ANTON HOLBAN ANTON HOLBAN OPERE II Studiu introductiv, ediţie îngrijită, note şi biblio g r a f i e de ELENA BERAM SCRIITORI ROMÂNI EDITURA MINERVA Bucureşti, 1972 ROMANE •s TESTAMENT LITERAR Discuţia asupra cărţilor mele s-a încheiat de multă vreme. Dar am pus în ele, în Ioana mai ales, tot ce am gîndit asupra literaturii, de totdeauna, de cînd am început să citesc, copil, neobosit, tot ce-mi cădea în mînâ, şi pînă m-am obicinuit să judec, să compar, să combin lecţii venite din diferite părţi. Slnt probleme care m-au preocupat în timp ce scriam cartea ultimă, ascunse, desigur, căci nu puteam face aluzii la ele, dar la care mă conformam. Nu totdeauna am parvenit la o siguranţă. Poate altcineva va fi în stare să mă clarifice. Transcriu unele observaţii făcute cu ocazia celor ce am scris, voind să aduc unele lumini unor locuri care pot părea obscure, şi pentru a discuta cîteva chestiuni de artă. O moarte care nu dovedeşte nimic este un roman dinamic, Ioana este un roman static. Iată prima distincţie dintre ele. Bineînţeles a doua oară voi avea mai multe calităţi de amănunt, profunzime, rezultatul experienţelor. Dar altceva mă interesează: ce e superior în literatură, dinamicul sau staticul? în prima carte: ce se întîmplă cu eroina? A murit? îl înşeală pe Sandu? Oscilaţia între două bănuieli. Curiozitatea lectorului va fi susţinută pînă la ultimul rînd. Şi mai departe dacă se poate. în Ioana se cunoaşte intriga de la început. Nici o surpriză. O temă care trebuie să capete, în diferitele pasagii, cît mai multe forme. După cum Brahms, pe o temă a lui Hăn-del, inventează o serie de variaţii. Subiectul nu mai are nici o valoare, numai lucrul. Pe care să aleg din cele două forme 11 \ de artă? Lectorul mediocru va prefera dinamicul. Curiozitatea lui va fi satisfăcută. Staticul este obositor. Trebuie un efort pentru a observa că ai renunţat de bunăvoie la orice spectacol, că te mulţumeşte numai jocul amănuntelor. Staticul are şi un înţeles mai adine pentru acei care nu socotesc literatura numai ca un divertisment, şi cred că este expresia vieţii celei mai intime. Nu mai inventezi nimic, căci orice evoluţie, combinare de fapte, presupune o invenţie. Jocul transformărilor noastre interioare este prea ascuns ca să-l sesizăm, după cum ştim cu toţii că imbătrlnim dar numai la distanţă observăm schimbarea, şi nu vom sesiza clipă cu clipă cum se îndeplineşte această schimbare. Cînd acţiunea este statică, avem o enumerare de observaţii de care sîntem absolut siguri, căci sînt înţepenite şi nu în devenire. Deci este o artă care prezintă garanţii de adevăr. Modele celebre se găsesc: în romanele lui Balzac, de la primele rînduri, de la descrierea oraşului, a străzii, a casei în care va trăi personagiul central ştim că vrea să ne dea un sentiment precis conturat: baron Hulot, Pere Goriot, Grandet. La fel, în piesele lui Moliere: Harpagon, Tartuffe, Mr. Jour-dain. Intriga este întîmplătoare, menită numai să dea relief unui sentiment. Grandet, în toate scenele, în discuţiile cu fiica sa, sau cu cunoscuţii, înainte de moarte, va rămîne un avar. Şi Julien Sorel trăieşte o serie de aventuri, numai ca să-şi desăvîrşească temperamentul lui de ambiţios. Adnotaţiile lui La Bruyere sînt făcute ca şi cum oamenii ar rămîne identici, oricît timp ar trece peste ei. Şi Proust studiază apropiat oameni care râmîn cu aceleaşi caracteristice. Se descopăr deodată bâtrîni, dar nu asistăm la clipele cînd se petrece această îmbă-trînire. Mai limpede: o carte dinamică presupune că te ocupi numai de lucrurile exterioare oamenilor, căci numai întîm-plărilese pot petrece în salturi. O carte statică te obligă a rămîne înăuntrul oamenilor. Am spus: am vrut să mă prezint cit mai adevărat. Nu mai cred în artă pentru artă. Viaţa este prea scurtă şi prea grea pentru ca să faci astfel de sacrificii. A căuta să te exprimi perfect, retrăgîndu-te apoi din esenţa operei tale: iată un gest greu de făcut., intr-o carte de istorie literară, scriitorii se înşiră ca mărgelele pe sfoară, se încadrează în cîteva date, dar se omite faptul că au fost oameni. Vieţele. romanţate vor sa suplinească 12 nevastă omisiune. Dar vieţele romanţate inventează, sînt artificiale, şi vor să ajute numai pe lectorul grăbit. E mai normal să profiţi de literatură pentru a-ţi face portretul interior şi a căuta să-ţi prelungeşti existenţa. Aşa se rxfilică opera lui Marcel Proust. Bineînţeles, poţi să te ocupi de line fără să fii romantic de proastă calitate. La Proust, persoana întîia nu presupune un lirism pueril. Tot ce am scris (chiar dacă am văzut mai puţin clar la început) este rezultatul propriilor mele experienţe. Clasicii credeau că o producţie literară trebuie să pornească de la observaţie, dar renunţau să se arăte pe ei. Proust mă învaţă că la observaţia celor de primprejur, pot să adaug şi observaţia asupra mea. Sandu din ultimele două romane există adolescent sub numele de Mirel in Romanul lui Mirel, sau copil, numit Coca, în Oameni feluriţi (d-l Şerban Cioculescu a observat în parte). Şi alte Itersonagii se pot recunoaşte. Există Ortansa în Oameni feluriţi şi în Romanul lui Mirel. Cu toate că la început am crezut că e bine să ascund aceste lucruri. Stratagema: am dat acelaşi nume unor personagii diferite. (Irina din Oameni feluriţi şi Irina din O moarte care nu dovedeşte nimic; Ioana din Homanul lui Mirel şi Ioana din romanul cu acelaşi nume.) Cărţile aceluiaşi autor se influenţează între ele. Recunoaştem pe acelaşi meşter care desâvîrşeşte, mai bine sau mai rău, aceleaşi preocupări. E suficient un roman al lui Balzac, ca sâi-i cunoşti şi celelalte romane. O poveste de dragoste impresionează, iai parte la toate peripeţiile ei, te doare cînd autorul este îndurerat. Dar încă o poveste de dragoste! Şi încă una! Cum se poate! Nu mai poţi crede nici în cea dinţii. O moarte care nu dovedeşte nimic şi Ioana, pentru cineva care le-ar cili împreună, ar avea accente mai puţin chinuite. Şi acum, cînd mă căznesc să înfăţişez Jocurile Daniei, un prieten mi-a spus: „O femeie pentru o carte ! Ai putea întrebuinţa mai multe femei pentru o singură carte P Dacă toate cărţile ar fi apărut deodată, şi ar fi fost, ca la Proust, rezultatul unei vieţi care s-a terminat dureros, şi tot timpul cît ai trăit facil este răscumpărat (orice moarte răscumpără, de altfel), poate că pentru cititor ai fi mai serios. Căci şi la Proust au fost prinse, în lungul timpului, diferite siluete care nu s-au amestecat între ele, n-au fost comparate, o amintire n-a folosit la chinurile noi. Poveşti de sine stătătoare, colorate diferii, avînd însă pe ace- 13 laşi erou: Gilberte, duchesse de Guermantes, Albertine. Odette e lăsată pe seama lui Swann, dar unele accente ne asigură că Marcel n-a fost numai un strein care a aflat o istorie a altuia. Şi apoi celelalte fete „en fleur“. Şi poeţii au mai multe muze. Ronsard: Cassandre, Mărie, Helene. Cred în valoarea observaţiei, ca primă sursă a literaturii, aşa cum preconiza Boileau. Nu încerc numai să refac evenimente, anecdote, ci gesturi care pot caracteriza. Un exemplu: eram la operă, la un spectacol cu Parsifal. De-abiase ridicase cortina şi, lîngâ mine, un domn desfăcea un pacheţel cu bomboane ca să mânînce el, şi să servească pe două doamne care-l întovărăşeau. Eram dezolat, căci trebuia să înceapă foşnitul hîrtieişi ronţăitul bomboanelor. Dar, printr-o mişcare greşită, o bomboană a căzut jos. Şi atunci domnul, în întunericul sălii, a căutat să găsească bomboana, aplecîndu-se şi cercetînd cu mîna podeaua. Cu o mînă, cu cealaltă, cu amîndouâ. Renunţare, şi apoi din nou cercetare. Bomboana — o caramelă — rămînea de regăsit. în dreapta scaunului, în stînga, pe dedesubt, prin faţă, în timp ce ochii domnului continuau să urmărească spectacolul. Aşa s-a întîmplat în tot lungul actului întîi din Parsifal, care durează vreo oră şi jumătate. Uitasem de muzică, urmăream cu aviditate starea lăuntrică a Vecinului meu. Era grotesc şi tragic, ca Charlie Cha-plin. Cînd s-a aprins lumina, în timp ce se aplauda, primul gest al domnului a fost să se ridice şi să-şi caute bine bomboana, pe care, în sfîrşit, a găsit-o. Iată o observaţie. Pornind de aici, creezi un om. Cam caricatural poate, reduci pe om la o singură facultate, cum a făcut Moliere sau cum cerea Taine. Nu se face astfel un om, ci numai un personagiu literar. Adică, un simbol. Dîndu-i încă o însuşire (Harpagon, avar şi îndrăgostit), iarăşi e prea puţin, chiar dacă admiţi unele contradicţii în erou. Trebuiesc cît mai multe aspecte. Nu te teme de confuzii. Nelămurirea ajută la profunzime (superbul Jude L’Obscur al lui Hardy). Din pricina simplificării, modelele memoriilor lui E. Lovi-nescu au putut să protesteze (lăsînd la o parte puerilitatea vanităţii jignite). Din dorinţa de a surprinde pe oameni a ieşit Oameni feluriţi, şi mai tîrziu Parada dascălilor. De altfel, siluete s-au 14 găsit şi in celelalte două cărţi. Proust, cind se ocupă de alţii, nu. creează. Găseşte o caracteristică nu totdeauna esenţială şi insistă pe dînsa la nesfîrşire, ca şi cum, un om ar avea o singură caracteristică. (La Caragiale se reduce pină la „Aveţi puţintică râbdareu.) Andree e darnică, dar ii place să facă ea ’darul. Imediat ce altul face generozitatea, ea e nemulţumită. A lila tot, şi de o sută de ori se repetă această trăsătură. Am renunţat la cei dimprejur, şi m-am ocupat de persoana iniţia. De ce ar fi persoana întiia mai obositoare decit persoana treia? Şi de ce persoana intîia presupune neapărat romanesc? De altfel, nu utilizam o contrafacere, vreun caiet găsit. Eram mulţumit să mise dea un prilej să mă ocup de mine, căci cu mine sint obligat să trăiesc tot timpul, pină ce comedia vieţii mele se va termina definitiv. Aveam şi putinţa să mă cunosc mai bine in felul acesta. Pe Sandu puteam sâ-l fac cit mai complicat. Trăsăturile cele mai protivnice puteau exista în el. Deoarece luciditatea joacă un rol important, el îşi va permite toate confesiunile. Sint contradicţii, n-are nici o importanţă. Tot ce se găseşte în sufletul lui, pe care o intrigă în-lîmplătoare pune în mişcare. Nu trebuie însă să se creadă că autorul şi Sandu se suprapun perfect. (Nici Marcel şi Marcel Proust.) Autorul a rămas stâpîn pe destinele lui Sandu. El a lucrat să proporţioneze diferitele instincte ale lui Sandu. Şi poate s-a priceput uneori să inducă pe lector în eroare. Un om care este lucid tot timpul şi care exclamă pe neaşteptate impresionează, este neapărat crezut. Pentru ca Sandu să nu-şi facă mărturisirile la întîmplare, a fost munca mea cea mai grea, dar şi cea mai subtilă. Cred, că numai printr-o cercetare minuţioasă a textului aş putea arăta toate aceste intenţii. Dar cum nu mi-a pus nimeni nici o întrebare, e suficient numai să sugerez chestiunea. Mi s-a atras atenţia verbal de cei care mă ştiu ăe aproape, şi recunoscpersonagiile transcrise de mine, că arta la care aspir este lipsită de fantezie. Desigur, dar Lillî şi Mary din Romanul lui Mire! sint complect inventate, şi sînt amatori de intrigă acei care caută persoane îndărătul acestor nume. (Indiferent dacă alte personagii din aceeaşi carte sînt apropiate de realitate.) Totuşi din Romanul lui Mirel trebuie reţinut mai ales Tololoi, ieşit numai din observaţie. Cred în el şi acum. Pentru un străin lipsa mea de fantezie nu poate constitui un defect. Şi dacă trăieşti Ungă scriitori iluştri? Şi Orgon din 15 Tartuffe în secolul unei arte abstracte a avut un model... Termin cu o întrebare, care poate rezolva multe nelămuriri: Proust, exemplul meu veşnic, are fantezie sau nu?... Important este numai să alegi ceea ce este caracteristic din bogăţia de fapte care ţi se oferă. Fantezia constă să combini aceste detalii pregnante. Căci prin observaţie nu înţeleg fotografie. Şi Jean, eroul din Oameni feluriţi, poate fi recunoscut în amănunte. Dar prin îndepărtarea a tot ceea ce e de prisos, el poate să-şi aibe viaţa lui proprie. Trăim, în literatură, sub semnul dificultăţii. Rezultatul concentrării, al meşteşugului care trebuie să joace primul rol. Sînt impregnat de această atmosferă. Lectura mea asiduă a spiritului francez, clasic prin excelenţă, m-a ajutat să-mi alcătuiesc această personalitate. Poate că există şi ceva organic în noi, căci mi-aduc aminte că-l savuram pe La Fon-taine înainte de a-l înţelege. Nu sînt sigur nici acum că pot să prind toate armoniile pe care le desfăşoară versurile lui Ra-cine, sensibile numai pentru o ureche franceză, şi totuşi am citit de prea multe ori fiecare piesă, cu emoţie, ca să cred că Racine a fost pentru mine numai o sugestie. De la clasici, la modernii care vor să continue pe clasici. Mallarme şi Paul VaUry. Nu m-au iritat ei decît vâzîndu-i prefâcîndu-se spontani într-o operă care era rezultatul celor mai ascuţite combinaţii. Pe romantici, în schimb, i-am citit cu greutate. N-am reuşit să admir o poezie în întregime de Victor Hugo. Şi am avut bunăvoinţă. Cu atenţie am citit unele volume de el, dar fără nici un rezultat. Aceasta poate pentru că nu trebuie să examinezi fiecare vers al lui Hugo, ci să te laşi cuprins de mişcarea ansamblului. Dar nu pot fi un lector care nu ţine seama de amănunte, după cum savurez prospeţimea unui rîu, dar mă depăşeşte un fluviu şi nu pot găsi puţină apă casă-mi răcoresc faţa. Nu-mi place Booz endormi. Am prea mulţi protivnici, ca să socot că am eu dreptate. Dar am parvenit să am destulă siguranţă în mine, ca să-mi mărturisesc gusturile. Mă supără platitudinile (Oh! Acel „C’est l’heure quand Ies lions vont boire“ !) şi mai ales pentru că fiecare idee are nevoie de atîtea versuri ca să ţie exprimată. Marcel Proust nu mi se pare că este diluat. Bogăţia nu însemnează diluare. Fiecare pagină conţine observaţii preţioase. 16 Iar dacă slnt repeţiri (cx.: suferinţa lui Marcel, dacă mani u-sa nu-1 sărută înainte de culcare), lafelnu lesuport. (Studiul meu asupra lui Proust arată că admiraţia nu-mi este deplină.) Aceleaşi preferinţe le am şi in literatura românească. Poate pentru asta mai ales îmi place H. Bonciu. El îmi arată că, valoarea primă a cărţilor lui este experienţa umană, pe care ciţiva nepricepuţi o consideră drept poză. Şi îmi explică cum sub fiecare eveniment literar se ascunde cîte o întîmplare adevărată, iar scriitorul n-a făcut decît să combine întîmplările şi să aleagă cuvintele. (Propun să se facă paralela între H. Bonciu şi capitolul Înmormîntare cu armăsari din Icoane de lemn de Arghezi.) Pentru această concentrare preţuiesc unele versuri de Eugen Jebeleanu. Distincţia între restrîngere ca o necesitate organică şi [nu\ numai ca un joc de om deştept mă pricep să o fac, după cum ştiu că o coardă la un instrument sună fals sau adevărat. Personal, nu sînt în stare să lungesc scenele. Observaţiile cele mai pline de sens le transcriu numai într-o singură pagină. Am frică de imagini, căci cred că o imagine escamotează adevărul, aplică false ornamente. Dialogul mi se pare pueril, de aceea Medelenii a fost pentru mine o carte ilizibilă. în tot ceea ce am scris, se observă o colecţie de fragmente, care la un loc trebuie să facă o atmosferă, dar care se pot cunoaşte şi separat. Căci fiecare brodează pe o altă nuanţă sufletească. De la clasicii francezi am învăţat că decorul este ceva suplimentar, şi deci el trebuie cît de mult simplificat. Numai cei mediocri aleargă după evenimente, adică vor ca lucrul care li se oferăsă aibe relief, pe caresă-l vadă fără osteneală. De fapt, şi diversele jocuri suf leteşti cu ocazia aceloraşi sentimente, sînt tot aşa de bogate în evenimente, dar sînt mai subtile şi casă le notezi ţi se cere o privire mai pătrunzătoare. Racine in prefaţa piesei Berenice spune că a vrut să facă o piesă din nimic. Aşa am aspirat să fac întotdeauna. Berenice se poate povesti în cîteva cuvinte: doi oameni care se iubesc, dar care trebuiesc să se separe. Ioana este la fel de simplă: doi oameni care nu pot trăi nici împreună, nici separaţi. Un scriitor român care şi-a dat osteneala ca să-l asculte pe clasicul francez. Aş vrea să scriu numai secrete personale. Totuşi a trebuit să fac multe concesii literaturii. Chiar şi un jurnal intim, scris pe cînd nu te gîndeai să-l publici, trebuie refăcut. Căci nu poţi să oferi lectorului o sută de pagini şi pe fiecare să scrie 17 2 acelaşi lucru: am aşteptat o scrisoare de la iubita mea. Combini, dai la o parte, subliniezi o serie de procedee care pentru cei ce caută o oglindă exactă a vieţii poartă numele de trişare. E plictisitoare o înşirare cronologică a faptelor, o oarecare confuzie nu strică. Şi Mallarmb adaUgâ umbre la o poezie pe care o făcea la început limpede. Deci, sâ încurcăm capitolele. Să nu dăm niciodată toate explicaţiile, să sugerăm numai. Bineînţeles, procedeul trebuie să nu se observe. Sint şi unele trăsături ale aceluiaşi personagiu care se vor repeta, sub diferite forme, pentru caracterizare. Şi semnele grafice au rolul lor. Semnul exclamării e impresionant, cînd e întrebuinţat rar. Clteva puncte produc poezie. Pentru a alcătui sufletul Ioanei, dau mereu definiţii noi. Dar dacă aş spune „Ioana e inteligentă1'1', aş fi didactic. Iar dacă spun „Ioana mea inteli-gentâ1’1'... definesc la fel, dar In acelaşi timp mărturisesc dragostea mea pentru ea şi poetizez atmosfera. Romanul care se încheie, se desface de cititor cu ultimul rînd. Deci nu trebuie sâ facă impresia de terminat. Acel ultim rînd trebuie sâ fie uşor confuz, să lase impresia că acţiunea continuă şi mai departe, să obsedeze şi după lectura cărţii. Aşa făcea şi Hereâia cu ultimul vers, ca sâ prelungească sonetul cu forma rigidă. „Poate a lunecat^ continuă la nesfîrşire pe „O moarte care nu dovedeşte nimic1’1'. La Romanul lui Mirel, la fel. La Ioana m-am temutsă întrebuinţez acelaşi mijloc căcimis-ar fi putut surprinde, şi n-aş mai fi impresionat. Dar îmi aparţine temperamental, şi l-am folosit încă o dată, cu orice risc. „Am visat pe Ahmed...u Ahmed, o pisică, apărînd la diferite distanţe, nu ca un decor cum s-a crezut, ci ca un simbol al vieţii chinuite între cei doi eroi. în momentul cînd Sandu speră că fericirea între ei se poate face, Ioana visează un pisic mort; nimic nu se poate schimba, chiar dacă înlocuiesc decorul. De altfel, chiar slab psiholog, îţi poţi da seama că nu se pot vindeca Ioana şi Sandu imediat ce vor părăsi Cavarna. Dar cu surprindere am văzut că a fost neobservat efectul ultim, şi nu s-a dat nici o importanţă deosebită lui Ahmed pe carc-l preparasem cu atlta migală. A amesteca trecutul cu prezentul, iată un nou mijloc de poezie. în practică, a alterna timpul trecutcu timpul prezent, în Ioana se găseşte acest joc răspîndit pretutindeni. Gîndul la Ioana de altădată, aventura Ioanei cu celălalt (anume fără nume propriu), prezentul vieţii de la Cavarna, şi momen- 18 Iul cînd Sandu scrie toată povestea. în Proust se găseşte acest mijloc de artă, dar nu de la Proust am învăţat acum. Cu delicii am observat mai întîi j\ iul timpurilor in fabula lui Im Fontaine La laitiere et le pot au lait. Poate părea ciudat faptul că scriu cuatîta băgare de seamă şi îmi scapă totuşi atîtea neglijenţe. Dar nu mă pot deprinde cu gîndul că tipograful român nu ajută deloc şi că ar trebui să, vezi textul de zece ori ca să iasă ireproşabil. (Nu cunosc carte românească tipărită ireproşabil.) Poate uneori e numai vina mea că n-am răbdare pînâ la capăt. Dar voi face o observaţie: mi s-a reproşat, cu ocazia Ioanei, abundenţa de termeni bombastici, ca dezastru, cataclism, nefericire etc. Se poate ca efectul să fie prost, ceea ce eu nu mai sesizez, cunoscînd prea bine fiecare amănunt. Dar cu luciditate am preparat aceşti termeni de-a lungul romanului. Voiam să redau sunetul unei dezolări care plana pe întreaga carte ca într-o tragedie greacă. Marea, gelozia, singurătatea, o moarte posibilă formau cadrul cel mai vast posibil, cred. Deci mi-am urmărit cu luciditate traiectoria cărţilor. Şi Proust a avut veleitatea aceasta. Chiar în primul volum din Du cote de chez Swann se începe şi se termină cu somnul, semn că a vrut să alcătuiască o armonie. Ciclul întreg trebuie să aibe limite precise, A la recherche du temps perdu şi Le temps retrouve. Dar Proust întîrzie oricît de mult, la întîm-plare, la fiecare amănunt pe care-l descoperă în cale. Sîntem departe de proporţiile geometrice ale lui Racine. Am spus totdeauna că socot nuvela drept un gen superior romanului. Din ceea ce am scris, aleg mai întîi cîteva nuvele. Dar cuvîntul nuvelă este greşit ales. El presupune prea multe combinaţii, ca pentru un sonet. Spaţiul fiind mic, de data aceasta se vor vedea prea clar acele combinaţii, vom avea impresia de artificiu. Aş spune: fragmente. Adică, a-ţi îndrepta toate puterile tale de iscodire asupra unui singur punct, fără să fii nevoit să combini mai multe puncte împreună, ca la un roman. Toate observaţiile acestea pot servi de prefaţă romanului pe care îl prepar, Jocurile Daniei. 19 2* Mărturisesc că nu mă gîndeam să-l scriu. Era inutil să fac o nouă încercare de acelaşi fel, înainte de a-mi fi schimbat vreun punct de vedere. O întîmplare m-a făcut s-o cunosc pe Dania a cărei psihologie am găsit-o interesantă. Timpul liber m-a ajutat să înregistrez cîteva observaţii. Dar dacă aş fi avut ocazia să fac schi în vreun orăşel din Tirol, sau să vagabondez pe străzile Londrei, aş fi renunţat la astfel de ocupaţii... Cu frenezie m-am apropiat de Dania. în definitiv, a I recut foarte puţin timp de cînd o cunosc, abia cîteva luni, .şi sînt între noi intimităţi foarte înaintate. Mai ales, ţinînd scama că întîlnirile noastre sînt rare. Totodată, ea este timidă, n-are nici o îndrăzneală: lasă timpul să treacă. Temperament oriental. Orele şi zilele lunecă peste ea fără să facă vreo reflexie despre trecerea lor. Cînd îi atrag atenţia, o cuprinde o grabă, binefăcătoarg pentru mine, dar nenaturală. Totuşi, pare ciudat, la început ea a avut curajul să se apropie de mine. Mă aştepta de prea multă vreme ca să mai fie timidă, aproape a pus mina pe mine şi mi-a spus pe nume chiar la începutul cunoaşterii, atît de repede, că am rămas pe gînduri, oricît ar fi părut ea de curată. M-a aşteptat înainte de a-mi cunoaşte chipul. Este fantastic ce lipsită de orice realitate e mintea ei. Existam pentru ea ca o fantomă. O impresionase cele ce scrisesem, cu toate că porneam de la o experienţă pe care n-o avea. De cîte ori era libera, rar, mă imagina. O dată a ieşit pe stradă... ca să mă întîlnească! La un concert, la fel. Bineînţeles, numai locul unde m-ar fi putut găsi îi era suficient, sau locul unde presupunea că m-ar putea găsi. Cred că aceste avalanşe sentimentale către mine aveau epoci. O obseda altceva un timp sau pleca în străinătate: atunci uita complect. Cine ştie ce eveniment neînsemnat mă readucea în mintea ei. 21 Cunoştinţa noastră se făcu straniu. Amicul Conitz îmi spuse: „Vrei să te duc în vizită la o duduie? Te admiră foarte mult şi, fii fără grijă, nu-ţi va cere nici un volum." „liste amuzant!“ Peste două zile, la ora cinci. Conitz a fost exact la întîl-nire. Am luat un taxi care ne-a dus pe străzi necunoscute, dar am ajuns repede. Cine, la ce casă? Indiferent, nu-mi puneam prea multe întrebări. Dania trăieşte într-o lume abstractă, inaccesibilă, şi realitatea o deziluzionează. O întîmplare mă va face mai explicit. A trebuit să plece la Braşov pentru două zile. Bineînţeles, despărţirea între noi, la telefon, s-a făcut cu multă tristeţe. Nicicînd, prin spaţiu, n-au plutit cuvinte mai tragice. De la Braşov Dania nu mi-a telefonat, căci „n-a putut rămîne deloc singură11. S-a întors cu trenul cel dintîi posibil. La întoarcere (Mady mi-a povestit, erau împreună), trepida ca să ajungă mai repede. La fiecare staţie întreba: „Voi putea oare să-l văd astăzi?11 Ceea ce era destul de complicat. Se putea să mă primească, căci se găsea singură, dar era prea tîrziu. Nu ştia dacă o să mă găsească acasă cînd o să mă cheme la telefon, şi nici dacă telefonul meu va fi liber, ca să-mi vorbească. Aşteptare înfrigurată de fiecare moment. Imediat ce am fost chemat, am plecat la casa ei, fără să ţin seama dacă eram îmbrăcat bine sau bărbierit. Am găsit-o aşteptîndu-mă la fereastră, de nerăbdare, niciodată nu mi-a mai apărut atît de frenetică. Dar neînţelegerea creştea între noi pe fiecare clipă. Gîndea probabil, chiar dacă nu era lucidă de acest gînd: „Numai ăsta eşti tu?11 îmi dam seama de ora tîrzie şi voiam să plec. Dania mă reţinea, dar parcă numai pentru că ştia că trebuie să mă reţie. Gîndisem: singurul mijloc de a-mi ţine prestigiul în ochii Daniei e de a nu apare deloc. Puteam să mă mulţumesc cu atît de puţin? Şi cît timp ar fi durat starea ei de aşteptare a mea? Pricepeam că-i produsesem o deziluzie. Nu (lin cauza mea, oricît de puţină încredere aş fi avut în mme, din cauza structurii ei, care nu suporta realitatea. Krnm ruşinat de ce neînsemnat îi apărusem. Aveam un gind consolator: poate că era obosită. Tocmai pe cînd am cunoscut-o, Dania era pregătită să plece iu străinătate. Astfel, a trebuit să ne împrietenim re- pode, iiii aveam timp. Chiar de la prima întîlnire erau fire invizibile între noi. Fiecare cuvînt avea un sens. Dania a avut curajul să puie mina pe mii a, într-un fel care mi s-a părut surprinzător cînd am reflectat de ce puţin timp ne ' iinoaşLem. S-a scuzat, o secundă după ce a făcut gestul: „Dar eu te aştept de o eternitate!“ Este aceasta o scuză? Înţelegerea noastră s-a făcut imediat. Gîndeam în acelaşi fel. Sau n-o surprindeau gîndurile mele. Am descoperit imediat că avem poftă unul de altul. Şi a plecat. Au dus-o mulţi la gară. Eu singur n-am putut-o duce. Am reflectat chiar de atunci: „Parcă sînt o rudă săracă pe care o primeşti mimai pe scara de serviciu14. A protestat, dar mai tîrziu am înţeles că nu trebuie să cred în această protestare: „Nu e adevărat! Dar ce puteam face?“ După ce a plecat, eu am cerut adresa [ei]1 din Tirol. (Cum nu s-a gîndit să-mi dea ea însăşi adresa?) I-am scris scrisori frenetice. Nu mă sfiam să-i fac declaraţiile cele mai aprinse. Nici un răspuns, li purtam [ciudă] pentru uşurinţa cu care putea face o călătorie atît de frumoasă. Atunci concertul simfonic de la Bucureşti a fost condus de Molinari. I-am spus: „Orchestra devenise diafană, unduioasă, făcusem din sunete o rochie pentru tine“. îmbrăcasem une jeune fille. (Observasem ce însemnătate aveau pentru viaţa ei rochiile.) Nici un răspuns. I-am trimis imediat prima scrisoare, şi alta după cî-teva zile, şi alta după o săptămînă. Nimic. Eram disperat şi umilit. 0 văzusem ameţită de bucurie că mă cunoscuse. La despărţire îmi dase o sărutare, ca ceva care nu îi era în obicei, arăt[îndu-mi] că totul va fi durabil. In lipsa Daniei am cunoscut-o bine pe vară-sa, Mady. Ne întîlneam la în-tîmplare, pe străzi umile, fără să ţinem seama de vreme, călcînd uneori prin noroi. îmi spuneam toată indignarea pe Dania. Mady mă încuraja cum putea mai bine: „Aşa este ea, nu trebuie să te superi. N-are obiceiul să scrie, este prea complicat pentru dînsa aşa ceva... Işi iubeşte familia, totuşi, uneori este plecată pentru foarte multă vreme şi nu scrie un rînd. Trebuie să te deprinzi cu sufletul curios al oamenilor. Asta nu împiedecă pe Dania să fie fidelă." Mă consolau pentru ziua aceea vorbele lui Mady. Dar a doua zi neliniştele reîncepeau. Nu mai aveam curajul să mai scriu. Parcă aş fi adresat scrisoarea lui Dumnezeu. Şi totuşi, aveam expansiuni către ea, eram gata să-i accept orice 23 scuză. Am fost ]a un magazin de muzică şi am luat cîntecul lui Brahms, Gute Nacht, mein Kind. I l-am trimis fără să scriu vreun cuvînt. Cît poate face pînă în Tirol? Cînd îl ia poşta de la cutia mea? Cînd va fi în mîinile ei? Aceeaşi hîrlie care fusese la dispoziţia mea o invidiam văzînd ce simplu, numai cu nişte timbre, poate face o călătorie atit de complicată. Azi o are! La ce oră? Se întreabă Dania de la cine poate să fie? Bănuieşte, desigur. Poate poşta merge mai încet? Să las să treacă mult timp. O vedeam pe Mady, căreia îi spuneam isprava ce mă calmase pentru cîteva zile. Dar Mady mă anunţă: „Ştii că Dania nu mai este în Tirol. A plecat la Nisa de cîteva zile.“ Şi notele mele muzicale? Ce s-a întîmplat oare cu ele? Şi mult timp între noi, aproape două luni. Numai de la Mady puteam afla cîte o noutate, pe care şi ea o ştia prin-tr-o a treia persoană, nu de la vară-sa personal. Mă întîl-neam de cîte ori era posibil cu Mady. Ce admirabilă fată este Mady! Numai de 16 ani, şi atît de înţeleaptă, ştiind atît de multe lucruri! In stare să privească viaţa în faţă, fără nici o asemănare cu Dania. Cînd îi va da iubitul ei o întîlnire, desigur că nimic pe faţapămîntului n-o s-o oprească să meargă. Cu orice risc! Ce minunat este acest curaj la o femeie: pentru o dragoste, cu orice risc. Avînd de pe acum sentimente cărora le rămîne credincioasă, oricît de mult timp ar trace. Dar, bineînţeles, scuza şi ea, ca toată familia, firea Daniei, prinţesa care poate pretinde orice, poţi să-i dai oricît fără să-i ceri nimic în schimb. Dania trebuia, în sfîrşit, să se întoarcă. Dacă aş fi ştiut ce va urma, aş fi putut cu uşurinţă să mă consolez în timpul lipsei ei. Căutam mereu o explicaţie pentru tăcerea Daniei, dar, după ce am revăzut-o, am ştiut că era normal să se întîmple aşa. Un telefon neaşteptat: „Eu sînt, Dania, m-am întors!“ Nu ştiam ce să spun şi nu se potrivea să fiu la telefon atît de încurcat. M-am scuzat mai tîrziu: „în momentul acela nu mă gîndeam decît că sînt nebărbierit şi că nu pot să-ţi vorbesc aşa“. Preţiozitate nepotrivită între doi iubiţi care nu s-au văzut de atîta vreme. A răspuns bine: „Asta e tot ce-ai gîndit cîndte-am chemat? ! “Dar reflexia mea se potrivea cu felul ei fals de a duce viaţa, cu parfumul mereu schimbat, cu toaletele nenumărate. Şi altădată, cînd am cunoscut-o mai de-aproape, prima oară cînd 24 un bărbat s-a încumetat să se strecoare printre secretele ei cele mai ascunse, cînd s-a zbătut în prada celei mai puternice senzualităţi care îi acoperea orice sfială, după ce ne-am desprins unul de celălalt, ea a reflectat: „Şi tocmai astăzi nu eşti bărbierit!" Dar povestea cîntecului lui Brahms nu s-a terminat încă. Mai tîrziu Elisabeth Schumann2 a dat un concert la noi* Eram amîndoi în sală. La urmă s-a aplaudat, s-a cerut „bis“. Eram în grupul care aştepta în picioare să se mai cînte o bucată, iar Dania era lingă mine. Şi Elisabeth Schumann a bisat Gute Nacht. Credeam că o astfel de întîmplare trebuia să ne lege pentru totdeauna... O aşteptam fără încetare în tot timpul absenţei ei. Şi nici un semn. După cîteva zile, cînd făcusem socoteala că trebuie să-mi scrie, m-am dus fără de nici o bănuială, surî-zător de succesul meu sigur, la cutia de scrisori. Apoi la factorul următor şi la al treilea. Am început să-mi dau singur explicaţii: poate că numărasem eu greşit. Să cerem informaţii. Din prima zi nu-mi scrie, sînt prea pretenţios. Poate că nu mi-a reţinut bine adresa. Sau s-a pierdut scrisoarea... Sau... Nu înţelegeam. Plecase cu o nespusă părere de rău. N-avea nici o curiozitate? Florile pe care mi le lăsase ca o mîngîiere nu se uscaseră încă de tot, şi eu eram neliniştit, căutînd să pricep, uneori indignat. Mady a spus: „Aşa e ea !“ Cum aşa? Adică este inutil să aştept un semn? în fiecare zi, inutil? Voi vedea factorul venind şi nu-i voi ieşi în întîmpinare? Grămezi de zile. Ce făcea ea în momentul acela, cînd eu mă plimbam sub ploaie, în frig, prea zăpăcit pentru ca să-mi fi încheiat toţi nasturii de la palton? La un teatru? La un ceai? Invitată? In orice caz, nu chinuindu-se singură. Ceva elegant : are Dania destule rochii ca să se îmbrace pentru fiecare recepţie. Să poţi asista, cum numai la cinematograf se poate face, la două scene aproape în acelaşi timp. Viaţa mea şi viaţa Daniei. Ce ruşine! Obsedat în măsura aceasta de o păpuşă ! Şi iar o întîlnire cu Mady. Mergeam la întîmplare, fără frică să ne vadă cineva, orice timp ar fi fost. Mady se preta la frenezia mea, la întrebările care nu mai conteneau. Totuşi, suportam. Era miezul iernii, treceau zile scurte, întu- 25 necoase, meschine. Dar cînd a fost prima zi de primăvară, cînd soarele a strălucit pe frunze, pe drumuri şi pe oameni, atunci am socotit că tăcerea Daniei este haină, că denotă cea mai deplină uscăciune sufletească şi că mă voi răzbuna. Eu nu uit niciodată nimic. Oricît am fost mai pe urmă de prieteni, oricît de bine ne-am simţit împreună, ţineam minte că Dania mă umilise odinioară. Şi deseori, ca s-o pedepsesc, îmi treceam timpul cu o altă femeie, imediat ce ne sărutasem împreună (ştiam ce greu ar suporta aşa ceva), dar nu îndrăzneam să mă răzbun decît în ascuns, pentru satisfacţia mea. Apoi, Milly... Uneori, chiar în faţa mea, Dania îşi organizează ziua următoare: să facă o excursie sau o vizită, sau să se întîl-nească cu cine ştie care cunoscuţi. Era vădit că eu nu puteam face parte, ca strein, între prietenii ei vechi, sau între rudele ei. Dar Dania nici nu se gîndea la mine. Discuta planul cu aprindere, îşi propunea toate bucuriile. Chiar dacă planul nu se îndeplinea mai tîrziu... Am făcut şi eu o excursie în munţi, iarna, ca să semăn puţin cu Dania. Eram numai eu, cu galoşi şi cu palton, observînd pe ceilalţi, invidios, căci îmi examinam neputinţa, neîntreru-pîndu-mi nici un moment gîndurile, ridicol. Dar la întoarcere Mady mi-a spus: „Dania nu mai e în Tirol. E la Nisa !“ Dania face sport, din cauza asta o duc iarna în Tirol, în localităţi de care eu nu am auzit, dar care trebuie să fie celebre pentru lumea elegantă care vine acolo. Această fiinţă delicată, fără energie, în voia tuturor influenţelor, este în stare să stea vreme lungă în aerul rece, cu urechile şi nările îngheţate. Şi trebuie să mi-o închipui scoborînd pe schi pante periculoase cu multă dexteritate. Sporturile, sporturile de iarnă acum! Poate fi un duşman mai periculos pentru dragostea mea? Căci eu mă plimbam torturat, învîrtindu-mă de o mie de ori împrejurul mesei, schimbînd nenumărate discuri de patefon, dar fără să le ascult decît foarte vag muzica, sau schimbînd noaptea posturile de radio, fără de nici o alegere; mergeam pe afară fără să ştiu dacă e cald sau dacă plouă, nu mai recunoşteam oameni, sau îi priveam cu un surîs absent care-i ofensa; şi adormeam fără să bag de seamă dacă am mîncat, numai meste-cînd nişte bomboane sau nişte sîmburi de dovleac, o coajă 26 do pline, nu pentru că mi-a fost foame sau mi-au plăcut, (ii pentru că erau la dispoziţie. Şi schimbamgînduri, presupuneri, mă obseda cîte o idee, rerunţam la ea. .Şi dincolo, Dania, în aerul sănătos, simplificîndu-şi preocupările, căci n-are rost In frig şi în peisagiul magnific. să ai obsesii, nostalgii, să construieşti o amintire depărtată. Nu mai există nimic pe lume decît Dania pe drumuri halucinante, mereu în altă parte, cu alţi oameni, toţi prieteni buni, dar printre ei şi cu un acelaşi om care se intimida să nu lipsească. Şi apoi mîncările suculente, din care Ifunia mănîncă din toată inima (tocmai aşal), vinul; şi gluma simpla a celor care se simt foarte bine, şi pe care o primeşti fără de nici o reflexie şi fără de nici o sfială. Totul cu bani mulţi, fără de nici o economie. Atunci am fost la Noua, lingă Braşov. In excursia aceea am priceput viaţa pe care o duce Dania, fără de nici fo] legătură cu mine, şi că nici măcar nu-i pot face un reproş, şi ar fi fără sens să intre în camera ei şi să-mi scrie. Pe colinele de la Noua lunecau pe lingă mine, îmbujoraţi de sănătate şi de fericire, cu gurile întredeschise, perechi de saşi, şi continuau să stea de vorbă în mers. La cabana de la Noua lumea intra şi ieşea, apărînd pentru prima oară în viaţa mea şi dispărînd pentru totdeauna. Am auzit cîteva nume proprii, dar cine mai are răbdare să se gîndească la ele? Roşii, sănătoşi, punînd fără ezitare mina goală pe zăpadă. Şi Dania?... Un fluierat de tren. Dania pleacă. Aşa cum face ea, nefiind gata la timp, neştiind cum să-şi facă bagajele şi cu o lume de necunoscuţi care o conduc la gara, printre care eu nu am dreptul să fiu. I-am dat cu o zi înainte o carte la care ţin foarte mult, Dominique3. Cu foarte multă greutate am găsit această carte la librăriile din Bucureşti. Din timpul ei de petrecere în străinătate, trebuia să păstreze puţin şi pentru mine. Mi-a spus mai tîrziu: „Am început pe Dominique într-un palace de la Nisa. îţi închipui ce înseamnă aceasta, ce atmosferă prodigioasă?44 Dar nu ştiu cît timp a avut Dania să-şi continue lectura atît de intimă acolo, căci cartea aceasta pretinde un decor mai firav. Am pus cartea într-un pachet şi am rugat-o să deschidă pachetul numai după plecarea trenului. Ştiam că o s-o facă curiozitatea să deschidă neapărat pachetul şi că va găsi şi cîteva rînduri 27 de Ja mine, un ultim rămas bun... „In momentul cînd citeşti, eşti mereu tot mai departe, auzi zgomotul trenului. Localităţile aleargă pe lingă tine, eu rămîn tot mai în urmă. Dar nu fi de tot supărată, priveşte alături: m-am ascuns printre obiectele tale“... Pe atunci eram destul de naiv ca să cred că Dania trăia această plecare cu mare disperare şi că eu trebuie s-o consolez. (Cît a lipsit, Dania n-a dat nici o veste. Odată a vorbit cu Mady la telefon, dar cred că o impresiona mai ales distanţa de la care putea vorbi atît de uşor. N-a pus nici o întrebare care să mă privească. Mă consolam: poate că era cineva lingă dînsa şi nu putea să întrebe. Şi o carte poştală pentru Mady: „Inima mea tuturor acelora care-mi sînt dragi“... Mă plîngeam lui Mady că aceste cuvinte se puteau adresa la prea multă lume. Mady mă consola: „Eşti un prost dacă nu pricepi că numai pentru tine au fost scrise !“) Pe cînd era Dania în Tirol, am încercat să fac schi. M-am grăbit să cumpăr costum şi schiuri pe cînd nu ningea încă, şi multă vreme, spre amuzamentul tuturor vizitatorilor, aparatele de lemn inutile tronau în camera mea. Şi soarele mereu cald, în timp ce în Tirol zăpada acoperea spaţiul. Milly mi-a adus în glumă o păpuşă mică de pom de Crăciun, un Moş Crăciun aranjat pe nişte schiuri de chibrit. Dar la el totul'se rezolva mai uşor. Barba albă imensă putea să-i servească drept zăpadă. Mi-am atîrnat jucăria de lampă, şi acum Moş Crăciun oscilează perpetuu, patinînd pe aer. In timp ce schiurile masive de om mare continuă să fie re-zimate de dulap. In sfîrşit, am putut pleca la Predeal. Cîţiva prieteni pe care i-am întîlnit au vrut să mă înveţe, dar eram prea intimidat ca să accept pe cineva. Pe locui cel mai singuratec încercam să fac de o sută de ori acelaşi drum. Căzături la fiecare pas şi laşităţi cînd te înspăimînţi de cel mai mic obstacol. Unul dintre schiuri mi s-a desprins de la picior şi m-am căznit o mulţime ca să-l prind. Mă aşezam, pe zăpadă, dar mă încurcam în cele două lemne. îmi scoteam mănuşele, dar îmi îngheţau degetele. împrejur, oameni mulţi, toţi mai pricepuţi decît mine. Iată ce organizasem ca să nu fiu de tot inferior Daniei 1 Hotărît, sufletul meu e prost construit. Cred că eram singurul care, cu tot frigul şi 28 zăpada, continua să se examineze. Teama de a nu impor-tinii) pe cineva. Şi dacă veneam Ia vale, mereu găseam în drum o trăsură sau un om, că’uia n-aveam curajul să-i ţip să se dea la o parte, în timp ce eu, asemeni unei gelatine, aş fi continuat să cobor. Experienţa mea de sportiv... Iar renunţarea a fost tragică, parcă ar fi fost vorba de un fapt important. Şi avusesem răbdare, întîrziasem destul pe colinele de la Predeal. Abia la Bucureşti, în drumul de la gară acasă, pe cînd lumea mă privea cu curiozitate, am redevenit sportiv. Dar încercarea mea a fost un faliment. Ştiam că nu mai trebuia să fac astfel de eforturi de care eu nu eram capabil. în cameră mi-am regăsit pe Moş Crăciun alîrnat de lampă, care schia neobosit prin aer... Are Dania în valize rochii destule şi pentru Tirol, şi pentru Nisa. în grupul de schiori, un domn tocmai se pregătea să-şi dea drumul pe pantă, sigur de el, parcă neavînd altă preocupa re pe lume decît schiul. Tocmai pe cînd îşi privea drumul pe care avea să coboare, complect neatent la altceva, fluiera o temă din Beethoven. Temă rafinată, care m-a făcut să cred că n-a fost reţinută din întîmplare — domnul cunoştea muzică bună. Deci, chiar în toiul sportului, mai sînt reminiscenţe din viaţa noastră trecută? Aş vrea ca înainte de a porni cu schiul Dania să pronunţe involuntar numele meu. Chiar înainte de plecarea Daniei în străinătate, am ştiut ziua şi ora cînd voi vorbi la radio.4 Un mijloc prodigios de a coresponda. Dania putea să-mi audă vocea, suflul, ideile, de la distanţă, din locul unde se afla, despre care nu ştiam aproape nimic, nici numele bine. într-o cameră necunoscută, cu obiecte care pentru închipuirea mea luau în fiecare clipă altă înfăţişare, Dania avea să fie atentă la radio Bucureşti. Eu aveam numai să mă bucur că ea mă ascultă undeva, în timp ce ea putea să mă audă chiar, să discute cu surdul care va sosi pe unde în viaţa ei de departe. Dădeam eu mai mult, dar n-avea importanţă. Mijlocul acesta se potrivea cu temperamentul Daniei. în seara hotărîtă am vorbit cu mare emoţie, căci o simţeam pe Dania ascultînd. Fiecare vorbă, fiecare intonaţie. Am făcut chiar, în timpul vorbei, un semn, pe care Dania ar fi trebuit să-l înţeleagă 29 negreşit, un dar preţios trimis prin aer. Dar am aflat tîr-ziu de tot, cînd Dania s-a întors şicînd chestiunea radioului îşi pierduse orice actualitate, că ea nu m-a ascultat. Nu i-am cerut explicaţii, căci m-au durut motivele pentru care n-a fost în stare să mă asculte. Pentru că tocmai atunci n-a avut radio. Sau era cu alţii la un loc, şi s-a intimidat să caute postul Bucureşti. Sau tocmai atunci a trebuit să meargă într-o excursie. Sau n-a fost exactă la oră. Semănăm cu un om care se găteşte îndelung pentru un bal, se bărbiereşte cu nespusă băgare de seamă, îşi aşază fiecare fir de păr şi fiecare cută la haină, îşi face chiar, ca niciodată, unghiile cu oja. Şi, sosind la locul întîlnirii, constată că luminile sînt stinse, camerile pustii, balul amînat. Dania are plicuri şi scrisori foarte elegante, aduse desigur din străinătate de la magazinul cel mai la modă şi cel mai scump. Hîrtia este preţioasă, poartă un nume rar, pe care nu-1 mai ţin minte, iar iniţialele (trei, căci Dania nu poate renunţa la numele din mijloc, scris cu un y) sînt lucrate cu mare artă. Scrisul ei este mare, cu litere ascuţite, ocupă loc mult şi încape foarte puţin pe foaia de hîrtie. De fapt, i-am văzut puţin scrisul, căci a ezitat chiar de la îpce-put, cînd trebuia să-mi dea o adresă, şi apoi rândurile pe care mi le-a trimis au fost rare, şi s-au terminat repede. Nu din prudenţă, căci nu şovăie să-mi trimită cele mai mari declaraţii. Un „iubite" începe. Din incapacitatea de a găsi hîrtia, tocul, marca sau cuvintele. Întîrzie să scrie, cum în-tîrzie să-şi aranjeze părul în oglindă, şi cînd, în sfîrşit, se hotărăşte, o întrerupe cineva, şi hotărîrea e lăsată pe o altă zi. Aceste domnişoare cu scrisorile foarte elegante scriu foarte greu. Şi niciodată nu s-a priceput Dania să-mi trimită cîteva rînduri întîmplătoare, scrise pe prima hîrtie care-i iese la îndămînă, cu adresa incomplectă şi cu vorbele confuze, numai pentru că îi e dor şi nu mai are răbdare să aştepte. Mă plîng: „Niciodată n-ai fost frenetică la fel cu mine, şi a trecut timpul peste tine fără să observi". Azi, mîine, poimîine, nici o diferenţă. Şi totuşi, cînd stă lîngă mine n-are nici un moment de repaos. Fruntea i se încruntă de mai multe ori, îşi agită mîinele, balansează picioarele. Dar altul este motivul: sîngele curge, carnea strigă, adolescenţa..Daniei s-a terminat, acum are nevoie de bărbat. 30 Dania este evreică şi eu sînt creştin, iată o problemă Iulm noi. Am fost totdeauna incapabil să fac astfel de diferenţe. Mi-au displăcut evrei; murdari, fricoşi, tulburi. Dar nu mi displăcut Ia fel şi românii superficiali, şmecheri. l)nr ii -mu ştiut că la anumite momente se pune chestiunea iu pentru acei care nu se interesează deloc de ea. In casa Deniei mi se observă deloc că ea e evreică, şi aş fi obser-viil. imediat asta, căci mă dureau orice distanţe aş fi găsit Intru noi. Numai din pricina aceasta am căutat să-mi spun cil nva păreri intime, la care de altfel nu ţineam prea mult. „(în nu-mi place la evrei este că sînt ascunşi, incapabili să mc dăruiască total, cu naivitate. Cunosc explicaţia: au avut ntil.ua dezamăgiri, încît nu mai au nici o încredere, sînt prudenţi. Ar trebui totuşi, faţă de mine personal, de pildă, hA mi aibe nici o teamă. Procedînd altfel, demonstrează că slut proşti psihologi." Am pornit să discut aşa, numai ca să mi ne separe nici un subiect însemnat, pentru ca să mă conving că sîntem destul de buni prieteni ca să n-avem îngrădiri în conversaţie. Dania nu m-.a contrazis. A tăcut după obicei. Am renunţat eu la teoria mea, cum fac de cîte ori Dania tace. Subiecte întunecate rămîn astfel între noi. Dar Dania nu are nici o părere, căci ea este incapabilă să ailic ceva fix în mintea ei. Odată, cînd era îndrăgostită, m-a dus într-o biserică şi mi-a jurat sentimente eterne. Nu i-tun cerut eu nimic, nu puteam avea astfel de pretenţii, lira atît de emoţionată, încît nu puteam presupune că îşi bale joc de mine. Nu înţelegeam nimic. Şi în orice loc considerat sfînt, oricît de strein ar fi cel ce-1 consideră, nu poţi face jurăminte mincinoase. Asta s-a intîmplat de două ori, şi "cpregătit, numai pentru că ne ieşise o biserică înainte, f-o'-rnai cînd Dania se simţea mai invadată de mine. Nu am 11 vii(, numai bucurie, mă intriga uşurinţa cu care face astfel de gesturi, infidelitatea pentru religia ei. Astfel, nu puteam să am nici o încredere pentru tot ceea ce-mi promitea. Avuseseră loc transformări în ea? Lucruri importante, pe care nu le ştiam? Am descoperit-o într-o zi făcînd o cruce catolică. îmi povestise despre un prieten catolic. I'irn, pe cînd l-a cunoscut, foarte deznădăjduită, căci se făcea tocmai separaţia între părinţii ei. O îndepărtaseră, era In Viena. Petrecea în neştire, dansa, glumea, în voia ultimului care o ţinea de-aproape (mereu cu succes la tineri). 31 S-ar fi putut întîmpla orice. Şi atunci, un domn, un neamţ catolic, mai în vîrstă, a înţeles-o fără vorbe şi i-a spus autoritar: „Du-te şi te culcă. Mîine vom sta de vorbă.“ A doua zi neamţul a ascultat-o şi i-a devenit un perfect prieten. Numai graţie lui Dania mi-a rămas întreagă. Odată, chiar în preajma mea, la sfîrşitul unei scene de dragoste între noi, a primit Dania o scrisoare de la dînsul. A mîngîiat scrisoarea, o săruta, parcă îi mulţumea trimiţătorului. Primele rînduri începeau: „Nu mi-ai scris de foarte multă vreme“... Obiceiul Daniei... Dar Dania a promis că va răspunde neapărat a doua zi. Normal ar fi fost s-o facă chiar mai înainte. A făcut-o a doua zi? Bineînţeles n-a mai fost vorba de aceasta între noi. De altfel, probabil că n-am revăzut-o pe Dania decît după cîteva zile, după o săptămînă poate. Poate cu gîndul la acel neamţ a făcut Dania crucea catolică. Eu am fost nemulţumit, am găsit o probă de uşurinţă. Pe Dania am simţit-o rareori evreică. Odată, a vorbit de nişte cunoştinţe cu Mady şi a pronunţat numai nume evreieşti. Sau în felul cum pronunţă cîteva cuvinte (foarte puţine), sau în cei cîţiva pistrui de pe nas. Aş fi vrut s-o descopăr pe Dania rugîndu-se cu fervoare într-o sinagogă. Aş fi crezut că iubirea ei pentru mine e temeinică. Un alt prilej de a descoperi diferenţe între noi este vîrsta. Nimeni nu poate să mă socotească bătrîn, dar Dania are numai 19 ani. Ce va fi mîine? Dar ce mă interesează, cînd nu cred că aş putea construi din această dragoste ceva solid pentru mai tîrziu? Acum sîntem egali, Daniei nu-i trece prin minte să mă creadă prea mare. Dar care este limita peste care distanţa între un băiat şi o fată nu poate trece? Deodată, gîndul acesta mă nelinişteşte, ca şi cum n-ar mai fi alte motive de dezordine viitoare între noi. Mă plîng Daniei, ca s-o fac să protesteze şi să mă calmeze. Şi ea a găsit o vorbă minunată de consolare, care conţine in ea toată dragostea pe care o are pentru mine: „Tu n-ai să îmbătrî-neşti niciodată!“ * Dania este o fată foarte bogată. Prilej ca să mă consider mereu în inferioritate. Nu ţine nici o socoteală de banii pe care-i are mereu la îndămînă. Trebuind să fac unele calcule, mă cred meschin. Mi se pare că sînt mereu ofensat. Sau 32 găsesc la Dania ineleganţe. Caută ceva în poşetă şi observ grămada de o mie de lei. Mă gîndesc cu deprimare că ele ar constitui leafa mea pe o jun ătate de an. Nu-mi mai găsesc nici o valoare, mă doboară bogăţia ei, faţă de care mă simt al II. de neînsemnat. Căci nu pot admite ca ea să fie fata de Împărat amorezată de un om de rînd, eu... Cu toate că m-a amuzat odinioară o istorie în felul acesta. O ceruse pe Dania, în străinătate, cu prilejul ultimei călătorii, un prinţ adevărat (are mulţi amaţorij. A refuzat şi a cîntat toată ziua cu gîndul la mine Iubitul meu nu este prinţ5... Dania este cu uşurinţă generoasă. Uneori îmi soseşte de la ea un om cu un enorm buchet de flori sau cu bomboane. A pregătit această surpriză; aş putea să refuz? Dar aş putea să fac la fel? Mă simt umilit. Cum ar trebui să procedez? Odată eram amîndoi în Parcul Carol. Mi-a arătat poşeta, elegantă, de care era foarte mulţumită. Scotocind-o, a găsit în ea mai multe monede de 100 franci francezi. Mi-a spus pe tonul cel mai simplu: „Nu vrei să iei şi tu?“ Am refuzat de data asta (de ce acum?), dar prin oferta ei nu se gîndea să-şi găsească o superioritate. O ştiu că intră în magazine şi nu-şi face nici o limită pentru cheltuieli. Rochiile nu-i mai ajung. Acasă la ea trataţiile sînt bogate şi nu lipsesc icrele negre sau îngheţata iarna. Nu refuză pe nici un cerşetor. O dată, din automobil (eram cu dînsa), pe timpul unei ploi teribile, a văzut cîţiva copii săraci care se adăposteau lîngă o fîntînâ. Le-a aruncat bani, cu toate că nu-i cerea nimeni, şi copiii nici n-au priceput la început ce vrea această duduie elegantă cu ei. Eu trebuie să mă fac că nu observ nimic, după cum te faci că nu observi cînd eşti cu o domnişoară pe stradă şi îţi iese în cale o murdărie. Pe mine nu mă lasă să plătesc nimic. Mă simt tot timpul iritat, invidios, cu chef de răzbunare. Mereu are o rochie nouă. Dimineaţa nici nu pot sta de vorbă cu ea (prin telefon). Este la croitoreasă. Mai ales cu prilejul îmbrăcăminţii face impresia de parvenită. Te întreabă dacă îţi place haina ei şi-ţi atrage atenţia de la ce casă e, chiar de la una din marile case din Paris. Cînd îi fac reproşuri că prea multă vreme îşi pierde cu hainele, ripostează: „Numai pentru tine, iubite!“ Poate că crede aşa. Dar e sigur că nu şi-ar întrerupe obiceiul dacă ne-am despărţi, dacă ar putea şti precis că nu îi voi vedea ultima 33 3 — Opere, voi. II \ toaletă. De altminteri, numai cu gîndul la mine şi-a mobilat camera, în care eu nu voi intra niciodată. Mîine, poi-mîine, la anul... îi admir rochiile, toate făcute cu o simplicitate de bun-gust, dar din pricina lor simt distanţa între noi. Cînd o găsesc îmbrăcată la întâmplare, îi sînt recunoscător. (A fost asta de două ori?) Cînd o descopăr în aceeaşi rochie sînt mulţumit că pot s-o recunosc. Este îngrozitor pentru mine că de cîte ori mă gîndesc la ea, vreau s-o reconstituiesc, imaginea ei se tulbură, căci nu ştiu cum s-o îmbrac. Din infidelitatea ei faţă de rochii pot să cred în infidelitatea ei faţă de oameni. Ea se mai scuză: „Dacă ei vor!“ Este atît de incapabilă să se împotrivească? Mereu va fi aşa, nimic nu se va schimba? Dar, desigur, asta îi face şi ei plăcere, şi găseşte scuze numai pentru neseriozitatea acestei plăceri. (Ea, care pretinde că e pasionată de idei oricît de grave.) Cînd îi spun bună-di-mineaţa la telefon, o întreb în ce fel e îmbrăcată ca să pot vedea ceva, şi nu numai auzi, şi atunci ea întîrzie să-mi dea cît mai multe detalii. Şi dacă îmbrăcămintea ei nu este pusă la punct, şi s-ar mai putea vedea unele dedesubturi, colţuri de piele fierbinte, mi-o spune. îşi face iluzia unei orgii între noi. Bineînţeles, cînd ajung acolo, trebuie să înving fiecare nasture. Odată m-am dus chiar dimineaţa ca s-o văd. Era în pijama, picioarele erau goale în pantofi. Cît şi-o fi pregătit ea această îmbrăcăminte ! Am vrut să mă apropii, dar m-a ţinut la distanţă. Cu atît mai departe, cu cît s-a pregătit să stea mai aproape. Nu m-a lăsat să pun mîna pe piciorul ei gol. Bineînţeles, după plecarea mea, o fi fost dezamăgită că am ascultat-o prea fidel. N-am fost în stare să iau ceva cu forţa, oricîtă poftă aş fi avut. Şi s-o mai fi gîndit că n-am nici un simţ_de observaţie: n-am făcut nici o remarcă despre unghiile ei de la picior, făcute cu oja... Cazul Daniei: toată familia ei se ocupă ca s-o facă cît mai elegantă, mai ispititoare. Sînt atît de mulţumiţi de opera lor, că mă întreb cum se vor decide să-i aleagă un bărbat. Dania e mulţumită să se ştie frumoasă şi nu rezistă la tot ceea ce se face dintr-însa. Daniei i-a plăcut să citească. Ştie că noile ei îndeletniciri de fată elegantă nu-i fac cinste. Şi atunci se scuză: nu eu sînt de vină, ceilalţi. Ca şi cum 34 1111 in ri di- împotrivire n-ar constitui o greşeală tot aşa de ni iiv li place să se ştie admirată, cu toate că timiditatea ,, i..na se îndoiască asut ra ei. Toată ziua e ocupată cu i m ii 11 le. < !a pi toiul croitoreselor nu este niciodată terminat, l i in 11ie ei poate fi încîntată că au făcut din ea o minunată i|niş.i. Dar numai o păpuşă. Cliiar de la uşă m-a întîmpinat într-o zi: „Sini, dezolată, mai este cineva la noi. Nu pot face nimic Dar te rog, vino. Pentru mine să cauţi să nu te simţi 111 ■ e a prost. Cuvinte care încurajează. Dar mai pe urmă, cîteva ceaiuri, r ite am stat împreună, Dania s-a purtat la fel cu mine u eu tînărul care mai era în salon. Şi timpul trecea. Au dis-I,.ii ni. e.liiar o bucată de vreme, şi mă întrebam dacă nu era miii bine să plec, dar dam în public necazul meu. Seara iimu dus cu toţii în grădina din spatele casei. Am discutat ■uni mult cu Dania, şi eram încîntat că rămăsesem numai ui mi, deoarece tovarăşul, deşi prezent, nu se amesteca (pro-luilii! că nu-1 persecutau astfel de preocupări) în discuţia noastră. Numai atunci am avut ocazia să vorbesc cu Dania rilcva chestiuni mai importante. Era o lună superbă, dar Dania parcă nici nu-şi da seama de ea. La un patefon se auzea Ave Maria de Schubert. (Dania m-a întrebat: „Auzi e i mmm se cîntă Ave Maria?11... „Bucată proastă, Dania"...) I »ar rămineam un strein. La plecare, în faţa tuturor, Dania mă ruga: „Spune-mi un cuvînt". (Adică „un cuvînt bun", o declaraţie.) Eram stingherit şi am plecat fără să răspund, roteam să spun „fereastră", sau „balustradă". M-aş fi răzbunat pentru ziua aceea stearpă. Dar efectele răzbunării unde ar fi durat multă vreme? Dania este lipsită de realitate. Urmăreşte un vis, apoi altul, după cum are timp să viseze. Lectura a făcut asupra ei ravagii. Versurile tuturor poeţilor, din toate ţările, îi urmăresc plimbările. Rilke este un poet mare, cel mai marc. Dar ştii, Dania, că Rilke a fost un om nefericit? Singuratec? Lipsit de agremente? Crezi că l-ai observa în viaţa artificială pe care o duci? Cum s-ar potrivi singurătatea lui Rilke cu telefonul [la] care te cheamă în fiecare minut vreun admirator? Şi atunci ce înţeles are vorba pe oare o spui cu atîta emoţie: „Rilke este cel mai mare poet"? 3.1 * O! Dreptul de a te apropia în voie de orice om, oricît de profund ar fi, numai pentru că a avut naivitatea să-şi publice stărilp sufleteşti... Ireal ai trăit cu imaginea mea. îmi ştiaflîzicul? Vîrsta? Un nume propriu, care te obseda, şi unele cărţi de-ale mele. Dar nu o judecată lucidă asupra lor, ci hipnotizată de vreun rînd întîmplător. Obsesiile mele, pornite de la realitate, erau tot atît de prezente şi pentru ea chiar dacă anecdota le-o inventa pe de-a-ntregul. Telefonul era astfel foarte potrivit pentru firea ei. Seara, înainte de culcare, putea să-mi trimită toate neliniştele pe care dorinţele bine precizate n-o lăsau să doarmă. „Te aştept, iubite. Las uşa anume deschisă pentru tine. Toată lumea doarme, nu vom fi turburaţi. Buzele mele sînt uscate pentru că nu eşti tu aici să le săruţi. Mă vei găsi goală în întuneric. Vino... Vei vedea ce sîni minunaţi am. Şi şolduri calde, şi coapse. Şi cu ce frenezie mă voi apropia de tine.“ Spune astfel de vorbe cu exaltare şi oricît de mult timp. Minutele treceau peste telefon cum ar trece peste doi oameni alăturaţi. Odată eram în grădina casei ei. Mi-a arătat o fereastră: „Aici e fereastra camerei mele ! De cîte ori nu te-am aşteptat să vii“... Cum s-ar fi putut face aşa ceva? Eram poate vulgar, voind ca visările ei să poată fi construite. Dar cînd trăiam în obsesia cărnii ei, a sărutărilor ei, a tresăririlor pe care le-aş putea găsi în ea, puteam să fiu fericit că mi se dă un rol de fantomă? Poate că această lipsă de realitate o face pe Dania să nu dea nici o importanţă gesturilor şi vorbelor. Au fost înţelegeri între noi care trebuiau să lege pentru totdeauna. Sau despărţirea ar trebui să se facă greu şi să lase în urmă cea mai amară deziluzie. Trebuie ca unele clipe să conteze mereu, să risipească melancolia de cîte ori îţi aduci aminte de ele. Poate că susţinînd aceasta, dezvălui mai ales o trăsătură a caracterului meu, imposibilitatea de a mă desprinde de întîmplările prin care trec. Poate că nici nu e nevoie de pretexte puternice, orice amintire e suficientă pentru a produce nostalgii. Fapte mici, dar care mi se par pline de însemnătate. Odată ne-am dat întîlnire la Parcul Carol. Dar era imposibil de vagabondat pe alei, căci se pregătea nu ştiu ce 36 petrecere. Am pornit-o la întîmplare, am înconjurat parcul mi im am rătăcit pe străzi obscure, printre pietre rău aran-In11', prin gropi şi noroaie. La urmă ne-am aşezat la o eîr-. iiiiiin umilă de periferie. Peisagiu strein pentru Dania, rări nu mai asistase la aşa ceva decît din automobil sau la • incmatograf. Şi era desigur de văzut această fată frumoasă, îmbrăcată după ultima modă, rătăcind printr-un cartier uliHi ur. Bineînţeles, Dania savura atmosfera, cu delicii iiHiHta la această viaţă nouă, peste care nedeprinderea ei şi renii limpede lăsau cea mai nuanţată poezie. Mai tîrziu nu vn reconstitui această plimbare unică, nu va retrăi aceleaşi emoţii numai aducîndu-şi aminte? Dar ce minunată apariţie a avut odată! Venisem la • linsa şi o aşteptam după obicei în salon. Ea era în grădiniţa ei. (O grădină chiar mică are proporţii într-un oraş mare.) A sosit îmbujorată de aerul proaspăt şi cu două cireşe în mină. Nu apăruseră încă cireşele în oraş, ea făcuse această descoperire in grădina ei. Le-a cules pentru mine, a mîudouă pentru mine. (Căci n-a primit să împartă frăţeşte.) Cu ee transfigurare mă privea, întinzîndu-mi cireşele... Din pricina acestor două cireşe, am socotit, Dania, că sentimentele tale pentru mine sînt eterne. Clipe minunate, dar care au dispărut fără să mai lase vreo urmă. Nici o sărutare, nici o vorbă nu contează. Cum, după ce te-ai deprins eu unele sărutări, poţi să renunţi la ele? îi plăcea gura mea, nu se putea schimba prea uşor. Şi vorbe calde, nespus de calde. Odată m-a chemat la telefon, l-a răspuns portarul meu, Nicu. I-a fost recunoscătoare lui Nicu pentru că i-a răspuns politicos, pentru timbrul cu care i-a răspuns. Fără să-l cunoască, i-a promis un post bun, la prima ocazie. Acum Nicu este tuberculos, pentru că telefonul casei mele, lingă care sta douăsprezece ore pe zi de pază, o în curente. I-am explicat eu că n-ar avea nici un rost să amintească domnişoarei de promisiune... Orice fac cu Dania capătă o culoare de artificiu poate tocmai din cauza mea. Dacă îi iau braţul, o fac cu atîtea ezitări, cu panici, că ea are timp să presupuie că gestul meu este prea îndrăzneţ şi să se împotrivească. Nu sînt în stare să cînt fără să observ că e fals cîntecul meu şi că sînt ridicol dacă îl continui. Nu rîd niciodată din toată inima. Sau 37 glumesc mai mult decît trebuie, numai pentru că sînt intimidat că am tăcut prea multă vreme. Nu spun cuvinte inofensive, căci ele conţin, cu toate că foarte ascuns, un vaiet, un reproş, o întrebare. Iar risetul Daniei cu alţii nu ascunde nimic dedesubt. Aşa sînt de încurcat că, dacă reuşesc în sfîrşit s-o tutuiesc pe Dania, e destul să vie un strein între noi, să se schimbe decorul, camera numai, ca să reîncep să-i spun „dumnea-ta“. Pentru că telefonul a început să sune tocmai cînd am vrut eu să-i vorbesc. Sau Dania şi-a adus aminte că e frig în odaie şi a deschis portiţa sobei şi s-a uitat ia foc. Glasul unui strein s-a auzit în camera alăturată... A apărut clinele— Am descoperit că în vasul de flori una dintre flori s-a uscat. Dania mă întrerupe nepotrivit... 0 mie de posibilităţi care-mi alungă curajul. (îmi amintesc nepotrivit, fără de nici o legătură, de un cuvînt vechi, de un oraş, de o casă. Intr-un tren nemţesc, în Austria, in perfect întuneric, am auzit: „Hilda, du bist da?“ „Ia, Vater!“ „Gut!“ Atît, şi de atunci au trecut 20 de ani...) Pentru că afară plouă sau pentru că e senin. Pentru că nu pot să uit lista morţilor necunoscuţi pe care am citit-o în ziua aceea în rubrica unui ziar. Pentru că înaine de a adormi aud pe cineva care rîde, aud tot, de pe străzile îndepărtate, lătratul unui cine, fluieratul unui gardist, nişte apă care curge, mobilele din jurul meu care dorm, aerul chiar, şi nu mă mişc decît cu infinită băgare de seamă, căci cel mai mic gest ia proporţii înspăimîntătoare. Şi astfel, spaţiul dintre mine şi Dania nu se poate umple niciodată, mereu o iau de la capăt, şi nu pornesc mai departe de unde am rămas, truda lui Tantâl în infernul care se numeşte „viaţa mea“. (Luminile care se aprind sau se sting!) La început, Dania a ezitat să-mi spuie pe nume. Erau familiarităţi între noi, şi totuşi, ea întârzia să mă numească. Desigur, timiditatea ei împărţea prost ceea ce trebuie şi ceea ce nu trebuie. Dar ea, ca să amîne, mi-a dat o explicaţie bună: — Numele este o cameră în care doarme şi mănîncă toată lumea. Toţi ţi-1 întrebuinţează. Cele care au mai fost în viaţa ta înainte de mine s-au jucat cu el, l-au transformat cum au crezut ele că e mai graţios, l-au repetat la infinit, ca să arăte că le aparţine şi au dreptul să facă orice cu el.. 38 — Inventează tu un nume pentru mine! — Atunci n-ai mai fi tu. Şi aş avea impresia că te umilesc. Ai semăna cu cucoana care s-a plictisit de părul ei veritabil şi şi-l oxigenează. Motive bune, dar constatam că eu sînt omul fără nume, cel pe care îl aştepta ea să se urce pe scara de mătase, la miezul nopţii, în timp ce ezita să-l primească în salon la ore potrivite din zi. Trebuia să mă bucur? De cîte ori mă plîng de caracterul confuz al Daniei cuiva care ar putea să-mi explice ceva, unui evreu, de pildă (unei evreice mai ales, lui Renee), mi se răspunde: „Nu cunoşti anumite medii sociale unde se procedează totdeauna aşa“. Adică se confundă sentimentele, se lasă timpul să treacă şi nu există nimic prea profund. Totul artificial. De altfel, i-am îndreptat Daniei cuvîntul „artificial11 chiar de la începutul cunoştinţii. A căutat să-mi demonstreze că nu-i adevărat. Dania nu se cunoaşte deloc. Aruncă de la ea orice cuvînt care nu e convenabil, după cum aruncă o rochie care nu mai e la modă. Cred că sînt omul care şi-a permis să-i spuie mai multe adevăruri crude. Dar n-am transformat nimic, nici măcar n-am pus-o pe gînduri. N-am schimbat deloc temperamentul ei. După cum Dania nu cunoaşte oamenii şi lucrurile din jur, aşa nu se cunoaşte nici pe ea. Reacţionează la ultimul fapt, fără să facă vreo legătură cu ceea ce s-a petrecut mai înainte. Şi, dacă îi spun vreun adevăr neplăcut, văzînd că nu-i produc decît supărare, o împac. Truda mea ar fi inutilă. „Nu eşti supărată pe mine?11 „Pe tine n-aş putea fi niciodată supărată !“ Vorbă îneîntătoa-re, dar nimic mai mult. Căci Dania ar proceda la fel cu toată lumea. E incapabilă să aibe acelaşi sentiment multă vreme, nu-şi face un plan cum să procedeze cu cineva, nu ştie Tind ceea ce e trecător şi ceea ce trebuie să fie permanent. Nu spune nimic despre viaţa ei trecută, ca şi cum n-ar avea nici o nostalgie. Numai întîmplător a intercalat, între două vorbe: „Pe cînd eram la Londra11... Aşa aflu că a fost la Londra. Cînd, cît timp, de mai multe ori? Cu cine, ce a făcut acolo? A avut la Londra mai multă îndrăzneală? Căci aici se înspăimîntă să traverseze singură o stradă. Pentru cea mai mică distanţă ia automobilul. Cum apare „Lon-dra“, apar şi alte oraşe... „Eram la Viena11... „Ai fost la 39 Viena?“... „De nouă ori“... „La Paris"... Şi la Paris"... „Ţi-a plăcut Parisul? Dar Viena?" „Nu“... Gîndesc: „Dacă a văzut Parisul şi Viena numai din trăsură ! Să fi mers, ca mine, pe sub copaci, păşind peste frunze, între Kahlenberg şi Leopoldsberg. Să stai de vorbă cu oamenii umili. Dar desigur, ar trebui să scriu o carte fără sfîrşit: de ce voi iubi pînă la moarte Viena şi Parisul." „în schimb, îmi place enorm Londra!" Vorbeşte cald, dar nu-mi dă prea multe explicaţii. Nici n-am încredere în seriozitatea acestei admiraţii. Ar trebui ca ea să fie obicinuită să trăiască altminteri, mai natural, fără artificii, fără geamul translucid prin care e obicinuită să privească realitatea. Şi trecutul ei sentimental? „Cu tine încep toate!“ Apărea cîte un nume propriu în conversaţii, şi mă întrebam dacă el nu înseamnă ceva. Vedeam pe Dania ce influenţată este, mi se părea imposibil ca pînă acum să nu mai fi fost nici o ocazie ca cineva să aibe asupra ei puterea pe care o aveam eu. N-o cred atît de pricepută să mintă. Se consideră că e bună pentru că crede că bunătatea şi slăbiciunea înseamnă acelaşi lucru. Se amuză cîteodată crezîndu-se perversă, dar e joaca unui copil. Mai bine închipuie o poveste de dragoste. O să vadă mai tîrziu cum o să se termine. Acum declaraţiile pot fi oricît de maţi- Cunoaşte cuvinte cuprinzătoare de prin cărţi sau poate imaginează şi ea cîte ceva. Dania este aşa de mică... Totuşi, cînd te sărut, sau cînd îmi strecor mîna pe sub bluză, pe carne, tot mai jos, te simt înfiorîndu-te ca o femeie deplină. S-a dus copilăria, Dania... Un om te aşteaptă ca să-ţi spuie treburile lui de peste zi. Să-ţi dea cheile casei. Să-ţi ceară părerea. Iar seara să-şi sature poftele pe trupul tău, să te facă să ameţeşti, şi tocmai acolo, în fund, unde ascunzi tu de toată lumea, să primeşti rod. Nu mai au rost jocurile, Dania... La telefon ne sfătuiam să ne punem cînd ne vom vedea o mulţime de întrebări care ar fi făcut să ne cunoaştem mai bine. Dar apoi nu mă pricepeam cu ce să încep. Doi streini. Aveam dreptul s-o sărut, ţineam minte ce superbe fuseseră sărutările dintre noi, voiam să refac vechea atmosferă. Dar sărutarea mea era acum uscată, nu-i producea emoţie, n-o apropia. îmi alegeam numai vorbele care puteau să alunge '40 Ingul dintre noi, dar eram mereu întrerupt: intra servitoarea, ea re servea ceaiul sau aducea vreo veste; soneria unui musafir (musafirul trebuia neapărat primit); sau cineva ea re aducea vreo vorbă pentru domnişoara, flori de la vreun admirator; mai ales ne întrerupea telefonul. Eram deprimat, sătul să mai continui. Pînă la urmă atmosfera se încălzea între noi. In ce fel, n-aş putea spune, n-aş putea explica exact momentul. Munca mea nu fusese inutilă. înlănţuirea noastră era deplină. Speteaza canapelei, peretele, orice era bun să-şi sprijine capul, pentru ca sărutările noastre să fie mai adinei. Momente superbe. Atunci fugea timpul. Constatam, în sfîrşit, că trebuie să plec, trebuie s-o las pe Dania. încă o sărutare, din drum spre uşă. La cealaltă uşă, în antret, lingă uşa de mirare. Numai exista nici o sfială de nimeni, putea să intre oricine. Dania se ruga, pierdută: „încă o minută i“ N-avea nici o importanţă cît arăta ceasul, încă o minută! O lăsam dezolată, nici nu cred că mai putea face un pas ca să se uite după mine pe fereastră. Fusese dureroasă despărţirea, dar constatam că, mergînd prin răcoarea serii, strecurîndu-mă printre trecători, mă refăceam.Căutam un telefon, să-i spun lumii seara înaintea nopţii care se aşternea peste noi. Eram fericit, exultant, mîndru de povestea mea. Dar un gînd se strecura, îmi alunga calmul: „Cum nu s-a priceput să se gîn-deascăla o nouă întîlnire? Şi mîine va fi o zi stearpă ca şi cea de ieri, şi tot ce se întîmplă între noi nu ne leagă deloc?11 Dania nu minte niciodată: una din mîndriile ei. Are un alt obicei. La o întrebare mai precisă tace, sau răspunde printr-o altă întrebare, ca să depărteze discuţia. Şi aceste obiceiuri nu vor purta numele de minciuni? Cunosc stratagema. La început luam tăcerile ei drept aprobare, sau minunată sfiiciune. Savuram răspunsurile ei şirete. Conţineau graţie, vocea proaspătă a unei „jeune Mai tîr- ziu am priceput că din pricina acestor mijloace, pe care Dania le întrebuinţa fără îndoială instinctiv, nu putea înainta prietenia noastră. Atmosfera în care trăia era foarte împodobită, dar artificială. Sentimentele Daniei rămîneau la suprafaţă, era imposibilă o adîncire. Zâmbete, cuvinte fermecătoare, dar nimic venit deodată, fără nici un aranjament. O rochie cu foarte multe ornamente parcă. Mătase 41 fără îndoială. Dar mătasa presupune luciu. De altfel, nu puteai pune greutate pe nici o vorbă de a Daniei. Din ce spunea, puteai să extragi numai bucurie pentru momentul acela. Mi-a dat jurăminte pe care nu i le-am cerut. Promisiuni, planuri. Ce s-a ales din toate acestea? Îmi aduc [aminte] de vorbe calde de la ea, şi au fost trimise cu atîta emoţie, că mă mir că n-au avut nici o durată. Acum îmi apar la întîmplare, ca cerul într-o noapte întunecoasă. Mi-a spus, de pildă: „Te iubesc mai mult decît orice pe lume, mai mult decît pe tatăl meu !“ Daruri pe care n-aş fi avut curajul să le pretind eu. Nu se pot admite glume sau perversităţi pe această temă. Dar colecţia de vorbe pe care mi-a dat-o Dania este foarte mare, am ales la întîmplare. Şi o fată de 19 ani este prea mică pentru ca să priceapă că astfel de jocuri nu sînt permise? Dania parcă avea chiar frică de anumite vorbe. Nu pricep cum era în stare să citească unele cărţi mai crude. Nu erau elegante, nu se potriveau cu rochiile ei frumoase, pe care şi le schimba în fiecare zi. I-am spus: „Am impresia că ţi-e teamă să vorbeşti. Trebuie să te învăţ să vorbeşti. Spune după mine, copac... copac, masă... masă, fereastră... fereastră." „Ce rost are asta?“ Nu înţelegea ce vreau de la ea. Dar nici eu n-aveam mai multă îndrăzneală. „Copac", pe care o făceam să-l repete, era complect inofensiv. Şi regretam că ea nu este în stare să spună unele cuvinte pe care nici eu nu le spuneam tare. Erau unele lucruri grave între noi pe care le făceam pe ascuns, hoţeşte, ca să nu ştie nimeni, nici chiar noi. în conversaţii, nu făceam nici ojUu.zie__ la unele înţelegeri pasionate, pe care le trăisem, şi pe care ne pregăteam să le trăim din nou. Nu este obiceiul să exprimi tot ceea ce faci, dar pentru Dania e caracteristic, trebuie să ţii seama de asta dacă vrei s-o defineşti. Întîlnirile noastre obicinuite de la casa ei se petrec cam la fel. Mai întîi la telefon: „Iubite, vrei să vii la mine?" Mă întreabă după o ezitare. Răspund: „Da! în cît timp? într-o oră?" „Mai curînd, cît mai curînd posibil. Acum cît e ceasul?" Dania nu ştie niciodată cît e ora, cu toate că are un ceas la brăţară şi altul în faţa ochilor pe perete. Vra să zică, ea nu se uită de o mie de ori la ceas, ca să vadă cît mai are de aşteptat pînă ce-o să poată vorbi cu mine! „E ora 42 . un i. Voi l'i acolo la ora şase.“ „Mai repede, iubite, mai 11 |irdc I" \ pingelim cît puteam mai repede. Eram primit în salonul il<- mijloe. Dar aveam mult de aşteptat, aproape o ju-mni/ili' diiI |>e care l-am aşteptat atîta ca să stau numai mi Ini ii. Dania îl imploră s-o lase, şi tonul ei vrea să fie de im .i mai mare, dar nu poate impresiona pe nimeni: „Du-te '!•' ac Iţi ordon să te duci!11 Şi el: „Lasă-mă să mai '•ni . Mai stau încă cinci minute!“ îl obsedează trataţiile I*■ u i' servitoarea le-a puspentru mine pe masa din mijloc, in iiei'vici elegant de porţelan. Prăjituri, îngheţată, bom-limnic, oranjadă în pahare speciale, în care un tub de sticlă • li'ln at (ine locul paiului. La cea mai mică neatenţie din l'iirlra Daniei, Râul ia ceva de mîncare şi înghite deodată, • n an mi fie văzut- (nu e lăsat să mănînce ca să nu se îngraşe), "i n r no găseşte, şi are timpul sa puie mîna pe mai multe limmţi de brînză, sau de şuncă, sau chiar pe pîine goală. I irşai'l ă paharul de oranjadă fără să mai întrebuinţeze panii do sticlă. Apucă un pumn de bomboane de şocolată şi im i închipui că-i rămînea toată ziua mîna murdară, cleioasă, r/i'c.i după o discuţie de o jumătate de oră, dar curînd re-\ i ncii, căci uitase să spuie „ceva foarte important41. Şi apoi nii'i'iişi poveste: „încă cinci minute!11 Trebuia Dania să ml rclminţeze ultimul argument: „Te voi spune lui papa !11 Numai aşa îl putea alunga. Dar erau necesare aceste mij-lunccca să se facă Dania ascultată?La plecare constatam mi toate bunătăţile aduse pentru mine fuseseră mîncate, că Ionic farfurioarele erau goale, cu toate că fuseseră încărcate mai mult decît trebuia, şi mă temeam să nu-şi închipuie I ►ania că eu făcusem jaful care n-ar fi fost prea elegant. Râul se agita pretutindeni, era mereu aşa de preten- I IOS... O scenă de la un concert se poate reţine pentru grotescul ri si pentru explicaţia sufletului Daniei. Nu ştiu eîtă impresie producea asupra ei muzica, nu ştiu dacă avea gust muzical. După prima noastră cunoştinţă, i-am trimis cî-i ova discuri (şi Malaguencfi adus de Milly de la Barcelona), (’.if le-a cîntat? Şi valsul lui Debussy, care este totodată rafinat şi uşor de înţeles. Odată, cînd a trebuit să plec, am venit la ea cu braţele pline cu flori, cărţi, discuri. Discuri multe, întreaga Missa în si a lui Bach. Mai tîrziu avea re-muşcări că întîrzia să mi le înapoieze, dar nu cred să le fi cîntat pe toate. Pentru aşa ceva trebuie să trăieşti în singurătate şi să nu fii întreruptă la fiecare moment de oameni surzi pentru muzică... Dania avînd răbdare şi timp ca să asculte muzica gravă din 17 discuri, puţin probabil... Nu mi-a dat nici o părere. Dar i-am spus: „Cînd nu ne vom mai vedea, şi de-ţi va fi totuşi dor de tinereţea ta, vino la un concert. Mă vei găsi cu siguranţă. Mă vei simţi fără să stai pe scaunul de alături." Trecuse mai multă vreme, şi am găsit-o la un concert. Nu găsise pe nimeni mai însemnat care s-o conducă şi luase cu ea pe Râul, junele. Ii zăream; ea, cu surîsul ei obicinuit, care o făcea să pară totdeauna emoţionată, iar Râul, grăsuţ ca de obicei, uitîndu-se la cei dim-prejurul lui, făcînd impresia că nici un sunet nu parvine pînă la dînsul, punînd o întrebare sorii sale în mijlocul frazei muzicale celei mai fragile, stînd cu greu locului pe scaunul de la stalul întîi (Râul la stal întîi, la Ateneu !), plictisit după cinci minute, fără rost în sala de concert. îmi făceam socoteala: „Dania a luat pe acest însoţitor numai pentru că a voit neapărat să vie. Nu mă văzuse de două săptămâni, poate că a voit să mă întîlnească." De altfel, la pauză, Dania s-a sculat ca din întîmplare, ca şi cum ar fi vrut să-şi aranjeze haina, şi a privit îndărăt, căutîndu-mă în sală. Totul a durat o minută, bineînţeles ea nu-şi permitea mai mult, dar sînt convins că acesta este înţelesul gestului ei. Neînchipuit de uşor am putut ajunge lingă dînsa, ceea ce de obicei în public se întîmplă anevoie. Râul mi-a spus, şi simplu mi-a alungat ezitările: „Ce? Nu vrei să stai lingă, noi?" Dar lingă ei nu mi s-a pus nici o întrebare deosebită. Dania nu avea nici o curiozitate. Şi atunci am început să aud vorbele lui Râul, care nu tăcuse în tot lungul concertului: „Vreau apă!" E greu să găseşti în sala Ateneului un pahar cu apă. Dar era inutil să explici. Râul cerea mereu acelaşi lucru. Şi deodată Dania s-a sculat, trăgînd pe Râul după dînsa, fără să se scuze faţă de mine, care abia mă aşezasem lingă ea, fără să se gindească nici o clipă că cheltuieşte un timp care putea să-l treacă alături de mine. Am rămas caraghios pe locul unde fusesem invitat. Cînd m-am scoborît şi eu, am găsit pe Râul bînd apă cu nesaţ, pe Dania dînd diferite bacşişuri tuturor oamenilor care alergaseră s-o servească. Apoi, întorcîndu-se spre mine, Dania mi-a spus, mîndră, ca şi cum şi-ar fi îndeplinit o înaltă datorie: „îi era sete copilului!" Sentimente false, fără durată, devenite importante din capriciu. Am părăsit sala concertului pe o uşă dosnică, fără 46 hm mi ion rămas bun, nenorocit pentru că Dania n-a avut m.'i i multă pătrundere pentru cazul meu, umilit. Dor uneori, cînd mă duc la Dania şi-o aştept, în camera d. primire, soseşte Râul şi-mi ţine de urît. Ne considerăm Imni prieteni şi jucăm ţintar. Punem amîndoi cea mai uniri! băgare de seamă. Căci gîndesc că dacă voi bate pe Râul In ţintar, întîlnirea cu Dania va calma atîtea nelinişti, mă \ n face fericit pentru cîtăva vreme. Inl r-o zi, Dania m-a dus în camera ei. Întîmplare rară, . Mei pretindea că nici un strein nu-i calcă pragul acelei ca mere. Exagera desigur, totuşi, intrarea mea acolo a fost c\ccp(ională, şi nici acum nu pricep cum s-a hotărît Dania In aventura asta. Dar voia să aibe toate îndrăznelile; abia h pmşi, fără amînările obicinuite, a început ea însăşi sărutările. Ilochia Daniei se desfăcuse, ciorapii îi căzuseră, îmbră-jişnrilenu semai opreaupepatul acela neînchipuit de moale. Dar luase uşa se deschise (fără nici un zgomot de paşi imnn te), şi îşi făcu apariţia Râul, cu silueta lui caraghioasă, dur grav, serios, om mare. Am găsit o scuză stupidă. Dania, (lupa obiceiul ei, surîdea nevinovat, cu toate că genunchii 11 erau goi. După cîteva minute de nemişcare, a plecat Râul la IVI de neprevăzut. Fără îndoială că meditase îndelung rum să ne surprindă. Un instinct de apărare..a sorii sale, cu toate că nu ştia bine ce înseamnă o profanare. Dar, mai n leu, curiozitate. Cînd i-am vorbit după cîteva clipe, în iuluia de alături, n-am avut impresia că-mi păstrează vreo duşmănie. Mă umileşte şi mă deprimă. Nici un plan nu pot face m Dania care să-mi reuşească. „Te voi face să cunoşti cărţi minunate11 sau „muzică bună“. Este îneîntată, va asculta im-i voi spune. Dar niciodată nu se poate începe ceea ce am Imfărît cu entuziasm. Niciodată! Nu o întîmplare fără noroc. în fiecare zi cîte o deziluzie. Şi lupta mea naivă de a voi să schimb ceva. „E minunat, Dania, programul la radio Itiic.ureşti peste două zile. Muzică veche italienească. Şi ce minunate sînt miniaturile italieneşti din secolul al XVII-Ica. Şi ce necunoscute! Mereu ai surpriza să asculţi o bucii fă extraordinară pe care n-o ştiai. Vei asculta şi tu !“ „Ce Imn eşti că-mi spui şi mie!“ „Şi ce minunată va fi tovărăşia noastră, prin spaţiu, vibrînd la aceleaşi sunete. Vom 47 izbuti să alungăm distanţa dintre noi. Streinii care ne înconjoară şi pe care sîntem obligaţi să-i suportăm vor dispare. Numai noi doi!“ „Ce frumos va fi!“ A doua zi îi reaminteam, chiar dacă mă durea că trebuie să-i reamintesc aşa ceva. „O, da! Concertul despre care mi-ai vorbit tu!“ Chiar în ziua concertului nu-i mai spuneam nimic. Vorbeam împreună o oră la telefon, dar Dania nu-mi făcea nici o aluzie despre sărbătoarea care ni se pregătea. Seara eram, fireşte7~îidel lîngă radio. Ce face Dania, se pregăteşte să asculte şi ea în momentul acesta şi amestecă bucuria pentru muzica preţioasă cu dorul de mine? Să-mi închipui că în camera mea pustie nu sînt cu totul singur? Ce umilinţă mai tîrziu, cînd voi vedea că m-am înşelat... A doua zi aşteptam cu emoţie telefonul. Dar conversaţia începea ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Nu ştiam şi n-aveam curajul s-o întreb ce făcuse ea în timpul acela. Odată numai mi-a spus (s-au repetat de mai multe ori asemenea situaţii, pînă cînd am văzut că trebuie să renunţ la ele, oricît de îndrăgostită ar fi părut Dania), dar întîmplător, fără să-şi închipuie că trebuie să se scuze, fără să arăte regretul că a trebuit să renunţe la un plan drag: „A vrut tatăl meu să meargă la cinematograf“. Şi iubitoare: „Mi-am adus aminte de o întrebare de a ta, pe care mi-o pui adeseori: «Est-ce un reproche?» Am repetat-o de nenumărate ori, amuzată că nimeni dintre cei care erau cu mine nu mă putea înţelege.“ Deci, altceva. Mă bucuram totuşi. De altfel, D ania vorbea cu mine cald, îndrăgostită, aş fi putut să fiu supărat multă vreme? îi spuneam cuvinte entuziaste despre o carte, iar Dania se emoţiona o dată cu mine. Dar nu mai aveam curajul s-o întreb dacă după plecarea mea a căutat ca s-o citească. Şi discuţia despre cartea aceea trecea complect, ca discuţia despre o ţară îndepărtată, pe care n-ai putea-o vizita cu uşurinţă. Mai ales planuri de întîlnire. Aveam curajul să-i mărturisesc: „Mi-e dor de tine“. „Da!“ „Nu te-am văzut de o săptămînă!“ „A trecut o săptămînă!“ Mîine trebuie să facem ceva, să ne întîlnim.“ (îmi spunea „mîine“, dar ar fi fost normal să-mi răspundă: „Mîine e prea tîrziu! Azi!“) „Fără îndoială că mîine !“ Aşteptam ziua de mîine în fiecare minută. Dar cînd, în, sfîrşit, era timpul să-i vorbesc la telefon, aflam că nu 48 pul,om să ne întîlnim. Tocmai pentru ora aceea i se anunţase o vizită. Sau trebuia să plece. Sau... Sau... O mie de motive potrivnice, pe care Dania n-ar fi ştiut să le înlăture. Nici nu-şi închipuia că dîndu-mi explicaţii aş putea fi li-n iştit puţin. Mă simţeam umilit, în luptă cu morile de vînt. Nu mă pricepeam să imaginez singur ceea ce o oprea. Obiceiurile ei difereau complect de ceea ce ştiam. „A venit un cunoscut de la Viena !“ „A trebuit să merg cu tatăl meu la o fermă de lîngă Bucureşti.“ „M-am dus la curse.“ Nu-mi sosesc cunoscuţi de la Viena, n-am vizitat nici o fermă şi nu mai ţin minte de cînd nu m-am dus la curse. în felul acesta, orice în viaţa Daniei era posibil. „A trebuit să scriu o scrisoare unor prieteni de la Danzig!“ Şi eu am fost la Dan-zig.7 Cunosc oraşul, cu împrejurimile, şi Marea Nordului, şi pe cîţiva oameni de acolo. Cuvintele Daniei, mai simple, „am scris la Danzig“, căpătau un prestigiu mai mare decît faptele mele. Şi Dania nu se pricepea să-mi explice puţin din ceea ce îmi rămînea necunoscut, să alunge distanţele. „Şi mi se pare intolerabil că nu ştiu dacă dimineaţa tu iei ceai, cafea cu lapte sau şocolată!“ Planurile mele de fiecare zi, puteam să renunţ la ele? Să-mi prepar o bucurie mare si să nu încerc s-o împărtăşesc şi ei? Viaţa noastră începea numai din clipa cînd ne întîlneam şi se termina cînd trebuia să ne despărţim? Tantal, în încercarea lui de a umple cu apă un butoi gol. Şi azi, şi mîine, şi poimîine, în fiecare zi, pentru totdeauna?... „Ce nostim trebuie să fie cînd te trezeşti cu părul tot încurcat !“ Una din rarele împrejurări cînd Dania arată că se gîn-deşte la viaţa mea intimă. „îţi voi aranja eu părul!“ Dania, cînd ţi-e drag cineva, îi ştergi transpiraţia de pe frunte dacă vine obosit. îl cauţi, orice boală ar avea. Şi faci haz de vorbele lui cele mai banale. Şi dacă spune a, de o mie de ori a, tu găseşti un semn de inteligenţă, şi rîzi, îţi pierzi capul de atîta rîset. Nu e nevoie de cunoştinţe multe, de talente deosebite, de sforţări. Tu îl accepţi aşa cum e şi găseşti prilej să te bucuri de orice nimic ţi-ar trimite. Dacă fumează: „Ce nostim fumează!“ Şi îţi place mirosul de tutun care se desprinde din fiinţa lui. Şi dacă nu fumează, eşti mîndră: „Nici măcar nu se pricepe să ţie o ţigare în 49 4 gură!“ Odată Râul a oferit ţigări celor aleşi care erau în camera ta. Ţi-a oferit şi ţie, dar ai refuzat. Ţi-a oferit, semn că uneori primeşti (cu cine eşti?), şi-ţi permiţi şi această eleganţă. Dacă el bea, te amuză vinul pe care îl soarbe, şi dacă nu bea, iarăşi faci haz. Dacă este bine îmbrăcat, reflectezi: „Nu iese niciodată din casă fără să-şi aranjeze perfect hainele." Iar dacă e neglijent la îmbrăcăminte, iarăşi exclami fericită: „Nici nu observă cum e îmbrăcat. O să trebuiască să iau eu seama de hainele lui!“ Dar Dania e preocupată de îmbrăcămintea ei, nu ştie cît aş dori s-o găsesc îmbrăcată la întîmplare, numai ca să fie mai repede gata să mă întîlnească. S-o văd în acelaşi costum de mai multe ori aş socoti-o mai apropiată, aş putea reconstitui în absenţă. Intr-o zi am surprins-o uitîndu-se la ciorapii mei: „întotdeauna tu ai ciorapi foarte frumoşi". Observase de mai demult asta? în orice caz, cu toate că i-am primit lauda cu satisfacţie, ştiam că nu pusesem nici o trudă în alegerea ciorapilor. A vrut numai să-mi arate că viaţa mea nu trece pentru ea neobservată, chiar dacă nu avea curajul să facă multe mărturisiri? Sau un fel de a-şi exprima gîndurile ei ascunse de fată senzuală, cu toate că încă nu ştie bine ce înseamnă senzualitatea. Să poată să se uite în voie (tot cî-teva minute) la glezna piciorului, care o obsedează, sub pretextul ciorapului. Dar n-ar fi îndrăznit să-şi mărturisească faptul că ciorapul meu nu durează numai mica porţiune care se vede, ci se întinde şi sub pantof, cuprinde cele cinci degete. Şi ciorapii ei. Am trăit cu ocazia lor o scenă fermecătoare. Eram amîndoi, singuri în lume. Bineînţeles, evoluase de mai multe ori servitoarea, servind ceaiul cu diferite prăjituri, dar asta era obicinuit. Nu fuseseră prea multe întreruperi. Se lăsase seara. Şi atunci a venit Mady, întoarsă din oraş. Purta un pachet: „Ţi-am cumpărat ce m-ai rugat!" Cu un instinct minunat, Dania mi-a întins mie pachetul. „Desfă-1 tu !“ Devenisem omul care avea dreptul să-i cunoască intimităţile. Am desfăcut hîrtia şi am găsit o pereche de ciorapi noi. Ciorapul Daniei! Care-i va cuprinde piciorul întreg. Degetele, pe care n-am putut pune încă mîna, arcul tălpii, călcîiul, gleznele strînse, pulpa, genunchii, genunchii ei... Jocul lor rafinat o dată cu fiecare miş- 50 r.-uv. Şi mai sus, acolo unde încep secretele. M-am jucat .... cu ciorapii Daniei, îi mîngîiam, îi mototoleam, îi I,'1:111111 întinşi. în întregime, ca să construiască piciorul tot, iar mătasea curgea ca o apă printre degetele mele, îi auzeam .uimiimI. Aşa cum curge sîngele Daniei cînd îmi apropii piciorul de piciorul ei. liste de neînchipuit de ce puţină libertate se bucură I );i n ia. Orice gest pe care l-ar face mai liber se interpretează. Nu Face un pas singură pe trotuar, orice oră ar fi. Pretu- i imleni cu automobilul. A se opri la o cofetărie (alta decît a ceea de la care cumpără ea de obicei) este ceva prea complicat pentru dînsa. Probabil că are magazinele ei de la care cumpără, elegante totdeauna, nu din fidelitate, cum ii place să creadă, ci pentru că n-are curajul să intre într-un loc, necunoscut, cel mai inofensiv. A porni cu o prietenă pe jos e prea greu. A se duce la cinematograf cu acea prietenă sau a se aşeza cu ea la masa unei cofetării constituie o supremă voluptate. Anumite întîlniri pe care mi le dă, cu oricîte ezitări s-ar face ele, o îndreptăţesc să creadă că venirea mea a transformat-o complect. Desigur că, în această Iric.ă de faptele cele mai simple ale vieţii, ea este prima vinovată. Observaţiile familiei, de care ea vorbeşte cu uşurinţă do multe ori, n-ar putea-o opri să ia cîteodată un tramvai, şi nu un taxi, sau să facă o bucată de drum pe jos. Odată ne-am hotărît să mergem la un cinematograf. Bineînţeles, un cinematograf obscur, spre care se merge numai pe străzi secundare, dar unde se ajunge imediat. Părea că e fericită de gestul ei eroic pe care îl făcea pentru mine. La plecare, am văzut că şopteşte ceva lui Mady, care era în casa lor de unde voiam s-o iau. O ruga s-o întovărăşească pînă la cinematograf, căci numai cu mine n-avea curajul. Mady, din aceeaşi familie şi mult mai mică, nu se gîndea că e un păcat făcînd aşa ceva, şi cei din familie protestaseră la început, dar se deprinseseră, şi acum nici nu mai bîrfeau prea mult. M-am plîns lui Mady de firea Daniei, care mă umilea la fiecare moment. Mady m-a încurajat: „Trebuie s-o consideri pe Dania de altă esenţă decît pe noi. Farmecul ei este cu atît mai mare.“ 51 4* Sînt cu Dania întîlniri excepţionale, dar niciodată în acelaşi loc, cu toate că timiditatea ei ar trebui să nu admită schimbările. O aud la telefon: „Vrei să vii la conferinţa X?“ O conferinţă ciudată, pe care abia o observasem mai înainte, la care nici nu mă gîndisem că aş putea să merg... Semn că preocupările ei aveau un alt drum decît al meu. In schimb, pentru un film de artă, pe care îl credeam absolut necesar, inutil insistam să-l vadă. Rugămintea mea rămînea neascultată, cu toate că fusese primită cu emoţie. O dată la un parc, o dată la altul. Ne-am întîlnit şi la grădinile de la Şosea. Minunată a fost acea întîlnire. Şi neprevăzută. Trebuia s-o vizitez, şi un telefon: „Ştii că n-o să poţi veni la mine. Nu e nimeni acasă şi n-am voie să primesc.“ Am fost atît de necăjit, că n-am mai păstrat nici o mîndrie să mă plîng. Am impresionat-o, am făcut-o cu uşurinţă şi pe dînsa să creadă că mi s-a întîmplat o mare nenorocire. Şi a hotărît singură: „Să ne vedem undeva! “ „Unde?“ „La Şosea, lîngă pavilionul muzicii.“ Am aşteptat-o, dar nu eram sigur că va veni. Se putea totuşi ca în ultima minută Dania să fie reţinută de cineva... Sau să nu ne fi înţeles bine asupra locului întîlnirii. Sau ora întîlnirii. Poate că exageram temerile mele. Dar şi Dania putea să procedeze astfel, mă convinsesem de mult de aceasta. Din moment ce nu ştia niciodată ce oră era, ce zi era, ce promisese să facă, era natural să nu mă nimerească. îmi mai dăduse odată o întîlnire. Aşteptasem o jumătate de oră zadarnic. Mi-a spus apoi: aşteptase la cîţiva paşi de mine, deprimată că eu nu soseam. Un grup de cerşetori îi făcuse cortegiu, căci nu se pricepea să refuze pe nimeni! Chiar aceiaşi oameni mereu, ţigăncile tînguitoare, cerîndu-i de mai multe ori. „Şi ce tristă eram că n-ai venit!“ Aşteptările, Dania, cu speranţele şi deprimările lor, le cunoşti tu?... La întîlnirea de la Şosea totuşi Dania a venit. Am pornit pe alei, ne-am aşezat pe o bancă mai singuratecă, am mîncat seminţe de floarea-soarelui şi ne-am drăgostit, îmbrăţişări fără de nici o frică de oamenii care ne puteau vedea, de lumina care cădea pe noi. A observat deodată Dania ce mult timp trecuse, şi am alergat amîndoi pe alei, în stradă. Cea mai mică întâmplare avea rezonanţe nesfîrşite în noi, întîlnirea din ziua aceea a fost nebunească, o zi din 52 viaţă pe care trebuie s-o păstrezi vecinie. Dar a fost o sin-vură zi, ca şi cum ar fi avut un preţ prea mare ca să se poată repeta. Un exemplar de artă. Cîteodată o luam şi pe Mady la întîlnirile noastre. (A fost greu să-mi dea prima sărutare în faţa lui Mady, mai pe urmă se deprinsese.) Rolul lui Mady era trist: să se prefacă streină de ce se petrecea alături, de îmbrăţişările noastre al,îl, de pasionate. Un anunţ: „Ştii că am putea să ne întîl-oiin în astă-seară?“ „Admirabil! Unde?“. „Unde zici tu.“ „fu parcul Ioanid." „Nu, în altă parte." „La Şosea." „Nu acolo." Orice loc aş fi ales o înspăimînta pe Dania, căci căpăta contur un pian care trăia numai în închipuire. Am insistat deci pe prima mea alegere. „In parcul Ioanid, neapărat!" „Da, dar mai trebuie ceva. Să rogi şi pe Mady să vie cu mine...S-o rogi tu... Eu nu pot"... Am rugat pe Mady la telefon, care, bună, a acceptat imediat. Ce minunate au fost umbrele noastre pe aleile parcului Ioanid, în timp cu pe cerul senin luna întreagă evolua. A trebuit să suporte biata Mady toate capriciile gurilor şi mîinilor noastre. Ceea cc n-a împiedecat-o pe Dania ca la o ocazie cînd i s-a părut că Mady nu este destul de ascultătoare cum ar trebui să fie o fată mică asupra căreia ai dreptul să ai autoritate, s-o certe, să se supere pe ea, şi chiar s-o ameninţe^Losno^puie la cei mai mari. Niciodată Mady nu s-a gîndit să atragă atenţia Daniei că ar putea fi mai prudentă în ameninţările ci. Dania e obicinuită să creadă că-şi poate permite toate glumele. Mady o admiră total, cum face toată familia, şi pentru fiecare slăbiciune găseşte o scuză. Socoate că Dania are toate drepturile, că gesturile ei, oricît de capricioase ar fi, sînt necesare, deoarece ea e cea mai frumoasă, cea mai inteligentă... Mai ales, o crede de o logică superbă, fără greş. Niciodată nu poţi discuta cu Dania, căci descoperi că are dreptate. Mă îndoiesc de logica Daniei. Are poate intuiţii, şiretenii, nu spune unele observaţii decît mai tîrziu, uimind pe cei care socoteau că ea n-a observat nimic, cîte o vorbă impresionantă luată din vreo carte. Şi despotismul ei instinctiv o face să-şi găsească argumente favorabile. Mady, dulce, suportă, şi se lasă convinsă. De altfel o vede pe Dania chinuită ca să aibe dreptate, şi se grăbeşte s-o aprobe. 53 Dar cînd judeci limpede, vezi că Dania este o răsfăţată care îşi permite toate capriciile şi că trăieşte domol această viaţă, nici nu se întreabă dacă cumva nu este o privilegiată şi dacă viaţa lui Madv, mult mai umilă prin comparaţie, nu este destul de tristă. Dimpotrivă, eu pe Dania o consider foarte încurcată în gesturi, în fapte, în vorbe. Numai astfel se pot scuza atîtea umilinţe pe care mă obligă să le suport. Va telefona Dania astăzi? Căci telefonul e mereu semnul cel mai sigur dintre noi. La o anumită oră. Aştept să treacă restul timpului. Cînd se apropie această oră, nervii mei tremură cu fiecare clipă mai mult. Sînt atîtea încurcături! La ea acasă, lume multă. Nu poate să-mi vorbească, avînd lume în preajmă. N-are curaj să-mi pronunţe numele în faţa lor. De altfel, ce voce indiferentă ar trebui să aibe în faţa altora! Nu poate să-mi spuie nici un cuvînt cald, prin care să recunosc că este încă a mea. Am încercat s-o învăţ un limbaj anumit, neînţeles de alţii, dar poate să servească numele unei cărţi, de exemplu să zicem: Le livre de la junglei8, drept „mi-eşti drag“? „Nespus de drag?“ Sau micile mărturisiri de timbru le-aş socoti identice cu ceea ce trebuie să facă o fată binecrescută cu toată lumea. Am avut oqazia să vorbesc cu Dania fiind de faţă şi un strein. Am constatat-o la fel de politicoasă cu noi amîndoi. Prin ce aş pricepe că vorba către mine „mai ia o prăjitură14 conţine nu numai o invitaţie pe care o adresează oricărui alt invitat, invitatului de atunci de lîngă mine în cazul acela, ci şi „iubite, îmi place cînd te văd mîncînd“. Dar cu i-am sugerat: „Vorbind ia telefon în faţa altora, eşti o streină. Mă întreb dacă nu e mai dureros decît dacă nu vorbeşti deloc, căci, auzindu-te streină şi nevăzînd nimic, presupun că de ieri, de cînd erai nespus de îndrăgostită, te-ai schimbat, ai uitat, preocupări noi mi-au luat locul." I-am întins acest argument, mai ales pentru mine, ca să mă consolez cînd, după o aşteptare de fiecare minută, timp de 24 de ore, telefonul nu mă mai cheamă. Vorbindu-i de această posibilitate, mi-am alungat în parte bănuielile ascunse. După cum aş spune:„Ştii că mîine n-o să ne vedem pentru că trebuie să fac o vizită la domnul X“. Şi sîntem de acord, iar eu nu mai aştept. (Mai bine să moară cineva 54 «Incit să se chinuie la infinit...) Dar e teribil cînd tu trebuie să faci o astfel de vizită şi nu te-ai gîndit să mi-o anunţi mai dinainte. Astfel că nici la ora hotărîtă se poate să nu-mi telefonezi. Şi mai sînt cazuri cînd eşti singură de vină ! Tocmai atunci ţi-a sosit un musafir, şi nu te pricepi să-l întrerupi, să mă cauţi pe mine pentru oricît de puţin. Sau I ii trebuie să te duci undeva. Şi n-ai avut curajul să amîni cu o jumătate de oră, ca să poţi vorbi mai înainte cu mine. Sau cînd te-ai înţeles asupra vizitei pe care trebuie s-o faci sau să ţi se facă, ai uitat că tocmai atunci puteai vorbi cu mine, şi trebuia să imaginezi o amînare. Nu ştiu, toate sînt r altminteri, nici nu l-aş recunoaşte pe stradă, oricît in ar fi obosit.) şi Dania mereu departe. Uneori îşi rezima uşor mîna (Ic ,imunul meu, mă atingea şi-mi făceam iluzii: poate că I ni uşi nu mi-a uitat prezenţa. Se jenează numai să facă un gest de dragoste prea limpede în faţa altor oameni. Dar Dania îşi depărta braţul în mijlocul unui cuvînt la ini implare, risipind puţina bucurie pe care o adunasem cu al ila osteneală şi arătînd că gestul ei fusese o întîmplare. Şi de ee din mijlocul acestor rînduri nu se poate auzi melodia banală, cîntată fals, a lăutarilor, căci o port în ureche a rimd această întîmplare, şi mă tortura aseară, avea puterea să facă să vibreze toate coardele din mine? Şi la fiecare ineepuf al muzicii, chinul: acum Dania va dansa. La sfîr-.ul a I muzicii, calmat pentru o clipă: am scăpat! Dar muzica (ueepea din nou în curînd. Ce simplă era bucuria prietenilor mei, şi cum nu mă pricepeam să iau parte la ea ! îi priveam pe lineare. Numai monologuri. Se simţeau bine şi le era indiferent dacă îi asculta cineva. Se putea glumi, cînta, ne,iln, fără să te intereseze vecinul. Nu făcea nimeni reflexia: ului un caraghios amuzîndu-mă singur. De fapt, amuza-nii'ulo paralele fără legătură între ele. Şi nu mai puţin sin-■ nm, cu dăruiri complecte. 15ineînţeles, pînă la urmă Fritz a invitat-o pe Dania la dnns. Linia piciorului care trebuia să se îmbine, a lui cu ii m... Şi melodii între ei doi. El spunea nu ştiu ce, Dania Hilmi. Se strecurau printre alţi dansatori, şi cîteodată dis-linicnii. Cînd or să se vadă? Aceştia sînt, care nu se văd di n II foarte puţin, ascunşi de alţii? Şi apăreau iarăşi. Uneori,, deodată, cînd mă aşteptam mai puţin, îi presupuneam că ului la o cotitură mai îndepărtată a locului de dans. Un un renii re a aruncat o serpentină dehîrtieroz, ca să-şi arăte a 11111 ta tea de a nimeri pe cine vrea, sau ca să ne convingă că se di.ii muza minunat. Volutele serpentinei — cine a făcut imniisl ă invenţie? — a prins tocmai pe Dania şi pe Fritz, iar legal ura pe care o făcea hîrtia mi s-a părut indestructibilă. In acelaşi timp privirea îmi fugea la toată lumea, observam loi ce se petrece în jurul meu. Pe peretele sălii erau nişte desene roşii, pe care nu le voi mai uita. Bineînţeles, păstram 67 pentru neamţul care rămăsese lingă mine surîsul etern al Gio-condei. Apoi Dania a încercat un dans tirolez, căci muzica se preta la aceasta. Un joc care-i diferenţia şi mai mult de ceilalţi! Li se făcuse chiar un loc special... La un moment dat, lumina din sală s-a micşorat, a căpătat reflexe albastre. Anume pentru voluptatea vizitatorilor? Chinul cel mai mare? Nu, dimpotrivă, puţin calm. Nu mai puteam sesiza bine care era grupul Daniei cuFritz, mi se puseseră ochelari albaştri. Nu mai puteam distinge bine. In sfîrşit, renunţarea mea era complectă. Dania de obicei nu e curioasă de cele ce se întlmplă, atunci cînd nu i se întîmplă nimic ei personal ;cînd, depildă, gelozia n-o face să vrea să ghicească, şi să rămîie cu gîndul numai asupra unui fapt. Mady vine la noi, aducînd între noi o atmosferă de oraş, de magazine, străzi, oameni. Niciodată Dania n-o întreabă ce s-a mai întîmplat sau pe cine a mai văzut. Nici nu-şi închipuie că Mady ar putea aduce cu ea o noutate. Astfel, cînd am descoperit că Dania citeşte ziarele şi cunoaşte notele cele mai ascunse, vreo conferinţă importantă, dar fără reclamă mare, vreun concert sau o veste politică, mi s-a părut uimitor.... Sau cînd e în curent cu un ziar pe [care] nu-I citeşte oricine. Pe Mady n-o întreabă nimic, cu toate că această fată, care îşi trăieşte Viaţa fără frică, ar putea limpezi aerul de seră în care trăieşte Dania. Dar nu totdeauna Dania este la fel. Eram odată cu toţii jn automobil, şi Dania cerea lui Mady relaţii despre anumite persoane, de ocupaţiile lor, de mici cancanuri. Eu eram uitat complect. Ca şi cum nişte vecini ar începe să vorbească o limbă streină fără să fie atenţi dacă tu pricepi ceva, atît sînt ei grăbiţi să-şi schimbe impresiile în limba lor familiară. Dar toate numele de care era curioasă Dania erau pur evreieşti: Griinberg, Rabinovici, Iacobsohn. Ce să cred? Că Dania nu se mai gîndea la mine? Sau că mă socotea din familie şi nu se mai păzea la vorbă? Mă simţeam un strein. Acoperim adevărul. Escamotăm, alegem interpretări agreabile, întrebăm, dar avem grija să dăm prilejul să nu ni se răspundă complect. Iţi place o fată. Te simţi bine cu ea. Discuţia curge limpede. De ce n-o întrebi de la început:' n i lost a cuiva pînă acum? Poate ar răspunde. Ai şti de unde m porneşti aventura ta, la ce trebuie să renunţi şi pe ce tre-I>11 ie să construieşti. Aflînd adevărul în clipa cînd încă nu te dome nimic, tedeprinzi pentru cînd te-ar putea durea. Altfel im cunoşti bine pe partenera lingă care ai trăit. Niciodată nu răspunde Dania la o întrebare, după cum n u surprind cu dorinţe de a pune o întrebare. Jumătăţi de vorbă. „Ce s-a întîmplat cu tine pînă ce te-am [întîlnit eu]?“ „Au l'ost sărutări între noi... Nu ştiu cine a început intîi“... Mii pot calma aceste mărturisiri? Ca şi cum faptul ar fi de minună importanţă, primele sărutări ale unei fete. „Odată criun trîntiţi pe un pat, în joacă. El a pus mina la sînul meu. 00 ciudat mi s-a părut!” Şi ce s-a mai întîmplat? Poate nIvu'iiţo, căci temperamentul Daniei are, comparînd-o în ciumă cu un radio, fading. Nimic nu se poate continua cu dînsa. După scena cea mm caldă, un motiv pueril a doua zi o împiedecă să mă 1 mite. Parcă ar fi ora cînd se face seară, şi în cameră obiectele nu mai au formă precisă, plutesc, se amestecă pniifre umbrele lor, trasează între ele pete de negru sau numai de cenuşiu, devin fantome. „La Predeal am fost ionrle buni prieteni.” în ce fel? Nu mi-a explicat Dania niciodată. Dar nici eu n-am avut curajul s-o întreb... Mă a icmăn şi eu cu Dania, cu toate că din alte motive. Ea nu ipunc, pentru că a uitat, pentru că nici o remuşcare sau i P i r il, de a pedepsi sau a produce gelozii n-o împinge cu prea multă violenţă, pentru că nu ştie cum să înceapă mărturisirile, şi pe urmă, cu mine, pierde timpul. Eu, pentru că n-am îndrăzneala. Doi oameni care cred că se iubesc, şi totuşi nu şi pun nici o întrebare esenţială. Las cîte o preocupare Imn răspuns, grăbit să primesc sărutările. Cînd rămîn singur, observ ce depărtaţi am rămas unul faţă de celălalt, mi cu, după ce am stat de ziua pînă noaptea împreună, am rmniiH In fel de nelămurit. Neliniştele reîncep, regret timpul pierdui., şi, ca să mai refac ceva, o chem la telefon cu toată om l irzie, ca s-o rog ca măcar un amănunt să mi-1 explice, li mul vocea emoţionată, nu-mi mai continui gîndul, mă mulţumesc să-i spun bună seara, chiar dacă ştiu că mă voi clon din nou singur şi nefericit. „îţi închipui ce însemnează ui închizi ochii cînd săruţi, nu de plăcere, ci ca să nu vezi pe celîilnlt?” Ea ştie? Uneori mă socot laş, pentru că n-am 63: curajul să pun întrebări şi să aflu ceea ce mă interesează. Dar alteori, cu complezenţă, numesc atmosfera pe care o trăiesc „poetică14, şi sînt mîndru de ea. O întreb la telefon: „Ce mult aş vrea să ştiu cum eşti acum îmbrăcată11... Totdeauna întrebarea mea este luată în serios. îmi descrie rochiile cu cît mai multe detalii. Şi nici o glumă dacă este încă în cămaşa de noapte cu toată ora tîrzie, numai gîndul unei voluptăţi posibile. Şi piciorul încă în pantofii de casă. Ii văd, rozi, şi cu un imens puf pe ei, ca de pudră. Dar ce puţin pot eu presupune! Aş vrea să ştiu perfect pieptănătura şi numărul firelor de păr care au rămas încă pe frunte. Ce poate să mă ajute un telefon pentru astfel de curiozităţi? Cred că sînt singurul om care cunoaşte anumite secrete ale temperamentului Daniei. Legăturile ei cu realitatea: senzualitatea. Cine ar îndrăzni s-o atingă? Pe această fiinţă care surîde tot timpul fermecător, [ce] pare că a fost păzită de orice aspect prea aspru al vieţii şi are la dispoziţie o mulţime de cuvinte cu rezonanţe adînci...Cea mai mică încercare de a-i spune o întîmplare o îndurerează. Toţi exclamă: „Este atît de bună !“ Iartă tot, uită tot, e incapabilă să dea multă vreme importanţă unui fapt. Te întrebi uneori: Ce cunoaşte ea din păcatele omeneşti? Aceasta fată deşteaptă, care citeşte sau a citit atît de mult... Cum a priceput unele amănunte? Desigur că pudoarea o face mai ales să pară neştiutoare. Dardespre chestiunile acestea n-am vorbit împreună. Am făcut descoperirea: atracţia pe care o degajează este de ordin senzual. Sărutările ei încep din aer, cu mult înainte de apropierea buzelor. Curentul care ne străbate numai ţinîndu-ne de mînă. Instinctele ei, care o îndeamnă să facă gesturi pe care nu le-ar îndrăzni o femeie versată în practicele dragostei. Unele lucruri nici nu pot să le povestesc, atît sînt de surprinzătoare, cu toate că gratuite. O sărutare într-unfel, la care nici nu mă gîndisem. Eu ştiu atît de multe lucruri! Despărţirea: 16 iulie. Eu, care n-am ştiut niciodată să dansez din timiditate ! „Eu nu voi fi niciodată ca mama mea!“ Vei fi, scumpă Dania. Depăşeşti pe fetele de vîrsta ta. Şi dacă bărbatul tău, după ce se va sătura de tine, o să te viziteze mai rar, tu n-o să-l aştepţi cu aceeaşi frenezie? Şi dacă vor mai fi şi alţi oameni în casa ta? Nu vei fi apărată mereu, ca acum, de o cameră cu toate uşile deschise. Am aflat i /îs". Te înlănţuie mai întîi febrilitatea cu care e scrisă ini implurea. Dar mai ales unele detalii, de care eşti sigur că n im |inl,nI li inventate, că simpla literatură este depăşită: i nin l'uc.e amantul ca soţul să nu bănuiască aventura soţiei m ui iTeadă că copilul care se va naşte este al lui. Soţul , il.< nimeni^ noroc că soseşte pentru o zi, parcă anume ca ,,| ml ngcma să reuşească. Dar Radiguet nu se gîndeşte că ar 11 a11ii i Hă fie gelos. Am fost Ia filmul L'equipage al lui Kessel12. Prin această , m l <■ k (>sse! va continua să trăiască, să dăinuie, căci e uimi-lui hih n ghidi t că doibărbaţi pot vorbi, cu emoţie, de aceeaşi Iniii.'ic, Iară să se bănuiască între ei, într-atît afecţiunea Imn1111 să fie de diferită la cei doi bărbaţi. (Femeia ar fi treimii mi sa simtă bine cu fiecare, să nu aibe nici o preferinţă.) I înr pmilru a exprima acest magnific subiect, era nevoie de |., ni(a rafinată a lui Huxley. Filmul era complicat cu ele-nii'iila neverosimile: eroina vine pe front, la locul unde se n l hm aai doi bărbaţi, soţul şi amantul. Amantul e prada i a Iu i mn i mare chin: a aflat că înşală tocmai pe cel mai bun l>■ leicn, că tovarăşul lui de aeroplan este tocmai soţul iubi-Iim mila. Alta ar trebui să fie obsesia lui: soţia se va culca ii Ia l m i de soţ, care o doreşte după o atît de lungă despărţiră, şi căruia nu i se poate refuza nimic. Se vor culca îm-i>iamin, in aceeaşi cameră, în acelaşi pat. Ea mai întîi \ a treimi să se dezbrace, rochia, ciorapii, tot... O noapte ml rangă. Să socotim din cîte secunde este făcută o noapte Iul rangă. Dania este făcută din carne... Sînt unii care nu \ ui mi creadă... In camera de baie, acolo se petrec toate secretele Daniei. < !e m| ruin a intrat acolo? Ga să cunoască decorul în care se 11ai rac aceste secrete. Toţi admiratorii rîvnesc să-i cunoască Imi ii I in care doarme. Scaunul pe care îşi pune îmbrăcămin-i au da zi. Aşternutul, Lampa de căpătîi la care citeşte înainte da a uilormT7cu butonul spre care întinde braţul gol ca să al ingii lumina. Patul ei de fecioară, la care fiecare se gîndeşte < ii ghidul profanării. Dar camera de baie? In care Dania Im permite toate libertăţile, căci nu-şi închipuie că face 71 vreun păcat. Hainele pe care Dania le aruncă, pe rînd, pînă ce poate să intre In apă. De fapt, e aproape goală, a sosit din camera ei de dormit de alături aşa cum s-a sculat, în pijamaua elegantă, cu picioarele goale în papuci. Dar chiar puţinile pînze care o acoperă pot fi date la o parte, fără grabă. Cînd rămîne un picior în întregime gol, ne putem uita cu de-amănuntul la el, la forma lui, cum se arcuieşte, se strînge, se schimbă, dacă îl ţinem drept sau îl îndoim. Facem aceeaşi mişcare din glezne, repede, rar, după un cîntec care ne sună în ureche. Pe toţi pereţii, oglinzi. Întîi în apă contururi neprecise, şi apoi în oglindă, exact. Dania a fost mereu comparată de vreun admirator, care şi-a arătat astfel emoţia, cu vreo femeie celebră, vreo artistă de cinematograf. Şi acum vrea să vadă întrucît comparaţia e bună, iar dacă i-a plăcut, se priveşte în aşa fel; mai bine anumite umbre sau trăsături, mai slab altele; ca asemănarea să fie întocmai. Atingem apa din baie. Nu dintr-o dată, ca să nu renunţăm prea iute la atîtea senzaţii, încet, încet, şi temperatura se ridică în lungul cărnii pînă la creier. în sfîrşit, Dania a intrat în apă. îşi schimbă emoţiile după cum dă drumul la apă caldă sau rece. Fiecare robinet cu misterul lui, corpul gol al fetei are cîte o vibraţie pentru fiecare. A turnat şi un parfum scump, care să intre prin taţi porii în fiinţa ei augustă. Apa fierbinte, cîtmai fierbinte, sau rece de tot. Să curgă din abundenţă, sau cîte o picătură. Picătura să se prelingă pe corp, să-i simtă drumul, să vadă pînă unde poate ajunge fără să se distrame. Şi dacă porneşte spre mijloc — singură, căci n-are nimeni curajul s-o forţeze să ia această cale — cu atît mai bine. Ce senzaţii sînt cînd ajunge acolo? Toate jocurile cu apa. Cîteodată oprim cu mîna robinetul şi dăm drumul brusc, ca s-o vedem violentă, voind să cîştige timpul pierdut. Sau luăm apa în pumn şi o lăsăm să se prelingă cît mai încet între degete. Cîte o picătură merge pînă la cot, căci braţul este îndoit. E atentă la toate zgomotele care se aud în camera de baie, aburii, apa. Şi dacă e posibil, Dania închipuie paşi care se apropie. Acum se priveşte bine. Pielea ei puţin.aburită, cu forme indecise, după adîncimea la care se cufundă în apă. Diferite glume. Mîna care se apropie de suprafaţa apei, sau piciorul, sau pîntecul, sau sinii. Totul înăuntru şi numai sfîrcurile sinilor în aer. în apa aceasta care poate 72 im mi re pretutindeni, cum nici un iubit n-ar putea să intre. Sul» braţ, în ceie mai mici cute. în toţi porii trupului. Şi In mijloc. Cît pătrunde în mijloc? „Aşa sînt eu! Sandu nu m n văzut niciodată în întregime. A întîrziat prea mult la l leeiiro descoperire, ca să termine!“ Întîi pe o parte. Linia |i miorului, tremurătoare, sinuoasă, profilîndu-se la genunchi ui apoi alergînd pînă la gleznă, lărgindu-se la urmă. Şi pe leiilullă parte. Cea mai mică mişcare schimbă luminile. Sini frumoasă ! Apropierea de mine se face cu frenezie, ca un însetat care s-ar apropia de un pahar de apă rece.“ Şi pi- faţă, liniile celor două picioare care pornesc de o parte m de alfa a pîntecului, după ce se adună. Se poate privi urmii, de mult. Şi cînd o aştept pe Dania prea mult în salon, şi nici un motiv n-ar mai putea explica această întîrziere, cred că >-ii pierde timpul în camera sa de baie. Acolo poate să treacă ui n il timp ca să-şi privească fiecare mişcare. Cunosc secre-i ele tale, Dania ! Chiar şi pe acele pe care le ascunzi de toată lumea. Toaleta ta cea mai intimă. Specială, potrivită cu firea ta. Dacă aş avea îndrăzneala, ţi-aş înşira toate amănun-h le, pe care tu n-ai avut curajul să ţi le spui singură prea lămurit. Cu toate că mărturisirea ta, „m-am spălat bine“, dovedeşte că nu ţi-e frică tot timpul de cuvinte. Eu ştiu i li iar ce vei face tu mai tîrziu, cînd te vei mărita. Nu vei nvea îndrăzneala chiar de la început să întrebi tot ce se i n I i niplă cu tine. Vei savura noile obiceiuri fără să te gîndeşti In consecinţe. Vei descoperi că nu mai eşti ca odinioară, ir vei mira, dar nu vei spune nimic şi vei continua noile' Imcurii. Şi prima oară cînd vei descoperi plăcerea senzuală, iui pe grăbite, cum o cunoşti acum, după ce instinctele tale ni.lI. au aşteptat-o, iar gîndurile au format atîtea închipuiri, şi vei vedea că poţi să ai îneîntări şi mai mari decît ucidea pe care numai le începeai! Şi cînd te vei găsi, în Hlii’şif, sătulă, cu cheful de a fi lăsată în pace (pentru puţină vreme), tu, care rămîneai enervată la culme, dezolată cii trebuie să te opreşti prea curînd... Abia mai tîrziu, cînd va veni un doctor chemat din grija celorlalţi, care [vor] observa că nu eşti sănătoasă, vei afla că eşti însărcinată. O nouă preocupare frenetică pentru un timp. Dar la urmă vei avea curajul să ceri toate relaţiile, vei şti precis tot ce I,riduiie să faci. Vei lăsa copilul prim, căci ai fost obicinu- 73 ită să te temi şi de umbre, să te crezi bună, şi deci să te înspăimînţi de gîndul că ai putea să omori o fiinţă, oricît de neînsemnată ar fi ea. Dar vei vedea şi tu că o persoană elegantă ca tine nu se poate să aibe copii fără număr. Cu-rînd vei fi mai prudentă: cîte o intervenţie a medicului. Şi cîte o privire caldă către soţ, care aşteaptă rezultatul operaţiei, căci emoţiile se pot presăra oricînd. Odată, cind am făcut aluzie la sărutarea aceea, Dania mi-a spus: „Nu mi-aş fi închipuit mai înainte pentru nimic în lume aşa ceva. Dar mai pe urmă am socotit că aşa trebuie să fie.“ Rămasă singură, ea avea obiceiul să se gîndească la ce se întîmplă cu dînsa? Iar chestiunea senzuală o obseda şi o [răstălmăcea] într-o mie de feluri? Eu ştiu cum o să fie Dania în ziua nunţii. O să trăiască grav acea zi. O s-o pregătească cu multe gînduri profunde, o să fie emoţionată tot timpul, cum are ea obiceiul să se emoţioneze: căldura dintr-un tren, puternică, dar dispărînd repede fără urme. In acelaşi timp i se vor prezintă cele mai elegante găteli. Totul va fi scump şi de cea mai bună calitate. Nici un detaliu nu va fi omis. Cuvintele care leagă definitiv vor fi spuse delicat, abia se vor auzi. Dar nu va fi nici o împotrivire. Totul se va petrece exact cum au prescris ceilalţi. In fiecare moment se aude soneria casei: se aduc flori. Dania este emoţionată de atîtea ofrande. Pe mese, toate bunătăţile, nimic nu lipseşte. Eu ştiu cum o să fie Dania în noaptea nunţii. S-a gîndit din vreme la clipele acestea. Va avea multe treburi, va vorbi despre alte subiecte, dar gîndul acesta va fi prezent în ea, fără nici o pauză. Din prima noapte se va da cu spasm. Mai tirziu, după ce posesia va deveni deprindere şi va putea să vorbească liber despre ea, va spune: „Nu ştiam că se întîmplă chiar aşa!“ Poate că va fi adevărată vorba ei, sau poate că va fi un pretext ca să mai vorbească despre acte pe care partenerul nu le poate prelungi. Exact cît ştia Dania mai dinainte nu va afla nimeni niciodată. Dania are telefon în camera de baie. Nu cheamă dînsa. E prea timidă sau prea orgolioasă ca să facă asta. De fapt, n-are obiceiul ea să cheme. Altă dată, pentru că ea uită, pentru că e mereu chemată de alţii la telefon. Dar acum, cînd atîtea planuri şi-a făcut cu conversaţia telefonică în baie, voit nu cheamă. Poate că dacă în timpul acesta 74 ii ni- cAiila-o altcineva, ar căuta ea, ar avea acest curaj, ca ui mi renunţe la un plan la care se gîndeşte de atîta vreme ni delici i. Dar nici o grije, se găseşte cineva care s-o întrebe. (inie .ştie ce mişcare face ea in clipa cînd sună telefonul, ui mugură in camera de baie. Nu face un gest — dezbră-rlnilii-se încet — ca să nu-şi imagineze cum ar surprinde-o h1111r1111 telefonului. E încîntată că poate să se dezgolească ini mai mult, dacă se poate să fie intrată în apă pînă ce \ ine apelul. Dar nu se grăbeşte, căci e prea timidă ca să-şi mari urisească aceste gesturi, sau nu este în stare să se grăia asui. Telefonul e pus drept lingă baie, poate ajunge la rI ui uşurinţă. Alo! Vorbeşte numai lucruri neînsemnate, ilar arc mereu gîndul (nu precis, mai mult o stare sufle- I uniră): „Cînd ar şti că acum sînt goală! Că se poate vedea ini Impui meu, tot!“ Toţi îi cercetează numai hainele, im îndrăznesc să-şi imagineze carnea de dedesubt. Şi acum i goală! „Sînt frumoasă! Sînt tînără! Curată!“ Şi continua să vorbească la telefon chestiuni neînsemnate. îşi în- II rlmiriţează toată şiretenia pentru ca celălalt să nu bănii mură, după emoţia ei, cum se află ea. Dar dacă celălalt • 11n'u nepriceput, printr-o vorbă îl poţi pune pe gînduri. lunii ghiceşte ceva, schimbăm conversaţia periculoasă. Ml fel, continuăm cît mai mult să-l neliniştim. Pentru i-magiiiaţia Daniei se întîmplă avent.ura cea mai îndrăzneaţă: ui goală, alături de el îmbrăcat! E aşa de impresionată, ui nici nu observă cine e acela. Poate că un admirator iiuiiMemnat, pe care nici fata cea mai modestă nu s-ar glmli să-l ia în seamă. Telefonul în baie, o idee senzaţionala. Se poate vorbi cu cineva fiind goală. Poţi să închipui mai uşor pe un strein în locurile acelea unde nu pătrunde n num i. Sini, şi alte mijloace prin care Dania îşi închipuie ni rnl uri. Fotografiile din perete. La un loc, tablouri de diferite calităţi. De obicei natură, ţinuturi poetice, ră-oiirif, Incuri. Dacă însă se poate desprinde vreo siluetă de luiilml — chiar numai o alegorie — mintea Daniei cre-■ uza. La loc de cinste... Charles Boyer. în picioare, cu pa lin ia şi pardesiul ţinute neglijent, cu picioarele desfă-uiir mult şi dunga pantalonilor reliefată bine, surîzînd iiiivl— (şiragul de dinţi; buzele lui cum trebuie să săru-li I) şi uitîndu-se cu coada ochiului. Tînăr neobosit. Tra- 79 gedia de la Meyerling. (Dania se crede poate Danielle Da-rieux.) Şi chiar în faţa lui Charles Boyer, Dania goală! Pare neverosimil că Dania are aceeaşi conformaţie ca orice om, că aceleaşi [ţesuturi] îi formează structura. Că trebuie să depindă de o mulţime de cerinţe omeneşti, somn, mîncare... Ea, atît de timidă, înfricoşîndu-se să spună un cuvînt mai aspru, cum s-a obicinuit cu anumite cerinţe? De altfel, ea încă se sfieşte să mănînce în faţa unui strein. A trebuit să descopere într-o zi că între o copilă şi o fată care ar putea fi mamă este o deosebire. De la cine o fi avut atunci curajul să ceară o povaţă? Era poate pregătită de lectură — căci n-a vorbit cu nimeni de fapte mai importante, dar desigur că nu se aştepta la aşa ceva. Acum are pretextul de noi voluptăţi, de gînduri sumedenie, de ajutoare de ultima eleganţă. Căci odată, într-un elan, mîndră de virtuţile ei de femeie, m-a făcut să înţeleg... Dar Dania se roşeşte... Brusc, nu mai are curajul să se uite. I-a spus tatăl său să fie gata în jumătate de oră. Sah vară-sa. Trebuie s-o chem eu la telefon. Sau trebuie să vie cineva. Dar nimic n-o face să se grăbească. La uşa băii a încercat cineva de mai multe ori. Cineva o cheamă. Inutil. Dar pe unele locuri pielea începe să se încreţească, pentru că a stat prea mult în apă. Abia atunci Dania se decide şi iese din baie. Şi noi voluptăţi, cînd şervetul aspru (c.u monogramă) şterge apăsat pielea udă. Peste tot! Apoi se întoarce în camera de toaletă de alături. O aşteaptă femeia, care trebuie să-i facă unghiile de la picior cu oja, s-o îmbrace, să-i aranjeze părul. Şi după ce îşi scoate [boneta], care a apărat-o de apă, părul se desprinde, îi încadrează faţa, se repauzează capricios pe umeri, şerpuieşte, căci coafatul, vechi, abia de o zi, mai rezistă încă. Dania îşi va lăsa părul (castaniu) să crească, va putea atîtea jocuri să închipuie cu el cînd va fi mare! Părul — există nebune care îl oxigenează! După cum îşi colorează unghiile mîinilor. Dania este atît de mîndră de dînsa, atît de mult îşi admiră fiecare amănunt, că n-ar admite nici o transformare cu ea. îşi închipuie că se păstrează naturală. Oglinda — în faţă. Dania se poate examina în voie. Dacă ar cînta dintre culise o muzică! (Ca în Rosencavalier, cum l-a văzut din lojă, la Opera de stat 76 Jiu Vicna.) Femeia care o îngrijeşte îi laudă frumuseţea, I >imm e roşie de emoţie. Dacă femeia îşi spune vreun necaz, I >11 ii mi e şi mai mulţumită, căci se apelează astfel la inima . i <'inova strigă: „Telefonul!“ „Nu pot, sînt ocupată!“ 1 i IVincin continuă istorisirea. Truda ei durează cît mai mult, r.n să arate că nu-şi precupeţeşte timpul cu o duduie ulii du frumoasă (şi bogată, plăteşte bine!). Şi hainele... < ii cu haine se va îmbrăca Dania astăzi? Dar înainte, puţin i« |in înţepenit. Parcă o apă care curge, şi totuşi îngheţată. Prietenul care ne fotografia, rîdea şi el de figura noastră. Si nimeni n-a bănuit că eu nu glumeam, că făceam numai mi gest caraghios ca să-mi ascund secretele, să nu mă bă-MiiuiHu.ă nimeni, amicul fotograf mai cu seamă. Dania n-a luuiit nici un semn ca să-mi dovedească dacă m-a înţeles. Iu uită fotografie, stăm cuminţi unul lîngă altul şi foarte |,,,l i-iviţi. Aceeaşi lumină ne luminează, zîmbetul unuia im prelungeşte pe buzele celuilalt. Dar acum Dania reflec- 77 tează: „Ce bine eşti tu!“ sau : „Şi eu sînt bine!“ Nu se gîndeşte să ne amestece. Şi, în altă fotografie, noi cu mai mulţi oameni. Sîntem la distanţă, ca să nu se observe dorinţa noastră de a ne desface de ceilalţi din grup. Dania n-ar avea prea mult curaj în lume multă. Te uiţi la fotografie, şi iai oamenii cum vrei, cum uneşti cuvintele încrucişate. Tovarăşul acesta i s-ar potrivi Daniei... Sau acesta... Toţi ar vrea să fie aleşi. Şi o fată pentru mine. -Sînt atît de obsedat de Dania, că nici o fată nu s-ar gîndi să mă aleagă. Băieţii ghicesc mai greu, căci sînt prea orgolioşi ca să admită că unul dintre ei ar fi preferatul. Dar fetele discern imediat, oricît te-ai ascunde. Ar citi cineva prea limpede în mine: semn că sînt caraghios. Şi în acelaşi timp, regret că Dania se ascunde atît de bine şi socot că ■o face fără de nici o osteneală. Şi Dania, fotografiată cu alţii, în peisagii şi în întîm-plări pe care nu le cunosc. Rîde la fel şi acolo! Este perfect mulţumită! Conversaţia pe care o are o pasionează probabil. Rîde, rîde. Are cîţiva pistrui pe nas, dar nici nu-i pasă. Unde eram eu atunci? (Chiar dacă nu ne cunoşteam.) Fotografiile înregistrează o secundă din viaţa unui om, şi aceea aranjată, şi totuşi tu te forţezi să construieşti sufletul acelui om de atunci... Altă fotografie e luată pe plaje. Dania şi marea pă-trunzfnd peste picioare, tot mai sus, peste mîini. Dar pe această fotografie Dania n-a vrut să mi-o arăte bine, sfi-indu-se subit de goliciunea ei, cu toate că pe fotografie mai erau tovarăşi în apropiere, şi cu toate că, lîngă mine, în camera în care cădea seara, în pasiunea cu care privea fotografiile, uitase să-şi mai tragă rochia, cum face de obicei, iar genunchii ei creşteau, se agitau mereu, turburîndu-mă, neîndrăznind să-i ating, ca să nu atrag atenţia ei, dîndu-mi seama cît mi-e poftă să-i strîng şi cît de depărtaţi mi-au rămas, oricît aş pune mina pe ei uneori, atunci cînd ne căutăm unul pe al tul, prea aprinşi ca să mai avem vreo frică. Se aude din camera vecină vocea lui Râul. Niciodată nu mi s-a părut mai vulgară, mai stridentă decît acum, vorbind pe neaşteptate, conţinînd în ea toată indiferenţa unui om mititel, care vrea mai ales să mănînce şi să-şi facă gusturile, alungind atmosfera dintre noi în care chinurile 78 Hr amestecă cu deliciile. Dania reflectează: „Ce urît se aude mir va vorbind în camera alăturată!" Râul repetă plîn-garcţ către o persoană care nu se aude: „De ce nu mă laşi?“ :.i telefonul Daniei, care porneşte mereu, sau de care mu panică mereu să nu pornească, să-mi strice Înţelegerea m Dania... De fapt, prea pripit s-a petrecut [totul] între noi ca mu poată fi durabil. Întîlnirea mea cu Dania pare o invenţie de cinematograf. Şi aviditatea Daniei de a mă cunoaşte. Se uita la mine în extaz! îmbrăţişările s-au făcut în cîteva /111*, şi vorbe de prietenie. Deodată, ne-am ţinut de mînă mi ne-am alipit unul de altul. Numai în cîteva zile. Plecarea Damei era hotărîtă, se cumpăraseră bilete. Şi, în lipsa ei, credeam că pot să-i pretind orice, că are toate obligaţiile la (a de mine. Mi se părea curios că nu-mi scrie („în fiecare /.i", gîndeam la început). Şi la urmă, ca să explic repeziciunea cu care s-au făcut toate între noi, ceea ce părea ne-verosimil pentru o fată atît de tînără, crescută cu atîta Iul ga re de seamă, îmi spuneam: „Ştiam că o să ne despăr-(nu In cîteva zile şi eram grăbiţi. Dacă am fi avut mai mult 11ni[• la îndemînă, desigur că am fi avut ezitări." O fi acesta moiivnl? Eu însumi trăiam cu frenezie aceste sentimente, m nu m-am crezut facil. Şi astăzi mi-a spus pe neaşteptate: „In definitiv, tu mu lingi pe sfoară!" Vorbe între noi care nu prind, care nu i.< li un bă nimic, glume care alungă seriozitatea. Tot timpul impresie de joacă, şi căzînd deodată aceste cuvinte ale Deniei. Conţin destulă vulgaritate, ca să ştiu că sînt ade-\ urnle, sincere. In sfîrşit, nici o glumă, Dania discută cu in mo serios, are nelinişti care o împiedecă să nu discute mi-i ios. Şi îmi mai demonstrează ceva. Că ea, rămasă sin-eni n, continuă să se gîndească la cazul nostru, nu se mulţumeşte numai cu semnele graţioase dintre noi. Dar nu-mi plic exact ce-a gîndit. Ce-a vrut să spuie? Că declaraţiile mele sînt exagerate, poate nu corespund cu ceea ce aş fi In si are să fac pentru ea? îi vorbesc de eternitatea sentimentelor noastre, şi în fond ne-am consola destul de bine, In eiiznl unei neînţelegeri între noi. Că o mint uneori, şi mă arăt sub un aspect favorabil, ca să-i întreţin imaginea Imnn pe care şi-a format-o despre mine? Că nu-i spun nimic dm ceea ce ar putea să-i aprindă gelozia, care îi aparţine 7& intim? Dar dacă examinezi pe oameni cu atenţie, oricînd există o „tragere pe sfoară“. Unul va trăi mai mult decît celălalt, oricît de legaţi ar fi între ei. Sînt o mie de motive, chiar eu rămînînd cinstit, dar eu vreau să ştiu exact motivul la care s-a gîndit Dania. Dar dacă îi cer să se explice, dinsa neagă că a vrut să spuie ceva deosebit, şi vrea să-mi demonstreze că, după obicei, dau importanţă unor cuvinte în-tîmplătoare, şi mă chinui degeaba. Mi s-au transmis cuvintele pe care Dania le-ar fi spus unui tînăr: „Eu n-aş putea să iubesc pe cineva care nu ştie englezeşte!" Dania nu este în stare să spuie prostia asta. Dar eu totuşi mă gîndesc ca şi cum ar fi posibil aşa ceva, pentru că orice aud rău despre Dania mă linişteşte. Dania este foarte geloasă. Cea mai mică bănuială— dacă mă vede salutînd o fată — o chinuie, şi dacă renunţă să mă mai iscodească e nu că s-ar convinge că s-a înşelat, dar fiindcă iartă. E destul privirea mea cea mai inofensivă către o femeie, ca ea să observe şi să combine. Cîteodată nu spune nimic în primul moment, dar mai tîrziu mărturiseşte că a continuat să vorbească, a zîmbit la fel, dar a suferit şi n-a uitat nimic, oricîte zile ar fi trecut. Şi astfel prietenia mea cu Mady, în afară de dînsa, de care a aflat cîte ceva, o torturează. Toate explicaţiile mele nu folosesc. „Eu nu-ţi ajung, nu trebuie să-mi spui ce te doare?" Nu se poate. Pe Dania o văd rar, la ore aranjate cu multă socoteală. Pe Mady o pot întîlni oricînd. Este destul un telefon ca să fixez orice oră, orice loc, şi Mady va veni, va renunţa la orice alte treburi, şi nu se impresionează de ceea ce crede familia ei despre ea. Şi se va plimba cu mine pe străzi oricît de obscure, cu trotuarul oricît de stricat, fără frică de noroi. Putem discuta orice, ceea ce nu mi se în-tîmplă cu Dania, cînd ocolesc, sînt prudent, fac mărturisiri care sînt răsplătite cu o caldă îmbrăţişare, dar uneori cu o glumă rece, care mă convinge că sînt deplasat şi mă umileşte. Cu Mady discut despre Dania, îmi spun neliniştele. Şi cu durere constat că nu pot să creez această atmosferă de perfectă camaraderie care face durabilă o dragoste. Dar o aud pe Dania protestînd: „Dragostea e altceva!" De aceea tovărăşia mea cu Mady se petrece pe ascuns. Mady nu se nelinişteşte dacă cineva ne vede împreună, dar n-ar vrea ca Dania să afle ceva. Atît e de impresionată 80 de cliinul Daniei. Dania nu-şi poate închipui că ar putea ini l'ic incîntată de această prietenie, astfel m-ar avea în apropiere măcar printr-o a treia persoană din imediata ci intimitate. Dar poate că e normal să fie aşa, şi părerile melc demonstrează că am o înţelepciune de om bătrîn. Acum Dania ne suspectează, pe mine şi pe Mady, în fiecare clipă. Nu se plînge totdeauna, dar observ bănuielile ei. li ii mi pot să renunţ la Mady, oricît ar supăra-o lucrul a-ccmIii pe Dania. Mi-e dragă Mady pentru realitatea ei, nl It de diferită de Dania, care rămîne fantomatică. O admir, pentru că are curaj, atît de tînără, să-şi susţie sentimentele. Apoi Mady mă ţine la curent cu viaţa Daniei, cu întîmplă-i ilc ei, cu ocupaţiile ei, ceea ce n-aş cunoaşte altfel. Şi în m ol/işi timp, sînt îneîntat că fac un lucru nepermis de Dania n mă răzbun pe firea ei neprecisă, care mă înjoseşte de nlltca ori. Dania [nu] mărturiseşte că e geloasă. Găseşte oIte pretexte: „Nu vreau să minţi! E un obicei nedemn de j mcl“ Dar o spune cu un scîncet, şi se vede că este altceva docil grija pentru caracterul meu. Şi cîteodată scapă cîte o vorbă relativă la trecutul meu, pe cît a putut ea să-l cunoască: „N-o să pot uita niciodată!11 Dar uneori o văd ulii de geloasă pe toţi din jurul ei, şi pentru motivele cele mai inofensive, că mă întreb dacă pot să mă bucur de acest mciiI iment, ca şi cum ar fi numai pentru mine. Dania este un copil foarte răsfăţat, care, deprins să i se facă toate voi le, nu admite să se petreacă nimic fără să fie luat în nea mă. A vorbi despre dragoste în cazul acesta însemnea-y,;i n nu cunoaşte bine noţiunile. O văd de două ori în aceeaşi zi. Foarte rar. După prima mlilriire, mi-a spus: „Atunci, pe deseară!11 F.înd deseară? Sînt atîtea ore pînă atunci... Se poate Iniimpla să nu ne vedem din pricina unei încurcături de cinei minute. Silit minunate, primăvara, florile în Cişmigiu. Ar treimi descrisă toată varietatea lor, şi cum cade soarele pe de. Mă duc în Cişmigiu de cîte ori pot, bucuros că am la dispoziţie, simplu, un spectacol superb. Dar e o grădină Ini domina plină de oameni. Cu Dania nu voi putea veni niciodată aici. 81 •« Şi dacă mai tîrziu va citi Dania aceste rînduri, nu se Ta recunoaşte. îşi va aduce aminte de intîmplări, dar va socoti că nu interpretez exact. Este obicinuită ca oglinda s-o arate frumos, ca lumea să se poarte politicos cu ea, s-o admire, sâ-i preţuiască nenumăratele haine. Va protesta de la titlu, căci ar prefera: simfonie, farmece, pietre preţioase, mătase. Adică ceva scump şi artificial. Are destui cunoscuţi care or să fie împotriva mea, şi care să socoată că o obligă, luîndu-i apărarea. Să priveşti clar în sufletul ei! Dania e obicinuită cu jocurile de lumini şi umbre... Mă consolez: sînt portrete făcute de pictori celebri, în care eroinele n-au vrut să se recunoască. Sînt un om complicat, sau ca să spun mai puţin favorabil despre mine, încurcat. Nimic nu se rezolvă simplu. Pentru o chestiune neînsemnată, am nesfîrşite ezitări. Nu mă pricep să merg pe drumul drept, ocolesc. Găsesc mai multe mijloace posibile şi nu mă pricep să aleg. Sînt politicos mai mult decît trebuie, mulţumesc, dacă se ocupă cineva de mine, atît de mult că incomodez. Mă ascult cînd vorbesc şi nu sînt încîntat de vorba pe care o spun. îmi acopăr timiditatea cu unele isteţimi nepotrivite. Nu ştiu cum să mă port cu vecinul, sînt prea umilit sau prea pre-tenţios>Monologhez pe ascuns, şi cineva mai pretenţios poate să mă învinuiască de lipsă de sinceritate. Multe artificii pentru cel mai mic gest. Nu mă pricep să limpezesc, „da“ sau „nu“. Fac o paranteză, căci un gînd nou s-a intercalat, totdeauna conţinînd în el un chin; povestind ceea ce s-a întîmplat odinioară, eu fac constatări de ceea ce se întîmplă chiar în momentul povestirii. Sînt gelos, ridicol de pretenţios. Mă doare dacă iubita mea, vorbind cu mine, nu mă ascultă atent, dacă mă întrerupe cu o preocupare streină, dacă priveşte mai multă vreme pe un al treilea care vorbeşte cu noi. Nu e nevoie de fapte însemnate, o nuanţă care nu-mi convine mă distruge. Dar sînt orgolios, nu mă plîng, mă fac că nu observ. Mă retrag în mine şi las să creadă ceilalţi orice, de altfel cu destulă modestie, ca să nu-mi închipui că ceilalţi s-ar ocupa de cazul meu. Dacă iubita mea ar avea aceeaşi psihologie, ce mult ar trebui să sufere din pricina mea! Căci nu vreau să fiu părăsit 82 nici .o clipă, dar nu vreau să mărturisesc pretenţia mea, dimpotrivă, mă prefac că asta n-are nici o importanţă pentru mine. Aş vrea să pun Daniei cîteva întrebări: „Cine a mai fost în viaţa ta înainte de a mă cunoaşte, şi cît a fost?“ Dar n-am curajul să întreb direct, scot concluzii nesigure din vreo vorbă întâmplătoare, rămîn mereu în acelaşi loc dureros. Dania, cu gusturile ei nesigure, îmi întreţine temperamentul meu. Ea nu se pricepe să răspundă întreg. Dania mi-a dat de 1 martie un telefon mic cît un dege-tar, un mărţişor. Are şi receptorul, şi chiar loc pentru numere. De el e legată o aţă roşie împletită cu alb, la capăt cu o fundă. Mi-am atîrnat mărţişorul pe covorul de lingă divan. Iată că am şi eu un telefon în camera mea. Veche dorinţă! Căci văd cartea de telefon atît de încărcată, şi totuşi numele meu nu încape acolo. In fiecare zi trebuie să vorbesc de la un telefon strein. Sînt ore cînd nu mă cheamă Dania şi cînd nici eu nu pot s-o chem. Atunci pot întreba jucăria mea: „Alo, Dania, ce faci? Ţi-e dor de mine? Ţi-s drag?“ Trebuie să mă deprind cu ideea că nu-mi va răspunde nimeni. Chiar şi la telefonul mare mi se întâmplă să vorbesc singur... „Alo, Dania? Ţi-s drag?“ Şi cînd se va termina povestea între mine şi Dania, mărţişorul din perete mă va îndemna să vorbesc mai departe. Atunci lumea se va face şi mai mare, distanţele dintre oameni se vor lungi prodigios, n-aş putea ajunge niciodată in unele străzi care îmi sînt acum atît de familiare, şi între mine şi casa Daniei ar fi aceeaşi distanţă ca între un viu şi un mort. Iată ziua mea de azi, duminică. M-am îmbrăcat cît mai tîrziu, cu toate că m-am trezit de dimineaţă. Şi, singur în odaie, am aşteptat să treacă timpul. Nimeni nu m-a căutat. Am deschis radio, dar din cauza subiectului complect neinteresant, ora sătenilor, l-am închis la loc. Am căutat în bibliotecă, dar nici o carte nu m-a atras s-o recitesc. Le citisem odinioară cu frenezie, dar de ce le mai păstrez acum? Am deschis un sertar cu amintiri vechi, dar viaţa mea e atît de schimbată, că sînt un strein faţă de ele. Din colecţia mea de discuri nu ştiam ce să aleg, cunoşteam totul 83 6* pînă la saturaţie. M-am plimbat de o mie de ori prin cameră, de la fereastră la uşă. Ce făcea oare Dania în timpul acesta? Nu voi încerca să mă răzbun pentru singurătatea în care am trăit o zi întreagă? Am coborît la telefon. Aparatul, ca niciodată, era liber,, căci duminica oamenii au alte treburi. M-am gîndit mult cu cine să vorbesc, căci deodată toată lumea îmi devenise indiferentă, şi nu m-aş fi priceput de ce am deschis receptorul. Am vorbit cu un domn, la întîmplare, numai pentru că de multă vreme nu mai auzisem pe nimeni care să-mi adreseze o vorbă. Cîteodată ii pun Daniei întrebări care sînt foarte importante pentru liniştirea mea. Vorbele nu sînt poate clare* Dar de la răspunsul ei aştept o limpezire. Nu trebuie să-mi scape nimic, nici o mişcare a feţei, nici o clipire a ochilor* Fără ruşine, mă uit la Dania, ca să aflu. Figura mea exprimă, în acelaşi timp, o întrebare şi o rugăciune ca să-mi vie un răspuns favorabil. Depind de hotărîrile Daniei, sînt deci în inferioritate. Ce umil mă simt! Fără îndoială că arăt. la faţă ca un cerşetor. La Paris vedeam la toate concertele, în fiecare seară, un domn, numit, după cum am aflat mai tîrziu, M. Bram-son. Uti amic comun mi-a povestit despre acest Bramson* — Te miri de el, pentru că este un om în vîrstă, şi nu scapă nici un concert, îl vezi ascultînd muzica neobosit* O patimă, ca şi cărţile sau vinul. Dar trebuie să-l cunoşti întreg, ca să nu-ţi faci din el o imagine falsă. El este singur pe lume. îşi face dimineaţa laptele la spirt, îşi cîrpeşte ciorapii sau îşi coase un nasture, trebuie să se bărbierească, dar nu-şi găseşte lama sau săpunul, îi e sete, dar n-are pahar, sau paharul e murdar de cîteva zile. Uneori paharul e cu flori; atunci face altceva: scoate florile, clăteşte puţin paharul, bea, apoi pune florile la loc. Se repede la ziarele noi ca să vadă dacă mai este vreo noutate muzicală* (Nu vreun război!). Treburi meschine de pustnic. Mai lasă cîteva firimituri de pîine pe masă, vreo coajă de măr pe scaun, pantofii scîlciaţi sînt aruncaţi la întîm- B4 (ilare pe covor, cîteva picături de apă se preling de pe chiuvetă pînă jos. Iată, asta este splendoarea unui singuratec 1 Aşa ceva vreau să-i ofer eu Daniei? Intilnirile noastre se fac foarte greu. Chiar şi o discuţie la telefon este ceva complicat: numai anumite ore am la îndămînă, şi nu în fiecare zi. Pentru ca să am impresia că există totuşi o legătură între noi, îi trimit diferite semne printr-un comisionar. Uneori cîte o scrisoare, cu toate că Dania nu are obiceiul să răspundă, dar socot că este ceva tulbure între noi (totdeauna...) şi vreau să explic. Sau ii trimit lucruri neînsemnate, dar, mi se pare, conţinînd un sens adînc. Două portocale, cu toate că are la îndămînă portocale acasă, numai pentru că mi-au apărut superbe în vitrina unui magazin de fructe, şi pentru că le-am cumpărat cu ultimii bani pe care îi aveam în buzunar. O carte, numai pentru că îi vorbisem de ea cu cîteva zile înainte. Uiteva versuri pe care le-am copiat la maşina de scris. Astfel, am făcut ceva pentru Dania, preocuparea mea veci-nică a găsit o aplicare, şi n-a mai brodat numai pe aer. L'amour mouille a Iui La Fontaine, de pildă, pe care o găsesc de o graţie uimitoare şi se potriveşte cu graţioasa Dania. J’Stais couche mollement Et, contre mon ordinaire, Je dormais tranquillement, Quant un enfant s’en vint faire A ma porte quelque bruit. ................... (Era Cupidon...) — Mon are est en bon Stat, Mais ton coeur est bien malade. într-o zi, un băiat din clasa întîia mi-a făcut o teză fără greşală. I-am pus nota zece şi am trimis-o Daniei. Cîteodată îi trimit diferite ofrande la distanţe mici, comisionarii se urmează, pentru că imediat ce am trimis pe unul, m-am descoperit tot atît de plin de Dania, deloc calmat, iar soarta mea n-a fost îmbunătăţită cu nimic. Trimit comisionarul, astfel ca el să ajungă tocmai în momentul cînd eu vorbesc cu Dania la telefon, să pot savura, cu toată distanţa, surpriza ei. îi vorbesc la telefon ca şi cum 85 nimic nu se va întîmpia, şi o aud: „Aşteaptă puţin, căci mă caută cineva !“ Şi, după un minut vorba ei emoţionată: „Eşti extraordinar!“ Şi fiori, cit mai muite flori. Nu buchete elegante, aşa cum primeşte Dania de obicei. Dar violete multe sau trandafiri, tot ce-mi iese in întîmpinare la un colţ de stradă. Lingă şcoala mea este un magazin de flori. Combinam, uitîndu-mă la vitrină: Voi putea vorbi aici să-i trimită buchete în fiecare zi. Dar mai aveam un plan. Vedeam uneori cîte o ţigancă cu două coşuri mari încărcate cu toate florile pămîntului. Să urc pe ţigancă într-un taxi, cu florile ei, şi să dau adresa Daniei. „Pentru domnişoara Dania11... Tot! Florile au jucat un rol mare între noi. Mai întîi, florile pe care i le trimit zilnic admiratorii... Zilnic cîte un buchet mare, şi, dacă e iarnă, apariţia lui apare miraculoasă. Sînt atras să miros, să îmbrăţişez, să-mi înfig dinţii (ca în carnea proaspătă a unui copil), oricît aş şti că acele flori îmi sînt streine, au fost trimise de un necunoscut şi au alte scopuri. Dar se poate rezista unei tufe întregi de liliac alb? Florile acelea îmi punctează conversaţia, îmi atrag privirile, îmi întrerup elanul, presară poezie. Cînd se aduc flori chiar în timpul vizitei mele, le urăsc, cu toate că Dania le primeşte destul de prost. Ea nu vede decît mîna celui care le-a trimis, şi se simte prea bine cu mine ca să aibe timpul pentru un al treilea. Şi dacă totuşi, cînd rămîne între flori, Dania se emoţionează uneori, nu trebuie să-şi găsească un motiv de mîndrie, deoarece capacitatea ei de a se emoţiona n-are limite. Dania îmi trimite şi mie flori, e obicinuită cu acest gînd. în ziua plecării ei în străinătate, în miezul iernii, un om de serviciu mi-a adus un buchet imens de liliac alb. Dar nici un rînd alături. Surpriza a fost mare, dar m-am căznit inutil să prefac petalele de liliac în litere, de fiecare dată îmi ieşeau alte înţelesuri. Am căutat să conserv viaţa acelor flori cît mai mult. Am întrebuinţat toate expedientele care mi s-au spus că ar fi folositoare. Am înmormîn-tat fiecare creangă. Am plîns de cîte ori o petală albă se îngălbenea, întîi nuanţat, apoi ca tutunul. Şi după o săp-tămînă vasul meu a rămas gol! Şi eu am vrut să-i trimit flori in ziua plecării ei. Mi-a ieşit în cale o ţigancă cu ghiocei mulţi, şi am socotit aceasta 86 drept un semn divin. Minunaţi sînt ghioceii care apar cînd ninsoarea acoperă încă pămîntul. I-am cumpărat pe toţi şi voiam să-i trimit Daniei. Dar putea ea să preţuiască gîndul meu? Ce rost aveau aceste flori umile în casa ei, unde trandafirii abia veniţi — mai mulţi, căci erau de plecare — umpleau toate vazele? Şi apoi, mi se pare penibil să scoţi un înţeles dintr-un fapt care în acelaşi timp este şi convenabil: n-aş fi fost în stare să cumpăr flori mai scumpe. Ce ar fi făcut Dania cu ghioceii mei în momentul plecării? Ar fi rămas şi ei prin lumea rămasă, alături cu hîrtiile care au servit la împachetat şi care nu mai erau toate necesare. Entuziasmul meu nu s-a risipit îndată. Am împodobit aparatul de telefon cînd i-am vorbit Daniei pentru ultima oară ca să-i urez drum bun. Credeam că astfel vorbele mele vor fi înaripate, urările vor fi mai adevărate. Iar Dania nu va mai fi atît de departe. Bineînţeles, bucuria numai pentru mine, căci pe Dania n-am iniţiat-o în secretul meu. După întoarcere, Dania mi-a trimis de multe ori flori. Ca să mă împace, ca să repare, pentru că îi era deodată dor, sau avea timp liber şi voia să facă ceva excepţional. Sau poate că socotea că florile nu sînt nepotrivite cu temperamentul meu şi cu povestea dintre noi. Odată am găsit pe masa mea gladiole superbe. Numai (îrziu am aflat că erau de la Milly. De multe combinaţii a trebuit să mă folosesc ca să ascund prezenţa lui Milly de lingă mine. Odată am făcut pe servitoarea Daniei să aştepte pe culoar. Cum lucrurile se aranjaseră foarte bine, mai pe urmă am chemat-o pe Iu]ia chiar în camera mea. S-a priceput servitoarea că este ceva necurat la mijloc, şi şi-a spus părerile Daniei, care s-a chinuit. „Ai chemat-o pe Iulia ca să-i arăţi că nu este nimic neprevăzut tocmai pentru că era ceva“. Am găsit o scuză: „Am chemat-o ca să-mi vadă camera şi să-ţi povestească. Ştiam cît eşti de curioasă ca să-mi cunoşti fiecare lucru, dar singură n-ai curajul să vii.“ Am convins-o? In orice caz, nu poate şti nimic cu certitudine. Bloca omul care putuse să descopere viaţa mea ascunsă si rămîneau florile superbe să mă vegheze pe tot restul nopţii. 87 Odată i-am dus violete, mănunchiuri multe de violete. Le-am împachetat într-un ziar, ca să pot duce cu bine o cantitate atît de mare, şi cînd le-am desfăcut la Dania, am acoperit toată masa. Acolo Iulia le-a strîns pe toate cu băgare de seamă şi le-a pus într-un vaz mare... Dar cînd m-am întors acasă, am găsit pe covor cîteva violete care îmi căzuseră din mînă. M-a cuprins o milă mare pentru ele, pentru soarta lor umilă, în decorul camerei mele de tînăr fără căpătîi. Le-am pus într-un pahar — vaza mea — le-am turnat apă, şi apoi, ca să nu fie prea depărtate de aerul de afară, ca să nu le ofilească prea repede căldura caloriferului, le-am aşezat între ferestre. Vioaie, agitate, parcă vorbăreţe. Şi peste noapte a viscolit puternic şi a intrat zăpada între ferestre şi peste flori. Aşa le-am găsit dimineaţa: încă aprinse, colorate puternic, sprintene, dar cu fulgi de zăpadă pe petale. Apa din pahar era îngheţată, şi n-am putut desprinde tulpinele lor firave, căci s-ar fi rupt. Dar nu păreau deloc nenorocite, şi pe cînd le examinam de aproape, cu infinită milă, continuau să parfumeze. Cînd m-am dus din nou la Dania, am luat o violetă din buchetul imens care se desfăta în văzu] elegant şi am presat-o între două pagini ale unui carnet ce stă totdeauna în portofoliul meu. A trecut multă vreme de la povestea violatelor, dar pe cea presată o port încă la mine.. Dania a fost la mine! Pare de neînchipuit, dar a fost. Erau cu ea Mady şi Râul, cu automobilul. Trebuia să facem o excursie. Excursia aceea! De dimineaţă, la telefon: „Să mergem împreună, unde vei vrea tu. Venim la prînz să te luăm. Să nu mănînci nimic înainte.“ Ora unu, două, nici un semn. Poate că şi-a schimbat gîndul, căci cu dînsa nici un plan nu iese întreg. O întreb la telefon. „Aşteaptă, venim într-un sfert de oră!“ Norii ameninţau, în fiecare minut se puteau întrerupe planurile noastre de călătorie. N-ar mai fi fost rost să mergem la cîmp. La început am aşteptat chiar în stradă, aşa mi se păruse că totul se va petrece imediat. Mai pe urmă am intrat în camera mea. Am avut o vizită de care am căutat să scap, dar nu era nici o grabă. Am pus o placă la patefon, dar puteam pune o operă întreagă. Am început, în glumă, să citesc o carte simplă, la lectura căreia poţi totuşi să te gîndeşti la altceva şi să nu te superi dacă fraza e întreruptă la jumătate, 88 ni iun descoperit că am terminat un capitol neturburat de nimeni, capitol care avea pagini multe. Şi iarăşi la fereas-I ră, spre cer, ca să nu ploaie, la ceasul de la mină, în stradă, fu cameră. Pe la ora trei au sosit. Ploua tare: ridicolă ex-etirsia noastră prin ploaie. Staţi la mine cîteva minute pînă ce trece ploaia. Mudy a aprobat: - Desigur, rămînem la el! Dania nu s-a mai speriat, şi a făcut ceea ce i s-ar fi părul, imposibil să gîndească măcar. Ne-am urcat cu as-eensorul. — Uite telefonul de la care îţi vorbesc. Şi aici camera. Plăcile. Vezi ce multe plăci? Radio. Cărţile. Divanul cu pernele. „Ce frumos e la tine!“ Adică ce bine se simte Dania la mine... Să privească... Uite pe fereastră restau-mulul unde iei masa şi unde te-aş putea privi. Dania se aşeză pe divanul meu, orice gest o emoţionează. Are nevoie dc atîta timp ca să vadă totul! Căci pentru fiecare amă-nunI. e nevoie de gînduri multe... Şi cărţi multe pretutindeni, în bibliotecă, pe masă, pe scaune, pe jos... Aşa îşi închipuia... A trecut ploaia şi e tîrziu. Putem merge! Iacă o privire. Mă grăbeam ca să nu sosească Milly pe neaşteptate. Sînt profesor, şi a fost un timp cînd cu pasiune conduceam mulţimea de copii. Mă bucuram că pot să le conduc după plac curiozitatea, ambiţia, inteligenţa, produceam la ei clipe de mare atenţie sau de entuziasm. Dar !| c a in, din pricina Daniei, ei nu mămai interesează. în dimineaţa cînd sînt la şcoală, Dania mă caută la telefon, de n <> împiedecă nimic. în recreaţie, la ora zece. Atunci e Mugură acasă. Sau, în cel mai rău caz, pe la 11. Tot mai ■'>''ispat aştept ora zece. Pînă atunci în clasă sînt neatent, fiabil, mă uit de o sută de ori la ceasul-brăţară. Mă hotă-i hhc. să le explic ceva elevilor, dar n-am răbdare să termin. Şi în momentul cînd un elev îşi spune lecţia şi se căzneşte mi fie cît mai priceput ca să mă mulţumească, şi pîndeşte uprobarea din ochii mei, eu mă gîndesc la Dania. La recreaţia a doua începe calvarul meu. Dacă totuşi nu mă emită la telefon? Mă plimb febril prin cancelarie, mă uit pc fereastră cîte o minută, iau un catalog sau un ziar. în- treb pe vreun coieg ceva, dar mă depărtez înainte de a primi răspunsul. Şi cu ochii la ceas, de infinite ori. Poate că încă nu-i prea tîrziu. Ceasul şcolii merge înainte. Sau al Daniei întârzie. Dar dacă în acest moment altcineva are treabă la telefon? Urmăresc cu atenţie fiecare intonaţie a vorbitorului, ca să înţeleg cînd conversaţia lui merge spre sfîrşit. Cu toate că o conversaţie a altuia îmi dă un anumit calm. Poate că în acelaşi moment mă caută Dania, dar găseşte telefonul ocupat. Mai bine această iluzie decît să văd aparatul telefonic cuminte, fără mişcare. Dar un sunet! Poate că sînt eu chemat. Mă uit în altă parte, preocupat parcă pentru altceva, pentru ca nimeni să nu observe emoţia cu care am auzit soneria telefonului, în sfîrşit. Dar uneori altcineva sună, şi stratagema mea rămîne ridicolă. (Bine că a sunat şi acest altul, care voia să vorbească la şcoala mea... S-au epuizat amatorii...) In sfîrşit, conversaţia celui chemat se termină. Pot să aştept chemarea Daniei. Dar de unde poate ea şti că firul este în sfîrşit liber? Poate că m-a căutat pentru a nu ştiu cîta oară, ultima dată numai cu o secundă înainte ca firul telefonic să devină liber şi, cum a trecut timp mult, Dania nu-şi închipuie că poate să mă cheme. S-o caut eu atunci, cu toate că nu mai este timp să vorbim mare lucru, şi de altfel nici nu ştiu ce trebuie să vorbim şi de ce am aşteptat această conversaţie cu atîta febrilitate. Dar poate că Dania nu m-a chemat deloc pentru că n-a putut să mă cheme, iar apelul meu ar încurca-o. Ce se petrece în preajma Daniei, în casa aceea cu camerele atît de mari? Ce se petrece acum acolo? Dar mai este o speranţă, recreaţia de la ora 11. Prima parte a aşteptării se petrece cu destul calm, dar curînd redevin torturat. Deznădăjduit, ca şi cum nenorocirea este complectă şi nu e posibilă nici o împotrivire. La 11 şi cîteva minute, dacă tot nu sînt chemat, caut eu. Aud pe Dania: „Tocmai vream să te chem“. De ce aşa de tîrziu, nu-mi mai explică Dania. Ea nu spune niciodată ce se petrece cu dînsa în absenţa mea, şi eu sînt prea mîndru ca s-o întreb. Mă prefac că socot [totul] normal, că n-am nici o curiozitate, că nu m-am chinuit. Vorbesc, glumesc, povestesc ceva neînsemnat. Poate că găsesc telefonul ei ocupat. Atunci sînt victima tuturor presupunerilor. Chem din nou, [fără] să am 9® ifilxljiro să treacă o minută. Şi încă o dată. De zece ori, violent, chinuind aparatul din faţa mea, şi cu panică aştept fă găsesc firul liber. Ocolesc camera, ca să mai treacă l impui... Şi iarăşi la telefon. Uit că am treabă, că trebuie să inl.ru in clasă. Mi se pare că întrebarea pe care voiam s o pun este capitală. Şi dacă după prea multă aşteptare, mă hotărăsc să intru în clasă, voi fi neatent, ridicol. Profesorul de fizică ocupă mai mult telefonul, de el mă im iirc mai ales. Dumitriu e politician, şi are omie de ocupaţii politice. Să afle detailat oalegere, şi crede că chestiunea <■ destul de importantă ca să întrebuinţeze oricît telefonul, im-eu n-am rost să-l incomodez cu fleacurile mele sentimentale. („însoară-te!“...) Cu cerîs gras, încrezător în viitor, află veşti politice! „Alo? Ţărăniştii cîte voturi au avut? Exact?" Iar eu spun numai: „Dania, mi-e dor de tine!“ Ce vorbesc cu Dania? Uneori îi povestesc ce am făcut ieri şi ce voi face mai tîrziu. „Am făcut elevilor o compara ţie între Esop şi La Fontaine.“ Vreau să-i demonstrez - ;i există un loc unde sînt puternic, priceput, chiar dacă iu discuţiile noastre mă arăt umil, în voia capriciilor ei. Dar mai ales vreau s-o fac să ia puţin parte la viaţa mea. har alteori îi vorbesc de dragoste, îi spunneliniştele mele, dorul; planurile. îmi răspunde atît de cald, îneît oricine de lingă mine ar putea să-i bănuiască vorbele după emoţia eu care le primesc. Sînt atît de febril, că oamenii din jurul meu, care asistă la conversaţie, nu mă incomodează, parcă dispar. Dar şi ei se prefac că au treabă în altă parte. Discreţie? Mai degrabă stîngăcie, lipsa din viaţa lor a unor asemenea conversaţii. Secretarul, dacă ridică el mai Iutii receptorul, mă cheamă: „Vă cată o damă!" Fără nici u ironie: nu ştie să se exprime în cazurile acestea. Fragila Denia, numită „o damă"! într-o zi a venit un suplinitor, prieten, băiat deştept. M-a întrebat simplu, după ce am închis receptorul: „Ţi-e dragă mult?" „Da!" I-am fost recunoscător pentru că a simplificat situaţia, pe care o , (implicam inutil pentru toată lumea. Orice aş face, rămîne o distanţă între noi. Găseşti în-l r o carte vreun rînd care ţi se potriveşte perfect, care porneşte parcă de la cele mai intime experienţe ale tale, şi loi'iişi autorul lui este departe, în cine ştie care ţară şi 91 casă, ocupat la o treabă pe care n-ai făcut-o niciodată, atent la oameni care te-ar enerva. Sau poate, mort, vagabondează prin spaţiu, nemaiinteresîndu-se de necazuri care i-au amărît altădată viaţa şi care vibrează în tine. Te duci la teatru, vezi o actriţă care îţi place, îţi surîde parcă, îţi sună vocea ei, parcă fiecare vorbă e spusă ca s-o auzi tu, s-a făcut frumoasă ca să te încînte, şi totuşi, în zadar o aştepţi, căci nu te cunoaşte, pe stradă nu ţi-ar ghici prezenţa şi între tine şi ea — cu toate [că] sînt numai cîţiva metri — este un spaţiu nemărginit. La cinematograf iai parte la jocul artiştilor, te bucuri şi te întristezi o dată cu ei, şi totuşi, n-ai în faţă decît nişte imagini, fantome ale unor oameni, iar dacă se aprinde lumina, descoperi ecranul gol. Aceleaşi impresii culeg şi eu din prietenia mea cu Dania. O ţin în braţe, vibrează la strînge-rea mea, dacă dau puţin la o parte haina ei, descopăr urmele îmbrăţişărilor, care n-au dispărut, cu toate că trecuse o săptămînă de cînd n-o mai văzusem. Şi totuşi, distanţa .rămîne, nu mă pot juca în voie cu sufletul ei, cum fac copiii cu nisipul de la mare. Şi dacă sînt cu dînsa, oricît am îi de emoţionaţi de îmbrăţişările noastre, frica de a nu fi surprinşi, de a face un lucru nepermis, ştim că bucuria nu poate dura multă vreme. Iar imediat ce nu mai sîntem împreună, mă simt singur, cu o mie de întrebări, la care n-am primit nici un răspuns, cu neîncrederi care nu pot fi calmate, şi Dania rămîne ca o imagine fermecătoare, dar fără realitate, ca un vis, ca un film la cinematograf. Mady a observat într-o zi cînd eram mai deprimat din pricina Daniei: „Dar, în definitiv, cum or să se termine toate acestea? E fatal ca într-o zi să vă despărţiţi!“ Vra să zică, însăşi [Mady], care este eliberată de orice prejudecăţi, şi care n-are nici o frică de părerile celor care o cresc şi de care depinde, nu socoate că aventura noastră poate să continue. Sărutările nu cunosc separaţie după naţionalitate. Un creştin şi o evueică: motivul. Se poate glumi, chiar face dragoste. Dar nici un plan de durată. Poate că savoarea sărutărilor este minunată între doi oameni de alte credinţe. Dar pe ascuns numai, ca hoţii. Desigur că Dania n-are dreptate. Se teme prea mult. Dar nici eu n-am multe drepturi la tovărăşia noastră. Cu temperamentul meu chinuit de îndoieli, îmi pun mereu ast- 92 fel (le întrebări. Să te întovărăşeşti cu o fiinţă pentru care trebuie să păstrezi secrete, s-o conduci, s-o distrezi, după un plan chibzuit ]a întuneric. Cum aş accepta o astfel de situaţie, eu, care n-am admis nici o îngrădire, sau m-am răzbunat îndată ce am putut? Dania măritată? Căci acesta este destinul ei. îşi va continua viaţa ei de păpuşă. Cîteva curiozităţi la început, cuvintele grave pe care i le sugerează vreo carte, şi dacă soţul ei va fi înţelept, va lăsa-o in voia ei fără mare bătaie de cap, bucurîndu-se că în casă are un punct de atracţie de calitate superbă. Dar dacă nu va fi atent mai tîrziu, se vor produce unile transformări. Dania va urma calea mamei sale. Am avut un vis, fără legătură cu imaginea pe care o am despre Dania, poate corespondînd cu unile observaţii asupra ei pe care n-am vrut să mi le mărturisesc. Era lingă un leagăn şi cînta încetişor: „Nani, nani!“ Dania, mamă! Cuminte, ocupată să păzească făptura mică de lingă dînsa. în sfîrşit, Dania avînd un rost, un punct de sprijin, nemai-l'iind în voia părerilor celor dimprejur. Puiul mamei! M-am apropiat de leagăn şi am avut îndrăzneala să privesc. Dar copilul nu se putea vedea bine, era acoperit de dantele şi uhu i se menţinea la aceeaşi temperatură, dar după ce 11 cciiiii' ii oră de conversaţie în felul acesta, ştiam că nu pot hu mu speranţe mari şi că totul nu era decît o poveste a unei lei c înainte dea se culca, ofecioară care păcătuieşte rămînînd iul mu curată. I-am amintit din nou de imposibilitatea de a Imine iii practică planurile ei. „Dacă mă vor lătra cîinii şi-mi vor face alai pînă la ml iin c?“ Entuziasmul ei a căzut brusc. Intr-adevăr, ce puteam face în cazul acesta? Abia acum ne-am luat rămas Imn. A doua zi m-am scuzat: „Ţi-am dat un argument ridicol, im mai ca să te readuc la realitate11. îmi îndulceam vorbele iicriiailc. Prudenţă zădarnică! Dania nu mai păstra nimic dm freamătul de noaptea trecută. Dar sînt convins că am avut dreptate. Dania are o viaţă imaginară, şi-şi poate permite toate îndrăznelele numai cu imaginea mea, nu cu realitatea existenţei mele. încerc s-o schimb, să-i explic i n uneori mă doare capul şi că ar fi minunat să mă vindece ca. „Aş vrea să fii o îngrijitoare de răniţi în timpul războiu-Ini. Astfel ai vedea mai clar pe oameni.“ N-am fost în stare a n schimb. Există întîmplări, destul de mărunte, dar apărînd atît de neaşteptat, că par prodigioase. De pildă, cînd sosesc acasă şi exact în acelaşi moment sună telefonul şi Dania ma cheamă. Dacă întîrziam un singur minut, soseam prea i tr/.iii. Atunci văd în această coincidenţă semnul lui Dumnezeu, şi cred în seriozitatea sentimentelor dintre mine şi Dania. Dar alteori se întîmplă tocmai pe dos. Un minut după plecarea mea mă caută Dania. Mă vaiet: soarta mea; vorbe minunate care calmează. Care e miracolul lor, de nimîn atît de obsedante în mine? Printr-o întîmplare rară mu putut să vorbesc ia telefon cu Dania la miezul nopţii, întuneric primprejur, nici un om în apropiere, linişte, şi noi stînd de vorbă, impresionantă atmosferă. Dar Dania găsea prilej să glumească, orice i-aş fi spus. Mă simţeam grav, şi nu eram înţeles. Eram disperat, şi cum conversaţia ini-şi schimba tonul cu toate încercările mele, am preferat 107 să închid receptorii]. îmi făceam iluzia că graba cu care am părăsit-o o va pune pe gînduri pe Dania, îi va alunga bucuria deplasată, şi a doua zi o voi regăsi-o serioasă. Dar, spre dezolarea mea, şi a doua zi cînd o chemai, îmi răspunse, tot atît de vesel. I-am făcut cîteva imputări mai aspre. Dar ea mi-a spus: „îţi pare rău că sînt atît de veselă... Nu pricepi, rîd pentru că sînt mulţumită.“ Şi tot necazul meu („Am impresia că ai început să rîzi de astă-noapte, de cînd am vorbit, şi n-ai încetat încă...“) a dispărut dintr-odată. Gîteodată îi reproşez că nu-mi mai face nici o declaraţie, că nu-mi spune nici o vorbă caldă. Mă întrerupe: „Parcă tu nu ştii!“ Şi eu cred atunci în puterea ei de a iubi. Am vorbit de nenumărate ori despre timiditatea Daniei, de incapacitatea ei de a face un gest mai însemnat. Asta nu însemnează că nu venea uneori din partea ei cîte o mişcare neprevăzută. Teama de oameni, şi apoi o sărutare în mijlocul străzii, de pildă. Mady numeşte aceste mişcări „elanuri". Găseam titlul frumos dar mă durea că aceste izbucniri se întîmplau cînd lipsea orice control. Şi apoi, Dania e înaintată să se opuie vieţii ei calculate de fiecare zi. Cel puţin să aibe impresia că se poate opune. Primeşte astfel o invitaţie la o oră ciudată, de la o persoană cu care ar avea voie — o dată o englezoaică bătrînă. Şi o descoperi pe Dania înţr-un loc unde nu te-ai fi aşteptat, la o oră neaşteptată. Cineva îmi spune: „Am văzut-o pe Dania la patru după-amiază pe Calea Victoriei11. Pe jos, Dania? Şi tocmai pe Calea Victoriei? La o oră cînd oamenii stau acasă? Pare extraordinar. Şi totuşi, s-a întîmplat aşa. Pot să-i reconsti-tuiesc viaţa în afară de mine? Orice e posibil şi imposibil. I-am spus odată că vreau s-o văd. Unde? S-a chinuit Dania, orice loc îi propuneam i se păreapericulos, în văzul tuturor. I-am cerut să aleagă. A spus: în faţa cinematografului Capitol. Tocmai acolo! Nu mai puteam înţelege nimic. Am aşteptat puţin in faţa cinematografului Capitol. Dania a apărut cum nu mă aşteptam. Tn automobil s-a oprit lingă mine. Dania conducea. Numai ea. Mi-a făcut semn să mă urolîngă dînsa. „Undepornim?11 am întrebat. „Unde vrei tu.“ Fermecătoare Amrbe se pricepe Dania să spuie uneori. Desigur, aş fi putut să fiu invidios atunci. Dania apărea făcînd un gest de care eu nu eram în stare. în voia ei, un automobil. Fată bogată. Şi apoi ea ştia să-l conducă, vra să zică îşi 108 I remise multă vreme să înveţe, şi acum cunoştea ceva strein de mine. Te doare cînd iubita vorbeşte o limbă streină, pe mire n-o cunoşti. La cinematograf se vede de multe ori: soţul caraghios lingă artista celebră, soţia. Puteam eu accepta aşa ceva? Dar Dania apărea foarte caldă, dulce, apropiat:'». îneîntată că îmi poate face o plăcere şi că poate ca păi,a un prestigiu în ochii mei. Orînduise cu multă bătaie de cap această apariţie. Nu era în obiceiul casei ei să pornească singură cu automobilul. Insistase. îşi învinsese timiditatea. Am pornit spre Cotroceni, pe străzi pe care nici nu le cunoşteam. Avea o frică: să nu murdărească maşina, căci aşa o rugase şoferul. Noroi tot mai mare. Ne-am întors. Şi Dania, atît de sfioasă de obicei, a pornit fără de nici o ezitare pe Şoseaua Kiselef, mai departe. îmi treceam mina pe gîtul ei, o sărutam pe obraz. Părea că nici nu observă — că trebuia să fie atentă la drum — nu era decît emoţionată simţindu-mă alături. I-am sărutat chiar gura, complect indiferent de pericolele care puteau surveni. Nu cunoşteam nici unul teama. Gîndul la un accident posibil ne făcea să glumim: „E atît de bună sărutarea noastră, că dacă ni s-ar intîmpla ceva grav, n-am băga de seamă că am murit“. Propuneam amîndoi: „Să profităm de ocazie şi să murim". „ încă nu 1 Prea e frumos! Sîntem amîndoi siguri că nu glu-mim. Să oprim totuşi automobilul sub un copac. Unde vom vedea luna." „Chiar sub lună, dacă vrei!" Lăsasem oraşul in urmă. Am oprit motorul, la marginea drumului. Puteam să ne îmbrăţişăm fără teamă. Sărutările care nu se mai terminau... Eram ameţiţi, pleoapele ni se închideau. Numai uneori observam că automobile streine goneau pe lîngă noi, iar farurile lor luminau în întregime scena noastră, pe care o începusem cu prudenţă în întuneric, iar călătorii ne priveau curios. Dar Dania nici nu se gîndea că face lucruri nepermise.1 Ibalsamul sărutării acoperea orice prudenţă. E uimitoare Mady cită sensibilitate are. Şi maturitate. N ici o asemănare cu Dania. îmi vorbeşte de Dania: în vara aceasta se duce la Sinaia. (Acum aflam.) „Tu nu mergi cu «linsa?" „Nu!" „Nu te iau cu ei?" „Nu vreau eu să merg." Simplu: nu vrea să meargă ! Cine ar putea s-o oblige? Aşa o normal: Dania e incapabilă să facă cea mai mică împotri- 109 vire. „Şi cum ai să rămîi tu în Bucureşti, vara, în timpul căldurilor?'1 „Şi Mircea rămîne aici!“ „Dar ce are a face, tu nu-1 vezi niciodată aproape, el nu te caută, nu te vrea, e aranjat în altă parte.11 „Dar cum aş putea să stau în alt oraş decît el?11 Nu se poate explica bine de ce, dar vorbele acestea erau minunate. Şi altă dată îmi spune: „Nu trebuie să afle nimeni nimic. Familia mea e în stare să mă trimită la capătul lumii ca să mă vindece. La Londra, de exemplu, unde avem prieteni. Ce dezastru ar fi! Moartea!11 Şi Mady este terorizată de ideea că s-ar putea s-o trimită la Londra. Renee îmi spune: „De fapt, tu complici o istorie simplă. Din pricina asta găseşti atîta confuzie. Aplică pe silueta Daniei înţelesul cuvîntului «uşurică» şi vei vedea că totul se explică.11 Odată am numit-o artificială^si s-a împotrivit acestui cuvînt în tot timpul urieTconversaţii. Poate să nu fie încîntată de acest cuvînt, dar asta schimbă ceva? Ea îşi trăieşte viaţa ei nesigură cu deplină sinceritate. O persoană uşuratecă e sinceră. Uşurinţa nu însemnează perversitate. „Ştii de multă vreme că Dania e uşuratecă. Dacă ai înţelege perfect aceasta te-ai vindeca, deoarece cazul nu prezintă mare importanţă.11 Dania mi-a telefonat pe la zece dimineaţa: „Vreau să te văd puţin şi aş avea posibilitatea s-o fac. Poţi să fii la librăria M?“ „La ora?11 „La... 11.“ Dania îşi alege cărţile de la familiara librărie M... „Eu sînt fidelă!11 Dar de cîte ori apare la M, librarul reflectează: „De cîte luni nu te-am mai văzut, domnişoară!“ Asta nu înseamnă că se duce în alte părţi după cărţi. Lasă, după obiceiul ei, să treacă timpul, şi apoi în mintea ei alătură două fapte, oricîtă distanţă ar fi între ele. La 11 eram la M, care a zîmbit drăguţ, după obicei, căci ai timpul să zîmbeşti unui om în cele cinci minute cît va sta cu tine. Am cercetat iarăşi fiecare carte de pe tejghea, am vorbit la telefon cu o persoană căreia nu avem nimic să-i spun, am asistat la cumpărători, cum intrau şi ieşeau, la ce cereau ei, am vorbit cu volubilitate, ca să nu se observe că aştept, cîte unui prieten, mereu altul, căci fiecare pleca pînă la urmă, m-am instalat pe un scaun, cu toate că în viaţa mea n-am stat pe un scaun într-o librărie, am luat parte la 110 viaţa librăriei din timpul acela. Şi de cîte ori intra cineva pe care Dania l-ar fi putut cunoaşte, aşteptam cu nerăbdare să plece, ca să nu-mi întrerupă tovărăşia pe care mă pregăteam s-o am. Trecuse o oră şi nici un semn. Am telefonat la casa Daniei. Mi-a răspuns Mady: „Dania te roagă s-o ierţi că_a întîrziat atît. Mai poate să vie acum? Repede, căci e gata. într-un sfert de oră cel mult“. „Voi aştepta." La 12 şi jumătate intra Dania. Imediat s-au strîns în jurul ei tinerii care o cunoşteau. Treceau minutele şi Dania im se pricepea să facă vreun gest, să arate că mă preferă pe mine. Eram dezolat. I-am propus cu curaj Daniei să plece cu mine. „Nu se poate!“ „Atunci eu mă duc!“ Un bună ziua politicos. Am pornit năuc pe stradă şi m-am oprit la restaurantul obicinuit. N-am putut să mănînc, m-am ridicat după rîîeva linguri de supă. Credeam că va veni şi Dania la res-I aurant — căci ştia unde mănînc — ca să alunge atmosfera rea dintre noi. N-a venit nimeni, m-am ridicat de la masă uemîncat, spre surpriza chelnerului. Acasă m-am urcat în cameră, ca să mă acopăr cu singurătate. Şi să nu mă poată nimeni descoperi. Dar n-am putut să mă liniştesc. Am eoborît la telefon să caut pe Dania. A răspuns chiar ea: „'tocmai am sosit, şi voiam neapărat să te chem“. Minunat. Dar a adăugat: „X (unul dintre amicii cu care ne-am intîlnit în librărie) a avut să-mi spuie ceva foarte important. A trebuit să traversez cu el la librăria de peste drum, ca să-mi poată vorbi nestingherit.“ (Cu mine n-a fost în stare să facă un pas pe stradă!) Dar nu trebuie să mă supăr. Aşa e Dania. Nu cunoaşte importanţa faptelor. Refuză să facă ceea ce alteori acceptă imediat, fără să reflecteze că se contrazice. De ce a refuzat la început? De ce a admis mai tîrziu? La întîmplare, după cum îi vine propunerea. E bine ca o propunere să-i vie neaşteptat, şi pe un ton obicinuit, ca şi cum n-ar putea fi nimic nepermis. Uzitările mele poate o fac să dea importanţă unor fapte mărunte. Ce umilit mă simţeam de toată scena pe care o Irăisem! N-aveam decît o consolare: că Dania nici nu se gindise să mă dispreţuiască, nici nu bănuia această umilinţă, fotul corespundea traiului ei obicinuit, ceilalţi se descurcă după cum pot. Mady mi-a spus: „Nu te umileşte nimeni, dacă nu te umileşti singur". Dar poţi să fii tare cînd ţi-e drag cineva? 111 O dată, o singură dată, am condus-o pe Dania de la librăria M pînă acasă pe jos. S-a întîmplat aşa ceva între noi, mi se pare de neînchipuit. Fiecare piatră pe care am călcat mi s-a părut prodigioasă. Casele pe lingă care am trecut, oamenii din drum. Şi soarele, care curgea pe jos, şi umbrele, care înfloreau asfaltul. Dania a reflectat: „Ce noroc că ai venit! N-aş fi avut curajul să te chem după mine.“ Ce emoţie pentru întîmplarea aceea unică în viaţa Daniei! Mi-a făcut chiar o mărturisire neprevăzută: „N-am mîncat nimic şi mi-e foame". Dar îndrăzneală să-i cumpăr un covrig n-am avut. Dania se sfieşte să mănînce în faţa mea. Cînd sînt la ei, se aduc trataţii pentru amîndoi, dar ea nu vrea să ia nimic. O singură dată am văzut-o luînd un măr. S-a ascuns ca să-şi înfigă dinţii în el. Şi, ca şi cum gestul ei ar fi fost prea dificil, a renunţat să mai mănînce restul mărului. L-a ascuns bine, ca să nu rămîie pe masă, pe el cu urmele dinţilor ei. Oricît de încet mergeam, totuşi ajungeam. Am mai înconjurat, ne-am mai întors pe aceeaşi stradă. Şi cînd i-am spus Daniei ce oră era (două după prînz), descoperind că e atît de tîrziu, s-a speriat deodată. Dar şi-a uitat spaima după un minut, şi nu se mai sătura de plimbarea noastră neprevăzută. Ţi-aduci aminte, Dania, de ziua aceea? Pe drum ^ai volt să intri la slujba care se ţinea la biserica rusească. Erai transfigurată, n-a fost nici o prefăcătorie. întreaga scenă a dispărut pentru totdeauna, ca un concert superb care încetează cu ultima notă, nemailăsîndu-ţi decît o amintire. Sînt oameni ironici perpetuu, cu prilejul întîmplărilor celor mai neînsemnate. Nu trebuie să scoţi concluzii proaste pentru tine, vorbesc ei aşa ca să-şi ascundă timiditatea, sau pentru că li se pare tonul mai elegant, sau n-au nici o credinţă mai puternică (numai credinţe aproximative) şi, pentru ca vorba lor să nu parvie prea săracă, o nuanţează, o complică prin ironie. Tonul Daniei oscilează între ironie uşoară şi între emoţie. Astfel că niciodată nu pot continua cu ea o discuţie în care fiecare cuvînt să aibe sensul lui ho-tărît şi s-o pot [cunoaşte] mai limpede, să-mi alung neliniş-tele. 112 Dania a avut un gînd minunat pentru mine, şi i-am fost multă vreme recunoscător. — Tatăl meu a cumpărat un automobil. Vrei să facem o mică plimbare? Aş vrea să fii primul care să mergi cu el. — Cînd, cum? — Deseară mă aştepţi in faţa casei tale (ar fi prea complicat să te chem dinăuntru), la ora şase voi trece să te iau. La şase exact eram în faţa casei. Şase şi un sfert, şase jumătate...Intîi făcînd numai cîţiva paşi în dreapta şi în stînga, ca să fiu văzut repede. Apoi mereu mărindu-mi drumul, cu gîndul: să merg pînă la stîlpul de telegraf, sau pînă la [staţia] de tramvai, ca să aibe timpul să vie Dania, şi să nu mai fiu atent fără sens la fiecare automobil care trece. Un prieten trece pe lîngă mine, ar vrea să-mi vorbească. (Dacă ai şti tu ce fată frumoasă aştept eu aici!) Necunoscînd automobilul Daniei, mereu fac presupuneri, speranţe care se risipesc la prima privire mai atentă şi care îmi chinuie nervii. Ora şapte. Ce ridicol eram aşteptînd în stradă, chiar dacă vremea era admirabilă ! Am încercat telefonul (cu teama ca nu cumva chiar atunci cînd eu sînt ocupat în cabina t elefonică să treacă Dania). Nu mă aşteptam să găsesc pe Dania acasă, am telefonat numai să mă interesez ce s-a întîmplat. Am crezut că-mi răspunde Mady. (Vocea •celor două vere semăna la telefon perfect, şi se puteau face încurcături. Fizicul lor insă diferea atîtdemultcă, împreună cu una dintre ele, niciodată nu m-am gîndit să le compar, şi timbrul vocii, atît de important, la telefon devenea ne-caracteristic, nu-1 observam.) Dania nu se pricepuse să-mi spuie: voi veni cu Mady şi cu Râul să te luăm, căci singură n-aş avea curajul s-o fac. Am întrebat: — Mady, ce s-a întîmplat? — O, aici e Dania ! Ai vrut să fie Mady ! A întîrziat Dania pentru că n-a fost şoferul gata, sau automobilul, sau cine ştie ce altă complicaţie. Dar ea a uitat că am aşteptat în stradă o oră. Era important numai faptul că o confundasem cu Mady. în sfîrşit a venit automobilul, cu Dania, Mady şi Râul. Apoi Dania nici o clipă n-a uitat ca să arăte şoferului străzi tot mai obscure pe unde s-o ia. Pentru ca nu cumva să ne vadă vreuna din cunoştinţele ei. S 113 Nu sărutările pe gură, care o emoţionează într-o aşa de mare măsură, mă conving de puterea dragostei ei, ci cînd îmi ia mina în fugă şi mi-o sărută, înaint e ca să bag de seamă şi să mă împotrivesc. Cu toată umilinţa, ca şi cum n-ar fi o fată după care se ţin admiratorii, vedetă de cinematograf.. Şi cu delicii, căci nu-şi închipuie că gestul ei ar fi cu totul nepermis. Cînd îmi ţine mîna în mina ei, am impresia că legătura dintre noi nu s-ar putea întrerupe. Rareori, foarte rareori, am văzut-o pe Dania tristă cu adevărat, şi surîsul ei, chiar dacă îl continua, era forţat,, prins stîngaci pe buze. Faţa îi bătea atunci în negru, trăsăturile i se adînceau, iar ochii căpătau o lucire de animal care se pregăteşte să fugă. Atunci îmi plăcea Dania cel mai mult. Tristeţea, scumpă Dania, durează şi azi, şi mîine, şi poimîne. Pentru că e ploaie sau pentru că e soare, pentru că pisica de alături e trează sau pentru că doarme, pentru că a trecut atîta timp în urma ta, iar viaţa se duce, pentru că la fiecare pas ai avut o deziluzie şi a trebuit să renunţi la cîte un plan, căci ai fost destul de pueril ca să crezi în el. Şi uneori îţi vine să jeleşti de dimineaţa pînă seara, nu observi cum eşti îmbrăcat, dacă ai mîncat, dacă trebuie să vezi pe cineva. Dar tu grăbeşte-te, căci te aşteaptă croitoreasa cu o rochie nouă şi iarăşi o să întîrzii... Gîndurile mele cele mai intime — în seriozitatea cărora am avut încredere — mă jturenl&ază în faţa Daniei, şi mă falsifică. Vreo confidenţă de-a mea a făcut peunii să spuie: „Iată un om care se gîndeşte la moarte". Dania a prins cuvintele, şi poate din pricina aceasta m-a aşteptat chiar înainte de a mă cunoaşte. Ca şi cum s-ar spune că am talente la fotbal sau la box. O surprind admirîndu-mă din acest motiv, şi eu nu pot s-o contrazic şi să-i spun că în orice caz prezenţa ei, viaţa aşa cum o duc din pricina ei, fac ridicol acest gînd. Atunci cînd eram singur, necăjit, bolnav, aveam poate dreptate. Cînd trecea o zi întreagă peste mine, de dimineaţa pînă seara, fără să-mi bată cineva în uşă, fără să observ că nici nu mîncasem, ocolind de o mie de ori covorul, poate că aşa se întîmpla. Dar acum aştept un telefon, mă indignez, sper, sărut. Şi de cepentru Dania să capăt prestigiu din pricina gîndurilor mele negre? între mine şi fata schim-bînd rochiile şi invitaţii de mai multe ori pe zi ce legătură ar putea fi? Şi cînd nu vom mai fi în stare să ne continuăm. 114 dragostea, mă vei lua cu automobilul şi ne vom arunca într-un şanţ! Da, aşa vom face! Crede Dania că aşa va face. Mi-a povestit un prieten că a văzut-o pe Dania mai demult conducînd un automobil. A făcut o mişcare greşită şi a lovit cu automobilul un tramvai, fără să atingă pe nimeni, dar aducînd puţină panică printre oameni. Dania a coborît şi a început să alerge pe stradă, de frică să nu i se întîmple ceva. Şi cînd Dania mă anunţă cu toată seriozitatea că ar fi în stare să se omoare pentru mine, eu o văd fugind după micul ei accident. „Cum trebuie să arate Sandu într-un cimitir!“ Aşa gîn-deşte Dania. Niciodată nu voi putea povesti îndeajuns ce mare rol au jucat cimitirile în viaţa mea. De cîte ori m-am dus să vizitez morţii, cîtă vreme am petrecut printre ei! O cruce pusă pe o ridicătură de pămînt m-a hipnotizat fără să mă întreb cui ar aparţine. Am fost prin multe oraşe, şi prima mea curiozitate era cimitirul. Odată am fost la Varşovia (pentru o zi) şi, după o oră, eram în cimitir. Morţii sub soare şi sub ploaie, la cald şi la frig. M-am ţinut după orice înmormîntare mi-a ieşit în cale, şi asta de o mie de ori. Am fost cu Dania, printr-o fantastică întîmplare, în cimitirul de la Cerniea (pe care l-am vizitat singur de nenumărate ori). Tot timpul gîndeam: Acum Dania îşi face socoteala că nu sînt chiar aşa de interesant, printre morţi. Ar fi trebuit să mă emoţionez imediat, să-i uit prezenţa şi sărutările pe care abia le întrerupsesem, ca să corespund imaginaţiei ei, care de altfel nu-mi da nici un contur precis. Căci, pentru imaginaţia Daniei, viaţa printre morţi avea o realitate. E ciudat ce admiratori caraghioşi are Dania. Numai juni urîţi şi cu examenele nedate. Dania este incapabilă să refuze, şi de aceea fiecare şi-a permis diferite drepturi, într-o zi eram la Dania şi a sosit unul dintre ei. A aprins lumina mare (intre noi era aproape întuneric) cu un drept indiscutabil. (Settembrini din Zauberberg...) Probabil că voia s-o facă să înţeleagă, în afară de mine, că numai cu el se potrivesc umbrele. Apoi de cîte ori întorceam spatele, junele dădea semne de enervare. (Sărmane june! S-a uitat vreodată în oglindă?) Dania surîdea constrînsă la scena 115 8* care se desfăşura în faţa ei. Seara mi-a trimis un buchet, enorm de flori. Am revăzut Istanbulul, obsedat de Dania. Iată cîteva pagini pe care m-am priceput să le scriu despre Istanbul: Ce minunaţi sînt pescăruşii! Plutind domol, o dată cu vaporul. Ce graţie au aripele lor întinse, albe, cu cenuşiul de la margeni! Privirea ta, Dania, lunecînd spre mine, încadrată de sprincenele subţiri... Ce subtil, fumul care se răspîndeşte de la vapor, transparent, capricios, bătut încet de vînt,, răsfirîndu-se pe cer. Părul tău, Dania, care se rostogoleşte şi alunecă la mîngîieri. Şi apa de dedesubt, cu reflexe misterioase de un verde ciudat, pe care le surprind în întinderea albastrului limpede: jocuri tulburi în sufletul tău imens şi pur, Dania... Ce numiri frumoase au staţiunile dintre Galata şi The-rapia, unde mă duc în fiecare seară să mă culc... Istinye, Koprii, Kandili, Vanikogu... Aşa osă-ţi spun şi ţie, Dania... Dania, vrei să te numesc Istinye?... Spre Eyub. Pe apa cu o mie de feluri de lumini, tot mai subţire^ Ajuns acolo pe străzile pitoreşti, pe lingă cimitire. Chiparoşii plîng pînă la cer. Dania, să fim numai noi doi pe aici... Să ne prindă noaptea. Străzile pe care mergem cu spaima să nu ne rătăcim în aceste locuri pustii. Săaşteptămpe o bancă vaporaşul' care să ne ducă înapoi. Acum e lume, lume multă. Intr-o> curte, lîngă geamie, o mulţime de porumbei, cuminţi ca în Piaţa San Marco, gungurind cu aprindere. Mi s-a spusr dacă le daidemîncare, ţi se întîmpîă ce doreşti. Şi cu panică văd că n-am monedă turcească să cumpăr o bucăţică de pîine pentru ei. Cred cu toată seriozitatea că, dacă aş avea un piastru, te-aş găsi lîngă mine... Cornul-de-Aur la dispoziţie. Vreau să-mi explic unele lucruri. Ultimele cuvinte ale Daniei înainte de despărţire aufost „Sănumăuiţi !“Cerostauavutacestevorbe?Depinde de mine să-mi ţin cuvîntul pe care mi l-a cerut? Nu rămîn 11G •acelaşi, oricare ar fi peisagiu!? Ea trebuie să scoată concluzii numai din firea mea, în afară de orice... Uitînd-o, aş dovedi că sînt superficial. Cu toate că la fel demonstrez aducînd-o alături de perspectivele fabuloase. Natura cea mai spectaculoasă pe care o privesc prin imaginea unei femei. „Să nu mă uiţi!“ In momentul despărţirii nu ştii ce să dăruieşti mai scump. Vorbele astea le-a spus chiar cu riscul de a se umili, dar nu s-a gîndit la înţelesul lor! O durea, şi le-a aruncat fără socoteală. Eu ştiu logica lor şubredă, imposibilă, numai din pricină că n-au sunat decît pe jumătate jalnic. Pun urechea şi ascult fiecare sunet venit de la ea. Apoi îl cîntăresc îndelung. Sînt un ceasornicar pentru sufletul Daniei. Nu-mi plac muzeele, chiar dacă mă simt obligat să le vizitez imediat ce sosesc într-un loc nou, cu toate că nu ştiu cum s-ar putea face mai bine o colecţie de lucruri preţioase. Adunate, lucruri, fiecare cu o poveste proprie. A accepta această adunare amestecată, însemnează a accepta un grup imens de oameni, fiecare cu secretul lui. Şi am şi scrupule, căci îmi trebuie un timp îndelungat, şi fuga prin săli este ridicolă. Iar dacă aş alege un singur obiect din atîtea mii, l-aş privi zilnic, aş lega de el toate aspiraţiile, l-aş auzi res-pirînd. Muzeul de antichităţi din Istanbul este extraordinar. Fără nici o legătură cu turcii, dar obligîndu-te să trăieşti lumea lui, opusă Bosforului învecinat. In fiecare sală cîte un desemn grecesc de o graţie şi o naturaleţă fără defect : Zeus, Poseidon, Nimfă, Efeb... Uneori, Dania, te vizitez, ca pe muzeul acesta prodigios. Obiecte scumpe, dar de ce mă laşi să mă rătăcesc printre ele? Dania, floare scumpă, am părăsit prietenii care mă consideră un om ciudat şi am venit în grădina Gilhane, anume ca să te caut. CornuI-de-Aur odihneşte ca un animal fioros, acum leneş, repauzîndu-se cu pielea strălucind la soare. Nişte turci tineri se interpelează strident, lîngă mine, şi îmi turbură calmul. Se poate acest spectacol fără tine? Trei perechi trec, pline de viaţă, pe care nu le voi mai vedea 117 niciodată. Cum ne putem obicinui cu gindul acesta ca să considerăm pe toţi tovarăşii drept vizitatori. Je viens seul m’asseoir sur celle pierre..}3 Dania, floare scumpă, abia aici, deasupra Cornului-de-Aur, în acest oraş prin care trec numai la mari distanţe, am priceput perfect că pentru mine eşti o streină. Aş vrea să mă întorc? Sînt ameţit de bucurie. Această bucurie pe care n-o să poată nimeni s-o priceapă, oricît m-aş căzni s-o evoc, şi pe care n-o s-o înţeleg nici eu însumi, atunci cînd aceste rînduri vor apărea tipărite, adică după un timp cînd n-o să mai fiu aici, iar viaţa zilnică îşi va relua cursul. Sînt iarăşi în grădina Seraiului vechi. Orice devine important, nu-i nevoie să mă uit la mare. Banca pe care stau, înţepenită în acest peisagiu. Cîteva crengi pe care calc şi pe care, dacă aş avea răbdare, le-aş strînge, căci întors în ţară ele vor avea însemnătate, din pricina locului prodigios de unde le-am luat. Gardul de fier care înconjoară grădina. Platanii tăiaţi la vîrf. Şi fiecare om. Doi soldaţi, complect neînsemnaţi, care coboară pe aleea principală cu aerul cel mai simplu din lume, căci pot să facă această plimbare în fiecare zi. Un domn cu sprincenile împreunate citeşte un ziar. Două fete rîd şi ronţăie alune. Mi-ai spus, Dania, înainte de plecare: „Ce departe te duci!“ îţi spusesem altădată: „întotdeauna cel care pleacă e vinovat faţă de cel care rămîne“. Reflexia ta ultimă mă doare totuşi. însemnează o resemnare. Oricît de tragică ar fi ea, nu poate să însemne mai mult. Şi alte concluzii: la fel va trebui să se întîmple şi cu mine altădată. în povestea noastră, împotrivirile n-au rost? Iarăşi bănuielile dureroase obicinuite, pe care numai tu izbuteşti să le calmezi. Dar nu ştiu dacă găseşti cuvintele trebuitoare. Prezenţa ta mi-e suficientă ca să mă potolesc. Trebuie să mă întorc mai iute ca să-ţi vorbesc. Cum să fac să-mi răstorn sufletul pe această hîrtie? în drum spre Prinkipo. Lîngă mine, vecini anonimi rîd, glumesc. Sînt mulţi, îngrozitor de mulţi. Pun fruntea la geam şi văd insule, cu case aruncate pe coline sterpe. Cine locuieşte aici, Dania, cine locuieşte aici pentru totdeauna? 118 Nu vrei să vii cu mine, în acest loc cu nume necunoscute? Să renunţăm la oameni şi la obiceiuri? Cîntă o muzică pe vapor cîntece proaste, dar totuşi obsedante. Cum să fac ca, o dată cu vorbele mele, din această pagină să iasă şi sunetele aceste, care nu-mi lasă o moleculă în repaos? Mă simt ca apa şi cerul, tot atît de mobil şi tot atît de deznădăjduit. O insulă întreagă în faţa mea, pe care o privesc şi o întîmpin ca pe un om. Acum se cîntă Carioca. Nu există nici un sunet vesel, cu oricîtă trepidaţie l-ai întîmpina. O călătoare se saltă cu un început de dans. Un domn în vîrstă fotografiază. Aş A^rea să scot un ţipăt din care să iasă, în acelaşi timp, atîtea emoţii care se suprapun. Cerul, apa, insula, muzica, Dania... Şi dezastrul de a asista la acest spectacol. Sint suplimentar, ca într-o sală de dans, în care toată lumea petrece, şi tu singur nu te pricepi să te amuzi. Şi ai impresia că nu te cunoaşte nimeni. Extaz... Nu-1 poţi cuprinde. Cine îţi poate reproşa tentaţia de a te gîndi la moarte? Bossuet spune bine: „Piesa se poate juca şi fără tine“... Dania, mă auzi? Acum Amporul care trebuie să mă ducă la Scutari. împrejur, priAreliştele extraordinare, şi în mine aşteptare. Să plec, să treacă timpul... Fac socoteala şi nu-mi vine a crede: de-abia am plecat de două zile! Drept în faţa Istanbulului, Scutari. Parcă în faţa unui sertar, unde descoperi amintiri scumpe şi vechi. Cu tramvaiul ia Bulgurlu, şi apoi pe jos pînă la micul restaurant de la Ciamligea. Vedere splendidă asupra Bosforului. Turcii vor să-mi vîndă rahat şi cafea neagră. îmi laudă apa curată, atît de proastă la Istanbul. Văzîndu-mă strein, îmi cer un preţ dublu. Ce imens e pinul de care mă sprijin ! Culeg flori de cîmp pentru tine, Dania! Flori obicinuite, pe care le ştiu din ţară, dar aici, în Asia, parcă altele. Sînt în Asia şi culeg flori pentru tine, Dania! Şi astăzi povestea se termină. Stau acum, la şapte dimineaţa, în patul meu din hotelul „Tokatlian“ din Therapia şi scriu. Uşa balconului e deschisă drept în faţa mea. Cerul, apa, cîteva coline. întotdeauna despărţirile se petrec prost. 119 îmi spun: „Mereu mă voi gîndi la această călătorie1'. Totuşi, mă simt cu tot sufletul plecat, incapabil să mă mai bucur, clipă cu clipă, depeisagiul miraculos. De ce îmi pregătesc conversaţiile de la întoarcere ca un actor care şi-ar pregăti o scenă? Şi gesturile pe care le voi face. E drept că nu-mi voi ţine făgăduielile. Am de pe acum un mijloc de a mă consola: „Asta depinde de...“ Şi pentru fiecare nelămurire şi chin voi aştepta un răspuns. Instinctul mă va face să ocolesc adevăruri dureroase. Şi la urmă, ca supremă consolare, voi monologa şi voi accepta propriile mele argumente. Un sunet de vapor, cîţiva călători care se aud îmbrăcîndu-se în came-rile vecine. Gerul acoperit cu un nor subţire. Masa, scaunul, oglinda, care au luat parte la viaţa mea cîteva zile. Au fost ultimile imagini înainte de a stinge lumina, înainte de a mă culca obosit de o atît de intensă trăire. Parcă mi-au pus mina pe frunte să-mi ureze bună-seara. Pe masă, adusă din ţară, o carte pe care n-am deschis-o încă. Trebuie să-mi fac bagajul, ocupaţie meschină care întovărăşeşte totdeauna o despărţire. Se împiedecă astfel orice melancolie. Dania mă aşteaptă?... Ştiu, Dania, că ai fost învăţată să nu preţuieşti viaţa decît sub forma ei artificială, aş vrea să te simt perfect mulţumită-' mergînd pe străzile acestea şi observind să nu te calce tramvaiul. Ţi-aduci aminte plimbarea noastră pe sub ploaie? Să mergi pe sub ploaie şi să fii fericit... Pe vapor, la plecare. înghesuiala obicinuită. Formalităţile. O duduie lîngă mine plînge, în timp ce un turc îi face semne de pe ţărm. Probă că fiecare şi-a petrecut plimbarea în altfel, şi poate nu mai puţin dureros. Pe mare, într-un cortegiu de pescăruşi______ Din valuri, o rochie pentru tine, Dania... Un puternic cutremur de pămînt. Camera mea de la etaj dansa. S-ar fi putut să fie moartea atît de aproape?... Ce făcea Dania în acea clipă? Acelaşi fenomen al naturii pentru amîndoi. Întrevăzînd o clipă din viaţa ei înceată de orientală. Cu toate că era ora nepotrivită, am chemat-o la telefon. Am nimerit bine. (Cum nu i-a venit în minte să mă cheme ea întîi?) Am crezut la început că este Mady: 120 — Tu eşti, Mady? — Iarăşi mă confunzi. Ce groaznic pentru mine! — Faptele se petrec atît de încet cu tine, că nu-mi în-chipuiam să fii tocmai lingă telefon. — Cauţi o scuză şi n-ai găsit ceva mai bun decît să mă ofensezi. — Dar nu te supăra atît de iute. Ai avea dreptul acesta numai dacă am sta multă vreme împreună. Dar nu te-am mai văzut de atîtea zile. — Ai dreptate, de atîta vreme! — Şi astăzi a fost o zi proastă pentru noi. Ce-ai făcut tu azi? M-am simţit singur. — Crezi că m-am simţit altminteri, oricîtă lume ar fi fost în preajma mea? — Te pricepi să spui cuvinte minunate. Cred în ele, îmi fac atîta bine! — Asta n-o mai cred! — Te îndoieşti de vorbele mele? — Prea aş fi fericită. — Şi ce faci tu acum? —• Aştept pe tatăl meu să vie la masă. — Cu ce rochie eşti îmbrăcată? (O rochie pe care eu n-o cunosc, desigur.) închidem aparatul, şi am uitat complect motivul pentru care am început conversaţia: cutremurul de pămînt! M-am întîlnit cu Nutzi, nepoata fostei mele gazde de acum zece ani, dintr-un oraş de provincie. O revedere după atîta vreme aduce emoţie. M-a rugat să trec s-o văd, aici la llucureşti, unde s-a mutat acum, pe ea şi pe bunică-sa, pro-prietăreasa mea de odinioară. Am hotărît o zi şi am pornit la adresa dată, pe la cinci după prînz. Aveam şi planuri: nu mai aşteptam în ziua aceea, clipă cu clipă, telefon de la Dunia. Vizita mea îmi arăta că am şi o oarecare independenţă, că făceam şi eu ceva de care Dania nu avea nici o bănuială. Drumul a fost complicat de făcut, departe, a trebuit să schimb un tramvai şi un autobuz. Dar Nutzi şi cu Imnică-sa m-au primit cu mare bucurie. Nutzi fusese o fetiţă de vreo 18 ani, şi, cu toate că vorbea perfect româneşte, îşi păstrase genul nemţesc: blondă, cu ochi visători, sentimentală. Glumeam cu ea odinioară, căci o găseam mereu prin 121 camerele vecine, îi spuneam veşti, luam parte puţin la viaţa ei. Lucra pălării, şi pălăriile atîrnate de toate cuiele casei. Odată chiar am decis-o să joace cu şcolari într-o piesă de teatru. îi arătam o altă viaţă posibilă în afară de aranjamentele de mică.modistă. Casa avea un subsol. Ca să merg spre camerele lui Nutzi, trebuia să cobor cîteva trepte înconjurate cu o balustradă. Eram îndărătul balustradei, iar Nutzi se cobora pe trepte. Am convins-o să-mi întindă mîinile, şi apoi am ridicat-o prin aer pînă sus la mine. Cînd am simţit-o în voia mea, amsârutat-opegură. Dar n-am continuat nimic, şi n-am vorbit de asta nici atunci, nici mai tîrziu. Am reînceput jocurile, cu supărările inofensive, lîngă bunică-sa, mereu prezentă. Acum la vizita mea ne aduceam aminte de trecut, şi căutam, la întîmplare, să înşirăm cuprinsul celor zece ani care s-ai^scurs peste noi. „Eu n-am uitat nimic!“ mă asigura Nutzi. Curiozitatea memoriei: ţin minte unele întîmplări în toate amănuntele, şi pe altele mi le spune Nutzi, ca şi cum le-aş afla abia acum. Veşti care nu mă privesc; mă amuz ca de faptele unui strein, nu mă mai jenez că uneori am fost ridicol. „ într-o seară mă cul-casem, era tîrziu, şi ai bătut în uşa mea cu pretenţia ca să deschid, căci ai ceva important să-mi comunici. Am refuzat, dar m-ai ameninţat că-mi strici pălăriile. Argumentul a fost hotărîtor; am ieşit. Eram numai în cămaşă, cu un palton pe mine, cu picioarele goale în pantofi. Mi-ai spus: .«Am vrut numai să-ţi spun bună-seara». Mi-ai întors spatele şi ai plecat." „S-a întâmplat aşa ceva cu mine?“ „Altă dată era o paradă militară pe stradă. Ai venit şi ai spus că trebuie să asist neapărat şi eu. Eram cu Tantzi. (Cine o fi Tantzi?) Ne-ai luat pe amîndouă. Aşa prost cum eram îmbrăcate, fără pălării. Am defilat şi noi, ţinîndu-ne de braţ, înapoia unui steag!“ Ţin minte întâmplarea aceasta, dar mă mir că trebuie s-o pun pe socoteala mea, aşa nu mi se potriveşte. „Ştii că Mahmud mai trăieşte!“ Un turc bătrîn, pitoresc, dar incapabil să spună vreo vorbă. Mahmud mai trăieşte încă ! Cu toate că de pe atunci era atît de bătrîn ! Dar ceva mai important : de atunci nu m-am mai gîndit niciodată la Mahmud, cu toate că dădeam altădată peste el de atîtea ori, şi [acum] îmi apare dintr-o dată chipul lui familiar. „Mai aveaţi şi alte camere date cu chirie..." în cea din colţ locuia pictorul Rigo. Pictorul acesta îmi dase 122 ndrcsa locuinţei sale- Nu l-am admirat niciodată, îl socoteam naiv, dar am împărţit cu el necazurile unei ierni, cu sobe proaste şi cu electricitate capricioasă. Şi ce comic povestea: „M-am întâlnit cu un prieten care mi-a spus: «Pictore, ce mai faci?»“ S-a aprins el după o profesoară. Pentru că a fost respins, s-a răzbunat făcîndu-i portretul într-o poziţie obscenă, pe care îl arăta oricui, unor cucoane amatoare să bîrfească. Am privit şi eu desemnul, dar nu semăna deloc cu profesoara. N-avea nici o importanţă. Efectul in provincia aceea era tot atît de mare. Păstrez cîteva scene < u Rigo foarte bine întipărite: cum îşi peria zilnic hainele. Am o fotografie în care amîndoi ne ţinem foarte amical de braţ, pe o stradă a Balcicului, unde eram laolaltă în excursie. „Ce mai e cu Rigo? Era în ziare: a înnebunit şi a murit nu demult. A înnebunit!11 Nutzi spune: „Da, în u ltimul timp!“ Dar eu îmi dam seama de asta mai de demult. De cîte ori îl întîlneam îmi spunea o poveste cu nişte cravate. „Pictorul11 fusese odinioară, ca orice pictor, iu Italia. Acum călătoria lui era mai mare... îmi amintesc de prima noastră cunoştinţă. Mi-a spus ce vîrstă avea atunci. Ce mare mi s-a părut! Acum eu am exact vîrsta lui de atunci. „Mai era la dumneavoastră şi un dentist tinerel, care îşi făcea armata.11 „Da, e însurat cu o femeie mai bine ca el. Acum e la Bucureşti, dar nu l-am mai văzut de atunci. A plecat lăsînd datorii la bunica.11 „Vreo 4.000 de lei11, se văietă bunica. Trebuie să fiu de acord cu indignarea vecinilor mei: „Mie mi-a pus prost nişte dinţi de aur!11 „Mie mi-a lucrat foarte bine!11 [îi] ia apărarea Nutzi. Nutzi, pe rînd, oricît timp ar fi trecut şi oricîte necazuri ar fi revăşi-t-o, îl apără şi îl ponegreşte. Dar parcă n-ar fi trecut atîta timp, şi Ionel ar trebui să apară între noi. La fel, cu ochi şireţi, cu mustăcioara de crai demahala. O fi fost ceva între Nutzi şi Ionel? Şi ce-am mai făcut între timp? Căci sînt intîmpiări care trebuiesc povestite în cele două ceasuri pe care le avem de stat de vorbă. Acum Nutzi e măritată de mai mulţi ani. A avut o fetiţă, frumoasă, că toată lumea se oprea s-o admire, care a murit în cîteva zile de gastro-enterită. lîunica îşi aduce aminte de acea nenorocire şi începe să plîngă. Nutzi e acum de 28 ani, nu, nu mai are nici o plăcere să trăiască. Cîteodată un cinematograf, dar poţi cu amuza- 123 mentul pe care ţi-1 dă un cinematograf să trăieşti mai departe?Bărbatul iui Nutzi e om de treabă, cuminte, o iubeşte. Dar Nutzi a iubit pe altcineva. E şi ea dintre aceia care nu pot suporta ca un vis să se transforme în realitate. Nutzi a iubit pe un aviator. Ce minunat om !... A trebuit să renunţe la el, căci viaţa lui era în vecinică primejdie. Şi el a iubit-o, şi dacă îl întîlnea cîteodată, foarte rar, din salutul lui se vedea că nu era în stare s-o uite. într-o zi, Nutzi a citit într-un ziar că aviatorul s-a prăbuşit cu aeroplanul. Pentru totdeauna. „Acum sînt convinsă că nu-1 voi mai vedea niciodată. Eu, care odinioară aveam spaimă să nu-1 întîlnesc!“ A suferit moartea aceea zi cu zi, vreme multă. Apoi suferinţa a fost înlocuită: a murit fetiţa! In conversaţia mea cu Nutzi, punctată de exclamările bunicii, amestecăm prezentul cu trecutul, tragedia prezentului cu puerilitatea trecutului. Atunci adolescenţi, şi acum oameni mari. Şi iar scîncetul lui Nutzi cu ochii trişti: „Aş vrea să mor ! Cu teroare mă trezesc dimineaţa şi văd că am înaintea mea o zi întreagă în care trebuie să trăiesc.“ Nutzi aduce prăjituri să mă trateze: „Tot aşa îţi plac prăjiturile?" „Da, dar de ce?“ „în fiecare buzunar aveai cîte un pacheţel cu ceva dulce! După ce terminai, scotoceai firimiturile!" {Un chin acum: pe ea o serveam? N-am curajul s-o întreb.) Nutzi, cu ce frenezie visam atunci să merg la Paris, să-mi continui studiile! Toate s-au întîmplat aşa cum am vrut. Dar acum nu mai doresc nimic cu înverşunare. Ce se va mai întîmpla cu mine? Atmosfera de acum, în care fusesem primit şi în care mi se arătase cea mai caldă prietenie, mă liniştise complect. Intîrziasem mai mult decît trebuia şi eram încîntat că termin o zi fără crisparea mea obicinuită. Ajuns acasă, după o absenţă care mi se păruse atît de lungă, portarul mă anunţă că nu m-a căutat nimeni la telefon. Spre disperarea mea, sentimentele Daniei nu sînt niciodată fără pretenţii, ca în acea modestă familie. Nu voi şti bine ce îi place Daniei şi ce nu, într-atît de artificial este obicinuită să trăiască, de politicos faţă de toţi oamenii. Desigur că va trebui să ne despărţim într-o zi. Pentru a îm-perechea o evreică şi un creştin trebuiesc trecute anumite stavile, şi ea nu este în stare de nici un gest mai curagios. Rămîne o distanţă între noi, oricît m-aş căzni să încălzesc 124 atmosfera. Dar şi eu sînt prea orgolios ca să pretind ceva, să iau vreo hotărîre. Astfel, din pricina mea sau din pricina ci, cu Dania nu se poate face nimic. Cum ne vom despărţi? Asta e mai greu de ştiut. Dania este distantă, dar aceeaşi, un pot avea o supărare pe care să n-o fi prevăzut. Cum va avea ea îndrăzneala să hotărască ceva pentru noi doi? Un al treilea va dispune, căci nici eu n-aş putea fi mai îndrăzneţ.. Ce aş face cu Milly? (Chiar dacă sîntem certaţi acum.) Şi dacă mă voi întîlni peste mult timp cu Dania, peste zece an i ? Dania măritată, ca acum Nutzi. Va fi Dania bucuroasă că m-a văzut? Un prieten bun de odinioară. Va căuta să-şi amintească poveştile vechi ale adolescenţii ei, cînd voia să al'lc, dar era prea timidă ca să puie întrebări — acum, cînd ştii; demult toate şi nu mai are nici o curiozitate? Ştiu cum va proceda peste zece ani. Va ţine capul plecat cu multă abilitate ca să mă vadă, dar ca să facă impresia că nu mă vedcTii să nu fie obligată să răspundă la salut. Şi apoi iarăşi, între noi, zile, luni, ani, moarte.... Frumuseţea Daniei... Un zîmbet vecinie pe buze, o lumină pe faţă, frunte mare de fată deşteaptă, ochii se închid şireţi, dar fără falsitate, şi emoţionată pentru cel mai mic eveniment. Dar buna creştere o face politicoasă faţă de toţi şi o ascunde. Am văzut-o vorbind cu cîte un strein şi nu dădea nici cel mai mic semn că ar fi plictisită sau că ar avea vreo preferinţă. Aveam timp pentru noi rar şi măsurat, şi totuşi nu putea să se despartă de vreun strein. Nici nu-mi dam seama dacă e de părerea mea că ne-am ratat întîlnirea. Fa urmă, după ce mă frămîntasemsingur, fără de nici o sfială, cu febrilitate, se apropia de mine să mă îmbrăţişeze şi arăta că tot timpul aşteptase clipa aceasta. îipurtam însăranchiun căci nu se pricepuse să grăbească această clipă, că nici măcar nu făcuse impresia că o aştepta. Dimpotrivă, cînd vizitatorul anunţa că vrea să plece, Dania se ruga aşa cum este politicos: „Mai stai!“ Mă uitam pe furiş la ceasul de la mină şi observam că şi eu însumi am întîrziat. Spuneam: „Trebuie să plec şi eu“, mai ales ca să-i atrag atenţia că tovărăşia noastră se termina neghiob. Vocea ei se îndrepta spre mine la fel de caldă: „Mai stai!“ Odată, după ce am plecat, a venit servitoarea ei cu un buchet de flori. N-am înţeles bine: a simţit tot timpul necazul meu sau l-a înţeles 125 imediat ce m-am dus? Dania nu se pricepea să-mi ia apărarea în nici un fel. Conversaţii ascunse are ea în special cu mama ei (la telefon). Odată a vorbit la telefon cu mama ei, ţinîn-du-mă de mină. Era fermecător! Vocea ei deplin emoţionată. Continua pe ascuns să întreţie legăturile cu mama ei, pe care o iertase şi încerca să uite tot chinul ce i-1 făcuse, căci Dania nu era obicinuită să se schimbe [ceva] în preajmă fără ca ea să fie întrebată. îmi spuse unele lucruri grave despre mama ei, şi vedeam că socoate acele lucruri drept grave. Şi dacă uneori mă înspăimîntam bănuind-o pe Dania drept uşurică şi mă plîngeam tot ei, ea se împotrivea: „Eu nu seamăn cu mama!“ Asta nu însemna neapărat că trebuie să-i dau dreptate şi să am încredere. Conversaţia la care am asistat, între ele, la telefon, era atît de intimă, încît i-am sugerat Daniei: „De ce nu-i vorbeşti mamei tale despre mine? Ea şi-a trăit viaţa pe drumuri cotite, ar fi singura în stare să mă încurajeze. Este dureros pentru mine că trebuie mereu să ne ascundem. Impresia că sînt un amant care intră pe fereastră mă umileşte. Chiar dacă ai fi măritată, aş avea aceleaşi pretenţii cu tine. Cu atît mai mult acum, cînd nu trebuie să dai nici o socoteală nimănui. «îl iubesc.» Cine ar putea să se împotrivească multă vreme?" Dar Dania îmi alungă încrederea: „Mama nu poate să înţeleagă aşa ceva". Adică: mama nu poate să înţeleagă un astfel de sentiment. Răspuns destul de vag, şi semănînd iarăşi cu o escamotare a situaţiei, cu o amînare inutilă. Se joacă Dania cu rochiile, cu cărţile, cu dragostea. Nu pune nici o bănuială că acest joc nu-i face nici o cinste, se emoţionează chiar, crezîndu-se profundă. Conversaţia Daniei cu mamă-sa la telefon se prelungea, prezenţa mea nu avea rost alături. Pe neaşteptate i-am scos pantoful. (Dania sta pe măsuţa telefonului.) M-am instalat pe covor şi am început să mă joc cu pantoful. Să încerc să închipui piciorul Daniei, pasul ei, ezitările. Şi sîngele care circulă. Ţineam pantoful in toate felurile, utilizam toate gesturile pe care le socoteam elegante, şi nicicînd un pantofar nu s-a priceput să-l prezinte cu mai multă îndemînare. Dania nu-mi mai era necesară, putea să se ocupe cum credea de cuviinţă. Cînd m-am uitat la dînsa, ea continua să 126 fie tot aşa de emoţionată vorbind 3a telefon. însă îşi ascunsese piciorul rămas numai în ciorap, cu pudoare, sub rochie. Mai ales cînd vine noaptea, mi se pare eă sînt departe de Dania. Cu toate că uneori zilele trec fără nici un semn, si în lungul unei zile ar putea veni un semn. Şi ziua se petrec mai ales trădările. O conversaţie^ în care tu n-ai jucat nici un rol. O petrecere, o călătorie. în orice caz, uitare. Acum s-a dus la modistă. Acum are invitaţi. Acum se duce cu familia la un restaurant. De noapte eşti sigur: doarme! Mă pot strecura printre visurile ei. Pot s-o sărut în voie, s-o strîng, să-i ating locurile cele mai ascunse. Mă urc pe fereastră pe scări de mătase, ca Romeo. Dania îmi arată misterele ei, cămăşile de noapte, aşternutul. Decorul de la fereastră îmi foloseşte: stelele şi luna. Zgomotul vîntului este un farmec mai mult. Şi totuşi, noaptea simt că sînt separat iremediabil de Dania. Sînt eu mai realist decît s-ar crede? Căci mi se pare intolerabil: fiecare singur, şi despărţiţi de .toată lumea. Astfel, oricît de atent aş fi fost, nu înţelegeam resorturile sufleteşti ale Daniei. Se deosibea de tot ce cunoscusem pînă atunci, de tot ce citisem. Nu existau cîteva procedee cu care să mă deprind, oricit de ciudate ar fi ele, să le pot prevedea. Numai capriciu. Poţi să te deprinzi cu gîndul că iubita ta depinde numai de capricii? Eram iritat că nu înţelegeam nimic. Trebuia să fiu atent la orice vorbeam s-au plănuiam. Şi încercarea de a drege ceea ce greşisem mă umilea. Dania, uşurateeă. Deplin uşuratecă, adică fără perversităţi, fără vreo teorie, la întîmplare, în voia vieţii. Existenţa ei se petrecea mereu neprevăzut, nu-mi povestea niciodată ce făcea în timpul despărţirii noastre. Ocupaţiile ei zilnice îmi rămîneau necunoscute. Ea explica, dacă mă plîngeam: „Pentru că viaţa mea începe din clipa cînd te văd !“ Erau binecuvântate aceste vorbe. Nu puteam continua discuţia. Rămas singur, vedeam că sînt mereu în întuneric. Am surprins două scene; ele nu pot explica mare lucru, dar sînt caracteristice. Tocmai venisem la Dania. Servitoarea, care mă văzuse, mi-a deschis fără să mai sun. Eram în antret, unde îmi puneam în cuier pardesiul şi pălăria. Am fost surprins de vorbele din camera alăturată. Prin uşa de sticlă am putut privi. Era Dania cu Râul. Dania povestea la istorie capitolul pe care-1 avea Râul pentru a doua 127 zi la şcoală. Era interesantă de urmărit Dania cum vorbeşte, ea, care niciodată în public nu putea să ducă o frază pînă la urmă. Era atentă şi punea cea mai mare seriozitate pentru ocupaţia ei. Râul deschisese ochii mari ca s-o înţeleagă, îi repeta din cînd în cînd cîte un cuvînt, ca să arăte că a înţeles, dar nu se putea abţine să nu agite, cu creionul, canaturile de la canapeaua pe care stăteau. Intrînd, am risipit atmosfera. A început scena insuportabilă în care Dania îi spunea lui Râul să plece, iar acesta se ruga: „Încă un minut!" Minunată a fost Dania atunci. Dar Mady mi-a spus mai tîrziu: „Aşa face Dania în fiecare zi!“ Şi apoi pleacă Dania în streinătate şi stă acolo o lună, două, trei, şi nici nu se gîndeşte să scrie cîteva rînduri, să întrebe ce se mai întîmplă pe acasă. Am mai surprins o scenă sinceră, căci prezenţa mea nu era bănuită. Fără să-mi dau seama, nimerisem în camera părinţilor Daniei, în care tatăl Daniei doarme, acum, singur în patul lui din cele două paturi. (Prima oară cînd te culci singur, după ce ani te-ai culcat cu femeia ta. [Culcuşul de] alături, care rămîne nedesfăcut toată noaptea!) Dania era acolo, se privea în oglindă. Fără nici un gest, preocupată de imaginea ei, dar fără să vrea să schimbe ceva. Părea că stă de mult acolo şi n-avea vreun gînd să plece. Nu puteam întîrzia prea lungă vreme, m-am dus. Imagini rare, la care nu puteam asista decît din întîmplare. Puteam să văd în ele imaginea Daniei, eu, care mă ocup atît de avid s-o cunosc? „Ai văzut [pe] Moissi?“u Niciodată n-o să mă pot consola de moartea lui. Desigur, te cuprindea mai întîi tristeţea lui. Orice vorbă ar fi spus, aducea o vibraţie. Şi îmi va suna întotdeauna în ureche tonul cu care a întrebat în Cadavrul viu: nWass habe ich gethan?“ Nimeni nu are ochi | mai profunzi, mîini mai delicate; îi urmăreşti cu delicii arcul picioarelor. Dar m-a impresionat mai ales la el simplicitatea lui. Nimic nu te făcea să presupui că el ştie că este un artist celebru în lume. Iţi părea normal să meargă pe jos, pe o stradă umilă, să-i fie frig şi să-şi ţie bine la gît gulerul pardesiului, să se îmbrace cu hainele pe care le-a găsit lîngă el fără să mai aleagă, să bea cafea într-o ceaşcă oarecare. L-ai fi putut primi la tine fără să te jenezi, i-ai 128 arăta albumele tale cu fotografii, şi el ar privi cu curiozitate, şi chiar ar fi încîntat să descopere o ilustrată cu o vedere din Bucureşti, ar zice: „Am fost şi eu pe acolo14. Dania îşi aduce aminte: „L-am văzut şi eu la Londra11... Ce rochie scumpă şi elegantă trebuie să fi avut Dania cînd, în seara aceea, la Londra, asista la un spectacol cu Moissi. Moissi trebuie să fi jucat peFedia din Cadavrul viu... Şi Alfred Cortot15, marele pianist, apare mititel, umil, fără legătură cu pămîntul, transformat într-o notă muzicală. Şi ce îmbătrînit e acum! S-a terminat povestea lui, asta o ştie el bine. Nu-1 mai interesează bravadele (ca Rubin-stein), ca să emoţioneze sala. Lumea lui, numai nuanţe şi melancolii. Versuri transformate în sunete. Sala de la Ateneu era arhiîncărcată, aplauzele cădeau ca o apă, de la oameni care aveau poate nevoie de un clar de lună. Atingea succesul acesta pe Alfred Cortot? Dania n-a fost la concert, căci n-a mai găsit bilete. Dar s-a consolat cu vorba: „L-am mai auzit altădată în streinătate!“ Ca şi cum aceleaşi bucăţi n-ar putea fi auzite de oricîte ori, căci atmosfera de atunci s-a risipit ca vîntul şi nu mai păstrezi decît o amintire uscată. Ca şi cum ar mai şti ea programul în care l-a auzit odinioară pe Cortot! Iar decorul n-are nici o importanţă. Sau dimpotrivă, muzica lui Cortot se pretează să fie executată în cadrul cel mai umil. Să nu vezi oameni, să nu te tulbure nici un zgomot. Să poţi avea visurile cele mai fluide. Şi apoi „altădată11 are o importanţă extraordinară: pe atunci Alfred Cortot avea altă vîrstă! Am văzut-o în pauză la un concert. Dar la ieşire era lume multă, n-am ştiut ce-a devenit. în stradă, i-am recunoscut automobilul, iar ea îmi făcea semne de prietenie prin geamul din fund. (Era numai cu Mady.) Socoteam că tovărăşia noastră este complectă. Apoi două zile nici un semn, nici o chemare la telefon. Am chemat-o eu de cî-teva ori, dar mi s-a răspuns invariabil: „Nu e acasă!11 Căutam să-mi schimb vocea ca să nu par că numai eu o caut. (Şi nu-mi spuneam numele.) Dar cred că n-am înşelat pe nimeni, chiar dacă Dania este căutată toată ziua de oameni diferiţi. într-o zi am vorbit cu Dania de la un telefon din familie. Cineva mi-a auzit cuvintele şi timbrul şi a spus la urmă: „Ce cîrpă eşti!11 Vorbele acestea mă obsedează, căci 129 9 — Opere, voi. n niciodată nu m-am gîndit să mă judec aşa de rău. La restaurantul unde mănînc vine în fiecare zi un ţigan pipernicit şi murdar şi cîntă fals şi ridicol la o vioară stricată, cu o voce plîngăreaţă, Eşti o cirpă in amor! Dar eu îl ascult cu seriozitate, căci am impresia că face portretul meu. Ascensorul va urca pînă la mine, la etajul al şaptelea, să-mi aducă cineva vreo veste? îi aud zgomotul, dar nu ştiu dacă urcă sau coboară cu cineva care vrea să plece. De cîte ori trece pe la un etaj, zgomotul acesta capătă alt sunet, pot să urmăresc drumul ascensorului şi să număr cele şapte etaje. Dar dacă se opreşte în mers? Sau am numărat greşit? S-au n-a pornit exact de la parter, şi atunci e inutil să număr de şapte ori? La etajul meu sînt douăzeci de camere, deci foarte multe persoane, uneori mai mulţi într-o cameră: chiar dacă ar urca cineva pînă aici, s-ar putea să nu fie pentru mine. S-ar mai putea să vie cineva tocmai la mine, dar care nu mă interesează. Şi asta se întîmplă de dimineaţa pînă seara! Despărţirile sînt oribile, mă mir cum avem tăria să Ie trăim. Pentru totdeauna! Ga o moarte! Mai impresionant decît o moarte, căci după o despărţire celălalt trăieşte undeva, mănîncă şi doarme, are ocupaţii. Te poţi întîlni, oriclt de mare ar fi lumea aceasta, sau cel puţin crezi că te-ai putea întîlni. îţi faci iluzia că fata care merge în faţa ta e iubita. Cu toate că totdeauna te înşeli. Nu există un noroc de felul acesta. în acelaşi oraş, străzile se măresc, se multiplică, casele se înstrăinează, iar iubita se găseşte undeva, dar nu poţi închipui unde... Poate în cinematograful în care intri, tocmai la ora aceea, şi cînd se face lumină priveşti cu aviditate pe toţi spectatorii şi regreţi că s-a făcut întuneric înainte de a-ţi termina examinarea. Se cîntă o reclamă în semiobscuritatea sălii, iar tu îţi cauţi iubita. Sau poate la teatrul la care te duci o dată la trei luni. Sau la un concert. Şi asculţi multe sunete, cu impresia că şi ea ascultă acelaşi lucru. Şi dacă ascultăm amîndoi, în acelaşi timp, laradio, acelaşi post îndepărtat?... Pentru totdeauna... Erai atent ca iubita să nu răcească, să n-o ploaie, să aibe aceleaşi bucurii. O făceai neapărat să citească o carte care ţi-a plăcut, să se îmbrace după gus- 130 Iul (Tui (Dania, ţi-am pretins o rochie de taffetas...), să prefere o anumită expoziţie de pictură. Totul zădarnic. A fi ton preocupări pe care le-ai avut odinioară şi acum fără mciih. Par ridicole planurile tale vechi. Şi mai ales, dacă planul tău pretindea un oarecare timp şi ai fost întrerupt, acum te găseşti nebun. Doreai să ştii cel mai mic lucru <11n viaţa iubitei. Te durea dacă descopereai că iubita uitase să-ţi spuie ceva, inofensiv chiar, un spectacol, de exemplu. Satisfacţia pe care a avut-o asistînd la un specia col. Acum poate veni primăvara, zădarnic constaţi primele flori, căci nu mai poţi să i le trimeţi ei. Ţi-aduci aminte, Dania: am venit cu violete multe la tine, şi făceam mari [eforturi] ca să nu-mi scape nici una. Vara... Alunei eşti tu infidelă... „Eu nu pot suferi căldura14, mi-ai apus. Totuşi, ai plecat numai cînd am hotărît eu plecarea mea. „Cum voi putea trăi în oraşul acesta fără tine!“ Şi unde te-ai dus ai descoperit o societate veselă, elegantă, om le ai putut să joci rolul prim.Toamna cu ploile. Cu Dania u am trecut nici o toamnă împreună. Iarna, cu zilele negre. Zile făcute pentru dragoste. Te-a impresionat această reflexie a mea, şi mi-o aminteai de cîte ori era o zi mai întunecată. Acum telefonul de alături pare un cadavru. Nu se desprinde nici o emoţie din el. A redevenit o maşină uscată, fără mişcare. Poţi să te uiţi, înţepenit, ceasuri la el, nu se desprinde nici un semn. Şi dacă totuşi te cheamă cineva, sunetul lui îţi face rău, căci oricine te doreşte îţi este indiferent, şi te doare că acelaşi mijloc poate fi între-Iminţat de persoane streine, la fel cum te doare că un colţ de natură îţi este nespus de drag, de familiar, şi constaţi ea aparţine cu aceeaşi intensitate altuia. Şi telefonul devine simbolul viu al despărţirii tale, şi te înfiori cînd din atîtea cuvinte calde, de întrebări febrile, de deznădejde sau de speranţe, nu mai rămîne decît un umil aparat negru, strein, laic. Pentru totdeauna. Orice aş face. Mă doare capul acum, şi ţie nu-ţi pot spune nimic. Dacă ai pune mîna pe fruntea mea, m-aş simţi bine. Am o carte nouă, s-o citim împreună. Să-i ghicim conţinutul numai cercetîndu-i paginele. Am aflat o observaţie subtilă, vreau să ţi-o spun. Am descoperit un prieten, ce părere poţi avea tu de el? Am stat treaz o noapte întreagă ca să scriu cîteva rînduri. Sînt mulţumit de ele, am im- 331 !>* > presia că depăşesc tot ce am făcut pînă acum. Nu vrei să Ie cunoşti şi tu?... Pentru totdeauna... Şi dacă m-aş despărţi de Dania, aş aţine calea tuturor automobilelor ca s-o descopăr. Nu văd bine. Odată a trecut pe lingă mine un automobil, cu mai multe persoane in el. Şi deodată am descoperit pe cineva care se uita atent spre mine pe geamul din spate. Era Dania, care mă văzuse pe stradă, şi cum întîmplarea era neprevăzută, a avut curajul să mă privească, fără sfială de vecinii ei. Dar mă înşelasem. Nu era decît o păpuşă atîrnată acolo, pentru încîntarea călătorilor. Cea mai stupidă melodie îţi sugerează dezastre. O flaşnetă cîntă De-acuma nu te-oi mai vedea, iar eu jelesc despărţirea de Dania... Pentru totdeauna... Va trebui să suport aşa ceva şi să trăiesc mai departe. Căci traiul cu Dania a devenit foarte complicat. Viaţa aceasta de tensiune continuă mă umileşte, aruncă în mine toate incertitudinele. Şi odată, în loc să-ţi vorbesc: „Ce mai faci, Dania, ce-ai mai făcut în ultima jumătate de ceas?“ îţi voi spune „adio“. Dacă aş fi în stare, ţi-aş cînta un cîntec: Gute Nacht, mein Kind. Ca şi cum de-acum tu ai trebui să dormi totdeauna, iar eu să te veghez. Fiecare om are atîrnat de buze cîte un surîs, după cum sălbatecii îşi atîrnă cîte o bijuterie. Surîsul acesta are diferite forme, este prelungit sau de scurtă durată, pregătit sau bruscat, graţios sau crispat, nenatural uneori, întreg sau numai schiţat. Dania are totdeauna surîsul pe buze, şi de cîte ori întîlneşte pe un cunoscut, oricare ar fi el, înfloreşte ca o floare. Fiecare se bucură de acest surîs, ca şi cum numai pentru el a fost făcut, dar eu ştiu ce artificial este. Iar odată am surprins-o pe Dania aşa: a văzut pe un cunoscut şi a început să-i surîdă. Apoi, imediat, a apărut alt cunoscut. Iar Dania a surîs mai departe, la fel, celuilalt. Acelaşi surîs pentru două persoane. Uneori îmi place să-i amintesc Daniei că nu sînt un om de rînd şi că în tovărăşia noastră nimeni nu dă mai mult. Şi atunci îi spun vorbele lui Ronsard16, transformate puţin, ca să mi se potrivească: Quand vous serez bien vielle, au soir, ă la chandelle, Assise aupres du feu, dividant et filam, Direz, chantant mes vers et vous imerveillant: „...me câUbrail, au temps que j’etais belle“. 132 Dar recitîndu-i aceste versuri, arăt că în nici un caz aventura noastră nu poate dura multă vreme. înainte de a o cunoaşte, am fost rugat să pun un autograf pentru „o duduie11, pentru Dania chiar. I-am scris la întîmplare, oferindu-i „o fantomă41. „Ştii cît m-au obsedat rîndurile tale?“ Sînt foarte potrivite pentru Dania. M-a căutat prin săli de spectacol, pe străzi, pe cînd nu mă putea recunoaşte, căci nu-mi ştia fizicul. A citit tot ce am scris, părîndu-i-se că la fiecare rînd fac aluzie la ea. Şi de cînd ne-am întîlnit, ea îşi continuă visul de luna-tecă. I se pare posibil orice plan, dar se sperie să-l îndeplinească. Mă aşteaptă noaptea la fereastră, dar nu are curajul să mă primească la orele normale. Face din mine, în absenţa mea, imagini fantastice, dar are deziluzii cînd mă vede. Gesturile îi sînt nesocotite, timiditatea alternează cu îndrăzneala. [Şi una şi alta] la fel de stridente. Uitări complecte din pricini vagi, din pricina unei vizite mediocre şi, deodată, frenetice aduceri-aminte. Cuvintele cele mai pasionate, spuse numai la telefon. — De fapt, Dania, pentru tine aş putea fi chiar mort. Obsesiile tale n-au nevoie să mă mişc, să mănînc, să pretind ceva. Poate că mort m-ai iubi chiar mai mult, m-aş potrivi cu imaginaţia ta. Bineînţeles, carnea ta ar accepta îmbrăţişările cele mai puternice, sărutarea cea mai ameţitoare, sensualitate nebună, dar la urmă, singură, lenevoasă, m-ai chema pe mine. Prestigiul şi dezolarea mea... Este Dania deşteaptă? Cu toată graţia figurii de păpuşă de lux, are fruntea mare, de persoană care gîndeşte. Familia ei e impresionată de inteligenţa ei. Face unele observaţii la care nimeni nu se aşteaptă. Unele comparaţii minunate. Şi apoi a citit imens, a devorat cărţi. „Citesc pînă şi programele de cinematograf." Aceasta nu este un semn de deşteptăciune, dar te impresionează cineva care are patima cititului. Orice spui, ai impresia că eşti ascultat şi înţeles. Dar n-am surprins-o niciodată pe Dania susţinîndu-şi multă vreme o părere şi motivînd-o... „Rilke e cel mai mare poet din lume“... Cu ce emoţie face această declaraţie! Ce este mai frumos in el? Dania nu mi-a spus ce crede. îi vorbesc cu entuziasm de unele cărţi. I le ofer. Şi nici nu ştiu dacă i-au plăcut. 133 ce emoţie i-am trimis Deux ou trois Grâces, capodopera Huxley. Am căutat în toate librăriile pînă ce am găsit-o. Graţioasa Grâce, explicabilă ca o temă muzicală care se repetă, şi atît de influenţabilă, încît îi recunoşti fiecare amant după cuvintele pe care le întrebuinţează. Dania, nu ţi-ai recunoscut portretul tău şi nu ai avut ocazia să priveşti în cartea aceea ea într-o oglindă? (Ultima dată cînd te-am în-tîlnit, mi-ai vorbit de Spinoza.) Dar Dania nu se compară decît cu ce este perfect favorabil. Cunoaşte foarte multe versuri pe de rost, este asta un semn de inteligenţă? Nu i se poate ascunde ceva, căci ghiceşte. Are momente de reflexie? Are, mai ales, timpul să reflecteze, cu vizitatorii care vin mereu, cu ocupaţiile de modă, care nu se mai termină? N-am auzit-o niciodată spunînd: „Această este o carte bună, pentru că“... Nici eu, de altfel, nu-i dau dovezi de inteligenţă. Mă mărginesc să interpretez, cînd sînt cu ea, sentimente, totdeauna cu pasiune, căci totdeauna sînt în joc relaţiile dintre noi. Şi cînd ne simţim perfect tovarăşi, glumesc, fac spirite proaste sau chiar mă amuz scoţînd sunete fără înţeles. Repet aceeaşi frază idioată şi ne amuzăm amîndoi. Dania mi-a spus: „Ce mult mai ţineam la inteligenţa ta înainte de a te cunoaşte! Şi acum descopăr că pot să te urmăresc.“ De fapt, vorbele trebuiesc astfel înţelese: acum mă intimidez mai puţin de tine! Căci n-a avut niciodată ocazia să constate în ce fel gîndesc. Nu mi-a pus întrebări. întotdeauna am privit cu emoţie o poşetă, căci am considerat-o legată intim de doamna care o poartă. O mărturisire care se face în public şi totuşi rămîne ascunsă. Fiecare compartiment este important. Roşul de buze, pudra, parfumul, pieptenele, fiecare cu secretul lui. în poşetă n-ai voie să cauţi niciodată, oricît de avid ai fi s-o cunoşti. Firea feminină, curioasă, de neînţeles, transformată în pînză şi zorzoane. Dania îşi schimbă de multe ori poşetele. Desigur, toate sînt de calitatea cea mai bună, aduse din străinătate, model. Aşteptam într-o zi pe Dania în salonul ei. Citisem dintr-o carte pe care o găsisem pe masă, mă uitam la fotografii, dar Dania nu sosea. Nu mai ştiam ce trebuie să fac. Şi pe un scaun, lăsată la întîmplare, una din poşetele Daniei. O purta în ziua aceea, era plină de lucrurile trebuitoare. Am privit-o îndelung, vrînd să închipui mina care o ţine 134 de obicei. Şi un gînd mi-a venit. Am scris cîteva rînduri «Ic prietenie şi le-am strecurat în poşetă. A doua zi am aştep-int efectul. Dar nimic. Nici în zilele următoare. Nu price-S-a putut să nu observe? Sau rîndurile mele s-au rătăcit? Dania nu-mi spune nimic din timiditate sau din şiretenie? Nu era o chestiune prea gravă, am întrebat-o pe i ian ia de întîmplarea cu biletul meu. Ea a rămas surprinsă: „|\| am ştiut!“... A adăugat: „Eu niciodată nu mă ocup mugură de poşetă. Alţii îmi aranjează lucrurile din ea“... Şi portefeuille-uî meu a constituit un miragiu pentru Dania. Cînd l-a ţinut în mîini! Să poată scotoci pretutindeni! Intîrzia la fiecare descoperire. Şi fiecare lucru, cît de umil, o impresiona. Un carnet de cale ferată. Cum e fotografia mea, cine a scris pe ea, cine a iscălit-o? O floare presată, ce floare e, şi de unde o am? Cîteva pagini scrise: l rebuiesc publicate? Un bilet vechi de tramvai, ce călătorii' am făcut? Şi cheia camerii mele! De orice era Dania eurioasă, voia să ştie tot. Dar am luat portefeuille-ul înainte ea Dania să ştie tot. Mai la o parte era fotografia unei fetiţe nostime, surîzătoare, cu pălăria mică pe ureche şi fearte Im-în tată de acea pălărie: Milly! Dania, ai intrat în camera mea şi totuşi n-ai observat ri'va important, care de obicei nu-ţi scapă cînd este gelozia i a in joc. Eu eram stăpînul, căci eu dispuneam de situaţii, lucid, nu la întîmplare, cum erai tu. Şi glasul meu rugător, pe care ai socotit că poţi să-I conduci după plac, ascundea cele mai conştiente planuri. In camera mea este o uşă ascunsă după perdea, pe care n-am curajul s-o încui. Pe acolo se poate merge în camera lui Milly. Milly, de cînd ai venit tu în v m ţa mea, nu vine decît foarte rar, cînd sînt bolnav şi crede ca e obligată să se ocupe de mine. Tot eu merg dimineaţa la M illy, cu dorinţa s-o împac, dar atent ca nu cumva să mă caute în lipsă cineva la telefon din partea ta. Fijija, pisica, circulă mai mult între noi, ea toarce înainte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, şi doarme fie rezimată de mine, fir de Milly. Mai ales de Milly, dar nu dintr-o preferinţă. Eu sînt nervos, nu pot sta locului, mereu în aşteptare; nu pot fi comod pentru somnul unei pisici. Pe Milly, în schimb, ni pararea a doborît-o, stă ceasuri întregi pe divanul ei, cu capul în mîini, hepricepîndu-se să ia vreo hotărîre. Fijija e pisica Iui Milly mai cu seamă. Ea mi-a adus-o, ea o îngrijeşte zilnic, şi de Ia restaurant ea îi aduce pachetul de mîncare. Şi acum, cînd Milly este prea întristată, încearcă să se consoleze eu Fijija. „Tot ce mi-a rămas pe lume!“Mi-eaşademilă ! Dar ce pot face? Şi cînd a fost Dania la mine, am inventat motive să plecăm cît mai repede. Mă temeam să nu vie Milly. Desigur, Milly este discretă şi mîndră, ar fi rămas în camera ei dacă ar fi simţit (ar fi simţit imediat) musafiri la mine. De altfel, nu vine la mine decît rareori, intră la ea liniştit, şi numai întîmplător îmi dau seama că e acasă. Cîteodată mai are pretenţia să lupte cu mine. încuie uşa şi nu răspunde cînd îi bat să intru. Dar alteori lasă uşa deschisă, şi n-are nici o tresărire dacă vin s-o văd. Şi trebuie s-o întreb de două ori acelaşi lucru dacă vreau un răspuns. Dar am plecat cu Dania cît mai repede din camera mea. De ce s-o îndurerez inutil? Şi mai ales: dacă Dania ar observa ceva? Mi-a fost frică mare să nu fiu surprins într-o situaţie ridicolă. N-aş fi fost în stare s-o umilesc pe Milly prefăcîndu-mă că o consider o fiinţă întîmplătoare. N-aş fi putut să ascund pe Dania. Aş fi surîs constrîns şi stupid. Şi Milly şi Dania s-ar fi sesizat. Ce teamă îmi era pe culoar, cu Dania aşteptînd ascensorul care nu mai sosea, mereu ocupat, ocupat poate tocmai de Milly, care sosea în acelaşi moment! Chiar dacă Milly îmi spusese că în ziua aceea (sărbătoare) va fi absentă. îmi spunea totdeauna lucruri precise. Ce emoţie trecînd prin faţa diferiţilor portari, chiar dacă ei nu-mi puteau face nici o complicaţie 1 în alte zile pot să nu mă tem prea mult de venirea lui Milly, are birou. Şi de atîta vreme de cînd o cunosc, niciodată nu şi-a părăsit orele biroului. Asist la viaţa ei tristă de fiecare zi, de funcţionară. Conştiincioasă, fie că aşa este temperamentul ei, sau poate că se teme să n-o dea afară, cum se poate ori cînd întîmpla la un birou particular, şi să rămîie pe drumuri. Căci trăieşte din leafa biroului şi n-are pe nimeni care să-i poarte de grijă. în fiecare seară îmi da raportul. Ce vulgarităţi îi mai spunea şeful imediat, sau cel mai mare, sau cel mare de tot, care nu-şi închipuia că funcţionarii lui au nevoie de somn şi de mîncare şi, de e posibil, chiar să meargă la un teatru. Pentru el, orele nu contează. Vine oricînd şi doreşte să găsească pe funcţio- 136 nari. Şi noaptea, dacă are poftă. Nu ştie ora prînzului. Ghiftuit, căci el poate să mănînce cînd vrea, odihnit, căci el se poate scula cînd vrea. Nu spune bună-ziua, pretinde, se supără, rămînînd tot timpul distant şi imbecil. Imposibil de contrazis, oricîtă dreptate ai avea. La o oră neobicinuită, n-a găsit-o pe Milly la birou. Avea de scris la maşină cîteva rînduri politice, şi nu s-a priceput să găsească o altă dactilografă. O mie de lei amendă! „Tocmai îmi făcusem socoteala că iarna aceasta îmi pot cumpăra blăniţă, ca să nu-mi fie atît de frig la gît.“ Şeful crede că totul îi este permis şi face din banii societăţii ce vrea, nimeni n-ar putea să se opuie fără riscul de a fi dat afară. „Noroc că nu-1 văd totdeauna. Cînd ar şti el că am fost foarte fericită aseară la un concert la care m-ai dus tu !“ A fost el vreodată la un concert? Şefii mai mici sînt mitocani, scuipă pe jos, fumează ( igări proaste, „atît de mult, că poţi să tai fumul cu cuţitul", spun prostii pe care trebuie să le accepţi fără împotrivire, iar numerele din registre se ridică pe ei ca furnicele, pe inîni, pe barbă şi mustăţi, pe haine, pe toată fiinţa lor. Uneori pe fereastră se vede cum plouă sau cum străluceşte soarele, dar nimeni nu face astfel de observaţii. Trec anii peste Milly ca funcţionară de birou, dar ea rămîne la fel de sensibilă, şi cea mai mică vulgaritate o distruge. Biroul, viaţa ei, ce tragedie ! Cum să pot face mai explicit, şi pentru alţii, şi pentru mine, ceea ce presupune cuvîntu] „birou"? In fiecare zi, de ani şi pentru totdeauna, în cel mai bun caz. In fiecare zi! Să scriu cîte o pagină pentru fiecare zi, şi sub titlul birou să punem peripeţiile, încurcăturile, obrăzniciile superiorilor, munca stupidă şi istovitoare, fără scop. Numai deziluzii. Indiferent de tot ce se petrece în lume, că oamenii trăiesc şi mor, unii se chinuie, alţii sînt îndrăgostiţi, geloşi, tragici, indiferent. Numai să iasă exact cifrele. Aş aduna mii de pagini care ar părea identice, dar fiecare ar conţine o zi din viaţa unui om. Viaţa lui Milly. Cine ar avea răbdare să citească numai ceea ce a fost trăit clipă cu clipă? Duminical funcţionarul se scoală tîrziu, se uită pe fereastră şi asistă la trecerea timpului nefăcînd nimic. Din cînd în cînd, ilm viaţa lui Milly se desprinde cîte o tragedie: a murit tata... sau mama... a rămas singură pe lume. Dar n-a avut 137 o îngăduinţă prea mare. Numai zilele de înmormîntare. Şi apoi din nou biroul. Şi uneori Milly îşi dă seama că n-are pe nimeni, că n-are unde să se ducă, că fiecare îşi are petrecerea lui, nimeni nu se gîndeşte să-i facă vreo bucurie. Şi atunci îmbrăţişează pe prietena ei pisica şi e satisfăcută cînd o priveşte mîncînd. O găseşte înţeleaptă, inteligentă, graţioasă, atîtea adjective care ar fi vrut să i se adreseze ei, să le poată ea adresa altcuiva. Aşa se explică ataşamentul ei pentru mine. Sărutări, senzualităţi n-au nici un rost între noi. Oricît de ciudat ar părea, un bărbat şi o femeie împreună, care se pricep numai să-şi poarte de grijă reciproc. Milly bagă de seamă ca viaţa mea să se petreacă fără de neglijenţele pe care eu sînt înclinat să le trăiesc, să mă îmbrac cum trebuie, să mănînc, să dorm. Eu o încurajez în viaţa ei grea, o ascult cu interes, îi explic ceea ce nu pricepe clar, îi fac promisiuni care ar putea să-i calmeze necazul. Anumite lucruri Je las în întuneric. N-o întreb despre trecutul ei. Poate pentru că n-aş vrea nici eu să fiu întrebat. Şi n-o întreb niciodată de trecerea unei ore de a ei pentru care nu se gîndeşte să-mi dea explicaţii, căci nu vreau nici ea să creadă că are vreun drept în viaţa mea sentimentală. Cele mai calde strîngeri de mînă, dar nimic altceva. Putem dormi pe acelaşi divan, fără să mă gîndesc la rău. Astfel, prea multe n-am vrut să iscodesc în fiinţa lui Milly. Dar am fost cu dînsa punctual, exact în promisiunile date. Milly mă privea citind, scriind, era măgulită cînd eu îi ceream vreo explicaţie, căutam s-o pun în curent cu preocupările mele. Asta îi readucea încrederea în puterile ei, pe care biroul făcea tot ce era posibil să i le distrugă. Tovărăşiile noastre minunate, în preajma radioului, fără vorbe, încercînd să prindem posturi pînă noaptea tîrziu. Milly era fată deşteaptă, avidă să înveţe, prudentă ca să nu spuie niciodată ceva deplasat. O găsisem în muzică încurcînd bucăţile cele mai familiare, şi acum o deprinsesem să recunoască fraza intimă din vreun cvartet. Şi cu delicii observam progresele elevii mele. Dania a putut să sosească în viaţa mea, fără să-mi închipui că această aventură ar putea aduce vreo transformare în viaţa dintre mine şi Milly. Nu vorbeam despre Dania, căci găseam inutil să vorbesc lui Milly despre escapadele mele, dar nu aveam intenţia să ascund nimic. Şi dacă îmi veneau cîteva 138 riiidiiri, li spuneam portarului să mi le dea pe ascuns, dar le lăsam fără precauţii printre hîrtiile mele, căci nu-mi Închipuiam că ar putea să le citească cineva. Şi într-o zi mu făcut descoperirea că Milly este geloasă! Au început între noi discuţii făcute din jumătăţi de cuvinte, învinovăţiri, ofense, pe care fiecare se prefăcea că mimai întîmplător le făcea şi nici unul nu spunea limpede ceea ce crede. „Iarăşi o scrisoare!“ „Întrucît te supără?11 „Constat mimai 1“ „Vrei poate să mă socot vinovat?11 „Nu vinovat, numai tulbure.“„Nu dau socoteală nimănui.11 „Credeam că pentru o chestiune atît de importantă poţi să dai socoteala.11 Am uneori ieşiri violente. „Dar, în definitiv, nu permit nimănui să mă tortureze.11 „Dar n-am spus mare lucru.11 Avea dreptate, nu spusese mare lucru, dar cuvîntul ei cădea pe preocupările mele: Dania mă chinuia fără să-şi dea seama. Uneori aveam cheful să-i mărturisesc necazurile mele lui Milly,cea mai apropiată prietenă, dar acum discuţiile noastre ajunseseră prea ascuţite ca să-i cer tocmai lui Milly o povaţă. Minţeam din ce în ce mai mult, în timp ce pretindeam că Milly n-are dreptate să mă examineze. Milly observa anumite situaţii comice pe care le trăiam si se răzbuna subliniindu-le cu voce tare. In febrilitatea i n care aşteptam o veste, n-aveam astîmpăr, în cameră mă mutam de pe un loc pe altul, puneam la patefon un disc pe care nu-1 ascultam pînă la sfîrşit, deschideam o carte pe care o închideam înainte de a putea citi prima pagină, puneam o întrebare şi nu aşteptam răspunsul, sau îmi găseam o treabă ca să ies în oraş, ca să mai rup din timpul aşteptărilor, darmă întorceam imediat cu spaima ca nu cumva tocmai atunci să fiu aşteptat. Milly nu spunea nimic, fără mişcare sta într-un colţ, cu capul în mîini, ca să nu-i văd măcar faţa sau ochii, dar o simţeam tot timpul exami-nindu-mă, pricepînd tot, şi imobilitatea ei tăcută mă exaspera. 0 iscodeam şi o obligam, prin jurăminţi, prin mitocă-iiii, prin abilităţi, să vorbească. Dar uneori, orice aş fi imaginat, nu-mi auzeam decît vocea mea, şi sunetele vorbei mele cădeau peste mine chinuitoare. Cîteodată mă cuprindea o imensă milă de tristeţea lui Milly, de obicei cînd vedeam că eu însumi sînt fără noroc, şi atunci repetam fără sfîrşit: „Dar ce sînt eu de vină !“ Poate că dacă as fi fost fericit, as U 9 1» 139 fi fost mai impresionat de necazul lui Milly. Nu eram bine hrănit pentru un om care n-a mîncat încă. Darnic, aş fi răspîndit cuvinte de îmbărbătare, glume, chiar şi cîte o distracţie, un cinematograf. Dar găseam că duc o viaţă intolerabilă, nu mă simţeam obligat să mă ocup şi de alţii. Mă simţeam în stare să mor curînd, deci nu-mi păstram pentru mine partea cea mai bună. Milly sta dezolată lîngă pisică, şi cu această tovărăşie ea se simţea şi mai singură încă. Dar şi eu mă simţeam singur, ocolind ca un năuc camera, în aşteptarea unei veşti. Şi trebuia să tac, un chin care îmi era răspîndit pe oclii, pe buze, pe toată carnea. Şi pentru că nu puteam să mă răzbun pe Dania, care cine ştie ce făcea în momentul acela, acolo, departe, mă uitam la Milly, la ceafa ei, căci faţa şi-o ţinea între perne, şi-i spuneam — în gînd, căci îmi dam seama că dacă i-aş fi spus tare, n-ar fi liniştit cu nimic supărarea mea din pricina Daniei: „Ce să-ţi fac! Fiecare cu soarta lui!“ Cunoştinţa cu Milly s-a făcut senzaţional, după cum senzaţională mi s-a părut şi cunoştinţa cu Dania de mai tîrziu. De fapt, oricum s-ar face prima întilnire cu cineva, care va juca un rol în viaţa ta, pare extraordinar. O recoman-daţie la colţul unei străzi.*. Reflectezi: ce întîmplare că eram tocmai acolo în momentul acela, iar un amic comun, pe care-1 văd foarte rar, se găsea în acelaşi loc! Dîiceam o viaţă prea monotonă, lipsită de orice farmec. M-am hotărît să plec într-o excursie cu nişte oameni pe care nu-i cunoşteam, de care numai întîmplător am aflat. Obicinuit să trăiesc singur, şi deodată în grupul necunoscuţilor. Milly a plecat şi ea cu aceeaşi excursie, tot pentru prima dată. Spre Mănăstirea Cheia, cu automobilul, şi apoi pe jos, tot mai departe. La început nici n-am observat pe cine aveam în preajmă, mă mulţumeam să surîd amabil dacă mi se punea vreo întrebare, să mă arăt mulţumit. De la Cheia ne-am despărţit la întîmplare, în grupuri, preocupat fiecare să urce potecile. Pe muntele Ciucaş m-am odihnit, cu cei cîţiva tovarăşi de care mă ţinusem. Unul s-a hotărît să mă-nînce. Aşezînd o bucăţică de brînză pe o bucată de pîine, am descoperit lîngă mine o fată delicată, necăjită, stranie puţin, sensibilă la fiecare trăsătură, Milly. Şi mititică, ai fi putut s-o porţi cu uşurinţă în braţe. Ce jucărie ciudată ! La întoarcerea spre Cheia, i-am spus: „Ce minunat este aici. 140 Ar trebui să rămînem cît mai mult.“ „Mie mi-ar fi imposibil, căci am birou.“ Ce mult m-au impresionat vorbele acestea ! Ce conţinea timbrul vocii ei?! Dar era deprinsă cu această viaţă. Atîtea grozăvii pe care le-am închipuit dintr-o dată, pe care numai le bănuiam, dar nu puteam să le ştiu în repetarea lor zilnică. Mi-a dat adresabiroului. Ajuns acasă, i-am trimis un buchet imens de gladiole. „îţi dai seama cum se prezintă un buchet de flori într-un birou ? Nu ştiam unde să le ascund. Le pitisem înapoia scaunului pe care stau toată ziua. Le striveam, era o profanare. Să nu le descopere camarazii mei, căci ar fi reflectat: O socoteam cuminte, dar are şi ea tipul ei!“ Fuseseră destul de deplasate gladiolele mele. Eu, care le cercetasem la cumpărare pe fiecare, după ce examinasem îndelung cîteva magazine cu flori, ca un om care nu e grăbit, care nu are nici o treabă. Dar am continuat să-i trimit flori, mai umile, mai însemnate, după anotimp, cîtmaimulte. Şi eram încîntat cînd n-avea vaze destule ca să adăpostească tot ceea ce ii trimiteam. 0 părăseam dimineaţa de tot de la casa unde sta pe atunci. Ea deschidea fereastra ca să intre aerul curat. Găseam în stradă ţigănci care-şi aranjau florile pentru vînzarea de peste zi. Cumpăram un buchet, mă întorceam, şi-l aruncam lui Milly pe fereastra de la etaj. „Acum nu-mi mai aduci nici o floare!" Cînd o văd prea supărată, mă hotărăsc să reîncep istoria florilor. Dar ajuns afară, uit, mi se pare prea complicat să mă mai întorc. Treceam pe la birou] ei, îi spuneam o veste nouă, ca să-i dau o preocupare agreabilă, îi dam cîte o carte sau cîte o revistă, cu toate că era prea ocupată şi prea ţinută din scurt ca să poată citi la birou ceva. Sau pe la ora 11, pe cînd trebuia să-i fie puţin foame, îi aduceam o bomboană. Treceam pe la ea numai ca să-i dau o bomboană — se putea să nu fie emoţionată? Căpătăm cheia de la camera ei. Acolo, cea mai perfectă ordine, căci Milly era chibzuită şi nu-i plăcea să-şi lase lucrurile la întîmplare. Cred că ar fi observat în orice caz trecerea mea, din pricina vreunei neglijenţe pe care aş fi făcut-o, oricît de precaut aş fi fost. Dar îi făceam un semn anume. Răsturnam scaunele, schimbam locul unor păpuşi care atîrnau de o etajeră, atîrnam de lampă pijamaua ei, care o descopeream unde era ascunsă, şi o închipuiam astfel pe Milly încă acasă conducîndu-şi mica gospodărie. Sau luam 141 cărţile de joc, şi pe covor scriam ceva cu ele. Odată am scris: „Cherie!u (Bineînţeles, n-am uitat să pun accentul ascuţit...) Milly primea jocurile mele pe jumătate amuzată, pe jumătate duioasă: „Profesorale!“ (La şcoală, cînd elevii mei se grăbesc să termine teza de limba franceză, le atrag atenţia: „Mai examinaţi-o o dată... Mai puneţi cîte un accent41...) Îmi place să vin în camera lui Milly, găsesc totul aranjat, nimic nu e lăsat la întîmplare. Cînd mai are Milly timpul să se ocupe de lucrurile ei? Milly mi-a observat imediat neglijenţa mea, şi a voit să mă îndrepte. Nu băgăm seama ce se întîmpla împrejurul meu, şi ea îmi atrăgea atenţia ce trebuie să fac, cum să mă îmbrac, cum să privesc vizitele. Nu se puteau face mari transformări cu mine. Dar Milly nu obosea, niciodată nu-şi pierdea răbdarea. Mereu de la capăt. Uneori eram plictisit de observaţiile ei vecinice şi răspundeam mai aspru. Dar eram recunoscător acestei fiinţe mititele, care se ocupa tot timpul de mine. Dar nu cred să-i fi convenit vizitele mele în absenţa ei, chiar dacă îmi dase generoasă cheia de la intrare. Oricît aş fi băgat de seamă, încurcam lucrurile, iar ea, cînd era de faţă, îmi atrăgea atenţia la ce făcusem. Găseam tolănită pe divan şi dormind fără grijă pe Fijija, superba pisică gris. Fijija avea toate voile, să iasă sau să intre după capriciul ei, să trezească pe vecinii indignaţi, să-i fie tot timpul foame. Cînd începea seara, părăseam camera lui Milly. Lăsam în urmă pe Fijija dormind mai departe, şi un covor întors, faţa de masă atîrnînd strîmb, şi cărţi pe mese, pe scaune, pe jos, pretutindeni. Cînd reveneam mai tîrziu, o găseam pe Milly întoarsă de la birou, şi totul în ordine. Milly mă aştepta. Aduceam cu mine două felii de cozonac, şi Milly prepara masa de seară, cafeaua cu lapte. Dam drumul la radio, şi Milly căuta să uite atmosfera biroului, unde lucrase toată ziua. O dată cu muzica de departe, încercam să închipuim pe desemnele covorului Parisul sau Berlinul. Somnul... Stingi lumina şi amorţeşti în căldura patului şi a întunericului. Şi uiţi gîndurilerele. Nu socoteam că am vreo obligaţie faţă de Milly. Dar ea îmi purta de grije în fiecare clipă. Graţie ei devenisem un om, eu, care în ultimul timp nu mai ştiam să mă strecor printre oameni. Dania m-a cunoscut îngrijit, cu hainele puse la punct, stăpînpe mişcări. Şi dacă mă găsea Dania plăcut — 142 pe o femeie o impresionează aspectul — e pentru că Milly veghea asupra mea, şi că înainte dea-i face o vizită, Milly, fără să bănuiască nimic, mă inspecta o ultimă oară cum mă prezint. Dar şi eu eram folositor pentru Milly. Ii alungasem singurătatea. Eram un tovarăş care o învăţase, îi aduceam bucurii, îi dam încredere că ea este mai mult decît o funcţionară de birou. îşi construia o fericire, avea zilnic preocupări, timpul la birou putea fi suportat mai uşor. Ce pretenţii să mai aibe? Căci făceam o socoteală de negustor: dam şi mi se da! N-avea dreptul să-mi ceară mai mult!... Scena aceea trebuie povestită. Mă pregăteam într-o seară să merg la un cinematograf de cartier, să văd un film despre care se vorbea de bine şi care îmi scăpase. Spusesem Daniei despre acest plan la întîmplare, fără să fiu convins dacă o să mă duc, la ce oră o să mă duc, dacă ea va ţine minte planul meu. Era într-o duminică, zi în care nu fac nici un fel de corespondenţă cu Dania. Ziua trecuse pustie şi nesfîr-şit de lungă. Alături, Milly, nemişcată, cu capul în mîini, şi pisica. Sărbătoarea pentru care munceşte toată [săptă-rnîna]! Seara i-am propus să meargă cu mine la cinematograf. Mi-era milă de ea şi mă simţeam prea singur. A acceptat. Şi, surpriză extraordinară: în antreul cinematografului mă aşteptau Dania, Mady şi Râul. O întîmplare neaşteptată, şi au vrut să-mi facă o surpriză ! Ce clipe... Ce puteam face... Dania la început m-a văzut numai pe mine, şi ochii ei licăreau de dragoste şi de bucurie. Şi apoi a descoperit-o pe Milly. Toată figura i s-a înnegrit deodată, a fugit îndărătul pălăriei. Am salutat, am luat bilete şi am trecut cu Milly în sala de cinematograf. Ce voi face? Aveam frica geloziei Daniei. Un sentiment care putea strica toată jucăria dintre noi. Cei trei aveau să stea, aveam impresia, la infinit în antreul cinematografului. Am pretextat că mi-e rău şi am părăsit-o pe Milly. In sfîrşit, eram liber! Trecuseră totuşi zece minute, si eu căutam grupul Daniei, pe scaunele unde îl găsisem, printre umbrele din sală, în stradă, pe străzile apropiate. A in intrat într-o farmacie şi am căutat, prin telefon, pe Dania acasă. N-avusese încă timpul să vie... S-a auzit sunetul telefonului chemînd îndelung, ca într-o casă pustie, şi apoi 143 vocea servitoarei. Poate că mă căuta Dania acasă la mine, închipuindu-şi, cu intuiţia oamenilor disperaţi, că poate totuşi m-am întors sau că totul n-a fost decît halucinaţie şi n-am plecat deloc. La fel, cînd îţi moare cineva scump, o bucată de vreme cauţi să te sugestionezi că l-ai putea găsi prin locurile obicinuite. Am aşteptat zădarnic. I-am scris o scrisoare Daniei şi am trimis-o cu o trăsură. Ce încet merge o trăsură! Am plecat eu însumi la casa Daniei, ca să văd dacă de afară nu observ ceva neobicinuit. Casa Daniei era complect în întuneric, iar birjarul meu să căznea să descopere pe cineva căruia să-i dea scrisoarea. M-am ascuns după un copac, ca să nu mă vadă birjarul. Poate că Dania s-a culcat... Sau n-a sosit încă. De ce n-a sosit? A fost în stare totuşi să intre în cinematograful acela? Din spirit de bravare sau de inconştienţă. Sau pentru că o impresionase prea mult gestul de a se duce la un cinematograf de cartier şi nu putuse renunţa la el. Sau poate că s-a dus la alt cinematograf. Sau o fi împins curajul şi mai mult, ca tovarăşii săi să nu bănuiască nimic, sau să nu se arăte slabă în faţa lor şi-o fi intrat într-un cafeu cît de cunoscut? Sau într-o cafenea obscură, ca să n-o vadă cineva, pentru că savurează lucrurile umile, deprinsă cu gîndul cinematografului umil la care trebuia să meargă. Să o mai caut încă o dată la telefon. Unde o fi un telefon pe aicî? Unde aş putea întreba? Să luăm cele cîteva magazine care mai sînt încă luminate. Dar dacă între timp sînt căutat acasă? Merg acasă cu un taxi, ca să ajung mai repede. Dar dacă între timp Dania soseşte acasă? înapoi, tot cu un taxi. Casa ei e mereu în întuneric. Iar eu voi aştepta în stradă întoarcerea Daniei, o oră, două ore, cît va fi nevoie. Ce am să-i spun? Ce ridicol eram! Mecanismul meu interior era definitiv stricat. Nu puteam hotărî nimic, nu ştiam pe ce drum să apuc. Poate că a plecat să se plimbe, să-şi aerisească supărarea. La Şosea... Trebuie să aştept la Şosea pîndind pe toţi trecătorii şi lumea din automobil? Dacă vor trece într-un automobil, ce voi face? Cum voi opri? Cum voi gesticula? Şi dacă, supărată, Dania nu va voi să oprească? Posibilităţile cele mai nebune se perindau, le acceptam pentru un timp, căci logica mea nu mai avea nici o măsură, şi poate că socoteam că numai o întîmplare fantastică ar putea să limpezească situaţia mea complicată. 144 La miezul nopţii, am parvenit să presupun situaţia - asemănătoare morţii — în care totul s-ar fi terminat între mine şi Dania. Abia atunci m-am hotărît să plec definitiv acasă, să mă dezbrac, să mă culc, să nu mai combin nimic. I>o altfel, era prea tîrziu, Dania ar fi avut timpul să se Întoarcă, la ora asta nu s-ar mai fi putut s-o mai caut la telefon. De omiede ori am adormit şi m-am trezit, am văzut cum încetează la radio toate posturile din lume, am băut apă, am încercat să citesc, şi oasele nu-şi mai aveau loc. A doua zi, printr-un plan delicat, am căutat s-o liniştesc pe Dania. Dar prima oară cînd am căutat-o la telefon! şi pînă ce s-a făcut ora cînd o puteam căuta! Dacă n-aş fi găsit-o? Dacă avea lume în preajmă? Dacă n-ar fi vrut să-ini răspundă? Cum se pot trimite explicaţii prin telefon? Cum te poţi împăca prin telefon? Dar necazul meu a fost si mai mare: a trebuit să telefonez dintr-o cofetărie streină, eu clienţi şi vînzători necunoscuţi, priviri ostile. Cu Milly n-am mai vorbit despre întîmplarea de la cinematograf. Ea este prea fină, prea îndurerată, ca să nu fi observat că s-a petrecut cu mine ceva anormal, iar explicaţia mea, că nu mă simţeam bine, era nesatisfăcătoare. Cu Dania n-am avut o explicaţie mai lungă. Uneori doar ei leva vorbe: „Nu voi putea uita niciodată aşa ceva!“... „Dacă ai şti ce miraculoasă a fost venirea mea la acel cinematograf !“ Intr-adevăr gestul ei unic semăna cu o aventură. Convingere, aşteptare, şi era îneîntată să-mi facă surpriza. (Dar putea să nu iasă nimic. Nu eram sigur că o să merg la acel cinematograf şi nu hotărîsem ora.) Iar eu cu altcineva, în acest oraş imens, în care nu poţi găsi niciodată pe cel ce-1 cauţi cu aviditate. Şi altădată: „Şi cu ce fată urîtă mă înşelai !“ O scuză la dispoziţie, ca să acopăr faptul că nu iau apărarea lui Milly: „Aş fi meschin dacă te-aş aproba, oricum ar fi persoana aceea11. Astfel, nu mi-am spus exact părerea. Dar acum o pot spune, Dania... Milly nu are pretenţia să-şi schimbe rochiile în fiecare zi. Nu se gîndeşte dacă e frumoasă, şi la biroul ei n-are cine să i-o spuie. Dar dacă ai şti ce graţioasă e, evoluînd prin cameră, mititică şi sprintenă, numai în pijama. Şi cel mai mic necaz trece pe[ste] ea, în valuri mici şi nervoase, parcă ar fi valurile unei ape. Milly nu-şi poate cumpăra în fiecare zi cîte o haină nouă, trebuie să se mulţumească şi să se 145 10 bucure pe rînd, cu o pălărie, mănuşi, ciorapi, pantofi. Ce mulţi pantofi are! într-adevăr, are cinci perechi, cu toate că darnica Milly a dat şi altora. Şi cînd îşi face o rochie nouă, discută cu mult timp înainte planul ei şi modelul, merge la croitoreasă (de care e încîntată, pentru că îi spune „drăguţă11 şi se poartă politicos cu ea, ca şi cum ar fi bogată şi ar putea să-şi facă oricît de multe costume), de multe ori mă ia şi pe mine la ultima probă, şi vreo prietenă dacă se poate, decide fiecare amănunt şi face mereu schimbări (nu prea însemnate, casă nu supere pe croitoreasă). Şi, în camera ei, e încîntată, se mai îmbracă încă o dată, se priveşte în faţa oglinzii şi aşteaptă cu emoţie aprobarea mea. Mă gîndesc la o scenă din Bourgeois gentilkome şi dau drumul la radio, susţinînd că cutele unei rochii trebuiesc aranjate în sunetul muzicii. Milly adoarme mulţumită, şi probabil că în visurile ei se vede admirată şi elegantă, fără nici o treabă sau grijă, de-a lungul mării, la Nisa. Nisa nu este pentru Milly numai o imagine de carte poştală. A fost acolo. I-am făcut eu rost pentru călătoria asta. Concediul şi-l petrecea mediocru, şi cu bani mulţi, în vreo localitate de la noi. De ce nu s-ar duce cu vaporul într-o croazieră pe Mediterana? Multe complicaţii. Concediul ei, dat capricios, nesigur pînă în ultima clipă, să corespundă cu plecarea vaporului. Altfel, ar fi pierdut călătoria şi banii *pe care a trebuit să-i dea înainte pentru bilet. In ultimele zile Prefectura poliţiei, care refuză să-i dea pas-port. Banii schimbaţi. Greutăţi în fiecare zi. Călătoria trebuia să se termine cîteva zile după expirarea concediului. Ce griji pentru atunci, căci Milly n-avea curajul să lipsească măcar o singură zi. „Voi spune că sînt bolnavă, dar cum mă vor crede cînd eu voi fi arsă de soarele mării?11 Milly, pentru prima oară în streinătate... Eu rămîneam stăpîn în camera ei... Puteam să încurc lucrurile după plac, tot era nevoie la urmă de o curăţenie serioasă. Alături de Fijija, de care trebuia să am grijă zilnic. Pe programul de călătorie a lui Milly, eu îi urmăream drumul. Acum e la Istanbul (atît cunosc), acum la Smirna (cum este oare aici?), acum la Malta. Urmăream planul acesta ca punct de sprijin pentru aşteptarea mea. Am timpul să-i trimit o scrisoare s-o ajungă la Marsilia. Adresa: vaporul! Salutări din ţară şi asigurări că nu e singură, iar la biroul 140 ei nu bănuieşte nimeni nimic. Aiger. Barcelona. La Barcelona o luptă cu tauri. Singură pe străzile Nişei. „Eram zăpă-cită!“ în ziua întoarcerii era frig, toamna începuse de mult. Am venit din vreme să-i fac foc în sobă. Dania face astfel de călătorii în cabină de lux. La Nisa stă vreme multă în fiecare iarnă şi locuieşte la cel mai elegant hotel. Milly are şi ea bagajul ei de amintiri. Deziluzii, morţi. Niciodată n-am întrebat-o prea multe amănunte. Era zadarnic să descos ce fusese înainte. Ştiam că înainte nu fusese nici o glumă. Acesta era şi motivul tovărăşiei mele cu Milly. Cînd ne întîlnisem, ştiam că e prea tîrziu să mai am vreo pretenţie asupra trecutului ei. Dacă aş fi aflat prea multe, poate că m-aş fi chinuit fără să pot repara nimic. De altfel, luînd parte la necazurile ei, m-aş fi făcut părtaş la ele, mi-aş fi luat, chiar tacit, angajamentul să veghez să nu se mai repete. Nu voiam să suport nici o constrîngere. Milly spunea: „înseamnă că nu ţii la mine !“ Poate asta însemna. Totuşi, făceam orice pe lume ca să-i uşurez existenţa. Dar să fiu gelos din pricina lui Milly? Nu eram în stare să presupun tot ce se întâmplase cu dînsa. Aşa simplificăm noi chestiunile care nu ne interesează. Am în sertar o colecţie de amintiri, fotografii, scrisori, petale uscate, lucruri umile, dar care au jucat un rol în viaţa mea. Le-a aranjat Milly în ordine şi le-a făcut să ocupe cît mai puţin loc. Şi a adăugat Milly, surîzînd: „Am şi eu un pachet!“ Şi şi-a pus şi ea amintirile ei lîngă ale mele, în locul liber al sertarului. Tovărăşia scrisorilor noastre simbolizează tovărăşia noastră. Nu mi-am ascuns amintirile de Milly. N-am crezut că Milly ar fi în stare să citească vreun rînd. Gestul mi-ar fi părut odios. Şi dacă primesc încă vreo scrisoare, o las la întâmplare în vreun buzunar, sau pe masă, chiar dacă ştiu că Milly vede tot. Şi într-o zi, am descoperit că lui Milly nu-i era indiferentă corespondenţa mea secretă. într-un moment de iritare, cînd ne certam fără să mărturisim clar motivul certei, Milly mi-a repetat un cuvînt de pe o} scrisoare a Daniei, pe care-1 credeam cunoscut numai de mine („iubite, iţi plac fructele?11...). M-am înfuriat: „Dar n-ai nici un drept să citeşti scrisorile mele !“ „De ce nu? E aşa de amuzant!... «Iubite, îţi plac fructele?» Auzi cum sună!11 Spunea de o 147 10* sută de ori aceleaşi cuvinte, făcîndu-Ie ridicole. „Te socoa-te cineva serios ! Tu, care te preocupi de tot felul de fleacuri !“ Eram exasperat şi m-am răzbunat prin vorbele cele mai grave. Dar scenele noastre nu pot dura multă vreme. Milly trebuie să plece la birou la oră fixă. Milly este neobosită. Toată ziua este ocupată la birou şi, întoarsă acasă, găseşte timpul să se ocupe deplin de mica ei gospodărie, să facă transformări, să vadă totul. Caracteristica ei: nu poate sta o clipă locului! O numesc in glumă „agitaţie permanentă". Parcă nici nu există somnul pentru ea. Dar acum eu sînt alături, iar ea doarme ascunsă între perne. Ce mititică e... Un nas subţire, o gură puţin cam mare, în sfîrşit imobilă. Şi părul castaniu, care o acoperă. Mîini, picioare, corp, totul în miniatură. Este într-o pijama care o prinde de minune şi care o face şi mai copil încă: de pînză proastă, albastru-deschis cu desene, un căţel, un iepure, o gîscă. Deseori mă amuz s-o consider pe Milly drept un copil, li spun o noutate cu ezitări caraghioase, glumesc, încurc cuvintele, mă supăr sau rîd exagerat. Azi am găsit-o îmbrăcată în rochia ei cea mai bună şi cu pălăria pe cap. Işi examina o umbreluţă de soare roşie. Am început un joc: „Ne vom plimba prin Nisa!“ Covorul a închipuit marea, chenarul lui e cheiul, iar pernele, hotelurile. Am deschis umbrela şi ne-am plimbat pe desenele covorului. Milly şi-a întrerupt plimbarea ca să-mi explice un detaliu foarte interesant de la Nisa. Fac haz, ca şi cum eu n-aş fi fost niciodată pe acolo şi aflu noutăţi. Pe Milly o emoţionează amintirile. Mi-e recunoscătoare pentru că am trimis-o la Nisa. Eu îmi păstrez luciditatea şi ştiu că totul nu este decît o jucărie bună pentru copii. Milly se plînge: „Tu profiţi de ocazia că poţi să-mi spui orice“. Intr-adevăr, în conversaţiile cu Milly, spun cuvintele fără de nici o frică, nici nu vreau să ştiu că anumite gîn-duri ar putea-o durea. Desigur, despre aventura cu Dania nu vorbesc. Dar tăcerile mele sînt atît de puţin combinate, că nu pot ascunde nimic unei bănuitoare. Arăt cu purtarea mea că nu sînt prea fin, dar mă scuz: „Dacă nu mă interesează!" Sau: „Sînt liber să fac ce-mi place!" Nu pot să admit nici o schimbare în programul meu de înţelegere 148 cu Dania. Cu Dania, care mă preocupă în fiecare clipă, nu pot vorbi orice. Aleg cuvintele, mint, sînt prudent, sînt fals. „Dania, spune după mine: copac!“ îmi spune Milly: „Uite o situaţie foarte tristă: sosesc acasă şi nu te găsesc. Te aştept minută cu minută, două, trei ore. Mi-e foame, dar tu nu vii să-mi aduci ceva de mîncât, ca altădată. Deoarece aşteptarea mă distruge, mi-aduc aminte de o treabă în oraş şi mă duc s-o execut, gîndindu-mă că voi lipsi un ceas şi vei veni în timpul acesta. îţi scriu cîteva rînduri, ca să mă aştepţi şi ca nu cumva să pleci îndată supărat. Pentru ca să nu-ţi motivezi plecarea prin rîndurile mele nervoase, caut să nu-ţi scriu nici o mustrare, dimpotrivă, te asigur de simpatia mea. Intîrzii cît pot mai mult în oraş, ca să te întorci între timp, dar sosesc înapoi, la fiecare minut cu mai multă frică să nu găsesc geamul de la camera ta neluminat, semn că nu eşti acasă. Intru nelămurită, şi găsesc pe masă bileţelul meu pentru tine! Cu ce băgare de seamă combinasem cuvintele din el“... Mi-a telefonat Dania: „Voi trece să te iau la plimbare cu maşina“. De fapt, „vom trece“, căci Dania trebuie să mai aibe pe cineva cu ea. Acum aştept. Milly e dezolată, plînge pe divan. Caut s-o consolez, dar sînt atent ca să nu vie cineva să mă cheme. Mai ales nu vreau să fiu descoperit în camera lui Milly. Pentru durerea lui Milly găsesc cuvinte convenţionale, dar îmi dau seama ce meschin sînt. îi ofer să meargă la cinematograf. Este un film bun chiar la cinematograful din clădirea mea. (Aproape nu se va obosi pînă acolo). Nu l-am văzut, dar mi s-a spus că e bun de cineva în care am încredere. Eu nu pot merge. (Aştept doar pe Dania!) Mă doare capul şi nu pot suporta o atmosferă închisă. Dar pentru Milly ar fi o recreaţie agreabilă... Aştept enervat, mergînd mereu din camera mea intr-a lui Milly. Deschid radio, îl închid şi socotesc cît timp Dania poate să întîrzie, fără să mă interesez la telefon. în sfîrşit, îmi bate cineva în uşă, Râul mă cheamă. Mă opresc din sfaturile pe care i le dau lui Milly, din monologul meu, căci n-am primit nici un răspuns. Plec, spu-nînd o minciună oarecare. Nu ştiu dacă Milly a auzit glasul lui Râul. Sînt trei: Dania, Mady, Râul. Nu pot să am nici o înţelegere cu Dania din pricina celorlalţi. De ce 149 am aşteptat cu atîta nervozitate aceste clipe dacă bucuria e aşa de mică? La întoarcere o găsesc pe Milly la fel de necăjită. Stă la fel, ca o statuie, parcă în timpul acesta nu s-a schimbat cu nici o mişcare. Pretextez: „Am întîrziat, căci am mîncat ceva. Am adus şi pentru tine.“ Şi îi întind un pacheţel cu fructe şi prăjituri. E duminică, sînt calm, căci am convingerea că azi nu-mi poate veni nici o chemare de la Dania, şi aşa nu mai sînt victima tuturor speranţelor şi deprimărilor. Am putut să citesc cîtva timp. Am scris. Lîngă mine, întinsă pe divan, e Milly. E nenorocită, dar mai resemnată, se poate vorbi cu ea. Bineînţeles, nu face nici o aluzie la motivele de încordare dintre noi. Milly a acceptat tragedia ei, nu crede că poate să mai aibe vreo speranţă. Este convinsă că mi-am aranjat o nouă viaţă, durabilă, că nimic nu m-ar putea face să mă întorc la ceea ce a fost. Acum spune: „Totdeauna mă întreb cum pot să-şi treacă ziua oamenii fără ocupaţie. Şi acum văd că trece ziua, şi eu nu sînt în stare să fac nimic. Să trăieşti fără să faci nimic. Ce minune 1“ Despărţirea noastră s-a făcut prost. Venise vara de mult, şi nici unul din noi nu se gîndea să plece de vacanţă. Căldura ne apăsa tot mai violent. Mă întîlneam cu Dania, şi ea nu-mi spunea nici o vorbă de ce are de gînd să facă vara şi despre planul ei ca să nu fim cu totul despărţiţi. Eu mi-am fixat mai întîi ziua plecării ca să nu fiu acela care să afle dintr-odată că voi fi acel care rămîne. Dania mi-a ascultat hotărîrea de plecare fără prea multă atenţie. Nici în ultima zi nu pricepea golul pe care putea să-l lase absenţa mea. Se întreba, ca şi cum ar fi vrut să se lămurească: „Ce-o să mă fac fără tine?“ Sau: „Cum o să stau în Bucureşti fără tine?“ „Dar sîntem în Bucureşti, şi trec zile fără să ne vedem.“ „Ce-are a face, nu eşti departe, şi în fiecare clipă ştiu că, dacă aş vrea, te-aş putea întîlni.“ Am lăsat-o pe un scaun, în camera ei de primire. De la uşă m-am mai întors o dată s-o sărut. Ultima sărutare! Ca ultimul cuvînt al unui om înainte de moarte. I-am mai vorbit la telefon, ca să-mi iau încă o dată rămas bun. I-am spus şi o vorbă de prietenie pentru Mady, dar Dania a primit-o prost: „Despre Mady îmi vorbeşti acum?“ Dis- 150 cutia noastră se aprindea. Dania uitase complect că trebuia să plec peste cîteva ore. Am închis telefonul pe această neînţelegere. Seara am luat masa cu Milly, ca s-o împac puţin. Şi de la Milly îmi luam rămas bun. Pentru Milly fusesem mult mai folositor, luînd parte la fiecare clipă a ei. Ce puteam să-i spun? Ce să-i promit, cum s-o consolez? Am căutat să-i explic că plecarea mea n-are nici o importanţă, că e inutil să ne înduioşăm. Cuvintele ultime pot fi cît de neînsemnate, nu e nevoie să-mi dea sfaturi pentru drum, să fie prea atentă ca să nu duc lipsă de nimic sau valiza să fie bine aranjată. Nu e nevoie să mă ducă pînă la gară, şi nici măcar pînă la taxi. Va mai rămîne ea în camera mea — îi dau şi cheia — ca să facă puţină ordine. Milly m-a condus pînă la ascensor. O sărutare fără nici o căldură, am închis uşa ascensorului şi am coborît. Gîndul că am lăsat-o pe Milly între lucrurile mele mă consola puţin, mi şe părea că n-am lăsat-o singură pe lume. La gară, cu trenurile care se duc peste tot pămîntul. Placarde pe care [sînt] scrise călătoriile fabuloase. Paris... de cînd n-am fost la Paris? Cunosc tot acolo, fiecare colţ de stradă, restaurantele, hotelurile. Bomboanele pe care le scoteam de la automatele staţiilor de metrou. S-a schimbat preţul biletului de metrou acum? Roma, n-am fost niciodată la Roma. Dania a fost, dar nu mi-a povestit multe din acest voiaj. Acum Milly îmi aranjează prin cameră. A deschis radio. Circulă prin toată lumea, singură, eu toate că totdeauna a ascultat radio alături de mine, şi îi dam explicaţii, o învăţam. Staţii superbe, oraşe în care oricînd Dania ar putea să se ducă, iar eu pornesc într-un mic oraş de provincie. Berlin... Acolo n-ar merge Dania, acolo nu pot merge evreii. împrejurul meu, negustorii eîntă: „Ziare!" Sau: „Mere, şocolată!" Dar dacă Dania rni-ar face surpriza să vie la gară... însoţită de Mady, de pildă. îmi dau seama: ăsta e motivul că am făcut atîtea teorii ca Milly să nu vină la gară. Este o oră cînd Dania ar putea să lipsească de acasă. Ştiu că e imposibil ca Dania să ia astfel de hotărîri, să organizeze un plan aşa de complicat pentru dînsa. Dar dacă totuşi, într-un moment de entuziasm, i-a trecut prin cap aşa ceva! Mintea îmi spune că sînt ridicol dacă nu renunţ la ideea mea. Totuşi, mă m uit în lungul peronului dacă nu vine de departe vreo fată care seamănă cu Dania, chiar Dania. Trenul pleacă, mă duce, şi eu aplec capul pe fereastră cît pot mai mult. Dacă n-a socotit ea exact ora plecării mele, şi vine totuşi puţin mai tîrziu? N-am şi alt tren pentru acelaşi drum, ca să schimb, să mai aştept o bucată de timp pe peron? Sau să-i telefonez, cu toate că telefonul ei ar putea să fie ocupat tocmai cînd o caut eu. Zgomotul trenului, care mă duce mai departe, mereu mai mulţi kilometri. 10 kilometri, 100... Distanţa a fost totdeauna mare între noi, şi nu sînt măsurători pentru ea. Unul din farmecele vieţii de aici [îl] constituie pomii. Este de neînchipuit cîţi pomi frumoşi sînt în gospodăria bunicii, şi ce bogate fructe au. In fiecare săptămînă alt copac care capătă importanţă, şi în fiecare dimineaţă culegi mere sau pere coapte căzute pe jos, făcînd coroană Ia rădăcina pomului. Te apleci şi ridici fructul care îţi place... îl arunci apoi, fără să te străduieşti să-l mănînci în întregime. Am descoperit un comisionar care face cursa între Bucureşti şi orăşelul meu de trei ori pe săptămînă. Trimit de multe ori lui Milly pachete cu fructe. Cred că asta îi face mare bucurie. Un om care îi aduce fructe parfumate la cîteva zile. Gestul meu, şi bunătăţile pe care nu le are la Bucureşti. Şi astfel, Milly este obligată să-mi răspundă, şi ştiu ce se mai întîmplă cu dînsa. Dacă e sănătoasă. In timp ce acolo e vară puternică, iar praful se urcă în aer. Dar comisionarului îi dau şi altă treabă: să telefoneze la casa Daniei şi să întrebe ce se mai întîmplă pe acolo. Două treburi de sine stătătoare. Am dat explicaţii ample comisionarului ca să nu facă vreo confuzie... Pentru Milly am închipuit şi alte bucurii, căci mă doare viaţa ei necăjită. Am lăsat vorbă la o florărie ca să-i trimită flori în fiecare săptămînă. (Eu absent, şi florile care totuşi vin...) Şi încă ceva: am abonat-o Ia o revistă franţuzească. Ce surpriză va avea acea fiinţă mică şi inteligentă, cu dorinţa de a se cultiva şi care este obligată să lucreze la un birou meschin ! Numele ei pe o revistă franţuzească! 152 Cîteodată cred că vindecarea este posibilă. Caut să mă gîndesc cît mai puţin la întîmplările care au fost între noi, sau le interpretez rău, ca să mă doară mai puţin că s-au terminat şi că trebuie să renunţ de tot la ele, ca şi cum între ele şi mine s-ar fi interpus moartea. Trebuie să renunţ la amintiri pe care le-am trăit odinioară cu nesfîr-şite emoţii. Dar cîteodată mi-e atît de dor de ceea ce a fost, că aş vrea să refac o imagină a vieţii mele vechi. După cum după ce ai făcut o călătorie superbă, întors acasă şi incapabil să reîncepi, cu ochii pe o fotografie sau pe o carte poştală ilustrată, cauţi să reconstruieşti ceea ce a fost, ca să uiţi că eşti înconjurat de pereţii camerei tale, de obiectele familiare, că eşti legat de pămînt şi ai rădăcini ca un copac. Un nou peisagiu. Un orăşel aşezat pe coline, cu perspective la fiecare colţ, străzi liniştite şi oameni puţini. Casa mea este mare, bătrînească, înconjurată cu o superbă grădină de brazi şi de pomi cu fructe. Mai mare, bunica bătrînă, care are curiozităţi puţine şi a lăsat să treacă anii fără să schimbe vreun lucru de la locul lui sau să-i pară rău că nu se întîmplă cu dînsa nici o schimbare. Orele se înlocuiesc identice. Aerul e limpede. Calm deplin pe viaţa zilnică, şi par neverosimile veştile de agitaţie pe care ni le aduc ziarele. Aici îmi voi petrece vacanţa. „Loc bun de odihnă11, mi s-a spus. Am ascultat această povaţă. Febrilitatea în care trăisem devenise insuportabilă. în atmosfera aceasta mă refac, îmi aduc aminte de cel care făcuse planuri, care în ultima vreme nu mai era bun de nimic. Voi scrie, voi citi, cărţile pot fi oricît de mari, oricît de complicate. Voi putea aici să redevin omul muncitor de odinioară, ambiţios să-şi înmulţească ştiinţa. Timpul va trece mai uşor, nu mă va chinui fiecare minută şi nu voi face presupuneri. A doua zi, dimineaţa, am văzut un personagiu care trebuie să joace un rol important în viaţa mea de provincie: factorul. Dar deocamdată nu e rost să mă neliniştesc. îl pot lăsa în voie să treacă prin faţa casei, sau chiar să intre în curte pentru altcineva. Ziua întîia, a doua. în a treia mă uit totuşi la factor, să văd dacă nu-mi face vreo surpriză. Dar Dania nu este în stare să se grăbească. Sau e prea mîndră ca să scrie înainte de Î53 a primi ceva de la mine. Cît timp face o scrisoare de la mine la ea? Să socotesc pe la ce oră trece s-o ridice de la cutia de scrisori de lingă poarta casei mele, unde am pus-o. Şi în cît timp poate să-mi vie o scrisoare de la dînsa. La ce cutie a pus-o oare? Şi trebuie să las un spaţiu, după ce a primit rîndurile mele, nu s-a priceput sau n-a avut posibilitatea să-mi răspundă imediat. O zi? Două? Trei? După cinci zile încercarea de a mă linişti se dovedea inutilă. Factorul marca existenţa mea de fiecare zi. La şapte dimineaţa mă trezeam. Pînă la opt n-aveam griji multe, dar mai pe urmă eram tot mai îngrijorat (factorul vine pe la nouă). Ieşeam din casă la fiecare minut, să mă uit înspre stradă. Mă temeam să nu vie tocmai cînd îmi iau cafeaua cu lapte, sorbeam în fugă laptele, iar plinea o luam cu mine, fără să fi avut timp să aştern pe ea puţin unt. Veneam pînă la poartă şi mă uitam în lungul străzii. Cîteodată vedeam cîte un om care semăna cu factorul şi-I lăsam să se apropie, ca să văd dacă mă înşelasem sau nu. Desigur, dacă n-aş fi fost de faţă, factorul ar fi putut să-mi lase scrisoarea la altcineva. Dar dacă scrisoarea s-ar fi rătăcit? Sîntem atîţia în casă, pe cine trebuia să întreb? Căci s-ar fi putut ca altcineva să mi-o ia şi s-o puie la întîmplare în vreun loc, să uite să mă anunţe şi pe mine. N-aveam curajul să întreb în clipa cînd sînt mai mulţî’de faţă: „A venit factorul?" Şi: „N-a adus nimic pentru mine?“ într-o secundă cînd pot fi ascultat, cînd nu sînt distraţi de cine ştie care discuţie. Poţi să găseşti zece oameni la un loc, toţi atenţi la cele ce spui? (N-aş spune nimic senzaţional.) E preferabil să mă îngrijesc singur de chestiunea mea. în sfîrşit, zăresc factorul. Mai întîi intră la dentistul de peste drum. Dentistul îl ţine totdeauna de vorbă. Apoi se duce la o casă cu domnişoare bătrîne. Au cîne rău, trebuie să aştepte. Şi apoi se aude portiţa casei noastre. Vine. Stau înţepenit la locul meu aşa ca să fiu văzut, dar vrînd să fac impresia că nu sînt interesat, că mă preocupă cartea pe care o ţin în mînă. Totdeauna intră la noi, căci totdeauna are cineva o scrisoare, şi este ziarul la care sîntem abonaţi. Caut să ghicesc pe chipul factorului dacă are ceva pentru mine pe cînd traversează curtea noastră. Constat că nici nu mă bagă în seamă, că ar găsi oricînd pe alt- cineva căruia să-i lase corespondenţa. Mă mişc eu, mă ofer să fac eu serviciul acesta. De fapt, mai sper că totuşi se va găsi ceva pentru mine şi că factorul imbecil nu s-a priceput să fie mai explicit, sau că meseria i-a netezit orice expresie. Inutil, nimic pentru mine. Uneori factorul se uită în grămada de scrisori, să vadă bine dacă nu cumva mai este ceva pentru noi. Atunci aştept, chinul meu este deplin. „Nu e nimic !“ Sau: „Ba da !“ O scrisoare pentru altcineva. Va trebui să aştept iarăşi o zi întreagă. Combin toate probabilităţile, de ce nu mi-a scris Dania nimic, caut să mă consolez şi să trag speranţe pentru a doua zi, fac pasienţe, ca să văd ce-o să se mai întîmple cu mine, fac o serie de lucruri — întîlnire cu un prieten, excursie, un joc de cărţi — ca să mai rup din timp. De fapt, acum suport mai uşor lipsa veştilor. Prima oară mi s-a părut insuportabil, acum sînt obicinuit cu Dania şi ştiu că aşa procedează ea. înainte de plecare, mi-a dat toate asigurările, mi-a jurat chiar că n-o să se mai petreacă tăcerea veche. N-am crezut-o complect, chiar dacă ea vorbea sincer. Asta e Dania, firea ei nu se poate schimba, este tot aşa de definitivă ca şi un om care s-ar fi născut surd sau şchiop. Trebuie să accept realitatea aşa cum se prezintă şi să cred că aceste tăceri, incapacitatea de a scrie o scrisoare, a pune mărci, a merge la poştă e răscumpărată de emoţia de care e cuprinsă cînd mă vede. Astfel, după cîteva zile de aşteptare febrilă a factorului, încerc să mă consolez cu vorbele: nu-mi va scrie niciodată. Era inutil să discut motivele. Ne despărţisem tragic, o lăsasem îndrăgostită. La toamnă vom reîncepe povestea noastră. Trebuia să trec spaţiul verii fără să încerc să-mi explic ceva. Trebuia să-mi schimb firea şi să trăiesc în prezent, fără să mai fiu victima nostalgiilor pentru trecut sau a panicilor pentru viitor. Teorii care mă făceau să suport goliciunea unei zile. Bunica mea, bună patriotă, prefera să nu ştie cînd vreun oraş cădea în mîna nemţilor. (Cu ce răutate o căutam să-i dau astfel de veşti şi îi întrerupeam treaba de gospodărie !)Ţin minte, se cîntăreau merele: „A căzut Buzăul!“ La fel făceam şi eu. Ca să am oarecare linişte, mă forţam să nu mă mai gîndesc şi să nu mai am o mie de bă- 155 nuieli. Dar, dimineaţa, aşteptam factorul cu aceeaşi înfrigurare şi mă găseam tot atît de bolnav sufleteşte, incapabil să mă deprind cu o idee. In restul zilei, dacă luam parte la vreo distracţie, mă socoteam un strein, şi dacă vorbeam cu vreo fată care era bucuroasă să mă cunoască mai de aproape, eu ştiam că numai întîmplător continui un rol, dar că aparţin în altă parte, viaţa mea interioară are alte preocupări, chiar dacă nu mărturiseam nimic. Mă simţeam ridicol că existenţa mea este legată de o imagine de la care nu primeam nici o veste, şi nimic nu proba că era ceva între noi. Cîteodată reflectam. In definitiv, o mai fi ceva? Poate că nimic nu s-a schimbat? Sau s-a schimbat totul? Dania, cu care am stat alături de atîtea ori — acum undeva, pe faţa pămîntului, între oameni pe care nu-i cunosc, cu treburi pe care nu le ştiu. Factorul îmi aduce scrisori, dar de la alţii. Se bănuieşte că viaţa mea este normală, pot răspunde, mă pot interesa de faptele zilnice. Mi se pun întrebări, mi se atrage atenţia că viaţa mea în această climă de munte, fără griji mărunte, trebuie să fie admirabilă. Se vorbeşte cu mine despre vreun articol publicat, despre care eu nu ştiu nimic. Se face aluzie la o întîmplare veche din viaţa mea, care mi-e acum indiferentă. De la Milly, cîteva rînduri şi fără nici o însemnătate, ca şi cum ar fi vrut să scape de o obligaţie, deoarece eu i-am scris de mai multe ori. Am mult timp la îndămînă şi pot să mă gîndesc la viaţa necăjită a lui Milly. In orice clipă m-aş gîndi, eu ştiu cu precizie ce face ea: e la birou, face calcule. Acum e la masă, îi cunosc restaurantul şi obicinuita listă de mîncare, libertatea ei abia acum începe. Dar cît poate să dureze o seară? In timp ce Dania e liberă, ocupaţiile ei se petrec la întîmplare, gusturile unei fete bogate. Adevărata tovarăşe este Milly. Cu toate că rîndurile ei puţine mă fac să simt şi mai mult că sînt părăsit, uitat de... Dania, şi cînd le-am primit şi am recunoscut scrisul de pe adresă am fost deprimat că nu veneau de la cine aş fi vrut. De la Mady am primit veste chiar după două zile. Mady îmi scria din casa Daniei, din atmosfera aceea îndepărtată. „Ca să fiu sigură că nu mă va întrerupe nimeni cînd îţi scriu, m-am urcat pe acoperişul casei.“ Soarele căzînd [în] întregime peste Mady, şi ea scriindu-mi. In timp ce 156 Dania, iubita mea, lenevea în faţa unei oglinzi probabil. Mady îmi scrie o mie de întîmplări din viaţa ei de fetiţă îndrăgostită. Dar toate rîndurile nu mă interesau, voiam să ştiu ce face Dania. Eram un prieten nesincer, aşadar. Mady îmi scrie despre ea, şi nu ca să mă ţie în curent. La urmă: „Dania este foarte necăjită de plecarea ta“. Cum? Aş vrea să ştiu amănunte. Scrisoarea următoare de la Mady a venit repede. începea cu o mustrare: „Atît timp îţi trebuie ca să-mi răspunzi!“ Deci logica mea era dreaptă, cînd credeam că nu trebuie să treacă prea multă vreme între două veşti. In cîteva rînduri, ca şi cum ar fi ceva fără importanţă, că a fost cu Dania la Sinaia, că pe Dania a lăsat-o acolo şi ea s-a întors, şi că Dania se amuză făcînd sporturi. Citeam scrisoarea lui Mady în grădină, pe o alee, pe unde ştiam că n-o să vie nimeni. Am rupt scrisoarea lui Mady, şi am aruncat hîrtiilepe iarbă, în voia vîntului. A fost ziua mea cea mai rea. M-am hotărît să n-o mai întreb nimic pe Mady despre Dania, să-i vorbesc numai de atmosfera de aici, de ocupaţii, de planuri. Dar în scrisorile următoare n-am avut impresia că Mady s-ar fi mirat prea mult de gestul meu. Ce puteam înţelege? Mady era prea copilă ca să-şi dea seama de gravitatea sentimentului meu. Sau poate că socotea că trebuia să profit că eram departe, liniştit, într-un loc minunat, şi să încerc să mă vindec. încerc să fac parte din viaţa care mă înconjoară; veri-şoarele mele sînt tinere, se amuză de micile petreceri din orăşel, de oamenii de aici. Tineri provinciali, cu care la Bucureşti n-ai putea vorbi mare lucru, acum sînt mereu în existenţa noastră, îi întîlnesc de cîte ori ies pe strada principală, vin la noi ca să preparăm petrecerea de seară: o plimbare, o sindrofie într-o bodegă mereu goală sau la cofetăria centrală. Cu bunăvoinţă îmi conduc verişoarele, caut să mă amuz, să nu fiu un strein, un bătrîn. Dar nu ştiu să dansez, să beau. Ceilalţi petrec, eu le surîd cu prietenie şi sînt bucuros dacă sînt lăsat în pace, dacă nu se crede nimeni obligat să-mi dea un rol, şi astfel să se vadă cît de singur sînt. Şi totuşi, cu mine se întîmplă aventura care poartă în ea atîta tinereţe. Prin jurul meu camarazii dansează, rîd, beau, o muzică suspină fals, iar eu mă gîn-desc că Dania există undeva, nu ştiu unde, pentru mine-Ne întoarcem tîrziu noaptea, în parfumul brazilor. Luna 157 a fost aşa de mare, de apropiată, vibra cu atîta forţă, că aveam impresia că o auzeam respirînd. Scene în care tre-buieşte să-mi înving antipatia pentru oameni. Sănătatea mea e şubredă, mă simt prost în tot lungul zilei, nu sînt în stare să fac plimbări mai lungi. Am zile în care sînt ţintuit pe scaun. Iar Dania există undeva. De fapt, n-am decît un plan: să treacă timpul. Gît mai mult, să arunc zilele cu lopata. Tot ce se petrece cu mine nu mă interesează. Un bătrîn mi-a spus: „Şi mai tîrziu cum ai să vrei să trăieşti o singură zi dintre acestea!“ Pentru ca să treacă timpul, joc cărţi, fac pasienţe, sau discut sus-ţinînd o idee care nu mă interesează. Fac vizite, primesc, citesc. Dacă hotărăşti ce ai de făcut pentru fiecare oră din zi, timpul trece mai uşor. Ai chiar şi satisfacţia să te vezi desăvîrşind o treabă. împart vremea. Cît voi sta aici, trebuie să mă bărbieresc de 30 de ori. Deci număr fiecare bărbierit şi socot mereu cît am făcut şi cît mai am. Uneori fac excursii. Atunci pot să arunc mai multe zile deodată. Mi-am făcut ordine, pentru ca o zi să treacă mai iute, după cum în tren îţi aranjezi orele după staţiile pe unde treci, ca să ţi se pară că mergi mai iute. Dimineaţa de la şapte la nouă, de cînd mă scol pînă vine factorul, trece cel mai greu, căci sînt prea emoţionat ca să fac ceva. Atunci vin ziarele, sînt în curent cu ultimele veşti-ale lumii şi amestec vreo noutate din Paris sau Londra cu preocuparea mea pentru Dania. Rudele mele se scoală pe rînd, după cum seara adormiseră pe rînd posturile la radio. Pentru fiecare bună-dimineaţa, şi o mică discuţie asupra nopţii trecute. Ies de o mie de ori în grădină, şi asist la toate peripeţiile cartierului. La dentistul de peste drum e închis, apoi se deschide o fereastră, cealaltă, se scutură, apare servitoarea cu mătura, primul client care se grăbeşte ca să aibe primul loc. In sfîrşit, vine factorul. Nimic. Şi pentru restul timpului, ore de scris, de citit, de mers în grădină. Pe la şase consider ziua trecută, nimic nu se mai poate întîmpla. Factorul nu poate trece din nou, nici vreo chemare la telefon. Masa de seară se apropie, lumea se întoarce acasă. Pot să mă bucur de miracolul crepusculului, în acest loc mic, cu aerul proaspăt, cu pomii răspîndiţi peste tot. Luna se vede tot mai puternic pe cer. Dar sănătatea mea atît de zdruncinată 158 pune în aceste planuri toate surprizele. Zilnic am dureri. IVrfer să rămîn la locul meu, să renunţ la plimbările care hi* lac. în aceste locuri minunate. Atunci rămîn pe balcon «Ic vorbă cu bunica, în timp ce toţi ceilalţi — generaţia dmi.ro mine şi bunica — se duc să se plimbe. 0 pun în rnronl. pe bunica cu ultimele întîmplări internaţionale— care o interesează, cu toate că are 80 de ani — şi care pentru nune nu au nici o importanţă. Am impresia că peste mine hc aştern ani mulţi, tot ce mă desparte de bunica. Bunica inii spune: „Eşti tînăr, viaţa se întinde în faţa ta. Orice poţi să plănuieşti, căci nu e prea tîrziu. Eu am terminat, groapa este lîngă mine." Dar eu pot să cred asta, cînd mă cli imii toată ziua (bunica îmi spune: „eu n-am fost niciodată bolnavă"), cu băgare de seamă la ce mănînc, la locul unde al au, şi neliniştit, fără nici o hotărîre pentru ziua de mîine? Tot de la Mady aflu noutăţi despre Dania. „A plecat la Sinaia !“ Şi apoi: „Se va întoarce vineri!“ Imediat o şi văd întoarsă; imaginez ce se întîmplăcu dînsa într-o atmosferă pe care o cunosc. Vra să zică, aş putea s-o găsesc, dacă aş chema-o la telefon sîmbătă, căci nu ştiu la ce oră din vineri se in toarce şi apoi, în ziua întoarcerii trebuie să fie multă lume în preajmă, care o primeşte. Poate că mă va chema chiar ea, căci din Sinaia nu s-a priceput să mă cheme la l de fon. Dar să mai aştept o zi. Nu prea mult, căci s-ar putea infinipla ca Dania să plece din nou şi în altă parte. (Sau in acelaşi loc. Mi-a spus că anul trecut mergea la Sinaia in fiecare săptămînă.) Poate că e mai bine s-o caute la telefon comisionarul meu. Dar o nouă scrisoare de Ia Mady îmi ineurcă şi mai mult gîndurile. Întîmplător, printre rînduri: „I funia nu s-a întors încă". Rămîne ca eu să combin: De ce? <‘.e a mai imaginat? Poate că se amuză acolo? Sau, după cum pretindea, ezită să se întoarcă într-un peisagiu din care cu lipsesc? Dar de ce nu se gîndeşte că din Sinaia nu se poale face nici o corespondenţă cu mine? Sau preferă să Inse să treacă timpul, căci ştie că orice veste este zădarnică si despărţirea dintre noi va rămîne aceeaşi? Cînd se va întoarce atunci? Ce se va mai întîmpla între mine şi Mady cînd povestea dintre mine şi Dania se va fi terminat? Mady mi-a spus intr-o zi, cu multă prietenie: „Aş vrea ca orice se va întîmpla intre tine şi Dania, noi să continuăm să fim prieteni". 159 I-am fost recunoscător pentru vorbele acestea. Pe o alee din Parcul Ioanid. Dar poate că m-au impresionat şi pentru alt motiv. Ele sugerau posibilitatea unei despărţiri de Dania. Şi după ce Dania nu va mai fi nimic pentru mine, voi putea s-o văd pe Mady, să-i vorbesc, să ne continuăm prietenia. Am o întîlnire cu Mady, care, din cine ştie care motiv, se amină în ultimul moment. Nu sînt nenorocit, nu socot că i s-a întîmplat un accident. Amin cu uşurinţă pe a doua zi, pe a treia zi, pe oricînd. O lună, sau un an, dacă va fi nevoie. Iar dacă telefonul Daniei întîr-zie să mă cheme cu cinci minute faţă de ora obicinuită, sînt dezolat, trag concluziile cele mai funeste. Totuşi, mai tîrziu, cu Dania nu mă voi mai întîlni niciodată, iar pe Mady o voi avea mai departe tovarăşă. La ore bine chibzuite o voi chema la acelaşi telefon la care o căutam pe Dania. Poate că în prietenia cu Mady nu sînt perfect sincer. O iscodesc mereu de ce se întîmplă cu Dania. Caut să mă consolez prin ea, să discut cu ea ceea ce nu pot discuta cu cealaltă. Mă bucur că Dania nu este atît de departe, căci am atît de aproape o rudă a ei, sînge din sîn-gele ei. Şi dacă o las pe Mady să vorbească de dragostea ei, de tristeţile ei sentimentale (cît mai puţin), e numai ca să-i demonstrez că-i sînt prieten, că mă interesează cazul ei, că pot să-i fiu necesar, şi astfel să nu renunţe la mine. Nu-mi scrie despre Dania, dar caut să descifrez în scrisorile ei cea mai mică aluzie la Dania. Un cuvînt care priveşte pe Dania, „a plecat“, sau „învaţă italieneşte41, capătă o valoare deosebită pentru mine şi îl interpretez într-o mie de feluri, în plimbările mele nesfîrşite prin curte. O vecină franţuzită, care mă vede plimbîndu-mă preocupat, într-un monolog inepuizabil, mă numeşte L'âme en peine. Dar mai tîrziu poate Mady îmi va deveni indiferentă, căci nu-mi va putea aduce nici o noutate, şi va trebui să mă ocup numai de necazul ei. Sau chiar mă va durea o întîlnire cu dînsa. Mă voi teme să nu-mi amintească pe Dania. îmi va aminti de o mie de amănunte dintr-o casă în care intram familiar altădată şi pe care o ocolesc acum cu spaimă, de unele obiecte care ştiu cum sîn aranjate. Mă voi teme să nu-mi spuie vreo veste care ar desprinde vechi dureri în mine, după ce cu multă osteneală am parvenit să am puţin calm şi să pot să nu mă mai gîndesc, 1G0 anii fitului să se netezească, să nu mai ardă ca un fier roşu. Şi Mady ar putea face unele imprudenţe, prea preocupată dr necazul ei ca să fie atentă faţă de mine, sau înşelată dr acrul meu ipocrit de indiferenţă. Şi după ce odată fă-, num luate tentativele ca să aflu de la Mady ceva nou în ceea ce priveşte pe Dania, mai tîrziu voi face tot posibilul ca Mady să nu-mi mai spuie nimic. Şi gîndul că oricînd (ui ar putea să-mi spuie ceva m-ar chinui. N-o voi întreba nimici' Nici măcar dacă mai există cîinele care se instala l ni.ilumina între mine şi Dania? Sau poate că prietenia lui Mady depinde de frenezia mea? Mă întîlneşte, mă caută, pentru că aşa am deprins-o eu şi pentru că îi fac mustrări ( ind ne vedem prea rar. Dînsa s-a obicinuit să-şi ocupe o parte din timp cu mine. Dar atunci cînd n-o voi mai căuta prea deseori se va deprinde cu felul meu nou de a fi. Va lăsa ia treacă zilele fără să mai stăm de vorbă. Va fi mai greu alunei s-o caut la telefon, căci mă voi teme să nu dau peste n IIcineva. Nici ea nu mă va mai întîlni cu uşurinţă, pentru i a Dania s-ar supăra rău. Dacă se va îmbolnăvi Mady, eu un voi şti nimic, va trece timpul fără să am vreo ştire. De prima sărbătoare mare — Anul nou — îmi va trimite vreun semn, dar pe urmă iarăşi voi fi în întuneric. Cea înni mică neînţelegere va fi un motiv de despărţire, căci nu va mai fi nici o ocazie să te explici. Ameninţări ca „nu (i u voi ierta11 devin posibile de aplicat, căci sîntem de multă \ reinc deprinşi să nu ne mai vedem. Fiecare cu calea lui, r.i şi odinioară, pe cînd nu ne cunoşteam. Şi într-o zi o voi vedea. Dar nu ne vom putea vorbi multă vreme, căci orice ar spune ea, aş socoti că e prea neînsemnat faţă de prietenia noastră veche. Ea va spune: „Mă vede cineva care mă va spune acasă11. Eu gîndesc: „Ce e atît de grav? în
  • l initiv, nu poate să-ţi facă decît cinste că tu, o fată neîn-aenmată, mă cunoşti, iar eu îţi arăt o oarecare prietenie. Kviic.i, mentalitatea Daniei!11 Mi-aduc aminte cînd Dania mi n lăsat braţul pentru că a trecut pe lingă o casă de unde nr fi putut să fie recunoscută. Şi, supărat, voi pleca, răz-Imnindu-mă acum pentru că n-am plecat altădată, imediat ci* Dania mi-a făcut aşa ceva. Şi după ce ne vom despărţi, • o toate că n-am văzut-o pe Mady de cîteva luni, ca şi pe Dania, voi reflecta: „Ce teribil s-a îngrăşat!11 161 11 Opere, voi. II Mady nu este frumoasă, are tendinţe de a se îngrăşa, nici o trăsătură fină, rîde gras, cu creţuri în jurul ochilor, nu seamănă deloc cu Dania, mai degrabă cu Râul, are sini abundenţi, gîtul scurt şi pistrui mulţi: o perfectă evreică de provincie, care pare mereu mulţumită că are tot ce-i trebuie. Familia ei nu-şi pierde timpul ca s-o facă elegantă, cu toţii convinşi că ea nu merită această osteneală şi pentru că toţi sînt preocupaţi numai de Dania. Astfel că o văd mereu cu aceleaşi haine, puse parcă la întîmplare pe dînsa. Dar uneori apare gătită, are un taior gri (totdeauna acelaşi taior), care o face pompoasă şi-i alungă calitatea ei principală: naturalul. Poate îmi va telefona! Urmăresc pe un om care poate semăna cu un funcţionar de poştă (nu chiar factorul familiar care vine zilnic la casa mea, aducîndu-mi scrisori ce nu mă interesează), care s-ar putea îndrepta spre casa mea, să-mi aducă un aviz telefonic. L-am văzut pe acest om chiar în mijlocul oraşului. Acum el trebuie să se strecoare exact pe străzile care duc la casa mea, să intre pe poarta casei, să mă caute tocmai pe mine, să-mi aducă un aviz telefonic, şi acel aviz să fie tocmai de la Dania. Deci vreo sută de întîmplări norocoase, trebuie să mă rog lui Dumnezeu pentru fiecare, şi abia una împlinită, trebuie cu panică să aştept să se întîmple şi cea viitoare. Nimic, absolut nimic, parcă s-a pus între noi o lume întreagă să ne separe. La întoarcere va găsi o scuză oarecare: „Am vrut! Dar a fost imposibil. Tocmai la ora proiectată a fost cineva la mine.“ Ya fi deznădăjduită. Dar va avea dreptate. A doua zi, o vizită. Şi apoi altă vizită. Şi apoi o excursie cu automobilul. Mady mi-a spus cînd m-am întors de la Constantinopol, după o absenţă de cinci zile: „Tot timpul te-a aşteptat, în fiecare minută, nu putea face nici o mişcare de atîta aşteptare11. Intr-adevăr, cîteva minute după ce am sosit, la o oră cînd de obicei nu poate să-mi facă nici un semn, căci este acasă tatăl ei, mă chema la telefon şi îmi spunea să viu neîntîrziat la ea, căci nu mai poate de dor. „Şi de unde ai ştiut exact la ce oră voi fi înapoi, chiar ajuns acasă?11 „Am calculat cît stai acolo, m-am informat cînd soseşte vaporul la Constanţa, cînd pleacă trenul de la Constanţa, cînd soseşte la Bucureşti. Am făcut 162 „„„.leala în cît timp poţi să fii de la gară acasă." Cum a (mint face Dania aşa ceva? Si astfel trec zilele aici. Fiecare minută este obositoare, uit la ceasul de la mină de o mie de ori pe zi, şi eu nu ,1. să scriu pe aceste pagini decît un rezumat. Ar trebui nm un caiet cu numărul foilor cît numărul zilelor şi să y,<• 111 pe fiecare pagină ce mi se întîmplă. Dar paginile ar ,. iii.'ina între ele şi ar fi indiferente pentru un lector strein, l ui. <•<> fac se poate reduce la cîteva vorbe. Merg la cimitirul ilrgiilni, din pietate pentru morţii pe care i-am cunoscut, ,liii' mai ales ca să treacă timpul. Astăzi am fost în fundul rin di ni lor bunicii. Adică, odinioară a bunicii, căci acum alţi proprietari. M-am dus pe drumuri pe care odinioară hoinăream ca un stăpîn. De cîte ori am privit pe oa-mi'ii i la muncă... Ştiu unde a fost căpiţa sub care mă odihneam într-o vară acum 20 de ani. Pîrîul de pe marginile , .nuia culegeam flori, margarete. Lanurile de grîu, mai mari decît mine. Caut să refac propria mea copilărie, între-I>nmţind locurile altuia. Aşa se va întîmplă mai tîrziu şi eu casa bunicii. Dentistul de peste drum îmi spune: „Singura mea distracţie e să vă văd în grădina voastră. Primul < im- soseşte primăvara şi deschide porţile ca să intre trăsura < u rare vine de la gară, şi toamna cînd se închid porţile ■ 1111>a ultimul dintre voi.“ In fiecare an fac cîte o plimbare în fostele „domenii" nle bunicului. Azi, la fel. Astfel a trecut o dimineaţă întreagă. I ii grădina din faţă există un pavilion în care ne petrecem n mare parte din zi. Scaune comode, masă şi aerul curat, i’e nu perete al pavilionului scriu cîteodată diferite glume, \ ermiri, numai iscălitura, şi le datez. în fiecare vară cînd \ iii aici constat timpul care trece după data care devine Iul mai veche. Găsesc scrise şi mărturisiri impresionante: „Am suportat vacanţa aceasta foarte greu". Care o fi fost mol-ivui atunci? Căci vacanţa de acum mi se pare greu de niipnrl.a(,. Acum am scris o singură literă, ca să nu priceapă n iuimii, D, şi cu un semn de întrebare. Căci faţă de existenţa ni loală a Daniei sînt un strein, ca şi cum aş vrea să ştiu i ne petrece în altă planetă. Nici rău, nici bine. Asta e liniiia. Se lasă să trăiască la întîmplare. Am întrebat-o in ultima scrisoare pe Mady: „Ce mai face Râul?" Ăsta e 163 ii* ;1 ca s-o întreb de viaţa pe care o duc ei, fără s-o întreb . de Dania. Dar Mady nici nu s-a glndit să-mi spuie ce face Râul. In tot timpul despărţirii am văzut că nu mai poate continua nimic între mine şi Dania. Iarăşi telefoane întîmplătoare? Şi viaţa ei de păpuşe, care nu este în stare să ia o hotărîre? Iar eu aşteptînd, suportând ridicolul aşteptărilor. Totul trebuie să se întrerupă, ceea ce a fost nu se poate prelungi, Dania mi-a arătat totdeauna că este incapabilă să se schimbe. Curajul acestei întreruperi e greu de avut. Dar acum am prilejul, fără nici o scenă care m-ar înduioşa prea mult şi ar risipi orice decizie, să desfac. Vor fi cîteva zile foarte rele pentru mine, dar n-am de ales. Voi păstra o experienţă în plus. Voi şti mai precis cum să priveşti pe oameni şi că nu trebuie să ai nici o încredere în ei, să nu ţii seama de jurăminte şi de lacrimi.. Voi fi mai puţin naiv. Căci Dania îşi va continua viaţa ei de fiinţă tulburătoare şi iresponsabilă. Oamenii nu rămîn aceiaşi, nu se poate conta pe ei. In primele zile Mady mi-a scris de multe ori, factorul îmi aducea mereu scrisori de la dînsa. Şi acum primesc tot mai rar. îmi spune că e foarte necăjită, dar nu-mi dă nici o explicaţie. Despre Dania, numai cîteva cuvinte. A plecat de la-'Sinaia. Acum e la Constanţa. Cînd şi-a schimbat locul? A trecut prin Bucureşti? Cît a stat la Bucureşti? N-a avut timp să-mi trimită un semn cît a stat în Bucureşti? In orice caz, atunci a găsit ea scrisorile mele, căci la început îi scriam. (Nu s-a priceput să-i spuie lui Mady să-i trimită scrisorile mele la Sinaia, iar pe mine nu m-a anunţat că şi-a schimbat adresa.) Scrisori în care eram prietenos, îi spuneam mici evenimente din viaţa mea de aici, ca unei surori, ca unei iubite şi îi puneam întrebări pentru lucruri mici, fără s-o las să bănuiască măcar că nu sînt sigur că voi primi vreun răspuns. In ce zi exact s-a făcut schimbarea Daniei? Şi Mady, care nu s-a priceput să mă ţie în curent... Dar îmi aduc aminte de o sîmbătă după-amiază foarte rea, cînd am suferit mai mult ca de obicei, m-am torturat plimbîndu-mă la nesfîrşire prin grădină. In ziua aceea trebuie să fi hotărît Dania să ne despărţim. Şi acum, alt peisagiu. Alţi cavaleri 164 împrejurul Daniei. Odată munţi, acum marea. Haine de munte, acum costum de plajă. Sporturi de munte, acum Mpurturi de mare. Gelozia poate construi toate amănuntele !■ '■ /.ilele la casa bunicii au devenit tot mai greu de tre-mt. Voi pleca, nu se poate admite ca Dania să se distreze, nu- un să număr minutele într-un loc neînsemnat. Bineînţeles, nu unde este Dania, ca să nu fac impresia că o urmă-rr.ic. Dar tot la mare, la Balcic. Dar prin Constanţa. La Gmsianţa, numai streini în preajmă, mă aşteptam să găsesc pe Dania printre ei. Toamna a sosit de multă vreme, în fiecare zi e mai frig. I.a Balcic, aproape pustiu. In fiecare zi alţi oameni pleacă. \111 găsit cîţiva cunoscuţi, care s-au dus unul cîte unul. iv plaje, dimineaţa, sînt aproape singur. Dania trebuie m se li întors, dar e inutil să părăsesc Balcieul. Sînt atît ilu l rist, că nu mă pot bucura de culorile minunate ale mării. Dar ce aş face la Bucureşti? în cel mai bun caz, aş începe >u Dania viaţa de odinioară. Iarăşi aşteptări, deziluzii şi ip« i aaţe, necazuri în fiecare clipă. Amicul B. a fost cîtăva vreme a ici, în fiecare seară vorbea cu nevastă-sa la Bucu-reiil.i. Vra să zică e aşa uşor de vorbit cu Dania! S-o caut? ' o ce să i explic în cîteva minute? Şi dacă voi găsi telefonul «o ocupat, ca altădată? Boala mea e mai insuportabilă ca loi.lennna, cu atît mai bine. Nu fac nici o sforţare ca să mu scutur din nefericirea mea. Spun: sînt bolnav. Dar e mul il să dau prea multe explicaţii despre boala mea. Cu iunie că din pricina asta neliniştile cu Dania capătă o şi mm mare intensitate. Mă simt şi mai singur şimainedrep-i i (11. N ici un doctor nu se pricepe să mă vindece, nici măcar nu ştiu bine ce am. Cei care mă văd necăjit din pricina Imlii simplifică şi-mi spun: „Exagerezi, te complaci în ■ ti urna asta“. Dacă n-aş avea dureri zilnice, aş crede că au dreptate. Şi, In sfîrşit, în ziua hotărîtă la întîmplare, dar pe care n nm vrut s-o schimb, ca să mă asigur că sînt încă stăpîn pe luptele mele, am venit la Bucureşti. Am sosit seara, n ilmm zi era întreagă înaintea mea. Dar pînă atunci aveam >.i aştept o noapte. Cînd plecasem, renunţasem la camera imm, acum n-aveam unde să stau. La rudele mele n-am pm vmiil, să am atîta îndrăzneală, să spun: „Dorm la voi 163 în noaptea asta". Am tras la hotel, cum nu mi s-a mai întîmplat la Bucureşti, şi mi-am simţit singurătatea şi mai deplină. Mobile streine şi fără stăpîn, o mie de oameni s-au perindat înaintea mea pe aici. Nu voi găsi cea mai mică amintire din viaţa mea de odinioară. De la 7 seara la 8 dimineaţa. Adică pînă la şapte şi jumătate dimineaţa, căci ultima jumătate de oră trece mai uşor, trebuie să mă îmbrac* Ultimele automobile care trec seara... mai multe, trei, două, unu. (Zgomotul unuia care încă se aude, cînd trece altul.) Apoi o bucată de tăcere. Şi apoi iarăşi automobilele care pornesc o dată cu zorile, unul, două, trei, mai multe. Am auzit fiecare pas care a trecut. S-au deşteptat păsările (există păsări în Bucureştii), s-au deschis vitrinele, au venit lucrătorii (pentru o casă care se construia peste drum. Am asistat la construirea ei) şi o mulţime de zgomote mici pe care le-am identificat, cu toate că nu ştiam mare lucru despre ele pînă acum. Viaţa în provincie îmi dase un oarecare calm, care credeam că va continua. Şi, întors la Bucureşti, m-am regăsit chinuit, incapabil să mă stăpînesc. Mă îmbrac şi încerc să încetinez gesturile. Ies în stradă la o oră la care nu-mi aduc aminte să mai fi fost. Cumpăr un ziar, apoi altul, Sînt primul client într-o cofetărie. Privesc fotografiile din faţa cinematografelor. Mă duc la vechea mea adresă şi întreb emoţionat dacă m-a căutat cineva la telefon sau dacă am vreo scrisoare. Căci Dania nu ştie că nu voi mai sta în casa aceea, şi trebuie să-şi închipuie că e timpul să sosesc. Nici o scrisoare, nu m-a căutat nimeni! Vra să zică, povestea mea cu Dania trece printr-o criză mai gravă decît îmi închipuiam. Căci nu credeam că Dania a tăcut cu voinţă, a decis despărţirea dintre noi, ci numai a lăsat să treacă timpul, cu firea ei tembelă. Socoteam că în toamnă mă aşteaptă exact viaţa de odinioară. Dar voiam să fac transformări (cum, nu ştiam). Voiam să plec de acasă, dar un al doilea portar îmi spuse: „V-a căutat ieri, la telefon, o duduie11. Tocmai ieri, ce coincidenţă! O singură dată. Şi eu, care credeam că am fost căutat în ultima vreme de mai multe ori pe zi. Dar dacă m-a căutat altcineva? Poate că Mady? Ce să mă fac în Bucureşti pînă la ora cînd îi voi putea telefona Daniei? Milly nu este aici, a plecat 166 ni concediu. încă o cofetărie. Să văd ce case noi s-au mai coiihI i’iiiL. < >ra zece. La 10 şi jumătate ar fi mai bine. Pînă atunci mo trăi fiecare minută. Am un noroc. Tînărul Râul e la ii tmlă dimineaţa. El îmi răspunde de obicei cînd o chem pe l *nii in, şi mi-ar fi greu să suport vocea Iui stridentă de copil ml (>(' Ş* sănătos. Ar trebui să spun cine sînt {m-ar recunoaşte dc u II,lei), să mă prefac că sînt îneîntat că stau de vorbă cu el, şi n-aş avea nici un chef să-i vorbesc. Şi el nici nu s-ar j-oinli să plece de la telefon prea repede, ar socoti că după .1 ni.il. de mare despărţire trebuie să-mi vorbească mult. l.ir Dania, cînd va veni la telefon, va şti de prezenţa mea, nu o voi mai putea surprinde sinceră. Apoi nu va putea ui indepărteze pe Râul şi va vorbi cu mine convenţional, , o in faţa unui al treilea. o secundă înainte de a face numărul de la telefonul I lamei, 3.46.22! Poate că Dania nu s-a întors încă la Bucuri şi i. E în străinătate. Poate că a murit. Sau s-a măritat. I'ouic că nu e singură acasă. Râul o fi rămas acasă. Sau vnilieso cu Mady. „Ce-o să fac atîta vreme fără tine?“ Şi i< 11<>i două luni de întuneric. Numai vagile veşti de la Mady, caic anunţau cîteva fapte, dar care nu transmiteau starea iiiilei.ească a Daniei. Poate că e telefonul ocupat. Un sfert ,|i iiceiindă după ce am făcut numărul, cînd nu se ştie dacă , ide,Ionul liber sau ocupat. Telefonul sună în casa Daniei, m dalii, de două, de trei ori. Ce tragic sună. Cine îmi va răs-l>111111c 1’ Poate servitoarea, poate... \ud: „Cine e aeolo?“ Mady sau Dania, căci seamănă Ini i c de la voce. „Caut pe Dania!" „Eu sînt!“ „Şi aici e .* >111n111111 Ce vorbă să spun mai întîi? Imputare? Declaraţie? \ iiccn Daniei: „De ce taci?" Nici o vorbă n-ar fi potrivită, n i.n'.işi Dania: „O să te rog mult să mă ierţi, dar uite ce c ini implă: chiar acum e la mine profesoara de italiană"... , \i mici altădată!" Am închis telefonul brusc. Asta e tot? \ vca lecţie, dar cum n-a imaginat ceva mai bun să-mi .11«11 ic? Trebuia să mă caute îndată, sau să iasă ea pe stradă, in c miiieţElisabethBergner17, în Ariane, aflînd că iubitul .. i ii iu im i I.!...) Trebuia să uite că are profesoară. Trebuia să-mi ,|.mc: „Mai cheamă-mă peste jumătate de oră, cînd termin Iceţ ui. Al,unei ne vom explica." Asta e tot! Ce trebuia să fac? •. n cnut peste cîtva timp, cînd nu va mai avea lecţia? 167 Ar fi prea umilitor să fac aşa ceva... Dacă aş putea să fiu indiferent, cum îmi promiteam de la distanţă, delaBalcic. Voi aştepta eu la telefonul meu. După ce va termina lecţia, mă va căuta ea fără îndoială. Să aştept. Cît putea să mai ţie lecţia? 10 minute, 15 minute, saupoate că abia începuse, o oră întreagă. Sau poate profesoara n-are oră fixă,rămîne mai mult decît trebuie. (Mulţumită că dă lecţii unei fete deştepte şi bogate.) Telefonul meu e mereu ocupat, poate că mă caută Dania şi nu[-l] găseşte liber. Dar dacă Dania, exasperată de a mă fi căutat de prea multe ori, renunţă tocmai cînd telefonul meu e liber? A trecut o oră, dacă aş chema-o eu? A trecut destul timp ca să nu mă umilesc prea mult căutînd-o. Numărul ei; cine îmi va răspunde? Râul. E acasă. Şi eu, care credeam că am scăpat de el, că e la şcoală! Mă primeşte cu o explozie de vorbe prieteneşti, li răspund la tot, mă bucur la fel, ca să nu las să se cunoască gîndurile mele ascunse. în sfîrşit, plasez întrebarea care era unica mea preocupare: „Dar Dania ce face?“ „S-a dus la şcoala de şoferi!“ Am trecut ziua aceasta penibil. Şi zilele următoare. Am căutat-o pe Dania la telefon. De cîteva ori. N-am găsit-o. Sau vorbeam fără să ne înţelegem, şi nu se gîndea Dania să-mi trimită singurul cuvînt normal: „Vreau să te văd!" Cîteodatăîi auzeam glasul emoţionat ca şi odinioară: „Te-am aşteptat atîta vreme, şi acum parcă n-ai venit"... „Tu!“... „Am vrut să te uit, dar văd că n-a fost posibil.“ De ce a vrut să mă uite? „Credeam că o să continuăm viaţa noastră minunată de odinioară!" Nu înţelegeam nimic. I-am spus: „Dar pentru prietenia noastră veche trebuie să-mi explici. Misterul acesta este intolerabil." „Ai dreptate, dar acum am lume la mine." „Cînd?" „Mîine!" „Mîine dimineaţă neapărat. Orice ar fi.“ „Promit." Cum am aşteptat la telefon? Dar Râul mi-a spus: „Dania a plecat chiar acum în oraş." N-a avut curajul să vorbească răspicat. Mady mă căuta, am putut în sfîrşit să-mi dau o întîlnire cu dînsa. Aveam să aflu ceva. M-am prezintat rece, indiferent pentru existenţa lui Mady, dorind numai să ascund panica în care trăiam din pricina Daniei. Mady a fost îndurerată. „Cum te-am aşteptat, şi ce rece ai venit! Asta nu se va putea uita niciodată." Mady mai spune, ca şi cum lucrul acesta n-ar avea mare importanţă: „Acum, că v-aţi hotărît să vă despărţiţi, tu şi Dania!" „Mărturisesc că n-am priceput nimic. 168 'Im puri arca Daniei". „E mai bine să nu mai vorbim. Tot i ■> li rhiiic să ştii e că eu am rămas aceeaşi". Şiapoi:„Cînd mi n hpus astăzi Dania hotărirea voastră, am rămas înmăr- ..... ii n“. Mă mira ce motiv avea Dania, dar şi eu hotărîsem ...|,,yi lucru, văzusem clar că nu trebuia să continuăm ' m(ii verbe. Mă durea mai puţin? In dimineaţa aceea am ■ mu al o pc Dania de mai multe ori la telefon, am cercetat imiie automobilele care treceau pe lingă mine, ca să văd il ne a 11 o pot descoperi. Şi după-amiază am căutat să vor-I" iu I iiupede cu mine însumi, căci nu găseam nici un prieten 1 a mi mi vorbească. \m văzut-o prima oară, la intrarea Ateneului. Ce trebuia mi Iar? Să salut? Să zîmbesc? Să arăt că mă bucur? Să eiuiimui scena de prietenie pe care am avut-o cu Dania, ■ îmi iin-am despărţit cu atîta vreme înainte? In pauză a ' i uit eu Mady la mine şi mi-a dat mina. Am vorbit lucruri im însemnate. La ieşire, am căutat s-o mai văd o dată. Am \ uzul o cum întîrzia să vie spre ieşire, căci mereu o întîm-piiui ei te un admirator care voia s-o salute cu toată ceremonia . I iar socoteam că am dreptul să-i spun încă o dată bună-reurii. Dania venise mai înainte la mine, deci aveam drep-l ul sa mă apropii. Scena aceasta, cum să fac să dispară din \ <11 ţn mea? Dania i-a spus lui Mady (care mi-a transmis mai pe urmă): „Sandu vrea să se împace!11 Mady mi-a adău-pal : „INu trebuie să te umileşti!11 < i dată a venit Dania chiar la un concert mai mic, la mi re nu credeam s-o văd. Dar numai o dată. La concertul viilor de felul acesta n-am mai văzut-o. Am întrebat-o pe Mmly „De ce? Măcar tu, Mady11... „Mi-a spus Dania să nu \ni, căci evreii vor fi alungaţi.11 N-am mai căutat-o la telefon pe Dania, n-am mai mers pi ni preajma străzii ei. (De altfel, lua automobilul chiar ■ Im poartă, şi n-aş fi putut s-o întîlnesc pe strada ei.) Sperii iu lotuşi că o întîmplare extraordinară va termina neînţelegerea. Auzisem că Dania se plimbă la Şosea cu maşina. In l uuuire zi? Pe la ceoră?Spre seară am fost la Şosea, departe. Si mu singur pe o bancă şi reflectam asupra aventurii mele, ,uire se încheiase fără de nici un sens. Priveam toate maşinile care treceau prin faţa mea cu nădejdea nebună că va epure Dania. Va fi singură? Se va coborî la mine? Mă va înţelege îndată? Aşteptam totuşi. Am plecat numai cînd 169 s-a lăsat noaptea complect şi cind Dania nu m-ar fi putut recunoaşte în întuneric. Despărţirea definitivă dintre noi s-a făcut fără de nici o explicaţie, întocmai cum fusese şi dragostea noastră. Ultimele noastre discuţii fuseseră turburi. Dania îmi trimisese, pe rînd, cuvinte de dragoste şi răutăţi. Eu îi făceam reproşuri sau îi vorbeam cu acelaşi elan ca şi odinioară. De ce n-am fi vorbit încă o zi la telefon? Şi încă un an? Ne întîlnisem numai din pricina unor întîmplări care n-aveau să se mai repete. Ştiam că s-a terminat totul între noi, dar voiam o scenă ultimă, căci aşa se încheie orice poveste. Cu Dania nu se întîmplase ceva nou, nu se măritase, nu începuse dragoste cu altul, ca să mai aibe timp să se ocupe de mine o ultimă oară. Credeam că după cîteva zile, văzînd că nu-i mai dau nici un semn, Dania, ştiindu-mă că sînt la Bucureşti, în aceeaşi casă18 şi deci aşa de uşor de găsit, mă va chema. La ora cînd mă căuta la telefon odinioară n-are musafiri, deci e liberă să nu se opună dorului. Multe zile am aşteptat frenetic. Voiam s-o sugestionez pe Dania de la distanţă şi s-o fac să desâvîrşească minunea. Dar ar fi putut avea loc între noi o conversaţie de adio? Una ar fi atras pe a doua şi aşa mai departe, şi nu s-ar fi încheiat nimic. Lipsa de iniţiativă a Daniei era de data aceasta folositoare. Sau cînd mă găseam eu în faţa telefonului, şi oscilam între hotărîrea mea şi tentaţia de a o chema. Dar nu încercam şi din frica să nu fiu primit prost: telefonul Daniei ocupat, altcineva care-mi va spune că nu e acasă, sau vreo vorbă aspră. Dania chiar, care nu se va pricepe să mă liniştească. Eram în faţa telefonului la un metru, şi totuşi, distanţa pînă la Dania rămînea imensă, pînă la lună... Pentru ultima oară, o conversaţie la telefon cu Dania! Pentru ultima oară să-i combin numărul telefonului, gest atît de familiar odinioară. Ce cuvinte să aleg? Despre ce să-i vorbesc? Ce să reţin şi la ce să renunţ? Nu voi putea să vorbesc tocmai de ce e mai important între noi: pricina despărţirii noastre. Iar alegînd alte subiecte, sînt neserios. La ce să mă refer din viaţa noastră veche? Ce cuvinte să repet, ştiind că pentru ultima oară mai pot face aşa ceva? Dar nici nu ştiu dacă trebuie să-i spun „tu“ sau „dumneata44, căci ea s-a desfăcut în două, prezente amîndouă totuşi: 170 acrea ni care încercam să schimb gîndurile cele mai intime (ihmmmi care se bucura văzîndu-mă mîncînd), şi aceea stre-iihi, ( ii alte preocupări fără de nici o atenţie pentru chinul nu ii. Pentru ultima dată! M-a întrebat o Yoce streină, puiil.d servitoarea. Mi-am spus numele întreg, şi chiar la lelclui) am înţeles că asta a pricinuit mirare. Servitoarea nu n cerut, cu o voce nefirească, să-mi repet numele. Altă-ilnlii eram recunoscut imediat numai după timbru şi pleca i1 n anunţe pe Dania fără să mai fie nevoie să mă întrebe .... sint. (Şi acum poate că m-au recunoscut, dar nu le vi iu a a crede că sînt eu.) Şi am auzit de la Dania un „alo“ nun l'crm ca de obicei, semn că socotea şi ea că trebuie să-mi \ ui'licască fără şovăiri. I-am spus la întîmplare: „Plec într-o cu la I orie din care nu mă mai întorc niciodată. Cred că trebuie i a mi iau rămas bun. Şi să-ţi doresc astăzi pentru tot ce ţi rr va întîmpla de acum înainte, căci nu voi mai avea nici un prilej să le transmit. Pentru Anul nou, pentru anul celă-. Ia 11 , pentru peste zece ani, pentru fiecare onomastică a ta, pi ni ni fiecare rochie pe care o îmbraci, tu, care pretindeai ni [i faci rochiile numai ca să-mi placi mie, pentru orice ne va întîmpla cu tine la care eu nu voi mai lua parte.“ Nn şl iam ce să-i mai spun. Şi aşa prost cum am putut, am ciulul: Gute Nacht, mein Kind. După ultima notă, am Inclus receptorul. Dania a vorbit ceva? „Nu adio, numai la revedere!" Şi din partea ei cîteva vorbe la întîmplare, • im i mi mai putea continua nimic. I >o-abia acum povestea mea se terminase pe deplin. Cum a f(i:;i iul îia zi după aceea, şi a doua zi, şi mai tîrziu? Uneori il a ni cile, un telefon la casa Daniei numai ca să mă apropii • l*1 ai ci peisagiu aşa de cunoscut. Auzeam cum sună telefonai, clirmînd pe cineva. Ştiam unde e aşezat telefonul ei, i c lucruri sînt prin preajmă, cum arată camera, celelalte i umere prin care străbate sunetul soneriei puse de mine în mişcare. Imediat ce cineva ridica receptorul, închideam eu, mu i înainte de a auzi vreun glas. Dar toate aceste amănunte nai vreau să le spun... Hnrurrfii, 17 decembrie [1936] SCHIŢE ŞI NUVELE SURPRIZE SENTIMENTALF Prinţul Eduard întinse mină albă şi mătăsoasă cunoştinţelor, trecu prin faţa oglinzii, unde îşi privi trăsăturile armonioase, ochii uşor obosiţi, buzele uşor dispreţuitoare, părul albit la tîmple şi, după ce lacheul înzorzonat îi prinse pe umeri pelerina, coborî agale, printre luminile strălucitoare, treptele de marmură ale clubului. In stradă îl aştepta Pinsky, prietenul fidel din tinereţe. Noaptea îşi întinsese mătăsurile albe, albastre şi roze, aruncase pe ele diamante, şi luna se legăna familiară, ca un candelabru, între două ramuri de argint. Frunzele teilor picurau umbre şi mirodenii. Prinţul Eduard făcu semn şoferului să plece înainte cu maşina şi porni cu Pinsky încet, apropiaţi. Tăcerea dintre ei dură mai multă vreme. Prinţul Eduard zîmbi, amintindu-şi că prietenul său avea să înceapă vorba, după obicei, asupra aceluiaşi subiect: Xenia. Xenia, minunata Xenia, aşa de zveltă şi de sprintenă, aşa de elastică şi de unduioasă, dînd impresia la mers că n-are greutate. Păr bogat apăsîndu-i capul delicat, ochi subţiri, nas mic şi nervos, buzele tremurătoare. Dar această făptură mică, făcută din linii neprecise, avea gusturi şi obiceiuri hotărîte bine. Moştenise sîngele nobil al familiei şi era mîndră de el. Fiecare mişcare şi vorbă a ei, deşi prietenoase, ştiau să păstreze distanţa între ea şi restul lumii, şi întrebarea ei cea mai precipitată nu înşela pe nimeni că era tot aşa de îndepărtată, tot aşa de singuratecă şi tot aşa de indiferentă. Graţioasă şi mîndră, o adevărată prin- 175 ţesă. Şi prinţul Eduard gîndi că are dreptate Pinsky să vorbească mereu, cu o nespusă dragoste, despre Xenia, fără ca să pară deloc naiv, aşa cum par părinţii cînd insistă prea mult să-şi laude copiii. Prinţul Eduard găsea firea mîndră a Xeniei pe deplin îndreptăţită. Ura mulţimea unde oamenii se asemuiesc între ei şi profanează existenţa prin cuvinte greoaie şi gesturi vulgare, unde se vorbeşte cînd nu trebuie şi cu sunete prea subţiri sau prea tari, se reflectează banal şi fără întrerupere. Şi cînd şi cei nobili făceau zilnic noi concesii, Xenia, mica lui prietenă, îl convingea că nu avea preferinţe ridicole şi că gusturile lui puteau prinde fiinţă într-o făptură nouă, şi care, prin farmecul ei, asigura pe oricine că are dreptate. Deseori stăteau de vorbă în sala cu portrete vechi, asupra unor timpuri dispărute, asupra unor oameni, odinioară neobosiţi războinici, acum iremediabil înţepeniţi, şi se înţelegeau de minune, se continuau armonic, lăsau tăceri a căror profunzime o înţelegeau amîndoi. în noaptea parfumată, laudele lui Pinsky pentru Xenia, oricît de obicinuite ar fi fost, nu i se păreau nici o impietate, şi îl aştepta uşor amuzat, dar nerăbdător să înceapă. Dar Pinsky prelungea tăcerea mai mult ca de obicei, ca şi cum ar fi fost preocupat de alte lucruri şi s-ar fi codit să le spuie. Exclafhă: „Ce frumos e cerul!“... aşa de nenatural şi fără nici o legătură, că prinţul Eduard îl privi pieziş, nedumerit . Abia mai tîrziu, cu o intonare de scuză: — Aş vrea să-ţi vorbesc despre Sonia... Prinţul Eduard nu-şi putu opri buza inferioară, încreţită de dispreţ pentru lume, să se încreţească şi mai mult. Dar îşi reveni numaidecît. Ştia că Pinsky îi pîndeşte toate gesturile şi că trebuia un motiv puternic şi multă încredere în prietenia lor veche ca să-i vorbească despre Sonia. Niciodată nu se mai întîmplase lucrul acesta. în conversaţiile lor lungi numele Soniei nu fusese niciodată pronunţat. Sonia era fata mai mică a lui Pinsky. Dar pe cît Xenia era de armonioasă şi fermecătoare, pe atît era Sonia de plată, de dizgraţioasă, şi apariţia ei în familia lui Pinsky era neînţeleasă. Avea o înfăţişare placidă, cu buzele umflate, faţa galbenă fără viaţă, ochii fără culoare, părul căzînd în laţe sărace, corpul greoi cu sînii mari, picioarele scurte şi fără formă. Impresie totală de încetineală şi de prostie degaja 176 coi'pu] unsuros şi rinced. Mmtea ^ asa de anevoioasă, invaţînd greu, memonnd greu, fgrg ambitîi si fără curio-/.ilate, expnmindu-se Pr^ntr'0 Vorbă înceată şi lipsită de I mel e, nefăcind decit reflexii bana]e sau întrerupîndu-se pnnţr-un rîset lătăreţ şi zgomţdos_ cînd mergea, pocnea pământul sub talpa, cmd încerc^ gg ge grgbească i se zdruncina tot corpul, cind cadea,^ raibjnea întinsă multă vreme, jelmdu-se. în casa nu 1 se facea^ observaţii se purta grija ca sa nu duca lipsă de nimic şi aVeau tăria s-o suporte fără sa se revolte pe faţă. Dar nici âfecţje nu-i arătau. O considerau inexistenta, cu toată tur}lu]enj.a făpturii ei dizgraţioase. Şi calmul nu era uşor, c^cî pentru Pinsky dizgraţia era o faptă mai de neiertat ca crana jn atmosfera aceea pură, ca gesturi nobile şi cuvinte pottjvite, fără ostenire trecute l>rm generaţii. Tăcerea se prelunga din nou. Prinţul Edu-.înl, cu toată plictiseala unei »stfel de conversaţii, simţi că trebuie sa-1 încurajeze pe î>insky. — Sonia? — Sonia... Am găsit prilejtj să o mărit... — Cunoşti... Şi termină abiaauzit, împingînd vorba cu o greutate penibila: Cu junele4]fred din tîrgul X... I iesigur, prinţul Eduard cun0stea pe Alfred, căci tîrgui \ era chiar pe moşule lui. June)ţA]fred era sţ ej descendent nl mini nume mare, dar bicisniţ gj ca fgptură şi ca minte, cu un cap prea mare şi bălăbănindu.se caraghios pe un trup subţire, lung şi încovoiat. Aveţ 0 Voce stridentă, care nu ■uni contenea dîndu-şi părerea dţgpre orice, vorbind singur, incapabil să asculte pe altul sai)gg ge oprească pentru vreo meditaţie. Dar de fapt inofensj^ cu jnjmă bună chiar si, :;c povestea, foarte bun gospodai prjnţu] Eduard alătură în mmte silueta Soniei, groasă Şi Aleagă, de a lui Alfred, lung şi subţire, la braţ pe strada prit|cjpajg a tîrgului, precedaţi ponte, cine ştie, de un lanţ întrebe Alfrezi lungi şi de Sonii groase, de toate vîrstele, trecinjju_sî unul altuia reflexiile imbecile asupra edificiilor. Voi să protesteze. Dar în felul acesta aveau săstapg de imaginea grotescă, p'l mdu-se stupid printre ţabloutj|e seni0raie şi reflectîndu-se multiplicat în cristaluri. îşi Stymbă vorba si mărturisi: Poate că ai dreptate. 177 Ajunseră în faţa casei lui Pinsky, care, după ce auzi părerea prinţului, sună prelung. O lumină se aprinse, un pas pocni podeaua, şi în uşă apăru Sonia. Apariţia siluetei vulgare în noaptea înstelată crispă buzele princiare ale jui Eduard, ca şi cum o picătură de noroi i-ar fi stropit lacul pantofilor. Se grăbi spre maşina care-1 aştepta aici. Nunta se făcuse tîrziu în toamnă, în cea mai strictă intimitate. Nici chiar prinţul Eduard nu asistase. Tatăl fetei se arătase generos, ca şi cum ar fi vrut să acopere lipsa afecţiei. Această generozitate semăna şi a bucurie de a fi "aranjat o chestie aşa de complicată, dar Sonia n-ar fi putut aranja astfel de nuanţe. Pinsky şi Xenia i-au condus la gară şi apoi, după cîteva vorbe obligatorii şi lungite anevoios din pricina trenului care întîrzia să plece, amîndoi se întoarseră şi mai solidari. Tot pe atunci prinţul Eduard, după îndelungi ezitări, se hotărî să-şi viziteze moşiile. In tîrgul X copilărise şi-şi petrecuse adolescenţa. Nu mai fusese pe acolo de zece ani, de la moartea tatălui său. 0 imensă melancolie îl aştepta aici. Găsi casa pustie şi mobilele, printre care trăise odinioară, prăfuite. Camerele 1 se păreau mai mari, şi paşii lui, cu toate covoarele moi, sunau lugubru. în grădina din faţă, copacii aruncau degete reMirate de spaimă spre cer, dînd drumul ultimelor frunze galbene, picurate cu roşu. Pe pămînt, grămezi de uscături. Intîrzie mult în salon, în faţa tabloului enorm al tatălui lui. Pe jilţul aurit, bătrînul prinţ se odihnea impunător şi armonios. Faţa lui galbenă, prelungită prin barba albă, mare, îl făcea şi mai ireal şi mai distanţat de ceilalţi oameni. Pictorul îi exagerase culorile palide. Buzele erau livide, nasul transparent. Numai ochii vii, de om inteligent şi voluntar la nevoie, luceau. Hainele negre şi decorul sumbru măreau distincţia personagiului. Prinţul Eduard fu mulţumit de rezultatul examinării lui. Recunoscu mîinile, la fel cu ale sale, fine, mătăsoase, nervoase. Buzele crispate, ca şi cum dezgustate de oameni, erau asemănătoare. Dar ochii îi fură atraşi spre o mică pată roşie, şi fruntea i se încruntă de amărăciune. Bătrînul prinţ găsise cu cale să pozeze cu semnul decoraţiei la butonieră, semn primit ca elogiu din partea unor oameni medi- ii 78 nori, a căror părere nu conta, semn inutil şi ridicol pe pieptul unui om al cărui străbunic de sute de ani îl dăduse el însuşi :,t i v i lor, anonimii, ca răsplată că-1 ajutase în vreo faptă însemnată trecută de mult în istorie. Ieşi din casă şi o porni j.e strada principală a oraşului. De atîta vreme nimic nu se schimbase. Aceleaşi case mici, retrase în fundul grădinilor, copacii, florile. Magazinele umile, înghesuite, cu negustorii in uşă, aşteptînd muşterii. Biserica cu ceasornicul de unde bătăile orelor spintecă liniştea. Şcoala primară şi clubul. < ii adina publică cu ornamentaţiile de la mijloc şi cu chioşcul pentru muzica militară. Şi oamenii păreau aceiaşi. I >o pildă, deputatul democrat Zugu, cu burta rotundă şi pusa triplată de prea multă mîndrie, care îşi făcuse popularitate perorînd vorbe caraghioase şi cu efecte imense asupra netoţilor, împotriva ciocoilor în genere, şi exem-phl'icînd prin familia prinţului Eduard. Trecînd pe lingă prinţ, îşi savură triumfurile şi, cum prinţul îl privea cu aceiaşi ochi potoliţi cu care privise dughenile copilăriei, se umflu încă de satisfacţie. Mai departe, la ferestrele casei ni turlă, domnişoarele tomnatice Roro şi Cleo mişcară încă udată perdeaua pe care o mişcau de 50 de ani ca să privească pe vizitator şi apoi să-şi gungurească pe nerăsuflate reflecţiile. Asemeni cu două ciori care s-ar uita curioase şi apoi ar începe să croncăne. La uşa verandei apare senior Basilio, arbitrul eleganţei incontestabil al tîrgului. Cărarea la mijloc impecabilă, mustaţa strînsă deasupra gurii cu buzele ironice, haina plină de nasturi, pantalonii cu dunga perfectă. Se uită în cunoscător după silueta prinţului şi, ca să-şi ascundă invidia hi faţa unei distincţii, ale cărei secrete nu putea să le afle cu toată truda, aprobă cu oarecare rezerve. I’rinţul îşi continuă plimbarea, melancolic şi în acelaşi l unp amuzat, revăzînd obiceiurile tîrgului. Dar din nou Jrunîea i se încruntă. Se găsise pe neaşteptate în faţa loco inţei lui Alfred şi i se păru chiar că vede lume la fereas-iră. îşi aduse aminte de nunta Soniei, care se săvîrşise cu c.itcva săptămîni înainte, şi o întîlnire i-ar fi fost foarte neplăcută. Voi să traverseze. Dar, ajuns în mijlocul străzii, ne nuzi chemat puternic şi, cînd întoarse capul, văzu silu-ein greoaie săltînd în fugă ridicol pe picioarele umflate, cu faţa bucuroasă, arătîndu-şi dinţii laţi, şi înainte de a 179 iz* fi avut timpul să facă vreun gest, se simţi sărutat pe amîn-doi obrajii. — Ce bine-mi pare că văd pe cineva de acasă! Prinţul Eduard, cu o privire circulară, văzu toată strada: domnişoarele Roro şi Cleo, la fereastră, amuţiseră de mirare şi uitaseră să se mai ascundă după perdea. Deputatul Zugu improviza noi fulminaţii împotriva ciocoilor hipocriţi care, cu toate pretenţiile lor, au gusturile cele mai de rînd. Senior Basilio, la uşa verandei, arăta un dispreţ nelimitat şi reflecta vizibil: ce cumplită ^decădere! Şi în mijlocul pieţii, el, descendentul de viţă regală, sărutat zgomotos de fetişcana umilă şi dolofană. Scenă grotescă! Revolta i-a durat numai o clipă. Şi deodată a simţit că-i năvăleşte în toată fiinţa o senzaţie pe care n-o mai cunoscuse, ale cărei armonii nu le mai atinse[se], el, care crezuse că nimic subtil nu i-a scăpat, şi involuntar mîna lui mătăsoasă se puse mîngîietoare şi părintească pe pletele fetei. îşi descreţi fruntea şi, depăr-tîndu-se, urmări melancolic cum o frunză galbenă se desprinse de ramura oglindită în senin, dansă în aer fără grabă şi apoi se alipi de trotuarul stropit cu pămînt. O AVENTURĂ MICĂ PE O PLATFORMĂ URIAŞE Studenţii, adunaţi din toate colţurile lumii la cursurile
  • vară de la Dijon, au fost invitaţi într-o zi la Beaume, locul colinelor armonioase şi al vinului parfumat. S-au v izitat două biserici vechi, apoi s-au pus la dispoziţia drumeţilor cîteva butoaie cu vin, la care s-au repezit toate neamurile, fete sau băieţi. Cu greu li s-a putut atrage atenţia, mai tîrziu, că trenul îşi anunţase plecarea. Luasem loc In ungherul unui compartiment, în faţa unei micuţe japoneze, cînd, după ce făcuseră impresia că vor rămîne acolo, I inerii s-au repezit şi au luat cu asalt trenul. In cămăruţa unde eram au intrat o mulţime de nemţi, toţi beţi pe jumătate, s-au înghesuit pe bănci şi ne-au subţiat în colţurile noastre, pe mine şi pe necunoscuta mea însoţitoare. O examinam fără speranţa să descopăr ceva. Japonezii îşi au aranjate trăsăturile lor interioare diferit de ale noastre, încît înţelegerea ni se pare exclusă. Avea părul negru, tras cuminte pe după urechi, faţa i se prelungea fără să-şi permită nici o încreţitură revelatoare, ochii se deschideau catifelaţi, pielea transparentă tremura uşurel. Mîinile şi le strîngea una lîngă alta, căznindu-se parcă să ocupe cît mai puţin loc. Impresie de profundă umilinţă. In jurul nostru nemţii rîdeau în cascade, se ghionteau, cîn-tau, făceau spirite, îşi consumau beţia. Un oarecare Fritz îşi bălăbănea capul ca o lună plină, roz ca o felie de şuncă, cu trei fire galbene răsărind din chelia imensă, cu ochelarii doctorali strîmbaţi pe nasul cîrn. Alături, Karl, lung şi 181 uscat, cu mîinile şi picioarele interminabile, intona Gau-deamus, lungindu-şi gîtul de cocostîrc... Hans scotea o sticlă furată şi, între două imprecaţii, sorbea lichidul, iar înghiţiturile lui pocneau cu tot zgomotul din compartiment. Oskar declama Des Săngers Fluch1, cu gesturi corespunzătoare, adresîndu-se fiecăruia pe rînd, cu toate că nu-1 asculta nimeni. Frantz, adormit pe jumătate, sforăind cu intermitenţe, întreba cîteodată, mereu cu aceleaşi vorbe: „Was ist denn?“ Alţi doi, cărora nu le-am reţinut numele, imitau diferite animale. Era şi o fată, Frăulein Mitzi. Grasă roşie, unsuroasă, fierbinte, cu ochii împăienjeniţi de melancolie vieneză şi de vin. Mă uitam pe rînd la toţi, mereu mai îngrijorat de scandalul care lua proporţii. Japoneza se micşorase încă, se alipise de geam ca o petală, cu grija ca nu cumva să atragă atenţia asupra ei. Fritz pierduse echilibrul complect şi căzuse peste Karl, care nu băgă de seamă în pasiunea cîntecului. Hans, după ce golise sticla, se uita acum în zare la ea, sperînd să mai descopere vreo picătură rătăcită. Oskar îşi terminase poezia şi acum începuse, tot aşa de inepuizabil, Die versunkene Glocke2. Frantz dormea buştean. Cei doi fără nume, după ce încercaseră toate limbagiurile animalelor, îşi împăcaseră duetul unul lătrînd, cebăTF mîeunînd. Mitzi, maternă, îşi privea-ţcoreligionarii, socotindu-se un incontestabil .punct denchilibru şi de atracţie în halucinaţiile celorlalţi. £)e altfel, prin nu ştiu care exclamaţie, atrase brusc privirea nemţilor şi îi armoniză. Începură cu toţii un imn de slavă pentru diva care zîmbea satisfăcută şi răsfăţată. Au pornit urale, apoi discursuri. La urmă gesturile li se făcuseră tot mai întreprinzătoare. Cu spaimă vedeam îndrăznelile lor de oameni inconştienţi spre femeia bleagă, grasă, fără împotrivire. Ca o alarmă deznădăjduită, inutilă, dar pe care nu te poţi împiedica să n-o trimiţi, mi-am îndreptat privirea spre micuţa japoneză. Şi atunci s-a întîmplat o minune ce a durat o secundă, dar secunda s-a solidificat pentru totdeauna în memoria mea de obicei şubredă. Faţa ei a făcut o mişcare, pleoapele s-au închis pe jumătate, şi de pe buzele ei subţiri s-a desprins, încetişor, transparent, dar totuşi vizibil, plutind prin aer şi căzînd pe ochii mei, un surîs. Purta în el toate sensurile: tragic şi cu speranţe, îngădu- 182 itor şi revoltat, protestînd şi, în acelaşi timp, resemnat. I-am simţit forma lui mîngîindu-mă. A fost o clipa de înţelegere perfectă a noastră, neprevăzută pentru doi oameni necunoscuţi, din alte lumi şi cu alte gusturi, clipa care anunţa fericiri depline sau poate dezastre, dar care se stinse înainte de a-i da o consistenţă, lăsîndu-mi însă, cu toate că diafană, certitudinea fostei ei existenţe. Asemeni unui corp ceresc, venit din necunoscut, care s-ar apropia, ar ameninţa sau ar promite, şi apoi printr-un salt nou ar porni cu aceleaşi capricii, vertiginos, în spaţiu. Trenul se opri tot atunci. Japoneza, cu faţa din nou imobilă, puse piciorul delicat pe prima treaptă, apoi pe a doua, tot mai departe de mine, pe strada care o pornea nesfîrşită, prin oraşe, pe cîmpuri, pe ape, pînă în ţara ei de dincolo de lume, pentru un an, pentru toată viaţa ei şi a mea, pentru eternitate. CHINURI Noaptea tîrziu, în camera cu pînze negre, cu lumina slabă şi tremurîndă a cltorva luminări, în liniştea profundă, alături de cadavruTPaulei împresurat de flori şi de frunze, Sandu reflecta: „Veghez pe Paula, nevasta mea, moartă... De ea, legate toate amintirile tinereţii mele şi toate planurile pentru viaţa întreagă, şi totuşi, chiar în clipele acestea, cînd corpul căruia îi cunosc toate misterele putrezeşte sub ochii mei, lucid îi pot reconstitui fiinţa neînsemnată, greşelile mele _şi greşelile ei, fără remuşcări şi fără scuze, numai din diabolicul gust de a şti adevărul exact. Sînt perfect lucid. Pot spune cîţi metri pătraţi are camera în care stau, ce obiecte sînt, de unde am cumpărat fiecare obiect şi cît m-a costat fiecare. Alături moartea, misterul cei mai important, în umbra căruia ar trebui să ne orînduim toate gîndurile, moartea desăvîrşindu-se în tovărăşia mea, şi totuşi pe mine mă obsedează acum discuţiile recente cu Paula, cînd am constatat că plouă în podul casei şi că trebuie reparat neîntîrziat. Oare peste cît timp, ţinînd seama de doliul meu neaşteptat, voi putea să hotărăsc reparaţiile, fără să mă simt vinovat faţă de mine că am astfel de preocupări în clipe aşa de grave şi să-mi indispun rudele, care-şi pun toată atenţia să descopere temeinicia suferinţii mele? Va trebui să mă folosesc de o stratagemă. O să spun: «Fac reparaţii numai ca să satisfac una din ultimele ei dorinţi». De voi izbuti să spun asta cu 184 ton impresionant, atunci ceilalţi vor admite hotărîrea mea chiar cu simpatie. Alături, Paula moartă. Ce aş da să nu l'i murit? O sută de mii? Desigur! Două? Da... Un milion. Nu pot, căci n-am! Comod, şi astfel scăp de remuşcări. N-am ! Dacă aş fi milionar, ar fi penibil căutînd ca să găsesc suma exactă pe care aş da-o. Cu toate că şi acum aş putea totuşi încerca să cer, să explic, să mă îndatorez, să fur, indiferent dacă izbînda n-ar fi probabilă. Cum aş face ca să salvez moartea mea, de pildă, sau, mai ales, torturi prelungite? Sau, mai bine, ca să salvez pe Paula, dacă Dumnezeu sau Diavolul ar face un pact cu mine, cît timp aş suporta o durere de dinţi? Gradul tăriii acelei dureri ar putea, dacă experienţa s-ar generaliza, să măsoare forţa de caracter a fiecăruia. Şi cu toţii ar renunţa, fie sinucigîndu-se, fie, dacă n-ar fi posibil, renunţînd la pact, spunînd filozofic: «Cu toţii murim doar. Ce importanţă au cîţiva ani mai mult sau mai puţin faţă de eternitate!». Dar e nu numai o profanare, dar şi pueril ca în clipa aceasta să mă gîndesc la atîtea lucruri neînsemnate. Aş putea să profit şi să meditez asupra morţii, gînd care mă tur-mentă de atîtea ori, în clipe cînd, fiind prea sănătos şi fără griji, sînt fatal artificial. Sau cel puţin să retrăiesc pentru o ultimă oară prima mea dragoste, primele emoţii şi nesi-guranţe. O epocă de sentimente nuanţate... Cu toate că retrăirea e grea. Dacă ar fi fost clipele acele întrerupte brusc, atunci memoria le-ar putea reface în prospeţimea lor, şi nostalgiile trecutului le-ar poetiza încă, dar la noi, după nuntă, totul a devenit obicei, îmbrăţişările s-au dat distrate şi la ore fixe, nici o emoţie, nici o sfială, nici o aşteptare, nici o surpriză în gesturile noastre cele mai intime. Ceea ce-mi păruse odinioară o mutră delicioasă de zăpăcită micuţă, mai pe urmă mi s-a părut un defect de logică enervant. Şi ochii şireţi, şi gura rotundă, şi mîinile iniei în vecinică agitaţie... Caraghioasă scumpă! O botezasem cu numele caraghios de Kiki. Kiki! Nume plasat acum pe moarta de alături, care, cine ştie, cu mintea ei zăpăcită, rezolvă problemele esenţiale ale Existenţei... Nunta i-a priit. Paula a început de îndată să se îngraşe. întîi faptul trecu neobservat. Apoi luă precauţii. Mînca puţin, alegea hrana. Credeam că exagerează, dar observai ciirînd că are dreptate. Obosea la plimbare, transpira uşor 185 — şi ce nepoetic este o iubită transpirată! — o strîngeau mereu pantofii. Carnea îi ieşea peste baretă, plină, umflată, abia se strîngea la glezne, şi apoi urca tot mai bucălat. Odinioară, la îmbrăţişări era un arc frenetic încordat asupra mea sau aplecat pe spate, şi totuşi ţinîndu-şi echilibrul, inventa formele cele mai felurite, repede schimbate şi înlocuite prin noi şi minunate improvizaţii. Acum sărutul mereu identic, şi posesiile aceleaşi, cu o plăcere egală, fără pregătiri şi fără stridenţe, cu aceeaşi oboseală la urmă, de femeie grasă şi obicinuită. Paula moartă alături, aşa de neschimbată, că-i greu să-i dau o interpretare nouă şi să am prilej de vreo nouă deznădejde sau sadică desfătare. Şi conturez formele, sînii umflaţi şi ultimele secrete. Ştiu tot, cunosc tot, privesc acum acolo, ea moartă, şi eu, peste rochie, privesc acolo! Toţi împrejurul meu îşi zic: «Sărmanul Sandu !» Iar eu sînt cu privirea aţintită asupra sexului Paulei, gust monstruos, pe care nu pot să-l alung din minte, şi nici măcar gust, căci, de fapt, lucrul nici nu mă interesează! Port în toată fiinţa mea banalitatea vieţii cotidiene, vorbele obligatorii, faptele umile, apropierile identice. Sînt incapabil să înţeleg că în existenţa noastră s-a întîmplat ceva neobicinuit. Poate că, deoarece îmi aţintesc prea mult atenţia, mă torturează demonul analizei şi, disecînd, distrug. De altfel, nici nu-ştiu întrucît această analiză e corespunzătoare adevărului, măcar pe faţete. Poate, în definitiv, porneşte tot de la temperament, şi culege, fără voie, numai anumite exemple. Căci, într-ade-văr, toate concluziile sînt: sîntem cu toţii meschini. îmi dau apoi precis seama de prezenţa acestei lucidităţi, deci ea trebuie să suporte încă în mersul ei influenţa vanităţilor mele... Acum mi-e foame. Am refuzat, bineînţeles, insistenţele amicilor de aseară. Era necesar. Aşa se face totdeauna. Prima mîncare se refuză, din a doua numai se gustă după multe intervenţii, la a treia mănînci, după obicei (la început mai mult mîncările care îi plăceau ei)... Dacă aş fi primit de îndată să mănînc, s-ar fi reflectat neprietenos, alţii mi-ar fi luat apărarea pervers sau stîngaci, aş fi pus în mişcare o mulţime de scene caraghioase. De altfel, şi ceilalţi 186 insistau tot după formele obicinuite la astfel de ocazii, căci ştiau că aşa le e datoria, cu toate că eu, după datoria mea,, nu voi lua. O scenă amuzantă, căci şi unii şi alţii ştiau dinainte ce vom face, şi totuşi continuau cu «te rog» şi «nu, mergi» în preajma moartei. Am diferite scuze. Toţi sîntem la fel. Cea mai însemnată ocupaţie a mea a fost să examinez gesturile celorlalţi cu ocazia unor evenimente mari. Diferenţa dintre noi este că ei, prin complezenţe, escamotează adevărul, îl interpretează binevoitor, în timp ce eu am curajul să-l suport. Falsitatea cu care mi s-au transmis toate adevărurile naţionale, familiale sau sufleteşti a pricinuit cea mai adîncă suferinţă a adolescenţei mele. Să mi se fi spus răspicat: «Oamenilor le este foame în momentul cînd le moare cea mai apropiată fiinţă. Nu trebuie să se sfiască să mănînce.» Am găsit în buzunar o bucăţică de şocolată. Trebuie să desfac încet foiţa de cositor care foşneşte. în liniştea profundă, pîlpîitul de luminare şi foşnetul unei foiţe de cositor. Şi acum, în faţa moartei, eu topind în gură şocolata! Căci ar fi fost ridicol să nu mănînc, cînd gîndul mi-ar fi venit, numai pentru că nu se cade. Mărturisesc, moartea Paulei n-a produs nici un zbucium în mine neaşteptat. Doar acest potop de reflexii, mult mai abundent decît de obicei, şi care nu-mi demonstrează decît că nu-mi pot pierde controlul asupra mea. Nu m-a impresionat nimic, cu toate că nu sînt medic, deprins cu astfel de lucruri, şi nici n-am avut ocazia să le privesc din aşa apropiere. Nici draperiile negre, nici popii, nici consolările cunoştinţelor. Cunoştinţele numai m-au plictisit. Care de care mai imbecili, cu vorbele lor ocazionale. Se repeta: «Curaj», «Aşa e viaţa», «Ce rău ne-a părut», «Cine ar fi crezut». în cel mai bun caz, au fost sincer impresionaţi timp de cîteva ore. Şi-au dăruit cîteva ore de tristeţe (de aşa de proastă calitate, de altfel!) din zecile de mii de ore pe care le au de trăit. N-o să le port recunoştinţă pentru atîta lucru. Cu atît mai mult cu cît aceste sînt de fapt tot nevoi personale, şi mascate sub formă de daruri, de a se văieta de moartea proprie care-i aşteaptă curînd. Mi-e sete. Şocolata mi-a produs o sete intolerabilă, care o să mă frămînte cu atît mai mult cu cît mi-am dat seama 187 de ea, şi în acelaşi timp de imposibilitatea în care sînt acum ca să mi-o potolesc. De acum voi repeta la infinit : «Mi-e sete ! Paula a murit, mi-e sete; Paula putrezeşte lîngă mine, mi-e sete; pe Paula o vor acoperi mîine cu pămînt pentru veşnicie, mi-e sete !» Aş putea cere un pahar cu apă. E obiceiul să te prefaci că nu poţi mînca în aceste momente, dar nu ştiu ce e cu băutul. Mi s-ar întinde apoi, de cei care mă invitau aseară să mănînc, şi pe figura lor aş ceti nedumerirea dacă cererea mea este sau nu o impietate. De ce nu mă impresionează moartea Paulei? Poate pentru că mă aşteptam la ea. Doctorul îmi spusese că pe inima ei nu se putea conta niciodată. înţelesesem bine... într-o zi, repede, Paula mă va părăsi... Se întorsese ieri dimineaţă, din piaţă, mai ostenită decît de obicei, transpirată, cu păru] prost pieptănat; îşi aruncase pantofii, îşi scosese pardesiul şi se trîntise pe patul din camera noastră de culcare. Tocmai îmi căutam un nasture de manşetă. Am trecut pe lîngă ea şi mi-au displăcut ciorapii ei, cu cîrpitura lor lungă. în spatele meu, Paula reflectă: «Ştii, Sandule, că mazărea s-a scumpit din nou !» M-am mai foit prin cameră, am în-trebat-o de nu a văzut butonul de manşetă, dar cum nu mi-a răspuns, am crezut că a adormit. Am ieşit, şi peste o jumătate de oră a venit o slujnică şi mi-a spus: «Coniţa e moartă'!» O găsise în cameră cu gura deschisă, cu ochii ficşi, şi, cînd o atinsese, simţise că e rece. Şi aici un detaliu interesant. Slujnica era nouă, abia de două zile. Nu se pricepea cu ce voce trebuie să mă anunţe. îşi dădea seama că ar fi fost caraghios să înceapă să ţipe. Ştiu că în primele secunde am analizat timbrul vocii subretei, şi numai apoi am trimis după doctorul casei de peste drum de noi. Doctorul a văzut pe Paula, apoi a venit cu vorba: «întocmai cum prevăzusem!» Aceasta mi-a făcut mult bine, căci mă scutea de multe nedumeriri. Ca şi slujnica mai înainte, eram încurcat de scena pe care trebuia s-o joc. Aşa, subliniind înţelegerea noastră veche, doctorul îmi arătase că pot să fiu calm. Tot el simplifică noile mele ezitări: «E inutil să te duci deocamdată la ea. îngrijesc eu de tot. Ieşi mai bine la aer.» Am ieşit şi am colindat străzile. Mi-am cumpărat şi noi butoni de manşetă. Cînd m-am întors, to- 188 iul devenise oficial, altă casă parcă, alte obiceiuri, alte zgomote, iar în mijlocul salonului Paula, cu totul alta. I >e aceea n-am priceput nimic, nu mi-am întrerupt o clipă reflexiile asupra mea şi asupra celorlalţi. N-am reţinut ar de fiecare dată mă chinui, ca şi cum n-aş avea nici o bamiială asupra creaţiei mele. Scaunele din camera lor a ii mereu alte pluşuri... Masa e ovală, dreptunghiulară u pal rată. Tablourile au mereu alte înfăţişări. în cadre m /.bale marea, se întunecă munţii sau rîde perpetuu Gio-■ nmlii. Istorie de o mie de ori închipuită în alt fel şi de o mm de ori părînd adevărată pentru temperamentul meu, . ne o am crezut niciodată în nimic, în nici o abstracţie a ii iei măcar în ceva concret, şi nu m-aş fi mirat dacă, i. uliiidii-mă, aş fi găsit în faţa casei altă stradă, mobilele aa ae mişte şi pereţii să danseze. 193 n* Şi groaza ca vreunul din apropiere, fidel pînă atunci, să-ţi spună brusc: „Ştii, m-am săturat, plec... pentru tot-deauna“. Cuvinte pe care niciodată nu le-am înţeles pentru că eu nu m-am putut despărţi pentru totdeauna, fără complicaţii şi ezitări, nici măcar de un obiect umil. Şi apoi îi va place... Actul care, mai presus de scrupulele tale, te împacă, te apropie, accepţi. Chiar de nu va mărturisi-o, Irinei îi va place şi mai mult ca odinioară. Cu mine — amant — îmbrăţişările erau întrerupte, chinuite, nesigure, frenetice dar scurte. Puteau fi pe gustul unui om neliniştit, capricios, dar nu a unei fiinţe sănătoase. Să ai un lucru aşa de bun la dispoziţie! Ce chilipir! Părînd pentru Irina ceva fantastic, o sursă de inepuizabile beţii, căci ea îşi aminteşte aşteptările îndelungi pentru împlinirea lui, dorinţele ascuţite prin somn, cînd, căutîndu-mă, nu mă găsea lingă dînsa; sau plecarea mea bruscă, iar ea ar fi vrut să mai rămîie, goală, caldă, mîngîioasă... Şi acum aşa de confortabil ! Pînă ce obicinuinţa îi va da o siguranţă, o linişte, şi convingerea că totul era destul de neînsemnat. Şi, gîn-dindu-se la mine şi amintindu-şi de vechile ei freamăte, va poetiza şi va face diferenţa între dragoste şi viaţa conjugală. Mici pretexte de visare, de mîndrie de a fi avut un trecut măd puţin prozaic ca viaţa actuală, de cuvinte bune, ca astfel să i se pară că a fost totuşi, întrucîtva, fidelă; dar n-ar mai schimba şi n-ar mai reîncepe. Aşa cum am visat-o astă-noapte: parcă eu eram altul, şi aceluia i-a spus tainic: „Să-ţi mărturisesc, dar să nu spui la nimeni. Am suferit mult la început, dar la urmă m-am deprins!“ O ! Nopţile acelea grozave, şi mai ales noaptea lor primă! Cînd, cu toate că singur în odaie, învîrtindu-mă neobosit împrejurul mesei, aruncat din perete în perete ca de rachete, asistam la sindrofia lor, clipă cu clipă! Toate invenţiile cele mai uimitoare, fotografia de la mii de kilometri sau telefonul cel mai perfect, nu vor izbuti să dea un rezultat aşa de subtil, aşa de detailat ca mecanismul minţii mele chinuite! Alături de mine, patul dezordonat, cărţile preferate aruncate, deschise din cînd în cîr.d inutil, căci nu înţelegeam nimic, cadavre, căci pentru mine viaţa 196 Im' m> sl insese, în faţa cărora zadarnic pui întrebări şi ceri ■ daruri; gramofonul cu plăcile, toate cvatuoruri lui Beetho-vi n fără sens, căci de încercam să pun o placă, melo-.11.> uşa de scumpă şi cunoscută devenea insuportabilă; 11mii11‘ cumplită, ca şi cum universul întreg s-ar fi oprit iu loc, ca şi cum vorba omenească n-ar exista pe lume, şi iu i ujicriam de cel mai mic zgomot al meu. Şi tot alături .....inc, tot aşa de aproape, substituindu-se realităţii, dar mi complect, ca să mă facă să uit singurătatea acelei rea-lii.iţi, altă cameră, gătită şi bine curăţită, cu un vas cu lloi i şi cu o cutie cu bomboane făcute să ascundă aspectul Iic cu re-1 dă ligheanul conjugal, cu patul amplu, unde, de nli plapuma de mătasă, ies alături piciorul subţire şi !■ ic imul masiv; şi peste tot, cu profuziune, luna magnifică tu micind buchete de lumină. Şi ieri, neaşteptat, într-un ziar, sub o cruce neagră, In mijlocul unei lungi bande de „îndureraţi11, Irina. De l n I>i, era scris „Irena11, după vechiul ei obicei de a se iscăli, lîililcauna îi arătam că e stupidă această iscălitură, ames- i cc caraghios de franţuzesc şi românesc. Trebuia Irina, sau, in cd mai rău caz, Irâne. Găsea că am dreptate, dar era 11re11 leneşă ca să-şi schimbe obiceiul. Şi, după cum se vede, şi-a păstrat la fel semnătura şi în lipsa mea, fie dinii n ncmărturisită dragoste pentru certurile noastre amicale, iic din dorinţa de a-mi face împotriva gusturilor mele, şi ii ii Ici n-şi demonstra complecta eliberare, fie din nebă-r.inc de seamă. Rudele, fără nici o reflexie, i-au trimis ne... Iu ziar numele obicinuit. Desigur, se petrec cu ea Mcimi lucruri obicinuite la astfel de ocazii. Burgheză deplinii, Irina nu poate renunţa la nici un detaliu al ritualului. I'npii, cu toate cîntecele lor, draperiile negre, colivele, cuineii, aşezarea în biserică în sicriul descoperit, aşa pre-< um se cade. Ce mult ne băteam joc odinioară de toate Im mele caraghioase, plasate în clipe veritabil tragice, cînd, rmmiml ici, pe sub teii înfloriţi, ne plimbam ţinîndu-ne de mină. M-a aprobat cu atîta febrilitate, şi acum face vuid cu toată lumea. Nu e de vină? Dar la nuntă s-a compui t ni alt minteri? S-a lipsit, cu toată tragedia ei, de be-i cn Iu şi voaluri, de cavaleri de onoare şi de felicitări, de 197 admirarea cadourilor, de biserica plină de invitaţi, cu „Isaia dănţuieşte“, cu buchetul de flori, cu beteală şi cu bomboanele argintii aruncate din amvon? Îmi făceam eu iluzii, crezînd în nişte aprobări care nu însemnau nimic, ci numai mărturiseau că Irina era fericită în apropierea mea? De fapt, ea nu tindea să devină decît „une sainte et douce femme11. Şi astfel, şi nunta şi înmormîntarea, care se fac o singură dată, nu trebuiesc escamotate! Ce oroare! Ea, moartă, şi eu fac astfel de observaţii înciudate! îmi voi lua însă apărarea: pentru mine Irina a murit în clipa cind m-a înşelat. Era ruptă orice posibilitate de a continua dragostea cu grijile şi deliciile ei de fiecare clipă, de a ne scrie şi chiar de a ne vedea, sau de a avea vreo veste cît de vagă unul de la altul. A regreta moartea Irinei este pentru mine a regreta moartea unui poet din alt secol ale cărui versuri mă obsedează zilnic. Căci putrezirea Irinei, la care nu asist decît de la distanţă, nu poate să-mi furnizeze decît noi detalii pe decorul reveriilor mele. De altfel, moartea Irinei o să mă obsedeze totdeauna, căci va fi un veşnic motiv de melancolie in care se complace temperamentul meu. De mine, personagiu perpetuu tragic, va profita memoria Irinei mai mult decît de ceilalţi mai apropiaţi de dînsa, care vor ţipa la început cum eu n-aş fi în stare, dar care se vor consola complect (căci aducerile-aminte viitoare vor fi convenţionale şi mai ales la aniversări). E drept că de n-ar fi pretextul Irinei, melancolia mea s-ar folosi de un fapt mai umil, de o pasăre moartă, de cîteva frunze galbene sau de un stîlp de telegraf strîmb ! Cînd te gîndeşti că acum Irina a dispărut pentru eternitate, că puţinul timp cît mai rămîne construită suportă exhibiţii (sicriu, dric, groapă), pe care, vie, nu le-ar suporta pentru nimic în lume, şi totuşi, dacă ar scăpa ca prin minune de moarte, ar reflecta o dată cu ai ei: „Vai, ce noroc!“ Şi apoi ar reîncepe gîndurile neînsemnate, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat! Mă frămîntă o mulţime de gînduri în legătură cu Irina, amestecate, de diferită importanţă, şi nu valoarea lor, ci numai îmbulzeala lor îmi probează că nu sînt gol 198 sufleteşte. Cele mai multe dintre aceste gînduri sînt neînsemnate, artificiale, lipsite de pietate. Ea moartă, şi eu gindese: cu ce rochie va fi îmbrăcată? Va fi coafată pentru solemnitate? Va fi fardată ca să nu pară prea galbenă? Să mă duc şi eu la biserică? Ar fi o dovadă de pietate sau de înfruntare? Voi fi primit cu neplăcere, sau dimpotrivă, cu simpatie? In orice caz, cu toate lacrimile şi văi-rărelile, voi fi observat. Ce ar trebui să fac? Prezenţa mea s-ar putea discuta în două feluri perfect deosebite: „Nu trebuia să vie, căci ştia că prezenţa lui era o dovadă a trecutului dubios al Irinei, şi, moartă, trebuia scutită de orice apropiere tulbure. De suferea, putea plînge acasă la el.“ Sau: „Orice ar fi făcut, el trebuia la o ocazie aşa de gravă s-o ierte şi să vie s-o vadă pentru ultima oară“. Cei de părerea ultimă sînt acei care regretă mai ales spectacolul dubios, ca la cinema. Dar aceştia spun un adevăr, chiar dacă nu se gîndesc profund la el: trebuie s-o văd pentru ultima oară! Am poate datoria aceasta, dar am sigur dreptul acesta! N-am dreptul acesta? Irina a fost fericită cu mine! Măcar un timp, fericită cum numai în dragoste o femeie poate fi! Am mărturie toate scrisorile ei, dezlînate, nelo-giee, dar care lasă să se întrezărească dorinţa să mă vadă mai iute. Mi-amintesc de atîtea scene dintre noi, în care mă ameţită de fericire, cîrpă în voia gusturilor mele. Şi orbii recunoscători, şi tot corpul care tresărea apropiat... \m mlngiiat-o, i-am spus toate părerile mele, şi, desigur, multă vreme după ce m-a părăsit a continuat să-mi urmeze ■.pini urile. Toată tinereţea ei se leagă de mine. Prima dragoste, primele lacrimi, nelinişti şi îndepliniri. Surpriza descoperirii simţurilor. In orice caz, toţi reflectează acum, înfiorătoare reflexie, indiferent dacă au toată simpatia pentru celălalt şi toată ciiiiln sau indiferenţa pentru mine: „Dacă ar fi rămas cu ‘i.indii, poate că n-ar fi murit!“ Acest „poate11, care circulă hcbid in jurul cadavrului! Rudele Irinei au apropiat-o de celălalt tocmai pentru că celălalt, burghez cuminte, îi 199 oferea o viaţă mai lungă şi mai sigură, şi totuşi cu mine, romanticul, boemul, personagiu incert, poate că Irina n-ar fi murit! Rudele au remuşcări că au pricinuit dezastrul chiar fără voie, dar nu-1 pot îndepărta pe acest ,,poate“, care le dă miragml unei Irine încă în viaţă. în durerea lor, se sprijină de el, inutil, după cum inutil te sprijini, pe marea imensă, de un fir de pai, ca să nu te îneci. S-o văd pentru ultima oară ! N-am văzut-o de atîta vreme, dar aş recunoaşte-o imediat. Fiecare bucăţică. Ochii, pe care de atîtea ori i-am sărutat, părul, prin care de atîtea ori mi-am trecut mîna (poate că are acum şi cîteva fire albe?), obrazul, care se apropie de al meu, gura caldă. Brusc i-aş reface perfect întreaga fiinţă, pe care de la distanţă o văd cam,aburită. Aş vedea-o întreagă, aşa de cunoscută odinioară, cînd goală se încălzea lîngă mine, cu toate că acum e acoperită de pînză şi flori. Poate, pentru o clipă măcar, văzînd-o, n-aş pricepe-o înţepenită, aş avea halucinaţia celeilalte, mîinile s-ar mişca, ochii m-ar privi, gura ar începe să vorbească. Căci orice ar fi posibil, cum a fost în stare să mă iubească, să mă înşele, să moară. Să mă duc s-o văd... La miezul nopţii... Atunci va fi puţină lume, mă voi putea simţi mai singur, gîndul meu la dînsa va putea fi mai consistent, căci nu va fi distrat de nici unui din artificiile zilei. Ce intrare impresionantă voi face ! Ce baladă nemţească ! Ce suflu va trece printre cei doi sau trei care veghează l Singur, desfăcîndu-mă din noapte, după ce am fost atîta vreme nevăzut, întunecat, apropiindu-mă şovăielnic de căpătîiul Irinei. Fiecare gest va căpăta o importanţă istorică. Mi-ar trebui şi o peierină neagră, care să mă învăluie aproape complect, şi în lungul faldurilor să se zbată lumina firavă a luminărilor. Faţa să-mi fie umbrită şi să nu fiu recunoscut îndată. Cu o mînă să-mi ţiu coiful şi cu alta sabia vitează. Donna Clara! Donna Clara! Caraghios ! Cum, Irina? Se poate să nu ştii nimic despre Isolda1? Cea mai celebră dintre îndrăgostite? Era sortită să fie soţia bunului rege Mark, dar băuse cu Tristan din paharul dragostei eterne. Au murit odată în cîntecul mării pe ţărmurile Bretaniei. Caraghios? Irina moartă, şi eu îmi per- 200 ■uit fantasme! Mă complac chiar în această stare artificială pe care o duc! Dar micile socoteli ale rudelor Irinei nu sînt tot aşa de artificiale? Satisfacţia de a o îngropa după toate obiceiurile. Incîntarea dacă totul a ieşit în ordine. De altfel, oricît ne-am zbate, orice gînduri am a vca, în faţa morţii toţi cei vii sînt artificiali. Şi cînd te-am .arufat pentru prima oară, mi-ai spus din adîncurile sufletului tău: „Te iubesc pentru totdeauna!“ Am rîs şi am început să-ţi explic ce ridicol e acest „pentru totdeauna"! I'oţi l'i sigur de clipă, dar nu poţi sconta viitorul. Cum poţi să mI ii dinainte toate transformările care se vor petrece cu noi? Do atunci am explicat mereu, fără oboseală, orice gest npunfan, orice promisiune prea mare. Eu sînt acela care Ic mu deprins cu evoluţiile tale trădătoare de mai tîrziu, iu chiar le-am grăbit, care ţi-am sugerat scuze şi gusturi, negul iul meu stupid, care mă împiedică să savurez clipa prio detailarea ei, care mă obligă să descopăr structura luminii fraze muzicale sau vers, să notez reminiscenţele, Iwmiilil.ăţile sau armonia facilă şi care a descompus pornirile fale de îndrăgostită! (nl.r-o zi, ca să variem, am pornit spre munte. O ex-,■urnii! de o zi. Printre case, pînă la o pădurice. Ne-am lă-Iuil pe frunzele grămezi, la umbra brazilor parfumaţi, sub ciripitul păsărilor. febrili, apoi obosiţi. Spre seară, am pornit-o agale uuipui, spre tren, peste cîmp. Prin iarba deasă şi înalta, ni npui brusc, într-un lan de margarete. Din toate părţile, legumite pe tulpina subţire, cu privirile lor gălbui, curioase, iiicimjurate de genele albe, lungi. Fiinţe aşa de vii, de palpit linie, parcă un stol de vrăbii. Curgînd împrejurul nostru hun infrerupere, cu şopot, rîu imaculat trtmurînd pe pie-iiu clile de argint, purtînd în el reflexele soarelui galben. I Iun înalte, de te puteai ascunde. Un copil ar fi dispărut. \ dn iiin arnîndoi. O aud: „Ce fericită sînt!“ Nemişcată^ mii noaptea care ne învăluia. Apoi Irina a început să cu-Iniign margarete, smulgea deodată buchete, încercîndsă m i u iliusa, pentru cîteva zile, extazul care o cutremurase. Mm ga ielele înalte în amîndouă braţele întinse, sprijinite de linieri, de obraz, de păr. Florile ii intrau în urechi, în .1, Im, Iii gură, şi cînd mergea, lăsa în urma ei o dîră de pilule. 201 Aşa a ajuns la gara mică. Acoperită cu flori, grădină. De la ferestrele vagoanelor, călătorii o priveau amuzaţi şi prietenoşi. Pe măsură ce ne apropiam de obicinuitul Bucureşti, se veştejea impresia fiorilor, cu toate că ele erau încă proaspete. Şi acum, la înmormîntare, am trimis un buchet de margarete. Cu ce planuri? Ca să reconstitui o scenă din trecut? Cu nişte flori fără viaţă, cumpărate, după tocmeală, la un colţ de stradă, să acopăr (pe cît vor permite celelalte flori mai pretenţioase, depuse de cei cu drepturi) nu pe Irina, iubita mea, ci pe un chip de lut care imită înfăţişarea Irinei destul de bine, dar rece şi indiferent... Atîtea zbuciume şi diverse intenţii s-au rezolvat în-tr-un somn agitat. Am visat-o pe Irina. Parcă mă dusesem la cimitir; încă o plăcere de a mea în timpul somnului, după cum închipuisem atîtea plecări, treaz fiind. O noapte identică cu aceea pe care o lăsasem cînd am adormit, cu stele mari atîrnate de pînza albastră nesfîrşită, şi la un colţ un candelabru: luna. Mormintele dormeau, la rînd, ca la cazarmă. Copacii legănau umbre. M-am furişat cu spaimă, şi-mi auzeam paşii. Şi deodată s-a ridicat în faţa mea mormîntul Irinei. Am rămas înţepenit. Şi atunci a început transfiguraţia. împrejurul meu totul a început să se mişte. Cimitirul era un cazan în fierbere, şi mormintele erau clocotele. Şi, pe neaşteptate, mormîntul Irinei se transformă într-o caleaşcă. Caleaşcă după vechea modă boierească, largă, cu arhitectura graţioasă. Şi pe perne, rezimată de spătarul oval, aşa de mult că părea aproape răsturnată, cu faţa spre cer, scăldată de lumina lunii: Irina. La crucea lungită, folosită ca oişte, se înhămase greieri enormi, coloraţi, care chiuiau şi agitau zurgălăi, gata să pornească. Stelele luminau drumul. Copacii plesneau ca nişte bice. Am întrebat, tocmai cu aceste cuvinte, cu nespusă durere de a o pierde încă o dată pe iubita mea: „încotro, Cocuţo?... Irina m-a privit cu o uitătură profundă, dar care simţeam că nu mai are nici o legătură cu mine, căci gîndul ■>02 II ci şi plecase, şi fiinţa ei mai rămăsese numai din cauza miei întîrzieri întîmplătoare. Şi în acelaşi timp şi-a flu-I urat mîna. La fel arătase şi la fel făcuse şi atunci cînd se despărţise de mine pentru ultima oară, înainte de a se duce definitiv la celălalt. Şi mi-a răspuns încet, cu linişti lungi între cuvinte: „La lună... şi mai departe1*... Apoi mirajul a dispărut... Irina îndrăgostită, înlănţuită febril de mine... Apoi trădătoare... Şi acum ţeapănă, destrămîndu-se pe fiecare clipă, şi poate pricepînd, cu logica ei odinioară şubredă, adevăruri eterne, pe care zădarnic se silesc cei mai înţelepţi Hă le rezolve. Irina întreită şi totuşi una... Din cele trei înfăţişări diferite, legănate toate de razele lunii, cum să (■(instruiesc o singură fiinţă?... ANTONIA D-nei Teodorescu-Sion Fălticeni este un oraş mititel, dar foarte poetic, aşezat capricios pe citeva coline armonioase, cu străzi largi şi drepte, cu case invadate de copaci şi de flori, complect acoperit iarna de zăpadă, despărţit de lume, alunecînd în spaţiu cu aspectul lui ireal de alb-strălucitor, iar vara, în aerul totdeauna răcoros, pluteşte parfumul brazilor. De Ia toate colţurile vezi drumuri care coboară pitoresc, iar de la Băncuţă — la marginea tîrgului, cîteva bănci, pe un deal, loc de întîlnire a cîtorva rari îndrăgostiţi — perspectiva asupra copacilor, a Şomuzului şi a dealurilor este magnifică. Casele se înşiră cu proprietarul lor bine cunoscut de ani de zile, prăvăliile ovreieşti veşnic goale se înghesuie, cu cîteva lucruri în geam, iar oamenii citesc îndelung ziarele, fac o plimbare pe Strada Mare înainte de culcarea de ia ora nouă, duminica iau o prăjitură la cofetăria din centru, iar domnul prefect sau domnul procuror sînt salutaţi pînă la pămînt, şi fiecare se încearcă să citească pe feţele lor impasibile şi grave ultimele veşti de la capitală. Viaţa tihnită, fără mari ambiţii sau intrigi, fără aventuri senzaţionale sau hoţii excesive, dacă moare cineva toată lumea merge la cimitir, iar orologiul de la turnul bisericii Adormirea împarte tihna întregului orăşel în spaţii egale. Dar în timpul războiului Fălticenii se transformase. Familii noi soseau, iar ruşii defilau fără sfîrşit — imagină halucinantă — dinspre zări spre zări. Alţii rămaseră încar- 204 teruiţi prin casele gospodarilor şi umpleau cofetăria cu zarva lor, zornăiau pintenii pe trotuare, işi aruncau apostrofe în limba lor melancolică şi întovărăşeau asfinţitul cu coruri sau cu balalaice. Sărbătoarea, la singurateca Băncuţă se aduna lumea, căci cînta muzica militară. Spitalele încărcate cu răniţi, trenurile încărcate cu soldaţi, pe cer aeroplane şi în aer veşti contradictorii. Pensionarii paşnici se adunau, discutau, erau patrioţi înverşunaţi, si veşnic aveau cîte o veste de povestit. Eram pe atunci elev de liceu şi, ca şi camarazii mei, învăţam numai cu aproximaţie, şi tot timpul ne amestecam printre ruşi, îmBrăcăţ'î~ultima modă în stofa de la Buhuşi, discutam şi noi în felul nostru războiul sau povesteam nesfîrşit asupra fetelor din tîrg. Fiecare din noi avea amorul lui, şi mie îmi plăcea o duduie subţirică şi sprintenă, cu mutra de şoricel şi cu numele de Dăsiree. Intr-o zi m-am dus după obicei la profesoara mea de piano, care mă anunţă: — Ştii că am o elevă nouă, o mititică rusoaică de vreo zece ani, fata unui ofiţer rus. O cheamă Antonia. E foarte drăguţă şi talentată. Trebuie să vie îndată şi o s-o cunoşti. Şi, într-adevăr, după puţin timp, fetiţa îşi făcu apariţia. Subţire, înaltă, părînd mai mare decît era, blondă, cu obrazul alb de porţelan, cu ochii albaştri şi cu un surîs foarte graţios. — Iată şi pe Antonia! — Incîntat de cunoştinţă, domnişoară! făcui eu cu o mică ironie de băiat mai mare. Profesoara, încîntată, voi să-mi arate toate talentele Antoniei. Mi-am întrerupt lecţia şi fata mi-a arătat ce progrese făcuse abia în cîteva şedinţe, ce îndemînatice ii erau acum degetele, ce ureche perfectă avea, ce exact ţinea măsura şi cu ce freamăt întovărăşea fiecare notă. Apoi Antonia ne-a mai arătat şi alte talente. In cîntecul profesoarei a dansat graţios, variat, agitînd un voal împrejurul ei. Am aplaudat, am felicitat, apoi mi-am reînceput lecţia. Antonia se rezimase cuminte de piano şi asculta cu răbdare. Dar cînd să termin — profesoara tocmai se depărtase — mi-a căzut un bileţel pe mîini. Era scris: „Cavalerule, îmi placi foarte, foarte mult!“ 205 Am rîs, rîs de om mare faţă de precocitatea amuzantă a unei fetiţe, am povestit întîmpiarea ]a toţi. Aceasta a jignit-o pe rusoaică şi s-a supărat pe mine mai multă vreme. Dar apoi uo-nm împrietenit. Ne întîlneam totdeauna la lecţia de piano, unde ea venea mai repede decît trebuia, ca să mă asculte cuminte sau ca să mă reţie şi să-mi arate progresele. Cîteodată vorbeam mai mult, şi cuvintele ei româneşti aproximative erau o încîntare. Păstram tonul glumeţ, şi ea pe cel grav. Păream eu cel mic şi ea cea mare. Succesul meu era ştiut de toţi. Eram ironizat. Dar totuşi eram încîntat, căci mi se părea că preţul meu în ochii lui Desiree trebuia să crească. Antonia avea, în miniatură, instinctele de viitoare femeie. Observa, ţinea supărări, prelungea căldura împăcărilor, o enerva tonul meu superior, îşi aranja, cu noi variaţii, panglicile. Odată am găsit-o pe stradă. O trimisese tatăl ei după cumpărături. Neavînd ce face, am voit s-o întovărăşesc, dar ea se opuse. M-am mirat. După multe ezitări, mi-a mărturisit: — Trebuie să cumpăr nişte mere murate! Am întovărăşit-o totuşi, dar înconjurînd, complici fără multe explicaţii, strada principală. Apoi, după ce Antonia şi-a făcut tîrguiala, am pornit-o înapoi, fără să mă gîndesc să fac pe cavalerul şi să port eu pachetul vulgar. La un moment dat, Antonia m-a rugat: — Ţine puţin vasul, pînă ce mă închei la ghete. Am primit. După o clipă, apărînd deodată, a trecut pe lîngă noi Desiree, cu mutra ei de şoricel, mîndră în-tr-o rochie nouă şi legănînd pe umeri o umbreluţă colorată. Şi după ce a trecut, Antonia mi-a spus: — Anume ţi-am dat murăturele ca să te vadă Desiree cu ele în mînă. Eram indignat. îmi fusese ruşine. Şi am început o serie întreagă de invective. Fata mi le-a suportat, a răspuns şi ea cu aceeaşi înverşunare, privindu-mă inchizitorial. îmi făcea reproşuri pentru infidelităţi mici, pe care nici nu bănuisem că le observase, şi cu cît deveneam mai rău, cu atît părea mai satisfăcută. Ajunşi la profesoara noastră, mi-a trecut mînia. Am voit s-o împac şi să rezolv astfel ruşinea ce suferisem. Am povestit scena cu haz, ca pe o glumă nostimă a unui copil. Dar efectul a fost invers. 206 Abia atunci Antonia s-a supărat cu adevărat. Mai înainte îmi spusese cuvinte grave, dar aveam impresia că e încîn-tată să ie spuie şi să le prelungească. Acum numai o privire încruntată. Apoi, fără nici o vorbă, se duse. într-o zi, Desiree — domnişoară veritabilă, căci avea 15 ani — îmi spuse zîmbind şiret: — Am văzut-o pe Antonia într-o grădină mare. Se juca de-a prinsul cu nişte băieţi de seama ei. Erau toţi cu picioarele goale. Cuvintele au căzut grele pe mine. Am găsit scena vulgară şi mă simţeam umilit. Antonia proceda întocmai cîinelui, sclipitor de graţii şi de inteligenţă, cu ochi de om, cu care te înţelegi perfect în cameră, tovarăş egal, dar care, ajuns în stradă, redevine animal, lătrînd şi bătîndu-se cu toţi semenii pe care-i întîlneşte — imbecili şi murdari. Toată aventura mea mi se păru caraghioasă şi interminabilă. Nu mi se păruse ridicol faptul că suportasem un flirt pueril cu o fetiţă de zece ani; nu mă umiliseră ironiile camarazilor; dar totul devenise insuportabil cînd Desiree îmi adusese noutatea: „Se juca de-a prinsul!“ Am hotărît să termin prietenia, să-mi schimb ora de piano şi, pînă atunci, să plec la ţară pentru 10 zile. Cînd m-am întors, profesoara mă anunţă: — Ştii că Antonia a plecat înapoi în Rusia! Ce rău îi părea că nu poate să te vadă şi să-şi ia rămas bun ! Ţi-a lăsat un bileţel. Pe bileţel: „Să nu mă uiţi!“ O uşoară melancolie ascunsă sub un surîs amuzat, şi apoi brusc, reflecţia: „Picioarele goale!“... în definitiv... De atunci au trecut atîţia ani... Fălticenii a redevenit si mai tăcut, şi mai cuminte, şi nici un sunet de balalaică mu mai întovărăşeşte asfinţitul. Ceasul de la biserică şi acum desparte liniştele tîrgului... Ce s-o fi întîmplat cu tine de atunci, mica mea dragoste... Cum să te regăsesc în ţara imensă în care nu poţi pătrunde, cum să ştiu locul unde locuieşti, cînd eu nici numele nu li l-am ştiut niciodată întreg! Poate că de mult trupul tău, !><• r.are-1 simţeam cald lîngă mine, şi căruia îi cunoşteam parfumul, s-a desfăcut sub pămînt, a fost mîncat de viermi şi uitat... Antonia... 207 Apariţie venită ca o vrăjitoare şi ca un vis, din necunoscut, şi plecată înapoi acolo... Nimfă plutitoare... Poate că acum eşti domnişoară marc, mai mare decît aş fi vrut atunci... femeie... Ai crescut, ţi s-a mărit trupul, odinioară aşa de firav, s-au exagerat trăsături odinioară minime, şi nu te-aş mai recunoaşte, s-au împlinit sinii şi şoldurile... Ce s-a ales din puritatea ta de fecioară mică în ţara în care sînt permise toate libertăţile... Cum vei fi păstrat tu această puritate pentru un om pe care l-ai uitat şi pe care n-ai să-l mai vezi niciodată, cînd în tine, cu toate că neştiutoare, se frămîntau de pe atunci dorinţele... ...„Să nu mă uiţi!“ Nu te-am uitat... Te port mereu cu mine, şi deseori, la miezul nopţii, fac kilometri pe uliţe, căutînd zadarnic, pe pomi şi pe ziduri, făptura ta indecisă... A L’OMBRE DES JEUNES FILLES EN FLEURS Cireşul s-a urcat, s-a încolătăcit împrejurul lui, apoi s-a desfăcut, firav şi graţios ca o baletistă, şi şi-a dansat florile roze, şi-a lungit un braţ în vîrf cu două petale tremurînd apropiat ca aripele unei vrăbii, care s-au rezimat uşurel pe una din ferestrele clasei a şasea de fete. Clasa este, după obicei, lugubră, inamicală, cu băncile dure aşezate la rînd, cu tabla şi catedra de rigoare, cu icoana de hîrtie ieftină. Dar fetele s-au priceput să mai alunge din rigiditatea convenţională, au adus vaze de flori şi mici ornamente la călimări. Profesoara de franceză a anunţat impresionant subiectul tezei: „Comparaison entre Andromaque et Hermione“, şi acum, nemişcată, pare la locul ei oficial bucată din lemnul catedrei. Iar micile domnişoare scriu frenetic. Iată pe Magda, premianta şooalei de ani de zile, cu chipul ei net, cu perfecta cărare din mijlocul capului, cu profilul tras fără de nici un capriciu, cu silueta proporţional conturată, siluetă exactă a unei fiinţe care trăieşte exact, fără de nici o îndepărtare de la datoriile cele mai stricte, ştiind fără greş ce are de făcut ca să fie un perpetuu model, şi ca să nu dea nici o notă discordantă... Desigur, în viaţă nu poţi trăi in neştire. Trebuie să-ţi impui o formulă şi să n-o depăşeşti niciodată. Dar literatura este cu totul altceva. Fără de nici o ezitare şi de nici o concesie, Magda va prefera pe Hermiona. Mai tîrziu, cind va fi mai în vîrstă, va vedea care îi sînt obligaţiile ei noi, dar acum nu socoate să fie vreo afinitate intre tinereţea ei imaculată şi între văduva do peste 14 209 treizeci de ani. înfcr-adovăr, Pirus este un bărbat excepţional, tînăr, viteaz, în stare de mînie cotropitoare şi de tandreţe fermecată, şi cu toată voinicia, subtil, fin, rafinat, cu o prestanţă de rege. dar cu vorba insinuantă de diplomat, minţind şi ironizînd după plac, pe bicisnicul Oreste: La Grece en ma faveur est trop mguietee, De soins plus importants je l’ai crue agitee1... E îndrăgostit ca un copil de Andromaca. Ce orbire, să se îndrăgostească de văduva lui Hector, o femeie cu copil, învăţată în toate secretele amorului de un altul, cu corpul ei, pe care se văd probabil, de-1 priveşti atent, semnele bătrîneţii, şi care n-are nici o bucăţică neîmbrăţişată de altul, cu hainele mereu în doliu şi cu vocea mereu plîngă-toare, repetînd la infinit o litanie de două cuvinte, de copil răsfăţat, ceea ce nu se potriveşte vîrstei ei: Captive, toujours triste, importune a moi-meme.. r Sau şi mai insuportabilă cînd îşi permite unele cochetării t Quels charmss ont pour vous des yeux inforiunh Qu’ă des pleurs eternels vous avez condamnes?3 ...Je me suis quelquefois consolee Qu’ ici, plulot qu’ailleurs, le sort. m’eul exileeJ Şi uneori este chiar ironică: Seigneur, que faites vous, et que dira la Grece Faut-il qu’un si grand coeur inontre tont de faiblesse La spatele Magdei scrie cu fervoare, crispată de preocupare, bruna Ela. Ela are obrazul de aramă şi ochii cu ape profunde. Corpul îi este tocmai bine împlinit; de-a lungul lui curge o linie sinuoasă, sînii rotunzi ii ridică bluza armonios. Pocal în care stau închise toate instinctele ce abia aşteaptă să fie liberate. Carnea Eiei parcă doreşte mîna care s-o strivească. Şi acum, în preajma povcstei de dragoste a lui Racine, nervii au strîns-o ca într-o plasă, o leagănă şi o ameţesc... Desigur, ar face ia fel cu Hermiona 1 Fecioara îndrăgostită pînă la nebunie, torturată, văzînd roşu, care nu acceptă compromisuri, mîndră, ofensată la culme, cînd ei, de viţă 210 regală, fata unei femei pentru a cărei frumuseţe a fost un război de zece ani, i se preferă o sclavă aproape bătrînă. Je crains de me connaitre en l’etat ou je suis,6 r encirca trebuie cantata cu orice risc. Şi fara multe socoteli, care să-ţi întârzie inutil gusturile. Tant de raisonnements offensent ma colere? Altminteri, mai bine moartea, cu riscul regretelor celor mai teribile de la urmă. Căci Hermiona, după ce Oreste a •omorît pe Pirus, după Îndemnul ei, a izbucnit: Va faire chez tes Grecs admirer ta fureur, Va! je la desavoue, et tu me fais horreur! Barbare, qu’as tu fait?!s Şi cînd Oreste încearcă să protesteze, umil: Ne m’avez vom pas Vous-meme, ici, tantât, ordonne son trepas?9 Hermiona, teribilă: Ah! fallait-il croire une amante insensee10... Lingă Ela, cu profilul subţire şi cu trei pistrui pe nasul puţin coroiat, Sarah. Ţine ochii închişi pe jumătate, ca şi cum ar urmări o problemă extrem de subtilă... Chateau-briand, acel care a întrebuinţat atîtea culori superbe pentru .a explica lucruri neînsemnate, a avut dreptate. Andromaca este o eroină creştină, aşa de monotonă şi de plictisitoare, în schimb, Hermiona trebuie să aibă în vinele ei din sîngele Salomeei. La fel, excesivă, orgolioasă, mergînd pentru gusturile ei pînă la moarte. Capul lui Iohanan pe o tipsie de argint! Şi capul lui Pirus, in definitiv ! Să împlinim ceea ce Kacine n-a avut curajul să spuie. Pentru a avea buzele regelui Epirului la dispoziţie. Desigur, buze cărnoase şi roşii. Ce pot înţelege colegele române, cu viaţa lor mecanică! Cîşl.e veritabile! Nu pot gusta docît manierele lui Pirus, artificiale. ,.,Ms cherchiez-vous, madame? Un espoir si ckarmant me sera/it-il permis?n Dar nimic din senzualitatea pe care el o degajează. Şi Lina, uriţica, slabă, încovoiată, excelentă la matematică, se lasă pentru un moment sedusă do mirajul Hermio- 211 U* nei şi uită chipul slut pe care oglinda nemiloasă i l-a reflectat dimineaţa, cînd la lumina soarelui tînăr toată lumea părea înfrumuseţată... Ea înţelege gustul lui Pirus, interpretul fidel al autorului, pentru bătrînica virtuoasă şi anostă, întotdeauna imaginea lui Racine, cu chipul iui asemănător Regelui Soare, cu tandreţea de îndrăgostit neobosit, a fost exagerată. Romanţioşilor le place să insiste asupra amorurilor cu artistele du Parc12 sau Champmesle13. Dar viaţa lui retrasă după căderea Fedrei? Nu va mai reveni la teatru decît ca să facă plăcere hibride! doamne de Maintenon cu două piese religioase, aşa de plictisitoare. Amiciţia lui fără sens cu sfinţii de la Port-Royal, respectul filial faţă de Nicole14, care scrie ilizibil şi care are idei aşa de învechite despre teatru. Şi acasă, ca unică ocupaţie, educarea conform celei mai stricte morale creştine a celor patru fete. Ce puţin înţelege un astfel de burghez din temperamentul vijelios al Hermionei! Căci altfel n-ar fi făcut pe Pirus (erou fermecător) să ezite. Şi domnişoarele Coca nr. 1 şi Coca nr. 2, sau mai bine Coca şi Cocuţa, în aceeaşi bancă din clasele primare, subţiri,, înalte şi cu chipul firav, prietene nedespărţite. O acceptă, în prietenia lor, pe Hermiona. Şi oprindu-se din furia scrisului uneori, îşi strîng mîinele şoptindu-şi dragostea lor eternă. Şi mica Lilly... Aşa de micuţă, că te întrebi dacă nu cumva s-a rătăcit în clasa şasea. Profesoarele îi spun „fetiţou şi rîd de vorbele ei ca de vorbele unui copil. O răsfaţă fără ascunzişuri, căci ştiu că nimeni nu se va putea supăra de părtinire. E blondă, albă, cu ochii mari albaştri, mereu curioşi de tot ceea ce i se spune. Are o voce mică, uşor tremurată, uşor alintată, fără să fie deloc artificială. Şi mica Lilly tot pe Hermiona o alege, şi îşi înţepeneşte toată fiinţa, ca şi cum ar pricepe toată gravitatea acelei alegeri. Mina delicată scrie cu gesturi energice. Şi simte în ea toată forţa să spuie la rîndul ei: Ou suis-je? Qu'ai-je fail? Quc dois-je faire encore? Quel transport nie saisil? Quel chagriti ine decore ? Errante et sans dessein, je eours dans cc palais. Ah! Ne puis-je savoir si j’aime ou si je hais?ts Domnişoarelor de şaisprezece ani, îmi veţi permite să vă ghicesc viitorul, căci mă pricep în vrăjitorii? Pe deasupra 212 capetelor voastre aplecate, încruntate de preocupare, invizibil dar inexorabil pluteşte Destinul. Magda, cea atît de exactă în îndeplinirea datoriilor. Te vei mărita curînd. iar soţul tău va avea o leafă destui de bună la un minister. Cel care va ţine Jocul lui Pirus nu va fi nici viteaz, nici subtil, ci un burghez punctual, cu chelie şi cu faţa jovială, peste care n-a trecut nici o întrebare. Vei asculta cu seriozitate raportul lui zilnic asupra întîmplări-lor de la minister şi vei face haz o dată cu el. Şi uneori, văzînd ce agreabil este să nu faci nimic, te vei mira că te-ai căznit odimoănTâşa de mult ca să fii premiantă. Ela, te vei îngrăşa, şi după o mulţime de încercări de slăbire, vei renunţa definitiv, căci nu vei avea curajul să te opui mincării suculente. Te vei mărita de două ori, vei avea mai mulţi amanţi, şi, ca să te scuzi, vei încerca o teorie întreagă asupra supremaţiei simţurilor. Şi în momentul în care îţi vei arunca hainele de pe tine lîngă bărbatul nerăbdător, vei reflecta, aducîndu-ţi aminte că eşti o intelectuală: „Femeia are un temperament haotic11. Sarah, în timp ce soţul tău, dentist reputat, va examina dinţii clienţilor, vei primi în pat un creştin. Nu vei renunţa la mîndria ta de descendentă a unor străbuni iluştri, vei dispreţui amantul, dar vei spune că „pentru amor un goi este mai bum1. Lina, îţi vei purta urîţenia făcînd pe medicinista de boale de femei. Coca, te vei duce în fundul provinciei. Acolo vei păzi ca linguriţele de argint să nu se piardă, catifeaua mobilelor să nu se strice. Şi dacă cineva te va întreba ce a devenit Cocuţa, prietena ta aşa de bună, vei răspunde: — Nu ştiu... Mi se pare că a murit... Şi ţie, mică Lilly, atît de graţioasă şi de transparentă, îţi va luci în miini o armă ucigătoare, şi, într-un moment de ameţeală, vei face asupra ta un gest definitiv... Dar nu vă voi spune, domnişoarelor mici, nimic din toate acestea. Vă admir cu ce pasiune visaţi la Hermiona, fecioara nebună, cu care voiţi să vă asemănaţi... Şi mica Lilly, aşa e de preocupată, că nici nu observă că i s-a desfăcut un ochi la ciorap şi i se vede un bob de piele roză.,. SCATIUL ŞI STĂPINUL SĂU Aş vrea să prind aici silueta unui scatiu şi să-mi liniştesc părerile de rău de a mă fi despărţit de el. îl botezasem în glumă Boris, dar aspectul Iui n-avea nimic comic, cu penele moi şi mărunte, colorate aşa de delicat, şi mai ales, cu căldura mereu vibrantă ce se degaja din trupul mic. L-am cumpărat de la unul din negustorii de păsări din Piaţa de Flori numai pentru douăzeci de lei, şi mi s-a părut ciudat, după ce l-am cunoscut bine, ce ieftin poate să coste minunea aceasta. Căci în lungile seri de iarnă, de singurătate, m-am învăţat să-l examinez de aproape, să-mi mîngîi cu el deznădejdile, şi mai ales să-i cercetez resorturile interioare, resorturi nuanţate, subtile, abia perceptibile pentru un nerăbdător lipsit de fineţe, dar pentru mine certe, cauzîndu-mi mereu surprize turburătoare şi părerea de rău că nu e mai mare sau că mina mea nu e mai mică, să-l pot alinta cu toată afecţia de care eram invadat, ca pe o pisică, fără să-i fac impresia unui uriaş înspăimîntător. I-am luat o colivie spaţioasă, cu plafonul rotund, ca să nu se lovească la cap şi să-şi jupoaie penele; într-o străchi-nuţă i-am pus seminţe de cînepă după ce i le-am sfărmat cu o piatră. într-un ulcior, nu prea mare, ca să nu se înece, i-am turnat apă proaspătă, i-am trecut printre gratii, la diferite distanţe şi înălţimi, beţigaşe, înţepenite solid şi legate cu sfoară chiar, pentru plimbare, şi l-am cocoţat pe o etajeră înaltă, ca să n-ajungă la el Emil, motanul, celălalt prieten al meu, în faţa patului pe care stau toată ziua, citind, 214 scriind sau vagabondînd cu mintea printre stele, pentru a-i avea mereu in observaţie. îmi plăcea capul lui mititel mereu agitat, cu ochii ca două gămălii, mereu privind cu curiozitate şi cu atenţie ca să nu i se întîmple ceva, şi era Ier îneca lor chiu se apleca granit sa ciugulească scuTij.r,ţele sau cînd se lăsa pe spate după ce prindea o picătură de apă. Şi corpul minuscul cu pene galbene pe piept, de o nesfîrşită duioşie, cu penele cenuşii pe spate — ce minunată îmbinare de cenuşiu şi galben! — iar cînd îl ţineam în mină, fie că voiam să-i curăţ colivia, fie că nu puteam rezista dragostei pe care i-o purtam şi mi-1 apropiam cu toate că gestul meu îl speria, îl simţeam cald, mult mai cald decît un. om, tremurător, moale, şi inima lui se zbătea în mina mea, asigu-rîndu-mă că jucăria fusese făcută de un meşter divin. Ce bicisnici sîntem de fapt! Eu, care-mi admir atît unele curajuri! Care am atîtea remuşcări pentru unele răutăţi! Sau, mai degrabă, ce plini ce contradicţii sîntem! Căci în timp ce sînt în stare să chinui, să spun vorbe rele sau să distrug un suflet şi să-l prefac în cenuşă, aş fi incapabil, pentru toate averile din lume, să strîng pumnul, cu toate că aşa de simplu ar fi, şi să sfarm în el scatiul! Dar picioarele lui mă minunau mai mult ca orice, mai mult chiar ca bătaia inimii. Aşa de subţiri, de fragile, şi totuşi aşa de nervoase, trecînd prin ele curente de spaimă şi agăţîndu-se disperat de vreun beţişor de încercam să-l desprind. Ce obiect de artă, şi cu ce rafinament şi migală au fost lucrate! In comparaţie, mîinile cele mai fine, mai elegante, mai nervoase ce rudimentare par! Cu vremea am reuşit să ne înţelegem. Ştiam perfect cînd am uitat să-i schimb mincarea sau apa, căci se pricepea să mă înştiinţeze prin tot felul de sunete stridente, cînd îi era dor de tovarăş, căci atunci sunetele lui păreau strigăte de chemare. După fiecare ciripit aştepta parcă un răspuns dinafară, şi, intr-adevăr, nu trecea mult, şi auzeam ecoul de după fereastră. Atunci conversaţia începea în voie şi mi se părea chiar că discern, după accente, întrebări şi răspunsuri. Uneori Boris era perfect împăcat cu soarta lui de întemniţat fără speranţe de salvare, căci cînta fără grijă cîte un cîn-t.ec de fiecare rază de soare, pînă ce se făcea întuneric. Cin-tecul lui, ce farmec, şi cum să-l transcriu aici, căci nici me- 215 moria muzicală celebră a lui Mozart nu l-ar fi putut reţine, aşa era de felurit, de mereu cu noi arabescuri, curgînd fără istovire ca o apă, improvizînd în fiecare clipa şi schimbînd mereu tăria şi lungimea trilului! Şi uneori, sunetul, după ce se întorcea molcom împrejurul lui şi se rostogolea in roate egale, brusc se înălţa, încerca parcă să treacă peste acoperiş, şi peste aer,pînă la Dumnezeu. Dar uneori Boris era supărat, cine ştie ce supărare fără motiv, căci eu avusesem grija lui, nu ştiam ce se mistuie în el şi nu izbuteam să-l fac să-şi părăsească preocupările, orice stratagemă aş fi încercat, dacă l-aş fi speriat sau dacă i-aş fi cîntat, sau chiar dacă i-aş fi prins de gratii o smochină, mînearea lui favorită. Atunci îşi alegea, dintre beţigaşe, două din multele pe care i le-am. pus, şi sărea de pe unui pe altul Ia nesfîrşit-, în sărituri egale, făcînd un zgomot monstru, parcă ar fi fost balansul unei pendule. îl înţeleg, văzîndu-i aşa, cel mai puţin, dar îl simt cel mai asemuitor mie, frate... Una din marile mele bucurii era să-l văd dormind. Şi-a cuminţit agitaţiile, şi-a închis ochii, şi-a pus capul pe umeri, şi-a acoperit ciocul cu pene, şi acum doarme cuminte. Şi dacă îl tulbur prin cine ştie ce zgomot neaşteptat sau prin aprinderea electricităţii, se trezeşte necăjit, se uită să vadă ce s-a întîmpjat, încearcă din nou să doarmă acoperindu-şi ciocul, dar e zădarnic, căci îl supără lumina, şi iarăşi se uită, şi iarăşi închide ochii. Şi atunci, oricîtă insomnie aş avea, oricît m-ar pasiona o carte sau aş vrea să transcriu vreun gînd, sting şi-l las să se potolească. După un timp, i-am făcut o învălitoare specială, cu care îl acopeream de îndată ce apărea luna, şi aşa de bine se simţea la întuneric, încît dimineaţa, de întîrziam să-i scot învălitoarea, dormea mai departe, chiar de-aş fi făcut zgomot sau l-ar fi chinuit vreo păsărică din copacul de peste drum, care-1 anunţa că mînca-rea e bună, apa limpede şi rouă, în care sclipesc razele, minunată. ll făceam să ia parte la frămîntările mele, şi nu o dată am vorbit cu el, i-am spus necazurile sau speranţele. De Anul nou am adus în cameră un mic brad, de care am legat lumînărele, cîteva bomboane învelite în hîrtie poleită şi un Moş Crăciun. La colivia lui Boris am agăţat nişte flori şi i-am pus smochine. I-am cumpărat, ca dar deosebit, şi o 216 piuliţă în care se sparg uşor seminţele. Numai noi amîndoi am ascultat cele douăsprezece bătăi ale ceasului care vesteau un alt an. Şi nu mă simţeam complect singur. Dar n-aş vrea, din cauza vibraţiei pe care o pun fără să vreau vorbind de păsărică mea dulce, să se cre.adă că nu am observat-o cu obiectivitate, ca să extrag din ea concluzii precise. Astfel ii dam drumul prin cameră ca să-şi dezmorţească aripile şi să-şi facă iluzia unei libertăţi, să vadă mai ales bine iarna de afară, care ar fi omorit-o, şi că este, totuşi, o privilegiată, dar după câteva roate prin aer, după jocuri pe tablouri şi pe oglindă, pe şnurul de la lampă, se întorcea la colivie, şi după ce sărea pe gratii reintra docilă pe portiţă. Semn de inteligenţă, de a-şi fi regăsit locuinţa, sau semn de prostie, deoarece se deprinsese eu închisoarea, şi-o prefera chiar înainte de a-i fi foame şi a fi obligată să se întoarcă la seminţe? Am fost în stare să fac şi o nouă experienţă. Am mai avut o colivie în cameră (locuită un timp de un sticlete, lloza, pe care însă l-am dat, căci făcea un scandal insuportabil şi îmi batea scatiul), dar Boris se întorcea numai la colivia Iui, indiferent dacă le-aş fi schimbat locul obicinuit şi le-aş fi înlocuit una cu alta. Deci avea obiceiuri bine stabilite şi fidelităţi. Cu ocazia patefonului se porni cea mai mare prietenie între noi. în clipele de singurătate deplină — eînd nu sînt ele? — mă consolez cu muzica, sau mai bine zis mă chinui o dată cu fiecare notă. Pe masa din mijlocul camerii, instrumentul, care pentru mine are viaţă ca o adevărată fiinţă — şi eu, învîrtin-du-mă împrejurul lui ca un năuc, ore întregi. Boris acompa-nia tot timpul, ceea ce nu mă supăra deloc. Dimpotrivă, îl ascultam cu duioşie şi cu o savoare nouă, cu toate că de obicei, cînd ascult muzică, nu-mi place să fiu întrerupt de nici un zgomot. Cînta neîntrerupt, şi am observat bine, avea predilecţii. De pildă, în zgomotul lui Wagner nu putea să se descurce, şi cîntecul lui firav i s-o fi părut şi lui ridicol, «io-l întrerupea la fiecare moment, înainte de a fi încercat vreo întrecere mai prelungită. Din Stravinski iar nu putea Înţelege mare lucru, căci dacă admitea toate improvizaţiile cele mai neaşteptate, nu-i plăcea decît lucrătura miniaturală, capriciul care să nu-i depăşească fiinţa mică. La o placă unde cîntau păsările, cumpărată anume pentru dînsul, 217 a rămas chiar, oricît de ciudat ar părea, complect insensibil. Alegea îndeosebi un singur instrument, vioara, pe care aveam impresia că vrea s-o imite în toate melodiile. Şi dacă aş alege din cele două sute de plăci pe aceea care producea cei mai sigur efect asupra lui, aş numi Poema lui Chausson1, aşa de perfect înregistrată, în execuţia vibrantă a lui Enescu. Cel care cunoaşte această poemă ştie ce rafinată este, ce subtilitate ţi se cere ca să-i urmăreşti meandrele şi ce voluptate nostalgică se desprinde din ea. Boris se punea imediat să cînte şi să se întreacă în vibraţii cotropitoare, oricît de ocupat ar fi fost în altă parte, în timp ce mot anul Emil rămînea surd şi adormit. Şi dacă Boris nu mai cînta mai multă vreme, preocupat de seminţele din faţă, artist odinioară şi acum burghez care se îngrăşa, Poema lui Chausson trebuia să-i aducă aminte că alta a fost menirea lui, şi dacă la primele fraze totuşi voia să facă pe indiferentul, niciodată nu putea să reziste ultimilor triluri. într-o noapte, pe la ora trei, am fost trezit de un zgomot ciudat în colivie. Am ridicat învelitoarea şi am găsit scatiul căzut de pe beţişor, buimăcit ca cineva care a fost trezit din somn pe neaşteptate, înfoiat cum nu era de obicei, cu ceva misterios în uitătură. L-am crezut bolnav (cum poţi îngriji, Doamne, o păsărică bolnavă?), şi numai cu greu m-am decis să-l acopăr din nou şi să-l părăsesc. A doua zi dimineaţa m-am grăbit să mă duc la el, dar l-am găsit teafăr ca totdeauna. Un ziar mi-a dat explicaţia. Scria acolo: „Astă-noapte la ora trei a fost un uşor cutremur de pămînt. Oamenii nu l-au putut simţi, dar a fost. înregistrat de institutul meteorologic." Şi de Boris al meu! Şi noi oamenii, care sîntem aşa de încrezuţi şi facem atîta caz de sensibilitatea noastră! Am surprins la Boris o gamă întreagă de sentimente care-1 făceau, cu toate că în miniatură, semenul meu: ciudă, elan liric, deprimare, gust de a fi antipatic fără motiv, interes, gelozie! Dar sentimentul care covîrşea şi care nu-1 părăsea nici o clipă era spaima. Se temea de oameni, de muşte, de umbre. Era de ajuns nu numai ca să mă apropii şi să pun mina pe colivie sau pe el, dar numai să-l privesc neaşteptat din cealaltă parte a camerii, ea el să-şi înceteze orice cîntec, 218 să se oprească din joacă, să tremure şi să mă privească fricos. Şi atunci reflectam, Aifred de Vigny în faţa lupului: Ilelas! ai-je pense, inaigre ce grand nom d’Hommes, (pine J oa ironie ue iieuiles etic kohs sonuncs!~ Boris, umilă pasăre, nu ştie de haosul de unde am pornit şi de haosul care ne aşteaptă. De morţile care ne înconjoară şi fac din fiinţe fantome. De succesiunea celor mari şi celor iniei, care se împing mereu, ca să se înlocuiască. Şi tu, omule, ştii toate acestea. Vezi alături pe cine ai iubit mai mult dispărînd, ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Te uiţi in oglindă şi constaţi zilnic transformarea şi distrugerea, îţi ţii iubita in braţe, încordată de patimă, tremurînd toată, fierbinte, şi deodată se înţepeneşte, nu mai are nici o vibraţie la apropierea ta, poţi să-i frămînţi carnea în voie şi locurile ascunse, ceea ce o ameţea odinioară, acum rămîne insensibilă, iar după cîteva zile miroase aşa de rău, că trebuie s-o azvîrli sub ţărînă. Şi totuşi rămîi calm, te consolezi cu prima idee ce-ţi iese în cale, ai curajul să emiţi teorii şi să crezi în ele, iar sufletul tău, sănătos clădit parcă pe veşnicie, n-are nici o spaimă... Cînd a venit primăvara şi am văzut afară frunzele şi păsările aşa de vesele, m-am hotărît, cu infinită părere de rău, să dau drumul lui Boris. Să se bucure şi el ca ceilalţi toţi, să-şi croiască o casă, să-şi facă familie. Despărţirea a fost tragică. L-am obligat la mai multe încercări de zbor prin cameră şi apoi l-am luat cu mine la Cernica, în păduricea de lingă mănăstire, unde nu mai sînt pisici aprige. (O! Uitătura pe care i-o îndrepta uneori motanul Emil şi care mă îngheţa şi pe mine!) în faţa unui copac cu frunze bogate am început să desfac pe Boris din cutioara unde fusese pitit şi unde tremura de groază. Pe lingă mine, împrejurul pomului, se adunaseră o mulţime de călugări, apariţie stranie, în hainele lor lungi, cu bărbile de toate formele şi culorile, şi cu toţii păream că oficiem cine ştie ce slujbă bizară. Adio, Boris, frate!... Am simţit în mină pentru ultima oară căldura lui, şi s-a dus pe prima cracă. Apoi, în timp ce noi îl priveam ţinîndu-ne răsuflarea, a început să sară printre crengi, pe frunze, tot mai sus, cu sărituri mici, crezîndu-se poate încă închis in colivia mică. Şi deodată a 219 pornit-o într-un zbor falnic spre mîndria şi tristeţea mea, peste pădure, departe, dispărînd în zare. Adio, Boris, frate!... Ce se va mai intîmpla cu tine? Poate că vei începe o dragoste aprinsă cu o păsărică tot aşa de dulce... Sau, nedeprins cu spaţiul, vei căuta zadarnic colivia; nu vei şti să-ţi găseşti mîncare şi vei muri de foame; nu vei şti să te aperi de păsările rele şi te va strivi una din ele... Sau vei pleca, o dată cu tovarăşii tăi, cînd frunzele vor începe să îngălbenească, spre soare, spre ţările fermecate... Iar eu, dispreţuitor pentru fiinţa ta mică, nu încerc o dragoste nouă, căci port în mine cataclismele experienţelor vechi... Nu mă hotărăsc să mă duc spre moarte, ca o definitivă potolire, ci numai imaginez poveşti cu fantome... Nu plec spre zările spre care jeluiesc nostalgic ziua şi noaptea, căci fac socoteli şi nu pot pleca, suprem ridicol, fără bani de întors. Boris, în tine, aşa de mititel, pun toate veleităţile pe care mă simt prea bicisnic să le înfăptuiesc singur... HALUCINAŢII Cîteodată, Ia liceul din oraşul C.1, unde fusesem numit profesor — tînăr de tot — se intîmpla cîte o nenorocire: murea vreunul din elevi. Aşa a dispărut Morgenstern, din clasa şaptea, ovreu dolofan, cu siluetă grotescă, grăbit la vorbă, agitat, curios, lector frenetic, predestinat parcă să moară curînd şi voind să cîştige din timp. Sau Melinte, din aceeaşi clasă, zvelt, palid, uşor melancolic. Le-am vorbit, înainte de vacanţa mare, o lecţie întreagă despre moarte, cu ocazia unui subiect pentru care aveam predilecţie: prima parte din Sermon sur la mort a lui Bossuet. Pornind de la analiza textului, am trecut la reflexii personale. Am stat cu toţii de vorbă, şi fiecare mi-a spus mica lui experienţă.. De obicei mărturiseau sincer: „Nu m-am gîndit niciodată44. Unul însă a explicat : „Ne-am. mutat lîngă un cimitir. La început ne torturau înmormîntările. Apoi am început să nu le mai observăm. Acum ieşim chiar la geam, din curiozitate.44 Vibram, ca de obicei, cînd mă gîndeam la aceste lucruri, şi poate, pentru clipa aceea, vibrau şi ei cu mine. Am terminat melodramatic (dar nu prea sincer ca să se simtă melodrama, după cum o piesă proastă poate fi perfect salvată de un actor mare): „Şi poate pînă la toamnă (îmi sim~ ţeam ochii ieşind din orbite, profetici, ca să privească pe ciţiva din faţă), eu sau unul din voi... d-ta, de pildă, nu vom mai fi în viaţă44. Toamna, elevii m-au anunţat: „întocmai cum aţi spus,, domnule profesor!“ Melinte avea unele aptitudini pentru 221 literatură, dar era slab ]a ştiinţe. Graţie intervenţiei mele, a trecut 3a bacalaureat (eram în comisie). Dacă rămînea, ar fi trebuit să înveţe vara, dar aşa, de bucurie, l-au trimis părinţii la Călimăneşti. A făcut baie în Olt şi s-a înecat. Deci i-arn sugerat eu să moară, chiar dacă logic n-am avut nici o răspundere. Am lucrat hipnotic în felul acesta. Cîte-odată moartea cuiva se petrecea alături de noi. Vedeam în recreaţie înmormîntarea la poarta liceului. Dricul şi cosciugul, florile, muzica, lumea. Dar nu morţile mă făceau să mă gîndesc la moarte. Colegii mei spuneau atunci cuvinte convenţionale, nu îşi uitau preocupările neînsemnate, schimbările politice sau mici interpretări de regulament. Discuţiile superficiale se aprindeau ca şi cum numai ele ar fi fost esenţiale. Stăm atunci închis în mine, preocupat fără să-mi pot desluşi preocuparea, abătut, istovit, fără să-mi pot formula nici un gînd. Uneori dascălii, cu cine ştie ce ocazie, făceau cîte un chef. Se aduceau în cancelaria liceului vin, mezeluri, brînză, fructe, şi apoi se pornea veselia. Curgeau pornografiile pline de savoare pe buzele unsuroase. Rîdeau ochii şi muşchii feţei de diverse apetituri. Se auzeau clefăitul şi sorbitul. Apoi începeau, neapărat, discursurile. Mai întîi domnul inspector, coborît special din preocupările lui înalte, dintre dosare, şi acum amical renunţând la prestanţă pentru o clipă. Spunea neapărat: „Mă bucur că este armonie între domnii profesori". Părintele cuvînta şi el: „Voi fi scurt", şi apoi: „D-l inspector, care este cel mai bun dintre profesori"... Ceilalţi aprobau. Şi noi vorbe, fiecare reprezentîndu-se. Dascălul de română: „Alecsandri zicea"... Cel de franceză: „Partir c'estmourir un peu""... Cel de ştiinţă: „Noi, oamenii de ştiinţă, sîntem învinuiţi că nu credem în suflet". Cei care vorbesc a doua oară se scuză neapărat: „Cu toate că strămoşii noştri latini spuneau: mon bis in idem», totuşi tot ei au adăugat: «repetitio estmater studiorum». Aşa şi eu." Discursurile terminate, burţile doldora, anecdotele suculente se înteţeau. Inspectorul chema, unul cîte unul, pe cei mai tineri, ca să le spuie aceeaşi glumă imbecilă. Istoria se suspenda la un moment anumit, şi ascultătorul >era înclinat să întrebe: „Unde?" Riposta venea: „în gură la tine!“ Ce mai rîsete! Cei care ştiau secretul îl secondau 222 pc inspector. Părintele începea şi el, şi apoi ceilalţi, la rînd. Jîeau, vorbeau, rîdeau, se mişcau, şi atunci, surîzînd continuu ca să nu se observe că sînt absent, ţinînd paharul la gură, ca să nu pricinuiesc îndelungi spirite asupra neputinţii mele, mă gîndeam la moarte. Ce ar simţi fiecare din aceştia dacă s-ar aduce brusc vestea morţii unuia din ei. Atîta familiaritate, atlta adulaţi ie,..bună dispoziţie, bătăi pe umăr, transpiraţie amestecată cu fum de tutun, întrebări şi răspunsuri, ascultate cu interes şi poveţe, dacă pe unul îl doare numai un vîrf de deget ■--şi, în cazul morţii, durerea lor n-ar fi tot aşa de puternică după cum le e veselia acum. Ar fi o poză tragică, mult exagerată (pentru lume şi pentru tine însuţi, ca să ai impresia că ai suflet), dar n-ar fi ceva invers chefului actual, făcut din toată inima. Şi apoi cuvinte tot aşa de convenţionale şi de caracteristice pentru fiecare, după cum făcuseră şi la discursuri. Nu-şi va uita, în clipa aceea, nici unul meseria şi va nesocoti fiecare că mai înainte de toate e om. Nu m-ar fi mirat lipsa de compătimire profundă de vecin, dar mă mira rum fiecare nu tremura pentru soarta lui şi pentru dezagregarea fatală care va veni. îmi mîngîi mina, simt moliciunea şi căldura feţei, şi totul trebuie să se desfacă. Se spune că osul de la genunchi rezistă mai mult, dar nu sîntem obicinuiţi să ne remarcăm prea mult genunchii. ('.e ar simţi şi ar zice dascălii dacă ar afla că am murit? rol, să numesc tic aceasta tortură de a mă întreba în faţa fiecărui om, şi mereu din nou, căci relaţiile mereu se schimbă: ec ar zice dacă aş muri? Ceea ce denotă o mare prezumţie, ea să agit umila mea persoană, chiar în secret, în faţa celui eo care stau de vorbă. Rezultatul nu poate fi decît tragic, şi e norma] să fie aşa. Faptul că eu aş vibra mai îndelung la mormîntul lor nu este un merit pentru mine, şi nu poate li o satisfacţie pentru ei, asta nu depinde decît de o întîm-pl.ifoare construcţie a nervilor. Totuşi, cînd îţi închipui ou precizie ce s-ar întîmpla dacă ai muri, şi vezi scena, te cuprinde o imensă milă de tine şi o părere de rău că ţi-ai pierdut atîta timp în amicale tovărăşii, cărora le-ai dat tot r.ii fletul. Ce s-ar întîmpla dacă ar veni vestea morţii mele, în această cancelarie de dascăli, pe pereţii căreia îşi surîd toţi 223- foştii miniştri de instrucţie? Să presupunem că nu este în ■clipa aceea nimic anormal, obsesia vreunei alegeri, de exemplu, sau a luării lefii. Şi soseşte unul din ei, găfiind, ca să «puie el cel dintîi noutatea: — Ştiţi că a murit S.? — Nu mai spune ! — Cum, cum? — A murit S. (Detalii.) — Săracul! — (Darnic.) Profesor bun. — (Imparţial.) Cam pripit, dar bun. — Păcat! — Parcă făcea şi literatură... Mi se atribuie cu generozitate cîteva calităţi, apoi detailează fiecare cîteva amintiri despre mine. Directorul spune neapărat: „Vom da o coroană din partea liceului!“ Iar părintele: „Dumnezeu să-l ierte !“ Oamenii sînt parcă mecanisme, cu cele cîteva fraze pe ■care le spun neapărat la anumite ocazii. Apeşi pe buton şi sună. Elevii au de pe acum predispoziţiile celor bătrîni, sînt oficiali şi îndureraţi. Fiecare face cîte un mic gest, la care se crede obligat (asistă la biserică, la groapă sau măcar spune cîte o vorbă tragică). Dar înăuntru de tot se şi frămîntă întrebări asupra notelor viitoare la obiectul meu. Pe Uşă îşi face apariţia un personagiu grav şi întunecos: suplinitorul! Mascarada se desăvîrşeşte cu alai. Sînt şi | discursuri! „întristată adunare... Tînăruî nostru coleg!'1 Ce frumos vorbeşte! Am fost impresionaţi! Oamenilor! Vă pare în adevăr rău după biata mea fiinţă, •după inima care a bătut şi acum e ţeapănă, după mîinile în perpetuă agitaţie, acum imobile, după ochii cu care am privit, avid, lumea, acum stinşi? Atunci 3ăsaţi-mă în pace şi nu vă mai credeţi obligaţi să mă plingeţi. Căci chiar dacă aţi simţi profund pierderea mea, emoţia voastră faţă de neantul meu e ridicolă. Să se termine cît mai repede spectacolu!, să mă puie, simplu, într-o trăsură, şi în fuga cailor să mă ■ducă la cimitir. Să mă arunce iute în groapă şi să bătătorească ţărîna. Iar tu, îndureratule, care vrei să faci neapărat ceva pentru mine, du-te singur la mare şi uită-te îndelung la spumele neobosite şi ascultă-Ie tânguirea. Sau priveşte -224 renii cind soarele e la asfinţit. Sau plimbă-te în neştire pe străzile pustii şi negre, la miezul nopţii. Sau pune la patefon un cvartet al lui Beethoven şi plîngi o dată cu notele lui. Sau vaietă-te, aducindu-ţi aminte că ti-ai aşteptat iubita zadarnic, iar buzele tale au rămas uscate, de parcă n-au ştiut ce e sărutarea. Şi numai atunci ai făcut ceva şi pentru mine... La un moment dat, după ce părusem c-o accept şi că mă complac în atmosfera dăscălească, îmi devenea intolerabilă, şi, spre surprinderea tuturora, care îmi cereau explicaţii, plecam. Auzeam pe unii: „Vreo damă trebuie să fiel“ Şi vedeau, prin fumul de ţigare, o matroană bine împlîntată in pămînt, cu şolduri, coapse şi sîni abundenţi, ceea ce a fost întotdeauna în gusturile dăscăleşti. După ce părăseam cancelaria fără să fi dat un răspuns, deznădăjduit, dar păstrînd încă o mutră de vinovat ca să-i împac cu supoziţiile lor şi să nu descopere cumva motivul plecării (care ar fi fost caracterizat simplu: e un încrezut), coboram iute strada, apoi traversam piaţa agitată în mijlocul căreia Ovidiu meditează. Apoi, în sfîrşit, mă opream, liram la mare. Şi acolo începeam, într-un timp pe care n-aş h fost in stare să-l determin, aşa părea de capricios, plimbările în lungul apei. Cred că niciodată nu făceam în şir doi paşi asemănători, aşa eram de în voia capriciului culorilor şi a zgomotului. Mă desfăceam, mi se topea fiinţa, plingeam, mă zbăteam, mă cuprindeau doruri, gusturi de ■ tins şi de moarte, chiar dacă pe faţă nu mi s-ar fi văzut marc lucru. Privirea mi se scufunda in apă sau plutea pe valuri, gura şi nasul prindeau cît puteau parfumul tare şi ameţitor.Febril, ca şi cumunval s-ar fi rostogolit şi în mine, a lent, ca şi cum aş fi vrut să prind o melodie complicată. IN iriodată o îndrăgostită nu s-a putut apropia să te cuprindă mai bine, să te încălzească, şi să te alinte, şi să-ţi sfarme <»rice judecată limpede ca această fiinţă augustă, prezentă ia toi uşi impalpabilă, aşa de alături şi totuşi insesizabilă. IV îmbată şi-ţi promite voluptăţi, îţi ascute nervii şi apoi (i i imnoaie, îţi aprinde poftele şi te lasă sterp, pustiu sau ti i oferă moartea ca singura voluptate autentică. ('e bicisnică pornirea vijelioasă către o femeie! Nervi, l ivpidnţie, clipe ascuţite, şi apoi te regăseşti mărunt, st in- ii opere, voi. II 225 gaci la vorbă şi incercind să scuzi ce-ai făcut, murdar, trtf buind să acoperi cu stupide paranteze mici trebuinţe de toaletă, sau, mai ales, oboseală, plictiseală, transformarea ta bruscă din frenetic în melancolic, din fJămînd în sătul. Şi atunci pricepi că numai moartea poate ii ia căpătui unei voluptăţi veritabile, Epuizarea ta fără reveniri, legănat pe valuri, adormit în eîntece. Valurile negre, fără nici o lumină, tainice şi funebre, zornăind dezastru în fundul lor, purtînd pe ele fantome, călătorind fără obosire. Şi valurile verzi, grădinării... Şi cele albastre, de parcă s-a răsturnat cerul... Şi albe, şi roze, şi atîtea culori fără nume, care se combină în cele mai subtile broderii. Şi repezi, şi domoale, şi dese, şi subţiri. Tot timpul pe dig, la orice oră liberă, şi mai ales noaptea. Uneori mă cuprindea atît de complect atmosfera lor, incit credeam că n-o să le părăsesc niciodată, căci tot restul lumii îmi era indiferent. Şi totuşi, într-o zi mi s-a părut, brusc, insuportabilă toată viaţa mea acolo, şi am cerut, cu orice preţ, mutarea. Profesor la călugări... Ceea ce este destul de straniu... Cînd m-am prezintat prima oară, mi-am găsit elevii aşezaţi in şir, cu straiele pînă la pâmînt şi cu eulioane pe cap. Tineri şi bătrini; unii cu cîteva fire pe bărbie şi alţii cu bărbi imense, unii slabi ca o scîndură şi alţii dolofani. Fratele Macaris, şi fratele Hrisant, şi iermonahul Yarlaam, şi atîtea nume ciudate, scoase de prin cărţi prăfuite, care nu-mi erau familiare. „Nu s-ar putea spune că viaţa cea mai simplă e lipsită de neprevăzut41, am reflectat. Imaginea din faţa mea, alături de Bucureşti, echivala cu o călătorie la mii de kilometri, într-o ţară cu alte obiceiuri. Sunetele clopotelor şi ale toacei. Cîntecele prelungi. Clipe de pustietate deplină, traversate doar de rîndunelele elocvente. Şi apoi, deodată, un şirag de călugări, fiecare cu silueta lui aşa de caracteristică, încît părea închipuită de un regizor genial, şi totuşi cu toţii aşa de asemănători. Sau c-îte un călugăr care traversează singur curtea mare. Iarna, mînăstirea pare ireală, cu zăpada groasă care acoperă totul, cu albul sclipitor, pe care se furişează uneori c.îte o fantomă neagră cu un clepăit de papuci. Iar pe aco. periş, ciorile. Rămîn cîleodată la scoală, din pricina vremii 9 V 226 ziua întreagă, şi am impresia că sînt în altă lume. Singurătatea cea mai desăvîrşită. Lecţiile mele se petrec in cea mai deplină cuminţenie. Nu mai sînt elevii micuţi care se luau la întrecere la răspunsuri, vibrau, se mişcau, rîdeau si p linge au în acelaşi timp, sau cei mari, ascullîndu-le melancolici şi absenţi. Acum cu toţii sînt identici, maturi, indiferent de vîrstă, gravi, cu fruntea întunecată. Din orice gest sau vorbă a lor se desprinde un aspect dublu de tragic si comic amestecat. Nu reuşesc să-i fac să articuleze bine cuvintele, şi vorba lor cea mai neînsemnată are un tremur nazal de cîntec bisericesc. Cîteodată, exasperat de această atmosferă monotonă, încercam cu orice preţ să fac o transformare, pentru oricît de scurtă vreme. Oricum aş fi schimbat mersul lecţiei, orice aş fi improvizat, nu vedeam pe faţa lor nici o surpriză, nici o bucurie, nici o curiozitate. Le spuneam anumite istorioare, care trebuiau să-i impresioneze, ca să le surprind o emoţie, sau vreo glumă, ca să-i fac să rîdă, şi rîdeam din toată inima. Semănăm actorului mediocru, care face toate mascaradele de care este în stare în faţa unui public impasibil. Sau, şi mai tragic, uneori îmi trimiteau un uşor surîs, al cărui înţeles nu-1 explicam, căci venea cind mă aşteptam mai puţin sau neproporţionat cu sforţarea mea. Ce rost aveam eu printre ei! Poate că prin stridenţa deosebirii noastre, o divinitate glumeaţă îşi aranjase un spectacol grotesc. Dacă aş muri acum, înmormîntarea mea ar fi demnă de văzut, şi poate s-ar găsi cineva care să fi fost impresionat de agitaţia mea, a omului nervos şi a scrisului lui de aceeaşi • ■ii luare, şi să vie la slujbă, măcar din curiozitatea transformării, şi să asiste la un spectacol bizar (în definitiv, poate ra mirn’ai pe mine m-ar interesa spectacolul). în sicriu, junele cunoscut, încremenit însă în una din pozele lui, care odinioară, înlocuindu-se cu repeziciune, nu ac observau atît, dar care au fost trăite cu nelinişte sinceră, l’ool.e aş părea fanfaron sau umil şi pocăit, agresiv sau bun, su oi csc, sau melancolic. Şi în jur, ca un nimb, îmi vor pluti a centurile, cu detaliile care au fost ştiute precis de toţi, ai ni altele numai aflate aproximativ, şi cu mărturisirile 227 n* făcute prin cărţi, aruncînd lumini şi umbre (rezultat poate a] orgoliului meu, care n-a spus tot adevărul, sau a apăsat involuntar numai asupra anumitor adevăruri, nu totdeauna in favoarea mea de altfel, dar mai ales rezultat al temperamentului meu. care a fost incapabil să orînduiască definitiv faptele şi emoţiile şi le-a dat tuturora o nuanţă de incertitudine, şi a multiplicat interpretările posibile). Şi se va şopti lingă mort: „A avut o dragoste care l-a părăsit... Poate nici n-a iubit-o... Niciodată n-am putut pricepe cit de mare a fol dragostea lor şi cine a fost vinovatul... Dar mai sînt multe de spus despre amindoi... I-am văzut odată în Cişmigiu... Luna deasupra, apa la picioare, şi înlănţuiţi frenetic. Mi-am zis: doi oameni fericiţi... Poate că el nu se pricepea să iubească... Sau poate că iubea romanţios şi îl torturau prejudecăţile burgheze... A murit înainte de a-şi fi spus secretul... Ca şi cum el ar fi ştiut clar ce s-a petrecut cu dînsul... Ce ciudată e de privit o gură înţepenită, care ştii că a fost odinioară caldă şi sărutată...“ Şi deodată, după cosciug, apariţie halucinantă: elevii,, Fratele Silvestru, cu barba roşie, rotundă, împrejurul capului ca un pepene galben, şi cu burta ca o roată de trăsură, care se leagănă la mers de pe un picior pe celalalt. Şi fratele Coţoflea, deşirat, fără dimensiune, aşa de slab, atîrnîndu-i de bărbie fire rare şi lungi, poate asemănător lui Lăzi ■ după ce a înviat, sau lui Iov după ce l-au lovit necazurile şi l-au supt foamea şi bolile. Şi fratele Tureu, maiestos şi important, avînd de pe acum prestigiul rolului ecleziastic pe care va avea să-l joace şi lărgindu-şi pieptul ca să-i încapă decoraţiile viitoare; iar cînd duce mîna la barba imensa, în timp ce privirea i se afundă pînă la orizonturi, pare că vrea să bineeuvînteze un popor nenumărat adunat în preajma lui. Şi fratele Serafim, cel mai tînăr dintre fraţi, cu obrazul roz, încă fără nici un fir de păr, şi cu pletele blonde căzînd pînă la umăr în bucle, cu ochii limpezi, cu fruntea fără nici o dungă, cu rîsul încîntător şi nevinovat, lăsînd să se vadă o diră de dinţi de lapte, părind un heruvim abia coborit din ceruri, ce abia şi-a desprins aripile. Şi fratele Dascălu, slab la carte, dar remarcabil cintâreţ, cu care m-am silit o lecţie întreagă, inutil, să-l fac să spuie: „Yercingetorix“. Şi iero- 228 monahul V'arJaam, care te aprobă tot timpul, orice ai spune, dînd din cap cu înţelepciune. Au venit cu toţii să asiste pe fostul îor profesor. Sînt mulţi, poate o sută, aranjaţi doi ciie doi, cu hainele lor de sărbătoare, cu culioanele imaculate. Fantome. Aceeaşi gravitate inexpresivă a feţei pe care o păstrau şi în clasă, căci nici moartea mea n-ar putea să-i transforme. Bărbi de toate dimensiunile şi culorile. Tranşează mai ales chipul galben pe haina neagră, ai crede nişte portrete de Tintoretto. Dricnj e gata, m-am instalat, pornim cu toţii. Oprim trecătorii, care se descoperă privind curioşi, căruţele şi tramvaiele. Ultima mea plimbare. (O! Plimbările pe sub tei, sub luna cuceritoare, la braţ cu Irina!) Nu trebuieşte eseamo-lat-ă. Devin, pentru ora aceea, un mare personagiu, căci silesc o mulţime de oameni să asculte de capriciul meu. Mergem încet, şi ne oprim la fiecare răspîntie. Preotul se dă jos uneori din trăsură şi-mi arată drumul. Elevii mei („Comment, vous ne savez pas la regie du participe passe?“) cirită. Nu-şi economisesc deloc ştiinţa, şi vocea le e mai lărăgănata ca niciodată. Parcă se repetă acelaşi cîntec, dar varietăţile, în lamentarea prelungită, sînt infinite. Aud, mai pătrunzătoare, vocea fratelui Turcu, venerabilul meu elev. Şi a lui Dascălu, subţire, melodioasă, plină de graţie. Fac vmistatarea că le cunosc toate cîntecele. Le-am auzit cînd l<- învăţau, şi nu luam seama la ele, sau mă iritau, nu obser-\am decît anumite fragmente scurte, dar acuma văd cum, l.iră voia mea, m-au invadat. E o mare plăcere această (■miniatare, ca şi cum aş fi găsit, printre mosafiri, o cunoş-I înţă veche, pe care o uitasem, căreia nu-i dădusem impor-l onţ.ă, care nici nu bănuiam că ar avea vreo afecţie pentru mine şi care se prezintase acum înaintea altor familiari, r.riin, văluri, flori, luminări. îată colaci şi colivă. Pe deasupra colivei, flori făcute cu bomboane de şocolată şi alte Immlioane mici, de culoarea argintului, care se aruncă la mintă din amvon. Cînd eram copil am asistat la o nuntă in tamiIu-, şi am făcut toate sforţările, inutil, să prind şi eu o •i .tivi de bomboană. Gustul după ele mi-a rămas toată ziua o ci n, cu toate dulciurile cele mai alese pe care le aveam la <11iiP* Am pus din nou capul la geam şi am uitat-o complect. Şi mai tîrziu, cînd ne-atn cunoscut mai bine, i-am spus mîngîind-o: „Ce-mi place mai ales la tine e că eşti o caraghioasă — _* _ y ki iliiCct l Cuvîntul „caraghioasă” trebuia să corespundă impresiei pe care o avusesem la început, îl îndulcisem însă, adăugîn-du-i pe „mieă“. Ceea ce mi se păruse la început numai amuzant devenea acum un motiv de afectie, dar nu voiam să-mi neg prima impresie, căci ştiam ca aceea ar fi subzistat alături de una nouă şi mi-ar fi sugerat tot timpul bănuieli, încercam numai să transform uşor prima imagine în sensul în care mă mulţumea pe mine, deci să mă mint singur, să trişez. Mi-a rămas în minte că are gîtul prea scurt, şi cînd am privit-o mai de aproape, am văzut că nu era adevărat, oricum aş fi făcut măsurătoarea. Şi totuşi, mereu îmi reîncepeam examinarea, căci impresia primă îmi iscase bănuieli pe care nu puteam să le alung, oricit mă convingeam că eram nedrept, şi apoi poate vniam să mă asigur că, deoarece mă înşelasem pe jumătate la început, mâ înşelasem şi pentru rest, cînd mi se păruse că are o înfăţişare uşor comică. Adăugasem lui „caraghioasă** pe „mică**, ultimul cuvînt ştiind că este pe gustul meu, şi, deci, cel mai in măsură sa-mi atenueze nemulţumirile. în adevăr, sinte-tizează perfect tot ce simt pentru dînsa. E nespus de mititică (40 de kg!), subţire, delicata şi cînd o vezi in pijamaua băieţească încercînd să doarmă, cu picioarele cât- un pumn în papucii cu moţ, şi cu mîinile care parcă s-ar topi dacă le-ai strînge mai tare, îmi vine s-o iau în braţe ea pe un copil şi s-o legăn pentru veşnicie. La un popas, am coborît cu toţii şi am putut-o vedea mai bine. Purta un costum cafeniu, băieţesc, ce i se potrivea de minune, în cap o caschetă, şi în picioare ghete fără toc, probabil împrumutate de la vreun copil. Se strecura printre camarazi uşor strinsă asupra ei, ca şi cum ar fi fost înfrigurată. Mîinile şi Ie îndesase în buzunarele pantalonilor. Am auzit-o spunînd lui Mitru, vecinul ei din automobil: „Sînt aşa de încântată că ţiu mîinile în buzunar! Nu-mi mai vine să ie scot!1* 244 Am reflectat: „I se pare «interesant» să spuie astfel c!e fleacuri, şi faptul că ţinea mîinile în buzunar nu era o 6imput întâmplare, ci o mică poză!“ Şi cum trecea tot atunci o nuntă pe drum Fetita a mai spus: Se mai însoară oamenii! Eu am făcut-o o dată şi m-am lecuit pentru toată viaţa !u Ce-o fi vrut să spuie? Această copilită a fost măritată? S-a despărţit? I-a murit? Poartă, o dată cu hainele băieţeşti, cascheta, ghetele fără tocuri, şi o tragedie pe umeri?... Poate a fost o glumă sau n-am înţeles bine... Şi apoi în creierul munţilor. Părăsisem pădurile de fag, şi apoi de brad, care se întindeau acum în vale ca valurile, cu toate culorile, cu toate freamătele. Lingă noi, numai stânca dură, cu citeva fire de iarbă uneori. Şi pete de zăpadă. Ne-am aşezat cu toţi spre odihnă şi ne-am scos mîn-carea din sac-uri. Am uitat mizeriile din oraş. Fetiţa mînca lingă mine cu Mitru, amindoi avînd un singur sac... Ce-o fi între ei? Poate că... Işi spun pe nume (dar toţi fac la fel), glumesc ca şi cum s-ar fi cunoscut mai demult. Iată o farsă a lui Mitru, de pildă: „Mănîncă, Fetiţo, altfel te pîrăsc acasă“. înseamnă că Mitru e deprins la casa ei. Din faptul că o spune aşa de lămurit, trebuie să trag concluzia că asta nu dovedeşte nimic (sînt rude, de pildă) .-nu că totul e aşa de normal între ei încît nu mai au nici un motiv ca să se ascundă? Ceea ce mă face să mă gîndesc la rău e că numai mai tîrziu a început Mitru să vorbescă aşa de familiar cu Fetiţa, parcă o bucată de vreme ar fi ezitat şi numai apoi s-ar fi decis, din pricina atmosferii prielnice din grup. Sau poate că eu nu observasem decît mai tîrziu familiaritatea lui Mitru. Remarcele mele pot fi exacte Iară să fie nimic între ei: voise Mitru să nu lase pe cineva că creadă lucruri rele din pricina cunoştinţii lor întâmplătoare. Mai tîrziu o mică scenă avea să-mi dea noi îndoieli. Mitru i-a spus lui Const. Popescu la o întrebare indiscretă: „INn e nimic între noi, zău aşa! Ne cunoaştem de multă vreme, căci sîntem vecini.“ Asigurarea lui Mitru nu putea : a ne dea o certitudine, şi Const. Popescu a continuat să •hirida neîncrezător. Acolo, pe o culme înzăpezită, mi-a plăcut vocea Fetiţei, <1 nul replicele lui Mitru. Desigur, nu pentru conţinut, 245 conversaţia mergînd mai ales asupra mîncării. Dar accentul era armonios, şi îmi plăcea mai ales că frazele erau scurte, grăbite, cu întreruperi dese între ele, şi totul normal, fără nimic artificial, fără nici o impresie de răsfăţare Întîmplător, cu nu ştiu ce ocazie, a spus că a făcut şcoala în oraşul G.1. Fusesem mai mult timp profesor acolo şi am căutat să reconstituim amintiri comune, chiar dacă nu ne cunoscusem. Ea părăsise şcoala cu mult înainte de a veni eu în oraş, vrea să zică nu era aşa de copilă precum părea. De altfel, a spus anul cînd a terminat, fără nici o cochetărie feminină de a ascunde ceva. Deci avea vreo 28 de ani! Uimitor! N-ar fi părut! Necazurile ei matrimoniale avuseseră timpul să fie adevărate! Şi cum îmi era imposibil să vorbesc despre G. fără să vorbesc şi de admirabila Olga Dimitriu, m-a anunţat că a avut-o profesoară, cea mai extraordinară profesoară. Şi acolo, în vîr-ful munţilor, cu zăpada alături şi cu pădurile în vale, desfăcînd coaja unui ou şi picurînd pe albuş sare, Fetiţa afla de la mine că Olga Dimitriu murise eu un an înainte... O mică surpriză, un „ce rău îmi pare“ şi apoi discuţia s-a schimbat (sau, mi se pare, a fost întreruptă de Mitru: „Mănîncă, Fetiţo, slănină!“). Am gîndit: ce repede rezolvă Fetiţa o moarte aşa de preţioasă! Dar poate că munţii erau de vină, căci în clipa aceea, in faţa lor, orice preocupare omenească părea minimă. De altfel, şi eu n-o utilizam pe Olga Dimitriu ca pe un mijloc de împrietenire? E drept că eu mă deprinsesem cu ideea aceasta de mult, pe cînd ea o aflase chiar atunci. Dar părerea de rău, pentru oamenii veritabil profunzi, nu trebuie să fie la fel In decursul vremurilor, ca o apăsare constantă, fără explozii şi uimiri în faţa surprizei? La întoarcere ne-am odihnit pentru cîteva minute unul lingă altul, la un rîu ce curgea în spume. Şi apoi iar ne-am despărţit şi iar ne-am întîlnit, alături de automobil . Fetiţa îmi spuse din întîmplare, cu nu ştiu ce ocazie: — Am mult de muncă la birou. — Da? Aşa de mult? — De obicei cîte zece ore pe zi. — Şi probabil nu te interesează deloc ceea ce munceşti. 246 — Absolut deloc! — Trebuie să fii nenorocită! — Foarte nenorocită! O ! Tonul cu care a spus pe acest „foarte nenorocită !“... Vibraţia s-a desprins din ea şi mi-a tulburat toată fiinţa! O lume întreagă de dezastre a plutit pentru clipa aceea lingă noi! Deodată, o întrebare întîmpiătoare pusese în mişcare atîtea vijelii! Am primit descoperirea neaşteptată cu imensă savoare (ca şi cum ai auzi marşul funebru din Simfonia a 111-a a lui Beethoven) şi spaimă. Am căutat s-o consolez cu vorbe pe care mi le adresez adeseori: — Oamenii se împart în două: cei fericiţi şi cei nenorociţi ! Cei nenorociţi sînt singurii care au o viaţă interioară, au intuiţii, nu trec prin lume fără să nu fi priceput nimic. Cei fericiţi însă mi se par intolerabili! Fetiţa asculta atent. Simţeam că o interesează orice vorbă pe care i-o spuneam şi era de acord cu mine (chiar dacă ar fi voit din tot sufletul să se termine chinurile ei), că nimic nu e mai dulce decît să vorbeşti fără întrerupere despre noroc şi nenoroc. Const. Popescu a venit între noi şi a crezut că trebuie să aprobe şi el. Nu-1 ascultam, dar vorba lui oprea discuţia noastră. Ne-a spus: „Şi mie mi-a murit mama acum o lună !“ Bece, cu un ton indiferent. Cum nu se cutremură Fetiţa? Cum n-o crispează calmul camaradului? I-am mai spus Fetiţei: — îmi pare rău că n-o să te mai văd poate niciodată! — Nu exagera ! Nu se ştie niciodată nimic ! Ce uşor s-a consolat! Deci n-a fost decît o mică discuţie .fără importanţă... Şi nu este numai o umilinţă personală părerea mea de rău, căreia i se răspunde aşa de simplu, unul din grup (cine era? nici nu-1 observasem) şi, în ini uiiericul din colţul lor, bănuiam tot felul de înţelegeri 247 misterioase. La sosire, nu ştiam dacă trebuie sau nu să-mi iau rămas bun. Fetiţa e foarte familiară cu toată lumea. Spune pe nume şi i se spune la fel, rîde cu toţi din toată inima, tutu-ieşte, se reazimă fără nici o sfială de cîte cineva şi uneori chiar se aşază în braţe. Semn de uşurinţă.'’ Căci poţi uşor să-ţi închipui că e la dispoziţia oricui vrea, şi dau probă de naivitate complicînd asupra ei. Dar poate iarăşi că sînt semnele unei tragedii definitive. E familiară cu toată lumea, tocmai pentru că n-o interesează nimeni. Deci din orice gest poţi scoate interpretări opuse atunci cînd chestiunea te interesează cu adevărat. Şi a-ţi pune astfel de întrebări nu e primul avertisment al geloziilor viitoare? Peste două săptămîni am plecat iarăşi în munţi. De data aceasta eram numai cîteva persoane. O mică recreaţie cu ocazia concediului de vară. Am primit imediat să mă asociez celorlalţi, la prima invitaţie făcută. Nici nu ştiam bine unde mergem. Şi după ce trenul ne-a dus în munţi, am început să urcăm ceasuri întregi spre o casă de odihnă reputată. Drum printre copacii parfumaţi şi mereu perspectivele superbe. Şi în acelaşi timp, o dată cu noi, oboseală, căci picioarele mergeau la întîmplare, fără control. Cu întreruperi, Fetiţa mi-a povestit scene răzleţe din viaţa ei tristă. — M-am măritat din dragoste! Dragostea, această furtună în făptura micuţă a Fetiţei, transformîndu-i toată nevinovăţia copilărească şi revăr-sîndu-i in suflet dintr-odată gravitate în faţa vieţii. Cu ce frenezie trebuie să-şi fi dat gura noului-venit, convinsă că n-o va mai da niciodată altuia! Cu ce grabă şi-a descoperit toate misterele şi a admis toate profanările! Cînd a învăţat toate senzualităţile! Cu ce bucurie! Cu ce goană începea din nou. în preajmă oamenii se năşteau şi mureau, înmormîn-tări şi botezuri, şi între timp se chinuiau, cerşeau o bucată de pîine, puneau la cale soarta Europei, făceau războaie şi pace, descoperiri şi planuri sau îmbinau cuvintele, sunetele şi culorile cu măiestrie, iar Fetiţa avea o singură preocupare: să-şi scoată hainele, goală să se încolătăcească frenetic de iubit, şi ameţită să-şi dea, în întregime, tot corpul, tot sufletul. E greu de închipuit corpul ei fragi] în momentul 248 patimii. Picioarele delicate, trapa] subţire, mutra de şoricei, şi totuşi, cu celălalt, femeie. Nici un sentiment în miniatură, cum’ar face impresia privind-o, ci totul dezlănţuit cu intensitate. Şi acum, dacă se aşază cuminte lîngă mine şi vorbeşte cu înţelepciune, păstrează totuşi în ca amintirile beţiilor de odinioară, le ţine acoperite, dar se descopăr la orice întrebare mai apăsată, şi de altfel sînt trădate mereu, dacă asculţi cu atenţie, prin eîte o vorbă cu aspectul cel mai inofensiv. Pare un doctor care nu se mai jenează să numească anumite lucruri, insistă chiar asupra lor ca să demonstreze că le cunoaşte bine şi, dacă ar fi cît de puţin pudic, ar arăta că nu e doctor bun. Sau poate că faptul i se pare norma], şi numai eu îi dau importanţă, pentru că nu sînt deprins cu el, iar vorbele Fetiţei nu sînt spuse cu nici un fel de ostentaţie. Cred ca travaliul interior ar fi acesta (din puţinele exemple pe care le am la dispoziţie). întreabă de pildă: „Şi X n-a vrut să aibă copii?" Acest „n-a vrut“ îmi sugerează tot ceea ce Fetiţa ştie din practicile amorului. Dar aceste cuvinte le mai spune Fetiţa, o simt dupăTimbrul vocii, ca să mai retrăiască, oricît de vag, vreo scenă sau vreo conversaţie de altădată, fără însă să şi-o mărturisească precis, căci n-ar admite-o, fiindcă şi-a impus cu toată tăria să nu se mai gîndeaseă la trecut. „Apoi a început să mă înşele"... Gelozia Fetiţei... Chinurile ei mereu reîncepute, motivul cel mai sigur ca freneziile amoroase să fie mereu înteţite chiar dacă tot el aduce, prin straturi succesive de cenuşe, hotărîrea de la urmă de a desface totul. într-un menaj fericit, obiceiurile se fac cu precizie, şi perechea se îndreaptă molcom spre bătrîneţe şi moarte, fără evenimente prea importante. Decît doar, ca inovaţie, uneori partenerii se îngraşă, apoi fac cură de slăbire, şi la urmă se îngraşă din nou. Dar gelozia aduce cu ea certurile, discuţiile fără oprire, urile şi gustul de distrugere, şi apoi împăcările tot aşa de aprinse, şi iertarea de la urmă, deci posibilitatea ca tovarăşul tău să se impregneze în tine definitiv, să nu poţi să mai păstrezi nimic întreg. Nu mai rămîne nici o pudoare în vorbă sau nici un gînd ascuns pe care în mînie să mPţi-1 destăinuieşti. „Mă înşela eu toate prietenile mele"... 249 Acest termen general nu arată că poate gelozia ei a fost chiar mai mare deeît greşelele lui? Căci e imposibil ca toate prietenele să fi fost subjugate de el, şi nu prea cred în existenţa lui Don Juan (chiar dacă Fetiţa îl socoate încă „foarte frumos" şi „foarte inteligent"). Şi apoi, mă întreb cu surprindere, ce fel de prietene avea de se pretau aşa de uşor la astfel de practici? Mereu a suportat, fără mult discernă-mint, tot soiul de indivizi în preajma ei, chiar în clipa cînd îşi orinduise o viaţă intimă cu omul pe care-1 iubea, după cum făcuse în excursie, unde dădusem vina pe seama dezamăgirilor. O înşela mereu şi, după certuri, se reîmpăcau, nici o mîndrie aşadar în ea. Îşi făcuse de pe atunci instincte de funcţionară care admite orice capriciu al şefului şi nu protestează deloc, pentru ca să nu fie izgonită. Mi-ar place o iubită înnebunită de dragoste, dar în acelaşi timp mîndră, neadmiţînd nici o umilinţă, cu orice preţ, cu preţul despărţirii definitive chiar. Nu confund poate literatura cu viaţa? Cum să fii mîndră şi să te desparţi de omul pe care de atîtea ori l-ai privit cu neţărmurită afecţie, cum doarme, cum mănîncă? — Ii plăceau chefurile. Avea totdeauna invitaţi. Fumau, beau, rîdeau... îmi devenea atmosfera intolerabilă şi plecam singură pe străzi. Cînd era vremea frumoasă, şi luna pe cerul senin, îmi strecuram tristeţele printre îndrăgostiţi. Mă întorceam la miezul nopţii. Şi după un timp, după plecarea mea (cît? m-am întrebat deseori), băgau de seamă că lipseam. La întoarcere, mă iscodea de ceea ce făcusem. Găseam o minciună oarecare şi se mulţumeau cu ea, şi ei, care erau nişte proşti, şi el, care era inteligent. Cum va fi admis aşa de simplu minciuna mea, căci nu-mi punea nici o întrebare mai lămurită nici cînd rămîneam singuri? El putea discerne chestiunile cele mai subtile. Nu-1 mai interesam, probabil. Luam, in plimbările mele de noctambulă, întotdeauna cu mine o carte ! De ce, nu ştiu, căci la întuneric n-aş fi putut citi, şi nici nu eram în stare s-o fac. Dar o luam cu mine, ca pe un prieten, ca şi cum scoarţele ei m-ar fi mîngîiat. Ce triste plimbările Fetiţei prin noapte, cu o carte in inînă! Poate însă că nu trebuie să omit, din cine ştie ce 250 gusturi romanţioase, artificiu] ideii ei. Cum ! Purta în suflet atltea mizerii, şi în acelaşi timp se consola cu o carte pe care nici măcar n-o citea! Şi probă că găsea interesant gestul ei e că î-a reţinut, şi acum îmi vorbeşte de el ca să mă înduioşeze şi mai mult. Dar poate că aceste artificii sînt esenţiale naturii omeneşti, deci trebuie să le admitem fără nici un comentariu. La fel nu trebuie să ironizăm pe acel care-şi face o bucurie punînd cîteva flori pe un mormînt, sau care îşi orînduieşte cîteva preparative graţioase (azvîrle amintiri, scrie scrisori) înainte de a se sinucide. — Lucram de dimineaţa pînă noaptea la un birou ca să ne ţinem. El lenevea toată ziua prin cameră. Seara nici măcar nu venea să mă ia de la birou... Găseam camera murdară. Avusese musafiri. Vedeam măsuţa cu ceştile de cafea neagră, murdare pe fund şi stropite, pe farfurioare, fărmiturile pe faţa de masă şi cuvertura patului conjugal mototolită. Eram obosită. După moartea mamei, singura fiinţă scumpă de pe lume, n-am mai fost bună de nimic vreun an de zile. Ce gust mai putea avea el de mine! Monologul ei a fost întrerupt de unul din tovarăşi care mereu ne îmbia să facem un popas pentru mîncare. Ne-am supus, şi în acelaşi timp ne-am odihnit, căci urcasem poteca fără întrerupere. Desfăceam pachetele, aruncam la vale «•ojile de ou, oasele de pui sau tinicheaua cutiei de sardele şi mi se părea că cern ţărîna peste dezastrele Fetiţei. Am reînceput drumul, şi Fetiţa a reînceput povestea: — Cîte scene dureroase! Odată l-am trimis la mare, căci era bolnav. Cu ocazia unui mic concediu de două zile, m-am dus să-l văd. Era cu o femeie. Am început să-l cert, msă mi-a răspuns că eu nu pot să-l înţeleg. Apoi m-a condus in aceeaşi zi înapoi la gară, sub pretext că el proiecta tocmai al imci o excursie la care nu putea să renunţe. N-avea deloc inimă! Da... N-avea deloc inimă! Tăcere lungă între noi, dar plină de vaiete interioare. Curînd mi-a scris: cerea divorţul pentru motive pe ■ dec ou sînt prea burgheză să le înţeleg. Coincidenţă: tocmai m nuci am primit şi o telegramă anunţîndu-mă de moartea mici. Nu ştiam la ce să mă gîndesc mai întîi şi ce să fac. Am rezolvat dificultatea. Am pornit, ca de obicei, la birou. 251 Şi iar împăcări, şi iar despărţiri. într-o zi, deodată, fără să fi avut vreun motiv mai puternic decît cele obicinuite, am simţit că s-a umplut paharul şi m-am hotărît să divorţez. Şi apoi ezitările, şi întîlnirile la tribunal, şi plînsetele lui. şi jurămintele, şi ameninţările. Şi argumentele prin care se încerca să mâi reţie puţin din mine ca să-l doară mai puţin, pentru clipa aceea (căci era uşuratic şi trebuia să se consoleze iute). Spunea: în schimb, vom fi prieteni buni! Prietenia între doi oameni care s-au iubit este posibilă? Şi apoi Fetiţa a tăcut, în timp ce urcam mereu pe drumul ce făcea impresia că n-o să se mai termine niciodată. „...Ce rău îmi pare de tot chinul pe care ţi l-a făcut celălalt. Şi ce aproape eşti de mine tocmai din cauza asta!11 Am ajuns la o casă de adăpost pentru turişti, unde am fost aranjaţi după posibilitate. Mie mi s-a dat o cameră mica, pe care trebuia s-o împart cu Fetiţa. Paturi alăturate, ca în cel mai perfect menaj. Aşteptam ora culcatului cu jenă, dar Fetiţa a rezolvat imediat orice dificultate. S-a îmbrăcat într-o pijama băieţească dungată, ce o făcea şi mai mititică, şi cîndam intrat, întorsese capul şi era cuminte, ca şi cum ar fi adormit. Sculatul s-a petrecut tot aşa de simplu... A doua seară eram învăţaţi. Uneori, înainte de a adormi-, citeam la luminare după’ obiceiul meu. Parcă ne cunoşteam de o veşnicie. Am cules flori împreună (apropierea care se face culegînd împreună flori!) şi ne-am împodobit camera. Am căutat şi tablouri şi am găsit, într-un pod, un portret vechi al reginei. Am spus, fără nici o intenţie, proprietarului, arătînd portretul: „Mi-am adus o femeie frumoasă în cameră11. Proprietarul mi-a zlmbit şiret, ca şi cum i-aş fi mărturisit că Fetiţa e destul de urîţică. Şi într-adevăr, bărbaţilor nu le place genul acesta. Lor le plac femeile mari, pline, cu sini voluminoşi. Dar am lăsat în pace surîsul proprietarului, ca şi cum aş fi fost complice cu el. Nu e aceasta o laşitate pe care voi repeta-o mai tîrziu umilind pe Fetiţa, şi care în acelaşi timp îmi va pune bănuieli asupra fizicului ei, cu toate că se potriveşte atît de bine cu gusturile mele? Surîsul şiret, ca şi alte vorbe, îmi mai demonstrează că sînt considerat mai mult decît simplu prieten al Fetiţei. 252 Fetiţa nu se sinchiseşte de asta, nici nu bravează, nici nu ascunde, nici nu explică (de ce? rn-am întrebat în toate felurile), dar dacă mă neliniştea indiferenţa Fetiţei faţă de bănuielile lor, bănuiala însăşi mă mulţumea. Mi se părea că sîntem mai apropiaţi şi ne deprindea ou ideea că între noi doi dragostea nu poate fi complect exclusă. Uneori, Fetiţa era cu mine, caldă, prietenoasă, dar alteori rece, distantă, şi nici măcar absentă. Vorbea cu toţi (şi cu mine, de eram în grup) cu aceeaşi vioiciune, părea că o interesează conversaţia neînsemnată, rldea, glumea, parcă n-avea nici o bănuială de artificiul care se petrecea alături. Atunci credeam imposibilă o afecţie deosebită intre noi, şi, ca să capăt totuşi o oarecare încredere, utilizam, în loc de vreo amintire convenabilă, un vis ce avusesem eu mult înainte de a o cunoaşte, căruia nu-i dasem mare importanţă şi pe care mi-1 amintii deodată, destul de nepre-eis. Eram şi în vis după obicei, foarte nenorocit, nu ştiam cum să mă descurc dintr-atîtea complicaţii unde intrasem din cine ştie ce gust al distrugerii, şi o fată cu silueta Fetiţei a venit, s-a apropiat mîngîioasă şi m-a salvat. Visul era ciudat, căci nu corespundea nici unei întîmplări, de aceea nici nu-i dasem mare importanţă. Şi acum mă sprijin pe >d, cînd văd răceala Fetiţei, şi chiar îl aleg într-o chestiune uşa de importantă, cu toate că aş putea avea reazime mai solide, probă că temperamentul meu este destul de fantastic. Dar poate nu trebuie să cred că gîndurile ei corespundeau perfect aparenţelor. Deseori m-am convins că e bună observatoare a oamenilor, cu toate că-i suportă, îi ascultă atent şi nu protestează deloc împotriva superficialităţii lor. O dată mi-a spus: „Ai văzut pe Const. Popescu? Vorbea do moartea mamei lui ca şi cum i-ar fi murit o găină.“ Mie nu sc păruse că nu observase nimic. Altădată a reflectat: ..Caracteristica ta (mă tutuia, dar nici o bucurie, căci aşa io, a cu toată lumea) este să complici inutil orice senzaţie !“ \jiuigeu deci ia concluzii, după cîteva zile de cunoştinţă, la care ajunsesem şi eu după îndelungi îndoieli. I-am răspuns: nE imposibil să nu complici ceea ce te interesează!" Iul r <> zi coboram de pe munţi, obosiţi. Tăcea toată lumea, ,i deci nu se observa tristeţea tăcerii mele, care veneam la mina celorlalţi (Fetiţa îmi spusese: „Tu eşti sau ultimul, 253 sau primul“). Gîndeam: „Iată acum pot fi sigur că habar n-are de mine !“ Fetiţa mergea înaintea mea, cu hainele ei de băieţel, cu cascheta pe o ureche, cu ghetele fără toc, cu genunchii goi şi cu mîinile înfundate în buzunare. Deodată, şi-a încetinit uşor mersul. Mi-am zis: „Dacă aş fi încrezut, aş crede că este o încercare de a se apropia de mine“. Dar ştiam că e numai o părere în care mă complac, cum ţi-ai închipui că eşti bogat, rîzînd tu singur de tine în acelaşi timp. Nu eram obicinuit niciodată să trag vreo concluzie fericită pentru mine. Aspectul Fetiţei nu denota decît oboseala, şi apoi, la un moment dat, şi-a aranjat ceva la o gheată, ceea ce explica întîrzierea ei. Dar, neaşteptat s-a întors spre mine, şi-a întins mîna ei de copil şi apoi am continuat să mergem de mînă o bucată de vreme, în timp ce o mare bucurie îmi invada sufletul. Jenat, mi-am retras eu mîna, ca din întîmplare, şi lăsînd astfel să se creadă că şi gestul ei l-am considerat ca o întîmplare (deci renunţam eu la prima posibilitate de apropiere între noi, la care rîvneam atîta). Din timiditate poate, dar mai ales dintr-o spaimă: ca să nu-şi retragă ea mîna (şi ar fi trebuit să termine fatal prin a face asta), căci ar fi anihilat toată bucuria pe care mi-o făcuse. Fetiţa, deseori, îmi făcea observaţii asupra unor neglijenţe la îmbrăcăminte, şi le primeam trist şi vesel în acelaşi timpi mă bucuram că se îngrijeşte de mine, dar ştiam că de la celălalt a învăţat să observe. Şi dacă observarea prafului pe haine îi aparţine numai ei, nu acelaşi lucru e şi cînd te ceartă pentru căţi-ai făcut prost cravata. Şi apoi, aceste mici pretenţii nu sînt dovada — poate — a unui spirit de dominaţie excesiv, şi care, din pricină că-i sînt încă un străin, nu apare decît în miniatură? Aceeaşi bănuială că gelozia ei a fost mai mare decît greşalele lui. Mi-a spus cu ironie o frază cu care o gratulau prietenele în timpul divorţului: „Nu ar trebui să divorţezi; aşa sînt bărbaţii, infideli, dar în fond sînt buni“. Aceasta demonstra gîndul obicinuit al fetelor, ca să fie cu orice chip măritate. Dar poate că vorba demonstrează numai că prietenele cunoşteau temperamentul exclusiv al Fetiţei. îmi făcea imensă plăcere văzînd-e dispunînd de mine şi mi se părea că sîntem mai apropiaţi, îmi plăcea să fiu ascultător, şi mă bucuram chiar cînd 254 alţii ironizau ascultarea mea, pentru că era la început, şi poate eram amuzat jucînd un rol neobicinuit pentru mine. îmi cunosc gustul de independenţă: la cea mai mică încercare de dominaţie evidentă, fug. — Sînt chinuit, Fetiţo, după fiecare clipă care se duce... şi se termină povestea... — Iarăşi complicaţii zadarnice. Bucură-te de moment,, vom vedea ce va mai fi mîine. Şi înainte de a pleca, mi-a spus melancolică: — De-abia acum îmi dau seama că pleci. Credeam că 0 să dureze mereu. Am gîndit: „Mi-am dat seama chiar din ziua sosirii, şi m-a durut chiar de atunci1'. Deseori constat la Fetiţa ce perfect observă tot ce se pet rece în jurul ei, ceea ce e rar la o femeie, şi ceea ce preţuiesc îndeosebi, cu toate că aceasta strică prospeţimii, spontaneităţii şi, în acelaşi timp, îmi aduce aminte că acest spirit de observaţie l-a căpătat, sau în orice caz şi l-a dezvoltat din pricina experienţelor cu altul. E uimitor ce judecată exactă are asupra oamenilor, şi atunci cu atît e mai mare mîhnirea mea că-i suportă şi e chiar familiară cu ei. Totdeauna ştia precis ce are de făcut, deprinsă multă \ teme singură, sau cu un om care n-o ajuta deloc, să-şi orîn-ilmasră precis planurile. Am văzut-o cu ce repeziciune şi-a Im 111 un itinerar pentru tren, pe cînd va pleca (trebuia să schimbe cîteva trenuri), ceea ce e rar la o femeie care de ulneei are panica drumurilor. Ştie precis să-şi îngrijească i.;m;H((f,ea, după cum a spus doctorul la care s-a dus tot după Imlarire proprie, fără să fie bolnavă, să-şi ţie ora de minau n-, de culcare, doctoriile. Privind-o, cîteodată mă cuprinde ■■ milă cumplită de dînsa, aşa e de fragilă, atît trebuie ocroti ta, si aşa nu are nici deprinderea, nici încrederea că ar piil cii tace aceasta cineva pentru dînsa. Cîine bătut, care tnpc cîmi omînă vrea să-l mîngîie. Aceeaşi precizie va pune-o . u :.a mă examineze şi pe mine şi va mai fi în stare să aibă ■ mei nebunii, periculoase dar fermecătoare, oricare le-ar 1 i |ici'irolcJc? Kiluriilia intelectuală a Fetiţei lasă de dorit... A citit im! in, n u avui. timpul să mai citească după zece ore de 255 lucru, şi nici n-a fost nimeni s-o îndrumeze. Astfel, m-a întrebat pe neprevăzute, cînd discutam despre cărţi: ce crezi despre Rachilde2? Desigur, la începutul conversaţiilor noastre literare, nu despre Rachilde e nimerit să vorbim, de care de altfel nici n-aş putea; spune mare lucru. Dar pricepe orice îi explici, şi dacă rămîne de altă părere chiar te contrazice, însă fără nici un pic de prostie. I-am dat, pentru început, Le bal du comte d’Orgel al lui Radiguet, carte subtilă, scrisă probabil sub obsesia lui Dominique. Mi-a vorbit mai pe urmă Fetiţa despre ea fără să o ajut deloc, cu uimitor simţ de observaţie şi bun-gust. Va fi această carte începutul lecturilor nenumărate la care o voi obliga mai tîrziu? In muzică are anumite preferinţe: îi place mai cu seamă muzica italienească (bărbatul ei a fost italian şi a influenţat-o aşa). Muzica germană i se pare complicată şi confuză, dar cînd pune la patefon cîte o romanţă italienească, vibrează. Este fermecător cînd doi amatori de muzică vibrează unul lîngă altul la vreo melodie, fără exclamaţii, fără vorbe. Lîngă Fetiţa am uitat că sînt pretenţios, că fericirea complectă n-am simţit-o decît la vreun cvartet al lui Beethoven, de pildă la andantele din Op. 127, şi m-am emoţionat din toată inima la vreo arie de Verdi sau Puccini. ( De altfel, lipsurile literare sau gusturile muzicale dubioase ale Fetiţei le constat nu numai fără păreri de rău, dar chiar cu un fel de savoare, mai ales că-mi dau seama că poate fi educată uşor. Cînd eram adolescent, mă înfuria orice lipsă în felul acesta a cuiva, ironizam şi mă plictisea fata cea mai încîntătoare, pe care o taxam imediat de proastă. Şi acum nu numai că admit aceste lipsuri, dar le şi savurez. Voi fi făcut o aşa de mare evoluţie în părerea mea despre oameni, şi experienţa şi dezastrele mă vor fi învăţat la indulgenţă? Iar dragostea mea pentru Fetiţa (fără nici o legătură cu judecăţile ei literaro-artistice) mă îndeamnă să fiu aşa? Acum mă amuz cînd spune vreo enormitate, şi constatînd că mă amuz sînt încîntat ca şi cum aş da dovadă de o mare înţelepciune, sau aş constata la mine o trăsătură neaşteptată, glumeaţă, care totuşi mă complică. 256 Puiu, verişorul lui Anton Holban t Casa bunicilor 1 a I’Vilticeni ’rofira Lovinescu şi nepotul ei, Anton Holbau, pc terasa casei din Fălticeni Spre Cernica In faţa Fetiţei fac impresia unui om făcînd haz, văzîn-du-şi copilaşul schilodind unele cuvinte. Mi-a spus: „N-am nici o încredere în nimeni!“ Rezultatul experienţelor ei... Dar poate şi o întrebare către mine. Experienţa ei îmi dă felurite nelinişti. Mă consolează, aducîndu-mi o dovadă de profunzimea ei sufletească (ce evoluţie am făcut, ce mult am îmbătrînit că am astfel de consolări, eu care n-am visat decît jeunes filles en fleurs). Dar, în acelaşi timp, aceeaşi experienţă a învăţat-o să nu mai iubească dezinteresat, căci viaţa e prea gravă ca să nu socoteşti totul din vreme, cu înţelepciune. Am spus: — în mine nu trebuie să ai nici o încredere, sînt o victimă a capriciilor interioare. Sînt un perpetuu nenorocit, şovăielnic; mă complac în toate dezastrele şi nu pot fi de nici un folos unei fetiţe ce are nevoie de sprijin şi conducător... •Aceste vorbe niciodată nu vor îndepărta pe o femeie, oricît ar vedea că eşti sincer. Dimpotrivă, apropie, ca şi cum grozăvia n-ar fi prea mare. De altfel, ştiind perfect aceasta, le-am spus. Reprezentau adevărul, dar întrebuin-ţînd starea mea de singurătate necăjită pentru alte scopuri, nu am fost farseur? Chinuiţii sînt mai şireţi. Trag profit din aceste chinuri, şi de fapt n-ar renunţa la ele, cu toate că suferinţa este autentică. S-a aşezat pe marginea unui rîu spumos, într-o după-amiază caldă. Am văzut-o că doarme, şi am vagabondat prin pădure sau am privit apa alergînd neobosită pe pietricele. De-abia tîrziu m-am întors, şi atunci s-a trezit şi ea. Mi-a spus: „Ce bine mi-a fost!“ Vorba ei, căzîndpeste singurătatea mea, mi-a iscat pentru cîteva clipe o suferinţă intolerabilă. Uneori mă întreb: suferinţe de pe acum? Trebuie să le consider numai mici emoţii, cînd eu mă văd chinuit cu tot dinadinsul? Ce lipseşte acestor chinuri ca să se numească veritabile? Doar evenimentele pe care să mi le brodez, căci din moment ce intre mine şi Fetiţa n-a fost nimic alt decît vreo vorbă întîmplătoare, au creat numai o atmosferă, şi nu un subiect . Trăim însă prin carne, şi numai carnea te 257 17 — Opere, voi. II face să te doară deplin. O sărutare îţi angajează toată fiinţa cura nu o poate face o simplă conversaţie amicală. Am impresia că sentimentul meu de acum ar fi o jucărie de copil cc vrea să imite un lucru mare. Un tren delicat: mititel, avînd în el însă toate aparatele trenurilor veritabile... Sau o păpuşe graţioasă, cu zîmbetul totuşi pervers. Sau o hartă cu reliefuri, reducîndu-ţi perfect imaginea apelor şi a munţilor. Căci în gîndurile mele pentru Fetiţa găsesc de pe acum de toate, chiar dacă numai în miniatură: şi gelozie, şi dragoste, şi milă, ciudă, gust de a pedepsi, a. supăra şi a împăca, toate neliniştile... Poate că emoţiile mele vor creşte, vor deveni cataclisme, vor curge în şiroaie, vor coborî în cataracte, vor inunda totul în cale, asemeni unui firicel de apă care creşte, se transformă, devine fluviu ; sau poate că firicelul de apă se va zbate graţios pe pietricele, va pîlpîi chinuit, ca o lumină care se stinge sau ca o pasăre înainte de a fi tăiată, şi va dispare în pămînt, lăsînd în urma lui doar amintirea poetică a unui tremur de viaţă de scurtă durată, spre care îmi voi purta uneori nostalgiile privind Juna în călătoriile ei misterioase. Dar din purtarea ei faţă de mine pot să trag vreo concluzie pentru ea? Orice vorbă sau gest al ei sînt aşa de firave, încît se pretează de pe acum la interpretări duble, fără ca ea să fie de vină pentru aceasta. Poate că dragostea abia începută eşte încă fără contururi precise, sau fiindcă firea mea nu poate admite concluziile definitive, cînd se interesează în mod special de ceva. Din acest joc interior, care şi-a şi început mişcarea neobosit cu ocazia Fetiţei, aş putea trage concluzii că ţin la ea mai mult decît cred, cu toate că logic, făcînd socoteala timpului de cînd ne cunoşteam, cred că nu e posibil. Multele întrebări inverse pe care mi le pun nu au o valoare a lor intelectuală, pornită din curiozitate psihologică, ci fiecare aduce cu ea o bucurie, sau mai cu seamă o suferinţă. Joc delicat, dar de va continua, va lua proporţii uriaşe. Preludiu de scurtă durată, conţinînd toate temele ce vor fi dezvoltate în opera care urmează imediat. Uneori, preludiul se cintă de sine stătător. 258 într-o noapte din cele şapte ce aveam de stat împreună am găsit-o pe Fetiţa încă neadormită, — Ştii la ce mâ gîndeam? Să-mi fac o pijama la fel cu asta care-ţi place, dar de mătase ! E un euvînt dulce pentru mine? Dar în aceiaşi timp şi o mică vorbă de femeie veritabilă. Cu toate că privindu-i mutra mititică făcea impresia unei pretenţii de copil. Au trecut atîtea vijelii peste ea, şi a rămas incăaşadetînără ! — Dormi! E tîrziu şi aici ai venit să te repauzezi! — Da, da, ai dreptate, bună seara... Şi acum, ultima seară dintre noi. Luna inunda apa şi pădurile... Mi-a spus din vreme: „Mergem amîndoi la plimbare, vrei?“ Şi apoi, fără să se lase rugată şi fără să trebuiască să-i mai aduc aminte, a intrat în cameră, şi-a îmbrăcat costumul băieţesc şi m-a luat de braţ. Trecînd pe lîngă ceilalţi, s-a scuzat curagios, cu toate că de obicei nu făcea nimic ce ar fi putut să-i supere: „Mergem să facem serenade la lună, nu vă neliniştiţi!“ Şi în timp ce minutele se răsturnau cu grămezile, am pornit-o pe marginea apei, prin petele de întuneric şi lumină, atenţi la foşnetul copacilor, emoţionaţi şi spintecind acrul cu cîte o vorbă fără sens, dar plină de vibraţii. Şi intr-un colţ, sub un brad, cuminte şi duios, se odihnea un viţel mititel, uitat cine ştie cum. Apariţie neaşteptată de 0 nespusă prospeţime şi delicateţe. Acolo, uitînd toate ezitările şi întrebările asupra mea şi asupra ei, am strîns-o in braţe pe Fetiţa şi i-ara sărutat gura. S-alipit caldă, cu 1 ne fă fiinţaei fragilă... Ne-am întors înlănţuiţi. A fost numai mirajul lunii fermecate? A intrat înainte în camera noastră şi am găsit-o întinsă l>.‘ putui ei, în pijama. Am sărutat iarăşi gura caldă, şi iarăşi m iarăşi. Şi vorbe fără mare înţeles, căci nu ne mai puneam întrebări şi nu ne mai interesau răspunsurile. Eram fericiţi de mingîierea noastră caldă şi fără nici o intenţie josnică la ca. Eăci deocamdată eram bucuros că pot să mîngîi în voie un copil minunat. Trebuia să plec neapărat a doua zi, c lud veneau noi vizitatori cunoscuţi de-ai noştri, care nv.uui să facă spirite, să se agite, să mă distanţeze deFetiţa, m vinilin să duc cu mine impresia nopţii fermecate. Drumul dn Incul, era lung de tot, vreo şapte ore de mers pe jos; de nil Ici, nici nu-1 ştiam destul de bine şi mă temeam să nu 259 i /«■ mă rătăcesc. Plecam poate şi din instinctul bolnav de a fugi de fericire, din spaima de a nu o distrăma, detai-lînd-o prea de aproape. Sau poate că eu nu pot râmine decît nenorocit, şi imediat ce sînt mulţumit, mă cuprinde dor (le duca şi gustul de noi dezastre... (Ceea ce Fetiţa a remarcat.) Trebuia să mă culc pentru a putea rezista a doua zi, căci nu eram prea deprins cu călătoriile lungi pe jos. Ş-am spus Fetiţei bună-seara, dar ea m-a întrerupt cu fermecătorul: „Vrei să pleci fără să mă mai săruţi pentru ultima dată?“ —aşa spunea de cîte ori făceam vreo tentativă de a mă depărta. Şi brusc, după un capriciu al firii mele, o nelinişte mi-a cotropit sufletul cu o violenţă insuportabilă, înainte chiar de a fi avut vreun gînd rău, şi cuvintele mi-au venit pe neaşteptate, fără să reflectez la ele, zgudu-ind-o pe Fetiţa aciuată dulce lîngă mine: — Şi i-ai fost fidelă? -Da! — Şi mai pe urmă? — Taci! Ce ai nevoie să întrebi! Acum sînt lîngă tine întreagă, asta trebuie să-ţi ajungă! M-am încercat să uit replicile şi s-o sărut cu aceeaşi frenezie. Răspunsese cum trebuia, fără să-şi facă multe socoteli. Nu-şi înşelase bărbatul niciodată, faptul trebuia să fie lămurit, toată vina despărţirii fusese numai a lui. Fusese cinstită atît timp cît dăduse o promisiune, dar mai tîrziu avusese toate drepturile, căci era deznădăjduită. Nu pusese nici un suflet, aşa cum punea lîngă mine, asta era esenţialul. Trebuia să reîncepem viaţa cu dînsa aşa cum o găseam, altfel tortura nu s-ar mai fi terminat, oricît de cuminte ar fi fost. Se măritase din dragoste, deci nu mai puteam avea nici o pretenţie de puritate. Şi apoi, presu-punînd chiar că nu mai avusese nici o aventură, cum mă putea asigura un „nu“ al ei în clipa aceea? Şi dacă ar fi răspuns „da“, fie că mai avusese aventuri dintr-o mie de motive, fie numai din dorinţa de a distruge în mine orice speranţă să salvez ceva pur în trecutul ei şi a mă sili, cum trebuia, să începem dragostea de la capăt, n-ar fi venit alte întrebări, şi altele, o sută, o mie, la infinit? Toate aceste presupuneri sînt exacte, dar mă vor opri oare, ca la cine ştie ce ocazie, s-o întreb mereu, cu noi variaţii? 260 In definitiv, cu ce drept? I-aduc eu o viaţă mai lipsită de aventuri? N-ar putea să scoată, dacă ar fi bănuitoare ca mine, tot atîtca motive de neîncredere, examinîndu-mă? Ştie ca iot cc s-a petrecut cu mine, pînă ce m-a cunoscut? Nu i-am făcut nici o mărturisire şi nu i-am arătat loial exact cu cine are de-a face, ca şi cum ai primi un post de încredere, tacînd că ai fost condamnat pentru furt, chiar dacă acum pui cele mai sincere intenţii de a fi om cinstit; dar te temi că vei fi refuzat, neţinîndu-se seama de frumuseţea mărturisirii tale, după cum mă tem că, povestindu-i viaţa mea, să n-o pierd pe Fetiţa. Acum s-ar sustrage cu siguranţă, şi vreau să mă destăinuiesc în clipa cînd, fiind «lestul de îndrăgostită, mă va accepta oricum. De altfel, nu se pot face aşa de uşor spovedaniile. Ele conţin o mie de suferinţi, şi numai în clipe anumite le poţi enumera. Sînt secrete pe care nu le-ai spus nimănui şi pe care te jenezi să ţi le spui ţie insuţi. Sa utilizez şi eu măcar pentru seara aceasta vorbele ei şi să spun: „Ce-ţi pasă! Nu întreba! Acum sînt cu tot sufletul la tine!“ Dar oricum, sînt îmbrăţişaţi doi oameni veniţi din două lumi diferite şi păstrînd în ci tot ce au experimentat acolo. Distanţe imense, şi totuşi îmbrăţişarea e nespus de consolatoare şi deopotrivă parcă. Intr-un tîrziu, m-am decis brusc şi am trecut la patul meii. în noaptea presărată cu lumina lunii am mai auzit-o scincind: - S-a putut să pleci fără să mă mai săruţi pentru ultima în timp de cinci ani, de la plecarea Irinei la moartea ci, n-am mai văzut-o decît o dată, în timp de o secundă. Am jucat cu ocazia aceea un rol romantic, ceea ce mă măgulea, «Iar mă făcea, preocupat numai de mişcările mele, să renunţ să extrag ceva din prezenţa Irinei. Decorul era admira Iii I pus la punct, aveam marca şi luna la dispoziţie. Nu mă i fusesem la BaJcic de ani de zile, căci ştiam că s-ar putea ini împle s-o găsesc acolo. Nu vroiam, din orgoliu, să creadă 271 cumva că am venit anume s-o văd, sau mă temeam de tristeţile ce aveau să mă copleşească în locurile acele aşa de scumpe, unde eu o dusesem cel dintîi. Dar pentru Balcic aveam chiar o afecţie specială, în afară de Irina, căci îl descoperisem pe cînd încă nu-1 cunoştea nimeni, cînd era un minunat colţ de singurătate, casele turceşti nu se transformaseră în vile moderne, şi puteam vagabonda în voie pe dealurile gălbui, printre viţe, fără frică de a fi întrerupt de vreun rîset strident. Legătura mea cu Balcicul se împlinise şi printr-un detaliu tragic (numai detaliile tragice leagă): îngroparea unui verişor în cimitirul fermecător, la marginea mării. Şi, pios, meditam deseori la mormîntul lui, împros-pătînd florile, şi într-o zi am plantat chiar două crenguţe de cais. Am stat într-o vară mai tîrziu, la Cavarna-Port — impresie şi mai grandioasă, căci mai dură, fără graţiile Balcicului — şi am fost invitat într-o după-amiază de nişte cunoscuţi să merg cu ei, cu barca, la Balcic. N-am avut tăria să refuz. Am ajuns acolo pe la ora şase spre seară şi mă uitam cu nesfîrşită emoţie la colţurile cunoscute şi cu păreri de rău pentru ceea ce se schimbase. M-am dus îndată la mormîntul verişorului meu, unde mă aştepta o surpriză dureroasă: crucea dispăruse, gardul sta gata să cadă, nu mai era nici o floare, numai buruieni. Am început să cert în gînd pe Irina că nu se pricepuse să înlăture ea dezastrul. Ştia doar că nu mai veneam să îngrijesc de mormînt din pricina ei. Punînd numai o floare, era şi un prilej de a-şi atenua greşelile faţă de mine, şi cu ocazia unui mort nu putea să fie nici o infidelitate faţă de nimeni. Deci cînd stătuse înduioşată alături de mine lîngă mormînt era numai o farsă. Dar de ce o înduioşasem odinioară pentru un mort pe care nici nu-1 cunoştea? Nu o silisem eu însumi la emoţii false, la care renunţase imediat ce se degajase de mine? Cu toate că presupun în practică ce-a făcut; un an a fost fidelă mormîntului, apoi tot mai puţin, pînă ce l-a uitat complect, aşa cum ar fi făcut cu un mort cunoscut. Ce absurde pot părea pretenţiile mele dacă, privite mai de aproape, n-am vedea că ele ascund numai alte reproşuri, pe care sînt prea orgolios să le fac. Dar, în acelaşi timp, o altă constatare m-a cutremurat: crengile mici de cais pe care le plantasem altădată deveniseră copaci întregi, de două ori mai mari ca mine, plini de frunze şi de flori, superbi, şi — 272 simbol al trecerii timpului şi al prefacerilor mele — de o tristeţe nesfîrşită. Pe la unsprezece noaptea am venit la cazinou. Mărturisesc, fără vreo emoţie deosebită, căci credeam că n-o s-o găsesc pe Irina, trecusem prin tot orăşelul, şi pe la cazinou chiar, şi n-o văzusem, şi mă deprinsesem cu ideea că n-o s-o întîlnesc, după obicei. Printre mese, era şi o masă lungă, cu multă lume în jurul ei. Privirea mi s-a plasat, ca din întîmplare (sau poate dusă de cine ştie ce instinct), spre una din persoane, spre chipul ei. Totul s-a petrecut într-o secundă. Nu mi-am dat seama că era Irina, şi nici n-am sesizat că ea se uita la mine. Ne uitam unul la altul, şi eu n-am priceput decît cînd ea şi-a întors ochii. A fost o porţiune de timp (mai puţin ca o secundă) cînd ea de-abia începuse să-şi întoarcă ochii, şi eu am înţeles că era ea. Singura dată cînd ne-am mai văzut. Nu ştiu dacă ea s-a mai uitat 1a mine pe furiş, dar eu n-am mai avut curajul s-o privesc, cu toate că am rămas la masa vecină încă un ceas. Am continuat cu prietenii mei să fiu vesel, strident, să rîd, să vorbesc tare, să dansez — tot timpul copleşit de prezenţa Irinei. Ce s-o fi petrecut cu ea ! Mi-aş da viaţa toată să ştiu ce se petrecea în ea! Reflecta: „Suport mai uşor prezenţa lui decît mă aşteptam“, sau era invadată de trecut şi de dragoste? Sau mă privea cu simpatie, ca o persoană în vîrstă pe un copil? Ce concluzie pot să trag că n-a plecat imediat? Că n-a vrut să facă nici un gest deplasat? Sau că nu era în stare să plece? Rămînînd, îl umilea pe bărbatul ei de alături, sau îi demonstra că, în sfîrşit, avea tărie sufletească? La miezul nopţii am pornit cu barca înapoi spre Cavarna, sub luna tremurătoare. Trebuie să fi avut venirea şi plecarea mea pe valuri o înfăţişare fantomatică, de olandez zburător. Dar va fi părut astfel Irinei? Cînd am mai vizitat din nou Balcicul, am găsit cazinoul distrus pînă în temelii. Ca şi cum totul n-ar fi fost decît un decor anume aranjat pentru drama mea sufletească. 18 CONVERSAŢII CU O MOARTĂ Şi astăzi. 22 septembrie, ora 6 seara, dată mai importantă pentru mine ca data începutului războiului mondial, am ajuns la cimitir! Mi s-a spus: pe prima alee, apoi în colţul din stingă. S-o căutăm. Domnul căpitan V. lonescu... Domnul locotenent Patriciu... Domnul general Berariu. Printre ofiţeri. Mereu aceeaşi şi după moarte. în ultimul an înainte de despărţirea noastră, cînd s-a dus în provincie, toată ziua şi-o petrecea cu ofiţerii. Pe strada principală, la deal şi ]a vale, discutînd despre nimicurile tîrgului. Sublocotenentul Stroia, blond şi cu cotlete, tip de imbecil, era „foarte drăguţ/1 şi „dansa elegant11... Sublocotenentul Radu era amuzant, iar locotenentul Crainic avusese o deznădejde şi de asta atrăgea simpatie. Şi cu toţii erau foarte buni. în definitiv, cît de departe o fi mers prietenia ta cu dînşii? Şi acum, la fel, în acelaşi anturaj. Dar acum ai avansat în grad, nu mai eşti studenta umilă si boemă pe care am cunoscut-o odinioară. Stai la sindrofie, ca o cucoană veritabilă, cu grade superioare... N-o găsesc. în faţa fiecărui mormînt nou încremenesc, ezit să mă uit la nume, reîncep căutarea. Poate mormîntuj cu o cruce neagră sau acel cu o cruce mică de lemn. îmi împrăştii puţin din emoţia pe care trebuie s-o am în faţa mormîntului Irinei pe o sută de alte morminte indiferente 274 (dacă se poate spune că un mort poate fi indiferent). Aici trebuie să fie, în colţul acesta, şi n-o găsesc. Poate la un pas de mine... Irina!... Răspunde! Trebuie .'■..'Prni faci un semn. Am fost dragostea ta, nu se poate să mm ii fără de nici o tresărire şi să mă simt aici, cu tine alături, ca Intre streini. Am crezut în toate fantomele, am slat de vorbă, perfect convins că nu mă sugestionez, cu morţii, m-am căţărat pe razele lunii şi am călătorit printre slele. Şi pe fiecare om, orieît de solid ar fi fost clădit şi oricât de convins ar fi emis teorii, l-am privit ca pc o apariţie ciudată, care se poate destrăma în orice clipă. Şi acum, in preajma ta, să nu primesc nici un semn!... Am avut ati'tea intuiţii, că ghiceam totul de la distanţă, şi acum n am deloc .intuiţia locului unde eşti. Irina, aceasta e ultima pedeapsă pe care mi-o dăruieşti. Mă simt umilit < a şi cum, vie, te-aş fi salutat, şi nu mi-ai fi răspuns la salut! IJn om a trecut pe lingă mine şi mi-a oprit monologul, inirebîndu-mă ce caut. Mi-a fost ruşine de el ca să ezit şi i am spus. Mi-a arătat mormlntul, cu un monument de-a-l>ia terminat, pe care n-a fost scris încă numele. Vra să zuă, aici! Faţă în faţă! Un moment aşa de important, pc care-1 aştept de atîta timp, de cînd a murit, sau şi mai demult, de cînd m-a părăsit, pe care 1-amamînat mereu cu spaime, şi totuşi, acum nu plîng, nu-mi sfărm capul de zid, nu mă prăbuşesc. Aici iubita mea, cu care am tresărit l inei ani de zile în înlănţuirea cea mai frenetică, şi eu reuşesc să mă ţin pe picioare, şi nu-mi pierd deloc controlul asupra mea. Nu îndrăznesc să mă apropii de tot, cum nu îndrăzneşti să te apropii de un lucru al altuia. Mi-aş face iluzia că sînt un amant venit pe fereastră, în timp ce so-I ii I nu ştie nimic, dar pentru asta ar trebui consimţământul femeii. Ce dureros ! Moartea ei e tot ce mai puteam aştepta ca Irina să fie iarăşi mai apropiată de mine... Sau la aceeaşi distanţă de toţi... Să-mi rămînă fidelă (un hoit!) şi să nu ni a mai chinuie gelozia. Niciodată nu m-am mai gîndit la n scenă de dragoste dintre noi, la o posesie şi la toate tremurările ei, căci ştiam că gîndul acesta trebuie să aducă după el neapărat şi închipuirea exactă a infidelităţilor ei, care nu au fost o dată, casă te deprinzi cu ele, ci continuau, hi dacă nu venea moartea, trebuiau să continue, torturîn- 275 IH* du-mă toată viaţa. Şi acum mă complac in aceste gîndtiri, şi înlănţuind o femeie în întuneric, în spasm, mă mini că ar fi Iriiia. Ceea ce poate purta o mie de nume. De pildă: sacrilegiu ! demonstrează şi .incapacitatea mea de a purm limite precise între real şi fantomatic. De cînd ne-am despărţit, m-am deprins aşa de mult să am convenţii cu ea prin spaţiu, s-o închipui, în acelaşi timp, lîngă mine şi departe, că moartea ei, la care n-am asistat, nu i-a putut schimba mult aspectul. Oricîte surprize aş fi imaginat, eram aşa de convins că nu pot s-o mai întâlnesc, în orice caz s-o mai strîng In braţe (singura realitate care mă interesa), îneît am considerat-o întotdeauna moartă. Sau poate invers, cum n-am asistat la găteala ei ultimă, Ia punerea în sicriu şi în mormînt, nu pot crede că in faţa mea, dacă aş scormoni pămintul, mi-aş găsi iubita (în ce fel?), şi de asta mă menţin încă aşa de calm. Aş fi incomparabil mai impresionat dacă m-aş duce la Mînăstirea Humor, unde timp de două săptămîni am făcut menaj într-o cameră ţărănească, apropiaţi pe toate potecile şi pe sub toţi pomii, care îmi vor reveni, cînd îi voi vedea, cu aceeaşi intensitate. Numai dacă, gindindu-mă mult la Humor, nu-mi voi trăi dinainte toate surprizele şi mă voi găsi şi acolo tot aşa de stăpîn pe mine ca şi aici. Păcatul lucidităţii, ce te face să întrevezi dinainte toate posibilităţile celor ce se vor întâmpla cu tine, prezentă în toate momentele cele mai grave, care-ţi risipeşte orice spontaneitate sufletească. Astfel nu mai ai emoţii intense declt în momente rare, cînd eşti surprins pe neaşteptate, şi pentru vreun motiv mult mai umil (căci motivele însemnate nu le-ai uitat şi le-ai frămîntat tot timpul în creier), descoperirea, de pildă,a unei cărţi poştale cu cîteva rînduri neînsemnate, la care nu te mai gîndiseşi. sau a unei cofetării proaste, unde ai mîncat împreună prăjituri colorate. Dar în mormîntul din faţa mea nu pot recunoaşte deloc pe Irina. Nici măcar numele ei nu e scris pe zid, şi-mi dau seama de importanţa literelor, căci împreună constituie un nume cunoscut, cum reprezintă persoana şi cum puţin din esenţa persoanei se revarsă pe ele. De altfel, mormîntul nu 1 se potriveşte, mormînt grav, mare, oficial, cu monument irn- 27G portant ]a căpătîi, cu i'Jorile aranjate după un plan geometric, ca la rondurile din grădinile publice. Ceea ce nu se potriveşte cu Irina pe care am ştiut-o, dar s-o fi potrivind cu ceea ce a devenit Irina în lipsa mea. Omni de serviciu îmi vorbeşte de ea ca de o persoană în toată firea, o „doamnă11, de care nu poţi vorbi decît -u seriozitate, fără înduioşarea graţioasă pe care ai avea-o pentru un adolescent. Cum să pricep ceva cînd acest mormînt grav aparţine copilitei făcînd mereu scene amuzante, cărora aşa de deseori le lipsea orice logică şi admitea orice improvizaţii în trecerea zilei... Copilita care, grăbită să vie la întâlnire, îşi îmbrăca hainele la întîmplare, şi am ţinut-o în braţe, mică, dulce, alipită, tremurătoare, înlănţuindu-mă frenetic şi, cu ochii închişi, întinzîndu-şi gura. Ţi-au făcut mormînt după toate obiceiurile (după cum odinioară te-au grijit să ai mîncare bună şi haine călduroase iarna), s-a cheltuit cît trebuia, s-au pus flori ce se schimbă imediat ce încep să se veştejească, ţi-au făcut toate slujbele si toate vizitele de rigoare. Şi or să facă la fel un an, doi, Irei... Dar peste cinci ani? Şi peste zece? Şi peste o sută? I’oste o sută de ani nimeni nu va mai şti de existenţa celor pentru care m-ai trădat, şi poate vreun îndrăgostit, citin-dii-rni lamentaţiile şi recunoscînd unele chinuri, se va opri la mormîntu] tău şi va depune o floare! Din pricina mea numai! A aceluia pe care l-ai alungat, ai făcut tot posibilul ni să ţi-1 înstrăinezi şi nici măcar să-l mai vezi uneori, şi < are acum a venit la tine pe furiş, ca să nu-1 vadă nimeni, se uită cu îngrijorare spre poarta cimitirului ea să nu fie surprins, şi dacă ar vedea pe cineva apropiindu-se, ar fugi ca un hoţ! Ce noutăţi să-ţi mai dau? (Cu toate că, vai! nu eu îţi pul. da, poate, noutăţile ce te-ar interesa mai mult.) Că la concerte, programul este aproape identic. La teatru, numai piese neînsemnate. („Toalete sînt?“ mă întrebi.) Iarna se apropie, şi toate străzile au fost invadate de frunze galbene, pr care le împrăştie vîntul, în timp ce copacii îşi îndreaptă spre cer ramurile goale. Şi peste tot, în cocioabe şi în palate, i o aceeaşi frenezie, posesia se înfăptu ieşte ! Am mereu jena de a mă simţi prea calm. Apelez la toate iMliieei'ile-uminte impresionante, ca să mă simt mai vibrant. 277 Insist asupra a tot ceea ce am pierdut ca, prin mine însumi, să pot pricepe mai bine. Repet de o sută de ori gîndu] că, în definitiv, în faţa mea e înmormîntat.ă, o dată cu Irina, tinereţea mea ! Aici, concentrat între eiţiva metri pătraţi, tot timpul meu dintre 20 si 25 ani, tot ce a fost în legătură cu dragostea, şi la virsta aceea dragostea joacă un rol capital. E greu de reprezentat abstractul prin concret, căci e greu de închipuit că ceea ce se desfăşoară”în faţă să aibă vreo legătură cu mine. Poate pentru că mormîntul a fost plătit de altul. Vra să zică, tu moartă, şi eu continui să trăiesc ! Şi acum cîţiva ani eram amîndoi unul lîngă altul, îmbrăţişaţi, vor-bindu-ne fără încetare despre subiecte care ni se păreau esenţiale. Cu toate că, în definitiv, nu am fi vrut să ştim decît un singur lucru (singurul important pentru toţi, în momentul cînd se contopesc din dragoste, dar cu toţii îl escamotăm, ii înlocuim cu alte curiozităţi puerile): care din cei doi va muri mai intii? Nu se poate, în clipa unei posesii, în care amîndoi îşi dăruiesc toată fiinţa, în cea mai puternică clipă de fericire, să nu plutească această întrebare primordială. Mărturisesc că începusem să mă deprind cu absenţa ta, şi o întîmplare mi te-a readus iarăşi alături. Am mers pînă la Suceava, unde fusesem odinioară, în drum spre Humor. Mi-am reamintit, dar fără prea mare jale, de străzile pe unde am trecut împreună, de bisericile vechi, pe care le-am examinat cu atîta entuziasm; m-am urcat la Cetate şi-am privit, ca şi odinioară, dar acum singur, perspectiva pe Suceava, pînă la Prut. Nu s-a petrecut cu mine nimic excepţional. Dimpotrivă, mă miram de entuziasmul vechi pentru bisericile reparate de nemţi, aşa de prost, aşa de strident, cu acoperişul anost, şi chiar cu poza lui Franz-Iosef la Mirăuţi. Dar la urmă de tot, la Sf. Dumitru a lui Petru Rareş, o emoţie neaşteptată in-a invadat: lîngă uşa de intrare e pisania deasupra căreia se află — întîmplare excepţională pentru arta românească — cîteva motive italieneşti. Capul de zimbru e înconjurat de o coroană de frunze susţinută de o parte şi de alta de doi îngeri mititei, graţioşi, goi, rotofei. M-am extaziat mult timp cu Irina în faţa acestor detalii de sculptură, după cum m-am extaziat în faţa multor lucruri. Dar acum, în faţa îngeraşilor (de ce tocmai aici?) am fost cu- 278 prins de o suferinţă ascuţită, care cu toate că au trecut mai multe luni de atunci, nu mă părăseşte (dar cu intermitenţe), chiar dacă ia mereu noi forme, şi în faţa lor am avut intuiţia (şi nu o reconstituire intelectuală), culorii feţii ei,sunetului vocii, căldurii corpului, vieţii pe care o degaja. Şi de atunci un gînd nou s-a oprit în creier, care mă urmăreşte, chiar dacă logic s-ar putea să nu am dreptate. Scapi de obsesia unei [fiinţe] vii (o revezi mai bătrlnă sau îmbrăcată fără gust, o auzi, şi-ţi aduci aminte toate banalităţile pe care le spunea, îi vorbeşti, sau chiar o săruţi şi o posezi din nou, şi te convingi că chinurile fuseseră exagerate). Dar cum poţi scăpa de obsesia unei moarte? Şi nu capăt nici o explicaţie ca să-mi opresc întrebările. Poate că dacă aş şti tot ce s-a petrecut cu Irina m-aş calma. Dar sint o mie de detalii pe care sînt avid să le ştiu şi la care mormîntul de alături e mut... Chiar vie, Irina nu mi-ar fi răspuns, sau n-aş fi putut fi sigur că răspunsul e adevărat, oricît de abil aş fi făcut întrebarea. In definitiv, Irina a fost o fată simplă; puteam, în voie, să-i produc orice fel de emoţie aş fi voit, puteam s-o examinez timp îndelungat, şi ea să nu simtă nimic. Şi totuşi, la atîtea întrebări n-aş putea să răspund. închipuieşte-ţi, cinevami-aspus cu siguranţă că in ultima vreme, cînd ne vedeam rar şi ne răceam zilnic, tu mai aveai un amant ! Poate chiar pe unul din ofiţerii cu care-ţi treceai timpul şi despre care, văzîndu-1 mediocru, aveam naivitatea să nu presupun nimic periculos şi să consider exactă scuza ta: ,.E aşa de bun !“ Ce-o fi adevărat din toate acestea, Irina, aşa de simplă, şi totuşi aşa de misterioasă... Amantul tău era, suprem ridicol, un elev de clasa şaptea I iceală ! Cînd am aflat aceasta, am fost cuprins de noi gelozii. Şi de deznădejdea de a fi fost odinioară minţit aşa de caraghios. Şi ce mă doboară: cred că e adevărat! Reconstituiesc acum o mulţime de fapte neînsemnate, şi la un loc îmi pot înfăţişa minciuna ta. Acum liceanul a devenit un june căruia îi lipseşte orice aspect de donjuan. Oricîtă bunăvoinţă ai avea. Asta s-a întîmplat la urmă, în oraşul tău de provincie. Pînă atunci ai fost tot timpul lîngă mine, erai îndragos-I iţă. 279 S-a despărţit plîngînd ca o nebună. Apoi, cu toate că ne revedeam săptămînal, simţeam că-mi aparţine tot mai puţin, mereu avea multe întîmplări de povestit de viaţa de acolo, o serie de oameni deveniseră importanţi. Prieteni noi, şi cind i-am văzut, mi-au părut cu toţii dubioşi, dar Irina îi suporta, căci avea spaima să nu rămlnă singură. Odată am găsit-o cu o prietenă, Mariana. Cînd am cunoscut-o, mi s-a părut o persoană cam neînsemnată, cam vulgară, însă fără scandal, poate că tristă, dar mi s-a povestit, de cineva în care contam, că era apatică fără profunzime. Mariana era amatoare de conversaţii nesfîrşite, despre lucruri minime, de plimbări cu ofiţeri. Irina o numea „o excelentă camaradă11, şi ce laudă poate fi aceasta cînd îţi petreci camaraderia cu nişte oameni mediocri? Probabil chiar că era metresa unuia din ei. Un cunoscut mi-a povestit o scenă: un locotenent era la o masă de joc, iar Mariana mereu îl chema, pînă ce el, excedat, i-a spus: „Dar mai lasă-mă în pace, că m-ai plictisit!“ Şi ea a ascultat cuminte, aştep-tînd pînă ce a vrut el să se scoale. Mariana a explicat probabil Irinei că sublocotenentul X are ochi frumoşi, sublocotenentul Y dansează admirabil, iar sublocotenentul Z este extrem de viril (ceea ce mai apoi Irina mi-a transmis, ca şi cum ar fi fost observaţiile ei, dar alături de mine şi degajat, ca şi cum faptul nu avea nici o importanţă pentru ea). Tot Mariana o fi învăţat-o despre cerinţele femeii, voluptăţile subtile şi, într-o bună zi, o fi amuzat-o ideea că un băiat de liceu e emoţionat cînd o vede şi aleargă cu bicicleta să-i facă mici servicii. La stadiul acesta am asistat şi eu. Am vizitat-o pe atunci, şi mi l-a arătat cu vorbele amuzante: „închipuieşte-ţi, piciul se agită după mine!“ N-am dat importanţă vorbelor, cu toate că acum mi se pare ridicolă reflexia ei. Cum îi va fi trecut prin cap să observe aşa ceva ! Apoi va fi glumit cu el, povestind, glumind, scena Marianei... Şi apoi se va fi gîndit cu senzualitate la prospeţimea unui băiat de liceu. O fi ajuns la concluzia că în definitiv „nu contează14! Şi cînd se va fi ivit prilejul, iar elevul va fi fost mai întreprinzător, se va fi dat lui. li va fi plăcut, şi posesiile au intrat mai pe urmă în obicei. Elevul va fi început să vorbească mai serios şi nu poţi răspunde decît serios unui om căruia te dai. Se va fi scuzat faţă de 280 : „E elev de liceu, dar e foarte matur", cu toate că totul rămînea o simplă aventură. Şi apoi, ca să-i explice junelui că nu era fecioară (îndată după posesie, întrebarea o pune imediat bărbatul, ca să ură l,e că e gelos, cu toate că, mai ales in cazul acesta, era precis că nu putea fi astfel, şi ca să aibe posibilitatea să i o/'neeapă conversaţia pe teme scabroase şi să aţîţe noi senzualităţi). Şi atunci Irina i-a vorbit despre mine, cum sînt «Io vină de tot dezastrul ei sufletesc. Asta ca o scuză pentru gestul ei, căci, burgheza, avea remuşcări de ce făcuse, chiar dacă continua să stea goală lîngă celălalt, în timp ce celălalt o strîngea şi o mîngîia fără voie, căci discuţia avea pretenţia să fie sufletească, dar de fapt din pricina senzualităţii noi ce se deştepta înfaţafemeii în lacrimi. I-ofi vor-I>11 despre mine, şi pentru că am fost dragostea ei de ani de zile (a plîns de atîtea ori înaintea celei mai mici despărţiri) ia a suferit văzînd că eu rămîn aşa de incert, se va fi chinuit 111* toate clapele interioare, văzînd că eu sînt oricînd gata nii mă degajez de dragostea ei, şi cu vîrsta, cînd a devenit ma i conştientă că în orice caz nu mă voi însura cu ea, poate ,11 o scuză, dar şi cu deznădejde pentru viaţa trecută, la celalalt în braţe, va fi plîns fără nici o prefăcătorie. Dar asta a fost numai la început. Mai pe urmă totul a mi rat în obicei. S-a dat lui pe toate canapelele şi pe podea, Iii toate chipurile, n-a mai avut nici o jenă să-şi ascundă goliciunea şi să-şi ia toate precauţiile, s-a zbătut, a tremurat Inia de nici o ruşine. Şi-a dat drumul firii (şi i-a plăcut cinai' să arăte că are temperament, ca să-şi măgulească par-i ciicriil), a lăsat să se vadă dorinţa care o cutremura, cînd corpul gol se apropia de ea. Şi apoi, cînd e singură, reflec-icir/.ă, sau poate spune chiar Marianei, cu un ton amuzat, căci ii i! ruşine să spuie adevărul că împerecherea cu un Im ia i de liceu poate fi luată în serios, dar de fapt cu o imensă loicuric de a fi fost satisfăcută în tot corpul: „Aşa de mic, ni de pe acum straşnic om !“ I rina ! Te urăsc, parcă n-ai fi murit! Aş vrea să te pedep-nene ca să mă răzbun, şi sînt disperat că n-aş putea face aii IVI ilecît strivind cîteva flori de pe mormînt! Ceea ce ţie |i c egal, iar eu aş vrea să te pedepsesc în carnea care m-a înşelai ! 281 Pămîntul e ridicat, parcă i-a luat forma corpului. Este uluitor glndul că dacă aş .scormoni, aş da peste tine, oricît de puţin ar fi rămas din tine. Ce bicisnici sîntem ! Pe vremuri, un om, pentru dragostea lui, pleca în cruciadă, şi eu n-am măcar curajul să mn o floare de pe mormînt! Atitea flori, nimic din esenţa făpturii tale n-o fi ajuns pînă la ele? Oricît aş cerceta petalele, n-o să găsesc nimic care să te reamintească? In mirosul lor, nimic din mirosul corpului tău aşa de cunoscut? Pămînt mult, şi la fund tu, care te transformi în pămînt!... De ce pe oameni nu-i îngroapă goi, şi se pun între ei şi ţărînă hainele caraghioase, semn al tuturor convenţiilor celor vii, care n-au ce căuta în pregătirea pentru eternitate? Dacă ai trăi, m-aş răzbuna cum nimeni nu s-a priceput încă să se răzbune. Dar mai pe urmă... Mai întîi, fără vorbe, te-aş strînge, şi nicicînd n-ar fi o împreunare mai fierbinte. Te-aş zdrobi poate, şi ai ţipa de durere şi de voluptate!... Aînceputsăploaie. Totmai tare. Hainele îmi sînt umede, pe pantofi se strîng stropi de noroi. Simt apa cum cade pe capul aplecat şi intră sub guler. Şi sînt atent, secundă cu secundă, cu o imensă bucurie — ultima mea consolare de neputincios în faţa neantului — cum o picătură se prelinge pe după urechea dreaptă, pe obraz, încet; am teroarea că se va opri şi se va usca, apoi porneşte din nou, tîrînd după ea o senzaţie de rece, ajunge pe gură unde stă mai mult, se măreşte parcă, şi cade — îi aud zgomotul cu toată ploaia dimprejur — acolo, apăsat, drept pe mijlocul mormîntului... PUIU îi vorbesc deseori Ioanei despre Puiu, verişorul meu mort de acum zece ani şi înmormîntat la Balcic; gîndul la el mi-a devenit o obsesie, şi de cîte ori am vreo conversaţie funebră, îl dau ca exemplu. Puiu fusese un băieţaş drăguţ, cu anumită virilitate în aspectul lui, inteligent, pricepînd orice cu uşurinţă, curios să afle lucruri noi. Uneori părinţii săi îl aduceau la ţară, unde eram şi eu, şi atunci aveam prilejul să-l cunosc mai bine. I-am făcut jucării, am alergat împreună, şi seara, înainte de culcare, stăm amîndoi apropiaţi, tolăniţi pe un pat într-o cameră în care aprinsesem lumina, şi-i povesteam fapte din istorie şi întîmplări celebre. Din mitologie îi explicam tot ce ştiam, şi Puiu, cu toate că n-avea dec.ît cinci ani, era perfect în curent cu frumuseţea Elenei şi ambiţia celor trei zeiţe ca să fie considerate fiecare cea mai frumoasă, cu alegerea lui Paris, fiu de rege şi bun crescător de gîşte, şi apoi cu întreg războiul în toate amănuntele, cu v itejiile fiecăruia dintre eroi. îndată după războiul mare, mamă-sa a plecat cu el la Itule.ic pentru cura de vară. Baleicul pe atunci nu devenise popular, probabil că trebuie să fi fost minunat că nu începuse modernizarea hidoasă, şi-mi aduc aminte că mama lui 1‘uiu, înainte de a pleca, căuta pretutindeni un om care să-i poală da vreo relaţie asupra tîrgului, dacă se găseşte acolo de dormit sau de mîncat, şi numai gustul de a-şi permite un mic curaj romanţios a făcut-o să plece înainte de a putea şl i ceva mai exact. De la Balcic am primit scrisori din care 283 aflam că locul este superb, dar încă prea incomod şi ai impresia că n-a ajuns civilizaţia deloc. Totuşi, marea priia admirabil lui Puiu. Apoi deodată: „Puiu e puţin bolnav11. Şi după o zi: „Nu ştiu ce să fac cu Puiu !“ Şi după altă zi: „Puiu e bolnav rău“. Timp de două săptămîni mamă-sa s-a zbătut în toate neliniştile, văzînd pe băiat tot mai pierdut, ajutată doar de un singur doctor de acolo, mediocru. Băiatul avea meningită şi doctorul îl trata de pneumonie. Cînd, în sfîrşit, a venit un doctor de la Bucureşti, injecţia n-a putut să-i fie de nici un ajutor. Puiu îşi pierduse pe rînd auzul, văzul, dar inteligenţa şi-a păstrat-o pînă la urmă şi seriozitatea trăsăturilor lui delicate. Punea uneori cîte o întrebare de copil deştept,fără legătură cu durerile lui, şi minuna pe toţi cum, după atîtea chinuri, curiozitatea îi rămăsese nealterată. Cu puţin înainte de a muri, după ce cîteva zile nu mai dăduse alt semn de viaţă decît o respiraţie inegală, a întrebat: „Mamă, ce însemnează «evident»?11 La înmormîntare n-au fost decît cîteva rude, dar cortegiu] de la hotelul „Carpaţi11, unde locuise, pînă la cimitir, de-a lungul mării, a devenit imens. Toţi copiii de turci, buni camarazi cu Puiu, se ţineau deznădăjduiţi după cosciug. Impresia acestei înmormîntări a unui copil creştin urmat de turcii mititei, printre dealurile pustii, trebuie să fi fost extraordinară. Locuitorii din Balcic, după atîţia ani, mai pot să povestească amănunte, căci şi pentru ei pe atunci spectacolul fusese unic, şi dacă mai tîrziu atîtea întîmplări ale vizitatorilor mulţi — deveniţi oameni buni de exploatat — nu mai impresionau deosebit, păstraseră în sufletul lor imagina copilului român, ciudat, pe străzile Balcicului. Am simţit moartea lui Puiu destul de puţin atunci. Aveam veşti dese la Bucureşti, toate rele, dar nu mă turburau, poate pentru că nu credeam în moartea lui Puiu sau că distanţa pînă la Balcic era prea mare ca să sesizez eu însumi dezagregarea unui om, sau că atunci aveam alte preocupări (cu toate că subiectele tragice mi-au fost totdeauna familiare). După două zile, cînd mama lui Puiu m-a găsit luîndu-mi masa şi povestind ceva vecinului, rîzînd din toată inima, la chipul ei prăpădit, deodată am început să plîng în hohote, îmbrăţişînd-o. 284 De ce am rîs înainte? De ce am plîns mai tîrziu? Se pot ••■ altfel, ar putea chiar să fie cu adevărat bolnavă, şi cazul • o mu rîîmînă tot aşa de tulbure. Ce mult am complicat poate mi lap|, de felul lui simplu (despre care poate mulţi au o • ipniie definitivă) numai din pricină că mi-au seînteiat o ■•'rundă doi ochi plini de curiozitate! I lua din caracteristicele temperamentului omenesc este • I. n im face o clasificare justă a întîmplărilor, după impor-i niiţa lor, ci, capricios, ele se amplifică sau se fărîmiţează. In orice caz, par în perpetuă mişcare prin felul mereu altul • n •■mc le întîmpinăm. Este ca şi cum ai avea impresia din trenul « are fuge că tu stai pe loc, şi că arborii, casele, pie- II • ■ I•■ a leargă în faţa ta. t '.Mim.şfinţa mea cu larca speram să se mărginească la împle salutări, dar într-un oraş mic, pe o stradă pustie, ■ 11 lorţal, să te întîlneşti mereu. Mă temeam ca să nu puie o mircbare indiscretă, sau mai stîngace, asupra iubitei mele i ••niţii, de care mă despărţisem definitiv de ani de zile. o ini nşi, prezenţa colonelului, aducînd puţin din atmosfera •mei (ivcnl.iiri care vibra încă în mine, fiindu-mi legată imliMolubiI de adolescenţă, îmi producea emoţii. Ca şi cum 291 aş fi încercat o apropiere de Ia distanţă, aducîndu-mi aminte că-i pJăcea muzica, am pus patefonul în mişcare drept în pavilionul din grădină. Aşa am cîntat în întregime de;nenumărate ori întreg Crepusculul zeilor sau Maeştrii cintâreţi, şi jeluirile Brunhildei, planurile sumbre ale lui Hagen sau cîntecul tineresc şi înaripat al lui Walter s-au strecurat printre ramurile brazilor pînă la balconul din faţă. Mesa-giile începură să-mi vie în curînd, transmise prin vreo rudă; colonelul Iarca era fericit de muzica bună şi o considera ca producîndu-i singurile ore fericite din întreaga zi. Păcat numai că vîntul mărea şi micşora după plac intensitatea sunetelor, şi uneori cîte o căruţă trecînd fără grabă şi cu zgomot pe drum distrugea întreaga arhitectură sonoră. Mai tîrziu a trimis o rugăminte: nu s-ar putea să vie cu fotoliul sub un brad din grădina noastră? Ar putea să asculte muzica în voie şi apoi ar respira din plin aer curat. La el, praful de pe stradă îl nenoroceşte şi îi întîrzie vindecarea. Bineînţeles că a fost invitat la noi imediat. Prietenia noastră (pe cît o permitea diferenţa de vîrstă) s-a legat repede. Mi-am dat seama că nu este în stare de nici o indiscreţie şi am rămas cu încredere în preajma lui. Asculta muzică, sau povestea. Cuvintele îi ieşeau minunat, domol, parcă purtînd în ele o veche înţelepciune. Şi de altfel toată înfăţişarea-i emana distincţie. Observai că nu este o inteligenţă sclipitoare, că nu vrea să darme nimic din rosturile lumii şi că nu e în stare de mari variaţii temperamentale, ci se odihneşte fără multe împotriviri în locurile comune. Dar nu spunea niciodată nici o prostie, ştia să înconjure fără nici o sforţare vreo întrebare de a mea maliţioasă şi avea o experienţă îndelungată a vieţii, ceea ce-1 îndreptăţea poate să fie mai împăcat în judecată. Era înainte de toate „un om de treabă11, pe care puteai parcă să fii întotdeauna sigur, şi care îţi întăreşte încrederea, de atîtea ori sceptică, în semenii tăi, ataşabil de lucruri şi de oameni, istorisind fără oprire o mulţime de amintiri, toate scumpe. îşi iubea milităria din tot sufletul, scuza o seamă de manii ce produc de obicei ironia, fără să întrebuinţeze, ca apărare, argumente puerile. 11 enerva boala căci îl întîrzia să se întoarcă între camarazi şi îl ţinea departe de nevastă. Prin vorba lui, se schimba perfect aspectul Idei închipuit de mine: Ida devenea o femeie bună şi cuminte, soţie credincioasă şi gospodină, 292 pe care numai o intoxicare stupidă o Intîrzia să se întoarcă lîngă bărbatul său. larca a spus multe detalii despre ea, afectuos ca şi cum ei s-ar fi înţeles de minune, şi în exemplele care mi le da despre virtuţile ei eu găseam dimpotrivă că mă entuziasmasem pentru un model neînsemnat. Credeam că m-am vindecat complect de obsesia mea; de altfel ştiam precis că examinînd de-aproape realitatea, era fatal să am dezamăgiri. Iarca nu mai istovea să-mi înşire efectele vulgare pe care boala le-a produs asupra Idei. Ca un înţelept bătrin care nu se teme de vorbe, dar ele desigur că păreau deplasate pentru visul meu de tinereţe. Asta nu mă împiedecă să-l preţuiesc tot mai mult şi să iau parte la toate capriciile bolii lui. De obicei părea perfect sănătos, dar cea mai mică imprudenţă producea cataclisme. Pricepeam imediat că s-a întîmplat ceva dezagreabil: soldatul mi mai aducea la noi dis-de-dimineaţă fotoliul, iar fereastra camerei lui Iarca rămînea închisă. Abia peste cîteva zile reapărea în balcon, livid, urîţit, deprimat, om bătrîn, fără nici o urmă din eleganţa obicinuită. Şi, după ce-mi făcusem iluzia că boala lui e mai mult o glumă, înţelegeam că pe căi ascunse răul măcina în el. Intr-o zi m-a anunţat bucuros că Ida şi-a fixat sosirea. Şi eu toate că acuma mă deprinsesem să consider pe Ida ca pe o persoană fără nici un mister, totuşi mi-am spus, combi-n/fid fără voie bănuielile vecbi: şi dacă nu va veni? In adevăr, n-a venit ! Imaginaţia a început din nou să vibreze în mine. M-am dus Iu vecinul nostru, dentistul Sosmer, să cer cîteva detalii, nici ci era totdeauna în curent cu toate. Dînsul cunoştea pe Ida, dar la toate întrebările mele n-a putut să răspundă dcdl.: „E o femeie bine/“ Ştiu ce însemnează, pentru oameni ( ii Sosmer, a fi o femeie bine: adică a fi mare, plină, cu sîni cnpioşi. Aşa s-a transformat graţioasa franţuzoaică de-odinioară? Cu toate că fiind într-o zi rea pentru sănătatea lui, pe colonelul Iarca l-a îngrijorat atît nevenirea Idei, că a luat pi umil tren. Abia a mai avut timpul să-şi ia rămas bun de la mine. Toni c s-au petrecut in vara ultimă. Toamna aceasta l-am mm zării, pe Iarca prin Bucureşti (unde era mutat de multă ii cmc), totdeauna singur, îmbrăcat ostăşeşte, probabil 293 venind de la serviciu. Părea un om perfect vindecat şi în care nu descopereai nici o neplăcere ascunsă. Acum cîteva zile, pe neaşteptate, în ziare era anunţată moartea lui. Prodigioasă surprindere. O infinită părere de rău de a vedea dispărînd în vecinicie un exemplar atit de rar. In def initiv, vorbisem multe zile cu el, eram de acord amîndoi, ne produsesem unul altuia mici bucurii şi-i simţisem toată fiinţa, privirea, zîmbetul, căldura. Necazurile şi duioşia, minunate. Vra să zică, boală care îl mina era de o gravitate variabilă şi asistasem la o imensă tragedie înfăptuindu-se zi cu zi, fără să-mi dau seama! Şi în timp ce el apărea în oraşul F. printre brazii casei mele, spunîndu-mi la razele soarelui proaspăt „bună-dimineaţa“, eu, în loc să-i răspund superficial, ar fi trebuit numai să observ cum se transformă un om în fiecare zi în apropierea morţii. Se pregătea pentru o astfel de călătorie miraculoasă, şi nici măcar n-am avut curajul să aflu ce credea el despre destinele omului! Mă mulţumeam să constat că vremea e frumoasă, aerul limpede, în ziare se anunţă că s-a făcut vreo schimbare politică, iar dentistul Sosmer nu prea are clientelă. Ca variaţie, la patefon Wagner inunda grădinile, şi ascultîndu-1 credeam că nu poţi să ai nici o preocupare mai însemnată. Cancerul — căci cancer trebuie să fi fost — a distrus încet şi sigur acea constituţie care păruse de fier. M-am dus să-l văd în capela sanatoriului militar, unde fusese depus. Acesta era şi singurul mijloc —ce complicat mijloc pentru un motiv neînsemnat! ca să văd pe Ida. Căci trebuia să fie lîngă mort. Oare şi acum va trimite o scuză? Prefăcută sau adevărată? Colonelul, în sicriu, nu mai era aşa de chipeş ca de obicei. Apărea slăbit, înnegrit, şi nasul devenise mult prea proeminent. Abia acum, privindu-i mîinile înţepenite, am observat că, pe sub manşete, se vedeau fire de pâr mari şi unsuroase. Şi flori multe împrejur; avusese tovarăşi destui care să se îngrijească de el. Un domn mi-a dat relaţii despre sfirşitul lui: murise pe neaşteptate de o congestie cerebrală. Căzuse într-o secundă pe podea şi, după o zi de horcăieli, îşi dase sufletul. Nu de cancer? Ci o moarte întîmplătoare, neprevăzută? Avusese atîtea precauţiuni pentru o boală anumită (care 294 continuase poate în el), şi duşmanul îl lovise pe neaşteptate, ca şi cum ar fi glumit numai cu viaţa lui. Am fost puţin dezorientat în supoziţiile mele şi parcă regretul după Iarca mi s-a micşorat. Căci această moarte era cu totul in afara neliniştilor ce mă străbătuseră de atîtea ori, în ultimul timp, pentru dînsul. Lîngăel o femeie: Ida ! Surprinsă şi ea de ce se întîmplase. îmbrăcată la întîmplare, încă fără doliu, cu hainele de casă, eu o flanelă împotriva frigului. Nu se putea vedea dacă era frumoasă, căci plînsese, nu se gătise deloc, nu pusese pudră sau culoare pe obraz. Totuşi, nu aveam o deziluzie. Nu era complectă lipsă de corespondenţă cu viziunea de altădată. Este uimitor cum înregistrasem de fidel şi păstrasem o imagine zărită clteva secunde. Probabil că Ida e genul care se potriveşte exact gusturilor mele. E drept că trecuse peste eu de atunci zece ani, dar şi peste mine trecuse acelaşi timp, «i punctul de vedere al vîrstei se schimbase. Chiar îmi place că o. femeie, cu toate că odinioară îmi plăcuse că părea fetiţă. Arăta foarte nenorocită. Se poate trage concluzia din «sta că a fost o simplă soţie credincioasă, aşa cum povestise colonelul Iarca? Orice ar fi făcut, era normal ca acum să fie impresionată şi disperată. în definitiv, colonelul fusese pentru dînsa omul cel mai bun, mai înţelept posibil. O fi iertat-o de mult, o fi învăţat-o, o fi îngrijit de ea în fiecare clipă. Nu se poate ca, măcar acum, ea să nu-i fie recunoscătoare. Şi de altfel este impresionant chiar cînd moare cineva ul ruin, eu atît mai mult un om lîngă care te-ai culcat atîţia uni. Ida s-a apropiat de capul lui Iarca şi s-a uitat îndelung Iu el, ca şi cum ar fi voit să-i păstreze pînă la moarte înfăţi-i/i rea. încercare puerilă. Să înregistrezi într-o minuta ceea . t> ţi n scăpat în atîţia ani de zile... Pictorul, pictînd figura cil mni familiară, are nevoie să se uite în fiecare secundă la model. Şi apoi colonelul a evoluat, a fost mereu altul, după \ îmi.ii şi după dispoziţie. Trebuie ca Ida să-l păstreze pe cel « o tulul neaşteptat, pe cel desfigurat? I-a mîngîiat mîinile, i m iiiirutnl ochii şi, cum lăsase pe ei un strop de salivă, i-a oleru frumos cu batista. Poate i-au revenit mîngîierile pe . o i e i le dădea el odinioară, cînd, fată tînără, îi dăruia lui ie« ionii. (Jînd îi plăcea să-l resfeţc ca pe un copil... Apoi a 295 început să-i vorbească încet, transfigurată. Sini clipe cînd şi oamenii cei mai normali sînt transfiguraţi ! Ce i-o fi spus? Promisiuni că-i va rămîne credincioasă pînă la mormînt? Ca umbra lui să se repauzeze în tihnă, fără gelozii? Sau îl ruga s-o ierte de ceea ce greşise odinioară? Cu ce taine pleca Iarca în călătoria din urmă? La un moment dat, privirea Idei se fixă pe mine. Numai puţin, dar sînt sigur că m-a observat. Se întreba ce caută acest străin în biserică? Sau m-a recunoscut după zece ani? Adusesem un buchet de flori şi îi pusesem drept lîngă dînsa, într-un loc spre care ochii ei trebuiau să se îndrepte neapărat. Ca să bage de seamă bine... DESIREE Să încerc să evoc pe Desiree1, subţire, sprintenă, armonioasă, o veveriţă. Cu ochi subţiri, şireţi, cu nasuJ în vînt, <■11 gura poate cam mare, dar transfigurată de atîtea rîsete, şi cu un păr imens castaniu cu nuanţe roşcate, uşor creţ, incovoind capul. O numeam uneori şi „Şoricel11, şi nu ştiu de ce, dar i se potrivea acest nume. Drumurile noastre au rămas tot timpul paralele, şi n-am făcut nici o tentativă n;i le apropiem. Era o prietenie ciudată între noi, căci ne ini îlneam din întîmplare, ne înţelegeam admirabil, dar ne despărţeam fără să ştim pentru cît timp. Nici nu ne spuneam supărările ca să ne consolăm reciproc, şi aflam unul despre celălalt secrete printr-o a treia persoană, cine ştie re indiferent. Dar tot timpul cît ne aflam împreună eram bine dispuşi şi făceam haz de necaz. Personal, nici nu mă interesa dacă vorba noastră o mai preocupa cinci minute după despărţire, şi dacă aş fi avut o supărare gravă, nu la Desiree m-aş fi dus să cer ajutor. Dar nu-i purtam nici o supărare, după cum nu te superi dacă pisica pe care o îngrijeşti în fiecare clipă şi o dezmierzi se duce şi toarce cu învi nşi satisfacţie în braţele unui nou-venit. Şi eu nici măcar nu puteam avea pretenţia de proprietate pe care o ai iiiuipra unei pisici. Ne am cunoscut aproape copii, în timpul războiului, Ini r un orăşel din Moldova, la o şcoală mixtă de preparare ii <■ \ainenelor de sfîrşit de an. Epoca de atunci... Viaţa pe i nie n căpătaseră străzile, mai înainte şi acum pustii, din 297 pricina ruşilor. Balalaicele care fremătau melancolii în toate ungherele. Veştile senzaţionale de pe front, cînd moartea juca rolul principal, punînd în mişcare pe provincialii odinioară paşnici. Şi soldaţii, care se scurgeau pe stradă, fără sfîrşit, dinspre un orizont spre altul. Noi, cei tineri de tot, luam parte la această viaţă anot. mală, în perpetuă variaţie, amuzîndu-ne ca la un spectacole Continuam micile noastre aventuri amoroase, urmăream cele cîteva fete ale tîrgului — acum sosiseră şi cu refugiaţii — le exageram farmecele, ne emoţionam, ne lăudam cu succese imaginare. O şcoală mixtă însemna o sursă de tot felul de planuri puerile. Cînd mi-aduc aminte de vreo conversaţie de atunci, roşesc încă. Dar dacă mă gîndesc la vorbele celor mari şi la bîrfeala lor zilnică, ei îmi apar tot atît de naivi. Pe cer aeroplanele se distrau, părînd că sînt făcute mai mult pentru plimbare decît pentru luptă, şi dacă trecea, foarte rar, un avion strein, el nu lăsa nici o bombă ca să ne sperie cu adevărat. Pe stradă, la anumite ore, toată lumea se plimba, iar la grădina publică se alcătuise o muzică. întrebuinţai, casă fii la modă, cîteva cuvinte ruseşti, pe care le prindeai din aer sau le învăţai singur după cîteva dicţionare simple şi idioate, apărute atunci, mai mult chestionare cu traducere alăturată, pentru uzul războiului, din care reţin încă: „Eşti spion?“ La şcoala noastră eram puţini elevi, dar nici de ei nu-mi aduc aminte de toţi. Unora le reţin pronumele, altora numele. Un oarecare Popescu, îmbrăcat în costum de cercetaş. Şi unul Pleşoianu, care încerca să ne înşele că are tot soiul de succese ascunse. Şi Todirel2, Don-Juanul companiei, ocupat mai ales de îmbrăcăminte, mereu in discuţie cu croitorii tîrgului ca să i se puie un nasture în plus. Printre fete, una Lili, amarnică şi înspaimîntîndu-ne cu vocea ei virilă (avea şi mutră de cîine care vrea să muşte), şi Desiree. Peste toţi, patrona profesoara principală, tanteMya, mică şi graţioasă, amuzată de spectacolul nostru tînăr, o soră mai mare regretînd că nu îndrăzneşte să se amestece printre noi, căci se simţea mai bine în viaţa noastră improvizată decît în ordinea celor mari. O sumedenie de fapte mărunte a contribuit ca să mă emoţioneze prezenţa lui Desiree. Tante Mya m-a anunţat înainte de începutul şcoalei: „Aveţi o fată foarte drăguţă 298 printre voi, Desiree11... Numele însuşi avea un farmec, căci nu era obicinuit şi îl cunoşteam doar dintr-un roman de Alphonse Daudet. Cu tresăriri în el, anunţînd toate romanţele de care eram avizi la vîrsta aceea. Pleşoianu şi Popescu mi fost cuceriţi din primul moment. Chiar şi scepticul Tc-direl şi-a dat aprobarea. Nu mai ţin minte cum am văzut-o întîi pe Desiree, probabil Ia şcoală. Avea aspectul ei sprinten, care i-a rămas totdeauna (cel puţin pînă la ultima dată cînd am văzut-o), dar, bineînţeles, purta haine neînsemnate de copiliţă care nu-şi poate permite toate luxurile, de mică refugiată’, cu destule necazuri probabil. îi ţin minte pardesiul pe care-1 purta oricînd, şi ghetele lungi, uneori cu picături de noroi de pe străzile orăşelului. Cîteva începuturi de conversaţie, cîteva scene neînsemnate, iată tot ce mai reţin. Şi naivităţile de atunci. Dar nici nu se întîmpla mare lucru, căci eram cu toţii timizi, şi nu difeream decît prin lăudăroşenie. De ce n-avem curajul să le transcriem, căci formează structura noastră de la o anumită vîrstă? Timidităţile de copil, oricare ar fi motivele lor stupide, sînt foarte interesante de urmărit. Nu putem renunţa la nici o parte din noi. Astfel, la un dicteu de franceză, lante Mya a schimbat caietele între noi ca să le corijăm, şi poate cu totul la întîmplare, al meu cu al lui Desiree. Ce impresionat eram în faţa caietului ei! Nici nu îndrăzneam să-l ating. Fiecare semn avea un înţeles adînc. Şi sensul scrisului ei. Tremurînd lingă mine, sufletul ei... Ce noroc deosebit îmi aranjase lante Mya, invidiat de camarazii mei mai tîrziu ! Chiar şi Todirel, cel care avea la îndemînă atîtea expediente amoroase, m-a felicitat. Odată, Desiree a rupt bucăţi foarte mici o hîrtie pe care o scrisese şi a pus resturile în locul călimării de la banca ei. Pleşoianu a stat mai pe urmă o jumătate de oră cu mine, căutînd să reconstituiască hîrtia. Şi cum lucrul a fost imposibil, am avut amîndoi impresia că am pierdut singura posibilitate să aflăm secretele lui Desiree. Sau Todirel, din faţa grădinii publice, examinînd casa lui Desiree din vale şi încercînd s-o deseneze. Apoi Todirel aplecat pe bicicletă, pe trotuar, spre casa aceea care nu avea un amănunt care să nu freamăte pentru noi, şi Desiree ieşind în veranda din faţă şi privindu-1 prin binoclu. Sau cei cîţiva paşi pe care i-am făcut cu Desiree, din întîmplare tocmai lingă mine, 299 şi, sugrumat de emoţie, n-am avut curajul să spun aproape nimic. într-o zi am întrebat-o, după multe ezitări, dacă va veni la o serbare care se pregătea la grădina publică, şi a răspuns Lili de alături un „da !“ aşa de îngheţat, incit am pierdut pentru totdeauna îndrăzneala, să mai pun noi întrebări. Nu se puteau pricepe multe din caracterul lui Desiree, dar nici nu puteam fi în stare de aşa ceva la vîrsta aceea. Iar timiditatea mă oprea să fac vreo descoperire. Erau mici zăpăceli în purtarea ei, dar de asta îmi dau seama mai ales acum, analizînd faptele de atunci. Şi apoi, la o copilită se puteau găsi trăsături bine definite? Numai o întâmplare nu mi-am putut-o explica. Eram mai mulţi invitaţi la Zuzu. Zuzu era simpatia mea en litre. Micile veleităţi către Desiree nu puteau opri combinaţiile mele sentimentale cu Zuzu. Totul sereducea, desigur, la strîngeri de mină calde şi la cărţi poştale cu „f.f.mult“, dar eram In fine, ocupat în altă parte şi nu aveau rost încercările cu Desiree, chiar inofensive. La Zuzu am jucat crochet pînă ia ora mesei. Şi atunci Zuzu a propus o ultimă partidă pe care Desiree a primit-o foarte greu, numai după îndelungate stăruinţe, pretinzînd că este aşteptată acasă la oră fixă. După ce s-a terminat partida, Zuzu a propus una nouă, pe care Desiree, spre surprinderea tuturor, a acceptat-a imediat. Cum să-mi explic această contradicţie? Ce ciudată făptură era Desiree! Spre sfirşitul şcoalei noastre s-a iscat şi scandalul. E de mirare cum directorul, domnul Lazăr, om inteligent, i-a dat o aşa de mare importanţă şi l-a alimentat astfel, şi e de mirare cum nimeni n-a identificat îndată pe autor. Iată ce a fost. Au apărut între noi mici poezii inofensive, în care se vorbea de elevii şcoalei; glume aproximative. Ciudat era mai ales că se găseau prin buzunarele noastre, şi nimeni mu ştia din partea cui vin. Domnişoarele se indignau, domnul Lazăr pesta, şi cînd credeai gluma sfîrşită, poeziile reapăreau. Fiecare era bănuit de a fi autor şi întrebat inchizitorial. Se spunea numele lui Todirel, dar pentru că acesta nega şi se mira şi ei la fel cu ceilalţi, nu aveam certitudini. Şi totuşi, el era băiat deştept şi putea să facă versuri spirituale, şi în acelaşi timp se ţinea tot timpul de glume. Dom- ,300 nul Lazăr făcea caz mare. în definitiv, putea să spuie simplu: „Vinovatul e acel care raportează, deci oricine găseşte 0 astfel de liîrtie să o distrugă fără să o mai citească11. Dar de fapt la el mîndria rănită era mai puternică, şi sc indigna că se poate petrece un mister în preajma lui, făcut de nişte copii şi el nu era în stare să-l dezlege. Iar tot acest scandal, cu amănuntele lui, amuza pe autor şi-l îmbia să continue, în aceste poezii, bineînţeles, Dăsiree avea rolul de căpetenie; căpăta un prestigiu nou, cu toate că, din acelaşi motiv, avea supărări cu cei de acasă. Reţin cîteva versuri idioate, dar miraculoase pe atunci: DesirSe cea mult dorită Place nouă tuturor... Puteam să nu fiu cuprins de emoţia generală? Unde sînt acele timpuri?... Pe cei mai mulţi nici nu-i mai ţin minte, şi aproape pe toţi nu i-am mai văzut de atunci. Teribila Lili a murit. Tîrgul e iar pustiu fără ruşii îirînd după ei toate melancoliile. Zuzu e gospodină la casa ci. Pleşoianu şi Popescu au dispărut nu ştiu unde. Numai Todirel continuă să-şi socotească îndelung hainele pe la micii croitori şi să facă farse. Don-Juan al altor generaţii. 1 )ar imaginaţia mea nu mai reuşeşte să-i găsească nici un prestigiu, biet rege detronat... Am regăsit-o pe Desiree după mulţi ani, printre studente. Doar cu emoţia revederii, fără nici o altă tresărire. Trecuse timp, mă transformasem. Aveam alte preocupări sentimentale. La început, nu prea aveam ce vorbi împreună. Depănam aceleaşi amintiri fără ecou. Cum Desiree nu cunoştea pe nimeni, îi puteam fi de oarecare folos. întors, de vacanţă, în orăşelul de odinioară, povesteam lui Todirel ca acum o vedeam foarte des pe Desiree, eram oarecum prieteni, îi vorbeam după plac şi făceam de multe ori plimbări pe străzile Bucureştilor, de cîte ori n-aveam ceva mai bun de făcut. Todirel, rămas în tîrg mereu, şi deci cu aceeaşi mentalitate provincială, mă credea numai pe jumătate, mă socotea desigur un lăudăros. Dăsiree, de care nu se ştiuse nimic, de care nu se putuse nimeni apropia... Cu Demn-o la dispoziţie, era ciudat cum nu mă arătam mai fericit. Nu voi şti de ce nu s-a întîmplat nimic mai însemnat 301 între mine şi Desiree decît timidităţile de copil. Nu neapărat fapte, dar cel puţin emoţii mai puternice. Nu putem spune că am „copilărit împreună14, ca mai târziu să explicăm motivul perfectei noastre prietenii, lipsite de orice intenţie sentimentală. Totuşi, Desiree era exact genul meu, nu se schimbase mult din timpul războiului. La fel de sprintenă, cu mutra de şoricel şi cu un păr bogat pe cap. Şi cu ce gust ştia să se îmbrace ! Totdeauna rochiile ei o prindeau de minune, i se potriveau. Cam excentrice, insuportabile pe un alt corp, dar admirabile pentru Desiree. Pălăriile enorme, cu flori primprejur care-i acopereau tot capul! Ce surpriză pentru ochi apariţia ei la un colţ de stradă! Nici eu nu cred că eram prea diferit de gusturile ei. Dar nu pornea în acelaşi timp nevoia de a ne îndrăgosti, şi întîlnirile ni se întîmplau tocmai cînd unul dintre noi era ocupat în altă parte. Aşa ne-am întrebuinţat unul pe altul drept confident mai mult, şi nu dintr-un confident poţi face un iubit. Acum Desiree se putea uşor defini, fie că fiind amîndoi mari, trăsăturile noastre se formaseră, fie că, mai calmi, puteam avea o părere mai bună. Era foarte zăpăcită, dar de zăpăceala aceasta rîdeam cu toţii, şi pentru silueta ei era un farmec în plus. Ca studentă, nu ştia niciodată ce examene are de trecut, mergea în sălile de cursuri la întîmplare, prepara bine la o materie, şi apoi brusc se în-spăimînta şi părăsea teza la care muncise sau da alte teze netrebuitoare. îi explicai greşeala, părea convinsă, dar îşi schimba părerea la prima vorbă nou-venită. Cîteodată se arăta speriată de atîta timp pierdut, dar orice discuţie serioasă se rezolva îndată într-un zîmbet dezarmant. Şi ce groaznice gafe făcea ! Profesorul de română i-a dat odată ca temă „dacă opera lui Creangă este o operă poetică11, şi Desiree a înţeles „dacă opera lui Creangă este o operă politică1’'. Scrisese teza lîngă mine, dar nu m-a consultat deloc. La urmă mi-a spus triumfătoare: „Bineînţeles, am spus că nu !“ Chestiunea a fost mai puţin gravă decît credeam. A luat totuşi bilă albă! Se putea taxa aceasta drept prostie? Niciodată nu m-am gîndit la aşa ceva. Nu din pricina unei vechi prietenii. Zăpăcelile ei îmi mai demonstrau că observaţia de odinioară asupra scenei cu crochetul fusese adevărată, şi nu numai o întîmplare sau o interpretare greşită. 302 în miniatură, se găseau de pe atunci caracteristice viitoare. Desiree era numai o zăpăcită fermecătoare, căci mutrei ei de şoricel i se potriveau aceste dezordini, şi apoi prin fineţe, prin capacitatea de a plasa cuvîntul franţuzesc acolo unde trebuie, prin gluma nuanţată, prin priceperea de a înţelege îndată orice aluzie, era cu mult superioară fetelor de la Universitate pe care le cunoşteam. Franţuzoaică venită de pe un bulevard parizian şi rătăcită printre ţăranii de la Dunăre. Tovărăşia noastră consta mai mult în a glumi încontinuu, a rîde, a ne face declaraţii glumeţe, dar nici o spovedanie serioasă nu ne împărtăşisem. Nu ne gîndeam că putem să ne fim de vreun ajutor sufletesc. Credea spuneam unele secrete mai degrabă unora mai indiferenţi. Astfel, am aflat cu surprindere de la prietena mea Coca: „Desiree este foarte nenorocită. Se însoară duminica viitoare omul pe care îl iubeşte!" Ce necazuri se întîmplau alături de mine, şi eu continuam să glumesc ! Desiree a venit tot atunci printre noi, şi noi n-am înconjurat discuţia. Avea surâsul pe buze şi lacrima la colţul ochilor. „Măcar dacă v-aţi duce la biserică, să-mi, spuneţi şi mie cum a fost!“ Am fost la biserică şi am văzut însurîn-du-se un băiat frumuşel cu o fată urîtă, grozav de urîtă, cu faţa roşie sub văluri albe, şi te mirai de ce se exhibează la o biserică. Secretul acestei căsătorii: era bogată! „Urîtă şi deşteaptă", spun acei care doresc neapărat o compensaţie. Vra să zică, băiatul acesta fusese gustul lui Desiree! Zăpăcita mica în voia unui sentiment serios! Curînd Desiree a trebuit să asiste la propriile mele tragedii. Chiar am apelat la dînsa ca să mă ajute. Nu s-a priceput prea mult. Acum îmi dau seama că mi-a făcut, fără să vrea, un servi-em. Şi atunci, pentru un timp, am rămas amîndoi stingheri. Ne întîlneam la Fundaţie, fiecare singur, şi o conduceam piuă acasă, rîdeam pe socoteala experienţelor noastre tre-en te, dar poate mai mult pentru ca să avem prilejul să vorbim de ele. Uneori monologăm. Din cînd în cînd, Desiree imi spunea cîte un amănunt, foarte important pentru mine, despre Coca de departe, care trebuia să mă obsedeze multă vreme după aceea, şi pe care Desiree nici nu se gîndise să mi I dea mai devreme, căci fiecare e persecutat numai de linierile lui, fără nici o luciditate pentru cazul prietenului 303 de alături. Eram prea tulbure ca să mai judec pe Desiree. Nu ştiu dacă întâmplarea ei nu i-a produs nopţi de insomnie şi de lacrimi. Prietenia noastră... Aveam impresia că e foarte bine dispusă cînd mă întîlneşte. dar că mă uită imediat ce ne despărţim. Căci aşa credeam eu despre firea ei. Odată i-am propus să o iau de dimineaţă la muzeu. Cînd m-am prezentat, servitoarea m-a anunţat că „domnişoara doarme încă“. Uitase. Nu m-am mirat. Eram mulţumit că petreceam cu dînsa, cîteodată, o oră odihnitoare. într-o zi, conducînd-o spre casă, era aşa de delicioasă lîngă mine, că voiam să-i spun cît de încîntat aş fi s-o văd evoluînd printre obiectele mele familiare. Am obosit mai înainte de a scoate o vorbă. Intîlnirile noastre s-au întrerupt fără ca să ştiu cum. De altminteri, nu ne dădeam ren-dez-vous-XLvi adevărate, totul era lăsat la voia întîmplării, ca ceva la care nu ţii prea mult, la care ai renunţa îndată ce ai găsi ceva mai bun. După alţi ani am aflat că Desiree era în oraşul de provincie G., unde mă găseam, şi că va pleca cu trenul deseară. M-am dus la gară fără mare încredere, vestea ce mi se dăduse putea să nu fie exactă. Şi apoi nu credeam că Desiree e în stare să-şi anunţe o plecare cu atâtea ore înainte. Dacă ar citi aceste rînduri, ar face haz după obicei, dar ar protesta. Poate cu dreptate. De multe ori spunea, mie şi Cocăi.: „Ce ştiţi voi, cop:ii“... Şi lua un aer înţelepţesc de bătrînă cu experienţă. Vorba arăta că socoate că întîmplările ei sînt mai serioase decît credeam noi. Se putea trage o concluzie de felul cum suporta un necaz sentimental după felul cum se zăpăcea la examene? Trebuia să fac mai multe cercetări, nu din curiozitate, dar din dorinţa de a-i fi de vreun folos real. Ţi se înţepeneşte în minte o imagine, iscată din cine ştie ce întîmplare, fără legătură cu persoana la care se referă, şi apoi n-o mai schimbi. La gară am găsit-o pe culoarul vagonului, şi eram aşa de bucuros, că am sărutat-o în public pe amîndoi obrajii, şi Desiree a făcut la fel. Poate că numai bucuria mea o transfigurase şi pe dînsa? Plecarea imediată a trenului ne-a despărţit. De altfel, nu ştiu cum ar mai fi durat emoţia noastră de am fi avut la dispoziţie prea mult timp. S-ar fi alterat impresia primă. 304 Şi ultima oară (iarăşi după cîţiva ani), am văzut-o tot în tren. Din coincidenţă, călătoream odată. Pentru mai multe ore deci trebuia să-mi prepar o stare sufletească. Eu continuam drumul, iar ea se cobora la o staţie mică unde avea o moşie. — Şi unde ai fost, Desiree? — La oraş, să-mi vînd pepenii din grădină. Aşa n-o cunoscusem, preocupată de treburile gospodăriei. Era destul să te uiţi la mutra ei ca să ţi se pară noutatea extrem de amuzantă. Şi mai ales pepeni! O cultură intensă ! Nu demonstra că erau greşite concluzile mele asupra lui Desiree? Sau că timpul trecuse şi că îmbătrîni-sem amîndoi? Şi-a scos pardesiu], rochia avea o ruptură mare. Nu se jena de mine, semn că i-am fost prieten bun. Conversaţia a fost cuminte, fără agitaţia de altădată. Dacă ar fi durat, fără îndoială că unul dintre noi ar fi scos o carte să citească. Totuşi, Desiree mi-a făcut destăinuiri surprinzătoare: — Ştii că am fost măritată? — Cum? — îl cunoşti. Odată ne-ai găsit discutînd pe Calea Victoriei. L-am lăsat şi m-am dus cu tine. — Nu prea eraţi fierbinţi, de eu n-am observat nimic. — Nu era o chestiune de fierbinţeală. Şi apoi: — De altfel, tipul arăta foarte bine, bogat, deştept, îndrăgostit de mine. Familia mea nu înţelege cum l-am lăsat şi mă ocoleşte. De atunci trăiesc singură, cu ce mi-a lăsat mama. După cum ai văzut, fac grădinărie. — Şi de ce l-ai lăsat? — Fără nici un motiv. Nu-mi plăcea. — Atunci de ce l-ai luat? — A fost o încercare. Dar am fost loială cu dînsul. I am spus: primesc, dar să nu sconteze viitorul. Dacă nu-1 voi mai suporta, ne vom despărţi fără supărare. A acceptat învoiala, deci a trebuit să îndure rezultatele. — Trebuie să fi avut şi el greşelile lui. — Nici nu ştiu ce reproşuri i-aş putea face. A fost gelos ai mi puteam tolera asta. într-adevăr, ceilalţi nu pot să priceapă nimic. Dar sper că tu nu eşti ca ceilalţi. 305 Mărturisesc, îi dădeam perfectă dreptate. Căci Desiree era normal să se mărite din întîmplare şi să se despartă tot aşa. Nu-1 putuse alunga de tot din minte pe băiatul frumuşel, si obsesia Iui îi strica orice încercare de aranjament. Ce mult ar fi avut Desiree nevoie de un sprijin ! Aşa am cugetat, privind-o în colţul băncii vagonului, sau coborîn-du-se în staţia umilă, care, în spatele gării, parcă se întindea pustie, şi apoi făcîndu-mi un semn de drum bun de pe jîngă felinarul de pe peron. N-am mai văzut pe Desiree de atunci, adică, de multă vreme. Mi s-a povestit că s-a remăritat şi că e mulţumită. Ceea ce parcă nu cred, căci totuşi nu pot s-o închipui liniştită în vreun fel, fără instinctul de a strica tot ce clădise. Mai degrabă o recunosc în fotografia pe care am găsit-o din întîmplare la un amic comun: îmbrăcată pentru un bal mascat, cu o haină băieţească de atlaz alb, cu nasturi negri, cu un guler mare, creţ. Desiree, ăparînd şi dispărînd din viaţa mea, înainte ca să fi prins de veste. Grand Meaulnes scump... Purtînd cu ea o atmosferă specială, de neînchipuit farmec. Şi uneori, cînd întrebări chinuite îmi dau răgaz oricit de puţin timp, sau cînd constat că trece întreaga tinereţe, înainte de a mă fi limpezit cumva, mereu încercînd noi construcţii de viaţă, tot aşa de fragile, am regretul că am avut prilejul să trec pe lingă Desiree fără să mă încumet s-o cunosc mai de aproape... BUNICA SE PREGĂTEŞTE SĂ MOARĂ Orăşel de munte, cu livezi frumoase pe marginea străzilor. Un gard de lemn, în dosul lui o grădină mică cu brazi înalţi, o casă mare, fastuoasă şi, în spatele ei, copacii care coboară pînă departe, la iaz: gospodăria bunicii. Fereastra de la iatacul bunicii, ce familiară pentru totdeauna ! Căci acolo şi-a petrecut bunica cea mai mare parte din timp, cel puţin de cînd am putut să o examinez eu mai de aproape. Ea stă şi acum cu ceasurile alături de lumina do afară, ca să repare inepuizabil cearşafuri care abia se mai ţin de atît de multă întrebuinţare. Sau mai ales ceteşte. Ziarele, în primul rînd, căci o interesează tot ce se întîmplă pe faţa pămîntului, şi continuă prin ele, într-un neîntrerupt monolog tacit, conversaţiile pe care le avea odinioară cu bunicul. Bineînţeles, are slăbiciune pentru liberali, pe care nu şi-o mărturiseşte chiar făţiş, deoarece ne ştie pe noi degajaţi de tradiţie şi în stare să-i aducem argumente mai bune, la care să nu poată răspunde. Dar liberal a fost şi bunicul cincizeci de ani, fără nici o tranzacţie niciodată şi deci s-a obişnuit să privească societatea numai din acelaşi punct de vedere. Cînd a terminat ziarul, trece bunica la romane şi, în timp ce noi, celelalte generaţii, ne petrecem- de atîtea ori timpul ridicol, cu treburi mărunte, ea, nemişcată la fereastră, întoarce atent paginile cărţii. Dacă rumânul e aranjat pe un subiect istoric, cu atît mai bine, 307 căci bunicul a fost profesor de istorie şi ea a fost influenţată de aceste preocupări. Din cînd în cînd, bunica deschide fereastra, ca să dea vreun ordin bucătăresei din curte, şi zgomotul deschiderii acestei ferestre i-aş recunoaşte oricînd şi mă va obseda toată viaţa. De la fereastra iatacului, bunica priveşte mult timp curtea mare care se întinde în faţă. Bucătăreasa traversează spaţiul cu cine ştie ce treabă. Cîteva femei vin cu păsări de vînzare. Vaca se întoarce de la cîmp. Cîinele casei, leneş, se răsfaţă prin somn. Pisicile graţioase calcă pe iarbă cu băgare de seamă. Mai ales scena cînd se dau grăunţe la păsări o interesează. Pentru a asista la ea, bunica se trezeşte des-de-dimineaţă şi, în cămaşă încă, se aşează la fereastră. Bucătăreasa strigă: „Puii mamii!“ Şi din toate colţurile aleargă păsări de tot felul, înghesuindu-se la mîncare. După ce au terminat, bunica se culcă din nou. Pe vremuri, pe cînd bunicul trăia şi nu era de tot bătrîn, altul era aspectul curţii. Erau păsări mai multe — de cîte ori n-am urmărit mişcările vreunui clapon superb ! — şi Marina, bucătăreasa, se pricepea să le gospodărească într-un chip excepţional. De la păşune se întorcea o cireadă întreagă. Şi erau oameni mulţi care veneau seara de la munca moşiei încă nevîndute. Se întindea o masă mare într-o margine a curţii şi oamenii mîncau după ce făceau semnul crucii. Mi-a-duc aminte bine cum o ţărancă răsturna ceaunul, lăsînd să apară o mămăligă imensă, fumegîndă, şi cum o tăia cu sfoara. Pe atunci nu era un pic de iarbă pînă la poartă, atîta lume trecea în fiecare moment. Iar eu cu verii mei şi cu alţi copii de prin vecini puteam oricînd întinde crochetul pe pămîn-tul gol. Acum, cînd mă plimb de dimineaţă în lungul curţii pustii, cu o carte în mînă sau preocupat de cine ştie ce gînd inutil, mi se umezesc ghetele de rouă. La fereastră o văd pe bunica privind încă. îi fac un semn copilăresc, ca o declaraţie de dragoste, cu o mînă la inimă şi cu un început de sărutare, şi ea îmi răspunde tot aşa de tinereşte, în glumă, cu o mică strîmbătură încîntătoare. Mai ales cînd ţin în mînă mîna ei,bătrînă dar caldă, fremătătoare, scumpă, simt ce rău o să-mi pară cînd n-o să mai fie bunica. 308 Aici lucrurile rămîn înţepenite cu anii. Nu-mi aduc aminte ca vreo mobilă să fi fost schimbată de la locul ei. (n salon, fotografiile regelui Carol I şi a reginei Elisabeta. Dar în odaia din mijloc, mai la întuneric, un şah al Persiei VViîbelm I ai Germaniei, cumpăraţi de bunicul cu vreo 1)0 de ani înainte, la un iarmaroc, probabil ca să-şi orneze casa. In timpul războiului, o ironizam deseori pe bunica, cum ea, înverşunată francofilă, păstrează pe perete chipul uimi impărat german. Dar bunica, cu toate că nu replica la glumele noastre, nu schimba portretul, aşa se împotrivea să facă cea mai mică schimbare în casa ei. Bunicii au fost foarte buni gospodari, dar mai mult au întreţinut decît au inventat (afară de invenţia de la început, cînd au clădit şi au aranjat totul). Astfel, nici lucrurile nu pot fi schimbate uşor. Ceasul tot pe sobă, călimara cu tocul pe muchia ferestrei. Cînd l-a doborît pe bunicul boala pe neaşteptate, care I l ehuia să-l omoare în cîteva zile, el şi-a lăsat manşetele l>e masa de toaletă din ietac, şi acolo au rămas de atunci, la fel, puţin murdare, mirosind puţin a trup. Şi nu numai In semn de pietate nu le-a luat nimeni, dar şi din obiceiul eiisei de a nu se schimba nimic. Bunicul avea chiar împotriviri destul de enervate, cînd, noi, generaţia nouă, voiam im facem transformări. Ca să ieşi în stradă, grădina din faţă m-e o poartă şi în altă parte o portiţă. Portiţa e mai la în-doinină, pe poartă se cam înconjură. Cum portiţa rămînea totdeauna deschisă din neglijenţă, veneau uneori evreice ia fure flori. Bunicul a hotărît să o suprime, bătînd-o în nuc, eu toată împotrivirea noastră. Dar noi am redeschis-o In prima ocazie pe ascuns, părîndu-ni-se insuportabil ca mi lungim drumul cu o sută de metri. Ca să ne vindece, Imn icul a înţepenit şi mai bine portiţa, punînd şi în lungul gardului o sîrmă ghimpată. încercam la timpuri cît de di-Icnte să-l convingem să deschidă iarăşi portiţa, deoarece nu mai erau flori în grădină şi deci nu se mai găseau argumente, dar bunicul nici n-a vrut să audă. După ce a murit, moarte care ne-a cauzat atîta părere de rău, totuşi la prima ocazie am căutat să ne desăvîrşim planul, dar bunica — de piu tea noastră odinioară — s-a opus pe neaşteptate: Nu putem face împotriva voinţei bunicului. Şi, deodată, am fost de părerea ei. 309 Avem impresia eă nimic nu s-a schimbat, că bunicul n-a murit. Anii trec, şi noi îl vedem încă Ja locurile lui obişnuite, la masă, la cafea cu lapte, pe care o lua cu tot dichisul, păşind pe alei, cetind în salon. Auzim şi întrebările cu timbrul vocii. Gostaehe, micul servitor, adunat de bunicuj de pe uliţi (cum a mai făcut cu atîţia copii), care crede în strigoi, pretinde că-1 vede deseori sub lună, plimbîndu-se prin curte, şi nouă nu ni se pare faptul imposibil. Bunica vrea să întreţină, cu puţina viaţă pe care o mai are, gospodăria drept aşa cum a fost lăsată de bărbatul ei, şi plantează din nou ligustrum, acolo unde s-a vestejit, pune să se taie copacii artistic şi repară orice stricăciune. Şi cînd întrevedem uneori ce va fi mai tîrziu, ne apucă pe toţi groaza. Cine se va strecura, ca la el acasă, printre copacii cu care am crescut? Port caietul cu mine şi scriu aceste note la întîmplare: atmosfera de aici e aşa de obsedantă că subiectul e inepuizabil. Cîteodată sînt pe un scaun în ietac, lîngă bunica, şi o privesc cum ceteşte la fereastră. Alteori sînt pe o bancă, sub un brad. Prin preajmă trece vreo rudă a mea, dar asta nu-mi întrerupe preocupările. Privesc pasările şi oamenii ce trec, rar, pe stradă, aud cîte un cîntec de cocoş. Acum sînt în grădina mare din fund, care, din spatele casei, coboară pînă la iaz. Sînt pe o terasă lungă, înconjurată pe trei părţi de carpeni, la o masă şi o bancă înţepenite în pâ-mînt. Coboară pomii încărcaţi cu fructe şi aleele mărginite de tufe de pomuşoară; bolţile lor roşii sîngeră între fructe. Departe se zăresc coline, cu liniile trase neted pe orizont. Pe drumul principal al grădinii, din loc în loc, cîte o bancă, pentru ca bunica să se poată odihni. Ţinuturile bunicului se întindeau pînă la iazul invizibil de aici, şi îmi amintesc de o mulţime de scene cînd cutreieram spaţiurile, culegeam flori de cîmp de la un pîrîu din depărtare (margaretele...), mă strecuram prin grîul mai nalt decît mine, mă suiam în vîrful căruţei încărcate cu fîn, priveam cu bunicul oamenii prăşind sau luam parte şi eu la treieratul cu maşinile destul de rudimentare, dar părînd pentru mine extrem de com plicate. Mai tîrziu, bunicul a vîndut mereu din pământ, fie că era tentat de preţurile ce se ofereau imediat după război, fie că îl povăţuiseră să nu se mai obosească la dis 310 (aule mari. Astfel că acum am rămas numai cu grădina fermecătoare. Bunica, oricîte sforţări ar fi costat-o, cobora zilnic pînă în fundul grădinii, uneori chiar îndată după ploaie, şi deci cu riscul de a luneca pe potecile umede, ca să vadă cum mai merg pomii şi dacă legumele sînt bine îngrijite de servitori. Anul acesta nu mai poate coborî ca înainte. O duce rareori cîte cineva ţinînd-o de mînă. Oboseşte rli iar.numai cînd trebuie să se aşeze sau să se ridice. I-am spus: — Ştii că la Bucureşti s-au făcut case multe noi! (Ea, piriă acum cîţiva ani, venea în fiecare an la Bucureşti.) — Am auzit că şi în tîrgul nostru s-au făcut case noi! Va să zică, nici în „tîrgul nostru“ nu mai poate merge! ii ii o ştiu, la zile mari, punîndu-şi pălăria cu pene, ca să facă vizite la cei cîţiva prieteni care i-au mai rămas. Iar unim coborîrea în grădină — inima ei — a devenit o pro-Mcrnă. Tot mereu se va reduce spaţiul pentru dînsa. La cimitir, la mormîntul bărbatului său, a renunţat să mai meargă. Numai la urmă încă o dată, şi atunci pentru veşnicie... Kveniment mare în familie, verişorul meu Lelu se înnoura, Adică ar fi trebuit să fie evenimentul mare. Odinioară, la astfel de ocazii se discuta îndelung, se făceau pe-I recuri la care tîrgul era invitat, cu bunătăţi pe care le adu-mi bunicul de la Bucureşti. Acum timpurile nu se mai potrivesc. Nesiguranţa zilei de mîine nu-ţi mai permite să luci cheltuieli importante. Şi de la război am păstrat cu Iuţii sentimentul că nici o întîmplare nu este prea gravă. Muma lui Lelu ne-a înşirat cîteva din neplăcerile acestei cusătorii. Băiatul, cu toate că-i licenţiat, nu poate găsi ulii jhă, iar logodnica, drăguţă şi părînd cu cele mai bune inimi ţii, e fată de profesor. Cum îşi vor începe ei existenţa? Anumite lipsuri nu vor cauza nemulţumiri în menaj, zilnic mai profunde? Dar mai pe urmă mama lui Lelu a adăugat: „Iii definitiv, nu trebuie să ne facem atîta sînge rău. Nu o merge bine, s-or despărţi şi-or încerca altceva“. Sînt vorbe pr rare oricine le spune acum cu uşurinţă şi care odinioară nr li constituit un sacrilegiu. Nunta lui Lelu se face grabnic, înainte de a fi socotită multă vreme, la Iaşi, la casa l. lci, şi nu merg decît puţini prieteni acolo. Nimeni nu s-a 311 gîndit la daruri. Lelu s-a hotărît în cîteva zile, adică l-a hotărît un capriciu al fetei, care nu mai putea să aştepte o lună după ce aşteptase un an, şi, după cîteva zile de conversaţie cu părinţii, nimeni n-a mai zis nimic. Lelu a plecat Ia Iaşi, şi, din timiditate, nici n-a avut curajul să anunţe pe toată familia. A plecat direct, aşa cum el a obişnuit totdeauna. Totuşi, înainte de plecare, un instinct l-a făcut să-şi ia rămas bunde la bunica. Dînsa cetea un ziar în balcon. Ca şi cum ar fi ghicit că se petrece ceva neobişnuit, sărutîn-du-şi nepotul a ţinut să se scoale în picioare, cu toate că era o sforţare pentru bătrîneţea ei şi ceilalţi protestau. Scena a fost solemnă. Bunica a ţinut de şasezeci de ani, de cînd s-a măritat socotelile casei. Intr-un registru trece toate cheltuielile zilei, cîţi bani a trebuit să dea sau cît a încasat, căci vinde lapte sau alte prisosuri ale gospodăriei bogate, iar la sfîr-şitul lunii face adunarea. îi cunosc scrisul ei de şcolar cuminte, numerele bine făcute, şi în dreptul lor, numele cheltuielii: zahăr, grăunţe, pui... îşi duce măsuţa în faţa ferestrei, călimara familiară, registrul şi apoi, foarte serioasă, neplăcîndu-i să fie întreruptă, cu spatele spre uşa deschisă pe lîngă care noi trecem, scrie. Tante Gina a găsit registrul cu toate socotelile şi, spre surprinderea ei, la capătul numerelor, sub linie, nu se făcuse adunarea pentru luna trecută. Bunica a explicat: „Ştii tu, nu mai pot face bine adunarea. Uit numerile trecînd de la unul la altul. Dar mi-am zis: de ce e nevoie să o mai fac?“ I-au trebuit atîţia ani bunicii ca să înţeleagă că nu-i nevoie neapărat să-şi adune cheltuielile. în fiecare lună, o transformare în viaţa ei. Întîi socoteli, ca să ajungă lemnele de ars pentru toată iarna. Şi puţin după aceea: „Ce ţi-ar părea ca la anul să nu mai ai bunică?“ . Bunica a privit viaţa drept în faţă şi a spus lucrurilor pe numele lor. N-a avut nici o superstiţie şi i s-a părut ridicol că cei mai tineri se sperie de numărul 13 sau de ziua de marţi. Astfel, mi s-a părut curios un vis al ei pe care mi l-a povestit astăzi dimineaţă, fără legătură cu structura ei sufletească. 312 Parcă sosise bunicul, grăbit, îmbrăcat de plimbare, cu pălăria, pardesiul şi bastonul. — Asta m-a făcut să mă trezesc (tot în vis) şi să-l întreb ce caută, că doar îl ştiam în călătorie pentru mai multă vreme. Bunicul a răspuns: —Mi-am uitat manşetele şi am venit să mi le iau. (Manşetele, care de la moartea lui stau mereu pe masa de toaletă.) — Dar de ce nu te odihneşti?Căci trebuie să fii obosit... — Nu. Doar eu pot să merg într-o clipă oriunde vreau. (Ce mult îi plăceau odinioară călătoriile!) — Şi vrei să pleci imediat? — Dacă mă aşteaptă prieteni... Şi într-adevăr, pe fereastră se vedeau oameni cunoscuţi, cu care făcuse bunicul politică zeci de ani: Brătienii, Stur-dza... Era şi vătaful moşiei, Ion Hărmănescu.Cu toţii morţi. Dar bunicul a făcut o invitaţie: — Nu vrei să vii şi tu cu mine? -Nu ! N-a vrut bunica să meargă ! Cînd a murit bunicul, cea dintîi reflexie mai însemnată pe care am făcut-o a fost: „Şi sînt atîtea de care nu l-am întrebat!“ Din copilăria lui, din viaţa de altădată. Deodată aveam o mie de curiozităţi la care nu mă gîndisem pînă atunci. Cum făcuse el şcoala, cum petrecuse războiul de la 77. Şi acum bunica ştie şi ea o mulţime de secrete şi mereu umîn cu întrebările. Căci pentru întîmplările vechi memoria ei este intactă. Poate reconstitui în toate detaliile scene peste care au trecut şaptezeci de ani, ştie gesturi mărunte, vorbe neînsemnate. Şi dacă o cercetezi, îi place enorm să povestească. Şi e amuzant, cînd bătrîna de lîngă mine, care abia se mai ţine pe picioare şi pe care planează viitorul sumbru, rîde cu poftă, povestind cum a mîncat o bătaie straşnică de la „mămuca“. „Era rea mămuca, dar şi eu eram poznaşă!“ N-am cunoscut-o decît bătrînă cu părul alb de tot, şi t rebuie s-o transform în minte într-o fetiţă sprintenă, fă-cînd pozne ! Bunicul şi-a ştiut precis ţinta. Şi-a dat copiii la şcoli lume şi şi-a făcut zilnic socotelile că să-şi asigure existenţa. 313 A fost prudent in toate actele şi scept ic faţă de transformările prea repezi cu care ne învăţase războiul. Ca director de liceu — timp de 40 de ani — nu i se întîmplase niciodată să schimbe notele, şi aveam lungi discuţii cu el în urmă, căci nn-şi închipuia că sc poate face aşa ceva. „Bacă ai vreu;. elev pentru care eşti obligat, îl mai asculţi o dată cu atenţie. Dar dacă nici atunci nu ştie, ce poţi să-i faci?" în politică şi-a păstrat toată viaţa partidul, ca un om din alte vremuri. Bunica vorbeşte deseori de el cu mîndrie: „El a făcut totul. Părinţii lui, cu nenumăraţi copii, dormeau într-o singură cameră la ţară. El a ştiut să îndure sărăcia şi să înveţe, apoi să-şi crească bine copiii şi pe alţi copii săraci să-i ajute. Să facă economii la bancă şi să clădească această frumoasă casă. Nu este copac pe care să nu-1 fi plantat el singur!" în jurul nostru, pomii bogaţi cu tot felul de fructe şi brazii superbi, acum de o înălţime miraculoasă. Familia lui a prosperat o dată cu copacii şi apoi el a dispărut, singurul care era în legătură directă cu ei. Căci noi sîntem veniţi mai tîrziu şi am găsit totul de-a gata. Bunicul era înalt şi drept, ca o luminare, cu o barbă albă de patriarh, şi pe fruntea lui nici la bătrîneţe n-a avut nici un creţ. Aşa a fost fizicul lui, aşa a fost firea lui, întocmai ca brazii din fata casei. Bunica i-a fost cea mai desăvîrşită ajutoare. A lucrat hainele copiilor, i-a bătut cînd a fost nevoie şi a fost atentă ca să fie hrăniţi bine. N-a clevetit pe nimeni (de altfel, pe vremea aceea nici nu erau multe fapte de clevetit), a fost dreaptă şi faţă de străini, n-a invidiat norocul altuia. Şi-a îndeplinit toate datoriile, fără să suspecteze calitatea acestor datorii. Pe astfel de oameni se sprijină societatea. Nu pe noi, cărora ni se par anumite idei învechite, căci n-avem nici un gînd care să ne călăuzească mai multă vreme fără să nu-1 fărîmiţăm prin toate bănuielile. Nu va rămîne după noi nici măcar un pom plantat de mîna noastră. în timpul războiului, bunicii din toată inima s-au bucurat cînd armatele noastre erau biruitoare, s-au îndurerat cînd eram învinşi şi escamotau adevărul cînd acel adevăr era prea trist. Părea naiv optimismul lor, dar interpreta- 314 ren noastră cu pretenţii de obiectivitate nu era prea pesimistă, adică la fel de nedreaptă? Şi era în veşnicul nostru spirit de contradicţie numai dorinţa de a fi obiectivi sau ••i încercarea de a turbura sufletele lor prea limpezi? I {unicul a murit magnific, aşa cum i se cădea lui să moară. t',ii nu eram în ţară, dar mi s-au povestit detaliile. Numai 0 săptămînă a ţinut boala. La cel dintîi pericol a fost dus la Bucureşti, la doctori mari. Inutil. In zi de Paşte a murit, li ■nu transportat în oraşul lui, într-un vagon, şi în alt vagon luase loc toată familia. De la un timp, familia, de prea multă durere, a început să rîdă. I I n unchi a anunţat pe bunica, dar n-au fost scenele groaznice Ia care te puteai aştepta. Bunica a ghicit imediat şi crn perfect pregătită, semn că se gîndise demult la această posibilitate. De altfel, bunicul, bine socotit ca întotdeauna, cînd împlinise 70 de ani făcuse cavou la cimitir. Deci «Iacă nu se vorbea de moarte de obicei între ei, certitudinea morţii era pusă în socoteli, dar atunci cînd trebuie, la bă- 1 riiieţe, şi nu pe neaşteptate. Cînd a trecut carul mortuar prin faţa casei, toţi pomii erau în floare... Mi s-a spus că priveliştea era superbă... Bunica lîngă mine, şi mica verişoară Sanda vine cu o minge în mînă. Bunica reflectează tare: -Eu n-am cumpărat niciodată minge copiilor mei. Online, nici o cheltuială zadarnică. Mai spune: ■ Aş vrea să pun să taie mărul acesta (îl arată). Mă revolt: Cum să tai o frumuseţe de copac? Dacă nu mai face mere! ■ Ce are a face. E o podoabă a grădinii (şi mă gîndesc In castanii tăiaţi din poartă). Şi apoi, e insuportabil cîte frunze lasă să cadă. Nu pol. suferi. Seara pun să le măture. Iar dimineaţa le găsesc Iul. n.şa de multe. Si cu, care am privit azi o frunză galbenă, graţios undu-iml prin aer, şi crezusem că e prima din vara aceasta! I I )<■ ce nu copiez vorbe de ale bunicii, aşa cum vin, la Ini Implarc, oricît de neînsemnate ar fi, avînd siguranţa că 315 orice e important de la un om care se pregăteşte sa moară, şi mai ales că ele vor vibra in mine şi în familia mea? Mai tîrziu ne vom aduce aminte de ci te o înt rebare de-a ei şi o vom păstra cu nespusa băgare de seamă, ca pe un obiect vectu, rămas dm bătrini. Dar nu vom avea curajul să inventăm nici o silabă, fie că memoria nu ne va ajuta să reconstituim exact- o conversaţie, oricît de scurtă, căci cea mai mică omisiune sau adăugire ne va face să nu mai recunoaştem nimic, fie că ne vom teme ca nu cumva, fără să vrem, să inventăm ceva şi să profanăm amintiri scumpe. Dar acum mai am putinţa să culeg vorbe al căror adevăr nu-1 va putea bănui nimeni mai tîrziu, şi care astfel vor cuprinde în ele şi timbrul vocii, şi întreaga scenă uneori. La fel, nu iau fotografii caracteristice, prinzînd colţurile scumpe ale casei, acum, cînd am încă dreptul să merg pe oriunde, sau mai ales gesturile obişnuite ale bunicii. Căci nu o fotografie cu bunica gătită, gravă, aranjată, aşa cum nu e de obicei, va emoţiona mai tîrziu, ci bunica uitîndu-se pe fereastră, făcînd o pasianţă, cetind. Pricep clar toate acestea, şi totuşi nu fac sforţarea să caut un aparat de fotografiat, să cumpăr filme (nu numai lene, dar şi economie!), să îndeplinesc toate pregătirile. Amin... Sîrit legat de toate casele din orăşel, de toţi oamenii, de întîmplările cele mai mărunte, şi oricît de departe aş fi plecat, aud parcă bătăile ceasului de la Adormire, biserica din centru, care despart egal o existenţă paşnică. Cînd vin în oraş, în fiecare vară, prima mea întrebare este: ce s-a mai întîmplat în tot timpul absenţei mele? Cel mai mic eveniment mă interesează, şi rareori aflu cîte o nuntă, cîte o naştere sau cîte o înmormîntare. Impresia pe care ţi-o dă viaţa de mînăstire că nimic nu se schimbă, că totul e veşnic. Şi totuşi, dacă examinez bine, văd că multe s-au schimbat şi că, în definitiv, colţul nostru a rezistat cel mai mult, neverosimil de mult. Chiar dacă a murit bunicul, atmosfera de la noi a rămas identică, cu toate că a trecut mai mult de o jumătate de secol peste ea şi printre aceiaşi brazi mă jucam odinioară de-a prinsul. Casele de primprejur, gospodăriile lor sînt aproape la fel, dar din zece în zece ani s-au schimbat oamenii din ele. Peste drum locuieşte de un timp 316 destul de lung dentistul Griinfeld, tinerel şi simpatic, şi în timpul lucrului se recreează, uitîndu-se prin fereastra deschisă cum evoluăm în grădină. El mi-a spus: „Sînt fericit cînd se deschide poarta d-voastră, ca să intre trăsura cu primul venit. Ştiu că a sosit primăvara. Bar cînd pleacă ultimul dintre d-voastră e o tragedie. Iarăşi iarna cu pustiul ei...“ Şi cît timp mai pot să dureze aceste veri minunate? Bunica e de 80 de ani, deci am profitat [de] tot ce se putea profita, După moartea ei, se va vinde casa, căci nimeni nu va putea locui aici ca s-o întreţină. Şi aşa, nu va mai veni nimeni. Iar după mulţi ani, dacă voi mai trăi, fără nici o legătură cu noile generaţii, îmi voi căuta timpurile mele în vreo călătorie grăbită. Voi trage la hotel (singurul lucru ce nu cunosc aici!), voi face socoteala tuturor acelora care m-au părăsit, mă voi simţi stîngaci printre oamenii necunoscuţi şi indiferenţi, indignat că se cred stăpîni între privelişti familiare numai mie, şi mă voi uita peste gard, să văd ce s-a mai întîmplat cu casa noastră. Legat lingă fîntînă — fîntînă cu ciutură — clinele Ursu stă tolănit, cîine ciobănesc mare, negru, cu dinţi de oţel, impresionant cu toate că n-a muşcat încă pe nimeni. Verii mei mai mici povestesc că se pot juca în voie cu el. Adinei fuge prin curte, ţinîndu-1 de lanţ. Totuşi, privesc semnele Im de prietenie, dar n-am curajul să mă apropii. De obicei doarme, leneveşte pe iarbă. Mi s-a spus că iarna blana lui neagră formează o pată minunată pe zăpada fără sfîrşit şi imaculată, pe care nu o calcă nimeni. Cîteva zile înainte de a se îmbolnăvi bunicul, clinele a început să urle lugubru, să se vaiete prelung, şi a urlat aşa pînă după înmormîntare. Aresta este un instinct cunoscut al clinilor, de a urla în preajma morţilor casei, dar e altceva cînd ceteşti evenimentul prin cărţi, sau cînd asişti tu însuţi la el. Acum, la orice lătrat al lui Ursu, care ar semăna a vaiet, ne înspăi-m irităm. Bunicii mei au fost foarte pudici. Nu i-am auzit spunînd vreo vorbă urîtă nici în cea mai mare supărare. Şi neglijenţi iarăşi nu au umblat printre noi. Pe bunica o ştiu numii i într-un costum: fustă şi bluză. De obicei are un şal pe n|>n le, căci pe aici chiar vara este destul de rece. Astfel, dacă 317 găsesc vreo excepţie la purtarea lor delicată şi neaşteţitată pentru timpurile primitive din care Ann, o savurez. într-o zi bunica m-a descoperit — cu toate că băiat mare — neştiind diferenţa fizică între un creştin şi un evreu. S-a minunat: — Se poate să nu ştii asta la vîrsta ta? Eu nici nu împlineam zece ani şi cunoşteam toate. Am aflat toate secretele omului de la camarazii de liceu, dar diferenţa dintre un evreu şi un creştin de la bunica am aflat-o. Odată trebuia să plec la Bucureşti cu un tren de dimineaţă, şi de cu seara îmi luasem rămas bun de la toţi. A doua zi, cu toată discreţia mea, bunica m-a auzit plecînd şi, aşa cum era, s-a repezit la uşă, ca să mă mai sărute încă o dată. Era cu picioarele goale, nepieptănată, numai în cămaşă, cu obrazul roşu de somn. E singura dată cînd am văzut-o atît de neglijentă, dar imaginea nu era deloc vulgară. Poate pentru că era transfigurată de dragostea noastră unul pentru celălalt. Acum bunica are mai multă nevoie de somn. Osteneşte repede, se culcă de mai multe ori pe zi, chiar dacă nu doarme. Seara, ca şi altădată, ar mai întîrzia cu ceilalţi şi trebuie să o trimită tante Gina la culcare. Sau o plictiseşte cînd nu aude decît frînturi din conversaţia noastră şi noi n-avem bunăvoinţa să-i explicăm tot timpul. Pleacă la culcare supărată mai alespe ea însăşi. E amuzant cum doarme zilnic. Se aranjează pe o canapea mică de tot din ietac şi se micşorează încă, ca să încapă întreagă, îşi reazimă capul de mîini. De neînchipuit o poziţie mai incomodă, şi totuşi bunica nu-şi alege alta de cînd o ştiu. Din cînd în cînd, trece vreunul din noi prin preajma ei, cu cea mai mare băgare de seamă, şi atunci ca imediat întoarce din somn capul (culcată aude mai bine), să vadă ce este, şi apoi doarme mai departe. Dimineaţa însă se trezeşte o dată cu soarele, cum a făcut toată viaţa, cînd trebuia să-şi termine treburile, dar nu îndrăzneşte să se ducă la fereastră să-şi privească gospodăria. Tante Gina doarme cu dînsa în ietac şi bunica ştie de frica ei. Tante Gina se sacrifică şi rămîne toată iarna cu bunica şi-i place să fie ascultată. Bunica ne povesteşte cu o mutră de copil: 318 — Mă prefac că dorm, ca să im facă Gina scanda]! Mor de urît în pat! Sînt mici epitropii pe care le acceptă. Dar pe cit poate, i:,ii păstrează obiceiurile vechi de autoritate, ca să se ştie că «• stupină aici. Totuşi, zilnic trebuie să renunţe la cîte o poruncă, căci nu mai este în stare să şi-o susţină multă vreme. Trebuie să lase pe ceilalţi să se ocupe de gospodăria ei. (ia un simbol al vechii stăpîniri, păstrează, în buzunarul şorţului, cheile casei. „Casa mea !“ „Grădina mea !“ Ca să se ştie ! Dacă bunicul nu i-ar fi pus în testament totul pe numele ei pînă Ia moarte, atunci ar fi fost un dezastru. Nu s-au petrecut decît mici transformări în casa aceasta, iu decursul anilor, şi în orice caz, noi, nepoţii, am găsit-o nmnjată definitiv. Totuşi, s-au tăiat, pe cînd eram la Bucureşti şi n-am ştiut să ne împotrivim, cei doi castani de la poiirtă. Castanii erau superbi şi-şi împleteau ramurile şi lîtreau o boltă foarte bogată deasupra porţii. Copilăria nepoţilor s-a petrecut în apropierea lor, ne-am agăţat de erengi, am cules florile, ne-am jucat cu castanele. Şi i-am admirat de cîte ori treceam pe lingă ei, căci alcătuiau o mirare regală. Cînd am venit într-o vară i-am găsit tăiaţi. Am considerat întîmplarea drept o catastrofă. Chiar şi vecinilor le păruse rău, considerîndu-i drept o podoabă a al razii. Cum s-a petrecut? Un cunoscut s-a găsit să-i spună Im ian,le Gina: „Dar ce curaj aveţi să staţi în fundul unei i 11rţ i aşa de întunecoase ! Orice se poate întîmpla !“ Şi tante Gina, fricoasă, a hotărît tăierea castanilor, ca să lumineze prad in a. Bunica a fost surprinsă de această hotărîre, dar a o rec pl al,-o. De ce? Căci nu îi este teamă de nimic? Poate s-o li plodit, cu un vechi instinct de economie, că tăierea castanilor înseamnă un stoc de lemne destul de mare de ars. Pa ni verişoarele mele am încercat mai tîrziu tot felul de vorlv de răzbunare inutilă. La îndureratul: „Cum s-a putut mi iajuţi castanii aceştia?", ni s-a răspuns: „Pentru că aşa mu vrut!“ Am demonstrat că tăierea castanilor nu păzeşte ■ mia ile hoţi, dar demonstraţia nu avea nici o importanţă, 'o npoi, no temeam, dimpotrivă, să nu-i convingem să mai lom ai alţi copaci. Atunci, am sugerat bunicii ceva mai pervers: „Co-ar zice bunicul dacă şi-ar putea vedea casa?“ 319 N-am mai primit nici un răspuns, vorba noastră prinsese. Cu toate că nu si'ntem convinşi că bunicul ar fi fost supărat. El a orînduit toată grădina în tinereţe şi, bătrîn, cînd nu mai putea face inovaţii, ar fi acceptat poate să desfacă ce făcuse. De altfel, sub pretextul că înfrumuseţează, a tăiat el singur mai multe crengi decît trebuia şi a lăsat brazii cam pustii la rădăcină. Oricum, ce multă muncă este să creşti un pom ! Cum poţi să te decizi să-l suprimi în cîteva minute? Bunica, după cum nu cunoaşte superstiţia, nu cunoaşte nici frica. Familia mea fusese tot aşa de curajoasă pe vremuri, căci în orăşelul acesta nu există un hoţ mai periculos. Bunicul era obişnuit numai ca unul dintre servitorii lui, Pricopi, să-i fure hîrleţul, o dată pe lună, ca să-l ducă la circiumă şi să-l schimbe pe băutură. A doua zi bunicul se ducea la circiuma cunoscută şi-l scotea. Peste un timp, aventura se repeta întocmai. Dar o unică întîmplare îngro zitoare din oraş a transformat oamenii. Chiar peste drum de noi a fost omorîtă o grecoaică bogată, în vizită cu toată lumea bună din tîrg: madame Kiriacos. Hoţii nu s-au mai găsit niciodată şi au trecut de atunci 20 de ani. Eram copil, dar ţin minte spaima rudelor mele, discuţiile contradictorii şi veştile care ne soseau mereu de peste drum. De atunci, toată lumea a început, înainte de culcare, să încuie bine uşile şi să caute pe sub pat. Numai bunica a rămas aşa cum a fost totdeauna. Cînd din sufragerie, unde face seara pasienţe, aude un zgomot tocmai în partea cealaltă a casei, se duce singură prin tot şirul de camere întunecoase şi întreabă: „Cine-i acolo?“ Noi ne mirăm de curajul ei şi o sfătuim să fii-mai prudentă. Ca şi cum un duşman şi mai periculos, faţă de care nu există împotrivire, Moartea, n-ar pîndi la toate intrările... S-a dus şi Marina, bucătăreasa bunicilor, care intrase în slujbă la nunta lor şi care îi slujise cincizeci de ani. Subţirică, delicată, cu privirea caldă, imagine graţioasă. Bucurîndu-se de orice noroc al familiei. Ştiind să explice mersul norilor şi visele. în timpul războiului, bunica, împărţind în bucătărie mînearea, o ţinea în curent cu tris teţea comunicatelor oficiale. Bineînţeles, toată familia era 320 IrmiroJ'iM, şi Marina ca noi toţi. După moartea ei, am i iinnI atat că o prăjitură specială, cu care ne plictisise odi-mnară, va dispare pentru totdeauna: nimeni nu-i mai ştie irl.Ha. Astfel că acum ne gîndim cu duioşie ia acea prăji-ini.i, ailăuată insuportabilă.
  • r<-iai do bunicul, din Bucureşti, care păstra un miraj de b'f’endă pentru noi. Aşteptam serbarea la fel ca toţi ceilalţi, " dea ulam, plănuiam, îmi făceam o mie de iluzii, apoi mă m:; ta Imn pe un scaun, chiar în salon, să privesc cît mai bine i"l re se petrecea şi rochiile cu trenă. Dar adormeam rezema l do spătarul scaunului, oricît m-aş fi împotrivit şi aş li < iigotat că trebuie să veghez, astfel de petreceri nepu-i indu se; întîmpla prea deseori. Venea cîte cineva şi opina, >l‘io spaima mea, să mă ducă la culcare, dar bunica sosea mimaidocît şi hotăra să rămîn mai departe la locul meu, Tontă această glorie dispărută şi bătrîneţea bunicilor, 11 a m I tot mai molcom. Acum cîţiva ani casa noastră a mai ■ iiimsoul, zile de glorie, dar în altfel. Adinei, verişoara mea, nu devenise încă o domnişoara maro, şi cum era foarte zvăpăiată, atrăgea la joacă pe toţi mo11i ovrei din stradă. Fuga între copaci, de-a v-aţi ascun-11' Ir ii , sau crochetul. Bunica nu putea suferi zgomotul mare im mo irita de multe ori, dar nu se opunea cu seriozitate. Şi acum e linişte pe toate aleiele, cînd scîrţie portiţa in iniiiin imediat să vedem cine vine. Iarba a invadat totul. I.'« Iii frumoasă ca intr-un cimitir. Oui n'a son grciin de folie? E delicios cînd surprind la l'iiincii -această persoană care a fost timp de 80 de ani luciul (* do toate înţeleaptă, ştiindu-şi sigur calea ei —cîte un ruşi romanţios. ful i- o zi a căzut în grădină, şi unul din degetele mici i o imluil de la încheietură. în primul moment n-a simţit un i i> durere şi şi-a aşezat ea singură degetul la loc. „Mă i. iii. iiin că n-o să pot pune mănuşa“, spuse ea cu seriozitate, ■ o loiiic că nu mai merge în oraş, ca să poarte mănuşi. ii ini amuzante numele copiilor (unde bunicul nu s-a . ...lecui): Oetav, Virginie, Antoinette, Eugen, Coriria. -i I iccciv nimic are cîntecul lui. A botezat pe un copil 323 » ’ Corina, pentru că tocmai pe atunci citea cu nesaţ, în foiletonul Universului, Corina sau Italia de M-me de Staăl. Mă plimb prin curte, printre păsări, cu o carte în mînă. Gheorghe, servitorul, despică lemne. Maria, bucătăreasa, scoate apă de la fîntînă. Bunica priveşte pe fereastră spectacolul idilic. Mă apropii de dînsa şi vorbim prieteneşte despre întîmplări fără importanţă. Deasupra, cerul nuanţat de orăşel de munte. Scenă atît de familiară, de atîtea ori repetată, încît pare eternă, esenţială existenţei mele, şi care totuşi trebuie să dispară în curînd în întregime. Sîntem nebuni cu toţii. Căci la cel mai mic calcul pricepem că totul o să înceteze. E fatal ca trupul bunicii să găsească pretextul unei boli şi să se destrame. Şi este o surpriză că rezistă încă. La anul vom găsi-o oare? N-ar îndrăzni nimeni să pună un rămăşag. Sau, în cel mai bun caz, de va rezista toată iarna aceasta nesfîrşită cum vom mai găsi-o? Bunica cea deşteaptă, discutînd totul, pricepînd totul, evoluînd o dată cu noi, în curent cu orice ştire nouă, model de forţă morală şi intelectuală şi de o energie fără şovăire de-a lungul atîtor ani, deodată ramolită! In fiecare an, la vizitele noastre, constatăm schimbări la ea. Acum . aude mult mai greu, e mai înspâimmtată de sfîrşitul apropiat al vieţii, se scoală anevoie de pe un scaun şi oboseşte repede. Şi la anul? Va fi nevoie ca alţii să-i facă toaleta? Bunica mea scumpă şi totuşi alta ! Avem panică de viitor, dar viitorul nu mai interesează imediat ce devine trecut. Căci peste bunicul s-au strîns şapte ani de moarte, şi suportăm adevărul acesta. Ştim precis toate acestea, dar nu ne schimbăm felul de viaţă obişnuit. La fel, venim numai vara aici, şi socot că această venire e pricinuită nu atît de ultimele clipe ale bunicii, cît pentru că ne opreşte criza să ne ducem în altă parte şi sîntem mulţumiţi că avem la dispoziţie, gratuit, o gospodărie atît de superbă, în aerul cel mai curat. De alt. minteri, întîrziem să venim pe cît putem, şi din Bucureşti nu ne grăbim să trimitem cîte o scrisoare cu noutăţi, oricîf. am şti că-i face plăcere. Iar ajunşi aici, ne plictisim ca şi odinioară, ne ducem fiecare preocupările noastre mai departe. Căutăm locurile singuratice şi ne enervăm să repetam 324 fia/,îi , ind bunica nu a auzit-o bine. Ne consolăm cu: „Şi daci» am sta mai mult de vorbă cu bunica, ce importanţă ai avea i’Curînd şi peste acest prezent se vor pune cîţiva ani." I >.u- această teorie distruge de fapt orice iniţiativă. Adevărul caic a/tiil: orice socoteală ne-am face asupra soartei triste « l'imieii, temperamentul nostru continuă să se poarte «lupă instinctele lui, ca şi cum o judecată n-ar trebui să fie ■ •-/.uitatul direct al temperamentului. i ',e;> mai mare groază a bunicii este să nu-şi piardă me-„Decît să fiu ramolită, mai bine să mor imediat!" < .nulul acesta o persecută de multă vreme, şi face dese măr-l urniri oare arată că spaima persistă în ea. Observaţia că im urni poate ţine minte" o terorizează zilnic, şi noi, bine-iu[oloM, protestăm: „Toţi păţim la fel". Dar bunica rămîne (ol aşa de neconsolată. De multe ori o examinez fără ca ea mi ling», de seamă şi constat că primejdia nu este aşa de mare. i iliHcrv că a uitat, de pildă, o pasienţă, pe care o făcuse de mu de ori. Şi atunci, cu perversitate, mă mir că a putut tnIm uşi» ceva, cu toate că mirarea mea o va amărî şi mai muiII . poate să povestească o mie de întîmplări neînsem-num era camera în care a copilărit, ce mîncare i se l(l, |„, atunci. Uneori, şi din trecut uită ceva important, cu ionii- i ă reţine toate detaliile. De pildă, a făcut cele mai ...... portrete a doi prieteni din tinereţe, dar a uitat că ei i cu ţi. Sau ştie în politică cele mai umile schimbări, dar un nu" l!i' aduce aminte că după război s-a dat pămînt la f ,ii nin l'airă mecanismul minţii ei e întreg, discuţi cu ea imuIIii vti'iiii1 fără să observi nimic, iar deodată constaţi l,.gal ură uzată. La fel după cum în vis întîlneşti, ameste-nulul, o scrie de fapte veritabile. 325 „Sora mea a fost o femeie foarte deşteaptă. Nu ştia carte, dar ţinea toate socotelile moşiei numai cu mintea. Şi deodată s-a ramoiit. Ce grozăvie !“ O ţin minte şi eu pe sora ei, cu toate că pe atunci eram foarte mic. Sta toată ziua în grădină şi nu recunoştea pe nimeni. Ţăranii care treceau pe drum îi spuneau: ,;Sărut. mîna“, şi ea răspundea: „Mulţumesc11. Bunica se plînge mereu de bătrîneţe, dar nu se enervează; deloc, căci vocea ei nu e tînguioasă, ca la început să fim înduioşaţi şi apoi să ne plictisim. Are accentul natural şi cu toate că repetă toată ziua: „sînt bătrînă“, „sînt bol-navă“, „nu mai aud“, nu reţine nimeni prea mult aceste vorbe, şi numai mie mi se pare mărturisirea ei cu atît mai impresionantă. îndeosebi o doare că nu mai aude bine, nu mai poate lua parte, din toată inima, Ia conversaţia noastră. Şi atunci exagerează. Imediat ce-i vine cineva pe care nu l-a văzut de multă vreme, se şi plînge: „Nu mai aud deloc“. Dar spune asta cu atîta stăpînire de sine, încît nimeni nu se gîndeşte să o contrazică amabil, ca să o consoleze. Şi bunicul nu mai auzea bine în ultimul timp, dar la dînsuî dificultatea se prezenta diferit. Se supăra îndată ce nu vorbeam tare, şi-l plictisea cînd spuneam tare toate nimicurile noastre zilnice. Pe bunica o interesează orice am spune, căci ea face parte din toată existenţa noastră. Nu se supără niciodată dacă noi repetăm, pentru ea, acelaşi fleac, cu ton puţin răstit. Cred că travaliul ei interior este: se decide să renunţe să întrebe ce n-a auzit, dar după un minut nu-şi poate reţine întrebarea. Şi atunci noi, plictisiţi, spunem: „Nimic important, nu face să mai fii curioasă41. Ca şi cum s-ar fi găsit o scuză pentru noi că vorbim numai nimicuri. In practică, aveam, poate şi dreptate, căci este fatal să te iriţi cînd spui: „0 să plouă afară14, şi cineva îţi cere să te repeţi. Cînd însă discuţia între noi se încălzeşte şi sîntem cu toţii aprinşi ca să ne susţinem părerea şi uneori pentru chestiuni mai impor tante, care ar putea interesa pe bunica, atunci ea nu ne ma i întrerupe, căci sînt prea multe vorbele, ca să poată avea pretenţia să le audă, i se pare conversaţia noastră ca un zgomot de albine, şi în secundele în care îmi întrerup pere 326 «•uliii o descopăr nenorocită, de pe acum în mormînt. Dar <1 lipii obiceiul ei, gravă, fără lamentaţii, „ia schimb nu mă doare nimic. Să mă întrebe doctorul, II işl i ce să spun“. < iu < 0 bucurie zice vorbele astea ! Intr-adevăr, pe bunica nu o « liinuie nici o durere. Pare o luminare care se topeşte: n urs al îl,a, că abia mai găseşte puţină substanţă să mai dea, pi■ 111 ru scurtă vreme, o flacără palidă. Şi la moarte se gîndeşte des, dar tot aşa de discret. \ ori.;i: „Sînt bătrînă“ sau: „Mă veţi mai găsi voi pe mine ■ îmi \ iitor?“ se repetă deseori. Aceeaşi preocupare. Totuşi, înv şi momente de optimism, cînd află că cineva mai bătrîn e ,l r perfect valid. Bunicului nu-i plăcea să vorbească niciodată despre moarte. „Nu vorbi prostii!“, este vorba cu care 1111 renipea el astfel de conversaţii, şi aşa a spus întotdeauna, i luar pe cînd era tînăr. Dar, perfect gospodar, care nu uită nimic din ceea ce este necesar şi care e prevăzător atunci ■ lud Irobuie, la 70 de ani, fără să vorbească şi nici să facă pe misteriosul, a comandat un cavou. Ne-a făcut pentru iuţi nisă, grădină şi loc de înmormîntare. Bunica e atît de v nune, o interesează atît de mult tot ce se petrece în jurul . i, incit nu ne înspăimîntăm decît arareori. „Totul trebuie ,,n ne termine curînd“, este aproape o idee abstractă, şi nu ne luee să ne cutremurăm. Itunica se teme de moarte ! Degeaba se gîndeşte că buni-< nl, invarăşul ei de toată viaţa, o aşteaptă şi chiar se miră de ii i îl ii intîrziere. Gîndul că o să-şi părăsească toată munca ei şi bucuriile o chinuie. Sub pămînt, pe un drum pe care mu im obişnuia măcar să se plimbe. Şi apoi ea a fost toată . tefii i- rI aricind. Mi-a spus de mai multe ori: „în definitiv, nu mu interesează cîştigul. De aceea prefer să am nişte chiriaşi ■ ii i ere să mă înţeleg11. Şi păreau vorbele perfect adevărate, in udata, după plecarea ruşilor de alături, am constatat • ti voie să-i plătesc mai mult decît trebuia. Nici acum nu • i mi ducă n-a fost la mijloc o neînţelegere, căci tot îmi păs-i ir/ încrederea în proprietar. Într-atît vorba lui te asigura. Im ii cele citeva zile în care puteam să întîrzii în casă şi el n ii unu dat nici un semn de viaţă. Mă aşteptam ca totul să m. im decît o glumă, o încercare ca să accept preţul lui. Hi. iiiuii mea se face fără să fie nimeni de faţă, fără să am h.11*11‘m11* că mă goneşte cineva. \u ni îs i I. hamalii la oră exactă, şi acum trebuie să-mi ■ dumic lucrurile. De fapt, aşa de puţin mă pricep la o u.i ici tic nitnaţie, îneît eu numai încurc. Dar e necesar să iu impresia că numai de mine depinde totul, că sînt atent .. ui i. c, după cum, cînd vrei să-ţi repari un ceas, eşti atent u pi imn examinare a ceasorniclui, cu un aer de cunoscător, .. (.mic cu nu pricepi nimic şi pentru negustorul obicinuit u u11(i ciiciili procedînd la fel trebuie să fii ridicol. 329 Iau Ioc pe un scăunel, drept în mijiocuj camerii (covorul ] -au strîns), scăunel care de obicei nu avea întrebuinţare, nu mi-aduc aminte să mă fi folosit de el vreodată, şi devenit, brusc mobila cea mai însemnată, centru] de operaţii, căci de pe el voi asista Ia transformarea locuinţei mele şi va fi ultimul obiect la care voi renunţa. Fijija, superba mea pisică, avînd cea maimătăsoasă blană grape care am văzut-o vreodată, s-a urcat în braţe la mine, şi acum priveşte şi ea Ia streinii care îşi permit să intre cum vor în casa noastră şi înţelege poate că se petrece ceva anormal_si neplăcut. Dulapul! Imens, îşi face loc aneAroie, ca un per-clus, pe uşa prea strimtă pentru el. Acum este gol înăuntru. Fuseseră hainele mele, şi deschiderea iui, zilnic de mai multe ori, îmi sună în ureche. Hainele cenuşii. Poate mulţi se întreabă de ce mai port aceste vechituri, dar de-abia le-am purtat de cîteva ori, cu toate că au oarecare timp. Mi-aduc aminte cînd le-a adus croitorul. Eram foarte mîndru cum îmi stăteau. Mă examinam în toate chipurile, şi eram ireproşabil, după ultima modă. Mă gîndeam la surpriza pe care trebuia să o fac Elei. Un singur detaliu mă făcea să întîrzii: dacă batista de mătase trebuia să se vadă în buzunarul de sus, puţin de tot sau mai mult. Tot atunci portarul mi-a adus o scrisoare de la Ela. Am fost aşa de nenorocit, că am plecat imediat, şi am mers tot înainte pe stradă, inconştient, fără să-mi dau seama că plouă. Ploaie măruntă de toamnă, din nori egali, părînd că n-o să se mai termine niciodată. M-am întors noaptea tîrziu, şi stofa era amestecată cu apă. De atunci, oricât s-ar fi căznit croitorul cu fierul de călcat, hainele aceste au pierdut orice prospeţime, parcă ar aparţine unui bătrîn. Şi hainele beige de primăvară! O dată cu prima rază mai puternică 1 Ce bucuros eram! Am cumpărat toate buchetele de violete de la o ţigancă şi, cu mîinile încărcate de flori, m-am întors acasă... Acum, prin uşa pe care o lasă hamalii mereu deschisă, pătrunde un curent aspru şi sint nevoit să ţin pardesiul pe umeri. Şi hainele de tenis. Eu făceam acele salturi amuzante ca să ajung mingea cu racheta? Parteneră, domnişoara Regina. Tovarăşă perfectă. Împărţeam cu ea toată ziua. Acum e în America, nu ştiu unde, măritată acolo. Dormi, Fijija, dormi, de ce ţi-e aşa de frică? 330. Şi acum iau divanul. Ce minunat dormea Ela alături de mine cîteodată! Mă dădeam la o parte ca să privesc miracolul somnului ei. Toată făptura perfect împăcată, şi-încă din vis, intinzind mîna spre mine. Deci au fost timpuri ci'nd în capul ei nu se găsea nici un gînd strein. Se învelea bine şi simţeai că in cuverturile trase pină Ia bărbie era bucuria de a simţi aşa de apropiat un lucru care îmi aparţinea. îmi treceam mina pe carnea ei caldă de somn, şi se infoia de voluptate. Pe sini, pe pîntec, pe coapse, pină la talpa piciorului. Atitea bogăţii la îndemînă. Şi dacă o ceream, fără nici o împotrivire, din mijlocul somnului, cu ochii închişi, trecea in stăpînirea mea. Cînd a doua zi dam la o parte perdeaua, ziua de multă vreme lumina toată strada. Şi apoi, Ela îşi căuta mici ocupaţii, ca să treacă mai repede ziua. Totul nu era decît o pregătire pentru noapte. Lampa de la căpătîi îşi mărea sau micşora lumina, după momente, ca pentru un efect de scenă. Acum în miinele unui om vulgar, mirosind a vin, a tutun prost. Mira n-a dormit decît o singură dată aici. Ce emoţionată era ! Aşa de mică, se mai micşora încă, pentru a apăsa şi mai puţin aşternutul meu. Fiecare gest îl făcea cu spaimă, ca o fecioară. Nu se împotrivea, dar simţeai că ochii ei îmi urmăresc toate mişcările. Prima ei vorbă, după act, a fost: „N-o sa mă părăseşti niciodată, nu e aşa?“ Dar de a a doua zi am ocolit-o, cu toate că savurasem emoţia ei de noapte. Poate că era fecioară. Aveam prea multe turmente «•a să cercetez mai adine. Este o istorie aşa de veche... 4 Şi Riria a venit aici. Nu avea vizita ei nici un farmec. Mă incomoda ia somn. Multe aventuri s-au petrecut în acest divan, şi totuşi fiecare şi-a păstrat înţelesul, nu le-am .suprapus, căci de multe ori eram sincer emoţionat. Dar de ce n-aş mărturisi-o? Cel mai fericit eram cînd mă culcam singur. Fijija adormea la picioare, şi în linişte auzeam tm-sul ei prietenos. Luam parte cu totul Ia acţiunea vreunei cărţi. Vagabondam prin cine ştie care ţinuturi depărtate, şi cîteodată în altă lume, printre stele. Tîrziu de tot, după ce im se mai auzea nici un zgomot din stradă, lăsam cartea, sl ingeam lumina, şi multă vreme încă, înainte de a adormi, călătoream prin lumea de închipuiri, cu toate că păstram 331 conştiinţa că totul nu este decît o invenţie. Ce orgolios eram pentru acea singurătate ! Ce minunată mi-a apărut Loulou cinci am surprins-o făcînd baie! Căci mai am încă două încăperi. Mai întîi. o uşă dă în pod, şi pe cîteva trepte mă urc acolo. Numesc podul camera Fijijei. Cum am lăsat în pod obiectele mele suplimentare, l-am putut mobila în glumă. Intr-un colţ am aranjat un divan, şi primprejur cîteva tablouri proaste, pe care mi-e ruşine să le păstrez la mine, dar n-am curajul să le arunc, căci le am de foarte multă vreme. Mai bine, am aranjat cu ele camera pisicii. Nu ştiu dacă Fijija preţuieşte cum se cuvine truda mea. Dar prin pod ea circulă. Se roagă la uşă să-i dau drumul, urcă treptele, traversează podul şi se strecoară pe acoperiş, pe o lucarnă pe care o închid sau o deschid, după cum socotesc că e mai folositor. O creangă a caisului, singurul copac din curtea casei, ajunge drept la acoperiş, şi Fijija coboară pe ea, pe pom, în stradă, la aventuri galante. Prima hotărîre a chiriaşului de jos, cînd s-a mutat aici, mult mai tîrziu decît mine, a fost să cureţe pomul de crengile care nu-i plăceau. Am avut spaimă pentru Fijija că n-o să mai aibă pe unde pleca, dar ea s-a hotărît să facă o săritură superbă şi să pornească la fel după gusturile ei. După ce se satură de plimbare, se întoarce pe acelaşi drum, îmi face semn la uşă să-i deschid; după ce intră se instalează la picioarele mele (totdeauna într-un loc anume hotărît de mine, ca să nu-mi murdărească plapuma), şi dormim fără griji pînă a doua zi. Dar uneori eram nevoit s-o fac să vie mai iute în casă. Era epoca ei de dragoste, şi urla în apropiere. Auzeam semne de nelinişte la chiriaşul de jos (a ameninţat într-o zi că o s-o otrăvească) şi mă grăbeam s-o chem pe lucarna podului... Aveam un mijloc infailibil ca s-o chem. Foşneam nişte hîrtii, cu acelaşi zgomot ca atunci cînd desfăceam pachetul ca să-i dau de mîncare (întotdeauna la restaurant, chelnerul care îmi cunoştea obiceiul împacheta resturi de carne). Cu toate că am întrebuinţat de atîtea ori această stratagemă, şiretenia prindea. îi auzeam mersul pe pom în fugă, apoi apărea ea însăşi. („Ce proastă eşti11, îi spuneam.) Alteori, cînd nu era nici un pericol, o lăsam afară, la aer. O găseam în poartă, apteptîndu-mă ca un om... 332 Dar mai am şi camera de baie. Multă vreme nu i-am dat nici o valoare deosebită. Încăpere dreptunghiulară, albă, cam goală, cu toate robinetele trebuitoare. Operaţii necesare, din care orice emoţie părea exclusă. Şi odată am descoperit-o pe Loulou făcînd baie (eu o invitasem, dar uitasem de ea, astfel că scena la care am asistat a răsărit pe neaşteptate). Loulou sub duşul puternic. Loulou, pe care o văzusem de atîtea ori goală, şi totuşi acum cu totul alta. Toată fiinţa ei tremurînd de bucurie, ca o plantă pe care o uzi după ce se uscase aproape de lipsă de ploaie. Carnea proaspătă, roză, strălucitoare. Şi zgomotul vioi al apei. Parul desfăcut în neştire. Fericire imensă, şi totuşi 0 crispare, pe care o presupune senzaţia de rece. Şi pe deasupra emoţia lui Loulou se făcea şi mai intensă: cu toate că nu se mai jena de multă vreme de mine, văzîndu-mă pe neprevăzute, o sfială o cuprinsese in acelaşi timp. Dar nu se mai putea împotrivi fiorilor care o invadau din pricina avalanşelor de apă care n-ar mai fi putut fi oprite parcă. Am stat în faţa lui Loulou cu admiraţie, ca în faţa naturii. Şi cu aceeaşi deznădejde că orice aş face, spectacolul va rămîne in afară de mine, că în nici un caz n-aş putea să mă amestec în vreun fel în minunea de alături. De atunci, de multe ori, în camera de baie, ca să dezmorţesc puţin atmosfera, am căutat să închipui imaginea lui Loulou, goală, tresărind sub apa rece. La fel, pe Loulou, cînd era chiar în patul meu, în voia gusturilor mele, încercam s-o animez o dată cu arhitectura patului, şi presupuneam împrejurul ei decorul camerii de baie, cu aerul uşor aburit. Loulou, fermecătoarea Loulou, unde o fi acum? Ce minunată pisică am! Prietena mea de fiecare clipă. Al iţea întîmplări trec numai prin viaţa mea, şi, oricît ar părea de importante, numai pisica rămîne fidelă, privind impasibil la tot ce se petrece împrejur. Este atît de inteligentă — de pildă acum, privind din braţele mele tot ce se întîmplă cu încăperea noastră — că mă mir că totuşi nu mă recunoaşte. Cel puţin, la fel se poartă cu orice vizi- 1 al.or, şi nu m-aş mira ca în curînd să încerce să mîngîic pe unul dintre hamali. Iar cînd iarna arde focul, c sigur că orice ar surveni (afară de oro de mîncare), nu-şi va părăsi colţul de la gura sobii. (Odată am plîns, iar ea continua să 333 doarmă alături...) Pisică ducînd o viaţă singuratecă, fără nici o tragedie. Chiriaşul de îa parter va fi îneînl'cil. Uu bătrîn însura! cu o fată tînără. Căci e butrln, cu părul alb cu amestec de tutun in el, cu faţa mototolită, cu gesturile cumpănite îndelung. Se culcă devreme şi protestează contra celui mai mic zgomot, pe un ton tărăgănat, căutînd să fie politicos, ■dar cu atât mai enervant. Scara, ca să mă urc la etaj, trece pe lingă dormitorul lui (nu doarme cu nevastă-sa într-o cameră, căci ea trebuie să aibe un copil, şi dînsul şi-a luat precauţiile din vreme, ca să nu fie tulburat), iar fereastră. Nu ştiam euiu să-mi anunţ sosirea, eram deznădăjduit. învinsesem atitea greutăţi şi mă încurcasem ia urmă. Mi se părea nedemn de mine să escaladez zidul pînă la fereastră. Nu eram aşteptat, o vedeam bine. Mi-era ruşine de iepure, care mă privea, dezamăgit şi el de neînsemnătatea mea. îi promisesem bucurii mari, şi nu eram în stare să-mi ţin cuvîntul. Min-ţisem. Nu mai aveam nici o autoritate asupra însoţitorilor mei. Trebuia să iau o hotărîre cu orice chip. Şi atunci, un mare noroc mi s-a ivit: am descoperit, atîrnind de fereastra Marinei, o scară de mătase. O lăsase ea sau era o întâmplare? Pentru mine sau pentru altcineva? Am avut o mie de bănuieli, dar m-am prefăcut, ca să nu afle nimeni, că totul a fost socotit mai dinainte. Am pus piciorul pe prima treaptă, fără de nici o ezitare. Pe a doua, j>e a treia. Pentru prietenii mei iarăşi căpătasem prestigiu. Am ajuns, la lumina lunii, în vîrful scării. Să păşesc în cameră. Trebuia să intru. Ştiu că îmi risc viaţa... Dacămă vor surprinde păzitorii, care omoarăpeoricineseapropie de casă? Ce are a face? Oglinzi multe, care mă multiplică. Ce verde arat la faţă şi ce privire dosnică ! Seamăn cu un hoţ, şi nu cu un îndrăgostit care înfruntă omenirea ca să vadă pe Marina. în mijlocul camerii, patul Marinii. Toată lumina lunii răspândită pe aşternut. Sînt aşteptat... Uite un loc şi pentru mine îii pat. O pernă mare, ca să încapă şi capul meu. Nu, tăcere! Marina doarme... S-o privesc... Nu ştie prezenţa mea, pot să-i aflu toate secretele. Fruntea puţin bombată şi fină, nici un rid. Chip nevinovat. Nici un gînd rău nu poate să aibe acum. Genele lungi îi umbresc ochii. Nasul tremură uşurel sub respiraţia liniştită. Gura doarme şi ea. O stăpînesc perfect cu privirea. Aproape de buzele mele. O sărut în aer, trecîndu-mi buzele pe faţa ei, dar la un milimetru, ca să n-o deştept. Totuşi destul de aproape ca să-i simt căldura, palpitul, catifeaua pielii. Aşa de uşor pot să-i fur sărutarea de care sînt flă-mînd şi n-o fac. Dacă s-ar trezi, poate că m-ar accepta. Sau s-ar împotrivi. Sau s-ar mira. Care ar fi, în prima secundă, dacă s-ar trezi la sărutarea mea, înaintea oricărei voinţi, înainte de a pricepe ceva, gestul ei? Şi urechile, care se odihnesc pe perna albă ca două păsări, adormite şi totuşi tremurătoare? Plapuma o acopere piuă la bărbie. 338 mi mai ştiu nimic despre podoabele ei, parcă ar fi mobile de preţ acoperite cu pinză ca să fie apărate do aer. Acrul este mai inofensiv decît privirea mea. Să descopăr. Gîtul Marinei, subţire şi transparent, o iioare. Cămaşa. Astfel este cămaşa ei? Aflu un secret de mare, cine poate fi mai mtndru ca mine? Mă bucuram de fiecare secret ce-1 descoperisem despre Marina şi nu ştiam secretul ei cel mai însemnat. Cămaşa de noapte ce o cuprindea întreagă, cum niciodată nu voi fi eu în stare. Sinii... Adică numai unul. Pot să-i văd pe fiecare în parte, dar nu pe amândoi deodată, ca şi cum ai fi în faţa unui peisagiu marin, şi nu eşti în stare să priveşti tot cuprinsul fără să întorci puţin capul. Căci pot să desfac cămaşa, dar nu prea mult, ca să nu trezesc pe Marina. Mai ales pot să deplasez decolteul cămăşii de pe un sîn pe celălalt. Şi locul unde se nasc ei, păienjeniş de linii calde. Şi forma lor rotundă şi tare, şi mijlocul lor fierbinte. Aş vrea să pun gura drept în mijloc, şi să apăs, să muşc. Să extrag din parfumul lor subtil. Să-mi odihnesc capul în ei, să ameţesc, să nu mai am nici un gînd. Ce să fac cu această bogăţie desfăşurată înaintea ochilor mei? De ce am gînduri păgîne, de devastare, de profanare a unei opere alcătuită alît de armonios? Cămaşa acoperă strîns corpul, nu mai pot privi. Acolo se petrec secrete mari, n-are nimeni dreptul să aibe vreo curiozitate. Rămîn un strein pentru misterul esenţial al Marinei. Nu sînt primit în nici un fel, cel mai mic gest de proprietate înseamnă un sacrilegiu. Cum să rog: „Să-mi ■dui, Marina, mie totul"? Dar un genunchi a rămas dezgolit. Genunchiul Marinei. De cîte ori m-am gîndit la el? Ridicîndu-se tremurător, roz, imaculat. Şi picioarele, crini, călcîiul, talpa puţin arcuită. Ce să fur din aceste podoabe? Cum să aleg? Ce să iau, cînd minunea .mă depăşeşte? O alegere nu presupune o renunţare pentru rest? ilnde să-mi apropii buzele, profitînd de secunda cît are nevoie Marina să se trezească şi să mă alunge poate? Pe gură, pe sîni, pe genunchi... Pe umeri... Sau pe ochi... Pe rînd, amant şi frate... N-am curajufsă fac gestul. Mi-e frică de Marina. Poate m ar alunga. Făcindu-i impresia că sini perfect cuminte, nu va avea energia să mă lase prea departe. înconjur patul 339 de mai muite ori, ca să-mi privesc iubita in toate chipurile. Bate miezul nopţii, ora tuturor strigoilor, rni-e frică. Sînf singur pe lume, căci între mine şi Marina adormită prăpastia este fără fund. Trebuie să plec cu mîinile goale. In aerul liber mă voi găsi tot aşa de bicisnic ca la început . Bar nu... Aproape de fereastră, pantofii ei... Pantofi muu cu toc înalt, decoltaţi mult, făcuţi din fire de argint. în sfîrşit, sînt învingător. Pot lua cu mine un pantof, şi ei părtaş la secretele Marinei. Am apărut, exultant, în vîrful scării de mătase, agitîml un pantof. Iepurele, greierii şi păsările mă aşteptau tot acolo, înţepeniţi de înfrigurare. Cînd mi-au văzut îneîn tarea, a fost o clipa de stupoare generală. Şi apoi au dispărut cu toţii printre umbre, parcă eu n-aş mai fi existat. Singur. Adică am un tovarăş pe care îl ţin strîns: pantoful. Aici începe piciorul iubitei mele? Să refac forma piciorului. Aici îşi are loc degetul cel mic, celălalt, toate pe rînd. Puţin cald şi agil. Tot ce hotărăşte ea îşi are un reflex aici. Nu pot să socotesc cît îi este dor de mine? Şi cit se grăbeşte cînd trebuie să vie la întllnire? Dar să îmi închipui,’ aici, pe iarbă, sub lună, cum se înfăţişează pantoful la fiecare din hotărîrile ei. Uite, aşa, pantoful fuge spre mine. Aşa, rămîne fără mişcare, căci a sosit o veste proastă. Aşa, Marina este indiferentă. Aşa, mă acceptă, dar ca de obicei, nu de tot, căci îşi mai păstrează planuri numai pentru dînsa. Şi aşa, pantoful este azvirlit, uitat, batjocorit, ca şi cum Marina l-ar fi aruncat la întîmplare, prea grăbită, ca să fie cu piciorul gol lingă piciorul iubitului. Luna luminează jucăriile mele. Copacii asistă, spectatori tăcuţi. — Kent! M-a strigat cineva în noapte. Marina, la fereastră. — Marina ! — Cine eşti tu, acela care, protejat de noapte, vii să surprinzi secretele sufletului meu? Cum ai venit aici şi pentru ce? Zidurile grădinii sînt înalte şi greu de sărit. Locul este periculos pentru tine dacă te găseşte cineA’a. — Am venit aici cu aripele uşoare ale dragostei. Ce pericole pot însemna pentru mine păzitorii tăi? — Dacă te găsesc, te omoară... 340 — Vai ! Sînt mai multe primejdii în ochii tăi decît în npadele lor. Uită-te la mine un moment, şi nu-mi va mai l i teamă de nimic. — Totuşi, n-aş vrea să te vadă cineva. — Aş prefera să mă ştie toată lumea şj să mă alunge definitiv, decît să am impresia că mă ascunzi. Ai dreptate. Dar vreau să ştiu dacă mă iubeşti. IVI i e frică să fac mărturisiri, nu de alţii, ci de mine însămi, mi să nu roşesc mai tîrziu. Mă iubeşti? Ştiu că ai putea epiine da, şi totuşi să fii mincinos, fără s-o ştii nici chiar in. (!ii toate acestea, e bine să-mi repeţi că mă iubeşti. Slnt aşa de nebună, că m-aş mulţumi cu vorba aceasta. Jur pe luna îneîntatoare, care pune un punct pe virfurile copacilor cu fructe! Nu jura pe lună, lună inconstantă, care îşi schimbă in fiecare zi forma. Mai bine să nu juri deloc, şi eu totuşi ie voi crede. Ce frumoasă noapte! Dragostea noastră în mugure poate o vom găsi floare deplină cînd ne vom întîlni din nou. Noapte bună! Să coboare pacea în sufletul tău i li mu it şi să ai certitudinea că te iubesc, orice s-ar întîm-l>la cu noi de acum înainte. Te duci? Vrei să mă laşi aşa de singur? Ce aş putea să-ţi dau? Jurămîntul tău de credinţă. Ţi l-am dat înainte de a mi-1 cere, şi-mi pare rău că un I mai am ca să ţi-1 mai dau încă o dată. Marina, de ce nu cobori la mine? Sînt goală, mi-e ruşine. Să îndrăznesc sa-ţi spun gîndul meu intim, fără să din nici un sens rău vorbelor mele? Ce rost ar avea îmbră- < imiint.cn convenţională faţă de dragostea ta? Pînza nu ţi " cr părea o podoabă fără rost? După cum sînt ridicole Im melc cu care îl acoperi pe un mort, cînd îl cobori pentru i ii uniate, în ţarină. Tu întreagă, numai tu, cu gura ta, sînii, genunchii şi l mi arc ti-ăsărire a cărnii tale, care mă ameţeşte. Şi pîntecul ■ H ld, de catifea, neprihănit şi conţinînd totuşi în el patimile < 111 nu re şi copiii ce vor veni. Coboară şi calcă pe iarba umil Ic, imaculată, de aceeaşi esenţă cu tine. Numai tu iipucşii de la această sărbătoare pregătită pentru miezul iM.pţii Acceptă să fii a mea. Marina, să hotărîm nunta. 341 Toată lumea să vie la jurăm în Iul dintre noi, pe care îî facem pe viaţă şi pe moarte. Adică lumea copacilor, a păsărilor şi a florilor. Oamenii care te păzesc complică şi iţi socotesc fiecare bucurie. Coboară o treaptă, şi încă o treaptă, mine. în spaţiu, şi nu într-o cameră, căci ne trebui? spaţiu ca să încapă eternitatea emoţiilor noastre. Să te îmbrac cu hainele de mireasă. Din razele Junii îţi voi face beteală şi cea mai frumoasă îmbrăcăminte cu care să prezint pe iubita mea la altar. La braţul meu, fiecare pas, pîna la capătul drumului care ne-a rămas de făcut. Păsărelele sînt oaspeţii, ele vor cînta leturghia. Liliacul albastru împodobeşte cu parfumul şi culoarea lui tot cuprinsul, pînă la bolta cerului. Luna s-a atîrnat de părul tău. Brazii întovărăşesc alaiul nostru. Parcă duc luminări lungi şi subţiri, aprinse pentru marea sărbătoare, şi flăcările lor sînt stelele... COLECŢIONARUL DE SUNETE Sint mai multe feluri de a iubi muzica. Le-am observat pe toate. După fiecare remarcă se plasează un nume propriu. Sînt cîţiva pricepuţi, care cu multă dexteritate se pricep să combine sunetele. De ce apar atît de rar pe la concerte? Chiar la cele excepţionale, cînd reuşita este absolut sigură? Şi, mai ales, cînd apar, de ce vorbesc în tot i impui execuţiei? Trebuie să fii atent din vreme şi să nu (ii plasat în apropierea lor. Din pricina unei foarte bune pianiste, am ratat un concert al Elisabetei Schumann. Dacă sînt indignaţi, de ce nu rămîn acasă? Mai sînt acei care extrag dintr-un concert satisfacţia de a vorbi mai i irziu de el. Cum la noi toate caracteristicile au cîte un singur exemplar, trebuiesc totuşi menajaţi. Cred că aceste constatări ciudate se fac mai ales din pricina unei confuzii. Este o diferenţă între a iubi muzica iu a pricepe muzica; la fel ca între a construi un vers şi ii I savura. Animus şi anima rămîn tot timpul în discordie. \ oi lua exemplul meu din literatură, unde nu se poate pre-iiupune o competinţă. Mă găsesc, de exemplu, în faţa unei p,igrai care entuziasmează pe lectorii pretenţioşi. Dar nliicrv imediat proporţiile greşite, cuvintele nepotrivite, spin tul critic involuntar îmi alungă bucuriile. Şi în faţa paginii celei mai recunoscute am totuşi obiecţii de făcut. A ii uit o bucată muzicală, sînt emoţionat tot timpul şi nu Hini iu stare să fac vreo reflexie. Mi se pare că temele s-au im Io paf perfect, şi, oricît. de lungă ar fi bucata, nu mi se 343 pare nici o notă de prisos. în muzică depind de decor, do împrejurări. Îmi amintesc de Hacik, cîntăreţ ia vioară de romanţe, iîngă valurile Mării Negre, la Cavarna. Acum a murit. De multe ori mă împing enorme nostalgii spre acele imagini. Pe cine aş suporta, oricît de tragice ar fi fost întlmplările, care ar fi spus versuri de Lamartine? Cum viaţa pe care a dus-o amicul meu Sandu în preajma muzicii mi se pare pasionantă, oferind poate un exemplu necunoscutului care trăieşte la fel, şi tot atît de anonim, iar aceste rînduri îi vor folosi ca să ştie că are totuşi un tovarăş, voi povesti cîteva întîmplări din această viaţă, cu regretul că va trebui să comprim ceea ce s-a petrecut, în fiecare zi, in de-a lungul anilor. Asupra iniţierilor muzicale ale lui Sandu nu voi insista. Sau despre imensul timp pierdut, încercînd să silabisească la piano, într-un mic oraş de provincie, în care nu era nimeni ca să-i explice, într-o vreme în care nu exista radio, iar patefonul avea pîlnie. Dar nu sînt lipsite de interes unele scene: băiatul de patrusprezece ani, la Odesa, în timpul războiului, numai cu cinci ruble în buzunar. Timp de două luni a cercetat toate vitrinele cu haine sau cu bomboane, mereu tentat altceva să cumpere din puţinii lui bani. Şi la urmă a hotârît: sonatele lui Mozart! Ce putea el pricepe din Mozart pe vremea aceea! Semn că orice pasiune se face pe căi lăturalnice, misterioase, care n-au mare rost să fie explicate. în liceu, încă, spre sfîrşitul războiului, Sandu a traversat frontul —această trecere era destul de complicată — ca să-şi continue studiile.' De la Focşani nemţii încă nu plecaseră. Străzile erau invadate de cuvinte nemţeşti. La Teatrul Pastia juca o trupă de operete germană. Sandu, ca să poată să asiste la Drei Mădelhaus, s-a îmbrăcat în... cucoană. Aceste curajuri se iscau din partea unui tînăr extrem de sfios, şi care, între străini, din pricina timidităţii, făcea impresia de prost. Cum va fi arătat, strecurîndu-se printre nemţi? Spre spaima lui, nemţii îl interpelau amoros. A fost posibil aşa ceva? Tot la Focşani, mai tîrziu, o reprezentaţie cu trupa Corfescu. Se dădea Tosca. Orchestra o forma un singur piano. Sandu a reflectat: „Ce operă întunecată ! Afară de 344 romanţa tenorului din actul al treilea, nu se poate pricepe absolut nimic.“ Clasa şaptea la Liceul Matei Basarab. La începutul operei române la oriclte spectacole de acelaşi fel, în fiecare seară. Pare exagerat să spui: „Am văzut Boema de vreo 50 de ori“. Şi totuşi, este aşa. Absolut la toate spectacolele, şi pe atunci repertoriul operei era foarte redus. Mereu Boema, Tosca, Carmen, Aida, Lakme. Cam atît. Şi la concerte simfonice. Ce impresionante apăreau aceste concerte cînd domnia lui Dinicu se încheia! Lumea imensă abunda în sala Ateneului. Cîţi au mai rămas credincioşi de atunci? Toate locurile erau vîndute. Chiar şi culoarele supraîncărcate. Cea mai severă pază, un nesfîrşit şir de soldaţi păzea toate uşile. Intrarea era foarte scumpă, numai pentru oamenii bogaţii. Sandu sosea pe la ora şase, adică era înainte de începutul concertului cu vreo trei ore. Se ascundea, în fiecare seară, în întunericul altei statui. Mai ales sub masa pe care era instalat un leu grandios avea loc.. Noapte complectă dedesubt, numai radio de la ceasul-bră-ţară îi mai arăta trecerea timpului. Numărul de pe mînecă şi şapca de licean, ascunse într-un buzunar. Şi cîte o pagină din lecţia de pe a doua zi. Dar, cu un astfel de temperament, putea fi înţeles de [cei] care în viaţa lor n-au fost la vreun concert, cu toate că bucureşteni? Cîte un pas l>e lîngă Sandu. Dacă vine cineva? Dacă îl vor prinde? Dacă îl vor scoate afară? Ce ruşine! Dar pasul se depărtează. Altul la rînd. Bătea atît de tare inima, în de-a lungul celor l iei ore, că e de mirat că nu o auzea nimeni. La ora nouă, altă grijă: dacă îl vede cineva cînd îşi face apariţia de sub leu! îl vor scoate cu soldaţii afară! S-n întîmplat şi asta. Se prăvălea plafonul peste el. Curgeau lacrimile. Dar după aceea nu pleca din faţa Ateneului. Căci s-ar putea încă să aibe noroc. O ocazie binecuvîntată, plătit un poliţist sau un servitor al Ateneului. Poate că unul dintre tovarăşii de suferinţe (erau zece cu toţii?) a mirat, cu toate rigorile păzitorilor. Ce ciudă îi va face a «luna zi! Şi cum va susţine, ticălosul, că a fost cel mai lî-iuuns concert auzit vreodată în Bucureşti! Dar nu numai sub leu se ascundea Sandu. Cum toate a au petrecut de o sută de ori —pe atunci concertele erau luărie dese — a avut ocazie să încerce toate posibilităţile. 345 Uneori era obligat să stea cele trei ore la... closet. Trecea cîte un amator care se indigna pe uşa prea multă vreme închisă. Aici, oricît de prozaic ar fi decorul, există şi agremente: lumina! Cum tot pe atunci Sandu voia să înveţe stenografia, profita do ocazie şi scria pe pereţi. învăţase destul de bine. Dacă situaţiile s-ar mai fi repetat, ar fi ajuns chiar un maestru. Ar fi surprins chiar pe domnul Stahl. Dar ce surpriză ar fi avut domnul Stahl dacă ar fi venit vreodată în aceste locuri, descoperind atitea spaţii imense stenografiate ! Bineînţeles ca după atîtea emoţii concertul nu putea fi ascultat calm. Spaima îndelungată şi apoi bucuria alterau sunetele orchestrei. Dar să ne înţelegem. Nu trebuie admirată numai răbdarea prodigioasă, repetată în fiecare seară; dificultăţile învinse; o patimă născîndu-se singură, fără nimeni care s-o încurajeze. Dar mai ales pentru că toate acestea se petreceau din partea unui tînâr extrem de sfios, pentru care orice ruşine îl făcea să se gîndească la sinucidere. Azi toate s-au schimbat. La intrare, pază modestă, dar amatorii nu se îmbulzesc. Concertele excepţionale sînt rare. în fiecare seară, Ateneu], în întunerec, parcă doarme. Cînd a terminat liceul, Sandu a fost trimis la Viena, ca să înveţe limba germană. în fiecare zi în altă parte. Prin potecile de la Schonbrunn, pe unde altădată rătăcea ducele de Reichstadt. Sau între Kahlenberg şi Leopoldsberg, după umbra lui Schubert, printre copaci, odihnindu-se între frunze. Pe străzile cu case negre. Dar în fiecare dimineaţă, înainte de ora cinci, coadă la Operă pentru biletul bun şi şi ieftin. (Nu se dădeau zilnic bilete decît pentru un spectacol.) Pe la ora cinci, nu venise decît puţină lume să aştepte. Dar curînd se făceau vreo cincizeci de oameni înaintea lui Sandu, căci fiecare dintre cei prezenţi ţinuse locul unui vecin. La ora nouă se deschidea casa, deci rîndul lui Sandii venea pe la zece. în toată aşteptarea aceasta, Sandu îşi examina vecinii, şi, după ani de zile, mai ţine minte încă tipuri. Cîteva gospodine cu pălăriile lor amuzante, discu-tînd între ele neobosit, cu vorbe ca „ich weiss nichtîn timp ce lucrul nu şi-l lăsau din nrînă. Sau o scenă zilnică: un ti-năr pradă unui acces de epilepsie. Dar întâmplarea era atît de obicinuită, că nimeni nu se mai speria. Asistau la spec- 346 tacol, apoi conversaţia întreruptă continuo. Destul de bizare ocupaţii pentru un adolescent. în loc să observe că (iretel, cu capul gol, cu rochiţa bleumarine cu pui, îl aşteaptă. Cel puţin l-ar fi învăţat nemţeşte. Şi, pe deasupra, ea ştie să sărute aşa de bine ! După licenţă, trei ani la Paris. Cu intermitenţe, pentru excursii prin Franţa. în fiecare seară (au fost 20 de excepţii?) la Operă, la concert, la orice festival muzical de valoare. Duminica, spectacole fastuoase. Intr-adevăr: dimineaţa, la biserică, pentru orgă. La ora două, Colonne, la cinei, Lamoureux. Seara, operă. Pare aproape imposibil, şi totuşi bucuria de a asculta nu se irosea în tot lungul zilei. Nu era un concert însemnat care să fie omis. (îndelungele meditaţii zilnice de pe afişele lipite de coloanele Moriss!) Oriei! de umilă ar fi fost reclama, Sandu era exact la cea mai bună reprezentaţie. Puţini fideli în tot Parisul, vreo zece, dar se recunoşteau intre ei. Nu se înţelegeau de mai înainte, dar era sigur că se vor găsi în acelaşi ioc, cu toate că Parisul mai anunţa pentru aceeaşi oră cîteva concerte. Aceeaşi fatalii ate îi înfrăţea. Fără de nici o legătură cu gustul publicului mare. Uneori, în sală nu se găseau decît vreo sută de persoane, şi cele mai multe venite la întîmplare. Aşa a fost cu Cvartetul Rose. Dar a lipsit vreunul dintre cei zece? Sau un concert Satie1, ocazie unică şi la Paris, dat la Sor-bona. La fiecare notă neprevăzută, tovarăşii se căutau cu uchii pentru o secundă. în pauze, discuţii aprinse. Timp de meditaţii, de îndelungi tresăriri? Greu. Programul săp-Iamina], supraîncărcat, n-o permitea. Şi cînd ziua pariziană se întindea prea lungă, fără nici un prilej de muzică, Sandu intra într-o expoziţie de plăci de patefon. Acolo puica auzi ce voia, nu-1 zorea nimeni, de oricîte ori. Sandu, întors în ţară, mai examinează încă programul «•.incertelor din Paris. In fiecare seară socoteşte fiecare eperlacoL E emoţionat la ora cînd trebuie să înceapă. Se închipuie între prietenii de odinioară, care trebuie să fie Iul acolo. încearcă să construiască în imaginaţie desfăşurarea muzicii. O, voi, tovarăşi, vă văd pe toţi! Nu lipsiţi nici unul. ('.ci care sînt absenţi au murit. Uite pe blondul care dă din « ap ca să ţie măsura. Şi cel mic, cu barbă. Şi cucoana cu 347 ochi visători. Şi junele cu ochelari şi cu buze groase. Identici, ca şi atunci, ca şi cum timpul n-ar fi trecut peste voi. Vă aduceţi aminte de un tînăr român al cărui nume nu-1 puteaţi reţine, care vă ţinea tot timpul tovărăşie? L-aţi văzut de sute de ori, nu-i observaţi absenţa? N-aveţi timpul nici unui gînd în afară de muzică? Sau aţi reflectat poate, grăbit, o singură dată între două sunete: „Trebuie să fi murit11. E singura scuză pe care o admiteţi. Ca şi cum n-aţi avea şi voi destule necazuri. Sînteţi cu şase ani mai bătrîni. Vi s-au făcut cearcăne primprejurul ochilor, vi s-a albit părul, vă dor încheieturile, Dar ce importanţă au toate acestea pentru voi! E anunţat un concert cu Kreisler2! întors în ţară, pentru o consolare: plăci de patefon. In toata literatura poate că nu există decît o singură descriere mai prelungită (pe scurt, Huxley) a fericirii pe care o pot produce aceste plăci: Zauberberg de Thomas Mann. Discurile uniforme, uscate, şi care conţin totuşi cele mai variate şi mai perfecte concerte. Cum să descriu o mulţime de gesturi neînsemnate, şi totuşi miraculoase pentru un îndrăgostit al lor; cu ce dexteritate le mînuieşti, tu, care în viaţa obicinuită de atîtea ori eşti stîngaci, ca nici cea mai mică atingere să nu le supere: titlul din mijloc, cu toate detaliile lui; cumpănirea îndelungată a celor mai mici calităţi sau defecte, şi satisfacţia sau dezolarea pe care o extragi din această cercetare; discuţia asupra acelor patefonului (de cîte ori nu arunci cîte un ac, temîndu-te să nu-1 fi mai întrebuinţat o dată !); urmărirea de fiecare clipă a feţei vecinului, care ascultă şi el, şi vanitatea pe care o extragi dacă-1 vezi încîntat. Fiecare disc în parte şi toate la un loc. Aranjarea lor, catalogarea lor. Este o trudă de fiecare zi şi afecţîă pe care o ai pentru nişte fiinţe adevărate. Căci amatorul de discuri le aude respirînd. Cîndse strică vreuna, din cine ştie care întimplare catastrofală, ai vrea s-o îngropi cu tot alaiul. Nu te înduri să arunci cioburile nefolositoare, şi la urmă le păstrezi şi pe ele într-un sertar. Şi te îndurerezi de cîte ori deschizi acel sertar, căci un disc nu poate fi înlocuit, chiar dacă magazinul îţi oferă aceeaşi bucată. [Sînt] legate de el toate micile evenimente care au dus la căpătare-a lui, şi cu distrugerea lui se distrug şi emoţiile cu care l-ai întovărăşit în tot timpul. Pe un nou-venit îl primeşti cu ostilitate, ca 348 pe un înlocuitor, ca pe un copil vitreg care vrea să te consoleze de moartea unui copil veritabil. Şi amatorul de discuri are cîteodată cîte o nelinişte teribilă. După moartea mea, ce se va întimpla cu ele? Sandu şi-a îmbogăţit colecţia juî cu mari sacrificii . Nes-fîrşite combinaţii trebuiau făcute pentru fiecare noutate. Privind catalogul de plăci, Sandu ameţea, şi era deznădăjduit că nu putea să-şi adune tot ceea ce rîvnea. Cu creionul însemna ceea ce trebuia să cumpere la prima ocazie, îşi propunea să le aibe în ordinea preferinţei lor şi era covîrşit. de uumărul impunător pe care i-1 prezenta catalogul. Durerea neputinciosului care întîrzie ceasuri pe un catalog de plăci cine o cunoaşte? Dar dacă ai răbdare, comoara ţi se multiplică. Fără tovarăşii, căci nu mai găseşti pe nimeni care să aibă aceeaşi pasiune fantastică şi în care să ai perfectă încredere cînd împrumuţi plăcile. Nici măcar nu găseşti pe cineva care să asculte multă vreme şi să preţuiască darul incalculabil, chemîndu-1 să-i împărtăşeşti această voluptate. Fiecare disc, povestea lui. Vecinul te întreabă, amuzat do emoţia cu care îi dai unele amănunte: „Cum mai ţii min-lc?“ Şi atunci constaţi că eşti atît de depărtat de dînsul, c;î-(;i darmă întreaga emoţie, şi fugi să rămîi iarăşi singur, gesticuiînd ca un vrăjitor printre sunete. Desigur că nu vom înşira aici toate discurile pe care le arc Sandu, fiecare cu povestea, lui. Sînt secrete strict personale, care, pentru un strein, e drept să nu aibe nici o însemnătate. Dar cîteva exemple. Sacre du Printemps al Im Slravinski a fost adus de Sandu de la Paris. L-a cumpărat peni ru că era singurul mijloc să-l cunoască de aproape, fiind dificil, pretinzînd un studiu migălos, şi executarea lui, ex-i n in de rară. La Paris Sandu n-a avut patefon. In ultimele /.ilo înainte de plecare, Sandu îşi lua rămas bun de la colţurile familiare din Paris. TraArersase Jardin du Luxembourg, admirase Olympia a lui Manet de la Luvru, la Biblioteca Naţională îşi alegea lectura de încheiere dintr-un milion de « arii, se mai plimba pe Sena cu o barcă graţioasă, se i i reeuru prin îmbulzeala de pe marile bulevarde şi, întors In Indol, decîte ori voia sa se repauzeze printre acesteplim-11 ■1111, mai privea încă o dată plăcile noi, voind să le ghiceas-iu misie rnl numai cu ochii, tezaur ascuns într-o casetă a înri'i (dioio s-a pierdut. Apoi cele patru plăci tovarăşe de 349 tren, trei zile, pe drumul plnă în ţară. Abilitatea ca să nu se spargă ceva. Ajuns acasă, abia a avut timpul să spună bună-ziua Ja cei care îl aşteptau, şi s-a închis în camera iui, lîngă patefon. Ar putea să facă să fie înţeleasă de un strein această trăire a cărei intensitate a fost susţinută în fierar, minută? Un Albeniz8 i-a fost adus de Coca de la Barcelona. N-aţi cunoscut-o pe Coca. De cîte ori îl invadau pe Sandu regretele că nu poate ajunge la Barcelona? Cvartetul 127 de Beethoven, ce chinuri erau pe atunci! Concertul lui Schu mann e imprimat pe primele lui plăci. Iar Sonata op. 5 a. lui Brahms o are de la un sinucigaş. Familia acestuia a vîndut plăcile, iar Sandu a ales ce a crezut mai bun. Sufletul mortului, curgînd ca o apă, printre obiectele familiare ale lui Sandu... Şi. achiziţia ultimă, radio. O zi de nelinişti, de neînţelegeri cu oamenii, de preocupări meschine, de încercări zadarnice de a fugi — căci dificultăţile sînt tot mai complicate la frontieră, nimeni nu mai are timpul să se bucure în linişte de oameni, de luminile unor ape, de parfumul unor copaci. Şi noaptea, pe căile văzduhului, prietenie cu întreg universul. „Aici radio Roma!“ Un dulap din camera lui Sandu se transformă în Capitoliu. „Radio Budapesta.“ O pernă, insula Margareta. „Radio Viena.“ Printre covoare, pe Ring. „Radio Cairo.“ Pardoseala, nisipul. „Radio Paris.“ Pentru Paris, un loc special, căci la nimic, la nici o stradă, cit de meschină, nu se poate renunţa. Combinaţie de sunete pînă tîrziu, pînă cînd nu se mai aude nici un zgomot pe stradă, iar posturile de radio tac unul cîte unul. Abia atunci Sandu încearcă să adoarmă. Dar visurile începuseră cu mult înainte de somn. Şi va veni o zi cînd un schelet cu o coasă în mină îi va doborî pe Sandu, şi întreaga lui petrecere va trebui să se termine... CASTELE PE NISIP „O superbă atmosferă !“ Exclamaţia febrilă a lui Paul. Inl r adevăr, farmece în aer, şi totuşi nici o putinţă de a i* preciza. Cîţiva români ajunşi tocmai la Luxor, la capă-i <11 Egiptului. Cîteva mese, în grădina hotelului „Pension • !. |nMiille“. La o masă, Paul şi tovarăşa lui, Mitsuko, mica i" | h inczi'i, cum ise spune, mademoiselle Berthe, franţuzoaică, • i i\(ik1 treburile hotelului, domnul Hedra, proprietarul i* *11■ 111111i, Sami Soliman, profesor arab, acum mosafir. Cîte mi i11il ri!n. mititel, cu turban şi cămaşa colorată, se ruga i i ne cumpere mărunţişuri: mărgele, cărţi poştale, piep-i. ni I >r la unul din ei domnul Hedra a cumpărat alune pră-111. i Iul restul discuţiei a fost punctat de ronţăitul aluni Im Iu grădină, palmieri cu umbrele lor dărîmate pe lu- ...a I iu aer cald, dulce, ameţitor. Vorbe leneşe, fărăsupă- i M Iiiiji gînduri ascunse. <;i1 iu- fi făcînd ceilalţi? Bine zici, că mai sînt şi ceilalţi! \ . ii..ipresia că sîntem numai noi, Mitsuko!“ I cc această superbă atmosferă? Parcă n-ar exista în ...ii in nici un gind, numai senzaţii. Vizitatorii au prezent o. , i ilialanta pînă acasă, streini: văzuţi pentru o clipă nu- ..... i care vor fi părăsiţi pentru totdeauna, drumul lung i •■••unii«ir, cu vaporul mai întîi cinci zile, şi apoi cu trenul .1. In i '.nii'ii la Luxor timp de douăsprezece ore, Nilul mereu • •i-i iu i, ai nisipul fără sfîrşit, care se simte obsedant. Şi -ii,., im Esle posibil, aşa de albastru? Iul spune lui Mitsuko: 351 — în definitiv, sînt ipocrit. Vorbesc franţuzeşte cu ei, intercalînd cîte un euvînt românesc, ca să-l înţelegi numai dumneata. Dar rîd tot timpul, ca să nu mi se observe stratagema, îi las să creadă că vorbesc în româneşte numai pentru că nu sînt In stare să susţin tot timpul o conversaţie franţuzească şi vreau să fac impresia că nu-ţi spun nimic însemnat. — Nici nu-mi spui nimic însemnat. — Nu pot să-ţi fac o declaraţie la masa aceasta, în faţa lor, chiar dacă nu m-ar pricepe. — Li s-ar părea şi curios. Să venim pînă la Luxor, ca să-mi faci mărturisiri! — Et puis... De fapt, Paul continua acest joc inofensiv numai ca să-şi facă iluzia că e mai aproape de Mitsuko şi că sînt mistere între ei. Ceilalţi credeau altfel: că face sforţări ca să ascundă anumite secrete. Atîtea minuni în decor şi atîta | depărtare pînă la fată ! Mitsuko, mică, de tot mică, cu capul rotund, cu ochii oblici puţin. Un excursionist i-a inventat un nume: Mitsuko, mica japoneză. Paul i-a spus, după ce au umblat o după-amiază întreagă pe străzile Cairului, ca să caute nişte pantofi potriviţi, numărul 33: „Din pricina dumitale n-o să mă mai potrivesc cu nici o fată, oricît de bine ne-am înţelege sufleteşte. O să găsesc că are piciorul prea mare !“ Mitsuko rîsese ca şi cum fusese o simplă glumă, nu un mijloc de a-i face o declaraţie. Monsieur Mergey, profesor francez ajuns la Luxor, sosi şi el. Slab, nervos, cu ochii lucind uneori, dar de obicei plic-tisindu-se imens, schimbînd ţigare după ţigare. A sta în Luxor aşa de mult, încît să nu mai ai nici o emoţie, şi o plimbare pe Nil s-o consideri drept un eveniment banal! în timp ce Paul, din pricina plecării apropiate, îndrepta antene în spaţiu, monsieur Mergey vrea să profite de prezenţa unor vizitatori. Povesteşte, glumeşte. Uneori îl invadează iarăşi singurătatea, şi pentru o minută rămîne absent. Domnul Paul pricepe că e numai un fel de a fi agreabil din partea lui Hedra, dar e nenorocit, şi ar vrea ca situaţia să so schimbe cit mai iute şi să izbucnească rîsu! lui Hedra, ca să se vadă net că propunerea nu trebuie luată în serios. Hedra o invită pe Mitsuko să rămîie în oraşul lui, căci îi va 352 La Fălticeni H. Itonciu (portret de G. Iuster), seriilor, unul din prietenii apropiaţi ai scriitorului CA>tn Colaboratori ai paginii literare de la Vremea găsi el o ocupaţie. Mademoiselle Berthe rîde, ca şi cum ar fi vorba numai de o glumă, dar domnul Hedra rămîne serios. Sami Soliman surîde, numai ca să facă şi el parte în vreun fel din restul societăţii. Şi iarăşi alune... l’aul se extazia: — La o aşa mare apropiere de noi, palmierii. Ne putem oricînd rezima de tulpina lor. Iar deseară luăm barca şi ne plimbăm pe Nil. — Sînteţi invitaţii mei! propune monsieur Mergey. La o uşe a hotelului îşi face apariţia Of America. Glumeţ inepuizabil. Desigur, glumele ieşeau la întîmplare, unele mai bune, altele mai proaste, dar debitul cu care au fost spuse te contamina întotdeauna şi îţi pricinuia bună dispoziţie. Flăcău tomnatec, cu forme rotunde, cu mutra de clovn îmbrăcat civil, dar cu impresia că hainele nu i se potrivesc, şi ar fi mai nimerit să-l trimiţi să-şi îmbrace din nou costumul cu clopoţei şi fardurile pe faţă. Ştie o mulţime do şmecherii şi le execută fără obosire: scoate bani pe nas şi urechi, transformă obiectele, îşi descopere lucruri streine în buzunare, ghiceşte. Cum fiecare dintre aceste isprăvi este întovărăşită cu exclamaţia de prestidigitator „of America11, lumea îi spune „Of America'". Nu cunoaşte nici o limbă streină (se socoate singur: „poliglot la urechi!“), dar se împrieteneşte imediat prin jocurile lui, e chemat pe nume, e ironizat fără de nici un scrupul, şi a devenit absolut necesar în decorul excursiei. Ajuns în grădina hotelului, începe imediat să facă farse, fără să-l roage nimeni, şi toţi din jurul lui fac haz de el. Scena se repetă pentru a suta oară, dar nu e nimeni încă plictisit, atita convingere şi dăruire gratuită pune Of America. Şi uneori Paul gîndeşte: „Oare există ceva serios îndărătul acestor glume? Vreo experienţă grozavă, ce a făcut din acest om matur un iremediabil copil? ((are el nu încearcă o uitare? Sau să nu interpretez favorabil mi obicei care se suprapune perfect pe om.“ Acum Paul se gîndeşte în altă parte. In timp ce Of America face trucuri şi amuză compania, iar soarele coboară pe cerul albastru, el recapitulează călătoria, care ajunsese la Lux or; de acum întoarcerea, obiceiurile zilnice care revin, orieit s-ar perinda prin faţa ochilor, încă pentru multe zile, acelaşi decor fastuos. ;>;i opere, voi. II 353 Pornise în excursie Ja întîmplare, după un anunţ in ziare, cu nişte oameni pe care nu-i cunoştea. Pe drum, începuseră să se cunoască, din nevoia de a se sprijini, de a nu fi complet singuri. Un maior cu nevastă-sa, menajul Bursuc, un general, un colonel pensionar, două studente, un neamţ, tînăr funcţionar la o bancă, Schmidt, studentul Lucian, Paul Iliescu, şi el student, Of America şi mica japoneză. Aceştiamai însemnaţi, dar puţini cu toţii. Şi menajul Robu, Oameni fără de nici o culoare, şi, pierdută în lumea aceasta, Mitsuko, aşa de scumpă, Mitsuko nu făcea nici o mărturisire că găseşte pe cei de primprejur aşa de insuportabili, cum reflectă fără de nici o discreţie Paul. Totuşi, era mereu în tovărăşia lui Paul, dar fără nici o emoţie pe figură, ca să demonstreze că această tovărăşie îi făcea o plăcere deosebită. Paul nu putea scoate o concluzie binefăcătoare pentru el. Poate era o simplă întîmplare. Sau poate că erau ceilalţi aşa de antipatici şi fiecare ocupat cu el însuşi, încît Mitsuko îl preferase pe dînsul. Sau poate că Paul, instinctiv, o obliga să stea în preajma lui. Era mîndru şi nu ar fi făcut o rugăminte făţişă ca s-o reţie. Dar, din instinct, punea o întrebare, începea o discuţie, cerea un răspuns tocmai în clipa cînd Mitsuko ar fi vrut să plece. Oricum, fie din pricina sufletului lui Paul, plin de îndoieli, sau din pricina calmului cu care fata primea tot ce se întîmpla în jurul "ei, Mitsuko rămînea misterioasă. Poate insensibilă, cu toată imaginea ei graţioasă, ce se profila pe decorul hain einant, mereu în transformare. In grădina cu palmieri, Of America îşi continua neobosit farsele lui. Se apropia ora mesei de seară, românii înec puseră să se arăte în stradă. Arabii se înmulţiseră, oferind să vîndă mărunţişuri, înşirînd ghirlănzile de mărgele de toate culorile, aruneînd în aer scarabeii de lut. Preţurile variau fantastic. Mademoiselle Berthe continua să stea la masă, dar cu un aer care voia să spună: „Mai stau numai puţin". Iar domnul Hedra răspundea, tot numai din figură: „Poţi să mai stai, nu-i nimic". Sami Soliman surîden tot constrîns, ca şi cum s-ar fi jenat că a rămas atila vreme înlr-o societate streină. Mitsuko se pregătea parca şi ea să plece, să-şi puie poate rochia de seară. Paul o privea neno rocit. Nilul şi nisipul aşa de aproape... Menajul maior Bursuc se apropie chiar. El, stîngaci, ţeapăn, păros, sugerîn- 354 du (i lot timpii] că nu i so potrivesc hainele civile, pe care D-ulmie să le poarte aici, cu lunetă la şold. Ea, partea romanţioasă a menajului, cu gropiţe in obraz şi cu surîs pe Im/o, satisfăcută în fiecare moment de a vedea atît de frumoaso lucruri, de care nu se mai satură, cu ghidul franţuzesc în mină, din care se informează în toată călătoria. Sprin-i cilii, căprioară, lingă gravul ei bărbat, pe care îl iubeşte nespus, şi pe care îl strigă de nu se mai aude decît exclama-Im ci: „Nicu“. Şi „Niculae“ cînd vrea să-l tachineze. Ceea < u ol primeşte fără nici o umbră pe faţă, dar de fapt cu mare mulţumire. Menaj tandru, care te obligă să iei parte la tan-o ce se uită cu atîtaseriozitate Mitsulco? reflecta Paul. in mina doamnei Bursuc orice obiect, cit de perfect ar fi, nu pierde din prestigiu... Vrea să fie politicoasă numai? 11111 o necesară această politeţe? Sau nu observă vulgarita-i cu ou re se degajează din vorbele doamnei Bursuc?11 Dur veneau şi alţi români, fiecare din altă direcţie. Domnul colonel, pensionarul, subţire şi bătrîn, răguşit, mimat parcă de molii, cu ţigara atîrnînd moale de buză, prev iizimJ. dezastre pentru nişte excursionişti care au îndur/,mt să vie aşa de departe. Şi generalul, surîzînd generos, cpuuimlii-ţi parcă „să n-aveţi nici o grijă, căci ştie el ce clin", dindu-ţi iluzia că poţi să te sprijini cu siguranţa po ol. dooarece ar fi incapabil să te părăsească, să nu-ţi n pil o, şi era un om de prea mare suprafaţă ca să nu poată h i I o Iul os orişiunde. Şi studentul Schmidt, tînăr, dar aspru cu un neamţ adevărat, făcut din linii drepte, vorbind o ioiuăiio.'iscă care se vede că a fost învăţată cu multă trudă hi poil'oci gramatical. Şi Zamfir, conducătorul excursiei, \ niliiiil do la distanţă neseriozitatea. Atîta lume mare în nuiniii neseriosului Zamfir. Călătoria făcea impresia unei *i\ oui uri. Dar cu toţii se lăsau să trăiască în voia atmosferii (o iioi-nlo. umînînd orice socoteală mai precisă, cu nădejdea * *i i ol ii I so va aranja fără bătaie de cap. Şi menajul Robu. Domnul, spre cincizeci de ani, jovial, cu zîmbet pe buze, p.. obraji şi In colţul ochilor, cu fes în cap, ca să fie culoare I...Iu, şi vorbind încontinuu cu o voce sonoră, care îl anun- ţa . o lunii înainte de apariţie. Povesteşte inepuizabil toate 355 ^ i* năzdrăvăniile pe care Ie-a făcut în viaţă, încîntat de faptele lui, de succesele avute, vrînd să devină cu violenţă erou de prim plan, după ce atîta vreme toată lumea îi ignorase existenta, cum probabil s-a agitat, tot aşa de inutil, în tot lungul celor cjucjzeci ue ani pe care îi are. Povesteşte de iute şi aşa de încurcat, că e greu cuiva să priceapă ceva din povestirea lui, chiar dacă ar avea bunăvoinţa să-i audă. Te mulţumeşti să-l asculţi şi să-l aprobi din toată inima. Consoarta, en grande dame, acceptă şi ea amuzată, fără să întrerupă vitejiile soţului. Ea e o persoană care ştie că nu este elegant să fie geloasă şi ştie că a trecut de mult timpul certurilor. Acum îl Iasă pe Robu în voia lui, deoarece nu mai poate fi nimic periculos, şi el se poate deci lăuda cu ceea ce făcuse odinioară. Robu se pricepea să fie indiscret Ja culme, să povestească pînă şi cum îşi cucerise nevasta. Cu el, atmosfera devenea repede vulgară. Veşnicele farse ale lui Of America păreau inofensive pe lîngă stridenţele lui Robu. De altfel, şi cuvintele tandre ale doamnei Bursuc sunau tot atît de fals în preajma palmierilor. Paul gîndea: „Oameni care se pricep să facă orişice în lume, dar nu pot să tacă cinci minute. Ca şi cum n-ar vedea nimic.“ Mitsuko ronţăia mereu alune prăjite, cu ochii pe un sfinx mic de lut, pe care i-1 întindea cu insistenţă şi încurcînd mai multe limbi diferite un arab mititel. Paul propuse lui Mitsuko: — Cînd te gîndeşti că stăm de atîta vreme în această grădină minunată şi n-am văzut-o încă pînă în fund... Nu vrei să mergi cu mine? Şi se ridică, făcînd impresia că invitaţia era întâmplătoare, că el ar fi plecat în orice caz. — Viu 1 se grăbi fata. Dar cu un ton întîmplător, din care nu puteai scoate nici o bucurie. Seara coborîse, în hotel începuse să se aprindă luminile. Palmierii deveniseră şi mai impresionanţi, pregătindu-se sa intre în întuneric, după ce toată ziua soarele păruse că a bătut cu atîta putere numai ca să-i împodobească pe ei. Ajunşi singuri, Paul nu ştia cum să vorbească, iar Mitsuko nu-1 încuraja. Lîngă Mitsuko fiecare obiect căpăta forma lui adevărată; a-i descoperi farmece părea a exagera, a fa 1 sifica. Conversaţia se angaja stupid, cu toate că Paul o preparase de atîta vreme. 356 Ce mulţi palmieri! - Foarte mulţi... - Un arbore imperial... Foarte frumos... Din luminiş se auzea vorba suculentă a lui Robu. Şi , cu un gest de renunţare. I)a, călătoria noastră a fost o simplă întîmplare... Şi monologă, trist ca de obicei: încerc să mă uit cu toată atenţia la cele mai umile lucruri din jurul meu, căci ştiu ce rău îmi va părea după ce nu voi mai fi aici. La scara din faţa noastră, care urcă Ia cluj, la scaunele de paie, la uşă. Şi cunosc de pe acum zădărnicia încercării mele că, orice aş face, voi avea tot ati- 1 ni regrete, iar Luxor va rămîne tot atît de departe. Le sentimental eşti! Ksie ridicolă mărturisirea mea? Nu mă pot bucura de l mi urc clipă, deoarece ştiu că totul o să se termine. Şi în dini. „IViri mărturisirea mea, nu te pot face deloc să ai ace-Icmmi piireri de rău?“ Aliira începură să se scoale de la masă, se vedeau umbrele Im prii) uşa rămasă deschisă. Cîţiva, Lucian şi Schmidt, ,,c apropiaseră chiar de intrare, dar, discreţi, dispăruseră 11nIaia. S(alura masivă a lui Robu se arătase în întregime; , imlnui cu satisfacţie şi îşi răsucea una din mustăţile negre , ii pana corbului. Se dusese şi el. Toţi socoteau prietenia .huile Milsuko şi Paul drept ceva mai serios decît era in ioi111 aI c, căci Mitsuko şi Paul erau tot timpul împreună. 359 Fetele studente se prefăceau că nu le interesează chestiunea. Lucian exclamase odată: „Ce om eşti tu, Paul!“ Ceilalţi nu mai veneau decît în trecere pe lingă cei doi, iar domnul Robu avea un chip jumătate glumeţ, jumătat e ocrotitor, care voia să spună: „Lafel am procedat şi eu !" Nimeni nu-şi închipuia ce puţine lucruri se spuseseră între Paul şi. Mitsuko, şi că, la întoarcere la Bucureşti, se vor despărţi şi ei ca toţi ceilalţi. Apoi se vor întâlni numai din întîm-plare, încercînd să refacă, inutil, atmosfera de odinioară. După cum Of America, perfect integrat peisajului, va apărea strident făcînd farsele lui pe Calea Victoriei. Lui Paul nu-i displăcu închipuirile celorlalţi: era un mijloc să se socoată mai alături de Mitsuko; chiar el singur făcea pe misteriosul. Dar cineva intră pe uşa ĂcH-ului: monsieur Merg ev. E) nu putea da mare importanţă prieteniei dintre Paul şi Mitsuko. Nu-şi închipuia că doi oameni trebuie să vie aşa de departe, din acelaşi oraş, ca să se cunoască şi să se împrietenească. Le oferi o plimbare pe Nil, dar mai tîrziu, pe cînd noaptea va fi completă. Vorbiră despre Paris. Mergey plecase din ţară de multă vreme, şi acum accepta să trăiască la Luxor, ca profesor de franceză la o şcoală araba. — Şi ce plictiseală la Luxor! Ani întregi, să trăieşti; zi cu zi aici! Citeşti, dar asta n-o poţi face cincisprezece ore pe zi, cît eşti treaz. De deznădejde, Mergey schimba ţigările una după alta şi dormita cu orele pe vreun scaun al hotelului „Pension de familie11. Mai încerca o melodie, mereu aceeaşi, la pianul din salonul hotelului şi schimba cîteva vorbe, mereu identice, cu domnul Hedra sau cu mademoiselle Berthe. Este un om de 35 de ani, păros, negru, slab, şi n-are nici un nerv fără relief pe chipul lui. E prezent de cîte ori vin vizitatori, ca să mai aibe cu cine sta de vorbă. Sami Soliman, directorul liceului, îl invită deseori la el — suprem agremenl — şi îşi petrec acolo timpul stînd de vorbă, bînd whisky, mîncînd seminţe. Poate la Sami Soliman sînt şi alte obiceiuri, cu care monsieur Mergey s-a aclimatizat perfect? Ce căuta aici acest om? Ca la un bîlci: „Veniţi să vedeţi, în timp de trei zile, întreaga viaţă a unui om!“ Iar Paul 3&0 povesteşte dragostea lui pentru Paris, încercînd să fie ăgrea-lnl lui Mergey. Dar să mergtm la Mi], Plecară pe ascuns, ca să nu se mai citească pe feţele to-< ‘••••■'•şiier: „Darunde se duc ăştia?11 Iar madame Bursuc să .'\rlenie chiar: „0 plimbare pe Nil! Superbă idee! Mergi m si noi. Vii, Nicolae?11 Pe drum, printre palmieri, pînă Iu apă, arabii aşteptau cu o barcă. Drumul pe Nil şi zgomo-lul lopeţilor. în lungul templului Luxor, profilat pe ape. Apoi pe lingă palatul sultanei, înainte, în întuneric. Cerul .• negru, n-are nici o stea. Monsieur Mergey spune: „Să vedeţi aceeaşi plimbare pe lună plină!11 Paul se aplecă şi el urne eu mina apa. „In clipa aceasta, cu degetele mele ating Nilul. Ce multe imoţii s-au sălăşluit în noi, căci gîndul acesta mă face să nme ţese! De ce taci, Mitsuko? Şi ce ascunde tăcerea ta?11 A doua zi, dimineaţa, porniră, cum se hotărîseră dinamic, să viziteze Teba. Aveau trei zile de stat la Luxor, deci lui I impui la îndemînă. O dată Luxor, altă dată Teba şi la m mă Karnak. După-amiaza era lăsată la dispoziţia călătorilor, să se odihnească, să discute, să-şi piardă timpul pe poli cile de sub palmieri. S nii dus cu automobilele spre Teba, şi căldura cădea tnu Imkî(oare asupra lor. Un ghid îi însoţea, şi arabul, deş-lepl, mc pricepea să dea toate amănuntele, fiindcă era o nircerie ce o învăţase de cînd se născuse. Nu departe, la un . n I ( ii numit al Nilului, aştepta o barcă, şi cu ea au traversei fluviul. Pe partea cealaltă găsiră alte automobile, care 0 ilmicră cei cîţiva kilometri pe întinderea dezolată, goală, 11im elă, pietroasă, cu ochiuri de nisip, fără nici o vegetaţie. \u im ul pe lîngă coloşii lui Memnon, fantomaticii păzi-inii ni pustiului. Pe cînd admirau, a fost o diversiune: ilnciimii Bursuc a fugit ca o căprioaiă pînă la o mcaiă ve-. Im, im i cerceteze mecanismul. Bărbatul său o privea din ni iun iu pe chipul lui, totodată supărat şi afectuos, sta , . i ui „< ic copilă !“ A piu l i mple, pe drum. Ghidul încerca să organizeze 1 micii egipteană ca acum cîteva mii de ani. Locuinţa reci Im, locul de rugăciune, de petrecere, de plimbare. Atîta im i mi ii i c inlr-un ţinut- uscat de căldură. 361 în sfirşit, au ajuns la mormintele ascunse. Unul lingă altul, colţurile de odihnă ale faimoşilor regi egipteni. Pretutindeni, pămlntul a fost scormonit de către cercetătorii moderni, oameni de ştiinţă. S-au scos obiecte de artă. s-au răspîndil în tente ţinuturile mumiile. In muzeul din Cairo, Tutmes II, cu pâr alb, cu riduri pe tot obrazul, parcă doarme. Impietate! Excursioniştii se coboară pretutindeni, şi ghidul dă explicaţii. Desenurile, admirabile miniaturi, se înşiră pe toii pereţii. Atmosfera misterioasă dinăuntru şi soarele covârşitor dinafară! Paul gîndeşte, şi o simte pe Mitsuko obosită, incapabilă să mai aibe socoteli: „Ce minuni, Mitsuko, numai pentru noi, aranjate numai pentru noi! S-au străduit faraonii toată viaţa să facă aceste comori, numai casă fiu alături de tine, în faţa lor, după cum Dumnezeu face cerul superb, cu luna şi stelele, numai pentru îndrăgostiţi. Aş vrea să se ducă toată lumea de aici. (Cel mai guraliv, domnul Robu, a rămas afară: a descoperit nişte limonadă. Maiorul Bursuc stă la umbra unei coloane. A rămas cu vorbele: «Eu vă aştept aici; cînd vă veţi întoarce mă luaţi şi pe mine.» Dar doamna Bursuc, cu toată dragostea pentru soţ, a cobo-rît în morminte.) Să cadă noaptea peste noi. Te-ai teme? Am fi oare singuri de tot? Sau şi aici ne-ar descoperi un mic arab, ca să ne vindă un şirag de mărgele? Nu, aici nu se poate veni. De ne-ar surprinde un arab, s-ar răzbuna crunt pentru toate zîmbetele pe care trebuie să ni le arate în oraş. Profanarea acestor ascunzători auguste, utilizînd cunoştinţele pe care le-am învăţat în şcoală odinioară, emoţio-nîndu-ne, dar fără să ne aducem aminte de ce e mai important: aici a fost un mort ilustru, care a dorit să fie lăsat în pace! Crezi că egiptenii aceştia neînsemnaţi n-au în vine dorinţa strămoşului lor şi ne acceptă cu voioşie? Iar eu, lîngă mormîntul pustiu al lui Ramses, şoptesc numele tău U Au vizitat mormintele cele mai celebre. Toată lumea se întoarce spre casă, cu toţii obosiţi, şi poate cu impresia că au asistat, oricît de puţin ar fi înţeles, la un spectacoi imic7'senzaţional, în viaţa unui om. Dar Robu ţipă brusc, despicînd aerul: — Am uitat să întreb unde e mormîntul Cleopatrei ! 362 Printre localnici a apărut şi doctorul veterinar. Adică mi i r putea şti precis dacă era doctor veterinar sau numai il ironizau prietenii aşa. El se mulţumea să rîdă fără încc-i aiv, si, cum nu ştia decît englezeşte, rîsul lui era Întovărăşi dr \ urne fără interes pentru Paul şi pentru Mitsuko. Dar ■ a şi rum asta nu împiedeca o prietenie, el continua să pri-uiriovâ pe români cu aceleaşi explozii calde şi neînţelese. i;u domn tînăr de vreo 30 de ani. I-a plăcut Mitsuko, a ol. vi vat bine Paul aceasta. Se purta cu toată lumeapoliti-• ou. numai ca să aibe curajul să se apropie de Mitsuko. Ofe-iro plimbări pe Nil, invita să arate minunile din Luxor, iin i i'ii la dispoziţie, şi parcă toate ocupaţiile iui se petre-«.iiii in salonul hotelului „Pension de familie14. începuse . Imn să Iacă invitaţii, din care, ca din întîmplare, Paul era vm Ius. Paul începuse să fie gelos? Pentru aceste trei zile Iu l.imir? „Ştiu că Mitsuko se va întoarce neapărat cu mine şi nu I va mai vedea pe doctor niciodată. în aşa de puţin l nnp, cil, stăm aici, Mitsuko n-ar putea să ia hotărîri prea unu i, Sau mă doare mai ales instinctul că nici întoarcerea ■ n nune, cu toate că mai avem numai pentru noi timp des-ml, nn înseamnă mai mult.11 Şi, Iii timp ce Mitsuko, adulată, a pornit să i se arăte de intre duel,or, cu toate amănuntele, curtea de la Karnak, l'iinl n a dus tot intr-acolo, dar pe alt drum, pe ascuns, ca nn Iki(, in tovărăşia studentului Lucian. Se simţea umilit. . ' .n \ m ai.îia cale, să am ocazia să fiu Ia Karnak, unde m-am (•hulii cu nostalgie de atîtea ori, şi ajuns, să fiu distrat, să nn mu in mine decît un sentiment de ciudă, din pricina unei Ini.’ pi- car»! de-abia o cunosc.11 I»c oliieni, după-amiază, stau cu toţii în hali-ul hotelului. imlrptind să se liniştească arşiţa. Fac spirite, tirguiesc •l<> In uimii arabi, urcă şi coboară de o sută de ori treptele mu cuiv se ridică din mijlocul Aa/f-ului la etajul de sus, nmlc .lini camerele, îşi aduc aminte că trebuie să-şi facă plici do c ind vreun lustragiu îşi oferă serviciile. Anotimpul . .I.i.l oI »lc Urziu, aprilie. De la Cairo au fost îndemnaţi nn i mi mi sc aventureze atît de departe. Acum sînt singurii i i.ilnli.ri, şi poate din cauza asta îi se dă atita importanţă. Indii lumea se bucură să-i invite, să-i servească, să le ex-pln n 1111 r ») seară, Sami Soliman a chemat la el numai pe Puni mi ji»' Mitsuko, deosebindu-i din tot grupul. în casa lui Sami Soliman, bînd whisky, mîncînd alune, în balconul lui, în timp ce bătea o adiere parfumată, Ia radio care familiar transmitea vorbă românească, reclamele comice obicinuite. Acum i-a invitat pe toţi Ia un ceai consulul englez. Tot. pentru ora aceea Mitsuko a fost chemată ia o distracţie de doctor. Iarăşi fiecare singur, cu mica lui petrecere. Deocamdată, înainte de plecare, stau în hali, Mitsuko pe un scaun de paie, Paul în faţa ei, rezimat de balustrada scării, ceilalţi în trecere numai prin preajmă. Paul e chinuit. Fiecare nemulţumire, oricît de mică, îl înteţeşte. Mitsuko face şi ea ca toţi ceilalţi aici, are picioarele goale în pantofi. 0 intimitate oferită tuturor. Paul începe cearta cu totul pentru alt motiv, pare lui Mitsuko de-a dreptul grosolan. — Nu eşti îmbrăcată cu gust. — Nu m-am îmbrăcat de gustul dumitale. — Poate că nici nu te-ai fi priceput s-o faci. — Ştii că nu-mi place să-mi spuie cineva astfel de reflexii. Mitsuko răspundea mîniată, în sfîrşit fără de nici un ascunziş, fără surîsul convenţional. începuse între ei o luptă, chiar dacă pretextul era convenţional. — Nu ştiam că eşti dintre acelea care trebuiesc menajate. — Va servi pentru altă dată. — Şi nu-ţi găsesc picioarele tentante. O prostie spusă de Paul cu gustul de a fi meschin şi asi fel de a se pedepsi pentru chinul pe care nu era în stare să-l alunge din el. Mitsuko s-a înroşit şi nici nu-1 mai bagă în seamă. Paul pleacă, fără să-şi ia rămas bun, la consulul american, cu Of America 3a braţ. La întoarcere, Mitsuko, surîde ca de obicei. Nu s-au întors împreună la Cairo. Grupul s-a despărţi! în două, unii au plecat cu trenul de seară, alţii au rămas pentru dimineaţă. Paul a plecat seara, s-a despărţit brusc de Mitsuko, spre curiozitatea celorlalţi. Acelaşi drum lung. el pe banchetă şi Of America lingă el. Of America ajun.-; mijloc de consolare ! La Cairo, grăbiţi să-şi aranjeze cu toţii ultimele treburi înainte de a se îmbarca pentru atitea zile. 364 \lmi pe vapor, Pau] şi Mitsuko s-au reîntîlnit. Vaporul pm-nisc iarăşi pe ape, iar în toate zările, cerul limpede, pescăruşii... Mitsuko sta lingă Paul, ca şi la venire, dar eon-' i r;;;iţ ia începea greu. Studentul Lucian îi însufleţi. Lucian • i ln< e mult, şi, ca să nu fac prostii, mai bine fug de ea de la m. t pul. Cunosc foarte multe răzbunări contra femeilor, - înv par inofensive şi care de fapt sînt cele mai dureroase. .Inie/, intr-un carnet toate reflexiile mele sentimentale. Lucian spunea numai prostii, dar pe un ton amuzant. Miisulvoşi Paul rîdeau la urmă cu tot dinadinsul. Cînd au plicul. la celălalt capăt al vaporului, Lucian a spus lui Paul uli i i uns: „Ce om chinuit eşti tu !“ Ilolărît-, Lucian era bun psiholog, cu toată mutra lui i nmirâ. S a făcut noapte, vaporul merge cu legănări încete îna-p.M npre Iară. Excursioniştii sînt răspîndiţi pe tot vaporul. I’ni l i găsiţi, cu toate ca nu mai depind între ei. în sala de niiin nrc a clasei a doua, Zamfir, şeful, personagiul mai • 11nli dec.il, îndoielnic, împotriva căruia s-au supărat toţi , m iînnniiiştii, dar acum cu toţii suportă chipul lui, căci ,1111111111 lung împreună creează intimitate, joacă table cu ,, .... Chelnerul losif, îmbătrînit pe vapor, bun tovarăş, i.i. îmi impresia că e în largul său şi că şi-a găsit în sfîrşit .....nu, după atîtea călătorii, priveşte jocul de table, adu- . ind. Iu comandă, cîte o cafea sau. obere. Studentul Lucian ,i.. pc n bancă afară, singur, rezimat bine de o seîndură, . im ;;c apere împotriva vîntului, care se simte tot mai t u Maiorul şi nevastă-sa au găsit un colţ bun la clasa im 11u. .şi acum discută împreună despre cumpărăturile fă-. uic I toamna este gata să desfacă pachetele, dar domnul .. Ini o ieşi o să nu fie copilă. Generalul şi colonelul şi-au ter-iiiinei masa ; acum pe o canapea citesc ziare româneşti, că-|..ii nic ' u multă greutate, şi pe care nu le mai văzuseră din n iu Iu fund, în josul unei scări Înguste, la clasa treia, me- i...iMI holul bea. Robu. e cu chef, mustaţa îi flutură în vînt. i , b.mu, sc aprinde, tot spaţiul e numai al lui. Doamna 365 surîde indulgentă. Iar Of America, lingă el, in formă, face boscării. Toţi calicii, evrei, arabi, greci, s-au adunat în jurul Iui şi se minunează. Cu chelnerul clasei a treia a pu« chiar un rămăşag pe un şpriţ că va fi în stare să-şi scoată vesta fără să-şi scoată haina. Robu dă şi el, pe deasupra, un şpriţ cîştigătorului. Atenţia este încordată, s-a făcut o tăcere mormîntală. Toată lumea urmăreşte gesturile misterioase ale lui Of America. Paul a luat loc pe coverta de sus, cu paltonul ridicat pînă peste urechi. Mitsuko s-a alipit de el, strînsă bine, ca să nu-i fie frig; ţine ochii închişi, poate este adormită puţin. Luna invadează toată scena. Paul vorbeşte lui Mitsuko, dar numai în gînd, aşa cum obicinuieşte el: „Mitsuko, mică prietenă, s-a terminat povestea noastră. Uite, vaporul acesta, care ne ameţeşte cu legănarea lui, e făcut numai să ne ducă pe noi îndărăt. N-am fost fericit, ai ştiut-o tu oare'.1 Căci atît de potolită te-am simţit, atît de stăpînă pe gestu rile tale 1 Ţi-aduci aminte cînd mi-ai spus: «Nu crede că nu văd nimic pentru că tac din gură»? Ce recunoscător ţi-am fost pentru vorbele acestea 1 M-am sprijinit de ele de cîte ori n-am fost în stare să găsesc un punct stabil între noi, adică tot timpul. Şi am fost nefericit, pentru că din prima clipă mi-am dat seama, chiar pe cînd ne depărtam de casă, că totul o să se termine. Am fost atît de apropiaţi, aceleaşi emoţii le-am trăit împreună, şi totuşi n-am fost în stare măcar să ne tutuim. Care din noi e de vină? Perfecta mea tovarăşi1, prea perfectă tovarăşe... Am întrebuinţat toate stratagemele ca să te înduioşez de starea mea. Ţi-am arătat locurile ceh-mai frumoase, pe care ceilalţi nu erau în stare să le vadă. ţi-am făcut chiar mici mărturisiri, ca să te oblig să te apro-j)ii şi să mă aperi. Aveam aventuri superbe, şi numai ah noastre. Şi acum tot împreună sîntem, pierduţi între mărişi cer. Logic, poate ai toate dreptăţile, sîntem nişte streini care s-au întîlnit din întîmplare, dar în faţa lamentării mele cum de nu eşti impresionată? Tovarăşe care nu si-culcă fără să-mi dea bună-seara, care se trezeşte o dată cu mine, ghicind parcă apariţia mea, care împarte cu mim-tot ce are mai hun. Totuşi, rămînînd Ia distanţă, insensi bilă, parcă ai fi cu adevărat o mică japoneză cum te arai -, înfăţişarea, şi nu-ţi pot pricepe psihologia. Ştii, o singur-dată te-am simţit cu adevărat alături... O jumătate de oc - 366 , M iul iiI. Eram la Luxor, în hall-ul de la «Pension de fami-K, .. |î am spus cîteva cuvinte stupide, am fost nedelicat, im răspuns mânioasă. Ai reacţionat, în sfîrşit. Era un răs- ..... mu, dar combateai împotrivă-mi. îţi uitaseşi gentiJp- i, ulm umită, egală pentru oricine. Te priveam cu delicii, 1111>i *11, era şi acesta un mijloc de a arăta că eşti atentă la ,,,, i.y.iil meu. Curînd, însă, toate s-au refăcut ca la început, i ...ni ne întoarcem... Şi ce se va mai alege din toată că- ii, i mia noastră după ce vom ajunge?" i ;i apele obicinuite. La Atena au căutat mărci ca să scrie ,,Miiiii i acasă, discreţi unul faţă de celălalt. La Istanbul ....I iiziat pe o bancă în grădinile Seraiului, în timp ce i mim! de-Aur se desfăşura înaintea lor. La Constanţa a ,.,l,i,11 (. fiecare în parte, ocupat să-şi salveze la vamă umi- 1.1., |in cumpărături. în tren au stat cu ceilalţi împreună. 1.11 cerii din Bucureşti, călătorii au plecat în toată lumea, i.im un mai aibe răgazul să-şi ia rămas bun. Of America |,i, idiiiie brusc orice prestigiu. Pe Mitsuko o aşteptau ru-,1,1,, l’mil a vrut să se strecoare, dar Mitsuko l-a chemat ,1, mini;i, apărlnd pe neaşteptate din mulţime. Te duci fără să-ţi iei rămas bun? Ce fel de om eşti ....uriiIa? Şi sper că o să dai veşti cît de repede! i ,, fericit a fost Paul pentru aceste vorbe, care alungau 1., du neliniştea din el şi sentimentul sfîrşitului iremedia-i,l i \ continuat să poarte cu el miragiul călătoriei, cu toate . ,i i in'/.ile, casele, ocupaţiile obicinuite îi explicau că totul , i, ,-minase. Chiar în ziua aceea a cumpărat pentru Mitul. u inele florile pe care le-a găsit ia o ţigancă, lăcrămioare i, mu (um'iilc, vibrante... Tot atunci a apărut un june pe . , ,| cunoştea de multă vreme, dar nu crezuse nimerit să- , inipeiîe niciodată emoţiile cu el. Era atît de emoţionat, , , i[t■,i rost, şi-a început destăinuirea: \ ni sosit chiar acum dintr-o excursie superbă în fun-,1,, l | j,i|ii ului. Am cunoscut o domnişoară îneîntătoare, X... i • i omise, e logodită cu... iu nI 1 minus înţepenit, cu lăcrămioarele, care îi cuprin-i , ,, i, n11 n11o11ă braţele. La început nu ştia ce să facă. A n, ,,, i ini uşi un comisionar şi a trimis florile la aceeaşi .,i,i,dur in suflet cu jalea cu care trimeţi lîori la un mor- ,,, i,■ l |'i .nis|i;î I ... DOUĂ FEŢE ALE ACELUIAŞI PEISAGIU Visam în altfel să refac vechea mea aventură de la Gura-Humorului. Arnînam o călătorie acolo tocmai pentru că nu mă simţeam destul de degajat de noi preocupări, şi n-aş fi vrut să escamotez un loc unde am avut mari emoţii prin necazuri streine, sau, dimpotrivă, pentru că mi-era frică să nu mă descopăr, în acelaşi peisagiu, acelaşi om. Erau clipe în care mă obseda atît de puternic Gura-Humorului. că îmi veneau lacrimi în ochi. Nu se putea ca o realitate să mă impresioneze mai puţin decît o amintire. Dar călătoria-Ja Gura-Humorului s-a făcut neprevăzut şi s-a întrerupt o amînare pe care o trăiam de atîta vreme, fără de nici o socoteală. Eram în orăşelul F. Vecinul meu, dentiştii] Ionel (Jean Sosmer, dar m-a rugat să-i spun Ionel) mi-a propus: — Mîine este sărbătoare la Gura-Humorului. Vrei să mergi cu mine? Atmosfera pură pe care nădăjduiam s-o găsesc s-a alterai chiar din F., încereînd amîndoi să tîrguim locuri ’ înt-r-uit automobil. Ne postasem la mijlocul oraşului, în faţa um>.; cafenele. In preajmă, o mulţime de oameni serviabili. — Irichem, ai două locuri pînă la Gura-Humorului? •—N-am. Poate voiţi să luaţi maşina întreagă. — Leizer! Două locuri pînă la Gura-Humorului? — Să vedem. Mai veniţi mîine dimineaţă. — De nu vrei, iau trăsură l — Luaţi trăsură... 368 Leibu, două locuri pînă la Gura-Humorului? \ doua zi, pe drum, Ionel la fiecare moment cerceta şo-'■i'iimi. La Gura-Humorului, lume multă. Acesta e oraşul < .iirn-Humorului! Ce stradă mare, pe care nu trecusem m- < iudată ! şi ce circulaţie! Căutam să desluşesc, printre case, '•"'Inie imagini. Ionel insistă să mă opresc în faţa fiecărei l'iiivalii, ca să privesc vitrina. Ce lucruri frumoase sînt aici! exclamă. Lalării, ghete, stofe, nasturi. Cit costă? \m priceput secretul. Ionel a fost nevoit să-şi lase neve,.iu acasă, şi, ca s-o împace, cumpără pînză pentru un I II pul . Mergem la ştrand, căci ce poţi vedea altceva? !N am încă îndrăzneala să-i mărturisesc lui Ionel că vreau ■ui I părăsesc şi să mă duc pînă la mănăstire, ca să văd lo- < m c cunoscute mai demult. Kii atent! Ce damă bine! <• doamnă grasă, într-o pijama de baie, roşie. Lume molia se odihneşte sub copaci. Moldova curge cu graţie. Un pud subţire peste ea, spre pădure. Un anunţ la începutul pimIu lui: „20 de lei pentru acei care trec podul mai tîrziu de m a S scara11. I'enlru amorezi. Cel puţin să plătească! Muzica militară încântă. Se dansează. Ionel cunoaşte pe I M ( I Itcichmann, ce faci? Şi către mine: E un coleg. I ). n l is( ului Ionel i se spune „domnul doctor14. Copii du | uni ii trec cu zmeură. Goidştein, Geldbeutel, Hartmann. ui vurlic.şl e numai nemţeşte. în sfîrşit, luăm loc pe o bancă. Mol aşeza t lingă Ionel, dar invers. Eu cu faţa spre Moldova, 1*1 i l cu fala spre muzica militară. Aşiciiplă-mă, Ionel: Vin imediat! lunci vrea să meargă cu mine, dar dispar fără să ţin sea-iii11 du imprecaţiile lui şi de supărarea cu care mă va primi Iu ui mu. <>pt kilometri de mers pe jos, în plus întorsul, şi o ui a .11 na râm în acolo. Cît timp îmi va trebui? Mu ini rob ce mai reţin eu din imaginea Irinei. i n iunie ci Irina mă obsedează încă aproape zilnic. N-a 369 » existat nici o uitare. Nu mă mai doare, n-aş vrea să repet ceea ce s-a întîmplat, de mult o judec cu mai puţină severitate, semn că povestea aceasta mi-a devenit indiferentă, dar gîndul mereu se întoarce la dînsa, şi oricît ar fi acel ginu ue rece, de stăpm pe sine prin reluarea lui, pricep că nu m-am schimbat mult de atunci, că trăiesc încă (oricîte aventuri aş mai fi avut) în acea epocă. Şi cînd fac cercetări asupra mea şi vreau să mă cunosc, mă consider acel de atunci, fie că acel de acum este prea aproape ca să fie bine individualizat şi să fie judecat, sau că noile întîmplări sentimentale m-au durut mai puţin, n-au fost în mare parte decît o repetire a istoriei vechi (pentru că n-am putut eu pricepe altceva). Sau că temperamentul meu e dispus să brodeze asupra trecutului, şi trecutul acela, cu prima lui experienţă sentimentală, mă interesează încă, deoarece experienţele mele sentimentale nu s-au risipit. Numai mai tîrziu, cînd voi fi bătrîn, mă voi gîndi la jocuri din copilărie, la ceea ce s-a întîmplat înainte de apariţia ei. Astfel, retrăiesc mici scene cu dînsa dezordonat, mici gesturi nesemnificative colorează amintirile, dar mă întreb dacă ceea ce imaginez, pornind de la un fapt adevărat, nu e mai important decît realitatea, fără să corespundă acelei realităţi. Dacă se reconstituie o crimă, ce aproximativă trebuie să fie acea reconstituire. Aş avea oare curajul punîndu-mi-se la dispoziţie toate elementele, să refac o clipă din viaţa noastră comună, cu toate că mă gîndesc de atîtea ori la acea clipă? Ştiu că într-un anumit colţ al grădinii Ateneului am vorbit cu Irina despre moarte, l-am spus aproximativ: „Cînd te gîndeşti că unul din noi doi va muri mai întîi!“ Dar cum eram aşezaţi fiecare? Şi cit au ţinut acele preocupări? Prin ce au fost întrerupte? Căci mă interesează cel mai umil detaliu, după cum nu mă importă că au fost voluptăţi între noi, ci renunţ la toate, ca să reţin perfect o singură voluptate. Deoarece a fost atîta vreme o viaţă intimă între noi, au trebuit să fie şi vorbe intime. De ce n-am reţinut nici una, oricît de banală mi s-ar fi părut? Sau chiar reţin, cu mai multă tărie, unele mişcări de împotrivire de ale ei — rare, fie că îi plăcea apropierea mea şi din pudoare, căci o împotrivire tîrzie ar fi fost deplasată, şi mai mult ar Ji 370 iscat clarificări ale vieţii ei, sau din spirit de obicinuinţă pe care ]-a avut totdeauna cu mine, şi chiar cu alţii, pentru toate faptele. Iată de ce amintesc de Gura-Humorului. Acolo, pe a-colo, am stat trei săptămîni cu Irina, intr-un început de menaj. Pot acum povesti exact ceea ce s-a petrecut atunci. Irina, învăţată de mine, a găsit o minciună pentru acasă ca să ne întîlnim numai noi. Am scris, la întîmplare, la mici oficialităţi, prin localităţile pe unde fusesem, să întrebăm unde putem să locuim. Am primit răspuns de la fata preotului de la Mînăstirea Humor — o biserică celebră pentru arta oi bizantină — la opt kilometri de la Gura-Humorului, care ne arăta cu entuziasm cum am putea locui lîngă mînăs-l-ire, încîntată să aibă şi ea cîteva ocazii de distracţie in-lr-un sat atît de mic. De la Humor, unde stăm, făceam mai pe urmă drumul pe jos pînă la Gura-Humorului, oraş care ni se părea, din pricina comparaţiei, foarte important. De multe ori. Cunoşteam fiecare casă, fiecare arbore, atît pe cît ne puteam uita la un peisagiu monoton, peste care se prăbuşea lumina soarelui. Totuşi, în excursia mea pe care o încercam după zece uni, surpriza mea a fost mai mare decît mă aşteptam: ui-l asum aproape tot decorul. Drumul pornea dintr-o stradă, unii nu prevăzusem. Am mers multă vreme printre casele oraşului, şi eu îmi aduceam aminte că trebuie să ajung re-(u'ilr în cîmp. Am fost convins că o piatră kilometrică îmi i mpnrţeadrumul în două (oiţele pe care le-am privit cu Irina, ul.rinse de ploaie lîngă stîlpul kilometric!), şi acum am găsit ucuinele kilometrice aşezate pe cealaltă parte. Uneori recunoşteam cîteva detalii: o casă sau numai 0 parte din casă (uşa, gardul), un pod, coline. Dar m-am mi ral, că uitasem un izvor limpede, al cărui murmur mă în- 1 nil ase desigur şi odinioară. îmi fusese atît de familiar • li umiil acesta, mă gindisem de atîtea ori la el, şi acum îmi lipii rea ca ceva abstract, cape o noţiune pe care am învăţat-o 1,1 n am lrăit-o. Numai numărul kilometrilor, iar eu trăi-noiii la fiecare metru. Neaşteptat, cîte o apariţie familiară, nici ea nu în între- ....precizată. Dacă n-aş fi întîlnit-o într-un loc cunoscut, ulmi, ei mi s-ar fi arătat dintr-o dată, m-aş fi întrebat: 371 ■»* „De unde această imagine?“ De mi s-ar fi arătat fotografia iui, aş fi spus: „Am văzut pare că aşa ceva undeva“. Dar n-aş fi putut spune unde şi mi-aş fi închipuit chiar că a fost decorul unui vis. Aceste descoperiri le-am făcut cu prilejui excursiei ultime. Dinainte n-aş fi bănuit că trebuie să se înt împle aşa ceva. Pot, prin asemănare, să conclud că imaginea Irinei este la fel de alterată, cu uitări pentru lucruri importante şi cu aduceri-aminte pentru unele fleacuri (se vede că e normal să fie aşa). Şi gîndul meu se îndreaptă către ceva abstract, oricît vanitatea mă îndeamnă să susţin că măcar atunci Irina mi-a aparţinut cu toată respiraţia ei. Pe măsură ce mă apropiam de Mînăstirea Humor, recunoşteam peisagiul mai bine. De la o casă a trebuit odinioară să-mi duc valiza grea în mină. Mă simt ridicol pentru stângăcia de atunci, şi de asta poate mi se limpezesc amintirile. Şi apoi, se luminează perspectivele bine de tot. Drumul nostru e la dreapta. Ce luminos drum! Intr-o noapte, prin întuneric beznă, Irina a rătăcit pe acest drum ca să-mi caute de mîncare. Şi casa preotului, roză! N-am uitat-o deloc. Şi biserica graţioasă. Intr-adevăr, biserica foarte graţioasă, n-am exagerat nimic. Şi casa noastră, identică, parcă n-ar fi trecut zece ani peste ea. Ţărani gătiţi: e sărbătoare. Nimeni nu mă recunoaşte. Aceştia sînt copii, oricît de bine ar fi clădiţi„ S-au născut după plecarea noastră. Sau mai mari, s-au zămislit poate în aceeaşi clipă în care ne îmbrăţişam. Aşa de mare ar fi fost un copil de al nostru de atunci! Ce mult timp a trecut de cînd am fost pe aici, dacă a fost destul spaţiu ca. să se facă lucruri atît de importante: un om ! Pe terenul gol, pe atunci se juca, sărbătoarea, horă. Acum fiecare se joacă cu mingea: un început de fotbal. Civilizaţie. Dar e uimitor cum cunosc de bine acest loc! Uite, un ţăran bătrîn care povesteşte, mucalit. Faptele mele de altădată? Căci la ţară,, fiecare întîmplare durează cît o viaţă de om, nu evoluează. Şi nişte ţărani mai în vîrstă mă privesc. Parcă glumesc. Parcă mă recunosc. De ce nu m-ar recunoaşte, cînd mă cunoşteau atît de bine odinioară? Dar nimeni nu reflectează, văzîn-du-mă: „Cîţi ani sînt de atunci ?“ M-am dus la biserică. Pictat tot exteriorul. Efecte admirabile. Mi-am amintit de scenele pe care Jeprivisem de at iţea 372 •ori în amănunt împreună. Dar căutam ceva şi mai important: o spărtură în gard, pe unde ne strecuram odinioară. •Omul de serviciu mi-a explicat: s-a schimbat gardul. Chiar s-a mărit şi curtea bisericii. Sînt mulţi ani de atunci, nouă ani. Şi părintele, şi fata studentă:1 Părintele trăieşte, dar nu mai stă aici. Fata e măritată în Ardeal. Fata ne primise cu entuziasm la început, dar se temuse să nu ne incomodeze şi dispăruse după aceea. Pretexta că are tifos in familie, şi trebuie să stea la o parte. Noi ne bucuram că există la îndă-mînă un atît de bun motiv. Sînt convins că acea fată ar vrea să afle ce s-a mai întîmplat cu noi. Dar va descoperi aceste r înduri? Casa! Uite balconul de pe care am privit o eclipsă de lună. Şi, colo, camera noastră. Camera aceasta o ţin minte mai bine. Ştiu unde erau masa, cele două paturi şi ligheanul. Mai exista şi un sipet. (Nu ştiu unde era instalat.La un moment dat, femeia proprietăreasă ne-a rugat s-o lăsăm ca săi umble la sipet. Din cauza aceasta ştiu că exista si un sipet.) ISi neînţeles, ştiu unde erau cîteva lucruri fără să ştiu exact cum erau ele făcute. iM-am bucurat, alături de Irina, de toate colţurile fiecărui obiect, şi acum mă mulţumesc cu „a fost un pat“, ea şi cum nici o emoţie nu se leagă de acel pat. Irina fierbinte, şi-i simţeam toată carnea, şi aş fi putut să pun mina unde nş fi vrut. Numai un fior de satisfacţie şi de acceptare mă aştepta. Ştiu unde ne spălam. Cbiar de la Irina am învăţat cu in să-mi spăl perfect mîinile. De atunci mi-am spălat iu iinile exact ca dînsa, orice s-ar mai fi întîmplat între noi, im dintr-un obicei nou, ci ca să-mi demonstrez că farmecul vechi nu s-a întrerupt cu desăvîrşire. Atît mi-a rămas din via|a noastră comună: un spălat pe miini! N-am curajul să-mi caut pe vechii noştri proprietari. Mă sculam dimineaţa de tot şi ieşeam în cerdac, în aerul proaspăt. Irina rămînea să doarmă. Trecea numai, după plecarea mea, în patul cu aşternutul aerisit, căci toată mm pica dormise strînsă de mine, alipită, amesteeîndu-ne căldura. După cîteva ore, mă întorceam şi o trezeam. Mi-nduc aminte de o zi: am reintrat în cameră sănătos, meiul,al, de vioiciunea care intrase în mine. Am găsit-o « abia, amorţită, deşteptindu-se cu greu. Mi-a fost nespus tic dor de dînsa, ca şi cum n-aş fi avut-o la îndămînă oricind. 373 Mi-am aruncat hainele. Lingă ea. Unul fierbinte şi altul rece. Dragostea noastră. Voluptatea ei coborind pe treptele dintre vis şi realitate. Am trăit eu această poveste? Şi acum refac drumul, mereu mai ruşinat de greşelile pe care le-am făcui, şi mai încrezător in viaţa mea viitoare. Irina a murit de mult, acum probabil nu mai există din ea decît oasele, şi eu de carnea ei sînt încă avid. La mormîntul ei sînt mai puţin impresionat decît la Gura-Humorului, unde s-a petrecut menajul nostru. Poate pentru că mormîntul ei e în acelaşi oraş cu mine, pot să ajung la el cu un tramvai, în timp ce aici a trebuit să vin special. Ea, moartă, se amestecă printr-o mie de ocupaţii pe care trebuie să le port, chiar printre alte aventuri sentimentale, în timp ce casa de la Humor este păstrată numai pentru dînsa. Prima vizită de la mormînt a fost tot atît de chinuită, iar dacă aş avea ocazia să fac dese vizite la Humor, m-aş deprinde cu locurile. Căci am mai fost la mormîntul Irinei. Dar acum fără emoţia de prima dată —aproape oficial. Am făcut ceea ce mi s-a părut obligator. Am pus flori, căci aşa se face. Invidiam acelrepaos — chiar al unor oase — în timp ce eu mă simţeam la fel de neliniştit, venit la cimitir numai să mai rup din timp, căci n-aveam ce face în ziua aceea. Dar mai ales ea moartă, este în afară de mine, nu-mi mai aparţine. N-am văzut-o bolnavă, n-am putut asista Ia înmormîntare, nu eu'îngrijesc de florile care cresc pe resturile ei. Pe eînd la Humor îmi apare Irina aşa cum a fost ea a mea, fără amestecul nimănui între noi. Şi am povestit escapada de la Gura-Humorului nu în toate amănuntele, căci mai sînt multe bucurii pe care le păstrez numai pentru mine, o cutie cu obiecte neînsemnate, din care n-aş putea să arunc totuşi nici unul. Dar acum nu m-am sfiit să spun un nume propriu (pe care l-am contrafăcut, cînd am mai făcut aluzie la această întîmplare). Poate pentru că a trecut atîta vreme, că nu mai găsesc nici un motiv ca să transform adevărul. Sau pentru că ultima mea călătorie la Humor, pe care am făcut-o după îndelungi ezitări, nu poate să fie escamotată. Sau, mai cu seamă, pentru a reconstitui trecutul şi a face pe Irina — acea fiinţă pe care o simt atît de în afara mea, cu toate că odinioară ni s-au amestecat plăcerile şi ocupaţiile — încă să respire... 374 La întoarcere m-a întrerupt Ionel din drum: — S-a putut să lipseşti atîta ! Turbam! Dar unde ai fost? Mergem Ia masă. Dar stai, mai intli să-l văd pe Leizer. Seara am fost la cinematograf, un film insuportabil, sentimental. M-am plictisii imediat, dar n-am avut curajul să părăsesc sala. Ionel savura, şi nu voiam să-i mărturisesc că nu si'nt de aceeaşi părere cu el. Mi-ar fi cerut să explic ce nu-mi place, şi n-aş fi fost în stare. — Şi mîine, iar clienţii! se plîngea simpaticul dentist. Noaptea, cu automobilul, înapoi spre orăşelul nostru... Voi mai veni pe aici vreodată? ODETTE Voi destăinui o întîmplare mică, trecătoare, dar n-aş putea spune neînsemnată. Asupra mea a avut o mare şi îndelungată putere de obsesie, chiar dacă în realitate faptele se pot reduce la foarte puţin şi, totodată, n-ar fi prea importante pentru un străin. Vreau să vorbesc despre Odette. Iar oamenii care s-au perindat prin preajma noastră, cu toate că mai puţin hotărî-tori pentru sufletul meu, au rămas cu mai mult relief, îi cunosc cu mai multă precizie, poate pentru că pe un indiferent poţi să-l examinezi mai bine, căci eşti calm faţă de dîn-sul, pe cînd faţă de cineva de care ai fost emoţionat n-ai fost în stare să te lămureşti, şi chiar farmecul acestei întîmplări constă în vagul atît de poetic în care s-a petrecut povestea. (Invers, iubita cu care ai avut o cunoaştere apropiată rămîne tot atît de vagă din pricina prea multor lumini pe care le-ai îndreptat înspre ea. La orice examinare amănunţită a unui om descoperi contradicţii.) Am cunoscut-o pe Odette la o serbare de la o şcoală de fete din oraşul G. Odette era fiica unui francez de acolo, venit de foarte multă vreme. Evoluam printre domnişoare. Incintat de toate, dar fără să reţin nici un chip. Şi printre musafiri, Odette, subţire, graţioasă, genul cel mai exact de franţuzoaică. Se potrivea celor mai intime aspiraţii sentimentale ale mele. Cred că după imaginea ei îmi construisem, pînă atunci, toate eroinele din romanele care îmi plăcuseră. Am rămas cu ochii după dînsa, tot ce mă înconjura dispă- 376 ruse. Adică îi urmăream fiecare mişcare fără s-o privesc, jitît eram de emoţionat. Chiar cântam să n-o întâlnesc, ca ai cum mi-aş fi pregătit imense bucurii pentru mai tlrziu. lira posibila această apariţie? Nu îndrăzneam să cercetez «ie aproape descoperirea mea, după cum, după ce ai văzut « ;i numărul tău de loterie corespunde cu numărul câştigător, ii u ai curajul sa-1 priveşti bine, ca nu cumva el totuşi să difere, şi astfel să trebuiască să-ţi spulberi speranţa nebună. Trebuise această ocazie rară ca s-o văd. Aveam înaintea noastră atîţia ani în care fuseserăm străini, şi poate tot res-i ol vieţii, în care vom fi Ia fel despărţiţi. Şi acum ezitam să întăresc această cunoştinţă miraculoasă. Ne găseam alături numai întâmplător, în camera mică în care eram cu toţii. Eram prea intimidat ca să încerc o apropiere. Totuşi, am avut încântarea să constat că şi ea mă obser-\ ase. Mă privea cu curiozitate. Cu aceeaşi emoţie? Din pri-« I na asta avea puţină febră în obraz? Ni s-a făcut cunoştinţa. Şi scurta noastră conversaţie a avut acelaşi sens, al spaţiului dintre noi. In franţuzeşte, desigur: — Eşti franceză? -- Da! — Nu poţi să-ţi închipui ce melancolii mă leagă de Paris, in i-are am locuit atîţia ani... La vară mă duc iarăşi acolo! — Şi eu. - Da? Atunci să ne întâlnim. (O întîlnire care mi se. |uirea atît de posibilă în Parisul de departe şi pe care n-aş fi a\ ui, curajul s-o cer în orăşelul în care ne aflam.) Să ne întîlnim. în ce lună vei fi la Paris? Eu în iulie. Şi eu tot în iulie. La 16 iulie îţi convine? Trimese. La 16 iulie! Ora patru după-amiază? Exact.! In Piaţa Operei, îa treptele pe care cobori spre me- 11 ..|iolif an? Voi fi acolo. Tmuiisiunea părea fantastică. La fel şi propunerea mea. Iun de cc aş fi fost sceptic? Şi întâlnirea noastră din ziua tu «ca era, pentru emoţia mea cel puţin, tot atît de fantasii. n. Şi apoi, Odette era franţuzoaică, o călătorie la Paris 377 pentru dînsanu putea fi ceva excepţional, Cît despre mine, îmi voi ţine cuvîntul cu orice risc l La ieşire am mai intilnit-o pe Odette pentru cîteva secunde. TVT ^ U r--* ^ — j,\-ui uitat; — 16 iulie, ora patru, în faţa Operei. Cunoştinţa cu Odette se făcuse prin mijlocul lui februarie, deci cu cinci luni înainte de întilnirea proiectată. De a doua zi după serbarea de la şcoala de fete îmi reluasem vechile ocupaţii, ca şi cum nimic n-ar fi survenit în viaţa mea. Nici nu mi-aş fi închipuit că aş putea foarte uşor s-o întîlnesc pe Odette sau să aflu veşti despre dînsa. Apăruse dintr-o întîmplare, era natural să rămină şi mai departe învăluită în acelaşi mister. Şi niciodată nu m-aş fi uitat mai atent la trecătoarele din preajmă, cu gîndul că Odette ar putea fi una dintre ele. Fără febrilitate, aşteptam ziua de 16 iulie. Numai pentru data aceasta trăiam. Toate celelalte obiceiuri nu mai aveau nici o importanţă. Se putea ca totul sa nu aibe nici o realitate, că fata luase drept o glumă propunerea mea. Făcusem un plan nebun şi acum îl urmam. Era prea frumos ca să renunţ la el. Căutam să-mi fie aşteptarea cît mai simplă şi să-mi pot spune şi eu la urmă că totul n-a fost decî-t o glumă. N-avusesem încredere in norocul meu. Dar acum nu era înaintea mea o alegere. Oricît de puţin probabil, putea totuşi să se înfăptuiască visul meu. Fiecare zi trecută mă apropia de ţel. In fiecare zi îmi demonstram că sînt mai indiferent. Dar plecarea mea s-a petrecut exact cum promisesem, cu cîteva zile înainte de 16 iulie. La 14 iulie eram la Niirnberg, o veche dorinţă de a mea. Niirnbergul a corespuns cu totul închipuirilor mele, cu casele lui, parcă jucării de carton vechi. Cu nesaţ am rătăcit pe străzile înguste. Seara, într-o circiumă, mă simţeam perfect fericit. Dar a doua zi am plecat mai departe, spre Paris, oricît aş fi regretat că a trebuit să văd Niirnbergul atît de puţin; totodată ştiam că o venire pe aici, pe un drum pe care e necesar să-l alegi special, va fi foarte rară pentru mine, imposibila chiar. La 16 iulie dimineaţa eram la Paris. Am avut timp să-mi găsesc hotel, să-mi curăţ hainele, să fac baie, să mă bărbie- 378 nw. IV la ora pateu eram posta! în faţa Operei. Cu cinci inimile înainte şi cn un sfert după aceea. Nimeni. Se terminase întreaga poveste. Nu pot spune că m-a durut peste măsură. Prea de multe ori prevăzusem că trebuie să se întâmple aşa, mă obicinuisem cu ideea aceasta. Ştiam că planul meu e neverosimil, prea complicat să se realizeze. Fiind exact la IntlJnire, demonstram numai că eu am o psihologie specială, nu era obligat nimeni să se încreadă în ea. Poate că totul fusese luat drept o joacă; < Ulei.te nu şi-ar fi putut imagina că trebuie să ia vorba mea in serios, a unui om căruia îi făcuse chiar atunci cunoştinţa. Am cumpărat o carte poştală ilustrată, cu fotografia Operei, şi i-am trimis-o, datînd-o 16 iulie, 4 după-iiim.iză. (A px’imit-o oare?) Şi cu aceasta am încheiat capitolul idilei. Nici o obsesie n-a mai venit din partea Odettei. Am mai văzut-o pe Odette, neaşteptat. Despre dînsa mai nl'liiscm noutăţi. Din moment ce nu mai putea fi nimic grav între noi, mă puteam interesa fără sfială. Se măritase iu locuia acum cu bărbatul său, departe, în Italia. Prin jtiiiminia nu mai venea decît rar, la tatăl ei. Dar acum, ca im (investesc întîlnirea nonă şi ca să refac atmosfera, voi vorbi despre prietena comună, Baby. IVI laby am cunoscut-o la G. Nu pot să mă laud că a fost cri iuni mic lucru tulbure între mine şi Baby. Am fost prie-l cui lunii din prima clipă, n-am avut timpul să ne gîndim In i u ii . Baby devenise unul dintre acei oameni atît de fami-lun i, despre care nu poţi spune dacă sînt buni sau răi, fru-oioiii sau urîţi. întâmplarea a făcut poate să nu ne putem pi n i a II l'id. A fost totuşi o clipă în care mi-am dat seama că or li fost posibile între noi anumite înţelegeri, li murise iu iul, pe eare-1 adorase, şi acum era parastasul de un an .Ic v.ili*. Lipsisem din G. în momentul morţii, astfel că nu rinml uuciii deloc la tristeţile lui Baby. Daria parastas m-am .1 ou Era o atmosferă lugubră, şi am găsit-o pe Baby foarte mm|o cfoonal.ă. Eram în biserică departe de dînsa, aproape de ml mu c, dar ea nu m-a mai părăsit din ochi. îşi îndrepta iul ivuga deznădejde către mine, prin spaţiul care ne separa, iiolitcivid. de rudele apropiate, fatal mai îndurerate decît o.mo ui mai pricepute ca s-o consoleze. In clipa aceea am iu (.Ion că aş li putut să joc un rol în viaţa Ini Baby. 379 Niciodată nu fuseseră destăinuiri între noi; cînd ne întîlneam, glumeam ca şi cum nu ne-arn pricepe să fim clecît veseli, şi acum Baby Îmi cerea ajutorul. Nici nu se cuvenea să mă apropii să-i vorbesc. Nici un cavînl nu i-ar fi fost de folos şi, de altfel, i-ar fi demonstrat că mi-a exagerat importanţa şi că nu pot să-i aduc nici o consolare. Dar in clipa cînd preoţii slujeau pentru tatăl ei mort, ea îmi căuta cu insistenţă privirea. Nu putea fi nici o farsă; n-ar fi putut fi Baby niciodată mai profundă deeit atunci. Eram covîrşit de rolul pe care îl jucam fără nici o umbră de îndoială. Niciodată nu m-am simţit mai umilit, căci nu mă pricepeam ce trebuie să fac. Mă simţeam examinindu-mă şi nu era momentul să mă examinez, în timp ce aproape, prietena mea Baby era atît de nefericită. La plecare, am descoperit pe Odeite lingă mine... Ne-am văzut şi ne-am surîs, uşor, căci nici un surîs întreg nu era permis în clipa aceea. Asta e întreaga mea poveste cu Gdette... CU TANŢI LA MUMCIL Perorez in grădină, in timp ce menajul S.1, Ion şi Tan-(i, pictează fiecare în cîte un colţ. — In definitiv, staţi tot timpul la Balcic şi cunoaşteţi luai le puţin din el. Urcaţi mereu aceleaşi dîmburi, vizitaţi aceleaşi morminte. Bar am totuşi impresia că mai sint o mie de locuri pe care nu ie cunoaşteţi. De fapt, ocoliţi din frică de oboseală. V-aţi construit cîteva satisfacţii, nu vă imn trebuiesc altele. Oameni comozi. Pictura vă înţepeneşte ni ca. Puteţi sta fără mişcare in faţa aceluiaşi peisagiu. Cu oelii cunoscători, priviţi marea, fără să vă gîndiţi să nedi imitaţi locul, spunind că apa are mereu altă culoare şi se i" liiuibă singură. I miţi mă ascultă, cu sufletul ei. E atentă la ceea ce pun, cu toate că îşi întregeşte mereu tabloul, desăvîrşind ■ Mc un detaliu. Mă crede. Sau mai bine zis e sprintenă şi ru te undeva... \ m descoperit minuni pe care nu le cunoşti, oricît •l> umile ori ai fi venit la Balcic. Mu vedem. 381 — Uite, mă voi duce îa Mumei!, de exemplu. Tanti explodează: — La Mumei] aş vrea să merg şi eu. Am auzit că e superb. Vii. Ion? — Am de lucru... Dar dacă vrei... Tanti nu mai are răbdare să examineze bine dacă îngăduinţa lui Ion e dată cu toată inima. Şi aşa am plecat cu Tanti la Mumcii... Fideli ai Balcicului! N-aţi descoperit încă Mumcilul? Ce incomplectă este cunoaşterea voastră ! E de neînchipuit ce multe bucurii ne aducea drumul nostru, pe care eram singurii vilegiaturişti. Toată călătoria, vreo patru kilometri. Dar drumul părea nesfirşit din pricina prafului imens pe care păşeam. Ceea ce ni se părea cu atît mai pitoresc. Iar natura magnifică se desfăşura Împrejur. Cu Tanţi, mai în-tîi stînjeniţi de a ne găsi numai noi doi. încercam să glumim, ca să nu se simtă această stînjenire. Spusei: — Să fim calmi, Tanţi, trecem pe lingă cimitir. Nu putem glumi. Morţi pretutindeni, sub copaci, pe dimburi. Uneori, marea. Poetic, un somn neîntrerupt la marginea mării. Uite plopul care plinge. Şi piatra pe care se joacă o rază de soare, parcă un pisic mic pe o piatră albă. Cimitirul creştin, mic, graţios, o vitrină cu jucării. Iar pietrele turcilor la întimplare, menhiri, cu umbrele lor pe pămintul galben. Pe aici copacii se văietă, Tanţi! Mai departe, la o moară. De aici drumurile se despart. Urcăm mereu mai sus. Balcicul se desfăşoară in urma noastră. întîi un colţ, apoi altul, mereu se ascunde între dealuri şi se arată, ca şi cum n-ar vrea să-şi dezvăluie dintr-o dată frumuseţile. Se arată şi apoi se dă la o parte, pare o joacă. O femeie culcată înaintea focului, iar pîlpîirile se joacă pe corpul ei, cîte puţin, Ia întimplare, după cum femeia prin somn îşi schimbă poziţia. Cîteodată cîte un spectacol minunat în întregime, şi alteori numai lumina se degajează. 'Coasta se prelungeşte, aruncată in mare rămine constantă, are un gest de reverenţă. — Să nu ne uităm mereu înapoi, Tanţi, căci nu vom putea ajunge niciodată. 382 Iarăşi grabă. Călătoria noastră este un amestec de fugă şi de zăbovire. Grăbim ci ţi va paşi. Şi apoi ne oprim, căci descoperim o nouă culoare a priveliştii. — Şi cum miroa.se a floare de pelin ! Moara Demur. Apoi pe dealuri. Oii copii turc ne iese-în cale cu un pachet. — Ce ai acolo? Cumpărăm tot ce ai acolo. — Struguri. — Bravo, cumpărăm struguri! Nu este un negustor, ne lasă să alegem ce voim. Dăm mai mulţi bani deeit trebuie, fot ce găsim rătăcit prin buzunare. Plecăm iarăşi, dansînd parcă, rupînd cu gura din strugure. Sîntem umezi Împrejurul buzelor, şi ne ştergem eu dosul palmei, ca ţăranii. întoarcem mereu capul după Balcic, care apare şi dispare surprinzător. Scîntei de pietre-preţioase. Pămintui pustiu sub soare, doar cu cîteva fire de iarbă. Vorbesc emoţionat: — Ce minuni, Tanti! Sint atiţi îndrăgostiţi de Balcic care n-au venit pe drumul acesta sau au venit întîmplător cu automobilul şi nu i-an bănuit splendoarea. Sînt mulţi care iubesc Balcicul. Auzi deseori mărturisiri, ca şi cum la înţelesul Balcicului parvin şi oamenii mai puţin adinei-Nu este o frumuseţe complicată. Eram indignat la început «lin pricina prea multor admiratori. Căci cunosc Balcicul de Foarte multă vreme, pe cînd nu venea încă nimeni şi mi găseai pe nimeni care să-ţi dea relaţii despre acest loc. Nici o vilă pe atunci. Inoortforiabiî hotelul din centru. Şi restaurantele incomode. Dar ce minune! Balcicul îşi îngăduia toate melancoliile. Noaptea era întuneric prin casele-turceşti, şi dacă trecea cite o umbră, te speriai. Acum trebuie să renunţi la acest Balcic miraculos. Să-l mai cauţi: numai la începutul primăverii sau la sfirşitul toamnei, cînd inraşi eşti singur. Dar ce mare deosebire ! Căci urmele civilizaţiei rămîn şi după plecarea tuturor. Vilele sînt tot atît de Inimoase, chiar dacă Balcicul a rămas pustiu, trebuie să-ţi îndepărtezi plimbările dacă vrei să mai găseşti locuri neştiute. Pentru un timp, căci va veni şi aici toată lumea. Deocamdată e minunat portul Cavarnei, cînd ai ocazia să-I miioşti de aproape, să dormi în el, să-i împărtăşeşti viaţa de fieeare minută. Sau acrim, Mumcilul ! 383: — Ce teorii! Pentru ce teoriile acestea? — E drept, Tanţi, n-au rost teoriile. Mai bine am cînta sau scoate la întîmplare sunetele. Pe virilii dealului, Mum-cilul. Sîntem aproape, ajungem. Dar mai intii o cişmea fastuoasă. Măgăruşii se adapă. Ce apă proaspătă ! Sorbim cu zgomotul şi pofta măgăruşului, lăsînd să ne cadă apă pe gît, pe spate. Pentru că sîntem însetaţi de mers şi de soare, de apa limpede şi de fericire. Pe o cărare urcăm la Mumei!. Sat modest turcesc. Cîteva case simple. Garduri de piatră despart ogrăzile. O casă cu un mic turn: geamia. Şi cafeneaua. Iar marea, împrejur. Reîncep: — Tanţi, cum admite Ion să rămîie in acelaşi loc şi să picteze? Pretinde că valurile se mişcă, iar ţărmurile se schimbă o dată cu lumina. De fapt, îşi scuză firea lui potolită. Dar numai mergînd noi am putut avea aceste surprize. Însăşi mişcarea noastră a ajutat să se schimbe peisagiul. In orice caz, Ion, îndrăgostitul de luminile Balcicului, nu cunoaşte Mumcilul. La ce piatră să ne oprim ca să admirăm mai mult? — Lasă-1 pe Ion în pace. Tanţi e în turnul geamiei. — Dacă te ceartă cineva, Tanţi? Dar nimeni nu se vede deocamdată, numai cîinii slobozi; care ne latră şi ne ameninţă. La braţul lui Tanţi, înţeleg rostul prieteniei depline, fără de nici un gînd păgîn. Dar priviri curioase se arata. O vizită pentru Mumcil este un eveniment rar, chiar dacă apropierea Balcicului îi face pe locuitori să nu se simtă străini. Toţi turcii, pe la uşi, pe la ferestre. Curînd, un cerc împrejurul nostru. Şi gata să ne vorbească, să răspundă ia toate curiozităţile noastre. Vorbesc perfect româneşte, iar fesul a dispărut cu mult înaintea pretenţiilor lui Kemal. — Bună ziua. — Bană ziua. — Aici locuiţi? — Aici deocamdată. — De ce deocamdată? — Curînd plecăm cu toţii la Turcia. Aflăm cea mai mare nenorocire a acestor ţinuturi: turcii vor să le părăsească. Sînt chemaţi de Kemal, care le fă- 384 găduieşte pămînt. Turcii, bunii noştri prieteni, care vor lua cu diaşii farmecul Balcicului. — Şi dacă nu veţi fi mulţumiţi acolo? — Nu ştim nimic... — Cei care au plecat nu vă scriu? — Nu scriu. — Vor să vă duceţi, ca să păţiţi acelaşi lucru ca şi ei. llîde tot grupul. — Şi ce o să se întîmple cu casele voastre, pe care Ie părăsiţi? — Nu ştim. Dacă om putea, le-om vinde. — N-o să vă pară rău? — Ce să facem? Sau o să rămînă casele pustii. în Mumcil n-o să mai iasă nimeni în întîmpinare. — Tanţi, călătoria noastră este excepţională, căci la anul, cînd nu va mai fi nimeni, n-o s-o mai putem face. Pe deasupra capetelor noastre aleargă pescăruşii, — Tanţi, desigur, sîntem străini unul faţă de celălalt, oricit am exagera prietenia noastră. Avem amintiri pe care fiecare le păstrează numai pentru el. Fiecare are alte planuri... Te vei întoarce la Ion, iar eu îmi voi relua preocupările. Dar în clipa aceasta sîntem fraţi. Identici, tresărim de aceeaşi bucurie. Nu mai există nimic să ne deosebească, amimloi sîntem la fel de mîndri de descoperirea acestor (inul,uri. Aceste emoţii nu se vor mai repeta. Altora vom i rclm i să le explicăm, dacă n-au cunoscut Mumcilul, sau să nr mulţumim cu impresia lor gata făcută, dacă l-au cunoscut. (Mnd vei merge cu Ion, îi vei pîndi figura, ca să vezi dacă te aprobă. El se va arăta dezamăgit, fie că e gelos de n înririre a ta veche, faţă de care el e un străin, sau că se .i a i-pl ;i la mai mult după descrierea ta febrilă, sau pentru , in /.iuaaceeanu va fi in stare de frenezia noastră de acum. In m ice caz, noi sîntem veniţi pe alte drumuri, şi gata să 111<'i .1111 pe altele, pînă la moarte. A fost o dupâ-amiază, ....... puţin chiar in care ne-am înţeles... Amintirea va ră- ni 111 * * admirabilă. Şi cînd se va găsi vreunul bătrîn, pustiu, I>i i lipului vieţii, şi va observa că nu mai ştie nimic de ce-lIn 11 . sau se va găsi înstrăinat de celălalt mai mult decît • i ni li închipuit odinioară, străin şi din pricina tuturor i 385 i •|«,rr, vot. II necazurilor pe care a trebui), să ie trăiască numai ei, amintirea călătoriei noastre va fi binefăcătoare... Turcii se împrietenesc cu noi. Pricep orice ie spunem, orice glumă, orice aluzie, orice cuvînt. Sînt încîntaţi că venirea noastră le aduce o variaţie. Cu unul dintre ci ne înţelegem chiar bine de tot... ll cheamă Melimed Aii. El ne dă amănunte, ne invită în casa lui, ne explică întinderea satului. „Mehmed Aii, n-o să te mai vedem niciodată!“ — Şi mai departe ce este? — Cimitirul. — Pe morţi îi lăsaţi aici? — Cum să-i luăm? După morţi o să se cunoască existenţa lor pe aici. Nici o melancolie din partea lor, oricit aş încerca. Ei cred că vreau să glumesc numai, şi rid cu chef. Le va fi dor de casele acestea în care şi-au trăit viaţa? Dacă nu va fi prea rău in Turcia, se vor deprinde. Trece timpul, soarele roşu se pregăteşte să dispară imperial. Găsim şi o cafenea. O cameră mică, dar foarte curat întreţinută. Bem cea mai bună cafea pe care am băut-o vreodată. E cafeneaua plină, toată lumea este curioasă să ne vadă. Pe un pat, trei turci bătrîm, cu fesuri şi bărbi impunătoare, notabilităţile satului se vede. Le aflu numele: Ahmed Meinlit, Abdagian Abdulah, Caibulali Abidulah. Peste ei civilizaţia nu a trecut. — Tanti, o clipă unică în viaţa noastră, pe care n-o s-o reintîlnim. — Fără îndoială. Dar e seară, nu ne întoarcem? — Nici acum nu l-ai putut uita pe l'on? — Ce vrei, e omul meu ! Ieşim, ne luăm rămas bun. Mehmed Aii'2 ne arată drumul pe lingă mare. — Te las cu bine, Mehmed Aii. Şi noroc! — Mergeţi sănătoşi! Fugim la vale. Coborîm pe stânci impresionante. Cu greu descoperim cărarea, noaptea s-a lăsat aproape de tot. Maree se leagănă în întuneric. Mai departe. Luminile s-au aprins în Baicic, numai ele ne orientează. Tanti aleargă înaintea mea, sprintenă. Uneori mă întreabă: „N-ai căzut încă?1' Eu o las să creadă că-i admir vitejiile. Dar ştiu de ce fuge: 386 <-,a să ajungă mai repede acasă. Am terminal potecile necunoscute, sîntem pe drumul mare... — Aici e cimitirul nostru. Tanti, să fim cuminţi. Pe aici nu se glumeşte. Poate ne iese o umbră în cale. Au morţii poate curiozitatea să ne puie vreo întrebare. Aici, de foarte multă vreme, e îngropat un verişor de al meu, de şase ani. I'iram apropiaţi ca vîrstă, dar nu ne-am mai potrivi, căci eu sînt mare, iar el a rămas copil. De cîte ori am venit la Haleic, l-am vizitat, i-am îngrijit mormîntul. Iar cei doi e.opaci pe care îi vezi mai mari de trei ori decit noi i-am pus eu —două rămurele odinioară. Dacă se simte obligat verişorul meu să-mi iasă în întîmpinare?... Iar dealurile dimprejurul nostru sînt pline de pietrele rare veghează pe morţii turci. Pe acei pe care Mehmed Aii mi poate să-i ia cu dînsul. Oricît s-ar transforma Balcicul, pietrele aceste vor rămine tot acolo, păzind o veche grandoare. Să fim calmi, Tanţi, îmi este frică! Acasă, Ion ne aştepta. E mulţumit de lucrul lui. Acum ii e foame, şi găseşte că a aşteptat prea mult. Pe masa din gradină sînt aranjaţi, pentru noi, pepeni verzi şi galbeni, f! terorizăm pe Ion: — Dacă ai fi văzut cum e Mumcilul! (lîndesc: şi nu exagerăm deloc. E neînchipuit de frumos. Niciodată n-o să pot să ţi-1 explic, oricîte cuvinte • Ic laudă aş găsi... TEATRU OAMENI FELURIŢI ACTUL I intr-un orăşel de provincie. O cameră modestă, lăicere pe jos, lampă de gaz în mijloc. Dedesubtul lămpii, o masă. într-un colţ, un pat acoperit cu pături milităreşti. O uşe înspre bucătărie şi stradă, alta înspre iatac. Seara, după masă. Ortansa stă la masă, sub lampă; brodează. Lîngă dînsa, Coca .•a rie. Pe pat doarme Jean. S C E N A 1 ORTANSA, COCA, JEAN (dormind) t iin'ANSA: Ce? om;a (citeşte): Un lucrător cîştigă 50 de Iei în două zile. Cît va cîştiga în şase zile?... 150 lei. (Continuă.) Un om lasă moştenire celor trei fii ai săi cîte douăsprezece oi de fiecare. Cîte avea în total? Trei ori zece fac treizeci; trei ori două fac şase; treizeci şi şase, fac treizeci şi şase. "iiTANKA: Dacă le ştii, du-te la culcare. 1 Eu aş mai face, dar ma doare mîna cînd scriu, că m-a lovit taica cu cuţitul. oiitansA: Dacă mănînci urît! '"CA; Bine, dar cu cuţitul! (Iarăşi.) O femeie avea de vinzare patruzeci, de pui... hm... 1 >i;t \ NSA: De ce rîzi? • ,M'\: l-auzi-1 cum sforăie! 393 ORTANSA: Nu-i frumos să vorbeşti aşa de tatăl tău. ('.OCA: Daeă-i aşa rău !!! ORTANSA: Ţi se pare ţie. Toată lumea e ca el. COCA: Spui tu aşa... ORTANSA: Spun aşa cum c. Fă-ţi mai bine socotelile. COCA: O femeie avea de vînzare patruzeci de ouă... Şi cum ţipă... Parcă nu poate să vorbească ca oamenii! ORTANSA: Aşa-s oamenii bătrîni, mai nervoşi. COCA: Tata-mare cum nu e nervos? Bine, se supără şi dînsul citeodată, dar nu ţipă aşa. (Pa,uză.) Cum l-a bătut azi pe Grigore! ORTANSA: Taica avea dreptate. De ce a înşăuat rău calul? COCA: Dar să-l bată aşa de i-a curs singele! Şi pe Puiu l-a bătut, săracul! ORTANSA: L-a bătut pe Puiu? COCA: Tu nu ştii, că erai în grădină. L-a bătut în mijlocul curţii cu biciul. L-a făcut numai răni. Zău aşa, să-şi puie el mintea cu un cal! Săracul Puiu ! Se strînsese lumea la poartă, era şi tata-mare. ORTANSA: Era şi tata-mare? COCA: Da, şi tata-mare şi Mişu. li spuneau să lase calul în pace, şi el nici nu voia să audă. ORTANSA: Doamne, Doamne! COCA: Tare e rău, maică! ORTANSA: Mai încet, că te aude! COCA: Ce să audă? Cînd doarme poţi să dai şi cu tunul lingă el, şi tot n-aude. De ce nu se duce la dînsul în odaie şi stă aici pe capul nostru? ORTANSA: Face cum ii place. E în casă la dînsul. COCA: Ai văzut? A cumpărat portocale. ORTANSA: ...? COCA: Azi. A cumpărat şase şi mi le-a arătat, dar n-a vrut să-mi dea nici una. Cît m-am rugat dedînsul! Le-a închis în lada de fier. (Apoi.) Şi pe tine cum te chinuieşte! ORTANSA: Aşa a fost să fie! COCA: Lasă, că ştiu eu ce o să-i fac! ORTANSA: Ce o să-i faci? COCA: O să mă duc să-i spun tatii-mari ce-ţi face ţie! ORTANSA (cu spaima): Să nu faci asta! COCA: Ba o să fac! 394 ORTANSA: Să nu faci asta, Cocuţă! Destul sini eu de supărată, nu mă mai supăra şi tu. Să nu-mi faci asta. îmi faci mie rău, nu lui. COCA: Dacă se poartă aşa de rău cu tine! ««RTANsA: O să se mai schimbe! COCA: Nu se mai schimbă niciodată! ORTANSA: 0 să se mai schimbe... (Apoi.) Parcă este cineva la uşe. COCA: Şi mie mi s-apărut. (Ascultă amîndoi; bate cineva încet.) (1 U.TANSA: Cine-i acolo? GRIGORE: Eu, duduie! COCA: Gine-i, măică? oRTANSA: Nu-ţi fie frică. E Grigore. Intră, Grigore. (Totuşi, Grigore nu intră.) GRIGORE: Cocuţă... oRTANSA: Dar ce-i, Grigore? grigorE: Cocuţă, vino puţin încoace. ortansA: Du-t-e şi vezi ce vrea. goi:a (deschide uşea): Ce-i, Grigore? GRIGORE: Doarme domnul căpitan? goca: Doarme. Nu-1 auzi cum sforăie? ortansA: Coca! ' oca (rău): Dar lasă-mă în pace, măică, nici n-am voie să vorbesc? (între timp, Grigore a intrat.) SCENA -2 ORTANSA, COCA, GRIGORE un,ORC; Duduie, tare mi-e frică să nu moară calul. Tremură ca varga şi nici nu se poate scula de jos. "li i \ns\: Ne-o păzi Dumnezeu. Ce ar zice Jean? El, care ţine atîta la cal! Va să zică, e aşa de rău? orighre: Geme într-una! N-a vrut să mănînce nimic, "iiiansa; Poate ţi se pare ţie! "IO'iurk. Ce să mi se pară?! Parcă n-am mai fost eu la « ni. Sînt deprins cu ei. i \nnA: Rine, o să-i spun lui Jean... Dar ce ţii mîna la ■«Iuit.c, Grigore? 1 "G11 o11k. |\-o ţiu, duduie... 395 ORTANSA: Ge s-a mai întîmplat? GRIGORE: M-am lovit, duduie! COCA: Nu-1 crede. I-a dat taica cu sabia peste mină. ORTANSA: Mai încet, că trezeşti pe tată-tu. (Lui Grigore.) Vai, ce ţi-ai iacul? De ce nu pui ceva? (Stinjenită.j Măcar nişte apă curată. GRIGORE: Da-mi trece el, duduie, că doar nu sint aşa de gingaş. (Apropiindu-se ezitînd de masă.) Cocuţa citeşte? COCA: Nu. Fac socoteli. Le ştiu pe toate. GRIGORE: Dacă ţi le arată duduia! COCA: Nu, zău, le-am făcut singur! Nu-i aşa, măicuţă, că le-am făcut singur? ORTANSA: Doamne, de n-ar muri calul! COCA: Tu n-ai făcut încă nici una? GRIGORE: Am avut treabă, dar mă duc să le fac imediat. COCA: Să vezi că mîine eu o să ştiu mai bine! ORTANSA: Dar azi Grigore a ştiut mai bine. COCA: Numai la socoteli. Şi pe dînsul îl ascultai mai uşor decît pe mine. ORTANSA: Minţi. Tot aşa vă ascultam pe amîndoi. GRIGORE (vesel): Auzi, că tot aşa mă ascultă şi pe mine, că şi eu... şi eu... (Jean tuşeşte. Grigore se îngălbeneşte şi iese imediat fără să mai spună un cuvint.) COCA: Iată că se scoală acum! (Coca, la masă, scrie pe placă. Ortansa îşi reia lucrul la lampă. Pauză.) SCENA 3 JEAN, ORTANSA, COCA, uneori GRIGORE 3'EAN: Ai făcut paturile? -ORTANSA: Le-am făcut! JEAN: Sună ! (Pauză. Ortansa sună. Intră Grigore.) Trage-mi cizmele!... Ge faci? Trage bine cu amindouă mîinile. Aştepţi să ţi le potrivesc eu? ORTANSA: îl dor mîinile, că l-ai lovit cu sabia. JEAN: Nu te amesteca unde nu-ţi fierbe oala! (Lui Grigore.) Ge, te-ai plîns duduii, dobitocule? ORTANSA: Nu mi-a spus el. Coca mi-a spus. 396 JEAN: Cocăi o să-i rup urechile. Lasă să se înveţe, că de aceea e militar. Uite, mă,că ţi-a dat sîngele. Du-te de te spală. Şi vezi să fie curate cizmele, nu ca azi. Haide, ce aştepţi? Şterge-o! (Grigore iese.) Al dracului general, să se uite la cizmele oamenilor. Altceva mai inteligent nu găseşte de făcut! olt TA A SA: Bine că nu s-a uitat 1a tunică! .1 HAN: Prostie ! Auzi, să se uite la tunică ! Parcă un general n-are altceva de făcut decît să se uite la tunică! Tunică! Dacă n-o cureţi, cine-i de vină? oUTANSA: Ştii doar că o curăţ în fiecare zi! Dacă îţi verşi toată mînearea pe ea! •IRAN: Ţi se pare ţie! îţi arde de ceartă. Azi toată ziua ai fost pe dos. De altfel, cînd nu eşti pe dos? Sameni lui tată-tu. Familie sucită. Unde-s papucii? oltTANSA: Sub pat în odaia cealaltă. Du-te, Cocă, de-i adă! ■IRAN: Nu-i nevoie. îi aduc eu. N-am nevoie de voi. (Se scoală greoi. Iese. Se aude cîntind, apoi trîntind ceva. O înjurătură.) i:oi;A: I-auzi-1, mamă! ort ANSA: N-ai dreptul să-l judeci tu! (Ca şi cum a spus prea mult.) Aşa sînt unii oameni, mai nervoşi. Crezi că milităriae lucru uşor? (Apoi.) Cocuţă, ştii ce? Roagă-1 tu să aducă un veterinar. coca: Uf! (Jean se întoarce în papuci şi setrînteşte iar pe pat.) 1 iRTANSA: Iar iei lăicerul în picioare! (Se duce şi aşază după el. Apoi se aşază.) coca (vine Ungă dînsiil): Tăică, nu vrei sa-mi cînţi ceva? ■IRAN: De cîntat îmi arde acum?! (Coca dă să plece. Totuşi, îl cheamă.) Hai, vino încoace! (Cîntă.) Leliţo de la munte, Vino, fă, şi fii cuminte, Haide, cit mai eşti frumoasă, Vino să te fae mireasă, Şi-apoi, leleo, ce ţi-oi face Să mă baţi de nu ţi-o place... (Ride.) O dă dracului! Şi-apoi, leleo, ce ţi-oi face, Să mă baţi de nu ţi-o place!... 397 Ha! ha! Ştii tu ce-i asta? ! Ce ştii tu ! Tu eşti un prost! Nu ştii deeît să mâzgăleşti hîrtie. Ştii tu ee-i faci lelitii? Ha? ORTANSA •! Jean! JBAN: Da. Uite câ nu mă iasă mă-ta să-ţi spun! îi e frica mă-tii. Lasă, cînd vei fi mai mare! (Cîntă.) Şi-apoi, leleo, ce ţi-oi face, Să mă baţi de nu ţi-o place... COCA: Taică... JEAN: Hai? COCA: Tăică, te-aş ruga ceva... JEAN: Iar să mă rogi? Să-mi ceri ceva... Te ştiu eu... Aşa te-a învăţat mă-ta, ţigan. Dă-i drumul! COCA: A spus Grigore că-i cam bolnav Puiu. Mata ştii ce mult ţin eu la el. Nu ar fi bine să aduci un doctor? JEAN: Un doctor pentru atîta lucru?! Dar ce, am înnebunit? Doar n-am parale de furat! ORTANSA: Bine, numai să nu moară! JEAN: Las’ să crape. Eu l-am cumpărat! (Pauză.) Tu totdeauna ai cobit a rău. (Pauză, ţipă.) Grigore! Grigore! (Grigore intră.) Ce ai făcut cu calul? ORTANSA: Ştii mai bine ca el, că tu l-ai bătut ca neoamenii. JEAN: Nu primesc lecţii de la nimeni. Aşa i-a trebuit! De ce s-a culcat în gunoi? Să se-nveţe minte! (Iar se scoală.) Ce ai făcut cu calul, te-ntreb? (Răsuflă greu.) ORTANSA: N-are nimic, Jean! Nu te-nfuria! Am spus noi aşa, ca să te speriem şi să nu-1 mai baţi altădată. GRIGORE (sub privirea Ortansei): E bine calul. JEAN: De glume vă arde acum! Mă mir de tine, Ortansă, că eşti femeie în toată firea!! Mi-am uitat tutunul! (Lui Grigore.) Lasă, că mă duc eu să-l iau. Tu eşti în stare să mi-1 furi pe jumătate. ORTANSA: Du-te şi vezi ce-i de făcut. Cheamă un doctor dacă trebuie. Spune-i că-i plătesc eu mîine. Numai să nu ştie Jean, c-ar fi o grozăvie. GRIGORE: Bine, duduie! ORTANSA: Şi fuga, Grigore! Doamne, de nu s-ar întimpla ceva! (Grigore iese; Jean intră.) 398 ilC.VN: Auzi, general!... Să se uite lu cizmele oamenilor. Dobitoc! Ce s-amestecă el unde nu-i treaba lui! La puşcărie, să-l ducă la puşcărie! OK'PANSA: Ce sînt eu de vină? i KAN : Eşti de vină că nu l.e-ai uitat la cizme ! Şi-n loc să-mi dai dreptate, ii ţii parte lui Grigore ! Hrănesc un duşman în casă! Te pui cu slugile contra mea! oii'PAN SA (izbucneşte în plins. Coca plînge cu capul pe placă): Doamne, Doamne! ) i’AN: Ei, acuma plingil Asta mai lipsea! Aşa sînteţi voi, femeile. Nu poate să vorbească cineva cu voi, că şi izbucniţi în plîns! (Pauză, Ortansa plînge.) Iar ţi-a sărit ţandăra! Hai, lasă, Irate, e-am glumit! Tu niciodată nu-nţelegi de glumă! miTANSA: Doamne, Jean, mult rău îmi mai faci tu mie! o:aN: Dacă eşti proastă! Nu-i aşa, Cocuţă, că-i proastă? < >K'PANSA (Cocăi): Tu ce nu te duci la culcare? kocA: Eu vreau să fac socoteli... iKAN: Lasă băiatul să stea. S-a deprins el cu noi. Nu-i doar de ieri, de alaltăieri. Nu te mai speria! Voi toţi sînteţi o familie de speriaţi, de îngîmfaţi. Azi a trecut pe lingă mine soru-ta Elena. N-a vrut să mă salute! < MiTANSA: Nu te-o fi văzut! o . \\: Nu m-aA-ăzut! O îngîmfată ! Aşa acrescut-o tată-tu. Păcat că nu-i pe mîinele mele, să Aradă ea îngîmfare ! "KTANSA: Ai şi merita să nu te salute! Cum te porţi tu cu dinsa!... 'KW Cum o să mă port? Să-mi pun mănuşi? Asta vrei? Să nu vorbesc cu dînsa decît cu mănuşi? Lasă, c-oi prinde-o prin casă pe la mine! "KTANSA: Să nu faci mojicia asta, Jean. Te rog să nu faci şi mojicia asta! "! W S-o învăţ eu cum să se poarte cu oamenii! (Se scoală.) "I: PANSA: Jean! Te rog, Jean! Nu mă face iar să plîng... 11 ■'W Bine, bine, lasă, că nu-i zic nimic. Am să-i spun doar ■să se mai îngraşe. Sînteţi cu toţii numai ciolane. Nu v-a dat acasă să mincaţi. Parcă nu-1 cunosc pe tată-tu ! Un zgîrcit! Fură lumea la bancă ! Şi mai sînt proşti care pun banii la banca lui. Dar lasă, că le-am spus eu ! (Sade. pe pal.) "■•■ANSA: Nu ştii decît să te cerţi cu toţii... 399 JEAN: Şi fratc-tău, cum dracu-1 cheamă... Mişu... un ofticos ! ORTANSA: Ţi se pare ţie, n-are nimic. JEAN: Eşti tu chioară ! Nu vezi eă de-abia se ţine? O să cadă odată pe stradă. Ascuită-niă ee-ţi spun i Ofticoşi (Pauză.) Altfel, băiat bun. Şi tu eşti bună, Ortanso! Foarte bună... fată... Ofticos! Auzi, general! O să te umple şi pe tine! Să băgaţi de seamă să nu tuşească asupra voastră. Auzi, Cocă? Să bagi de seamă să nu tuşească asupra ta! ORTANSA: Dar nu tuşeşte niciodată! JEAN: Tuşeşte, îţi spun eu că tuşeşte. Mă pricep eu mai bine. Auzi, Cocă, să nu te mai văd cu ei. ORTANSA: N-are nimic. JEAN: Băiat bun! Foarte bun băiat! îl însurăm cu Ruxan-dra. Noi facem cununia. Cheltuim parale! Să-ţi faci rochie nouă. Eu plătesc. (Pauză.) Nu spui nimic? hă? Nu te bucuri deloc? Cînd e de plîns eşti gata pentru fiecare vorbă. Bun băiat! (Pauză, se-nfurie.) Sună! (Ortansa sună.) Ce caută la poartă la mine? El şi cu tată-su, cu pantalonarul, se eăscau în ogradă la mine! Ce,-n ogradă la mine e iarmaroc? Cecăiua în poartă la mine, îţi zic? ORTANSA: Dacă băteai calul ca neoamenii! JEAN- (se scoală): Ce-1 priveşte pe dînsul? Era calul lui? Cavagabonzii! Toată ziua e pe drumuri şi se uită prin ogrăzile oamenilor. L-am mai văzut eu şi altădată. Rău băiat! N-o să se aleagă nimic dintr-însul. Ascul-tă-mă ce-ţi spun eu! Sună! ORTANSA: S-o fi culcat* JEAN; Sună, îţi zic! (Ortansa sună. Intră Grigore.) Ce mai face calul? GRIGORE: Mai bine! JEAN: Vezi, să-mi faci cizmele mai bine altădată, că altfel cu mine ai de-a face! ORTANSA: S-a terminat crema. JEAN: Cum s-a terminat? Doar am dat parale! Ce-aţi făcut cu vaxul? ORTANSA: De două luni ţine cutia... Cît vrei să mai ţie? JEAN: Risipă. Eşti cheltuitoare. Aşa te-a învăţat pantalonarul. Aide, na-vă! 400 ORTANSA: 0 cutie costă cinci lei. JEAN: Cinci Ici? Nu ştiţi să vă tîrguiţi! Vă. bateţi joc de banii mei. 0 să trebuiască să mă duc eu singur... Na-vă, calicilor! N-aveţi bani nici de o cutie de vax. (Grigore iese.) Cum i-ai zis? ORTANSA: Cui? .! KAN: Slugii ăştia. ORTANSA: Cine? Grigore? .1EAN: Da, Grigore. Ce nume sucit.! Dracu să-l mai ţie minte! Pungaş 1 ORTANSA: N-a luat niciodată nimic. .1 KAN: Ştiu eu mai bine. Pungaş! Toţi soldaţii sînt pungaşi! (Pauză.) Auzi, să-mi facă observaţie în faţa companiei! Şi să nu-i poţi răspunde o'vorbă! (Apoi.) Cum se uitau în curte! Cine dracu m-apus să stau lingă dînşii? N-am dreptul să vorbesc mai tare, că-i şi vezi la poartă! I-am spus lui Grigore să-i alunge de acolo, şi nici nu s-a urnit, dobitocul! (Sade. Pauză.) Trage aici! ohtANSA: S-a stricat uşa şi nu se poate închide.Trebuie chemat un tîmplar. •H'IAN: Cheltuială degeaba. Eu nu pot face? (Se duce şi încearcă la uşe.) 0 nimica toată, numai un ciocan să am. ORTANSA: Grigore s-a trudit un ceas şi n-a putut face nimic. ■ii'iAN: Grigore e un idiot! Sună s-aducă un ciocan! < > KT ANSA: Acum noaptea, Jean? O să trezeşti toată strada... IKVN: Sună, îţi zic! (Ortansa sună, vine Grigore.) Adă un ciocan! (Grigore iese.) oRTANSA: Nu puteai să laşi pînă mîine?! •> KAN: Mîine n-am timp. Acum am timp. Pînă mîine mă trage curentul şi mor. < iRTANSA: Parcă nu te culci acum! (Grigore aduce ciocanul.) i KAN (se suie pe un scaun, bate sus în uşe): Fire-ai a dracului! (Bate. Lui Grigore.) Tu ce stai ca o momîie? Na, ţine! (îi dă manşetele. Bate.) Ce uşă! (înjură. Pocneşte o ultimă dată, apoi zvirle ciocanul In mijlocul odăii.) Ducă-se dracului! Casa ta de zestre. Se putea să ţi-o dea întreagă ! Cad uşile pe jos. Să cheme 401 ■ii un tîmplar, vouă nu vă vine în minte at-îta lucru ! Dar să vie cit oi îi şi eu acasă, vouă vă ia şi pielea de pe voi. Cum trage! ORTANSA: Nu trage aşa de tare! E închisă uşa de afară. JEAN: Nu simţi tu ! Teribil trage! (Se învălcşte în manta*', se aşază pe pat. Tăcere lungă.) ORTANSA: De ce nu te culci, Cocuţo? Miinetrebuie să te scoli dimineaţă! COCA: Nu mă culc niciodată aşa devreme. ORTANSA: Foarte rău! M-a întrebat doamna ce ai de I.i-s ochii roşii. COCA: Spui tu aşa... ORTANSA: O să spui doamnei să-ţi facă observaţie, văd că de mine n-asculţi. COCA: Oh, Doamne! Mult mă chinuieşti şi tu! ORTANSA: Te chinuiesc pentru că eşti destul de slab. Trebuie să dormi bine. Hai, du-te la culcare! COCA: Nu mă duc, măică. Te rog, mai stau! ORTANSA: îţi spun să te duci! COCA (rău): Nu vreau! ORTANSA: De cind ai început să răspunzi aşa obraznic? Adă-mi foarfecile de pe etajera. (I ie aduce.) Nu lua laicerul in picioare! Parcă eşti tată-tu! Aide, aşea-ză-1! COCA:-Măică, iartă-mă, te rog, dar lasă-mă să mai stau. ORTANSA: Eşti slab, drăguţă... COCA: Numai puţin, măică, mă laşi? ORTANSA: Da... bine... COCA: Uite că fac socoteli. (Jean sforăie.) ORTANSA: Jean! Jean! Nu mai dormi aici îmbrăcat. Du-te şi te culcă în pat! JEAN: Nu dorm. ORTANSA: Ai s-adormi. JEAN: Nu dorm. Nu vezi că stau cu ochii deschişi? ORTANSA: De ce nu te culci dincolo? Ţi-am făcut patul. Poţi să dormi liniştit. JEAN: Stricată fată, Elena! Am văzul-o cu Mitică. Numai nu-1 ţinea de gît!... ORTANSA: Nu poate să vorbească o fată cu un băiat, si fu o şi numeşti stricată... 402 ■) K VN: Vorbă şi vorbă. Le-am spus eu ia ofiţeri ce poamă e. Singe stricat! "UTA/NSA: Doamne, Jean ! Ce te amesteci tuîn casa altora? Nu cer să-i lauzi, dar de ce să-i critici? Sînt oameni buni, nu ţi-au făcut nimic. .11; VN : Da... de treabă oameni... şi muncitori... (Apoi.) Dar de ce nu-i dau lui Mişu să mănînce? (Pauză.) Ar fi mai gras! S-ar apuca de ceva... Nu s-ar mai uita prin ograda oamenilor. Cocă, dă-mi un creion şi o hîrtie. (Ortansei.) Să-mi dai contul de pe lapte. oliTANSA: Ce cont? .)!■:A.N: Pe laptele pe care-1 vinzi in fiecare zi... <» kt ANSA: Nu vindem decît două oca pe zi... i i ;.\N : Mulge prost! Să pună apă în lapte... O să-l învăţ eu minte pe beţivul cela!... oUTANSA: Nu bea niciodată... ik.\N: Bea! Dă creionul şi hîrtia. mKTANSA: Doamne, Jean, dar cu banii ceia mîncăm. Tu nu dai niciodată aproape nimic. n'\N: Cum? N-ai bani să-mi dai? Ce te plîngi că flămîn-zeşti la mine... N-am cumpărat pui? N-am cumpărat fasole? N-am cumpărat varză? Ce-ţi mai trebuie? 11 ut ANSA: Dar ce crezi tu, că ţine toată viaţa? n:\N: Tine, cînd nu părăduieşti. (Se scoală.) Eşti o cheltuitoare... (Ţipă.) Unde-s banii? Spune! (Face un pas spre ea.) (.itTANrtA: Jean, vino-ţi în fire! , i ; \n Unde-s banii de pe lapte? Spune, ce ai făcut cu banii? . iitT \ w\: Jean! ii \ m M-aţi furat cu toţii! Banii mei! Banii mei! Hoaţo! Unde-s banii mei? (Deodată Coca începe să ţipe. Ortansa se scoală.) h;\n (sr sperie): Dar ce dracu l-a pălit şi p-ăsta? , ,nT \ NSA: Ce ai, Coca? Pentru numele lui Dumnezeu! (Lui Jean.) Daca nu mai taci! Tu ştii că băiatul e nervos. îl sperii! ii \..i Vezi ce are... Eu mă duc să mă culc... (Iese repede. Coca se potoleşte imediat.) 403 iis S C E N A 4 ORTANSA, COCA, apoi GRIGORE ORTANSA: Ce ai păţit, Coca? Na, bea puţină apă. (îi dă.) COCA: Dacă nu mai pleca ăsta'... ORTANSA: Nu mai face aşa, că mă sperii pe mine. (Bate cineva in geam.) Cine-i acolo? (Se duce la geam.) SERGENTUL; Eu, duduie. Am venit să vedem ce s-a în-tîmplat. ORTANSA: Sergentul! Vezi ce-mi faci? Nu-i nimic, Ioane! SERGENTUL: Nu vă supăraţi, duduie, dar mai pe urmă îmi face mie observaţie. Sărut mina, duduie! ORTANSA: Bună seara... COCA: Dacă e-aşa de rău, maică... ORTANSA: Ţi se pare ţie... Toată lumea e aşa. (Şade 1a, masa din mijloc.) COCA: Totdeauna a fost aşa. ORTANSA: Se mai schimbă el... COCA: Nu se schimbă niciodată. (Pauză.) ORTANSA: Ştii, Cocuţo, că azi am împlinit 11 ani de la căsătorie?! COCA: Azi?! Ce mult! La mulţi ani, maică... (Vine şi o sărută.) Tăica nu ştie? ORTANSA: A uitat... COCA:-De ce nu i-ai adus tu aminte? ORTANSA: Ce să-i mai aduc aminte... COCA: Nimeni nu ştie? Nici mama-mare, nici fetele? ORTANSA: Au uitat cu toţii... (Se reia.) Ce vrei, au atîta treabă! (Grigore intră.) GRIGORE: Duduie... ORTANSA: Ce e, Grigore? Ce eşti aşa de galben? Spune, nu te speria... A murit calul?... GRIGORE: A murit... COCA: Vai, săracu Puiul (Pauză lungă. Coca trece la pat.) ORTANSA: Ce să facem acum?... (Pauză.) Du-te şi te culcă, Grigore, I-oi spune eu mîine... Să-l lăsăm să doarmă acum... GRIGORE: Să mă culc, duduie?! ORTANSA: De! om dormi şi noi cum vom putea! (Grigore iese încet.) Doamne! (Pauză lungă. O bătaie în geam.) 404 SCENA 5 ORT ANS A, COCA, IRINA IRTNA (de afară): Ortanso! ORTANSA: Cine e? IRINA: Ortanso, te-ai culcat? ORTANSA: Nu m-am culcat, vino! COCA: Gine e, maică? ORTANSA: Irina! [RINA (intră): Bonsoir, Ortanso! Ce făceai? ORTANSA: Lucram. IRINA: Am venit puţin pe la voi. Bonsoir, Gocă. Ge mai faci tu? (îl sărută.) De ce n-ai venit azi pe la noi? Jean s-a culcat? ORTANSA: A trecut dincolo... se vede că s-a culeat. IRINA: Vai, ce râu îmi pare! Ai noştri s-au dus cu toţii la iarmaroc! ORTANSA: I-am auzit cînd treceau. IRINA: A venit madame Mincu cu fetele şi cu Artur şi i-au luat. ORTANSA: Dar tu, cum se face c-ai rămas acasă? HUNA: Mă doare gîtul şi n-a vrut să mă ia mama. Mi-a părut aşa de rău! Au plecat şi Mişu, şi Costică... Am rămas singurică în toată casa. ortansA: Dacă te doare gîtul, nu trebuia să ieşi! IRINA: Ei, dar ce, pînă aici nu-i nimica! Mi-era urît singură. Nu puteam să dorm. Ce frumos brodezi tu! Vai, tare e frumos! Să-mi faci şi mie una la fel. ortansA: Dacă vrei, ţi-o dau ţie după ce voi termina-o! IRINA: Ce bună eşti! Totdeauna ai fost tu bună!... Merci!... S-a culcat Jean? ortansA: Da, aşa cred... HUNA: Ce rău îmi pare! Cocuţă, ce nu te duci la culcare? O s-adormi! (Coca în fundul patului în şalul mame-sii.) ORTANSA: Parcă eu nu i-am spus! ooi:(somnoros): N-adorm! ortansA: Nici n-am văzut ce repede adoarme! Cum pune capul pe perne, e gata! ooNA: Aşa-s copiii!... Eu ştiu de ce nu m-au mat... Vreau să-mi cumpere un cadou de ziua mea! ORTANSA: Mai sînt două săptămîni pînă atunci... IRINA: Da, dar cînd vrei să iei ceva mai bun, trebuie să le îngrijeşti din vreme. Sînt curioasă ce-o să-nri ia domnul Artur. Ştiu că el are gust! ORTANSA. Sînt aşa de scumpe lucrurile acum! IRINA: Orişicum, nu poate să-mi ia un fleac! COCA: Şi măica împlineşte 11 ani de la căsătorie! IRINA: Da! Adevărat! Bine zici! Cum am uitat! Să trăieşti, Ortanso! Să-ţi dea Dumnezeu noroc! De altminteri, nu te poţi plînge! E drept că Jean e cam nervos, dar e bun în fond. Ţine foarte mult la tine. Tata s-a indignat cum a bătut calul. Săracul cal... Spuneam eu c-o să moară! ORTANSA: Nu-i adevărat! Cine ţi-a spus c-a murit? IRINA: Grigore mi-a spus! Cum n-a murit? Am fost şi eu în grajd de l-am văzut! ORTANSA: Te rog, Irino, dacă vine Jean, să nu-i spui. IRINA: Dar ce, el nu ştie? ORTANSA: 0 să-i spun mîine! Acum nu vreau să-şi strice somnul! IRINA: Bine, cum vrei. Dar parcă nu tot o să afle? (Misterioasă.) Azi a fost maiorul Ionescu la tata şi i-a spus să-l mai astîmpere pe Jean, că e foarte nervos cu soldaţii... ORTANSA: Şi ce-a zis tata? IRINA: Tata a răspuns că nu se poate amesteca în casa altuia. Şi are şi dreptate... Dacă tu eşti fericită... vrea mama să facă de ziua mea o petrecere!... ORTANSA: Da?! IRINA: Nu spune încă la nimeni... Dar mi-a spus Elena... De altminteri, îmi închipuiam eu... îngrijeşte in toată casa. Şi tata a comandat de la Bucureşti torturi... O să fie ceva extra... Au să invite vreo sută de persoane... Să vii şi tu! ORTANSA: Tu ştii că lui Jean nu-i plac petrecerile! IRINA: Nu, să vii neapărat! Să ştii că mă supăr... Măcar' pe Coca să-l laşi... ORTANSA: Pe dînsul îl las... IRINA: Acum e băiat mare... Nu mai adoarme pe scaune. Nu-i aşa, Cocă? ORTANSA: Lasă-1, c-a adormit! 406 [RINA: Vai ce repede! O să rîd mîine de el... Tu ce zici, Ortanso, de Ar tur? ORTANSA: De, ce să zic? îl cunosc aşa de puţin! [RINA: Foarte bun băiat! Şi maiorul Ionescu spunea că-i ccl mai binecrescut din toată cazai ma. 25 de ani, şi-i locotenent! Şi i-a spus că din zi In zi aşteaptă numirea de căpitan! Ştie de la un camarad de al lui de la minister... Şi cum vorbeşte franţuzeşte! ORT ANSA: Am auzit că joacă cărţi! I RINA: El?! Da’ de unde! Joacă cîteodată, ca să-i facă generalului plăcere! Dar încolo, Doamne fereşte! Trebuie să fie grozav de bogat! Şi-a spart ceasul in faţa mea şi nu s-a supărat deloc! încă a rîs şi a spus că-i pare bine, că se săturase de el! Şi ce ochi splendizi... Şi ce gene lungi! Genele cele mai lungi pe care le-am văzut in viaţa mea! Să vezi fetele Băltencii cum mor de ciudă că-mi face mie curte! în fond, şi Elenii ii e cam ciudă... Să vezi cum se bucura că mă lăsa pe mine azi acasă! Dar ce să-i fac? Dacă n-o place! (Pauză.) Mai ales Clotilda e foarte rea! Nu scapă nici o ocazie să mă vorbească de râu. Vai, ce oribil era îmbrăcată cu rochia cea mauve la balul prefecturii! Pină şi tata a observat. .Şi ştii că tata nu se uită niciodată la mode! S-o fi văzut, Ortanso! Ea verde şi grasă, şi cu o rochie de catifea mauve cu tulle bouffant pe deasupra!... Ştii... extraordinar! Am ris cu Artur tot timpul de ea... Dar nici Roza nu era mai bine. Toată în bleu-ciel. Dar într-un bleu-ciel aşa de criard! Şi se mai comparau cu noi!... Elena avea rochiţa ceea bleu cu ciucuri. Cum e ea blondă, îi şedea foarte bine. Şi eu... eram toată în alb. Mama spunea s-o pun şi eu pe cea bleu, dar ştii, amîndouă la fel, nu făcea! Mie niciodată nu mi-a plăcut să fim amîndouă la fel! Parcă am fi la şcoală. Mama e tot cu moda de pe vremea ei! Mi-a spălat-o Eră şina foarte bine... Nici nu se mai cunoaşte unde a fost pătată. Şi aveam pantofii cei albi care mi-i cumpărase tata de la „Bon-gout“, şi-n cap pusesem nişte flori albe... alea care le avusesem la pălăria «l<‘ la Paris... Eram foarte asortată. Lui Artur ii plăcusem foarte mult... Şi ştii că Artur are gust... 407 ORTANSA: Ce uşor crezi tu că se cunosc oamenii! IRINA: Poate unii! Dar pe Artur îl cunoşti dintr-odată! Are un caracter! Şi manierat! în fond, el trebuia să fie inginer. Dar n-a vrut... Ingineria e puţin cam vulgară... Ofiţer e mai nobil. Şi el nici n-o să stea la infanterie. O să treacă la aviaţie. Trebuie să fie splendid în aeroplan! El cunoaşte perfect aviaţia. S-a suit de atîtea ori! A spus c-o să mă ia si pe mine! O să fie o folie! Numai de n-aş ameţi! (Pauză.) Vezi tu, , şi eu de asta am venit la tine ca să te întreb ce părere ai despre Artur... Tu ştiu că te pricepi, el a spus câ ţine mult la mine şi s-ar omorî dacă l-aş refuza. Eu n-am vrut să-i răspund nimic fără să te întreb şi pe tine!... Nici mamei nu i-am spus! Mama e mai veselă. Ia viaţa mai uşor. Nu poate să judece bine lucrurile astea... ORTANSA: De, Irino, eu ştiu ce să-ţi spun? Nu ştiu cum aş face să fie bine, viaţa e aşa de grea şi aşa de lungă! . E un pas aşa de greu, că trebuie să te gîndeşti mult înainte de a-1 face. IRINA: Şi să-l refuz?! Asta e imposibil! Cum e el încăpăţînat, e în stare de orice... ORTANSA: Nu spun să-l refuzi. Dar zic că trebuie să-l cunoşti bine înainte de a te hotărî la ceva^ IRINA: De cunoscut, îl cunosc perfect. De asta să n-ai nici o grije! Nimeni nu-1 cunoaşte mai bine decît mine. Parcă l-aş fi ştiut de cînd lumea... L-am observat eu bine totdeauna. Şi ştii ce frumos dansează ?! Sjţlendid! Tu ştii pe sublocotenentul Ioachimescu? Ei bine, nici nu se poate compara. Mi-a dat inelul ăsta. (îl arată.) N-am vrut să-l pun în deget, să nu-1 vadă mama şi să mă întrebe de unde îl am! Nu-i mare lucru! C-a spus şi el că-i imposibil să găseşti ceva mai bun în orăşelul ăsta. O să se ducă expres la Bucureşti să-mi cumpere unul! Dar nici ăsta nu-i urît! în orice caz, e cu gust!... Ortanso, te-aş ruga şi eu ceva, dar mă tem să nu te superi. I-am cumpărat un portvizit. (II scoate.) Nu-i extraordinar, dar intenţia face mult. Şi te-aş ruga să-i puimonograma. Tu ştiu că brodezi aşa de frumos! Numai dacă vrei tu şi ai timp!... ORTANSA': Lasă-1 la mine! IRINA: Dar să fie mai repede, dacă se poate. Şi uite (arată), aici să pui un A şi un J. ORTANSA: Parcă Răducan îl cheamă... IRINA: Ştiu, dar vreau să-i pui iniţiala mea. Ştii, o atenţie. Ai tu modele frumoase. Să fie mic, că-i măi delicat, şi ai şi tu mai puţin de lucru. ORTANSA: Bine, ţi-o fac cum vrei tu. IRINA: Tu eşti totdeauna aşa de bună ! Dar şi eu te iubesc atît de mult! Să-l întrebi şi pe Artur, că şi lui i-am spus-o de atîtea ori. Mai mult decît pe mama! (Se scoală.) Te rog, Ortanso, să fie mai repede, şi să nu spui că mi-ai brodat-o tu! ORTANSA: Nu spun! IRINA: Nu că el ar zice ceva, dar e o atentie. ORTANSA: Te duci? IRINA: Eu aş mai sta. Mă simt aşa de bine aici la tine ! Mi-e frică să nu vie mama şi să-mi spună ceva! ORTANSA: E încă devreme! IRINA: Da, nu-i aşa tîrziu, dar am lăsat casa deschisă şi mă tem să nu vie cineva. Şi-ţi mulţumesc de sfatul care mi l-ai dat. Îmi pare aşa de bine că eşti şi tu de părerea mea, şi crezi că Artur e un om de caracter, tu te pricepi aşa de bine la oameni! îmi pare rău că n-am văzut pe Jean. Bonsoir. (Lui Coca.) Bonsoir, micule... că tare-i el mititel şi prost! Auzi, Ortanso, să-l laşi neapărat la ziua mea! Ce rău îmi pare că n-ai să poţi veni! Mai vezi tu... Ne-ar părea la toţi aşa de bine! Şi apoi, Jean în societate e foarte amuzant. E om de lume! Tu l-ai învăţat să nu iasă din casă. S G E N A 6 ORTANSA, IRINA, JEAN, COCA (dormind) (Intră Jean, cu tunica descheiată, fără guler. După somn.) IRINA;.Bonsoir, Jean! Ce, te-ai sculat de dimineaţă?! i Ran : Dacă faceţi scandal aici! Iţi umblă gura ca o moară stricată! 408- IRINA: Ştii că ai un decolte Toarte elegant. O să-ţi cumpăr mărgele! ORTANSA: Lasă-1, că se rnînie... JEAN: Ge să mă mînii? ! Nu poate omul să spună o glumă in casă, că mă minii. Eu am fost vesel de firea mea. Tu m-ai înrăit. Cînd jucăm la nuntă, Irino? Văd că se ţin băieţii scai după tine... IRINA: Exagerezi, Jean!... JEAN: La cazarmă numai de tine se vorbeşte! IRINA: Exagerezi, Jean. Tu întotdeauna ai fost exagerat. JEAN: Nu mai spun că Răducanu nu-mi mai dă pace toată ziua... IRINA: Domnul Răducanu e altceva... JEAN: Ei, ce-i cu Răducanu ! Om ca toţi oamenii, cu gură, cu ochi. Cartofor! IRINA: Vai, Jean! Nu-1 cunoşti! El cartofor! JEAN: Nu-mi place băiatul cela! Om cu două feţe ! Am făcut, eu puţină militărie cu dînsul! Nu-I vezi, îl cunoşti după ochii saşii... IRINA: Dar te înşeli, Jean! Artur are ochi splendizi! JEAN: Na! Că acum era să spun una! Ce-i şi cu voi, fetele! Cum vedeţi un băiat, cum vi se suceşte capul! Parcă eu nu vă ştiu! IRINA; Bine, dar Artur nu-i orişicine! JEAN: Dec! Nu-i orişicine! Om ca toţi oamenii! IRINA: Cum îţi place să enervezi lumea!!! Şi Ortansa a zis că e bine! JEAN: Că Ortansa se pricepe! Dacă s-ar fi priceput, nu m-ar li luat pe mine! Lasă, n-avea grije, Irinuţo, că nemăritată nu rămîi tu! îţi găsesc bărbat! Ştii, colea! Să-ţi placă şi ţie! Iţi fac eu zestre! Tată-tu e un zgîrcit, nu-ţi dă nimic. Eu am să cheltuiesc cu tine! Să nu ai nici o grije. Eu plătesc totul! IRINA: Tu eşti galant întotdeauna! JEAN: Ce, crezi că eu sînt tată-tu! Nu te teme, Irinuţo, că am eu grije de tine!... Tu mi-ai fost întotdeauna dragă, că eşti fată bună, nu ca soru-ta, cu nasul pe sus şi nu salută oamenii cînd ii vede. Pentru dînsa n-aş face nimic, nici întins pe masă! îţi găsesc eu ţie bărbat, şi repede... 410 HUNA: Ai pe cineva in vedere? .IKAN: Treaba mea. Nu-ţi spun nimic! Trei perechi de cizme o să stric la nunta ta! Să se ducă vestea! (Se duce la uşa care era deschisă şi o trinleşle violent ) TJşa asta o să mă omoare! HUNA: Chiar sînt curioasă!... IKAN: Ai să vezi tu, lasă. (Jnu-i căpitanul Bogdan! HUNA; Ştii că dă mama o petrecere de simbătă într-o săptămînă! îmi pare aşa de rău că nu puteţi veni şi voi!... •i KAN : Cum nu putem? Venim, cum să nu venim? Cine ţi-a spus că nu venim? HUNA: Ortansa spunea... •i KAiN: Dacă nu-i place, ea n-are decît să stea acasă. Eu am de gînd să joc! O dată trăieşte omul în viaţă! Hai, Irino, facem un dans acum? Aşa, de încercare... "UTANSA: O să scoli băiatul! HlAN: Lasă-1 să se scoale, să vadă ce-i viaţa! Nu aşa, cu ochii scoşi, cum sînteţi voi. Hai, Irino, o roată! HUNA: Numai un tur, Jean! Ştii că eu sînt cu pantofii cei albi! (Dansează împreună, Jean fredonează. Irina ride cu lacrimi. Din joc.) Haide, Ortanso, de ce nu vrei să joci şi tu? (Jean cîntâ, ţipă, rîde.) (Rizind.) Nu, lasă-mă, nu mai pot! Mă strîng pantofii, lasă-mă, Jean! Hv\N: Dar ce, ai şi obosit? Zi-i înainte! huna (se desface şi cade pe pat): Ah! Era să scol băiatul! Nu, zău, Jean, nu mai pot! Mă strîng îngrozitor pantofii ! 1 ti AN: Hai, frate, încă un tur! hiinA: Crede-mă, Jean, că nu mai pot! Ştii că de la dans nu mă dau în lături. h:\N: Crezi c-am nevoie de tine? Dacă nu vrei, atîta pagubă! Am eu o fată mai bună! (Ia un scaun şi dansează cu el prin odaie.) Ha! ha! ha! Mai zi ceva! Cind vreau eu, nici dracul nu mă-ntrece! HUNA: Lasă, că sîmbătă ai să joci tu bine! n : \ n : Dar ce-a păţit tată-tu să facă petrecere? "una: E ziua mea! u:\N Spune aşa, frate! Poate iţi dau şi eu ceva! huna . O, merci, ce să te mai deranjezi tu! Îmi dau atîţia! 411 JBAN: îţi dau eu ceva! Să spui şi tu că-ţi place! Ce mă pui cu toate fleacurile alea? Ai să mă vezi pe mine ce dau cînd vreau! Toată lumea o să moară de ciudă! IRINA: Tu totdeauna ai avut gust! )BAN: Ceilalţi dau numai nişte fleacuri! Şi cînd? Trebuie să fie ziua cuiva ca să dea ceva! Eu dau întotdeauna! La mine, ori că-i ziua ta, ori că nu-i, treaba aia-i! Ce vrei să-ţi dau din casa asta, Irino? Ia-ţi orice vrei tu... IRINA: Cum să iau eu din casa omului, aşa... JBAN: Eu îţi dau! Doar eu sînt stăpîn în ea. Ia-ţi perna după pat! IRINA: Dar nu pot!... (O ia în mină.), JEAN: S-o iei, că de nu, mă superi... Nu facem noi caz pentru o pernă... Nu sîntem aşa de calici! IRINA: E brodată de Ortansa!... JEAN: Ei, ş-apoi? Ce dacă-i brodată de Ortansa? Eu nu pot să fac ce vreau cu ea? Eu nu-i dau mîncare, ce? Na, Irino, ia şi binoclul. Ia-1, să te duci la teatru! E foarte frumos binoclu. Eu l-am cumpărat Ortansei cadou de logodnă... Ia-1, nouă tot nu ne trebuie. IRINA: Vai, merci! Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc! JBAN: Nici o mulţumire! Aşa am eu plăcere să-ţi dau ţie. Cînd o vedea tată-tu o să crape de ciudă! IRINA: Ce, Jean? Te-ai apucat să faci militărie cu calul? JEAN: Nu v-a plăcut?! Se-nvîrtea mîrţoaga primprejur de parcă nu mai era el! Va să zică, erai şi tu ! Bine-ai făcut! Să ştii şi tu ce-i milităria! în cazarmă, după zidurile celea groase, habar n-aveţi ce se petrece! Anume l-am luat, ca să-l mai dezmorţesc puţin! IRINA: L-ai dezmorţit pînă ce l-ai omorît? JBAN: Cine ti-a spus c-a murit? ORTANSA: Irina! IRINA; L-am văzut eu! Nu te mai supăra, Ortanso! Tu ştii că mie niciodată nu mi-au plăcut misterele! JEAN: Ei, şi dacă a murit? Atîta pagubă! (Mică pauză.) Dădea din picioare şi sforăia de ai fi crezut că cine ştie ce cal de rasă e! Mai marc dragul să-l priveşti! Se st.rînscse o grămadă de gură-ească să-l vadă. Era şi tată-tu, pantalonaru! Şi Mişu... Să-i întrebi de ce n-au venit în ogradă să-l vadă mai de aproape. Se 412 temeau de cal! Familie fricoasă! Lor le seamănă Ortansa! Cum se face c-ai venit la noi? HUNA: S-au dus cu toţii la iarmaroc! •IMAN: Iată! Iarmaroc le trebuie! Parale cheltuite pe degeaba. Mai bine ar cumpăra mîncare mai multă. Mişu ăla o să moară de foame! Numai tu eşti cuminte, Irină, ascultă-mă pe mine... HUNA: Păi ce distracţie să pot eu găsi în iarmaroc? .1 HAN: Trebuie să fie cineva idiot ca să se ducă! Aşa, Iri-nuţo, tu eşti fată cuminte. Lasă, că te am eu în grijă! Ce zici, hai înc-o roată! HUNA: Nu, mă duc, Jean, că e tîrziu. Am lăsat usa descuiată ! .1KAN: Iacă aşa! După ce mi-ai golit casa, acuma ne laşi... i RINA: Vai, trebuie, eu chiar voiam să mă duc mai de mult. Pentru tine am mai stat. Au revoir, Ortanso! Vai, îţi mulţumesc, eşti aşa de bună cu mine! Merci, Jean, îmi pare aşa rău că nu pot sta! ORTANSA: Şi mai vino pe la noi! HUNA: Da, merci, mult, mult. (O sărută.) Şi nu uita de ce te-am rugat. ,11.AN: Vezi să nu-ţi spargi capul, că-i întuneric! Să-ţi dau o luminare? IRINA: Nu, merci, nu-i nevoie, bonsoir. (Iese.) SCENA 1 ORTANSA, JEAN, mai apoi COCA ikan : K fată bună Irina. Şi nu-i îngîmîată ca soru-sa. Mie totdeauna mi-a fost dragă. ortansA: De-ar avea noroc! IRAN: Rasă, n-avea grije. De norocul ei mă-ngrijesc eu... (Lingă pat.) S-a lungit ăsta aici... Şi n-am unde să stau. ortansa: De-acuma mergem la culcare... o'AN: I-; deAnreme. Ce, vrei să te culci o dată cu găinile? ortansa: Dacă A’rei, îl duc dincolo. |R\N: l.asă-1 în pace... Bună fată ! Dar prea se ţine de rapid bărbaţilor!... ORTANSA: ...?! 413 JEAN: Da, da, îţi spun eu! N-ai văzut ce zicea de Artur? Dacă nu bagă de seamă, o s-ajungă rău! Dar parcă are cine să bage de seamă? Auzi, Artur?! Parcă nu sînt atîţia alţii mai bine decît el! La cazarmă, la noi, Artur nu face nici două parale! Păcat! Fată bună i O s-ajungă rău!... (Pauză.) Mă rog, dar cine naiba a învăţat-o să joace? Ţopăie parcă ar fi de la... ORTANSA: Nu mă mai chinui, Jean! Las-o în pace acum. Nu mai pot nici eu, crede-mă! (Lingă Coca.) Hai, Gocuţă, scoală-te. Mergem la culcare. COCA (se trezeşte): Ii devreme, măică... ORTANSA: Ei, devreme! Hai, că ne culcăm cu toţii. JEAN: Are dreptate băiatul! Vrei să-l culci cu găinile? (Ortansa începe a dezbrăca pe Coca.) Ce să-i faci? Cu mă-ta nu te poţi pune!... Cînd îi intră ei ceva în cap, nu i-o poţi scoate cu una, cu două... ORTANSA: Tu, dacă ai dormit, ce-ţi mai pasă? JEAN: Ce am dormit? Unde am dormit? Dacă am stat întins cîteva minute, ai şi scos-o c-am dormit ! Dar, mă rog... cu perna? Ce-i cu perna? Să-mi ia perna sub ochii mei? Să mă fure în faţa mea! ORTANSA: Tu i-ai dat-o! JEAN: Dacă eu i-am dat-o, ea trebuia s-o ia? Şi binoclul! Nu zău, parcă nu-ţi vine a crede! Aşa îndrăzneală n-am mai văzut de cînd sînt! Mă rog, ce să facă cu binoclu? Să se uite pe pereţi? N-are ce mînca, şi binoclu îi trebuie acum? ORTANSA: Ce sînt eu de vină, Jean?! JEAN: Eşti de vină c-ai lăsat-o să-ţi ia lucrurile din casă! Nu trebuia s-o laşi! M-auzi? Nu trebuia s-o laşi! Perna lucrată de tine! 0 să rămînem pe drumuri! Să te duci să i le ceri înapoi. ORTANSA: Cum o să mă duc, Jean? Eşti nebun? JEAN: Nu vreau să ştiu ! Sînt bani munciţi de mine. Să te duci să i le ceri înapoi! ORTANSA (hotărită): Asta n-o s-o fac niciodată! JEAN: U ! Ce glas ! Aşa nu te-am auzit niciodată! Dar ştii că eşti curagioasă? Aşa îmi place şi mie!... Tu eşti fată bună. Numai ceva cam moale!... Auzi, că şi ea se uita în ogradă la mine! Pe ea n-o văzusem, numai pe tată-tu şi pe Mişu. (Se-nfurie.) Mă rog, dar ce e 414 iarmaroc în curte la mine? Să se ducă în tîrgul vitelor dacă vor iarmaroc. Se cască unde nu le fierbe oala... Aşa vreau eu, să-mi bat calul! Ce s-amestecă toţi în afacerile mele? N-am eu dreptul să-mi bat calul cit oi pofti? (Pauză.) Adică... cum? N-am înţeles bine? Mi-a murit calul? Aide, spune-mi, că nu-mi pare rău... Tot cobeai tu odinioară... Mi-a murit calul?... Grigore! <»KT ANSA: Lasă, Jean, să nu dai într-însul, c-o să-ţi pară rău. .it'AN: Acum mă şi-ameninţi! (Ieşit din fire.) Grigore! (Grigore intră.) 0UTA.NSA: Nu, da, Jean! Pentru numele lui Dumnezeu, nu da! Du-te, Grigore! (Grigore aşteaptă loviturile.) îţi poruncesc să te duci! iilAN: Haide afară să ne răfuim, aici se supără cucoana. i iiiTANSA: Jean, lasă-1 în pace, c-o să-ţi pară rău ! (Jean şi Grigore ies. Ortansa rămâne în plînsete. Jean se întoarce mai tlrziu.) oijTAKSA: Jean, ţi-ai trecut măsura! Tu eşti bolnav, nu-ţi dai seama ce faci! Gîndeşte-te, nu mai pot nici eu răbda! M-am sacrificat pentru băiatul ăsta! Am crezut c-o să fim fericiţi... Am avut multă răbdare şi curaj! fartă-mă, Jean, dacă am fost cumva şi eu de vină. Eu am vrut să fac cum nu se poate mai bine. Aş vrea să mai rămîn, dar nu mai pot! Mi-e teamă de viaţa mea, ca nu cumva copilul ăsta să rămînă singur!... n;\\ (scos din fire): După ce m-ai furat, vrei să te duci? După ce te-am ţinut de pomană 11 ani, vrei să mă laşi? Dar bine, n-ai decît! Ce, te-am ţinut eu cu de-a sila? Crezi că nu pot trăi fără tine? (Rîde.) Dacă era după mine, puteai să te duci chiar şi din prima zi! .iiitansA: Haidem, Cocă! ir.AiM : Ei, încet, te rog, Coca rămîne cu mine! Tu poţi să te spînzuri dacă vrei! (îl ia pe Coca de mină şi îl Urăşte spre camera de culcare.) i i k ;a ((ipâ): Vreau să merg cu măica, lasă-mă-n pace ! Vreau să merg cu măica! 11 v \i (teribil): Să taci cînd îţi zic! (Coca se opreşte de frică.) lionsoir! (Ies. De dincolo se aude.) Culcă-te! Şi să nu ţi mai aud gura! (Pauză. Se aud paşi greoi prin 415 camera de alături, apoi cum se trinteşte pe pat. Ortansa plînge cu hohote. Mai tîrziu, Jean, care se scoală şi deschide uşa.) JEAN: Ce ai, frate? Atîta plînset pentru un cal? Hai, vino şi te culcă, că-i fi şi tu obosită!... Şi stinge iampal Gazul e scump acum! (Iese, se culcă din nou, apoi nu se mai aude altceva decit pllnsetul sugrumat al Cocăi.) ORTANSA (plînge mereu; se duce şi stinge lampa, îşi ia şalul, şi-l pune pe cap şi se-ndreaptă încet spre ieşire. Afară, deodată, vorbă multă, veselie. E familia care se întoarce de la iarmaroc. Ortansa se opreşte cu mina pe clanţă şi ascultă. Trec cu toţi prin faţa ferestrei. Lise văd umbrele \ maidesluşit.) O VOCE: Atîta rău că nu i-ai spus! ALTA: Nu i-am spus, mamă, zău! PRIMA VOCE: Avem de gînd s-o facem mare de tot! Au stins... dorm şi pernele sub dînşii... ALTĂ VOCE: Apoi Ortansa doarme şi ziua pe picioare! (Se depărtează.) PRIMA VOCE: O s-aducem muzică de la Bucureşti! Dacă n-om petrece nici acuma... (Nu se mai desluşeşte bine. Ortansa lasă şalul şi, încet-încet, se îndreaptă spre camera de culcare.) Corti na ACTUL II SCENA 1 MIŞU, GRIGORE, apoi DOCTORUL SCHWARTZ (O cameră de intrare între salon şi iatac. Grigore, în picioare lingă uşă. Intră Mişu.) MIŞU; Mama a intrat în salon? GRIGORE: Cucoana n-a venit încă! MIŞU; Cum n-a venit? Mi-a spus de acasă că a plecat! GRIGORE: De! MIŞU: Extraordinar! (Pauză.) N-a ieşit nimeni pînăacum? GRIGORE: Nu! (S tăpînindu-şi plînsul.) Cuconaşule, îi e aşa de rău duduii? MIŞU: De! Sa vedem ce or spune doctorii! GRIGORE: Dar dumneavoastră credeţi că-i e rău? MIŞU: Ştiu şi eu? GRIGORE: Cînd am intrat în odaie şi am văzut pe duduia albă ca varul şi întinsă la pămînt, am crezut că e moartă. Se speriase şi domnul căpitan. N-a zis o vorbă. Nu-i aşa că nu-i nimica? MIŞU: Dar unde-i Jean? GRIGORE: A plecat! Dumnealui totdeauna aşa face cînd se simte vinovat... pleacă. Dacă se-ntîmpla ceva duduii, eu îl omoram. MIŞU: Ei, lasă... grigORE: Zău, conaşule, că-1 omoram... Putea să mă ducă mai pe urmă pentru toată viaţa la ocnă. 417 Opere, voi. II MIŞU: De ne spuneai din vreme, n-ajungeau lucrurile aici. GUJGORE: Dacă duduia îmi poruncea să nu vă spun! Şi rj” toi am spus cucoanei. Dar ea a zis că ştie şi in-a certat tot pe rame că umblu cu minciuni. MIŞU: Trebuia să-i spui tatii! GRIGORE: Am făcut-o şi p-asta, dar a spus că nu se amestecă in casele altora! MIŞU: Trebuia să-mi spui mie! GRIGORE: Nu vă supăraţi, credeam că totuna-i.,. MIŞU: Cum totuna? De aceea a ajuns în halul ăsta! GRIGORE: Ş-apoi, credeam că vă-nchipuiţi cînd vede aţi pe duduia singură şi supărată şi nu scotea niciodată o vorbă, de bine nu-i era! Ş-apoi toată lumea ştia cum e domnul căpitan. MIŞU: Iată, eu nu ştiam! GRIGORE: Aduceţi-vă aminte cum a bătut calul acum un an de l-a omorît, dumneavoastră eraţi de faţă, şi n-aţi zis nimic! (Pauză.) MIŞU: Du-te vezi de s-a întors mama acasă. Dar fuga. GRIGORE: Bine, mă duc. (Iese; un doctor întredeschide usa.) DOCTORUL SCHWAKTZ: Un lighean vă rog! MIŞU: Imediat! (Iese şi-l aduce, ăînâu-i-l doctorului.) Cum e, domnule doctor? DOCTORUL SCHWARTZ: Să vedem. (Iese.) GRIGORE (intră în fugă): Ce a zis domnul doctor? MIŞU: Nu ştie nici el nimic. Ai fost? GRIGORE: Da. N-a venit încă. MIŞU: Poate o îi înăuntru! GRIGORE: N-a intrat, conaşule, e-am stat eu toată vremea aici! (Şi iarăşi pauză. Grigore. lingă uşă. Mişu se plimbă prin odaie. De dincolo se aud coci. Vine Mihai.) S C E N A 2 MIŞU, MIHAI, GRIGORE şi uneori DOCTORUL SCHWARTZ MIHAI: Bună ziua! MIŞU (nu răspunde). MIHAI: Jean e acasă? MIŞU: A plecat! MIHAI; Ei, ce crezi, Mişuie? Trebuie să. se despartă? 4î8 MIŞU: Desigur că trebuie! Mai stai încă la îndoială? MI HAI: Să vedem ce o spune şi Ortansa! MIŞU: Oricc-ar zice. Nu vezi în ce hai este? MI FI AI: De n-o vrea dînsa, ce putem să-i facem noi? MIŞU: Tu îi eşti tată şi trebuie s-o faci să vrea. Să te Îngrijeşti de dînsa măcar acum! MIIIAI: Ai aerul să spui că nu m-am îngrijit? MIŞU: Dacă te îngrijeai, n-ajungeau lucrurile aici. MIHAI: Voi cum n-aţi făcut nimic?! MIŞU: Tu ştiai mai bine ca noi toţi! Şi Grigore ţi-a spus! MIHAI: Ortansa nu mi-a spus niciodată nimic. Nu puteam să mă amestec în casa altuia! MIŞU: Numeşti casa altuia casa fetei tale? MIHAI: Ţie ţi-e uşor să vorbeşti. Să te văd ce ai face în locul meu! MIŞU: N-avea grijă, că mi-aş cunoaşte datoria. MIHAI: O căsnicie nu se strică aşa uşor după 9 ani de zile! MIŞU: Trebuia s-o strici de la început. MIHAI: Dacă Ortansa nu mi-a spus nimic! MIŞU: Iarăşi vorba asta! MIHAI: Sigur c-aşa! Tu ştii foarte bine că totdeauna aş fi primit-o în casă la mine. MIŞU: Atîta mai trebuia! MIHAI: Dacă ai avea copii, n-ai spune aşa! MIŞU: Atunci să continue să stea în casa asta pînă ce o muri. N-avea grijă, că nu mai are mult! MIMAI: N-am spus asta» M TŞU: Dar ce ai spus? MIHAI: Am spus că trebuie gindit bine înainte de a face un pas aşa de mare. MIŞU: Ai avut de gindit 9 ani. MIHAI: Şi apoi nu-ţi permit să-mi vorbeşti pe tonul ăsta! MIŞU: Sînt momente prea grele ca să ne mai gîndirn la maniere ! Ml II AI: Respectul faţă de tatăl tău nu trebuie să-l uiţi niciodată. MIŞU: Tu mă forţezi. (Apoi.) Nu te supăra, tată, dar trebuie să reparăm lucrurile cît mai e timp. MllIU: Ştiu eu singur ce trebuie să fac. MIŞU: Să nu fie prea tîrziu! 419 MI HAI: Exagerări de aie laie. Penlru un fleac faci o gură ! Totdeauna a fost anemică. MIŞU: Bine, vom vedea ce zic doctorii... MI HAI: Vom vedea. (Pauză.) Î1IST-' "V1! of-’T lYIfiTTtfli* ^ ^ > ''' ................ MI HAI: Vine îndată. Are treabă pînă în oraş! MIŞU: Tocmai azi şi-a găsit treabă! MI HAI: Dar ce-i azi? (Se reia.) O să vie îndată. Eu măi duc. M-aşteaptă oamenii cu plata. Să vii repede să-mi spui ce au zis doctorii. MIŞU: Tată, te rog nu te duce! Oamenii pot să mai aştepte. Să vorbeşti cu Ortansa, să vedem ce e de făcut! MI HAI: Lasă, că vorbeşte Maria. MIŞU: Nu aşa. Tu trebuie să-i vorbeşti. Altceva e mama şi altceva eşti tu. MIHAIBine, ce să-i spun? Să iacă cum vrea dînsa. MIŞU: Da, dar dinsa e bolnavă, nu-şi dă seama ce trebuie să facă. Tu trebuie să hotărăşti pentru ea. (Ortansa vine condusă de doctorul Schwartz.) DOCTORUL SCHWARTZ: Bună ziua, cucoane Mihai. (Lui Grigore, atuncea intrat.) Trimite Ia farmacie reţeta asta. (J-o dă.) S-o ducem în odaie la ea, s-o culcăm puţin. A avut o criză de nervi. MIŞU: Cum e? DOCTORUL SCHWARTZ: Nu se ştie încă nimic. (Mişu şi doctorul Schwartz duc pe Ortansa in iatac, apoi revin.) DOCTORUL SCHWARTZ: Aşa, să n-o tulburaţi, li trebuie puţină linişte. MIŞU: Nu-i chiar aşa de rău, doctore? DOCTORUL SCHWARTZ: Vă spun îndată; să ne mai sfătuim. (Reintră în salon.) MIHAI (ieşind): Mă întorc îndată. MIŞU: Fă cum vrei. (Pauză lungă. Intră Maria.) SCENA 0 MARIA, MIŞU, apoi DOCTORII MARIA: îngrozitor, Mişuie, îngrozitor! Cine să-şi închipuie? îngrozitor! Ştii, nici nu-mi vine a crede. Mi se pare că se-nvîrteşte casa cu mine. 420 MIŞU: Do ce ai înlîrziat, mamă? MARIA: Am fost de am cumpărat ceva Coc-ăi. Numai aşa l-am liniştit. Vrea numaidecât, să vie încoace. Do, are şi dreptate, bietul băiat. Îngrozitor, Mişule! (Plînge.) Cînd credeam eă-s fericită! îmi măritasem fetele. Tocmai ea, care-i aşa de bună! Cum se îndură Dumnezeu? MIŞU: De, mamă, asta mă-ntreb şi eu! MARIA: Unde-i acum? MIŞU: Se odihneşte puţin în odaia cealaltă. A avut iar o criză de nervi. MARIA: Au fost doctorii? MIŞU: Sînt şi acum în salon. Nu ştiu nici ei ce să spună. MARIA: Sărăcuţa! Teribil! Nouă ani de zile să se chinuiască aşa, şi noi să nu ştim nimic ! Şi vecinii doară... MIŞU: Numai că n-am vrut noi să ştim... MARIA: Eu zic să-i despărţim, Mişulel MIŞU: Sigur, să-i despărţim! Mai încape vreo îndoială? MARIA: îngrozitor! Parcă tot nu-mi rine să cred! Mişu!.., Mihai a fost pe aici? MIŞU: A fost. A plecat. Are treabă. E ziua plăţii. MARIA: Nu trebuie s-o iei în nume de rău. El nu se pricepe la lucruri de-astea. Tu ştii ce inimă bună are! MIŞU: Am cam început să mă îndoiesc de inima lui! MARIA: Chiar acum am primit o scrisoare de la Irina şi de la Artur. Tocmai trimit sărutări Ortansei şi lui Jean. Ce-or să zică ei cînd or afla? MIŞU: N-avea grijă, că n-au să fie prea surprinşi! Ştiu eu eîte parale face Irina! m VRIA: Supărarea ta te face să spui prostii! mişu: Ştiu eu ce spun! MARIA: Cum vorbeşti! Ce zici, Mişule, să mă duc la Or-tansa? mişu: Las-o să se mai liniştească! m\iu A: îngrozitor! E fata mea! (Plînge.) Nu mai pot. Eu nu mai pot! Mişti; Lasă, mamă, poate n-o fi chiar aşa de grav cum se crede! mari A: Eu nu mai trăiesc, Mişule, dacă moare Ort ansa 1 Eu nu mai trăiesc! Eu sînt de vină, numai eu sînt do vină! Trebuia să bag de seamă. N-am ştiut cum 42Î să fac mai bine pentru Irina şi Elena, şi nu m-am mai gîndit la Ortansa. Numai eu sînt de vină. MIŞU: Cu toţii sîntem de vină. MARJA: An, omui aceia! Dar, Doamne, zău ea nu părea aşa de rău. Avea crize de nervi, dar să fie aşa de ticălos? Canalia, ştia să se ascundă! MIŞU: Nici noi nu prea eram buni observatori... MARIA: Oamenii ăştia ar trebui duşi la ocnă. Tu ai făcut dreptul, tu trebuie să ştii. Nu-i putem face nimic? Să ne răzbunăm cumva? MIŞU: Să-i divorţăm, altceva nu putem face! MARIA: Proastă lege aţi mai făcut, Mişule! Auzi, să-mi omoare fata şi să-l lăsăm în pace. Dar lasă, că cu mine are de-a face! Ştiu eu ce să-i fac, de să mă ţină minte toată viaţa! Pun eu pe tată-tău să-i facă puţină lecţie! MIŞU: Pe tata! Ţi-ai şi găsit omul! MARIA: Sigur că pe Mihai! Tu totdeauna ţi-ai bătut joc de tată-tu. Cînd vrea el, e foarte energic. Un om energic e numai cînd trebuie. Te rog să nu-mi mai rîzi în nas. Eşti obraznic! MIŞU: Taci, mamă, că vin. (Vin trei doctori, Maria aleargă la primul.) MARIA: Ei, domnule doctor! PRIMUL DOCTOR: Atît colegii mei, cît şi eu credem că doamna căpitan are nevoie de o linişte completă, de vorbă bună, de aer, de mîncare. Mai ales să nu fie contrazisă. Asta e tot ce o poate scăpa. MARIA: Ce are? PRIMUL DOCTOR: Din fericire, e foarte sănătoasă. Sistemul nervos însă e extrem de slăbit. Am scris o reţetă, dar mai întîi de toate are nevoie de linişte. Noi mai venim înainte de a pleca... în orice caz, să ne scriţi zilnic de mersul boalei. MARIA: Plecaţi în astă-seară? PRIMUL DOCTOR: Da! Noi sîntem inutili aici. In orice caz, colegul nostru, domnul doctor Sdrwartz, va îngriji de toate cele ce trebuie. Bună ziua, doamnă! (Doc torii ies, doctorul Schwarlz se reîntoarce.) MARIA: Doctore! Fetiţa mea! 422 DOCTORUL SCHWARTZ: 0 să se facă bine. Vă spun eu că o să se facă bine. Bine c-a dat Dumnezeu şi v-aţi hotărît acum la consultaţie. Dacă mai trecea, era rău! iwtştt; Vezi, marnă, ce Li-am spus eu! DOCTORUL SCHWARTZ: 0 să se facă bine... Dar... cucoană Mario (ezită) viaţa cu domnul căpitan nu se mai poate... MARIA: Va să zică, nu se mai poate! MIŞU: Desigur că nu se mai poate! MARIA: Fără îndoială, doctore. Dacă nu se mai poate! Asta-i spuneam şi eu lui Mihai... I h iCTORUL SCHWARTZ: Domnul căpitan e extre m de nervos. E incapabil să se stăpînească chiar dacă ar voi... MARIA: Dar daca nu vrea Ortansa? MttfU: Ei, asta-i! Trebuie să vrea! DOCTORUL SCHWARTZ: De, cucoană Mario, numai asta o poate scăpa. Luaţi-o chiar cu de-a sila! De altminteri, e aşa de slabă, că n-o să opună o prea mare rezistenţă. Vedeţi, vorbiţi cu Coca să fie cuminte, să nu o supere niciodată! MARIA: De asta n-avea nici o grijă. Coca e copil ascultător. DOCTORUL SCHWARTZ: Aşa. Mă duc acum după doctori. Sărut mina, coană Mario, bună ziua, Mişule! Mişif: La revedere. MARIA: Ce zici, doctore, pot să mă duc la Ortansa? doctorul SCHWARTZ: Mai lăsaţi-o, vine ea singură cînd s-o simţi mai bine. La revedere. MARIA: Au revoir. Biata Ortansa! midii-. Ce biata? Eu parcă acum îmi vin în fire. Greu... greu... dar ne-a dat măcar speranţa! Vai, cum m-am temut, mamă! ai UilA (contrar celor spuse): Ei, băiatul mamii, nu ţi-am spus eu că exagerezi? midii; Cum exagerez? N-ai văzut-o azi-dimineaţă? Ce albă ora! In viaţa mea n-am văzut-o aşa! m \R(A: Nu te-ai uitat tu bine la dînsa. Aşa e întotdeauna. Oricum, bine că s-a terminat cu bine. midii: Nu-i încă terminat, mamă. Trebuie s-o îngrijim. Ai văzut doctorul ce a spus. Viaţa ei depinde de noi... 423 MARIA: Desigur. Dar se poate? Nu sînt eu mama ei? Cine o iubeşte mai mult decît mine? N-avea grijă! Dacă a intrat în casă ia mine, n-o să mai aibă nici cea mai mică supărare. MIŞU: Aşa, mamă, aşa... MARIA: Lasă, Misiile, o facem noi bine pe Ort ansa noastră.. (Intră Mihai.) SCENA 4 MIHAI, MARIA, -MIŞU MARIA: Ştii, Mihai, tot trebuie să se despartă. MIHAI: Bine, dacă trebuie! Jean s-a întors? MARIA: Ce să se întoarcă! Nu se întoarce el aşa de cumul5 Ştie ce-I aşteaptă. MIHAI: Dar ee au zis doctorii? MARIA: Că e bine, dar are nevoie de linişte. MIŞU: Doctorii au spus că are sistemul nervos zdruncinat şi că n-o poate scăpa decît o linişte completă. MIHAI: Lasă să vorbească mamâ-ta! MARIA: Nu exagerezi, Mişule? N-ai văzut că doctorii) Schwartz o scapă cu siguranţă? MIHAI: Bine, atunci nu-i nimica grav. Vezi, ţi-am spus, Mişule, să nu te grăbeşti! MIŞU: Dar doctorul de la Bucureşti a spus că-i aşa de grav, că trebuie să-i trimitem în fiecare zi mersul bolii. MIHAI: Dacă ar fi aşa de grav, n-ar pleca! MARIA: Şi-apoi, nici doctorul Schwartz nu-i un doctor prost! MIŞU: Doctorul Schwartz însuşi a spus că Ortansa trebuie să se despartă numaidecît. MARIA: Bine, Mişule, dar nu spune nimeni să nu se despartă... MIŞU: Aşa aveţi aerul! MIHAI: A spus doctorul Sch-wartz asta? MARIA: Da, are dreptate Mişu. A spus! MIHAI: Bine, după mine, dacă vor, n-au decît... MARIA: Vezi, Mişule, ţi-am spus eu că tatăl tău nu e contra. MIŞU: Ortansa nu-şi dă seama. Tu trebuie s-o hotărăşti! MARIA: Are dreptate Mişu. Tu trebuie s-o hotărăşti! 424 MIMAI: Dar dacă nu Arca? ml."i1: Trebuie să ATea! maimA: Şi doctorul a spus că trebuie luată cu dc-a sila. uniAi: De ce nu-i spui tu? ui,ii: îi spuneţi AToi amîndoi! muma: Da, AÎihai, trebuie să iii şi tu de faţai Orişieum, vine în casă la tine. miiiaI: Ştie doar că e deschisă totdeauna casa mea pentru dinsa. MUMA: Asta trebuie să i-o spui tu singur. Spune, Mihai, nu-i aşa c-o să-i spui şi tu cîteva cuvinte? mimai: Dine, i-oi spune... mi i1: Cit despre Jean... tot tu ai să te răfuieşti cu dînsuî! m\i;IA: Dar mai încape vorbă, Mişule? mimai: Adică cum, să mă răfuiese? m mm V: Să-l îmveţiminte cum să se poarte pe mizerabilul ăla! mimai: la lasă-mă-n pace, dragă! Ce, nu ţi-e bine? muma: Cum? Eşti capabil de o aşa laşitate? uiiiU: Zău, mă-ta a înnebunit! Adică altă treabă n-am decît să mă cert cu oamenii! M-ai mai Arăzut de multe ori certîndu-mă? Eu sînt om paşnic. Nu ştii principiile mele? m um \: Acum nu e vorba de principii. mimai: Acum mai mult ca oricînd. La ocazii mari trebuie sîi fii consecvent cu ele. Altminteri, nu-i decît vorbă goală. ai DMA: în fond, tatăl tău are dreptate. (Mişu rîde sarcastic.) Mişu zice că ţi-e frică! mimai Mişu e un măgar şi o să-i rup urechile cît e de mare. am M Ţipi la mine, ştii că n-o să-ţi fac niciodată nimic... mimai (lipă): Ai spus ceva? muma: IVntru Dumnezeu, nu-nfuria pe tată-tău! mi m Mai încet, tată! Sperii pe Ortansa. Nu-ţi uita prin-i ipiile,! ( Pauză.) m 'IM \ Va să zică, nu-i spui nimic lui Jean... mim u IN ii in-amestec! Eu mă duc, că am treabă. muma Dino, atunci îi spun eu... m i iiii<> la mama... mu ai le priveşte! 425 MAR IA: Ţie nu-ţi cer decît să fii de faţă... MIHAI: Poate să fie şi Mişu! MARIA: Amîndoi. O femeie singură nu se poate expune. MIHAI (lui Mişu): Stai şi tu? MIŞU: Se poate altminteri? Makia: Aşa, Mihai. Vezi, Mişule, că Minai e om de înţeles? (Grigore intră speriat.) GRIGORB: A venit domnul căpitan! MARIA: Mai bine. Tot trebuia odată. Unde te duci, Mihai? (în momentul cînd Mihai vrea să iasă apare Jean in uşă. Grigore iese între timp.) SCENA 5 MIIIAI, MARIA, MIŞU, JEAN, apoi GRIGORE JEAN: Bonjour! Congres de familie. (Ezitînd.) Ce face Or-tansa? (Nu răspunde nimeni. Se duce la Mihai şi-i pune întrebarea direct.) E bine Ortansa? MIHAI: N-are nimic. Numai puţină linişte îi trebuie. MARIA (impetuoasă): Mihai! JEAN (uşurat): Spuneam eu! (Mică pauză, apoi vesel.) Te-ai îngrăşat, tată-socrule! MIHAI: Da, ceva... JEAN: Dar la faţă ai slăbit... MIHAI: Am slăbit... JEAN: De ce nu-ţi tai barba? Am spus să-ţi tai barba. Ai arăta mai tinăr. MIHAI: O să mi-o tai. JEAN: îmi pare bine c-ai mai venit pe la mine. Nu te-am mai văzut demult. Noi amîndoi ne iubim. Nu-i aşa, tată-socrule, că ne iubim? MIHAI: Da... JEAN (izbucneşte în rîsete): Pantalonarule... MARIA: Aşa îţi trebuie dacă vorbeşti cu canalia ceeal MIŞU: Lasă, mamă... MARIA: Cînd bărbaţii sînt nişte laşi, femeile trebuie să le arate datoria. Aşa să ştii, că eşti o canalie 1 JEAN: Cucoană, nu mă înfuria, c-o să-ţi pară rău! MARIA: Nu-mi pasă! MIŞU: Lasă-1, mamă! 426 MARIA: Să ţie minte că i-am spus eu, o femeie, că e un ticălos, un hoţ, un mizerabil, care ar trebui spînzurat! .1EAN: Cucoană, taci din gură ! MARJA • Nu-mi pasă! Fiară sălbatică 1 .1 EAN: Al (Cupumniistrînşispre Maria. Mişu pine în ajutor.) MARIA: Lasă să dea. A mai omorît şi pe Ortansa. Poate să mă omoare şipe mine. .) HAN (se opreşte brusc): Unde-i Ortansa? (Pauză). Tata spunea că Ortansa-i bine! MARIA: Bine, pe dracu... MIŞU: Ortansa e la un deget de moarte... .II'IAN: Ce-mi umbli cu minciuni, tată-socrule? Unde-i Ortansa, te întreb! Ml HAI: Doarme dincolo. .1EAN: Atunci ce ţipaţi aşa, s-o treziţi? Ml HAI: Nu ţipăm! •i EAN: Nu vorbesc de dumneata. De cucoana vorbesc. Putem să ne certăm altă dată. Sînt la dispoziţia matale, mamă-soacră. Nu pot să ştiu în casa asta ce-i cu Ortansa? M111AI: Nervi, anemie. Să-ţi spuie Maria, de unde vrei să ştiu eu?... ii'./VN: Păi ce treabă ai? (Sună, Grigore pine.) Grigore, ce are Ortansa? i iUlOORE: Nu ştiu, domnule căpitan. iliAN: Să spui, că altfel... MişU: Eşti nebun? De unde vrei să ştie el? i EAN: Mă duc s-o întreb pe ea... maria: Lasă să se ducă dacă are curaj. ikAN: Uite la cucoana! V-am spus eu că cucoana nu-i o proastă... MARIA: Mitocan! iran - Să nu ne certăm acum! Altă dată cît pofteşti. Ştii < n nu mă dau îndărăt. Şi ce căutaţi aici? Credeţi că Ortansa are nevoie de voi? Cum n-aţi ştiut-o niciodată, aţi putea s-o lăsaţi şi acum în pace. Ştiţi doar < ă Ortansa nu vă poate suferi... maria.. Te-o suferi pe tine... 11 an : Se vede că mă sufere, de stă la mine... maria: Toate pînă-ntr-o zi. ii 'A in: Mai va pînă la ziua aceea... 42? MARIA: Poate să fie mai aproape decît îţi închipui. JEAN (bănuitor): Aş vrea s-o văd şi pe-asta... MARIA: Mai ai puţină răbdare. JEAN • Ce glumă proastă! Totdeauna ai făcut glume idioat-e 1 MARJA: Aşa! Atunci să ştii că Ort ansa te lasă şi că vine la noi. MIŞU: Mamă, dar de ce-i spui? MARIA: Dacă spune că fac glume idioate! JEAN (după o pauză): Ei, şi-apoi? (Apoi.) Asta s-o crezi dumneata! Cine ţi-a spus? Ortansa? MARIA: Nu mi-a spus-o, dar are să mă asculte. JEAN: O, va să zică nu v-a spus-o Ortansa! Mă miram eu! Voi aţi scornit-o. Să meargă Ortansa la voi? La pan-talonari? Zău, aş vrea s-o văd şi pe asta! MARIA: Şi ce, crezi că nu? JEAN: La voi? Să mă lase pe mine pentru voi? Oameni cu două feţe! MIŞU: Adică să nu vie la noi? N-a stat douăzeci de ani înainte de a se mărita? N-a fost fericită? Vom fi avînd şi noi defectele noastre, nu zic, om fi cu două feţe, cum spui, dar crezi că nu e mai bine decît la tine? I-ai vorbit vreodată frumos? Te-ai înţeles cu dinsa? Numai scandal din toată nimica. JEAN: Ortansa ştie că eu sînt nervos şi că ţip adeseori fără să vreau, dar că am inimă bună. MIŞU: Slabă consolare! JEAN: Maibine aşa cum sînt decît cavoi, făţarnici. Nu poate să se încreadă nimeni în vorba voastră. MIŞU: Poate, dar Ortansa nu ştie. Sîntem ca toată lumea. Nici mai buni, nici mai răi. Ortansa e ca şi noi, din sîngele nostru. Nu-i o străină. JEAN: Ortansa cavoi? Aa! S-o asemănaţi pe Ortansa cu voi? (Pauză.) Ortansa stă cu mine! MARIA: Bine, vom vedea! MIŞU: Lasă-1, mamă, cu omul ăsta nu te poţi înţelege. JEAN: Nu te obrăznici, tinere, că te dau pe uşă afară. Nu te trezeşti doar cu tată-tău! MIŞU: Nici nu mă supăr... JEAN: Păi ! (Violent.) Ortansa rămîne cu mine! MARIA: Ortansa va merge cu noi! JEAN: îţi spun că va rămîne cu mine! 428 MARI A: Poli să ţipi cit ţi-o plăcea, lot cu noi va merge, JEAN: Cu mine, cucoană! MAR IA: Ba CU noi! .1 HAN: Bine. Vom vedea. S-o întrebăm! MIŞU: Acuma doarme... .(HAN: O dormi mai pe urmă. Ortansa, vină încoace! (Iară tntoreîndu-se.) Să nu fugi, tată-socrule! MARIA: Bine, să vedem, care pe care? MTŞTJ: Mai bine era dacă nu te înfuriai aşa. Acum e trezită din somn... MARIA: Dar cum să nu le înfurii eu canalia asta? Iasă, îţi spun eu că e mai bine că s-a întâmplat aşa! (Jean rine cu Ortansa.) SCENA 6 MI HAI, MARIA, MIŞU, JEAN, ORTANSA JEAN: Aşa, Ortanso, vino încoace. Spune acum, cu cine vrei să stai? Cu ei sau cu mine? MARIA: Spune, Ortansa; şi gîndeşte-te bine înainte de a vorbi. 11 :A \ •. Hai, Ortanso, mai iute. Vrei să te duci cu dînşii? Spune orice, eu nu mă supăr. uKtaNSA: Fie-vă milă de mine! Mîşi !: Dar lăsaţi, n-o mai chinuiţi aşa... Sînteii inconştienţi? Iată că aţi facut-o să plîngă! m VRIA: Dacă Jean nu mai tace din gură... Taci, fata mamii, drăguţa mamii, nu mai plînge aşa, că mă doare. Vrei tu să mă doară? HAN (liniştit): Uit-e, Ortansa, eu mă duc. Să nu spuie «•ineva că-ţi fac vreun rău. Tu remîi cu mama şi cu lălăi tău. Sfătuieşte-te cu ei şi fă cum crezi tu că e mai bine. Gîndeşte-te la fericirea ta. Eu suit bărbat şi mă pot descurca singur. Larevedere. Haide, Mişule ! SI a l,uiţi-vă cum veţi crede. u aria : l.asă, că ştim noi ce o să facem... (Jean şi Mişu ies.) 42 9 S C ii N A 7 MIHAI, MARI A, ORTANSA MARIA: Nu mai plînge, Ortanso, că n-a fost nimic. Au plecat. Eşti numai cu nci, n-ai de ce să te temi. ORTANSA: Nu pling... MARIA: Aşa, fetiţa mamii. Aşa. Sărăcuţa, că e bolnavă şi n-a spus mamii ei nimica! Tu ai uitat că eşti fetiţa mamii! Nu-ţi aduci aminte c-ind erai acasă ce fericită erai tu la mama tai Şi cum te iubeşte mama ta! Că tu eşti fetiţa mamii... Iată şi pe tată-tău... A venit la tine să te vadă... MIHAI (merge la dînsa şi-i pune mina pe frunte); Nu ţi-e bine, Ortanso? ORTANSA: Mi-e mai bine... MARIA: I-e mai bine, fetiţa mamii, că ea o să se facă bine do tot... MIHAI: Să te faci bine. Ortanso... Eu am treabă... MARIA: Te duci, Mihai? MIIIAI: Vorbeşte-i tu. (La uşă.) Vin îndată... SCENA 8 MARIA, ORTANSA; târziu, G RIGORII MARIA: Aşa, fetiţa mamii, aşa. Lasă, că am eu grijă de tine. Mititica... ORTANSA: S-a dus tata? MARIA: S-a dus. Tu ştii că el e ocupat. Dar se întoarce îndată. Ţi-e somn? ORTANSA: Nu, dar ţin eu aşa ochii închişi. MARIA: Să trag, dacă vrei, perdelele. ORTANSA: îmi place să fie lumină... MARIA: Nu ţi-e frig? Să te-nvălesc cu ceva. ORTANSA: Nu, lasă-mă. (Pânză.) Coca unde-i? MARIA: La noi, n-avea grijă. Se joacă cu Ionică. ORTANSA: Aş vrea să-l văd. MARIA: O să-l vezi tu îndată, numai să te faci mai bine... ORTANSA (stăruitor): Aş vrea să-l văd acuma... MARIA: Nu, acuma nu se poate. Tu eşti aşa de palidă! Cum e el nervos, să nu se sperie... 430 < ntTANSA (dureros): Săracul! (Apoi.) Nu i-e urît fără mine? MARIA: I-e urît, dar e băiat ascultător. I-am spus să fie cuminte, că numai aşa te faci bine, şi el ascultă! ..liTANSA. Sărăcuţul i Ce o să se facă el de mor eu... MARIA: Cum să mori, drăguţa mamii? Doar noi o să avem grijă de tine. Tu eşti foarte sănătoasă, şi doctorii au spus-o! Numai să ai linişte şi să nu te mai supere nimeni. Să vezi tu ce fericită o sa fii!... • irTANSA: S-a dus, mamă... s-a dus!... MARIA: Nu s-a dus, drăguţa mamii, nu s-a dus. La vîrsta ta, nu-i prea tîrziu... oktANSA: S-a dus... ivi /VRIA: Şi tu să taci atlta vreme şi să nu [ne] spui nimic nouă, părinţilor tăi... Să suferi tu aşa... Ticălosul acela merită ornorît! < > l iTANSA: Lasă-1, mamă!... MARIA: Ce să-l las? După ce roi-a nenorocit fata, să-l las? Ştiam că-i nervos, dar să se poarte aşa? Nici mie, nici luitată-tău nu ne venea să credem! Auzi, Doamne, dar nu făcea impresie omul ăsta să fie aşa de rău ! niiTANSA: Cine l-a pîrît, mamă? MARIA: Asta nu se cheamă pîră. Bine a făcut că mi-a spus. Era mai bine să fi ştiut de la început. Nu te ofileai tu aşa nouă ani lingă ticălosul ăsta. Auzi? niiTANSA: Şi l-am rugat de atîtea ori pe Grigore să tacă... MARIA: Dar ce, parcă numai Grigore ne-a spus? Şi Coca ne-a spus! iiivTANSA: Coca!... MARIA: Sigur c-a spus... Cum să nu spună? Cui să spună dacă nu nouă? Doar Coca iubeşte pe mama lui. Ce, avea s-o lase să se chinuiască? "KTANSA: De ce a spus Coca? i\i \ i; IA: Ortansa dragă, să ne asculţi, că aşa rău nu mai poţi trăi. Nici pentru Coca nu-i bine să ia aşa exemple. Ai nevoie de linişte. Tu trebuie să te întorci la părinţii tăi. Jean, cît o vrea el, nu se poate stăpîni! i'KTANSA: Aşa m-am gîndit şi eu, mamă. MARIA: Aşa, fata mamii, aşa. Numai Dumnezeu ştie ce bucurie îmi faci cînd vorbeşti aşa... N-avea tu grijă, că la noi ai să fii tu fericită. Aşa de fericită! Nimic n-o să-ţi lipsească! 431 ORTANSA: Ştiu, mamă... MARIA: 0 să fii aşa de fericită, Ort ansa! Cum o să mai facem gospodărie amîndouă! ORTANSA: Da, mamă... MARIA: Ştii, acum eu sînt mai hăt rina, nu mai pot aşa ca înainte. Mai ales că s-au dus şi fetele! O să mă ajuţi tu... ca acasă la tine... ORTANSA: Da, mamă... MARIA: Tu doar nu eşti străină. Douăzeci de ani ai stat în casa ceea. Ţi-aduci aminte? ORTANSA: Da... MARIA: Sigur că-ţi aduci aminte. Cum să nu-ţi acluci? Parcă mai ieri ne-ai părăsit. Te întorci tu la odăiţa ta... Ţi-aduci aminte ce draga ti-era odăiţa ta? ORTANSA: Da... MARIA: Şi am să aduc dulapul cel cu oglinzi înapoi. Să-ţi pui lucrurile. Şi canapeaua cea verde, întocmai ca înainte... ORTANSA: Da... MARIA: Şi o să punem o dormeză lingă tine, ştii,'dormeza cea din sufragerie, pentru Coca... ORTANSA: Da, mamă, da... MARIA: Şi să-i punem un covor la perete, să nu-1 tragă curentul. Că el e slăbuţ, să nu răcească... ORTANSA: Tare-i slab Coca. De ce o fi aşa de slab, mamă? Doar mănîncă bine! MARIA: Nu-i aşa de slab. Ţi se pare ţie... ORTANSA: Eu zic să-l arătăm la doctor. MARIA: Să-l arătăm, dacă zici tu... Cum să nu-1 arătăm? Dar n-are nimic. Nu vezi ce faţă sănătoasă are? ORTANSA: Nu, tot mai bine să-l arătăm. MARIA: Şi să vezi pe Mişu ce supărat era din cauza ta. Mai să se certe cu tată-tău. ORTANSA: Să nu se certe. Nu-i bine să se certe cu tata. MARIA: Aşa zic eu, dar de unde să se certe? Ce fericit o să fie cînd o afla că vii la noi! Hotărît, fata roamii, vii la noi... ORTANSA: Da, mamă, viu... MARIA: Chiar acum... ORTANSA: Chiar acum... MARIA: Pînă nu se întoarce Jean. 432 ORTANSA: Nu se întoarce aşa repede. Numai să-mi mai vin puţin în fire. Aş vrea să-mi iau şi lucrurile mele! MARI A: Sigur că ţi le iei. Doar toate lucrurile de aici sint ale laie. Dacă nu erai lu, nimic nu s-alegea de ele. ■ORTANSA: Nu, numai lucrurile care le am de la tine... MARIA: Cum vrei tu. E chiar mai bine să nu iei nimic de la omul ăsta rău. ORTANSA: Numai puţin să mă mai odihnesc. MARIA: Aşa, drăguţa mamii. De altminteri, să vie el eu toată compania de soldaţi, şi tot nu te mai scoate din mîinile mele. ORTANSA: Tare rău a fost, mamă... MARIA: Vezi? Şi tu să nu ne spui nimic? ORTANSA: Parcă tot mă gîndesc, şi tot nu-mi vine a crede. Şi doar am stat nouă ani cu dînsul! MARIA: Auzi! Nouă ani de zile cu tilharul ăsta! ORTANSA: Da, mamă, m-am temut să nu vă stânjenesc ! MARIA: Mă mir cum îţi vine să vorbeşti! Să ne stînjeneşti pe noi! Doar sîntem părinţii tăi! ORTANSA: Mai erau fetele! Oricum, trebuia să vă îngrijiţi de ele. Voi sînteţi oameni săraci. Trebuia să le faceţi zestre... MARIA: N-avem noi mult, dar atîta tot avem. Nu eşti şi tu fata noastră? Ce, crezi că ţinem mai mult la Irina sau la Elena decît la tine? ORTANSA: Ştiu, mamă, dar ele începeau viaţa, eu o terminam. MARIA: Cum vorbeşti! Auzi, la treizeci de ani viaţa terminată ! Unele acum se mărită! Să vezi tu ce fericită ai să fii de acum înainte! Poate îţi găseşti un bărbat bun, care să iubească pe Coca... ORTANSA: S-a dus, mamă, s-a dus... MARIA: Nu spune aşa, Ortanso! Ai să fii fericită. Dacă vorbeşti aşa, mă faci să plîng! oRTANSA: Nu te supăra, mamă, am greşit. MARIA: Aşa, draga mamii, aşa. Ai să fii fericită şi tu şi Coca. Ai să vezi ce fericit o să fie Coca la noi! ■oRTANSA: Lui totdeauna i-a plăcut la voi... MARIA: Să-l vezi acum cum se joacă cu Ionică! Parcă e la noi de totdeauna! 433 ORT AN SA: Tare rău a fost, mamă. Chiar de la început. Mi-a-duc aminte... In seara nunţii, înainte de plecare... Eram aşa de fericită! Îmi părea rău eă vă las dar -nrr- otic „ f' ’' “ ' ‘ ’ • ’ T?>. j....... i to tuv ctuilct cUAl lilLUh od ani casa mea, lucrurile mele! MARIA: Parcă la noi nu eşti acasă la tine!... ORTANSA: Ştiu, dar e altceva. Şi nu-mi găseam galoşii. E drept, trebuia să ştiu ce făcusem eu ei. N-a’ spus nimic, dar s-a uitat aşa la mine... Am priceput eu ce m-aşteaptă... MARIA: Vezi, de atuncea trebuia să-l laşi... ORTANSA: Cum puteam să-l las aşa, pentru o părere. Ce aţi fi zis şi voi? Apoi a început supărarea... gura.,. Vai, dacă n-aş mai fi auzit aşa gură! Parcă tot îmi ţiuie în urechi... MARIA: Drăguţa mamii... ORTANSA: Şi vorbe grele, şi spirite proaste! Speram şi eu sâ avanseze. Să facă ceva! Nimic! Măcar de-âr fi fost bun cu mine! Dar rău, rău! Tot mă întreb cum am putut trăi atîta vreme cu el... MARIA: Mititica!... ORTANSA: Şi vorbă pentru nimica. Că Mişu e slab. ce tata nu-i vorbeşte frumos... Apoi cazarma! Ce groază am de cazarmă! Tot ce se petrece acolo!Bătaie şi certuri! Observaţii! Şi toate eu le chinuiam! MARIA: Fetiţa mea! ORTANSA: Da, mamă, tare am fost nenorocită! Am tăcut atîta şi acuma nu mai pot, parcă aş vrea să ţip s-audă lumea întreagă că am fost nenorocită, ca m-am chinuit, că m-a tratat ca pe-o ordonanţă, ca pe cal. Să ţip, şi ei să nu poată face nimic. Să-l pedepsesc, să-l doară cum m-a durut pe mine. Să-l chinuiesc cum m-a chinuit pe mine, aşa, încet... încet... să-i storc picătură cu picătură sîngele, şi el sa nu poată face nimic. Şi să rid... să rîd... MARIA: Linişteşte-te, Ortansa!... ORTANSA: Am suferit ca o slugă, dar acum nu mai pot. Nu mai pol! Prea m-aţi uitat cu toţii., prea m-aţi lăsat pe mina lui. Prea nu vă îngrijeaţi de mine! Sînt şi eu om! Sînt fala ta! Şi n-ai ştiut nimic! Ştia tot 434 oraşul! Ştiau slugile, numai voi nu voiaţi să ştiţi nimic! V-aţi înţeles să mă ucideţi eu toţii! MARJA: Ortansa, te rog, linişteşte-te, mă sperii... <>UTANSA: Şi ce v-am făcut? N-am făcut niciodată nici un rău ! N-am făcut niciodată rău! N-am făcut decît bine... Şi m-aţi ucis! Nu eram bună de nimic. Nu veneaţi decît să-mi daţi ceva de brodat pentru zestrea fetelor. Parcă voi eraţi mai buni ca dînsul!... M VUIA: Ortanso, te rog, taci!... Nu mai vorbi! Mă sperii... Nu ţi-e bine? Să chem doctorul... Doamne, Doamne... i > ut ANSA (reia): Mi-aduc aminte, odată... A fost mai rău ca de obicei... Ii făcuse generalul observaţie că-1 văzuse cu cizmele nefăcute. Şi le murdărise pe drum, că ordonanţa i le făcea în fiecare zi. A fost rău, înjura, ţipa. Abătut soldatul —- tot Grigore era — apoi abătut calul de l-a omorît! Ce spaimă am avut ! Nu mai ştiam ce să fac. Avea nevoie de cal, şi mă temeam de furia lui cînd o să afle... Seara a venit Irina. Şi a început să facă spirite proaste învăţate la cazarmă. Şi juca şi cînta cîntece de mahala. Şi Irina rîdea! Credeam că înnebunesc! Apoi a făcut pe galantonul. Are veşnic manii de astea cu alţii. Şi i-a dat binoclul şi o pernă brodată de mine. Cînd Va dus Irina i-a părut rău. M-a trimis să i le iau înapoi şi m-a ameninţat. Apoi a aflat de moartea calului. I-a spus-o Irina, cu toate că o rugasem să nu spuie... A fost ceva îngrozitor. Nu mai puteam! Voiam să mă întorc în noaptea ceea la voi. Mi-a smuls copilul şi mi-a spus că pot să mă duc, numai să nu uit să sting lampa. Că era zgircit... înnebunea pentru fiecare ban. (Plinge.) Am stins-o... Şi voiam să plec. Eram sigura c-aş fi căpătat pe Coca. El însuşi ar fi fost bucuros să scape. Apoi, deodată, aud veselie multă afară... Uraţi voi, care vă întorceaţi de la iarmaroc. Şi rî-doaţi... şirîdeaţi... M-am întors. Am intrat în iatac... Şi el dormea... (Ţipind de groază.) Ah! (Pauză lungă.) lartă-mă, mamă, nu mai ştiu ce zic!... i'i\i;i/\: Draga mamii! (Plîng una Ungă alta.) Să vezi tu cum or să se schimbe toate! Să vezi tu... Am fost aşa de vinovaţi cu tine! Trebuie să reparăm toate greşelile ! Ai să fii fericită... Ai să fii aşa de fericită!... 435 •|tfc ORT ANS A: S-a dus, mamă, s-a dus... MARIA: Ai să fii fericită la noi, Ortansa! La început, pin;', te-oi deprinde o să fie poate mai greu ; dar mai pe urmă... Cu Coca, amîndoi... să vezi tu!... ORTANSA: Şi eu mă gîndese la Coca. Aici numai oxemole proaste poate să ia. El e cam nervos. Nu vreau să fie influenţat rău... La noi n-o să audă decât vorbă bună. MARIA: Coca e băiat deştept şi ascultător. Lasă, ai să vezi ce om o să scoatem din Coca... ORTANSA: Eu doar pentru asta mai trăiesc. Dacă n-ar fi nici atîta! Apoi... dacă n-ar fi fost Coca, eu de mult mi-aş fi făcut seama!... MARIA: Cum vorbeşti, Ortansa... Nu trebuie să vorbeşti; aşa! Trebuie să te gândeşti la noi. Ce ne-am fi făcut noi fără tine? ORTANSA: Da, mamă. Ai dreptate. MARIA: Draga mamii! Tu eşti fetiţa noastră! Noi te-am crescut, noi te-am învăţat. Cum ţi-e Coca ţie, aşa ne eşti tu nouă! ORTANSA: Da, mamă, da... MARIA: Draga mamii dragă... (Pauză.) ORTANSA: Eu aş zice, mamă, să fac bagajul. MARIA: Mai lasă. Eşti atît de slăbită... ORTANSA: Nu, uite, s-a făcut noapte, vine el şi e mai bine să nu mă găsească aici. MARIA: Cum vrei tu. Dar n-ai să poţi. Dacă vrei să-mi spui, şi fac eu singură. ORTANSA: Pot şi eu, mamă. (Se ridică.) Cam greu, să mă ajuţi şi tu. Văd că nu merge. Uite, în iatac este o-ladă goală lingă fereastră. E uşoară. Eu am tras-o acolo. S-o aduci aici. Dacă nu poţi, cheamă şi pe Grigore. MARIA: Pot eu singură. Ce să mai amestec şi pe Grigore în lucrurile noastre! ('lese, deschide amîndouă laturile uşii si aduce lada. închide uşile la loc.) Aşa! Am adus-o... ORTANSA: Iată cheile de la şifonierul cel negru. Sînt acolo toate lingeriile şi hainele mele şi ale Cocăi. Toate îs de la voi. Nimic n-a dat el. Am lucrat eu mult. (Maria aduce în diferite rînduri lingeria şi hainele, 436 vorbind printre rinăuri.) Ce curale le ţii tu! Şi aranjate! La noi e o dezordine! (La urmă.) Gata! Ce să mai iau? ORTANSA: Poate ai obosit, mamă. MARIA: N-am obosit! Pentru alîlu lucru? ORTANSA: Dacă vrei tu, albumul cu cărţi poştale din salonaş, pe masă. (Maria îl aduce.) Are strîns în el tot ce am primit. Am amintiri frumoase. Tot ce primeam eu cînd eram la tine. Gata, mamă. Poţi să-l închizi! MARIA: Dar ce, numai atît.ea lucruri ai tu? Serviciul de masă nu-i al tău? Şi toate pernele nu-s brodate de tine? Şi perdelele, serviciul de cafea... ORTANSA: Lasă-i-le, mamă. Are să zică că i-am luat ceva de al lui. Şi nici n-arn ce face cu ele. MARIA: Dacă mai trebuie luat în seamă un om ca ăsta! în sfîrşit, cum vrei tu... ORTANSA: Sună pe Grigore... 0 să fie mai greu la început.,. (Vine Grigore.) Grigore, ia tu lada asta şi du-o ia mama acasă. GRIGORE: Plecaţi, duduie? ORTANSA: Mă duc, Grigore. Aş vrea să mai stau, dar nu mai pot. GRIGORE: Bine faceţi. Pentru Dumnezeu, e greu în casa asta... ORTANSA: Dacă aş fi mai puternică. Dar tare-s slabă!... GRIGORE: Lasă, duduie, că-i bine aşa. ORTANSA: Dar şi tu să nu mă uiţi, Grigore. în fiecare seară, după ce s-o culca domnul căpitan, să vii să mă vezi! Să ştii!... GRIGORE (se repede, îi ia mina şi o sărută. întoarce capul, ca să nu se vadă că plînge, ia lada şi iese.) MARIA: Ce om de treabă!... ORTANSA: Toţi sînt aşa de buni... Aşa de rău îmi pare că îi las... Să vezi pe Gavril! în fiecare zi vine de la cazarmă să vadă ce fac eu. Săracul... MARIA: Eşti tu buna cu ei... ORTANSA: Dacă Jean c aşa dc rău! MARIA: Eu zic să mergem! ortanSA: Să mă mai uit puţin prin casă. E greu, mamă, tare greu ! Am. stat nouă ani aici, şi acum să mă duc... 437 Fiecare lucru a trecut prin mînamea! Cît de mititel!' Tare-i greu ! Deschide uşile, mamă, să văd toată casa. Aşa!... E mică, dar e casa mea, mamă! E căsuţa mea! Uite sufrageria! De cîte ori n-am lucrat pe masă la lampă! Cu Coca lingă mine! Şi iatacul, şi salona sul! Uite, mamă, de ani de zile am strîns ban cu ban ca să am icoană! Icoană ieftină, mamă... vindeam laptele {pe] care trebuia să-l beau... Şi covoraşul, să nu răcească Coca! Ce gură a făcut cînd l-a văzut! A trebuit să spun că-i de la voi. Uite, fotografia mea cu dînsul, cînd eram logodiţi... şi florile, mamă., din fereastră... Cum păzeam florile să nu se strice! Şi ghergheful meu! Lasă-mă aici, mamă, n-am ce căuta la tine! Aici e viaţa mea. M-am chinuit, dar e viaţa mea de nouă ani de zile. MARIA: Vezi, iar începi. Hai să plecăm mai repede. Tu nu mai ai ce căuta în casa asta. Coca nu poate creşte aici... ORTANSA: Bine, merg, merg... (Pauză.) Îmi pare rău, am dreptul să-mi pară rău. Şi tu să fii ca mine, tot aşa ai face. Să-mi iau şalul. Tot tu mi-ai dat şi şalul... MARIA: Stai să-ţi ajut eu... ORTANSA: Numai puţin, mamă, să-i scriucîteva rînduri... (La masă, scrie. Apoi reazimă scrisoarea de o călimară.) Gata! (Vine Mişu. Se cunoaşte că a alergat. în curînd intră şi Grigore.) SCENA 9 MARIA, ORTANSA, MIŞU, GRIGORE MIŞU: Ortanso, va să zică vii? Bravo ţie! Aşa de bine îmi pare! Mă temeam că n-o să vrei! ORTANSA: Dacă nu mai pot, Mişule! Eu parcă tot aş mai sta! La Coca mă gîndesc! MIŞU: Ce vorbă! Vii la noi, Ortanso! Şi o să te faci bine. Ai să ai linişte. Toată lumea o să facă cum vrei tu... Numai să îndrăznească cineva să-ţi facă cea mai mică supărare! Că cu mine are de-a face! ORTANSA: Tu ai fost totdeauna aşa de bun cu mine! 438 M'[ŞU: N-am fost buni Dacă eram bun, nu lăsam eu s-ajungă lucrurile aici! < MIT ANSA: N-aveai de unde să ştii. MfŞU: Cum n-aveam de unde să ştiu? Dar şi un idiot putea să-şi închipuie! i'.ItTANSA; Lasă, că toate or să se schimbe in bine... MişU: Desigur că o să fie bine. La noi o să fii fericită. Aşa de fericită, Ortanso!... (Ortansa dă neîncrezător din cap.) MA.UIA: Să mergem, că-i tîrziu! MlfŞIJ: Să mergem, mamă. (Ortansa se lasă dusă de clînşii.) Aşa, încet. Poţi? < 'KTANSA: Pot eu... Nu-s chiar aşa de slabă... Grigore, dacă întreabă Jean de mine, îi dai scrisoarea de pe masă. orioorE: Bine, duduie... ORTANSA: Bună ziua, Grigore. (Ii dă mina.) oriuoRE: Sărut mina, duduie. ORTANSA: Şi o să vii să mă vezi, nu-i aşa? oriuoRE: Da, duduie... oit.TA.NSA: în fiecare zi? oimi,()RE (na mai răspunde. Plînge încet lîngă uşă.) ortansa: Apoi sa mai bagi şi tu de seamă de lucruri. Jean e neglijent. Să nu se strice ceva. Să cureţi tu din cînd in cînd... oi; mo RE: Am să păzesc casa aşa cum aţi lăsat-o dumneavoastră... ortanSA: Aş vrea să-ţi dau ceva. Şi n-am! Uite, ia tu fotografia ceea! Rupe partea cu Jean. Nu-i mare lucru, dar n-am altceva. Sînt săracă ca şi tine... orRhore (plînge): Duduie, ce mă fac eu fără dumneavoastră? ortansA: Aşa mi-e de greu şi mie! Dacă nu mai pot! orioorE: Lasă, că-i mai bine aşa! ortans/V: Dar să vii să mă vezi des. Şi tu, şi Gavril. oriookK: Gavril v-aşteaptă afară. Nu îndrăzneşte să intre! ortansA: Săracul! îl vedem noi şi pe dînsul! Bună ziua, ('.rigore! 'ikiookTR Sărut mina. ortanSA: Aidem, acum. 439 MIŞU (lui Grigore): Du-to, Grigore, la doctori şi anunţ ă-i că Ort ansa e la noi. (Ies. Mai în urmă iese şi Grigore. uitîndu-se după dlnşii. Uşile râmîn deschise. S-a întunecat complet. Un ceas de departe bate şapte lovituri. Apoi linişte completă multă vreme. In sfîrşit un pas greoi prin odăile celelalte. E Jean, care vine. Se izbeşi-, de ceva. O înjurătură. Prin uşa_ deschisă se vede lumina unui chibrit. Apoi altul. în sfîrşit, lumina rămîne. A găsit luminarea, şi acum umblă prin odăi cu luminarea în mină. în sfîrşit, apare în scenă. Pune luminarea pe masă. Sună. Nu vine nimeni. Sună încă o dată. Iarăşi nimeni. Apasă pe buton lung,, ţipjînă: „Grigore! Grigore!"' în sfîrşit, Grigore intră.} SCENA io JEAN, GRIGORE, pentru puţin timp, GAYRIL JEAN (ţipînd nearticulat): Ce nu vii la timp cînd snn, do-bitocule? Ai noroc că m-ai găsit în toane bune, c-alt-fel... Ge-i aicea? Uşile deschise ca-n moară... Şi Întuneric beznă. Vă bateţi joc aici, în casă Ia mine? Tîlharilor, unde-i Ortansa? GRIGORE: S-a dus la părinţii dumneaei. JEANU, Cum s-a dus? Nu se poate! doar s-o fi luat cu forţai GRIGORE: A spus să citiţi biletul de pe masă. JEAN (citeşte): Ei, ei? A şters-o ? Nu mai spune! Stai, că mai sînt şi eu pe-aiciî Hai cu mine, s-o aducem cu forţa. GRIGORE: Nu merg, domnule căpitan!... JEAN: Ce-ai zis? Nu mergi!? Dar cu cine te trezeşti? Dobito-cule l (îl bate cu picioarele, cu mîinile.) Haide, sau fac moarte de om! GRIGORE: Puteţi să-mi faceţi ce-ţi vrea, nu merg! JEAN (se opreşte brusc): Hm! Cheamă pe Gavril. (Grigore iese, Jean suflă greu, aplecat cu mina rezemată pt masă.) Haide, Gavril, cu mine, avem treabă! GAVRIL (hotărît): Nu merg, domnule căpitan! JEAN: Ce, v-aţi înţeles cu toţii?! GAVRIL: Dacă dumneaei a vrut să plece, ec-i puteam noi face? 440 • uticoRE: Duduia e liberă să fată ce-o vrea!... i i : \iM: Ieşiţi, că de nu... (Ies repede amîndoi.) Grigorei «iitKJOUE: Porunciţi! u: \n-. (Jnde-i Coca? I ii;i(iO'UB: La cealaltă casă! n:\N: Ce, şi pe Coca l-au luat? Băiatul meu ! E băiatul meu ! Şi ce mi-a mai luat? Să cauţi prin casă, cine ştie? < sufragerie spaţioasă la părinţii Ortansoi. în fund, perele de i r,urniri prin care se văd şi alte odăi. Intr-un colţ, la o masă, două ■ i-i v 11"are şterg pahare, farfurii etc. Vine Maria gătită. Cu grabă» SCENA 1 MARIA, MIHAI, SERVITOARELE MsuiA: Catrino, Iasă paharele şi vino de mă încheie la piuite! (In fund, o uşă.) m 111A i: Mar io ! mmm A: Ce vrei? (Caterinei.) Stai puţin! (Iese. S-auc (orbind în cealaltă odaie.) miiiaI: Unde mi-s manşetele? m\i;ia- Ioana ştie ce a făcut cu dînsele! (Vine.) Ioană, <1 ii■■l.(i şi dă manşetele conaşului! (Revine la Caltrina.) Aţi spus lui Ilie să deschidă poarta? • \l CUINA: Da. m mii A: Conaşul Mişu n-a venit? ' v l liliINA : Nu. mmmA: Anima şi-a găsit să întîrzie! Cine a adus florile in salon? < \i CUINA: Duduia Ortansa! m mi i \ Am spus doar că nu-mi trebuie flori d-alea in salon! Ioana! (Care s-a. întors.) Du-te de le adu aici! Teribil! (Caterinci.) Aşa! Gata! Du-te la pahare, c-aît- 443 fel nu mai terminăm. Să m-aşez şi eu puţin, că nu m;i i pot. Atîta treabă! MIIIAI: Mar ia! MARJA: Of. Doamne, dn-to şi vezi ce mai vrea! (Coteria., iese. Ioana vine cu florile.) Aşa, pune-le pe fereastră, să nu mai încurce lumea! Vezi, încet, să nu sparg! vreun geam! (Caterinei, care s-a întors.) Ce vrea? CATERINA: Cravata cea albă. MARIA: Dacă nu i le puneţi toate la îndemînă! (Intră Gri gore.) Numai tu mai lipseai! Vină altădată, acum avem altă treabă! (Grigore iese. Mişu intră.) SCENA 2 MARIA, MIŞU MARIA: Iată-te, în sfirşit! Măcar azi puteai să stai acasă! Cînd vezi că avem atîta treabă, ai putea să ne ajuţi şi tu! MIŞU: Parcă n-ai destui servitori! Iată-mă, ce vrei? MARIA: Cînd avem atîta lume, trebuie să fii şi tu acasă, să primeşti... MIŞU: Doar nu-ţi închipui că o să stau să mă plictisesc cu toţi moşnegii ăia! MARIA: Sigur că n-o să stai! Trebuie să-i ajuţi lui tată-tu! MIŞU: Tata se descurcă el şi singur! MARIA: Mă rog, taci! Sînt destul de enervată! Nu mă mai enerva şi tu! Ce obosită sînt! Cine l-o fi pus pe tată-tău să primească prefectura? Atîta treabă la vîrsta mea! Şi asta se repetă la fiecare săptămînă ! Bine c-ani terminat pe azi! MIŞU: Stai, mamă, că de-abia acum începe! MARIA: Ce zici, a fost bine Mihai aseară! A vorbit admirabil ! Cînd vrea, Mihai vorbeşte extraordinar! MIŞU: A vorbit şi el ca toată lumea... MARIA: Lasă, Mişule, tu totdeauna ai ceva de zis! Dacă n-a fost nici ieri bine, apoi nu ştiu cînd a mai fost! Ai văzut că şi Tomiţa l-a aplaudat! MIŞU: Dacă era în casă la dînsul, nu putea să facă altfel! MARIA: Ei, parcă duminică n-a fost tot în casă la noi şi n-a zis nimic! Şi ce idei, Mişule! Ce idei! Cînd ie-o 444 fi gindit cl toate astea? Ascultă, Misiile, dar să nu spui tatii, că se supără ! Mi se pare că şi astăzi o să vorbească ceva! vi'r'ii: Dacă nu sc astîxnpără! u 'IHA: îl cunosc eu după faţă! E mai nervos, umblă nrjT, odaie, e îngrijat 1 Ce să se mai îngrijească? înfii a fost mai greu! Acuma e sigur c-o să fie bine! "Il:1,1: Doamne, şi cu prefectura asta! A schimbat toate lucrurile pe dos! cm;!A.: E mai multă treabă, dar e mai frumos, Mişule. Orice ai zice tu! E foarte frumos 1 Mişcare multă, petrecere! De Ia nunta fetelor parcă tot ploua în casa asta! Zău, dacă îmi pare mie rău de ceva, c că nu sint. mai tânără! ui:u 1: Alîta ar mai trebui! mmiiA: Aşa, tot fac ce fac, dar obosesc! Singură, aşa... Tu nu vrei să mă ajuţi deloc!... .Asta nu-i treabă de bărbat. Mai roagă pe Ort ansa 1 u\i;i/\: Ei, ce ştie Ortansa? Nu zic, e bună gospodină, dar ca a avut o gospodărie mică! Nu se pricepe intr-o* casă mare ca a noastră ! uni \i (de dincolo): Mişu e acolo? umil: Da, da! uium: Vină încoace puţin! (Mişu iese. Intră Criansa.) SCENA 3 A1ARIA, ORTANSA u\itiA (servitoarelor): Ei, aţi terminat? < \ i i'.UIN.A : Da! u m;i \: l’ul.eţi să vă duceţi. îmbrăeaţi-vă mai bine. Veniţi imlală ce vă sun, şi vedeţi să nu mai puneţi altă dală mîna pe flori. (Servitoarele ies.) "I.i'mnMA: Eu le-am dus în salon! u mu \: A, i u le-ai dus? Credeam că ele s-au găsit! "i;i Credeam că fac bine! u'Ui\ l\rn bine, dar a adus Mihai altele mai frvrroase. Mere i ! ■ a i \. :;A: Şl ii că am primit o scrisoare de !a doctor. îmi ine despre Jean. 445 MARI A: A, da. Mi-o citeşti numaidecât. Săracul Jean! Zău, de cînd îl ştii în ce hal a ajuns, parcă îi nia: ierţi din răutate! (Ortansa vrea să citească.) Mai lasă puţin, să-mi strîng gîndurilc! Da! Tocmai ştiam eu e-am uitat ceva! Sună, te rog. Să trimit automobilul la Tomiţa. (Caterina vine.) Spune-» şoferului să se ducă la domnul deputat Tomiţa. 1 să-l aducă aici. (Caterina iese.) Cu aşa oameni totdeauna trebuie să te pui bine. Cînd ai şti cum detest pe omul ăsta! Dar dacă Mihai ţine! Şi ce spui că scrie doctorul? ORTANSA (citeşte): „Vă punem în curent, după cum voiţi, despre starea domnului căpitan. Cu părere de rău vă anunţ că merge din ce în ce mai rău. In urma unei noi crize de nervi, familia s-a hotărît. să-l in terneze într-un sanatoriu/1 MARIA: Teribil! Bine că nu ştie Coca nimic! Auzi! într-un an de zile ce-a ajuns! ORTANSA: Acum e atins creierul. Spun doctorii că e incu rabil. MARIA: Era şi de mirat să fie un om aşa de rău! Numai că era bolnav! Şi tu n-ai ştiut niciodată nimic! ORTANSA: Rău a fost totdeauna, mamă! Şi înainte, şi după! MARIA: Orişicum, boala l-a adus în halul ăsta! ORTANSA: Da. Mă miram eu că la urmă nu mai avea şir la gînduri. Şi uita repede! Trecea de la una la alta! MARIA: Săracul! Parcă mi-e milă! Zău, Ortanso, iartă-nui că ţi-am luat odaia, dar numai pentru azi! Avem aşa de multă lume! Nu încăpem cu toţii numai în salon ! ORTANSA (simplu): Faci cum vrei, mamă, doar eşti în casa ta! MARIA: Nu-mi place să zici aşa. Acolo e odaia ta. Ştii, numai pentru azi! Să nu te temi de mobile. Am. spus să bage bine de seamă să nu strice nimic. ORTANSA: N-au stricat nimic! Am fost chiar eu de faţă. MARIA: Dacă vrei să te culci în antreu! Numai pentru astă-seară! ORTANSA: Desigur... MARIA: Pe Coca lasă-1, că el sado cu noi. De ce nu vrei sa vii şi tu în casă? 446 < »UTANSA: Lasă, marnă... M\uiA: Nn, z&u, Ortanso, parcă c cine ştie cine! To îmbraci cu rochia mea de catifea, tu ai mai pus-o, şi-ţi «ado bine. 1 >i:TA.NSA: Ştii, mamă, că mie nu-mi plac petrecerile. m au,IA: Cum vrei tu. Ai spus să-ţi puie dormeza în antreu? i >l;TA.NSA: S-a pus! mai;IA: Parcă eu sînt bucuroasă de atitalume! Dacă Mihai n-a aAUit de lucru şi a primit prefectura! O să vorbească diseară, O să fie ceva extraordinar! Să vezi! Ştii c-a fost Grigore pe aici... I-am spus să vie altă dată. Nu ştiam unde eşti! "ici,ANSA: L-ai întrebat de Jean? mm;i,\: Am uitat! Aveam atîta treabă! Tare sînt obosită. Nici nu ştiu ce o să mă. fac! "ici1.ANSA: Dacă nu vrei să-ţi ajut şi eu!... M.MfiA: Lasă, Ortanso, ce să te mai osteneşti? Tu eşti bine uium. Totuşi, ai nevoie de odihnă. Şi ce mai scrie doctorul? "ici,ANSA: Cam asta. Că ru mai are mult de trăit! u\i;lA: Săracul! îngrozitor! (Vine Mişu.) Ce ţi-a spus Mihai? S C E X A 4 MARI A, ORT AX SA, MIŞU mi i imi zice să stau pînă la sfîişitul petrecerii. Asia îmi mai trebuia! m'i.ia Mihai are dreptate. Nu ţi-am spus şi eu!? mi i Iiacă ar fi o dată... Dar în fiecare săptămînă acelaşi lucru ! m 'in \ in loc să te bucuri şi tu de succesul lui tată-tău ! Mia sînleţi cu toţii... invidioşi! " i Vi nimerit-o! (Ortansa iese.) Dar ce are Ori ansa că-i ■Miparată? 417 S c E N A 5, MARI A, MIŞLT a5>ta - \ primii o scrisoare de Ia doctor. Scrie că îi e r-i>.r de tot. MIŞU: Şi ce o mai interesează pe ea? MAR IA: Oricum, cind ai trăit atîta vreme cu un om, ioi te mai interesezi de el! MIŞIJ: N-are ce face... MARIA: Şi apoi, gîndeşte-te că e tatăl Coc-ai! MIŞU: Bine că s-a terminat cu toată groaza ceea! Acum r mai liniştită... MARIA: Sigur că e mai liniştită, are mâncare, are somn regulat... Ge-i mai trebuie? MIŞU: A dat Dumnezeu sa fie odată fericită! MARIA: Nu zău, Mişule, fii drăguţ şi du-te de-ţi pune era vată albă. MIŞU: Doamne, mamă, nu mă mai lăsaţi în pace! MARIA: Auzi, Mişule! Să faci mamei tale o plăcere! Eşl / tînăr doar, acum e vremea! MIŞU: Bine, mamă, bine... (lese. Intră Ortansa.) SCENA 6 MARIA, ORTANSA; pentru puţin, GEORGES MARIA: Unde ai fost? ORTANSA: Mă învîrt. şi eu fără rost... MARIA: Aşa, Ortansa, distrează-te. Tu ai nevoie de distrau ţie. (Vine Georges.) Gata, Georges? GEORGES: Cum aţi spus dumneavoastră... MARIA: Să ştii că am încredere în tine! Aţi pus blanc-man-re-urile în formele de la Bucureşti? GEORGES: Nu mai facem blanc-mange-urile! MARIA: Cum nu mai faceţi blanc-mange-MTile? GEORGES: Dacă avem atîta îngheţată, nu mai e nevoie' Domnul Jacques a spus! MARIA-: Dar ce, domnul Jacques e stăpîn în casă la mine? Du-te de-1 cheamă! Stai că mă duc eu. Tu eşti in stare să-i spui să se ascundă! (Iese iute.) 448 hkougES: Nu vă mai mai faceţi inimă rea, duduie, Aşa-i cucoana, cam iute! < > kt ANSA: Lasă, Georges, că-s obosită! (Georges iese. Vine Maria.) '* Tu ai spus să nu mai facă blanc-mange-uvi? i a■ i;i \ -. Mă bucur, mamă! '""a linii foarte drăguţ, Mihai, dar n-o să coste prea mulţi1 ,mu • mutul am economisit toată viaţa! Pe copii i-am miinpiL Acum ce ne mai trebuie bani! Vrei să murim cu ei? 1 |" ' Du .. Cum zici tu... (Intră Coca.) Ce, ai terminat ■U «Uliu? 451 SCENA 8 MARIA, ORTANSA, MI HAI şi COCA COCA: Sigur, doar e patru şi jumătate! MARIA: Ce tîrziu! Şi încă n-a venit nimeni! MI HAI: N-o să vină aşa devreme! ORTANSA: Bună ziua, Cocuţă! COCA: Bună ziua! Aveţi lume astăzi! MARIA: Avem, doar azi e vineri. Vină la bunicuţa să te sărute ! (îl sărută.) COCA: Ce bine! ORTANSA: La mine nu vii? COCA: Vin, măică! Să-mi dai hainele cele frumoase! ORTANSA: Ţi le dau, dar întîi trebuie să faci lecţiile! COCA: Ei, lecţiile... MARIA: Acum’te-ai găsit şi tu cu lecţiile! învaţă Coca destul. Lasă să mai petreacă şi el puţin! ORTANSA: Bine, să petreacă! Eu îl las’doar! Să vedem numai ce are pe mîine! COCA: Doamne, măică, nu mă mai laşi în pace! MARIA: Are dreptate Coca! Mereu îl plictiseşti! ORTANSA: Am spus şi cu aşa... COCA: Ai făcut mâncare bună? MARIA: Cînd nu facem noi mîneare bună? (Lui Mihai.) Te duci, Mihai? MIRAI: Mă duc, să vedem ce-o fi pe dincolo... (Iese.) S C E N A 9 MARIA, ORTANSA, COCA COCA: Dar aţi făcut prăjituri multe? Cu îngheţată! MARIA: Sigur că da! Ort ansa comandase să nu mai facă blanc-mange-uri. COCA: Vezi, măică! Cînd ştii că-mi plac aşa de mult! Mă mir că te amesteci în casa altuia! MARIA: Taci, Coca, nu fi obraznic cu mama ta! COCA: Nu-s obraznic. Dar cînd ştie că-mi place!... Avem lume multă? MARIA: Avem, sigur că avem! COCA: Ce bine! Am văzut că aducea flori aici! 452 M/VUIA: Mihai Ie-a cumpărat! Ştii că diseară te culci singv.r în salon! COCA: îmi pare aşa de bine... OUTANSA: Ce, te plictiseai cu mama ta? ivi VUIA: Nu se plictiseşte, dar îi place şi lui să mai schimbe ! Mereu in odaia cea mică! COCA: Da, măică! E aşa de frumos în salon! MAUIA: Sigur că-i frumos. Lasă, că vorbesc eu cu Mihai dacă îţi place aşa de mult, să te culci mai des! COCA: Eşti aşa de bună! MAUIA: Ce nu fac eu pentru Coca nostru? COCA: Şi acum, că faceţi petrecere! Era urit altădată.., MAUIA: Asta spun şi eu! Numai lui Mişu şi Ortansei nu le place! ouTANSA: Mamă, dar n-am spus nimic! MAUIA: Lasă, că ştiu eu! O să facem schimbări multe aici, Cocuţăl Nu mai stăm şi noi aşa... Ştii că Mihai ne-a promis c-o să reparăm casa... COCA: Aşa spune dinsul!... M AUIA: Chiar în primăvară. N-avea grijă, mă ţin eu de capul lui! Cheamă şi grădinar din Bucureşti. ouTANSA: Ce cheltuieli zadarnice! MAUIA: Asta o spui tu! A şi comandat flori din Olanda! coca: A şi comandat ! Şi nouă nu ne-a spus nimic! MAUIA: Ei, a vrut să ne facă o surpriză! 0 să mărească şi odaia voastră! coca: 0 să mărească odaia noastră! Auzi, măică, 0 s-o poată mări oare? MAIUA: Lasă, că ştim noi! O să strice zidul şi o să facă altul drept, lingă balcon. coca: Bine, mamă, c-ă-i aşa de mică! Nici nu poţi respira! MAUIA: Asta spun şi eu ! Dar Ortansa zice că s-o lăsăm aşa! cuca: Apoi, măica pînă nu spune ceva... ouTANSA: Am spus şi eu o părere, dar faceţi cum voiţi! m VUIA: Ei, acum găsişi să te superi! "îiTANSA: Nu mă supăr nimica! (Iese.) 453 SCENA IO MARI A, COCA COCA: Ce stipărăcioasă e... MARIA: Arc dreptate. A suferit atita, sărai ai COCA: Dar poate să-şi ţie supărările pentru dînsa! MARIA: De! (Intră Mişu.) SCENA 11 MARIA, MIŞU, COCA MIŞU: Ei, mamă, îţi place? MARIA: Sigur că-mi place! Eşti tînar, nu trebuie să te laşi neglijent! MIŞU: Ştii, asta e ultima oară! MARIA: Nu e rău, Mişule. Du-te, Coca, şi spune-i măicâi să te îmbrace! MIŞU: Ce, Coca, nici pe tine nu te lasă în pace? MARIA: Lasă-1, că lui îi place! (Coca iese. Maria, uilîndu-se după el.) Sărăcuţul! Noroc de noi, că se mai distrează şi el. MIŞU: Ortansa nu intră în casă? MARIA: Nu vrea! Eu am rugat-o. MIŞU: N-ai rugat-o destul! MARIA: Nu! Ei nu-i place s-o sîcîi! N-are nici cu ce să se îmbrace... MIŞU (cu intenţie): Intr-adevăr, cu cît îi vine de la Jean... MARIA (se face că nu înţelege): E aşa de puţin! Am vrut să-i dau rochia mea de taffetas şi n-a primit-o. Nu-i place! MIŞU: Ai dreptate. Un om poate fi fericit şi fără să se ţie de petreceri. MARIA: Tocmai asta spun şi eu. MIŞU: De altminteri, şi pe mine cît mă plictisesc toate astea! MARIA: Cu tine e altceva. Tu eşti tîru.r, tu trebuie să ne ajuţi! MIŞU: Mare lucru ! 454 MAMA: Şi apoi, dacă ai face ceva mai bun! Te duci la club şi joci cărţi! MIŞU: N-are nici o importantă unde mă duc! Faptul este că nu-mi place aici! MAMA: Cum vorbeşti tu! Cu mama şi cu tatăl tău te plictiseşti! MIŞU: Dacă ar fi numai cu voi, dar mai sint o sută de alte persoane! MAMA: Exagerezi! N-avem decît patruzeci de invitaţi! MIŞU: 0 sută! Patruzeci ! Totuna! (Pauză.) Vezi, mamă, ştiu că Ortansa e bine acum. Că e fericită. Are linişte şi dragoste. Nici nu poate să fie altfel. Numai mă tem să n-o supere poate lipsa de bani. MAMA: De, Mişule! Ce să facem? MIŞU: Ştiu, mamă, că are tot ce-i trebuie. Oricum, poate vrea cîteodată să dea cuiva ceva! Poate... Nu ştiu cum să spun. Nu s-ar putea să-i daţi voi ceva? ivi ARIA: De! Mihai să dea, eu nu mă amestec! IVI rşU: Tata nu s-ar opune. Oricum, trebuie să vorbeşti tu cu dînsul! MAMA: Dacă-ţi închipui tu că ar primi... MişU: Nu aşa! Sub o formă oarecare. Cu vreo ocazie. Să-i spui că-s pentru săraci! Găseşti tu ceva! MARIA: Bine. M-oi mai gîndi!... MIŞU: îţi mulţumesc, mamă! (O sărută.) A suferit atîta, că trebuie să băgăm bine de seamă... mAMA: Dar e bine Ortansa!... MişU: Ştiu. însă acum să fie şi mai bine... mi ii AI (deschide uşa): A venit Gheorghe cu nevastă-sa. Nu vii în casă? mAMA: Vin îndată. (Mihai iese. De aci înainte se aude tot mai multă vorbă în salon.) Vezi, Mişule, nu m-am murdărit cumva? Mişii: Eşti bine, mamă! m \ i (IA: Eu mă duc. Vii şi tu? uiun: Vin şi eu îndată. (Maria iese. Intră Ortansa.) Tu de ce nu vroi să vii, Ortansa? 495 S C E N A 12 M1ŞU, ORTANSA ORTANSA: Tu ştii că eu nu ţin la astea! MIŞU: Parcă eu ţin! Te mai distrezi şi tu puţin, mai vezi lumea... Aşa, stai ca o pustnică ! ORTANSA: M-am învăţat aşa şi nu pot altfel... MIŞU: Haide, fă-mi plăcerea şi vino şi tu... ORTANSA: Nu, lasă, Mişule... Zău că nu-mi place! MIŞU: Dacă te rog frumos!... Uite, nici eu nu pot suferi petrecerile astea, dar dacă mă roagă mama, tot merg... ORTANSA: Să mă mai îmbrac... MIŞU: Ei, mare lucru! înţeleg să găseşti alt motiv, dar ăsta? Vii, Ortansa, nu-i aşa? ORTANSA: Dacă vrei tu numaidecît... MIŞU: Sigur că vreau! Aşa! îmi mai ţii şi mie de urît. Mulţumesc. (O sărută.) Tu trebuie să te înveţi să mai ieşi în lume... ORTANSA: Dacă nu-mi place... MIŞU: Nu-ţi place! Măcar din eînd în cînd... ORTANSA: Tu eşti aşa de bun cu mine! MIŞU: Cum să nu fiu bun cu tine? Vai, Ortansa, mult m-am temut eu să nu mori... ORTANSA (Ingînă ceva.) MIŞU: Cînd te vedeam aşa prăpădită şi nu spuneai o vorbă... Şi aproape nici gesturi nu făceai. Mă temeam... Mă temeam... Bine că ai venit aici. Acolo te prăpădeai! ORTANSA: Mă prăpădeam!... MIŞU: Şi acum, cînd te văd aşa de bine iar, nici nu-mi vine a crede. Şi grasă! Şi mai vioaie! Eşti tu cam tăcută, dar aşa e felul tău... ORTANSA: Da, Mişule, aşa e felul meu... MIŞU: încolo n-ai nimic... A dat Dumnezeu să fii şi tu fericită ! (O sărută.) Surioara mea! (îi ridică capul.) Ortansa, de ce plîngi? ORTANSA: De fericire! MIŞU (rîde încet): Drăguţa! Ea şi de fericire, şi de nenorocire tot plînge! ORTANSA: Dacă aşa m-am învăţat! 456 mi; i': Te-ai învăţat, dar trebuie să te dezveţi. Hai! Te imbraei, Ortansa? • •utansA: Cum vrei tu... (Vine Maria.) S C E N A 13 ORTANSA, MARIA; pentru puţin, MIŞU i miiA.: Vii, Mişule? 11 i Vin! Vezi, mamă, că vine şi Ortansa? Da? Haide, Mişule, vino îndată, că s-a umplut salonul de lume! (Mişu iese.) Vrei să vii şi tu, Oria usa? < mi i \ .\sa: Mişu spune... i \i;i\ Dar ştii, rochia de taffetas nu ţi-o pot da... Ţi-aş da o, dar mi-am adus aminte că trebuie să mă duc ni iine cu ea la balul prefecturii. Nu mă pot îmbrăca in fiecare zi cu aceeaşi rochie. "<:\ Uite, dacă vrei tu, m-apuc chiar acum. "i;T \NtfA (îl sărută): Băiatul mamii! Dacă te-ai face tu mai bun, ce fericită aş fi eu... (Vine Mişu.) SCENA 15 ORTANSA, COCA, MIŞU ■lin Itino, Ortanso, aşa ţi-a fost vorba? 1 'ier \nsa (rugătoare): Nu, lasă-mă, Mişule, te rog lasă-mă ! Nu pot! Crede-măcănu pot! Altă dată, dar acuma nu pol.... ii I' Cmn vrei tu, nu te supăr... Eu am vrut să te mai dini iezi puţin. Coca nu vine? "ImwnsA: Vine îndată! Numai să-şi facă lecţiile. ii i Aşa, sigur! Vorba lui! Totdeauna a fost el băiat ciiminte... . \ K lume multă dincolo? ii i o mulţime... Nu te poţi învîrti prin casă. Mai mare plictiseala. ‘ \ Prăjiturile nu s-au dat încă? n i lot copil! Nu se gîndeşte decît la prăjituri. Nu s-au dat încă. N-avea teamă. Tata vrea să vorbească. Nu se mai cuminţeşte. i i \ l.asă-1, Mişule, dacă-i face atîta plăcere... 461 MIŞU: Eu îi las. Numai... se face de rîs... Nu poate să treacă şi o dată fără să ţie un discurs. E în stare să ţie discursuri şi singur... ORTANSA: Eşti rău... MIŞU: Glumesc... Mă duc... Uite, mama şi vine după mim Va să zică, nu vrei să vii... ORTANSA: Altă dată, Mişule! (Intră Maria.) SCENA 16 ORTANSA, MARIA, COCA, MIŞU, pentru puţin timp MIŞU: Degeaba mi-am bătut gura, nu vine... MARIA: Parcă adineauri spuneai că vine... MIŞU: Ce vrei? Ortansa, şi petrecerile... Nu se potrivesc! Spune-i şi tu, poate ai mai mult noroc ca mine. MARIA: Dacă n-ai reuşit tu, eu ce să mai încerc? (Mişu iese.) De ce nu vii, Coca? ORTANSA: Vine îndată, numai să-şi facă lecţiile. MARIA: Lecţiile! Dar mai lasă băiatul în pace! O să-l înnebuneşti cu atîta carte! ORTANSA: Nu-1 forţez eu. El îşi dă seama singur că un bă ia! la vîrsta lui trebuie să înveţe. MARIA: Bine, treaba voastră! (Sună. Catrina vine.) Spune lui Jacques să trimită şampania, pişcoturile. COCA: Nu-i prea devreme? MARIA: Ce devreme? A venit toată lumea. Tu n-ai decît sa înveţi! COCA: Dacă măica nu mă lasă!... MARIA: închipuieşte-ţi, Ortansa, Mihai e extraordinar' A adus şi muzica. COCA: A adus muzica! MARIA: Văd eu nişte muzicanţi intrînd pe poarta mea şi i întreb ce căutau. Ce surpriză! Să-i spui Catincăi s-aducă şampania în casă. Haide, Coca, nu fi prost' (Iese.) 462 SCENA 17 COCA, ORTANSA < ' m:a : Eu mă duc, maică... • •iîtamkA: Aşa te ţii tu de promisiuni. Cocuţo? • im:a : Lii mă duc. Ţoală lumea petrece, şi eu să stau aici! Lasă, altă dată ! iu;t\nsA: Coca, nu mă mai supăra şi tu... i i a;a : Ce? Eu mă duc. Dă-mi tunica. cu;taNKA: Nu stai de bunăAroie, o să stai de nevoie. Nu-ţi dau tunica pînă nu-ţi faci lecţiile! c i h : \ -. |)e astea îmi eşti! Haide, dă-mi tunica! Avea dreptate lăica să facă gură! Mi-aduc aminte. Toată viaţa l-ai plictisit! Haide, dă-mi tunica, că de nu te spun Tatii. iiui'ansa. (ca lovită, dă drumul tunicii). ai vuia (Ac dincolo): Vină fuga, Coca, că vorbeşte Mihai. ( Urinează tăcere, apoi cineva care vorbeşte.) c< h: A A li, ce mi-ai făcut! Nu mi-ai cusut nasturele, ciutansa (o dată cu Coca, în neştire): Nu te supăra, Coca, Iii cos. îndată il cos. Numai nu mai spune nimic. ' in:a Mai repede! Auzi că A’orbeşte Tata. AA'ea dreptate lăica. Mi-aduc eu aminte... (Aplauze; vocea tace pentru un moment, apoi reîncepe.) Decît să stai de vorbă, mai bine îmi coseai nasturele! Mi-aduc eu aminte. Niciodată nu-1 lăsai în pace. Totdeauna aveai «■ova de zis! Ştiai că-i nervos, trebuia să-l laşi în pace. Şi acum Tai părăsit!... Lasă, că-i destul! El era. om bun. Mi-aduc eu aminte cum plîngea cînd am fost ou Mişu la dînsul. Nu era el de Arină dacă făcea gură. Era bolnaAV Chiar tu ai spus-o... Aşa, gata... Vezi să-mi coşi şi tunica cealaltă, c-altfelnu mă mai iluo. mîine la şcoală. La reA'edere. (în fugă spre uşă, vocea tace. Aplauze, muzica.) "ti i ansa (cu groază): Nu ridica covorul în picioare! Parcă văiI, pe Jean! (Apoi, cu capul în perină, plînge în hohote. Acum de dincolo vin zgomote multe, rîsete, lumină. I'n c două servitoare gătite, cu tave încărcate cu pişco-lan si. şampanie. Ortansa rămînc câtva timp nehotărîtă, apoi la fereastră, ca să vadă mai bine, începe să lucreze Iu tunică.) C o i t i ii a RĂTĂCIRI Personagii: LILLY, TRAIAN, BOB Decor: o cameră de hotel, dar familiară SCENA 1 (Traian şi Bob intră.) Tit Al AN (strigă): Lilly! i.ii.LY (se aude din camera alăturată): Da! ti t, A IAN : L-am găsit! i.illY: BraAro 1 Aşteptaţi, ca vin îndată. (Traian închide uşa dinspre Lilly.) ti; Al AN: Dar extraordinar! Să stai în hotelul nostru, şi să nu ştiu nimic! De cîte zile eşti aci? unit: De o săptămină. ti; Al AN: Şi zici că locuieşti în camera de alături? u< ut: Te aud fluierînd, dar n-am bănuit că eşti tu. De atîta vreme, îţi uitasem glasul. tu A IAN': Da! Am obiceiul să cînt puţin. îmi enervez vecinii. Uneori cîte unul îmi bate în perete, linii: Şi eu cînt din ghitară. ti; A IAN: Vrea să zică, ghitara pe care o ascult seara de la tine vine? Cu atit mai bine! Vom face muzică împreună, ca şi odinioară, imit: Şi-ţi convine viaţa de hotel? 467 un TRAIAN: De eînd m-am însurat, stau în apartamentul acesta. Adică de cinci ani. M-am deprins. BOB: Un menaj într-un hotel! Un plan temeinic clădit într-un cadru instabil. TRAIAN: Chestiune de deprindere. Şi tui’ BOB: Eu îmi caut casă. TRAIAN: Aşa ceva nu mi-aş fi închipuit. Mai serios decit mine atunci? BOB: Am voiajat destul. Au început reumatismele şi trebuie să mă îngrijesc. TRAIAN: Singur? Nu te-ai gîndit la însurătoare? BOB: Sînt obicinuit singur. Mi se pare că în doi se fărâmiţează orice emoţie de valoare. TRAIAN: Poate că ai dreptate. Dar pe Lilly o s-o cunoşti. E foarte înţeleaptă şi pricepe cînd e nevoie să fim în doi şi cînd e mai bine să rămînem singuri. Spaima unui menaj o produce mai ales inchiziţia pe care cei doi soţi şi-o aplică. N-am obiceiul să ascund bucuriile mari numai pentru mine, dar dacă aş fi obligat să împart totul, aş fugi. Tovărăşia mea cu Lilly va dura, desigur, toată viaţa, dar vreau să am impresia că în orice clipă s-ar putea termina. Poate din pricina asta locuim la hotel. BOB: Iluzii sub care îţi ascunzi burghezia. TRAIAN: Fără îndoială, una din iluziile cu care trăim toţi, căci ştim că în fiecare oră îmbătrînim, şi totuşi rîdem din toată inima. Nu este şi aceasta o iluzie a tuturor? Şi încă esenţială! Lilly şi cu mine ne iubim foarte mult, dar nu ne ţinem mereu unul după celălalt. Cînd întîrzie prin oraş, nu-i cer nici o socoteală, şi invers. BOB : Şi nu eşti gelos niciodată? TRAIAN: Ce scandal făceam cu Mimi la Universitate! BOB: Tocmai la asta mă gîndeam. TRAIAN: Totuşi, n-o iubeam deloc pe Mimi. A trecut destul timp şi pot să vorbesc despre ea cu 'claritate. îmi dam seama de toate defectele ei, şi că nu era o legătură care poate să dureze mult timp. Nici corpul ei, oricînd la dispoziţie, nu mă tenta prea mult. Mă plictiseam teribil cu dînsa. Nu ştiam ce să mai inventez ca să treacă vremea. Asta nu mă împiedeca să 468 sufăr toate geloziile, cu toate că nici acum nu ştiu sigur dacă mă înşela. Cu Lilly, această fiinţă delicioasă — şi cred că pot s-o laud fără să fiu ridicol, ca un bărbat care îşi supraevaluează nevasta — nu sînt niciodată gelos. Şi Lilly pleacă în oraş. întârzie, în unele zile aproape n-o văd, nu mă gîndesc s-o iscodesc. De ce, n-aş putea să spun. Se epuizează puterile tale de gelozie, şi nu poţi fi gelos de două ori, după cum se spune că nu poţi iubi de două ori? Sau aceasta este o însuşire a caracterului meu? Cred că este şi o altă explicaţie. Lilly nu mi-a dat totuşi nici o ocazie. N-am văzut-o niciodată plictisită, ca să bănuiesc că o să caute distracţii. Lipsurile ei nu sînt zilnic la fel, ca să-i presupun renăez-vous-uri. (Spre uşă.) Dar Lilly exagerează cu întîrzierea ei! Dacă lipseşte câteva zile, altele stă nemişcată în camera ei, şi nu aşa se fac trădările. Dar caut acum explicaţii în faţa ta, şi eu mi-am format convingerile mai mult pe instincte. Ce multe îţi spun... Parcă nimic nu s-a schimbat de când locuiam în aceeaşi cameră... Totuşi, au trecut... cît... cincisprezece anii noB: Cincisprezece ani! TU. AI AN: Parcă numai continuăm o discuţie întreruptă aseară. Cînd te-ai întors de la Paris? SCENA 2 TRAI AN, BOB, LILLY LILLY (apare): Bonjourl THAIAN: Iat-o pe Lilly! Asta este jumătatea mea! închi-puieşte-ţi că l-am găsit la o cafenea. LILLY; Domnul Bob! (Strîngeri de mină.) TUAIAN: Spune-i Bob, scurt. Niciodată nu mi-aş fi închipuit că lui Bob i se poate spune „domnul11. ikiB (jenat): întotdeauna Traian a fost... cam comunicativ. 469 TRAIAN: Adică vulgar, ştiu. Dar ar fi caraghios să-mi schimb firea. Ăsta e Bob... LILLY: Exact aşa cum mi-1 imaginasem. BOB: Dar ce, vorbea Traian deseori de mine? LILLY: Foarte des. Nu «-ar putea, spune că nu ti-a fost n« prieten fidel. Ce făceaţi acum? Mă bîrfeaţi? BOB: înainte de a te cunoaşte? LILLY: Ştiu obiceiul bărbaţilor. înainte de a cunoaşte o femeie, spun abstracţiuni asupra sexului slab cu aceeaşi răutate. De altfel, bărbatul meu cred că mi-a şi făcut portretul. BOB: Intr-adevăr, mi-a vorbit. LILLY: Traian e omul cel mai dulce, cel mai deştept din lume, dar se simte obligat să A'orbească mereu, şi atunci comite toate indiscreţiile. Mai bine te servea cu ceva. TRAIAN: Ai dreptate, nu i-am dat nimic. BOB: Dar nici nu era nevoie. Yin acum de la cafenea, vorba lui Traian. LILLY: Totuşi, un liquenr. (îl serveşte.) TRAIAN: Avem liqueur-uri foarte bune şi, ţin bine minte, Bob este un mare specialist. LILLY: Cînd te-ai întors, Bob, de la Paris? TRAIAN: Tocmai ce-I întrebam şi eu. BOB: De săptămîna trecută. TRAIAN: După o absenţă de zece ani... BOB: De treisprezece... TRAIAN: Nu pricep de ce-ai stat atîta, sau nu pricep de ce te-ai întors acum. BOB: Pentru că n-aveam bani destui să mă întorc în ţară. Şi acum, o moştenire la care nu mă gîndisem m-a făcut să scap de grijă. TRAIAN: Erai tu în stare de griji? BOB: In fine... mai mult sau mai puţin... TRAIAN: Şi cu ce te-ai ţinut la Paris? LILLY: Ce indiscreţie, Traiane ! TRAIAN: Dar cu Bob pot să vorbesc în felul acesta. Fiecărei om i se potriveşte altceva. Calificativele n-au decît o valoare subiectivă. BOB: M-am ţinut cu ghitara! 470 TKAIAN: Extraordinar! Ca student la fel făceai! Nu te-ai folosit deloc de licenţă? JtOB: Aproape nici nu mai ştiu în ce sînt licenţiat. 'i'UAJAN: Si ce făceai? Dar o să te rog să ne cînti... Im >B: Am găsit loc într-un restaurant um Place aes Nailon». De atunci am rămas acolo. TKAIAN: Este posibil? BOB: Anii trec aşa de repede... BIBBY: Intr-adevăr, anii trec aşa de repede... TKAIAN: Astaf-i] tot? bob: Şi alte cîteva angajamente. TKA.IAX: Şi ce făceai tot restul timpului? BOB: Nu ştiu. Mă plimbam, mă amuzam. N-aş putea spune exact. TKAIAN: Nu te plictiseai niciodată? BOB: Nu!... bibbY: Traian crede că trebuie să te ocupi zilnic cu toată ordinea ca să nu te plictiseşti. BoB: II ţin minte. Ca student muncea foarte mult. Ml,l,Y: Degeaba găseşti argumente ca să-ţi demonstrezi că nu eşti burghez. TKAIAN: Nu mă consider deloc burghez, i,11,1,Y: Traian socoate că dacă într-o zi lucrează dimineaţa şi într-o zi seara, dă probă de aventură. Dar lucrul trebuie să şi-l termine tot atît de punctual. TKAIAN: In definitiv, termenul de „burghez11 e foarte ne-precis. bibbY: îţi cauţi scuze. (Rid cu toţii în diferite feluri.) in >B: Şi ce faci acum? BIBBY: Scrie o carte cu titlul Filozofia renaşterii. Gîndeşte-te dacă o astfel de carte nu-1 caracterizează? înseamnă o lectură imensă, fişe, note, mai ştiu eu ce! Migală de ani de zile... TKAIAN: Dar eşti foarte mîndră de munca mea. bibbY: întotdeauna admiri ceea ce nu poţi face. M-ar fi amuzat mai bine să scrii o carte gen Romanul unui pierde-vară. TKAIAN: Pierde-vară? Ţi se potriveşte ţie mai ales. bibbY: Aveai ocazia să faci un studiu asupra mea. noii: Pierde-vară sînt mai degrabă eu. 471 TRAIAN: Vorbim prostii, mai bine povesteşte-ne ceva despre Paris. BOB: Cunoşti Parisul perfect. TRAIAN: Dar nu l-am mai văzut de zece ani. Parisul e ca o .1 Iii-GIG GcU‘6 lîlGHlGiio cLTo Qu a. CULCA V Aci t cA Jir. terioară. Ceea ce a fost cu o clipă înainte poate fi foarte interesant, dar nu are nici o legătură cu ceea ce avem acum. Cu toate că numai din pricina mirajului de odinioară sîntem curioşi de ce se petrece acum. LILLY: Nu te credeam specialist în femei. BOB: Ce să-ţi povestesc? Uneori mă duceam la Luna-Park. LILLY: Nostim. TRAIAN: Surprinzător sistem de a începe o descriere a vieţii pariziene. BOB: Doar nu voiai să-ţi vorbesc despre Luvru. TRAIAN: Nici nu erai tu apt să vorbeşti despre Luvru! Şi poate că nici eu. Chiar dacă mi-am petrecut atâtea zile examinînd tablourile celebre, sânt mai curios de mici întîmplări neînsemnate, dar care palpită de viaţă. De pildă, dacă lumea face tot aşa coadă, cu orele, la Comedia Franceză. Şi ce faci la Luna-Park? Eu, în trei ani, cît am stat la Paris, n-am fost acolo decît o singură dată, şi atunci foarte puţin. BOB: Depinde. Mă dau în toate scrîncioabeie, trag la roata -norocului, ochesc cu puşca obiecte puse în mişcare. TRAIAN: Foarte interesant. Şi te uiţi în oglinzi care te lungesc sau te lăţesc. BOB: Da. De unde ştii? TRAIAN: Eram sigur. Şi mănînci bomboane. BOB: Mănînc bomboane. TRAIAN: Ascultă, Lilly: ca student toţi banii şi-i dădea pe bomboane. LILLY: Şi mie îmi place să ronţăi bomboane. TRAIAN: Anii nu mai trec peste voi. Tot copii aţi rămas. Şi altceva decît Luna-Park? BOB: Mă plimb pe străzi. TRAIAN: Intr-adevăr, înainte de toate, la Paris trebuie să te plimbi pe străzi. LILLY: N-ai prea făcut-o, după cum mi-ai povestit. Stăteai de dimineaţă pînă seara la Biblioteca Naţională. TRAIAN: Nu trebuie să exagerăm. 472 i.liLY: Intre paraliticii batrîni. 11: VIA \ : E drept că mi-arn pierdut multă viaţă la Biblioteca Naţională. uu/Y: Şi seara, ca să ai impresia că nu duci o existenţă prea închisă, făceai o plimbare pe Sena, c u un laftuu- mouche. m Ut: Şi eu m-am plimbat de multe ori cu un bateau-mouche. i-ntY: Dar din motive diferite. ritMAN: Ce vrei, fiecare cu temperamentul lui. Lui Bob i se părea drumul mai scurt de la Notre Dame la Place de la Concorde cu bateau-mouche decît cu autobuzul. unii: E drept că am lenevit. riiAl YN: în definitiv, timpul se pierde orice-ai face. i.iM'Y: Nu s-ar putea spune că nu eşti lucid, iu di: Dar văd că luptaţi cu toată seriozitatea. 11; \iATsr: Ne tachinăm în glumă. Este felul nostru de a ne înţelege perfect. Şi tot aşa întârzii prin magazine? Ca să cumperi un buton de manşetă, îţi trebuiau trei ceasuri. Inchipuieşte-ţi, Lilly, am fost odată cu el la „Printemps1'. Acolo este o scară care urcă singură pînă la ultimul etaj. De cinci ori s-a urcat pe ea. iu oi: Exagerezi. 11î \ iA N : Şi cât sta de vorbă cu toate vînzătoarele ! Ce mai zîmbete şi ce mai subtilitate ca să spuie numai că ,,/i fait chaud ăehorsu. Şi eu, care eram mai drăguţ ca el — nu te superi? — şi mai învăţat, puteam face oricîte aluzii delicate. Fetele pe el îl alegeau. Eu nu aveam decît rolul mamei, stînd, în sala de bal, pe un scaun de lingă perete, şi privindu-şi odrasla dansind. Tocmai eu nu eram luat în serios. Şi poate că eram amator de o distracţie... iu ut: Aveam poate mai multă perseverenţă. Tu veneai o dată, şi apoi dispăreai pentru totdeauna. Eu veneam şi a doua zi. Mi\i\N: Dispăream, pentru că eram sigur că a doua zi, de m-aş fi întors, n-aş mai fi fost recunoscut. iu'K l'Yanţuzoaicele au memorie bună. in \ i.\N: Norocosule 1 Căci eşti un norocos dacă ai putut să capeţi o astfel de convingere, ni Y: Ce spectacole se mai dau Ia Opera Mare? 473 TRAIAN: Degeaba îl întrebi, căci el nu merge niciodată la Opera Mare. La toate varieteurile e nelipsit. Si uneori la Opera Comică. BOB: Te înşeli. Merg uneori şi la Opera Mare. TRAIAN: Dai Cînd sînt spectacole de balet. LILLY: Să nu te superi, Bob. Aşa se porneşte cîteodai Traian. BOB: îl cunosc de multă vreme, şi aşa a fost întotdeauna, dar răutăţile lui sînt inofensive. TRAIAN: Nu sînt făcute decît să caracterizeze un tempera ment, valabil tot aşa ca şi oricare altul. Nu sînt in stare de clasificări. LILLY: Probabil ca şi al aceluia care stă toată ziua la Biblio teca Naţională. TRAIAN: Exact. Regret timpul pierdut. Dar dacă aş avea iarăşi ocazia, aş face la fel, probabil fiindcă nu sînt în stare de altceva. LILLY: Cînd te gîndeşti că eu seamăn mai mult cu Bob dec'il, cu tine! TRAIAN: Ştiu! Dar nu trebuie să tragem nici o concluzie rea. Contrastele se atrag. Sînt fericit cu tine, după cum eram fericit cu Bob altădată. Probabil că şi ţie ţi se întimplă la fel. LILLY: Poate că te consolezi prea iute. TRAIAN: Nu. Cred că am dreptate, altminteri aş fi observat ceva. Ştii ce, Bob? Povesteşte-ne o aventură de a ta. LILLY: Vrei să-l exploatezi. TRAIAN: Da. Să-l fac vedetă. BOB: Despre care să vorbesc? TRAIAN: E greu de ales. Cea mai mare dragoste pe care ai avut-o. Dacă nu e indiscret să te întreb. BOB: Deloc. Mă duceam la Nancy, în excursie... TRAIAN: Acesta e Bob. In loc să facă excursie pe Loire, sau la Nisa, sau la Dinard, sau mai ştiu eu unde, s-a dus la Nancy. De ce, n-ar putea nici el să explice. LILLY: Dar lasă-1 să continue. BOB: E foarte scurt. Eram pe peronul gării la Nancy, şi un tren s-a oprit, gata să plece mai departe. La feren:'. tra unui vagon a apărut o fată de vreo douăzeci de ani, superbă. Blondă, cu părul buclat, cu figuri nevinovată. M-am uitat tot timpul la ea. M-a obsoi 474 vat, şi sînt convins că am emoţionat-o. Privea în altă parte, dar sînt sigur că observa tot timpul prezenţa mea acolo. Chiar se înroşise puţin. Cîteva detalii, dar fermecătoare, şi de care sînt absolut convins. Cred că niciodată n-am avut mai mult conştiinţa fericirii depline la îndemîna mea ca atunci, şi impresia că aveam să-i povestesc foarte multe, să o întreb foarte multe. Orice s-ar fi putut întîmpla între noi, ca o fatalitate, în afara părerilor de rău, în afara oricărei legi sociale, i itAIAN: Şi mai pe urmă? itolî: Nimic, a plecat trenul cu dînsa, pentru totdeauna. TKATAN: Asta e tot? Ciudat este de a-ţi alege, dintr-unbagaj atît de mare de întîmplări semnificative şi de lungă durată, tocmai pe cea mai lipsită de evenimente. Din Paris ne-ai povestit mai întîi despre Luna-Park, şi din amoruri ai ales pe necunoscutape care ai văzut-o cîteva minute într-o gară. i.ii.i.Y: Ce agasant eşti cîteodată, Traian! TKATAN: Am dreptate. Viziunea lui poate fi perfect adevărată, dar numai pentru el. Fiecare îşi aminteşte de cîte o clipă de imensă fericire, cu toate că motivul e neînsemnat. Un mic resort producînd un efect mare. Dar ce mai rămîne din această clipă, dacă o povesteşti altuia, oricît de expert ai fi? înţelege subiectul, dar îi rămîne străină emoţia, i ■ 11.1. Y: E banal. Orice întîmplare mare sau mică produce emoţii îndeosebi celui căruia i se întîmpla. Povestită, îşi alterează tocmai partea ei cea mai valoroasă. Dar dacă vrei să-ţi găseşti dreptate... Imit: Trebuie să vă împac? TU A IAN: Nu. Aşa discutăm noi. Fără supărare, pentru că ne cunoaştem bine şi ştim care sînt marginile fiecărei teorii pe care o susţinem. Tu eşti neobicinuit cu felul conversaţiei noastre, după cum ea este neobicinuită cu felul cum vorbeam eu cu tine. Nu mă îndoiesc că în curînd ne vom pune pe deplin la punct. Adică vom forma toţi trei o atmosferă curioasă pentru un străin, dar indispensabilă pentru noi. Eu vă cunosc pe amîndoi, rămîne să vă cunoaşteţi singuri. Nu mă îndoiesc de reuşită. Ca început, înainte de a-ţi cum- 475 para casă... Nu. Serios, îţi cumperi casă? Aşa dc puţin ţi se potriveşte! înainte de a-ţi cumpăra casă, e inutil să mai ai cameră separată la hotel. Apartamentul nostru conţine destule camere pentru toţi. îţi vom aranja locuinţa, şi voi rămtnc cît îţi vapla., . BOB: La ora aceasta e foarte complicat. TRAIAN: Bine. în noaptea aceasta dormi în camera ta şi mîine aranjăm după gustul meu. LILLY: Ce despot eşti, Traian! Nici nu-1 laşi puţin să se ehibzuiască. TRAIAN: Sînt împotriva acelora care ezită inutil, şi, cînd am ocazia, simplific pe cît pot. Nu mi-a plăcut niciodată drumul în zig-zag- Dar mai bine facem puţină muzică. Bob, te duci să-ţi aduci mandolina, să refacem tinereţea noastră? LILLY: Da. O idee bună. Sînt şi eu amatoare să-l ascult. BOB: Bine. Aşteptaţi-mă puţin. (Iese; deodată o atmosferă de linişte.) TRAIAN: Ce băiat interesant acest Bob! (Iar linişte. Bob vine eu mandolina.) BOB: Ce eîntăm? TRAIAN: Vreo romanţă, ca odinioară. Cintece mai serioase nu ştii tu. LILLY: Pe mine Traian mă asasinează cîntînd Lohengrin. BOB: S-a cam îngrăşat pentru Lohengrin. LILLY: într-adevăr, nu i se mai potriveşte. TRAIAN: Să facem lumina mică, e mai pitoresc. (Aprinde o veilleuză.) BOB: Asta o mai ştii? (începe să cînte, Traian ascultă puţin, apoi fredonează după mandolină.) TRAIAN: Că bine zici! O uitasem de atîta vreme. Ce-o mai cîntam noi la fete! (Apoi Bob începe Tu ne s aur as jamais. Traian după el. La urmă.) Ai rămas cu acelaşi repertoriu. LILLY: Probă de fidelitate. BOB: Jazurile moderne nu-mi plac. TRAIAN: în definitiv, aş fi putut să fiu sigur. Totuşi, femeile le schimbai destul de des. BOB: Dar păstram totdeauna acelaşi gen. 476 tija IAN: îţi cunosc genul. Mici, subţiri şi cu ochii melancolici. Şi le torturai destul ca să rămîie la fel de mici, să nu-şi schimbe silueta. Cam ca tine, Lilly, iri'ii: Nu mi-a plăcut niciodată ceea ce ar fi semănat cu un menaj şi am urît deprinderea, care te face să te plictiseşti. tijMAN: Depinde, cu Lilly nu mă plictisesc niciodată. E drept că ne-am organizat astfel viaţa ca să nu avem surprize neplăcute. Mai cîntă ceva. (Bob cîntă.) Ce negustor de melancolii eşti tu! Pariez că nu ştii nici un cîntec vesel. Cu tine n-aş mai putea lucra nimic. iu>1:: Ştiţi ce? Mi-e somn! Noapte bună! (Bob se retrage, puţin cam pe neaşteptate, dar atmosfera este puţin ciudată şi nu se miră nimeni. Citeva clipe lungi de tăcere apăsătoare.) SCENA 3 TRAI AN, LILLY tu A IAN (aprinde brusc lumina mare): Şi cînd te gîndeşti că dacă nu m-aş împotrivi, într-o săptămână ai fi metresa lui! i.hly (stupefacţie): Eşti nebun! (După un timp, mai înduioşată, căci Traian este foarte abătut.) Niciodată nu mi-ai vorbit aşa... Eşti bolnav? (Iar tăcere.) Ce împotrivire? ni A IAN (în sfîrşit): Sînt prea orgolios ca să mă împotrivesc. Prima măsură ar fi fost să nu-ţi atrag atenţia şi să te duc într-o excursie mai lungă. într-o ţară de Nord, ca simţurile să nu-ţi fie enervate. iiiu.Y: Continui să divaghezi... i ii A IAN: Tu încă nici nu te gîndeşti. De fapt, eu îţi atrag atenţia cel dintâi. Dar ştiu precis că aşa se va întâmpla. i Hi.Y: Cu ce ocazie ai văzut asta? ru A IAN: Pentru că îţi place aceeaşi muzică, ai aceleaşi gusturi de dezordine, şi la Paris fără îndoială că te-ai duce mai întîi la Luna-Park. i u.i.Y: Ce argumente stupide! 477 TRAI AN: Da. Sînt stupide din punct de vedere logic, dai' trag concluzii din anumite fapte infime care nici jm se pot exprima. [Din] felul cum îl ascultai — fără exageraţie, desigur, căci eşti o persoană inteligentă -[din] întrebările pe care le puneai, [din] satisfacţia pc care ţi-o dădeau răspunsurile lui simple, [din] tăcerile scurte dar elocvente în care cădeai... LILLY: De obicei lucrezi cu fişe şi ai o argumentaţie mai serioasă. TRAIAN: E drept, acesta e temperamentul meu. Abia acum îmi dau seama. Şi dacă mi-am permis unele roman tisme, cu toate că eram convins că sînt necesităţi organice, am făcut-o instinctiv, ca să te pot reţiim pe tine. LILLY: Totuşi, viaţa noastră cam neorganizatfi o acceptai cu toată voia bună şi nu te-ai chinuit din pricina ci niciodată. TRAIAN: Fiindcă n-am avut prilejul să mă chinui. LILLY: Am prietenii bărbăteşti foarte multe, şi unele do lungă durată. TRAIAN: Ştiam că n-am de ce să mă tem. Nu examinam calitatea prietenului, căci unei femei poate să- i placă oricine. Dar pentru că te priveam pe tine. Dc altminteri, nici nu-mi făceam socoteli. Acum, brusc, - din nu ştiu care motiv anume, am înţeles. LILLY: Eşti nebun. TRAIAN: Ce comodă e această vorbă, făcută să încheie o conversaţie obositoare la o oră tîrzie. Dar să presu punem chiar că aş fi nebun: sînt mai puţin de compătimit? LILLY: Sîntem aşa de diferiţi în momentul acesta, că parcă nu ne-am fi cunoscut şi nu ne-am fi înţeles niciodată. Doi oameni din ţări diferite, încercîn’d să vorbească fiecare în limba lui. E tragic şi comic în acelaşi timp. TRAIAN: Şi totuşi, abia acum avem puncte de contac-1: observaţiile mele, care cad exact pe coardele tale ceh1 mai lăuntrice. Pînă acum am fost amîndoi de acord, fără nici o înfrigurare, adică pe linii paralele. LILLY: Nu ştiam că acordul se face numai torturîndu-tc. TRAIAN: După cum o mandolină cîntă numai cînd îi chinui coardele. 478 i ii i-V: Te obsedează mandolina! i ii ai AN: Şi cînd te gîndcşti că eu am spus-o involuntar, dar tu ai observat-o imediat. 'HIV: Ai spus-o involuntar, demonstrează eă şi oamenii • o teligenii, cei mai lucizi, au un travaliu interior «•are le scapă. Un străin îl observă însă imediat. ii;MAN: După cum observ ce se petrece cu tine. 1.11.1. v : Dar de unde ştii că ai dreptate sau numai imaginezi? TifMAN: Ştiu precis că acum am dreptate. i.iu.V: Fără nici o probă mai însemnată. 11; \iaN: E ciudat că tocmai tu, cu firea ta neconturată, capricioasă, orientală, să ai nevoie de probe. i ii.i.V: Dar acum e în joc fericirea noastră viitoare. ii; ai AN: Fericirea mea numai. Tu ai să procedezi altminteri, pentru că o să crezi, cel puţin deocamdată, că e mai bună calea nouă. Nici despre mine nu ştiu cum o să evoluez în viitor. Ştiu, atît, că în clipa asta mă doare. i-ii.i.V: Dureri închipuite. iii ai AN: La fel de obositoare. 1.11.1. v : Tu ai să rămîi identic cu tine însuţi. i ii a ia,N: Ce bine ar fi ca sub această remarcă să nu constat mimai oprobriu, dar şi părere de rău, ca nu cumva să mă transform depărtîndu-mă de tine. De altfel, n-ai dreptate. Tu singură ai mărturisit că nu m-ai mai văzut ca astăzi. i.ii.i.v : Joci teatru. i UMAN: Ce mult mă jigneşti dacă crezi că pot juca rolul unui umilit! i.ii.i.v: Joci teatru fără să ştii. i ii ai an : Nu pricepi că sînt gelos? Eşti oribilă că mă forţezi să lac astfel de mărturisiri. i ii i.v Nn ştiu cum să procedez, căci nu sînt obicinuită « ii gelozia ta. Şi doar sîntem de cinci ani împreună. i h \i an : Şi eu, care credeam că de multă vreme nu mai sînt in stare de astfel de sentimente... i n i,v : Ai fost vreodată? in MAN: Acum îmi aduc aminte prin toate fibrele. Pînă unim fineam minte ca ceva abstract, fără nici o legătură cu mine. 479 LILLY: Nu crezi că mă jigneşti spunînd că n-ai fost în stan-să fii gelos din pricina mea? TRAIAN: Dragostea nu presupune gelozie neapărat. 0 femeii-totdeauna e jignită cînd nu eşti gelos din cauza ci Asta numai în principiu, căci m practică scenele c. insuportabile pentru amîndoi. TILLY: Dacă este aşa, de ce te umileşti acum? LRAIAN: Pentru că tăcîndm-aş umili şi mai mult. Nu mie frică să bravez necazurile mele şi să le mărturisesc cu voce tare, fără să mă ascund, ca un hoţ. LILLY: O formă a orgoliului. TRAIAN: Există vreun sentiment care să nu poată căpăta diferite nume, după cum îl judeci? LILLY: Mereu mania de a te scuza. însemnează că eşti un om sănătos, care îţi prepari din vreme mijloacele de salvare, şi nici o nenorocire nu va fi prea mare pentru tine. TRAIAN: E sigur că un om care vrea să se omoare, dacă îl ajuţi în clipa aceea, a doua zi nu va face la fel. Toate tragediile sînt rezultatul unei surescitări. (Tăcere.) LILLY: Discutăm cu aprindere, ca şi cum totul ar fi adevărat. TRAIAN: Dacă n-ar fi adevărat, n-am discuta cu atiLi aprindere. (Tăcere.) LILLY: Poate că ai văzut clar toate. TRAIAN: Poate că am văzut clar... LILLY: M-am mirat sincer de reflecţia ta. Totuşi, ştiam sigur, imediat ce a plecat Bob, că ai s-o faci. 3)c aceea mă uitam în altă parte şi mă pregăteam să-l i vorbesc ceva cu totul diferit, ca să te împiedic. TRAIAN: Ştiam că minţi, prefăcîndu-te surprinsă. LILLY: Mă minţeam mai ales pe mine. TRAIAN: De ce? Putea să fie şi dintr-un instinct de compasiune. Femeile se înduioşează. LILLY: Toate acestea depăşesc orice încercare de milă. TRAIAN: Dacă te-ai gîndi o clipă ce nefericit o să mă simi, ai renunţa la orice fantezie. 480 i iu,V: îri.tr-adevăr, ai fi nefericit? rit \i.\N: Trebuie neapărat să-ţi aduc aminte de atitea momente cînd am fost fericiţi împreună? 1.11.1. v : Săracul! > .. vi \ Dar poate că numai eu ţi-am sugerat ideea aceasta? 1.11.1. V: De unde vreai să ştiu? cuman : Numai o femeie este în stare să renunţe atît de uşor la puterile de logică! (Tăcere.) Bob este un caraghios care şi-a pierdut viaţa nefăcînd nimic serios. 1.11.1. v : Poate din lipsă de ocazie. Acum vrea să-şi cumpere rasă. ntUAN: Da. Nici măcar nu este un romantic pur. Vrea să se instaleze, foarte burghez, in locuinţă proprie, i ii.i i v .- Mărturisesc că şi eu aş fi vrut să am locuinţa mea. m dan (surprins): Tu! i u i v N-are importanţă firea mea. Orice femeie visează un cămin. n;M\N: Poate şi copii? i ii i,v De ce nu? Desigur că m-aş ocupa tot timpul de ei» Avîudu-i, mi-aş da seama că sînt indispensabila. Aşa, am rămas fără rost. iu'IAN: (le logică ciudată au femeile l i ii i.v Ce matematic ne mai judecaţi voi! in maN; Dar n-avea grijă. Gurînd Bob va termina banii. < > să Arîndă tot ce are şi o să plece iar în lume cu mandolina. i ii i v Şi nu. te întristezi de cazul lui? iii \i \n (un gest): Ce pot eu face! i m i a Parcă te socoteai cel mai bun prieten al lui? 111 ' i' n (luni aş putea să-l ajut? Ar trebui sa-1 schimb com-, şi asta nu se poate. i ni.' 1 * Icmeie deşteaptă ar putea face mult pentru dînsul, iH 'iv -J Şi asta ai fi tu... ‘ ii i > De cn nu? Poate că ai dreptate. M-aş pricepe să-i I ni «Ic un folos. 11, v i v i Sa i i ii de un folos făcîndu-te metresa lui. i 11 i . INu \ âd de ce ar fi nevoie să ajungem aşa de departe. 431 v«l II TRAIAN: Aşa se ajunge totdeauna, LILLY: Mă cunoşti de atîta vreme. Nu sînt sensuală anormal, ca să mă tenteze aşa ceva. TRAIAN: Simţurile la o femeie sînt tot aşa de capricioase ca şi judecata ci. LILLY: Şi apoi, nu eşti degajat de astfel de scrupule? TRAIAN.- Aceste sînt instincte omeneşti. Trebuie să le iei ca atare. Din pricina lor mă bucur că mănînci lingă mine, că dormi lîngă mine, îmi pare rău cind eşti bolnavă. N-aş putea accepta să ai bucurii cu altul Aş întoarce de o mie de ori, şi intr-o mie de feluri., imaginea dăruirii tale. LILLY: Ştii că aceste sînt lucruri de care n-am vorbit niciodată împreună, cu toată intimitatea noastră? TRAIAN: Cauţi o diversiune. In clipa aceasta ţi-e absolut egal dacă am vorbit sau nu despre ele. LILLY: E anost ca să mă examinezi ca un medic şi să inter pretezi cum îţi convine orice mişcare de a mea. TRAIAN: Cum îmi convine! LILLY: Da! Ai satisfacţii socotindu-te ghicitor! TRAIAN: Ca femeie ar trebui să observi mai multe. Eşti: cam uscată, iubita mea. (Tăcere.) LILLY: Ce ridicolă discuţie şi lipsită de sens! TRAIAN: Trebuia să tac. LILLY: Dai’ parcă ai fi un străin, căci n-a fost între noi îne.'i o astfel de situaţie. O mică întâmplare să ne arate ci» toată înţelegerea noastră n-a fost decît o farsă? Mii întreb în unele clipe dacă nu glumeşti, cu toate cii ar fi o proastă glumă. Oricît ai fi alături de un om nu poţi pretinde că îl cunoşti! TRAIAN: Aceeaşi reflecţie fac asupra ta. LILLY: Dar totuşi e bine ca să recapitulăm scena de adi-noară, să văd şi eu pe ce te întemeiezi. TRAIAN: De pildă, că glumeai pe socoteala mea. Era im fel de a ascunde cit de mult îţi plăcea celălalt. LILLY: Glumeai şi tu. TRAIAN: Era un mijloc ca să te încerc. LILLY: Vrea să zică, toată acea bună dispoziţie era contrafăcută? Cum pot să te numesc atunci? 482 n; \iAN: Lupţi cu armele pe care le ai la îndemînă. 1.11.1, V: în definitiv, ţi-ai cam bătut joc de Bob. După atîta vreme de cind nu l-ai mai văzut, puteai să-ţi arăţi mai adine afeoţia. El trebuie să fie foarte necăjit. n; \i.\N: Nu se necăjeşte atît de uşor, nu are pielea prea fină. 1.11.1, v : Şi cum rîdeai cu bună dispoziţie! Am mai degrabă impresia că gelozia ta a început brusc, fără rost. fi-aduci aminte că în Cocu magnifique protestai că itouI nu e gelos tot timpul şi începe deodată? Părea neverosimil, şi totuşi, tu procedezi la fel. Atunci de ce l-ai invitat la noi? ii; \ l \.M: îmi plac primejdiile. Sau poate că-mi era milă, deoarece fusesem prea crud cu el. Odinioară a fost eel mai perfect camarad. 1.11.1, V: Vezi?... 11 ’ \ i \ \i: Kără să vrea anume, dar un camarad admirabil, (le mult am petrecut împreună! Se pricepea samă ia pretutindeni cu el, oricît m-aş fi împotrivit. îndată pornea duetul nostru, el din mandolină şi eu cu fluieratul. Şi eram atracţia întregii societăţi. Ne dădeau fetele mici cadouri. Trebuiau să-mi dea şi mie, ca să nu se observe nimic, dar pe el îl preferau. Subţire, cu ochi melancolici şi fără prea multă deşteptăciune. După munca mea zilnică, serile cu dînsul erau o recreaţie. Ce superbe amintiri! Sau cum ne rătăceam prin culisele unui teatru! Sau la baletul Operei! (lind eram cu el, nimănui nu-i trecea prin gînd să ne iutrebe ce căutăm. Treceau baletistele prin faţa noastră şi toate ne zîmbeau. Întîrziau să apară pe iu imă stînd de vorbă cu noi. într-o zi, era să se ridice cnrtmaou noipe scenă. Dirijorul agita înfuriat bagheta. Oc superbe timpuri! Tinereţea noastră! Şi acum trec anii sthui într-o bibliotecă. Ce mizerie! Cu el am plecai prima oară în străinătate. Prin Italia, prin l'Vuiiţii. La Veneţia, amîndoi fără griji, dînd hrană la porumbei în PiaţaSan-Marco. Sau cu o italiancă — «Io undi' o fi găsit-o ? — pe străzi, ca să găsim sta-i uia lui Colleone. La Lido am intrat în restaurantul . cl mai luxos şi am cerut... o bere! Chelnerul, într-o ia> Ud a impecabilă, ne-a răspuns, politicos, într-o o uiilii/.ismsi perfectă, să întrebăm... peste drum! 433 Eu eram galben de ruşine, dar Bob a protestai: „Foarte bine c-am intrat aci, ca să cunoaştem şt noi interiorul restaurantului11. La Milano am fost bolnav rău de stomac. Ce ghinion! Să fii pentru prima oară la Milano şi să te doară stomacul i Ivi-am dus devreme să mă culc, pe la ora opt seara, şi a rămas ca Bob să se mai plimbe singur vreo jumătate de oră. Dar s-a întors pe la patru dimineaţa. Mi-a explicat: s-a întîlnit cu un chinez, şi el necunoscînd oraşul, şi l-au cercetat împreună toată noaptea. De unde o fi descoperit pe chinez? Numai el e în stare de aşa ceva! In Franţa, la Lyon, făcea cunoştinţă cu toate fetele ce întîlnea pe stradă. în chip foarte simplu, le spunea numai: „Je suis etudiant roumain!li Singurele cuvinte franţuzeşti pe care le cunoştea, în afară do „bonjour“ şi „bonsoir“. Şi, în loc să se mire, fetele rămîneau cu el. Eu eram un al treilea. Dar nu incomodam, căci Bob nu avea mari pretenţii. Şi apoi, lega uşor prietenii, dar le uita tot aşa de iute. Dar să vezi o scenă amuzantă: l-am găsit într-un grup de fete. Voiau să ştie de ce naţionalitate era, şi fiecare îi întreba: „espagnol, turc?“ El făcea numai din cap semn că nu, la fiecare întrebare, cu un zîmbet şiret şi cu un ochi închis pe jumătate. Asta tot. Dar simţeam ca fiecare gest de al lui încânta pe fete. Şi unele erau studente. Eu ştiam perfect franţuzeşte, dai’ nici una nu era curioasă să-mi puie o întrebare. O studentă cehoslovacă i-a scris mai tîrziu din ţara ei. Scrisoarea începea cu „ma petite blessure“. A venit Bob la mine să-i traduc. LILLY: Are foarte mult succes la fete. TRAIAN (brusc, revenindu-şi): Da! Are foarte mult noroc, la fete! (Tăcere lungă.) Dar el are noroc în tot ce face. Ga student, şi-apus la loterie un ceas de aur eu două sute de numere. Şi-a oprit şi el un număr. Tocmai acela a ieşit. Dacă n-aş fi asistat la tragerea loteriei, aş fi crezut că a trişat. Cît am stat la Paris, am locuit în aceeaşi cameră. La 14 Iulie, cu ocazia sărbătorilor franceze, se instalează pe toate străzile 484 tot felul de distracţii, şi roata norocului este nelipsită. în Saint-Michel, unde locuiam, era o mulţime de roata norocului, avînd ca obiecte numai cutii de cît.e un kilogram dc zahăr. De oiţe ori ieşeam, puneam fiecare cîte douăzeci şi cinci centime, ca să ne încercăm norocul. S-a întîmplat aceasta de zeci de ori. N-am cîştigat niciodată, şi el câştiga întotdeauna. Era în camera noastră un monument făcut numai din cutii de zahăr. iiiM-Y: Şi nu te indignai pe el? n;\i/\N: De cîte ori! Să-l fi văzut pe Bob consolîndu-mă! La urmă izbucneam în rîs. i.iu.Y: Şi tot timpul eraţi împreună? ritM/VN : Eu plecam dimineaţă la bibliotecă şi-l lăsam în pat, dar treaz, făcîndu-şi planul zilei. Promitea să vie să mă ia la masă, dar îl aşteptam zadarnic. Cînd mă Întorceam la hotel, îl găseam încă dezbrăcat, căznii: -du-se să-şi puie un buton la guler. Intr-o seară am fost cu el la un cabaret de lingă Saint-Julien le Pauvre. Un fel de pivniţă şi cîteva catacombe. Cîteva mese şi câţiva artişti, cam prăfuiţi şi bătrîni, care cîntau cîntece vechi franţuzeşti din diferite provincii. Cîntece de nuntă, de beţie, de muncă, de moarte. Era impresionant! Aveai senzaţia că eşti în afară de Paris. Bob asculta ore întregi, şi cînd îi propuneam să plecăm, se făcea că nu mă aude, sau poate nici nu mă auzea. A cerut voie să «• iute şi el ceva, a luat un instrument vechi de la dînşii, şi a improvizat un cîntec de aceeaşi factură cu ce-au-zisem pînă atunci, stîrnind admiraţia tuturor. Cum fusese în stare? Căci eram sigur că nu mai asistase la un asemenea spectacol. Mi-aduc aminte de cuvin-tnle nnei canţonete. (Cinîâ încet.) Ma femme est morte Montez, montez vite pour la ramasser, Que le diable l’emporte. (Tăcere.) I'ac mereu caricatura lui Bob, povestesc despre »d Întâmplări care se potrivesc perfect cu temperamen-ini lui. Da că aş fi întrebat, aş arăta cum ar proceda 435 în anumite ocazii, procedeu întotdeauna anoimal, dar cu care m-am deprins şi, deci, îmi este familiar, dar nu pot spune că l-am epuizat pe Bob. El rămîin un om ciudat. Sînt convins de prietenia lui, chiar dacă a trecut atîta vreme, şi că se simte foarte bine alături de mine. S-a bucurat cînd ni-a văzut. Totuşi, după ce a cîntat cîteva romanţe la mandolină, a simţit nevoia să se retragă imediat, ca să fie singur. Căci nu s-a retras fiindcă îi era somn. LILLY: într-adevăr, un om ciudat! TRAIAN: Firea lui te sugestionează. L-am lăsat să plece fără împotrivire şi fără să turbur atmosfera prin cîteva cuvinte. LILLY: Mărturiseşte că erai şi tu prins de atmosferă. TRAIAN: Toate chestiunile acestea se îndeplinesc- aşa de repede cu el! (Tăcere apăsătoare. Iar înfuriai): Dar ce repede a primit să locuiască la noi! Şi dacă nu voi fi mai energic, va rămîne toată viaţa. LILLY: Iţi pare rău de un moment de generozitate. TRAIAN: Ştii bine că n-am fost meschin niciodată. LILLY: Dar mi se pare că tu eşti cel mai ciudat. Făeînd atîtea observaţii asupra viitorului nostru, l-ai invi-“tat chiar la noi. TRAIAN: Ţi-am spus că nu fug de primejdie. Şi apoi, eram-curios să văd cum o să evolueze discuţia. LILLY: Şi cum o să decurgă faptele mai târziu. TRAIAN: Poate şi asta. LILLY: Eşti mai mult curios decît îndurerat. TRAIAN: Nu eu sînt acela care trebuie să dau socoteală.. LILLY: Nici eu, pînă acum, cel puţin. TRAIAN: Ce monstruos! Trebuie să se petreacă fapta, ca să am dreptul să aduc acuzări, cu toate că amîndoi ştim că prevederile mele sînt adevărate. LILLY: Dacă m-ai convins să fim de acord, poate să ai şi n satisfacţie: constatarea că eşti convingător! TRAIAN: El nici nu se pricepe să vorbească. Cîştigă mai mult cînd tace. Ii presupui o întreagă serie de virtuţi. Cînd spune câte ceva, e banal. Trebuia eu să 486 conduc conversaţia. Tot timpul reflectam: iată un om care nu ştie să vorbească. i ,iljl.Y: Şi eu tot timpul reflectam, ascultîndu-te: iată un om care nu ştie să tacă! ti;.IAN (naiv, surprins): Da? i ,U,l, Y: Mă ameţise atîta conversaţie, din care nu mai prindeam uneori decît timbrul vocii. Parcă eram la teatru unde personagiile trebuie să umple tot timpul liniştea, cu toate că liniştea formează cele mai adinei raporturi între oameni. ri;.,\l.\N: Te plictisiseră vorbele mele? Şi nu e acesta cel mai sigur mijloc ca să te convingi că presupunerile inele erau bune? îmi dai tu însăţi argumente, i ,ii,t, Y : Dar eşti ridicol cu insistenţele tale... n;\iAN: Sînt ridicol... (Tăcere.) i ,i i ,i i v: lată care a fost logica ta interioară. Mai întîi ai aşteptat cu foarte multă nerăbdare să-ţi vezi prietenul vechi. Dar cînd l-ai văzut, ţi-ai adus imediat aminte de succesele lui repezi. Şi ai tras concluzii i a şl cu mine se poate întâmpla la fel. Poate, cine ştie, voi fi ascultat şi eu mandolina lui exact ca celelalte. ii; \i \ N: Nu s-ar putea spune că nu faci tot posibilul ca sa mă îmbunezi. i ii.i y : Pentru că sînt deprinsă sate ştiu egal cu mine. Nu sini învăţată să te menajez. iiiUAN; Din discuţia noastră am înţeles că nu există o vorbă fără replică. Cînd tace partenerul, înseamnă di e mai prost sau că îi este milă. i ii.i.y Din pricina asta nu accept să considerăm discuţia indusă. i n u AN: Dacă ţi-aş mai spune amintiri din viaţa lui Bob? t ii t .Y Mărturisesc că mă interesează foarte mult viaţa lui Hol», dar nu trebuie să tragi nici o concluzie de aici. niW\N: Ai văzut? Avea la manşete butoni diferiţi, i u i.\ fiindcă n-a avut cine să se îngrijească de el. m, \ iun Din acest exemplu, eu scot o ocazie de ironie şi In nna de compasiune. în definitiv, nu există argumente care să poată schimba părerea unui om. Orice na apune despre cineva, pe care iiu-1 cunoşti sau care-ţi 487 este indiferent, ai fi de acord cu mine. -Orice-aş spune despre Bob, ai aranja aşa ca să-ţi convină ţie. LTLLY: Ce străin îmi er a Bob înainte de conversaţia noastră, cu toate că mi-ai vorbit atît despre el şi chiar a stat intre noi. şi ce familial- mi-e acum! TRAIAN: Ştiu că observaţiile mele nu ajută cu nimic. Dimpotrivă. LTLLY: Observaţii făcute la o înaltă temperatură. TRAIAN: Dar nu mi-am pierdut nici o clipă luciditatea, indiferent de agitaţia tonului meu. LILLY: Ce mîndru eşti de luciditatea ta! Cum pot accepta să ştiu că dacă aş muri, ţi-ar părea râu, dar m-ai şi examina totodată. TRAIAN: Noroc că s-au interpus pericole mai apropiate, care fac complect neinteresantă o moarte, a ta peste nu ştiu cite zeci de ani. Dacă mi-ai fi spus acelaşi lucru ieri, aş fi rămas pe gînduri. LILLY: Dar ai fi căutat să demonstrezi că nu am dreptate sau că sînt fatalităţi împotriva cărora nu te poţi împotrivi. TRAIAN: „Exact aşa rni-1 închipuiam11, aşa ai zis. Deci erai familiară cu imaginea lui de mai multă vreme. LILLY: Ce importanţă dai anumitor vorbe ale mele! TRAIAN: Pentru că sînt caracterist ice. LILLY: Dar nu trebuie să alegi numai cîteva vorbe dintr-o conversaţie, să le desfaci de cursul discuţiei de care se ţin şi să ie dai relief apoi. Orice cuvînt, cît de inofensiv, capătă o semnificaţie atunci, şi nu se poate spune că acest „exact cum mi-1 închipuiam11 nu este inofensiv. TRAIAN: Ai perfectă dreptate. Oricine m-ar asculta acum. rn-ar socoti nebun, aşa cum mi-ai spus-o de la începui. De-ar fi asistat la scena noastră în trei, n-ar fi observat nimic deosebit, căci n-ar fi fost interesat ca să se îngrijească de semne insesizabile. Şi, chiar dacă ar îi interesat, poate ar avea antene mai puţin receptiv»' decit mine, iar explicaţiile mele de acum i s-ar părea complect neîndestulătoare, căci construiesc o nouă viaţă, stric un menaj, şi chiar aşa de repede, nebi zuindu-mă pe nimic. Dar nu vorbesc pentru alţii, ci pentru tine, şi tu ştiu că eşti în stare să mă pricep* Iar dacă te opui celor ce susţin, citeodată măcar, o iaci cu o speranţă nebună că poate totul nu e prea tîrziu şi pot fi incă minţit. Sau să mă hotărăsc să iau anumite măsuri ca să împiedic această catastrofă, căci deocamdată nici tu nu eşti mulţumită de in-tîmplare, şi ai încă destul calm ca să doreşti să te împotriveşti ei. Sau protestezi, mai ales ca sa te minţi pe tine singură. LILLY; Ai spus la început: „dacă nu m-aş împotrivi14... deci aveai intenţia să te împotriveşti? TltAIAN: Nu s-ar putea spune că nu dai şi tu importanţă unor vorbe de ale mele şi că nu le-ai remarcat chiar în momentul cind erai mai aprinsă. (Se aude mandolina lui Bob.) Şi tipul, care a început să cînte la ora asta! ULLY: Dacă n-am fi atit de enervaţi, ce frumoasă ar fi muzica lui! I UAIAN: Muzica nu are o valoare obiectivă. Depinde de locul unde este executată şi cine o execută. Mandolina lui Bob ţi se pare fermecătoare cind îl cunoşti pe dînsul. Se potriveşte cu ochii lui melancolici, cu chipul lunguieţ, cu trupul firav, cu gesturile artificiale şi graţioase de duduie. i iu.y: Totuşi, nu se poate spune că nu eşti tot tu cel mai bun apărător al lui. iii'VlA.Y: Sînt loial. De altminteri, genul lui îmi repugnă. Tu găseşti că aceste definiri înseamnă o laudă. i iu,Y : Din tot ce-ai vorbit, reţin mai ales că Bob seamănă cu mine. într-adevăr, seamănă cu mine, îmi place sâ plec sau sâ vin la întimplare, şi n-am nici un plan tiotărît mai dinainte, ca să mă împiedic în viaţă de scrupule neroade. Iar dacă m-aş duce la Paris, poate că şi prima mea vizită ar fi la Luna-Park... Să mă plimb de dimineaţa pînă seara pe bnlevarde, să mă uit în vitrine. Fără nici o economie a timpului. uMiAM: Şi altceva? cu i.v N-aş merge niciodată la Louvre, ca să mă prefac ca mă pricep la tablouri, nici la Opera Mare, ca să mă plictisesc la spectacol. Numai o dată, casă cunosc /m/rr-ul şi să văd toaletele. 11. \ i \ n : ş; altceva? 489 LILLY: Şi m-aş plimba in bateau-mouche în fiecare zi de la Vineennes la Snresnes. TRAIAN: Şi altceva, şi altceva, şi altceva? LILLY: Ce enervant eşti! (Plinge deodată.) TRAIAN: Numai lacrimi mai lipsesc. (Şi cum se aude mau dolina din camera vecină.) Lacrimi in acompaniamen. de mandolină, căci caraghiosul ăla nu mai tacr Mi-am spus prea deseori părerea despre lacrimii, unei femei ca să mai revin acum. E dovadă de laşi tate, de incapacitate de a duce lupta mai departe Arată că eşti slabă, indiferent dacă judecata te-ar învăţa altminteri, căci cea mai simplă judecată îţi demonstrează că, de mergi cu Bob, vei trăi nunuii din improvizaţii şi încercarea se va termina curînd. Vei rămîne pe drumuri fără nici un ajutor. Cu mine, ai existenţa asigurată şi, în definitiv, toate liberte ţile. LILLY (plinge numai pentru ea, singură pe lume): Ce lipsii, de umanitate eşti! TRAIAN: Iţi închipui că mă chinui mai puţin? Şi că, văz îmi lucrurile cu precizie, sînt mai puţin nenorocit? Ciuntă eşti cînd plîngi! LILLY (se reface brusc): în definitiv, ai dreptate. îmi placi-Bob cum niciodată nu mi-ai plăcut. Mi-ai atras atenţia singur, îţi sînt recunoscătoare că n-am fosi obligată la ezitări îndelungi. Numai contrastele si-atrag? Ce prostie! îmi place Bob pentru că seamănă cu mine. Tu ai încercat să joci un rol care nu ţi sc potrivea. Şi îl jucai uşor, căci nu te interesa prea mult ce făceam cînd plecam pe drumuri. Numai să te las în pace încă zece ani, ca să-ţi termini cartea asupra filozofiei Renaşterii. Ce te interesau oamenii de atunci? Pentru care tu n-ai existat? De ce să le dai toată viaţa ta, cînd ei nu-ţi dau nimic în schimb? Căci te forţezi să fii cit mai impersonal, şi ce poţi şti despre oamenii aceia decît ce-au scris ei sau ce s-a scris despre ei? Nimeni n-a transcris o scenă de a buca aceea care se petrece între noi, şi care, oricîtr ocupaţii superioare ar fi avut, era şi pentru ei eseu ţială, pentru fericirea lor zilnică. Nu contează decil un lucru pentru un om: că are o viaţă scurtă de trăit, 490 care se poate întrerupe oricînd. Deci trebuie să şi-o exploateze cît mai bine. Nu stînd într-o bibliotecă ai mare merit. Dumnezeu a făcut un cer superb deasupra locurilor fermecate. Pierde-ţi timpul pri-vindu-le. Aceasta e suprema glorie! 11; A l A N; Şi toată această exclamare furibundă nu ţi-a venit decît cînd te-am făcut urîtă! Femeie veritabilă, cu toate defectele ei. i'iu.Y: Dacă aş îi altfel, aş fi anormală. iiiMAN: De fapt, îţi exprimi propriul tău temperament. 1 H.i.Y: Dar nu mă interesează cum interpretezi cuvintele mele. Da! îmi place Bob. Ce vrei mai mult? Pentru că e un om trist, pentru că se pricepe să cînte din mandolină, pentru că are o mutră de om speriat, avlnd nevoie de ajutorul cuiva mai puternic. Poate, mi ştiu de ce... Dar uite ce ştiu cu siguranţă: mi-ar place să mă alipesc goală de el gol, să-i simt căldura corpului lingă mine şi să-mi trec mina pe toată carnea lui, fără nici o sfială. (Muzica mandolinei de alături se aude tot mai insistent.) Este inutil să te împotriveşti — eşti şi prea orgolios să te împotriveşti. Cum?' Să-mi dai remuşcări ca aventura noastră să ia un aspect tragic pentru amîndoi? Să mă duci în străină-l al e? Ca să plasez pe Bob în toate decorurile superbe pe ('are le voi întîlni? Căci, fatal, tu vei fi realitatea,, omul care trebuie să se ocupe de bagaje. Imaginaţia im-a, după scurta noastră cunoştinţă, l-ar arăta şi mai fermecător. Ar căpăta toate însuşirile care impresionează. Altfel, într-o trăire zilnică, ar fi exact '■cea ce este, cu persoana lui firavă, cum spui tu, şi viaţa cu el ar fi la fel de monotonă, neavînd nici mărar valoarea pe care o menţii tu. Şi ar apărea, rec,or de matematici la Dusseldorf, a fost ispitit să mă i ?1111v.i i’.'Işoască. Planul a fost făcut după o figură triunghiu-i nu. crea ce a plăcut lui Hans: întîi Granville la un capăt mI Cotentinului, apoi Cherbourg la cellalt capăt, şi apoi, 11111 mm Parisul, cu opriri pretutindeni unde ne-o reţine .......ren lui Barbey, culoarea locală, vreo biserică gotică ui iu a rea... Hans şi-a pierdut mult timp şi zădarnic ca să e eiu;e;i trenul potrivit, iar cînd am decis imediat, „facem . duşi drum, dar intr-o direcţie inversă‘% a rămas dezorien-i.ii dr na II u I deciziunilor mele. S-a încăpăţînat să mă refuze • i iul il meruriul perfect pe care îl aveam de data asta şi a h. luni, şliindu-1 sentimental, să întrebuinţez imprecaţii i 1 111 1111 e 111 a I (I. \ in pieră f deci în ziua de 3 aprilie spre Cherbourg. în-i<111111, îndoielnic: ploaie neîntreruptă. Ne-am oprit la i .o im , iiraşul sfînt al Sfintei Tereza, moartă la douăzeci imi i u de ani, spre sîîrşituî secolului trecut. Cu toată ploaia ■ uiiid in g lamuri, în camera toată îmbrăcată în alb, mi- m Hori de cîm — atmosferă de minăstire — am în- ■ i oeuoente de entuziasm. 495 4 aprilie Impregnat de poezie e Lisieux. Un orăşel cu străzi puţine, cu o piaţă mare în mijloc, pe care se ridică o grandi-oasă catedrală gotica. Coloarea specială o dau mai ales casele medievale presărate peste tot. Sint străzi întregi — rue de Fevres, de pildă — înguste de cîţiva metri, unde casele, toate înghesuite, se umflă sau se subţiază, capricios, albe cu desenuri exterioare de lemne încrucişate, cu cornişe ridicate, cu intrări strimte pe unde se văd ganguri negre, misterioase. Aşa de bicisnice, durează totuşi de sute de ani, şi mereu locuite. Ne strecurăm printre ele şi, în mişcarea mea de a cuprinde toată strada, de la pavaj la acoperiş — pitoresc admirabil — aplec pe spate unica noastră umbrelă. Hans îmi întrerupe contemplaţia: „Stai drept, nu vezi că plouă?“ Dar mai ales fiinţa Sfintei Tereza e răspîndită peste tot. Portretul ei —minunată fecioară boticelliană, înfăţişare calmă, trăsăturile regulate şi delicate, ochii profunzi, fruntea bombată, mare şi senină, corpul perfect împlinit, dar tresărind de frăgezime, totul încadrat în linii simple, admirabil adecvate, ale straielor mînăstireşti. Halucinaţi de parfumul ei, îndelung întîrziem printre imaginile ei familiare. în mijlocul pomilor, pe un deal, căsuţa în care ea şi cu cele patru surori, azi bătrîne carmelite, duceau viaţa pioasă în preajma tatălui lor văduv, ca să-l părăsească pe rînd pentru Carmelul din vale, închisoare strictă. Acolo Tereza s-a întrecut ca să găsească cuvintele cele mai dulci, şi să-şi îmblînzească firea prea personală, şi cu iscodiri lăuntrice neliniştitoare. Camerele au rămas intacte, sufrageria comună, camerele tatălui, a fetelor şi a ei —albă cu ferestre spre grădină, cu jucăriile şi cărţile pe un colţ de masă. Sufletul ei prea plin de iubire, ca o cupă prea plină, a trebuit să se reverse şi a găsit alături pe Isus. Spre el şi-a îndreptat atunci făptura ei pasionată, ,,/e vais passer mou ciel â faire du bien sur la terre.“ în biserică ni se arată cîteva amintiri de la dînsa. După o sticlă, părul ei nesfîrşit blond, buclat — minune dăruită iubitului divin. A murit repede, istovită de prea mult zel şi de prea multă fragilitate, fără să-şi întărească trăsăturile feţei şi să-şi 496 încrunte fruntea bombată; şoptind un ultim cuvînt de îndrăgostită, înainte de a se duce la El. „Mon Dieu... je faime.. într-unul din magazinele nenumărate de felul acesta, printre tablourile, sculpturile, cărţile poştale, obiectele diferite cu chipul sfintei Tereza de toate mărimile, culorile şi preţurile, Hans t'irguieşte... Apoi prînzul provincial cu brînza locală Livarot şi cu cidru... După prînz plecăm spre Trouville, făcînd astfel un ocol în drumul nostru triunghiular. Gara de la mijloc pe o mică insulă, iar de o parte şi de alta pînă la marea diri apropiere, Tonques, rîu subţire. în stînga lui, Deauville aristocratică şi potolită, la dreapta Trouville, mai capricioasă .şi mai turbulentă. Ne grăbim, înainte de toate, spre mare şi o găsim liniştită şi depărtată în culori închise şi neexpresive. Pe nisipul umed şi mult, printre scoicile cu forme mereu noi, cu toată umezeala care ne împovărează greoaie şi ne stinghereşte mişcările, ne simţim pentru un moment învioraţi. Dar ploaia şi frigul ne-a întors repede la hotel, şi pe străzi murdare, printre bălţile cenuşii şi casele neîngrijite cu obloanele trase, sub ploaia ce curgea monoton şi deprimant, nn ne închipuim păşind silueta sprintenă îmbrăcată în ultima creaţie a casei Printemps, pe care preţurile de pe-acum mari ne-o anunţă. Seara însă am găsit totul transformat, magnifică transformare. Mareea se dezlănţuise şi-şi ajunsese plinul ei, cuprinsese prin gesturi nervoase tot nisipul interminabil pe rare ne plimbasem în voie, cu puţin înainte, şi clătina aprig digul lung de lemn pe care înaintam, înfricoşaţi de neînsem-niHnîea noastră, bătuţi de limbile vîntului —prelungiri invizibile parcă — ale vîrfurilor de valuri. Tonques se făcuse negru ca smoala, se înmulţise în cantităţi enorme şi anima gros, dospind mereu, împins violent, o pornise înapoi spre izvoare. Norii dispăruseră complect, şi stelele pun<-.(.au ascuţit cerul ca vîrfuri de spadă care or străpunge la infîmplare o pînză albastră prea întinsă. Iar luna mare, rotundă perfect, sclipitoare, îşi desăvîrşea opera şi bănuiam iu spaţiu aţe invizibile de la ea la noi pe care le mînuia pricepută ca la un teatru de păpuşi, şi lăsa pe pămînt şi 497 r," pe ape pete de umbre şi de lumini palide, aranjate cu artă,, umplînd firea de mister, de teamă, şi de vrajă... 5 aprilie De dimineaţă iarăşi norii murdari şi rîul mic, spectacolul se terminase. Am renunţat, din pricina vremii, la excursia pe apă la Havre de peste drum, şi apoi, cu un tren localnic umil şi încet, după 30 de kilometri lungiţi peste măsură, în sfîrşit, Gaen. Caen, oraş negru... Mare, cu străzi multe, cu lume multă., dar totul înghesuit, strîmb, capricios, cenuşiu. Casele de pe străzile strimte şi răsucite, inegale, rău alăturate, toate vechi, unele dintre ele din evul mediu — şi murdare. (Printre ele, locuinţa lui Malherbe.) Pitoresc mult de altfel, dar în căutarea unui hotel mai curat n-ai timpul privirilor de ansamblu şi te indignezi mereu. Hans mai ales nici nu-şi poate închipui că ar fi ceva interesant, crede că glumesc şi-mi arată mereu trotuarul spart şi bălţile dese. Impresia unei sindrofii de bătrîni aplecaţi, împovăraţi, ghemuiţi unul în altul, dar vorbăreţi,, curioşi şi agili în gesturi mici. La un colţ, canalul care duce-pînă la mare, castelul în altă parte. Apoi universitatea cunoscută, unde Barbey d’Aurevilly şi-a trecut licenţa în drept liniştit şi mediocru, spre regretul acelora ce veniseră să-l asculte şi exagerau importanţa gesturilor Iui, pe atunci democratice. Caen, oraşul primelor lui amoruri turbulente, cînd îşi etala garderoba lui colorată, al micului librar Tre-butien, făptură bicisnică şi mereu aplecată spre sacrificiu, prietenul cel mai bun al lui Barbey, Caen, oraşul bisericilor vechi. In piaţa centrală, biserica gotică Saint-Pierre, înflorită, cu forme pline, elegantă. în alte părţi, două biserici enorme, mult asemănătoare: Saint-Etienne şi la Tri-nite, amîndouă în stil romanic şi clădite la mică distanţă, în secolul XI. în prima, sicriul gol — oasele au fost împrăştiate — ale lui Wilhelm Cuceritorul. în cealaltă, sicriul' intact al reginei Matilda, soţia Cuceritorului. Din vîrf, de la Trinite, Caenul pare ca un animal de marc negru, încet la respiraţie, vîseos, plat, umed. Personagiu important, ministru poate, grăbit de ocupaţii multiple şi înalte. 498 soarele ridică pentru un moment un colţ al perdelei cenuşii, şi-l simţi în momentul apariţiei că tremură de nervi şi grabă, şi că muşchii trupului s-au şi îndreptat în spre alte locuri. 6 aprilie La gară, lungă discuţie cu Hans în faţa Baedeker-ului, dacă să ne oprim la Bayeux. Experienţa Caenului l-a săturat de noi aventuri. In faţa vreunei murdării exclamă mereu ironic: „Poftim culoare localău, şi apoi: „Eu nu admit culoare locală unde nu-i curat!“ Ne-am oprit totuşi la Bayeux unde, ca să ajungi în orăşel, mergi o bucată printre cîmpuri. Gerul se înseninase şi frăgezimea aerului ne înviora. Populaţia curioasă ne privea de la ferestre. Pe strada principală, magazinele mici, întunecoase, fără clienţi. La mijloc, catedrala gotică grandioasă, motivul principal al opririi noastre. Peste drum vechea episcopie şi acolo celebra tapiserie a reginei Matilda, figurînd istoria cuceririi Angliei de către normanzi: o bandă lungă de 70 de metri de pînză negricioasă, unde au fost aruncate cu acul puncte de lînă colorate, pînza însăşi servind ca fond. A fost cusută de lucrători anglo-saxoni, şi scenele reprezintă, cu naivitate şi exactitudine, costumele, armele, vapoarele în timpul acela. Terminăm iute vizitele noastre, apoi ieşim la cîmpul proaspăt şi rătăcim multă vreme, iar noaptea se lăsa moale. Hans e încîntat de atîta prospeţime. Indignarea lui împotriva Caenului a devenit astfel şi mai elocventă, iar admiraţia pentru Bayeux nu are margini. „Asta zic şi eu că e culoare locală!" Ne întoarcem în unul din multele magazine cu cunoscutele porţelanuri locale de culoarea tabacului şi cu motive de pe pînza reginei Matilda. înainte de a intra în restaurantul familiar unde sticlele cu cidru ne îmbie, Hans, optimist asupra excursiei noastre, cumpără pentru o perfectă orientare o busolă. 7 aprilie Hans a plecat direct la Cherbourg, dar eu m-am oprit in drum pentru câteva ore la Valognes, orăşel plin de amintirea lui d’Aurevilly, care venea călare de la apropiatul 499 Saint-Sauveur le Vicomte, la vărul său Edelstand de Merii.. Gîteva străzi goale cu case vechi, şi în mica biserică gotică, slujba dinainte de Paşti. La confesional îşi aşteaptă rindul bătrînele în îmbrăcămintea locală neagră, cu năframele, dantelate pe cap. Epuizez oraşul repede şi rătăcesc pe eîmp. Ierburile sîni parfumate, iar clopotele bat. Pe drum copiii mă salută ca la noi în ţară la sate, unde se prepară pe acum, la fel, Pastele, acolo, aşa de departe... 8 aprilie, zi de Paşti Gherbourg, oraş neinteresant, cu un canal care-1 desparte în două, gen palid Trouville-Deauville, cu clădirile convenţionale, teatrul pe o piaţă mai mare, strada principală cu poşta, librăriile, magazinele, restaurantele. Muzeul conţine ceva mai mult decît obicinuitele „glorii locale11: cîteva portrete de familie ale lui Miîlet1 descoperite în podul primăriei. Statuia lui Napoleon, călăreţ întreprid, biserica gotică, cu lume multă şi, după balustrada fatală, marea. Facem din Cherbourg, pentru cîteva zile, centrul nostru de excursiuni, şi după-amiază automobilul ne poartă de-a lungul mării printre poziţii fermecătoare, cu multe amintiri normande, iar un ghid cu urechi mari ne dă explicaţii. Ajungem — eram vreo douăzeci — la capul Hagen şi acolo coborîm pentru o clipă. Vîntul, cîntăreţ din banjo, scoate singurul lui sunet, neîntrerupt, subţiat şi îngroşat curgător ca în urma întinderii şi destinderii instrumentului muzical, fără distanţele matematice dintre notele unui piano. Pe vîrful stîncelor sîntem cu toţii, instinctiv, făcuţi bloc ca să ne păzim de tăria lui — aranjaţi parcă de un regizor mare pentru vreun efect scenic de mase, şi ca şi cum el ne-ar izbi numai la mijlocul trupului, grupul nostru se adînceşte la mijloc iar privirea aţintită pe mare ne deschide mari pleoapele şi ne atrage tot capul pe gîtul întors, se plasticizează. Marea se întinde palida de o parte, de alta, şi în faţă, infinită. Soarele transparent de nord s-a rostogolit drept în mijlocul apei, şi acolo, ca o vietate, se mişcă mereu, i se aude respiraţia şi i se vede umflarea şi subţierea toracelui. Paiajen imens, şi-a întins pînza fină pe tot cuprinsul mării şi şi-a legat laţele galbene, lucrate exact, în lungul depărta- 500 I clor ţărmuri, şi n-a scăpat un ochi nelucrat. Vîntul mişcă piaza cu totul, o împinge pe malurile netede, o bate şi o i ramură, o fîlfiie ca pe o batistă, fără să se desprindă vreo picătură de apă, şi ai impresia că o mină gigantică, apu-<-iitd dc un capăt, ar putea ridica toată suprafaţa. Ifans lingă mine, cu dinţii încleştaţi şi buzele deschise mu vorbeşte despre farul din depărtare şi se încearcă să calculeze distanţa pînă la el. Întors acasă, constat că totul a dispărut, ca şi cum n-ar l i fost decît o glumă a imaginaţiei, că tot jocul de lumini a încetat şi că s-a risipit toată atmosfera care mă cuprindea, < uui se întîmplă cu sunetele, puţin timp după terminarea înmiiţii cîntate. Şi cu dezesperare văd că nu pot reconstrui ducii: un singur lucru mai cu exactitate: urechile mari ale ,.h olului... Dar seara, marea neagră sub cerul sumbru părea o locuinţă l ainică de tîlhari. La cele cîteva lumini înguste care-i ,1rabat întinderea, îşi număra pesemne cîştigurile zilei, întrebuinţase pentru asta toate mijloacele posibile, viclenia, graţia, făgăduielile, şi uneori mînia pe faţă. Spuma sunase şi strălucise ca pietrele scumpe, tremurase iu ae împletise ca o dantelă, se încordase ca arcul care nu dă niciodată greş. Nimfele trandafirii îşi întinseseră mereu lirnţole ademenitoare, cu degetele răsfirate o dată cu valurile, ca să şi le retragă mereu. Sirenele se rotiseră surîzătoare, iar meduzele invizibile, nu şi încetaseră cîntecul vrăjit. Iar acum, în noaptea neagră şi adormită, aplecînd urechea peste balustrada din lungul apei, mi se pare că aud, venit din adîncimile misterioase, un sunet de arginţi... !> aprilie Dimineaţa cu Hans la castelul de la Tourlaville. Copaci înalţi peste care se rostogoleşte vîntul. întindem mîinele im>iiIc pe marginea lacului şi două lebede au alunecat iute 11111a la noi, şi ne-au întins gîturile, blînde şi cuminţi ca dniia oiţe. După-amiază, petrecerea croitoreselor la Martinvast, In tradiţia Cherbourgului, a doua zi de Paşte. O nouă inn- 501 presie a vieţii franceze — viaţă cu înfăţişări multiple, cu. toată tendinţa românească de a o reduce total la tipul agreabil parizian. Trenurile puse anume la dispoziţie, supraîncărcate, au străbătut încet cei cinci kilometri. Unul a făcut un spirit şi tot compartimentul a rîs, cunoscuţi si necunoscuţi, rîs familiar. Sînt îmbrăcaţi gros, căldura a venit pe neaşteptate, şi acum cu toţii se plîng de cald. La Martinvast, în faţa gării, un deluşor, cu un drum împrejmuit de un gard. Cei cura-gioşi şi-au făcut loc printre rupturile gardului şi au urcat pieziş, ca să termine mai iute cei cîţrva metri. Pe micul platou, căluşeii, o tarabă cu tot felul de vase proaste pe care trebuie să le nimereşti, pentru cîştig, cu rotiţe de lemn, o circiumă mică transformată în cafenea; apoi cîţiva negus-tori.ambulanţi cu portocale, zaharicale şi alune. Iar lumea, într-o înghesuială veselă, se mişcă încet împinsă de colo pînă colo, domni cu surîsul indulgent şi cu paltonul pe braţe, cocoane vorbind despre preţul zilei, domnişoare cu poşetele pline cu confetii, marinari, copii transpiraţi şi turbulenţi cu bereta pe ceafă. Şi copii mici de lapte rotind ochii la armonica roşie, care încearcă un cearl. Părăsim mulţimea şi ne strecurăm pe drumul încurcat de cîteva căruţe venite la sărbătoare şi lăsate acolo, trecem pe lingă bisericuţa veche şi intrăm în parcul deschis anume, cu înfăţişarea Cişmigiului duminica. La capătul lui, un castel. Intîrziem mai mult pe iarbă, într-un loc mai singuratec. La întoarcere, ultimul tren spre Cherbourg se pregătea să plece şi toată lumea, strînsă compact ca o singură vietate monstruoasă, umflată din pricina aerului cald, aştepta deschiderea uşilor. Ne grăbim pe platoul gol, în timp ce negustorii îşi strîng mărunţişurile, pe covorul de hîrtiuţe de toate culorile, de coji de portocale şi alune. Provincia, naivă şi cuminte, cu sufletul ei identic pretutindeni. 10 aprilie De dimineaţă m-am certat cu Hans. Motivul, neînsemnat. Am spus, cu nu ştiu ce ocazie, că Ovidiu din Constanţa ar fi mai bine plasat lingă mare. (Hans a trecut prin Constanţa spre Constantinopole.) S-ar da o semnificaţie adîncă şi fără îndoială că divul şi-ar aminti mai iute de vechiul Torni,s uitîndu-se la ape. Hans a voit neapărat să mă contrazică şi s-au născut discuţii interminabile. — De ce să muţi o statuie cheltuind mulţi bani, cînd pretinzi că nu e decît o copie? — Totuşi e foarte bună. — Ce răspuns ilogic! Şi-apoi cum vrei să laşi o piaţă aşa de mare fără nimic în mijloc ! Dar eu ştiu că este o lege care cere să se aşeze statuiele în mijlocul pieţelor. — Ca s-o priveşti de la cafeneaua de peste drum, sorbind cafeaua in sunetele muzicii militare... — Ce-are a face, şi în Franţa cîntă muzica militară în preajma statuilor. Şi unde vrei s-o pui? — Nu ştiu, între flori, lingă mare. — Ca să n-o vadă nimeni! Spune dacă nu e mai frumos simetric în faţa primăriei? — Depinde de gust! ■— Din moment ce ai ochi poţi să-ţi dai seama unde e mai bine aşezată o statuie. Şi apoi, am văzut eu acolo, şi pe malul mării cîntă muzica militară ! Apoi într-un tren mic, localnic, pe un timp gri, printre oraşele gri, de-a lungul mării gri, spre celălalt capăt de ne; al Cotentinuîui, Barfleur, oraş de o mie de oameni, în lungul mării. La rînd, Cafe de France şi Cafe de Commerce eu cidru mult, o epicerie, pe ziduri reclame Menier, apoi un monument Aux soldats morts pour la patrie şi la capăt bisericuţa veche. Prin cîteva bărci, cîţiva marinari vorbind m dialect, iar la uşi femei, cu mînicile suflecate, ne privesc . urinase. Stau pe stâncile mari, cenuşii, privind la mare. Deasupra se aliniază nori gri, dungaţi cu negru. Pescăruşii, In fel e.oloraţi, rotesc scoţînd sunete stridente. Hans a ple-< iiI la 2 kilometri, la Gatteville, să viziteze farul înalt de 70 metri. Aud, amestecat, zgomotul apei, scuturatul vîn-i ulni, ţipetele pescăruşilor, cîte o vorbă neînţeleasă. // aprilie Iu sfîrşit, am părăsit definitiv Cherbourgul, dar ne-am oprii, curînd la micul Saint-Sauveur le Vicomte, locul de naştere al lui d’Aurevilly... Coborîm şi singura stradă cu . .vie vechi, de piatră cenuşie. Culoarea aceeaşi, şi casele, 503 cu două etaje la aceeaşi înălţime, dau o impresie monotonă, cu toate că strada se răsuceşte şi se lărgeşte uneori formînd pieţe. In trecerea noastră spre micul hotel din josul tîrgului, oameni la ferestre. Am găsit apoi pe mr. Yver care a alcătuit micul muzeu ,.d’Aurevilly“ şi ne-am dus cu el să ni-J arate. Yver este un om ciudat. Mic, cu un surls nenorocit mereu pe buze, cu ochii parcă înlăcrămaţi. A fost douăzeci de ani în slujba abatelui Anger, prietenul lui Barbey, care i-a insuflat dragostea pentru romancierul normand. De la moartea abatelui, nu s-a mai ocupat decît de Barbey. A strîns cu o miraculoasă răbdare toate cărţile Iui, toate lucrurile lui, manuscrisele, notiţele, mobilele,, hainele, toate fotografiile şi peteci le de hîrtie. Astfel a izbutit să alcătuiască un muzeu. Acum poate răspunde la orice chestiune de detaliu, şi de nu are poate simţul critic, cunoaşte viaţa autorului zi cu zi. Ai impresia, vorbind cu mr. Yver. că Barbey trăieşte încă. Mi se conturează imaginea pe care rni-o dăduse lecturile îndelungate, iar silueta literară prinde viaţă. Mr. Yver, după ce-şi prepară mîncarea în singura cameră şi-şi hrăneşte nevasta paralizată de 12 ani, care nici nu-I mai cunoaşte, porneşte zilnicspremuzeu. „Cesturi derivatif spune el naiv, probabil la fel tuturor vizitatorilor, dar to-tuşLtragic. Fiinţa lui Barbey nu-1 părăseşte niciodată. Vede pretutindeni eroii romanelor lui, îi visează şi le plasează în Cotentin toate peripeţiile. Şi totuşi umilul mr. Yver nu are nimic dandy, tipul preferat al lui Barbey. Dar dacă autorul normand şi-a plimbat personalitatea magnific, încorsetat şi cu mina fină — mîndria lui — pe şold, cu obrazul uşor fardat, cu părul — la bătrîneţe — înnegrit, cu ghetele dureros de mici, toţi prietenii lui au fost umili, numai suflet însă. Săgetătorul avusese, tînăr, mal du siecle ca tandrul Musset şi toată viaţa rămăsese singuratec şi tandru. Fratele său, Leon, sau abatele Anger fuseseră fără prestanţă, dar suflete minunate. Minunat fusese îndeosebi tipograful Trebutien, care, sărac şi neputincios, găsea totuşi mijlocul să tipărească desăvîrşit cărţile prietenului său refuzate aiurea. Pe Trebutien ni-1 aminteşte mai ales mr. Yver. In muzeu vedem mobilele puţine şi neînsemnate ale faimosului dandy ireproşabil, căruia nu i se 504 putea imputa decît de a fi excesiv, vedem volumele şi manuscrisele legate savant. Aşa lugubra Histoire sans nom e legată în negru, iar Medaillons de VAcademie în verdele academician. Pe pereţi, imograîine tuturor cunoscuţilor şi diferitele poze savuroase ale iui Barbey, fidel modelelor de eleganţă celebre, Byron, Brummel3 şi chiar... Balzae, deci o concepţie eclectică asupra modei şi, în orice caz, inoportună după 1830. Pe o măsuţă, creioanele de toate culorile cu care trăgea săgeţi bizare şi simbolice pe toate colţurile manuscriselor, sau cu care îşi făcea sprîncenele, apoi fardurile şi pudra. Prin dulapuri, hainele complicate şi, mai ales, vestele de mătase de toate culorile, celebre. Barbey d’Aurevilly a fost un romantic întîrziat şi de nenea neînţelegător al contimporanilor, şi neînţeles de ei, din categoria romanticilor aristocraţi şi catolici în genul lui Chateaubriand, un retoric cu un mare talent (conversaţia Ini era celebră) şi un temperament de combatant uimitor de rezistent, cu toate momentele de delicateţe şi de suferinţă minoră. Un normand impregnat de solul natal, transplantat Iu Paris greşit. Îmbinarea diferitelor lui caracteristici nu a n făcut însă armonios, de aici savoarea personalităţii Im complexe: fond adînc uman decorat cu ornamentaţii, deseori amuzante. Imaginaţia lui în perpetuă mişcare, care vedea numai gigantic, făcea mereu mizerii catolicului din el, şi putem găsi din plin motive de ironie. Scuza lui Bar-hey pentru subiectele scabroase „Pour en oter le goăl“ nu <■ convingătoare. Mr. Yver îmi explică multe nelămuriri. Dar mă întreb, ou re Ifans care abia ştie un nume propriu învăţat de eurînd de el, şi care acum ascultă cu interes, cum o fi legînd el iil il eu mici fapte împreună ca să-şi poată imagina un om uşii de. eomplicat, zvîcnind de sevă, şi în vecinică vibraţie? Apoi, în donjonul din spatele muzeului care a avut un ud principal in imaginaţia lui Barbey. Din vîrful Iui ne „lunecă privirea prin orăşel, mai departe la mînăslirea Munci Poştei, printre arborii răzleţi, pe iarbă. Atmosferă di- u nespusă melancolie, aerul suav, culorile tandre, păsă-nli- ciiităreţe. Iar mr. Yver, cu abilitate, plasează silueta 505 mîndră a lui Barbey prin locurile neschimbate deloc iinl.r-un ocol de cîteva ore, cu Garteret, mică staţiune balneară, deseori vizitată de Barbey şi unde ai, după asigurările Baedeker-ului, privelişti superbe asupra mării. Intre două trenuri fugim prin oraşul La Haie du Puits, vizităm biserica, traversăm strada principală şi cumpărăm ilustrate. \ |*oi Carteret... Urcaţi pe falezele capului Carteret, lingă far, Hans îşi aruheşte în granit numele. Privesc la marea care se întinde nrsNrşită. Vîntulnu mai şuieră ca la Hague, iar apa nu se mm zbate aşa de puternic. încet, încet, la începutul mareei, i puma subţire, dantelată se împinge pe nisipul întins, rămas încă umed de dimineaţă. Aproape, cerul albastru cu bucăţi de vată, iar în fund metalic. Marca verde-lăptos. Iu dreapta stâncilor, verdele se preface pe nesimţite în albastru ce se termină cu fâşii de scamă albă. N-aud decît marca şi totuşi surprind sunetele cele mai curioase. Culorile . iirg şi nuanţele lor se îmbină în mişcare continuă. Nu |iri<-i>|> după ce legi se îmbină în fiinţa mea, la un Joc, culorile, sunetele, aerul care mă cuprinde, parfumul firav şi lot uşi complicat. Nu pricep cum compozitorul a împletit armonios împreună atîtea elemente disparate, şi mă gîndesc la , omimziţiile omeneşti aşa de simple făcut e din elemente iden-in r. Şi nu mai cred într-o transpunere posibilă a naturii, oi ic li, dc vagă ar fi ea. Arta îşi are legile ei omeneşti, dărâm n;il.ură nu-şi ia decît elemente de decor. Nu văd ritmul i'ocy.ici cure ar putea să semene cu ritmul mării ce se frămîntă i ii i n oprire împrejurul meu. Colecţia de creioane colorate a ■ om labilului Barbey n-ar ajunge pentru inşirarea culorilor din i.'iiă. Şi, umil, îmi întorc capul de la stingă la dreapta, • o ca vad pe fâşii marea, prea largă pentru a fi cuprinsă toată ■ lini r n privire. No întoarcem pe o potecă îngusta spre plajă, marea im i ou ne depărtează, iar nisipul se întinde tot mai lat. Stîn- ■ d' dc granit se sparg, se înmoaie parcă in seara ce coboară o.i. i ,1 masă şi par a fi nişte bucăţi imense de plută uscată. 507 Hans exclamă: „Ştii că am stat în deal exact 35 de minute P' In oraş cumpărăm ilustratele de rigoare cu biserica, strada principală, şi soarele contemplativ deasupra mării. Hans se indignează împotriva fotografiei falezelor. — Ce imbecili, n-au pus pe ele un om, ca să-şi poată da seama privitorul, făcînd proporţia, de înălţimea lor! Seara ne oprim la Coutances şi o impresie neobicinuitii ne izbeşte: avem impresia unui oraş părăsit. Cu toată ora devreme —abia nouă ceasuri —străzile erau perfect pustii, luminile stinse, numai la distanţe cîte un felinar palid. Am urcat la întîmplare poteci, am colindat printre copacii mulţi care lăsau pete de umbră închisă pe pămîntul cenuşiu. Am străbătut uliţe înguste şi răsucite, cu surprize Ia fiecare întorsătură, apoi străzi largi cu case întunecoase, şi cu obloanele albe lucind. Cîteodată cîte o umbră mai înaltă şi mai subţire şi bănuiam o biserică. Detaliile gotice dispăruseră, iar turnul apărea vaporos. Paşii noştri izbeau straniu trotuarul, vorbele noastre sunau nenatural, iar cei cîţivo trecători — năluce — păreau in noapte nişte hoţi la pîndă. De spuneau ceva, vorbele lor ni se păreau dosnice, deşi se auzeau de la distanţă în liniştea perfectă. Toate ferestrele întunecate. O armonică, de nu ştiu unde, a început brusc un cîntec şi atunci am avut impresia că s-a'u apropiat casele între ele în jurul nostru ca oamenii la o noutate, că oraşul s-a strîns ca un păienjeniş şi am simţit o familiaritate binefăcătoare care mi-a descordat pentru o clipă nervii. Senzaţii de frică şi totuşi de curiozitate avidă, de complaceri, mă transformă într-o melancolie tragica, cu uşurinţa cu care valul se transformase din verde în albastru. Dar armonica s-a întrerupt repede şi tot aşa de brusc cum începuse, la mijlocul unei fraze melodioase. Şi oraşul de aproape s-a desfăcut iarăşi, ca mina desfăcută cu degetele răsfirate. Aveam impresia că, asemenea unui rîu, întunericul lichid curgea pe străzi stropind cu spume albicioase pereţii. De la hotelul fără zgomot şi lumini de lingă gară, m-am uitat în noapte multă vreme spre Coutances, oraşul celui mai autentic provincialism pe care l-am văzut vreodată. Priveam aţintit drumul urcător, pierdut printre arbori, dar 508 im desluşeam nimic lămurit şi mă întrebam ce Va mai ră-niliie <1 in toată această vrajă, atunci cînd soarele va lumina < nlţnrile ascunse şi va trezi oamenii, şi ce transformări vor unu lua atîtea linii tremurătoare şi negre pe drumul suitor. aprilie < uinlances este un orăşel de vreo 6.000 de locuitori (Hans im ar spune poate că sînt inexact, mi-ar arăta tot dezastrul unui statistici întocmite de mine şi toate repercuţiile ei pi uimmice), aşezat pe un monticul pe care-1 cuprinde întreg, lin aceea şiragurile de arbori, străzile înghesuite sau unele unu mari .mereu urcă şi coboară. In mijloc, pe vîrf, o piaţă nun mare, cu celebra catedrală gotică într-o parte. Găseşti ilm oraş tot felul de perspective asupra cîmpiei din jur, cu i c se întinde capricios, cu case răzleţe pe ea. Iar dejos, din ircii, Coutances ridicîndu-se îngrămădit printre pomi şi rcmuml să se desprindă dintr-odată, se înalţă cu forţă şi încordare ca o fîntînă arteziană prin cele două turnuri aseu-(ilu ale catedralei. Catedrala văzută de aproape, masivă, l'iini graţia pe care goticul o pretinde, îmi place puţin. Pare lucrată din granit, cu linii simple, geometrice, tăiate în Hcnlaşi bloc. iu biserica Saint Pierre, clădită în sec. XV şi XVJ, iul r iui moment de afecţie excesivă, am încercat să explic Im llans cu ce exactitudine se pot da uneori aceste monumente şi explieîndu-i aici detaliile Renaşterii (la mijloc < li in r un turn întreg) grefat e pe tradiţia gotică. Hans a ascul-tni cu bunăvoinţă o bucată de vreme, strîmbînd numai la • uv lutul „exactitate", dar o statuie din altar, care-i atrăsese nl.mţiH hipnotic, îl făcu să mă întrerupă brusc. Cine o fi oare sfîntul ăsta cu echerul în mînă? Cum nu ştiam, întrebarea I-a persecutat multă vreme şi umil îi vreme a rămas neatent la orice i-aş fi spus... După prîriz din nou înspre mare... < irunviile e aranjat admirabil pe o limbă îngustă şi lungii de pămînt înfoiat. intrat în apă. Astfel perspectiva . tumori minunată. Totuşi prilejul n-a fost folosit înde-.•juiiu şi daeă într-un colţ, lîngă plajă, sînt cîteva vile şi • ...... elegant, străzile sînt destul de comune, înălţimea 509 e acoperită cu uliţe înguste care împiedică vederea, iar pe înălţimea cea mai înaintată şi mai pitorească, o cazarmă pătrată, cu o curte mare primprejur şi cu un soldat care păzeşte intrarea. Marea vine domol şi apa — între maree — este reţinută de diguri ce seamănă cu nişte jucării de copii. Culorile mării sînt de o delicateţe uimitoare, tandre, calde, mereu deschise, alături de alb şi roz; amintesc oarecum BalciCul. în faţa unui colorit admirabil între verde şi albastru, întins peste tot şi mat, am protestat contra numirilor de culori prea puţine, cînd în faţa mea se întindea, aşa de nemărginit şi de lămurit, o culoare fără nume. Hans mi-a explicat că nu există numărul, oricît de mare ar fi, care să cuprindă toate posibilităţile de culoare. Şi în scurt timp i-am dat dreptate, căci aspectul mării se schimbase îndreptîndu-mi aceeaşi atracţie tiranică şi pretenţie indiscutabilă iar eu la fel nu eram în stare să dau un nume culorii noi. Pe nisip, lîngă marea care vine cuminte pînă la mine. Soarele de-abia a apus, şi un colţ din fund s-a colorat într-un galben discret. Şi cum amurgul îşi lasă pe apă o bandă capricioasă trandafirie, subţiindu-se în drum pînă la nisip, în această înserare de nuanţe delicate, parcă ar fi o fată îmbrăcată într-o rochie vaporoasă de juzuri multe, albastru deschis, aproape alb şi căreia i s-ar vedea prin pînzele străvezii, carnea indecisă şi tremurătoare... Pe ţărm, stîncile masive... 14 aprilie Am scoborît cu multă greutate înălţimea Granvilie pe stîncile de la poale, şi acum am ajuns, strecurîndu-mă prin granitul tăiat geometric şi cu dese ochiuri de apă, la marea care se zbate tot mai aprig şi uneori aruncă picăturile pînă la mine. Scoici infime punctează stîncile. Vîntul bate din spate, cerul s-a închis, culorile mării s-au unificat şi s-au mai închis, fără însă să-şi fi pierdut frăgezimea de aseară» Hans, după ce m-a acuzat de imprudenţă, a plecat pe dig, spre far. 510 E atîta mişcare pe mare şi totuşi nemărginirea ei ne arată neputinţa noastră, şi ne îmbie ia înţepenire. De aceea ţărmurile, cu tot pe ele, par încremenite demult. Am impresii în genul lui d’Aurevilly: stîncile se îndoaie şi se si.rîng enorme în grămezi ca nişte elefanţi doborîţi, căzuţi la întîmplare cu toată greutatea asupra lor, alteori se subţiază în poteci cu crăpături mici şi cu reflexe stacojii pe ele, ca nişte piei de crocodil. Mă uit mereu la apa mereu reîncepută, nu-mi închipui marginile ei şi mi se pare că în faţa mea s-a lichefiat spaţiul. Şi poate, din nu ştiu ce motive, de privesc cerul în ziua cea mai clară, nemărginirea lui mă turbură mai puţin. Am ajuns, fără să-mi dau seama, pe plajă şi acum impresiile mele au devenit mai convenţionale. Am luat loc, obicei de rigoare, pe nisip. Cîţiva copii se joacă cu tot felul de forme, mamele-şi privesc dulce odraslele. Decorul se armonizează la fel ca la noi, cînd se amestecă covoarele turceşti printre scoarţele naţionale, şi în faţa valurilor, făcut mic împotriva vîntului, cu fularul înnodat, cu pălăria înfundată, cu umbrela alături şi buzunarele pline de ziare, mă simt un personagiu comic... Hans s-a înfuriat pe mine. I-am spus că intenţionez iui-1 pun în impresiile mele şi mi-a pretins să-i citesc pjisjigiiie în care l-am pus. Bineînţeles, nu i-au plăcut şi o găsit totul inexact. M-a făcut răutăcios şi i-am replicat că se teme să nu-i stric reputaţia de fante de provincie. Şi totuşi are dreptate, recunosc că poţi să ai sufletul poetic şi să întrebuinţezi busolă; că l-am văzut uitîndu-se la mure; că uneori el merge pe stînci în timp ce eu stăm locului, şi că a făcut chiar două imagini: o dată a comparat o vilă cu o cutie de chibrituri (ceea ce poate s-ar ev plică, cu toate variaţiile formelor vilei, prin cine ştie ce combinaţii geometrice), dar mai ales a găsit o imagine plină de savoare, spunînd că oiţele îi fac impresia a fi făcute din miczdepîine. (lamenii sînt complicaţi, se găsesc în ei toate variaţiile. I b-osebirea între ei o face cantitatea în care se găsesc . Ic. Şi de ce n-o fi vrînd să înţeleagă Hans că exactitatea nu e o calitate mai puţin preţioasă decît vagul poetic? 311 15 aprilie Am ajuns aseară la Avranches, unde noaptea am rătăcit pe sub ploaia care a reînceput, fără să fi parvenit să ajun-gem in oraş. Şi astazi, de dimineaţa de tot, sub un ccr m nunat şi umed încă, am plecat spre celebrul Mont Saint-Michel. Un orăşel de citeva zeci de case, aşezate la întîm-plare şi înghesuite unele peste altele pe o stîncă de granit cu o circomferinţă de 800 de metri, se înalţă aşa încărcat, subţiindu-se şi ascuţindu-se comic prin biserica şi mînăs-tirea, celebre, cu turnul firav în vîrf. Împrejurul orăşelului, nisipul împrăştiat pe mai mult de 10 kilometri care. la marea maree, e acoperit printr-un gest fantastic de marea din fundul peisagiului. Drumul înălţat şi subţire, care ia Veneţia se opreşte la porţi, iar înfăţişarea tîrgului, mărin-du-se mereu la apropiere şi totuşi putînd să-l cuprinzi întreg dintr-o privire, este una din minimele Franţei. O stradelă pitorească trece pe sub porţile multe şi vechi şi urcă imediat la mînăstire, iar pe părţi restaurantele la modă şi magazinele cu vase, cărţi poştale, tot felul de amintiri, şi vânzătorii care, ca şi în Orient, se ţin după tine ca să cumperi. Nici un magazin de haine sau comestibile — nu e loc pentru aşa ceva pe stîncă. Aprovizionarea se face zilnic de la 10 kilometri. Mînăstirea, cu biserica în mijloc, aservit pentru călugări, apoi ca închisoare celebră. Biserica clădită Ia încrucişarea romanicului cu goticul, nu dă o impresie unitară, dar detaliile sînt admirabile. Nişte minuni de graţie şi de proporţie sînt le refectoire des moines, le refectoire des hâtesşi le cloître. De ia mînăstire te poţi coborî şi de-a lungul zidurilor crenelate, care încing micul munte, şi de pe trepte ai perspective asupra mării şi a nisipului, nepreţuite. L-am părăsit pe Hans, ocupat să cumpere cărţi poştale şi amintiri. E o vecinică întrebare pentru mine cum pune el mai mult entuziasm şi grabă pentru nişte copii, înainte de a fi privit mai de aproape însuşi originalul magnific. L-am regăsit însă iute, strada unică şi mică te dispensează de multe căutări. Arnîndoi am înconjurat muntele ca să-l vedem din toate părţile, dar de-abia ne puteam ţine echilibrul pe stîncile mici, aşezate pe lutul moale şi periculos şi am ajuns l i 512 George Enescu, la repetiţie Anton Holban, portret de Tache Soroceanu porţi înainte de a fi avut prilejul vreunui minut de meditaţie. Am urcat din nou pe ziduri, ca să-i arăt lui Hans perspectiva, dar el se uita mai mult la fotografiile de pe stradă. Am avut pretenţia să rămînem într-un restaurant deasupra nisipului, el a vrut un altul unde sa fie lume multa. Am sfîrşit prin a ne despărţi iarăşi. De la restaurant am privit îndelung la nisipul neted dungat de fire subţiri de apa rămasă încă. 0 insulă, mică, dar cu multe falduri puternice se ridică şi ea pe nisip: Tombelaine. Doi turişti cu picioarele goale şi cu sacul la spate, porniţi pe jos, s-au depărtat înspre mare, s-au micşorat mereu, au devenit două puncte înainte de a dispare cu totul. M-am ridicat, privind dintr-o ochire tot muntele cu gîndul că nu mai am ce face, şi-am coborît la tren. Hans a venit şi el exclamînd triumfător că m-a văzut primblîndu-mă prevăzător pe lut prin luneta muzeului din vîrf. în trenul care ne depărta, mă întrebam de ce după atîta entuziasm, plecam pripit. Poate pentru că îngrămădirea de case şi nisipul neted îmi dădeau impresia de ceva finit, fără lărgimi superioare priceperii noastre, şi nu avusesem decît surpriza unei jucării admirabile. Căci luna fusese acum avară şi nu-şi trimesese lumina fascinatoare pe valuri, şi marea rămăsese departe şi cuminte, dungă albastră pe orizontul alb şi nu se dezlănţuise pe nisipul gălbui, cuprinzînd insula Tombelaine şi zbătîndu-se pe zidurile de la Mont Saint-Michel, aducînd aici miros, lumini şi viaţă. 26 aprilie Dimineaţa din nou la Avranches, pe sub ploaie, şi vizităm în fugă oraşul înainte de a pleca spre Paris. O potecă lungă la deal, cîteva străzi, un donjon. Grădina publică, inîndria oraşului, cu alei largi şi îngrijite, cu straturi de flori parfumate. Iar de pe terasă, o privelişte magnifică: o întindere enormă verde cu casc şi copaci aşezaţi capricios, cu drumuri răsucite străbătînd întinderea, subţirele ca nişte panglici, iar departe, nisipul cu dungi lucioase, în mijloc cu Mont Saint-Michel care de-aici îşi netezeşte contururile, îşi unifică în sumbru culoarea şi pare conic, şi lingă cîţiva palmieri, cu vreo piramidă egipteană, iar departe, de tot, Marea... 513 :i:t — Opere, voi. n Şi acum ne întoarcem din nou la Parisul pe care-1 cunoaştem prea bine şi unde, în diversitatea spectacolului, ne-am deprins să vedem numai gesturi identice şi să trăim zilnic aceleaşi mici evenimente şi unde am devenit imuni la vraja Luvruiui singuratec, ia capătul grădinilor, sau a Senei tandre. O ultimă odă deci locurilor unde, dacă n-am găsit prea elocventă culoarea locală normandă — aşa de ispititor descrisă prin cărţi — mi-a surîs în schimb Sfînta Tereza nete-zindu-şi buclele blonde prea sumare, şi Barbey ne-a descoperit atîtea taine pe care singur n-aş fi fost în stare să le bănuiesc. Am văzut o Franţă pe care la noi aşa de puţini o cunosc, provincială, naivă şi îneîntătoare. Am văzut bisericile reci, mici şi uneori enorme. Şi am văzut, mai ales, marea de la care — cum ţi se întîmplă cînd te desparţi de cineva prea iubit —n-am ştiut cum să-mi iau rămas bun, dar care mai tremură încă în mine. Noaptea a căzut, iar ploaia curge mereu, încheind excursia în acelaşi fel cum începuse... Şi-acuma, Hans, care stai amărît într-un colţ, de nu ne-am înţeles tot timpul, îţi voi fi totuşi recunoscător că m-ai făcut să Văd imaginele dublu, dar neidentic, înmulţindu-mi astfel impresiile, mi-ai temperat lirismul şi ai ajutat, măcar uneori, ca observaţiile mele să fie mai exacte. Am sosit, Hans, iată gara ticsită. Scoate, bun şi roz Hans, busola şi calculează precis pe unde vom ajunge mai iute acasă... EXCURSII Prilejul de a hoinări în paza unui conducător abil, pe nul,ecile unduioase şi pline de capricii —şerpi interminabili — printre copaci, la munte, mai poate fi, în aceste l impuri chinuite, o sursă de fericire şi de uitare. Am mers de la Sinaia tot mai departe, pe Vîrful cu Dor, pînă la Padina minunată şi am avut ca tovarăş pe preşedintele socie-l â(,i i de turism „România pitorească", dl. Iosef Salter, chemai, familiar cu numele aşa de caracteristic, căci parcă răsună pădurile în el: Ioju. Dl. Salter întruneşte în el, în afară d« priceperea excursiilor în toate detaliile şi o prietenie caldă, nuanţată, discretă. Şi, după oboseala drumului, urcatul şi coborîtul, izvoarele, crengile foşnitoare, casa lui Serghie, „licenţiat în bău-i nii spirtoase", cum îşi spune, palpita. Ne-am instalat pentru cîteva zile, şi apoi, înainte de a începe explorarea lin urilor neumblate unde-şi dorm prinţesele somnul lor de n sută de ani, am examinat pe ceilalţi mosafiri ai lui ■nijdiie. Oameni de toate soiurile, unii speriind şopotele iimlirclor cu rîsetul lor strident, alţii absenţi, melancolici, t lii-uţi, i u toţii însă, oricum ar fi fost, tîrînd o undă poetică dupii ei, căci îţi păreau fantomatici, sosind, pe neaşteptate, «I iu /.urc, din cine ştie ce colţ al ţării, de la cine ştieeepreo-• upure zilnică, şi plecînd tot aşa de brusc pentru veşnicie l diMuirece la şes nu-i vei recunoaşte, aşa vor apărea de trans-i"imuţi). Şi după mulţi ani, îţi vei aduce aminte de un mă-itniu Im de flori parfumate, şi o dată cu el, şi do o siluetă care te-a necăjit, sau ţi-a plăcut, şi ai vrea s-o cauţi în toată lumea chiar dacă odinioară nu te-ai muncit să-i reţii nici numele, făcîndu-ţi iluzia că ai putea-o găsi identică. Poate că de atunci s-a sluţit, sau a pierdut tot farmecul pe care îi dase misterele munţilor, sau a servit la masa viermilor nesăturaţi. Iată-I pe Serghie în persoană, cu mustaţa blondă, în costumul de alpin, mereu ocupat, agitindu-se de la un capăt la celălalt al cerdacului lung şi strimt unde împarte spirite şi imprecaţii, asemeni unei cădelniţe balansîndu-se şi arun-cînd în drum parfumuri. La un colţ al unei mese, înţepenit parcă de secole ca sfinxul pe nisipuri, cu pălăria tiroleză pe o ureche, părintele de la Petroşiţa împarte sfintele taine din sticle aurii. In mîinile lui pioase circulă, agile ca nişte şopîrle, cărţile de joc, şi prin felul cum le adună şi le desparte, le împărechează după voie, dama oacheşă uneori cu fantele buclucaş, alteori cu popa venerabil, şi alteori cu amîndoi deodată, pare un prestidigitator abia sosit din vreo povestire a lui Hoffmann. Şi delicioasa Schatzi, cu ochii strălucitori, cu fruntea încruntată, preocupată parcă de to,ate îndoielile lui Hamlet. Sau Shanghai Lilly: o fetişcană de 18 ani (Schatzi a descoperit imediat că are 22), cu părul negru împărţit exact în doua, aranjat în codiţe, obrajii plini cu gropiţe la mijloc, ochii cuminţi de viţeluşe bolnavă, fruntea calmă parcă fără nici un gînd şi trupul rotofei, cozonac bine dospit şi rumăn. A sosit într-o dimineaţă, s-a spălat la izvorul care plescăie la marginea casei lui Serghie, a mîncat în cerdac cu tovarăşii ei, şi apoi s-a dus, la apariţia lunii... Shanghai Lilly... Nu vei citi probabil niciodată aceste rînduri, şi chiar de le vei citi, nu mă vei identifica văzîn-du-mi iscălitura (poate nici nu m-ai observat), şi nici nu te vei recunoaşte în poreclă. Prin spaţiu şi eternitate îţi fac o declaraţie: mi-a plăcut apariţia ta, pentru că era cuminte, odihnitoare, caldă, fără nici o precipitare în glas şi gesturi. Aş fi vrut să facem amîndoi sindrofie, totul rar, încet, cuminte, şi am fi pus în fruntea conversaţiei noastre adagio şi la urmă da capo. Numai de n-aş fi descoperit, înainte ca luna să apară, că o viaţă în felul acesta este insuportabilă. Şi Cocuţa, sufletul meu... A venit un moş bătrîn, moş Tudorică, şi-a scos-o din sac, de lîngă o bucată de pîine, o 516 [ h111► ii do pui şi o felie de caşcaval. Aşa e de mititică! Un 111111■ ţ<■ I, cu pantalonaşi cafenii, în buzunarul cărora îşi i n l oihI.'Î mîinile pînă la cot. Mutră şireată de şoricel. Şi i><' minte, încovoindu-i trupul fragil, o buccea cu necazuri. IM mimatele excursii din preajma Padinei! Ivintre crînguri pină la peştera Ialomicioarei, care se iloMcliidc neagră în stîncă, în adîncul căreia vuiesc apele. Un l'aclia, cu lumina tremurătoare, alungind limbile de ini mierie şi luminînd zidurile mucede, pînă în fund de tot, ,,i Io întoarcere privind deschizătura unde sclipeşte biseri-, iipi, pitulată ca un animal în vizuină. Sau pe marginea Inlnmiţ.ci pînă la Bulboci... Apa limpede sosind neostenit l>i< pietricele, impresia tot aşa de nelimitată, de amplă, ca ,,i In mure. De o parte şi de alta, ca nişte uriaşi încremeniţi, i 11<>iIo Tătarului, şi brazi, şi flori de munte. Cîte un lung ninip; do oiţe merge în ritm cu apele, şi tălăncile lor vi-lirnii/ii în tăcerile profunde. Sau Horoavele, unde curge „pn In cascade, zgomotoasă şi strălucitoare. Sau în vîrful ■ ,i i ungei, de unde se întind pădurile pînă la Bran, unduioase , n valurile. Şi din cerdacul lui Serghie, cînd aerul era pur „i nxninnI fără nici o umbră, priveam la muntele din faţă, |M< vlrl'ul căruia Babele tăifăsuiesc de mii de ani. Intr-o zi, deodată, am descoperit că trebuie să plec. lupi, < n să-mi arăte drumul, m-a condus pînă în vîrful dea-Ih'Iui, do unde poteca, însemnată şi sigură, pornea spre ',inntn. Şi din locul unde trebuia să ne despărţim, Ioju a dat mi iiomnal către cei rămaşi la Padina; o împuşcătură care „ \ ilirn t in toate văile. Apoi Ioju şi-a reluat drumul înapoi, Im i mip co am mai rămas să privesc pentru ultima oară casa Im Soigliie cu cerdacul şi colinele cunoscute, Ialomiţa ml riml în soare. Humus bun pentru totdeauna poate... Părinte, mare I.i n i'piîtnr în sfintele taine... Schatzi, înfuriată şi dulce... iH.nţii, inică şi necăjită... Shanghai Lilly, domoală şi I 111»11 r IC.. - Apoi, singur pe lume, am coborît spre Sinaia surîzînd m niiinc, tot mai aproape... MÎNĂSTIRILE DIN NEAMŢ Pentru mine, ca vechi fălticinean, cu casa desfăcută darnic, cum s-ar desface în poveste un sac plin cu odoare. Ia poartă cu castanii superbi ridicînd pe trunchi o grădină de foşnete şi de umbre, cu brazii plantaţi de bunicul tînăr, şi acum întrecînd în înălţime zmeurile băieţilor, şi totul închis bine, pentru păstrare sub un clopot imens în care s-a filtrat aerul cel mai curat — mînăstirile din Neamţ constituiau un peisaj familiar şi călătoriile acolo nu constituiau evenimente, oricît de miraculoase ar fi fost detaliile. Rudele mele le vizitau pentru luni, şi povestirile zarvei copiilor umpleau complect toate aleele şi ferestrele gătite cu muşcată. Călătoria era lungă, căci pe atunci automobilul nu devenise obicinuit, trebuia ca fiecare kilometru să fie consumat în clopoţeii trăsurii şi în încurajările vizitiului, dar locurile acele păreau cu atît mai apropiate, şi erau rari vizitatorii pe care nu-i recunoşteam, sau nu-i transformam după obiceiurile noastre (căci cei prea de departe, prea streini, veneau mai rar). Drumul o pornea pe strada Sucevei, apoi pe Strada Mare, se oprea parcă la fiecare negustor care-i ieşea în întîmpinare oferind mărunţişuri, întorcea lîngă biserica Sfîntului Ilie, urca pe dealul Tîmpeşti,unde aproape de vîrf morţii tîrgului se odihnesc în complectă linişte, apoi se îndepărta spre zări. Şi mai tîrziu Tîrgul Neamţului, orăşel ce căpăta la capătul oboselii o importanţă considerabilă, fiecare casă umilă era din mers scrutată şi ajunşi în centru 518 făcea o alegere bine socotită între localurile unde se |iniea mînca bine. Şi iar pornea trăsura ticsită de oameni i pachete. In scurtă vreme misterioasă, împăienjenită în geode şi spaime, zidul firav a] Cetăţii Neamţului. (Iţi .Minei aminte, domnişoară Ady, acum cîfci ani? mică, albă, eii-rin, mă întrebai, rezimată de umărul meu, unde-i „oro-111o;i111 sună noaptea jumătate?14) Şi în sfîrşit, un sunet de timrit, de binevenire. iVl inăstirile Neamţ, Agapia şi Văratec, atmosfera asemănătoare şi totuşi avînd fiecare secretele ei, cînd le cunoşti dr aproape şi te farmecă detaliile. Fiecare maică sau călugăr işi are povestea, toate obsesiile se degajează din fiecare in să tură, gest, sau pliu al îmbrăcăminţii, cînd îi vezi cîte umil sau mai mulţi laolaltă la rugăciunea de zi sau la cea din mijlocul nopţii, sau după cine ştie ce treabă identică în de-a lungii 1 timpurilor care parcă nu fug ca în altă parte. Noaptea, cele cîteva felinare desfăcînd umbre, copăcei • Irvniiţi călugări, cîntările pătrunzînd aerul întins ca o rimnlă. Prima rază de soare încă firavă, tremurătoare, păşuni cu băgare de seamă şi, o dată cu ea, primul ciripit de pasare abia trezită, apoi discuţia între păsări se înteţeşte şi pare că se aude, în tăcerea vastă, în toate fărîmele. /,ma stai în pridvorul mirosind a levănţică şi priveşti gr vizitatorii care sosesc sau se pregătesc de plecare, avînd I irrure in el obiceiuri şi preocupări proprii, şi totuşi aici ii i in.i deschiderea sălii, in-am luat la întrecere cu o poloneză 11 mnii.şic.ă, pe care o observasem de multă vreme, dar nu u e.mi curajul să-i vorbesc. Am fost o secundă prieteni, pe mi iii.i iarăşi ne-am înstrăinat... Proprietar, la Dijon, îmi era domnul Loiseaux, rueFyot ■ l. I nimu'che, nr. 1, la capătul oraşului. Un om de peste h ,i■ i■ i de ani, verde, cu un surîs şiret la colţul buzelor şi hi mi In. (Mai trăieşte oare?) Fusese negustor pe vremuri, a m .iri/m nu se mai ocupa decît cu grădina. în faţa casei, i"I li'lul do flori şi de legume. Drept la mijloc, une tonnelle, mul,, luam masa, cînd pe domnul Loiseaux nu-1 supărau ,' niiiai ismele; o supă cu mult miez de pîine în ea, o bucată • Ic iiinni cu sos, vin în care înmuiai la urmă un pesmete local, t a era bine să risipeşti multefărîmituri la masă. IVintre straturi mă plimbam, declamînd la nesfîrşire d,ii Macine (acolo am învăţat pe de rost un act din Fedra), > mă împiedicam mereu de vreo unealtă de grădinărie. I li, mani repede pe domnul Loiseaux să-mi spuie cum se mmiiicmI c pe franţuzeşte. (în Franţa am descoperit că nu ştiu II ,m| n/,eşf e. Că, în orice caz, cuvintele uzuale îmi lipseau , a lni nI. La restaurant, nu ştiam cum să aleg de pe lista de niiiiMirr. Pe rind, comandam mîncări necunoscute, ca să le im ,i( Aşa am cerut, totodată, soissons şi flageolets, ceea ce in,•«mimă lot „fasole^.) I I >011111111 Loiseaux a fost numai o dată la Paris, cînd •ti «ii douăzeci de ani, şi mi-a povestit o aventură. O tran- • iiii, «aci este caracteristică. \ l ras la un hotel, şi tot acolo au tras şi doi tineri, căsă-i • m 111 ilin aceeaşi zi, care s-au instalat într-o cameră vecină. .....ni Loiseaux cînd, tocmai în cămaşă, se pregătea să se m li «, amuzat de scena ce trebuie să se petreacă alături, cons- • iM «a există o uşă între camere, iar gaura cheii e liberă. ' i nmi u a pus la observaţie, şi a asistat la o scenă de o neaş-i pi,iin prospeţime. Căsătoriţii se cunoşteau încă puţin şi • pumi umil decelălalt. (El era coafor.) înhainelede gală, 0 inc pui, o conversaţie neînsemnată, despre vreme, sau 1 |• i, politica Franţei, fără să aibe curajul să se dezbrace. 525 Pe la două noaptea el a făcut o propunere: „Ştii ce? Vrei sa te coafez?14 Şi a început s-o pieptene cu artă ! — Şi ai mai avut răbdare? am întrebat pe domnul Loiseaux. — Desigur... Dar am avut guignon. Coaforul m-a auz.i. mişcîndu-mă şi, pe neaşteptate, s-a uitat pe gaura cheii sa' vadă ce e. Şi ne-am trezit ochi în ochi! Bineînţeles, a acoperit crăpătura. Oricum le-am făcut un servici: am spart gheaţa dintre ei. Domnul Loiseaux a încercat să-mi liniştească panicile, căci mergeam la Paris pentru prima oară. — Caută lingă Banca Naţională, ai să găseşti un hotel bun şi modest. |n el am stat odinioară. (Cu cîteva decenii înainte.) Ajuns la Paris, m-am urcat într-un taxi şi am spus şoferului: — A la Banque Naţionale! — Laquelle? II y en a dix! Mi s-a strîns inima... — Alors, â la Sorhonne! După multe nedumeriri, am nimerit într-un hotel medio cru din Cartierul Latin. Peste noapte, m-au asediat toate vietăţile pămîntului. Proprietarul, căruia m-am plîns a doua zi, mi-a replicat: „Cest bizarreN Teatre, concerte, Biblioteca Naţională sau plimbări melancolice în lungul Senei. Poporul francez este un popm dramatic prin excelenţă. Un artist de teatru joacă tot aşa de mare rol ca şi un cîntăreţ la Viena. Este aplaudat, i se cunoaşte toată viaţa, e aşteptat la sfîrşitul spectacolului în stradă. Ca să aibă locuri bune şi ieftine, francezii fa< coadă în fiecare seară Ia Comedia Franceză, căci anumit'-bilete se pun zilnic în vînzare. De cîte ori n-am aşteptai, şi eu cu ceasurile, instalat ca şi vecinii mei pe cîte un scăunaş „pliant44 pe care îl închiriasem pentru 50 de centime ! Luam o carte cu mine şi ceteam pagini multe, în timp ce seara :■< lăsa caldă şi parfumată peste noi. Uneori, mă întrerupea cil o discuţie din apropiere prea aprinsă, sau vînzătorii car. strigau: „Bicre,sandwich, cafe, cafe-creme... Texte,programai,-, pochetle de surprises“... 526 Şi cîteodată acum, cînd mă cuprinde un dor cumplit ■ Ic Paris, mă gîndesc că m-aş duce pentru oricît de puţin 111111> acolo, nu ca să mai admir bijuteriile arhitectonice de I . c-Darne sau capodoperile din Luvru, ci numai ca să hm aşez la intrarea Comediei şi să ascult cum aceiaşi negustori , cunoscuţi atît de bine vor spune la fel: „Cafe, cafe- fiitr-o zi, străzile din centru ale Parisului au fost inva-•InI c de cîteva mii de americani. Veniseră foştii luptători .Im l'Vanţa, şi acum îi vedeam pe toţi identici, raşi, calmi, in i nul omul lor de soldat, cu insignă pe un braţ, şi neştiind m< i u vorbă franţuzească. Au vizitat oficial toate monumen-i. li. publice, au depus o coroană la Soldatul Necunoscut, au .li libil. .şi, în sfîrşit, i-am găsit vagabondînd pe bulevarde, i iui itiiierariu pentru după-amiazâ, porniţi în escapade sen-i micul,alo, incintaţi că au liber după atîtea rigori, parcă ntni c copii au intrat fără frică în cămara cu dulceţuri. liIngă Operă, am surprins următoarea scenă: trecea pe bulevard o franţuzoaică delicioasă, elegantă şi sprintenă, '.iliiniâ fermecătoare, aşa de caracteristică la Paris. Un a i n c r i c a n a acostat-o, repetînd aceeaşi vorbă aproximativă, pi 111cc numai anevoie puteai s-o înţelegi: „Mademoiselle, ..i,i><<-inoiselleu... Şi ea, cu un surîs minunat, cu un gest din im11m, din ochi şi din buze, fără să accepte dar nici să se impui rivească stupid, a răspuns purtînd în vorbă totala .i..i m ţii di1 u nu fi dezagreabilă şi a nu supăra pe prietenii I miii|ci, voind să arate că totuşi nu e ofensată deloc de pro-ptmerc. Desigur, numai o franţuzoaică ar fi putut să răs-pimilit In felul acesta: „Pas possible/“ \mcricarml s-a îndepărtat, ca şi cum ar fi fost vorba de ‘ ■ » i*l liric. Iu definitiv este ridicol cît de multe scrupule avem noi i ii i orbim franţuzeşte. Străinii abia pot lega cîteva cuinii iu nu se indignează nimeni. Ce e mai ciudat, chiar ...li nume proprii celebre sînt spuse prost. I uiintiem la un concert superb la Operă, dat de trio cele-i ... Iliilumd, Cortot, Casals, şi ieşisem tîrziu. înfaţabalus-n ..Im cure coboară la metro, aştepta un autobuz arhiplin, I . .ic plecare. De-abia mă eăţărasem şi aşteptam sa por- 52? nim, şi sosi o nemţoaică grasă şi bătrînă, care mă întreba tare de o auzi toată lumea, plină de nelinişte, arătînd aul e buzul meu: T">i . TT —- A iclDe v ibtur iiougu. — Victor Hugo, madame! Şi autobuzul plecă, în satisfacţia tuturor franţuzilor înghesuiţi, în timp ce nemţoaica rămăsese zăpăcită în faf-;« Operei... Francezii, la fel, nu cunosc deloc limbi străine. Pe culoarele Comediei Franceze, vorbeam cu un camarad româneşte Un agent de poliţie se apropie de noi şi ordonă: „On ne par Ic pas l’anglais!u La un restaurant am păţit acelaşi lucru. Vecinul mea m-a întrebat: — Vous etes yougoslave? — Mais non, je suis roumain! — Justement ce que je me disais. N-am încă obiceiul să dorm la spectacole. Totuşi, la Paris evenimentul mi s-a întîmplat de două ori. Mai întîi, la reprezentaţia Burgravilor1, la Comedia Franceză. Cunosc această piesă ca nimeni altul, căci am studiat-o de aproape pentru licenţă. La teatru m-a plictisit peste măsură, cu toate că, din scrupul, am stat pînă la sfîrşit. A doua oară, am adormit la conferinţa aceluia care trece drept cel mai spi ritual om dintre francezi: la Tristan Bernard2! Francezii au mania imparţialităţii. Nu sînt în stare se spuie ceva, fără să arate şi posibilitatea contrariului. Binele ţeles, .această imparţialitate o aplică în lumea ideilor îndee sebi. Cred că sînt puţin sensibili. Numai inteligenţi. Adică, au afirmări contrarii şi mi îndoieli contrarii. De pildă, dau o mie de motive ca să arul' că Rabelais a locuit într-o anumită stradă, şi altă mie ca m combată propriile lor argumente. Rezultatul este totdeaun.i diform. Cînd e aplicat unui om în viaţă, se vede bine cil de defectuos este acest procedeu. Intr-o paranteză lungi, Abel Lefranc3 a vorbit despre domnul Iorga, aşa cum il cun^a^te personal. La fiecare elogiu adăuga şi o critici, dar totul cu imensă prudenţă. Rezultatul a fost: o caricaturii 528 \sl, spirit de imparţialitate francezii îi pun în orice împrejurare. La spectacolele neaşteptate, chiar la un film dacă are ceva revoluţionar în el, jumătate de lume fluiera şi e aplaudă. Asa am văzut la concertul iui Schonfccrg4 nu Tcherepnine5. Niciodată o părere unică, în felul italienilor. I,u o conferinţă, Vandervelde6 era întrerupt mereu de riti-va ţipete: „Congo belgeu. Dar conferenţiarul întrebuinţa n şiretenie, ca să facă tăcere. Prefăcîndu-se că nu aude nimic <11n m se petrece în sală, continua însă cu o voce extrem de incr.'ii.ă. Ca să audă, lumea era nevoită să se calmeze. l'Viiucezii sînt oameni scrupuloşi. Am avut nevoie de un , . rl i ficat să urmez cursurile la Paris, şi Pierre Lasserre şi-a pmnluf o jumătate de oră ca să mi-1 scrie, căznindu-se cu o prinţii proastă. (Toate peniţele franceze sînt proaste.) A i rclniil să spun exact ziua naşterii, oraşul unde m-am născut şi o serie de detalii care mie mi se păreau zadarnice. Cu să asist Ia recepţia lui Abel Hermant7 Ia Academie, mi jim prezentat la secretarul Institutului, care mi-a dat inimi foarte politicos şi m-a servit. Mai tîrziu, pentru recepţie lui Paul Valery am fost primit cu aceeaşi politeţă şi i n mmsc.ut imediat. Veneam la rînd exact înaintea lui Claude I un ore", şi nu s-a gîndit nimeni să-mi ia rîndul. 0 ! Oamenii importanţi de la noi... Nimic mai fermecător, mai apropiat de imaginea pe care mc m facem despre Franţa, citind pe Racine sau ascultînd pc lirlmssy —ţară de nuanţă şi proporţii —decît grădina j ,11 s cmlmrgului la şapte dimineaţa. Mă duceam deseori la ,,, cu m-a să mă plimb pe aleele pustii şi să dau fărămituri la |,.i. mic/c. Intr-o zi, trecură pe lîngă mine două fetiţe de ....Iu primară, care îşi repetau cu febrilitate lecţia; „Alors, ,mc/.- un-r. fois.. Les villes principales de Roumanie, sont: Un, in<(îalatz, Iassy...“ t c delicii! I... rmicerte, alte proporţii. La celebrul cvartet Rose, mumii.i cincizeci de oameni! Atîţi amatori în tot Parisul! i , l, i fişier, la Operă, o mulţime imensă. La Enescu, mica 529 sa]ă Gavcau, plină numai pe trei sferturi. Am auzit şi pe Isaye în trei şedinţe, cu cele zece sonate ale lui Beethoven. Celebrul violonist a apărut bătrîn, bolnav, tîrîndu-şi picioarele, şi masacrînd bucăţile. într-o pauză, a început să vorbească banalităţi despre Beethoven, spre mirarea tuturor. Aşa l-am cunoscut pe fenomenul Isaye! Există la Paris, oraş prin excelenţă de negustori, două lucruri greu de descoperit: o cofetărie bună şi o lustragerie ! Altfel stau împrejurul magazinelor înşirate toate mărunţişurile din lume. Totuşi, dacă ţi se pierde un buton de manşetă, nu încerca să cauţi unul la fel. Bărbaţii pot să întovărăşească pe cucoane fără spaimă la cumpărături. Vînză-toarele sînt delicioase, toate avenantes şi bune prietene imediat. Şi dacă n-ai noroc, orice ai face, du-te la „Printemps“: ai o scară care urcă singură fără oprire. Te instalezi, pe o treaptă, şi apoi te plimbi de la parter pînă la plafon. Este şi asta o distracţie! Prietenii însă cu francezii nu o să faci. în orice caz, nu o să ţi se ofere nici măcar o cafea neagră gratuit, orieît ţi s-ar surîde. Dacă te îmbolnăveşti într-un hotel, nu o să capeţi un ceai fără bani. Cum francezii au inventat ideile cele mai "generoase din lume este un mister pentru mine. Şi cum au fost în stare să facă atîtea lucruri frumoase. Doi ani am asistat cum se căzneau încetişor să facă un pod peste Sena. Cred că evenimentul era considerat ca excepţional: toată ziua avea spectatori. Pentru mine, însă, acest pod lat, fără graţii, împiedicînd privirea (leagă insula Saint-Louis de Cartierul Latin), a fost un prilej de mare tristeţă: a înlocuit un alt pod, subţire de lemn, vechi, dar foarte pitoresc, pe care mă întorceam anume spre casă, la miezul nopţii. De pe el se putea vedea dintr-o dată Sena superbă sub lună, şi Notre-Dame misterioasă, dărîmată în ape, palpitînd o dată cu undele. Mi-aduc aminte de o noapte miraculoasă, cînd vagabondam de-a lungul Luvrului şi al Senei. Spaime din toate întunecimile. Noroc că Henri IV, călare, cu toate că înţelept, era reconfortant. Cum eram cu o fată la braţ, făceam lui Henri IV în ciudă. 530 Ce stupide sînt examenele de doctorat de la Sorbona şi la ce treburi inutile se pretează şi oamenii inteligenţi! în sala Deseartes, dreptunghiulară, cu portrete celebre pe pereţi, la o masă lungă iau loc profesorii. în faţă, candidatul. Şi începe o conversaţie de ore asupra subiectului ales, fără folos, deoarece profesorii mai mult monologhează decît întreabă, şi de fapt ştiinţa elevului este cunoscută precis din teza dată. O dreptate probabil nu poate exista nicăieri, căci am asistat la şedinţe penibile, şi cu toate acestea candidatul a trecut. Ce greoi s-a prezentat un sîrb, vorbind despre subtilul Henri Becque8! în sală, Antoine10. Foarte ciudat s-a prezentat doctoratul Iui Andrieux11. Andrieux avea atunci optzeci şi patru de ani. Preparase ca student un doctorat asupra unui scriitor provincial, Alphonse Raabe, şi cum a fost numit deputat, renunţase la el. De atunci fusese ales încontinuu în parlament. Abia acum căzuse la alegeri şi a profitat de ocazie... ca să-şi treacă doctoratul. Impresionant! Profesorii de şaptezeci de ani apăreau tineri. în fiecare moment întrebau pe candidat dacă nu e obosit şi dacă nu e mai bine să facă pauză. în acelaşi timp, îşi arătau admiraţia pentru Andrieux, care se cunoştea că făcuse politică, se înflăcăra uşor, şi uneori făcea impresia că vrea să ţină un discurs. în sală, un tovarăş bun l-a ascultat cu răbdare pînă la sfîrşit. Deseori privirile tuturor mergeau spre el, dar el se prefăcea că nu bagă de seamă. Mititel, cuminte, cu gambeta în cap: George Clemenceau12. în prima săptămînă, admiri la nesfîrşire frumoasa ordine a coloanelor Luvrului. Iar după un an, cînd te prinde întîm-plarea prin oraş, şi trebuie să te întorci acasă în Cartierul Latin, noaptea tîrziu, constaţi indignat: „Şi Luvrul ăsta care nu se mai termină!“ Ce uimitor de mic devine Parisul cînd te deprinzi cu el! Ce greu e să te ascunzi de lume cînd nu vrei să fii văzut! Sau cînd doreşti să asişti la anumite spectacole pe care ar I rebui să le ai totdeauna acolo la dispoziţie ! Cu ce febrilitate am sperat zadarnic ca să se reia la Comedia Franceză liajazet al lui Racine ! La Operă, vezi mereu Tosca şi Boema, ou şi ia noi. Doar cu Massenet te poţi familiariza în voie- :tl* 531 Spre surprinderea mea, Aubert13 sau Halevy14 niciodată, si ce e mai grav, nici Lully15 sau Rameau16. Vreau să t ermin aceste impresii venite în minte la Intim -plare, cu o vorbă a unui francez care mi se pare că e carac ierisUoă pentru Întreg Parisul. Sosisem abia la Paris, ei cu» avid să cunosc atîtea colţuri familiare din lecturi, şi nu ştiam cum să mă descurc pe străzile necunoscute şi ce să aleg mai repede. Am luat un taxi, m-am aşezat chiar lingă şofer, şi l-am rugat să mă plimbe prin toate locurile importante şi să-mi dea el explicaţii. Bineînţeles, s-a priceput de minune, şi vorba lui a fost tot timpul inteligentă şi interesantă. Mi-a arătat pe rînd, Ie Pantheon, Ies Invalides, l’Opera, Ies Boulevards, Ies Champs Elysees etc. „Ca Cest le Jardin de Luxeniboarg, ou Ies eiudiants se promenent en apprenant leurs cours... Qa c'est le Pantheon ou Victor Hugo dort pour Veternite tout preş d'Emile Zola...“ La urmă, m-a dus în Place de la Concorde şi mi-a arătat priveliştea superbă care se desfăşura in faţa mea. De o parte, Sena, Ies Tuilleries, Luvrul, de cealaltă, Ies Cbamps Elysees şi, în fund, i’Arc de l’Etoile. Şi cu un gest circular, tresărind de mîndrie şi de admiraţie, mi-a spus: „Et §a Cest ParisJu CĂLĂTORII IN FRANŢA Am colindat aproape prin toată Franţa, pe care românii <> confundă de obicei cu Parisul şi cu Monte-Carlo sau Nisa, mi am făcut pentru mine descoperiri miraculoase. La Lisieux m am crezut îndrăgostit pentru toată viaţa de sfintaTereza. I ll.r o statuetă, o examinam mai atent şi-i vedeam detaliile noineliipuit de nuanţate. Şi peste tot domneşte „primarul" •i li ci k-el-eleb, natural, fără mari turmente, surîzător, înce-i>iii mune în Egipt. Cumperi cu douăzeci de lei o oca, îţi umpli braţele, şi după ce începi să le mănînci lacom, nu mai si n ce săfaci cu ele, căci dăruindU-le altcuiva, rişti să fii refuzai Seara, plimbare cu barca pe Nil. Oricît de departe. (Si în ţară, ca distracţie, mă voi plimba pe lacul Cişmigiulm I) Templul celebru din Luxor, enorm, impresionează, presa rînd umbre printre coloanele drept pe marginea apei. Chim la intrare un obelisc; tovarăşul aceluia pe care de atîtea ou l-am privit în piaţa Concordiei la Paris. La o mică distanţa de Luxor, Karnak, reşedinţa regală de altădată, cu templele celebre, cu aleea de sfineşi, pe care o cunoaştem cu toţii .■„540 11 ii hi ii indolung, aveau timpul să şi-l desăvârşească ; dacă nu, . i ii l crini nul, numai în parte, lucrătorii erau mai târziu omo-i i(i, re să dispară orice cunoscător al secretului. Dar, în mii. ăi mu, lini,ii au izbutit de cele mai multe ori să pătrundă în .....1• ri iie tăinuite, oricâte stratageme de pază ar fi. i'ost n,i irlmuitate. In ultimul timp, au invadat hoţii-profanatori ,i. niui-iii iute cei mai periculoşi; arheologii. Regii Egiptului mi ascuns pentru veşnicie în piramide. Dacă nu, în mor-ni ml r subterane, perfect acoperite, aşa cum s-au găsit la l.lui, in Valea Regilor. Pn ,-ubnrît aici, în cîteva morminte celebre. Setos I, li 'inşi'.". VI, Amenemhat, Merenepta, Tutankamon, şi am . 111. n l'ară de arhitectura complicată, pictura cu care ml urna ţi pereţii, şi care reprezintă diferite peripeţii din . iuţii l'iirnmmlui înmormântat. Pictură subtilă, făcută din .... iiriisibile, şi producînd, ca şi pictura bizantină, efecte ,1, i iilnaiv. Perspectivele însă nu erau cunoscute, oamenii iiiMirn, si nu formează niciodată grupuri. Apoi, egiptenii i, mi i,>.ui lumi portretişti. Regii seamănă între ei şi nu izbu-i, ni i mi desprinzi pe nici unul. Cu toţii sînt fini, sprinteni, ...... li11 şireţi, cu nasul puţin arcuit, semit. în orice caz, iMI i ,, /iseniănare cu uriaşii pe care arhitectura egipteană îi I, i iinl ii. \ mp! noastră miraculoasă, la un loc îndepărtat, în apro-Iu,.i i n ii11tor urme antice ilustre, printre oameni apropiaţi, i,,,,i întreruptă grosolan. S-a descoperit dintr-odată că ,.i m ir ii in I Zamfir, conducătorul nostru, nu era decît un aven- i,,, j,,i, rare a avut curajul să anunţe neprevăzut: „Nu mai .,ni lumi, limeţi ce ştiţi!“ O discuţie oribilă între toţi excur- ,i,ii n m să ne putem întoarce în ţară... Nervii în care l ,,iii,iii i n toţii şi ruşinea. Noroc că proprietarul hotelului ,, i,„murat, ca şi cum ar fi fost ceva foarte simplu: „Nu-i ,,,,i,i, i r(i trimite banii de acasă“. I ,,i .iiuvarea ! Probabil că aşa reuşesc să plece aventurierii iM , ,,|,„i ni lumii cu buzunarele goale, şi să constate la urmă i, i,,1111 mc aranjează şi că nefericirea nu-i niciodată prea ia l * ■ l,„, oricum, e grotesc: în momentul cînd te plimbi pe ,i ,,, „,.M. unică în viaţa ta, să fii persecutat de realitatea : . li i M M I 541 înapoierea a fost tragică. Sentimentul că totul trebim să se termine curînd îndolia frumuseţea mării, lumina, pe;; căruşii, Pireul şi Constantinopolul. Şi cu toată tovărăşia noastră, ajunşi la Bucureşti, nici n-am avut răbdarea să n< luam rămas bun între nor, căci indiferent de viaţa comui<«, familială, vibrînd laolaltă în faţa aceloraşi miracole, mu rămas în călătoria spre capătul vieţii perfect străini. Unde te-ai ascuns Of America, vagabond şi proprietari’ Aş vrea să mai văd încă o dată trucurile tale. în buzunar am descoperit un bilet de tramvai Cairo-Heliopolis, şi un scarabeu. E tot ce-a mai rămas? LUXOR < Mată, într-un tren, în preajma unor discuri de patefon, . i.ic.ut cunoştinţa unui cehoslovac. Mi a spus, cu aerul cel mai simplu posibil: „Vin acum • Im Transvaal, unde am stat cinci ani1'. Şi apoi cînd a auzit . ii ului. român, a adăugat : „Mă împrietenisem acolo cu cîţiva i umani. Luau masa în aceiaşi restaurant cu mine. Discutau • o aprindere totdeauna. Nu înţelegeam nimic din limba Im , dar am desprins o vorbă, pe care o spuneau de cîte ori i .u i■meneau paharele cu vin (şi acum, partenerul meu, după >' ilînriitase în franţuzeşte, îmi spuse în româneşte: «Hai iii'inr !»). •'•imiiil că Ia capătul lumii se găsesc cîţiva compatrioţi ■ "m io spun „hai noroc1', m-a tulburat adeseori. M-am închi-jmii printre ei, gîndindu-mă de acolo la locurile familiare, pi ii'icriii depărtaţi. Cred că acolo eşti cuprins de o stare I"" i u n de nostalgie, de singurătate, de o mie de preocupări ""i tiiluruind pe cele vechi, şi această stare durează fără im i •• mperi. Pînă la Luxor am avut impresia căe prea aproa-r Vii porul românesc te duce pînă în Egipt, şi în cele cinci • il.- ce pot să-şi dea seama cei de acolo de tot farmecul c;m- i împresoară? In viaţa lor fără mari evenimente? Ce-i mm impresionează oraşul mic şi cele cîteva temple superlm Luxor, Karnak, Medinet Abu, sau mormintele regilor E la Telia pe care ei le-au văzut de o mie de ori? Sau Nilul oricînd la dispoziţie? Şi căldura soarelui care a uscat om . fir de iarbă, şi nu vezi pe tot drumul decît pustiu şi dc/u lare, şi eu totuşi găseam înacest pustiu vast un no'u miracol Şi ce elegant şi regal se ridica palmierii care ornamente,!. . orăşelul, pentru ochii mai nedeprihşi I Ce veşti să mai I n mit acolo, în-acel peisagiu spre care mă duc toate no. i giile, sperînd că nu m-aţi uitat încă de tot, cu toate că pr-n babil mulţi vizitatori trec prin acele ţinuturi minunaţi-pentru, toţi aveţi aceeaşi ospitalitate binefăcătoare? < - 544 ii(i văzut buni prieteni, sau agitîndu-ne, dar depinzînd uimi do celălalt, şi ajunşi la Bucureşti ne-am despărţit ,|t l.i nară şi nu mai avem nici o veste unul de altul şi nici mi i imţiiii nevoia unei veşti?... Of America , acel care învs .1,1 |ii * i.oată lumea cu trucurile lui inepuizabile şi cu eterna Inm i dispoziţie, a devenit inutil. îi ştiu adresa, locuieşte . Imn in centrul oraşului, şi totuşi nu l-am căutat încă. t >..iiniit ofiţeri şi-au reluat uniformele, şi desigur, dacă i-aş i. india, nici nu i-aş recunoaşte, aşa de diferit i-am cunos-. ni (•> uniformă schimbă şi structura sufletească.) Iar iu m u japoneză cu care te-am vizitat, trebuie să se fi trans-ini mul- .şi ea. Nu mai are ciorapii cîrpiţi şi hainele şifonate, i dură aş putea-o vizita, fără îndoială că aş găsi-o într-o i mul a ireproşabilă şi m-ar trata cu dulceaţă şi cafea neagră. l*iiiiimile Sami Soliman, sînteţi profesor şi deci vă pot du i deva detalii profesionale. Sînt într-o clasă, elevii mei d ,n ie/,a, si eu, rezimînd o hîrtie de catalog, mă gîndesc la I u ■. m Şi airi impresia că nimic nu-mi scapă în gînd, treap-i„ o uşa de la intrarea hotelului de acolo, arabii care I■ i>• 111 a mărgele, cărţi poştale şi scarabei, scara care duce In ,nlumii de alături cu piano, şi grădiniţa din fund cu i,n111111,r11 din mijloc. Mi se pare că simt şi adierea unui im 11miu- printre frunze. Văd pe negustorul de alune, care u pl im Im printre mese. Şi lumina fierbinte a soarelui , mu invadează totul. Sînt puţine întîmplări, mai ales în ,.iu.i impui acesta, cînd vizitatorii sînt aşa de rari. La anu-inii. uit, ştiu precis că domnul Mergey, profesorul de fran-i im plimbă tristeţile printre sălile hotelului, cu tem-,,, i ..nu nini lui variat, oscilînd între deprimare şi entuziasm, i mi mgiir de clipele cînd domnul Mergey nu face altceva l , ii i aprindă ţigare după ţigare. Şi dacă ies din hotel, ....... drumul cel mai repede spre Nil, pe lingă casa consulului r. i iiiau, şi unde printre invitaţi am cunoscut pe prin-r, u dr VVicd (ce succes a avut Of America !). Pe Nil ştiu , i iu. i du unde să iau barca de plimbare, cît o să mă coste i ii .• „a i-rară. şi cît o să dau), spectacolele pe care le voi i iu .-alătoriu mea pe ape, hotelul fastuos, vara închis, u mi. i pline, apoi palatul sultanei, sora regelui Fuad, şi I.. din.iii grădina cu palmieri şi cu banane. Mi-am înmuiat ,, ,„ iu apă şi ştiu exact care este temperatura Nilului la i,i ....... din zi, la începutul serii, şi noaptea tîrziu. în 545 II definitiv, ţinuturile de la Luxor, chiar dacă ascund mull. secrete, nu sînt desfăşurate pe întinderi mari, şi se pui. epuiza destul de repede. Templul Luxor este chiar în orăşel. la zece minute de hoteluri. Karnak are, în afara templului mare, o mulţime do temple mici, dar toate aşezate m piere, şi în jumătate de oră poţi ajunge de la hotel la cl< La Teba e mai departe, dar poate numai căldura măreşti-distanţele. Templele faimoase, Medinet Abu, Curna, sau coloşii lui Memnon se găsesc în drum. Şi în Valea Regi leite cobori din mormînt în mormînt. Iarpămîntu] este idenl h uscat, pietros, prăfuit, tragic, pînă ce se transformă com plect în nisip, şi aşa se întinde fără capăt, într-o lume faţa de care ţara noastră „mare“, în care punem noi atîtea năde j. zi şi, însoţit de un ghid bun, a văzut tot, şi numai arşiţa i-a exagerat osteneala. Eu am avut trei zile la îndemîna adică posibilitatea de a vizita fiecare lucru fără grabă şi de a avea după fiecare vizită, timp de odihnă şi de gîndrm, de a mă plimba pe Nil şi de a mă impregna de atmosfera Spaţiul se deschide vast, atît de caracteristic pentru vecin mea amintirilor, dezolarea pe care o destramă orizonturi h e perfectă aici, obsesia eternităţii este şi mai profundă, cu toate că sînt numai urmele unor oameni, decît în educai m noastră creştină, care, încă vie, se amestecă în toate gesl u rile noastre. Şi totuşi n-am văzut prea multe lucruri. Aveam acolo cărţi bune, hărţi, căci din ţară am crezut necesar ca mă organizez, dar, cu tot timpul la dispoziţie şi cu toai. cărţile, n-am avut acolo poftă să cercetez nimic cu exacţii u dine, iar cuvintele ghidului le-am ascultat cu destulă m-a tenţie. De-abia întors, m-am crezut dator să mă pun la punct. Acum ştiu din nou, cum am ştiut şi cînd eram adolr:. cent, cînd este făcut fiecare templu şi de cine, şi cînd a traii fiecare rege, Sethos, Ramses sau Tutmes, care totuşi îmi erau familiari la Luxor, şi pe care [mie] — un străin de la capă lui lumii — cu obiceiuri şi locuri pe care aceiaşi domni tun nici nu le prevedeau, mi-a fost sortit să le cunosc cea mai mare taină a lor: locul repauzului veşnic! Mă tot miram de vechimea acestor umbre ilustre şi cînd te gîndeşti la n, dacă ar avea o posibilitate să se exprime cu judecata Im care cuprinde spaţii imense, m-ar găsi prea apropiat de -i i 546 Mm ;,<•»(m exact suprafaţa templelor şi înălţimea lor, impur ţin-a încăperilor, numărul coloanelor, desenele ornamentul,iilor, toate semnele importante şi secretele. Desenele i■ i, i,- pot în voie cerceta în cărţi de artă. pot bine detaila k .1 uuinunt de-aproape, ceea ce chiar la Luxor nu vedeam ,i, . ii iu totalitate şi de la distanţă. Muncă de laborator, i i u urolo mi se părea mai important să mă plimb printre i, niplr şi printre morminte. Şi mai obsedant — de ce n-aş Mi n i unşi-o? — îmi apăreau tocmai locurile, care se întind mm pustii, unde şi un mormînt chiar ar fi constituit un ele-«ai.iii .Ic sociabilitate. \ri nti- lucruri au numai o valoare obiectivă? Şi cum aş pui i n recăpăta aceleaşi emoţii? Ar fi de ajuns ca Of America >i lipsească cu trucurile lui, pentru ca din punctul de vedere ,, i i ilienţ,iilor pe care le produc, să mi se pară că sfincşii de l,i Knniak au alte înfăţişări sau altă înşirare. De-acasă te 11.. 1 linişti să fii în orice clipă lucid, căci ocazia e rară, să mi ji scape nici un detaliu, oricît de umil ţi-ar părea, să fii , .un mim că şi felul cum se întinde praful în faţa ta sau cum „i ,i ii a endă o casă umilă este încă interesant şi, ajuns acolo, .,„,|..(,i orice control, lîncezeşti aşa cum au obicei arabii să .......umic.ii, te integrezi peisagiilor. Nn mi vine a crede că toată această atmosferă care mă in ţ mli'S'/.â este formată numai din amintiri, fără nici o legă-i ni ,i . ii <••• mă înconjoară, şi n-aş putea continua conversaţia ,m , u «II. Sami Soliman decît prin mari sforţări, prin o , ii,ii.n o. mure şi complicată. Şi că strîngerea de mină caldă .îmiic mu n fost numai ceva trecător, după care s-a întîm-p|..i n despărţire echivalentă cu o moarte. •ii i n să mai găsesc ceva din perspectivele de acolo, tre-i ni.. ..ii îmi uit noaptea pe cer, cînd aceeaşi lună călătoreşte i o niit «le misterios. Ce cuvinte să vă trimit care să fie 1.. 1. li ne. dnmrmle Sami Soliman? Tot bagajul meu de limbă i .i.n ne i« (luce numai la două vorbe, dar poate esenţiale. i i , .ii li suficiente? (bună ziua) şi Katarherak (mulţumesc). MĂRI... Matematicienii se încearcă să facă legături între muzică şi matematică, asigurînd că indiferent de preciziunea prin care sînt pornite construcţiile lor, ele se abstractizează în mers, pierzînd orice sprijin în realitate, după cum o Fugă de Bacii, de pildă, cu toate că începe de la cea mai strictă ştiinţă, capătă o palpitare, capricioasă ca însăşi Ariaţa. Personal, întotdeauna am crezut că între muzică şi mare sînt echivalenţe. Aceeaşi perpetuă frămîntare, îmbinări de sunete şi culori, fluiditate, izvor de nostalgii; ceea ce nu poate fi încremenit prin desen sau prin cuvinte, căci dacă încerci să scrii despre mare sau despre muzică nu ai la îndemînă decît cîteva adjective care nu pot să-ţi sugereze nimic. Şi atunci te vezi obligat, chiar dacă au vibrat, ascul-tînd o compoziţie muzicală, toate coardele tale interioare, să nu poţi transmite decît cîteva date, cînd a fost scrisă, ce însemnătate istorică are, care sînt părţile rele şi cele slabe; şi după ce ai stat o zi întreagă în faţa valurilor, în voia vîntului cu miros de sare, vrăjit de spectacolul din apropiere, uitînd orice preocupare pe care ai lăsat-o în spatele tău, nu eşti capabil decît sa vorbeşti de ţărmuri. Să vrei să pleci la capătul lumii, sedus de jocul apelor, şi să constaţi, chiar la începutul călătoriei, că ai rău de mare. Nu e singura surpriză pe care ţi-o face marea, dc a-ţi alunga deodată toată bunăvoinţa cu care te gratula i, şi a-ţi surprinde tot grotescul inerent fiinţei omeneşti 548 De altminteri, valurile dau impresia unor zîne fermecă- I ()are, dar răutăcioase. Mereu fac gestul dăruirii şi al retraseră imediate în zgomot de rîset, jar pe mină nu-ţi mai ră-uiîne decît puţină spumă. Oriunde ai fi la mare, ai impresia că în locul acela apa este mai frumoasă ea forme şi culori. Do fapt, nu există mare frumoasă sau urîtă, ci ea împrumută aspectul propriei tale fiinţe din momentul acela. Dar poate că— cerc 'oţios — şi omul este impresionat de climă, de ţărmuri, dacă sînt pline de lume sau goale, de soare. Altfel se prezintă graţiosul Balcic, oricîte cimitire s-ar înşira pe malurile lui, şi altfel pustiul şi gravul port a] Cavarnei. Dacă aş fi pictor, aş picta — şi aş fi ocupat pentru toată viaţa — întregul port Cavarna, casă cu casă, fiecare ungher. Aş încerca să refac pe pînză întregul miragiu. Şi pe cei cîţiva oameni de aici. Nimic nu mi se pare de prisos, orice detaliu imi produce emoţie. Cu toată splendoarea soarelui răsfrînt l>e mare, pe pietricele, pe lut, totuşi aş putea întrebuinţa cit de mult culorile sumbre. Fiecare tablou ar trebui să plingă. La Balcic, graţie, capriciu, prea multe podoabe adunate. Aici, numai cîteva linii dure, ca şi cum adevărul cMe/iţial se exprimă singur, fără contorsiuni. Dar în timp re la Balcic sesizezi în scurt timp toate frumuseţile, la Cavarna, în primul moment, nu observi nimic, şi numai mai II i"/,iu începi să te impregnezi de atmosferă, să capeţi parcă un vil iu. Uneori, în mijlocul nopţii, aveam impresia că stau do vorbă cu Dumnezeu. I Di ( ini ex trag din mare numai melancolii şi dor de ducă; mi ac mulţumesc doar să privească, oricît de mult, din acelaşi loc, căci li se pare că spectacolul e mereu în transformare. De obicei oamenii sînt mai ales ineîntaţi că pot să Im ii lot felul de exhibiţii de înotat. Domnişoarele îşi eta-Ira/a costumele, culeg scoici şi flirtează. Un locuitor din ( nunianţa te crede farsor dacă cobori numai să priveşti imin'ii, fără distracţii la cazinou, iar iarna nu mai merge ..irm pe dig. Marea se aseamănă cu oglinda: te arată aşa c mu nil i. Una îţi arată chipul, iar cealaltă sufletul. Mi ii a părut, ciudată încercarea unor pictori de a picta imuni, adică mişcarea neîntreruptă (căci mişcarea mi se 549 pare mai esenţială mării, decît culoarea) de a înţepeni o secundă din viaţa ei eternă. Un pictor, în cel mai bun caz, nu poate să descopere decît cîteva trucuri ca să-ţi sugereze: „Parcă se mişcă“ ! Un poem s-ar putea potrivi poate mai bine. Este o mare ciudăţenie pentru mine cum Victor Hugo, care simţea nevoia să transforme orice emoţie în versuri, a putut să stea la Jersey sau Guernesey ani de zile, în faţa apelor, şi în loc să le descrie inepuizabil, întrebuinţînd imensele sale cunoştinţe de ritmuri, s-a mulţumit numai să blesteme pe Napoleon III şi pe miniştrii săi. Desigur că gestul ar fi fost modest faţă de model, dar era obligatoriu. La fel după cum Le jongleur de Notre-Dame în faţa portretului Madonei, cuprins de pietate, a făcut ce s-a priceput mai bine, spre stupefacţia călugărilor: a dansat. A-ţi trăi viaţa la o distanţă de mare însemnează a-ţi îndrepta deseori gîndurile spre ea, dar oricum, totul este suportabil. A te duce în preajma ei şi a nu o găsi, este un motiv de disperare. Franţa de nord, de pildă, din pricina mareelor, îţi oferă astfel de surprize. Am colindat fiecare orăşel din lungul coastei Bretaniei sau Normandiei, şi deseori, din pricină că soseam la ore nepotrivite, găseam în faţa mea o întindere nesfîrşită de nisip umed, pe care se prelingeau şiraguri de scoici, şi cîteva ierburi cu mirosuri dezagreabile. Astfel, localităţi celebre ca Trouville-Deauville sau Dinard apăreau mizere. Sau Drouanenez, orăşelul lui Jean Richepin1, străbătut de o albie profundă, dar goală. Cînd însă marea punea totul în funcţiune, ea îşi exprima şi mai bine după această aşteptare prestigiul ei. Există în Bretania o minune numită Mont Saint-Michel. O mică insulă cu o circumferinţă de mai puţin de un kilometru, legată de ţărm de o fîşie de pămînt lungă de zece kilometri şi aşa de îngustă ca de-abia poate să se strecoare pe ea trenul şi automobilele. în această insulă, pămîntul e aşezat în etaje, pe ele, case, şi totul se termină cu o mică mînăstire, o capodoperă de fantezie. Bijuteria întreagă nu e mare, abia încap pe ea restaurantele, în care abundă, ca mîncare, tot felul de scoici, şi magazinele vînzînd amintiri: cărţi poştale, fotografii, pietre de mare etc.. Din cauza ridicăturii de pămînt pe care este aşezat, se poate vedea tot orăşelul la distanţe imense, înfăţişare neverosimilă. Şi, de exemplu. 550 ii pare ca o ciudăţenie extraordinară, cînd îl vezi tocmai din grădina publică celebră din oraşul Avranches. Cînd am sosit la Mont Saint-Michel, marea eraîndepăr-tiită, nisipul cuprinsese tot orizontul, şi aveam impresia, «lin pricina peisagiului înţepenit, a unui cimitir. Iar cînd u sosit marea cu atîta furie că parcă ar fi vrut să invadeze lot continentul, Mont Saint-Michel devenise un vapor, lunecînd pe ape... Marea — ca şi muzica — nu-ţi oferă reprezentaţii vesele, (n amîndouă cazurile gîndul la moarte e alături. Şi incîn-I arca că, pentru sfîrşitui necazurilor tale ai la dispoziţie o I cină beethoveniană sau tînguirea valurilor. Fără îndoială, acest gust e romanţios, dar nu din spaima romanţiosului ai tui renunţi la ultima ta bucurie. Ce impresionant este mor-iiiIntui lui Chateaubriand! Saint-Malo este o cetate-orăşel, aşezată pe o mică peninsulă conturată cu toate graţiile. în prelungirea lui, despărţit numai printr-un rîu care se varsă în mare, Dinard, celebra staţiune balneară. De la Saint-Malo la Dinard faci drumul cu barca într-un sfert de oră. în dreapta lui Saint-Malo, la clteva sute de metri, o insulă mică Le Grand Bey, stîncoasă, Iară case, şi tocmai în partea cea mai depărtată, de unde iui se mai vede nimic din viaţa de la Saint-Malo, o lespede înconjurată de un gard de fier, şi fără nici o inscripţie pe ea: morrriîntul lui Cliateaubriand. Cînd marea e distanţată, luci mici plimbări pe nisip pînă la Grand Bey, dar în tim-jiul mareei apa furtunoasă cuprinde toată insula, şi Chateau-linund rămîne, însfîrşit, singur. Mormîntul din Grand Bey defineşte perfect pe autorul lui Atala: gustul lui de singurătate şi de paradă, orgoliul si dragostea pentru spectacolele de spaţii imense, căci, intr-adevăr, marea în faţa lui se întinde grandioasă. Desigur, nu o do vină că locurile acelea s-au transformat într-o ţintă pentru vizitatorii vulgari, căci, la 1848, cînd a murit, bănuiesc că Saint-Malo era destul de pustie. Dar oricum, pentru unu multă siguranţă, era mai bine să se arunce cenuşa de-a dreptul în mare... IN ALPII FRANCEZI într-o vacanţă, m-am hotărît să părăsesc Parisul pentru o lună şi să vizitez Alpii Francezi. Puţin la întîmplare, căci Baedeker-ul numeşte toate locurile „splendide11, şi greu e să alegi. Nu poţi să ştii dinainte peisagiu] ce ţi se potriveşte. La Grenoble am stat mai mult. In Franţa, propaganda turistică este foarte bine organizată, şi există pe toţi pereţii, imagini admirabile ale localităţilor franceze ispititoare de vizitat. La gara din Grenoble am găsit chiar o hartă în relief a Alpilor din apropiere. Şi mi-am ales, pentru repaos,, la întîmplare o localitate de care nici nu auzisem cu un moment înainte, ceamai înconjurată de munţi: Bourgd’Oisans. Pe atunci toate staţiile mici din lungul căii ferate locale Grenoble-Bourg d’Oisans îmi erau familiare. Acum îmi mai amintesc numai de Uriage, localitatea balneară, şi de Visille, unde preşedintele republicii are un palat, în parc, cu o apă în care trăiesc sute de păstrăvi. Bourg d’Oisans este o localitate mică, de o mie de oameni, dar plină de farmece. E compus în întregime din două străzi scurte, puse cruciş. O cafenea, un restaurant, un frizer, un negustor de biciclete, o mică grădină publică, cred că am spus tot ceea ce e mai însemnat. O apă subţire dar sprintenă, care curge în apropiere. Apoi iarbă multă. O cascadă. Şi totul încadrat de munţi, pe toate marginele, căci drumul care vine de la Grenoble şi trece spre Lautaret abia are loc să se strecoare. Viaţa mea acolo s-a petrecut destul de mediocru. Mici obiceiuri repetate zilnic. Ora mesei era o importanţă. Vizi- 552 (;vlori puţini, şi de aceea fiecare avînd prestigiul lui. Mi-i amintesc încă perfect de bine. Un domn în a doua tinereţe, bine îmbrăcat, pe care îl socoteam Don-Juan, cu toate că era probabil inofensiv: o doamnă cu surîsul mereu pe buze; un menaj posomorit. Şi toţi care mă iscodeau cu coada ochiului, ca în cea mai umilă provincie. La ora trei după-amiază soseau ziarele. Toată lumea se grăbea la veşti. Citeam Le Journal rînd cu rînd şi fiecare noutate franceză mă interesa, oricît de neînsemnată ar fi fost. Cîteodată, ca amuzament, spre seară, o plimbare cu bicicleta. Uneori întîlneam în drum un grup de vreo cincizeci de fete, care se întorceau de la o fabrică din apropiere. Mă primeau cu chiote, şi trecerea printre ele mă făcea de multe ori să-mi pierd echilibrul. Şi, mai ales, tot timpul in grădina publică, cu un creion şi cu Montaigne. Alpii dimprejur nu-mi permiteau muri escapade. Pămîntul e de calcar şi nu te îndeamnă să I e aşezi pe el. Copacii sînt rari, şi purtam amintirea Carpa- II lor, iar zăpada e mult prea departe, ca să ajungi la ea. 0-da l,;1, însă, am avut ambiţia să mă urc pe o potecă de cretă. Mi-a apărut drumul foarte lung şi anevoios, dar a doua zi, ronsîatînd că uitasem tocmai la capătul călătoriei mele un tricou, am refăcut tot drumul în jumătate de oră. Totuşi, pmprietăreasa mea s-a speriat de curajul meu, şi a pretins ca nici ea, nici cunoştinţele ei n-au ajuns niciodată pînă acolo. (Povestea parizienilor care nu merg la Luvru.) Cîte mi drum pînă la cascada de la un kilometru, şi apa căzînd cu zgomot şi capricii erau un miragiu. într-o dimineaţă, împrejurul meu se formase un curcubeu. Seara, aşteptînd om culcării, plimbări prin întuneric, reţinut de licuricii enormi care luminau pe iarba neagră. Dintr-un munte, tremurau seînteile unui foc stingher, impresionîndu-te cu minierul singurătăţii lui. Noaptea era miraculoasă, cu umbrele eoborînd din toate unghiurile. V iaţă paşnică, cu puţine evenimente, cu aceiaşi oameni, oi cei cîţiva vizitatori veniţi prin nu ştiu care întîmplare la început şi fideli în de-a lungul anilor. Cîte un automobil 11e curse cu excursionişti trecea numai dinspre Grenoble înspre miezul munţilor. Frn o atmosferă plină de farmece, dar destul demonotonă, pe cure am suportat-o destul de greu o lună întreagă. Nu era nevoie să vii în Franţa, ca să te integrezi celui mai autentic 553 provincialism, oricltă poezie ar degaja. Am plecat fără păreri de rău, şi Grenoble, prima mea etapă mai însemnată, mi-a apărut ca un oraş imens. Şi acum, după cîţiva ani... De ce toate aceste întimplări mărunte îmi apar prodigioase acum? Din pricina timpului trecut iremediabil, o dată cu anii mei de atunci, cu preocupările lor şi alte imagini pe care le scoteam din viaţă. Sau, din pricina distanţei, spaţiul fiind mărit încă de criza actuală, şi astfel acea atmosferă face impresia de vis, fără realizare posibilă? Sau pentru că aceste sînt nostalgii strict temperamentale? Cred că nu e numai un motiv, ci mai multe motive suprapuse, iar împletirea lor e aşa de subtilă, încît anevoie aş putea găsi o interpretare logică. Şi mi se pare intolerabil că nu mai ştiu, în zilele aceste minunate de vară, dacă menajul posomorit mănincă la aceeaşi masă, dacă doamna bătrînă surîde tot aşa de graţios din colţul ei familiar mie, şi dacă Don-Juanul îşi continuă vorbele de spirit. De m-aş duce la Bourg d’Oisans, aş fi recunoscut imediat de toată lumea, şi mi-ar fi prietenoşi chiar acei cu care n-am schimbat un singur cuvînt. Desigur că au reflectat cu toţii în anul următor viligiaturii mele: „Tînărul nostru n-a mai venit“. Iar după un an: „Nu mai vine tînărul“. Şi acum, s-o fi găsind vreunul care să-şi amintească (necunoscuţii sînt atît de rari acolo!): „Iţi aduci aminte de un tînăr?“ Dar, oricum, de m-aş prezenta, aş fi recunoscut îndată. Aş relua studiile mele din minuscula grădinăpublică, aş aştepta cu emoţie sosirea lui Le Journal, aş aştepta rîndul cu enervare la unicul frizer. Şi, după obiceiul provinciei franceze, aş închiria din nou bicicleta, şi aş porni la plimbare. Aş reintîlni, la anumite ore, fetele de Ia fabrică, tot aşa de glumeţe şi de tentante în grup, şi tot aşa de umile, la ceamai mică încercare dea le cunoaşte în parte... Aceeaşi lume, numai eu absent... Nu aş putea data întîmplările de care vorbesc, şi timpul a devenit nesigur ca şi spaţiul? Uneori mi se pare foarte aproape şi alteori departe de tot. Dar mi-aduc aminte bine: abia sosit în Bourg d’Oisans, chiar în faţa gării, am cumpărat ziarul şi am citit, scris cu litere mari: Le roi Ferdinand de Roumanie est mort! ODESA Planul oraşului. De ce amintirile nu se aşează în memoria noastră după valoarea lor, sau măcar după valoarea lor pentru noi, sau după timpul clnd s-au întîmplat? Şi scene interesante la care ai asistat se estompează, iar anumite gesturi, fără nici o caracteristică, nelegate de nici o bucurie sau supărare, rămîn aşa de bine înregistrate? De ce reţin perfect oprirea trenului — încărcat cu Parlamentul ţării în drum spre Odesa, la adăpost — în Ungheni, şi cum am întins mîna ca să iau o frunză, din unul din copacii staţiei... Drumul nostru pe hartă e arătat scurt, şi totuşi a durat la nesfîrşire. De altfel, chiar la plecarea din Iaşi trenul a întîrziat nu ştiu cîte ore, în miezul zilei, obosindu-te de la început. Opriri pe la staţii mici, prăfuite, şi în toate, ca element principal, cîte o căldare cu murături, grămezi de pepeni verzi, cu mulţi amatori primprejur. (Sîmburi pretutindeni.) Şi o armonică sau o balalaică, poetizînd dintr-o dată peisagiul meschin. Intre noi, conversaţii lungi şi banale. Unul făcea spirite. Altul îşi bea fără obosire cafelele negre, pe care şi le făcea la o maşină de spirt luată de acasă. Cînds-au făcut paturile, o cucoană a început să plîngă, făcînd de rîs pe bărbatul nan (a observat oare?) că nu poate să-şi lase fata (domnişoară mare) să doarmă în patul de la etaj, să nu cadă, „căci ea nu r obicinuită"... Pe drum ni s-a atras atenţia de un condue-(or, care a închis bine ferestrele şi uşile, ea să băgăm de aramă, deoarece sînt pungaşi ce au obiceiul să oprească lae.mil ca să fure pe călători. Am ajuns tîrziu de tot, pe la 555 două dimineaţă. 0 gară mare, cu două etaje, construcţii' clasică după modelul francez. Şi de jur împrejurul ei, solide becuri electrice alungind întunericul. Chiar de ia gara am fost încartiruiţi. Nouă ni s-a oferit hotelul Central Maşini, la dispoziţie, ne aşteptau. La sfîrşitul drumului, bunicul a oferit, magnanim, şoferului, o rublă, ceea ce era mult pentru socotelile noastre modeste din ţară. Mai p<-urmă am aflat că preţurile erau cu totul altele, şi ne-am mirat cum a fost acceptat bacşişul nostru neînsemnat. Odesa, prin care m-am plimbat la vîrsta aceea două luni, îmi mai apare în gînd în frînturi, pe colţuri şi fără legătură între ele, anumite case îmi sînt încă foarte familiare, dar n-aş spune ce-ar urma după ele. Hotelul nostru da tocmai pe una din străzile principale, Preobrajenskaia. In mijlocul unei pieţe mari, un sobor fastuos; înăuntru, împrejurul icoanelor, ornamentat cu ghirlănzi de flori roşii de pînză. Preobrajenskaia, stradă dreaptă, largă, regală, după obiceiul rusesc. Nu departe de hotelul nostru, hotelul Passage, elegant, formînd pe sub el o trecere (numită tot Passage), tot aşa de frumoasă. Acolo e un colţ important, căci în Preobrajenskaia, perpendicular, începe o altă stradă la fel de mare, coborînd spre mare, Deribasovskaia. Aceste două străzi formează locul cel mai animat al oraşului. Clădiri mari, bine limitate, sistematic aranjate, magazine de modă, librării, bănci. Uneori cîte o mică grădină, cu aceeaşi înfăţişare — toate cu un gard mic de fier şi cu flori roşii. La colţul opus locului unde se îmbină Preobrajenskaia şi Deribasovskaia, Cafesuisse, unde românii refugiaţi îşi petreceau tot timpul, discutînd situaţia mondială. Deribasovskaia avea mai departe o mică stradă, în fund cu Opera, clădire rotundă, în faţă cu statuia Ecateri-nii, împărăteasa Rusiei. Apoi începeau scări elegante, ducînd drept la mare. Grădini lungi de-a lungul apei. Statuia inginerului Richelieu, constructorul Odesei. Şi fotografi sau desenatori care-ţi fac chipul imediat, tăind hîrtia neagră pe care o lipesc de cartonul alb. Pe mare, pe atunci, un hidroavion. Dacă te depărtai de artera principală, străzi mai puţin însemnate, dar la fel de drepte, de largi, de ordonate, in definitiv, cred că Odesa este un oraş frumos, făcut generos , 556 dar prezintînd o oarecare monotonie, dacă n-ar fi fost marginile lui, variaţiile inepuizabile ale mării. Cîţiva oameni. Hotelul Central era destul de mizer, cu toate că bine plasat: intrai printr-un gang, şi dai într-o curte. Camerele, împrejurul ei, într-o casă cu două etaje, îmi aduc aminte de un copil frumuşel, îmbrăcat în haine înarmare, mereu jucîndu-se în curte. într-un balcon al hotelului, un menaj bătrîn, parcă fiecare de o sută de ani. Domnul purta haine ofiţereşti, şi era straniu să vezi ieşind omul cavernos din straiele prea mari, cu ornamente roşii. Mă atrăgea aspectul celor doi şi eram surprins văzîndu-i respirînd şi facînd mişcări mărunte. Nu ştiu cum am ajuns printre ei. îmi făceam iluzia că o să învăţ ruseşte, şi făceam tot posibilul ca să pricep literele cirilice, încurcat mereu de cine ştie ce dificultate; sau voiam neapărat să ştiu înţelesul vreunui cuvînt. Aveam ezitări ca să cer explicaţii, căci nu mi se răspundea prea politicos, după părerea mea. Eram hc vede, un copil pe care nu-1 putea lua nimeni în serios. Dar cei doi ruşi bătrîni se arătau îneîntaţi să stea cu mine de vorbă. Cu toate că mai aveau aşa de puţin timp la dispoziţie de trăit, totuşi — ciudat — erau mai darnici cu timpul lor decît cei [tineri], [...] Sindrofiile mele, copil, între două fantome, pe care le I raiam cu toate seriozitatea, fără să-mi dau seama de ciudăţenia lor... Trăim situaţii anormale, şi chiar dacă avem o oarecare luciditate, le ignorăm, nu ni se par stranii, cu toate ca ne mirăm de ce se petrece în viaţa vecinului nostru. Mai îmi amintesc şi de bătrînul cu păr alb, semănînd cm portretul lui Anton Rubinstein, de la librăria franceză, de unde împrumutam cărţi. Lecturile mele erau neobosite, căci Odesa îşi terminase secretele, şi mă plictiseam ore ini regi în camera de hotel. Tremurul cu care citeam o carte rpre scară, ca s-o termin înainte de închiderea librăriei, s-o P<>l schimba, căci altfel n-aş fi avut ocupaţie pentru noapte. \m citit atunci Maître de forges-1 Numai de aceşti oameni îmi aduc aminte. Şi nici pe ■o . iii ia nu i-aş recunoaşte, dacă i-aş întîlni pe stradă, presu-pu ni ml că au rămas întocmai ca atunci. .Sinizile şi mişcarea lor in timpul lui Kerenski. Am fost In i idesn pe vremea cînd Kerenski era stăpîn. Cînd am plecat 557 spre Odesa (iulie), ţarul fusese detronat (februarie), dar nimănui nu i-a trecut prin minte să se sperie de călătoria în Rusia în plină transformare. Vedeam doar cerşetori (de cele mai multe ori în haine soldăţeşti), jeluindu-se şi cerînd de pomană, însă interpelîndu-te eu numele de „tovarăş". Negustori de stradă îţi ofereau pentru un preţ neînsemnat fotografia lui Kerenski. Pe stradă, la anumite ore, o lume imensă se plimba fără grijă. Din susul lui Deribasovskaia mă amintesc reflectînd că în zece ani atîţia dintre aceşti oameni bine dispuşi n-or să mai existe, şi dacă ai vrea să reconstitui strada cu aceeaşi lume, am avea impresia de pustiu. Prin lume, foarte mulţi ofiţeri români şi sîrbi. Ce căutau atîţi ofiţeri români aici? Restaurantul din Gricis-kaia, plin de români. La fiecare pas, figuri cunoscute, d-nii Trancu-Iaşi, Corneliu Moldovanu, Radu Cosmin. D-l Tran-cu-Iaşi avea tot timpul cu el un caiet, în care transcria cuvinte ruseşti, şi luase gramatica de la început. Descoperise pentru asta o profesoară... In automobile, cucoane luxoase, dar în chipul rusesc: mătăsurile cele mai scumpe întrebuinţate fără discreţie, şi pălăriile încărcate cu pene de struţ. Mai multă ordine decît socotim la ruşi. La tramvai se făcea o coadă serioasă, şi nimeni nu îndrăznea să ia locul altuia. Am asistat şi la o alegere de primar, şi am cunoscut cea mai formidabilă reclamă,-cum nu mai văzusem. Fotografiile candidaţilor se găseau pe toate zidurile, cu mult timp înainte, cu o profuziune pe care noi n-o cunoşteam. Fiecare partid avea un număr, şi numerele ajungeau pînă la douăzeci. In ziua alegerii treceau automobile pe stradă, din care se azvîrleau mii de manifeste. Multe zile după aceea a fost trotuarul acoperit de ele. Erau acolo făgăduielile, fotografia amatorului de tată al oraşului, numărul lui, îndemnuri exultante. In automobile, tot soiul de distracţii ca să impresioneze publicul. în unul chiar cîţiva clovni, în cele mai bizare costume îmbrăcaţi, făceau gimnastică sau se strîmbau la public, ca să-l amuze. Mărturisesc că eram cu toţii curioşi — fără să cunoaştem pe nimeni — să vedem ce număr o să iasă. A doua zi, Preobrajenskaiâ parcă fusese un cîmp de luptă. Mergeam deseori în biserica din Preobrajenskaia, şi într-o zi am găsit acolo un mort, şi o femeie îndoliată plîn- 558 gînd. Peste o săptămînă am surprins pe aceeaşi femeie, pe culuarul hotelului nostru, vorbind româneşte... Ce impresionantă, o moarte între străini, mai ales pentru cel care rămîne! Am trăit şi eu situaţii asemănătoare, dar cu un rezultat mai fericit. O lună de zile, bunicul meu s-a zbătut între viaţă şi moarte, la spitalul cu români din Odesa, în îngrijirea doctorului Carnabel. Imediat după dejun, într-o căldură îngrozitoare (era în august), mergeam cu unchiul meu la spital să cerem veşti, şi cu panică puneam primele întrebări. Cu obsesia morţii am privit Odesa, adică imaginea ei mi-a fost de multe ori alterată. Escapade. Probabil că anii mei puţini mă opreau să lac prea multe investigaţii. Mfi speriam să mă depărtez de centru. Intr-o stradă secundară mergeam numai ca să aduc bunicului doctorii de la o farmacie şi kefirul aşa de popular în Rusia. Mă speriam de oamenii străini — căci pc străzile mărunte, la fel de drepte, dar mai modeste, nu mai găseai compatrioţi — de literele cirilice, cu care nu puteam să mă deprind deloc, ascunzînd numele străzilor, si ele ciudate, şi, mai ales, nu mă interesa peisagiul. Cutreieram toată ziua cele două străzi principale, sau aleea din lungul mării, şi restul mi se părea prea provincial ca să mă intereseze. Reflectînd acum la acele Jocuri, mă mir că n-am avut atîtea curiozităţi. Ştiam că sînt împrejurimi reputate, şi nici eu, nici cei mai mari, nu ne duceam să le vedem. Cei mari preferau să discute la nesfîrşire la Cafe suisse. De altminteri, cînd stai fără termen, ai impresia că ai oricît timp înainte. Presupuneam orice poveste. Să plecăm la Harkov, i a să „fim mai în siguranţă*1. Harkov, ni s-a spus, are o mugură stradă mai remarcabilă, şi restul pustiu. Incomparabil mai mic decît Odesa. Atunci am renunţat. Personal, um făcut totuşi încercarea să cunosc Odesa mai de aproape. M iim dus la cinema. Juca eterna, pe atunci, Francisca Ib'i l ini2. Cum desluşirile erau scrise în ruseşte, n-am putut pnccpc mersul acţiunii, şi nu plîngeam ca toţi vecinii. Cu iunie Mia am fost într-o zi pînă la Lanjeron. Aveam un ghid mic nI Odesei, o hartă neînsemnată şi cu anevoie am putut a descifrăm străzile, să străbatem oraşul pînă ia capătul im Deseori ne rătăceam, şi o porneam din nou. Cîteodată ■ i nulii îşi schimbase numele, şi nu mai corespundea cu orien- 559 ţările ghidului nostru, atunci dificultatea devenea şi mai mare. Am ajuns, în sfîrşit, la o plajă admirabilă, unde te puteai crede în singurătate, căci nu se mai vedeau nici oraşul, şi nici portul animat, cu vapoarele. Îmi amintesc numai, pe ţărmul neted, de silueta unui singur catarg. Dar totul a fost văzut numai cîteva minute, căci am plecat imediat înapoi. Nu este deloc sigur că am epuizat farmecele de la Lanjeron, şi apoi, era un peisaj care pretindea să nu fii grăbit. Tante Mia a hotărît întoarcerea. — S-a făcut ora prînzului, trebuie să ne ducem la restaurant. Unchiul era gentil, dar se supăra foarte dacă nu ţineai ora mesei. Iată pricina pentru care n-am putut vedea decît foarte vag Lanjeron 1 Melancolii şi speranţe. Am încercat să fac un plan al Odesei, atît cît am avut ocazia sau m-am priceput să-l cunosc. Şi-mi dau seama că n-am vorbit tocmai de ce îi este mai esenţial, mai mult decît oamenii ei şi străzile, sau micile întîmplări la care am luat parte: de atmosfera de acolo. Pentru că atmosfera unui loc nu se poate prinde în cuvinte, şi nu se poate face o enumeraţie a elementelor ei, ci rămine ca aerul, prezentă şi totuşi invizibilă. După cum, ca să analizezi o poezie, vei spune data, vei face istoricul, dar nu vei găsi posibilitatea de a explica însăşi respiraţia ei. Sînt oraşe fără caracter, indiferent de mărimea lor, poate şi din cauza unei lipse a cercetătorului. Eu, de exemplu, într-un loc românesc n-o să găsesc emoţia care aş avea-o într-un loc de aceeaşi calitate, dar la capătul lumii. Sînt şi oraşe a căror vibraţie este de o prezenţă tulburătoare. Odesa e făcută, ca întreaga Rusie, mai ales dintr-un sunet de armonică venit de la o casă neînsemnată, cintînd totdeauna un cîntec trist; din vorba rusească atît de muzicală, parcă servind pentru un dans; din trupurile superbe şi lene-voase ale oamenilor, sau chiar din acele litere cirilice, care mi-au creat atîta osteneală. Fără motiv te simţi îmbiat să te aşezi pe un scaun, şi să priveşti lumea, nemaiobservînd trecerea timpului. în toţi oamenii de acolo, îţi imaginezi personagiile vreunui roman rusesc, ameţitoarele romane ruseşti, şi nu exagerezi. [...] CĂLĂTORII Cred că o carte sau o revistă de călătorii degajează nostalgii la fiecare rind. Cu gratitudine citesc Lumea turistică. Domnul Octav Moşescu, un om îndrăgostit de toate orizonturile, se pricepe s-o puie admirabil la punct şi textul bine ales este ornat cu cele mai frumoase fotografii. Priviţi revista: nu vi se pare cu totul excepţională pentru începuturile în care se menţin publicaţiile noastre? Ar fi normal ca în fiecare din noi să existe acelaşi dor ■de ducă, dacă n-aş vedea atîţia oameni bogaţi trăind o viaţă monotonă cu mici ambiţii ridicole, fără să aibe iniţiativa unei deplasări. Şi formula pe care o utilizăm ca o consolare, şi care trădează temperamentul nostru oriental „La anul"!... Se găseşte undeva, în sudul Franţei un lac miraculos numit Bourget, unde a sîngerat Lamar-I ine; şi Sicilia înflorită; şi Spania luxuriantă, şi Viena unde nu te sfieşti să fii sentimental; şi întreaga lume căci din orice loc care se află la o oarecare distanţă de tine se desfac melancolii. Şi totuşi oamenii se gîndesc la războaie. < Irgoliul lor nemăsurat îi împiedecă să se mulţumească < u prodigioasele efecte pe care luna le seamănă în călătoriile ei misterioase. Formulează idei, şi nu mai sînt în slare de nici o secundă de meditaţie. Cum nu se înspăi-mîntă nimeni de neantul care ne aşteaptă pe toţi? în preajma noastră, prietenii îmbătrînesc şi mor. Nu ne putem recunoaşte in nici unul din ei, ca să ne cutremurăm ? Lumea este aşa de frumoasă! 561 In multele mele călătorii, am găsit colţuri superbe, pe care nu le cunoaşte nimeni. Gîndul că ele continuă sa risipească frumuseţea, în timp ce eu de la distanţă nu mă mai pot bucura, mi se pare cea mai imensă tragedie. Să l < simţi legat de pămint ca un copac, ce poveste poate ii nun tristă? Te duci la locuri necunoscute, din cauza unei cărţi care te-a obsedat şi vrei să faci descoperiri tu singur. Şi h duci din nou tot acolo, căci îţi faci iluzia că s-au integral, definitiv sufletului tău. în acelaşi timp, alţii doresc să vadă colţul unde locuieşti tu, şi pe care nu mai eşti în stare să-l preţuieşti. Mi-aduc aminte. Eram pe plaja de la Dinard. Un francez de lingă mine, cînd a auzit că sînt român mi-a spus: — Ce fericit eşti dumneata că poţi să vezi oricînd Brăila... — De ce Brăila? — Oraşul Iui Panait Istrati... Şi eu care locuiam alături de Brăila şi nu bănuiam nimic ! Nu demult am fost în Egipt pînă la Luxor. Am găsii, acolo oameni care mi-au întins mîna din toată inima şi simt încă emoţionat căldura lor. Cum pot renunţa la ei pentru totdeauna, ca şi cum ar fi murit? M-am plimbat pe Nil noaptea în lungul templului celebru, mi-am cufundai mîna în apă. Trebuie să mă mulţumesc acum numai cu Ciş migiul? Dorul de a pleca nu-1 simte toată lumea cu aceeaşi intensitate? Şi nu are nimeni impresia că şi-a greşit meseria şi că mai bine se făcea funcţionar la un tren internaţional? Ce păcat că Jurnalul la cinematograf este aşa de prost organizat. Ar avea posibilitatea să ne arate atîtea locuri de care ne e dor. Căci sîntem prea bicisnici ca să încercăm o aventură. Ne trebuiesc neapărat bani socotiţi bine, să ne ajungă şi pentru întors. Statul se pricepe să puie toate pic-dinele ca să nu poţi trece uşor graniţa. Căpătarea valutei devine tot mai complicată. Adică oricine poate căpăta, dacă are trecere suficientă. La cinematograf s-ar putea organiza cele mai prodigioase călătorii. Dar nu se pricepe nimeni. Nu avem decît aceleaşi imagini sportive stupide care nu pot interesa nici măcar pe un sportiv: automobile care aleargă şi se sfarmă, oameni necunoscuţi care se bat... Uite acum aş vrea să merg la cinematograf ca să mă plimb pe străzile Parisului... 562 Fără de nici o grabă. Şi nu numai pe străzile Importante. Nu e nimeni care ar avea acelaşi gust cu mine? De ce nu se pricepe nimeni să fotofilmeze coada care se face în fiecare seară la Comedia Franceză? Să ne recunoaştem prietenii... <’e puţină imaginaţie are lumea... Şi e aşa de simplu de priceput. Sînt atîţia care se duc la anumite filme de calitate inferioară, de altminteri, numai pentru că au, pentru ci leva clipe, un decor scump la dispoziţie. Atîtea sugestii se desprind din revista Lumea turistică, incit am crezut necesar să însemn cîteva pe o pagină... O CĂLĂTORIE IN PALESTINA Să ne înţelegem de la început. Vreau să transcriu aici impresiile pe care am avut ocazia să le culeg într-o călătorie în Palestina, dar pe cît posibil numai pe acele permanente, peste care timpul nu poate să se resimtă decît puţin. Această ţară este în plină transformare. Sînt oameni entuziaşti, care se sacrifică zilnic în acele locuri şi care enumeră orice îmbunătăţire. Dacă unul din ei ar găsi admiraţia mea prea reţinută, le voi sugera o scuză, şi le voi spune data, eînd s-a petrecut călătoria mea: 1925. Cu toate că şi atunci fiecare se extazia în faţa progreselor în acele ţinuturi sterpe, totuşi a trecut timp destul pentru ca cele constatate de mine să fie cu mult depăşite. CULOARE De ce lirisim intens ar trebui să dispun ca să sugerez impresia cu care am primit apariţia pămîntului palestinian dis-de-dimineaţă, după cinci zile de mers pe mare? Culorile cele mai delicate ondulau o dată cu apa. Albul, rozul şi albastrul palid se înlănţuiau. Am găsit Haiffa în plină construcţie; adică era foarte greu să te strecori pe străzile 564 ei, căci pretutindeni pămîntul era răscolit. Impresie de .şantier. Dacăte apropii de acele locuri, ai impresia de minia-l ură. Tot ce-ai cunoscut ca întîmplări celebre, aici devin lamiljare. Faptele cele mai importante din Biblie s-au pe-irecul intr-un spaţiu redus. Evenimentele cele mai diverse, < mlinţele de sine-stătătoare sînt alăturate. Isus şiMahomed au propovăduit aproape în acelaşi colţ. Munţii celebri se I rurisîormă în nişte dealuri uşor de urcat. Măslinii sau idiipăroşii formează grădiniţe la îndemîna oricui. Tabor <':.l e o jucărie, şi ce impresionant îmi apăruse, sugestionat de o poezie de a lui Alfred de Vigny! Grădina Ghetsemani, verde pe întinderea galbenă, pare un loc inofensiv de plimbare. Drumul lui Hristos pe Golgota se termină imediat. In biserica principală unde este îngropat Isus, un preot îţi arată tot ce s-a petrecut cu el, şi-ţi înşiră evenimentele la distanţe mici, ca şi cum această biserică ar fi un muzeu în «■are s-au adunat pentru uşurinţa vizitatorului tot ceea ce este mai interesant de văzut. Alături, faptele din viaţa M'intei Fecioare, locul unde a fost răstignit Isus, locul unde a fost pus în pămînt. Preoţii, cu aceeaşi slujbă, pot mulţumi toate umbrele miraculoase. Pe drum evrei, arabi, vizitatori din toate unghiurile lumii, călugări: peisagiu] colorat; şi, peste tot, soarele care invadează, şi praful gros, facînd aerul translucid. PĂMÎNT ŞI ORAŞE Cil. vezi cu ochii pămînt galben şi trist, cu praf şi cu pirl.ro. Copacii sînt foarte rari aici şi nu te poţi apropia de •o din cauza prafului care îl lasă la cea ma> mică atingere. Măslinii fac impresie de oameni schilozi, cerşind îndurare. < llupăroşii, cu verdele lor funebru, parcă pregătesc o înmor-m In taro. Priviţi pe fereastra trenului din Iaffa şi Ierusalim: < ii vezi cu ochii, cea mai cumplită dezolare. Te întrebi cum po aici au fost în stare idei aşa de hotărîte, care au transfor- 565 mat apoi omenirea. Tot idealul pe care îl mai ai este mi pom verde şi tînăr. Există în Stane de piatră a lui Sudor mann, o mică întîmplare obsedanta, deţinuţii trăiesc toţi din mirajul unui copac, care îşi întinde un ram peste zidi* rile închisorii lor! Cred că aici se petrece aceeaşi stare. Am fost cu automobilul în diferite locuri. Uneori drumul esl <■ atît de prost, încît nu poate găsi comparaţie nicăieri. Dai drumul care coboară în serpentină de la Ierusalim la Marca Moartă este perfect, şi şoferii se întrec sa coboare cu o vi teză nebună. Marea Moartă îţi aduce o impresie tragică Apa e groasă de sare şi de lipsă de aer. Dacă îţi apleci mîna în ea, rămîi murdar multă vreme, oricît ai încerca să te cureţi Şi praful care îţi intră în ochi, în urechi, în nas. Scîrţlic între guler şi gît. Abia ai părăsit camera ta şi te simţi mur dar, oricît de precaut ai fi fost. Excursia mea s-a petrecut în luna septembrie, adică într-un timp cînd căldura nu esl r maximă. Mi s-a spus că vara, la anume ore, nici nu se poate traversa strada. Orice activitate stagnează atunci. Stropii de ploaie sînt amintiţi ca fapte rare, istorice. Iordanul curge şi el în Marea Moartă tot aşa de Iînced. Chiar acolo unde so varsă sînt cîţiva copaci şi un mic restaurant. Dacă fotogra fiezi, cei de acasă îşi pot face iluzia vieţii, dar acolo vezi ca totul este la fel de deprimant. Iaffa, un orăşel înghesuit, înfoiat şi permiţînd, astfel, de la distanţă perspective interesante. Dacă pleci prin oră şei, de-a lungul mării, în jumătate de ceas ajungi laTel-Aviv. Orăşel nou de vile, de care evreii sînt foarte mîndri, cu tro tuare superbe, cu drumuri împărţite exact, modern, dar nisipul invadează şi aici de cîte ori te uiţi mai cu atenţie. La fiecare colţ, negustorul de braga la gheaţă este un perse nagiu important. Sorbi lichidul cu nesaţiu, fără să te mai saturi, gîfîind, cu ochii injectaţi, neatent la tot ce se întîm plă în jurul tău. Crezi că te-ai refăcut şi după zece minute ai nevoie să bei din nou. Ierusalimul este un oraş mai mare. Are chiar şi o-strada principală. Nici un local de petrecere, căci preoţii nu îngăduie aşa ceva. Dar, mai ales, zeci de străzi înguste, toate la fel, şi nu te poţi orienta printre ele. De o parte şi de alta 566 ii. piiMiorii arabi vînd de toate în acelaşi timp: banane şi l mutic de zahăr, mătase şi tutun, mîncare cu sos peste care ml mie mii de muşte, nealungate de nimeni. împrejurul l ni unul imului, un zid capricios, după cum sînt şi colinele, ■ ■ f-nnare pas miracole. TEL-AVIV Cunosc bine Tel-Avivul. Eram cu mai mulţi prieteni, i mu nm pierdut vaporul, a trebuit să aşteptăm în Tel-Aviv 11 m> zece zile vaporul următor. Am avut timp să cunoaştem i .o n I şi să ne plictisim. Orele treceau cu o încetineală nemai-|iiiincniln. Singura distracţie o formau băile pe care puteai ini In luci toată ziua, în Mediterana din faţă. Să poţi să te o ii Im in fiecare zi în Mediterana, la. o atît de mare distanţă .In | ui ii, şi totuşi să te plictiseşti şi să doreşti cîtmai grăbim in toarcerea! Ce de neînţeles devine aceasta, cînd te mImihcşI i cu ocupaţiile tale obicinuite, fără posibilitate de 0 M.Inm. Hotelul nostru era chiar pe marginea mării. Adică, nil umil nostru hotel, căci am schimbat mai multe. Pretu- ....... mi invadau insectele. Şi nici la urmă n-am fost imilţimiili. Teroarea insectelor am păstrat-o cu noi în tot l.ni|>iiI şederii noastre. După o zi de insuportabilă căldură, iii.n|i|nu nu puteam fi mai liniştiţi. Murdăria orientală ..iinbnten si în modernul Tel-Aviv. Era şi o „promenadă" .In ii lungul mării. Acolo se găseau cazinoul şi cîteva cafe- n. In I,umil cel mai animat la anumite ore. Nu voi uita iu. iihIhIji unghiile negre ale evreului care îmi servea ceaiul. 1 in oII IVI, lotul face acolo impresia de murdar şi de putred, ii lînmumlc, şi strugurii. Ca să ajungem la hotelul nostru HI H l-n. Ml l.unt chiar pe marginea mării, părăseam trotuarul l.iiiinlnl şi străbăteam nisipul. Se spune că Tel-Aviv ar în-.iiiiim, in traducere, Colina Primăverii... 567 POPI, EVREI, ARABI... Mulţimea colorează străzile prin diversitatea ei, Atîţia oameni feluriţi la un loc o natural să nu se poată înţelege. Dar nu se pot înţelege nici oamenii de acelaşi fel. Nimic mai deprimant decît spectacolul pe care îl oferă popii acolo. Şi dacă credinţele tale nu-ţi sînt destul de ferme, nu te duce la Ierusalim, căci n-o să găseşti în el nici un ajutor. Popii se ceartă tot timpul. In cele cîteva zile cît am stat acolo, am asistat la mai multe scene de acest fel. De altminteri, popii, aproape toţi greci, mici şi buni de gură (sonoritatea ascuţită a limbii greceşti exagerează încă discuţiile inepuizabile dintre ei) au toţi ranguri importante, şi cîte un arhimandrit te întîmpină la fiecare pas. Nici o prestanpTca Înfăţişare. Se contrazic între ei, şi subiectele de religie sînt deseori un prilej de scandal. La biserica cea mai importantă, fiecare sectă religioasă îşi are ora ei de rugăciune. Dacă întrece cineva timpul său cu cinci minute şi impietează pe cei ce urmează, e supărare mare. Discuţia se încinge şi uită cu toţii de slujbă, adică de motivul supărării. Unii preoţi îţi arată (nu gratuit) unde a fost închis Mîntuitorul. Alţii îţi demonstrează că Mîntuitorul n-a fost închis niciodată. Te emoţionezi ureînd drumul Golgotei. Dar ţi se spune mai iîrziu că drumul Golgotei este altul decît acel marcat pentru vizitatori, deoarece în Biblie stă scris că patimile lui Hristos s-au petrecut în afară de ziduri. Nu se ştie precis care este mormîntul lui Isus. Chiar în biserica centrală se presupun două locuri diferite. Dar armenii îl socot pe Isus îngropat în biserica lor. Călugării copţi, totdeauna vijelioşi, pun şi ei mare turburare în atmosferă. Dar poate nu trebuie să clevetesc. Primirile noastre nu mai conteneau. Eram trataţi de zece ori pe zi cu rahat şi cu cafea neagră... S-au oferit să ne facă slujbe pentru toţi morţii pe care i-am avea în familie. Am avut ocazia să ne ispăşim păcatele nu numai trecute, dar şi viitoare. In buzunare, se adunau cantităţi de iconiţe şi de cruci. Am primit, totodată, diplome de pelerini şi de hagii. Şi evreii necăjiţi de la Zidul plîngerii, jeluindu-se, şi te miri cum suportă să fie priviţi de toţi vizitatorii, ca la o grădină zoologică. 568 Sînt insă interesanţi evreii europeni care se străduiesc să modernizeze Palestina. Ce muncă imensă şi ce frenezie! Evreii care vor să demonstreze ca pot fi şi constructori, orice bănuieli s-ar fi îndreptat înspre ei. Tel-Aviv este o dovadă, în entuziasmuj lor, însoţitorii evrei ne-au arătat piatră cu piatră. Chiar într-o zi, după un drum lung, foarte anevoios, am vizitat o fabrică de cărămizi! Fiecare an a însemnat o victorie. Toate transformările s-au petrecut foarte repede. Tel-Avivul există de foarte puţin timp. La Nazareth, unde pămîntul este bun, evreii se pricep chiar să ţie coarnele plugului. Să-mi spun totuşi părerea pesimistă? Oricît s-ar căzni eArreii, oricîtă pricepere şi bani ar pune, niciodată n-or să poată izbuti mare lucru. Au un inamic invincibil: căldura. Arabii nu se coboară niciodată din înălţimile 1 or, în care se complac. Figura lor impasibilă nu exprimă nimic. Mai ales, un negustor de mărunţişuri. Pe marfa lor se strîng toate muştele, muşte care se odihnesc deseori şi pe obrazurile lor, dar nu fac nici un gest ca să le alunge. CONCLUZII Desigur că în Palestina sînt lucruri extraordinare de văzut. Bisericile conţin imense bogăţii. Moscheea luiOmar est e o minune. Dar cred că traiul îndelungat acolo este foarte greu; cu toate curiozităţile, te indignezi împotriva prafului earc te înăbuşe. O mică întîmplare mi se pare că s-ar potrivi şi aici: eram cu un prieten matematician la Gaen, oraş din Normandia. Caen este foarte pitoresc, cu străzile înghesuite mi cu casele colorate divers. Bineînţeles însă pitorescul atrage după el şi murdăria. Cînd măextaziam în faţa culorii locale, prietenul meu se indigna: „Ce fel de culoare locală, dacă te împiedici la fiecare pas de şanţuri?" Oricît de emoţionat ai li pe drumurile palestiniene, totuşi îţi vine să zici: „Cum poate să fie culoare locală într-o ţară cu atîta praf?" 569 NOSTALGII Haide, valiza mea, să te gătesc cu cea mai mare grije, căci vei fi cea mai fidelă tovarăşe. (Dar umbrela?) Numai lucruri proaspete, şi după obicei, mai multe decît încap. Să plecăm în Normandia, avem prilejul să călătorim în Normandia. Aş putea avea aripi la picioare; dar îmi pol permite asta cu o astfel de imagine alături? Numai după ce lu-am aranjat în tren, pot să mă gîndesc iarăşi la călătoria mea fastuoasă. Mă asemăn cu o pasăre care îşi întinde aripile, şi lin, simplu, porneşte spre lumi depărtate. încă o fugă pe peron, o privire spre oamenii pe care îi laşi. Chiar dacă”nu-i cunoşti, este o despărţire pentru totdeauna, ca o înmormîntare. Dar fără prea multe melancolii şi emoţii trebuie să rămîn tot timpul atent, căci s-ar putea ca cineva să profite de exuberanţa mea şi să-mi fure valiza. Şi atunci aş fi disperat, pierderea mi se va părea incalculabilă, nu voi şti cum să procedez, planurile se vor duce, îmi voi păs tra în minte întâmplarea mea nefastă, orice surpriză neaşteptată ar surveni. Dar am părăsit Parisul fără de astfel do peripeţii. Am sosit la Lisieux. Întîia grijă, valiza, apoi hotelul şi numai după aceea, pe străzi, in căutarea bisericii Sfintei Tereza, a cărei imagine tulbură pe oricine a trăil oricît de puţin printre locurile ei. O stradă făcută numai din case medievale, strîmbă, ciudată. în piaţa de la mijloc, biserica gotică superbă. E minunată Sfînta Tereza. Silueta ei fermecătoare, de tînără (nu împlinise 20 de ani cînd a murit), te va obseda întotdeauna. Casa ei, cu lucrurile mici 570 Intre care a trăit. La biserică, după o sticlă, părul ei blond, hui}», buclat, minunat. „Je vais passer mon ciel ă faire du lucii, sur la terre“. Cu vorbele acestea a murit. Şi noi păstrăm nc.cst chip dublu, dar împerecheat perfect; de sfîntă care I.1( rcază chipul celei mai tulburătoare fecioare. Mai departe. Părăsim acest orăşel, mic, însă avînd e-\ intenta lui de sine stătătoare de oraş de provincie, cu respiraţia lui neîndoioasă. Iarăşi trenul. Şi iar coborîm cu i na te complicaţiile şi dezagrementele. Caen, oraş mare, negru, cu bisericile lui care se reped spre cer ca nişte fîntîni arteziene. (Două din ele sînt făcute de Wilhelm Cuceritorul. Stilul romanic. în una se mai găseşte mormîntul soţiei lui, regina Matilda.) Lumea apare aici aglomerată, grăbita, aşa cum nu se arată de obicei în ţările nordice. Şi In altă zi, la Bayeux. Biserică celebră. Oraşul este foarte mic, . iieva străzi încrucişate, cîţiva negustori aşteptînd zădar-nu' un client, şi la cea mai simplă plimbare, te găseşti în-t re c,impuri. Dar aici se păstrează o comoară excepţională i are atrage pe vizitatorii cei mai îndepărtaţi. Pînza, cuantă tocmai în secolul al Xll-lea, de însoţitoarele reginei Matilda. Pe o pînză foarte lungă — înmuzeu este întinsă în ini lungul camerii cu tot felul de arabescuri ca sîî încapă a lut lucrate, simplu dar impresionant , înşirat, istoria ml mor faptelor lui Wilhelm Cuceritorul. Această pînză, ■ le altminteri, ca şi toate bisericile gotice, a obsedat îndelung imaginaţia lui Proust, care voia să facă o călătorie s-o vadă, dar a fost prea monden la început şi prea bolnav la urmă ca să înfăptuiască aşa ceva. Cerea însă detalii, cu 11 eiiezic, de cîte ori avea ocazia. Apoi Valognes, orăşelul niautocratic. Aici venea călare Barbey d’Aurevilly, de la Nn ml Sauveur le Vicomte, la Amărui său Edelstand de Meni Şi Cherbourg. oraş de mare, cu statuia lui Napoleon ve-buni valurile. în podul de la primărie s-au descoperit, ni imcnte, tablouri de Millet. Să le vizităm. Cîte mii de ki-Imiii'l ri or fi pînă acasă, în ţara mea? Mereu în altă parte, miri' uite perspective, la Granville, sau la Avranches cu grădina publică de unde se vede atît de ciudatul Mont Saint-Mm Iu'I, insula cu un orăşel pe ridicăturile ei, cu o biserică Hiiiiiiiintă drept în vîrf, şi semănînd, atunci cînd marea ..din e valurile, cu un vapor. Şi atîtea alte localităţi, şi pare ,, |iingnrire numai să le înşir, căci nu dau lectorului decît 571 un nume propriu, cu toate că eu am trăit acolo, m-am emoţionat la o sută de detalii, care transcrise şi-ar pierde din farmec, şi am asistat la mici existenţe care se petrec acolo, la obiceiuri simple, la oameni care evoluează între preocupările lor. Cind mă văd acasă intre lucrurile familiare, atit de îndepărtat de acele locuri, mă întreb dacă între mine şi călătorul de odinioară este vreo legătură şi, dacă întîm-plările pe care le-am trăit n-au fost simple născociri. Va-1 iza veche (indignat eram pe ea cînd mă întorceam spre Paris, atunci o vedeam fără formă, plină cu obiecte mototolite), o mai păstrez încă. Chiar vorbeşte cu mine şi mă asigură că nu am inventat nimic. Pe pînza ei cîteva semne de hîrtie rupte pe jumătate, pe care scrie numele hotelurilor din Caen, Cherbourg, Nantes... NOTE, COMENTARII, VARIANTE î! *■ ţi j I i a !j|! j ROMANE JOCURILE DANIEI Cititorul familiarizat cu proza lui Anton Holban nu va găsi în romanul Jocurile Daniei o terra incognita. Viziunea romanescă, structurile psihice, temele predilecte, tehnica memoriei versatile oferă termenii comparaţiilor, aprofundărilor şi disociaţiilor. Editată după treizeci şi cinci de ani de la ultima redactare, creaţia postumă a scriitorului şi-a asigurat, în acest concurs de împrejurări, perspectiva unei receptări mai dinamice, posteritatea fiindu-i chezăşuită de un registru cu ecouri prelungite în sensibilitatea modernă. Dacă O moarte care nu dovedeşte nimic ilustrează instabilitatea erotică, iar Ioana detaliază etapele incendiare ale geloziei, Jocurile Daniei, reconstituind direcţiile prozei holbaniene, conduce la semnificaţii în care înstrăinarea şi incomunicabilitatea se împletesc sub cupola căutărilor exasperate şi a concluziilor patetice. Despuindu-se ostentativ de orice prerogative excepţionale, naratorul pune în discuţie condiţia sa umană prin intermediul unei poveşti de dragoste. It omanul nu este guvernat atît de istoria unor oameni „ce cred că se iubesc şi totuşi nu-şi pun nici o întrebare esenţială11, cît mai degrabă de suferinţele lui Sandu, mistuit de un sentiment fără speranţă, precum Dominique, eroul lui Fromentin. Răsfrîntă în episoade selectate pentru intensitatea lor emoţională, confesia subsumează pendulările personajului principal între exaltare şi deziluzie. Neastîmpărul interior, deturnat de la alte mobiluri, dobîndeşte în dragostea-pasiune forme obsesive, înrudite cu cele patologice. Lumea dispare din razaperceptivă, în cîmpul conştiinţei înălţîndu-se o imagine hiperbolizată: „O singură fiinţă, un singur obraz, dar totul este devorat.11... spunea Camus. Şi Stendhal: „sufletul este invadat... nu mai are decît un singur gînd“... arătînd că angajarea psihică întrerupe celelalte articulaţii. 575 Pasiunea se nutreşte din prezenţă, adică din contemplare directă . Ca şi erosul-imcdiat, descris de Roland Barthes în eseul dedicat Iui Racine, îndrăgostitul „e prins, înlănţuit, ca şi cum ar fi victima unui rapt şi această violenţă este întotdeauna vizuală... A iubi înseamnă a vedsa“ (sub!, ns. ) Monografie a unei dragoste interzise, Jocurile Daniei este în acelaşi timp un roman al absenţei. Deodată iubita pleacă în lume pentru săptămîni şi luni, poposind în oraşe necunoscute, întrerupînd orice comunicare. Atunci intervine acţiunea integratoare a memoriei afective, reînvierea unor scene plăcute sau triste sub dogoarea halucinantă a vibraţiilor puternice şi contradictorii. Concomitent cu jocul oglinzilor, menit să purifice făptura Daniei, se alcătuieşte şi romanul romanului, după modalitatea gidiană. Apariţiile şi dispariţiile eroinei amplifică la nesfîrşit tribulaţiile naratorului, orchestrînd disonanţele sub arcuirea Timpului şi Spaţiului. Efortul de recuperare abureşte distanţele şi Absenta ocupă infinitul, redus la dimensiuni portative. Nu avem intenţia să analizăm aci romanul lui Holban, ci să aducem unele precizări istorico-literare, atrăgînd atenţia, acolo unde este cazul, şi asupra unor paralelisme dintre creaţie şi experienţa care a determinat-o. Vom parcurge drumul utilizînd cu rigoare ştiinţifică documentele ce ne-au stat la îndemînă. Cel ce ar dori să extragă din lucrările prozatorului date precise pentru acoperirea unor eventuale puncte albe din existenţa sa, lipsind argumentaţia de această confruntare, ar cădea în erori grave, prin nimic justificate. După cum apelurile repetate la specificul operei de artă ni se par de prisos, atît de neconfundabile sînt cele două planuri, realul şi imaginarul. Care sînt evenimentele mai însemnate care au premers episodul „Daniei*1? Anul 1934 stă sub semnul dificultăţilor întîmpinate de scriitor la tipărirea romanului Ioana. Înspăimîntat de un refuz posibil, renunţă să mai caute un editor, care aterizează neaşteptat ele la Brad oferindu-i un contract avantajos. După un stagiu de trei ani la Liceul V. Alecsandri din Galaţi (1928—1931), şi alţi trei (după însăşi mărturisirea scriitorului) la SeminarulMănăstirii Cernica, se zbate să obţină ocatedră în Bucureşti. Este numit la o şcoală elementară decomerţ(dintr-oscrisoare adresată lui Ion Argintescu, datată 8 mai 1934), apoi (sau concomitent) la Seminarul Central, după cum probează rîndurile de mai jos: 576 i (1934, septembrie] Scump Aurel G. Stino, Scrisoarea ta a adus mare plăcere. Şi ţi-aş spune o mulţime de mici noutăţi, dar dezlînat, fără nici un plan şi vei scuza dezlînarea mea. Ca şi cum am merge spre Buciumeni... Eu sînt profesor tot la popi, mai tineri, dar tot aşa de stranii. Ce fatalitate au presărat ursitoarele pe capul meu în leagăn! Totuşi am puţin de muncă. Şcoala e aproape şi, în limbaj obicinuit, m-aş putea numi fericit. Ştii încă puţin [indescifrabil] că am torturi mult mai impresionante, chiar mai grave decît moartea care ne aşteaptă deopotrivă pe toţi, orice planuri am face... Cu drag. Anton Holban" Şi profesorului Ion Argintescu în fragmentul ce urmează: îi comunică numirea sa tot lapojoi „Vineri [1934] Dragă Nelu... La şcoală, barem, sînt foarte mulţumit. Toată lumea gentilă, nici o inchiziţie şi tramvaiul mă duce imediat. Cernica ora mai complicată mult, mai ales iarna, Dar am fost predestinat să fiu la popi... Dacă aş fi mai sănătos, am impresia că aş fi mai fericit. Nici leafa nu-mi permite boli capricioase. La revedere, pe curînd, poate!“ La sfirşitul anului 1934 apare romanul Ioana, sub egida editurii din Brad. Neliniştile întovărăşind această publicare, atlt de mult aşteptată, sînt împărtăşite şi afectuosului său prieten din Fălticeni, regretatului profesor Aurel George Stino. „Dragă Aurel, Merci pentru tot. Regret că, oricît aş scrie, aş rămîne convenţional faţă de bucuria de a te fi cunoscut mai de-aproape (şi cînd te gîndeştică au trebuit atîţia ani pentru aceasta). Dar poate ne vom întîlni la Fălticeni şi vara aceasta. îmifăgăduiam să-ţi trimit prima Ioană, dar nu mi-au sosit decît după zece zile, şi atunci am socotit că e prea tîrziu. Dar poate îţi închipui că apariţia unei cărţi e întovărăşită de nelinişte, care te împiedecă să vezi totul clar. Şi dacă Ia lectură mi-ai fost prieten, atunci desigur că ne vom înţelege şi mai departe. Toată lumea îmi laudă cartea, dar spune că e greu de citit. I >oci, n-am maresperanţă de cititori. Şi regret îndeosebi pentru editorul de la Brad, care n-aş vrea să dea faliment din pricina mea... Dragul meu, te salut din toată inima şi, pe cînd ţi-e dor, oricît de lungă conversaţie. Cu drag, Turei'" 577 ;i7 — Opere, voi. II Tot în acest moment, marcat de închiderea definitiva a ciclului „ioanei", Anton Hoiban se îndrăgosteşte de o fată frumoasă şi bogată, Lidia Manolovici,— cititoare febrilă a cărţilor lui anterioare, — transplantând — după obicei — evenimentele sufleteşti în ficţiune. Probabil că Octav Şuluţiu, camuflat în roman sub numele de Conitz, să le fi înlesnit cunoştinţa. Scriitorul locuieşte în Casa Brînceni, str. Rosetti, nr. 1, etajul IV, camera 47, de pe balconul căreia avea o perspectivă minunată. Această încăpere transpare şi în romanul Jocurile Daniei ca locul tragic al aşteptării şi singurătăţii :„Eu mă plimbam torturat, învîr-tindu-mă de o mie de ori împrejurul mesei, schimbînd nenumărate discuri de patefon, dar fără să le ascult decît foarte vag muzica, sau schimbînd noaptea posturile de radio, fără de nici o alegere..." într-o evocare semnată de Emil Gulian doi ani după moartea scriitorului (Universul literar, XLVIII, nr. 3 din 21 ianuarie 1939, p. 1,8) găsim referiri la Dania „capersonaj real": „Dania era o cochetă şi-l chinuia îngrozitor. Beneficia şi de aparenţele unei educaţii de mînăstire. Nu concepea să meargă cu el la cinematograf sau în Ciş-migiu. Se vedeau numai în magazine... Cearta lui cu un prieten pentru Dania... Insulte... Toate s-au stins... Dar care era motivul tristeţii!' Căutînd mereu să găsească raţiunea fiecărui lucru, Anton Holbau transmitea şi femeii acest viţiu contagios al analizei şi deci al incertitudinii, şovăielii şi descompunerii, făeînd-o să-şi distrugă dragostea, în detrimentul tot al lui, care-i pusese la îndemînă metoda. Şi el suferea... Anton Hoiban, neliniştit, timid şi firav, cu mari contraste între chinul lui şi momente de bucurie spontană, copilărească. Atit a rămas din el: o amintire de om stîngaci, cu rîs uneori prea zgomotos, cu ochi luminaţi de o scurtă sclipire nedecisă, cînd ironică cu îngăduinţă, cînd iscoditoare, entuziastă..." Confesiunile către cei apropiaţi precipită freamătul interior în notaţii străbătute de acorduri dureroase. Referinţele la realitate sr întrepătrund cu informaţii despre activitatea creatoare, şi nu puţine sînt epistolele în care, alături de fapte cotidiene, mai mult sau mai puţin spectaculoase, se desenează ca pe o hartă în relief treptele elaborării romanului. Dintr-o discreţie, care îi era proprie, sau datorii a unui proces de obiectivare, Hoiban nu foloseşte numele adevărul <■ ale modelelor feminine, ci ale eroinelor sale literare. Vom naviga cu deosebită prudenţă, folosind pentru mai multă siguranţă epislob adresate unor destinatari diverşi, din care unele inedite. 578 La 5 februarie 1935 Holban îi scrie lui Ion Argintescu; „Dacă •iş avea răgazul unei dragoste, ţi-aş vorbi de o fată minunată, acum în Austria. Ce voi face, nu ştiu...“ După o călătorie pe ţărmurile Bosforului, unde îşi vînturase uvlancoliile, prozatorul publică o pagină !a Vremea, SUp "Sp li Ii i Ti <1 peisajului magnific imaginea iubitei: „Vaporul s-a desprins de ţărm... Le minunaţi sînt pescăruşii! Plutind domol, o dată cu vaporul. Ce graţie au aripele lor întinse, albe, cu cenuşiul de la margine! Privirea ta, Dania, lunecînd spre mine, încadrată de sprincenele subţiri..." Aceste impresii reprezintă cel dinţii fragment antum din Jocurile Daniei, avînd titlul Istanbul, imagine superbă şi tulbure .Mult mai Urziţi a fost încorporat în trama romanului, cu unele intervertiri, eliminări şi retuşuri. Tot în această epocă efervescentă apare în Vremea (iir. 388 din 10 mai 1935) Nunta princiară, reeditînd basmul lui Călin uni» forma unui poem în proză, închinat aceleiaşi iubite inaccesibile. La 16 iulie se află la Fălticeni, scriind, „de zor un roman", reci-l uni în căutarea timpului pierdut de Proust şi ascultînd plăcile din Wngner, împrumutate de prietenul său, magistratul Ion Stratulat, pasionat meloman (scrisoare către I. Argintescu). Neînţelegerile cu i ictav Şuluţiu din pricina „Daniei" se răsfrîng şi pe plan literar: „Cu Şuluţiu nu mai vorbesc (îţi voi explica), dar asta n-are nici o impor-tauţă" (scrisoare către I. Argintescu din 28 august 1935). Către acelaşi, la 7 septembrie 1935: „Ţi-am spus, cu Şuluţiu sînt certat. (Verbal (i aş explica toate.) Deci cum să dau ceva despre el? Orice laudă a d tale va luat-o (să ştie tot la noi) drept o încercare de reîmprietenire, im- o reticenţă drept o răzbunare..." La 7 octombrie îi trimite aceluiaşi cîteva rînduri, dezvăluindii şi intenţia de a pleca pentru un an din Bucureşti: „Sînt dezolat ■ a mi mai primesc nimic de la d-ta, cu atît mai muît cu cît sînt într-o •■pocă în care am nevoie de afecţii (cam ca totdeauna)... Am fost la iiimtilat, jude în judeţul Dîmboviţa. 3 zile calde... Ieri am făcut toate iiiînrcările casă fiu numit profesor pentru un an la şcoala românească din lanina... în urma necazului mamei, am renunţat, tocmai cînd ' ■iiiisoin. Dar la anul, neapărat, dacă trăiesc. Cu tot dragul şi scrie-mi! Idînrulură?" Despărţirea de Dania se produce probabil în luna septembrie, diipu cum rezultă din încercarea de evadare şi din cele cîteva rînduri ■du ■icriitorului către acelaşi prieten: „Vorbele tale mi-au fost de intimi ajutor, cu toate că socoteam vorbele drept vane, mai ales cînd 579 •17* nici nu cunoşteai personal modelul. Va trece şi asta complect. Va l i mîinc: subiect de roman!“ (20 octombrie 1935). Strădania de a transcende criza se soldează cu cristalizarea celui de al doilea fragment antum al partiturii „Dania“, apărut în Jievista Fundaţiilor, nr. 1 din ianuarie 1936, Cu Dania la telefon, despre care I anunţă la 14 decembrie pe Ion A,rginteseu: „Lucrez la o carte despre... Dania, ultima mea suferinţă. Spor că-mi vei citi fragmentul, de caro sînt foarte satisfăcut, din ianuarie (Fundaţii), şi-mi vei scrie mai amplu despre el...“ La 1 ianuarie 1936, către acelaşi destinatar: „Anunţ un roman, poate ai văzut, Secretei# Daniei. Mai bine, poate, Jocurile Daniei (Dania e în Alpi acum!) După cum bănuieşti, mai mult ca să mă vaiet." La 19 februarie scriitorul experimentează starea sufletească a unui schior la Predeal, pentru a o transpune într-o pagină memorabilă a romanului. La 15 martie 1936, către acelaşi prieten: „Prepar o carto mare, Dania. Un creştin şi o evreică. Nuanţele le cunoşti...." La 31 martie, aceluiaşi: „Am de pus la punct romanul care se termină. Dar la vară, la Fălticeni, il voi revizui definitiv şi la urmă, poate prin d-ta, căci prea trec neglijent...“ (subl. ns.) (fragment dintr-o scrisoare inedită). La 12 aprilie îl înştiinţează că lucrarea „e gata în prima formă... Desigur că în toamnă, după ce voi pune totul la punct, li-l voi trimite ca să-l citeşti. Ai prietenie şi răbdare. Eu sînt prea neglijent...“ (subl. ns.) (fragment dintr-o scrisoare inedită). Magistratului Ion Stratulat îi comunică programele muzicale şi stadiu) redactării: „Romanul aproape terminat"... Vara, la Fălticeni, Holban transcrie lucrarea la maşină, intre-bîndu-se unde o va tipări. Dintr-o scrisoare datată 16 iulie cătro Ion Argintescu: „Ultimul roman este povestea aceea care m-a zdruncinat adînc, o ştii. Cred încă, după ce m-am calmat, că a fost cea mai fermecătoare fată posibilă, iar întîmplarea mea a fost excepţională. Ce a mai devenit şi cum nu ştiu. A lipsit vreo trei luni... la Londra. Nu ştiu ce mai e cu Şuluţiu. De fapt nici nu ştiu bine deces-a întîm-plat despărţirea mea. Credeam că Dania se mărită. Nu-i adevăral. Acum Şuluţiu se răzbună prin notiţe la Familia...“ La sfîrşitul lunii septembrie 1936, cu prilejul unei excursii, prozatorul îi aduce dactilograma lui Ion Argintescu — la Galaţi — rugîndu-1 să-şi spună părerea, iar în noiembrie îi reproşează că nu şi-a făcut încă timp să o citească. Probabil că după aceea definitivează romanul aşa cum probează cartea poştală expediată soţilor Stratulat (inedită). 580 „Fălticeni, luai [28 dec. 1936] Dragii mei, vă scriu de acum să vă urez la mulţi ani, ca să aibe i mi|)ul să ajungă în creierul munţilor la voi (şi al văilor). N-am uitat , .1 ;111n 1 trecut mi-am petrecut Anul nou în mijlocul bunătăţilor voas-i iv. (Urau şi struguri la dispoziţie. Nu mai vorbesc de dulceaţă, plăci j-111.} Atunci scriam, îndurerat la culme -primele rînduri din Dania, ,..;//«» fermi lat care-şi aşteaptă, editorul...“ (subl. lis.). Exis ă o neconcordanţă între datarea lucrării (17 decembrie i o;ia) şi afirmaţiile scriitorului însuşi, spicuite de noi din coresă ...don a pe care am avut-o la dispoziţie, graţie bunăvoinţei pro- ir '.oru ai Ion Argintoscu şi magistratului Ion Stratulat. Mai surprinzător este faptul că nici editorul Jocurilor Daniei (Cartea rinudnească, 1971, 261 p.) şi nici acei ce au scris despre opera postumă a lui Ilolban la tipărirea acestei ediţii nu au sesizat nor.imcordanţa. Scriitorul probabil că a datat romanul ţinînd seama rIo perioada care a înrămat episodul „Daniei" şi nicidecum peri- 0. nla, mai îndelungată, prelungindu-se pînă spre sfirşitul anului 1936, ,i olaborării. Sau poate că a fost pur şi simplu o greşală de dactilografiere... Romanul postum al lui Holban s-a păstrat sub forma unei dac-uloţrame pe 182 coli mari, mulţi ani de zile considerată pierdută, ■ 11-;i atît Octav Şuluţiu, cit şi H. Bonciu îşi luaseră angajamentul i vegheze la tipărirea lui. Investigaţiile noastre începute la prietenii i colegii de breaslă, cu sprijinul doamnei Florica Codreanu, moştenitoarea scriitorului, s-au soldat cu un rezultat uluitor : textul zăcea • iiI.I--0 ladă, printre hîrtiile-manuscrise ale lui Octav Şuluţiu, păstrate, .(.,r ueinventariate de văduva acestuia. Am întîmpinat dificultăţi în i-producerea formei originale, întrucît, excluzînd modificările cu ., nioală neagră efectuate de scriitor, mai există multe ştersături, i-i iiigîri cu cerneală albastră, aparţinînd unui alt condei, care a in- 1. n-venit, cu scopul de a îndepărta unele întorsături de frază nu prea i.nrite, sau termeni mai puţin literari. Am încercat să reconstituim i-xiul, punînd în drepturile lor termenii originali, chiar dacă unii Uiulre ei sîntj mai puţin adecvaţi decît cei propuşi ulterior. Ori ■i,> cile ori nu am putut descifra cuvintele şterse, am transcris pe . . le adăugate între paranteze drepte. Tot astfel am procedat şi cînd i. noimii lipseau şi fraza nu avea înţeles. Regretind că celelalte romane ale sale (O moarte..., Ioana) nu ■ " ni reduceri, menite să facă mai permeabile intenţiile sale, Holban ni- nu articol, pe oare-! consideră apt de a constitui an preambul 581 edificator al romanului Jocurile Daniei. Pentru a respecta dorinţa scriitorului, am aşezat articolul Testament literar în fruntea lucrării postume, păstrînd titlul cu care a apărut în revista Azi. Rezumînd, notăm încă o dată apariţia celor două fragmente antume, cu indicaţiile bibliografice corespunzătoare: Istanbul, imagine superbă şi tulbure, în Vremea, nr. 389 din 26 mai 1935, p. 10 Şi Cu Dania la telefon, în Revista Fundaţiilor regale, nr. 1 din 1 ianuarie 1936, p. 37 — 46. Prin grija noastră alte fragmente au fost oferite revistelor literare : Viaţa românească, X, nr. 1, ianuarie 1957, p. 127—133; Gazeta literară, X, nr. 462 din 17 ianuarie 1963, p. 4; Viaţa românească, XVI, nr. 6—7 din iunie-iulie 1963, p. 33—42; Almanahul literar, 1969, p. 191—192. Lucrarea a apărut integral la Cartea românească, 1971, 261 j>. Postfaţa — semnată de Mihai Gafiţa—cuprinde multe inexactităţi. Astfel, Anton Holban nu s-a născut la 10 februarie 1904 (p. 248), ci în 10 februarie 1902. Enciclopedia Cugetarea nu poate constitui « sursă de încredere 1 După absolvirea gimnaziului la Fălticeni, probabil şi clasa a V-a, Anton „nu se îmbarcă pentru Bucureşti1', cum sr susţine la p. 250, ci pentru Focşani, unde termină clasa a Vl-a la L i ceul „Unirea". După absolvirea cursurilor Facultăţii de Filologie din Bucureşti nu „pleca pentru doctorat, dar se întorcea în 1927 şi era numit în învăţămînt ca profesor de franceză la liceul din Constanţa (P. 250), ci, aşa cum am comunicat în tabelul cronologic la ediţia Anton Holban, Bunica se pregăteşte să moară, 1971, colecţia Biblic teca pentru toţi, p. XLV: „După terminarea studiilor universitare este numit profesor suplinitor la Şcoala Normală din Constanţa u« Iar 1925—1926." Apoi pleacă în Franţa pentru doctorat. După stagiul de trei ani la Seminarul Cernica, scriitorul obl im o catedră (sau ore) la Sem‘nărui Central, aşa cum dovedeşte corespon denţa cu Ion Argintescu ce a stat la dispoziţia postfaţatorului. Debutul lui Holi .n „are loc" — aşa cum am comunicat îm * din 1964 — în revista condusă de Liviu Rebreanu, Mişcarea literaro (1924), cu articole dsspre artele plastice, şi nu cu cronici literm (p. 250). Piesa Oanie.ii feluriţi nu a fost scrisă la 28 de ani, cum .-n 532 putea înţelege din aceeaşi postfaţă (p. 248), ci la nouăsprezece ani, dacă ţinem seama de mărturisirile scriitorului însuşi. Studiul dedicat lui'M. Proust a apărut în Azi începînd din nr. 22, martie-aprilie 1936 şi continuînd pînă la nr. 26 din ianuarie 1937, şi nu din 1935, cum sa afirmă la p. 242 a postfeţe:. Despre „singura influenţă românească" pe care o recunoaşte — Hortensia Papadat-Bengescu, — prozatorul publică două studii, unul la Sburătorul, altul la România literară, în afară de recenzii la Logodnicul etc. Mihai Gafiţa nu aminteşte decît de cel apărut la Sburătorul (p. 242). Din lista prietenilor foarte apropiaţi ai lui Holban nu pot fi omişi profesorul Aurel George Stino, pictorul Tache Soroceanu, după cum printre prietenii literari trebuie să figureze şi prozatorul K. Aderca, poetul Emil Gulian, scriitoarea Lucia Demetrius (vezi p. 251-252). * Incorporate în romanul Jocurile Daniei, notele de călătorie publicate în Vremea au fost supuse unor retuşuri din punct de vedere stilistic, eliminîndu-se unele paragrafe. Reproducem în continuare fragmentele din ziar care prezintă deosebiri de ordin lexical, precum ,şi acele pasaje eliminate ulterior de autor. Istanbul, imagine superbă şi tulbure... Vaporul s-a desprins de ţărm. Ce repede vom ajunge la Istanbul. (ie minunaţi sînt pescăruşii I Plutind domol, o dată cu vaporul. Ce graţie au aripele lor întinse, albe, cu cenuşiul de la margine! Ajung la cafeneaua lui Pierre Loti şi privesc oraşul cu toate ciudăţeniile lui. Alături, răspîndite la întîmplare, pietre de mormînt. Am mai fost pe aici odinioară. Mă prinsese noaptea. Străzile pe cure mergeam, cu spaima ca să nu mă rătăcesc prin aceste locuri pustii aveau alt aspect. Am aşteptat pe o bancă vaporaşul ca să mă ducă înapoi. Acum e lume, lume multă. Intr-o curte, lîngă o geamie, o mulţime de porumbei, cuminţi ca în Piaţa San Marco, gungurind ou aprindere. Mi s-a spus: „Dacă le dai de mîncare, ţi se întîmplă , ,«m ce doreşti“ şi cu panică văd că n-am monedă turcească să cumpăr n bucăţică de pîine pentru ei. Cred cu toată seriozitatea că, dacă aş avea un piastru, te-aş găsi aici, Dania... Mă urc pe zidurile oraşului, lîngă poarta Adrianopolului. Gîteva r,.ic se amuză. Intru în vorbă fără de nici o sfială. încep conversaţia , o o fată blondă, dar toate vor să-mi vorbească şi mă înconjoară. 583 Aici, atît de departe, deasupra mării, nu cunoscut m-ar invidia văzîn-du-mă atit de familiar cu aceste fete. „De ee n-ai curajul, străină blondă? Nu ne vom mai vedea niciodată. Pelerinajul fatal la Sfînla Sofia. Apoi la moscheea Kal)rie. Aici picturile ca cele de la Biserica Domnească din Curtea de Argeş. Ce emoţii! La Dolma Bahce am parvenit numai pină la poarta de fier. La comorile Seraiului Vechi nu mă mai duc. Le cunosc mai demult. Este acolo o bogăţie luxuriantă care nu se poate cunoaşte niciodată în întregime. Să fii singur şi să te joci cu acele pietre preţioase de toate culorile, ca şi cum te-ai juca la valurile mării. Şi un dormitor al sultanelor. O cameră rotundă, şi împrejur nişe graţioase de catifea, identice, unde dormeau femeile două eîte două. Din mijloc privea eunucul. Cele două femei îşi atingeau probabil piciorul gol. Era singura voluptate pe care şi-o puteau permite. Cornul de Aur la dispoziţie. Trebuiesc explicate unele cuvinte. (Azi îmi demonstrează cineva ce sonoritate prestigioasă are cuvîntul Constantinopole pentru americani.) Nu-mi plac muzeele, chiar dacă mă cred obligat să le vizitez imediat ce sosesc într-un loc nou, şi cu toate că nu ştiu cum s-ar putea face mai bine. Adunate lucruri, fiecare cu o poveste proprie. A accepta', această adunare amestecată însemnează a accepta un grup imens de oameni, fiecare cu secretul lui. Şi am şi scrupule, căci îmi trebuie un timp îndelungat şi fuga prin săli este ridicolă. Iar dacă aş alege un singur obiect din atîtea mii, l-aş privi zilnic, aş lega de el toate aspiraţiile, l-aş auzi respirînd. Muzeul de antichităţi din Istambul este extraordinar. Fără de nici o legătură cu turcii, dar obligîn-du-te să trăieşti lumea Iui, opusă Bosforului învecinat. în fiecare sală cîte un desen grecesc, de o graţie şi o naturaleţe fără defect . De la ultima vizită a lui de acum zece ani, ţineam minte o frunză de viţă, sculptată pe mormîntul presupus ai Iui Alexandru cel Mare. Şi sculptura superbă a Dianei, Zeus, Poseidon, Nimfă, Efeb... Am văzut, frunza de viţă şi mi s-a părut tot aşa de rafinat lucrată. Pe Diana n-am mai găsit-o, cu toate că credeam că ştiu cu precizie locul unde fusese. Uneori, Dania, te vizitez, ca pe muzeul acesta prodigios. Obiecte scumpe, dar de ce mă laşi să mă rătăcesc printre ele? 584 Sînt un om civilizat. Admir lui nesfîrşire spectacolele Bosforului şi termin prin a lua funicularul pentru Pera. Mă uit la vitrine, la afişele de cinematograf, la femeile care trec prin preajmă şi la îmbrăcămintea lor. La ora mesei mă instalez la Tokatlian, cel mai bun restaurant. Muzica nu ştie decît. dansuri moderne -\ dispărut culoarea locală. Nu se găsesc nici fesuri, nici iatagane, nici narghilele. Victor Ilugo nu s-ar mai pricepe să scrie Orieniales. Un turc de pe banca de alături mă întreabă cît e ceasul. Ghicesc întrebarea, căci mi s-a mai pus de cîteva ori şi apoi e singura care leagă pe doi oameni necunoscuţi, într-o grădină publică. Gestul meu de a mă uita la ceasul de la mînă a devenit insuportabil, dar nu sînt în stare să mă vindec de el. Mă grăbesc să mă întorc? Pe banca mea scrie in lemn numele: Haydariko. Nici nu bănuieşte proprietarul numelui că aceste litere vor apare într-o revistă românească. Cine o fi acela? Şi în clipa aceasta, acum, cititorule, cînd scriu aceste rînduri sînt la Prinkipo. Pe un drum, rezimat de un gard. în faţa unei grădini cu copaci pe care nu-i cunosc, dar al căror parfum mă ameţeşte. Marea cu insulele ei. Trec pe drum doi măgăruşi înzorzonaţi cu doi excursionişti călare, o trăsură iar cu excursionişti. O fată cu o floare între buze. Şi pisici, eternele pisici prin aceste locuri. Ce pitoresc fac chiparoşii peisagiului! în cimitir mai ales aceşti copaci sînt prodigioşi. Pietrele aruncate la întîmplare peste morţii turci şi chiparoşii |de straje. în-chipuiţi-vă pietre de diferite mărimi păzind morţii. Şi chiparoşii subţiri şi înalţi, ireali. Iar Cornul de Aur apare din orice loc. Mă plimb prin Prinkipo fără rost, ădmirînd orice piatră, moleşit de căldura binefăcătoare. Masa la‘ Summer Palace. Acum în vaporul care trebuie să mă ducă la Scutari. împrejur, priveliştele extraordinare, şi în mine aşteptare. Să plec, să treacă timpul... nu ştiu de ce. Fac socoteala şi nu-mi vine a crede. De-abia am plecat de două zile! Trebuie să-mi fac bagajul, ocupaţie care întovărăşeşte totdeauna o despărţire. Ocupaţie meschină care împiedică orice melancolie. Am făcut zilnic drumul intre Therâpîa şi Galâta, drumul prin Bosfor îmi devenise obicinuit. Azi îl voi face pentru ultimă oară casă iau vaporul. Noaptea trecută, am coborît pe scările piroăstc de piatră, pe străzi aproape pustii, printre mulţimea de pisici de Ia Pera Ia Galala. Am descoperit, la o lumină săracă, la un patefon, muzică turcească, 585 singura culoare turcească pe care am mai găsit-o aici, după transformările lui Kemal. M-arn instalat pe o treaptă şi am ascultat-o. O pisică, fără s-o chem, mi-a venit în braţe. Cred că imaginea era rară, pe o stradă pustie a Istanbulului,' cu o pisică în braţe, ascultînd muzică dezolantă turcească la un patefon. Poţi trage concluzia, Dania, că sînt un om bun? Astăzi plec, vaporaşul m-a adus la Galata. Am cîteva ore la îndemînă pînă la plecarea vaporului spre Constanţa. Profit de ele ca să rămîn singur şi să vin în grădina Gilhane. In această grădină s-au concentrat toate emoţiile pe care mi le-a dat. Istanbulul. Fără sens, dar aici trebuie să fac ultima plimbare. Cînd mă voi întoarce la Istan-bul? Am venit aici de atîtea ori — de cinci ori — şi totuşi nu mă orientez prea bine. Cei care îmi cunosc călătoriile vechi, îmi cer desluşiri, mă întreabă cum se cheamă cutare casă, ce înseamnă cine ştie ce pom, şi eu rămîn aproape totdeauna mut. S-au dat cîteva lămuriri elementare. Am rîs cînd un tovarăş a explicat celorlalţi: „Acesta e Bosforul!“ Ca şi cum ar spune: „Acesta e un om 1“ Dar nu ştiu dacă aş putea fi mai detailat. De aceea nu mai are nimeni nici o încredere în mine. Şi nici de data aceasta nu Învăţ cum se numeşte fiecare geamie, nu numerotez odoarele de lâ'Serai, nu stau de vorbă cu turcii co să aflu preocupările lor. Aşa aş zice şj eu: „Aici Bosforul!“ Şi marea, şi cerul, şi colinele, şi aerul... Am sosit în grădina Gilhane, pe jos, după obicei. Am mers pe străzi strîtnte şi capricioase, pe urmele tramvaiului,.fără grabă, bucuros că am destui timp. M-am uitat în toate vitrinele, sărăcăcioasele vitrine, cu interes. Intr-un loc erau ceasornice, în altă parte pîine. Gîte un tramvai.mă făcea să mă alipesc de zid, căci trotuarul devenise prea îngust. Pe. străzi fără de nici o grandoare. Ku pricep de ce lucrurile, umile vibrează în mine cu atîta intensitate, Ştiu, Dania, cum ai fost. învăţată să nu preţuieşti viaţa decît sub forma ei retorică. Aş vrea s.ă te simţ perfect mulţumită, mergînd pe străzile aceste, şi observînd să nu te calce tramvaiul. Ţi-aduci aminte plimbarea noastră pe sub ploaie? Să mergi pe sub ploaie şi să fii fericită. Aşa am făcut întotdeauna... Fragmentul publicat în Revista Fundaţiilor regale începe cu un paragraf inexistent în forma deiinitivă: „Voi da in vileag câteva nelinişti şi voi profita că oricine îşi închipuie că între literatură şi realitate .este totuşi o deosebire; nimeni nu va îndrăzni să mă socoată deplin sincer. Eu, acoperind lurtia, nu fac decît forţarea să nu repet aceeaşi vorbă, să pun semnele ortogra- 586 fie-' Să concentrez Tm,,ă minim8> i are Hi poate permite să te lauzi fată de tine însuti că rai ascuns adevărul. Dar transcriind aceste emoţii mi-e foarte mi!» de sufletul meu, care îmbătrîneşte în van, fără să capete de nicăi^ nici 0 P0Yaţă’ identic cu el de totdeauna. Numai cu el se ţntîmplS a-a ceva^ Ion Vlad relevă in articolul Valoarea discursului analitic (Tribuna, nr. 50 din 16 dece<«brie 1971> P- 2-3) „atributele reale ale romancierului... constiint» unei geometrii compoziţionale, calitate ce poate fi recunoscută Ia t®** marii Pr°zatori. Romanul presupune un sens ordonator şi, in conSecin-«> o viziune asupra universului integral, coerent al structurilor eiificate- Scriind despre Proust (în Testament literar), prozatorul amiilteşte de termenii simetriei compoziţionale (o recunoaştem în literatura noastră laL. Rebreanu, Camil Petrescu sau la H. Paoadat-Beno-^cu) 1 nu lipseşte şi celălalt nume, argumentul suprem al scriitorului nost™’Racine (geometria proporţiilor la Racine!) nentru a justifica condiMa genului. Jocurile Damei beneficiază de o structură controlată d* imPulsurile şi mişcarea tensiunii interioare si de limitele pasiunilor ^mărite ca într-un experiment unic. Sînt de fapt secţiuni apropiate s^u îndePartate de noi; sînt segmente unde detaliile apar mărite pină enorm sau altele în care observaţia pare mai puţin concentrată aSuPrâ universului microscopic răscolit pentru a desena sinuozităţile unai iubiri- în tiocare secţiune se supune analizei o ipostază sau* un asPect încă nerevelat din destinul interior al femeii, pentru ca în c»drele aC cuvinte, ca într-o imensă si cutremurată «fisă» de observaţie Ş* potrivit cu termenii acesteia. Dragostea pentru Dania cursul sir,uos al pasiunii, momentele de 58? acalmie sau de paroxism, sfirşitul acestei experienţe trăite intens se oaastituie ca puncte de reper pentru «jocurile» unei iubiri caprici oase, cu i ^certitudini şi rare clipe de satisfacţie. Analiza, în generai, cenzurează intervenţiile false sau fals patetice, păstrînd, în schimb, tensiunea iubirii, a chemării. Analiza imaginează chiar pentru a accentua parcă experimental durata şi dimensiunile iubirii converti'.. în obsesia totală, în fascinaţia unică a apropierii... Nu'greşim, credem, afirmînd că Anton Holban compnne (indirect) caractere cu mijloacele analizei, soluţie pentru descoperirea şi explicarea zonelor interioare ale vieţii personajelor... Lectura romanului lui Anton Holban confirmă disponibilităţi excepţionale pentru literatura de analiză. Nici una dintre cărţile scriitorului nu atinge adîncimile dezvăluite în Jocurile Daniei şi fapt sigur e că integrăm în experienţa prozei româneşti o operă unică, semnificativă pentru limitele (inevitabile) ale formulei, dar şi pentru valoarea prospecţiunilor analitice.*1 Geo Şerban, în Ultimul roman al lui Anton Holban (Steaua, nr. 1 din I —15 ianuarie 1972), operează o confruntare a Jocurilor Daniei cu celelalte romane ale prozatorului: „Faţă de romanul postum, celelalte s-ar fi putut numi Jocurile lui Sandu — Sandu fiind însuşi prozatorul mereu într-o postură de superioritate decisivă, orgolioasă, umilitoare adesea pentru partenerele febrilului său dialog. De astă dată, în Jocurile Daniei, situaţia se inversează şi pour une fois, cel pus în inferioritate, ulcerat şi pierdut, rămîne prozatorul. Poate de aici dificultatea scriitorului de a se detaşa, şi a cititorului de a depăşi impresia„de mărturie strict autobiografică, de care s-ar fi putut ca autorul însuşi să fie stînjenit, ceea ce va fi contribuit desigur la răminerea manuscrisului atita vreme între cartoanele unui dosar acoperit de praf...“ într-un fragment al capitolului dedicat lui Holban în Istoria literaturii române şi apărut în Argeş, nr. 1 din ianuarie 1972, I. Ncgoiţescu întreprinde o paralelă între O moarte... şi Jocurile Daniei: „Desigur, acestea nu sînt opere dramatice, ci naraţiuni cu epicul absorbit de psihologie, complexul racinian funcţionînd însă din plin, O psihologie din tradiţia doamnei de La Fayette şi a lui Benjamin Constant, adică a unei literaturi cu solidă osatură raţionalistă, pe măsura raţionalismului lui Anton Holban. Chinurile în care se contemplă Naratorul au poate şi ceva din mazochismul kierkegaardian; dar printr-o cumplită dezordine a sensibilităţii triumfă estetic un spirit raţiocinant. De unde, reducţia epică la două personaje esenţiale — 588 celelalte, adiacente, nu deranjează unitatea duală. în simplitatea lui complicată, durerosul monolog din O moarte care nu dovedeşte nimic stă în cumpănă cu dialogul suferitor din Jocurile Daniei., prin telefon. Tenebre nuanţat detectabile asigură misterul nesfirşit at primului din aceste două romane; transparenţe înşelătoare se succed perfect armonic în cel de al doilea. Moderne şi fără altă măreţie decît proiecţia neliniştilor Naratorului, Irină şi Dania poartă peplum bine drapat, cu fin orînduite cute. Irina e agasant de plată şi jenant de umană; Dania strălucitor de insesizabilă şi chinuitor de suavă. Remarcabil la Anton Holban este faptul că", placentar întotdeauna realităţii trăite, ceea ce dă literaturii sale o foarte delicată autenticitate, el ştie, în artist superior, să şi-o plăsmuiască. Nu prin evocare magic visătoare, ca Marcel Proust, ci prin cruzimea veşnicului său prezent: încă o dovadă cît de profund a învăţat lecţia luiRacine. Pe domeniile literelor româneşti nu i se poate fixa nici o ascendenţă: în sensibilitatea lui proprie s-a operat un izbutit transplant francez. Descendenţa îiisăi-afostasigurată.şiajungesănegîndim, aproape de noi, la opera pe care, în alt climat, a început-o un Petru Popescu, mai sentimental, mai patetic — totuşi cu o scriitură asemănător intelectualizată, sau şi mai lucid angoasatul Alexandru Papilian..." « 1 în textul de bază: „După ce a plecat, eu i-am cerut adresa din Tirol“. Inadvertenţă, pe care am încercat s-o îndepărtăm modificînd uşor textul. 2Schumann Elisabeth (1885—1952), cîntăreaţă americană de origine germană, interpretă remarcabila a liedurilor lui Fr. Schubert şi a rolurilor de soprană din operele lui Mozart şi Ricliard Strauss. 3 Romanul lui E. Fromentin, Domihique, a constituit pentru llolban o obsesie permanentă. Vezi Studiul introductiv al prezentei ediţii, voi. I, p. LXX. 4Eveniment real transpus aidoma în roman: „în astă seară la radio îi intercalez numele ei [al Daniei — n.n.]; poate mă ascultă de .hoIo. Vei observa, sînt sigur. Scrie-mi dacă mi-ai recunoscut vocea..." (l>inlr-o scrisoare a prozatorului către Ion Argintescu din 5 februarie r»:tr>.) *> Cintecul datează din timpul primului război mondial. îl tran-‘.ci'iein dintr-o comunicare orală. Iubitul meu nu este prinţ, El n-are patimi, nici dorinţi De-a sta-n palate. 589 El şade-n vale la Oituz în i’ocul aprig de obuz Şi crunt se bate. Gînd a plecat anul trecut Cu ochiul lung l-am petrecut De la fereastră, Şi ca să-l apăr de duşman l-am daţ cu drag un talisman O floare albastră. Senină cu sufletul drept Stau singură şi îl aştept, Are să vie, Şi-o să-mi aducă drept plocon „Mihai Viteazul" ş-un galon In căsnicie. ®Malaguena este un dans spaniol însoţit de melodie, care începe şi sfirşeşte în gamă minoră. Ravel a stilizat malaguena în Rapsodia spaniolă. 7 Transcriem cîteva fragmente din articolul Danzig, apărut în Vremea, nr. 367 din 9 decembrie 1934, p. 5. „Pe drum, Eram student şi terminasem anul întîi. Venisem în Fălticeni ca să-mi petrec vacanţa mare. Chiar la început, am văzut, într-un ziar: Ia Danzig traiul este foarte agreabil. Deodată am crezut absolut necesar să mă duc la Danzig. Nimeni n-a priceput nimic. Spuneau: «Te duci în orice alt oraş al lumii, căci ştii ce muzee şi ce frumuseţi te aşteaptă. Dar Danzig nu are nici un rost!» N-am vrut să ascult de nimeni. Acum nu regret nimic. Locurile pe care le descoperi singur le socotesc de mult mai mult farmec... Danzig, impresie generală. O.raşsever. Curăţenie perfectă. Trotuare elegante, asfaltul aşezat fără nici o greşală. Străzi nete şi fiecare bucăţică a fost bine îngrijită. Cum şi atmosfera este destul de aspră, nicăieri nici o lîncezeală. Desigur şi un palat ducal, care se poate vizita, dar care are mătasea pe mobilă roasă. Casele sînt pitoreştŢ căci au cu toatele arabescuri speciale la faţade... Zoppot. în pădurea de la Zoppot s-a jucat altădată şi Voievodul ţiganilor al lui Johann Strauss. Ţiganii coborînd printre alei erau halucinanţi. Şi atunci am priceput că orice muzică are nevoie de un decor special şi că pe mare, prin întuneric, chiar şi Chopin devine obsedant. La Zoppot, la concert simfonic, se dădea cu uşurinţă o simfonie de Beethoven; Mahler sau Bruckner apăreau deseori pe afiş. Poloneze mari şi blonde, gătite luxuriant, erau fidele. La Zoppot, ta capătul lumii, în faţa mării Baltice! 590 in Danzig, două biserici grandioase din evul mediu. în ele, la orgă, cu solişti de la opera locală, in fiecăre: duminică, concert admirabil. Aveai pentru fiecare zi o preocupare... Marea era mereu în TIÎO?, ” m3rs CVÎZTÎ II” cunoscusem în ţară, cu culorile mai vii şi mai nete, în voia unui cer in veşnică schimbare, fără nici.ua pic d îl conduci A; trebuie să-l conduci B// 37 complect A; complet ./>*// v 63 17 cinci A; cu cinci B/j 20 importante A; foarte importante Bjj SCHIŢE ŞI NUVELE Anton Ilolban intenţionase să-şi adune schiţele şi nuvelele risipite în reviste într-un volum, sub auspiciile ziarului Vremea, a.şa cum atestă corespondenţa către prieteni. După cum se ştie,proiectul nu se realizează decît după moartea sa, în 1938, cu volumul intitulat Halucinaţii, îngrijit de Ion Argintescu şiFlorica Godreanu (vezi nota editorului la voi. I, Opere, p. XGI), alcătuit din 17 proze: A l’ombn■ des jewnes filles era fleurs..., Antonia, O mică japoneză, Nuntă princiară. Melancolii de Sft. Dumitru, Chinuri, Preludiu sentimental, Scatiul şi stăplnul său, Odette, Cu Tanti la MumciL, Icoane la mormînlul Irinei, Conversaţii cu o moartă, Cu Irina la Gura Humorului, Cernico, Desiree, Bunica se pregăteşte să moară, Halucinaţii. Cercetările noastre au scos la iveală 26 de proze, dintre caiv 9 descoperite şi publicate de noi pentru prima dată în volum; 2 (iiica şiLidia Miras) au fost tipărite de Anton Holban ca frac; mente din O moarte care nu dovedeşte nimic şi Ioana, fără să 594 fie integrate în romanele respective. Le-am reprodus în capitolul de Note, comentarii, variante al prezentei ediţii, voi. I, p. 415—420 şi p. 450—454, precum şi în culegerea noastră Bunica se pregăteşte să moară. Culegerea de nuvele, schiţe şi note de călătorie din „Biblioteca pentru toţi" cu titlul Bunica se pregăteşte să moară, Editura Minerva, 1971, LII + 378 p., apărută sub îngrijirea noastră, transcrie textele prezentei ediţii. Ele au fost reproduse după publicaţiile periodice, restabilind titlurile originale, cu excepţia color două schiţe, Odette şi Cu Tanti la Mumcil, neidentificate de noi şi retipărite după ediţia postumă Halucinaţii. SURPRIZE SENTIMENTALE A apărut în Vremea, III, nr. 154 din 14 decembrie 1930, p. 2. Publicată de noi pentru prima dată după moartea scriitorului în volumul Bunica se pregăteşte să moară, p. 3 —10. O AVENTURĂ MICĂ PE O PLATFORMĂ URIAŞE A apărut în Vremea, IV, nr. 184 din 26 aprilie 1931, p. 8. Reprodusă în ediţiile Halucinaţii, nuvele, cu un portret al autorului, [Bucureşti], Editura Vremea, 1938, p. 25—28 şi Parada dascălilor, Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi artă, [1958], p. 199—201, sub titlul O mică japoneză. în ediţia Bunica se pregăteşte să moară (p. 21—24) am restabilit litlul din Vremea. 1 Baladă de JohannLudwdg Uhland (1787 — 1862), poet german. 2 Poem dramatic de Gerhart Hauptmann (1862—1946), scriitor german. CHINURI S-a tipărit în Vremea, IV, nr. 186 din 10 mai 1931, p. 8. Republicată în ediţiile Halucinaţii, p. 53—61, Parada dascălilor, p. 219 — 225. în volumul Bunica se pregăteşte să moară este reprodusă la l>. 25-32. ICOANE LA MORMÎNTUL IRINEI A apărut în revista Azi, I, nr. 2 din aprilie 1932, p. 123—134, de ornic o reproducem'. 595 IK* Retipărită in volumele Halucinaţii, p. 129 — 149 şi Parada dască Iilor, p. 273-288. Integrată în ediţia Bunica ss pregăteşte să moară, p. 33 — r>». în România literară, nr. 13 din 14 mai 1932, p. 3, apare o noUt: nesemnată în care se atrage atenţia cititorului asupra acestei nuvele. O transcriem în continuare. „Anton Holban e un nume care trebuie reţinut. în grupul descrii tori tineri, aşa de sărac in spirite analitice, autorul Morţii care nu dovedeşte nimic are, incontestabil, o vină personală şi care rezerva surprize. Mărturie şi întărire pentru aceasta este ultima sa nuvelă publicată în revista Azi, Icoane la mormîntul Irinei. Scrisul se umple de un sen:, trăit, de o celulă vie de viaţă autentică şi fraza urmează un traiect de subţire introspecţie psihologică. N-ar fi de mirare ca anii oar° vin sa desăvîrşească în acest Anton Holban un romancier analitic de întîia mînă.“ l Legenda lui Tristan şi Isolda, uniţii in dragoste şi moarte, a constituit pentru Holban o obsesie permanentă. ANTONIA A apărut in România literară, I, nr. 13 din 14 mai 1932, p. 2, dedicată soţiei pictorului Teodorescu-Sion. Publicată în volumul Halucinaţii, p. 17—23. Reprodusă după România literară, în ediţia Bunica se pregăteşte să moară, p. 51 —56. Despre orăşelul copilăriei sale Holban scrie pagini de un lirism voalat, integrate în romane, în nuvelele şi schiţele Antonia, Deşira■, Bunica se pregăteşte să moară, în articolul Viaţa în Fălticeni (Curentul fălticenean, VI, nr. 18—19 din 25 iulie 1936, p. 1), şi în Viate Fălticenilor, însemnări publicate de profesorul Ion Argintescu (Mu nuscriptum, II, nr. 3, 1971, p. 103 — 109). Reproducem aceste însemnări din revista Manuscriptum. Viaţa Fălticenilor Ţipi Sînt ţipi extraordinari în Fălticeni, care au căpătat proporţii ca unele personagii din Moliere: Don Juan, Harpagon, Les femnu-:- 596 :;;tvunl.es. Nu sînt, fără îndoială, numai un rezultat al acestui loc. Dur într-un oraş mic, fiecare om ia anvergură, mai ales dacă locuieşti mult timp alături de el şi nu se pierde în îmbulzeală. Cu vremea chiar lu obicinuieşti cu înfăţişarea lui şi îl păstrezi în amintire cu simpatie, după cum păstrezi într-o casă bătrînească mobilele vechi. Nu-t.i mai plac. prefacerile mari şi de aceea nu te miri cînd se indignează cîto cineva contra unei transformări. <[Cînd> S-a luptat să nu se aducă lumina electrică în oraş, de pildă, de acei care s-au rătăcit în întuneric timp du şaptezeci de ani. Poate chiar că întunericul prilejuieşte colţuri mai lainice şi mai poetice decît lumina. Fălticenii rămîn identici. Toţi a au împotrivit reparării Băncuţei, sau aranjatului teilor pe străzi, (... (le ne trebuie copaci! O să mucezească locuinţele!) Dar pe aceşti I ipi nu pot să-i consemn, oricît m-ar tenta încercarea şi oricite modele auperbo mi-ar sta la dispoziţie, care ar depăşi chiar cea mai abilă invenţie. Ei ar auzi şi s-ar supăra. Şi nu vreau să-i supăr şi să-i neliniştesc pentru oricît de puţin timp. Bineînţeles, şi aici se citeşte foarte puţin, ca in toată Ţara Românească. Librarul, dacă n-ar avea peniţe mi ziare de vînzare, ar dormi toată ziua îndărătul tejghelei. Dar cînd cleveteşti, se află imediat. Rîndurilc încriminate se citesc de oameni i are nu citesc de obicei nimic. Sau să iau tot nenorocul numai asupra mea. Nu eşti niciodată acasă la tine. Nu mă preţuieşte nimeni exa-inuiindu-mă de alîtea ori traverslnd Strada Mare. Mă tem să întreb pe librar dacă a vîndut vreun exemplar din Ioana. I)ar> Aceste sînt. scuze numai. Nu scriu despre tipii oraşului, pentru că sînt legat, organic de ei, orice trăsătură a lor, cit de ridi-■ "la, sînt înclinat s-o interpretez favorabil, afectuos. Voi cita numai pe doi dintre ei, căci îi găsesc totdeauna în stradă, • ii loatc că mă îndoiesc să izbutească să facă vreo treabă în acest onişel mort. Misiţii. (...Dar atenţie, chiar acum trece pe stradă stropitoarea primăriei, trasă de patru boi. Să mai spuie cineva că n-avem primar bun!) Unul, Daneff, Vă amintiţi că în războiul de la 1913 ministrul bulgar Daneff era foarte popular la noi, prin ridicolul lui. Mi iiIiiI fălticinean seamănă perfect cu imaginea ministrului, aşa cum im o transmiteau, puţin caricaturizată, revistele noastre. Acum, după cc am trecut experienţa războiului maro, nimeni nu se mai cimli'şlc la escapada balcanică. [...] îţi misitul Iosub, volubil acesta, care mă primeşte de cîte ori .... la Fălticeni cu explozii de prietenie. într-un an mi-a venit l i pruna întîlnire cu o propunere: „Conaşule, am o damă faină pentru dumneata! Şi aproape fată! Numai o dată a mai fost avută. (Cu un gest de mare preţuire:) Şi de cine? De un profesor de la bacalaureat!“ Oameni cuminţi Oraşul nostru este cuminte, nimic nu se schimbă. Gîte un mort şi cîte o nuntă, asta e tot. Oameni rămaşi neschimbaţi. Orologiul bisericii Adormirea împarte viaţa tihnită a tuturor. Excursii nu se fac. E aer curat, sînt perspective. De la distanţă, din tren, se vede oraşul aşezat pe pămînt înfoiat. Pretenţii n-au fălticinenii. O excursie se face greu. Cine vor fi tovarăşii? Nu se poate săptămîna viitoare? Nu e prea scump? Nu e prea complicat? O sută de întrebări care te fac să rămîi. Există Stînişoara, serpentina pe un munte de brazi, superbă. Dar cum să ajungi pînă acolo? 30 de kilometri nu pot fi parcurşi uşor, dacă n-ai maşină proprie. Şi aici sînt cîţiva cu maşină, dar o ţin în garaj. Drumurile sînt proaste, se poate strica repede. Şi, apoi, benzina costă. Mai bine să conducem o duduie pînă la Băncuţă. Băncuţa: cîteva bănci între copaci, asupra unei privelişti admirabile peste oraş, apa din vale (Şomuzul) şi pădurile de departe. Există, la şapte kilometri, şi Baia, veche capitală. O biserică a lui Ştefan cel Mare, alta, mai modestă, a lui Petru Rareş. Şi biserica catolică a lui Alexandru cel Bun, înconjurată de gardul proprietăţii boierului Cantacuzino Paşcano „cel care vorbeşte franţuzeşte ca un franţuz11. încolo, numai case de ţăran. Sau printre livezile pitoreşti de la marginea oraşului, în cimitirul de la Oprişeni doarme pentru eternitate Ioan Dragoslav. Să-l salutăm cu toată seriozitatea. Destul l-am ironizat odinioară. Altă excursie nu se mai [poate] face? Dentistul G...de peste drum, preşedintele echipei locale de football — Ionel, cum m-a rugat să-i spun — plănuieşte în fiecare an, dar nu se înfăptuieşte nimic pînă la urmă. Totuşi, să încercăm. Mă postez cu el în centru, la răscrucea dintre Strada Mare şi Sfîntul Ilie, lîngă cafeneaua unde este bursa neagră. Se adună în jurul nostru toţi cei care au un automobil de curse. Şi birjarii chiar. Irisim. „Măi Irisim, cît ceri pînă la Gura-Humorului? Zeilig, ce zici, nu se găseşte un mijloc mai ieftin pînă la Gura-Humorului? Tu, Lazăr, ai trăsură? Şi cît ceri? Vreau dimineaţa!" Ionel se agită. I se oferă scump şi pentru o altă zi. Zeilig propune: „Veniţi mîine şi aşteptaţi aici. Poate găsiţi vreo ocazie.11 La urmă renunţăm. Nimic nu se poate face în tîrgul ăsta păcătos. Maistrul footballist este deprimat. Tîrgfără noroc. A venit în iarmaroc un circ cu o cămilă. O plimbare în Europa întreagă, şi aici cămila a trebuit să moară. A stat hoitul vreme multă în Tîrgul Vitelor. Hingherul nu vroia s-o ia, căci n-avea ce face cu pielea. 598 Acasă mi se face morală. „Pe vremea asta de criză nu se fac plimbări ! Este aer şi brazi, ce ai nevoie să pleci în altă parte şi să cheltuieşti parale? Factorul vine dimineaţa, radio se aude seara. Ce mai vrei?“ Nu mai vreau nimic. Dar la anul, neapărat, vom organiza o excursie. Nu-i aşa, Ionel? Muzeul Fălticenilor De profesorul Vasile Ciurea trebuie vorbit in mod deosebit, atît e de rar la noi exemplul pe care l-a dat, susţinîndu-şi un ideal, fără şovăire, în de-a lungul anilor. Anume: a plănuit să facă un muzeu al regiunii. îşi poate cineva închipui ce mult curaj trebuie să ai, ce prodigioasă răbdare şi spirit de sacrificiu ca să începi, cu primul obiect important, şi să parvii să umpli cîteva săli? Fără ajutorul statului, bineînţeles. Cu şiretenie, cu perseverenţă, ignorînd scepticismul şi ironiile celorlanţi (un anonim i-a trimis prin poştă, în glumă, o pereche de papuci vechi); colecţionarea fiecărui obiect are un istoric complicat, şi te miri cum d-1 Ciurea a avut energia să-şi continue lucrul. Există în muzeu o trăsurică de lemn, făcută de cineva timp de treizeci de ani, cu o migală fantastică. Mă întreb dacă a înfăptui, complect, singur, un muzeu, nu e o dovadă şi mai mare de răbdare. Colecte (ce pot ele să producă într-un oraş atît de mic!), insistenţe, călătorii la locurile unde se pot găsi obiecte importante, muncă de fiecare zi. Judeţul este caracterizat prin tot ceea ce conţine, de la preistorie la sticlăria din Găineşti. Se găsesc chiar şi lucruri extrem de importante: documente de ale lui Alexandru cel Bun sau Petru Rareş. Povestea acestui muzeu şi a omului care l-a desăvîrşit te încurajează să crezi că românii nu sînt totdeauna superficiali. Iarmaroc D-I Seidmann îmi spune: „Nu ştii dumneata ce a fost iarmarocul nostru altădată. Eşti prea tînăr ca să fi apucat acele vremuri. Nu mai era loc în Tîrgul Vitelor, atîta panoramă venea. Şi circuri, şi o sută de roata norocului, şi puzderie de fotografi. Nu mai încăpeai de lume. [E] ra vestit iarmarocul nostru, se găsesc descripţii prin cărţile vechi. Veneau negustori din străinătate, prin Suceava. Nu mai găseai o cameră de închiriat. Pe timpul acesta preţurile se urcau nemaipomenit aici. Şi numai marfă bună. Se aproviziona toată Ţara Românească." Acum ce trist e iarmarocul! Cîteva prăvălii, cîţiva saltimbanci mizeri. O bodegă umilă în care nu se găseşte decît bere proastă şi 599 covrigi. Lumea bîrfeşte, dar vine cu acelaşi entuziasm. Numere stupide se schimbă pe estrada muzicii rudimentare şi cu toţi privesc. Ironizează, dar nimeni nu pleacă. Teatru n-avem (a ars acum 20 de ani şi nu s-a mai făcut altul), filmele la cinematograful Baier se schimbă rar. La grădina publică, bombonăria oraşului, cu salcîmii cu frunze albe înaintea bufetului gol, muzica militară nu ne mai cîntă valsurile ei: a fost angajată pentru vară la Gura-Humorului, oraş mai mic <şi> dar mai priceput. Ce primar avem, Doamne! E bun şi iarmarocul la ceva. Vine domnul primar, domnul procuror, toată elita. Ce petrecere de Sfîntul Ilie ! După cîteva zile e pustiu, ca şi cum n-a fost nimic. Uzina a rămas, singură în Tîrgul Vitelor, să palpite. Şi un circ: n-a avut bani să plece cu ceilalţi. Ca să strîngă bani, călăreţii circului traversează Strada Mare în muzica lor şi invită pe călători, doi la un bilet de şapte lei. Fălticenii de odinioară Nu de începutul Fălticenilor vreau să scriu, pe cind — pensionarii povestesc — în locul Primăriei se găsea un Foişor de Foc, iar boierii se plimbau cu „ţilindru". Ci de Fălticenii din timpul războiului, pe care am putut să-l cunosc şi eu. Desigur, nimic de cumpărat, magazinele goale şi atunci, ca şi acum. Vinul a fost aruncat în şanţuri. Iar pîinea neagră, de tărîţe, mucedă. Dar ce viaţă pe străzi î Erau aeroplane ruseşti, şi ofiţerii ruşi, încartiruiţi în toate casele făl-ticinenilor, se plimbau fără ocupaţie. Unii îşi aduceau nevestele şi chiar şi copiii. Ce s-o fi făcut Antonia, copila blondă de zece ani, sentimentală de pe atunci, dansatoare graţioasă? Acum mai trăieşte încă? Şi în ce fel? Altă vîrstă, femeie, şi eu aştept încă să mă ia de braţ acea fetiţă. îmi amintesc chipuri de ofiţeri ruşi, şi i-aş recunoaşte încă, atît îmi erau de familiari. Ce s-a întîmplat cu dînşii? La liceu. Ia primărie, la şcoala primară, la spital răniţi, toate felurile de răniţi. Moartea îşi făcea apariţia în fiecare zi. Pensionarii aduceau veşti care de care mai fantastice şi orice se credea pe jumătate. Se glumea, se întinerea. — Doctore, spune un domn general pensionar — după ce pot cunoaşte dacă un păduche e exantematic? — După numărul picioarelor. Dacă are şapte picioare e exantematic ! — Nu mi-a venit în minte să le număr! spune generalul dezolat, ( de bună-credinţă. , Doctorul [...] a fost mulţi ani în Spania, dar acum îşi trece tim - ’ pul, cu aceşti prieteni fără treabă, în grădina primăriei. I 600 i Elevii de liceu, liberi, îşi treceau timpul flecărind despre fete. Pe stradă curgeau convoaie nesfîrşite de soldaţi ruşi. Doctori francezi îşi făcuseră apariţia. Colonelul rus de alături punea în fiecare seară, în grădină, o bandă de ţigani să-i cînte. iar el vagabond prin alei. Maiorul, din camera de peste drum, cunoaşte zece limbi. Pe cer, zilnic, aeroplane, şi din toate tufişurile; cîntecul [unei balalaici, emoţionînd văzduhul. Atunci Fălticenii au dus o viaţă necunoscută, febrilă, inventînd zilnic noi mijloace de mişcare. Cum exantematecul nu pătrunsese, puteai chiar să te amuzi. Acum stau într-o grădină de pe o stradă importantă, Strada Sucevei, la zece dimineaţa şi, dacă n-ar fi ciripitul unei păsări, n-aş auzi absolut nici un zgomot. 0 frunză galbenă. Curind zăpada va acoperi întreg orăşelul. Cuminte, fără mişcare, fără zgomot, alb, amorţit, fără nici o aderenţă cu precipitările omenirii, Fălticenii vor ierna încă o dată... A L’OMBRE DES JEUNES FILLES EN FLEURS S-a publicat în Vremea, V, nr. 257, din 2 octombrie 1932, p.5. Retipărită în ediţiile Halucinaţii, p. 9 — 16, Parada dascălilor, p. 193 — 198 şi Bunicase pregăteşte să moară, p. 57—64. 1 Racine, Andromaca, actul I, scena 2. 2 Actul I, scena 4. 3 Ibidem. 4 Actul III, scena 6. 5 Actul I, scena 4. 6 Actul II, scena 1. 7 Actul IV, scena 3. 8 Actul V, scena 3. 9 Ibidem. 10 Ibidem. 11 Actul I, scena 4. 12 Du Parc (Thărese de Gorla) (1633—1668), comediană franceză, a interpretat cu multă vervă roluri în piesele lui Moliere şi a obţinut un succes deosebit în tragedia Andromaca de Racine. 13 Champmesle Mărie Desmares (1642—1698), actriţă a Teatrului Marais (1669), a jucat apoi la Hdtel de Bourgogne (1670) în rolul Hermionei din Andromaca. A interpretat cu multă sensibilitate eroinele raciniene. 601 14 Nicole Pierre (1625—1695), moralist francez, prieten cu Racine, Bossuet şi Boileau. Admirat de societatea timpului pentru erudiţia şi spiritul său polemic. A tradus Les Provinciales de Pascal in limba latină sub pseudonim. 15 Andromaca, actul V, scena 1. SCATIUL ŞI STĂPlNUL SĂU A apărut în Axa, I, nr. 1 din 20 octombrie 1932, p, 4. Se retipăreşte în ediţiile Halucinaţii, p. 97 — 107, Parada dascăli-lor, p. 251 — 258 şi Bunica se pregăteşte să moară, p. 65 — 73. 1 Chausson Ernest (1855—1899), compozitor francez, elevul şi discipolul lui Cesar Franck. Dintre creaţiile sale amintim Cvatuor pentru pian şi coarde, Legenda Sfintei Cecilia, Simfonia In si bemol, Poema pentru oioarăşi orchestră, piesă figurînd în repertoriul permanent al lui George Enescu. 2 Versuri din poezia lui Alfred de Vigny, La mort du loup. HALUCINAŢII Tipărită în revista Azi, I, nr. 5 din noiembrie 1932, p. 386—398. Reeditată în volumele Halucinaţii, p. 237 — 259, Parada dascălilor, p. 350 — 366 şi Bunica se pregăteşte să moară, p. 74 — 93. 1 în anul 1925 scriitorul a fost numit profesor suplinitor in oraşul Constanţa. 2 Franck Cesar (1822—1890), compozitor francez, profesor la Conservatorul din Paris, a lăsat o operă variată: muzică de cameră, fantezii pentru pian, oratorii şi piese pentru orgă. Compozitorul reînnoieşte formele tradiţionale, exercitînd o influenţă notorie asupra unei întregi generaţii de muzicieni. Se pare că opera Iui Cesar Franck i-a inspirat lui Marcel Proust celebra frază a lui Vinteuil din ciclul A la recherche du lemps perdu. ZI GLORIOASĂ LA CERNICA S-a tipărit în România literară, I, nr. 49 din 21 ianuarie 1933, p. 1,2. Publicată în ediţiile Halucinaţii, p. 177 — 183 şi Parada dascălilor, p. 309—313, cu titlul Cernica. Cu titlul restabilit după România literară a apărut în ediţia noastră, Bunica se pregăteşte să moară, p. 94 — 99. 602 Despre peripeţiile acestui drum, iarna, a scris şi regretatul pictor Tache Soroceanu, prietenul lui Holbau, care ne-a încredinţat în urmă cu cîţiva ani citeva însemnări rămase pînă acum în manuscris. Din aceste pagini rezultă că prozatorul l-a recomandat directorului seminarului monahal ue ia Gunnoc*, unue (tu iubi culegi, unul juredind lilllbu i'ranceză, celălalt desenul. Profesor la seminarul din C e rnic a — Nu-i nimeni la desen şi, uite, sîntem la sfirşitul lui noiembrie — începe prietenul meu, poetul. Chiar astăzi l-am auzit pe părintele director plîngîndu-se. A înaintat cîteva adrese, s-a ostenit el singur pe la minister, dar pînă acum nimic. Eu i-am spus că ştiu pe cineva. M-am gîndit Ia tine. Ce-ar fi să vii profesor la Cernica?... — De, ştiu eu... — Hai, zău, am fi împreună (el era profesor de franceză). Şi să vezi că are să-ţi placă. Acolo e cu totul altfel, altă lume... E primul seminar monahal din ţară. Elevii sînt toţi călugări, de toate vîrstele şi stau cuminţi în bănci şi serioşi ca sfinţii. N-o prea duceam bine pe vremea aceea. Tablouri aveam destule, dar se rătăcea cind şi cind cîte un amator pe la mine, şi atît. Alte resurse nu aveam. Şi acum nu mai eram doi. Maria născuse tocmai o fetiţă. Se afla la părinţii ei din Bacău. Şi cind se va întoarce?!... Nu mai fusesem profesor. Mă îndoiam să am răbdare pentru aşa ceva. Dar de ce să nu încerc? în două zile formele sînt gata şi poetul are grijă să nu uite nimic din ceea ce trebuie să ştiu pentru început. Mă scol cu noaptea-ncap. Am pus deşteptătorul. Era intr-o joi. Un frig de să crape pietrele. La Oborul vechi aşteaptă maşina seminarului. Cine nu-i pînă la ora 6, rămîne de căruţă. Sînt cu mult înainte, dar găsesc pe onoraţii mei colegi deja instalaţi şi aşteptîndu-mă. Auziseră despre venirea mea de la şofer. Poartă nişte şube impunătoare, cu gulere înalte de-un stînjen şi căciuli mocăneşti înfundate pînă peste ochi de parcă ar porni în cine ştie ce călătorie lungă prin ţinuturi boreale. După ce mă recomand, se uită la mine amuzaţi; vorbesc serios: — La Cernica, aşa, cu pălărie şi cu unpaltonaş ca vai de lume! — Păi e cale pină acolo şi azi e frig, nu glumă! De ce nu te-ai îmbrăcat mata mai gros — mă compătimeşte părintele Cihodaru. — Eu totdeauna umblu aşa iarna, sînt învăţat. 603 — De, la oraş mai merge, dar pe cîmp? Şi drumul nu-i tocmai bun, îl astupă troienite purtate de viat. „Or fi troiene şi frig şi vint, dar eu altceva nu am“ — mă gin-desc — pălărie şi palton (să-i zicem palton), şi îmi fac loc între cei doi popi rotofei, adică mai mult am intrat ca o pană într-o despică-tură de lemn. Şi pornim. Mergem destul de repede cu toată zăpada. Asta îmi dă curaj: acuş ajungem — ce-i pînă la Cernica? Nu mai fusesem niciodată, dar ştiam că e pe undeva, prin împrejurimi. M-am speriat degeaba, nu îngheţ eu! Cum intrăm însă pe şosea — sănii multe, căruţe, faetoanele lăp-tăreselor — e mai greu. Şi maşina asta parcă e cavou: frig şi suflă vîntul prin geamurile de celuloid care nu sînt toate întregi. Simeon, şoferul, rus de felul Iui, nu mă uită: — Nu vă e frig, domnule profesor? Las’că oprim la circiuma lui Nedelcu, să vă mai dezgheţaţi. De acolo începe drumul cu adevărat. Aici se cheamă că sîntem tot în Bucureşti. Circiuma e dincolo de satul Pantelimon. Am băut vreo cîteva păhărele de ţuică şi am spart în dinţi un covrig tare ca piatra. — Cît mai este pînă la Cernica? — întreb pe Simeon. — Ehei, vreun ceas, un ceas şi ceva. — Ce spui, aşa de mult? — Nu-i mult, fiindcă-i greu drumul. A fost în adevăr. Mai ales o bucată bună pe lingă zidul unei ferme. Ne-am înfundat şi roţile maşinii se învîrteau pe loc, deşi erau înfăşurate în lanţuri. — De ce n-ai cotit pe cîmp? — îi reproşează părintele Cihodaru, — E încărcată maşina — răspunde Simeon — şi nu se cunosc urmele. O păţeam şi mai rău. S-au dat jos părintele Filaret şi domnul Vornicu, profesor de istorie, care stăteau înghesuiţi în faţă, şi curăţă cu lopeţile zăpada, alături de Simeon. Trecem printr-o pădure acum. — Umblă lupii uneori — mă informează celălalt părinte de lîngâ mine. Asta-i iarnă în toată legea! O simţeam din plin. Eram pătruns de frig pînă la oase şi înainte nu se vedea nimic. — Iaca şi Cernica! îl aud intr-un tîrziu pe Simeon. — Unde? întreb eu. — Colo!... 604 Se zărea într-adevăr ceva, dar nu era decît satul. Pe urmă am trecut printr-o luncă, am urcat un deal, am străbătut o alee de plopi, am cotit printre aşezări monahale «j, »R fine, uc-am oprit. — Credeam că nu mai veniţi astăzi — ne întimpină un călugăr. Ce vreme! încerc să mă ridic, după ce s-au dezlipit de mine namilele îmblănite, dar simt că nu mă ţin picioarele. Mă clatin ca omul beat. — Asta-i curtea chiliilor şi colo e cancelaria — aud un glas. — E, bine aţi sosit! ne urează un părinte înalt, subţirel şi destul de tînăr — părintele director. — Avem şi lume nouă cu noi! (Eu adică...) — Plecăciune, părinte — îl salut cu gura altuia parcă. — Aţi nimerit şi dv. tocmai astăzi... Mă apropii de sobă, o sobă mare de cărămidă dată cu var. Prin crăpăturile portiţei se vedea că arde un foc să frigi un bou. „Straşnic!** — îmi zic. Pun mîinile îngheţate: cărămida abia călduţă. Miros, în schimb, cit pofteşti — mirosul sobelor vechi, încinse peste măsură. Bag de seamă că tremurul din mine se înteţeşte. Sună un clopoţel. Aleargă pe zăpadă nişte pete de tăciune — elevii. Părintele Chirii, secretarul seminarului, îmi întinde un catalog şi iată-mă la întîia mea oră de desen. O clasă cît o chilioară. Bărbi roşii, castanii, negre, firave, ceva mai împlinite ori stufoase de-a binelea şi ochi rotunzi, curioşi şi sfioşi in acelaşi timp. Fac cîţiv paşi, aşez catalogul pe catedră şi mă gîndesc să le vorbesc ceva despre desen, ca introducere. Deschid gura, dar nu pot rosti nici un cuvînt, îmi clănţănesc dinţii. Renunţ şi mă îndrept spre sobă. E la fel cu cea din cancelarie, doar ceva mai mică şi tot atît de încinsă, dar in loc de căldură, miros. Şi-am dus-o mereu aşa pină la prînz, pe lîngă sobele din clasele prin care am intrat. Abia în sufrageria seminarului — unde cine pofteşte dintre profesori poate ospăta — mi-am revenit oarecum, după ce un monah a aşezat pe masă un castron uriaş cu ciorbă. Ciorbă cu untdelemn prost, de la butoi, dar fierbinte. Sorbiturile alunecau pe gît grăbite, lacome şi mă frigeau ca plumbul topit. Am mai cerut o farfurie. — De, mîncare ca la minăstire, în vreme de post — se scuză părintele director. — Pe aşa iarnă e o minune! îl asigur eu. 605 Restul prînzului nu m-a atras. Ciorbă dacă ar mai fi fost, eram in stare să dau gata un castron întreg. Am vorbit şi Măriei mai tîrziu despre ciorba aceea de pomină. — Cu ce era făcută? — m-a întrebat. ___Avea nişte ochiuri deasupra cit nişte bani de aur. — Aha, cu untdelemn. Mă mir! Au ei poate vreun secret. Eu cred mai degrabă că te supsese frigul şi-ţi era foame. După alte ore de curs, pe la şapte seara am ajuns înapoi acasă. Peste frigul îndurat dimineaţa se suprapusese altul. — Pune, te rog, să fiarbă apă pentru ceai — altceva nu-mi trebuie — spusei de cum am intrat mătuşii Profira, care mă îngrijea în lipsa Măriei — cred că am răcit. M-am culcat cu flaneaua cea groasă pe mine şi m-am învelit cu două plapome. Am adormit ca secerat şi m-am deşteptat într-un tîrziu lac de apă. Mă încălzisem, în fine. Şi tot cald mi-a fost vreo săptămînă. Am zăcut cu 40 de grade. Doctorul disperase, îmi dăduse fel de fel de prafuri, fără ca fierbinţeala să scadă. îmi vîjîia capul, pleoapele îmi cădeau grele, respiram anevoie. Pieptul parcă îmi era zdrobit. Mai mult dormitam, istovit de căldură, de spasmuri, de vedenii. Alarmat de lipsa mea, poetul a venit să mă vadă şi nu-şi credea ochilor ce putuse face din mine primul drum la Gernica. îl aud ca prin vis glumind, mai mult să-şi risipească propria-i spaimă: — Rămîne iar seminarul fără profesor de desen... — Doamne, cum vorbeşti! îl dojeneşte mătuşa Profira — şi Maria nu-i acasă... — Toacă de utrenie... I-auzi! Toacă să se adune dracii... cu comănac şi antereu... Vin să se roage şi le clănţănesc dinţii... înăuntru nu-i nimeni... Nici un sfînt... Au fugit toţi în clasă. Ce slabi sint!... Castronul de ciorbă e plin cu bani de aur... Umblă lupii... Şi barba părintelui Chirii e roşie ca para focului, s-a aprins, arde !... Mătuşa Profira mă privea iar cu ochii în lacrămi şi ţinînd miinile împreunate, cum se stă în faţa celor în drum spre lumea de dincolo. îmi pregătise, poate, pe undeva, şi luminarea. PRELUDIU SENTIMENTAL S-a tipărit în revista Azi, II, nr. 1 din ianuarie 1933, p. 535 — 553. Retipărită în ediţiile Halucinaţii, p. 63 — 96, Parada dascălilor, p. 226 — 250 şi Bunica se pregăteşte să moară, p. 100 — 128. 606 1 Oraşul Galaţi, unde a fost profesor şi Anton Holban Intre ani» 1928-1931. 2 Rachilde Marguerite Eymery (1860—1953), literată franceză, legată de mişcarea simbolistă. A scris romane, eseuri, destul do inegale ca vaioare estetică, in care precumpănesc cazuri psihologice excepţionale. MARCEL S-a tipărit în Vremea, VI, nr. 278 din 5 martie 1933, p. 14. Publicată de noi pentru întîia dată după moartea scriitorului in volumul Bunica se pregăteşte să moară, p. 129—133. OBSESIA UNEI MOARTE S-a tipărit in Vremea, VI, nr. 282 din 2 aprilie 1933, p. 6. Reprodusă de noi pentru întîia oară după moartea scriitorului în volumul Bunica se pregăteşte să moară, p. 134—143. 1 Compară pasajul despre revederea Irinei la mare cu fragmentul inedit din Ioana, reprodus în volumul I al prezentei ediţii, p. 463. CONVERSAŢII CU O MOARTA S-a tipărit în Viaţa românească, XXV, nr. 5 din mai 1933, p. 161-167. Republicată în volumele Halucinaţii, p. 151—164 şi Parada dascălilor, p. 289 — 299. Reprodusă din revistă în volumul Bunica se pregăteşte sa moară, p. 144—155. în acelaşi număr al Vieţii româneşti, la MisceIJanea, p. 198, sub titlul Scriitori noi, George Călinescu atrage atenţia cititorilor în termenii următori: „D-l Anton Holban a mai publicat pînă acum trei volume de proză foarte onorabilă, în care unii văd profunditateaunui Proust, dar care nu sînt în realitate decît interesante încercări de roman analitic, aride de prea multă intenţie de a face autopsia elementelor simple. Cu schiţa pe care o publicăm în acest număr, progresul d-lui Anton Holban este remarcabil, în ciuda dificultăţii de expresie. Acuta disecţie a noţiunii de moarte, în mod de neînlăturat concretă, asocierea sentimentului de nimic cu acela de dragoste, gelozia postumă, liniştea generală a analizei fac din această scriere un sîmbure de creaţie pe care ar fi de dorit ca autorul să-l poată germina. Oricum, d-I Anton Holban îşi are de acum peronul său de aşteptare în literatura românească.'1 607 PUIU Apărută în Vremea, VI, nr. 316 din 3 decembrie 1933, p. 6. Se publică pentru întîia dată în volum. I COLONELUL IARCA Apărută în Vremea, VII, nr. 320 din 7 ianuarie 1934, p. 6. Reprodusă de noi pentru întîia dată după moartea [scriitorului în volumul Bunica se pregăteşte să moară, p. 164—176, DfîSIRfiE A apărut în Vremea, VII, nr. 357 din 30 septembrie 1934, p. 8. Retipărită în volumele Halucinaţii, p. 185 — 199, Parada dascălilor, p. 314 — 324 şi Bunica se pregăteşte să moară, p. 177—190. 1 Modelul feminin din această schiţă era nepoata voetului Theo-dor Şerbănescu. S-a refugiat în timpul războiului 1-, o mătuşă din Fălticeni. Vezi şi schiţa Antonia. 2 Despre Todirel găsim referinţe într-o seri ,are a lui Holbau către profesorul Aurel George Stino: „în Vren ja îmi apare nuvela Desiree. Modestă, dar poate îţi va aduce aievea amintiri din Fălticeni. Nu ştiu cum i-aş anunţa-0 lui Todirel, pe care poate l-ar interesa, dar cu care n-am corespondenţă..." ■ BUNICA SE PREGĂTEŞTE SĂ MOARĂ A apărut în Revista Fundaţiilor regale, I, nr. 11 din noiembrie 1934, p. 259 — 280.1 Reprodusă în ediţiile Halucinaţii, p. 201 — 235, Parada dascălilor, p. 325—349 şi Bunica se pregăteşte să moară, p. 191 — 220. MELANCOLII DE SF. DUMITRU Publicată în Vremea, VIII, nr. 375 din 10 februarie 1935, p. î. Reprodusă în ediţiile Halucinaţii, p. 39 — 51, Parada dascălilor, p. 209 — 218 şi Bunica se pregăteşte să moară, p. 221 — 231. 1 Ludovicii (1845—1886), rege alBavariei, a sprijinit pe Wagner. A murit nebun, înecat în lacul St.arnberg, situat aproape de castelul unde se retrăsese. 608 I NUNTĂ PRINCIARĂ A apărut în Vremea, VIII, nr. 388 din 19 mai 1935, p. 8. Retipărită în volumele Halucinaţii, p. 29 — 37, Parada dascălilor, p. 202— 208 şi Bunica se pregăteşte să moară, p. 232 — 239. ,scrisa in aceeaşi perioadă cu romanul Jocurile Daniei, schiţa este dedicată aceluiaşi model feminin. COLECŢIONARUL UE SUNETE A apărut în Vremea, VIII, nr. 417 din 8 decembrie 1935, p. 8. Publicată de noi pentru întîia dată după moartea scriitorului în volumul Bunica se pregăteşte să moară, p. 240 — 250. 1 Sat ie Alfred Erik Leslie, zis Erik (1866—1925), compozitor francez. Atras de muzica evului mediu, scrie Ogive şi sarabande, fiind remarcat de Ch. Debussy. Umorul sau se manifestă în Fiul stelelor şi Preludiul porţii eroice a cerului, parodii wagneriene, după cum în Bucăţi în formă de para etc., Satie este atras de burlesc. 2 Kroisler Fritz (1875 — 1962), violonist austriac de renume mondial, stabilit în America, unul dintre cei mai străluciţi interpreţi contemporani. 3 Albeniz Isaac (1860—1909), compozitor şi pianist spaniol. Se inspiră din muzica populară a ţării sale. CASTELE PE NISIP Tipărită în volumul de Nuvele inedite, [Bucureşti], Editura Adevărul, f.a., p. 217—246. Republicată pentru întîia dată după moartea scriitorului în ediţia Bunica se pregăteşte să moară, p. 251 — 273. DOUĂ FEŢE ALE ACELUIAŞI PEISAGIU Tipărită postum în Vremea, X, nr. 472 din 24 ianuarie 1937, l>. . Republicată in volumele Halucinaţii, p. 165 — 176 şi Parada dascălilor, p. 300 — 308, cu titlul Cu Irina la Gura-IIumorului. Reprodusă după revistă în ediţia Bunica se pregăteşte să moară, |i. 274 — 283; a fost restabilit titlul autorului. ODETTE Neidentificată în publicaţiile periodice, o reproducem după Halucinaţii, p. 109 — 115. 609 ;iîl - Opere, v. II Reprodusă în volumul Parada dascăl ilar, p. 259 — 264. Inclusa şi în culegerea noastră din Bunica- se pregăteşte să moară, p. 284-289. CU TANTI 1 jA MUMCTL Neidont.ificat.ă în periodic/', o reproducem din volumul Halucinaţii, p. 117-127. Retipărită şi în Parada, dascălilor, p. 265 — 272. 1 Prietenii săi, Ion şi Tanti Stratulal. 2 în textul de bază numele personajului apare în două feluri. Am unificat., considerând că oslo vorba de o groş al ă de lipar. TEATRU OAMENI FELURIŢI Potrivit mărturisirii scriitorului, piesa în trei acte Oameni feluriţi a fost scrisă după terminarea liceului. Manuscrisul a stat în cartoane vreme îndelungată, pentru ca în 1928 să fio depusă la Teatrul Naţional, fiind citită de doamna Dida Solomon la o şedinţă a cenaclului „SburătoruT* (vd. Vremea, II, nr. 00, 25 aprilie 1929). Cu sprijinul lui Liviu Rebreanu, pe atunci director al Teatrului Naţional, sub conducerea regizorală a lui Vasile Encscu, piesa este inclusă în repertoriul stagiunii 1929—1930 şi repetiţiile încep fără participarea autorului, exasperat de al îtea amînări. Premiera are loc la 17 ianuarie 1930, dar, după încă trei spectacole, (19,22 şi 25 ianuarie) este scoasă de pe afiş. Iniţial erau desemnaţi în rolurile principale Agepsina Maeri-Eflimiu şi Romald Bulfinski. Ulterior însă, piesa a fosl juoală cu următoarea distribuţie (transcrisă din Rampa, ianuarie 1930): Ion Bogdan Ortansa Bogdan Coca, fiul lor Mihai [Irina] Maria Mişu Dr. Schwartz .1 -ini doctor Al doilea doctor [Grigoro] G. Ciprian Eeaterina Ni tu! eseu Ana Vilzu C. Dululescu Nelly Cui ava Elena Pariziana I. Theo C. Hociung D. Ene II. Polizn I >. I - Dam ian 610 Georges (latrina La an a G. l'Vanga /'via Teodorescu Elena Mânu fnlr-uu interviu acordat ziarului Vremea (nr. 231, din 27 martie p. 7i intitulat D-l Anton Holbau, despre sine însuşi, scriitorul dă unele amănunte şi Îşi exprimă unele păreri despre prima sa încercare literară: ..Prima mea încercare literară mai consistentă a fost piesa Oameni feluriţi. Eram tinăr dc tot cind am terminat-o, abia intrasem în universitate, dar nu se poate spune că reprezintă tinereţea în nici un fel, căci atmosfera sumbră se menţine de Ia prima la ultima replică. Stridenţele glumeţe ale Irinei erau făcute să adlucească şi mai mult tristeţea iremediabilă generală, ca orice detaliu comic suprapus tragicului. Pornisem de la un plan: să creez oameni. Subiectul nu avea nici o importanţă; Inlimplălor a semănat cu al Strigoilor lui Ibsen. Cum nu este esenţial piesei, nu trebuia să se insiste asupra acestei asemănări. Voiam să creez oameni. Mă îndemna ia aceasta poate şi un spirit do observaţie veşnic la pîndă, dar şi lectura asiduă a clasicilor francezi. Cu ce frenezie am citit pe Rac ine sau pe Moiiere. Cu răbdare, analizind rind cu rind, căutam să înţeleg procedeele tehnice ale lui Moliăre şi apoi ale lui Balzac, de a anima personagiile. Din aceste preocupări a ieşit Oameni feluriţi. Piesa a stat in cartoane opt ani, din pricina incapacităţii mo1, de a aştepta ceasuri pe culoarele Teatrului Naţional. M-am mul* .mit cu părerile extrem de măgulitoare ale citorva cititori pricepuţi Astfel, mi-au citit piesa, la distanţe de ani, d-na Hortensia Papadat-Bengescu, d-nil Rebreanu şi Eftimiu. Dar primul cure a laud .A-o excesiv a fost d-l Camil Petrescu. Aveam atîtea îndoieli, scepticismul lui E. Lovinescu a fost întotdeauna aşa de dizolvau! , incit, poate fără de lauda d-lui Camil Petrescu aş fi rupt manuscrisul şi n-aş mai fi scris niciodată nimic. Piesa n-a avut la reprezentaţie nici un succes. La premieră era sala goală, deci nu eram de vină eu iu nici un fel. D-i Eftimiu a avut dreptate: pe scenă oamenii trebuie să fio dintr-o bucată, răi sau buni; altminteri publicul e derutat. în Oameni feluriţi încercasem să dan complexitate personagiilor. Pînă şi sumbrul Jean, personagiul «seninii, avea momente de veselie, de dărnicie, de luciditate. Publicul nu ;lia dacă trebuie să rida sau să fie serios. Ci Iova critici au fost bino-, ..iioaio cai mine, prin tre care şi a d-iui Anustm. Apoi piesa a 611 fost complect uitată. Am o consolare, cu toate că aş renunţa bucuros la ea. Băirtnul el-noi Papadal-Bongescu, piesă admirabilă (pe lingă caro ultimele succese alt! teatrului românesc nu contează) e la fel uitat... Desigur, aş ţine mult să pot publica Oameni feluriţi. S-ar vedea lucrătura migăloasă întrebuinţată. Dacă ar avea cineva rabdaru «ă citească..." Lucrarea a obţinut premiul instituit de doamna Alexandrina Florescu, în amintirea lui Al. G. Florcscu, dramaturg. * îulr-o scrisoare adresată Hortensiei Papadal-Bongescu la 28 martie 1932, scriitorul recunoaşte impresia covârşitoare care a avut-o la lectura piesei Bătrînul, unul. din modelele preferate. Reproducem pasajul: ...„Regret mult, doarmă, că nu sînt un liric. Ga să caut să prind ritmul meu sufletesc .ără să mă jenez, aşa de exultant, cînd, încă elev de liceu, cu n” nărui pe mînecă, cu şapca agitată, întors între un scaun şi un p^c, citeam Bătrînul. Şi poate că sumbra piesă Oameni feluriţi, scrisă şi ea ca elev de liceu, vă va proba că eram destul de înţelegător al vieţii şi entuziasmul meu nu era complect juvenil..." în 1934, scriitorul publică actul întîi al piesei, precedat de o explicaţie, Confidenţe preliminare [Azi, nr. 2, februarie, martie, aprilie 1934, p. 1037-1039): „Peripeţiile piesîi mele Oameni feluriţi au fost at.it de comico, mă simt încă atît de legat de ea, că nu pot să accept să fie considerată moartă pentru totdeauna, şi m-am decis să transcriu câteva din evenimentele ce s-au întîmplat în preajma acelui trist spectacol şi, prin ajutorul revistei Azi, să fac cunoscut ceea ce cred încă bun, în speranţa că se va găsi un cetitor care să-mi dea dreptate: să se amuze cel puţin de pledoaria mea. Consolări aş putea găsi şi altminteri. Din moment ce Bătrînul e cunoscut numai de câţiva, în timp ce se citează o mulţime de piese mediocre cu un lux de elogii, însemnează că, în literatura noastră mică, cu atâţia critici deştepţi, un plan al valorilor nu s-a făcut, şi se va ivi pînă la urmă cineva care să aranjeze cu precizie configuraţia noastră literară. Oameni feluriţi a fost scrisă de multă vreme, abia terminasem liceul. Pe atunci credeam că scopul unui artist este să so uite în jurul său şi reuşita nu poate veni docît dacă ai putut să surprinzi în vecin trăsături esenţiale. Căutam, prin cea mai migăloasă atenţie, să descopăr mecanismul prin caro s-au priceput să aranjeze Molierc şi Balzac 612 «airtit’rij M - . observaţiile lor. Din aceste încercări a ieşit piesa. N-a lipsit însă legătura eu ce aveam să fac mai tîrziu. Personalitatea multiplă, de atîtea ori nelogieă, a lui Sandu din O moarte care nu dovedeşte nimic (reluată de curînd în ioana, încă în manuscris), a trecut prin Mirul din Romanul lui Mirel, dar se găseşte în miniatură în micul Coca din Oameni feluriţi. Şi apoi acea atmosferă tragică de ia primul la ultimul rînd mă face să cred că adolescentul de atunci nu-mi este complect strein. Evoluţia s-a făcut în urma unui cuvînt al domnului Aderca. D-sa a constatat, la Romanul lui Mirel, că Mirel ar fi mai interesant decît Tolo-loi. De atunci am îndrăznit să întrebuinţez persoana întîia. Cunosc piesa bine de tot. Adică, am avut timpul să-i examinez resorturile fără nici o complezenţă. Cred, astfel, că pot semna acum în întregime actul prim, că personagiile au o viaţă autentică, sînt complexe şi nu formate dintr-o singură caracteristică (ceea ce ar fi mai simplu). Astfel Jean, eroul principal, este un om rău, avar, grosolan, terorizînd pe cei dimprejur, şi în acelaşi timp — contrazicîndu-sc nu numai în vorbe, ci şi în instincte — mai sincer decît ceilanţi şi chiar uneori mai perspicace. Pentru o ultimă siguranţă că văd just, voi publica deocamdată acel prim act, şi poate so va găsi cineva să-mi facă o obiecţie utilă. Actelor următoare le-aş găsi unele greşeli de detaliu. Mai grave silit anumite efecte sentimentale care demonstrează că, alături de Moliere, mă putea influenţa şi mediocrul Henri Bataille. La început, n-am avut nici o convingere că Oameni feluriţi ar fi bună. Siguranţa că toţi cred aceleaşi lucruri agreabile despre ei m-a descurajat. Entuziasmul d-lui Camil Potrescu (care a citit manuscrisul, fără să cunoască autorul) m-a susţinut singur. Şi mai tîrziu aprecierea d-nei Hortensia Papadat-Bengescu, şi a d-lor E. Lovincscu, Rebrcanu, Eftimiu. Asta nu m-a făcut să am curajul să mă prezint la vreun teatru (au trecui intre timp mulţi aţii) şi numai întîmplă-l.oarea venire la. direcţia Teatrului Naţional a d-lui Liviu Rebreanu mi-a adus iarăşi veleităţi. Acest spectacol a fost prea amuzant ca să nu-l povestesc. O! Aşteptările cu ceasurile in coridorul teatrului! Şi apoi inexorabilul «vino miine». Acelaşi lucru se petrece pretutindeni in ţara românească, la orice instituţie importantă. Oriunde ţi-ar fi riadul, vezi oameni gravi a căror imbecilitate e incontestabilă, luîndu-ţi înainte. Cum nu su pricepe nimeni, ca măcar o dată pe săplămînă, să meni,ie o ordine dreaptă? 613 După cile va zile, am renunţai să mă mai duc la teatru. Şi ilupă o lună, clini iutimplător am întrebai pe uşier: «N-ai auzii de o piesă Oameni feluriţi?» mi s-a răspuns: «Se joacă peste ei leva zile, repetiţiile sini pe sfîrşite». M-am urcai, prin culoare necunoscute pe care mă rătăceam la licoare pas, şi .un mirai iiiir-o cameră îi: care, spre stupe facţia mea, actori cunoscuţi spuneau vorbele mele! M-au întrebat ce caut. «Eu sînt autorul!» Au exclamat: «Autorul trăieşte!» Cum, întîmplare senzaţională în istoria teatrului, nu apărusem la repetiţii» şi cum nu mai publicasem piuă atunci aproape nimic, nu se pricepea să dea nimeni vreo relaţie şi se bănuia că piesa este a vreunui autor mort. Oameni feluriţi a căzut. Aş putea găsi o mulţime de argumente pentru căderea ei. De pildă, în seara premierei, sala era goală, deci orice luptă se arăta inutil? de la început. Apoi piesa e complect lăuntrică, fără nici cei mai mic spectacol, neutilizînd nici un mijloc senzaţional, şi astfel nu ? ea nici un rost în faţa unui public mare, venit să se distreze di' ~ ,»re cele patru vînluri. Dar desigur, cel mai mare vinovat am fose eu însumi, căci nu m-am opus contra nimănui, am acceptat oricum s-ar fi exprimat o interpretare, nu m-am priceput să dau notiţe pe la ziare şi să oblig prietenii (cunoşteam pe cineva pe atunci?) să facă atmosferă. Şi mai înainte de toate, aş putea mărturisi cea mai mare vină a mea: îmi devenise toată chestiunea indiferentă. Prea mult timp trecuse, prea multe deprimări şi iluzii se succedaseră, prea greu suportasem atîtea moravuri obicinuite la noi, şi care mă plictisiseră ca şi cum ar fi fost veritabile umilinţe. După actul întîi,am priceput că n-am nici o legătură cu nimeni şi am părăsit teatrul. Şi pot spune cu certitudine că n-am considerat intirnplarea drept un cataclism. Ciudată coincidenţă: premiera se petrecuse iu ziua de Sl't. Anton, lini este astfel posibil să sărbătoresc ziua exactă, cu ţoale că anii au început să se încurce. Tot atunci se da la Teatrul Mic o piesă a d-iui Anton Bibescu. Actorii mei cunoşteau toţi evenimentul şi discutau în faţa mea cum să felicite pe fericitul prinţ. Nu şi-a dat nimeni seama că sînt şi eu în aceeaşi categorie. Am fost îneînlat răminind neobservat, totuşi detaliul este amuzant. Dar, desigur, aceste sînt numai inlîmplări neînsemnate pentru vecin, şi vorbele mele de acum n-au deeit o veleitate: să facă pe câţiva pricepuţi să citească acel act iutii. E un mijloc de a atenua căderea piesei de odinioară? Cu toate că totdeauna m-am forţat să-uii demonstrez, prin argumentele cele mai aspre, că totul e o poveste fără importanţă." 614 în ediţia noastră reproducem actul I după revista Azi, IIJ, nr. 3 din mai 1934, p. 1130—1153, iar actele II şi f 11 după un text dactilografiat, in posesia doamnei Florica Codreanu, căreia îi mulţumim din nou pentru bunăvoinţa arătată la întocmirea acestei ediţii. Păreri io criticii au fost contradictorii. N'icon scrie o recenzie cu titlul Nebuni feluriţi (Rampa, nr. 3599 din 20 ianuarie 1930, p. 1,2) şi compune o scenetă în care spectatorii (nouăsprezece în total) se sperie şi pleacă după al doilea act. Şi I. Floroiu conchide în acelaşi sens în nota sa din Universul literar, nr. 7, 9 februarie 1930, p. 106: „Fiind d-1 Rebroanu uu om capricios şi neînţeles, a hotărî); ca d-1 Holban să fie reprezentat Ia Naţional. Nu i-a fost prieten autorul «oamenilor feluriţi», trebuie s-o constate azi cu regret şi amărăciune... La Naţional, publicul aştepta revelaţia şi, deşi pregătit sufleteşte s-o accepte, n-a apărut. Puţinii spectatori au avut insă prilejul să constate calităţi de observator şi realizarea unui tip de supranebun. Supranebun, fiindcă eroul principal avea toate caracteristicile tuturor felurilor de nebunie, ceea ce nu s-a întâmplat încă cu nici un nebun adevărat. ...Toate celelalte personagii sint studiate şi reuşite, fără să fie insă prea valoroase prin cuprinsul lor. Dacă autorul ar fi vroit să facă şi teatru, nu i-ar fi fost greu să izbutească. Calităţile nu-i lipsesc, dar n-a fost bine sfătuit..." Eugen Lovinescu scrie despre piesa lui Anton Holban, dedieîndu-i Cîteva observaţii subtile în Istoria literaturii române contemporane, 1900 —1937, p. 382—383:,,Nu că scriitorul ar fi avut însuşiri deosebite pentru teatru, talentul lui fiind esenţial analitic şi cîmpul lui de observaţie, în genere, introspectiv; apoi şi lipsa meşteşugului teatral în arhitectonica piesele evidentă. Crimpeiul de viaţă e însă strînsstudiat in amănunte minime,pe o rază al îl de scurtă, îneît. autenticitatea impresionează ca o rană deschisă. Deşi Mirel există şi aici in prefiguraţia unui copil do opt ani, Coca nu e ava piesei, ci Ortansa, mama lui, fiinţă de o bunătate angelică şi de o resemnare totală; tocmai aceasta lipsă dereac-ţiune în faţa adversităţilor nenumărate îi înlătură putinţa de a fi o eroină dramatică. Teatrul presupune rezistenţa şi conflict. Ortansa rabdă îngereşte toată vijelia bărbatului ei, Jean, în primul act, se resemnează în faţa ostilităţii latente a părinţilor, ce au adăpostit-o, in actul al doilea, şi se pregăteşte în actul al IlI-lea să suporte şi tirania copilului, în caro reînvie, vijelia tatălui. Resemnare de domeniul analizei epice şi nu al creaţiei dramatice. Surprinzătoare în această piesă nu e aşadar nici eroina, în afară do orice conflict, nici construc- 615 ţia ei în bună parte do prisos, ci caracterul lui Jean, bărbatul Orlansei. A vorbi de «caracter» o negreşit impropriu, întrucît nu ne aflăm in faţa unui om normal, ci al unui ca/, clinic. întregul act îniîi ne descrie magistral etapele succesive ale unei paralizii progresive cu o rigurozitate de amănunte tipice cum numai literatura Hortensiei Papadaf-Bengoscu ne-a deprins (tuberculoza lui Maxenţiu, cancerul Lenorei, ulceraţia Anei). Spectatorul sau cititorul neprevenit, stă nedumerit în faţa schimbărilor de umoare ale omului cu treceri brusce do ia veselie la tristeţe, de la zgîrcenie la dărnicie, de la răutate la bunătate —şi» abia la urmă, îşi dă seama că a asistat, clipă cu clipă, la înregistrarea strictă a tuturor variaţiilor unei minţi ce naufragiază în nebunie. Această înregistrare clinică nu constituie, desigur, o piesă, dar stabCeşte, cu atît mai pregnant cu cîte pe scenă, linia sumbră a unui RĂTĂCIRI în darea de seamă prezentată de Caton Thoodorian, în calitate de preşedinte, la Adunarea generală din 21 aprilie 1935 a Societăţii autorilor dramatici români, un capitol deosebit a l'ost dedicat comediei într-un act. La concursul instituit, s-au prezentat 57 lucrări, dintre care comitetul „a triat 5 capabile de a fi luate în mai de aproape considerare, Comisiunea fiind majorată, pe lîngă membrii comitetului, cu d-nii Mihai Sorbul, fost, preşedinte al S.A.D.R., şi I.iviu Rebreanu, delegatul Societăţii în comitetul de administraţie al Teatrului Naţional din Bucureştiţ...] n-a găsit între aceste 5 piese şi anume'.Chestia cu macazul, Rătăciri, Toanele Monicăi, Ţuica şi Sherlock-HoImes redivivus nici una vrednică de a ise atribui premiul integral. Două dintre ele, însă, Chestia cu macazul şi Rătăciri au fost considerate ca lucrări de merit, şi spre încurajare li s-a atribuit.: 3.000 lei domnilor Liviu Opriş şi Ionel Lazaroneanu pentru piesa Chestia cu macazul; o menţiune onorabilă domnişoarei Coca Codreanu pentru piesa Rătăciri* (Buletinul Societăţii autorilor dramatici români, Bucureşti, nr. 11, 1935, p.10). Anton Holban a ţinut să păstreze anonimatul şi astfel se explică faptul că piesa a fost trimisă Ia concurs pe numele prietenei sale, Florica Codreanu, şi că nu a figurat niciodată printre lucrările lui. înştiinţarea tipărită pe coperta a patra a Buletinului menţionat, precum că „Piese istorice, psihologice şi feerii nu se admit", a produs reacţia legitimă din partea scriitorului, caro se înIroabă in articolul Interpretări false dacă e posibil să scrii fără să te preocupe psihologia 616 eroilor pe care-i înfăţişezi (vezi şi studiul introductiv, voi. I, I». XVI). La moartea sa, A. Sabaru, delegatul Societăţii autorilor dramatici români, a amintit de acest premiu fără să dezvăluie împrejurările în care scriitorul a participat la concurs şi nici titlul acestei piese. Reproducem pasajul din cuvîntarea lui A. Sabaru: „Fără a fi membru al Societăţii autorilor dramatici români, Anton Holban era încă de acum şase ani considerat ca făcînd parte dintre noi, şi admiterea sa în Societate o mai pregătea un examen de dramaturgie mai nou încă, acela că la unul din concursurile pentru premiul comediei într-un act, ce acordă anual S.A.D.R., Anton Holban, sub anonimat, se distinsese printr-o lucrare răsplătită cu o menţiune. ..“ Reproducem textul după o dactilogramă aflată în posesia doamnei Florica Codreanu. NOTE DE CĂLĂTORIE Acest capitol apare pentru întîia dată după moartea scriitorului, sub îngrijirea noastră. A fost transcris parţial în culegerea din „Biblioteca pentru toţi“, Bunica se pregăteşte să moară, Editura Minerva, 1971, p. 291—371. CU AMICUL HANS ÎN ŢARA LUI D’AUREVILLY Note apărute pentru prima dată în Universul literar, XLIV, nr. 40 din 30 septembrie, nr. 43 din 21 octombrie, nr. 47 din 18 noiembrie şi nr. 49 din 2 decembrie 1928. Cu unele deosebiri stilistice se republică în revista Azi, II, nr. 4 din noiembrie-decembrie 1933, p. 839—856. Reproducem textul din revista Azi, cu corecturile ce s-au vădit necesare prin confruntarea celor două texte. Apăruţ şi în ediţia Bunica se pregăteşte să moară, p. 293—319. 1 Millet Jean Frangois (1815—1875), pictor francez, elevul lui Uuvid, a imortalizat viaţa de la ţară în stil realist. 2 Brummel George Bryan (1778—1840), dandy englez, s-a bucurai. de amiciţia prinţului de Galles, viitorul rege George IV, şi s-a impus în înalta societate londoneză prin spiritul şi gustul vestimentar. Cheltuielile imense şi răceala protectorului său îl obligă să plece în franţa, unde moare în mizerie. 617 Variante Sigle Textul din Universul literar: B Textul de bază (din Azi): A 495 9 cellalt A; celălalt Bj/ 10 ne-o reţine,4; ne-ar reţineBjj 12 zadarnic A ; zadarnic B// 480 3 cu o piaţă A; cu piaţă B// 5 Coloarea A; Culoarea B/j 13 lipseşte A; pînă Bj/ 15 întrerupe A; întrerupse B / 18 trăsăturile A; trăsături B/j ochii A; ochi Bjj 39 repede A; iute B// lipseşte A; de B (formă adoptată!/ 497 9spre.4; la-B//10 de la A; la B//15 culori închise A; culori triste Bj! 21 curgea A; curge B// 23—24 Printemps, pe care preţurile de pe-acum mari ne-o anunţai; lipseşte B/[ 26Mareea A; marea B//28 cu A; lipseşte Bj/ 32 cantităţi enorme A; cantitate enormă Bjj 33 acuma A\ acum B/j împins violent A; lipseşte Bj! 34 complect A; complet Bjj 35 or A; 1 1 lumini A;lumină £//4dimineaţa A\dimineaţă B (formă adoptată)II 4—5 spectacolul se terminase A; spectacol de terminare B// 17 că ar fi A f C-ar fi 1?// 18 lipseşte A \ de mă arăt satisfăcut B/l 23 şi-a trecut licenţa A; şi-a terminat 1 icenţa B// 24 regretul A; regretele BH 25 exagerau A; exagerase BH 27 garderoba lui A-, garderoba-i B/l 31 elegantă A; elegante B/l 32 lipseşte A; abbaye des hommes BH lipseşte A; abbaye des femmes B/f 36 vîrf A; vîrful B/j 499 13 magazinele A; magazine B/j 24 se lăsa A; se lasă Bj/ 500 9 Paşti A; Paşte B/l 12 teatrul A; şi teatrul B// 2 7 strălucitor A; stîncelor B (formă adoptată// 29 un A; lipseşte B/J 32 pleoapele A', pleoape B// 38 Paiajen A; Păinjen B/l 501 16 aerul A; cerul B (formă adoptată)// părea A; pare B/j 18 număra A', numără B/J 24 răsfirate A; resfirate B// 25 atragă A; retraga B (formă adoptată)// 38 Paşte A; Paşti B/j 618 502 2 do a o reduce total A; de a reduce totul B/j 13 rotiţe A, roţile Bjj 15 zaharicale A; lipseşte B// 18 cocoane A; cucoane BH 21 roşie A; lipseşte B/l cearl A: charleston Bjr 33 suflu! .4; sufletul B (formă adaptată) // 36 — 39 paragraf introdus in A; lipseşte B/j 503 1—19 continuă paragraful introdus A; lipseşte B// 21 gri A; lipseşte B/l 24 reclame A; reclamă Bjj 27 minicile A; mînicele B// 32 7 A; 702? (formă adoptată) f[ 33 cîte A; şi cîte 2?// 37 şisingura stradă A; lunga şi singura stradă 2?// .504 2 răsuceşte A; se răsuceşte 2? (formă adoptată)// 3 spre A; la 2?// 3—4 josul tîrgului .4;dosuIui tîrgului 2?// 13 mobilele A; lipseşte Bjj 14pe-tecile A; peticele B/j 33 numai suflet însă A; dar numai suflet 2?// 505 41 sprincenele A; sprincenile B/l 13 de toate culorile A; colorate B/j 19 delicateţe A; delicateţă 2?// 21 — 22 transplantat la Paris jgreşit A; transplantat greşit la Paris Bj/ 32 de el A; lipseşte 2?// acum 4; lipseşte B/l 34 vecinică A; veşnică Bjj 39 aerul A; aer 2?// culorile A; «culori B/l 39 — 40 păsările A; păsări Bj/ 506 3 plimbă A; plimba B (formăadoptată)lj işiîn A;şi-n Bjf 11 pomii A; pomi B/j 30 păsări A; pasări Bjj 507 3 ticsit A; tihnit B (formă adoptată)// 7 şi A; lipseşte B/j 25 a împletit A; a aprop iaiBj/ 26 împreună A; lipseşte B/j 29 oricît de vagă ar fi ea A \ lipseşte B/l 38 lat A; larg Bj/ 39 se sparg A; se eponiază B/J 508 1 că am .4; c-am B/j 7 nsobicinuită A; neobişnuită B/j 8 avem A; lipseşte B/l 9 erau A; sînt 2?// 10 luminile A; luminele B/f 14 şi A; lipseşte Bjj 15 mai A; lipseşte B// 16 mai A; lipseşte Bj/ 25 ca un păienjeniş A; ca un pumn Bjj 28 complaceri, mă transformă A; complacere, mă transformă 2?// 29 se transformase A; transformă B/j 30 repede A; îndată Bjj 33 răsfirate A; resfirate Bjj 34 întunericul A; întunerecul Bjj 36—37 m-am uitat A; mă uit Bjj 39 Priveam A; privesc Bjj prin A; printre B (formă adoptată)// 619 50» 1 desluşeam A; desluşesc Bjj întrebam A; întreb Bjj 2 vrajă A; vrajbă B (greşeală de tipar)/) 3 şi A; lipseşte B// 8 statistici A; statistice B/j 9 care-1 cuprinde A; care îl cuprinde B/j 10 străzile A; stradele B/ţ 12 mare A ; largă B/j 18 masivă A; e masivă şi B/j 19 îmi place puţin A; lipseşte B j 25 explicîndu-i aici detaliile A; exemplificîndu-i aici prin detaliile B/j 38 cazinoul elegant, străzile A; cazinouri elegante, stradele Bjj 510 2 înaltă A; înaintată B (formă adoptată)// 2—3 patrată A; pătrată B/l 6 delicateţe A; delicateţă B/j 11 se întindea A; se întinde B/f 21 amurgul îşi lasă A; îşi lasă amurgul B/j 24 juzuri A; gazuri B / 511 4 lui A; lipseşte Bjj 8—9 reîncepută A; neîntreruptă Bjj 9 marginile^;; marginele Bjj 10 lichefiat A; lichifiat Bjj 29 mine A; mare B (formă-adoptată)!/ 34 oiţele A; viţele B j 37 face cantitatea A; fac cantităţile Bjj 39 decît A; ca Bjj 512 10 celebre A; celebră Bjj 16 minunele A \ minunile Bjj 17 pitorescă A \ pitorească Bjj 518 4 rămînem A; mănînc Bjj 19—20 de ceva finit, fără lărgimi superioare priceperii noastre, şi nu avusesem decît surpriza A; lipseşte Bjj 26 viaţa A; viaţă B (formă adoptată)// 30 la A ; pe Bjj 34 subţirele A ; subţire B/l 37 şi Iîngă A; lîngă Bjj 38 cu A; curentele calzi ale apei. (?) Bjj 514 5 singuratec A; singuratic Bjj a A; lipseşte Bjj 9 sumare A; sinuoase Bjj' 19 Şi-acuma A; Şi-acum Bj/ 21 imaginele A ; imaginile Bjj EXCURSII A apărut în Bomănia literară, I, nr. 30 din 10 septembrie 1932,. p. 1, 4. Reprodus de noi în ediţia Bunica se pregăteşte să moară, p. 320— 323. 620 MlNĂSTIRILE DIN NEAMŢ Se tipăreşte în Vremea, VI, nr. 297 din 23 iulie 1^33, p. 8. Republicat în ediţia Bunica se pregăteşte să moarăi "• ° 1 • 1 Despre Galistrat Hogaş prozatorul ne-a lăsat o figurină publicată in revista Mişcarea literară, nr. 30 din 6 iunie 19^> P- dm care reproducem două fragmente: „N-a avut niciodată norocul unei aprecieri categor‘ce’ Rătăcitor neobosit prin Munţii Neamţului, fără ţel pe potecile cele ma‘ infloritc, apariţia lui la porţile vreunei mînăstiri — trup imens cu pălărie şi pelerină imense, vorbă zgomotoasă şi dezordonată, rîs^ °ras ~ era primită cu o familiaritate care nu excludea şi oarecare }rome: nimeni nu-i ştia scrisul. Acum, după atîta vreme de la moarte, ^e printr-atîţia oameni înviaţi cu cîteva trăsături definitive» Pr'n §ustu* sigur al valorii cuvîntului, Hogaş este unul din marii no£tn Şi, nedreptate neînţeleasă, imaginea lui şi acum mai j*ătăceşte tot singură prin Munţii Neamţului, cu Pisicuţa din soiul lui P°Pa Gheor-ghe din Călugăreni, neobosiţi, pe unde: «Din vale şi pjnâ-n zare, cit poţi prinde cu ochii, pe înclinarea lină a costişei, copaci roditori de toate soiurile răsărise de la brîu în sus din fînaţul înalt Ş.1 „in“oriţ; iar frunzişul lor puternic, cu sclipiri de poleială verde-îndalsa> sec ^ tina domol în aerul limpede şi larg sub adierile uşoare şi fievazute ale unui vînt de răsărit; sub mîngîierile aceloraşi adieri, fîna}uf adîncse leagănă în valuri molatice, cu scînteieri de rouă aprins^ ’n_™iaa de soare... Glasul sec al ierburilor trezite de vînturi umple depărtările şi fluturi rari,albaştri sau galbeni,ca atîţia fulgi de cer sat* iumina> însufleţesc văzduhurile cu zborul lor nestatornic.»" BALCIC Apare în România literară, II, nr. 83 din 14 octonf1^r‘e 1933, p. 1, 2. Se tipăreşte pentru întîia dată în volum. 621 MICI AVENTURI ÎN PARIS Publicat în Vremea, VII, nr. 332, Paşti 1934, p. 22. Tipărit pentru prima dată după moartea scriitorului în ediţia noastră, Bunica se pregăteşte să moară, p. 329—341. 1 Burgravii, dramă în versuri de Victor Hugo. Jucată în 1843, nu s-a bucurat de succes, fiind ţinta unor parodii, caricaturi etc. 2 Bernard Tristan (1866 — 1947), autor dramatic francez, a scris în Revue blanche, publicaţie care număra printre colaboratori pe Marcel Proust şi Andre Gide. Renumit pentru vorbele de spirit pe care le debita sau le insera în piesele sale. Dintre povestiri şi romane reţinem Memoires d’un homrne range. 3 Lefranc Abel (1863—1952), erudit francez, a scris studii despre Renaştere. Referindu-se la ce într-o notă publicată la „Fapte şi idei“ din Vremea (17 martie 1935), Anton Holban scria sub titlul Shake-speare şi Lord Darby: „Abel Lefranc, simpaticul profesor de la College de France, şi-a dăruit toată viaţa ca să studieze pe Rabelais şi să probeze că Shakespeare n-a existat, şi că, de fapt, lord Darby a scris acele faimoase piese. Abel Lefranc a scrutat, a scotocit, a dezgropat, a publicat două volume şi o cantitate mare de articole. Şi încă a rămas neconvingător. “ 4 Schonberg Arnold (1874—1951), compozitor austriac, şef de orchestră, profesor la Conservatorul din Berlin. Emigrează în America, unde activează ca profesor la Conservatorul din Boston şi Los Angeles. A compus lucrări corale a capella, cu acompaniament de instrumente şi orchestră, muzică de cameră, bucăţi pentru pian, opere dramatice. Influenţat de Brahms şi Wagner, abrogă funcţiile tonale clasice, deşi în perioada americană revine la tonalism. A scris şi lucrări teoretice. 5 Cerepnin Nikolai Nikolaievici (1873 — 1945), compozitor rus, elevul lui Rimski Korsakov. A lăsat o operă variată, cuprinzînd piese pentru pian, piese simfonice, balete etc. 6 Vandervelde Emile (1866—1938), om politic belgian, deputat socialist, preşedintele Internaţionalei a Il-a (1900), a militat împotriva abuzurilor comise în Congo, dar a acceptat să fie cooptat în cabinetul de uniune naţională (1914). Membru al Academiei belgiene de ştiinţe morale, a publicat cărţi de sociologie şi economie politică. 7 Hermant Abel (1862—1950), scriitor francez. Ales membru al Academiei Franceze în anul 1927, este exclus în 1944 sub culpa de a fi scris în presa pariziană în timpul ocupaţiei hitleriste. 622 8 Despre Claude Farrere (1876—1957), ofiţer de marină şi scriitor francez, Anton Holban notează următoarele în Vremea, nr. 375 din 10 februarie 1935, p. 6: „Mediocrul autor al unor romane care s-au bucurat la un moment dat de un succes aşa de mare, încît au fost comparate cu ale WiPierre Loti, a apărut printre candidaţii de ia Academia Franceză. Intr-adevăr, autorul romanului La Bataille n-a lipsit să concureze, de ani de zile, de la locurile libere la Academie. Cine asistă larecepţiile noilor membri îl vede fidel. Cu Abel Hermant s-a întîmplat odinioară acelaşi lucru. în discursul de primire i s-a atras atenţia glumeţ. A surîs toată sala.“ 9 Becque Henri (1837—1899), scriitor francez, debutează in teatru cu un libret de operă, Sardanapale (1867). După eşecul piesei L’Enlevement se dedică jurnalismului. Piesele Les Corbeaux (1882) şi La Parisienne (1885) sînt considerate cele mai bune lucrări ale sale. El restaurează comedia realistă, desenînd cu incisivitate tarele morale ale societăţii timpului său. 10 AntoineAndre (1857—1943), actorfrancez şi director de teatru. A influenţat teatrul francez printr-un joc realist şi o regie minuţioasă. 11 Andrieux Louis (1840—1931), om politic francez, avocat şi deputat. 12 Clemenceau Georges (1841—1929), doctor în medicină, deputat. Şeful extremei stîngi radicale, a atacat politica colonialistă. Antielericalist convins, a militat pentru rejudecarea procesului Drey-fus. Susţinînd iniţiativele mareşalului Foch, el contribuie la victoria francezilor în primul război mondial. 13 Probabil că Anton Holban se referă la Aubert Jacques (1689—1753), violonist şi compozitor francez. Creaţia sa numără sonate, triouri, concerte, opere şi balete. 14 Credem că scriitorul se referă la Iîalevy Jacques Fromen-tal Levy (1799—1862), compozitor, a scris 30 de opere dintre care cele mai renumite sînt La Reine de Chypre şi La Juive. 15 Lully Jean-Baptiste (1632—1687), compozitor francez, scrie muzică pentru balete cu subiect dat şi pentru comediile lui Moliere. A lăsat şi compoziţii religioase. 16 Rameau Jean-Philippe (1683—1764), compozitor francez, a scris piese pentru muzică instrumentală (clavecin), tragedii lirice, balete, librete de operă şi lucrări teoretice. 623 CĂLĂTORII ÎN FRANŢA Publicat în Vremea, VII, nr. 335 din 29 aprilie 1934, p. 9. So tipăreşte pentru întîia dată în volum. SP RE LUXOR Se tipăreşte în Vremea, VII, nr. 337 din 13 mai 1934, p. 13 • Retipărit pentru prima dată în volumul Bunica se pregăteşte să moară, p. 342 — 350. 1 Faură Gabriel (1845—1924), compozitor francez şi profesor la Conservatorul din Paris, a dominat cu Debussy şi Ravel muzica franceză contemporană, armonizînd influenţele într-o formulă originală, caracterizată printr-o întoarcere la clasicism. LUXOR Note de călătorie apărute în Vremea, VII, nr. 341 din 10 iunie 1934, p. 9. Reproduse in. Bunica se pregăteşte să moară, p. 351—357. MĂRI... Se publică în Vremea, VII, nr. 348 din 29 iulie 1934, p. 3. Reprodus de noi în ediţia Bunica se pregăteşte să moară, p. 358 — 363. 1 Richepin Jean (1849—1926), scriitor francez, duce o viaţă de boem. Scrie poeme, romane, piese de teatru şi impresii de călătorie. ÎN ALPII FRANCEZI Se tipăreşte în Vremea, VII, nr. 351 din 19 august 1934, p. 9. Reprodus în ediţia Bunica se pregăteşte să moară, p. 364 — 367. ODESA Se publică în Vremea, VII, nr. 358 din 7 octombrie 1934, p. 5 Se retipăreşte pentru prima dată în volum. 1 Romanul lui Georges Ohnet. (1848—1918) publicat în 1882. 2 Vitiello Elena (Francesca Bertini) (n. 1892?), actriţă într-o trupă folclorică, debutează pe ecran în 1912. S-a bucurat de un mare succes în epocă. 624 CĂLĂTORII Se publică în Reporter, III,nr. OG — 68 din 25 aprilie i>. 15 Reprodus prima dată în volum. f\ n X T Xrrr»T>TT’ f \r T> » * nqrr-T^ 1 vj VJ AlJiX 1 i iULlLiO 1 Apare în Vremea, VIII, nr. 385, Paşte 1935, p.21 şi Revista vremii Galaţi, II, nr. 1 — 2 din 10 noiembrie 1935, p. 9 — 10 cu aceleaşi .sub diviziuni. Am reprodus textul din Vremea. însemnările se publică pentru întîia dată în volum. NOSTALGII Se publică în Vremea, VIII, nr. 397 din 21 iulie 1935, p. 9. Reprodus în ediţia noastră, Bunica se pregăteşte să moară, p 368-371. TABLA ILUSTRAŢIILOR Modelul eroinei principale din Jocurile Daniei 96 — 97 Modelul luiMilly din romanul Jocurile Daniei 96—97 Fragment dintr-o scrisoare adresată Hortensiei Papadat-Bengescu ................................. 96—97 Viena (Schonbrunn), Ruine .......................... 96—97 Puiu, verişorul lui Anton Holbau................... 256—257 Casa bunicilor la Fălticeni ....................... 256—257 Profira Lovinescu şi nepotul ei, Anton Holban, pe terasa casei ei la Fălticeni................. 256—257 Spre Cernica ...................................... 256—257 La Fălticeni ...................................... 352—353 H. Bonciu (portret de G. Iuster), seriilor, unul din prietenii apropiaţi ai scriitorului ........ 352—355 Profesorul Ion Argintescu, unul din prietenii apropiaţi ai scriitorului....................... 352—353 Colaboratori ai paginii literare de la Vremea.. 352—353 Georgei Enescu, la repetiţie ...................... 512—513 La prietenii Stratulat (Valea Mare).................512—513 Anton Holban, în Cişmigiu ..........................512—513 Anton Holban, portret de Tache Soroceanu .... 512—513 CUPRINS ROMANE Jocurile Daniei......................................... 9 SCHITE ŞI NUVELE Surprize sentimentale................................ 175 O aventură mică pe o platformă uriaşe.................. 181 Chinuri.............................................. 184 Icoane la mormîntul lrinei............................. 190 Antonia ............................................... 204 A l’ombre des jeunes filles en fleurs.................. 209 Scatiul şi stăpînul său................................ 214 Halucinaţii......................................... 221 Zi glorioasă la Cernica................................ 236 Preludiu sentimental ................................ 241 Marcel................................................. 263 Obsesia unei moarte.................................. 267 Conversaţii cu o moartă............................... 274 Puiu................................................... 283 Colonelul Iarca....................................... 287 Dăsiree................................................ 297 Bunica se pregăteşte să moară........................ 307 Melancolii de Sf. Dumitru.............................. 329 Nuntă princiară....................................... 337 Colecţionarul de sunete............................... 343 Castele pe nisip.................................... 351 Două feţe ale aceluiaşi peisagiu....................... 368 Odette . * ......................................... 376 Cu Tanţi la Mumcil.................................... 381 629 TEATRU Oameni feluriţi ................................... 391 Rătăciri ............................................. 465 NOXE DE CĂLĂTORIE Cu amicul Haas in ţara Iui D’Aurevilly................. 495 Excursii.......................................... 515 Mînăstirile din Neamţ.................................. 518 Balcic............................................ 522 Mici aventuri în Paris................................. 524 Călătorii în Franţa..................................... 533 Spre Luxor ............................................. 536 Luxor................................................. 543 Mări.................................................... 548 în Aipii Francezi....................................... 552 Odesa ................................................ 555 Călătorii........................................... 561 O călătorie în Palestina................................ 564 Nostalgii............................................. 570 Note, comentarii, variante ............................. 573 Tabla ilustraţiilor .................................. 627 Lector : MARGARETA FERARU Tehnoredactor : MINA CANTEMIR .Apărut 1972. Tiraj 3130 ex. V* legate. Hîrtie scris tip I A. de 63 g/m2. Format 540X840/16. Coli ed. 36.06. Coli tipar 39,5. Planşe tipo 8. A. nr. 24 780/1971. C.Z. pentru bibliotecile mari şi mici 859—0. Tiparul executat sub comanda nr. 11 019 la Combinatul poligrafic ,,Casa Scînteii“ Piaţa Scînteii nr. 1, Bucureşti Republica Socialistă România