ANTON HOLBAN
                  OPERE
                      I
                  Studiu introductiv, ediţie îngrijită, note şi biblio gr a f ie de
                  ELENA B E R A M
                     SCRIITORI ROMÂNI
      EDITURA MINERVA Bucureşti,      19 7 0

ANTON HOLBAN - PROZATOR ANALIST
     în 1929, la apariţia primului volum al lui Anton Holban, presa literară sublinia evenimentul ca fiind „o primă manifestare a unui talent, care, fără îndoială, va reuşi să se impună în literatura românească". Cartea se numea Romanul lui Mirel, şi unele fragmente văzuseră lumina tiparului în Gazeta literarăi1. Nu era propriu-zis un debut. Tînărul începuse a fi cunoscut cu cîţiva ani înainte, din 1924, ca un comentator informat al fenomenului cultural şi artistic. Mişcarea literară i-a găzduit primele articole şi recenzii, lăsîndu-i deplină libertate în alegerea subiectelor şi tratarea lor. Revista, condusă de Liviu Rebreanu, năzuia să fie „veriga de unire între creatori şi cititori, o călăuză într-o epocă de înflorire a culturii româneşti". în articolul-program, directorul publicaţiei arunca anatema împotriva pseudo-intelectualilor, care deplîngeau aşa-zisa secetă a literaturii contemporane, lamentaţii datorate calomniatorilor, „critici provinciali, profesori anchilozaţi, poetaştri deveniţi reporteri, gazetari atotştiutori, a căror sete intelectuală se astîmpără suficient din vagi foiletoane de amintiri şcolare..."
     Cînd, peste cîţiva ani, Mişcarea literari îşi încetează apariţia, Holban îşi exprimă critic opiniile2, dezavuind ideea de promovare a lui Scarlat Struţeanu („un ton prezumţios şi gol, complicaţii inutile, haină greoaie pe un trup zâdarnic"), apreciind însă contribuţia lui Perpessicius, Felix Aderca şi Pompiliu Constantinescu. „Pe lespedea proaspătă încă — sfîrşea articolul — se cuvine totuşi, noi, cei care am ţinut la ea, să întîrziem o clipă, lăsînd acolo, cu dreptul acelora care
      1 Anton Holban, Somonul Iui Mirel. In rtnzr.tn li tprnrn t | nr. \ din31 ianuarie 1929, p. 2 şi nr. 2 din 7 februarie 1929, p. 2.
      ’ Vezi Sburătorul, IV, serie nouă, nr. 2, aprilie 1926, p. 27.
VII
au cunoscut-o de aproape, !n defectele şi calităţile ei, o lacrimă sinceră.“
      Fără să accepte vreo tutelă, Holban a găsit în gruparea „Sbură-torului“, prezidată de Eugen Lovinescu, un mediu prielnic pentru definirea unui crez estetic. Revista cu acelaşi nume a întovărăşit cîţiva ani activitatea cenaclului, jucînd un rol deosebit în mişcarea ideilor, însuşindu-şi o perspectivă modernă în interpretarea literară. Dacă în 1919 atenţia lui Eugen Lovinescu se îndrepta exclusiv spre „cei ce vin“, socotind că imperativul acelui ceas era impulsionarea producţiei beletristice, în 1926 accentul cădea pe delimitarea de alte curente. Noţiunea de „generaţie artistică1' nu se identifică noţiunii de „generaţie biologică", orice individualitate reprezentînd „principiul activ al descătuşării de tirania multiplicării în serie; ea nu se valorifică, deci, decît pe măsura diferenţierii". Potrivit acestei concepţii, „noutatea estetică" nu este legată aprioric de o generaţie nouă, ci de participarea activă la „elaborarea sensibilităţii epocii şi la fixarea stilului ei: a fi dintr-o generaţie nouă înseamnă a fi contimporan cu tine însuţi, a fi exponentul aspiraţiilor estetice ale momentului istoric şi a le realiza printr-un maximum de expresie1'1... (s.n.). Noua serie a Sburătorului2 a aliniat o pleiadă de poeţi şi prozatori, dar mai cu seamă un grup de critici cu o pregătire culturală ieşită cu totul din comun, astfel că remarca lui Eugen Lovinescu, sintetizată retrospectiv, era pe deplin justificată: „O revistă a cărei echipă critică era formată din
E.  Lovinescu, T. Vianu, G. Călinescu, F. Aderca, Pompiliu Constan-tinescu, Yladimir Streinu, Anton Holban se poate spune că a fost reprezentativă..." Alături de poeziile lui I. Barbu, George Călinescu, Perpessicius, Vladimir Streinu, Ilarie Voronca şi alţii, întîlnim pagini de proză semnate cu precădere de Hortensia Papadat-Bengescu, G. Brăescu, Ticu Archip. Datorită îndrumărilor cercului „Sburătorul"
      ‘ Tudor Vianu tăcea aceeaşi distincţie Intre generaţia biologică şi generaţia creatoare. „Oameni de vlrste foarte felurite se pot simţi solidari in comunitatea aceloraşi idealuri şl aceloraşi teme inedite. Sub discrepanţa generaţiilor cronologice şi biologice, se pot reface unele generaţii de creaţie, adică solidarităţi Intre oameni, care, trăind in aceeaşi vreme, oricare ar fi vlrsta lor, nutresc aceleaşi aspiraţii şi colaborează la aceeaşi operă. Existenţa generaţiilor de creaţie este unul din faptele cele mal caracteristice ale societăţilor civilizate* * (Generaţie şi creaţie, Bucureşti, Alcalay 8 Co., f.a., p. 6, „Biblioteca pentru toţi“, nr. 1.441— 1.442).
      * In şedinţa din 28 februarie 1926 a grupării sburătoriste se constituie comitetul deredacţle al revistei — serie nouă — care se compune din E. Lovinescu, Ramlro Ortiz, Hortensia Papadat-Bengescu, Valjean, G. Brăescu, Camil Petreseu,
F. Aderca, Sanda Movilă, Vladimir Streinu, fiind cooptaţi Pompiliu Constan-tinescu, Anton Holban, Ticu Arcbip şi Gb. Nichita.
VIII
şi ale conducătorului ei spiritual, Hortensia Papadat-Bengescu se orientează spre proza de mare amploare din mediul citadin, desprin-zîndu-se de „romantismul şi subiectivismul obişnuit al literaturii feminine". Ceea ce marchează viaţa mişcării sburătoriste este independenţa totală de opinii, posibilitatea de exprimare a unei viziuni proprii, chiar dacă venea uneori în contradicţie cu aprecierile concrete ale mentorului ei. „Spre deosebire de toate cercurile literare, cîte au fost şi cîte sînt (cu excepţia «Junimii») — scria F. Aderca — cercul «Sburătorului» trăieşte în zodia unei libertăţi degînd şi temperament..." Aci are trecere „numai acel care aduce un gînd, o atitudine, o observaţie, o imagine sau o lume de imagini mai puţin comune."1 Astfel se explică de ce, nu o dată, se înregistrau păreri contradictorii, observaţii critice susţinute nu numai în şedinţele grupării, dar chiar şi în numerele revistei (vezi, de pildă, E. Lovinescu despre romanul lui F. Aderca, Omul descompus, sau F. Aderca despre stilul Hortensiei Papadat-Bengescu).
     Concepţia estetică a lui Eugen Lovinescu îşi trăgea substanţa din cîteva teze de bază, reductibile la diferenţierea esteticului de etic şi etnic, pe de o parte, şi la modernism, pe de alta, cu toate implicaţiile ce decurg din îmbrăţişarea acestor premise (adversitatea consecventă faţă de idilizarea formelor anacronice, sincronizarea cu „spiritul veacului", preconizarea unei proze cu subiecte din viaţa citadină etc.). „Etnicul — scria E. Lovinescu în Sburătorul — poate fi un determinant estetic, în sensul limitării virtualităţilor estetice ale unei rase la anumite forme sau moduri de expresie, dar nu se confundă cu însuşi esteticul şi — prin urmare — în nici un caz nu poate fi considerat ca un principiu de valorificare.“3
     O incursiune — voit simplificată — învederează o diversitate de poziţii, care sînt absorbite de cîteva direcţii principale. Nu insistăm asupra acestui tablou al înfruntării ideologice, întrucît lucrurile sînt îndeobşte cunoscute.3 Ceea ce ni se pare mai interesant este trecereaîa revistă a influenţelor exercitate asupra generaţiei creatoare care a •
      1 Feltx Aderca, Cel mai nou critic modernist, In SburdţşmU, TV^nr. 9, martie 1927, p. 118.
      *      B. Lovinescu, Etnicul, In Sburătorul, serie nouă, IV, nr. 11—12. iţi al-— iunie 1927. p. 132. Şi mai departe: „Esteticul este o categorie specialSâ sensibili-taţii omeneşti, ce se dezvoltă in cadre şi tn material etnic, dar se conduce după legi proprii"...
      •     Vezi Ov. S. Crobmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale [Bucureşti], 1967, Editura pentru literatură,p. 19-199.
IX)
debutat în jurul anilor 1925 şi felul In care aceleaşi noţiuni filozofice şi estetice au fost subsumate unor concepţii diferite.
     Prima conflagraţie mondială a constituit fenomenul social care a lăsat urme indelebile, determinînd o reevaluare totală şi imediată a conceptelor. Qrestînd îndoieli şi nelinişti, smulgînd iluziile inerente copilăriei şi adolescenţei, războiul a pus sub semnul întrebării însăşi puterea absolută a raţiunii şi validitatea teoriilor generale.
     Descoperirile freudiene au dat un impuls puternic studierii vieţii psihice, lărgind domeniul cercetărilor prin includerea inconştientului, înţeles ca ansamblu al instinctelor primare şi al proceselor refulate, „sursă de energie şi refugiu al misterelor personalităţii". Bergson a eşafodat o filozofie a vieţii, întemeiată pe analiza extraraţională a procesului de cunoaştere şi pe critica teoriilor mecaniciste şi finaliste, a căror identitate de structură era pusă în evidenţă o dată cu precaritatea gîndirii deductive. Teoria duratei, polarizînd ca un focar componentele filozofiei bergsoniene, desprinsă de ideea spaţialităţii) reprezintă acea forţă menită să capteze pulsaţiile stărilor de conştiinţă în procesualitatea lor şi să le reconstituie după cristalizare.
     Preconizînd însuşirea realităţii pe calea intuiţiei prin participare directă, afectivitate şi „trăire" interioară, Bergson năzuia să surprindă bogăţia şi varietatea vieţii în curgerea ei infinită.
     (Psihanaliza] şi ibergsonismulţ alături de dialectica hegelianjLşi de filozofia lui Schopenhauer şi Nietzsche, au înrîurit viziunea estetică din perioada postbelică. In locul convenţiilor şi dogmelor se cultiva cu furie experimentul individual, singura modalitate întrevăzută de a se dobîndi o cunoaştere imediată a realităţii. Imbrăţişînd „trăirea" caprincipiul suprem al creaţiei artistice şi chiar —uneori — ca element de valorificare critică, scriitorii se regăseau în aceeaşi grupare, fără a milita, însă, întotdeauna pe aceeaşi linie „a baricadei". Pledoaria pentru exprimarea nefalsificată a propriilor stări sufleteşti nu slujea ca factor de coeziune şi unificare; armătura teoretică şi concluziile ideologice erau adeseori contradictorii. Pentru unii „trăirea" era coroborată iraţionalismului, p9ntru alţii experienţele personale îşi găseau pandantul în raţiune, în inteligibil. Nu este dificil să întrevedem în cei dintîi pe teoreticienii gîndirismului, care, pe plan ideologic, oficiau pe altarul conceptului tradiţionalist de specific naţional, conjugat cu ortodoxismul şi misticismul.1
      1 „A. existat totdeauna la noi un grup de snobi fără personalitate care au plndit, minut cu minut, tot ce se petrece peste hotare, care au adus aci fără selecţie, Îndeosebi tot ce e recent. Aceşti mondeni ai scrisului se numesc lasă tradiţionalişti, poate fiindcă au, In furia lor de import, o preferinţă pentru
X
a'-
     Nu trebuie să credem însă că aderarea la o grupare condiţiona în mod absolut îmbrăţişarea tuturor punctelor din programul respectiv. Confluenţele se întretaie şi străbat peisajul spiritual al epocii, astfel că reprezentanţi ai unor curente foarte diferite se întîlnesc adeseori ca adepţii aceleiaşi formule de creaţie.
     „Trăirea" bergsonistă putea să conducă — aşa cum am arătat mai înainte — fie la neîncrederea în puterea intelectului şi la cufun- ^ darea .în „euforie metafizică", înglobînd cu precădere înclinaţia mistică1,/fie la introspecţie şi confesiune, fără nici o tentă iraţională. — „Experienţialismul" în această ultimă formă intra în ţesătura intimă a unei doctrine estetice, în care cerinţa fundamentală era cunoaşterea vieţii, realizată prin asocierea inteligenţei cu intuiţia.
     Cea mai tînără generaţie de creaţie era judecată mai cu seamă sub aspectul caracteristicilor generale, şi nu al delimitărilor ideologice. Această prospecţiune se înfăptuia pentru detectarea notelor dominante ale unei noi mentalităţi. G. Călinescu o categoriseşte „frenetică", obser-vînd o lipsă de unitate şi existenţa a două tabere, una mistică, formată din exponenţii„Gîndirii“, alta arborînd o atitudineostilăei?Criticul încerca o periodizare a culturii româneşti în primul deceniupostbelic, dîstingînd o fază estetică, apoi una prozaică sau critică, în care confruntările ideologice colorează intens cîmpul culturii. „Această etapă se 1 remarcă printr-un echilibru între subiect şi obiect, între cultură şi personalitate..." Reprezentantul acestui tip de intelectual era desemnat Tudor Vianu.
     Încercînd să depisteze „temeiurile spirituale", Petru Comarnescu socotea că noua generaţie se defineşte prin tendinţa consecventă de autenticitate, nesaturată de „varietatea experienţei", un anume orgoliu al individualităţii dezvăluindu-se în spontaneitate şi lipsă de poză, dar şi în permanenta mişcare şi prefacere, împotriva oricăror convenţii şi „osificări cerebrale"3.
valorile reacţionare... Toţi cei care tremură de frica libertăţii, ca să nurămlie fără stăpln, afişează moda religioasă. E o ipocrizie comodă care scuteşte de atitudini făţişe'1... (Mihai D. Raiea, Credo quia absurdum, Cuvîntul liber, seria a Il-a, II, nr. 3, 17 ianuarie 1925, p. 1—2).
      1 O direcţie era exprimată, de pildă, de Traian Herşeni: „Pe linia trăirii, omul, conştient de realitatea existenţii sale, cuprins de spaimă şi nelinişte In faţa tainelor care 11 Înconjoară şi a neantului care 11 plndeşte..., Încearcă saltul cel mal îndrăzneţ, dincolo de sine, şi descoperă calea izbăvirii prin Dumnezeu" (Traian Herseni, Metafizica absolutului, Azi, III, nr. 1, ianuarie 1934, p. 883).
      * George Călinescu, Generaţia bombastică, Viaţa literara. HI, nr. 91,
27 octombrie 1928, p. 1.
      *       n-----                           asupra mentalităţii tinerei gene*
XI
     O. Şuluţiu era ademenit aă releve manifestările contemporane ale contradicţiei dintre autentic şi estetic.1 Dacă romanticii, realiştii, naturaliştii şi experienţialiştii acceptau arta ca expresia fidelă, autentică a vieţii, clasicii, parnasienii, simboliştii, moderniştii, neoclasicii erau adepţii unei formule potrivit căreia arta este expresia artificială a vieţii. Criticul credea că „între autentic şi estetic" există o relaţie de succesiune şi de consecinţă, iar nu una de „suprapunere".
     Demarcaţia nu era însă atît de netă, şi de multe ori se putea sesiza la un scriitor coexistenţa celor două tendinţe influenţîndu-se reciproc. Unele tentative de conturare a mişcării literare din acea vreme vizau curentul modernist, explicat într-o anumită privinţă ca orientare spre „clasicismul substanţial". Pentru Camil Petrescu „mişcarea modernistă reprezintă tot ce e mai frumos, mai loial şi mai generos în viaţa literară-Reprezintă revolta împotriva clişeului şi a trucajului, înseamnă dorinţa nematerializată a vagului «mai bine», şi mai ales înseamnă piciorul izbit în toate combinaţiile şi toate aranjamentele celor mai bătrîni( înjugaţi de viaţă la carul tuturor compromisurilor. «Modernismul» e însuşi principiul progresului. Cu o singură condiţie... să fie făcut de revoluţionari"2...
     Orînduit de George Călinescu în capitolul Filozofia neliniştii. Epica experienţialistă, sau de Eugen Lovinescu la Epica autobiografică, Anton Holban ar putea fi revendicat cu justificată îndreptăţire şi de alte grupe de scriitori (cerebralii, proustienii) în măsura în care unghiul de vedere se modifică, şi alte elemente componente ale concepţiei estetice şi ale modalităţii artistice intră în discuţie.
     Un spirit de observaţie excepţional, o inteligenţă şi o cultură cu totul remarcabile sînt coordonatele unei personalităţi de „cea mai armonioasă factură intelectuală". Curiozitatea ardentă şi multilateralitatea preocupărilor şi-au pus sigiliul, configurînd o activitate diversificată, * *
      1 Octav Şuluţiu, Autentic ţi estetic, AzL.III, nr. 1, ianuarie 1934, p. 958— 964. Şi Petru Comarnescu face distincţie Intre cele două tendinţe principale — atitudinea estetizantă, „a glndiril şi trăirii exprimate In forme căutate şi alese, noi şi pline", şl atitudinea „conţinutului", pentru care „indispensabil şi valoros este autenticitatea experienţei, prezentarea directă, sinceră şi brutală a adevărului trăit (neglndit sau sugerat) a trăirii reale, a faptei cu toate urmările ei grele şl complexe". Dar cele două tendinţe nu stnt exclusive, ci pot coexista fructifi-clndu-se reciproc: A. Gide, Rainer Marla Rilke, Th. Mann, W. Withmann.
      * Modernism modem, Rampa, JjlII, nr. 3.026,24 februarie 1928, p. l.Şi mai departe: „Căci mai mult declt un sens artistic... modernismul prin elementele lui — care slnt totdeauna cele mai vil, cele mal apte şl cele mal dornice de a cunoaşte ale unei generaţii — are un nepreţuit sens moral".

XII
1
          care totuşi polarizează trăsături cu caracter de permanenţă. Romancier, nuvelist şi dramaturg, eseist şi critic, Anton Holban şi-a încercat pana în varii domenii, purtat de o neistovita căutare-a - esenţelor:' Adept al investigaţiei cazurilor (^conştiinţă, ol a lăsat o operă ale cărei dominante se~relevă în vocaţia analitică şi în luciditatea autocritică. Holban aparţine familiei de scriitori ce s-a impus printr-o atitudine lipsită de prejudecăţi faţă de ideile şi teoriile noi, sprijinind cu entuziasm adevăratele valori şi îmbogăţind cu propriile creaţii peisajul literelor româneşti.
              Spirit modern prin excelenţă, Anton Holban a aderat la principiile „Sbură torului" în virtutea unei identităţi de înclinaţii şi sensibilitate. Adversar neîmpăcat al obscurantismului, naţionalismului şi trăirismului mistic, Holban preţuieşte forţa raţiunii şi tot ceea ce dă substanţă umanismului, toate laturile ce definesc omul ca„om“. Refractar teoriilor care propovăduiau întoarcerea la patriarhalism, la formele anacronice de viaţă socială, Holban este un adept al teoriei sincronismului, susţinută de Eugen Lovinescu în Istoria civilizaţiei române moderne1, şi al tezei citadinizării literaturii. Pentru el, ca şi pentru Gamil Petrescu, ca — de altminteri, pentru întreaga grupare sburăto-ristă — intelectualul nutrit cu tot ceea ce cultura şi civilizaţia i-au pus la îndemînă este singurul în stare să vibreze la mare tensiune, şi numai simţămintele lui merită să fie consemnate.* Este „noocraţia necesară", lansată de Gamil Petrescu, teorie care, în ciuda premisei politice eronate3, a exercitat un rol de ferment în viaţa literară a vremii.
              Fie că primesc lupta cu societatea, chiar dacă inegală, fie că se retractează, mărturisindu-şi în acest fel neputinţa de a se adapta, pro-zatorii analişti (Gamil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Anton Holban) îşigăsesc în artă sensul suprem
                 1 „Expresie a momentului istoric, oamenii se valorifică numai prin gradul 1          de colaboraţie inconştientă şi mai ales conştientă cu spiritul veacului" (Eugen
            Lovinescu, op. cit., p. 30—31).
                 * Convingerea lui Holban că ţăranul este lipsit de complexitate şl nuanţe
f           sufleteşti este inacceptabilă. &. Călinescu era Îndreptăţit să combată absoluţi"
            zarea raportului Intre complexitatea sufletească şi aşezarea individului la sat sau ■a oraş.
                 •      „Dar [el] nu se Înşela deloc atunci clnd combâtea in spiritul burghez plat şi obtuz, prizonier al tuturor prejudecăţilor şi, In special, al celor vulgar pozitive, Împotmolit In clişee şl deplin satisfăcut de el Însuşi, duşmanul adevăratei culturi
I          şi al oricărei Înnoiri" (Georgeta Horodincă, Camil Petrescu sau condiţia intelectului,
            Secolul XX, nr. 4, 1966, p. 61).
XIII
1
          la existenţei.1 într-o societate în care oamenii sînt supuşi presiunilor de tot felul, numai artistul — afirmă Anton Holban — are posibilitatea de a restabili legătura cu oamenii, exprimîndu-se potrivit înclinaţiilor lui intime, nefalsificate. Sinceritatea devine astfel premisa actului de creaţie, „resortul vieţii adevărate şi pline“. Cultivînd „trăirea" şi făurindu-şi din transcrierea directă, nestilizată a emoţiilor subiective emblema unei concepţii estetice, Anton Holban se găseşte la intersecţia unor influenţe multiple, dintre care desprindem deocamdată elementele filozofiei bergsoniene şi pledoaria gidiană în favoarea autenticităţii. Aşa cum remarca R.M. Albâres în caracterizarea literaturii secolului XX, scriitorii nu mai admit ipostaza de spectator. Andrâ Gide a dat semnalul insurecţiei faţă de o atitudine favorizată şi în bună măsură impusă de educaţie şi de constrîngerile exterioare, înălţînd steagul în vederea preîntîmpinării compromisului „între spontaneitatea individuală şi norma comună", acordînd vioara întîi lucidităţii, adică „spiritului critic, care îi îngăduie să dejoace propriile sale comedii şi pe ale altora". Aria de investigaţie a lui Anton Holban ataşa teritoriul „concretului", îngăduindu-i să îmbine în actul cunoaşterii raţiunea şi intuiţia, într-un raport de conexiune şi de stimulare reciprocă. Aşezarea eului în centrul existenţeiera legitimă pentru Holban, ca şi pentru Camil Petrescu, care afirma că „aceea ce ne e dat prin el e singura realitate înregistrabilă, acel video, analog lui cogito“...
              Activitatea publicistică, parte integrantă a unui proces de creaţie fecund şi diversificat, contribuie la înţelegerea personalităţii scriitorului. Demnă de menţionat este informaţia cuprinzătoare, frecventarea cu precădere a unor opere pentru care avea înclinaţii simpatetice, urmărirea trăsăturilor esenţiale. Pasiunile literare şijartistice vor reveni ca un laitmotiv. Ataşament afectiv, dar şi curiozitate ardentă# oferind interpretări originale pentru înţelegerea unor opere reprezen-
               1 „T.a vraie vie, la vie enfin dgcouvcrte et eclaircie, la scule vie par consi» quent reellement vecue, c’est la litterature; cette vie qui, en un sens, habite 1 chaque instant chez tous Ies hommes, aussi bien que chez l’arlisle. Mais ils ne la voient pas, parce qu’lls ne cherchent pas ă 1'eclaircir. El oinst leur passi est en-combrfi d'innombrables clich&s qui restent inutiles ‘parce que Vintelliqence ne Ies a pas «Uoeloppis»“ (s.n.) (Marcel Proust, A la recherche du temps perdu. Paris, tome III, Bibliothfeque de la Pleiade, p. 895).
XIV
        tative.1 Alegîndu-şi temele după predilecţii strict subiective, eseistica sa îmbracă haina unor meditaţii îndelungate, ale căror concluzii se cer împărtăşite. Excluzînd din zona cercetării operele ce nu-i dădeau răspuns propriilor nelinişti, Holban reţine numai pe acelea „binefăcătoare", care au un ecou în sufletul lui, ajutîndu-1 să se cunoască mai bine.2 Este mai mult o confesie folosind un material străin, păstrînd în plămada învolburată a emoţiilor tremurul cald şi viu — cu profunde iradiaţii — al unui elan sufletesc.3 De aceea scrierile eseistice transmit — ca şi beletristica de altminteri — tensiunea unui intelectual cu multiple valenţe, ce-şi notează avalanşa impresiilor. Actul receptării se înfăptuieşte sub egida gîndurilor în fluxul lor neîntrerupt, supuse unor asociaţii momentane — facilitate de o cultură remarcabilă clasică şi modernă — subsumînd toate domeniile artei. Spiritul critic nu se lasă însă pradă emoţiilor şi, transcriindu-le, Ie depăşeşte, atingînd nivelul coagulării unei viziuni estetice.
             Pentru Holban literatura nu este un divertisment, ci „expresia vieţii celei mai intime", o obligaţie morală de a-şi prelungi existenţa. Prozatorul atestă creaţiei artistice capacitatea de a reflectafveridic realitatea, selectînd datele semnificative şi organizîndu-le pentru transmiterea unor vibraţii peisonale. Iiir.d deplin conştient că în procesul de elaborare creatorul operează o secţiune în^real, sintetizînd într-o formă originală multiplele aspecte ale vieţii, Holban combate transpunerea mecanică, fotografică a reacţiilor [individuale. „Eroii trebuie să semene cit mai mult cu realitatea, deci cu ceea ce sintem noi, cu mici slăbiciuni şi aspiraţii. Această judecată morală ne este nouă aşa de familiară, înclt deseori nici nu ne dăm seama de dînsa şi credem că este posibil să facem arlă pentru artă, cînd arta este un rezultat al experienţii trăirii noastre“* (s.n.).
             1 „Critica apare ciad idealului de a construi şi Idealului de a distruge, ambele interesate, li se substituie o idee dezinteresată: de a Înţelege", scria Albert Tbibaudet in Creaţia in critică (voi. Fiziologia criticii, Editura pentru literatură universală, 1966, p. 55).
             *      „Criticii se lnşală de toarte multe ori in aprecierile lor, şi, In nici o ţară, In nici un secol, nu există exemplul unui critic infailibil. Probabil că acesta e motivul: e fatal ca orice om să afbe şi el o anumită Sensibilitate, şi să-i scape orioenuse integrează acestei sensibilităţi" (Ren or.cieiii, critici de artă. Viaţa
        l ilerarâ, nr. 164,1—15 decembrie 1934, p. 1). Aserţiunea lui Holban este similară opiniei lui G. Călinescu, exprimată In articolul Simţul critic (Viata literară. nr. 40, 5 martie 1927, p. l); Criticul „admite sau respinge opera, după cum ea se înscrie sau nu In forma spiritului său de creaţie".
             *       „Trop de nouveautăs nous ătonnent; nous ne savons goOter en autrut que ce que nous pouvons reconnaltre" spunea undeva, In jurnalul său, Andră Gide.
             * Anton Holban, Arta şi morata. Vremea, nr. 363. H noiembrie 1934, p. 8.
XV
              Principiul autenticităţii joacă un rol primordial in estetica lui Holban, fiind nu numai premisa care condiţionează creaţia, dar totodată şi uncriteriu de valorificare. După cum vedem, şi din acest punct de vedere el se situează peaceeaşi platformă cu autorul Sufletelor tari.
              Vrednic de subliniat este faptul că prozatorul modern a dovedit o vocaţie în cercetarea adevărului. O operă este valoroasă dacă transmite o experienţă şi dacă incrustează „pulsaţia vieţii", „observaţia eea mai strictă a vieţiiu. Racine, Proust, Hortensia Papadat-Bengescu, Huxley sînt mari scriitori pentru că au darul inimitabil de a contura personaje care palpită, trăiesc şi suferă ca şi semenii noştri, ca şi noi, pentru că au exprimat cu măiestrie universalul prin particular antre-nind cititorul la o participare totală, la o cufundare în magma incandescentă a substanţei lor intime.
              Holbanreacţioneazăla evoluţia personajelorliterare,urmărindu-le cu pasiune, ca şi cum ar avea înaintea sa fiinţe vii, şi nu întruchipări alefantasmelor„reale“. Una din coordonatele esenţiale ale fizionomiei sale spirituale este tocmai această suprapunere a planului existenţei cu domeniul operei de artă. Receptează realitatea cu o deosebită acuitate, încorporînd-o unei viziuni esenţial estetice. Astfel se explică afirmaţii de felul: „A judeca greşit un erou literar mi se pare tot atît de condamnabil ca şi a judeca greşit emoţiile vecinului". Sau: „Avem afecţiisau antipatii pentru un erou numai pentrucă else polriveşte[sau nu] eu veleităţile noastre interioare“ (s.n.).
              Pornind de la premisa că observaţia constituie „prima sursă a literaturii", Holban defineşte specificul creaţiei sale. „Clasicii — scria el — ere deau că o producţie literară trebuie să pornească de la observaţie, dar renunţau să se arăte pe ei. Proust mă învaţă că la observaţia celor de primprejur pot să adaug şi observaţia asupra mea."1 Ambiţia prozatorului este de a studia oamenii şi a încerca să descifreze „tainele mecanismului interior". Cerinţa menţionată la un concurs lansat de Societatea scriitorilor dramatici, potrivit căreia „nu se admit piese psihologice", i s-a părut un nonsens, refuzînd să-şi imagineze o creaţie „fără să urmăreşti fiecare gest al unui om, să-l interpretezi, să-l explici, să-l găseşti verosimil sau nu"2.
              Din îndreptarea observaţiei asupra celor din jur au ieşit primele ] ui cărţi, piesa Oameni feluriţi, Romanul lui Mirel şi mai tîrziu Parada dascălilor. Renunţînd la ceilalţi, a înlocuit persoana a treia cu persoana
              ‘Anton Holban, Testament literar, In Azi,VI. nr. 27, februarie—martie 1937,
p. 2.457.
                                     • Anton Holban, Intervretări false. In Vremea, nr. 384, 14 aprilie 1935 ,
     intîi. Nu se refugia într-o contrafacere, „vreun caiet găsit. Eram mulţumit să mi se dea un prilej să mă ocup de mine, căci cu mine sînt obligat să trăiesc tot timpul, pînă ce comedia vieţii mele se va termina definitiv"1.
          Holban nu se declară partizanul unei anumite metode, acceptînd deopotrivă formula romanului „obiectiv", cit şi cea a romanului „subiectiv". Referindu-se la propria sa creaţie, preferă staticul, avînd pentru el un Înţeles mai adine şi răsfrtngtnd stări de conştiinţă de care este absolut sigur, tn romanul „dinamic" O moarte care nu dovedeşt« nimic „ce se intimplă cu eroina? A murit? II Înşeală pe Sandu? Osci* laţia Intre două bănuieli. Curiozitatea lectorului va fi susţinută plnă la ultimul rînd. Şi mai departe dacă se poate." In romanul „static" Ioana lectorul cunoaşte intriga de la primele pagini, deci nu mai are nici o surpriză. Staticul — lipsit de ornamente şi imagini poetice — relevă „jocul amănuntelor", prin renunţarea „la orice spectacol", şi observaţiile extrase din fluxul continuu al „devenirii" prezintă „garanţii de adevăr". „O carte dinamică presupune că te ocupi numai de lucrurile exterioare oamenilor, căci numaiintlmplările se pot petrece fn salturi. O carte statică le obligă a rămine înăuntrul oamenilor“2 (s.n.). Aspiraţia lui Holban este aceea de a face o operă din „nimic", adică fără acţiune, întocmai ca piesa lui Racine, BJrinice, al cărei subiect se poate rezuma astfel: doi oameni se iubesc, dar trebui e să se despartă. Absenţa acţiunii trebuie suplinită de bogăţia stărilor psihice transfigurate artistic: „Diversele jocuri sufleteşti, cu ocazia aceloraşi sentimente, sînt tot atît de bogate în evenimente, dar sînt mai subtile şi, ca să le notezi, ţi se cere o privire mai pătrunzătoare".
          Scriitorul consideră nuvela superioară romanului, cu tot cadrul ei restrîns: „Cînd nu eşti în stare să măsori giganţii, preferi să ai lucrul tău mic, dar bine făcut. A prefera miniatura. A examina fiecare detaliu. Ceea ce corespunde de altfel sensibilităţii actuale"9 (s.n.). Nuvela pretinde concentrare, discernămînt în alegerea faptelor, meşteşug în gradare, putere analitică. Din tot ce a scris, Holban enumeră cîteva fragmente, fiecare „brodind pe altă nuanţă sufletească".
          tn aceeaşi ordine de idei, se îndoieşte de valoarea dialogului întruclt „suprimă interpretările migăloase" şi îl reneagă în favoarea monologului interior, valorificat ca principal mijloc de detaliere a
           * Anton Holban, Testament literar.
           * Ibiiem.         ~     ~
           * Anton Holban, Romanul şi nuvela, Vremea, nr. 408, 6 octombrie 1935,
      p. 7.                                    --------------
                                                                                             XVII
2
          sondajului psihologic, încrustînd „cele mai subtile scîncete ale coardelor sufleteşti". Regretă că nu a însoţit romanele lui cu prefeţe succinte, aşa cum procedau clasicii francezi pentru a-şi face mai explicite intenţiile.
              Anton Holban a profesat o critică impresionistă în accepţia pe care i-o dădea unul dintre întemeietorii ei. Parafrazînd pe Anatole France, prozatorul român nu a scris despre creaţia lui Racine, Molifere, Hortensia Papadat-Bengescu, Barbey d’Aurevilly, Proust, Huxley^ ci a povestit aventurile spiritului său în mijlocul capodoperelor, înseilînd un soi de roman autobiografic la îndemîna lectorilor avizaţi. „Socot destul de complicat să faci critică — scria el — adică să încerci să fii drept pentru o mulţime de opere, dintre care unele îţi rămîn tot timpul străine, oricît le-ai admira, şi nu extragi din ele nici un ajutor pentru neliniştele tale."1 Asemenea declaraţii sînt frecvente în eseistica lui Holban şi motivează parţial acuzaţiile de amatorism, şi chiar subaprecierea unei activităţi, care constituie fără îndoială o altă ipostază a itinerarului autoanalitic, complementar beletristicii, tot atît de pasionant.
              Publicistul acordă o înaltă responsabilitate actului critic şi, în ciuda înclinaţiilor subiective, rîvneşte la o încadrare justă a valorilor, la o apreciere care să ţină seama de toate laturile unei creaţii pentru relevarea nucleului original, a calităţilor latente {sau manifeste. Adept al autonomismului estetic, Holban încearcă să desprindă creaţia de biografie şi critica de istorie literară. In practică însă procedează răspunzînd "criteriilor tainiste, neputîndu-se sustrage referinţelor la climatul social şi ideologic, la credinţele politice ale oamenilor de creaţie. Portretul lui Jules Barbey d’Aurevilly se articulează — de pildă — prin acumularea detaliilor semnificative de la aspectul fizic şi vestimentaţie, Ia temperament şi atitudine. Confesia, încadrată de solide şi îndelungate cercetări, se materializează sub forma unei biografii spirituale. Pendularea Iui Barbey între democratism şi catolicism intransigent este explicată prin spiritul lui recalcitrant, ca o manifestare frondistă faţă de stricteţea şi rigorismul familiei sale aristocratice. Opera lui răsfrînge toate precipitările şi obstrucţiile unui „cavaler medieval pornit în armura sclipitoare" să răstoarne mediocra lume burgheză. „Trăsăturile distinctive ale operei sale sînt: violenţa, trepidaţia, satanismul, mai degrabă panteism decît veritabil creştinism, o originalitate puternică, un spirit critic vioi, dar deseori parţial şi feroce..." In romane, constată Holban, scriitorul a urmat
                               1 Anton Holban, Cărţi excepţionale, In fl>nnrie»- nr. 55: jtJnie 1934, p. o.
XVIII
     o cale în vădită contradicţie cu teoretizările critice. Aci se petrec „aventurile cele mai extraordinare, perversităţile cele mai rafinate", încorporate într-o textură în care legendele normande sînt reînviate şi retrăite.
         Se revoltă împotriva istoricilor literari care se rezumă la o muncă de arhivă, înşirînd scriitorii ca „mărgelele pe aţă“. O scrisoare a lui Boileau „aduce cu el puţin din vibraţia celui care a ţinut-o odinioară în m!nă“ şi arată „că celebrul critic al secolului al XVII-lea a fost un om, şi nu numai o dată literară"1.
         Ca şi lui âeorge Călinescu, îi repugnă biografiile romanţate pentru procentul de artificial şi de convenţie care alterează realitatea, depărtîndu-se de la cercetarea documentelor şi a operei.*
         Eseistul face o distincţie categorică între imitaţia servilă şi influenţă, insistînd asupra receptării fertile a ideilor estetice şi a modalităţilor înnoitoare, situîndu-se pe aceeaşi platformă cu autorul Imoralistului. Remarcînd faptul că marile epoci de creaţie au fost şi cele mai puternic înrîurite, Andră Gide îşi întemeia aserţiunile dînd ca exemplu pe Goethe. Pe plan individual, comuniunea cu operele de artă are consecinţe pozitive, deschizînd calea unui colocviu cu sine însuşi. La citirea unei cărţi pe care nu o mai poate uita, Andră Gide exclamă:„Elleest descendueenmoi si avant, que je ne la distingue plus de moi-meme. Desormais je ne suis plus comme si je ne l’avais pas connue. Que j’oublie le livre ou j’ai Iu cette parole; que j’oublie meme que je l’ai lue; que je ne me souvienne d’elle que d’une maniere imparfaite... n’importe! Je ne peux plus redevenir celui que j’etais avant de l’avoir lue. Comment expliquer sa puissance? Sa puissance vient de ceci qu’elle n’a fait que me reveler quelque pârtie de moi encore inconnue â moi-meme; elle n’a et6 pour moi qu’une explication — oui, qu’une explication de moi-meme“.s
         Absorbind influenţe contradictorii eseistul le converteşte într-o formulă originală. Sainte-Beuve şi Taine contribuie la făurirea unei viziuni estetice, alături de Boileau, La Bruyăre, Stendhal, Faguet, Jules Lemaître, Anatole France, Proust şi Gide. Astfel că principiile clasice sînt mereu corectate şi adaptate unei conştiinţe moderne în perpetuă dezvoltare. (Eseistul însuşi remarca faptul că un scriitor nu poate omite elementele înnoitoare ale mişcărilor romantice şi
            1 Anton Holban, Louis Barthou bibliofil..., In Vremea, nr. 401. 18 august 1935, p. 9.
            * lUm, Perspective franceze, In Vremea, nr. 356, 23 septembrie 1934, p. 8.
            * Andre Gide, Pr&texles, Paris, Mercure de France, 1923, p. 13-14.
                                                                                                           XIX
2*
         simboliste.) Capodoperele clasice sînt susceptibile de noi interpretări, evoluînd „ca orice fiinţe adevărate" o dată cu modificarea perspectivei în virtutea căreia integrează noi dimensiuni: „Nu ştiu pentru ce operile vechi rămîn nediscutate la noi şi fiecare n-are decît orgoliul de a cita un nume cît mai nou... Anumite capodopere de odinioară nu mi se păr împietrite într-o singură formă, ci au o evoluţie ca orice fiinţe adevărate, după preocupările şi emoţiile noastre în perpetue transformări“* (s.n.).
              Oamenii se deprind greu cu ideile şi teoriile novatoare, dar prin trecerea timpului acestea cuceresc noi aderenţi. Ceea ce azi pare imoral, raportat la dogmele unei societăţi date, mîine devine moral şi procesul poate fi urmărit de-a lungul istoriei culturii şi ştiinţei. Este adevărat că morala „nu poate fi îndepărtată complect din artă, aşa ne este nouă de organică şi aşa de deprinşi sîntem noi să judecăm orice ni se înfăţişează numai din punctul ei de vedere. In toate romanele psihologice, chiar dacă nu avem reprezentanţi numai oameni buni sau răi, urmărim evoluţia lor, după cum urmărim actele vecinilor noştri din realitate."* Dar subordonarea criteriului estetic celui etic poate duce la greşeli grave de interpretare. In trecut operele lui Flaubert şi Baudelaire au fost anatemizate sub culpa gravă a atentatului la „bunele moravuri". Critici lipsiţi de har îşi maschează neputinţa intelectuală cenzurînd creaţiile inimitabile ale lui Tudor Arghezi, Matei Caragiale, Hortensia Papadat-Bengescu. Frumosul nu poate fi imoral, conchide Holban, reamintind afirmaţia celebră a lui And re Gide: „Pornografia este condamnabilă numai dacă este inutilă".
              Concepţia estetică a prozatorului se refuză unei caracterizări simplificatoare, orice etichetare fiind unilaterală, absolutizînd o trăsătură, dar lăsînd în umbră altele.
              De la început trebuie să remarcăm faptul că Holban oscilează sub impulsul unor tendinţe contradictorii. Cea mai însemnată dintre dualităţile care străbat partitura ideologică şi estetică a scriitorului cristalizează conflictul fertil între formaţia culturală de esenţă clasică şi dispoziţia psihică de factură romantică. O recunoaşte el însuşi în mod sintetic: „Dacă prin nevoia de a face confesiuni, de a găsi un sens existenţii noastre sîntem romantici, prin migala lucrului, prin concentrare sîntem clasici. Adică noi toţi, cei care avem — toată lumea — gustul francez."8               • 1
               1 Anton Holban, Nedumeriri cu prilejul „Mizantropului“, In VremeţU-Or. 330, 18 martie 1934, p. 7.
               * Idem, Arta şi morala.
               * Idem, Romanul şi nuvela.
XX
          într-o mică notă înserată în Vremea*, Holban descifrează trăsăturile dominante estetice ale contemporaneităţii în subiectivitate şi în obsesia morţii. Artistul modern — spre deosebire de cel romantic — işi orchestrează confidenţele apelînd la simboluri: „Ceea ce ne deosebeşte esenţial deromanticieste nu numai o mai mare atenţie la meşteşug, dar şi un alt mijloc de a face mărturisiri; nu prin îndelungi lirisme, prin semne de exclamare puerile, ci prin comprimări, prin reticenţe, prin aluzii, prin sugestii. Dar şi cei de acum, ca şi romanticii de odinioară au acelaşi scop: de a construi atmosfere cit mai deprimante şi mai sincere."
          Prin contactul asiduu cu operele valoroase ale literaturii universale, Holban şi-a îmbogăţit perspectiva şi a adăugat noi valenţe înclinaţiilor native. Scriitorii secolului al XVII-lea au constituit un motiv de veşnică admiraţie, şi operele lor — modele nepieritoare — i-au slujit în neobositele excursuri intelectuale. Este vorba de o influenţă profundă, nutrind concepţia estetică a prozatorului, mulîndu-igUSturile şi simţul critic în conformitate cu preceptele clasicismului francez. A citit cu nesaţiu „preceptele înalte" ale lui Bossuet şi „fulminaţiile geniale" ale lui Blaise Pascal. Boileau, La Fontaine şi Moliăre revin sub pana lui cu putere obsesivă. Preferinţa pentru Racine nu-şi găseşte sursa într-o simplă şi efemeră emoţie. Marea artă de a zugrăvi oamenii sub imperiul forţelor pasionale, destinul dramatic al eroilor, neputincioşi în faţa vicisitudinilor soartei sînt tot atîtea laturi demne de o examinare îndelungă. Andromaca, Fedra, Neron sau Britannicus ii prilejuiesc lui Holban comentarii nuanţate. In articolul Reflexii In preajma Andromacii2 criticul analizează comportarea eroinei antice, acuzînd-o de „nesocotinţe". Judecat prin optica secolului al XVII-lea, Pyrrhus ar trebui să repugne văduvei neconsolate pentru şantajul ce ascunde alternativa: „ori mă iei de soţ, ori las să-ţi omoare fiul". Şi totuşi, regele ne inspiră simpatie, pentru că, îndrăgostit şi curajos, refuză să predea grecilor pe fiul lui Hector. Holban trasează modificările sentimentale ale celor doi eroi, insistînd asupra greşelilor Andro-macăi, cochetă şi ironică. Abia atunci Pyrrhus întrezăreşte posibilitatea şantajului. Ceea ce nu a cucerit de bunăvoie, speră să obţină prin ameninţări şi intimidare.
          Prozatorul a fremătat în cadenţa „armoniei miraculoase a versurilor" şi a extras sugestii „ce depăşesc litera scrisă". Explicaţiile de la sfîrşitul tragediilor raciniene le găsea superflue, pînă cînd o Intfmplare petrecută într-o călătorie i-a învederat eroarea. Desco-
          *  Nr. 377, 24 februarie 1935, p. 8.
          *  In Vremea, nr. 113, 15 mai 1930, p. 4.
XXI
          perea că în nenorocire omul se adresează semenilor, chiar dacă îi sînt străini şi drumurile lor nu se vor mai întîlni niciodată.
               In opera lui La Fontaine apreciază adevărurile curente asupra vieţii, „unde cei slabi sînt întotdeauna vinovaţi". Este fermecat de conversaţia celor două animale din Le corbeau et le renard şi conchide că „e mai bine să fii deştept ca vulpea decît prost ca un corb", după cum în La cigale et la fourmi îmbrăţişează cauza bietului greiere, care „nu trebuie condamnat fără apel, aşa cum se obişnuieşte de obicei" pentru că activitatea lui nu e inutilă (idee reluată şi de Marcel Breslaşu).
               Instincul teatral al lui Holban găseşte în tragediile raciniene şi în comediile lui Moliăre un cîmp vast de referinţe. Nu acceptă însă pe Corneille pentru accentul retoric şi neagă valoarea pieselor lui V. Hugo pentru că nu respectă exigenţele genului: „Nicăieri nu strică mai mult cultul eului decît la teatru, unde autorul trebuie să rămînă obiectiv, pentru ca fiecare dintre personagii să se individualizeze"1. Burgravii sînt o piesă absurdă, fără vreo corespondenţă cu realitatea. Eroii „se agită, ridică braţe la cer, ameninţă, gesticulează, se strîmbă. Şi cum toate acestea nu corespund nici unei impulsiuni interioare, spectatorul nu vede decît un joc de păpuşi... Nici o lumină adevărată, nici un ţipăt omenesc". Nu poate suporta grandilocvenţa, convenţionalismul unei larg desfăşurate recuzite „a surprizelor, a răpirilor, a duelurilor...", fuga nebună în căutarea „aventurilor minunate, a coincidenţelor... a deghizărilor..." In virtutea aceluiaşi principiu al autenticităţii, romanticul Holban respinge creaţia romanticilor.
               Receptează clasicismul prin filiera moraliştilor şi analiştilor francezi, de la Madame de La Fayette la Stendhal şi Proust, ca şi prin creaţiile modernilor de structură clasică (Paul Valeryj.
               Herodiada lui Mallarme îi descoperă frumuseţea artei contemporane. Se crezuse istovit, căci citea pe Hugo, Lamartine, Vigny sau Musset fără vreo emoţie. „Mă irita didacticismul din ei, ideea primă care era apoi dezvoltată pe măsuri anumite. Mă refugiam ca un bătrîn în interpretări multiple şi subtile asupra lui La Fontaine şi Racine. Şi deodată descoperii o lume nouă, o sensibilitate, un neprevăzut aşa cum îmi plăcea mie! Mă regăseam pretutindeni, descopeream însuşi saltul minţii mele“2... (s.n.).
               Despre curentul simbolist inserează cîteva observaţii pentru a disjunge muzicalitatea de muzica propriu-zisă. Nu se lasă fermecat
               » Anton Holban, Victor Hugo, In Vremea, nr. 381, 24 martie 1935, p. 7.
               * Anton Holban, Fragment, ln România lilersră, II, nr. 73, 8 iulie 1933 ,
          p. 1.
XXII
    pînă la sfirşit de elementele sugestive din poezia simbolistă pentru că „misterele cu care se învăluia nu ascundeau decît vid“.
         Am greşi însă dacă am restrînge aria de investigaţie a lui Holban numai la literatura franceză, sau numai la clasicism, fără să ţinem seama de înclinaţii mărturisite de atîtea ori. O galerie de scriitori aparţipînd diferitelor ţări şi epoci se alătură celor menţionaţi mai înainte. Cu cine să începem enumerarea? Holban este ispitit, turmentat, în sfirşit vibrează la modalităţi foarte deosebite, cu unele avînd certe corespondenţe: Flaubert alături de Balzac, Dostoievski, alături de Rilke şi Thomas Hardy, Anatole France şi Thomas Mann. De aprecieri superlative se bucură romancierul englez Huxley. Inteligent, lucid, îşi îndreaptă spiritul de observaţie către „creaţie; personagiile salesînt uimitor de vii, viaţa pulsează, şi în acelaşi timp, după modelul francez sînt tipuri generale ale umanităţii"1. Deasupra tuturor se înalţă însă edificiul inegalabilului Marcel Proust.
         în Rnminia numele lui Proust se impune treptat graţie unor studii şi eseuri originale, aparţinînd unor personalităţi de prim ordin. Popularizarea operei a fost realizată prin participarea criticilor de profesie, dar şi a unor scriitori înrudiţi ca înclinaţii, formaţie culturală şi temperament. Nu este lipsit de interes să menţionăm că cei care îşi aduceau această contribuţie se situau pe poziţii diferite din punct de vedere ideologic şi artistic. O primă perioadă circumscrisă aproximativ ■n primul deceniu de la moartea scriitorului francez se caracterizează prin strădania de a explica principiile directoare ale viziuniiproustiene, noutatea compoziţională, construcţia romanului etc. Acum îşi spun cuvîntul Mihail Ralea, B. Fundoianu, Cezar Petrescu, Felix Aderca, Mihail Sebastian, Dan Botta, G. Ibrăileanu, Paul Zarifopol şi alţii.
    Se insistă îndeosebi asupra contradicţiei dintre metodă (reconstituirea -unui eveniment petrecut altădată cu ajutorul reminiscenţelor declanşate de o senzaţie prezentă, fixat cu tot cortegiul de stări afective şi eternizat ca o realitate nouă, sustrasă duratei) şi caracterul obiectivai ** operei (evident în fresca socială). Prioritatea popularizării lui Proust nu aparţine cercului „Sbură torul" şi „moderniştilor", ci Vieţii româneşti.
    G. Ibrăileanu, mentorul ei spiritual, are meritul incontestabil de a fi atras atenţia asupra romanului proustian, deschizînd larg paginile publicaţiei ieşene, pentru a nota originalitatea artei lui Proust, pentru a ţine la curent cititorii cu apariţia volumelor postume, precum şi a 1 2
                    1 Anton Hjlban, tn mirgln:a lui Huxley, fţ±nîlia literară, I, nr. 7,
     2 aprilie 1932, p. i.
XXIII
        opiniilor celor mai calificate condeie ale criticii franceze. Tot aci apar şi primele studii originale româneşti valoroase consacrate proustia-nismului.
             Un puternic ecou a avut polemica iscată între F. Aderca şi Mihail Sebastian. Disputa avea ca punct de plecare premise concrete, dar concluziile ce se degajau dezvăluiau opiniile celor doi scriitori despre perspectivele romanului românesc.
             Studiind cu dorinţa de a atinge „calea dreptei lnţelegeri“, Mihai) Sebastian năzuia să scrie un jurnal pe care să-l intituleze „Tratat asupra artei romanului". In creaţia proustiană, el vedea un nou tip de roman, denumit provizoriu liric (în măsura în care depăşeşte raporturile epice clasice, polarizînd eroii şi episoadele în virtutea unor voinţe interioare). Mihail Sebastian considera că In căutarea timpului pierdut ase o circulaţie universală, influenţînd „tutelar" scrisul contemporan. Apreciind în mod just originalitatea lui Proust, „natura sa multiplă, simfonic-orchestrală"1, Aderca se întreba dacă aceste mutaţii psihice, care atacă linearitatea vechilor structuri, nu sînt de natură a compromite romanul ca gen literar.
             Tentativele de aprofundare a particularităţilor romanului A la recherche du tempsperdu se conjugă — după 1930 — cu eforturile de ase descifra liniile de forţă ale prozei româneşti. Camil Petrescu, „unui dintre cei mai de seamă dialecticieni pe care i-a produs generaţia de după război"2, în studiul Noua structură şi opera lui Marcel Proust, îşi expune opiniile sale estetice, avînd ca premisă „revoluţia proustiană", moment culminant în cultura secolului al XX-lea.
             Clasicismul a avut un rol imens în istoria literaturii universale — afirma el — dar estetica clasică nu mai corespundea sensibilităţii omului modern. Pînă la Proust, romancierii străbăteau o cale deductivă, de la teze stabilite în prealabil, Ia eroi meniţi să le ilustreze. Dogmele literare ale veacurilor trecute (XVII —XIX) sesprijineau peo psihologie raţionalistă. Denunţînd prejudecata în imuabilitatea, în pormanenţa caracterului, a personajului, Camil Petrescu explică romantismul ca o răsturnare a teoriilor conservatoare despre psihicul uman, o îmbogăţire a problematicii prin interesul acut manifestat individualului, subiectivului.
             Ciclul modern de cultură se caracterizează prin receptarea cuceririlor ştiinţelor speciale, care aruncă la muzeu postulatele şi raţio-
             1 Vezi Feiix Aderca, Marcel Proust, In Năzuinţa, II, Craiova, nr. 8, februarie 1924, P. 3.
             ■ George Căllnescu, Camil Petrescu, dialectician al romanului, In Viata românească, nr. i, ianuarie 1939, p. 84,
XXIV
    namentelecategoriale. Camil Petrescu menţiona influenţa lui Schopen-hauer şi Nietzsche în această întoarcere la inefabil, la inconştient, spre „unicitatea fenomenului vital“, la „rădăcinile şi misterele vieţii însăşi“. Noua structură, adică ciclul modern de cultură, depăşind raţionalismul clasicist (fără să însemne nicidecum o scufundare în iraţional) prezidează creaţia literară, fiind în acelaşi timp principiul esenţial în interpretarea oricărei lucrări literare. Accentul cade nu pe elemente, ci pe „totalităţi, pe contururi instabile, dar fulgurant funcţionale". Proust transmite propria sa viziune despre lume, configurată de experienţa acumulată şi de reacţiile subiective (afective şi intelectuale), creaţia sa fiind — după opinia lui Camil Petrescu — expresia strălucită a „noii structuri". Autorul Patului lui Procust făcearemarca subtilă că romancierul, deşi acorda teoretic cea mai mare însemnătate memoriei involuntare, în opera sa, raportul de forţe învedera primatul inteligenţei1; afectivitatea călăuzeşte memoria dar pîrghia filozofică aromânului este problema cunoaşterii2, monologul lui Proust fiind dirijat de „interesul semnificaţiei".
        George Călinescu apreciază3 că obiectul romanului este omul „ca fiinţă morală". El devine erou nu fiindcă reacţionează după instincte fundamental-umane, dar pentru că „se zbate să se explice complex". Criticul îmbrăţişează idealul clasic4, în timp ce autorul Sufletelor tari aderă la noua structură, cea modernă, ilustrată de Marcel Proust, cerînd literaturii să-şi multiplice unghiurile de vedere.
        Cele două puncte de vedere vor constitui canavaua unor dispute îndelungate antrenînd critici şi romancieri. Semnificativ este faptul că mulţi dintre cei ce intrau în arenă încercau să arate că formula aşa-zisului roman obiectiv (de speţă balzaciană) nu exclude analiza psihologică, după cum literatura de confesie, utilizînd persoana întîi, nu * *
           1 „Operele de artă slnt epave salvate din naufragiul marilor inteligenţe; plnă şi aceştia (scriitorii veacului nostru, n.n.) au fixat pe o urzeală de inteligenţă acele bijuterii ale sentimentului..." Şi mai departe: ...„Căci chiar dacă inteligenţa nu merită coroana supremă, ea e singura In stare s-o acorde. Şi dacă nu ocupă declt locul al doilea in ierarhia virtuţilor, e singura capabilă să declare că locul lntli se cuvine instinctului" (Marcel Proust, împotriva lui Saintt-Beuve, Secolul XX, nr. 4, 1965, p. 27).
          *       Părerea lui Camil Petrescu concordăcu cea a lui Mihail Sebastian: „Toate momentele C'duldrii..., toţi oamenii şi toate lucrurile acestui univers stnt furate Îndoielii şi rupte dintr-o obscuritate care le ascundea" (Domnişoara Stermaria, Cuvîntul, nr. 1.388, 3 martie 1929).
          ’ în articolul citat, Camil Petrescu, teoretician al romanului.
          *       Postulatul artei era In acea vreme pentru G. Călinescu „ideea de... permanenţă a sufletului uman in universalitatea lui" (Sinteza, aprilie 1927).
XXV
          presupune neapărat subiectivitate, adică experienţă particulară, lipsită de capacitate generalizatoare.
              G. Ibrăileanu, in studiul Creaţie şi analiză1 (apărut prima dată în Viaţa rominiască, nr. 2 — 3, februarie-martie 1926), insistă asupra influenţei exercitate deProustîn opera căruia investigaţia psihologică este creaţie, „fie că se analizează pe sine, fie pe alţii“. Criticul ieşean previne asupra confuziei ce se poate face punînd semn de egalitate între metoda^introspecţiei şi subiectivitate. Subiectivismul „începe numai atunci cînd apare atitudinea afectivă faţă de propriu-ţi suflet“ (s.n.) • Or, creaţiile lui Proust sînt lumi sufleteşti, stări de suflet (aruncate în lume, tot astfel cum alţi scriitori făuresc eroi, lăsîndu-i să circule nestingheriţi), care devin realităţi obiective.
              Critica literară din această perioadă s-a străduit să se debaraseze de prejudecăţi. Cea mai puternică dintre ele era identificarea realismului cu metoda balzaciană, şi această credinţă, adăugată „indistincţi_ vităţii“ caracterelor, a constituit o judecată de valoare socotită de mulţi infailibilă şi primordială. Se aud însă glasuri luînd cuvîntul în contradictoriu. Orice proză bună trebuie să cuprindă — scria Al. A. Phi-lippide1 2 * 4 * — analiză psihologică. La nouvelle Heloîse, Les liaisons dan-gereuses, Le rouge et le noir, Pere Goriot, Crimă şi pedeapsă sînt exemple alese intenţionat din toate categoriile romanului universal (romantic, realist, naturalist, ţărănesc sau citadin) pentru ilustrarea ideii de bază. Independent de poziţia directă sau indirectă pe care o ia scriitorul, psihologia personajelor trebuie să se evidenţieze din acţiunile şi corn. portarea lor, dar şi din monologurile interioare „dozate cu măsură şi cerute imperios de mersul intrigii1*. Pompiliu Constantinescu8 făcea comparaţia între Liviu Rebreanu şi Hortensia Papadat-Bengescu, găsindu-le asemănări în aspectul dublu social şi psihologic al operei lor. El întrevedea că proza românească, eliberată de sociologie, va intra în „categoria universală**, prin „autonomia internă** a eroilor.
              Petru Comarnescu* nu credea că modalitatea de naraţie la per. soana întîi hotărăşte gradul de sinceritate şi veridicitate: „Un autor care se exprimă de-a lungul romanului său la persoana întîia, sugerînd
               1 Iniţial utilizase termenul de „comportism", dar temlndu-sc că nu va fi liţeles In accepţia dată de critic, 11 preferă pe cel de „creaţie". La orice prozator de talent „creaţia şi analiza se găsesc Împreunate In diverse proporţii".
               *     Roman de analiză şi roman pur şi simplu In Viata românească, nr. 4, aprilie 1933, p. 72.
              *      în Consideraţii asupra romanului românesc, Kalende, nr. 1,10 noiembrie 1928, p. 27—-29, nr. 2, decembrie 1928, p. 15—22.
               4 Literatură confesie sau literatură obiectivă?. In Vremea, nr. 286, 7 mai
          1933.                                       .       '  "
1
XXVI
     că se confesează cititorului, nu poate minţi? Şi un alt autor, care sub diverse personaje şi în situaţii complexe, vorbeşte prin gura tuturor eroilor săi, dar în mod impersonal, obiectiv, nu poate spune mai mult , adevăr decît primul?1' Remarcînd că psihologiei moderne actuale îi corespunde scrisul-confesie, P. Comarnescu consideră că orice eveniment sau emoţie trăită, fiind transcrise, se obiectivează, deci orice proză este în acelaşi timp obiectivă („fiindcă este scrisă sau povestită11) şi subiectivă (în sensul că este rostită de cineva şi deci mulată potrivit sensibilităţii sale).
         Anton Holban a trăit sub farmecul creaţiei proustiene ca simplu cititor, ca scriitor şi critic. Stau mărturie zecile de articole, comentarii, recenzii, cronici sau simple note apărute în România literar& şi mai ales în Vremea (la rubricile „Carnet francez11, „Perspective franceze", „Fapte şi idei11). De marele prozator analist îl apropie unele corespondenţe biografice, gusturi artistice şi literare identice, acelaşi gen de sensibilitate (pasiunea pentru explorarea vieţii interioare, obsesia morţii sau a salvării de sub imperiul timpului). „Pe Proust l-am înţeles fără nici o greutate. Mi se părea că mă regăsesc pe mine în el. Aceeaşi copilărie singuratecă şi bolnăvicioasă, aceeaşi sensibilitate extremă, aceleaşi suferinţe multiple. Chiar şi anumite motive: groaza că mama nu va veni să mă sărute înainte de culcare... Unii din admiratorii sinceri... gustă intelectual toată subtilitatea proustianâ. Eu mi-am retrăit viaţa mea111...
         In anul 1935, autorul Ioanei reciteşte integral romanul în căutarea timpului pierdut cu însemnări care se sudează într-un studiu apărut în revista Azi. Deţinem o pagină cu explicaţii, scrisă în vederea publicării lucrării într-o broşură separată. Nemulţumit de contribuţiile similare pentru că sînt incomplete, nu-şi face totuşi iluzia că ar putea elucida toate problemele ridicate de această operă vastă. De aceea preferă să resţrîngă titlul la „cîteva puncte de vedere11, de fapt emoţii suscitate de o nouă lectură, „dorinţa de a discuta opera lui Proust ca povestea unui om nespus de drag11. Să nu ne aşteptăm deci la un studiu alcătuit în conformitate cu cerinţele genului, deşi are o sumedenie de subîmpărţiri, după procedeele lui Thibaudet şi Robert Curtius. Păşind dincolo de porţile cetăţii, scriitorul se lasă purtat pe căile universului proustian, a cărui configuraţie şi bogăţie îl fascinează. Periplul se înfăptuieşte însă de un observator cu antene fine, dublat de un spirit critic asociativ şi nuanţat. Ori de cîte ori entuziasmul
         1 Fragment, România literaro, nr. 73, 8 iulie 1933, p. i.
XXVII
        sparge zăgazurile şi se dezlănţuie frenetic, Holban izbuteşte să se reculeagă şi să introducă obiecţii, rezerve, temperînd epitetele.
             Exegetul român intuieşte perfect valoarea laturii obiective a romanului, „critica cea mai ascuţită, deşi imperceptibilă, a saloanelor Ii-terare“, lăslnd să se întrevadă intenţia de satiră la adresa aristocraţiei, o clasă socială „depăşită deviaţă“. Superficialitatea, mediocritatea, laşitatea, politeţea prefăcută, snobismul şi nepriceperea faţă de creaţiile artistice sînt puse în lumină în mod necruţător. întregul ciclu — remarcă autorul Ioanei — se arcuieşte sub bolta unui eveniment cu un ecou extraordinar, zguduind Franţa din temelii, dezbinînd-o în două tabere ireconciliabile. Afacerea Dreyfus este fundalul care îi permite lui Proust să-şi caracterizeze personajele1. Nobili, ca ducele de Guermantes, îşi trădează ideile preconcepute, raţionamentele false, într-un cuvînt, reacţionarismul politic şi social. Alţii, deşi aparţin cercurilor din faubourgul Saint-Germain, simpatizează cu Dreyfus, dorind fierbinte să se continue cercetările pînă la dovedirea nevinovăţiei lui complete.
             Proust a insistat pe unele trăsături, menite să articuleze mai degrabă tipuri sau stări de suflet. Charlus este viciosul invertit, Swann gelosul, Odette, femeia cochetă, Norpois, diplomatul ratat, doamna de Cambremer, burgheza snoabă primită prin căsătorie în clasa nobiliară etc. Paginile dedicate slujnicii Franşoise reţin atenţia. Apariţia ei punctează viaţa familiei lui Marcel. Holban apreciază că este personajul cel mai viu, cel mai desăvîrşit, studiat pe o rază de acţiune ce depăşeşte activitatea lui umilă. Filtrînd cu bunul ei simţ atitudinea şi comportamentul celor ce frecventează casa stăpinilor săi, Franţoise îşi făureşte o părere întotdeauna justă despre ei, dîndu-şi seama de adevărata lor natură. „Are opinii şi sentimente pentru toate evenimentele şi pentru toţi oamenii care trec prin preajma ei..., ca şi cum, folosindu-se de Franşoise, Proust ar vrea să prezinte încă o dată unele tablouri, sub un nou aspect însă.“
             Pentru construirea eroilor săi, Balzac procedează prin acumularea datelor despre mediul ambiant, oraşul, strada, familia, cu scopul de a evidenţia trăsătura universală care-i caracterizează. La Proust „decorul nu contează. Eroii aproape n-au fizionomii. Numai stări sufleteşti, nu totdeauna esenţiale." Proust insistă pe dominanta unui personaj, lăsînd impresia că nu a transcris decît ceea ce i s-a oferit( pentru ca apoi să modifice bătaia reflectorului, prinzînd la intersecţia
             * Dreyfus ţi Proust, Vremea, nr. 403, 1 septembrie 1935, p. 10 şl Proust şi Dreyfus, Vremea, nr. 406, 22 septembrie 1935, p. 9.
XXVIII
       razelor un altul, asupra căruia să utilizeze aceeaşi metodă, pînă la epuizare. „Te găseşti în faţa unei creaţii de viaţă, şi deci n-are nici un rost să pretinzi un aranjament, care, oricît de artistic ar fi, ar trăda adevărul." Pentru lectorul familiarizat însă cu scena imensă a romanului, jocul interior se desfăşoară după legile dialectice ale vieţii psihice. Holban, el însuşi dialectician, îşi face un titlu de glorie din detectarea „aspectelor duble" ale personajelor proustiene, reacţiile lor fiind adesea în voia capriciilor momentane, nu întotdeauna în concordanţă cu concepţiile, şi nici măcar cu structura lor temperamentală. Franşoise este devotată şi atroce, Swann „nepreţuitul" devine ridicul, Bergotte este bun şi rău, după observaţia lui Proust însuşi că în acelaşi om pot coexista cele mai frumoase calităţi cu vulgaritatea cea mal neaşteptată. Unul dintre exegeţii de renume, Leon Pierre-Quint, a semnalat printre cei dintîi aspectul comic în ciclul proustian. Holban subscrie ideea şi o detaliază într-un capitol special, relevînd dimensiunile şi cadrul în care „se joacă" spectacolul. O serată la ducii de Guer-mantes, sau o zi de primire la Verdurin sînt pretexte admirabile pentru Proust de a-şi prezenta eroii în manifestările lor tipice. Comicul se degajă din situaţii caraghioase, din ticuri de limbaj („prin vorbe unele personaje îşi definesc firea"), dar mai ales din confruntarea între aparenţă şi esenţă, automatismul personajelor şi viaţă. Ceea ce la început fusese abia schiţat (o manie, un tic, un viciu), fără să influenţeze în modhotărîtor echilibrul,se dezvoltăşi iaproporţiimonstruoase, invadînd întreaga personalitate a individului, transformînd-o într-o caricatură „gigantică".
           In faţa morţii oamenii sînt superficiali şi nesinceri. Nobilii privesc sfîrşitul unei rude sau prieten ca un impediment plictisitor. Ducele de Guermantes, „facil prin excelenţă", escamotează realitatea, prefăcîndu-se ori că nu ştie nimic, ori că nu poate da crezare veştilor ultime. Se simte vexat în ziua cînd face o] vizită părinţilor lui Marcel, şi aceştia, sub povara deznădejdii (bunica e pe moarte), nu-i dau onorurile cuvenite. Holban aminteşte scena celebră în care Swann îşi anunţă sfîrşitul apropiat ducilor de Guermantes. între obligaţia mondenă şi obligaţia sufletească, ducesa nu are ezitări. Este îmbrăcată pentru bal, trăsura o aşteaptă la scară, şi întrucît nu poate să renunţe la petrecere, ocoleşte fondul problemei şi, nevoind să dea crezare destăinuirii lui Swann (pentru că aşa îi convenea), îi recomandă să se îngrijească. Moartea unor amici ai Verdurinilor este trecută sub tăcere pentru ca programul recepţiei să nu sufere vreo modificare. „Toţi sînt insensibili în faţa morţii, «căci orice moarte este pentru alţii
XXIX
      o simplificare a existenţei, reduce scrupulul de a se arăta recunoscători, obligaţia de a face vizite»".
          Proust nu este numai un scriitor urmărit de ideea sfîrşitului, ci şi un cîntăreţ al dragostei. Holban notează fragmentele cele mai emoţionante din care se degajă „observaţiile cele mai subtile, accentele... fără de nici o umbră de invenţie... atmosfera cea mai poetică..." Pasiunea nefericită a lui Swann are o rezonanţă deosebită în sufletul cititorului pentru timbrul ei grav, autentic. Lui Marcel li reproşează uscăciunea sufletească, luciditatea şi disimularea. Este un Adolphe modern, oscilînd între extreme: „Vrea să scape de Albertine de cîte ori e sigur de dînsa“, căsătoria apărîndu-i „uneori o nebunie, dar alteori absolut necesară ca s-o tenteze să rămîie cu dînsul".
          Opera lui Proust preia elementele esenţiale ale romanului clasic de analiză psihologică. în timp ce Eugen Ionescu prefera comparaţiile cu Benjamin Constant şi Amiel, Holban acorda preponderenţă lui Racine, Moliâre, Balzac, moraliştilor şi memorialiştilor (Montaigne, Saint-Simon). Racine l-a obsedat pe Proust pentru admirabila cunoaştere a sufletului omenesc. Dar în timp ce evoluţia eroilor din tragediile raciniene se înfăptuieşte pe o cale precisă, fără surprize, la Proust, oamenii reacţionează în virtutea unor impulsuri pentru care nu se pot da întotdeauna explicaţii logice, conştiente: „în preajma lui Proust se simte umbra lui Freud“.
          Abordînd în felul său original lucrările de exegeză cunoscute în acea vreme (şi nu am cita decît pe Paul Souday, Leon Pierre-Quint Benjamin Cremieux, Albert Thibaudet, Robert Curtius, Andre Mau-rois), scriitorul român îşi formulează punctul său de vedere. împotriva unor aserţiuni din acea vreme, Holban este convins că Proust a tras at de la început destinul personajelor sale. Repetirile, digresiunile, acu--mularea de detalii aruncă spaţii mari între diferitele întîmplări, dar nu pot ascunde decît pentru ceij superficiali] compoziţia [romanului, care îşi înalţă dantelăria ca o simfonie clasică sau ca o biserică gotică, armonioasă şi strălucitoare.
          Studiul lui Holban conţine aprecieri sumare, dar judicioase asupra tuturor aspectelor ce se desprind din lectura unei opere vaste şi de o bogăţie excepţională (viaţă şi moarte, efemeritatea senzaţiilor, a emoţiilor şi sentimentelor şi eternitatea operei de artă, timpul „detractor" şi amintirea „salvatoare", satiră şi morală, muzică şi poezie, limbaj şi stil...).
          Despre clasicii români a scris puţin şi sporadic. Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, reprezentanţi autentici ai geniului românesc, sînt
XXX
         citaţi, fără să li se dedice studii întinse. Numai I. L. Caragiale îi incită curiozitatea, şi îndeosebi în paralelă cu Moliăre. Holban socoteşte că în piesa O scrisoare pierdută autorul a subordonat mişcării în spirală şi gradaţiei de la simplu la complex toate celelalte elemente ale conflictului. Fiecare scenă, oricît de sumară, este o treaptă pentru atingerea unităţii construcţiei. Acţiunea, „orînduită maestru, a creat în drumul ei personagii". Unele se reduc „la o expresie lapidară care le satisface perfect firava lor gamă sufletească". Altele însă apar mai nuanţate. Zoe este „sentimentală, răutăcioasă, energică, magnanimă, iar Gaţavencu este pe rînd „curtezan, graţios, pervers, ironic, sentimental, umilit şi Iaş“. Ancoraţi puternic în societatea românească, eroii lui Caragiale — statici sau dinamici — poartă însemnele unor evenimente politice cu valoare autohtonă, neputînd — după opinia eseistului — să dobîndească universalitate ca personajele lui Molifere, slujind totuşi la reînvierea unei epoci cu moravurile ei specifice. „Capodopera" lui Caragiale va servi în viitor „pentru studiul moravurilor din timpul acela", deşi receptarea ei — susţine Holban, ca şi E. Lovinescu—se va reduce treptat.
             Lui C. Hogaş îi închină o figurină notabilă: „Prin natura descrisă cu o putere unică pe care îşi reflecta personalitatea imensă, totodată glumeaţă şi gînditoare... printr-atîţia oameni înviaţi cu cîteva trăsături definitive, prin gustul sigur al valorii cuvîntului, Hogaş este unul din marii noştri artişti"1...
             Holban a militat pentru impunerea noilor modalităţi estetice, ştiind să discearnă valoarea de nonvaloare. Fără să atingă nivelul expunerii lui Pompiliu Constantinescu, sau stringenţa raţională a lui Mihail Sebastian, autorul Ioanei a izbutit să emită totuşi aprecieri, dintre care puţine sint lovite de caducitate. A scris despre Tudor Arghezi, G. Bacovia, Ion Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil. Petrescu, Matei Caragiale, consideraţi ca cei mai de seamă constructori ai literaturii moderne româneşti. A semnalat cu entuziasm creaţia unor ' reprezentanţi ai tinerei generaţii, găsind întotdeauna epitetul carac-terizant. A semnalat poezia lui Dan Botta, Emil Gulian, Eugen j Jebeleanu şi proza de analiză a lui Mircea Eliade, I. Peltz, j Lucia Demetrius, Ury Benador etc.
             Anton Holban a fost unul dintre „elogiatorii fideli" ai Hortensiei Papadat-Bengescu, alături de Eugen Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Felix Aderca, Mihail Sebastian şi alţii. Admiraţie profundă şi consecventă, exprimată cu un entuziasm adolescentin, cu reveniri *
                   * Anton Holban, C. I-Ioyaş, 1n Mişcarea literară, nr. 30, 6 iunie 1925, p.
XXXI
      — după obicei — mai bogate şi mai nuanţate, inspirate din integrarea scriitoarei In registrul universal.
          Hortensia Papadat-Bengescu evoluează prin eliminarea sentimentalismului din primele volume de proză spre ceea ce se numea în epocă „literatură obiectivă". Spargerea oglinzii1 din finalul nuvelei Femeia In faţa oglinzii simbolizează începutul unei etape noi în creaţia benges-ciană. „Călătoare pe drumuri lăuntrice", scriitoarea parcurge o cale marcată de trecerea de la „reflectarea propriei individualităţi în trupuri străine", la analiza sinceră, nu lipsită de „cinism" faţă de fenomenele psihice.
          Lirismul „declarativ şi manierat", semnificînd „o poziţie sentimentală In faţa vieţii" (atitudine repudiată de Holban cu îndîrjire2) şi răsfrîngerea subiectivă cedează pasul filonului epic, marcînd evoluţia perceptibilă spre proza obiectivă.
          Eseistul socoteşte că piesa Bătrlnul aduce pe scenă „oameni adevăraţi, cu o personalitate amplă, exact prinşi în calităţile şi defectele lor". In Balaurul găseşte observaţii „încrustate artistic în canavaua generală a războiului".
          Abia cu ciclul Hallipa proza bengesciană este potenţată către culmile artei moderne. Eseistul distinge cu spirit critic ce este perisabil, reliefînd capacitatea de a transfigura în ordinea estetică rezultatele unei observaţii a cărei acuitate determină surprinderea unei întregi societăţi, intuită cu sensibilitatea unui poet, dar şi cu rigoare clasică.
          Holban asemuieşte Drumul ascuns unui poem simfonic, brodînd în jurul unei teme principale: „Walter în faţa conştiinţei lui". Axa principală a acestui erou este ambiţia care ia dimensiuni excepţionale „prin lărgirea cadrelor în care se desfăşoară". Holban deschide canaturile operei bengesciene, luminînd pe rînd personajele ciclului Hallipa, readucîndu-le pe scenă şi configurîndu-le în secvenţe reconstruite prin asamblarea trăsăturilor dominante. Studiul Viaţa şi moartea în opera doamnei Hortensia Papadat-Bengescu poate figur a cu cinste în lista celor mai bune pagini ale criticii româneşti închinate prozatoarei. Remarcăm spiritul unui dialectician desăvîrşit, el însuşi „un călător neobosit pe drumuri lăuntrice", şi analizele duse pînă la ultimele consecinţe. *
            * Anton Holban, Hortensia Papadat-Bengescu, Sburătorul, IV, nr. 10, aprilie
       1927, p. 125.                                     ^-----
            * Proza lui Ionel Teodoreanu, invadată de lirism, li provoacă reacţii in
       lanţ.
XXXII
      Personajele se definesc în reacţiile impulsionate de forţe obscure care izbucnesc din străfunduri în urma unui travaliu în galeriile „soboliene" ale psihicului. Lenora ilustrează perfect femeia trăind la nivelul instinctelor şi a funcţiunilor vitale. „Fără alt orizont decît acela al patului şi al buduarului cu îngerii bucălaţi, orice joc interior nu ajunge pînă la lumina conştiinţei, totul se petrece în umbră, la rădăcina vieţii"...
      Din pricina uneltirilor bastardei Mike-Lă împotriva legitimei Elena, secretul naşterii celei dintîi, ascuns atîţiaani, invadează conştiinţa moşieresei, precipitînd manifestarea brutală a unui proces nevrotic izbucnind ca o înclinaţie de a distruge tot ce constituia pînă atunci întreaga sa raţiune de a fi: legăturile conjugale. Mărturisirea este ultimul pilon al unui capitol şi începutul altuia. Despărţirea de Dorn Hallipa, internarea la spitalul doctorului Walter, căsătoria şi moartea sînt tratate cu o artă inegalabilă.
      „După ce fusese o sursă de piaţă — notează Holban — sexul depine o sr. să a morţii“, deci moartea este „transformarea necesară a vieţii luxuriante". Prin surprinderea dinamicii vieţii şi a transformărilor fenomenelor, în apusul lor, Hortensia Papadat-Bengescu 'se apropie de Thomas Mann şi Andrâ Gide.
      Specifică artei bengesciene este aplicarea observaţiei asupra oamenilor în unitatea lor psihofiziologică. Tuberculoza prinţului Maxenţiu, cancerul Lenorei, miocardita lui Drăgănescu sînt suferinţe ale trupului observate cu pasiune de naturalist, cercetate îndeosebi însă ca boli ale sufletului, ca factori principali „ai disoluţiilor morale". Holban se raliază lui Perpessicius, care preciza că „nu e vorba numai-decît de transcrierea exactă, clinic vorbind, a maladiilor şi fazelor lor, cît mai cu seamă de procesele fiziologice de care sînt însoţite". Capriciile sufleteşti ale Lenorei îşi găsesc suportul în boala necruţătoare care o macină, ca „reflex al distrugerii fiziologice".
      Un alt personaj care pendulează între viaţă şi moarte în ciclul Hallipa este Drăgănescu. Nefericitul soţ al Elenei este o victimă a vieţii şi a oamenilor, prea slab să reziste presiunilor exterioare şi bolii care-1 minează de mulţi ani. „Lucrat" în filigran cu o deosebită artă, eroul „păstrează o discreţie", cu toate că salturile unei panici de neînfrînt îl ancorează în ipostaza de învins. Eseistul II priveşte cu simpatie, opunîndu-1 soţiei, dotată cu toate virtuţile, în afară de una singură, „umanitatea".
      Soţul luptă pentru întărirea căsniciei lui, acumulînd deasupra capului însă, prin stîngăcii, numai resentimente. Şi emoţia lui Holban se încorporează în cuvinte ca acestea: „Cum au rămas calmi tovarăşii
                                                                                  XXXIII
3 — Opere, voi. I — Anton Holban
          mei de o clipă... în faţa neliniştii lui perpetue? Cum nu s-au tînguit o dată cu el? Cum nu s-au recunoscut de o mie de ori în acest secol al analizei, cînd nu mai este posibilă încrederea simplă... care făcea glorioşi pe străbunii noştri?14
              Viaţa prinţului Maxenţiu este nutrită din suprapunerea proiecţiilor interioare ale unei imaginaţii dereglate de boală. Dar pe lîngă realitatea crudă a bolii, eroul ne apare în ipostaza unui Narcis „oglindit în ape tulburi44.
              Chiar personajele primitive, elementare, sînt angrenate în drame violente, indiferent de rolul ce-1 deţin, îngăduind romancierei să înregistreze transformările imprevizibile şi contradictorii.
              Urmărite în devenire, luminate încetul cu încetul, personajele se dezvăluie treptat cititorului. Tendinţa de „istovire a amănuntului psihologic, prin bogate asociaţii în [jurul unui punct infinitesimal, care multiplică senzaţia prin reflecţie44, aruncă punţi [de legătură cu opera proustiană.
              Holban anticipează discuţiile cu privire la filiaţiile operei ben-gesciene, supunînd ciclul Hallipa unei confruntări multilaterale, demonstrînd cu exemple bogate interferenţele, proiect îndu-1 pe dimensiunile literaturii universale. Punctele de referinţă sînt numeroase, şi nu o dată eseistul citează pe Huxley, Proust, Gide, Th. Mann şi Dostoievski. Concert din muzică de Bach se pretează la o comparaţie mai amănunţită cu Contrapunct, fără să fie vorba de o influenţă în adevăratul înţeles al cuvîntului, „La amîndoi, încercarea de a crea oameni. Siluetele se desprind halucinante..." în ceea ce priveşte compoziţia de asemeni se pot trasa puncte comune.
              Accentul cade pe descripţie, de aceea mijlocul cel mai bun este scena turnantă. După descinderi în viaţa sufletească a unui personaj, „se trece la altul, ca din capriciu, şi apoi la altul, şi apoi se revine la cel dintîi44...
              Există apropieri indiscutabile între Hortensia Papadat-Bengescu şi autorul Timpului pierdut — susţine Anton Holban — şi ar trebui enunţată în primul rînd împletirea elementelor de „creaţie44 cu cele de „analiză44, înglobate în prezentarea cazurilor sufleteşti „speciale44. Eseistul subliniază influenţa salutară a teoriei freudiene în opera prozatoarei, îmbogăţirea investigaţiei prin determinările inconştiente ale mobilurilor psihice.
              Deplîngînd nenorocul scriitoarei de a fi scris într-o limbă necunoscută peste hotare, Holban crede a fi găsit explicaţia pentru care
XXXIV
   faima Hortensiei Papadat-Bengescu este circumscrisă intre graniţele ţării, deşi se situează printre marii scriitori ai lumii.
        Dacă Holban exagerează valoarea creaţiei bengesciene raportată la registrul universal, nu greşeşte afirmînd alături de critici de prestigiu „talentul incontestabil cu influenţe vaste asupra literaturii române moderne".
        Anton Holban a fost atras cu o forţă irezistibilă de urme arheologice, palate domneşti şi biserici, poposind săptămîni de zile In preajma lor, cu credinţa că şi-a găsit o preocupare care să-l angajeze pentru j totdeauna. Profesorului Gheorghe Balş i-a purtat recunoştinţă pentru că i-a descoperit un alt univers, alcătuit din linii şi culoare, „o altă formă de frumuseţe". Arhitectura religioasă în Moldova, Bisericile lui Ştefan cel Mare de G. Balş, alături de Arta românească de N. Iorga şi G. Balş au fost cărţi hotărîtoare pentru educaţia artistică a tînărului. în marginea lor, Holban îşi îngăduie noi consideraţii, mai ales despre stilul arhitectonic din Moldova — în comparaţie cu cel din Muntenia—■ mai original, mai puternic delimitat, prin grefarea unor elemente gotice pe fondul bizantin, perceptibile la ferestrele şi uşile în formă de ogivă, sau la contraforţii mici susţinînd turla mult înălţată. Holban insistă asupra detaliilor menite să valorifice arta veche, piesele şi portretele, icoanele şi candelabrele, „de o frumuseţe neînchipuită"* * Articolele şi recenziile risipite în Mişcarea literară, Sburătorul, România literară, Vremea comentează activitatea desfăşurată în domeniul artelor plastice, manifestările internaţionale, cărţile apărute, stilul palatelor domneşti etc. Dacă lucrările lui G. Balş îi impun pentru ţinuta ştiinţifică, informaţia exhaustivă, simţ echilibrat şi claritate în expunere, ca şi pentru ineditul temelor1, altele sînt puse la stîlpul infamiei pentru nepermisele impreciziuni şi confuzii.*
        în domeniul plasticii, Holban şi-a spus cuvîntul mai întotdeauna ca iubitor de artă, şi nu în calitate de specialist. Pretutindeni caută sensul, mesajul, semnalînd cu bucurie originalitatea şi talentul. G. Petraşcu este un „Creangă al penelului", transpunînd obiectele înconjurătoare într-o viziune densă, în care materia se diversifică neîncetat. „Mereu aceeaşi frumuseţe elocventă, multiplicată la ne-sfîrşire, fără de nici o scădere care să-ţi întrerupă extazul şi să încerci să critici şi să cauţi diferenţe: parcă te-ai afla într-un tezaur cu pietre preţioase sau într-un magazin cu flori." Exultă ori de cîte ori o părere
        1 In această privinţă Holban nu s-a Înşelat, căci lucrările menţionate au intrat In categoria studiilor clasice dedicate artei vechi româneşti.
        * Vezi, de pildă, Istoria artelor de M. Simionescu-Rlmniceanu.
3*
XXXV
        proprie se confirmă prin glasuri autorizate. Jules Perahim îi captează sufragiile pentru „spiritul de frondă", pînzele lui îndemnînd la reflecţie, „bineînţeles întotdeauna amară, neîmpăcată cu soarta, proletară." Sculpturile lui Boris Caragea îi stîrnesc elogii, nu pentru dinamismul lor, ci pentru „impresia de putere, de siguranţă" ce se degajă din blocurile de piatră umanizate. Pentru Lucian Grigorescu, Gheorghe Iuster, Lena Constante sau Tache Soroceanu găseşte epitetul carac-terizant, nota fundamentală. Uneori, însă, clasificarea îmbracă forme exagerate. Condus de emoţia estetică şi de prietenia care îl leagă de un artist sau altul, emite păreri superlative, care apar astăzi disproporţionate, exagerate.
             Muzica îl primeşte pe Holban în împărăţia sunetelor, restituin-du-i încrederea în oameni şi înălţîndu-1 deasupra vicisitudinilor. Tot ce a scris în acest domeniu poartă amprenta unei pasiuni niciodată istovite, care impresionează mai mult chiar decît cunoştinţele expuse fără preţiozitate sau orgol iu. Tonul confesional nu este niciodată părăsit, astfel că articolele lui, simple cronici sau fugare impresii, păstrează întotdeauna o căldură ce învăluie pe cititor. De aceea intensul documentar pentru viaţa artistică a ţării noastre de acum aproape patruzeci de ani alternează cu emoţiile declanşate de vibraţiile scriitorului însuşi. Asociaţiile de idei sînt uimitoare, trecînd de hotarul unei arte. Nu ştii niciodată ce surprize vei întîlni în articolul minuscul inserat în România literară sau Vremea, între altele mai pretenţioase. Părerile împărtăşite demonstrează o cultură muzicală şi un rafinament cu totul deosebite. Toate comunicate fără ostentaţie, fără stridenţe, dar cu acelaşi freamăt interior. Absenţa de la un concert bun o socotea echivalentă „unui cataclism mondial". „Veneam pentru a cincizecea oară la acelaşi program, cunoşteam partitura fiecărui instrument, puterile fiecărui executant, tresăream dacă o notă ieşea nepotrivită, prea tare sau prea încet, grăbită sau întîrziată, fremătam dacă un dirijor nou aducea noi sonorităţi, recunoşteam şi discutam cu aprindere cea mai mică transformare a ritmului, percepeam toate vibraţiile sălii şi primeam ca un dezastru tuşea sau reflexia imbecilă—care între-rupeau reveria."1 A întîmpinat iniţiativele şi succesele cu satisfacţie, identificînd etapele propriei sale vieţi cu cele străbătute de mişcarea muzicală românească. Orchestra Filarmonicii, Asociaţia muzicii de cameră, Pro arte, Amicii muzicii, Corul C.F.R. au susţinut — în pofida „greutăţilor timpului şi a nepăsării oamenilor" — manifestări artistice de înalt nivel, incluzînd în program creaţiile originale, cît şi
              1 Anton Holban, Theodor Popoi'ici, RomărţM,literară, nr. 8, 9 aprilie 1932,
        p. 1.
XXXVI
     muzica simfonică modernă şi clasică. Un mănunchi de laude risipeşte referindu-se la iniţiativele lui George Georgescu, Alfred Alessandrescu, A. Teodorescu, L. Mendelsohn, George Cocea şi la contribuţia unor interpreţi de talia Cellei Delavrancea, Filionescu, Emilia Ciomac şi alţii. Pentru George Enescu are un adevărat cult, niciodată temperat, urmărindu-i activitatea cu înfrigurare, socotindu-1 cel mai mare artist român al timpului său.
         Anton Holban nu s-a angajat în activitatea politică, deşi cu inima a fost alături de colegii săi de generaţie, care militau pentru înfăptuirea năzuinţelor populare. A iubit hărnicia şi bunul simţ- al oamenilor simpli, după cum i-au repugnat practicile guvernanţilor şi demagogia politicianistă cu tot cortegiul ei de abuzuri şi fărădelegi. Democrat convins, a îmbrăţişat cauza păcii şi a denunţat intenţiile revanşarde ale Germaniei hitleriste. Partizan al teoriei sincronismului, se vădeşte totuşi preocupat de specificul naţional, considerînd că vioiciunea spiritului, sănătatea şi plasticitatea sînt trăsăturile definitorii ale spiritului românesc.
         Demascarea mizeriei şi inculturii în care erau ţinute masele şi condiţia artistului sînt două puncte pe care adesea le găsim asociate mai ales după 1930. Nu o dată scrie îndurerat despre situaţia precară a scriitorului, obligat să plătească din buzunar suma necesară pentru tipărirea cărţilor sale, care nu se citesc nici măcar de acei ce au menirea să educe tinerele generaţii şi să le cultive dragostea de carte, sau despre nepăsarea birocratică a aparatului de stat burghez faţă de arta românească. „Oficialitatea — notează Holban — s-a remarcat de atîtea ori, n-are nici o legătură cu talentul şi nu alege decît ce-i mai prost."1 Sub titlul Tragedia cărţii româneşti,2 scriitorul remarcă întristat: „Nu este uşor să fii scriitor român. Peste un popor care n-are obiceiul de a citi, s-a adăugat criza cumplită care adoarme şi ultimele scrupule." Laudă pe un librar din Galaţi care, în anii de criză, căuta să ajute oa. menii necăjiţi, oferindu-le cărţi bune.
         Critica, de obicei, acordă prioritate celor bătrîni sau decedaţi, manifestînd o prudenţă exagerată faţă de talentele tinere, care duc o luptă chinuitoare şi deprimantă împotriva nepriceperii şi nedreptăţii: „Nu este uşoară viaţa pentru un artist veritabil în ţara românească... Pentru un tînăr, însă, lupta ca să dezmorţească sensibilităţi grosolane e tragică, încercarea inutilă a lui Don Quichotte împotriva morilor de vînt. Căci trebuie să facă parte din confrerii, să fie important sau linguşitor, să se agite fără încetare pentru o laudă oarecare. O exactă
         1 Anton Holban, Tache Soroceanu, In Vremeg^.JV, nr. 210, 25 octombrie
     1931, p. 4.                             ----
         2  In România literara, I, nr. 21 din 9 iulie 1932, p. 1.
XXXVII
        preţuire, avînd seriozitatea pe care o merită, nu vine niciodată."1 Holban Îşi face o datorie de onoare din declaraţia sinceră a admiraţiei sale şi din intuirea adevăratelor valori. Asemenea exemplare rare ale umanităţii „te conving că lumea nu este cu totul rea şi că nădejdile de copil îţi sînt încă permise".
                                           ★
            Prima lucrare de proporţii a scriitorului Anton Holban este piesa în trei acte Oameni feluriţi, terminată pe cînd avea nouăsprezece ani şi abia intrase în facultate. Ne-au rămas pagini interesante despre influenţele care au determinat începuturile activităţii sale. într-o scrisoare către Hortensia Papadat-Bengescu2, Holban îi mărturiseşte impresia puternică, hotărîtoare pe care a avut-o drama Bătrînul asupra Iui şi dorinţa de a cristaliza într-o operă asemănătoare propria sa experienţă de viaţă. Pornind de Ia premisa că un artist trebuie să privească în jurul său, Holban se străduia „să creeze oameni", insistînd asupra analizei psihologice. îl îndemna un spirit de observaţie mereu treaz, dar şi lectura asiduă a clasicilor francezi: „Cu ce frenezie am citit pe Racine sau pe Moliere! Cu răbdare, analizînd rînd cu rînd, căutam să înţeleg procedeele tehnice ale lui Moliere şi apoi ale lui Balzac de a anima personagiile."*
            Lucrarea s-a bucurat — citită la distanţe mari — de aprecierile favorabile şi recomandările Hortensiei Papadat-Bengescu, ale lui Camil Petrescu, Liviu Rebreanu şi Victor Eftimiu. Neavînd curajul s-o propună spre reprezentare, piesa a stat în cartoane vreme îndelungată. „Aveam atîtea îndoieli, scepticismul lui Eugen Lovinescu a fost întotdeauna aşa de dizolvant, încît poate fără lauda d-lui Camil Petrescu aş fi rupt manuscrisul şi n-aş mai fi scris niciodată nimic" (afirmaţie deconcertantă, contrarie celei inserate de E. Lovinescu în Istoria literaturii române, 1900—1937, potrivit căreia Oameni feluriţi este considerată „cea mai bună lucrare a lui Anton Holban").
            Piesa este depusă la Teatrul Naţional în timpul directoratului lui Liviu Rebreanu şi montată sub conducerea regizorală a lui Vasile Enescu. Pentru că Holban nu se arătase la repetiţii (exasperat de nenumărate amînări), actorii credeau că autorul a murit.
            La 17 ianuarie 1930 are Ioc premiera, dar după cîteva spectacole este scoasă de pe afiş. Abia mai tîrziu, în 1934, scriitorul publică
            1 Anton Holban, Portretul unui pictor tinăr.
            * Scrisoare datată 28 martie 1932, in posesia mea.-
            • Anton Holban despre sine însuşi. Vremea. Itf. nr. 231, 1932, p. 7.
XXXVIII
       primul act din Oameni feluriţi1, precedat de un articol intitulat Confidenţe preliminare2: „Cunosc piesa bine de tot. Adică am avut timpul să-i examinez resorturile fără nici o complezenţă. Cred, astfel, că pot semna acum in întregime actul prim, că personagiile au viaţă autentică, sînt complexe, şi nu formate dintr-o singură caracteristică.”
           Acţiunea se desfăşoară intr-un orăşel de provincie. Elementul biografic este transparent,;în micul Coca existînd elementeledefinitorii pentru portretul scriitorului la virsta copilăriei. Eroul principal, Jean Bogdan, ofiţer activ în armată, este un om rău, „terorizînd pe cei din jur“, şi mai cu seamă pe soţia lui, Ortansa, femeie resemnată în nenorocirea ei, incapabilă să reacţioneze. (De remarcat şi similitudinea de nume şi identitatea profesiunii: Gheorghe Holban, tatăl scriitorului a fost căpitan de infanterie.)
           Actul I se deschide cu o scenă tipică de familie. Micul Coca îşi face lecţiile alături de Ortansa, care brodează la lumina lămpii degaz. Este linişte, doar sforăiturile tatălui îi punctează ameninţător prezenţa şi creează o atmosferă de tensiune suspendată. Din comentariile copilului ni se dezvăluie ultimele evenimente: loviturile de sabie primite de Grigore, soldatul-ordonanţă, şi cravaşarea lui Puiu, calul lui Jean Bogdan, scenă oribilă, care atrage atenţia vecinilor şi a rudelor Ortansei.
           Lipsit de conştiinţa mărginirii lui spirituale, căpitanul aplică în viaţa de toate zilele prerogativele funcţiei ce o deţine. El nu ştie decît să strige, să poruncească, să bată, ca la cazarmă, unde „toţi soldaţii sînt pungaşi". Lectorul urmăreşte traiectoria unui personaj de o violenţă nemaiîntîlnită, cu salturi de la tristeţe la veselie, de la avariţie la dărnicie, a cărui grosolănie şi brutalitate distrug dimensiunile unui trai normal. Scriitorul nu-i îndulceşte trăsăturile, ci îl prezintă în jocurile contradictorii ale temperamentului, în care avem posibilitatea să întrezărim cu uşurinţă „înregistrarea strictă a tuturor variaţiilor unei minţi ce naufragiază în nebunie"3.
           Sfîrşitul primului act reprezintă în acelaşi timp şi punctul culminant al conflictului dintre soţi:
       „Ortansa:]Jean, ţi-ai trecut măsura ! Tu eşti bolnav, nu-ţi dai seama ce faci! Gîndeşte-te, nu mai pot nici eu răbda! M-am sacrificat pentru băiatul ăsta! Am crezut c-o să fim fericiţi... Am avut multă răbdare şi curaj... Aş vrea să mai rămîn, dar nu mai
              1 tn revista Azi, III, nr. 3, mai 1934, p. 1.130—1.153.
              * In revista Azi,_III, nr. 2, februarie-martie-aprilie 1934, p. 1.037—1.039.
              * Eugen Lovinescu, op. cit., p. 383.
XXXIX
                    pot I Mi-e teamă de viaţa mea, ca nu cumva copilul ăsta să rămlnă singur!...
         Jean (scos din fire): După ce m-ai furat, vrei să te duci? După ce te-am ţinut de pomană 11 ani, vrei să mă laşi?! Dar bine, n-ai decîtl Ce, te-am ţinut eu cu de-a sila?"...
             Plîngînd mereu, soţia stinge lampa, îşi pune şalul pe cap şi se Îndreaptă hotărîtă spre uşă. Tocmai atunci rudele ei se întorc de la iarmaroc, şi Ortansa aude cît se poate de limpede exprimai dispreţul familiei. Tristă şi resemnată, se întoarce din drum.
             Imbolnăvindu-se grav, Ortansa este sfătuită de medici să se despartă de Jean Bogdan, şi chiar părinţii ei, pînă atunci total dezinteresaţi sub pretextul că „nu se amestecă în casele altora", încearcă să o convingă că este singura soluţie raţională.
             Tatăl, temător şi laş, nu vrea să aibă explicaţia decisivă cu Jean Bogdan, pentru a nu abdica de la principiile lui „de om paşnic". Mama, superficială şi comodă, este mulţumită că a măritat-o pe Ortansa, socotind că astfel şi-a îndeplinit suprema datorie faţă de ea. Irina aparţine aceleiaşi galerii de „oameni feluriţi". Limitată la manifestările cotidiene,sora Ortansei pare sat isfăcută de micile variaţii ale vieţii de provincie. Avînd un singur ţel în viaţă, acela de a se mărita, ea trăieşte în prezent şi nu are nici o nedumerire şi nici o aspiraţie. Suflet de om mediocru, cu pretenţii şi gust de viaţă mondenă, Irina îşi idealizează logodnicul, pe locotenentul Artur, cartofor, cu veleităţi de intelectual, care nu a studiat ingineria pentru că e „puţin cam vulgară" şi a ales cariera armelor pentru că e „mai nobilă"... „Stridenţele glumeţe ale Irinei erau făcute să adîncească şi mai mult tristeţea iremediabilă generală, ca orice detaliu comic suprapus tragicului."1
             Ortansa vrea să-şi răscumpere suferinţele printr-o viaţă liniştită, în care să-şi găsească un sens: „Da, mamă, tare am fost nenorocită! Am tăcut şi acum nu mai pot, parcă aş vrea să ţip s-audă lumea întreagă că am fost nenorocită, că m-am chinuit... Prea m-aţi uitat cu toţii, prea m-aţi lăsat pe mîna lui... Şi n-ai ştiut nimic ! Ştia tot oraşul 1 Ştiau slugile, numai voi nu voiaţi să ştiţi nimic !... N-am făcut decît bine... Şi m-aţi ucis !“...
             Este interesantă evoluţia copilului pe parcursul celor trei acte. Inteligent , înţelegînd că disensiunile dintre părinţi se datoresc ciocnirii unor temperamente diferite, dar şi unor concepţii de viaţă ireductibile, micul Coca judecă aspru actele de violenţă ale tatălui şi atitudinea de stăpîn absolut pe care o arborează („casa mea", „calul meu‘‘etc.).
             1 Anton Holban despre sine însuşi.
     XL
   Există In actul întîi o solidaritate impresionantă a celor umiliţi (Ortansa, Coca, Qrigore), care se destramă în actele următoare. Chiar băiatul, înzestrat cu un dar al observaţiei remarcabil, se îndepărtează sufleteşte de Ortansa. Contribuie, desigur, şi influenţa bunicilor, copilul fiind ademenit de petrecerile organizate de bătrîni (reuniuni săptămînale menite să faciliteze aranjamentele politice locale). Dar explicaţiile nu ar fi suficiente dacă ne-am opri aici. Este desigur „teribil ismul“ virstei care-şi spune cuvîntul, cu tendinţa de emancipare şi independenţă. In acelaşi timp, se învederează'tot mai limpede moştenirea unor trăsături ale tatălui, care izbucnesc în contact cu veşnica pasivitate a mamei. Părăsită sufleteşte de toţi, Ortansa suferă din cauza băiatului, care îi aduce aminte de apucăturile tatălui: „Coca, cîteodată semeni grozav cu Jean la faţă, la mişcări, la vorbe... Uit că eşti tu şi mi se pare că sînt cu Jean, iarăşi Jean, toată viaţa Jean... Toată viaţa 1 S-a dus unul şi vine altul... Şi acela e copilul meu 1“
        „Nu ridica covorul în picioare 1 Parcă văd pe Jean“ este replica finală a piesei, sugerînd prelungirea suferinţelor eroinei, prin această asemănare dintre tată şi fiu, în singurătatea şi neînţelegerea care O înconjoară din toate părţile.
        Piesa are un ascuţiş critic bine precizat. Prin intermediul micului Coca,alter-ego al scriitorului, el aruncă oprobriul asupra unui anumit tip social de tristă memorie, ofiţerul vechii armate. Dispreţul cel mai profund este dublat de o atitudine nedezminţită, care se integrează în aversiunea lui Holban faţă de grosolănie şi primitivitate sufletească, într-o scrisoare către prietenul său, Tache Soroceanu, din 28.ianuarie 1930, Anton Holban mărturiseşte: „Şi dacă mă îndoiesc de realizarea lor artistică (a eroilor piesei, n.n.),sînt convins de existenţa autentică şi multiplă a lui Jean, a lui Mihai, a Măriei şi a Irinei. Şi e greu să-i suporţi. De frica lor, stau infinit singur între patru pereţi,cu 50 de plăci de patefon de bună calitate, cu 3 glastre de flori, cu cîteva cărţ i şi 4 păpuşi care surîdfără obosire şi fără frică, cu gura lor deporţelan...“
        Contemporanii au emis păreri foarte diverse, dintre care unele merită a fi reţinute. A fost supusă criticii tentativa de a aduce pe scenă un caz patologic, pe motivul că un astfel de caz nu ar putea prezenta un interes artistic. Obiecţia în sine este lipsită de temei, dramaturgia lui Ibsen sau Strindberg constituind un argument destul de concludent. De altfel.se pare că influenţa ibseniană se resimte destul de puternic asupra lui Holban, şi unele tendinţe de ordin social, moral şi psiho -logic au corespondenţe vizibile cu piesa Strigoii. Acelaşi destin sumbru urmăreşte pe Ortansa în zadarnicele strădanii de a tăinui vicisitudinile căsniciei ei între zidurile casei, ca şi pe doamna Alving.
XLI
       Prelungirea tragediei în copii reprezintă o idee fundamentală în cele două piese, deşi nu îndeajuns valorificată în Oameni feluriţi.
           Cu toate aceste asemănări, piesa rămîne originală, relevînd un crîmpei de viaţă românească, studiat în detalii caracteristice, „pe o rază atît de scurtă, încît autenticitatea impresionează ca o rană des-chisă“1.
           Alături de calităţile indiscutabile (mînuirea dialogului, naturaleţea replicilor,darul de a însufleţi personajele, observate cu luciditate şi detaşare sufletească), sînt vizibile slăbiciuni de construcţie. Primul act formează o entitate, răspunzînd exigenţelor genului. Celelalte două acte reprezintă mai degrabă o povestire dramatizată, atenţia deplasîndu-se prin mutaţii succesive de la un personaj laaltul (de la Jean Bogdan la Ortansa, soţia lui), acţiunea fiind înlocuită cu o stare sufletească sprijinită pe fapte petrecute anterior şi repovestite. Al doilea act, cel mai slab, distruge unitatea piesei. Scenele sînt lungite tn mod inutil, chiar unele note melodramatice se suprapun lipsei de experienţă teatrală a autorului.
           Scriitorul însuşi le găseşte greşeli de detaliu şi anumite „efecte sentimentale", care demonstrează că putea fi influenţat şi de „mediocrul Henri Bataille".
           Cu toate că piesa a primit premiul „Gh. Florescu", căderea spectacolului l-a afectat pe Holban în mod deosebit. Nu l-au necăjit aprecierile negative ale unora, ci faptul că nu a fost sesizată „tragedia caracterului lui Jean, revenirile lui, extravaganţele lui, contrazicerile lui, toate plătite cu păreri de rău"2.
           O singură dată Anton Holban mai revine la teatru, în mod neaşteptat, cu o piesă într-un act, Rătăciri, prezentată la concursul organizat de Societatea autorilor dramatici, în 1934, pe numele prietenei sale, Coca Codreanu. în buletinul amintitei societăţi (ni\jH7—-^ 1935, se consemnează faptul că, din 57 de lucrări, juriula triat cinci susceptibile de a fi luate în considerare, atribuind o menţiune onorabilă piesei Rătăciri. Scrisă într-o perioadă de intensă şi diversificată activitate, lucrarea se încadrează unei serii de preocupări familiare cititorului din romanele O moarte care nu dovedeşte nimic şi Ioana.
       Şi aci Holban intenţionează să demonstreze instabilitatea erotică şi cauzele care declanşează modificările unor fenomene sufleteşti de o relativă consistenţă. în acest scop îşi alege trei personaje care ar putea forma cunoscutul triunghi al comediilor de moravuri. Spunem
             1 Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane. I900-19S7,p.382. 1 Scrisoare c&tre pictorul Tache Soroceanu.
XLII
       „ar putea forma", deoarece întreaga lucrare este un proces ce se derulează în prezent pentru o infidelitate posibilă în viitor. Trama piesei se înfiripă deci nu în jurul unor acţiuni săvîrşite, şi în acest caz ireversibile, ci în jurul unor insesizabile influenţe de natură afectivă, care ar putea duce, o dată ajunse la nivelul conştiinţei, la hotărîri ireparabile.
            Tfaian'şi Lilly trăiesc o căsnicie modernă, întemeiată pe încredere, reciprocă, avînd ca premisă îndepărtarea oricărei constrîngeri: „Spaima unui menaj o produce mai ales inchiziţia pe care cei doi soţi şi-o aplică". O întîmplare le scoate în cale pe Bob, un bun prieten al lui Traian de pe vremea studenţiei. Doi oameni complet diferiţi: soţul, disci. plinat, organizat, iubind liniştea şi oferindu-şi satisfacţii din munca de cercetător (lucrează la o masivă Filozofie a Renaşterii), Bob, tip de boem, trăieşte în virtutea inerţiei, lunecînd fără grijă, dar şi fără mari pasiuni.
            O dată cu Traian, scriitorul vibrează cu emoţie, amintindu-şi anii petrecuţi în tinereţe la Paris, (orele lungi de studiu la Biblioteca Naţională, vaporaşele de pe Sena, plimbările fără scop, avid „de mici întîmplări neînsemnate, dar care palpită de viaţă"). Intre ei evoluează Lilly, dornică să confrunte imaginea făurită din povestirile soţului, cu impresiile ce se acumulează treptat.
            Pentru a o pune pe Lilly la încercare, Traian începe un joc, la început curios să noteze reacţiile celorlalţi. Dar, la un moment dat, îşi pierde echilibrul sufletesc, tulburat de intuiţia unor evenimente copleşitoare.
            La adăpostul convenţiilor sociale şi al unui anumit automatism In care se complac, şi care-i modelează, oamenii rămîn liniştiţi şi nu-şi pun nici o întrebare chinuitoare. Traian s-a crezut la adăpost de suferinţe şi frămîntări lăuntrice. El constată cu groază că este gelos, că dragostea şi gelozia nu sînt sentimente paralele, fără puncte de tangenţă, ci se condiţionează reciproc: „N-aş putea accepta — îi spune soţiei sale — să ai bucurii cu un altul. Aş întoarce de mii de ori şi într-o mie de feluri imaginea dăruirii tale."
            Scena dintre soţi, după plecarea precipitată a lui Bob, transferă obiectul discuţiei pe un plan abstract, dar perfect posibil în cadrul vieţii reale. Soţul sesizează exact starea de spirit a lui Lilly şi, prea orgolios ca să se împotrivească, îi mărturiseşte temerile, cerîndu-i socoteală pentru intenţiile pe care el i le atribuie, adică eventualele ei fapte viitoare. Traian, ca şi Sandu, eroul romanelor ce alcătuiesc tripticul erotic (O moarte care nu dovedeşte nimic, Ioana şi Jocurile Daniei), are acea capacitate de a observa pe cei din jur şi, în acelaşi
XLIII
       timp, de a se examina cu luciditate. Dacă un om îţi este indiferent, caracterizarea lui se înfăptuieşte în virtutea unei analize cu garanţii de adevăr. Cînd intervine însă o atitudine simpatetică, concluziile se alterează, afirmă eroul piesei, inteligenţa şi spiritul de observaţie fiind subordonate emoţiei afective. Lilly, în faţa acestei pledoarii, nu contestă că o atrage superficialul Bob, „cu ochii lui melancolici, cu chipul lunguieţ, cu trupul firav, cu gesturile artificiale şigraţioase de duduie".
            într-un astfel de moment împotrivirea lui Traian s-ar vădi zadarnică, pentru că orice încercare dea-şi îndepărta soţia de Bob ar fi înfavoareaacestuia: „Imaginaţia mea — declară Lilly — după scurta noastră cunoştinţă, l-ar arăta mai fermecător. Ar căpăta toate însuşirile care impresionează. Altfel, într-o trăire zilnică, ar fi exact ceea ce este... şi viaţa cu el ar fi la fel de monotonă, neavînd nici măcar paloarea pe care o menţii tu...“
            Interesul cititorului este captat de evoluţia stărilor sufleteşti ale celor doi protagonişti: inventivitatea lui Traian, pusă în mişcare deresorturi interioare,revelaţia complexităţii lui Lilly,care i s-a arătat egală cu ea însăşi atîta timp cît nu şi-a dat osteneala s-o înţeleagă, pentru ca brusc jocul început în glumă să distrugă un echilibru ce părea dat o dată pentru totdeauna, contrariind judecăţile comode şi aruncînd în aer punţile de legătură. „O mică întîmplare — se întreabă Lilly — să ne arate că toată înţelegerea noastră n-a fost decît o farsă? Mă întreb în unele clipe dacă nu glumeşti, cu toate că ar fi o proastă glumă. Oricît ai fi alături de un om, nu poţi pretinde că-1 cunoşti!"
            în detectarea peisajului sufletesc al cuplului erotic, în monogra-fierea geloziei, în descifrarea meandrelor unei psihologii complicate se dezvăluie virtuţile unei capacităţi analitice, atrase îndeosebi de funcţiunile vieţii interioare. „Să urmăreşti fiecare gest al unui om, să-l interpretezi, să-l explici, să-l găseşti verosimil sau nu.“ Fără această „radiografie" Holban nu concepea literatura. Eroul piesei mărturiseşte aceeaşi aviditate de a afla adevărul, construind ipoteze variante, parcurgînd intuitiv etape încă netrăite. Ce o sensibilitate neobişnuită, el transmite neliniştile unui temperament frenetic, tnregistrînd cele mai imperceptibile nuanţe ale proceselor psihice, niciodată mulţumit în setea de a cuceri absolutul (pe planul cunoaşterii n general, pe planul vieţii erotice în special).
            Deşi se reîntilnesc vechi teme, centralizate în jurul unei probleme fundamentale, viziunea piesei nu este tragică, precum în Ioana, căreia i se afiliază totuşi prin aria investigaţiei şi natura preocupărilor. Piesa Rătăciri poate fi apropiată creaţiilor dramatice minulesciene
      rXLIV
   Pleacă berzele şi Manechinul sentimental. Totul trebuie luat ca la teatru, cu atribuţiile fiecărui rol în parte. La un moment dat, eroina din Rătăciri spune: „Mă ameţise atîta conversaţie din care nu mai prindeam uneori decît timbrul vocii. Parcă eram la teatru, unde personagiile trebuie să umple tot timpul liniştea, cu toate că liniştea formează cele mai adînci raporturi între oameni.“
       Ga şi în epica sa, Holbau creează o atmosferă de pregnantă autenticitate, iar cititorul participă cu vădit interes la procesul care se desfăşoară în ritmul susţinut al unui dialog inteligent şi plin de vervă.
       Oameni feluriţi aparţine unei prime perioade a activităţii lui Holban, fiind înrudită cu Romanul lui Mirel (expresie a formulei „obiective"). Piesa Rătăciri corespunde altei perioade şi unei alte formule artistice (proză de investigaţie psihologică), mai moderne, mai actuale.
       Anticipînd, putem afirma că cele două piese, Oameni feluriţi şi Rătăciri (netipărite pînă acum), ne oferă posibilitatea de a regăsi preocupări specifice, structurate în cadrul altei modalităţi artistice. In ansamblul creaţiei lui Holban, ele reprezintă un domeniu demn de luat în seamă ca intenţii şi realizări.
       Romanul lui Mirel continuă firul cronologic autobiografic din piesa Oameni feluriţi, evocînd atmosfera familială din acelaşi orăşej moldovenesc. Mirel este însuşi scriitorul, surprins lavîrsta adolescen. ţei, contradictoriu în impulsuri şi capricios în sentimente. Reîntors dintr-o călătorie în Egipt, băiatul îşi pregăteşte apariţia ca un actor pe scenă. în sufragerie, familia: bunicul — boierul Ion (Tata) — nemişcat, calm, cu „barba albă şi îngrijită, împărţită în două", bunic® (Mama), „veşnic în mişcare", Mary cea frumoasă, cu surîsul ei graţios» perpetuu, soţul ei Tololoi, mătuşa Lina, Ortansa.'mama lui Mirel, dusă pe gînduri, şi verişoara Lilli. Cu riscul de a anihila surpriza revederii, Mirel apostrofează violent pe Tololoi, care îşi întinsese mîna spre farfuria cu struguri din mijlocul mesei, pentru a rupe o boabă, „o mînă cu vine multe, păroasă şi neagră"... Nu era pentru prima oară cînd băiatul îşi îndrepta atacurile răutăcioase către unchiul său, Tololoi, un „bonom inofensiv", un caraghios stîngaci, cu reacţii întârziate de om care sesizează greu şi lucrurile cele mai simple.
       Respins de Ioana, fata din casă a bunicilor, Mirel o seduce pe verişoara lui, Lilli, fără să o iubească, dar dintr-o dorinţă de compensaţie pe plan erotic. La vestea că va avea un copil, Mirel devine laş, îi aruncă vorbe jignitoare, disperat că un fapt căruia nu-i acordase o
XLV
        prea mare însemnătate ar putea să-i schimbe viata. Temîndu-se de complicaţii viitoare, se duce la unchiul său, mărturisindu-i situaţia grea în care se găseşte.,Greşeală de neiertat: Tololoi divulgă secretul cu inconştienţa lui proverbială. Mirel nu poate accepta postura, şi încearcă să se răzbune. Povesteşte că Mary trăieşte despărţită de soţul ei, Tololoi, sub pretextul unei boli de nervi şi că are un amant în persoana doctorului Walter. Dezvăluirea secretului căsniciei lui Mary, la care adăugase şi o presupunere posibilă, avu darul să impresioneze întreaga familie. Urmărind gesturile Iui Tololoi, cercetîndu-i gîndurile.toţi aşteptau sâ-I vadă pentru prima oară reacţionînd într-un fel. „Toate posibilităţile se întretăiau în minţile lor. Avea poate să plece, să omoare... Sau să se bată în duel cu doctorul... Avea, desigur, să plece îndată... Şipînăatunci avea să ţipe, să se vaiete, să întrebe, să ceară lămuriri, să plîngă, să se tîrască la picioarele lui Mirel, să-i spună că nu-i adevărat... Sau, durerea cea mai grozavă, n-avea să poată face nici un gest...“ Dar Tololoi nu se dezminte nici acum, faţa i se destinde, şi „o mînă neagră, păroasă, cu vinele umflate, se furişă printre bobiţele de struguri...“
             Tololoi este o figură unică în proza lui Holban. Incapabil să ia o hotărîre şi prea neîndemînatic pentru a-şi ascunde slăbiciunea, îşi promitea o muncă organizată pentru un doctorat mereu amînat pentru la toamnă. Pseudointelectual, cunoştinţele lui în domeniul istoriei nu erau de folos nici lui, nici altora. Orice întîmplare declanşa răspunsuri aproximative, prin divagaţii punctate de sentinţe categorice. Primea orice fel de invitaţii, petrecîndu-şi ore întregi pe Ia vecini, rugat de vreun prieten grăbit să plece la club, să ţină de urît nevestei.
             Dezlînat în felul de a vorbi, în păreri, sărind de la un subiect la altul, avea şi o înfăţişare nu prea gingaşă: „mic, slab, întors de spate, negricios, neîngrijit în îmbrăcăminte, uneori murdar, cu cravata prost făcută, cu şiretele de la ghete desfăcute. Purta nişte ochelari mari rotunzi, şi sub pleoapele groase se vedeau ochii sticlind bolnăvicios, ochi făcuţi parcă din faţete geometrice.*' Personajul este definit prin cîteva momente-cheie care îi fixează psihologia. In scena memorabilă a dejunului politic, organizat de Tata, pentru concilierea celor doi conducători locali ai partidului liberal, Tololoi se oferă să ţină el discursul, dar în faţa „bărbilor respectabile** îşi uită complet rolul. La un semn discret al Mamei, se pregăteşte să ia cuvîntul: „Tololoi încercă să vorbească, îşi drese glasul, articulă ceva, aruncă prematur un deget în aer, se încruntă aruncînd o privire ascuţită printre asistenţi, apoi îşi căută batista..., îşi scoase} ochelarii şi începu să şi-i şteargă grăbit**.
XLVI
          Un interes viu, susţinut pînă la finele cărţii, stîrneşte Mirel, adolescentul inteligent şi răutăcios. Oscilînd între timiditate şi orgoliu, visează să cucerească înălţimile, dar aterizează în reacţii gratuite şi în acte necugetate. Această discrepanţă între aspiraţii şi acţiuni trădează inconsecvenţele vlrstei, dar şi dorinţa neînfrînată de a-şi manifesta individualitatea cu orice preţ, chiar prin fapte arbitrare, obligînd pe cei maturi să ţină seama de existenţa lui. Facultatea dominantă a lui Tololoi este apatia, şi lupta dintre unchi şi nepot se configurează pe terenul contradicţiilor temperamentale. Dacă unchiul este un nehotărît, nepotul este pripit, energic, urmărind cu perseverenţă scopurile propuse. Dotat cu un spirit remarcabil de observaţie, Mirel nu pierde nici un amănunt din spectacolul vieţii. Chiar figurile episo-dice din apropierea sa, membrii familiei, nu sînt iertate de o cerce, tare rece şi necruţătoare.
          Cartea de debut a lui Anton Holban a fost privită la apariţie ca o replică dată medelenismului, scriitorul dispreţuind lirismul revărsat, verbiajul coloristic şi abundenţa imaginilor. „Oricît de circumscrise ar fi cadrele în care se desfăşoară acţiunea acestui roman, despuiat de acţiune şi de decor — scria Eugen Lovinescu într-o sumară prezentare — ceea ce-1 caracterizează nu sînt fericitele defecte de abundenţă ale începutului, ci stigmatele dureroase ale maturităţii, supraveghere» de sine împinsă pînă la sterilitate, observaţia acidă, rea, lipsa de lirism şi avînt."1 O seamă de recenzii subliniază apariţia Romanului lui Mirel. Totodată sînt remarcate stîngăcii inerente debutului, vizibile mai cu seamă în arhitectonica operei şi conducerea acţiunii, observaţii de altminteri judicioase.
          Intenţia scriitorului a fost ca în cadrul unei lucrări concepute în concordanţă cu formula prozei obiective să aplice liniile armonice ale unei construcţii unitare. Cartea începe şi se încheie cu aceeaşi mişcare a lui Tololoi la masa de familie. Deznodămîntul trebuia, ca în piesele clasice, să încununeze, ca o ultimă verigă, conflictul dintre cei doi protagonişti, Mirel şi Tololoi.
          Apărută la un interval de un an după romanul O moarte care nu dovedeşte nimic, Parada dascălilor reprezintă o revenire la lumea exterioară. Neurmărind construcţia unui roman cu acţiune ramificată, ci doar sugerarea atmosferei specifice a cancelariei profesorale, Anton Holban prezintă o colecţie de siluete creionate cu sobrietate, după modelul Caracterelor lui La Bruyăre.
              1 In Gazeta literară. I, nr. I din 31 ianuarie 1929, p. 2.
XLVII
            In „civilitate“ profesor, scriitorul a cunoscut tn mod nemijlocit mediul didactic din vremea lui, comunictnd sub o formă uşoară o experienţă proprie. Parada dascălilor este „un tablou satiric al corpului didactic secundar"1, „o expoziţie animată din lumea profesorală"2, scriitorul fiind înclinat să îndrepte o oglindă măritoare pentru a surprinde deformaţiile psihologice ale unei categorii sociale bine definite într-un anumit moment istoric dat. „Produs al burgheziei urbane — scria Pompiliu Constantinescu — profesorul autohton se integrează şi el în condiţiile sociale prezente şi participă la psihologia colectivă a unei pături care interesează progresiv pe romancieri." Mediul furnizează îndeosebi psihologii dominate de automatisme, de orizonturi limitate. In articolul dedicat Paradei, George Călinescu remarca aceaslănotă, specifică multora dintre reprezentanţii dăscălimii de odinioară. Din cauza mijloacelor băneşti nesatisfăcătoare, ca şi altor cauze de ordin social şi psihologic, profesorul de liceu era depăşit de impetuoasa dezvoltare a tuturor ramurilor ştiinţei şi artei. In multe cazuri el se rezuma la cunoştinţele acumulate pe băncile şcolii, devenind un fel de funcţionar pe catedră. Predarea materiei fără lărgirea cunoştinţelor an de an, lipsa unei lecturi sistematice provocau rutinarea, memorarea mecanică a lecţiilor în aceleaşi limite ca şi la începutul carierei. De aceea el nu putea fi un intelectual în adevăratul înţeles al cuvîntului şi descalificarea preceda cu mult părăsirea arenei.
            Inerţia spirituală avea ca pandant incapacitatea de a înţelege psihologia copilului. Asemenea profesori erau tipicari, apelau la ţnemorie, şi nu la inteligenţă, înlocuiau activitatea creatoare cu un ormalism penibil.
            Parada dascălilor este o suită de portrete incisive. „Nu trebuie ca cineva să se recunoască în Parada dascălilor“, anunţă scriitorul într-un succint cuvînt introductiv. „Pentru a construi fiecare siluetă, am Întrebuinţat gesturi sau vorbe de la mai mulţi oameni, de la mai multe şcoli din diferite oraşe, uneori chiar în afară de şcoală." Desigur că această afirmaţie constituie o pavăză pe care scriitorul încerca să o interpună între el şi modelele sale. Precauţie în adevăr inutilă — aşa cum s-a remarcat şi la apariţia cărţii — (dar dintr-un alt motiv decît cel invocat de critici) întrucît bogata colecţie din insectarul lui Anton Holban a fost adunată de la o anumită şcoală, şi anume Liceul „Vasile Alecsandri" din Galaţi,[unde a activat trei ani consecu-
           1 G. Călinescu, recenzie apărută In Adevărul literar giartistjc, X, seria a Il-a, nr. 589, 20 martie 193^. p. 7.
           * pompiliu Constantinescu, recenzie apărută tn Vremea, V, nr. 230, 20 martie, p. 8.
XLVIII
   tivi după reîntoarcerea din Franţa. „Am scris vara aceasta (în mijlocul unei păduri superbe) Parada dascălilor, îi scria prietenului său, profesorul Ion Argintescu. Din punct de vedere estetic sînt foarte mulţumit... O lectură a d-tale, ca om mai ponderat, ar fi indispensabilă. Şi apoi o discuţie între noi (şi nu simplă scrisoare!). Cum vom face? Dealtfel, eu, după publicare, nu cred că o să mai pot veni prin Galaţi. Căci cu semeţie n-am omis nimic !“ (s.n.).
       Un prim fragment apărut în Vnmca declanşează la liceul din Galaţi „discuţii îndelungi", despărţind profesorii în două tabere potrivnice, unii care iau apărarea scriitorului, alţii care îl condamnă. „Păcat că n-ai fost în cancelarie", îi scrie Holban aceluiaşi prieten şi coleg de breaslă. „Cred, după ecouri, că era pasionant I Şi psihologia cunoscută: unul faţă de altul se arată indignat... In spate, însă, reflexia: «L-a prins bine!» Dar nu s-a găsit unul de inimă care să spuie: «Nu mai exageraţi inutil. Sînt fleacuri care nu trebuie luate în seamă. *“
       Cortina se ridică şi vedem liceul tîrgului, „oclădire gălbuie cu două etaje. In faţă, cîteva straturi cu floricele." Subdirectorul Boiu, „cu faţa de Hindenburg paşnic, cu picioarele larg despicate pecare-şi balansează trupul, şi cu beţişor în mină", păzeşte florile. Hanibal Ionescu, profesor de filozofie, nu meditează nici la Spinoza, nici la Kant; ci: j,Ai auzit ce formidabilă palmă dă corpului profesoral noul director? Vrea să dea ora de drept de la clasa extrabugetară pîrlitului deFanache,"
       Rînd perind defilează ca în faţa unui spectator profesorii Liceului „V. Alocsandri" din Galaţi. Iată-1 pe domnul Biju „cavaler tomnatec, «piţigoi bătrîn şi tandru»... cu mustăcioara isteaţă, cu floricica la butonieră... cititor neobosit de romane sentimentale, în care se lăcrimează şi se surlde perpetuu", sau pe maestrul de desen, Alexandru Frunză, cel cu o mie de ocupaţii, transcrise toate pe cartea lui de vizită. Minuţios,aşezat,fără să manifeste vreo precipitare nici la pierderea soţiei, moartă din pricina neghiobiei doctorilor, „ai impresia că nici o fră-mîntare nu i-a tulburat fiinţa, cîndîi vezi faţa netedă, zîmbetul neîntrerupt, mersul domol, vorba totdeauna potolită, uşor glumeaţă..."
       Scriitorul apucă în virful peniţei tipurile cele mai variate, com-pletîndu-şi colecţia cu o voluptate evidentă, mărturisită—după cum am văzut — în scrisori. Bătrînul Berechet are o singură pasiune, f ilologia, fiind oricînd şi oriunde gata să explice originea cuvintelor. „Nu consideră limbaca o fiinţă vie, care în evoluţia ei îşi pemrite toate capriciile... Gramaticul manifestă trufia inconştientă de a crede că limba poate fi
                                                                XLIX
  4
      supusă oricărei prefaceri subiective şi inventează unele forme abei ante." (Judicioasă observaţie, bazată pe cunoaşterea dezvoltării istorice a limbilor!) După treizeci de ani de muncă, la ultima sa lecţie înainte de pensionare, Berechet „explica neîntrerupt cuvintele" fără nici o emoţie, fără nici o umbră de melancolie. Portretul se termină cu o poantă amuzantă:„Şi desigur, cînd moartea se va coborî să-l ia cu dînsa, d-1 Berechet, neţinînd seama de suferinţa lui, de lacrimile şi jeluirile celorlalţi şi de prăpastia cumplită care i se va deschide în faţă, va corija la vorbă pe rude, pe prieteni, pe medici şi pe Dumnezeu în persoană".
           Hanibal Ionescu trecea drept,, un om ciudat". Lupta la fiecare început de an să obţină cît mai multe ore, iar de nu era numit în comisiile de bacalaureatse plîngea inspectorilor, directorului, protesta la minister, considerînd că„ nedreptatea" ce i se făcea atingea prestigiul întregii bresle. întîlnindu-1 odată şchiopătînd pe stradă la miezul nopţii, şi interesîndu-se de starea în care îl vede, autorul primeşte următorul răspuns: „Eram să mor, un automobil a dat peste mine, am alunecat cînd am vrut să mă dau la o parte şi mi-am scrîntit piciorul". întrebat de ce nu se duce acasă, dascălul răspunde: „Nu pot să renunţ la aerul curat 1“ Abonat la unicul tramvai al tîrgului, pentru a sta cît mai mult în preajma elevelor, Hanibal era ţinta multor farse din partea colegilor mai tineri.
           Nu lipseşte figura preotului, profesor de religie, numit în toate comitetele şi în toate slujbele onorifice, dar mai cu seamă remunerate* Părintele Bartolomeu nu manifestă nici o preocupare, deşi „e în preajma celor mai profunde întrebări". Plictisit şi nepăsător, el răspunde invariabil la frămîntările celor din jur: „N-o să schimbi d-ta lumea*'...
           Agitaţia sterilă, superficialitatea, ambiţia meschină sînt atributele profesorului Michael Leonard Nicolaescu-Dîmboviţa. Pentru a-şi satisface dorinţele de parvenire, se avîntă în politică, din calcul, şi nu din convingere, schimbînd cinci partide în doi ani: „în unele a militat fără să se înscrie, în altele s-a înscris fără să militeze, în unele din recunoştinţă pentru X, în altele din admiraţie pentru Y" hulind astăzi pe prietenul de ieri, „maltratînd logica cea mai îngăduitoare". Ca şi alţi colegi ai săi, Nicolaescu se complace într-unpseudo-doctism penibil. Amator să vorbească despre orice subiect (istorie, literatură, artă), „pentru care abia avusese timp să frunzărească Larousse-ul“, arbora o dezinvoltură care putea induce în eroare doar pe ignoranţi: „Spunea adeseori inexactităţi, făcînd mereu paranteze personale... cu o totală lipsă de date care presupunea lipsa de informaţii serioase".
    L
            Pe cît de agitat este Nicolaescu, pe atît de domol apare Lungeanu. II reţinem nu numai graţie trăsăturilor fizice („lung peste măsură şi subţire'1), dar şi pentru pitorescul psihologic. Deşi tinăr, cu tabieturi şi manii de om b&trîn, este gata să aprobe pe oricine şi să repete vorbele „alese" ale dascălilor mai virstnici, nedîndu-şi seama de ridicolul situaţiei. După o expunere despre Beethoven pregătită îndelungi Lungeanu este neconsolat că a omis să vorbească despre surzenia genialului compozitor.
            Moşinschi, conferenţiarul tîrgului, cu priză la publicul feminin din localitate, aglomerează într-o conferinţă despre artă, afectat şi preţios, toate numele proprii ce le-a reţinut In lunga sa viaţă. Scena este de un comic gras: alături de scriitor, prietenul Paul comentează şirectifică toate inexactităţile, termenii nebuloşi, apoi, obosit, renunţă mulţumindu-se să intervină cu interjecţii sau apostrofe.
            Singurul portret pictat cu simpatie vizibilă, în ciuda ironiei omniprezente, este acela al macedoneanului Dicea, „zeificare elocventă a ezitării", „cea mai substanţială, cea mai omenească şi mai îngrijită din siluetele Paradei dascălilor“. Dialogul de mai jos e concludent pentru structura psihică a macedoneanului:
                E frumos aici.
            —  Da, dar e scump.
            —  E ieftin aici.
            —  Da, dar e aer prost.
            —  E bun aerul aici.
            —  Da, dar nu e privelişte frumoasă."
            întrebat dacă nu are ore de clasă,'găseşte un al treilea răspuns;
       „Nu prea am !“
            Altă dată se hotărăşte în ultimul moment să-l însoţească pe scriitor într-o excursie în deltă, dar ajunge la locul întîlnirii pe o ploaie toren. ţială, tocmai în clipa în care vaporul se îndepărtează de ţărm, şi nu mai apucă decît să-şi salute colegul aflat pe punte.
            Profesorul Marcu, cu cincisprezece ani înainte, era imaginea vie a omului inteligent, îndrăgostit de meseria sa, animat de o curiozitate ardentă, intransigent cu sine şi cu cei din jur. Acum Marcu a pierdut toate elanurile, nu mai ştie nimic, limitîndu-se la traiul mediocru al căminului său. „Şi gîndindu-mă la domnul Marcu, m-a cuprins o nespusă milă de toţi aceia (şi mi-e groază pentru mine) care pornesc vijelios să transforme lumea, şi apoi, încet-încet, admit orice, suportă orice, îşi tocesc spiritul critic, îmbătrînesc, capătă tabieturi, nu mai sînt în curent, nu se mai ocupă de şcoală, căci totul li se pare prea uşor... victime ale mediului înconjurător în ţara aceasta, în care nu-i_nici o
                                                                                             LI
4*
      dreptate, In care tembelismul ne face să suportăm pe orice caraghios: ajuns în locuri importante, revoltîndu-ne... mulţumindu-ne să numă~ râm prostiile spuse şi făcute, să apostrofăm între patru pereţi necinstea, şi, suprema noastră tragedie, fiind inteligenţi, să vedem clar ce sepetre-ce cu noi.“ Dezvăluirea modului de viaţă burghez, cu toate consecinţele unei politici anticulturale, îşi dă mîna cu revolta şi dezavuarea sistemului de educaţie şi învăţămînt. Din cauza insuficientei pregătiri a corpului profesoral, generaţii întregi de elevi ajung la bacalaureat fără să fi citit vreo carte în afara manualului. Cum ajung pînă în ultima clasă? se întreabă scriitorul, şi tot el găseşte explicaţia reală şi întristătoare: „Pentru că sînt feciorii lui X, Y sau Z şi X e om politic,. Y e doctor, iar Z profesor de liceu". Autorul protestează vehement împotriva inculturii, a metodelor antiştiinţifice şi imorale promovate de la catedră.
           Mihail Sebastian i-a reproşat că Parada dascălilor nu aduce pe prim plan conflictul dintre generaţii, drama confruntării directe a cancelariei cu clasa.1 Holban nu crede — şi pe drept cuvînt — că ar exista o luptă între generaţii. Sînt profesori buni, cu dragoste pentru şcoală, afirmă el, bucurîndu-se de un prestigiu binemeritat în faţa elevilor, pe care încearcă să-i modeleze pentru a deveni oameni multilaterali, cu personalitate. Sînt alţii, însă, care „cer lecţia pe de rost.... nu ştiu nimic ... pun nota de trecere din oficiu... se pretează la toate intervenţiile". Copiii de clasa a *II-a se plîng naratorului,’profesor de franceză şi diriginte: „domnul Hortopanne ascultă rînd pe rînd şi numai o dată pe trimestru. La domnul Berechet nu facem nimic. Ce-o să ştim peste cîţiva ani? Dacă-1 întrebăm ceva pe domnul Hanibal Ionescu, ne răspunde să nu fim obraznici cu catedra. Lui Ghiţescu, nepotul directorului, toţi profesorii îi pun note mari, iar pe bietul Iliuţă, pentru că e mic şi timid, toată lumea îl persecută..." Şi scriitorul conchide: „E tragic mai ales să vezi entuziasmul micilor elevi şi constatările lor zilnice, aşa de disperate."
           Parada dascălilor este strigătul profesorului incapabil să se conformeze unei atmosfere îmbibate de platitudine şi rutină, chinul unui om conştient de tarele unei categorii sociale din care face parte, dorind să schimbe totul („Şi nu se poate face nimic?!“), strivit de ignoranţa înconjurătoare, simţind la fiecare pas dezolarea intelectualului, obligat să-şi piardă tinereţea într-o ambianţă sufocantă. „Cartea d-lui Holban, scria G. Călinescu, nu este humoristică, ci e pătrunsă
                      * Vezi cronica In România literară, I, nr. 5, 19 martie 1932, p. 3.
LII
     ■de o amărăciune şi o indignare ce răsar Ia tot pasul în observaţiuni •de o nobilă idealitate.“
         Primită favorabil, Parada dascălilor a prilejuit discuţii foarte interesante. Condeie de prestigiu susţin puncte de vedereconvergente, menite să generalizeze concluziile cărţii. Totodată se acordă o specială atenţie soluţiilor artistice ale cărţii, şi aici se manifestă rezerve. Perpessicius ar fi dorit să citească o operă mai puţin siluetară, şi condamnă timiditatea lui Holban, exprimată în chiar forma de jurnal •a Paradei. Notele personale, prin care răzbat „temperamentul şi .'facultatea dominantă a autorului", remarcate cu satisfacţie de Perpessicius, sînt respinse de G. Călinescu ca neconvenind unei creaţii obiective, răpind cărţii „deplina putere de sugestie". Mihail Sebastian ■consideră că Parada dascălilor este defectuoasă sub aspectul construcţiei epice, vizibilă în lipsa de acţiune şi în metoda de prezentare a ■eroilor, conchizînd că Holban este un portretist, şi nu un psiholog. -
         Nu este lipsit de interes să spunem că în 1932, cînd apare cartea lui Holban, se declanşează o polemică răsunătoare în jurul volumului doi al Memoriilor lui Eugen Lovinescu. Tot Mihail Sebastian a deschis ■discuţia anatemizînd încercarea criticului de a fixa o galerie de oameni în rama portretului, prin hiperbolizarea unei singure trăsături. Volumul, după opinia lui Sebastian, dovedeşte aptitudinile unui excelent portretist, dar al unui nul psiholog. Concluziile se adăugau reacţiilor acelor literaţi care se recunoşteau în paginile memoriilor, fiind afectaţi de absolutizarea şi de îngroşarea unor linii pînă la caricatură.
         Mihail Sebastian cere portretistului „să reproducă", psihologia fiind „un detaliu cu totul secundar în portret şi de cele mai multe ori împovărător". Această disjuncţie era efectuată în temeiul cerinţelor tradiţionale ale genului: „Un portret este ceva coerent şi unitar, îl vei crea deci cu nesocotirea trăsăturilor contrazicătoare. Vei ignora tot ce nu aderă la cadrul tău dinainte fixat, la atmosfera şi intenţiile tale... Legea portretistului este esteticul, pe cînd a psihologului este adevărul."1
         Anton Holban îşi expune opiniile în articolul său, Portretele d-lui Lovinescu2. Arta portretului, moştenită de la moralişti ca La Bruyăre sau memorialişti caSaint-Simon, se întemeiază pe reţinerea unei facultăţi principale — în pofida complexităţii personajului — în jurul căreia polarizează detalii selectate cuun simţ dezvoltat al nuanţelor. Portretele criticului relevă „o artă a variaţiei desăvîrşită". Nu sînt
         1 Mihail Sebastian, Psiholog ţi portretist nu e totuna, In România literară, nr. 12, 7 mai 1932, p. 1.
         * Articol publicat In Vremea, nr. 235, Paşte 1932, p. 16.
                                                                    LIII
     memorii, ci „o colecţie de siluete"... din care se desprinde în primul rînd „sufletul autorului, duios, resemnat, sceptic fără revoltă, lunecînd domol spre peisagiul cenuşiu al eternităţii".
          Parada dascălilor infirmă delimitarea strictă propusă de Mihail Sebastian. Chiar dacă Holban aplică legile genului, „expoziţia animată din lumea profesorală" învederează îmbinarea darurilor portretistului cu ale psihologului. De aceea personajele examinate în cadrul real al vieţii lor rămîn pentru totdeauna întipărite în mintea cititorului, pentru că'detaliilor exterioare (desen, culoare etc.) li se suprapun elemente principale temperamentale şi caracterologice.
                                                ♦
          O moarte care nu dovedeşte nimic, apărut în 1931, deschide seria romanelor analitice în creaţia lui Anton Holban, alcătuind, cu Ioana (1934) şi Jocurile Daniei (1936, postum), ceea ce am numi tripticul erotic.
          Părăsind construcţia „obiectivă", scriitorul adoptă o formulă artistică cei se pare mai apropriată investigaţiei psihologice. Elementele autobiografice se ordonează în conformitate cu cerinţele literaturii de confesie, înlocuirea persoanei a treia cu persoana întîi nefiind un simplu procedeu formal, ci o modalitate directă de exprimare a stărilor de conştiinţă subiective, încurgereaşi metamorfozarea lor neîntreruptă.
          Romanul reface traiectoria sentimentală a unui cuplu de îndrăgostiţi, Sandu şi Irina. Plecarea tînărului în Franţa (dorinţă cristalizată încă din adolescenţă) reprezintă în acelaşi timp un prilej de eliberare. Despărţirea a fost destul de rece, pentru că imaginase plînsete şi suspine. Foarte tare în teorii, lansase una şi cu cîteva minute înainte de plecarea trenului: „întotdeauna înainte de a te despărţi de cineva drag, nu te pricepi să-i vorbeşti, tocmai pentru că ai prea multe de spus". Parisul îl cucereşte, astfel că veştile dinţară îşi pierd interesul. Scrisorile de la Irina îi revin la date fixe, şi Sandu îi răspunde grăbit, „cu gîndul în altă parte". în grădina Luxemburg, pe înserate, tînărul se simte fericit. O singură nemulţumire are: „Am lăsat acasă o fată care mă iubeşte. Nu e frumoasă, şi ochii mei au obosit repede îndrep-tîndu-se spre silueta ei bicisnică. Nu e savantă, şi am ostenit vorbind singur, inutil şi ridicol. Nue bogată, şi mi-ar îngreuia mersul pur-tînd-o pe umerii mei, ca melcul cocioaba. Dar e îndrăgostită, căci pentru dragoste nu e nevoie de minte, de frumuseţe sau de bani." Inventînd o convorbire cu o forţă care ar putea să orînduiască totul în lume, îi cere, pentru ca mulţumirea să-i fie deplină, să-şi redobîn-dească libertatea.
LIV
rO nelinişte bruscă îl năpădeşte cînd epistolele lui rămînfără răspuns. Ce îl tulbură mai mult, „neputinţa logicii" sau motivul însuşi al întîrzierii răspunsului? Multiplicarea detaliilor vieţii lor comune şi a explicaţiilor plauzibile îl determină să ezite între două posibilităţi extreme: s-a omorît, ori s-a căsătorit cu altul.
              Cînd s-au cunoscut erau amîndoi foarte tineri, studenţi, colegi de facultate. Învingîndu-şi „timiditatea dezastruoasă", se apropie de Irina. O excursie studenţească la Curtea-de-Argeş, apoi plimbări şi discuţii pe teme literare şi artistice favorizează prietenia. îngrozit de singurătate, tînărul se lasă antrenat de sentimentele Irinei, nefiind el însuşi în stare să ia o hotărîre şi neştiind să definească propriile lui stări de suflet. Se crede degajat şi încearcă să-şi menţină independenţa, comunicîndu-i părerile lui despre temperamentele artistice, „ce nu trebuiesc înlănţuite cu obiceiuri burgheze". Admirator al frumosului, Sandu îşi împărtăşea frenetic concepţiile sale despre artă, întreprinzînd o adevărată operă de educaţie intelectuală, încercînd să modeleze gustul iubitei, să o supună unui program de studiu organizat. Dar eroina, lipsită de intuiţie, superficială, nu poate emite o părere personală, şi nici să descrie un om decît cu aprecieri generale: „e drăguţ", „e antipatic", „e bine", „vorbeşte franţuzeşte", „cîntă drăguţ la pia-no“. Avînd o singură dorinţă,aceea de afi mereu în preajma lui Sandu, iubita acceptă discuţiile intelectuale, mai bine zis monologurile lui, jucînd rolul confidentelor din tragediile clasice. Facultatea îi dăduse un plus de informaţii, care însă nu se infuzaseră unei structuri sufleteşti, permeabile la cultură, nu se convertiseră în sensibilitate. Dar poate că Irina îi apare obişnuită, neînsemnată, mediocră din pricina literaturii. Poate Racine e vinovat că eroina, „singura cu respiraţia veritabilă, mi se pare bicisnică şi fadă".
              Sandu este un intelectual însetat de certitudini, chinuindu-se mereu, neputincios să extragă din analiza propriilor sentimente concluzii absolute, adevărul sufletesc categoric. Obsedat să se autodefinească, el operează o descindere în viaţa anterioară, reînviind, sau mai bine zis recreînd trecutul. Chinuit de un amor propriu ce depăşeşte hotarele normale, el oscilează ca un damnat între năzuinţa unei prietenii (întemeiată pejafinitatesufleteascăşi identitate de gusturi intelectuale) şi dorinţa de a fi liber. Deşi nu se simte serios angajat într-o legătură ce epuizase toate distanţele, eroul se vede totuşi frînat în posibilităţile de acţiune, regretînd atîtea aventuri posibile ratate. Dezamăgit de lipsurile fizice şi psihice ale Irinei, se crede eliberat de obligaţii, socotind că are dreptul de a se erija în judecător neînduplecat. Uneori acţionează împotriva înclinaţiilor lui, pentru a o vedea dispe-
                                                         LV
          rată, pentru a se convinge că Irina este oricînd dispusă să sacrifice tot ca să rămînă lingă iubitul ei. O trimitea adesea să se distreze în societate, fără să o însoţească, pentru ca astfel să-i dea posibilitatea să-l compare cu alţi tineri şi în acelaşi timp să constate repulsia faţă de spiritele mediocre şi întoarcerea ei mai „nebună" către el. „Se lăsa în voia instinctelor care o făceau, capricios, să se sacrifice, să dispereze, să spere, să se amuze şi să mă uite.“
               In depărtare, Sandu conferă iubitei calităţi şi defecte după secvenţa ce o derulează cu ochii minţii. Cum era iubita lui în realitate? Ce păreri avea despre artă, natură sau moarte? Chinurile se amplifică pentru că nu are certitudinea unei interpretări exacte. El constată că iubita lui s-a comportat cu totul altfel decît s-ar fi aşteptat: „Am crezut că deoarece îmi dau seama de toate gesturile şi maniile unui personagiu, de tot ce are exterior, îl cunosc perfect, că deoarece plînge disperat, spunînd vorbe tragice şi jurăminte — adevărul din adîncimi este acelaşi. Şi acum văd că natura umană e mai complicată.“ Eroinele lui Thomas Hardy sînt insesizabile din pricina unui mister care planează asupra lor. Irina e insesizabilă „dintr-un motiv contrar: truda mea de a o explica în întregime şi de a aruncaj asupra ei toată lumina de care sînt în stare".
               Visul, adevărat coşmar, în care imaginea Irinei în văluri de mireasă se suprapune unei Irine înţepenite pe catafalc, îl torturează, şi amintirile îl asaltează fără ca el să poată şti ce trebuie să aleagă din sutele de scene (vorbe, gesturi, priviri) pentru a reconstitui o fiinţă vie. „Aruncînd la întîmplare tot ce-mi aduc aminte despre dînsa, formez o fiinţă stranie din cauza prea multor apucături contradictorii şi suprapuse." Tînărul se zbate într-o plasă inextricabilă, urzită din fapte trăite, deasupra cărora planează îndoiala. „Cum să ştiu adevărul asupra ei, se întreabă, cînd nu ştiu adevărul asupra mea? Şi eu mă am la îndemînă, mă ştiu sincerjfaţă de mine, şi în acelaşi timp mă analizez pasionat şi fără întrerupere de cînd mă cunosc... Cum să disting din tot ce a spus ea ce e sincer, cînd eu nu sînt sigur dacă reflexiile mele nu sînt pornite din ciudă sau din remuşcare şi că n-o judec pe rînd sau cu excesivă îngăduinţă sau cu excesivă severitate. Nu ştiu dacă tot chinul meu se numeşte dragoste sau amor propriu."
               îndoiala şi scepticismul lui Sandu izvorăscdin posibilitatea de a interpreta un gest într-o mie de feluri, de a nu şti dacă semnificaţia la care te-ai oprit corespunde realităţii. Neliniştea este provocată de această nesiguranţă în propria ta intuiţie sau judecată. Iar sentimentul neputinţei invadează sufletul eroului pentru cămereu are impresia că îşi este inaccesibil: „Mă duc cu mine şi nu mă cunosc, cu toate
        LVI
       că mă observ cu o grijă migăloasă şi trudă inutilă... Mă mir cum pot suporta să tîrli cu mine pretutindeni, pe mine, străinul..."
           Ce s-ar fi întîmplat cu Irina dacă nu l-ar fi întîlnit pe Sandu? După ce iubita se mutase cu familia într-un orăşel din provincie, revederile erau „pasionate" şi despărţirile tot atît de disperate ca şi Înainte. Dar cu neplăcere Sandu observase că noul cerc de cunoştinţe se insinuase între ei. 11 obsedează ideeacă Irina, dacă ar fi întîlnit pe altcineva, ar fi îmbrăţişat altă sferă de preocupări, şi-ar fi însuşit cu aceeaşi dezinvoltură opiniile altcuiva, fără ca aceasta să determine realmente o mutaţie în psihologia eroinei1.
           Neprimirealadată fixă a scrisorilor iubitei aduce brusc răsturnarea raţionamentelor şi a deducţiilor. Posibilitatea ce se întrezăreşte ca Irina să se fi omorît, ori să-l fi părăsit, anihilează orice altă judecată. Argumentele, care pînă mai ierierau utilizate în favoarea despărţirii, găsesc în contraargumentele momentului un adversar puternic. Eroul îşi analizează suferinţele şi nu-şi dă seamadacăgîndulla Irina, care-1 obsedează, este dragoste sau gelozie, concepută ca un sentiment de sine stătător. Se simte umilit, îi doreşte moartea, vrea să se răzbune. Şi totuşi, cîndtăcerea se prelungeşte, este gata să-i scrie că o va lua în căsătorie. Irina nu trebuie să facă nici un pas hotărîtor. Pentru a se descătuşa din starea „intolerabilă", Sandu îi trimite cîteva rînduri printr-un prieten. Dar, neavînd răbdare să aştepte răspunsul, se întoarce în ţară. Nu-şi găseşte liniştea pînă ce nu află motivul tăcerii chiar de la Irina. Lipsa oricărei perspective, neputinţa lui Sandu de a lua o hotărîre a determinat-o să accepte o căsătorie oarecare. Ar fi putut folosi tînguirile şi regretele Irinei pentru a o reţine, pentru a o transforma din nou într-o sclavă supusă. Dar nesiguranţa în sentimentele sale îl face pe Sandu să amîne hotărîrea definitivă. Departe de el, la Sinaia, Irina redevine o femeie fără personalitate, manevrată de cei din jur.
           Reîntors în Franţa, tînărul află de la o prietenă comună că Irina a căzut de pe un vîrf de munte şi a murit. Spirit contradictoriu, Sandu nu crede în accident, ci îşi imaginează că fosta lui iubită, dezamăgită, nu a rezistat despărţirii şi s a aruncat în prăpastie. Omorîndu-se, Irina schiţează un gest premeditat, căutînd parcă să demonstreze că viaţa
             1 Ca eroina lui Huxley din Deux ou trois grdces. într-o scrisoare adresată profesorului Ion Argintescu In 1932, după apariţia romanului O moarte care nu dovedeşte nimic, Holban li scria printre altele: „Am citit o admirabilă carte, şi eroina seamănă mult cu Irina mea, eroul este Insă mai calm decttmine: Deux ou troiş grdees de Iluxley. Neapărat s-o citeşti!"
                                                          LVII
          fără iubitul ei şi-a pierdut orice sens, că fericirea nu este posibilă într-o căsnicie contractată pe alte temeiuri decît cele sentimentale. A arătat deci că nu era femeia obişnuită, fără personalitate, schim-bîndu-şi direcţia după influenţele celor din jur, lăsîndu-se purtată de şuvoi. Omorîndu-se, Irina, ca şi Ellănore din Adolphe, lasă în urma ei regrete. Remuşcările îl asaltează; pocăit, îşi revizuieşte părerile. „A fost convinsă că-mi este de prisos şi dispăruse. Şi, supremă abnegaţie, preferase să-mi pară uşuratecă,numai să n-am remuşcări... Ea, care se îndoia sub hotărîrile tuturora, a fost în stare de o hotărire proprie grandioasă...“ Se recunoaşte uşuratic, făcîndu-şi mii de imputări, pentru că s-a zbuciumat în van, ca deodată îndoiala să-l asalteze din nou, oferindu-i altă posibilitate: dar dacă moartea Irinei nu se datora unui gest conştient şi iremediabil,ciunei întimplări nefericite? „Poate a lunecat...11
               Finalul, integrînd îndoiala care planează asupra sfîrşitului tragic al iubitei, rezumă neputinţa eroului de a avea concluzia definitivă. Pentru G. Călinescu această îndoială este preţioasă, scrierea căpătînd noi dimensiuni prin strădania analitică aplicată asupra „unei conştiinţe încărcate de vina de a fi judecat prea uşor o femeie..."
               Eugen Lovinescu aducea mărturie explicaţiile lui Holban însuşi: „...Eroul nu se descărca de povara remuşcării, ci îşi introducea în suflet un nou element de incertitudine şi de suferinţă. Însuşi titlul cărţii... îi indică sensul. Moartea Irinei nu-i aducea certitudinea iubirii, după care se zbuciumase atît. Gîndul că putuse să lunece şi să moară din accident îl arunca din nou în îndoială. Tacit, eroul ar fi preferat ca Irina să se fi sinucis decît să fi murit din accident. Nu-1 chinuia deci remuşcarea, ci nemulţumirea că nu fusese satisfăcut în nevoia lui de siguranţă şi poate de orgoliu..." In adevăr, această notă de cruzime încununa minunat psihologia neliniştită şi egoistă a naratorului, aşa cum o cunoaştem din toate cărţile lui.
               în recenzia dedicată romanului, Eugen Ionescu insista asupra finalului, care dezminte capacitatea inteligenţei de a interpreta just „sensul sufletesc al Irinei", gestul ei fiind în totală discordanţă cu detaliile acumulate prin analize succesive.
               Eroul din O moarte care nu dovedeşte nimic are ceva din substanţa lui Adolphe: agitat şi neliniştit, „amestec de egoism şi de sensibilitate", manifestă aceeaşi convingere că se sacrifică pentru ca iubita sa să nu sufere şi aceeaşi nehotărîre de a pune capăt unei legături neprielnice aspiraţiilor sale, pentru ca, brusc, moartea iubitei să-l arunce în braţele deznădejdii şi remuşcărilor. „Mă sacrific pentru ea, fără s-o pot face fericită; şi duc aici o viaţă inutilă, lipsită de independenţă, fără o
L.VIII
     clipă de libertate.declară Adolphe, fiind sigur de sentimentele Ellânorei, ca după moartea ei să se lamenteze astfel: „Ce apăsătoare mi se părea această libertate, după care jinduisem atît de mult!“l Dorinţa îndrăgostitului de a se elibera de cîte ori este sigur de fiinţa iubită şi de a regreta cînd a pierdut-o este desigur o formulă de esenţă clasică, preluată şi de moderni. Oare schimbul de scrisori, între Sandu şi Irina nu ne sugerează strădaniile disperate ale naratorului din ciclul A la recherche du temps perdu de a o aduce pe Alber-tine din nou lingă el? Prin cîte stări diametral opuse trece Sandu,, de la asentimentul dat iubitei în legătură cu proiectata căsătorie, pînă la rîndurile umile prin care o imploră să nu întreprindă nimic fără ştirea lui! Forţa de disimulaţie şi gîndurile de răzbunare sînt anihilate sub presiunea suferinţei cumplite ce-i cuprinde întreaga fiinţă2. Moartea iubitei nu-i va aduce {linişte lui Sandu, după cum nu-1 va sustrage pe Marcel suferinţelor: „Pour que la mort d’Albertine eăt pu supprimer mes souffrances, il eut fallu que le choc Petit tuee non seulement en Touraine, mais en moi!“
          Fragmentul Rica, publicat în Excelsior şi neinclus în roman, îl situează pe Sandu într-o nouă ipostază. In timpul legăturii cu Irina, ca o manifestare a independenţei şi totodată pentru a-şi dovedi talentele de cuceritor, eroul se angajează într-o aventură. Rica locuia pe aceeaşi stradă cu Sandu şi era probabil flatată că un intelectual îi dă atenţie. Febrilitatea şi nerăbdarea lui sînt puse la încercare pentru că mica funcţionară nu era uşuratică. Stăteau ore întregi împreună, în fiecare seară, astfel că Rica se deprindea încetul cu încetul să răspundă la sărutări şi să nu mai fugă de mingîierile şi îmbrăţişările din ce în ce mai îndrăzneţe ale tînărului.
          Simţindu-se prinsă în acest joc erotic, fata protestează din ce în ce mai slab, pînă ce îi cedează. îndrăgostită cu adevărat, Rica se
            1 Şi mai departe: „Cit Îmi lipsea din suflet acea dependenţă care mă revoltase de atltea ori! Odinioară toate faptele mele aveau un scop; eram sigur că prin fiecare din ele Înlătur o durere sau aduc o mulţumire. Dar atunci mă piingeam; eram nemulţumit pentru că un ochi prietenesc Îmi urmărea paşii, pentru că fericirea unei alte fiinţe era legată de aceşti paşi...“
            * „Jusqu’ici je l'avais considărde — notează Proust referindu-se laAlber-tinc — surtout comme un pouvoir annihilateur qui supprime l’originaiitd et jusqu’ă ia consciencedes perceptions ;maintenant je la voyais comme une divinită redoutable, si rivge ânous, son vlsage insignifiant si incrustd dans notrecoeur que si elle se dătache, si elle se ddtourne de nous, cette deitd que nous ne distin-guions presque pas, nous inflige des souHrances plus terribles qu’aucune et qu’alors elle est aussi cruelle que la mort.“
                                                  LIX
       metamorfozează, dezvăluind o capacitate neaşteptată de „a mînui îndoielile", de a se zbate între încredere şi bănuială, între entuziasm şi suferinţă: „Fiecare vorbă sau gest... îl interpreta cu tot atîta sub ti* litate cu care un intelectual autentic descifra idei". Printr-o prietenă, colegă cu Irina, fata are prilejul să cunoască antecedentele erotice ale lui Sandu, astfel că aventura capătă o turnură neplăcută, agravată de discuţii punctate cu ameninţări. Intr-o seară, nevăzînd nici o putinţă de evadare dintr-o situaţie rîvnită mai înainte, Sandu vrea să se cor.* feseze Irinei, socotind că ea va putea aprecia încrederea, sugerîndu-i şi rolul pe care trebuie să-l joace: „Te credo fiinţă superioară, care ţii mai mult la mine decît la prejudecăţi...“Reacţia însă nu este cea scontată, astfel că eroul trebuiesă mimez? gluma, şi, pentru astinge bănuielile Irinei (caşi Adolphe),săgăseascăojudecată inversă decît ceadela început: „Ce copilă ! N-ai văzut că e o glumă, ca să văd cît te-ar durea infidelitatea mea !“ Pericolul fiind îndepărtat prin intervenţia Vanei, sora lui Sandu, cei doi îndrăgostiţi pleacă la Sinaia, extaziindu-se în faţa priveliştilor minunate.
          Spuneam că episodul este interesant pentru că apare ca o explozie a simţurilor. Aici tînărul nu are nelinişti de ordin intelectual, nu este mînat decît de frenezia pur carnală. In ordinea erotică, însă, cucerirea micuţei funcţionare trebuia să constituie „o împotrivire obişnuinţii" şi totodată interpretarea unui rol ambiţionat de Sandu: „Eram încîntat că aveam în acelaşi timp două succese diferite şi trebuia să întrebuinţez micile minciuni care mă impresionaseră atît de mult în romane şi care mi se păreau un semn de superioritate sentimentală."
          Conferindu-i şi de această dată lui Sandu modul său propriu de simţire, prozatorul consemnează în Ioana o nouă experienţă pe plan erotic. Romanul este drama unor tineri care se iubesc, dar nu-şi găsesc liniştea, fie că sînt împreună sau despărţiţi. Ioana, jignită în mîndria ei de femeie, neacceptată ca soţie şi chinuită ca amantă, se hotărăşte să-l părăsească pe Sandu. Crede că se poate vindeca în tovărăşia unui prieten de-al acestuia, încercînd ceea ce Pompiliu Constantinescu numea „eliberarea din absolutul pasiunii". După trei ani tinerii ajung la concluzia că dragostea persistă. Cartea se deschide cu dascripţia unui sat de pescari, Cavarna-Port, unde Ioana şi Sandu speră să fie fericiţi după împăcare. O stradă principală, cîteva prăvălii, o cabană transformată în casă de locuit, cîţiva oameni şi marea, „îmbinare fantastică de culoare, zgomot, mişcare şi miros". Departe de viaţa trepidantă a oraşului, cu multiplele lui obligaţii şi constrîn-geri, eroul şi-ar putea găsi pacea interioară. Dar, aţîţat de o curiozi*
     LX
   tate bolnăvicioasă, îşi anchetează iubita, obsedat de prezenţa „celui-, lalt“. Ca şi Ştefan Gheorghidiu, eroul lui Holban este un intelectual lucid, „întors spre sine însuşi". Pornind de la aceeaşi trăsătură psihică — nevoia raţională de a cunoaşte adevărul, de a afla, cum spune G. Că-: linescu,^„realitatea ultimă a lucrurilor şi a sentimentelor pe care le trăieşte inlăuntrul fiinţei sale“ — eroul lui Camil Petrescu eşafodează un întreg edificiu de posibilităţi, de argumente şi contraargumente, pe care rînd pe rînd le prinde şi le aruncă spre cei doi poli, fără să poată ajunge la concluzia definitivă, admiţîndşi respingînd alternativ, pentru a găsi dovezile care să-l conducă la adevăr. Tot astfel procedează şi Sandu, numai că gelozia lui nu derivă din nesiguranţă, deoarece Ioana i-a mărturisit totul fără înconjur. Sinceritatea femeii, deşi izvorăşte din dorinţa de a nu exista între ei nimic obscur sau mincinos, exacerbează sentimentul geloziei. Perceperea imaginativă a „modalităţilor intime" este torturantă, constituind o permanentă sfîşiere morală, cu atît mai mult cu cît pentru Sandu totul rămîne adînc înfipt în memoria şi în carnea iubitei. „Caut ridicol — se confesează eroul — să descopăr un colţ din carnea ei neprofanat, căci ideea de«dragoste»e prea abstractă pentru chinurile mele, iar pe mine mă obsedează micile evenimente dintre ei, şi vizual reconstitui scene în toate detaliile."
        Sentimentul de iubire este acaparant prin însăşi esenţa lui, an-gajînd deopotrivă pe bărbat şi femeie, cuprinzînd într-o entitate unică individualitatea afectivă şi senzorială acelor doi. Dar în cadrul unei asemeneaunităţi, cele douăpărţise atrag şi se resping cu o forţă bizară, rămînînd distincţi într-o luptă menită să refacă echilibrul cînd e stricat şi să-l distrugă de îndată ce există. Discuţiile febrile readuc în conştiinţă momente îndepărtate, retrăite cu intensitate, astfel că prezentul şi trecutul se întrepătrund, iar aluviunile vechilor neînţelegeri izbucnesc şi se revarsă asupra celor doi îndrăgostiţi. Conflictul rezultă, cum observa cu justeţe Mihail Sebastian, din „confruntarea a două sensibilităţi excesive, tragice, care se pîndesc, se caută, se sprijină şi se exasperează reciproc".
        Orgoliul lui Sandu nu mai găseşte motiv de suferinţă în defectele fizice şi intelectuale ale iubitei. Ioana este o fată frumoasă, cu o inteligenţă vie, cultivată şi sensibilă. Nu repetă, fără să mediteze, părerile altora, ci este capabilă, avînd o puternică personalitate, să-şi susţină punctul de vedere, chiar în contradictoriu, să descopere interpretări noi, subtile, pretinzînd să fie tratată ca un adversar egal în posibilităţi şi drepturi. L-a întîlnit pe Sandu cînd abia sfîrşise şcoala secundară, şi el a învăţat-o literatura şi muzica. Deşi este „victima celor mai romantice zbuciume", nu-i plac decît operele clasice. Racine
LXI
      este scriitorul preferat1, şi tragediile lui reprezintă punctul de plecare al unor dispute nesfîrşite. Personajele, detectate în evoluţia şi destinul lor, sînt confruntate cu propria lor viaţă. Realul şi livrescul se amestecă, iar observaţiile, simţămintele şi gîndurile puse în lumină de pasiunea analitică configurează existenţa şi lupta eroilor. Ioana reţine atenţia într-un chip deosebit; şi în psihologia ei întrevezi adîncimi ameţitoare, contradicţii, excese, independenţă; degajată de convenţiile societăţii burgheze, şi totuşi femeie, ea doreşte oficiali* - zarea situaţiei. Scriitorul notează contrastele surprinzătoare: „egoism meschinşiapoigenerozitateaceamaineprevăzătoare. Mîndriai se poate numi pe rînd dragoste excesivă sau despotism." Frumoasă sau urîtă, chipul Ioanei reflectă „caracterul ei instabil, evoluînd între extreme..." Este eroina impulsivă şi mîndră, tiranică şi vanitoasă, cum se străduieşte prozatorul să ne-o înfăţişeze? Sau ar trebui să-şi scrie şi ea „romanul", fiind aptă, ca şi Sandu, „să-şi noteze cele mai impalpabile stări sufleteşti"?
          Sandu este acelaşi tînăr agitat cu treceri bruşte de la entuziasm la indiferenţă, de la dorinţa de a o face pe Ioana fericită la plictiseală şi la nostalgii pentru alte locuri. Dar, spre deosebire de eroul principal din romanul O moarte care nu dovedeşte nimic, Sandu nu mai este un Adolphe al secolului XX, avînd ca dominantă labilitatea psihică, ci de astă dată joacă un alt „rol", întruchipînd o conştiinţă bîntuită de gelozie. Din trecutul mereu reînviat sub alte aspecte, el răsuceşte una şi aceeaşi obsesie: că trupul iubitei a fost maculat. „Carnea de lîngă mine a mai fost atinsă. E tot ce reţin din trecut, restul îmi este complect indiferent." Faptul că Ioana i-a rămas fidelă pe plan spiritual chiar în timpul celor trei ani de despărţire, nu-1 consolează pe erou. Neştiind să reţină bucuriile, gravitatea întîmplărilor capătă în sufletul lui o rezonanţă deosebită. „Dacă în dragoste mă găsesc neînsemnat, depăşit de toată omenirea, în nefericirile din pricina dragostei mă consider unic, căci nu sînt în stare să mă refac, să lupt contra acelei stări, şi chiar mă complac astfel, îmi găsesc un motiv de orgoliu şi sînt mulţumit că îngrijorez pe toată lumea dimprejur, care se înspăimîntă de atîta singurătate funebră." Şi Ioana se consideră unică în sentimentele ei: „Sandu e dragostea vieţii mele, îl iubesc cum am impresia că nimeni n-a mai iubit pe lume, orice s-ar fi întîmplat".
          Orgoliul şi teama de ridicol îi alimentează gelozia. Orgoliul îi dictează să se răzbune, căci încetarea „ostilităţilor" i-ar demonstra
          1 O seamă de critici au observat şi consemnat preferinţa lui Holban pentru Racine. Cu specială privire la Ioana, vezi Şerban Cioculescu, Aspecte epice *ontemporane, Redata Fundaţiilor regale. II, nr. 7, 1 iulie 1935, p. 169.
LXII
          nu superioritatea spiritului, ci nevolnicia. Temperamente identice, „bizare" şi „neprevăzute", nici unul n-ar accepta minciuna care menajează, şi nici unul nu ar părăsi arena tără luptă acerbă. „Aceleaşi aptitudini am avut, aceleaşi defecte şi calităţi sufleteşti. Orgoliul ne-a fost egal şi, din pricina lui, n-am suportat nici unul nici o înjosire şi ne-am răzbunat pentru orice umilinţă." Întrebarea „cine este mai v vinovat?" se dovedeşte o jfalsă problemă, căci amanţii reacţionează aidoma, purtaţi de „fatalităţile structurii lor".
               Ca şi eroii lui Stendhal, Sandu are acel dar special de a trăi şi simultan de a se contempla trăind, seismograma interpretărilor, de multe ori opuse, fiind rezultanta unui proces de dedublare. Altfel spus, eroul manifestă capacitatea de a se desface în subiect şi obiect, în actor „cuprins de pasiunea rolului, şi, public, prodigios de curios să audă toate vorbele, să vadă toate personajele şi chiar decorul".
          A fi lucid în concepţia prozatorului înseamnă a nu-ţi pierde niciodată controlul, chiar în momentele cele mai tragice. Din această poziţie critică Sandu culege satisfacţii, indiferent de natura sau sfera fenomenelor analizate, dar de multe ori îşi dă seama că luciditatea devine „un defect funest". „A asculta o bucată de muzică, a citi ceva subtil, a fi în mijlocul celui mai superb aranjament al naturii, şi totuşi a nu-ţi uita prezenţa... A-ţi urmări clipă de clipă propria-ţi emoţie şi evoluţia ei înseamnă să nu mai ai nici un sentiment pur, nealterat de o cercetare migăloasă şi inutilă." Supunînd îndoielii critice toate emoţiile şi procesele sufleteşti, eroul nu poate extrage niciodată mulţumirea deplină, pentru că este „o caracteristică a minţii mele de a nu savura în voie o clipă de fericire, fără ca în acelaşi timp să o examinez, să-i precizez limitele, să mă doară încetarea ei fatală în viitor".
               Se leagănă în iluzia că certitudinea i-ar aduce alinare: „Eu am impresia că mi-e bolnav tot sufletul din pricina nesiguranţei, şi aceasta e cauza că orice se transformă pentru mine în cataclism. Chiar şi o scrisoare întîrziată cu o zi mă distruge. Aş prefera certitudinea cea mai gravă, căci pînă la urmă te deprinzi cu ea." Dar combustiunea unui temperament tumultuos favorizează mobilitatea interioară şi discontinuitatea impulsurilor. „Temperamentul meu — se lamentează eroul — nu este în stare de nimic sigur, orice definire mi se pare în acelaşi timp posibilă şi imposibilă — şi n-am încredere în mine." Inspăimîntat de efemeritatea emoţiilor şi sentimentelor, ar vrea să j prelungească o stare psihologică, să o desprindă din complexitatea eij structurală. Dar necesitatea organică a autoscopiei „infinitezimalului!
1        psihologic" dezagregă totul, lăsînd eroul dezarmat în faţa vieţii, sub
          imperiul tutelar al îndoielii. „Şi cînd Ioana mă învinovăţeşte că nu

LXIII
             am încredere în ea, declară eroul, şi că i-am distrus orice fericire, infiltrîndu-i îndoiala şi oprind-o de la orice decizie, fărămiţîndu-i avîntul, gîndesc că are dreptate, căci- într-adevăr aşa e firea mea, pe care o aplic tuturora şi mie îndeosebi, şi mă împiedică să izbutesc ceva pînă la capăt."
                  Gelozia acţionează ca o forţă distructivă, fie că se manifestă în limitele normalului, fie ca atinge patologicul. Determinant nu este deci gradul de sensibilitate al gelosului, ci reacţiile lui declanşate de forţa obsesională a pasiunii. Sub acest raport Sandu se înrudeşte cu eroul lui Ury Benador din /Subiect banal, chiar dacă acesta eşuează în nebunie, şi într-un moment de exasperare se sinucide, li apropie excesul de analiză şi vocaţia durerii. Violoncelistul nu vrea să aducă acasă un fost coleg de şcoală, întîlnit întîmplător, fiindu-i teamă „să se joace cu focul", orice bărbat fiind un amant virtual al soţiei sale. Nu ştie dacă Hilda l-a înşelat vreodată, dar mintal o vede în braţele altuia, suferind ca şi cum aceste imagini ar reflecta o realitate. Neliniştea lui Ludwig îşi are rădăcini în convingerea că orice femeie este tentată să-şi schimbe bărbatul atrasă de ineditul senzaţiilor („Aveam certitudinea absolută că [orice femeie cade“).
                  Înduioşat de starea mizeră în care se află Ivănescu, violoncelistul îl invită la el acasă şi-l găzduieşte o bucată de vreme. Chiar dacă am conferi sentimentului de milă explicaţia unei asemenea hotărîri, mobilul real este altul. Situaţia aceasta excepţională reprezintă o posibilitate unică (deşi inconştientă!) de „experimentare", deci de eliberare din chinul bănuielilor. Chiar dacă în mod logic, raţional, eroul nu poate argumenta de ce a procedat astfel, explicaţia trebuie căutată în setea de certitudine a gelosului care facilitează astfel „căderea" femeii. Şi Sandu aduce pe prietenul său şi îl recomandă Ioanei, minat de impulsuri contradictorii: dorinţa nemărturisită dea pune capăt unei legături dătătoare de suferinţă şi totodată prilejul de a-şi dovedi că Ioana — cu toate că femeie superioară — nu se deosebeşte de toate celelalte, fiind influenţabilăşi capricioasă. (Deci, în ultimă instanţă, tot un fel de experiment pentru cucerirea adevărului.)
                                     Ceea ce nu rosteşte Sandu, încarcerat în propria sa închisoare, izbuteşte să dezvăluie sculptorul Dechartre din Crinul roşu, romanul lui Anatole France. Gelozia este pentru bărbat „un chin profund ca suferinţa morală, şi necurmat ca suferinţa fizică... Dacă o cercetez, găsesc în ea prejudecăţile ereditare, un orgoliu sălbatic, o susceptibilitate bolnăvicioasă, amestec de stupidă violenţă şi crudă slăbiciune, revoltă răutăcioasă şi nătîngă în contra vieţii şi a lumii. Insă degeaba
LXIV
     o cunosc şi ştiu din ce-i alcătuită, există Insă, şi măchinuie...“l Nici eroul lui Anatole France nu poate uita trecutul iubitei. Acest trecut „se prefăcea.n prezent o dată cu mărturisirea ei. Icoanele pe care şi le-nchipuia II torturau.
          Am remarcat mai înainte afinitatea lui Sandu cu Ştefan Gheor-ghidiu.3 O aptitudine analitică ieşită din comun, o stăruinţă în descoperirea — sub învelişul aparenţelor — a’adevărului psihologic, a esenţelor, îi uneşte pe cei doi eroi, intelectuali lucizi şi pasionaţi, pentru care viaţa este o luptă neîntreruptă şi dragostea o încleştare între două unităţi de sine stătătoare, angajate pe traiectorii ce nu se interferează decît rareori şi în mod cu totul întîmplător.
          Obtuzitatea şi nonintelectualitatea Elei din Ultima noapte de dragoste... găsesc un teren prielnic în cercurile marii burghezii, unde minciuna şi adulterul sînt apreciate ca o marcă a bunului-gust. Societatea reprezintă în ultimă instanţă factorul de disoluţie a armoniei dintre soţi, generînd drama morală a eroului. Gelozia lui Ştefan Gheorghidiu sintetizează astfel conflictul individului cu societatea» coagulînd încercările, dar mai cu seamă loviturile şi înfrîngerile suferite pe toate planurile. Hplban, aşa cum a subliniat Paul Geor-gescu, are tendinţa de a-şi scoate eroii din circuitul normal, pasiunile fiind oarecum desprinse din conexiunea lor concretă şi „redate" în stare pură. Sandu şi Ioana se depărtează de lume, se retrag într-un loc aproape pustiu, în afara relaţiilor obişnuite. Gelozia lui Sandu nu este mai puţin torturantă, deşi bănuielile au fost înlăturate şi certitudinea evaziunii erotice cunoscute. „Nu e o simplă gelozie ceea ce încearcă Sandu — scria O. Şuluţiu* — ci o gelozie asupra unui fapt cunoscut, ireversibil, şi cu atît mai dureros. Chinul lui Sandu e cu atlt mai puternic cu cît totul este ireparabil."
          O confruntare a Ioanei cu romanul doamnei de La Fayette ne sugerează o apropiere demnă de menţionat. Doamna de Clăves nu poate accepta minciuna şi ipocrizia societăţii feudale, căreia îiapar-ţine, şi prin această concepţie îşi depăşeşte contemporanii. Ea îşi face un titlu de mîndrie pentru că i-a destăinuit soţului dragostea pentru altul, sinceritatea fiind o trăsătură a unui caracter intransigent cu sine însuşi şi totodată o înclinaţie temperamentală. Chiar dacă drama interioară implică un conflict cornelian între datorie şisenti-
           1 Anatole France, Crinul roşu, Bucureşti, E.P.L.U., 1967, p. 267.
           *  Idem, p. 392.
           ' Comparaţia s-a Impus din perioada apariţiei romanului ioana.
           *       Octav Şuluţiu, Anton Holban, „Ioana“, Familia, seria a treia. I, nr. 9, ianuarie 1935.
      5 — Opere, voi. I — Anton Holban
LXV
             ment („Ce fantomă a datoriei puneţi în calea fericirii mele?" strigă Nemours), accentul cade pe analiza psihologică şi pe înregistrarea neliniştilor cumplite provocate de asaltul pasiunii.i Aceeaşi apologie a sincerităţii, aceeaşi sete de certitudine şi linişte şi aceeaşi teamă de umilinţe marchează viaţa sufletească a celor doi eroi. Gelozia esle degradantă, „chinurile ei îngrozitoare", lăsîndu-te pradă îndoielilor şi suferinţelor. Neputinţa de a permanentiza o stare de fericire, datorată evoluţiei implacabile a personalităţii umane, pecetluieşte refuzul doamnei de Clăves de a-şi uni viaţa cu Nemours, după moartea soţului, ca şi concluzia sceptică a eroului principal din Ioana. Pe cei doi eroi îi uneşte o aspiraţie către absolut în comparaţie cu care actele şi emoţiile umane încorporează clipa, adică ceea ce este trecătorşi fluctuabil.
                  Boala neaşteptată a lui Viky, sora Ioanei, deplasează neliniştile. Aripa morţii s-a lăsat deasupra patului ei, şi nici un doctor nu poate să o smulgă febrei şi letargiei. Dimineţile, cînd sînt singuri, acasă sau pe plajă, ori seara, cînd se reîntorc de la soţii Axente, unde a fost transportată bolnava, scenele de gelozie irump, şi Sandu, ne-putînd renunţa la ceea ce numeşte el „adevăr" (un amănunt dobîndeşte prin capriciul momentului o însemnătate covîrşitoare), îşi formulează întrebările pregătite îndelung, revenind şi recapitulînd, ca variaţiile unei teme principale într-o compoziţie simfonică. După-amiaza însă, discuţiile sînt înlăturate ca o „impietate". Soarta lui Viky le deturnează gîndurile, teama îi invadează, aruncînd cenuşă în sufletele istovite ale celor doi protagonişti. Frămîntat de posibilitatea morţii lui Viky, eroul alternează neliniştile, avînd sentimentul că se găseşte „la întretăierea misterelor supraterestre".
                  O dată cu Viky s-a îmbolnăvit şi pisoiul Ahmed, parcă în semn de fidelitate pentru tînăra şi graţioasa lui stăpină. O dată cu moartea lui se derulează ultima scenă a romanului. Sandu şi Ioana se hotărăsc să părăsească micul port şi reîntorcindu-se la Bucureşti, speră să o salveze pe Viky.
                  Finalul „Am visat pe Ahmed" simbolizează drama celor doi eroi, , care nu-şi pot tămădui rănile sufleteşti, chiar dacă înlocuiesc decorul.
                  Fragmente publicate separat şi neincluse în roman aduc alte personaje sub reflector. „Les jeunes filles en flews“ nu lipsesc în acest 1
                      1 „Ea (doamna de Clăves, n.n.) e hotărltă să-şi jertfească dragostea Înaltei ej demnităţi. Dar pasiunea o află tot atlt de dezarmată ca pe oricare dintre viitoarele eroine romantice" (Elena Vianu, In cuvlntul Înainte la romanul tălmăcit In romă* neşte, E P.I..U., 1967, p. 13).
LXVI
         peisaj aproape pustiu, unde fiioare apariţie reprezintă un eveniment. Aci Sandu intîlneşte pe Arabella, fosta lui colegă de la Dijon, fetiţă neastîmpărată pe atunci, şi acum în voia uşuraticului Charles, ori pe Lidia Miras1, fosta elevă de la Sacră-Coeur din Galaţi, ascultind cu emoţie conferinţa lui Sandu despre Beethoven. Ca şi altădată, eroul (adică prozatorul) tinde să refacă atmosfera de „subtilă poezie11, aşa cum se impregnase în subconştient. Toate fetele i se păruseră frumoase, iar curiozitatea şi atenţia cu care urmăreau expunerea îi măguleau amorul propriu. Insă întîlnirea cu Lidia Miras la Cavarna alterează o imagine „consolatoare în orele de tristeţă“.
              înrudit ca tematică şi atmosferă cu Ioana, romanul Jocurile Daniei transpune istoria a doi oameni „care cred că se iubesc şi totuşi nu-şi pun nici o întrebare esenţială". Construită din „nimic", adică fără o acţiune exterioară propriu-zisă, creaţia postumă a lui Anton Holban învederează aplicarea aceloraşi procedee de investigaţie psihologică pentru relevarea unor personaje în continuă devenire. O fată de nouăsprezece ani, Dania, frumoasă şi bogată, doreşte din capriciu să-l cunoască pe Sandu, ale cărui romane îi dezvăluie o experienţă sentimentală pe care ea însăşi nu a avut-o. Pentru că nu ştie să se sustragă obligaţiilor mondene, invitaţiilor şi dineurilor, întrevederile sînt rare, cu hiatusuri de zile şi săptămîni. „Prietenia noastră nu se adîn-ceşte. Sînt familiarităţi neaşteptate, îmbrăţişări pe care Dania nu le-a cunoscut pînă acum. Dar cînd ne reîntîlnim, parcă nu s-a întîmplat nimic între noi. Nimic nu ne leagă." Tînărul are mereu impresia că de fiecare dată trebuie să refacă drumul către sufletul iubitei:,,...Spaţiul dintre mine şi Dania nu se poate umple niciodată, mereu o iau de la capăt, şi nu pornesc mai departe de unde am rămas, truda lui Tantal în infernul care se numeşte viaţa mea.“Care este Dania cea adevărată, păpuşa iresponsabilă şi răsfăţată, evolulnd în societate cu surlsul pe buze dăruit tuturor, călăuzindu-se după normele stabilite în cercurile cele mai înalte ale piramidei sociale, sau fetiţa modestă şi caldă, îndrăgostită şi geloasă? Crescută ca o plantă de seră, contactul cu oamenii o înspăimînţă, îi provoacă panici,realitatea o deziluzionează: „Nu cunoaşte importanţa faptelor. Refuză să facă ceea ce alteori acceptă imediat, fărăsă reflecteze că se contrazice. De ce a refuzat la început? , De ce a admis mai tîrziu?" Elanurile instinctive o îndeamnă să ros- ( tească adesea cuvinte care nu sînt echivalente sentimentelor, ci înveş- ; mintă fulguraţia clipei.
                * Fragment transcris integral in capitolul de note.
        5*
LXVII
               Romanul se constituie din însumarea fragmentelor, unele transcrise sub dogoarea halucinantă a emoţiilor puternice şi contradictorii, altele readuse In conştiinţă de memoria afectivă.
               Aşteptarea unui semn din partea Daniei (o chemare la telefon, o invitaţie sau o plimbare), care întîrzie, îi anihilează orice altă dorinţă. Cărţile citite odinioară,compoziţiile muzicale nu-i pot reţine interesul şi astîmpăra tremurul lăuntric. Sandu este ezitant, disociativ şi orgolios, trăsături temperamentale întreţinute de gusturile capricioase ale Daniei: „Depind de hotărîrile Daniei, sînt deci în inferioritate. Ce umil mă simt 1“ Şi totuşi, prezenţa iubitei îi alungă gîndurile negre şi conferă un sens existenţei lui de om însingurat. Convorbirile la telefon joacă un rol esenţial, fiind diferite şi asemănătoare totodată. Se aseamănă pentru că eroul învesteşte răspunsurile Daniei la întrebările lui cu puteri miraculoase; se deosebesc pentru că o nouă suferinţă se cere alinată: „Aş rămîne neconsolat dacă nu ar apare o nouă curiozitate, la fel de crispantă, care o înlocuieşte pe cea veche". La şcoală se simte nervos şi plictisit, îşi priveşte necontenit ceasornicul, nu are răbdare să aştepte răspunsurile elevilor. Cîndsună clopoţelul, se precipită în cancelarie pentru a obţine legătura. De multe ori colegii ţin firul ocupat pentru diverse aranjamente politice, alteori iubita este plecată, sau nu poate vorbi în largul ei. Acasă, minutele par secole, toate simţurile stau de veghe să prindă zgomotul ascensorului, oprirea lui, căci telefonul este situat la intrarea blocului, iar el locuieşte la etajul al şaptelea: „De cîte ori trece pe la un etaj, zgomotul capătă alt sunet; pot să urmăresc drumul ascensorului şi să număr cele şapte etaje. Dar dacă se opreşte în mers? Sau am numărat greşit? Sau n-a pornit exact de la parter, şi atunci e inutil să număr de şapte ori?... Chiar dacă ar urca cineva pînă aici, s-ar putea să nu fie la mine. S-ar mai putea să vie cineva tocmai la mine, dar care nu mă interesează I Şi asta se întîmplă de dimineaţa pînă seara 1“
                Vara, în orăşelul copilăriei, la bunica, Sandu îşi poartă suferinţele sub arborii încărcaţi de poame, aşteptînd veşti. Factorul devine cel mai însemnat personaj, aşteptat cu înfrigurare înfiecare dimineaţă. Tăcerea Daniei este interpretată în sensuri opuse: fie că, prinsă în vfrtejul petrecerilor, lasă vremea să treacă, fie că, dimpotrivă, s-a hotărît să se despartă de Sandu. Despărţirea ridică ziduri şi aşterne distanţe incomensurabile, ca şi cum cei doi ar trăi pe alte tărîmuri, „unul viu şi altul mort". Nici o influenţă dimprejur nu este destul de puternică pentru a-1 smulge tensiunii şi deprimării... „Dacă luam parte la vreo distracţie, mă socoteam străin, şi dacă vorbeam cu vreo fată care era bucuroasă să mă cunoască mai de aproape, eu ştiam că
LXVIII
       numai întîmplător continui un rol, dar că aparţin în altă parte, viaţa mea interioară are alte preocupări, chiar dacă nu mărturiseam nimic." Ar trebui să-şi schimbe felul de a fi, să trăiască în prezent, fără să ma fie victima „nostalgiilor pentru trecut şi a panicelor pentru viitor". Sau să lase timpul să treacă, să-l acopere zilele şi nopţile, să se apropie data reîntoarcerii la Bucureşti. Pînă atunci îşi caută o mie de ocupaţii în care se refugiază, „aruncînd zilele cu lopata". De multe ori renunţă la tovărăşia celor tineri, la plimbările obişnuite, rămînînd pe balcon cu bunica.
           Dacă nu ar fi Dania, prietenia cu Milly i-ar aduce calmul, i-ar canaliza energia spre scopuri interesante, cu rezultate imediate. Este o fată sinceră şi iubitoare, revărsîndu-şi sentimentele de om singur pe lume asupra lui Sandu. Lucrează la un birou, trăieşte dintr-o leafă mizeră şi trebuie să asculte de un şef care crede că totul îi este permis. „Ghiftuit, căci el poate să mănînce cînd vrea, odihnit, căci el se poate scula cînd vrea. Nu spune bună ziua, pretinde, se supără, rămănînd tot timpul distant şi imbecil. Imposibil de contrazis, oricîtă dreptate ai avea." Cuvîntul „birou" nu poate traduce toate „peripeţiile, încurcăturile, obrăzniciile superiorilor, munca stupidă şi istovitoare..." Milly îşi găseşte compensaţia unei existenţe lipsite de orizont în orele dedicate lecturii şi muzicii. Fiecare carte, fiecare concert deschid o lume de idei şi simţăminte, captînd inteligenţa şi sensibilitatea micuţei funcţionare. Greutăţile şi încercările au călit-o, dar nu i-au mutilat sufletul. La începutul prieteniei lor, Sandu nu vrea să desluşească trecutul lui Milly, pentru a nu-şi crea obligaţii. De bună seamă că au existat în viaţa ei experienţe, deziluzii, tragedii. La ce bun să mai fie dezgropate? Dar mărturiile a ceea ceafost stau în acelaşi sertar: „Tovărăşia scrisorilor noastre simbolizează tovărăşia noastră". Procedîni astfel, eroul se crede la adăpostul neprevăzutului. Dar pasiunea devoratoare pentru Dania, scrisorile primite de la ea, agitaţia permanentă, actele lui intempestive o jignesc pe Milly şi o întărită împotriva femeii necunoscute care i-a distrus viaţa. Fijija, pisica siameză, aşteaptă mîngîieri mergînd de la unul la altul, cînd ciocnirile sînt violente şi cuvintele lui Sandu cad grele, amplificînd suferinţele lui Milly.
           Sandu o asemuieşte pe Dania cu eroina lui Huxley din romanul Două sau trei graţii, sărind de la un subiect la altul şi repetînd ca o lecţie învăţată aserţiunile din cercul monden pe care-1 frecventează, „li vorbesc cu entuziasm de unele cărţi. I le ofer. Şi nici nu ştiu , dacă i-au plăcut. Cu ce emoţie i-am trimis Deuxou trois grdces, capodopera lui Huxley... Graţioasa Grace, explicabilă ca o temă muzicală
LXIX
           care se repetă, şi atît de influenţabilă, încît îi recunoşti fiecare amant după cuvintele pe care le întrebuinţează.
                Dania nu ţi-ai recunoscut portretul tău şi nu ai avut ocazia să priveşti în cartea aceea ca într-o loglindăl"
                Prozatorul percepe cu sensibilitate etapele hotărîtoare în viaţa unei fete, de la adolescenţa visătoare şi romantică, la dorinţele tot mai accentuate, deşi inconştiente, ale femeii ce se dezvoltă şi îşi cere drepturile. Este în Dania o complicată ţesătură de pudicitate şi senzualitate, de curiozitate şi timiditate, amestec bizar de superficialitate ; şi străfulgerări de intuiri valabile şi raţionamente judicioase. „Dania are o viaţă imaginară, şi îşi poate permite toate îndrăznelile numai cu imaginea mea, nu cu realitatea existenţei mele..." Trăind „în obsesia cărnii ei, a sărutărilor ei... puteam să fiu fericit că mi se dă un rol de fantomă?" se întreabă cu disperare eroul. Uneori cuvintele iubitei veneau emoţionante, „fremătătoare", dar nu exista „nici un plan de realizare a fanteziei ei", căci „totul nu era decît o poveste a unei fete înainte de a se culca, o fecioară care păcătuieşte, rămănînd totuşi curată".
                Evoluînd pe fundalul unei pasiuni, luminată printr-un joc de oglinzi în mereu alte ipostaze, iubita este o apariţie plină de graţie, copilăroasă şi gravă, ironică şi calină, frenetică şi îndepărtată, la vîrsta minunată a tinereţii impetuoase şi inconsecvente. Multiplicate, „devenirile" Daniei nu polarizează pentru a contura un caracter, ci o fac şi mai inaccesibilă. Plutind într-o aură de farmec şi poezie, eroina întruchipează misterul sufletului feminin, înrudită cu Otilia din romanul lui G. Călinescu, cu Maitreyi din romanul lui Mircea Eliade, cu eroinele lui Turgheniev şi Thomas Hardy.
                Prozatorul a realizat o figură de o plasticitate unică în creaţia sa. Frumuseţea ei impresionează, atitudinea ei nedumereşte, şi nu poţi şti, în labirintul contradicţiilor, cum este ea cu adevărat. Il iubeşte? Şi dacă îl iubeşte, de ce se poartă astfel? Dania poate fi iertată pentru lipsa ei de logică, pentru desprinderea totală de realitate, pentru vorbele şi faptele ei din care poţi scoate semnificaţii opuse, dar nu poate fi cunoscută, pentru că simbolizează „eternul feminin", prea subtil pentru a fi sesizat, deconcertant în însăşi existenţa lui. Dania rămîne pentru cititor o făptură enigmatică, planînd între vis şi realitate, purtînd secrete pe care nu le poate dezlega nici mintea cea mai lucidă, cercetătorul cel mai pătrunzător.
               Sandu e un Dominique al timpurilor moderne, exasperat de echivocul situaţiei. Resemnarea îi îndreaptă paşii spre locurile părinteşti, din pricina unei dragoste neîmpărtăşite. Ca şi eroul din
LXX
        Adela lui G. Ibrăileanu, Sandu ia în glumă vorbele iubitei prin prisma bărbatului plin de scrupule, temător să treacă anumite graniţe, care i-ar crea responsabilităţi. Nu îndrăzneşte s-o întrebe de-a dreptul dacă a avut sau nu experienţe erotice, înainte de a-1 cunoaşte pe el. „Ai şti de unde porneşti aventura ta, la ce trebuie să renunţi şi pe ce trebuie să construieşti." Dar între ei intervine şi un alt element. Bogăţia fetei îl pune în inferioritate; se simte un intrus primit într-o casă somptuoasă pe uşa din do3. Reacţiile fetei îl chinuiesc, firea ei „ne-precisă" îl înjoseşte. Nu există decît un singur mijloc de a se smulge unei suferinţe perpetue: să fugă. După atîtea convorbiri la telefon, ultima e de rămas bun: „Plec într-o călătorie din care nu mă mai întorc niciodată. Cred că trebuie să-mi iau rămas bun. Şi să-ţi doresc astăzi pentru tot ce ţi se va întlmpla de acum înainte, căci nu voi mai avea nici un prilej să le transmit..."
            O seamă de fragmente publicate separat ar putea fi considerate ca nuvele de sine stătătoare, cu atît mai mult cu cit nu au fost incluse în broderia romanelor analitice. Dar voinţa scriitorului a desemnat apartenenţa lor la un roman sau altul, chiar dacă cerinţe de ordin compoziţional sau alte motive l-au obligat să le lase deoparte. Dar şi reciproca e adevărată. -O infinitate de însemnări, scene, pagini de jurnal, care ar putea avea şi o existenţă independentă, se adiţionează ca bucăţile colorate ale unui mozaic dispuse în virtutea unui plan ce le cuprinde pe toate şi le dă substanţă.
            Schiţele şi nuvelele lui Anton Holban prezintă corespondenţe cu romanele, polarizînd în jurul unor teme identice. Scriitorul se aventurează pe volutele memoriei involuntare, transpunînd rezultatele unei prospecţiuni compensatorii. Aspecte din viaţa cotidiană se întretaie cu reminiscenţe afective. Schimbarea unei locuinţe (Melancolii de Sf. Dumitru) constituie un prilej de a opera o secţiune în trecut. In camera pe care o părăseşte s-au perindat atîtea femei tinere, dar fiecare a rămas cu nota ei personală, fără să se suprapună celorlalte. Doar florile presate, ilustratele, panglicile şi scrisorile de la persoane diferite stau în acelaşi loc, aşa cum stau In sine însuşi.
            Un scatiu micuţ este observat în dinamica emoţiilor manifestate zi de zi (Scatiul şi stăptnulsiu): elan liric, supărare, gelozie şi spaimă. La muzică reacţiona diferit şi li plăceau numai „lucrăturile miniaturale". Dintre toate plăcile, vibrase cu mai multă plăcere la Poema lui Chausson, executată de George Enescu. In pădurea de la Cernica,
LXXI
                                    asistat de călugări, Holban eliberează scatiul din colivia lui şi H priveşte cum sare pe crengi, tot mai departe, pînă dispare în zare.
              Din avatarurile lui ca profesor la seminar, scriitorul extrage tema unei schite (Zi glorioasă la Cernica). Drumul de doisprezece kilometri, într-un automobil nenorocit, se transformă iarna într-un adevărat calvar. Ajunşi la locul destinaţiei („învesmîntată în alb, într-o tăcere mormîntală, cu chiliile împrejurul bisericii, cu zidurile arse în preajma grădinilor de zarzavat, cu ciorile pe acoperişuri şi cu elevii-călugări aşteptîndu-ne înşiraţi pe cerdacul lung, sfînta Mănăstire Cemica“), profesorii deschid larg fereastra din cancelaria în care soba emană un miros oribil, repetă aceleaşi lecţii şi în recreaţii aceleaşi veşti politice, înspăimîntaţi de spectrul şomajului sau al scăderii lefii. Ora trece mai repede dacă eroul, urmărind harta din perete, se imaginează mereu în altă parte: Sicilia, Rusia, Franţa, India...
                                    Trecutul sentimental îi oferă o bogăţie de „momente'* actualizate de transcrierea lor sinceră şi impregnate de vibraţia emoţiilor iniţiale.
              „Fetele în floare" exercită o atracţie perpetuă, şi unora din ele prozatorul le închină pagini de un lirism voalat. Fălticenii, orăşel „aşezat capricios pe cîteva coline armonioase, cu străzi largi şi drepte, cu case invadate decopaci şi flori", slujesc drept cadru „experienţelor" erotice ale adolescentului întimpul primului război mondial. Antonia, fetiţa ofiţerului rus, poposită vremelnic pe aceste meleaguri, „cu obrazul de porţelan, cu ochii albaştri şi cu un surîs foarte graţios", ia lecţii de pian la profesoara lui Anton şi-l ascultă cuminte, pînă ce sfîrşeşte exerciţiile, ca apoi să-l reţină pentru a-şi dovedi progresele. Amiciţia lor nu era lipsită de suişuri şi coborîşuri, pentru că Antonia se manifesta în adevărată femeie: „Observa, ţinea supărări, prelungea căldura împăcărilor... îşi aranja cu noi variaţii panglicile". înainte de a se reîntoarce în ţara eide origine,fetiţa îi lasă un bilet, rugîndu-1 să nu o uite. Apariţia ei, „venită ca o vrăjitoare şi ca un vis, din necunoscut", i-a lăsat în suflet un dor neîmplinit. „Te port mereu cu mine, şi deseori, la miezul nopţii, fac kilometri pe uliţe, căutînd zadarnic, pe pomi şi pe ziduri, făptura ta indecisă"...
              Acelaşi regret pentru afecţii necristalizate se degajă şi din schiţele Desiree, Odette, O aventură mică pe o platformă uriaşe, sugerînd, atmosfera impregnată de farmec şi mister din Le Grand Meaulnes de Alain Fournier.
              Influenţa lui Proust transpare în toate aceste schiţe prin notarea stărilor de suflet impalpabile, ce dispar înainte dea prinde contur.
         I.XXII
           în preajma unor colegi dezlănţuiţi, tînărul student român fraternizează cu o mică japoneză, şi protestul lor mut, pecetluit de un surîs, conţinea în el „toate sensurile: tragic şi cu speranţe, îngăduitor şi revoltat... A fost o clipă de înţelegere perfectă a noastră, neprevăzută pentru doi oameni necunoscuţi, din alte lumi şi cu alte gusturi, clipa care anunţa fericiri depline sau poate dezastre, dar care se stinse înainte de a-i da o consistenţă, lăsîndu-mi însă, cu toate că diafană, certitudinea fostei ei existenţe." Momente învăluite în fericire şi frumuseţe, ca şi cel imortalizat de Proust în paginile romanului său: o ţărancă tînără luminată de razele dimineţii, ieşind dintr-o căsuţă într-o gară de lîngă Balbec şi trecînd dintr-un compartiment în altul, oferă cafea cu lapte pasagerilor. Marcel este mişcat de prospeţimea imaginii, solidificarea unei impresii unice, aidoma unei ferestre deschise spre o altă viaţă decît cea cunoscută, deşteptînd facultăţi ce zăceau ascuns e din cauza deprinderilor şi automatismelor1.
           0      femeie frumoasă este zărită în goana trenului la geam şi curiozitatea incitată se nutreşte din relatările Irinei (Colonelul Iarca).
           Ida Iarca reprezintă un subiect inepuizabil de conversaţie pentru locuitorii orăşelului T, unde prietena lui Sandu se mutase cu familia. Iubitoare de muzică, fumînd şi jucînd cărţi fără socoteală, îmbrăcată după ultimul jurnal, soţia colonelului este admirată sau ponegrită, după cum preopinenţii se situau într-o tabără sau alta.
           Peste zece ani, Sandu se apropie de colonelul Iarca, venit să-şi petreacă o lungă convalescenţă la Fălticeni, păstrînd însă mereu teama nelămurită că bolnavul îl va întreba despre Irina de care se despărţise de mult. Ofiţerul, pasionat meloman, cobora adeseori în grădina bunicilor pentru a asculta discurile compozitorilor preferaţi. Subiectele de conversaţie erau banale, dar Iarca inspira simpatie. „Observai că nu este o inteligenţă sclipitoare, că nu vrea să darme nimic din rosturile lumii... Avea o experienţă îndelungată a vieţii, ceea ce-1 îndreptăţea poate să fie mai împăcat în judecată. Era înainte de toate «un om de treabă», pe care puteai parcă să fii întotdeauna sigur, şi care îţi întăreşte încrederea, de atîtea ori scep~
            1     „Je ressentis devant elle ce deşir de vivre qui renalt en nous chaque fois que nous prenons de nouveau conscience de la beau te et du bonheur. Nous oublio ns toujours qu’ils sont indlviduels et, leur substituant dans notre esprit un typ e deconvention que nous formonsen faisant unesortede moyenneentre lesditrerent g visages qui nous ont piu, entre Ies plaisirs que nous avons connus, nous n’avon s que des images abstraites qui sont languissantes et fades, parce qu’il leur manque precisement ce caractere d’une chose nouvelle, differente dece que nous avon s connu, ce caractere qui est propre â la beaute et au bonheur1' (A la recherche du temps perdu, Paris, Pldiade, t. I, p. 655—656).
LXXIII
          tică, în semenii tăi, ataşabil de lucruri şi oameni, istorisind fără oprire o mulţime de amintiri, toate scumpe..."
               Din vorbele lui se conturează desenul unei alte Ide, virtuoase şi credincioase.
               La Bucureşti, alte întîlniri întîmplătoare cu Iarca, pînă cînd într-o zi un anunţ mortuar. Scriitorul se duce la capela Sanatoriului Militar, unde la căpătîiul soţului veghează, zguduită de plîns, Ida. Figura acestei femei, zărită de Sandu în două momente — unul de fericire, altul de dezastru — se îmbogăţeşte neîncetat din însumarea referinţelor subiective ale Irinei şi ale soţului.
               Scena din final nu aduce „dezlegarea", pentru că nici un eveniment nu ar putea contribui la dezvăluirea adevăratei configuraţii morale a eroinei.
               Elevele din clasa a şasea a liceului din Galaţi scriu la teza de franceză despre eroinele lui Racine (A l'ombre des jeunes filles eh fleurs). Fără excepţie au ales pe Hermiona, „fecioara înnebunită de dragoste", adlncindu-se într-o analiză subtilă. Priveliştea este alterată de o întrebare ce răsare din subconştient. Ce vor deveni aceste fete în floare la vîrsta văduvei lui Hector, ce le hărăzeşte oare viitorul?
               Holban comunică vibraţiile tînărului în momentul cînd întreaga-i fiinţă este invadată de un sentiment inedit (Preludiu sentimental). „Dragostea cu chinurile ei... Gelozia, aşteptările, dezastrele... Discuţiile interminabile din care n-ai lăsa la o parte nici o replică, aşa par de esenţiale în întregime!“... Pentru a transmite febrilitatea acestor clipe unice, prozatorul le înregistrează imediat, fiind convins că cititorul le va înţelege, aducîndu-şi aminte de propriile trăiri* Dar primii fiori prefigurează dezastrele, căci din convertirea spiritului la detalierea neostoită a fiecărei nuanţe, însuşi sentimentul se pulverizează. Chiar în vorbele neînsemnate, care „vibrează cu aceeaşi intensitate ca şi o ameninţare de moarte pentru o ureche mai rafinată... găseşti... de peacum, în miniatură, toate cataclismele viitoare"*
               Moartea, ca prezenţă sensibilă şi inexorabilă, este tot atît de obsesivă ca şi dragostea. Ideea nu-1 chinuieşte pe scriitor sub aspectele ei metafizice, nefiind mărturia unui sentiment religios, ci ca o stare palpabilă, ca existenţa însăşi. Cine iubeşte viaţa trebuie să se gîndească şi la momentul sfîrşitului, pentru că în fiecare zi murim cîte puţin: „Te uiţi în oglindă (motiv proustian, n.n.) şi constaţi zilnic transformarea şi distrugerea. Iţi ţii iubita în braţe, încordată de patimă, tremurînd toată, fierbinte, şi deodată se înţepeneşte, nu mai are nici o vibraţie la apropierea ta"1... Omul, remarcă Anton
               1 Anton Holban, Scatiul şi siăpinul săv.
LXX IV
            Holban, se pătrunde de ideea morţii încetul cu încetul, nefiind în stare să-i înţeleagă semnificaţia decît în anumite împrejurări. Teza este ilustrată admirabil în schiţa Chinuri. Moartea Paulei nu-1 impresionează pe Sandu, soţul ei, care constată că nu-şi pierde controlul nici în clipe grave ca acestea. „Alături moartea, misterul cel mai important, în umbra căruia ar trebui să ne orînduim toate gîndurile", şi totuşi, acum eroul este atras mai curînd să reconstituie „banalitatea vieţii cotidiene1*, discuţiile ultime, boala femeii, traiul lor comun. în loc de meditaţii, gînduri superficiale, ducînd toate la concluzia că „sîntem cu toţii meschini**. „Peste cît timp, ţinînd seama de doliul meu neaşteptat, voi putea să hotărăsc reparaţiile, fără să mă simt vinovat faţă de mine că am astfel de preocupări în clipe aşa de grave, şi să-mi indispun rudele, care-şi pun toată atenţia să descopere temeinicia suferinţii mele?** De ce n-ar mînca bucata de şocolată găsită în buzunar? Şi dacă îi este sete, de ce nu s-ar duce să ia un pahar cu apă? Adevărul se filtrează în conştiinţă şi ţîşneşte brusc la vederea pantofilor scîlciaţi, lăsaţi cu o zi înainte în mijlocul camerei de culcare: „Puţin umflaţi, cu o baretă strîmbă, cu tocurile tocite, cu stropi de noroi la vîrfuri. Şi, în faţa lor, brusc, Sandu a priceput totul şi a început să urle.“
                Ideea sfîrşitului nu-i tulbură de obicei pe oameni, chiar cînd sînt loviţi de pierderea unei fiinţe dragi. Preferă să ocolească gîndurile, eşuînd uneori în „socoteli** de tarabă: „s-ar putea să mai trăim, deoa., rece sînt oameni mai bătrîni ca noi“. Numai acela care a trăit „tot; timpul cu sufletul şi toate gîndurile în preajma morţii** poate să o : savureze în toată plenitudinea. A o gusta, după Holban („cu spaimă [ saucu delicii, în orice caz a fi impregnat de ea),este un talent special, şi oamenii talentaţi sînt rari**1. Pentru unii totul vine pe neaşteptate, pentru alţii, care poartă în ei tragedia unei boli fără vindecare, ideea morţii este tovarăşa de fiecare zi.
                Ce rost are moartea să vină însă la oameni ca Bombonel, se întreabă Scriitorul. Subţirel, cu pantalonii pe dungă, spintecînd aerul „cu două degete alipite Ia vîrf“, Bombonel era un „fleac**, purtînd o tragedie autentică, pe care toţi au minimalizat-o, aşa nu se potrivea cu gesturile lui de farsor. „în pantaloni ireproşabili l-au dus la cimitir şi din Cîmpiile Elizee trebuie să fi privit tncîntat.**
                Unii se refugiază în moarte, dorind-o cu anticipaţie, ca loc de veşnică odihnă (Dumitra-spălătoreasa), alţii însă iubesc viaţa „cu furie**, ca boierul Pândele. Fără comentarii, cu sobrietate, Holban
                 1 Anton Holban, O moarte care nu dovedeşte nimic.
LXXV
          îi compune portretul. Boier, şi-a trăit zilele fără nobleţe. Slugile se plecau în faţa poruncilor lui, femeile de pe moşie îi făceau voia: un despot avînd un singur ţel pe pămînt, să smulgă satisfacţii în orice clipă. „N-a făcut teorii, dar a sorbit din ea cum sorbi apă proaspătă după o zi de muncă pe căldură, cu violenţă şi cu zgomot." Cînd a murit, „oamenii s-au minunat. Erau deprinşi ca în fiecare an să con» ducă pe cineva la cimitir, dar boierul li se părea etern."
               Dacă nu ar fi plecat de la un prototip real, am spune o dată cu alţi critici că fragmentul morţii bătrînului şambelan Brigge din Caietele'lui Malton Laurids Brigge de Rilke i-a inspirat lui Holban portretul boierului Pândele. Fără îndoială că opera marelui scriitor german a exercitat o tulburătoare şi dureroasă atracţie pentru prozatorul român, subsumînd meditaţii gravitînd în jurul obsesiei sfîrşitului, similare viziunii sale.
               Şfîrşitul tragic al Irinei, prototipul real al eroinei din O moarte care nu dovedeşte nimic, îl angajează pe Holban într-un periplu retrospectiv, convertit într-o suită de nuvele, Icoane la mormlntul Irinei, Marcel, Obsesia unei moarte, Conversaţii cu o moartă şi postuma \Două feţe ale aceluiaşi peisagiu.
               După căsătoria Irinei, orice legătură a fost tăiată — pentru totdeauna. Deşi locuiau în acelaşi oraş şi ar fi fost normal să se întîlnească mereu, iubita „dispăruse... cu toată lumea ei, cum ar dispare un oraş întreg sub lava unui vulcan". Unele clipe de intensă vibraţie, ca cele petrecute la Mînăstirea {Humorului, rămîneau profund incizate în memoria afectivă a eroului. O căsuţă albă a adăpostit pe cei doi îndrăgostiţi pentru cîteva săptâmîni, şi în cerdac au privit o eclipsă de lună, într-o atmosferă'de vrajă. Aici Irina şi-a mărturisit fericirea, povestindu-şi „dragostea întreagă şi definitivă, transformările ei prodigioase... deliciile şi dezastrele fatale care se înlănţuie necontenit".
               D îpă despărţire, devine obsedantă viaţa dusă de Irina, simte nevoia să o reconstituie imaginativ în cele mai stricte intimităţi, „invenţie mai torturantă decit cea mai atroce realitate", rezultat al unei minţi chinuite. Şi dipă cîţiva ani vestea neaşteptată a morţii ei. Dacă s-ar duce la biserică, înfăşurat într-o pelerină neagră, cu coif şi sabie, cavaler descinzînd din alte vremuri, gestul lui ar putea fi judecat în două feluri. Unii ar exclama: „Nu trebuia să vie, căci ştia că prezenţa lui era o dovadă a trecutului dubios... şi, moartă trebuia scutită de orice apropiere tulbure..." Iar alţii ar spune: „orice ar fi făcut, el trebuia Ia o ocazie aşa de gravă s-o ierte şi să vie s-o vadă pentru ultima oară". Şi în subtext notează o îndoială: Dacă ar fi
LXX VI
        rămas împreună, „poate" că Irina nu ar fi murit. [Rudele au aprobat căsătoria cu celălalt, pentru că, burghez aşezat, îi oferea o viaţă liniştită şi asigurată. Şi totuşi, „cu mine, romanticul, boemul, per-lf sonagiu incert, poate că Irina n-ar fi murit 1“ După ce trimite un buchet^ de margarete la biserică, se cufundă într-un somn agitat şi visează un cimitir. Printre mormintele tăcute, aliniate ca soldaţii la cazarmă, cel al iubitei. „Şi atunci a început transfiguraţia. împrejurul meu totul a început să se mişte. Cimitirul era un cazan în fierbere, şi mormintele erau clocotele. Şi, pe neaşteptate, mormîntul Irinei se transformă într-o caleaşcă. Caleaşcă după vechea modă boierească, largă, cu arhitectura graţioasă... La crucea lungită folosită ca oişte,se înhă-mase greieri enormi, coloraţi, care chiuiau şi agitau zurgălăi, gata să pornească. Stelele luminau drumul. Copacii plesneau ca nişte bice." Sprijinită de spătar, desprinsă de tot ceea ce o înconjoară, eroina îiface un semn cu mina şi dispare în beznă.
            Pentru a se desface de obsesia Irinei, porneşte la cimitir. Peisaju] nu-1 impresionează, nu plînge şi nu-şi pierde autocontrolul, poate pentru că nu s-a obişnuit cu gîndul că fosta lui iubită îşi doarme acolo somnul de veci, în faţa lui, sau pentru că despărţirea lor înainte cu ani a fost echivalentă cu o moarte. „Oricîte surprize aş fi imaginat eram aşa de convins că nu pot s-o mai întîlnesc, în orice caz s-o mai string în braţe (singura realitate care mă interesa), încît am consi-derat-o întotdeauna moartă. Sau poate invers, cum n-am asistat la găteala ei ultimă, la punerea în sicriu şi în mormînt, nu pot crede că în faţa mea, dacă aş scormoni pămîntul, mi-aş găsi iubita (în ce fel?), şi asta mă menţine încă aşa de calm."
            Eăutîndu-i mormîntul şi negăsindu-1 imediat, risipindu-şi emoţia „pe o sută de alte morminte indiferente (dacă se poate spune că un mort poate fi indiferent)," se simte umilit ca de o ultimă ofensă: „Irina 1... Răspunde I Trebuie să-mi faci un semn. Am fost dragostea ta, nu se poate să rămîi fără de nici o tresărire şi să mă simt aici, cu tine alături, ca între streini... Am avut atîtea intuiţii, că ghiceam totul de la distanţă, şi acum n-am deloc intuiţia locului unde eşti. Irina, aceasta e ultima pedeapsă pe care mi-o dăruieşti..."
            Eroul se pregăteşte sufleteşte pentru [o conversaţie liniştită, firească, dar pe măsură ce se integrează în atmosferă, reflecţiile lui se alterează în strînsoarea tuturor infidelităţilor ei reale sau prezumate. Prins în tentaculele geloziei, Sandu vrea să se răzbune, să pedepsească, pentru că a fost părăsit şi înşelat. „Dacă ai trăi, m-aş răzbuna cum' nimeni nu s-a priceput încă să se răzbune. Dar mai pe urmă... Mai întîi, fără vorbe, te-aş strînge, şi nicicînd n-ar fi o împreunare mai fierbinte. Te-aş zdrobi poate, şi ai ţipa de durere şi de voluptate!“...
LXXVII
             Şi ca un epilog al acestei obsesii prelungite în moarte, cuvintele cu care se încheie nuvela Icoane la mormintul Irinei: „Irina, îndrăgostită, înlănţuită febril de mine... Apoi trădătoare... Şi acum ţeapănă, destrămîndu-se pe fiecare clipă... Din cele trei înfăţişări diferite, legănate toate de razele lunii, cum să construiesc o singură fiinţă?“...
             Sfîrşitul îl obsedează pe Sandu ca o prezenţă materializată, veghindu-i orele şi zilele, amestecîndu-se în orice fapt de viaţă şi în orice gînd.
             încă de la începutul legăturii cu Ioana, eroul lui Holban îi vorbeşte despre preocupările lui funebre, îndrumîndu-i pe acest făgaş neliniştile, sugerîndu-i „o mie de catastrofe11. Este ca un viciu de care nu se poate dezbăra, găsindu-şi satisfacţia perversă în transmiterea panicilor lui intime. Boala lui Viky, deasupra căreia flutură aripa morţii, dă un alt înţeles contradicţiilor dintre Sandu şi iubita lui» Eroul colecţionează vorbele şi gesturile bolnavei „ca pe relicve de mare preţ11... Părăseşte ezitînd camera, priveşte în jur pentru a-şi întipări în minte decorul. „Uşa salonului se închide în urma mea, ca o uşă de temniţă, pe unde nu mai poţi pătrunde, pe unde pedepsitul nu va mai ieşi niciodată.11
             în fiecare după-amiază parcurg amîndoi distanţa pînă la Cavarna, pentru a afla veşti despre Viky, în casa soţilor Axente, şi se apropie cu spaima de a vedea zăbranicul la poartă. [Peisajul, colinele uscate sau marea şi-au irosit farmecul, iar trecutul nu-1 mai exasperează pe erou ca pînă acum. îşi imaginează sfîrşitul lui Viky, cu care prilej mătuşa ei nu ar renunţa la nici un amănunt al ritualului, ar căuta să se despăgubească de rolul ce-1 deţine acum îngrijind-o zi şi noapte. Desigur că şi ea „a întrezărit hainele negre pe care le va purta cu toată prestanţa11, exploatînd moartea unei fete tinere şi frumoase în orăşelul minuscul. „Dar — se întreabă eroul — numai imaginînd acest spectacol şi descriind-o pe doamna Axente în toate transformările ei posibile la o ocazie gravă... nu dau dovadă de incapacitate de a simţi o durere mai multă vreme fără întrerupere?11
             Boala şi înmormîntarea micuţului verişor, dus la cimitirul din Balcic de toţi copiii turci cu care se jucase o vară întreagă, sînt evocate în conversaţiile funebre dintre Sandu şi Ioana, constituind şi subiectul unei schiţe, Puiu.
             Obsesia sfîrşitului se împleteşte Ia Holban cu ocupaţiile cotidiene. Ca profesor la Constanţa ţinuse o prelegere despre moarte, discursul lui Bossuet slujind drept punct de plecare al reflecţiilor personale. I se părea ciudat că elevii nu se gîndiseră niciodată Ia acest Subiect. Cînd se întîmpla o nenorocire în şcoală, dascălii rămîneau
LXX VIII
         convenţionali, „nu îşi uitau preocupările neînsemnate, schimbările politice sau mici interpretări de regulament. Discuţiile superficiale se aprindeau ca şi cum numai ele ar fi fost esenţiale."1 Ceea ce-1 curprinde pe Holban nu este „lipsa de compătimire profundă de vecin", ci „cum fiecare nu tremura pentru soarta lui şi pentru dezagregarea fatală care va veni"* (s.n.).
             Frecventarea predilectă a moraliştilor francezi a alimentat înclinaţiile unui temperament sfîşiat de contradicţii, incapabil să $e deprindă, cum îl învăţa Montaigne, să nu se teamă de moarte, să cucerească liniştea sufletească. Dar consideraţiile în jurul acestui subiect urmează întocmai sinuozităţile gîndirii lui Montaigne. Citatul de mai sus calchiază celebra frază a eseistului: „Comme est-il possible qu’on se puisse deffaire du pensement de la mort, et qu’ă chaque instant il ne nous sernble qu’elle nous tient au collet?“a
             Spaima de neant se sublimează într-o examinare perpetuă a gesturilor celorlalţi în preajma unor grave evenimente. „In fiecare clipă avem prilejul să surprindem neantul, şi totuşi continuăm a trăi nepăsători, ne bucurăm sau ne supărăm pentru lucruri neînsemnate..."4 Şi altă dată completează ideea: „Moartea, singură importantă, ţine mai puţin atenţia decît detaliile ei, fără importanţă"*.
             Holban colecţionează cuvintele stereotipe, gesturile mecanice şi ţese cu fuiorul experienţelor anterioare o scenă densă: propria sa moarte, „Ce ar simţi şi ar zice dascălii dacă ar afla că am murit?" I s-ar atribui cîteva aptitudini, directorul ar oferi o coroană din partea liceului, iar elevii, avînd de pe acum „predispoziţiile celor bătrîni", vor fi „oficiali şi îndureraţi. Fiecare face cîte un mic gest, la care se crede obligat (asistă la biserică, la groapă sau măcar spune cîte o vorbă tragică). Dar înăuntru de tot se şifrămîntă întrebări asupra notelor viitoare la obiectul meu."
             Profesor la călugări, Holban îşi întrezăreşte drumul spre cimitir, urmat de elevii înveşmlntaţi în negru, „fantome", cu „aceeaşi gravitate inexpresivă a feţei", desprinse parcă dintr-o pinză de Tintoretto. Fratele Silvestru, „cu barba roşie, rotundă", „cu burta ca o roată de trăsură", fratele Goţoflec, „deşirat fără dimensiune", sau fratele Turcu, „maiestos şi important, avînd de pe acum prestigiul rolului ecleziastic pe care va avea să-l joace şi lărgindu-şi pieptul ca să-i încapă
              1 Anton Holban, Halucinaţii.
              1 Jbidem.
              *      Montaigne, Essais, Paris, Editions Garnier-Freres, 1958, Livrei ch. XX* p. 86.
              * Anton Holban, O moarte care nu dovedeşte nimic.
              * Ibidem-
LXXIX
         decoraţiile viitoare..." în jurul sicriului plutesc „aventurile, cu detaliile care au fost ştiute precis de toţi... şi cu mărturisirile făcute prin cărţi, aruncînd lumini şi umbre..."
             Fantasma propriei sale Inmormintări, la care nu va putea participa, încrustează un flux de idei şi de sentimente dispuse pe acelaşi portativ prin asociaţii de tip proustian.
             Scriitorul doreşte să audă încă o dată toate plăcile, strînse cu i nfinită trudă. Sunetele să-l împresoare ca „o pînză în veşnică fîlfîire" şi să-l poarte asemenea valurilor mării. „Beethoven, freamătele şi cataclismele. Mozart, apa liniştită, care joacă'uşurel, glumeţ şi în acelaşi timp melancolic lascînteile soarelui. Wagner, vijeliile. Chopin, plescăitul lopeţii la razele de lună. Iar Debussy, valurile subţiri şi capricioase, uneori roze, alteori argintate, lunecînd pe maluri şi în care îşi înmoaie nimfele degetele de catifea..." O bătrînică „subţirică şi graţioasă" li întrerupe reflexiile. Şi gîndul îlduce înapoi la copilărie, în casa tristă în care mama cu fiul se solidarizau pentru a se Opune grosolăniei, vulgarităţii şi tiraniei tatălui. Mama îl aşeza în patul roz, îl săruta pe frunte şi îi şoptea, „cu un zîmbet de infinită tristeţe: «Dormi! Nu te mai gîndi la rău 1»“
             în acelaşi capitol se încadrează şi remarcabila nuvelă Bunica se pregăteşte să moară. în micul orăşel ^din Moldova, scriitorul se întoarce în fiecare vară. După moartea bunicului, „lucrurile au rămas înţepenite cu anii", portiţa grădinii, bătută în cuie, mobila, fotografiile. Chiar manşetele purtate de acesta înainte de a muri au rămas pe masa de toaletă, şi nimeni nu le-a schimbat locul... „Şi nu numai în semn de pietate... dar şi din obiceiul casei de a nu se schimba nimic." însemnările scriitorului slnt contaminate de amintirile vîrstei nevinovate, alternînd impresiile noi cu cele grefate pe retina minţii.
             Navala se deschide cu imaginea bunicii în iatacul ei. De obicei citeşte ziarele („căci o interesează tot ce se întîmplă pe faţa pămîntu-lui, şi continuă prin ele, într-un neîntrerupt monolog tacit, conversaţiile pe care le avea odinioară cu bunicul"), reia apoi lectura romanului început, privind din cînd în cînd forfota de afară şi^urmărind îndeplinirea treburilor cotidiene. Face eforturi să coboare în grădină, dusă de mînă de cîte cineva din familie, iar în „tîrg" nu a mai fost de multă vreme. Nu mai poate ţine nici socotelile casei „cu scrisul ei de şcolar cuminte", aude din ce în ce mai prost, uită în fiecare zi cîte ceva, are nevoie de mai multă odihnă...
             Scriitorul discută cu bătrîna în contradictoriu, „de la egal la egal", fiind capabilă să înţeleagă orice, „evoluînd o dată cu noi, în
LXXX
      cirent cu orice ştire nouă, model de forţă morală şi intelectuală" Harnică şi chibzuită, bunica a muncit să-şi crească copiii, i-a dat la învăţătură, stimulîndu-le aptitudinile intelectuale.
           Nepotul ar putea copia „vorbe" de-ale bunicii, „avînd siguranţa că orice e important de la un om care se pregăteşte să moară... Mai t îrziu ne vom aduce aminte de cîte o întrebare de a ei şi o vom păstra cu nespusă băgare de seamă, ca pe un obiect vechi, rămas din bătrîni." Bunica nu o mărturiseşte, dar are optzeci de ani şi se teme de moarte. „Pare o luminare care se topeşte: a ars atîta, că abia mai găseşte puţină substanţă să mai dea, pentru scurtă vreme, o flacără palidă... Gîndul că o să-şi părăsească toată munca ei şi bucuriile o chinuie." Şi pentru ca s-o mîngîie şi să-i dea alte preocupări, nepotul se plînge de propria lui suferinţă: „Bunico, sînt bolnav răul... Nu am putinţa unei clipe de nădejde, căci zilnic, la fiecare oră, sînt forţat să-mi aduc aminte de tragedia mea... O să se termine totul curînd, nu mai am nici o îndoială... Cu tine odată, oricît de ciudată ar părea tovărăşia» o bătrînă şi un tînăr. Amîndoi, ca în grădină, bunica şi nepotul, prin cer şi nouri, mai departe, la bunicul..."
           Holban caută înfrigurat în mijlocul naturii un reazem, un echilibru, o modalitate de a se uita pe sine. Notele de călătorie sînt mai mult o transplantare temporară în alte locuri, minat de aceleaşi psihoze. A fost atras de pădurea foşnitoare, de crestele munţilor, dar marea i-a smuls accente unice. „Feţele mării. Vocile ei. N-am cunoscut obsesie mai constantă. Dacă aş fi poet, aş face 6 epopee în care n-ar apare nici un om. Numai valurile... Aş înşira o mie de emoţii, şi aici sînt emoţii suprapuse. Orchestră gigantică, cu nenumărate instrumente... Nemărginire, şi simţi mereu impresia măruntei tale fiinţe."1 Alteori o compară cu „o fiinţă augustă, prezentă şi totuşi impalpabilă", care te vrăjeşte legănîndu-te între extaze şi torturi.*
           Holban are nu numai sentimentul naturii, ci şi sentimentul frumuseţilor naturii, folosind termenii în accepţia dată de Al. Philip-pide.1 * 3 Conştiinţa estetică a scriitorului anexează natura într-un sens dublu, de factor psihologic şi de factor estetic propriu-zis, percepţia realizîndu-se cu virtualităţile tuturor artelor. Participarea lui Holban la mişcările exterioare şi proiectarea suferinţelor şi chinurilor proprii în peisajul înconjurător făuresc legături indisolubile între om şi natura umanizată, apropiată şi consolatoare.
             1 Anton Holban, Ioana.
             * Anton Holban, Halucinaţii.
             3 în volumul Scriitorul şi arta lui, Editura pentru literatură, 1968, p. 9—177.
6
LXXXI
              Deşi este impregnat de tablourile pline de relief, culoare şi sunete ale peisajelor ţării noastre, scriitorul face rareori apel la descripţia cadrului exterior. In această atitudine trebuie să desluşim mai curînd o cenzurare a unui elan romantic şi adoptarea unei observanţe de esenţă clasică. Excepţie face nuvela Nuntă princiară, în care scriitorul reeditează basmul Iui Călin, sub forma unui poem în proză. Iubitul a avut un vis fantastic, pe care-1 transcrie pentru Marina. Strecurîndu-se în noapte, printre pomii- cu ramurile grele de fructe, se îndreaptă spre casa iubitei, întovărăşit de iepuri, furnici, greieri şi păsărele. Intră în casă urcînd pe o funie de mătase, nu îndrăzneşte s-o trezească şi rămîne să o privească cufundată în somnul ei adînc de fecioară. Ii fură un pantof şi pleacă. Marina vine la fereastră şi îl roagă să o ia cu el. Din razele lunii îi făureşte hainele de mireasă, brazii s-au alăturat alaiului şi stelele aprind lumini „pentru marea sărbătoare".
              Muzica este pentru Holban „nu numai o adunare de dificultăţi tehnice care trebuiesc învinse, ci şi un lucru foarte trist... o adunare de frînturi de suflet, speranţe şi renunţări înlănţuite..." In nuvela Colecţionarul de sunete scriitorul reînvie momente cheie ale iniţierii sale muzicale. Interesante sînt „faptele de bravură" ale liceanului timid, care izbuteşte să intre la Ateneu — fără bilet, se înţelege — aşteptînd ceasuri întregi într-o firidă a clădirii începutul concertului. Mai tîrziu patefonul, „tovarăşul tuturor singurătăţilor şi al nopţilor de veghe", şi plăcile strînse cu infinită trudă, fiecare avind istoria ei. Sacre de Printemps de Strawinski, cvartetele op. 127 şi în la minor de Beethoven, Missa lui Bach, cvintetele lui Cesar Franck şi Debussy, concertul pentru pian şi orchestră al lui Brahms. „Şi dacă îţi place muzica atît de mult că te obsedează meandrele ei ziua şi noaptea; că porţi cu tine, întotdeauna, oricît ai părea de preocupat în altă parte, o temă de cîteva note; că începi să asculţi şi deodată bagi de seamă că au trecut cîteva ore fără să le observi, iar a doua zi începi din nou; atunci patefonul tău... îşi pierde rigiditatea, lemnul prinde căldură, iar înăuntrul lui ai impresia că auzi pulsaţia. Şi plăcile> fiinţe veritabile, identice şi totuşi fiecare cu viaţa ei interioară, pe care trebuie să te înveţi s-o cunoşti, să-i pricepi subtilitatea detaliului şi în acelaşi timp personalitatea; să le iubeşti cu pasiune, să te consolezi şi să le înşeli una cu alta şi apoi iar să revii. Căci fiecare şi-a împlîntat în tine cîte o emoţie, căreia îi vei rămîne fidel"1...
              Muzica este pentru Holban un refugiu, o oază, un imperiu în ale cărui porturi ancorează cu frenezia simţămintelor mereu împros- *
                 * Anton Holban, Halucinaţii.
LXXXII
      pătate. Şi ca un alt Luceafăr doreşte să fie îngropat la marginea mării, „legănat pe valuri, adormit în cîntece“.
          Nu se poate vorbi în cazul scrierilor lui Anton Holban despre o delimitare precisă între obiectiv şi subiectiv. Chiar dacă unele lucrări Sînt formal obiective (acţiunea desfăşurîndu-se cu ajutorul unor personaje cu trăsături proprii, cu o viaţă independentă), prezenţa scriitorului se face necontenit simţită. Eroii cărţilor lui Holban poartă amprenta sensibilităţii sale, fiind zugrăviţi în perspectiva sentimen* telor lui, chiar cînd acesta caută să se sustragă din cercul de lumină proiectat asupra acţiunii sau asupra oamenilor. In această privinţă criticul Octav Şuluţiu a remarcat judicios că opera sa se identifică cu viaţa scriitorului, fiind uşor să se discearnă „toate elementele unei existenţe copios folosită drept material literar'11.
          Sandu, alter-ego-ul lui Anton Holban, este exponentul tipic al unei categorii sociale bine definite, şi anume, al acelei părţi din intelectualitatea românească ce încearcă să se elibereze din constrîngerea social-economică a orînduirii capitaliste. Dezgustat de sacul cu bani, apăsat de nesiguranţa zilei de mîine, lovit de rapacitatea şi ipocrizia claselor dominante, Sandu se manifestă ca un individ neaderent la mediu. El tinde să se depărteze de societate, să-şi făurească un fel de carapace, turnul de fildeş al intelectualului ce nu se poate adapta, dar care nu are nici o viziune clară a viitorului. Ultragiat de societate, se întoarce cu precădere asupra vieţii sale lăuntrice, nutrind iluzia că va găsi pe plan individual ceea ce nu poate găsi în relaţiile cu lumea. Setea de a atinge absolutul intr-un univers minuscul, redus la sine şi la femeia pe care o iubeşte, imprimă lucrărilor lui Anton Holban o notă de dureroasă introspecţie cu rezonanţe adinei în sufletul cititorului.
          Bineînţeles că autorul nu se identifică total cu Sandu, după cum naratorul din romanul în căutarea timpului pierdut nu se substituie lui Proust. Dar, spre deosebire de marele său maestru, scriitorul român nu se zugrăveşte decît într-un singur personaj, care cumulează toate experienţele, simţămintele, neliniştile, spaimele şi aspiraţiile lui — cu un cuvînt, condiţia sa umană. îl vedem evoluînd de la micul Coca din piesa Oameni feluriţi, la adolescentul Mirel din romanul cu acelaşi nume, şi Ia tînărul Sandu din tripticul erotic şi nuvele. Nu refacem traiectoria unei existenţe în elementele ei statice, ci o biografie spirituală, dinamică şi palpitantă.
           1 Octav Şuluţiu, Anton Holban, tn Viaţa românească, X, nr. 1, ianuarie 1957, p. 133.
6*
                                                lxxxiii
             Piatra unghiulară a concepţiei sale despre lume este problema cunoaşterii, a cunoaşterii de sine în special. (Cît de bine se potriveşte lui Holban aprecierea lui Mihail Sebastian referitoare la ciclul în căutarea timpului pierdut: „Ce este altceva romanul lui Proust dacă nu o halucinantă goană după adevăr, o nostalgie profundă şi lucidă a unei realităţi fixe, un dor de cunoaştere şi verificare, de descoperire şi precizie?1") Deşi îşi îndreaptă atenţia şi asupra altora, obsedat să rezolve în primul rînd propria sa ecuaţie, figurile celor apropiaţi capătă consistenţă în măsura încare îl ajută la elucidarea registrului subiectiv. „Eram mulţumit să mi se dea un prilej să mă ocup de mine, căci cu mine sînt obligat să trăiesc tot timpul, pînă ce comedia vieţii mele se va termina definitiv."2 Sau: „Toată truda este să te cunoşti cît mai exact şi să nu porţi cu tine, toată viaţa, pe un străin."3 Pleacă de la o contemplare activă, dar existenţa contrariilor şi mobilitatea interioară II dezarmează. Temperamental nu poate suporta o chestiune nelămurită, deşi este lucid că omul caută supape pentru a înlătura suferinţele: „Acoperim adevărul. Escamotăm, alegem interpretări agreabile, întrebăm, dar avem grija să nu ni se răspundă complect... Aflînd adevărul în clipa cînd încă nu te doare nimic, te deprinzi pe cînd te-ar putea durea"4...
             Memoria afectivă este incertă, trădătoare: „Trăieşti clipe teribile, şi apoi ele se aşează la întîmplare... Nu le mairetrăieşti cronologic şi nici nu le alegi pe cele mai importante. Deodată o scenă neînsemnată prinde proporţii, te persecută."* Sau: „Ţin minte unele întîm-plări în toate amănuntele şi pe altele mi le spune Nutzi, ca şi cum le-aş afla abia acum"*. Unii oameni s-au întipărit mai pregnant, deşi „mai puţin hotărîtori", poate pentru că „pe un indiferent poţi să-l examinezi mai bine, căci eşti calm faţă de dînsul, pe cînd faţă de cineva de care ai fost emoţionat n-ai fost în stare să te lămureşti, şi chiar farmecul acestei întîmplări constă în vagul atît de poetic în care s-a petrecut povestea"’. Aceeaşi idee o regăsim şi în nuvela Icoane la mormlntul Irinei: „Reţii mici amintiri, fără să ştii ce legături interioare au avut cu tine, ca să fie aşa de exact reţinute, cînd aşa de vag poţi reface o scenă importantă". Nu este sigur dacă
                 1 în c.unţntul. nr. 1.388, 3 martie 1929.
                 * Anton Holban, Testament literar.
                 * Idem, Io.ana.
                 ‘ Idem, Jocurile Daniei.
                 * Idem, Ioana.
                 * Idem, Jocurile Daniei,
                 ’ în schiţa Odette.
LXXXIV
       interpretează exact reacţiile celorlalţi: „Sînt întotdeauna nesigure constatările ce le faci asupra unei chestiuni ce te interesează prin toţi nervii, în timp ce în alte ocazii, la o analiză literară, de pildă, pentru care pui cea mai mare sîrguinţă şi dorinţă de adevăr, tot ajungi la anumite convingeri”.
            Are o viziune romantică despre dragoste, sentiment răscolitor care îţi angajează întreaga fiinţă. Dar alături de înclinaţii altruiste, se dezvoltă tendinţele dominatoare, neîncrederea, gelozia, ura, setea de distrugere. O fisură neluată în seamă la vreme poate produce ruptura: „Este oribil felul cum se despart doi oameni care s-au iubit... Te-a interesat cel mai mic eveniment din viaţa celuilalt, ai suferit sau te-ai bucurat împreună, ţi-ai făcut o mie de planuri, şi deodată totul trebuie să-ţi devie egal... Trebuie să arunci cu totul anii aceia şi să nu mai păstrezi nimic.”1 Despărţirile aştern distanţe incomensurabile între cei doi iubiţi: sînt ca o moarte. „Ştii, m-am săturat, plec... pentru totdeauna. Cuvinte pe care niciodată nu le-am înţeles, pentru că eu nu m-am putut despărţi pentru totdeauna, fără complicaţii şi ezitări, nici măcar de un obiect umil.”2 Iubita nu poate fi cunoscută nu numai din pricina altor dorinţe, influenţe care potenţează schimbări radicale în atitudinea ei, dar şi pentru că acelaşi gest, aceeaşi reacţie exterioară pot fi expresia unui sentiment profund sau a unei minciuni.
            Fiecare experienţă erotică se întipăreşte în suflet, fără să se suprapună celorlalte, fiecare „cu savoarea ei“. Trecutul se încorporează prezentului, „iar gîndul la viitor vine foarte rar, căci sîntem preocupaţi de ceea ce se întîmplă; viitorul nu apare decît ca să ne dea o crispaţie în plus”3...
            Am putea transcrie multe pagini autocaracterizante. Portretul lui Sandu — adică al scriitorului — se compune din însumarea detaliilor exterioare şi subordonarea lor trăsăturilor dominante ale structurii psihice. „Sînt întotdeauna de o nervozitate extremă. Asta mă face ca să nu pot fi niciodată potolit. Fiziceşte nu-mi găsesc locul, îmi mişc mîinile şi picioarele pînă cînd adorm... Intelectual, sar tot aşa de la un gînd la altul... Astfel nu mă pot niciodată bucura de moment”*... In societate nu ştie cum să se poarte, este „prea umilit sau prea pretenţies... Pentru o chestiune neînsemnată am nesfîrşite ezitări. Nu mă pricep să merg pe drumul drept, ocolesc. Găsesc mai
            1 Anton Holban, Ioana.
            * Idem, Icoane la mormintul Irinei.
            * Idem, Ioana.
            * Idem, O moarte care nu dovedeşte nimic.
LXXXV
           multe mijloace posibile şi nu mă pricep să aleg... Mă ascult cînd vorbesc şi nu sînt încîntat de vorba pe care o spun. îmi acoper timiditatea cu unele isteţimi nepotrivite... Multe artificii pentru cel mai mic gest. Nu mă pricep să limpezesc «da» sau «nu». Fac o paranteză, căci un gînd nou s-a intercalat, totdeauna conţinînd în el un chin: povestind ceea ce s-a intîmplat odinioară, eu fac constatări de ceea ce se întimplă chiar In momentul povestirii“1...
                Ga şi eroul lui Proust, exclamă: „Am de atîtea ori impresia că nu sînt un singur om, ci sînt in fiecare clipă altul şi între ei nu există nici o legătură**.
                Sandu denotă instinctul analizei: „Din pricina unei fatalităţi căreia trebuie să mă supun, interpretez multiplu orice nuanţă şi voi face aşa tot mai profund, mereu, dacă dragostea se va înfiripa, voi chinui şi mă voi chinui, voi fărâmiţa un sentiment ce ar trebui lăsat nealterat, ca o forţă a naturii.“1 2 Vibraţiile interioare, puterea de dăruire, bucuriile poartă însemnele unui veşnic provizorat: „Entuziasmele mele se darmă imediat, n-am perseverenţă în nici o hotărîre, şi, orice plan aş alcătui, am netă prezenţa timpului care se scurge fără pic de răgaz, şi deci e ridicol să-l întrebuinţez, din frica de a-mi pierde timpul, ţăcîndceva nu destul de însemnat casă fie plătit cu zile de viaţă“3... (s.n.).
                Sandu are o adevărată vocaţie a suferinţei: neînsemnat şi banal în dragoste, se consideră unic în nefericirile cauzate de pasiunea erotică, „căci nu sînt în stare să mă refac, să lupt contra acestei stări şi chiar mă complac astfel**4... Ar putea subscrie cuvintele lui Eugen Ionescu: „Prin durere sînt prizonierul realului, ea mă leagă de ceea ce numesc eu realitate**5...
                0        timiditate bolnăvicioasă, avînd ca revers un orgoliu exacerbat, un instinct de autoanaliză dus la exces, neputinţa de a recompune mişcarea sufletească ce nu se lasă fixată — îndoiala şi în acelaşi timp sfîşierea morală ce tnsoţ eşte iluzia absolutului sînt tot atîtea trăsături ale unei personalităţi neliniştite şi contradictorii.
                Obsesia sfîrşitului dă un alt înţeles şi alte dimensiuni tuturor faptelbr umane. „Apare cu ocazia întîmplărilor celor mai diferite, şi astfel o amestec printre chestiunile neînsemnate şi-i micşorez gravi, tatea. Unii surld cînd eu pornesc mereu aceleaşi obsesii, ca şi cum aş da din cap tot timpul sau aş strîmba din ochi şi din nas. Am impresia
                1 Anton Ilolban, Jocurile Daniei.
                ' Idem, Preludiu sentimental.
                * Idem, Ioana.
               4 Ibidem-
                » Eugen Ionesco, Notes et contrenotes, Paris, Gallimard, 1966, p. 363.
LXXXVI
       că nu m& interesează nimic altceva. Nici nu sînt capabil să variez tema, ci doar clamez acelaşi fior care mă străbate, ca şi cum mi-aş fi pus mina in foc şi ţip, indiferent de cuvintele ce aleg. A da explicaţii mi se pare o impietate şi o cădere în banal"1...
            Numai în singurătate crede că se pot trăi clipe într-adevăr profunde, ascultîndu-şi glasurile interioare: „Singurătate", exclamă Sandu în Halucinaţii. „De unde să iau cuvinte aşa de impalpabile, culori aşa de armonioase, ca să-ţi descriu farmecele. Te părăseam infidel, tlrît de slăbiciuni, şi apoi, după dezastre, te regăseam cu nesaţiu pentru o vreme"...
            Şi totuşi, tînjeşte după o adevărată prietenie, o dragoste sinceră, integrală. Cum ar putea să smulgă viaţa de sub imperiul clipei, al efemerului? Şi ce cale să străbată pentru a anihila izolarea, alienarea, pe care le resimte dureros? Nu există decît o singură perspectivă, pe care i-o deschide asaltul spre cunoaştere şi interpretarea psihologie* oamenilor: creaţia artistică. Ea desferecă tainiţele sufletului, lăsînd să circule nestingherite „adevărurile profunde" pe care le poartă cu „tragedie şi voluptate". „De ce scriu această carte? se întreabă Holban. De ce mă căznesc să refac atmosfera? Din manie de autor, care profită de experienţele lui intime ca să le dea în vileag şi să aştepte laude? Din nostalgie după vremuri care se duc? Dar mai alese un ţipăt către oameni ca să mă consoleze şi să mă vindece" (subl .ns.).
            Interpretîndu-şi partitura, scriitorul părăseşte fotoliul din care a privit — amuzat, ironic sau crispat — lumea exterioară. Autoexa-minarea se înfăptuieşte de un actor ce nu se poate desprinde însă total de optica spectatorului. Caracteristică este poziţia lipsită de sentimentalism faţă de propriul suflet, inteligenţa şi luciditatea cen-zurînd elanul liric.
            Literatura lui Holban înscrie o istorie sufletească, transpunînd evenimentele psihice după legile mşmoriei afective... Prin interferarea prezentului cu trecutul, scriitorul îşi trăieşte viaţa de două ori. „Incui uşa, intru în pat, trag paharul cu luminare drept lîngă pernă şi, cu un creion pe un vraf de hîrtii, încep să retrăiesc trecutul şi să desluşesc prezentul între mine şi Ioana. Abia acum pot să refac vechile scene dintre noi fără ’să le turbur cu emoţiile prezentului. Trecutul, subi alte forme, continuă şi acum. Parcă noaptea şi liniştea dimprejur au pus stavilă neliniştilor, sînt detaşat de realitate, ca şi cum, bătrîn, m-aş gîndi la întîmplări vechi, cu melancolie, dar fără zbucium.
           1 Anton Holban, Ioana. * Ibidem.
                                             lxxxvii
         Parcă toate faptele trăite sînt Ia egală distanţă de mine, şi n-am decît să aleg între ele şi să mă las cuprins de vreo amintire.
             Creaţia lui Anton Holban este o reconstituire a timpului pierdut. Resuîcitînd trecutul, el năzuieşte să-şi prelungească existenţa, re ere-înd-o artistic. Pompiliu Constantinescu afiliază opera prozatorului la curentul realismului psihologic: „Un ciudat lirism rece, o neurastenie metafizică şi o cazuistică istovitoare, unite cu sentimentul dezolant al provizoratului".
             Citind scrierile lui Holban ai impresia că autorul a notat în mod spontan rezultatul explorărilor sale analitice, atît de vibrante sînt stările sufleteşti pe care ni le împărtăşeşte. Găsim aci, împru-mutînd definiţia lui Vladimir Streinu, „înregistrarea febrilă, deşi conştientă, a creşterilor şi diminuărilor morale ce sufere o psihologie omenească sub imperiul iubirii pasionale, stenogramă a unei conştiinţe în fierbere"1. Senzaţia de durere vie loveşte conştiinţa noastră şi ne îndeamnă Ia o participare fără reticenţe. Paginile de jurnal alternează cu monologul interior. Prozatorul aplică metoda dezintegrării proustiene dintr-o înclinaţie temperamentală. Bineînţeles însă că totul este redus la arhitectura unei creaţii purtînd însemnele talentului său de miniaturist. Impregnat de exigenţele artei clasice, acordă un rol important meşteşugului, proporţiei şi armoniei interioare, după cum aspiraţia către măsură, echilibru, lipişte reprezintă cerinţele prin contrast ale unui suflet învolburat, romantic.
             Fragmentele sînt orînduite după anumite reguli proprii, care i se par autorului că ar realiza efecte artistice deosebite. Inversiunea cronologică, alternanţa timpurilor constituie pentru Holban mijloace de a extrage poezie. El lucrează finaluri cu adîncă semnificaţie, astfel îneît cartea să se desfacă de cititor, obligîndu-1 să se gîndeaşcă la destinul posibil al personajelor. „Poate a lunecat" este indisolubil legat de titlul cărţii „Omoarte care nu dovedeşte nimic", continuîndu-1. „Am visat pe Ahmed" sugerează imposibilitatea eroilor din Ioana de a-şi găsi liniştea, oriunde s-ar afla.
             Prin sobrietate şi conciziune, stilul lui Holban se adaptează unei literaturi care trebuie să atingă domeniul abstracţiunii, să vehiculeze idei. Adesea anticalofilismul prozatorului se manifestă prin neglijenţe supărătoare, întorsături de frază ce nu corespund topicii limbii româneşti.
             Din multiplicitatea punctelor de vedere şi a unei perspective mereu înnoite, se coagulează imaginea unui scriitor modern, apropiat
             1 Vladimir Streinu, Pagini de critică literari, I, Editura pentru literatură, 1968, p. 259.
      Lxxxvni
     de omul contemporan prin darul autoanalizei, neliniştea exisţenţială şi obsesia morţii. Holban aparţine acelei generaţii care a debutat după primul război mondial, aducîndu-şi contribuţia in variate domenii de activitate. Natură polivalentă, purtată de căutarea pasionată a esenţelor, cu o cultură remarcabilă, nu s-a mulţumit să transpună numai experienţele şi „dezastrele" subiective, individuale, ci a integrat universului său alte continente sufleteşti. Raportând la propria sensibilitate adevărurile vieţii şi adevărurile livreşti, el recreează lumea pe o bază infinit mai bogată şi mai nuanţată. Nu este o comparare a celor două planuri, ci o contopire a lor, astfel că portativul pe care se mişcă îşi lărgeşte neîncetat cadrul şi dimen~ siunile prin anexarea valorilor spirituale din tezaurul universal.
          S-a vorbit adesea de proustianismul lui Holban, el însuşi reven-diclndu-şi descendenţa. Dar aşa cum mai afirmat-o şi în alte dăţi1, trebuie să vedem mai degrabă o corespondenţă a dispoziţiilor tem peramentale, o identitate de structuri psihice, care în cazul scriitorului român au cea mai mare însemnătate în procesul de integrare a influen ţelor într-o concepţie estetică proprie.
          Literatura lui Holban constituie reflexul unei insurecţii spirituale împotriva alienării şi însingurării, o strădanie de demistificare a realităţii şi o modalitate de restabilire a legăturii cu umanitatea. Scriitorul purcede la o cercetare minuţioasă a resorturilor psihice, realizată la mare tensiune, cu mijloacele inteligenţei şi intuiţiei. R îvna autorului Ioanei este de a cuceri absolutul, iar nefericirea lui rezidă în neputinţa de a înţelege cauzele care alimentează mişcarea permanentă, modificările emoţiilor şi sentimentelor. Pentru a se smulge provizoratului, efemerului, clipei într-o lume „dominată de timp", Holban se străduieşte să fixeze „devenirile", să le încrusteze în opere de artă, singurele care-i oferă iluzia absolutului.
          Torturat de marile probleme ale existenţei, scriitorul îşi compune o partitură cu suişuri şi coborîşuri melodice, a cărei temă principală se reliefează ca o dramă a cunoaşterii.
                                                            ELENA BERAM
     Bucureşti, 1964—1967
          1 Vezi articolul meu intitulat Anton Holban gau lectura afectivă In Secolul JCX.-nr. 4 din 1965 şi studiul meu Echos prouetiens in Revue Roumain nr.l din 1967.

NOTA EDITORULUI
       Ediţia de faţă adună pentru prima dată laolaltă moştenirea literară şi publicistică a lui Anton Holban.
       Spre deosebire de alţi scriitori, Holban nu a beneficiat !n timpul vieţii de o tipărire masivă a creaţiei sale. Cu excepţia romanului O moarte care nu dovedeşte nimic, publicat In două ediţii (prima la Editura „Cugetarea", 1931, 171 p., a doua in colecţia „Biblioteca pentru toţi" a Editurii Socec, nr. 1.498—1.499), celelalte lucrări în proză de mai mare amploare au fost prezentate cititorilor o singură dată:
       Romanul lui Mirel, Bucureşti, Editura „Ancora", 1929, 152 p.;
       Parada dascălilor, Bucureşti, Editura „Cugetarea", 1932, 108 p.;
       Ioana, Brad (Biblioteca „Ritmul vremii"), 1934, 271 p.
       Nuvelele, schiţele, povestirile au rămas în paginile publicaţiilor periodice, fără ca scriitorul să-şi poată îndeplini dorinţa de a le strînge şi publica în volum.
       Prin strădania unor prieteni apropiaţi a apărut, în 1938, după moartea lui Holban, la Editura „Vremea", o culegere intitulată Halucinaţii.
       După douăzeci de ani, în 1958, Editura pentru literatură şi artă publică un volum, Parada dascălilor, care înmănunchează aproape toate schiţele, povestirile şi nuvelele din culegerea Halucinaţii, com-pletînd sumarul cu Romanul lui Mirel şi suita de portrete din mediul didactic, Parada dascălilor.
       O confruntare a textelor din publicaţiile literare, corespunzătoare celor incluse în ediţia din 1938, ne demonstrează că îngrijitorii au procedat la o „stilizare" care a denaturat uneori voinţa scriitorului. Modificările de acest ordin au fost reproduse şi în ediţia din 1958.
                                                 XGI
              Prezenta ediţie încearcă să reconstituie traiectoria activităţii Iui Anton Holban, punînd în circulaţie lucrările tipărite în timpul vieţii scriitorului, cît şi opere postume.
              Din această'ultimă categorie amintim:
              a)      Jocurile Daniei, roman despre care se ştia că fusese dactilografiat şi pregătit pentru tipar la sfîrşitul anului 1936, deci cu puţin timp înainte de moartea neaşteptată a scriitorului, din care cîteva fragmente fuseseră publicate (vezi nota explicativă de la sfîrşitul volumului II).
              Prin grija noastră alte fragmonte au fost oferite revistelor literare (Viaţa românească, X, nr. 1, ianuarie 1957, p. 127—133, Gazeta literară, X, nr. 462,17 ianuarie 1963, p. 4, Viaţa românească, nr. 6—7, iunie-iulie 1963, p. 33—42, Almanahul literar 1969, p. 191—192).
              b)      Piesa în trei acte Oameni feluriţi, care abia acum apare pentru prima dată complet. Deşi a fost reprezentată la Teatrul Naţional din Bucureşti, în stagiunea 1929—1930, numai un act se tipăreşte sub directa supraveghere a lui Anton Holban în revista Azi.
              c)      Piesa într-un act Rătăciri a avut, din voinţa scriitorului, o soartă ciudată. Trimisă la concursul anual din 1934 pe numele doamnei Florica Codreanu, piesa a fost distinsă cu menţiune. Nu a figurat niciodată între operele scriitorului, din cauza acestei substituiri voite de persoane. O reproducem după o dactilogramă revăzută de scriitor.
              Valoarea ediţiei de faţă sporeşte prin includerea masivă a publicisticii extrase din miile de pagini ale revistelor literare din perioada 1924—1937 (articole, studii, eseuri, cronici muzicale, plastice, literare, note de călătorie), capitol extrem de însemnat şi care evidenţiază diversitatea domeniilor abordate, cultura multilaterală a scriitorului.
              Am ezitat îndelung înainte de împărţirea materialului pe volume şi am ales o soluţie intermediară, care să corespundă atît cerinţelor editoriale, cît şi celor de ordin tipografic.
              Primul volum întruneşte lucrările antume de mai mari proporţii (Romanul lui Mirel, O moarte care nu dovedeşte nimic, Parada dascălilor şi Ioana); în cel de al doilea volum au fost orînduite în continuare romanul Jocurile Daniei, schiţele şi nuvelele, piesele de teatru, notele de călătorie şi eseurile dedicate Hortensiei Papadat-Bengescu şi lui Marcel Proust; cel de al treilea volum cuprinde publicistica orînduită după criterii strict cronologice şi corespondenţă. In cazul respectiv, principiul tematic ar fi oferit cititorilor lucrările repartizate pesectoare
        XCII
          (literatură, arte plastice, muzică etc.). Dat fiind faptul că multe articole se referă în acelaşi timp la artă şi la literatură, Holban aplicînd metoda comparativă, revenind cu predilecţie asupra unor opere şi creatori, utilizînd exemple din toate domeniile, exista pericolul unei împărţiri arbitrare. In plus, criteriul cronologic are avantajul de a permite cunoaşterea preocupărilor lui Holban an de an, precum şi aria lui de investigaţie.
               Aparatul ediţiei este format din studiul introductiv, un tabel cronologic, note, comentarii şi variante la sfîrşitul fiecărui volum, indici de autori şi opere, precum şi o bibliografie la finele ediţiei.
               Notele însumează informaţii de istorie literară, apariţiile succesive (fragmentare sau complete), geneza lucrărilor, date concise despre opere şi autori, cu lămuriri mai ample pentru domeniile artelor plastice şi muzicii.
               Variantele au fost înregistrate pentru stabilirea modificărilor de la publicarea în periodice la tipărirea în volume. Aceste modificări ne-au ajutat să corectăm multe greşeli de tipar, să punem la punct textul şi să urmărim fluctuaţiile lexicale şi lingvistice.
               La transcrierea textelor au fost respectate formele de limbă specifice scriitorului, aplicîndu-se normele ortografice în vigoare.
               S-au păstrat alternanţele extrem de frecvente de tipul: aibă f aibe, arate (să) / arăte, cetitor / cititor, mtini / mini, obicinui / obişnui, reflexii j reflecţii, rezemat / răzimat, străini / streini etc., etc.
               S-au transcris întocmai forme regionale şi arhaice ca: boale, danţuri, ietac, jelţ, perini, petecă, strade, tristeţi, viţiu, vorbăreţi, zadarnic etc.
               Au fost reproduse întocmai substantivele feminine terminate în e (în loc de &): cămaşe, grije, păpuşe, tovarăşe, uşe.
                In cazul genitivelor şi dativelor feminine s-au păstrat formele în ii: neştiinţii, perdelii etc., şi s-a împlinit cu un al treilea i genitivul articulat al femininelor de tipul: maniii, armoniii etc.
                S-a păstrat pluralul în ile pentru ele: literile, operile, pedepsite, şi ele pentru ile: neliniştele, uliţele etc.
                S-au transcris în mod unitar stnt şi care.
                In cazul alternanţelor buduar-budoar, adaugă-adaogă, am optat pentru o singură formă: buduar, adaugă.
                Forme de tipul curagios, pasagii, peisagiu, ravagii, le-am conservat, în alternanţă cu formele curente astăzi: curajos, pasaj etc.
                Consemnăm şi unele forme verbale regionale, ca de pildă: să reţie, să spuie, să vie, vroi, vreai etc.
                                                                         XGIII
             Numeralele au fost redate In cifre şi în litere, după cum apar în textele de bază.
             Ori de cîte ori au lipsit cuvinte din text, le-am adăugat, punîn-du-le între paranteze drepte.
             Greşelile evidente de tipar s-au corectat în mod tacit. Ori de cîte ori au existat dubii, s-a înregistrat forma originală la capitolul de comentarii.
             La capătul acestei note îndreptăm mulţumirile noastre rudelor, prietenilor şi cunoştinţelor scriitorului, care ne-au ajutat în perioada documentării şi întocmirii ediţiei prin informaţiile şi materialul pus cu bunăvoinţă la îndemînă, şi îndeosebi doamnelor Florica Codreanu, Adina Ghiţescu, Maria Stratulat, domnilor profesori Aurel George Stino, Ion Argintescu, Valeriu Luca.
                                                                       B.B*
romane
ROMANUL LUI MIREL
i
i

    Trăsura urcă drumul gării, coti pe bulevard şi se opri în faţa celor doi tei bătrîni, straje de o parte şi de alta a porţii. Mirel sări sprinten şi se îndreptă iute spre intrarea împodobită cu geamuri colorate. în drum, zărind la fîntînă pe Ca-tinca, vînjoasă şi arsă de soare, îi ţipă: „Cîţi copii mai ai, Catinco?"
    Servitoarea întoarse capul şi rîse semeţ: „Patru, domni-şorule, şi la anul o să am cinci".
    Lui Mirel nu-i plăcu glasul prea prietenos. N-avea decît 19 ani, dar socotea că boierii trebuie să fie respectaţi la orice vîrstă. Ca să se răzbune, îi aruncă în faţă: „Şi tot cu oamenii din tîrg îi faci pe toţi?" Cuvîntul duru. Servitoarea avusese In tinereţe un păcat, apoi se măritase. Bărbatul uitase şi acum erau fericiţi.
    în uşa bucătăriei, la vorba de afară, apărură unul după altul, ca de obicei, Ghiţă Prostul şi, îndemnîndu-1 pe la spate, Chiva, legănîndu-se pe picioare ca o raţă. După o viaţă zbuciumată, cu copii mulţi şi iubiţi feluriţi, Chiva îşi orln-duise bătrîneţea şi urîţenia lingă argatul curţii. Perechea era minunată. Totuşi, cu toată moliciunea lui Ghiţă şi încăpă-ţînarea femeii, prostul nu putuse fihotărîts-oiade nevastă. Boierul Ion trebuise să-i suporte, astfel, din lipsă de servitoare.
    Mirel îi văzu stîngaci, neştiind să dea bună ziua, şi le strigă: „Chivo, am auzit c-osăai un copil". Ghiţă rîse prosteşte, dar o mină îl trase pe la spate, repede, înapoi în casă.
7*
5
    Şi apoi apăru Sultana, bucătăreasa bătrînă şi mititică, repede la toate, nedespărţită din tinereţe de casa boierească. Spuse bucuroasă: „A venit domnişorul nostru!" Şi se grăbi să-i iasă în întîmpinare. Băiatul îşi uită răutăţile şi faţa i se însenină. îşi aduse aminte de plăcinta făcută anume pentru dînsul pe ascuns, de preziceri bune asupra viitorului lui — bătrîna ştia vrăjitorii — de poveţe frumoase şi de poveşti cu zîne binefăcătoare. îi strînse mina şi apoi, ca să-şi ascundă emoţia, se îndreptă spre cîne: „Marcule, ce faci acolo?" Marcu nu-1 recunoscu: „Ah, tot prost ai rămas". Şi-l lovi în cap cu piciorul. I se părea că printr-o răutate nouă putea uita gestul bun de adinioară. Totuşi, emoţia rămînea. Chiar dacă nu se mai gîndea, voit, înapoi, mîngîia acum o pisică mare, neagră, cu vorbe bune. în sfîrşit, se îndreptă încet spre uşa de sticlă. Pe lîngă dînsul trecu în fugă Ioana, voinică şi înaltă, frumoasă în rochia albastră şi cămaşa de zăpadă, cu cozile negre, lungi pînă la brîu, cu picioarele goale. Strigă: „Bine-ai venit, domnişorule", şi-şi arătă dinţii albi.
     Mirel privi prin uşa de sticlă, în sufragerie, la lumea toată din jurul mesei. îşi pregăti apariţia şi se gîndi cu ce cuvinte să surprindă mai mult.
    Bunicul — boierul Ion, Tata — sta nemişcat, cu mînile întinse de-a lungul braţelor scaunului înalt. O frunte mare, fără creţuri, ochi liniştiţi, trăsăturile regulate, barba albă şi îngrijită, împărţită în două, îi dădeau o înfăţişare calmă. Alături, doamna-mare — Mama — rotundă pe cît era boierul de drept, veşnic în mişcare, rîdea în toate părţile. Cu faţa spre uşă, Mary surîdea graţios, ca şi cum ar fi ştiut de existenţa băiatului acolo. Lîngă dînsa, mititică şi vioaie, tuşa Lina vorbea tare. Apoi venea Ortansa, calmă, cu gîndul departe, şi-apoi mica Lilli.
    Scena familială mişcă pe Mirel. Reflectă: „Ce frumoasă e Mary!" Se uită la faţa tristă a Ortansei şi la Mama, tot bine dispusă. Nu-i văzuse de multă vreme pe toţi împreună, şi totuşi izbucni: „Pentru Dumnezeu, Tololoi, lasă strugurele în pace".
     într-adevăr, Tololoi îşi întinsese mina spre farfuria mare, plină cu struguri, din mijlocul mesei, care aştepta sfîrşitul mîncărilor, şi rupsese o boabă. Cu tot gîndul surprizei pe care trebuia s-o facă, Mirel nu putu să tacă în faţa gestului
6
urît şi pe care o mină cu vine multe, păroasă şi neagră, îl făcuse şi mai puţin elegant. Toată lumea se uită la Tololoi, care-şi retrase iute mina. Ortansa, rugătoare, îi şopti: „Taci, te-au’de Tata“.
    Tuşa Lina era încîntată de exclamaţia răutăcioasă. Se uita la toţi şi făcea reflecţii. Mary, ca şi cum n-ar fi supărat-o situaţia puţin ridiculă a bărbatului său, surîdea şi mai pronunţat.
    Mama primi pe băiat cu gesturi multe, cu vorbe amestecate, cu o gamă întreagă de a. Singur Tata rămase ca împietrit pe scaun, ca şi cum o mişcare de a lui ar fi stricat armonia celorlalţi. In sfîrşit, cu un gest domol, netezi părul lui Mirel, care se apropiase de dînsul. La Mama băiatul întîr-zie mai mult. Bătrînica îl săruta mereu, pe frunte, pe ochi, pe obraji, pe părul roşcat, vorbind în acelaşi timp, între-bînd şi răspunzînd singură, întorcîndu-1 ca să-l privească din toate părţile. Cu greu îi dete drumul. Mirel înconjură masa şi se duse întins la Mary. Ea îl sărută neîndemînatec şi-i şopti: „Du-te la Ortansa. Uite cum se uită la tine, săraca!“
    O ascultă, şi mamă-sa se uită de aproape la el, cu o dragoste nemărginită. Apoi trecu, pe rînd, la tuşa Lina, care-i spuse că-1 iubeşte, la Lilli, pe care o întrebă: „Tot aşa de moale eşti, Lilli?“ Şi-şi întoarse iar privirea înspre Mary. Dînsa, zîmbind, îi arătă pe bărbatul ei. Uitîndu-se în altă parte, Mirel întinse mina lui Tololoi, dar nu putu să nu-şi arate dinţii ascuţiţi. Apoi luă loc lingă Ortansa, la tacîmul adus în grabă de Ioana. Masa îşi urmă cursul ei. Conversaţia era dusă acum de Mama, de tuşa Lina şi de Tololoi, care-şi dădea părerea despre orişice, şi uneori de Mirel, cînd i se dedea răgazul să răspundă. Tata îşi răzimase din nou mina pe braţul scaunului.
    întrebările Mamei, mai cu seamă, nu mai conteneau. Mirel se întorcea dintr-o călătorie lungă în Orient, făcută împreună cu mai mulţi tovarăşi, şi avea ce povesti. întotdeauna îi plăcuseră călătoriile şi nu lua seama la frica Ortansei, care tremura de grijă. Plecase odată, demult, pînă la un oraş vecin, şi dispariţia lui înspăimîntase pe toată lumea. Apoi, cu toată cearta, pornise din nou. De atunci se obicinuiseră cu el. Rămînea doar Ortansa să tremure, în urmă. Acum
7
se dusese departe de tot, fără să-i pese de noua împotrivire pe care primejdia depărtării o ridicase şi mai puternică. Găsise tovarăşi mai mari, excursia fusese organizată de aproape şi nu putuse lipsi tocmai el. Povestea acum, la în-tîmplare, după întrebările desluşite din învălmăşeala vorbelor. Mama cerea desluşiri despre mormîntul lui Cristos, tuşa Lina despre piramide.
    „Ierusalimul, nişte popi care se ceartă, apoi trataţii la ovrei, la englezi, la patriarhi şi la muftii, cu rahat şi cafea neagră. Şi piramidele; trei mormane scurte şi groase de bolovani, la capătul unei mahalale a Cairului. Impresie detestabilă. Alături, Sfinxul cîrn.“
  Tololoi era curios dacă femeile din Palestina eraublînde pe cît sînt de frumoase. Şi, priceput în toate, făcu cîteva consideraţii asupra rasei. Mirel ar fi voit să inventeze o aventură, pe nisipurile Tel-Avivului, cu vreo arabănostal-gică. Tinereţea lui şi prezenţa familiei nu-1 sfiau. Siguranţa cu care vorbea Tololoi despre femeile de acolo îl făcu însă, cu toată părerea de rău, să-l dezaprobe cu vioiciune; „Nu-i adevărat, numai nişte slute11. îşi dete iute seama că putea, totuşi, să nu renunţe la prima lui intenţie de a se face erou de roman. „în schimb Egiptul"... Se opri, tăcînd cu înţelesuri, ca să impresioneze şi mai mult. Ştia că n-au să-l lase la începutul istorisirii. într-adevăr, tuşa Lina adăugă imediat: „Egiptul?" Ortansa, fricoasă de îndrăznelile lui Mirel, îl rugă cu o privire să tacă, dar el se făcu că nu vede. Toată lumea îl privea, aşteptînd. însuşi Tata, printr-o privire mai atentă, îşi arăta aprobarea. Ortansa mai îndrăzni să spuie: „E şi Lilli de faţă". Mirel îi răspunsecu siguranţă; „Parcă ea pricepe ceva!“, ceea ce făcu pe biata fată, tăcută şi sfioasă, să se facă şi mai mică la colţul mesei. Ceilalţi găseau că băiatul avea dreptate. Dar Mirel făcea observaţii acum în altă parte. Cu toate că vorbea de obicei repede, îşi repezi şi mai mult vorba, ca să nu fie timpul să se schimbe ceva: „Uitaţi-vă la Tololoi". într-adevăr, Tololoi, mare admirator de cucoane, cum pretindea Mirel, asculta nemişcat, cu ochii lucioşi sub ochelarii rotunzi, cu cravata într-o parte şi cu fălcile, de aşteptare, părînd că mestecă ceva.
    Imaginea nu era lipsită de interes. Ceilalţi tăcură şi-şi întoarseră, cu bunăvoinţă, ochii în altă parte. Numai Mama protestă, ca de obicei la ocazii de astea: „E doar băiatul
8
meu“. Tuşa Lina surise răutăcios. Tololoi voi să spună ceva răstit, se încurcă şi tăcu. Apărarea Mamei durea şi mai mult. Numai Mary avea zîmbetul ei minunat de totdeauna, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic.
    „Extraordinar oraş Cairo. Modern şi vechi totodată. Străzi mari şi drepte, case cu etaje multe şi nivelate sus, teatre, cafenele şi restaurante elegante, toate pline de oameni îmbrăcaţi europeneşte. Nici nu crezi că eşti într-un oraş oriental. Şi apoi, alături, Cairo vechi, cu străzile strimte şi înghesuite, cu prăvăliile pitice unde se găsesc de toate: mîncări, bragă, mărgele şi muşte. Cu măgarii totdeauna în vervă... şi, mai departe, vestigiile preţioase, geamiile enorme, mormintele mamelucilor şi ale califilor. La mijloc, Nilul verde, cu palmierii pe de lături.“
    Nu aceasta aşteptau ceilalţi de la Mirel. Erau convinşi că, deoarece văzuseră Parisul, restul lumii nu-i mai putea învăţa nimic de preţ.
  Tololoi, curios după aventuri, nu se amuza nici el. Băiatul însă nu se grăbi. Priceput, ştia să-şi pregătească efectele pe îndelete. Aşteptarea putea da mai multă importanţă şi crezare mai sigură închipuirilor lui. Nerăbdarea tuşei Lina îl hotărî însă să înceapă:
    „Dar vreo aventură n-ai avut?“ Răspunse scurt: „Trei“.
    „Bravo!“ izbucni Tololoi, şi aplaudă. îndrăzneala lui Mirel era cunoscută de toţi, astfel că nimeni nu-i punea la îndoială vorbele. Totuşi, cu toată fantezia lui promptă, se gîndi să amine povestirea pe cînd Tata, a cărui nemişcare îl încurca puţin, nu va mai fi de faţă.
    Avea trei succese de imaginat pentru altădată.
    Ioana, subţire, se strecură printre scaune cu o mîncare nouă. Bătrînul îşi tăie friptura în bucăţi geometrice, cu grija să nu facă nici un gest inutil. Mama şi-o tăiase de la început toată, în bucăţele mici, ca pentru un copil. Mary, Ortansa şi Lilli nu se băgau în seamă cum mîncau. Mirel examină iarăşi pe Tololoi, căruia îi plăcea mîncarea, ca şi femeile. Pînă să-i vie rîndul la servit, se uita mereu la farfuria mare, cîntărind din ochi fiecare bucată. Apoi, la urmă, tot nu era hotărît. Bolnav mereu de stomac, doctorii îl obligaseră la o dietă severă, pe care el nu o putea ţine în-
9
tocmai. Alerga, astfel, la tot felul de şiretenii, ca să înşele pe ceilalţi şi mai ales pe el însuşi. Deosibea înţelesul cuvîn-tului „a mînca“ de „a gusta“. Cînd i se atrăgea atenţia, protesta cu vehemenţă: „Nu vezi că numai gust?“ Gustă şi de astă dată. Luă, neîndemînatec, bucata de friptură, o scăpă în farfuria mare şi o luă iar. Simţea privirile lui Mirel îndreptate asupra lui şi se încurcă şi mai mult. I se păru că a luat prea mult, că n-ar mai ajunge pentru restul mesei, se uită la cei rămaşi, ridică din nou carnea, o legănă puţin în aer nehotărit, apoi o puse la loc, încercînd să rupă din ea cu lingura. Mirel îi spuse ironic: „Cu cuţitul se taie, Tolo-loi“, ceea ce pricinui ruga Ortansei: „Tot răutăcios eşti“. Tololoi începu să mănînce, în sfîrşit, stîngaci ca de obicei, zgomotos, cu ochii aţintiţi pe sos. Mirel, neavînd răbdare să întîrzie mai mult asupra aceluiaşi subiect, readuse convers-ţia la început: „Este un cartier celebru în Cairo... acela al femeilor uşoarew...
    Şi începu povestirea, fără să mintă cu totul. Unul dintre tovarăşi, „doctorul", mic şi vorbăreţ, cu ochii scînteietori, descoperise cartierul: străzi strimte de doi metri, nenumărate, şi, pe amîndouă părţile, pe la uşi şi pe la ferestre, la toate etajele, pe balcoanele mici, femei de toate vîrstele, vopsite, în costume sticloase, ademeneau pe trecători.
    Lume multă, vorbă, miros greoi şi cîte un piano dezacordat. Uneori, cite o lampă se stingea ca să se reaprindă curînd. Mirel avea impresia că se află între culisele unui varieteu, înainte de a se începe spectacolul, unde aveau să danseze mii de baletiste. Oamenii circulau printre ziduri, încet, interesaţi şi totodată fricoşi, oprindu-se ca la bilei în faţa vreunei uşi mai luminoase, hotărîndu-se cu greu să intre înăuntru. Femeile îi chemau în toate felurile, şi, la urmă, „stăpînul casei" aducea argumente noi: „Dansează femei goale, cinci lire".
    Doctorul, deşi cartierul nu-i inspira nici o încredere, nimerise singur aici şi, admirator al sexului frumos, întîr-ziase multă vreme, făcuse cercetări amănunţite. Lucru curios, cu toată slăbiciunea corporală, după atîtea nopţi nedormite, cu toată lipsa de bani, explicabilă la sfîrşitul unei excursii lungi prin ţări scumpe, reuşise să se facă cunoscut intr-o singură seară. In noaptea următoare, cunoscător mare, luase cu dînsul pe Mirel, curios de cele auzite, pe Cer, îmbrăcat după ultima modă şi veşnic cu grija dungii pantalonilor, pe Grosu, într-adevăr enorm,
11
cu nevastă şi copii mulţi acasă, oftînd după ei, pe Ticu, mititelul, codiţa celor mari, cu bastonul mai mare decît dînsul.
     Le arătă de toate şi îi duse într-o casă cu fete multe, unde fu primit cu ţipete de bucurie, şi, după ce sili pe Mirel să cînte la piano, încercă chiar un dans. Apoi, în capul grupului, plecă mai departe. Recomandă pe italianca, picior peste picior, cu fruntea răzimată pe un deget, într-un costum închis pînă la gît şi într-o ţinută demnă, care-i surise, pe Jeny, poloneza, pe Dora, pe Lola, pretutindeni răsfăţat. Apoi trecu mai departe, în cartierul mai întunecos al negreselor.
     Tabloul nu era deloc fermecător. Murdare şi uscate, cu un păr creţ, încurcat, goale aproape, femeile negre rî-deau la trecătorii acum mult mai rari. Poziţiile lor groteşti dezgustau. Teoriile doctorului schimbară însă părerile celorlalţi. Asigura pe toţi de farmece necunoscute în Europa, de senzaţii rare şi nebune. Apoi, pe un ton patetic, cită un vers din Mallarme. Şi mai departe încă, şi mai Întunecos, se întindea cartierul bărbaţilor. Aici doctorul nu voi să întîrzie mult. Se întoarseră pe acelaşi drum. Doctorul, darnic, invita la o alegere şi se oferi însuşi ca expert. Cuvintele lui se dovediră a fi puternice. în orice caz, făcură pe Cer să dispară graţios prin perdelele buduarului lui Jeny, poloneza. Doctorul îi strigă: „Bagă de seamă să nu-ţi strici dunga pantalonilor11, şi plecă mai departe. Grosu intră şi el la Dora, nu fără să ofteze gîndindu-se acasă. Cum Ticu, sprijinit în baston, întîrzia la un limonagiu, doctorul rămase numai cu Mirel, care se arătase surd la invitaţiile lui. Se întrebuinţase gluma, rugăciunea, promisiunile — zadarnic. Teribilului Mirel, de răutăţile căruia se temea toată familia, îi era frică.
     Doctorul mai întîrzie cîtăva vreme prin ungherele uliţelor, apoi se opri la uşa italiancei, care-i zîmbi, în aceeaşi poziţie grandioasă. Intră în casă, găsi un scăunaş şi se aşeză lingă femeie. Curînd începu o conversaţie lungă cu dînsa asupra impresiilor avute în Italia, cu ocazia unei alte călătorii a lui. Mirel îi privi o clipă, se gîndi la curiozităţile lumii şi se aşeză mai la o parte, pe treaptă. In jurul lui, luminile, muzicile, ţipetele se întretăiară. Şi, melancolic, cu gîndul departe, poate la o poartă mare cu doi tei foşni-
12
tori de o parte şi de alta, răutăciosul Mirel se uita la un colţ de lună, apărută stingher, pentru cîteva minute, printre două acoperişuri apropiate...
    Rămase multă vreme astfel. Trecătorii mulţi nu-1 tulburară. Italianca, distrată de povestirile dibace ale doctorului, îşi uitase clientela obişnuită. începu să-şi spuie şi ea visurile ei de odinioară, din Veneţia; cum gusturile nestatornice şi nenorocul o purtaseră prin toate colţurile lumii, ca să ajungă la Cairo, în acest colţ îndepărtat. N-avea încredere în viitorul la care se gîndea cît de rareori cu putinţă. Doctorul îi descrise atunci Bucureştii ca pe un oraş minunat, cu bărbaţi voinici şi nobili ce nu-şi precupeţeau banii, şi unde el avea atîtea cunoştinţe. Apoi găsi o apropiere între italieni şi români, porniţi de la aceeaşi sursă comună, latinitatea. Italianca putea fi fericită în Bucureşti. Chestiunea, e drept, trebuia studiată mai de aproape. Cînd italianca ceru desluşiri imediate, doctorul îşi aduse aminte că nu venise singur. Se uită la Mirel şi întrebă intrigat: „Ce s-o fi făcut ceilalţi? A trecut atîta timp, să nu se rătăcească cumva..." Apoi, intrigat de-a binele: „Dar unde o fi rămas Ticu?“ şi deodată ridicîndu-se; „Trebuie să mergem să-i căutăm". îşi luă bună seara, pro-miţînd întîlnire pentru ziua următoare.
    Femeia îi surise prieteneşte, apoi îşi reluă poziţia demnă de la început, dreaptă pe scaun, picior peste picior, cu fruntea sprijinită pe un deget. Cei doi tovarăşi plecară pe acelaşi drum şi găsiră pe Grosu în uşa unde fusese părăsit, singur, neştiind încotro s-o apuce, cu figura tragică. Doctorul, fără să se oprească, îl trase de mînecă cu un: „Hai, desperatule" şi trecu înainte. Apoi mai spuse: „Cred că o să fii aşa de drăguţ şi n-o să mai oftezi în astă seară".
    Mai departe, găsiră pe Ger de vorbă cu Jeny, poloneza. Era încîntat, căci se credea cu mare trecere la femei. Le vorbea întotdeauna cu înţelesuri, arăta scrisori care nu-i aparţineau sau interpreta după plac cuvinte fără nici o importanţă. Se credea obligat să vorbească cu orice fată şi să pară îndrăzneţ, cînd de fapt era inofensiv. De nu era văzut sau cînd se putuse face că nu vede, speriat de truda care-1 ameninţa, dispărea îndată ce vreo cunoştinţă se ivea la colţul unei strade. Acum se simţea obligat să
13
lntreţie conversaţia cu Jeny. Ceea ce doctorul putuse face cu uşurinţă Ger se chinuia prin rîsete puternice sau prin gesturi mari. Jeny, după ce primise banii, ascultase plictisită cîtva timp, şi la urmă nu mai ascultase deloc. Cer ii vorbea, obosit şi el, despre muzeul din Cairo, despre piramide sau despre climă. Apariţia doctorului puse capăt discuţiei. Jeny il primi cu o explozie de bucurie. De la prima privire, doctorul pricepu că n-are de ce să felicite pe Ger. Totuşi, cu toate pretenţiile polonezei, nu întirzie mult lîngă dinsa. Gîndul dispariţiei lui Ticu il neliniştea, îşi luă rămas bun plin de promisiuni şi, In frunte cu Mirel şi Cer după el, cu Grosu, tîrîndu-şi anevoie picioarele groase, la coadă, ceata se puse în mişcare. Cutreierară zadarnic toate colţurile. Reveniră apoi pe acelaşi drum, întrebară, şi nimeni nu putu să le dea vreo desluşire. Cercetară în van prin camerele cu ferestrele întunecate: „S-o fi întors acasă..." O ultimă încercare prin cartierul negreselor îi duse însă la un rezultat neaşteptat. în pragul unei uşi, zîm-bitor, sprijinit în bastonul lui mare, apăru Ticu, în timp ce o dihanie cu chip de om, neagră şi păroasă, rînjea la spatele lui. Doctorul, el însuşi deconcertat, exclamă un: „Bravo, mă Ticule", laudă mare, şi băiatul se roşi pînă la urechi de bucurie.
    Priceperea doctorului de a se descurca orişiunde, cu uşurinţă, plăcuse mult lui Mirel. Astfel, cu termosul întotdeauna prins la şold, se dădea jos la fiecare gară de acolo, sub căldura cotropitoare, şi se ruga să i se dea gheaţă, tntrebuinţînd toate semnele posibile ca să se facă înţeles. La Ierusalim, unde negustorii evrei cereau zece preţuri pe fiecare obiect, ştia să se tocmească minunat. Cerceta de aproape marfa, o compara în gînd cu altele văzute în altă parte, făcea glume, se împrietenea şi reuşea să capete lucruri cu preţul cel mai ieftin posibil. Mirel, timid cu cei străini, găsea în exemplul doctorului un ideal la care ar fi dorit să ajungă. încercase odată şi el să facă la fel şi izbucnise într-o explozie de vorbe ca să sperie pe un negustor, dar nu reuşise nimic. îşi auzi vocea falşă şi renunţă, amărît, la vreo nouă încercare. Acum se mulţumea numai să-şi atribuie cîteva din îndrăznelile doctorului. întors acasă, voia chiar să le povestească pe îndelete, ca şi cum ar fi fost ale lui, pe un ton indiferent, netemîndu-se din partea
14
nimănui de vreo dezminţire. Cartierul femeilor din Cairo îl impresionase cel mai mult. Neluînd în seamă prezenţa Tatei, se gîndea să facă povestirea imediat. Faţa rugătoare a Ortansei nu-1 supăra deloc. De altfel, surîsul tuşei Lina, ochii rotunzi ai Mamei şi întrebările zgomotoase ale lui Tololoi îl încurajau. Şi începu mai întîi cu multe înţelesuri, apoi vorbind pe faţă. Tololoi cîteodată îl întrerupea cerînd lămuriri. Dar deodată vocea Ortansei se auzi mai puternică decît de obicei: „Pentru Dumnezeu, e şi Lilli de faţă!“ Lilli se făcu iar mică. Tuşa Lina, nedeprinsă să audă la Ortansa vorbe hotărîte, începu un: „Lasă-1 să spuie“, dar, ridicînd întîmplător ochii spre dînsa, îi văzu, ca niciodată, fruntea încruntată.
    Se opri atunci. Se auzi zgomotul furculiţelor. Mama, cu îndemînare, începu să spuie cît l-au dorit, atît ea, cît şi Tata: „Nu-i aşa, Ion?“ Insă Ion nu făcea nici un semn. Numai Tololoi, stîngaci, încercă peste vorbele Mamei: „Şi mai departe?*1 Cînd Mirel fu sigur că nu mai poate continua, iar de ar face-o, impresia n-ar mai fi aşa de mare, îşi reîncepu răutăţile obişnuite. Cum discuţia nu fusese hotărît schimbată, căci Ortansa nu avea atîta curaj ca să înceapă, iar ceilalţi nu voiau sau nu puteau s-o schimbe, tot el întrerupse o situaţie plicticoasă, care se prelungea prea mult, şi întrebă ascuţit: „Ce mai faci, Lilli?**
    întrebarea era ironică, şi Ortansa nu putea fi mai mulţumită. Orfana crescuse singuratică în mijlocul familiei, şi acum, destul de mare — avea 17 ani — părea nesigură în viaţă şi fricoasă de orice gest sau vorbă care i se aruncau în faţă. Tăcută şi plăpîndă, n-o cunoştea nimeni; nu se ştia dacă avea şi care-i erau gusturile, dacă suferea sau dacă era fericită. Bunicul o crescuse fără să se ocupe de dînsa. Mama, vorbăreaţă şi bine dispusă totdeauna, nu-i iubea ochii trişti şi faţa potolită. Cu cîteva vorbe bune, se simţea scăpată de obligaţiile ei faţă de Riria, fata ei cea mai mare şi mama lui Lilli, tristă şi ea, şi pe care n-o răsfăţase odinioară din cauza tristeţii sale. Fără să fie întrebată, Riria fusese măritată cu primul venit. De altfel, nici nu protestase. De a doua zi chiar, nu se înţelesese cu bărbatul său, ea, care se înţelegea cu toată lumea. Jean era greoi in vorbe şi în fapte, neînţelegător la încercările Ririei de
15
a se apropia de dînsul. Se Îmbăta adeseori, şi scenele erau atunci penibile.
    Muri curînd după nuntă, pe neaşteptate, şi Riria rămase cu totul dezorientată asupra vieţii pe care avea s-o ducă mai departe. Bătrînii îi oferiseră o ospitalitate nu tocmai binevoitoare, dar soarta fusese îndurătoare. Muri, născînd pe Lilli, înainte de a-şi fi putut vedea copilul şi de a regreta, astfel, ceva în viaţă. Streină şi neîngrijită crescuse copila la casa bătrînească. O slugă o păzea şi bunicii primeau doar sărutarea de dimineaţă şi de culcare. Prin ungherele casei fata se juca tot timpul cu o păpuşe, liniştită, neştiută de nimeni. Toată nevoia de dragoste şi-o revărsa asupra bucăţii de petecă, şi toate cuvintele mîngîioase le inventa singură. O dată doar ieşi din umbra obişnuită. îşi prinsese un deget în uşă şi încercă un ţipăt; privirea surprinsă a Mamei, care nu-şi închipuia că fetiţa poate să plîngă, o încremenise şi o făcuse să-şi uite durerea. îşi ridică păpuşa, care căzuse jos, şi fugi în fundul grădinii. Tremura toată, iar noaptea se zbătu în somn. Sluga care o îngrijea o des-cîntă a doua zi.
    De atunci nu mai Mătase nici un semn de viaţă. în vremea şcolii, Mama află mai tîrziu că Lilli învaţă foarte bine. O sărută şi-şi aduse aminte că şi Riria învăţase la fel. Chemă pe Tata, care puse, ca niciodată, mina pe fruntea fetiţei. Apoi timpul trecu iarăşi ca şi-nainte. Doar Tata, la vreo întrebare streină, spunea cu laude: „învaţă foarte bine“, ceea ce o făcea pe Lilli să se roşească şi să fie bucuroasă toată ziua.
    Divorţul Ortansei schimbă multe lucruri în viaţa ei. Ortansa semăna cu Riria: aceeaşi tristeţe veşnică, aceeaşi bunătate, aceeaşi putinţă de a se face în mijlocul tuturor inexistentă şi de a nu încurca pe nimeni. Avusese o viaţă la fel de chinuită. Bărbatul ei fusese tot aşa ales la întîm-plare. Dacă nu bea, avea în schimb cusururi şi mai mari. Era spaima tuturor, ocăra pe toţi, bătea slugile, trăia rău cu toată lumea. Ortansa suferi toate, ştiind că la Tata şi la Mama ar fi fost de prisos. Apoi nu voia să lase pe Mirel fără tată. Băiatul era deştept, dar avea un caracter nesigur. Părea că s-au întîlnit în el calităţile şi defectele părinteşti: ca tatăl său, era sclipitor, repede la toate şi, în acelaşi timp, egoist şi răutăcios; iar alteori, ca mamă-sa, era timid,
16
fricos şi cu atenţii care minunau. Atîtea trăsături, unele contrare altora, se amestecau la el în măsuri inegale şi foarte capricioase. Nu putea fi cuprins într-o formulă, şi neaşteptat veneau de la el răutăţile, ca şi cuvintele bune. Ortansa trăia într-o veşnică frică asupra celor ce avea să spuie sau să facă.
    Cu toată bunăvoinţa ei, Ortansa n-o putuse duce la capăt cu Georges. Slăbise şi se temea să nu moară şi să rămiie Mirel singur.
    In urma unei slăbiciuni mai accentuate, doctorii chemaţi în grabă fuseseră lămuriţi: viaţa cu Georges jnu se mai putea. Mama şi Tata trebuiseră să accepte întoarcerea fiicei lor in casă. Mama se arătase chiar drăgăstoasă şi se învinuia că nu veghease destul altădată.
    Apoi totul se linişti. Mirel, cetitor neobosit, nu arunca decît rareori cîte o răutate. De altfel, amator mare de excursii, pleca de cîte ori putea. Şcoala îi lua restul timpului. Lilli însă nu se mai simţea atit de singură. Avea cine să-i poarte de grijă: Ortansa veghea ca o mamă asupra ei. Nu vorbeau mult împreună, totuşi se înţelegeau de minune. Această înţelegere pricinuia deseori răutăţile abile ale tuşei Lina, dar cum dînsa venea rareori în provincie, nu supărau prea mult. Apoi sensibilitatea Ortansei, lovită deseori de grosolăniile lui Georges era oarecum zdruncinată, în ceea ce priveşte pe Lilli însă, Ortansa se arătă hotă-rîtă cum nu fusese niciodată. Nu suporta multă vreme gluma pe socoteala fetei. Pe Mama însăşi o ruga să-i ia apărarea. Repede influenţabilă, Mama era în stare de păreri de rău în urma rugii, după cum ironia tuşei Lina o făcuse odinioară răutăcioasă. Obţinuse astfel Ortansa, cu timpul, ca Lilli să fie lăsată în pace. Uneori chiar avea curajul să-i laude ştiinţa, inima bună şi cuminţenia faţă de toţi. Mai tîrziu riscă şi comparaţii. Ceilalţi primeau toate fără să dezaprobe, dar fără nici o grabă de aprobare. O dată chiar, Ortansa adăugă: „Şi ce frumoasă e!“ Aceasta, desigur, era prea mult, şi stîrni protestări. Niciodată nu se uitase nimeni la Lilli şi părea o imposibilitate frumuseţea ei, neobservată pînă atunci. Tuşa Lina izbucni energic: „E o slută".
    Mama găsi nimerit un cuvînt bun: „Gîndeşte-te că e fata Ririei", apărare stîngace, care supără şi mai mult pe Ortansa. Tăcu şi se duse să mîngîie pe Lilli în odaia de
17
alături; fără să fi auzit nimic, fata Începu să plingă în braţele ei.
    Totuşi întimplarea li aduse noroc. Lulu, o vară depărtată, vestită pentru o frumuseţe rară şi pentru multe aventuri avute în lumea bună, trecu prin oraş. Nimeni nu se îndoia de gusturile ei şi, cu toate că familia o vorbea pe la spate de rău, erau înclntaţi cu toţii să-şi arate rudenia. Lulu îşi vizită neamurile, minunată în rochia ei elegantă, cu glasul zglobiu şi nestînjenit. Cu toţii erau adunaţi împrejurul ei. Erau şi Tololoi cu Mary, veniţi tot atunci. De cum venise, decretase definitiv: „Lilli e o minune 1“ Mary surise şi adăugă: „întotdeauna am spus asta bărbatului meu“. Mama privi pe Lilli cu un zîmbet prietenos, ca şi cum lucrul ar fi fost recunoscut de toată lumea de mult. Tata li puse mina pe cap. Intîmplător, Tololoi, care-şi dedea totdeauna părerea, tăcu, ocupat cu un ziar, şi astfel impresia nu fu pierdută. De altfel, Lulu nu se opri numai la o singură laudă. Mîngîie pletele blonde, şi era interesant de văzut mina roză a femeii uşoare pe fruntea roză a fecioarei. Lilli, de emoţie, nu putea spune un cuvînt. Tuşa Lina îşi permise iarăşi ironia: „S-a ruşinat minunea". Lulu însă era convinsă: „Extraordinar de fină. Mărturisesc că n-am văzut niciodată aşa ceva. Un chip de înger, cu obrazul transparent, cu ochii mari şi limpezi, cu sprîncenele subţiri şi arcuite, cu fruntea largă şi puţin bombată. Apoi părul de aur. Ce frumos îi vine cu cărarea la mijloc!"
    Totuşi, tuşa Lina adăugă: „Dar e aşa de proastă".
    „Nu ştiu dacă e proastă, dar în orice caz e o minune. Ai crede un înger pictat de Botticelli. 17 ani. Nu pare. Abia o copilă."
    Exemplul lui Botticelli atîrna greu pentru tuşa Lina. Avea oarecare lectură, învăţase cîteva nume artistice sau literare şi i se părea că are oarecare superioritate faţă de ceilalţi. De s-ar fi făcut că nu observă numele ilustru, şi-ar fi negat însăşi această superioritate. Nu putea nici să contrazică comparaţia lui Lulu, cunoştinţele ei fiind prea vagi ca să găsească argumente contrarii. Cu toată contrarietatea, fu nevoită să aprobe chiar mai mult decît ceilalţi. Mama era acum de partea lui Lulu. De altfel, i se părea că niciodată nu crezuse altceva. Tata închise definitiv discuţia:
18
„Fata învaţă bine“. Ortansa nu spusese nici o vorbă de apărare şi, totuşi, era cît mai mulţumită.
    De atunci nu mai deschisese nimeni discuţia şi nu se mai ştia părerea celorlalţi asupra fetei. Şi acum Mirel venise să aprindă iarăşi focul abia potolit. Răutatea lui obicinuită nu putuse să se arate stînjenită de rugămintea umilă a Ortansei. Tuşa Lina era bucuroasă şi avea să reînceapă micile ei răutăţi de fecioară bătrînă. Tata avea să spună doar; „Fata învaţă bine", şi Mama, din cînd în cînd, avea să înceapă o protestare vagă sub influenţa Ortansei; „Gîn-diţi-vă, e fata Ririei". Mary, atît de drăguţă întotdeauna, nu lua niciodată hotărîri care aveau s-o depărteze din mijlocul simpatiei generale. Cu toată vorba lui zgomotoasă, To-loloi nu conta. De la prima vorbă, Mirel se arătă primejdios pentru blîndeţea lui Lilli. Fata se făcuse mică şi aplecase capul în semn de umilinţă.
    Dar Mirel se mulţumi numai cu o întrebare. Victoria i se părea prea mică ca să-l reţie prea mult. Şi se întoarse înspre Tololoi, un duşman mai interesant, ce-1 preocupase întotdeauna. Spuse fără nici o nuanţă ironică (de altfel, Tololoi nu era în stare să observe nuanţele): „Şi Tololoi? Ţi-ai luat doctoratul?"
    „Nu încă... la toamnă."
    De ani de zile, de cînd îşi luase licenţa, de multe ori fără să-l întrebe cineva, nu spunea decît acelaşi lucru. Citea, dar era nehotărît şi dezordonat în lectura lui. Mic, negru, slab, păros, veşnic făcînd impresia de nebărbierit, Tololoi nu avea o înfăţişare prea gingaşă. Obrazul era neregulat şi aspru, şi ochii, care se opreau multă vreme asupra unui vorbitor, cu ochelarii enormi şi rotunzi, speriau. Era încîntat de mîinile lui mici şi nu observa pielea neagră prin care se observau vinele umflate. Apariţia lui alături de Mary, elegantă şi graţioasă, părea foarte ciudată. Fusese totdeauna bolnav. Acum, la fiecare început de masă, amesteca tot felul de doctorii. Boala îl împiedicase să-şi continue studiile, dar prea harnic nu fusese niciodată. învăţase numai din îndemnul guraliv al Mamei şi de frica Tatei, care însă nu-şi arătase niciodată mînia. Nu putuse pricepe decît studiile istorice, prinzînd cu uşurinţă datele şi înlănţuirea faptelor, cauzele politice şi economice. Acum, în
                                                                                19
8
viaţa de toate zilele, cugeta cauza fiecărei întimplări. Dacă cineva spunea în faţa lui: „Copilul acesta este prost“, începea o explicaţie asupra motivelor atavice, a fatalităţii, a societăţii înconjurătoare. Vorbea tare şi gîngăvit. Totuşi, nu-1 asculta nimeni; ceilalţi, deprinşi cu vorba lui, nu-şi întrerupeau firul gîndurilor. Fără să observe neatenţia generală, Tololoi continua.
    Era inofensiv. Nu făcea nimănui rău, fiindcă era incapabil de a face ceva pozitiv sau să ia o hotărîre într-un fel. Unii îl dădeau ca model de bunătate. Ortansa era printre aceştia, şi Mama se credea obligată să repete lauda. Străinii erau la început surprinşi de familiaritatea lui Tololoi, care, incapabil să spună un „nu“, primea orice invitaţii, rămînea prin vecini uitînd de casă, prindea braţul şi spunea pe nume cu uşurinţă, se împrietenea repede cu orişicine. Pleca deseori la vizite, deşi Mary, tot bolnavă, nu-1 însoţea. Intîrzia pe la cunoscuţi, fără să se fi gîndit dinainte; intra pentru cîteva minute, şi prietenul, grăbit să se ducă la club, ştiindu-1 neprimejdios, îl ruga să-i ţie de urît nevestei. Tololoi primea imediat. Şi pînă noaptea tîrziu vorbea femeii despre mîncări, copii, despre orice, cu aceeaşi neisto-vire, dînd mereu sentinţe. La orice ocazie începea să răscolească cîte un fapt istoric. Privirea pinii îl făcea să discute despre exportul la romani. Prietena îl asculta pe jumătate, şi în mijlocul vorbei îl întrerupea, cerîndu-i
Sărerea la broderia la care lucra. Fără să se încurce, îşi a sfatul cu aceeaşi competinţă, la fel, într-un potop de vorbe amestecate. Mary nu se interesa deloc de întîrzie-rile bărbatului său; pretextînd tot felul de boale, ea era rareori vizibilă. Nu ieşea decît ca să se ducă la vizite sau la cumpărături, gătită, graţioasă, minunată întotdeauna. Nehotărît, vecinie în voia ultimului venit, Tololoi nu putea să lucreze la doctorat cu preciziunea şi cu sistemul cu care ar fi trebuit. îşi făgăduia muncă multă, dar în fiecare zi o vizită, o treabă sau indispoziţia îl făceau să-şi uite făgă-duiala. Durerile de cap îl împiedicau mult, mai ales el n-avea curajul să treacă peste ele. Imediat ce găsea un motiv, nu-1 mai nemulţumea lenevia lui; de fapt, chiar sănătos, alerga la tot felul de pretexte şi găsea întotdeauna argumente convingătoare. Glnd începea, în sfîrşit, lectura, citea o pagină, apoi răspundea unei întrebări auzită în odaia
20
alăturată, deschidea fereastra şi cumpăra fructe de la olteni, recitea un fragment dintr-un ziar vechi din preajmă, pe care i se oprise fără voie ochii lucioşi, începea din nou studiul, dar închidea din nou cartea şi pleca la farmacie după noi doctorii. Seara, fără să-l întrebe nimeni, spunea mulţumit: „Azi am cetit 6 ceasuri".
    Mirel ii observase obiceiul şi-şi bătea joc de el. îl întreba zilnic: „Azi ai făcut vreo 10 ore de studiu?" Şi Tololoi, stingherit că trebuie să dea un pretext, pe care îl găsea vag şi pentru dînsul şi care spus tare nu mai era posibil, se încerca totuşi să gîngăvească: „Nu ştii că m-a durut capul? N-am dormit astă-noapte şi sînt obosit."
    într-o zi avu imprudenţa să se laude cu o noapte bine dormită şi cu sănătatea excelentă (îi plăcea să vorbească mult despre dînsul). Mirel profită de ocazie şi, pentru că-1 ştiuse toată ziua pe drum, făcu observaţia la masă: „Azi trebuie să fi cetit foarte mult, ţi-a fost foarte bine". Tololoi găsi şi [de] data asta un răspuns: „Azi am avut gust de vagabondaj. Era timpul să am şi eu odată dreptul ăsta."
    A trecut mult timp pînă ce Tololoi să-şi dea seama că Mirel îşi bătea joc de dînsul. Trebuise intervenţia specială a tuşei Lina, cu ocazia întîlnirii lor la Tata. într-adevăr, tuşa Lina îi spuse cu intenţii rele; „Ce bun eşti... cum suporţi răutăţile lui Mirel".
    Lui Tololoi, cu toate că deprins să i se spună că e bun, vorba tuşei Lina ii făcu şi de data asta plăcere, fără să bănuiască gînduri ascunse. Primise ideea răutăţii lui Mirel faţă de dînsul ca ceva ce ştia de mult. Nefiind în stare de nici o hotărîre precisă, nici nu i-ar fi trecut prin minte să fie mai sever faţă de impertinenţa băiatului.
    Dar tuşa Lina, văzînd că nu-i reuşeşte numai aluzia, adăugă apăsat: „Cum permiţi piciului aceluia să-şi bată joc de tine?"
    în faţa unei întrebări aşa de precise, Tololoi rămase consternat. Răspunse pe neaşteptate: „Lasă, c-o să-l învăţ eu minte". Tocmai atunci intră Mirel, şi Tololoi îi ţipă: „Să te duci la dracu 1“ Mirel, neştiind despre ce era vorba, rămase mirat, întrebător. Tuşa Lina surîse de nepriceperea lui Tololoi şi de izbucnirea lui nepotrivită. Dînsul, luînd surîsul ca o protestare împotriva unei ocări prea mici, se încreţi şi adăugă gîngăvind: „Nu vreau să fac rău Ortansei".
                                                                                   21
8*
Apoi ieşi vijelios. La cîţiva paşi In odaia vecină găsi un ziar vechi. Ca şi cum nimic nu s-ar fi intîmplat, îl luă şi, aşezîndu-se pe canapea, picior peste picior, cu ziarul deschis întreg, ţinîndu-1 numai in cîteva degete, cum numai el putea face, începu lectura.
    După ce încercase povestirea amorurilor din Egipt, după ce neliniştise pe Lilli, Mirel îl întrebase pe Tololoi cu aceeaşi răutate ca şi altădată: „Cînd dai doctoratul?"
    Şi Tololoi, nepriceput în nuanţe, răspunse cu aceeaşi bună-credinţă: „La toamna".
    Mirel începu să ridă. Mama, curioasă, cercetă imediat motivul. Ortansa întrerupse: „Pentru că e răutăcios".
    Mirel protestă: „Nici nu ştii despre ce e vorba. Mă gîn-desc la o scenă de la Sanatoriul Garol."
    Tuşa Lina întrebă: „Ce legătură are?"
    Băiatul ripostă: „Aşa-i spiritul meu, mobil".
    Tuşa Lina glumi: „Ţopăitor".
    Dar Mirel găsea totdeauna ultimul cuvînt: „Cred că cei pricepuţi pot găsi şi in această ţopăire o logică", apoi, ca să convingă, începu repede povestirea.
    „Un prieten al meu, bolnav de piept, era internat la Sanatoriul Garol. M-am dus într-o zi să-l văd. In sanatoriu erau în căutarea doctorului o serie de nebuni de diferite grade. Unii, liberi, se plimbau prin grădină, alţii apăreau curioşi printre gratii. Mi-aduc aminte că un avocat urla, nevăzut, după o fereastră cu geamurile sparte. în celula alăturată, o femeie slăbănoagă se agita şi vorbea neîntrerupt. Sunetul vocii ei ascuţite se auzea pînă departe. La apariţia noastră, ne învinui de nu ştiu ce crimă. Mai departe, o fată tînără de tot, cu bucle negre, spunea încetişor versuri franţuzeşti.
    Prin curte umblau cei cuminţi. Madam Rapaport, dispusă mereu, se amăra numai cînd i se vorbea de scumpirea caselor. Dacă prietenul meu vorbea cu dinsa, ea îi surîdea gingaş: «Măi nebunule, măi, tu ai înnebunit de-a binelea». Madam Drăguşanu părea la prima vedere tot aşa de sănătoasă. Nu se iubeau şi, vorbind cu noi, se făceau una pe alta nebună. Şi Garabet, răspunzînd invariabil de nouă ani, de era întrebat dacă va părăsi sanatoriul: «Plec luni».
22
    în ziua aceea Garabet făcu senzaţie. Apăru în capul scărilor zîmbitor, la braţ cu «prinţesa Ghica», îmbrăcată toată în roşu, cu o mătură în mină. în faţa uralelor noastre, la care se asociase şi madam Rapaport şi Drăguşanu, cavalerul Garabet avu un moment de ezitare. Atîta i-a fost de ajuns prinţesei să cadă. Se propti în mini, apoi în 4 labe îşi continuă plimbarea pe scări.“
    Urmară cîteva clipe tăcute. „Asta-i tot?“ făcu tuşa Lina.
    „Prietenul meu a părăsit sanatoriul curînd. După cîteva luni, mă plimbam seara cu dînsul pe stradă, prin faţa clădirii sanatoriului. în grădină, printre pomi, sub lună, Garabet sta ginditor. L-am strigat să vie la gard. Era foarte măgulit de vizita noastră. Ne-am amintit împreună de timpurile de odinioară. Garabet ne ţinu în curent cu ce se mai întîmplase de atunci. Aproape toată lumea se vindecase. Poeta se măritase chiar, şi era fericită acum. în locul lor nu mai venise nimeni altul. Era pustiu, şi Garabet se plîngea de urît. Mă gîndeam la judecata lui perfectă; mă întrebam de ce nu-i dăduseră şi lui încă drumul. Nu se observa la dînsul nici o urmă de rătăcire. însă prietenul care îl cunoştea mai bine îl întrebă: «Cînd pleci, Garabet?» «Luni.»“
    Povestea interesase. Mirel nu-şi mai amintea cu ce gînd o spusese. Dar tuşa Lina, răutăcioasă, readuse conversaţia la început.
    Si băiatul tinti răutăcios, fără nici o fineţe:
    — Acelaşi lucru. Garabet spunea de 9 ani c-o să plece luni. Tololoi, de cînd îl ştiu, o să-şi ia doctoratul la toamnă.
    Tata se sculă cu zgomot de la masă şi întrerupse, astfel, conversaţia. Curînd se risipiră cu toţii prin odăile lor.
    Tata impunea tuturor, şi e greu de ştiut motivul acestei puteri asupra celorlalţi. Nu era violent şi nu-şi arătase niciodată vreo dorinţă hotărîtă. Făcuse orice lucru cu socoteală, fără zgomot şi gesturi inutile, şi nici un fapt extraordinar nu adusese o schimbare In viaţa lui. Personalitatea lui se caracteriza prin a nu face nici un gest care să nu se vadă. Totuşi, prosperitatea rodea în fiecare an.
    Moşiile se întregeau, oamenii se Înmulţeau la lucru. Devenise necesar în politică şi era chemat ori de cîte ori era nevoie de o persoană reprezentativă. Trăsăturile feţei regulate, fruntea enormă şi calmă, barba mare şi îngrijită, despărţită în două, mişcările măsurate, toate la un loc impresionau. Nu ţinea discursuri, nu vorbea mult la mesele mari şi, totuşi, la dînsul se simţea centrul mulţimii, spre el se îndreptau ochii celorlalţi, pentru plăcerea lui se încerca o părere nouă. O vorbă fără multă însemnătate, spusă de boierul Ion, era interpretată în diferite feluri şi întotdeauna lăudată. în vreo ceartă politică din judeţ, prezenţa lui era îndestulătoare să împace pe toată lumea. O singură dată o acţiune de a Tatei minunase pe ceilalţi: se însurase, şi noua-venită nu-i semănase întru nimic. Mama era rotundă şi zîmbitoare, repede în mişcări şi în vorbă. Discuta despre orice cu uşurinţă, curioasă totdeauna, gata la mici răutăţi şi la amintiri sentimentale.Mama rîdea încontinuu, pecînd
24
Tata abia încerca un surîs. Mama nu-şi mai găsea locul, pe cînd Tata, în jelţul înalt, părea de piatră. Şi totuşi, Tata şi Mama se împăcaseră foarte bine. Prestigiul Tatei crescu chiar şi mai mult. Mama, uşuratecă, nu făcea însă nimic care ar fi clintit trăinicia bărbatului său. Dimpotrivă, în poveştile ei fără sfîrşit, amesteca cuvinte bune pentru dînsul. Prin ea, Tata devenise şi mai impunător. înşişi copiii, sub desele asigurări de tot felul ale Mamei, nu încercau să iscodească puterile bătrînului. Tuşa Lina, sora Tatei cea mică, romanţioasă şi guralivă, nu găsea de data asta nici un prilej de vorbă. Numai Mirel, cu mintea lui ascuţită, se îndoise de calităţile Tatei. Aceste calităţi nu se prezintau prea bine conturate, pentru ca băiatul să şi le poată preciza. Totuşi, slăbiciunile erau tot aşa de vagi. Nu se putea găsi vorba care să lovească drept, după cum putea fi nimerit Tololoi. Dar Mirel nici nu se gîndea să lovească. El nu căuta cîştiguri personale şi nu urmărea scopuri ascunse şi depărtate. Răutatea lui era dezinteresată. Lovea deodată şi contra oricui, fără antipatii şi simpatii anumite. Nu-şi îndrepta, desigur, săgeţile contra tuturor cu aceeaşi putere. N-ar fi intrigat pe seama unui absent, îi plăcea ca efectul să aibă o anumită formă. îl interesa să vadă rezultatul pe faţa duşmanului, rîsetul înfundat sau tăcerea semnificativă a celorlalţi. Tololoi, cu înfăţişarea ridicolă, cu stîngăciile, cu vorba puţin gîngavă, se potrivea admirabil gusturilor lui răutăcioase. Şi astfel, lăsase la o parte pe Tata, care, nefăcînd nici un gest, nu avea ce să fie imitat. Respectat de toţi, o pornire contra lui ar fi putut părea deplasată. Cum toată activitatea îi fusese încununată de succese, se bănuia că sub o frunte calmă se ascund gînduri foarte chibzuite. Şi Mirel se mulţumea numai să chinuiască pe Ortansa cu aceeaşi glumă:
    „Tata nu e omul marilor pasiuni.“
    Apoi, cînd avea de spus cuvinte îndrăzneţe şi cînd Ortansa li şoptea cu spaimă: „E Tata de faţă“, dînsul continua de obicei fără să se simtă deloc stînjenit.
    Boierul Ion avusese trei copii, dar de nici unul nu era prea mulţumit. Fetele, Riria şi Ortansa, amîndouă la fel, blînde şi inexistente, umile în rochiile lor de bal cînd Mama încerca să le scoată în lume, nu putuseră să aducă nici un
25
prestigiu nou familiei. Fuseseră măritate la întîmplare. Riria murise curlnd. Ortansa, după lungi ezitări, trebuise să se despartă. Omul datoriilor, atît timp cît ele erau vizibile, Tata primise la dînsul pe cei rămaşi, pe Ortansa şi pe Lilli, fata Ririei, blînde amîndouă, şi pe Mirel, acel caracter ciudat, amestecat din obrăznicia lui Iorgu şi din timiditatea Ortansei.
    Tololoi, la rîndul său, nu avea o înfăţişare prea distinsă. Era urît, încurcat la vorbă, îmbrăcat neîngrijit, stingaci şi deseori caraghios. Avea însă mari aptitudini pentru studiile istorice. Lumea îi hotărîse soarta: „E un om bun“. Mama se simţea datoare să pară mulţumită.
    Şi se însurase cu Mary. Nimeni nu putea explica împerecherea aceasta nepotrivită. Mary, minunată, elegantă şi zîmbitoare, întotdeauna de partea tuturor, cu cei slabi şi cu cei tari, fără să-şi arate vreo dorinţă hotărîtă, era preţuită de toţi.
    Astfel, zgomotoşi sau tăcuţi, mai mari sau mai mici, familia boierului Ion Dinu ducea o viaţă potolită. Fapte mici, care pentru unii din ei, mai plăpînzi, însă, păreau grandioase şi ameninţătoare.
    Deşi obosit, Mirel nu dormi după-masa sosirii sale. îşi aducea aminte de chinurile de odinioară: cînd era mic, îl obligau la somn, şi el se zvîreolea zadarnic în pat. Acum se răzbuna. Sta în grădină sub pomi, cu o carte în mînă, capul strîmb pe speteaza scaunului, un picior răsucit sub el, altul pe trunchiul unui măr. Din cînd în cînd, Ortansa ridica storul de la fereasta odăii ei şi întreba rugător: „De ce nu vrei să dormi, Mirel? Nu vezi ce slab eşti?“ Băiatul se făcea că nu aude. Ortansa mai spunea oftînd: „Cum mă chinuieşti!“ şi dispărea după perdele.
    Soarele, împînzit de nori, abia pîlpîia. în orăşelul de munte nu era niciodată prea cald. Mirosul bradului plutea în unde. Mirel se plictisea, cu ochii pe acelaşi rînd din carte, sub tăcerea prea cuminte pentru sufletul lui învrăjbit. în prag se ivi Lilli, uşurel, cu părul blond împărţit la mijloc, apariţie suavă. Mirel o credea proastă şi socotea inutil să te ocupi de proşti şi să le bănuieşti virtuţi ascunse. Plic-tisindu-1 singurătatea, încercă totuşi o conversaţie. îi vorbi cu băgare de seamă, ca să n-o alunge:
    —  Ce mai faci, Lilli?
    Lilli răspunse stîngaci:
    —  Bine.
    Deprinsă cu glumele rele ale băiatului, era speriată de orice gest care ar fi venit din partea lui.
    Pentru Mirel răspunsul nu era prea deştept. întotdeauna îl supărau acele vorbe care nu spun nimic hotărît. însă de data asta continuă:
27
    —   Nu vrei să vii lingă mine să stăm de vorbă?
    Şi iarăşi o şoaptă:
    —   Ba vin...
    Şi încet se apropie de dînsul. Rămase rezemată de un pom, una cu tulpina lui, subţirică, capul puţin aplecat. Mirel nu ştia ce să o întrebe. îşi adusese aminte de o vorbă de a Tatei („Fata învaţă bine“) şi începu la întîmplare:
    —   în ce clasă eşti tu?
    —   Am trecut în clasa Yl-a.
    —      Ce repede! Parcă acum te văd in şcoala primară; cîţi ani ai?
    —   împlinesc în curînd şaptesprezece.
    —      Domnişoară desăvîrşită. O să încep să-ţi fac curte. Ştii tu ce e aia?
    Apoi, văzînd neliniştea fetei, gata să fugă, se întoarse la început:
    —   Şi îţi place şcoala?
    —   Desigur, îmi dă o ocupaţie.
    —   Sînt mulţi imbecili printre profesorii tăi?
    —   Nu... Cum ar putea să fie?
    Lilli răspundea rar, precis, cu fraze întregi. Mirel, care se grăbea la vorbă, sărea repede de la un subiect la altul, făcea fraze cu tot felul de întorsături, găsea şcolăresc felul fetei de a vorbi. Apoi nici conţinutul vorbelor nu-i plăcea prea mult. Fata era mulţumită cu toate şi el era veşnic nemulţumit.
    —   Şi care obiect îţi place mai mult?
    —   Toate.
    Mirel credea că un om inteligent trebuie să aibă o preferinţă hotărîtă.
    —   Gum? Ce preferi? Literatura sau ştiinţele?
    —   Nu m-am întrebat niciodată.
    în faţa răspunsului naiv, băiatul se uită cu de-amănuntul la ea. După o lungă ezitare, Lilli spuse încet, ca şi cum i-ar fi trebuit curaj mult:
    —   îmi place muzica.
    —      Muzica? Ce părere ai despre Debussy1? îţi place, nu-i aşa? Un revoluţionar. Ce fineţe prinsă pe clape, pe care Beethoven nici nu le bănuia. Poetul celor mai gingaşe stări sufleteşti. Pe care îl preferi dintre muzicanţii2 moderni?
28
Roussel3, Darius Milhaud4, Ravel5, Schreker,6 Honegger7, Stravinski8? Desigur pe Stravinski.
    Spirit iscoditor, lui Mirel nu-i scăpa nici o noutate în literatură, muzică sau artă. îi ajungeau cîteva caracterizări ca să claseze autorul şi ca să aibe o părere despre dînsul. Cei moderni îl interesau îndeosebi. Urmărea numele noi, ţinea minte toate anecdotele în legătură cu ele, pe care le spunea apoi altora, ca să-şi arate ştiinţa.
    Lilli mărturisi, sinceră ca de obicei, dar cu o dezvinovăţire în glas:
    —   Profesoara mea nu-mi îngăduie ca să cînt din aceştia...
     —De care? Voia să vadă dacă fata putea să repete vorbele lui.
    —   De care spui tu...
    —      De care spun eu! Ha! Proastă profesoară 1 Ca toate profesoarele. Nu-s capabile să spună o literă mai mult decît cele învăţate în tinereţe. Ascultă-mă pe mine! Apucă-te de Stravinsky!
    Urmă o pauză.
    —   Şi ce cînţi mai mult din muzica clasică?
    —   Mozart 1
    —      Mozart I înţeleg Wagner! Să vorbim şi de Mozart, dacă vrei numaidecît. Ce crezi despre Mozart?
    —   Cum ce cred?
    —      Cum îl înţelegi tu? Cum crezi că se poate Mozart cînta mai bine?
    Lilli era tot mai stînjenită.
    —   O să-ţi cînt ceva şi o să vezi.
    —      Să cînţi? Trebuie mai întîi să ştii cum să cînţi. în-tr-un fel se cîntă Beethoven, în altul Debussy şi în alt fel Mozart. Trebuie să ştii cum să-i cînţi pe fiecare.
    Mirel, deprins să se folosească de inteligenţă pentru orice gest, nu credea în posibilităţi instinctive.
    —      Va să zică, te apuci să cînţi Mozart, fără să ştii cum! Să-ţi explic eu atunci!... Şi începu: Mozart este poate cel mai delicat dintre toţi muzicanţii. Din cîteva note apropiate admirabil şi unde n-ai putea schimba nimic fără să se tulbure tot înţelesul, reuşeşte să scoată melodii unice de puritate şi veselie scînteietoare — de aceea nici un andante de al lui nu poate fi luat în serios... Poate uneori o uşoară melancolie... Rar de tot... De obicei, o bucurie
29
neistovită de copil. Aceasta este definiţia care-1 cuprinde în întregime. Delicateţe, dar nu subtilitatea, care este opera modernilor, a lui Debussy, de exemplu, pe care tu nu-1 cunoşti. Acordurile complicate, unele impresiuni sufleteşti rare, curiozităţile intelectuale, nimic din toate acestea nu erau ştiute pe atunci. Totul era simplu, şi totuşi ce definitiv!
    Vorbea pe un ton uscat, puţin falş, pentru a minuna pe Lilli. Căuta cuvinte şi era încântat de cele ce ştia.
    —      Desigur, "viaţa lui Mozart, blîndă şi scurtă, ajută mult la impresia pe care o avem despre muzica lui, dacă ne gîndim la dînsa în bloc şi nu o cercetăm în parte. Totuşi, sfîrşitul vieţii lui Mozart a fost tragic de tot.
    Urmă iar o pauză. Mirel rămase gînditor, cuprins parcă de cele ce spunea. Era încrezut, şi era destul de naiv ca să-şi arate slăbiciunea şi altora.
    —      Şi să nu-ţi închipui, din cauza simplităţii lui, că Mozart e uşor de cîntat! Dimpotrivă. După mine, este unul din cei mai grei. Bineînţeles, nu mă gîndesc la exhibiţiile de proastă calitate ale lui Liszt. Mozart cere o exactitate a vorbirii notelor complectă. Apoi o uşurinţă în atingerea clapelor, nuanţe la fiecare pas, imposibile fără studii îndelungate şi, deci, fără o răbdare imensă. La Debussy îţi sînt permise unele licenţe. La Wagner, în tumult, poţi scăpa chiar cîteva sunete. La Mozart, cea mai mică stîngăcie se observă imediat. Orice s ar spune, după mine, Mozart e cel mai greu, tocmai pentru că trebuie să faci impresia că-1 cînţi cu uşurinţă. Ca şi în literatură uneori. Fraza cea mai uşor construită a pricinuit autorilor cele mai teribile sforţări: gîndeşte-te la Anatole France!
    Urmă iar o tăcere şi iarăşi Mirel făcu pe gînditorul.
    —      Puţini îl pricep azi pe Mozart. Fiind numai delicat, e cîntat cu graţie. Ga şi Ghopin, de altfel. Şi acolo tot ar fi multă dreptate. Mozart are forţa lui, proporţionată desigur cu melodiile mărunte, totuşi o forţă! Nu găseşti ca la Beethoven disproporţii de sunete, un forte alături de un piano, care-i dau viaţă lui Beethoven. Totuşi, în mic, şi la Mozart trebuiesc separate nuanţele hotărît unele de altele. Ritmul trebuie ţinut totdeauna exact şi vioi. O delicateţe bărbătească! O să-ţi cînt şi o să mă pricepi şi mai bine. Unde e piano?
    —   In pavilion...
30
    Pavilionul era alăturea de casă, o cameră singură, cu geamuri colorate de jur împrejur, cu uşi de sticlă deschise ziua, plină cu tot felul de plante.
    —  De ce l-a pus acolo?
    —  Ca să nu tulbur pe ceilalţi cînd fac exerciţii...
    în cîţiva paşi, Mirel fu acolo. Căută caietul cu sonate ale lui Mozart şi răsfoi nervos multă vreme în el. încercă cîteva note şi îngăimă nemulţumit:
    —  Ce prost piano 1
    —  E doar Erard91
    —      Ce are a face! Uneori fabrici necunoscute sînt mai bune!
    începu în sfirşit să cînte. Dădea din cap nervos, bătea clapele inegal, aproape întotdeauna prea puternic; îşi dădea seama, şi asta îl făcea să-şi contracteze faţa. Se străduia şi îi era ruşine de Lilli, care se lipise de piano, fără zgomot. La urmă izbucni:
    —      Eu nu cînt Mozart niciodată! S-a învechit de mult pentru mine! Şi apoi nici nu e în temperamentul meu! Mozart e bun pentru blegi. Eu sînt făcut pentru Beethoven! Vijelios!
    Sîngele i se urcă brusc în obraji. Cu un ulcior subţioară, zveltă şi voinică, cu ochii migdalaţi şi cu pupilele negre enorme, cu cozile lăsate pînă la brîu, Ioana se îndrepta spre fintînă. Mirel se strădui să spună ceva şi, în sfîrşit, rosti pripit:
    —  Ioană, îmi ieşi cu ulciorul gol! O să-mi meargă rău!
    Ioana rîse şi-şi arătă dinţii albi:
    —  Nu-ţi fie frică, conaşule!
    Şi trecu înainte. Mirel rămase cu ochii după ea. Neţinînd seama de Lilli, îşi spuse gîndul tare:
    —      Ce admiranilă fată e Ioana! Simţi viaţa cum fierbe într-însa! Uite la mîinile ei goale. Nici o zgîrietură... Parcă n-ar munci toată ziua. Şi picioarele ei, ce linii perfecte ! Uite cum se strînge jos pulpa de frumos. Şi talpa arcuită! Ea, care umblă toată ziua desculţă. La domnişoarele noastre, cînd îşi scot pantofii cu tocuri înalte şi ciorapii de mătase, piciorul nu mai are nici o formă. O cămaşe albă şi o fustă albastră. Şi ce minune! Şi sprintenă, sigură în mersul ei. Un arc în mini, o căprioară alături, şi ai crede o adevărată Artemiză!
31
    Ioana sta acum de vorbă cu un băieţandru îmbrăcat în haine milităreşti. El îi povestea mereu. Ea îşi arăta dinţii albi şi mişca veşnic mînile şi picioarele, în tot felul de gesturi neastlmpărate.
    —      Uită-te la sînii rotunzi, cum ridică de frumos cămaşa. Mici şi ridicaţi I La voi sînii sînt lungi şi moi.
    Lilli nu mai putu răbda. Porni încetişor spre casă. Dar Mirel nu băgă de seamă. Acum Ioana şi flăcăul se îndreptară spre poartă, el tot guraliv, ea tot necuminţită. Apoi dispărură după castani. Mirel avu un tremur de ciudă:
    —  Păcat I O stricată 1
   îşi întoarse privirea şi se văzu singur. Apoi o zări pe Lilli, care tocmai intra. Exclamă tare, ca să fie auzit:
    —  Ah, proasta aia, s-a şi speriat! A şters-o!
    Şi începu iar cîteva note la piano cu violenţă.
    în uşă, eterică, cu o mină întinsă peste un tufiş de iasomie de alăturea, apăru Mary, zîmbitoare ca de obicei.
    Mirel rămase în mijlocul unei note ascuţite, care, bătută prea tare şi ţinută cu pedala, zbîrnîi singură peste frunze.
    Se sculă apoi repede. Scoborî scările neregulat, impleti-cindu-se în ele, şi se apropie de Mary, încetinindu-şi pasul pe măsură ce înainta. Printre atîtea fiinţe ce-şi schimbau în fiecare zi importanţa, după ocazie, Mary rămînea singura necontestată de nimeni. Era bună faţă de toţi, fără să-şi arate într-un chip hotărit bunătatea. Nu făcea gesturi mari şi nu spunea vorbe cu intenţii ascunse. Nu se amesteca în certurile celorlalţi, chiar de era vorba de bărbatul său, ca şi cum n-ar fi voit să supere pe nimeni. Zîmbind tuturor şi dîndu-le o importanţă egală prin cuvinte politicoase, nu putea fi bănuită de indiferenţă. Cînd Tololoi era luat In bătaie de joc, Ortansa, ca să puie un capăt, se folosea de Mary: „De ce voiţi s-o faceţi să sufere?"... Şi dacă Mirel răspundea cu jumătate de gură: „Dar nu vezi că Mary nu spune nimic!" Ortansa replica: „Ce puţin o cunoşti!"...
    Vorbele Ortansei, pricepută în sufletele omeneşti, dacă nu erau de vreun folos pentru Tololoi, măreau admiraţia de care se bucura Mary.
    De fapt, Tololoi nu era rău. Lipsit complect de voinţă, nu era în stare să facă nici răutăţi. Primind, fără împotrivire, orice rugăminte i s-ar fi făcut, mulţi il socoteau chiar
32
ca pe un bărbat desăvîrşit. Amator de conversaţie, putea fi adus oriunde era nevoie de cineva care să ţie de urît. Apoi Tololoi avea o inteligenţă specială, nu fără calităţi. Dacă era lipsit de spirit de observaţie, dacă părea că nu pricepe nimic din ce îl înconjoară şi, vorbind, făcea impresia că se ascultă numai pe dînsul, avea cunoştinţe — mai cu seamă istorice — foarte bogate. Dînsul dădea orice explicaţie celor ce nu erau în curent cu ele. La cinematograf, la reprezentarea vreunui film istoric, făcea toate rectificările necesare, aproba sau se indigna împotriva unor neadevăruri (de pildă, cînd Lucreţia Borgia, pentru mai multă moralitate, devenea numai vara lui Cezar), întotdeauna cu zgomot, în timp ce ceilalţi cunoscuţi sau necunoscuţi îl ascultau cu o oarecare ironie, dar nu şi fără interes. Cititul îndelungat al ziarelor îl făcea să ştie tot ce se petrecea zilnic. Putea fi întrebat, astfel, oricînd despre statistica griului sau a porumbului, planurile edilitare sau temperatura tuturor ţărilor. E drept că vorbele veneau aşa de încurcate, încît cu greu puteai lămuri ceva precis; totuşi, dacă n-ar fi fost comparat fără voie cu Mary, ar fi putut părea un soţ minunat. Dar nepotrivirea, mai ales fizică, dintre ei era aşa de mare, încît dădea prilej de vorbe. Tololoi era mic, slab, întors de spate, negricios, neîngrijit în îmbrăcăminte, uneori murdar, cu cravata prost făcută, cu şiretele de la ghete desfăcute. Purta nişte ochelari mari, rotunzi, şi sub pleoapele groase se vedeau ochii sticlind bolnăvicios, ochi făcuţi parcă din faţete geometrice. Apoi, zgomotos în vorbă, nu mai contenea, trecînd de la un subiect la altul cu o egală competenţă, stîngaci în mers, în gesturi. Şi alături de el, Mary, suavă, subţire şi mlădioasă, cu părul blond, cu faţa albă, întotdeauna îmbrăcată minunat şi liniştită, fără să-şi spuie gusturile şi gîndurile. Nimeni nu înţelegea, astfel, căsătoria dintre Tololoi şi Mary.
    Se bănuia la Mary tot felul de decepţii care o hotărîseră odinioară şi care o resemnau acum. Bolnavă, fără să se precizeze bine ce are, venea puţin printre ceilalţi. De aceea apariţiile ei erau întîmpinate cu multă prietenie şi cu toţii i se strîngeau împrejur.
    —  Ştii, Mirel, că plecăm sîmbătă dimineaţă?
    —  Ce repede!
33
    —      Sîntem doar de-o lună aici! Apoi, după o clipă de tăcere: Mult!
    —   Poţi să stai oricît de mult 1 La toţi iaci plăcere...
    —   Eşti drăguţ tu...
    —   Nu, Mary, te asigur că toţi te iubesc. Mai rămîi!...
    —      Nu, nu pot lăsa casa în voia întîmplării. Ion are treabă.
    —   Tololoi poate pleca singur mai înainte.
    Tololoi era veşnic ţinta răutăţilor lui Mirel. Dar acum, cînd trebuia să-i răspundă lui Mary, băiatul nu se gîndea la nimic rău. Prin vorba ei melodioasă, oamenii căpătau pentru el, cel puţin în minutul acela, un alt înţeles.
    Mary continuă:
    —      Ion nu-i bun gospodar... El n-ar putea sta singur în casă. Nu-1 pot lăsa să se chinuiască.
    —   Pentru cîtva timp nu se chinuieşte!
    —      Şi apoi eu sînt bolnavă... Am nevoie de Îngrijiri pe care nu le pot avea aici.
    Băiatul spuse trist:
       Eşti întotdeauna bolnavă! Şi apoi: îmi pare aşa de
rău!
    Mary îi mîngîie părul roşcat:
    —   Şi o să te rog ceva, Mirel...
    —   Da, Mary...
    —       Am vorbit şi cu Ortansa... Tu mai ai o lună pînă la începutul şcolii, să vii şi tu cu noi!
    Băiatul se înroşi timid.
    —   Nu pot, îţi mulţumesc foarte mult...
    —   De ce nu poţi?
    —   Am de învăţat...
    —   Şi la mine ai linişte... Şi o grădină mare...
    —   Mama are nevoie de mine.
    —   Ortansa e bucuroasă să vii.
    —   Nu pot...
    —   De ce nu vrei cînd te rog?
    —       Nu pot! Şi apoi: Mi-i aşa de greu să mă duc în casă străină...
    —   La mine nu e casă străină.
       N-am vrut să spun asta. Nu-s deprins să stau decît cu mama.
    —   Azi te-ai întors de pe drumuri.
34
Anton Holban cu mama lui, Antoaneta Lovinescu
>
Vasile şi Profira Lovinescu cu
nepoţii
    Şi iar o clipă de tăcere. Băiatul mărturisi:
    —  Mi-i ruşine... Nu te superi, nu-i aşa?
    —      Nu trebuie să-ţi fie ruşine... O să ai odaia ta separată, cu tot ce-ţi trebuie. Poţi să faci ce vrei acolo, să pleci şi să te întorci cînd îţi place. O să mergi la teatru, la expoziţii! Te rog mult, Mirel.
    Un ideal: viaţa în capitală. Lui Mirel îi plăcea zgomotul şi era nesăturat după orice spectacol. Nu avusese [posibilitatea] să stea în Bucureşti decît rareori şi cîte puţin. Acum, deodată avea prilejul pe care-1 nădăjduia de atîta vreme. Şi totuşi, nu vroia să primească...
    Dar Mary se ruga mereu:
    —      Ştii, Mirel, că mi-ai face nu numai o mare plăcere, dar şi un serviciu. Eu sînt bolnavă şi părăsesc rar camera. Nu-mi place vorba şi, astfel, sînt o tovarăşe plictisitoare pentru Tololoi. Tu i-ai mai ţine de urît.
    Şi fără să vadă enormitatea unei astfel de propuneri — să ţie el de urît lui Tololoi! — Mirel primi acum, bucuros că poate fi de folos lui Mary. Tocmai atunci apăruseră Ortansa şi cu Tololoi, de vorbă. Ca să-şi ascundă emoţia rugăminţii împlinite,, Mirel alergă copilăreşte la mama sa şi, dînd pe Tololoi la o parte, o cuprinse de gît.
    —  Ştii că plec cu Mary, mamă!
    Mary adăugă din urmă:
    —  Ce fericită eşti, Ortanso: ai un băiat aşa drăguţ!
    Observaţie făcută deseori de cîte vreun străin, cînd
Ortansa nu mai ştia ce să creadă.
a — Opere. voi. I — Antca Holba»
    întrebări şi răspunsuri ascuţite, uşi deschise, slugi grăbite cu lucruri în mîini, storuri lăsate şi ridicate: bătrînii se pregătesc de vizite. în sfîrşit, apare Mama, încorsetată, cu gropiţele în obraji, şi mai rotundă în rochia de tafta neagră. întoarce mina şi dă să i se încheie mănuşa lungă. Vorbeşte fără întrerupere, spune amintiri, păreri, bîrfeli, toate în legătură cu vizita pe care voia s-o facă. La fiecare frază, aceeaşi reflecţie: „Şi Tata, care nu mai vine!“
   „Ne ducem la Rosinii, ofticoşii... Amîndoi slabi, el lung şi ea mititică. Adevărate scînduri... împerechere nostimă, el tăcut şi ea guralivă... Amîndoi proşti. Războiul .a schimbat multe. Acum el e prefect şi ea preşedintă la orfani... Au zi de primire... Şi Tata, care nu e gata! Se îmbracă încet parcă ar fi o cucoană !“
   Mama, într-un picior, se răzimă de uşă. Apoi ia loc pe colţul unui scaun, vorbind mereu. Ortansa o ascultă vag. Mirel învîrte în mină o carte. Catinca apare: „A spus domnul să mai aşteptaţi!“
   Mama se enervează: „Dar eu ce fac?“ Apoi adăugă: „Ce om, Doamne!“... Nu mai are răbdare. Se plimbă prin odaie şi protestează fără încetare împotriva încetinelii Tatii. La urmă se opreşte la fereastră.
   în curte, Sultana dă de mîncare la păsări, împrejurul ei se înghesuie găini nervoase, cocoşi războinici şi claponi încrezuţi. Sultana a iubit întotdeauna vietăţile mici. Ea îngrijeşte de pisici şi decîini, ea hrăneşte pă-
36
sările. Se apleacă la ele, împrăştie porumbul împrejur şi-şi mai păstrează şi în mină. Gîte un cocoş mai îndrăzneţ îi ciuguleşte în palmă. Mamei îi plăceau scenele acestea. Se entuziasma pentru păsări, cum se entuziasma uşor pentru orice.
   Privind şi acum, Mama îşi aduce aminte de puii de curcă, pe care, mai firavi, îi îngrijea ea singură. Se întoarce pe tocul înalt şi străbate în grabă, cu paşi mici de copil, camera, apoi coboară în curte. Ortansa o vede pe fereastră vorbind ceva cu Sultana şi, adîncindu-şi gropiţele în obraji şi umplln-du-şi batista — ce-o ţinea în mina înmănuşată — cu firimituri de brînză, cum începe să strige; „Copiii mamii, copii!“
   Astfel o găseşte Mirel, care exclamă, fâcînd o strîmbătu-râ:
   —  Vai, Mamă, asta nu e treabă pentru d-ta!
   Şi Mama răspunde:
    — Ce vrei, eu nu sînt mofturoasă!
   Şi cum Mirel n-o ascultă, Mama se răzbună asupra lui To-loloi, ce tocmai apare cu un ziar deschis mare în mîni:
   —     De cînd v-aţi mărit, sînteţi nişte obraznici. Nu mai purtaţi nici un respect. Dar lasă odată gazeta cînd îţi vorbesc !
   îi păru însă rău de tonul aspru şi începu glumeţ:
   —     Ce vrei, eu sînt de vină! Prea mi-am răzgîiat mult copiii şi nepoţii. Nu vă puteţi da seama cît vă iubesc ! Copiii mamii! Şi apoi, iar cu gropiţele în obraji, strigă puii de curcă din nou: Copiii mamii, copii!
   Raţele agită cozile, puişorii îşi saltă, dintre umeri, capul mititel...
   Încet-încet, apare toată lumea, vine în preajma Mamii. Mirel întreabă deodată, fără nici o legătură:
   —     Ce ţi-o fi venit, Mamă, să botezi pe unul din copii Ion? E un nume plat.
   Dispusă întotdeauna la vorbă, Mama dă toate explicaţiile;
   —     Povestea e lungă... Era să se numească cu totul altfel. Voiam să-l cheme Alfons.
a*
37
   Tuşa Lina zîmbeşte, Mirel rîde sarcastic, numai Tololoi, lingă ceilalţi, cuprins în lectura ziarului, nu aude nimic. Mirel continuă cu întrebările:
   —     De ce Alfons? Familia noastră nu are nimic spaniol în înfăţişarea ei!
   —  într-adevăr orice, numai spaniol nu, zice tuşa Lina.
   —     Mie mi-au fost dragi întotdeauna spaniolii, începe iar Mama pe un ton sentimental. Ţara cavalerilor! N-am avut parte şi eu să văd ţara aceea. Singurul meu ideal! Dumnezeu ştie dacă voi mai avea parte în viaţă să mi-1 împlinesc. S-o duce Mirel pentru mine, tot îi plac lui drumurile. Numai să nu se amorezeze de vreo andaluză, că-s ticăloase! Auzi, Mirel?
   Dar Mirel n-aude. întreabă iarăşi:
   —   Ei, şi apoi?
   —     Dacă Tata n-a vrut! Şi ştii, cînd nu vrea Tata ceva, n-ai ce face! A spus că destule nume străine avem în familia noastră, vrea să-i poarte şi cineva numele lui. Şi l-am botezat Ion.
   —   Ce nume urît!
   —   Urît, dar nu-i nimic, e el om de treabă?
   —   Ţi se vede cămaşa, Tololoi!
   Tololoi întoarce capul, se uită urît la băiat, îşi trage pantalonii şi apoi se depărtează tot cu ziarul deschis.
   în urma lui, lumea rîde.
   în capul scării apare în sfîrşit Tata, în mare ţinută şi cu decoraţii pe piept. Mama îşi aduce aminte de el.
   —     Dar bine c-ai venit! Ştiu că m-ai făcut să te aştept! Şi se emoţionează deodată: Vedeţi ce bine e tatăl vostru? Nu sînteţi nici pe departe ca el! Impunător! Atunci, la revedere la toţi! Şi să ai grijă de casă, Ortanso !
   Se grăbeşte cu paşi mărunţi după Tata. Unul lingă altul, Tata corect, tăcut, cu paşi măsuraţi, Mama repede, mică şi rotundă, guralivă şi cu gesturi multe, cu mina de copil sub braţul lui, amîndoi se îndreaptă spre poartă.
   Ortansa suferea mult ştiind pe Mirel răutăcios. Cînd era el de faţă, avea grija tuturor vorbelor lui, aruncindu-i priviri rugătoare şi pline de mustrare. Mirel o asculta pe jumătate şi uneori chiar încerca un răspuns:
   — De, maman, aşa sînt oamenii inteligenţi, răutăcioşi 1 Totuşi, Mirel nu-şi îndrepta împotriva tutulor săgeţile sale veninoase. Astfel, pe Lilli n-o chinuia decît rareori, şi atunci numai de plictiseală.
   Cu ceilalţi, timiditatea îl făcea politicos. De aici părerea bună ce o aveau streinii despre el. Faţă de atîta isteţime de vorbă şi de un spirit de observaţie aşa de sigur, timiditatea lui era inexplicabilă. Pornea poate, în mare parte, din laşitate. Nu-i plăcuseră sporturile, şi Ortansa, cu toată grija ei, nu pricepuse însemnătatea lor.
   îşi petrecuse vremea mai mult în casă, învelit la cel mai mic vint, forţat să mănînce mult, cînd nu putea suferi mîn-carea. Crescuse firav şi înalt. N-avea putere şi trebuise să suporte în şcoală glumele rele ale camarazilor; acolo în timp ce ceilalţi se băteau şi azvîrleau cu pietre, el tremura într-un colţ mai întunecos, cu groaza să nu i se întîmple ceva. Şi, totuşi, excursiunile ii plăcuseră şi pe atunci, tot aşa de mult. Lua parte la ele, învingîndu-şi oboseala şi teama de camarazi. Dar, pe cît putea, rămînea singur. Astfel, nu avusese niciodată prieteni. Atîtea răutăţi mici, care pentru dînsul păreau enorme, îl învrăjbiseră. Simţea o veş-
39
nică revoltă, care-1 făcea să nu doarmă, să tremure, să ameninţe cu gîndul şi să sufere. Cînd ştia sigur că vreun adversar e mai slab decît dînsul, se arăta nemilos. Nu batea, dar ridea pe socoteala lui. îşi arăta dinţii într-un zîmbet strîmb şi spunea vorbele care dureau cel mai rău.
   Mare, îşi păstrase obiceiul. îşi dădea seama de laşitatea lui, şi aceasta îl făcea să se chinuiască. Se răzbuna cu glumele care i se păreau o minunată dovadă de inteligenţă. Era în-cîntat de ravagiile pe care le făceau ele. Nefiind interesat, socotea grijile Ortansei inutile. Nu se simţea vinovat cu nimic.
   Mirel îşi îndreptase răutăţile mai cu seamă împotriva lui Tololoi, şi Ortansa nu putea pricepe cauza. Tololoi nu le merita mai mult decît altul. Dimpotrivă, nu făcea nimănui rău şi se arăta gata la orice explicaţii folositoare, mai ales în ceea ce priveşte istoria. Adesea Mirel alerga la dînsul cînd avea vreo nedumerire. Tololoi nu putuse fi niciodată ironic asupra neştiinţii altuia, oricît de elementară ar fi fost, şi adeseaori Mirel, cînd era potolit, se plimba cu dînsul — amîndoi nu puteau sta locului — şi vorbeau despre vreun fapt istoric. Dacă vorbele lui Tololoi erau fără şir, dacă nu răspundea niciodată la întrebări precis, totuşi, din lunga lui peroraţie se putea prinde cite ceva. Se puteau afla lucruri interesante, chiar dacă nu de ele aveai nevoie atunci.
   Şi totuşi, Mirel îşi potolea supărările mai ales asupra lui. Motivele erau multe. Ştia sigur că n-o să i se riposteze. Nu se temea nici de supărări mai puternice şi nici de răspunsuri bune, care l-ar fi făcut să tacă. Cu toate aceste, Tololoi avea uneori spirit. Lipsa totală de voinţă îl făcea însă să nu se folosească de el ca de o armă. Intr-adevăr, Tololoi era incapabil să ia vreo hotărîre şi era prea neîndemînatec ca să-şi ascundă slăbiciunea aceasta. Voia să-şi ia doctoratul în istorie, se lăuda: „De mîine încep serios studiul!11, pentru ca în ziua următoare să se dezvinovăţească: „Iar mă doare capul!11 Mirel, deşi sănătos, credea în boala unchiului său. îl vedea deseori livid şi, la masă, învîrtind în pahar doctorii. Apoi chinul cu care gusta friptura oprită se băga de seamă. Nu enerva astfel faptul că din cauza durerii de cap cartea de istorie rămîne netăiată. Era însă supărător acel
40
veşnic: „De mine încep să citesc11, spus cu siguranţă şi apoi dezminţit. Aşa era Tololoi în toate împrejurările.
   Făcea proiecte de ani de zile că: „La toamnă plec la Pa-ris“, sau: „La primăvară îmi iau doctoratul", pentru ca apoi toate să fie uitate; ori, în cazul vreunei observaţii sarcastice asupra împlinirii lor, nega totul. Mirel erahotărît. Din cauza grabei şi exactităţii cu care îşi executa planurile, Ortansa căreia îi plăcea chibzuiala îndelungată, îl numea „apucatul".
   într-un minut, plănuise plecarea în Egipt. Urmărit multă vreme de neîncrederea celorlalţi, îşi îndeplinise totuşi gîn-dul. Precis, nu prea admitea astfel lipsa de preciziune a lui Tololoi, care, cu toate astea, nu-şi mărturisea defectul nici măcar faţă de el însuşi. Dacă ceilalţi surîdeau ironic, el le dădea dreptate, numai ca să le facă plăcere; dar continua imediat mulţumit: „Asta o fac din filozofie..." Băiatul adăuga: „E drept, filozofia celor leneşi...", dar Tololoi, ocupat cu vreun ziar, nu-1 mai asculta. Această hotărîre o arăta Tololoi şi în gesturile lui, înghesuite, pripite, în rî-setul zgomotos. Era inestetic în toate, şi Mirel, cu gusturile lui artistice, avea pretenţia să studieze frumosul şi urîtul şi asupra oamenilor. îi plăceau deci cuvintele bine întrebuinţate şi nu protesta împotriva unor neadevăruri care puteau să împodobească o povestire. Nu-i plăcea decît o anumită dezordine, pe care o avea el şi pe care o numea, nu fără indulgenţă, „neglijenţă artistică". Tololoi nu numai că nu avea o înţelegere a nuanţelor, dar îşi şi bătea joc de ele: „Mofturi!“ Şi cu oricîte explicaţii, era incapabil să-şi schimbe părerea: „Am doar bun-simţ!“
   Mirel se mulţumea atunci să răspundă, ascunzîndu-şi cu greu ciuda: „Eu sînt artist, ce vrei 1“ — la care se auzea mereu aceeaşi exclamaţie: „Să nu mânînci cîteva zile, şi apoi să vezi cum te laşi de artă!“
   Inestetic era Tololoi în păreri, în înfăţişare, dar mai ales în felul de a vorbi. Gîngăvea zgomotos, dîndu-şi despre orice părerea cu aceeaşi siguranţă, abia ascultîndu-şi tovarăşul. Apoi cuvintele erau urît alese. Făcea mereu aceleaşi greşeli şi, cu toată bunăvoinţa, nu putea să se dezbare de ele. întotdeauna îşi termina astfel fraza cu cîte un „parole d'hon-neur“. Spunea „miniuţios" pentru minuţios, şi cuvîntul, lovind aşa de tare, părea întrebuinţat la orice frază. Şi, de
41
fapt, ii spunea des. I se atrăgea atenţia întotdeauna asupra pronunţării greşite. Provocînd rîsul, nu protestase nimeni contra acestei corijări. Deoarece Mirel exclama cu bunătate falşă: „E doar în binele lui!“, nici Ortansa nu se supăra. Se reuşise, după multă vreme, ca Toi ol oi, înaintea pronunţării cuvîntului, să-şi aducă aminte că-1 greşeşte, şi atunci, el, care se împleticea la vorbă, ca de obicei, se încurca şi mai mult. După o gîngăveală penibilă spunea numai „minui-ţos“, sau, în cel mai bun caz, „minuiţios". Aceste stîngăcii i se întîmplau mai cu seamă cînd voia să vorbească franţuzeşte. Spunea mereu „ecoutez“ şi amesteca uneori în vorbă cuvinte româneşti. Aproba cu o mulţime de „da" puternic şi, cînd voia să fie şi mai categoric, exclama un „Ba, owi/“, lucru ce făcea pe Mirel să rîdă şi pe tuşa Lina să zîmbească.
   Atunci Tololoi rostea un „du-te la dracul", mărturisin-du-şi neputinţa. Pentru băiat, exclamaţia era cea mai bună încoronare a succesului. Cu vremea, însă, se deprinseseră toţi cu Tololoi. Mirel se enerva, protesta, şi riposta îl costa pe el cel mai mult.
    Spiritul lui de observaţie era atît de ascuţit, că nu-i scăpa nimic. Cu vremea se simţea aşa de plictisit, încît reuşita răutăţilor lui nu-1 mai mulţumea. Ar fi vroit să-l prefacă pe Tololoi şi să facă să înceteze această stare pe care nervii lui nu mai puteau s-o ignoreze. încerca cu toată bunăvoinţa, dar totul era inutil. Tololoi nu-şi recunoştea decît foarte vag greşelile. La vreo observaţie mai întîrziată, protesta cu convingere: „Da’ de unde ! Eu nu vorbesc niciodată tare !“
   Cînd ceilalţi veneau în ajutorul băiatului, atunci, dacă nu alerga la vreun motiv filozofic, spunea un „se poate!" aşa de indiferent, încît nu puteai primi victoria cu bucurie. Şi la noi ocazii nega iarăşi. Mirel trebuia să se mulţumească cu cîte un „du-te la dracul", supărat, uitat şi el la primul ziar găsit.
    Omul rămînea acelaşi, cu gesturile şi cu vorbele lui, invulnerabil, avînd parcă scris pe fruntea răscolită: „Cînii latră, caravana trece!"
   Tololoi avea uneori spirit, li prezintă însă aşa de greoi şi rîdea singur şi aşa de zgomotos, încît nu făcea efectul dorit.
    Astfel, odată sosise la Tata, pentru cîteva zile, un nepot mai îndepărtat, însurat de curînd cu o italiancă. Se iubeau
42
mult şi-şi stringeau mereu mînile, cînd se credeau neobservaţi. La masă nu scăpau ocazia să schimbe pe furiş cîteva cuvinte italieneşti. întotdeauna Tololoi, stingaci ca de obicei, dădea de gol şoaptele spuse în fugă prin cîte un „ce?“ curios şi indiscret. Apoi se scuza: „Un tic nervos!“
   într-o seară iubiţii se ţineau înlănţuiţi pe o bancă, sub un măr. Tololoi apăru şi el şi luă loc lingă ei. Mirel îi găsi aşa şi făcu observaţia: „Ce pastorală 1 Păstorul şi păstoriţa se iubesc, iar Tololoi face pe oaia!u
   „Şi tu pe măgarul 1“ Rîseră cu toţii. Mirel rîse şi el, ca să-şi arate indiferenţa, dar după un sfert de oră băiatul se gîndea mereu la gluma întîmplată. Ca să fie imparţial, se simţi obligat s-o spuie şi celorlalţi. La începutul povestirii fu însă întrerupt: „Ne-a spus Tololoi!“
   Mirel şi-l închipui reprezindu-se să-şi spuie succesul, i se păru că aude un rîs zgomotos şi se depărtă dezgustat.
    Astfel, la un loc, aceste cauze îl duceau pe Mirel pe urmele lui Tololoi, fără voie îl făceau să-l contrazică, să rîdă de el, şi la urmă să se enerveze.
    O scenă produsă chiar de Ortansa îl făcu mult să sufere pe Mirel şi să rămînă la urmă şi mai încurcat.
   Ca de obicei, Mirel rîdea pe socoteala lui Tololoi. îi spunea că mănîncă urît şi el protesta: „Da’ de unde!“
   Atîta necredinţă, sinceră de altfel, îl revoltă pe băiatul care uneori, din cauza zgomotului fălcilor de alături, era silit să părăsească masa. Nu mai încercă nici măcar să fie ironic. Tuşa Lina îi veni în ajutor:
   —   Tololoi, nu te supăra, dar nu mănînci aşa de frumos.
   —     Poate, cine ştie, oi fi fost vreodată mai nervos. Şi adăugă sigur pe dînsul: Eu, care am prînzit numai în case bune.
   Mirel spuse mai tîrziu Ortansei:
   —     Ce lipsit de spirit de observaţie e Tololoi. Habar n-are de ce se petrece cu dînsul sau cu ceilalţi din jurul lui.
   Ortansa protestă şi îi făcu morală:
    —      Nu ştiu ce ai tu cu Tololoi! Vrei să mă chinuieşti.Aşa sînt oamenii şi trebuie să-i iei cum sînt. Parcă tu nu ai atîtea defecte 1
   Răspunsul fu plin de încredere:
   —     Eu am darul observaţiei! Cum observ pe alţii, cu atît mai mult mă observ pe mine. Deci ştiu ceea ce sînt.
    —   De ce rîzi atunci de păcatele pe care le ai şi tu?
    —   Nu văd care?
44
    —      De pildă, crezi că mănînci mai frumos decît Ion (Ortansa îi păstra numele), sau eşti mai puţin neglijent, sau că eşti mai puţin distrat. Citeşti mult, e drept. Dar care e rezultatul, dacă sari de la o chestiune la alta şi n-ai răbdarea să termini nici una! Aşa te-ai apucat de engleză, de piano sau de pictură ! Acum le-ai lăsat pe toate! Rîzi de felul cum vorbeşte Ion. Dar nu te auzi niciodată cum amesteci cuvintele? Mă doare că-ţi spun asta, dar tot sper să te mai corijezi. Ion e stîngaci, dar tu de cîte ori nu eşti la fel 1 Eu nu te pricep încă ! Ai momente de obrăznicie şi alteori te apucă timiditatea şi-ţi roşeşte toată faţa. Uneori eşti aşa de rău, şi alteori ai inimă bună, Mirel dragă. Nu mai fi rău cu Ion. Nu vezi cît mă nenoroceşte asta?
    Tuşa Lina, care ascultase nevăzută, îşi făcu apariţia şi conchise cu vocea ei subţire:
    —      Are dreptate Ortansa, Mirel seamănă foarte mult cu Tololoi, şi, protectoare: Dar nu trebuie să exagerăm. Mirel e mai drăguţ ca fizic.
    Preocupat de toate actele lui Tololoi, la început în glumă şi la urmă fără să vrea, Mirel era nedrept cu alţii, cu tot gestul de dreptate. Ortansa îi făcea deseori mustrări. Atunci se împotrivea cu vorbe multe, găsind totdeauna o apărare. Rămas singur, rrai puţin încrezător în sine, se întreba cu frică dacă nu cumva se înşală. îşi observa preocuparea numai pentru £ numite persoane, în timp ce asupra altora din apropiere nu putea spune un cuvînt de bine sau de rău. Spiritul lui de observaţie — mîndria lui veşnică — era foarte capricios: nu se îndrepta dccît asupra celora care îl interesau. Acest interes, la rîndul lui, era de precizat. Dintr-o dată, fără motive, se oprea asupra cuiva şi observa atunci ceea ce alţii nici nu bănuiau. Mirel îşi mărturisea inegalitatea cu care îşi risipea răutăţile. Ca să se scuze, cugeta:
    „Sînt un artist şi nu aleg decît ceea ce e interesant din ceea ce ne înconjoară. Poate sînt nedrept. Dreptatea sau nedreptatea nu sînt însă valori estetice, singurele care mă preocupă. Şi apoi nu pot să fiu învinuit că sînt orb, că alţii pot face din mine ce vor. Sînt destul de lipsit de prejudecăţi ca să pot presupune orişice... Se poate ca Tololoi să fie, în afară de fizicul lui şi de stîngăciile sale — singurele pe care le urmăresc — un om de geniu. Se poate ca Mary — îmi permit închipuirile cele mai nesocotite — să nu fie aşa de pură
45
după cum pare. Se poate iar ca Mama, care e aşa de bună, să aibă un trecut dubios. Tatăl meu să fie un prinţ sau un ţigan, să mai am fraţi sau surori prin pensioane; toate aceste nu pot să mă supere pe mine, să mă micşoreze şi să dea dreptul altora să mă învinovăţească de neobservaţie; ele chiar de mi-ar fi ţipate, nu le-aş auzi: Nu mă interesează.“ Vorbe multe ca să se împace cu sine însuşi, căci adevărul lor nu-1 controlase niciodată. Poate că prima întîmplare care ar fi schimbat ceva din rostul familiei lui. aşa cum şi-l închipuia el, l-ar fi pus pe gînduri.
    într-o zi Tata dete un mare dejun politic. Pregătirea se făcu cu mulţi nervi. Discuţia fusese mare dacă să ia parte şi familia şi cine anume din familie, însă imediat ce Tata fusese pus în curent, hotărîse: „Va fi o masă serioasă numai de bărbaţi". Mama protestă cu multă iscusinţă: „Dar atunci nu voi putea lua parte la discursul tău“. Una din vechile pretenţii ale Mamei era să-l audă pe Tata ţinînd discursuri, dar Tata, cu toată importanţa lui, se eschiva aproape totdeauna. Fu şi acum concludent: „Eu nu vorbesc". Se porniră, pe diferite tonuri, o mulţime de „imposibil" din partea Mamei şi a tuşei Lina. „Nu se poate să nu vorbeşti! S-a făcut dejunul cu gîndul de a împăca dezidenţele din partid pe nesimţite şi de a apropia pe Duma de Vulpescu. înainte de masă vor fi conversaţiile particulare, iar la masă vei face aluzia, ca altfel tratativele să poată intra într-o fază definitivă."
    Tuşa Lina conchise: „E momentul să-ţi arăţi abilitatea legendară".
    Vorba „abilitate" plăcu şi fu apăsată apoi de Mama, întovărăşită de exclamări sentimentale. Tata nici nu voia să audă. Brusc, întrerupse Tololoi discuţia: „Ştiţi ce, nimic mai simplu, voi vorbi eu".
    Mirel, care se amuza ca la teatru, aprobă izbucnind: „Da, va vorbi Tololoi".
    Tuşa Lina se grăbi şi ea să spuie că ideea e bună, iar Mama, după o ezitare, primi. O nouă discuţie se ridică asupra hainelor pe care Tololoi trebuia să le îmbrace cu
47
această ocazie. Atîta grabă era ca el să nu-şi schimbe ideea, că toţi îi căutau şi îi curăţau cîte ceva. Cu toţii îl încurajau, unii cu bună-credinţă, alţii ironic. Tololoi nu asculta sau se mulţumea să facă cîte un spirit. „Nu pricep numai dacă pot să-mi iau doctoriile în faţa lor“.
    Ziua fatală veni. Bărbi respectabile, haine negre, conversaţii grave. Din cînd în cînd cuvîntul „în definitiv“ predomina.
    La masă însă Tololoi îşi uitase complect rolul. Tata îl privea cu înţelesuri, iar dînsul îi răspundea prin zîmbete afectuoase. Vulpescu şi Duma mîncau fără vorbă, aplecaţi pe farfurii. Mama, care în camera alăturată se plasase chiar lingă covorul pus în locul uşii anume, şi care chemase prin preajma ei toată familia exclamînd mereu: „0! Ce emoţii, mes chers enfants!u, acum da semne de o nerăbdare plină de primejdii. „Imbecilul! îmi vine să intru acolo să-l cert. Nu trebuia să se ofere dacă nu era în stare!“
    Ortansa nu mai ştia cum să o împace. „Linişteşte-te, Mamă, pentru Dumnezeu, gîndeşte-te că e băiatul tău.“ Dar din partea lui Tololoi nu venea nici un semn.Mama trimise pe un servitor să-l cheme discret, şi perfect se auzi răspunsul lui Tololoi: „Vin!u Apoi se sculă, şi din picioare începu să vorbească cu vecinul. Mama iar izbucni: „Ăsta e în stare să spuie la toţi că l-am chemat41.
    în sfîrşit, cînd Tololoi dete cu ochii de Mama, roşie de mînie, îşi aduse aminte dintr-o dată, şi, fără să mai aştepte vreo vorbă, se întoarse înapoi la masă. îşi turnă dintr-o sticluţă roşie cîteva picături în paharul de şampanie şi se ridică. Plecarea lui, întovărăşită de acel „vin“, întoarcerea Iui bruscă, pregătirile lui aşa de inabil făcute făcuseră pe mulţi să observe scena, şi acum se distrau. Tata răsuflă uşurat şi îşi întinsese urechea; cu toţii se întoarseră spre Tololoi. Vulpescu şi Duma, ştiind că despre ei era vorba, deveniseră gravi. Tololoi încercă să vorbească, îşi drese glasul, articulă ceva, aruncă prematur un deget în aer, se încruntă aruncînd o privire ascuţită printre asistenţi, apoi îşi căută batista, nu o găsi în nici un buzunar, luă atunci şervetul de pe masă, îşi scoase ochelarii şi începu să şi-i şteargă grăbit. Din partea cealaltă a mesei se auzi un „domnilor44 răspicat. Era Tata, care, galben la faţă, impunător ca un patriarh, salva situaţia.
    Ziua plecării venise repede. Cu o seară înainte, toată lumea părea10. Tuşa Lina risipea sfaturi, se arăta tristă şi dădea pregătirii o importanţă nemăsurată, ca să-şi arate interesul. Mama, învîrtindu-se pe un scaun, gesticula neobosit şi, vorbind mereu, repeta la fiecare frază: „Şi Tata e de părerea asta!“
    Tololoi îşi spunea şi e1 părerea, zgomotos ca de obicei, aruncîndu-şi, spre mai multă argumentare, două degete înţepenite în aer. Apoi se întrerupea pentru cîteva clipe, cu ochii pe un colţ din ziarul care servea la împachetat. Se uita deseori la ceas şi, totuşi, de era întrebat, nu ştia să spună ora.
    Mary, singură, fără să-şi piardă calmul, aşeza în ladă lucrurile cu îngrijire, dantelele subţiri şi panglicele de toate culorile. Aproba totul în tăcere, zîmbind.
    Ortansa ducea grija lui Mirel. Orînduia cu băgare de seamă geamantanul, dînd totdeodată poveţe de ascultare şi de cuminţenie. Dar băiatul n-o auzea. Nu-i plăceau sfaturile pe care Ortansa le împrăştia întotdeauna cu dărnicie. Era cuprins de melancolia plecării.
    îndrăgostit de frunze şi de flori, îi părea rău ori de cîte ori le părăsea. Lăsă pe Ortansa în mijlocul vorbii şi ieşi în curte. Liniştea serii începuse să se lase. Îşi aduse aminte de zgomotul de odinioară, cînd Tata nu vînduse încă moşia, de oameni mulţi, de vitele blajine... O tristeţe apăsătoare îl cuprinse.
49
    Deschise portiţa şi se strecură în grădină.
    Merii încărcaţi îşi tîrau crengile de greutatea rodului. Pomuşoara îşi scînteia bobiţele pînă departe în noapte. Macii, în grămezi, sîngerau pe iarba proaspătă. Un parfum puternic şi sănătos izbi pe băiat, şi deodată, neaşteptat, o bucurie ascuţită îl străbătu. I se păru că vede palate de marmoră, luminîndu-se pentru dînsul şi, în muzici nebune, dănţuitoare sprintene îl ademeneau. Auzi aplauze, chiote, zgomote de trăsuri. Imaginea capitalei îl cuprindea, halu-cinatoare. O forţă nouă îl pătrunse. Trupul lui firav se simţi împrospătat. Fără frică, ar fi fost în stare să se ia la luptă... Se vedea aşa de fericit, că nu mai putea să-şi suporte fericirea. întinse mînile în aer şi se încordă, cu un ţipăt de bucurie. Apoi o porni la goană prin toată grădina, călcînd peste straturi. In faţa unui nuc bătrîn se opri. Apucă o creangă apropiată şi se căţără pe ea. Urcă apoi sprinten, curagios cum nu mai făcuse niciodată, şi nu se opri decît în vîrf de tot, pe o creangă subţirică, îndoită sub greutatea lui. Se propti în picioare şi, abia răzimat, întinse mîinile încă o dată in aer. Rămase multă vreme acolo, cu gura întredeschisă, cu ochii înţepeniţi spre depărtări, ca şi cum ar fi vrut să privească lumea întreagă.
    Cînd se dădu jos, bucuria îl părăsise. Se întoarse în curte, şi de acolo se depărtă tot mai mult printre brazi. Seara se lăsase de tot. In fereastra lui Mary, o luminare cu luminiţa ei mică se încerca să străbată întunericul. Nu se mai auzeau zgomote în strada pustie, doar pomii foşneau uşurel. Narcisele îşi înnegriseră petalele cu noapte. Mirel se simţea mai trist ca niciodată. Se văzu din nou mic şi neînsemnat, fră-mîntat de doruri neîmplinite. Auzea în muntele care nu se mai putea vedea un vuiet surd; îi rostogolea parcă numele, din stîncă în stîncă, cu o chemare zadarnică, căci el nu se simţea în stare să meargă acolo. Rămase cu capul în mini, pe o bancă, fără gînduri, cu sufletul gol. In aer se pregăteau minuni. 0 luminiţă subţire, dar puternică, străbătu spaţi-urile. Apoi lumina se mări tot mai mult, cuprinse molcom toată natura, strecurînd, prin întunericul frunzelor, pete de beteală.
50
    Candela cerului, luna rotundă, apăru în sfirşit întreagă.
    Şi atunci, deodată, o muzică înceată şi mîngîietoâre tremură peste fire. încremenit, Mirel ascultă fără să priceapă. Sunetele egale, abia atinse, se frămîntau toate în jurul lor neobosit. Melodiile fugeau înaripate, zînele glumeţe se îndemnau la joc. Dar lanţul se rupea mereu şi jocul nu putea porni. Voci abia auzite şi tragice le opreau. Giteva note stinghere turburau întreaga bucurie. O melancolie suavă şi îmbălsămătoare chinuia lumea. Şi pentru prima oară Mirel pricepu tot cuprinsul acestei melancolii. întovărăşită de danţuri, se auzea şi mai tragică. Rămase încovoiat ca în faţa unei revelaţii.
    Aşa cum spusese Mirel, şi mai bine decît spusese dînsul, Lilli, mititică, cu ochii limpezi, cînta din Mozart, în noapte.
    A doua zi, în zori, cu Mary şiTololoiînfund,cuMirelpe scăunaş, trăsura urui spre gară.
    Intr-o stradă tăcută, printre pomi, se ridica, subţire şi înaltă, casa lui Mary. Albă cu totul, dantelată, îngrijită şi împodobită la ferestre cu flori roşii, avea o înfăţişare gingaşă şi primitoare. Fără să se ocupe stăpînii, baba Lina, slugă bătrînă, avea grije de toate. Mary nu ştia nimic din rînduiala Linei. Bătrîna apărea deodată acolo unde era nevoie de curăţit. Ochii ei iscoditori şi iuţi vedeau imediat lucrul care nu mai era la locul lui şi apoi dispărea tot aşa de uşurel. Apartamentul lui Mary, de la etajul de sus, era astfel admirabil îngrijit.
    Camerele de jos însă arătau mai puţină curăţenie. Cu toate protestările babei, Tololoi nu putea fi schimbat. Capetele covorului erau veşnic întoarse, şi pe masă se înghesuiau zeci de ziare mototolite, iar după strînsul mesei, la prînz, apăreau apoi noi firimituri pe cuvertură. In camera lui Tololoi, îndeosebi, Lina renunţase de mult să mai facă vreo ordine. Orice gînd de îmbunătăţire era zadarnic, învălmăşite, pe masă, pe pat, pe scaune, pe sobă, pe jos, haine şi ziare rupte, cărţi deschise, creioane fără vîrf, nasturi, cravate...
    Totuşi, Tololoi reuşea să-şi găsească îndată orice lucru de eare avea nevoie, şi protesta împotriva oricărei orînduieli, care mai mult l-ar fi încurcat.
51
io
    în preajma sosirii stăpînilor, baba Lina începuse o nouă grijanie. De dimineaţă doctorul Walter îşi făcuse apariţia cu întrebarea:
    —  Cu ce tren sosesc?
    Baba nu ştia să răspundă.
    —      Ce curios! Şi adause plictisit: Oamenii ăştia n-or să înveţe niciodată să fie exacţi!
    Lina, fără să înţeleagă ceva, aprobă. Apoi Walter dispăru, şi spre seară se arătă din nou.
    —  N-au venit? Şi la răspunsul negativ: Fantastic!
    îşi atîrnă în cuier, cu grije, paltonul şi pălăria. Trase scaunul cu speteaza înaltă, şi drept, picior peste picior,cu o mină bătînd nerăbdător în lemn, aşteptă.
    Doctorului Walter nu-i plăcea niciodată să vorbească despre familia lui. Totuşi, înfăţişarea-i englezească îi destăinuia originea. Era înalt şi drept, cu trăsături energice, cu privirea hotărîtă. Rîdea rareori, sarcastic. în gesturi şi în îmbrăcăminte se arăta de o eleganţă căutată, dar fără excese. Numele lui adevărat era Wardley; Tololoi, care-1 cunoscuse din şcoală, neputînd spune cuvîntul, simplificase „Walter“.
    Cum doctorul, venit de copil mic în România, uite se cu desăvîrşire de strămoşii nordici, îşi păstrase numele nou.
    în sfîrşit, se auzi o trăsură oprindu-se şi apoi o sonerie. In uşă apărură Mary, Tololoi şi mai în urmă Mirel. Mary zîmbi şi spuse bucuros, întinzînd mîna albă:
    —   Bine te-am găsit, doctore!
    Mire] observă acelaşi zîmbet prietenesc care îl întîm-pinase şi pe el altădată, li păru rău că nu era nici o deosebire între dînsul şi un străin.
    Tololoi înaintă zgomotos, cu vorbe multe:
    —      Ce faci, Walter? Nu te-am văzut de mult!? Te-ai îngrăşat, măi, fire-ai al dracului!
    Walter aplecă încetişor capul, corect.
    Mary surise iarăşi:
    —      îmi dai voie să-ţi prezint pe nepotul Mirel, cavalerul meu 1
    Doctorul strînse ceremonios mîna băiatului şi se recomandă:
    —   Walter!
52
    Mirel se simţea măgulit de importanţa pe care i-o dăduse omul elegant. Uşurel, fără să-şi scoată pălăria, Mary se aşeză pe scaun, apoi se plînse cu acelaşi zîmbet:
    —      Un drum aşa de lung! N-a fost prea simplu pentru mine ! O să trebuiască să mă îngrijeşti bine de tot!
    Walter făcu un gest:
    —   La dispoziţie...
    Tololoi întrerupse:
    —      Nu mai avem nevoie de tine, Walter. Nevastă-mea e sănătoasă.
    Mary protestă încetişor, dar hotărît:
    —      Dimpotrivă, nu mă simt bine deloc. Acolo aerul era prea tare pentru mine!
    Tololoi exclamă mirat, ca şi cum acum ar fi aflat pentru prima oară:
    —   Aşa?!
    Apoi, găsind un ziar vechi, uită de ceilalţi. în timpul acesta, Mary povestea mereu:
    —      Da, am petrecut bine acolo... dar n-o să mă mai duc multă vreme... M-am deprins aci cu lucrurile mele, cu liniştea mea... Acolo mă turbura orice zgomot... Am fost obligată să-i vizitez... Nu-i mai văzusem de mult... De altfel, oameni aşa de buni cu toţii!... Să vezi pe mama lui Mirel! O minune l Dar dacă eu sînt bolnavă şi am nevoie de îngrijire specială... Ai să te îngrijeşti puţin şi de mine, nu-i aşa, domnule doctor?
    Walter aprobă cu seriozitate, apoi Mary continuă:
    —      Să îngrijim şi de Mirel. Mi l-a dat în seamă mamă-sa. Călătoreşte mult, nu mănîncă. E păcat de el! Nu e aşa, Mirel, că o să mă asculţi?
    Walter spuse şi el:
    —   O să fie în îngrijirea mea specială.
    —   Desigur, spuse iar Mary.
    —      Uite, domnule doctor, dacă vrei, ai putea chiar acum să mă vezi, sînt aşa de fricoasă! Mă tem să las să treacă timpul.
    —   Tocmai vroiam să propun...
    —      Şi ai să fii bun să aştepţi puţin... Numai să mă curăţ de drum. Trimit să te cheme într-un sfert de oră... Nu-i aşa că nu-i prea mult?
    —   Oricît, pentru dumneata...
53
    Mary se întoarse atunci către Lina, care nu se îndura să se depărteze:
    —      Lino, odaia roz o dăm lui Mirel. N-avea grije, e un băiat foarte ordonat! Te duci, Mirel, să-ţi arate odaia?
    Şi, zîmbind încă o dată, mlădioasă şi fără zgomot, Mary urcă scara împodobită cu covoare româneşti înspre camera ei.
    Sosirea acasă o făcuse pe Marv mai vorbăreaţă ca de obicei.
    Chiar începuse, tot fără zgomot, să întrebe, să se roage, să se plîngă...
    Walter îşi reluă locul, picior peste picior. Tololoi, lingă fereastră, cu ziarul deschis în mină, părea că uitase de ceilalţi.
    După puţin, baba Lina apăru în capul scărilor:
    —   Domnule doctor, vă cheamă duduia...
    Walter, cu o mînă la spate, porni grav pe urmele baben Tololoi întoarse capul, în sfîrşit, şi strigă:
    —      Vezi, Walter, spune-i că e bine; nu mai poate merge multă vreme aşa!
    Doctorul replică:
    —   Îmi voi face datoria!
    —      De doi ani nu faci decît asta! Să ştii că aştept aci răspunsul.
    Şi reluă ziarul.
    Vizita doctorului se prelungi aproape o jumătate de oră, şi Tololoi da semne de nerăbdare. Dar tocmai cînd se auzi o uşe deschizîndu-se, Tololoi, complect distrat, cu ziarul în mini, îşi luă pălăria şi ieşi în stradă. Doctorul găsi, astfel, numai pe băiat. Fără să arate vreo mirare, începu ceremonios:
    —      Să nu te îngrijeşti, cu timpul o să se facă bine. Trebuie însă multă, multă răbdare. Boală de nervi... Inimă slabă... dar nici un pericol. Mai cu seamă să nu fie contrazisă, şi, dacă se poate, să aibe distracţii... Bineînţeles, distracţiile care îi plac. Şi, întinzînd mîna: — Încă o dată, să n-ai nici o grije.
    Mirel se crezu dator să mulţumească, încruntînd din sprincene. In prag, Walter îşi opri pasul; păru că-şi aminteşte ceva:
    —   Scuză-mă, vreau să te întreb, cum te mai simţi?
54
    —   Bine, de ce?
    —       D-na Mary se îngrijeşte de slăbiciunea d-tale. Nădăjduiesc că nu e nimic serios. In orice caz, o să-mi permiţi, cind vei vrea, bineînţeles, o mică examinare... N-o să te plictisesc prea mult.
    Mirel îşi ascunse timiditatea sub o glumă:
    -* O, domnule doctor! Dragostea cucoanelor e într-adevăr copleşitoare! N-am avut niciodată nimic!
    Doctorul răspunse cu aceeaşi seriozitate:
    —       Cu atît mai bine... In orice caz, o să viu mîine special pentru dumneata... La revedere! Şi întinse încă o dată mîna...
    Această politeţe exagerată tulbură pe Mirel.
    Walter vorbise cu dînsul cum nu mai făcuse nimeni niciodată. Nu-1 mai considera un copil.
    Totuşi, timiditatea lui îl oprea să se bucure prea mult de delicateţea doctorului... Se simţea roşind.
    In stradă Walter auzi o exclamare zgomotoasă şi neaşteptată :
    —   Bonjour, Walter! Ce mai e ev», tine?
    Tololoi îl strîngea în braţe, ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima oară.
    Doctorul nu-şi pierdu însă cumpătul.
    —   Am căutat pe doamna Mary...
    —   A! Bine zici! E bine, nu-i aşa?
    —   Nu e chiar aşa de bine pe cît crezi!
    —   Ce tot are? Eu nu văd nimic!
    —   Tot aşa!...
    —       Hm! Ascultă, Walter. N-ai putea să spui ce are, în fond, că eu tot nu ştiu! Ce dracu, de doi ani de cînd ţine boala!...
    —   Inimă, anemie, nervi... Toate la un loc...
    —   Bine, dar atunci n-o să se mai facă niciodată bine!
    —       Sper că doctoriile prescrise o să-i facă ceva... De inimă să n-ai grije... Nervii sînt de vină în toate.
    —   Dar de unde nervi? Eu o văd foarte calmă!
    —       Boala de nervi se prezintă la fiecare în alt fel. Cei cu izbucniri sînt cei mai puţini nenorociţi... cel puţin pentru ei...
    —   Şi va să zică... viaţa în comun tot nu e posibilă?
55
    Doctorul avu o clipă de gîndire:
    —  Deocamdată, nu!
     — Teribil!
    Urmă o tăcere, dar care se rupse îndată.
    —   Ia te uită, Walter! Ce femeie frumoasă! Extraordinar!
    O  doamnă înaltă, puţin cam corpolentă, traversa strada.
Tololoi o urmă cu ochii.
    —   Straşnică femeie!
    Doamna dispăru. Tololoi, fără să mai adauge nici un cuvînt, deschise un ziar şi se depărtă spre casă, cu paşi inegali, mai repede, mai încet, sau oprindu-se în loc, după importanţa lecturii.
    Doctorul Walter plecă şi el fără să se mire.
    Acasă, Mirel aştepta singur, la masă. Tololoi sosi în sfîrşit. Mary trimise veste prin baba Lina că, obosită peste măsură, se culcase.
    Mirel rămase astfel numai cu unchiul său. Se simţea plictisit, dar îşi aduse aminte de rugămintea lui Mary: „O să-i ţii de urît lui Tololoi“.
    Puse o întrebare asupra lui Ludovic al XV-lea. Atît a fost de ajuns. Cu acelaşi zgomot, cu aceeaşi lipsă de plan şi stîngăcie în vorbă, cu numele proprii spuse rău, Tololoi povestea sute de fapte mărunte din cine ştie ce carte. Uitînd toată nestatornicia cu care erau înfăţişate lucrurile, băiatul asculta cu atenţie, învinovăţindu-se de neştiinţa lui.
    Seara, după ce se stinse lumina, Mirel auzi, în depărtare, zgomote de trăsuri şi tramvaie, şi în închipuirea lui flutură un rîset ademenitor. Se simţi fericit.
   A doua zi, gusturile vagabonde ale lui Mirel fură oprite chiar de la început. O ploaie murdară şi egală curgea din norii cenuşii, vestind din vreme toamna. Cu fruntea lipită de geamul ud, băiatul privea trist la apa care se prelingea neîntrerupt pe strada puţin aplecată, la trăsurile acoperite, rare, grăbite. Ar fi plecat totuşi, nesocotit totdeauna în ceea ce priveşte sănătatea lui, dacă Mary nu ar fi trimis pe Lina cu rugămintea mare „să nu facă imprudenţe". Ascultă. Timpul trecu încet. In odaia de alături, Tololoi, după multe promisiuni, pe care nu i le ceruse nimeni, reîncepuse studiul istoriei. Prin uşa de sticlă, Mirel îl vedea cum nu-şi mai găsea loc... Deschidea şi iar închidea cartea, se plimba prin camere, apoi recitea un capăt de ziar. Făcîndu-se că nu ştie nimic, băiatul îl întrebă tocmai atunci:
   — Ce fericit eşti că poţi pricepe lucruri aşa de subtile! Nu răspunse nimic, dar îşi reluă cartea.
   Spunea pe de rost cu voce tare, încruntîndu-se şi aruncînd din cînd în cînd în aer cele două degete, cu cîte un „domnilor" puternic. Apoi, obosit de sforţare, lungea cuvintele, înceta, pentru ca apoi, cu o nouă sforţare, pricinuită adesea de răutatea lui Mirel, să înceapă din nou.
   Mirel se ferea să facă vreo întrerupere care ar fi semănat a întrebare. Tololoi era gata să dea desluşiri nesfîrşite, tot ceea ce citise, oricît de minuţios ar fi fost, neluînd seama că nu putea fi înţeles. Cu toate observaţiile lui Mirel, Tololoi închise cartea definitiv, căutînd o dezvinovăţire:
                             — Destul pentru azi 1 Trebuie să mă învăţ cu încetul.
57
    Curînd după aceea, Mirel îl văzu pe geam, cu umbrela prea mare pentru el, cu şireturile de la ghete fluturlnd, cu un ziar mare deschis, depărtîndu-se nepăsător prin ploaie.
    Sub ploaia ce nu mai contenea, ziua trecea posomorită. La prînz, cum Mary nu se coborî, Mirel mîncă iarăşi cu Tololoi. Pe la patru, Mary, tot aşa de roză şi de zîmbitoare ca de obicei, apăru gata de plecare. Spuse în trecere cîte o vorbă bună, apoi adăugă:
    —     Eu mă duc la vizite...Încep cu Adela... Trebuie să te deprinzi cu mine, Mirel. Singura mea distracţie e să-mi văd prietenele.
    Şi înainte de a pleca mai spuse:
    —  Să fiţi acasă devreme'. Avem pe Walter la masă!
    Mirel rămase nedumerit. întrebă pe Tololoi:
    —  Cum pleacă Mary pe vremea asta?
    —     I-a adus doar Lina trăsură! Şi continuă, cu chef de vorbă: Admirabilă inimă are Mary! Poartă de grije la o mulţime de rude sărace. Toate zilele şi le pierde cu ele... Parcă n-ar putea să le trimeată ceva fără să se ostenească!... Nu vrea să m-asculte... Ce vrei? Dacă e gustul ei! Walter a spus să n-o contrazic.
    Seara fu veselă şi mulţumi pe toţi. Florile, argintăria, sticlele, faţa de masă şi şervetele brodate, totul sclipea sub becurile aprinse. Mary, tăcută de obicei, acum povestea tot timpul. Exclama, protesta, se revolta, se plîngea mereu, cu zîmbetul ei minunat, cu aceeaşi graţie şi lipsă de zgomot. Mirel se mira în faţa transformării. Walter, impecabil ca totdeauna, îşi purta cu eleganţă hainele de modă, ascultînd cu interes pe oricine ar fi vorbit.
    Tololoi vorbea cel mai mult, zgomotos şi luînd parte, cu toate acestea, foarte puţin la discuţie. Un amic, avocat, îi arătase un pasagiu din Demogue. I se păruse interesant pentru el, care era competinte în toate, şi acum încerca să-l povestească.
    — Se poate contracta cu tine însuţi! Exemplu: o femeie are jumătate de casă ca dotă. Deci sub administrarea bărbatului. Cealaltă jumătate îi revine mai tîrziu ca moştenire: o administrează ea însăşi. Ea poate face cu dinsa, astfel,un partaj! Bineînţeles, francezii n-au textul de lege,germanii însă admit în anumite cazuri...
58
    Walter asculta cu atenţie, şi din cind în cînd cerea eîte o mică explicare ca să priceapă mai bine. Mary zîmbea, părînd că înţelege despre ce e vorba. Numai Mirel îşi permise un „foarte interesant41 ironic.
    Walter devenea din ce în ce mai nepreţuit. Călătorise mult, şi băiatul nu mai contenea cu întrebările. Dacă doctorul observa mai puţin pitorescul ţărilor, studiase în schimb cu de-amănuntul oamenii şi obiceiurile. Mirel găsi o scuză pentru lipsurile doctorului: „Şi Montaigne făcea la fel!44
    în istorisiri, doctorul numea, printre prieteni, cîţiva duci şi conţi, şi faptul impuse băiatului. Tololoi întrerupea zgomotos, gata să-şi spună părerea. Numai Mary tăcea. Asculta cu ochi mari, cu gura admirabilă, întredeschisă. Intr-un tîrziu, vocea ei mică şi melodioasă reuşi să întoarcă conversaţia:
    —  Şi pe mine nu mă bagă nimeni în seamă!
    Părea un copil mic care se alinta. Doctorul Walter spuse încetişor:
    —      Pe d-ta te purtăm tot timpul în gîndul nostru, ori despre ce am vorbi, cu grija cu care porţi un lucru preţios şi delicat de care te temi să nu se strice!
   Tololoi întrerupse cu un rîs sacadat:
    —  Doctorul, doctorul! El numai la sănătate se gîndeşte!
    Mary întrebă glumeţ:
    —  Sentimental?
    După o mică tăcere Walter răspunse:
    —      Ploaia şi frigul sînt de vină poate... Şi ţările calde de care vorbeam... Şi apoi reluă tonul lui obişnuit: Boala de nervi de care suferiţi...
    Mirel se uita curios la Walter. Doctorul devenea pentru dînsul tot mai interesant. Gesturile măsurate, eleganţa vorbelor, cunoştinţele vaste, politeţea nedezminţită, toate impresionau şi, uneori, cu toată înfăţişarea masivă, cîteva umbre de melancolie. Poate dureri ascunse, frămîntări, la fel ca la Mirel... Băiatul se mîndrea cu supărările lui, căci îl făceau să trăiască intens. Dar el nu avea tăria înfrînărilor în dînsul şi izbucnea adeseori. Şi bănuia la doctorul o putere de reţinere gigantică. Cu gîndul mereu la literatură, apropie pe doctor de imaginea lui Vigny: aceleaşi dureri nemărturisite. Cînd Mirel izbutea să se reculeagă de sub farmecul
59
povestitorului, se întreba dacă nu se înşală. Glasul ceremonios şi rece al lui Walter continua vorbele măsurate.
    Conversaţia fu întreruptă de soneria telefonului. Tololoi, ca de obicei, se repezi la aparat. Niciodată nu păruse mai stîngaci decît acum: vorbea tare, apoi şoptit, şi deodată începea să ţipe, încurca cuvintele, repeta mereu: „Aud?“ Nu înţelegea ce i se spune, cerea să i se vorbească mai tare, ridicînd însuşi glasul, şi apoi se răstea celor din cameră, cu toate că nu vorbea nimeni:
    —  Dar tăceţi din gură!
    După zece minute de chinuri, Tololoi închise telefonul.
    —  Au greşit numărul!
    Mirel se uită la cei doi bărbaţi şi făcu comparaţie: unul urît, stîngaci, inestetic; celălalt socotit, elegant, plin de atenţii. Privirea îi alunecă apoi spre Mary, albă, sclipitoare sub lumina bogată, cu o floare roşie în părul de aur, minune de graţie, şi care, ca şi cum nu-şi dădea seama de nimica, surîdea ca întotdeauna.
    După multe reţineri din partea lui Mary, deloc obosită, doctorul plecă. Mary nu mai întîrzie mult. Spuse bună seara cu vocea ei caldă şi melodioasă, apoi urcă fără zgomot scările. Mirel se uita nedumerit după arătarea suavă ce dispărea printre covoare. întoarse o privire ascuţită către Tololoi, rămas la masă, şi intră în odaia lui plină de întuneric. Afară ploaia bătea neîntrerupt în geamuri.
    A doua zi o şuviţă de soare, strecurată prin dantela per-delii, trezi pe Mirel. Curînd după aceea, tocmai cînd Tololoi întredeschise cărţile, Walter apăru impecabil, în haine de sport, cu o pelerină sub braţ:
    —  Am venit să vă iau la o plimbare cu automobilul.
    Tololoi exclamă turbulent:
    —      Bravo, Walter 1 Ce idee genială. Tot n-aveam ce face! Şi închise cartea.
    Mirel spuse ironic:
    —  Să nu-ţi pierzi obiceiul studiului.
    —      Pentru o zi, nu-i nimic! Şi ţipă Linei: Du-te de întreabă pe Mary de nu vrea să meargă şi ea! De altfel, slabă nădejde. Se scoală aşa de tîrziu!
    Walter întrebă pe Mirel:
    —  Nu-i aşa că nu-ţi displace o plimbare de dimineaţă?
60
I
    —  O, nu, eu nu merg. Mulţumesc!
    —      De ce nu? După ploaie aerul e curat şi drumul fără praf. Am auzit că te interesează bisericile vechi... Putem vizita cîteva 1
    Mirel protestă, cu toată dorinţa de a vedea lucruri noi:
    —  Sînt obosit!
    Tololoi izbucni:
    —      Obosit!?... Minciună sfruntată! A dormit 12 ore! E încăpăţînat, ascultă-mă pe mine!...
    Cum el avea veşnic insomnii, îi bănuia pe toţi de somn îndelungat. Walter insistă:
    —      Nu sînt lucruri extraordinare prin împrejurimi, dar, în orice caz, palatul de la Mogoşoaia trebuie văzut. Epoca lui Brîncoveanu, cînd se adunau împreună atîtea stiluri. La Mogoşoaia sînt influenţe veneţiene. Este o loggia minunată. Şi totuşi tradiţia bizantină nu eruptă... Şi totul, ce e mai rar, e bine armonizat. Trebuie să vii s-o vezi!
    O voce catifelată foşni în capul scării, închizînd discuţia:
    —  Desigur, Mirel, vine cu noi!
    Şi Mary apăru albă şi zîmbitoare.
    Tololoi exclamă:
    —      Ia te uită la Mary! Curioase mai sînt femeile 1 Cite-odată nu părăsesc patul pentru o zgîrietură, şi altădată mai voinice ca bărbaţii! Aplaudă: Bravo, Mary!
    Vocea lui Mary glumea armonios:
    —      Să n-aveţi grije, n-o să vă împiedic în ştrengăriile voastre!
    Tololoi făcu haz, apoi zise serios:
    —      De vizităm mănăstiri, să mergem numai pe la călugăriţe! Mă interesează foarte mult!
    Mirel se uită urît la dînsul.
    în automobil, Tololoi ceru locul lingă şofer, nu de politeţe, ci ca să fie mai puţin zdruncinat. Doctorul, după multe insistenţe inutile, luă loc în fund, lingă Mary. Mirel şedea pe scăunel în faţa lor. După cum spusese Walter, timpul era minunat. Un aer răcoros şi limpede lovea în faţă. De o parte şi de alta se întindea griul galben, gata să fie cules.Tololoi întoarse capul, ca să-şi dea părerea asupra agriculturii.
    Walter întrebă:
    —      Sîntem pe drumul spre Piteşti. Dacă aveţi vreo dorinţă, puteţi să mi-o spuneţi.
C>1
    Tololoi exclamă:
    —   Mie mi-e indiferent!
    Walter continuă:
    —      Putem face călătoria cît de lungă. Nu v-am făgăduit prea mult, că mi-a fost frică să nu vă speriaţi. Dar dacă doamna Mary nu se simte obosită...
    —  0 ! Mie îmi face bine aerul...
    Walter se arătă mulţumit:
    —  Atunci, încotro o luăm?
    Şi cum ceilalţi tăceau, se întoarse spre Mirel:
    —  Care e părerea d-tale?
    —  Prin apropiere nu e nimic interesant?
    —      Oricît de departe! Maşina merge cu o sută de km pe oră.
    —  Aş spune Mănăstirea Hurezu... Dar nu ştiu!
    —      Aşa, desigur, Mănăstirea Hurezu ! Ceilalţi nu au nimic împotrivă?
    Tololoi aprobă cunoscător:
    —  Da! Planul nu e rău !
    Automobilul o luă într-o goană nebună. Străbătu numai Curtea-de-Argeş, ca să nu se piardă timpul şi făgăduindu-se o nouă vizită specială pentru Biserica Domnească. Apoi o porni prin păduri spre Olt. Stejari enormi îşi împleteau frunzele, acoperind cerul. Fundul pădurii întunecate îngăima un vaiet. Oaspeţii de o clipă tăceau. Numai Tololoi îşi spunea mereu părerea. Mirel, enervat, îl întrebă:
    —  Atîta frumuseţe nu te face să meditezi?
    Şi el răspunse:
    —  Dar eu ce fac?
    Ajunseră. O maică, albă ca varul la faţă, le ieşi în în-tîmpinare. Cu dînsa vizitară biserica, arhondaricul, bolniţa. Mirel, priceput, dădea şi el relaţiile necesare. Cercetară cu de-amănuntul minunea lui Brîncoveanu, armonia picturilor maestre. Întîrziară mai mult la stîlpii răsuciţi în toate felurile de la intrarea locuinţii stariţei. Apoi mai departe, încercară o privire generală. Armonios se întindea şiragul de coloane, de-a lungul clădirilor, pînă în fund. Albe şi propor-ţionate se repetau mereu, şi ochii, vrăjiţi, alergau fără oboseală de-a lungul lor.
    Tololoi întrerupse minunea:
    —  Numai stîlpii nu-mi plac, prea sînt monotoni!
62
    Clnd ajunseră acasă, se înnoptase de mult. După ce, sub ploaie, oraşul i se păruse lui Mire] gol şi urlt, acum, din fuga automobilului, luminile care se întretăiau, zgomotele şi mişcarea îi încurcau observaţia. Nu putea reţine decît o făgăduinţă pentru mai tîrziu. După masă nu mai putu răbda. Se îmbrăcă să plece. Tololoi voi să-l întovărăşească. Mirel îi aruncă un: „Fieuxmarcheur! Uită-te mai bine în oglindă !“ Şi se îndreptă singur spre necunoscutul stradelor.
    O apucă încotro vedea lumini mai multe, citea nesăturat afişele, se oprea la fiecare vitrină luminată. Se uita după femei, le cerceta îmbrăcămintea şi făcea reflecţii. Venit cu intenţia să petreacă, avea bunăvoinţă faţă de toate şi admira orice îi ieşea în cale. Hoinări multă vreme şi nimeri în sfîr-şit în faţa luminilor de la intrarea unui varieteu. Coborî treptele şi luă loc într-un colţ mai singuratic.
    Pe scena mică, începuse spectacolul. Femei urîte şi bă-trîne se perindau, încercînd jocuri moderne sau cîntînd falş, cel mai adesea în ungureşte. Aplauze teribile, ironice sau admirative închideau fiecare număr, în timp ce diva reapărea trimiţînd o sărutare în aer.
    Mirel nu voi să-şi recunoască deziluzia. Văzînd că ceilalţi fac haz, nu bănui gustul îndoielnic la oamenii capitalei. Aprinse o ţigare pentru prima oară şi comandă o sticlă de vin. Programul înainta şi femeile erau tot aşa de urîte, dansînd tot aşa de prost. Doi gimnastici şi un copil fenomenal pri-cinuiră noi furtuni de aplauze. Cortina căzu pentru ultima oară, şi cei cîţiva muzicanţi începură furioşi un marş.
    Lumea se îndrepta, parte înspre garderobă, parte spre o sală alăturată cu bufete şi cu uşi acoperite cu perdele. Mirel examină camera şi văzu la o masă cîteva din dănţuitoarele de pe scenă. Erau îmbrăcate colorat, cu panglici multe, şi vorbeau răguşit între ele.
    „Aci e scump!“ gîndi Mirel, şi se îndreptă spre ieşire. In stradă, o luă pe uliţe mai dosnice. Inima îi bătu cu putere. Cele cîteva picături de vin îl făceau să se clatine. La un colţ de stradă întunecat zări femei multe, plimbîndu-se într-o parte şi alta. De aproape le văzu galbene la faţă, cu ochii ascunşi sub vopsea, cu buzele roşii; lacome, privirile tuturor se îndreptau înspre Mirel. Unele îi făcură semne, altele îl chemau lămurit. In mijloc, se deschidea o uşe asupra unei curţi întunecoase. Se auzeau cuvinte de mîngîieri şi lot felul
63
de făgăduieli. Mirel se gîndi să aleagă. N-avea însă curajul, îşi simţea muşchii încordaţi şi o înăbuşire în gît. Toată lumea îl chema, şi lui îi era ruşine să primească. Din spate se auzi o voce subţire ca un clopoţel:
    —  Lasă-1, dragă, nu vezi că ne sfidează 1?
    Şi Mirel se trezi singur în întuneric. Fără să observe, trecuse de mult colţul ispitelor. Grăbi pasul şi se simţi deodată fericit. Mintea lui turburată schimba după] gustul ei scena de mai înainte... îl chemau, şi el nu voise să primească... El nu e doar un om derînd, care îngălbeneşte în faţa unei rochii.
    Fără veste, se găsi în faţa casei unde locuia. în fereastră, Tololoi, în cămaşe şi cu ochelarii negri pe nas, îşi aerisea insomnia. îl văzu pe băiat şi-i ţipă, ameninţîndu-1 în glumă cu degetul:
    —  Acum se vine? Ştrengarule!
    Fără să mai ţie seamă de rugăciunea lui Mary „să nu supere pe Tololoi", de datoriile lui de oaspe sau de prezenţa foarte deasă a lui Walter, Mirel îşi înteţea răutăţile împotriva unchiului său.
    Trăind alături de dînsul, îi observa toate stîngăciile şi se enerva. Nu se putea opri să nu arunce toată vremea cîte un: „Ce urît mănînci" sau: „Vorbeşti de se aude din stradă!" Trudă zadarnică, de altfel; Tololoi părea că nu aude, şi nu schimba nimic din obiceiurile lui. Mirel suferea de pe urma defectelor aceste şi se mira cum Mary putea să zîmbească mai departe.
    Băiatul era nervos şi nu băga de seamă că se schimbase singur. Depindea de altul.
    Tololoi apărea veşnic acelaşi, cu cravata într-o parte, cu şireturile desfăcute, cu ziarul deschis întreg şi la cea mai neînsemnată întrebare începînd peroraţia.
    Era invulnerabil.
    în fiecare seară Mary, cu un zîmbet minunat, dispărea în capul scării, printre covoare, iar dimineaţa nu era văzută decît rareori. Prînzul i-1 ducea baba Lina sus. Abia pe la cinci se cobora cu pălăria în cap, gătită, gata de vizite.
    Camerele lui Mary erau pentru Mirel pline de mister. Nu fusese niciodată chemat acolo, şi odată, cind îşi exprimase dorinţa unei vizite, i se refuzase frumos:
64
    — La mine e o neorânduială...
    Puse atunci unele întrebări lui Tololoi, dar acesta nu dădu nici un răspuns hotărît. In mintea băiatului se aprinseră tot felul de bănuieli.
    într-o zi, cum Mary plecă la vizite, Mirel, nemaistăpî-nindu-şi curiozitatea, urcă scările. Ajuns sus, îşi furişă privirea printre covoare şi dădu peste un antret mic, în fund cu o uşe de lemn. Se apropie de ea, o întredeschise cu frică şi fu izbit de lumina dinăuntru. Era o cameră mare, cu laturi multe, şi cu tavanul de geamuri mici, artistic împreunate între ele. Pe podele şi pe pereţi, covoare vechi. In mijloc, o sofa enormă, aproape pătrată, acoperită cu perini de mătase de toate culorile. Şi în toate colţurile, lucruri preţioase şi mici, tablouri, scaune, paravane, măsuţe, oglinzi, plante şi flori. Impresia generală era sclipitoare. Mirel îşi recăpătă aci toate iluziile pierdute asupra vieţii de capitală. Trecea de la un obiect la altul, minunat de gustul care domnea în această neorînduială. Descoperea în ele o fiinţă cu totul nouă. Şi încercă cu privirea ascuţită să-i cerceteze toate tainele. Un pas uşor se auzi. îngălbeni, neştiind ce să facă, negăsind nici o vorbă să se dezvinovăţească. îi sclipi, între două covoare, deschizătura unei uşi, se îndreptă acolo şi ajunse în camera de baie. Se alipi de uşe şi rămase nemişcat. Privi-rea-i nimeri într-o oglindă în care se reflecta odaia luminată de alături. Şi văzu pe Mary, minunată ca întotdeauna, păşind graţios şi fără zgomot înspre o oglindă, îşi scoase pălăria şi, privindu-se, se pudră cu un puf enorm. Surise şi şipoi se întinse pe patul mare, printre perinele moi, rezemîndu-se într-un cot. Buzele roşii şi proaspete pătau faţa eitranspa-rentă, ca un mac aruncat pe ape. Părul de aur scînteia în lumină.
    Apoi alt pas sui inegal treptele, pasul caracteristic al lui Tololoi. Mary avu o încleştare a dinţilor şi un sunet de supremă oboseală, dar, la apariţia bărbatului său, buzele se destinseră şi zîmbi după obicei. Cîteva gesturi numai,dar care fură revelatoare. Mirel, primul, surprinsese un secret care intrigase aşa de mult pe toţi. Căzuse pentru o clipă toate profunzimile pe care le ascundea faţa veşnic calmă şi mulţumită a lui Mary. Descoperirile i se opriră însă aci. Tololoi începu să se plîngă de toată singurătatea în care e lăsat. Cînd vrea să vorbească şi el puţin cu cineva, trebuie
85
să se ducă la vecini. Mary primea totul cu blindeţe. Văzînd asta, Tololoi deveni mai curajos. încercă să o sărute şi, pentru că Mary il dădu uşor la o parte, izbucni:
    —   O să mă forţezi să mă duc aiurea!
    Simţi tăria vorbei spuse şi voi să se scuze:
    —   Dacă de doi ani mă respingi mereu !...
    Căzu pe scaun şi începu să plîngă. Se opri însă curlnd şi ieşi tot aşa de şovăitor precum intrase. Mary nu făcuse tot timpul nici un gest.
    Un timp, şi, ca şi cum toţi şi-ar fi dat întîlnire în camera lui Mary, Walter intră şi el.
    Mirel simţise momente de surprindere, de scîrbâ, de milă. Acum curiozitatea îl făcea să uite tot ceea ce simţise mai înainte.
    Pe acelaşi ton ceremonios, doctorul începu să vorbească de lucruri neînsemnate...
    Cînd se coborî, Mirel rămase îndelung copleşit de revelaţia pe care o avusese. Aşa de tînăr, asistase la o tragedie a cărei nuanţe nu-i puteau fi familiare. Milă pentru Tololoi, care, neinţelegînd nimic, se arăta pretenţios şi desperat, milă pentru Mary, care se sacrifica fără speranţă. El nu putea şi nimeni altul n-ar fi putut schimba nimic. Singurul lui rol era să se facă complect neştiutor şi să nu facă să izbucnească, printr-un gest stîngaci, atmosfera sumbră care dura din frica fiecăruia de a nu distruge totul la cea mai mică iniţiativă.
    Uşa sufrageriei se deschise zgomotos. Intră Tololoi şi în spatele lui se zări silueta masivă a lui Walter.
    —      Veşti proaste! A venit o telegramă. Ortansa e foarte rău şi-şi cheamă băiatul...
    —   Ortansa bolnavă! Ce are?
    —   Nu spune nimic... Poate că-i e dor de băiat...
    Ortansa era bolnăvicioasă de felul ei, totuşi telegrama
sperie pe toată lumea. Walter căută cuvinte bune:
    —   Poate să nu fie nimic grav...
    Mirel se uită la el cu curiozitate.
    —   Plec cu primul tren.
    —      îţi dau eu automobilul... Dacă nu e nimic, te poţi întoarce înapoi...
    —   Mulţumesc, pot lua trenul...
    —      Tren n-ai decît mîine la 8. Cu automobilul poţi pleca şi acum noaptea dacă vrei.
    Mary se oprise:
    —   Noaptea se poate întîmpla ceva. 11
11 — Opere, voi. I — Anton Holban
67
    Dar Tololoi era încîntat de propunerea doctorului:
    —      Mai bine cu automobilul. Merg şi eu cu dinsul. Mie îmi plac foarte mult plimbările astea. Ne întoarcem apoi imediat.
    Călătoria fu hotărîtă în cîteva minute. Walter telefonă şi automobilul sosi repede. La îmbrăţişare, Mary şopti lui Mirel:
    —      îmi pare rău că pleci tocmai acum cînd am şi eu un prieten.
    Automobilul o porni zgomotos şi iute. în urma lui, Mary şi Walter fluturau batistele.
    Maşina fugi prin noapte, împlîntînd în întuneric două fîşii de lumină. Ajunseră dimineaţa la nouă. Pe stradă întil-niră pe Tata.
    —   Ce e cu mama?
    —      E bine acum. V-aţi speriat degeaba. Avusese un leşin şi Mama s-a apucat să telegrafieze. Totuşi e în pat...
    —   E bine mama!
    Tololoi izbucni:
    —   Ei, nu ţi-am spus eu?
    Se strecurară printre tei. în curte, Lilli, tăcută ca de obicei, juca crochet cu un băieţandru cu părul blond şi creţ. Mirel recunoscu pe fostul lui camarad de şcoală, băiatul deputatului Radu.
    —   Bonjour, Fritz !
    îl poreclise Fritz pentru că făcea impresia unui nemţişor. Acasă îi spuneau Gigei.
    Lilli exclamă:
    —   Uite pe Mirel!
    La scară, Ioana veni să ia geamantanele. Spuse băiatului, isteaţă:
    —   Bine ai venit, conaşule! Şi-şi arătă dinţii albi.
    Mirel nu răspunse nimic, rămase însă cu ochii după dînsa.
Din spate auzi o voce zgomotoasă:
    —   Straşnică femeie, Ioana!
    Şi Tololoi observase.
    Mirel trecu în fugă pe lîngă familie şi se repezi în camera pe care o cunoştea aşa de bine. Ortansa nu ştia nimic de venirea lui.
    Sta în pat cu ochii închişi, cu faţa slabă şi tristă, dusă pe gînduri.
    —   Mamă I
    —   Mirel!
    Un strigăt bucuros, plin de viaţă, ieşit dintr-un piept aşa de slab. Ortansa îşi strînse copilul, apoi îl aşeză lingă dînsa. Il întrebă de toate, de Mary, de viaţa de acolo, de sănătatea lui, fără să se plîngă cu nici un cuvînt.
    —   Ai fost bolnavă, mamă?!
    —       Ca de obicei, nu te-ngriji... Oboseală multă... Şi, ce e de mirat, nu fac nimic toată ziua. Firea mea păcătoasă!... Şi spune, Mirel, eşti mulţumit?
    —   Cine te îngrijeşte, mamă?
    —       Toată lumea e bună cu mine...Nu-ţi fie frică. Lilli veghează mereu. Ce fată bună!
    —   Am văzut-o cum juca crochet.
    —       Eu am trimis-o. Să mai ia puţin aer... Am lăsat-o cavalerului ei...
    —   Ce cavaler?
    —       Gigei... Sînt prieteni buni de tot. Toată ziua Gigei e la noi. Ştii ce încrezut era pe vremuri! Acum e politicos cu toată lumea şi nu ştie ce să mai facă pentru Lilli... Băiat bun... Şi-a cerut voie, cînd va fi obosită Lilli, să mă îngrijească el... Auzi? 1... Şi tu ce mai zici, Mirel?
    Şi iar îl strînse în braţe.
    Vorba o obosi pe Ortansa. Lilli, întoarsă atunci, stărui:
    —   Ar fi bine să te odihneşti puţin...
    Ortansa nu se împotrivi, şi Lilli rămase de veghe.
    Afară pe bancă Fritz aştepta.
    Mirel îi aruncă:
    —   Degeaba aştepţi, că nu mai vine l
    Nu primi nici un răspuns.
    —       Ce, Fritz, poate eşti amorezat? Iubeşti pe bleaga de Lilli?
    Fără vorbă, Fritz plecă şi se aşeză pe altă bancă, mai departe. Mirel se simţi jignit.
    —       Să nu fii obraznic, te rog, că nu eşti în casă la tine aci.
    La spate, vocea lui Lilli se auzi, hotărîtă:
    —      Nu-1 asculta, că nu ştie ce vorbeşte!... Haide cu mine, Gigei!
    Se depărtă printre pomi. Băiatul o urmă docil.
ii*
    Tata se mulţumi numai cu o strîngere de mină, dar Mama şi tuşa Lina puneau mereu întrebări. Erau curioase să ştie pe de rost toate obiceiurile de acolo, căci Mary, tăcută, nu răspunsese altădată decît prin zîmbete şi prin monosilabe, iar pe vorbele lui Tololoi, numeroase de altfel, nu se putea conta. Astfel Mirel, observator bun şi povestitor neobosit, părea nepreţuit. Trecu la rînd casa, grădina, camerele; cu ochii pe faţa tuşei Lina, lăuda fiecare lucru. Toate tablourile erau de valoare, toate covoarele, vechi şi scumpe. In pragul scării care ducea la etaj îşi opri însă povestirea. Spunea tot ce putea şti în legătură cu misterul acestei scări, ca să mărească importanţa lui Mary. La întrebarea: „Tu ai urcat scara?“ ocoli răspunsul şi, după tot felul de lămuriri noi, se opri iar. în sfîrşit, cînd curiozitatea fu la culme, rosti solemn, cercetînd cu ochii cele două feţe:
    —  Pe mine m-a luat Mary sus !
    Apoi începu în fugă numărarea podoabelor, parfumurile, florile, pernele, vasele preţioase, tot ceea ce citise prin cărţi şi toată impresia pe care o avusese în momentul intrării lui acolo.
    Deodată, însă, povestirea i se frînse. Zărise pe Ioana la fîntînă, rîzînd unui om cu mustăţi negre şi cu haine mili-tăreşti. îşi aduse aminte că mai văzuse o dată aceeaşi scenă.
    întrebă aproape răstit:
    —  Aveţi un servitor îmbrăcat cu haine militare?
    —  Da, omul nostru, Mihai... Dar de ce?
70
    -—Nimici şi se depărtă.
    In urmă auzi pe tuşa Lina spunînd Mamei:
    —      Ţi-am spus că Mary e o cochetă primejdioasă. Săracul Tololoi 1
    Cu mînile în buzunar, cu ochii iscoditori, fluierlnd ca să-şi arate nepăsarea, Mirel făcu un ocol prin curte. Ca să-şi astîmpere necazul, fugărea păsările. In fuga lor, răţuştele cădeau una peste alta.
    Apoi intră în bucătărie. Era numai Ioana, care aprindea focul.
    Spuse, şi glasul părea că nu e al lui;
    —   Ioana! Ce faci?
    Fata ridică iute capul şi îi răspunse fără frică:
    —   Bine, conaşule!
    El încercă o glumă;
    —   Dar cu dragostea cum o duci?
    Ioana îşi arătă dinţii albi şi apoi, semeaţă, privind pe băiat drept în ochi;
    —   Bine şi cu dînsa!
    Mirel făcu o sforţare, păli şi apoi se roşi deodată:
    —   Bună trebuie să mai fii de iubit tu, Ioană!
    Nu se auzi decît un rîs ascuţit şi şiret.
    —      Eşti mai frumoasă decît o cucoană. Albă la faţă... şi la mîni, cu sinii fragezi...
    Şi ca să-i arate, o atinse uşor cu mina pe cămaşe, la piept. Fata se feri, dar nu-şi încetă rîsul.
    Deodată băiatul se încordă pe picioarele firave şi o cuprinse cu amîndouă braţele. Ioana încercă să se smucească din strînsoarea lui:
    —   Lasă-mă...
    Dar mînile nervoase strîngeau ca un cleşte. O îndoi pe speteaza unui scaun şi-şi apropie gura de gîtul plin. Sub piept, simţea doi sini rotunzi şi tari, care, fierbinţi, se ridicau şi se coborau sub răsuflarea puternică.
    —   Lasă-mă, îţi zic!
    Acum, curajos, simţind fata mai slabă decît dînsul, îşi trecu degetele nervoase prin deschizătura cămăşii.
71
    —  Pe Mihai cum îl laşi?
    —      Mihai e de-al nostru! Şi, adunîndu-şi toată puterea, îi aruncă deodată, răstit: Lasă-mă, că te spun duduii 1
    Mînile lui Mirel căzură moi.
    Ioana îşi aşeză cămaşa şi, ca şi cum nimic nu s-ar fi în-tîmplat, începu din nou să înteţească focul.
    Băiatul îşi reveni şi o porni afară.
    Mirel nu se mai întoarse la Bucureşti, după cum făgăduise lui Mary. Ortansa era slabă şi nu părăsea patul; singura ei bucurie era să-şi vadă băiatul. Tololoi, neputînd să ia o hotărîre singur, prefera să mai rămîie.îl prinsese o dragoste neaşteptată de părinţi, cu toate că-şi petrecuse toată vara cu ei; nu se mai gîndea la Mary. Automobilul plecase, astfel, singur.
   Zilele îşi reluară aspectul lor de odinioară. Doar surisul fermecat al lui Mary lipsea. In schimb, apărea aproape zilnic faţa roză a lui Fritz. Prietenul lui Lilli îşi găsea veşnic treabă prin casa vecină. Mirel se prefăcea că-1 ignorează. Mama însă ţinea la dînsul. Băiatul era inteligent, fără să fie sclipitor, şi politicos cu toată lumea. Nu se dezlipea de Lilli, la jocuri sau la carte. Cînd fata îşi făcea exerciţiile la pian, el asculta fără să se mişte, oricît de mult timp, cu o dragoste de neamţ adevărat. Aşa cum era, nu se putea mai bine potrivi pentru Lilli.
    Acum stăteau cu toţii, aproape toată familia, sub brazi, pe scaune aduse de Ioana şi, de acolo, se uitau la sutele de păsări colorate care se înghesuiau în jurul Mamei. Sub castani, poarta se deschise mare şi intrară, venind de la păşune, vacile albe, negre şi roşcate, oprindu-se în mers sub merii care rostogoleau fructele galbene.
    In urma lor, un taur tînăr şi vinjos, cu privirea întunecată, înainta încet, cu paşi grei. Mihai, în pantaloni milită-
73
reşti, răsucindu-şi mustaţa neagră, conducea cireada. Ţiganul. cinele prost şi credincios, încercă un lătrat.
    Mama dădu lămuriri:
    —       Uitaţi-vă la taur ce frumos este! L-a cumpărat Tata de două zile. Dar e foarte rău. Nu e chip să se apropie cineva de el. Numai de Mihai ascultă.
    Ioana ieşi în pragul bucătăriei. Mirel o văzu şi se încumetă să-şi arate puterea:
    —   Eu nu mă tem de taur!
    Tuşa Lina surise:
    —   Te lauzi ca de obicei!
    —      Eu nu mă tem de taur, vă zic! şi înaintă cu paşi siguri spre el.
    Tuşa Lina rîse iar:
    —   Lăudărosule!
    —   Bine, vom vedea!
    Mai făcu cîţiva paşi, se strecură printre vite şi se opri înaintea animalului, sfidător. Mihai îi zise:
    —   Du-te conaşule, din calea lui, că e foarte rău.
    Mama dete un strigăt:
    —   Mirel, nu face prostii!
    Atunci băiatul aruncă o privire semeaţă înspre bucătărie şi ţipă nearticulat:
    —   Nu mă tem, vă spun!
    Scoase o batistă şi o flutură ostentativ.
    Taurul, care privise nemişcat, îşi ridică deodată capul cu furie.
    Apoi se îndreptă asupra băiatului, cu picioarele încordate în pămînt, cu coarnele înainte, cu gura lui enormă întredeschisă.
    Toată lumea se uita la scena grozavă.
    Păsările, cinele, vacile, ca şi cum ar fi priceput, îşi îndreptară capetele într-acolo. Mirel îngălbenise, batista îi căzuse din mîini. Făcu cîţiva paşi înapoi. Taurul înainta încet şi sigur pe pradă. In spatele băiatului se ridica zidul casei. Ajuns acolo, Mirel se răzimă şi rămase fără ginduri. Deodată, un glas răsună sigur:
    —   Nu vă temeţi, conaşule!
    Şi dintr-o săritură sprintenă, Mihai se strecură între băiat şi animal. îşi suflecă mîinile şi aşteptă. Taurul avu un moment de ezitare, apoi se hotărî să mai facă un pas. Mihai
74
se sprijini cu picioarele în perete, iar cu mîinile apucă taurul de coarne. Animalul voia să-l împingă înapoi, dar Mihai, cu o sforţare enormă, îl înţepeni locului. Dinţii omului scrîşneau, sudoarea şiruia de-a lungul feţei. Vinele de la mîini se umflaseră, gata să plesnească. în sfîrşit, taurul îşi opri mînia. Dete un pas înapoi, întoarse capul, mugi tare, apoi o porni spre grupul vitelor.
    Toată lumea începu să respire. Pe feţele tuturora erau broboane de apă. Mihai, cu capul în jos, ameţit, respira apăsat.
    Mirel privise scena, întîi cu groază, apoi cu o admiraţie şi recunoştinţă sinceră. îşi uitase boieria şi ar fi vrut să îmbrăţişeze pe omul mirosind a sudoare. Familia începuse un tumult de laude. Pe pragul bucătăriei, Ioana păşi bărbătoasă, cu două lumini ciudate în ochi. Dete lui Mihai un ştergar să se şteargă. Apoi, aplecînd un ulcior cu apă la gura lui, spuse încetişor: „Bea!“
    Omul sorbea cu putere, ca o vită...
    Toată recunoştinţa din inima lui Mirel se risipi. Se găsi ridicol şi ciuda îl năvăli. Pricepuse atîtea, învăţase atîtea, el, băiat de boier, şi acum era făcut de rîs de un servitor. Voi să-l umilească şi rosti tare ca o poruncă:
    —  Mihai, dă-mi batista!
    Tonul nepotrivit produse o impresie penibilă asupra celorlalţi. Numai Mama încercă o scuză:
    —  Lăsaţi-1. E enervat, sărăcuţul, şi nu ştie ce face!
    Ioana voi să spună ceva, dar se opri şi-şi muşcă buza.
Şi Mirel aştepta împlinirea poruncii, încruntat.
    Fără să arate vreun semn de mirare, Mihai luă batista mototolită şi i-o întinse băiatului.
    Tot restul zilei, Mirel păru preocupat. Nu vorbea cu nimeni, nu răspundea la întrebări, mergea din loc în loc, fără nici un scop. Familia nu înţelegea ce e cu dînsul.Tuşa Lina făcu chiar cîteva observaţii răutăcioase şi Mama se crezu obligată să-i ia apărarea:
    —  E enervat, săracul!
    Totuşi înainte de masă, Mirel veni lîngă Mama şi încercă o scuză:
    —      M-am speriat rău! Şi apoi întrebă deodată: Unde culci atîţia servitori?
75
    —      Cum, unde-i culc? Dar casa noastră e o cocioabă? Să fi văzut altădată cînd aveam o sută de oameni, nu ca acum... In bucătărie, în şură, Mihai se culcă in grădină, păzeşte merele, Ioana doarme în grajd cu vitele!
    Povestirea părea c-o s-o ţie mult, dar Mirel îşi reluă plimbarea posomorită de odinioară... „Ioana doarme în grajd.“
    Mama reflectă în urmă:
    —      Săracul 1 Nu-i în firea lui! Auzi ce întreabă el, băiat inteligent!
    După masă Mirel plecă de acasă, dar în stradă nu întîr-zie mult.
    Se întoarse şi, fără zgomot, se strecură printre meri, pînă la grajd.
    Găsi uşa încuiată şi-şi încreţi fruntea. Stete puţin pe gînduri şi apoi, cu băgare de seamă, înconjură grajdul. Intr-un colţ, cîteva scînduri erau rupte. Intră prin gaură făcîndu-şi loc prin o grămadă de fîn pusă tocmai acolo, în sfîrşit, ochii lui dădură peste încăperea lungă şi îngustă de tot, luminată slab de un opaiţ. De la un capăt la altul, una lîngă alta, vacile mîncau grav finul pe care-1 aveau fiecare înainte. în fund de tot, taurul nemişcat părea adormit.
    într-un colţ al grajdului, doniţe şi oale multe, apoi un scăunaş.
    Alăturea, finul bătătorit bine, acoperit cu o cergă, închipuia un pat. La capăt o perină. Deasupra, răzimată de scînduri, apariţie ciudată într-un grajd: o icoană. Culcuşul Ioanei.
    Mirel rămase culcat în fîn. Un miros greu şi amestecat îl izbea.
    Timpul trecea încet. Din casa boierului se auzeau, în liniştea serii, zgomote multe şi uneori frînturi de vorbe. Abia tîrziu de tot zgomotele încetară. Un ceas bătu miezul nopţii. în sfîrşit, Mirel auzi un pas voinic şi grăbit apropi-indu-se. Apoi o cheie se învîrti în broască şi uşa se deschise. Ioana, zîna pămîntului, apăru, sănătoasă, cu obrajii îmbujoraţi. Mirel se uită la dînsa şi nu făcu nici o mişcare.
    Fusese hotărît să vie îndată la dînsa. Dar în faţa mî-nilor puternice, nu se hotăra. Laş, îşi amînă fapta pentru
76
cînd va fi ea adormită. Atunci se va apropia de Ioana, fără grija ca ea să nu fugă. Cînd o va găsi dormind, o va putea cuprinde cu uşurinţă... Luată pe neaşteptate, nu va opune o prea mare împotrivire. încălzită de somn, de fîn şi de căldura aerului, simţurile ei de femeie împlinită şi voinică vor fi deşteptate şi poate va primi strînsoarea cu plăceri cărora nu va putea să li se opuie... Mîna băiatului, iscodind pe neaşteptate toate ascunzişurile, va face pe fată să nu se mai ruşineze şi, astfel, o piedică puternică va fi dată la o parte de la început. De altfel, pentru atunci, Mirel îşi simţea muşchii încordaţi şi hotărîrea nestrămutată.
    Ioana nu se grăbea să se culce. îşi despletise cozile negre, şi părul bogat şi sclipitor umbri tot spatele cămăşii albe. Apoi se aşeză pe patul ei de fîn, îşi răsuci un picior şi-şi răzimă bărbia pe genunchi. Rămase cîtăva vreme aşa. dusă pe gînduri. Mirel nu ştia ce să creadă. Sîngele îi curgea prea repede şi aşteptarea îi făcea rău. Un zgomot de paşi afară i se împlîntă în minte şi-i înţepeni respiraţia. Acuma se auzi o bătaie în scînduri. Ioana se cutremură toată; dintr-o săritură fu la uşe şi trase zăvorul. Mihai apăru, cu mustaţa neagră răsucită, în hainele lui milităreşti. Fără nici o vorbă, fata se înălţă în vîrful picioarelor, se strînse lîngă bărbat, închizînd ochii şi lăsîndu-şi capul puţin pe spate, îi înlănţui trupul cu mînile ei voinice. Mirel văzu cum în mişcarea pe care o făcu ca să se înalţe, fusta i se ridicase în faţă şi genunchii goi apăruseră, plini şi pîrguiţi. Mihai, cu o mişcare repede, îi încolăci mijlocul ca s-o sprijine. Cealaltă mină se strecură lacomă prin deschizătura cămăşii şi frămîntă sinii rotunzi şi ridicaţi. Se aplecă şi-i muşcă buzele roşii. Respiraţia lor foşni apăsată şi scurtă. Apoi, pentru cîtva timp se opri în loc. Nu se mai auzea decît mestecatul vitelor. în urmă, Ioana dete un scîncet şi atrase pe bărbat după ea.
    Mirel îşi simţi mînia clocotind. îşi strînse pumnii şi voi să se ridice. Un gînd, deodată, îl fulgeră în loc; văzu parcă mîinile păroase cu vinele umflate strîngînd cu putere coarnele taurului.
    Ii fu frică, se strecură printre scînduri şi fugi în întuneric.
    Simţea în tot trupul un tremur puternic, respiraţia îl înăbu-şea,dinţii clănţăneau în neştire. Sîngele, năvălit cu putere în
77
cap, se zbătea de timple. Nu mai avea nici un gind hotărît. Scena văzută nu şi-o putea repeta în minte de la un cap la altul. Diferite impresiuni se amestecau şi-l chinuiau cu jocul lor nestatornic. Dorinţa, frica, ciuda, dorul de răzbunare îl frămîntau laolaltă. Clocotea şi nu găsea nici un mijloc de limpezire. Se vedea întreg, puternic, gata de luptă, înconjurat de copacii care foşneau alene, lingă casa adormită în noapte.
    Fugi în lungul curţii, şi paşii lui singuri se auzeau în linişte. Apoi, deodată, se opri locului. Un lucru alb se mişcă la un geam. Se apropie şi se uită cu atenţie. La urmă i se păru că pricepe: Lilli, în cămaşe, privea cerul de sinea-lă, înstelat.
    —  Lilli, deschide!
    Fata, neaşteptîndu-se, se sperie. Apoi întrebă:
    —  Ce vrei?
    Băiatul se rugă:
    —  Deschide, te rog!
    Lilli se hotărî şi întredeschise fereastra.
    —  Ce s-a întîmplat cu tine?
    Mirel nu răspunse. Apucă pervazul şi-l trase in afară cu putere. Dintr-o săritură, fu în casă; Lilli, subţirică, cu părul blond resfirat pe umeri şi cămaşa de zăpadă lungă pînă la călcîie, se uita mirată. Mirel îi cuprinse trupul mititel şi o sărută pe gură. Şi atunci, ca o minune, o vorbă înceată şi dulce, desprinsă parcă de pe buzele vreunui înger, tremură in seară:
    —  Şi eu te iubesc, Mirel!
    Fără nici o protestare, se lăsă în voia lui. Mirel o ridică în braţe şi se miră clnd o simţi aşa de uşoară.
    De neînţeles dragostea lui Lilli pentru Mirel. Neasemă-narea era imensă. Lilli, blinda şi cuminte, bună cu toată lumea, trecea prin viaţă fără zgomot. Mirel, dimpotrivă, era rău şi nestatornic, veşnic pe drumuri, veşnic nemulţumit. Şi Lilli s-a îndrăgostit de el.
    Prezenţa lui Fritz, bun şi cuminte cu dînsa, a fost inutilă. Lilli fusese pentru nemţişor o prietenă bună, i s-a spovedit lui cînd Ortansa era bolnavă, dar cu gîndul departe, la băiatul turbulent şi egoist, care o supăra pe sărmana Ortansa şi care o speria pe fată cu glumele lui rele. Şi prima dată cînd el s-a apropiat de dînsa, şi l-a văzut nenorocit, cu ochii lucind ciudat, nici nu ş-a gîndit să se împotrivească. Fără nici un plan pe viitor, nici ofăgăduială din partea băiatului, nici măcar o rugăminte, ea, cu gîndul cinstit, care nu ştia încă bine ce e greşeala şi nu simţise niciodată dorinţa frămîntîndu-i trupul subţirel, lăsase să.sesăvîrşească păcatul...
    Cînd o strînse Mirel în mîinile lui de oţel, nu simţi nici o ruşine şi nici vreo durere care să-i cutremure carnea. O bucurie imensă o copleşi, cum odinioară, copilă, o bucuraseră prin vis îngerii, cu hainele lor albe şi cu aripile străvezii, cîntîndu-i ca să doarmă mai bine. O bucurie care străbătea ca sîngele, de la capul cu pletele blonde pînă la picioarele subţiri, şi care o lăsa fericită. Ar fi vrut ca timpul să se oprească în loc. Nu căuta să-şi explice fericirea: în minte nu-i mai veneau supărările şi speranţele de odinioară, nu se gîndea să judece pe Mirel în bine sau în rău. Faptele pămînteşti li chinuiau trupul, dar ea nu lua parte la ele.
79
Nu simţea dorul străin şi aspru lingă pielea ei fragedă, nu auzea respiraţia fierbinte a băiatului.
    Pe geamul rămas deschis, vîntul zbătea încetişor perdelele. Şi fetei i se părea că vede aripile străvezii ale îngerului profilate pe cerul cu stele.
    A doua zi, cînd se trezi singură, n-ar fi putut să povestească ce s-a întîmplat. Se crezu tot aşa de nevinovată ca şi înainte; ieşi din odaie şi toate aveau aceeaşi înfăţişare. Ortansa îi vorbi tot aşa de dulce. Tata îi puse iarăşi mîna pe frunte şi Mama o sărută cu cuvinte multe de dragoste şi cu mintea aiurea. Mirel n-o băgă nici acum în seamă. Apoi, ca de obicei, veni şi Fritz, cu buclele lui blonde, che-mînd-o la crochet.
    Dar această linişte nu dură mult. Lingă un măr îl zări pe Mirel şi, cu frica de odinioară, voi să-l înconjoare. Băiatul o prinse de mină şi ea voi să fugă. Atunci el o întrebă mirat:
    — Dar ce-ai păţit? Ai uitat că de aseară eşti a mea?
    O      trase aproape şi- i sărută, apăsat, gura. Şi pentru prima oară fata simţi un fior prin tot trupul. Cînd ieşi din îmbrăţişarea lui Mirel, fugi în odaie la dînsa. Ajunsă acolo, se ascunse între perne şi încercă să se gîndească. O vorbă îi suna în ureche: „Era a lui Mirel“. Începu să se întrebe cum se întîmplase faptul. Şi atunci simţi lîngă ea ceea ce nu simţise noaptea: un corp străin şi aspru. Faţa i se înroşi de ruşine. în mintea ei începea să se înşire, de la un capăt la altul, povestea nopţii.
    îşi aduse aminte cum, în cămaşe, se uitase la cerul senin şi la bogăţia de stele. Apoi cum îi bătuse cineva în geam şi cum văzuse pe Mirel gîfîind şi cu ochii sticloşi. Cum ea deschisese şi el se furişase înăuntru.
    Cînd băiatul o cuprinsese cu braţele, se auzi spunînd: „Şi eu te iubesc, Mirel“... 0 întrebare îi fulgeră mintea: Iubea pe Mirel?...
    Nu ştiuse. Poate că nu era adevărat. Dar atunci cum n-a protestat împotriva lui, ea, care se supăra de orice gest mai îndrăzneţ al altuia?...
    Iubea pe Mirel... şi totuşi se temuse întotdeauna de dînsul. Dar ce dor îi era cînd băiatul lipsea!... Cum îi purta de grije, întocmai ca Ortansa... Şi cum o dureau răută-
80
ţile lui. Pentru ceilalţi sau pentru că-1 vedea pe el nenorocit, veşnic neîmpăcat cu lumea?
    Şi apoi fusese păcatul. Ceea ce se întîmplase cu altele despre care lumea vorbea de rău, şi pe care Tata nu le primea în casă la dînsul, i se întîmplase şi ei. Acesta era păcatul... El făcuse pe Mirel să spună: „Acum eşti a mea“... Ce mult îi plăcuse vorba asta!
    Şi, de emoţie, începu să plîngă.
    Vocea mamei îi întrerupse gîndul :
    „Masa gata!“
    Lilli îşi şterse ochii şi-şi netezi rochia de mătase albă. în drum spre uşă, se opri în loc. Se întoarse la oglindă şi-şi îndreptă pletele blonde. Apoi îşi zîmbi.
    La masă vioiciunea lui Lilli miră pe toată lumea. îndrăzni chiar să spuie cîteva vorbe. înfăţişarea ei se schimbase. Mişcările erau mai repezi, zîmbea la toţi, asculta ce se vorbea în jurul ei. în ochii albaştri, calmi ca o apă pe care n-o tremură nici un vînt, se aprinseseră lumini. Tuşa Lina făcu cea dintîi observaţia, pe un ton răutăcios:
    —  Ce-o fi păţit Lilli pe ziua de azi?
    Mama, cu gîndul aiurea, spuse o vorbă bună:
    —   Bravo ei! Aşa ar trebui să fie întotdeauna!
    Un fapt îi uimi şi mai mult. Cînd Ioana uitase să dea lui Mirel o farfurie, Lilli i-o dete pe a ei. Tuşa Lina, care o urmărea cu coada ochiului, reflectă tare:
    —      Se vede că s-a întîmplat ceva dacă se împacă şi cu Mirel 1
    Mirel îşi strînse buzele numai. Dar după masă, rămas singur cu Lilli, spuse:
    —   N-ai nevoie să schimbi felul tău cu mine în faţa lumii!
    —   De ce?
    întrebarea era aşa de mirată, încît răspunsul întîrzie puţin;
    —   Pentru ca să nu bage cineva de seamă!
    —   Trebuie să ne ascundem?
    Băiatul nu avu curajul să-şi spună tot gîndul:
    —      Numai deocamdată! Să-i deprindem cu încetişorul. Şi fiindcă ochii fetei erau tot aşa de întrebători: în fine! Să spunem că este un capriciu de-al meu!
81
    Atunci abia faţa lui Lilli se destinse:
    —   Dacă-ţi face ţie plăcere!...
    Dorinţa lui Mirel luă pentru Lilli o proporţie enormă. Era primul lucru ce-i cerea el... Ascultătoare de obicei, cuvîntul lui era acum o poruncă. îndreptată spre sacrificiu, era în stare de tot ce i-ar fi cerut Mirel.
    Ga să-i facă lui plăcere, nu se mai gîndea la altceva decît cum să-şi ascundă mai bine dragostea. I se părea greu lucrul şi era fericită că munca ei nu era uşoară. Se chibzuia cum să se strecoare printre ceilalţi, să vorbească, să asculte şi să primească. Se chinuia să fie aşa cum fusese odinioară de felul ei.
    Se făcu iar tăcută şi liniştită, fără să-şi arate vreun gest. Ochii-i priveau iarăşi ascultător, fără nici o bucurie. Rătăcea printre copaci singură şi, cînd era cineva de faţă, ocolea pe Mirel. Tuşa Lina observă şi această nouă transformare. Făcu o observaţie răutăcioasă, fără să bage de seamă, pentru un motiv contrar de cel de care rîsese la masă:
    —   Lilli şi-a revenit. Se putea altfel?!...
    Mama şi de data asta găsi un cuvînt de scuză:
    —   Dacă aşa e firea ei!
    Dar cînd Ioana aduse vestea că d-1 Fritz aşteaptă pe d-ra, Lilli, fără voie, exclamă plictisită:
    —      Ge mai vrea şi ăsta? !... Adăugă însă îndată, cu vocea ei cuminte: Du-te şi spune-i să mă ierte... Mă doare capul...
    Şi totuşi, cu toată înfăţişarea indiferentă, ştia tot ce se petrecea în jurul ei. Nu făcea Mirel un gest fără să nu-1 vadă, chiar dacă se uita în altă parte. Nu era o vorbă de a lui fără s-o audă.
    Gu băiatul nu rămînea singură. Fusese prea rece cu el şi o împrietenire bruscă ar fi mirat pe toată lumea. Numai cînd n-o vedea nimeni, nici chiar dînsul, îşi întorcea ochii asupra lui.
    Seara, Mirel pretextă o vizită. Trecu pe lingă fată şi-i şopti:
    —   Laşi fereastra deschisă!...
    Noaptea Lilli îl aşteptă, la fel cum fusese cu o seară mai înainte, ca şi cum s-ar fi temut că altfel nu i-ar mai place lui.
    în cămaşa albă pînă la călcîie, cu pletele blonde lăsate pe spate, lipită degeam, privea la cerul albastru, presărat cu stele.
82
    Dar gîndurile nu mai erau aceleaşi. Nu mai simţi fericirea fără dorinţi şi fără griji de odinioară, care s-o învălu-iască toată.
    Aştepta cu nerăbdare sărutarea pe care băiatul avea să i-o dea pe gură. îşi aduse aminte cum se lăsase în voia lui, fără să-şi arate bucuria. O strînsese în braţe şi ea nu făcuse nici un gest de dragoste... Se mira ce nepricepută fusese, şi-i fu teamă ca lui Mirel să nu i se urască, să nu plece aiurea, unde va fi iubit mai bine, sau să rămîie la dînsa numai din milă. Niciodată nimeni nu-i vorbise cum se fac lucrurile acestea. Era prea mică şi prea neîndemînatecă ca să le priceapă ea singură. Prea tînără, instinctele n-o învăţau... Şi se întreba cum să primească pe iubit.
    Era aşa de pierdută în gînduri, că umbra intrată în odaia ei dintr-o săritură o sperie. Şi atunci, deodată, toate grijile i se risipiră. Făcu aşa cum i se părea că-i place lui mai mult.
    Se ridică în vîrful picioarelor mici şi albe, se strînse Ungă dînsul cît putu mai tare şi-i cuprinse capul cu mînile subţiri. închise ochii şi întinse buzele umede.
    Băiatul încercă să uite corpul plăpînd pe care-1 ţinea în braţe şi, muşcînd gura roşie, se gîndi la Ioana.
    Mirel se desprinsese şi începu să se dezbrace în fugă, aruncînd la întîmplare lucrurile în întuneric. Nu dormise cu o seară înainte şi se temea ca Lilli să nu-1 silească iarăşi la o noapte de veghe...
    Dar nu îndrăznea s-o părăsească prea repede. Atunci făcu un plan:
    —      Ştii ce, de acum eu dorm cu tine în fiecare noapte. Singur nu mi-ar veni somnul şi eu am nevoie de odihnă. Dimineaţa mă furişez în odaie la mine...
    Lilli primi vestea cu bucurie. Băiatul adăugă şiret:
    —  Nu-i aşa că si tu preferi să dormi cu mine?
    —  0 ! Da!
    Se gîndi să-l păzească prin somn, să nu i se întlmple ceva.
    —  Sînt gata! Mă primeşti?
    Nu auzi nici un răspuns. Şi căută trupul, dar patul părea
gol. In sfîrşit, îi găsi picioarele răsucite unul lingă altul.
O rază de lună lumină brusc odaia, strecurată de după un
nouras.
      »
83
12

    Lilli, în genunchi, cu mîinile lipite de piept, îşi făcea rugăciunea. Nici o îndoială n-o tulbura. Faţa ei arăta o bucurie fără seamăn. Buzele surîdeau, obrajii luceau, ochii aruncau lumini. Şi şoptea repede înaintea icoanei. Mulţumea lui Dumnezeu pentru fericirea ei. Pe Mirel îl duru această bucurie. Ca să-şi astîmpere remuşcarea, atrase pe Lilli repede lîngă dînsul. Fata simţi o durere şi se strînse şi mai mult lîngă băiat.
    Zilele treceau şi nimic nu se schimbase în casa Tatei. Tuşa Lina îşi distra plictiseala prin mici observaţii îndreptate în toate părţile. Ortansa, tot aşa de slabă şi de tragică ca de obicei, părăsea rar odaia, şi atunci după ciţiva paşi se simţea obosită.
    Tololoi, venit pentru cîteva zile, nu se pregătea nici el să se întoarcă, pretindea că aerul puternic de munte e foarte bun pentru sănătatea lui şi profita de ultimele zile frumoase. Pe Mirel îl supărau mai mult ca întodeauna stîngăciile lui. Astfel, nu [scăpa] nici o ocazie ca să nu le observe tare şi să nu pricinuiască surîsul celorlalţi... Tololoi primea toate acestea cu mici strîmbături şi rareori cu cîte un „du-te la dracu 1“ De cele mai multe ori, însă, nici nu băga de seamă.
    în curte, vîntul împrăştia frunzele uscate...
    Numai Lilli se schimbase mult. Era mai serioasă. întotdeauna fusese liniştită şi nu i se auzea decît rareori rîsul, dar acum parcă vorbele ei aveau o mai mare greutate. Printre cei mari, nu se mai simţea străină. Şi cînd apărea nem-ţişorul Fritz, acum foarte rar, speriat de răceala cu care era primit, fata, ca să nu-1 supere, juca cu dînsul crochet, cu bunăvoinţa cu care i se face plăcere unui copil. Gîndurile se schimbase şi ele. Dragostea nu i se mai părea un joc, se înspăimînta de seriozitatea ei. întrebări grele, pe care nu şi le mai pusese niciodată, veneau acum s-o chinuiască. Teama ca băiatul să nu se sature de dînsao făcea să-şi îngrijească frumuseţea.
    Dacă Mirel pleca seara în oraş, fără vreun motiv puternic, sau dacă vorbea cu vreo fată, se simţea îngălbenind. Cînd îl avea alături, aprins de dorinţi, i se plingea, îl punea să jure şi se arăta pretenţioasă. Uneori îl ameninţa şi alteori plîngea ca o nebună s-o ierte...
}
84
    Nu-i venea să creadă ce nepricepută fusese la început, şi cum, fără s-o înveţe nimeni, ştiuse să fie ca toate celelalte.
    îşi aminti ce mîndrie avusese cînd Mirel, tremurînd de plăcere, îi şoptise:
    — Acum eşti femeie în toată puterea cuvîntului! într-adevăr, acum era femeie. îi plăceau sărutările care-i muşcau buzele şi, cînd două braţe voinice o strîngeau, simţea fiori străbătîndu-i tot trupul şi-şi auzea respiraţia.
    Pe neaşteptate, după obiceiul lui, Mirel plecă într-o excursiune. Peste cîteva zile, la întoarcere, se temea să n-o găsească pe Lilli supărată. Fata însă îi ieşi în întîmpinare la poartă şi, strîngîndu-i mina cu putere, îi spuse:
    —   O să-ţi spun o bucurie mare!
    —   Ce anume?
    —   Mai pe urmă!...
    Cum Mama venea să-l certe pentru grija pe care o purtase Ortansei în lipsa lui, ei se despărţiră.
    Mirel era nerăbdător să afle noutatea, dar nimeni nu-i spuse nimic. Se întoarse iar la Lilli.
    —      Trebuie să fim numai noi amîndoi ca să ţi-o spui... Du-te şi mă aşteaptă în fundul grădinii, la banca cea verde...
    Fără să mai întîrzie, băiatul se duse acolo. Curînd veni şi Lilli.
    —   Bine-ai venit, Mirel!
    îşi trecu braţele pe după gîtul lui şi-l sărută pe gură. Lui Mirel îi plăcu sărutarea după atîta lipsă. Totuşi, nu-şi stăpîni curiozitatea:
    —   Ce vreai să-mi spui?
    Fata nu se grăbi să răspundă. îi mîngîie părul şi-l întrebă drăgăstos:
    —   Mă iubeşti mult, Mirel?
    —   Desigur, dar începe!...
    Ca şi cum s-ar fi temut să spuie o veste aşa de mare dintr-o dată, Lilli începu să povestească repede cu vorbe multe:
86
    —      O bucurie mare, Mirel! Aşa de mare, că-i greu de spus!... Cînd am fost singură, mi-a părut aşa de bine, că nici nu mai ştiam ce fac... Şi tu, care tocmai atunci lipseai !...
    Băiatul da semne de nerăbdare, ea însă nu se întrerupse:
    —      Eu, Mirel, mai demult, înainte de plecarea ta bănuiam, dar nu eram sigură şi n-am vrut să-ţi spun. Acum nu se mai poate să mă înşel... Ştii, Mirel, de-acum n-o să ne mai ascundem de lume şi o să pot arăta la toţi ce fericită sînt. Or să vadă ce om bun eşti tu şi n-o să te mai facă nimeni răutăcios... Şi dacă te-or face, eu o să am dreptul să te apăr...
    —  Spune odată!...
    Vocea era răstită, faţa se crispase. Lilli îşi alipi obrazul de obrazul lui şi-i şopti cu voce tremurătoare de emoţie:
    —  O să avem un copil!...
    Îşi simţi capul aruncat cu atîta putere, încît se clătină gata să cadă. O voce furioasă, cum nu mai auzise, se răsti la ea:
    —  Eşti nebună?!
    Urmă o linişte penibilă. Lilli plecase fruntea şi în ochi dispăruse orice urmă de bucurie. Gîndurile i se învălmăşeau şi nu putea înţelege bine ce se întîmplase. O voce repezită începu s-o roage:
    —      Lilli, nu se poate să fie adevărat! Desigur ai glumit, ca să mă încerci. Nu-i aşa că nu-i adevărat? Spune că nu-i adevărat!...
    Lilli se uită la Mirel şi i se păru că acum îl vede pentru prima oară. Mila o cuprinse pentru omul care în faţa ei era gata să plîngă.
    îi veni în mir.te că acesta era iubitul ei.
    —  E adevărat...
    Atunci el începu să ţipe, fără să se mai gîndească ce spune:
    —      Nu sînt eu de vină! E în firea unui bărbat să încerce 1 Tu n-aveai decit să nu primeşti!... Să nu fi deschis fereastra!... Te-ai aruncat în braţele mele ca o femeie de stradă!...
    Lilli se încovoia sub fiecare vorbă ca sub loviturile unui bici. Ar fi vrut să plîngă, şi-şi simţi ochii uscaţi. Şi totuşi, o voinţă pe care n-o mai cunoscuse îi umfla vinele. Îşi încreţi sprîncenele şi întrebă aspru:
87
    —  Ya să zică, eu n-o să fiu nevasta ta?...
    —      Nevasta mea! O proastă, nevasta mea?... Mai bine mă omor! Ţi-ai putut închipui una ca asta? !...
    Izbucni într-un hohot de rîs nervos, cutremurînd banca.
    Lilli nu mai spuse nici un cuvînt şi o luă la fugă printre nuci, spre casă, fără grije pentru macii striviţi în mers.
    Mirel nu ştia ce să hotărască. Vestea îl înfiorase atît de mult, că nu avea nici o părere de rău pentru vorbele sale. Nu se aşteptase la ea şi nu crezuse că un fapt căruia nu-i dăduse nici o importanţă să aducă rezultate aşa de mari. Nu pricepea cum aveau să se sfîrşească aceste neplăceri şi nu-şi dăduse seama întrucît era vinovat. Furtuna familială ce trebuia să se dezlănţuiască îl copleşea de pe acuma... Apoi nu cunoştea legea şi se temea de pedepse penale. Gîn-dul unei însurători cu Lilli nu putea să-l primească, cu nici un chip. Avea prea multă încredere în el, ca să renunţe la toate planurile de dragul unei fapte bune. Nu se socotea în stare de sacrificiu. Visase o viaţă de petreceri, de călătorii în jurul lumii, şi trupul subţirel al lui Lilli l-ar fi încovoiat de la început ca o povară. De altfel, vinovăţia lui nu i se părea sigură. Fata i se dăduse de voia ei, cînd el abia începuse o rugăminte; avusese şi ea plăcerile ei, poate tot aşa de mari, vina era deci egală.
    Totuşi, frica nu-1 părăsea. Legile oamenilor nu ţineau poate seamă de judecata lui. In neştiinţa celor ce aveau să urmeze, se frămînta grozav.
    Ca şi cum în casa Tatei n-avea să găsească decît ameninţări, fugi în stradă. Cutreieră drumurile, însă nu întîlnea pe nimeni care să-i poată da o lămurire. Simţea oboseala înţepenindu-1 şi mergea mereu, fără să ştie bine ce caută. Abia tîrziu îl zări pe Fritz. Se duse la dînsul, îl luă de braţ şi-i spuse cu o voce prietenească neobişnuită:
    —  Vrei să ne plimbăm împreună?
    Fără să priceapă, Fritz se lăsă în voia lui. Mirel începu o poveste lungă şi neclară, rîzînd strident, gesticulînd, oprindu-se în loc pentru explicaţii. Fritz se simţea stînjenit de prietenia neaşteptată care i se arăta. Deodată o întrebare îl izbi:
    —      Ce se întîmplă dacă trăieşti cu o minoră şi te află poliţia?...
88
    Gel întrebat avu o privire aşa de speriată, că Mirel îşi reluă vocea ironică şi rea:
    —   Cu ce prost vorbesc eu ! Semeni cu Lilli!...
    Şi, lăsînau-1 în mijlocul drumului, plecă spre casă, tot aşa de neliniştit. In jjoartă îl găsi pe Tololoi, şi nădejdea îl cuprinse din nou. Işi aduse aminte că unchiul său trecea drept bun şi în orice caz neprimejdios. Apoi avea multe cunoştinţe şi trebuia să ştie astfel lucrurile acestea aşa de obişnuite.
    —      Tololoi, sînt în una din cele mai grele cumpene ale vieţii mele. Numai tu mă poţi scăpa!
    Doi ochi lucioşi, sub ochelarii rotunzi, se îndreptară spre dînsul.
    Mirel voia răspunsul precis pentru cazul lui şi nu ocoli, astfel, vorbele.
    —       Uite ce e... Eu nu mai sînt aşa de copil cum credeţi cu toţii. A venit şi timpul petrecerilor. S-a întîmplat într-o zi ca în urma unor cuvinte de dragoste neînsemnate o fată să-mi cadă în braţe fără să mă fi aşteptat...
    Un hohot aprobator îl întrerupse:
    —   Bravo, ştrengarule! Aşa îmi placi!... Era frumoasă?
    Mirel avu curajul să urmeze. Tololoi, pe care-1 interesau
astfel de întîmplări, îl asculta cu atenţie. Totuşi, nu se putea opri să nu facă tot felul de exclamaţii.
    Mirel începu istorisirea de la capăt, fără să uite un amănunt.
    —   Bravo! Bravo!... Era frumoasă?...
    Mirel răspunse posomorit:
    —      Nu de asta e vorba. Pentru un sfat venisem la tine... Eu nu mă însor cu dînsa pentru nimic în lume... Ea e minoră, dar n-am întrebuinţat forţa.
    Curiozitatea lui Tololoi era tot aşa de puternică.
    —      Minoră! Extraordinar! Poate că şi fată mare?! Nu zău, spune, despre ce este vorba?
    Faptul că Lilli era victima da situaţiei un aspect cu totul nou. Toată familia era de temut. Totuşi, în familie se puteau ascunde mai uşor lucrurile. Ca să nu mai aibă nici o îndoială asupra celor care aveau să se întîmple, mărturisi:
    —   Iţi dai cuvîntul că nu spui la nimeni?
    —   Parole d'honneur!
89
    —   Lilli_
    —   Extraordinar!...
    Dar mirarea lui Tololoi nu ţinu mult. Ca răspunzînd unui gind al băiatului, făcu reflecţia tare:
    —      Mai bună trebuie să fie Ioana! Şi făcu o strîmbătură: Lilli e prea slabă!
    Mirel tăcu, aşteptînd o povaţă. Tololoi părea gînditor.
    —   De aceea a plecat Ortansa aşa pe neaşteptate.
    —   Cum a plecat?
    —      A poruncit să puie caii la trăsură şi s-a dus în munţi, la ţară. Pretinde că numai muntele poate să-i facă bine. Â luat-o şi pe Lilli să-i ţie de urît. Toată lumea s-a mirat de această hotărîre bruscă. Cînd a întrebat-o Mama cum poate pleca fără să te vadă, a spus că eşti o brută... Şi s-a dus...
    Aşadar Lilli se plînsese Ortansei... Atîta semeţie la o proastă ! Şi Ortansa avusese tăria, bolnavă cum era, să plece departe... Poate că era mai bine aşa. Ortansa, la urmă, cu toată supărarea, avea să caute să ascundă lucrurile. Spovedania către Tololoi fusese astfel inutilă. Dar acum era prea tîrziu. Mirel ceru desluşirile de care avea nevoie:
    —   Tu cunoşti dreptul, spune-mi, ce mi se poate întîm-
Pla? .              .
    —   Depinde!... In dreptul belgian, de exemplu...
    —      Nu mă interesează dreptul belgian... Vreau fapte imediate...
    —      Nu poţi să ştii practica de nu cunoşti teoria. Cum noi am copiat dreptul belgian, trebuie să ne referim veşnic la el. Să vezi ce interesantă e evoluţia... Planiol11...
    Mirel se ţinu să nu ţipe...
    —      Tololoi, nu te întreb asta! Răspunde-mi precis. Cînd ai legături cu o minoră cu consimţămîntul ei, păţeşti ceva?
    —      Ţi-am spus că depinde. Dacă ea minte că ar fi fost fără voie?... Depinde şi de ce vîrstă are minora...
    —   E vorba de Lilli...
    —      Cînd discuţi o problemă juridică, nu trebuie să te referi la speţă, n-ai decît să deschizi dreptul penal. Acolo ai să găseşti toate posibilităţile. Eu nu mai ţin minte datele...
    Şi o porni pe stradă. Mirel simţi pentru dînsul un dezgust nemărginit. îl ura şi se gîndi cum să se răzbune. Nici o urmă din mila pe care o simţise uneori — la Bucureşti mai ales — nu mai rămăsese în el.
90
    Se întoarse în odaie la el şi rămase mult timp acolo. Noaptea se lăsase şi ceasornicul bătu ora mesei. Atunci ieşi în grădină. Tuşa Lina sta pe o bancă, sub un măr. Il zări şi îl chemă. Apoi, de aproape, îl întrebă iscodindu-1 cu ochii:
    —  Ce mai faci, marquis de Priola?12
    Mirel îşi simţi sîngele năvălindu-i în obraji:
    —  Marquis de Priola? De ce?
    —      Nu te mai preface!... Ştim noi ce i-ai făcut bietei Lilli!
    Găsise un cuvînt bun pentru Lilli. Astfel, fapta băiatului era şi mai urîtă. Totuşi, zîmbea, ca şi cum l-ar fi aprobat.
    Mirel, luat deodată, nu avu puterea să inventeze o minciună. Nu pricepea cum se răspîndise vestea; întrebă:
    —      Cine ţi-a spus asta? cu un ton care nu arăta totuşi o mărturisire complectă.
    —  Cine să-mi spuie?... Tololoi, desigur...
    Tololoi fusese incapabil să ţie secretul... Poate nici nu-şi dăduse seama cînd spusese faptul, şi acum, luat de aproape, şi-ar fi negat greşeala. De altfel, toate erau inutile.: Indiscreţia se întîmplase, şi încă din cauza lui. După atîtea observaţii asupra lui Tololoi, după ce se asigurase de neputinţa de a conta pe dînsul, îşi încredinţase secretul cel mai de seamă tocmai lui. Nu-şi mai da seama cum putuse să fie aşa de neîndemînatec. Acum se simţea aşa de încurcat, că nu-i mai era nici frică, nici ruşine. Nevoia de răzbunare se înteţi în el. Vedea că răutăţile de altădată nu-i mai puteau ajunge. Ura care-1 străbătea trebuia să se descarce mai puternic şi se chinuia cu mintea în ce fel...
    în faţa lui, Tololoi era neputincios. De i-ar fi dat o palmă, ar fi rămas nebăgată în seamă.
    Alături, tuşa Lina vorbea într-una ca de obicei.
    —      Tololoi, desigur! El e ticălosul! Dacă tu te-ai apucat să-i spui lui! Fantastic ! Tu, care te cerţi tot timpul cu el! înţeleg să-mi fi spus mie!
    Tuşa Lina era destul de inteligentă pentru ca să nu rostească ultimele cuvinte pe un ton glumeţ.
    —      Eu mă mir de tine, tu, băiat inteligent, cum nu pricepi că orice trudă să-l îndrepţi pe Tololoi e inutilă. De cînd te ştiu, te chinuieşti cu dînsul, şi n-ai parvenit încă să-l faci
91
să spuie „minuţios" ca oamenii!... De fapt, cine ştie, în a-fară de unele mici defecte fizice, poate că el are dreptate: e filozof! Nu-1 supără răutăţile tale. E mai presus de aceste petreceri pămînteşti. Şi poate că, astfel, cu toate că tu îţi baţi joc de el, Tololoi e mai tare ca tine!
    —  Glumeşti?!...
    —      Nu glumesc de loc! Nu vezi! N-ai izbutit să-l superi o singură dată: nu [l-]ai făcut să se gîndească, măcar pentru o clipă, cu groază, asupra persoanei lui! Uite, acum, de exemplu. El rîde pe socoteala ta, povestind la toţi aventura. Şi tu nu eşti măcar în stare să te răzbuni!
    —  Mă voi răzbuna!
    —      Eşti prea deştept ca s-o crezi tu singur. Cum? Vei face încă o glumă? Vei ţipa la dînsul? îl vei bate? Sau atunci cum? îl vei omorî? Ca să te duci pe tine la ocnă? Mai bine lasă-1 in pace...
    Şi tuşa Lina surise răutăcios.
    —  Mă jur că mă voi răzbuna!
    —  Bine, dacă zici tu!... Vom trăi şi vom vedea!
    —  Mă voi răzbuna chiar în astă seară, la masă.
    —      Ba nu, dragul meu, lasă pe altădată şi nu veni astă seară la masă. Toţi sînt porniţi în contra ta! Se poate ca Tata să izbucnească... cu'toate că n-are el obiceiul ăsta...
    Dar băiatul repetă încăpăţînat:
    —   Mă voi răzbuna astă seară la masă!
    Şi se depărtă.
    Cînd se îndreptă înspre sufragerie, Sultana, mititică şi bătrînă, îi aruncă o vorbă drăgăstoasă: „Ce mare s-a făcut domnişorul nostru !“ Apoi trecu Chiva în pas de trap, le-gănîndu-se pe şolduri ca o raţă, îndemnînd pe Ghiţă Prostul la mers. Ioana îşi arăta, de la fereastra bucătăriei, dinţii albi, iar Ţiganul începu să latre din senin.
    Lui Mirel i se păru că retrăieşte scena de odinioară, de la întoarcerea lui din Orient. In casă, la fel, Tata sta pe jeţul înalt, la capul mesei, nemişcat, cu ochii neexpresivi, cu barba frumos pieptănată, cu mînile duse în lungul braţelor scaunului. Lîngă dînsul, Mama, rotundă şi guralivă, surî-dea şi lăcrima in acelaşi timp, cu gesturi multe in toate părţile. Tololoi amesteca doctorii, iar tuşa Lina zîmbea amuzat. Doar Mary, frumoasă şi bună, nu mai era printre ei.
92
Locurile Ortansei şi al lui Lilli erau goale şi ele. Poate că farfuria enormă, plină cu struguri, din mijlocul mesei, întări impresia băiatului. îşi aduse aminte de mina neagră, păroasă, cu vine umflate, strecurîndu-se printre boabe.
    La intrarea lui, lumea părea că nu-lvede. Mama îşi urmă zglobie vorba începută. Tololoi întrerupea zgomotos, dîndu-şi părerea. Numai tuşa Lina îi aruncă o privire plină de înţelesuri. Mirel se aşeză liniştit la locul lui. Planurile mari îi năpădeau mintea şi, astfel, nu băga de seamă cele ce se petreceau în jurul său. Ţinea ochii în farfurie, aşteptînd parcă ceva. Tuşa Lina, cînd el păru că poate să vadă, îi făcu un semn nou. Şi atunci se hotărî. Se sculă în picioare şi ţipă, încercînd să rîdă în acelaşi timp:
    —   O să vă spun o noutate!
    Cu toţii întoarseră ochii spre el. însăşi tuşa Lina nu pricepea gîndul lui. După o clipă de tăcere, Mama voi să împace lucrurile. Cu toate că ceilalţi n-o mai ascultau, continuă povestea începută. Băiatul repetă şi mai tare, bătlnd cu pumnul în masă. Şi de data asta fără să mai rîdă:
    —   Am să vă spun o noutate!
    Nimeni nu mai avu curajul să întrerupă. Tololoi privea plin de curiozitate prin ochelarii rotunzi.
    —      O noutate mare! Ştiţi că Mary nu mai trăieşte cu Tololoi de doi ani de zile. Pretinde că e bolnavă! De fapt ii e scîrbă de el! Am prins-o eu însumi în pat cu amantul ei, un anume Walter, doctorul casei!
    Mirel, în ura lui, nu se dăduse în lături de a-şi murdări propria lui fiinţă, dezvăluind secretul sentimental al lui Mary, pe care el o admirase cu atîta veneraţie odinioară, unei lumi care avea să-l repete şi să-l ironizeze la infinit, şi, profitînd de cele cîteva fapte pe care le aflase, adăugase cea mai cumplită minciună.
    Vorbele băiatului izbiră în toţi ca nişte bice invizibile. Toată lumea rămase încremenită. Mama, veşnic mobilă, înţepenise. Tuşa Lina îşi făcu ochii rotunzi. însuşi Tata, lucru nemaivăzut la el, rămăsese cu mina în aer. Ochii tuturor erau pironiţi asupra unui om mititel şi negru, care, cuprins parcă de inerţia generală, rămăsese fără mişcare. In liniştea aşa de mare de parcă se auzea, ochii lui sticleau, gura se întredeschise, faţa se învineţise. Şi deodată plesni un rînjet fioros. Mirel se simţea răzbunat.
93
    Abia atunci pe faţa lui Tololoi se observă o tresărire. Pleoapele începură să clipească, gura să mestece ceva. O mină se mişcă în aer, nesigură, şi ochii tuturor îl priveau mereu. Acum o curiozitate nebună îi cuprinse pe toţi. îi urmăreau gesturile, îi cercetau gîndul, aşteptau cu aviditate să-l vadă, în sfîrşit, pentru prima oară în viaţa lui, izbucnind într-un fel. Toate posibilităţile se întretăiau în minţile lor. Avea poate să plece, să omoare... Sau să se bată în duel cu doctorul! Avea, desigur, să plece îndată... Şi pînă atunci avea să ţipe, să se vaiete, să întrebe, să ceară lămuriri, să plingă, să se tîrască la picioarele lui Mirel, să-i spuie că nu-i adevărat... Sau durerea cea mai grozavă, n-avea să poată face nici un gest...
    Deodată, peste fruntea lui Tololoi păru că trece un gînd, faţa i se destinse şi o mînă neagră, păroasă, cu vinele umflate, se furişă printre bobiţele de struguri...
 O MOARTE CARE NU DOVEDEŞTE NIMIC
r
i
i
    Fericirea a fost mare cînd mi s-a dat prilejul să plec la Paris! Scopul copilăriei mele se realiza. Aveam să străbat in fine eu însumi toate ungherile prin care mă orientam cu uşurinţă cu mintea şi unde plasasem numai cu imaginaţia sute de romane a căror acţiune se petrecea acolo. Palpitînd de bucurie, studiam, alături de Irina, ghidurile, hărţile, cărţile explicative. O purtam cu mine prin magazine, pe la legaţii, pe la birouri de bilete de tren, perorîndu-mi toate planurile. Ziua plecării sosi, şi mă conduse la gară. Trenul mai avea 20 de minute pînă la plecare, mă instalasem bine şi acum nu ştiam ce să-i vorbesc. (Poate pentru că mă obseda ideea că despărţirile trebuiesc întovărăşite de suspine şi de vorbe.) Şi am schiţat o teorie: „întotdeauna înainte de a te despărţi ae cineva drag nu te pricepi să-i vorbeşti, tocmai pentru că ai prea multe de spus“. îmi scuzam astfel uscăciunea din momentul acela? Sau era un mijloc să mă liniştesc, văzînd-o indiferentă? în orice caz, sarbezi eram amîndoi (poate că din cauza lumii care ne împiedeca) şi despărţirea n-avea nimic din tragediile de odinioară, din fiecare seară. Pe obrazul rece pusei o sărutare scurtă, iar gura ei nici nu mă atinse. Apoi trenul porni.
    Am uitat repede motivele de griji pe care le lăsasem. Trăiesc din surprize, şi seara adorm istovit de atîta goană prin muzee şi pe străzi. De la Irina îmi vin scrisorile la dată fixă, aşa cum hotărîsem acasă. îi răspund conştiincios, dar gră-
97
bit, cu gîndul în altă parte, vorbindu-i de lucruri care probabil n-o interesează. De pildă, într-o scrisoare nu i-am spus decît de Sainte-Ghapelle. Despre mine şi despre dînsa nimic, doar un „dragă11 la început şi „sărutări11 la urmă. Aşa îşi scriu îndrăgostiţii şi acestea sînt mijloacele de a întreţine focul nestins?
    A trecut o lună şi mă găsesc într-un amurg în Jardin du Luxembourg. E minunat, soarele abia a apus, seara coboară armonios, pe pomi, pe flori, pe bazinurile cu apa cu reflexe roşcate. Singur, împreun mîinile, îndrept ochii spre cer şi mă rog:
    „Doamne, te vizitez rar, dar sînt acum aşa de fericit că vizita mea e obligatorie, oricît de neatent ai fi tu faţă de toţi, sau numai faţă de mine. Graţie ţie, poate, viaţa mea este în perpetuă transformare. Surprizele îmi împodobesc orice moment cu noi prilejuri de îmbătare... Îmi simt corpul sănătos şi sprinten, nici un defect la maşinăria complicată, iar mintea o pot îndrepta după voie, înspre descoperirile cele mai subtile. Ai îmbogăţit lumea ca ochii şi urechile să fie în veşnică încîntare. Sînt aproape complect fericit. Toate nemulţumirile de odinioară au dispărut, poate pentru că am exagerat crezîndu-mă iremediabil bolnav, indiferent de motive.
    Numai o singură nemulţumire. Am lăsat acasă o fată care mă iubeşte. Nu e frumoasă, şi ochii mei au obosit repede în-dreptîndu-se spre silueta ei bicisnică. Nu e savantă, şi am ostenit vorbind singur, inutil şi ridicol. Nu e bogată, şi mi-ar îngreuia mersul purtînd-o pe umerii mei, ca melcul cocioaba. Dar e îndrăgostită, căci pentru dragoste nu e nevoie de minte, de frumuseţe sau de bani. Am simţit-o că trăieşte numai din gîndul la mine, că singură s-ar usca întocmai ca o floare neudată.
    Doamne, fă să-mi recapăt libertatea... Cum, nu ai putea pricepe decît tu, cu priceperea ta savantă. Eu nu sînt în stare de nici o hotărîre.11
    Cum au trecut trei zile, şi cum n-am primit scrisoare de la Irina, după obicei, am telegrafiat: „Ecrivez. Comprends pas votre silence“.
98
Vedere spre dealurile Fălticenilor
ki.emknîaka
                                       Carte de Geografie elementară a judeţului Suceava, întocmită de Ioan Stino
                                     ivomxii kcceava.
■                                       ai          *ţs Im>
      jmaMmh» pnn ’&o.                  di»                   tg?7
                                                   Pentru el. Ilpmmwî tir uutbr $ext
JrtN P>1
                                                         STING
lustitiit.ir
6?
      Titrai» »            *»•*'*■*
      _L'       . I*n i* ■ •
Satele din raza oraşului Fălticeni
       Telegrama mea a rămas, după o săptămînă, fără răspuns* O nelinişte bruscă mi-a alungat calmul şi mi-a uscat curiozitatea pentru frumos, pe care o socoteam inepuizabilă. Rugăciunea mea de acum cîteva zile mi se pare fără sens, sau eu acum sînt fără sens, căci neaşteptată era tulburarea care mă stăpîneşte. Încerc să mă gîndesc precis la Irina, ca să
    fiot găsi explicaţia probabilă (lăsînd la o parte vreo fata-itate a naturii extravagante). Poate că mă enervează mai mult faptul neputinţii logicii mele decît motivul însuşi al întîrzierii scrisorii. Cum? Să nu pot deduce ce ar fi în stare să facă Irina în lipsa mea, după ce am trăit atîţia ani în preajma ei şi, chiar dacă nu m-am ocupat special s-o analizez, totuşi o cunosc, fatal, destul de bine? Să mă gîndesc la sărutările disperate din fiecare seară dar şi la sărutul rece de la urmă... A evoluat poate? însă mi-aduc aminte de mărturisiri tandre care s-au petrecut în ultimul timp. Şi apoi mai sînt atîtea probe care se contrazic în timp, sau, chiar cu înţelesuri inverse, se suprapun. Ga să fiu sincer, nu pot afirma nimic. Gu cît mă gîndesc mai mult, cu atît se multiplică detaliile şi văd mai puţin clar. E dureros că sufletul omenesc este aşa de lipsit de consistenţă. Şi cu groază văd că se poate ca Irina să fi luat hotărîri exagerate sau atîtea altele intermediare. Se poate, admiţînd posibilităţile cele mai extreme, să se fi omorît pentru mine sau să se fi măritat pentru un altul.
       Cînd am cunoscut-o, eram tînăr de tot, abia intrasem la Facultatea de litere. Aveam toate defectele tinereţii. Mă i credeam frumos şi întîrziam bucuros la oglindă, unde îmi variam mereu pozele, printre care buza răsfrîntă mi se părea un semn sigur de distincţie. îmi schimbam hainele de mai multe ori pe zi, mă pudram şi dădeam chiar cu roşu. Mă comparam cu ceilalţi studenţi, mă găseam cel mai bine şi, în dragoste, succesele mele mi se păreau indiscutabile. Totuşi, pînă atunci, aventurile fuseseră foarte vagi. O timiditate dezastruoasă mă oprea să fac primul pas, să îndrăznesc să mă apropii de o fată fără recomandaţie prealabilă şi îndelungi preliminarii, timiditate care — vedeam cu ciudă — îmi întîrzia planurile, însă în acelaşi timp mă şi consola; puneam pe seama ei singurătatea mea. Dar am izbutit cu încetul să am cunoştinţe. Vorbeam cu toate fetele
     13 — Opere, voi. I — Anton Holban
99
    urîte. Curios, ca să intru în vorbă cu ele, nu simţeam nici o emoţie. Voiam să fiu încîntat cu orice preţ, şi la început n-am băgat de seamă că, în definitiv, eram tot aşa de singur. Faţă de o urîtă eram incapabil să mă angajez în vreun fel. Priveam însă din fundul amfiteatrului şi mă felicitam că lipsea încă puţin ca să cunosc pe toată lumea.
       Un grup de trei fete, îndeosebi, mi se părea intangibil.
       Erau mereu împreună, fără amestec printre ceilalţi, vioaie, grăbite, surîzătoare, pricepîndu-se, mi se părea, să fie politicoase faţă de toţi şi în acelaşi timp distante. Uşurinţa cu care se strecurau prin lumea multă, siguranţa gesturilor şi totuşi singurătatea lor mă impresionau, şi atunci o ambiţie m-a străbătut: cunoştinţa lor —nu mergeam mai departe — ar fi o dovadă a importanţei mele. Dar nu ştiam cum să încep. începutul mi se părea totdeauna extrem de dificil. Mă temeam ca prima mea mişcare să nu fie ridicolă, înclinat de pe atunci la neurastenie, găseam un motiv bun de chin. Şi exclamam ridicol — ridicol pe care-1 credeam atenuat, deoarece îmi dam seama de prezenţa lui; „Nu voi fi niciodată un don Juan!“
       Le examinam tot timpul pe cele trei muze, în grup şi,
    uneori, pe cîte una, fără să le disting la început bine şi fără să am vreo preferinţă. Pe atunci mi se părea că semănau între ele. Dădeam fiecăreia aceeaşi importanţă generală de culoare, mişcare şi zgomot. Din imaginea tuturor trei se întregea o singură fiinţă nouă. Decît să aleg în parte, preferam jucăria întreagă.
       Cu vremea am auzit cum le cheamă. Maia era mai blajină, mai umilă. Dudu surîdea fără întrerupere cunoscuţilor şi necunoscuţilor, strecurîndu-se graţios prin mulţimea care se grăbea întotdeauna să-i facă loc. Irina era mai greu de definit. Odată s-a aşezat, singură, în apropierea mea. Gătită într-o rochie de mătase scurtă, îi ieşeau picioarele subţiri, interminabile, pe care şi le legăna pe rînd, fără sfială, ca o persoană care n-ar simţi nici cea mai mică nedumerire printre streini, cu mîinile fără mîneci în mînuşi lungi, cu faţa pudrată prea mult. A fost întrebată ceva de profesor şi a răspuns cu un glas melodios, cu un timbru uşor, tremurător, franţuzesc. Răspunsul, cu toate că încetişor, era dat fără ezitare, întreg, explicit. însă cu tot glasul franţuzesc
100
    şi sigur, picioarele dezvelite şi fardul mi se păruseră exagerate.
       Şi în altă sală, în aceeaşi zi, impresie diferită. Pe neaşteptate o zării la spatele meu. Intr-o bluză albă, capul ei mi se păru mic, cu părul, din cauza căldurii, ud de transpiraţie şi căzînd în laţe sărace, faţa umflată şi moale, genele aproape inexistente, nasul cîrn, dinţii subţiri şi interminabili.
       In faţa neînsemnătăţii ei am fost satisfăcut ca de un cîş-tig personal. Vioiciunea şi prestanţa ei de odinioară mă umilise. Şi, intr-adevăr, la o întilnire pe scara mare a Universităţii — ea urca, eu coboram — cu tot aerul ei semeţ, înfoindu-mă în hainele mele noi, i-am aruncat o privire încrezătoare în acele ce vor urma. Curaj mare pentru sfiiciunea mea obişnuită.
       Cunoştinţa se făcu într-o zi întîmplător, din nimic.
       O excursiune studenţească la Curtea-de-Argeş cu nişte camarazi neprietenoşi şi abia cunoscuţi ne-a apropiat. A-colo, in faţa mămăliguţei cu brînză şi a cepei, ne descope-rirăm amîndoi mofturoşi (sau că făcea pe mofturoasa ca să-mi placă). Amîndoi nu reuşirăm, ca ceilanţi, să ne culcăm imediat. După o ezitare, in urma propunerii mele, se hotărî să meargă cu mine prin noapte. Din urmă, o amică ne vesti stupid: „Bine, o să vă spun mîine domnului profesor !“
       Pornirăm in întuneric şi coborîrăm la Argeş. Era linişte, aerul curat, copacii lăsau umbre lichide. Argeşul tremura sprinten, luminînd argintiu pietricelele. Atmosfera poetică, amîndoi singuri, abia scoţînd cîte o vorbă. Ne simţeam aproape. Şi atunci un regret m-a chinuit: n-o cunoşteam mai bine ca să am curajul unei sărutări. După cum se vede, pe atunci aveam gustul armoniei oricărui fapt.
       Preliminările amorului trebuiau să aibă o durată hotă-rită.
       Oricît de neaşteptată ar fi fost o sărutare atunci, după un aşa de puţin timp de cunoştinţă (era tînără şi, cu tot fardul, nu-i bănuiam experienţe sentimentale), cred că ar fi fost bine primită. O exclamare acolo, în noapte, în singurătatea noastră, departe de tîrg, ar fi fost ridicolă. Dar am preferat să ne întoarcem, nu prea tîrziu, ca să nu ne speriem complect vecinii, trecînd pe lingă o prăvălie luminată,
                                                                                  101
13*

   fără să am curajul să cumpăr ceva de mîncare, de frică să nu par greoi, tulburîndu-mă o foame teribilă, la care, cu tot amorul şi poezia Argeşului, mă gîndeam tot timpul, şi astfel mi-o exageram. Pe drum, aducîndu-mi aminte de ameninţarea camaradei, o învăţai o minciună (ca şi cum ar fi fost nevoie să ne scuzăm faţă de cineva!): „Mîine vei spune singură domnului S. de plimbarea noastră nocturnă. Astfel paralizezi orice aluzie răutăcioasă.“
       In trenul care ne întorcea mai tîrziu acasă, amîndoi, lingă fereastră, ne întreceam să prindem din fugă frunzele copacilor apropiaţi, cu exclamaţii, bucurii şi regrete copilăreşti, şi ca din întîmplare ne atingeam mîinile. De pe banca din faţă, profesorul S. deschidea vag pleoapele lăsate greoi, şi ne zîmbea amuzat de vreun vis scurt sau de aventura ce se înnoda, în faţa lui, tot mai puternic la fiecare stîlp de telegraf.
       Am continuat la Bucureşti conversaţiile lungi şi neînsemnate fără să ne fi făcut vreo mărturisire anume, dar sim-ţindu-ne complici. Găseam între noi asemănări care ne apropiau: eram pripiţi şi dezordonaţi. Observaţia o făcu Dudu: „Ce nostimi şi identici sînteţi cînd vă vede cineva de departe 1“
       Părerile asupra ei mi se schimbaseră mult. O priveam cu un aer de uşoară superioritate. Nu mai eram impresionat de vreun aspect de-al ei. Odată o fată o întrerupse cu o voce răguşită şi întrebuinţînd mulţi „la dracu“ în vorbă. „Sora mea Elena“, prezintă Irina fără să încerce cu timbrul vocii să o scuze.
       Altădată Irina făcea planuri pentru viitorul nostru, fără să mă numească pe faţă. „O să mă scol tîrziu, să mi se aducă la pat cafeaua cu lapte."
       Orice socoteală de viaţă tihnită mi s-a părut totdeauna ridicolă, burgheză, cu toate că personal am fost un burghez care se înspăimînta la prima noapte nedormită. Totuşi, n-am protestat, probabil dintr-o mică perversitate: mă apropiam mai mult de ea, aveam mai multe drepturi, fără ca în schimb să-i făgăduiesc ceva anume. Conştiinţa era liniştită. Dar poate că mă ponegresc acum şi nu-mi mai aduc bine aminte. In orice caz, Irina poate că a luat totul ca o aprobare.
102
       Vacanţa mare venise. Toate aceste se întimplaseră foarte repede, şi după atîtea nedumeriri de o iarnă întreagă, explicaţiile asupra caracterului şi a aspectului Irinei se rezol-viseră de îndată. Nu mai aveam curiozităţi. Dudu şi Maia nu mă mai interesau. Tot grupul mi se clarificase de îndată ce cunoşteam bine o parte din el. Eram de fapt foarte încurcat, neîncrezător într-o legătură definitivă. în schimb, îmi pierdeam timpul şi-mi limitam inutil probabilităţile de succes pentru mai tîrziu. Crezîndu-mă „aranjat" nimeni nu s-ar mai fi gîndit la mine. Se făceau şi glume, iar camarazii mei — mi se părea — nu mă invidiau prea mult. Aveam şi re-muşcări. Mă simţeam vinovat faţă de speranţele pe care o lăsam să şi le puie în mine.
       Tragic început pentru un don Juan...
       Dar era prea tîrziu să mă opresc în drum. N-aş fi avut curajul — şi mi-ar fi părut prea umil — să provoc o explicaţie sinceră. Ca să fiu drept, mă obişnuisem cu viaţa mea nouă şi-mi era frică să nu rămîn iar singur.
       Acum Irina nu se mai sfia să rămînă tot timpul cu mine, inventînd amîndoi minciunile cu care trebuia să-şi explice întîrzierile acasă. Dar mereu nimic între noi. Rude, cunoştinţe, profesori, examene... Gîteodată, într-o aglomeraţie o strîngeam puţin de mină, acesta îmi era tot curajul. într-o zi îmi spuse: „Să înconjurăm strada. S-ar putea să văd pe cineva de acasă."
       Atmosferă periculoasă, care însă nu se înregistra prin nici un semn. Nu mai ştiu, de-atunci e vreme multă, să reconstitui fiecare zi în parte, acum mi se par toate la fel, probabil însă că era o adîncire perpetuă. Obişnuinţa ne ajuta fără voia noastră.
       Vacanţa veni tot atunci. Trebuia să plec in străinătate pentru cîteva luni, şi acolo aveam timpul tuturor reflexiilor. Aveam prilejul de a înceta aventura mea. Prea pierdusem timpul... Nasul scurt al Irinei mă persecuta. îmi aduceam aminte de drumurile lungi pe străzile mărginaşe, apoi de toate descoperirile asupra cunoştinţelor ei simple; mai ales o vorbă de a tatălui meu mă convinsese: „Cine era urî-ţica ceea cu care te-am văzut pe stradă?"
       De ar fi zis „urîta" nu m-ar fi impresionat aşa, l-aş fi numit numai răutăcios. „Urîţica" avea o impresie de adevăr care mă umilea. încercai astfel de la Berlin să răspund
103
  tot mai rar (totuşi răspundeam!) la scrisorile Irinei,care veneau tot mai dese. Scria la întîmplare, fără virgule şi puncte (o ironizam mai tîrziu că scrie ,,genre Mallarme), înseilînd laolaltă tot felul de idei care-i alergau prin cap. Din înţelesul lor general, trăgeam concluzia că mă iubeşte la nebunie şi că se plictiseşte singură.
      E uşor de închipuit, găseam toată istoria stupidă. La întoarcere, nu am căutat s-o văd la început. M-a zărit într-o seară de la plafonul Operei. Era cu familia, pe care n-o văzusem în complectul ei pînă atunci.
      „Domnule Sandu, mă aşteptaţi la ieşire, nu-i aşa?“ Am dispărut la ieşire, dar am întîlnit-o mai tîrziu. Era fatal în tîrgul Bucureştilor, mă mir cum nu prevăzusem de la început. Şi după cîteva reproşuri şi după scuze de ale.mele pocăite (mă scuzam faţă de mine, interpretînd îndoielnic morala „nu vreau s-o fac să sufere", cu toate că nu-mi luam nici o obligaţie pentru mai tîrziu: de fapt, eram laş şi foarte plictisit de singurătate), plimbările începură — mai întîi pe strada principală şi apoi pe din dos — şi discuţiile despre familie şi despre rochii; şi apoi, într-o seară de lună plină, sărutările nebune cu tot felul de demonstraţii din partea ei. Şi apoi zilele identice: întîrzieri pe uliţe, sărutări la întuneric... Despărţirile zilnice se făceau tot mai greu. Trebuia multă imaginaţie ca să-şi explice acasă întîrzierile.
     Începuse să plîngă în faţa tramvaiului, şi asta în fiecare seară. Lumea se uita curios la noi şi mie îmi era ruşine. A-casă din pricina întîrzierilor, dădeam naştere la ironii, şi eu nu puteam suferi ironii pe seama mea. Şi timpul trecu la fel, plictisindu-mă, dezgustat de mine, regretînd succesele la care renunţasem şi deseori avînd remuşcări. Mă obicinu-isem însă, şi astfel eram zilnic cu ea. Nu mai căutam minciuna cu care să mă sustrag. Văzîndu-mă incapabil să iau vreo hotărîre, eram şi mai nenorocit. Ca să nu pierd timpul, încercai să vorbesc cu ea de pictură sau literatură, subiecte care mă interesau orişicînd. îi dam să citească volumele pe care le studiam în acelaşi timp, şi discutam mai pe urmă impresiile. De fapt, eu îmi spuneam părerile, iar Irina aproba. Aproba însă cu aşa vioiciune, că nu-i mai simţeam rolul subordonat. între timp, la vacanţa Crăciunului, am mai încercat o despărţire definitivă. Intr-o scrisoare am avut curajul să-i spun multe. îi arătam că nu-i pot promite ni-
104
  mic pentru viitor, că aveam de gînd să-mi păstrez toată viaţa independenţa. Am găsit-o la scoborirea mea din tren, mititică, înfrigurată în paltonul subţire, neavînd curajul să-mi iasă înainte, cerşind cu privirea o vorbă bună. Ce milă am avut de dinsa atunci! Cum mă socoteam o brută pentru toate planurile mele viclene! O luai strîns de mină şi merserăm kilometri fără să ne spunem nici o vorbă. Şi mă chinuiam: „Ce trebuie să fac, Doamne, ce trebuie să fac?“ Mă durea acum supărarea ei, frigul care o răzbea şi nu ştiam cum s-o liniştesc. „Voi fi iubind-o!“ Privind-o întreagă, simţeam că mi-e dragă. Am promis la urmă ca s-o îmbun: „Fac tot ce vrei!“ Şi apoi iar plictiseală şi îndoieli. I-am repetat: — „Nu mă voi însura, dar vei fi prietena mea cea mai bună!“
     Cînd o simţeam prea mîhnită, căutam s-o entuziasmez asupra frumuseţii naturii cu teorii fantastic de naive: „Eşti o intelectuală, vom citi, vom discuta!“
     Cu toate că nu vedeam nici un sfîrşit pentru mai tîrziu, nu-mi mai făceam iluzia că e posibilă o întrerupere bruscă, îmi dam seama, în sfîrşit, că nu eram în stare de nici o ho-tărire definitivă.
     Mă resemnam cu gîndul că nu mi-am sacrificat decît prezentul (cu toate că nu vedeam nimic pentru viitor, şi încetarea iubirii ei sau renunţarea mea mi se păreau oribile). Prezentul, însă, vedeam, era cu desăvîrşire sacrificat. Nu mai puteam spune nici un cuvînt altei fete fără să întîmpin lacrămile Irinei. De altfel, nu mă mai lua nimeni în serios. La şcoală cu toţii mă osindiseră printre „aranjaţii defini-tiv“. Totul era aşa de limpede, încît nu mai încasam nici măcar ironii.
     încercai cel puţin ca acest prezent săfiecît mai copios: citeam împreună tot timpul, vizitam expoziţiile şi respiram melancolia parfumului de tei de pe bulevarde, îi dam sfaturi cum să se îmbrace, cum să ridă, cum să-şi ţie capul, cum să se coafeze.
     Sfaturi binevoitoare de „prieten bun“, de fapt indelica-teţe. Mult am arătat-o, sărmana!
     Am dat examene, am făcut excursii, am discutat, a trecut multă vreme în felul acesta; am simţit emoţii mari, şi, mereu cu ea, a trebuit să i le împărtăşesc. Căutam deseori
105
consolarea în fiinţa ei; uneori lăcrimam, alteori mă exaltam în faţa vreunui apus de soare.
    In ce fel aş putea descrie această viaţă cu mici obiceiuri zilnice şi alteori cu surprize vaste! Cum nu mai făceam planuri de eliberare, nu mai aveam remuşcări. Din pricina teoriilor pe care le peroram mă credeam darnic: o educam!
    Intr-o zi n-a venit: a fost la nunta unei prietene. Mi-a povestit a doua zi toată petrecerea, cu entuziasm pentru dans, invitaţi şi muzică.
    La toate reflexiile mele nu mai era aşa de atentă ca de ob icei. Citisem o carte, nu m-a întrebat de impresiile pe care le-am avut. Numai rochii, glume, mirele şi mireasa. Fusese domnişoară de onoare şi avusese cavaler. M-am enervat că nu mai eram luat în seamă şi prefera, în locul discuţiilor intelectuale, flecărelile mahalalei. Ga să fiu sincer, m-a durut mai ales petrecerea la care se amuzase fără mine. E-ram gelos, îmi dam seama, şi mă supăram, căci mă găseam ridicol. Sentimentul geloziei nu pretinde neapărat dragostea. Eu nu iubeam, eram convins de asta. Nu făceam nici un sacrificiu, aveam veşnic necazul de a fi legat fără voie, şi în genere mă plictiseam. Şi totuşi, atunci, lingă Irina povestind vioi petrecerea, am suferit. îmi trebuia o răzbunare imediată. Am urcat-o într-un automobil închis şi am tras perdelele. Pe drum îmi vorbea despre nuntă.
    Am ajuns la o casă de petreceri cunoscută şi obscură în acelaşi timp.
    Am cerut de mîncare şi-mi aduc perfect aminte de nişte varză roşie.
    Apoi am dezbrăcat-o pe încetul, întîrziind la sînii goi, pe care îi cunoşteam mai demult. N-a protestat o clipă, nu s-a revoltat şi n-a făcut nici gestul cedării amoroase.
   A seîncit doar, şi, în întunericul care se lăsa, îi vedeam ochii mari deschişi, sforţîndu-se să vadă tot ce se petrecea cu dînsa. Probabil că nu era curiozitatea, ci mai mult frica. La întoarcere mi-am exagerat iăul pe care mi-1 făcuse vinul băut ca să mă pot duce de-a dreptul acasă, căci bănuiam că după un act aşa de mare erau necesare tot felul de mulţumiri şi de efuzii sentimentale care m-ar fi întîrziat pe drumuri. Irina mi-a dat astfel drumul, încercîndu-se să nu plîngă şi trimeţîndu-mă singură ca să mă îngrijesc. Plin de milă pen-
106
tru gestul ei — ştiam cit plînge la despărţirile obicinuite — am lăsat-o totuşi. Probabil că par grozav de hain. Cred că oricine de şi-ar exprima sincer vagile impresii, ar ajunge la aceleaşi rezultate. De obicei, sînt cu toţii de rea-credinţă şi nu-şi recunosc slăbiciunile. Pentru mine, însăşi această sinceritate scrupuloasă şi încercare de analiză lucidă nu este o scuză? Vina mea depinde de punctul de vedere din care era privită. Irina era destul de mare ca să-şi dea seama de actele comise şi nu protestase în nici un fel. N-o minţi-sem niciodată asupra viitorului: voiam să-mi păstrez libertatea. Ca prieten îi făgăduisem totdeauna ajutorul. Eram în tovărăşia ei pe cît puteam şi nu mă gîndeam să mă sustrag vreodată.
    Nu aveam nici o pretenţie de nici un fel, şi mărturisesc că nu fără plăcere am dat legăturii noastre o nouă putinţă de împrospătare. Dacă nu eram încă peste măsură de în-fierbîntat, nu eram eu de vină. Sînt vinovat, dar a mea este singura aventură din lume? Aventura nu mai revoltă pe nimeni acum.
    Probabil că mă iubea şi nu-şi precupeţea darurile. Trebuia imediat să mă sacrific? De altfel, nu renunţasem Ia orice planuri pentru mai tîrziu?
    Odată îmi spuse: „Cum sîntem văzuţi tot timpul împreună, de ce nu vii acasă la mine să faci o vizită? Asta i-ar asigura pe toţi. Eşti un copil şi n-or să te creadă periculos."
    M-am dus cu toată timiditatea mea, din curiozitate.
    O casă cu trei etaje, subţire şi înaltă ca un joben, cu o scară învîrtindu-se în loc, păsări şi oameni peste tot.
    Voci care întrebau de la acoperiş la pivniţă: „Cine-i acolo?" Apoi un tril de pian şi apoi o ocară care n-avea înţeles. Însoţit de Irina, am intrat într-un salonaş, şi la intrarea mea am auzit cele patru uşi ale camerei închizîndu-se în grabă.
    Am început conversaţia, jenat. Irina mă încuraja. „Nu te speria, aşa e la noi!“ Apoi, pe rînd, au intrat membrii familiei. Madame Lisa, cu o rochie beige cu trenă, cu evan-tail şi coafată „Pompadour", cu obrazul de 60 de ani vopsit gros, mereu cu vorba „Noi, femeile"... Apoi madame Gleo, ncorsetată şi cu sînii pepeni, examinîndu-mă cu pince-nez-
107
ul; apoi madame Aspasie, subţire şi nesfîrşită, întoarsă ca un cinci. Se vorbea: „Mon Dieu!" — „Cest ipatant!" „Noi femeile 1“ — „Vai, cum zici!“... „Ţi-aduci aminte!“... „Asta nu se cade 1“
    M-a privit fiecare în felul ei; madame Aspasie se subţia, madame Clăo se îngroşa, madame Lise zîmbea graţios. Apoi apăru şi Michel, tatăl Irinei, căpitan pensionar.
    Era gros, cu cărarea în mijloc, cu guşa proeminentă prin gulerul tare răsfrînt. Rîdea şi făcea pe glumeţul, şi cucoanele întrerupeau ciripind: „Vai, cum spui, Michel! Uiţi că sintem şi noi de faţă! Noi, femeile!" Totul era ridicol şi amuzant. Nu înţelegeam nimic, zîmbeam şi aprobam. Toţi vorbeau laolaltă şi nimeni nu Înţelegea ce spune celălalt. Păreau mai multe gramofoane puse în mişcare deodată, cu plăci diferite.
    Michel deveni impudic, şi cum femeile se revoltau, se enerva că i se strică efectul povestirii. Vocile se ridicau. Am fost luat ca martor. în acelaşi timp, la uşă începură lătrături diferite.
    Tînărul Gregoire, galben şi unsuros ca un sparanghel fiert, îşi făcu apariţia.
    Tante Eliza scuză: „Gregoire adoră animalele!" Nu puteam pricepe gradele de rudenie ale fiecăruia. Aveam impresia că stau cu toţii în camera aceea. Gregoire întrerupse cu un aer autoritar; „Năprasnic zgomot!“ Apoi, ca şi cum i s-ar fi înmuiat enervarea, căzu ca o haină pe un scaun.
    Convorbirea continuă, suvenirurile circulau,reflexiile melancolice fumegau. Rîsul gros al lui Michel reîncepu. La fiecare izbucnire i se zguduia tot stomacul. Picioarele umflate stau depărtate unul de altul şi i se vedea coada jachetei pe scaun bălăbănindu-se.
    Apărură atunci două graţii tinere. Domnişoarele Riri şi Coca, în rose şi bleu. „Porumbiţele noastre!“
    „Războiul de la 77.“ „Lasă, Michel, s-a terminat cu eroismul !“ Riri începu la piano o romanţă, cu mina stingă tre-cind peste mina dreaptă. Ce oi fi gîndit eu atunci? Nu mai ţiu minte. La un moment dat, ştiu că socoteam, măsurînd din ochi pulpele rotunde ale lui Michel, dacă ar putea pune un picior peste celălalt. Gregoire numai din cînd în cînd spunea cîte o vorbă: „Fantastic!" „Năprasnic!" „Bombas-
108.
tic!“ Îşi întărea astfel moliciunea galbenă prin cuvinte energice.
    Am plecat cu frica să nu strivesc păsările şi oamenii, ameţit, Snvîrtindu-mă pe scara învîrtită, pe cînd, pe deasupra capului meu, reîncepuseră conversaţiile dintre pod şi pivniţă. în poartă Irina îmi spuse: „A apărut luna!“ Vorba mi se păru fără nici o noimă.
    Irina vorbea deseori de rudele ei şi totdeauna le critica sau se amuza pe socoteala lor. Nu o dată punea în mişcare scene hazlii. Am avut nedelicateţa, în faţa complectei ei îngăduinţe, să rîd din ce în ce mai tare.
    „Ge curios lucru: toţi ai tăi au ceva strîmb în ei. Poartă haine demodate şi sclipitoare, amestecă româneasca cu franţuzeasca într-un mod caraghios. Tu singură din toţi eşti precisă, ai simţul proporţiunilor, n-ai fost influenţată de casă, de oameni şi de păsări 1“
    Irina surise măgulită şi primi vorbele mele ca pe un compliment.
    Timpul trecea, scenele se repetau întocmai. Irina îmi suporta firea. Nici una din speranţele sau din deziluziile mele n-aveam delicateţa sau n-aveam tăria să i le ascund. Nu eram nici copil, nici om întreg, şi transformarea aceasta aducea cu sine o stare nesigură, entuziasm, planuri, petreceri şi apoi şovăială, neîncredere, disperare. Prezumţios peste măsură, fiecare insucces mă istovea. Era pe timpul cînd începea să mă tulbure înţelesul morţii, la care nu mă gîn-disem pînă atunci declt cu uşurinţă, şi mă deprindeam cu greu cu această idee. Irina suferea toate toanele mele. O pedepseam amarnic de orice mi se întîmpla, o umileam, o dispreţuiam. Găseam cuvinte savant combinate care s-o doară. De la tatăl meu, care înjura birjăreşte, şi pînă la mine, care căutam şi în mînie să mă exprim interesant, era un progres mare. Cînd o vedeam aşa de abătută, mă cuprindea mila, şi o tîram cu aceeaşi frenezie spre camera unde ne în-tîlneam de obicei, şi acolo ne grăbeam să ne îmbrăţişăm pătimaş, ca să nu mai avem vreme să ne gîndim la ceea ce a fost. La urmă plîngeam încetişor, şi Irina mă mîngîia ca o soră. Atunci mă recunoşteam incapabil de a duce viaţa singur, şi nimeni altul nu mă putea potoli mai bine ca Irina. Şi bucuria, tot aşa de intensă, mi-o revărsam tot asupra ei.
109
Rîdeam copilăreşte, fugeam fără să-mi pese de nimeni pe stradă, făceam planuri, pline de fantezie, şi fata se lăsa în voia fericirii mele. Aveam încredere în mine atunci, şi, la braţ cu Irina, visam succese cu altele...
    Cu toate lacrimile Irinei, care izbucneau zilnic înaintea celei mai scurte despărţiri, cu toate îmbrăţişările ei înfrigurate, uneori eram nefericit din cauza ei chiar. Astfel de în-tîmplări erau însă rare, fie că ea le pricinuia numai uneori, fie că eu, ţinînd-o tot timpul lîngă mine, nu-i dam prilejul. M-am indignat într-o zi că a putut prelungi o discuţie cu mediocrul X. Irina, la argumentele mele, spuse: „Ai dreptate, eu nu-mi dădeam seama!“ Cu un astfel de răspuns de femeie — şi deseori veneau astfel de răspunsuri din partea Irinei — nu erai sigur de nimic. Aveam vag intuiţia că toate teoriile mele asupra vieţii, a naturii sau a artei, aprobate cu atîta grabă şi înpămîntenite imediat, nu fuseseră decît nişte monologuri, Irina neavînd decît rolul să-mi întreţie elocinţa, rolul confidentelor din tragediile clasice.
    Am făcut o excursie de elevi, şi am avut multe peripeţii şi nedumeriri. Amicii erau, unii, de cea mai proastă calitate. Fete cu vorbe greoaie şi gesturi la fel. Schimbau între ele zilnic cele cîteva rochii şi cei clţiva ciorapi pe care-i aveau. E ridicol să vezi aceeaşi bluză roşie cu panglicuţe colorate, ornamentate pretenţios, apărînd în fiecare zi pe alt trup. Mă indignam cînd vedeam că Irina lasă să i se schimbe hainele în felul acesta. „Dacă mi le iau ele, ce vrei să fac!“ Băieţii se îmbătau, glumeau grosolan şi ţineau la mese interminabile discursuri. Unul din ei păruse Irinei bine. „Gel mai bine după tine!“ Iar deoarece eu, la început, mă jenasem să stau numai cu dînsa, Irina se împrietenise cu celălalt. A trebuit să-i arăt cum avea beţia vorbelor, cum adăuga spume şi floricele la fiecare cuvînt şi cum, la masa oficială care ni se dădea, aruncă în mijlocul peroraţiei un „cu vîrf şi strălucit îndesat 1“
    Toate acestea îmi arătau gustul prost al Irinei şi că, de nu m-ar fi întîlnit întîmplător pe mine, ar fi găsit cu uşurinţă pe altcineva pe care l-ar fi admirat. La fel gust prost a arătat şi cînd am cîntat la pian mai mult ca mediocru, spre admiraţia celorlalţi nepricepuţi, şi apoi cînd, rămaşi singuri, Irina avu o criză de lacrămi nebune de umilinţă şi de
110
admiraţie pentru priceperea mea vastă. Cunoşteam destul de bine muzica, ca să ştiu ce prost cîntasem, dar laudele ei îmi făcură plăcere şi nu am tras imediat concluzii rele. De atunci Irina spunea despre mine, ca şi despre toţi cei care îi erau simpatici: „Sandu cîntă drăguţ la piano !“ După atîtea cărţi citite şi comentate împreună, se mulţumea cu astfel de formulări rudimentare, care nu însemnau nimic şi care demonstrau nepriceperea ei complectă.
    In preajma tuturor — şi toţi răuvoitori — făcusem cele mai mari imprudenţe. Curios, dorinţa de a-mi păstra independenţa persista totuşi în mine şi îmi era tot aşa de urît să-mi leg existenţa într-o aventură mică. Ridicolul de a mă vedea suspectat de alţii pe care-i socoteam inofensivi şi mai ales ironizat mă chinuia. Dar groaza de a rămîne singur şi de a vedea pe Irina cu alţii mă făcea să suport orice ridicol. Astfel, la braţ cu dînsa, făceam un colţ separat, căutînd doar să-l mai atenuez, aducînd între noi pe inofensivul Niki Mibail. Trio caraghios, la care ne pretam cu toţii — Niki şi Irina, din inconştienţă, eu din nemernicie.
    Deseori mi se întîmpla să mă plictisesc cu Irina, dar asta nu ne oprea să fim mereu împreună şi să ne părăsim cu greu. Neputinţa de a o avea în voia mea îmi îmboldea dorinţele. De îndată ce nervii se discordau, temerile de a nu fi descoperiţi veneau, şi mai ales plictiseala de a rămîne cu ea cînd nimic nu mă mai tenta, cu tot trupul fraged şi gol de lingă mine. Atunci nu ştiam ce să-i mai vorbesc şi mă simţeam rău în camera străină.
    Cu perversitate îmi pregăteam plecarea, ca ea să nu simtă plictiseala şi indiferenţa mea, cînd voiam să părăsesc camera după o oră, eu, care înainte dea intra, dorind-o, îi promisesem că vcm sta patru ore împreună. Cugetam minciuna pe îndelete, şi printr-o jumătate de vorbă reflectam că ceasul meu întîrzie, că timpul trece fără să ne dăm seama, că aveam presupunerea că cineva ne pîndeşte intrarea. Plîn-gînd, Irina întîrzia pe c-ît putea plecarea. Cînd se hotăra să se îmbrace, era încovoiată ca la o veste rea. îmi părea rău, şi în stradă nu ştiam ce să fac ca să-i readuc veselia.
    Irina nu a fost niciodată convinsă că eu ţin la ea. Nu făceam nici un sacrificiu, nu renunţam la nici un specia-
lii
col numai pentru a rămîne cu dînsa şi nu o puteam minţi cu totul. îi şi spuneam răspicat că nu o voi lua de nevastă. Pretextam, pentru ca s-o îmblînzesc, o teorie asupra temperamentelor artistice, din care voiam s-o conving că făceam parte. Un astfel de temperament trebuia lăsat în voie şi nu trebuia înlănţuit cu obiceiuri burgheze. Ea izbucnea în la-crămi; „Dar dacă eu nu mă pot lipsi de tine!" Atunci tot aşa de pervers, dar cu sufletul în acelaşi timp plin de părere de rău pentru durerea ei, o povăţuiam să aibă voinţa să mă uite şi să se distreze cu alţii. Imediat ce s-ar fi distrat, aş fi suferit. O dată, familia Irinei i-a găsit chiar un candidat, la ţară, la o mătuşă. Cînd mi-a spus Irina, rîzînd, istoria, am trimese să-l vadă şi, dacă se poate, să-l accepte. La întoarcere mi-a povestit toată prostia candidatului şi eu m-am amuzat cel dintîi.
    (Am trimis-o ca să încerc să găsesc o modalitate de a scăpa de ea, în acelaşi timp, să-i văd repulsia faţă de alţii şi întoarcerea ei şi mai nebună spre mine.)
    în imposibilitatea de a găsi vreo scăpare, Irina se gîn-dea deseori la moarte. în momentele despărţirii mărturisea scîncit, făcîndu-mă să lăcrămez eu însumi: „Ştii cum aş vrea să mor, Sandule!" Nu mai ştiu cînd a spus pentru prima oară Irina astfel de vorbe şi nici cînd le-a transformat, dîndu-le un sens nou: „Eu o să mă omor!" îmi dam seama că de la cuvinte la fapt distanţa era enormă, dar astfel de evenimente, oricît de rare, se întîmplă totuşi, şi uneori era aşa de complectă tragedia ei întipărită pe toată fiinţa, că o simţeam în stare de orice. Această stare i-o producea neîncrederea pe care o avea în viitor. (Eu nu-i promiteam nimic, dimpotrivă, o consolam doar spunîndu-i că întotdeauna voi trece pe la ea, şi aş fi făcut-o, căci n-aş fi avut curajul s-o părăsesc cînd aş fi ştiut-o nenorocită.) Această neîncredere era o hrană veşnică şi un veşnic motiv de explozie la despărţirile noastre de fiecare seară. Nu ştiam cum s-o conving că însăşi dragostea ei pentru mine o oprea să facă aşa ceva, deoarece ştia ce nevoie aveam de ea. Eram deseori trist, şi atunci o chemam să mă consoleze. Atunci Irina nu mă mai ameninţa că se omoară. Vorbea despre viitorul ei cu o oarecare linişte.
    Adăuga doar —însă ca ceva normal: „Nu mă omor, fiindcă nu mă laşi tu!“ Şi de cîte ori eram împreună lîngă vreun
112
pericol — deasupra unei stînci în excursii — o simţeam mişcată, îşi uita vorba şi privea în spaţiu. Pricepeam că se petrecea ceva anormal în ea. De cele mai multe ori vedeam clar ce o zbuciuma pe Irina, uneori însă nu înţelegeam bine, fie că în ea se petreceau lucruri neobişnuite, fie că firea mea curioasă, nesuprapunîndu-se pe starea ei normală, o făceau să mi se pară ciudată (căci eu nu puteam părea faţă de mine ciudat, fiind deprins cu sinuozităţile mele, care mi se păreau normale).
    Astfel, poate din pricina mea, apărea Irina tulbure şi neînţeleasă. Zbuciumul ei era aşa de spontan că nu-1 bănuiesc nesincer.
    Intr-o zi vorbeam, bătîndu-mi joc de fetele bătrine şi, ca s-o chinui, am adăugat, fără vreo schimbare a vocii, ca să creadă că glumesc sau că sînt numai răutăcios şi astfel să-şi pregătească un răspuns: „Tu ai să rămîi fată bătrînă!“ — „Asta pentru nimic în lume!“
    La o nouă întrebare, de data asta sinceră, căci eram prea îndurerat ca să nu fiu sincer: „Dar ce o să faci?“, nu-mi răspunse nimic, dar nici nu fu în stare să repare ceva. Ce rost a avut vorba aceea (sau ce rost a avut întrebarea mea)? Şi asta dacă nu la începutul dragostei, totuşi, pe cînd mai plîngea încă cu aceeaşi deznădejde.
    Se gîndea că în cele din urmă tot o s-o iau? Sau dragostea ei pentru mine n-o împiedeca să-şi facă, măcar uneori, şi mici socoteli pentru mai tîrziu?
    In ce constau mai tîrziu uşurinţele Irinei? Intr-o vorbă pe care i-o spuneam deseori, fără să bănuiesc ce adevărată era: în a nu conta niciodată pe dînsa. Cu toate că aceasta privea numai lucrurile neînsemnate, totuşi, îndoielile mele subsistau.
    Un exemplu: una din pretenţiile mele era să vie exact la întîlniri (ceea ce era destul de greu pentru ea, care sta departe). Reuşeam s-o fac să fie exactă, dar întotdeauna a-veam impresia că are grije de a nu întârzia numai spre a nu provoca mînia mea. Scuzele ei umile la cea mai mică inexactitate nevoită îmi făceau milă. Nu puteam însă renunţa la pretenţia mea: simţeam că imediat ce nu s-ar teme, ar veni fără nici o ordine, m-ar face să aştept ridicol, şi nu mi-ar face plăcerea decît în cazuri cu totul speciale, cînd
113
m-aş fi plîns, şi numai puţină vreme după plîngerea mea, înainte de a uita din nou.
    Nu contam pe dînsa, mai ales cînd o rugam de ceva care nu i se părea că mi-e necesar neapărat. îmi plăcea să discut cu ea literatură sau artă, chiar dacă nu făcea decît să-mi repete părerile, şi asistam, ascultînd-o, la propriile mele gînduri. îmi plăcea să se ocupe şi ea singură, fie că aş fi voit o dezvoltare a personalităţii ei, fie că aş fi voit să adîncească vreun autor pe care-1 cunoşteam superficial, şi la care, ocupat aiurea, nu puteam să întîrzii. Ea mi-ar fi întregit cunoştinţele, fără să fiu nevoit să mă ocup special.
    Dar observaţiile ei erau aşa de disparate, încît nu puteam armoniza nimic. Cînd plecam undeva, îi lăsam un plan de studii, ea trebuia să-mi scrie observaţiile şi nu-mi scria niciodată despre asta în fierbinţeala rîndurilor pasionate sau numai oarecare, iar la întrebările mele repetate se mulţumea numai cu generalităţi („foarte interesant44 sau „nu-mi prea place44), care mă enervau.
    La întoarcere, constatam că nu lucrase aproape nimic, că în fiecare zi i se întîmplase cîte un accident care s-o oprească, şi că ceea ce cetise fusese în fugă, fără de nici un sistem.
    Nu-mi plăcea la Irina nici uşurinţa cu care vorbea despre oameni, împărţind repede acel „e drăguţ44 sau „e antipatic44 sau „e bine, vorbeşte franţuzeşte44, care arătau cît de superficială şi cît de egală tuturor fetelor era în judecăţile ei. Uneori, cîte o exclamare de a ei venea aşa de pe neaşteptate şi în aşa contradicţie cu temperamentul meu, pe care presupuneam că-1 cunoaşte cel puţin în trăsăturile lui generale, încît rămîneam uimit. Unul din cele mai puternice sentimente pe care le aveam era acel al cinstei (excepţie în dragoste), pe care-1 împingeam la exces, şi pentru care aveam toate scrupulele. De aci, o veşnică persiflare a moravurilor celorlalţi şi de cele mai multe ori dezgust. Poate că totul pornea din acelaşi instinct de a mă diferenţia şi de a avea motivele unor noi mîndrii personale. Nu admiteam deci nu numai necinstea făţişă, dar nici aranjamentele cele mai nuanţate care sînt în obiceiul celor mai cinstiţi dintre noi. Irina, bineînţeles, ca oricînd, îmi împărtăşea părerile. Fuseseră sute de discuţii şi totdeauna rîsese şi ea, batjocorise şi ea, despreţuise şi ea. Asta n-o împiedecase odată să mă întrebe fără de nici o îndoială: „Prietena mea Florica (o
114
prietenă oarecare, pe care abia o suportam) e ameninţată la profesorul X, camaradul tău de şcoală. Insistă tu s-o treacă!“
    Şi, în momentul cînd îmi arătam indignarea şi mîhnirea adîncă, văzînd că atîtea discuţii fuseseră zadarnice şi atî-tea momente de înţelegere între noi, o farsă — căci ea nu făcuse decît să mă aprobe şi să mă repete fără vreo convingere proprie, că mai ales mă lăsasem prins de această glumă — ea adăugă şi mai inconştient: „Bine, ştiu că nu trebuie să faci de astea pentru nimic in lume, dar credeam că pentru mine e altceva!“... Răspuns de femeiuşcă...
    Mi-aduc aminte că i-am făcut o morală lungă de un ceas, şi în momentul cînd i-o făceam simţeam ce inutilă e această morală, ce ridicolă, nu numai pentru că era imposibil de schimbat ceva din fiinţa Irinei, dar şi pentru vorbele mele înseşi, care nu se mai isprăveau, repetau aceleaşi lucruri, eram banal ca cele mai banale pagini de morală de prin clasele primare; nu aveam nici o convingere de a schimba ceva ca să dau o viaţă vorbelor, sau poate aveam chiar indiferenţa după unul din instinctele mele ciudate de a-mi fi brusc indiferent un fapt pentru care lucrasem şi la care visasem ani de zile, de a mă persecuta brusc, în miezul unor gînduri, pe care le crezusem primordiale, o prăjitură colorată pe care n-o puteam s-o alung din minte cu cît mă încă-păţînam mai mult s-o uit, conştient în acelaşi timp că mă amuz, neputînd-o s-o alung. Şi totuşi, continuam cu persecuţia spre Irina, pe care mi-o închipuiam distrată, plictisită, enervată, doritoare s-o las mai iute în pace, cu plăcerea de a mă simţi şi a apărea caraghios, plăcere egală cu aceea cînd, fiind de obicei bun, faci fără nici o pricină rău unui animal la care ţii, numai ca să te simţi rău, să te dis-preţuieşti şi să-ţi strici o reputaţie la care lucraseşi cu trudă şi de care te simţeai mîndru.
    Mereu nici o scrisoare.
    Un vis. Mă găsii deodată într-o bisericuţă de mahala. Acolo, o nuntă umilă şi tot lume cunoscută, ocupată toată ca să dea impresia unei nunţi mari. Intr-un colţ, Niki Mi-hail îşi rezimase capul pe gîtul de cocostîrc şi, în mijloc, mirii: domnul, rotofei, făcut cu peniţa rondă; alături, Irina, dizgraţioasă în vălurile albe, gesticulînd dizgraţios, vopsită cu roşu pe faţa ei roşie. O simţeam că joacă un rol
                                                                                  115
14
şi că-şi permite chiar să facă exclamări sau gesturi ridicole ca să impresioneze pe cei care găseau prezenţa ei acolo nefirească. După ce acceptase totul, nu numai faptul, dar şi exhibiţia lui în toate detaliile, acum i se părea, din scrupul pentru trecut, că n-ar trebui să rămînă calmă. Din cînd în cînd arunca chiar cîte un răspuns nervos vecinului conciliant. Rudele toate în preajmă, cu demnitate. Cărarea impecabilă a lui Michel se prelungea, lată şi albă prin părul negru, sticlos de pomadă. Apoi un popă piţigăiat a început Isaia dănţuieşte, şi au început au toţii să se învîrtească după vocea lui. Tot mai repede şi mai dizgraţios. Irina şoptea mereu vecinului: „Ah, cum mă enervează!“ în mers, voalurile i se deranjaseră. Mă gîndeam cum să mă răzbun... Să-mi fac apariţia brusc acolo. Dar cum?...
    Sufeream îngrozitor, dar preferam orice, numai să nu fiu ridicol. Tot atunci atenţia îmi fu atrasă în altă parte, pe obiectul din mijloc, în jurul căruia se dănţuia. Mi se păruse la început o masă, dar era un catafalc. (Vis melodramatic, stupid, însă care mă face şi acum să tremur.) Şi pe el, printre cîteva flori, cu ochii închişi, cu gura deschisă, cu nasul cîrn, iarăşi Irina. Vînătă, umilă şi mică, tocmai ca atunci cînd o alungam acasă şi ea se ţinea după mine. Fără mişcare, acolo, din pricina mea... Nu puteam s-o văd decît uneori, ceilalţi treceau mereu primprejur şi-mi împiedecau vederea. Treceau tot mai repede şi mă miram cum de nu ameţesc. De la o vreme au început să ţopăie. Şi, la un moment dat — şi mă asigur că asta e nemaipomenit chiar şi în vis, — le-am văzut pe amlndouâ deodată. Una roşie, dizgraţioasă, cealaltă neagră, înţepenită.
    M-am trezit ţipînd. Imaginile erau aşa de puternice, că le-am văzut încă şi treaz. A trebuit să-mi întăresc toată judecata ca să mă potolesc. Nu se poate să fie aşa. Aceeaşi persoană de două ori deodată, asta nu se poate. Aş înţelege să se fi măritat, chiar din motive uşuratice. S-a deprins cu altul, speră să înceapă altă viaţă, cu toate că repede s-au mai petrecut toate. Dar să fi făcut nunta la biserică, adică să dea amploare unor lucruri pe care trebuia să le lase în cît mai mare obscuritate pentru ea şi pentru alţii, asta nu cred. O cred astfel în stare de vicii fundamentale şi mi se par imposibile anumite chestiuni de detaliu. Nu pot să mă
116
explic bine, dar sînt convins că toţi care ar cunoaşte perfect situaţia ar judeca la fel.
    Fac sforţări s-o reconstituiesc ca să pricep ce a făcut. Caut acum din memorie să refac scenele dintre noi, în toate nuanţele — căci mai cu seamă nuanţele pot trăda adevărul. Să dau exactă însemnătate unor vorbe pe care nu le-am adîncit atunci decît vag, pentru că atunci nu mă interesau decît rareori, cînd aveam vreo nemulţumire sau cînd nervii mei mă chinuiau mai ascuţit. Să aflu adevărul după nişte frînturi de adevăr care pot fi interpretate în atîtea feluri. Greutatea vine mai ales din neputinţa de a putea clasa toate amintirile. Sînt doar vorbe, priviri, interjecţii care nu se leagă de nici un eveniment. Nu ştiu în ce ordine s-au produs ele, şi astfel nu voi izbuti să dau o consistenţă precisă descoperirilor mele. Voi forma o fiinţă statică compusă din sute de exclamări trădătoare, care s-au petrecut în timp.
    în definitiv, Irina poate a evoluat. M-a iubit la început mult, şi apoi gîndul că trebuie să se aranjeze într-un fel i-a încolţit, i-a înmuiat dragostea şi la urmă a invadat-o complect. Deci sentimentele ei au fost în veşnică mişcare. Şi nici evoluţia nu s-a făcut mecanic.
    Au fost reveniri, remuşcări, apoi din nou hotărîri de eliberare. Ezitările perpetue complică extrem chestiunea. Memoria mea nu poate să aranjeze trecutul. (Opera lui Proust e o dovadă de memorie prodigioasă. Cu cit mai complicată ar fi fost din punct de vedere psihologic dacă memoria lui ar fi fost defectuoasă! Dar n-ar fi putut şti adevărul, şi numai adevărul interesează în anumite ocazii.) Aruncînd la întîmplare tot ce-mi aduc aminte despre dînsa, formez o fiinţă stranie din cauza prea multor apucături contradictorii şi suprapuse. Nu imposibilă, căci în viaţă toate sînt posibile. Oamenii sînt făcuţi din pămînt netrecut prin sită, au fost lucraţi în grabă. Nu mi se pare că rezultatul la care voi ajunge va fi lipsit de viaţă.
    Aud respiraţia Irinei, nu ştiu numai dacă aceasta va fi Irina adevărată, şi asta aş vrea s-o ştiu. Şi mereu încep cercetările mele de la capăt, cercetări zadarnice, care nu vor duce la nici un rezultat, dar la care nu am tăria să renunţ. Cum să ştiu adevărul asupra ei cînd nu ştiu adevărul asupra mea? Şi eu mă am la îndemînă, mă ştiu sincer faţă de mine,
                                                                                  117
14*
şi în acelaşi timp mă analizez pasionat şi fără întrerupere de cînd mă cunosc. Gînd mă gîndesc, văd ce gusturi mereu contrarii am avut întodeauna. De-mi citesc jurnalul de zi al cîtorva clipe din viaţa mea, văd că uneori sînt mulţumit şi alteori disperat, uneori mi-e milă de ea şi alteori o urăsc şi alteori nu mă interesează. Cum să disting din tot ce a spus ea ce e sincer, cînd eu nu sînt sigur dacă reflexiile mele nu sînt pornite din ciudă sau din remuşcare, şi că n-o judec pe rînd, sau cu excesivă îngăduinţă sau cu excesivă severitate. Nu ştiu dacă tot chinul meu se numeşte dragoste sau amor propriu...Dacă mi-ar părea rău să aflu că a murit.. Nu ştiu în cît timp m-aş consola dacă a murit şi în cît dacă m-a înşelat. Cred însă că dacă aş afla că totul n-a fost decît o glumă, aş fi fericit pentru o clipă. Mi-aş destinde nervii, m-aş odihni. Apoi, cu dînsa, iar aş începe să mă plictisesc groaznic, cum m-am plictisit tot timpul. Sau poate între doi care se cunosc total, care au terminat de a gunguri amorul şi care îl practică la ore fixe, ca într-un menaj autentic, plictiseala este inevitabilă? Sau port cu mine această plictiseală? Sau numai sînt sugestionat de ideea asta? Sînt incapabil de dragoste proaspătă mereu reîncepută, cu toate că mintea mea o visează întotdeauna. Mă duc cu mine şi nu mă cunosc, cu toate că mă observ cu o grijă migăloasă şi trudă inutilă. Vreau să pricep pe alţii! Mă mir cum pot suporta să tîrîi cu mine, pretutindeni, pe mine străinul. Şi uneori acel străin e blînd, agreabil, dar alteori e odios cu egoismul lui. Şi eu îl port mereu cu mine...
    Sfinxul înţepenit pe nisipuri (cîrn ca şi Irina), încruntat, cu buza atîrnînd, pare că păstrează un secret din pricina tăcerii lui îndelungate. Oamenii vorbesc tot timpul. Dacă ar fi înregistrat pe discuri tot ce spun zilnic, te-ai îngrozi de atîta pierdere de vreme, şi mai ales de atîtea contraziceri. Legînd toate vorbele din timp de o lună te-ai crede intr-un haos. Te-ai îndoi de pretenţia noastră de a te crede organic şi de a-ţi da limite. Ar trebui să degajezi — imensă dificultate— ceea ce-ţi aparţine personal de ceea ce e omenesc. O muncă inversă de cea pe care o faci în artă. Acolo cauţi generalităţi şi aci le dai la o parte. Nu mă interesează prin ce semăn cu alţii, ci prin ceea ce difer. Aş găsi pe discul gramofonului meu imaginar tot felul de excla-
118
mări momentane, mereu contrare şi idioate: „mi-e foame, mi-e sete, mi-e frig, mi-e cald“, sau „supa te încălzeşte, friptura e prea arsă, prăjitura prea dulce“, mici exclamaţii necesare, se va zice, totuşi, numărul lor mare e sinistru. Unul făcea socoteală asupra bunicii lui, bună menajeră, cît a dormit în viaţă şi cît a mîncat. Chiar cîteva zile în şir n-a făcut decît să sune pe slugi. Cu toţii spunem fraze goale şi inutile de milioane de ori. Căci e inutil să spui că ţi-e foame cînd ai mîncarea gata regulat la aceeaşi oră. Să căutăm să degajăm din acest lest ce e caracteristic uriui anumit om care ne interesează şi îi aparţine în mod special. De altminteri, chiar şi acele exclamaţii pot servi. Numărîndu-le şi com-parîndu-le, vei putea zice: A e mai mîncăcios ca B. A e cel mai mîncăcios din toţi cei o sută pe care i-am cercetat. Cu toate că concluziile pot fi defectuoase. într-adevăr, un om poate să mănînce mult şi să nu spuie la fiecare moment „mi-e foame“. Şi invers, altul se poate tîngui toată ziua, tocmai pentru că nu are ce mînca. Oricum, un om e tot aşa de misterios ca şi Sfinxul. Unul pentru că tace, celalt pentru că vorbeşte.
    Am f03t într-o seară într-o tavernă lîngă Saint-Julien le Pauvre. Era distractiv. Sub pămînt, într-o veche închisoare a Revoluţiei, se cîntau cîntece vechi franceze, tandre sau cu o savoare galică. Gornemusa acompania. Acîntat romanţe sentimentale şi o mică babă vopsită exagerat, sforţîndu-se să pară tînără. M-a străfulgerat o idee: aşa va fi Irina la bătrîneţe! Intr-adevăr, cu toată carnea boţită, avea mult din aspectul Irinei.
    Silueta, culoarea feţii şi a părului, ochii, nasul scurt, dinţii lungi, buza inferioară strivită. Apoi gesturile aveau, ca şi la Irina, ceva strident în ele.
    Aşa va fi Irina bătrînă ! Ce satisfacţie am avut! Simţeam că descoperirea asta are să mă bucure întotdeauna, chiar cînd totul îmi va fi egal.
    Aveam o răzbunare pentru a mă potoli puţin. Consolare imbecilă, îmi dădeam seama, dar mă bucuram totuşi...
    Sînt talente speciale ca să pricepi o operă literară, o bucată muzicală, o statuie sau un copac, oricît ar părea că aceste lucruri sînt la îndemîna oricui. Intr-adevăr, deşi
119
fiecare măruturiseşte fără jenă că nu poate pricepe o problemă de matematică, îşi va permite să-şi dea părerile asupra chestiunilor literare (mai ales în Franţa), se va ofensa de nu le vei lua în serios şi nu va crede că pentru asta trebuie pricepere înnăscută pe care s-o educi apoi prin ani de zile de muncă migăloasă. In orice caz, nimeni nu va mărturisi (afară de cei care vor să fie originali) că nu gustă natura. Pot să nu facă nici cea mai mică sforţare să fie în preajma ei, pot să trăiască ani de zile fără să se gîndească la ea, pretenţia lor nu este mai mică. Ca şi cum a nu pricepe farmecul naturii ar însemna ceva pentru inteligenţa cuiva. Genialul Kant a putut să transforme judecata lumii fără să facă mica distanţă dintre Konigsberg şi mare ca să vadă valurile. Fiecare poate să aibă alte competinţe, să scrie un act judecătoresc caligrafic, de pildă. Poate că fiind aşa de legaţi de schimbările perpetue ale anului, de raze şi de frunze, e greu de mărturisit că n-am învăţat nimic de la ele.
    Există lucruri şi mai strîns legate de noi şi nu le observăm: moartea. Nici măcar groaza că vom suporta-o nu ne dezmorţeşte. Unii dau o interpretare: preferăm să nu ne gîn-dim. N-au dreptate. Nu renunţăm la gîndul ei din stoicism sau din laşitate mascată, ci din incapacitatea de a o gusta. A gusta moartea (cu spaimă sau cu delicii, în orice caz a fi impregnat de ea) este un talent special, şi oamenii talentaţi sînt rari. De aceea vedem atîtea înmormîntări, şi nu facem nici o reflexie, după cum vedem atîtea apusuri de soare, şi nu le observăm. (Bineînţeles, sînt unii care observă toate apusurile şi alţii care freamătă la fiecare mort, iar amintirea lor continuă apoi să-i tulbure.) Facem doar o socoteală de tarabă „s-ar putea să mai trăim, deoarece sînt oameni mai bătrîni ca noi“. Şi ne punem din nou la micile noastre treburi zilnice. Amînăm cu uşurinţă pe anul viitor un plan mai neobicinuit, fără de nici o grabă ne sorbim cafeaua şi ne facem siesta, şi nici în momentul cînd, în sfîrşit, facem pasul sacru, nu ne tulburăm, căci sîntem mediocri şi atunci. Mă gîndeam odată că ar fi interesant de studiat un om mediocru fiind obligat să facă un gest mare. De pildă, un general prost, trebuind să ia o hotărîre mare într-o luptă, cu riscul că de va greşi sau de se va sustrage va fi împuşcat. Ar fi interesant de văzut storcîndu-şi creierul şi mişcîndu-şi fruntea cum nu mai obicinuise să facă, incruntîndu-şi trăsă-
120
turile, de obicei moi şi leneşe. La fel şi un om care este silit să moară şi nu pricepe ce e moartea. Un viteaz dă o ultimă comandă de luptă, ceea ce se admiră, dar mie, care nu pricep regulele militare, şi care nu mă preocup decît de cadavre, mi se pare fără rost această admiraţie. E tot aşa de enervant ca şi pentru un muzician, căruia în momentul interpretării unei sonate a lui Beethoven i-ai povesti despre o importantă teoremă algebrică. Un gramatic va face în timpul morţii o observaţie gramaticală (in genul lui Felix d’Arvers1), un funcţionar îşi va clasa actele, un avar îşi va aranja banii, unul care a avut impresia că a fost un tată exemplar va da poveţe. Nu vor savura clipă cu clipă toată amplitudinea morţii decît acei care au trăit tot timpul cu sufletul şi toate gindurile în preajma ei şi au pus-o in toată meseria lor zilnică, la care, deşi nepricepuţi, trebuiau să ia parte. Cel ales va fi agasat de vecinii care îl tulbură, de doctorul care-1 pipăie, de rudele care ţipă după el. Are o unică ocazie să simtă în toată plenitudinea un vis pe care l-a urmărit atîta vreme şi acela îi este ratat din neghiobia celorlalţi. Căci ceilalţi nu-i pot pricepe gustul, talentul morţii fiind rar de tot.
    Fără rost a fost, de pildă, moartea lui Bonbonel. Subţirel, în haina perfect periată, cu pantalonii pe dungă. De vreo 24 ani. Avea trăsăturile fine, complect bărbierit, nasul subţire uşor arcuit, buzele abia conturate, sprincenile abia vizibile, faţa alb-galbenă, pe care cea mai mică bubuliţă era cu îngrijire ascunsă sub pudră. Gesturile îi erau întotdeauna „interesante11, şi la discuţii spinteca uşurel aerul cu două degete alipite la vîrf. Vocea îi era subţirică, discretă, dînd impresia că face reflexii subtile. Eu eram copil pe atunci, şi tot îmi dădeam seama de farsa neîntreruptă a lui Bonbonel. Asta nu mă împiedeca să-l iau de model, dar nu-1 salutam, căci înţelegeam că ar fi fost ridicol să-l saluţi. Veşnic îl vedeam în tovărăşia domnişoarelor, care, mi se spunea, nu-1 luau niciodată în serios. Le oferea servicii. Astfel, odată a promis să le facă fotografii. Le-a dat întîl-nire în grădina publică, le-a aranjat în grupe şi în parte, pe alei, pe bănci, printre flori, a montat aparatul, l-a apropiat şi l-a depărtat, a cerut de zece ori imobilitate perfectă, şi cînd, peste o săptămînă, i s-au cerut fotografiile, a mărturi-
121
sit cu rîsul lui subţirel că „totul n-a fost decît o glumă“. Pe la serbările orăşelului, care se făceau la grădină, era bătut de toţi cu confeti, pe jumătate ironic, el răspundea tuturor graţios merci, şi îşi lăsa confetile pe haine, pe pălărie şi în urechi. Cînd cineva îi atrăgea atenţia să se scuture, schiţa un gest de supremă plictiseală, se peria vag cu mîna de cîteva ori şi adăuga:
    — Inchipuieşte-ţi, mon cher, nu ştiu ce să mă mai fac! Şi apoi, la prima ocazie, iarăşi merci!
    Acest „fleac“ purta în el o tragedie autentică. Inima lui mică, probabil şi ea graţioasă şi parfumată, bătea capricios, mai tare şi mai încet, ameninţînd la fiecare moment să se oprească de tot.
    Părea imposibil ca fluturatecul de Bonbonel să aibă ascuns în el un secret aşa de grav. Orice mişcare de a lui te făcea să crezi că totul nu este decît o nouă „poză“, cu toate că, de data aceasta, toţi doctorii atestau adevărul. într-adevăr, la vreo sincopă, îşi lungea degetele în stânga pieptului cu atîta eleganţă, îşi închidea pe jumătate ochii cu atîta falsitate, murmura un mon cher aşa de delicat, că nu puteai fi impresionat. Moartea i-a venit după două zile de boală în pat. Mi s-a spus că nu şi-a schimbat deloc obiceiurile nici atunci. A rugat să fie ridicat ca să i se puie sub saltea pantalonii pentru dungă. In pantaloni ireproşabili l-au dus la cimitir şi din Cîmpiile Elizee trebuie să se fi privit încîntat. Ce rost are moartea să vie la astfel de oameni?
    La Ivonne Segal, vecina mea din tîrgul X, a intrat moartea la fel. Ovreica purta vreo 50 de arii, dar era încă frumoasă, elegantă, zdravănă. Bărbatul său, avocatul Segal, avea ochii subţiaţi şi buzele lungite de satisfacţia de a avea o astfel de nevastă. Băiatul lor, subţirel şi cochet, tocmai venise de la Paris, unde-şi terminase studiile. Seara făcuseră petrecere, şi casa lor din mijlocul grădinii înflorite fusese singura luminată pînă tîrziu în strada neagră şi calmă. Au stins apoi luminile, perind, în salon, în camera băiatului şi în ietac. A doua zi dimineaţă am fost trezit de nişte ţipete sfîşietoare şi curînd am văzut pe băiat fugind prin grădină, rupînd câţiva trandafiri şi intrînd în casă, lăsînd uşa deschisă. Apoi au început lumini, palide din pricina zilei, întîi în ietac şi apoi în salonaş.
122
    Mi s-a spus că Ivonne se trezise cu o durere de piept şi murise înainte de a veni doctorul de o anghină pectorală pe care o ignorase. La uşa din faţă, un om a aşezat draperii negre, în timp ce altul ţinea scara. Pe o uşă din dreapta au început vizitatorii. După o zi a pornit coşciugul. S-au cobo-rît draperiile, s-au deschis ferestrele, şi totul a reintrat în normal. Lingă gard o mică bătrînă făcea reflexia:
    — Săraca! Cu o zi înainte era fericită, cîntase la piano, mîncase bine. Cine s-ar fi aşteptat!
    într-adevăr, aşa am văzut şi pe bărbatul ei mai pe urmă. Nu împovărat de o grozăvie precisă, ci subţiat ca un semn de întrebare, căutînd să priceapă un eveniment care nu avea rost în casă la el.
    In schimb, spălătoreasă familiei noastre, Dumitra, avea despre moarte, cu toată neghiobia ei, idei mai precise. Nu doară că pricepuse cine Ştie ce sisteme filosofice complicate în legătură cu ea, nici că o persecutau curiozităţi metafizice şi nici măcar nu închipuia, pentru folosul ei, vreo poveste copilărească, în care îngerii ar cînta fără grije. Numai cînd freca rufele de dimineaţă pînă seara, îndoindu-şi corpul schilod deasupra albiei, reflecta cu toată sinceritatea: „De aş muri odată, să mă odihnesc şi eu !“
    Atîta a înţeles Dumitra: un loc de repaos. Şi cîţi sînt oamenii mai deştepţi decît ea care să înţeleagă măcar atîta?
    Cum a simţit Dumitra cea schiloadă că e pe duca, s-a îmbrăcat cu haina ei de sărbătoare, şi-a întins trupul mic cît a putut mai bine, fără să economisească din spaţiul dintre cele patru scînduri. N-a renunţat nici la o părticică din dreptul ei, dar n-a luat o poză prea impertinentă, ca şi cum nu s-ar mai teme de dojană. Faţa ei era sfioasă, aşa cum se cade să fie la o ocazie atît de solemnă.
    Boierul Barbu Pândele, dimpotrivă, a iubit cu furie viaţa. N-a făcut teorii, dar a sorbit din ea cum sorbi apă proaspătă după o zi de muncă pe căldură, cu violenţă şi cu zgomot. Copil, slugile se îndoiau de pe atunci sub ordinele lui despote. In războiul de la 77 s-a jucat cu viaţa altora fără nici o consideraţie, ca şi cum numai pentru distracţia lui s-ar fi început un joc boieresc. A vîrît groaza şi în inamici, şi în amici, şi era convins că un glonte n-ar îndrăzni să-l
123
lovească. Ca şi cum ar fi avut dreptate, gloanţele nu omorau decît pe vecinii lui. Nici patriotism, nici instinctul datoriei, numai satisfacţia de a porunci şi de a-şi cheltui energia.
    Făcea impresia unei forţe imense: corp enorm, muşchii tresărind la orice mişcare. Faţa roşie de sînge, vinele umflate, părul ţepos. Avea gesturile scurte, iar vorba aspră, sacadată nu permitea nici o ezitare.
    După luptă, dragostea. Femeile de pe moşie veneau la porunca lui, fete sau neveste, fără împotrivire, ca şi cum ai găsi nerod să te împotriveşti unui cataclism. Le ţinea cîteva zile la dînsul, apoi le da drumul. Cine le cunoştea mai dinainte nu le mai recunoştea. Trupurile lor palpitînd de tinereţe, sînii puternici, coapsele vînjoase, risul sănătos, toate dispăreau. Ca nişte umbre împovărate, mute, gălbui, îşi vedeau de treabă, parcă boierul le-ar fi stors în cîteva clipe, toată pofta de viaţă. Le furase fără milă şi tinereţea, şi frumuseţea, şi sănătatea. Pândele, în schimb, neistovit, apărea imediat pe calul vînjos ca un taur, în căutarea unor noi succese. Umili, ţăranii îl salutau, iar el nu răspundea în nici un fel. Nu se supăra nimeni şi-l acceptau cum accepţi neputincios o forţă de a naturii.
    Ospeţele de la conac erau celebre în ţară.
    Avea Pândele o imensă satisfacţie de a primi bine. Aştepta pe musafiri In capul scării, încercînd chiar să surîdă graţios. In antreul enorm era aranjată o armată de lăutari. Apoi începeau jocul. Pândele privea din jelţ, indulgent şi dispreţuitor, cum ai privi o jucărie pe care, de învîrteşti de manivelă, dansează cîteva păpuşi într-o melodie de cîteva sunete. Mosafirii se ameţeau de dansul şi de veselia la care erau siliţi negreşit, şi mai ales de teama care plutea în aer. Se începea, mai tîrziu, mincarea. Păsările nenumărate erau aduse pe masă, vinul clocotea în sticle. în bucătărie, pe un cuptor mare cît un rug, se frigea boul întreg. Cu toţii mîncau şi beau ca smintiţii, pe nerăsuflate, şi la urmă, ghiftuiţi, umflaţi, înveniţiţi, cu bale la gură, cu sos pe haine, beţi complect, adormeau pe mese, şi de sforăiturile lor tremura casa. Boierul, care mîncase şi băuse mai mult decît toţi, răminea însă neschimbat. Impunător, de pe jelţ patrona pe adormiţi, după cum un păzitor şi-ar păzi porcii. Cînd se convingea că nimeni nu-1 mai stinghereşte, chema un
124
lăutar şi punea să-i cînte la ureche cîntecuî lui favorit, La deal la Anişoara!...
    Cu o mină îşi ţinea necontenit paharul la gură, cu toate că nu sorbea tot timpul , iar cu cealaltă bătea în masă tactul.
    Gînd se lumina de ziuă, pleca la culcare, fără să se mai îngrijească de cei rămaşi. în lipsa lui totul reintra în ordine.
    îşi iubea pămîntul cum ai iubi un om. Privea lanurile de grîu cu ochii sclipind, cum s-ar fi uitat la carnea de femeie albă, proaspătă, neacoperită. îşi îngrijea pomii fructiferi cum şi-ar îngriji o mamă copilul. Cu artă desprindea un măr pîrguit, şi-l întorcea ca să-l arăte cum ai întoarce un vas preţios. Şi, cînd apărea în vîrful dealului de unde coborau grădinăriile, şi cînd se apleca asupra sufletelor de pomi, asupra straturilor fără număr unde legumele cele mai felurite sorbeau pămîntul, făcea impresia unui muzician inspirat, dirijind la o imensă orchestră o simfonie extrem de complicată, dar săltînd de viaţă. Căci pentru boierul Pândele ramurile copacilor erau braţe fierbinţi, trunchiurile umede corpuri prin care curge sîngele, iar merele rotunde sîni de femeie împlinită.
    A murit deodată, doborît ca un stejar într-o pădure. Oamenii s-au minunat de această veste şi şi-au făcut cruce. Erau deprinşi ca în fiecare an să conducă pe cineva la cimitir, dar boierul li se părea etern. Toţi repetau ştirea, nedumeriţi. Şi dacă Pândele s-ar fi sculat din sicriul enorm în care încăpuse cu greu, nu s-ar fi mirat nimeni.
    I     s-a făcut o înmormîntare magnifică, aşa cum hotărîse el prin testament şi cum se şi cădea să se facă. Era tocmai în zi de Paşte. Se strînsese lume multă şi, ceea ce nu hotărîse boierul mai dinainte, mulţi erau sincer emoţionaţi. Femeile pe care le terorizase odinioară acum jeluiau din toată inima. Au venit domni de la oraş care au adus coroane multe, muzica militară şi au ţinut discursuri. Ca şi cum natura ar fi fost părtaşă la această sărbătorire, cireşii toţi erau în floare. Pe dedesubtul florii albă-roz au purtat opt ţărani asudînd trupul de plumb. Cînd a atins sicriul pămîntul din fundul gropii, zgomotul a avut o nuanţă ciudată: un plescăit special, prelungit şi forte, ca o sărutare pe care ar fi dat-o Wotan Endei2.
    Preoţii au continuat multă vreme cîntecile lor tîngui-toare şi nepotrivite pentru bătrînul Pândele. Ar fi fost mai
125
bine, în loc de flori, să dea drumul unui butoi de vin pe ţărna răscolită şi, în preajmă, să se întindă un praznic monstru unde să se ghiftuiască mosafirii, căci boierului nu-i plăcea să plece nimeni de la el flămînd. Să se aducă haita de vînă-toare care să se bată netulburată pe sub masă după ciolanele întregi, să se rîdă, să se facă glume suculente. Gine-1 cunoştea pe boier şi-ar fi dat seama că e singura petrecere demnă de el; ţipetele beţivilor ar fi părut sacre, iar sindrofia întreagă ciudată, dar corespunzătoare. Iar la urmă, cînd ar fi căzut pe jos, neputînd să se mişte din pricina stomacului prea plin şi ar fi adormit sforăind, un lăutar să se aplece la capul lui Pândele şi să-i cînte prelung — în sat la Ani-şoara...
     Căci n-ar fi fost nici un sacrilegiu...
     Ce-o fi crezut Irina despre moarte?
     Odată, de pildă — dar amîndoi eram în ocazia aceea identici — intrasem dispuşi, vorbăreţi, flămînzi într-o cofetărie mică.
     în momentul cînd Irina îşi îndesa cu chef dinţii într-o prăjitură de şocolată, privirea îi alunecă pe fereastră şi exclamă: „Ah! Ce întimplare!“
     Mă uit: la masa de pe pavaj a cofetăriei şedea, domol, domnul Corn ea, o cunoştinţă destul de vagă de a noastră. Ştiam că domnului Gornea îi murise cu cîteva zile înainte nevasta; îl cunoşteam destul de puţin şi ne simţeam destul de tineri ca să trebuiască să-i fi scris cîteva rînduri de condo-leanţă, dar de obicei, cînd îl întîlneam, vorbeam cu el. Era imposibil să plecăm fără să ne oprim în calea noastră la el. Era complicat, văzindu-1 abătut, să ne prefacem că nu ştim nimic despre nenorocirea lui şi că nici măcar nu-i observam răspunsurile anevoioase. Eram prea grăbiţi, prea dornici de plimbare ca să-l aşteptăm să plece, şi domnul Gornea sta cu răbdare, mînca încet, ca un om care nu mai preţuia timpul. Eram prea bine dispuşi ca să fim trişti şi să-i spunem cuvinte de consolare. Am fi fost comici, hipocriţi, şi — cine ştie? — ne-ar fi cuprins un rîs nervos şi ridicol în momentul acela. Am ieşit şi am vorbit cu el ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, ne-am arătat mai veseli ca de obicei, am făcut şi mai mult scandal, ca să facă impresia că nu-i observăm deloc nici figura, nici doliul de la mină, am debi-
126
tat spirite unul lingă altul, stupide toate, pe un ton strident, şi l-am lăsat brusc fără să ştim dacă el a spus vreo vorbă tot timpul.
    Oricum ar fi luat domnul Cornea scena aceasta — sau de-i va fi sunat falsitatea ei, sau de va fi crezut-o adevărată — această explozie căzîndu-i deodată într-un moment clnd se credea mai singur trebuie să-i fi părut dezgustătoare şi totdeauna îi vom apare în mintea lui ca nişte personagii groteşti.
    Am avut remuşcări, dar de ce se vor fi produs ele? Ruşinea de a fi fost comic? Gelozia de a fi dat domnului Cornea o ocazie de superioritate? Sau gîndul morţii, care, ca de obicei, a început curînd să mă tulbure? Sau bucuria de a-mi găsi o scuză şi de a arunca, laş, numai pe Irina tot dispreţul pe care-1 meritam amîndoi? Şi acum, după atîţia ani, cînd a pornit să mă îrămînte gîndul micimii mele de atunci — totul n-o fi decît încercarea de a o ponegri pe Irina şi astfel a mă consola?
    Dar o altă ocazie îmi precizează sensibilitatea ei faţă de moarte. în absenţa mea, murise tatăl unui bun prieten comun. Prietenul fusese deseori cu noi, arătase un suflet ales şi ne era drag. Mi-a părut rău desigur, acea părere de rău obişnuită la oameni (timp de zece minute, după noutate, discuţii asupra prietenului, asupra durerii lui, asupra ultimei clipe cînd l-am văzut, supoziţii, apoi discuţia trece asupra altui obiect, asupra vremii, a prăjiturilor uneori, ca să revie din timp în timp şi tot mai rar, prin cîte un „săracul.“)
    Cînd asişti personal la toată desfăşurarea morţii şi a durerii celor dimprejur, atunci discuţiile şi chiar părerea de rău durează mai mult. Totul e în raport cu cantitatea peripeţiilor. Moartea, singura importantă, ţine mai puţin atenţia decît detaliile ei fără importanţă. Unei mame căreia i s-ar aduce vestea morţii pe neaşteptate a copilului ei, înainte de a ţipa, de a plînge, de a leşina, de a se omorî chiar, ar întreba:    „Cum?“
    Irina părea şi ea afectată de supărarea prietenului nostru. Mi-a spus: „I-am scris. Cum erai absent, te-am scuzat şi pe tine!“ Gestul ei mi-a plăcut. îl făcuse singură, fără să-i dau ideea, o ştiam leneşă la scris şi eram mişcat. E drept că
127
acel „te-am scuzat şi pe tine“ suna oficial şi demonstra că ea scrisesemai mult pentru că „trebuia11 decît pentru că simţise nevoia. Dar era inutil să Interpretez în rău ceea ce făcuse.
    Era zadarnic şi imposibil să reconstituiesc starea ei sufletească din momentul acela, şi faptul „de a mă fi scuzat şi pe mine11 nu era poate decît o expresie greşită. Se gîndise să mă amintească, fie că orice emoţie de a ei venea spre mine, fie că ştiuse supărarea pe care aveam s-o împărtăşesc şi eu. Dar asta nu este totul. Curînd după aceea, abia după două săptămîni,bietul prieten îşi pierdu şi pe mama, şi tot aşa, din cauza lipsei mele, am aflat vestea mai tîrziu de la Irina.
    —   Şi i-ai scris?
    —   Trebuia?
    O! Acel „trebuia11, care arăta perfect ce stearpă sufleteşte erai Crezuse de datoria ei să scrie întîi, dar printr-o interpretare uşor forţată putea să nu se mai căznească a doua oară (şi ce caznă îţi pricinuiesc scrisorile acestea cînd nu simţi mare lucru!). Cum termenii primei scrisori erau vagi, mintea prietenului meu era destul de dezordonată acum ca să-şi mai dea seama; avea mai tîrziu să profileze scrisoarea unică pe suferinţa lui dublă şi să ne păstreze recunoştinţă. In special, uşurinţă sufletească din partea ei. Ii păruse rău odată, era obositor să reînceapă părerea de rău. Prilejul unei îndoite morţi era rar, şi ea nu-şi educase sensibilitatea decît pentru o singură moarte. Dar poate, din motive exact contrarii, în sufletul prietenului nostru se petrecuse o stare sufletească similară. Fusese răpus aşa de mult prima oară, se simţea încă aşa de extenuat, încît a doua lovitură o suportase calm (căci durerea nu se înmulţeşte cu numărul morţilor. Dimpotrivă, parcă se linişteşte: capeţi convingerea că nu mai ai nici un rost în viaţă şi că totul poate să-ţi fie egal.) Cu toate că a doua lovitură era mult mai teribilă: prietenul nostru rămînea singur pe lume...
    Moartea Irinei n-ar putea fi decît mediocră. E plictisitor cum natura sileşte pe toţi oamenii să joace un rol la care nu se pricep. Te dezguşti de ei văzîndu-i aşa de stîngaci. Ii auzi în momentul acela rostind cîte o vorbă goală, pe care aveau obiceiul s-o spuie şî altădată, la masă sau la culcare, întreabă, şi întrebările rămîn tot aşa de neînsemnate, cer cu
128
stăruinţă să li se povestească pentru a zecea oară spiritul unui copil al familiei sau descrierea unui eveniment care umple ultima pagină a unui ziar. Mor pentru o veşnicie şi spun grav vreunui copil: „Să nu uiţi şi să asculţi de mama ta 1“, cînd copilul, în cîţiva ani doar, va fi mare. Trec hotare nemăsurate şi măsură cu metrul. Irina n-ar putea înţelege un astfel de moment, ar vorbi tot timpul şi chiar ar da din mîini. Ar spune ceva similar lui: „X cîntă drăguţ la piano!“, cu toate că ea nu poate distinge decît un tango ăeunschimmy. Şi-ar da un aer de importanţă ca să aibă ce povesti lumea, acelaşi aer pe care şi l-ar da şi dacă s-ar mărita.
    Mă recitesc: or fi adevărate observaţiile mele, sau singurul lucru adevărat o fi numai ura mea împotriva ei, bă-nuind-o necredincioasă? Cu ce drept trag concluzii pentru viitor cînd eu nu ştiu nimic precis despre trecut? Sau pot fi sigur că eu, în momentul morţii, voi fi mai puţin mediocru? In orice caz, voi fi atît de curios să mă văd cum sînt, că sentimentele mele nu vor mai fi spontane. Cu tot gustul pentru adevărul pur, în momentul cel mai tragic voi fi artificial...
    Un gînd nou mă interesează acum: ce credea Irina despre Dumnezeu? Asta nu pentru că mă preocupă în mod special astfel de chestiuni, dar poate pentru că vreau să umplu cu tot dinadinsul cu vreun sentiment trupul Irinei, pe care, cu toată bicisnicia lui, nu pot să-l admit deşert, şi aş vrea să-l ştiu interesîndu-se de ceva, chiar în afara gusturilor mele. Mi-aduc aminte de o figură convenţională, cînd întîmplător intram prin vreo biserică. Continua, fără sfială, să-mi strîngă mîna şi acolo. Apoi mi-aduc aminte cum îşi bătea joc de preotul care o spovedea, de copilă, în fiecare an, şi care o mai întreba încă, şi acum, cînd cunoştea toate păcatele, de nu fură din dulapul mamei vreo bucăţică de zahăr. La fel convenţională era şi faţă de vreo tragedie umană. Uneori chiar era rea. Mi-a povestit, astfel, că s-a dus cu mai multe camarade să-i prezinte condoleanţe unei profesoare la care ţinea şi căreia îi murise tatăl. Acolo, în momentul cînd profesoara, de obicei reţinută, a izbucnit în lacrămi, ele s-au pornit pe un rîs nebun, suspect, pe care au trebuit să şi-l ascundă cu batista, prefăcîndu-se că plîng, astfel că pro-
129
fesoara, îngrijorată, nu ştia cum să le mai potolească. Situaţia era grotescă şi denota uscăciune sufletească. E drept însă că eu, cînd mi s-a spus întîmplarea, în loc să mă indignez, am găsit că nu e decît un interesant caz psihologic, cînd în momente grave, cu toate intenţiile bune şi emoţia sinceră, te manifestezi invers de cum ar trebui.
    Mă întreb iar dacă îi plăcea natura. O duceam, în entuziasmul meu, pretutindeni după mine, pe dealuri, prin păduri, pe munţi, la mare, exclamam, ţipam, tremuram de plăcere sau eram melancolic cînd, imperial, se cobora soarele să se culce. Îmi întrerupeam extazul numai pentru a întreba: „Nu e aşa că e frumos?11 Şi mi se răspundea identic: „Dai11 Cum pot să ştiu, aşadar, întrucît îi plăceau aceste lucruri cu adevărat sau numai mă repeta şi dacă truda excursiei . n-o suporta decît din dragoste pentru mine? Dar pe atunci nu-mi puneam astfel de întrebări. Vedeam clar numai cu intermitenţe, şi aceste lucidităţi nu cauzau frici zadarnice. Cînd eram asupra vreunei lecturi, mă mulţumeam de cele mai multe ori cu aproximaţii din partea ei, şi eu continuam, ca un nebun, să-mi monologhez părerile şi eram fericit. Cînd, deci, în faţa unor chestiuni destul de precise, mă lăsam înşelat, cu atît mai mult nu puteam să-mi dau seama întrucît admiraţia Irinei pentru natură era profundă, aci, unde afirmaţiile nu se pot face precis. Imaginile sau observaţiile lăturalnice nu vădesc neapărat înţelegerea. Şi apoi eu însumi, care sînt aşa de mîndru în chestiunea aceasta, de cîte ori nu părăsesc o seară parfumată, cu stele sclipitoare, cu luna enormă, cu pomii foşnitori legănînd umbre, ca să mă duc să mă culc, înainte chiar de a-mi fi somn?! Cred, totuşi, că acum nu-mi dau seama de credinţile religioase ale Irinei pentru că nu mă interesează religia, şi nu-mi dau seama de gustul ei pentru natură tocmai pentru că mă interesa prea mult natura, şi vibraţia mea proprie îmi era suficientă.
    Erau însă şi subiecte asupra cărora n-am discutat niciodată cu Irina, cu toate că mă preocupau mult. Muzica, la care mă gîndeam mereu, care mă urmărea prin vreo frază zile întregi, pentru care făceam toate sacrificiile şi toate nebuniile, îi era complect necunoscută. Nu am lipsit timp de ani de la un singur concert, mergeam de zeci de ori la aceeaşi operă şi nu mă văd o singură dată împreună cu ea. O părăseam seara oricît de disperată aş fi lăsat-o, fără să pot face sacrifici u
130
vreunei ore de muzică. Să simţi că te cuprinde în întregime vreun pasaj wagnerian, să te urmărească întocmai ca o fiinţă, să-ţi pui în el toate gîndurile, toate voile, să-ţi răscolească toate puterile tale interioare, în momentele acelea să nu existe pentru tine altceva pe lume, şi aceea cu care stai tot timpul împreună să nu poată pricepe nimic din toate acestea 1 (Şi nici nu poţi să-i numeşti sufletul sterp, căci totul nu e decît un mic defect al urechii.) Mă mir că am putut crede în oarecare asemănări dintre noi. Irina era vorbareţă, spunea la întîm-plare tot ce auzea, tot ce credea momentan, dar timp de ani, cît am fost împreună, nu-mi amintesc s-o fi auzit vreodată făcînd vreo reflexie asupra muzicii. Doar uneori o vorbă banală şi proastă, pe care o zicea identic şi cu aceleaşi intenţii: „E un băiat foarte drăguţ!“ şi apoi „cîntă drăguţ la piano 1“ înlocuit cîteodată prin „vorbeşte drăguţ franţuzeşte 1“ Lipea pe acelaşi „drăguţ41 de fraze enervant de banale, în definitiv, nici nu ştiu cît era de dezinteresată. Nu că mici apucături de a primi şi cheltui bani cu uşurinţă ar însemna ceva pentru o dragoste profundă. Amîndouă instinctele pot coexista, după cum un avar desăvîrşit poate avea ureche muzicală. îmi pun întrebarea ca să încerc s-o înţeleg mai bine, şi nu ca s-o critic neapărat sau s-o laud... Ştiu perfect că a avut mai puţin de la mine decît femeia cea mai nepretenţioasă şi nu primea decît cîteva bomboane, cîteodată; îşi plătea de obicei toate excursiile, petrecerile şi chiar biletele de teatru. Voi fi eu aşa de pornit împotriva ei încît, cu atîtea dovezi mari, totuşi să ezit de a fi concludent? Şi totuşi, n-am încredere în absoluta ei scrupulozitate, după cum nu mi se pare nici un gust al ei absolut indiscutabil. Poate din pricină că mi-o închipui într-o atmosferă generală fluidă, care nuadmiteliniilebinetrase,şi amestec laolaltă ezitările şi siguranţele ei, neţinînd seama de motivele diferite care le cauzase. Ştiu că, prevăzător, îi spusesem răspicat: „N-aş vrea să-ţi dauun ban niciodată, pentru că între noi totul trebuie să rămînă pur. Minciuna ta faţă de ai tăi nu numai că are toate scuzele din pricina dragostei, dar, prin sacrificiile zilnice, este şi de admirat. însă la cea mai mică nebăgare de seamă totul s-ar putea murdări. Atunci ai rămîne ca toate celelalte şi ai fi o simplă femeie întreţinută.14 Era un argument care abia masca frica de a nu fi obligat să fac prea multe sacrificii şi care poate fi uşor interpretat ca o simplă grosolănie de
15 — Opere, voi. I — Anton Holban
131
a mea. Am simţit însă că-i necesar să-l dau. Cu o altă ocazie, cu o altă femeie, nici nu m-am gînditlaun astfel de mijloc, nu fiindcă eram de data asta cu adevărat îndrăgostit, ci pentru că aveam încredere deplină. (Şi unei alte femei, vizibil interesată, i-am dat ce a cerut.)
    Fără să mă fi convins mai mult decît printr-un gest mic dar definitiv, simţeam că faţă de Irina trebuie să-mi susţin o teorie, ca să nu trebuiască să par meschin sau să nu fiu nevoit să fac sacrificii pe care nu le-aş fi putut îndeplini tot timpul.
    Irina era săracă şi în acelaşi timp cheltuitoare. Cînd avea bani, cheltuia în modul cel mai nesocotit posibil. Veşnic se plîngea de sărăcia ei, dar numai pentru că-i plăcea să vorbească despre tot ce gîndea, şi nu pentru a mă face să iau vreo hotărîre. Vorbele „nu vreau să fii întreţinută11 o zgu-duiseră puţin şi făcuseră imposibile orice fel de intenţii rele. Nu cred însă că pătrunseseră adînc în fiinţa ei, căci ar fi trebuit ca fiinţa ei să fie profundă, şi atunci n-ar mai fi fost nevoie de ele. însă cînd voiam s-O iau cu mine la vreo petrecere pentru care nu avea bani, şi cînd voiam să-i dau eu, ea protesta identic: „Nu vreau să fiu întreţinută!“ întrebuinţa propriul meu argument, şi simţeam că dacă n-ar fi fost acela, ea nu ar fi avut nimic de spus. Dealtfel, aveam o putere aşa de mare asupra ei, încît la prima rugăminte renunţaşi la el. Şi nu vedeam atunci pe obrazul ei dezastrul resemnării, cum îl vedeam pentru motive mult mai mici, de pildă cînd trebuia să ne despărţim pentru o noapte.
    Cred că s-ar putea dovedi destul de lămurit acestea. Un cadou de ziua ei, aceasta nu putea ridica riposta „eşti între-ţinută“. Deci, fără scrupule, putea anunţa din vreme ziua ei de naştere şi cele două de botez (o chema şiMarie-Anne) şi îmi spunea printr-un ton degajat cît de mult ţinea la ele. Eu mă revoltam (cu durere, văzînd ce uşor o înţeleg, şi cu perversitatea de a-i strica planurile), arătînd că mi separe stupid obiceiul acesta. Ea atunci, cu un ton de copilă mică de tot, îmi explica, mîngîindu-se că „o amuză11 să primească daruri (ca şi cum nu darul ar avea vreo importanţă, ci gesturile ce-1 întovărăşesc). Irina, care atît de uşor renunţa la părerile ei literare sau la oricare alte credinţe, aici insista, într-o astfel de ocazie am avut o impresie care m-a cutremurat aproape. De dimineaţă îmi anunţase ziua ei, care trebuia să se
132
întîmple peste două zile, şi eu mă arătasem tot aşa de contrar obiceiului. După masă mi-a venit cu noi argumente, ceea ce-mi sugera ginduri destul de curioase. După puţin timp sosi fratele ei, care spuse fără legătură: „Ştii că poimîine e ziua Irinei!“ Atunci am înţeles prin cuvîntul brusc ce venea stingaci după cele două conversaţii că Irina îşi prevenise fratele în felul acesta. Mi s-a părut că-i aud vocea: „Gînd vezi pe Sandu după amiază, adu-i aminte de ziua mea“. Deci nu numai înţelegeri cu mine asupra altora, ci şi invers. Sînt convins că aşa a fost înţelesul zilei aceleia. Numai doar de nu eram prada unei idei fixe, pe care cîteva întîmplări ridicole mi-o întreţineau.
    Nu vreau să probez interesul ei, ci numai uşurinţa ei.
    Întîmplător am găsit cîteva excepţii într-o chestiune în care, în bloc, din indiferent ce motive, s-a arătat ireproşabilă. Cred că cea mai corespunzătoare caracteristică a Irinei era de a putea fi influenţată imediat de mine, după cum voiam. (Mai tîrziu va trebui să mă conving că oricine putea face această operaţie asupra ei?)
    Dacă n-avea calităţi intelectuale, nu cred să fi fost în stare nici de instincte puternice. N-o ţin minte de minciuni grozave, de ură, de gelozie disperată, de sacrificii rare. Cuvintele ei, uneori mari, nu-mi făceau iluzii şi nu le luam decît ca rezultatul unei logici şubrede. Cu toate acestea, era formată numai din instincte. Niciodată n-am văzut-o contra-zicîndu-mă numai din pricina unei judecăţi proprii.
    Aceste instincte erau însă fără vreun relief, comune, înlocuindu-se unul pe altul la întîmplare, în voia ultimei impresii. Femeia momentului, una din acele femei obicinuite, care sînt în stare numai de mici răutăţi sau generozităţi. A fost deseori geloasă, dar starea ei permanentă nu era gelozia. De îi dam vreo ocazie, se consola destul de iute, şi raţionamentul meu cel mai fals o liniştea.
    Era senzuală? Iarăşi încep ezitările înainte de a da un răspuns şi văd cît de neprecis va trebui să fiu. Cum senzualitatea — vădită sau cel puţin sub forma unei sărutări fugare — pricinuia cele mai multe scene dintre noi, nu poate fi cercetată cu uşurinţă.
    Au fost strîngeri pătimaşe, cînd făceam pentru ele, cu toate că fricoşi, cele mai mari imprudenţe. în case străine, în camere necunoscute, în mijlocul naturii sau profitînd de
                                                                                  133
15*
întuneric, în preajma cunoştinţelor. N-a avut amorul nici o practică pe care Irina să n-o cunoască şi la care să nu se preteze. N-am văzut-o numai umilită, ci tremurînd, plîn-gînd. în vreun tren, alături de mine, în noapte, tresărea cînd îmi luneca mîna pe toată pielea caldă. Dar cu toate momentele aceste ascuţite, n-aş fi renunţat pentru ele la vreun bilet de concert. Dînsa mărturisea că nu asta o făcea cea mai fericită, ci dragostea însăşi, care începea cu mult înainte şi dura infinit după împlinire. Să stea fără întrerupere lingă mine, aceasta a fost fără îndoială satisfacţia ei cea mai adevărată, mai ales cînd, întîlnindu-mă zilnic, această stare era întreţinută. N-am văzut-o timp de ani niciodată grăbită să se întoarcă spre casă, după oricîtă vreme petrecută Împreună şi după orice-aş fi făcut.
    Totdeauna, despărţirile erau disperate. Pentru a şi le tntîrzia, făcea, fără ezitare, sacrificii zilnice.
    Dar dacă separaţiile dintre noi erau mai lungi, imediat se simţea o oarecare răceală din partea ei. Dacă se amuzase cu alţii, nu mai contenea să povestească amuzamentul, şi simţeam o atmosferă streină, cu toate că faptul de a-mi povesti tocmai mie toate detaliile mă făcea să nu mă impresionez prea mult.
    Astfel, se duse într-o zi cu toată familia la logodna unei prietene de a ei, şi numai cu greu putu să se hotărască să renunţe la un timp pe care l-ar fi putut petrece cu mine. A doua zi, însă, nu mai înceta să-mi povestească şi să-mi critice, dar cu un ton în care se simţea că s-a distrat, chiar făcînd aceste critice. îmi spuse apoi lămurit: „Am făcut cunoştinţă cu ziaristul X. M-am amuzat tot timpul cu el, e un băiat foarte inteligent" etc.
    Nu m-am putut opri să nu-i spun: „După cum se vede, nu m-ai regretat prea mult!"
    Cînd despărţirea era mai mare, se simţeau şi mai mari schimbări în ea. O părăseam deznădăjduită şi o regăseam discutînd cu alţii, veselă, vorbareţă. Şi atunci, imediat, cu toate că în lipsă o dorisem vag, voiam s-o supun iarăşi, în loc să mă bucur de această desfacere liniştită a noastră, la care mă gîndisem atîta. O luam cu mine, mă tînguiam, o îmbrăţişam, pînă ce o vedeam tot aşa de subjugată ca şi
134
la început şi spunînd ca o scuză; „încercasem cu tot dinadinsul să mă vindec de tine, dar văd că nu se poate“.
    Bineînţeles, totul intra în normal, dinsa mereu îndrăgostită, iar eu din cînd în cînd dorind-o, iar restul timpului petrecîndu-1 cu ea, uneori din afecţie, alteori din milă sau din plictiseală şi mereu cu impresia că-mi sacrific tinereţea în mod neinteresant.
    Mintea ei capabilă de a uita imediat s-a trădat mai ales atunci cînd a trebuit să se mute cu familia ei în provincie. Cred că acest eveniment a produs de fapt tragedia de la urmă, şi de am fi rămas împreună nu ştiu cum s-ar fi terminat legătura dintre noi. N-aş fi avut curajul nici s-o las pe dînsa, nici să încep cu alta şi, fiind zilnic sub influenţa mea, s-ar fi crezut fericită aşa.
    A făcut tot posibilul şi a mai rămas cîteva zile după plecarea alor ei. Apoi am condus-o pînă la o staţie intermediară. Tremurînd toată de deznădejde, strîngîndu-se lîngă mine convulsiv, în întunericul vagonului îmi lua mîna şi mi-o săruta în neştire. Şi, la despărţire, sub lumina felinarului din gara umilă de provincie, am văzut-o cu obrazul ud de lacrimi, cu cearcăne adinei în jurul ochilor, cu privirea rătăcită şi lucind nefiresc, cu dinţii înţepeniţi unii într-alţii, lă-sîndu-se la întîmplare împinsă de mine pînă la trenul de schimb pe care trebuia să-l ia. Scena aceasta m-a urmărit de multe ori, şi cînd mi-o aduc aminte nu pot să nu scuz atîtea uşurinţe pe care le-a făcut mai tîrziu şi să nu cred că, indiferent de cele cîteva probe care mă convinseră că urmărea în ascuns şi mici planuri egoiste, era învăluită întreagă în plasa dragostei pentru mine, tragică şi dezinteresată. Desigur, nu trebuie căutat ceva raţional în această dragoste. Ea nu-şi da seama de nimic din tot ce se întîmpla cu noi, şi totul la ea, cu toate orele petrecute în preajma lecturilor subtile, nu era întemeiat pe nici o convingere, pe nici o înţelegere a mea, pe nici o cunoaştere a ei, ca să-şi poată da seama întrucit îi pot fi eu — şi nu altul — indispensabil, şi se lăsa în voia instinctelor care o făceau, capricios, să se sacrifice, să dispereze, să spere, să se amuze şi să mă uite.
    Ne-am făgăduit să ne vedem săptămînal, şi s-aţinut multă vreme de făgăduială, făcînd drumul lung şi obositor pînă la orăşelul unde trebuia să ne întîlnim.
135
    Atunci revederile erau pasionate, îmbrăţişările, repezi şi puternice, iar senzualitatea ne făcea să comitem cele mai mari imprudenţe. Despărţirile, fără să semene cu nebunia primei despărţiri, erau totuşi dureroase. Simţeam însă că multe se schimbaseră în fiinţa ei. E curios cu ce luciditate şi fără să-mi fac nici o iluzie o judecam tot timpul. Asta nu m-a împiedicat, poate din indiferenţa cu care primeam aceste noutăţi, ca să adaug „poate mă înşel". îmi povestea, după obicei, tot ce se petrecea în tîrgul mediocru — politica, hoţiile, amorurile. Acum, deoarece aceeaşi situaţie dura, personagiile pentru mine se conturau, se detailau, le ştiam cusururile şi calităţile toate, clevetirile, existenţa lor umilă.
    Observam că discuţiile noastre de odinioară asupra unor chestiuni mai înalte nu folosiseră la nimic şi că, în loc să înceapă să-mi povestească tot ceea ce citise în lipsa mea, sau măcar tot ceea ce gîndise despre mine, îşi pierdea timpul în mod neînsemnat. Alături de critici trebuiau să vie şi laudele. Erau acei „drăguţi", acei „buni", acei „care cîntau drăguţ la piano". îndeosebi calificativul de „bun" îl risipea cu multă dărnicie. De o întrebam „a citit ceva?" sau „sft pricepe în ceva?" îmi riposta, ca o scuză suficientă: „Dar e aşa de bun!“, ca şi cum bunătatea ar fi putut să-l caracterizeze în mod deosebit pe sublocotenentul X, zornăind de dimineaţa pînă seara sabia pe trotuarul străzii principale, ieşit ofiţer numai cu cinci clase liceale, terminate şi ele anevoie.
    Aşa şi-a început Irina existenţa ei în afară de a mea.
    Cum eram nemulţumit, ca să nu mă supere, trebuia să mă mintă deseori. De fapt, nu-mi dau seama întrucît a minţit, nu ştiu dacă obiceiul acesta nu l-a avut întotdeauna. Totuşi, la început nu mi s-a părut că minte, poate pentru că fiind tot timpul împreună cu mine, n-avea prilejul să ascundă ceva. Fiind fericită alături de mine, petrecînd din tot ce petreceam eu, nu avea motive. Am văzut-o deseori disperată, şi nu cred ca această disperare să fi fost numai o înaltă comedie magnific jucată ca să mă facă să iau anumite hotă-rîri, cu toate că, după cum am mai spus, anumite socoteli nu-i lipseau. Se poate ca aceste minciuni care trebuiau să-mi liniştească îndoielile să fi fost pricinuite chiar de mine, bineînţeles ea avînd instinctul, de pe cînd îi inventam cu un lux de detalii prevăzătoare scuzele pe care trebuia să le ducă la familie, despre tot ceea ce se întîmpla
136
ciudat in viaţa ei de îndrăgostită. Mă întreba întotdeauna, cu nelinişte, înainte de despărţirea de la miezul nopţii, cum îşi va explica întîrzierea. Asta ar putea fi o probă că obiceiul nu-1 avea de la început. Trebuia să-l înveţe de la mine şi apoi să-l mînuiască îndemînatec tocmai împotriva mea. Aşa mi-am plătit vina. Acum nu-mi mai aduc aminte decît de o singură minciună înainte de despărţirea noastră: îi dădusem o întîlnire şi ea întîrziase cu o oră. Ploua teribil şi eu eram indignat, căutînd-o pe la toate colţurile străzii. In sfîrşit, o găsii, şi ea pretextă că se adăpostise sub un balcon şi se prefăcea mirată fiindcă nu mă văzuse. Eu, care o căutasem de mai multe ori în locul acela, am putut să-mi dau seama de neadevăr. Totuşi, n-am mai insistat, nedînd nici o importanţă faptului, indignat numai fiindcă o aşteptasem în ploaie. Acum revăd aşa de bine scena, că mă mir cum am fost aşa de neatent atunci.
    După plecarea Irinei, bănuielile mele aveau de ce să fie înteţite.
    Observam toate stîngâciile ei, dar nu le cercetam cu de-amănuntul. Sufeream pentru alte motive (sau fără motiv) şi aveam nevoie să fiu mîngîiat cît mai iute. încetam deci toate întrebările de îndată ce vedeam pe faţa ei cea mai mică părere de rău. Poate şi caracterul meu era înclinat, după atîtea dovezi de dragoste, să nu creadă într-o aşa de mare transformare sufletească. Acum, cînd îmi închipui de tot ce a fost ea în stare, dau invers o interpretare rea tuturor gesturilor ei.
    Sint întotdeauna de o nervozitate extremă. Asta mă face ca să nu pot fi niciodată potolit. Fiziceşte nu-mi găsesc locul. Am ticuri. îmi mişc mîinile şi picioarele pînă cînd adorm. Ideea acestei nervozităţi mi-o accentuează încă. Intelectual, sar tot aşa de la un gînd la altul. Cînd vorbesc, sînt deseori incoherent, fiindcă mintea mea, fugind prea repede, nu are timpul să întîrzie şi să se explice faţă de ceilalţi. Astfel, nu mă pot niciodată bucura de moment. Nu pot savura pe încetul developarea lui. N-am putut citi niciodată o carte pe îndelete. în muzică, trăiesc mai ales din aşteptarea notei următoare. Este ca şi cum la Luvru, în faţa Giocondei, ai tresări pentru Grivelli3. Gîndul e tot aşa de puternic, emoţia e mare şi de calitate bună, dar eşti ca în faţa unei
137
fotografii care ţi-ar arăta că aparatul este bun, dar că n-a fost bine pus la punct. Această nervozitate place la femei la început. A fi nervos e pentru ele un atribut nobil. Denotă inteligenţă şi mai ales vioiciune, iar o femeie poate suporta uneori oameni proşti, dar îi sînt insuportabili cei blegi.
    Place numai la început. De la o vreme, această mişcare veşnică oboseşte. Femeia, ca şi pisica, e repede la mişcare, electrică, dar îi place să se şi încălzească, să fie mîngîiată, să lîncezească. Mie nu mi-a plăcut niciodată langoarea. Mă plictiseam făcînd mereu aceleaşi lucruri. Momentele de dragoste începeau brusc şi se terminau brusc, ca şi răutăţile sau suspinele tandre.
    Nu eram însă superficial. Trăiam cu intensitate. Am o memorie sentimentală impecabilă, care leagă emoţiile mele disparate şi le dă amploare.
    Am brodat numai o dantelă mai fină, aceasta e diferenţa. Dar pentru un om normal aceste salturi sînt obositoare. Irina se simţea bine ameţită, goală, pe perne moi şi calde, şi eu plimbîndu-mi mîna în lungul trupului ei. Şi vorbele bune să curgă abia auzite, abia înţelese, dar care făceau binev numai prin murmurul lor. încet, pe frunte, pe obraz, pe sîni, pe şolduri, pe coapse. Plăcerea ei se ţinea de mîna mea, în mişcarea care o făceam, ca prinsă cu clei.
    „Şi era bună, şi cuminte, şi deşteaptă, şi îi era dragă... şi o să se mîndrească de ce diferită o să fie de altele. Şi o s-o facă bucuroasă, mereu bucuroasă41...
    Calm, bine, dar ea ar fi voit ca farmecul să continue zile întregi, şi eu mă plictiseam îndată. Simţeam cum sîn-gele îmi bate tot mai iute. Printr-0 mişcare bruscă, îmi încleştam unghiile şi îi făceam rău. Ţipa şi apoi se uita la mine, nepricepînd, iar eu rîdeam, ca şi cum ar fi fost o glumă. Apoi îi vorbeam de planuri artistice. De-mi arăta părere de rău, o ambiţionam: „Nu-ţi plac astfel de conversaţii? Dar înainte de toate tu eşti o intelectuală! Cum putea să se mai împotrivească fără ca să pierd admiraţia pentru ea?
    Ce scenă de înalt ridicol! In momentul cînd o femeie se dă cu toată carnea şi sufletul, tu să-i vorbeşti despre Proust, „căci eşti intelectuală 1“ Şi ea să trebuiască să spuie: „Desigur 1“
138
    Mă recitesc. Aşa găsesc de identice unele motive cu ale lui Proust, că mi se pare inutilă această povestire, care nu poate fi decît o copie palidă a unui original magistral.
    De altfel, nici nu ştiu dacă mirajul lui Proust nu mă face, din cauza unor asemănări exterioare, să-mi complic starea sufletească. Poate că dacă n-aş fi citit Albertine disparue4, în altfel (mai bine sau mai rău), aş fi suportat dispariţia Irinei. Proust ne îmbracă în o haină care nu ni se potriveşte. Cînd te gîndeşti că în nopţile mele albe mototolesc perna şi bîigui pînă la epuizare întrebarea „ce s-o fi făcut Irina“ poate numai din pricina unei influenţe literare!
    Irina a suportat, aprobînd, toate descoperirile mele artistice. Mîndria de a se şti zilnic mai bogată i-a întărit răbdarea. Dar, oricum, nu asta e o poveste de dragoste.
    Am văzut odată o coniţă uitîndu-se la mare prin face-ă-main.
    Apa nemărginită în veşnică legănare, cu imensele ei bogăţii de culoare, cîntece şi parfumuri, dezgolindu-şi întreaga fiinţă fără nici o pudoare meschină, arătîndu-şi toată tulburătoarea ei nuditate, şi, în faţă, minuscul şi artificial, tremurînd capricios deasupra unui nas ştrengar, două sticluţe pe un beţişor de abanos, la capăt cu un funduleţ de mătase. Am rîs nebuneşte la imaginea grotescă.Mă rezimasem de o stîncă, şi de aş fi fost Pantagruel5, aş fi dărîmat dealul.
    Goniţa s-a scuzat foarte normal.
    — Oricît de ridicol ţi s-ar părea gestul meu, nu văd bine 1
    Această imagine îmi sugerează acum felul cum mă folosesc de Irina, persoană inofensivă, cu ocazia unor chestiuni aşa de importante ca moartea, viaţa, natura sau arta.
    Alăturînd-o unor lucruri aşa de mari, de care ea habar n-avea, sînt eu vinovatul. Şi eu încă nu întrebuinţez pe Irina — cum făcea coniţa odinioară cu face-â-main-ul — ca pe ceva din nefericire indispensabil pentru alte lucruri importante, dar chiar se pare că mă uit la acele lucruri numai ca să utilizez sticluţele cu beţişorul de abanos şi cu fundul eţul6 de mătase la capăt!...
    într-o zi, cînd eram mai grăbit ca altădată, şi cînd arătam nerăbdare la mîngîierile ei încete, Irina Îmi spuse:
199
    — Ce nu-mi place la tine e că nu pot să am linişte mai îndelungată. Parcă ai îi o apă care curge l
    Intr-adevăr, observasem şi eu la ea contrariul. Nu-mi plăcea că stă pe loc. Ar fi stat lipită de mine la infinit, şi eu nu puteam asta. Ar fi tăcut fără ca vreun gînd s-o zguduie brusc sau ar fi vorbit fără încetare lucruri mici, aceleaşi.
   — Mi-eşti drag, mi-eşti drag!...
    Dorinţa şi împlinirea ei nu erau pentru dînsa decît fapte neînsemnate, care nu tulburau şopotul ei dulce.
    Un gest familiar de-al ei: cum scotea bluza, pe cap, apucînd-o cu mîinile cruciş, de cele două laturi.
    Toţi spuneau: „Cum s-o fi uitînd Sandu la ea! Nu e nici prea cuminte!“
    De fapt, cînd lipseam, îşi trecea timpul mereu cu alţii. Uneori chiar era numai cu cîte unul, făcea haz de el, vorbea, citea cu el alături. Dar niciodată n-am crezut că asta înseamnă ceva periculos. Acei cu care rămînea nu-mi inspirau teamă. N-aş fi fost convins că Irina şi-ar fi dat seama de neinsemnă-tatea lor, dar nu-i credeam pe ei în stare să facă gestul isteţ.
    Irina era cu cineva, cu oricine, numai să nu rămînă singură. Yăzîndu-i mişcările repezi, ai fi crezut-o foarte personală, dar depindea de cel care i-ar fi poruncit. Singură nu avea forţă. Oricine îi putea da o opinie. Cînd protestam, şe scuza: „Ai dreptate! Vezi că nu mă gîndisem!“ De altfel, imediat ce mă întorceam, îmi reluam toate drepturile. Sclavajul ei total reîncepea fără gîndul vreunei împotriviri.
    O chinuiam mult, poate, dar nu numai din răutate. Mă simţeam umilit cu ea, dar n-as fi vrut să se irosească dragostea. Mi se părea că prin răutăţi i-o întreţineam. Cînd o vedeam calmă, mi se părea că s-a săturat de mine. Voiam o pildă evidentă că nu-i adevărat, şi atunci aruncam vorba care trebuia să dezlănţuie furtuna. Ochii brusc în mişcare, faţa galbenă şi o mişcare a piciorului...
    Aveam satisfacţie momentană, apoi păreri de rău. Şi o împăcăm cu tot atîta grabă. Clipele de împăcare erau calde, mi-amintesc.
    Deci mă mulţumeam cu satisfacţii imediate, fără să Oţiă gîndesc că repetirea lor ar putea produce transformări mult mai profunde şi iremediabile.
140
    Găsesc cîteva pagini dintr-un jurnal de zi vechi. Vor explica ceva asupra noastră?
    E vorba de o plimbare făcută cu mai mulţi camarazi la mare.
    Luni. Trenul fuge printre oiţe şi maci. Culoarea de lut. Apoi marea. Ce-o fi făcînd Ela? Cîţiva turci, cîţiva măgari, o goarnă încercînd sunete în mijlocul zilei, căsuţe albe, unele după altele, coborînd spre mare ca o turmă de oiţe: Balcicul. Balcicul: impresia unei fetiţe blonde care, cu gesturi graţioase din cap, din buze şi din mîini, ţi-ar spune: „Poftim la masă!“ Mi-e somn, sînt obosit, bună seara, Ela de departe...
    Marţi. O slugă mică, Hamiri, îmi deretică prin cameră. Ies şi, singur, o pornesc. Pe drum, un cimitir mic aţipit. Pe deal, mormintele turceşti. Apoi în grădina publică. Unul face un spirit local: „E aşa de mică grădina, că dacă s-ar culca un măgar, i-ar rămîne coada afară!“
    Miercuri. Pe stînci cu Irina. Am căţărat-o cu de-a sila. Pînă la mine s-au suit nişte oiţe bune şi cuminţi. Picioarele lor sînt ţepene şi neterminate parcă. De fug, pocnesc pămîn-tul ca nişte bastoane de lemn. Pupilele şi le ţin în vîrful irisului: persoane încrezute.
    Le privesc cuminţenia şi-mi dau lacrămile. Irina nu pricepe prostia mea, şi eu a trebuit s-o liniştesc şi a trebuit să-i explic ce simţeam. La urmă face şi ea: „Cum ai dreptate!“ şi le priveşte cu simpatie.
    Joi. Hamiri îmi aruncă un potop de vorbe. Are ochi frumoşi şi sclnteiaţi. Pleoapele îi clipesc cu repeziciune şi inegal, ai crede aripile unei păsări care ar vrea să-şi ţie echilibrul pe un băţ prea subţire. Apoi se opresc şi rămîn nemişcate pentru cîtăva vreme.
    Dupăprînz. La poarta cimitirului creştin, un mormlnt mic înconjurat cu un gard alb, înalt. La un capăt, o cruce mare, sub ea un felinar. Pe lemn, scris numele unui copil. In preajmă, maci şi melci.
    Vineri. Irina a izbutit să scape de privirile prietenilor şi să vie la mine pentru o clipă. Era şi timpul...
    Hamiri, măturîndu-mi camera, mă întreabă dacă sînt „măritată“. Ea estel Are 15 ani, şi nu 12, cum credeam. îmi istoriseşte scena din menajul ei, din care eu nu pricep decît
141
foarte puţin. Acum s-a vîrît sub pat cu măturatul, dar povestirea nu şi-o curmă.
    Sîmbâtă. Şi am plecat pe neprevăzute, fără să-mi iau rămas bun nici de la mare, nici de la oiţe, nici de la Hamiri. Şi iarăşi trenul printre maci...
    Toată ziua amărît îndelung, ca de obicei fără motiv. Aş spune că mă gîndesc la moarte dacă n-aş auzi riposta unui om sănătos, bine odihnit şi ghiftuit: eşti banal. Irina, cu toată prietenia ei, nu poate să-mi facă nimic, iar gîndul la Ela e ca ceva cum nu se mai potriveşte pe ziua de azi.
    Duminică. Un popas la Constanţa, şi iar pe drum. Ceilalţi dorm, declamă, cîntă, fac dragoste. Eu îmi port melancolia la cele două capete ale vaporului. Irina, sărmana, păzeşte, pentru mine, curentele.
    (Urmează o poezie de a lui Geraldy7, copiată întreagă.' Mi se păruse că se potriveşte situaţiei dintre noi, indiferent de versurile mediocre.)
                 Tu avais Jadis, lorsque je t'ai prise —
                 11 y a trois ans —
                 Des timiditis, des pudeurs exquises,
                 Je te Ies ai dâsaprises Je Ies regrette ă prisent.8
    (Ştiam că pagina va fi citită de Irina, astfel că poezia era socotită să fie o mică răutate şi să-i facă un mare necaz. Reprezenta şi un adevăr: plictisealapecareosimţeam, cunos-scînd-o prea bine. Dar, de fapt, la o judecată dreaptă, versurile erau o laudă pentru ea, însemnau dă cel puţin o dată am preţuit viaţa noastră. Ceea ce nu e adevărat. Chiar înainte de a mă deprinde cu ea mi se păruse că mă sacrific. Apoi, la început, ea n-a arătat nici un fel de ezitare şi nici o timiditate. Nu făcea vreun gest, dar mă lăsa să fac orice fără de nici o împotrivire.)
    Măgăruşii: pitici. Tot aşa de mici, cu aceleaşi figuri de copii îmbătrîniţi, cu aspectul lor comic şi tragic în acelaşi timp.
    Luni. La Constanţa. Băieţii toţi la un loc. Seara la culcare zarvă mare, spirite cazone, rîsete suave, foc pe călcîie, cremă de ghete pe nasuri, curiozităţi indiscrete pe subplă-pumi. Se joacă printre paturi. Roii îşi lasă să ise vadă formele graţioase prin cămăşuţa trandafirie. Niki zîmbeşte
142
mereu, Nelu rîde cu sughiţuri, ecouri şi rezonanţe. Dascălul aleargă iepureşte într-un curcubeu de culori. îmi place Dascălu... Are picioare de două ori mai lungi ca pantalonii şi mîinile de două ori mai lungi decît minicele. E cel mai înalt din toţi şi pare făcut numai din chibrituri. Apoi timbrul vocii îi este de „biserică44 Numai timbrul. Cuvintele îi sînt lumeşti. Minte cuprinzătoare, imaginează cu uşurinţă spiritele celorlalţi.
    Marţi. Suport mai uşor pe Dascălu. Seara a venit la mine la pat cu o bomboană...
    Irina, lîngă mine, citeşte ce scriu. O amuză. E bună, aşa de bună cum nu se mai poate. O simt caldă. Dar sînt chinuit. Pe vapor mi-am găsit dezlegarea. Cu Irina alături, singuri în noapte, tremurînd sub frig, am plins împreună. Şi ne întrebam: „Nu e aşa că sîntcm fericiţi?44 Am plîns mult, pentru durerile de odinioară şi pentru cele ce au să vină.
    Pe cer, din toate părţile, cădeau stele...
    I-am spus că mi-e dragă, şi o credeam... şi plîngeam. De ce? Ea spunea că eram atins în mîndria mea de om independent, că năzuinţele mele au fost înfrînte. Cine ştie de ce eram aşa de deznădăjduit! Mă simţesm slab? sau ridicol?
    Şi mă gîndesc, şi-i măsor cuvintele, şi nu-mi iese măsurătoarea, şi-i urmăresc gesturile, şi sînt multe care nu-s pentru mine, şi acum, cînd stă alături, ar vrea să se ducă pînă la ceilalţi pentru puţin, iar de încep să-i vorbesc de dragoste, dînsa lasă vorba frîntă, fără curiozitatea sfîrşitului. Se încearcă să doarmă lîngă mine, iar eu mă stăpînesc, ca să n-o tulbur. Dar cînd o simţ adormită, cu o mînă atîrrată şi cu gura întredeschisă, nu mă mai opresc. Doarme uşor, sărăcuţa, cu lacrimile încă pe ochi, a adormit de îndată. E obosită, tot păzindu-mi supărarea şi oboselile mele. Singur privesc marea şi cerul.
    Miercuri. Aseară, pe mal, în aşteptarea vaporului, s-a dus cu alţii. Nu s-a întors decît tîrziu de tot. Priveam mereu în întuneric pe unde plecase ea, dar nu vedeam nimic. A rîs, a ţopăit între străini, aş fi vrut să urlu. „O să fim fericiţi !“ Durerea mă frămîntă tot, dar respiraţia ei domoală continuă. De-ar şti Irina ce-am scris, mi-ar strînge mina ca de obicei, apoi ar căuta să mă îmbune. Sau poate — cine
143
ştie? — văzînd că este un mijloc ca să fiu mai aproape de ea, va căuta să se producă aceste scene cît mai des.
    S-a trezit cu vorba: „Aş vrea să mor !“ De ce tocmai acum, cînd m-a văzut suferind pentru dînsa? Pentru ce atunci? Fără motiv... Şi ea şi-o fi dat seama de toate acestea, cînd eu, care mereu mă gîndesc la mine, nu pricep nimic?
    E atît de bizară viaţa...
    Joi. Azi m-am distrat atît de bine, că aproape nu-mi venea a crede scena de ieri. Irina e din nou neînsemnată.
    Ce-o fi făcînd Ela?
    Vineri. Am suferit zilele acestea cea mai puternică emoţie din viaţa mea, şi asta din pricina Irinei. Strîmba, cu picioarele sucite, cu părul laţe, cu nasul cîrn, cu rochia de 10 lei metru, cu locuinţa în mahalaua Dudeştilor, funcţionară, mîine poate telegrafistă şi viitoare soţie de avocat mediocru de provincie, cu cunoştinţe franceze de modistă, cu un sentimentalism de melodramă, la dispoziţia mea cînd vreau şi cînd nu vreau 1 Să mă chinui eu din pricina ei!
   Simbâtă. Sărmana! Supărare după supărare. Ga s-o pedepsesc şi mai mult, am lăsat anume să găsească o scrisoare de a mea către Ela. Am făcut-o să nu mai poată şi să vrea să se omoare. Lingă mine, înţepenită, cu ocnii uscaţi şi cu gura întredeschisă, iar eu o rugam zadarnic să-şi revie. Niciodată n-am văzut-o aşa de hotărîtă. I-am vorbit, dar nici nu mă asculta, ca şi cum aş fi fost un străin. Noroc că a fost la noi Dascălu, care prin prezenţa lui caraghioasă (şi venirea lui la noi a fost curiozitate grosolană sau fineţe desăvîrşită?) a reuşit s-o domolească. Dascălu, fără să ştie, e un erou căruia îi datorez viaţa ei şi fericirea mea.      *
    Seara, a trebuit să ţin o conferinţă şi am avut un succes mare. Ea exalta de fericire. O întrebai:
    —  Nu era rău dacă nu erai în seara asta?
    îmi răspunse cu o seriozitate bruscă:
    -  Nu!
    ...Trebuie s-o fac fericită, s-o împiedic să se mai gîn-dească la rău.
    Duminică. Irina alături, împăcată, îmi citeşte ultimele rînduri, îmi ia creionul şi adaugă:
    Te iubesc mult, nemăsurat, mult de tot, căci eşti bun şi drag, şi de nu sînt de tot fericită, e că mi-e frică. Mi se pare că n-o să pot să mă bucur mult de această fericire. Dar
144
orice s-ar întîmpla de aci încolo, nu voi uita că ţie îţi datorez aceste clipe.
    Luni. Trebuia să vie la hotel la 9 dimineaţa şi a venit la 11; iar acum îşi aranjează părul şi-şi face buzele...
    Timpul a trecut, trebuie să ne întoarcem la casele noastre...
    Marţi. Ne-am întors, mi-e urît, mi-e dor de ea. Mîine avem întîlnire, oră convenabilă. Nu ne vom revedea prea devreme şi nu ne vom despărţi prea tîrziu. Împreună vom fi prudenţi. De vom întîlni cunoştinţe9, vom rîde cu ei, ne vom împărţi în grupuri, ea înainte şi eu în urmă, şi nu vom părea decît prieteni buni. Şi apoi ne vom da o altă întîlnire, aleasă şi ea cu chibzuială, ca să nu se bănuiască nimic.
    Miercuri. Cum această situaţie mă indispune, prefer o transformare radicală: plec la ţară.
    Joi.După atîta vreme de vorbă şi scris, aş vrea acum, convins că nimeni nu se apleacă pe umăr să citească, să fiu complect sincer.
    Scrisorile Irinei sosesc tot mai alarmate şi mie mi-e lene să răspund şi stau mereu la îndoială cum or să se termine toate acestea. îmi place variaţia şi recurg la toate minciunile ca s-o văd mereu alta, plîngînd, rîzînd, nenorocită sau veselă, în veşnică trudă. Cînd două scrisori ise aseamănă, eu trebuie să-i pricinuiesc o nemulţumire sub aparenţele celor mai bune intenţii ca să am ceva nou, iar noutatea nu întîrzie mai mult decît de la un factor la altul. Şi mereu e mai nemulţumită şi deseori mi-e milă de ea, căci o ştiu de ce e în stare să facă. Apoi încep din nou...
    Am crezut întotdeauna că n-o iubesc. Nici cînd eramsingur, nici cînd eram gelos, nici cînd era bună şi nu ştiam ce să-i mai fac ca să fie fericită. Niciodată nu mi-am închipuit că o să mă însor cu ea şi nici măcar că legătura noastră o să continue prea mult. De ce o chinui atunci? O chinui pentru că nu sînt de un temperament egal, şi, de o las calmă, ea se distrează inconştientă cu alţii, uită, face uşurinţe. Şi sînt mindru. Iar dacă aş şti-o disperată, mi-arpărea rău şi aş chema-o înapoi. Tragicomedie...
    (Urmează o sută de pagini unde ea nu mai are rol.)
    Am căutat să analizez cu migală paginile acestea şi n-am ajuns la nici un rezultat. Sînt desigur numeroase,
145
pline de Irina, dar ce contează ele faţă de miile de impresii scrise, de pe timpul ei, dar printre care ea nici nu e amintită.
    Apoi nici nu sint totdeauna sincere, unele anume mai bune, altele anume mai rele, trebuind să fie multe din ele citite. Nu-mi mai pot da seama care au fost scrise numai pentru ea şi care pentru mine.
    De altfel, cred eu, ele ar putea folosi la desluşirea (sau la complicarea) caracterului meu, şi nu asta mă interesează acuma Cine este ea, numai asta vreau să ştiu. Din faptul că o îmbrac mereu cu altă haină, după cum o urăsc sau mi-e milă, nu pot trage o concluzie.
    Mărturisesc, cu multă neplăcere am recitit notele mele. îmi displăcea şi naivitatea unor reflexii, şi mai ales aspectul meu foarte dezagreabil. E aproape o scuză pentru ce va fi făcut ea mai tîrziu. Dar intenţia mea este să reconstituiesc • oameni întregi, şi nu figuri convenţionale. întotdeauna m-au enervat acei critici care, voind să complecteze un scriitor, insistă asupra tuturor vorbelor lui inteligente, a gesturilor lui elocvente şi trec sub tăcere sau scuză unele slăbiciuni. Rezultatul; fantoşă.
    Distinsul Alceste10 este viabil numai pentru că în acelaşi timp e şi puţin ridicol. în ceea ce mă priveşte, ştiu că era astfel, că n-aveam încredere în ea. Nu recunosc că această neîncredere îmi aparţine şi o arunc şi asupra altora.Deci, îmi dădea ocazii. Spunea vorbe mari şi se contrazicea mereu. Dar dacă ai memoria vorbelor, cine nu se contrazice?
    E drept, la dînsa intervalele dintre două vorbe inverse erau mici, aşa că memoria le putea observa uşor. Şi dacă n-o stimasem, şi o desconsideram, şi o umileam, nu era ea de vină? Niciodată nu şi-a ţinut prestigiul... Dar omul îndră-* gostit e întotdeauna ridicol pentru cel calm. Gînd celălalt iţi spune: „Te las“, cum să fii mîndru şi să nu te rogi: „Nu pleca 1“
    Ştiu ce vor spune cei imparţiali; „Amîndoi sînteţi vino^ vaţi!“, şi nimic nu mă enervează mai mult. Ga şi cum ar fi o comparaţie posibilă, o cîntărire precisă a celor două vini. Pretutindeni, vor fi amîndoi vinovaţi. Unul va fi violent, altul nervos, altul bleg. Auzi reflexiile; „O merită, căci nu s-a priceput să fie stăpîn în casă la el 1“ sau invers: „O merită, căci era prea despot!“ Unul va fi înşelat pentru că a fost
146
gelos, celălalt pentru că n-a fost. Avînd caracterul cel mai maleabil, nu este posibil ca să ai totdeauna dreptate. Şi, cînd ai scrupule, amintirea unei mici izbucniri de-ale tale îţi tulbură mintea şi te face să ai remuşcări. Căci ierţi tot răul ce ţi s-a făcut. Personal, în aceste mărturisiri, cu toată pasiunea pe care am pus-o, nu m-am cruţat deloc. Nici n-am amintit atîtea scene în care am fost bun, alergind ca să-i produc bucurii, distrînd-o, lnvăţînd-o, dezinteresat. Am căutat să-mi descopăr mici gusturi perverse din voinţa de a fi exact, pe care, de obicei, le crezi inerente fiecărui om. Poate chiar, în parte,iscodindu-le, le-am creat. Am dat consistenţă unor vagi intenţii şi mi-am clădit apoi o personalitate sufletească falşă. Poate că de-ar citi Irina acestea, ea care, în definitiv, prin mine şi-a trăit dragostea ei primă, şi-ar aminti de atîtea satisfacţii complecte şi nu m-ar recunoaşte. Sau, de m-ar crede în tot ceea ce spun, ar vedea că sînt altul decît m-a cunoscut ea. N-ar trage concluzii din voinţa mea de a spune tot adevărul, cu orice risc personal, şi ar cugeta cu surprindere; „Ge hipocrit a fost fără să ştiu 1“
    Deci prefer ca în întregime vinovatul să fiu eu. Dar nu de mine depinde judecata unui om imparţial (adică a unui om care e mai aproape de adevăr). Mereu altele vor fi proporţiile greşelilor noastre, după cum a murit dintr-un accident, s-a omorît, s-a măritat sacrificîndu-se, sau numai ca să se aranjeze. Se va măsura şi cit de mare a fost suferinţa mea faţă de fiecare din aceste gesturi. In caz că nervozitatea mea, de care a suferit Irina, îndeosebi, va produce ceva autentic în pictură sau literatură, va fi scuzată. De va produce ceva bun de tot, Irina va fi învinovăţită că fiinţa ei mică a putut avea pretenţii şi m-a chinuit.
    Eu ştiu însă ce la suprafaţă sînt astfel de judecăţi. Adevărul sufletesc e aşa de complicat că, neputincios, eu n-am nici o părere. Că în preajma mea şi-a îmbogăţit mintea, asta e adevărat. Dar dacă pentru ea această îmbogăţire era ceva artificial, atunci de ce s-o numesc ingrată! Şi să-i cer recunoştinţă ! Cum voi putea şti eu dacă o puneam în curent cu toate observaţiile mele ca s-o învăţ pe ea sau numai ca să mă clarific pe mine?
    Poate însă că pentru dînsa n-a fost grea suportarea temperamentului meu.
16
147
    Primea poate totul fiindcă era astfel construită şi nu putea avea iniţiativă singură. A stat cu mine fiindcă am reţinut-o, apoi s-a dus cu altul fiindcă a luat-o cu el. E aşa de greu de priceput ceva în toate acestea!...
    Eram amîndoi într-un orăşel ardelenesc, într-o micuţă grădină publică, spre seară. Pe o bancă, nu departe de noi, un soldat şi o fetişcană se drăgosteau. El — uscăţiv, cu mustăţile atîrnate, cu ceva bătrînesc în înfăţişare. Ea — frumuşică, gătită, roză, rotofeie şi cu gropiţe. Vorbea tot timpul, se apleca spre el,nu-i da pace, făcea pe supărata, se alipea mîngîioasă. El o lăsa în voie, puţin încovoiat, ca un om care are alte treburi, cu gîndul în altă parte, fără pretenţii, fie că şi le îndeplinise, fie că nu se mai gîndea la ele, ştiind că ora e prea tîrzie ca să le mai ridice. Seara se lăsa' încet, parfumată, uşor rece, şi noi ne încălzeam unul de altul. După o vreme, el spuse ceva scurt, probabil „e tîrziu", ceva în orice caz concludent, căci ea a avut tot atunci o mişcare bruscă din cap. Apoi un semn de rugăminte pe buze şi pe ochi. Dar el, bărbatul, nu avea obiceiul să ezite fără rost, se sculă, şi-l văzurăm lung, subţire, mereu îndoit de spate. Fata rămase pe bancă, sperînd să mai întîrzie astfel despărţirea, îl ţinea de mină şi-l ruga cu vorbe multe să mai rămîie. Ceasornicul de la biserica tîrgului îi veni lui în ajutor, cu bătăi tari, care cădeau dureroase pe capul fetii.
El spuse ceva solemn, cu un deget în sus, desigur: „Vezi că am avut dreptate!“ Şi apoi o trase la el, prefăcîndu-se că se joacă, de fapt s-o hotărască . O strînse tare, o sărută pe gură, şi fata acceptă cuminte strînsoarea. Apoi se depărta de ea. <
    Ea rămase puţin descumpănită, apoi îşi recăpătă surîsul vesel şi tinereţea, şi o porni în altă direcţie, printre pomi. Din drum mai întoarse capul după bărbatul care se depărta alene, neatent, şi mai aplecat ca de obicei, ca să-şi facă o ţigară.
    Ne uitasem la scenă şi ne gîndeam la noi, apoi Irina începu să se jeluiască.
    — Ai văzut? Ea îl iubeşte şi el nu! Cum se uita la el, cum glumea cu el, cum se alipea de el, şi el plictisit! Şi cum îi părea rău la despărţire! Şi ce încredere avea în vorbele lui 1 Cum îi asculta puţinele lui exclamări, căci el nici nu binevoia să vorbească pe de-a-ntregul! Cum nu se îndura
148
să-l lase, şi cum întorcea capul să-l mai vadă, in timp ce el îşi făcea ţigara! Fără îndoială, el o va părăsi în curînd, peste o săptămînă, sau peste o lună! Şi ea, sărăcuţa, nu ştie nimic şi e fericită 1
    Vocea Irinei era înăsprită, minele dăduseră drumul mînilor mele, iar eu, ca un vinovat, nu spuneam nimic. Cine ar fi crezut...
    Qînd acum mi-e aşa de neprecisă imaginea Irinei, ce va trebui să fie mai tîrziu 1 Dar poate că şi in faţa oamenilor, ca în faţa unui tablou sau a unei simfonii, pentru a pricepe ceva, ai nevoie de o anumită distanţă. Numai atunci se estompează anumite detalii ca să nu mai ai decît o impresie armonioasă de ansamblu. Mai tîrziu voi uita detaliile, nu mă vor mai interesa, sau nu le voi mai găsi interesante. Acum întîrzii mereu asupra lor, nu pot degaja nimic din mulţimea lor, şi nu fac decît să-mi măresc suferinţa.
    Oricine mi-ar putea spune remediul: „Evită, gîndeşte-te la altceva 1“ Şi totuşi, mă complac în aceste analize.
    Care va fi părerea mea generală asupra Irinei mai tîrziu? Depinde de atîtea lucruri... De voi fi nenorocit, voi găsi că nu mi-am cunoscut odinioară fericirea. Dacă viitoarea dragoste va fi rea, Irina va fi bună; de va fi bună, Irina va fi rea. Depinde de cum va fi viitoarea: inteligentă sau proastă, frumoasă sau urîtă, serioasă sau uşuratecă. De voi fi îndrăgostit vreodată cu adevărat, voi găsi viaţa trecută ca o pierdere de vreme copilărească. De nu voi fi îndrăgostit, fie că nu voi avea prilejul să întîlnesc pe cineva care să-mi placă, fie că sint eu incapabil de aşa ceva, voi crede că Irine a fost dragostea întreagă şi eu nu mi-am dat seama... (La fel cu Fabrice del Dongo11, care a asistat la luptadela Water-loo fără să ştie.)
    In orice caz, oricît voi fi ocupat în altă parte, voi avea afecţie pentru timpul acela, pentru că a fost — urît sau frumos — tinereţea mea, cu primele ei experienţe şi dezamăgiri...
    Din părerea altora, mai calmi, pot trage vreo concluzie asupra ei? Nici unul din prietenii mei nu mă felicitau odinioară pentru Irina. Acei care n-o cunoşteau decît din vedere o găseau complect neînsemnată. Şi spuneau termenul cel mai dureros, pentru că dădea impresia de perfectă im-
                                                                                  149
16*
parţialitate: „urîţica". Se mirau că-mi pierd atîta vreme cu ea. Le făcea şi impresia că nu e prea cuminte. Mi-aduc aminte de un bătrîn care se ocupa cu analizele omeneşti, şi care, văzînd-o odată lingă mine nenorocită, cu o culoare străvezie in ochi, mi-a spus: „De ce n-o laşi în pace! O să-ţi faci numai rău ! E periculoasă!“ Bătrînului îi făcea impresie de femeie fatală. Un domn, care ne vedea uneori la bibliotecă, mi-a spus: „Iată o femeie care te face fără îndoială fericit!“ Se întîmplase să ne vadă numai veseli. Am găsit pe stradă o cunoştinţă. L-am întrebat12: Ce părere ai despre Irina? S-a gîndit, apoi: „E foarte inteligentă si drăguţă11!
    Niki, odinioară, mărturisise că mă invidiază. Ce concluzie să trag? Părerea vecinilor este grăbită şi fragmentară. . Uneori e interesată, după cum sînt răutăcioşi sau indulgenţi. Trebuiesc studiaţi aceşti vecini, întrucît au cunoscut pe Irina, cît de pătrunzătoare e priceperea lor de a judeca oamenii, cît sînt de dezinteresaţi în judecata lor. Deci complicaţii cumplite şi fără rezultat!
    Sînt în romane anumite fiinţe insesizabile din pricina unui mister voit, aruncat asupra lor de autor, a unor detalii neexplicate, a unor evenimente neaşteptate, a unor vorbe stranii. In Hardy13, de pildă.
    Eroina mea e insesizabilă dintr-un motiv contrar: truda mea de a o explica în întregime şi de a arunca asupra ei toată lumina de care sînt în stare.
    Şi literatura e de vină că nu ne împăcăm cu iubitele noastre. Trăim în iluzii şi realitatea apoi nu ne place. Irina nu seamănă cu cinstita Andromaca14,pentru care nu există slăbiciuni şi care rezistă fără greutate imprecaţiilor lui Pirus; cu Esther15, ce-şi riscă viaţa ca să-şi salveze neamul; cu Monime16, supusă hotărîrilor soartei, decisă să accepte dorinţa impetuoasă a lui Mitridate, renunţînd la propriile ei sentimente; cu Berenice17, ce are curajul, oricît de tragic ar fi, să plece, lâsîndu-1 pe Titus obligaţiilor sale imperiale; cu Junie18, care, cu toată gravitatea evenimentelor, nu va ceda fără inelul de nuntă pe deget. Din pricina închipuirilor lui Racine, Irina, singura cu respiraţia veritabilă, mi se pare bicisnică şi fadă.
150
    A fost între noi şi o încercare de menaj. Gîteva minciuni acasă, şi Irina a putut merge cu mine într-un sat mic în mijlocul munţilor, lîngă Sinaia. Casă ţărănească, cu cerdac, cu patru camere şi cu antreţel la mijloc. Camera noastră cu oale pe pereţi, cu perne multe cu broderie românească, cu mobile ţărăneşti diferite. Cind ne-am găsit acolo, exultam, ne amuzam pe socoteala camerii. Găseam colţuri stil „Louis XIV“, „Louis XV“ (un scăunaş cu trei picioare) sau „Empire“, şi ligheanul reprezenta epoca burgheză a lui Louis-Philippe.
    Viaţă paşnică de studii. Seara, culcarea la ora nouă. Mă sculam cu soarele şi citeam singur pe cerdac. Peste trei ore mă întorceam şi o găseam încă adormită. O trezeam plimbîndu-mi mîna rece în lungul corpului ei fierbinte. Se alipea somnoroasă de mine, oferindu-se. Citeam sau pictam în grădină. O certam uneori că nu era exactă la nimic, lăsa să treacă timpul, întîrzia la muncă, nu se uita la ceas, vorbea o mulţime pentru nimica, dar încolo eram fericiţi. Ne identificam şi nu ne permiteam nici o iniţiativă personală. Pretutindeni împreună şi singuri.
    Am avut şi distracţii. Din cerdac, printre pomii foşnitori, o lună enormă, anume pentru noi parcă, fără să fi ştiut dinainte, într-o eclipsă s-a acoperit şi s-a descoperit, tul-burînd culorile de alb şi negru lăsate pe frunze şi pe iarbă. A fost şi hram la biserică, cu petrecere mare, cu ţărani gătiţi. Peisagiu bucolic.
    Pe drum, căruţele musafirilor. Hora. Cîte un ţăran beat încerca să tulbure petrecerea, dar ceilalţi făceau ordine. Lăutarii ţigani erau neobosiţi. Noi eram mari personagii acolo, salutaţi ceremonios, la biserică invitaţi în locul de onoare. In definitiv, nu prea îmi dau seama ce credeau ei despre noi. în seara hramului, chefliii ne surîdeau şiret. Prevăzători, ne-am întors din vreme acasă. Noaptea veneau pe fereastra deschisă chiote de petrecere, uneori de la distanţe mari.
    Dar cele mai măreţe serbări tot natura ni le făcea. O 1 Superbele plimbări pe munţi, printre brazii parfumaţii încovoiaţi de oboseală, şi apoi odihna pe iarbă moale, cînd te simţi una cu pămîntul! Şi adierea de mătasă care tremură pe obraz 1
    Odată ne-am urcat mai mult ca de obicei pe un deal anevoios. în urma mea, Irina nu mai putea, la fiecare pas mă
151
ameninţa plîngător că rămîne pe loc, dar apoi o pornea iar după mine. Şi eu urcam mereu, extenuat dar neabătut, pe un pisc mai înalt decît toate, gol, care mă îmbia cu mirajul lui. Am ajuns, şi îndată a venit şi Irina. învinsesem. îmbrăţişaţi, suspendaţi în aer 1 Primprejur copacii coborau în văluri. Umbrele nopţii, care venea, şi ale brazilor tremurau. Departe, în satul nostru, se aprindeau luminiţe. Bisericuţa se vedea distinct cu zugrăveala colorată pe pereţi.
    Parfum, culoare, melodii. l-am spus, cu tot trupul zvîc-nind: „Sîntem fericiţi, Irina! Ce e mai minunat decît clipa aceasta! Cine e în stare să facă la fel? Ce dragoste seamănă cu a noastră?**
    0 temps, suspends ton voiI19
    Menajul nostru a avut multă poezie, cel puţin eu sim-. ţeam astfel. în urmă însă o întîmplare a venit să arunce o îndoială, dacă nu asupra sentimentelor mele, în tot cazul asupra trăiniciei lor. Trebuia s& plecăm într-o zi fixată de înainte. Ne trăisem descoperirile noastre în viaţa comună, mirajul acelei vieţi şi regretul sfîrşitului. Emoţiile evoluează. Eram la şapte kilometri de gară şi trebuia să ne ducă acolo o trăsură.
    Trăsura n-a venit la ora fixată şi aşteptarea m-a enervat. Am uitat că, de fapt, ne întârzia despărţirea. Cîteva ceasuri am fulgerat împotriva birjarului. Disperată privea Irina nerăbdarea mea. Trebuia să mai rămînem o noapte. O simţeam fericită şi a trebuit să mă răzbun: „Dar nu vezi că înnebunesc aci de plictiseală?** S-a îndoit, ca şi cum vorba mea ar fi fost de un material care ar fi lovit-o. Eram prea înfuriat ca s-o împac.
    De altminteri, simţeam aşa. îmi plăcuse timpul petrecut acolo, dar două săptămîni ajungeau şi mi se părea intolerabil să mai prelungesc, mă iscodeau alte planuri, iar Irina mi se părea o închisoare. Mă ştiam jn a]tă parte aşteptat. Menajul nostru minunat îmi devenise brusc anost: mă credeam ridicol. în momentul plecării, lp sîîrşit, am arătat o figură mai indulgentă. Tot timpul, în trăsură şi în tren, Irina a plîns, cu lacrămi încete, subţiri şi neîntrerupte. Am căutat s-o împac: iarăşi teorii asupra stăpînirii de sine, indispensabile unei intelectuale. De atunci m-am întrebat întotdeauna cum se pot uni doi oameni pentru toată viaţa. Menajul meu
152
nu putuse duce mai mult de două săptămîni, cu toate condiţiile excepţionale în care fusese făcut.
    Se lasă blînd noaptea, cuminte, ca să nu mă tulbure si să mă împace.
    De mai departe se aude un piano. Sunete înăbuşite, nedistincte, cu atît mai odihnitoare. Simt gîndul meu legănat de unduirea lor. N-am decît frică să nu înceteze.
    E greu de trăit în mijlocul oamenilor, mai cu seamă pentru că nu poţi fi niciodată absolut sigur de ei. Mereu cu alte gusturi, alte obiceiuri. Şi cu atît mai dureros cu cît inspiră siguranţă. Ca lutul întărit de pe marginea lacurilor pe care mergi fără frică, pentru ca deodată, la un loc identic cu cel de mai înainte, să ţi se afunde piciorul. Şi nu poţi conta pe nimeni. I-aş prefera, pentru mai multă linişte, să fie maşini, să le pui în mişcare anumite gînduri sau gesturi după butonul pe care-1 apeşi. Vezi un om ani de zile, spune mereu aceleaşi vorbe, cu aceleaşi tresăriri pe faţă, şi deodată, face o mişcare care nu se potriveşte de loc cu tot ceea ce a făcut. Cine ştie ce cuvînt i s-a împlîntat în minte şi apoi gîndurile au năvălit într-un compartiment din creierul lui, pînă atunci ermetic închis. Deodată, după ani de viaţă împreună, plină de emoţii împărtăşite, o femeie îţi spune: „Ştii, mi-am dat seama, nu te mai iubesc!“ Şi aşa e de distrată, că nici nu se gîndeşte să-şi ia rămas bun. Tot ce a fost n-o mai interesează. Sacrifică ani din viaţă fărăsă observe măcar importanţa sacrificiului.
    Să fi Vorbit ani cu Irina despre oameni şi despre sentimente, să mă fi aprobat frenetic şi să-şi fi dat şi ea însăşi părerea în acelaşi sens, şi pe neaşteptate să facă la fel cu acei pe care îi despreţuia ! Să i se pară că tot ce citise şi simţise la aceste lecturi, ce discutase despre ele nu mai are nici o valoare, că tot ce văzuse nu meritase să fie văzut, şi nici sa nu-şi mai puie astfel de întrebări; să înceapă cu uşurinţă, fără tranziţie, o viaţă nouă; să nu mai fie mîndră de cunoştinţele cu care am îmbogăţit-o, să nu mai simtă nevoia de a le utiliza în nici o ocazie şi să le lase fără de nici o remuşcare să se părăginească, să admită oameni noi cu care de obicei nu poţi vorbi decît lucruri umile (despre muzica
133
de la grădina publică sau despre cofetăria centrală), şi să suporte, mai ales, omul care n-a mers poate niciodată pe drumul preocupărilor ei, care rîde poate cu un timbru prea greoi (căci nu era nimeni de care să nu ne batem joc, şi mai mult ca sigur, de-aş fi fost de faţă la întîlnirile lor, aş fi sugerat Irinei vreun aspect de-al lui ridicol, ar fi rîs şi ea şi nici nu i-ar fi trecut prin minte că ar putea să întîrzie la el), sau care repetă o anumită vorbă; ca şi cum eu m-aş apuca de o altă meserie, renegîndu-mi pe cea veche şi fără părere de rău de a fi pierdut timpul zadarnic. Să te gîndeşti pe neaşteptate, dar cu insistenţă, la interesul tău, cînd erai dezinteresat, sau să iubeşti îndată pe altul, cînd te-ai despărţit de celălalt, plîngînd de disperare. în fiecare clipă, alte gusturi şi alte perspective.
    A căzut noaptea. Şi pianul care nu mai termină şi mă înnebuneşte cu monotonia lui!
    în restaurant, la masa mea, un orb. A trecut cîtăva vreme pînă să-l descopăr. Ţinea capul plecat şi fruntea încreţită, ca un om cu gîndurile aiurea. Găsise poziţia aceea pentru că era o expresie a tragediei lui sufleteşti, sau că-şi ascundea defectul de curioşii milostivi, sau că aşa îi era obiceiul de totdeauna. Perfect îmbrăcat în gri, fără de nici o neglijenţă, perfect bărbierit. Avea mînile minunate, subţiri, transparente, îngrijite. în mîini îşistrînsese toată sensibilitatea. Le plimba cu repeziciune şi cu fineţe pe obiectele de pe masă şi era uimitor cu ce îndemînare mînca fără să se murdărească şi fără să se înşele. în acelaşi timp părea preocupat de chestiuni importante, în afara micilor nevoi zilnice. Precizia cu care mînca, singur, îţi putea arăta că nu era aşa de distrat cum lăsa să pară. Ca şi cum ar fi fost o întîmplare, mîinile lui tremurau pe farfurie, pe pîine, pe furculiţă, făceau cu repeziciune înconjurul mîncării din faţă. I-am invidiat această precizie, eu, care văd, care pot aşa de uşor uza de toate mijloacele de investigaţie, şi care nu ştiu nimic 1
    Astăzi am făcut noi descoperiri asupra mea, şi absolut surprinzătoare. Un bleu: „Sosit ieri seara şi plec azi la 5 spre Londra. Fii atunci la Gara de Nord. Radu“.
154
    Radu era un prieten comun, deseori în tovărăşia noastră. El trebuia să ştie de tot ce se întîmplă în ţară! Aveam în sfîrşit posibilitatea să aflu adevărul. Şi acum au pornit în mine nişte sentimente extrem de stranii. Nici o bucurie la veste, nici o grabă ca să fiu exact la întîlnire. Şi apoi, brusc, o hotărîre, şi hotărîrea m-a uşurat parcă de buimăceală: „Nu mă duc!“
    Iar acum stau în faţa mea, ca în faţa misterului morţii şi al vieţii şi pun întrebarea la care nu pot răspunde: „De ce nu m-am dus?“ Ştiu că am gîndit limpede: „Adevărul cel mai crud e mai bun decît nesiguranţa11. De altfel, Radu, în faţa durerii mele, ar mai fi rămas să mă îmbune, fără îndoială. Atunci? Din laşitate, de frică de asprimea veştii, am preferat chinuitoarea existenţă? După cum, invers, sînt oameni care, în război, se omoară de frica gloanţelor care lovesc la întîm-plare primprejurul lor?
    Sau poate pentru că mă complac în disperarea mea şi pentru că, pornind de la cîteva date reale, am întemeiat, sub pretenţia adevărului, o atmosferă care nu corespunde realităţii? Şi am perversitatea de a mă hrăni din această bolnăvicioasă hrană după cum muştele se delectează pe hoituri? Sau poate, neştiind încă adevărul, vreau să mai prelungesc, în închipuirea mea măcar, legătura cu Irina? Dar toate aceste sînt presupuneri, şi n-aş vrea, din pricina aranjării lor una după alta, să cadă greutatea pe vreuna din ele, pe ultima, de pildă, cum e obiceiul. Eu nu voi şti niciodată de ce nu m-am dus azi la întîlnire ca să aflu adevărul.
    în balconaşul de la clădirea de alături, la etajul al cincilea, şi-a uitat un copil o mică jucărie: un beţişor, şi, legată la un capăt, o păsărică de vată galbenă. Beţişorul e înţepenit într-un ochi al balustradei, aţa verde, scurtă, atîmă’în aer, iar păsărică se învîrteşte încetişor la adiere. Pasăre maltratată. Ciocul rupt pe jumătate, aripile, una mai lungă ca cealaltă, aşezate nesimetric. Una din aripi, cea mai lungă, se loveşte uneori de beţişor; atunci păsărică se opreşte pentru o clipă, apoi, după o mică sforţare, reîncepe să se învîrtă. Dedesubt, spaţiul gol, imens pentru mititica jucărie. Şi brusc, o milă cumplită mă cuprinde pentru vata galbenă de la capătul beţişorului. O milă cum n-am simţit iarna trecută
155
cînd o pasăre flămîndă şi înfrigurată mi-a bătut în geam şi cînd mi-a fost lene să deschid fereastra...
    Revăd în curte un trunchi gros, pe el cîteva picături de sînge închegat, cîteva pene negre, şi în el înfipt un topor, împrejur, pe iarba grasă, sute de pui aleargă sprinten, ciugulesc, ciripind.
    Păsări nebune, oameni imbecili... în fiecare clipă avem prilejul să surprindem neantul, şi totuşi continuăm a trăi nepăsători, ne bucurăm sau ne supărăm pentru lucruri neînsemnate. Cei mai inteligenţi îşi găsesc o scuză: cultul energiei.
    La furnici se pare că înmormîntările se petrec cu mai multă grandoare şi nu se trec cu vederea ca printre păsări. Cînd omori o furnică, vezi cum celelalte încep o mişcare neîntreruptă, se vestesc, se strîng în grupuri, vin la mort şi pleacă, apoi iarăşi vin. Mai tîrziu porneşte un fel de cortegiu. Cîteva duc cadavrul şi celelalte întovărăşesc spre tainele unei deschizături. Convoi lugubru. Probabil că în ceată, fiecare îşi are rolul său. Unele jelesc, altele ţin stindardele furniceşti, altele pregătesc discursuri. Şi parcurg distanţa mişcînd harnic picioruşele. Ceea ce trebuie să fie anevoios şi obositor. Din nenorocire, pentru uzul lor nu s-a înfiinţat încă tramcare, să poată duce, comod şi ieftin, toată familia deodată.
    Am cunoscut un bătrîn armean, numit Garabet, de-abia tîrîndu-şi picioarele după dînsul. Putea fi dat ca exemplu al veşnicei deşertăciuni omeneşti, căci tinereţea lui fusese amestecată în multe aventuri galante în care totdeauna jucase rol de prim amorez, chiar dacă succesul nu fusese întotdeauna deplin. Mai povestea el uneori amintiri sentimentale, pe cit 11 mai ajuta memoria, şi mărturisirile roze ieşind din gura fără dinţi, pe limba groasă şi nesigură în mişcări, erau tragicomice.
    Odată, de pildă, trebuia să se însoare. S-a dus la ţară ca să serbeze nunta cu căruţa plină de bomboane şi găteli, şi şi-a găsit mireasa, însă la braţul altui mire (pe atunci nu erau atltea formalităţi), care n-a mai crezut necesar să
156
schimbe ziua anunţată, să contramandeze invitaţiile, să mai complice socotelile, şi chiar a făcut uz de pachetele aduse de primul candidat.
    Şi Garabet adăuga, consolîndu-se: „Dar cel puţin tot eu am jucat cu ea cel dintîi 1“ Ce mult s-a rîs şi am rîs de această reflexie!
    Ga şi cum noi nu ne-am face zilnic consolări similare şi uneori pentru motive şi mai importante I După ce-ţi îngropi pe cine ai mai scump, îţi mărturiseşti satisfacţia: „slujba a fost impozantă!“ Şi apoi o bucată de vreme porneşti spre cimitir cu bucheţelul de flori...
    S-a deschis uşa şi a apărut, pe neaşteptate, după obiceiul lui, amicul Coco. Sprinten, zvelt, graţios. Coco este un tînăr agreabil, superficial, uşor paradoxal, serviabil cînd nu i se cer servicii prea complicate, compătimitor pentru durerile vizibile, spiritual şi amuzant întotdeauna.
    Poartă costume ultima modă, nu lipseşte de la plajă vara, şi la cazino este un punct luminos, de la ceaiuri dansante, iarna. Ştie perfect toate dansurile noi, la nevoie chiar acompaniază la piano, improvizează cu dexteritate un jaz-band şi gungureşte fără istovire franţuzeşte. Faţă de mine a fost totdeauna atent, ceea ce era un merit pentru distracţia lui obişnuită. Chiar, mi se spusese, cînd în conversaţii se găsea că sînt ciudat şi poate nelalocul meu, îmi lua partea cu vehemenţă.
    — Ce pricepeţi voi din Sandu!
    Ca şi cum el ar fi priceput ceva!
    Nu-i ceream însă nimic, căci ştiam că ar fi promis imediat şi apoi şi-ar fi uitat promisiunea. Nici măcar nu-1 invitam la mine, căci s-ar fi plictisit în sihăstria mea sau şi-ar fi uitat invitaţia. Venea după gustul lui, cîteodată mai des şi alteori mai rar, la ore întîmplătoare. Rămînea şi la mine tot aşa de superficial. îmi vorbea de sporturi, de femei, de succese, cu toate că nu-1 ascultam decît pe jumătate.
    De data aceasta sprîncenele lui lăsate în jos demonstrau o preocupare.
    Eram curios ce putuse să i se întîmple. Mi-a explicat îndată, cu expresiile lui proprii, de care nu se putea dezbăra nici cînd era grav:
157
    —  Ştii, Suzanne „a filat“. Formidabili
    Suzanne, pe care mi-o prezentase la Operă, era o brună delicioasă, surîzătoare, cu faţa mică şi şireată de şoricel.
    —      Cu maître Jack. Imaginez-vous! M-am dus ca de obicei azi-dimineaţă s-o iau la Bois. Făcusem rost de doi cai pur-sang. Şi ea plecase. Concierge-ul mi-a rîs în nas. C’est, en verile, formidabili
    Şi începeam să fiu plictisit de această flecăreală dezagreabilă, cînd, spre mirarea mea, văzui în colţul ochiului lui o lacrimă.
    Fui brusc cuprins de remuşcări şi îmi făcui mustrări. Mă găsii injust în gustul meu pentru forme, căci nu puteam descoperi o suferinţă reală numai din pricina expresiei caraghioase. Cu afecţie i-am cerut să-şi destăinuiască supărarea. A ezitat. Apoi a izbucnit într-o mulţime de exclamări stupide, ca să ' se sustragă întrebării mele. Mă mira această discreţie, cînd îl crezusem incapabil să puie frîu vreodată reflexiilor lui imediate. Mă gîndeam că, în definitiv, în aventuri proceda cu eleganţă, că nu i se ştie nimic precis, cu toate că nu era lipsit niciodată din grupul de fete, că de se mîndrea în general cu succese, nu compromitea pe nimeni în special şi că, în cazul Suzannei, lacrima revelatoare fusese spontană, fără voie, negată sau ascunsă după o clipă de reculegere. Necazul meu era mare, şi nu ştiam cum să-mi îndrept greşala de a-1 fi tratat de obicei prea uşurel.
    Ca să-l consolez fără să-l umilesc, i-am povestit cîteva frînturi din supărările mele proprii, cu toate că-mi displăceau mărturisirile. îi spuneam ce ridicolă mi se părea închipuirea pe care şi-o fac oamenii despre moarte — un schelet cu o coasă în mînă — cînd eu o vedeam ca pe o fecioară împlinită, capabilă să-mi inspire senzualitate. Apoi îi arătam imposibilitatea de a cunoaşte pe oameni şi nesiguranţa
f*e care ne-o inspiră iubitele noastre, deoarece orice gest de-al or poate avea dublu înţeles. El spuse:
    — Ai dreptate, şi am şi eu un exemplu. Cînd eram student dam lecţii de engleză unei domnişoare frumuşele, une vfyritable jeune fille. După obiceiul meu, profitam de ocazie pour lui faire la cour. în mijlocul lecţiei venea o sluguliţă cu apă şi dulceaţă pentru mine şi o lăsa în faţa mea. Trebuia să găsesc eu, mai apoi, între două vorbe, prilejul ca să avalez20 şerbetul. Bineînţeles, nu înghiţeam tot ce era
158
în linguriţă, după regulele politeţii. Odată, după ce am plecat, îmi arunc ochii întîmplător pe fereastra casei elevei mele, şi ce văd! domnişoara, binecrescută, de altfel, et d'une familie honorable, mînca restul dulceţului. Şi atunci mi-am pus întrebarea de votre genre:
    —      De ce? Mă iubea — et yetais sâr qu'elle avait de Vafţec-tion pour moi — cu) toată gravitatea mea profesorală, şi avea gustul să mănînce după mine? Sau tout simplement îi plăcea dulceţul?
    Mă uitai la el să văd dacă nu este un ironic, dar părea de bună-credinţă. într-un picior, cu o ţigară spînzurată de buză, cu vorbe franţuzeşti intercalate displăcut, Coco făcuse caricatura grotescă a întregei mele sensibilităţi.
    îmi căzu capul pe umăr. Fără să-şi explice bine motivul, Coco pricepu că mă jignise. Vru s-o dreagă şi făcu o reflexie profundă pentru capul lui mic şi frizat:
    —      Eu nu te înţeleg. Pe de o parte te interesează chestiunile mari, ca moartea şi viaţa, iar pe de altă parte detailezi la infinit o biată fiinţă umană, fără importanţă. Numai cei care n-au curiozităţi metafizice găsesc pe oameni complicaţi.
    0  linişte, apoi adăugă:
    —      Eu, să-ţi spun drept, nu fac distincţii între suflete, în schimb, sînt foarte priceput la fizic. Un grain de beaute pus nepotrivit pe un obraz, fie el greşit numai cu un milimetru, îmi face insomnie.
    N-am putut să ridic capul, a plecat fără să ştiu cînd şi cum. L-am văzut pe stradă şi a voit, cu un ton care nu trăda nici un gînd ascuns, să-mi explice neapărat un nou pas de dans. Pe la mine n-a mai venit. 1
    1    octombrie. Uneori era drăguţă Irina, ca atunci înainte de plecarea mea, la masa din Parcul Carol, cu Niki Mihail împreună. Lacul, negru şi moale, tremura sub vreo lopată singuratecă, iar în spate muzica restaurantului, cu lumea colorată, cu o scenă ridicolă pe care dansau femei urîte. în fund, în clădire, dansuri moderne pe lingă care trecusem mai înainte. Cînd mi-am adus aminte că şi Irina are obiceiul să danseze... undeva, cu alţii (eu n-am văzut-o niciodată), m-a durut gîndul. Ca s-o iscodesc, mă prefăceam că privesc cu interes.
159
    Apoi, la masă, cu Niki înaintea noastră, Niki abia întors din străinătate, şi noi îl întrebăm repede de toate, sărind şi apoi revenind la acelaşi subiect. Irina era vioaie, întreba mereu, rîdea, se apleca peste masă, cu gesturi sprintene din mîini, cu mişcări repezi din cap: „Şi spune, Niki“...
    Apoi am plecat, şi prin tot parcul a continuat vorba începută. Irina, între noi doi, îmi strîngea din cind în cînd braţul, ca să mă convingă că, în plină veselie, nu mă uitase. După ce am lăsat-o acasă, Niki mi-a zis: „S-a făcut frumoasă Irina! Păcat că e ocupată cu tine! Aş fi fost în stare să mă îndrăgostesc.'4
    Era rareori aşa: de obicei o cunoşteam aplecată, primind toate ocările mele, toate teoriile mele, mulţumită şi nemulţumită cu aceeaşi potolire.
    2     octombrie. Răscolind prin geamantan, o carte poştală: „Scrie-mi repede ce ai de gînd să faci şi mai ales unde să-ţi scriu11. Acum, cînd de două săptămîni nu mai primesc nimic şi cînd mă întreb dacă nu m-a părăsit! Aş prefera-o moartă!
    3     octombrie. Şi iarăşi o zi, şi iarăşi aceeaşi întrebare mă frămîntă: se mărită sau s-a omorît? Am examinat-o atît, şi acum nu ştiu de ce e în stare. Să se fi omorît repede, nemaifiind eu acolo ca s-o împiedic cu teoriile? Cum va fi fost moartă? Au văzut-o atîţia, şi eu să n-o fi văzut! Are genele mici şi probabil că ochii nu puteau fi închişi de tot şi s-o mai fi văzut vreo dîră de sticlă neacoperită. Părul trebuie să fi fost ţepos pe carnea galbenă, iar gura crispată. Avea dinţii lungi, şi vreun colţ va fi apărut peste buza strivită. Faţa veşnic mobilă, calitatea ei principală, s-o fi urîţit de imobilitate.
    Trebuie să fi fost foarte urîtă! N-o pot închipui decît culcată pe o parte, astfel nu pot vedea decît jumătate din faţă. De încerc să-i schimb poziţia în minte, se turbură imaginea.
    Nu s-a omorît. Fără un motiv nou, puternic, nu se putea. A trecut multă vreme de atunci de cînd era grăbită la moarte. Teoriile mele au convins-o pe deplin. Se mărită... pentru fericirea mea. Ştie că nu mi-e de folos şi, profitînd de depărtare, cînd nu pot face nimic, nedîndu-mi veşti pentru mai multă siguranţă, se mărită. Cu toate că sînt încredinţat că face un sacrificiu, şi de-aş vrea, oricînd m-ar
160
prefera pe mine, poate că numai gelozia mă chinuie. Prea de multă vreme nu se mai gîndeşte decît că trec anii şi că o fată nu trebuie să rămiie singură mereu. Mie mi-a spus-o, e drept, plîngînd, dar prea s-a gîndit de cîte ori prietenele îi dau părerea. Şi apoi alegea. Nu-i era indiferent cu cine face sacrificiul. Dragostea mea! Am crezut-o mare măcar uneori. Am văzut-o de atîtea ori repetată prin parcuri, pe drumuri, prin camere, şi totuşi am crezut-o mare 1 Am văzut-o pe Irina plîngînd, ascultînd, aprobîndu-mă, făcînd scene nebune, şi apoi îmblînzită, îndrăgostită. Şi atunci îi luam toate faptele şi le analizam. Nu eram mulţumit cu rezultatul analizei mele niciodată. Nu mă asculta decît de aproape. Puterea mea asupra ei se pierdea la depărtare şi după un timp mai îndelungat.
     Izbucnirile ei prea erau pe neaşteptate ca să aibă o bază solidă, micile petreceri şi cunoştinţele ei cu care se simţea bine mă umileau. Dansuri, spirite ieftine, puţin intelect, uneori conversaţii interminabile şi multe slăbiciuni, care mă făceau să mă îndoiesc de trăinicia dragostei ei. Dar deprins cu viaţa familiei mele burgheze, nu trăgeam concluzii prea rele. Cu toate că, gelos din fire, cu gînd iute spre toate supoziţiile, veşnic bănuitor, sînt atît de burghez că aş putea fi uşor înşelat. Sînt credul, indiferent de scenele ghimpoase pe care le fac.
     Trebuie puţin talent spre a fi minţit! Toată lumea, de pildă, protesta împotriva vieţii mult prea vioaie pe care o ducea Irina faţă de toţi. Toată lumea se gîndea la rău, numai eu, cu toate că veşnic cercetător, nu credeam nimic. Şi am presupus dragostea ei mare!
     De fapt, mă doare mai puţin supoziţia dragostei ei ne-trairrice decît gelozia că va aparţine altuia. Că va fi îmbrăţişată pe gură, pe tot corpul gol, că va fi a lui, că ea, după cîteva săptămîni (poate mai puţin) de primire servilă a rnîngîierilor — obligată faţă de amintirea de altădată — după cîteva lacrimi de remuşcare, simţind că totuşi faptul brutal produce asupra simţurilor ei, acum învăţate, aceeaşi voluptate, va lăsa slobodă firea ei, se va încolătăci, va tremura, va geme, va obosi.
     Aşa de mult aş vrea să fi murit!...
     4     octombrie. Prost amant am fost, fără îndoială ! Nu eram niciodată mulţumit de nimic, spuneam toate gîndurile
181
rele fără cruţare, şi chiar îmi plăcea uneori să chinuiesc fără motiv. Voiam lacrimi din senin atunci cînd mă durea că nu mai plînsese de mult. Şi umilinţe la tot pasul. Mă roşeam cînd, cu dînsa, întîlneam pe cineva străin, pierdeam sau dam altora cadourile ei mici (mărturisindu-i apoi cu regret), o vorbeam de rău sau, şi mai grav, lăsam să se vorbească de rău, iar eu surîdeam.
    Unul a făcut-o într-o zi „moacă“ şi eu am făcut haz. De altfel, ca s-o chinuiesc, eram uneori brutal cum nu e în firea mea, căutam cuvinte grosolane care alunecau anevoie pe limbă, rîdeam sarcastic la vreo afirmaţie de a ei, o priveam îndelung cu dispreţ pentru făptura ei mică, ceea ce o făcea să se îngălbenească. Tot timpul, de la început, m-a chinuit dragostea ei arătată făţiş, lacrimile şi desperările, frămîntările care îmi împiedecau munca. Apoi, tot-timpul de mai tîrziu, m-a durut că nu plînge destul, că nu se mai arată complect nenorocită, că nu se mai agaţă dureros de mine. Şi acum mă tem ca lipsa mea să n-o fi dezobicinuit de puterea mea asupra ei şi să nu se fi convins că nu se mai poate continua aşa, să nu fi luat vreo hotărîre şi, profitînd de depărtare, să aibă curajul acţiunii. Mintea mea nu se gîndeşte decît la răzbunarea teribilă de la urmă, decît la vorba care ar putea fi definitivă. Ca un actor care se gîndeşte în faţa oglinzii la toate posibilităţile de a interpreta o scenă puternică, aşa îmi strîmb gîndul după o formă unică de pedeapsă. Neştiind întrucît va avea efectul dorit răutatea mea, imaginaţia mi se zbate în van. Cu vaga intenţie de a o face să se reîntoarcă, îmi schimonosesc figura ca să-i arăt cît sînt de nenorocit.
    Sau arătîndu-mă indiferent va durea-o mai mult? Dar sentimentul acesta este prea fin ca să-l simtă cu tăria cu care vreau. Şi apoi, chinul meu are nevoie de o descărcare fizică. Indiferenţa presupune, dimpotrivă, un zîmbet patern faţă de ea şi faţă de acela care o strînge în fiecare noapte în braţe, şi chiar o aprobare tacită. Aş fi în stare?
    5     octombrie. îi doresc moartea, aşa am zis. Dacă vorba e sinceră, sînt un monstru, cu atît mai mult cînd faptele ei nu o merită. Irina a fost întotdeauna bună cu mine, m-a suferit, s-a umilit, mi-a ştiut toate slăbiciunile, şi acum orice ar face şi oricît de mîniat aş fi contra ei, în afară de a se aranja personal, se sacrifică puţin şi pentru mine.
162
Anton Holban cu verişoara lui, Corina

—«
Se sacrifică poate, şi în orice caz o doare pasul pe care-1 face. De altfel, nici durerea mea nu e atît de grozavă ca să cer o răzbunare aşa de cumplită. N-am făcut nici un gest niciodată pentru a o lega sigur de mine şi nu-1 fac nici acum. Aş putea să-i scriu şi să-i făgăduiesc c-o iau eu, să-i spun sorei mele Vana să se ducă la dînsa, sau să iau primul tren şi să mă întorc.
    Nu voi face nimic din toate acestea. Chiar dacă faţă de mine recunoscîndu-mi suferinţa, mă umilesc, nu vreau să mă umilesc faţă de alţii! Scena din copilărie cînd plîn-geam şi ceream iertare unei fete care voia să mă părăsească, săturată de răutăţile mele, nu vreau să se mai repete. N-aş fi în stare s-o omor. Sînt laş şi mi-e frică pentru mine sau mi-e frică de singele care-1 voi vedea curgînd.
    De altminteri, chiar de se va întoarce la mine sau se va dovedi că la mijloc n-a fost decît o nelămurire, bucuria şi potolirea sufletului meu încordat nu mă vor îndemna să fac pasul pe care-1 aşteaptă mereu. Voi continua viaţa de la început, fără nici o convingere în viitor, nemulţumit de prezent, supărat că voi renunţa din pricina ei la multe succese, roşind de prima glumă sau ocară a altuia asupra legăturii noastre. Totuşi, sînt incapabil să-mi dau seama de durerea pe care o voi avea aflînd vreo veste rea. N-am presentimentul gradului de supărare. în aceeaşi zi, la diferite momente, mi se pare că m-ar durea în diferite feluri, sau uneori că nu m-ar durea deloc. Mai ales, aci, de departe. De aproape, putinţa de a mă duce s-o văd desfigurată, înspăimîntîndu-mă de mîna galbenă (mîna mai ales m-ar înspăimînta) văzînd pe alţii ţipînd, sau măcar văzînd mor-mîntul proaspăt, aducător de amintiri, înainte de a mă fi deprins cu ideea morţii — aş începe şi eu poate să ţip, să plîng, să mă cred fără de consolare. Nu trebuie să mă ponegresc, nu ştiu ce voi face de voi afla-o moartă...
    Pentru că îmi arăt necazul cu mai puţin zgomot, mă cred mai puţin ridicol, iar mîndria mea, printr-o sumă de complezenţe, se crede mai puţin atinsă. Azi-dimineaţă m-am surprins trimeţînd Vanei o scrisoare, spunînd că poate mă voi întoarce la Bucureşti. Aceasta e desigur o trecere pînă la o nouă scrisoare: mă voi întoarce imediat! într-adevăr, ce rost ar avea întoarcerea mea? De sînt consecvent cu
  17 — opere, voi. I — Anton Holban
163
mine, moartea ei ar face prezenţa mea inutilă, iar măritişul, neîndeplinit încă, n-ar putea să schimbe nimic, deoarece nu vreau să opresc prin lacrimi şi zgomot ceea ce-mi fuge. Să mă umilesc faţă de cineva de care, la glumele altora, am roşit de atîtea ori. Şi totuşi, de judec limpede, scrisoarea mea nu are decît un singur rost: prilejul de a o vedea, de a mă arăta nenorocit, de a blestema sau de a-i face reproşuri cu glas molatec şi impresionant, de a o sili să se întoarcă plină de remuşcări, de a o simţi deznădăjduită, de a o chema fără să mă simt umilit, chiar de nu voi şti să limpezesc dacă durerea ei sub ploaia vorbelor mele e tot aşa de mare ca şi aceea pe care o simte în lipsa mea, şi cînd se crede datoare să facă un gest tragic. De nu voi primi nici un răspuns la noile mele imprecaţii, mă voi întoarce, pretextînd acasă, ca să nu fiu ridicol, că sînt bolnav. In definitiv, cu toată fruntea mea încruntată, cu toţi muşchii mei celebri, care mă fac să mă pot lupta cu uşurinţă cu trei oameni deodată, sînt laş, mic, nesigur de ce fac şi de ce simt, şi mai ales necăjit.
     In ziua de toamnă, barca unde-mi scriu aceste note chinuite pluteşte lin pe Sena, vîntul abia bate, soarele se aruncă furios în apă — o ultimă bucurie înainte de a începe ploile şi frigul...
     Suresnes, în pădure. Dar poate — cine ştie? — se va fi omorît. Cu toate că n-o cred în stare, cum o credeam în stare odinioară (reflexie dureroasă, căci e dureros să ştii că dintre atîtea posibilităţi care pricinuiesc lipsa veştilor aceasta e cea mai puţin sigură), totuşi se va fi omorît. Lucru îngrozitor. Să facem atîtea planuri, să ne chinuim, să muncim împreună, atîtea amintiri de la vîrsta noastră cea mai frumoasă, şi totul să se termine, totul să fie inutil. Şi atunci mă înfior: orice mai bine, orice se poate reface, chiar şi gîndul că a fost a altuia se poate consola, însă asta nu...
     în jurul meu copacii se întind aranjaţi cu artă, cu locuri goale, socotite măsurat, printre ei, melancolici, făcuţi să mă doară şi mai mult. Dar poate în cameră, pe o zi ploioasă, aş înnebuni, sau mai bine aş lua trenul îndată înapoi.
1G4
    De i-aş şti adresa sigură, i-aş telegrafia să nu facă nimic rău, căci o iau eu...
    Şi poate că mi-aş ţine cuvîntul...
    ...în barcă, în noapte, şi acum, la Comedia Franceză, înaintea spectacolului A quoi revent Ies jeunes filles?21
    Ce-a făcut oare? Sînt sigur că în urma rîndurilor mele a luat o hotărîre, dar care? Să scriu faptele ca să mă lămuresc mai bine. în mijlocul scrisorilor ei toate bune, pline de planuri, o alta cam neexplicită: „Familia şi-a pus un gînd ridicol cu mine“. Am înţeles o proiecţie de mariaj cu o partidă acceptabilă. Atunci, enervat, i-am trimis o scrisoare mică şi rea, în care îi reproşam că mă ofensează, că dă veci-nice ocazii la astfel de întîmplări, că de n-are pesemne un alt scop, eu îmi dam consimţământul. După o zi, o nouă scrisoare de la ea (înainte de a fi primit răutăţile), în care-mi vorbeşte iarăşi amical de noi planuri împreună. Apoi nimic de 20 de zile. A luat, se vede, o hotărîre, în urma rîndurilor mele. Care? Asta e întrebarea ce mă frămîntă. Prima ei înfăţişare este de a nu-mi mai scrie nimic.
    Procedeu crud şi nedrept. E nedrept faţă de prietenia noastră veche, de faptele noastre laolaltă, de imposibilitatea de a întoarce în minte ultimii cinci ani fără să ne întîl-nim, la orice moment, unul lingă altul. Şi noi întrebări mă iscodesc. După ce-mi spune de „planurile ridicole ale fami-liei“, adaugă: „Aş vrea să viu latine imediat ca să mă sfătuiesc, şi aş face nebunia asta, chiar de n-aş avea decît bani de ducere pînă acolo departe44. Deci e un proiect. Un proiect care mă interesează. Are nevoie de sfatul meu, şi eu, netrebnicul, i l-am dat. „îţi dau consimţământul!“
    Totuşi, ce o fi făcînd acum?
    Spectacolul începe; după un act:
    Teribil, să ai asupra unei femei toată puterea, să faci ce vrei cu ea, să o sileşti să facă orice ţi-ar trece prin cap, s-o faci nenorocită sau fericită aproape în aceeaşi clipă şi apoi să nu mai poţi nimic. Din cauza depărtării, să te simţi neputincios de a schimba cît de puţin mersul evenimentului. Şi impresia că orice sforţare e vană. Cu ajutorul aţei am mişcat paiaţa cum am vrut, în danţurile cele mai capricioase, şi acum, aţa rupîndu-se, paiaţa rămîne nemişcată,
                                                                              163
17*
oricît m-aş strîmba, oricît aş întoarce în mină firul rupt sau oricîtă artă aş pune.
    6     octombrie. Nu ştiu, poate neputinţa de a mă considera un altul în împrejurări şi mai rele, sau poate că de multă vreme n-am avut prilejul unei suferinţe aşa de lungi, dar mă simt foarte epuizat. în unele clipe sînt hotărît să plec imediat să văd ce s-a întîmplat acolo.
    Ştiu că n-o să mai mă pot reîntoarce, că o să renunţ la planuri la care mă gîndeam de atîta vreme, că hotărîrea asta e inutilă sau prea tîrzie, că acolo, în faţa faptelor împlinite, durerea ar fi încă şi mai mare şi, mai ales, aş fi nevoit s-o port ridicol în faţa tuturor. Dar nu mai pot. De mai continuă starea asta, simt că nu voi mai fi stăpîn pe mine, oricare ar fi regretul de mai tîrziu. De fapt, situaţia e foarte clară. E moartă — şi atunci n-am ce căuta acolo; e măritată sau se mărită — şi atunci sau e prea tîrziu, sau sînt ridicol de desfac ceva, şi, în încercarea de a desface, mîndria rănită m-ar nenoroci şi mai mult; sau totul a fost o glumă — şi trebuie să am răbdare. Şi totuşi, cînd văd în fiecare dimineaţă cutia de scrisori goală, după ce o noapte întreagă m-am zbuciumat aşteptînd; după ce, coborînd scara, mă închin lui Dumnezeu, la care nu m-am gîndit niciodată, cerîndu-i o veste — nu mai sînt stăpîn pe mine. De altminteri, nu mai primesc nimic de la nimeni, au complotat cu toţii împotriva mea. Sentimentul care mă chinuie, oricare mi-ar fi judecata; teama de a fi a altuia printr-o hotărîre în care intră nu numai un sacrificiu, dar şi grija de a-şi aranja o viaţă nesigură şi mai ales, faţă de mine, cumplită uitare.
    Voi povesti o scenă dintre noi caracteristică şi din care s-ar putea vedea că multiplele interpretări ce dau tăcerii ei actuale nu sînt numai jocuri ale unei imaginaţii bolnave. Se mutase în orăşelul de provincie, deci era în ultima epocă a legăturii noastre, pe timpul cînd, din pricina distanţei şi a vieţii noi pe care o ducea, i se mai potolise dragostea, chiar dacă uneori declaraţiile ei izbucneau tot aşa de pasionat. A venit la Bucureşti anume să mă întîlnească, şi cum familia mea toată plecase la ţară, am chemat-o la mine acasă. Eram curios s-o văd între obiectele mele familiare printre care trăiam, la care ţineam, de care îi vorbisem
166
adeseori şi prevedeam cu emoţie propria ei emoţie, dar m-am înşelat (şi dureroasă a fost pentru mine constatarea 1). Preocupată de intenţii străine, abia observă cum o aşteptaseră florile din glastră, cărţile, plăcile de patefon cu muzică aleasă, portretele şi focul voios din sobă. Acceptă îmbrăţişarea mea, străină, rece, ca pe o obligaţie, şi nu pricepeam în ce fel s-o refac, aşa cum era de obicei, şi cum mă părăsise cu o săptămînă înainte.
    Pregătisem cu multă artă tartine şi prăjituri, le alesesem numai pe cele care ştiam c-o să-i placă sau îi vor face mai mare efect, samovarul sclipitor nu aştepta decît să-i pun jăratic, iar ea stătea cu braţele moi, cu paltonul pe dînsa, ca gata de plecare, cu privirea absentă. Am încercat să fiu tandru, apoi m-am pornit pe o bucurie factice, cu spirite de diferite calibre, înşirate unele după altele ca mărgelele, cu gesturi brusce şi probabil caraghioase, şi zgomotul meu accentua şi mai mult liniştea ei.Hotărît, atmosfera dintre noi conţinea ceva impur, pe care nu-1 puteam descoperi, făcînd zadarnice şi ridicole truda mea de atunci şi toate preparativele dinainte. Am mai pus cîteva lemne în soba de fier, am aşezat cărbuni în samovar, monologînd prin cameră şi prefăcîndu-mă că nu observ răceala ei; m-a lăsat să mă ostenesc jumătate de oră şi, cînd i-am servit paharul cu ceai, a făcut un gest vag: „Nu beau, nu mi-e foame, mulţumesc14.
    Am pornit o rugăminte impetuoasă, în care puneam ultima mea speranţă de a-i destinde indiferenţa şi, în faţa tînguirilor mele, a adăugat: „Dacă vrei tu44, pe un ton lipsit de orice căldură, şi acceptarea nu putea să-mi producă nici o mulţumire. A muiat în apă un pesmete, l-a muşcat la un capăt, apoi l-a pus alături, a sorbit cîteva picături, şi iarăşi a rămas nemişcată. Am căutat s-o încălzesc, s-o îmbrăţişez cu putere, să-i sărut mîinile, ochii, obrazul şi gura, m-a lăsat o bucată, apoi s-a degajat uşurel şi a spus:
    — Stai, Sandu, liniştit şi ascultă-mă. Am să-ţi vorbesc.
    Aveam să capăt, în sfîrşit, explicaţia purtării ei şi-mi dam seama că acea explicaţie nu poate să-mi producă nici o bucurie. Mi-a pus întrebarea care, prin fermitate şi prin neobicinuinţă că venea din partea ei, a despicat aerul şi a izbit în ureche ca un ciocan.
167
    —  Ce ai de gînd să faci cu mine?
    încercai o paranteză care ar fi diminuat înţelesul vorbelor rostite, ar fi lungit conversaţia şi ar fi creat atmosfera neprecisă ce nu i-ar fi explicat nimic, ar fi obosit-o şi ar fi făcut-o să redevină aşa cum o ştiam. „Cînd?" Răspunsul sosi tot aşa de dîrz: „De-acum înainte'1.
    Reluai teoriile vechi: „Vom fi cei mai buni prieteni, ne vom vedea cît mai mult, mîndri de îmbogăţirile spirituale care vor spori zilnic, dispreţuind regulele moralei obicinuite"... „Şi e potrivit pentru mine asta?"
    într-adevăr, era potrivit pentru ea asta? Ce să-i răspund? O femeie, totdeauna fluidă în judecăţile ei, îşi are precise ideile pentru aranjarea vieţii (redusă la o singură formă: mariajul).
    După o mică tăcere: „De ce nu mă iei tu?" N-o luam pentru că nu puteam renunţa definitiv la toate planurile mele copilăreşti, pentru că o găseam prea neînsemnată pentru mine, şi în acelaşi timp, n-o părăseam căci mi-era milă de dînsa şi groază de singurătatea mea. Cerc viţios în care nici o hotărîre nu ştiam să iau, şi timpul curgea. Puteam să-i spun asta? Să-i înşir iarăşi ca de obicei: „Nu sînt ca toţi oamenii, ca să accept obligaţii"? La o întrebare răspicată, frazele acestea, broderie literară, ar fi sunat prea fals, şi deci am preferat să păstrez tăcere,aplecînd capul puţin în jos. Tot ea a făcut diversiunea: „Ştii că m-a cerut un locotenent!"...
    De data aceasta căpătasem posibilitatea să răspund, cu toate că suferinţa pe care mi-o pricinui vorba ei mă împiedică să mai dau vreo importanţă faptului că întrebările erau, cel puţin pentru moment, înlăturate. Am mers pe singurul drum ce-mi sta la dispoziţie: sarcasmul.
    —      Tu cu un locotenent! Pentru asta m-am căznit să te învăţ, să te fac nepreţuită printre camaradele tale, să poţi descifra ideile cele mai subtile?! Nu ţi-ar fi milă de tine însăţi? Un locotenent, care ar spune în loc de Racine, Racin\
    (Aluzie la o întîmplare anterioară de care rîseserăm cu chef amîndoi.)
    —      Ce are a face! Nu va exista! Are bani, rude la Florenţa, unde merge în fiecare an, acolo mă voi educa pe cont propriu!
168
    Deci avea răspuns la toate exclamările mele, planul fusese bine cugetat. Ca şi cum ar fi vrut să-mi arate că o hotărîre posibilă n-ar fi fost rezultatul unei uşurinţe, îmi reaminti:
    —      Ştii bine că am fost deseori decisă să mor şi că m-ai împiedicat. Ar fi fost şi acela un mijloc. Acum nu mi-a mai rămas decît aceasta.
    —  Şi cu cine?
    —  Cu X.
    —  Imbecilul acela?!
    —  Dar e aşa de bun!
    Răspunsurile veneau formidabile, grave sau uşuratice, aşa de caracteristice pentru ea, că lupta era zadarnică. Lupţi atîta timp cît eşti cu inamicul pe acelaşi plan, dar nu cînd te afli pe planuri paralele. Învins, nu mi-am mai ascuns deprimarea; încercai mai bine să mi-o exploatez, s-o înduioşez şi s-o fac să renunţe la gîndurile străine. Prevăzuse, şi pentru a nu face vreo imprudenţă, şi-a reluat mutismul şi faţa imobilă. Văzînd că nu eram în stare să încălzesc spaţiul mic dintre noi, m-am alipit de dînsa, am încercat s-o mîngîi întîi numai pe obraz, apoi mina, ca din intimplare, pătrundea tot mai adînc sub bluză. Mi-a simţit imediat intenţiile (cu toate că era aşa de obişnuită cu îmbrăţişările mele, că ar fi putut să nu observe îndată) şi a încercat să se desfacă. Atunci am riscat ultimul mijloc, neţinînd seama de repulsia pe care o aveam pentru orice fel de brutalitate. I-am smucit hainele, i-am zvîrlit ghetele şi ciorapii, în timp ce ea se înverşuna zadarnic să se apere, zbătîndu-se, încercînd să bată şi să muşte, aruncînd cuvintele cele mai dureroase pe care nu voiam să le aud:
    —  Te urăsc, brută! M-auzi? Te urăsc!
    Am aruncat-o despuiată sub plapumă. Cînd m-am apropiat apoi, am găsit-o fără mişcare, rece, fără opunere, dar şi fără să se ofere ca altădată, indiferentă de ce se va întîmpla cu dînsa. Pricepînd că împotrivirea ei nu putea să-i fie de folos, şi deci era inutil s-o mai continue, întrebuinţa un alt procedeu, care astfel avea să mă copleşească mai sigur. Dar contase prea puţin pe nevoi şi pe sînge: întîi doar cîteva vagi tresăriri, apoi respiraţia tot mai apăsată şi mai inegală, şi la urmă zbuciumul complect. Ne-am regăsit abă-
169
tuţi, stînjeniţi unul faţă de altul. Am spus ca să încep într-un fel:
    —   S-a făcut frig în odaie 1
    M-am dus să mai pun lemne pe foc, apoi am reîncălzit apa de ceai şi am reumplut paharul cu un capăt de pesmete rămas înăuntru, care, înmuindu-se, murdărea aspectul apei. I-am oferit din nou să bea şi m-a refuzat iarăşi. Cînd m-am apropiat, m-a întrebat cu aceeaşi voce aspră de mai înainte:
    —   De ce să nu iau pe locotenentul X?
    Aşa a trecut toată noaptea ceea grozavă: cu succesive răciri şi, după cîteva lemne, încălziri ale camerei, cu ceaiul de culoare murdară mereu repetat, cu îmbrăţişările noastre fierbinţi, şi apoi cu întrebările reci şi inchizitoriale.
    Dimineaţa îi pleca trenul de cu vreme. S-a îmbrăcat în grabă şi am fugit, ca să nu întîrziem, pînă la gară, prin troiene, amuzîndu-ne fără să vrem de echilibrul pe care trebuia să-l ţinem pe gheaţă, mînă în mină, dezmorţiţi de goană şi de vîntul sănătos ce ne plesnea peste faţă şi ne înroşea pielea.
    Din ce în ce ne-a revenit dispoziţia de altădată şi rîsul fără constrîngere; s-au îndepărtat gîndurile neliniştitoare, iar la treapta trenului ne-am luat rămas bun, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat (doar fără melancolia despărţirilor). Chiar în momentul plecării, Irina mi-a zis:
    —      Să nu crezi nimic din tot ce ţi-am spus astă-noapte. Totul n-a fost decît o stratagemă ca să te fac să mă iei tu!
    învinsesem, sau dezastrul meu era, în momentul acela, definitiv hotărît?
    Mi-am simţit corpul şi mi-am zis apoi: sînt întreg, sănătos, şi orice s-ar fi întîmplat cu ceilalţi, eu n-am păţit nimic, şi orice tragedie aş avea, mă pot reface încă.
    Slabă consolare şi scurtă...
    în durerea mea, mi se pare că acum, pentru prima oară, s-a întîmplat ceva real în viaţa mea. Tot ce a fost timp de cinci ani — lacrimi, scene, veselie, conversaţii interminabile — erau numai la suprafaţă, fără nici o profunzime în suflet.
    7      octombrie. Azi m-am frămîntat mai puţin. Am avut tăria — şi nu mă socoteam în stare de această tărie — să nu mă mai gîndesc. Sau mai bine, să nu mai întorc în toate
170
felurile frazele ei şi toate posibilităţile. Căci gîndurile, printre rîndurile cărţilor, printre replicele teatrului, se îndreptau numai acolo. Am început poate să mă obişnuiesc sau mă fortifică siguranţa că săptămîna viitoare, de nu voi mai primi nici o explicaţie, mă voi întoarce. Din cînd în cind, vag, îmi dau seama ce frumos e Parisul în zilele de toamnă calde şi moi.
    Ga să treacă timpul, merg la toate spectacolele şi mă gîndesc cu groază la ziua de mîine, cînd n-o să fie nici un matineu. Orice ar fi, e vinovată. Orice ar crede despre mine, nu e frumos să plece, după ani de zile împreună, fără să-mi spuie un cuvînt! Nu e frumos să ia o hotărîre, oricît de generoasă ar fi, fără să mi-o trimită şi mie. Altminteri, gestul ei ar semăna — exterior — cu al oricărei femei care, părăsindu-şi amantul, fuge cu altul. Oricît de mult ar fi durut-o scrisoarea mea, nu trebuia să se răzbune, chiar dacă nu credea că aş putea suferi prea mult. Fără îndoială, a făcut multe sacrificii pentru mine timp de cinci ani. A făcut toate nebuniile, şi fără nici o siguranţă că va fi răsplătită la urmă. Poate că a şi profitat de pe urma prieteniei mele. A învăţat, a văzut, a auzit. Chiar de nu va fi simţind valoarea acestor lucruri, n-ar trebui să le uite. Serviciile reciproce nu se compensează şi deci nu pot fi şterse perfect fără ca să mai rămînă cineva dator. Orice s-ar fi întîmplat, rămîn cinci ani de amintiri comune care nu trebuie să aibă un sfîrşit aşa de brutal sau aşa de indiferent. Oricare ar fi scuza Irinei, procedeul este rău. Prin bănuieli pe care mi le produce, încrederea se va înlătura pentru totdeauna din conştiinţa mea. Personalitatea ei e simplă şi nu merită poate atîtea întrebări. A fost îndrăgostită de mine, nu aşa de teribil însă ca să nu se amuze cu alţii în lipsa mea, să nu flecărească, să nu facă planuri In care nu aveam rol, să-mi asculte poveţele, să nu se gîn-dească că nu va putea rămîne fată bătrînă, cu frica vecinică de a o părăsi. Desigur, despărţirea de un om pe care te-ai obicinuit să-l iubeşti e grea, dar profitînd de lipsa lui, de un timp mai lung cînd n-ai mai fost mereu cu el şi de puţină sforţare, cînd e şi în binele lui... Mijloacele nu mai importă.
    Discut mijloacele cînd pe mine mă doare faptul în sine!
171
     8     octombrie. Aseară puţin vin m-a făcut mai rezonabil. Mi*am zis cu toată convingerea: atîta pagubă! E cea mai bună ocazie să scap de ea, aşa cum aş fi vrut deseori. Ea mi-ar face numai încurcături: renunţări, clevetiri de ale publicului, greutatea de a mai continua sau de a mă ascunde. Şi chiar uneori plictiseală. Atîta pagubă! N-are nici bani, nici frumuseţe, inteligenţa ei este aşa de puţin personală că se mulţumeşte numai să-mi repete observaţiunile mele. E deseori comună şi găseşte plăcerea între cei comuni. Nelntreagă la minte, uită, se încurcă, greşeşte, nu pricepe, cu toate că aprobă, n-are intuiţii...
     Şi astăzi mă gîndesc iar la ziua plecării, la un răspuns, la o veste, mă gîndesc ce să fac ca să nu mă mai gîndesc.
     Ca să am impresia că nimic nu s-a întîmplat, să chibzu-, iese ce dar îi voi duce la întoarcere...
     în metropolitan o fată drăguţă se uită la mine. Mi-am zis: iată scăparea! Să am numai curajul să încep vorba. Mi-ar răspunde. Ocupîndu-mă cu dînsa, voi uita pe cealaltă. Nu voi mai fi aşa de singur şi gîndul întîlnirilor va face să-mi treacă timpul.
     Fără curaj, n-am început vorba. Fata a deschis o carte, iar eu am lăsat-o să plece mai departe. N-am avut îndrăzneala... şi apoi la ce bun?... Imediat ce voi izbuti, ce rost voi mai avea? Am nevoie de dragoste adevărată, şi asta nu vine decît încet, la ocazii mari, şi nu la ochiade fugare. Ce îi voi spune ei cînd Irinei îi făcusem educaţia intelectuală timp de cinci ani? Ce încredere aveam ca să încep munca mea de la început, cînd Irina, după atîtea lacrimi şi atîtea sacrificii, după atîta timp mai cu seamă, a ştiut să profite de primul moment de libertate după cîteva luni de despărţire?
     Zi mai calmă. Am ajuns uneori să-mi zic: ce puţin am suferit! Credeam că o să fie mai grav! Aşa de puţin am ţinut la ea? Şi mai cu seamă: sint în stare să ţiu la cineva? Totuşi, mereu mintea mea face o imagine: Irina, lîngă un om străin, care, cum nu-1 cunosc, ia forme diferite. Irina dînd explicaţii asupra nunţii, pregătindu-se, încercînd rochii, făcînd mici escapade în doi, sau mai mulţi, şi ei doi la o parte. El vorbindu-i, făcînd socoteli, şi ea ascul-
172
tîndu-1. Pe urmă, ziua nunţii, felicitări, lumină, şi Irina repezită prin odăi, privind, vorbind, şi încordată lăuntric. Căci, oricum, nu va putea să nu se gîndească şi la mine. Apoi seara, rămaşi singuri, el isteţ, ea puţin nenorocită şi fără mişcare, el care o prinde în braţe, o strlnge din ce în ce mai mult, îi spune c-o iartă de tot trecutul pe care-1 bănuieşte. Ea rezistă uşor. Apoi se culcă încet, fără zgomot, în întuneric, scoţînd lucrurile pe îndelete, iar el îşi repetă rugămintea, şi într-o seară, în sfîrşit, ea va plînge, iar el o va strînge mereu. Şi cu o mişcare repede îşi va strecura mîna sub cămaşa ei. Fără gest, ea va primi dorinţa lui, apoi se va deprinde...
    11 octombrie. Brusc, rana mi s-a redeschis. I-am scris iar o scrisoare, în care fac toate concesiile. Nu mai am rost, nu cunosc pe nimeni ca să-mi treacă timpul. Acum, pe o bancă în Bois aştept să treacă ziua. De cînd mă ştiu am încercat să citesc în mine. Mi-am analizat durerile în mijlocul lor, şi acum, cu toate acestea, mă aflu în faţa mea ca în faţa unui străin. Nu ştiu cum sînt şi nu ştiu cît e de mare suferinţa mea. Cred uneori că n-o simt şi apoi mă cuprinde tot aşa de tare. Gîndul la ea mă obsedează. Aceasta-i dragostea? Mai mult decît toate mă simt gelos. Aşa e dragostea? Sau gelozia este posibilă singură, fără dragoste?
    De atîtea ori m-am gîndit s-o termin cu ea, şi acum i-am scris să vie neapărat, că fac tot ce va spune. Şi dragostea ei? A plîns şi a vrut să se omoare. In orice caz, a fost convinsă că vrea să se omoare. De aş fi lăsat-o, ar fi avut curajul ultim în faţa armei grozave? A făcut sacrificii, dar acum a plecat, cu toate că nu eram acum mai rău decît atunci. M-a lăsat cu riscul de a mă nenoroci, fără o vorbă de părere de rău. Este o dovadă de curaj din partea ei sau un pretext de a termina fără zbucium?
    Cinci ani am examinat-o. Credeam că-i cunosc toate resorturile sufleteşti, şi acum, după cîteva săptămîni de despărţire, mă întreb de nu m-am înşelat cu desăvîrşire. Tristă e experienţa pe care o fac. Am crezut că deoarece îmi dau seama de toate gesturile şi maniile unui personagiu, de tot ce are exterior, îl cunosc perfect; că deoarece plînge disperat, spunînd vorbe tragice şi jurăminte, adevărul din adîncuri este acelaşi. Şi acum văd că natura umană e mai
173
complicată. Forţa, oricît de sinceră, nu garantează şi durata sentimentelor. Nu putem fi siguri de ce e înăuntrul nostru. Cunosc o doamnă care, la moartea bărbatului ei, a încercat de mai multe ori să se omoare. împiedicată mereu, la urmă s-a remăritat. Acum rîde şi are copii mari. Ce suflet va fi avînd, sau care e evoluţia lui, pe care n-o pricep eu şi n-o fi pricepînd-o nici ea? Ce ştim noi de vom muri, cine are să ne plîngă şi cît o să fim plînşi? Sufletul omului... în faţa lui, aproape de noi, mic de încape într-un corp şubred, stăm ca în faţa infinitului.
    Cînd vezi o mulţime — ca acum, de şcolari care se joacă într-un luminiş din Bois — aşa de la fel cu toţii, îţi dai seama ce ingenios şi paradoxal a fost acela care s-a. gîndit la personalitatea fiecărui individ in parte. Trebuie să fi suferit enorm şi şi-o fi simţit enorm existenţa. Şi-a ţipat-o, şi atunci a fost nevoit să lase şi pe alţii să şi-o ţipe. Rezultate altruiste pornesc dintr-un temperament frămîntat de el, în el.
    Copiii ţipă, sar după o minge care alunecă repede în toate ungherele, sfărimînd frunzele galbene. Culcat într-un colţ, privesc şi scriu. Contemplu cu hîrtia înainte, ca un pictor cu paleta. De ce în jurul meu nu se strînge lume? Care din ei ar fi în stare, din joacă, să mă privească şi să facă reflexia: uite unul care scrie uitîndu-se la noi...
    Pe deasupra, mesteacănii îşi întind braţele săltîndu-le, graţioşi şi albi ca nişte baletiste...
    12 octombrie. Urmăresc firul durerii mele, şi cu toate că mă simt amărît, totuşi mă întreb dacă puţin nu am minţit plîngînd o iubită pierdută timp de atîtea pagini. Intensitatea durerii scade, oricare ar fi omul, aşa e firea. E insuportabil să te vaieţi într-una. Sau poate numai durerea se transformă? E mai puţin zgomotoasă, mai interioară? Nu cred. Desigur, pierderea unui copil roade continuu pe o mamă. Totuşi, de nu înnebuneşte în primele zile, cu timpul îşi va ocupa trei sferturi din zi cu alte gînduri.
    între dragostea de mamă şi dragostea de iubită este o prăpastie, nu numai ca formă, dar şi ca trăinicie. Obligaţiile, la mamă, au săpat într-atîta cămările sufleteşti şi de atîta vreme, încît o trădare este rară. Iubita nu s-a dat decît din capriciu sentimental, convinsă de altfel de ade-
174
vărul dragostei. Este mai fără minte şi mai grăbită să se omoare decît o mamă. O spumă fierbinte în veşnică fierbere. Tinereţea, simţirile proaspete, curiozitatea o îmbie să încerce. Lanţurile cu care i-a plăcut la început să se lege i se par curînd prea dure şi nu se mai simte datoare să le suporte. îşi va găsi cu uşurinţă o scuză. Şi va iubi iarăşi cu aceeaşi patimă, tremur, nervi, pîndiri perverse, ameninţări. Şi la o vreme, îmbrăţişată prea strîns, îşi va nega dragostea dintîi. Pînă cînd se va deprinde şi cu dragostea nouă, se va potoli, se va simţi prea încreţită la faţă ca să mai placă; săturată oarecum, nici nu va mai ţine aşa de mult să placă; în faţa copilului care creşte mereu frumos şi drept, se va transforma (transformarea prodigioasă ale cărei momente scapă cercetărilor) şi-şi va aţinti asupra lui privirea pentru prima dată constantă. De data aceasta nu va mai spune necontenit: „Te iubesc11, dar dragostea, cu mai puţine nuanţe poate, va fi mai rezistentă.
    Am văzut Vămi des femmes22 a lui Dumas. Ce nerozie 1 Ca şi cum studiul asupra femeilor ar fi posibil. Ca şi cum ar avea — chiar în aceeaşi clasă socială — acelaşi resort. Ar trebui să le cunoşti pe toate, în cele mai variate exemplare. Şi eu n-am fost în stare, cu toată atenţia mea încordată, să cunosc una singură. Şi cu ce interes! Eu nu pot fi cinic. Cinismul denotă lenevie mintală. Că din rîndurile mele se pot degaja generalităţi rezonabile asupra mea şi asupra Irinei se poate! Dar capriciile deconcertează şi pricinuiesc surprize. Şi noi nu sîntem avizi decît de acele surprize. Atîta mişcare e în jocul lor nestatornic, încît bănuim în orice femeie nouă o excepţie. în faţa lacrimilor ei grozave ne înduioşăm şi credem, noi, cei care nu putem plînge decît anevoie. Iar mai tîrziu deziluziile ne încovoaie. Cît timp, cum? Nu ştim nimic. Aştept să văd. Căci eu însumi mă surprind zilnic sub forme care mă miră.
    Vor mai veni două dureri teribile. Vestea în sflrşit: se mărită în ziua de... Şi apoi ziua aceea... Şi apoi noaptea aceea... Şi apoi: s-a măritat! Şi mai tîrziu: un copiii
    Copilul, idealul femeii care vrea să înceapă o viaţă nouă. Scuza ei faţă de alţii şi faţă de ea, ca să primească pretenţiile noului-venit.
175
r
    Noaptea am căutat o femeie străină, am întunecat odaia şi mi-am aţintit gîndul la Irina, ca să-mi substitui vizitatoarea ! Eu, care o preţuiam aşa de puţin odinioară!
    14 octombrie. Cu capul greu. Simt o picătură de apă care curge din susul capului înăuntru, mereu, monoton, cu acelaşi debit şi zgomot.
    Dragoste sau orgoliu? Ce-mi pasă?! Mă doare... Orice reflecţie asupra vreunei persoane o îndrept spre Irina şi mă întreb de era aşa. încerc mereu s-o cunosc. Ieri am auzit: „e neînsemnată!" (vorbindu-se de altcineva). Şi mă întreb dacă era neînsemnată. Mă gîndesc la toate împrejurările, la tot ce spunea, la felul cum pricepea. Cu toate că mă înţelegea perfect, totuşi îmi dau seama că n-am fost niciodată surprins de vreo judecată dreaptă de a ei. Nu se interesa de chestiunile intelectuale decît ascult în du-mă. Singură de o lăsam, vorbea de familie, de prieteni, de fapte cotidiane. Dar vorbea vioi. Mereu îi sclipeau ochii. Acum se zbat în mine toate micile observaţiuni dureroase care le făceam odinioară. Am priceput totdeauna că o făceam să meargă pe o cale care nu-i aparţinea. Se rătăcea imediat ce nu-mi simţea mina alături. Era neînsemnată.
    Dar eu, care mi-am pierdut cinci ani cu dînsa, care am ascultat-o tot timpul vorbei, care n-am putut gîndi un rînd fără să nu i-1 spun, fără să nu-i cer părerea, mereu aprobatoare, cum sînt?
    Odată, pentru prima oară, după lectura unui roman al lui Mauriac, care nu-mi plăcuse, spusese: „Nu e chiar aşa de rău cum spui!“ Nu era o reflexie nouă, ci o concesie faţă de o părere străină de mine. La argumentele mele asupra romanului, de altfel, nu a adus nici o împotrivire şi nici o interpretare nouă.
    Cu toate că-i dădusem planul lecturilor, în una din ultimele scrisori, vestise: „Pentru variaţie am început o carte de istorie foarte interesantă11. în momentul acela mi-am presimţit toate nenorocirile. Am bănuit prezenţa unui nou-venit.
    Sper uneori că totul e o glumă ca să mă facă să mă pronunţ, ca să-şi rişte la întîmplare dragostea. Nebună speranţă. Nu se încearcă un aşa joc la o aşa distanţă. Deci ultima mea speranţă e o situaţie în care m-aş simţi ridicol!
176
i
Eu, care îmi băteam joc de bărbaţii care făceau concesii femeilor 1 Pînă unde merge umilinţa mîndriei mele I Sînt totuşi lucruri pe care nu le-aş face... Poate... De aş şti că iubeşte pe altul sau se amuză cu altul, n-aş chema-o. Totuşi... m-aş duce la dînsa, aş lăcrima, aş spune vorbe tainice cu planul vag de a o redeştepta şi a o întoarce. Ştiu eu de tot ce aş fi în stare?
    In armonia perfectă, o mică surpriză, imperceptibilă, care se întinde încet şi fără să bagi de seamă, a cuprins şi stricat totul.
    In firea Irinei, într-o zi, am descoperit o mică undă neliniştitoare. „Nu e bine de rămas nemăritată toată viaţa 1“ Vorbea în general. Altădată a vorbit chiar de dînsa. Apoi s-a întrebat tare ce-ar putea face ca să mă uite. Iar altădată mi-a spus planuri matrimoniale: „Va fi mai bine pentru amîndoi!“ Şi gindul pătrundea şi mai mult cînd, îndepărtaţi, se deprindea fără mine. Dar cînd mă întorceam se da toată, uita planurile infidele.
    Dinard (după mai multă vreme).
    Cum starea mea devenise intolerabilă, am sacrificat orice mîndrie personală şi am trimes o scrisoare umilă, disperată, implorătoare.
    Renunţasem la rolul meu dominator, pe care-1 ţinusem, fără şovăire, atîţia ani. Mi-aduc aminte că nici chiar în momentul cînd scriam nu eram complect lipsit de luciditate. Plîngeam şi am lăsat anume lacrimile să cadă pe scrisoare. Cum am terminat hîrtia şi-mi venise o idee impresionantă, am adăugat-o pe un petec de hîrtie rupt la întîm-plare de la marginea unui ziar, şi am făcut reflexia, cu satisfacţie, că această hîrtiuţă ar putea să convingă şi mai mult de dezordinea nervilor mei şi să provoace mila. Am scris atunci rău, murdar şi nu fără conştienţă.
    Cum toate scrisorile mele rămaseră fără răspuns, ca şi cum le-aş fi adresat unui inexistent, am trimis scrisoarea aceasta unui amic sigur, ca să-i fie transmisă imediat în mînă.
    Şi, într-adevăr, de data aceasta izbutisem: după cinci zile, o telegramă: „Attends leltres, baisers“. Nervii mei se destinseră într-o clipă, cum ai desface corzile unei viori,
177
am căzut pe pat şi am dormit profund 24 de ore în şir. Dar scrisoarea pe care am primit-o după alte trei zile nu era aşa de liniştitoare cum sperasem şi nu mă convingea că „totul nu fusese decît o mică glumă răutăcioasă14. Scrisoare ambiguă, care dădea loc la interpretări şi care mă făcu şi mai chinuit decît fusesem. Iată pagina primă, singura care mi-a mai rămas printre hîrtiile mele:
    „Dragul meu Sandu, disperarea ta m-a făcut nenorocită, dar în acelaşi timp m-a şi bucurat: aveam dovada că te mai glndeşti la mine. Şi eu, care credeam că s-a terminat cu viaţa mea! Hotărîrea deznădăjduită pe care o luasem, împinsă mai ales de cei de primprejur, trebuia să puie capăt durerilor mele. Aveam în sfîrşit prilejul să mă duc la Sinaia, unde am fost fericită şi unde îmi lăsasem viaţa toată,şi apoi, de pe vîrful unei stînci unde ne îmbrăţişasem odinioară, s-ar fi terminat' totul. Tu însă, dragul meu, mă îndemni la viaţă. Dar mă vei primi din casa altuia? Scrie-mi tot ce crezi (pe adresa prietenei mele Loulou) şi voi face precum vrei. Aici va fi ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic cu mine, şi de îndată ce fac rost de bani, de vrei, voi veni la tine, sclavă umilă..."
    Mai întîi, scrisoarea citită de un indiferent, cu un accent abia liric, poate produce efecte comice. însă nu valoarea ei estetică mă interesează, ci adevărurile ce le-ar putea conţine.
    Desigur, o reală părere de rău. Altfel nu mi-ar fi scris; dar „cei dimprejur44 n-o putuseră sili la nimic, pe ea, fată de 22 de ani, totdeauna de capul ei. Apoi, ca să meargă la Sinaia, unde să se omoare (căci acesta era înţelesul aluziilor ei) nu era nevoie să se mărite. însă nu trebuie să credem neapărat că ar fi din partea ei nişte minciuni ridicole şi că eram netot că le mai iau în consideraţie.
    Ideile îi erau aşa de vagi, lipsa de logică aşa de complectă, gîndul faptului ascuns şi urît o tulburase în acelaşi timp, prezumţia în superioritatea ei intelectuală, cu care o deprinsesem, îi sugera ideea că e o „sacrificată44, încît era în stare de fapte pozitive, dar într-o atmosferă de tendinţe neprecise. Scrisoarea mai arată că, măcar în parte, şi lipsa banilor o hotărîse la pasul acesta. Banii, mai ales la urmă, nu-i ajungeau niciodată. Un lucru însă nu ştiam exact: se măritase sau numai era aproape? Ridicolul „pe
178
adresa lui Loulou“ nu însemna neapărat ceva pozitiv. Spusese poate familiei ei că a rupt relaţiile „amicale" cu mine şi se jena să se dezmintă. Ceea ce mă făcea să cred că faptul nu se îndeplinise este că prea trecuse puţin timp. E drept, îmi spusese că un oarecare caraghios Marcu (originar din Sinaia) îi făcuse propuneri matrimoniale, dar ea îmi povestise faptul ca pe-o cerere ridicolă, şi eu nici nu ştiam dacă nu e numai o glumă de a Irinei. în orice caz, avea o reală părere de rău pentru necazul meu, ceea ce în limbajul obişnuit s-ar putea traduce prin „avea inimă bună".
    Sau poate totul nu era decît un plan, ca să mă facă pe mine, în sfîrşit, s-o accept oficial? Ceea ce iarăşi era posibil.
    I-am scris (pe adresa lui Loulou !) toate aceste observaţii ale mele, juste. După o zi, m-am simţit incapabil ca să aştept răspunsul cel puţin 8 zile, şi într-o clipă m-am hotărît să mă întorc în ţară. Cum n-aveam bani de drum imediat, m-am dus să cer prietenilor, eu, care nu cerusem niciodată. Am fost refuzat politicos. Atunci am căutat Muntele de pietate, cu paltonul de iarnă subţioară. Mi-era ruşine să întreb sergenţii unde se află. După cîteva ceasuri de ezitare, l-am găsit aproape vecin de hotelul meu. Am făcut coadă. Mai erau femei, numai femei, una cu linguriţe de argint, alta cu haine, alta cu lenjuri. Ce umilinţă! Cum aş putea să iert eu vreodată Irinei aceasta, chiar dacă ea nu era de vină 1 Ce monstru mă pregăteam să fiu la întoarcere! După vizele pe la legaţii, care, toate, erau în momentul de a se închide, m-am dus la prefectura poliţiei să-mi puieviza franceză. Acolo mi s-a spus: „A demainr M-am plîns la ghişeu, m-am zbătut şi am spus o minciună: „Mon pere est mort/“ Mi-era scîrbă de minciuna mea. Eram aşa de deprimat, că m-au crezut, dar nu erau de vină, nu era şeful care trebuia să iscălească. în orice caz, să aştept... Am aşteptat două ore, învîrtindu-mă năuc Împrejurul unei bănci rotunde din mijlocul sălii. Pe la ghişeuri, funcţionarele îşi şopteau între ele arătîndu-mă şi invitîndu-mă milos să stau. Mă aşezam pentru o clipă ca s-o pornesc iar. Şi şeful, acel personagiu misterios care nu venea şi pe care îl speram de cîte ori se deschidea vreo uşă! O cucoană, şi ea cu necazuri, s-a dus să intervină pentru mine, ca să mi se dea drumul mai iute. Am lăsat-o şi am suportat ruşinea ca să se îngrijească străinii de mine!
18
179
    Apoi a sunat clopotul de ieşire. Pe rînd plecau funcţionarii. A venit atunci şi şeful de la conferinţa pe care o avusese la etajul superior. M-am dus la el: „A demain!“ I-am spus tremurînd tot: „Je dois partir ce soiri C'est mon pere qui est mort!“ „Et qu'est ce que cela me fait?“
    Primisem răsplata minciunii mele scîrboase. Faţă în faţă, se aflau două excremente ale umanităţii!
    S-a intervenit şi am căpătat paşaportul în cîteva minute. Cu o jumătate de oră înainte de plecarea trenului eram la gară. M-am urcat în clasa treia, ca să-mi ajungă banii, şi m-am plasat între doi negustori de zarzavat. Curînd am fost lăsat singur. Cum să descriu cele trei zile interminabile, învîrtindu-mă în compartimentul meu ca un lup într-o cuşcă! Mă uitam la fiecare zece minute la ceasul meu de la mînă. Mă clătinam la cea mai mică întîrziere. Vecinii . mă priveau curioşi. Elveţia, Austria, Ungaria, România... Întîrzierile fatale din România, după ce venisem exact. Semnalele întreite de plecare de prin toate staţiile mici din Ardeal, pînă ce trenul să se pună în mişcare greoi. Ce mizerie 1
    Am sosit la miezul nopţii. Am luat un automobil şi m-am dus la prietena mea Gina. Am găsit casa întunecată şi am sunat lung, de mai multe ori, pînă s-au aprins luminile. A apărut servitoarea somnoroasă, şi cînd i-am spus că vreau să vorbesc cu domnişoara, m-a crezut nebun. A trebuit s-o conving. Mă temeam să nu se scoale părinţii Ginei, pe care-i cunoşteam destul de puţin, dar am avut noroc. In sfîrşit, a apărut la o fereastră la etaj Gina, ţinîn-du-şi o jachetă peste cămaşă. S-a uitat buimăcită la mine. I-am ţipat:
    —  Ce s-a întîmplat cu Irina?
    —  Păi s-a măritat cu Marcu. Sînt la Sinaia.
    Am mai avut tăria să întreb:
    —      Şi s-a putut să nu-mi scrii nimic din vreme măcar tu?
    —  Credeam că nu te interesează!
    M-am retras cîţiva metri în noapte. Am mai auzit de cîteva ori:
    —  Dar ce e cu tine, Sandu1 e? Te-ai dus?
    Apoi o fereastră s-a închis.
180
    Eram sfărîmat şi totuşi mintea lucidă continua reflexiile asupra mea. Nu credea că mă interesează... Vra să zică, nu-i făcusem impresia — nici ei, care trăise mai mult în preajma noastră — că Irina m-ar fi interesat cîtuşi de puţin, atît fusesem de discret, atît părusem de indiferent şi atît părusem de surîzător faţă de toate fetele. Şi o idee nouă îmi fulgeră; cum să nu aibă dreptate, cînd eu însumi, cu o lună mai înainte, n-aş fi crezut că mă interesează! Cînd apropiam cele două imagini ale mele de la o distanţă aşa de scurtă, nu mai pricepeam nimic. Şi atunci mă întrebai şovăind: oare sînt normal?
    Prăpastia din faţa mea era deci mult mai adîncă decît crezusem.
    A doua zi, la 5 dimineaţa, soră-mea Vana pleca la Sinaia. în cinci minute îi spusesem tot ceea ce-i tăcusem ani de zile, şi in alte cinci minute minunate Vana hotărîse ce are de făcut. Am aşteptat două zile, făcînd kilometri în jurul curţii noastre. Cînd ştiam că Vana trebuie să se întoarcă, i-am ieşit înainte cu trenul, la o staţie intermediară. Cum m-a văzut dintr-un colţ al vagonului, nedormit şi galben, Vana mi-a făcut semn: „N-ai nici o grijă“. Şi fără să mai aştept detalii, brusc liniştit, salutai o cunoştinţă din vagon, o domnişoară minunată de graţie şi căreia îi făcusem curte odinioară. Pînă la Bucureşti ne-am întrecut în glume, în complimente, în aluzii sentimentale, în înţelegeri subtile şi complice, iar eu păream (mi s-a spus mai pe urmă) extrem de nervos, dar extrem de fericit de succesul meu. Biata Vana nu ştia ce să mai creadă...
    Abia a doua zi Vana mi-a dat desluşirile (căci am adormit acasă imediat).
     —De la hotel i-am trimes o carte de vizită. A venit imediat singură. A venit la mine şi m-a sărutat. (Nu se cunoşteau decît din vedere.) E foarte dulce şi prietenoasă. Părea un puişor de găină plouat. Prima întrebare i-a fost: „Unde e Sandu?“ Nu pricepea cum erai întors şi n-ai venit s-o vezi. Parcă nu-şi da seama de tot ce i se întîmplase şi de obligaţiile ei noi. Mi s-a plîns că îi e urît printre străini şi că se preface bolnavă ca să fie lăsată în pace, că toată lumea o întreabă ce are şi că asta o enervează peste măsură. Cînd a auzit că trebuie să reiau trenul seara, a exclamat: „Eu plec cu mata!" Mi-a repetat de mai multe
                                                                                  181
18*
ori fraza asta, cu toate că-i explicam de ce nu se poate. Era deznădăjduită cînd a trebuit s-o las. Peste o zi va găsi un pretext, va veni la Bucureşti, va vorbi cu tine şi veţi vedea ce e de făcut.
    Peste două zile, tocmai cînd mă nelinişteam din nou neavînd nici o veste, primii cîteva rînduri scrise pe o foiţă de şocolată (fusese pusă în mijlocul altei scrisori adresate lui Loulou; era o precauţie ca să nu se observe nimic, deci acum era mai prevăzătoare decit se arătase în conversaţie cu Vana. Poate că Marcu bănuise ceva şi pusese unele întrebări).
    N-am putut să nu fac reflexia că hîrtia de şocolată îi rămăsese de la nuntă.
    Iată rîndurile:
    „N-am venit căci acum sînt bolnavă cu adevărat. Te rog. mult aşteaptă cu răbdare. Eu voi veni imediat ce voi putea. Nu mă gîndesc decit la asta.“
    După alte două zile, cum nu mai ştiam nimic, ca să treacă timpul mai uşor, m-am hotărît să fac o mică excursie la mare. M-a căutat în lipsă. Mă gîndesc ce o fi crezut ea de plimbarea mea tocmai atunci? In orice caz, dacă rolurile erau inverse, ce concluzii complicate aş fi tras eu! Dar mie mi se părea firesc şi nu ştiam de ce Vana mă privea mirată. I-am trimes veste să vie pe la mine şi spre seară a sosit. Şi acum, dacă aş putea povesti scena exactă dintre noi, dacă mi-aş mai aduce aminte de tot ce constatasem atunci, în timp ce conversaţia evolua! Căci luam parte la scenă şi în acelaşi timp observam, eram în acelaşi timp, după obiceiul meu, actor şi public, actor cuprins de pasiunea rolului, şi public prodigios de curios să audă toate vorbele, să vadă toate personagiile şi chiar decorul. Aş vrea să transcriu cu fidelitate tot ce gîndeam atunci, cu toate că acum, cînd sînt calm, nu mai sînt absolut convins de perfecţia supoziţiilor mele de atunci. Să refac clipele acelea, chiar dacă ar trebui să le neg mai apoi în tot ceea ce au ele interior.
    Bineînţeles, am uitat multe lucruri, aşa că nu voi transcrie decît cîteva momente care nu se leagă imediat, dar care, în general, formează o atmosferă.
182
    Mai intîi mi-am preparat intrarea. Cînd mă va vedea pe neaşteptate, orice izbucnire de a ei va fi mai sinceră. Contam pe surprindere. Am spus servitoarei, care trebuia s-o introducă în cameră, să-i spuie că nu voi veni decît mai tîrziu, cu toate că eram acolo de mai-nainte.
    Cum se făcuse noapte şi lumina nu era aprinsă, nu m-ar fi văzut imediat. M-a găsit însă de îndată ce a intrat şi n-a avut nici o tresărire. Efectul meu fusese ratat. Am sărutat-o ca pe o străină şi nu ştiam ce să ne spunem. O simţeam transformată. Cum prevăzusem altfel întîlnirea noastră, rămăsei deconcertat şi-[mi] simţii capul vîjîind. Totuşi,făceam reflexia cu oarecare dispreţ: „I-a făcut un palton nou, ridicol. Dar pălăria o cunosc.“
    Voii să-mi spun gîndul ca un început al pedepselor ce trebuiau să vină, dar atenţia îmi fu atrasă de altceva. Începu să-şi scoată mănuşile cu febrilitate, şi ştiam precis că şi le scoate ca să-mi arate că nu are verighetă. (O pusese probabil cu cinci minute înainte în poşeta de alături.) Atenţia asta faţă de mine, arătată cu aşa de puţină discreţie, adusă ca un plocon, mi se părea stîngace şi stupidă, totuşi, m-am crezut dator să-i mulţumesc cu efuzie. Mi-a primit mulţumirile fără tresărirea pe care ţi-o pricinuieşte trecerea de la un gînd la altul, probă că interpretasem bine gestul ei. La primele mele întrebări, a aprobat cu totul observaţiile mele făcute în marginea scrisorii ei trimise la Paris. „Ai dreptate, nu putea să mă oblige nimeni să fac pasul acesta, dar trebuia să fac ceva cu mine. Acum e prea tîrziu." Repeta vorbele aspru, fără modulaţii, ca pe o lecţie pe care şi-o învăţase din vreme. Am certat-o, i-am adus aminte de trecut, dar ea repeta tot cu aceeaşi voce răstită: „Acum, nu, dar poate mai tîrziu!“
    Nu recunoşteam aluatul moale căruia îi putusem da orice formă. Mai ales nu semăna deloc cu aceea pe care mi-o descrisese Vana. Se întîmplase ceva între timp, poate cîteva argumente venite bine. Care, niciodată nu voi şti...
                     Şi atunci am ţipat în ajutor, ca cineva în faţa unui pericol. A sosit biata Vana, care veghea prin apropiere.
    — Vana, nu vrea să rămînă cu mine!
    Ţipătul meu sună strident, şi Vana nu pricepea transformarea Irinei.
183
    Am început să plîng nenorocit într-un colţ al camerei. Ştiu însă că şi în clipele acele groaznice îmi dam seama de mine şi de ceilalţi. Era perversitate. De altfel, luciditatea în astfel de clipe poartă numele de perversitate. Dar nu-mi caut scuze, vreau să mă cunosc întreg. Ştiu că gîndeam atunci, în acelaşi timp, că aş fi putut să-mi reţin firea de aş fi voit, dar mă lăsam în voia nervilor ca să impresionez. Ştiu apoi că de nu-mi alesesem locul unde căzusem istovit, mi-am dat seama imediat că aşa, la o parte, singur, păream şi mai de plîns. Vocea mea dezolată, tot pentru efect s-a adresat Vanei, peste capul Irinei: „O să mă omor!“ Mulţi spun la necaz vorba asta ce nu angajează la nimic,nimeni nu are timpul însă, în momentul acela, să se întrebe de e adevărată. Eu am reflectat limpede: „Asta desigur n-o voi face-o!“ Căci eram mereu dublu. Şi nu numai atît. In acelaşi timp aveam remuşcări pentru această examinare continuă, care făcea ca emoţiile mele reale să fie oarecum falsificate. Nu-mi dam seama cum toate aceste puteau exista în mine deodată, dar împletitura lor era aşa de strînsă, că păreau suprapuse. întocmai ca la o orchestră unde viorile trebuiesc să fie acompaniate de fagoţi şi de contrabaşi.
    Izbutisem. A venit nebună la mine, plîngînd în hohote, caldă, mîngîindu-mă, îmbărbătîndu-mă, fără nici o jenă faţă de Vana. De altfel, Vana părăsi discret şi tragic camera.
    —      Nu fi supărat, căci stau cu tine 1 Mă auzi tu? Stau cu tine! Orice s-ar întîmpla, stau cu tine! Doar tu eşti toată dragostea mea 1
    Pînă a plecat, a rămas aşa. Am uitat ce-am mai vorbit. Mi-au rămas doar cîteva cuvinte de ale ei şi gîndurile mele cu care le întovărăşisem. Astfel, a izbucnit deodată disperată: „Ştii, n-am mai citit nimic interesant cu nimeni!" Fusese mîndră de lecţiile ce i le dasem şi acum se găsea sacrificată că trebuise să renunţe la ele. (Mă refer la părerea generală pe care şi-o făcuse, graţie mie, asupra ocupaţiilor intelectuale. In practică zăbovea pe cît putea la treburi mărunte şi n-avea curajul să se apuce singură de ceva serios.)
    Am întrebat-o şovăind:
    —  Ai fost a lui?
184
    —      Nu, m-am prefăcut bolnavă. Acasă ceilalţi îi făceau aluzii, şi el, săracul, n-a spus nimic!...
    îmi închipuiam scena, regăseam conversaţiile „strada Dudeşti11 pentru care aveam repulsie. Acel „săracul11, spus nu ironic, ci cu o reală compătimire, mi-arătă că Irina începuse să-şi examineze noul partener.
    —  Şi cum te-ai măritat cu el aşa? Ai făcut ceva?
    Mi-a dat un răspuns artificial şi grăbit:
    —  Nu, n-am făcut nimic! N-am vrutsă ştiu de nimici
    Nu ştiu de era adevărat. în orice caz,tonul eidemonstra
că o preocupase gîndul acesta. Ce departe eram aşadar de muntele de la Sinaia de pe care trebuia să se arunce în spaţiu!
    Apoi, nenorocită:
    —      Dar in afară de aceasta, toată sînt murdară! Cum mă mai primeşti tu cînd toată sînt murdară!
    —  Cum ai putut să-ţi dai gura lui?
    —      Nu, asta nu, tu ştii că mie nu-mi place asta! (Aluzie la buza ei inferioară, care sîngera imediat.)
    De ce spunea asta? Voia, cu toate îmbrăţişerile nebune ce-mi veneau acum, totuşi să mă hotărască s-o las? Sau clocoteau remuşcârile şi voia să ispăşească?
    —  Şi cum ai putut tu la primărie spune „da“?
    —  Nu, eram pe altă lume, n-am spus nimic!
    Iarăşi da impresia, pe care o dase de multe ori odinioară, că jucase rolul într-un anumit fel, ca să se vorbească de dînsa. S-ar fi spus cu maliţie şi curiozitate: „Se mai gîndeşte la celalt“ şi, în acelaşi timp, prin astfel de mici ezitări, îşi uşura conştiinţa.
    —      Şi la biserică, Irina! (Adică cu lămîiţă, cu flori şi bomboane.)
    —  Dacă ei au vrut!
    în fine, era răspunsul ce o cuprindea întreagă! Aşa cred că era ea. Incapabilă să reziste unei rugăminţi din partea altora. în voia tuturor, întocmai cutiei de bomboane cu floricele albe pe care o arunc în mare. Şi apoi adăugă, ca şi cum ar fi simţit că e nevoie de o reparaţie faţă de mine.
    —  Dar a fost foarte simplu totul!
    în credinţa că fraza asta m-ar fi putut consola nu se demonstrează toată uşurinţa ei? De altfel, în practică, cu
183
resursele ei, nici n-ar fi putut face ceva complicat. Totuşi, cu toate aceste gînduri, mă liniştisem. Nu mi se mai părea că prezenţa Irinei mi-e absolut indispensabilă, cel puţin deocamdată. Se făcuse de mult noapte şi voiam să se ducă la dînsa. Avea a doua zi să-şi spuie voinţa ei de a se despărţi. Dar din nou, desperată, mă rugă.
    —  Nu mă lăsa acolo 1 Ia-mă cu tine!
    Şi în tonul ei nu era părerea de rău de a mă părăsi, pentru oricît de puţin timp, ci frica de a nu putea suporta discuţiile care o aşteptau. De-aş fi vrut atunci, aş fi putut face orice cu dînsa. Dar redevenisem acelaşi pe care-1 cunoscuse ea odinioară, nesigur de sentimentele mele, ezitînd, voind să amîn orice hotărîre definitivă. încet, am coborît-o. în stradă. Acolo i-am surprins o privire dosnică, parcă frica să n-o vadă cineva. încă de cîteva ori; „Nu mă lăsa !“ Apoi a oprit un automobil.
    —  Acum cu automobilul!
    Şi iarăşi un răspuns din acele care-i caracterizau toate slăbiciunile:
    —  Nu-i nimic. Acum el plăteşte!
    ...Sufleţel moale! Ca nisipul dimprejur, cu care mă joc în voie ca să-mi mîngîi mîna. Dar cu toată observaţia mea, aveam o satisfacţie imensă. Irina făcuse caricatura întregii ei afecţii pentru acel Marcu. N-aveam să-l invidiez niciodată, chiar dacă, sărmanul, ar fi ignorat rolul pe care fusese silit să-l joace, sau ar fi avut mai puţină perspicacitate ca mine, sau ar fi interpretat cu bunăvoinţă mici gesturi de ale Irinei neconveriabile pentru el, s-ar fi consolat filozofic zicînd că aşa e lumea şi s-ar fi agăţat pentru mulţumirea lui proprie de mici gentileţe în care Irina ar fi fost sincer duioasă, dezinteresată, îndatoritoare sau gravă.
    La fel cu acel care, fericit de marea cu imensele ei bogăţii de culoare şi de sunete, şi-ar lungi trupul trîndav pe nisip, după ce l-ar netezi şi ar îndepărta toate ierburile ude sau scoicile prea tari. Căci pe ce şi-ar clădi Marcu construcţia fidelităţii Irinei cînd ea a avut atîta uşurinţă faţă de mine, care-i fusesem o dragoste, şi nu un expedient? Şi ce fel de viaţă e aceea fără de nici o încredere? Ne-am despărţit stîngaci. Mi-a aruncat Irina o ultimă privire piezişă şi eu mi-am fluturat mîna încetişor. Apoi a dispărut în noapte. A doua zi eram la Gina. Fiinţă încîntătoare,
186
dar lipsită complect de judecată precisă (dar avea să arate mai tîrziu, în dragoste, o voinţă uimitoare).
    — Am fost la biserică.
    Părea cam zăpăcită. Cum m-a văzut, a lăsat pe toţi şi a venit la mine. Nu voia să mă părăsească. Nu ştiau ceilalţi cum s-o întoarcă.
    Desigur, faptele nu se petrecuseră fără oarecare tulburări nervoase pentru Irina. Ya fi crezut şi ea că face gestul imolării. Apoi Gina, prietena noastră comună, nu-i aducea
0 ultimă imagină a mea?
    In ziua aceea, trimisă de mine, Gina s-a dus s-o vadă.
1  s-a povestit imediat unul din gesturile Irinei. Unul din ei critica o vorbă de a mea, într-adevăr urîtă, dar Irina mi-a luat apărarea. „E doar aşa de copil încă!“ Şi de aici concluzia. „Tot se mai gîndeşte la el!“ Rămase singure, Irina i-a povestit multe, despre dragostea noastră, despre gelozia ei.
    Vorbea duios şi şoptit, ca de un mort căruia i-ai încerca pentru ultima dată portretul fizic şi moral, în timp ce carnea i s-ar face, cu fiecare clipă, mai galbenă şi mai tare.
    Cum nu mai ştiam nimic, am trimes-o pe Gina după
veşti.
    Şi atunci Gina a asistat la o scenă de un ccmic monstru şi, desigur, păcat că n-am văzut-o ca s-o descriu. Cred că era aşa de interesant, încît aş fi uitat că mă priveşte personal şi m-aş fi amuzat ca la teatru. Irina în mijloc şi toţi ceilalţi pe de lături. Secretul plesnise. Marcu întreba buimac: „S-a putut să ai un aşa mare secret sufletesc şi eu să nu ştiu nimic?11 Ceilalţi ţipau pe diferite tonuri: „Râmîi aici!“ Gina întreba: „Ce faci, vii cu mine?“ Şi Irina se zbătea: „Ce să fac?“ Scena a durat, se pare, mai multe ore. La urmă a rămas cu ei, după cum cu două zile înainte, la imprecaţiile mele, rămînea cu mine. Depindea deci de moment. E greu de ştiut dacă în toate întîmplările ei avea şi ea vreo hotărîre personală. Fiinţă uşuratecă şi iresponsabilă. După o zi, înainte de a pleca la Sinaia, a trecut pe la Gina. Remuşcările o frămîntau. Mi-a trimes veste că „se va gîndi toată viaţa ei frumos la mine“ şi că „mă roagă să nu fac nici o prostie11 (să nu mă omor poate). Oamenii rămîn greoi sau uşurateci orice s-ar întîmpla cu ei. Căci ce rost aveau vorbele ultime? Trebuiau să mă conso-
187
leze! Ca şi cum ea nu m-ar fi învăţat că vorbele, cu toată siguranţa tonului, cu toate lacrimile şi promisiunile, n-au decît o valoare momentană.
    Asta era într-o vineri. Duminica plecam la Paris. Şi cînd Vana m-a rugat să mai întîrzii ca să mă întremez:
    — Imposibil, zisei, vreau să asist la deschiderea Salonului de toamnă!
    Şi nu minţeam pe de-a-ntregul.
    Porspoder, in Bretania, la ocean.
    Ce va mai fi? Şi acum să-mi continui romanul? Sau să-mi încep altul? încă unele momente de durere ascuţită? Şi altele de indiferenţă totală, cînd te îndoieşti că a existat ceva? Şi alteori numai reverii poetice în preajmă?... Gîn-duri care apar şi dispar, sau numai se întrevăd, ca un înotător pe valuri... Folosind, ca şi înotătorul, doar ca un detaliu de curiozitate şi de variaţie în decorul multiplu...
    Căci, sub soarele voalat, marea s-a unit perfect cu cerul. Şi în faţa imensităţii auguste, bietele mele gînduri sînt minuscule şi nepotrivite.
    Totuşi, aventura mea va fi legată de mine, orice s-ar întîmpla. Mi-a luat o serie de prejudecăţi şi mi-a dat altele. O voi uita-o deseori, dar şi în momentele de uitare voi privi lumea altfel, numai din pricina ei. Lîngă mine, pe nisip, s-a întins Colette. Golette e fragilă şi vaporoasă, piciorul ei mititel abia atinge pămîntul, vorba ei sună ca cristalul lovit încetişor cu un cuţitaş de argint. A ieşit abia din mare, apa scînteie pe dînsa şi pare o naiadă obosită. Respiră uşurel, ca şi cum s-ar prelinge pe corpul ei o adiere, şi sînii mititei îi tremură ca două frunze gemene. Cu braţele pe şolduri, pare un vas grecesc în care sînt închise mirodenii. Acum, cînd se încolătăceşte în jurul trupului meu, e o iederă pe care a plouat.
    Ne cunoşteam de mult, dar n-o găseam de nici o însemnătate. Mă preocupau alte gînduri. Şi-a trimis un an de zile, de peste drum de mine, sclipirile ochilor, ca doi pescăruşi, în zadar. Şi odată, cînd am văzut-o în plin soare, am fost uimit de apariţia ei minunată. Am chemat-o şi a venit umilă, despuiată de orice pretenţie personală, fără nici un gînd ascuns. O port acum pretutindeni cu mine şi pun
188
în ea sau iau din ea, ca dintr-o casetă, toate gusturile mele. Viaţa dintre noi i se pare un miragiu, cea mai mică despărţire un chin. Ştie tot ce-mi place şi ce-mi displace şi mă păzeşte fără odihnă să nu mi se întîmple ceva. Lingă mine, pe nisip, e amorţită de oboseală. Totuşi, de cîte ori îmi fuge mina în lungul corpului ei, îi tremură carnea. Şi ochii ei enormi, negri cu străluciri albăstrii, mă privesc necontenit. E în stare să adoarmă cu ei deschişi, numai să mă vadă. Dar eu n-am linişte. Aplecat deasupra lor, mi se pare că au adîncuri aşa de vaste, ignorate de noi amîndoi, că mă cutremur. Asemenea călătorului care, pe vaporul cel mai sigur, se cutremură în faţa valurilor veşnic reîncepute.
    Stau singur în seară, insulele s-au subţiat, au devenit transparente, au plutit pe valuri şi apoi au dispărut. Numai cerul şi apa, alburii şi ondulate, formînd împreună o imensă scoică deschisă. Un om mărunt vine la mine şi aud nisipul scîrţîind sub pasul lui. E factorul, care mă cunoaşte, îmi lasă o scrisoare, apoi pleacă după ce-mi aruncă amical:
    — Toujours pensif, mon petit? Qa ne sert ă rien!
    Rup anvelopa în bucăţele mici, pe care le arunc una cîte una, de cîte ori un val se subţiază pînă la mine. Apoi citesc cu greu din pricina nopţii. E de la Gina.
    „Ştii, dragul meu prieten, o veste mare: Irina a murit. Sărmana! Un accident. A căzut de pe vîrful unui munte, la Sinaia.“
    Pentru un moment am rămas fără de nici un gînd. Apoi, un tremur ciudat prin tot corpul. în sfîrşit, înţelegeam. Nu mai era nici o îndoială asupra bietei nenorocite. Toate interpretările mele asupra uşurinţei ei au fost falşe. Sau aşa sînt oamenii. Pot să urmărească un scop mare şi să aibă momente de distracţii şi de mici plăceri inofensive. Acum înţelegeam totul. A fost convinsă că-mi este de prisos şi dispăruse. Şi, supremă abnegaţie, preferase să-mi pară uşuratecă, numai să n-am remuşcări. Nu-şi închipuise că voi pricepe-o imediat. Bineînţeles, nu se putuse jertfi fără ezitări, dar la urmă învinsese. Aşa cum mi-o spunea ea odinioară, şi la supărare şi la bucurii. Aşa mică, a fost în stare de un gest mare! Ea, care se îndoia sub hotârîrile tuturora, a fost în stare de o hotărîre proprie grandioasă. Poate că a fost ademenită de spaţiul de sub ea. Sau, dacă
                                                                                 189
n-ar fi avut atunci ocazie, n-ar mai fi făcut nimic altădată, s-ar fi obişnuit cu noua ei viaţă, cu vremea ar fi început chiar să-i placă şi să se mire de vechile ei disperări, numin-du-le „nebunii de copil". Dar, măcar pentru clipa aceea, a fost măreaţă. A stricat toată arhitectura presupunerilor mele.
    A arătat că eu sint cel uşuratec, căci n-am fost în stare decît să mă zbucium. Şi noua mea durere de acum, nemîn-gîiată şi poate eternă, totuşi e limpede, netedă, ca a cuiva care nu mai are nici o nelămurire. Şi aceasta numai graţie ei.
    Nu se mai vede nimic. Gerul s-a apropiat de mare, scoica uriaşă s-a închis, cuprinzîndu-mă. Şi dacă ar pune cineva urechea, ar auzi desigur accente elegiace, însă prinse în cadenţe măsurate după regulele clasice, ordonate şi cuminţi:
    POATE A LUNECAT...
Paris, 1926
                                                                               Porspoder, 1929
     PARADA DASCĂLILOR
   în memoria lui G. Aburel, cititor prodigios şi suflet delicat, cu care am discutat de atîtea ori
despre această carte.
          Orice carte cu veleităţi de creaţie trebuie să pornească de la observaţii necruţătoare asupra ta sau asupra altora. Asta nu înseamnă să scoţi fotografii. Aceste observaţii le combini, le retuşezi, le gradezi după legi proprii pe care n-ai putea să le explici.
           Nu trebuie ca cineva să se recunoască în Parada dascălilor.
          Pentru a construi fiecare siluetă am întrebuinţat gesturi sau vorbe de la mai mulţi oameni, de la mai multe şcoli din diferite oraşe, uneori chiar în afară de şcoală.
          Din fericire, în ţara aceasta mai există mulţi dascăli care merită admiraţie şi atenţie pentru ştiinţa şi sacrificiul lor zilnic.
          Cu precizie n-am voit să redau decît atmosfera. Strunga, 19'il
                                                       AUTORUL
        19 — Opere, voi. I — Anton Holban
195
i
\
I
i
S

    Liceul tirgului. . o clădire gălbuie cu două etaje. In faţă, citeva straturi cu floricele. Subdirectorul (codirectorul, cum Îşi zice), d-1 Boiu, cu faţa de Hindenburg1 paşnic, cu picioarele larg despicate, pe care-şi balansează trupul, şi cu beţişor în mină, parcă păzeşte florile pentru eternitate.
    Un covoraş la intrare cu: „Bine aţi venit!“ Dar, abia ajuns la el, d-1 Boiu îţi aruncă dintre straturi: „Nu uita să-ţi ştergi bine picioarele". Şi, abia intrat, pe perete, sculptată această învăţătură, cu un chenar artistic lucrat de d-1 Frunză, profesorul de desemn:
               Uşor conduci pe un netot Dar mai uşor pe cel cuminte.
               Pe-un semidoct, nici tu, Părinte,
               Nici zeii cerului nu pot!
    Pe culuar, d-1 Hanibal Ionescu, profesor de filozofie (cel ce-a stat un an la Berlin). Meditează... Spinoza, Kant?... Nu. Deocamdată numai:
    — Ai auzit ce formidabilă palmă dă corpului profesoral noul director? Vrea să dea ora de drept de la clasa extrabugetară pîrlitului de Fanache. Mie mi se cuvine. O să ajungem muritori de foame. Dar o să fac raport la minister.
    D-1 Hanibal — trup imens, cu barba inelată şi cu capul deseori aplecat. Vorbe caracteristice: „evident", „în definitiv".
19*
197
    Pe culuar trece durduliul Viţă, numit de curînd inspector de specialitate. D-l Hanibal îl opreşte: „lnchipuieşte-ţi, domnule inspector11...
    N-am răbdare. Surîd ceremonios lui Viţă, ating degetul întins generos de d-l Hanibal (nu dă mina întreagă, căci se teme de microbi) şi intru în cancelarie. Aici mă aşteaptă, umplînd camera de zgomot şi curente, ventilatorul: ideile largi ale noii direcţii. (D-l Boiu pretinde însă că numai graţie lui a fost introdus, şi de cîte ori se învîrteşte, are un surîs plin de satisfacţie.)
    în cancelarie, discuţie vastă.
    La masă, directorul nou, grav, sprincenat, gras, preocupat de mersul şcoalei. Alături, d-l Biju, cavaler tomnatec, „piţigoi bătrîn şi tandru11, cu nas ştrengar şi cu surîs pe buze, cu mustăcioara isteaţă, cu floricica la butonieră, matematecian, specialist în astronomie, arătînd domnişoarelor cu dexteritate stelele (profesor la toate şcolile de fete). Cititor neobosit de romane sentimentale, în care se lăcrimează şi se surîde perpetuu. Melancolic deseori după ultima lui tinereţe, care trece. Asta nu-1 împiedică să fie director la o fabrică de bere. De altfel, suflet minunat.
    Lingă d-l Biju, d-l Frunză, 50 de ani, maestrul de desemn, ras, impozant, dar zîmbitor, cu lavaliera fluturîndă, trasează cîteva linii pe sugativa imaculată. (Nu e d-l Boiu să-l vadă.)
    Pe un taburel, maestrul de muzică, d-l Duţu, cu breton şi cu lavalieră. Intr-un colţ tăinuieşte şi rîde pe înfundate Sf. Treime, noua generaţie de dascăli: geograful Borş, scurt, gros, tot păr negru; popa Chitic, semn de întrebare; Simio-nică, băiat bun, dar bolnav de epilepsie. De lingă uşă, d-l Popică perorează. E sculptorul tîrgului. A sculptat pe toţi foştii directori ai liceului. în afară de aceasta, are şi o nouă invenţie de aeroplan. (Planurile au stat expuse cîţiva ani la librării şi apoi chiar la tutungerii, alături de cea mai însemnată pictură a d-lui Frunză: Venus la mare. Pe valurile albastre, Venus goală, roză toată de emoţii. Mai tîrziu, în urma intervenţiei directorului, îngrijat de reputaţia şcoalei, d-l Frunză a adăugat o pînză ca să acopere anumite părţi ale corpului impudicei Venere.)
    Discuţia e aprinsă. D-l Popică se agită şi, ca să convingă, jură pe nerăsuflate.
198
    Popică (june pudrat, părul în vînt): Jur pe mama mea, pe viaţa mea, pe aeroplanul meu!
    Ultima vorbă a fost însă imprudentă. D-l Biju îl apostrofează: Mai lasă-ne în pace cu aeroplanul d-tale, că ne-ai plictisit!
    D-l Popică: Cum vă permiteţi să vă atingeţi de ce am eu mai sfînt!
    Popa Chitic: Ce sfînt! Prostii curate!
    Biju (ţipînd brusc): Mie să-mi arăţi calculele dacă vrei să te credl
    Directorul (sesizîndu-se): De altminteri, tinere, nu-ţi permit să fii farseur într-o cancelarie de profesori!
    Părintele Chitic (conciliant, în spiritul Bibliei): Titu-lescu a făcut toate calculele şi tot n-a reuşit să formeze guvernul.
    Borş (spiritual): Intîi ţi-ai făcut paraşuta şi apoi aeroplanul .
    Biju (mai îmbunat): Gîndeşte ce greu e: lipseşte un milimetru, şi te-ai dus.
    Popică (mai pus la punct, dar nerenunţînd la idee): N-aveţi grijă, că eu pun totdeauna un milimetru in plus. (Şi iese.)
    Directorul (cu regrete şi cu oarecari scrupule): Prea am fost aspri cu bietul băiat! De altminteri, aşa se nasc geniile, din nimic. Cine ştie, unul la un milion, te pomeneşti că are dreptate.
    Maestrul de desemn Frunză (intervine): Ce dreptate, d-le director? N-am văzut eu desenurile lui? Nişte mîzgăleli.
    Borş (tranşează): Din moment ce profesorul specialist spune că sînt mîzgăleli!
    Totuşi, le pare rău de răcnete, şi, cum Popică reapare, Biju îi spune prietenos:
    — Foarte bine l-ai sculptat pe director. Felicitările mele!
    Directorul: D-voastră ar trebui să vă dea să lucraţi statuiele de prin pieţile publice. Aşa, nu vezi pretutindeni decît nişte vulturi care se pun pe ei. Scuză expresia, dar cînd vorbeşti de artă e voie.
    Intervin: Statuiele, chiar cele mai bune, nu sînt apoi aşezate la locul potrivit. Statuia lui Ovidiu din Constanţa, o copie bună, ar fi putut fi aşezată la mare.
199
    Frunză (ca pictor, intervine obligatoriu. De altfel, deoarece are o vilă la Mamaia, pe care o dă cu chirie vara, crede de datoria lui să ia partea frumuseţilor Constanţei): De ce la mare? în piaţă stă foarte bine.
    —      Ar avea o importanţă simbolică. Desigur că Ovidiu la mare şi-a petrecut mai ales vremea, s-a chinuit, a privit nostalgic în depărtări. Şi dacă ar învia, n-ar mai recunoaşte nimic familiar în uliţele actuale.
    Frunză (rănit de cuvîntul „uliţă"): Uliţe erau atunci, nu acum, cînd totul este pietruit cu piatră cubică sau cu asfalt.
    (Exasperîndu-1): Fără îndoială, statuia lui Ovidiu la mare ar fi trebuit plasată.
    Frunză: Eu ştiu că statuile trebuiesc aşezate totdeauna în mijlocul pieţelor. Aşa e şi obeliscul din Piaţa Concordiei la Paris, şi aşa este pretutindeni. Bine s-a făcut cînd s-a pus • statuia lui Ovidiu în piaţa din faţa primăriei!
    —      Pentru ca dumneata, bîndu-ţi cafeluţa la cafeneaua de peste drum, în timp ce muzica militară cîntă, s-o poţi admira.
    Frunză: Parcă la mare nu sînt cafenele şi nu cîntă, vara, muzica militară?
    (Pauză. Apoi continuă mai împăciuitor): Niciodată statul nu se pricepe să ajute pe artiştii adevăraţi.
    Borş (cu o umbră de invidie): Lasă, că dumitale ţi-a dat să pictezi biserica din Arginţi.
    Frunză: Şi-o să mi-o plătească la Sf. Aşteaptă! (O lungă înşirare a necazurilor cu biserica.) Şi, pe deasupra, trebuie să-l fac pe episcop în mărime naturală. I-am spus: „Păi am mai făcut o dată pe sfinţia-ta acum trei ani". Şi mi-a răspuns: „Da, dar vezi, fiule, pe atunci aveam barba mai scurtă şi nici n-aveam atîtea decoraţii".
    Uşa se întredeschide şi apare figura speriată a bătrînului pensionar Guţă: trup interminabil, la butonieră cu o floare proaspăt şterpelită de pe straturile d-lui Boiu. Apare, ca un meteor, la mici intervale, la înscrieri, la teze, la examene, şi mai ales la darea situaţiei de sfîrşit de an.
    Acum anunţă grabnic: Un inspector!
    Secundă de reţinere.
                    »
    Borş face: Hait!
200
    Directorul zoreşte pe profesori: Haide, ocupaţi-vă, faceţi ceva... Care inspector?
    Dar Guţă îşi descreţeşte faţa într-un rîs plin de spirit: Financiar!
    Frunţile se luminează, dascălii rîd, şi directorul ii aruncă prietenos: Măi, Guţă măi, ai îmbătrînit şi tot ghiduş ai rămas.
    Dar rîsul îşi schimbă direcţia.
    —  A sosit şi preşedintele P.J.B-ului.
    Şi dascălul de germană apare, bătrînul evreu Adolf Iţcovici. (Pornografia P.J.B. o îndrept, spre dezlegare, amatorilor de cuvinte încrucişate. P = trofeu; J = naţie; B =vîrstă.) Mic, umflat, cu burta atlrnînd balonată şi cu pantalonii pe vine; şi cu faţa ciupită de vărsat, coşuri, fire de păr, puncte de toate culorile. In bloc colorată în roşu, şi nasul mai ales luminează. Buza groasă, limba groasă, într-o veşnică mişcare ca să povestească vreo snoavă porcoasă şi totdeauna cu succes pe lîngă dascăli. Unii rîd, alţii repetă, alţii cer explicaţii, şi preasîînta faţă bisericească popa Bartolomeu, care spune şi el astfel de snoave, dar mai rar, chiar îl invidiază. Şi în gura lui Adolf toate naţiile şi toate vîrstele au cîte o păţanie. Dacă s-ar strînge colecţia lui, s-ar putea reface Rabelais. Păcat însă că dascălii le înregistrează pentru scurtă vreme. De altfel, am constatat că dacă Adolf se repetă, dascălii exclamă: „Parcă ai mai spus-o o dată“. Dar rîd cu aceeaşi poftă. Pentru atîtea merite a fost făcut prezident la P.J.B.; societate care are multe filiale: „Adormirea14, „Veşnica pomenire44, „Nu învie morţii44 etc. ...
    Adolf Iţcovici începe să povestească:
    —   A fost odată o damă...
    Dar fu întrerupt de Simionică, prada unui atac de epilepsie. Gîţiva dascăli întorc capul. Borş îl susţine. Directorul reflectează pentru a suta oară: „Trebuie să raportez la minister14. (Dar ştim cu toţii că nu se va hotărî să o facă.) Frunză povesteşte:
    —      Am găsit într-o zi clasa I ţipînd de groază. Avusese un atac. Apoi face pe darnicul: Mai bine îi dăm cu toţii ceva lunar şi să stea acasă.
    Simionică îşi revine. Şi curînd, ca şi cum nimic nu s-ar i întîmplat, Adolf Iţcovici îşi reia povestirea:
201
      — A fost o dată o damă... Reîncep rîsetele.
                                           *
     Să vă prezint pe maestrul de desemn: Alexandru I.C. Frunză. întotdeauna am avut impresia că el ia viaţa uşor. în vîrstă de peste 50 de ani, avusese ocazia să aibă destule deziluzii, şi totuşi era fără riduri, cu ochii fără nimic tulbure, cu gura veşnic zîmbitoare. Impozant, îngrijit la îmbrăcăminte, cu lavaliera în vînt. Avea o mulţime de îndeletniciri: desena, copia tablouri, era expert la tribunal, asista la orice reparaţie a liceului, la aşezarea vreunei plăci comemorative, a vreunui tablou sau numai la „reorgani-zarea“ spălătorului; închidea ochii pe jumătate, cerceta proporţiile şi opina. Era reprezentantul tuturor societăţilor de turism din Bucureşti, şi neostenit căuta noi membri. (Dascălii, principial nostalgici după toate excursiile, promiteau, dar în practică nu mergeau, mereu ocupaţi cu reparaţia vreunei case. Se consolau, indiferent de vîrstă: „Las’ la anul!“) Era reprezentantul şcolii în sălile de cinematograf, unde trebuia să prindă pe elevii intraţi fără voie. Dar ocupaţia cea mai importantă o avea la începutul anului. Făcea orarul. Şi atunci, toată dăscălimea îi zîmbea, îl întreba de sănătate, îl căuta, îl invita: „Ce faci, Frunzuliţă?"; „Salve, Frunzulescule!“; „A sosit şi Frunză-n dungă!"
    Faţă de această febrilitate, Frunză păstra acelaşi zîmbet, accepta orice pretenţie nouă în aranj area orarului şi reîncepea munca fără să-şi piardă răbdarea. Şi cînd totuşi vreun dascăl nu era mulţumit, atunci se alerga la mijlocul cel mai sigur de a-1 face pe Frunză să transforme pentru a suta oară orarul. Se reflecta: „Ce vrei, a îmbătrînit!" Era de altfel spiritul pe care şi-l aruncau cel mai adesea dascălii şi care cădea pe umerii, cu grijă conservaţi, ai lui Frunză destul de greu. într-o zi, unul spuse lui Guţă, astfel ca să fie auzit şi de Frunză: „Săracul Frunză, nu ştiu ce are. Tare mai arată bătrîn de la o bucată de vreme!“ Şi şandramaua de 70 deani, cu floarea şterpelită de pe straturile d-lui Boiu la butonieră, a oftat. „Nu mă bucur deloc, căci ca mîine o să fiu şi eu ca el.“ Frunză zîmbea galben.
    Bun gospodar (căci numai lavaliera evoca legăturile lui cu arta), cînd erai cu el pe stradă trebuia să te opreşti
202
la toate dughenile, căci pretutindeni avea treabă, într-un loc avea ghetele la cîrpit („la perfecţie41), în altă parte un tablou la încadrat şi în altă parte reparaţia tocului rezervor. In casă la el — mergeam deseori, căci voia cu orice chip să vorbească franţuzeşte — avea copii după tablourile celebre şi statuia nelipsitei Venus din Milo. într-un colţ, albumele cu fotografii după tablourile din muzeele pe care le vizitase, şi pe o etajeră (cu ce ocazie?), partituri după opere italieneşti: Lucia de Lamermoor sau Traviata. Mai avea colecţionate şi toate regulamentele şcolare şi mersul trenurilor, pe care îşi pusese darnic, la diferite pagine, parafa. în bufet, întotdeauna, ceaiul cel mai scump, vinul cel mai bun, mierea cea mai curată, fructele cele mai apetisante. întotdeauna îl găseam ocupat la masa de scris. Cîteodată, cu lupa identifica o scriere pentru tribunal, altădată făcea diferite schiţe ale unei noi şepci de liceu sau un nou aranjament al numărului pe mînecă şi altă dată lucra la ilustrarea aritmeticii de clasa I primară, al cărei text era făcut de profesorul de matemateci Biju. Lucrate cu cea mai mare băgare de seamă, se înşirau pe o coală de bloc, pentru explicarea numerelor, patru cuie, cinci bastoane, şase cireşe şi şapte gîşte.
    Pentru această muncă într-adevăr serioasă, Frunză renunţa la monoclu şi-şi punea bătrîneşte ochelarii.
    Pe uşa de intrare, o carte de vizită:
                           „ALEXANDRU l.C. FRUNZĂ
                 Pictor, profesor, reprezentant al turismului, ziarist“ etc.
    Mă primeşte zîmbitor, şi, în timp ce apa de ceai se încălzeşte, d-1 Frunză începe franţuzeşte:
    — Am găsit acest pasagiu într-o nuvelă din Le journal. (Cumpără, după îndemnul meu, regulat Le journal, şi e clientul cel mai fidel al librăriei lui Petrică.) Şi începe lectura: „Presque quinquagenaire, mais paraissant encore assez jeune, il avait VeUgance recherchie de vetements, de goăts et d,habitudes...La courtoisie de manieresd'un homme delicat11...
    Şi zîmbitor peste monoclu: Cest bien, non?
    Apoi porneşte cu anecdote de prin călătoriile sale, căci e unicul dascăl care voiajează. Ai impresia că nici o frămîn-
203
tare nu i-a tulburat fiinţa cînd îi vezi faţa netedă, zîmbetul neîntrerupt, mersul totdeauna domol, vorba totdeauna potolită, uşor glumeaţă. Şi cînd s-au abătut asupra lui cumplite dezastre, şi moartea i-a răpit nevasta, din neghiobia doctorilor, îl vedeam mereu făcîndu-şi orele, povestind mersul bolii sau nedumerirea medicilor, dar nu vedeam nici o precipitare în fiinţa lui (şi nici superioara resemnare a unui filozof). Preocupările mărunte persistau o dată cu micile ocupaţii, din care nu cîştiga de obicei nimic, dar care se ţineau după el ca nişte panglicuţe. Asta nu însemnează că era lipsit de inimă. Dimpotrivă. Avea pentru toţi mici atenţii şi era măgulit cînd şi alţii se comportau cu el în acelaşi fel. Intr-o zi, m-a întovărăşit la cimitir (căci era totdeauna amator de a întovărăşi pe cineva). M-a dus cu ocazia aceasta să-mi arate şi mormîntul nevestei lui. Mor-mînt frumos, pentru care cheltuise mult (nu era bogat), şi cu • un loc pentru el mai tîrziu. A deschis o portiţă cu o cheie de argint şi mi-a arătat candela cu desenuri artistice, adusă din Veneţia. în spatele ei, o iconiţă din Milano. (Şi simţii că le-a cumpărat cu ocazia excursiei, o dată cu colecţia de fotografii, cărţi poştale, suveniruri, vaze etc.) în momentul cînd îmi arăta acestea, nici nu se jeluia, nici nu se indigna contra soartei, nici nu-şi înceta zîmbetul, nici nu lăsa să-i cadă monoclul. Asemenea aceluia care, la mare, priveşte culorile apei, fără să asculte zgomotele şi freamătul ce vine din adîncurile misterioase.
    D-l Berechet e un profesor bătrîn, dar nu bătrîneţea îl caracterizează. Nici sfaturi, nici gesturi venerabile, nici melancolii, ci neobosit: filologia. Nu cred că a trecut vreodată o jumătate de oră fără să explice origina vreunui cuvint. Vorbeşte tot timpul, singur sau cu oricine i-ar ieşi în cale, gata să dea noi explicaţii. Şi în timp ce vreun dascăl povesteşte anecdotesauseplînge devreun necaz, d-l Berechet îl întrerupe la fiecare cuvînt ca să-l corecteze, stricînd gluma sau făcînd ridicolă supărarea.
    Cînd citeşte un ziar, se indignează la fiecare rînd, sau, dacă citeşte procesele-verbale ale conferinţelor şcoalei, face ignoranţi pe toţi dascălii. Vorbeşte despre cuvinte tot timpul şi oriunde: în recreaţii, în clasă, pe stradă. In lupta lui pen-
204
tru purificarea limbii române, în cancelaria dascălilor n-a reuşit mare lucru. Numai un singur cuvînt a fost introdus definitiv. Toţi spun complet, şi, dacă eşti nou venit, te corijează dispreţuitor oricare dintre profesori. Pentru restul cuvintelor luptă d-1 Berechet singur, şi poţi pune rămăşag că oricînd, de cîte ori pe zi vrei, poţi să-l faci să exclame: „Ignorant! Nu-i aşa.“ Şi apoi explicaţiile. Pentru asta nu trebuie crezut că posedă secretul limbii române perfecte. Nu consideră limba ca o fiinţă vie, care în evoluţia ei îşi permite toate capriciile, pe care gramaticul trebuie să se mulţumească să le înregistreze, fără să-şi facă iluzia că poate schimba ceva, ci vrea s-o facă să corespundă exact tuturor legilor filologice şi chiar s-o prefacă. Sub motiv că vin din latineşte, întrebuinţează unele forme caraghioase şi inuzitate. Şi ţi se pare o profanare atunci cînd într-un vers magnific cu armonii magice d-1 Berechet nu face decît să discute cuvintele, să le admită sau să le combată vehement. în clasă n-a izbutit să facă nici o lecţie întreagă, căci elevii, întotdeauna, ca să scape de orice griji, îi pun o întrebare la începutul orei asupra vreunei chestiuni filologice. Şi atunci, el începe să discute, fără să observe că are în faţă o sumedenie de capete care-1 admiră, dar nu-1 ascultă. La sfîrşitul trimestrului, după ce descoperă rubrica lui din catalog albă, pune notele la întîmplare, totdeauna mari. Pentru asta, dascălii îl întrebuinţează la reexaminări, cînd vor să salveze vreun favorit imbecil, pe care vreunul din profesorii mai tineri, încă fără legături sociale, se ambiţionează, cu toate insistenţele, să-l lase şi să facă dreptate.
    D-1 Berechet e totdeauna mulţumit, totdeauna dă nota trebuitoare, căci el de fapt a monologat tot timpul, oricare ar fi fost obiectul, despre filologia românească. Din acest monolog nimic nu-1 poate întrerupe, nici o veste, nici o suferinţă şi nici o reflecţie răutăcioasă de-a altora. L-am văzut cînd, ieşind la pensie, preda pentru ultima oară după 30 ani de muncă, şi totuşi, fără nici o emoţie, fără nici o umbră de melancolie, explica neîntrerupt cuvinte, parcă profitînd de ocazie că dascălii, mai impresionaţi ca dînsul, se simţeau obligaţi să-l asculte mai atent. Şi desigur, cînd Moartea se va coborî să-l ia cu dînsa, d-1 Berechet, neţinînd seamă de suferinţa lui, de lacrimile şi jeluirile celorlalţi şi de prăpastia cumplită care i se va deschide în faţă, va corija
209
Ia vorbă pe rude, pe prieteni, pe medici şi pe Dumnezeu în persoană.
    La domnul Hanibal Ionescu era greu de găsit o trăsătură principală. Ceilalţi se mulţumeau să-l numească „un om ciudat11 şi apoi să povestească vreo întîmplare năstruşnică de a lui, fără însă să caute să vadă întrucît îi era esenţială. A fost, se spune, unul dintre cei mai eminenţi studenţi cu 30 ani înainte, dar acum nu se ştia ce meditează. Se chinuia la începutul anului ca să aibe ore cit mai multe, fără să se ştie ce făcea cu banii, dacă-i strîngea sau îi cheltuia pe cine ştie ce gusturi nemărturisite.Era torturat de nu era pus în comisia de bacalaureat şi, dacă îl omiteau la vreo examinare, se plîn-gea tuturor profesorilor, discuta îndelung cu directorul, considera jignită întreaga breaslă profesorală de nedreptatea ' ce i se făcea. N-a fost pus odată la un examen de absolvire (unde se cîştigă cîteva sute de lei), a protestat, s-a agitat, a raportat ministerului. Cum în acelaşi timp au venit cîţiva inspectori şcolari, li s-a plîns lor îndelung, le-a cerut să-i promită că se vor ocupa de el şi apoi a aşteptat torturat să-i vină vreun rezultat de la Bucureşti. încă o zi pînă la începutul examenului, şi nimic, o oră, zece minute, o minută. Şi el, aşteptînd în faţa ferestrei, nemişcat, neatent la ce se vorbea împrejur, încremenit parcă de cine ştie ce cumplită tragedie. Asemeni lui Tristan, pe ţărmurile Bretaniei, scru-tînd zările după Isolda.
    Odată l-am văzut la miezul nopţii, abia tîrindu-se pe stradă şi văietîndu-se.
    —  Ce-ai păţit, domnule Hanibal?
    —      Eram să mor, un automobil a dat peste mine, am alunecat cînd am vrut să mă dau la o parte şi mi-am scrîntit piciorul.
    Şi iar vaiete. Cum însă mergea în direcţia contrară casei sale, l-am întrebat:
    —  Şi de ce nu te duci acasă?
    —  Nu pot să renunţ la aerul curat.
    Şi şi-a continuat drumul, şchiopătînd şi jeluindu-se.
    Nu putea suporta cîinii. La un colţ de stradă sta în conversaţie animată cu nemţişorul Fritz şi cu d-1 Lungeanu, cel mai paşnic dintre profesori. Deodată, d-1 Hanibal, spre sur-
206
prinderea celorlalţi, fără vorbă, îi părăsi în fugă, şi era amuzant de văzut corpul imens cu barba fluturîndă, fugind. Au descoperit misterul curind: în apropiere, îşi făcuse apariţia o ja'vră mititică, abia coborită din vreun manşon parfumat. De altfel, d-1 Hanibal se temea de orice animal, şicînd vedea un călăreţ mînînd falnic roibul spre admiraţia duduielor, sau chiar vreo gloabă care abia îşi tîra picioarele, traversa strada precaut.
    Eveniment important: era abonat la tramvai (acest unic tramvai al tîrgului pe care se da vina de cîte ori se întimpla vreo întrerupere de radio: „Sînt paraziţi din cauza tramvaiu-lui“. Cum s-o fi mai auzind radio la Manchester, Doamne?). D-1 Hanibal ştia să profite de acest mijloc modern de locomoţie. Şi ca să meargă la micul restaurant situat la cîteva sute de metri de şcoală, aştepta totdeauna tramvaiul, ceea ce dura uneori o jumătate de oră. Tramvaiul îi mai servea, pretindeau dascălii, ca să stea, la anumite ore, în preajma fetelor de şcoală. (Şcoala de fete e tot pe acolo.) în orice caz, ţinea îndelung mina vreunei duduiţe pe care o cunoştea, şi dacă vreai să-l vezi preocupat şi plin de întrebări, să-i fi spus că ai fost la o petrecere unde erau domnişoare tinere de tot. Ce regrete că n-a fost şi el! „Dar de unde puteam să-mi închipui 1“ Şi noi (căci eram mai mulţi care-i făceau farsa), îl consolam cu maliţie: Nu e nimic,domnule Hanibal,nu era interesant, numai fetiţe de 17 ani“. într-o seară, fusesem cu toţii la un banchet şcolăresc. La 12 noaptea, d-1 Marcu propuse unui grup:
    — Ştiţi ce, eu de aici mă duc la o nuntă. Am promis să viu cît de tîrziu şi să aduc pe cine-mi place. Cine vine cu mine?
    Cei tineri au primit, dar era şi domnul Hanibal printre noi. Am insistat să vie şi el şi a început o conversaţie de două ceasuri ca să-l convingem, în timp ce două trăsuri ne aşteptau. Cum însă nu refuza hotărit, continuam cu rugăminţile. în sfîrşit, plictisiţi, cîţiva am plecat cu prima trăsură, lăsînd pe ceilalţi să continue discuţia. Din drum, cînd am întors capul, ce-am văzut? Pornise şi cealaltă trăsură cu domnul Hanibal, decis subit, pe capră.
    Se făcea încadrarea profesorilor. Domnul Lungeanu îl rugă:
207
    —     Dumneata ai să iei seria A, eu B. Să schimbăm însă, pentru anul acesta numai, clasele VII, căci în clasa VII A sînt elevii mei de ani de zile.
    Discuţie interminabilă. La sfîrşit, domnul Lungeanu întrebă:
    —  Şi de ce nu vrei, domnule Hanibal?
    —     Pentru simetrie. 6 clase A, şi brusc una B. Ar fi caraghios!
    Toate acestea făceau pe domnul Hanibal un om neînţeles. Am crezut că l-aş putea pricepe cu ajutorul muzicii. Intr-adevăr, de cîte ori avea ocazie, asculta încordat vreo sonată cît de complicată şi la urmă părea entuziasmat. Dar odată mi-a mărturisit: „Mie, de fapt, nu-mi place muzica“.
    Faţă de domnul Hanibal am avut întotdeauna o imensă curiozitate şi o părere de rău. Curiozitatea copilului în faţa păpuşii care surîde perpetuu, îşi închide şi deschide ochii, are gropiţe în obraz, părul blond şi rochiţa cu buline, şi părerea de rău că nu pot, asemenea copilului, să desfac, să văd ce e înăuntru.
                                            *
    Două picioare dolofane, mereu despărţite ca să încapă o burtă prezentabilă, ornată cu un lanţ de aur. Deasupra, o bărbiţă rotundă: în întregime faţa bisericească, părintele Bartolomeu. Bine aranjat la toate şcolile unde se găseşte vreo oră de religie, în toate comitetele, la toate slujbele. E în preajma celor mai profunde întrebări, celor mai teribile frămîntări, veşnic Moartea şi Viaţa oscilează în diferite chipuri, totdeauna tragice, înaintea lui, dar nu l-am văzut niciodată preocupat de vreo nedumerire însemnată sau îngri-jat de soarta vreunui chinuit. Bine aranjat în societate, are mici aranjamente şi în şcoală şi, cînd protestez, reflectează în acelaşi chip: „N-o să schimbi d-ta lumea“, cutoatecă l-aş întreba cum, cu o astfel de teorie, mai poate rămîne preot a cărui primă credinţă trebuie să fie că poate schimba ceva. în cancelarie se caracterizează cerind ţigări dascălilor cu o savantă artă. E pe rînd: rugător („dă-mi o ţigară, te rog“); ambiţios („mi-am promis să te fac să-mi dai o ţigare"); spiritual („nici măcar nu eşti în stare să-mi dai o ţigare"); cochet („sînt curios să văd cum mi-ar sta cu ţigara dumitale în gură“); linguşitor („am auzit că ai ţigări extraordinare");
208
poetic („ce melancolic este să priveşti în urma fumului de ţigare“).
    In afară de acestea, povesteşte anecdote pornografice. Cum însă nu are nici verva, nici ştiinţa şi nici imoralitatea lui Jerome Coignard2 (e om de treabă), nu recoltează decît succese umile. Elevii spun că el face orele cele mai plictisitoare şi că ar prefera pe profesorul cel mai sever. Şi, în-tr-adevăr, face impresia de dascăl extrem de plictisit, care nu mai vrea sau nu mai este în stare să inventeze nimic ca să primenească materia (ce are aşa de imense resurse), şi-l vezi, după sunarea clopoţelului de intrare, părăsind cancelaria ultimul, şi apoi îndreptîndu-se, fără să se grăbească ca să mai rupă din timp, spre clasa lui, legănîndu-se pe picioarele dolofane şi balansîndu-şi antireul.
    Să vă prezint şi pe dascălul de română, macedoneanul Ion Dicea. Mare, lat, puternic, păşeşte maiestos spre 50 de ani. Făcea impresia că poartă de-a lungul şoldurilor toate iataganele şi paloşele din ţara lui, dar de fapt era cel mai blînd dintre oameni. De obicei tăcea la conferinţele dascălilor. Gînd i se părea că se face vreo nedreptate prea mare, se aprindea brusc, perora, dar curînd se stingea şirenunţa la orice pretenţii. Ştia multe, cu toată aparenţa lui modestă. Cunoştea toate limbile slave, apoi franceza, italiana, germana, turca, şi cu precădere dialectul său macedonean. Domeniul care-1 preocupa mai ales era poezia populară. în general se conserva, avea de gînd să trăiască mult, şi cînd îi spuneam în glumă: „bătrînul meu prieten" zîmbea numai pe jumătate. A păstrat din ţara lui gustul de singurătate şi de plimbare, şi nicăieri nu se simţea bine, cu toate că nu cerea niciodată nimic. Ca profesor a schimbat vreo zece oraşe. A stat şi în străinătate şi a ajuns odată, după multă cumpă-neală, chiar la Paris. Avea mania ilustratelor şi, de pe unde a trecut, a adunat amintiri. Şi-a împrumutat colecţia cu ilustrate dascălului Nicolaescu şi era peste măsură de amă-rît că acesta nu se grăbea să i le înapoieze. Timid, nu îndrăznea să le ceară, şi domnul Nicolaescu făcea doar cîte o remarcă la fiecare două luni („bine că mi-am adus aminte, o să-ţi trimit fotografiile"), ceea ce-1 făcea să se bucure, să spere şi apoi iar să dispereze. Dacă vroiai să-l aprinzi,
209
şi dascălii se întreceau la aceasta, trebuia să-i aduci aminte de fotografii.
    —      Domnule Dicea, am auzit că ai nişte ilustrate extraordinare, o să viu să le văd.
    Riposta plină de nostalgie venea neapărat (chiar de ştia intenţia de glumă):
    —       închipuieşte-ţi... stătea albumul pe masă... te mai uitai cîteodată cînd n-aveai ce face...îţi mai aduceai aminte...
    O trăsătură caracteristică a lui era: ezitarea. Era ciudat cum schimbase atîtea oraşe şi cum ajunsese pînă la Paris, cînd el punea atîtea frămîntări înaintea celei mai mici ho-tărîri. Cuvintele care-1 caracterizau erau: „Da... dar...“
    —   E frumos aici.
    —   Da, dar scump.
    —   E ieftin aici.
    —   Da, dar e aer prost.
    —   E bun aerul aici.
    —   Da, dar nu e privelişte frumoasă.
    Niciodată nu cădea răspunsul întreg. Intr-o zi, văzîndu-1 că nu intră în clasă — el, totdeauna punctual — l-am întrebat: „N-ai oră?“ N-avea decît două răspunsuri, „da“ sau „nu“, dar a găsit totuşi un al treilea răspuns personal: „Nu prea am“.
    Mai răspicat vorbea doar de poezia populară sau de Macedonia. La Ateneul central, unde a conferenţiat în mai multe prelegeri despre Macedonia, n-a putut să nu adauge, alături de un studiu serios, rar printre dascălii care de obicei improvizau superficial, şi cîteva consideraţii entuziaste. A terminat cu înşirarea tuturor oamenilor cunoscuţi, sau aproape, care şi-ar trage obîrşia din Macedonia. Apoi a continuat cu acei care „se crede c-ar fi din Macedonia". A citat şi pe D.M., probabil cel mai bogat om din ţară. Nu m-am putut opri să nu murmur din sală „avarul cela". M-a văzut şi m-a apostrofat cu vehemenţa lui neaşteptată,care pornea de cîte ori îl durea ceva, şi care, de altfel, se potolea tot aşa de iute: „Nu poţi să ai nici o părere despre un om pînă ce nu moare".
    Erau comice şi tragice în acelaşi timp ezitările lui înaintea celei mai mici hotăriri, să se mute, de pildă. Trebuinţele îi erau mici, o singură cameră modestă şi curată. Totuşi, cu luni de zile înainte îl chinuia gîndul acesta, se uita de pe
210
trotuarul de peste drum, era prea timid ca să intre să întrebe. De-i lâudai o cameră, era parcă nemulţumit, căci începeau grijile, s-o vadă, să discute preţul, şi-şi căuta argumente ca să se convingă să renunţe la ea: era prea aproape sau prea departe de liceu, prea in fundul curţii sau prea în stradă, n-avea perspectivă şi n-avea aer, trebuia să fie prea friguroasă iarna sau prea călduroasă vara. Şi apoi, după multă chibzuială, se hotăra pentru cine ştie ce locuinţă caraghioasă. Odată a stat într-o cameră cu cinci ferestre. (Cînd l-am vizitat pe neaşteptate şi s-a mirat de unde-i ştiam adresa, i-am ripostat: „Am întrebat un sergent de stradă: «Unde-o fi casa care are o cameră cu cinci ferestre?» Şi mi-a răspuns imediat.") Atîta l-am ironizat, încît s-a mutat iarăşi. De data aceasta camera nouă n-avea sobă, n-avea electricitate, era mică, scumpă, fereastra, numai una, dă peste un depozit cu gunoi (şi el, mare amator de ozon), mirosea mereu a bucătărie şi proprietarul nu-1 lăsa să facă cel mai mic zgomot. El era foarte potolit, retras, eu eram unul din puţinii săi vizitatori, dar... (mi-a făcut într-o zi confidenţe) îi plăcea să declame versuri. Baladele româneşti cu iatagane şi pistoale (ex. Moartea lui Fulger) erau bucăţile lui favorite. Şi atunci, cei de alături băteau în perete şi-i stricau avîntul.
    Cînd şovăia atîta la alegerea unei case, se poate închipui cum era la alegerea unei neveste, şi totuşi, toată viaţa lui n-a visat decît un cămin cald. Era prea modest ca să-şi închipuie că ar putea să-i poarte cineva de grijă. Nu ştia cum să-i vorbească unei femei (la vîrsta lui se roşea tot) şi se ruşina dinainte poate cînd, în intimitate, ea va trebui să descopere ce inabil a fost toată viaţa, că hainele îi erau cîrpite stîn-gaci, corpul prea mare sau prea păros. Şi totuşi, toţi îl asigurau că pierde ultimul tren, şi atunci, cu o jumătate de faţă rîdea şi cu cealaltă se întrista. într-o zi eram la el, împreună cu nemţişorul Fritz, profesor la comercială de matematici, subţirel, roz, blond şi cu ochelari. I-am spus lui Dicea că mă mut. S-a întristat şi a regretat că termenul cererilor de transferare trecuse, ca să încerce să se mute şi el. I-am sugerat apoi, pentru însurătoare, o farmacistă care îndeplinea condiţiile pe care le-ar fi putut spera el, şi care, ştiam, l-ar fi vrut. Au început ezitările.
    — Nu vreau farmacistă. Acestea vor medici... avocaţi...
                                                                                      211
20
     —  Bine, dar a spus că te-ar vrea.
     —  Lasă să mai treacă vreo două-trei luni, să mă informez.
     —  Dar poţi să-ţi iei informaţiile imediat...
     —  Nu pot acum, că-s cu mutatul.
     —      Eu sînt cu mutatul, nu dumneata. îmi promiţi c-o să te interesezi, fie şi în cîteva luni?
     —  Nu pot, căci nu vreau să pun lumea la bănuială.
     Şi discuţia ar fi urmat în felul acesta multă vreme dacă Fritz nu i-ar fi pus capăt.
     —      Ai dreptate. Haidem acum la restaurant să mai vorbim de Macedonia!
     Eram unul din puţinii săi prieteni, dar multă vreme.a trebuit ca să ajungă să fie cu mine mai vorbăreţ. La el, trataţia cu rahat şi cafea neagră, obligatorie. In camera lui, mai ales cărţi. Intr-un colţ, trei lăzi în care-şi ţinea zestrea. Apoi amintiri de pe unde a fost. Mici vaze cu „sow>eniru pe • ele sau ilustrate încadrate. Ce era mai important, albumul său cu poze de la Paris, Yiena şi Budapesta lipsea.
     In public avea talentul să dispară cu uşurinţă şi niciodată nu băgai de seamă unde se topea un trup aşa de mare şi bine înţepenit în pămînt. Ga să fii sigur de el, trebuia să-l ţii de haină. Şi dacă îl duceai cu de-a sila într-o excursie în care nu cheltuia prea mult şi unde puteau să respire plămînii lui mari, din plin, ozon, îţi rămînea recunoscător şi simţeai că o dată cu noua ilustrată prinsă cu grijă — ca amintire — în marginea oglinzii, te-a prins şi pe tine.
                              *
     Fără să fie avar, cum viaţa lui nu fusese uşoară, şi cum ştia că în vreun caz trist nu putea să-i vie de nicăieri ajutor, nu-i plăcea să cheltuiască decît cu băgare de seamă, dar nu admitea nici să rămîie dator. S-a întîmplat ca un elev de-al nostru să comită o crimă, şi, cu ocazia procesului să fie citaţi ca martori cîţiva din foştii lui profesori, printre care şi Ion Dicea. Cu o zi înaintea procesului, am găsit pe Dicea prada celor mai teribile şovăieli. (Procesul se judeca la Bucureşti.)
     —      Să mă duc, să cheltuiesc atîtea parale, şi zadarnic... Ce voi spune eu despre acest elev? Abia îl mai ţin minte. Notele lui la mine sînt destul de slabe, cu ce i-aş putea fi de folos?
    —  Intr-adevăr, e inutil să te duci...
212
    —      Dar dacă totuşi, măcar unul la un milion, i-ar folosi depoziţia mea? Sau dacă el sau părinţii lui ar crede aceasta? Cum voi mai da eu ochii cu aceşti oameni, care mi-au arătat atlta încredere?
    —   Du-te atunci...
    —      Da, dar e zadarnic. Şi apoi, să facem socotelile cît o să coste.
    L-am hotărît, după o discuţie îndelungată, să rămîie şi, ca să fiu mai sigur, nu l-am părăsit decît noaptea, dar a doua zi n-a venit la şcoală: singur, se râzgîndise şi luase trenul de persoane.
    Au fost singurele absenţe făcute în timp de zece ani. La Bucureşti, la minister, înaltul personagiu care se ocupă cu absenţele profesorilor nu [i] le-a motivat...
                                          *
    Unul din planurile mele era o vizită la Vîlcov. Mă atrăgea pitorescul pe care-1 bănuiam acolo. Dar cum mă speria drumul lung ce trebuia să-l fac şi cum căutam zadarnic un tovarăş, amînam mereu excursia. Intr-o zi de mare entuziasm Dicea primi să vină cu mine, dar ştiindu-i caracterul şovăielnic, n-aveam mare încredere în hotărîrea lui. Cinstit, şi-ar fi ţinut teoretic cuvîntul, dar în practică ar fi găsit toate motivele ca să amine. Astfel, planul a fost amînat ani de zile, şi nu mai forma decît subiectul începuturilor de conversaţie cînd, cu ironie, întrebam inutil:
    —   Şi cînd mergem la Vîlcov?
    —   Las’ că mergem noi.
    —   Sigur?
    —   Din moment ce ti-am spus... (aproape jignit).
    —   Joi?
    —   Am şcoală.
    —   Săptămîna viitoare, cind avem două sărbători?
    —   Da...
    Şi cînd ajungeam atunci:
    —      Ştii că acum e prea cald, or să fie ţînţari, mai amînăm, tot am mai amînat.
    Intr-o zi am voit să merg cu orice preţ. Am nimerit, parcă anume, un timp de ploaie torenţială. I-am spus lui Dicea hotărîrea mea. Au început argumentele contra plecării fără să mi-1 dea pe cel mai valabil: ploua. Argumentele
                                                                                 213
20*
n-aveau deci nici o valoare logică. Erau numai nişte rezultate ale ezitărilor lui.
     —      Plec singur atunci, am spus răspicat, căci după ce suportasem atîta vreme amînările, îmi devenise brusc intolerabilă lipsa de hotărîre a noastră.
     —  Ce să fac...
     Mi-am executat ameninţarea. Şi, în momentul cînd vaporul se despărţea de ţărm, legănîndu-se spre noi ţeluri ale melancoliei mele, am zărit pe debarcader, sosit cu un minut de întîrziere, gîfîind încă de fugă, silueta masivă a prietenului meu, cu faţa lui întristată după cel pe care nu-1 întovărăşea şi poate după zările spre care plecam, căci şi în el se frămîntau melancoliile.
     Cu o mină îmi făcea semne prietenoase şi cu cealaltă îşi ţinea umbrela sub ploaia care curgea mereu. Lăsam pe malul aproape pustiu, abia luminat, imaginea lui grotescă' şi aşa de scumpă. Corpul vînjos, profilat pe ape, părea imaterial...
                                          ★
    La Vîlcov am încercat să mă aclimatizez printre ruşi şi bălţi. Am mîncat seminţe, am repetat neobosit cîteva cuvinte ruseşti, m-am agitat în preajma chirhanalelor unde morunii stau înşiraţi, mari ca viţeii. Dar din pricina atmos-ferii aşa de diferită de cea pe care o aduceam, şi mai ales din pricina ploii, care nu mai contenea, oprind orice început de entuziasm sau de melancolie, eram plictisit şi tragic.
    Spre seară, pe neaşteptate, cu vaporul următor, a sosit Dicea. I s-a făcut primire specială: s-a înseninat cerul şi a ieşit din ape luna enormă.
    Ce bucuroşi eram amîndoi! Printre ruşi, Dicea se simţea în elementul său. Începea conversaţii, întreba, era curios, nimic din timiditatea de la tîrg. Seară poetică, înstelată, linişte peste tot. Şi am rămas multă vreme în preajma unui lipovean care, sub o luminiţă singuratecă ce se încumeta zadarnic să despice întunericul, jeluia cu armonica, ale cărei sunete încercau să alunge tăcerea. Dar armonica şi luminarea făceau să ţi se pară noaptea şi mai neagră şi mai adormită.
                                       *
214
    Gu barca prin Canaluri, în timp ce razele lunii lunecau pe ape, rusul abia arunca lopeţile. Dunărea şopotea, iar Dicea, beat de ozonul care-i umplea plâmînii şi de umbrele ce ne împresurau, cînta, cutremurînd văzduhul, cîntece orientale.
    L-am lăsat la Vilcov.
                             ★
    Şi cînd am părăsit tîrgul, printre fatalele păreri de rău, cînd îţi dai seama că totuşi eşti legat de cîţiva copaci umili, de cîteva case fără nici o culoare şi de cîteva obiceiuri caraghioase, mi-a părut rău că mă despart (căci revederile scurte şi întîmplătoare ce vor urma, de nu va muri nici unul din noi prea iute, nu contează) de sufletul lui Ion Dicea, cu alte preocupări, cu alte experienţe şi alte vibraţii, dar care era, cu tot corpul mare şi eroic, ce te făcea să-i bănui la chimir paloşe şi i tagane, proaspăt ca al unui copil, duios ca al unei mame...
                                          ★
    Elevii români se împart în două categorii, ca valeţii lui Moliere: cei deştepţi şi cei imbecili. Intermediarii lipsesc. Imbecilii 1 Care nu ştiu niciodată nimic. Care nu pricep, orice le-ai spune. Care tulbură liniştea vreunei teze cu întrebarea: „îmi daţi voie să iau o peniţă?” Le-am dat elevilor să înveţe pe de rost, pentru o vacanţă, Les animaux malades de la pestei*. La ascultare unul îmi sare dintr-un vers: „Puisqu’il faut l'appeler par son nomu. Cînd i-am atras atenţia, a protestat: „Aceste vorbe sînt puse în paranteză şi ne-aţi spus să nu învăţăm niciodată ce e în paranteză”. Cum ajung în clasa ultimă? Pentru că sînt feciorii lui X, Y sau Z, şi X e om politic, Y e doctor, iar Z profesor de liceu.
    Cînd se intîmplă ca unul din aceşti elevi să fie printre cei mai proşti din clasă (ca cei doi frăţiori ai lui Borş, de pildă), dascălii se simt obligaţi să treacă întreaga ciasă. Dacă cunoşti mecanismul şcolii, ştii cu luni înainte că elevul X, căzut la toate materiile, va căpăta totuşi nota de trecere, se va îndrepta, după formula obişnuită. Dar nu trebuie crezut că imbecilii trec numai din cauza stăruinţelor. Directorul, subdirectorul şi, după ei, dascălii fac toate sforţările
215
ca să treacă clasa cîţi mai mulţi. Şi, pentru aceasta, tot felul de formule pe care le intitulează pretenţios principii: unul e bolnav, altul e prea mare, altul e sărac, altul e prost şi nu e de vină; în clasa I trebuiesc trecuţi, căci sînt prea mici, în clasa VI şi VII, căci sînt prea mari, în clasa III pentru ca să aibă — sărmanii — gimnaziul complect.
    Şi elevii deştepţi... în clasa I au mult entuziasm, dar ce mai rămîne pînă la urmă? Firea românului de a se lenevi cu vremea? Poate... Dar ce sînt ei de vină dacă asistă la toate nedreptăţile, aşa de importante pentru sufletul lor curat? Şi unii profesori cer lecţia pe de rost, alţii nu ştiu nimic, alţii pun nota de trecere din oficiu, iar alţii se pretează la toate intervenţiile.
    Rezultatul?
    E tragic mai ales să vezi entuziasmul micilor elevi şi constatările lor zilnice, aşa de disperate.
                                           *
    Sînt diriginte în clasa II. Mulţi băieţi deştepţi, şi mă obosesc, aşa se întrec, aşa vor să înveţe, aşa se agită. In ora de dirigenţie însă jeluirile curg.
    „Domnul Hortopan ne ascultă rînd pe rînd şi numai o dată pe trimestru. La domnul Berechet nu facem nimic. Ce-o să ştim peste cîţiva ani? Dacă-1 întrebăm ceva pe domnul Hanibal Ionescu, ne răspunde să nu fim obraznici cu catedra. Lui Ghiţescu, nepotul directorului, toţi profesorii îi pun note mari, iar pe bietul Iliuţă, pentru că e mic şi timid, toată lumea îl persecută14...
    Vorbesc cu toţii deodată, spunîndu-şi fiecare micile necazuri. Tuturor le scapără ochii de mînie, de ciudă, de speranţa că se mai poate îndrepta ceva. Şi gura nu li se mai opreşte, ceea ce dascălii cu experienţă numesc scandal. Dintre ei încep să se desfacă mici personalităţi. Este Iliuţă, care se văietă. Marcel Griinberg, care glumeşte, şi Ionel Melinte, care se încruntă. Ionel Melinte mi se pare cel mai matur. E mititel, blond, plăpînd, pare o fetiţă, dar e în stare să-şi precizeze micile lui idei şi să-şi generalizeze nemulţumirile. Parcă pricepe că viaţa e prea scurtă şi prea gravă ca să ţi-o petreci memorînd inutil. îşi începe frazele, cu vocea îngroşată ca să pară mai mare, mereu cu vorbele:
    — Domnule diriginte, nu e drept... nu e drept...
216
    Şi, tulburat, îi răspund:
    —  Aşa e.
    Şi apoi întrebarea care mă umileşte, într-atît mă simt de nevolnic:
    —  Şi nu se poate face nimic?
    Ce să spun? Că la cea mai mică obiecţie dascălii vor răspunde că ei au mai multă experienţă? Cum să le dau gustul de inovaţie şi tinereţea pe care nu au avut-o niciodată? Ce să-i răspund lui Ionel Melinte? Că părintele Bartolomeu are dreptate cind spune că „n-o să schimbăm noi lumea“? Şi scap de întrebările clasei în mod laş: profit de faptul că veselia lor se poate produce uşor şi schimb conversaţia. Cîntăm, pentru îmbărbătare, Marseilleza. închipuim poveşti caraghioase.
    —  Dacă am fi în America, am face lecţiile în aeroplan.
    —     Şi ce ne-am face, ripostează Marcel Griinberg, dacă ne-am cere voie afară?
    Plănuim cala sfîrşitul anului să mergem la un kilometru afară din tîrg şi să urlăm: „Jos domnul Hortopan!“ Clasa a uitat, lumea rîde, toţi se agită, toţi au de spus o glumă. Numai Iliuţă plînge:
    —     Domnule diriginte, mi-am murdărit mina cu cerneală şi n-o să pot ridica degetele la lecţie.
                                        *
    Dascăli mulţi în cancelarie. Aduc un ziar cu poza lui Doumer“, nou ales preşedinte de republică.
    —  A reuşit Doumer!
    Cu toţii par că primesc vestea cu mare interes. Matematicianul Biju anunţă prompt corolarul:
    —  Yra să zică, l-a topit pe Briand5!
    Manea (profesor de istorie, om de treabă): Ca şicuCle-meanceau® odinioară.
    Boiu (cătreBiju): Ei, ce-ţi spuneam eu, coane, încă de acum o săptâmînă?
    Manea: Veniţi la teoria mea de la 1905... (Continuă).
    Boiu (care-şi ştie reumatismele, cu admiraţie): Are peste 70 de ani şi e în stare s-o ducă pînă la sfîrşitul pre-şidenţiei.
                       Lungeanu (inimă bună, ia partea tuturor): Loubet7 a murit de curind la 90 de ani, iar Fallieres8 trăieşte încă.
217
    Hanibal: Imposibil, ăla a murit călare...
    Biju (competent): Confunzi cu Fălix Faure9.
    Manea (loial, mea culpa): Vezi, asta n-o ştiam !
    Boiu (tendenţios): Orice s-ar zice, Franţa e în decădere.
    Ca profesor de franceză, intervin: De ce?
    Boiu: Unde sînt Hugo sau Voltaire?
    —   Dar există Valery şi Claudel.
    Biju (grav): Nu se pot compara.
    (Perorînd): Nici nu trebuiesc comparaţi. De altminteri, şi Hugo pe vremea sa a părut neînţeles şi a fost mult timp nevalorificat de contemporani. E simplu să ai păreri bune despre un autor mort de mult, asupra importanţei căruia toată lumea e de acord. E mai complicat să admiri pe un contemporan, să nu te impresioneze faptul că tipul are siluetă caraghioasă sau obiceiuri ridicole, şi, mai ales, să fii degajat de orice invidie. E şi inuman să precupeţeşti . unui artist această umilă satisfacţie de a se şti admirat, căci după moarte totul îi va fi egal. De altfel, a nu-1 pricepe înseamnă a fi, din punctul de vedere spiritual, bătrîn.
    Maestrul Duţu (aranjîndu-şi bretonul): Jn orice caz, în muzică sînt inexistenţi.
    —   Debussy.
    Duţu: Ăla e vax. Ascultă de la mine, că doar mă voi fi pricepînd în meseria mea.
    Inutilă discuţie. Cum să-i demonstrez că cea mai complectă fericire am avut-o graţie cvatorului lui Debussy?
    Frunză: Nici în pictură nu există.
    —   Cîţi să citez?... Matisse10...
    Frunză: N-am auzit.
    Boiu (care a fost la Paris): în orice caz, în teatru sînt slabi. Sînt mai buni artiştii noştri. Am fost la Comedia Franceză. Dacă n-ar fi Ventura11...
    Lungeanu: Şi în cinematograf sînt slabi. Nu vezi decît artişti nemţi.
    (June entuziast): în definitiv, cinematograful n-are decît un artist mare: Chaplin.
    Frunză (reprezentant al frumosului, indignat): Pe dracul 1 Caraghiosul ăla!
    Biju (a cărui vorbă ponderată impresionează totdeauna cancelaria): Exemplul e prost ales, Chaplin este un clovn.
218
    (Căutînd ajutoare): Dar asta nu e numai părerea mea, o omenire întreagă spune la fel.
    Biju (imperturbabil): Eu nu mă iau după gazete.
                              *
    Conversaţia revine la Paris, şi nostalgii frămîntă pe dascăli.
    Boiu îşi aminteşte de viaţa petrecută acolo.
    —      Tot am vizitat, ce superbe lucruri! Au trecut 20 de ani, şi tot mai ţin minte. Ge frumos e Panteonul 1
    —      Şi te-a interesat desigur Genevieva lui Puvis de Chavannes12.
    Boiu: Pe asta am uitat-o.
    —   Dar e ce-i mai important din Panteon!
    Boiu: Exagerezi, aşa-s tinerii, dar vasul cu inima lui Gambetta13? şi la Luvru, Gioconda? Frumoasă-i, domnule! (Către Frunză.) Ce zici, maestre? (Surîde cu înţelesuri.)
    Biju: Soi rău, rîde la toată lumea.
    Boiu: Lasă gluma! (Tot maestrului.) Ai impresia, din orice direcţie ai sta, că te priveşte.
    Frunză: Şi eu am făcut o turmă de oi. Oricum te-aş aşeza, ai impresia că vin spre tine.
    Boiu: Şi Venusi frumoasă, dar fără braţe.
    Biju: Femeie ideală!
    Boiu: Şi Opera. Am văzut Faust. Orice ar zice Duţu, dar e frumoasă şi muzica franţuzească.
    Borş (inopinat): Eu prefer muzica italienească.
    Boiu: Şi midinetele...
    (Suspin general, discuţia culminează: apare directorul.)
    Directorul: Bravo: sînteţi cu toţii în păr!
    Borş (spiritual): Nu sîntem în păr, ci în chelie.
    Directorul: Sîntem invitaţi la serbarea aviaţiei.
    Borş (intransigent): Eu nu merg dacă nu-mi dau loc bun. Ori să mă considere ca personalitate şi să-mi dea loc pe estradă, ori să mă lase acasă. La un loc cu croitorul meu nu vreau să stau (vorbeşte vehement de pe canapea, de lingă maestrul Duţu, care se trudeşte să citească un ziar).
    Duţu (tresare): Dar ce-ai d-ta de ţipi aşa?
    Borş (ironic): Te-ai enervat?
    Duţu: Trebuie să ştii că artiştii sînt nervoşi.
219
      Borş: Ei, parcă numai artiştii ar avea nervi... Şi eu am. Dar înainte de a pleca de acasă spun totdeauna (de vorbă cu nervii); tu rămîi acasă, eu merg la şcoală!
      Pauză.
      Directorul: Dar despre ce discutaţi cînd am intrat? Boiu: De artă. Spuneam că Franţa e în decădere artistică.
      Lungeanu (profesor de română): Şi la noi e la fel. Unde e veselul Alecsandri? Acum nu mai e nimeni.
      Intervin iarăşi aprins: Fiindcă nu sînteţi în curent. Hortensia Papadat-Bengescu.
      Biju: Am încercat să citesc. Nu-mi place. Scrie încîlcit.
      —   Ion Barbu.
      Biju: Nu cunosc!
      Borş: Nu cunoaştem!
      —   Arghezi.
      Manea. L-am auzit la radio, vorbeşte binişor.
      Biju: Eu l-am citit, numai porcării.
      —   N-are importanţă: Rabelais...
      Biju: Asta o fi fost pe atunci, dar acum sînt alte timpuri. Am întîmplător la mine Flori de mucigai şi citesc ca mărturie Ţinea.
                       Vezi, Năstase osînditul,
                       Nu te-a pătruns decit o dată,
                       Şi-atuncia toată Cu tot cuţitul.
      Aştept sentinţa; Biju izbucneşte vehement:
      —   Dar de astea îţi fac şi eu cîte o duzină pe ceas...
      Cu toate că sceptici, dascălii rîd, se mişcă, discuţia se
   schimbă.
      Borş pune o întrebare asupra gramaticii, ca să facă plăcere profesorilor specialişti: Mă rog, cum spuneţi: „două grupe11, sau „două grupuri?11
      Hanibal (reflectează): Eu aş opina pentru „grupe11.
      —   Eu scriu „grupuri11, intervine Biju isteţ.
      Filologul Berechet: Azi, cum m-am trezit, mi-a şi răsărit: De unde-o fi venind cuvîntul „farfara11?
      —       Dumneata nu poţi vorbi decît despre structura cuvintelor, conţinutul lor nu te interesează.
220
      Lungeanu (îi ia partea): Domnul Berechet are dreptate.Am auzit că şi turcii au cărţi bune de filologie, numai noi nu avem. Ei bine, frate (neliniştit), sîntem noi mai proşti ca turcii? (Gentil pe lingă Berechet, căci oamenii în vîrstă nu trebuie să fie supăraţi.) Am de scris un articol şi am ezitări asupra unor cuvinte. Care e părerea dumneavoastră: să pun abundent sau abondent?
      Berechet: Eşti un ignorant; nici una, nici alta. Abun-dant, căci vine de la abundatia.
      Frunză (cu admiraţie): Zău, de ce nu tipăreşti tot ce ştii, căci e păcat să se piardă...
      Berechet: Nu e nevoie!
      Frunză: După mine vor rămîne picturile mele, dar după dumneata nimic.
      Nicolaescu (către Lungeanu): Şi ce vrei să scrii?
      Lungeanu: Un articol cu titlul Importanţa partidului
   liberal.
      Nicolaescu: Dar să fii vehement, nu moale ca de obicei.
      Lungeanu: Lasă, frate, că ştiu eu să scriu. (Mi-am amintit de Thomas Mann, care mărturisea ce dificultăţi îi prezintă elaborarea fiecărei fraze.)
      Directorul în sfîrşit anunţă: E ora şase, putem începe conferinţa.
                                         *
      Întîmplarea m-a adus şi într-o cancelarie de profesoare, împrejurul meu, cîteva cucoane vorbăreţe, agitate, în general bătrîne, urîte şi încă domnişoare. Tocmai discutau cu aprindere un caz grav petrecut în şcoală. Eleva Eufrosina Ionescu şi-a tăiat părul, iar eleva Viorica Popescu* a fost văzută pe stradă cu un tînăr („pretinde că-i e frate, dar las, că ştim noi“)...
      Controverse erau numai asupra pedepsei care trebuia aplicată, căci profesoarele erau de acord să pedepsească pe vinovate exemplar. Abia tîrziu a evoluat discuţia, şi anume, s-a admirat pălăria maestrei de muzică. Erau la un loc profesoarele de matematecă, de germană, de franceză, de desemn şi de muzică, probabil mari specialiste în Einstein, Thomas Mann, Paul Valery, Eduard Manet14 şi Glaude Debussy...
                                *
221
    La Paris am vizitat cîteva licee ca să fac comparaţie cu liceele noastre. In recreaţie profesorii gentili m-au chemat în cancelaria lor şi au căutat să înceapă o conversaţie. Erau, printre ei, unii celebri, cunoscuţi peste graniţele Franţei. Bineînţeles, ca să-mi facă plăcere, au încercat să vorbească despre ţara mea cu simpatie. Din primul moment i-am simţit exacţi reprezentanţi ai politicii franceze, mînuind, la orice ocazie, formulele oficiale:      „Nous aimons beaucoup
votre pays“. Apoi profesorul de ştiinţe mi-a spus: „Vous avez du petrole“.(Ceva similar cu: ai urechi şi nas.) Alţii alimentau discuţia: „Et votre reine Mcurie, la belle reine, ou est-elle maintenant?“ Şi apoi a treia reflecţie: „Vraiment, Elvire Popesco 15 est une femme extraordinaire /“ (Şi un gest elocvent, nepremeditat, ca atunci cînd, în sfîrşit, te interesează discuţia.)
    Cum am priceput că acestea erau tot ce ştiau savanţii-francezi despre ţara mea, „qu'ils aimaient beaucoup“, m-am retras.
                                            *
    Domnul Hortopan... gros, ursuz, singuratec, nespălat, cu capul rotund vîrît în gît, cu ochii umflaţi, cu mustăţile atîrnate, mereu nebârbierit, fumînd una după alta ţigările, pe care le ţine atîrnate de buza groasă. Pe hainele diformate, toate zoile. Are cîteva cuvinte pe care le adaugă frazei celei mai scurte ce-i obligat să spuie. In clasă cere lecţia ştiută
fie de rost, rînd pe rînd, şi bagă spaima în băieţi, cărora nu e surîde niciodată, nu-i întreabă nimic în afară de litera cărţii, îi ignorează pînă la sunarea fatalului clopoţel şi pune note mici tuturor, fără să facă vreo distincţie între cei tocilari şi cei inteligenţi, între cei leneşi şi cei harnici. Cînd eşti obligat să-l întrebi ceva, răspunde foarte ceremonios, plin de politeţe şi de graţie, dar conversaţia se termină imediat, şi-l laşi din nou singurătăţii sale, să i se odihnească creierul, pe care-1 crezi fără nici un gînd, să dospească în voie corpul umflat, amator de femei nespălate şi de hrană suculentă. Moartea unei surori l-a obligat să crească un băieţel de clasele primare, şi este uneori văzut la miezul nopţii umflat, greoi, unsuros, fără vorbă, cu ţigara spînzurată de buza groasă, pocnind trotuarul cu cuiele de la cizme şi tîrînd după el, pe strada pustie şi întunecată, pe băieţelul
222
subţire, galben, diafan, cu pas inegal, care-şi trage uneori ciorapii mereu căzuţi, prăpădit de tristeţă şi de nesomn.
                                         ★
    Domnul Popovăţ... Corp caraghios, diform, legănîndu-se în mers, cu părul spînzurînd în bucle pînă la umeri, scoborît parcă de pe vreo fotografie veche, cînd oamenii aveau alt chip şi altă modă. Tăcea de obicei, dar dacă-i puneai vreo întrebare, pornea o mulţime de vorbe amestecate, fără sens, repeţiri, întrebări şi răspunsuri, exclamaţii, în timp ce te ţinea de nasturi cu frica să nu-i scapi. (Domnul Biju pretindea că pe plajă te-ar ţine de buric.)
    „M-am dus, auzi? să cumpăr, auzi? o carte, unde-ţi îndrepţi ochii?“ în clasă, înspăimîntînd elevii, se pornea, în aşteptarea răspunsului, pe spirite, pe ironii, pe aluzii, pe declaraţii duioase, pe ameninţări aprige, pe comparaţii, pe cuvinte fără sens, hohotind, jeluind, fredonînd, şi, în acelaşi timp, agita mîinile, picioarele, capul cu buclele, toţi muşchii feţii, toate cutele hainelor, ţopăia la catedră, se rotea pe estradă, dansa prin clasă, ca să termine prin a pune nota ucigătoare, asemeni călăului care, înainte de a slobozi cuţitul, s-ar amuza în faţa victimei. Nu suporta nici o intervenţie pentru vreun elev căzut la dînsul, nici o rugăminte, nu voia să cunoască pe nimeni, pe nici o rudă, pe nici un prieten, pe nici un nevoiaş, pe nici o excelenţă politică sau cu altă importanţă în tîrg, căci, între toţi dascălii respectabili, gravi, impozanţi, oficiali, preocupaţi de refacerea sufletească a ţării, conştienţi în fiecare clipă de dezastrele care ne ameninţă, domnul Popovăţ, cu toţi zurgălăii care-1 înconjurau perpetuu, prin al căror zgomot voia să se convingă că-i mai puţin singur, din punctul de vedere al promoţiei elevilor, era unul din rarii perfect cinstiţi.
                                        *
    Nicolaescu, adresîndu-se părintelui Bartolomeu:
    — Auzi, părinte, Crăciunescu a întrebat dacă e bine să se înveţe morala religioasă în şcoală?
    Părintele rămîne îngîndurat, probabil că-i trece prin minte toată importanţa acestei chestiuni, îi face istoricul din timpurile cele mai vechi şi in toate ţările. Probabil
223
că-şi alege vreun răspuns mai pe înţelesul nostru, al profanilor, din acest subiect aşa de complicat, care i-a dat prilejul atîtor meditaţii dintre cele mai intime. Poate că ezită, tocmai pentru că are prea multe de spus. în sfîrşit, părintele Bartolomeu cuvîntă:
    — Care Crăciunescu?
                                          ★
    Gîştele liceului au scăpat printre straturile de flori. Domnul Boiu, asemeni lui Paris, fiul buclucaş al lui Priam, cu beţişorul lui nelipsit, le conduce domol, şi „hai, hai“, paternei, şi „ga, ga“ filial, cu toţii se îndreaptă spre coteţ.
                                          *
    Domnul Michael Leonard Nicolaescu Dimbovitza (se iscălea întreg), din fruntea junilor, era probabil omul care -se agita cel mai mult. Nu scăpa o ocazie să nu se indigneze şi să nu peroreze contra dascălilor, contra politicianilor români şi contra lumii întregi. Se împrietenea cu cel pe care îl hulise ieri, hulea pe acel care îi fusese prieten ieri, publica, şi într-un caz şi în celălalt, cu aceeaşi trepidaţie, articole prin foile locale, fără să-şi dea seama de contradicţie sau recunoscîndu-şi-o amical, şi astfel dezarmînd orice exclamare ironică şi apărîndu-se cu orice argumente i-ar sta la îndemînă, care se contraziceau şi maltratau logica cea mai îngăduitoare. Şi asta o făcea fără sfială şi fără cinism, natural, tinereşte, fără ezitări, fără nici o îndoială care să-i oprească avîntul, cu cea mai desăvîrşită lipsă de autocritică. Şi astfel, ad-miteai, uşor amuzat, dar uneori chiar cu simpatie, urile şi admiraţiile sale vehemente, dar de scurtă durată, trecerile prin cinci partide în timp de doi ani (scuze: in unele a militat fără să se înscrie, în altele s-a înscris fără să militeze, în unele din recunoştinţă pentru X, în altele din admiraţie pentru Y, şi în altele din răzbunare pentru Z), pretutindeni agitîndu-se, vorbind la orice ocazie, sosind de altfel, asemeni carabinierilor lui Offenbach16, mereu prea tîrziu, scîrbit şi renunţînd „definitiv" ca să se întoarcă la miile de fişe dragi, ce-1 aşteptau spre a termina lucrarea de doctorat, şi la urmă, iarăşi pornind vijelios, „desigur pentru ultima oară, cu jurămînt solemn". Şi sentimentul care punea întregul motor în funcţiune: ambiţia. Nu planuri mari, scopuri
224
nemăsurate, încercări de a se lua la întrecere cu iluştrii învingători, ci numai ciuda cînd vedea pe vecinul său mai prost ca el luîndun locuşor care putea să-i fie lui oferit, sau dorinţa ca dintre toţi pretendenţii să fie el ales în comitete, sau ca reprezentant al liceului la solemnităţi, ambiţie dezinteresată, căci nicăieri nu se primea nici un ban. Această ambiţie îl făcea să dea ministerul în judecată, să aibă procese cu unii dascăli; şi, dacă era omis dintre examinatorii vreunei comisii, de la vreun examen sau de la bacalaureat, pleca imediat la Bucureşti, cheltuind mai mult decît ar fi cîştigat la acel examen, agitîndu-se, convingînd, întrebuin-ţînd trecerea sa pe lingă unele persoane importante, nedomolit pînă nu izbutea, ca să-şi cînteapoi copilăreşte triumful, să-i umilească pe cei ce l-au săpat, să-şi umple pieptul de satisfacţie, totul cu zarvă, dar fără răutate, uitînd, iertînd şi iarăşi bun prieten.
    La conferinţele şcolare perora o oră ca să se pedepsească elevul pe care dascălii erau înclinaţi să-l ierte, şi să se ierte elevul pe care dascălii erau înclinaţi să-l pedepsească. De reuşea, era încîntat. (Şi reuşea totdeauna, căci dascălii pornesc grav conferinţele, dar se plictisesc iute şi încheie oricum, numai să termine şi să plece.) De nu reuşea, era abătut, melancolic, dar numai pentru scurtă durată. De altminteri, domnul Nicolaescu era totdeauna amator să vorbească despre orice, conferinţea despre istorie, muzică, literatură, şi atunci improviza cu uşurinţă, folosindu-se că vorbea uşor, se ocupa cu un subiect pe care abia îl cunoscuse, cu o oră înainte, pentru care abia avusese timp să frunzărească Larousse-ul. (Şi se lăuda de aceasta ca de un merit.) Spunea deseori inexactităţi, făcînd mereu paranteze personale pentru a împlini conferinţa, întrebuinţînd persoana întîi surîzător şi fără pudicitate, mărturisind că „eu cred“ sau „eu nu cred“ despre un autor pe care de-abia îl cunoştea, cu o totală lipsă de date, care presupunea lipsa de informaţii serioase. Iar publicul românesc, a cărui primă caracteristică este superficialitatea, asculta cu plăcere, şi era mulţumit că a putut să înveţe ceva nou, fără nici o osteneală. Vorbea la orice ocazie, la toate serbările şcolare, la vizitele oamenilor mari din Bucureşti, la toate întrunirile publice — în oraşe, apoi la sate — la banchete, la înmormîntări, la inaugurări, la puneri de pietre fundamentale, la festivaluri,
225
în numele lui personal, al dascălilor, al poporului român sau în numele vreunei asociaţii care te mirai ce legătură putea să aibă cu dînsul. La banchete trebuia să vorbească neapărat. După el, toţi dascălii continuau să spuie cuvinte ocazionale, de cea mai lugubră banalitate, gratulîndu-se reciproc (e drept, cu un ton care presupunea şi puţină ironie), exagerînd importanţa unor mici evenimente, exemplifi-cîndu-se ca diriguitori de suflete — cînd, de cele mai multe ori în clasă elevii le numără greşelile, le imită ticurile sau urlă de plictiseală. Domnul Nicolaescu constata că mai trebuieşte să adauge ceva de prima importanţă, nu ştia dacă mai poate să cuvinte încă o dată, ezita, privea invidios pe cei care-şi aşteptau rîndul la discurs, discuta cu vecinii, se indigna contra celor care vorbeau prea mult, sublinia toate enormităţile spuse, ca, în sfîrşit, să se hotărască şi să reînceapă, pe un ton degajat, zîmbitor, temîndu-se să nu ■ întîlnească vreo privire ostilă şi plictisită cînd va fi văzut din nou perorînd, încîntat dacă găsea aprobare şi dacă atmosfera de la un capăt la altul al mesei era caldă. Reîncepea neapărat în felul acesta: „Domnilor, să mă iertaţi că vă pun la încercare din nou atenţia dumneavoastră, voi fi însă foarte scurt (cuvînt binefăcător, aruncat însă aşa de deseori inutil de toţi, că indiferent de ceasul pus pe masă, care trebuie să ateste hotărîrea nestrămutată a conferenţiarului, nu mai prinde), dar nu pot să nu adaug, continua domnul Nicolaescu, ceva important, pe care atît eu cît şi ceilalţi conferenţiari, cu tot talentul lor, l-am omis“... Şi apoi spunea iarăşi cîteva laude convenţionale despre un dascăl de care nu vorbise nimeni, despre vreun ministru sau despre familia regală, şi te întrebai de ce, pentru aşa de puţin lucru, şi-a ostenit fălcile frămîntînd în gol înainte de a începe, şi în plin după ce a început, a surîs, a tresărit, s-a zbătut. Dascălii mîncau între timp, se indignau contra acestei vorbării, îşi promiteau să-l puie la punct la prima ocazie, dar cînd domnul Michael Leonard Nicolaescu Dîm-bovitzatermina, ei de bucurie îşi uitau plictiseala, aplaudau, ciocneau şi beau din toată inima.
                                           ★
                        Dar cel mai în largul său, domnul Nicolaescu, se simţea la procesele literare — foarte în gustul publicului din tîrg —
226
Profesorul Aurel George Stino din Fălticeni, unul din cei mai buni prieteni ai scriitorului
  unde era aproape întotdeauna procuror şi unde distrugea pe vreun erou al vreunui roman celebru, băga în închisoare încă o dată pe Raskolnikov17, o pedepsea fără milă pe Madame Bovary18 pentru nesocotinţele ei, îi arăta datoria strictă de mamă de copii Norei, păpuşa lui Ibsen, ca, dacă programul era modificat în ultimul moment de cine ştie ce dificultate, să facă el pe avocatul, să se înduioşeze de Raskolnikov, să o purifice pe Madame Bovary şi să fugă cu Nora, în timp ce publicul trepida pe scaune, juraţii literari înţepeneau grav în fotolii, şi domnul avocat Lică Nicolau, prezidentul obicinuit, cu bărbiţă, cu nasturi mari de sidef la vestă şi cu ghetele scîlciate de bătături, sub masa prezidenţială încerca să-şi dezmorţească discret ciolanele.
                              *
     In afară de aceasta, domnul Nicolaescu e cel mai bun om din lume, îşi uită supărările, nu poartă ciudă nimănui multă vreme, e în stare de gesturi generoase, nu e anchilozat în anumite ticuri, e entuziast în clasă, şi de aceea elevii îl iubesc, e tatăl admirabil al unui copil minunat, şi dacă ar vrea să rămîie numai tînăr fără nici o ambiţie bătrînească, să cutreiere lumea cu munţii şi apele fermecate, mulţumind lui Dumnezeu că a împodobit-o pentru noi cu atîta artă şi varietate, ar vedea atunci că numai în contemplarea lor şi în viaţa interioară, fără nici o atingere cu umilele zbuciu-mări ale plebei, poţi avea depline satisfacţii, îţi poţi permite orice orgoliu, şi s-ar convinge că Moartea cumplită, care ne aşteaptă oricînd aşa de aproape, nu ne permite nici o glumă, nici o uşurinţă şi nici o pierdere de vreme.
                              *
     Cu toat# că tînăr, domnul Nicolaescu avea o mică suită, înaintaşul, elevul Wolf, ciupit de vărsat, însărcinat cu vinderea biletelor la vreo tombolă la care domnul Nicolaescu era patron şi emisar pe la ziarele locale; domnul Guţu, viitor popă, cu ocupaţii neprecise; dascălul Furculiţă, popular, gen de pîrlit de treabă, care te apostrofa cu „salutare11 sau cu prescurtatul „bună“; şi apoi tovarăşul de zile negre, dascălul Lungeanu. Lung peste măsură şi subţire, galben, afabil, blajin, bun la suflet, neîndurîndu-se să lase vreun corigent, luînd din principiu partea oricui, şi, cu toată
  21 — Opere, voi. I — Anton Holban
227
          tinereţea, părînd bătrîn, plin de tabeturi, schimbînd ţigare după ţigare şi cafea după cafea, avînd răbdare, ceremonios cucei mai în vîrstă, a căror insuficienţă n-o bănuia, a căror părere mizeră asupra vreunui eveniment mare o lua în serios, o repeta şi o da spre exemplificare, nevăzînd în preajmă decît „oameni distinşi", „vorbe alese" şi „suflete elegante11. Domnul Nicolaescu monologa, în timp ce domnul Lungeanu aproba sau voia să-l potolească, pînă ce primul se enerva, îl fulgera, scria un articol în care-1 înjura fără de nici o rezervă, spunea tuturor că prietenia lor s-a rupt pentru totdeauna; apoi, în tîrgul cu unica stradă principală, dînd mereu unul peste altul, înţelegeau că se plictisesc singuri şi reîncepeau vorba ca şi cum nimic nu s-ar fi întîm-plat (şi uitau de altfel că s-a întîmplat ceva), şi apoi îi vedeai iarăşi, pentru o vreme, împreună, unul aprins, roş la faţă, agitat, gesticulînd, cotropind cu gura omenirea . întreagă, şi celălalt rămas cu trei paşi în urmă, galben, domol, lent la vorbă, mereu apărînd pe cineva.
                                      *
             La examenul de admitere de clasa IV, comisia gravă ca la bacalaureat.
             Lungeanu (cu duhul blîndeţii): Ascultă, băiete, poţi tu să-mi spui ce-a scris Creangă?
             Elevul: Creangă a scris poezie.
             Lungeanu: Ei, nu-i chiar aşa, Creangă n-a scris poezie, dar dacă spuneai că a scris frumos ca o poezie, era bine (Şi continuă, la urmă, nota 7).
             Borş (la rînd, molipsit de blîndeţea lui Lungeanu): Ei, băiete, poţi tu să-mi spui cum se numeşte ţara noastră?
             Elevul: Ţara noastră se numeşte România.
             —      Bine. Acum să-mi spui mie cum se numeşte poporul predominant, adică cel mai numeros — fii atent! — care locuieşte în România.
             —      Poporul cel mai numeros care locuieşte în România se numeşte poporul român.
             —  Şi alte popoare mai locuiesc în România?
             —  Da. Mai sînt ungurii, ovreii, turcii, grecii...
             Borş (mulţumit de erudiţia elevului, îi opreşte peroraţia cu un gest): Destul, spune-mi mai bine cu ce seamănă ţara pe care noi am numit-o România.
228
             Elevul (spre satisfacţia lui Borş, cu care a învăţat in cursul anului aceste lucruri subtile): România seamănă cu o medalie.
             Examenul continuă.
                                       *                 X
             La un examen de bacalaureat, preşedintele, cînd auzi din ce oraş sînt, a reflectat:
             „Trebuie să aveţi un profesor admirabil acolo, încă tînăr, coleg cu mine la facultate. Au trecut 15 ani de atunci, nu l-am mai văzut, dar mi-1 aduc aminte bine; era cel mai inteligent dintre noi toţi, cel mai vioi, cel care înţelegea mai uşor, era nerăbdător să ştie tot mai mult, avea totdeauna ceva de remarcat şi fără să fie de loc farseur. Mititel, ţigan, cu nişte ochelari mai mari ca dînsul, în perpetuă agitaţie, zbătindu-se (căci era sărac) să meargă în străinătate, să înveţe mai mult, căci nu-1 mai putea mulţumi ce găsea aici. Pe atunci era şi suplinitor la o şcoală din Bucureşti. Mi s-a spus că trepidau băieţii de bucurie la lecţiile lui, avea talentul să le întreţie vecinie curiozitatea, să fie mereu glumeţ cu ei (dar de bună calitate), camarad, inventiv, niciodată monoton sau plictisitor. Asta nu-1 împiedica să fie faţă de leneşi foarte strict, să nu admită nici o complezenţă şi nici o intervenţie la sfîrşitul anului. Vorbesc de domnul Marcu.“
             De domnul Marcu îmi vorbea! Şi eu, care eram convins că face vreo confuzie, dar îl lăsam să vorbească, fiindcă mă îndrăgostisem de portretul improvizat. Vra să zică aşa era domnul Marcu în tinereţe!
             Acum domnul Marcu e un om între două vîrste, s-a îngrăşat, are bărbie şi burtă, ochelarii, la forma lui nouă, nu mai par aşa de importanţi, poartă totdeauna umbrelă, şi, cum e bolnăvicios, se păzeşte mereu de curente. Face politică, a schimbat vreo două partide, a fost chiar director la un internat, sub un regim amic, unde a trebuit să numere locurile băieţilor şi porţia de hrană. Cu toate că acum ar fi în stare, n-are curajul să meargă în străinătate, căci nu poate, ca odinioară, să trăiască oricum, are mici tabieturi, greutăţi familiale, spaimă înaintea unei hotărîri prea deosebită de viaţa zilnică, şi a luat obiceiul dascălilor de a se consola cu: „las’ la anul;‘.
21*
229
               Cînd aude de ceva în legătură cu preocupările sale de odinioară, ii sclipesc ochii, dar pentru scurtă durată, căci nu mai este în curent, nu mai ştie să continue în detaliu, şi apoi, nici n-are curajul să întrerupă gluma şi reflecţia imbecilă a vreunuia din preajmă, care schimbă sensul conversaţiei.
               In cancelarie ia parte la discuţiile cele mai zadarnice, face, ca şi ceilalţi, spirite umile, cînd explică ceva caută aprobarea oricui şi se mulţumeşte cu ea, nu se revoltă niciodată, nu-i vine să ţipe de viaţa de acolo, care se scurge mediocru şi cu mici combinaţii. îl interesează orice schimbare politică din tîrg, îl vezi bucurîndu-se cînd reuşeşte vreun tovarăş, îi e ciudă cînd reuşeşte un duşman. In clasă se ocupă, dar fără frenezie, plictisit de fleacurile pe care trebuie să le explice, şi la sfîrşitul anului lasă corigenţi pe cîţiva nevolnici, dacă nu e rugat pentru cineva în mod . special, şi se mulţumeşte, cînd face favoruri, pentru liniştea lui sufletească, de care are încă nevoie, cu teoria care salvează scrupulele tuturor dascălilor: „Notele sînt, în definitiv, aşa de arbitrare 1“ Totul, însă [fără] excese, căci n-ar fi fost în stare de nici o faptă vădit nepermisă — cum făcea popa Bartolomeu, de pildă, care, cînd a fost director, în urma intervenţiilor, a schimbat situaţiile elevilor chiar după ce fuseseră afişate, reflectînd către secretar şi minu-nîndu-se de propria-i ispravă: „Ştiu că am făcut-o lată 1“
               Căci pe domnul Marcu l-am găsit în mijlocul drumului, el n-a admis decît pe jumătate toate complezenţele faţă de ceilalţi şi n-a renunţat decît pe jumătate la idealul său din tinereţe. Dar fiecare an îi va contura forma lui nouă, îl va îngroşa, îi va înmulţi tabieturile, îl va deprinde cu mediul mediocru, îl va face să repete, de data aceasta complect ridicol: „Las’ la anul“. Şi, gîndindu-mă la domnul Marcu, m-a cuprins o nespusă milă de toţi aceia (şi mi-e groază pentru mine) care pornesc vijelios să transforme lumea, şi apoi, încet-încet, admit orice, suportă orice, îşi tocesc spiritul critic, îmbătrînesc, capătă tabieturi, nu mai sînt în curent, nu se mai ocupă în şcoală, căci totul li se pare prea uşor, nici generos în afară de şcoală, căci totul li se pare prea greu, victime ale mediului înconjurător, în ţara aceasta, în care nu-i nici o dreptate, in care tembelismul ne face să suportăm pe orice caraghios ajuns în locuri
230
        importante, revolttndu-ne, dar pentru scurtă vreme, mul-ţumindu-ne să numărăm prostiile spuse şi făcute, să apos* trofăm între patru pereţi necinstea, şi, suprema noastră tragedie, fiind inteligenţi, să vedem clar ce se petrece cu noi.
                                         ★
           La restaurantul unde luam masa de obicei, urmăream cu curiozitate un alt client, şi el obicinuit acolo. Stranie apariţie. Avea poate vreo 40 de ani, dar era nemaivăzut de mic, de slab, numai cîteva oase, care şi le mişca fără încetare, în diferite ticuri. Ce atrăgea mai ales atenţia era galbenul feţei, galben de cadavru. Apariţie antipatică de altfel, n-aş fi avut curajul să mă apropii prea mult, căci ochii sclipeau straniu, gesturile îi erau neobişnuite, avea un suris care lăsa să i se vadă dinţii laţi şi despărţiţi şi da în total o impresie de rînced. Discutam de el întotdeauna cu amicul meu Paul, care mă întovărăşea la masă.
           —   O fi eteroman.
           —   Poate numai o simplă gălbenare.
           —   Dar nu vezi ce prăpădită e toată fiinţa lui?
           —   Poate că e grav, poate că numai exagerăm.
           Intr-o zi, băieţii din clasa VII fură duşi de profesorul
        lor de higienă să asiste la disecţia unui cadavru. Pe masa de disecţie au găsit pe partenerul meu de la restaurant, pe care nu-1 mai văzusem în ultimele zile. Abia atunci l-am identificat: profesorul de franceză de la şcoala normală, Musset. N-a găsit doctorul în el nimica să nu fi fost putred.
           Singur la capătul lumii... Ce cumplită tragedie s-o fi abătut la el în ţară de a fugit la capătul lumii? Cum de nu se va fi înspăimîntat deatîta singurătate? De ce o fi preferat viaţa atît de departe, printre străinii care nu puteau să-l aline? Mi s-a povestit că unii voiau să-l invite şi să-l domolească, dar el găsea totdeauna un pretext ca să refuze. Tragedia lui nu este un rezultat al imaginaţiei sau al melancoliei mele. Dacă formele tuturor frămîntărilor mele nu sînt identice cu observaţiile mele, în orice caz prezenţa acestora, profunde şi jalnice, este sigură. Ga adîncurile mării, pe care o exprimăm, şubred, numai cu culori.
           Lingă mine lua masa în fiecare zi un cadavru, şi eu aveam îndoieli. Am căutat să iau detalii de la chelnerul
231
           care ne servea pe amindoi, dar n-a fost posibil. Chelnerul explica ridicol, încerca păreri personale, discuta cu şervetul pe braţ, era încîntat că stăm de vorbă cu el, şi n-am găsit în frazele lui nici un cuvînt cît de umil care să vibreze uman.
               Nu ştiam cum să-l fac să termine. Dar la urmă m-am uitat brusc la el şi m-am cutremurat de înfăţişarea lui, la care nu fusesem niciodată atent: era mic şi slab, faţa galbenă de cadavru, dinţii laţi şi rari, impresie de rînced. în clipa aceea semăna cu celălalt.
                                     *
              Acum Musset odihneşte potolit printre străini, la capătul lumii. Odihneşte? Ce-o mai fi rămas din trupul lui aşa de prăpădit, chiar după cîteva luni de hrană, la praznicul viermilor flămînzi?
               Dascăli mulţi în cancelarie. Fiecare monologhează în felul său. Directorul vorbeşte despre disciplina elevilor. Subdirectorul Boiu, despre straturile cu flori. Nicolaescu, despre Ateneul central. Popa Bartolomeu savurează o ţigare. Berechet explică o nouă descoperire filologică. Frunză istoriseşte sistemul pe care-1 întrebuinţează pentru ca să descopere elevii la cinematograf. Ion Dicea tace răzvrătit, Borş tace împăcat. Lungeanu aprobă pe fiecare în parte. Ventilatorul, in funcţiune. Pe perete, pozele miniştrilor de instrucţie îşi surîd. Apare Adolf Iţcovici, şi apariţia sa îi uneşte pe toţi. I se cere să povestească ceva. încep pornografiile în legătură cu P.J.B. Dascălii rîd cu poftă, chiar dacă spiritele se repetă. Apare şi Guţă, la butonieră cu o floare şterpelită de pe straturile domnului Boiu.
               —  O să vă spun o noutate.
               —  Dă-i drumul.
               —  Ionescu a căzut cu aeroplanul şi a murit.
               —  Care Ionescu?
               —  Profesorul de gimnastică al liceului.
               Intr-adevăr, aviatorul Ionescu era şi profesor la noi.
               O clipă de tăcere, apoi directorul:
               —  Iarăşi o glumă de a ghiujului bătrîn.
232
          Dascălii încep să rîdă,dar fruntea lui Guţă nu se destinde ca de obicei.
          — De data aceasta e foarte serios. (Şi începe să povestească, în ascultarea serioasă a dascălilor, şi sub povestirea sa se simt ascunse două sentimente; consternarea, dar şi satisfacţia de a anunţa, el cel dintîi, vestea.)
          In sfîrşit în cameră se aude;
          Borş; 1-auzi, domnule!
          Lungeanu: Săracul !
          Popa Bartolomeu: Dumnezeu să-l ierte!
          Directorul: Trebuie să dăm o coroană din partea liceului.
          Nicolaescu: Eu pot vorbi din partea Ateneului central.
          Frunză: Aseară l-am văzut. Părea un om fericit.
          Nicolaescu: Făcea numai impresia. Acum cîteva zile îmi povestea ce ameninţate sînt zilele aviatorului.
          Lungeanu: Aşa! (Grav.) Vra să zică, îşi presimţea moartea!
          Popa Bartolomeu: L-am văzut pe domnul Dicea cu el pe stradă azi-dimineaţă. Ce spunea?
          (Toată lumea aşteaptă ceva senzaţional.)
          Dicea (jenat că e scos din umbră): Nimic interesant; m-a condus pină la liceu.
          Nicolaescu (bănuitor): Şi nu ţi-a spus nimic?
          Dicea: Nimic.
          Nicolaescu (dramatic): Domnul Dicea e probabil ultimul profesor cu care a vorbit Ionescu!
          Dicea: l-am dat umbrela ca să meargă acasă, căci ploua.
          Borş (spiritual): Te pomeneşti că s-a suit în aeroplan cu umbrela dumitale!
          (început de rîs, dar directorul intervine.)
          Directorul: Mai lăsaţi gura! A fost un om de treabă!
          Lungeanu: Foarte de treabă!
          Nicolaescu (cu reticenţe): Da... de treaba... Dar toţi oamenii sunt mai mult sau mai puţin de treabă.
          Berechet: Ignorant. Nu se spune „sunt“, ci „sînt“.
          (Bătrîn de tot, atit ii sugerează ideea morţii.)
          Lungeanu: Nu te ştiam om rău.
          Nicolaescu: Nu-s rău, dar vreau să caracterizez exact. Şi, ca probă că nu-s rău, o să vorbesc despre el la Ateneul central.
          Boiu (reflectează): Ce e viaţa, domnule!
233
            Popa Bartolomeu: Ce-i, cucoane? Ţi-ai adus aminte de reumatisme?
            (Se surîde.)
            Boiu: Nu, dar mă gîndesc cîte forme are şi moartea. Uneori te seceră pe neaşteptate, alteori te lasă să te chinui. Tatăl meu a murit fără să ştie doctorii ce are. Cind i-au făcut autopsia, i-au găsit inima aşa de mare (cu mîndrie), cum nu s-a mai văzut in ştiinţa medicală 1
            (Şi simţi că la fel exagerase şi la fel se mîndrise chiar a doua zi după înmormîntare.)
            Popa Bartolomeu: Trebuie să trimitem elevii la biserică.
            Borş: Aşa să facem. Dar să mai schimbăm vorba. Eu ştiu una: morţii cu morţii şi viii cu viii.
            Nicolaescu (jumătate ironic): Dumneata totdeauna ai fost un filozof.
                                         *
              Intru in clasa mea... Băieţii ştiu tot: toate verbele neregulate, toate cuvintele, povestesc în franţuzeşte, ştiu dic-teul aproape fără greşală. Ca recompensă, le făgăduiesc o poveste. Ce bucurie, care trece ca un curent electric prin toată clasa! Ochii se fac mari, mîinele se cuminţesc, sufletele vibrează.
              — A fost odată o prinţesă frumoasă şi bună. Prinţul o iubea, băieţelul ei îi sta vecinie în preajmă să-l mîngîie, oamenii de curte o respectau şi nu-i ieşeau din vorbă. Castelul ei semeţ se ridica la capătul munţilor, care se luau la întrecere să se înalţe, şi pădurile lor curgeau ca apele, împrejurul castelului, mii de flori de toate culorile, cu toate parfumurile cele mai de preţ. Prinţesa era fericită, dar Dumnezeu a avut alte planuri cu dînsa. O boală năprasnică îi luă viaţa. îndată ce a murit, îngerul Gabriel a venit şi i-a luat sufletul să i-1 ducă în rai, aşa cum trebuia să facă, deoarece ducea cu el sufletul unei prinţese aşa de bună şi de frumoasă. Au trecut printr-o cîmpie minunată, cu flori cum ochiul omului n-a mai văzut. îngerul Gabriel zise: „Vezi tu florile acestea? Pentru că ai fost aşa de bună, toate vor fi ale tale.“ Dar prinţesa răspunse: „Sînt frumoase florile, dar pe pămînt prinţul se zbate şi nu poate trăi fără mine, băieţelul plînge după mama lui, şi florile mele neîngrijite se veştejesc. Lasă-mă să mă întorc."
234
          Şi au mers pînă au dat de o poartă de aur. Acolo îngerul Gabriel i-a întins o cupă. „Bea apă fermecată, vei uita tot ce a fost pe pămînt, şi apoi vom intra în preajma Domnului, printre îngeri şi sfinţi, în ţara vecinie fericită." Dar prinţesa a scăpat cupa din mină, apa fermecată s-a răspîndit, iar jeluirile au reînceput. „Nici prinţul, nici băiatul, nici oamenii de curte, nici florile nu pot trăi fără mine. Lasă-mă să mă întorc." Cînd a văzut îngerul atîtea lacrimi, s-a înduioşat şi a zis: „Bine, te vei întoarce, ai fost aşa de bună, îneît îţi voi împlini voia aceasta, cu toate că nimeni nu s-a mai întors pînă acum." Şi a condus-o înapoi la castel. Acolo o surpriză o aştepta. Florile erau mai proaspete ca niciodată. Pe băieţel l-a găsit în fugă după fluturi, şi abia a avut timp s-o sărute. Iar in salon prinţul vorbea prieteneşte unei alte femei. Şi atunci prinţesa a plecat iarăşi cu îngerul Gabriel printre florile minunate, pînă la poarta de aur, şi acolo a băut toată apa fermecată. Apoi a intrat printre sfinţi."
          Elevii stau tăcuţi cîteva clipe. Melinte s-a posomorit. Iliuţă lăcrămează de tristeţe pentru prinţesă.
          —   Nu e bine să se întoarcă morţii.
          Griinberg Marcel apare la uşă:
          —      Aţi auzit, domnul Ionescu a căzut cu aeroplanul şi a murit!
          Un fior. De fapt, atmosfera dinainte care se prelungeşte.
          Ionel Melinte e tot posomorit, şi Iliuţă amestecă lacrimile pentru prinţesă şi pentru domnul Ionescu.
          Intr-un colţ al clasei, sub icoana cu chipul lui Isus, mingea mare de fotbal (cum vor putea-o manevra micuţii elevi de clasa doua?) aşteaptă încă ora de gimnastică.
                                         *
          Înmormîntarea a avut loc după două zile, cu muzică militară şi discursuri, cu soldaţi, cu elevi, cu profesori, şi, deoarece picura, cu umbrele multe. Pînă la cimitir numai Ion Dicea a ajuns. Seara, norii se împrăştiaseră, pe seninul magnific luna evolua misterioasă, presărînd lumini şi umbre. Pe o bancă din grădina publică l-am văzut pe domnul Popică, îngîndurat, melancolic.
          —   La ce gîndeşti, domnule Popică?
235
              —      Mă gîndesc că dacă ar fi fost cu aeroplanul meu, bietul Ionescu n-ar fi căzut!
                                       *
              într-o seară, nemţişorul Fritz, expansiv, nt propuse, mie şi lui Dicea:
              —   Haidem la „Alcazar!“
              Bineînţeles, Dicea a refuzat:
              —   Nu merg pentru nimic în lume!
              Dar Fritz l-a ambiţionat:
              —   Protestezi ca şi cum n-ai mai fi fost niciodată acolo !...
              Acest argument l-a înmuiat mult, căci tandrul Dicea
           n-ar fi voit să se creadă cine ştie ce lucruri rele despre dînsul şi să se îndoiască cineva că ar fi un vajnic reprezentant al Macedoniei. Totuşi, pentru ca să se hotărască, a trebuit o peroraţie întreagă, bâtînd cu toţii trotuarul în faţa unui ■ felinar roşu. De altfel, mergeam numai ca tovarăşi ai lui Fritz, pe care aveam să-l aşteptăm în antret, şi din curiozitate pentru obiceiurile tîrgului. Tîrziu, am izbutit să-l împingem pe Dicea pe scări. După cum decisesem, Fritz a dispărut cu oacheşa Lola, Dicea s-a strîns într-un colţ, iar eu am început o discuţie stîngace şi ridicolă prin care mă sforţam să descopăr în Suzeta cine ştie ce tragedie (gen rusesc) şi întrebările mele o făceau să caşte. Fritz a reapărut iute, şi din urmă Lola îl lăuda: „Straşnic om!“ Încă vreo două vorbe, un „servus" al lui Fritz, un „bonsoir“ al Lolei, şi la plecare descoperirăm cu surprindere dispariţia lui Dicea. Credeam că a plecat, dar „şeful" ne anunţă, arătînd o uşă: „E cu Suzeta". Ce exclamare din partea noastră! Vra să zică, după atîtea ezitări, această hotărîre prodigioasă! Ce ciudat om era venerabilul nostru prieten ! L-am aşteptat, dar el întîrzia. Expeditivul Fritz, la fiecare minut, era mai mirat. Şi timpul trecea mereu. Am început să chem pe Dicea discret, apoi mai tare. La urmă, plictisit şi în acelaşi timp curios, Fritz s-a dus şi a deschis uşa cu pricina. Înăuntru am descoperit scena cea mai minunată, cu atît mai proaspătă cu cît se petrecea într-un local murdar:
              La o măsuţă, Dicea, cu pardesiul tot pe el, cu umbrela rezemată de un picior, şi Suzeta, umilă femeie, beau cafea. Descoperiseră că amîndoi sînt macedoneni, şi în dialectul macedonean, îşi aminteau de ţara lor de departe...
236
                             ' *
          Prietenul dascălilor, domnul avocat Moşinschi, pe vremuri profesor.
          Domnul Moşinschi... Impozant, profil roman, îngrăşat cu vîrsta, dar încă destul de proporţionat, extrem de politicos cu toată lumea, şi politeţea cea mai nuanţată, prea bine mînuită ca s-o poţi bănui de falsă (neavînd nimic din iritantele întrebări ale vînzătoarelor franceze), prea armonioasă şi îndreptată prea identic spre toţi ca s-o bănuieşti adevărată. Orice i s-ar spune e important, are răbdare să asculte pînă la capăt, pune şi el întrebări, se bucură sau se întristează cu tine, dar totul în cadenţe măsurate. Duce orice discuţie, cerînd umil detalii interlocuitorului, a auzit de ocupaţiile tale, le urmăreşte cu extrem de multă curiozitate, regretă că nu ţi-a citit încă volumul, dar aşteaptă vacanţa ca să aibă libertatea unei meditaţii mai profunde; n-a putut asista la conferinţa ta pentru că a fost reţinut de o chestiune excesiv de importantă.
          „Nu, serios, domnule profesor, n-ai putea să mai ţii conferinţa o dată?“ Şi-ţi spune aşa de onctuos „domnule profesor", că te crezi cel puţin universitar la Sorbona. Apoi continuă: „Cunosc atîta lume care regretă că n-a putut asistai"
          Şi zîmbetul său fin, nuanţat, sinuos, care-i flutură mereu pe buze! E conferenţiarul tîrgului, ce-1 ascultă cu precădere, ii gustă tonul degajat şi totuşi armonios, micile mărturisiri anume făcute, varietatea subiectelor, modestia prefăcută, uşoarele melancolii, gradaţiile în peroraţie combinate cu artă, exploziile de entuziasm care-i mişcă, parcă fără voie, silueta ponderată, şi după aceste clipe, oboselile nu lipsite complect de transpiraţie, plasate şi ele cu băgare de seamă la capătul aplauzelor publicului. Şi e suficient, la conferinţe, gestul cel mai mic al acestui înalt personagiu, o mină ridicată în aer, jumătate amical, jumătate glumeţ, cu care întovărăşeşte pe „doamnelor şi domnilor", spus şi el cu un timbru care dă a înţelege „că-i arhiplictisit ae această formulă banală, dar că o întrebuinţează neavînd ce face"; şi e suficient să dea din faţa mesei scaunul la o parte şi să vorbească, tinereşte, din picioare, sau să îndepărteze singur (fără ajutorul unui sclav) paharul din faţă, ca atmosfera
23T
          familiară să fie complect înfăptuită, şi cîteva coniţe din elita tirgului să şi savureze, să întredeschidă uşurel gura, să-şi palpite nările, de interes să înainteze capul şi o parte din bust, să rezime în neştire mina pe marginea spetezei scaunului din faţă, să se uite una la alta cu înţelesuri şi să exclame: „II n'y a que lui pour fairc fa“. Şi vor continua cu această admiraţie, surîzînd inteligent la toate aluziile domnului Moşinschi, aprobîndu-i toate curajurile, căci el ştie să nu întreacă niciodată limita şi să scandalizeze, în timp ce, în atmosfera parfumată, circulă la braţ, întocmai ca în paradis, sau pe pereţii unui aşezămînt cultural, gingaşul Rafael şi vulcanicul Michelangelo, angelicul Mozart şi impetuosul Beethoven, energicul Corneille şi tandrul Racine, şi apoi Pasteur, Eminescu şi Platon. Pentru toate aceste merite concetăţenii i-au găsit o formulă pe care i-o aplică grav ori decîte ori un nou venit cere relaţii: „Moşinschi este un om cu adevărat occidental". Dar odată l-am văzut, ieşise de la teatru, îl surprinsese miezul nopţii şi se credea singur. Căsca fără să aibă grijă să-şi ducă mîna aristocratică la gură, tîra uşor picioarele, îi cădeau obrajii, bărbia şi pleoapele de grăscian care îmbătrîneşte, şi mi-am dat seama cum trebuie să fie în intimitate acest om care în public face sforţări să pară zvelt, proaspăt, vecinie zîmbitor şi amabil, rubedenie directă a ducesei de Guermantes1# scoborîtă la bălţile Dunării.
                                      *
             In cancelarie, profesorii adunaţi ca să discute noile orientări ale Ateneului central. S-au adunat puţini. Se aşteaptă mult peste ora anunţată, dar inutil. împrejurul mesei, domnii Moşinschi, Borş, Nicolaescu,Lungeanu, părintele Bartolomeu. Se protestează contra absenţilor, cu ocazia unei chestiuni aşa de importante pentru tîrg.
             (A.C. = asociaţia neserioasă, unde foarte puţini nu sînt superficiali, unde vorbeşte cine vrea, fără nici o pregătire, se improvizează la intîmplare, în faţa unui public lipsit de orice simţ critic.) în sfîrşit, se începe. Domnul Nicolaescu, fostul prezident (uneori se intitulează chiar rector), explică tot ce a făcut cît a fost în funcţiune: s-au ţinut 90 de conferinţe, 15 procese literare, 30 de conferinţe la cele 8 atenee care mai sînt în tîrg, s-a tipărit un număr
238
         din revista locală Suflet nou, unde au scris dăscălii „amintiri din copilărie41. Apoi domnul Nicolaescu e reales preşedinte. Se încep discuţiile asupra programului.
            Lungeanu: Eu voi vorbi despre Eminescu.
            Moşinschi: Foarte interesant, domnule profesor. Să-ţi alegi o zi astfel ca să pot veni şi eu.
            Lungeanu (se prinde, caută în notes): Vinerea vă convine?
            Nicolaescu: Vezi că despre Eminescu voiam să vorbesc eu...
            Lungeanu (bun totdeauna): Renunţ atunci...
            Nicolaescu: Nu e nevoie... Dar dumneata, domnule Moşinschi?
            Moşinschi: Eu despre artă.
            (Nicolaescu are impresia că voia el să vorbească despre artă.)
            Borş: Vorbeşte dumneata despre Napoleon.
            Nicolaescu (e umilit, căci i se pare subiectul prea banal; îi vine o idee şi o lansează): Eu voi face prelegerile muzicale.
            Moşinschi (în curent cu mişcarea mondială): Tocmai *'       voiam să vă atrag atenţia că în curînd o să se sărbătorească
I        un centenar important: al lui Bizet.
'           Borş: Cine-i ăla Bizet?
f           Moşinschi (amabil): Autorul lui Carmen. Un tip foarte
t        interesant, domnule profesor.
{           Nicolaescu (preşedinte, deci se sesizează): Da,tocmai mă
         gîndeam. Cine va vorbi despre Bizet? Tu, Lungeanu?
            Lungeanu: Vezi că eu nu cunosc...
            Nicolaescu: Ce, n-ai văzut Carmen la operă?
            Lungeanu: Nu mai ţin minte.
            Borş: Carmen am văzut-o eu. (Fredonează Aria ioreado-<        rului.)
            Nicolaescu: Vorbeşte dumneata atunci.
            Borş (modest): Să vorbească profesorul specialist. Domnul Lungeanu, că-i profesor de literatură.
            Lungeanu: Eu o să vorbesc mai bine despre Beethoven.
            Nicolaescu (se sacrifică): Bine, voi vorbi eu despre Bizet. Aveţi cărţi?
            Moşinschi: Este in Larousse suficient. N-ai nevoie decît de 20 minute. Punem pentru la urmă pe maestrul Duţu să organizeze o mică producţie.
            Borş: Eu atunci o să vorbesc despre poli.
I
239
                Nicolaescu (încîntat de auspiciile sub care se deschide Ateneu] central): Foarte bine!
                Borş: Aşa, domnule! Să facem puţină cultură! Românii sînt deştepţi, dar au un mare defect: NU CITEŞTE!
                                         »
                Conferenţiază domnul Moşinschi. Atmosfera, diafană. Lume aleasă, mai ales cucoane, şi aşa de multă, că in amfiteatrul mic şi îngust a trebuit să se aducă scaune suplimentare. Apare, cu o mică întîrziere, domnul Moşinschi. Găseşte, la locul de onoare, pe banca din faţă, o serie de dascăli, cărora le dă mina cu căldură, le surîde, şi, ca o excelenţă veritabilă, găseşte pentru fiecare cîte o vorbă. „A! Domnul profesor Borş! Ce onoare! Vă rog să-mi scuzaţi întîrzierea. A! şi părintele Bartolomeu ! Binecuvîntează, părinte. Intr-adevăr sînt copleşit..."
                Soseşte în sfîrşit, la masă. Aplauzele se aprind din nou. Domnul Moşinschi salută uşurel şi zîmbitor. Apoi răsfoieşte nişte hîrtii. Caută ceva şi nu găseşte. Publicul aşteaptă, iar domnul Moşinschi ia brusc o hotărîre superbă: cu o mică strîmbătură de copil răsfăţat, pune din nou foile în buzunar (publicul femenin surîde amuzat) şi începe degajat: „Doamnelor şi domnilor"...
                Stau într-un colţ, alături de amicul meu Paul. L-am hotărît să vie cu mine, cu toate că, ştiindu-1 cît e de vajnic, mi-e frică să nu explodeze. Se va mulţumi să comenteze tot timpul lingă mine, făcînd paranteze după fiecare frază a domnului Moşinschi, spre stupefacţia celor din preajma noastră, care-1 aud uneori şi nu ştiu ce să creadă de aceste reflexii despre un conferinţiar gustat de ei fără îndoieli, de ani de zile. Domnul Moşinschi începe azi o serie de conferinţe, puse toate la adăpostul titlului grandios: Despre artă. Deci spaţiu. Putem vorbi şi asculta o viaţă întreagă. Vom trece în revistă sculptura, arhitectura, pictuia, muzica, dansul, muzica, literatura etc., în toate secolele şi la toate popoarele. Am gîfîit de pe acum de drumul care o să trebuiască să-l facem. Domnul Moşinschi începe modest, familiar, interpret umil al unei ilustre religiuni.
                — Doamnelor şi domnilor, dacă mi-am luat acest subiect aşa de important, nu m-am gîndit să fac paradă
240
        în faţa domniilor-voastre să vă vorbesc, de exemplu* de pictorul Lancret20, din secolul XVII („al XVIII", protestează la urechile mele Paul), sau despre alţii pe care nu-i cunoaşteţi şi (condescendent) pe care poate nici eu nu-i cunosc. N-o să vă detailez pe Wagner, acel titan, cu operele lui magnifice, unde sînt pagini care dau beţii, dar unde sînt şi atît de multe părţi — de ce n-am mărturisi-o cinstit? — obositoare şi confuze, greu de priceput pentru un spirit latin. („Bietul, reflectează Paul, nu-şi ia seama ce uşor e, pentru un cunoscător de muzică, să înţeleagă pe Wagner, rînd cu rînd.“) Căci, orice s-ar spune, Wagner n-are multe melodii („Vax“, spune Paul), indiferent dacă trilogia lui ar fi compusă din trei veritabile capodopere (în trecere, erudit), bine înţeles, întîi prefaţa Aurul Rinului; apoi Siegfried, Walkyria, şi (îşi permite să citeze chiar în nemţeşte, cu toate că nu vrea să facă paradă faţă de public, aşa cunoaşte subiectul de bine, studiat chiar la sursă) Goiterdămmerung. (Publicul admiră copleşit. Din toată sala, numai Paul reflectează: „Întîi vine Walkyria şi apoi Siegfried.“)
           Doamnelor şi domnilor, un mare filozof chinez, al cărui nume nu vi-1 mai spun, căci ar fi inutil, zice: „Arta esie a ei“. (Se aude vocea gravă a popii Bartolomeu: „Bine a zis“. „Poc“, face Paul.) într-adevăr...
           Şi domnul Moşinschi continuă armonios, surîzător, afabil, în timp ce, invizibile, dar a căror prezenţă e incontestabilă, cele nouă muze îl acompaniază.
           îi sugerez lui Paul reflexia: „E un veritabil Apollo, gol, cu aureolă şi cu chitară"...
           „Şi cu burta cu falduri", face necruţătorul Paul.
           Domnul Moşinschi evoluează printre oamenii celebri, printre tablourile vestite, printre obiectele de preţ. îşi formează un decor spiritual care să-i încadreze fiinţa profilată — vai !■— numai pe zidul gol, înfrumuseţat doar de domnul director, cu un carton pe care scrie mare: Te naşti poet şi om de treabă 1 Acum e la o paralelă între Corneille şi Racine, acum la Velasquez, acum la Debussy. Ca un fluture din floare în floare după polen, aşa e de neobosit în preajma exemplarelor artistice, de unde ştie să-şi extragă exact nectarul spiritual. Şi, ca să arăte că-i în curent şi cu contemporanii, citează şi pe Stravinski.
• 241
            („Mii de bombe!" exclamă Paul.) Totuşi este, în general, împotriva contemporanilor, căci, „unde eşti tu, Beetho-ven?“ („De-ar fi trăit pe timpul lui Beethoven, mult l-ar mai fi cunoscut!“, îmi şopteşte amicul meu.) Domnul Moşinschi continuă, şi Paul renunţă să mai corijeze, se mulţumeşte doar cu interjecţii, cu apostrofe sau cucîte-un cuvînt vulgar, dar bine plasat. Paul nu este niciodată vulgar, însă în faţa atîtor inexactităţi, termeni vagi, superficialitate, toate spuse cu infinită graţie, nuanţe, mici gesturi de copil răsfăţat al publicului, vrea să fie un antidot.
                Domnul Moşinschi se încălzeşte încet-încet, cum n-are obiceiul decît la zile mari. I se pare publicul subjugat, e încîntat de ce vorbeşte, e victima propriilor lui vorbe, e transfigurat. Şi, în sfîrşit, punctul culminant al şedinţei se înfăptuieşte. Domnul Moşinschi nu mai păstrează nici o discreţie asupra emoţiilor lui cele mai intime. Totul trebuie să se termine, în conferinţa-introducere, într-o reunire a tuturor ramurilor artei şi într-o delectare a tuturor simţurilor în acelaşi timp.
                —     Şi ştiţi dumneavoastră, doamnelor şi domnilor, cînd am fost cel mai fericit în viaţa mea? („Sînt chiar curios", îmi suflă Paul.) Eram la Paris („Bravo"), tînăr („Vous, l’etes, seigneur"), apăruse luna („Tiens!“), lingă mine, o femeie frumoasă („Pas possible!“) cînta Sonata lunii a lui Beethoven. Şi, în acelaşi timp, un prieten care declama admirabil, spunea versuri din Eminescu. („Mai lipsea cineva să-l caute în cap!“)
                Cînd termină, se aplaudă vehement, şi cîteva cucoane vin să-l felicite. Domnul Moşinschi e cîteva clipe copleşit. Apoi îşi revine, surîde, mulţumeşte, protestează;
                —     Eu n-am spus decît lucruri umile, dar e drept că subiectul este prodigios.
                Apoi dă mina din nou la toţi dascălii, are pentru fiecare o vorbă amabilă, şi, înainte de a dispare, mai adaugă o dată tuturor un „Am onoare, domnilor profesori"...
                —  A fost bine, zice Lungeanu.
                —  Ei! aproape fluieră Nicolaescu.
                                         *
                în ziua anunţată pentru conferinţa despre Beethoven, Lungeanu se îmbolnăvi uşor şi a trebuit să fie înlocuit.
242
         Bineînţeles, s-a găsit imediat unul dintre dascăli care, fără să cunoască nici o frază muzicală din Beethoven, să frunzărească Larousse-ul şi apoi să vorbească. Lungeanu însă preparase, citise cîteva cărţi, mersese pe la prietenii care aveau la patefon vreuna din cele nouă simfonii. Nu voia să renunţe la munca lui, şi cum, după părerea tuturora, Beethoven putea permite chiar două conferinţe, Lungeanu îşi ţinu şi el conferinţa, „cu totul din alt punct de vedere", după cum a anunţat.
            Blîndul Lungeanu a făcut, mai întîi, o sumară biografie; a insistat asupra bunătăţii excesive a lui Beethoven. De l-a găsit uneori pervers, i-a luat apărarea. Mereu fraze care începeau cu „ce era el de vină dacă“... Apoi a început discuţia asupra operelor. De fapt, n-a vorbit decît despre simfoniile I şi II. Făcea impresia că se pornise la studiu cu băgare de seamă, dar că, după Simfonia doua, obosise. Şi mai ales, asupra simfoniei şi-a îndreptat „punctul de vedere personal". Aşa, prima temă a părţii I i-a sugerat o asemănare cu „Alecsandri al nostru", andantele avea ceva cîmpenesc în genul lui Coşbuc, iar cînd auzi partea III ai impresia că vezi toate căruţele cu boi ale lui Grigorescu, conduse de „ţăranii noştri vecinie voioşi". Pentru sfîrşit, ca să impresioneze auditoriul şi să suplinească vorbirea lui prea domoală, fără consistenţă, fără vibraţie, a trecut iarăşi la biografie şi a detailat moartea tristă a lui Beethoven. Moarte năprasnică, nemiloasă, care l-a doborît cum doboară securea, în pădurea profundă, stejarul cel mai vînjos. Şi ca să fie mai bine înţeles de publicul românesc, şi ca să arate că e liberal fidel, a comparat moartea lui Beethoven cu moartea celuilalt stejar, răpus de altă secure nemiloasă, şi anume, a lui Ionel Brătianu.
            S-a aplaudat. îl credeam pe bunul Lungeanu mulţumit, dar a venit spre mine deprimat:
            —  Ai băgat de seamă ce am păţit?
            Ge-o fi păţit? A uitat să vorbească despre Sonata lunei? Sau ae Patetica? Sau de Apassionata? Sau de Op. 31 no. 2? Sau de Sonata Kreutzer? Sau de vreun cvartet? Sau de simfoniile III, V, IX? Nu, altul era motivul consternării domnului Lungeanu:
            —  Am uitat să spun că era surd.
22
243
★
              Totul a durat 20 de minute. A urmat apoi o mică producţie muzicală (la un pian stricat', pus la dispoziţie graţios de domnul Duţu, pentru 1000 lei).
              Program: Fur Elise, şi, cum publicul bisa, Traumerei de Schumann... Domnul Nicolaescu, entuziasmat de şedinţă, a mulţumit, „pe scurt“, conferenţiarului şi interpretei.
              —      Doamnelor şi domnilor, să mă scuzaţi, dar după o seară aşa de minunată petrecută împreună, nu mă pot opri să nu adaog cîteva cuvinte — foarte puţine — vă făgăduiesc. Trebuie să mulţumesc mai întîi domnului Lungeanu... apoi domnişoarei Solomon... Intr-adevăr, doamnelor şi domnilor, Beethoven... etc.
              La urmă, dascălii au pornit-o melancolici pe uliţa pustie, sub luna magnifică...
                                       *
              —      A ! Şi domnul Borş conferenţiază la Ateneul central. Despre ce?
              —   Despre poli.
              —   Şi ce spune?
              —      Lucruri foarte interesante şi inedite. Că sînt doi poli, Nord şi Sud; că se găsesc acolo urşi albi, foci şi pescăruşi; că urşii albi seamănă cu urşii noştri, numai că sînt albi; şi că pescăruşii sînt nişte păsări albe-cenuşii, care din cînd în cînd mănîncă, din cînd în cînd zboară, şi d«n cînd în cînd fac K.K...
                                       *
              Există, în limba română, anumite expresii care exasperează, căci calchiază'perfect unele stări sufleteşti de care, ca urmaşi ai Romei, nu sîntem deloc mîndri, recunoscînd influenţe orientale.
              în frenezia mea juvenilă de a ridica nivelul claselor, încercam să caut ajutor la părintele Bartolomeu. Părintele, prin meseria lui, trebuia să fie mereu preocupat de purificarea oamenilor.
              —      Părinte, elevii mint, fac incorectitudini, copiază. Obiceiul copiatului, în străinătate aspru pedepsit şi la noi lăsat în voie, înfăţişează, de pe acum, moravurile lor
244
         viitoare. Profesorii, în general, sînt prea distanţaţi de ei, prea puţin prieteni. De altfel, profesorii fac veşnic nedreptăţi, şi exemplul pe care 11 dau e dezastruos. Astfel, copiii cresc fără de nici o educaţie sufletească.
             Dar la toate tentativele de a-1 nelinişti de soarta copiilor, părintele Bartolomeu îmi răspundea inexorabil:
             —  Ce să-i faci? !
                                      ★
             Domnul Boiu mă întîmpina cu altă vorbă, ll găseam în curtea liceului, dimineaţa, la opt. Eram pipernicit, cu obrazul galben şi tras, cu ticuri după o noapte de nesomn în care mă chinuisem, mă torturase imaginea morţii, citisem pentru a suta oară Subsolul lui Dostoievski, sau ascultasem pentru a suta oră un cvartet de Beethoven, suportasem penibil, dar cu complacere, o atmosferă falsă şi nu mai puţin dureroasă, trăisem intens uneori doar reminiscenţe literare.
             Domnul Boiu se sculase de la patru dimineaţa ca să observe curăţitul perfect al liceului; descoperise cu indignare, pentru a suta oară, porcării scrise („negramatical !“ se indigna domnul Berechet) pe pereţii liceului; cercetase ca în cancelaria profesorilor sugativa să fie curată, peniţele bune, condica de prezenţă în regulă; trecuse în revistă pe toţi servitorii: şi. acum, extenuat, îmi arunca dintre straturi, cu un gest inexprimabil:
             —  Ce-ţi pasă!
             „Ce să-i faci“ a părintelui Bartolomeu şi „ce-ţi pasă“ a domnului Boiu mă torturau, căci după îndelungi reflexii găseam că, în definitiv, amîndoi dascălii aveau dreptate...
                                       *
             Ionel Melinte, am terminat... Aş putea prelungi, într-o carte de cinci ori mai mare, căci subiectul este inepuizabil, dar tipograful nu o va permite... Şi apoi, la ce bun? Căci de voi spune tot adevărul, nu voi interesa pe nimeni, aşa va părea de obicinuit. Ce să facem, m-ai întrebat? Să ţipăm, să nu admitem nici o nedreptate, să ne plîngem la toată lumea, să-i alungăm pe cei proşti
22*
245
            sau pe cei care nu-şi fac datoria, să dăm foc de e nevoie. Să facem asta? Vom putea schimba ceva? Şi ce vom pune în loc?
                Să fugim departe, în altă ţară, unde sînt alte obiceuri şi alţi oameni? Vom fi mai fericiţi?
                Dar atunci? Să lăsăm oamenii în pace. Să nu dăm spectacolul unei agitaţii inutile şi, deci, caraghioase. Părintele Bartolomeu avea dreptate: n-o să schimbăm noi lumea.... Hai mai bine să ne bucurăm de ce e frumos şi să ne facem că nu observăm ceea ce nu ne place. Cu vremea, cînd vei fi bătrîn, îţi vei da seama ce complicat este să nu faci concesii. Vei avea pentru dascălii tăi de odinioară — te asigur — cuvinte amuzante, îţi vei aduce aminte de scene comice şi vei rîde, dar ciudă nu vei mai avea deloc. Dimpotrivă, poate şi puţină melancolie pentru timpurile acelea cînd tu, mic, plăpînd ca o fetiţă, îţi încruntai sprîncenele şi voiai să schimbi omenirea. Şi, cine ştie, gîndindu-te la silueta rotundă a domnului Hor-topan, alături de un zîmbet, va tresări, între gene, şi o lacrimă.
                Azi e Zece Mai, ziua tuturor înfrăţirilor. Să ne bucurăm şi noi de toate minunile ce s-au întîmplat în ţara noastră. Zi de primăvară, legănată de soare, parfumată de tei. Haidem la paradă. Să privim cu interes la soldaţii oacheşi care traversează strada în ritm impecabil; să admirăm decoraţiile domnului general, fracul bine tăiat al domnului prefect. Iată pe toţi camarazii tăi, tovarăşi de mizerie şi de speranţe. Şi peste drum, la locul de onoare, toţi dascălii tăi, sprijiniţi în umbrele. Uite pe domnul Lungeanu, mai înalt încă, aprobă pe nu ştiu cine. Şi domnul Nicolaescu/care pregăteşte un discurs. Şi părintele Bartolomeu, legănîndu-şi antiriul. Şi tandrul Ion Dicea, încruntat şi vajnic, parcă purtînd la cingătoare toate iataganele din lume. Şi domnul director, impozant, gătit ca la marile ocazii. Să privim, admirînd din toată inima, cum, la razele soarelui de primăvară, plastronul de zăpadă al domnului director sclipeşte, încordat ca arcul Dianei...
                    IOANA
    în sfirşit, automobilul de curse părăsi centrul Bazar-gicului, coborî pe uliţe chinuite, o porni pe pămîntul galben, neted, printre lanurile de griu tremurind şi schimbînd culorile ca marea cea aşa de apropiată, şi, printre maci, urme de sînge ce duc la cine ştie ce crimă petrecută învreunungher dosnic al acestei pustietăţi. Apoi ne-am oprit pentru cîteva clipe la o moară arsă, unde ne-au părăsit cîţiva tovarăşi de drum.
    Balcicul începea lingă noi, miraculos, fermecat, invizibil, dar sugerindu-ne aroma.
    Automobilul meu, cu puţinii pasageri rămaşi, s-a îndepărtat de moară, alunecând spre Cavarna minusculă. Chiar la poarta casei, transfigurată de aşteptare, mă întîmpină Ioana.
   E supranatural când vezi pe cineva complect în voia unui sentiment puternic. îi priveşti faţa, şi, fără nici o ezitare, oricît de neîncrezător ţi-ar îi temperamentul, ai certitudinea că nu ţi se ascunde nimic, că pentru clipa aceea, măcar, nu există nici o minciună dedesubt.
    Ioana apăruse, fără gesturi, căci se apropiau şi alţii de noi, cu ochii, cu gura, cu mîinile, cu toată carnea către mine. Mă întreb dacă eu aş fi în stare de o asemenea dăruire totală, fermecătoare, ce face fericit şi pe cel de unde porneşte şi pe cel către care porneşte. întotdeauna, sub orice iniţiativă de a mea, cea mai spontană posibilă, surprind şi instinctul de a mă analiza. Nu ştiu cum mă prezentam în faţa Ioanei,
249
dar ea era prea turburată de fericirea ei ca să mă mai examineze. Totuşi, luasem trenul cel dinţii ca s-o revăd, aşteptasem cu nerăbdare fiecare minut să treacă şi să ajung mai repede. Aveam în valiză daruri bine alese casă-ifacă bucurii; am întors în minte, îndelung, toate aceste bucurii.
    Acum eram în voia mai multor emoţii: încîntat de primirea ce mi se făcea, de peisagiul gol din faţă, de marea de alături. Eram intimidat de atîţia oameni primindu-mă cu exclamaţii, cu toate că pe unii nici nu-i cunoşteam. Ioana, abia sosită şi ea la Cavarna, a şi luat aerul provincial: arsa de soare, pe frunte cu cîţiva pistrui, îmbrăcată fără grijă, cu picioarele goale în pantofi. Rochia şi-a lucrat-o singură, fără gust, cu toate că a vrut să o facă pretenţioasă; parcă şi-a luat modelul nu de la o mare croitoreasă unde se îmbracă de obicei, ci din vitrina prăvăliei principale din Cavarna. Cîteva zorzoane inutile, şi la spate chiar un început de trenă. Totul nepotrivit pentru atmosfera rustică de acolo, şi, de altfel, praful a bătut stofa şi a făcut garniturile şi mai caraghioase. Dar această haină dădea un farmec nou Ioanei, o arăta sinceră, îi bănuiam toate gîndurile ei pentru mine, căci voise să fie elegantă ca să-mi placă, gînduri naive şi delicioase de copiliţă zăpăcită, oricâte dezastre ar îi trecut peste dînsa, rămasă proaspătă orice ar fi învăţat-o viaţa. O priveam acum cu dragoste, cu duioşie, milă, dar şi cu reflecţia: „Ce rochie urîtă! E lipsită de logică după obicei, căci de atîtea ori a fost îmbrăcată cu gust.“
    Aveam remuşcări de gîndul meu ascuns lingă fata care mă primea cu tot sufletul...
    E foarte frumoasă Ioana, dar numai cînd este fericită. Ochii îi scânteie, faţa se luminează, emoţia îi inundă toată fiinţa. Oamenii au chipul frumos sau urît, indiferent de proporţia perfectă, numai cînd oglindesc mistere venite din afund. Numai cei care au suferit sînt frumoşi...
    Tovărăşia noastră fu iute întreruptă: gazdele, doamna şi domnul Axente. Amîndoi spre 50 de ani. Doamna Zoe Axente, rotundă, galbenă, cu gropiţe In obraz, cu gesturi mărunte, cu vocea subţire şi vorbele îngrămădite. Domnul Costică Axente, mărunt, întunecat, cu mustăţile atîrnate. Şi unul şi altul în clipa aceea numai preocupaţi să se arate gazde perfecte, să pară imediat că mă cunoşteau şi că-mi erau prieteni. îmi puneau o mie de întrebări, cu toate că
250
nu m-au văzut niciodată, şi aprobau orice părere aş fi avut despre lucruri ce le-au fost lor familiare, le-au discutat înainte zilnic, şi era natural ca să fie ei mai competenţi. Bineînţeles, păstrau şi pentru ei un mic colţ unde nu ai voie să intri, cind eram ascultat numai cu bunăvoinţă, căci acolo domnul e specialist şi a fost motivul de admiraţie al doamnei din prima zi a menajului. Astfel, domnul e cunoscător mare în agricultură. A trebuit să spun şi eu cîteva vorbe despre grîu şi despre ovăz şi să ascult cu atenţie toate explicaţiile primite.
    Dialogul a început cu inevitabilul:
    — Te vei mulţumi cu tîrgul nostru mic, cu obiceiurile noastre vechi?
   — Da, desigur, mie îmi place singurătatea, şi apoi, nu departe e marea.
    Singurul răspuns pe care poţi să-l dai, şi mă simţeam umilit, căci aceste vorbe corespundeau unor adevăruri profunde ale temperamentului meu, pe care le port tot timpul cu tragedie şi cu voluptate, şi mă supără că trebuie să fac în olijiele neserioase, unor oameni străini şi din altă lume, mărturisiri esenţiale (chiar dacă sînt sigur că ei nu pricep importanţa lor), cum te-ai simţi îndurerat să trebuiască să vorbeşti cuiva îndepărtat sau superficial despre o durere trăită îndelung.
    Doamna şi domnul Axente au primit cu satisfacţie asigurarea mea, dar desigur că nu au priceput mare lucru. Un locuitor de lingă mare nu scoate din minunea ce se desfăşoară în faţa lui decît posibilitatea de a face plajă sau de a mînca peşte mai des şi mai ieftin.
    O dată cu menajul Axente au apărut şi celelalte două nepoate ale lor, Viky şi Roza. Pe Viky, sora Ioanei, o cunoşteam mai demult: graţioasă, descurcîndu-se uşor printre oameni, plăcînd imediat băieţilor, întrebuinţând cu uşurinţă cîteva cunoştinţe despre muzică sau literatură căpătate din conversaţiile mele cu Ioana, şi impresionînd chiar şi pe oamenii mai avertizaţi. De altfel bună, uşor influenţabilă, fără încăpăţînări, prietenă cu toată lumea, ştiind să invite, să primească şi să nu uite pe nimeni. Apă limpede pe care nu puteau să se întîmple furtuni, din cauza aceasta odihnitoare, dar nefiind în stare să te înveţe ceva neaşteptat.
251
    Sint oameni, şi Viky este printre ei, ce nu-ţi rezervă surprize, căci ştii cu siguranţă cum vor proceda, orice eveniment ai imagina pentru dinşii. Cu toate că Viky era expresia cea mai perfectă a fecioarei neprihănite, cu fruntea ei fără un creţ, cu ochii luminoşi, cu zîmbetul lilial, poate ar fi putut fi a unui bărbat (nu din senzualitate, ci numai fiindcă fusese cerută cu insistenţă şi nu avusese tăria să refuze), fără ca cea mai mică transformare să se observe in fiinţa ei. Pe vara fetelor, Roza (adoptată de soţii Axente, căci părinţii ei muriseră) o vedeam pentru prima oară. Fugea de lume şi nu se înţelegea nimeni cu ea, cu toate că nu începea nici o discuţie. Era mică, grasă, cu părul roşu, şi toată faţa acoperită cu pistrui. Avea o mulţime de umilinţe şi de terori şi o chinuia îndeosebi fizicul ei şi gîndul că nu a avut ocazia să înveţe mai multă carte. Ioana caracterizase imediat: „Viky e dulce şi insuportabilă, Roza e singura profundă din toate fetele pe care le cunosc". Viky a primit recomandaţia cu un surîs graţios, iar Roza cu un început de mînie. Ioana adăugă mai tîrziu numai pentru mine: „Să fii drăguţ cu Roza şi să nu te impresioneze aparenţele. Merită, săraca!“ După dejun, într-o trăsură, cu Ioana şi Viky, cu un pisoi mititel, numit în glumă pentru culoare locală Ahmed, am pornit spre mare.
    Cavarna: o singură stradă, cu prăvălii neînsemnate ţinute de bulgari şi cîteva cafenele umile.
    Trăsura a întors spre stînga, şi după patru kilometri de mers pe un drum pustiu, uşor înclinat, în fund, de la un timp cu linia albastră a mării, o moară, şi apoi mititelul Cavarna-Port.
    Cîteva magazii, cîteva bordeie locuite de pescari vara. O mică piaţă la mijloc, pe o latură cu o casă pătrată, restaurantul „Mihali“, şi el, cu toată neînsemnătatea lui, deschis numai vara. Pămînt galben, case albe, marea în culori deschise. La dreapta, un munte mic, Ciracmanul. Două pontoane de lemn, puţin nisip, o vilă roz — stranie apariţie — pe o colină. Lîngă un ponton, o clădire care ar putea fi numită casă: locuinţa şi biroul vameşului. în total, aspect de singurătate grandioasă.
    Ne-am strecurat printre cîteva magazii şi am ajuns la o cabană de pescari cu un etaj, locuinţa noastră. într-una din
252
cele două camere de jos locuiau fetele, cealaltă folosea drept bucătărie. în camera de sus trebuia să stau eu. Ioana se căznise mult timp să cureţe şi să împodobească pereţii goi şi scîndurile putrede, căci încăperile folosiseră numai ca adăpost pentru sacii de făină. Şi izbutise admirabil. La mine pusese covoare pe jos şi perdele aduse de la Cavarna, iar într-un colţ alcătuise un pat moale. Fereastra da drept spre mare. Eram impresionat şi de grija ei, şi de deliciul vieţii ce aveam să duc departe de lume. Ioana a fost încîntată de entuziasmul meu şi mi-a spus cu toată seriozitatea: „Mi-era teamă că n-o să-ţi placă“. Şi, alipindu-se de mine: „Să vezi ce fericiţi o să fim aici!“
    în clipa aceea aşa credeam şi eu...
    Feţele mării. Vocile ei. N-am cunoscut obsesie mai constantă. Dacă aş fi poet, aş face o epopee în care n-ar apare nici un om. Numai valurile. Dar ce prodigios poet ar trebui să fiu, şi de altfel, orice aş izbuti, s-ar dărîma la prima apariţie a apei. Aş înşira o mie de emoţii, şi aici sînt emoţii suprapuse. Orchestră gigantică cu nenumărate instrumente. Ar semăna construcţia mea doar cît seamănă o păpuşă, avînd un mecanism izbutit, cu un om. îmbinare fantastică de culoare, zgomot, mişcare, miros. Nemărginire, şi simţi mereu impresia măruntei tale fiinţe. Te porţi pios ca şi cum ai fi într-o bi serică. Puţin îţi pasă de toată lumea şi ai iluzia că poţi să fii calm, că nici o nenorocire prea importantă nu se poate întîmpla. Nici o fantezie nu ţi se pare prea romanţioasă, poţi să spui de o sută de ori aceeaşi vorbă şi nu se miră nimeni.
    — Ioana, ce ne pasă de ce a fost! Te simt fremătătoare lingă mine, ştiu cît m-ai iubit, şi tot dezastrul s-a întîmplat dintr-o dragoste exagerată. în clipa aceasta, nu suferim nici unul, şi dacă vom vedea că nu putem altfel, vom lua o barcă şi vom porni într-o noapte fermecată spre larg, vom da drumul lopeţilor şi vom pluti în voia valurilor, asemeni lui Tristan. Apoi ne vom arunca îmbrăţişaţi spre adîncuri. în pustiurile aceste nu va fi nimeni să ne scape.
    Ioana se strînsese lingă mine, accepta.
    Pe mulţi din oamenii din port nici nu i-ai observa în altă parte. N-au nici un pitoresc, oricît i-ai întreba, îţi
253
răspund incolor, şi din înfăţişare nu le poţi scoate nici o caracteristică. Bulgari sau turci ursuzi, fără imaginaţie, fără chef. Nici măcar revolte reţinute, căci niciodată nu protestează şi se poartă la fel cu toată lumea. Aşa este Mihali, restauratorul, sau Gadîr, barcagiul, şi totuşi îi voi ţine minte toată viaţa, căci s-au legat fără voia lor de emoţiile mele, şi apoi, în deşertul acesta, fiecare capătă o importanţă mare.
    La restaurantul lui Mihali nu se găseşte niciodată nimic, nici măcar peşte. Am încercat să-l conving să aducă de la Cavarna un pachet de şocolată, dar cum totdeauna la întrebările mele căuta cîte un pretext, am renunţat, şi el nici măcar n-a băgat de seamă.
    Duminica vin cîţiva vizitatori de la Cavarna, consumă la el limonadă, vin şi sifon. Poate şi puţină brînză şi măsline. Are pe tejghea cîteva cutii cu sardele, care nu inspiră nici un fel de încredere; e şi ridicol să cumperi cutii de sardele la mare. In faţa cîrciumii lui sînt cîteva mese. La una din ele văd uneori pe un civil cu fes, jucînd şah cu multă răbdare, în ritmul peisagiului. Mi s-a spus că e un ofiţer în armata română şi că vila roz îi aparţine. Dar niciodată n-am avut ocazia să-l cercetez mai de aproape şi nici n-am voit să limpezesc misterul.
    Prin faţa casei noastre trece un rîuleţ destul de murdar, care se lărgeşte brusc şi se varsă în marea de aproape. Marea pe aici, strînsă bine în golf, este destul de cuminte, nu se înfurie niciodată, cel puţin în anotimpul acesta, aşa că rîuleţul rămine în fiecare zi identic. Pe dînsul se agită, fără să le oprească nimeni, gîşte şi raţe. Le privesc deseori de pe o înălţime de lingă casă; stau pe nişte pietre mari şi netede, aşezate parcă anume să formeze o bancă. Sînt extrem de multe observaţiile pe care le fac uitindu-mă atent la aceste păsări, şi e fatal să le observ, căci intru şi ies mereu, şi astfel în fiecare clipă dau peste ele. în agitaţia gîştelor din faţă am constatat îndeosebi o imensă bucurie de a avea apă în preajmă. Ţipă, fac ocoluri, cufundă capul, marinari deplini, pentru care pămîntul nu contează. Cîteodată mă amuz zvîrlindu-le fărîmituri de pîine, şi apoi le privc-sc cum mă observă de la distanţă, cum se apropie cu băgare de seamă, iar se depărtează şi, în sfîrşit, una mai curagioasă mănîncă.
254
Reuşesc, tot aruneînd plinea mai aproape, să le aduc la doi paşi de mine. Cîteodată nu mă remarcă: se găsesc chiar la începutul mării, şi albul penelor continuă albul spumelor. Am crezut că m-am obişnuit perfect cu obiceiurile lor, că cel puţin în peisagiul acela nu au nici un gust pe care să nu-1 cunosc. Dar într-o zi s-a întîmplat ceva extraordinar, şi nici acum nu pot da explicaţii. 0 gîscă s-a depărtat de tovarăşe şi a început, tot timpul cu strigăte stridente, să plutească spre orizont. Celelalte o priveau cu capul ridicat, încremenite toate, pricepînd se vede că se petrece în mijlocul lor ceva neobişnuit. M-am uitat cu binoclul pînă ce n-am mai văzut-o.
    — Parcă erai tu, Ioana...
    Ioana plînge desperată lîngă mine.
    In pustiurile micului port, cu cîteva magazii şi cîţiva oameni primitivi, s-a găsit loc pentru o aventură: vameşul, domnul Jianu, cu doamna Pitpalac.
    Vameşul e un flăcău bătrîn, cu zîmbetul mereu pe buze, vorbind monosilabic şi incapabil să pună o întrebare, de o timiditate cumplită, vizibilă de la primul moment de cind l-ai cunoscut. Te întrebi cum poate să-şi menţie un post în care uneori are anumite iniţiative de luat. Dacă îl întâlnesc de multe ori, şi e fatal să fie aşa, căci la cea mai mică mişcare trec prin faţa vămii, şi am curajul să încep conversaţia, aflu că domnului Jianu îi place literatura, că în fiecare an se duce la Buzău la părinţi şi cumpără romane de vreo cinci sute de lei. Toate cărţile îl satisfac, pentru toţi autorii are stimă, dar poate că preferă pe autorii tandri, ca firea lui blajină să poată vagabonda fără cataclisme. Şi dacă, inspăi-mîntat de singurătate (iarna, mai ales, trebuie să fie cumplită aici, căci atunci pleacă toată lumea la Cavarna, şi pescarii şi madame Pitpalac, iar Mihali închide restaurantul; şi astfel numairămîn decît vameşul şi cîţiva soldaţi, păzind cu rîndul, inutil — căci nu vine nici o corabie — pontonul), îl întrebi dacă cele cîteva cărţi ajung pentru trecerea timpului, el îţi răspunde afirmativ, căci citeşte rînd cu rînd, meditează la fiecare pagină, şi după ce termină ia lectura de la început. De fapt, cum are panică de orice gest mai isteţ, are panică şi să cheltuiască bani. Viaţa lui necăjită l-a învăţat de mult astfel, iar Cavarna-Port nu-i
255
ol eră nici o tentaţie. Cărţile cumpărate constituie în viaţa lui un eveniment important, îndelung cumpănit şi savurat, o orgie ce-1 face mîndru in sufletul lui, de care vrea să profite cit mai mult timp, în lungile nopţi de iarnă, cînd nu vine cu săptămînile nici o veste din altă parte. In chipul acesta, orice erou al vreunui roman devine important, nu trebuie prea multă bătaie de cap din partea autorului ca pentru domnul Jianu el să trăiască ca un om veritabil, şi cel mai mic gest, cea mai mică vorbă — mai ales aici, căci e întovărăşită de vîjîitul valurilor — pentru sufletul lui potolit ia aspecte catastrofale. Despre amica lui, madame Pitpalac, am o impresie nelămurită. Cel puţin nu o poţi cîntări de la prima vedere. Ioana mi-a reprezentat-o în două chipuri diferite. La Bucureşti îmi vorbise despre ea, cînd îmi enumerase pe toţi oamenii Cavarnei-Port, ca de o fiinţă umilă, dar plină de suflet, interesantă să o descoperi la capătul lumii. Insă poate că exagerase astfel numai ca să-mi facă localitatea cit mai plăcută şi să mă hotărască să vin aici, cu toată teroarea mea de rudele ce trebuia să le suport. Mai tîrziu, la Cavarna chiar, Ioana mi-a spus că madame Pitpalac este foarte rea de gură, şi că acum, nemaiinvitînd-o tot timpul ca mai înainte, o duşmăneşte, cu toate că odinioară fuseseră prietene. Nu pricep ce e adevărat, căci Ioana se contrazice uşor, şi ajunge vreo cauză nînsemnată pentru ca să-şi schimbe părerea, fără măcar să dea o scuză. Mie mi-a apărut madame Pitpalac ca o persoană subţire, albă, agitată. Foarte săracă, căci bărbatul ei o lăsase după ce-i cheltuise toată zestrea, vrea să-şi ascundă sărăcia şi mizeriile (am aflat că lucrează toată ziua, in fundul unei magazii,covoare, ca să le vîndă) şi pretinde să fie tratată cu tot respectul, de la egal la egal. Are păreri despre orice, a citit şi ea cărţile domnului Jianu şi lasă să se înţeleagă că asta nu e decît o parte din lecturile ei. Cunoaşte pe toţi cei mai importanţi de la Cavarna, şi chiar din Bazargic, şi vorbeşte despre toţi fără umilinţă, deseori judecîndu-i. O vezi de multe ori în tovărăşia domnului Jianu, dar nu se poate şti cit au mers lucrurile de departe, aşa e el de lipsit de iniţiativă şi ea fără răbdare şi tact.
    Şi dacă consider totuşi tovărăşia lor drept idilă, o fac numai ca să repet clevetirea vecinilor şi pentru că devine de o importanţă considerabilă, în singurătatea locurilor, con-
256
versaţia lor. Ii întîlnesc uneori spre seară, cînd vagabondez pe coline, şi e amuzant şi duios în acelaşi timp văzînd perechea lor profilată pe mare.
    De obicei, stăm pe plajă toată dimineaţa. Acolo lînce-zeşti sub soare, nu se pot începe discuţii.
    Ioana şi Viky aduc umbrelele lor înflorite şi mă adăpos-teşc şi eu lingă ele. Iau cîte o carte, creion şi hîrtie, dar nu pot citi decît cîteva rînduri fără importanţă. Curînd, cartea, creionul şi caietul se pierd pe jos, se acoperă cu nisip.
    Viky nu stă niciodată în tovărăşia noastră. E o înotătoare pasionată şi curînd intră în apă. E foarte graţioasă, are corpul împlinit, graţie la rîs şi la mers, pricepere cum să puie pe ea cea mai neînsemnată haină. In constumul ei de baie, bleu-marin, cu cîteva desene roşii, cu o mică pelerină pe care o lasă lingă noi, cu o scufiţă amuzantă, e o apariţie fermecătoare. Ce plăcere să o priveşti pătrunzînd încet, scufundîndu-se, făcînd roate, pe o parte, pe spate, pe pîntec, îndepărtîndu-se, sau jucîndu-se în preajmă, multă vreme, neobosită, parcă desen desprins dintr-o revistă de mode franţuzească. Apoi, cînd iese, se trînteşte lingă noi, udă, cu cîteva fire de nisip lipite de carne, care măresc aspectul ei senzual, cu soarele strălucind pe fiecare picătură, cu sînii care se ridică tineri, cu tricoul ce ia perfect forma trupului şi dezvăluie formele în cele mai mici amănunte. Şi atunci am chef, cu orice risc, să rup tricoul, să-mi desfăt ochii pe corpul gol aşa de proaspăt, să-i strîng sînii, să o posed, strivindu-i carnea. Dar zîmbetul ei fermecător, mereu prezent şi acelaşi, îmi întăreşte convingerea că poate ar accepta strînsoare din indolenţă, din lipsa oricărui principiu bine stabilit, dar că nici un fior n-ar străbate-o.
    Dimineaţa, ne strecurăm cu rîndul la o cişmea să ne spălăm, cu prosopul, săpunul, peria de dinţi şi pasta. Trecem pe lîngă cîteva magazii, pe lingă cele două pontoane, co-borîm cîteva trepte şi, chiar la începutul plajei femeilor, curge din stîncă de calcar un şipot limpede şi rece. Această apă, neaşteptată apariţie, curgînd drept lîngă mare, este una din minunile portului. Sorbi apa, după ce te-ai lăsat în voia razelor soarelui, cu deliciu. Iţi uzi faţa, mîinile,trupul gol, niciodată nu te saturi de ea şi nu încetezi să te miri de unde a venit.
257
    La masa noastră e bucuria principală şi nimeni nu se gindeşte la vin, ca şi cum ai fi în vîrful unui munte unde ai descoperit un izvor.
    Puţin mai departe, la o sută de metri, drept în mijlocul plajei femeilor, curge o apă şi mai perfectă. De aici, pe rînd, Ioana, Viky şi eu aducem în cană apă pentru prlnz.
    Aici putem fi dezmăţaţi în voie, orice ruşine a dispărut, umblăm cum se întimplă, şi ne simţim chiar încintaţi de neglijenţa noastră.
    Sîntem în tricou de plajă toată ziua, şi în picioare purtăm papuci, cărora repede le-a dispărut culoarea şi şireturile.
    Aşa îl ştiu pe Hacik, cu pantaloni de baie cu sandale, cu restul corpului gol, corp negru, dogorit de soare şi plin de păr.în cap poartă o pălărie specială de paie, mare cit o umbrelă, prinsă pe sub bărbie cu un elastic.
    Stranie apariţie şi Hacik, aşa de străin şi totuşi atit de apropiat de peisagiul acesta, că nu l-aş putea închipui în alt loc. Un om ridicol: mic, subţire, păros, cu sprincenile împreunate, fără vlrstă. Limbaj amuzant, dar şi mai amuzant e timbrul vocii, pe care nu-1 pot reda prin scris. O caracteristică are că te salută ori de cîte ori te-ar întîlni, şi te întîlneşte de o sută de ori pe zi. Prima dată l-am descoperit pe o bicicletă, cu o cutie depălării în mină. Era ţanţoş, drept, cu o mină abia sprijinind ghidonul. Ce rost o fi avut bicicleta între cele cîteva magazii, sau cutia de pălării, rămîne inexplicabil. E gata să facă servicii, şi, dacă îl iscodeşti puţin, începe să-ţi povestească despre dragostea lui fără speranţe pentru o fată tuberculoasă. Dacă l-ar accepta, ar lua-o de nevastă, cu orice risc.
    Hacik are un suflet admirabil, exprimat ridicol, dar în cazul lui ridicolul ţi-1 face cu atît mai drag. Poartă pretutindeni vioara cu el, şi e suficient să-l surprinzi noaptea în vreun colţ de lingă mare cîntîndu-şi deznădejdile ca să-ţi fie, măcar pentru clipa aceea, frate.
    Ioana mi-a spus: „Gînd am fost la Cavarna, în timpul despărţirii noastre, numai cu Hacik mă simţeam mai bine, căci îmi amintea de tine“. De ce? Căci între mine şi Hacik nu e nici o asemănare. Poate că Hacik nu este decît eu, uşor caricaturizat, sau simplificat, fără amănuntele care mă
258
complică inutil? Sau poate că lingă fiinţa tragică şi ireală a lui Hacik orice deznădejde găseşte un teren prielnic?
    Ce ciudate contradicţii în Ioana! Nu-i place decît literatura clasică, şi totuşi e victima celor mai romantice zbuciume. Pare neverosimil ca o fată să-şi petreacă timpul numai în lectura lui Racine sau La Fontaine, şi totuşi aşa este. Prin mine i-a cunoscut, e un gustpe care i l-am transmis eu. Cînd i-am fost recomandat, abia terminase şcoala secundară de provincie, cu o profesoară de franceză ce nu ştia bine nici să traducă. I-am interpretat cu toată subtilitatea de care eram capabil o fabulă de La Fontaine, Les animaux malades de la peste, ce produsese odinioară atîta incîntare în mine. Am trecut apoi la Les deux pigeons. Am lăsat-o mai tîrziu să interpreteze singură, şi eu numai îmi . dam părerea, profesor şi elevă. Dar curînd elucida perfect orice, fără ajutorul meu, şi vedeam cu stupefacţie că eu nu mai aveam nici un rol. Am trecut la Racine, i-am detailat cum din fiecare vers se desface o nouă definire psihologică, am căutat să reconstituiesc viaţa fiecărui personagiu. Curînd toate piesele lui Racine îi erau familiare şi eu nu mai puteam contribui cu nimic. De altfel, după Andromaca am lăsat-o singură să găsească explicaţii, şi eram sigur că va reuşi perfect. Iar mai tîrziu multe înţelesuri mi le-a clarificat ea mie. După ce analiza fiecare rînd, ţinînd seama numai de realităţi, găsind concordanţe imediate între eroi şi oameni, aşa cum făcusem şi eu, pornea la construcţii lirice, trădîndu-şi de-abia acum temperamentul feminin, dădea explicaţii neaşteptate conflictelor, sugera fatalităţile, şi, destăinuindu-şi propria ei fire, cu frenezie explica torturile dragostei. Ioana e foarte inteligentă, şi dacă i-o spun într-un moment de apropiere sufletească, se roşeşte de bucuria complimentului. Dar cînd există o mică distanţă între noi, se îngălbeneşte de disperare, ca şi cum complimentul implică lipsa dragostei mele, pentru care nu e nevoie de inteligenţă, şi chiar îl făcusem ca să-i dau ceva în schimb, să o consolez. Inteligenţa ei constă în spirit critic cu ocazia cărţilor, ceea ce n-am mai întîlnit niciodată la altă femeie, de obicei mai subtilă, dar prea personală, şi-şi traduce impresiile numai prin „îmi place“sau „nu-mi place“. întotdeauna părerea Ioanei, spusă cu ample detalii,foarte serioase,
23 — Opere, voi. I — Anton Holban
259
!!'
1
e exactă, şi n-am nici o ezitare cînd ea îmi recomandă o carte, explică pe eroi tot aşa de bine ca şi pe eroine, şi nu o dată m-a învăţat multe lucruri asupra lui Neron sau Mitridate ai lui Racine, personagii pentru mine aşa de familiare. Inteligenţă virilă, fără memoria facilă a femeilor. A învăţat limba franceză prin muncă, şi nu a prins-o cu urechea; şi singura învăţătură ce i-am dat şi pentru care ii trebuise mult timp a fost să o deprind să nu mai facă greşeli de ortografie. Chiar şi în româneşte are unele incorectitudini repetate mereu, oricît aş corija-o, m-aş ruga său aş ironiza. Cînd îmi scria, punea preocupări prea esenţiale ca să-şi mai aducă aminte în clipa aceea învăţătura mea, sau poate totul pornea din instinctul ei de a se împotrivi oricărei rugăminţi. Tot ca un bărbat, pentru a citi o carte serioasă, renunţă la lume, vreme îndelungată, la toaletă, şi nu e în stare să clevetească, nu din bunătate, ci pentru că vecinul nu o interesează decît atunci cînd poate scoate explicaţii pentru suferinţele ei. Am mare regret că, vorbind de inteligenţa excepţională a Ioanei, o reduc, punînd-o în funcţiune de a mea, o explic prin puterile judecăţii mele, cînd de fapt ea există în sine însăşi, are gusturi pe carefle-] am ajutat să se dezvolte (căci fatal sînt mai mare şi am avut norocul să fiu învăţat mai bine de alţii), dar îmi preexistau mie şi s-ar fi dezvoltat în acelaşi chip dacă alte ocazii s-ar fi oferit, vreun profesor bătrîn şi priceput, de exemplu. Influenţa mea asupra ei s-a făcut numai indirect, fără voinţa mea precisă, numai întrucît un sentiment iscat din conflictele noastre zilnice s-a putut transforma într-o idee. Cred că întîmplarea care m-a făcut să o cunosc pe Ioana este excepţională, şi n-am decît frica să nu mi se spuie că-mi supraevaluez prietena, căci numai după lungă cumpănire îmi aleg vorbele ca să o recomand. Cum toată omenirea n-a făcut nici o femeie critic de seamă, este drept ca să pricinuiesc neîncredere, sau asigurarea mea n-ar putea găsi decît o explicaţie: lipsa de feminitate. Ceea ce unui bărbat îi repugnă. Are însă temperamentul cel mai chinuit, bucuriile şi tristeţile se urmează neîncetat, obosind-o şi păstrîndu-i o siluetă transparentă. Cite o mică atingere cu realitatea ia proporţii catastrofale, şi atunci se întîmplă scene violente, nu lipsite de vulgaritate, şi în momentul acela o urăsc, mi se pare că sînt pierdut fiindcă nu am curajul să plec, regret
260
timpul irosit, uit toate clipele în care am fost fericit. Cearta se termină epuizînd pe Ioana, făcînd-o să cadă istovită pe un scaun, fără viaţă, şi atunci ciuda mea se transformă în milă cumplită, căci în definitiv nenorocita se chinuise din dragoste şi din cine ştie ce deteriorări în interior, fizice sau morale. Oricît aş fi de nevinovat, trebuie să am remuş-cări că am intrat în viaţa ei şi am pricinuit atîta dezordine. O mîngîi, îi vorbesc cît mă pricep mai bine, în timp ce o tristeţă infinită mă învăluie pentru soarta noastră aşa de desperată, sau dacă ne-am despărţi, sau dacă am rămîne împreună, şi nu văd nici o posibilitate de ameliorare.
     Deseori, Viky face impresia că este o fiinţă uşoară, dar cunosc viaţa ei modestă, familia burgheză în care a crescut. Are o specialitate deosebită de a face imediat prietenii. Cei cîţiva băieţi, adăpostiţi prin magazii, i-au devenit imediat cunoscuţi, şi o văd înconjurată de ei tot timpul, cîte unul ales la întîmplare, sau mai mulţi deodată, prietenă cu toţi, la fel de cochetă şi de zîmbitoare. Şi cu fetele face la fel. Se tutuiesc, se joacă, fac escapade în mare.
     Cînd era la şcoală — mi s-a povestit — avea obiceiul să aducă cu ea o serie de prietene bune cu care învăţa, vorbea, făcea şi desfăcea acelaşi lucru, căci totul dura timp mult, oricît au încercat, la început, să o certe cei de acasă.
     Acum mă trezesc că aduce o mulţime de indivizi suspecţi, dar puşi la punct de surîsul ei egal, cu care nu ştiu ce să vorbesc şi mă indignez că, dimpotrivă, Vikyse simte foarte bine cu ei, înşiră banalităţile fără nici o dificultate, omoară timpul fără nici o părere de rău şi fără să bănuiască plictiseala mea. Gîte unul din companionii ei e şi urît şi imbecil, şi totuşi îl poartă după dînsa, îi vorbeşte cu acelaşi farmec şi nu-1 părăseşte noaptea tîrziu înainte de a-şi fi luat angajamente pentru a doua zi.
     Eu cu Ioana, fatal, mereu în preajma ei. Cum nu bănuie nimic din toate dezastrele noastre?
     Cu Roza, în schimb, cînd cobor la mare, nu pot vorbi prea mult, căci, extrem de sensibilă, orice vorbă amabilă i-ai spune, o şi bănuieşte că-i convenţională, spusă numai ca sâ-i facă plăcere, ceea ce o face să sufere şi să se închidă în ea. Mă port cu Roza cu multă băgare de seamă, căci o consider un exemplar rar al umanităţii, dar am spaime şi nu pot să
                                                                                    261
  23*
fac prea multe sacrificii; hotărît, nu-mi place deloc aspectul ei, părul roşu, pistruii, silueta fără graţii. Închid repede orice discuţie şi prefer să par superficial.
     De altfel, are unele obiceiuri rustice, exasperante, învăţate din mediul unde a trăit. E ciudat cum există în ea atita sensibilitate, atîta jenă în faţa fiecărei vorbe pe care o spune, atîta frică de ridicol şi, în acelaşi timp, la masă, te serveşte cu uşurinţă cu furculiţa ei cu care mîncase.
     Nu mă miră gestul acesta şi altele similare, căci aşa o crescuse unchii ei (cu care de altfel nu se împăca), dar mă miră că e întotdeauna aşa de subtilă în nuanţele sufleteşti. Sau enervant (dar şi duios) e obiceiul ei de a se îmbrăca imediat cu vreo rochie nouă a Ioanei şi a nu o mai schimba toată ziua.
     Ioana mi-a spus părerea Rozei despre mine: „E singurul om întreg pe care l-am intîlnit“. Părerea aceasta denotă sau un fel de a-i face plăcere Ioanei, sau o părere grăbită asupra mea — căci de-abia îi vorbisem, şi niciodată serios — sau o slăbiciune pentru mine, cînd nu-ţi mai sînt controlate observaţiile, sau mai ales singurătatea în care trăise şi în care nu întîlnise decit oameni simpli. Totuşi, şi eu şi Ioana am fost mîndri de părerea măgulitoare a Rozei, şi-mi pare rău că nu ştiu să mă plătesc în vreun fel.
     Niciodată n-o să pricep exact ce se numeşte fericire, aşa aspectul ei variază după om şi după clipă. Parcă e valul superb care se întinde pînă la mine şi se destramă înainte de a detaila toate farmecile din el. Pot numi fericire aceste extaze şi torturi ce se succed mereu şi aceste potoliri, pentru un scurt timp, în faţa mării? !
     Scot din toate aceste atîtea emoţii, atît orgoliu de a trăi intens, de a fi în mine un foc cu arşiţele şi palpitările lui! De a descoperi atîtea lucruri noi, în mine, în vecini şi în natură, atîtea taine, nebănuite. De a avea intuiţii în orişice moment. Simt fiecare nerv întins ca să vibreze la cea mai mică atingere. Dar de o mie de ori îmi simt corpul prea firav ca să suporte aceste zbuciume, şi mă plîng că n-am avut noroc. Şi în ora cînd mă strecor printre cele cîteva corăbii ce odihnesc pe plaja mică şi mă ascund după o cotitură unde nu vin oameni de obicei, şi acolo mă întind pe nisip, cu marea şi cerul în faţa mea, şi urlu de disperare şi singură-
262
tate, nu pierd conştiinţa de importanţa Cavarnei pentru mine In de-a lungul anilor, cum mă vor purta nostalgiile spre locurile aceste, şi suferinţa că n-o să pot reîncepe identic această viaţă. Iar dacă voi reveni, voi jelui de cel mai mic lucru pe care îl voi găsi schimbat.
   i Intr-un timp, noaptea, marea era superbă. Am asistat cu adoraţie la toate prefacerile lunii, care lumina toată apa, şi fiecare părticică de val scînteia. Era o feerie, şi nu sint cuvinte pentru a o descrie, nici culori pentru a o picta. Ce contează toate farmecile oferite de o creaţie omenească, o carte genială, un oraş fantastic faţă de minunea ce se desfăşura lingă umilul port...
    îmi simţeam tot sufletul în tresărire şi-mi deveneau puerile toate credinţele.
    Uneori luam barca. Cadîr conducea şi îmi ghicea dorinţele pe tăcute. Lipsa lui de personalitate devenea de un mare folos, căci îl uitam imediat. Luam cu noi patefonul, iar Ioana învîrtea arcul şi punea mult timp aceeaşi placă. Am folosit mai ales Concertul al doilea pentru pian şi orchestră al lui Brahms1, pianul fiind susţinut de Rubinstein2.
    Cind muzica te ameţeşte, cînd eşti unul din rarii fericiţi care are un astfel de narcotic preţios la dispoziţie pentru necazuri, cînd ai nevoie de sunete zilnic şi asculţi fără să observi trecerea orelor, atunci spiritul critic nu-ţi mai împovărează emoţiile. Cred că o bucată muzicală îşi are decorul ei (întotdeauna însă în singurătate), şi un concert public o despersonalizează, o abstractizează, o face să-şi piardă din esenţa magică. Poate din cauza aceasta concertele simfonice sau opera apar vulgare. în lume, măsori fragmentele, combini, critici, faci socoteli. Concertul lui Brahms e făcut să fie cîntat pe mare, ritmul temelor imită valurile şi printre note se profilează luna. Reluat la Bucureşti, desigur că-şi va pierde farmecul, şi voi constata chiar că e mediocru.
    Cu Ioana alături, se desfăşurau împrejurul nostru miracole, şi, în acelaşi timp, simţeam palpitînd în noi tot ce a fost, tot ce va fi.
    Dar uneori luam şi pe Hacik, şi atunci lăsam patefonul acasă. în inimă i se chinuiau toate dorurile, şi de pe arcuşul lui acceptam toate romanţele.
263
    Aşa, la lumina lunii, misterios, părea o apariţie fantomatică. In clipele acele orice aş fi crezut posibil.
    Intr-o seară am plecat cu barca fără să avem lună.
    Alte impresii, alte tristeţi, întunericul în straturi groase învăluia pămînt şi apă. Seninul apărea sumbru, presărind frică. Pe ţărm toată lumea dormea, numai o luminiţă de la restaurantul lui Mihali mărea prin singurătatea ei spaima.
    Barcagiu important, în afară de Cadîr, mai e şi Aii.
    Ioana îmi vorbise de el cu mult înainte, cu entuziasm.
    — Este uimitor ce viaţă profundă se găseşte în oamenii aceştia primitivi. Aii mă lua cu barca la prins peşte şi stăm ceasuri întregi pe mare. Visam, uneori dormeam, mă gîndeam la tine. Sau vorbeam. Putea să facă ce voia cu mine, eram în voia lui, n-aş fi avut de nicăieri nici un ajutor. N-a avut curajul, cu toate că i-am simţit tăria ochilor. Jmi povestea scene din copilăria lui, planuri de dragoste, de moarte. Am vorbit ore întregi despre moarte cu el. La oraş nu are nimeni astfel de preocupări.
    Cînd i-am făcut cunoştinţa, mie nu mi s-a părut un personaj grav. Poate pentru că prezenţa mea îl făcuse mai rezervat, sau pentru că mărturisirile nu se spun dintr-o dată. Părea un băietan şmecher, care ştie să se negustorească cînd îi cer să ne plimbe pe mare sau Să ne vîndă guvizi. Ioana nu minţise, dar transformase conversaţia lor după obiceiurile pe care le avusese cu mine, îl silise să vorbească într-un fel, şi sînt chestiuni despre care orice om, cînd îl întrebi insistent, are de spus ceva. Crease involuntar o atmosferă dintre acele pe care le pricinuiam eu de obicei, după cum la fel încercase să facă şi cu Hacik. Din moment ce erau oameni din alte condiţii sociale, nu i se părea că, iscînd astfel de vibraţii, pericolul era mare, şi ar putea să se opuie întregii ei sforţări ce făcea să mă uite. Dar viaţa pe care o ducea acolo pe mare cu un pescar, ore întregi, era exactă, căci aici nu sînt emoţii de interpretat, ci fapte. După ce m-am întors, a redevenit palidă, anemică, obosind iute, adormind imediat ce punea capul pe un căpătîi, mereu bolnavă, incapabilă de o trudă prea mare. Ce crispaţii s-au petrecut în ea în timpul despărţirii?!
    —   Cum ai putut să fii a lui?
    —   Iar începi aceleaşi întrebări.
264
      Sint evenimente cu care parcă te-ai deprins şi apoi brusc reapar în minte cu aceeaşi intensitate. De pildă, acum îmi închipui cum ţi-ai scos rochia, ciorapii, cămaşa. In ce cameră, în ce stradă? Nu îndrăznesc să te întreb niciodată. Desigur, intr-un colţ mai dosnic, căci pe străzile principale vă temeaţi să nu vă văd. Şi eu, care bănuiam totul, nu îndrăzneam să merg decît pe străzile principale, ca să nu Vă întîlnesc. Dar cînd întîmplător mă aflam într-un loc mai singuratic, pe lîngă gară îndeosebi, căci veneam săp-tămînal la Bucureşti, dacă nu găseam tramvai şi mă trezeam în faţa unui hotel misterios, încremeneam de groază să nu coborîţi de acolo tocmai atunci. Dacă era noaptea tîrziu, îmi spuneam că aţi ales ora aceea ca să fiţi mai siguri, imediat după prînz iar mă temeam, căci poate anumealegeaţi această oră neobişnuită la amanţi. De era în timpul mesei, ziceam la fel. închipuiri diferite, dar chinuri identice. Ce penibil îmi este să fac aceste mărturisiri! Un ungher din Bucureşti devenea pentru un timp oribil, şi apoi, pentru cine ştie ce motiv pueril, mă obseda alt ungher. Sau invers, excludeam fiecare stradă în parte, şi totuşi ştiam că undeva trebuie să se întîmple întîlnirea voastră. îţi închipui ce tremur m-a cuprins cînd, pe neaşteptate, cineva examina lîngă mine o hartă a oraşului. Poate erai îmbrăcată cu una din hainele pe care le porţi cu mine. E imposibil să fi aruncat toate cămăşile, toţi ciorapii de atunci. Cu toate că hainele nu erau prea importante, azvîrleai imediat totul ca să rămîi goală!
    Ioana şi-a lăsat capul pe umărul meu, faţa i s-a tras, s-a îngălbenit. Marea ritmează funebru conversaţia.
    —      Nu ţi-am ascuns nimic. Trebuie să mă crezi, căci sint incapabilă să mint: nici nu-mi dam seama ce se întîmpla cu mine, îmi era egal. Voiam să mă vindec de tine.
    —      Şi atunci de ce mergeai mereu? Te-a sărutat toată, ţi-a strîns sinii, te-a muşcat, mai este vreun colţ nemurdărit? Şi-i spuneai vorbe de dragoste.
    —  Ştia bine că nu-1 iubesc.
    —      Şi atunci? Ce rost aveau acestea? Ai continuat pînă ce m-ai întîlnit din nou, şi acum îţi găseşti scuze! Ca şi cum nu sint indiferente detaliile, dacă îl iubeai sau nu, şi singurul lucru important este că te dădeai lui. Mereu in-
285
  !         stinctul de a te scuza, chiar dacă nu poţi răspunde nimic bun
  :         la argumentele mele.
                 Ioana, care era fără suflare, deveni brusc rea, cu ochii ! ;         lucioşi.
                 —      Da! Ai rămas acelaşi. Ţi-era egal de-1 iubeam sau mă iubea. Toată chestiunea este să nu mă fi dat altuia. Egoism bărbătesc, numai amor propriu.
                 —      E omenesc să te doară profanarea cărnii, oricît ai cugeta că alterarea sufletească are singură o importanţă, că trupul este în voia cerinţelor fiziologice. Dar toţi ar proceda ca mine, indiferent dacă ar gîndi că procedeul este caraghios.
                 —   Numai un bărbat are toate drepturile?!
                 —   Cum să-ţi explic asta?... La începutul unei legături de
  ii        dragoste, bărbatul trebuie să găsească pe femeie fecioară,
             altfel încep chinurile, şi la urmă, poate, despărţirea. în I         schimb, un bărbat pur e ridicol şi părăsit la prima ocazie...
  j             — Stupid...
  ;             — Discutăm ca şi cum am face generalităţi, şi uiţi că
             fapta ta mă chinuie zi şi noapte. Tu poţi fi calmă, ai găsit cîteva argumente...
                 —      De n-aş găsi, măcar uneori, argumente, n-aş putea trăi mai departe.
                 Oh! Tristeţea cu care a spus aceste vorbe ce m-au înfiorat ! Avalanşe de păreri de rău au curs in mine: e drept că rareori Ioana găseşte cîte o explicaţie şi încearcă pentru un timp să se apere cu ea. Cu atît mai impresionant, căci ştie '         că încercarea e inutilă, parcă e cel din mijlocul oceanului
             ce se ţine de o scîndură neînsemnată ca să se salveze, i
  ,             Viky pleca la Gavarna; m-am decis să o întovărăşesc,
  i         Ioana nu putea merge pe jos cei patru kilometri sub căldură
             şi a rămas în port. La despărţire era tristă, ca şi cum ar fi |         cutremurat-o o prevestire, ca şi cum făcea un mare sacrificiu
             rămînînd singură. Mă simţeam prea dornic de a schimba j         atmosfera şi nu puteam renunţa la drum. I-am spus o ultimă
  ■         vorbă, pe care am căutat să o fac cît mai afectuoasă posibil,
  1         şi am plecat. La Cavarna am jucat cărţi cu soţii Axente,
            m-am plimbat pe uliţa principală, prin lumea multă de la ora şase seara, am băut o cafea la o cafenea pitorească, şi la urmă, aducîndu-mi aminte de tristeţea Ioanei, i-am cum-
            266
i
             părat prăjituri şi fructe. Gînd m-am întors în port se făcuse noapte. In întuneric magaziile apăreau sumbre şi în tăcerea profundă aveai impresia că fantome foşnesc pe pietre. Ne grăbeam, căci abia acum ne dădeam seama cît întîrziasem şi o lăsasem pe Ioana singură. Dar Ioana nu era acasă. Ne-am repezit pe plajă, pe pontoane să o căutam, am întrebat pe Mihali de ea, pe Cadîr, mereu mai înfricoşaţi, chemînd-o în toate părţile, însă întunericul oprea orice posibilitate de a ne descurca. Şi atunci, cînd Viky mi-a spus vorba aşa de paşnică: „N-avem ce face. Să o aşteptăm mai bine în casă“, am început să ţip la ea dezarticulat:
                —      Cum poţi să fii aşa de liniştită?! Ştii ce poate să însemne dispariţia Ioanei? Dar ştii ce se petrece în sufletul ei? Habar n-aveţi, cu toate că o cunoaşteţi de totdeauna. Şi nu bănuiţi tragedia ce s-a întîmplat între noi doi? Şi că Ioana îmi vorbeşte foarte des de moarte?
                Tot atunci, ca o stafie, a apărut Ioana. Am leşinat. Cînd m-am dezmeticit, Ioana a explicat:
                —      Am stat la mare mult timp, fără să-mi dau seama cum a trecut timpul. Nu v-am auzit strigătele din pricina valurilor.
                Viky a început să povestească amuzată scena mea fără rost:
                —   închipuieşte-ţi ce copil e!...
                Ce-o fi gîndit Ioana la marginea mării? Pe faţa ei nici o lumină.
                Un măgăruş trist şi caraghios face toate treburile oamenilor de aici. Il vezi de dimineaţa pînă seara la lucru. Cîteodată un răcnet de al lui răscoleşte tot portul. E simpatizat de toţi şi e un veşnic motiv de distracţie. Se povesteşte în glumă că face şi alte servicii: răcneşte numai la anumite ore, şi astfel poate fi întrebuinţat [drept] ceas. în orice caz, la miezul zilei, sînt sigur că o să-l aud şi că o să-mi întrerupă, pentru o clipă, amuzîndu-mă întotdeauna, mereu o altă stare sufletească, cu prilejul unei discuţii chinuite cu Ioana...
                Ce caraghioasă servitoare avem! Bătrînică, îndesată, scurtă, cu picioarele întotdeauna goale, imense şi strîmbe. Dar, cu toate hainele vechi şi scîrnave ce atîrnă’ de ea, nu renunţă la cochetărie, orice s-ar întîmpla, şi nici aici, în
267
1
             micul port, unde e aproape pustiu, şi unde noi înşine nu mai avem nici o toaletă, îşi vopseşte şi pudrează obrazul. Bineînţeles, aspectul ei se arată cu atît mai ridicol, căcivopseala fusese pusă prost, nu ascunde nici o zbîrcitură şi nu se potriveşte cu mîinile şi picioarele noduroase de muncă. O cheamă Ileana, şi în bătaie de joc o numesc, şi ceilalţi după mine, Helene. A fost în viaţă foarte sentimentală, doamna şi domnul Axente povestesc de ea multe aventuri, căci au avut-o servitoare 30 [de] ani în şir, şi cînd se găsea vreun regiment prin apropiere, soldaţii făceau cu rîndul — cu amor mare — prin bucătărie, unde întotdeauna Helene păstrase un rest gustos de la masă şi un pahar de vin. Intr-o zi chiar, şi asta nu demult, la bătrîneţe, domnul Axente a găsit ascuns sub pat un plutonier, şi cînd l-a întrebat ce căuta, a mărturisit şoptind: „Venisem la domnişoara Ilea-na“. Dar nici acum nu s-a cuminţit de tot şi întîrzie deseori prin magazii la vorbă cu vreun turc. Turcul oferă guvizi, iar Helene furnizează farfurii de ale noastre, şi masa se alcătuieşte elegant. Altfel, Helăne a fost servitoarea cea mai cuviincioasă, uitînd cu lunile ce are de primit, căci e fără pretenţii, muncind de dimineaţa pînă seara ca un animal şi luînd parte la toate necazurile sau bucuriile familiei.
                într-o zi, ca să mă amuz, am făcut cu Viky un plan: Viky a adus o căldare cu păcură caldă pe care o reîncălzea mereu. Urcat pe un scaun, cu un băţ avînd la capăt legată o cîrpă, şi înmuind în căldare, am scris negru deasupra uşii cabinei noastre, spre mîndria servitoarei: „VILLA HÎSLfiNE11.
                M-am căznit mai mult decît aş fi crezut, dar la urmă li-terile păreau etern împlîntate pe zid. Cît timp vor dura? N-am încercat oare această glumă neînsemnată numai să prelungesc importanţa mea şi după plecare? Căci — orgoliu pueril — am impresia că marea miraculoasă, colinele, cabanele, cerul nu sînt decît creaţii ale imaginaţiei mele, şi mă tem că se va dărîma totul după plecarea mea.
                Am urcat cu Viky pe Ciracman. Ioana n-a venit cu noi, căci o oboseşte cel mai mic drum anevoios. Şi poate că-i era dor să rămîie măcar două ore singură, sau poate că eu îmi închipuiam că îi era necesară această singurătate, căci mă atrăgea perspectiva din vîrful Ciracmanului, sau posibilitatea de a face o plimbare numai cu Viky, fără nici o intenţie
268
             de flirt, numai cu satisfacţia unui bărbat însurat făcînd o escapadă inofensivă (căci consideram legătura dintre mine şi Ioana ca ceva oficial). Ioana n-a avut curajul să mă reţie. Urcatul l-am făcut fiecare după temperamentul său, eu agitat, prea în urmă sau prea înainte, cu momente de osteneală şi de ambiţii care învingeau osteneala, cu ochii lucioşi, faţa uscată, mîinile crispate. Viky, cu mersul egal, identic, orice piatră neaşteptată sau ridicătură i-ar fi ieşit in cale, pornită parcă să facă înconjurul lumii, pe un drum simplu care nici nu merita să fie băgat în seamă, rămînînd mereu graţioasă, zîmbitoare, discutînd cu acelaşi farmec şi uşurinţă, doar cu câteva broboane de transpiraţie pe frunte’şi pe braţe. Ajunşi sus, se desfăşura înaintea noastră o magnifică panoramă asupra mării. Spaţiul, cam strîns în port din pricina golfului, se deschidea acum fără margini. Am căutat să întreţin o conversaţie „burgheză11 cu Viky, ca să demonstrez că-i sînt prieten bun, că nu sînt omul ciudat pe care îl bănuiesc ceilalţi, şi poate din instinctul meu de a voi să scot la suprafaţă, în omul care pare cel mai superficial şi mai preocupat de evenimentele neînsemnate ale zilei, cîte-va spaime. (Cît e de mare perversitatea?!)
                —      Şi ţi-e frică, Viky, de ce o să se întîmple cu tine mai tîrziu?
                —   Fără îndoială.
                —   Şi te gîndeşti des la asta?
                —   Foarte des.
                —      Eşti aşa de zîmbitoare toată ziua, că n-ai bănui că ai şi frici. Iartă-mă că-ţi vorbesc fără înconjur, dar vreau să fiu sincer.
                —      Nu trebuie să iai omul după aparenţe. Şi apoi, aici îmi place să fac cît mai mult baie în mare, şi orice tovarăş este bun. De altfel, sînt toţi foarte drăguţi cu mine. Altceva nu mă interesează.
                —      într-adevăr, viitorul tău este neliniştitor. Nu văd de ce eşti studentă în drept. Dreptul e destul de greu pentru băieţi. Nu te sfătuiesc să-ţi faci nici o iluzie, nu eşti obişnuită să te lupţi prin tribunale.
                —      închipuieşte-ţi! Ioana voia neapărat să mă fac doctor veterinar, căci acolo s-ar putea pătrunde mai uşor!
                Am rîs amîndoi. Ioana prindea deseori din aer cîte o idee năstruşnică, fără nici o legătură cu realitatea, şi apoi
269
             voia să o transmită altcuiva, cu orice preţ., despotic. Vorbea atunci cu atîta flacără, aduna dintr-o dată cantităţi de argumente, o enerva orice replică, se chinuia, încît, din milă pentru frămîntarea ei, sau convins în clipa aceea prin convingerea ei, acceptai orice. (Şi faţă de tine însuţi nu voiai să admiţi că nu eşti în stare să-ţi trăieşti viaţa şi în salturi mai forţate, fără prudenţa burgheză şi logica măruntă a celor mediocri. In orice om se găseşte o veleitate de a porni în lume şi a descoperi un continent.) In cazul acesta planurile Ioanei luaseră o înfăţişare amuzantă, căci era comic să-ţi imaginezi pe graţioasa Viky, cu surîsul înflorit, cu hainele nostime de veritabilă pariziancă, cu silueta delicioasă, vindecînd o vacă sau un cal. Noroc că Ioana nu-şi susţine planurile ei multă vreme, şi de altfel, dacă eşti într-adevăr înţelept şi ţi-e milă de sufletul ei, trebuie să o laşi să vorbească şi să o aprobi, căci dacă nu e vreo hotărlre de luat imediat, renunţă curînd singură la ea şi uita chiar ce-a susţinut cu atîta tărie sau rîde cu ceilalţi de ridicolul planurilor. Din toată discuţia rămăsese să o ironizăm pe Viky (cu atît mai mult, cu cît, nu prea personală, Viky se sugestionase cu adevărat la un moment dat), şi, cum la Bucureşti a rămas multă vreme neterminată Facultatea veterinară, să-i cerem mereu relaţii.
                —      In definitiv, e tristă soarta tuturor fetelor care cred intr-o dragoste cinstită, educate în felul acesta. Cînd te gîndeşti că viitorul tău bărbat, adică acela care va fi mai important în viaţa ta, în toate obiceiurile tale, se găseşte undeva... Acela care trebuie să te facă pe tine fericită! Iar tu nu ştii încotro să te îndrepţi, pe cine să alegi, şi se poate să te înşeli chiar dacă ai fi sfătuită de oameni pricepuţi. Căci cum poţi cunoaşte pe un om în amănunt cînd îi încredinţezi o fiinţă scumpă sau cum poţi să fii sigură de evoluţia lui viitoare?
                —      Aş vrea să găsesc un bărbat pe care să-l iubesc şi să mă iubească, să se îngrijească de mine şi să mă înveţe, să-i fiu soră, amantă şi soţie...
                —   Bravo, Viky! Şi un şirag de copii atunci...
                Tonul serios se transformase într-un zîmbet.
                —   Nu m-am gindit chiar aşa de departe...
270
                Aşa gîndeşte Viky, căci aşa gindise mama, bunica şi străbunica ei. Dar desigur, dacă viitorul va fi puţin variat, nu se va intîmpla nici o nenorocire.
                într-o zi, înţr-o magazie, şi-a făcut apariţia o nouă familie, compusă din mai mulţi tineri, care dimineaţa invadau plaja. Viky deveni curînd prietenă cu ei. Dintre toţi, am desprins două fete, şi te întrebai ce caută împreună, atît era deosebirea de mare. Una gravă, întunecată la faţă, fără un surîs, cu un profil bărbătesc, cu haina lipsită de orice ornament, vorbind puţin, despărţindu-se tot timpul de ceilalţi; nici nu ştiu unde îşi petrece timpul, căci n-am văzut-o decît de două ori, noaptea, singură, la capătul unui ponton. Dau relaţii despre ea mai mult după explicaţiile lui Viky, subliniate de laudele Ioanei. Cealaltă are gura mărită de atîta rîs, vorbele ei se aud în tot portul ca un clopoţel de cinematograf, şi vorbeşte mereu cu gesturi insuportabile de copil răsfăţat, dînd impresia că e la dispoziţia oricui. Oteodată rîsul ei strident şi vulgar străbate spaţiul ca o împuşcătură, e suficient să alunge toate emoţiile şi să anihileze puterile mării şi ale cerului. Are un nume de familie neobicinuit, inventat parcă anume pentru dînsa. O cheamă Ţurai l
                Am primit o vizită de la Balcic, vărul fetelor, Charles. Foarte ciudat acest Charles, şi Ioana povestea despre el lucruri senzaţionale. Un om de vreo treizeci de ani, în care vezi mai ales sprîncenele îmbinate, ochii lucioşi şi dinţii mari, laţi, despărţiţi, apărînd la cel mai uşor zîmbet. Fusese prin Rusia chiar după venirea bolşevicilor, hoinărise prin Germania, avusese o mulţime de aventuri, încercase o mulţime de meserii, între măturător de stradă şi artist de varieteu. Ioana pretinde că Charles este de o senzualitate extraordinară şi că toate istoriile ce le povesteşte, inepuizabil, s-au întîmplat cu adevărat. Femeile, cînd voia el, nu-i puteau rezista; ştia să le decidă imediat şi să le lase apoi fără mari complicaţii. Era totdeauna periculos să rămîie singur în tovărăşia unei fecioare, căci nu se putea conta pe el. Aceste lucruri puteau fi adevărate, dar puteau fi exagerate de Ioana, deoarece se potriveau perfect cu fantezia ei, ce ştie să mărească pînă la grandios un fapt puţin însemnat.
271
I
           O altă certitudine a Ioanei, pe care insista deseori, fără să admită îndoială, făcea din Charles un tuberculos. Nu se vedea deloc asta, trupul lui părea voinic, nu tuşea, nu se plîngea de nimic. Dar îmi spuneam că Ioana trebuie să cunoască mai bine secretele familiei, şi acesta nu putea fi decît un adevăr transmis direct de unde îl aflase. Sau poate că şi acum brodase numai ca să explice acea senzualitate extremă. Bineînţeles, Ioana era de bună-credinţă în tot ce pretindea, căci n-a minţit niciodată şi nici nu se pricepe să mintă. E amuzant de văzut această femeie atît de inteligentă ce puerilă e cînd încearcă vreo minciună. Complică, se supără, argumentul ei pare tot mai neverosimil şi la urmă avem scandal. în orice caz, atîtea îmi povestise Ioana despre Charles, încît îl priveam cu curiozitatea cu care priveşti la iarmaroc un fenomen, vreun animal sălbatic, şi stăteam cu toţii în preajmă, îngrijaţi să nu se întîmple cine ştie ce nenorocire, cu toate că Charles povestea nevinovat, afabil, amestecînd graţios, în tot timpul discuţiei, cuvinte franţuzeşti, ceea ce îl făcea să samene mai mult a artificial june de salon de provincie. Charles a adus cu el atmosfera mondenă, falsă, a Balcicului, fie că Balcicul pe timpul acesta, cu lume multă, cu ţipete, cu agitaţii, cu diverse distracţii, e artificial, fie că Charles, cu temperamentul lui uşuratec, nu ştia să desprindă decît ce e frivol de acolo şi a împrumutat el însuşi frivolitate unui loc grav. La Balcic, la club, se dansa, şi veniseră cîteva dudui care se pricepeau foarte bine să danseze; pe plajă se făceau tot felul de jocuri pînă noaptea târziu; „Vila reginei" era demnă de vizitat („Să am şi eu o astfel de vilă, ce serait une folieu), madame Ioneseu îi pune coarne bărbatului său şi el habar n-are... c'est ă se tordre... a venit la Charles o fetiţă de 15 ani şi l-a rugat să-i ia fecioria... A avut cîteva succese monstre... să vezi...
               —  Şi Arabella?
               Arabella era metresa lui de multă vreme şi alcătuise cu dînsa aproape un menaj (dar cu despărţiri mari, semănînd aproape definitive). Ioana povestea despre ea lucruri uimitoare şi, cu toată viaţa ei de cîine al nimănui şi cu aparenţe uşuratece, o socotea drept cea mai serioasă femeie din cîte a cunoscut.
               —     Arabella e drăguţă, ne mai certăm, ne mai împăcăm, poate o să ne despărţim pînă la urmă. E ciudată. I-am
I
i
272
           pierdut toţi banii pe care îi primeşte lunar, într-o seară, la cărţi, fără măcar să o întreb, şi n-a spus nimic. în schimb, îmi face scandal pentru chestiuni complect neînsemnate. De pildă, îmi place să mă scol dimineaţa de tot, să mă instalez la fereastră pentru cîteva ore şi să mă uit la mare; ea turbează în pat, nu mai doarme, şi începe o discuţie stupidă, care îmi alungă toată liniştea.
              Ce concluzie va scoate Ioana mai tîrziu din vorbele acestea? Qu ce frenezie (reproş deghizat către mine) va face portretul femeii care acceptă orice sacrificiu pentru bărbatul iubit, dar îi este intolerabil să fie părăsită — şi în cazul acesta, din culcuşul cald unde ea se simţise atît de bine, cînd, prin somn, simţea corpul lui întins în lungul corpului ei, căldura pielii alăturate — şi nu putea să fie fericită cînd el se ducea, pentru oricît de scurt timp, oricît de aproape, şi pentru orice motiv inofensiv! Dar pe mine în clipa aceea mă preocupa altceva, în legătură cu obsesiile mele. Făceam remarce asupra ciudăţeniei omeneşti, căci Charles era capabil în acelaşi timp să povestească scene picante, să se amuze la nesfîrşit, să aibă o mie de întîmplări galante, să presare suferinţe fără nici un regret, şi totodată să simtă nevoia imperioasă de a privi îndelung, singur, o dată cu răsăritul soarelui, neliniştele mării.
              Cînd i-am spus mai tîrziu uimirea mea Ioanei, ea s-a revoltat.
              . — îmi vezi şi tu tragedia! Mie mi-a sugerat imediat povestea lui viaţa noastră, şi tu te-ai gîndit la preocupările tale, fără nici o legătură cu mine. Şi, cu o infinită tristeţe: Nu mă iubeşti.
              — Mă chinui îngrozitor din pricina ta tot timpul, asta nu e dragoste?
              Dar Ioana arăta în clipa aceea aşa de nenorocită, că n-am mai putut continua discuţia gravă, în care nu voiam atît s-o conving pe dînsa, cît să mă clarific pe mine. Am utilizat consolări facile, jurăminte copilăreşti, glume, şi am izbutit, ca de obicei, să o calmez puţin, căci este în natura omenească instinctul de a te reface în orice chip, de a te consola de un motiv serios printr-un mijloc facil, de pildă de a fi încîntat că de mortul tău scump lumea vorbeşte de bine. Ştiam însă amîndoi că discuţia nu fusese decît suspendată pentru puţin, şi că, şi unul şi celălalt, împinşi de fatalităţi interioare,
273
            vom reincepe-o la prima ocazie, cu aceeaşi crispaţie şi tot aşa de zadarnic.
                Uneori Charles se arăta uimitor, erou de legendă, parte abia ruptă din natură. Impresia a fost mare cînd într-o noapte feerică, cu lumina lunii împrăştiată pe toată marea, cum nu aveam barcă la ţărm, s-a dezbrăcat şi a înotat pînă la barca lăsată de Gadîr la 2 km în larg, a desprins-o, a adus-o la pontonul unde îl aşteptam, şi, aşa ud, cu toată răcoarea serii, cu toată boala care îl mina, ne-a plimbat pînă la prima rază de soare. Apoi, după ce ne-a lăsat din nou pe ponton, a dus barca la locul ei, ancorînd-o din nou, şi s-a reîntors înotînd. în noaptea aceea, gol, strălucitor sub razele lunii, Charles a apărut superb.
                Cineva, citind aceste note, ar putea reflecta că, în definitiv, pustiul acestei localităţi este destul de relativ şi că eu însumi am înşirat, în afara celor două personagii principale, o serie de altele mai puţin însemnate, dar care înviorează singurătatea. Nu este adevărat. Aici sînt aşa de puţini oameni, încît fiecare pare important, şi cum, fatal, asişti la zilnicele lui ocupaţii şi necazuri, mă socot obligat să-l înregistrez. Cei cîţiva oameni măresc pustiul, după cum lampa lui Mihali măreşte întunericul şi multiplică înfiorările.
                Cîteodată recurg la stratageme ca să aflu tot ce-a făcut Ioana. E ciudată această alegere de a afla anumite detalii şi de a înconjura, ca să nu aflu, pe altele, chiar dacă toate sînt la fel de chinuitoare. Poate pentru că nu vreau să-mi scape nimic, totul mă interesează, şi deci nu schimb subiectul decît după ce-1 epuizez. Pornesc a doua zi şi mai departe, utilizînd materialul strîns, recapitulîndu-1, ca şi cum ar fi o serie de lecţii grele pe care trebuie să le înveţi bine, şi deseori rămînînd la aceleaşi detalii, fie că mai găsesc noutăţi la care nu mă gîndisem, fie că niciodată nu-mi sînt indiferente întîmplările acestea, oricît de bine ar fi ştiute, căci suferinţa mea, întovărăşindu-le, nu istoveşte să le împrospăteze. O singură vorbă schimbă totul, şi într-o conversaţie e fatal ca vorbele să nu fie aceleaşi — şi apar noi imagini. Amîn şi din laşitate de a afla prea multe deodată. Dar temperamentul meu e incapabil să se apere, hotărîndu-se să nu mai reînceapă niciodată aceste chestiuni, căci numai aşa poate
274
        veni vindecarea. Am putea afla orice dacă ne-am arăta o vreme că nu sîntem geloşi. O stratagemă mai este să nu-i întrerup destăinuirile prin nici un reproş sau ironie, dimpotrivă să mă arăt prieten bun cu ea, să o compătimesc, să nu ştiu cum s-o mingii (există şi asta in mine) şi să o las să vorbească, deoarece mărturisirile uşurează. întrebările mele torturate avuseseră deci un efect asupra ei, chiar dacă păruseră inutile, făcute să o irite şi nu să producă remuşcări. Efectul fusese mai tîrziu vizibil in starea ei de veşnică tragedie in care se zbătea şi prin trecutul ce-i persista tot timpul in suflet. Desigur că numai eu sînt de vină că acel trecut o chinuie şi-i apare groaznic, căci în timp ce-1 trăise, se obişnuise cu el, îl acceptase, indiferent de nostalgiile ei înspre mine şi de încercările ca să mă uite. Acum, numai văzînd torturile mele, îi dă toată importanţa şi 11 priveşte cu alţi ochi. Dacă aş înceta toate iscodirile şi pedepsite, ea s-ar transforma imediat, ar redeveni liniştită, dar eu sînt bolnav de gelozie şi de dorinţa de răzbunare. Şi apoi imediat ce aş înceta, presupunîndu-mi o voinţă excepţională (căci judecata aşa mă învaţă: nimeni nu m-a obligat să-mi aleg viaţa aceasta, acum trebuie s-o suport), chinurile ar continua, căci eu aş rămîne în inferioritate, şi Ioana ar începe să se jăluiască că n-am iubit-o niciodată. Mi-ar spune că gelozia şi dragostea nu se suprapun decît în parte, şi chiar din încetarea geloziei mele ar scoate un motiv in plus de a nega dragostea mea. Dar poate că aceste explicaţii nu sînt bune pentru durerile noastre prelungite, care sînt pricinuite, orice-aş face, aşa cum au fost întotdeauna, şi pe atunci cînd nu erau încă motive, de firile noastre mereu în contradicţie, cu toate că perfect asemănătoare, de complacere în această atmosferă şi de suportare a aceleiaşi fatalităţi.
           Eşti bucuros uneori că oamenii îmbătrînesc, căci astfel sînt obligaţi la anumite transformări. Dacă n-ar fi aşa, ar rămîne identici, oricîte dezastre ar trece peste capul lor. Şi nici măcar nu văd exact în ei, nu-şi pot aplica logica cea mai simplă. O femeie are în acelaşi timp un amant, înşelînd pe bărbat, pe copii, pe rude, se dă cu toţi nervii, acceptă îmbrăţişările cele mai intime, şi totul îi devine aşa de obicinuit, aşa de normal, încît continuă să aibă, fără
                                                                            275
24
             nici o falsitate, aceleaşi percepte învăţate de acasă, să judece cu ele, indignată, pe toată lumea. Dacă amantul lucid o surprinde într-o astfel de judecată şi-i atrage atenţia: „Dar cuminece faci?“, ea răspunde calin: „Cu tine e altceva11. Vorbă fără de nici un înţeles, dar caracterizînd aşa de bine pe o femeie.
                 încep eu:
                 —      Intr-adevăr, nu ştia nimic de ce se petrecea în jurul său. Inteligenţa lui mă covîrşea de multe ori, constatam cu precizie, oricîte indulgenţe aş fi avut pentru mine, că are memorie mai bună, că sesizează mai uşor, logica e mai exactă. Lectura lui îmi apărea, oricît aş fi cetit şi eu, prodigioasă, şi totuşi cu deplină bucurie constatam în discuţiile noastre despre viaţă că-i conduc gîndurile în voie, că-1 pot minţi oricînd, că eu ştiam în orice clipă exact tot ceea ce se petrecea într-însul (nu idei, ci sentimente), în timp ce îi rămîneam un străin. Deci aveam satisfacţia să-i produc unele nelinişti, pe cît putea el fi neliniştit, chiar dacă ele se cuminţeau iute. Slabă consolare, şi care nu-i făcea decit servicii (îl mai complica), dar nu puteam să mă opresc.
                 —      De aceea nu-i de mirare că mi-a rămas un străin. Şi apoi, aveam aşa de puţin timp liber, tribunalul îmi lua tot timpul, cîte douăsprezece ore din zi eram ocupată. Mîncam la prînz la ora două, trei, patru, în fiecare zi altfel, şi puteam susţine toată această oboseală! Trebuie să presupun că în mine sînt focuri excepţionale. Cînd am văzut că el nu mă poate calma, ca să-mi ocup timpul în mod obligatoriu — căci literatura îţi permite toate libertăţile — am intrat la bancă. Se poate spune că am fost o funcţionară exemplară. Păstrez de acolo, pînă la mormînt, imaginea şefului meu, un bătrîn cretin şi murdar, care mă tortura zilnic, pufăia tot timpul o ţigară proastă şi scuipa pe jos. Aveam un mijloc fericit ca ocupaţiile mele să mă scoată la aer; puneam sechestre. Nimeni nu va şti ce înseamnă a pune sechestre, cel puţin în primele timpuri, fără să fii o brută, şi oricît ţi-aş explica n-o să ai decît o imagine teribilă, dar văzută pe gaura cheii. Ţi-aduci aminte de trucul ingenios al lui Lesage3 în Diable boiteax ca să pătrundă în adîncul secretelor familiale? Eu mergeam şi mai adînc, în fiecare zi în altă parte, pe străzi de care nici [nu] auzisem, în case cu forme
276
         neînchipuite. Astfel, există în Bucureşti o casă în formă de vapor, locuită de un fost marinar. Este o grozăvie cum trebuie să porţi un om cu minciuni, în timp ce portărelul cercetează lucrurile. De altfel, faci progrese în psihologie. Mă pricepeam să profit de vanitatea fiecăruia, ca să sufere mai puţin, vorbind de lucruri cu totul fără legătură. La unul am găsit vizite şi gazda a întrebuinţat toate şireteniile ca să nu afle nimic musafirii de alături. Aiurea am găsit bolnavi şi în altă parte amor! Apoi obiectele pe care vor să le dosească, lacrimile ce curg ca să scape cîte un obiect devenit deodată pentru ei de o importanţă extraordinară (poate că e o amintire scumpă, poate că numai îşi pierd orice raţiune în momentul acela). Desigur că mi-aş fi făcut capătul văzind acestea, dacă n-ar fi fost în mine un sentiment mai important decît mila: curiozitatea de a cunoaşte pe om. Veneam acasă şi găseam o bucăţică de friptură uscată de atîta aşteptare. Pe atunci venea şi el. începeam conversaţia şi, cît mă mai ţineau puterile, voiam să profit. Aveam spaima mediocrităţii în care mă cufundam şi purtam chiar în servietă o carte. O citeam între două treburi, în tramvaie. El trebuia să-mi spuie ce citise, să-mi dea ample detalii despre ce nu mai aveam timpul ca să mă ocup personal. Ii plăcea să povestească, şi-l ascultam ceasuri întregi. Şi dacă cîteodată mă lăsam în voia lui, asta nu se cheamă dragoste; plăteam cinstit! Dar uneori, cînd eram obosită, adormeam brusc, cu toate că prin voinţă pricepusem clar tot ce mi se spusese pînă în momentul adormirii. Şi atunci, fără să-mi întrerupă somnul, pleca. Viky, din camera ei, nemaiauzind vorbă, veiiea, mă lua ca pe un copil şi mă punea în pat.
            Şi atunci, în pat, începea pentru mine o existenţă fantastică. Nu eram nici trează, nici adormită. Adică, aveam prezente în mine, în acelaşi timp, locul unde mă culcasem, mobilele, toate preocupările pentru a doua zi, dar şi imaginam aventurile cele mai extraordinare, lucidă totuşi că totul este ireal. Şi ziua chiar consideram momentele acestea drept singurele clipe de fericire. Totdeauna jucai un rol, şi dacă trează făceam tot ce puteam ca să te alung, noaptea te lăsam să soseşti şi să faci cu mine tot ce voiai. Dar nu tu întreg, aşa cum te-am cunoscut; acum nu mai exista nimic în tine din ceea ce am urît, egoismul, gîndurile fără legătură cu mine. Păstrai numai ceea ce m-a subjugat, tandreţa, nepu-
                                                                                  277
24*
1
                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             .1
           tinţa ta de copil ce trebuieşte ocrotit (chiar dacă tot ceea ce îmi scăpa din tine mă legase mai mult) şi o imagine dureroasă obsedantă: slab, imaterial, cu ochii trişti, cu gura crispată. Atunci mintea mea te lăsa în voie să călătoreşti pe la ferestre, să te tîngui chemîndu-mă, să te culci lingă mine, să mă iei în braţe şi să mă duci spre lună!
               —     Scumpă Ioana, nicicînd n-a fost un dezastru mai mare ca al nostru 1
               —     El n-are nici un contact cu realitatea, chiar dacă prin obiceiul de a-şi satisface imediat apetitul nu apare deloc imaterial sau dacă fizicul îl arată ca pe un om bine înfipt pe pămînt: scurt şi bondoc, cu surîsul jovial, care marchează o eternă bună dispoziţie. îţi închipui că nu puteam să iubesc un astfel de om, căci în dragoste fizicul joacă un rol important. îl persecutau tot felul de probleme fantastice şi le povestea oricînd cu un mare lux de amănunte. Avea o’me-morie admirabilă şi nu uita nimic. Deseori îmi vorbea despre nemurirea sufletului, de viaţa viitoare, de păcat şi ispăşire; in direcţia aceasta ne înţelegeam perfect, şi orice îmi spunea nu mi se părea imposibil. Scepticismul tău m-a îngheţat întotdeauna, puteam acum face construcţiile cele mai fenomenale. Credea în sfinţi şi în Dumnezeu, şi a fost un timp cînd mergeam săptămînal la biserică.
               —     Erai foarte păcătoasă, mă torturai şi mergeai să te rogi! Ce ridicol! Şi nici măcar nu încetai păcatul, ci treceai de la biserică la hotel. Tu îţi poţi găsi scuze, dar el ştia precis că faţă de mine era vinovat!
               în nevoia Ioanei de a merge la biserică se poate vedea ce uşor era influenţată, femeie prin excelenţă, şi toată cultura şi inteligenţa nu serviseră la nimic. Dar se’ pot vedea şi chinurile în care se zbătea şi căuta, oricum, o consolare. Din ziua întîia a revederii noastre, oricît de greu s-ar fi făcut împăcarea, nici nu i-a trecut prin minte să mai facă o rugăciune.
               —     într-o zi, vorbind despre ce se va întîmpla cu noi după moarte, a spus de tine: „Sandu va deveni strigoi!“ Cu toate că pînă în clipa aceea fusesem liniştită, am început să ţip! Aşa lovise de exact — din greşeală sau înadins — în imaginea ta din subconştientul meu’. Au venit cu toţii, m-au calmat, m-au întrebat ce am şi le-am dat o explicaţie
278
         oarecare. Apoi s-au dus, mai înainte de a avea curiozitatea să priceapă ceva. Iubitul meu era un strigoi!
             —      Să-l fi văzut cum mînca! Se obişnuise să rămînă totdeauna la mine la masă, neinvitat. Dacă ne găseam în stradă, mă grăbea să nu pierdem mîncarea, şi atunci nu mai băga de seamă de ceilalţi, lua bucata cea mai bună, porţia cea mai mare. Cînd mai era cineva la masă la noi, surprin-deam ochi ironici privindu-1, şi el nu observa nimic, căci era ocupat să vorbească şi să mănînce. Ce ruşine pentru mine! Vorbea tot timpul numai el, despre toate năzbîtiile din copilăria lui, ca şi cum asta ar fi interesat pe cineva. Căldurică, mincare, femeie, găsise de toate in casa noastră. Putea în voie să se îngraşe. Şi totuşi, pretindea că pentru el realitatea nu există, că este prin excelenţă dezinteresat. Dar se califica la întîmplare, totdeauna cu complezenţe, cu titluri luate de prin cărţi, şi mai ales se echivala cu vreun erou rusesc. De tine a spus că eşti prea socotit, fricos, comod şi-i faci impresia unui munte graţios cu flori la poale, apoi cu fagi şi brazi spre capăt şi cu zăpadă, iar după ce ai urcat cu anevoie şi eşti fericit de izbîndă, căci te simţi puternic şi singur, în timp ce înaintea ta se desfăşoară minunile perspectivelor, descoperi, construit foarte confortabil, un restaurant.
             —  Şi el este, în vîrful lui Jungfrau, un pissoir!
             —  Era un personaj deştept, dar destul de vulgar.
             —      Cînd ai şti ce vulgar era! Mi se crîncenă carnea cînd mă gindesc ce descoperiri am făcut în primele noastre întîl-niri. Poate dacă aş fi fost la prima cunoaştere, m-aş îi consolat cu gîndul că aşa sînt oamenii, dar te ştiam pe tine delicat, cum procedai într-o scenă,ce altfel devine oribilă. (De fapt, explicaţia era mai ales: pe dînsul Ioana nu-1 iubea şi o indignau toate gesturile, la mine orice i se părea perfect.) Ca un animal, credea că totul trebuie făcut simplu, un act de care trebuie să profiţi cît mai copios. Şi-a făcut cu mine educaţia, şi acum, cu altă ocazie, se va prezenta învăţat de minei
             Ce umilinţă pentru Ioana, aşa de mîndră!
             —      Şi de ce n-ai plecat de la prima oară? (Aş fi suferit mai puţin?)
279
               —      Era prea tîrziu şi nu mai puteam da îndărăt; pornisem pe calea aceasta şi trebuia să o duc la capăt, altfel totul purta numele de aventură.
               Şi, orgolioasă, dar alături de plîns:
               —   Şi ştii că eu nu sînt în stare de aventuri!
               —      Voiam să mă vindec de tine cu orice preţ, am crezut că acesta este un mijloc. Tipul este inteligent şi am socotit că asta îmi ajunge. Dar îi lipseşte complect orice sensibilitate, habar n-are de ce se petrece în preajma lui. N-a priceput nimic din marea tragedie ce se desfăşura lîngă el. Credea poate că sînt o midinetă care vrea să se dea. într-o< zi, la hotel, plănuind să se apropie de mine, m-a găsit îngheţată, fără putere să fac un gest să-l primesc. S-a indignat cu o ridicare din umeri şi a început să se încalţe. Oh! ce groaza a fost pentru mine atunci! M-am îmbrăcat în goană şi: am pornit ca o nebună pe străzi, în timp ce el, transformat ca prin minune, se milogea după mine să-l iert. La urmă l-am iertat. Şi-a ţinut cuvîntul să nu mai facă astfel de gesturi: după cum vezi, eram educatoare!
               Conversaţii lungi, inutile şi care se termină cu epuizarea amîndorora. Caut, ridicol, să descopăr un colţ din carnea ei neprofanat, căci ideea de „dragoste14 e prea abstractă pentru chinurile mele, iar pe mine mă obsedează micile evenimente dintre ei, şi vizual reconstitui scene în toate detaliile.Cîteo-dată, sărutînd-o Intr-un fel neobişnuit, o iscodesc dacă celălalt o sărutase la fel, şi răspunsurile ei evazive mă torturează. Dar nu poate să răspundă decît negînd, căci în braţele mele uită tot ce s-a întîmplat cu celălalt sau li e milă de întrebările ce nu pot fi consolate şi preferă să tacă. Totuşi, a încercat odată să-mi facă o bucurie: „Era groaznic de gelos că m-ai avut fată 1“ Această veste, în loc să mă bucure pentru o clipă, produse noi frămîntări, căci se presupunea că fuseseră scene între ei, discuţii aprinse, şi poate o consolare de a Ioanei spre el, inversă: „Dar asta n-are nici o importanţă44. Deci, între ei, o legătură mult mai febrilă, de veritabili amanţi, decît voia să mărturisească acum Ioana. Poate că şi uitase. Şi din moment ce n-o mai interesa chestiunea, se mira că mai insist eu. Deseori reflecta: „Ce deosebire! După despărţire, el parcă nici n-ar fi fost, şi dacă n-ai fi tu, nici
280
       nu m-aş mai gindi la viaţa aceea. în timp ce în orice clipă toată am fost impregnată de tine.“
           Nu pot scoate satisfacţii din felul cum mi s-a dat prima oară. A fost o scenă grotescă, de care nu pot să am nici o mîndrie. Am spus cîteva minciuni, căci mă forţase prin firea ei dublă, ce se dăruia şi în acelaşi timp pedepsea teribil, şi apoi au început anumite mîngîieri mai avansate. Dar, după ce permisese aproape tot, s-a retras brusc şi a fugit, lăsîndu-mă ridicol. A doua zi m-a întîlnit pe stradă, a fost prietenoasă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. 0 nouă încercare s-a terminat tot aşa de stupid. După o zi, am găsit-o culcată, în lacrimi. (Locuia, ca studentă, într-o cameră din Bucureşti, rudele îiindu-i în provincie. După un an, Viky, ajunşă şi ea studentă, a venit să locuiască cu dînsa.) I-am vorbit, am consolat-o, i-am explicat, pînă ce, într-un moment de desperare de a nu şti ce să fac şi din pricina nervilor încordaţi, am început să plîng; şi atunci s-a dat cu tot corpul, cu tot sufletul, şi niciodată nu i-a mai părut rău de asta, oricîte lupte ar fi început intre noi, oricîte reproşuri ne-am fi făcut. Transformarea ei se făcuse aşa de brusc,devenise deodată din rea bună, încît mă aşteptam ca nervii să reîn-ceapă pe tema aceasta. Cum cunoştinţa noastră se întîm-plase de-abia de o lună, deprinderile între noi nu se făcuseră încă, şi posesia se îndeplinise înaintea atîtor alte familiarităţi mai puţin însemnate, dar necesare. Se întîmplase astfel între noi ce era mai grav şi continuam să ne jenăm pentru amănunte. Mi-aduc aminte de un detaliu fermecător şi amuzant totodată: exact peste drum de Ioana, fereastră în fereastră, locuiau alţii care puteau să vadă pînă în fundul camerei noastre, şi multă vreme întîrziam să ne apropiem unul de celălalt — lungeam o discuţie ce nu ne interesa, cînd de fapt ne era dor să ne strîngem — numai din pricină că nici unul din noi nu avea curajul să tragă storul.
           Eu i l-am prezentat Ioanei. în ultimul timp scenele dintre noi deveniseră intolerabile. Urile, deznădejdile, patima se succedau neîntrerupt, fără nici o zi de linişte. Nu ştiam ce hotărire să iau, prea slab ca să fug, prea nenorocit ca să rămîn. Ca diversiune, i l-am prezentat, căci era inteligent, putea să o înveţe o mulţime de lucruri şi să aibă o înrîurire asupra ei, punînd puţină ordine într-o minte aşa de chinuită.
281
           L-a preţuit imediat şi mi-a vorbit cu admiraţie de el. Ii dasem preocupări noi, dar dragostea subzista întreagă. îmi amintesc odată cînd a venit Ioana să mă ia de la gară, cum făcea săptămînal. Era noapte frumoasă, şi am pornit spre Şoseaua Kiseleff. Acolo, pe o bancă, s-a strîns febril ca de obicei, şi în mijlocul unei discuţii aprinse, cînd ne dam raportul de ceea ce făcusem, mi-a anunţat : „Ştii că prietenul tău m-a vizitat; e foarte drăguţ!“ Vorbe fără nici o însemnătate. Chiar acum, după tot ce s-a întîmplat, îmi dau seama că Ioana a depins mereu de mine. Mai tîrziu (dar totul s-a întîmplat foarte iute), a început să-i descopere o serie de calităţi, pe care nu le găsea în mine, după cum la urmă, cînd au fost împreună, avea să insiste tocmai pe ce era comun între noi. In special îi exagera virtuţile şi îl admira ca pe un om de onoare, căci el ştia să-şi vorbească răspicat intenţiile fără ezitările mele dubioase. (Deziluziile Ioanei trebuiau să fie cu atit mai mari.) într-o seară, ca să fie exactă la gară cînd plecam, a fugit într-o goană să se îmbrace, şi mi-a fost milă de inima ei, ce bătea ca a unei păsărici speriate. Cu un minut înainte de plecarea trenului i-am spus afectuos: „Ce bună eşti cu mine uneori şi alteori ce rea ! Poate ne vedem prea mult, am pierdut orice sfială şi destăinuim tot ce gindim. Ce ar fi să amînăm revederea noastră cu o săptâ-mînă?“ Ne-am înţeles. Totuşi, săptămîna viitoare speram să-mi iasă în întîmpinare la gară, după obicei, şi cum, negă-sind-o, am suferit, m-am dus, cu toată umilinţa, să o văd. Mi-a trimis prin Hălene cîteva rînduri mînioase (după ce am sunat de mai multe ori). Mă izgonea. Scrisoarea se termina cu: „Pentru că eşti un om care nu se poate ţine de cuvînt, totul s-a terminat între noi“. Astfel de scene grozave s-au mai petrecut, dar acum am priceput că a vorbit adevărat. Aveam intuiţia de importanţa ce o căpătase celălalt, chiar dacă ştiam ce puţin el se potriveşte Ioanei şi că nu va fi în stare să o facă fericită.
              In seara aceea teribilă m-am îndepărtat încet de casa ei, am trăit intens fiecare pas făcut, mi-am întors ochii de mai multe ori, am privit pe cei cîţiva trecători şi luna turburătoare, la colţul străzii am întîrziat mai mult, şi numai după aceea am pornit definitiv, tragic, ca şi cum aş fi venit de la o înmormîntare.
282
           Spun:
           —      Am ştiut tot ce se petrecea între voi, căci mă vizita deseori. Puteam astfel şti ce se întîmplă. Nu-mi spunea nimic, dar mă pricepeam să-l descos, fără ca să aibă vreo bănuială. Ii pricinuiam nelinişti, imaginam evenimente, puteam să-l fac să creadă orice. Aveam imense bucurii ca să-l chinui, dar cine va şti febrilitatea mea bolnavă producîn-du-mi astfel de satisfacţii? Eu rămîneam pe multă vreme distrus, în timp ce el se refăcea imediat, fie că — om sănătos — nu-1 puteau multă vreme covîrşi tristeţile, fie că tu, cu care se întîlnea curînd, aveai să-l consolezi prin vorbe sau prin corpul ce-1 îmbăta ca un vin. Discuţiile dintre noi evoluau în general asupra literaturii, dar fiecare ascundea alte emoţii, căci în fiecare vorbă sau gest ne cercetam, şi unul şi altul încîntat de ce putea să-i ascundă celuilalt. El — bănuitor, gelos (căci ştia că succesul lui era aproximativ, li spusese Ioanei cu luciditate: „Dacă te-ar chema, te-ai duce la dînsul ca un cîine!“), amical, deoarece se considera vinovat şi avea oareşicare remuşcări (ochii speriaţi, incapabili de a se preface, cu care primea anumite reflecţii ce puteau fi cu dublu înţeles, dar eu le atenuam imediat, de frică să nu priceapă ceva, şi apoi îşi produseseră efectul, neliniştindu-1), eu — crispat, gelos la culme, înfiorat în toată fiinţa, umilit, căci îmi închipuiam că celălalt mi se preferase fiindu-mi superior, dar satisfăcut că mă puteam juca în voie cu el, că în jocul acesta, cel puţin, nu era nici o îndoială de superioritatea mea, şi, în acelaşi timp, cu speranţă nebună că poate nimic nu e adevărat.
           Sînt o mulţime de feluri de a putea primi muzica. Lui îi furnizează mai ales idei. Combătea cu vehemenţă pe Brahms, şi pentru a-1 combate se găsesc teorii destule. Am cumpărat la patefon Concertul opus 77, pentru vioară şi orchestră, ca să-l conving că nu are dreptate, şi că primeşte prea iute păreri emise de alţii. Sau, mai ales, pentru a-1 obliga faţă de mine şi a-i împiedeca sau a-i întîrzia, măcar, planurile perverse.
           în curte, la miezul zilei, i-am spus odată ca să-l încerc:
           —  Pentru mine, senzualitatea nu joacă rol prea mare.
           —  Ba eu sînt senzual!
283
               Şi-l văd înfiorat, sclipind la soare, umflîndu-se: pe la începutul aventurii, pe cînd căpătase o femeie curată şi de familie bună, oricînd la dispoziţie, după ce escapadele lui se făcuseră printre dame şi printre slugi.
               —      N-am noroc, îi spusei. Am avut o metresă care îmi făcea cîte un copil la fiecare lună. Ce mai cheltuială!
               —  Drace!
               Şi a plecat de la mine îngrijat, probabil să o întrebe pe Ioana şi să ia măsuri.
               A primit în faţa mea un rest de bani la care nu se aştepta. Ce bucurie în ochi! Ca să aibă de hotel chiar pentru ziua aceea? Sau poate ea plătea...
               Avusese obiceiul să-şi spele lenjurile la servitoarea mea, şi continua la fel, poate pentru că nu voia să-l bănuiesc, schimbînd ceva, sau — ceea ce i se potrivea perfect — nici nu se gîndea să aibă astfel de scrupule. Drept lîngă mine s-au aşezat, într-o zi, cămăşile lui cu dungi verzi, albastre, roşii şi mai păstrînd o urmă din mirosul corpului...
               La „Carul cu bere“ mi-am povestit toate durerile lui Radu. Radu este un adolescent, dar cu umerii destul de puternici ca să suporte o astfel de povestire. Tandru, fără întrebări iscoditoare, compătimitor.Căpătase obiceiul să mă caute săptămînal la gară, cum făcuse odinioară Ioana, şi venirea mea nu mi se mai arăta aşa de pustie, aveam pe cineva ca să mă sprijine. Cum îmi devenise imposibil să mai tac, confidenţele către el nu mi se păreau de loc ridicole. In timp ce, împrejur, chelnerii se agitau, clienţii se enervau aşteptind consumaţia sau plata, se intercalau strigăte din care nu puteai desprinde nimic clar, cu toate că cuprindeau toată atmosfera. în faţa noastră, berea din pahare pierduse spuma şi orişice tentaţie. Cum voi fi arătat la chip în clipa aceea? Ştiu că zîmbeam tot timpul.
               Iar după ce Ioana mi-a spus, el a certat-o: „De ce i-ai spus? Habar n-avea!“ Ce satisfacţie am avut pentru vorba aceea! Nici nu-mi închipuisem că poate să fie aşa de incapabil de a înţelege ceea ce se petrece în jurul lui! Liniştit, Împăcat cu rolul lui, n-avea nici o grijă, şi dacă uneori se
284
        purta binevoitor cu mine, o făcea complect gratuit. Şi cum i se păreau toţi oamenii făcuţi după acelaşi calapod, a avut impresia că m-am prefăcut faţă de Ioana că ştiu tot. într-adevăr, Ioana i-a mai spus:
           —   Ştia perfect totul.
           —   Se laudă.
           Mă tîiigui:
           —      în timpul celor trei ani de despărţire ai devenit parcă o fantomă prezentă oriunde aş fi fost, orice-aş fi făcut, dar destrămîndu-se la orice tentativă de a o prinde. După atîta vreme fără nici o veste, nu mi se părea imposibilă o surpriză; şi dacă primeam o scrisoare, îngălbeneam. N-aveam curajul să mă uit la scrisul adresei, o purtam cu mine multă vreme, şi la urmă, după emoţii prelungite, vedeam că scrisoarea era din alta parte; ceea ce ştiam de la început de altminteri. Dar niciodată n-am avut voinţa să privesc scrisoarea imediat şi să simplific atîtea presupuneri inutile. De ziua mea, cînd îmi venea un teanc de scrisori, telegrame, cărţi de vizită, iscodeam pe fiecare în parte, mă torturam pentru fiecare, şi apoi, după cîteva zile, după ce parveneam să citesc pe ultima, redeveneam nenorocit, cu impresia că din nou va trebui să aştept un an. Sau pîndeam la fiecare colţ de stradă, şi toate femeile semănau cu tine, de departe, dar apropiindu-se deveneau străine.
           —      Trebuia să fiu moartă pentru tine! De aceea nu ţi-am mai dat nici o veste.
           —      Totuşi, cînd ne-am întîlnit, erai chiar în centrul oraşului, şi nu te mai ascunseseşi.
           —   N-am mai putut lupta.
           De ce atîţia ani voinţa ei n-a avut nici o ezitare, dar s-a destrămat deodată într-o zi — părîndu-i-se că orice luptă este de prisos — n-o să poată înţelege nimeni niciodată*
           Am întîlnit-o chiar în centru, singură. Era firavă, cu obrazul supt, galben, cu pistrui mulţi: aşa o transformase munca istovitoare şi lupta din ea. Un pantof o strîngea tare,, şi ca să meargă îşi răsucea un picior, penibil. A început între noi o scenă artificială, căci vorbeam amîndoi la întîm-plare, în prada emoţiei, ne puneam întrebări neînsemnate,, fără să înţelegem bine răspunsul, mergeam fără sens, spre
285.
           Şosea. Distanţele deveniseră o jucărie de copil, căci nu aveam decît teamă să nu apară colţul de stradă unde o să ne despărţim. Singur îmi spusesem: dacă aş putea să o mai întreb numai dacă îşi aduce bine aminte de Tristan şi Isolda, sau să o mai întreb dacă mai trăieşte căţelul ce-mi sta mereu în braţe! Şi atîtea alte curiozităţi neînsemnate, care în momentul suferinţii deveneau deodată esenţiale, se excludeau una pe alta, rămîneau singura mea preocupare pe care o extrăgeam din viaţă. Ceea ce era important, căci îmi cauza de fapt suferinţa,n-aş fi avut curajul s-o întreb. Nu ştiu cum ar fi primit întrebarea sau cum aş fi suportat eu răspunsul, dar neprevăzutul întîlnirii a simplificat, sau remuşcările ei au hotărît-o să-mi spuie la prima ocazie, chiar dacă după aceea spaţiul din nou s-ar redeschide între noi, şi de data aceasta pînă la moarte. De altfel, aşa cred că e întotdeauna, un secret trebuie să izbucnească odată. Şi după ce te-ai ascuns ani de zile, ai luat toate măsurile să nu bănuiască nimeni nimic, te-ai torturat fără să cauţi nici o consolare în afară, ai acoperit neobosit cu noi văluri negre, deodată, fără rost, în locul cel mai nepotrivit, faci confidenţa totală. Aşa de mari şi de misterioase transformări se petrec în noi. Ioana a profitat de o vorbă inofensivă de a mea ca să spuie tot. Am întrebat-o:
              —      Şi dacă nu ai păreri rele despre mine, şi acum îţi pare bine că mă vezi, de ce ai rupt orice relaţii dintre noi, cit de rare, cit de oficiale?
              —      Vezi că s-a întîmplat cu mine ceva ce nu-mi da dreptul să te caut.
              —      Ce anume? (Cum n-am înconjurat după obicei, întîr-ziind?)
              —      Ştii că spre despărţirea noastră ai adus pe cineva în casa mea.
              —      Şi eşti metresa lui? (Încă nu fusese prea tîrziu ca să înconjur.)
              —   Dai
              Un „da“ neînsemnat, neschimbîndu-mi poate cu nimic înfăţişarea, dar conţinînd în el toate chinurile noastre de ani de zile.
              Nu m-am prăbuşit, n-am plîns, n-am îndepărtat deloc mersul conversaţiei, n-am comentat, dar în mine s-a desfăcut deodată o depresiune în care nu mai exista nici o încercare
286
          de a te împotrivi, cînd în sfîrşit ţi-e egal totul şi accepţi orice, cu alt aspect decît ceea ce simţeam zilnic, fără frământările cunoscute, semănînd a calm, ca o rană ce devine în culmea durerii insensibilă, şi atunci am putut să mă întreb, în faţa straniei mele stări, biată epavă umană care totuşi pe stradă salută uneori un cunoscut, sau traversînd aşteaptă să treacă uh automobil ca să nu fie călcat, dacă nu cumva nu ştiusem nimic.
             Şi iarăşi discuţia continuă neînsemnată, vorbe ce nu pot fi reţinute, şi uneori tăceri nesemnificative, aproape plictiseală. Ne-am despărţit fără să ne mai promitem o întîlnire, căci nu-i vedeam necesitatea. Curiozitatea mea şi scrupulele ei fuseseră satisfăcute, nu mai rămînea decît să mă deprind cu noua stare de lucruri. Cînd s-a depărtat, am putut s-o privesc iarăşi în întregime, căci în conversaţie ochii nu o observaseră prea mult, şi mi-a apărut aceeaşi imagine cum o descoperisem pe stradă: slabă, tristă, obosită şi şchiopătând dizgraţios.
             A doua zi m-am hotărît cu tot dinadinsul să mă vindec. Trăisem prea multă vreme singur, trebuia să ascult de sfaturile ce mi se dau şi să ies între oameni, oricît de prost aveam să mă simt. Mi-era teamă, căci nu puteam întreţine o conversaţie, sau, dacă mă căzneam, vorbele ieşeau nenaturale, şi oricîtă bunăvoinţă aş fi arătat, eram un om incomod. Această panică mi-a fost familiară întotdeauna, şi mai înainte şi mai tîrziu, un amestec de timiditate, de neîncredere asupra importanţei mele, şi un cuvînt spus greşit mă făcea incapabil să mai continui, năruia toate intenţiile, şi mulţi mă puteau taxa sumar de „prost“. Şi nu o dată părerea asta abia mascată venea din partea unui om neînsemnat , a unui funcţionar inferior, care îşi omoară anii făcînd mereu acelaşi lucru la un birou, sau a unui comisar îngimfat (citez un funcţionar şi un comisar fiindcă sînt exemple exacte din întîmplările mele nenumărate, înfipte în memorie pentru eternitate, să mă terorizeze). In momentele grave această incapacitate de a evolua normal între oameni se accentuează. Trebuia să încep, deci, viaţa mea nouă printr-o luptă împotriva mea de alt ordin, care implica noi suferinţi, dar preferabile. Şi apoi, această luptă putea fi de folos, căci îmi dis-trăgea atenţia. In prima zi după întîlnirea cu Ioana m-am
287
           alipit de un grup de cunoscuţi care mergea să se amuze la Moşi. Mi s-au perindat în faţă turta dulce, roata norocului, animalele sălbatice, scrinciobul şi totodată chiotele, glumele, muzica stridentă şi conversaţia pe care trebuia s-o duc cu amicii mei, să fac haz de spiritele lor de oameni sănătoşi. Cîte o secundă, îmi revenea chipul Ioanei trădătoare şi nefericită, dar mă forţam să-mi schimb gîndul. Cînd m-am întors acasă, am găsit această scrisoare de la Ioana: „Poate îţi închipui cu ce emoţii m-am hotărît să-ţi scriu. M-am convins că amîndoi sinteţi puternici, fiecare în felul său, şi niciodată nu voi putea avea nici o preferinţă. Amîndoi îmi sinteţi necesari. Vei voi să redevii prietenul meu? Bineînţeles, mă voi transforma, şi nimic urît nu va mai fi între mine şi voi“... Scrisoare ridicolă. Am suferit mai puţin?
               Misterul feminin... Nu este nevoie să asişti, cum am asistat, la întimplări mari ca să te înfiori. în mijlocul conversaţiei celei mai tandre,cînd femeia este de perfect acord cu tine, şi aprobarea ei vine complect, fără să fii deloc vinovat, printr-o vorbă neprevăzută distruge construcţia tuturor planurilor. Nici măcar nu-ţi face vreun reproş, totul pare o întîmplare. Şi atunci., dacă eşti gelos, brodezi pe această vorbă şi te chinui. De la Ioana eram deprins să-mi vie ameninţările cele mai teribile. Mă înştiinţa deseori că se va da altuia. Nu trăgeam concluzii definitive, căci o clipă după aceea se alipea ca cea mai îndrăgostită dintre fete şi despre exploziile ei de mai înainte spunea: „Cum poţi să le iai în serios? Mi-era ciudă în clipa aceea pe tine!“ Se contrazicea mereu, căci depindea de cum îi apărusem în ultima clipă. Ar fi fost greu să-mi scot un portret din părerile ei, căci mă caracteriza nu prin mici nuanţe, deseori fără legătură între ele, dar întregind un om, ci prin însuşiri exact inverse, reduse la schema „eşti bun‘: sau „eşti rău“, susţinută totdeauna cu aceeaşi violenţă. Apostrofa însă cu atîta convingere, incit deseori te întrebai dacă nu are dreptate, indiferent dacă observai contradicţia, mai ales că temperamentul meu nu este în stare de nici o certitudine, orice definire mi se pare in acelaşi timp posibilă şi imposibilă, şi n-am încredere în mine. Ioana, extrem de inteligentă, găsea caracteristici precise cînd nu erau instinctele ei în joc; o judecată de felul acelora pe care le aplica asupra unei cărţi.
288
            Păcatul ei n-a schimbat-o deloc. Are acum noi sentimente, remuşcări, umilinţă, tragedia celor întîmplate, dar ele, deşi o complică, lasă să subziste ciuda ei pe mine, nu o îmbună. Reproşul pentru că nu o iubisem (singura cauză a tuturor celor intîmplate) a reînceput. Cîteodată îşi aminteşte de cîte o scenă nerezolvată odinioară, în care suferise mult, şi o contiguă acum, vrînd să pedepsească pe ceea ce fusese întrerupt atunci. Vorbe sau gesturi îndepărtate devin, în aprinderea ei, iarăşi vii, pe care trebuie să le explic şi să le scuz pînă la epuizare (pentru o zi, căci a doua zi totul reîncepe, pînă ce discuţia porneşte tot aşa de vehementă în altă parte). Şi despre viaţa noastră prezentă avem tot aşa de mari neînţelegeri, căci în clipe scurte de potolire a geloziei, eînd nu mă doare nimic şi mă cred vindecat, cu toate că experienţa m-a învăţat că totul nu se datoreşte decît unei ciudăţenii a naturii, unei acalmii trecătoare, şi chinul va trebui să reînceapă, redevin cel pe care îl cunoscuse odinioară Ioana, uşuratec in ceea ce o priveşte, plictisit, fără să-mi mărturisesc plictiseala, dar trădîndu-mă prin neastîmpăr şi prin planuri — cu aspect inofensiv — de a varia atmosfera portului şi de a vizita Cavarna. Alerg la tot felul de şiretenii ca să plec, îndelung pregătite, stîngace, căci nu sînt naturale, şi vizibile perfect pentru firea bănuitoare a Ioanei. Atunci izbucnesc certuri puternice ca şi odinioară, constat că nimic nu s-a schimbat şi că păcatul n-a avut cel puţin meritul de a o potoli puţin. Cu infinită ciudă, îi simt despotismul, şi mi-e scîrbă de mine că nu am avut curajul să mă degajez, să plec. Plimbarea pentru cîteva ceasuri la Cavarna devine obligatorie, căci îmi permite să cred că mai am oarecare libertate (aşa de umilă, că-mi dam seama de asta), şi după o escapadă de cîteva ceasuri pe uliţe umile, satisfăcut de curajul meu, neliniştea să nu se fi întîmplat ceva Ioanei mă invadează tot mai mult, şi o pornesc înapoi spre'port, mai înainte de ora ce mi-o fixasem, grăbindu-mă tot mai mult pe drum, şi ultimii paşi făcîndu-i alergînd. De obicei, în astfel de clipe o găsesc străină, fără să fie duşmănoasă, dar nici prietenă, ca şi cum suferinţa ei devenise prea mare ca să mai aibă nevoie de agitaţii.
            In mînia împotriva mea, pierde orice control al vorbelor, mă pedepseşte cu orice simte instinctiv că m-ar îndurera mai mult, şi nu o dată, în plină vehemenţă, m-a comparat
289
             cu celălalt, cu toate că din pricina celuilalt fusese nenorocită o clipă mai înainte; ne găseşte la amîndoi acelaşi egoism bărbătesc sau alte asemănări, atrage şi asupra mea unele cuvinte rele pe care de obicei le aplică numai lui, şi atunci izbuteşte să mă facă iarăşi nefericit, gelos, să-mi alunge tot calmul care i se păruse că mă îndepărtează de dînsa. Reîncep iscodirile mele, deznădejdea ei şi împăcarea de la urmă. Astfel, trecutul şi prezentul se suprapun în viaţa noastră, iar gîndul la viitor vine foarte rar, căci sîntem prea preocupaţi de ceea ce se întîmplă; viitorul nu apare decît ca să ne dea o crispaţie în plus, şi dacă uneori totuşi spunem: „cînd vor trece toate aceste şi vom fi fericiţi11, nu ne facem nici o iluzie că ar fi altceva decît o poveste irealizabilă de a adormi copiii, şi că putem adăuga, în cazul acesta, planurile cele mai neverosimile. Dar ele nu par ridicole, căci se potrivesc cu fantastica noastră existenţă, cu atîtea întîmplări şi suferinţe pe care le desăvîrşim, fără ca altcineva să poată pricepe logica lor.
                Dacă aş fi pictor, aş picta — şi aş fi ocupat pentru toată viaţa — întregul port Gavarna, casă cu casă, fiecare ungher. Aş încerca să refac pe pînză întregul miragiu. Şi pe cei cîţiva oameni de aici. Nimic nu mi se pare de prisos, orice detaliu îmi produce emoţii. Cu toată splendoarea soarelui răsfrînt pe mare, pe petricele, pe lut, totuşi, aş putea întrebuinţa cît de mult culorile sumbre. Fiecare tablou va trebui să plîngă. La Balcic, graţie, capriciu, prea multe podoabe adunate. Aici numai cîteva linii dure, ca şi cum adevărurile esenţiale se exprimă simplu, fără contorsiuni. Dar în timp ce la Balcic sesizezi în scurt timp toate frumuseţile, Ia Cavarna, in primul moment, nu observi nimic, şi numai mai tirziu începi să te impregnezi de atmosferă, să capeţi parcă un viţiu. Uneori, în mijlocul nopţii, am impresia că stau de vorbă cu Dumnezeu.
                Orice preocupare, cît de neînsemnată, este aici îndreptăţită. Mi-am pierdut o dimineaţă întreagă ca să culeg scoici; mă bucuram la orice descoperire mai însemnată, şi mereu alegeam alt amic din Bucureşti căruia să i le duc. La urmă, am pus scoicile pe marginea ferestrei şi a dispărut farmecul care îl avuseseră în nisip. De cîte ori închideam sau deschi-
290
                    .Colţul11 din locuinţa profesorului Aurel George Stino la Fălticeni, unde îi plăcea lui Anton Holban să poposească
Mauzoleul familiei Lovinescu la Fălticeni
deam fereastra, pierdeam cîteva, şi mă întreb pînă la urmă ce va mai rămîne din ele. în orice caz, e ridicol să le duc cuiva. Timp de cîteva ore am crezut că ar fi normal să fac aşa.
    Corăbiile cu mărfuri ne vizitează foarte rar, iar cele cu excursionişti niciodată. Vameşul n-are mai nimic de lucru. în portul acesta orice muncă stagnează, iar hambarele pline sînţ de folos numai pentru şobolani. Odată a sosit o corabie mai mare, care cîteva zile a rămas în faţa Cavarnei (corăbiile nu se pot apropia prea mult de ţărm) ca să încarce grîne, să le ducă la Constanţa. Hacik ne-a spus că cunoaşte bine pe comandant şi ne-a sugerat c-am putea face drumul pînă îa Constanţa, să rămînem acolo o zi, şi cu aceeaşi corabie să ne întoarcem. Hacik era încîntat că ne poate face un serviciu, iar pe comandant conta aproape sigur. Şi într-ade-văr, curînd, ne-a adus acceptarea comandantului. Trebuia să plecăm pe la zece seara, deci plecare de noapte misterioasă, şi cu atît mai atrăgătoare, iar în ziua ultimă n-am vorbit decît de călătorie, am scos hainele bune ascunse într-un geamandan, am cumpărat provizii, am făcut planuri pentru Constanţa, care, văzută din singurătatea Cavarnei-Port, face impresia unui oraş foarte important. Hacik se agita mai mult ca de obicei, ne vizita pentru o minută la fiecare ceas ca să ne aducă noi veşti bune, era fericit. Bineînţeles, Charles, care nu plecase încă, venea cu noi. Charles găsise o ocazie şi venise la noi numai pentru o zi, probabil ca să aplice o mică lecţie Arabellei, cu care se certase. Dar îi plăcuse locurile noastre, găsise alte ocupaţii, şi chiar o fată de popă frumuşică, şi întîrzia să se întoarcă. Pe Arabella părea că o uitase complect, şi numai Ioana îşi mai aducea aminte uneori de ea (se temea să nu i se întîmple la fel?) căci probabil că trebuie să se fi simţit, aşteptînd zilnic, foarte nenorocită. Acum Charles era gata să plece mai departe, şi s-ar fi dus cu o ocazie pînă la capătul lumii, fără să-l reţie nici un scrupul. Dar nici noi nu-1 grăbeam să se întoarcă, fiind mai puternică dorinţa egoistă ca să avem un tovarăş agreabil în plus. La ora zece eram cu toţii pe ponton, felinarele abia se luminaseră. Hacik ne spuse că aveam să aşteptăm pe comandant, care trebuia să sosească din Cavarna. Dar nu eram singuri. La uşa unei magazii mai apărură
25 — Opere, voi. I — Anton Holban
291
cîţiva călători: erau cu toţii invitaţi de Viky, fără ca să ne anunţe şi pe noi şi fără să fi vorbit cu comandantul pentru ei. Şi cînd am certat-ope Viky, explicîndu-i că nu avea dreptul să facă invitaţii, unde era ea însăşi, invitată, şi că aveam teroare văzînd străini în tovărăşia noastră, a replicat:
    — N-o să spuie nimeni nimic, lasă, că vorbesc eu.
    Erau două grupe distincte, şi Viky făcea naveta între ele, la fel de zîmbitoare. Hacik era încurcat simţindu-se responsabil, dar rîdea ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Şi atunci începu o aşteptare enervantă, o curgere înceată a minutelor, o atenţie încordată, doar vom auzi vreun zgomot de automobil dinspre drumul de la Cavarna care să anunţe venirea comandantului, o discuţie în toate chipurile asupra cauzei întîrzierii, uneori glume care nu exprimau decît nervi, în timp ce Hacik, nenorocit, nu-şi mai găsea loc, iar comandantul lua aspecte fantomatice, mereu alta îi era înfăţişarea. Pe la ora unu ne-am dus la noi, căci bătea vîntul rece, şi a rămas Hacik să pîndească şi să ne cheme. După alt timp, am adormit cu toţii pe cîte un colţ al patului. Pe la patru dimineaţa m-am trezit, m-am dus la ponton şi am găsit pe Hacik singur de veghe, tremurînd în haina lui subţire. Nu puteam să-l hotărăsc să plece la culcare, cu toate că noi nu mai eram amatori de mers. Dar el, a mai rămas să mai aştepte un ceas. A doua zi la opt, cînd ne-am trezit, corabia abia plecase, se mai vedea o umbră la orizont.
    — Se poate, spune Ioana, să fi fost nedreaptă cu tine, să te fi chinuit, să-ţi fi distrus viaţa, dar un adevăr se desprinde sigur: eu te-am iubit, şi tu nul
    Cuvintele acestea sînt urmate în chipuri diferite, de acceptare sau de revoltă. Uneori adaugă: „în definitiv, tu ai făcut enorm de mult pentru mine, căci nu te obliga nimic să faci ceva, m-ai suportat, orice nervi aş fi avut“. Şi altă dată: „îţi închipui ce deznădejde e mai mare decît a iubi fără să fii iubit?“ Şi atunci eu ripostez, refăcînd astfel atmosfera din Adolphe4 (carte care, împreună cu L’Amoureuse8 a lui Porto-Riche, se găsea deseori în discuţia noastră. Ioana afirma că ni se potrivesc.) „Dezastrul este şi mai mare pentru cel iubit!"
    Dar, rămas singur, simt că vorba mea mai mult serveşte de pedeapsă, căci Ioana îmi tulburase calmul la care îmi
292
făcusem iluzia că aş putea ajunge, cu toate că experienţa mă învăţase că orice s-ar întîmpla n-aş putea fi calm şi că pretexte voi găsi întotdeauna, cele mai neînsemnate nemulţumiri se vor mări suficient ca să-mi devie insuportabile. Atunci mă întreb întrucît Ioana avusese dreptate. O iubisem sau o iubesc pe Ioana? Se poate da o definiţie a dragostei? îmi fac socoteala la cîte n-aş face sau n-aş renunţa pentru Ioana. Şi cu toate că frămîntările dintre noi îmi iau tot timpul, şi întrebuinţez toate şireteniile ca să aflu un detaliu pueril din viaţa ei trecută, totuşi, simt în mine nostalgii după altă lume şi alte locuri şi regretul de a-mi fărâmiţa timpul inutil. Am impresia că dacă ar sosi o corabie, oprită o clipă din voiajul ei la capătul lumii, şi m-ar chema şi pe mine, n-aş avea nici o ezitare să mă urc şi aş fi mai vindecat la fiecare kilometru de distanţă. Am un dor de ducă, o frenezie după orizontul îndepărtat, care îmi îmbolnăveşte toate fibrele şi mă face să mă simt nenorocit, orice s-ar întîmpla cu mine. Dar ajuns departe, de unde pot să ştiu întrucît m-aş calma? Orgoliul meu e mai presus de dragoste, căci observam odinioară perfect îndepărtarea Ioanei, importanţa ce o căpăta celălalt în ochii ei şi nu făcusem nici un gest de apărare. Reîmpăcaţi, constat acelaşi lucru; că dacă continui să nu am mai multă energie şi să tac toate nemulţumirile, să nu încerc să o clarific pe Ioana şi să o conduc ca pe un copil, dînsa va pleca din nou, fantezia ei va imagina noi posibilităţi de răzbunare şi încercarea unei noi existenţe în afară de mine.
    Şi frica de ridicol e mai presus de dragoste. N-aş suporta nimic pentru Ioana, prin care să devin spectacol amuzant , cu toate că de atîtea ori mă simt ridicol şi ar trebui să mă deprind. Dar este înspăimîntător cînd aş încerca să înşir tot ceea ce n-aş face pentru Ioana şi cînd o văd alipindu-se cu patimă de mine, fiind în stare de orice nebunie i-aş cere, mă torturează remuşcările şi găsesc că n-a avut noroc. Şi deoarece îmi pun atîtea întrebări, este un motiv suficient să mă conving că dragostea mea nu e extraordinară, dar aceste întrebări le-aş aplica oricărui eveniment ce s-ar întîmpla cu mine, pentru că este o caracteristică a minţii mele de a nu savura în voie o clipă de fericire, fără ca în acelaşi timp să o examinez, să-i precizez limitele, să mă doară încetarea ei fatală în viitor. Dar dacă în dragoste mă găsesc
                                                                                 293
25*
neînsemnat, depăşit de toată omenirea, în nefericirile din pricina dragostei mă consider unic, căci nu sînt în stare să mă refac, să lupt contra acelei stări, şi chiar mă complac astfel, îmi găsesc un motiv de orgoliu şi sînt mulţumit că îngrijorez pe toată lumea dimprejur, care se înspăimîntă de atîta singurătate funebră. Despărţirea de Ioana a cauzat cea mai fantastică existenţă, în care conturul dintre realitate şi vis dispăruse cu desăvîrşire, mintea creea fantome şi credeam în ele, cu toate că ţineam minte că eu le-am născocit, şi după trei ani de zile nu se ameliorase nimic, căci numai întîlnirea mea cu Ioana pusese capăt acelei stări. Şi în portul Gavarna, din pricina Ioanei, mă chinui ziua şi noaptea, şi uneori cînd valurile mai puternice bat în ponton, îmi vine să urlu o dată cu ele. Exclamaţia Ioanei, „num-ai iubit", nu o voi putea rezolva niciodată.
     Diferenţa între dînsa şi o femeie obişnuită este că, pe cînd aceasta se contrazice nuanţat, Ioana se contrazice cu violenţă. Mizeria şi orgoliul ei. Este rar să vezi o femeie apă-rîndu-şi o părere (artistică, sau literară, sau despre dragostea ei) cu atîta înverşunare. Dar cîteodată contrazicerile sînt aşa de vădite, că te minunezi că pot să vie de la cineva inteligent. într-o zi, un negustor ambulant i-a vîndut un parfum admirabil. Deseori ne emoţionam de parfumul delicat şi ne felicitam de afacerea excelentă. După un timp însă, făcînd din nou aluzie la calitatea parfumului, Ioana a protestat vehement: „Dar e oribil, ne-a înşelat negustorul". Nu-şi schimbase singură părerea, ci fusese influenţată de vreo cunoştinţă a cărei neînsemnătate era ridicol să influenţeze pe Ioana. Şi nici nu-i trebuise un argument. Fusese de ajuns ca acea cunoştinţă să strîmbe puţin din nas: „Nu miroase frumos parfumul!“ Şi dacă dintre o mie de contradicţii, uitate după ce mă supărau, păstram numai contradicţia cu parfumul şi făceam un simbol pentru ce era aşa de des pretext de discuţii, Ioana se enerva, găsea explicaţii şi mă făcea meschin să insist pe un fapt fără importanţă. Şi, într-adevăr, era meschin să aleg dintr-atîtea motive grave pe unul pueril, dar nu mă pot controla în înlănţuirea pretextelor de chin, şi reîncepeam acelaşi reproş.
294
    Ioana este extrem de influenţabilă, şi dacă în gusturi asta nu are o prea mare importanţă, în părerea ei despre oameni rezultatul e dezastruos. Fiecare om devine pe rînd, pentru ea, admirabil sau nesuferit, totdeauna excesiv, şi nu-ţi permite să o contrazici. Cu toate că se înşelase, tot nu are îndoieli. Cîteodată acelaşi om sufere mai multe transformări. Aşa a fost extraordinar celălalt şi acum nu-1 mai poate suferi, în timp ce cu mine s-a petrecut invers, ca şi cum am fi în două talere pe care Ioana le ridică şi le coboară pe rînd. Şi cînd Ioana mă învinovăţeşte că nu am încredere în ea şi că i-am distrus orice fericire, înfiltrîndu-i îndoiala şi oprind-o de la orice decizie, fărămiţîndu-i avîn-tul, gîndesc că are dreptate, căci într-adevăr aşa e firea mea pe care o aplic tuturora şi mie îndeosebi, şi mă împiedecă să izbutesc ceva pînă la capăt. Dar mai gîndesc cu ciudă că o credinţă a ei nealternată deloc de mine — căci eram prea orgolios să o fac — ne distrusese fericirea: credinţa în virtuţile celuilalt.
    Ioana mea deşteaptă... E uimitoare pasiunea pe care o pune pentru cine ştie ce lectură. Atunci nu mai există nici o altă distracţie, fuge de lume, nu o interesează nimeni, nu o importă hainele cu care se îmbracă. Creionul nu o părăseşte, căci adnotează fiecare rînd, şi nu-şi permite nici o superficialitate. Discuţiile cele mai aprinse, chiar pentru motive sentimentale, sint extrem de interesante, la fiecare moment face observaţii asupra vieţii şi asupra omului, care pot fi false, dar care îţi sugerează o mulţime de ginduri. Pentru susţinerea lor, Ioana îşi pune tot sufletul, se consumă, aşa că, privind-o, îmi spun că am avut norocul să mă iubească o femeie excepţională şi că graţie ei am învăţat enorm de multe lucruri, mi-am înmulţit aspectele pe care mi le oferă viaţa şi am descoperit sensuri adinei, care fără ea mi-ar fi rămas necunoscute. A lupta cu dînsa (căci se numeşte luptă îndelungatele noastre neînţelegeri şi veşnica veleitate de a învinge, a pleca dacă nu se poate învinge altfel, ca să te întorci în acelaşi timp învins şi învingător) e o supremă satisfacţie pentru orgoliu (dar lipsită de umanitate, căci ne distruge pe amîndoi), o convingere nemărturisită că am un noroc rar în chiar necazul meu, că soarta mi-a făcut o mare cinste de a mă considera demn de a-i fi Ioanei inamic,
295
şi o schimbare de tactică, lăsînd-o în voia ei, de pildă, ar semăna cu o laşitate, cu un semn că sînt un om mediocru, voind să-mi asigur o pace burgheză. Sînt multe cauzele că nu pot trăi fără Ioana. Dar cea mai mare: din orgoliul de a nu apărea în faţa mea bicisnic. Ioana a remarcat: „Ce ciudat! ne iubim aşa de mult, şi totuşi sîntem mereu în luptă unul cu celălalt. După atîtea grozăvii, am putea înceta lupta, şi mai bine să fim veritabili prieteni. Sîntem destul de firavi şi avem amîndoi nevoie de pace.“
    Gîndesc: „Tot răul pe care mi l-ai făcut poate să rămîie nepedepsit? Această luptă e ultima satisfacţie ce mi-a mai rămas.“
    Dar nu sînt numai eu vinovatul neînţelegerilor.
    S-a petrecut o scenă între noi care mă face să mă gîndesc dacă nu cumva trebuie să procedez altminteri cu Ioana. De obicei îşi susţine o idee cu violenţă, observaţiile mele o întărită, şi cînd o văd din ce în ce mai istovită, mi-e milă, îi dau dreptate, îmi iau toate vinele asupra mea şi caut să o împac, îndurerat că mă umilesc, dar preferind orice chinului ei, pentru clipa aceea, căci mai tîrziu o să încerc să-mi răzbun umilinţa (fără rezultat, căci scena o să se repete identic). Mă tem să nu se întîmple o nenorocire, căci o cred în stare de orice. Odată n-am împăcat-o. Cu orice risc, am părăsit-o şi m-am dus la plajă. Eram aşa de nenorocit, că devenisem insensibil pentru ce s-ar întîmpla şi în aceeaşi clipă, lucid, eram încîntat de această insensibilitate, căci îmi dădea o forţă pe care nu o avusesem pînă atunci. Jucau valurile înaintea mea şi le urmăream, ca şi cum jocul lor ar fi fost singura preocupare ce-mi mai rămăsese. Şi atunci am auzit lîngă mine, fără să mă aştept, o voce emoţionată spunînd:
    — Iartă-mă, Sandule am fost rea!
    Fără explicaţii, s-a lipit lîngă mine, mi-am trecut mina de-a lungul mijlocului, mi-am alăturat obrazul şi am rămas acolo, în faţa mării, multă vreme, pînă noaptea tîrziu, fără să îndrăznim să întrerupem vraja cu vreun gest.
    Dar n-am mai putut face la fel ca atunci, căci prima oară fusesem deplin sinceri, şi mai tîrziu ar fi părut că întrebuinţez un procedeu care îmi reuşise, şi n-aş mai fi cauzat nici o transformare în Ioana. De altfel, Ioana e prea complicată ca
296
să întrebuinţez cu ea anumite procedee, cu reuşită sigură, iar dacă în paginile acestea apar unele repetiţii, le fac numai din sforţarea mea de a simplifica, de a explica, de a vedea de partea cui sînt cele mai multe greşeli, de a pricepe ceva din toată tragedia care s-a întîmplat cu mine, căci parcă destinul meu e să merg într-un palat fermecat, dar fără nici o lumină. Aceeaşi iluzie a mea, de totdeauna, că dacă aş clarifica, aş fi fericit.
    Fuge de oameni, nu poate suporta pe proşti. O enervează bărbaţii făcuţi numai ca să fie cavaleri, şi de altfel nimeni nu încearcă să fie curtenitor cu ea, căci ea ironizează la prima ocazie, şi apoi nici ironia nu o continuă prea mult, ne-interesînd-o deloc partenerul. Principial, femeie adevărată, ar vrea să fie frumoasă, elegantă, să placă. Se gîndeşte multă vreme la aranjamentul unei rochii, dar dacă se găteşte, e suficient ca un mic detaliu să nu-i placă, şi să nu se mai intereseze. Un succes o încîntă, dar mai mult ca să-l aflu eu, ca să mă convingă pe mine de valoarea ei de femeie. Viky se pricepe să farmece, să ducă o conversaţie cu mai multă lume deodată, să fie caldă în orice vorbă spusă şi atentă faţă de toţi. Cavalerii lui Viky, care fatal nu se găsesc prea departe de Ioana, se mulţumesc să fie politicoşi cu Ioana, dar numai cu ea nu s-ar putea înţelege. O femeie a cărei singură virtute este feminitatea nu mă interesează multă vreme. Viky rămîne tot timpul drăguţă, Ioana apare pe rînd frumoasă şi urîtă, parcă fizicul ar fi o reflectare a caracterului ei instabil, evoluînd între extreme. Totul depinde de liniştea mai îndelungată sau de oboseala ce o face străvezie. în momentul supărării devine slabă de tot, capătă riduri pe faţă, vînăt împrejurul ochilor, pistrui mulţi, iar mişcările sînt fără graţii. Dar uneori apare minunată cu profilul ei perfect de statuie greacă, fruntea limpede şi mare sub arcurile sprîncenilor, ochii profunzi, dar potoliţi, fără nimic turbure în ei, gura tăiată de un mare artist, părul bogat, încadrînd-o superb. Şi o siluetă elegantă, înaltă, subţire, pe care o prinde admirabil negrul, şi căreia i s-ar potrivi rochiile unei regine. Apariţiile Ioanei sînt uneori uimitoare (dar eu o prefer altminteri, căci de prima imagine, a Ioanei nenorocită,mi-e milă cumplită, iar dea doua mă simt umilit, îndepărtat; cînd o găsesc fără să se fi aşteptat, şi atunci
297
se bucură toată, se grăbeşte spre mine, o incomodează amu* zant vreun pachet pe care îl are în mînă, mă sărută fără să-şi dea seama dacă e cineva de faţă, şi întreg sufletul ei e la suprafaţă, mică provincială, după moda veche, naivă şi fermecătoare, ca un obiect vechi păstrat bine în fundul unui scrin). Se entuziasmează pentru oamenii nefericiţi, cu un zbucium sufletesc în ei. Dar, pînă la urmă, constată că se entuziasmase prea iute, căci rar se găsesc nefericiri veritabile fără o mare doză de trişare în ele. De altfel, oricum s-ar fi prezentat noul ei favorit, nu are nevoie de prezenţa lui. E suficient ca să cunoască doar cîteva date, şi apoi să brodeze singură pe ele. Şi aşa, oamenii îi devin nişte construcţii personale. A fost o bucată prietenă şi cu doamna Ghiga. Doamna Ghiga face parte din marea boierie (şi asta îimîn-gîia Ioanei vanitatea), şi e încă foarte frumoasă, cu toate că se apropie de cincizeci de ani. Rar am cunoscut o persoană mai artificială decît doamna Ghiga, mereu încercînd să placă, suspinînd şi împărţind mici răutăţi. Nu e veritabil rea, căci în loc să aibă aventuri, a purtat-o pe Ioana după ea tot timpul, la ceaiuri, la muzee. Mai mult o inconştientă. îi place să vorbească mereu de frumuseţea ei sau să critice vreo cunoştinţă. Probabil că romanul dintre mine şi Ioana a interesat-o enorm, a făcut tot felul de tentative ca să afle detalii, dar Ioana n-a fost prea vorbăreaţă, nu atît din grija de-a ţine un secret, cit din amuzamentul văzînd-o pe cealaltă curioasă zadarnic. Am întîlnit-o pe doamna Ghiga în timpul cît eram despărţiţi; nu-şi mai putea ţine curiozitatea ca să afle noutăţi, şi nici măcar nu şi-a mai început întrebarea cu o conversaţie piezişe după obicei, ca să-şi mascheze gîndurile. Eram la Operă, şi ca să mă duc la locul meu trebuia să trec pe lîngă ea. M-am prefăcut că nu o văd, dar m-a chemat dînsa, fără să bage de seamă că rolul ei de mare aristocrată nu se potrivea cu chemarea: „Nu mă mai cunoşti, domnule Sandu?“ Ştiam ce va veni imediat, şi fără să pot să o opresc speram să înconjur conversaţia pînă ce va începe spectacolul, ceea ce trebuia să se întîmple în cîteva clipe. Dar doamna Ghiga, care văzuse că nu are timp de pierdut, m-a şi întrebat: „Te-ai consolat de Ioana?“ Ce dureri a răscolit în mine întrebarea aceasta! N-am mai priceput nimic din Parsifal. Cum simţeam prezenţa doamnei Ghiga în apropierea mea, am
298
plecat la mijlocul actului. Pe drum, mergînd în neştire, mi-am dat seama ce epavă omenească devenisem.
    In lipsa mea, Ioana a fost de multe ori în tovărăşia acestei doamne superficiale şi insuportabile. Nu era nici o potrivire între ele. Ioana mi-a dat explicaţii:
    — Iţi dai seama cît eram de nenorocită?
  t
    O distracţie a mea în portul Cavarna e să-mi ţin echilibrul pe una din şinele vagonetului (nu-1 văd niciodată) ce duc pînă la capătul unui ponton. încerc să fac cît mai mulţi paşi, dar după puţină vreme îmi alunecă piciorul. Cîteodată Ioana se ia la întrecere pe cealaltă şină, şi numărăm paşii făcuţi de fiecare. Viky s-a distrat văzîndu-ne şi chiar a inventat un joc, la care au luat parte toţi cavalerii ei. L-a adus şi pe Hacik. A fost o întrecere generală. Am uitat complect, pentru ora aceea, prezenţa mării din faţă şi a necazurilor. Vindecarea devenise posibilă. Atîtea argumente fuseseră inutile, şi părea îndestulător, măcar pentru acum, un joc inofensiv.
    Muzica a jucat un mare rol între noi. Eram pasionat pentru sunete, şi am voit să o învăţ pe Ioana tot ce ştiam şi tot ce mai aflam. Cum educaţia mea începuse de mult, ea a învăţat deodată numai operele bune, a cunoscut pe Debussy, înainte de a fi auzit pe Puccini. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi în literatură, unde a gustat pe Racine înainte de a se fi emoţionat de Henri Bataille6. Avusese norocul unui profesor bun, pe care nu-1 avusesem odinioară eu, şi pierdusem mult timp ca să am curajul să cred că anumite opere sînt proaste, indiferent de admiraţia ce o au încă pentru ele unii critici cunoscuţi. O bucată de vreme, la începutul iniţierilor, cunoştea la întîmplare numai opere bune, aşa cum îmi sugerase cine ştie ce preferinţă sau întîmplare, căci n-aveam răbdare să-i fac un plan. Anumite bucăţi neînsemnate, dar esenţiale pentru început, i-au rămas totdeauna necunoscute, şi cînd a vrut totuşi să se apropie de ele, era prea tîrziu ca să le mai suporte. Aş vrea să conving pe toţi cum se pricepe de bine să judece o operă literară, fără influenţa nimănui, neputînd să-i schimb părerile, şi ce patimă pune să-ţi demonstreze adevărurile descoperite de ea. Minunatele
299
ceasuri petrecute cu ocazia unei discuţii asupra literaturii, muzicii, vieţii!
     Ioana e cel mai priceput critic al meu, de la intuiţia căruia am învăţat atît de multe, egalul meu In atîtea preocupări subtile, şi cind am eu dreptate, sînt mîndru ca de o victorie, iar alteori trebuie să accept concluziile ei, cu teama de ceea ce crede despre mine. Sînt convins că a sta de vorbă cu o femeie ceasuri întregi ca să-i explici o nuanţă a unui personagiu racinian este cu totul excepţional, şi, în orice caz, cred că nu se mai găsesc doi îndrăgostiţi avind astfel de preocupări, susţinute cu atîta răbdare şi pasiune. Pentru cei mai inteligenţi, care pun mare entuziasm în chestiuni tot aşa de importante, Racine rămîne un inactual, iar noi, preferind pe Racine, ne îndepărtăm şi mai mult de ceilalţi. Ioana explicîndu-se prin Hermiona, dînd în mijlocul unei analize personale un argument luat din psihologia fecioarei imaculate, apare şi mai ireală pentru cineva care ar cunoaşte-o. Dar eu nu înţeleg decit viaţa aceasta. La primul spectacol al lui Tristan şi Isolda vibram unul lîngă altul. Apoi, o lună, la pian, am descifrat partitura celebră, încercînd să înţeleg sensul fiecărei note, în timp ce Ioana, lîngă mine, asculta fără oboseală, fără nici o întrerupere. N-a fost o tînguire a eroilor lui Wagner ca să nu se suprapuie perfect emoţiei noastre celei mai intime. Excesul pe care îl făceam însă de muzică o obosea pînă la urmă. Nu-mi dam seama exact cît era de periculos pentru sănătatea ei, şi, mai tîrziu, cînd am devenit mai intimi, avea să mi-1 reproşeze. Dar în aceste reproşuri era mai cu seamă gelozia de a-i prefera o fiinţă nouă, muzica, contra căreia nici nu putea să protesteze, iar eu profitam de muzică pentru că mă puteam retrage în mine, pentru a nu mi se mai părea că ceea ce-mi este mai intim a fost invadat de un străin. Şi avea dreptate să găsească atîtea pericole în muzică, căci în muzică îmi găsisem singurele consolări. In despărţirea noastră, Ioana, prin muzică, se simţea mai aproape de mine şi dacă din întîmplare (căci ocolea) îi apărea vreo temă, cum ţi-ar ieşi o fiinţă încîntătoare pe neaşteptate, o floare într-un loc pustiu, atunci, uitînd toate urile, raţionamentele, convingerile, ar fi pornit cu orice risc la mine.
300
    Şi cînd gelozia mă face să pun mereu întrebări ca să aflu adevărul în toate amănuntele, mă întreb dacă instinctiv nu încerc să reduc acel adevăr, să transform aceste amănunte. Orice aş face, esenţialul rămîne intact.Ioana mi-a spus singură adevărul, numai pentru că firea ei era loială şi se socotea legată faţă de dragostea noastră veche să nu-mi ascundă nimic. Şi întîrziase mărturisirea numai pentru că nu ştiuse procedeu] prin care să mă anunţe. (O scrisoare deodată ar fi fost caraghioasă. Şi apoi, se temea de efectul ei asupra mea de la distanţă, căci de la distanţă îţi închipui tot felul de grozăvii, pe cînd alături vezi că vecinul tău suportă, oricît ar arăta de nenorocit. Sau, în cel mai rău caz, cînd vezi că produce efecte dureroase, atenuezi adevărul. In acelaşi timp, celălalt o implorase să nu-mi spuie nimic, dînd ca motiv că m-ar face prea nenorocit inutil. De fapt, acest motiv conta chiar pentru el, căci avea o oarecare milă,dar i se mai adăuga şi laşitatea celor ce aveau să se mai întîmple între noi, căci se deprinsese să mă viziteze şi să discutăm literatură. Literatura era doar un pretext pentru mine, iar torturile ce le sufeream şi încercam să i le transmit erau mascate prin analiza asupra vreunei cărţi.) Ioana îmi mărturisise totul printr-un simplu „da“, la întrebarea mea cauzată tot de ea. în clipa aceea ne întîlnisem după trei ani de despărţire, şi probabil că nu aveam să ne mai vorbim niciodată; în orice caz, celălalt era In intimitatea ei, şi nu-şi închipuia că o să i se mai întîmple în viaţă o transformare. Atunci aş fi putut afla orice detaliu, dar nu i l-am cerut, căci nu m-aş fi priceput să aleg din mulţimea întrebărilor (pe care nu le-am epuizat încă, atîtea curiozităţi am) din laşitatea de a nu mă mai chinui sau pentru că acea clipă avea o solemnitate ce nu admitea curiozităţile puerile, după cum în momentul unei morţi e pueril să întrebi pe cel nefericit de felul în care s-a întîmplat această moarte. De altfel, nu aveam nici un drept, şi ceea ce mi se spusese fusese un dar gratuit şi o onoare ce mi se făcea, de care trebuia să fiu recunoscător, căci reconstituiam în parte încrederea în mine, aşa de distrusă, deoarece mi se preferase un altul. Şi apoi, era inutil să cer amănunte, căci aveam să mă despart definitiv de Ioana şi să încerc să mă vindec spunîndu-mi: „A fost amanta lui, deci s-a petrecut între ei tot ce se poate imagina; să mă forţez să nu mă mai gîndesc“. In timp ce, ştiind cîteva
301
amănunte, fatal aş limita, şi mi-aş închipui, ca să mă consolez stupid, că mai sînt multe care nu s-au petrecut între ei. Dar în clipa aceea situaţia era cu totul alta decît mai tlr-ziu, şi nu ne închipuiam nici unul, nici altul că s-ar putea schimba ceva. In Ioana, în urma revederii, s-au făcut transformări imense, s-a împlinit într-o zi ceea ce-i dorea întreaga fiinţă fără să ştie, şi a terminat prin a-mi trimite scrisoarea care avea să întoarcă mersul vieţii noastre. De atunci în viaţa noastră comună, ştiind că totul s-a terminat cu celălalt, adică punînd o limită păcatelor ei, am început să o iscodesc, să mă chinui, să interpretez. Şi abia la urmă, din pricina mea, Ioana, aşa de sinceră, a început să-mi atenueze adevărul, fie că mă vedea chinuindu-mă şi voia să mă consoleze, fie că ea însăşi îndrăgostită in braţele mele şi îngrozită de ceea ce făcuse, nu îndrăznea să privească acest adevăr în faţă şi căuta să şi-l facă mai acceptabil. Acest al doilea motiv contează mai ales, căci Ioana, cînd e nenorocită, nu mai are tăria să se îngrijească de mine, şi deseori văzînd ce cataclisme produce asupra ei vreun reproş, rezultatul geloziei pe care numai ea îl cauzase, renunţ la orice, şi, ascunzînd în fundul inimii disperarea, fac tot ce pot ca să o consolez. Dacă nu mi-aş arăta chinurile, aş putea afla orice, cu toate că punînd multe întrebări, denot că sufăr, oricît de stăpîn aş fi pe mine. Totodată îmi fac o imagine foarte neverosimilă de viaţa pe care o dusese în lipsa mea, cu toată truda mea de a fi cît mai exact, căci o plăsmuire a imaginaţiei (mai ales bolnave) nu poate să se suprapună unei realităţi, chiar dacă aş avea explicaţii precise de la care aş porni. Dar Ioana nu spusese totul cum se întîmplase, sau nu minţise tot timpul, după cum remuşcările sau sinceritatea o făcuseră să spuie adevărul sau să mintă. Şi astfel, am o mulţime de adevăruri şi de presupuneri pe care nu le pot îmbina, sau îmbinîndu-le dau naştere la o construcţie arbitrară, ridicolă pentru orice om normal. Intr-o zi, cînd, după ce-i luasem o mulţime de detalii îngrozitoare, Ioana a început o frază cu: „Cînd mă săruta", iar eu am întrerupt-o: „Te săruta des?“. „în fiecare zi, cum s-ar fi putut altminteri?" am suferit îngrozitor ca şi cum aş fi aflat un adevăr cu totul nou, neînchipuit, şi m-am convins că toate presupunerile pe care le făcusem erau prea la suprafaţă în comparaţie cu realitatea.
302
    Mai tîrziu, cînd i-am spus Arabellei tragedia noastră, fiind siguri de discreţia ei şi de seriozitatea cu care ne asculta, ea a întrebat pe Ioana: „De ce i-ai spus?“ Intr-adevăr, aceasta a fost la capătul întregii noastre tragedii. Ca să-şi liniştească remuşcările, Ioana putea să se comporte cu mine ca o vinovată, fără să se trădeze deloc, să-mi suporte capriciile, să nu mai aibă nici o intenţie de luptă. Dar aşa n-ar fi putut face, căci durerea ei de a nu se simţi iubită durează întreagă, la fel, şi izbucneşte cu toate că-şi mărturisise păcatul. Se simte tot aşa de îndreptăţită să mă pedepsească. La reflecţia Arabellei (rezultat al unei lungi experienţe a vieţii, ceea ce demonstrează că un om profund sau altul uşuratec nu au decît un singur sfat de dat, chiar dacă motivele sînt cu totul altele), Ioana spuse tragic: „Cum să nu-i mărturisesc totul? S-ar fi putut să păstrez de el un secret aşa de important cînd sînt obişnuită să-i spun cel mai mic gînd al meu? L-aş fi simţit tot timpul inferior, un bicisnic pe care trebuie să-l menajez şi n-am vrut asta. Sandu e dragostea vieţii mele, îl iubesc cum am impresia că nimeni n-a mai iubit pe lume, orice s-ar fi întîmplat."
    Cuvinte pentru care îi sînt recunoscător, căci îmi mîn-gîie toate neliniştile şi-mi dau o mare încredere în mine. Totuşi, la sfîrşitul unei discuţii, cînd mă găsesc torturat, nenorocit pînă la moarte, reîncepînd zădamic aceleaşi întrebări, şi cînd, pe rînd, mă simt gelos, rău, îndrăgostit şi neînsemnat, frunză pe care o bat toate vînturile, îi ţip, întîmplă-se orice s-ar întîmpla: „De ce mi-ai spus?“
    Tot ce-a fost trebuie să rămîie un secret, şi deci toate aceste dureri trebuie să se petreacă în întuneric, iar în apropierea celorlalţi, a lui Viky, care etot timpul lîngănoi, trebuie să jucăm pe oamenii fericiţi, sau să explicăm tristeţea pe care nu putem să o ascundem, prin cine ştie ce motiv pueril. Astfel, facem impresia de oameni ciudaţi, în definitiv, nici nu ştiu cît cunosc ceilalţi din tragedia noastră. Eu n-am spus decît Arabellei, căci nu mai puteam în clipa aceea, iar pe Arabella o văzusem numai o zi, şi deci nu schimba întru nimic situaţia ascunsă, şitînărului Radu odinioară, dar acestuia, imediat după împăcarea cu Ioana, nu i-am mai făcut nici o mărturisire nouă, iar el, cu o minunată discreţie pentru vîrsta lui, n-a mai încercat nici o aluzie.
303
De aceea nu-i pot suferi pe cei dimprejur că fac mereu impresia că nu ştiu nimic. Au asistat la venirea celuilalt în viaţa Ioanei o dată cu plecarea mea, la plecarea lui odată cu venirea mea, la sforţările ei nebune ca să mă uite odinioară, şi ei nu ştiu nimic. Oricît de superficiali ar fi, tot nu mi se pare posibil aşa ceva. E drept că sînt burghezi şi nu s-au întîmplat între ei astfel de cataclisme... Totuşi, îi urăsc şi dacă n-au ştiut şi dacă au ştiut, căci în primul caz au denotat atita miopie sau indiferenţă pentru Ioana incit prietenia cu ei devine inutilă, iar dacă au ştiut tot, şi mai tîrziu au păstrat cea mai perfectă discreţie, li urăsc pentru că n-au făcut nici un gest, n-au spus nici o vorbă ca să împiedece acele fapte, iar acum procedează ca şi cum n-ar trebui să am nici un chin special. Şi-i văd că-şi închipuie că sînt un om curios. Sau poate că nu pricep cum nu mă pot deprinde cu nenorocirea mea, socotesc logic că deoarece am acceptat să mă întorc la Ioana e inutil să mai continui cu reproşurile, fie că ei nu sînt în stare de turmente prelungite, fie că nu pot înţelege decît vag ceea ce se petrece în afară de ei, după cum vag poţi înţelege pe cel căruia i-a murit cineva scump.
    Cîteodată mă duc în lungul mării, pe unde nu vine nimeni, şi strig să întrec zgomotul valurilor:„Ioana m-a înşelat! Fie-vă milă de mine!“ Secretul regelui Midas.
    în minie, Ioana îşi pierde orice control al vorbelor, vrea să pedepsească pentru toate nenorocirile ei, şi atunci face imprudenţe. Aşa, uneori mă aseamănă cu celălalt. Ce ciudată evoluţie a stărilor sufleteşti! Pornind de la un reproş pentru viaţa ei trecută, gindul la omul pe care îl urăşte după ce l-a admirat sau i-a fost indiferent o infioară. E deznădăjduită că nu poate repara nimic şi că păcatul rămîne pînă la moarte, orice am fi făcut. Şi din cauza asta caută să lupte, să găsească argumente mai mult pentru ea, chiar dacă depinde de întrebările mele. Şi sfîrşeşte prin a se înfuria pe mine, principalul vinovat de tot ce s-a întîmplat. Iar ca răzbunare îmi aruncă inconştient: „Parcă eşti celălalt11. Adică apropie o imagine oribilă, o intercalează şi mai adînc între noi, cu toate că se silise atît să o îndepărteze. De fapt, îşi ţipă nenorocirea ce durează mereu, orice schimbări ar fi, şi vorbele n-au nici o importanţă. Dar pe mine mă lovesc, ca şi cum fiecare din ele ar avea stricta ei semnificaţie.
304
    Penibilele complicaţii ca să nu mă întîlnesc cu celălalt, ocolirea anumitor străzi periculoase sau a unor prieteni comuni. Nimeni nu mai ştia cum să interpreteze dispariţia mea, şi acum mulţi mă consideră ca şi cum aş fi murit. Neînţelegerea mea cu oamenii s-a exagerat încă. Mi se pare că ghicesc intenţii răutăcioase, că mise fac aluzii. Parcă m-aş simţi vinovat de o hoţie şi bănuiesc pe fiecare să nu fi aflat. Uneori, urăsc pe toată lumea, şi pe Ioana mai mult decît pe toţi, căci mă simt umilit de rolul pe care sînt obligat să-l joc. Va dura asta tot timpul? Un vis a venit ca un răspuns, şi cred în visuri, căci de multe ori ele mi-au arătat ade-vărul. E complect diferit de realitate, deci neinfluenţat de nimic, şi se formase singur. Parcă au venit în camera mea mai mulţi cunoscuţi, iar Ioana, Viky, soţii Axente îmi reproşau: „Iţi întinde mina, de ce nu i-o dai?" Eu voiam să-i dau mîna, dar nu-1 vedeam. Ceilalţi mi-1 arătau surprinşi: „Cum nu-1 vezi lingă tine, acum e în dreapta, a trecut în stînga, în faţă“. Şi eu mă zbăteam inutil: „în stînga e un scaun, nu văd decît un scaun... şi în dreapta, patul... în faţă, masa. Văd toate obiectele camerei mele, dar pe el nu-1 văd“...
    Este acum exact de părerea mea asupra celuilalt, dar nu fusese totdeauna aşa. Cînd am găsit-o, voia neapărat să-i descopere o valoare, şi avea obiceiul să susţină: „Amîndoi sînteţi egali, tot aşa de puternici, unul prin sensibilitate, altul prin inteligenţă". Instinctiv, nu am contrazis-o şi m-am prefăcut că sînt de părerea ei. De altfel, eu am toate neliniştile, şi îmi spuneam că poate are dreptate. Eram încîntât cel puţin că sînt egal. Multă vreme, crezînd că-1 preferă, m-am socotit inferior, şi asta a fost o mare umilinţă. Ioana nici nu putea susţine altfel, căci numai aşa mai avea vreo salvare ca trecutul ei să nu apară monstruos. Cînd am aprobat vorba ei, mi-a fost recunoscătoare: „Niciodată n-am crezut că eşti atît de profund şi ai să mă înţelegi". Dar, pe măsură ce redevenea îndrăgostită ca odinioară, îl săpam pe celălalt, şi-mi era uşor, căci găseam destule pretexte ca să o dezgust. Şi apoi ea nu-1 iubea, îi fusese numai un motiv. Accepta cu uşurinţă acum ca statuia ridicată cu atîta osteneală să se fărâmiţeze. Mi-a fost foarte simplu să distrug valoarea trecutului ei, şi nu mai rfmăsese decît
305
rareori, din nevoia ei de a fi dreaptă, să-i mai susţie vreo calitate, dar care, neavînd nici o legătură cu dragostea, nu mă irita deloc. Conversaţia se schimba îndată, căci aveam ceva mai important de vorbit. In schimb, imaginea mea în absenţă n-a făcut decît să se înfrumuseţeze, Ioana n-a [făcut] decît’o sforţare ascunsă să mă reabiliteze, reuşind anevoie, căci pornise de la cea mai mare ură, care întunecase orice. Şi cum nu era susţinută acea încercare de a mă reabilita nici de el — fatal — nici de ceilalţi, care văzuseră cît de chinuită a fost Ioana din pricina mea, şi acum erau bucuroşi că totul s a sfîrşit, le era egal în ce fel fusese adevărul. Cu timpul, el nu mai putea face un gest fără ca ea să. se gîndească la mine şi să-mi găsească superioritatea, să-l mai susţină numai prin gîndul (ca să nu se simtă prea vinovată): „Ca om este infect, dar inteligenţa lui imensă face să suport totul". Evoluţia se făcuse încet în Ioana, dar desigur, dacă eu nu i-aş fi ieşit în cale în ziua aceea, ei tot s-ar fi despărţit. Şi nici măcar nu era rău. Avea mici socoteli, dar suportabile. Eu o făcusem să sufere pe Ioana, iar el numai întrucît îi aducea aminte de mine. Fiind complect detaşată, faptele lui îi erau indiferente, putea să mai aibă metrese, să vie sau nu (dar era foarte punctual), să scrie sau nu, îi era perfect egal totul. Nici nu observa mare lucru, în timp ce la mine observa cele maimici intenţii, şi numai cînd alţii îl ironizau prea pe faţă, sesiza, şi se mînia mai mult de ruşine. Chiar dacă ajung la aceste constatări aşa de mulţumitoare pentru mine, totuşi, unul din reproşurile pe care i le îndrept mai ales, producînd în mine imensă dezolare: „Să te fi despărţit de el cu un timp înainte de întîlnirea noastră, dacă este exact că-i cunoşteai toate cusururile! Dar ai trecut de la unul la celălalt."
    Ioana, iubita mea, m-a refăcut singură, şi la urmă imaginea mea a căpătat proporţii fantastice din pricina tuturor dorurilor, a prezenţei mele veşnice în sufletul ei, şi totuşi a absenţei mele, care îmi dădea un chip de fiinţă supranaturală.
    — Am venit la Cavarna numai cu Viky anul trecut de vacanţă. Tot timpul am citit numai din clasicii francezi, mă forţam să explic lui Viky pe Racine rînd cu rînd şi cum e ea bună, asculta. Cred că o şi amuzam: oricît de superficială ar fi o femeie, are instinctul emoţiilor.
306
   Celuilalt nu-i plăceau clasicii, îi cunoştea pentru că era în curent cu orice, iar din Racine scotea cîteva idei interesante, şi nu explicarea vieţii. Cum viaţa îi era livrescă, nu-1 sesizau apropieri cu cele ce i se întîmplau şi lui.Se considera uneori personagiul central din vreo carte care îl pasionase pentru cine ştie ce teorie ce putuse să extragă de acolo, dar apropierea era complect convenţională şi totdeauna complezentă. Tot ce explica Ioanei, şi o entuziasma, erau interpretări arbitrare ale realităţii, totdeauna subtile, dar nu se pricepea să sufere fără să-şi mai discute suferinţa. Ioana îl asculta cu admiraţie, îl repeta deseori, ambiţioasă se forţa să înţeleagă cărţile lui grele, dar imediat ce rămînea singură, fără nimeni care să-i schimbe preocupările, revenea la Racine.
   Mi-a repetat iarăşi rolul neînsemnat pe care l-a jucat dragostea între ei, căci aşa trebuie să mă consoleze şi să-şi potoleascăremuşcările. Pretindecătot ce afost important între ei erau numai discuţiile interminabile asupra unei cărţi.Dar încercările de potolire dau greş, atingînd întotdeauna chestiuni chinuite. Iar dacă continuă numai pe teren literar şi vrea să reconstituie o teorie pe care au construit-o ei împreună, eu o las să vorbească, mai puţin din curiozitatea de a afla acea teorie (căci nu mă interesează. Teorii pot găsi oricînd într-o carte, nu-i nevoie să utilizez cunoştinţa cu un om pentru aceasta. Un om nu poate fi interesant decît întrucît aduce o sensibilitate personală, care uneori îţi sugerează o mie de privelişti asupra vieţii, fără să spuie o vorbă), cît din a afla atmosfera în care au trăit, emoţiile ce au putut să străbată prin vorbele lor, gesturile ce au putut să întovărăşească unele conversaţii. Analiză subtilă, migăloasă, şi mai ales nesigură, căci sînt totdeauna nesigure constatările ce le faci asupra unei chestiuni ce te interesează prin toţi nervii, în timp ce în alte ocazii, la o analiză literară, de pildă, pentru care pui cea mai mare sîrguinţă şi dorinţă de adevăr, tot ajungi la anumite convingeri. într-o zi, cînd Ioana ainsistat după obicei asupra vieţii lor comune de ordin intelectual, i-am replicat (cu o neînţelegere perfectă a vieţii, dar gelozia era de vină):
    —  Atunci de ce mai trăiaţi împreună?
    —  Oameni sîntem
26
307
     Cuvinte făcute să mă străbată în întregime şi să apară deseori la mijlocul cine ştie cărui gind să-mi puncteze toată existenţa.
     Mai tîrziu, Ioana mi-a explicat amplu ciudăţeniile senzualităţii feminine, sentimentul care joacă la ele un rol aşa de mare, plăcerea răspîndită in tot corpul, satisfacţia înde-plinindu-se rar. O mulţime de detalii pe care nu le ştiusem decît vag şi pe care şi ea le aflase între timp, fie că formau un subiect de discuţii între ei, fie că nu fusese mulţumită de yiaţa ei, făcuse inutil trădarea, şi avea nevoie de explicaţii, îndeplinise tot ce-şi închipuise că-i poate linişti dorinţele şi nu izbutise nimic, ceea ce cu mine se făcuse fără să-şi pună nici o întrebare. Ioana credea că, spunîndu-mi aceasta, gelozia mea avea cîteva consolări. E drept că găseam şi unele satisfacţii, dar o dată cu ele veneau şi alte gînduri: însemna că pentru a se potoli întrebuinţase toate practicele imaginabile ale amorului, trecuse peste orişice repulsie, prelungise cît mai mult îmbrăţişările; şi apoi nu este de închipuit că continua fără să aibă nici o plăcere, numai din complezenţă pentru dînsul. Suporţi un soţ oricum, dar nu un amant numai pentru că te învaţă lucruri frumoase. Dorinţa de răzbunare împotriva mea se terminase, încercarea de a mă uita şi de a se deprinde cu altul era evident că nu reuşise. Şi dacă susţinea toate acestea, căuta mai mult să se mintă pe dînsa. în apropierea unui bărbat care o îmbrăţişează, o femeie uită toate plăcerile avute înainte cu altul, după cum în faţa unei prăjituri nu te interesează că ai mîncat cu un an mai înainte o prăjitură mai bună. Detaliile pe care eu le provocasem şi acum mă înnebuneau, aşa deveneau de vizibile scenele...,, De fapt, n-aş li ştiut cum să plec. Ca să împlinesc timpul, îl întrebam despre cine ştie ce carte.“ Aceste limitări ale plăcerilor lor îmi fac suferinţa şi mai puternică, deoarece reconstitui şi mai bine ceea ce făcuseră. Cîteodată îmi zic că e oribil să provoc astfel de destăinuiri, dar nu mai contează în clipa aceea nici o judecată, sînt în voia curiozităţii nebune de a afla cit mai multe. Ioana nu e în stare să mintă. Aşteaptă mai mult o consolare din partea mea. O fată atît de inteligentă şi totuşi în voia tuturor capriciilor şi durerilor mele, ca şi cum ar trebui să le epuizăm pe toate ca să putem fi fericiţi odată l Dar eu nu descopăr nici o ameliorare. Combin la nesfîrşit întrucit a fost a lui.
308
sau ce colţ din ea a mai rămas neatins numai pentru mine. Şi altădată aş fi crezut că numai dacă ar fi primit o sărutare străină ne-am fi despărţit pentru totdeauna. Ioana pretinde In momente de mîme că totul s-a întîmplat numai din pricina mea, dar eu, scriind aceste lucruri, îmi dau seama că nu voi ierta-o niciodată, că chinul va fi etern.
    S-au întîmplat multe în viaţa ei care îmi produc milă de cîte ori îmi aduc aminte, cu toate că nu totdeauna pentru motive însemnate. Era la începutul cunoaşterii noastre un personagiu important, domnul X. El a invitat pe cîţiva studenţi ca să se arate apropiat de tinereţe. Prin nu ştiu ce ciudăţenie, ne-am hotărît să mergem şi noi, necunoscuţi şi în acelaşi timp foarte orgolioşi, deci trebuind să ne supere cea mai mică neatenţie care ni s-ar arăta. Intr-un salon mare au intrat vreo patruzeci de persoane. In sfîrşit, a apărut şi gazda, grav, zîmbitor, dar distant, şi a început să dea pe rind mina tinerilor musafiri, oprindu-se mai mult la cei pe care îi cunoştea. La Ioana s-a mărginit cu o strîngere de mînă şi cu o uşoară aplecare a capului. Ioana i-arăspuns cu un zîmbet, iar domnul X a trecut mai departe. Curînd Ioana a schimbat locul, domnul X s-a găsit din nou în faţa ei, şi fără să o recunoască, i-a dat mina din nou, iar Ioana a trebuit iarăşi să zîmbească. Am asistat de la distanţă la amîn-două scenele (nu i-am spus Ioanei niciodată, chiar cînd am devenit intimi) şi am văzut-o la a doua prezentare, mică, încercînd să zîmbească, dar în fond lovită în orgoliul ei de femeie care se întreabă zilnic dacă este sau nu frumoasă. Am avut o durere imensă pentru Ioana din clipa aceea, durere ce a rămas identică de cîte ori mi-am adus aminte de scenă, oricare ar fi fost relaţiile dintre noi, şi cîte dezastre veritabile ar fi venit. Acum domnul X a murit, Ioana probabil că a uitat, iar eu transcriu cu aceeaşi emoţie. Pentru multe supărări de ale ei am fost necăjit, cu toate că, mai tîr-ziu, cînd am urît-o, m-ambucurat că s-a întîmplat aşa. Acum, cînd dragostea şi ura se succed cu repeziciune şi fiecare moment diferă de celălalt, şi aceleaşi fapte de ale ei le văd in fiecare clipă altfel, totuşi, vizita la domnul X subzistă intactă. Mila este şi ea, ca orice sentiment, greu de delimitat, de gradat, începe, se transformă, se schimbă după legi misterioase. Cred însă că exemplul de mai sus e rău ales
26*
309
pentru ca să demonstreze generalitatea acestei legi. Se poate vedea numai bine ciudăţenia mecanismului meu interior. Şi atunci iarăşi mă întreb: cine a fost vinovat? Nimeni n-ar putea să răspundă precis nici măcar cine a fost MAI vinovat. Aceste rînduri sint complect nedrepte. Ar trebui să-şi scrie şi ea romanul ei, aşa cum îl vede ea, şi nu cum îl transform eu, căci consider pe Ioana egală cu mine şi în stare să-şi noteze cele mai impalpabile stări sufleteşti. Din lectura celor scrise de amîndoi un al treilea ar putea să-şi facă o convingere. Poate însă că ar găsi două pledoarii aşa de diferite, că orice comparaţie n-ar avea nici un rost. Dar de ce atunci eu şi cu Ioana depindem unul de altul? Nu s-ar putea spune că senzualitatea joacă un rol important. De ce ne torturăm clipă cu clipă, ca să ne împăcăm cu frenezie? De ce o urăsc şi o iubesc pe rînd, cu aceeaşi intensitate? Nu se poate să nu fie intre temperamentele noastre puncte de contact.
    E precis însă că sentimentele nu sînt pure, şi numai nevoia noastră de a simplifica ne face să vorbim de dragoste, gelozie, ură. Vorbesc deseori de „remuşcările Ioanei11, şi mă întreb care e adevărata limită a acestor remuşcări. Ele s-au iscat dintr-o părere de rău pentru suferinţa mea? Dar de atîtea ori Ioana îmi pricinuieşte noi suferinţe sau mi le măreşte şi mi le întreţine pe cele vechi. Incapabilă de un gînd ascuns ca să mă vindece şi chiar dacă are o iniţiativă, n-o poate ţine multă vreme, izbucneşte mărturisind secretul ei şi făcîndu-mă astfel bănuitor. Iar la orice nouă tentativă o pot imediat descoperi. Acele remuşcări nu-mi fac decît rău, nu numai că-mi produc milă pentru fiinţa ei nenorocită, dar şi pentru că în clipa aceea destăinuieşte noi amănunte despre cele întîmplate. Milă pentru mine are numai uneori, căci temperamentul ei este ca şi al meu, tot aşa de bizar şi neprevăzut. La sfîrşitul unei discuţii in care o pedepsesc cu vorbe grele, ea se face rea, de obicei se depărtează de mine, răspunde. Dar alteori, brusc, o milă imensă o năpădeşte şi, apropiindu-se de mine şi îmbrăţişîndu-mă disperat, cu un hohot de plîns, spune: „Iartă-mă, iubitule, ai dreptate, fă ce vrei cu mine, goneşte-mă dacă nu poţi să mă ierţi; să ştii că toată viaţa te voi iubi.“
310
    în femeile din romanele ruseşti găsesc, alături de intensitatea sentimentelor, şi capriciul cu care se produc ele. La francezi, agitaţia Hermionei depinde de Pirus, după un
Îilan matematic. Agitaţia Ioanei n-are de multe ori nici un el de explicaţie. Niciodată nu sînt sigur de ce o să producă in ea vreun gest de-al meu, aşa sînt surprizele de mari. Mă simt totuşi mîndru că soarta m-a ales să trăiesc viaţa cu atîta intensitate, că am înţeles atîtea graţie Ioanei, şi cîteodată reaprind o discuţie numai ca să îndepărtez o stare prea limpede, fără nici o semnificaţie, care durează de prea mult timp...
    Dar, în definitiv, e pueril să asemăn pe un om cu un piano, care are un spaţiu bine calculat între sunetele clapelor.
    în lipsa ei, am fost în excursie cu cîţiva prieteni la acea minune care poartă numele de: Cheile Bicazului. Am mers cu automobilul pînă la Bicazul Ardelenesc şi acolo am luat un băieţaş de ţăran ca să ne conducă şi să ne poarte pachetele prin strîmtoarea miraculoasă, de-a lungul apei clare şi sprintene, pînă la lacul Ghilcoş, funebru, lac de plimbare parcă pentru melancolici. Băieţaşul se identificase cu noi, împărţeam cu el mîncarea, îl întrebam, căci nu era pisc cît de înalt pe care el să nu fi fost. Două zile de emoţii puternice, trăite împreună, apropie distanţele dintre oameni. Gînd ne-am întors din nou la automobil, regretam că trebuie să părăsim pe băieţaşul deştept, drăguţ şi cuminte. El, fluturînd mina între eternitatea ce se aşeza din nou între noi şi el, ne-a strigat: „Mergeţi cu Dumnezeu!"
    Este oribil felul cum se despart doi oameni care s-au iubit. Două rude îndepărtate, doi prieteni, două cunoştinţe vagi se pot revedea oricînd, dar între doi îndrăgostiţi totul s-a terminat. Te-a interesat cel mai mic eveniment din viaţa celuilalt, ai suferit sau te-ai bucurat împreună, ţi-ai făcut o mie de planuri, şi deodată totul trebuie să-ţi devie egal. Atîtea emoţii împărtăşite trebuie acum să le acoperi, căci ele au avut o valoare numai pentru că au vibrat amîndoi, şi, singuri, fiecare s-ar fi emoţionat în alt chip. Trebuie să arunci cu totul anii aceia şi să nu mai păstrezi nimic, după cum la un cancer, dacă vrei să salvezi ceva, trebuie să tai carnea profund, de pe unde nu vezi nici un început de boală. în acelaşi timp, despărţirea se face meschin. Au
311
avut atîtea momente admirabile împreună, şi totuşi, în ultima clipă neagă totul, murdăresc totul, îşi spun cuvinte triviale, care nici nu le sînt obicinuite, se pedepsesc cît mai tare; şi aceste clipe, fiind ultimele din viaţa lor comună, vor fi mereu prezente în minte, oricît ai încerca să te gîndeşti la ceva mai bun.
    — Şi cînd eram nenorocit şi singur pe lume, dragă Ioana, un lucru mai ales nu-ţi iertam, mi se părea cea mai mare vină a ta, cu toate că nici o iubită n-ar fi făcut după pretenţia mea. Să-mi fi spus, ca băieţaşul din Bicaz, din toată inima: „Du-te cu Dumnezeu!“
    în discuţiile noastre, de multe ori mă contrazic, regret ceva neînsemnat din cele ce au fost, faptele nu mai au valoarea lor, ci le colorez după supărarea în fiecare clipă alta. încep o conversaţie cu un „era mai bine dacă...“ şi susţin un lucru arbitrar, deseori prea complicat, fără să corespundă unei realităţi posibile. Am satisfacţii construind aceste închipuiri, mă simt deseori răzbunat prin ele şi mi-adue aminte abia la urmă că am trăit aproape cu fericire o invenţie. Ioana încearcă întotdeauna să mă consoleze şi să se consoleze spunînd că, dacă îi fusese profanat corpul — şi ca să mă vindec trebuia să renunţ a mai salva ceva din el — în schimb sufletul rămăsese întreg, tot al meu. Văd că aceasta poate fi o consolare de valoare, şi că e umilitor ca eu, care am pretenţia că duc o viaţă strict intelectuală, păstrez prejudecăţi. E drept că joacă şi corpul un rol mare, căci îţi place să-ţi mîngîi iubita, s-o priveşti, s-o păzeşti de cald şi de frig. Nu poţi renunţa la toate acestea. Altfel nici n-ai avea nevoie de o apropiere, te-ai mulţumi să-i ştii existenţa şi să fii cît de departe. Dar gelozia este un sentiment ciudat. Nu poţi fi gelos, de pildă, dacă iubeşti pe o femeie care a fost odată măritată, pe fostul ei bărbat, chiar cînd l-a iubit. (Dar poţi fi gelos pe ce va urma. Dragostea este o chestiune de prezent?) Fără nici o iluzie, pot spune că aş suporta ca Ioana să fi început să iubească pe altul (care a murit sau a părăsit-o), şi acum, cu mine, s-o simt mereu cu gîndul la ceea ce ar fi putut să fie, dar corpul să-i fi rămas intact. Sau poate fac numai supoziţii pe un caz ce-1 închipui fără să-l fi trăit. Uneori sufăr nu din pricina că mi se pare că văd urmele păcatului pe carnea Ioanei, ci
312
pentru că îl închipui pe celălalt. Am nenorocul ca el să fie o persoană cunoscută, şi nu un anonim, pe care l-aş imagina mereu în alt fel, dar niciodată aşa de bine conturat. Cu ocazia aceasta îmi dau seama că orice fantezie, cît de oribilă, e mai suportabilă decît realitatea. Uneori discuţiile pe tema aceasta [le] pornesc nelogic, puerile pentru un om calm de le-ar examina, dar fiecare vorbă conţine o picătură de sînge.
    —      Nu poate să-şi facă cravata, i-o făceai tu cînd vă îmbrăcaţi?
    —  I-o făceam eu.
    —  Şi băgai de seamă ca să-i fie cărarea drept la mijloc?
    —Singur şi-o făcea totdeauna strîmb.
    —      Purta bretele proaste, şi-i cădeau pantalonii. Tu l-ai învăţat să-şi cumpere bretele noi?
    —  Da i
    —      Tu l-ai învăţat să nu vorbească cînd are mîncarea în gură? Cînd am mîncat cu el ultima oară, spre mirarea mea, mînca frumos!
    —  Eu l-am învăţat.
    —  Vra să zică, te interesai de el, voiai să-l transformi!
    —      Dar aceste erau defecte care săreau în ochi, aş fi făcut la fel şi cu un străin 1
    —      Mereu scuze 1 Totdeauna găseşti o vorbă care să te consoleze.
    —  Altfel aş înnebuni!
    —      în definitiv, ai făcut tot posibilul ca să-l faci acceptabil. Te-ai întors la mine fiindcă te-ai înşelat. Dacă ar fi fost el om cinstit, nu l-ai mai fi părăsit.
    —  N-aş fi avut curajul s-o fac!
    —      Dar făcînd socoteala, tot tu eşti mai vinovată faţă de el. L-ai luat şi l-ai părăsit cînd ai vrut, iar acum el suferă, atît cît este el in stare, in orice caz mai mult decît tine. Dacă nu ţi-aş aduce eu aminte, nici nu te-ai mai gîndi.
    —  Pentru că te iubesc pe tine!
    —      Mă iubeşti pe mine, dar ai făcut tot posibilul ca să iubeşti pe celălalt. Aş prefera să te fi făcut cocotă, să fi fost prin viaţa ta o mie de bărbaţi; aş şti astfel că ai fă-cut-o să te răzbuni pe mine, şi poate m-aş consola. Dar dacă ai ales pe unul singur, ai făcut-o cu gîndul ca să te aranjezi. Ştii ce? Du-te şi te mai dă şi altora, corpul tău tot
313
nu are nici o importanţă. în felul acesta nu vom mai avea discuţii.
    Ioana plînge deznădăjduită, vorba mea m-a înfiorat. Dar văd îndată că Ioana nu m-ar asculta, căci nu mai pricepe nimic din ceea ce s-a întîmplat cu dînsa.
    Cum pot să-i reproşez ceva Ioanei de acum, cind între ea şi cea de odinioară, care a greşit, nu este, din punctul de vedere sufletesc, absolut nici o asemănare? Am de atîtea ori impresia că nu sînt un singur om, ci sînt în fiecare clipă altul, şi între ei nu există un singur om, ci sînt în fiecare clipă altul, şi între ei nu există nici o legătură. Ce-mi pasă acum de o boală pe care am avut-o cu un an înainte? De un necaz vechi? îmi aduc aminte de întîmplările de altădată ca şi cum ar fi ale altuia, şi pentru o durere de cap actuală aş dărui toate bucuriile trecutului. Ce-mi pasă dacă cel ce mi-a fost mai scump a murit acum un an sau acum doi ani? Şi dacă ar fi să i se prelungească viaţa cu mulţi ani din trecut, dar să moară chiar în clipa aceasta, aş accepta?
    Ioana se înlănţuie de mine cu toate puterile ei interioare, neagă tot ce-a fost rău, trăieşte numai din prezenţa mea, şi eu nu pot să am nici o certitudine: şi prima oară tot aşa de îndrăgostită se arăta! Ioana răspunde invariabil: „Pentru că te-am iubit tot timpul şi am plecat ca să mă răzbun!“ N-am avut dreptate, altul este motivul meu: carnea de lingă mine a mai fost atinsă. E tot ce reţin din trecut, restul îmi este complect indiferent.
    — Eterna scuză pentru cele ce-ai făcut: „Eu nu te-am iubit" ! într-adevăr, dacă socotesc lucid, sînt o mie de lucruri pe care nu le-aş face pentru tine, dar orişicine, cît de îndrăgostit ar fi, poate ajunge la aceleaşi constatări. Sau, după momente, ar face sau n-ar face. Pe timpul bănuielilor mele, aş fi primit să fac ceea ce înainte sau după mi se pare imposibil . De altminteri, aş prefera să mă omor decît să fiu ridicol, şi de aceea în momentele tragice am luciditatea să mă ascund bine, să nu mă vadă nimeni. Cît am stat împreună, n-a fost gînd pe care să nu ţi-1 împărtăşesc, am împărţit cu tine toate bucuriile, ţi-am citit tot ce mi se părea important dintr-o carte, te-am făcut să auzi orice bucată muzicală mă entuziasmase, în toate plimbările în mijlocul naturii
314
         te luam cu mine, cu toate că ştiam că mergi fără uşurinţă, oboseşti uşor şi deci mi se ratează excursia. Şi, pe cit m-am priceput, te-am păzit, am făcut tot ce am putut pentru sănătatea ta, am tremurat de cîte ori nu mă ascultai.
             —     Mai puţine explicaţii m-ar face mai fericită. Aşa strici şi ce-ai făcut bun pentru mine, căci arăţi că n-a fost nimic spontan. Toate acestea lasă-mă să le observ eu, fără să-mi atragi tu atenţia.
             —     Dar n-ai observat niciodată nimic. Ai fost o ingrată, altfel nu comiteai atîtea grozăvii.
             —     Eram liberă să fac ce vreau. M-am despărţit într-un chip loial.
             —  Adică m-ai dat afară!
             —     Era singurul mijloc ca să pleci. Ştii de cită vreme ţi-am spus să ne despărţim şi tu amînai mereu. îmi plac situaţiile clare.
             —     Nu se poate spune că a fost ceva clar în cele ce s-au petrecut cu tine mai tîrziu.
             —  Din pricina voastră, nu din pricina mea!
             —     Vorbeşte de claritate cea mai confuză persoană din cîte am cunoscut 1
             —  Poate că tu nu pricepi decît ce e simplu.
             —     Vra să zică, dacă ai fi fost măritată cu mine, te-ai fi socotit angajată şi n-ai fi făcut la fel?
             —  Da!
             —     Orice femeie, oricît de inteligentă ar fi, se gîndeşte la măritiş.
             —     Acesta e un instinct tot atît de puternic ca gelozia sau dragostea. 11 constaţi, îl taxezi, dar îl admiţi.
             —     Şi chiar aşa, dacă ţi-ar fi venit o fantezie, dacă celălalt ar fi spus că sînt un bicisnic, l-ai fi crezut şi ai fi făcut la fel. Argumente ca să te scuzi se găsesc oricînd.
             —  Dacă m-ai fi iubit, Sandule!
             —     Iar vorba asta 1 Ai dorit să dansez ca o paiaţă în faţa ta, şi asta mi-a fost imposibil. Am făcut-o uneori, dar numai din laşitate, cu gîndul ascuns de a mă reface la prima ocazie. Nu pot suferi despotismul. La cea mai mică încercare de a ta de a mă constrînge, regret că nu am curajul să fug, şi asta mă face să te urăsc. îmi place să am impresia că după voie mă pot duce, întoarce, rămîne singur sau sta cu tine, fără
315
         să-mi ceară nimeni socoteală. Am anumite secrete, preocupări, în care nu-mi place să intre nimeni.
             —  Egoism bărbătesc.
             —      Cu puţină şiretenie, ai fi izbutit orişice! Dar tu nu poţi să-ţi taci triumful tocmai în clipa cînd mă simt umilit.
             —  Eu nu pot să ascund nimic 1
             Imensul merit al Ioanei, care o face aşa de diferită de toate femeile, e în acelaşi timp motivul prim al dezastrelor noastre. Sînt extrem de bănuitor şi nu ştiu dacă aş putea fi minţit. Sau ar fi destul să descopăr o minciună cît de mică, ceva turbure în privirea clară, minunată a Ioanei, ca să nu mai am încredere în nimic, să caut să explic fiecare gest, fiecare vorbă în toate chipurile posibile (chiar dacă nu ajung la realitate). Şi Ioana încearcă să mintă uneori. în urma discuţiilor chinuite în care vede ce rău îmi făcuse mărturisirea ei sau în urma sfaturilor unei amice care susţine că sînt unele minciuni inofensive, dar necesare pentru pacea dintre un bărbat şi o femeie, Ioana se hotărăşte să procedeze şi ea la fel. Dar spune minciuna cu atîta stîngăcie, se contrazice aşa de uşor, încît încercarea ei numai mă amuză şi mă face să am şi mai multă încredere.
             —  întotdeauna îţi găseşti scuze!
             într-adevăr este aşa? E drept că atunci cînd o învinovăţesc se scuză, găseşte la fiecare tînguire a mea o replică, o explicaţie. Dar au vorbele o importanţă aşa de mare? N-o văd în acelaşi timp cît e de nenorocită şi că totul n-a fost decît o încercare să lupte împotriva mea şi a vocilor din sufletul ei? Uneori aşa îmi spun, dar alteori ciuda îmi este mai mare, şi atunci gîndesc că în nici un caz între noi nimic nu poate dura şi nu voi ierta niciodată. în multe situaţii dintre noi sîntem la fel cum am fost odinioară, eu tot aşa de distrat, iar ea tot aşa îmi reproşează, se chinuie şi pedepseşte cu vorba această distracţie. Dar acum nu mai ameninţă niciodată că o să plece sau că o să încerce să-şi refacă viaţa în altă parte. Cînd o iscodesc asupra intenţiunilor ei ascunse: „Ştiu ce se întîmplă fără tine! Oricît de rău ar fi, continui viaţa aceasta.“ Spune aşa chiar dacă e mîniată pe mine, şi mă miră, căci ştiu că e incapabilă să profite de o experienţă şi că rămîne tot aşa de instinctivă. în schimb, eu am planuri mari de a fugi. Altădată mă simţeam prea slab ca să iau
316
     hotărîrea, dar nici nu mă gîndeam să-mi educ energia, cu toate că viaţa cu Ioana se rezolva într-o mulţime de scene. Acum, cu toate că sînt tot aşa de firav, şi pe deasupra ştiind ce-am suferit în lipsa Ioanei, fac socoteli ascunse cum m-aş putea vindeca. Par un hoţ ce plănuieşte la întuneric o mare prădăciune. îmi spun că poate atunci eu am fost vinovat, dar acum sînt absolvit de toate şi e nedrept să nu fiu cruţat. Toată povestea m-a umilit adînc, mi-a demonstrat ce nevolnic sînt şi ce puternică este Ioana. Aş vrea să mă răzbun măcar ca să priceapă că-i sînt egal şi că nu am acceptat totul numai din slăbiciune. Să nu mai gîndească cum gîndeşte: „Trebuie să-l admit aşa, căci îl iubesc. Dar ce mult aş fi vrut să fie mai puternic!“ Cred că Ioana ar fi trebuit dominată, şi, cu scrupulele mele, cu o mie deexplicaţii pe carele sugerează fiecare întrebare, am părut slab. Să fiu destul de tare ca să plec, fără să mă reţie fiecare din vaietele ei 1
        — Gînd mă gîndesc la ce a fost, nu-mi vine a crede. Cu mine s-au întîmplat toate grozăviile?
        Aşa spune Ioana. Frază feminină prin excelenţă. Cu noi bărbaţii nu se pot petrece surprize, chiar dacă am trăi viaţa cea mai aventuroasă. Sîntem conştienţi de ce am făcut, sau, în orice caz, ne luăm răspunderea pentru tot ce a fost, pentru noi înşine. De aceea poate sîntem mai puţin proaspeţi, purtăm întotdeauna după noi întreg trecutul. Femeile trec prin toate transformările, renăscînd de fiecare dată. Par, în momentul trăirii, că pun toată frenezia corpului şi a sufletului, şi totuşi, după un timp constaţi că pentru ele n-a fost decît o închipuire. Nu mai recunosc nimic din propria lor viaţă trecută, şi nici nu au ambiţia s-o salveze, pentru a avea o scuză. Ca valul fermecat care se apropie de mine, plin de sunete şi de scîntei, dar curînd se destramă, ca să încerce o nouă construcţie.
        Se plînge: „Mai teribil decît orice în dragoste sînt aşteptările. Preferam să-ţi anunţi venirea după un timp mai lung decît să nu vii exact. Mă uitam mereu la ceas sau pe fereastră, şi în sfîrşit mă hotărâm să ies pînă la poartă, dar nu te vedeam încă, oricît aş fi cercetat pe strada lungă ce se întindea în faţa mea. încercam să citesc, să cînt la piano, dar renunţam după cîteva minute. Mă hotărâm: « Nu mă
317
         voi mai uita pe fereastră pînă ce nu voi număra o sută. Apoi altă sută. Pînă ce nu voi număra toate franjurile de la perdea. Toate florile vopsite pe perete. Pînă ce nu voi prinde cinci muşte.» Şi iar la fereastră şi în stradă inutil. Şi, în acelaşi timp, toate posibilităţile trec prin cap. Poate ai fost călcat de un automobil. Ori te amuzi în altă parte. Sau eu n-am observat bine ora întîlnirii. Sau poate tu n-ai fost atent la ea. Poate ai plecat pentru totdeauna. Ne-am despărţit ca de obicei, fără nici o ameninţare deosebită, dar poate că aveai planuri ascunse. Mi-aduceam aminte de o vorbă de a ta, care mă ameninţase în felul acesta. Ai spus: «Dacă aş avea curajul să plec! Poate ţi-ai ţinut ameninţarea. Sau poate te-ai omorît. Eşti aşade trist, iubitule, uneori, că eventualitatea aceasta nu mi se pare exclusă. Eram pe rînd mîniată pe tine, geloasă, sau disperată să nu ţi se fi întîmplat ceva rău. Plănuiam cum să procedez în fiecare din posibilităţile închipuite. M-aş fi omorît; sau de ar fi trebuit să te pedepsesc, m-aş fi dat primului venit. Viky mă vedea neliniştită şi încerca sa mă potolească: «Eşti nebună, dragă, a întîrziat poate pentru că a avut treabă». Vorbă plată, pentru că ea nu mă putea înţelege, pentru că nu iubea sau pentru că avea o fire mai potolită. întotdeauna, la urmă, se vedea că ea avusese dreptate şi că toate bănuielile mele fuseseră nebunii. Realitatea era mult mai simplă. Viky făcea morală: «Ei, nu ţi-am spus eu?!»Ai întîrziat pentru cămer-gea prost ceasul, pentru că n-ai găsit tramvaiul la timp, pentru că ai făcut înainte o plimbare pe Calea Victoriei. Mă găseai ostenită şi rea!“
            Trăieşti clipe teribile şi apoi ele se aşează la întîmplare în memorie. Nu le mai retrăieşti cronologic şi nici nu le alegi pe cele mai importante. Deodată, o scenă neînsemnată prinde proporţii, te persecută, o analizezi cu toate puterile tale de interpretare. Ţi se pare că ea este vinovată de tot ce ţi s-a întîmplat. în clipa aceasta Ioana e convinsă că m-a părăsit numai pentru că a trebuit să mă aştepte de cîteva ori.
            îmi aduc aminte de multe situaţii în care am fost vinovat faţă de Ioana, şi nici o altă interpretare nu este posibilă (de altminteri, nu interpretez în multe chipuri pentru a-mi găsi scuze, ci numai dintr-o necesitate organică). Nu tot-
318
      deauna suferinţele ei erau proporţionale cu greşelile mele, de aceea, dacă îmi era milă după cum o vedeam de chinuită, remuşcările îmi depindeau de cum îmi cîntăream greşeala. Sau, cîteodată, dintr-o pricină mică, mă năpădesc tristeţile pentru tot ce-i făcusem la un loc, fără să mai distingbine fiecare detaliu; pentru faptul numai că nu izbutisem să o fac fericită. Pentru un motiv însă remuşcarea mea rămîne constantă, căci e o trăsătură a caracterului meu observată de atîtea ori zilnic, pe care nu o pot atenua, oricît m-aş căzni, si care, de altfel, nu e numai un prilej veşnic de nelinişte pentru Ioana, dar mă împiedecă şi pe mine să fiu fericit. Este un defect funest, căruia unii îi spun, ca să-i dea aparenţă suportabilă, luciditate. A asculta o bucată de muzică, a citi ceva subtil, a fi în mijlocul celui mai superb aranjament al naturii, şi totuşi a nu-ţi uita prezenţa, a nu fi în stare să exclami ceva fără sens numai din entuziasm, fără să te auzi şi să te găseşti caraghios, a-ţi urmări clipă cu clipă propria-ţi emoţie şi evoluţia ei, înseamnă să nu mai ai nici un sentiment pur, nealterat de o cercetare migăloasă şi inutilă.
          Ioana e febrilă, grăbită să-şi satisfacă dragostea, fără nici o judecată a clipei care va veni, credulă în bucuria sau supărarea momentului şi nenorocită de ezitările mele, pe care le găseşte drept o dovadă a lipsei de dragoste. în clipele cele mai apropiate de Ioana nu-mi pierd pe tovarăşul meu interior, care controlează toate gesturile. Poate asta o face să spuie că „n-am iubit-o“, dar acest obicei intim îl aplic pe toate fenomenele înconjurătoare. Din el, acum, cînd am început să fiu sigur de traiectoria vieţii mele viitoare, nu-mi mai scot nici un orgoliu.
          Poate că povestesc aceste gînduri sau scene din viaţa noastră comună în aşa fel, că nimeni n-ar extrage adevărul, într-o viaţă de cîţiva ani, s-au întîmplat fatal multe evenimente. Acum aleg la întîmplare, aşa cum îmi vin în memorie sau aşa cum le retrăiesc într-o discuţie cu Ioana, şi neînţelegerea începe să se zbată nu totdeauna pe un motiv important, căci chinurile noastre n-au nevoie de argumente însemnate. Un al treilea, citind aceste rînduri, ar putea, chiar fără să fie om simplu sau fără să simplifice o poveste care nu-1 interesează, să tragă o concluzie imediată: „Ai fost vinovat,
319
        trebuia s-o iai cu tine, şi desigur că nu te-ar fi înşelat. Acum, dacă ai puţină inimă, trebuie să ai şi destulă tărie şi să nu-i aduci aminte, inutil, de ceea ce a fost. Eşti convins că te iubeşte şi tot ce-a făcut e numai din dragoste nemulţumită. Are toate scuzele.“ Sau poate ar spune: „A procedat ca orice femeie uşurică, cînd i se pare că găseşte un bărbat mai bun. îndată ce s-a convins că se înşeală, s-a întors. Ai prea multă complezenţă pentru dînsa.“
           Dar eu, dacă povestesc numai pe fragmente, ca să nu încerc răbdarea ascultătorului, sau pentru că nu-mi aduc aminte în momentul acesta de toate, am sufletul însă format de întreg trecutul din fiecare clipă. Şi cu Ioana nici o clipă n-a putut fi banală. Astfel, clar văd că, cunoscînd aceste note, nimeni n-ar putea să ne cîntărească greşelile, să explice care a fost motivul nepotrivirilor dintre noi. Iar eu numai pentru asta scriu.
           E foarte vanitoasă, şi din cauza aceasta prevăd multe supărări viitoare. Tot ce-a fost m-a îndepărtat şi mai mult de oameni. Am panici în faţa oricărei întrebări, căci îmi pare a fi o indiscreţie deghizată. Aici, ascuns în portul acesta, mi se pare c-am scăpat de curiozitatea celorlalţi, sau, în orice caz, nu mă interesează ce se vorbeşte la distanţă, atîta VTeme cît sînt sigur că n-am să aud nici o aluzie. întotdeauna m-am căznit să înţeleg cum se explică frenezia pe care o au oamenii de a afla un secret şi apoi de a-1 transmite vecinului, cînd, de cele de mai multe ori, nici nu se trage vreun profit. Putem să-l numim act cu totul dezinteresat dacă voim să compromitem actele dezinteresate. Nu interes psihologic, milă sau bucurie, ci numai anecdotă. Şi eşti în-cîntat dacă o poţi anunţa cel dinţii. In orăşelul în care m-am născut era un domn care avea pasiunea să anunţe cel dinţii veştile, şi am asistat la o scenă admirabilă. A venit la mine cu [o] noutate şi i-am replicat cu maliţie: „Ştiam!“ Faţa pe care a arătat-o atunci a fost plină de savoare, şi mi-am dat seama că sînt multe aspecte esenţiale ale sufletului omenesc neexploatate, multe fizionomii nereprezentate de pictori. în spaima mea de a nu fi subiect de conversaţii e poate o laşitate de a nu trebui să-mi susţin cu tărie părerile şi a nu înfrunta opinia publică. Dacă cei dimprejurul meu sînt vinovaţi de flecăreală, eu sînt tot aşa de vinovat că dau
320
 importanţă acestei flecăreli. Obiceiul meu de a exagera cele mai mici neplăceri personale. (Orice faptă e complicată sau simplă, după cum o complică sau [o] simplifică temperamentul tău.) La fel, unui fricos, dacă e singur noaptea într-o cameră, la cel mai mic zgomot al unei mobile i se pare că-şi fac apariţia din toate ungherile hoţi necruţători sau cine ştie ce fantome.
     Ajunşi la Bucureşti, Ioana n-o să poată păstra un secret. Oricîte remuşcări ar avea, orice ar promite (de altminteri, n-am niciodată curajul să-i cer astfel de promisiuni; mă mulţumesc să creez un obicei între noi, dar îmi dau seama ce şubred va fi în faţa primei ei mînii), imediat cevoi escamota ceva din viaţa noastră în faţa unui străin, vanitatea ei va fi mai puternică şi va trebui să izbucnească. Mereu aceeaşi concluzie, că tot ce s-a întîmplat n-a schimbat nimic, că sîntem în aceeaşi luptă ca şi odinioară, egali în drepturi.
     Am un teanc de scrisori de la Ioana; am încercat, în lipsa ei, să le recitesc, dar am renunţat îndată, căci nu mi-au folosit la nimic, nici rău, nici bun. Poate scrisorile, după multă vreme, la bătrîneţe, să aibă o valoare mai mult pentru aducere-aminte, dar deocamdată a le păstra înseamnă pură vanitate. Credeam cărecitindu-le o să am prilej de melancolie, dar faptele transcrise acolo mi-erau indiferente şi de alt ordin ca preocupările torturante de acum. Apăreau ca o suferinţă veche, în momentul cînd te invadează o suferinţă nouă. O scrisoare n-are decît o valoare momentană, te bucuri cînd face pe drum cît mai scurt timp, căci înseamnă că-ţi aduce sufletul cel mai din urmă al iubitului, iar o scrisoare întîrziată nu te consolează prea mult, dacă ai nelinişti că nu mai primeşti nimic altceva. Este ca şi cum o scrisoare datată vechi ţi-ar anunţa „sînt sănătos", şi dacă nu mai ştii noutăţi, îl consideri pe acest „sînt sănătos" ca pe o prevestire rea. La fel un „te iubesc" apare tot aşa de repede învechit şi ai nevoie de noi asigurări. Citind ce-a scris Ioana, aveam impresia că citeam pe altcineva, altă poveste de dragoste, care nu mă putea interesa în clipa aceea. De acolo nu puteam extrage nimic ce să se potrivească neliniştilor mele. Concluzii asupra sufletului feminin nu mă gîndeam să fac. Poţi să ajungi la cîteva observaţii perfecte, aplicate la nouăzeci şi nouă de femei dintr-o sută, dar era totuşi posibil ca Ioana
321
         să fie tocmai excepţia. N-am crezut niciodată că mi s-ar putea intîmpla ceva excepţional, dar în nenoroc am presupus cazul unic pentru mine, şi apoi, cu toate neîncrederile mele, am fost convins întotdeauna că Ioana este deosebită de celelalte femei prin inteligenţa virilă, dar şi prin ravagiul care îi turbură tot timpul fiinţa, prin necesitatea de a fi nefericită. O scrisoare poate avea o valoare intrinsecă prin parantezele care se fac asupra epocii, a vieţii, a întîmplărilor. Din rîndurile Ioanei se poate construi temperamentul ei: bănuielile, afirmaţiile grăbite, dar totdeauna pline de sugestii, patima în ură şi în dragoste, încercarea zădarnică de a fi înţeleaptă sau mărinimoasă, naivităţile încîntătoare; apoi mîniile şi remuşcările. Dar acum nu mă interesa să o construiesc, ci voiam numai să ştiu: „Mă înşeală sau nu?“ Şi în urmă, cînd am început să o detailez şi să întrebuinţez pentru asta toate mijloacele mele de obiectivare, nu înseamnă aceasta o detaşare? 0 încercare de a mă reface, de a fi iarăşi întreg, şi nu aruncat spre toate vînturile? Cu toate frămîn-tările zilnice, se întîmplă în mine o refacere? Şi din pricina aceasta, Ioana e neîncrezătoare la jurămintele mele?
            întotdeauna, toţi cei ce m-au cunoscut mai de aproape mi-au spus: eşti un exagerat. Cuvîntul este exact, dar trebuie aplicat numai la necazuri. Bucuriile nu ştiu să le preţuiesc şi nici să le întreţiu. De altfel, nu sînt niciodată pure. O dată cu ele, păstrez şi conştiinţa neînsemnătăţii lor sau le alterez cu bănuieli căpoatemă înşel. E greu să crezi într-un noroc special pentru un om. Dar nu se poate să nu te impresioneze un vecin căruia îi reuşesc toate, chiar ceea ce pare mai neverosimil. Eu n-am avut niciodată noroc. Ca să mă încurajeze, mama îmi găsea o mulţime de oameni mai nenorociţi decît mine, dar astanu putea să mă consoleze, căci astfel de exemple se pot găsi oricînd. Nu mi s-a întîmplat niciodată o bucurie mare pe neaşteptate. Totul s-a îndeplinit în lungi etape, ca şi cum soarta a ezitat îndelung pînă să-mi facă vreun dar. Bineînţeles, la capătul atîtor îndoieli, nu poate fericirea să mai fie mare. Mă găseşte obosit, plictisit, hotărît să nu o mai aştept. Mă întreb întrucît toate aceste observaţii au o valoare obiectivă sau sînt rezultatul caracterului meu întunecat. In orice caz, toată lumea spune că orice neplăcere ia la mine proporţii. Toată povestea cu Ioana va fi [fost] numai rezultatul exagerărilor mele? Totul
322
i
    poate să pară neverosimil unui om normal? Durerea însă cu care construiesc este certă.
        —   Eu nu sînt gelos!
        Stăm unul lingă altul pe nisip, în faţa mării, soarele pătrunde în noi, dar eu, cu această afirmare, am alungat brusc tot calmul. De ce am spus vorba care nu corespunde nici unei realităţi?
        Ioana nu este în stare să descopere că am vorbit astfel numai pentru că un gînd îmi venise şi mă umilea. Poate că în dragoste e imposibil sănuiai pe celălalt în serios. Şi apoi în momentul necazului, nu poţi să te consolezi cu adevăruri generale. Ioana, în loc să gîndească: „Săracul! Dacă n-ar fi gelos, poate s-ar potoli", continuă să discute ca şi cum afirmaţia mea ar fi exactă.
        —   Cel puţin n-ai delicateţa să nu mi-o spui.
        —      Nu-mi închipuiam că această mărturisire poate constitui o ofensă. (Nu ştiam? Cunoscînd-o pe Ioana?!)
        —   Orice femeie ar fi ofensată.
        —      Credeam că pentru noi este un caz special. După atîtea experienţe putem să avem curajul să privim adevărul în faţă.
        —   Sînt adevăruri care nu trebuiesc agitate ca un drapel.
        —      Dar eu admit să examinez zilnic ceea ce e într-adevăr grav.
        Un strop de apă cade neaşteptat pe pielea caldă. Ioana continuă:
        —      în definitiv, bărbaţilor nu le place să facă astfel de mărturisiri.
        —   Nu cred că ar fi un privilegiu pentru femei.
        —      Gelozia este cea mai complectă lecţie a vieţii. O experienţă vastă pe care o ai totdeauna la dispoziţie.
        —      Numai producătoare de nelinişti, dar nu ştiu dacă îţi dă vreo certitudine.
        —      Nu-i interesantă certitudinea, ci drumul spre ea. Numai oamenii lipsiţi de fantezie nu ştiu ce-i gelozia.
        —      Ce tirade, iubită Ioana, parcă ai declama din Victor Hugo!
        —   Ce ştii tu!
        Şi iar după o pauză:
        —   Nici eu nu sînt geloasă.

     27 — Opere, voi. I — Anton Holban
323
            Scene stridente, fără nici o corespondenţă cu sufletele noastre, pe care le continuăm însă îndelung, punem toată priceperea noastră de demonstraţie şi pasiune ca să le susţinem, să cîştigăm parcă ceva important, şirămînem la urmă epuizaţi şi amărîţi pe noi, căci se petrece atîta zbatere inutilă, stupidă, fără să ne intereseze măcar, şi nu putem să o înlăturăm.
            Te jălui: suferinţa unui an! Dar nu există numai atmos-sferă sumbră. Cîteva iluminări, oricît de scurte, îţi demonstrează că acest vaiet conţine în el şi o doză de farsă. Dacă eşti surprins de cineva tocmai atunci, acela va păstra din tine o siluetă cu totul opusă celei obişnuite. In timpul despărţirii noastre, un prieten m-a încunoştiinţat: „Am văzut pe Ioana cu o fată pe stradă, părea foarte veselă11. Am păstrat chipul unei Ioane vesele, am fost multă vreme convins că dînsa s-a vindecat de mine foarte simplu, şi chiar acum, cînd îi văd toată transfigurarea din pricina mea, tot o bănuiesc, căci îmi amintesc vorba prietenului. De altfel, pentru suferinţă trebuie să ai timp. Cînd eşti prea ocupat, te refaci mai uşor. Sau e la fel dacă ai ©cazia să călătoreşti. Am avut impresia că sînt mai indiferent pe măsură ce mă îndepărtam, că există chiar o proporţie între durere şi kilometrii făcuţi. Probabil că este o complacere în trăirea întunecoasă, întreţinută de atmosfera aceleiaşi camere pe care o locuieşti, aceloraşi prieteni ce-i întîlneşti fatal, iar în voiaj n-ai timp de gînduri vechi, la fiecare cotitură apare un spectacol nou şi viu. (O carte în clipele grave n-o utilizezi, căci ţi se pare moartă, oricît ar fi suprapusă pe realitate.) Apoi dificultatea ca să te înţelegi cu străinii, ca să te descurci în locuri necunoscute te preocupă.
            în absenţa Ioanei, am fost pentru prima oară la Saint-Malo, şi după ce am părăsit hotelul de lingă gară, mergeam pe istmul lung aproape de un kilometru, ce ducea laorăşelul-cetate. Eram emoţionat de priveliştea ce se desfăşura în faţă, căci zidurile trase capricios scînteiau sub soare, iar marea se întindea nesfîrşită, legănînd comori de pietre scumpe. Am avut o clipă în care emoţia mea a fost imensă şi am spus: „Dar bine că s-a terminat odată toată istoria aceea, îmi sacrificam viaţa inutil, dădeam atîta importanţă atîtor nimicuri.
324
   îmi este egal ce se va întîmpla cu dînsa, şi dacă şi-a găsit un amant cu atît mai bine, scap de ultimele scrupule ce mi-au mai rămas. Viaţa e minunată, numai noi sîntem de vină că o uriţim. Cît timp voi avea un copac verde şi parfumat în faţă voi putea fi fericit!“
     Străbat uneori în noi astfel de extaze, şi aşa ne turbură, încît credem că trebuie să dureze mereu, oricît experienţa ne-ar învăţa că ne vom regăsi curînd exact ca mai înainte.
     Oricine îţi dă aceeaşi povaţă: ca un menaj să dureze (şi se poate extinde asupra împerecherii în general), trebuie ca amîndoi să facă multe concesii. Adică să taci anumite preocupări, să minţi cînd este nevoie, să renunţi la orice gust personal dacă nu se potriveşte celuilalt. Dacă cei doi nu sînt oameni proşti, îşi dau seama perfect de falsul în care trăiesc, dar preferă să nu-1 discute, să lase o mulţime de chestiuni fără rezoluţie, să fie parcă încîntaţi la capătul fiecărui an trecut că nu s-a stricat maşinăria. Şi oamenii încurajează: „Cu vremea se aranjează totul“. Adică, apărînd pericolul bătrîneţii şi al morţii, totul se simplifică, nemaiavînd răgazul pentru a reîncepe. Toate aceste sînt exacte pentru un menaj fericit. Eu cu Ioana din pricina asta nu ne-am înţeles: n-am tăinuit nimic şi ni s-au părut monstruoase împăcările hipocrite ale celorlalţi.
     în momentul marilor nelinişti eşti ridicol, căci ceri desluşiri oricui asupra vieţii, sau consolări abia deghizate, şi mînuieşti conversaţia aşa ca să ai un răspuns convenabil. Asta nu împiedecă să-ţi vezi ridicolul chiar atunci, să ştii precis că nu poţi să afli nimic de folos şi că faci numai mărturisiri compromiţătoare pentru amorul propriu, care va suferi mai tîrziu. Dacă cel cete ascultă este un om fin, atunci nu-1 interesează întrebările tale idioate, ci febrilitatea cu care le pui. Ştie că nu poate să extragă nici un adevăr din explicaţiile pe care i le dai, dar il interesează spectacolul atît de rar al tresăririlor din faţa lui. Cu domnul Theodoriu, licenţiat în filozofie, sînt prieten vechi, şi ne-a plăcut întotdeauna să discutăm îndelung, în plimbări nocturne. Mare asemănare nu este între noi, el inteligent, orice observaţie asupra unei cărţi sau unui om prefăcîndu-se într-o idee; eu avînd doar unele intuiţii. Prietenia noastră pare multora ciudată, căci domnul Theodoriu este recunoscut ca un om cu re-
0*7%
325
       plică tăioasă, utilizează ironia şi nu-şi pierde capul in nici o împrejurare. Dar cu mine a fost întotdeauna extrem de cald, şi fără să-mi facă declaraţii, foarte prietenos, fie că pricepe că la cea mai mică ironie aş fugi, fie că îl interesează panicile care se petrec veşnic în mine. Poate că nici nu face prea multe socoteli, ci numai, după ce se războieşte cu toată lumea, se simte bine în tovărăşia unuia care se admite învins de mai înainte. Probabil că în lungile noastre conversaţii asupra vreunui adevăr general omenesc noi nu făceam decît să ne iscodim reciproc, eu ca să aflu anumite explicaţii asupra întîmplărilor mele tragice, iar el ca să asiste la ciudăţeniile vibraţiilor unui om. Bineînţeles, numai el avea un profit, căci nu-1 interesează un rezultat precis, ci numai jocul transformărilor, savura toate contradicţiile, luminile şi umbrele mereu în succesiune şi mereu lipsite de logică (şi eram destul de stăpîn pe mine ca el să nu-mi considere disperarea prea mare şi să nu aibă remuşcări că mă examinează), în timp ce eu aş fi voit explicaţii precise. Ii puneam tot felul de întrebări generale ca să ştiu dacă Ioana, cu caracterul ei, m-ar putea înşela, îmi dam seama de ridicolul şi zădărnicia investigaţiilor, dar totuşi continuam. Domnul Theodoriu (ne spunem „domnule", căci relaţiile noastre, deşi amicale, păstrează o distanţă, ceea ce nu se potriveşte cu nevoia mea de efuziune) trebuia să mă puie în curent cu Freud şi cu încercările lui de a descifra mecanismul omenesc, dar fatal nu putea să-mi dea decît generalităţi la cazul povestit de mine, sau, mai bine zis, transfigurat de mine.
           Reîntîlnirea mea, după trei ani de despărţire, cu Ioana, s-a întîmplat în timpul plimbărilor noastre, şi atunci cu febrilitate am început să pun o serie de întrebări. Nu ştiu cum şi-a explicat el transformarea mea, căci neliniştea şi-a mărit intensitatea, şi apoi, înainte îl iscodeam cu şiretenie, intercalînd în ceea ce voiam să aflu alte chestiuni, iar acum nu mai aveam timp să întrebuinţez nici un subterfugiu. Mărturisirile erau abia deghizate, şi uneori mă găseam aşa de nenorocit, încît n-aş mai fi păstrat nici un secret dacă domnul Theodoriu nu s-ar fi priceput să ţie distanţa. De altfel, el rostise la începutul cunoştinţei noastre o sentinţă care făcuse imposibilă orice familiaritate între noi: „Confesiunile sînt vulgare". Principial avea dreptate, dar totul
326
    depinde de emoţia cu care faci acea mărturisire şi de clipa importantă şi rară pe care o alegi pentru ea. Şi poate că păstrez pentru domnul Theodoriu un reproş ascuns şi o bănuială, indiferent de prietenia care s-a menţinut intactă pînă la urmă, că părerea lui n-a fost decît egoism, instinctul de a se pune la adăpost de efuziunile altuia, ca să nu-şi turbure liniştea sufletească.
       Ioana adusese cu dînsa o mulţime de idei complicate, cu care nu eram deprins şi pe care nu puteam să le neg dintr-o dată, pentru că ea pusese toată viaţa în ele. Se mai adăugau şi alte motive. Înţelegînd-o cît mai bine, era şi mijlocul cel mai sigur să mă insinuez din nou, s-o fac să se apropie iarăşi de mine, să mă preţuiască dintr-o dată, găsindu-mă de aceeaşi părere, pentru chestiuni care, credea ea, îmi erau complect străine. Mai tîrziu, după acest ocol, aveam să-i transmit credinţele mele, s-o recîştig in întregime. Şi un al treilea motiv: trăisem tot timpul cu credinţa neînsemnătăţii mele şi a superiorităţii celuilalt. Ioana se schimbase, lăsîndu-mă în voia tuturor îndoielilor. Încercarea de a o înţelege era încercarea tragică de a-i reda încrederea în inteligenţa mea. Semănăm cu elevul fără memorie, învăţînd ca un nebun ca să fie egal cu unul cu memoria bună, în ascuns, căci e umilit să-şi arate inferioritatea. Printre alte păreri susţinute cu pasiune de Ioana, era: „Vă iubesc pe amîndoi, sînteţi complect opuşi, dar egali". Examinate aceste vorbe de un străin, ele par ridicole, ieşite din vreun roman de George Sand (niciodată Ioana n-a cetit vreo carte de George Sand). Era însă de ajuns să-i priveşti faţa, spunîndu-le, ca orice interpretare ironică să devină o faptă rea. Părea o flacără, aşa de fierbinte, de tremurătoare, de miraculoasă şi în acelaşi timp pur-tînd misterul stingerii apropiate. Dar se poate explica resortul declaraţiei ei. Voia cu orice preţ să salveze ceva din dezolarea în care trăise şi pe care o înfăptuise singură, din atîtea iluzii în care pusese tot entuziasmul. Aceasta, ca să-şi ascundă remuşcările. Şi acum utiliza, mai ales ca să se potolească (întotdeauna, în nenumăratele noastre discuţii, a vorbit mai mult pentru dînsa decît ca să-mi răspundă mie. Deseori am avut impresia că fiecare monologăm. Replica nu e făcută decît ca să ne sugereze noi scuze, sau învinovăţiri), tot felul de afirmaţii dubioase. Pornită astfel, trebuia să întregească, printre o mulţime de detalii, calităţile lui şi
327
       calităţile mele, şi teoriile ei deveneau şi mai complicate şi mai fantastice. Încercare de a se calma, am zis. Un instinct de conservare, dar la un rezultat binecuvlntat nu ajungea niciodată, astfel că situaţia ei îmi mărea încă mila. Semăna cu un animal sălbatic, închis într-o cuşcă şi căutînd fără obosire, zadarnic — şi va căuta aşa, poate, pînă la sfîrşitul vieţii — un loc liber pe unde să fugă.
           Astfel de surprize omeneşti i le expuneam domnului Theodoriu. Desigur, el era prea inteligent ca să găsească vreo poveste omenească ridicolă, oricît de stridentă ar părea. Dar ce explicaţii ar fi putut să-mi dea?
           Cred că, înainte de toate, spiritul ei de dominaţie, şi o dată cu el incapacitatea mea de a fi constrîns, au creat toate tragediile dintre noi. în dragoste a avut toate pretenţiile. Aşa de distrată totdeauna de tot ce o înconjura, nu-i scăpa cea mai mică intenţie de a mea de eliberare, chiar cînd ea consta numai în gustul de a face singur o plimbare pe sub teii parfumaţi, gust pe care nu-1 invocam ca să o ofensez, şi numai din pricina discuţiilor iscate de dînsa devenea o ofensă: apărea deodată ca ceva esenţial pentru firea mea, şi-i reproşam că sînt împiedecat ca să-l îndeplinesc. Dacă Ioana ar fi avut neînsemnata şiretenie să-mi spuie simplu:„du-te“, poate nu m-aş fi dus. Dar la protestările ei, un eveniment fără importanţă de felul acesta devenea singura mea sursă de fericire, renunţînd la el mi s-ar fi părut că fac o laşitate, cu toate că după ce-mi îndeplineam pretenţia şi o găseam pe Ioana distrusă, voiam să o împac cu orice preţ şi, fără să mai socotesc că ce făceam acum era tot laşitate, mă învinovăţeam singur, puneam cît mai multă convingere ca să-i găsesc ei dreptate. Spiritul ei de dominaţie era ceva de sine stătător, nu putea fi explicat simplu, numai prin dragostea prea mare. îl aplica şi alteori, cînd dintr-o dată o părere de a ei trebuia să fie luată în seamă. în general, însă, nu avea prea multe neînţelegeri cu familia (de străini se sfia), căci cu toţii renunţau să o contrazică chiar de la început, iar Ioana uita curînd ceea ce pretinsese vehement. Cu mine, însă, îşi susţinea dorinţa pînă la sfîrşit, iar eu întrebuinţam toate şireteniile ca să mă ascund de dînsa. Şi dacă îi arătam la urmă nedreptatea, găsea totdeauna un argument ca să se explice, convingîndu-mă că un om inteligent poate să
328
      demonstreze orice. Nu voiam să împrumute nimănui nici o placă de patefon, şi cred că asta nu era încăpăţinare. Ţineam atît de mult la fiecare placă, trăisem atîtea emoţii la muzica ei, avea o poveste fiecare, încît puteam avea pretenţia asta. Şi totuşi, Ioana era incapabilă să-mi facă voia, de aş fi rugat-o sau i-aş fi poruncit, şi mereu descopeream cîte-o lipsă printre discuri, deoarece fără să mă întrebe împrumutase cuiva „foarte amator de muzică“. Şi atunci discuţiile începeau, întrecînd în violenţă intenţiile noastre. Am observat lipsa din colecţie a unui Coral de Bach, piesă de mare importanţă. De multe ori l-am ascultat cu o puternică vibraţie, şi brodind pe aceeaşi idee: „Ce stupizi sînt aceia care fac din Bach un abstract! Aici sînt cataclismele cele mai personale, ţipetele interioare n-au nici o discreţie.“
          —   Iarăşi n-ai ţinut seama de rugămintea mea!
          —      Nu ţiu seama cînd rugămintea nu e decît expresia celui mai feroce egoism I
          —   Crezusem că ne-am înţeles!
          —   Numai ca să închei discuţia...
          —   Şi cui i l-ai dat?
          —   L-am trimis prin Charles Arabellei.
          —   Tocmai la Balcic !
          —      N-avea grijă,*am rugat să bage de seamă să nu strice placa, şi dacă ţi-o vor strica, îţi cumpăr eu alta.
          —   Dar de ce Arabellei? Te-a rugat ea?
          —      Arabella e o fiinţă profundă. îmi închipui ce vibraţii o să extragă din Bach.
          —   Poate că n-o interesează muzica.
          —   O interesează, mi-a spus Charles.
          —      Ce superficială eşti uneori! Ştii că toţi se arată amatori de muzică, şi în practică nu găseşti pe nimeni care să aibă răbdarea să asculte trei ore în şir.
          —   Arabella e nenorocită şi va avea toate răbdările.
          —      Ce ştii tu despre oameni! De cîte ori nu te-ai înşelat şi ţi-ai schimbat părerea...
          —      Este lipsă de orice pătrundere psihologică, închi-puindu-ţi că oamenii se pot prinde într-o formulă şi vor rămîne identici tot cursul vieţii.
          —   Pentru tine, Ioana, ei evoluează zilnic.
          —      De ce nu? Părerea mea e bună numai pentru clipa iîn care mi-o formulez!
329
T~
          —       Ce fantastice afirmaţii! Iţi poţi scuza astfel toate erorile.
          —   La urma urmei, ce importanţă are dacă mă înşel?
          —       La fel te-ai înşelat şi asupra mea, şi m-ai găsit, pe rînd, bun şi rău, prost şi deştept.
          —   Pentru că ai fost, pe rînd, bun şi rău cu mine.
          —   După cum ai socotit tu la diferite momente!
          —       Niciodată n-a fost o socoteală calmă, ci totdeauna rezultatul unei emoţii.
          —       Tocmai din pricina aceasta convingerile tale n-au o valoare obiectivă, ci sînt simple păreri momentane.
          —   în dragoste n-are ce căuta obiectivitatea.
          —   Parcă n-ai făcut la fel, în părerea ta despre celălalt I
          Ce departe ne-a adus conversaţia cu ocazia unui disc
       de patefon! Am reîntors discuţia.
          —   Şi cînd o să avem Coralul înapoi?
          —       Se va găsi o ocazie. Tot îl ştiai pe de rost şi nu-1 mai cîntai.
          —       Indiferent dacă nu-1 mai cîntam, îmi era drag să-l ţiu în discotecă.
          —       Ce meschinărie! Să-l ţii închis, fără să se bucure nimeni de el 1
          —       0 fi meschin, dar e perfect uman; ia exemplu de la cei care au patima de a strînge cărţi, chiar dacă nu le citesc declt o dată.
          —       De altfel, meschin este tot scandalul care mi-1 faci acum!
          —       In definitiv, îmi este egal cum taxezi pretenţia mea, dar dacă nu vrei să-mi asculţi rugămintea, atunci, să ştii un lucru mai simplu: sînt discurile mele, strînse cu multe sacrificii, şi nu permit nimănui să puie mina pe ele fără voia mea.
          —       Eşti inconştient, nu-ţi dai seama ce spui. Astfel de ofense nu se uită.
          —   Eu am fost cel dintîi ofensat!
          —      Şi dacă-ţi sînt aşa de intime, de ce le-ai adus la mine acasă?
          —   Din generozitate, ştiind ce mult îţi place muzica.
          —   Nu cu preţul acesta!
          —   Şi din dorinţa de a împărţi cu tine ce am mai scump.
330
          —     Gesturile frumoase se fac pe ascuns, nu te lauzi mereu cu ele.
          —     Tu mă forţezi la astfel de mărturisiri, ingrată ai fost totdeauna.
          —  N-ai avut nici un merit ca să procedez altfel.
          —  Acum găseşti că tot ce-ai făcut a fost admirabil!
          —  Nu tu eşti acela care ar trebui să judeci!
          —     De ce s-au mai întîmplat, Doamne, atîtea grozăvii, dacă nu s-a schimbat nimic!
          Discuţie stupidă, nedemnă de nişte oameni care pretind câ-şi petrec aproape tot timpul în preajma vreunei cărţi celebre, dar se pare că e fatală în dragostea noastră. Renunţăm pentru clipa aceea la orice gînduri însemnate, ca să susţinem cu pasiune nişte idei fără valoare.
          Oricine ar face remarca, de ne-ar asculta, că repetăm aceleaşi lucruri fără importanţă, că sîntem lipsiţi de orice logică, şi s-ar mira că nu ne dăm seama că ne agităm inutil pentru motive puerile, uitînd complect ceea ce este grav între noi, şi aruncînd astfel chiar bănuieli asupra posibilităţii noastre de a fi gravi. Poate însă că dacă ar fi mai pătrunzător, observatorul ar sezisa că vorbele simple ascund adevăruri profunde, fatalităţi ale temperamentelor noastre.
          Odată am hotărît să facem o excursie în munţi, şi ca să nu atragem atenţia camarazilor clevetitori, am plecat eu mai întîi la Braşov, rămînînd ca Ioana să vie peste trei zile. Am găsit cameră ca să o primesc şi m-am bucurat de fiecare copac pe care avea să-l admire şi ea în curînd, am făcut o mie de planuri. I-am scris între timp, şi o dată i-am vorbit chiar la telefon, spunîndu-i mereu cu ce nerăbdare o aştept şi cum toate frumuseţile naturii nu pot fremăta în mine fără ea, parcă ar fi un disc (aceeaşi manie) care străluceşte alături, îmbie cu o mie de emoţii, dar aşteaptă încă diafragma pentru a-şi spune întreg secretul.
          Nu avusesem ocazia despărţirilor, dar oricum, totul nu era prea important, durase abia trei zile. Şi, de altfel, întrevedeam pentru mai tîrziu despărţiri mai lungi, căci îmi plăcea să văd cît mai multe ţinuturi, iar Ioana obosea repede; şi ştiam că dragostea nu ţine tot timpul, ci dimpotrivă, are. nevoie de unele recreeri.
331
           La ora fixată am venit la gară să o întîmpin, însă tocmai în clipa sosirii trenului un băieţaş cu ziare alerga pe peron ţipînd: „Asasinarea preşedintelui republicii franceze!“ A trebuit să mă opresc, să cumpăr ziarul, să-l desfac şi să citesc repede telegrama, îndreptîndu-mă înspre trenul care se oprise de două minute. Ioana se dase jos, probabil că fusese tocmai lîngă uşa vagonului, căci nu coborîse încă toţi călătorii. Ştirea aflată a făcut să existe o uşoară ezitare în mersul meu spre dînsa, o preocupare nouă, care împărţise în două emoţia pentru venirea Ioanei. De altfel, chiar din pricina Ioanei, am trecut la un nou gînd, însă fără legătură cu bucuria revederii, aşa cum pretindea ea: spre surpriza mea, Ioana nu se mai înfăţişa întocmai cum o lăsasem cu puţin înainte în traiul nostru comun, ci avea aerul provincial, aşa cum o cunoscusem la prima noastră prezentare, şi pe care îl mai descopeream cu delicii, extrem de rar. Găseam o savoare nu din transformarea Ioanei, cît mai perfectă în persoana în curent cu civilizaţia, ceea ce mă străduiam totuşi să izbutesc în fiecare zi, ci cînd o revedeam întoarsă la felul ei prim, naiv şi prăfuit, cum ieşise din liceul de provincie. Chip pe care nu-1 suportasem odinioară, făcusem tot posibilul să-l risipesc, şi, în principiu, n-aş mai fi vrut să reapară în faţa altora, căci m-aş fi simţit umilit de a-mi fi ales o iubită de modă veche.
           Această umilinţă aveam să o simt de multe ori, dacă nu din pricina aspectului, căci Ioana îşi făcuse cea mai pariziană siluetă, în schimb din pricină că în lume nu se vedea tot ce ştia, felul cum se pricepea să judece o carte, fie din timiditate, fie din instinctul de a face împotriva dorin-ţii mele, din orgoliu de a se şti iubită numai pentru ea însăşi.
           Ce ciudată transformare la o persoană pe care de-abia o părăsisem! Acum Ioana apărea străină, deşi apropiată, mă simţeam invadat de emoţii ca şi cum n-am fi dus pînă acum viaţa cea mai familială şi de multe ori plictisitoare.
           O dată cu aerul ei prim, observam şi transformările care se făcuseră în ea de atunci, la fiecare gest descopeream o schimbare nouă, ca şi cum în cîteva minute, cel mult o jumătate de oră (după care Ioana trebuia să devină exact cea de lâ Bucureşti, doar cu decorul schimbat), aveam prilejul să asist la o repetiţie, prodigios de repede, ceea ce
232
     se petrecuse lingă mine în cîţiva ani şi nu-mi dasem seama din pricina Încetinelii schimbărilor.
        Pe Ioana am descoperit-o adolescentă, cu mine crescuse şi se împlinise, şi din cauza dragostei pentru mine se făcuse femeie. Dacă cineva n-o văzuse de multă vreme, reflecta neapărat: „Cum te-ai schimbat, Ioana!“, înţelegînd prin această vorbă, desigur, şi preocupările care se schimbaseră, şi obiceiurile, şi rochiile cu totul altele, dar mai ales transformările fizicului. Eu nu-mi dasem seama de nimic. Şi acum, la gară, după trei zile de despărţire (poate şi din cauză că Ioana retrăia emoţiile ca la început), am reconstituit aerul ei provincial, care mă izbise la prima dată, şi apoi, pe rînd, tot ceea ce i se întîmplase cu mine, căci se mărise, se îngrăşase uşor, avea o prestanţă de femeie (am reflectat: „Ce uimitor i-ar sta într-o rochie de bal 1“), şi eram mîndru, ca şi cum minunea mi se datoreşte numai mie.
        Noutatea dublă a veştii politice şi a aspectului Ioanei ce simplu s-au aşezat în mine în cîteva clipe şi ce complicată e detailarea lor, ce nedreaptă mai ales, căci prin prea multe amănunte distrug o emoţie. Şi ce reduse sînt mijloacele noastre de exprimare faţă de stările sufleteşti. De cîte ori afirmăm ceva fără o mie de paranteze, escamotăm.
        Ezitarea mea a apărut un cataclism pentru Ioana. Oricît i-aş fi explicat, îi distrusesem orice bucurie, şi acum, dacă i-aş vorbi din nou, ea ar suferi iarăşi, indiferent de cite s-au schimbat între noi, după cum un sensibil suferă după douăzeci de ani de observaţia pe care i-a făcut-o profesorul în clasă, pe cînd era copil.
        —   Dar a murit preşedintele republicii franceze!
        —   Ce are a face!
        Această vorbă ridicolă (după cum ridicol eram şi eu, căutînd să demonstrez) nu putea să aibă replică. Apărea superbă, reprezentînd pe orice femeie din toată lumea. Femeile, de obiceiul lor, mai ales la noi, nu sînt prea în curent cu evenimentele mondiale, şi sînt rare acelea care au nevoie de ziar în fiecare zi. Ioana nu citea niciodată ziare. Dacă ironizam, găsea argumente destule să mă arate pe mine mediocru legat de ceea ce e trecător.
        Cu ocazia dragostei, femeilor le devine orice indiferent, poate ca lumea să se răstoarne şi să-şi schimbe forma continentele. Făptui că iubitul a întîrziat cu cinci minute la o
333
       întîlnire devine mai important. Şi dacă încerc să vorbesc cu Ioana despre asta, în momentele ei calme, atunci dă ample amănunte asupra deosebirii între un bărbat şi o femeie: o femeie, în dragoste, uită totul, pe cînd un bărbat păstrează suvenirile trecutului şi planuri pentru viitor.
          Cînd era deznădăjduită îşi începea lamentaţia obişnuită: „Nu mă iubeşti, Sandule**. Mă irita vorba aceasta, dar nu puteam să mă supăr cînd vedeam că ea crede — cu atîta tristeţă! — în ea. Cînd o observam mai potolită însă, exclamam şi puneam tot atîta vehemenţă ca să o conving, cit şi să mă conving. Ceea ce nu înseamnă că nu o iubeam, ci numai că aveam scrupule să dau o calificare unui sentiment căruia îi vedeam limitele. Limite vedeam chiar şi acolo unde nu mai exista nici o bănuială, în sacrificiul meu pentru corpul ei, sau în viaţa a doi îndrăgostiţi din cine ştie ce carte celebră. Chiar şi în Tristan şi Isolda, simbolul dragostei pînă la moarte, aveam prilejul să fac observaţia: totuşi, Isolda l-a lăsat pe Tristan să plece, şi apoi, fără să mai folosească stratagema prin Brangăne, a acceptat să se culce cu Mark. Cei mai sentimentali, chiar, pot admite adevărul acesta comun. Singura diferenţă este că susţinînd gîndul acesta cu perseverenţă, demonstrez că marginile dragostei mele sint bine socotite, bine marcate.
          Mă indignam: m-am chinuit atîta pentru Ioana fără să mă întrerupă nici un amuzament. Am acceptat toate fanteziile ei, şi acum suport cele întîmplate fără nici o încercare de a fugi. N-am gînduri pe care să nu i le spun, nu aflu nimic fără să o pun în curent, nu trăiesc decît pentru a-i face bucurii. Am convingerea bine socotită (eu nu sînt în stare de afirmări în vînt) că dacă ar muri ea, m-aş omorî. E insuportabilă viaţa fără Ioana, în absenţa ei nu m-a susţinut decît gîndul că orice s-ar întîmpla nu e nimic ireparabil atît timp cît mai trăieşti.
          Şi totuşi, aceasta nu e de ajuns.
          Accepta în feluri deosebite mărturisirea mea sinceră. Sau venea transfigurată în braţele mele; „Sînt fericită, iubitule, totul se va schimba, sînt nebună, nu lua in seamă vorbele mele,** dar alteori râmînea tot aşa de deznădăjduită; „Te cred, dar poţi să-mi demonstrezi ceva? Vorbeşti ca să te convingi singur. Sau se poate că ai muri, dar motivul
334
    adevărat ar fi altul: tristeţile nevindecabile ale sufletului tău; eu n-aş fi decît un pretext!“
        Pot reconstitui toată starea sufletească a Ioanei înainte de sosirea ei la Braşov, căci necazul care o cuprinse văzînd ezitările mele îmi dă posibilitatea să o presupun. în cele trei zile n-a făcut decît tot felul de planuri pentru excursia noastră de îndrăgostiţi, n-a pus un obiect în geamantan fără să nu aibă o emoţie, a trăit clipă cu clipă trecerea zilelor şi apropierea de mine. Apoi dimineaţa ultimă, gara şi trenul, şi Ia fiecare staţie din lungul călătoriei şi-o fi spus: „Pe aici a mers el!“ Şi pe măsură ce se apropia: „A-cum el se uită la ceas, părăseşte hotelul, se îndreaptă spre gară să mă primească, acum trebuie să fie neapărat în gară. Poate că cu o floare, căci aşa îi este obiceiul. Sau cine ştie ce-a mai plănuit! Desigur că-mi va aduce o noutate. Ajungem (controlorul cere biletele pentru Braşov). Nu ajungem încă. Ce degrabă a luat controlorul biletele. Au început casele. Să-mi cobor geamantanul ca să nu în-tîrzii... să stau drept lîngă uşă... gara... peronul... unde este el?... trebuie să vie neapărat într-o minută... o secundă... s-a înşelat poate de linie... sau poate n-a venit... a păţit ceva... o nenorocire... iată-1, vine citind un ziar!“ Poate că a fost astfel, cu o mie de detalii noi, căci eu aici nu pot decît să rezum. Niciodată n-am să îndrăznesc pe Ioana să o întreb ce s-a petrecut în fiecare minută în cele trei zile, căci aş umili-o.
        Această scenă nu este o invenţie. Deseori se întîmplă ca să trăieşti îndelung cu un gînd de bucurie pentru celălalt, şi, dintr-un motiv oarecare, să fii primit fără căldură. Explicaţiile poţi să le găseşti cu uşurinţă, nu e nimeni vinovat, totuşi, momentul rămine în suflet, trist. între mine şi Ioana s-a întîmplat deseori astfel, fie că totul se datora nenorocului, fie că instinctiv ne opuneam unei bucurii ce-ar fi adus, o dată cu dînsa, un nou prilej de dominaţie. Comparam atunci dragostea noastră cu un mecanism admirabil, dar încă nu bine pus la punct.
        Descriu această scenă cum fac întotdeauna cînd vreau să vorbesc de ceva din trecut, singur noaptea, în camera mea. Şi după ce toată ziua am petrecut-o cu Ioana (întrerupţi doar de venirile şi plecările graţioasei Viky, căreia îi
       e dor de noi pentru o clipă şi apoi se duce iar pe plaja, prin apă, impregnaţi de atmosfera miraculoasă ce ne împresoară, de marea în perpetue transformări), schimbînd împreună, amestecat cu fericire sau desperare, momente din trecut şi prezent, sau presupuneri pentru viitor, începe viaţa mea de om singur pe lume. Mai întîi merg cu Ioana la izvor să mai beau, pentru ultima oară pentru ziua aceea, apă proaspătă. Plimbare în noapte, de-a lungul mării, prin micul port în întunerec complect, afară de luminiţa lui Mihali. Apoi Ioana mă conduce pînă în camera mea, aprinde luminarea sprijinită într-un pahar, trage perdeaua, mai mult în glumă, căci nu trece nimeni pe drum, aranjează aşternutul pus pe podea. Ioana a adus un covor de la Gavarna, el îmbracă toată camera, e singurul lux în pustiul acesta. O ultimă îmbrăţişare, apoi Ioana dispare după ce mă roagă: „Să te culci repede (îşi închipuie că citesc pînă tîrziu), căci aici ai venit să te odihneşti11. Incui uşa, intru în pat, trag paharul cu luminarea drept lingă pernă şi, cu un creion pe un vraf de hîrtii, încep să retrăiesc trecutul1 şi să desluşesc prezentul între mine şi Ioana. Abia acum pot să refac vechile scene dintre noi fără să le turbur cu emoţiile prezentului. Trecutul, sub alte forme, continuă şi acum. Parcă noaptea şi liniştea dimprejur au pus o stavilă neliniştilor, sînt detaşat de realitate, ca şi cum, bătrîn, m-aş gîndi la întîmplări vechi, cu melancolie, dar fără zbucium. Parcă toate faptele trăite sînt la egală distanţă de mine, şi n-am decît să aleg între ele şi să mă las cuprins de vreo amintire. Şi astfel am ales la în-tîmplare excursia noastră la Braşov şi, încercînd s-o refac în toate detaliile, ea a devenit importantă în viaţa trecută, cu toate că s-ar fi putut să aleg o altă scenă şi să degajez tot atîtea vibraţii, căci viaţa între noi n-a fost niciodată banală, şi chiar şi clipele de plictiseală au avut un sens. O luptă neîncetată în care am întrebuinţat toate armele, răutate pe faţă, ironia, şiretenia, tortura. Doi oameni care nu pot trăi unul fără celălalt şi totuşi se chinuiesc. Ca să-mi replice, Ioana nu-i niciodată obosită, cu toate că ea oboseşte repede. Dar deseori face impresia de consumată. Marea se zbate fără istovire, ca şi sufletele noastre, drept lîngă fereastră, şi în zgomotele ei variate pot să presupun orice, toate închipuirile, toate arătările supranaturale. Iar în podul meu, drept pe tavan, guzganii. Podul serveşte de hambar
336
   la fel ca şi toată casa noastră, pe care cu multă muncă Ioana a putut-o transforma în vilă, şi prin sacii cu făină guzganii trebuie să se creadă la un ospăţ. Trebuie să fie o mulţime, căci se aude mersul lor prin toate ungherele, şi sînt enormi, după zgomotul pe care îl fac. Ahmed, pisoiul, se ghemuieşte lingă mine de frică, dar desigur că tot aşa ar face un motan oricît de mare, fără să aibă curajul să pornească în escapade pe acoperişuri. în port, în afară de Ahmed, pe care l-a adus aici fantezia Ioanei, cred că nu mai există nici o pisică. Giteodată, zgomotele guzganilor sînt aşa de ciudate, încît mă întreb ce pot ei să facă. Mai departe, uşa unei magazii neînchisă bine se zbate împinsă de vînt. E miezul nopţii, mă culc.
      La Braşov n-am fost fericiţi, nu numai din pricina primei impresii, care a planat tot timpul asupra noastră. In cele trei zile de singurătate am preparat venirea Ioanei, dar eram şi încîntat de mica libertate ce mi-o îngăduiam. Cred că în singurătate şi în tăcere se pot trăi clipele într-adevăr profunde, dar nu cu astfel de intenţii am venit la Braşov. Pentru o viaţă serioasă este nevoie de timp mult şi de lipsă de decor. Aici făceam mereu descoperiri, perspectivele erau tot altele, abia recunoşteam acelaşi om. Eram mulţumit fiind fără Ioana, şi totuşi avînd siguranţa că Ioana va sosi în curînd. Pe stradă am văzut multe fete drăguţe, îmbrăcate de primăvară, cu bucuria circulîndu-le în tot corpul, şi îmi plăceau, cu fiecare aveam în gînd o aventură, chiar dacă nu le-aş mai fi recunoscut. Detaşam un chip fără realitate, dar în care se îmbinau toate pe care le observasem, sau şi altele pe care le visasem altădată. La micul restaurant de desubtul hotelului unde trăsesem am remarcat pe fata care ne servea. N-avea deloc impresia de servitoare, poate fata patronului, blondă, zîmbitoare, abia împlinită, fără să fie deloc vulgară. Şi chiar odată seara am zărit-o într-o postură impresionantă, pe un scaun, în grădina mică din faţa hotelului, privea copacii dusă pe gînduri. O mică aventură cu dînsa mi-ar fi fost plăcută, dar n-am făcut nici un gest, n-am încercat nici o conversaţie. Am avut, ca de obicei, un gînd care să-mi distrugă tot entuziasmul: „Sau e uşurică şi nu mă interesează, sau e serioasă şi atunci tentativa mea în timp de trei zile rămîne vană. Dar, în orice
337
      caz, sint eu primul care am remarcat-o? Şi cum aş fi eu preferat? Vorbindu-i despre Proust? Ce ridicol!“ Imediat ce a sosit Ioana, dlnsa a şi observat prezenţa fetei, şi poate că şi fata abia atunci a observat existenţa mea, căci a interesat-o perechea misterioasă din preajma ei. (Acum a văzut că pînă atunci fusesem singur.) Am lăsat şi eu, faţă de Ioana, puţin să se înţeleagă că aş avea trecere la fată, numai dintr-o uşoară vanitate, şi să joc măcar o aventură pe care aş fi vrut să o trăiesc. (Ce probă de neputinţă!) Nu mă aşteptam la efectul teribil produs, căci n-aş fi glumit, şi nu ar fi trebuit să mă umilesc mai tîrziu ca să explic de o sută de ori că totul n-a fost decît o glumă. Izbucnirea Ioanei a găsit o ocazie care a complicat încă: din pricina unei timidităţi stupide, am reţinut pentru iubita mea o cameră separată, n-am vrut să o culc la mine deocamdată, din jenă ca să nu explic hotelierului vizita şi să-i cer un nou aşternut, să întreb dacă preţul sufere o schimbare şi mai ales să nu fiu întrebat cine este Ioana.
          îmi repugna să mint, şi totodată nu puteam spune adevărul nici chiar unui străin, pe care n-aveam să-l mai văd, probabil, niciodată. Eu n-am putut să dau toate aceste motive stupide Ioanei, şi nici n-am avut curajul s-o duc de-a dreptul la camera ei, ca ceva foarte simplu, ci am ezitat, am amînat, am întreţinut o atmosferă falsă, şi toate s-au adăugat la nemulţumirile pe care le avusese Ioana din pricina mea. Femeile nu se tem să facă nici o imprudenţă ca să ştie toată lumea, sînt în stare să mărturisească oricui amorul, să braveze pe oricine de e nevoie, în timp ce bărbatul — nu mă refer la secături — păstrează discreţie, nu ca să nu o compromită pe iubită, cît din timiditate, din oboseala de a da explicaţii tuturor, poate din ezitarea de a anunţa o hotărlre definitivă. Ioana şi-a închipuit imediat că fata hotelierului joacă un rol mai important decît las să se înţeleagă. Qînd, în sfîrşit, m-am decis să-i spui despre camera ei (am ţinut-o de vorbă în camera mea, unde am intrat deodată, ca să o împiedec să se facă aci comodă, cum mereu voia, şi multă vreme după sosire Ioana avea pălăria pe cap), deodată i s-a ridicat în obraz tot sîngele. Fără o vorbă, a . plecat trîntind uşa după ea. Am avut un moment de indignare, de încercare de a fi energic şi am zis: „N-are decît 1“ Dar curînd am fugit pe scări să o caut. Am strigat-o zadarnic.
338
      Am încuiat camera, ca un cumva să-şi ia geamantanul lăsat aici, şi cu prima trăsură m-am dus la gară. Negăsind-o, am răsuflat uşurat, dar mereu am fost atent ca nu cumva să fie ascunsă, pînă ce va pleca primul tren. Am aşteptat trei ore în şir, ducîndu-mă de la un capăt la altul al peronului. M-am reîntors tot cu o trăsură la hotel, şi, negăsind-o, m-am dus din nou la gară. După alte două ceasuri, cînd noaptea domnea pe [ste] tot oraşul, m-am întors iarăşi, şi am găsit pe Ioana pe o bancă în faţa hotelului. Liniştită oarecum dar străină.
          —  Unde ai fost?
          —     M-am plimbat în pădure. Mi-e somn, mă duc să mă culc. Care e camera mea?
          Sub sumbre auspicii începuse prima noastră călătorie de dragoste.
          Mai pe urmă Ioana mi-a povestit: „Am mers vreo zece kilometri de-a lungul drumului, parcă nebună". Zece kilometri nu se poate să fi fost. Persoanele cele mai serioase, ale căror frămîntări interioare sînt incontestabile, tot au obiceiul de a exagera, pentru ca să impresioneze. Eu în acelaşi timp am gîndit: „N-a făcut aşa de mult", şi am spus: „Iubito, săraca de tine!“
          Cînd, impresionat de farmecele mării, te încumeţi să găseşti cuvinte care să o sugereze, înşiri imagini. încerci să găseşti echivalenţe pentru mişcarea neîntreruptă, scînteiele fiecărui val, jocul culorilor, sau pentru tlnguirile misterioase ce vin de la fund. Cu puţină sforţare, izbuteşti să imaginezi, pe apă, la diferite ore, orice fantezie. Joc de fete vesele, palate strălucitoare sau catedrale sumbre, armate pregătind război sau o înmormîntare făcută cu tot alaiul şi cu toate vaietele. Ca să exprimi grandoarea mării, utilizezi bicisnice construcţii omeneşti!
          Dintr-o scrisoare de a Ioanei: „îmi spui că mi-ai trimis trei scrisori şi n-am primit decît două; nu mai înţeleg nimic/“
          Ce minunate sînt unele naivităţi!
          In singurătate, o pisică devine foarte importantă şi îţi reverşi asupra ei toate puterile tale de afecţie. în orice caz, Ahmed este un personagiu. L-am găsit la familia Axente,
                                                                                339
28
      mic de tot, şi asist la transformarea lui de fiecare zi. Din primele zile l-am obişnuit să mănînce din farfurioară, ceea ce la Gavarna nu făcea decît rareori, cînd ceilalţi voiau să ridă. La început îl îmbiam inutil, se apropia cu ezitări de lapte şi se retrăgea cu frică. A trebuit să-l împingem de cîteva ori cu capul, să se murdărească tot, şi pornind să se cureţe cu vitejie a descoperit că laptele din farfurie e bun. Tot timpul se linge, cred că a făcut meseria asta din prima zi cînd s-a născut, cu pricepere, şi acum, dacă vrem să-i dăm o ocupaţie, îl stropim cu un pic de dulceaţă. Pentru mult timp pune atîta satisfacţie să se cureţe, că parcă îi facem un real serviciu. Şi formele mereu noi pe care le ia aşezîndu-se, închipuind cele mai graţioase poziţii... Se încolătăceşte împrejurul lui de vreo două ori în aer şi apoi se odihneşte. Sau alteori lenea îl surprinde lăsat pe spate, într-o poziţie care pare incomodă, şi totuşi el se simte foarte bine aşa... Cîte o lăbuţă pusă sub obraz ca un om, sau în sus, rezemată de perete... Şi coada lui caraghioasă, care face volute ca un şarpe. Citeodată, cînd merge, şi-o aruncă în sus ca o rachetă. Noaptea doarme pe aşternutul meu, drept pe piept, şi de multe ori mă simt înţepenit, dar nu îndrăznesc să-mi schimb poziţia, căci mi-e milă să-l trezesc din somnul lui dulce de înger transformat în pisic. Oricît l-aş mîngîia, niciodată nu se plictiseşte. Dacă mă opresc, întinde capul spre mine ca să-l mîngîi mai departe şi palpită întreg de voluptate cînd mina mea se prelinge de la cap, de-a lungul şirei spinării. Cred că, indiferent de unele trăsături comune, fiecare pisică îşi are caracterul ei, care evoluează şi el. Totul este să o priveşti mereu cu atenţie. Muzica nu face nici o impresie asupra lui Ahmed. Pot să pun în mijlocul somnului lui, la patefon, pe Wagner, care umple cu sunete toată casa, el nu face nici o mişcare, nici măcar nu deschide ochii. E de ajuns ca în mijlocul muzicii celei mai puternice, să scrijilez cu unghia in lemn, imitînd un şoarece, ca să şi fie atent, să-şi aţintească privirea. Guzganii însă nu-1 interesează, cu toate că se aud tot timpul: îşi cunoaşte puterile şi-i satisfăcut probabil că pericolul nu poate să vie pînă la el.
         Doarme, se spală, se mîngîie, se joacă, la atîta se reduce existenţa lui. Pe casă nu face nici o tentativă să se plimbe, cu toate că noaptea luna şi stelele încearcă toate farmecile
340
   ca să-l atragă. Perna pe care se instalează de obicei a strîns în ea, pentru el, toate miragiile. Poate că cele cîteva flori desenate închipuie în capul lui mititel întreg paradisul.
      Eu şi cu Ioana îl considerăm ca pe un copil, îi facem joacă (Ioana a rugat chiar pe madame Pitpalac să-i aducă de la oraş o jucărie specială), îi observăm orele de mîncare, păzim să mănînce exact cît trebuie şi vorbim tot timpul cu el, schimonosind cuvintele, ca şi cum astfel am putea fi mai uşor înţeleşi. Atîta căldură degajează din fiinţa lui, şi totuşi siguranţa că dacă am dispărea vreunul din noi el nu va da nici un semn de nelinişte, ci va continua să-şi facă tabieturile! Şi la prima mînă care l-ar mîngîia, indiferent care, poate a CELUILALT, ar toarce din nou.
      Toată lascivitatea lui Ahmed nu-1 împiedecă să fie la orele cînd e treaz bine foarte vioi. Cînd vrea să prindă ghemul de aţă pe care eu sau Ioana îl trecem în toate chipurile pe dinaintea botului, face toate săriturile, utilizează toate şireteniile. Şi ochii lui minunaţi, mari, profunzi, bine deschişi, cu scîntei în ei! Cu ce curiozitate ne privesc uneori, urmăresc toată ocupaţia noastră, şi dacă mîncăm, cu toate că pînâ acum nu-i dăm decît lapte, parcă cere de pomană.
      Nu sînt un om fericit, am spus. Din orice întîmplare, din orice lectură, găsesc prilejul să scot o interpretare funebră. Nici o bucurie nu rămîne nealterată de gîndul destrămării fatale. Pe toţi cei care reuşesc să-şi găsească un adevăr de viaţă la mijloc, fără mari oscilaţii, îi învinuiesc de lipsă de sensibilitate. Entuziasmele mele se darmă imediat, n-am perseverenţă în nici o hotărîre, şi, orice plan aş alcătui, am netă prezenţa timpului care se scurge fără pic de răgaz, şi deci e ridicol să-l întrebuinţez, oricît de important ar fi scopul. Astfel, nu fac nimic, din frica de a-mi pierde timpul făcînd ceva nu destul de însemnat ca să fie plătit cu zile de viaţă. Am impresia că lingă mine se găseşte un ceasornic mare cu nisip, aranjat exact pentru şaptezeci de ani, vîrsta la care se poate ajunge. E pus în funcţiune din clipa naşterii mele, şi de atunci curge neîncetat. Privesc cum se apropie de jumătate, şi nu mai pot face nimic tot privind la el. Asta nu împiedecă să invidiez chiar nisipul
                                                                                  341
28*
      care mai rămîne de curs şi să am panică că totul se poate termina imediat. Şi alteori am impresia că chestiunea aceasta mi-e absolut indiferentă, şi dacă n-aş produce tur-burare şi n-aş fi învinovăţit de romanesc, m-aş arunca imediat în mare. Aş băga de seamă să fac gestul cel mai simplu, ca să nu par lipsit de simplicitate în gesturile mari. Cu toate că alte instincte din mine pretind să-mi fie indiferent ce-ar cugeta lumea, să iau o barcă la miezul nopţii, să merg pînă departe pe valuri şi să nu mă arunc declt după ce mă voi impregna cît mai mult de apă şi de cer. (Aş lua cu mine şi patefonul? Ce placă mi-aş alege pentru ultima ascultare?) Cu ocazia morţii, aş găsi un prilej de extaz.
         Ideea morţii a devenit la mine un tic. Apare cu ocazia întîmplărilor celor mai diferite, şi astfel o amestec printre chestiunile neînsemnate şi-i micşorez gravitatea. Unii surîd cînd eu pornesc mereu aceleaşi obsesii, ca şi cum aş da din cap tot timpul sau aş strîmba din ochi şi din nas. Am impresia că nu mă interesează nimic altceva. Nici nu sînt capabil să variez tema, ci doar clamez acelaşi fior care mă străbate, ca şi cum mi-aş fi pus mîna în foc, şi ţip, indiferent de cuvintele ce aleg. A da explicaţii mi se pare o impietate şi o cădere în banal. O emoţie n-are importanţă decît fiind susţinută de întreg temperamentul.
         într-o zi, pe timpul despărţirii noastre, eram mai nenorocit ca de obicei, şi tocmai atunci a venit în vizită celălalt. M-a găsit, înainte de a-mi fi putut lua un aspect mai calm, pe care el l-ar fi acceptat imediat, căci nu era un om pătrunzător în sufletul vecinului, sau instinctul de conservare îl îmbia să escamoteze realitatea pe cît posibil şi să nu-şi turbure sănătatea sufletească. M-a întrebat, îngrijat: „Dar ce-i cu tine?“ şi am răspuns cu toată disperarea: „Sînt un temperament aşa de nenorocit, încît mă gîndesc cu toată seriozitatea să mă sinucid!“
         Vocea mea a sunat aşa de sincer, încît l-am impresionat. I-am făcut mărturisirea, cu toate că ştiam bine că nu către el se potriveşte să meargă mărturisirile. Dar fusesem descoperit pe neaşteptate, şi sînt clipe cînd ceri consolare din partea oricui, şi-ţi sînt binefăcătoare cuvintele cele mai neînsemnate. Oricît de caraghios ar fi, cuvintele convenţionale pe care ţi le spun străinii cînd îţi moare cineva drag sînt binecuvîntate, şi nu este numai o farsă faptul de a primi în
342
  salon pe toţi musafirii. M-am spovedit poate şi pentru că speram ca prin plîngerea mea să împiedic legătura dintre ei sau să distrug tot ce se întîmplase pînă acum. Dar nu era acesta esenţialul. Ioana avusese dreptate: suferinţa din pricina ei a fost un motiv numai, explicaţia se găseşte în caracterul meu nenorocit. întotdeauna i-am vorbit Ioanei despre moarte. Nu acesta este un subiect pentru doi îndrăgostiţi, oricît aş fi reuşit să o înfiorez pe Ioana şi s-o conving că e singura preocupare care are vreo importanţă.
      La strigătul meu, celălalt s-a crezut obligat să mă reconforteze. A găsit la dispoziţie o mulţime de teorii, ca de obicei. Mi-aduc aminte de argumentul care plana; „Dar nu te gîndeşti ce ridicol este? Aşa ceva nu fac decît croito-resele!“
      Intr-adevăr, vorba lui mi-a făcut bine, dar nu pentru motivele pe care le credea. Am reflectat cu satisfacţie; „Ce imbecil! îşi închipuie că nu m-aş omorî, numai din cauză ca să nu seamăn cu croitoresele! Habar n-are ce se petrece împrejurul lui!“
      Cu toate că de fapt ar fi trebuit să-l invidiez, căci demonstra că este fericit. Probabil că suferinţa aduce o voluptate şi un orgoliu, deoarece, oricît aş socoti, aş fi incapabil să schimb ceva cu el.
      De la mine s-a dus direct la Ioana (care mi-a spus tot mai tîrziu) şi a ţinut-o în curent. (Din gelozie sau din bravare, o ţinea pe Ioana în curent cu tot ce mi se întîmpla şi i se părea că mi se întîmplă, iar Ioana îl iscodea tot timpul, astfel că ea a putut la urmă să-mi spuie: „Am ştiut tot! Cînd veneai, cînd plecai, ce voiai să lucrezi!“ „Dar ce se petrecea în mine?“ am reflectat. Căci nu spuneam nimic, şi, chiar dacă aş fi spus, celălalt n-ar fi înţeles prea clar.)
      I-a spus Ioanei:
      —  închipuieşte-ţi, I-am găsit pe Sandu foarte nenorocit.
      —  Ştie tot, sînt sigură!
      —      Nici gînd, aşa e firea lui chinuită, dar l-am calmat eu! I-am explicat ce ridicole sînt gesturile acestea!
      Va să zică, a crezut cu tot dinadinsul că m-a putut linişti astfel!
      Ioana a observat, pretinde, toată naivitatea lui. Dar ce a făcut? Ce măsuri a luat? L-a îndepărtat măcar pentru o zi? E natural ca el să-şi închipuie astfel de lucruri. N-am nici
343
      o îndoială că acum, după ce Ioana l-a părăsit, este aproape consolat. Va fi găsit la dispoziţie o teorie binefăcătoare. Şi la dînsul e mai grav, căci ştie precis că a fost părăsit cu scîrbă, deci amorul lui propriu e rănit. Probabil că acum spune cu aceeaşi inepuizare, altcuiva, istorii cu strigoi, evenimente amuzante din cine ştie care secol, sau cu jovialitate reface isprăvile lui de copil inventiv în obrăznicii. Să mă chinui atît pentru un motiv la care celălalt ar fi putut renunţa cu atîta uşurinţă !
          Ga să-mi bat joc de Ahmed, l-am pus tocmai pe dulap. A mieunat puţin, s-a învîrtit de cîteva ori pînă la capetele dulapului, şi apoi, luîndu-şi inima în dinţi, s-a lungit pe una din părţile verticale, cu ghearele bine pregătite la cele două labe de dinainte, şi dintr-un salt a fost pe covor. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, a început să alerge şi apoi a venit în braţele mele, ale criminalului, care, după ce-1 pusese pe dulap, îl chema la dezmierdat.
          — îmi place Ahmed, spune Ioana, pentru că este cura-gios!
          Mă urmăreşte în preocupările mele funebre. Cînd am un gînd prea intim, rezultat direct al firii mele, şi deci fără nici o putinţă de a se generaliza şi mă tem că n-o să fiu înţeles, Ioana mă încurajează : „Nu-mi sînt străine aceste preocupări ! Ştii bine că nu sînt nici eu fericită!“ Prin vorba ultimă nu înţelege numai necazurile pricinuite de dragoste, ci se gîndeşte şi la firea ei însetată de o mie de planuri, care nu au realitate.
          Cînd am găsit-o la început, Ioana nu semăna deloc cu o fată de vîrsta ei. îi plăceau singurătăţile, nu se pricepea să flirteze, rareori şi pentru scurtă durată o interesa o rochie nouă. Fusese eleva cea mai inteligentă pe care o avusese vreodată şcoala ei, dar numai la anumite obiecte preferate, şi de altminteri şi acolo cu luminişuri şi cu umbre, cu intuiţii admirabile şi cu incapacitate de a pricepe unele lucruri simple, încăpăţînată faţă de orice constrîngere şi surprinzător de neatentă. Avea mai presus de orice patima cetitului, şi nici un autor nu o speria, oricît de dificil ar fi fost. Cum nu avea pe nimeni să o înveţe, prima educaţie literară trebuise să şi-o facă singură. A cunoscut, de vorbă numai cu ea însăşi,
344
   toate exasperările, melancoliile. Mila nu era ceva esenţial la ea, apărea numai uneori intensă, dar pentru scurt timp. Nu suporta pe oamenii proşti şi-i pedepsea cu cine ştie ce ironie atîta timp cît era obligată să-i suporte. Această viaţă închisă şi-a trăit-o cu deplină sinceritate, fără nici o poză, fără să-şi preţuiască cumva propriul ei temperament. Atunci cînd m-a găsit pe mine, transformarea nu i-a fost prea mare, n-a făcut decît să-şi examineze mai clar caracterul şi să extragă, sub influenţa mea, orgoliu. Firea ei mereu neliniştită nu o dusese la constante preocupări funebre, ca pe mine. Nu întorcea în toate chipurile ideea morţii şi a zădărniciei fiecărui gest, dar imediat ce i-am sugerat o mie de catastrofe, s-a simţit ca în elementul ei. Deseori i-am explicat o mulţime de vibraţii cu ocazia unui mort, fie că nu puteam scăpa de aceste obsesii şi le spuneam oricui avea răbdarea să mă asculte, fie că aveam perversitatea să-i transmit panica mea, după cum un viţios încearcă să transmită viţiul lui celui mai bun prieten. Ioana se revolta uneori, dar nu mai putea sa se dezobicinuiască. O fi acesta unul din motivele care au ţinut-o fidelă, cel puţin sufleteşte, în tot timpul despărţirii?
       Probabil că vina mea mare este că i-am explicat, sau că am grăbit să-şi explice, că nu e fericită. Dar chiar dacă o viaţă mediocră de provincie ar fi împiedecat-o să-şi vadă nefericirea, mulţumită n-ar fi fost niciodată, şi deci nu sînt cu totul nimerite reproşurile pe care mi le face.
       —      Mi-ai distrus viaţa cu gîndurile tale negre: nu se vorbeşte unei iubite despre moarte.
       —      îmi sînt cele mai esenţiale preocupări, nu se putea să ţi le tac.
       —      Ge deznădejde că n-am putut să influenţez cu nimic temperamentul tău 1 Ai rămas exact acel pe care l-am cunoscut din prima zi. Singura diferenţă este că pe atunci cu un zîmbet mai îndepărtai vorbele tragice, lăsînd să se înţeleagă că poate glumeşti: ţi-era frică de ridicol, ca de obicei, dis-cutînd astfel de chestiuni cu o fetiţă pe care o considerai complect neînsemnată. Tot pe atunci te apropiai de mine cu intenţia de a fi a ta, şi nu s-a petrecut nimic în tine lipsit de luciditate. Ai exploatat puţin gîndurile tale despre moarte, unde colecţionaseşi atîtea cazuri, pentru ca să mă
345
      zăpăceşti pe mine. Pe o femeie o zăpăceşte totdeauna cineva pe care îl simte trist, îşi face iluzia că l-ar putea vindeca.
         —      N-a fost o idee utilizată atunci pentru a te cuceri. Te-ai convins după atîţia ani petrecuţi împreună că aceasta este preocuparea mea constantă.
         —      Ce-are a face! în clipa aceea ai exploatat-o! (Este exact, dar toată lumea face la fel. Scriitorii cei mai disperaţi, din moment ce-au descris disperarea, nu înseamnă că şi-au exploatat-o?)
         —      Un om este mai complect decît îţi închipui. Pot subzista în acelaşi timp mai multe instincte, unele contrare chiar.
         —      Contradicţiile temperamentului lui Andre Gide... Gînd te gîndeşti că Gide a scris atîtea cărţi numai ca să-şi scuze viţiul. Subtilităţi se găsesc cu uşurinţă de un om inteligent, dar reiese o impresie de comod care îmi repugnă.
         —   Este, dragă Ioana, ceea ce susţin eu despre celălalt.
         —      Nu putem începe o discuţie generală fără să nu aduci aminte de ceea ce a fost.
         —      N-aveam impresia că discutăm o chestiune generală. Reflecţia ta semăna cu un reproş.
         —      Âm spus că este oribil să vorbeşti iubitei despre moarte.
         —      Sînt convins că ai avea astfel de gînduri şi fără sugerările mele. Mi-am spus de atîtea ori că nu eşti fericită din pricina firii tale.
         —   Trebuia să încerci tu să mă faci fericită!
         Desigur că mă consolez prea repede spunîndu-mi că
      Ioana ar fi fost nefericită chiar dacă nu m-ar fi cunoscut, eă e fatalitatea ei să fie astfel. Eu aş trebui să încerc să o schimb, să lupt împotriva fatalităţii ei. Cum mă iubeşte, un ajutor imens am la dispoziţie. Niciodată nu simte nevoie de singurătate de cînd mă cunoaşte. Dar sînt incapabil să iau astfel de iniţiative, nu mă pricep ce să fac. Sînt prea egoist ca să-mi sacrific întreaga mea personalitate, şi apoi, aş trebui să joc mereu un rol care nu-mi aparţine, să mint, să fac inepuizabil pe mulţumitul, să susţin ceea ce mi-e cu totul străin. Şi atunci, presupunînd că aş izbuti, poate că Ioana s-ar detaşa de mine, sau nu i-aş mai fi, ca acum, necesar pentru fiecare clipă.
346
    Să nu încercăm nici o transformare zadarnică, să lăsăm totul în voia soartei, fără împotriviri.
    Este foarte mîndră. Poate că acesta este motivul principal al neînţelegerilor. Ca să mă răzbun, o numesc uneori vanitoasă. Mîndria la o femeie este un merit mare şi face impresia că e de origină aristocratică. Sînt insuportabile femeile ascultătoare faţă de bărbaţi, aprobîndu-i orice ar spune, admirîndu-i din principiu şi fiind totdeauna de aceeaşi părere cu ei. în practică, însă, cele mîndre te obligă la o veşnică băgare de seamă ca să nu le ofensezi, şi deseori Ioana susţine ceva forţat, ceea ce inteligenţa ei ar putea vedea cu uşurinţă că nu-i adevărat numai ca să nu se simtă umilită. Dacă citesc o carte mai mult decît trebuie, fără s-o bag de seamă, sau întîrzii, sau îmi fac un plan inofensiv numai pentru mine, e supărată. îi găsesc pretenţia prea mare. începe o discuţie umilitoare, căci e mai presus de puterile mîndriei ei ca să tacă, şi astfel, la sfîrşit, mîndria se transformă într-un sentiment exact contrar, în umilinţă.
    La Ioana sentimentele contrare se urmează foarte obişnuit. Persoană făcută numai din contraste, totdeauna bine colorate. La un loc egoism meschin şi apoi generozitatea cea mai neprevăzătoare. Mîndria i se poate numi pe rînd dragoste excesivă sau despotism, şi mă face să am gînduri dornice de eliberare, dar sînt incapabil de a pleca.
    Uneori îl luăm pe Ahmed pe plajă, căci nu ne îndurăm să-l lăsăm singur în cameră. Dar marea şi nisipul îl sperie. Se instalează cît mai lipit de noi, pe vreo haină de a noastră, şi o bucată priveşte curios împrejurul lui. La urmă, însă, închide ochii şi doarme după obicei. într-o zi, ca să ne batem joc de el, l-am dus pînă unde ajungea apa, şi prima dată cînd i s-au muiat picioarele a luat-o la fugă înapoi la culcuş. Apoi l-am dus tot mai aproape de mare, în fiecare zi apa îl cuprindea mai mult. Ioana pretinde că acum poate să înoate, iar eu, din dragoste pentru el, sînt gata să o cred. Noroc că ne-a văzut Viky şi ne-a adus la realitate.
    — Nu vă e ruşine să chinuiţi animalul! Şi pretindeţi că-1 iubiţi 1
347
           în momentul unei discuţii aprinse, în care eu, inchizitorial, vreau să aflu noi detalii şi întrebuinţez toate armele de care sînt în stare, violenţa, viclenia, sinceritatea şi ipocrizia, judecător în faţa unui criminal, Ioana îmi aruncă: „în definitiv, nu e singura greşeală a trecutului meu !“
           Un timp mi s-au oprit gîndurile de prea multă învălmăşeală. A spus adevărat? Sau a fost o pedeapsă? Sau o simplă aluzie la unele greşeli de alt ordin, care prin comparaţie n-au nici o importanţă? Căci, dacă mi-ar mărturisi că a furat, a minţit, a cauzat moartea cuiva sau plănuieşte lucruri grozave, aş primi vestea cu imensă uşurinţă. Nu poţi să fii niciodată sigur de Ioana. Cînd ai început să te deprinzi cu un adevăr, oricît de trist, descoperi că misterul a rămas tot aşa de mare. O frază cu dublu înţeles îţi strică tot ceea ce clădiseşi mai sigur. Chiar şi aspectul greşelii ei, pe care o cunoşteam bine, e mereu altul, căci cîte o vorbă neaşteptată aduce noi nelinişti şi mă convinge că aventura lor nu se potriveşte cu ce îmi închipuisem. Detaliile pe care le aflu la întîmplare n-au valoarea lor relativă prin comparaţie unele faţă de celelalte, ci fiecare colorează pentru un timp trecutul, după cum mi se aduce la cunoştinţă. Dar ceea ce îmi spune acum Ioana amplifică încă imens cadrul neliniştilor. Alături de ce se întîmplase apare acum posibilitatea unor noi aventuri. Din sinceritatea mărturisirii ei prime nu pot scoate o concluzie optimistă, căci pot subzista la un loc o sinceritate şi o minciună. Insistase la început numai pe o aventură,’ deoarece i se păruse cea mai teribilă: se întîmplase cu prietenul nostru, şi credea că vina faţă de mine e, mai ales, în ocazia aceasta, foarte mare. Şi acum, cînd greşeala e familiară, apar şi celelalte, cu dreptul lor de a fi spuse. Are poate şi scuza că voise să se vindece de mine şi nu mai păstrase nimic bun în ea, după cum un om care a furat ucide numai ca să nu mai aibă îndoielile unei refaceri posibile, care nu se mai poate îndeplini, oricîte sacrificii ar încerca mai tîrziu. Cu atît mai bine! Acum orice întrebări noi sînt de prisos, căci nu mai este nimic de limitat. A avut cîţi amanţi i-au stat la dispoziţie, şi nu conţine amorul o practică, fără să fi încercat să profite de ea. Trebuie deci sacrificat tot trecutul şi să pornim viaţa de la capăt, de cînd ne-am reîntîlnit, ca şi cum aş fi început dragostea cu o văduvă sau cu o fată cu
348
  trecutul dubios fiindcă şi-a pierdut viaţa fără să întîlnească pe cel ce merita iubit. Va trebui să renunţ totodată şi la tot ce a fost între noi prima oară. E dureros să arunci ani din viaţă şi e imposibil.
     Timpurile cele mai grele le păstrezi, căci ţi-au aparţinut numai ţie şi ţi-au dăruit o experienţă de care eşti mîndru, iar eu trebuie să uit un timp cînd Ioana, fecioara, se emoţiona, roşindu-şi minunat obrazul de obicei palid, sau atîtea ore de comun acord între noi, cînd, tineri de tot, făceam la tot pasul descoperiri. (A face descoperiri în viaţă nu este decît un privilegiu care nu durează decît pînă ajungi la saturaţie.) Să fie murdar totul, ca un mijloc de simplificare. Orice gînd, cît de rău, îţi devine acceptabil dacă nu-1 ştii decît în bloc şi nu poţi afla amănunte.
     Ce susţin este o pregătire ca să pot suporta şi noul adevăr? Căci in loc să mă întristez că toată povestea cu Ioana, dîn-du-se unui om din ciudă împotriva mea, s-a schimbat în a preface pe Ioana în cocotă, găsesc argumente de consolare. Numai dacă aceste argumente nu demonstrează o crispare în plus, cînd numai din exasperare susţii ceva invers decît ceea ce te interesează.
     Dar este adevărat ce a spus Ioana? Căci de la chipul ei chinuit, cu ochii în vag, nu pot desprinde nimic şi nici nu mă pricep cum să-i pun noi întrebări, din laşitate sau din teama de a fi prea umilit. Ce monstruoasă este Ioana aruncînd o astfel de vorbă turbure! Poate a spus-o numai din instinctul de a se răzbuna, pentru pedepsile pe care i le dau zilnic prin întrebări intime. N-a mai avut timpul să facă socoteala că totul porneşte la mine nu din răutate gratuită, ci de la un chin pricinuit de ea, şi se răzbună imediat, chiar dacă mai tîrziu va regreta. Dar vorba ei este cu dublu înţeles, şi cînd vrei să te răzbuni spui clar ceea ce trebuie să doară. Ioana e prea spontană pentru a cugeta o pedeapsă subtilă, acea care supără mai precis, cu toate că nu e sonoră, şi de altfel nu are izbucnirea decît în mijlocul unei discuţii înfierbîn-tate, cînd n-ai răgaz să mai combini ceva.
     După o zi am cerut Ioanei să mă lămurească, dar ea a negat că ar fi vrut să spuie ceva deosebit. Poate că aş fi crezut-o, însă la fiecare nouă întrebare găsea o altă explicaţie, şi astfel îmi întreţinea bănuielile. A înşirat pe rînd: „nu ştiu ce am vrut să spun, nu mai ţin minte“, „am vrut să mă
349
        răzbun pe tine41, „mă gîndeam la ceva fără importanţă11, şi dacă aş fi acceptat unul dintre aceste motive, toate la un loc contrazicîndu-se, adăugau nelinişti. Se poate să scot o consolare, fiindcă ea însăşi nu mai ţine minte ce voise să spună; sau se poate că ea întîrzie de a mă linişti spunîn-du-mi adevărul neînsemnat dintr-un instinct al ei, deseori verificat, de a se opune oricărei voinţe străine ce o obligă la ceva. Dar, mai ales, concluzia la care ar ajunge orice judecată normală este: şi-a dat seama de ce dezastre produc in noi mărturisirile, şi după ce într-un moment de iritare scăpase o aluzie, acum încearcă să o nege. Şi neagă stîngaci, contrazicîndu-se, ca atunci cînd susţii o minciună.
           Asistasem la fizionomia ei cînd spusese vorba chinuitoare, ştiam că totul era mai mult decît o simplă întîm-plare. Sînt secrete pe care nu le poţi niciodată afla cu certitudine, şi fiecare om este un sfinx (oricît ar avea mania confidenţelor) atunci cînd te interesezi de el. Ioana mea este o fiinţă complexă, deci cu atît mai greu de descifrat. De ce mă tot întreb, din moment ce se strînge lîngă mine, şi mă ascultă, şi mă priveşte, şi ameţeşte cînd o dezmierd?... Ioana frumoasă şi deşteaptă, cea mai frumoasă şi deşteaptă din toate fetele pe care le-am întîlnit vreodată. Ioana mea î
           Ioana complexă? Repede spus.
           în orice caz, nu din exemplul de odinioară se poate scoate această concluzie. în oricine găseşti un amănunt turbure. Nu poţi face din el o virtute in plus.
           Marea se întinde cenuşie, iar soarele, acum spre seară, s-a acoperit de nouri care devin mereu mai întunecaţi, cu toate că vîntul bate fără putere. Şi eu, singur pe plajă, mă gindesc care ar fi mijlocul să scap de Ioana. Să profit de clipa aceasta cînd sînt calm şi nimeni nu mă poate întrerupe. (Ioana şi Viky s-au dus în vizită la madame Pitpalac, deci pentru două ore n-am nici o nelinişte că i s-ar fi întîm-plat ceva rău.) Să-mi fac exact socotelile. Oricine ar reflecta: „Nu trebuia să te mai întorci la ea. Acum e prea tîrziu, ai răspunderi; înseamnă că ai acceptat totul11. Invidiez temperamentul acelora ce pot lua hotărîri precise, dar bănuiesc că spun aşa de decis mai mult pentru că nu e vorba de cazul lor personal, şi deci nu pot să înţeleagă mare lucru. M-am chinuit atroce trei ani, şi nu vedeam în mine nici o amelio-
350
    rare. N-am încercat nici o schimbare. Iar în clipa revederii n-am avut declt un scop: s-o recapăt. îmi făceam iluzia că despărţind-o de celălalt, în acelaşi timp distrugeam şi tot ce fusese între ei. Sau poate mă hotărîsem să accept orice, căci starea mea tulbure fusese şi mai chinuitoare. Dragoste pentru' Ioana, spaimă de singurătatea în care trăisem, amorul propriu ce pretindea să aibă din nou ceea ce pierduse, gelozia cătînd o răzbunare împotriva celuilalt, toate la un loc — şi e imposibil de a face o discernare pentru a vedea partea fiecăruia dintre aceste instincte. în timpul reîntîl-nirii eram halucinat. Disperarea cea mai cumplită, cînd nici nu te mai vaieţi, iar unui străin i-aş fi făcut impresia de cîrpă răspunzînd la vreo întrebare naiv, dispărînd şi apărînd fără nici un sens. Deci prea lipsit de voinţă ca să nu mă întorc la Ioana de îndată ce s-a ivit ocazia. Ce-ar fi trebuit să fac după părerea orişicărui om normal? Aceeaşi lipsă de voinţă face acum să se continue chinul, fără să iau nici o iniţiativă. Aş putea să nu mai fac nici o aluzie la trecut. Decît să trec în minte pentru a mia oară aceleaşi detalii oribile, mai bine să învăţ să înot, să plec cu Viky şi cu Hacik în largul mării. Ar intra apa şi aerul sărat în mine, aş obosi şi n-aş mai avea timpul de gînduri rele. Să mă ocup cu ceva important, aşa cum voiau toate ambiţiile mele de adolescent, şi să am răbdare să duc munca pînă la capăt! Sau să plec, indiferent ce s-o întîmpla în urmă, în lume. Sînt incapabil să iau vreo decizie şi să mă dezmorţesc din starea mea. Ştiu bine că nu se va schimba nimic din viaţa noastră tristă fără o hotărîre drastică.Şi cel mai bine pentru amîndoi ar fi să mă duc (căci fiind împreună am avea totdeauna tentaţia de a ne iscodi). Care ar fi mijlocul? Să profit de o oră cînd Ioana şi Viky dorm, să-mi fac geamantanul? Ce oribil ar părea faptul că in fuga mea n-am uitat să-mi iau geamantanul! (Aud reflecţia Ioanei: „Şi eu, care îmi închipuisem că te-ai aruncat în mare!“)
       Totuşi, am în valiză lucruri absolut necesare. Dar cum să las plăcile de patefon? Tovarăşile mele de deznădejde în orele cele mai intime. A fost o impietate că le-am folosit mai tîrziu, numai ca să o bucur pe Ioana (deci vecinica mea veleitate de pedagog), cu toate că Ioana, pe vremea cînd ele mă consolau, mă înşela. Avînd in ele căldura, inteligenţa, palpitarea fiinţelor veritabile... să le las ar fi o
351
       ingratitudine, un semn de neseriozitate a afecţiei ce pretindeam că o am pentru ele. Dar ce dezastru pentru Ioana cînd va observa că le-am luat! Şi ce mîngîiere cînd va vedea că i-am lăsat ce aveam mai drag 1E în stare însă, într-un moment de mînie (o cunosc de atîta vreme şi sînt incapabil să-mi închipui evoluţia sentimentelor ei aflînd fuga mea) să le strice. Sau, simbolic şi sarcastic pentru mine, să le dea drumul în mare. Dacă va crede că am plecat pentru altă femeie, va spune: „Le-am dat sirenelor să facă ele muzică!"
           Ar trebui să plec fără să am o explicaţie clară cu Ioana? Aş denota o laşitate de care mi-ar fi ruşine toată viaţa. Şi apoi trebuie să pun şi pe Viky în curent să păzească pe Ioana, altfel ea ar putea să-şi facă ceva rău, marea îi stă oricînd la îndămînă. Ce să-i spun lui Viky? îmi repugnă să-i fac mărturisiri. Nu ştiu cît cunoaşte viaţa noastră, fie că a fost prea discretă, fie că n-a interesat-o nimic şi nici nu poate pricepe marile tragedii. Să încep să-i vorbesc despre ce i-am tăcut atîta vreme? Şi ce va pricepe dacă are alt temperament? O să puie aceeaşi întrebare: „Dar de ce pleci?" Şi n-aş putea da nici un răspuns clar. Orice promisiune mi-ar da, nu pot conta că şi-o va ţine cu toată seriozitatea. Tot mai bine cu Ioana să mă înţeleg. Voi minţi-o că este o despărţire de scurtă durată (Ioana poate fi minţită în.dragoste?), şi dacă voi vedea că nu mă pot vindeca singur, cu toate că de data aceasta voi fi sigur că Ioana mă aşteaptă fidelă, iar celălalt a dispărut definitiv din viaţa ei (prea îi e scîrbă de el), mă voi întoarce din nou. De-abia atunci va trebui să suport toate Consecinţele, căci, afară de moarte, nu va exista nici o putinţă de salvare. Toată greutatea este să nu-mi fie milă ca de obicei.
           Orice discuţie îi produce atîta rău Ioanei, îi slăbeşte faţa, i se turbură ochii, încît trebuie să renunţ şi să-i dau toată dreptatea, ca s-o liniştesc. De altminteri, cînd vorbeşte, are totdeauna dreptate. Şi eu, ca şi toată familia ei, sînt sugestionat de forţa cu care îşi susţine părerile. Numai rămas singur pot să descopăr că pentru fiecare părere aveam la dispoziţie o replică foarte bună. într-un singur caz nu poate să mă atingă puterea ei: cînd o văd în minte în braţele celuilalt. Atunci am numai ură. Nici o pedeapsă nu mi se pare prea mică pentru ea. Aş suporta ca să fie flagelată ca în timpurile vechi, aş inventa eu însumi cele mai subtile
3o2
   mijloace de tortură. Aceasta e singura mea posibilitate de a avea curajul să plec. Să-i anunţ plecarea, gindindu-mă numai la păcatul ei. La una din multele forme pe care le ia păcatul în mintea mea bolnavă de gelozie... şi atunci mi-ar fi absolut indiferente şi argumentele, şi suferinţele Ioanei. Orice s-ar întîmpla, eu nu i-aş vedea decît corpul — de care m-am bucurat atît în toate umbrele şi palpitările lui — în apropierea altuia...
      Am simţit deodată, fără să fi auzit nimic înainte, două braţe calde ce se încolăcesc împrejurul gîtului. S-a întors Ioana! Cu mult înainte de a mă fi aşteptat! A făcut ce-a putut ca să scape mai iute de vizită şi a venit! I-a fost dor de mine! Poate că se gîndea, deoarece mă văzuse îngîn-durat: „Ce chinuit este sărmanul din pricina mea 1 Şi singur pe lume! Trebuie cu orice chip să mă transform şi să mă iac bună, ca să nu-1 mai irit 1“
      N-are nici o bănuială de ce unelteam. Crede, dimpotrivă, că făceam şi eu combinaţii de împăcare. Ce groaznice combinaţii ! Dar nu mă mai gîndesc, căci căldura corpului ei m-a calmat deodată. Iar gîndurile rele au devenit ceva neverosimil, un vis rău fără nici o legătură cu realitatea. Credeam că logica mea precisă nu avansase nimic nesusţinut, şi acum mi se pare că am fost în voia fantomelor, aduse o dată cu noaptea, care în sfîrşit a pus stăpînire deplină pe întreaga lume.
      Cîteodată abia îl ating pe Ahmed de frică să nu-i fac rău, şi alteori îl apuc de ceafă, strîngînd cu putere, şi-l arunc de la distanţă pe aşternut.
      Cind Ioana este prea rea cu mine şi n-o mai pot opri, şi cînd vreau ca starea de armonie să revie cit mai repede, utilizez un mijloc perfect întotdeauna: mă prefac că subit nu mi-e bine, exagerez nervii încordaţi cu ocazia discuţiei sau simulez o durere la inimă. Ioana are panică să nu fiu bolnav, şi oricît ar fi de mînioasă, se transformă instantaneu şi nu ştie cum să mă îngrijească. N-am fost niciodată bolnav mult timp, de cînd o cunosc, ca să ştiu toate sacrificiile pe care le poate face, cît îi permite să reziste oboseala sau dacă temperamentul inegal n-ar face-o să-şi piardă răbdarea. Nici nu ştiu dacă în clipa aceea ar putea să su-
353
        porte capriciile mele de om bolnav. Dar totdeauna cînd mă prefac că mi-e rău cîteva minute, izbutesc să o împac. Mi-e ruşine de farsa jucată, dar numai aşa pot s-o liniştesc. Cu toate că nu are nici o bănuială, totuşi, poate şi din pricina acestor scene turburi, Ioana păstrează atîta neîncredere în mine.
            Cocuţa, iubita mea de adolescent, n-avea sinceritatea Ioanei de a-şi arăta toate gusturile. Nu trebuie tras nici o concluzie din faptul că la urmă şi-a aranjat viaţa şi nu s-a mai întors. Totul s-a petrecut după ce s-a convins bine că eu voiam să mă sustrag, că-i mai bine pentru amîndoi să se mărite. Ori de cîte ori i-aş fi dat ceva, cît de neînsemnat, sau aş fi anunţat-o ceea ce credeam să-i producă bucurie, invariabil i se lumina faţa şi-şi exprima gratitudinea. Numai întîmplător aflam mai tîrziu că vestea sau darul meu nu o interesau. Nu puteam să nu admir caracterul acesta minunat, necesar pentru ca relaţiile dintre doi oameni să rămînă bune.
            Dar mă înspăimîntam de acea mască constantă care ascundea perfect, oricît de atent aş fi fost, secrete de multe ori importante. Spontaneitatea Ioanei în a-şi exprima bucuriile şi tristeţile e pricina tuturor neînţelegerilor. Cocuţa nu mă supăra niciodată. Ce să prefer?
            Ahmed îşi face deseori căpătli din vreo carte. Acum doarme tolănit pe patefon, cu capul rezemat de Albertine
        disparue!
            Ioana este foarte debilă. Trebuie să-i port mereu de grijă, şi cea mai mică oboseală i se vede pe faţă. La sfîrşitul unei discuţii i se trage faţa, se fac umbre pe la ochi, parcă n-ar mai fi fata frumoasă cum e atunci cînd e odihnită şi voioasă. Nervii întinşi o fac să adoarmă oriunde s-ar găsi (cu ce voluptate se înveleşte cu vreo haină de a mea!), şi are nevoie de somn lung. Oricît o forţez să mănînce — atlt pe cît izbutesc, căci Ioana nu suportă constrîngerea — rămîne slabă, străvezie, delicată şi, deşi înaltă, cu corpul de copil. Mereu mă preocupă debilitatea ei, dar nu pot să renunţ să-i vorbesc de trecut şi nu mă opresc decît prea tîrziu, dar mereu o implor să se învelească bine cînd seara e prea ră-
354
   coroasă, să mănînce, să ia doctorii. Şi acum, cînd îi vorbesc de moarte, totuşi îi pui o haină să nu-i fie frig. Teama să nu facă vreo imprudenţă subzista chiar in timpul despărţirii, cu toate că în acelaşi timp doream să i se întîmple toate nenorocirile, ca să fiu răzbunat.
       In astă seară, la Cavarna, o femeie vopsită şi cu pretenţii de a fi la modă mi-a făcut semn să o urmez. M-am dus după ea, cu toate că mi-era scîrbă de scările strîmbe pe care am urmat-o, de încăperea murdară, unde nu voiam să mă uit la nimic mai precis, de frică să nu văd gîngănii, şi mai ales să nu văd trupul dizgraţios şi impudic oferindu-se. De ce am intrat? Din perversitatea de a o înşela pe Ioana şi de a mă simţi, astfel, mai liber? N-aş fi avut curajul să-i spun ce am făcut. Vedeam că ea, aşa de bănuitoare şi geloasă, nu presupune nimic. (Nu sînt un om calm şi greu de ghicit.) Şi atunci: cite nu poate să facă sau să fi făcut Ioana fără ca eu să fi ştiut ceva! Chiar dacă uneori apare atît de sinceră...
       De ce scriu această carte? De ce mă căznesc să refac atmosfera? Din manie de autor, care profită de experienţele lui intime ca să le dea în vileag şi să aştepte laude? Din nostalgie după vremuri care se duc? Dar mai ales e un ţipăt către oameni ca să mă consoleze şi să mă vindece. Să-mi desluşească ce s-a întîmplat cu mine şi de partea cui e greşeala. Cu toate că orice sentinţă ar da ei, nu m-ar mulţumi. Aş găsi-o prea simplă pentru crisparea din mine. Poate însă că numai ceva simplu, spus cu toată tăria şi convingerea, semănînd cu o poruncă, m-ar putea calma. Aud interpretarea: doi îndrăgostiţi nenorociţi din cauză că femeia a avut un păcat. Aceasta e tot? Şi neînţelegerile noastre de mai înainte, pe alte motive? Sau şi acum, atîtea alte motive care ne cauzează neînţelegerile... Sau atîtea sentimente contrarii, imposibil să le analizezi, dar întregind pe un om. Aud ironia omului sănătos, protestînd că lipseşte o explicaţie limpede: „Ăştia se chinuie şi nici măcar nu ştiu de ce. Ce stupid!“ Aş vrea mai bine să se spună: „Doi oameni care nu pot trăi nici despărţiţi, nici împreună11.
       Am aflat noutăţi despre Ahmed: că el poate nu e venit dintr-o mamă pisică, aşa cum se întîmplă cu rasa lui. Doamna
    29 — Opere, voi. I — Anton Holban
355
         Axente l-a găsit la malul mării. Poate că ieşise chiar atunci din spuma valurilor, şi, dacă ar fi avut alt sex, ar fi fost drept să i se spună Afrodita. Dar l-au botezat Ahmed, şi nu este cu totul nepotrivit numele în această ţară orientală.
            Marea calmă, cenuşie, cu margini albe. De pe dealul unde stăm, parcă n-are nici un val. Cîteva pete negre, altele roşii. Ioana îmi spune dintr-o dată, dar simţim în preajma noastră toate neînţelegerile trecute. „Ştii, Sandu, că nu este nimic adevărat din trecutul meu. Am imaginat o poveste ca să te fac să mă iubeşti!“
            Cum aş putea transcrie starea mea ascultînd aceste vorbe? Dacă ar fi o imensă bucurie, m-aş lămuri ce se petrece în mine. Ce dezastruos ar fi să învie morţii, căci am primi revenirea lor cu aceeaşi indiferenţă ca eu acum. Un mort pentru care te-ai tînguit timp îndelungat, i-ai fost fidel la mormînt, l-ai îngrijit, ai dat slujbe la biserică. Şi bucuria revederii, chiar dacă minunea ar fi unică,nu s-ar suprapune supărării de mai înainte. N-ar profita decît vanitatea de a se fi intîm-plat aşa ceva lîngă tine, după cum te-ar amuza să-ţi cadă un bolid în curte, numai să nu fie periculos. După cîteva zile, înviatul ar reintra normal în obiceiuri, după ce aranjezi cîteva complicaţii. Eşti obligat însă să joci o comedie întreagă, să chiui, să baţi din palme, să alergi, să ţopăi, ca să minţi şi să te minţi că eşti transfigurat. Acum, lîngă Ioana, cum n-am chef pentru astfel de scene, iau o înfăţişare obosită, ca şi cum bucuria îmi vine prea tîrziu ca să mă mai poată dezmorţi.
            Nici nu ştiu dacă e adevărat, şi aş părea naiv şi ridicol primind dintr-o dată noutatea. Trebuie să-mi aduc aminte încet de o mie de întîmplări, ca să văd dacă din toate se poate trage şi concluzia că Ioana a rămas curată. O revăd doar pentru o clipă: plîngînd disperată la reproşurile mele. Deci nu se poate să nu fie adevărat păcatul ei. Nu pot s-o contrazic, să-i pun întrebări, căci ar însemna că am o vagă speranţă că nu s-a întîmplat nimic. Mă asemăn prostului, care, nepricepînd bine dacă ii vorbeşti în serios sau îţi baţi joc de el, tace aşteptînd ca vreo vorbă nouă să-l lămurească. De ce m-ar minţi acum Ioana? Deodată, in faţa mării liniştite, după o zi relativ calmă, monotonă, fără nici o însemnătate? Poate ca un rezultat al gîndurilor ei ascunse. în vreo
356
oră de singurătate, o fi reflectat că viaţa pe care o ducem împreună este imposibilă şi, ciiragioasă, o fi sperat să poată găsi un mijloc de vindecare. Există un singur mijloc: despărţirea. Ceea ce am încercat şi am dat greş, dar dacă am fi avut răbdare mai mult timp, în loc de trei ani, zece, sau şi mai mult, ne-am fi potolit. Am fi rămas cel mult cu un regret, cu o imensă nostalgie pentru ceea ce nu s-a putut îndeplini, dar fără variaţie de emoţii. Şi dacă aş fi avut norocul vreunui nou eveniment (o călătorie la capătul lumii sau o nouă dragoste), m-aş fi consolat mai iute.
     Ioana încearcă o nouă stratagemă; se va preface că totul a fost o născocire ca să o iubesc. Minciuna, pentru un temperament sincer, va fi grea şi va dura la nesfîrşire, va trebui să fie atentă ca să nu bănuiesc nimic. Va atrage după ea alte multe minciuni, căci va trebui să-mi explice tot ceea ce pare turbure, ce-am văzut sau am aflat. Şi, mai ales, Ioana va trebui să-şi ascundă propriile ei remuşcări, să pară tot timpul mulţumită, deci o muncă prodigioasă, asemănătoare cu aceea cînd un bolnav drag trebuie să moară după o boală lungă, şi tu îi zîmbeşti, te arăţi vesel, constaţi zilnic vindecarea şi faci planuri pentru mai tîrziu. Şi eu sînt sănătos, adică în stare să întreb, să mă interesez, pe cînd de un bolnav apatic poţi dispune mai uşor. Desigur, cînd Ioana a făcut un asemenea plan, a arătat un imens spirit de sacrificiu, un suflet ales, dar şi stîngăcie, căci şi-a închipuit că se poate face ceva în felul acesta. Sau poate că hotărîrea nu-i vine la sfîrşitul reflecţiilor ci dintr-o dată, cum i se întîmplă deseori să hotărască în ocazii importante, şi cum a decis despărţirea de odinioară. Ea explica: „Există un travaliu în inconştient, şi într-o bună zi iese la suprafaţă, se desemnează brusc că trebuie să-ţi faci alte socoteli de viaţă. Ga un butoi în care a curs apă multă vreme, şi la urmă o picătură o face să se verse“. La orişice gînd mai serios, ar fi înţeles că planul e imposibil de aplicat, dacă voinţa de a se sacrifica nu-i va fi dat iluzia că totuşi se poate îndeplini acest plan. Sau poate că vorbeşte aşa numai ca să mă scoată din amorţeala din ziua asta, să mă facă să redevin febril din cauza ei. Căci este exclus să fie adevărat! Dacă ar fi adevărat, ce bucurie! Sau cuvîntul este prea neînsemnat, nu se găseşte nici o expresie care mi-ar putea exprima starea sufletească. Pentru o zi, pentru o oră... Mai pe urmă, ne vom găsi exact în starea
                                                                                  357
29*
       de dinainte de despărţire. Eu neputind pleca, dar plictisit, avid să-mi clştig libertatea, ea torturată de indiferenţa mea, pe care o simte oricît aş nega-o. Aş avea desigur mai multă experienţă, mi-aş spune în momentul plictiselii: dacă m-ar părăsi sau m-ar înşela, aş suferi imens, deci trebuie să iau toate precauţiile şi să nu-mi fac iluzia că mi-aş putea reface viaţa altfel. Asta nu înseamnă că m-aş plictisi mai puţin. Aş face aceleaşi imprudenţe ca s-o pierd, după cum un bolnav, cu toată dieta strictă la care e obligat, cu orice risc, mănîncă totuşi ceva nepermis. Dacă ar fi adevărat că nimic rău nu s-a petrecut cu Ioana, poate ar înceta legătura dintre noi, ce pare a fi pină la moarte. Sînt un temperament oribil, şi numai tristeţile mă leagă de oameni, de lucruri. Dacă aş fi mai sănătos, Ioana ar fi mai puţin nenorocită? Ioana mi-a fost fidelă! Ce invenţii grozave spune Ioana uneori, ca şi cum vorbele n-ar avea nici o valoare, ca şi cum ar fi doar poveşti pe care le transformi în voie.
          — Dacă tu ai fi fost credincioasă, aş avea curajul să mă arunc în mare!
          Ce romanţios şi totuşi ce adevărat mi se pare!
          După o zi discutăm cu aprindere despre celălalt. Am uitat complect ceea ce încercase să-mi sugereze, cu toate că pentru o clipă avusesem speranţa nebună...
          Ahmed şi-a găsit o nouă joacă: sare după fluturi. Pe perete, în apropierea cuiului unde e atîrnată lampa mică de gaz, se strîng fluturi mulţi, şi e o minune să priveşti formele şi culorile lor felurite. Parcă sînt stropi de mare. Şi umbrele lor, care traversează tot peretele... Mă amuz să-i cercetez, şi cîteodatămă instalez pe scaun, drept în faţa lor, şi încerc să-i prind, să-i examinez de aproape, să-i admir. Fug o clipă cînd îmi observă mîna, dar vin din nou imediat, ca şi cum ar fi hipnotizaţi de flacăra lămpii. Zboară capricios, pierd timpul în aer, fără altă ţintă decît frumuseţea zborului. Acum Ahmed mi-a luat locul. Este delicios cum urmăreşte atent, cu ochii sclipitori, pe cîte un fluture. încearcă să-l prindă, uneori schiţează o săritură, alteori sare chiar la înălţime, şi, dacă prinde vreunul, îi dă drumul, ca să con-tinuie jocul. Un pisic între fluturi. Ce imagine poate fi mai armonioasă?
358
      Ce uşurică este Ioana uneori! Preocupări grave, şi, deodată, pornită spre cochetării puerile, spre gust de a dansa, de a flirta. Mă dor mult aceste gusturi, destul de importante pentru a nu ne mai înţelege deloc. Oricit de excepţional ar fi construită, nu poate să uite că este femeie. Madame Pitpalac i-a spus: „Ce frumoasă eşti, Ioana! Păcat numai că pronunţi litera r franţuzeşte11.
      I-a fost Ioanei de ajuns această vorbă ca să încerce cu frenezie să se corijeze. Numai timp de o zi sau două, căci Ioana începe cu entuziasm un nou plan, dar nu e în stare să-l continue. Scepticismul meu, cu toate că Ioana i se împotriveşte şi promite să nu se mai lase influenţată, sfarmă pe drumuri ascunse noua ei dorinţă. In orice caz, astăzi toată discuţia, în clipele cele mai funeste, e întreruptă de acel r, spus cîteodată sau de mai multe ori în şir, cu energie, semă-uînd de atîtea ori a întrerupere ironică a celor ce spun. Cum îşi mai aduce aminte de el cînd îi vorbesc lucruri esenţiale? Cînd o cert sau închipui speranţe? Nici nu pricep uneori dacă r este spus numai ca să-l înveţe corect sau să mă întrerupă, să-mi deturneze argumentele perfecte, să mă pedepsească. Constatase poate ce exact mă loveşte în chipul acesta.
      —   Ai fost în stare să pleci pentru totdeauna.
      —   De ce nu? r, r, r...
      —   Să începi o viaţă nouă cu altul.
      —   Desigur! r,r...
      —   Şi nu ţi-a fost deloc milă de mine?
      —   Mila n-are ce căuta în dragoste, ţi-am mai spus-o.
      —   Dacă te-aş fi omorît?
      —       Eşti prea laş s-o faci! r, r... Dacă aş fi ştiut că eşti în stare s-o faci, nici n-aş fi plecat, nu din frică, ci din satisfacţia că mă iubeşti.
      —   Nici aşa n-aş fi demonstrat mare lucru...
      —   Măcar atîta! r, r, r...
      —   Eu nu glumesc deloc.
      —   Nici eu.
      —   Totuşi, te pricepi să ridiculizezi această discuţie.
      —   Ţi se pare.
      —   In orice caz, r mă enervează.
      —      Vreau să-l învăţ, şi cum sînt tot timpul cu tine, e fatal să-l suporţi îndeosebi.
359
          —       Dar şi fără r spui numai uşurinţe. (Poate tocmai din pricina acestui r, care întrerupe şirul gîndurilor, şi care colorează toată conversaţia.) Nu găsesc că ai vorbit ceva mai însemnat!
          —       Orice vorbă este ridicolă dacă insişti asupra ei şi-o analizezi. R... al meu e emoţie transformată in literă. Ascultă ce frumos sună: r... şi ce emoţionată sînt! r... Acompaniază perfect tinguirile tale, o vioară şi un fagot.
          —   Voiam să discut cu tine despre ce vom aranja mai tîrziu.
          —       Iar planuri. Lasă să trăim fără să ne mai gîndim la ziua de mîine. Sînt mereu atîtea surprize I
          —   Nu vreau decît să fii fericită.
          —   Atunci nu te-aş mai interesa.
          —       Totuşi, eşti fericită că sîntem acum împreună. N-ai dorit toată viaţa decît să ne culcăm şi să ne sculăm unul lingă altul.
          —   R...
          —   Cum vom ajunge la Bucureşti, ne vom despărţi?
          —       Cum vei crede de cuviinţă. Eu am renunţat la orice pretenţie.
          —       Ca şi cum, cu toată experienţa, spiritul de dominaţie nu ţi-ar fi tot atlt de excesiv.
          —       Am avut tot timpul pretenţia să mă iubeşti. Orice femeie ar face la fel.
          Ioana deseori dă ca exemplu pe „orice femeie*1 dintr-un tic sau din dorinţa de a fi considerată ca o veritabilă femeie. Pentru tot ce s-a întîmplat se găsesc mai uşor scuze.
          —   R...r...r...
          Spune o mulţime de r mai încet, ca şi cum n-ar mai vrea să mă supere. Pare o pisică torcînd.
          —   Vom locui împreună...
          —   Ştii bine că nu se poate.
          —   C-u toate drepturile legale.
          —   După cele ce s-au întîmplat?
          —   Ce-are a face!
          —   Spui aşa ca să mă încerci!
          —   îmi bănuieşti intenţiile mele cele mai bune...
          —   Tu m-ai învăţat aşal r...
          —       In orice femeie, oricît de superioară, cu gîndurile oricît de degajate de morala comună, se găseşte o burgheză.
360
        —      Nu prin astfel de reflecţii poţi demonstra intenţiile bune.
        —      Ne vom aranja artistic o cameră. Vom pune în ea covoarele de preţ, piano, radio, patefonul cu plăcile, tablourile scumpe... Şi un divan imens pentru dragostea noastră.
        —   R...
        —      Şi toată viaţa vom citi, vom asculta muzică, vom scrie fără să ne pese de restul lumii. Vom fi o păreche unică, reuşind să realizeze cele mai romantice viziuni. Iar cînd vom fi bătrîni, ne vom retrage într-un colţ îndepărtat, ales bine în mijlocul naturii superbe, şi alăturaţi, mereu de acord, vom aştepta moartea. Dar cu solemnitate, aşa cum se cade la o astfel de oră.
        —   R...
        —   E tot ce găseşti să spui... Ironii oribile.
        —      Nici nu mă gîndesc să fiu ironică; am pornit să învăţ pe r, l-am spus de o mie de ori, şi acum îmi scapă involuntar.
        —   Ai reuşit să-mi destrami orice entuziasm.
        —      Aşa de iute? Ce vei face atunci peste o lună la Bucureşti? Ce conversaţie ridicolă! R, r,r, r...
        Acest r sună strident, anunţă furtunile apropiate. Dar clar nu pot să pricep ce se petrece îndărătul lui. Pe mine m-a exasperat. Am impresia că Ioana mă găseşte tot timpul caraghios. Şi altădată, cînd îmi răspunde cu atîta seriozitate sau mă combate cu atîta îndîrjire, spun lucruri mai importante?
        —      In definitiv, nici nu pot aştepta altceva din partea unei femei uşurele.
        O mică tăcere; apoi: r...
        —      Căci femeie uşoară se numeşte aceea care a avut doi amanţi.
        —   Mă tentează să-ţi arăt exact ce este o femeie uşoară.
        —   Acum mi-ar fi egal!
        —   R,r...
        —      Cel mult, m-ar indispune să capăt din afacerea asta vreo boală.
        —   R...
        —      Cînd te gîndeşti că i-ai mlngîiat burticică plinuţă, de om care se pregăteşte să îmbătrînească cu voioşie... Deasupra şi dedesubtul ei, perişor mătăsos, creţ! Şi’ tot mecanismul în funcţiune!
361
r
           -  R!...
           I-am dat o palmă. După o linişte lungă, Ioana rosteşte răspicat:
           —  Aşa ceva nu se uită niciodată!
           Nici eu nu voi uita niciodată gestul meu. îmi va fiscîr-bă de el, orice s-ar mai întîmpla în viitor, chiar dacă aş afla că Ioana este şi mai vinovată.
           Abia acum remarc: Ioana şi-a făcut sprincenile subţiri, artificiale. Desigur, tot madame Pitpalac a învăţat-o să şi le facă aşa!
           Poate ca să-mi placă mie I
           Prima carte citită de Ioana de la mine a fost La femme et le pa/iiin a lui Pierre Louys7. Aveam pentru ea multă admiraţie, parcă se suprapunea celor mai intime vibraţii, şi mi-e frică să o recitesc ca să nu fiu dezamăgit. Şi acum, cînd mi separe că sînt victima tuturor capriciilor Ioanei, şi cînd văd că, oricît de vinovată ar fi, tot eu îi cer iertare, incapabil să prelungesc o supărare prea multă vreme, cred că acea carte a fost un simbol al existenţei noastre comune.
           Pe Ioana am mai văzut-o şi înainte de întîlnirea care avea să ne apropie din nou. De trei ori, cu puţin înaintea reîmpăcării. în prima, Ioana era cu celălalt, şi asta mi-a înteţit gelozia şi mi-a întărit siguranţa de cele ce se petreceau. Stăteau in faţa unui cinematograf din Bulevardul Elisabeta şi se uitau la fotografiile filmului. Se juca Potache şi Perlmutter. El îi explica probabil savoarea artiştilor. Ea asculta atentă, foarte interesată. Păreau de acord definitiv în toate, şi acum, cînd Ioana susţine că rămăsese cu celălalt o străină, eu din pricina scenei văzute (ce a durat cîteva minute) nu o cred. Am trecut drept pe lingă Ioana, la o jumătate de metru, şi ce emoţie aveam! Ce importanţă căpăta fiecare milimetru din carnea Ioanei, hainele, gesturile, din care trebuia să construiesc mai tîrziu o mie de presupuneri! Am văzut-o numai puţin şi n-am putut memora exact înfăţişarea ei, încît mai tîrziu interpretările mele se multiplicau încă. Şi acum o am pe Ioana întreagă, la dispoziţie, ca şi la început, şi ca şi atunci, de atîtea ori mă plictisesc cu ea 1 îmi spuneam lîngă ei; „Pot să-i vorbesc, dar ce să-i vorbesc?11 Aveam atîtea lucruri s-o întreb, şi totuşi,
362
      nu-mi venea în minte nici o singură chestiune. La fel ai face cu un mort care s-ar întoarce la viaţă pentru cinci minute: n-ai şti ce întrebare să-i pui. Mă împiedeca şi alt motiv ca să-i vorbesc: frica de a nu fi ridicol faţă de ei, a arăta că sufăr. După o bucată de drum m-am reîntors la cinematograf, cînd am socotit că trebuie să fi plecat, şi m-am uitat şi eu la fotografii, încercînd să reconstituiesc conversaţia lor. Fiecare gest al interpreţilor căpăta o importanţă capitală, şi-mi storceam creierul ca să fac şi eu reflecţiile cele mai inteligente cu prilejul lor. Au admirat? Au ironizat? Au povestit o amintire cu ocazia imaginii? Ce nebun sînt! Dar ce nenorocit ! M-am gîndit mult la această scenă, ca şi cum toată fiinţa Ioanei s-a concentrat atunci. Cînd i-am povestit-o de curînd, ea nu şi-a mai adus deloc aminte (nu se prefăcea, căci îşi găsea învinovăţiri mai mari), şi nu cunoştea existenţa celor doi comici americani. „Poate că le văzuse fotografia, dacă spun eu, dar li uitase complect... în orice caz, era imposibil ca eu s-o fi surprins transfigurată, ascultînd pe celălalt"... Ce proporţii imense căpătase pentru mine întîl-nirea aceea!
         Altădată am zărit-o cu Viky la braţ, pe Calea Victoriei, pe la ora şase seara, cînd e lume multă pe stradă. Niciodată nu-i plăcea să treacă pe Calea Victoriei. O fi venit cu dorinţa ascunsă să mă întîlnească? Imaginea celor două fete la braţ m-a calmat pentru ziua aceea, ca şi cum mi-aş fi închipuit că totuşi nu s-a întîmplat nimic.
         Dar desigur, fiind întîlniri scurte, şi în aceste două dăji nefiind nici măcar văzut de IoaUa, n-au schimbat nimic între noi. (Şi Ioana mi-a povestit mai pe urmă că m-a văzut de cîteva ori. O dată m-a surprins uitîndu-mă la ea, crezuse c-am recunoscut-o. N-am observat-o, căci eram absent şi indiferent pentru locul unde mi se îndreptau ochii. N-am observat-o,căci eram cu gîndul în altă parte: la ea!)
         A treia oară am schimbat împreună chiar cîteva cuvinte. Mi-a ieşit în cale pe o stradă lăturalnică, am salutat-o şi am trecut înainte. După ce ne-am depărtat cîţiva paşi, m-a strigat. Mai tîrziu mi-a spus că a visat în noaptea aceea că o să mă întîlnească, şi înconjura pe cît putea străzile principale spre a mă evita. Am întrebat-o încotro se duce: „La biserică". Ce ciudat, ce să caute Ioana la biserică, unde nu mergea niciodată? Purta însă acum cu ea o viaţă atît de
363
[
i           ....
         străină, că orice mi-ar fi spus ar fi părut posibil. Acum, cînd ştiu că avusese cu celălalt o epocă de misticism, îmi explic drumul ei. Probabil că era chiar aşteptată la biserică, deci un rendez-vous deghizat. Poate de la biserică aveau să meargă direct la hotel. Dar în clipa aceea, febril, căutam să spun vorbele cele mai inteligente, reflecţiile cele mai surprinzătoare, înşiram în cîteva minute tot ce gîndisem mai de seamă atîta vreme lungă ca să o impresionez. La o teorie a mea s-a opus cu toată firea, aşa cum făcuse întotdeauna, şi m-am gindit, pierzînd orice nădejde; „Nici acum nu se pricepe să fie mai bună şi să nu mă mai umilească!“
            Şi unul din reproşurile cele mai vehemente pe care i le fac: „Cum ai putut să VEZI în ce hal de disperare eram (căci atunci apărusem pentru cel mai necunoscător în a citi fizionomii o zdreanţă), şi totuşi să te culci cu altul? “Iar alteori, cînd îmi povesteşte nefericirea ei lingă celălalt;
            — Ah! Dacă te-ai fi despărţit de el înainte de întîlnirea noastră. Dacă n-ai fi trecut din braţele lui in ale mele, am mai fi putut încerca să fim fericiţi!
            Aşa mă agăţ de iluzii.
            0! prima oară cînd am ţinut-o din nou în braţe, goală, după despărţire! Stîngăcia mea unde s-o duc! Ca şi altădată? Pentru o clipă aşa de mare, acelaşi decor? Să-i aduc aminte astfel de o mulţime de neînţelegeri pe care le avusesem în locul acela? Cu atît mai mult cu cît noi nu voiam să refacem vechea noastră existenţă, ci să încercăm o viaţă nouă. Sau poate că şi ei şi-au ales acelaşi loc?
            Şi în sfîrşit împreună. Ce dor îmi era de trupul ei 1 Ca şi cum în lipsa ei nu s-ar mai fi întîmplat nimic cu mine. Aceeaşi impresie a avut şi ea. Era emoţionată, ca şi cum m-ar fi aşteptat tot timpul, fără să se apropie nimeni de dînsa. Dar n-am avut curajul să-i spun tot adevărul în ce mă priveşte. Cu mine, atîţia ani, nu s-a întîmplat într-adevăr NIMIC ! în timp ce ea... poate săptămînal? Mi-a spus, ca să mă consoleze: „N-aveam timpul şi nici nu eram amatoare. Amînam pe cît puteam. Poate de vreo douăzeci de ori cu totul11... Numai atît? Dac-ar fi numai atît! Să spunem treizeci, mai bine mai mult decît prea puţin. Şi,între timp, îmbrăţişări ascunse şi sărutări cînd nu e nimeni de faţă. Ea încerca o nouă viaţă, şi eu, bărbatul, aşteptam! Ce umi-
364
         linţă! Cum aş putea uita? Corpul ei fermecător lingă mine, superb, virginal, ca şi cum nu s-ar fi întimplat nimic! Ce nefericit eram, şi totodată ce poftă aveam de el î Şi cum voiam să mă conving că nu mă doare, amăgit de dorinţa puternică de atunci. Am spus la întîmplare: „Fapta noastră de acum e sfîntă. Ea şterge toate profanările de mai înainte şi te reface, pură, aşa cum te-am cunoscut."
             Şi acum, în discuţii, cînd Ioana vrea să mă pedepsească, îmi aminteşte vorbele mele: „Faptanoastră sfîntă!“ închiriasem o cameră de hotel special pentru ea! Făceam acelaşi lucru, ca şi celălalt! Şi după împlinirea faptei sfinte, toaleta de rigoare!
             Ioana are dreptate: spusesem cuvinte de roman-foileton, aşa cum se întîmplă totdeauna cînd eşti nenorocit, oricît de inteligent ai fi.
             Lingă mine, Ioana mîngîie pe Ahmed şi-i spune cu o nespusă dragoste: „Are mămica o bucăţică de pisică!“
             Şi mă întreb: „Poate să fie Ioana rea vreodată?"
             Cum azi a fost o zi plictisitoare, i-am sugerat Ioanei: „Ce-ar fi să facem o vizită Lidiei?" (0 vecină mereu invizibilă.)
             -=■ Ştii bine că s-a eschivat să ne invite!
             —      Avea o scuză foarte plauzibilă: scutura casa. Acum este totul aranjat,după spusele lui madame Pitpalac. In definitiv, o putem lua pe Lidia la plimbare, dacă îi face plăcere.
             —  Ce umilinţă, să depinzi de plăcerea acelei fete stupide.
             —      Nu ştiu de ce o numeşti stupidă. Nu poţi să o taxezi aşa după scurta noastră cunoştinţă.
             —      O să vie cu noi cu siguranţă, de-abia aşteaptă să o inviţi. Am văzut ce emoţionată este cînd îţi vorbeşte. Eu nici nu existam între voi.
             —      E normal ca noi să avem unele amintiri — inofensive — faţă de care tu să rămîi străină.
             —  Şi mai vorbeşti de sufletele noastre identice!
             —      Are vreo importanţă Lidia mai mult decît un mic amuzament şi ar putea schimba ceva dintre noi?
             —  Nu mă importă. Nu pot s-o sufăr!
             —  Poate că eşti geloasă.
365
                —  A ironiza gelozia cuiva este facil şi inuman.
                —  Aceasta echivalează cu o mărturisire.
                —  N-am toate drepturile?
                Cu ce savoare m-am răzbunat! Parcă iscasem anume această discuţie ca să mă pot răzbuna:
                —      Nu mai ai nici un drept, ceea ce ai făcut m-a eliberat complect. Nu cumva ţi-ar conveni ca eu să-ţi fiu fidel? Şi să fiu imbecil pînă la sfîrşitul vieţii? Pentru cine aş face acest sacrificiu? Am de gind să nu renunţ la nici o fată frumoasă, dacă mă va aecepta, şi să n-am nici un scrupul!
                Eram încîntat, aproape credeam că am şi făcut astfel, şi Ioana a plecat fruntea, parcă ar fi aflat despre mine fapte împlinite, pe care ţi-e imposibil să le mai schimbi.
                Nu mai are dreptul să fie geloasă! Ce nerozie! Ca şi cum chinurile noastre depind de drepturi şi datorii!
                Dar alteori, în momentele ei de remuşcare, Ioana pretinde:
                —      Dacă m-ai înşela, aş suferi îngrozitor, dar n-aş face nici un reproş. Atît de mare este instinctul meu de dreptate.
                —      Vezi tu, Sandule dragă, pe mine n-ar trebui să mă iei totdeauna In serios: sînt bolnavă.
                Desigur că-i bolnavă. Un doctor, dacă ar cerceta-o bine, i-ar găsi fără îndoială un defect. Un al treilea care ar citi rîndurile acestea s-ar grăbi să reflecteze: „Nu mă interesează eroina, este un caz patologic". Ca şi cum asta ar Împiedeca pe Ioana ca să fie bună sau rea, să-i simt trupul cald cerlnd dreptul la existenţă, aşa cum nu pretind fetele obicinuite, drăguţe şi neînsemnate. Ioana este bolnavă, dar dacă examinezi de aproape, orice gest al nostru se poate explica printr-un secret organic, şi ajung la concluzia că nu avem nici un liber arbitru, că sîntem conduşi de fatalităţile structurii noastre. îmi pot consola cu gîndul acesta gelozia? în iubita mea se poate constata imediat că se găseşte ceva anormal. însăşi inteligenţa ei, care pîlpîie parcă , nu este rezultatul unor raţionamente, ci al unor iluminări, intuiţii uimitoare, întretăiate cu stîngăcii faţă de unele întîmplări simple ale vieţii. Pare un matematician care pe tablă face cine ştie ce socoteli complicate, e pe cale de a demonstra cine ştie ce secret al universului, şi care se încurcă, din pricină că la un moment a înmulţit greşit pe 7 cu 8.
366
            Atunci mă revolt: cum nu mi-am dat seama că Ioana avusese tot timpul febră şi că nu e capabilă să-mi suporte jeluirile? Nu pot însă să admit că ea depinde în întregime de boala ce o minează. Pot explica aşa plecarea ei cu altul, dar nu şi reîntoarcerea la mine. Şi chiar în ziua cînd se încolătăceşte împrejurul meu şi cînd tremură fierbinte, nu sînt în stare să mă gîndesc că este ceva anormal, şi frenezia ce o pune îmi place s-o explic: „Aşa au făcut toate îndrăgostitele". Şi, orgolios, îmi spun: „Am avut prilejul să fiu iubit în mod excepţional". Este posibilă o dragoste veritabilă, în care să nu consideri tovarăşul egal cu tine capabil să te înţeleagă? Să te porţi ca şi cum el ar fi un copil? Adică să-l alinţi, să-i dai jucării, să te amuzi de toate capriciile lui, să-i intri în toate voile, să te mîndreşti că-ţi aparţine? Dar de cîte ori ai vreo supărare, nu o împărţi cu el, te retragi în locuri ascunse, ca să reflectezi, te îndrepţi la străini, ca să ceri o consolare. Iubita mea Ioana e numai o păpuşă?
            —      O să te vindecăm, Ioana, vom face tot ce va fi posibil ca să te vindecăm.
            —   Ce bun eşti! Tu eşti un sfînt 1
            Şi, fără să mă aştept, îmi sărută mîna. Ştiu că lauda ei nu mi se potriveşte, că nu e decît natural să doreşti vindecarea vecinului, oricine ar fi el, iar pînă acum nu contribui-sem cu nimic la această vindecare. Vorba ei nu arată decît că se simte bine lingă mine în momentul acesta, că e îndrăgostită. Ioana e deseori excesivă. Cînd e supărată, la fel îmi exagerează vina. Dar deocamdată mă las în voia ei, încîntat că poate, măcar pentru o clipă, să-şi facă o imagine aşa de minunată despre mine. Adoraţia Ioanei se pretează la ridicol, dar e binefăcătoare.
            Am fost la Balcic şi am luat pe Arabella cu noi, iar în barcă, fără jenă de ceilalţi, indiferentă la protestările mele, Ioana a ales pentru mine locul cel mai bun. A fost o noapte miraculoasă, pe ape, sub seninul complect, iar noi între vis şi viaţă, confundînd mirajul visului cu al realităţii. Am ajuns la începutul dimineţii acasă. Portul Cavarnei era mai puţin pustiu de cum ne aşteptasem, căci aci oamenii se scoală devreme. Pe ponton, domnul Jianu sta de vorbă cu madame Pitpalac. Cum ne-a văzut, domnul Jianu s-a retras timid la el, dar doamna ne-a venit în întîmpinare, ne-a întrebat, a
387
           avut păreri. A vrut să apară Arabellei drept o persoană cu distincţie. Pe Arabella o cunoşteam de multă vreme înaintea tuturor, şi uimirea mi-a fost mare cînd am descoperit-o (îi uitasem numele), după ce mi se vorbise mult timp de ea. Fusesem cu cîţiva ani mai înainte, ca student la cursurile de vară din Dijon, şi acolo, printre alţi români, se găsea şi Arabella. Apăruse zglobie, vorbăreaţă, ironică, amuzantă, avînd corpul bine împlinit, ochii şireţi, obrazul roz, nasul în vînt, ciripind tot timpul franţuzeşte, cu rochie de voal rose cu buline negre. Prea de aproape n-am cunoscut-o, dar am păstrat o impresie de primăvară, şi o revedeam acum galbenă ofilită, pămîntie, neglijentă în îmbrăcăminte, cu carnea ce nu mai păstrase nici o urmă de prospeţime. Iar în vorbe, exagerînd acum un accent ţărănesc, pe care nu l-ar fi arătat pentru nimic în lume la Dijon, unde voise să fie cît mai exact franţuzoaică. îşi luase acest accent poate fiindcă aşa se transformase gustul ei de răsfăţ de odinioară sau fiindcă aceasta o apropia mai mult de ţară — mama ei .era ţărancă — către care o poartă uneori dorurile, dorind poate o viaţă mai simplă, dar mai curată. Multă vreme nici n-am recunoscut-o, căci nu mai făcea nici o aluzie la Dijon. Numai ochii ei, cu o strălucire ciudată, mi-au dat bănuieli. în faţa mea apăruseră două fiinţe complect diferite, la fel de caracteristice amîndouă, şi anevoie le pot suprapune. între ele se răsturnase o prăpastie cumplită.
               Ioana reflectează după obiceiul ei:
               — Priveşte cum transformă dragostea pe un om. Această femeie care a fost deşteaptă, învăţată, frumoasă, cum e distrusă definitiv, în voia uşuratecului Charles. Cine ar mai putea să o mai readucă la viaţă? Cum să nu-i fie permise toate fanteziile? Şi n-avem dreptul să îndreptăm asupra ei nici o judecată burgheză. Fiecare vorbă spusă de ea, cea mai inofensivă, este un gemăt. Ce puteţi pricepe voi, bărbaţii, din toate aceste!
               M-am dus pe plajă numai cu Arabella, căci ceilalţi aveau alte treburi, şi acolo, fără nici o poză, ca unui vechi prieten, cu un ton de femeie nenorocită, care nu mai păstrează nimic din gluma amuzantă şi artificială de odinioară, mi-a spus amănunte din viaţa ei tristă, la întîmplare, bucurii şi mai ales necazuri, aşa cum îi veneau în minte şi aşa cum le trăise. Şi în clipele acele m-am simţit frate cu Arabella, tovarăş,
368
         mi-am adus aminte că noi ne cunoşteam cel mai de demult, că toţi ceilalţi erau veniţi mai pe urmă şi ne complicaseră existenţele începute aşs de suav, eu urmărind cu atenţie, ca ceva extrem de important pentru mine, pe profesorul de la Dijon explicînd tablourile din Colmar, şi Arabella rîzînd inepuizabil, în rochiţa roză cu buline negre.
            Soarta creează uneori astfel de situaţii, încît oricît de serioşi, am fi, trebuie să procedăm superficial. Viky s-a îmbolnăvit pe neaşteptate, şi doctorul chemat grabnic nu poate da nici o părere. Domnul şi doamna Axente au sosit şi ei, iar Arabella pare de prisos. Toţi [şi]-au pierdut capul, dau o mulţime de sfaturi şi leacuri, dar temperatura lui Viky persistă. In sfîrşit, s-au hotărît şi au dus pe Viky la Cavarna, unde poate fi mai bine îngrijită. Rămîne ca noi să facem zilnic naveta pină la Cavarna ca să aflăm veşti. Arabella, stingheră, a plecat. La necazul celorlalţi ea nu prea avea rol, totuşi ne cunoaşte destul de bine şi nu putea fi indiferentă, şi, în definitiv, a rîs cu Viky, s-a distrat cu ea. Şi noi am păstrat totdeauna o ciudă că a plecat înainte de a şti ce e cu Viky, dar nu pot spune cum ar fi trebuit să facă altminteri. Ce ridicol este însă să exagerezi părerea de rău, să cauţi s-o faci egală cu a celorlalţi direct interesaţi î Uneori trebuie să te nelinişteşti pentru o simplă durere de cap, cu toate că bolnavul a putut în absenţă să aibă o mie de dureri de cap, de care, departe chiar de ai fi ştiut, nu ţi-ar fi păsat deloc.
            Zilele in port deveniseră aşa de asemănătoare, încît, ca să nu ascund nimic, pot mărturisi că boala lui Viky mă bucură. Avem să scăpăm pentru cîteva zile de opersoană care ne turbura intimitatea, oricît de discretă ar fi fost şi mereu în tovărăşia altora. (Iar dacă mai trecea pînă la noi, o făcea numai din politeţe, căci cu noi nu putea să aibe nici o distracţie.) Trebuie să ne ducem la Cavarna pînă la vindecare, în fiecare zi, să schimbăm atmosfera, să ieşim puţin între oameni. Ioana, cu toate oboselile ei, e gata să mă întovărăşească, şi, susţinută de alte preocupări, nici nu observă cei patru kilometri ce sînt trebuitori să-i facem de cele mai multe ori pe jos. Ajutăm s-o aranjeze pe Viky în automobil, şi apoi pornim la Cavarna, în urma automobilului în care Viky luase
369
            loc cu soţii Axente. Cînd sosim, găsim pe Viky în pat în salon, camera cea mai mare a casei. Curat, fiecare lucru la locul său, şi peste tot un covor imens, cu o admirabilă îmbinare de culori. Viky pare obosită; după obrajii roşii, se vede că are o arşiţă mare, dar nu uita deloc să se arate politicoasă cu toată lumea. Surîde ca de obicei şi răspunde la toate întrebările noastre, ce nu mai contenesc. Ioana se aşează chiar lingă dînsa, ca să probeze desigur, cum se obişnuieşte la cazurile acestea, că nu-i este frică de boala sorei sale sau că e oricînd gata chiar s-o împărtăşească. A venit şi un doctor al Cavarnei, bulgarul Petroff. Întunecat, rar la vorbă, şi deoarece chiar vorbele acelea rare nu le spune cu convingere, făcînd o impresie proastă. Constată şi el temperatura lui Viky, pune cîteva întrebări, şi ca recomandaţie spune înainte de plecare: „Boala trebuie să-şi urmeze cursul. In orice caz, nu intră în camera bolnavei decît doamna Axente. Poate să fie o boală contagioasă.'4 Ioana încearcă să protesteze, să asigure că ea vrea să îngrijească pe Viky, dar i se demonstrează că ar fi o imprudenţă inutilă. De altfel, în cazul acesta n-ar mai şti ce se întîmplă cu mine, rămas singur în vila din Port. Observînd nedumerirea doctorului (oricît de nepriceput ar fi), se prevede o boală care poate dura mai mult. Cu temperamentul meu de a exagera, de a trece de la o limită Ia cealaltă, acum mă obsedează moartea posibilă a lui Viky. Colecţionez ultimele ei vorbe sau gesturi ca pe relicve de mare preţ. Mă simt la întretăierea misterelor supraterestre. Părăsesc camera cu ezitare, mă uit la toate obiectele ca să le înţepenesc în minte, să ştiu decorul unde Viky se va stinge în fiecare zi. Luîndu-mi rămas bun de la Viky, vocea îmi tremură de emoţie. In antreu îmi dau lacrimile, iar Ioana îmi spune cald: „Ce copil eşti!" Uşa salonului se închide în urma mea, ca o uşă de temniţă, pe unde nu mai poţi pătrunde, pe unde pedepsitul nu va mai ieşi niciodată.
               Ce încîntată este doamna Axente de rolul important care i s-a încredinţat! Să fie singură „în secretul salonului" ! Intră şi iese de două ori mai mult decît trebuie, îşi găseşte treabă, şi cel mai mic serviciu îl face în mai multe etape, ca să dureze mai mult şi să o ocupe. Ne spune la fiecare moment noutăţi noi („Viky încearcă să doarmă", „Viky a închis ochii", „lui
370
        Viky îi este sete“) cu vorbe grăbite şi ca şi cum n-ar avea timp mult de pierdut, dar aceste amănunte făcînd-o mai mult să întîrzie. De fapt, se plictiseşte numai cu Viky nemişcată, iar ajunsă între noi, prin povestirile ample pe care le începe totdeauna singură — căci nu ne mai pricepem ce să întrebăm — vrea să arate că nu şi-a uitat nici un moment datoria şi că se va întoarce cît mai curînd la locul de pază, de unde s-a îndepărtat numai silită. Chiar dacă n-am fi noi, tot aşa s-ar agita, ca să-l ţie în curent pe domnul Axente, sau ca să schimbe pentru moment decorul, să ia în antreu linguriţele de pe o măsuţă şi să le puie pe cealaltă. Noi sîn-tem tot timpul în antreu, ca şi cum am aştepta noutăţi mari în fiecare clipă, sau ca şi cum datoria noastră ne obligă să stăm tot timpul acolo, să putem fi astfel oricînd de folos. Doamna Axente este destul de mărinimoasă ca să împartă osteneala cu noi, şi pe mine mă trimite uneori după vreo •cumpărătură în oraş, iar Ioana trebuie să prepare vreun medicament. Ce multe artificii întrebuinţează unele persoane ca să îndeplinească rolul cel mai serios! In definitiv, cu toate agitaţiile ei caraghioase, riscă în orice moment să ia boala.
           Venim zilnic la Cavarna, de obicei pe la ora patru după amiază. Drumul îl facem într-un camion de ocazie, care a transportat sacii cu făină la port şi apoi se întoarce să încarce din nou. De multe ori ne ducem chiar pe jos, şi soarele loveşte cu toată forţa în noi. Ioana, preocupată de ce o să afle, nu se plînge de drum. Dimineaţa rămînem în port, căci Ioana are treabă să aranjeze prin cameră (Helene e zilnic la Cavarna ca să ajute pe doamna Axente) şi să facem plaja. încercăm chiar de dimineaţă să aflăm veşti, şi atunci, prin bunăvoinţa vameşului, telefonăm la poşta din Cavarna la ore anumite. Primim de obicei aceeaşi vorbă: „Tot aşa“. La ora patru, sosiţi la oraş, aflăm iarăşi multe amănunte de la doamna Axente, dar din care nu se pot extrage decît aceleaşi concluzii: că Viky este tot mai slăbită, dar nu şi-a pierdut delicateţa obişnuită, şi în clipele cele mai rele tot „nu are nevoie de nimic11. Temperatura se menţine, la ora şase întrece de 39 grade, iar doctorul tot nu spune o vorbă hotărîtă.
                              începem prin a face o mie de planuri pentru Viky, dar renunţăm pe rînd la ele. Fiecare emite tot felul de presu-
                                                                            371
  30
           puneri, ne irităm unul contra altuia, şi ctteodată ne supărăm chiar pe bolnavă, cu toţii în prada nervilor. Numai VikyT după cum ne spune doamna Axente, reuşeşte să rămînă mereu calmă. Noaptea pornim înapoi. Ca să nu mergem prea pe întunerec pe un drum pustiu la o oră tîrzie, ne promitem să plecăm devreme, dar totdeauna întîrzicm. Nu avem îndrăzneala să părăsim prea iute casa bolnavei, unde la fiecare minut ni se'pare că se poate întîmpla ceva neprevăzut. Şi mai sînt zile cînd doctorul vine în întîrziere (ce treabă are în Ca-varna minusculă?), iar noi voim ultima lui părere sau aşteptăm efectul unei doctorii. Cînd voim să plecăm în sfîrşit, constatăm că noaptea a venit de mult, găsim inutil să ne mai grăbim. Ne aşezăm la o masă în faţa unei cafenele, luăm o bere şi cîţiva mititei, iar un ţigan spintecă aerul cu o melodie tărăgănată. Cîntecul lui, cu toate că fals, căzînd peste sufletele noastre în veşnică emoţie, în timp ce cerul se înco-voaie miraculos cu stelele strălucitoare, pare plin de nostalgie. Obosiţi, spunem numai cîte o vorbă, tot despre bolnavă, şi sîntem cu toţii (Roza ne întovărăşeşte pînă la colţul de unde drumul o porneşte spre cîmpie) pioşi, ca într-o biserică. După ce ne luăm rămas bun de la Roza, cu frica morţii lui Viky în noi şi a singurătăţii, sub stele şi lună, printre umbrele mişcătoare ale vreunui copac, abia vorbind, apropiaţi, co-horîm spre mare.
               Doctorul Petrcff nu ne inspiră nici o încredere. Decîte ori vine, aşteptăm cu emoţie decizia lui, dar totdeauna spune cuvinte nehotărîte, se arată încurcat, ca şi cum ar fi şi el un simplu om, fără cunoştinţe medicale. Asta nu-1 împiedecă să-şi încaseze în fiecare zi taxa. Un tinerel, dar ursuz, încruntat, impresie de prost, cu nişte haine cenuşii care îl fac şi mai sumbru. Am chemat şi pe doctorul Abramoff, mai bătrîn, gros, volubil, voind să fie spiritual, dar de fapt şi el tot aşa de evaziv. Viky are dureri la pîntec şi-itrebuie neapărat gheaţă. Ceea ce este foarte greu de găsit în orăşelul acesta. De fiecare dată trebuie o pledoarie întreagă ca să convingem pe vreun cîrciumar să ne vîndă. A găsi gheaţă esteaşa de complicat, punem atîta panică înainte şi atîta bucurie după ce o găsim, încît avem impresia că numai de ea depinde vindecarea lui Viky. în sfîrşit, doctorul Petroff a spus un nume de boală: febră tifoidă. Cuvîntul e înspăimîntător, dar
372
        în sfîrşit cunoşteam contra cui trebuie dusă lupta. Nesiguranţa medicilor fusese oribilă, cu atît mai mult cu cît ea se întîmpla in timp ce termometrul era mereu aproape de 40 de grade. Avusesem impresia că în tîrgul acesta Viky poate să moară cu zile.
           Doctorul Petroff a luat sînge lui Viky şi l-a trimis la analiză la Constanţa. în două zile, sau cel mult trei, vom afla adevărul. Avem un moment de optimism, ca şi cum am afla că Viky merge spre bine. Doamna Axente este mai elocventă ca niciodată. După ce doctorul Petroff şi-a dat sentinţa, ea s-a dus imediat la Viky să-i spună „vestea bună“. A găsit-o dormind şi a trezit-o din somn. I-a spus, cu cea mai blîndă voce: „Ştii că a aflat doctorul ce ai: (aici probabil că a făcut o minută de suspensiune pentru efect)... tifos... De-acum ştim cum să te vindecăm.“Fără o vorbă, Viky a deschis ochii, a privit-o o clipă şi i-a Închis din nou. Doamna Axente a adăugat, la povestirea ce ne-o făcea în antreu, ca şi cum ar fi voit să o scuze: „Sărăcuţa, nu-şi mai dă seama de nimic, aşa este de moleşită".
           La istorisirea ei am sezisat că bucuria noastră e deplasată, că fusese produsă mai mult de o stare nervoasă ce nu suporta la infinit aceeaşi nelinişte fără nici un moment de discordare, şi ne-am posomorit din nou.
           Una din impresiile zilnice ale doamnei Axente, pe care ne-o transmite imediat, este că parcă Viky ar fi chemat-o. Atunci îşi întrerupe povestirea şi se duce imediat în camera bolnavei, deschizînd şi închizînd cu precauţie uşa. Noi ră-mînem fără suflare, aşteptăm să aflăm ce s-a întîmplat. Şi, în sfîrşit, doamna Axente vine să ne anunţe că numai „i s-a părut“. Şi cu toate că Viky nu o strigă niciodată, fie că este prea bolnavă ca să facă un astfel de efort, fie că are răbdare să aştepte, totuşi, doamnei Axente continuă să i se pară că aude vocea lui Viky. Prin uşa o clipă deschisă izbutesc să văd interiorul camerei, dar parcă schimbat complect, căci misterul bolii ce se petrece acolo, cît şi toate doctoriile, sticluţele şi paharele, toate lucrurile care nu mai au ordinea de la început, au făcut transformări. Mirosul doctoriilor invadează toată casa.
           Domnul Axente numai incomodează, dar, în definitiv, este în casa lui. Se mişcă de pe un scaun pe altul şi vrea
                                                                             373
30*
            neapărat să-şi dea şi el părerea. Cu mine e ceremonios, şi în faţa mea nu face nici cel mai mic gest de autoritate, ’ dar Ioana mi-a povestit că a fost toată viaţa lui un despot, înspăimântă încă pe oamenii cu care are relaţii, şi pe cei mai; apropiaţi chiar îi terorizează. Roza sufere mult din pricina supărărilor lui. Insă am impresia că faţă de nevastă-sa e-foarte supus, şi, în orice caz, că ea face din el orişice, cu puţină şiretenie. Pe faţa doamnei Axente nu se întrevăd de loc urmele unor îndelungi nemulţumiri, dar ai impresia că nimic n-ar putea să o întunece, iar o moarte cît de apropiată nu i-ar furniza decît un nou prilej de a istorisi cu o bogăţie de amănunte. Acum domnul Axente « cheamă tot timpul tînguitor, răsfăţîndu-se, şi-l auzi „cum uiţi tu pe micul tău“r „de mine nu vrei să ştii nimic11, şi e anost să auzi astfel de scîncete din partea unui om bătrîn, cu faţa toată încreţită. Doamna Axente îl ascultă surîzătoare, cu înţelesuri către noi. Joc cu el tot timpul cărţi, reîncep pentru a suta oară „şasezeci şi şase“ ca să-i întreţin simpatia şi să-l răsplătesc oarecum că i-am pus stăpînire pe casă, dar poate şi de enervare ca să treacă timpul mai uşor în aşteptarea doctorului. Cînd Viky doarme, doamna Axente joacă panţarola cu noi şi se antrenează ca şi cum nu se întîmplă nimic în odaia alăturată, schimbă spirite cu bărbatul său — „lasă că o să te învăţ minte să nu mai ai curaj să joci cu mine11, „te-ai îngălbenit de frică11 „mă las bătută la început, dar să mă vezi tu mai tîrziu11 etc. — şi dacă aude vreun zgomot de la Viky, se întrerupe cu destulă neplăcere, şi, înainte de a pleca, ne face un semn cu înţelesul: „Mă întorc numaidecît!“ Iar noi aşteptăm. Cu nerăbdare. De ce n-aş mărturisi-o? în timpul acesta Roza stă cuminte într-un colţ al odăii ca să n-o vadă domnul Axente şi să nu-i dea vreo nouă poruncă, iar Ioana, fără rost, se plimbă prin antreu, iese afară, se întoarce iar. Gîndeşte desigur: „Ce oribil este să joci tot timpul cărţi !“• Dar nu spune nimic, din jenă pentru menajul Axente, faţă de care se simte obligată, sau din pricina bolii lui Viky, care face penibilă orice ceartă, iar cînd mai tîrziu plecăm, Ioana este aşa de fericită găsindu-se cu mine pe drumul pustiu, încît nu se mai gîndeşte să-mi facă reproşuri sau epuizează reproşurile în cîteva cuvinte neînsemnate.
374
           Dimineaţa parcă nu s-ar scurge tot viaţa mea, aşa diferă de ce se petrece seara. Neliniştea e tot aşa de mare, dar nu asistăm la boala lui Viky decît de departe. Marea şi tot decorul portului continuă să aibă miragiu asupra noastră şi să se infiltreze în noi. Cum servitoarea pleacă de dimineaţă la Cavarna, sintem în cea mai strictă intimitate. Nici o frică de a fi surprinşi de cineva. Madame Pitpalac, care ne făcea vizite odinioară, acum nu mai vine, căci simte •că ar deranja. Curiozitatea şi-o calmează de departe, sau acum a trecut la alte întrebări, deoarece despre noi ştie tot. Ioana aranjează în cameră, prepară ceva de mîncare, şi o face fără stîngăcie, poate pentru că, avînd alte gînduri, nu se mai sinchiseşte de ceea ce face. Sau pentru că eu lăsînd-o în pace, nemaiobservîndu-i fiecare mişcare ca apoi să-mi spun observaţiile răutăcioase, nu-i mai înteţesc instinctul ei de împotrivire. Dar nu putem să profităm de singurătate, emoţiile ne sînt mereu întrerupte de gîndul soartei lui Viky. Avem impresia că la fiecare clipă poate sosi vreo veste rea, şi ar fi oribil să ne surprindă fericiţi. Cavalerii lui Viky par fără rost pe plajă. Vin la noi să ia informaţii, şi apoi se retrag, fără chef de amuzament. Nici domnişoara Ţurai, care probabil că ţipă la fel, nu ne enervează decît uneori, căci nu o auzim decît rar. Hacik stă mult de vorbă cu noi, şi e deznădăjduit de boala lui Viky. N-am mai văzut un om de omenie mai perfect ca el, îndurerat de tot ce se întîmplă rău în jurul lui. Poţi să-i spui toate necazurile fără nici o jenă. Ai impresia, indiferent de fiinţa lui umilă, că eşti consolat. Ajungi la convingerea că oamenii se împart numai în două categorii: cei răi şi cei buni. Şi marea pare pustie de cînd na mai văd printre valuri strecurîndu-se graţioasa înotătoare Viky. Iar noaptea ne înspăimîntă orice zgomot, şi şobolanii fac tot felul de zgomote ciudate în pod, marea vî-jîie, parcă ar fi un om care trage să moară, şi toate uşile magaziilor se zbat la vînt. Ni se pa < că se pregătesc dezastre şi toate spiritele ne vizitează.
           Mă căznesc să fac o plăcere lui Viky şi nu reuşesc. Este prea bolnavă ca s-o mai intereseze ceva. I-am trimis un buchet de flori, mi-a mulţumit pentru ele, dar după scurt timp doamna Axente a trebuit să-l aducă înapoi, căci mirosul tare îi făcea rău. Mi-am spus că poate muzica ar distra-o
375
           puţin; Viky prinde cu uşurinţă toate temele, dar de obicei nu are curajul să refuze vreo plimbare, vreo escapadă în mare din pricina unei melodii. Acum a trebuit ca doamna Axente să ridice diafragma patefonului înainte de terminarea bucăţii. (Şi doamna Axente, care întredeschise uşa ca să anunţe după primele note: „Ce fericită este! Parcă s-a vindecat dintr-o dată!“)
              Cum Viky e bolnavă, are toate drepturile, şi mă simt umilit de insuccesele mele. Ioana are uneori, dintr-o dată, remuşcări că nu ajută cu nimic pe Viky, şi atunci se osteneşte pentru vreo treabă neînsemnată.
              Complică inutil. O persecută mereu gîndul să intre la Viky, ca şi cum ar putea fi de folos, şi de fiecare dată trebuie să-i demonstrez inutilitatea imprudenţei ei. Discuţia se transformă, pe tema aceasta, în ceartă.
              La un moment dat, cînd stăm într-un colţ al antreului, am surprins-o ieşind pe furiş din camera lui Viky (înlipsa doamnei Axente). Era atîta mulţumire pe faţa ei, i se părea că desăvîrşeşte o faptă atît de valoroasă, încît n-am- avut răutatea să-i spun că am văzut-o.
              Sînt multe mistere între noi...
              Atît timp cît sîntem la Cavarna, nu mai discut cu Ioana de trecut. La fiecare minut am putea fi întrerupţi, şi nu vreau să escamotez chestiunile importante. Temperameşntul meu se împotriveşte ca să pun întrebările direct, imediat, am nevoie de îndelungi pregătiri. Totodată, am laşitatea de a afla adevărul, şi cuceresc pas cu pas acest adevăr. îmi prelungesc o suferinţă care altfel ar fi puternică, dar epuizată dintr-o dată. Dimineaţa însă, pe plajă, suferinţele noastre au rămas aceleaşi. Scene puternice nu se mai petrec, căci le considerăm, instinctiv, ca o impietate. Parcă am fi bă-trîni şi ne facem socoteala vîrstei pierdute zădarnic, cu multă melancolie, dar fără revoltă. Sărutările între noi sînt rare, frăţeşti, fără perversitate. Ne simţim obosiţi. Zilele mai calde ca totdeauna şi marea cuminte, legănîndu-se în cadenţă, ne influenţează în această amorţeală. Cîmpie care a fost odinioară plină de flori şi de iarbă proaspătă, pe unde a trecut un uragan.
              Ioana spune tînguitoare:
376
               —      Cred că nimic nu s-ar mai putea întîmpla, că am ajuns la starea în care totul îmi este egal. Aşa am dorit întotdeauna: să nu mă mai impresioneze nimic şi să nu am nici o suferinţă prea mare. E drept că şi bucuriile au devenit în aceeaşi măsură neînsemnate.
               —      Cred că priveşti adevărul sub un singur aspect: al dragostei noastre. Urmăreşti starea lui Viky cu aceeaşi înfrigurare.
               —      Mă întreb dacă este aşa. Uite, îţi fac mărturisirea fără nici o remuşcare. Bineînţeles, aş vrea din toată inima să se facă Viky sănătoasă. N-ar fi sacrificiu pe care să nu-1 îndeplinesc, şi fără ezitare aş schimba soarta mea cu a ei. Nu mai am nici un optimism pentru viaţa mea, pe care o socotesc inutilă, nu sper în nimic, nu doresc nimic. S-a prăbuşit tot ce-am încercat să clădesc şi cred ca şi tine: deoarece m-am înşelat de atîtea ori şi aşa de funest, nu mai pot să mai am nici o siguranţă în vreo judecată de a mea. Şi în felul acesta poate cineva trăi? Viky îmi este dragă, am copilărit cu dînsa, îi admir sufletul curat, incapabil să supere pe cineva, dar n-avem nici o legătură amîndouă. Să mai insist asupra deosebirilor noastre ar însemna să crezi că iarăşi sînt orgolioasă, nu pentru că ocupaţiile mele sînt de mai bună calitate ca ale ei, dar pentru că tu nu preţuieşti decît ceea ce îmi e şi mie familiar: gust pentru viaţa artificială, închisă în bibliotecă, sau pentru turburările interioare. Şi dacă ar trăi Viky şi dacă ar muri, faţă de dînsa aş rămîne la aceeaşi depărtare.
               Cu ce accent a pronunţat Ioana cuvintele „moartea lui Viky“, la care mă gîndesc deseori cu spaimă, dar nu îndrăznesc să le aduc în conversaţie!
               Ce disperată trebuie să fie Ioana ca să aibă un asemenea curaj 1
               —      Şi eu nu mai am nici o însemnătate pentru tine? Ţi-a devenit indiferentă existenţa mea?
               —      Tu mi-ai fost tot ce-am avut mai scump pe lume, şi oricît nu ne-am înţeles, am fost perfect asemănători. Aceleaşi aptitudini am avut, aceleaşi preocupări şi aceleaşi defecte şi calităţi sufleteşti. Orgoliul ne-a fost egal, şi, din pricina lui,- n-am suportat nici unul nici o înjosire şi ne-am răzbunat pentru orice umilinţă. Asemănarea aceasta a făcut imposibilă o minciună între noi, care e esenţială între doi oameni
377
           ce vor să se împace, şi poartă numele de „menajament": am ghicit imediat tot ce unelteşte celălalt. Şi acum n-aş putea spune că ţin mai puţin la tine, îmi eşti tot atît de necesar, dar s-au schimbat multe. Aş fi incapabilă să mai am conflicte, gelozie, ură, patimă. Aş suporta chiar să pleci cu altă femeie şi te-aş aştepta cu acelaşi calm. Ţi-aş lucra flanele ca să nu răceşti sau aş băga de seamă ca să ai mîncare bună. Dragostea celei mai devotate mame... Căci am îmbătrînit.
               —     îţi închipui că într-un timp atît de scurt s-a putut face o transformare atît de mare! N-au trecut decît cîteva zile de cînd îmi replicai, cu vehemenţă, la orice părere.
               —     întotdeauna schimbările în mine s-au petrecut brusc. Probabil că se petrece o lucrătură ascunsă, dar hotărîrea apare deodată. Aşa te-am părăsit şi aşa m-am întors la tine. Am fost bolnavă de dragoste, acum m-am vindecat 1
               Noutăţi grave. Definitive? Sau numai convingeri de moment, aşa cum obicinuieşte Ioana? Sînt obosit şi mi-este indiferent.
               Astăzi am venit mai devreme la Cavarna, imediat după prînz, ca să aflăm rezultatul vizitei doctorului Bogdan, venit special de la Bazargic, în toate amănuntele. Era un eveniment prea însemnat ca să ni se transmită numai prin telefon. Doctorul Bogdan fusese de dimineaţă şi, după o cercetare atentă, opinase tot pentru tifos. Nu avea mare lucru de ordonat, doar să continuăm cu gheaţa şi cearşafurile ude şi, pentru reconfortarea bolnavei, injecţii cu ulei camforat. A făcut chiar el prima injecţie, fără ca Viky să fi încercat cea mai mică împotrivire. Acum, cînd căpătăm siguranţa celor ce se întîmplă, ne calmăm puţin. Mi se pare insuportabil de petrecut atîta vreme la casa menajului Axente. Povestirile doamnei Axente au devenit de-a dreptul plictisitoare, iar tonul dezmierdat al domnului mă torturează. Am plecat cu Ioana şi cu Roza în orăşel şi, ca să găsesc un mijloc de distracţie, am intrat în cafenele, m-am amuzat la vitrinile sărăcăcioase. Am cumpărat tot ce mi s-a părut bun de mîncare, ca să avem provizii la mare. Am regretat lipsa oricărui mijloc de distracţie, a vreunei petreceri populare sau măcar a unui cinematograf. La urmă ne-am dus în grădina publică, mare dar neîngrijită. Ne-am instalat pe nişte fîn şi am început să mîncăm cu poftă struguri cu pîine. Ca desert, şocolată.
378
         Eu am povestit istorii vechi şi am făcut planuri pentru viitorul Rozei. Bine dispuşi şi complect singuri în locurile acestea, ne-am jucat copilăreşte, chiar de-a prinselea. La întoarcere, în poartă, ne aştepta doamna Axente. Triumfătoare* îşi relua rolul mare pe care îl diminuasem zi cu zi şi chiar i-1 desfiinţasem după vizita doctorului Bogdan.
             —      Ştiţi, copii, că a venit rezultatul de la Constanţa. Şi, după o mică tăcere calculată abil: N-are tifos 1
             Vestea s-a transmis printre toate cunoştinţele noastre din Cavarna imediat. Unii ne felicită şi vor să scoată din rezultatul acesta argumente de fericire. Cei mai mulţi, influenţaţi de figurile noastre, nu ştiu ce să spună. Am telefonat doctorului Bogdan, de data aceasta enervaţi şi pe el. Şi dînsul n-a găsit decît să exclame: „Fir-ar al dracului!“ Pe doctorul Petroff aproape l-am certat, şi a suportat cu o mutră imbecilă tot scandalul nostru. Apoi, tot aşa bîiguind: „Eu tot febră tifoidă cred că este. Am toată încrederea în analiza făcută la Constanţa, dar cine ştie ce s-a întîmplat, poate că nu s-a găsit nimic în momentul acela, căci am trimis noi prea degrabă sîngele. Simptomele sînt ca la febră tifoidă: temperatură mare, stare generală de prostraţie, lipsă de poftă de mîncare.“
             Sîntem exasperaţi contra lui. Vra să zică, iar încearcă să ne aducă bănuieli. Nici măcar să nu reuşim să avem certitudinea că tifosul este exclus! După ce pleacă, îl batjocorim între noi din toată inima: „Cine l-a mai făcut şi pe ăsta doctor! Habar n-are 1 (Parcă doctorul Bogdan ştiuse ceva!) Şi, pe deasupra, şi încăpăţinat!“
             Ioana e tot aşa de indignată ca şi mine. Dar printr-un curios joc psihologic al ei, emite tocmai o pretenţie, si ea vagă, de a doctorului Petroff.
             —  Trebuie să ne facem injecţii antitifice!
             Cum protestez energic împotriva acestei idei, căci e inutil să mai suportăm nişte injecţii cu efecte dezagreabile pentru o boală inexistentă, şi pentru că mă irită contrazicerea Ioanei, ascultînd pe doctorul Petroff, pe care îl găsisem pînă atunci imbecil, Ioana, ca de obicei, se încăpăţinează cu atît mai mult în gîndul ei. Şi o bucată de timp uită complect de boala lui Viky, şi toată discuţ.a evoluează numai dacă trebuie să ne facem injecţii sau nu.
37»
                La plecare am întîlnit pe madame Pitpalac. Ea ne-a spus misterios:
                —     Doctorul Abramoff susţine că el a ştiut totdeauna că nu e tifos. Mai degrabă tuberculoza intestinelor.
                Trăind aceste scene şi transcriindu-le, îmi dau seama ce ridicole sînt, ce amuzante chiar, parcă imitaţie după cine ştie ce pagină de satiră a lui Moliere împotriva medicilor. Dar pe un pat zace de o săptămînă Viky între viaţă şi moarte, fără măcar ca să ştim ce să facem ca să-i venim în ajutor. Putem glumi?
                De-abia pe la 11 noaptea, sub un cer superb, ne reluăm drumul spre port. încep:
                —     Nesiguranţa este oribilă. Poate că numai eu am nenorocul că orice mi se întîmplă, rău sau bine, să-l aflu în etape, să am în fiecare zi, de mai multe ori, speranţe şi apoi deznădejdi. Sau poate că alţii suportă mai uşor aceste stări. Eu am impresia că mi-e bolnav tot sufletul din pricina nesiguranţei, şi aceasta e cauza că orice se transformă pentru mine în cataclism. Chiar şi o scrisoare întîrziatăcu o zi mă distruge. Aş prefera certitudinea cea mai gravă, căci pînă la urmă te deprinzi cu ea.
                —     De aceea faci tot posibilul să escamotezi adevărul şi să îndepărtezi cît mai mult aflarea lui. Dar spui o teorie cu ocazia lui Viky, care-ţi este, oricîtă milă ai avea, o străină. Dacă ar fi ceva personal, altfel s-ar întîmplă. Acum vrei să termini în orice chip o chestiune ce nu te interesează decît vag şi care te împiedecă de la atîtea planuri: să priveşti marea în tihnă sau să pleci, căci a trecut data pe care o hotărî-seşi pentru plecare.
                —     Aceste sînt răutăţi gratuite. Sau mai degrabă sînt observaţii valabile pentru orice om, dacă are curajul să se examineze fără menajamente. Poate că ai dreptate: aş vrea să pot privi marea în tihnă. Cred că privind marea sau ascultînd muzică bună, parvin să ajung, numai atunci, la extaz, să nu mă mai întrerupă spiritul critic ce-mi distruge de obicei orice bucurie.
                —     Mă întreb uneori dacă eşti om. Am iubit o maşinărie. Oricît de subtilă ar fi, îi lipseşte singurul lucru care interesează în dragoste: umanitatea.
380
                —      Tragi concluzii prea grăbite, după obicei. Din rro-ment ce sînt în stare, şi încă cu vehemenţă, să mă entuziasmez şi să mă deprim, nu pot fi numit maşinărie. De altfel, cred că nu se potriveşte acest termen nici unui om. în fiecare se găseşte o altă structură a instinctelor, o altă combinare a lor. Deci, dacă mă iubeşti, trebuie să mă accepţi cum sînt, fără să mă numeşti maşinărie, oricîte contraziceri ai găsi. Aceste contraziceri există în orice om. De pildă, vezi pe unii foarte repezi în toate şi totuşi mîncînd extrem de încet. Am avut din pricina ta trei ani la dispoziţie ca să-mi verific caracterul.
                —  Mereu revii la aceleaşi fapte.
                —      Pentru că mi-au fost esenţiale. Toată experienţa mea de viaţă porneşte de acolo. Nu vei vrea poate să iau argumente din grija mea de student, cînd voiam la vreun examen să iau bilă albă în loc de roşie!
                —      Dar devine intolerabilă tovărăşia dintre noi, dacă discutăm numai despre ceea ce s-a întîmplat 1
                —  Nu trebuia să se întîmple nimic i
                —  Totul a fost numai din pricina ta!
                —  Bine că te poţi consola aşa de iute!
                —      Şi, în definitiv, puteai să împiedeci de la început orice. Dimpotrivă, ai avut perversitatea să ne împingi unul spre celălalt. Cine îmi făcea mai multe elogii despre el?
                —      Sînt încîntat, căci cu atît mai scîrnavă apare fapta lui de mai tîrziu.
                —      Eşti prea bun observator al celor ce te interesează ca să nu fi observat că între mine şi el se făceau trăsături de care NOI pe atunci nu ne dădeam seama. (O! Acest plural „noi“, care îi leagă pe amîndoi!)
                —      Nu-ţi dădeai seama... Se potriveşte asta pentru tine. Dreptul acesta ţi-1 dau, dar nu se potriveşte deloc cu el, care s-a gîndit de la început ce trebuie să încerce. (Analizînd fraza aceasta, îi descopăr mai multe motive: despărţeam pe pluralul „noi“, care mă duruse ascuţit, în timp ce toată conversaţia mă doare numai molcom, cum, jucîndu-te cu un foc care numai te dogoreşte, ţi-ar sări pe piele o scînteie chiar; în acelaşi timp, cred că aşa este obiceiul lui; avea însă şi scuza căci abia o cunoştea pe Ioana, şi proceda cu ea cum procedează oricine cu o fată ce nu i se împotriveşte prea
381
            mult; mai este si un al treilea motiv al vorbelor: vreau să o umilesc pe Ioana.)
               —      Un bărbat trebuie să conducă pe femeia lui, s-o povă-ţuiască. întotdeauna ai fost lipsit de orice autoritate.
               —      Nu eşti o zdreanţă, te poţi administra singură! Poate că am privit dragostea noastră dintr-un punct de vedere romantic. Nu m-am deprins cu ideea că tu nu mă înşeli numai pentru că te împiedec eu să ai ocazia! De-acum înainte voi şti cum să procedez: nu voi aduce în casă pe nimeni, căci s-ar putea întîmpla o catastrofă!
               —   Cum mă pedepseşti!
               —   Dar cum mă doare!
               Şi cum aş putea înregistra întunerecul ce ne împresoară, umbrele pomilor, cerul albastru cu stele şi cu luna pe jumătate, plutind ca o barcă, pornită poate de pe marea ce se zbate tot mai aproape! Atmosfera strecurîndu-se printre noi in toţi porii... Şi cum Ioana a tăcut, semn că e grozav de nenorocită (mai mult ca mine?), şi că picioarele o duc la întîmplare, spun, apăsînd pe cuvinte, cu imensă tristeţă:
               —      Abia cîteva zile au trecut de cînd pretindeai că ai ajuns la o stare sufletească definitivă şi că nimic nu te-ar mai turbura 1
               —   Şi Viky, care ar putea să moară!
               în noaptea următoare, după ce la Cavarna am văzut că n-a fost nici o schimbare, pe acelaşi drum, aproape la aceeaşi oră continuăm conversaţia. Ioana spune:
               —      Ce oribilă am fost ieri! Cînd Viky este aşa de bolnavă, noi am uitat-o perfect (nu mai era către ea nici un gînd), ca să ne certăm pe neînsemnatele noastre neînţelegeri. Căci nu sînt neînsemnate, comparate cu moartea? Şi cînd te gîn-deşti că, indiferent de luciditatea noastră, am fi în stare să pornim aceeaşi discuţie!
               —      Nu trebuie să ne irităm, căci ce am făcut este profund omenesc. Nu poţi să susţii tot timpul o stare funebră fără să intercalezi preocupări puerile. Educaţia noastră tîmpită ne-a dat iluzia absolutului, şi de aceea sîntem mereu nenorociţi, descoperind că orice sentiment nu este decît aproximativ.
               —      Aceasta nu-i decît o scuză deghizată, pentru a-ţi împăca conştiinţa. Deci nu mă poţi învinovăţi pe mine că mă
382
          scuz. Atît timp cît ai curajul să trăieşti, îţi aranjezi în folosul propriu tot ceea ce e convenabil. Cazul tău e curios: eşti mereu atent la tine şi la vecini, încerci să nu fii deloc binevoitor cu tine şi totuşi îţi scapă observaţii esenţiale, pe care le poate face din întîmplare omul cel mai puţin fin !
             Sînt convins de nereuşita finală. Însemnează că nu fac observaţii cu un scop, ci dintr-un viciu temperamental. O fi avînd acum Ioana dreptate? Numai în cazul acesta? Sau şi în alte cazuri? în care? Există o trăsătură atît de esenţială în mine, pe care eu n-am examinat-o niciodată? Mereu alte perspective ale omului.
             —     Ce îngrozitoare este nesiguranţa în care ne ţine boala lui Viky!
             —      Exact subiectul de la care am pornit ieri. Ce savoare pentru tine, care extragi fiori din moartea altora!
             —      Ce inutile ofense, pornite într-o clipă cînd nu sînt vinovat cu nimic.
             —      Sînt convinsă că, cu ocazia lui Viky, de o mie de ori te-ai gîndit la moarte, ai imaginat o mie de cortegii funebre, dar te-ai jenat ca să mi-o spui.
             —  Acelaşi lucru făceam şi cînd Viky era sănătoasă.
             —      Atunci gîndul tău era inofensiv, pe cînd acum apare oribil.
             —      Am trăit cu aceeaşi intensitate şi atunci şi acum. N-am fost farsor niciodată.
             —  E uşor de imaginat dezastre pe socoteala altora!
             —  La fel imaginez şi pe seama mea.
             —      Totuşi, Viky este aproape să moară şi tu eşti sănătos tun.
             —      Tot sufletul meu este bolnav. Mă vezi în fiecare clipă chinuindu-mă.
             —      Cînd te gîndeşti că dacă aş muri eu, in loc să ţipi sau să te arunci in mare, ai combina scene funebre şi apoi le-ai scrie, bineînţeles pricepîndu-te să le gradezi cum trebuie, ca să ajungi la punctul culminant şi la efectul dorit.
             —      Orice scriitor, cît de sincer ar fi, îşi aranjează suferinţe reale.
             —      Şi apoi publici volumul, vezi cum se vinde, te bucuri dacă ai o presă bună.
             —  Exact!
               —      Ce mediocru este acest „exact“, care nu explică sau nu scuză nimic, şi care împacă totuşi conştiinţa.
                   Nu pot împiedeca nimic din cele ce se petrec în mine, cel mult le pot observa şi taxa ce e bine şi ce e rău.
               —      Şi tu, care te crezi pedagog, adică avînd pretenţia de a ameliora!
               Urmează o lungă tăcere şi ni se aud paşii sonori lovind pietrele. Apoi Ioana reîncepe:
               —      în definitiv, ai dreptate. Trebuie să ne închipuim şi moartea lui Viky. Vom suporta-o mai uşor dacă ne deprindem cu ea.
               Ce dezastru ar fi! Moartea nu i se potriveşte deloc graţioasei Viky, care niciodată nu şi-a pus întrebări prea profunde. Cu silueta ei delicată, îmbrăcată cu cel mai bun gust, cu nasul puţin în vînt, cu rîsul frumos, care îi luminează întreaga faţă, mereu în tovărăşia băieţilor, glumind cu toţii, dar ştiind cum să păstreze distanţele, aşa am ştiut-o pe Viky! Şi acum, deodată, s-o imaginez ţeapănă, galbenă, plecînd în călătoria fără capăt, singură, descifrînd taine sau strecu-rîndu-se, strigoi, printre umbrele nopţii. Acum altă Viky, şi la fiecare moment iarăşi o schimbare, aceeaşi fiinţă multi-plicîndu-se la infinit şi noi încercînd inutil să explicăm toate aceste aspecte.
               Ce ciudate sînt capriciile soartei sau ale lui Dumnezeu' De ce a ales-o tocmai pe mititica Viky să joace un rol atît de important? Şi eu, care mă crezusem predestinat pentru un astfel de rol şi care, alături de Viky, sînt un nevolnic, clovn într-un mic circ de provincie pretinzîndu-se actori
               —      Ce bucurii ne propuneam pentru Cavarna şi ce sfîrşit lugubru închipuim acum!
               —      în nici un caz n-a fost o bucurie! (Am simţit ochii Ioanei cătîndu-mâ prin noapte, să ghicească ce gîndesc. M-am simţit obligat să spun:) A fost totuşi singura posibilitate de a suporta viaţa!
               —      Cred că sîntem identici! Şi alipindu-se de mine: Te iubesc, Sandule!
               în noaptea aceea n-am adormit decît tîrziu, atîtea preocupări m-au obsedat şi aşa de puternic se zbătea marea drept sub fereastră.
384
         Am întilnit pe Hacik în uşa cafenelii lui Mihali. Are obiceiul să-mi puie ca primă întrebare: „Ce mai face duduia Viky?“ Azi, ca să mai variez programul, i-am vorbit eu mai întli despre Viky: „Ştii că Viky a întrebat de dumneta. Spune că îi e dor să-i cînţi.“ Toată povestea era inventată numai ca să-i fac o mică plăcere. Am fost ruşinat de minciuna mea, aşa i s-a luminat faţa de bucurie, dar nu puteam să-mi mai schimb vorba. Pentru oamenii simpli orice cuvînt are o semnificaţie exactă, nu sînt în stare să bănuiască nimic îndărătul lui. Ce admirabili sînt aceşti oameni şi ce reconfortanţi 1 S-a oferit imediat să se ducă la Cavarna să-i cînte lui Viky la fereastră, şi n-am putut să-l opresc decît mai adăugind o minciună că la ora asta Viky doarme. De fapt, ea stă zi şi noapte în letargie şi nu mai poţi deosebi cînd e trează şi cînd doarme. Dar Hacik va veni neapărat după amiază... Trebuie deci să plecăm noi mai devreme, înaintea lui de e posibil, şi s-o anunţăm pe Viky prin doamna Axente să nu se mire cînd va auzi la fereastră sunet de vioară. Şi, dacă se poate, să-l suporte un sfert de oră. Deci trebuie să pretindem lui Viky, aproape de moarte poate, să ia parte la combinaţiile noastre convenţionale de oameni teferi!
         Seara, cu Ioana şi cu Hacik pe prispă, fac planuri pentru Viky deoarece temperatura e scăzută. Ioana e preocupată dacă Viky trebuie să se mărite la vîrsta asta sau e bine să mai aştepte. Şi apoi, ce fel de bărbat s-ar potrivi mai bine cu dînsa. Dar deocamdată o vom lua pe Viky din nou la port. O vom păzi, Helene îi va face mîncare bună şi multă, vom ţine-o toată ziua pe plajă, şi prietenii ei desigur că o vor amuza cît mai bine. O singură frică are Ioana: ca nu cumva Viky, profitînd de un moment de neatenţie, să intre în apă ca să înoate.
         — înotul este pasiunea ei! E o mică zăpăcită şi e în stare de o asemenea nebunie 1
         Plimbarea noastră de noapte înspre port e o plimbare de tineri îndrăgostiţi care nu au nici o experienţă, se amuză de toate naivităţile, cred în jurămintele eterne. Complectă refacere interioară, fără nici o spaimă pentru viitor.
         S-a terminat tot chinul. îmi este egal tot ce s-a întîmplat, căci ştiu că în clipa aceasta Ioana tremură pentru mine şi ar
385
          fi în stare să facă tot ce i-aş propune, să fugă cu mine, să-şi renege familia, să trăiască cu mine nemăritată, în văzul tuturor, indiferentă la bîrfeala lumii, să se arunce în mare fără de nici o ezitare. Starea care o cuprinde în întregime (o simt în toate fibrele vibrînd) este extazul.
              Ce magnifică noapte! Ce parfumat e aerul, stelele ce sclipitoare, şi luna halucinantă, pe razele căreia coboară şi urcă fără oprire strigoii şi toate arătările. Ursitoarele torc firul vieţii noastre din raze de lună 1 Iar marea ! Tot mai aproape se simte mirosul, i se aude neîncetata ei legănare, neobosita ei încercare de a construi miracole şi apoi destrămarea înainte de a porni din nou. Simbol al tuturor planurilor omeneşti, construcţii mereu reîncepute, inutile poate, căci ştii perfect că nu vor ajunge la vreun rezultat, dar ce superbă lucrătură ! Este admirabilă îndeosebi dezinteresarea acestor osteneli!
              — Te iubesc, Ioana! Nu trebuie să crezi că vorbesc numai din pricina unui entuziasm momentan. Logica cea mai strictă îmi dă dreptate. Ai făcut o greşeală fără ca dragostea pentru mine să-ţi fie deloc alterată. Ai avut toate scuzele: m-ai văzut indiferent 1 Poate că nu corespundeam cu febrilitatea ta de îndrăgostită, şi cînd îmi simt acum sufletul în aşa mişcare, obicinuită la tine, îmi dau seama ce bicisnic am fost, ce stupid, ce nevoie ai avut să te vindeci cu orice preţ. Ai încercat ceea ce ţi-a stat la dispoziţie. îmi închipui cu ce amar! Ai o educaţie prea burgheză, prea cinstită, ca să nu ţi se pară gesturile acestea oribile, chiar dacă inteligenţa ta are toate curajurile. Te văd acum: suferi în orice moment, nu atît din milă pentru mine — ai dreptate, in dragoste n-are ce căuta mila — cît din scîrba că ţi s-a putut ţie întîmpla aşa ceva. Eşti umilită în orgoliul tău. Iubita mea orgolioasă, mi-e dor de buzele tale fierbinţi („fierbinte14 nu este pentru tine, pasionată, un cuvint convenţional?) şi de toate principiile înrădăcinate în tine, orice teorii ai susţine. Şi poate că fericită ai fi nu avînd la dispoziţie biblioteca cea mai imensă, ci cu un şorţ şi cu picioarele fără ciorapi în papuci, cu părul în dezordine, în faţa unei căsuţe de ţară aruncînd grăunţe la o mie de păsări. Am învăţat atîtea, am chibzuit atîtea, şi încă să nu fiu în stare să diferenţiez sufletul de corp! Sufletul, care a rămas tot aşa de intact ca şi în prima zi de cunoştinţă, căci ai rămas tot aşa de naivă în dragoste, pe rînd deprimată şi entuziastă, interesată de orice aş face eu, iubita
386
        mea, care, după ce citeşte cinci ceasuri în şir o carte grea, găseşte extraordinar un spirit prost de al meu şi rîde dacă mă strîmb!
           Şi corpul a fost profanat? Cînd fiecare scenă era susţinută cu o voinţă încordată şi lăsa un gust amar, iar uneori un imens dezgust? Ce cunoaşte el din corpul tău? Oricît l-ar fi examinat, oricît se va fi încercat să-l murdărească, să limpezească toate misterele lui? Ce ştie el de vibraţiile corpului tău, starea ta normală pentru mine? Ce interes poate avea corpul tău fără acele vibraţii? Putea să te înlocuiască, fără nici o diferenţă. Ţi-aduci aminte de Tristan şi Isolda. Isolda, ca să nu fie obligată să se culce cu Mark, a pretins ca împreunarea să se petreacă în întunerec, şi trimitea pe Brangăne în locul ei. Din această stratagemă, Mark n-a observat nimic. Desigur că Tristan ar fi observat imediat dacă într-o noapte n-ar fi fost Isolda în braţele lui numai după freamătul iubitei, acum absent!
           Ce fericit sînt! Ce rar i se întîmplă unui om să aibă o astfel de superbă ocazie în viaţă! Să cîntăm, să ajungă pînă la bolta cerului!
           —  Dacă ar dura tot timpul aşa!
           —     Dar ce ne pasă ce se va întîmplă mîinel Nu trebuie să aduci tocmai tu nelinişte în beţia noastră, aşa cum mă în vinovăţeşti pe mine de atîtea ori. Se poate ca mîine să murim noi, sau să moară Viky, să nu ne mai iubim, să ne despărţim iarăşi. Şi chiar avem siguranţa tragediilor viitoare! Este fatal ca emoţia noastră de oameni tineri să nu rămînă identică, şi ca, în cel mai bun caz, dragostea să se transforme în prietenie, aşa cum ştim că s-a întîmplat cu toţi oamenii, în toate timpurile. Apoi vom îmbătrîni, ne vom urîţi, ni se vor ofili feţele. Ce frumoasă eşti, Ioana, în seara aceasta! Şi la urmă, oricît de tîrziu, fatal, unul va părăsi pe celălalt, prin distrugerea totală, oare este la capătul oricărei sforţări omeneşti! Poate că şi în lună au fost odată oameni, şi se vor fi găsit şi acolo îndrăgostiţi tot aşa de febrili ca şi noi. Dar ce ne pasă! Ce contează ce a fost şi ce va fi în clipa aceasta de o aşa de intensă trăire!
            —  Ce transformări în tine!
            —      Probabil că totul a depins de boala lui Viky, s-au amestecat neliniştile geloziilor mele cu neliniştile morţii lui Viky, care la fiecare moment apărea ameninţătoare.
           31 — Opere, voi. I — Anton Holban
387
            Poate că teroarea, din pricina soartei lui Viky, a grăbit consumarea chinurilor din cauza trecutului. Şi dintr-odată am descoperit că vindecarea mea depinsese de coborîrea temperaturii lui Viky. Nici măcar n-a fost boala ta, ci a lui Viky, adică a unei persoane care mi-e foarte agreabilă, dar, în definitiv, destul de indiferentă, numai în funcţie de existenţa ta. Şi tot timpul cît am fost despărţiţi m-am gîndit doar de cîteva ori la ea, şi atunci cu ciudă: aveam convingerea că ea continuă să surîdă spre toţi vecinii, să aibă ochii luminoşi şi fruntea fără nici o cută, ca cineva care nu cunoaşte ce e supărarea, continuînd discuţiile ei neînsemnate cu tot soiul de cavaleri.
               —      Nici nu s-a vindecat complect, şi ai şi început s-o critici.
               Ioana spune asta glumind, fără intenţii de a-mi face vreun reproş.
               —      Pentru că şi Viky redevine ceea ce a fost. N-am văzut-o, dar aş putea paria, căci în toate cazurile se petrece la fel. Boala şi apropierea morţii n-au învăţat-o nimic, natura s-a căznit cu dînsa dîndu-i o experienţă absolut inutil. Să vezi că mîine o să reînceapă să surîdă ca de obicei. (Dar oare cu mine nu se petrece acelaşi lucru, indiferent dacă mă consider mai profund decît Viky? Se va schimba ceva, aşa cum cred în momentul acesta? Nici acum, cînd mă simt invadat de bucurie, nu s-au potolit întrebările, semn că nu sînt complect vindecat.)
               Ca să-mi înăbuş bănuielile care se ridică în mine, spun: „Te iubesc, Ioana! Pot să ţi-o afirm fără nici o ezitare. Ce să socotesc? Să precizez? La socoteală desigur că oricărei dragoste i-ai găsi limite. Trebuie să ai încredere în tot sufletul meu, ce freamătă pentru tine şi mă îndeamnă să-ţi fac această mărturisire."
               —  Sînt fericită, Sandule!
               Noaptea, îmbrăţişarea cu Ioana a fost frenetică, aşa cum nu mai fusese din primele timpuri.
               A doua zi, doamna Axente ne-a anunţat că Viky îşi recăpătase temperatura mare. Chiar mai dinainte noi redeve-nisem la starea noastră obicinuită.
               Se lasă seara, copacii se subţiază, şi printre ramurile lor cerul e aproape alb. Doctorul Petroff a trecut pe la noi şi a
388
          constatat pe Viky tot aşa de rău, ceea ce se putea constata fără nici o ştiinţă specială. Ne-am aşezat pe pridvorul casei, eu şi Ioana, în voia melancoliei orei, şi Hacik, venit să ia informaţii despre Viky, a acceptat invitaţia şi s-a instalat, lingă noi. îl simţim aşa de apropiat, că nu măsfiescsă-i spun:
             —  Taresintemnecăjiţi, Hacik!
             Această vorbă cuprinde multe dureri fără legături între ele, şi totuşi împletite aşa de bine, înlocuindu-se una pe alta, suprapunîndu-se.
             —  Şi eu sînt atît de supărat!
             Are curajul, umilul Hacik, să se jeluiască, poate pentru că accentul meu arată că am răbdare să-l ascult puţin sau pentru că el vrea să ne încurajeze pe noi. Omul, în egoismul lui, îşi găseşte o consolare că se mai găsesc şi alţii în aceeaşi situaţie, sau chiar mai rău.
             —  Dar ce-ai păţit, Hacik?
             —  Gîte n-am păţit!
             Este atît de amuzant spunînd aceasta, îneît îmi vine să rîd. Deseori nu ne interesează o durere adevărată numai pentru că se prezintă caraghios.
             —  Şi nu poţi să ne spui şi nouă necazurile?
             —  Maşinka ne-a făcut familia de rîs.
             Hacik are o mulţime de fraţi şi surori mai micidecîtel, care foşnesc cu toţii pe drumurile portului. N-aş putea să recunosc pe nici unul, dar, cînd văd vreun copil dezmăţat cu părul roşu şi cu pistrui (Hacik, singurul din familie, e negru ca un ţigan), sînt sigur că e un reprezentant al familiei prietenului nostru. Hacik nu-i iubeşte, cu toate că face sacrificii imense pentru ei, îşi împarte mica lui leafă ca să-i hrănească şi să-i dea la şcoală (ştim asta de la madame Pitpalac). Sau poate că-i iubeşte, căci el e tot numai nevoie de a iubi şi de a se sacrifica, dar nu mărturiseşte, de ruşine, căci ştie ce impresie proastă ne face această droaie de copii obraznici şi fără de nici o delicateţă. Nu l-am văzut pe Hacik stînd de vorbă cu vreunul din ei. El se strecurape cărările portului ca şi cum ar fi fost singur pe lume, dar madame Pitpalac pretinde că în fundul unei magazii se petrec deseori sindrofii de familie. Pe Maşinka am remarcat-o, roşie şi pistruiată ca şi ceilalţi, însă domnişoară care nu umblă cu picioarele goale şi care-şi păstrează o ţinută de fată ce se crede frumoasă. Cu madame Pitpalac se salută, dintr-amîndouă părţile o
                                                                             389
31*
             înclinare delicată din cap şi un zîmbet fin, şi cred că le-a persecutat mult timp chestiunea care trebuie să salute mai întîi, iar acum fac tot posibilul să dea din cap în aceeaşi clipă.
                Şi iată că Maşinka păcătuise şi ea în misterul vreunei magazii, sau poate chiar pe pămînt, la jocul razelor de lună. Cu cine? Hacik n-a vrut să nespunădecîtvag:„Cu un parşiv".
                Faptul se întîmplase de multă vreme, nu se mai putea face nimic să se împiedece venirea copilului, ce avea să aducă ruşinea familiei. De un mariaj care să acopere păcatul nici nu putea fi vorba. Tipul o ştersese şi nu aveai cum să-i dai de urmă. Şi apoi, cum să aduci în casă pe un derbedeu 1 „Cîte planuri îmi făcusem eu pentru Maşinka! li cumpărasem o casă la Cavarna şi pusesem şi ceva bani deoparte. Ce s-a ales din toate acestea!“
                Ce triste aceste mărturisiri! Dragostea lui Hacik pentru soră-sa spusă deodată! Dar cum putuse strînge aceşti bani din leafa lui neînsemnată? în cît timp şi cu ce sacrificii?
                —      Şi acum trebuie să stau aici să păzesc pe Maşinka să nu-şi facă seama şi să-i viu în ajutor la ceea ce seva întîmpla. Aş vrea s-o ascund undeva, să nu afle nimeni. Dar unde? Şi ce vom face cu copilul? Lumea e rea, bagă de seamă orice. Madame Pitpalac trebuie să şi fie în curent.
                Ce prieteni trebuie să ne socoată Hacik că ne spune astfel de lucruri 1 Şi mai ales ce singur trebuie să se simtă 1
                —      Şi eu, care voiam să plec imediat. Niciodată n-am avut noroc!
                —      Unde să pleci? Aveai intenţia să ne părăseşti fără să ne spui nimic?
                —      Nici eu nu ştiam nimic pînă astăzi. Am primit o depeşă care m-a chemat la Ada.
                Hacik ne spusese odinioară, la o oră tot aşa de melancolică, despre dragostea lui fără nădejde pentru o fată frumoasă, Ada. Cînd încercasem să-l consolez (cu ce argumente facile te mulţumeşti ca să consolezi pe alţii!), „de ce nu încerci . s-o uiţi, căci nu te iubeşte11, mi-a ripostat: „ce-are a face, o iubesc eu!“ Ada îl chinuise, căci făcuse dragoste cu diferiţi tineri, numai pe Hacik nu-1 băgase niciodată în seamă.
                —      Acum te cheamă? Asta înseamnă că te iubeşte. S-a prefăcut numai că nu te observă. Un mijloc de cochetărie, la care a renunţat imediat ce a văzut că te retragi dumneata.
390
             —      M-a chemat pentru că acum e bolnavă greu şi are nevoie de mine. Dar ce-are a face? Are toate drepturile.
             Hacik nu poate să fie iubit, dar e necesar în timpurile de deznădejde. Ada ştie să se folosească bine de generozitatea lui.
             —  Ce să fac?
             întrebare pe care mi-o pun şi eu deseori. Am egoismul să cred că numai în mine se petrec cataclisme.
             Uneori, la Cavarna, rămîn singur în antreul delîngăbolnavă; doamna Axente nu poate părăsi pe Viky, domnul Axente citeşte vreun ziar şi fetele sînt duse după cumpărături. Şi atunci fac pasienţe şi sînt aşa de nenorocit şi încurcat în atîtea presupuneri, încît pun în reuşita pasienţei dovada vreunui mic amănunt din existenţa trecută a Ioanei (de pildă, dacă a dat celuilalt o anumită sărutare) de care n-am curajul să o întreb.
             întotdeauna sosim cu frică, după-amiaza, la Cavarna. Ne temem de o veste proastă. Nee frică să schimbăm vreo vorbă ca să ne spunem temerile, dar discutăm, pe măsură ce ne apropiem, tot mai molcom, tot mai distrat, ca o dată cu apariţia primelor case ale tîrgului să ne întrerupem de tot. Tremurăm amîndoi. La colţul străzii de unde se poate vedea casa familiei Axente, ne înfiorăm să nu vedem doliu. Şi apoi, după ce scăpăm de această groază, îmi mai spun încă în restul drumului: „De fapt, nici n-ar fi avut timpul să puie doliu! Poate s-a întîmplat ceva de curlnd 1“ Şi cînd, în sfîrşit, doamna Axente, totdeauna prima la întîmpinare, ca şi cum ne-ar fi văzut că venim, ne anunţă spunîndu-ne: „Viky e la fel. Temperatura a fost 40 grade“, răsuflăm uşuraţi. Totuşi, moartea posibilă a lui Viky nu ne-ar apărea ca ceva cu totul neaşteptat. De la timpul cînd ne temeam să ne gîndim la aşa ceva pînă acum, cînd facem chiar unele aluzii, a trecut mult. Cînd sînt numai cu Ioana, în călătoriile noastre nocturne spre port mai ales, dacă nu pronunţăm chiar numele lui Viky, vorbim de moarte în general, mereu ca şi altădată, dar acum se simte că avem în noi o panică imediată. în noaptea miraculoasă, numai noi pe drumul pustiu, printre umbre, în apropierea mării prezentă în noi tot timpul, chiar cînd n-o vedem, discuţiile grave par la locul lor, şi
391
              spunem multe ginduri pe care ziua le ascundem cît mai bine! Cîteodată, aceste generalităţi triste pe care le vorbim mise par o impietate dacă mă gîndesc a doua zi la ele: am impresia că exploatez cazul lui Viky. Taina în care se săvirşesc ele îmi măreşte impresia că fac un lucru nepermis. Alteori îmi iau apărarea: găsesc o dovadă că soarta lui Viky mă impresionează mult, indiferent de anumite clipe în care am convingerea că totul mi-ar fi egal. în Ioana probabil că se petrece ceva similar, dar ne e penibil să ne facem mărturisiri.
                 Cîteodată sînt cuprins de poftă de iniţiativă. Orice plan, cît de mare, nu mă înspăimîntă. Clădesc o viaţă fericită cu Ioana sau mă indignez împotriva atîtor trîndăviri, pricina tuturor necazurilor, in timp ce o lume întreagă munceşte şi nu mai are timp să se tînguie.
                 Sînt convins că-mi voi susţine energia şi că-mi voi pune în aplicare proiectele, cu toate că experienţa ar trebui să-mi aducă aminte că nu e prima oară cînd sînt invadat de astfel de stări şi că freamăt inutil.
                 Discut cu Ioana despre trecut, pe pridvorul casei familiei Axente. Am luat temperatura la ora 6 — mare — a fost doctorul tot aşa de evaziv, şi, cum ştim că pînă miine nu putem avea nici o noutate în ceea ce priveşte pe Viky, putem să ne ocupăm puţin şi de noi.
                 —      Aş fi curios să ştiu cum s-au petrecut faptele în primele zile. A fost curînd după despărţirea noastră?
                 —   Vreo două luni jumătate.
                — Mi-ai spus vreo trei luni.
                 Niciodată nu poate să-mi spuie ceva exact. E drept,nu ţii minte exact decît ceea ce te interesează. Dar cu patimă luptam cu Ioana ca să aflu că între ei intimitatea a durat cu o zi mai puţin.
                 —      Reduci timpul ca să mă consolezi. Şi cum a fost? Tipul şi-a pledat mult timp cauza?
                 —       Nici unul din noi nu bănuia nimic din ceea ce o să i se întîmple. Vorbeam literatură, artă. La un moment dat, a spus, tot cu ocazia unui subiect literar, cuvintele: „ei se doreau11. Deodată am tresărit amîndoi, ne-am întrerupt şi am înţeles că se putea să ni se întîmple şi nouă la fel.
                 —   Numai tu iai hotărîrile dintr-o dată.
392
             —      Atunci am aflat numai că lucrurile ar fi posibile. Ho-tărîrea definitivă am luat-o mai tîrziu.
             —  Cînd? După o lună?
             —  Cam o lună...
             —      A avut răbdarea să aştepte el atîta? Şi în timpul acesta ce făceaţi? Discutaţi tot literatură?
             —  Da... Dar mai stînjeniţi.
             —  Şi la urmă?
             —  La urmă m-a întrebat dacă vreau să mă dau lui.
             —      Te voia gratuit! Nici măcar nu ţi-a propus să te ia de nevastă! O femeie nu se dă gratuit decît în două cazuri: cînd iubeşte sau cînd este o cocotă.
             —      Probabil că există şi cazul meu, dar nu s-au priceput oamenii să-l puie în cazurile posibile. Nici n-am făcut observaţia c-ar fi trebuit să mă ceară de nevastă. Cum n-aş fi primit aşa ceva pentru nimic în lume, de aceea probabil că nu m-am gîndit la procedeul lui.
             —  De ce nu te-ai fi măritat cu el?
             —  Ai fi auzit tu.
             —      Mi-ar fi fost egal dacă aş fi aflat că te-ai măritat cu el sau că trăieşti cu el. Sau chiar m-ar fi durut mai puţin dacă aş fi auzit că te-ai măritat cu el. Aş fi presupus atunci că m-ai părăsit numai pentru că nu-ţi oferisem căsătoria şi te-ai dus la altul imediat ce ţi s-a ivit ocazia. Deci ai fi semănat cu toate fetele ce vor să se aranjeze, şi nu m-aş fi chinuit din cauza ta, sau n-aş fi fost invidios de norocul lui. Aflînd numai că eşti metresa lui şi cunoscîndu-ţi temperamentul burghez, aş fi presupus că te-ai dat din dragoste. Ceva asemănător cu ce-ai făcut pentru mine odinioară. Şi aş fi auzit şi de asta, după cum aş fi auzit de căsătorie. Lumea e avidă să te ţie în curent. Tu însuţi căutai prilejul să-mi spui ce s-a întîmplat cu tine.
             —      îţi închipui că vedeam în mine aşa de clar? E drept că voiam să-ţi spun ce se întîmplase şi să-ţi arăt că te stimez şi nu te mint, chiar dacă în acelaşi timp consideram că n-am nici o obligaţie faţă de tine.
             —      Dar n-o făceai şi pentru el? îl vedeai ce puţine scrupule are, ştiai chiar că continuă să vie la mine ca şi altădată, foarte amical, şi încercai să nu-ţi apară laş, să-l reabilitezi. O faptă e urîtă mai ales dacă n-ai curajul să ţi-o susţii. De
3.93
            fapt, cinismul de a-ţi susţine imoralităţile denotă un adine instinct de moralitate.
                —      Poate şi pentru el. Nu-mi surîdea să-mi fie atît de apropiat un personagiu dubios. Totuşi, pot să afirm că el mă interesa extrem de puţin. Mi-era ruşine să-ţi tăinuiesc hotă-rîrilemele. Mărturisindu-ţi-le, mi se părea că fapta [mea] e mai puţin urîtă. Şi apoi, poate că de la distanţă continuam lupta cu tine şi voiam să mă consider învingătoare. în orice caz, voiam să afli. L-am rugat de o sută de ori pe el să-ţi spuie tot şi n-a vrut. A pretins că nu e în stare să-ţi facă inutil rău.
                —     Putea să nu mă fi înşelat de la început dacă nu voia să-ir i facă rău.
                -• Aşa sînt toţi bărbaţii. Şi tu ai face la fel!
                Gîndesc: „Aş face la fel ? Dar cum să reflectez la ceva ce-mi este complect străin în clipa aceasta?14
                —      Să-mi spuie el! îţi dai seama ce oribil ar fi fost? Ce umilinţă! Din mărturisirea ta mă pot consola cu gîndul că totuşi mi-ai păstrat stimă. Dar altfel? Aş fi suferit îngrozitor ! Şi mai aîes, văzîndu-1 ce cavaler se poartă, fiind sincer! Aş fi suferit şi dacă aşfidescoperitpefiguralui dispreţţavea dreptul să se răzbune, căci îl supăra gîndul că fuseşi odată a mea, şi ştia că nu m-ai uitat încă), sau dacă ar fi arătat milă. Iar tu absentă, fără să ştiu intenţiile tale bune... Şi ce trebuia să fac? Să rîd, să mă prefac că ştiu totul de mai înainte? Şi apoi să continuăm conversaţiile noastre despre literatură? Şi peste cîteva zile să mă viziteze ca de obicei? Sau să primesc vestea ca pe o surpriză, să par un tont care habar n-avea de nimic? Sau să plîng? Să mă umilesc? Să-l rog să te lase în pace? Nu, hotărît, gîndul tău demonstrează că eşti lipsită complect de orice umanitate. Instinctul singur, şi nu demonstraţia mea de acum te-ar fi putut învăţa că e hain acest procedeu.
                —  Ce mare rol joacă orgoliul la tine!
                —      Asta e tot ce găseşti să spui: vorbe, numai vorbe! Dar vezi că tot sufletul meu ţipă de durere. Dacă mă iubeşti, înduioşează-te. N-are nici o importanţă de partea cui e dreptatea.
                Şi după o tăcere:
                —      Noroc că laşitatea lui m-a salvat. A fost mai blînd el cu mine decît tu!
394
           —   Nici eu n-am avut curajul să ţi-o spun în faţă!
           —      Fiindcă nu ai avut ocazia, dar mi-ai spus-o prima oară c-înd m-ai întîlnit!
           —      Pretindeai că a fost cel mai frumos gest al meu şi că pe el se sprijină toată dragostea noastră viitoare 1
           De ce vorbele cauzate de suferinţe, deci cele mai autentice, se contrazic între ele? Orice logică le lipseşte. Poate că în momentul suferinţei vorbele ies la întîmplare, nu trebuie săpui marevaloarepe sensul lor. Uneori întrebuinţezi numai interjecţii. Eu o surprind deseori pe Ioana contrazicîndu-se cu toate că se chinuie veritabil. Ioana, dacă ar fi mai calmă, n-ar putea să facă aceleaşi constatări asupra mea?
           —      Am acceptat ca totul să se petreacă iute, să nu mai prelungesc o situaţie turbure.
           —      Şi pînă în ziua aceea nu te sărutase, nu te mîngiiase, nu pătrunsese cit mai adînc sub hainele tale?
           —   Tu ştii cum se face întotdeauna. De ce mă chinui?
           —      Eu te chinui pe tine? Povestesc numai ceea ce tu ai înfăptuit!
           —   Poţi face unele lucruri, dar nu poţi vorbi despre ele!
           —   Asta e bun pentru cei mediocri.
           —      Cu o zi înainte, mi-aduc aminte, [eram singură în toată casa. Ţi-am luat scrisorile şi le-am recitit încet pe toate. N-am găsit un rînd care să-mi arate că mă iubeşti şi să mă oprească din drumul meu. Numai grabă,preocupări străine de mine sau cîte o declaraţie convenţională, pusă acolo din jenă de a trimite o scrisoare prea rece. Una cîte una le-am aruncat în foc. Aruncam în foc întreg trecutul meu de îndrăgostită. La urmă, ca o încheiere, ţi-am distrus fotografia.
           Fotografia mea, care mă reprezenta „frumuşel, elegant, făcut să epatez pe domnişoare14 (tot vorbele Ioanei), şi acum arzînd pînă la scrum !
           —   A doua zi m-am dus cu el!
           —      Ai fost în stare să te duci cu el, special pentru act? Şi în momentele mele de speranţă nebună, îmi spuneam: „Poate că nu s-a întîmplat nimic, căci nu au avut unde“. în casa ta sînt rude, la el la fel, şi e imposibil să-ţi propună să mergeţi la hotel. La noi a fost norocul că locuiai singură pe atunci. Iar gesturile de la început sînt oribile dacă n-ai dragostea care să le susţie şi decorul, pentru clipa aceea,
395
            favorabil. Să nu trebuiască să pregăteşti nimic. Cu propuneri explicite nu se procedează decît cu fete versate în amor.
               Ce copil am rămas! Ca să nu spun vorba care mi se potriveşte: ce naiv ! Am ajuns aşa de mare şi aşa de complect lipsit de orice experienţă a vieţii!
               —      Şi în ziua aceea... (ce voi fi făcut eu în ziua aceea) s-a terminat tot?
               —      Nu încă. Mergeam amîndoi pe stradă şi vedeam cu groază că mă duce tot spre hotelul unde ne întîlnisem şi noi. De la un colţ al străzii am început să plîng şi m-am întors spre casă, în goană. El se ţinea după mine şi tot cerea explicaţii. Ce uşor pricepea unele chestiuni dificile, din cărţile cele mai subtile, şi ce străină îi era o problemă de viaţă. A doua zi am pornit iarăşi. Ca în La Fontaine: „Les voilă donc derechef en chemin“... I-am pus condiţia să nu mă mai ducă tot acolo, şi el a fost încîntat că nu i se strică socotelile, aşa cum crezuse un moment, şi că totul n-a fost decît un capriciu de femeie. Dar după ce am plecat a devenit foarte încurcat. Nu cunoştea decît locul acela, nu mai ştia unde să mă ducă. Este foarte timid — timiditatea la astfel de oameni apare grotescă, nu mai păstrează nimic din prospeţimea ei — cu toate laudele lui şi povestirile prin care pretinde că a făcut toate poznele din lume. (Joana arătînd că-i cunoaşte caracterul şi sugerîndu-mi intimitatea lor!) Mă ducea pe o mulţime de străzi necunoscute, pretinzînd că cunoaşte o adresă sigură şi discretă, dar de fapt ca să mai amine. Eram ostenită, disperată, iar el în faţa fiecărui nou hotel îmi spunea că: „Aici nu putem intra, dar mai avem puţin". In sfîrşit, în faţa unui hotel nou i-am pus condiţia: „Acum ori niciodată !“
               L-am văzut bicisnic, ezitînd caraghios, încercînd încă să rîdă şi să glumească, şi am urcat eu scara ca să întreb, lă-sîndu-1 pe el să aştepte în stradă pînă ce l-am chemat. După o jumătate de oră plecam 1 Eram în sfîrşit calmată, aproape fericită. Se îndeplinise fapta scîrboasă, situaţia se clarificase, începeam în sfîrşit viaţa mea nouă, cu toate riscurile ei. (Calm pe care ţi-1 dă vreo rudă apropiată, care, după ce se zbate să moară îndelung, în sfîrşit moare. Cu toate că în viaţă oriclt de bolnavă ar fi fost şi condamnată de medici, tot mai era o vagă speranţă de salvare.)
396
              —      Cred insă că chiar de atunci îţi [dădeai] seama perfect de toată persoana lui, indiferent dacă nu era încă cu nimic vinovat faţă de tine.
              —      Ştiam totul cu precizie, căci nu m-am înşelat niciodată asupra lui. Voiam numai să mă mint, ca să nu apară dezastrul meu în toată tristeţea. Poate că este la fel cu toţi, dar, neiubindu-1, nu-i găsesc nici o scuză, în timp ce spre tine trimeteam toate învinovăţirile şi scuzele. El îmi este complect indiferent, şi n-aş mai vorbi de el dacă tu nu m-ai întreba. Şi mă doare ce s-a întimplat numai pentru că te doare pe tine. In braţele tale uit complect tot ce-a fost urit. Ne-am regăsit, sîntem siguri că ne înţelegem perfect. Sîntem tineri, nu este prea tîrziu pentru a ne construi o nouă fericire. Marea, cea mai perfectă lucrare a naturii, ne este în preajmă, dîndu-ne mereu noi spectacole admirabile. Trebuie să voim să fim fericiţi. Oare Viky este într-adevăr aşa de bolnavă?
              Am întîrziat, toată Cavarna e în întuneric, numai de la fereastra bolnavei vine o lumină slabă, arătînd că acolo se petrec ciudăţenii. Domnul Axente nu se mai vede în antreu fâcînd pasienţe, probabil s-a dus la culcare. Roza a dispărut în camera ei. Doamna Axente poate că a aţipit puţin lîngă bolnavă. 0 iau pe Ioana de braţ, o string bine, şi încet, prin linişte şi umbre, fără să mai spunem nici o vorbă, ne îndreptăm spre mare.
              Ce încet trece timpul! Gestul meu de a mă uita mereu la ceasul de la mînă a devenit un tic. Nu mai avem posibilitatea unei discuţii lăsată în voia ei căci mereu trebuie să ne aducem aminte că se apropie ora uneia din noile noastre îndatoriri. Dimineaţa, Ioana nu poate să stea fără grijă la plajă, căci e gospodină. După amiază, la patru, trebuie să plecăm. Apoi, la Cavarna, aşteptarea doctorului, care întîrzie regulat, şi ora plecării îndărăt. Avem deci multe ocupaţii, dar, tot aşteptîndu-le pe fiecare să le vie rîndul, sîntem nerăbdători. Odinioară, cînd n-aveam nimic de făcut, lăsam să treacă ziua, lîncezînd la soare. Acum împărţim fiecare clipă, şi cu uimire am observat că de la îmbolnăvirea lui Viky abia dacă au trecut două săptămîni. Parcă am avea un drum greu de mers, şi după o imensă oboseală am constata că n-am ajuns încă la jumătate. Atmosfera portului nu mai este aşa de obsedantă pentru mine. Cunoscînd prea bine fiecare ungher,
397
          nu mai pot să-mi dau seama de multe nuanţe, totul a devenit banal, şi uneori sînt aşa de plictisit, încît mi se pare că nici mai tîrziu, după ce mă voi despărţi de aceste locuri, n-o să mă gîndesc cu nostalgie la ele, oricît aş şti că am avut dese momente de puternică emoţie. Preocupările noi cu ocazia bolii lui Viky au făcut imposibilă vreo meditaţie mai îndelungată asupra colinelor uscate sau a mării. Gelozia şi dragostea mea se integraseră perfect cu legănarea mării, se complectau parcă. Ce se petrece cu Viky nu are nici o legătură, şi deseori, cînd vin pe ponton cu intenţia să stau cit mai mult, sînt întrerupt de gîndul ca să nu uit să duc vreun pachet doamnei Axente, aşa cum fusesem rugat.
              Aşteptăm cu încordare să treacă timpul, să scăpăm de situaţia asta turbure atît de obositoare. Ce va aduce ziua de mîine? Moartea lui Viky sau vindecarea ei? Primul caz ar constitui un dezastru, în al doilea, Viky ar redeveni graţioasă şi neînsemnată şi eu aş aştepta cu nerăbdare să mă descotorosesc de ea. Fiinţa ei n-ar mai putea să-mi furnizeze nici o reflecţie profundă. Oricum ar fi, mai tîrziu voi regreta clipele actuale de trăire intensă pe care fac toate sforţările să le alung.
              Aştept să treacă timpul, căci aşa sîntem predestinaţi. Şi la urmă, bătrîni, bolnavi, cu moartea alături, constatăm că nu mai putem opri timpul în loc.
              Ce încet trec zilele şi ce repede trec anii!
              Şi dacă ar muri Viky?
              Gîndul acesta îmi vine uneori, chiar dacă nu ia o formă netă, şi n-am curajul să-l mărturisesc întotdeauna. Nu trebuie, cînd vrei să te reprezinţi în faţa oamenilor, să-ţi dăruieşti virtuţi, ca să capeţi elogii pe care nu le meriţi şi nu ţi se potrivesc. Ca şi cum ai înşela lumea într-o ţară străină că eşti autorul unei cărţi celebre din ţara ta sau că te tragi din vreo familie însemnată, şi te-ai bucura tu singur de minciună. Toată truda trebuie să-ţi fie să te cunoşti cîtmai exact şi să nu porţi cu tine, toată viaţa, pe un străin. Eu surprind în mine în prima clipă, în faţa unei nenorociri, o savoare. Şi numai mai pe urmă îmi pare rău. Fac această declaraţie cu riscul ca ea să fie o micime personală, şi nu un joc psihologic obişnuit pentru cei mai mulţi oameni, care trec ca foarte de treabă. Nu mă îndoiesc că dacă ar muri
398
        Viky, aş avea în primul minut o bucurie şi la fel procedez şi cînd mi se întîmplă mie însumi ceva rău, cînd, de pildă, nenorocul îmi spulberă în mod stupid un plan la care lucrasem cu crispaţii timp îndelungat. Asta înseamnă că din pesimismul meu temperamental trag satisfacţii. Am uneori o stare sufletească asemănătoare cu a copilului care se amuză să omoare o muscă, îi rupe pe rînd şi fără să se grăbească aripile, apoi picioarele şi la urmă capul. Cred că instincte similare se găsesc în orice om. La mine iau forme oribile. Şi acum îmi imaginez moartea lui Viky, prelungesc scena şi-mi multiplic detaliile, ca să nu-mi epuizez prea repede spectacolul. Asta nu mă împiedecă să fiu terorizat zilnic de această posibilitate, şi aş face tot ce e posibil ca să împiedic această moarte, aşa de adinei sînt scrupulele săpate în mine de educaţie. Dacă ar muri Viky? S-ar duce importanţa doamnei Axente! Ar căuta să se despăgubească din plin, în cele două zile pînă ce merge la mormînt. Ar face tot ceea ce se obici-nuieşte, fără să uite un detaliu. Chiar ar inventa, ca să îmbogăţească decorul şi să-şi găsească ocupaţie. Ar reuşi să fie peste tot locul în acelaşi timp, şi lîngă mort, şi lîngă noi, să ne consoleze; prin camere dînd ordine şi făcînd mereu noi aranjări, iar în oraş după cumpărături. Ce haine de doliu ar purta ! Ce voaluri! Sînt convins că indiferent de truda ei imensă de femeie de treabă, care vrea să salveze pe Viky, a întrezărit hainele negre pe care le va purta cu toată prestanţa (după cum ca fată, cosind de dimineaţă pînă seara pentru gospodăria grea întrezărea vreun prinţ din poveste venind să-i ceară mina). Moarta va fi aşezată în antreul din mijlocul casei. E loc mai mare acolo, şi poate încăpea cit mai mult public. Viky va fi gătită cu rochiile cele mai elegante, şi la faţă va apărea frumuşică, roză, aşa cum o cunoscuse toată lumea.
           Căci a îngrijit doamna Axente de toate, şi e îneîntată de surpriza pe care a putut-o face tuturor, tăcînd numai pentru ea mîndria ei mare: tot ce-a lucrat ca să refacă pe Viky. Va reflecta la fiecare vizitator în parte: „Priviţi-o ce superbă este! Parcă n-a zăcut atîta vreme 1“ Ca şi cum Viky de-acum s-a înţepenit pentru totdeauna în această frumuseţe, astfel va vizita spaţiile interplanetare, şi viermii nu vor începe travaliul lor de alterare. împrejurul lui Viky, flori multe, toată Cavarna a fost epuizată de flori şi puse în valoare,
399
          pentru ca fiecare să fie văzută. La un capăt, loc pentru colive şi luminări, iar în preajmă, cit mai mulţi musafiri. Să vie toţi cei ce au cunoscut pe Viky. Şi cunoştinţele ei mai vagi sau ale doamnei Axente. Şi chiar străinii. Toţi n-au decît de cîştigat văzînd o fată aşa de frumoasă, de care doamna Axente poate spune cu mîndrie: „Este nepoata mea 1“ Ca să nu se întîmple încurcătură, oamenii să intre pe o parte şi să iasă pe alta. Şi doamna Axente se gîndeşte cu emoţie că aşa a citit în ziare că s-a făcut la regele Carol I. O să avem lume multă, de asta nu trebuie să ducem grija. Moartea unei fete aşa de frumoase se întîmplă foarte rar la Cavarna. Gingaşă, bună, surîzînd tuturor. Iar intimii vor avea o cameră alăturată, preparată special, unde vor putea sta mai multă vreme, comozi, fără să se amestece cu poporul. Domnul Axente va face onorurile. Va fi îmbrăcat în redingotă. Nu şi-a mai purtat redingota de la nuntă, adică de 30 de ani. li şedea foarte bine atunci. A fost strînsă în naftalină, desigur că-i tot aşa de perfectă, dar trebuie scoasă din vreme la aer. Numai dacă, cu reumatismele lui, n-ar fi prea bolnav în ziua aceea. Se va face cum va fi mai bine, nu te poţi împotrivi soartei (şi doamna Axente, după ce asistase în gînd la moartea lui Viky, abia acum, cu ocazia reumatismului domnului Axente, constată că nu te poţi împotrivi soartei). Bineînţeles, printre primii vizitatori, madame Pitpalac pozînd ca totdeauna în persoană remarcabilă, cu toate că probabil nu mănîncădecît o dată pe zi acasă. Domnul Jianu nu va veni decît o jumătate ae oră mai tîrziu. Aşa cer convenienţele ca nu cumva lumea să bănuiască ce se petrece între ei. Ca şi cum lumea nu a văzut totul de la început. Ce diferenţă e între ei doi! Pecît e madame Pitpalac de agitată, de bună de gură, de voluntară, pe atît domnul Jianu este moale, timid, incapabil să spuie o frază pînă la capăt. Fără îndoială, ea s-a agăţat de capul lui 1 L-o fi dezbrăcat ea, căci lui trebuie să-i fie ruşine să se dezbrace în faţa unei femei. Trebuie să-l fi găsit fecior. Poate că nici nu ştia bine ce se întîmplă între o femeie şi un bărbat! I-a explicat madame Pitpalac! La urma urmei, n-au decît să facă după pofta lor. Tot erau singuri pe lume, şi, de altfel, domnul Jianu e mai îngrijit, mai periat. Orice se poate spune despre madame Pitpalac, dar e bună gospodină. N-ar putea veni la inmormîntare şi domnişoara Lidia? Ar fi chiar obligatoriu, oricît de mare boieroaică s-ar ţine. Tre-
400
         buie să aibă recunoştinţă către Sandu, şi Sandu a fost intim cu Viky. De la moară pînă aici nu sînt decît doi kilometri. Trebuie să vie neapărat, chiar dacă n-a văzut-o încă nimeni ieşind din casă. Nu poate scăpa cu un bilet de condoleanţe. In momente grave se cunosc prietenii, şi Sandu şi Ioana au nevoie de prietenia ei. Hacik nu arată prea elegant, dar va fi nevoie de dînsul. Cunoaşte bine Cavarna şi va putea face multe servicii, fără să mă mai ostenesc eu. Ce-ar fi oare dacă ar cînta din vioară la căpătîiul lui Viky? Atunci, cînd se va aduna toată lumea? Ar fi un păcat? Dar ce impresionant!...
             Imi imaginez toate gîndurile doamnei Axente. N-am nici o probă că în capul ei se petrece tocmai aşa, dar cunoscîndu-i firea romanţioasă şi rolul prim pe care îi place să-l joace în tîrguşorul ei (face parte din mai multe comitete, care n-au decît păcatul că nu sînt de nici un folos) e precis că în capul ei se petrece sau se va petrece aşa. Asta n-o împiedecă să fie o femeie foarte de treabă, să fi slăbit cu două kilograme de cînd o îngrijeşte pe Viky, să nu mai aibă oră de somn şi nici timp măcar ca să se spele cum trebuie, iar noaptea nu poate să se dezbrace complect ca să se odihnească în aşternut. în timp ce eu, cel care ironizez, nu sînt în stare de astfel de sacrificii, şi, în cazul morţii lui Viky, m-aş ascunde pe cît mi-ar fi posibil, ca să escamotez toată acea situaţie penibilă şi m-aş jena tot timpul de gesturile convenţionale ale celorlalţi. Şi dacă doamna Axente şi-ar arăta prea multă importanţă, poate că nu m-aş putea opri, cu toate că moarta arfi alături, s-o pedepsesc cu vreo mică răutate. Dar numai ima-ginînd acest spectacol şi descriind-o pe doamna Axente în toate transformările ei posibile la o ocazie gravă, chiar dacă aş imagina realităţi, nu dau dovadă de incapacitate de a simţi o durere mai multă vreme fără întrerupere? Cine va suferi mai mult de moartea lui Viky, eu sau doamna Axente? Multă vreme după aceea, doamna Axente va povesti la vecini, în toate amănuntele, ceea ce s-a întîmplat, va reface boala lui Viky, şi apoi dispariţia şi punerea în mormînt, clipă cu clipă. Iar eu voi cugeta asupra morţii, a dezastrului iremediabil al tuturor planurilor şi la ceea ce mi se pregăteşte mie. Şi unul, şi celălalt vom exploata pe Viky.
            Pe cer, un şirag de berze. Madame Pitpalac glumeşte: „A venit toamna, se duc sezoniştii 1“
401
               Preocupaţi cu boala lui Viky, care ne ţine jumătate din fiecare zi la Cavarna, Ahmed nu mai are pentru noi importanţa de odinioară. Noaptea ne întoarcem obosiţi, copleşiţi de soarta lui Viky şi de discuţiile noastre de pe drum, şi-l găsim adormit pe covor, în camera mea. ll las acolo. Dimineaţa abia îl mîngîi, căci mă grăbesc să mă duc la mare, în faţa căreia sînt la fel de artificial, căci nu mai am timpul de singurătatela marginea ei. Şi dimineaţa, cînd căldura e mereu mai puternică, n-ai gustul melancoliilor. Azi îl găsim pe Ahmed uşor amorţit, parcă bolnav, şi de-abia astfel ne aducem aminte de el. Ahmed fusese amator de toate trîndă-viile, dar la ocazii şi foartevioi, cu ochii rotunzi privind tot ce se petrece în jurul lui cu curiozitate, jucîndu-se cu vreun canaf şi fugind cu coada în vînt prin ungherele camerei. Acum nu se mişcă de la locul lui (cînd mă îmbrăcam totdeauna mi se încurca printre picioare), nu toarce dacă îl mîngîiem, nu atinge laptele pe care i-1 întindem, ne priveşte nenorocit. Glumesc, dar numai pe jumătate:
               —  Trebuiesă chemăm pe doctorul Petroff să-l examineze.
               —  Păţeşte ca şi Viky.
               —      Ce importanţă ar avea pentru noi boala lui dacă Viky ar fi sănătoasă I Şi acum de-abia avem timpul să-l observăm. Ce s-ar mai agita Viky pentru el! Chiar ar fi în stare să cheme doctorul, să-l examineze. Am fost nişte ingraţi cu Ahmed, nici nu l-am mai băgat în seamă. Ai observat ce mare s-a făcut? Cavaler adevărat 1 Nu trebuie să-l închidem în cameră, poate din cauza asta tînjeşte.
               li luăm coada şi i-o întindem, ca să ne amuzăm puţin, căci nici eu, nici Ioana nu credem prea mult în boala pisoiului.
               în astă seară, întorcîndu-ne de la Cavarna, am vrut să mai întîrziem pe ponton. Dar la capătul pontonului, pe neaşteptate, s-a ivit o umbră: domnişoara Ţurai. Prezenţa ei ne-a schimbat dintr-o dată toate gîndurile.
               în faţa casei, lingă rîuleţ, Ioana îmi spune: ,.Ţi-aduci aminte cum dădeai de mîncare gîştilor?“ Uitasem gîştele! Mă amuzasem zilnic cu ele. Parcă istoria aceea s-a întîmplat în alt an. Şi cîteodată, cînd îmi apare iarăşi în minte Ioana goală, căutînd satisfacţii cu altul, mi se pare că nu s-a schimbat nimic.
402
            In casă, Ahmed, şi mai jalnic decît îl lăsasem, ne aduce aminte de boala lui. îl uitasem de tot, şi eram pe punctul să mai întîrziem vreme multă pe ponton, şi numai prezenţa domnişoarei Ţurai ne-a alungat. Laptele din farfurioară a rămas neatins. Cînd îl mîngîiem, nu face nici o mişcare, dacă îl ridicăm puţin de labele de dinainte cade la loc. Numai ochii îi sînt tot aşa de mari. Nu mai are însă nici o bucurie în ei. Vrasă zică, Ahmed e bolnav cu adevărat! M-am revoltat şi am început să ţip, în timp ce lacrimile îmi veneau în ochi: „E oribil în aceste locuri păcătoase! Mori cu zile! Nu sînt decît doi doctori imbecili care să te îngrijească! Dar pentru un animal mititel nici nu poţi face nimic. Mi-a devenit viaţa aci insuportabilă. De-aş pleca odată!“
            Luam instinctiv, ca pretext, boala unei pisici, ca să mă războiesc cu soarta pentru neliniştea în care trăim mereu din pricina lui Viky sau din pricina trecutului Ioanei.Poate că să plec e dorinţa mea cea mai intimă, fără să mi-o mărturisesc nici mie, poate că vorbeam astfel numai din exasperare. După ce suportasem situaţii grave fără explozii (cuvintele, ca să lovească bine, trebuie să aibă şi sonorităţi), acum ţip din pricina unei pisici. Neg toată încîntarea ce pretindeam că o am în Cavarna, în viaţa comună cu Ioana. Măcar ridicolul situaţiei ar f i putut să mă oprească.
            A trebuit să veghez toată noaptea pe Ioana, nenorocită ca să încerc să o consolez: „Nu trebuie să dai nici o importanţă vorbelor spuse într-un moment de exasperare, văzînd atîta nenoroc 1“
            A doua zi, Ahmed puse capul pe o lăbuţă şi închise ochii. Dar încă respiră. încercăm să-l dezmorţim puţin, să-i dăm lapte cu de-a sila, la urmă ne dăm seama că facem o barbarie gratuită. Aşa stă, pînă ce plecăm la Cavarna.
            Parcă moartea a intrat în casă şi s-a opr it o clipă să se odihnească lingă culcuşul mic, înainte de a porni la lucru.
            Sărman pisic, care poartă tot atîtea mistere cu el ca şi graţioasa Viky.
            Cum îl vom găsi astă-seară?
            Ajunşi la Cavarna, am aflat că Viky a avut 39 grade de dimineaţă chiar, ceea ce nu i se mai întîmplase. Seara la 6 termometrul s-a urcat pînă la 41 grade.
            Şi aici moartea stă la căpătîi?
32
403
             La înapoiere, vorbesc cu Ioana despre moartea lui Viky fără nici o sfială. Văzînd că Ioana suportă discuţia cu destulă tărie, mă bucur, căci mă tem de mari disperări.
             —      Ce tragedie pentru toţi cei care o cunosc pe Yiky ! Minunată fată... Niciodată nu ne-a supărat. Şi rămîneaci pentru totdeauna, în acest pustiu! Tocmai ea, căreia îi plăcea societatea! Ce amuzant se strecura printre tineri! Ce trebuie să fie iarna aici!
             Apoi ne aducem aminte deodată de Ahmed.
             —      Şi pisicul? Ce se va fi întîmplat cu el? O fi murit? Ce să facem cu el? Să-l zvîrlim? Unde? Cum să punem mina pe el? Să aducem un străin să-l ducă? Atîta laşitate pentru Ahmed, al cărui suflet mi se păruse uneori apropiat de al nostru! Să-i facem înmormîntarea mîine? Cum să dormcu un pisic mort în cameră? Dar cum să dorm, chiar dacă îl ia cineva, numai cu gîndul că a stat mai multe ore mort în cameră? Sau, indiferent ce s-ar face, numai cu gîndul că a murit? N-am văzut niciodată un pisic mort. Ce să fac, Doamne!
             Intîrziem cît mai mult pe drum, pe treptele casei, în faţa uşii. Şi imediat ce ne uităm pe deschizătura uşii, înţelegem: Ahmed a murit!
             Pricepem că este o imensă diferenţă în a presupune moartea, oricît de serios ţi-ar fi temperamentul, şi între a asista la ea. Şi pricepem că orice presupuneri, oricît de cumplite, facem despre moartea lui Viky, ele rămîn la suprafaţă, şi nu ştim nimic ce o să se întîmple cu noi, cu Ioana mai ales, în cazul unui deznodămînt tragic.
             Ahmed, poate emisar al lui Viky în ţinuturile sumbre... Ahmed! Viky!
             Ce păcat că n-am introdus religia şi printre animale! Nu pentru a asigura un loc în paradis sufletului lui Ahmed, căci sînt sigur că dacă există vreun aranjament după moarte, pisicile, păsărelele şi alte gînganii vor fi instalate înaintea tuturor oamenilor. Dar aş fi dorit o înmormîntare pentru Ahmed făcută cu tot dichisul. Dacă aş fi trăit în Franţa, în secolul al 17-lea, aş fi rugat pe La Fontaine să scrie o fabulă tristă, în care toate animalele ar conduce la groapă un pisic. Ar fi îndurerate foarte toate lighioanele pămîntului, şi chiar şi leul s-ar fi crezut obligat să nu lipsească.
404
            Aşa, la miezul nopţii, eu singur a trebuit să organizez ceremonia. L-am găsit pe Hacik, şi apoi împreună am trezit pe Cadir. Intr-un şervet am luat pe Ahmed şi ne-am urcat în barcă, eu, Ioana, Hacik şi Cadîr. Barca a lunecat uşurel pe ape, iar lumina lunii se revărsase pe toate ţinuturile. Hacik a început un cîntec de jale, şi era aşa de transfigurat, că ai fi crezut că este în legătură directă cu tainele cerului şi ale mării. L-am aruncat pe Ahmed în apă. O imagine groaznică a apărut atunci, la care nu mă gîndisem, arătînd calitatea dubioasă a întregii scene, gusturile mele romanţioase şi farsa care se desprinde din emoţiile cele mai sincere: la lumina lunii, am văzut pe Ahmed plutind în voia valurilor, ca o mustrare de a fi organizat un spectacol din tragedia lui. Am spus lui Cadîr să lopăteze spre mal, să fugim de imaginea grozavă. Toată noaptea n-am putut să dorm, căci mi se părea că fiecare val care se zbătea sub fereastră ar putea să-l aducă pe Ahmed înapoi. Şi dimineaţa mi-era frică, păşind pe plajă, ca nu cumva să-l fi aruncat marea pe nisip...
            A doua zi m-am înţeles dintr-o vorbă cu Ioana, fără să mai fie nevoie de discuţiile obicinuite: mergem la Bucureşti! Pregătirile au trebuit să se facă foarte repede, ca să nu pierdem trenul de la Bazargic, astfel că am făcut cu automobilul de mai multe ori naveta între port şi Cavarna. Am plecat întîi la Cavarna, ca să spunem ce-am hotărît şi ca să fim siguri că nu există nici o împotrivire din partea familiei Axente. Nu s-a opus nimeni, numai au imaginat altă combinaţie: eu cu Ioana vom pleca îndată, şi la Bucureşti vom alege spitalul, vom vedea pe doctor, vom tocmi pe cei ce-aveau să ia pe bolnavă din gară. După o zi, aveau să aducă soţii Axente pe Viky şi vor găsi totul aranjat. Cu toate că Viky continuă să aibă temperatură, ne-a înviorat decizia noastră. Ne-am reîntors în port ca să facem în fugă bagajele, şi noroc că vestea plecării noastre s-a răspîndit imediat, şi toţi cunoscuţii au venit să ne ureze drum bun, altfel n-am fi avut timpul să-i vizităm, cu toate distanţele mici de aici. Madame Pitpalac s-a înfiinţat cea dintîi, şi chiar ne-a ajutat la împachetat. Domnul .Tianu asista şi el mai la o parte, cu un zîmbet plin de încurajare. Am descoperit lipsa lui Hacik, dar madame Pitpalac, cu o privire şireată, ne-a spus misterios: „Lăsaţi-1 în pace, s-a dus la Ada. Vine el îndărăt.“
32*
405
               De ce să vie îndărăt? Din cauza Maşinkei sau pentru că-1 expediază Ada?
               In schimb, Mihali, cafegiul, personagiu ursuz, s-a prezentat şi a dorit toată sănătatea pentru Viky. Cum nu poţi cunoaşte pe oameni! Ce anost ni se păruse 1
               Speram să-mi iau rămas bun încet de la fiecare loc familiar. Numai întîmplător m-am uitat la mare. Pină la şipo-tele ce făceau deliciile noastre nu ne-am adus aminte să ne ducem. Nici la ponton, nici pe plajă, nici printre magazii. Şi acum repede, în fuga automobilului, spre oraş, pe un drum pe care vibrasem la fiecare casă în călătoriile noastre nocturne. Măgăruşii, prietenii, acum ne indispun dacă împiedică drumul. Şi împrejurul nostru, geamantane prost făcute, patefonul cu plăcile şi o mulţime de cutioare fără rost. Cîteva minute la familia Axente, şi mai departe, spre Bazargic. în sfîrşit, putem fi siguri că nu vom pierde trenul, căci mai avem la dispoziţie tot timpul necesar. Lăsăm pe şofer să conducă în voia lui, şi eu mă alipesc de Ioana. Ioana, pe care a obosit-o enervarea plecării, se odihneşte, a închis ochii, doarme pe jumătate. In poziţia aceasta, rezemată de umărul meu, e fermecătoare. O fericire imensă mă invadează şi vorbesc Ioanei, însă numai cu ochii, căci nu vreau s-o trezesc, şi mi-e frică să-mi aud vorbele.
               —     Ioana, frumoasa mea iubită, s-au terminat toate necazurile, de acum vom începe o viaţă nouă. Vom aranja astfel existenţa ca să fim oameni întregi, vom risipi atmosfera artificială în care trăim. La Bucureşti vom face pe Viky sănătoasă şi apoi ne vom îngriji de dragostea noastră. Singuri pe lume, alăturaţi, cu atît mai puternici.
               Ioana scînceşte, îşi întrerupe somnul:
               —  Am visat pe Ahmed...
NOTE, COMENTARII, VARIANTE
)
i
ş

                   ROMANUL LUI MIREL
     Romanul lui Mirel a apărut în primăvara anului 1929 la Editura „Ancora" (152 p.).
     Primele 12 pagini au fost publicate în Gazeta literară, I, nr. 1, din 31 ianuarie 1929, şi nr. 2, din 7 februarie 1929.
     S-a tipărit în ediţia Parada dascălilor, Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi artă [1958], p. 19—125.
     Textul este reprodus după Romanul lui Mirel, 1929.
     O      succintă prezentare semnată de Eugen Lovinescu [însoţeşte textele din Gazeta literară. O reproducem integral: „Publicarea romanului unui «debutant», d-1 A. Holban, într-o revistă în jurul căreia s-au strîns scriitori ce numără — unii — mai mult de două decenii de la debutul lor, ar fi de dorit să aibă toată semnificarea pe care i-o dă revista, voluntar. Oricît de circumscrise ar fi cadrele în care se desfăşoară acţiunea acestui roman, despuiat de acţiune şi de decor, ceea ce-1 caracterizează nu sînt fericitele defecte de abundenţă ale începutului, ci stigmatele dureroase ale maturităţii;supravegherea de sine împinsă pînă la sterilitate, observaţia acidă, rea, lipsa de lirism şi avînt.
     «Debutul »este, aşadar, numai un capriciu al timpului, şi nicidecum o categorie psihologică a scriitorului şi a romanului său. In puţinele pagini ce vor urma,cititorul va lua contact şi cu acuitatea răutăcioasă a adolescentului Mirel, din linia sufletească a lui Poil de carotte, şi cu personalitatea grotescă a lui Tololoi,prins de d-1 Holban atît de precis în deformaţia lui. La urmă, poate, va ajunge la convingerea noastră de a fi descoperit un scriitor format."
     Aceeaşi satisfacţie o manifestă F. Aderca (în Bilete de papagal, II, nr. 402, 2 iunie 1929, p. 4), apreciind „puritatea amănuntului
409
şi arhitectura întregii povestiri**. Ii urează tinărului său prieten succes şi „la revedere peste 25 de ani! Căci eşti dintre cei cu care se poate avea speranţa să te mai întîlneşti**...
     O. Şuluţiu dedică o cronică mai amplă cărţii de debut a lui Anton Holban, la pagina literară a ziarului Ultima oră (I, nr. 121, 25 mai 1929, p. 2): „Romanul lui Mirel... este o admirabilă icoană a adolescenţii, în care Mirel, eroul romanului, ni se prezintă în tribulaţiile psihologice ale vîrstei, ca un om hotărît şi de acţiune, plin de energie, pe care trebuie să o risipească înrăutăţi, dar şi plin de laşitate şi murdărie şi ură oarbă... Ar fi fost interesant dacă d-1 Holban ne-ar fi descris pe acest tînăr din mai multe părţi, D-sa preferă să-I lumineze într-un moment şi apoi să stingă brusc farul. Şi aceasta ajută Ia efectul romanului.,.
     D-1 Holban nu speculează momentele psihologice, ci se mulţumeşte să le dea ca atare. Caracteristica aceasta face ca eroii d-lui Holban să fie definitiv fixaţi. Romanul, deşi nu pare decît o reclamă, cuprinde în el eroi stabili, liniştiţi, cu figuri clasice. Astfel, Tata, Mama, Ortansa, tanti Lina, dr. Valter, Lilli. Singură Mary este un sfinx cu, în interior, mistere multe, ce se zbat ca o apă, într-un-surîs invariabil, neîncetat. Atenţia d-lui Holban s-a îndreptat îndeosebi asupra lui Tololoi. Să mărturisim că este o figură epocală. Un tip viu. Ne face impresia unui gîndac după care Mirel aleargă, şi la urmă reuşeşte să-l fixeze cu acul pe planşă. Aici stă se pare, chiar ideea romanului. Şi aici cel mai mare defect.“
     în continuare, O. Şuluţiu crede că Holban nu a ştiut să traseze antinomia dintre Tololoi şi Mirel pînă la ultimele consecinţe, „pînă la adversitate. Dacă ar fi făcut-o, ar fi trebuit să-l pună pe Tololoi în gardă şi să conducă între cei doi o luptă surdă. Dar şi aşa lupta este evidentă. Arma lui Mirel este ironia, şi a lui Tololoi, indiferenţa. Tololoi este inconştient, şiMirel se încăpăţînează să-l atace spre a-1 pune cu umerii la pămînt. Această luptă, accentuată, ar fi putut constitui axa romanului. Aşa, însă, actul de confesiune al lui Mirel nu poate fi privit decît ca o excesivă prostie a adolescentului.
     Atmosfera romanului este admirabil susţinută de sufletul autorului, care se simte pretutindeni.“
     In recenzia sa din Vitrina literară (I, nr.l, 21 octombrie 1929, p. 5), Pompiliu Constantinescu remarca „tonul sigur, cu fraza nudă şi observaţia directă**, precum şi darul de portretist:„Mirel îşi creionează fauna familială cu o luciditate rea. Mediu balzacian, de proporţii portative, cu unele reveniri şi prolixităţi, ambianţalui Mirelintere-seazăprin creaţia lui Tololoi, un ratat bonom, simpatic şi uşorumoris-
410
tic...Brutal cu o verişoară, dezamăgit de alta, Mirel scapă de tirania pubertăţii. D-l Holbau are însă datoria să revie: cu luciditatea sa psihologică, de la această schiţă îl aşteptăm la o etapă de maturitate de creaţie."
     1      Debussy (Achille-Claude) (1862—1918), compozitor francez, a inovat arta muzicală, eliberlnd-ode influenţa romantică şi wagneriană. Creaţiile sale se remarcă prin sonoritate fluidă şi virtuţi poetice cu totul originale.
     2  Mai potrivit cu intenţiile scriitorului e termenul„muzicieni“.
     3      Roussel Albert (1869—1937), compozitor francez, a avut ca profesori pe E. Gigout, apoi pe Vincent d’Indy la Schola Cantorum. Şi-a adus contribuţia In domenii variate: muzică instrumentală, muzică de cameră, balet. Influenţat în primele compoziţii de Cesar Franck şi Claude Debussy, izbuteşte să-şi găsească după 1920 un stil propriu.
     4      Milhaud Darius (n.1892), compozitor francez, elevul lui Dukas şi d’Indy. A scris în variate genuri (operă, balet, muzică instrumentală, muzică de cameră etc.). Milhaud este adeptul politonalilăţii, îndreptîndu-şi atenţia asupra ritmului, căutînd să multiplice şi să rafineze mijloacele de expresie în acest domeniu.
     5      Ravel Maurice (1875 — 1937), compozitor francez, elevul lui d’Anthiome, Ch. de Beriot, Gădalge şi Faurâ la Conservatorul din Paris. încreaţiilepentrupian se relevă descoperirile şi îndrăznelile lui.
     6      Schreker Franz (1878 — 1934), compozitor şi profesor austriac, întemeiază corul Filarmonicii şi conduce Şcoala superioară de muzică din Berlin. A scris numeroase opere, o Simfonie de cameră şi o Suită pentru orchestră de cameră.
     7      Honegger Arthur (1892—1955), compozitor elveţian, a urmat conservatorul la Zurich şi apoi la Paris, avînd ca profesori pe Widor şi Gedalge. împreună cu prietenul său, Darius Milhaud, a întemeiat grupul „celor 6“, după primul război mondial. Reacţionînd împotriva impresionismului, Honegger adoptă formele clasice în muzica instrumentală, punînd în valoare intensitatea dramatică a frazei.
     8      Stravinski Igor (n. 1882), compozitor de origine rusă,a trăit multă vreme în Franţa, Elveţia, stabilindu-se înS.U.A. Prin combinaţii instrumentale din cele mai variate, Stravinski modifică echilibrul masei sonore. Creaţia sa bogată şi diversă, cu puternice rădăcini
411
'T
în folclor, se impune prin inventivitate instrumentală şi ritmică. A influenţat pe Ravel şi Prokofiev, Bartok, De Falia etc.
     9       Erard, familie de constructori de piane şi harpe. Sebastien (1752—1831) a adus cele mai multe perfecţionări. Pianul cu două claviaturi independente este opera sa.
     10  A părea, aci cu sensul de a juca un rol.
     11       Planiol Marcel (1853—1931), jurist francez şi profesor la Facultatea de drept din Orenoble, Rennes şi Paris. A publicat în colaborare cu Ripert un Tratat elementar de drept civil (1899—1901).
     12       Eroul principal din piesa cu acelaşi nume a Iui Henri Lavedan (1859—1940), reprezentată pentru prima dată la Comedia Franceză (7 februarie 1902). Marchizul de Priola reprezintă pe desfrînatul lipsit de scrupule.
                            Variante
     Sigle
     Romanul lui Mirel, Bucureşti, Editura „Ancora", f.a.: A Gazeta literară, 1929: G.l.
                                  5
4 zărind A; zări G.l. jj 20—21 încăpăţînarea A; încăpăţânarea G.l. // 22— 23 Boierul Ion trebuise să-i suporte, astfel, din lipsă de servitoare A; Boierul Ion trebui să-i suporte, astfel, din lipsă de servitori G.l. 26 tîrîse A; trase G.l. (formă adoptată) jf
4 să iasă A; să-i iasă G.l. (formă adoptată) //PcîneA; cîine G.l. // 12 adinioară A; odinioară G.l. // 20 mesei A; mesii G.l. //22mînile A; mîinile G.l. // 27 veşnic în mişcare A; în veşnică mişcare G.l. // 32 familială A; familiară G.l. //
                                 7
4 te aude A; că te aude G.l. // 5 Se uita A; Se uită G.l. // 14 săruta A; sărută G.l. // 27 arate A; arate G.l. // 31 dedea A; dădea G.l. //
                                 8
6  cere A; cerea G.l. (formă adoptată) // 9 muftii A; mufti G.l. // 15 consideraţii A; consideraţiuni G.l. // 22— 23 Se opri, tăcînd cu înţelesuri, ca să impresioneze şi mai mult A; lipseşte G.l. // 23
412
lase A; lese G.l. // 24 adaugă A; adăugă G.l. (formă adoptată) // 34 si se schimbe A; să schimbe G.l. II 36 lipseşte A; care-i şi transformase numele din Ionel G.l. //
                                  9
4 ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic A; ca şi cum nimic nu s-ar fi întfmplat G.l. // 34 băgau A; băga G.l. //
                                  10
4 Nu vezi că nu o mai gust A; Nu vezi că numai gust G.l. (formă adoptată) H 7-8 că a luat A; c-a luat G.l. //
                                  12
4 arătă A; arăta G.l. // 22 invita A; invită G.l. // 40 întretăiară A; întretăiau G.l. //
                                 13
20—21 de-a binele A; de-a binelea G.l. // 30 desperatule A; dispe-ratule G.l. //
                                 14
2 se chinuia A; se chinuia să facă G.l. // 11 rămas bun A; un rămas bun G.l. II 13 la coadă A; în urma lor G.l. // 22 se roşi A; roşi G.l. II 37 falşă A; falsă G.l. // 38 nouă încercare A; încercare G.l. II
                                  15
lî cit l-au dorit A; cît l-au dorit pe Mirel G.l. // 17 încercă A; încerca G.l. II 26 Ortansa A (greşeală de tipar); Orfana G.l. (formă adoptată) II 32 nu iubea A; nu-i iubea G.l. (formă adoptată) //
                                  16
7  Lilli A; Riri G.j. // 8 Streină A; Străină G.l. // 10 sărutarea A; sărutarea de dimineaţă G.l. // 12 şi-o revărsa /l;ş-o revărsa G.l. IJ19 în somn A; prin somn G.l. //
413
O MOARTE CARE NU DOVEDEŞTE NIMIC
     Romanul O moarte care nu, dovedeşte nimic a apărut în două ediţii. Prima, cea care a reţinut atenţia presei literare, tipărită într-o mie de exemplare la Editura „Cugetarea" (171 p.) în primăvara anului 1931, a doua, în colecţia „Biblioteca pentru toţi" a Editurii „Alealay & Co.“, nr. 1.498-1.499 (173 p.).
     Se pare că iniţial scriitorul se gîndise la un alt titlu, Oglinzi paralele (vezi rubrica „Indiscreţii" din Vremea, III, nr. 103, 27 martie 1930), la care însă renunţă, probabil pentru că nu punea suficient în valoare ideea fundamentală a cărţii. Notaţiile de la finele volumului ne îngăduie să fixăm perioada de elaborare între anii 1926 şi 1929 (Paris, 1926; Porspoder, 1929). Deţinem o scrisoare pusă cu bunăvoinţă la dispoziţie de către destinatarul ei, domnul profesor I. Argin-tescu, semnificativă pentru preocupările ce Ie atestă: „31 iulie [1929]. Dragă Nelu, Te asigur, scrisoarea d-tale mi-a făcut mult bine. Sînt acum la 3.000 km de d-ta. De două săptămîni n-am schimbat o vorbă cu nimeni (afară de hotelieri). Mă plimb melancolic şi ridicol de-a lungul mării în Bretania, fac observaţii, imagini şi deseori reflexii stupide. Ai ghicit, să nu crezi că sînt de invidiat. E obositor acest monolog continuu... Singurul lucru ce mă preocupă cu adevărat este moartea sub toate formele ei. Apoi am nelinişti, laşităţi, reverii naive, îmi dau seama de toate acestea, aşa numai îţi seamăn. Mă consum găsindu-le ridicole...
     Sînt la St.-Malo, după ce am văzut Praga şi Nurnberg. Plec de-a lungul coastei Bretaniei"...
     Fragmente au fost publicate în Vremea:
     Boierul Pândele, în nr. 167, 12 februarie 1931, p. 6;
     O moarte care nu dovedeşte nimic, în nr. 171, 26 februarie 1931, p. 4;
     Cuvinte despre moarte, în nr. 175, 12 martie 1931, p. 4, corespunzătoare paginilor 97 — 102, 120 — 126, din ediţia noastră.
     La 25 aprilie 1931 apare în Excelsior (I, nr. 21, p. 5) o schiţă intitulată Rica, purtînd menţiunea: „Fragment inedit din romanul O moarte'1...
     Se pare că Anton Holban a fost sfătuit să renunţe la acest capitol, şi astfel se explică, pe de o parte, neincluderea lui în volum, iar pe de alta, tipărirea independentă în revistă. Reproducem textul integral.
414
RICA
     în stradă cu mine făcusem cunoştinţa unei fete tinere, de condiţie destul de proastă, însă gătită destul de bine ca să nu-mi displacă. Glumeam cu ea mai mult decît se cuvenea, nu se supăra niciodată, dar, din lipsă de hotărîre şi din incapacitatea mea de a-mi menaja cu multă bătaie de cap ocaziile, nu ştiam întrucît aş putea avea trecere.
     Observam, uneori, cînd aveam timp, că se roşea răspunzîndu-mi, dar, nu puteam trage concluzii. Au trecut multe luni astfel. Am întîlnit-o într-o seară în grădina Cişmigiului, i-am oferit o plimbare printre copaci, a primit şi, profitînd de o umbră mai deasă, am sărutat-o pe neaşteptate pe buze. Cînd i-am dat drumul, o porni la fugă înainte ca eu să ştiu dacă gestul meu îi displăcuse. Dupăcîteva zile, răspunzînd ca de obicei la salutul meu, am hotărît să-mi continui aventura. Am urmărit-o pe o alee — ea se întorcea în fiecare seară de la birou — şi apoi iarăşi am sărutat-o. A încercat să se smulgă, de data aceasta o ţineam strîns cu orice risc. Mi-a spus: „Nu se poate 1“ Şi a început să plîngă. Primul pas fusese, în sfîrşit, făcut.
     Am putut s-o duc pe bancă, s-o ţin de mînă, să-i şterg lacrimile, să-i spun vorbe frumoase, să-i sărut obrazul fierbinte de plîns. Se lăsa în voia mea, şi apoi, la urmă, cînd crezui necesar, începui chiar să glumesc. Glumele o făcură să rîdă cu tot necazul.
    De atunci în fiecare zi o aşteptam în drum şi în fiecare seară o întîrziam pe cît puteam. Eram încîntat că aveam, în fine, o nouă aventură, cu toată calitatea ei îndoielnică şi, mai ales, fiind dintr-o lume cu totul specială, că Irina nu putea afla nimic. Fata — se numea Rica — nu lipsea de la întîlnire, dar trebuiau multe vorbe de ale mele şi multe îmbrăţişări ca s-o hotărăsc să mă sărute şi ea. Legătura noastră mergea foarte încet. Cînd m-am hotărît, după lungi îndoieli din pricina veşnicei ei ezitări, să-i pun mînaînsîn, Ricam-a ameninţat că nu mă va mai întîlni niciodată. M-a asigurat că faptul că e o funcţionară nu implică puţină onestitate, dimpotrivă. A trebuit mult s-o îmblînzesc, şi, dacă scenele n-ar fi fost scurte, n-aş fi avut perversitatea de a o înşela pe Irina şi a-mi recăpăta oarecum libertatea, m-aş fi plictisit să aştept atît ca s-o conving pe Rica. Am fost obligat să iscodesc tot felul de viclenii şi s-o deprind încetul cu încetul să nu se sperie şi să nu fugă. Căutam s-o cuprind astfel încît palmele să cadă pe bluză,^deasupra sinilor. A trebuit să mă fac că nu observ întîm-plarea şi, de se sustrăgea, să mă dau la o parte, ca şi cum n-aş fi băgat nimic de seamă şi să protestez cu totul de altceva: „Ce, nu mai vrei să te sărut?11 Rica răspundea: „Ba da!“ căci nu putea spune un
415
motiv pe care îl imaginase singură şi care, spus, n-ar fi făcut decît să-mi dea intenţii noi şi obicinuinţă de vorbe dubioase, ceea ce ar fi fost periculos pentru ea. Poate că era cuprinsă şi de o moliciune amoroasă care îndepărtează protestările violente cînd ele nu sînt de nici un folos vizibil. Cu vremea, din ce în ce mai mult, mîinile mele, cu degetele strînse, se adînceau, cuprindeau mai profund plinul sinilor mici şi rotunzi. Apărările erau mai mici şi protestările mai puţine. Apoi, după ce s-a deprins cu îmbrăţişările a căror tărie cădea regulat asupra sînilor — stratagema mea dură douăsăptămîni, atît o vedeam de fricoasă — după ce sărutările erau tot mai apăsate şi dinţii lăsau urme pe buze, mi-am strecurat pentru a doua oară mîna prin deschizătura bluzei. S-a supărat iarăşi, dar de data aceasta nu m-am mai sfiit s-o rog să-mi explice de ce nu mă lasă. Bineînţeles, nu răspunse decît acel fatal: „Pentru că nu vreau!"
     Nu cîştigam nimic, dar îndreptasem conversaţia spre lucruri mai puţin eterice. Cînd văzui că vorba singură n-o alunga, insistai rugător. Nu voia să primească, bănuind primejdia viitoare.
     Cu precauţie repeta tot mereu mai mult .-„Pentru că nu vreau!" Totuşi, regretul de a nu-mi face plăcere văzîndu-mă supărat (căci se simţea îndrăgostită) o tulbura. Ar fi vrut să facă alt sacrificiu, mai puţin periculos, ca să mă îmbune. Atunci, cuprinzînd-o strlns în braţe ca de obicei, cu mîinile strîngîndu-i sînii peste bluză, o rugai desperat: „Cu toată nenorocirea de a nu te simţi aproape, voi face totuşi — ţi-o promit — cum îmi ceri; să-mi permiţi în schimb să pun mîna la ei pe deasupra pînzei".
     Avu un brusc: „Nu!“ şi voi să se desfacă, dar o ţineam strîns. „De ce această răutate, nu vezi că sînt mai demult cu mîna asupra lor? Nu ceream mai mult decît ceea ce-mi îngăduiai!“
     Şi, în sfîrşit, rămase fără protestare, dar cînd mîinile strîngeau prea tare, încerca vag o sustragere. Şi gura ei mă săruta pentru prima oară mereu, apăsat, fără s-o fi rugat eu, dovedind că lupta ei împotriva instinctului fusese grea. Gestul acela nu mai era hoţesc, nesigur la cea mai mică bănuială, care nu da nici un drept pentru noi pretenţii, ci de data aceasta era cunoscut de amîndoi ca un fapt stabilit. De altfel, îl complicai iute. Mîinile mele tot mai mult lunecau în direcţiile sînilor. încercai să-i ridic, pătrunzînd cît mai adînc sub ei, sau apăsam pe mijlocul lor. La protestele Ricăi, răspundeam: „Tu mi-ai dat voie 1“ Şi ea, care, la început, permisese numai un gest cu care se deprinsese, dar i se păruse anevoie să-mi explice marginile Iui (sau nu se gîndise), acum vedea că nu putea da îndărăt şi că observaţia mea de la urmă se potrivea cu îngăduinţa ei de la început. De-
416
prinderea venea iute. Ne cunoşteam de ajuns ca să nu se mai ruşineze şi ca să-şi arate în voie dragostea. Cînd îmistrecurai a treia oară mina sub bluză, avui impresia că nici nu observă. Strînsoarea noastră era aşa de puternică, incit nici nu băgă de seamă că de data aceasta rtemura sub degetele mele direct pielea. De altminteri, şi pînă atunci gesturile mele fuseseră aşa de conturate, că pînza nu mai era, de fapt, decît o farsă, şi bustul fusese cedat întreg mai demult.
     Şi iar săptămîni, prin grădini seara, cînd o deprindeam cu noile mele îmbrăţişări. De fapt, toate aceste gradaţii îmi plăcuseră. Cu Irina toiul se petrecuse prea repede şi fără nici o protestare.
     Poate că acesta era motivul ezitărilor mele de atunci şi scrupulele nu fuseseră decît un pretext.
     Nu ştiam cum să procedez mai departe cuRica.Ceea ce se întîm-plase era destul de mult pentru ogrădină publică. Totul fusese executat, din pricina trecătorilor,[care ne puteau surprinde, prin mişcări întrerupte. N-aveam nici o ocazie s-o văd pe Rica singură în vreo casă şi nu-i puteam propune un hotel. N-aveam camera mea unde s-o duc, sub pretextul unei vizite. Căutam să mă mulţumesc numai cuatît, deoarece timpul îndelungat ca s-o îmbun îmi demonstrase că succesul meu era totuşi mare.
     Intr-o zi îi spusei:
     —   Ce păcat că nu putem fi undeva singuri I
     De-abia spusă, vorba îmi sugeră noi posibilităţi. Părea o dorinţă inofensivă, de mulţumire de a fi lîngă ea, cum aş fi spus, de pildă: „Ce frumoasă e luna!“
     Apoi vorba fu repetată cu mai multă nervozitate. Rica, fără să-i dea vreo importanţă, o reţinea totuşi. Odată chiar crezu că este nevoie de o consolare:
     —   Ce putem face !
     —   Să mergem undeva !
     —   A, nul
     —   De ce nu?
     Şi teorii întregi apoi. După multe discuţii, pe cînd părea convinsă că faptul nu e mai grav întru nimic, cănu vom face decît ceea ce făceam şi în grădină, dar fără atîtea constrîngeri, ostîngăcie de a mea păru că strică totul: pronunţai vorba „hotel“. Cuvîntul o sperie aşa de tare, încît mă privi cu ură, ca pe un duşman, şi, dîndu-şi seama de tot ce cedase pe nesimţite, începu să plîngă. Credeam totul pierdut. Am îmbunat-o cu greu. Dar multă vreme n-am mai îndrăznit să-mi aplic planurile, oricît de vagi. A trebuit, discutînd cu totul de altceva — un fapt fără nici o importanţă — să reviu la aceeaşi preocupare.
417
T
     — Te superi pentru nimic, ca atunci cu hotelul... şi numai tîrziu am întrebuinţat cuvîntul pe cont propriu. Simţeam însă că chiar de-mi va da dreptate şi va aproba că o cameră la hotel e la fel cu o cameră particulară, totuşi, nu voi putea-o duce acolo. Nedeprinsă, se va înspăimînta de lumină, de lumea care va scoborî şi urca treptele. Atunci luai o mare hotărîre. O rugai să se plimbe în noapte şi o învăţai minciuna pe care o va spune acasă că a întîrziat. O dusei pe străzi tot mai mici, în timp ce ezita la fiecare colţ, ca şi cum ar fj văzut pericolul (nu vorbeam natural 1), dar nu avea motiv ca să nu-şi continue drumul.
     Brusc, pe lîngă un circ venit cu ocazia Moşilor, în faţa unei uşi mici, luminată slab, spusei: „Ce-ar fi să intrăm aici?“ Avu o spaimă, neaşteptîndu-se să se găsească deodată acolo. Voi să plece, dar aproape plîngeam rugînd-o. Eram deprimat şi poate se temea să mă lase singur. Hotelul fiind acum în faţa ei, n-o mai speria aşa de mult. O stînjenea mai ales portarul venit în uşă. Ar fi fost mai ridicol de ar fi plecat. O împinsei pe trepte. Ajunşi în cameră, totul fu însă neaşteptat de uşor. De la prima strîngere o auzii şoptind spre surprinderea mea: „Să scot rochia, căci aşa se mototoleşte!“
     Avuse i i mpresia u ne i glume i mense. Pierdu brusc orice importanţă. Aproape i-am smuls hainele, degrabă, fără să mai am nici o stînjenire, şi totuşi fusese cuminte...
     Biata funcţionară micuţă, pe care viaţa o învăţase să cunoască toate lucrurile din vreme, care ştiuse cît de mici îi vor fi mai tîrziu pretenţiile, care, cu tot trupul ei cald de început de femeie, rezistase cît putuse mai mult, lăsîndu-mi mici avantaje pe nebăgate de seamă şi care, înaintea cedării definitive, cînd pricepuse că nu se mai poate împotrivi, îşi aminti, instinctiv, că n-are decît o rochie bună de birou !
     Am întîrziat mult în preajma acestei aventuri, dar a fost singurul eveniment de felul acesta de pe timpul Irinei. Am fost atunci mult mai bun cu ea, ca şi cum, nesimţindu-mălegat complect, mă mai îmblînzisem. Era cea mai mare împotrivire obişnuinţii care mă ţinea lîngă Irina şi speram pentru mai tîrziu noi eliberări. Eram încîntat că aveam în acelaşi timp două succese diferite şi trebuia să întrebuinţez micile minciuni care mă impresionaseră atît de mult prin romane şi care mi se păreau un semn de superioritate sentimentală. A nu fi complect stăpîn pe o astfel de situaţie mi se părea ridicol.
     Dar, pe neaşteptate, lucrurile se schimbară aşa de dezastruos Incit am regretat că mi-am complicat existenţa. Dintr-o dată, fără s-o fi bănuit în stare, Rica aceea neînsemnată, a cărei drăgălăşenie
418
cuminte şi palidă dădeau cele mai precise asigurări de calm şi de plictiseală, deveni de o gelozie grozavă, cind entuziasmul şi desperarea se urmau neîncetat, ameninţîndu-mă şi apoi cerîndu-mi iertare, ţipînd şi zbătîndu-se la cea mai mică bănuială. Vedeam cum dragostea o transformase. Ea, cu care nu aveam ce vorbi, care nu făcuse nici o reflexie mai ascuţită, devenea acum în mînuirea îndoielilor de o în-deminare prodigioasă. Fiecare vorbă sau gest de al meu îl interpreta cu tot atîta subtilitate cu care un intelectual autentic ar descifra idei. Timpul scurt pe care i-1 dam, de obicei seara, nu-i mai ajungea, se arăta dispusă să prelungească cît mai mult întîlnirile noastre, să născocească tot felul de motive Ia care odinioară nici nu s-ar fi gîndit. Acum umila funcţionară cu cultură neînsemnată şi inteligenţă aproximativă mi-a răspuns, de pildă, Ia o remarcă a mea, cînd găseam una din minciunile ei pentru acasă prea stîngace: „Nu e nimic, te asigur că o vor crede cu atît mai mult! N-o să-şi închipuie că ceva aşa de ridicol a fost inventat 1“
     Curînd insă scenele ei deveniră insuportabile. Printr-o studentă, prietenă a ei, află despre legătura mea cu Irina. Fără să se ştie pînă unde merseseră lucrurile, se bănuia de toţi că fusese mai mult decît o prietenie ocazională. Acea prietenă pe care n-o cunoşteam începu s-o ţină in curent aşa de exact cu tot ce se întîmpla cu mine, încît mă cuprindea o adevărată groază înaintea oricărei întîlniri cu Rica.
     Oricît m-aş fi ascuns, oricît de prudent aş fi fost, pe orice străzi obscure m-aş fi plimbat, faptele mele erau repetate întocmai. Poate că şi frica mea mă dădea de gol. Dar cînd o vedeam primindu-mă tremurînd de ură şi de ameninţare, imediat după ce o părăsisem într-un gang obscur pe Irina, nu puteam să nu cred că ştie totul precis. Ameninţări care mă cutremură încă şi acum. Mi-aduc aminte de scene ridicole, cînd agita o sticluţă colorată. Sticluţa era aproape sigur goală, dar eu nu mă speriam mai puţin, căci nebuna putea să dea un sfîrşit tragic aventurii. Nu puteam, ca s-o liniştesc, să renunţ brusc la Irina, şi nici aşa poate că scenele n-ar fi încetat. Rica devenise atît de rea, că nu aveam remuşcări.
                        Nu mai ştiam ce să fac. Din ce în ce Rica se arăta mai primejdioasă. Nu mai avea, ca odinioară, păreri de rău. Odată, de pildă, în urma unei petreceri, mi-a fost rău o zi întreagă, nervii mei, chinuiţi de Rica, deveniră zdruncinaţi în urma băuturii. Rica a aflat prin servitor de boala mea, apoi a pîndit toată ziua medicul şi feţele îngrijorate care ieşeau din casă. Mă făcui mai bine spre seară şi mi se recomandă o plimbare cu automobilul la aer curat. M-am oprit la Universitate ca s-o văd pe Irina, după cum vorbisem. La întoarcere ştiam că o să-mi
                                                                                       419
  33 — Opere, voi. I — Anton Holban
T
:i
iasă înainte Rica şi speram că boala mea a speriat-o îndeajuns, mai ales că-şi bănuia vina mare care o avea, şi astfel va fi mai cuminte. Am găsit-o mai nebună ca niciodată: bănuise întîlnirea mea cu Irina. La impasul meu nu vedeam nici o ieşire. Nu ştiam unde să cer un sfat. Intr-o seară, conducînd pe Irina acasă, eram mai tragic ca de obicei. De-abia puteam vorbi. Am intrat într-o cafenea mică, pe cheiul Dîmboviţei, şi acolo am căzut pe un scaun, îndărătul sticlei cu vin. Irina, cu tot gunguritul ei obişnuit, îmi observase zbuciumul şi mă iscodea mereu. Şi atunci am luat o hotărîre extraordinară: să-i spun tot. Mă gîndeam: va suferi, dar va avea dovada cît o preţuiesc, luînd-o pe ea de confidentă, şi va fi mîndră (se mai poate că în momentul acela aş fi spus oricui). Cu puţină şiretenie, Irina şi-er fi putut da seama că o astfel de mărturisire, primită de ea cu lărgime, mi-ar fi creat obligaţii veşnice. De altfel i-am indicat de la început rolul: „Te cred o fiinţă superioară, care ţii mai mult la mine decît la prejudecăţi11... etc.
     I-am spus, şi, cu toate că am împărţit astfel discursul încît la început nu erau descrise decît suferinţele mele şi ameninţările Ricăi (încercam s-o ambiţionez sau cel puţin să-i fac milă), de la prima vorbă mai explicită a rămas buimăcită. Începuse să scrîşnească din dinţi, iar cu mîinile mă depărta. Am văzut-o aşa de încruntată, încît de frică am simulat un hohot de rîs. (îmi văd imaginea grotescă în balta Dîmboviţei!)
     — Ce copilă! N-ai văzut că e o glumă, ca să văd cît te-ar durea infidelitatea mea!
     Ca să termin mai iute scena, găsii o dovadă de dragoste într-un fapt invers decît cel pe care-1 pretinsesem la început. Irina însă nu era in stare de gîndire prea complicată: se apropie fericită. Dar eu mă simţeam iremediabil singur.
     Şi Rica? Nici o importanţă, s-a terminat imediat. I-am spus totul sorei mele, Vana, care mi-a prilejuit cîteva zile de excursie ca să poată aranja situaţia în lipsă. Nu ştiu ce a făcut, căci am rugat-o să nu-mi mai vorbească niciodată de asta, de ruşine sau din laşitate, temîndu-mă de păreri de rău. N-am mai văzut pe Rica de atunci.
     Probabil că s-a dus în provincie la nişte rude. Cît despre mine am plecat cu Irina, ca să nu-i fie urît, la Sinaia, şi ne-am extaziat în faţa munţilor. In tren, o mică întîmplare: un domn cu figura inte-igentă citea aceeaşi carte ca şi noi: Colas Breugnon.
     La sosire, mi-a spus pe un ton şiret, cu toate că noi fusesem foarte prudenţi: „Bon amusementV‘
420
     Una din analizele cele mai perspicace şi nuanţate scrise la apariţia romanului O moarte care nu dovedeşte nimic o datorăm lui Eugen Io* nescu (în Excelsior, I, nr. 16, 21 martie 1931, p. 6):
     „Principiul disoluţiei personalităţii, prin excesul analizei, îşi află, în romanul Iui Anton Holban, o minunată exemplificare. Iar teoria bergsoniană a insuficienţii inteligenţii în intuirea esenţelor, în înţelegerea şi intuirea vieţii este, aici, edificator justificată: asistăm la o dramatică a introspecţiei, a analizei. Căci, oricît am împărţi realitatea matematic, rămîne întotdeauna un cît indivizibil, spunea Goethe.
     Ca toţi analiştii şi introspecţii, Sandu nu reuşeşte să se cunoască pe sine. Nu o va «intui.» nici pe Irina, cu toată atenta lui aplicare întru a explica pînă la ultima limită, pînă la atom, pînă la principiu, mecanismul psihologic al unei individualităţi.
     Analistul nu cunoaşte niciodată oamenii. Mai precis: nu îi cunoaşte în raport unii cu alţii, sau în raport cu el, ci — într-un sens — îi cunoaşte numai principial. Introspectivul analist se va rătăci într-un labirint de presupuneri. El este logic şi nu intuitiv. Disecă pînă la inexistenţă, pînă la gol. Şi acesta este tragicul tuturor analiştilor: nu izbutesc niciodată să se dumirească asupra lorsau asupra oamenilor, după cum nu izbutesc — reflexiunea ucizind acţiunea — să se decidă sau să voiască. Aceasta pare a fi cheia ezitărilor şi a abuliei lor. Exemplele sînt clasice şi cunoscute tuturor.
     Cu romanul acesta, Anton Holban se integrează într-o tradiţie pur franceză. Ea începe cu J.-J. Rousseau din Les Confessions şi se continuă, contimporan, cu Proust (influenţele din Proust şi le recunoaşte, lucid, autorul însuşi prin mărturisirea pusă în gura lui Sandu) şi cu Andră Gide din Si le grain ne meurt. Căci linia al cărui punct iniţial este J.-J. Rousseau îşi află o bifurcare: Proust, ştiinţific şi metafizic; Gide, a doua ramură (mai aproape poate de Rousseau) afectiv şi moralist. Iar pe Anton Holban nu am şovăi să-l situăm — desigur temperamental — pe linia trasată de Rousseau, B. Constant, Amiel, A. Gide.
     Desigur că acest traseu nu este direct sau definitiv. Sînt şi mici derogări. Dar l-am apropia pe Holban mai mult de Amiel, prin abulie, prin şovăială şi nehotărîre, prin pasiunea introspecţiei pentru introspecţie, veritabil viciu; de Rousseau şi Gide, prin sinceritatea implacabilă — despuiere sufletească — cerebrală şi mistică totdeodată, caracteristică printr-o candoare cinică şi printr-o autopedepsire, flagelare.
33*
421
      Tradiţia aceasta, din care B. Constant şi Stendhal fac parte — şi Stendhal este reclamat ca precursor de o mare parte a literaturii franceze actuale — nu are o serie analogă la noi. Anton Holban, după Camil Petrescu (cel din Ultima noapte...) ar fi unul din fondatorii ei in literatura noastră. Şi presupunem că Perpessicius, cu romanul pe care ni-1 anunţă, ar fi un al treilea colonizator, cunoscîndu- i configuraţia literară şi temperamentală în critică şi poezie livrescă revelată.
      Dar diferenţele dintre această literatură de analiză şi analiza de-un gen cu totul special a lui Proust este că pe cînd prima dizolvă personalitatea, cea de-a douao reconstituie. Proust are intuiţia vieţii sentimentale, şi, de aceea, la el sentimentele sînt mobile, fluctuează, trăiesc, deci se schimbă, se modifică, cresc şi se întrepătrund. Nu sînt ca dincoace (şi Holban este un bun exemplu) disecate şi epuizate pînă la vid, fragmentate şi scrutate părticele cu părticele. Pe cînd Proust narează (el nu explică — motivaţia este doar altceva — ci evocă), un Amiel, de pildă, vrea să elucideze, explică fără să nareze. Unul este epic-interior, celălalt descriptiv-interior. (Vorbeam mai sus de unele derogări ale traseului indicat pentru situarea lui Holban: pentru că sînt remarcabile unele influenţe din Rilke, pe care, de astă dată, autorul, prin Sandu, nu ni le mai numeşte şi nu îi sînt, poate, conştiente> ragmentul despre obsesia şi gustarea morţii, care uimitor seamănă cu fragmentul din Caietele lui M. L. Brigge, cu identice exemplificări, ca moartea boierului Barbu Pândele, identificabilă perfect cu moartea bătrînului Brigge.)
      Interesul şi valoarea estetică a acestei literaturi constă în tragicul inutil, chinul demonic şi zadarnic al analizei. Urmărirea acelei disoluţii a unui concret. Mersul inteligenţii care ucide viaţa şi nu o intuieşte: după cum fierul roşu arde obiectul pe care îl atinge. (Inteligenţă sau, în cazul nostru, cerebralitate. Nu ştim dacă Sandu este inteligent, putem şti însă că este [un] lucid şi un cerebral: ceea ce constituie o nuanţă.) Calitatea de a se dedubla, de a fi simultan actor şi spectator — şi spectator de acuitate critică — posibilitatea de a-ţi furniza propriul tău spectacol, germinează o viaţă dramatică printr-o izolare de viaţă: printr-o singularizare şi o detaşare, o neparticipare totală la viaţă.
    • Dar tragicul acestei literaturi creşte cu chinul artificial al eroului. Literatura aceasta este literatura unui singur personagiu. (Eu în J.-J. Rousseau, în Amiel, în amintirile lui Stendhal, în Gide, eu — alias Adolphe — în B. Constant; în romanul lui Camil Petrescu şi aici, în Anton Holban.) Fiindcă asistăm într-adevăr la viaţa şi la activarea sterilă a personagiului într-o lume făcută, artificială, a lui,
422
din care — ca dintr-un cerc închis sau dintr-un labirint — este ursit să nu poată evada. Este ca un inutil mers pe aceleaşi c&i bătute. Sărăcime de varietate. Monotonie şi chin. (Nu poate fi decît un număr redus de perspective interioare.)
      Autorul, nu pune, dinafară, pe oameni să activeze, ci, dinăuntru, activează un unic erou: bunăoară Sandu. Asistăm la mersul acestuia, repetat şi identic, în cerc. (Din acest punct de vedere, Camil Petrescu ne apare mai proustian decît Anton Holban.) Din imposibilitatea de a vedea clar şi departe — şi aceasta cauzează şi debilitatea voinţei sale — Sandu nu poate dobîndi, prin el însuşi, nici o lămurire. Nu poate căpăta (achiziţiona) date noi de cunoştinţe, nici posibilităţi noi de interpretare, din aceeaşi insuficienţă organică.
      După ce am asistat la demoniacul analizei (ceea ce prezenta interes estetic era tocmai această inutilitate şi, de aici, exagerare, hipertrofiere a chinului), la ineficacitatea unei inteligenţe, Irina ne este tot atît de hermetică; Sandu rămîne interior, vid, sterp şi chiar pervers sau crud.
      Perversitate sau mai degrabă slăbiciune. Dintr-o slăbiciune imorală identică, Rousseau şi-a abandonat copiii sau înainte fusese hoţ şi laş. Iar mărturisirea, autoacuzaţie, îi este — ca şi la Holban în cazul nostru — o flagelare necesară. Aşadar, după acest joc excesiv al lucidităţii şi al analizei, Irina dezminte toată inteligenţa rece a lui Sandu şi ipotezele inextricabile ale acestuia, printr-un gest grav şi misterios, sinuciderea. Dacă analiza inteligentă nu a putut să explice sau să videze sensul sufletesc al Irinei, un singur gest, iraţional şi neprevăzut, ne-o descoperă, deodată, nouă, enigmatică şi turburătoare.
      Misterul creşte din extrema luciditate. Zbuciumul inutil al lui Sandu şi tristeţea lui nasc comizeraţie pentru superficialitatea lui de înţelegere şi nuditatea seacă a inteligenţii sale.
      Analiza nu poate purta decît asupra detaliului; ea generalizează detaliul. O închidere în sine, o lipsă de sens emoţional, o incapacitate de a simpatiza şi excesiva deliberare şi reflexiune i-au anihilat orice posibilitate de a cunoaşte. Şi de a fi fericit. După sinuciderea Irinei — dacă Sandu ne apare steril şi trist — ea este, postum, reabilitată complet. Misterul (moral) încheie luciditatea, depăşind-o, şi îşi va proiecta penumbra asupra romanului întreg.
      După ce toate armele analizei lucide au fost ineficace, nelimpe-zindu-ne o minimă parte din psihologia Irinei (pentru că gestul ultim dezminte toate deducţiile logice), imagina acesteia va creşte, in sufletul nostru, inegalat de nobilă, de pură, de tristă.
423
      Şi dacă autorul ar continua povestea interioară a lui Sandu, ea s-ar putea numi, desigur, Tragedia unor remuşcări.“
      Şi Pompiliu Constantinescu scrie despre romanul lui Anton Holban, integrîndu-1 de asemeni în proza analitică românească.
      „Romanul nostru nu excelează în studiul analitic al cazurilor de conştiinţă. Cu excepţia d-nei Papadat-Bengescu, a Omului descompus al d-lui Aderca, a pătrunzătoarei analize a geloziei din primul volum al romanului Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război al d-lui Camil Petrescu şi a cîtorva pagini de debut din Mătuşa Matilda, a d-rei Stahl — domeniul e aproape virgin.
      In subtilităţile psihologismului, scriitorul trebuie să aducă un desăvîrşit calm şi un fel de atentă auscultaţie în propriul Iui suflet. Autobiografia poate fi uşor poetizată, deformată cu închipuirea, proiectînd-o în planuri ideale, care nu se menţin în sinceritate decît prin punctul de plecare în contact cu realitatea de la care a deviat. Transformată în investigaţie lucidă, ea devine un simplu instrument de cunoaştere, o descindere în uman, urmărind să descifreze un tip psihologic. Dacă porneşte de la un substrat autobiografic, romanul de analiză se conciliază într-o generalitate abstractă şi oarecum obiectivată prin efortul de a desluşi mecanismul intim al unei pasiuni.
      D-l Anton Holban reuşeşte să se sustragă primejdiei de a poetiza pe un pretext de psihologie, fiindcă eroul său, Sandu, urmăreşte nu numai o confesiune, dar şi o definire în marginile unei experimentări a propriului temperament.
      în romanul de analiză, sinceritatea se confundă cu luciditatea. Ispita de a se idealiza într-o confesiune nu este un criteriu legitim de a condamna un gen anatemizat de Brunetiăre ca o falsă „literatură personalistă". R o eroare de dogmă clasicizantă şi un scrupul de moralist, care confundă confesia artistică cu un act de ispăşire creştină.
     Eroul d-lui Holban, studentul Sandu, îşi povesteşte la persoana întîi variaţiile iubirii pentru o colegă a sa, Irina, căutînd să definească, într-un dublu plan, două temperamente şi două inteligenţe opuse. Sandu e un orgolios şi un timid, un intelectual care îşi caută un fel de auditor restrîns în sufletul unei femei, şi un febril neurastenic, trăind cu iluzia dominaţiunii în iubire, în care se consideră mai multspectator decît serios angajat. E un suflet mai ales livresc, legănat în confuzia că viaţa e un teren de experienţă pentru eul lui şi că iubirea se poate discuta şi combate asemenea unei cărţi. Un romantism nemărturisit, îl împinge la un sistem întreg de perfectare a iubitei; fac lecturi împreună, îi stabileşte un program de studii, îi inoculează propriile lui
424
gusturi, căutînd să-i formeze o personalitate care nu este altceva decît dublul personalităţii lui. Acaparator absolut, se vede necontenit contrazis de realitate. In timp ce imaginaţia lui activează cu iluzia izbînzii, se vede treptat dezminţit; e firesc, din această cauză, să-şi creeze o nouă superioritate, aceea a judecătorului dezamăgit, faţă de superioritatea iniţială, în baza căreia să-şi poată impune individualitatea unei alte fiinţe. Este o certă contradicţie în structura morală a acestui îndrăgostit; o nevroză specifică îl minează, fără ca el să-şi dea seama; prin această trăsătură interioară, autoanaliza duce la crearea unui tip şi dă o valoare de document sufletesc romanului. Sandu afirmă că îşi petrece vremea cu Irina din obişnuinţă şi plictiseală; se consideră un sacrificat, care face concesii vieţii erotice. Eroarea lui, inconştientă mai mult, este de a nu crede în dragoste. Totuşi, dintr-o livrescă hipertrofie, se doreşte un donjuan, se dezgustă de pierderea unor posibile aventuri cu alte femei, mîhnit că-şi risipeşte vremea cu o fată mediocră.
      Egoismul şi egocentrismul nu sînt, desigur, o dispoziţie naturală în iubire. Abandonarea în combustia clasicului «egoisme ă deux» este semnul pasiunii autentice. Reticenţele morale, analiza fiecărei vorbe şi atitudini, regretul o dată angajat în jocul erotic, impresia de nenorocire perpetuă şi de plictiseală insuportabilă creează un fel de falsă disponibilitate interioară, de care este devastată dragostea lui Sandu. Neputinţa de a iubi i se pare astfel o realitate naivă, stăpînirea de sine o certitudine, şi indiferenţa la durerea altuia un semn al superiorităţii.
      Această formă neurastenică a iubirii îl duce pe Sandu, în etapele esenţiale ale confesiunii, la dubiu integral. Se îndoieşte de propriile lui stări sufleteşti şi de ale Irinei. Se vrea iubit şi nu este sigur de pasiunea femeii. O consideră uşuratecă, şi fiindcă i s-a dat, i se pare că săvirşeşte un act mecanic ori de cîte ori o posedă. După fiecare scenă de acest fel el se consideră eliberat; descărcarea lui nervoasă îl calmează, obsesia se risipeşte, şi iată că îşi poate îngădui veşnica lui ipoteză liniştitoare: Irina e dominată de el, fără ca să se simtă angajat într-o pasiune reciprocă. Jurnalul lui Sandu s-ar fi putut întinde, pe aceste alternanţe, pe mii de pagini, fără o soluţie concludentă.
      Bărbatul care se socoteşte atît de lucid în analiza căreia se supune cu o amară voluptate n-are totuşi intuiţia dragostei — mai just, a femeii. Plecat la Paris, punînd între slăbiciunea lui şi mobilul de incitaţie distanţa, nu-şi cîştigă siniştea. Pasiunea este o ardere lăuntrică, în timp; ede ajuns să se simtă singur, ca închipuirea şi curiozitatea să-i sfărîme presupusa indiferenţă.
425
     Irina îi pusese o dată categorica întrebare: «Ce ai de glnd să faci cu mine?» Sandu, tip de voinţă fragilă, afectat de neputinţa de a conchide, dă un răspuns logic, după structura lui, îi dă libertatea şi chiar o sfătuieşte să se mărite. In raport cu încercările Irinei de a se căsători, intervine Sandu cu vechile raţionamente: ironizează pe candidaţii eventuali, subliniindu-şi indirect superioritatea. Intr-o problemă în care femeia îşi pune sufletul şi simţurile, bărbatul activează cu raţiunea. Planurile sînt contradictorii, şi drama se petrece pe două paralele fără punct de tangenţă. E de ajuns Insă ca Irina să se descătuşeze de cercul vicios al irezolvării, căsătorindu-se, evident din clasica răzbunare a femeii care se simte părăsită, ca Sandu să reacţioneze, să se simtă nenorocit şi subpreţuit, să se umilească şi să se plîngă, să caute a schimba cursul unei vieţi pe care n-a acceptat-o decît ca pe un provizorat indefinit. Concesiile încep din partea lui, cu aceeaşi precipitaţie cu care pînă acum îşi aglomera rezistenţele. Abia în faţa faptelor îşi dă seama că a iubit-o pe Irina; crede în pasiune după ce a respins-o; Sandu se descoperă îndrăgostit cînd e prea tîrziu. Irina e dispusă să renunţe la căsătorie; asigurat în parte, reintră în vechiul lui eu: iar o dispreţuieşte şi o consideră fără personalitate, iar se crede disponibil şi pleacă din nou în Franţa. O scrisoare a unei prietene comune îi anunţă că Irina a murit într-un accident, în munţi. Dar în sufletul lui orgolios şi nesigur interpretează sacrificiul femeii ca o jertfă logică: «A fost convinsă că-mi este de prisos şi dispăruse»; supoziţiile nu dorm însă nici în faţa evidenţei. Scepticismul bărbatului hipertrofiat îşi mîngîie raţionamentul cu o posibilitate, dacă nu controlabilă, anula-bilă, a durerii ca un calmant la-ndemînă, foarte comod: «Poate a lunecat».
     Pe aceste cuvinte se încheie subtila analiză a iubirii din O moarte care nu dovedeşte nimic.
     Dacă romanul de analiză are predilecţie pentru materialul autobiografic, tehnica lui variază cu o supleţe conformă cu timpul. Benjamin Constant a scris Adolphe într-o naraţiune lineară şi cu o linişte clasică; tot astfel şi Fromentin pe al său Dominique. In La porte etroite, Gide s-a folosit de aceeaşi metodă, pe care a schimbat-o însă, în L'Ecole des femmes, cu procedeul mai artificiala două jurnale intime juxtapuse. Jacques Chardonne, în Eva, a adoptat tehnica simplă a jurnalului unic în care îşi înseamnă etapele mai puternice ale unei evoluţii morale, într-un ciclu de sentinţe şi observaţii interioare.
     Metoda d-lui Holban am putea-o numi evocativă: ea se abate de la metodele cunoscute; stările sufleteşti se asociază în legătură cu
426
incidente reale reînviate de memoria afectivă. Evoluţia personajelor e urmărită mai mult în timp decît în spaţiu. Analiza se-ntretaie cu evocarea, reflexia cu fulguranţa plastică a faptelor mici, dar semnificative. Romanul său e alcătuit ca un subtil mozaic, în care fragmente miniaturale, stilizate cu graţie şi poetizate cu descripţii, întregesc o psihologie. Desigur că această tehnică e luată din procedeele disociative ale analismului proustian, pe care d-1 Holban l-a aplicat cu migala unui pictor care ar reduce scara de frescă la miniatură. Analiza sa lucidă nu ignoră graţia interioară şi stilistică. O moarte care nu dovedeşte nimic este adevărata afirmare de prozator a d-lui Anton Holban.“
     Perpessicius integrează cartea în linia romanelor cerebrale, apreciind „luciditatea autocritică", „în linia jocului de inteligenţă, care se desfăşoară cu inepuizabile resurse în prezentul său roman, O moarte care nu dovedeşte nimic, după cum o făcuse şi în lucrarea sa de debut, Romanul lui Mirel. Am amintit de întîiul roman al d-lui Anton Holban, şi amănuntul este de două ori preţios. Amorul torturat şi torturant pe care Sandu îl nutreşte pentru Irina este de fapt amorul unui intelectual, unui cerebral, mai exact, ros de propriile-i incertitudini logice, pentru o făptură simplă, poate, dar total anticerebrală — într-un cuvînt, femeie. Or, un astfel de amor, cu filtrarea tuturor veninurilor, numai cît cu o decantare mai sistematică ne-a dat d-1 Camil Petrescu, în amorul lui Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste, întiia noapte de război. Romanul d-lui Anton Holban, cantonat, de altminteri, numai în regiunea aceasta de galerii soboliene, a dragostei, nemulţumită cu ea însăşi, îşi recunoaşte ascendenţă proustiană. Şi lucrul e cu atît mai adevărat, şi cu atît mai mult se cade să subliniem această cronologie cu cît Romanul lui Mirel, apărut cu cîţiva ani înainte, este din aceeaşi plămadă ca şi O moarte care nu dovedeşte nimic.
     Mai mult chiar: Sandu, intelectualul inchizitor din ultimul roman al d-lui Anton Holban, nu este altul decît Mirel, adolescentul, răutăcios, şicanator, dotat cu bogat spirit de observaţie, avid de lectură şi peregrinări, nestatornic în afecţiunile lui şi de o cruzime, de atîtea ori, monstruoasă. Mirel este un mic monstru, şi tot monstru este şi Sandu, numai că de la o vîrstă la alta, d-1 Anton Holbana adaos eroului său, unul şi de o fiinţă cu celălalt, de altminteri (ceea ce dovedeşte un preţios instinct de romancier), o mai accentuată preocupare psihologică, o mai umană justificare. Amintiţi-vă, de pildă, de scena brutală dintre Mirel şi Lilli şi de inconştienţa cu care adolescentul donjuan îşi reneagă
427
pe mica Elviră. Aceleaşi cruzimi, numai că intensificate, şi în O moarte care nu dovedeşte nimic. Iubire fără gelozie, sau miere fără de venin se vede că nu există, şi eroul ultimului roman al d-lui Anton Holban este nu numai victima acestei pasiuni, dar mai cu seamă, victima propriilor săi vulturi. Romanul Sandu-Irina este mai la urma urmei romanul vechilor cupluri romantice, cu deosebirea că în locul predestinării şi beatrificării vechilor aventuri, aci totul e tortură, iad şi scrîşnire a sufletelor.
     Deşi construit pe portativul autobiografic (ca şi romanul d-lui Camil Petrescu), din fragmente de jurnal şi redus, faţă de vasta compoziţie proustiană, la o simplă secţiune sau diagramă pasională, este uimitor totuşi cît de prezenţi şi de umani, cu toată perversiunea sau monstruozitatea unor suflete înveninate de excesul de analiză, sînt eroii d-lui Anton Holban, fie Mirel, fie Sandu. Fără să mai amintim de puterea de creionare sugestivă de care d-sa dă dovadă în bogata figuraţie a ambelor romane şi fără să mai revenim asupra lucidităţii acestor variaţiuni psihologice, dificile prin chiar excesul lor. Calităţi •ce înscriu de pe acum chiar pe d-1 Anton Holban nu între promisiunile, dar între reprezentanţii autorizaţi ai romanului psihologic de la noi, alături de d-na Hortensia Papadat-Bengescu, de Camil Petrescu, de F. Aderca şi de nuveliştii H. Yvonne Stahl şi Ion Vinea.“
     1      Arvers Felix (1806—1850), poet şi autor dramatic francez, cunoscut prin sonetul de care este legat numele său şi care începe cu versul: „Mon âme a son secret, ma vie a son mystere"...
     2      Odin, cel mai mare zeu din mitologia popoarelor scandinavice. Este zeul vitejiei, al înţelepciunii, al poeziei. Cunoştinţele sale se datorează demonului apelor, unchiului său, Mimir, şi nectarului divin. Odin hotărăşte care dintre luptători trebuie să moară glorios pentru a ajunge în Valhala, domeniul imens stăpînit de valkirii. în mitologia germană este cunoscut sub numele de Wotan.
     3      Crivelli Carlo (1430—1493), pictor italian. Dintre cele mai cunoscute pînze ale sale amintim Maria Magdalena, Madona della Candelatta.
     4      Albertine disparue este titlul sub care a fost publicat în 1925 (trei ani după moartea lui Marcel Proust) romanul La fugitive din ciclul A la recherche du temps perdu.
     5  Celebrul erou din romanele lui Fr. Rabelais (1494—1553),
428
     6 Funduleţ, funduliţă.
     I      Geraldy Paul (n. 1885), scriitor francez. îşi datorează popularitatea unei culegeri de poezii erotice intimiste, Toi et moi, 1913. După alte cîteva încercări literare, Gâraldy se dedică dramaturgiei.
     8      Versurile citate reprezintă începutul poeziei Passe. In româneşte sună astfel:
                Aveai, atunci cînd ne-am cunoscut,
                Acum trei ani,
                Încîntătoare timidităţi.
                Te-am dezvăţat să le mai ai,
                Şi astăzi îmi pare rău.
     9      Substantivul cunoştinţe este luat în accepţia de cunoscuţi. De aceea referirea care urmează este pusă la masculin plural.
     10      Alceste, personaj principal în comedia Le misanthrope de Moliâre, jucată pentru prima dată în 1666. Reprezintă tipul corect,, cinstit, de o sinceritate intransigentă.
     II     Fabrice del Dongo este eroul principal din romanul luiStendhal1 LaChartreusede Parme.
     12 Acelaşi caz ca la nota 9.
     13      Hardy Thomas (1840 —1928), scriitor englez. După ce termină studiile de arhitectură se consacră literaturii. Din seria romanelor apărute Intre 1872 şi 1891, Tess d'Urberville s-a bucurat de un succes considerabil. Se remarcă pătrunderea psihologică şi capacitatea de a descrie peisajele şi obiceiurile provinciale. Romanul Jude Neştiutul (1895) l-a impresionat pe Anton Holban în mod deosebit.
     14      Andromaca, eroina tragediei lui Racine cu acelaşi titlu, reprezentată pentru prima oară în 1667. Scriitorul s-a inspirat dintr-un pasaj al Eneidei. Andromaca, văduva troianului Hector, este luată în captivitate de Pirus. Suferinţele ei se datorează alternativei dureroase în care se zbate: sau se căsătoreşte cu regele Pirus, logodnicul Hermionei, sau îşi pierde fiul, pe Astianax, cerut de Oreste, în numele grecilor. Djpă îndelungi ezitări, Andromaca se preface că acceptă căsătoria, ceea ce aducedeznodămîntul. Hermione, bolnavă de gelozie, cere lui Oreste să-l omoare pe Pirus. Ea însăşi se omwară, iar Oreste înnebuneşte.
     15      Esther, eroina tragediei cu acelaşi nume a lui Jean Racine. Piesa a fost scrisă la cererea doamnei de Maintenon pentru a fi jucată
42»
de elevele Pensionului de fete Saint-Cyr şi a fost reprezentată pentru prima dată în 1689.
     16      In tragedia lui Racine Miihridate, reprezentată In 1673, Monime este o prinţesă greacă, care, fiind luată în captivitate de Mitridate, se îndrăgosteşte de unul din fiii săi, Xiphares. Bătrînul rege, bănuin-du-şi copiii, închide pe Pharnace şi apoi, prin abilitate şi vicleşug, izbuteşte să afle adevărul. Pharnace evadează şi se răscoală împotriva tatălui său. Regele îşi provoacă moartea, dînd binecuvlntareasa celor doi îndrăgostiţi. Istoria consemnează existenţa Monimei ca soţie a lui Mitridate al Vl-lea, după lupta victorioasă a acestuia împotriva Miletului. Ga pieri, o dată cu toate femeile regelui, din ordinul lui Lucullus, învingătorul roman al regelui Pontului.
     17      Berenice, tragedia lui Racine, reprezentată pentru prima oară în 1670. Subiectul i-a fost inspirat de cîteva cuvinte ale istoricului roman Suetonius: „Titus, care iubea cu pasiune pe regina Berenice, aceasta — se spunea — promiţîndu-i că se va căsători cu el, o alungă din Roma, fără voia lui, fără voia ei, în primele zile ale domniei sale“.
     18      Eroină din tragedia lui Racine Britannicus, reprezentată pentru prima oară în 1669. Britannicus, fiul împăratului Claudius şi al Mesalinei, deposedat de tron de Neron, iubeşte pe Iunia. Agripina, mama lui Neron, protejează dragostea lor, sperînd să obţină prin ameninţări influenţă asupra fiului ei. La un ospăţ, Neron otrăveşte pe Britannicus, de teamă ca acesta să nu ridice pretenţii asupra imperiului.
     19      „Opreşte-ţi zborul, Vreme!“, celebrul vers din poezia Iui A. de Lamartine, Le lac (Lacul).
     20  A avala (fr. avaler) — a înghiţi.
     21      Piesa lui Alfred de Musset A quoi rivent Ies jeunes filles apare o dată cu La coupe et Ies levres, elegia Le Saule şi poemul fantezist Namouna, în culegerea Un spectacle dans un fauteuil (1832).
     22      Reprezentată la Paris în 1864, piesa lui Alexandre Dumas-fils tratează relaţiile dintre soţi într-o manieră interesantă şi vioaie.
                         Variante
     Am consemnat deosebirile dintre ediţia de bază, ediţia din colecţia „Biblioteca pentru toţi“ şi paginile publicate separat în periodice, dar nu am considerat necesar să efectuăm o confruntare integrală a celor două ediţii.
430
    Sigle
    O moarte care nu dovedeşte nimic, Editura „Cugetarea", 1931, 171 P-: A.
    O moarte care nu dovedeşte nimic, „Alcalay" (B.P.T.), nr. 1.498—
1.499, 173 p.: B.
    Fragmentul Boierul Pândele, Vremea, nr. 167, 12 februarie 1931, p. 6: C.
    Fragmentul O moarte care nu dovedeşte nimic, Vremea, nr. 171, 26 februarie 1931, p. 4: D.
    Fragmentul Cuvinte despre moarte, nr. 175, 12 martie 1931, p. 4: E.
                               97
3  ungherile A, D; unghiurile B //
                               98
4  un „dragă" A, B; dragă D // 31—32 întocmai A, B; tocmai D //
                               99
9  neputinţii A, D; neputinţei B // 40 fetele A, B; femeile D //
                               100
4 o urltă A, D; urîtă B // 38 cu un glas melodios A, B; cu glas melodios D //
                                  101
21 ceilanţi A; ceilalţi B, DU 28 pietricelele A, B\ pietricele Djj
                                  102
12 mîinile A, B; mînile D // 14 amuzat A, B; amuzant D //
                                  120
11 cuiva A, B; lui E // 14 valurile A, B; malurile E // Fiecare A, B; Aşa fiecare E // 15—16 legaţi A, B; legat E jj 33 fără de nici o grabă A, B; şi fără de nici o grabă E //
                                  121
  4 regulele A, B; regulile E // 7 i-ai povestit A, B; i-ai povesti E (formă adoptată) // 25 sprincenile A, B; sprîncenile E // 26 bubuliţă A, B; bubiţă E // 32 Asta nu mă împiedeca să-l iau de model A, B;
431
Asta nu mă împiedica să-l admir şi să-l iau de model E // 33 ridicol A, B; ridicul E // 35 Le oferea servicii A, B; Se oferea pentru orice serviciu E //
                                 122
2—3 era bătut A, B; era totdeauna bătut E II 3 pe jumătate ironic A, B; pe jumătate simpatic, pe jumătate ironic E // 5 îi trăgea atenţia A, B; îi atrăgea atenţia E (formă adoptată) // 7 adăuga A, B; adăoga E // 8 ce să mă mai fac A, E; ce să mai fac B // 14 fluturatecul de Bonbonel A, B; fluturatecul Bonbonel E // 19 închidea A, B; încheia E // 30 satisfacţia A, B; satisfacţie E // 35 pe rînd A, B; rînd pe rînd E //
                              123
3 ignorase A, B; ignora E lf uşa A, B; uşe E // 10 bărbatul ei A, B; bărbatul său E //11 subţiat A, E; subţire# //12—13 nu avea rost în casă la el A, B; nu avea rost E // 20 de dimineaţă A, B; de dimineaţa E // 23 Atîta A, B; Atît E //
32 dimpotrivă A, B; lipseşte C // 35 ordinele A, B; ordinile C //
                                  124
9 ca şi cum A, B; cum C // 15 parcă A, B; ca şi cum C // 26 începeau A, B; începea C // jelţ A, B; jilţ C // 32 pe 'un cuptor A, B; pe o plită C // 35 înveniţiţi A, C; învineţiţi B // 38 jelţ A, B; jilţ C II
                               125
4 nu sorbea A, B; sorbea C // 11 arăte A, B; arate C lf 35 au purtat A, C; i-au purtat B //
                              126
1—2 pe ţărnă răscolită A; pe ţărna răscolită B (formă adoptată) ; pe ţărnă încă răscolită C // 9—11 Iar la urmă, cînd ar fi căzut pe jos, neputînd să se mişte din pricina stomacului prea plin şi ar fi adormit A, B; Iar la urmă cînd vor cădea pe jos, neputînd să se mişte din pricina stomacului prea plin şi vor adormi C //
432
PARADA DASCĂLILOR
     Parada dascălilor a apărut la Editura „Cugetarea”, Bucureşti, 108 p., In 1932. Primele 6 pagini au fost publicate în Vremea, IV, nr. 213, 15 noiembrie 1931, p. 6, cu titlul Prezentarea dascălilor. Un alt fragment, intitulat Parada dascălilor, apare tot în Vremea, V, nr. 219, 1 ianuarie 1932, p. 5.
     S-a retipărit în ediţia Parada dascălilor, Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1958, p. 128—188.
     Textul este reprodus după Parada dascălilor, Bucureşti [1932],
108 p.
     Cartea este dedicată lui O. Aburel, magistrat la Galaţi, preţuit de Anton Holban pentru cultura şi pasiunile sale literare.
     într-un succint cuvînt înainte, autorul încearcă să-şi convingă cititorii că personajele cărţii nu au existat cu adevărat, ci sînt modelate prin acumulare de gesturi şi atitudini „de la mai mulţi oameni, de la mai multe şcoli din diferite oraşe, uneori chiar în afară de şcoală”.
     Pe unul din exemplarele cărţii, dăruit doamnei Florica Codreanu, scriitorul a adăugat în paranteze subtitlul: „Souvenirs de Galatz”. Deducţiile noastre au fost confirmate de mărturiile domnului profesor Ion Argintescu, prietenul şi colegul scriitorului la Liceul „V. Alee-sandri“ din Galaţi, precum şi de corespondenţa pe care domnia-sa a binevoit să ne-o pună la dispoziţie. „Ştiu că voi avea tot felul de nemulţumiri, îi scrie la începutul anului 1932. Dascălii au încă un sentiment întreg: orgoliul. In privinţa orgoliului sînt egalii Iui Cha-teaubriand. Mă întreb dacă în toată cancelaria [Liceului «V. Alec-sandri» din Galaţi, nota noastră] se va găsi cineva care să-mi ia apărarea... întotdeauna mi-a plăcut să imaginez scena din cancelarie cînd ar afla că am murit. Văd pe fiecare dascăl ce ar face. Ar fi aşa de simplu! La fel, cu mici variaţii, vor proceda faţă de mine şi la apariţia volumului. Sau dimpotrivă, ciuda ar fi mai veritabilă decît părerea de rău simulată.”
     Tot datorită bunăvoinţei domnului profesor Ion Argintescu putem nota cîteva dintre „cheile” Paradei. Uneori numele ales de Holban se deosebeşte de cel real doar printr-o singură literă: Ion Licea, profesorul de literatură română, apare ca Ion Dicea. Părintele Chitic se numea în realitate Arşic. Hanibal Ionescu era Aeţiu Hogaş, fiul lui Calistrat Hogaş, Alexandru I.C. Frunză se numea Florea Iacob, Michael Leonard Nicolaescu Dîmbovitza îl reprezenta pe Grig. Mich.
433
Cotlaru, publicist, Lungeanu se numea Gherincea I., iar conferenţiarul Mosinşchi era portretul luat pe viu al lui Lenguceanu N.N.
     Despre colegul său, Ion Licea, profesor de literatură română la Liceul „V. Alecsandri" din Galaţi, scriitorul publică un articol fn România literară (nr. 52,11 februarie 1933, p. 1—2). Il reproducem integral:
     „Oamenii superiori sint aşa de rari la noi, că ai impresia că ai trebui să-i cunoşti in toate detaliile. Şi totuşi, descoperi uneori cite un exemplar preţios pe care modestia şi lipsa oricărei ambiţii, prim motor al popularităţii, tl ţin la o parte. Aş vrea să înregistrez aici silueta dascălului de română de la Liceul «V. Alecsandri» din Galaţi, d-1 Ion Licea.
     Prezenţa lui m-a întărit şi mai mult în iluzia mea în fantome, aşa ireal părea, fără nici o pretenţie şi nici o legătură cu viaţa meschină.
     Probabil că niciodată n-a observat schimbarea unui guvern, căci de nicăieri nu aştepta nici un angajament personal. Iar combinarea de note de la sfirşitul anului, la care se pretează aproape toţi profesorii, îi era streină organic, ca ceva ce nu putea pricepe cu mintea lui, căci din această probitate strictă nu scotea nici un orgoliu, şi nici nu încerca să-i demonstreze valoarea. într-o cancelarie de 30 de colegi, rămînea singuratic, tăcut, ascultînd politicos discuţiile altora, dar de fapt neatent, căci mereu era tulburat de toate nostalgiile şi de dorul de ducă.
     Şi dacă totuşi nu te speria înfăţişarea lui fără de nici o sclipire artificială, şi-l iscodeai, aflai cu surprindere că ştia mult mai multe lucruri decît vorbitorii inepuizabili şi, de pildă, că e familiar cu toate limbile slave şi ar fi meritat cu tot dreptul să ajungă profesor la Universitate. La distanţe mari, a publicat cîteva volume preţioase, dar cunoscute numai de anumiţi iniţiaţi, complect ignorate la Bucureşti. Astfel, au apărut: o critică documentată asupra lui Cerna; un studiu extrem de migălos lucrat asupra poeziei populare, şi găseşti acolo o informaţie amplă, indispensabilă oricărui cercetător în acest domeniu; un volum ca rezultat al călătoriilor sale prin Polonia şi al observaţiilor făcute acolo, iar de curînd a publicat o nouă carte ce conţine, în afară de cîteva amintiri prinse toate sub titlul Din alte vremi (factură sămănătoristă, dar pline de savoare, inactuală, dar] nu mai puţin interesantă), şi traducerile unor nuvele minunate din literatura rusă, puţin familiară la noi, care nu cunoaştem decît romanele ruseşti. Cine ştie, astfel, minunea intitulată Ce frumoase, ce fragede sînt rozele a lui Tur-gheniev?
434
     Existenţa d-lui Ion Licea e suficientă ca să-ţi schimbi părerea pesimistă, pe care de atitea ori eşti înclinat s-o ai despre oameni."
     In recenzia Ia Parada dascălilor (România literară, nr. 5 din 13 martie 1932, p. 3), Mihail Sebastian făcea distincţie între psiholog şiportretist. Reproducem fragmentul incriminat: „Eroiisăi au silueta pregnantă a unei bune caricaturi şi, In acelaşi timp, o vagă dungă de omenie, carelasă să se ghicească pentru unii din ei... o viaţă interioară ce depăşeşte ridicolul imediat al fiinţei lor. Mă tem însă că autorul este mai degrabă un portretist decît un psiholog, şi asta înseamnă că vede oamenii din afară, după indicii aproape teatrale, nu sufleteşti. El reprezintă mai mult decît observă... De aceea avem, cetindu-1, impresia continuă de a asculta o poveste, nu de a lua parte la o în-tîmplare“...
     Ideea este susţinută de Mihail Sebastian şi în polemica iscată la apariţia volumului II de Memorii al Iui Eugen Lovinescu. Plecînd de la premisa că un critic nu poate da decît o operă „de informaţie exactă", şi nicidecum una de „imaginaţie", Sebastian îi reproşează lui E. Lovinescu „spiritul schematic In observarea fenomenului literar", ca şi în „observarea fenomenului de viaţă. Ştie să vadă cel mult aspecte, detalii, fragmente. Un peisagiu sufletesc, oricît de complex, îl reduce la o expresie, la o linie, care pe urmă o măreşte exagerat, Incercînd să compenseze astfel prin proporţii sărăcia elementelor observate", conchizînd că E. Lovinescu este un „excelent portretist", dar „un psiholog nul" (România literară, nr. 8, 9 aprilie 1932, p. 3).
     Anton Holban îi răspunde prin articolul intitulat Portretele d-lui Lovinescu (Vremea, nr. 235, Paşte 1932, p. 16), pecare-1 reproducem integral:
     „Cred că de d-1 E. Lovinescu se poate vorbi totuş cu imparţialitate. In orice caz, încercarea de a contura personagii m-a interesat totdeauna aşa de mult, încît nu mă pot dispensa să analizez valabilitatea unor procedee tehnice. Acesta constituie singurul fel de a te apropia de miezul Memoriilor şi celelalte discuţii rămîn lăturalnice. Un articol al d-lui M. Sebastian îmi va furniza punctul de plecare. D-1 M. Sebastian spune în România literară: ca psiholog, d-1 E. Lovinescu e nul. Formulă care poate suna tot aşa de arbitrar, ca şi alte formule pe care d-1 Sebastian i le reproşează d-lui E.Lovinescu. Căci acest lucru trebuieşte îndelung demonstrat; experienţa de viaţă a autorului Memoriilor, înţelegerea sufletească faţă de cunoscuţi, luciditatea cu care se analizează singur, frica de orice complezenţe pe cont propriu; sau cum acestea sînt greu de precizat, cel puţin
                                                                                                 435
34
valoarea observaţiilor de viaţă pe care le-a făcut, ca paranteze, deseori de-a lungul criticilor.
     Mai tîrziu, mai ales, căci Ia început se mulţumea cu remarce străine: Anatole France a spus... etc. Dar să presupunem că Memoriile sînt suficiente ca să demonstreze insuficienţa psihologică. în adevăr, destul să cunoşti de-aproape pe unul din cei vizaţi ca să spui: nu corespunde; sau: sînt faţete mai importante şi mai profunde care n-au fost sesizate. Căci, de la birou, d-1 B. Lovinescu n-a putut reţine mare lucru din vizitator. De pildă, cum conversaţia a mers, îndeosebi, înspre literatură, d-1 E. Lovinescu a observat orgoliul literar al vecinului. Este drept ca acest orgoliu să devină esenţial, cînd sînt atîtea alte frămîntări care încep din nou, imediat ce vecinulse găseşte în stradă. N-am pretenţia să discut adevărul văzut de d-1 E. Lovinescu, fiindcă ştiu ce complicat este să evaluezi un om. (Proust are, pentru asta, nevoie de volume masive, şi nu ajunge, totuşi, la nici o certitudine. De altfel individul este în perpetuă evoluţie.) Dar am avut ocazia să cunosc de aproape pe una din siluetele d-lui E. Lovinescu şi să asist, tăcut, fără să fiu actor, la unica scenă dintre autor şi model. Portretul amicului meu... Paul (numele propriu interesează numai pe amatorii de intrigă) nu s-ar putea prinde într-o formulă. în bloc: inteligenţă vie; lectură prodigioasă filozofică-literară, priceput la analizele cele mai subtile; o înţelegere sufletească extrem de fină, capabil să dis-cearnă stările interioare, indiferent de vorbele adesea necorespunzătoare; un admirabil pricepător muzical. în faţa d-lui E. Lovinescu a apărut intimidat, şi ca să simuleze din orgoliu, tranşant, părînd sigur pe ce spune, dispreţuitor, artificial, terorizînd firea unduioasă, sceptică a criticului. D-1 E. Lovinescu i-aspus: „ar trebui să scrii“..., cu un ton de bunăvoinţă superioară, care l-a indignat şi l-a făcut să se simtă umilit şi, dacă ar fi fost personagiu de tragedie corneliană, ar fi replicat: «la valeur n’attend pas le nombredes annees», chiar dacă la fel cu Don Rodrigue, nu atinsese încă spada. (De ce numai scrisul să aibă importanţă şi nu şi discuţia asupra unei teme? De altfel, cu toată pretenţia de a fi „au dessus de la melee'', d-1 E. Lovinescu este considerat ca un egal în tinereţe, pasiune literară şi mereu actualitate.) Şi apoi a ieşit portretul pe tema: Paul este un orgolios...
     Dar chiar din Memorii se poate scoate dovada ce false pot fi observaţiile făcute asupra unui moment, prim şi el, în societate. Este portretul aşa de bun al căpitanului Popa. Vra să zică, un om strident, dezagreabil, mereu în agitaţie de proastă calitate, victima unor preocupări minime, amuzant cînd nu era grotesc şi brusc, neprevăzut., sinuciderea !
436
     Desigur că a avut un zbucium interior mai adine decît al nostru, al tuturor — cei care-1 examinam superior — şi care se exprima aşa de deplasat, şi în orice caz, ceea ce frapa Ia el era numai un detaliu. (După cum sunetul unui clopot te-ar împiedeca să auzi o melodie magnifică.) Şi atunci: este d-1 Lovinescu sigur că nu se poate ca un vizitator, după ce l-a părăsit şi i-a lăsat o impresie de orgolios neînsemnat, nu se poate sinucide, din cine ştie ce dureri cumplite, în grădina de peste drum? D-1 E. Lovinescu ar putea spune: am scris atît cit am văzut eu. S-ar putea răspunde: ai văzut cam puţin. E drept că din conversaţia în preajma unui birou, cu lume care intră şi iese, nici nu se poate vedea mai mult. Dar e şi mai drept ca cei vizaţi să nu se recunoască.
     (In afară de motivul prim: lipsa de autocritică.) Darpentru falsificarea modelului, mai contribuie ceva: tehnica însăşi (explicată şi de autor), aceeaşi tehnică pe care o aplica şi la critică:să cauţi „une faculte maitresse" căreia să-i subordonezi detaliile. Astfel eşti sigur de relief. In felul acesta au fost creaţi o armată de scriitori, care, deşi poate simplificaţi, s-au înţepenit pentru totdeauna în memoria noastră. A discerne esenţialul este o calitate de primul ordin, căci aproape toţi care fac la noi critică, zăbovesc pe detalii (în direcţia aceasta, d-1 Pompiliu Constantinescu este un continuator admirabil al d-lui E. Lovinescu). Această metodă o poţi aplica unui text pe care-1 ai, mai măre sau mai mic, întreg în faţa ta. Dar unui om? Memoriile se pot numi doar: cîţiva oameni, cu ocazia unor discuţii literare. Şi pentru a analiza viaţa, literatura este un argument cu totul neînsemnat.
     Deci, în literatură poţi utiliza «la faculte maitresse». Fiecare erou al lui Balzac trăieşte printr-o trăsătură principală. La fel şi siluetele lui La Bruyăre. în viaţa zilnică, însă, aceşti eroi nu sînt posibili. Şi memoriile vor să prezinte viaţa zilnică. Căci un om e format dintr-o mie de trăsături disparate, deseori contradictorii.
     D-1 E. Lovinescu ar mai putea spune: «Poate m-am înşelat, am voit numai să fac artă». Căci toate inexactităţile lui Saint-Simon sînt salvate de temperamentul lui. Aici, cum d-1 E. Lovinescu nu cunoaşte aceste înverşunări, şi se mulţumeşte să lege totul în valuri de uşoară melancolie şi de bunăvoinţă, nu ne putem raporta la temperamentul autorului. Salvarea vine din altă parte: de la stilul magnific ! (Nu e şi aceasta calitatea primă a lui La Bruyfere?) Discuţia îndelungă a acestui stil, cu toate procedeele lui tehnice, în evoluţia lui, m-a obsedat totdeauna. Nimic nu lipseşte: expresia abstractă sau detaliul plastic, reţinerile, vibraţia după încetarea cuvintelor, poezia fluidă, melancolia cu apariţiile ei neaşteptate (aşa de stăpînă pe sine e această
34*
437
artă, încît suspectezi orice mărturisire sentimentală, dacă n-a fost pusă decît de dragul unui cuvînt), ironia sau indulgenţa discretă, şi mai presus de toate, o artă a variaţiei desăvîrşită, şi ţi se cere un ochi expert ca să-i prinzi nuanţele, acelaşi ochi pe care-1 întrebuinţezi şi la lectura lui La Bruyăre. Şi, desigur, tot mai aproape de La BrUyăre l-aş vrea îndreptat pe d-1 E. Lovinescu. Căci atunci experienţa de la birou ar fi suficientă, după cum suficient fusese salonul luiCondă. Am avea atunci numai imaginare şi nimeni nu s-ar mai interesa să caute modele. Ar aveaşi libertăţi: ar putea combina mai multe modele, pentru ca tipicul să iasă şi mai desăvîrşit (şi n-ar mai depinde de un anume personagiu, deseori fără nimic excepţional).
     Tendinţele lui de abstractizare şi generalizare n-ar mai fi deloc împiedicate.
     Renunţînd să fie actual pentru cei amatori de mici intrige amuzante şi-ar păstra o actualitate veşnică pentru cei subtili.
     Arta lui de miniatură, în care fiecare vorbă îşi are importanţa ei, îndelung cugetată, ar avea spaţiul necesar.
     Anecdotele ar dispare ca ceva prea facil, indiferent de savoarea unora din ele pentru care se vor citi cu satisfacţia cu care citeşti pe Tallemant de Râaux, luminînd fals pe cei vizaţi (Paul Valăry a arătat ce falsă este legenda distracţiei lui La Fontaine).
     Anecdotele de altfel sînt la baza tuturor memoriilor franceze, dar cartea d-Iui E. Lovinescu e numită greşit Memorii. Mai degrabă o colecţie de siluete, din întîmplare veniţi în Cîmpineanu. Ele sînt văzute în parte, şi nu în bloc, în mici scene particulare şi nu într-o scenă de ansamblu, ca în Saint-Simon. O anecdotă este un detaliu minim în ansamblul din Saint-Simon şi ar fi sunat fals în medalioanele lui La Bruyăre. Şi aceste pagini ar curge impalpabile şi plutitoare, fără nici un cadru dur, care să le dea un contur greoi, sau vreo'idee premergătoare, care se va învechi ca orice idee, lăsîndsă se desprindă nuanţat şi abia sensibil, observat numai de lectorii fini, sufletul autorului — duios, resemnat, sceptic fără revoltă, lunecînd domol spre peisagiul cenuşiu al eternităţii, întocmai cum, din Caractere se desprinde nuanţat, dar incontestabil pentru cei atenţi, magnificul La Bruyere.“
     Polemica nu încetează, pentru că M. Sebastian simte nevoia să se explice, să-şi dezvolte principiile, pentru a nu fi învinuit de parţialitate. în articolul său din România literară (nr. 12 din 7 mai 1932, p. 1), reia disputa de data aceasta şi cu Anton Holban, care a scris — după opinia lui — „o perfidă pledoarie, mult mai violentă decît un rechizitor iu“.
438
     „Meseria portretistului este să reproducă. A psihologului este să înţeleagă. Un portret se face grafic: cu ce se vede. Iei cunoştinţă de anumite trăsături şi le înregistrezi. Ce sens au aceste trăsături, ce spun şi ce nu spun ele poţi să ştii şi poţi să nu ştii tu cel care le re* produci. Aş îndrăzni să spun că e mai bine să nu ştii. Pentru că portretist fiind,ceea ce te interesează este materialulplastic,linia, culoarea, umbra, toate elementele pe care tu le grupezi după anumite legi de expresivitate picturală sau sculpturală, în nici un caz psihologică. N-am văzut multe tablouri: atîtea doar cîte se pot vedea la Luvru într-un an de plimbări neregulate. Afirmaţia o fac deci cu multă teamă, dar o fac: psihologia este un detaliu cu totul secundar în portret şi de cele mai multe ori împovărător. Este un instrument impur în plastică. Nue nici pictură, nici sculptură, ci abia literatură, adică ceva suprapus, fals şi lipsit de expresivitate directă. Psihologii rătăciţi în plastică sînt comentatori, cînd ar trebui să fie pictori sau sculptori.
     în scris, portretul nu-şi pierde această necesitate care îl domină în plastică. Afară dacă ne gîndim la un portret spiritual, dar în acest caz el nu mai este «portret», şi mai ales nu se construieşte cu anecdote şi elemente exterioare, ci cu idei şi comentarii abstracte, iar termenul «portret»trebuie înlocuit cu termenul mai exact «analiză psihologică ». Nu este cazul pentru un memorialist care trebuie să fie portretist prin definiţia genului.
     Aşadar, cine scrie un portret se va sluji de aceleaşi elemente cu care l-ar picta: observarea detaliilor interioare, organizarea lor după anumită logică a expresiei, alegerea unei note plastice dominante. Un portret este ceva coerent şi unitar. îl vei crea deci cu nesocotirea trăsăturilor contrazicătoare. Vei ignora tot ce nu aderă la cadrul tău dinainte fixat, la atmosfera şi intenţiile tale, şi îl vei realiza, dincolo de adevăr, împotriva adevărului de cele mai multe ori, dar unitar şi expresiv, expresiv prin el, nu prin calităţile modelului.
     Psihologia unui ins este atît de complexă, de variată şi schimbătoare, încît numai cu silnicia ei un om poate încăpea în rama unui tablou...
     Nu. Hotărît, psiholog şi portretist nu este deloc totuna. Ba, cu un dram de exagerare, eu aş spune bucuros că este exact contrariul. Fiindcă legea portretistului este esteticul, pe cînd a psihologului este adevărul.
     Dar distincţia aceasta depăşeşte cu mult şi personagiul, şi cazul de la care am pornit."
     Nu este lipsit de interes a reproduce şi pledoaria lui Eugen Lovines-cu din Vremea, V, nr. 235, Paşti 1932, p. 11, pentru că aci criticul defi-
439
neşte arta portretului literar, demonstrlnd că volumul de Memorii, care a suscitat atitea discuţii, trebuie interpretat prin prisma specificităţii acestui gen literar:
     „Dacă fiecare cititor caută inconştient în artă realizarea propriei sale sensibilităţi estetice, valoarea criticului, nu ca cititor cu simple satisfacţii intime, ci sub unghiul profesiei sale publice, se determină pe măsura eliberării din amplexiunea preferinţelor strict temperamentale sau a concepţiilor proprii, fără ca, de altminteri, această emancipare să se poată consuma în cele mai multe cazuri definitiv. Un portret literar, fie el opera «unui excelent portretist», dar «nul psiholog» — după cum mă defineşte anulîndu-se un cronicar — fiind expresia estetică a unei viziuni personale, trebuie considerat în valoarea sa de creaţie după tehnica şi legile interioare ale genului; neavînd scopul de a se suprapune viziunii felurite a cititorului multiplu, nu trebuie supus criteriilor individuale. E neîndoios că elementele ce intră în compoziţia lui pot fi în principiu discutate sub raportul autenticităţii, dar această discuţie se degradează pe măsură ce trecem din domeniul istoric al faptelor precise în domeniul faptelor de ordin moral, a căror materialitate se resoarbe în interpretarea nuanţată a observatorului pentru a se putea valorifica apoi în arhitectura ansamblului portretistic. Conceput astfel, adică estetic, portretul trebuie judecat exclusiv estetic, adică sub unghiul artei cu care a fost elaborat, a îmbinării tonurilor şi a armonizării lor după legile interioare ale compoziţiei ; în nici un caz el nu trebuie raportat la viziunea particulară a fiecărui critic, ci la viziunea scriitorului pe care are ambiţia de a o ' reprezenta în plenitudinea expresiei artistice. Fără a-i nega valoarea de document, calificată de altfel prin autoritatea morală şi discernă-mîntul psihologic al portretistului, dar controlabilă şi prin mărturiile altora, ceea ce trece cu mult în primul plan este realizarea şi puterea de însufleţire. Cu alte cuvinte, in concreto, memorialistul mai ales cînd nu-şi exercită arta în domeniul istoric, ci în cel psihologic, nu are pretenţia de a exprima viziunea altora, ci se limitează numai Ia viziunea lui proprie; opera sa e o contribuţie personală în audienţa dezbaterilor morale, pe care cetitorul obişnuit o poate judeca prin prisma sentimentelor şi resentimentelor sale personale, după gradul de afecţie sau de repulsie inspirate de model, dar pe care criticul profesionist trebuie să o judece prin unghiul creaţiunii artistice, întocmai cum ar face-o cu tabloul unui pictor.
     Critica reprezintă şi o tehnică, şi nu o impresie afectivă; nesocotită în latura ei de tehnicitate obiectivă, ea duce la spectacolul înregistrat recent de publicul nostru, în care fiecare portret al Memoriilor
440
mele e găsit simultan «bun» sau «rău», în care eu însumi sînt decretat «excelent psiholog» sau «psiholog nul», după situaţia personală a criticilor faţă de modelele mele, fără nici o raportare la construcţia artistică ce era supusă totuşi competinţii lor“...
     Dintre recenziile dedicate Paradei, reţinem pe aceea a lui George Călinescu, din care transcriem cîteva paragrafe:
     „Noul volum Parada dascălilor confirmă inclinaţiunile incisive ale d-lui Holban, deoarece cartea este un fel de tablou satiric al corpului didactic secundar, fără alt sens decît satisfacţiunea spiritului de a defini un anume aspect al vieţii.
     D-l Holban va fi ştiind poate că eu sînt, prin profesiunea mea, unul din aceia în măsură de a-mi da seamă de adevărul sau neadevărul cuprins în observaţiunile sale. Ei bine, nu este un rînd din carte care să nu aibă, vai, cea mai desăvîrşită aprobare în propria mea experienţă, si din acest punct de vedere scrierea merge sigură pe adevăr.
     Fireşte că generalizarea e totdeauna iniquă, şi autorul are dreptate cînd recunoaşte că «în ţara aceasta mai există mulţi dascăli care merită admiraţie şi atenţie pentru ştiinţa şi sacrificiul lor zilnic». Din pricini însă pe care nu o cronică literară are căderea de a le cerceta, atmosfera corpului didactic este în multe cazuri aceea pe care o zugrăveşte d-l Holban.
     Mijloacele băneşti nesatisfăcătoare, aerul provincial? Fapt este că profesorul secundar român — se înţelege, fără să generalizăm — nu citeşte cărţi şi nu este un intelectual subţire, deşi el este chemat, într-o ţară tînără ca a noastră, să alcătuiască floarea intelectualităţii. Gîţi profesori de istorie sînt în curent cu noile cercetări şi au văzut măcar cu ochii vreo publicaţiune de specialitate? Cîţi maeştri de desemn sau de muzică — oameni în genere simpli, rataţi şi fără cultură — au cunoştinţe de istoria artei şi a muzicii? Cîţi profesori de literatură citesc cărţi şi reviste şi sînt în curent cu scrisul contimporan? O sală specială a Fundaţiei Carol şi Biblioteca Academiei pune oricînd la dispoziţia profesorilor mijloace de informaţie, dar rar se întîmplă ca în aceste aşezăminte să păşească membri ai corpului didactic. Două reviste mari de cultură avem în ţară, Viaţa românească şi Gin-direa. Eu, personal, n-am găsit pînâ acum un profesor care să le fi răsfoit, după cum n-am văzut pe nici unul aducînd în buzunar, alături de o gazetă politică, o foaie săptămînală literară sau culturală, iar cînd am văzut, profesorul se întîmplă să fie el însuşi... scriitor. E inutil ca cineva să protesteze, fiindcă acest fapt este evident pentru orice om de bună-credinţă pe care problema — dincolo de orice susceptibilităţi — nu-1 înspăimîntă decît fiindcă există. Din cauză că nu
441
este în centrul vital al culturii, profesorul secundar este atins de o lipsă de spirit critic izbitor la întîia convorbire şi are o astfel de spaimă de manifestaţiunile de cultură, pe care le socoteşte — se vede — ca superioare menirii sale, încît e îndeajuns ca o mediocră profesoară să publice o mizeră broşurică sau ca un retor facil să ţină o conferinţă anostă, pentru ca în şoapte de veneraţiune să fie decretaţi «distinsa noastră colegă, distinsul nostru coleg».
     Nu este în intenţiuneameadea jigni aci pe nimeni, cu atît mai mult cu cît îmi dau seamă că unii dintre cei mai distinşi factori ai culturii contimporane fac parte din acelaşi corp didactic decăzut temporal de la strălucirea şi autoritatea de care se bucura înainte de război. Scriu aceasta, pe de o parte, fiindcă fondul scrierii d-lui Holban trebuia confruntat cu realitatea, pe de alta, spre a stîrni o meditaţiune ce poate fi multora profitabilă. Faptul că autorul cărţii în chestiune este el însuşi profesor dovedeşte că corpul are atîta vitalitate, încît să-şi fabrice singur oglinda în care să se privească.
     De altfel, scrierea d-lui Holban este nevinovată, ca orice ficţiune, şi tinde numai să zugrăvească unele diformaţiuni profesionale, aşa cum Caragiale, de pildă, a ironizat în Chicoş Rostoganpedagogia ardeleană şi d-1 Brăescu viaţa cazonă. Deşi, aşadar, fictivă, cartea d-lui Holban nu este şi humoristică, ci e pătrunsă de [o] amărăciune şi o indignare ce răsar la tot pasul, în observaţiuni de o nobilă idealitate." ...
     „De altfel, urzeala volumului este anecdotică şi prezintă o mare asemănare cu metoda portretistică a d-lui E. Lovinescu din Memorii. Presimt sub numele fictiv un personagiu real, şi oricît autorul pretinde că şi-a născocit eroii, noi vrem destăinuirea prototipului, pentru * motivul că nu ni se face prezentarea intuitivă a oamenilor, ci o caracterizare critică de natura portretului istoric. Cu toate acestea, scrierea d-lui Anton Holban este interesantă şi spirituală, şi dacă ea nu lasă în suflet întipărirea neştearsă a unor fiinţe vii, ne captivează cu problemele şi inciziunile ei şi ne dă satisfacţiunea superioară de a privi aspectele unei societăţi prin ochii unui om inteligent."
     Transcriem de asemenea şi recenzia lui Perpessicius, care apreciază Parada dascălilor dintr-un punct de vedere opus celui exprimat de George Călinescu:
     „Cu Parada dascălilor, d-1 Anton Holban schimbă de perspectivă, de acea perspectivă cu care ne obişnuiseră întîile d-sale volume, Romanul lui Mirel şi O moarte care nu dovedeşte nimic. Subiectiv, cu precădere, în acele planşe psihografice, lucrate în laboratorul de meticuloasă investigaţie proustiană la care l-au dus, de bună seamă, şi imperioase afinităţi elective, d-1 Anton Holban abordă de astă dată
442
epica obiectivă, romanul de figuraţie şi acţiune, în care portretul şi mai adesea silueta psihologică se intercalează de-a lungul unei galerii, ca tot atîtea paranteze ale unei viziuni de viaţă, sugestivă în chiar frînturile ei.
     Căci dacă Parada dascălilor nu este încă un roman, ea este în schimb un admirabil jurnal — gen de la natură subiectiv, din care, totuşi, d-1 Anton Holban a căutat cit mai mult să se elimine. In ce măsură această operaţie de trecere în culise a reuşit sau nu, este tocmai ceea ce vom vedea în cele cîteva însemnări ce urmează. Or, putem spune de pe acum: în măsura în care temperamentul şi facultatea dominantă a autorului nostru au răzbit printre crăpăturile acestor portrete sau prin molozul căzut al galeriei, opera d-sale a cîştigat în expresie estetică. Operele sale anterioare ne comunicaseră, mai presus de aventuri, unele senzaţionale, altele patetice, şi mai presus de siluetele eroilor şi eroinelor, un spirit de necruţătoare indiscreţie al autorului, memorialistul intrepid şi sensibil care mergea în urma întîmplărilor, le schiţa, le mima, le deforma, după legile propriei sale individualităţi. Aşa se va întîmpla şi aici.
     Considerate drept extrase ale ziarului de dăscălie, ca să nu zicem ale condicii de prezenţă, ale autorului nostru, paginile acestea din Parada dascălilor intenţionează să creeze acea atmosferă de sterilitate specifică şcolii şi cancelariilor dăscăleşti, aşa ceva în genul unui acva-rium tulburat în care se agită, prizoniere şi uniformizate, siluetele unei faune, aşa-zicînd, cenuşii. «Nu trebuie ca cineva să se recunoască în Parada dascălilor», scrie d-1 Anton Holban în pragul albumului său, şi precauţiunea aceasta este, s-o recunoaştem, inutilă. Procesul de creaţie e altceva decît copia de pe natură, şi asupra lui s-au spus destule cuvinte celebre pînă acum. Dacă Proust vorbea de colaborarea şi fuziunea unui mare şi divers număr de elemente eterogene, Mauriac vorbea chiar de o asasinare a modelelor. Cînd a apărut emininkele pedagog de şcoală nouă, onorabilul Chicoş Rostogan, al lui Caragiale, sau mai curînd inspectorul Popescu-Răcari din Fata din Zlataust al d-lui Ionel Teodoreanu, unii şi alţii au numit modele. Pentru cine n-avea idee de modele, eroii s-au numit cu porecla pe care le-o dăduseră naşii lor şi pe care ei o schimbaseră în renume. Totul este, bănuiesc, ca în decalcul ce se operează, mîna să nu tremure. Zidarul care fură umbra trecătorului o îngroapă neprefăcută la temelia clădirii şi zidul se urcă temeinic. După trecere de ani, se descoperă că d-na Arnoux d.p. din Education sentimentale a lui Flaubert a existat, cu adevărat, numai că sub alt nume. Descoperire aproape inutilă. D-na Arnoux continuase să trăiască în opera copistului, amplificată. Iar Flaubert avea dreptate
443
     şi cînd spunea: «M-me Bovary c'est moitt. Procesele de creaţie sînt infinite.
         La fel şi cu siluetele d-lui Anton Holban. Unele vor fi fiind copiate, şi totuşi mai puţin expresive decît altele, lucrate din nou şi din nimic. S-ar putea, spre pildă, ca sfinţia-sa, părintele Bartolomeu, să trăiască, pe undeva, în vreun colţ de ţară, aşa cum defilează însă în Parada dascălilor, cu reminiscenţe de variaţiuni pe tema nasului cyranoesc, cînd cere o ţigară, el este izbit de nulitate estetică. La fel şi cu ratatul Marcu, dezamăgitul şi învinsul (în genul căruia d-I Eugen Goga ne-a dat un patetic ratat, pe profesorul Calotă din Cartea Facerii), şi de speţa căruia se întîlnesc destui în viaţă. în schimb, ce pitorească siluetă aceea a profesorului Lungeanu, cel care e disperat că a uitat în conferinţa despre Beethoven să spuie tocmai ce i se părea mai interesant, că, adică, turmentatul şi genialul autor al concertului în re major fusese surd. Dar Michel Leonard Nicolaescu-Dîmbovitza, tipul conferenţiarului omniscient, «cosmopolit şi provincial», ca să întrebuinţez paradoxalul, numai în aparenţă, atribut din Lawrence? Şi mai cu seamă profesorul macedonean Ion Dicea, cea mai substanţială, cea mai omenească şi mai îngrijită din siluetele Paradei dascălilor? A existat pe undeva un Ion Dicea, zeificare elocventă a ezitării, acel Ion Dicea ce se hotărăşte abia după plecarea vaporului să-şi însoţească colegul la Vîlcov şi, o dată ajuns, cu cursa următoare, nu se îndură să se mai întoarcă? Paginile acestea de portret ideal şi savuros ar trebui citate şi pentru seva dintr-însul, şi pentru firul acela subiectiv, al memorialistului, ce-şi face drum într-o operă voit obiectivă.
         Or, dacă deschiserăm acest parantez, în aparenţă contradictoriu, relativ la procesul de creaţie, n-am făcut-o de fel gratuit. D-l Anton Holban ar fi putut, după a noastră părere, să scrie cu Parada dascălilor o operă mai puţin siluetară dacă îndrăznea mai mult. însăşi mărturia ce citarăm, mai sus, din prefaţă, actul acela de prudenţă inutilă, ni se pare o dovadă a timidităţii d-sale. Timiditatea exprimată în chiar forma de jurnal şi album ce dădu Paradei dascălilor. Timiditate răscumpărată, ici şi colo, de note personale, prea puţine însă pentru a scoale în relief atmosfera de sterilitate a cancelariei dăscăleşti, la care memorialistul nu se conformează, şi nu se poate conforma. Dar cele cîteva dialoguri, deşi caracteristice pentru atmosfera de izolare a generaţiilor dăscăleşti, sînt prea puţine, sau rînduri ca următoarele cît mai zgîrcite: «Domnul Boiu mă întîmpina cu altă vorbă. 11 găseam în curtea liceului, dimineaţa, la opt. Eram pipernicit, cu obrazul galben şi tras, cu ticuri după o noapte de nesomn în care mă chinuisem, mă torturase imaginea morţii, cetisem pentru a suta oară Subsolul
444
     lui Dostoievski, sau ascultasem pentru a suta oară un cvartet de Beetho-ven, suportasem penibil, dar cu complacere, o atmosferă falsă şi nu mai puţin dureroasă, trăisem intens uneori doar reminiscenţe literare.» Unde scriitorul cu bogată viaţă interioară din Romanul lui Mirel sau O moarte care nu dovedeşte nimic întredeschide o zare familiară la care l-am fi voit fixat cu mai multă pasiune. Parada dascălilor ar fi fost, în cazul acesta, nu numai albumul de siluete pitoreşti şi de atmosferă sugerată, dar procesul psiho-fiziologic al unui dascăl strivit Intre generaţii ostile şi sterilizante. Roman pe care nu disperăm a-1 aştepta şi pe care anumite indicaţii din Parada dascălilor îl prevestesc.“
          1      Hindenburg Paul von Beneckendorff, von (1847 — 1934), mareşal al Germaniei, a avut un rol hotărîtor în primul război mondial. In 1925, partidele de dreapta formează un bloc şi îl desemneză ca reprezentant al lor, fiind ales preşedinte al republicii. Influenţat de cercurile marii industrii, Hindenburg favorizează venirea lui Ilitler la putere.
          2      Jărome Coignârd, personaj din romanul La Rotisserie de la reine Pedauque de Anatole France (1893), precum şi din culegerea de articole publicate în Echo de Paris, Les opinions de Jerome Coignard (1893).
          3 Fabulă de La Fontaine.
          4      Doumer Paul (1857—1932), om politic francez. Ca ministru de finanţe (1895—1896), prezintă primul proiect de impozit asupra beneficiilor. Guvernator general al Indochinei, preşedinte al Camerei şi al Senatului, ajunge preşedinte de republică în 1931, murind asasinat în 1932.
          5      Briand Aristide (1862—1932), om politic francez, militant socialist. Ca ministru al instrucţiunii publice şi al cultelor, propune legea de separare a bisericii de stat. Unul din cei mai zeloşi luptători pentru pace şi dezarmare, propune în 1930 organizarea unei uniuni federative europene.
          6      Clemenceau Georges (1841 — 1929), om politic francez. Şeful extremei stingi radicale, a fost cel mai temut opoziţionist al politicii coloniale, apărător al lui Dreyfus. Prin numeroase organe de presă participă la dezvăluirea carenţelor existente în. domeniul apărării naţionale. In timpul primului război mondial, ca preşedinte de consiliu, a sprijinit planurile şi iniţiativele mareşalului Foch, contribuind astfel la victoria Franţei.
445
         7      Loubet Emile (1838—1929), om de stat francez aparţinind grupului republicanilor moderaţi, a urcat treptele politice dela deputat pînă la preşedinte de consiliu. El a pus capăt afacerii Dreyfus, graţiind pe nevinovat. Preşedinţia sa a fost marcată printr-o politică anticlericală şi printr-o întinsă activitate diplomatică.
         8      Fallieres Armând (1841—1931), om politic francez, reprezentant al stîngii republicane. Deputat şi senator, este ales preşedinte al republicii (februarie 1906) într-o perioadă dificilă pe plan intern şi extern.
         9      Faure Felix (1841—1899), om politic francez. Ca reprezentant al republicanilor moderaţi, este ales deputat, ministru şi preşedinte de republică (1895—1899).
         10. Matisse Henri (1869—1954), pictor francez. Debutînd sub influenţa lui Pissarro, Matisse evoluează spre impresionism în peisajele de pe Coasta-de-Azur, Africa. Personalitatea sa se afirmă definitiv în maniera „fauve“, adică prin simplificarea naturii, transpunînd prin pete de culoare tonul şi forma obiectelor. Influenţat de Cezanne şi apoi de Renoir, pictorul se orientează spre o artă graţioasă, suplă.
         11      Ventura Maria (1886—1954), artistă de origine română, societară a Comediei Franceze. Dotată cu o mare sensibilitate şi cu o voce impresionantă, a interpretat rolurile eroinelor luiRacine, Cehov, Shaw, Pirandello etc.
         12      Puvis de Chavannes Pierre (1824—1898), pictor francez, elev al lui Ary Scheffer. Pînzele sale se caracterizează prin măreţie şi seninătate. A decorat Muzeul din Amiens şi Marele amfiteatru al Primăriei din Paris. Cea mai populară operă a sa este Sainte Genevieve veillant sur Paris (1874), executată Ia Panthăon.
         13      Gambetta Leon (1838—1882), om politic francez şi renumit orator. A desfăşurat o activitate însemnată pentru restabilirea ordinii într-o perioadă străbătută de nelinişte şi fricţiuni interne. Apărător al Republicii, a organizat rezistenţa împotriva coaliţiei bonapartişti-lor, clericalilor şi monarhiştilor.
         14      Manet Edouard (1832—1883), pictor şi gravor francez. Elevul lui Thomas Couture. Considerat ca şef de şcoală de mai tinerii Monet, Cezanne, Renoir, Pissarro, a fost unul din promotorii artei moderne. A lăsat o operă variată, în care locul cel mai însemnat îl ocupă portretistica.
446
        15       Popescu Elvira (născ. 1896), actriţă de origine română. Debutează la Teatrul Naţional din Bucureşti, apoi preia conducerea TeatruluiMie. în Franţa cunoaşte un mare succes Inrolurilede comedie (Verişoara din Varşovia de Louis Verneuil, Elvire de H. Bernstein, Nina şi La Mamma de A. Roussin etc.).
        16      Offenbach Jacques (1819—1880), compozitor francez, a scris 102 operete, modele ale genului, în care îmbină în mod fericit umorul, verva, truculenţa şi invenţiile comice. Povestirile lui Hoffmann, operă postumă, a fost terminată şi montată de E. Guiraud.
        17      Raskolnikov, celebrul erou din romanul lui Dostoievski, Crimă şi pedeapsă.
        18      Eroina din romanul cu acelaşi titlu al scriitorului francez Gustave Flaubert.
        19  Personaj din romanul lui Proust A la recherche du temps perdu.
        20      Lancret Nicolas (1690—1743), pictor francez, elev al lui Gillot a excelat în portretistică.
                   Variante
        Sigle
        Parada dascălilor, Bucureşti, Editura „Cugetarea'1,1932,108 p.: A Fragmentul Prezentarea dascălilor, Vremea, 1931: B Fragmentul Parada dascălilor, Vremea, 1932: C
                                 197
    3 paşnic A; bleg B // 4 pe care-şi balansează A; pe care îşi balansează B II S cu beţişor A; cu un beţişor B // 7 la el A; lipseşte B II 15 culuar A; culoar B //
                                 198
    1 culuar A; culoar B // Viţă A; Viţu B // 4 Viţă A; Viţu B jj 6 aşteaptă A; aştepta B // 8 D. Boiu A; Al. Boiu B // 10 satisfacţie A; semnificaţii B // 12 sprincenat A; sprîncenat B // 15 floricica A; floricică B // 16 matematecian A; matematician B // 16—17 ară-tînd domnişoarelor cu dexteritate stelele A; arătînd cu dexteritate domnişoarelor stele B // 17 şcolile A; şcoalele B // 18—21 Cititor neobosit de romane sentimentale, în care se lăcrimează şi se surîde perpetuu. Melancolic deseori după ultima lui tinereţe, care trece.
447
    Asta nu-1 împiedică să fie director Ia o fabrică de bere. De altfel, suflet minunat A; lipseşte B // 37 a adăugat A; a adăogat B //
                                  199
    4 Mai lasă-ne A; Ia mai lasă-ne B II ÎS Gîndeşte A; Gîndeşte-te B // 23 unul A; unu B // 38 pielile A; pieţele B // 38 de artă A; de asta B // 39 cele mai bune A; cele bune B // 41 o copie bună A;
    0 copie, dar o copie bună B //
                                  200
    1—2 deoarece A; lipseşte B // 3 frumuseţilor A; frumuseţelor B // 4 stă A; sta B // 14 statuile A; statuiele B // 31 Da A; de B //barba A; barbă B U 40 Borş face: Haiti A; lipseşte B //
                                  201
    14 cu faţa A; pe faţa B //16—17 Biza groasă, limba groasă A // Buză groasă, limbă groasă B // 29 popa Bartolomeu A; popa Fişic B II 32—33 epilepsie A; apoplexie B //
                                  824
    13 Domnul Michael Leonard Nicolaescu Dîmbovitza A; Domnul Leo* nard Nicolaescu Dîmboviţa C // 14 iscălea A; iscăleşte C //14—15 era probabil omul care se agita A; e probabil omul care se agită
    C //15 Nu scăpa A; Nu scapă C // 17-18 Sa împrietenea cu cel pe care îl hulise A; Se împrieteneşte azi cu cel pe care l-a hulit C // 18 hulea pe acel care îi fusese prieten ieri, publica A; huleşte azi pe cel care i-a fost prieten ieri, publică C // 23 care se contraziceau şimaltra-tau A; contrazicîndu-se şi maltratînd C // 24 Şi asta o făcea fără sfială şi fără cinism A; Şi asta o face fără sfială, dar fără cinism C Ij 26 lipsă de autocritică A; lipsă autocritică C // 28—27 admiteai A, admiţi C // 27 dar A; lipseşU C // 28 sale A; lui C // trecerile A; trecerile lui C // 32 pentru A; pe C // 36 aşteptau A; aşteptă C II 38 punea A; pune C //
                                  225
    1  iluştrii A; marii C // 2 ci numai A; Numai C II 4 dintre A; din C II 5 ambiţie A; ambiţia C // 7 aibă A; aibe C // 14 săpat A; scăpat G ,11 19 înclinaţi A; înclinaţi C // 22 să termine A; să se termine C // 24 totdeauna A; oricînd C // 25 conferinţea A; confe-renţea C // 31—32 persoana întîi A; persoana întiia C // 33 de-abia
448
    A; abia C jj 34 — 35 informaţii serioase .A; informaţie serioasă C // 37 lipseşte A; de C // 39—40 în oraşe, apoi la sate A; în oraş şi apoi în
    sate C jj
                                226
    7lui^4;săuC II 3 aibă A; aibe C // 8caA;cuC // 10—11 constata că mai trebuieşte să adauge ceva A; constată că mai trobuia să adaogo ceva C II 12 cuvinte A; cuvînta C // 21 voi fi însă A; dar voi fi C II 25 continua A; continuă C // 27 l-am omis A; l-au omis C // 31 lipseşte A; s-a agitat atîta C // 35—36 Michael LeonardNicolaescu Dîmbovitza A; Michail Leonard Nicolaescu Dîmboviţa C //
                                227
    1 întotdeauna A; totdeauna C // 2 vreunui A; unui C // băga A; băgă C II 6 de cine ştie A; din cine ştie C // 10 grav A; gravi C II16 nimănui A; pe nimeni C II 19 e tatăl admirabil al unul copil minunat A; lipseşte C // 23 atunci A; astfel C // în contemplarea A; contemplarea C // 24 în viaţa A; viaţa C // 32 la care A; unde C H 3-5 lipseşte A; pretutindeni C // 38 vreun A; nici un C // 39 luînd din principiu partea oricui A; luînd partea din principiu oricui C II
                                   228
    1—2 ţigare după ţigare A; ţigară după ţigară CHS spre exemplificare A; pentru exemplificări C // 9 în care-1 yl; în care îl C // 12 înţelegeau A; îşi dau seama C // 18 apărînd A; apăsînd C //
                                           IOANA
         Romanul a apărut, după toate probabilităţile, la sfîrşitul anului 1934, tipărit de către o casă de editură din Brad.
         Un exemplar dactilografiat, dăruit de Holban în 1936, se găseşte la Muzeul din oraşul Fălticeni („Domnului N. Ciurea, pentru Muzeul Fălticenilor, manuscrisul romanului meu Ioana, cu fidelă afecţie şi admiraţie").
         Fragmente independente, ne incluse în volum, au apărut după cum urmează:
449
         Lidia Miras, în România literară, nr. 88, 23 decembrie 1933, p. 4, cu indicaţia „Din romanul Ioana“;
         Ioana, în Reporter, II, nr. 24, 30 mai 1934, p. 4, cu indicaţia „Fragment din romanul cu acelaşi titlu";
         Ioana, în Litere, II, nr. 15, 1 decembrie 1934, p. 3, cu subtitlul „Fragment".
         Ioana, în Pămintul, Călăraşi, IV, nr. 98—100, 28 aprilie 1935, p. 3, cu menţiunea „Fragment inedit" şi cu acelaşi titlu în nr. 117—120, nr. de Crăciun, 1935, p. 5, purtînd indicaţia: „Fragment inedit din romanul cu acelaşi nume".
         Alte două fragmente, incluse în roman cu neînsemnate deosebiri, au apărut în Familia, Oradea, seria a III-a, I, nr. 7, noiembrie 1934, p. 23—26 şi în revista Azi, III, nr. 5, noiembrie 1934, p. 1.290— 1.294, corespunzînd paginilor 255, 256, 258; 254 — 255 şi respectiv 257 261 — 262; 269—271 din ediţia noastră.
         Reproducem în ordine cronologică fragmente din periodice.
                                    LIDIA MIRAS
        Am avut o vizită simandicoasă: d-ra Lidia Miras. A coborît pînă la vila noastră improvizată. Toată lumea de pe aici o consideră drept boieroaica docurilor. A fost foarte bogată şi a sărăcit din cauza războiului, dar stima locuitorilor i-a rămas intactă şi teama să nu o supere. Acum locuieşte într-o casă modestă, lipită de moara ce stă la mijlocul drumului între Cavarna şi port. Moară umilă, învîrtindu-se ziua şi noaptea şi încercînd să salveze ceva din averea pierdută. în faţa casei, o mică grădină cu o sumedenie de stupi de albine, ceea ce ne face să înconjurăm drumul cînd trecem pe acolo ca să nu ne înţepe vreuna din viespele ce roiesc. Bineînţeles, m-me Pitpalac o cunoaşte. Chiar sînt „prietene foarte bune", pretinde ea. Şi dacă cer vreo relaţie asupra domnişoarei, îmi spune: „Este o persoană foarte distinsă". La atîta se mărgineşte caracterizarea pe care mi-o dă m-me Pitpalac, şi poate că are dreptate, căci d-ra Lidia trăieşte foarte retrasă şi n-am izbutit s-o vedem decît o singură dată în tot timpul şederii noastre la Cavarna-Port. La fel, cînd treci des pe lingă palatul unui rege: vezi pe soldaţi făcînd exerciţii, dar pe rege niciodată, ca şi cum el n-ar avea nevoie să se plimbe puţin în grădina lui. Lidia apare pentru toţi foarte politicoasă, căci e binecrescută şi distantă. Poate o ţine ascunsă pierderea banilor care o umileşte, sau firea ei melancolică o opreşte
450
de a se amesteca printre oameni. Poate că, orgolioasă, grecoaică veritabilă, nu vrea să-şi piardă prestigiul de prinţesă îndepărtată.
     Ioana a cuuoscut-o mai demult, pe clnd eram despărţiţi, şi unica lor întîlnire s-a petrecut la marginea mării. M-me Pitpalac a făcut prezentările. M-me Pitpalac se plimba cu Ioana, şi tocmai atunci a apărut Lidia, ce voia să treacă, după un salut politicos. Dar m-me Pitpalac i-a ieşit în întîmpinare şi a oprit-o. Au rămas cu toatele pe plajă, aproape o jumătate de oră. Lidia şi Ioana, mai mult monosilabice. M-me Pitpalac, vorbind tot timpul. Ioana mi-a povestit despre Lidia că este o duduie nu de tot tînără, poate de vreo douăzeci şi patru de ani, pe care seriozitatea figurii şi încetineala vorbei şi a gesturilor o îmbătrînesc încă. A citit multă literatură, dar nu se dez-văluieşte niciodată [cu] vreo reflecţie proprie, ca şi cum s-ar teme să nu spuie vreo prostie, mai ales în faţa Ioanei (care nu-şi ascunde deloc ştiinţa, şi cînd găseşte pe cineva de care se teme să nu fie întrecută» dă în cîteva minute zece definiri ale unui autor, rezultat al lecturilor ei îndelungate sau al discuţiilor cu mine). Dar, în orice caz, Ioana a văzut precis că Lidia vorbeşte foarte bine franţuzeşte şi că cunoştinţele ei sînt destul de aproximative. Un nou amănunt mi-amărit curiozitatea să cunosc pe Lidia: am aflat că a fost eleva mea la Sacre-Coeur şi a vorbit cu admiraţie Ioanei de mine. Intr-o singură zi am fost la Sacre-Coeur. Rugat de o profesoară prietenă, cu mare trecere în şcoală, care preţuia cunoştinţele mele muzicale, am ţinut o conferinţă despre Beethoven. Am păstrat o amintire pregnantă de atunci. Atmosfera cu totul neobişnuită, fiecare gest precis stabilit, cu toate că surîsul inepuizabil al maicilor şi politeţa lor mare te făceau să crezi că poţi evolua prin acele săli fără nici o constrîngere. Erau şi cîţiva invitaţi, preţuiţi, din oraş, şi deci conferinţa mea căpăta o solemnitate care întrecea micile mele succese de om ce abia îşi termină adolescenţa. In sala mare de spectacole, invitaţii şi maicile stăteau într-un colţ, şi elevele, în uniformă, în partea opusă. La mijloc, pianul unde trebuia să se execute cîteva lucrări de Beethoven, după terminarea conferinţei, şi, nu departe, o măsuţă şi un scaun pentru mine. Mă simţeam singur în acea lume multă, cu toate că ochii tuturor mă scrutau. Eram emoţionat şi din cauza vieţii fără noroc a marelui compozitor, tragic fără farsă. Printr-o curioasă întîmplare, despărţirea mea cu Ioana se în-tîmplase cu cîteva zile mai înainte. Găseam în acea sărbătoare — venită parcă la timp — un mijloc de a mă tîngui şi a mă consola puţin. Curiozitatea cu care eram ascultat mă măgulea şi-mi arăta, măcar pentru o clipă, că nu meritam dispreţul Ioanei. Erau în faţa
   35 — Opere, voi. I — Anton Holban
451
maa o mulţime dejeunes filles en fleurs şi ştiam cu precizie că apariţia mea, a unui profesor tînăr vorbind despre muzică, însemna pentru ele un eveniment, pentru viaţa lor de şcolăriţe în care distracţiile lor nu le sînt permise. Şi fiecare din fete tresărea, poate, cu gîndul la dragostea ce trebuia să vină şi luase pentru moment aspectul meu. Oh! Acel grup de fete turburătoare, din care nu puteam să disting nici una, căci se întregeau între ele! Ca pe un cîmp cu flori unde cu greutate te decizi să alegi o singură floare. Surîsul tuturora şi ochii. Siluetele proaspete, ornaţia ce se desprindea din tot grupul. Se desăvîrşise o atmosferă de subtilă poezie. Toate fetele mi se păruseră frumoase, cu toate că n-aş fi recunoscut pe nici una de aş fi descoperit-o în alt loc. Aveam chiar siguranţa că, văzută în altă parte, oricare dintre fete, cea mai frumoasă şi cea mai inteligentă, ar fi apărut neînsemnată, căci ar fi căpătat limite exacte, iar imaginaţia mea era nelimitată.
      Totuşi, am păstrat regretul că am rămas faţă de ele un străin, regretul rămînînd mereu acelaşi, ca şi cum fetele ar fi rămas aceleaşi, n-ar fi murit unele, n-ar fi ieşit din şcoală sau nu s-ar fi măritat, ca şi cum s-ar putea reconstitui oricînd emoţia de atunci.
      Acum, auzind că una din elevele de la Sacre-Coeur, care a asistat la serbare, era aproape de mine, am vrut s-o cunosc. Faptul că Lidia stătea retrasă şi rămînea prezentă în discuţiile localnicilor, fără să fie văzută niciodată („Cum nu vine la mare?“ mă întrebam) îi dădea un nou prestigiu. Imediat ce mi-am exprimat dorinţa, m-me Pitpalac s-a şi oferit să facă legătura între noi. în aceeaşi zi, m-me Pitpalac v ne-a înştiinţat că şi Lidia vrea să ne vadă, că se scuză că nu ne poate primi deocamdată — casa îi era deranjată — dar că va veni ea la noi, a doua zi după amiază, dacă nu ne stinghereşte. Graba cu care Lidia, aşa de retrasă de obicei, a primit invitaţia, demonstra că şi dînsa îşi aduce aminte cu nostalgie de spectacolul de la Sacre-Coeur şi voia să cunoască mai de aproape pe conferenţiar. Şi într-adevăr, după o zi, spre seară, îşi făcu apariţia. Nu mai era fata tînără aşa cum mi se păruseră că sînt toate la Sacre-Coeur; serioasă, cu tot zîmbetul convenţional, cu tenul înnegrit de soare, cu un dinte lipsă din faţă, ceea ce se remarca în tot timpul vorbii. Purta o rochie de stambă albă, fără nici o garnitură, numai strînsă puţin pe talie, iar picioarele, goale în pantofii de pînză, şi braţele nu aveau nici o prospeţime. Am început o conversaţie neînsemnată şi în curînd mă plictiseam de cunoştinţa nouă.
O simţeam pe Ioana tot aşa de plictisită şi, după ce o amuzase gîndul unui musafir şi preparase cu multă oboseală cîteva prăjituri, acum nu ştia ce să mai spuie. Noroc de Viky, care încălzea atmosfera, distrîn-
452
          du-se, parcă încîntată de vizita celei mai bune prietene, neobservînd deloc răceala ce inunda. Nici Lidia, această domnişoară fără de nici un farmec, nu se sfia să tacă pe cît posibil. Venise la noi parcă fără nici o curiozitate. Mă enervam căci ea apărea mediocră, şi îmi dam seama că nici eu nu pot să apar altfel.
              —   Cum se face, domnişoară, că nu vii niciodată la mare?
              —       Sînt aşa de obicinuită, că marea nu-mi face nici o impresie. (De cîte ori am auzit fraza aceasta m-am indignat I)
              —   Şi ce faci toată ziua atunci?
              —   De obicei citesc.
I             — Ce carte citeşti acum?
I             — Jean Barois de Roger Martin du Gard.
I             Niciodată n-am putut avea o părere exactă despre Roger Martin
I        du Gard. Am citit ciclul Les Thibault mai demult şi la distanţe, fără
j        prea multă atenţie, iar acum nu-mi aminteam nici cît să pot avea o
j        conversaţie cu Lidia. Am auzit pe unii oameni în al căror gust am
I        încredere vorbind cu admiraţie de aceste volume, dar, după vaga im-
          presie păstrată, n-am curajul să le controlez. Nu mă interesează decît ce are vreo legătură cu neliniştile mele. (Nu am intenţia să devin critic literar). Şi ştiu precis că Les Thibault îmi sînt complect străini, încercarea de a mă apropia de Lidia rămînea tot aşa de sterilă. Nici măcar o părere definitivă nu puteam să am. Discuţia a evoluat asupra conferinţei de la Sacre-Coeur, singurul motiv ce ne făcuse să ne întîlnim
Iacum. Ioana rămăsese complect străină.
              — Ştii, îmi spuse Lidia, fetele erau foarte emoţionate din pricina d-tale.
              Încercai să glumesc:
              — Un eveniment rar în viaţa lor de închisoare, unde bărbaţii tineri nu-şi prea fac apariţia. O fată mi-a spus: „Sîntem aşa de sătule de profesoare, că ne bucurăm chiar şi de preotul de religie*1.
              Ioana făcu mult haz, poate mă încuraja să continui glumele. — Conferinţa le-a plăcut la toate. Dar să fi văzut mai înainte ce s-au mai gătit fetele ! Au circulat oglinzile în dormitor toată dimineaţa.
              — N-am putut să disting pe nici una, de la distanţa unde eram aşezat. Mi-a apărut doar în general grupul minunat.
              — Şi fiecare din ele şi-a făcut iluzia că pe ea ai remarcat-o în-
)        deosebi. La urmă, cu toatele erau disperate că n-au învăţat piano să
           cînte din Beethoven.
\
35*
453
             Noile desluşiri pe care mi le aducea Lidia asupra emoţiei fetelor din ziua aceea mă măguleau, dar aveau, mai presus de toate, un efect penibil: detailau ceea ce apăruse o atmosferă ideală, spre care deseori îmi întorceam nostalgiile, şi-mi arătau de ce calitate proastă fusese acea atmosferă. Munca de a-mi concretiza cîteva vibraţii asupra lui Beethoven, după îndelungi studii şi singurătăţi, apărea o profanare inutilă a intimităţii mele. De altfel, acele fete tot mai mult se asemănau între ele şi căpătau aspectul Lidiei din faţă (multe din ele avuseseră atunci vîrsta Lidiei, deci acum trebuiau să-i semene): persoană mare, care nu mai este în stare de naivităţi delicate şi ştie că în viaţă nu aştepţi surprize, ci te străduieşti cît mai mult să obţii un aranjament, iar pe obraz, trebuind să foloseşti culori, pentru ca să mai ai — aşa de vag! — impresia de proaspăt. După ce a plecat, am simţit că, din imprudenţa mea (fusesem sigur că o să se întîmple aşa, şi-mi fusese uşor să înconjur pericolul!), s-a alterat o obsesie, consolatoare în orele de tristeţă. Avusese chiar atîta importanţă că îndeplinise singurele momente de calm, pe cînd mă zbăteam din pricina despărţirii de Ioana. Din moment ce Ioana s-a întors, pot să renunţ la acea amintire ca la ceva devenit fără întrebuinţare?
             După cîteva zile de la vizită, am primit din partea domnişoarei Lidia'un admirabil fagure de miere cu un bilet pe care scria: „Fostului meu profesor, din partea Lidiei Miras“. Dar cu toate că am stat mai mult de-o lună în portul Gavarnei şi în acest timp am trecut deseori pe lîngă moară (mai ales la urmă în fiecare zi), n-am mai văzut pe Lidia. Credeam poate că s-a îmbolnăvit sau a plecat; m-me Pitpalac, care le ştie pe toate, ne-a asigurat că nu s-a petrecut nimic anormal cu ea.
             în ziua aceea, cînd mi-a apărut aşa de neînsemnată, o fi avut şi ea aceeaşi deziluzie şi părere de rău că i s-a destrămat un vis de copil?
                                      IOANA
             Numărăm orele pînă cînd va trebui să vină răspunsul de la Constanţa. A trecut o zi. Deoarece a plecat cu trenul de aseară, astăzi trebuie să fi ajuns. Trebuie să lucreze tot astăzi, seara îl trimite şi probabil că mîine seară vom avea rezultatul. Viky se simte însă tot mai rău, nu vrea să bea nici puţinul lapte pe care doctorul i-1 permite. Temperatura s-a urcat mereu, şi seara a întrecut chiar de 40 grade. Aşteptăm rezultatul analizei cu înfrigurare, ca şi cum el ar trebui să o
454
■           vindece dintr-o dată, şi ne indignăm ctnd doctoral ne spune că nu
■           poate face mare lucra şi că trebuie numai să avem răbdare ca boala
■           să-şi urmeze cursul. Sînt complet lipsit de experienţa bolilor. Presupun
I           toate posibilităţile. Mereu cer explicaţii de la soţii Axente, cum este
■           scarlatina sau anghina, căci oricare dintre acestea mi se pare plauzibilă. Mi se dau cîteva explicaţii şi descopăr din ele că dacă jumătate
  ,         din semnele lui Viky nu se potrivesc, cealaltă jumătate corespunde
            perfect. Dar nu trebuie să mă simt prea umilit, căci amîndoi doctorii Cavarnei se arată tot aşa de îndoielnici, şi dacă noi insistăm pe „tifos" >         ca pe o salvare, doctorul Petroff, cu toate că a emis el însuşi părerea,
            spune fără siguranţă:
                                      — De... cred că aşa este. Să vedem rezultatul de la Constanţa... Am vorbit Ia telefon, Ia Bazargic, cu doctoral Bogdan, un doctor care trece drept bun. Mi-a spus că nu poate să-şi facă o părere fără să
!i          vadă şi el pe bolnavă. în orice caz, să aşteptăm rezultatul analizei-
            Dacă ar fi nevoie, va veni chiar el la Cavarna...
                 — Dar nu va fi prea tîrziu?
                 N-am primit răspuns, căci închisese telefonul.
I              Să aşteptăm... Ce mult durează aşteptarea! Aştepţi fiecare clipă
            să treacă.
                 Am aşteptat toată ziua un rezultat de la Constanţa, şi nimic n-a 1         venit. După toate socotelile, aveau tot timpul. Ar fi tragic să se fi
  j         întîmplat un nenoroc, să se fi pierdut pachetul, de pildă, sau omul
  !         de încredere să-l fi rătăcit, sau să fi uitat să-l transmită. Oricît ar fi
            cineva de neglijent, este exact în momentele pe care le-a văzut aşa de grave. Laboratorul a pus, probabil, această încetineală. Acolo sînt j         deprinşi cu un caz grav, şi atunci cînd s-au plictisit să-şi facă datoria
            scrupulos, nu se impresionează de o tragedie omenească. Aceeaşi lipsă de punctualitate, atît de exasperantă în România.
                 Viky este tot aşa de rău, dar acum ne-am obicinuit cu temperatura ei mare, cu trapul ei slăbit peste măsură şi cu doctoral care dă din cap tot aşa de nedumerit. Nu ne-ar impresiona decît o veste nouă. Aşteptarea rezultatului analizei ne întreţine doar neliniştele. Cînd sîntem în stradă, ni se întîmplă chiar să vorbim de subiecte indiferente. Doamna Axente are tristeţea de a vedea că veştile ei nu mai sînt ascultate cu aceeaşi atenţie: ni se pare că se repetă. Domnul Axente este de-a dreptul insuportabil, cu scîncetele lui de copil răsfăţat. E ridicol să se vaiete pentru toate fleacurile, în timp ce, alături, Viky este aşa i         de bolnavă. Ce anoşti devin oamenii cînd ai nenorocul să trebuiască
            să intri în intimitatea lor!
495
                 Helăne face aci toată treaba: găteşte mîncare, spală, se duce după comisioane. Nu se împotriveşte niciodată, dar nu pleacă înainte de a se aranja în oglindă.
                 In faţa casei cu grădiniţa delicată s-au întins frînghii, şi pe ele sînt. înşirate, toată ziua, rufele la uscat.
                 Nici astăzi n-a venit nimic do la Constanţa. Fac această observaţie dintr-o dată, dar noi o trăim clipă cu clipă, o zi întreagă. Pînă la ora patru, cînd venim la Cavarna, eu şi cu Ioana sîntem oarecum scutiţi de aşteptare. Cu mare emoţie ne apropiem de casa bolnavei, tot sperînd că s-a aflat ce este cu Viky. întrebarea o punem gîfîind şi apoi, comontînd motivele întîrzierii, ne indignăm, plănuim, facem presupuneri, tresărim de cîte ori vreun automobil vine de la Bazargic, şi seara întîrziem întoarcerea pînă la ora zece sau şi mai mult, aşteptînd.
                 Este ridicol. Pînă acum este exclus să nu se termine analiza. Trebuie să se fi pierdut pachetul, sau cei de la Constanţa pun o negli-j enţă oribilă. Trebuie să mă duc eu însumi la Constanţa, să văd ce s-a întîmplat. Numai să nu fie inutil, poate rezultatul vine pe drum. Avem o mulţime de presupuneri. Viky e mereu tot aşa de grav, temperatura se menţine ridicată, cu mici oscilaţii, dar luciditatea nu şi-o pierde. Dormitează multă parte din zi, însă vorbeleei, oricît de puţine, dau răspunsuri exacte. Niciodată n-a fost o fiinţă mai vagă, oricît şi-ar fi pierdut viaţa în combinaţii neînsemnate. Surîsul ei este fermecător, dar acelaşi, şi de aceea, dacă face plăcere pentru moment, mai pe urmă te întrebi ce valoare poate să aibă, împărţindu-1 pentr„ atiţia. A făcut întotdeauna impresia că nu are nici un gust al ei, că e oricînd la dispoziţia partenerului, dar am remarcat că, la urmă, cu toată politeţea desăvîrşită, tot gustul ei şi-l face. Şi nici nu bagi da seamă cum evoluează discuţia, doar constaţi rezultatul. Ioana, iivers, este extrem de violentă în ceea ce susţine, nu admite cu înverşunare nici o altă părere, dar la urmă, dacă nu i te împotriveşti, renunţă ea singură. întotdeauna orice fapt i se pare Ioanei capital şi apoi complect indiferent.
                 Astăzi Viky a refuzat să facă injecţia cu ulei camforat. Nu s-a împotrivit, n-a întărit vocea, dar toată volubilitatea doamnei Axente a fost zadarnică. Doamna Axente a venit de mai multe ori la noi să ne spuie cum avansează truda ei ca să o convingă, uneori cu speranţe, alteori cu pesimism. Deoarece obosea ca să protesteze mult timp> Viky s-a prefăcut că doarme. Astfel, a fost lăsată în pace, fără să ofenseze pe nimeni. Ioana s-a indignat pe Viky, ca şi cum ar fi fost
456
      îndărătnicie de om sănătos. „Aşa face totdeauna 1 Sub aspectul ei de mironosiţă este o încăpăţînată. Trebuie să i se facă injecţia cu de-a sila!“ Şi imediat după izbucnire au invadat-o remuşcările. Doctorul Petroff n-are nici o iniţiativă. Chiar şi pretenţia unei injecţii a lansat-o fără nici o convingere, cu toate că orice nepriceput îşi poate spune că în cazul acesta ea este necesară. Fatal, văzîndu-1 aşa de bicisnic, Viky nu are nici o încredere în el. Dictorul Petroff a încercat şi cîteva expediente (doctorii inofensive), care n-au adus nici o ameliorare, numai au plictisit-o pe Viky. Cîndtrebuiesă-iplătim seara, îi întindem, banii cu mînie. Nu-i facem nici un reproş, căci oricît de mediocru ar fi tot se pricepe mai mult decît noi. Şi apoi, credem că aceasta e datoria noastră. Avem credinţa că deodată trebuie să ţîşnească din el o sentinţă precisă. Repetăm că bulgarii sînt mai înceţi la minte, dar cu rezultat mai sigur. Cîteodată ne încăpăţînăm să-i dăm dreptate, şi atunci clevetim superficialitatea românilor, gata oricînd să aibă o părere mai înainte de orice control. Dar astfel de situaţii sînt rare, căci boala lui Viky nu ne permite să ne depărtăm prea mult de adevăr.
          Trece prin faţa casei doctorul Abramoff. Face un gest care vrea să spuie: „Ce mai e cu pacienta?" şi cînd îi răspundem, tot pe tăcute: „Tot aşa de rău“, are parcă o satisfacţie (e supărat că nu-1 mai chemăm pe dînsul) şi un alt gest cu semnificaţie: „Ei! nu v-am spus eu !“ Şi, desigur, dacă l-am anunţa că e tifos sau că nu este, tot acelaşi gest ar avea. După ce ne-am bătut joc de mutra lui de farsor, seara, deoarece Viky se simţea mai rău ca de obicei, l-am chemat tocmai pe el. A vorbit tot timpul, a umplut toată casa cu glasul lui strident, ne-a dat o sută de poveţe, şi după ce a plecat ne-am dat seama că n-a spus nimic important. Noaptea am stat pe prispa casei cu Hacik. Am vorbit despre lucruri minime, dar din pricina cerului negru, a gravităţii pe care o degajează Hacik, a bolnavei de alături, orice cuvînt tremura ş j avea profunzime. Am plecat toţi trei spre mare, şi era aşa de negru împrejur, că abia ne vedem între noi, ca nişte umbre.
          Boala esenţială a lui Viky s-ar putea numi febră. Restul nu contează. Cum termometrul arată tot timpul aceeaşi temperatură urcată, ne vine să stricăm aparatul. Uneori, doamna Axente îşi face iluzia că bolnava este mai bine, dar la examinare căpătăm tot 40 de grade Discutăm şi posibilitatea că termometrul să fie stricat, dar imediat ce-1 încercăm unul din noi, revine ca prin farmec la normal. Gheaţa, de a cărei răceală ne speriem, se încălzeşte lîngă Viky, se topeşte imediat, şi trebuie mereu să fie schimbată, spre panica noastră, căci nu mai ştim de unde să cumpărăm alta.
457
                 Viky, după cîte ne povesteşte doamna Axente, e roşie la faţă de căldură, are buzele uscate, nările dilatate, ochii cu cearcăne împrejur şi uneori este cutremurată de frisoane. Doctorul Petroff crede mereu că e tifos, chiar dacă vorba lui rămîne evazivă. Discută probabilităţile în faţa noastră şi ne spune lucruri aşa de simple, că neîncrederea noastră se măreşte. Gîteodată înşiră simptomele care se potrivesc, măcar în parte, cu ceea ce are Viky, şi altădată înşiră caracteris-ticele altor boale posibile. Dar ce e mai penibil sînt unele simptome exacte pentru mai multe boli, şi ne încurcăm cu atît mai mult. Ni se spune: „Bolile interne sînt deseori misterioase, nu seamănă cu o rană pe care un chirurg este stăpîn cu precizie". Cu corpul unui om alături, şi sîntem în întuneric, ca şi cum ar fi vorba de un fenomen ce se petrece în altă lume. Sufletul omului nu ne rămîne tot atît de străin, oricare ar fi subtilitatea investigaţiei?
                 Toată lumea ne întreabă de boala lui Viky şi pun oamenii destul curaj să stea de vorbă cu noi, căci s-ar putea să fie o boală molipsitoare. Li se pare că ar însemna un gest prea urît ca să nu ne întindă o mînă prietenească, pe care însă noi, din prudenţă pentru ei, o refuzăm neapărat. Se miră şi ei de nesiguranţa noastră asupra bolii lui Viky, şi de cîte ori sîntem siguri că n-o să ne fie transmisă opinia, clevetim pe doctor. Singura putinţă de a ne răzbuna pe cineva. Localnicii se miră şi ei de imbecilitatea doctorului, pe care n-o bănuiau pînă atunci (chiar dacă spuneau cu mare respect: „L-a căutat un doctor de ja Bucureşti"), fie că nu avusese niciodată cazuri prea grave, fie că nu le trăiseră cu prea multă nelinişte. In orice caz, ca boala să chinuie atîta vreme un om şi totuşi nimeni să nu poată spune ce e nu se întâmplă prea des. Vin să ne ceară informaţii madam Pitpalac sau domnul Jianu, sau atîţia alţii pe care abia i-am cunoscut pînă acum. Hacik se înfiinţează de mai multe ori pe zi. Chiar şi Ţurai, stridenta, înspăimîntînd singurătăţile, a venit să ne întrebe. Numai sora sa a rămas ţot aşa de îndepărtată. Ce s-o fi petrecînd în ea?
                 Roza a vorbit din nou la Bazargic cu doctorul Bogdan. S-a minunat şi el de neglijenţa de la Constanţa şi de starea pacientei, mereu gravă. A promis că va veni mîine. Vestea am primit-o cu neînchipuită bucurie, dar temperatura lui Viky de la ora şase ne-a readus la realitate.
                 Am luat o hotărîreextraordinară: s-o ducem pe Viky la Bucureşti cu orice risc. Aici nu se pricepe nimeni ce are, şi cu atît mai mult nu poate nimeni s-o vindece. Doctorul de la Bazargic, cu reputaţie mare, preţuit chiar la Bucureşti, s-a mulţumit cu o vizită şi, fără să-i
458
     fie ruşine că se înşelase aşa de ridicol (diagnosticul lui a fost contrazis chiar în aceeaşi zi de rezultatul analizei), a refuzat să mai vie. Sau, mai exact, a spus, cînd din nou l-am chemat la telefon, că îi este deocamdată imposibil din cauza unui caz grav, dar că peste cîteva zile speră să vie. Ga şi cum Viky ar avea timp de aşteptat! Trebuie încercat drumul la Bucureşti. Să avem curajul acesta. Cum? Vom găsi un automobil care să ne ducă pînă acolo? Cum va fi aşezată Viky în automobil, cînd de două săptămîni nu stă decît culcată, aproape în nemişcare? Sau cu trenul... Intîi trebui s-o ducem cu automobilul plnft la Bazargic. Tren fără vagons-lits. Dacă nu va găsi o banchetă întreagă, chiar în clasa întîia? Viky nu va putea suporta, desigur, osteneala. Şi dacă, prin călătoria aceasta, în loc să-i venim în ajutor, împiedicăm tocmai vindecarea, ce se face acum fără ajutorul doctorilor, şi boala nu cere decît să aibe timp să-şi urmeze cursul? Putem să ne luăm răspunderea (pentru noi înşine, mai ales pentru mai tîrziu) s-o ducem? Şi dutem să ne luăm răspunderea s-o lăsăm? Căci soţii Axente nu contează. Ei pot fi oricînd influenţaţi de noi, de puterea de convingere a Ioanei sau de jena de a mă refuza pe mine, un strein. Doamna Axente va regreta, probabil, că e frustrată de rolul important, daravînd în vedere osteneala imensă de care scapă (doamna Axente a slăbit, e mereu neadormită, nu mai are timp pentru nimic), va accepta după cîteva protestări de rigoare. Planul acesta ne-a venit deodată în minte, şi acum sîntem torturaţi, tot întrebîndu-ne dacă trebuie să-l îndeplinim şi cum să-l îndeplinim. Deodată, ne-am găsit o obligaţie. Parcă trebuia să răscumpărăm puţina trudă pe care o avusesem pentru Viky, şi după ce suportasem, fără prea mari păreri de rău, ca rolul nostru să se mărginească numai în a veni zilnic, pentru cîteva ore, la Cavarna, de a ne ţine in curent cu toate detaliile şi de a face cîteva cumpărături (pe care tot aşa de bine poate să le facă Roza sau Hălăne, prăvăliile încep la o sută de metri de casă), acum avem nevoie neapărat să ne agităm. Sforţarea mare pentru noi, căci niciodată, nici eu, nici Ioana n-am avut ocazia să purtăm de grije cuiva. Am vorbit cu doctorul Bogdan la telefon, şi el ne-a dat aprobarea. (Nu era un mijloc să scap de încurcătura asta? în orice caz, putea să aprobe, cu toate că nu văzuse pe Viky de mai multe zile? Sau poate că doctorii iau hotărîri mai repezi în ceea ce priveşte viaţa sau moartea, fără să aibe atîtea scrupule.)
          Decişi, ne îndreptăm acum spre bolnavă, grăbiţi, căci abia avem timpul să punem în practică hotărîrea, dar doamna Axente ne aştepta la poartă cu o veste nouă:
          — Ştiţi că lui Viky i-a scăzut temperatura 1 Nu are decît 38 de grade I
489
               Bucurie generală. Fac constatarea că bucuria este de mai proastă calitate decît întristarea. Căci la supărare discuţi probleme grave, te gîndeşti la rosturile vieţii sau măcar priveşti melancolic orizonturile. Cînd eşti vesel — cel puţin aşa se întîmplă cu noi acum — cînţi, faci glume proaste, nu-ţi găseşti astîmpăr. Jucăm cărţi cu doamna Axente, facem spirite, ne prefacem supăraţi dacă'nu ne iese carteatrebuitoarea sau sîntem încîntaţi dacă avem noroc (jucam fără bani). Parcă m-aud reflectînd cu zgomot, în momentul cînd domnul Axente ne-a arătat în cărţile lui toate damele: „Se putea să nu fie în preajma domnului Axente un varieteu !“ Doamna îşi priveşte bărbatul şi, cu un gest de mustrare, prefăcîndu-se geloasă. Sărmanul domnul Axente, care abia poate să se mişte de pe un scaun pe altul, din cauza reumatismului. Domnul Axente se răsfaţă fără să aibă nici o jenă: „De ce eşti rea cu micul tău? Eşti nedreaptă cu puişorul tău.“
               Facem zgomot fără să ne întrebăm măcar dacă o supără pe Viky. O şi uitasem. Spre seară joc în faţa casei „chaudron“ cu Ioana şi cu Roza. Ne amuza şi dacă nimereşte piatra în pătrăţel şi dacă nu nimereşte. Dacă unul din noi nu se poate ţine, la un moment dat, într-un picior, larma era grozavă. Ne-a amintit doamna Axente, pe la ora 7, că temperatura lui Yiky a urcat la 38,5, dar nu dăm nici o atenţie, căci găsim fatal să se întîmple aşa. Şi doamna şi domnul Axente au ieşit în curte să ne privească şi se amuză o dată cu noi. Cînd ne-a găsit aşa de veseli, lui Hacik nu-i venea să creadă. L-am luat şi pe dînsul la joc, şi sînt amuzante săriturile lui stîngace, dar pline de ambiţie ca să nu rămînă mai pe jos. Toate cunoştinţele din Cavarna au aflat imediat, şi toţi trec pe la noi să ne felicite. Era atîta bucurie pe feţele tuturor, că m-am convins că oamenii sînt mai buni decît fac impresia, în orice caz, instinctul lor este bun. Mai pe urmă îşi fac socoteli de ce le este mai convenabil, şi-şi alterează primul sentiment. Doamna Pitpalac, în grande dame, a adus lui Viky un buchet de flori. Doctorul Abramoff a făcut gălăgie mare: „E ! ce v-am spus eu !“ Doctorul Petroff a îngăimat ca pentru dînsul: „Tot tifos a fost".
                                        IOANA
                                       Fragment
               Vorbesc deseori de inteligenţa Ioanei şi despre cunoştinţele ei multe şi mereu înmulţite,seriozitatea cu care şi le amplifică, renunţînd pentru ele la orice distracţie, şi totuşi fără nici un scop sau ambiţie, ci numai din patima de a cunoaşte anumite opere care o interesează. Exemplar rar pentru o femeie. fn acelaşi timp inteligenţa ei e lipsită
460
    de anumite calităţi pe care le au de obiceifemeile: memoria îi este slabă şi trebuie să lupte mereu, să dispereze şi din nou să prindă curaj, ca să reţie cîteva date necesare. Nu e niciodată în stare să ghicească imediat ceva, să prindă numai „cu urechea" şi a trebuit să înveţe franţuzeşte ca un bărbat, cu gramatica dinainte, şi să-i rămîie pînă la urmă o oarecare stîngăcie la vorbit, iar pentru diete să facă eforturi repetate. Uneori începea să plîngă de enervare, şi era duios să vezi pe această fată, care făcuse tot felul de observaţii subtile asupra vreunei paginj din Proust, greşind pentru a suta oară un accent. Chiar şi în româneşte păstrase unele greşeli de ortografie, oricît aş fi ironizat-o, dar totdeauna avea de scris ceva prea pasionat , o bucurie sau o supărare, şi în pornirea ei nu mai avea răbdare să întîrzie o minută să recitească, crezînd că dacă pune imediat scrisoarea la cutie, ea este şi pornită.
        Femeile au diete franţuzesc parcă în vîrful degetelor, căci scriu aproape fără greşeală, fără să explice de ce au pus un accent grav în loc de unul ascuţit, sau ce acorduri au trebuit să facă. N-aş vrea să se presupună că exagerez însuşirile Ioanei din slăbiciune pentru ea, sau din delicateţă, sau din instinctul meu dea mă consola de atîtea dezastre, căci în chipul acesta mi-aş demonstra că n-am suferit inutil. E drept că aceste însuşiri nu sînt dovedite cu nimic, şi dacă transcriu o discuţie, pentru un străin n-ar putea să pară decît fără însemnătate, şi ar f j sceptic în faţa acestui chin pornit deseori de la un pretext minim. Dar cum aş aduce dovezi? Reconstituind o discuţie cu ocazia unei cărţi? Înşirînd toate sugestiile pe care le găsea Ioana într-un vers al lui Racine? Cum aceste studii au format o mare parte din timpul nostru, nu s-ar putea epuiza în cîteva pagini. Am citit împreună rînd cu rînd pe Racine, Proust sau pe La Bruyere. Discuţiile noastre asupra celei mai tragice cărţi, după părerea noastră, făcută să crispeze pe oricine are experienţa vieţii — vorbesc de Jude l’Obseur al lui Hardy — au durat ore multe. Cum să le transmit? Şi Ioana mi-a explicat după lungi controverse că în Hortensia Papadat-Bengescu nu există nici o intuiţie, că totul e pornit de la omenescul cel mai profund. N-am dezbătut cîte o carte sau cîte un personagiu, ci fiecare gest al unui personagiu. Şi dacă aş căuta să descifrez singur în una din aceste cărţi prodigioase, nici n-aş mai şti ce am priceput singur sau ce am fost învăţat. Cum să refac discuţia? Sau cum s-o omit, cînd este aşa de esenţială pentru tovărăşia noastră?
          Şi totuşi, aceste afirmări par complect suplimentare, adăugite romanţios ca să măresc valoarea unei eroine care are viaţă şi fără ele, chiar poate mai multă viaţă, căci e lipsită de orice aspect de femeie savantă şi artificială. Ceea ce este esenţial e tragicul dintre noi, şi nu
461
           fraternităţi intelectuale, adică importante sînt adevărurile elementare care au o valoare prin freamătul cu care s-au exprimat. Fiecare din noi doi ar fi putut face acele reflecţii atît de subtile singur sau cu ajutorul altuia (oricît de rar ar fi acel altul) şi păstrau o valoare obiectivă chiar dacă încercam să le fac personale, dîndu-le decor din valurile mării sau întrerupîndu-le cu observaţii familiare.
               Dar aveam impresia că felul cum îmi făcea o declaraţie de dragoste sau cum ne aruncam unele vorbe fără nici o profunzime, felul cum ne bucuram sau ne întristam, n-ar fi putut să-l facă la fel nimeni de pe faţa pămîntului. Şi scenele amuzante în care amîndoi apăream sub valoarea noastră le-am păstrat cu exactitate şi ne-au înveselit şi mai tîrziu. Glumim unul pe seama celuilalt, şi celălalt acceptă gluma fără să se supere, dimpotrivă, încîntat, cu sentimentul unui copil care se simte răsfăţat. Ce scene importante între noi, ce vijelii, şi nimic nu împiedecă să avem scene de copilărie! Un om mare, ca să amuze pe un copil, se strîmbă în glumă, îi imită cuvintele şchioape, dar noi pe rînd sîntem copil şi om mare. Şi cîteodată aceste scene copilăreşti sînt jucate cu toată seriozitatea şi produc frămîntări nu mai puţin dureroase.
               Psihologia Ioanei era ciudată. O discuţie cu mine numai o înciuda, oricît aş fi avut dreptate, riposta, nu făcea nici o socoteală că vorbele mele erau spuse din dureri pricinuite de dînsa. în mînie spunea vorbele cele mai nelogice, complica în loc să atenueze suferinţa, mă uita şi-mi da gînduri de fugă. Ga să fie pedepsită, trebuia să o las să mono-logheze, căci se flagelează singură. Dar o dată cu noutăţile din viaţa ei trecută, şi care mă dureau, o milă cumplită mă cuprindea pentru ea, mai puternică decît gelozia, şi în clipa aceea nu ştiam cum s-o îmbun. Ga o fetiţă se lăsa convinsă de mine, şi mîngîierile o calmau, apoi, dacă dura acest calm prea mult, reîncepeam iarăşi discuţia (ştiind că e inutil, dar neputîndu-mă împotrivi), utilizînd noutăţile pe care mi le-a dat, ce fuseseră primite aproape indiferent cînd mila era mai puternică, dar acum, slobode să-şi recapete importanţa, prezente toate în cele mai mici detalii şi înconjurate de o mulţime de supoziţii, care măreau pînă la grandios şi transformau realitatea.
                                        IOANA
                                   Fragment inedit
                                  Viky făcuse Ia Gavarna cunoştinţă cu un bulgar, Stoiloff, un domn bine, de vreo treizeci şi cinci ani, în viligiatură la Balcic, venit aci într-o excursie de cîteva ore cu o maşină proprie. îi făcuse
462
    curte şi o părăsise cu greu, promiţînd să vi e iarăşi curînd. Şi Intr-adevăr, peste citeva zile Işi făcu apariţia din nou, chiar la Cavarna-Port. Tlnărul avea distincţie, era elegant, şi curtea lui rămînea discretă. Ne-a oferit să ne ducă la Balcic şi am primit cu entuziasm aceasta, căci simţeam cu toţii nevoia unei ieşiri din apatia ce ne cuprinsese. Şi apoi, Balcicul apropiat se simţea palpitînd la orizont, oraş de care mă legau atltea amintiri tragice, că ezitasem să-l mai vizitez de zece ani.
        Mi-a apărut transformat, vilele înlocuiseră multe case turceşti, lume multă înviorase lutul galben, dar încă uimitor sub soare. Am simţit regretul după un loc pe care îl crezusem numai al meu, aşa de intensă fusese viaţa trăită acolo şi care, oricît m-aş fi chinuit, descopeream că-mi rămăsese străin şi oricine avea dreptul să şi-l apropie In cele mai adînci cute sufleteşti.
        Seara am privit distrat de la Cazinou marea, lumea, pe dansatori, pe Charles, pe Arabella, pe Viky, pe Ioana. Cu Ioana schimbam cuvinte neînsemnate. Şi atunci, la o masă vecină, printre multă lume, a hiat loc dragostea mea de adolescent. în clipa aceea, brusc, tot ce mă înconjura a devenit invizibil, atenţia mea încordată porni în altă parte, hipnotic. Şi cele două ore cît am mai stat la Cazinou, pînă ce ne-am dus la barca lui Cadir, ce ne aştepta să ne ducă la miezul nopţii acasă, toate, existenţa Ioanei, toate durerile dintre noi, întrebările, chinurile s-au oprit ca o maşină importantă, care îşi încetează lucrul pentru un timp (ce impresionant este o maşină în plin zgomot şi mişcare şi deodată zăcînd ca un cadavru!)...
        Şi nici măcar n-aş putea spune că schimbasem pentru clipa aceea suferinţele, căci, pentru vechea mea prietenă de mult îmi epuizasem toate emoţiile, şi ce simţeam acum era cu totul altceva, ce nu poartă nume. Un fel de linişte, scurtă dar deplină, ca un somn pe un front unde inamicii au luptat toată ziua, linişte urmărită însă cu toată încordarea. Aşa de convins eram de rolul meu, încît Ioana n-a avut curajul să mă întrerupă şi nici să facă vreo aluzie mai tîrziu, şi niciodată n-am ştiut ce s-a petrecut în sufletul ei. N-am întrebat-o nimic după aceea, cu toate că eram de obicei curios să ştiu tot ce gîndeşte, nu din laşitate, ci pentru că găseam că e ridicol să dai importanţă unui fapt neînsemnat, care, din întîmplare, a întrerupt pentru puţină vreme un cataclism.
        In chestiunile sentimentale Ioana era complect lipsită de logică, ea, care se pricepea să explice perfect un roman.
        E curios cum toate aceste contradicţii puteau coexista, dar trebuie să le admit astfel, căci aşa era evidenţa. Foarte des îi subliniam
463
         contradicţiile. Hotărît, aveam instincte de pedagog, căci totdeauna îi explicam logica ei şubredă cu gîndul că pot să o transform. E fermecător, uneori, la o femeie, ca şi la un copil, să-i surprinzi Ia o mică distanţă două idei contrare, şi atunci te simţi parcă adevărat stăpîn al ei. A şti cît poate fi de educabil un om e foarte greu.
                                  Ci Ioana n-am reuşit nimic, cu toate că m-am căznit atîta vreme. Patima ce punea susţinînd o părere o împiedica să se mai controleze.
                                  La Ioana defectul acesta de logică era exagerat mai mult decît sîntem obişnuiţi să vedem la o femeie. La Viky am observat acelaşi lucru.
         La d-1 Axente, unchiul lor drept, cu toate că bărbat, la fel. Cu toţii puteau fi uşor influenţaţi, deci aceasta era o caracteristică a familiei, şi Ioana o moştenise pe de-a-ntregul. Şi cu toate că s-au suprapus inteligenţa şi cultura, micul defect al mecanismului cerebral a persistat. Punea însă atîta violenţă şi agitaţie ca să susţie o credinţă; oricît de năstruşnică, încît ceilalţi, cu toate că burghezi deplini, erau influenţaţi. Am simţit şi eu puterea Ioanei asupra mea, şi deseori nu o ascultam (dar prefăcîndu-mă că o ascult) numai ca să mă păzesc. îmi spuneam că,chiardacăeaare dreptate, trebuie să mă păstrez aşa cum sînt (totdeauna părea că are dreptate). Puţin mai tîrziu, cu puţină şiretenie, puteam să o schimb oricum, dar nu trebuiam să mă bucur, că începea altă fantezie imediat, tot atît de imposibilă. O asemănăm în glumă cu un aeroplan.
              —       Pari un aeroplan minunat care înfruntă furtunile şi se ridică ca fulgerul spre cer, dar o dată cu mîndria de a-1 conduce şi de a te simţi învingător al spaţiului, cu beţia înălţimilor unde nici vulturii nu te mai pot ajunge, ţi-e rău din pricina neînsemnatelor goluri de aer.
              —  Asta numai dacă eşti bicisnic, riposta ea.
              Eroina romanului se numea în realitate Maria Dimitrescu şi a fost « eleva lui Anton Holban la începutul carierei sale didactice. La data de 21 februarie 1931 se căsătoresc (actul nr. 272), dar se despart curînd, şi divorţul se pronunţă la 3 iulie 1933 (actul nr. 181) de către Tribunalul Ilfov.
              Acest episod erotic a fost prilej de chinuri şi desperări. Prietenului său, Tache Soroceanu, care încearcă să medieze o împăcare, îi scrie în 1932 rînduri deprimante, însă lucide: „îţi închipui ce plăcere mi-au făcut rîndurile tale calde şi ce mult mă bucur cînd constat uneori că nu sînt chiar aşa de singur pe lume. Dar am ezitat să-ţi răspund.,. Că ce fel deexplicaţii aş putea da eu, fără să mă simt umilit sau să ofensez pe alţii? Cu atît mai mult cu cît deseori mi se pare că
464
  numai eu sînt de vină, victimă a ciudăţeniilor mele. O singură scuză aş avea: toate aceste deviaţii de temperatură sentimentală îmi produc destule torturi.
       Dragă Tache, ai asistat în mare parte la toate variaţiile mele şi a celor de primprejur, şi nu eşti observator aşa de rău. Ştii deci că situa* ţia noastră nu se potriveşte. Să nu ne mai minţim ! încurajările pe care mi le dai sînt prietenoase, dar necorespunzătoare. Ştii din ultimul meu roman patima care mă cbinuie: gustul de a vedea exact ce e în mine şi ceilalţi. Fatal, constatările nu pot fi decît deprimante... Familia o găsesc deseori ilogică şi cu complezenţe faţă de toate vîntu-rile. De aceea nu mă mai duc... Şi dacă vrei să nu mă umileşti, prefă-te că n-ai citit nimic. Şi-ţi mulţumesc din tot sufletul, Anton."
       încă în 1932 scriitorul încearcă să transpună această experienţă pe plan artistic. Din Fălticeni îi trimite prietenului său, domnul profesor Ion Argint eseu, o scrisoare, din care desprindem următorul pasaj care se referă la Ioana: „Drumul la Balcic mi-ar face mult bine, şi apoi, cum scriu de zor un roman cu mare, am nevoie de cîteva detalii de acolo".
       în vara anului 1933 precizează aceluiaşi perioada de elaborare: „Ce veşti să-ţi mai dau? Desigur că numai povestite ar putea avea o valoare aceste veşti. Ai scoate mai multe concluzii privindu-mi febrilitatea cu care ţi-aş spune o mulţime de fleacuri. Am terminat un roman. Mult mai repede ca de obicei. La Fălticeni, vara trecută am lucrat cuminte în fiecare zi. Dar acum se pune chestiunea editorului. E drept că n-am vorbit încă cu nimeni, dar sînt aşa de înspăimîntat de un refuz posibil, că renunţ de mai înainte. La fel s-a întîmplat cu piesa: n-am arătat-o nimănui din siguranţă că va fi refuzată... Acum am găsit un argument ca să mă consolez. N-am de gînd să scriu în fiecare an cîte un roman..."
       Corespondenţa cu prietenii ne transmite emoţiile, neliniştile şi bucuriile care au punctat anii aceştia. Profesorului Ion Argintescu îi comunică: „Romanul meu va apare negreşit la toamnă. Un contract foarte bun a fost semnat cu o editură nouă din Ardeal..." (Scrisoaredin 28 martie 1934.)
       Domnului profesor Aurel George Stino — transferat pe atunci la Orăştie — îi scria în octombrie 1934: „Sir Aurel, primit cu delicii scrisoarea ta — şi voi răspunde cum trebuie. Acum fiind la poştă, îţi trimit un emisar. Dacă cineva de acolo cunoscut pleacă la Brad, să întrebe la Editura Pantheon ce mai e cu cartea mea. Căci de aici nu pot afla nimic..." La 5 ianuarie 1935, după apariţia Ioanei, prozatorul
465
      ii împărtăşeşte aceluiaşi primele impresii: „Merci pentru tot. Regret că oricît aş scrie, aş rămlne convenţional, faţă de bucuria de a te fi cunoscut mai de aproape... Dar poate ne vom întîlni la Fălticeni şi vara aceasta. Îmi făgăduiam să-ţi trimit prima Ioană, dar nu mi-au sosit decit după zece zile, şi atunci am socotit că e prea tîrziu. Dar poate îţi închipui că apariţia unei cărţi e întovărăşită de nelinişte, carete împiedică să vezi totul clar... Toată lumea îmi laudă cartea, dar spune că e greu de citit. Deci n-am mare speranţă de cititori. Şi regret îndeosebi pentru editorul de la Brad, care n-aş vrea să dea faliment din pricina mea...“
          într-un interviu apărut în Reporter, nr. 26 din iunie 1934, Holban încerca să ascundă faptul că romanul a aşteptat aproape un an pînă la găsirea unui editor. îl transcriem pentru opiniile prozatorului despre cele două romane ale sale, O moarte care nu dovedeşte nimic şi Ioana.
                    Interviu expres cu Anton Holban
          —   In definitiv, cînd apare Ioana?
          —       într-adevăr, am fost de multe ori întrebat dacă Ioana există şi cînd va apare. In orice caz, cu ezitările mele, romanul a fost terminat cu mult după neliniştele prietenilor că nu-şi găseşte editor. Dar ceea ce vreau să se ştie: n-am căutat niciodată editor. Am avut panică de anumite situaţii umilitoare pe care o astfel de căutare le comportă. Şi de altfel, cum n-am de gînd să scriu de fiecare an o carte, nu mă grăbeam deloc.
          —   Totuşi?
          —       Totuşi, providenţa a luat aspectul domnului Ştefan Minovici, inginer din Brad, care s-a prezintat la mine şi mi-a oferit un contract casă apară cartea la o editură din Transilvania, la d-1 Francisc Roth din Brad. Apariţia a fost, de comun acord, stabilită pentru noiembrie viitor, şi în cele mai bune condiţiuni de tehnică.
          —   Pe ce cade accentul în Ioana?
          —       Este o carte — ezit să o numesc roman, aşa acest termen denotă o arhitectură — care are legături nu de persoane, ci de atmosferă cu O moarte care nu dovedeşte nimic. îmi fac iluzia că e şi mai adîncită, şi că renunţarea, cu orice risc, la orice ornamente agreabile e şi mai mare. Bineînţeles, totul e relativ, căci din moment ce faci literatură, concentrezi, alegi, trebuie să ţii seama de o mulţime de convenţii. Nu trebuie găsită sub intrigă neapărat corespondenţa unei aventuri, ci numai un climat autentic. Ioana e şi mai sumbră decît celelalte cărţi ale mele, căci e lipsită de orice dinamism, care ar putea ţine
466
   curiozitatea lectorului mediocru încordată. Numai de o mie de ori mereu alte aspecte ale aceloraşi sentimente. Cine n-are nici o experienţă şi n-are incapacitatea de a se reface prea uşor de anumite panici nu va avea mari bucurii.
       —   Dar prepari şi alte cărţi?
       —       Se vede că nu sînt om de litere înnăscut, căci dacă aş avea o ocazie de a pleca la capătul lumii, sau de a asculta tot timpul muzică, n-aş mai scrie un rînd... Mai am o serie de nuvele, rătăcite prin diferite reviste, care ar putea apare în volum. M-au costat cea mai multă trudă, şi consider nuvela ca incomparabil superioară romanului, cu tot cadrul ei restrîns. De sine stătător ar trebui să apară La mormtntul Irinei, ca o continuare a romanului O moarte care nu dovedeşte nimic. Unii au protesţat: aceleaşi personagii I Nu sînt în stare să-mi schimb eroina de fiecare dată, şi s-o cheme, pe rînd, Casandra, Maria sau Elena. De altfel, aici am încercat alte sentimente şi o concentrare cu mult mai mare. Am şi un studiu critic al scriitorului nostru cu mult cel mai însemnat, cu toate că nu se face tapaj în jurul numelui său, Hortensia Papadat-Bengescu.
       —   Te socoţi părtaş la problemele „tinerei generaţii*1?
       —       Aş spune „nu“ şi dintr-o şiretenie. Camarazii mei de aceeaşi vîrstă se vor jena peste cinci ani săse mai numească tînără generaţie, deci locul e efemer. Şi am sesizat cu toată fiinţa că cinci ani este un termen scurt. Dar mai sînt şi alte deosebiri de fond. Există in Contrapunct, admirabilul roman al lui Aldous Huxley, un personaj, Philip Quarles, un intelectual care, văzînd că un cîine este strivit de un automobil, în loc să se impresioneze, nu găseşte cu cale decît să emită o teorie. Aceasta aş găsi de reproşat tinerei generaţii. Că teoretizează — deseori foarte inteligent: de-altminteri — diferitele aspecte ale vieţii.
       Uite, unul dîn eroii secundari ai romanului meu viitor, Hacik — am păstrat numele exact — cu adîncuri sufleteşti prodigioase, a murit decurînd. Dacă aş descrie această moarte la capătul unui capitol, aş părea convenţional, aş aminti de sfîrşiturile Franciscăi Bertini de odinioară. Şi totuşi, ce importanţă are tot restul şi ce vanitate de scriitor mai pot să păstrez? Şi ca să ne ocupăm numai de literatură— căci acesta e singurul meu drept ca să mă exprim în public — socot pe Jude l'Obscur al lui Hardy o carte care te obsedează toată viaţa. Sau Racine, Fromentin, Proust... Orice s-ar spune, nu aceştia formează preocupările intime ale tinerei generaţii. Asta nu împiedică deloc ca întîlnirea cu anumiţi prieteni — oricît de scurtă ar fi, şi ne întovărăşită de discuţii importante — să-mi lumineze toată ziua...
36
467
             Romanul s-a bucurat de o presă foarte bună şi a întrunit sufragiul criticilor de prestigiu. Şerban Gioculescu în Revista Fundaţiilor regale, II, nr. 7, 1 iulie 1935, p. 169—173 scria între altele:
             „D-l Anton Holban ne pare... una din personalităţile literare de cea mai armonioasă formaţie intelectuală. Fiecare carte a d-sale este un document subiectiv deosebit de valabil, într-o ţară a cărei proaspătă epică pluteşte la suprafaţa fenomenelor sociale. Preţuim în d-l Anton Holban pe unul din primii, poate pe primul promotor al analizei interioare. Pe lîngă întîietatea cronologică, îi recunoaştem şi întîie-tateacalitativă în domeniul vieţii morale subiective... Tot ceea ce scrie are un accent subiectiv impresionant. Cetirea cărţii sale imprimă pînă la contagiune o seriozitate de confesional. Sîntem smulşi de pe tărîmul convenţiilor sociale şi al micii bîrfeli ce nutreşte realismul, ca să ne împărtăşim cu o dramă ce se petrece în sîmburele conştiinţei."
             Criticul reproşează romancierului „leit-motivele lexicale", revenirea obositoarea unor cuvinte: „catastrofă, cataclism, dezastru, tragedie la singular, ca şi la plural. Ele corespund complezenţei în patetic aromancierului. Cine este nedeprins cu modalitatea analitică, poate fj copleşit sub o impresie de monotonie. Este pentru noi evident că d-l Anton Holban nu a urmărit delectabile variaţii. Monotonia este în Ioana corolarul statismului psihologic. Deşi psihologia teoretică a d-lui Holban este mobilistă, postulînd neidentitatea morală a unui ins în timp — ceea ce este foarte modern — structura individuală a eroilor săi practic rămîne clasică, prin alte cuvinte statică. Din intuiţia după care «gelozia este cea mai completă lecţie a vieţii» (p. 133), d-sa şi-a rezervat în Ioana să aprofundeze dialectica sufletească a geloziei. Aceiaşi cititori nedeprinşi cu zona vieţii morale găsesc la eventuala impresie de prolixitate un răspuns deosebit de semnificativ: «De cîte ori afirmăm ceva fără o mie de paranteze, escamotăm» (p. 149).
             De aci rezultă caracterul oarecum pietinant al staticii d-Iui Holban, a cărui monotonie poate e cea mai bună dovadă că refuză orice efect literar. Din aceeaşi pricină decurge absenţa stilului, care deseori e un simplu placaj peste adevărul moral. Nu este mai puţin adevărat că uneori d-l Holban se complace într-o exagerată neglijare a formei exterioare, ca şi cum aceasta ar fi de o minimă importanţă. Important (alt cuvînt foarte uzual la d-l Holban) pentru d-sa este conţinutul, şi nu expresia, pe care noi, după Croce, le socotim indivize. Sub acest raport numai ne permitem să sperăm că d-l Anton Holban va sfîrşi prin a-şi chinui mai puţin fraza decît eroii. Starea de luciditate care prezidează scrisul d-lui Holban se cuvine limpezită de febrilitatea
468
   compoziţiei, chiar dacă aceeaşi febrilitate ar urma să rămînâ ritmul sufletesc personal al autorului. După cum a spus în arta sa poetică Verlaine, versurile emoţionante se scriu la rece. Nu se poate tot astfel surprinde turburarea unui sentiment într-o formă cît mai limpede? Aceasta este întrebarea.
       Cu Ioana, d-1 Anton Holban a depăşit considerabil propriile mijloace din O moarte care nu dovedeşte nimic, unde ne onoram a fi intuit calităţi excepţionale de analist.
       D-1 Camil Petrescu a dat în pumul volum din Ultima noapte de dragoste, întiia noapte de război analiza dinamică şi dramatică a fenomenului geloziei. Aceeaşi temă şi-a găsit în d-1 Anton Holban un remarcabil analist, static, în aparenţă monoton, nedramatic prin aparatură,dar implicit dramatic în esenţă, de unpatetism sobru, nespeculat. D-sapare a se conforma unei observanţe clasice: «Toată truda trebuie să-ţi fie să te cunoşti cît mai exact şi să nu porţi cu tine,toată viaţa, pe un străin» (p. 258).
       Acest comandament socratic poate fi socotit piatra unghiulară a activităţii d-lui Holban."
       „Ceea ce caracterizează operele, indiscutabil remarcabile, ale d-lui A. Holban — consemna G. Călinescu în Adevărul literar şi artistic (nr. 739, 3 februarie 1935, p. 9) — este voinţa continuă de luciditate. Voinţa nu include reproşul lipsei, şi de altfel autorul e stăpînul unei inteligenţe şi al unei culturi ieşind din comun. Dar nu este mai puţin adevărat că starea de vecinică tensiune a spiritului poate da o rezultantă contrară celei urmărite. Pentru a înţelege (cuvîntul e de altfel cu totul convenţional) viaţa sufletească, trebuie o anume intuiţie simpatetică, şi mai puţin acea metodică suspectare pe care obicinuim a o numi impropriu luciditate. In scopul de a-şi pregăti o bună şedinţă de disecţie, d-1 Holban strînge «exemple exacte», observaţii ce pot servi unei definiţii, mărturisind cu onestitate toate elementele «inexplicabile» («nici acum nu pot da explicaţii», «rămîne inexplicabil»). Totul într-un stil sec de proces-verbal, cu voită uneori familiaritate, plin de ipoteze, presupuneri, observări şi comentarii, printre care se intercalează din cînd în cînd «texte justificative». Investigaţia e aşa de neostenită, vorbele şi faptele într-atît întoarse pe o faţă şi pe alta, încît în acest proces cititorului-jurat nu-i rămîne nici o iniţiativă. Dorinţa lui cea mai vie trebuie să fie de a asculta şi partea cealaltă (în cazul de faţă pe Ioana), dar această satisfacţie nu-ij este dată.
                                                                                           469
I
   36*
             E în acest roman foarte mult din materia lui Adolphe de Benjamin Constant, şi anume, acea oboseală în iubire, acea dorinţă de a fugi (expresia e chiar a d-lui Holban). Autorul i-a dat o formulare mai personală: «Doioameni cari nu pot trăi nici despărţiţi, nici împreună». Tema ar fi dar aceasta: Sandu şi Ioana se iubesc şi se detestă reciproc, se chinuiesc şi, într-uncuvînt,ceimai nimeriţi săse-nţeleagă, nu se potrivesc. Sandu (la persoana autorului) e dispus să dea cea mai mare parte din vină pe Ioana. Femeia aceasta, care i s-a dat pentru întîia oară lui, l-a înşelat mai apoi, pentru ca să revină iar dezamăgită de aventură. Ea ar fi o fiinţă plină de contradicţii, cu înclinaţii burgheze pătînd intelectualitatea ei aleasă, incertă în afecţiunile ei. Adevărul este că eroul o torturează grozav, pentru ca apoi să întrebe pe cetitor: «departea cui e greşeala?»
             Laturea cea mai curioasă (şi foarte interesantă totuşi) a acestei cărţi e incomprehensibilitatea eroului faţă de sufletul femeii pe care o scrutează cu atîta atenţie. Dacă autorul ar prezenta numai faptele goale, atunci fiecare ar trăi în virtutea lor, şi cititorul ar fi îndreptăţit să spună: iată un bărbat şi iată o femeie. Dar autorul comentează, se sileşte să înţeleagă fiecare fapt, însă interpretarea sa e uimitor de strîmbă şi a trebuit un mare dar de a transporta viaţa în paginile unei cărţi pentru ca eroul să apară altfel de cum vrea, iar femeia să poată striga cititorului printre rînduri dreptatea sa oprimată. E un caz rar cînd puterea creatoare osîndeşte pe autorul «lucid».
           Dragostea lui Sandu pentru Ioana pare un sentiment titanic, de un mare patetism, care îl face «să sufere îngrozitor» de gelozie, îi dă «dureri imense», dar totul în «limitele» (sic) unui concubinaj comod. Dacă şi femeia acceptă romantismul unei asemenea situaţii, atunci nimic de zis, dar dragostea femeii este prin definiţie practică, adică etică: ea cere o abnegaţie, o răspundere socială, şi asta se cheamă în termeni comuni căsătorie. Să nu se creadă că introducem dinpropria-ne iniţiativă un punct de vedere burghez în analiza critică a eroinii. Ioana cugetă astfel, şi n-ar fi firesc să fie altcum. Dacă un bărbat nu e în stare să dea o explicaţie satisfăcătoare refuzului de a contracta o căsătorie, înseamnă atunci că e la mijloc o socoteală jignitoare, un criteriu ce anulează iubirea. Sandu îşi chinuie mintea să afle pentru ce l-a înşelat Ioana, aude din gura ei cea mai posibilă lămurire, dar o ignorează cu totul, pierzîndu-se în consideraţii subtile şi fanteziste...
           Toată cartea e o demonstraţie, în ciuda autorului, a tragediei Ioanei, care iubeşte fără să fi obţinut nici un semn de stimă, care a făcut din deznădejde un gest necugetat, îngreunător al stării ei principia 1
470
  insolubile. Cartea ar trebui să se numească Romanul omului care n-a înţeles că trebuia să ia pe eroină în căsătorie.
      Abstrăgînd insă de la analiza autorului, trebuie să recunoaştem că eroul trăieşte prin faptele lui: egoist, snob, lucid în chip voluntar Şi în fond de o sensibilitate capricioasă, feminină, nevrotică (izbucneşte în plîns de nerăbdare sexuală), tăietor de fire-n patru şi cultivator inuman al eului propriu.
      In banalitatea stilului văd mai puţin o inaptitudine, cît o intenţionată afecţiune prozaică, fiindcă portretul pisicuţii Ahmed e plin de graţie. Lipsită de orice literatură de prisos, opera d-lui A. Holban e însă remarcabilă prin profunditatea unei preocupări limitate, în care nu intră nici un grăunte de mistificaţie. Alături de Camil Petrescu, d-1 Holban înfăţişează cu acuitate, dar şi cu o inerentă obtuzitate, cazuistica unui sentiment care la noi e mai acceptat în liniile simple ale liricii."
      In recenzia dedicată Ioanei, Pompiliu Constantinescu raportează tehnica lui Holban la metoda proustiană a integrării şi dezintegrării, relevînd modul original în care prozatorul român a asimilat influenţele livreşti, subordonîndu-le unei experienţe şi unei viziuni proprii:
      „De la romanul O moarte care nu dovedeşte nimic pînă la Ioana, d-1 Holban a evoluat spre un analism dus pînă la o veritabilă tortură morală. Gînd ne-am ocupat de primul său roman, care l-a afirmat printre tinerii scriitori de merit, am insistat asupra nuanţelor sufleteşti care sintetizau un tip cu o anume structură erotică. Dacă metoda aso. ciativă a reintegrării stărilor interioare ale personagiului era de filiaţie proustiană, am putut totuşi să surprindem şi o compoziţie meticulos gradată, o unitate de esenţă clasică a caracterului analizat, păstrată cu o grija care na dispreţuia un vădit efect artistic. Tehnica proustiană era însă mai mult formală, fiindcă sentimentul unei perfecte simetrii învingea, la sfîrşit, impresia de disociere psihologică.
      în Ioana, d-1 Holban trage ultimele concluzii ale metodei integrării şi dezintegrării analismului Iui Proust. Mai întîi, a urmărit să risipească orice impresie de finit a romanului, rupîndu-i simetria. Să fim bine Înţeleşi, căci nu voim să spunem că d-1 Holban nu şi-a stors subiectul de toate posibilităţile. Dar aici a voit o epuizare în adînc, în subconştientul stărilor de gelozie prin care trece acelaşi erou, Sandu, faţă de Ioana...
      Analiza nu reiese din fapte prezente, din succesiunea lor logică sau din conflicte care se alimentează exclusiv din incidente actuale. Personagiul central, Sandu, retrăieşte situaţii, bănuieli, resentimente,
471
       extaze, reminiscenţe din insondabilul inconştientului şi din recrudescenţa lor prin memoria afectivă. Acţiunea se prelungeşte pe un plan exclusiv psihologic, unificîndu-se într-o durată care anulează realitatea logică.
           D-l Holban pune accentul romanului nu pe caracterele personagiilor; nici Ioana şi nici Sandu nu sînt două tipuri psihologice, conturate în limitele unor sentimente definitive. Adevărata lui temă este metamorfoza unei stări morale absolute, aceea a geloziei...
           Vindecarea nu vine prin reluarea unei pasiuni întrerupte; fericirea nu se poate redobîndi. Dezastrul moral definitiv este strigătul repetat, lamentabil, sfîşietor al lui Sandu. Atunci ce-i rămîne, dacă liniştea e o iluzie, iar temperamentele lor ireductibile sînt înlr-o încordare fără soluţie? Un singur lucru — cunoaşterea, introspecţia infinitezimală, chinul sterp al explicărilor şi justificărilor formulate în sentinţe morale care însoţesc fiecare moment analitic. D-l Holban a abuzat aci de seducţia introspecţiei proustiene; arta nu trebuiesăemoţioneze, nici să tipizeze, nici să purifice — ea trebuie să cunoască, să meargă pînă la ultimele fibre de care se leagă rădăcina unui sentiment. Dar Proust nu este numai un abstract moralist, un analist împins pînă în pînzele albe; el reconstruieşte un sentiment, şi deci şi un personagiu cu ajutorul unor infinit de subtile tentacule, al unui suprasimţ al vieţii. Analismul proustian nu duce la colecţia unor piese moarte de anatomie morală. Un sentiment feeric al vieţii învăluie lunga serie din A la rechsrche du temps perdu. Analiza nu anulează sinteza. Este ceea ce ni se pare că se întîmplă în Ioana d-lui Holban, atît de preţioasă în amănunte, în observaţii morale, transformate în sentinţe psihologice, atît de intensă în momentele izolate ale unei covîrşitoare analize a geloziei.
           Proust a descompus «misterul» unui sentiment atît de profund, decapricios, de aberant, în formele pe care le ia uneori, ca iubirea, fără să-i fi volatilizat magia; marea lui descoperire psihologică este de a fi coborît această magie cu cîteva trepte mai în adîncul subconştientului uman, transformînd un complicat laborator de investigaţie morală într-o nouă şi vie realitate.
           Întîmplător am cetit de două ori Ioana d-lui Holban; o dată în manuscris, apoi în volum. Impresia de laborator de analiză chimică, pentru a surprinde fenomenul într-o formulă simbolică, ce nu se precizează, a persistat de ambele dăţi. Aş numi procedeul său analist un procedeu didactic, în sensul unei abuzive raţionalizări, al unei prea vădite căutări de certitudini a cunoaşterii unui sentiment. După lectura romanului, rămîi, pe masa de operaţie, cu două cadavre, disecate
472
  în cele mai ascunse fibre intime; voind să reconstitui magia vieţii, constaţi că refuzul e un răspuns prea categoric. Există o forţă am putea spune negativă în analismul d-lui Holban; ea despică gelozia în componente nebănuite, în străfunduri care scot Ia iveală o adevărată mizerie a tragismului condiţiei noastre umane. Un pesimism lucid, o obsedantă aspiraţie spre absolutul sentimental, un sens al fatalităţii biologice în care se zbat eroii se desprind clar din ultimul său roman. Un gust de cenuşe rămîne după terminarea lui; dar sentimentul vital al contemplaţiei, al superioarei noastre siguranţe, de suferinzi care ne putem obiectiva tragediile, nu aureolează memoria noastră artistică. Explicaţia poate sta în faptul căd-1 Holban a aplicat cu exclusivitate numai o faţă a metodei proustiene, analismul pe care l-a împins la virtuozitate exasperantă.
      Sentimentul morţii, al unei morţi morale sau al unei nefericiri invincibile este fără îndoială atitudinea ce se desprinde din Ioana; tot el susţine, în parte, şi laborioasa analiză a romanului. Dar credem a-lgăsi mai persistent, mai transpus în contemplaţie, în acele preţioase medalioane în care d-1 Holban încrustează cîteva figuri episodice, ca Aii, Kadîr, Arabella şi pisoiul Ahmed. Ceea ce nu înseamnă că celelalte portrete nu au o fineţe şi un contur tot atît de precis. Mai presus însă de acestea trebuie să relevăm că sentimentul morţii, panica în faţa neprevăzutului, care atenuează pînă şi tragedia esenţială, gelozia, învăluie cuun misterplinde sugestie figura placidă a luiViky. Episodul acesta care încheie romanul participă integral la contemplaţia care gravează în spirit un turburător spectacol uman, transpus în ficţiune artistică.
      Preţuim în Ioana d-lui Holban un efort excepţional de analiză psihologică, o conştiinţă autentic chinuită de tragismul vieţii şi o înclinaţie organică spre experienţele mari morale; subtilitatea sa de analist îl fixează printre fruntaşii tinerilor noştri prozatori."
      Octav Şuluţiu, în cronica sa din Familia (seria a IlI-a, I, nr. 9, ianuarie 1935, p. 103—106) crede că Anton Holban este „un mare realist care se ignoră. Dacă nu are în cartea sa fapte, nu e pentru că nu le poate reda, ci fiindcă dispreţuieşte un realism pentru care totuşi are înclinaţii vădite." îi reproşează „o prea mare secetă a scrisului său, prea exagerat antiartistic... Romanul acesta are un caracter de dosar, cu fişe, cu note, neprelucrate, netransfigurate, şi,în ciuda adevărului şi a exactităţii, aş fi vrut să le văd muncite, înfrumuseţate. Cu siguranţă că n-ar fi pierdut nimic. Romanul are prea mult un caracter de reportaj psihologic, just dacă vreţi, dar uneori — să o spunem? —
473
         greoi, chiar plicticos. E un roman care se străbate cu greu. Se apreciază în detalii, în analizele subtile ale autorului, dar nu trebuie privit în ansamblu."
              După această filipică pentru scrisul artistic, Şuluţiu îşi declină preferinţele pentru romanul dinamic O moarte care nu dovedeşte nimic•
              1     Brahms Jean (1833—1897), compozitor german, talent original şi viguros. A reînnodat firul cu tradiţia clasică. Unul dintre compozitorii preferaţi ai lui Anton Holban.
              2 Rubinstein Arthur (1889), pianist polonez, virtuoz celebru.
              3      Lesage Alain Reni (1668 — 1747), romancier şi autor dramatic francez, îşi începe cariera adaptînd piese spaniole Ia realitatea contemporană lui din Franţa. Piesa Turcaret sau Financiarul (1709) a fost reprezentată de comedienii francezi pe baza unui ordin al Curţii, fără asentimentul oamenilor de afaceri pe care îi portretizează fără menajamente.
              Romanul Diavolul şchiop (1707) se inspiră după o nuvelă a spaniolului Guevara: El Diablo cojuelo (1641).
              4     Cartea lui Benjamin Constant de Rebecque (1767—1830), publicată în 1816, capodoperă a romanului psihologic.
              5     Îndrăgostita, piesă de Porto-Riche, Georgede (1849—1930), autor dramatic francez. Analist al iubirii, Porto-Riche pune accentul pe studiul conflictelor psihologice.
              6     Bataille Henry (1872—1922), autor dramatic francez. Aduce pe scenă dezbaterea unor conflicte psihologice îndrăzneţe pentru acea vreme în piese ca: Maman Colibri, La vierge foile, Ln marche nupţiale.
              7     Femeia şi paiaţa, romanul lui Pierre Louys (1870—1925), care, împreună cu alte creaţii epice, Aphrodite şi povestirea satirică, Les aventuros du roi Pausoje (Aventurile regelui Fausole) (1901), îi aduc autorului celebritatea.
              Sigle
              Ioana, Brad, Editura Panteon: A
              Fragment publicat în Familia, 1934: F
              Viky, fragment publicat în Azi, 1934: B
                                        255
         22 îl întîlnesc A; îl văd F }J 23 e A; era F // 24 prin A; în F // 28 ca A; pentru ca F // 31 aici A; lipseşte F // 34— 35 inutil — căci
474
nu vine nici o corabie — pontonul A; pontonul inutil, căci nu mai vine nici o corabie F // 38 cum A; lipseşte F //
                                256
1 Cărţile cumpărate constituie A; şi cărţile cumpărate constituiesc F II 7 bătaie de cap A; bătaie F // 12 nu o poţi A; nu o puteai F II 13 mi-a roprezentat-o^l; mi-o reprezentase jP // 18 să vin aici.4; să mă duc acolo F // 21 foarte A; extrem de F // 22— 23 o duşmăneşte, cu toate că odinioară fuseseră prietene A; căci prefera să stea cu mine, o duşmănea, cu toate că odinioară îi fusese prietenă F // 23 e A; era F // Ioana A; prietena mea F // 26 albă A; slabă F // 35 O vezi A; O vădi? // 40—41 şi 1, p. 257 devine de o importanţă, considerabilă, în singurătatea locurilor, conversaţia lor A; conversaţia lor capătă o importanţă considerabilă în singurătatea locurilor F //
                                268
17 nu l-aş putea închipui A; nu l-aş fi putut închipui F // 33 deznădejdile A; toate deznădejdile F // 38 nu e A; nu-i F //
                                254
  30  stau A; stînd F // 34 ele A; dînsele F // 35—36 în preajmă A; sub ele F // 37 Cîteodată A; Dar cîteodată F //
                                255
5 nu au A; nu aveau F // 8 tovarăşe A; tovarăşi F II 9 plutească A; pornească F //
                                257
  7—8 nu pot citi A; nu poţi citi B // 8 rînduri A; pagini, superficial de altfel, nu poţi scrie decît cîteva rînduri B // 16 lipseşte A; în apă B II 24 dezvăluie A; dezvăluieşte B // 28 întăreşte A; aduce B II
                                261
  31  nu-1 părăseşte A; nu se desparte B // 33 bănuie A; bănuia B II 36—37 orice vorbă amabilă i-ai spune A; orice vorbă i-ai spune amabilă B // 40 şi A; lipseşte B //
                                262
  2 închid A; şi închid B // 3 discuţie A; discuţii B // 8 lipseşte A; din farfuria din mijloc, comună B // 11 că e întotdeauna aşa de
475
       subtilă A; ca întotdeauna, că e atît de subtilă B // 16 întreg Aj
       profund B // denotă A; denota B //
                                      269
       10  merita A; merită B // 13 desfăşura A; desfăşoară B // 15—16 Am căutat să întreţin A; Caut să încep B // 28 frici A; frică B // 30 iai A; iei B // 36 lipseşte A; şi B // 40 prindea A; prinde B //
                                      270
       1 voia A; vrea B // vorbea A; vorbeşte B // 2 aduna A; adună B II 3 enerva A; enervează B jf se chinuia A; se chinuie B\\\ 5 acceptai A; accepţi B jj lipseşte A; Şi apoi B]_H nu voiai A; nu vrei B U 32 sigură A; sigur B //
271
        2 puţin A; niţeluş B //
TABLA ILUSTRAŢIILOR
  Anton Holban cu mama lui, Antoaneta Lovinescu _________
  Anton Holban cu tatăl lui, Gheorgbe ...................
  Casa din Fălticeni unde a locuit Anton Holban cu părinţii
  Vasile şi Profira Lovinescu cu nepoţii ................
  Vedere spre dealurile Fălticenilor ....................
  Liceul „N. Gane“, unde a studiat şi Anton Holban_______
  Profesorii lui Anton Holban la liceul „X. Gane“: George Stino, I. Băncilă, V. Chirilescu, 1. Mazăre, N. Dră-guşanu, V. Ciurea, A. Spiridonescu, N.N. Răutu,
     Virgil Tempeanu ....................................
  Carte de Geografie elementară a judeţului Suceava, întocmită de Ioan Stino ....................................
  Satele din raza oraşului Fălticeni ....................
  Anton Holban cu verişoara lui, Corina .................
  Anton Holban la Focşani, în travesti ..................
  Anton Holban, profesor la Constanţa, cu elevii săi.....
                                     Anton Holban, profesor la Galaţi, liceul „V. Alecsandri“ Pagină din Gazeta literară, 1929, cuprinzînd prezentarea lui E. Lovinescu şi un fragment din Romanul lui Mirel
  Parada dascălilor cu caricatura autorului .............
  In faţa casei bunicilor ...............................
  E. Lovinescu şi Anton Holban la Fălticeni..............
  Tache Soroceanu (x) şi Anton Holban (xx), cu alţi colegi
     la Mînăstirea Cernica ..............................
  Anton Holban ..........................................
  Profesorul Aurel George Stino din Fălticeni, unul din cei mai buni prieteni ai scriitorului .................
34-35
34-35
34-36
34-35
98—99
98-99
98-99
98-99
98—99
162-163
J62-161L
162-163
162-163
226-227
226-227
226-227
226-227
220-227
226-227
226-227
477
       „Colţul" din locuinţa profesorului Aurel Gjorga stiao la Fălticeni, unde ti plăcea lui Anton Holban să
          poposească............................................. 290—291
       Irina, eroina romanului O moarte care nu dovedeşte nimic 290—291 Maria Dimitrescu, eroina romanului Ioana (portret de
          Tache Soroceanu) .......................................290—291
       Mausoleul familiei Lovinescu Ia  Fălticeni................ 290—291
CUP RINSUL
          Anton Holbau — prozator analist........................... VII
          Nota editorului .......................................... XCI
                                           ROMANE
          Romanul lui Mirel........................................... 3
          O moarte care nu dovedeşte nimic .......................... 95
          Parada dascălilor ........................................ 191
          Ioana .................................................... 247
          Note, comentarii, variante ............................... 407
          Tabla ilustraţiilor ...................................... 477
                        Redactor : GHEORGHE ZARAFU Tehnoredactor : MiNA CANTEMIR
                Apărut 1970. Hîrtie tipar înalt tip A de 63 gjm2. Format 540X840/16. Coli ed. 34,48. Coli tipar 36. Planşe tipo 11. A. nr. 1465/1969. C.Z. pentru bibliotecile mari şi mici 859—0.
Tiparul executat sub comanda nr. 90428 la Combinatul Poligrafic ,,Casa Scînteii“, Piaţa Scînteii 1, Bucureşti — Republica Socialistă România.