C. HOGAŞ PE DRUMURI DE MUNTE I AMINTIRI DINTR’O CĂLĂTORIE IN MUNŢII NEAMŢULUI CU O INTRODUCERE DE VLADIMIR STREINU FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ BUCUREŞTI - 1944 www.dacoromanica.ro PE DRUMURI DE MUNTE www.dacoromanica.ro C. HOGAŞ PE DRUMURI DE MUNTE I AMINTIRI DINTR’O CĂLĂTORIE IN MUNŢII NEAMŢULUI CU O INTRODUCERF YLADIMIR STREI FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ BUCUREŞTI — 1944 www.dacoromanica.ro S’AU TRAS din aceasta carte, trei mii doua sute Exemplare şi pe hArtie vidaeon, douăzeci şj şase DE EXEMPLARE NEPUSE ÎN COMERŢ. NUMEROTATE DEDA i EA 26 www.dacoromanica.ro închin această scriere tuturor foştilor mei elevi, în semn de dragoste şi aducere aminte. www.dacoromanica.ro INTRODUCERE I Ca nume de autor, Calistrat Hogaş apare destul de târziu, în cadrul vieţii sale. Abia la vârsta de douăzeci şi şase de ani1), după cinci ani de profesorat în Piatra-Neamţ, el debutează cu versuri în sfiarul local Corespondenţia provincială (An. I, nr. /, ip Mai, 1874). E de mirare că ispita tiparului n'a grăbit pe versuitor să debuteze mai de vreme. Chiar dacă admitem că iniţialele C. H., cărora poşta redacţiei Convorbirilor Literare (An. III, nr. 8, 1; Iunie i86p) le răspundea odată pentru totdeauna « Ne invitaţi a tăce numele, daţi-ne voe a tăce şi poesia», sunt ale lui şi ascund în adevăr pe Hogaş, faptul de a nu fi încercat să tipărească în alte publicaţii, în care până la 1874 nu poate fi găsit, tot de mirare rămâne, de n'ar fi mai de grabă semnificativ. Dar semnificaţia acestui amănunt va apărea mai limpede, după ce vom fi urmărit linia istorică discontinuă a carierii scriitorului. *) Socotim ca dată a naşterii scriitorului anul 1848, Aprilie 19, pe care d-na Sidonia Hogaş 31 arată ca fiind anul de pe actul de naştere şi botez, deşi d-sa crede, cu toate acestea că Hogaş s’ar fi născut în alt an (Tataia. Amintiri din viaţa lui Calistrat Hogaf 1940, p. 112). Materialul strict biografic, la care ne vom referi când şi când în introducerea noastră, este luat din această lucrare de nemărginită pietate filială, dar şi de lirism confuz şi nu odată înşelător asupra datelor. Asupra anului naşterii, e de considerat însă şi contribuţia d-lui Const. Solomon, care propune pe 1847 (Analele Moldove!, voi. I, Ian.-Dec. 1947, Fasc. 1—4, pg. 97—109). www.dacoromanica.ro VIII VLADIMIR STREINU La foaia nemţeană, unde debutează, publicând trei poezii': Legenda Lăcrimioarei (An. I, nr. /, ip Mai, 1874), Legenda « Florei Nu mă uita» (An. I, nr. 7, 2 Iunie 1874) şi Orologiul (An. I, nr. 10, 2j Iunie 1874), dintre care primele două sunt reproduse în scurt timp de revista Ghimpele din Bucureşti, tânărul profesor de gimnaziu n'avea să întârzie mai mult. El se desparte de întâii prieteni de publicistică şi, după o trecere de patru ani, în care timp nu i se află nicio legătură cu tiparul, întejneiasşă săptămânalul local Situaţiunea, al cărui rost era şi să polembşesşe cu Corespondenţia Provincială, după cum. reiese din câteva note ale acesteia. Foaia lui Hogaş, din care nu cunoaştem decât singurul număr existând în biblioteca Academiei Române (An. I, nr. II, 2j Martie 1878), trebue să fi apărut, dacă îşi va fi păstrat regularitatea săptămânală, pe la 16 Februarie al aceluiaşi an; dar ce anume va fi susţinut şi tipărit, privind literatura, nu putem şti. Se pare că d-na Sidonia Hogaş ar fi posedând colecţia sau în orice ca% ar fi consultat alte numere răsfeţe, de vreme ce reproduce în amintirile sale un articol satiric, Procurorul Z. sau docarul cu doi cai, dând pe deasupra şi alte câteva amănunte privitoare la caracterul publicaţiei. După indicaţiile fiicei scriitorului şi după ce cunoaştem din singurul număr amintit, săptămânalul lui Hogaş nu avea niciun interes literar, fiind organul unor mici răfueli nemţene. Să reţinem dar că, nu spre a-şi tipări literatura beletristică, devenise întârziatul debutant director al unei publicaţii. Intre 1878 şi 1881, până când versuitorul destul de matur ca vârstă ne este semnalat prin Tecuci şi prin Iaşi, pe unde îl poartă capriciile carierii sale de profesor netitular, pentru a-l readuce în Piatra, de care se va fi simţit el însuşi ţinut din scurt prin ambiţiunile fireşti, născute aici, ale primei tinereţi, scriitorul încă odată nu lasă nicio urmă literară. In Piatra, unde se află aşa dar din nou în 1881, se constituise însă în acel timp o asociaţie de oameni mai luminaţi printre care www.dacoromanica.ro INTRODUCERE IX Hogaş, aflător încă la Iaşi, figura ca « membru corespondent». Societatea avea scopuri culturale popularizatoare, manifestându-se prin conferinţe publice şi susţinerea unei reviste ştiinţifico-literare, mensuală. Printre membrii ei, ca nume literar, în afară de al lut Hogaş, abia dacă putem menţiona pe N. Gr. La^u, cel care avea să devină acuzatorul principal în afacerea cunoscută sub denumirea de «plagiatul Coşbuc». Revistei societăţii, în semn de cinstire a tradiţiei culturale moldovene, i se dă drept titlu numele bătrânului luptător Asachi, care, pe lângă titlurile lui cunoscute, mai avea şi pe acela de a fi înfiinţat prin părţile Pietrei o primă fabrică de hârtie. In revista Asachi (1881—8ş), Calistrat Hogaş, deţine prunul rol literar, ceea ce fireşte nu era prea greu. Intrând în compunerea redacţiei dela numărul doi al publicaţiei, el susţine o activitate foarte diversă şi încă neînsemnată pentru a reţine atenţia scriitorilor cu nume de pe atunci. Activitatea lui la organul de presă al zisei societăţi se împarte între tipărirea articolului Despre lectură (An. I, nr. 2, 1 o Mai 1881) şi a conferinţei-rezumat Despre desvoltarea şi conservarea naţionalităţii la Români (An. I, nr. 10, 10 Ianuarie 1882), aceasta arâtându-l ca pe unul din înaintaşii unei atitudini, care în literatură avea să fie formulată mult mai târziu; — între publicarea versurilor, despre care n’arn mai putut şti nimic dela debutul din Corespondenţia Provincială, republicat şi acela întocmai, fără să se arate retipărirea, versuri însă tot puţine şi nepersonale; — între susţinerea unor polemici mărunte şi fără urmare, semnate Plautius, cu revista Contemporanul şi ziart> — nici vorbă, cu toate că omul trecuse bine de www.dacoromanica.ro INTRODUCERE XI jumătatea vieţii. Dar, aflându-se în acest timp la Roman, se întâmplă ca un amănunt biografic să-i ajute cariera literară. In ultimii ani pierduţi de Hogaş în Muntenia, unde Bucureştii se vede că nu-l atrăgea în niciun fel, nici chiar în cel literar, fostul lui coleg de la Academia Mihâileanâ A. D. Xenopol întemeiată la Iaşi o grupare academică «Societatea ştiinţifică şi literară din Iaşi» precum şi o revistă Arhiva Societăţii . . ., care grupare şi revistă, urmând exemplul Junimei şi Convorb'rilOr Literare, mutate mai de mult la Bucureşti, trebueau să le ia locul. Cum lui Xenopol puţina activitate dela Asachi îi era cunoscută şi cum legătura cu Romanul, unde Hogaş, aflându-se în 189}, îi va fi fost semnalat într’un fel sau altul, se face mai uşor decât cu pierduta Alexandrie, scriitorul nostru, după ani şi ani de reţinere literară, la solicitarea prietenului, apare din nou, de data aceasta însă, pentru întâia oară, într’o publicaţie mai de vasşă. In Arhiva (începând cu anul IV, nr. j şi 6, Mai şi Iunie rSpţ), i se republică tot ceea ce tipărise ca Amintiri din o călătorie în obscura revistă nemţeană, fără a se arăta fireşte republicarea, şi i se tipăreşte continuarea însemnărilor sale de excursio-nist, număr de număr, până în anul V al publicaţiei (nr. 9 şi io, Sept. şi Oct. 1894), când se anunţă « sfârşitul în Nr. viitor»; dar acest sfârşit nu mai apare. Colaborarea la revista prietenului Xenopol îi dă lui Hogaş un început de notorietate. Abia acum, la vârsta de patruzeci şi cinci de ani, se poate spune că el este un scriitor. Voise, probabil încălzit de colaborarea mai susţinută dela Arhiva, să se semnalele cititorilor bucureşteni şi într'o revistă de-a lor, căci Revista Literară (An. XV, nr. 1, 10 Ian. 1894 şi nr. /, 10 Iulie 1894) îi publică două bucăţi în versuri; dar faptul rămâne fără urmare. Aşa cum se vede cam de pe acum că era obiceiul său literar, Hogaş îşi suspendă a doua oară mai remarcabil activitatea, pe care n’o reia decât după alţi şapte ani de tăcere, adică în 1901, când îl aflăm ca profesor la Liceul Internat din Iaşi, mutat de doi ani dela Roman. Publicaţia lui Xenopol, care îl făcuse oarecum cunoscut, i se pune din nou www.dacoromanica.ro XII VLADIMIR STREINU la dispoziţie. Aici apare conferinţa Petrecerile la ţară, ţinută de scriitor în cadrul « Societăţii . . .» fi tot aici urmează sfârşitul Amintirilor din o călătorie, anunţat cu ani înainte, după cum am văzut, dar devenit, între timp colaborare susţinută un an încheiat (An. XIII, Ian.—Dec. 1902). Şi încă, erata ultimului număr înştiinţează că «la articolul D. C, Hogaş « Amintiri din o călătorie» s’a omis, din eroare, o pagină care tăcmai alcătuia sfârşitul lucrării»; ceea ce poate însemna că pagina în chestiune nici nu existase la timpul potrivit şi că se ivise abia după încheierea numărului, aceasta — conform precedentului ştiut de a-şi fi mai anunţat odată sfârşitul însemnărilor şi de a-l fi lungit totuşi până la măsura unei colaborări regulate timp de un an. Şi faptul apare ca normal pentru o lucrare de genul notelor de călătorie, care nu pot avea prin însăşi natura lor, ca şi memoriile, rotunjimea şi marginea prevăzută a celorlalte opere literare. In fapt, pagina în chestiune n'a fost adăogată nici mai târziu, când lucrul era cu putinţă. Stabilirea scriitorului la Iaşi, de unde el nu se va mai clinti ca profesor nici, câtva timp, după sorocul pensionării, aduce carierii sale literare o înlesnire deosebit de preţioasă. Hogaş, după cum s’a văzut din repetatele* întreruperi ale activităţii publicistice, nu era un scriitor prea dornic să se vadă tipărit. Este chiar sigur că, dacă Xenopol nu l-ar fi solicitat mai cu stăruinţă, Amintirile . . . rămâneau să fie, nu zicem — scrise, deşi lucrul ni se pare cum nu se poate mai posibil, dar în orice caz — tipărite mult mai târziu, când s’ar fi ivit vreo împrejurare tot exterioară. Aşa încât Arhiva dela Iaşi ne-a dat cu un ceas mai de vreme, prin influenţa prietenească a directorului ei, pe prozatorul cu fraza totdeauna cântată şi cuprinzătoare cât o privelişte. A doua înlesnire a acestei cariere literare vine dela un alt prieter, tot dela un prieten, după cum cea dintâi, adică propriu vorbind ieşirea din obscuritate la vremea amintită, se datora lui Xenopol. Noul prieten este viitorul critic G. Ibrâileanu, coleg de profesorat, cu care Hogaş se leagă în chip foarte natural. In www.dacoromanica.ro INTRODUCERE xm afară de talentul pe care criticul îl va fi observat în paginile din Arhiva, la apropierea lor lucraseră hotârîtor şi alte două împrejurări. Mai întâi, Hogaş era, ca să zicem aşa, un « pre-popo-ranist», cum îl arătaseră conferinţele de până acum şi mai ales ultima dela Iaşi, Petrecerile la ţară, tipărită în Arhiva şi probabil chiar ascultată de Ibrăileanu, ca să nu mai vorbim de Amintiri din o călătorie, unde simpatia pentru ţărani, cu alte cuvinte aceea ce va forma miedul susţinerilor poporaniste, era însăşi atitudinea subiectivă a autorului lor. In al doilea rând, la aceeaşi împrietenire contribuise de sigur în măsură egală distanţa, pe care amândoi o păstraseră, faţă de gruparea Junimei şi spiritul dela Convorbiri Literare. Orientarea lui Ibrăileanu, deşi apărut mai târvşiu decât Hogaş în publicistică, se cunoaşte mai bine; activând în revistele primilor noştri socialişti, el se găsea în contra junimismului literar şi politic pe poliţia cea mai firească. Dar nu acelaşi era caoşid lui Hogaş. Poate fi chiar de mirare că numele lui'nu se află nicăieri în paginile Convorbirilor Literare. (Susceptibilitatea atinsă că i se refuză publicarea unei poezii îr. 1869 nu este o explicaţie suficientă). Cu atât mai de mirare, cu cât el nu numai că avea printre junimişti pe bunii prieteni, foşti colegi de şcoală, Xenopol, Lambrior şi Panu (despre acesta din urmă va scrie cândva, numind în treacăt şi pe ceilalţi, amintiri interesante), dar se şi pătrunsese de toate ideile şi formulele critice, popularitate la noi de fostul său profesor Maior eseu, pe care le foloseşte, la Asachi, în contra a doi versificatori ai vremii; iar pe deasupra el mai arătase, ca trăsătură comună cu junimiştii, un remarcabil bun simţ al limbii, dovedit la aceeaşi revistă în cercetarea gramaticei acelui V. Ionescu. Intru acestea, rămânerea lui în afară de rândurile junimiste poate surprinde. Dar numai întru atât. Altfel, Calistrat Hogaş, ca mentalitate, se deosebea în totul de oamenii aceia. Orientându-ne după amintirile lui G. Panu, colegul de şcoală, Hogaş tocmai îşi încheia clasele gimnaziale în www.dacoromanica.ro XIV VLAD1M1K Sl'RKINl' Iaşi, când se constituia Junimea. Va fi ascultat şi el «prehc-ţiunile populare» ale grupării, în anii următori, ca toţi elevii mai răsăriţi ai Academiei Mihâilene. După fervoarea manifestată de el mai târsşiu pentru istoria naţională, pentru mica noastră tradiţie literară şi poporul de ţărani «depozitar» al identităţii noastre istorice, ca şi după amintirile lui Panu, care ne informează că şcoalele laşilor din acea vreme, profesori şi elevi, formau un solid piedestal politic pentru barnuţ'tenii din «Fracţiunea liberă şi independentă», criticismul junimist începător trebuind să se opună unui adevărat bloc de opinie publică naţionalistă, e mai mult decât probabil că Hogaş, pătruns ca şi Panu şi alţi colegi de sentimentele mediului şcolar, nu va fi fost prea cucerit de tăgada fără milă ce se profesa la Junimea. Poliţia lui aşa dar trebue să admitem că era însăşi poliţia dela un moment dat a lui G. Panu: cu bunul simţ şi superioritatea intelectuală a junimiştilor, dar în contra negaţiunii sistematice şi dispreţuitoare — cu dragostea de realităţile naţionale a barnuţienilor, dar şi în contra fanteziilor istorico -linguistice şi inferiorităţii intelectuale. Poliţia lor iniţial comună evoluează însă deosebit. Căci, dacă ţinuta cărturărească şi bunul simţ al junimiştilor, pe Panu, îl fac în scurt timp să li se alăture, chiar după ce îi atacase public de câteva ori, la Hogaş precumpăneşte formaţia politică în spirit fracţionist. Şi lucrul e uşor de înţeles, când ştim că primul rămâne ca profesor tot în Iaşi, în imediata influenţă a prestigiului din ce în ce mai sigur de sine al tinerei societăţi, în timp ce Hogaş se îndepărtează cu profesiunea la gimnaziul comunal din Piatra-Neamţ, rătăceşte pe la Tecuci, apare din nou pentru foarte puţin timp în Iaşi, se înapoiază la Piatra, unde continuă să militeze şi politiceşte ca liberal, se aruncă apoi tocmai în Alexandria, vine în Roman şi, în sfârşit, după treizeci de ani de profesorat, se stabileşte la iSpp în Iaşi. Iar aici se cunoaşte de aproape cu colegul profesor Ibrăileanu, recunoscându-se amândoi ca nejunimişti. Aceasta ni se pare a fi cea dintâi explicaţie a legăturii lor, căreia Hogaş îi datorează un www.dacoromanica.ro INTRODUCERE XV nou //' puternic impuls in activitatea sa de scriitor1). Dar încă o tăcere de cinci ani urmează perioadei dela Arhiva lui Xenopol. Deşi revista continuă să apară, scriitorul recade în negrijă de ■ *) In sprijinul acelceaşi date, vine şi o anumită pagină a romanului Adela de G, Ibrăileanu, dacă s’ar mai simţi nevoia, pagină peste care nu trecem, deoarece ea interesează deopotrivă critica şi istoria noastră literară. Emil Codrescu dimpreună cu Adela, eroii acestui roman, se înapoiau la Văratic dintr’o excursie făcută în împrejurimi, « Eram aşteptaţi cu prânzul, începe pagina despre care vorbim. Am fost serviţi aparte, dar maica arhon-dară ne ceru învoirea să mai aducă « dacă nu ne supără», încă un « musafir», un «prieten vechiu» al ei, d-1 Dimitriu, Era un vestit excursionist, un bărbat de vreo şaizeci de ani, dar superb de sănătate şi veselie, tăiat în proporţii ciclopice, cu o faţă de satir bătrân încadrată într’o barbă gâlbue, rară şi găurită de doi ochi mici, verzi, pătrunzători, care râdeau parcă necontenit singuri, fără participarea feţei, cu o pălărie cât o roată de trăsură, cu o manta imensă şi cu ciorapii roşii peste pantalonii bogaţi în urme de noroiu şi de oleiul diverselor conserve, Ne-am simţit cu toţii ca nişte cunoştinţe vechi. Satirul era desgheţat, onctuos, curtezan în stil şi maniere «48» plin de humor, şi de spirit mai puţin reuşit din cauza unei note de pedanterie. Originalul personaj a fost prevenitor şi galant cu doamnele. A făcut curte d-nei M., Coanei Anicăi, Adelei şi maicii şi, cu un instinct sigur, a ştiut să varieze tonul cu fiecare din ele. Abundenţa lui, eufemismul şi circumlocuţiunea în stil arhaic au fost admirabile. Cu maica a fost ascuţit şi echivoc, pe tema renunţărilor monahale. Dar maica nu i-a rămas datoare cu nimic. Tema ei, şi în termeni sacerdotali, era lipsa de renunţare a « unora». Imediat după cafea, pe care maica i-a servit-o într’o ceaşcă dublă, şi pe care i-a umplut-o de câteva ori cu rom, cavalerul minunat sărută mâna doamnelor şi a călugăriţei, cu graţii de mult învăţate, dar perfect armonizate cu fiinţa lui, apoi îmi scoase mâna din umeri şi ieşi din odaie, voluminos şi elastic, condus de maica arhondară. Era grăbit să ajungă la Secul. Adela strigă că e înamorată de el, că aresă-i facă portretul din memorie şi are să i-1 trimită. Şi se opri numai când intră maica arhondară, care făcu bătrânului cavaler o scurtă biografie, mai mult morală, şi servindu-se abundent de schime— cu multe înţelesuri şi subînţelesuri. Din biografia aceasta mimată, reieşea că satirul nu şi-a dezminţit niciodată figuraşi nu şi-o desminţea nici azi». Acest «vestit excursionist», căruia i se face un portret atât de evocator, nu era altul decât marele iubitor al acelui colţ de Moldovă, Calistrat Hogaş, numit pentru circumstanţă « d-1 Dimitriu» după numele tatălui său, răposat îri acea vreme, Protopopul Dimitriu al Tecuciului. Numai Ibrăileanu, www.dacoromanica.ro XVI VLADIMIR STREINU cariera sa literară', până ce Viaţa Romînească şi-l va însuma în 1907, păstrându-l până în 1916. Aceşti noi ani de absenţă literară, până să devină colaborator al Vieţii Româneşti, trebue să stârnească, mai mult decât oricare alţii, mirarea noastră. Căci acum este timpul, când apar reviste, a căror directivă nejunimistă şi pronunţat naţionalistă ar fi putut să atragă mai cu putere pe un Calistrat Hogaş, ale cărui Amintiri din o călătorie, publicate în întregime la această dată, şi ale cărui conferinţe, de asemeni tipărite, îl arătaseră aproape ca premergător. Cu toate acestea, la Semănătorul, ca să nu menţionăm decât pe cea mai însemnată revistă a timpului de felul acesta, nu-l vom găsi nici înainte şi nici după preluarea direcţiei de către N. Iorga. Să sşicem că prietenia lui Ibrâileanu îl va fi ţinut poate în rezervă faţă de noua mişcare bucureşteană, câtă vreme era condusă de Vlahuţâşi Coşbuc. Odată însă cu venirea lui Iorga în fruntea revistei, faptul că Hogaş lipseşte dintre colaboratorii fireşti ai publicaţiei nu mai surprinde. Aceasta — pentrucă la faimoasa prezentare a lui Mihai Viteasşţil în chip de « condotier», scriitorul nostru replicaseşi el, în cadrul conferinţei din 1899 Câteva cuvinte asupra psicolo-giei şi caracterul poporului român (Soc, Univ, Rom, din Iaşi. Din nevoile poporului român, 1900) pe un ton patriotic mai apăsat. Şi pe îndrăzneţul conferenţiar, chiar dacă el ar fi dorit aceasta, N. Iorga nu l-ar fi îngăduit mai târziu printre colaboratorii săi, după cum nu-l va lăsa nepedepsit cu câte uti cuvânt greu sau cu simpla neobservare ori de câte ori istoria literară i-l va scoate înainte. Dar apariţia în acest timp a Vieţii Româneşti rezolvă totul: Hogaş iese din nou la lumină între moldovenii lui, pe care nu i-a istoricul literar, putea şti încă de atunci, când «originalul personaj» îşi şi avea printre confraţi numele său de scriitor, nume cu care figurase chiar în cataloagele claselor primare din Tecuci, că după tată ar fi urmat să se cheme Dimitriu. Iar în al doilea rând, portretul atât de veridic al lui Hogaş, dia romanul Adela face să se vadă peniţa criticului, colegul scriitorului — profesor — la liceul Internat din Iaşi şi cunoscătorul scrierilor lui caracteristice tocmai prin « abundenţă, eufemism şi circumlocuţiune în stil arhaic». www.dacoromanica.ro INTRODUCERE XVII părăsit ca scriitor decât din întâmplare, o singură dată, când l-am găsit la Revista Literară a lui Th. M. Stoenescu. In marea publicaţie ieşeană, el îşi va tipări în cinci ani (An. II, nr. 2, Februarie 1907 — An. VII, nr. 1, Ianuarie 1912) ultimele însemnări de călătorie, adică In munţii Neamţului, apoi bucăţi felurite, cum sunt Cuconu Ioniţă Hrisanti, Cucoana Marieta, Părintele Iovinadie, Gheorghe Panu (Amintiri răzleţe) şi La Pângăraţi, precum şi Un popas şi Ion Rusu, acestea din urmă fiind de fapt retipăriri din Arhiva. ' Intre colaborările dela cele două reviste ieşene, care i-au făcut în adevăr o reputaţie de scriitor, eşti o anumită deosebire şi ea constă în declararea tendinţei nuvelistice la Viaţa Romînească, fără ca totuşi forma amintirilor de călătorie sau numai a amintirilor să fie nimicită; în orice casţ, interesul pentru privelişti, în această ultimă şi a doua perioadă mai însemnată a activităţii sale, alternează cu interesul pentru oameni şi anecdotă. De asemeni, situaţia lui de scriitor este cu totul alta în noua tovărăşie. E adevărat că A. D. Xenopol îl făcuse colaboratorul unei reviste, care cuprindea nume ca N. Iorga, Em. Gârleanu şi alţii, dar Ibrăileanu îl pune în legătură cu tot ceea ce literatura românească avea atunci mai remarcabil ca nume de scriitori, devenind astfel printre confraţii mai tineri şi mai vârstnici un autor de oarecare circulaţie. Cercul revistei îl înconjoară cu dragostea şi respectul cuvenit sexagenarului, chiar cu o intimitate plină de haz- Căci iată cum i se adresează, imitându-i apucătura calificativelor şi a asociaţiilor cărturăreşti în stil, aceia ce aveau dreptul tovărăşiei să-şi semneze misivele prieteneşti Compania: « Bâtrănule fakir şi delicioasă scrumbie. . .», «Ilustrule Belesjs şi graţioasă balenă. ..», «Ilustrule Ahasverus şi somnorosule morun .. .», « Drăgălaşă Gioconda şi frumoasă Fiametfa .. .» sau « Voluminoasă saltea a lui Solomon şi graţioasă regină din Saba . . .» 1). Iar legătura cu scriitorii cei mai reputaţi ai vremii l) Textul scrisorilor — în Sidonia C. Hogaş, op. cit., pp. 75—77. 2 www.dacoromanica.ro XVIII VLADIMIR STREINI) ne este arătată de scrisori ca 'următoarea: «Cucoane Calistrat, au venit în Iaşi d-nii Vlabuţă fi Caragiale care, aseară la masă, au vorbit foarte mult fi cu mari laude despre d-l Hogaş. M’a însărcinat d-l Ibrăileanu şi d-l Stere ca astăzi (jo April, Huni) să te caut peste tot, să te scot din pământ, din iarbă verde, şi să-ţi spun că astă seară la ora 7 fix, dacă poţi şi mai de vreme, să vii la domnul Stere acasă (în Sirărie) unde vor fi şi iluştrii musafiri etc.. . Al D-tale M. P.» (Sidonia C. Hogaş, op. cit., p. 78). Despre raporturile lui cu Vlabuţă, nu avem mai nicio ştire. Fie că se cunoşteau mai dinainte, fie că se văd abia la epoca pe care o indică vag scrisoarea nedatată de mai sus, două lucruri ni se par sigure; stima poetului faţă de probatorul nostru şi mai puţina stimă a probatorului faţă de poet. Opinia lui Vlabuţă despre Hogaş trebue să se fi format, cum era şi natural, abia după colaborarea dela Viaţa Românească; a ţui Hogaş despre Vlabuţă se formase mai de mult şi anume de când apăruse România pitorească (ipoi). La acea vreme autorul Amintirilor din o călătorie îşi publicase cea mai mare parte a primelor sale însemnări de excursionist. Conştiinţa că în propriul său domeniu se produce un fapt de natura lucrării amintite, îl face foarte sever faţă de acea lucrare. El ia un exemplar şi îi umple primele douăzeci de pagini cu semne de mirare, de întrebare şi cu fel de fel de glume, toate în legătură cu improprietatea exprimării autorului: nu-iplăcuseră de loc « amintirile de călătorie» ale excursionistului oficial. Astfel, începând capitolul I. Porţile de fier, Vlabuţă scrie: «Soarele scapătă spre asfinţit. Crestele munţilor par aprinse, încet se desfac şi syaştern pe văi perdele de umbră. înaintea noastră, pe luciul plumburiu al* apei, se iveşte ’n curmeziş mai întâi o dungă, o coamă gălbue şi creaţă (subliniat de Hogaş, n. r.). Ne-apropiem de pragul gberdapurilor. Dunărea începe să vâjie mânioasă, — e un sbucium ş’un clocot de valuri dintr’un mal în altul. Peste-adâncuri se fac (subl. d. H., n. r.) ochiuri ■mari, cari rotesc (sbl. d. H., n. r.) în loc. Ici apa se scufundă, parc’ar fi suptă de gura unei vâltori (sbl. d. H. ti. r.) — colo se www.dacoromanica.ro INTRODUCERE XIX umflă, se burduşeşte, şi urlă făcând clăbuci, bătându-se de stânci cari nu se văd». Cuprinzând aceste rânduri, Hogaş notează pe margine şi în lungul paginii: « de forţa unui elev de cl, V». Descrierea Voiţilor de fler urmează: « Vaporul merge mai încet, mai cu pază. Patru oameni stau la roata dela cârmă; amândoi comandanţii sînt pe punte, în picioare, cu ochii aţintiţi înainte: trecem printre gherdapuri. Dunărea mugeşte mai tare. Cu ochii închişi, te-ai crede ’ntr'un codru pe-o vijelie cumplită. Din fundul ei se'ntind', pe subt valuri, nenumărate braţe de piatră, gata s'apuce vasul şi să-l farme'n bucăţi, la cea mai mică nebăgare de seamă. Aici, subt volbura asta de valuri, e incheetura (sbl. d. H., n. r.) Balcanilor cu Carpaţii. Peste pumnii lor încleştaţi (sbl. d. H. n. r.) Dunărea se aruncă furioasă, rupînd (sbl. d. H. şi raportat cu o linie la cuvântul «încheetură», n. r.) cu Zgomot cele din urmă stăvilare ce i se mai ridică'n cale. Şi, în vălmăşagul acestei ciocniri de titani, fiecare văl pare că strigă, fie-care stîncă pare că se mişcă (sbl. d. H. n. r.). Deodată apa lunecă de pe zăgazul (sbl. d. H. n. r.) colţuros şi se’ntinde (sbl. d. H. şi raportat cu o linie la cuvântul anterior «lunecă» n. r.) ca o pânză». Pe margine şi în lungimea paginei, Hogaş comentează noile rânduri: «absolută lipsă de măiestrie şi mai cu seamă de talent în descriere ». Vlahuţă, în continuare: « Lupta, năprasnica luptă dintre cei doi uriaşi, cari de aci încolo au a purta străjile României, s’a încheiat. Munţii, învinşi, se dau la o parte» (sbl. d. H. n. r.). Hogaş, în rând obişnuit, pe albul marginal: «Ei! serios?» şi cu referire specială la propoziţia din urmă: « chiar poznal». Mai departe, Vlahuţă: « Zarea se deschide. Din stânga, de sub curmătura unui deal, vine rîul Bahna să întîmpine, să salute sosirea marelui fluviu pe pragul Tării, cu al cărei pământ şi destin se leagă pentru totdeauna». In legătură cu «salutul» Bahnei, adnotatorul întreabă: «fără frac şi fără mănuşi?? », iar privitor la întovărăşirea pentru totdeauna cu pământul şi destinul Ţării, adaugă: « adică, cine? mă rog; Bahna sau marele fluviu?». www.dacoromanica.ro XX VLADIMIR STREINU Vlahuţâ: « Din ce depărtări scoboară fi cit a luptat Dunărea, ca să străbată aici! A trebuit să spintece munţii, să-fi sape matern piatră de-a curmesţiful Carpaţilor. A bătut — si « Porţile de fier;; (sbl. autorului n. r.) iau deschis în faţa puterei eterne a valurilor ei». Ilogaf, în rând obifnuit: «Au %is cel puţin: entrez?;;. ■ Capitolul următor (2. Turnu Severin) al României pitoreşti e de asemenea hărţuit, din marginea paginilor, de observări sintactice sau privind numai improprietatea termenilor folosiţi, de ironii fi felurite semne de ha^, de aprecieri severe fi simple nedumeriri. Fără a mai transcrie textul, la care se referă, le vom reproduce singure, după cum urmează, exceptând numai o fra^â rău construită. lată aceste adnotări: «de! cînd te gândef ti că se premială asemenea fra^e hodorogite!!», «prea tocită expresiune», «simţiri de fabrică!!», «bine, stimabile, dar ce caută uliţele largi şi drepte (ale Severinului n. r.) lângă amintirile preţioase? nu ţi-i frică că se vor sgîria ca miţele? D'apoi: o pavăză de apă, care strînge la sîn pe un copil iubit! drept să-ţi spun, face parale!», « mai superb nici că se poate . ..» etc. Iată fi frasfa, pe care o transcriem din text, pentru a^se putea- înţelege comentarul respectiv: «Se văd fi astăzi căpătăile podului, care-a făcut neperitor numele lui Apolodor din Damasc, iefind din valuri, ca două braţe de gigant întinse (sbl. d. H. n. r.) spre cer». In margine, Hogaf notează: «dar dacă mi-ar veni fantasia să raporteţ; eşind nu la căpătăile podului, ci la Apolodor, după cum se poate prea bine, afa-i că Apolodor ar iefi din valuri cu două braţe de gigant»? Critica lui Hogaf umple cu astfel de note aproape întreg spaţiul alb al paginilor fi în capitolul 3. Corbul. Hinova, se menţine numai exclamativ («Tiil! bre! bre! bre!») în capitolul 4. Ostrovul Mare. Ruini, pentru ca în /. La Calafat, 6. Desa fi în următoarele să se rărească cu totul, până la dispariţie, fiind poate semn că lectura nici na fost dusă până la sfârţit. www.dacoromanica.ro INTRODUCERE XXI Cât priveşte pe Caragiale, lucrurile stăteau altfel. Hogaş se cunoştea personal cu el, de când pe amândoi îndeletnicirile profesionale îi aduseseră în 1SS1, la Piatra Neamţ. Primul era profesor la gimnaziul din localitate, revenit aici după câţiva ani petrecuţi aiurea; al doilea venea ca revizor şcolar al judeţului Neamţ. Că de atunci începe cunoştinţa lor, ne spune aceasta o filă despere chiată din manuscrisele lui Hogaş, având titlul Halunga (schiţă) şi cuprinsul următor: «Deşi, pe vretnea aceia, Carageale nu era decât un simplu revizor şcolar şi încă într'un judeţ de mâna a treia, totuşi, sub nevoeşa lui breaslă, se ascundea nlasămănatul Carageale de mai târsfiu... Ei bine, acest Carageale, şi de mai de vreme şi de mai târfiiu, a vădit întotdeauna o nestrămutată admiraţie pentru subalternul său Halunga ... — Ia închipue-fi, îmi "ficea odată Carageale, eu am sosit în Piatra lefter la păcătoasa mea de slujbă; să trag la otel? Dar n'aveam în pungă nicio leţcae şi până la leafă era încă mult. . .» 1). Admiraţia fostului revizor şcolar al Neamţului faţă de Hogaş, ca şi aceea a lui Vlahuţă, era mai recentă, ţinându-se de colaborarea la Viaţa Romînească, adică de ultima perioadă a activităţii sale. Că această admiraţie era reală, nici nu mai încape vorbă. Poţi câţi au făcut parte din cercul revistei ieşene şi au scris câte un cuvânt-douâ despre Hogaş (G. I. Ibrâileanu, O. Botez, G. Topârceanu) nu uită pe lângă ce afirma ei înşişi, s'o menţioneze ca pe o recomandaţie în plus. Cu atât mai mult se înţelege, n'o va trece cu vederea fiica lui, d-na Sidonia Plogaş, din amintirile căreia despre mărturisirile literare ale tatălui şi anume despre dorinţa lui Caragiale de a-i traduce opera în englezeşte, pentrucă «furtuna e una din cele mai bune descrieri ce a citit şi că numai una singură, în literatura engleză, i-o cunoaşte de rivală» (op. cit., p. Sj), aflăm însă şi partea de neadevăr, datorită cunoscutului gust de miştificaţie, din admiraţia marelui satiric. *) *) Titlul filei reproduse arată că schiţa proiectată, dar nedusă nici când la sfârşit, trebuea să se fi învârtit în jurul unui personaj, Halunga, al cărui nume este cunoscut din capitolul final, Un popas, al Amintirilor din o călătorie. www.dacoromanica.ro xxri. VLADIMIR STREINU In orice ca.z, fapt este că Viaţa Românească, prin numeroşii ei susţinători ca şi prin poliţia ei publicistică de prim plan, creează şi consolidează renumele scriitorului nostru. E momentul celei mm plăcute reputaţii, pe care a cunoscut-o el în timpul vieţii şi cu acest moment se şi încheie primul mare aspect al carierei lui literare. Hogaş este acum, la sfârşitul lui 1912, om de şaizeci şi patru de ani, dar scriitor cunoscut abia de confraţii şi cititorii revistei ieşene, deşi aflându-se la capătul activităţii sale literare. Nimic inedit nu va mai publica el de acum înainte şi tocmai de aceea ne şi oprim un moment, ca să-i privim încă odată perioada productivă a carierii, în întregul ei. Linia istorică a acestei activităţi, după cum s'a putut vedea, este discontinuă şi mai îngroşată către sfârşit. Discontinuitatea vine din felul de a fi al scriitorului, cam lăsător, dar şi din peripeţiile unei vieţi încurcate prin politica de provincie şi prin schimbarea deasă a localităţilor, în care a trebuit să profeseze dascălul netitular; iar activitatea mai de respiraţie dela Arhiva şi Viaţa Romînească, adică din ultimul timp, se datorează mai mult prietenilor, care au ştiut să-l aţâţe. Niciuna însă nu arată presiunea interioară, ci dimpotrivă amânarea sau chiar dezinteresul de scris al omului negrăbit de o certă vocaţie scriitoricească. Lipsa unei vocaţii imperioase ne apare limpede nu numai din repetatele şi uneori destul de lungile întreruperi ale activităţii lui literare sau din exclusivele îndemnuri prieteneşti, cărora le datorăm desfăşurarea şi încheierea operei, dar şi din faptul că, scriind atât de puţin într'o viaţă relativ lungă, nici puţinul acesta nu este totdeauna inedit: Arhiva retipăreşte ceea ce mai întâi se tipărise în Asachi, iar Viaţa Romînească republică părţi din ceea ce publicaşi Arhiva, ca să nu mai vorbim de versurile de tinereţe, tipărite şi retipărite şi aceste în Corespondenţia provincială, Asachi şi Revista literară, produceri la care totuşi fostul ver-suitor nu renunţă, ci îşi împănează, cu strofe din ele până în ultimul moment, însemnările de călător. Scăzând aşa dar din aparent lunga lui carieră de scriitor (18/4—1912) perioadele www.dacoromanica.ro INTRODUCERE XXIII de tăcere, scăpând, după cutii se cuvine, şi retipăririle, pe care le amintirăm, rămânem cu o producţie oarecum precară cantitativ şi încă fără putere de a semnifica o deosebită vocaţie. La aceasta, s’ar putea obiecta pe drept cuvânt că dacă numai prietenii l-au îndemnat să scrie şi puţinul cât a scris, nimeni nu se află însă la începutul carierii lui, când din proprie iniţiativă îşi tipăreşte primele capitole de Amintiri din o călătorie în revista din Piatra. E adevărat: cel puţin genul scrierilor Par Zţce că şi l-a ales singur. Şi ar fi destul ca semn al vocaţiei. Ne îngăduim totuşi să credem că hotârîrea de a scrie în genul notelor de călătorie şi nu în altul este şi ea rezultatul unei împrejurări tot exterioare, mai precis, istorice. Secolul XIX în literatura noastră este între altele şi secolul călătoriilor literare, fie peste graniţe fie înăuntrul lor. Dinicu Golescu, Ion Codru Drăguşanu şi Nicolae Filimon sunt cei mai cunoscuţi scriitori, nu singurii, ai veacului care din străinătate au adus cu ei şi câte un memorial de călătorie; iar călători înăuntrul ţârii au fost mai toţi scriitorii români din acea epocă, atât moldoveni, cât şi munteni. Publicistica vremii, reviste şi ziare, e plină de acest fel de producţie beletristică, semnată şi nesemnată, atât de plină, că în i$jj, ne mai încăpând în «foiţele» ziarelor, îi face loc chiar în revista umoristică Perdaful. Era, ca să z‘cem aşa, moda literară a timpului. Dar, pentrucă am aruncat cuvântul «modă», nu trebuie numaidecât să vedem în acea stare de lucruri o simplă apucătură deşartă; ea are şi o faţă pozitivă, profitabilă. Asemenea călătorii prin diferitele ţinuturi ale ţării şi mai ales prin acelea, ce adăposteau din vechime schituri şi mănăstiri, nu erau deşarte atunci, cum nu sunt deşarte nici azi. Cu deosebire în veacul XIX, ele însemnau mişcarea de a ne adânci, prin contactul cu istoria, pe care păreau a o fi împietrit, conştiinţa de noi înşine. Şi sensibilitatea naţională nu era -cea mai neînsemnată trăsătură a timpului. Iată aşa dar faţa serioasă şi rodnică a deprinderii de a se scrie atunci atâtea însemnări de călătorie, faţă în care noi cuprindem şi trezirea talentului descriptiv al lui Hogaş, încă din 188J. www.dacoromanica.ro XXIV VLADIMIR STREINU Dar oricum ar fi fost, fapt este că scriitorul nostru abia atunci reuşise în sfârşit să-şi creeze o situaţie literară; destul de târvşiu, nu în cadrul literaturii noastre, în care încă nu pătrunsese oficial nici cât alţi scrii ton mai tineri, ci destul de târziu în cadrul vieţii sale. Contactul amânat dintre operă şi marele public, adică recunoaşterea oficială venită abia după războiul de reîntregire, se explică printr'o serie de împrejurări vitrege, care constituesc a doua parte importantă a carierei lui de scriitor. Im stăruinţa lui îbrăileanu, Calistrat Hogaş urma ca în 1912 să-şi adune într'un volum tot ceea ce scrisese şi tipărise până atunci ca însemnări de călătorie, pentru a apărea în editura revistei ieşene. Când Viaţa Romînească îi republică din Arhiva două fragmente (Un popas şi Ion Rusu, an. VI, nr. 12, Dec. 1911 şi an. VII, nr. 1, Ianuarie 1912), al doilea se află însoţit de nota: «Din volumul Pe drumuri de munte, pus sub tipar». Peste câteva luni, cititorii revistei sunt înştiinţaţi, la rubrica Miscellanea (an. VII, nr. 4, Aprilie 1912), că « în cursul lunei acesteia vor apare Pe drumuri de munte, impresii şi amintiri, de C. Hogaş şi Opera literară a d-lui A. Vlahuţă, studiu de istorie şi critică literară, de G. îbrăileanu». Peste alte câteva luni, volumul lui Hogaş este dat de revistă chiar ca « apărut» (an. VII, nr. 7 şi 8, Iulie şi August 1912), fără însă a fi trecut la lista volumelor «puse în vânzare». Deşi apărut, urmează doi ani buni, în care timp publicul nu mai ştie nimic despre volumul anunţat; mai mult încă: cititorii revistei se trezesc cu un fragment de însemnări La mănăstiri (An. IX, nr. 4 şi j, Aprilie şi Mai 1914. Retipărire nearătată din Arhiva), având nota: «Din volumul Pe drumuri de munte care va apare în cursul lunei Iunie»! Iar coperta aceluiaşi număr repetă şi ea anunţul! Părea evident că fusese vorba de o anunţare greşită în 1912. Dar nu; volumul lui Plogaş, ca şi acela al lui îbrăileanu, apăruse în adevăr. Se tipănse însă cu atâtea greşeli de tipar, în afară de cele .cuprinse într’o erată, încât trebuise să nici nu fie pus în vân- www.dacoromanica.ro INTRODUCERE XXV Zare v). Supărarea, pe care acest nenoroc o provoacă autorului, ţine aşa dar doi ani, ceea ce este apreciabil ca pierdere din puţinul timp rămas să se cunoască cu marele public pentru bătrânul de şaizeci şi şase de ani. Cum posedăm unul din rarele exemplare ale ediţiei 1912, chiar acela pe care Hogaş a corectat cu cerneală noianul de greşeli de tipar, ştim cât de îndreptăţită şi amarnică îi va fi fost supărarea: « ac» în loc de « ca», « albastru» pentru « alabastru», «polcadă» pentru «pocladâ >, « crempănind» pentru « cumpănind», « hipilog» pentru « hipolog». Greşelile de felul acestora, oricât de numeroase, n’ar fi însemnat mare treabă, dar este «goană» în loc de «geană», « ideile» în loc de « idile», «domn» în loc de «somn», «animai» în loc de < aninai» şi chiar, grozăvie a grozăviilor!, pentru « virginal» nimic altceva decât « vagi nai» ! Cu toate acestea, nenorocosul autor, în doi ani, îşi mistuise supărarea şi primeşte, după cum am văzut, să i se tipărească volumul a doua oară, în 1914. Revista i-l mai anunţă odată, pe lângă numărul în care republică La mănăstiri, şi în sfârşit în toamna anului 1914 îl dă şi ca «pus în vânzare». Critica literară şi publicul de volume urmau aşa dar să încunune, cum se cuvenea, bătrâneţele nenorocosului scriitor. Atenţia lumii însă se afla atunci confiscată de desfăşurarea războiului mondial; literatura mai ispitea numai pe foarte puţini. Câteva cronici ca şi anonime nu puteau servi destinul literar al lui Hogaş. încât era cum nu se poate mat bine venit gândul lui, pe care îl avusese în vedere încă din timpul imprimării ediţiei 1914, de a-şi prezenta volumul pentru marele premiu de literatură al Academiei Române. Un astfel de premiu, se înţelege, ar fi forţat 'oarecum atenţia publică. De aceea se şi apucase să-şi supravegheze singur tipărirea volumului şi el singur să şi-l corecteze, neacceptănd acest serviciu din partea ') Acelaşi lucru se întâmplase şi cu studiul lui Ibrăileanu, care a fost apoi republicat de 1 'ia[a Romlneasiă (an. VIII, nr. 10, 11 şi 12 din 1973 şi an. IX, nr. 1, 2 şi 3 din 1914), fără a mai fi strâns vreodată în volum. www.dacoromanica.ro XXVI VLADIMIR STREINU editurii. Bine înţeles că n ar. fi mai dorit să i se întâmple ca în ipi2 cu prima ediţie, acesta era în parte rostul asiduităţii de acum; dar cu deosebire el dorea, cu supravegherea lui, să cruţe susceptibilităţile ortografice ale Academiei, care avea un sistem propriu faţă de acela al Vieţii Romîneşti. Revista însăţi care îi crease în mare parte situaţia literară, avea să divulge toate acestea într'o notă, d-1 Hogaş şi Academia, a rubricei Miscel-lanea (An. X, nr. j ţi 6, Mai ţi Iunie ipiţ) 1). Fapt este că volumul a ţi fost prezentat, în «toaletă» ortografică specială. Cu întocmirea raportului academic fu însărcinat un membru nu foarte notoriu al secţiunii literare, clasicistul I. Caragiani (« bine hrănitul», cum i se spunea printre j'unimiţtii de altădată, imitându-se stilul lui Iacob Negnnţţf, care stil avea să devină ţi al lui Hogaţ. E interesant de ţtiut, în legătură cu aceste apelative homerivţante, ce se întrebuinţau frecvent la Junimea, că acela de «frumos povestitorul», aplicat chiar lui Negrusţeţi, a rămas în ’) Iată câteva rânduri din acea notă, de oarecare haz: « D-1 Hogaş şi-a prezentat volumul la premiile Academiei.. . Noi am observat de mult la d-sa oarecare semne care ne dădeau ceva de bănuit în această privinţă —, deşi d-1 Hogaş era în deobşte cunoscut ca om cu destule garanţii de seriozitate. Mai întâi, cu ocaziunea volumului tipărit în editura noastră, am observat că d-1 Hogaş şi-a pierdut subit încrederea în corectorii obişnuiţi ai revistei. D-sa începu să vie regulat să-şi facă singur corectura. Era taciturn şi preocupat şiconsulta cu mare nelinişte o mica broşură albastră pe care o purta permanent în buzunarul dinăuntru al surtucului. Pe lângă aceste manifestări simptomatice, chiar expresia figurii iubitului nostru colaborator se schimbase simţitor; sprincenele-i păreau mai ridiche, colţurile gurii lăsate în jos, şi când 6cotea ochelarii semăna cu Beethoven... Rezultatul a fost că, încă dela prima coala, volumul d-lui Hogaş începu să prezînte şi el simptome tipografice îngrijorătoare. Multe cuvinte neaoşe căpătată deodată o fizionomie stranie; ele n’aveau aerul să facă parte din vocabularul niciunui idiom european, cunoscut de noi. Apoi, fiecare pagină îţi scotea ochii cu o sumedenie de semne ţepoase, de curând introduse în sistemul nostru grafic, pe care d-1 Hogaş le semăna cu profuziune, numindu-le « accente»... Am înţeles atunci că ceea ce d-1 Hogaş turna pesţp proza sa înflorită, era « ortografia Academiei >. www.dacoromanica.ro INTRODUCERE XXVTI amintirea laşilor până spre anii, despre care vorbim acum, fiind folosit pentru a designa pe Calistrat Hogaş). Raportul lui Cara-giani, « raport de premiere» altfel, este deadreptul comic: «Aş fi propus, se precizează în încheierea lui, să i se acorde autorului întreg premiul Adamachi de j.ooo. Fiind însă că în cartea sa nu se dă descrierea decât numai a o parte din munţii Moldovei, propun a i se acorda din premiu numai o parte, pe care o veţi găsi cu cale» (An, Ac. Rom., seria II, tom, 37). Se propunea, cu alte cuvinte, un fel de premiu kilometrici Academia, găsind probabil că îi este peste mână să afle a câta parte din munţii ţării descrisese Hogaş pentru a-i atribui cota proporţională din premiu, nu l-a premiat nici ca arpentor, Rezultatul acesta este fără îndoială al raportorului care avea o situaţie destul de modestă în sânul Academiei, iar pe deasupra mai dovedea şi stângăcie în propunerea formulată. Cum ar fi obţinut scriitorul nostru premiul râvnit cu un astfel de sprijin, când concurenţii săi Dragoslav şi Lungeanu (dacă mai lipsea şi aceasta!) se bucurau de recomandarea unor autorităţi ca Duiliu Zamfirescu şi Delavrancea? Aşa că a treia vitregie, după prima a nenorocitei ediţii 1712 şi a doua a izbucnirii războiului mondial, ţine pe loc foarte energic soarta scriitorului. Neobţinând premiul, îi rămânea totuşi calea vânzării volumului în chip normal. Şi lucrul s'ar fi întâmplat întocmai, dacă un eveniment cu totul neaşteptat, aproape vârf al nenorocului, nu s'ar fi produs în scurt timp. Căci iată ce se putea citi într’un număr întârziat al Vieţii Romineşti (An. X, nr. 7, 8 şi 7, Iulie, Aug, şi Sept., i$iţ): «Un incendiu a distrus localul redacţiei şi administraţiei noastre împreună cu tipografia în care se tipărea revista. Cum focul n’a distrus numai întreg depozitul de cărţi editate şi toate colecţiile vechi ale « Vieţii Romîneşti», dar şi colile acestui număr care era gata de apariţie, precum şi o parte din manuscrise, rugăm pe cititori să ne ierte pentru micile neajunsuri ale acestui număr tipărit în grabă la Bucureşti, Cât priveşte volumele distruse, am luat dispoziţia ca ele să fie din nou tipărite». www.dacoromanica.ro XXVIII VLADIMIR STREINU Ce mângâiere se mat putea aduce unui scriitor ajuns la bătrâneţe, care debutase târziu,, care scrisese mai spornic numai spre sfârşitul vieţii şi care întâmpinase atâtea greutăţi în destinul singurului său volum? Tovarăşii ieşeni descoperă totuşi încă un fel de a-l consola: îi vor publica îrt revistă părţile necunoscute, pentru cititorii ei, din volum, cum erau Pe Seştina (An. X, nr. io, ii şi 12 Oct., Noemv. şi Dec. ipij), Spre mănăstiri (An. XI, nr. i, 2 şi 3, Ian., Febr. şi Martie 1916) şi La Agapia (An. XI, nr. 6, Iunie 1916), punând celei dintâi nota următoare: « Volumul d-lui Hogaş Pe drumuri de munte fiind distrus de incendiul care a mistuit întreg depozitul nostru de editură> mai înainte de a fi putut avea o mai largă răspândire şi neputându-se deocamdată retipări, — credem că vom face plăcere iubitorilor de literatură tipărind în « Viaţa Romînească > acele bucăţi din volum care n'au apărut în paginile revistei (apăruseră însă în Arhiva, n. r.). Astfel, cetitorii care posedă colecţia completă a « V. R.» vor putea gusta întreaga operă a talentatului scriitor). Dar consolarea avea spinul ei: spulbera şi cea din urmă speranţă a scriitorului de a-şi mai vedea volumul tipărit. Era acum bătrân şi copleşit, de sigur nu atât de vârstă, cât de nenorocul său de scriitor; iar războiul, ca o încheiere a vitregiilor soartei, era atât de aproape, că numai peste o lună dela ultima colaborare la Viaţa Romînească izbucnea şi pentru npi. Bătrânul scriitor mai trăieşte un an, retras la Piatra, lângă poalele munţilor, pe care nu-i mai poate urca, şi moare ca şi necunoscut pentru conştiinţa publică în 191J, la Roman, unde se afla în drum spre Iaşi. Astfel se stinge nedreapta lui suferinţă literară. II S’a spus deseori că scriitori clasici sunt autorii admişi de programele învăţământului pentru studiu la « clasă». Cu acest înţeles foarte aproximativ, Calistrat Flogaş este unul dintre clasicii noştri. Manualele de literatură îl propun de câtva timp www.dacoromanica.ro INTRODUCERE XXIX atenţiei şcolăreşti, reeştmându-i viaţa şi comentându-i opera cu deosebită căldură. De actualitatea didactică a bunilor scriitori, memoria lui se bucură afi din plin. Numai de o singură greşeală se mai fac vinovate manualele faţă de el. Deşi datele biografice vorbesc de un Hogaş (n. iSşj—48) cu vreo doi ani mai în vârstă decât Eminescu, mai tânăr cu vreo sşece decât Creangă şi numai cu vreo şapte decât Maiorescu, om al vremii lui Odobescu şi Caragiale, având la Academia Mihăileană de o seamă pe A. D. Xenopol, Conta, Gh. Panu şi Lambrior, scriitorul nu este prezentat între ai săi, ci în cadrul generaţiei următoare, a lui Brătescu-Voineşti, Sadoveanu, Goga etc. E aici, de sigur, numai grabă de a repara o nedreptate; e numai semnul îngăduirii sale târlii printre « clasici» şi nimic altceva; ceea ce, cu atât mai mult, va trebui să se rectifice, pentru a nu se mai întreţine oficial impresia curentă că Hogaş face parte dintre clasicii mai noi, adică dintre «contimporani». Dacă un scriitor, cum a fost Calistrat Hogaş, din marea generaţie, a ajuns să fie « clasicisşat» abia în filele noastre şi încă în rând cu cei de care îl desparte o vârstă de om, totul se datoreşte nu numai unei nedreptăţi a criticei, cât şi unui destin literar ingrat, pe care în parte şi l-a făurit, după cum s'a putut vedea. Ea nepăsarea lui de glorie, cu care l-a ispitit întâi Xenopol şi apoi Ibrăileanu (acesta — un « dilect amic»), s'au mai adăogat nenorocul editorial cunoscut (de fapt — două) şi izbucnirea marelui nostru răfim. Numai după răfiboi fireşte şi deci după moartea autorului, aceeaşi editură se hotărăşte să-l retipărească, de data aceasta — în două volume: Amintiri dintr’o călătorie şi In Munţii Neamţului (1921), prefaţa la al doilea fiind a d-lui M. Sadoveanu. Noua ediţie este adevăratul punct de plecare al faimei de scriitor a lui Calistrat Hogaş. Abia acum, critica timpului, îndemnată de grupul scriitorilor moldoveni dela Viaţa Romî-nească, începe să vorbească despre acela care, debutând cu aproape www.dacoromanica.ro XXX VLADIMIR STREIN U cincizeci de ani înainte, murise în 1917. înainte de război, afară de Xenopol dela care avem fapte de apreciere, dar nu aprecieri critice asupra scriitorului, numai doi inşi s'au ocupat de el: I. Caragiani (despre a cărui opinie critică ne-am ocupat în prima parte a acestei introduceri) şi Octav Botez (Viaţa Romînească, an. X, nr. 11, 12 şi 13). Octav Bote%, pe scriitorul « din generaţia lui Eminescu» nebăgat în seamă de « critica oficială», dar cu numeroşi admiratori dintre care « cel mai ilustru a fost Caragiale», îl arată ca fiind înzestrat cu «... o frescheţă de primitiv» şi având « un temperament în care viaţa sensitivâ şi aceia a instinctului domină preocupările intelectuale», pentru ca, după alte observaţii critice asemănătoare, cum sunt acestea: «. . .scriitorul simte natura», « reuşeşte mai ales în redarea psihologiei feminine, fiindcă e mai apropiată de natură», «viaţa simţurilor covârşeşte intelectualismul, are o înclinaţie naturală spre enorm şi grotesc, e fir» primitivă», e «păgân», — să conchidă că paginile sale «îţi lasă impresia spontaneităţii şi a forţei». încât singura considerare critică a operei lui Calistrat Hogaş, înainte de război, este aceasta a lui Octav Botez, făcută ca şi raportul lui Caragiani după citirea volumului din ediţia arsă. . Ca să întregim linia destinului său literar, ar fi fost poate necesar să arătăm acum şi pătrunderea treptată, după război, a scriitorului în conştiinţa literară a timpului nostru. Dar e destul să afirmăm ceea ce se ştie în deobşte: interesul critic şi istorico-literar faţă de Hogaş se pronunţă în chip deosebit după 1920 şi durează încă. Aproape toţi cercetătorii literari cunoscuţi, la care se adaugă un număr apreciabil de ocazionali, se grăbesc a-şi spune cuvântul asupra operii şi vieţii lui. ’ Din înşiruirea lor cronologică, s’ar vedea bine cât de târziu i-a sosit numele acestui contemporan al lui Eminescu şi Slavici în lumina unei notorietăţi certe. Cu excepţia lui N. Iorga, în ceea ce priveşte pe aceşti critici şi istorici literari, toţi se acordă asupra valorii talentului lui www.dacoromanica.ro INTRODUCERE XXXI Hogaş. Şi este în adevăr de mirare vum N. Iorga, atât de simţitor la lucrul modest al atâtora din Oamenii cari au fost, a putut aprecia literatura acestui cel mai modest ucenic al Literelor noastre. In câteva rânduri, a căror scurtime ar fi exprimat suficient dispreţ chiar fără să mai fie şi teribil de aspre, scria în legătură cu revista Arhiva dela Iaşi: « . . . dădea şi ea literatură, N. Beldiceanu încercând a pune geologia în versuri, iar Calistrat Hogaş, spirit greoi şi incapabil de glumă, trudindu-se a da farmec unor descrieri de excursii». (Ist. Lit. Rom. Cont., voi. II, p. 39) şi despre Viaţa Romînească: «Ce dădea de fapt nou revista dela Iaşi era numai. . . , sau haosul pitoresc şi vulgar al călătoriilor lui Calistrat Hogaş >1 (op. cit., voi. II, p. 1J4). Altceva nu ştim să fi mai scris N. Iorga despre el, cu care părea anume făcut să se înţeleagă. Căci Hogaş, dacă a trebuit să ţină o conferinţă prin 1881, na vorbit despre câte nevisate, ci Despre desvol-tarea şi conservarea naţionalităţii la Români (publ. în Asachi, nr. 10); sau în 1899, Câteva cuvinte asupra psicologiei şi caracterului poporului român; sau încă, în 1901, despre Petrecerile la ţară. Este în aceste conferinţe o energie de sentiment şi un timbru aproape eminescian, cum am spune af: — pre-iorghist, — când se cere întoarcerea la simţirea ţărănească, la folklor, la statul patriarhal, la identitatea noastră istorică. Cu privire la marii Voevosf, care au fost icoanele lui precum erau şi ale lui N. Iorga, e drept că spunea: «S’a ajuns spre ruşinea noastră de a se face din marii noştri Domni nişte căpitani de hoţi, nişte capi de bandă, nişte voinici de codru; ei bine, fie, dar să fie în acelaşi timp şi bine constatat, că aceşti Condotieri ne-au păstrat ţara şi neamul». (V. voi. Din Nevoile Poporului Român, conf. Hogaş). Dar în afară de aluzia de mai sus, care conţine mai multă veneraţie pentru Voevosj, decât ură pentru cunoscuta interpretare istorică a unuia dintre ei, nu vedem nimic în toată opera de profesor şi scriitor a lui Hogaş care ar fi putut să-i înstrăineze simpatia critică a lui N. Iorga. încă odată, aceste spirite româneşti erau făcute să se înţeleagă. De aceea noi regretăm www.dacoromanica.ro XXXII VLADIMIR STREINU de a fi scăpat prilejul să admirăm pe Hogaş în interpretarea aprinsă a lui N. lorga. Ceilalţi comentatori au despre scriitor, între ei, cam aceeaşi idee. Ibrăileanu ('Cei morţi din Note şi Impresii, 1920) observă la el «gluma homerică a oamenilor întregi ele odinioară». Primitivul lui Octav Bote% îi apare şi lui Sadoveanu (Prefaţa la In Munţii Neamţului, 1921): «. . . sculându-se totdeauna la cinci în sţiuă ca să mănânce o halcă de carne friptă pe cărbuni şi să-şi înceapă crunta-i muncă de dascăl, cuconu’ Calistrat a străbătut naiv şi bun valea aceasta sţidită de Dumnezeu pentru excursii, purtându-şi original şi măreţ anii şi cărând din picioare şi brusc ca un copac din sihlă, într’a şaptegecea primăvară». Pentru N. Davidescu (rev. Flacăra, 1922), In Munţii Neamţului este « Odiseia semeaţă, succintă şi barbară a unui călător în luptă cu drumul şi cu sine, deopotrivă». Iar Ioachim Bote% (Curentul, 19 Dec., 1991 şi 12 Aug., 1999 precum şi în Extras din anuarul liceului de băieţi Piatra Neamţ pe 1931—32) găseşte că « Hogaş are despre viaţă concepţii ce-l apropie de cei antici», căci, potrivit amintirii din prefaţa lui Sadoveanu, «o friptură uriaşă stropită cu vin generos, la anunie ceas al dimineţii, era una din manţjţ sale desfătări, care l-a ţinut sănătos şi tânăr până în clipa când s’a prăbuşit ca un stejar secular din sihlă». E. Lovinescu (Ist. Lit. Rom. Cont. Evoluţia prozei. Voi. IV, 1929 şi Ediţia prescurtată, 19ţy) desvoltă literar, în asociaţii pur verbale, intuiţia primitivismului homeric din psihologia şi opera lui Calistrat Plogaş: «Isşvorîtă din mijlocul peisajului moldovean, scrie d-sa, contopită, am putea spune, cu muntele nemţean, cu un material u/nan «specific naţional», scrisă într’o limbă şi cu un umor ce amintesc pe Creangă, opera lui Hogaş nu e contemporană, ci pluteşte peste rasă şi peste timp ... Ea dateasşă de cel puţin trei mii de ani, din epoca poemelor homerice şi, prin violenţa lirică cu care sunt adorate forţele naturii, de mai de mult, din epoca marilor epopei indiene. Hogaş n’a fost un mare poet liric al naturii româneşti, ca M. Sadoveanu de pildă, ci un www.dacoromanica.ro INTRODUCERE XXXIII aed din faptul lumii, când soarele era o divinitate reală fi răsărirea lui o transfigurare universală, când toate fenomenele naturii se prezentau în expresia concretă a unor forţe cereşti, când umanul era amestecat indisolubil cu divinul, când totul era mit. Pentru îndeplinirea misiunii sale de aed, Hogaş nu are numai ritmul larg, sonor, ritual al eposului antic, nu are numai grandilocvenţa homerică sau frenezia de expresie antică, ci şi sufletul antic, sufletul omului primitiv, din care au izvorât demonii şi îngerii, eroii şi marii sceleraţi, uriaşii şi piticii, în care stâncile se prefac în monştri şi dumbrăvile şi munţii, apele şi câmpiile se populează, în chip natural, cu nimfe, cu oreade, şi hamadriade, cu balauri, în care fiecare gest, cât de simplu, se amplifică şi se proiectează măreţ pe singurătatea cerului. . .». Este cu totul evident că stilistul, cu slăbiciune la frază şi efecte literare, a luat-o înaintea criticului. Avem impresia, citind din Lovinescu acest fragment critic, că am pornit nerăbdători cu un călăuz care> *n lot'Sd ne conducă deadreptul unde dorim, stă să facă, în drum, figuri de patinor. întârziem — acesta ne este sentimentul. Dar, cu toate că desconsiderării inapelabile a unui bun scriitor îi preferăm eroarea generoasă, nu e mai puţin adevărat că înşelarea de sine, fie una, fie alta, formează pentru spiritul critic în aceeaşi măsură obiect de discuţie. încât, dacă opinia despre Hogaş a lui N. Iorga prea este scurtă ca o execuţie, aceea a lui E. Lovinescu, mulţumindu-ne ca generozitate literară, ni se pare în alt sens tot atât de inexactă. Să ne explicăm. Calistrat Hogaş a rămas în conştiinţa tuturor ca autor al celor două volume de drumeţie. Deşi marele Caragiale îl admira, după cum ne informează O. Botez fi Sado-veanu, pentru Părintele Iovinadie şi Părintele Ghermănuţă, adică pentru chipurile de oameni « măestrit încondeiate » din drum, notele lui de călător neobosit constituesc, în ochii criticilor, materialul literar caracterizam. Pasiunea pentru înfăţişările schimbătoare ale naturii din Munţii Neamţului, în cadrul cărora Hogaş 3 www.dacoromanica.ro XXXIV VLADIMIR STREINI nu pierde prilejul de a descrie chipul vjlei şi al nopţii, răsăritul soarelui, amiaza, amurgul, vremea bună fi vremea rea, a fost punctul de plecare al criticei care deduce pe scriitor din ceea ce admiră. Raţionamentul a fost simplă analogie: Hogaf a iubit natura sălbatică a munţilor, fiindcă era fi el un sălbatic, având, cum spun mai toţi comentatorii, «sufletul omului primitiv». Citirea însă, oricât de în grabă, a literaturii lui de călător, dacă părăsim felul deductiv al criticei care pierde contactul cu opera concretă, ni-l arată într’altâ lumină. El este un orăfan care, în opinci, dar cu pălărie calabreasţă fi pelerină romantică, face băi de primitivism. Se declară rustic, fără să fie, numai din pornire literară; rupe cu toate degetele din mămăliga oachefă a stânilor, pe unde înnoptează, fiindcă vede că afa fac fi ciobanii-gazfle; soarbe sgomotos fi amuzant din jintiţa lor fierbinte, ca să-fi uite de firea sa orăşenească; aspiră, în sfârşit, la toate formele vieţii elementare tocmai pentrucâ e departe de ele. Dar sufletul de care vrea să se lepede (el însuşi vorbeşte într’un loc ' de « sângele stricat şi păcătos» pe care doreşte ca muntele să i-l înlocuiască « cu sânge de vioaie şi ageră jivină a codrilor») răsare când şi când, în caracterul viziunii şi în calitatea lexicului de care se serveşte, destul de adesea, pentru a fi bine observat, suflet de orăşean cu superstiţia literară a Naturii. Cum vede orăşeanul panorama Agapiei? «Cu o treaptă mai jos sta retrasă, tăcută şi visătoare, Agapia nouă cu albele sale chilii şi cu înaltele turle strălucitoare ale bisericilor sale. Era atât de. frumoasă această privelişte, încât ai fi zjs că ai înaintea ochilor o salbă de mărgăritare pe o tavă de smarald». Se sbuciumă cerul a potop? E o « colosală tragedie a Naturii, pe care stihiile se pregăteau s’o joace pe imensa scenă a văzduhurilor» şi pe care iubitorul de spectacole teatrale, ca s'o vadă, nu aşteaptă « decât ca cortina să se ridice». Când dă de linişte deplină în munţi, e semn că « inima lucrurilor încetase de a mai bate şi o sincopă colosală ai fi zjs c& tăiase suflarea în pieptul uriaş al Naturii». In acelaşi limbaj, care nu e al unui primitiv, şi cu aceleaşi elemente de experienţă senso- www.dacoromanica.ro INTRODUCERE XXXV rială orăşenească, ni se descrie încă odată furtuna: «Un tunet ră^lef, răsărit din miazănoapte, răscoli clocotitor nemărginirile rotunde, şi un ropot fără întrerupere şi nedesluşit vestea, de pretutindeni, apropierea prăpăstioasâ a artileriei cereşti»; iar auzul îi prinde din văzduhul muncit «. . . mii de note discordante şi, totuşi, armonice, simfonia înfricoşată a frământării şi a sbuciu-rnului universal! . . .». De mai multe ori decât «sufletul omului primitiv», din literatura sa, ne apctre intelectualul care analizează stilul arhitectural al mănăstirilor vizitate; care vorbeşte plăcut despre pictura lor, deşpre sugestia istorică a locurilor din Neamţ; care dispune de anumite versuri din Dante pentru a sublinia situaţiile întâmplătoare; care mânueşte amintiri din Biblie şi din literatura noastră cultă şi populară; care observă, în repetate rânduri, «razele perpendiculare» ale soarelui ce «atingea meridiana» sau admiră oriunde «puternicul Fiat al lui Dumnezeu», filosofând liric. Dar, mai cu seamă, ne apare cărturarul ştiutor de mitologicale. Reminiscenţa umanistică ocupă întâiul plan al producţiei literare a lui Hogaş. O masă la iarbă e mai plăcută decât ospeţele despre care a aflat în cărţi: « Ne aşezarăm deci în mod antic pe iarba moale şi înflorită şi începurăm strălucitul nostru ospăţ. Dascălul Alecu era mai mândru decât un rege şi mă aşteptam să-mi spună că Eucullus era un calic şi Eabdacus un bucătar prost. . .». In drum spre Pipirigul lui Creangă, înconjurat pe neaşteptate de un « stol» de fete, autorului nu-i stă mai la îndemână altă autoironie decât: « Un Apollone ca mine şi un cerc de graţii ca acesta, numai în Pipirig se poate găsi». Dacă, după vreo masă popească, i se face somn, glumeşte tot din cărţi: « Et misit soporem in Adamum». Tovarăşul de drum, suportând greu peripeţiile excursiei, este luat în râs cărturăreşte, numindu-l «gingaş Adonis», «frumos Telemac», «june şi graţios Faun», «preacinstită Pasifae» etc. . . Altundeva, o femeie, suava Floricica, fiind « cufundată în acul şi aţa ei», i se pare că este « Venera împletind la colţun . ..». Exemplele sunt fără număr. Amintiri www.dacoromanica.ro XXXVI VLADIMIR STREINU dintr’o călătorie şi In Munţii Neamţului ne propun un suflet de drumeţ cultivat care, fugind de sine, se întâlneşte tot pe sine, aşa cum e, orâşean, intelectual, cărturar, chiar în creierii munţilor. Aşa fiind, homerismul însuşi al lui Calistrat Hogaş, ca trăsătură morală, este ca şi primitivismul lui un rezultat critic deductiv, adică exterior. Se poate crede că oarecare rol în această privinţă l-a jucat deprinderea scriitorului de a apela la antichitate şi, în special, la eroii vechilor epopei, pentru a ironica oameni, a reliefa situaţii sau numai ca să-şi satisfacă spiritul de cărturar. Şi, după cum din aspectele sălbatice ale naturii muntoase, pe care a descris-o, i s’a dedus «firea primitivă», în acelaşi chip din materialul intelectual de relaţii cu lumea Iliadei i s’a imaginat «homerismul». Este adevărat că mai la fiecare pagină din notele sale de drum dăm peste cuvinte ca « măreţ», « imens», « colosal», «gigantic», etc.. .; într’o strachină e « un ocean de borş», o « coajă prehistorică» de pâine ar putea lua în munţi proporţiile unui «ospăţ vitellian»; câte un cioban are «o imensă căciulă neagră», «picioare nemăsurat de lungi şi arcuite . .. cu gigantice mişcări de compas», «o ghioagă groasă şi lungă fără sfârşit», «chip uriaş», etc. Pentru noi, Hogaş în aplecarea lui constantă către grandilocvenţa romantică, sau mai exact către beţia literară a naturii, este un scriitor poate homeri^ant, nedând adică sentimentul unei dimensionalităţi eroice, dar nu homeric, aşa cum, cu vorbe simple şi numai cu puterea viziunii sale, a fost la noi Ion Creangă. De altfel, de marele Ion Creangă îl desparte mai totul: limbaj, viziune, umor. Vocabularul lui Hogaş este eteroclit şi cultivat, am putea spune chiar artificial, fie când spune că picioarele caprelor sunt « etice», fie când vorbeşte, ca în ţinutul Neamţului, ca să-l înţeleagă un Sgribincea sau câte o Axinie; dar este şi mai cuprinzător decât al lui Creangă, prin tot ceea ce îi vine din zona neologistică. Cât priveşte viziunea lui, după arătările de mai sus, este de prisos să mai stăruim: când e ţărănească, e ostensibil ţărănească, mai adeseaori însă fiindu-i de calitate intelectuală. www.dacoromanica.ro INTRODUCERE XXXVII Nici prin umor, aceşti doi scriitori nu pot fi puşi alături. In toată opera lui Hogaş, am găsit numai două, trei vorbe glumeţe pe care le-ar fi putut scrie Creangă. Astfel, faţă de un naturalist care cerceta flora Ceahlăului, el se declară venit prin aceleaşi locuri . . . «de teleleu-Tănasă»; altădată, înfricoşat de codri deşi, reflectează: « Din închipuire se naşte frica, din judecată bărbăţia . . . Cea dintâi era veşnic cu mine, cea de a doua .. . mai pe apucate»; şi când tovarăşul din Amintiri, ne mai răbdând asprimile excursiei, îi cere marşrutul, el îi răspunde: « .. . încotro vom vedea cu ochii şi încotro ne vor duce picioarele. Şi dacă aseară n’a fost bine, cred că va fi mai rău desară. . .». Aceste singure vorbe de inalterabilă voie-bună amintesc, este drept, tipul glumelor lui Creangă, care putea spune că « nici frumos până la douăzeci de ani, nici cuminte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu nf am făcut. Dar şi sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată riam fost!». Dar peste tot, în rest, Hogaş obţine efecte de umor mai complicat, umor cu deosebire livresc, rezultat din opunerea oamenilor şi întâmplărilor zilnice faţă de chipurile lor ideale din literaturile străine şi, mai adesea, antice. Chiar grandilocvenţa lui obişnuită, în replici care e firesc să nu fie declamate şi în caracterizările solemne, pe care le aplică la împrejurări modeste, este sursă nu de homerism, ci tot de umor şi de acelaşi fel de umor. încât, dacă Creangă i-a fost alăturat mai totdeauna ca scriitor înrudit, e de crezut că totul se datorează aceluiaşi cadru natural din opera amândorora, Cetăţii Neamţului, Pipirigului, Ozanei, Agapîei, locurilor şi localităţilor în care însă Creangă a copilărit, iar prin care Hogaş, fără să umble chiar. .. «de teleleu-Tănasă», a rătăcit ca turist, ca excepţional turist, dar numai ca turist. ' In prefaţa care trebuea să apară la ediţia arsă (publicată în Ziarul Avântul din Piatra —1930, şi în Calistrat Hogaş — Viaţa şi Opera lui, 1939, de Dimitrie L. Stâhiescu), autorul însuşi ne spune: « Aşa dar, eu am început a scrie cu gândul de a îmbrânci literatura călătoriilor din drumul obiectiv didactic şi www.dacoromanica.ro XXXVIII VLADIMIR STREINU aproape geografic de până acum, pe drumul subiectiv, pe care trebuie să meargă, după socotinţa mea, acest gen de literatură». Literatură de călătorie recreativă, literatură turistică a vrut şi a făcut Calistrat Hogaş. Şi într’adevăr, după ce se ospătează la un preot Ionică, el se şi îndreaptă «către înălţimile sumeţe ale Hălăucei»; când este întrebat întâmplător unde vrea să meargă, răspunde ca un adevărat turist: « —■ Ţi-am spus, moşule, că ştiu de unde vin; dar unde mă duc, mai nu ştiu nici prea vreau să ştiu; vorba e să mă duc»; el însuşi, aflându-se într’o ascensiune îndrăzneaţă, se crede dăruit cu « cele mai de căpetenie talente ale celui mai iscusit alpinist», după chipul căruia de altfel se şi comportă; căci, ajuns pe o creastă primejdioasă de stâncă, aflăm despre el următoarele: «Mă lungii într'un cot pe iarba moale şi spre sărbătorirea deplinei mele biruinţi împotriva stavilelor de tot felul, pe care codrul şi muntele mi le rădicase în cale, aprinsei o ţigare, al cărei fum se înălţă, prin depărtările albastre, până sub temeliile înalte ale lui Dumnezeu». Acestei literaturi a drumeţiei, făcută cu puterea de a ispiti şi pe cetitori cu tainele munţilor, e curios lucru a i se fi cerut « inteligenţă ordonatoare», cum părea a-i pretinde N. Davidescu în recensia menţionată, deoarece frumuseţea ei creşte tocmai din perindarea fără normă a peisajelor, film tăcut care întreţine vagabondarea spiritului; «inteligenţa ordonatoare» este defectul constitutiv, cu forţă vitală în el, fără de care Hogaş rţ ar fi mai scris literatură turistică, adică pagini în care tablourile vegetale, noaptea şi Z‘ua> răsăriturile, amiezele şi amurgurile, furtuna şi timpul senin, în sfârşit întregul ciclu de frumuseţi estivale în munte, se urmează fără limita economiei artistice, fără unitate strânsă şi numai spre a crea iluzia călătoriei însăşi. Sunt în impresiile fără itinerar ale scriitorului nostru pagini cu adevărat puternice, găsim în ele peisaje interpretate de un spirit îndelung cultivat, dar niciun fragment în parte al călătoriei, oricât de at fistic ar fi organizat, dacă s'ar putea aşa ceva, nu echivalează cu ceea ce s'ar numi deslânarea cărţii întregi, cu plăcerea de a pluti peste toate aspectele naturii evocate în volumul www.dacoromanica.ro INTRODUCERE XXXIX întreg, alături de care mai bănuim un munte, necercetat încă de autor. "Literatură haotică, dacă a vrut N. lorga să-i sfică astfel, dar impresia de vălmăşag rezultă din însăşi virtutea specifică a genului. In sprijinul lui Calistrat Hogaş, putem aduce acel fermecător şi clasic eseu Pseudo-Kinigeticos, cap de gen în eseistica românească. Este şi în opera lui Odobescu o îngrămădire de materie eterogenă căreia i s'ar putea sşice tot « haos», sunt divagaţii peisagiste, hoinăreală erudită şi scufundări în folklor, elemente a căror lipsă de unitate strictă nu numai că nu răpeşte operei întregi ceva din complexa ei beţie, dar o condiţionează. De altfel, din literatura noastră, Odobescu este singurul scriitor clasic cu care Hogaş se află în legături de familie spirituală. Amândoi peisagişti pasionaţi, spirite cultivate umanistic, împănându-şi literatura descriptivă cu alunii mitologice, cu versuri din poeţii latini şi din « divinul Dante», orăşeni cu acelaşi umor livresc, deşi cu simpatia pornită spre arta populară, cunoscând adânc limba cărţilor ca şi limba ţărănească, Odobescu şi Hogaş formează în cadrul marei generaţii a lui Eminescu, perechea clasică a literaturii descriptive. Oriunde, din opera unuia într’a celuilalt, am putea introduce aspecte de natură fără să observăm intercalarea, dacă numele locurilor descrise de fiecare n’ar fi altele. Am cetit de mai multe ori, printre altele, începutul capitolului X din Pseudo-Kinigeticos. Odobescu porneşte călare dcla schitul Găvanul la Bisoca, îndrumat până acolo de un « voinic bisocean », « un fel de oacheş Apolon muntenesc»: «In spate aveam culmea întinsă a Penteleului, starostele munţilor din Buzău, şi pe sub dânsul se rânduiau, ca trepte ale unei scări de urieşi, plaiul Bărboiului, munţii Neharniţa, ambele Muşe, Măcieşul, Bresţeul, Piatra-Penei, Carâmbul şi multele mai aşezate; dar drept în faţa noastră, adăpostite sub piscurile semeţe ale Furului şi ale Steşicului, se înălţau ca nişte păreţi suri şi măcinaţi d’alungul unei perdele de brâdet, stâncele Nâculelor, la poalele cărora se aşternea, întocmai ca un lăicer verde înflorat, o poiană largă şi desfătată». www.dacoromanica.ro XL VLAOIMIR STREINU Despre « înălţimile sumeţe» ale Hâlâucei, celălalt scriitor, moldoveanul, nu ne vorbeşte altfel. Nici stilul lor, de obicei periodic, lucrat în inversiuni şi cumul de epitete ornante, nu se deosebeşte. « Astfel, scrie Hogaş, când iscusitul meu călugăr, cu un amânar de oţel, în formă de scoabă veche, prinse a scoate din vinele mute şi negre ale unei cremene răci, un izvor de scântei luminoase, şi când, mai ales, din frunzele uscate şi îngrămădite peste iasca aprinsă, începu să se rădice în sus fumul negru şi înăbuşit, mi se păru că stă în faţa mea Achates, cel mai mare meşter al vechimii în scăpărat cu amânarul şi cel mai iute şi îndemânatic, etc. . .». Aceeaşi abundenţă de epitete, aceleaşi generozităţi adjectivale, şi la Odobescu: «Lapoalele lor (ale movilelor Neaoşului şi Vulturului, de pe Bărăgan, n. r.) cuibea^ă vulturii falnici cu late pene negre, precum şi cei suri, al căror cioc ascuţit şi aprig la pradă răsare hidos din ale lor gruma^uri jupuite şi golaşe ». înrudit de aproape din mai toate privinţele cu contemporanul său Odobescu, Calistrat Hogaş este, în acelaşi timp, părintele literar imediat din care a descins printre noi autorul însemnărilor unui belfer, Ioachim Botez• Devoţiunea acestuia pentru memoria literară a lui Hogaş, consemnată în câteva articole, este de calitate filială, şi e legitimă. Care este, atunci, adevăratul chip al prozatorului? Calistrat Hogaş este scriitorul pe care îl arată biografia sa. De aceea critica oricât ar respinge studiul vieţii autorilor, oricât de nebio-grafistă ar fi ea, se simte ţinută în cazul lui să plece dela anumite momente biografice, care răsună până în inima operei, determinându-i caracterul. Astfel, dacă am amintit şi de cariera lui didactică, semnalându-i zi£>~‘K,a£>ul aproape nepotolit, am făcut-o pentrucă vremea de pregătire a acestei profesiuni pusese pe scriitor în legături de prietenie cu Xenopol, care îşi are rolul său în desfăşurarea activităţii literare a lui Hogaş, precum şi pentrucă profesoratul, cu instabilitatea lui, pune pe scriitor faţă în faţă cu Ibrăileanu,fără de care e îndoielnic dacă am fi mai avut perioada colaboraţiei dela Viaţa Romînească; www.dacoromanica.ro INTRODUCERE XLI dar mai ales, pentrucâ «profesorul» creează aspectul particular al scriitorului. Calistrat Hogaş face literatură din contemplaţia naturii ca un intelectual; niciodată, în descrierile sale, nu-l putem pierde din vedere: spectacolul, care ne reţine atenţia, nu este numai al locurilor şi al oamenilor acelor locuri ce ne sunt prezentate, ci şi spectacolul persoanei, pe care o întovărăşim cu lectura noastră în excursiile sale, spectacolul autorului. El este totdeauna prezent în mijlocul celei tnai impresionante furtuni, linişti, splendori, între oamenii primitivi ai muntelui, e prezent prin grandilocvenţă, prin aluzii literare, antice şi moderne, istorice şi geografice, prin asociaţii cărturăreşti, citate şi reminiscenţe de lectură, atât de prezent, încât scriitorul ne apare în primul rând ca profesor « de partea literară», aşa cum suna unul dintre întâiele sale ordine de numire. Iubitor al frumosului literaturizat, neurmărind să creeze, ci scriind după anumite canoane ale frazei ca şi ale compunerii, Hogaş, e un beletrist şi în felul lui un plăcut amator, un Odobescu fără erudiţia felurită a acestuia, dar cu aceeaşi concepţie şi practică amatoristâ a literaturii. Este sigur însă că nu pe acest scriitor, om al cărţilor care sitnţea nevoia să se regenereze în natură, îl iubeau cei din cercul Vieţii Romîneşti. Ei iubeau în Hogaş felul pitoresc al bătrâiorului, vânjos încă şi mereu cu ochii pe înălţimile albăstrii ale munţilor, felul lui de a-şi strânge opinca în nojife, ţărăneşte, înfăşurându-şi însă umerii în cea mai romantică pelerină, orăşc-neşfe. Ca «poporanişti» ce erau, le plăceau de sigur marile evocări ale unei naturi aspre, când solemn de nemişcată, când învrăjbită amarnic, privelişti cu care se înapoia din munţi bizarul excursio-nist, le plăceau tipurile lui de oameni din popor, scumpi, foarte scumpi pentru sensibilitatea epocei întregi, dar mai cu seamă presupunem că ei se vor fi încântat de atitudinea de simpatie a turistului faţă de oamenii pământului, pe care îi surprindea în chiar mediul lor, căutând cu mare haz s<* ^ se potrivească în totul; se vor fi încântat atât de mult, că nuanţa de ostentaţie din această www.dacoromanica.ro XLII VLADIMIR STREINU simpatie a orăfeanului-intelectual pentru ţărănesc fi primitiv le scăpa. Ceea ce însemnează că Hogaf era nu numai cum îl puteau vedea contemporanii sau numai cum îl vedem noi a%i, ci mai complex, de acea complexitate, care îl obliga să apară ca primitiv între intelectualii-orăfeni ai Iafilor fi ca orâfean-in-telectual între primitivii munţilor Neamţului l). VLADIMIR STREINU *) *) De mai mulţi ani, editura, în care apare această carte, ne-a propus îngrijirea operii, în două volume, a lui C. Hogaş. împrejurările au hotărît ca primul volum să poată apărea abia acum. El cuprinde Amintiri dintr'o călătorie şi In munţii Neamţului, la care am adăogat numai Prefaţa scrisă pentru ediţia din 1912 dela «Viaţa Romînească», dar netipărită acolo şi rămasă postumă. Pentru ce n’a fost pusă la volumul pentru care fusese scrisă şi nici la ediţia ulterioară, arsă, din 1914, nu putem şti. E de presupus, poate, opunerea lui G. Ibrăileanu, despre care autorul ne spune în acea prefaţă că s’ar fi« oferit să-şi jertfească marc parte din preţiosul său timp, spre a-/ amenda . . . pe ici pe colea.. . operele». Această intervenţie critică ar fi făcut ca « din cinci volume formidabile» să nu avem decât « singurul şi nevoeşul volum de faţă». Am cercetat în această direcţie totul. Manuscrisele lui Hogaş arată destule tăeturi cu cerneală roşie, multe dintre ele neadmise mai târziu şi haşurate cu creion negru. Se poate vedea astfel, că autorul n’a fost totdeauna de acord cu cenzorul lui. In orice caz, chiar cu pasagiile tăiate, opera ar fi fost cu foarte puţin mai voluminoasă. Cele «cinci volume formidabile » e o figură literară în stilul obişnuit, grandilocvent şi monstru, al lui Hogaş, figură pe care Ibrăileanu se pare că n’a gustat-o până la o admite chiar ca prefaţă. Criticul, autorul însuşi sau oricine ar fi acela care a barat cu roşu pasagiile în chestiune era însă îndreptăţit să facă această operaţie. El a cenzurat, de cele mai multe ori, excesele tendinţei livreşti, remarcabilă în scrisul lui Hogaş, după cum a subliniat unele barbarisme, foarte frecvente mai ales în primele Amintiri dintr’o călătorie, sugerând înlocuirea lor cu echivalenţele oferite de limba noastră. Atât într’un caz cât şi în celălalt, el intuia just evoluţia autorului nostru, deoarece Hogaş însuşi se corectează adesea în sensul exprimării neaoşe şi în acela al delestării de cărturărism. Ca prezentare grafică, am adoptat în general ortografia Academiei Române pentru ediţia de faţă. Dar unor anumite cuvinte, le-am lăsat înfăţişarea din manuscris (răce, hotarăle, a rădica etc.). Unde am observat că e în joc expresivitatea limbii, n’am vrut să deslipim de scrisul lui Hogaş măsura de farmec www.dacoromanica.ro INTRODUCERE XLIII particular a graiului moldovenesc, iar unde modificările nu atingeauT efectul artistic, am supus textul criteriului ortografic curent, ca să ajutăm în felui acesta circulaţia operii. Aceeaşi dorinţă, de a da un text şi curat şi cu putere de a circula cât mai mult, ne-a făcut să concepem o ediţie simplicisimă. Ne-am gândit un moment chiar la o ediţie pe credit personal, fără niciun comentar; am ajuns Insă la resimţirea nevoii unei introduceri critice, fără insă să cedăm obiceiului de a îngropa opera editată în pilitura de texte a notelor şi variantelor, care ar fi arătat ştiinţa şi metoda editorului, dar ar fi ascuns, prin îngreunarea circulaţiei operii, talentul autorului. www.dacoromanica.ro SPRE MĂNĂSTIRI Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine: a avea la îndemână cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal, înseamnă a merge şezând şi a vedea numai ceea ce ţi se dă, nu însă şi tot ce ai voi. Iată pentru ce, eu şi tânărul meu tovarăş de călătorie ne hotărîrăm a merge pe jos peste munţi şi în răgaz, dela Piatra până la Dorna, lăsând la o parte drumul mare. In ziua de şase Iulie eram gata; cu alte cuvinte, aveam toate trebuincioasele de drum aşezate în o boccea de forma unei răniţi soldăţeşti, legate la spate prin ajutorul unor curele ce se încrucişau pe pieptul nostru; la şoldul stâng câte un revolver, în dreapta câte un baston sănătos, şi la picioare opinci de piele roşie, legate cu sfori negre de lână de capră, care ne înfăşurau în spirală pulpa până la genunchi peste un colţun negru de lână vrâstat cu roş. O pălărie neagră şi mare putea, la nevoie, să mă apere şi de ploaie şi de soare. Tovarăşul meu, în loc de pălărie, avea pe cap un chipiu de uniformă, iar drept strai mai gros de lână era îmbrăcat cu o venghercă de doc alb. In revărsatul zorilor plecarăm. Deocamdată trebuia să mergem la Almaş. Fiind însă mai dinainte hotărît între noi de a ne feri de drumul mare, nu cunoşteam o potică sau un drum mai scurt pentru ţinta www.dacoromanica.ro 2 C. HOGAŞ noastră. Ajunsesem la barieră. Niciun suflet de om nu era încă deştept; numai câţiva câni, prea harnici poate, îşi făceau datoria bătând la noi, sau — mai bine zis — la neobişnuita noastră îmbrăcăminte de drum. Oricum însă, eu găseam de vină pe tovarăşul meu, care avusese ciudata idee de a mărita straiele de sublocotenent cu opincile, bastonul şi bocceaua din spete; şi mă sileam a-1 face să priceapă că numai pentru dânsul făceau cânii atâta gălăgie. Apucarăm la stânga pe prundul Cuejdiului înspre Dărmăneşti, fără să ştim dacă am apucat bine sau rău. Norocul însă ţine cu drumeţul; la câţiva paşi, pe prispa unei case albe, gospodarul şi gospodina dormeau duşi sub o plapomă, lipiţi unul de altul pentru a putea să înfrunte, după socotinţa mea, răcoarea dimineţii; căci, deşi în Iulie, dimineaţa din ziua de şase era totuşi destul de răce; ei dormeau duşi şi se legănau, poate, în visuri fericite; noi însă, şi mai cu samă eu, fără respect pentru toate aceste nimicuri şi fără nicio ceremonie, mă apropiai de dânşii, rădicai cu băţul plapoma de pe nasul gospodarului, care dormea la margine, îl împinsei puţin, îl trezii şi, fără a-i da bună dimineaţa cel puţin, îl întrebai scurt despre drumul la Almaş. Foarte rar se întâmplă cuiva să vadă o figură mai elocventă decât aceea a omului meu: un psiholog ar fi scris volume întregi; eu însă cred deajuns a spune că e — psihologiceşte vorbind — de mare interes înfăţişarea unei figuri ce trece, dela adânca linişte a unui somn fără de grijă, la izbitoarea înti-părire a unei surprinderi. Ceea ce s’a petrecut atunci în sufletul lui a fost desigur mai iute decât fulgerul; destul că, cu nişte ochi de două ori mai mari decât cei ce poate-i avea de obicei, cu o faţă lungă şi spărietă şi neputându-se lămuri de unde şi cum răsărisem noi aşa ca din pământ, se uită la noi, măsurându-ne cu privirea-i zăpăcită de sus până jos îndesându-se tot mai tare spre părete, ca şi cum ar fi voit să scape de o vedenie supărătoare. Biata femeie, www.dacoromanica.ro spre mănăstiri 3 strâmtorată astfel şi buimacă de somn, începu a se întoarce sub oghial şi a îngăima vorbe neînţelese, care nu puteau fi decât nişte puternice -protestări conjugale . . . Pentru a sfârşi mai iute cu toate acestea, îl întrebai încă odată pe gospodar despre drumul la Almaş. — Pe aici, ne răspunse el în cele din urmă, arătându-ne spre deal; şi spre acolo apucarăm şi noi. Desigur că spărietul nostru cicerone ne va fi urmat multă vreme cu privirea. Noi, însă, nu ne mai uitarăm îndărăt, ci ne urmarăm drumul pe prundiş, sărind ca nişte capre peste bolovani, cursuri de apă, bălţi şi gloduri. Dimineaţa era măreaţă şi ne vestea o adevărată zi de Iuliu. Niciun nor nu plutea sub albastrul cerului adânc şi limpede ca ochiul unei fecioare. Toate stelele se mistuiseră şi cel mult dacă îndrăzneaţă stea a ciobanului mai înfrunta din când în când, valurile de lumină trandafirie, cu care zorile inundau răsăritul depărtat. Nici un vânt nu mişca aerul; şi grâul, în lanurile de aur, stătea tot aşa de neclintit ca şi firul de iarbă din fâneţele înflorite. Rouă avea înfăţişarea unor mărgăritare, ce nu aşteptau decât o rază de soare spre a se schimba în strălucitoare diamante. Umezeala şi răcoarea dimineţii dădeau întregii firi o' nespusă frăgezime. Totul începuse a se deştepta sub întâile raze ale zilei, dar totul era cuprins de o linişte, de o tăcere, de un fel de înmărmurire solemnă; şi firea întreagă părea că se află într’o religioasă aşteptare. La răsărit se ivea geana de aur şi de purpură a unui soare tânăr, care într’o clipă şterse într’o nemăsurată depărtare umbra de pe fruntea munţilor neguroşi. Noi ne urmarăm drumul, cu sufletul stăpânit de măreţia priveliştii, iar rarii drumeţi ce întâlneam şi pe care-i lăsam în urmă, după ce ne doreau cale bună, se uitau lung şi miraţi după noi. Spre a merge la Almaş pe drumul mare, ar fi trebuit să suim dealul Balaurului, ce se ridică dincolo de Dărmă- www.dacoromanica.ro 4 C. HOGAŞ neşti. Lucrul acesta, însă, nestând în planul nostru, dela o vreme cotirăm dela Dărmăneşti, la stânga spre Gârcina, pentru a tăia peste dealuri, pe drumul de picior. Drumul acesta ne duse spre Gârcina până la biserica din sat, de unde trebuea să ne îndreptăm cătră Almaş: în drum ne întâlnirăm cu preotul locului, care mergea cu un ţăran la un ogor din apropiere. Pe preot îl cunoşteam şi-l întrebai de drumul ce trebuea să apucăm, ca să eşim la Almaş. După ce căpătarăm lămuririle trebuincioase, plecarăm înainte. In urmă, tocmai, am aflat că ţăranul ce însoţea pe preot era ajutorul de primar al comunei Gârcina şi că, văzându-ne aşa de neobişnuit îmbrăcaţi, îşi aduse aminte că, în cercul comunei lui, are^şi îndatoriri poliţieneşti. Astfel, după ce ne depărtarăm puţin, se întoarse cătră preot şi-l întrebă dacă ne cunoaşte. Preotul, care înţălese bănuielile ajutorului de primar şi care voia să glumească puţin, îi răspunse că habar nu are cine suntem şi că nici nu ne-a mai văzut vreodată pe meleagurile acelea. Ajutorul, de cuvânt şi totdeauna cu privighere pentru siguranţa publică, căută să afle, tot dela preot, dacă aveam paşapoarte în regulă. Acesta dete din umeri şi-i răspunse foarte serios şi cam îngrijit: — Ştiu eu? Poate că sunt nişte scăpaţi dela vreun arest; ar fi bine să cauţi a te încredinţa şi cu atât mai mult, cu cât aveţi, mi se pare, la primărie nişte porunci în această privinţă. — Că bine zici, părinte! Şi niciuna, nici două, se întoarse din drum, apucând spre primărie, cu gând de a trimete câţiva vătăjei în urma noastră, ca să ne prindă şi să ne ducă la comună. Preotul, văzând că gluma se îngroaşă, îl lăsă să meargă puţin, apoi începu a râde cu hohot şi-l chemă înapoi, spunându-i cine suntem. —■ Să mă bată Dumnezeu, părinte, zise ajutorul de primar, că de nu-mi spuneai Sfinţia-ta, sau de-i întâlneam singur, li legam burduf şi-i duceam la comună, ca să le cercetez www.dacoromanica.ro SPRE MĂNĂSTIRI 5 paşapoartele. Cine dracu i-a îndemnat să se îmbrace ca nişte marchidani şi să cutreere satele? Văzut-ai pe cel mai tânăr? Tuns, cu chipiu de uniformă, cu opinci şi cu bocceaua în spate, parcă era un dezertor. La Gârcina i-ai scăpat Sfinţia-ta; da’ nu ştiu cine are să-i scape la alte comune. Şi ţăranul avea dreptate: cel întâi nespălat avea tot dreptul să ne întrebe de paşapoarte sau cel puţin de biletele de identitate. In timpul acesta, noi ne urmam drumul liniştiţi, tăind dealungul Gârcina, un sat şi de munte şi de câmp: de munte, fiindcă nu se mai sfârşeşte; de câmp, fiindcă sunt casele foarte dese. Străbăturăm deci satul acesta sau, mai bine zis, această nesfârşită stradă de case ţărăneşti, prin care cineva merge aproape două ceasuri cu credinţa, dela o vreme, că celălalt capăt trebue să fie pe lumea ceialaltă. In adevăr, până ce să ajungem la jâtăria despre meazănoapte, sudoarea ne înmuiase trupurile şi ciuda ne cuprinsese sufletele. Băltoagele verzii, miasmatice şi adânci, care împănau drumul în lung şi în lat, ne sileau la sărituri gimnastice şi de preciziune peste golurile destul de mari dintre bolovanii puşi în rând pe marginea acestor băl-toage. Nenorocit piciorul greoi sau neghibad, care n’ar fi avut în el ceva din firea caprelor 1 O baie de glod, până la genunchi, ar fi fost neînlăturată. Noi însă, din fericire, eram deprinşi cu aceste punţi de un alt soi şi le trecurăm pe toate fără greş. Eşiţi afară din sat, răsuflarăm în sfârşit şi ne urmarăm drumul spre Almaş pe potica de picior, ce taie dealurile de-a curmezişul între răsărit şi miazănoapte. La dreapta se întinde un şir de coline cu povârnişuri duld şi acoperite cu sămănături, fâneţe şi ciritei; la stânga colinele se schimbă în dealuri şi, mai departe, între apus şi meazănoapte, dealurile devin munţi, al căror lanţ umple întregul cerc al vederii din partea aceea. După un mers grabnic de două www.dacoromanica.ro 6 C. HOGAŞ ceasuri şi mai bine, eşirăm pe creasta unui deal lutos şi sfărâmat, care se rădică la o mică înălţime deasupra Alma-şului. Scoborîrăm în sat, trecând pârâul cu acelaşi nume şi merserăm la micul schit de călugăriţe, care se află din sus de curtea boierească. Stariţa schitului era rudă cu tovarăşul meu de drum şi, prin urmare, dela sine se înţălege că furăm cu deosebită cinste primiţi. E foarte atingător lucru să vezi cu câtă bunăvoinţă şi cu câte jertfe chiar se îndeplinesc datoriile ospitalităţii, în aceste schituri locuite de câteva femei sărmane. Poate că adevăratele învăţături evanghelice au şi ele cuvântul lor în aceste locuri, cel puţin. Furăm deci cu mare dragoste ospătaţi şi găzduiţi până a doua zi. Dela Almaş, trebuea să mergem la Horaiţa; dar, fiindcă nu cunoşteam drumul, furăm nevoiţi a cere la stariţa schitului pe cineva, care să ne călăuzească. Acesta fu lucrul cel mai uşor, de vreme ce maica Filofteia se părea că nu are în mănăstire altă însărcinare decât pe acea de călăuză. Ne gătirăm şi plecarăm. Călăuza mergea înainte şi noi după ea. Şi acum mi se pare că văd aevea pe maica Filofteia: era o femeie de o statură mijlocie, mireană la trup şi numai la cap călugăriţă. Poate că acesta era portul ei de drum; noi ne dădurăm însă cu socoteala, că ea ar fi trebuit să nu-şi pună niciodată altă îmbrăcăminte. . . Avea maica Filofteia nişte ochi căprii şi mari, care te tăiau în suflet cu ascuţişul privirii lor şi care, deşi trecuţi în vârstă, ardeau totuşi de focul unei tinereţi mistuite de văpaia unor patimi înăduşite. Gura ei cam mare şi buzele ei, deşi vestejite, dar totuşi destul de cărnoase, făceau să te gândeşti fără de voie la păcătoasa biblică, care ar fi aruncat peste umerii desfrâului său haina cuvioasă a mironosiţelor. Chiar faţa ei boţită sporea înfăţişarea aţâţătoare a întregului şi te făcea să ţi-o închipui cu douăzeci de ani în urmă. . . De sub comanac, îi eşea pe tâmple, în semicercuri, părul ei cărunt, dar aşezat www.dacoromanica.ro SPRE MĂNĂSTIRI 7 totuşi şi pieptănat cu multă îngrijire. Ce păcat că nu era negru acest părl... Ea tăcută, noi tăcuţi; ea gândindu-sc la cine ştie ce, eu cu capul plin de socoteli lumeşti, — ne urmam drumul pe pârâul Almaşului la deal. Căldura mezului de Iuliu era covârşitoare, şi ar fi fost cu neputinţă de înfruntat, dacă umbra pădurilor n’ar fi stâmpărat-o puţin. Din când în când, ne opream la umbră^pre a ne odihni; călăuza noastră însă ne găsea prea bicisnici, şi avea dreptate: dacă cineva ar fi avut fantazia să se uite la picioarele ei care, fără să roşească câtuşi de puţin, se iveau, până mai sus de glezne, de sub fusta ei scurtă de cit şi, mai mult încă, dacă s’ar fi urcat cu închipuirea ceva mai sus, — ar fi găsit, în loc de picioare, nişte fuse de oţel care, lipsite de rotunjimea plină a tinereţii şi fără caracter pământesc, puteau să se mişte în mod mecanic fără sfârşit. Această femeie zbura, nu mergea. Ş’apoi maica Filofteia avea credinţa deplină a darului său ... Pe drumul ce ţineam noi, se întâmplase, cu câteva zile mai înainte, nişte prădăciuni sau, mai bine zis, nişte potlogării. Luase de pildă un oarecine, îmbrăcat într’un suman rupt, traista cu făină din spetele unui guşat, îi dăduse câţiva pumni şi se mistuise în pădure; sau întâlnise un altul pe o proastă, îi luase legătura cu fasole şi se făcuse iarăşi nevăzut. De aceste neajunsuri se temea maica Filofteia să nu ni se întâmple şi nouă şi se hotărî deci să facă pentru noi o rugăciune de drum, spre a ne ajuta Cel de Sus, ca să ajungem teferi şi neturburaţi de nimeni la ţinta călătoriei noastre. îşi scoase, prin urmare, mătăniile din sân şi, ca şi cum ar fi vorbit cu sine însăşi, începu a şopti o rugăciune, însoţind acest monolog intim cu nişte cruci mari, îndesate şi cu evlavie insămnate pe toate cele patru puncte cardinale ale persoanei sale. Din când în când, făcea şi câte o mătanie spre răsărit, lipindu-şi cu sfinţenie fruntea de pământ. In timpul acesta, noi ne urmam drumul sărind peste pâraiele www.dacoromanica.ro 8 C, HOGAŞ ce ne tăiau mersul sau trecând pe suh. giganticii brazi răsturnaţi de vijelie, ori de moarte naturală, şi care, răză-maţi cu vârfurile lor pe înălţimea brazilor dimpotrivă, alcătuiau, pe deasupra capetelor noastre, nişte urieşe punţi aeriene, aruncate de însuşi Dumnezeu, pentru sălbatecii şi spărioşii locuitori ai pădurilor neumblate. Către asfinţit sosirăm la Horaiţa, unde furăm primiţi cu oarecare răceală de cătră egumenul mănăstirii, care stătea în cerdac la aer curat. Din întrebările şi răspunsurile obişnuite despre sănătate, ne puturăm lămuri că Sfinţia-sa suferea de un gutunar şi că, prin urmare, întreaga sa veselie sufletească îngheţase sub această răceală din părţile înalte ale persoanei sale; totuşi ni se porunci un borş cu chitici şi un pui de mămăligă — nimicuri care toate se mistuiră iute sub flămândele noastre linguri şi furculiţi... Ce voiţi? devenisem la drum mai mâncăcioşi decât evanghelistul Ion; atâta numai, că părintele egumen nu ştia că pofta de mâncare e o virtute cu totul biblică şi că, mai la urmă, e foarte îndoielnic lucru să se fi săturat cinci mii de oameni cu cinci pâni şi doi peşti, ba încă să mai fi rămas şi douăsprezece coşuri de fărmături 1. . . Bine sau rău, astâmpărarăm cârceii de foame ai stomacului nostru şi merserăm apoi în biserică, spre a vedea mai deaproape această zidire, pe care o cunoşteam numai din nume. Pe dinafară, nu e decât un masiv de piatră văruit cu galbăn, în care nu se vede nicio idee arhitectonică: deasupra, o ceată de turnuri, ce nu se înţăleg între ele, îşi dau brânci şi se îndeasă unele în altele, spre a nu cădea parecă jos de pe masivul de sub picioarele lor. Pe dinlăuntru zidurile sunt stropite cu albastru şi galbăn, iar pictura e puţină şi proastă; toţi sfinţii şi toate sfintele, cu Iisus Hristos în frunte, sunt eşiţi de sub penelul aceluiaşi iconar rus, care a zugrăvit mai toate vechile noastre biserici. www.dacoromanica.ro SPRE MĂNĂSTIRI 9 In aceste locuri, ori încotro te întorci, te împresoară singurătatea, la hotarăle căreia viaţa se pare că expiră. Omul împrumută aici mutismul dela arborii în mojlocul cărora trăieşte, aşa încât cele mai guralive fiinţe, din aceste locuri sunt numai lăstunii care zboară în stoluri negre, înainte de apusul soarelui, şi se învârtesc ţipând, în jurul turnurilor albe şi neclintite ale bisericii. Nu departe de Horaiţa, pe un munte despre meazăzi se află Horaiţa-mică sau Horaicioara; schitul acesta e un adevărat cuib de vultur aninat în crăpătura unei stânci aeriene. El stă mai totdeauna ascuns între nori şi, numai când aceştia se desfac, schitul se zăreşte albind dintre brădişul negru. In zori, adouazi, apucarăm drumul Văraticului. Călăuzul nostru, un băietan ca de cincisprezece ani, nu ştia decât pe cel mai lung şi mai rău; pe acela deci apucarăm şi noi. Cât merserăm prin umbră, drumul fu plăcut. Fagi şi paltini cât lumea de bătrâni, cu trunchiuri albe şi goale, îşi împreunau sus de tot frunzişurile lor şi alcătuiau deasupra capetelor noastre o boltă de umbră şi verdeaţă. Singurul glaş al locurilor acestora e numai glasul vântului, care se taie, suspinând pare că dureros, în frunza ascuţită a bradului; şi glasul acesta are un farmec nespus .... Toţi câţi trecuseră pe aici, călători poate ca şi mine, îşi zgâriaseră numele lor în scoarţa netedă a fagilor. Cu drept sau fără drept, găseam vinovaţi, în gândul meu, pe toţi aceşti sgârietori de copaci, care avuseră deşertăciunea vrednică de râs, de a-şi eterniza numele în pustiu; şi cu atât mai mult îi găseam vinovaţi, cu cât mi se părea mie, că urma omului în aceste locuri răpea ceva din măreţia singurătăţii şi se amesteca jignitor în sublimul întregului. Peste puţin, scăpătarăm dela umbră şi eşirăm într’un luminiş de seminceri. Ne aflam în parchetele de pe Cracăul-negru. Din depărtare, prin aerul sec, ajungea până la noi glasul omului şi al toporului. Din când în când o trozni- www.dacoromanica.ro 10 C, HOGAŞ tură colosală umplea văile munţilor: erau fagii, paltinii sau brazii ameţitor de înalţi care, în căderea lor prăpăstioasă, sfărâmau şi doborau tot în calea lor. Ziua era la amează şi un aer înflăcărat ne înconjura din toate părţile. Soarele, alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste capetele noastre; cu toate acestea noi ne urmam drumul pe hogaşul săpat de butuci în coasta muntelui şi, numai cât în răstimpuri, eram siliţi a ocoli, prin smiduri, băltoagele glodoase şi verzii ce ne tăiau drumul. Eram atât de grăbiţi să poposim undeva la umbră, încât nici nu mai băgăm în samă pe un întreg popor de broscoi cu ochii holbaţi şi verzi, care, eşiţi pe jumătate din umedele şi glodoasele lor locuinţe, ne salutau orăcăind şi apoi dispăreau iute la apropierea noastră. După ce ne oprirăm puţin la o colibă părăsită, cumpănirăm în valea Cracăului. Ajunşi la acest pârău limpede ca o picătură de rouă, ne stâmpărarăm setea şi începurăm iarăşi a urca, deacurmezişul, un şir de coline lutoase şi seci, acoperite cu tufari de aluni, mesteacăni şi arini. De pe cea din urmă colină ce se înalţă deasupra Văraticului, o întinsă privelişte se deschise ochilor noştri: sub noi, Valea-Sacă se răsfăţa cu casele ei albe şi curate, între două dealuri acoperite cu grădini, fâneţe şi sămănături. Mai departe, între răsărit şi meazăzi, Bălţăteştii, cu măreţele-i grădini şi aşezămintele sale de băi, păreau că vor să se ascundă după nesfârşitele şiruri de plopi înalţi, de mesteacăni blonzi şi de brazi posomoriţi; cu toate acestea, o rază de soare, căzută din cer peste acest cuib de zână pierdut între îndoiturile verzi ale dealurilor, răsfrângea până la noi lumina strălucitoare de pe plăcile metalice, cu care e acoperit. In faţă orizontul era închis de-cele din urmă ramuri ale râpo-şilor munţi de mamă cenuşie ai Neamţului, care se întindeau ca o fâşie de fum plumburiu pe zarea cerului depărtat... La picioarele lor, oraşul alb cu pârăul său limpede scânteia www.dacoromanica.ro SPRE MĂNĂSTIRI 11 sub lumina soarelui. Alăturea, în umbra depărtării, stătea nemişcată şi gânditoare, parecă, vestita cetate a Neamţului, cetatea lui Ştefan, martoră nepieritoare a gloriei noastre trecute. Stăturăm deci la umbra unui mesteacăn, spre a ne odihni şi a ne sătura ochii şi sufletul de această măreaţă privelişte şi, când soarele aproape scăpătase după Ciungi, intrarăm în Văratic. www.dacoromanica.ro DELA VĂRATIC LA SĂCU Cine nu cunoaşte această mănăstire de călugăriţe şi care călător nu are de spus un cuvânt pentru ea? Era pe timpul băilor, şi în tot anul o mulţime de oaspeţi, din toate părţile Moldovei mai cu samă, îşi petrec aici • lunile de vară; prin urmare, nu ne mirarăm deloc, când văzurăm, pe drumul mănăstirii, încrucişându-se moda lumească cu uniforma bisericească: rochia cu rasa, comanacul cu pălăria, mâna goală cu mănuşa, mătăniile cu evan-taliul, umilitul papuc pe talpă cu îndrăzneţul călcâi Louis Quinze, negrul posomorit cu toate colorile din lume, găitanul cu dantelele, smerenia cu îndrăzneala şi, în urma tuturor, ipocrizia cu sufletul fără ascunsuri 1! . . . Şi multe încă aş mai fi văzut, dacă foamea nu mi-ar fi dat pinteni şi nu m’ar fi silit să sui scările lustruite ale arhondaricului. O veche mironosiţă a lui Hristos stătea jos la capătul de sus al scărilor şi îşi odihnea, dormitând, imensitatea greoaie a trupului său .. . Când furăm aproape de ea, îşi rădică spre noi, cu o lene aristocratică, privirile-i spălăcite şi verzii. .. — Blagosloveşte, măicuţă, zisei eu, închinându-mă după cuviinţă. — Domnul 1 — răspunse ea alene şi trăgănat, întinzân-du-mi spre sărutare dosul alb şi grăsuliu al dreptei sale, cu mătănii cu tot. www.dacoromanica.ro DELA VĂRATIC LA SACU 13 Sărutai cu o prefăcută evlavie această dreaptă care, dacă nu mirosea tocmai a smirnă şi a tămâie, apoi mirosea, cel puţin, a un parfum obişnuit pe vremuri, care-mi pătrunse până în creieri; totuşi, actul acesta de smerenie ne sluji drept paşaport pentru arhondaric, unde ni se dădu casă şi masă. Stăturăm două zile în Văratic. Cu această împrejurare mă putui încredinţa, că oaspeţii obişnuiţi ai mănăstirii aveau cuvânt să petreacă aice câte o lună sau două. In adevăr, aerul, apa, preumblările, societatea chiar, sânt atâtea lucruri, care îndeamnă pe mulţi a ieşi din vârtejul oraşelor mari şi a căuta odihna sufletească în aceste locuri însufleţite de o viaţă mai dulce şi mai tihnită. Toaca cu glasul său cicălitor şi subţire, clopotul cu vocea sa gravă, rară şi sonoră, sânt capii de familie ai acestui furnicar de fiinţe negre, care foiesc repede în toate părţile, fără zgomot cu papucii lor pe talpă şi cu mătăniile în mâni. După glasul lor se regulează toate îndeletnicirile văzute şi nevăzute ale comunităţii. E totuşi foarte greu, pentru un străin, să pătrundă în toate amănunţimile vieţii călugăreşti. Un călător nu poate vedea, mai întotdeauna, decât numai coaja monahismului. Astfel, dacă ieşi dimineaţa în medeanul din faţa mănăstirii, unde se vinde şi se cumpără, dacă străbaţi ziua cărările şi drumurile ce se încrucişază şi se taie în toate părţile, dacă mergi în biserica cea mare la vecernie, utrenie sau liturghie, dacă te duci pe la cunoştinţe ziua sau sara, nu vei putea întâlni decât figuri paragrafisite, gheburi, sbârcituri, ochelari, cataruri cronice, reumatismuri, gingini goale, dinţi falşi* guri înfundate, bărbi ascuţite, peri albi şi.. . făţarnică smerenie. Cu toate acestea, dacă te întâmpli în lăuntrul mănăstirii, când se face slujba în paraclisul de lângă arhondaric, şi dacă îţi arunci ochii în sus spre negreaţă, ce umple cerdacul din faţă, în tihnă şi în răgaz poţi revizui cu privirea toate acele chipuri femeieşti,. www.dacoromanica.ro u C. HOGAŞ care în zădar se par că cearcă a se ascunde sub negrele lor camelauce. Un fel de milă şi de durere te cuprinde fără voie, când vezi atâta tinereţe, atâta vigoare şi atâta frumuseţe chiar, înmormântate sub mohorîta îmbrăcăminte sacramentală; şi tot atunci şi tot fără voie, îţi pui singur o mulţime de întrebări, la care ortodoxia monahală n’ar putea răspunde, decât strângând din umere. E oare cu putinţă, mă întrebam eu, ca noaptea, care înfăşură trupul acestor fiinţe, să înfăşure şi inima lor? Acei ochi, porunciţi a privi totdeauna cerul, nu privesc ei oare, câteodată, şi pământul? Cuvântul scris în carte e oare destul de puternic, ca să şteargă cuvântul scris de natură în inima lor? E cu putinţă ca rabinii bisericii noastre să fi putut porunci sângelui să circule mai încet, inimii să bată mai rar şi naturii să ceară mai puţin? De când oare s’a ridicat la puterea de dogmă grosolana eroare, că carnea poate să muşte gura ce-o sfâşie? . .. Ş’apoi munţii Văraticului sunt aşa de înalţi, pădurile atât de umbroase, văile atât de tăinuite şi de adânci, râurile atât de limpezi, fâneţele atât de dese, de înalte şi de înflorite, aerul atât de îmbălsămat, încât sufletul cel mai zglobiu se simte înmuiet de o dulce melancolie şi ochiul călătorului se opreşte visător, când pe o frunză de mesteacăn tremurătoare, când pe potirul rumăn al unei flori ce se leagănă molatic sub mângâierea dulce a vântului, când pe unda, care, veselă că a izbutit să se suie pe spetele unui bolovan greoi, trece de ceea parte, îi spune o glumă şi-şi urmează drumul înainte, scăldându-se în raze de soare. Şi, în sânul acestei naturi atât de prietenoase, care-ţi varsă în suflet melancolia şi visurile, şi în inimă beţia unui nesfârşit amor, ce vroiţi să facă omul şi mai cu seamă femeia? A cere acestei din urmă să rămână logodnica veşnic credincioasă a unui mire, care de două mii de ani s’a înălţat la cer, e desigur o erezie vrednică de cel mai îndreptăţit autodafe. www.dacoromanica.ro DELA VĂRATIC LA SĂCU 16 Dealtmintrelea, Văraticul nu înfăţişază nici o însemnătate istorică şi mai nicio tradiţie nu se leagă de dânsul. Răposata maică Evghenia Negri, a dat la lumină istoricul acestei mănăstiri, cuvânt pentru care nu simţim de nevoie să-l mai facem şi noi. In dimineaţa zilei a treia, ne îndrumarăm către Sihla, pe potica Gungilor, care e cea mai scurtă şi cea mai înde-mânoasă. Dascălul Alecu din Văratic era călăuzul nostru. Fiindcă trecem peste Gungi, nu e rău să amintim că micul podiş, ce se' deschide pe vârful lor, pune la îndemână locuitorilor din vale una din cele mai obişnuite şi mai desfătătoare plimbări. S’ar zice că natura a întipărit aici o dulce şi primăvăratică sărutare pe sânul munţilor ernatici şi că, sub această sărutare de nesfârşit amor, au răsărit ca prin farmec milioane de flori strălucitoare, ce acopăr întinderile ondulate şi dulci; că sub ea s’a născut acea lină şi răcoroasă adiere ce veşnic suspină în acest loc şi că pâlcurile de mesteacănţ cu ramuri despletite şi cu trunchiuri de argint, nu sânt sămănate ici şi colea, decât spre a chema pe drumeţul obosit să guste, pe un aşternut de flori, o clipă de visuri şi de negrăită fericire. Ş’apoi cine n’a auzit în acest loc pe greerul şuerător şi pe cosaşul răguşit, locuitori nevăzuţi ai miriştii uscate, cântându-şi eternul lor cântec sub mezul zilei înflăcărat, cine n’a ascultat aici pe gaiţa gâlcevitoare certându-se cu alta pe creanga vreunul fag, acela desigur n’a avut prilejul să se îmbete de cel mai dulce şi mai dumnezeesc concert, pe care cântăreţii naturii îl execută pe nişte note necunoscute încă în scara muzicii omeneşti. — Aici e, fără îndoială, Paradisul pământesc al vremurilor noastre şi. . . niciun înger cu sabie de foc nu străjuieşte la porţile lui. . . Adam şi Eva pot intra şi, după voie,pot ieşi fără teamă de străşnicia poruncilor dumnezeeşti... Cu cât înaintam pe drumul Sihlei, cu atât natura devenea mai aspră. Ai fi zis că ea-şi încruntă privirea şi că mustră www.dacoromanica.ro 16 C. HOGAŞ pe drumeţul prea cutezător, care îndrăzneşte să calce peste hotarăle pustiului şi să tulbure, cu zgomotul paşilor sau al respirării sale, adânca linişte a singurătăţii. Pe nesimţite, pajiştea înflorită făcu loc unui aşternut de foi uscate, care trozneau sub paşii noştri; mesteacănul ne părăsise şi bradul sau fagul, cu frunţi despoiete de bătrâneţe sau de vânturile, care veşnic suflă în părţile de sus ale aerului, spintecau văzduhul şi se zugrăveau fantastic şi trist pe albastrul adânc al cerului. Pe. alocurea, poteca se strâmta aşa de tare, încât de abia puteai străbate cu sufletul prin desişul întunecos al unei sihle de carpeni tineri, care alcătuia, de o parte şi de alta, doi păreţi nestrăbătuţi. — Aici, îmi ziceam eu, trebuie să fi aruncat feciorul de împărat peria Sfintei Vineri, din care, fără îndoială, a răsărit această pădure, spre a tăia calea zmeoaicei care-1 urmărea. Noi înşine, molipsindu-ne de asprimea locurilor ce străbăteam, devenisem tăcuţi şi gânditori. Cât despre mine unul, gândul meu plecase pe un povârniş fantastic: poate că Aeneas, mergând pe calea Iadului, tot astfel de locuri străbătuse. Câteodată, chiar, mă aşteptam să întâlnesc în cale-mi vreo mare poartă neagră, pe care să citesc cu înşişi ochii mei celebrul : Per me si va nellă citta doîente. Cu câtă părere de rău însă, nu mă trezii eu din această fantazie clasică, apropiindu-mi de Sihla! ... Şi totuşi, cu câtă mulţumire nu salutarăm noi întâia rază de lumină, pe care o întâlnirăm în strâmta ei poiană! Niciodată n’am gustat cu mai mare deliciu şi niciodată n’am căutat să sorb cu mai multă lăcomie, prin toţi porii fiinţii mele, lumina şi căldura binefăcătoare a cerului. Sosisem prin urmare la Sihla, adică la acel loc pierdut în creerii munţilor, în care numai vulturul cu zbor îndrăzneţ mai străbate, din când în când, pe căile fără de urmă ale aerului. Până atunci, Sihla era pentru mine o închipuire, www.dacoromanica.ro DEI.A VĂRATIC LA SACU 17 ce ţinea mai mult de domeniul poveştilor. Cunoşteam locul acesta numai din spusele unora şi ale altora; şi acele ■spuse atâta se încrucişau şi mânau lucrul peste marginile fireşti, încât totdeauna, când mă gândeam la Sihla, mi-o înfăţişam sub forme şi proporţii fantastice. Astfel, nu-mi ieşea din minte acel schivnic bătrân ca brazii pădurilor neprihănite, care, autocton al acestor locuri, fusese poate zămislit de vr’o ursoaică în unire cu suflarea binecuvântată a vreunui vânt de primăvară; îl vedeam mergând şi încur-cându-se în alba şi lunga lui barbă neatinsă încă de vr’un pieptene; îl vedeam iarăşi împărţindu-şi, cu bună învoială, acelaşi rug de smeură cu urşii sau dând ţapilor sălbatici care-1 luau, poate, drept strămoş al lor, cu însăşi mâna sa, cei întâi muguri care plesneau sub calda suflare a primăverii. Frumoasa Sfânta Teodora, legendara anahoretă a locurilor acestora, se înfăţişa închipuirii mele ca o a doua Mărie din Egipet, cu viaţa bântuită de aceleaşi nenorociri; tot ca şi aceea, Sfânta Teodora se lepădase, poate, de plăcerile îmbătătoare ale lumii acesteia, mulţumindu-se, în cele din urmă, cu crăpătura umedă a unei stânci în locul palatelor aurite unde luxul şi desfrâul domneau cu răsfăţare; ca şi ea, Sfânta Teodora îşi scrisese, poate, pe nisip tainele trecutei sale vieţi şi, tot ca şi dânsa, lăsase celui dintâi vânt grija de a spulbera şi a duce departe amintirea unui trai zvânturat. Apoi floarea, etern neveştejită şi albastră ca seninul cerului, Ia rădăcina căreia domnea o veşnică primăvară, în timp ce munţii dimprejur crâşcau sub ernatica suflare a crivăţului, era darul ceresc, darul de mângâiere al Sfintei Teodora: femeia de lume, devenind sfântă, închi-.nase cerului sufletul său şi nu-i ceruse în schimb decât o floare.. . Până în cele din urmă, Sfânta rămăsese tot femeie! Cerul o ascultase şi făcuse să răsară pe o aşchie de stâncă, într’un strop de ţărână, nemuritoarea * şi minunata floare, care trebuea să fie icoana virtuţii statornice şi nepătate a www.dacoromanica.ro 18 C. HOGAŞ Sfintei Teodora. Apa pământului nelegiuit îi ardea măruntaiele şi, prin urmare, ea nu-şi alina setea decât cu apa căzută din cer; pentru aceea îşi săpase, sau, mai bine zis, îşi sgâriase ea în o stâncă, cu înseşi unghiile sale, o mică cisternă pe care norii văzduhului erau porunciţi s’o ţină veşnic plină. Caprele sălbatice nu ştiau locul acestei fântâni şi, de l-ar fi ştiut chiar, n’ar fi putut ajunge până la el. Am căutat deci să rup haina fantastică, cu care Sihla era îmbrăcată în închipuirea mea; şi pentru aceasta trebui să fac eu însumi, cu evlavie, o călătorie la locurile sfinte.. . ^Dacă Sihla nu păşeşte dincolo de marginile fireşti, apoi are cel puţin însuşirea de a atinge, aproape, culmea de asprime, singurătate şi sălbătăcie a celei mai puternice închipuiri. Astfel, cu greu aş putea hotărî soiul feluritelor întipăriri, ce-mi lăsară în suflet aceste locuri. Credeam, deocamdată, că am păşit pe lumea cealaltă. . . atât de singură şi de pierdută în creerii munţilor e sălbatica Sihlă! De jur împrejur, ca şi cum s’ar ţinea de mână, stau munţii cu piscuri înalte, peste care brădişul negru se întinde ca o imensă haină de doliu. Nicio pasăre nu-şi îndreaptă zborul său rătăcitor peste sălbătăcia şi tăcerea de mormânt a locurilor acestora, unde iarba stearpă e fără de sămânţă şi unde numai brusturul de munte, cu floarea galbenă şi lată cât podul palmei, mai are curajul să se uite, de pe creasta stâncilor înalte, în prăpăstiile negre şi fără fund ce se deschid ca nişte guri de iad sub picioarele lui. Rareori numai, albastrul limpede al cerului adânc se pătează de câte un punct negru dar trecător: e un vultur prădalnic care ocheşte, poate, din înălţimile văzduhului, vreo sprintenă veveriţă; glasul vântului îţi strânge inima. . . atât e de tânguios şi de întristători S’ar zice că Iuliu se schimbă aici în fratele mai tânăr al lui Decembrie: aceiaşi ochi, aceeaşi privire aspră, acelaşi glas, aceleaşi sprincene încruntate! Numai cărunteţea îi lipseşte spre-a se îndeplini asemănarea. www.dacoromanica.ro DELA VĂRATIC LA SĂCU 10 întorcând privirea spre apus, îţi vine să crezi că un popor de urieşi a însufleţit cândva aceste locuri şi că, precum odinoară s’a svârlit munte peste munte spre a se lua cerul cu asalt, tot astfel şi aici s’au îngrămădit, una peste alta, acele stânci enorme spre a-şi da, poate, pământul mâna cu cerul. Şi sânt acele stânci atât de imense, atât de goale şi tăiete de nişte mâni supranaturale, pe linii aşa de lungi şi de capriţios unghiulate, încât îţi aduc ameţeală în suflet, îţi curmă firul gândirii, te apasă pe creeri şi te lasă înmărmurit şi mut. . . • Pe o cărărue strâmtă şi cotigită, pe sub păreţii de stâncă sură, care se pierdeau în văzduh deasupra capetelor noastre, suirăm la deal, călăuziţi de octogenarul şi singuraticul călugăr al Sihlei, spre a vizita locurile mai însemnate din împrejurime. Merserăm, deci, la peştera Sântei Teodora. Spre a ajunge însă acolo, trebui să ne prefacem în acă-ţătoare, să ne vârâm pe dedesubt sau să sărim, ca în zbor, pe deasupra stâncilor care decât care mai anevoioase şi mai grele de trecut. După un pătrar de o oră, se făcu la stânga noastră o des-picătură verticală în păretele zidului de stâncă, ce ne însoţise neîntrerupt până atunci. Printre păreţii ei umezi, ne strecurarăm lăturiş până în fund. Aici se face o scobitură aproape rotundă, în mijlocul căreia zace o stâncă lată şi puţin înaltă. Din fundul negru al acestei scobituri, străbătea o rază de lumină până la noi, printr’un fel de râsuflătoare săpată de însăşi mâna naturii, pentru premenirea aerului, în acest beci umed din pântecele muntelui: aceasta era peştera Sfintei Teodora. După cum se .zice, ea a trăit 60 de ani în această vizunie, pe care nici urşii nu i-ar fi râvnit-o. Piatra din mijloc îi slujea drept vatră, pe care aprindea, din când în când, câte puţin foc, spre a-şi frige câţiva bureţi, www.dacoromanica.ro 20 C. HOGAŞ sau pentru a-şi desmorţi trupul biciuit de vânturile iernii; păreţii poartă, în adevăr, urmele negre ale unui fum înăduşit. Stăturăm aici vreo zece minute, timp în care cercai să mă potrivesc în gând sfinţeniei locului, pe care călcam; voiam să trimit, în altă lume, Sfintei Teodora, din însăşi pământeasca ei locuinţă, vreo simţire sau vreo cugetare cucernică şi umilită; cum însă e uşor să fii virtuos în tovărăşia urşilor necuvântători şi a codrilor fără de inimă, şi cum virtutea nu capătă preţ şi strălucire decât atunci când iesă biruitoare din lupta făţişă cu răutatea şi stricăciunea omenească, apoi nu putui închega în sufletul meu niciun soi de evlavioasă gândire sau măcar de profană admira-ţiune pentru o viaţă jertfită, fără nicio ţintă, lipsei, chinurilor şi suferinţilor trupeşti, cu toată râvna ce va fi avut sufletul ei pentru cele sfinte şi dumnezeeşti. Astfel eram supărat pe mine însumi, că nu puteam da un lustru cereştii mele eroine din minutul acela. Şi ieşii deci amărît din umedul sanctuar în care câlcasem. Ne îndreptarăm spre fântâna Sfintei Teodora. Trebui să suim pe o scară ca de doi stânjeni înălţime şi, numai ţinân-du-ne în cumpănă deasupra prăpastiei şi dând mâna cu rădăcina şubredă a unui brad tânăr, puturăm sări deasupra. Aici se poate vedea o mică scobitură patrată şi puţin adâncă pe care, după cum spune legenda, Sfânta Teodora şi-a săpat-o cu înseşi unghiile sale. Un strop de apă adunat din ploi sau din rouă nopţilor, zace veşnic pe fundul acestei scobituri căptuşite cu mătreaţă; şi cu această apă Sfânta îşi alina setea.. . Aceasta e fântâna Sfintei Teodora .. . Pentru a merge la Stânca căprioarelor, furăm siliţi să ne întoarcem îndărăt. Astfel, părăsirăm fântâna Sfintei Teodora, unde în zădar căutarăm minunata floare albastră. Cine ştie? poate că sămânţa rătăcită pe vânturi a vreunui soi de omag sau de holbură cu floarea ca un păhăruţ de www.dacoromanica.ro DELA VĂRATIC LA SĂCU 21 azur, va fi încolţit şi înflorit cândva pe locurile aceste sub căldura binefăcătoare a vreunei primăveri şi va fi dat loc legendei amintite. Oricum, dar o floare e totdeauna o minune, un dar ceresc pe sânul sterp al acestor regiuni. Drumul ce trebuea să ţinem, se încovoia ca un şerpe pe după stâncile, care ne împrejmuiau mersul, şi se părea că nu e bătut decât de urmele sălbatice ale fiarelor, din firea cărora şi noi parcă împrumutasem ceva, — atât ajunsesem de uşori şi de îndemânatici, atât de bine învăţase piciorul nostru a-şi mlădia talpa pe unghiul ascuţit al pietrelor şi a se înţepeni temeinic acolo unde un alt picior nedeprins ar fi tremurat şi n’ar fi năzuit să înfrunte un lunecuş primejdios. Astfel merserăm ca un pătrar de oră, şi, după ce sărirăm în zbor peste crăpătura adâncă dintre două stânci enorme, sosirăm la Stânca căprioarelor, numită astfel, fiindcă, în timp de grele ierni, căprioarele îşi dau întâlnire deasupra ei. Cu toate că duceam de câteva zile o viaţă idilică, şi ni s’ar fi cuvenit prin urmare să gustăm un minut de odihnă sub umbra stufoasă a vreunui fag, totuşi ne mulţumirăm, deocamdată, cu" umbra rară şi îngustă a unui tânăr brad, care nu înlesnea răcoroasa-i ospitalitate de'cât capetelor noastre pârlite şi înfierbântate de arşiţa zilelor de Cuptor. Dealtmintrelea, un vânt uşor, ce se iscase tocmai la timp, ne dădu răcoarea pe care lipsa umbrei ne-o refuza. Cât de dulce-i odihna câteodată 1 Ş’apoi de pe înălţimea pe care stăteam, ochiul nostru înnota în văzduhul deşert de sub picioarele noastre, îmbrăţişând nemărginitul cerc închis în depărtare de piscurile negre ale munţilor păduroşi. Pe alocurea, munţii se desfac şi lasă ochiului visător o poartă de trecere către adâncurile fără de fund ale spaţiului. . . Mai încolo azurul albastru, această stavilă eternă a vederii omeneşti, părea că însemna, în nesfârşit, hotarele nestrămutate dintre împărăţia ochiului şi a închipuirii. Sub picioarele noastre, sub însăşi înălţimea pe care stăteam se adăposteşte 5 www.dacoromanica.ro 22 C. HOGAŞ mica şi vechea bisericuţă clădită de cel întâi anahoret al Sihlei. Altădată răgăciunile către Dumnezeu se făceau în ea; astăzi însă nu se mai slujeşte într’însa; şi numai ca un soi de rămăşiţă religioasă se mai îngrijeşte de bătrânul pustnic, care înfruntă pustietatea locurilor acestora. Trebue să mărturisesc, de altmintrelea, că singuraticul călugăr al Sihlei a rămas şi până astăzi o enigmă pentru mine. Astfel, se tânguia Sfinţia-sa că hoţii l-au călcat şi l-au prădat şi de puţinul ce mai avea. — Apoi atunci cum şi pentru ce stai Sfinţia-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoţii te calcă şi te pradă? — Pentru ascultare şi pentru Domnul, fiule, îmi răspunse el pe o notă oarecare din psaltichie, pironindu-şi ochii în pământ şi încrucişindu-şi cu evlavie manile pe piept. Şi nu mă puteam sătura, privind nepotrivirea izbitoare dintre această smerită milogeală şi faţa lui plină şi roşie, ochii lui negri, mici şi scânteetori, manile lui osoase, care păreau a fi deprinse cu multe nevoi, şi acea privire mai ales, care se furişa, din când în când, repede spre noi şi pe care nişte gene lungi şi dese n’o puteau îndestul ascunde. După vorbă se părea a fi Rus de felul lui. — Şi cu ce trăieşti, Sfinţia-ta, pe locurile acestea, părin-ţele, îl mai întrebai eu. — Dumnezeu şi oamenii cei buni nu ne lasă să pierim. Când e vorba de Dumnezeu, mă gândii eu, nu zic ba: ciuperci şi rădăcini va fi sămănat cu îmbelşugare părintele ceresc pe locurile acestea; când însă e vorba de oamenii buni, apoi aceştia nu vor fi dând pe aici decât din an în an, timp în care ar putea prea bine să moară de foame şi schivnicia cea mai fără de stomac. Şi nu mersei mai departe cu reflexiunile mele, deşi oare când înaintea judecăţii fu tras, ca părtaş la mai multe hoţii, un sfânt ermit şi, dacă nu mă înşel, chiar al Sihlei, mi se pare. www.dacoromanica.ro Dfcl.A VĂRATIC {.A SACU 23 Oricum însă,' trebuea să fim şi noi oameni buni; astfel scoaserăm rămăşiţa de pâne, rachiu şi merinde, ce mai aveam, spre a potoli acea hoţomană de foame, care tot drumul se ţinuse grapă de noi. Paharul de rachiu merse cerc împrejur, începând bine înţeles dela Sfinţia-sa care-1 luă cu multă evlavie, îl binecuvânta, îşi făcu cruce, îl goli la fund, îşi şterse gura cu mâneca cafenie a rasei sale şi-l înapoe mai încet de cum îl luase ... Bis repetita deo placent: al doilea şi al treilea pahar fură golite cu acelaşi ceremonial, şi poate că şi al patrulea s’ar fi bucurat de darul binecuvântării, dacă dascălul Alecu, călăuzul nostru, înspăimântat de seceta ce-1 ameninţa, nu şi-ar fi încruntat sprinceana la timp. — Mila ta spre noi 1 zise el în termeni destul de cunoscuţi slujbaşilor bisericii; şi stecla cu rachiu trecu întreagă în mânile lui. Mâncarăm tot şi băurăm tot. Desagii noştri rămăseseră tot aşa de uşori ca şi sacul lui Esop; dar nădejdea ne era în mănăstirile, pe unde aveam încă de trecut. Săhâstria, SăcivAgapia — erau atâtea popasuri, unde credeam noi că vom găsi câte ceva de-ale mâncării. Ne luarăm deci rămas bun dela Sihla şi ne îndrumarăm spre Săhăstria. înainte de a stai la Săhăstrie, trecurăm peste un soi de mic Şat-el-arab, alcătuit din cele două pâraie vestite ale locurilor acelora, Pârăul-alb şi Pârăul-negru; şi apele unuia, intr’adevăr sunt albe şi ale celuilalt aproape negre, după felul, pe cât se pare, al păturilor de pământ peste care curg şi cu a căror pulbere îşi colorează apele lor. Trebue să fi existând vreo legendă asupra acestor două pâraie; cu tot interesul însă ce am pus, n’am putut afla nimic în această privinţă. Săhăstria, după cum arată însuşi numele său, e un cuib de oameni sau, mai bine zis, de strămoşi ai omenirii, retraşi în adâncurile cele mai nepătrunse ale singurătăţii. www.dacoromanica.ro 24 C. HOGAŞ Aici, deşi natura nu e aşa de aspră şi de măreaţă ca Ia Sihla, totuşi fiorii pustiului îţi răcesc inima şi te fac, fără voie, să doreşti a te afla pe aripile vreunei pajuri din poveste, spre a te scoate la lume. Mai mult încă, ţi se pare că cele nouă poloboace de apă şi cele nouă cuptoare de pane, încărcate pe spetele acestei corăbii aeriene, n’au să-ţi fie de ajuns, până ce ţi-ar fi dat să vezi o faţă de om. Ajunşi în poiana Săhăstriei, nu văzurăm deocamdată decât pătratul nemişcat al vechilor chilii, care păreau că se îndeasă de frică unele în altele. Ruina şi putrejunea rânjeau spăimân-tătoare de pe acoperăminte şi de pe păreţi; zidurile iarăşi rânjeau şi, rânjind, îşi arătau dinţii lor de cărămidă roşie de sub buzele vinete de un var odată alb. Buruieni acăţă-toare, cu cârcei în loc de picioare, puţin mai aveau până ce să-şi dee mâna cu paşnicii şi somnoroşii bureţi, crescuţi fără sămânţă pe şindrila putredă a acoperişului. Iar peste tot şi peste toate, se înălţa qrucea veche, ruginită şi plecată a bisericii, dar numai crucea. Pentru acest mormânt nu mai trebuea decât atâta. Nu ţin minte să fi simţit frică vreodată; pustiul, însă, în pustiu îmi strânse inima, şi nu frica, dar un fel de groază mă cuprinse. Eram hotărît a trece înainte, fără a mă mai opri în acest loc, când la o depărtare ca de o zvârlitură de băţ, văzui iarba clătinându-se. Mă înălţai pe vârful picioarelor, înfipsei privirea în locul cu pricina şi, spre marea mea nedumerire văzui o claie de păr mişcându-se când la dreapta, când la stânga, când înainte, când înapoi, ca şi cum cele patru vânturi s’ar fi fost înţăles între ele, ca să se joace de-a mingea în poiana Săhăstriei. Era un om sau era un urs? iată ceea ce, deocamdată, nu putui şti cu siguranţă. Pentru mine, care mi se părea că simt în vinele mele circulând un sânge acru şi sălbatic, şoapta vânturilor sămăna acum cu mormăitul urşilor, iar florile strălucitoare ale poienilor îmi sclipeau ca atâţia ochi roşii ai duhurilor pustiului; crezui www.dacoromanica.ro DELA VĂRATIC LA SACL 25 deci, pentru moment, ca e vreun urs de prin apropiere, când fără de veste auzii, dela spate, pe dascălul Alecu strigând cu glasul său răguşit, dar totuşi destul de puternic* — Blagosloveşte, părinte 1 Bine-am găsiţi ce mai faci? coaptă-i săcărica? Claia de păr se întoarse greoi împrejur ca o balama veche pe o ţâţână ruginită şi, c’un fel de adâncă plecăciune, mormăi ceva de sub nişte mustăţi încâlcite la un loc cu o barbă neatinsă încă de vreun pieptene, care-i acoperea faţa, dând loc spre afară numai la doi ochi albicioşi şi stânşi de bătrâneţă. Şi cu cât priveam mai mult şi mai drept in faţă pe acest om sau, mai bine zis pe acest protopărinte al omenirii, cu atât mi se părea că barba, părul şi sprincenele lui sunt răsărite, nu din piele omenească, ci dintr’o pătură de mâl negru şi fecund, ce trebuia să fi fost aşternută din vremuri vechi peste întreaga lui fiinţă. . . Prin rasa lui sclivisită şi lustruită de murdărie se vedeau stelele; iar de cămeşă nu mai putea fi vorba, fiindcă aceea, în care îşi primise darul, se topise de mult pe el; şi ştiut este că, un călugăr trebuie să trăiască şi să moară în cămeşa, în care şi-a căpătat sfântul său cin. De altfel, Săhăstria număra vreo şase vieţuitoare de soiul arătat mai sus; întâmplarea însă ne scosese, dintre toate, pe tipul cel mai desăvârşit. Aşa dar, spre a lua iarăşi firul povestirii, singuratecul călugăr culegea săcărică şi, pe cât aflarăm, făcea şi el o mică negustorie cu ea. Eram obosiţi şi flămânzi. Iarba înaltă, deasă şi înflorită ne punea la îndemână un aşternut moale şi răcoros; pârâul din vale părea că ne întreabă dacă nu ni-i sete; noi însă am fi fost mult mai bucuroşi să ne fi întrebat cineva dacă nu ni-i foame; şi acest cineva nu putea fi, pentru moment, decât bătrânul sihastru; dar fiindcă el nici nu se gândea la www.dacoromanica.ro 26 C, HOGAŞ aşa ceva, dascălul Alecu se hotărî să fie tâlmaciul nostru pe lângă cuvioşia sa. — Până una alta, părinte, zise el, dacă ai ceva, dă-ne să mâncăm. Suntem hămisiţi de foame şi căzuţi de osteneală. Cam aşa ceva trebuie să se fi petrecut între Esav şi Iacov. Şi dacă dascălul Alecu, în minutul acela, ar fi avut de vânzare vreun drept de primogenitură, l-ar fi dat foarte bucuros pentru o coajă de pâne şi o foaie de ceapă. — D’apoi ce să vă dăm, păcatele noastre, răspunse cu o « smerită milogite bietul călugăr; noi singuri şi n’avem ce mânca pe locurile aistea. — D’apoi Sfinţia-ta nu mănânci când ţi-i foame ? ce mănânci Sfiqţia-ta dă-ne şi nouă. — Ce să mâncăm! Ia, sclipuim şi noi câte un hrib, câte un burete, cum dă Dumnezeu, şi trăim şi noi de azi pe mâni; şi, dă, cu de-aistea dumneavoastră n’aveţi să vă împăcaţi. ^ — Da’ne împăcăm şi cu dracu fript, părinte, numai să nu ne rupem dinţii în el; zise dascălul nostru cu un fel de disperare, care se părea că porneşte din fundul conştiinţei stomacului său. Drept vorbind, călăuzul nostru era dintre acele feţe bisericeşti, care la nevoie aruncă cu barda şi în Dumnezeu. Scandalul fu la culme. Bătrânul sihastru scuipă de trei ori, se întoarse iute şi, făcându-şi cruce, dispăru, prin scobitura ce ducea în lăuntrul masivului ruinat al vechilor chilii. După câteva minute însă, se arătă din nou cu ceva la subţioară şi în mână; era un smoc sau, mai bine zis, o sarcină de ceapă verde şi două mici pânişoarc rotunde şi negre ca si pământul, din care păreau că sunt făcute; puse toate aceste dinaintea noastră şi se trase înapoi; luai una din pâni şi voii s’o rup, dar, neputând, o dădui dascălului Alecu. — Ţine, dascăle, zisei eu; părintele ţi-a făcut pe plac; iată, ţi-a adus pe dracul cel mai bătrân schimbat în pâne; www.dacoromanica.ro DELA VĂRATIC LA SĂCU 27 cearcă-ţi dinţii în el, şi dacă-ţi va mai rămânea vreunul eafăr, să-mi spui şi mie. — Hei! d’apoi cucoane, se vede că dumneata nu ştii că dracu numai la foc, în fundu’ tartarului, îi tare şi că la apă se moaie? Parcă aghiasma degeaba-i apă? Aşa-i, părinte, că aghiasma-i făcuta din apă ca să moaie pe dracu? şi zicând acestea, se scoborî la pârău cu amândouă pânile şi cu o cofiţa ce-i dăduse călugărul. ' — II cunosc de mult, îndrăzni călugărul să zică, după ce dascălul Alecu se depărtă; era mai bun de hoheriu decât de dascăl; numai cât spurcă cele sfinte; Dumnezeu să-l ierte! şi făcându-şi cruce, tăcu. Era şi timpul, căci dascălul Alecu se şi întoarse lângă noi cu cofiţa cu apă şi cu pânile muiete în pârău. — Am botezat, părinte, pe dracu şi i-am pus numele Galaction — poate că pe călugăr îl chema aşa — şi ian te uită cum s’o muiet; şi zicând acestea, rupse una din pâni în două. Bietul călugăr simţea jăratec sub tălpile Iui şi, deşi-mi insufla milă, îmi plăcea totuşi păgânismul fără ascunsuri al călăuzului nostru. Ne aşezarăm deci în mod antic pe iarba moale şi înflorită şi începurăm strălucitul nostru ospăţ. Dascălul Alecu era mai mândru decât un rege şi mă aşteptam să-mi spună, că Luculus era un calic şi Labdacus un bucătar prost; se vede însă că în Arghir ori Tilu-Buhoglindă care, precum spunea el însuşi, formase toată educaţia lui literară, nu se zicea nimic despre aceste vestite feţe ale antichităţii. Oricum însă, pânea până la cea din urmă fărmătură şi ceapa până la cea din urmă foaie verde fură desfiinţate: ospătasem; şi încă dascălul Alecu pretindea că de mult nu-şi aducea el aminte să fi mâncat cu aşa de mare poftă. Cât despre mine, miro-seam a ceapă ca întreg Israilul, iar tovarăşul meu sufla în vânt şi bea apă. întremaţi şi odihniţi, apucarăm pe potica ce duce spre Săcu. www.dacoromanica.ro 28 C. HOGAŞ După două ceasuri de un mers grăbit şi fără nicio întâmplare, ieşirăm din adâncimea întunecoasă a pădurilor şi poposirăm puţin în valea strâmtă, dar luminoasă, prin care curge limpedele pârău al SăculuL Lespezile de calcar late şi albe, pe care se rostogoleşte el ca din treaptă în treaptă, păreau poleite sub razele de aur ale soarelui, care străbă-teau prin apa limpede până la ele. Trecând pârâul şi suind malul stâng, zărirăm turnul înalt al mănăstirii şi albul zid împrejmuitor, cu creasta lui de olane roşii. Picioarele noastre călcau deci ţărâna unui pământ sfânt şi blestemat în acelaşi timp. In adevăr, Zavera, cu toate grozăviile ei, trecea ca un pârău de sânge prin mintea mea. . . De acolo, din acel turn restaurat acum, îmi ziceam eu, Farmachi şi căpitan Iordache, cu mâna lor de voinici, trebuie să fi înfruntat furia turbată a Turcilor. La această poartă, de sigur, dragomanul Udricki a uneltit, poate, cândva mişe-leasca amăgire; şi tot atunci, fără îndoială, căpitan Iordache, cu câţiva din ai săi, muriră într’un chip atât de vitejesc. Şi din toată această dramă sângeroasă, eroismul n’a lipsit; când însă mă gândeam, că toţi aceşti fii ai Eladei nu-şi vărsau sângele lor, decât spre a plămădi cu el robia ţării noastre, admiraţia făcea loc indignării şi ^dispreţului pentru toţi eroii greci, dela Achil şi până la căpitan Iordache. Săcu e una din paginile vii ale istoriei nefericirilor noastre; şi fiecare olan, strămutat de vreo furtună dela locul său, lua în ochii mei proporţia vreunei urme de eroism al luptătorilor înverşunaţi. - Dealtmintrelea, Săcu e una din mănăstirile bine păstrate încă, şi înfăţişarea lăuntrică a ei îţi deşteaptă amintirea unor bogăţii trecute. Cele două rânduri lungi de chilii, suprapuse 'în forma unui larg patrat, vorbesc şi astăzi îndestul de lămurit despre furnicarul ce trebuie să fi însufleţit altădată acest locaş, a căruia tăcere nu e întreruptă acum decât de zgomo- www.dacoromanica.ro DELA VĂRATIC LA SĂCU ,29 tul cadenţat şi monoton, ce-1 fac prin coridoare ciobotele greoaie ale câtorva călugări bătrâni şi gârbovi; cel mult, dacă de afară mai auzi câte-o tânjală căzând greu la pământ de pe gâtul vreunui bou obosit. Grajdurile mari şi încăpătoare, cu guri negre şi pustii, bucătăriile imense, cu păreţii afumaţi şi cu vetrele răci şi fără cenuşă, mi se păreau că povestesc o istorie veche, dar veche de tot: istoria cornului de îmbelşugare din poveştile noastre. Şi treceau prin mintea mea, pe rând, toate acele carete grele şi cu arcuri mlădioase, trase de patru cai rotunzi, cu hamuri late, carete largi cu perne moi, în care stătea răsturnat a lene un călugăr gras şi învălit în mătăsuri scumpe şi blănuri de mare preţ. .. Astăzi, cel mult dacă un cal costeliv, cu pielea ’n şolduri, se mai poate mişca de ici până colea, între cele două hlube albe ale unei cotiugi hodorogite. Unde mai sunt acele cirezi de boi cu coarne mari, care altădată foiau albind prin verdeaţa pădurilor? Hergheliile de cai, turmele de oi, argă-ţimea cea multă, murdară şi veselă, care se mişca în toate părţile după treabă cu paşi greoi şi largi. . . Toate acestea nu mai sânt! Secularizarea a suflat ca un vânt de pieire peste belşugul de altădată al cuiburilor acestora de închinători în pustiu şi prezentul, sdrenţuros şi slab, rânjeşte, cu o amară bătaie de joc, în faţa trecutului luxos şi îngâmfat. www.dacoromanica.ro LA AGAPIA Cătră patru ceasuri după amiază, părăsirăm Săcu şi ne îndreptarăm spre Agapia. De astădată, deşi pe un alt drum, trebuea totuşi să ne întoarcem puţin îndărăt. In adevăr, Văraticul, Sihla, Săhăstria, Săcul şi Agapia alcătuesc un mare arc de cerc întors cu deschizătura spre răsărit şi mea-zăzi. Potica de picior, ce ţineam noi acum tăia deacurmezişul cele mai vesele şi mai râzătoare privelişti de munte. Ceea ce numesc oamenii de loc « Arşiţi», nu este altceva decât un neîntrerupt lanţ de coline verzi şi înflorite aşezate fără apărare în bătaia soarelui, având în acelaşi timp o trăgănată şi adâncă înclinare spre răsărit. Vânturile de meazănoapte mor departe de locul acesta în adâncimea nestrăbătută a pădurilor, ce îmbracă munţii urieşi din acea parte. Numai meazăzi şi răsăritul sânt mai deschise şi lasă slobodă trecerea vânturilor săci şi fierbinţi care, în Iuliu mai cu samă, părăsesc stepele şi deşerturile lor şi vin de-şi răcoresc arzătoarea lor suflare în văile adânci şi răcoroase ale munţilor noştri. « Vântul cel rău», care câteodată arde faţa îmbelşugatelor câmpii ale ţării de jos, nu e cunoscut nici în munţi, nici în largile noastre văi din meazănoapte; şi chiar dacă va fi călcând câteodată peste hotarele crivăţului, apoi de sigur că va fi lepădând hlamida arămie a pustiului şi va fi îmbrăcând pe acea de coloarea cerului senin a zefirului şi, tot ca şi acesta, îşi va fi încununând fruntea cu flori şi va fi înhămând www.dacoromanica.ro LA AGAPIA 31 fluturi la carul său. In adevăr, o suflare dulce şi lină, ce vine din părţile deschise ale locului, curge veşnic, ca un râu nevăzut, ce mişcă aerul cald şi îmbălsămat. Florile se pleacă la suflarea vântului, ca şi cum s’ar teme de sărutarea lui; şi, din acest joc nebunatic al vântului cu florile, valuri adânci şi strălucitoare de colori şi de lumină se sapă în fâne-ţele înalte, până dincolo de hotarele vederii; iar fluturii mici şi albaştri ca nişte fulgi de azur, spărieţi de paşii drumeţilor, se ridică în stoluri zburătoare si, beţi de miresme si de lumină, se răspândesc în aerul cald. Astfel, simpatica natură deschide şi răsfaţă, în aceste locuri, cu atâta nevinovăţie sânul său şi, cu atâta putere, varsă un farmec neînţeles în sufletul călătorului, încât ochiul cel mai nestatornic devine visător şi gândul cel mai zburdalnic îşi pleacă înaripatul său genunchi înaintea atotputernicei şi sublimei naturi. De altmintrelea, drumul Agapiei, pe potica « Arşiţilor», se deo-sibeşte cu totul de drumul posomorit şi sălbatic al Sihlei şi al Săhăstriei. Numai pe alocurea, şi mai cu samă deasupra Agapiei vechi, potica se încreţeşte în suişuri şi scoborîşuri grele de învins. Tot pe aici, din coastele râpoase ale munţilor, se nasc nenumărate izvoare mici care, ajungând în cursul lor pe aşezături, formează înguste, dar totuşi destul de adânci smârcuri sub umbra pădurilor înalte devin aceste smârcuri şi mai posomorite încă; cu toate acestea, ele îşi ascund faţa lor lividă, sub tufe mari de brusturi cu foi late şi broticii. După două ceasuri de un mers aproape neîntrerupt, ieşirăm deasupra Agapiei vechi. De pe înălţimea pe care ne oprisem, schitul acesta de maici se zărea albind în fundul jgheabului de verdeaţă, ce se deschidea sub picioarele noastre. Cu o treaptă mai jos sta retrasă, tăcută şi visătoare, Agapia nouă cu albele sale chilii şi cu înaltele turnuri strălucitoare ale bisericilor sale. Era atât de răpitoare această privelişte, încât ai fi zis că ai înaintea ochilor o salbă de mărgăritare pe o www.dacoromanica.ro 32 C. HOGAŞ tavă de smarald. După câteva minute de odihnă, cumpănirăm în Agapia veche, unde nu stăturăm decât alte câteva minute; şi acest timp fu mai mult decât îndestulător pentru a îmbrăţişa, cu o singură privire, mâna de chilii vechi locuite de câteva călugăriţe, tot aşa de vechi, poate. Biserica pustie din mijloc, încinsă cu un brâu de fier, spre a nu se desface, e o zidire proastă şi lucrată, pe cât se vede, de un pietrar şi mai prost încă. Schitul acesta e întemeiat de Petrul Şchiopul la 1585: aşa glăsuesc cel puţin inscripţiunile găsite la Agapia nouă. Ca şi Văraticul, Agapia veche îşi avea în acel timp al anului oaspeţii săi, căci nu puturăm socoti într’altfel pe cele câteva cucoane şi duduci, care — tocmai în momentul sosirii noastre — îşi petreceau vremea culegând flori în micile şi cochetele grădini ale schitului. Peste puţin părăsirăm Agapia veche şi începurăm a sco-borî spre Agapia nouă. La jumătatea drumului ne oprirăm, nu atâta de nevoe pe cât din obicei. In adevăr, aici se află cunoscuta Piatră a lui Aron. Această piatră rotundă şi aşezată pe un picior tot de piatră slujeşte de masă călătorilor, cuvânt pentru care a devenit lucie şi nicio urmă de inscripţie nu se vede pe ea, dacă vreo inscripţie va fi fost cândva. Oricum însă, piatra aceasta îşi are tradiţia ei. Aşa, se zice că Voţlă Aron şi-ar fi petrecut anii copilăriei în Agapia veche, care pe atunci era schit de călugări, şi anume pe lângă un moş al său, egumen al schitului pe acele vremuri. Şi iarăşi se zice că copilul Aron, neîmpăcându-se cu asprimea vieţii călugăreşti, ar fi cercat să fugă în lume şi că chiar ar fi izbutit să scape de sub privegherea celor o sută de ochi ai bătrânului; că ar fi plecat-o spre a ieşi la largul ţării, dar că tocmai pe când se credea mai slobod şi la adăpost, tocmai atunci moşul său îl şi călca din urmă, îl prinse şi, cu cârja pe care-şi sprijinea bătrâneţile şi în chiar locul unde puse www.dacoromanica.ro I.A AGAP1A 33 mâna pe el, îi dete una din acele sfinte învăţături, pe care numai călugării se pricep să le dea. Ajuns în scaunul domniei, Aron voi să rădice şi el un monument nepieritor în amintirea celei mai de seamă fapte sau împrejurări din viaţa sa. Scurmă în trecut, dar nu găsi nimic de samă decât bătaia mâncată dela sfântul său moş; şi în amintirea bătăii aceleia aşeză în chiar locul cu pricina piatra care şi astăzi poartă numele lui. Aşa sau altmintrelea, tradiţia e câteodată mai dreaptă decât istoria. Părăsirăm piatra lui Aron şi începurăm a scoborî către Agapia nouă, care, ascunsă deocamdată în dosul pădurilor ce ne împrejmuiau mersul, începu iarăşi a se ivi la o mică depărtare sub picioarele noastre. Agapia nouă se deosebeşte în multe privinţe de Văratic. Astfel, pe când aceasta din urmă îşi revarsă valurile sale de case albe pe poalele colinelor, cu care se isprăvesc munţii săi, cea întâi pare a se furişa şi a se ascunde în strâmta, adânca şi umbroasa vale scăldată de limpedele pârău al Agapiei. ’ Spre deosebire de Văratic, mănăstirea aceasta adăposteşte sub mohorîta haină a călugăriei, pe cele mai multe din scoborî toarele vechilor noastre familii boiereşti; şi de unde vorbele de « boier» şi «boieroaică» sunt de mult şi de pretutindeni desfiinţate, în Agapia aceste numiri sunt ţinute încă la mare cinste. De altfel, cu toată înfăţişarea noastră de marghidani, furăm destul de bine, ba chiar cu dragoste primiţi în vechiul şi sfântul locaş al hatmanului Gavril, fratele lui Vasile Lupu, şi al Doamnei Liliana, soţia sa. Până în sala de sus a arhondaricului, nu întâlnirăm pe nimenea. Cel mult, dacă vreo maică răzleaţă se uita din depărtare mirată la noi. Intrând însă în sala cea mare din al doilea rând, o bătrână călugăriţă ne întâmpină cu un mare măturoi în mână. Se înţelege dela sine, că cu puţin mai www.dacoromanica.ro <-. HOUAŞ â4 înainte scuturase colbul sau painjenii adăpostiţi prin ungherele înalte şi retrase ale păreţilor şi, prin urmare, între noi şi măturoi nu putea fi nicio legătură. — Blagosloveşte, măicuţă, şi bine-am găsit, 2iserăm noi, intrând şi închinându-ne cu boccele cu tot. — Bine-aţi venit, ne răspunse ea, suindu-se pe un scaun şi rădicând măturoiul spre bagdadie; şi, ca şi cum n’am fi fost noi de faţă începu a stârni colbul peste capetele noastre. O pătură de colb mai mult, cugetai eu, nu e mare treabă. Şi, lăsând bocceaua jos, pusei mânile la spate şi începui a urmări cu ochii legănările largi şi îndemânatice ale colosalului măturoi. Pentru mine aceasta era un soi de plăcere, pe care eu însumi mi-o îngădueam. Când văzui însă că-şi mută scaunul în altă parte şi că e gata să înceapă din nou aceeaşi treabă, fără a se gândi să ne deschidă vreo odaie sau să cheme pe altcineva pentru aceasta, mă hotărîi să deschid vorbă cu ea. Astfel tot cu mâinile la spate, şi apropiindu-mă puţin: — Aveţi mulţi painjini în arhondaric? o întrebai eu foarte serios. — N’avem niciunul, îmi răspunse ea cam mirată de astfel de întrebare. La noi nu se ţin painjeni; ia, câteo leacă de colb, dacă se strânge, îl mai stârnim şi noi cu mătura din vreme în vreme. — Tare rău, măicuţă, tare rău, zisei eu; unde nu sunt painjeni sunt pacate; cel puţin aşa o lăsat Maica Domnului; Sfinţia-ta trebuie să ştii că, numai cui ucide painjeni i se iartă păcatele; ba chiar câte şepte de fiecare painjen. — A fi şi cum zici dumneata, îmi răspunse ea cam înţepat, dar noi n’avem nici painjeni, nici pacate. — A fi şi cum zici dumneata, măicuţă dragă, o întrerupsei eu, dar nu vezi că chiar acum păcătueşti ţinându-ne osteniţi de drum în picioare? Aşa dar, până una alta, deschi-de-ne o odaie; iar cât pentru lumea cealaltă, ne vom da fiecare socoteală cum vom putea. www.dacoromanica.ro La AGAPlA 85 Maica noastră înţălese numaidecât, că se abătuse puţin dela datoriile ospitalităţii, păzite de altmintrelea cu mare sfinţenie în această mănăstire. Astfel, lăsând măturoiul la o parte, ne deschise deocamdată o odaie cu un singur pat; atrăgându-i însă luarea aminte că noi suntem doi, ne deschise salonul cel mare al arhondaricului. Peste puţin sosi şi maica arhondăreasă. Am păcătui, credem, împotriva amintirilor noastre de călătorie, dacă am trece aşa de uşor peste această figură blândă şi binevoitoare. Maica Evghenia, arhondăreasa, e una din acele figuri, care-ţi insuflă respectul şi iubirea în acelaşi timp. Albeaţa şi frăgezimea regulatului oval al feţei sale se încadra aşa de plăcut şi de armonic în negrul posomorit, cu care darul îmbrăcase corpul său, încât cu greu ai fi putut găsi un termen de asemănare. In adevăr, fire-ar cineva în stare să ne spună cu ce ochi priveşte luna nopţilor senine, virginal împodobită cu negrul văl al umbrelor adânci? Cine ştie, dacă nu pentru aceasta e şi aşa de departe! Şi maica Evghenia era aşa de aproape şi, totuşi, aşa de departe de noi! . . . îşi poate deci închipui oricine cu ce anumită evlavie şi cu ce adâncă şi religioasă sfială şi plecăciune sărutai mâna albă şi catifelată, ce mi se întinse. Şi dacă în sufletul meu a răsărit atunci vreo lumească şi păcătoasă gândire, îndelung milostivul Dumnezeu mă va ierta. . . De altfel, căutai numaidecât să încredinţez pe maica arhondăreasă, că noi nu eram de loc marchidani şi că, prin urmare, nu venisem la mănăstire spre a vinde mărgele şi cercei tristelor mirese ale Iui Hristos; de aceea, cu oarecare mândrie, ce nu se potrivea de loc cu bocceaua mea din spete şi cu opincile din picioare, îi înşirai, cu o limbuţie curat spaniolă, numele şi pronumele, locul naşterii, locuinţa mea actuală, starea civilă, profesiunea, ţinta ce urmăream şi un potop de alte nimicuri, care aduse pe faţa ei o cerească www.dacoromanica.ro 3tS C, HOGAŞ înseninare şi un trandafiriu surâs. . . Cu atâta mai rău pentru cine n’a văzut un cer de două ori senin şi un trandafir de două ori înflorit! Furăm deci foarte bine primiţi, găzduiţi şi ospătaţi. Sara fu măreaţă. Deşi obosit de cale, somnul totuşi nu mă prinse aşa de .curând. Mai bine de un ceas statui singur în cerdacul din faţă al arhondaricului, de unde putui îmbrăţişa cu privirea întinsa şi fermecătoarea privelişte, ce -înfăţişează Agapia ochilor în timpul nopţilor cu lună. Cât de frumoasă era luna şi cât de senină fu noaptea aceea! Tăcerea şi misterul mă încunjurau din toate părţile. Noaptea, retrasă în văi şi în desimea posomorită a brazilor, cernea munţii adormiţi. şi visători, ale căror piscuri neguroase păreau că formează hotarăle înalte dintre pământ şi cer. O linie de umbră, graţios ondulată, însemna până dincolo de marginile vederii aceste hotare; şi această linie se părea trasă pe fundul de umbră şi lumină al spaţiului adânc, de o mână tainică, colosală şi nevăzută. Nicio mişcare pe pământ şi în aer nicio mişcare! întreaga fire dormea şi visa. Eu nu făceam niciuna nici alta, sau le făceam poate pe amândouă. Mă prefăcusem în o stâncă vie, şi, în încremenirea ce mă stăpânea, îmi era cu neputinţă să-mi leg la un loc gândirile şi simţirile mele. Şi pentru ce? Sublimul ucide şi omul e prea mic pentru sublim. Femeia lui L©t a fost, de sigur, victima sublimului. Nouă, pigmeilor de astăzi, nu ne-a rămas decât un singur lucru sublim, şi acest lucru stă în limba noastră, ca şi în limba nearticulată a tuturor vieţuitoarelor: strigătul de durere, de ură, de bucurie, 'de dispreţ,' de admiraţie. . . Interjecţia e, fără îndoială, singurul tâlmaci al sublimului în limba omenească. . . Şi nemărginitei feerii ce se desfăşura înainte-mi, nu-i răspundea în sufletul meu,, decât o neînsemnată. . . particulă gramaticală! Iată deci la ce se măr- www.dacoromanica.ro LA AGAPtA 37 ginea sărmana mea fiinţă în măreaţa noapte de 12 Iulie, anul 18. . . A repeta în gând un întreg capitol de gramatică înaintea lunii pline, care plutea visătoare în adâncimile albastre ale spaţiului; a atârna câte un punct de exclamaţie de fiecare stea tremurătoare, a-ţi lărgi ca o pasăre de noapte pupilele spre a vârî prin ele întregul univers în suflet şi a nu te alege, mai la urmă, decât cu ce se alege o bufniţă, iată de sigur starea cea mai de plâns, în care se poate afla cineva. Cu mine însă nu trebuea şi nici nu putea să moară poezia şi inspiraţia omenească; eu nu puteam fi vlăstarul cel din urmă al muzelor pe pământ. . . Era să mă culc, când ceva neaşteptat mă pironi pe loc: din cer sau de pe pământ, din văi sau din câmpie, din munţi sau de pe ape, din noapte, din aer, din lună, din stele — nu ştiu — dar de undeva, desigur, ajunse până la mine un glas dumnezeesc. . . Nu avusesem prevederea lui Ulise şi trebui deci să rămân petrificat; îmi recăpătai fiinţa mai târziu, dar îmi păru aşa de rău 1... Şi acel glas de femee sau de înger cânta, lunecând, ca o undă din altă lume, pe una din acele melodii pe care numai durerea şi amorul le poate zmulge dintr’un suflet omenesc . . . Femeia sau îngerul venise să întregească sărbătoarea feerică ce şi-o dădeau, în adâncul nopţii, umbrele şi lumina, luna şi stelele, munţii, văile, apele, cerul şi pământul... Şi nu ştiu pentruce chipul maicii Evghenia îmi răsări în minte . . . Cântarea se sfârşi şi nu mai reîncepu; revenii în sinemi cu farmecul în suflet; mă retrăsei. A doua zi după prânz, sosi unul din amicii mei din Iaşi, care vizita mănăstirile, însoţind pe nişte doamne şi domnişoare. E obicei ca toţi trecătorii să-şi lese numele lor săpat în vreun colţ al sfântului locaş; de aici urmează că toate scândurile balcoanelor sunt încrestate cu nume din toată lumea; 6 www.dacoromanica.ro 3» t. HOGAi? şi dacă toată lumea făcea lucrul acesta, de ce, adică, nu l-am fi făcut şi noi? Dintre toţi eu aveam cuţit mai sănătos şi cu toate acestea nu m’aş fi gândit niciodată ca această prevedere de drumeţ să-mi aduc t vreun soi de nenorocire; dar, în sfârşit, îmi era scris s’o păţesc şi o păţii. Astfel, una dintre domnişoare, foarte drăgălaşe şî zburdalnică, se adresează la mine cu cel mai dulce glas din lume şi mă roagă să o fac nemuritoare, eternizându-i numele pe vreuna din scândurile vechi ale balconului din lăuntrul mănăstirii. Mă apucai de lucru. Cuţitul meu săpase întregul nume, dar pronumele numai pe jumătate; începusem litera a patra, când deodată auzii spre stânga scârţâind o uşă; încetai lucrul şi întorsei capul. . . N’am văzut în zilele mele faţă mai urâtă de călugăriţă bătrână. . . Din tot chipul însă de stafie al acelei călugăriţe şi astăzi mi-au rămas, parcă înfipţi în inimă, cei doi ochi ai ei negri, mici şi scânteietori; şi astăzi parcă mă biciuiesc peste suflet şuviţele ei sure de păr, care-i atârnau de toate părţile capului ca nişte şerpi împletiţi în o mie de forme fantastice; şi astăzi rânjeşte, parcă, închipuirii mele îngrozite, acea raghilă de dinţi galbeni, rari şi ruginiţi, prin ale căror strungi ar fi putut intra şi eşi, în goană, o turmă de oi. . . Şi potopul lui Noe n’a avut atâta apă ca să înece sărmana omenire, cât venin s’a revărsat din vorbele-i hodorogite asupra nenorocitului meu cap ... Şi când te gândeşti că tot pe acelaşi drum mersese, poate, cu un ceas mai înainte, sublimii psalmi ai regelui profet! . . . Dar pe drumul bătut, cine ar mai fi în stare să deosibească urma cui a trecut? . . . — Ce ţi-i şi cu boieroaicele aistea, mă gândii eu, punând cuţitul în buzunar. Vizitarăm după prânz interiorul bisericii. Am atins altundeva istoricul ei pe scurt. Privită din punctul de vedere al artei, atât exteriorul, cât şi interiorul, nu prezintă mai niciunul din caracterele unui www.dacoromanica.ro CA AGAPIA 39 stil arhitectonic definit. Se pare, totuşi, că stilul amestecat, dar uniform, al bisericilor lui Ştefan, îndulcit pe ici pe colea cu rotundurile armeano-bizantine, a călăuzit pe ziditorul acestei biserici. Ceea ce însă ar alcătui, pentru cunoscători, un punct de adevărată admiraţiune, e fără îndoială pictura. Se pare că cunoscutul nostru pictor Grigorescu abătân-du-se cu totul dela şcoala orientală, care condusese penelul rusesc al zugravului dela Văratic, a căutat să localizeze în biserica răsăritului pictura strălucită a şcoalelor apusului. Numai geniul lui a putut pune asprele, dar totuşi destul de măreţele figuri biblice, sub regimul blând al artei moderne. Sub penelul acestui genial pictor dispar ca prin minune toate formele ascuţite şi osoase ale chipurilor ruseşti, care împodobesc zidurile tuturor celorlalte mănăstiri. Coloritul viu şi discordant, umbritul gros şi posomorit al sectatorilor lui Metodiu, nu se întâlnesc în pictura dela Agapia; formele rotunde şi dulci ale şcoalei profane ştiu aici să îmbrace aşa de bine austrele oseminte ale ortodoxiei 1 . . . Rare ori a fost dat penelului să întrupeze în colori, cu mai multă iscusinţă, ideea religioasă sub toate formele ei. Astfel, Juda din Keriot al Agapiei e atât de Iudă, încât fără voie îţi vine să jăleşti pe Mântuitorul, că a năimit, între propovăduitorii cuvântului dumnezeiesc, o figură atât de lungă, o barbă aşa de roşie, un nas aşa de ascuţit şi nişte buze aşa de subţiri. Dintre toţi pictorii noştri, lui Grigorescu, poate, i-a fost dat să deslege cu penelul una din cele mai grele probleme ale artei sale; căci, mai la urmă, cam drept aşa ceva trebuie să socotim noi meşteşugul de a şti să întruneşti, pe aceeaşi figură şi fără a se exclude una pe alta, maternitatea şi virginitatea. Să izbuteşti a întipări prin linii şi colori duioşia unei mame pe faţa unei fecioare; a face pe cea dintâi să privească, cu pudoarea şi nevino- www.dacoromanica.ro 40 C, HOO.AŞ vâţia celei din urmă, fructul propriului său sân; a închide plenitudinea fizică a formelor materne în rama ideală a virginităţii; a şti în fine să stabileşti, cu penelul, o bună înţelegere între un complex de antiteze, e, desigur partea unui măiestru genial. Ieşii şi mă pregătii de drum. www.dacoromanica.ro SPRE PIPIRIG Pe la două ceasuri după amează ne luarăm rămas bun dela Agapia şi dela dascălul Alecu, care ne însoţise până acum şi, pe acelaşi drum al « Arşiţelor», ne înturnarăm la Săcu unde maserăm peste noapte. A doua zi, în revărsatul zorilor, părăsirăm Săcu şi, călăuziţi de un om de loc, tăiarăm deacurmezişul pădurile pe o potică de picior. După câteva ceasuri de un mers anevoios, ieşirăm în drumul mare al Pipirigului. La Dumesnicu ne oprirăm spre a ne odihni puţin la un han aşezat pe şosea, la ieşirea din pădurile Săcului. Era Duminecă; şi lumea, câtă fusese şi câtă nu fusese la biserică, năvălise în crâşmă. In toate locurile, dar în munte mai cu samă, crâşma îşi are, ca şi biserica, zeloşii săi închinători. Vinul e înlocuit aici prin un rachiu prost, care arde şi descompune trupul bietului muntean. Astfel, nu e greu deloc să găseşti pricina, pentru care oamenii, chiar de munte, sunt decăzuţi fiziceşte şi moraliceşte. Dacă mai adaugi, pe lângă aceasta, boalele lumeşti care, neoprite de nimeni, rod pe locuitorii munţilor dela copil până la bătrân, apoi dai peste cei doi factori, înspăimântător de harnici, care lărgesc şi populează cimitirele rurale. Deşi politica îmi e nesuferită, trebui totuşi să mă întâlnesc cu ea în drum, şi încă la Dumesnicu. Liniştiţi, eu şi tovarăşul meu, stăteam pe o bancă de lemn, stâmpărându-ne www.dacoromanica.ro 42 C. HOGAŞ setea cu apă şi zahăr; şi iarăşi liniştit mă gândeam, poate, cu cât cămilele sunt superioare omului,^jiumai fiindcă în nemărginitul lor pântece îşi pot îngrămădi apa trebuitoare pentru opt zile. Şi fiindcă în mersul acestei călătorii, mă hotărîsem să nu pun nici un frâu vagabondului meu gând, apoi cine ştie pe unde m’aşi mai fi trezit, plecând dela cămilele mele, dacă un moşneag lung şi uscat, c’un pahar într’o mână şi cu o steclă de rachiu în alta, nu s’ar fi hotărît să se lege de mine. — De nu v’ar fi cu supărare, domnişorule, zise el apro-piindu-se, parcă v’aş cunoaşte; nu sânteţi dela Piatră? — Tocmai cum eşti dumneata din satul dumitale. Şi apoi întrebarea n’are supărare; dar cum se face de mă cunoşti? Fără îndoială, că la târg nu m’ai văzut cu opinci în picioare şi cu bocceaua ’n spinare. — D’apoi cum să nu vă cunosc pe dumneata şi pe Vă-leanu, de când cu alegerea lui Constantin Şoarec ca dipotat la Bucureşti 1 De nu eraţi, ’neavoastră, cine ştie pe ce ciocoi mai alegeam! Dumnezeu să vă dea sănătate, că ne-aţi luminat; doar Constantin Şoarec îi de-a noştri, doar cu noi ş’o petrecut . . . Şi fiindcă nu eram dispus să învăţ biografii la Dumesnicu, întrerupsei pe uscăţivul meu Plutarc, zicându-i: — D’apoi încă ce mai chef pe urmă, moşule, la Ion Mocanu! — Ei, da! la Năsoiu, răspunse el, îndreptând întru câtva, mitrica de botez a lui Mocanu, potrivit nasului cu care acesta era înzestrat de Dumnezeu; ba ce mai chef! . . . Apoi, dă, după izbândă veselie, aşa o lăsat Cel-de-sus. Da’ ia poftiţi şi-ţi cinsti câte-o ţâ’ de rapciu, zise el turnând în pahar; îţi hi osteniţi. — Nu tocmai, moşule; venim numai dela Săcu astăzi şi sântem mai mult înfierbântaţi de cât osteniţi: deaceea bem apă. www.dacoromanica.ro SPRE PIPIRIG 43 — Şi rapciul răcoreşte, domnişorule, ia poftim 1 — Dar şi ameţeşte, moşule, zisei eu, căutând s'ă scăp de cinstea cu care eram ameninţat, , . — Da’ ia mă rog, fă-ne hatâr, că doar n’a hi un cap de ţară... Şi-mi întinse paharul până sub nas. Nicio scăpare! Trebui, deci, să-mi moi buzele într’o adevărată infecţie. Tovarăşul meu, recrut în asemenea treburi, şi crezând că hatârul se măsoară cu paharul, dete rachiul de duşcă până în fund; dar în schimb se oţărî mai rău decât Hristos pe cruce; se vede că rachiul dela Du-mesnicu era mai otrăvit decât otetul dela Ierusalim. i — Aşa mi se cuvine, cugetai eu. Trebuie să faci politică la Piatră, ca să bei rachiu la Dumesnicu. Temându-ne deci de o nouă cinstire, ne scularăm si, dorind rămas bun moşneagului, plecarăm. Soarele atingea meridiana şi razele lui perpendiculare cădeau ca nişte săgeţi de foc peste capetele noastre fără adăpost, înaintea noastră drumul se desfăşura ca o pânză albă şi lungă. . . dar lungă fără sfârşit. Cine-a zis că urîtul e lung ca drumul, ar fi putut zice că şi drumul e lung ca urîtul; şi când mai cu samă duci în spete o coşcogemite boccea şi pe sfântul soare pe deasupra, fără să te poţi scutura de el, o! atunci desigur că ar fi mult mai nimerit să zaci de boala urîtului, decât să te faci nemuritor, bătând drumul Pipirigului şi bând rachiu la Dumesnicu . . . Tovarăşul meu se înroşise ca o sfeclă şi răsufla din greu ca un bou la jug. — Mă rog, zise el deodată foarte serios şi oprindu-se în drum, dumneata, care eşti meşter într’o mulţime de lucruri, n’ai putea să faci un fel de schimb între mine şi boccea? aşi vrea să mă mai poarte şi ea pe mine, nu numai eu pe dânsa. v — Nimic mai uşor, numai dacă râvneşti cu tot dinadinsul la gloria de boccea; dar, zisei eu uitându-mă lung la www.dacoromanica.ro 44 C. HOGAŞ nasul lui, nu cumva, până una alta, ai schimbat nasul cu dascălul Alecu? Ce-ai păţit? Şi nasul lui era în adevăr grozav: mare de felul lui, nu se putuse îndeajuns adăposti sub umbra îngustă a chi-piului şi era deci roş ca un ardei; iar pielea svântată de arşiţă începuse a i se scoroji; rămase prin urmare nedumerit de observaţia mea şi, îngrijit, începu a-şi netezi nasul, căutând parcă să simtă cu mâna ceea ce nu putea să vadă cu ochii. — Nu-i nimica, îi zisei eu în chip de mângâiere; peste puţin o să ajungem la Ozana; acolo vei face o baie nasului tău şi are să-şi vie numaidecât în fire; greu însă va fi să găseşti un loc îndestul de adânc, unde să-l poţi boteza în întregime. — Iţi vine să râzi ? .. . — Ba nu, zău, adică nu-ţi puteai lua un alt nas de drum? eu, drept să-ţi spun, nu m’aşi simţi în stare să duc, pe lângă bocceaua din spete, şi o aşa dihanie de nas. Şi cu de acestea timpul trecea şi drumul se scurta. Intrasem pe prundul Ozanei. Soarele pleca spre apus şi puţin mai avea până ce să coboare după înaltele creste ale Hălăucei. Prundişul crâşca sub opinci şi umbrele noastre deşirate ne însoţeau cu paşi largi şi cu picioare lungi. Ozana luneca grăbit cu unde de aur curgător pe lângă noi; verdele pădurilor răsărea aşa de fermecător de sub strălucirea cu care-1 poleiau cele din urmă raze roşietice ale apusului, încât o nesfârşită haină de lumină se părea aruncată de o mână colosală şi nevăzută peste această natură numai mie iubită şi numai mie prietenă. Totul era aşa de încântător şi eu eram atât de trist! Mă aflam atunci în una din acele stări sufleteşti, care s’ar putea numi neutre şi din care e de ajuns să faci un pas înainte sau înapoi, în o parte sau în alta, spre a te înălţa de pe www.dacoromanica.ro SPRE PIPIRIG 45 pământ la cer sau a cădea din ceruri pe pământ. Nu mă bucurai însă mult timp de acest echilibru sufletesc, căci un glas ce mă striga din depărtare, mă trezi. — Ei! jupâne, ei! n’auzi, ia stăi! stăi o ţâră. Intorsei capul şi, spre marea mea nedumerire, văzui un stol de fete şi neveste, îmbrăcate de sărbătoare, care — ridicându-se de pe malul pârăului şi alergând spre noi — ne făceau semn cu mâinile să ne oprim. — Dar asta ce-a mai fi, zisei eu mirat tovarăşului meu; ia să ne oprim. Şi, oprindu-ne, sosiră şi ele buluc. Toate erau roşii ca nişte bujori şi suflau ca nişte foi în mişcare. Cât te-ai şterge la ochi, furăm închişi din toate părţile într’un cerc de altiţe şi de catrinţe; nici una însă nu începu vorba; dar fiecare se uita cu un fel de neîncredere la noi. — Minunat! cugetai eu, uitându-mă împrejur. Un Apo-lone ca mine şi un cerc de graţii ca acesta, numai în Pipirig se poate găsi. — Ei, şi, însfârşit, ce ne-aţi oprit în drum; aveţi să ne întrebaţi de ceva? — Baaa . .. n’avem nimica de întrebat, zise una mai ţanţoşă dintre ele; d’a v’am chitit de departe că aveţi mărunţişuri de vânzare. — Că adică sântem coropcari, nu-i aşa? Apoi n’aţi chitit rău deloc, numai cât, în loc să avem de vândut, avem de cumpărat: trandafiri de pe la fete şi mure dela neveste. Şi zicând aceasta, strânsei uşor cu dosul a două degete obrazul grăsuliu şi roş a celei ce-mi vorbea. Cu o lovitură uşoară ea-mi dete mâna jos şi o rupse de fugă, râzând cu hohot. Celelalte o urmară şi, ca un stol de raţe sălbatice spăriete de vânător, zburară împrăştiindu-se care încotro. Stătui un minut spre a le privi cum fug şi, deşi nu-mi plăcu de loc chipul cum mă cântărise în mintea lor aceşti judecători în catrinţe, deşi mă văzui scoborît la simpla treaptă de coropcar, totuşi această neaşteptată şi hazlie www.dacoromanica.ro 46 C. HOGAŞ întâmplare schimbă şirul gândurilor mele şi-mi aduse seninul în suflet şi pe faţă. Soarele se coborise acum sub orizont şi umbrele nopţii se rădicau fumegând de prin adâncurile văilor. Treptat se stângea orice mişcare şi cel mult dacă un greer de mirişte, un scârţâit de cumpănă sau un lătrat de câne mai turbura adânca linişte a văzduhurilor cuprinse de amurg. Era tocmai să ne abatem la cea dintâi casă ţărănească, când iată că ne întâmpină preotul din sat, care mă cunoştea, — Drum bun, ne zise el cam nedumerit; dar bine, de unde şi’ncotro? — De unde vrai şi’ncotro vrai, părinte. Dar Sfinţia-ta? — Ia prin popor cu de-ale darului; da’ n’o să vă opriţi nicăiri? — Tocmai la aceasta ne gândeam şi noi; suntem obosiţi şi flămânzi, — Dacă-i aşa, poftiţi mă rog la mine şi-om îngriji de toate. Se înţălege dela sine că fără multe marafeturi primirăm bucuroşi invitaţia părintelui Ionică Găleanu, Peste o jumătate de ceas ne aflam deci în gazdă la părintele Ionică din valea Pipirigului, Nu ştiu pentruce, stând întins pe un aşternut de iarbă proaspăt cosită şi mirositoare şi privind stelele, care începeau a se aprinde în seninul sării, mă strămutai cu mintea în nişte timpuri vechi, dar vechi de tot: Patriarhul Abraham trecea măreţ, prin închipuirea mea, cu lunga lui barbă şi cu sacrii lui perciuni; înfloritele văi biblice pline de soare se deschideau înainte-mi ca nişte guri de rai; iar între îndoiturile verzi ale dealurilor, turmele albe păşteau în larg iarba fragedă a colinelor. Pe îngerii călători îi vedeam iarăşi cum sosesc şi bat la uşa binecuvântată a părintelui Ebreilor; iar pe bătrâna Sarah, mi-o închipuiam umblând răpede şi aprinzând focul pentru cina de sară, , . www.dacoromanica.ro SPRE PIPIRIG 47 Şi cu toate acestea nu mă aflam decât în nevoieşa vale a Pipirigului, lipsită de orice aureolă legendară, la părintele Ionică, un preot mic şi blond, fără nicio asemănare cu fabulosul protopărinte al poporului lui Dumnezeu; la preoteasa Sfinţiei sale, o femeie voinică cu chip curat românesc şi care căpătase, fără nicio binecuvântare, pe cei cinci copii ai săi zdraveni şi sănătoşi, şi din care pe niciunul nu-i trăznise prin cap să-l jertfească vicleniei lacome a vreunui Dumnezeu. Noi? . . . Noi mai puţin încă sămănăm cu îngerii călători; eu mai cu samă m’aş fi spânzurat dacă cineva ar fi îndrăznit să mă iee drept înger; şi totuşi închipuirea mea voia cu orice preţ să însămne o trăsătură de unire între măreţia legendară a trecutului şi micimea schiloadă a timpului de faţă. Şi cine ştie pe unde ar mai fi cutreerat gândul meu, dacă foamea, pârdalnica de foame, nu l-ar fi atârnat greu spre pământ. Părintele Ionică veni să ne poftească la masă. Ce pitorească era masa părintelui Ionică! In mijlocul unei mese rotunde de tei, cu trei picioare, stătea nemişcată o mare mămăligă frumoasă ca aurul, din care aburii suri şi fierbinţi se rădicau drept în sus, ca din jertfa lui Abel; iar împrejurul mămăligii, străchinile nouă, smălţuite cu albastru şi roş, pline cu borş de oaie şi, numărate pe căciuli, stăteau fiecare alăturea cu câte o lingură albă de lemn de asemenea nouă. ' — Binecuvântează, părinte, zisei eu, aşezându-mă la masă. — Binecuvântată fie împărăţia tatălui şi a fiului... şi sfârşitul binecuvântării, adică sfântul duh, se pierdu în gâtul adânc al părintelui Ionică. Cu cruce fără cruce, începurăm a sorbi din borşul fierbinte, cu iuţeala potrivită foamei fiecăruia dintre noi, rădicând sprincenile şi încreţind fruntea. N’aveam furculiţi şi prin urmare căutam a da mămăligii forma cea mai nimerită spre a luneca pe gât. Sorbiturile şi înghiţiturile se urmau cu o cadenţă regulată şi monotonă. Eram sătui. Ne scularăm www.dacoromanica.ro 48 C. HOGAŞ dela masă: era şi timpul, căci pleoapele noastre de plumb ne cădeau fără voie peste ochi; sângele nostru leneş începuse a circula greoi şi somnul ne dobora la pământ. .. Et misit soporem in Adamut». Atâta numai, că la deşteptare nu era să găsesc lângă mine o Evă în plus şi o coastă în minus. Şi deşi toată casa părintelui Ionică îmi era pusă la îndemână cu toate poclăzile şi lăvicerile sale, mă hotărîi totuşi să dorm afară. Am câteodată porniri molatice de Sibarit; decât aceste porniri îmi vin de regulă tocmai atunci, când le pot împăca mal puţin. . . Astfel, în locul aşternutului moale de foi de trandafir, mă mulţămii cu o pătură groasă de iarbă mirositoare, cosită în ajun; înlocuii stofa moale de Bytinia prin o albă şi curată pocladă de lână ţigae făcută de însăşi mama preoteasa; iar sub cap pusei o pernă vârtoasă de lână cu horbotă pe margini şi înfăţată chiar atunci. Mă învălii cu altă pocladă şi, spre a-mi fi mai cald, aruncai pe deasupra Cerul cu stelele. N’avui timp să mă îmbăt de priveliştea măreaţă a sării aceleia. Luna şi stelele, care înotau în negrele şi depărtatele adâncuri ale nemărginirii, mă priveau cu atâţia ochi de foc cu gene de umbră . . . dar ce-mi păsa mie de toate acestea? Mie-mi era somn şi adormii. Dormii dus. Noaptea trecu într’o clipă de ochi. www.dacoromanica.ro HĂLĂUCA In zori, a doua zi, eram gata de drum. Aşa dar, aproape din picioare, făcurăm cinste unui borş nr. 2, dres cu lapte acru şi însoţit de obişnuita şi zdravănă mămăligă. De astă dată însă carnea din borş era cam crudă, ceea ce totuşi nu ne împiedeca de a o lua drept fiartă. Ospătarăm şi luându-ne rămas bun dela părintele Ionică, ne îndreptarăm cătră înălţimile sumeţe ale Hălăucei. Greul călătoriei noastre începea de aici; lăsasdm acum calea cea mare şi bătută şi ne îndrumam, pe o reţea încâlcită de potici înguste şi fără număr, tăiete de paşii muntenilor pe coamele şi coastele ierboase ale Hălăucei. Dimineaţa era măreaţă . . . geana de foc a unui soare curat începuse a se aprinde după piscurile înalte ale munţilor râpoşi din stânga Ozanei; neguri fumegânde pluteau în văzduhul adânc al văilor, iar din lumina, cu care răsăritul începuse a inunda nemărginirile, cel mult dacă mai ajungeau până la noi câteva raze strălucite. Mergeam tăcuţi şi cu noi tăcea întreaga fire. Nici un murmur de pârău, niciun ciripit de pasăre, nicio şoaptă de vânt, niciun clătinat de frunze nu turbura liniştea adâncă a pădurilor ce străbăteam. Fagii înalţi cu trunchiuri albe şi cu creştetele lor stufoase, neclintiţi şi rari, treceau pe lângă noi. Prin păturile groase ale generaţiunilor de foi îngrămădite de vremuri unele peste altele, cel mult dacă pe ici colea îşi mai râdica sfios capul www.dacoromanica.ro 50 C. HOGAŞ câte un fir de iarbă roşietică şi sălbatecă sau câte o floare spărioasă rătăcită în singurătatea fermecată a pădurilor . .. Nicăiri poate mai mult decât aici, nu e dat cuiva să vadă aevea hotarăle dintre viaţă şi moarte . . . Tăcuţi aşa dar, suiam cu paşi rari cătră cele de pe urmă înălţimi ale Hălăucei. Nu ştiu pentru ce muntele acesta se numeşte astfel; ştiu însă că e destul să zici «Hălăuca» spre a-ţi trece prin minte ceva deşirat şi colosal. Soarele se înălţase de o suliţă peste cele mai înalte vârfuri ale munţilor dintre răsărit şi meazăzi, şi împreună cu el ieşisem şi noi din regiunea pădurilor, care îmbracă cele dintâi trepte ale Hălăucei. Şi dacă corăbierii, părăsind ţărmurile, au dreptul să spună că au ieşit la largul mării, tot cu acelaşi drept am fi putut zice şi noi că ieşisem la largul Hălăucei; cel puţin aceasta e simţirea ce ţi-o deşteaptă pleşuva ei privelişte, nemărginita ei întindere verde şi nenumăratele ei valuri de coline. Nu mai ştiu cărui jidov i s’a arătat oarecând o scară în vis, răzămată cu un capăt de ceruri şi cu altul de pământ, şi pe care îngerii Domnului se suiau şi se coborau . . . mie însă, fără să fiu înger, îmi fu dat să urc spre ceruri o scară aevea . . . Căci ce altă se poate socoti Hălăuca, dacă nu o nemăsurată scară aruncată de însuşi Dumnezeu între cer şi pământ? N’aşi putea, în adevăr, spune cu câte picioare eram deasupra norilor; dar de-aş fi întins mâna, aş fi prins stelele 1 şi cu toate acestea Hălăuca se uita la mine tot de sus în jos. Eram de mult în împărăţia muşchiului şi colinele, ce mai aveam încă de urcat, se confundau în o geană de verdeaţă şi azur pe adâncul cerurilor. Dincolo de această geană a ochiului lui Dumnezeu, închipuirea mea nu mai găsea niciun punct de razăm; necunoscutul mă sorbea în imensitatea sa; poate că paşii mei îndrăzneţi călcau acum pe răscrucile pământului şi, prin o halucinaţie acustică, îmi www.dacoromanica.ro HĂLÂUCA 51 părea că-i aud scârţâitul greoi pe osia sa. O cascadă de aer subţire şi răce se revărsa de pe cele din urmă înălţimi apusene ale Hălăucei şi se arunca în adâncurile depărtate ale văilor din răsărit. Urma vântului tăia brazde adânci şi mişcătoare în iarba rară şi sălbatecă, ce acoperea întinderea pustie a colinelor; un glas săc, răguşit şi nemărginit îmi înfiora auzul în răstimpuri. Veneam din regiunile fericite ale frumoaselor noastre văi, unde la fiece pas şoapta pădurilor şi susurul apelor îmi mângâiase auzul; mă răsfăţasem atâta în flori şi în lumină, şi sufletul meu se îmbătase' de atâtea visuri sub înaltele umbre ale pădurilor! . . . şi cu toate acestea călătorul nu-şi poate stăpâni sufletul de a fi cuprins câteo-odată de farmecul contrastului. . . De câte ori, şi mai cu samă eu, intr’o câmpie înflorită sau pe malul unui pârău cu murmur dulce, nu m’am simţit expatriat? şi iarăşi de câte ori pustiul din suflet nu găseşte un bun prieten în pustiul din natură! şi sufletul meu era pustiu şi inima mea era obosită . . . Te salut, bătrână Hălăucă! Glasul de peire al vântului tău de gheaţă, fâsâitul sec şi aspru al sălbatecelor tale ierburi, nemărginitul deşert al friguroaselor tale înălţimi, tălmăceau atât de bine lumea sufletului meu! ... Te salut, te salut, bătrână Hălăucă! Cine ştie, cugetam eu, oprindu-mă şi îmbrăţoşând cu privirea deşertul spaţiu; cine ştie dacă bătrânul meu picior va mai călca vreodată în această împărăţie înaltă a vulturilor şi a frigului etern! Cine ştie dacă îmi va mai fi dat să însufleţesc cu gândul şi cu simţirea mea aceste lăcaşuri ale morţii 1 Şi. . . cine ştie dacă o lacrimă n’a curs din ochii mei atunci! Temperatura capului meu însă e schimbătoare de tot. — Cine ştie, cugetai eu zâmbind, dacă mie nu-mi lipseşte o doagă! A te sui, în adevăr, deasupra nourilor şi a nu te alege mai la urmă decât cu un zâmbet de milă din www.dacoromanica.ro 52 C. HOGAŞ partea capetelor rotunde, pentru toate aceste prostii adunate cu primejdie în regiunile seninului etern; a te entusiasma înaintea unei flori răsărite pe margini de prăpăstii; a rămânea petrificat sub farmecul melodiilor văzduhului şi a codrilor frământaţi de vânturi; a plânge cu rouă care cade din ceruri şi a intona imnuri dumnezeeşti cu pâraiele care murmură, — toate acestea sânt desigur lucruri de mare preţ. Nu e însă mai pyţin adevărat, că se găsesc şi destule frânghii de legat pe oamenii de soiul meu; fără îndoială că mie-mi lipsesc câteva doage, mă gândii eu, convins în cele din urmă. Lumea de sub picioarele mele se frigea sub mezul înflăcărat al zilelor de Iuliu, mie insă pe Hălăuca îmi clănţăneau dinţii ca în Decembrie. In zadar mă infăşurasem în mantaua mea largă, în zadar trăsesem peste urechi marginile largi ale pălăriei mele, vântul subţire străbătea pretutindeni şi j unghiurile frigului începuseră a mă cerca pe la subţiori. Cât despre tovarăşul meu, el se făcuse mic cât un ghem şi, zgribulindu-se, avea aerul că vra să se ascundă sub cozorocul chipiului său . . . Bietul meu tovarăş! El niciodată nu şi-a putut da samă ce căuta pe Hălăuca; eu însă, cu toată străşnicia împrejurărilor, făceam haz în vreme ce el bombănea mereu şi mergea iute înaintea mea. — Ce dracu, zise el la un moment dat, oprindu-se şi întorcându-se iute cătră mine; ce dracu! n’o să mai ajungem nicăiri la vr’un adăpost, la vre-o stână undeva? Am înţepenit de frig. ' Şi dinţii îi clănţăneau în gură, iar nasul lui cel mare i se învineţise într’un chip îngrozitor. — Pentru Dumnezeu sau pentru dracu, te priveşte scumpul meu; ai însă aerul de a crede că eu sunt părtaş la toate năzdrăvăniile ziditorului acestei lumi. Nu cumva crezi că s’a sfătuit poate cu mine, când a rădicat de pe pământ www.dacoromanica.ro hăiauca 53 această nemăsurată scară la cer? Ş’apoi, cine te-a pus şi pe tine să-ţi vâri gingaşa ta persoană sub acest chipiu şi sub această venghercă soldăţească? N’ai ştiut, se vede, că bătrânul crivăţ nu e învăţat să facă la cocardă şi să stee smirnă înaintea unui galon de fir. Cred, cu toate acestea, că o să ■ ajungem undeva, dar pe înserate; se poate chiar să n’avem acest noroc; atunci aşi fi de părere să coborîm în cea mai apropiată vale, unde să găsim cel puţin cu ce înjgheba un foc, spre a ne apăra pielea împotriva acestor îngheţate sărutări ale vântului. — Se vede că dumneata eşti alcătuit numai din piele; pe mine însă m’a înzestrat Dumnezeu şi cu stomac. — Felicitările mele, scumpul meu, -pentru acest dar preţios, de care trebuie să fii foarte mândru, mai ales în timpul de faţă. Află însă că nu se vorbeşte de foame acolo unde n’ai ce mânca; nu pierde totuşi nădejdea. . . Bunul Dumnezeu al părinţilor tăi a umplut cu apă limpede ţi răce vinele munţilor săi şi a sămănat cu îmbelşugare tot soiul de ciuperci în calea drumeţului flămând ... Ce pacat că jirul nu e copt; jirul... Ol jirul 1.. . — Te rog, zise el întrerupându-mă, n’am chef şi nici nu mă simt în stare să ascult, la vremea asta şi pe vârful Hălăucei, apologia jirului; păstreaz-o pentru dumneata sau, măcar, pentru vremuri mai bune. — îmi pare rău, scumpa mea scrumbie cugetătoare, că tocmai la jir te-ai supărat, deşi sunt încredinţat că de-ai scurma în străvechea ta genealogie, ai găsi neapărat şi vreun mistreţ printre iluştrii tăi strămoşi; mai mult încă, s’ar putea prea uşor... — Mă rog, zise tovarăşul meu, tăindu-mi vorba, auzit-ai vreodată de moara Iui Tudoran cea pustie? — Nu; dar ce e cu moara lui Tudoran cea pustie? — Şi de bătea de nu bătea vânt, ea tot se învârtea. — Foarte bine 1 Iată o moară plină de înţelepciune şi de mare folos pentru netrebnici ca tine; căci de când moara - 7 www.dacoromanica.ro 54 C. HOGAŞ aceasta se învârteşte, bag de samă că dinţii nu-ţi mai clănţănesc, mi se pare că chiar nasul tău şi-a mai venit în fire şi deocamdată n’ar mai putea îndeplini cu cinste însărcinarea de ciuhă pentru spăriet vrăbiile în vreo ţarină de mălai. . . Şi gura ţinea de vorbă pe stomac, care-şi uita de foame. Soarele călca acum pe hotarăle dintre amurgul nostru şi zorile altor lumi; iar lumina razelor lui nu mai poleia decât cele mai înalte piscuri ale munţilor, care se desfăşurau sub picioarele noastre. Pe stânga, Ceahlăul, cu nenumăratele sale turnuri de stânci, săpate pe adâncul cerului, se înălţa în aer ca un fantastic castel de aur zidit de mâna fermecată a vreunui vrăjitor din poveşti. Vântul nu mai sufla şi glasul răguşit al ierburilor aspre şi sălbatece amuţise; o solemnă tăcere domtiea în cer şi pe pământ; numai zgomotul surd al paşilor noştri turbura în cadenţă această tăcere. S’ar fi zis că noi singuri mai respiram în mijlocul acestei lumi, răsărite ca prin minune subt puternicul fiat al lui Dumnezeu: şi cât pe ce să lunec pe povârnişul unei melancolice fantazii; dar nu era vreme, căci grija vieţii reale mi se impunea fără voie şi, oricât de răbdător ar fi cineva la asprimile unei călătorii de felul acesta, vine totuşi vremea, când trebuie să te supui poruncilor nevoii. Trebuia deci să mă supun şi eu. îmi era frig şi foame . . . iată pentru ce-mi întorsesem mintea dela tot ce mă înconjura şi căutam cu ochiul şi cu urechea să străbat adâncimile văilor, spre a deosebi o formă sau un sunet, care să vădească fiinţa omului în această singurătate. Noaptea inundase văile şi amurgul creştetele munţilor. Mergeam grăbiţi şi fără ţintă sub pintenul ascuţit al foamei şi al frigului, şi grăbiţi — după cum eram — nu prinserăm de veste decât într’un târziu că potica de sub picioarele noastre dispăruse şi că o moale saltea de muşchiu o înlocuise: rătăcisem! Această convingere îmi trecu prin inimă ca un fier aprins; bietul www.dacoromanica.ro H.AlAUCA 65 meu tovarăş pierduse şi putinţa de a cugeta; eu cel puţin eram deprins cu, asprimile vieţii rătăcitoare; el însă pentru întâia oară le încerca. Inoptase de tot; şi fiindcă nu mai aveam, în întunerecul prin care înotam, nicio cârmă pentru paşii noştri, ne hotă-rîrăm a ne încredinţa mersul la înţelepciunea întâmplării; şi cu atât mai mult făcui aceasta, cu cât întâmplarea era una din vechile şi iubitele mele cunoştinţe; cu ea m’am înţeles totdeauna bine, căci numai ea — când am fost în cumpănă — mi-a întins o mână prietinească. Această hotărîre îmi răcori capul, în care mi se părea că se învârteşte vijălios o roată de foc şi-mi redădu limpezimea cugetării. Un nou curaj şi o nouă putere începu să circule în vinele mele. Mi se părea că nu-mi mai este nici foame nici frig şi aş fi început să şuier, dacă auzul meu, ocupat cu recunoaşterile, n’ar fi avut nevoie de linişte. Trecuse din noapte un ceas plin de grijă şi nedumerire. Obosiţi şi flămânzi, începusem a scoborî la vale spre a găsi un adăpost în dosul vreunei stânci sau în fundul vreunei văgăuni mai apărate de vânt. Sânt încredinţat că tovarăşul meu îşi număra în gând pe toţi strămoşii în ordine cronologică şi-i blăstăma pe rând. Eu mergeam cu îngrijire, despicând cu ochiul întunerecul nopţii, iar cu urechea adâncimile depărtărilor răci, deşerte şi întunecoase. Eram poate aproape să ne aşezăm pentru noapte în vreun 1 din îndoiturile mai tăinuite ale Hălăucei, când mi se păru că un lătrat de câne îmi atinge auzul; mă oprii locului şi ascultai. Era în adevăr un lătrat aidoma de câne şi încă nu aşa de depărtat, după cât puteam măsura cu auzul. Dacă cea mai dumnezeiască muzică m’ar fi deşteptat din visul cel mai fioros, nu mi s’ar fi părut mai dulce şi mai prietinească. Fără să mai stăm pe gânduri, ne îndreptarăm paşii într’acolo. După un pătrar de oră, zărirăm o lumină şi forma unei aşezări omeneşd; era o stână; dar tocmai pentru acest cuvânt, râmaserăm câtva în cumpănă dacă www.dacoromanica.ro 56 C. HOGAŞ trebuie sau nu să ne apropiem; atât cânii cât şi înfăţişarea noastră la asemenea oară în mijlocul ciobanilor erau poate atâtea cuvinte, care să ne oprească un moment pe loc. După un scurt consiliu, ne hotărîrăm a înainta. Când furăm ca la o zvârlitură de băţ aproape de stână, cânii simţiră şi unul câte unul începură a se răpezi, lătrând, de pe locurile lor. Cât te-ai şterge la ochi, furăm împresuraţi din toate părţile de o mie de colţi gata să ne sfâşie. Planul nostru de luptă era însă mai dinainte hotărît; potrivit acestui plan, ne puserăm deci spete la spete şi, cu vânjoasele noastre beţe de drum, începurăm a descrie cercuri de apărare ameţitor de repezi; mărimea primejdiei ne dădea puterea şi agerimea trebuitoare; un duel în adevăr original se încinsese în întunerecul nopţii, sub lumina stelelor Hă-lăucei între cânii întărâtaţi cu colţii lor de fier şi între animalul cu două feţe înjghebat în pripă de noi; dar în tot timpul acestei lupte desnădăjduite, noi nu încetarăm de a ne apropia lăturiş de stână. Ciobanii, nedumeriţi asupra ce putea să fie, stăteau ciotcă în uşa stânii cu ciomegele în mână. Erau poate gata să se răpeadă în ajutorul cânilor; dar nu mai fu trebuinţă, căci noi eram acum lângă dânşii. înfăţişarea noastră îi linişti, pe cât înţălesei, căci ei singuri începură să alunge cânii, care în scurt se ostoiră. — Bună vremea, flăcăi, zisei eu, intrând în stână urmat de tovarăşul meu. • — Bun venit la oameni buni, ne răspunse un baci bătrân, mai murdar decât un derviş şi înfăşurat într’un chimir lat de-o palmă domnească. — Fii pe pace, moşule, de buni sântem ca pânea cea bună, dar de necăjiţi sântem ca nişte draci pe care-i botezi în aghiazmă. Uite, continuai eu, aşezându-mă turceşte înaintea celor doi tăciuni, ce fumegau în mijlocul stânii; uite, venim azi din Pipirig dela părintele Ionică. Nădăjduiam să trecem muntele cu lumină şi să scoborîm în Sabasa. www.dacoromanica.ro HÂLĂUCA 67 Dar noaptea ne-o apucat şi iată-ne, pentru astă sară, oaspeţii dumneavoastră. Noi sântem dela Piatră; eu sânt dascăl şi dumnealui este recrut: o suit Hălăuca în brânci şi era să moară de frică; ce mai soldat are să fie şi el! — Frică? şi de ce, întrebă baciul cel bătrân. — Să nu-1 mânânce jivinile de pe Hălăuca şi să-i tămâie chipiul fără stăpân, răspunsei eu. Tovarăşul meu se uita chiorîş la mine şi nu-i venea să creadă că cineva mai poate glumi în asemenea împrejurări. Eram flămânzi ca nişte lupi; într’o stână însă nu moare cineva de foame. Comarnicul gemea sub greutatea unor caşi rotunzi şi gălbii. Albeaţa bulgărilor mari de urdă râdea parcă de negrul scândurilor afumate pe care stăteau. Un mare ceaun de stână, plin cu jântiţă, aburea într’un colţ. Dealtmintrelea, necurăţenia domnea nesupărată ca în toate locurile, unde e multă grăsime şi puţină apă. Mirosul caracteristic de oae, amestecat cu cel de brânză, străbătea până în creeri. Intr’un colţ mai retras al stânii, un teanc de piei miţoase de oi pierite slujea desigur unui popor întreg de checheriţi drept caldă şi moale locuinţă. Ciobanii, cu plete lungi şi unsuroase, cu staturi de urieşi, se găseau foarte bine în cămeşile lor impermeabile. Dintre toţi, baciul cel mai bătrân era şi cel mai murdar. îmi închipui că toate lucrurile propăşesc în ţara aceasta; singură stâna trebuie să fie aceiaşi astăzi ca şi pe timpul păstoriei dacice. — Moşule, zisei eu însfârşit adresându-mă către baciul cel bătrân, toate ca toate, dar n’am putea mânca ceva la dumneata? sântem istoviţi şi de foame şi de oboseală. — Cum nu, domnişorule, cum nu? numai să vă mulţă-miţi cu ce avem. — Da* ne mulţămim cu ce-a fi, numai să fie; şi până una alta, ia să cinstim câte un pahar de rachiu, zisei eu, scoţând din boccea şipul cu rachiu. Rachiul şi tutunul sânt, www.dacoromanica.ro 58 C. HOGAŞ în munte şi pe la ciobani mai cu samă, cele două lucruri înaintea cărora uşile se deschid şi mesele se întind. Astfel, mă îngrijisem să am întotdeauna cu mine rachiu şi tutun. Paharul merse împrejur, începând cu baciul cel bătrân şi sfârşind cu tovarăşul meu. Peste jumătate de ceas, masa fu gata. Doi din ciobanii cei mai tineri întinseră jos, în stână, nişte foi late de brustur; iar de jur împrejur aşternuse piei de oaie, cojoace şi sarici. O mare mămăligă oacheşă, ieşită din tiparul fierbinte al unui ceaun, se răsfăţa fără pudoare sub ochii noştri, şi toate produsele laptelui, sub toate formele, se înşiraseră cerc împrejurul ei. ' Tot timpul cât se pregătise masa, tovarăşul meu stătuse dinaintea focului şi-şi prăjise pe toate feţele cele două picioare lungi ale sale; apoi, aşezându-le într’un unghi deschis, îşi răzămase coatele pe genunchi şi nu înfăţişa căldurii focului decât palmele sale late cu degetele răsfirate; iar în intervalul dintre ele şi pe acelaşi plan îşi vârîse mica lui figură. . . numai nasul lui colosal şi roş înainta, în formă de virgulă uriaşă, afară din planul neted al palmelor. Sta nemişcat, cu ochii ţintă în flăcările focului. — Hei! prietine, strigai eu, ia mai lasă cea gura sobei şi vino să mâncăm; o să ai după aceea destulă vreme să urmăreşti în limbile de pară ale focului chipurile fantastice de smei şi de balauri. Fără să zică ceva, se sculă, se întinse de-i pârîiră toate încheieturile şi veni de se aşeză la masă. Cina fu scurtă, frugală şi tăcută. — Acuma, bătrânul meu visător, îmi zise el aprinzân-du-şi o ţigară şi răsturnându-se molatic pe una din pieile miţoase de oaie, acum îmi poţi înveseli izihia cu vr’o întra-iurea din lumea ceialaltă; am destulă vreme ca să te ascult. — Nu cred, scumpul meu, să ai vreme tocmai în deajuns, deoarece sânt încredinţat, că peste puţin ai să te svârcoleşti \ www.dacoromanica.ro HÂLĂUCA 59 ca în focul nestâns al iadului sub muşcăturile însetate ale unui întreg popor de checheriţi, ce trebuie să fi mişunând prin pădurea deasă de miţe ale blănilor de oi moarte, pe care te-ai tologit aşa de molatic! N’apucasem să sfârşesc bine vorba, şi tovarăşul meu sări ars de pe blănile pe care stătea lungit! — Dar atunci, zise el scuturându-se, parcă, de checheriţi, unde o să dormim? îmi vine să cred, că dumneata nu te îngrijeşti de nimica şi că iei în glumă toate lucrurile, oricât de serioase ar fi ele, — Eşti de o rară pătrundere, tânărul şi frumosul meu Adonis, zisei eu neurnindu-mă de cum stăteam lungit pe una din sarici. Astfel te încredinţez că, de ne-am afla în vremurile mai de demult, m’aşi lăsa bucuros în voia gusturilor mele idilice şi o noapte întreagă aş boldi ochii la stele; şi aceasta cu atât mai mult, cu cât aici nu ne aflăm tocmai în împărăţia somnului; dar aşa!. , . Totuşi, dacă te gândeşti cu tot dinadinsul, la somn, apoi vom căuta vreun cotlon afară. Avem la îndemână atâta muşchi, încât ai putea să-ţi înjghebezi din el perne şi saltele mai moi decât ale regelui Solomon; te asigur însă .că, cel puţin noaptea aceasta, regina din Saaba nu te va vizita. Mă sculai şi rugai pe baciul cel bătrân să ne găsească vr’un loc mai potrivit pentru noapte. Baciul însă, om cu socoteală, ne îndemna să rămânem în stână, trăgându-ne luarea aminte asupra frigului de afară şi chiar asupra lupilor ce rătăceau câteodată prin părţile locului. Toate stăruinţele lui însă rămaseră zadarnice; cbecheriţele ni se păreau mai de temut decât lupii şi decât gerul. Ne duse deci, depărtare ca la o sută de paşi, la o veche şandrama, din care nu mai rămăsese decât vreo patru scânduri deasupra şi vreo două sau trei pe lături. Aici fusese stâna altădată; de un timp însă se mutase devale, mai la adăpost. www.dacoromanica.ro 60 C. HOGAŞ Cât ţinu lumina unui chibrit, cercetarăm locuinţa noastră de noapte. Când râmaserăm prin întunerec şi după ce, mai cu samă, baciul ne dori noapte bună şi se depărtă, începui a mă gândi cu tot dinadinsul la ce ni se putea întâmpla peşte noapte. Gerul, ca gerul, dar lupii baciului mă cam nelinişteau. Cât despre tovarăşul meu nu-1 vedeam şi, prin urmare, nici nu ştiam ce face; sânt sigur însă că şi pe dânsul îl frământau cam tot aceleaşi gânduri. Niciodată, în tot cursul acestui drum, nu-mi aduc aminte să fi fost mai îngrijit decât atunci. Vântul de gheaţă ce ne însoţise de-a stânga mai toată ziua, începuse din nou cu o furie îndoită şi, tăindu-se în scândurile rare ale şandramalei noastre, gemea în răstimpuri a lugubru şi a pustiu; nemărginita singurătate de pe treptele înalte ale văzduhului sporea şi mai mult fiorii de groază, cu care străşnicia stării noastre de faţă ne umpluse inimile; şi, deşi în regiunea stelelor, noaptea era totuşi aşa de oarbă, încât la doi paşi formele lucrurilor dispăreau. Mă hotărîi să mă culc. îmi aşezai bocceaua într’un colţ al şandramalei, îndesai pălăria pe cap, legându-i cu o batistă marginile peste urechi, mă înfăşurai strâns în mantaua mea lungă şi largă, pusei capul pe boccea şi iată-mă în una din cele mai bune condiţiuni spre a păşi spre lumea visurilor. — Noapte bună amice, eu m’am culcat, tu ce faci? întrebai eu pe tovarăşul meu, despre a cărui existenţă numai urechile îmi mai puteau da oarecare lămuriri. — Şi eu caut să mă culc, dar cum şi unde? — Ca mine şi pe sânul dulce al mamei comune. — Am cinste să-ţi spun că, de astădată, dau dracului şi mamă comtfnă şi tot. — Eu scumpul meu, nu dau dracului nimic, şi sânt hotărît a rămânea aici; tu însă, dacă nu găseşti destul de moale sânul propriei tale mame, atunci poţi îndrepta o rugăciune cătră atotputernicul Dumnezeu al strămoşilor tăi, ca să www.dacoromanica.ro HĂLĂUCA 61 aibă o mai de aproape grijă de gingaşa şi nobila ta persoană. . . Dacă tovarăşul meu n’a turbat atunci de sigur că nu va mai turba niciodată. Mormăi nu ştiu ce şi, bojbăind prin întuneric, veni să se aşeze lângă mine. După câteva mişcări comune tuturor animalelor care se pregătesc pentru somn, găsirăm echilibrul trebuitor pentru a dormi. Corpurile noastre elastice se adaptară destul de bine terenului accidentat, ce ne slujea de aşternut; iar boccelele noastre se schimbară în nişte perne minunate. Vântul, numai vântul nu înceta de a geme cu o furie nebună şi de a zgudui desnădăjduit şubredul nostru adăpost. Totuşi, somnul începu a se furişa pe sub genele noastre, iar închipuirile lumii reale a lua proporţiile şi formele fantastice din lumea visurilor... Mi se părea că pământul se scurge în haos şi că un nemărginit deşert se deschide sub mine; sau mi se părea că, dintr’un punct cât un atom imaginar de mic, nişte negre şi vaste cercuri concentrice se desfac şi-şi lărgesc cuprinsul până peste marginile nesfârşitului; că se năşteau din punctul lor generic, şi tot din el se desfăceau aceste cercuri cu o răpeziciune atât de ameţitoare, încât închipuirea mea, târită de jocul acesta fantastic, îmi lăsa în creeri urma vie a unui vârtej... forme de fiinţi bizare se înfiripau pe fundul orb al ochilor mei; sgripţori cu gheare colosale, grifoni înaripaţi, bazilisci cu ochii de jăratec, crocodili cu râtul de porc şi cu pumnale în loc de dinţi; apoi un furnicar mişuitor de fiinţe mici, cu ochii, in trei colţuri, cu boturi lungi, cu trei picioare, cu labe de mâţă, cu nasuri sucite, cu coarne urieşe, cu ghimpi, cu păr, cu pene, cu catalige.. . şi toată această lume de fantasme, produs al unei închipuiri scăpate de sub stăpânirea adormită a raţiunii, ca într’un danţ infernal se învârtea vijelios. Treptat însă, tabloul se depărta, coloritul se ştergea, formele bizare se topeau una în alta; şi apoi, în perspectiva depărtării, un www.dacoromanica.ro 62 C. HOGAŞ punct numai palid, mic, imperceptibil, se mai putea deosebi pe fundul unui haos de întunerec fără margini. .. Adormii. N’aşi putea spune hotărît, dacă în timpul somnului mi-a fost frig sau cald, sau dacă lupii m’au mâncat; pot însă spune cu încredinţare că, trezindu-mă, îmi revizuii persoana, spre a vedea dacă nu-i lipseşte ceva: era neatinsă. Vântul încetase şi tovarăşul meu încă dormea. — Hei! Domnule sibarit, strigai eu, împingându-1 cu piciorul, ia urneşte-te puţin de pe această saltea moale de puf de lebădă şi de pe aceste perne moi umplute cu zefir. Se întinse, mormăi ceva, se sculă pe jumătate şi voi să se culce iar. Nu-i dădui însă răgaz, ci împingându-1 din nou cu piciorul: — Hai, iute, şi cât te văd; raniţa ’n spate, stânga ’npre-jur, pas gimnastic şi înainte, marş! Zis şi făcut. In câteva minute furăm gata. Ne abăturăm pe la stână, unde ne răcorirăm faţa cu apă rece, ne luarăm rămas bun dela ciobani şi plecarăm. Vântul de cu noapte măturase norii de pe cer şi numai din văile adânci, ce se deschideau sub picioarele noastre, negurile, deşteptate de întâile raze ale dimineţii, începeau să se înalţe, ca fumul pornit dintr’o jertfă colosală a Naturii cătră Ziditorul său. — Ia te uită, frumosul meu Telemac, cu ce privelişte măreaţă te dărueşte, pentru astăzi, bunul Dumnezeu al părinţilor tăi, zisei adresându-mă cătră tovarăşul meu. Dar ce naiba tot scurmi cu ochii în pământ, nu cumva ţi-ai pierdut nasul? — Fii pe pace! Dacă l-am pierdut şi nu-1 voi găsi n’am să cer împrumut dela dumneata; ştiu că n’ai de unde să-mi dai. Până atunci însă ai face bine să-mi arăţi marşrutul pentru astăzi: încotro mergem şi unde o să ne oprim? n’aş dori să mai păţim ca asară. www.dacoromanica.ro hăiAuca 83 — Nimic mai uşor, scumpa mea antiteză; încotro vom vedea cu ochii şi încotro ne vor duce picioarele. Şi dacă asară n’a fost bine, cred că va fi mai rău desară; precum vezi, ai perspectiva unei compensaţii negative; cui cu cui se scoate 1 — Foarte bine, dar cu socoteala asta are să ne rămână ciolanele pe dealuri. ' — Iată, zisei eu, pufnind de râs, un om, pe care l-a prins prea de vreme mila de ciolanele lui; ei bine linişteşte-te ilustrule scoborîtor al tuturor Faraonilor; vom lua toate măsurile trebuitoare, pentru ca nobilele tale ciolane să fie culese şi aşezate în piramida funerară a familiei; ce mai vrai? mă însărcinez eu cu aceasta. Mai ai ceva de întâmpinat? — Nimic, numai, cum mă voi vedea în valea Bistriţei, mă sui pe plută şi mă duc la Piatra. — Primo: nu poţi fi sigur, că nu te va lua dracu ’nainte de a ajunge în valea Bistriţei; secundo: dacă te sui pe plută ' fără mine, te îneci de sigur; tertio: sub această îmbrăcăminte te leagă burduf şi te duce cu călăraşi la suprefectura cea mai apropiată. Cred că o să luăm împreună o baie în undele Negrei-Şarului. — O să vedem. — De sigur că o să vedem; iată singura vorbă cuminte ce ţi-a ieşit din gură, de când călătorim. Ne aflam acum pe înălţimile cele din urmă ale Hălăucei. In depărtare răsăritul imens ardea în valurile de foc ale zorilor, iar soarele, ca o colosală sprinceană de aur curat, se râdica de după linia neagră şi ondulată a munţilor vapo-roşi. Umbrele se grămădeau în apusul încă în amurg şi grăbite se aruncau în haosul altor lumi. Din văi, negurile adormite, începeau să se înalţe, trezite de întâile raze ale dimineţii; ici-colea, din adâncuri, coloane sure de fum se îndreptau spre ceruri, topindu-şi creştetele lor în văzduhul www.dacoromanica.ro 64 C, HOGAŞ luminos şi limpede. La dreapta, viile pline de lumină ale Ozanei, la stânga văile neguroase ale Sabasei, Borcei şi Bistriţei se deschideau adânci şi prăpăstioase sub picioarele noastre. Noi mergeam spre cele din urmă pe o potică tăetă, poate, de rarii paşi ai fiarelor sălbatice, în muşchiul verde şi rourat. începusem a coborî la vale. Ne trebui mai bine de două ceasuri, până ce să ieşim din regiunea muşchiului. Când intrarăm în pădurile tinere de fagi şi de mes-teacăni, ce îmbracă văile mai de jos ale Hălăucei, soarele inundase cu lumina sa munţii din stânga şi din faţa noastră. Căldura începuse a se simţi şi dimineaţa ne vestea o arzătoare zi de Iuliu. Cu cât înaintăm, scoborînd în păturile mai dese ale aerului din văi, cu atât mai grele ni se păreau boccelele noastre. Mergeam a lene şi tăcuţi. Nicio privelişte nu se mai deschidea ochilor noştri, căci eram de toate părţile împresuraţi de pădurile posomorite ale poalelor Hălăucei. Potica, pe unde mergeam, se deschidea la vale lungă şi dreaptă. Tot pe aceiaşi potică, venind din altă parte, intrase şi mergea, ca la o svârlitură de băţ înaintea noastră, un băietan care ţinea pe cap o putină; şi fiindcă era cu spetele spre noi, nu ne văzuse şi nici simţise, poate, că cineva se află în urma lui; mergea deci scoborînd încet şi şuerând o arie de munte; era înalt şi zdravăn; putina de pe cap îl mai lungea încă, iar mânile lui aduse în formă de torţi spre a ţinea putina, îi dădeau înfăţişarea unui ulcior cu picioare. — Eilflâcăule, strigai eu cătră dânsul; ia stăi oleacă 1 Se întoarse. Era, în adevăr, un flăcău zdravăn şi înalt ca un brad; ne privi puţin, lăsă putina în mijlocul drumului şi se făcu nevăzut în pădure. — Dar asta? zisei eu, vorbindu-mi singur. Ajunserăm lângă putină, — o putină cu lapte acru, în adevăr, ne uitarăm în toate părţile dar nu văzurăm pe flăcău nicăiri. Ne puserăm la umbră pe marginea poticii, şi www.dacoromanica.ro HĂLĂUCA 66 aprinserăm câte o ţigară. Un foşnet de frunze îmi trase luarea aminte. Intorsei capul şi zării pe flăcăul nostru tupi-lat şi privindu-ne dintre nişte tufe dese şi apropiete. Fără să fi băgat el de samă, scosei revolverul, şi-l întinsei spre locul cu pricina. — Stăi că trag, strigai eu. Flăcăul încremeni pe loc. Mă sculai cu revolverul tot întins, mă apropiai de tufişul în care stătea ascuns, şi îl silii să iasă la lumină; era galbăn cum îi ceara şi tremura ca varga. — Ia şezi colea jos, flăcăule, zisei eu, lungindu-mă cel întâi pe iarbă. Nu îndrăzni şi rămase în picioatf. — Şezi, când îţi zic; nu face marafeturi; n’am obicei să poruncesc un lucru de două ori. Se lăsă mai mult să cadă, decât să se aşeze lângă noi. — Ce ai în putină? — Lapte acru. Şi nu-ţi venea să crezi, că un glas aşa de moale, de tremurător şi de sfios, poate să iasă dintr’un piept al unui voinic cât brazii munţilor lui. — Lapte acru, în luna lui Cuptor? cui spui tu prujituri, mă? — Zău boierilor, lapte acru pentru gloată. — A! vra să zică voi sunteţi oameni cuprinşi, aveţi şi gloată? — Nu zău, nu, boierilor, tata-i beteag şi mama-i vadană. — Cum vădană mă-ta, flăcăule? da’ tată-to nu-i bărbatu’ mă-tii? — D’apoi că nu-s luaţi cu cununie. — Ş’apoi! da’ tot nu-i vădană, că are bărbat, măcar că-i fără cununie. — Tata şăde la vite şi n’o dat de zăce ani pe-acasă; îi beteag de picioare. — Dar mă-ta nu se duce pe la el? — Nu se duce niciodată; cică-i departe. www.dacoromanica.ro 06 C. HOGAŞ — Ei bine, fie şi cum zici tu. Dar spune-mi, însă drept să-mi spui, cam ce ne socoteşti tu pe noi! — Eu. . . mă rog de iertare. . . eu nu socotesc nimica, cuconaşilor. — Nu umbla cu fleacuri; ţi-am spus că n’am obicei să poruncesc un lucru de două ori; spune-mi, când ne-ai văzut, cam drept ce ne-ai luat? — Mă rog de iertare, zise flăcăul tremurând, am chitit că sânteţi nişte. . . boieri. — Bine mă, mai văzut-ai tu boieri cu opinci în picioare şi cu boccelele ’n spinare ca noi? — Eu. „. n’am văzut, da’ spun oamenii. . . — Că boierii poartă opinci şi boccele? — Nu. . . da’ că. . . — Că? . . . — Că. . . — Haide, spune-odată, sau. . . şi făcui o mişcare ameninţătoare. * — Că. . . zise flăcăul, ferindu-se mecaniceşte într’o parte, că boieri ca dumneavoastră mai trec câteodată pe la noi. Şi sudori cât bobul de mazăre curgeau de pe fruntea răce şi palidă a bietului flăcău. — Şi nu ştii tu numele vreunuia din aceşti boieri, despre cari ai auzit? Dacă spui drept, n’o să-ţi fac nimic. — Spune tata de. . . Gheorghe a Nastasiei, de Profir, da’ eu nu ştiu. — Ei bine, zisei eu, dumnealui e Gheorghe-a Nastasiei şi eu sânt Profir. Uită-te bine că e tuns, chiar acum a scăpat din Pângăraţi. Flăcăul se uita lung şi ţintă când la tovarăşul meu şi, pe măsură ce se uita, faţa îi venea la loc şi spaima ce-1 cuprinsese părea că se împrăştie. — Ei, şi, adică, ce te uiţi tu aşa la noi, flăcăule? Poate ţi ’nchipui că nu sântem cine ţi-am spus? www.dacoromanica.ro hAlAuca 07 — D’apoi că nu sânteţi ’neavoastră Profir şi Gheorghe-a Nastasiei. . . — Şi de unde aflaşi tu aşa de iute, măi băiete? — D’apoi spune tata că Gheorghe-a Nastasiei are nişte musteţi galbene şi lungi pân’ la urechi, şi pe Profir l-o ’m-puşcat jandarii, când îl duceau la gros. De geaba, nu mă spărieţi; ştiu eu că nu sânteţi ’neavoastră potlogari ca de-alde dânşii; ’neavoastră se cunoaşte, că sânteţi dela târg. . . — Ce zici, tovarăşe? Fiindcă flăcăul vra numai decât să fim dela târg, hai să fim cum zice el. Ei bine, fie cum zici tu, sântem dela târg, zisei adresându-mă flăcăului, şi fiindcă tu ai făcut o descoperire aşa de mare, apoi eşti dator să ne îndrepţi, pentru desară, la vreo gazdă în satul tău. Cred că eşti din Sabasa? — Da’ poftiţi, mă rog, la noi, avem unde vă găzdui şi cu ce vă ospăta. — Bucuros, flăcăule, răspunsei eu: îţi mulţămim; desară sântem oaspeţii tăi; uită şi tu năcazul ce-ţi făcurăm. — Să-ţi spun drept, cucoane, că m’ai vârît în spărieţi cu pistolul dumitale şi, dacă nu-1 întindeai spre mine, când m’ai zărit în tufe, o luam la sănătoasa prin pădure. — Şi cred că am făcut bine; altfel unde era să mânem noi în ias-noapte? Ia să plecăm. Flăcăul se sculă de jos, luă putina pe cap şi formând iarăşi ulciorul cu două picioare, mergea la o mică depărtare înaintea noastră. Soarele, păşind peste hotarele de foc ale meridianei, începuse a cumpăni spre apusul din stânga noastră. www.dacoromanica.ro IN VALEA SABASEI Erau două ceasuri după amează, când sosirăm în pitoreasca vale a Sabasei. La spatele noastre, Hălăuca, cu nenumăratele sale trepte verzi, se rădica în depărtare ca un nemărginit amfiteatru, care închidea cercul înalt al vederii despre răsărit. In faţă, pe stânga şi ’n dreapta noastră, munţii Sabasei, Borcei şi Fărcaşei se întindeau până dincolo de hotarele ochilor, ca o mare încremenită de valuri violete cu nuanţe de aur; iar peste această privelişte neţărmurită, arşiţa de cuptor aruncase o reţea subţire de aburi fumurii, care dădeau întregului înfăţişarea unei mări de opal. Căldura era covârşitoare şi întreaga natură părea că răsuflă greu. Intrasem pe prundul Sabasei, un pârău limpede, care purcede din fundul munţilor Fărcaşei, se furişează răpede pe sub umbra pădurilor întunecoase, ce încununează înaltele sale maluri de stânci calcarice şi se aruncă in Bistriţa drept Borca. — Nu mi-ai putea spune, frumosul meu Adonis, ce mână binefăcătoare a umplut cu rouă această cupă de mozaic? zisei, adresându-mă tovarăşului meu şi arătându-i cu degetul spre pârău. — Nu ţi-aşi putea spune hotărît lucrul acesta, răspunse el foarte serios; dar tot cu aceeaşi nedumerire, ca şi dumneata, te-aş putea ruga să-mi spui, cam ce minte nesăbă- www.dacoromanica.ro IN VALEA SABASEI 69 duită â aşternut cu pietre aşa de ascuţite cărările acestor munţi, fără să se gândească cel puţin că opincile mele vor călca odată pe aici şi că, rupându-se, mi se vor beşica tălpile şi voiu rămânea olog? Ia uită-te. Şi cu o îndemânare, de care nu l-aşi fi crezut destoinic, râdică talpa piciorului său lung ca un catarg până la înălţimea nasului meu; opinca lui era, în adevăr, ferfeniţă. — Cele mai din inimă ale mele păreri de rău pentru actualele tale opinci şi pentru viitoarele tale picioare oloage; totuşi nu te împuţina cu sufletul; opinci cred că vom găsi la casa flăcăului nostru, cât despre picioare, o să îngrijim de altă păreche, îndată ce vom întâlni în drum vreo turmă în care, afară de oi, să mai fie şi. . . capre, spre pildă. . . Până atunci însă eu aşi fi de părere să ne scăldăm. — Cum? aşa înfierbântaţi şi asudaţi cum sântem? — Da!. . . Nu cumva te iei, din greşală, drept Alexandru Machedon ori Frederic Barbă Roşie şi te temi, prin urmare, să nu mori de friguri sau de apoplexie? Hai să ne scăldăm. — Flăcăule! strigai eu către băetanul, care mergea înaintea noastră, vreun loc mai bun de scăldat nu ştii tu pe-aici? — Da’ cum nu, răspunse el oprindu-se şi întorcându-se cătră noi; uite, o ţâ’ mai la vale este un loc bun de scăldat. După un pătrar de oră sosirăm la umbra unei stânci enorme de calcar, unde pârâul făcea un cot limpede şi adânc. Mesteacănii bătrâni şi pletoşi cu trunchiuri netede şi albe, uitându-se parcă în apa de sub stânca pe care se născuseră, atingeau cu vârful celor din urmă ramuri crestele fugătoare ale undelor. Ai fi zis că te afli sub una din acele bolţi de umbră şi verdeaţă, pe care o nimfă pudică o alcătueşte, la loc tainic, pentru oara misterioasă a băilor sale. — Iată-ne, junele şi graţiosul meu Faun, zisei adresân-du-mă tovarăşului meu, sosiţi la locul unde nimfele acestor păduri obişnuesc a-şi desvăli, câteodată, comorile lor de graţii; desfă deci cununa de iederă şi lăuruscă ce încinge 8 www.dacoromanica.ro 70 C. HOGAŞ fabuloasele tale tâmple, leapădă această pele de leu, care acopere jumătatea de moale alabastru a corpului tău, aruncă departe băţul tău încovoiat şi nodoros, şi hai să cercăm dacă aceste unde de cristal răce şi curgător mai păstrează încă urmele îmbălsămate ale vreunei nimfe spărioase cu şanuri crude şi sălbatice. — Ştii, răspunse el, că nu-mi plac parfumurile; prin urmare, hărăzesc mai dinainte nasului dumitale orice soi de miresme ar fi lăsat, în undele acestea de cristal răce şi curgător, nimfele dumitale cu sânuri crude şi sălbatece. După o jumătate de ceas, răcoriţi şi întremaţi, ne urmarăm drumul înainte. Soarele sta să apună, când sosirăm la casa părinţilor flăcăului nostru. Mama lui vitregă ne ieşi întru întâmpinare; era o femeie naltă, bine făcută, cu ochi negri şi mari, cu gura mică, cu nasul drept şi potrivit; în toată înfăţişarea ei, femeia de ţară se amesteca cu cea de târg. Curat îmbrăcată într’o fustă de cit şi o cămeşă de subţire şi albă pânză de casă, vrâstată cu borangic, avea părul cu îngrijire pieptănat şi adus pe tâmple cu oarecare cochetărie; iar pe creştet era strâns în conci şi străpuns cu un ac de păr, cu gămălia de sticlă roşie. Când intrarăm în ogradă, ea şedea pe un lăvicer aşternut pe prispă şi împletea la un colţun. ' — Apoi, dragă jupâneasă, zisei eu de departe, cu voie fără voie, bucuroşi sau nebucuroşi, iată-ne oaspeţii dumitale pentru noaptea asta; cel puţin flăcăul dumitale, după ce i-am tras o spaimă ţapănă, s’a hărăzit să ne găzduiască. — Bucuroşi, poftim, zise femeia, sculându-se şi venind să ne întâmpine. Bine ai făcut, Ioane; poftiţi! — Ce face tată-to? zise ea, adresându-se către flăcău. — Tot cum îl ştii, răspunse Ion, punând putina pe prispă. Până ce să lepădăm din spete boccelele noastre, femeia intră în casă şi mai aduse vreo două lăvicere curate, pe care le aşternu afară pe prispă. www.dacoromanica.ro IN VALEA SABASE1 71 Un băieţel ca de opt ani, îmbrăcat în cămeşuţă şi izmene de pânză de casă, ca ghiocul de albe, încins peste mijloc cu un chimir mic şi cu părul în plete lungi lăsate pe spete, după obiceiul muntenilor noştri, şedea pe prispă mai de-o parte şi, mirat, se uita la noi cu ochi negri, nevinovaţi şi mari. — D’apoi bine, Vasilică mamă, îi zise femeia cu un glas în care duioşia nu lipsea, tu nu gândueşti nimica? Fără să zică ceva, băieţelul se sculă, intră în casă şi ieşi cu o cofiţă; apoi plecă cu ea la un şipot din apropiere, de unde se întoarse iute, aducând-o plină cu apă răce. Tot el se duse în casă şi veni cu două pahară, pe care le umplu cu apă. Ni se aduse zahar şi ni se făcură, astfel, întăile onoruri ale ospitalităţii. — Şi de unde veniţi astăzi ? ne întrebă gazda noastră, luân-du-şi din nou colţunul şi aşezându-se pe prispă aproape de mine. — Astăzi venim de pe Hălăuca, dragă jupâneasă, unde am mas peste noapte; în drum am întâlnit pe Ion al dumi-tale şi, fără multă vorbă, iată-ne în gazdă la dumneata. Cam pe neaşteptate, nu-i aşa? — Cum socotiţi, da’ oaspeţii nu se prea îmbulzesc, şi când ne vine câte unul, sântem bucuroşi; să poftiţi ca la dumneavoastră acasă. — Ba poate şi mai bine, căci la noi acasă nici dormim pe ostenite nici mâncăm pe flămânzite; ia numai cât încurcăm lumea de geaba. De câţi ani să fie Vasilică al dumitale? — De opt pe nouă; opt o ’mplinit la Simedru; da’ aşa-i el râdiche, nu creşte. — A fi semănând tată-so, căci dumneata te văd naltă şi voinică; dar pe omul dumitale nu-1 văd, se vede că dă rar pe-acasă? — Or hi vr’o zece ai de când nici nu l-am văzut; i-o căzut un butuc peste picioare şi l-o lăsat olog; şăde la vite şi eu nu mă pot duce să-l văd, că-i departe. www.dacoromanica.ro 72 C. HOGAŞ — Vra să zică Vasilică nici nu cunoaşte pe tată-so; d’apoi bine, moş Vasilică, zisei întorcându-mă către băiet, un flăcău aşa ca tine de opt-ani să nu vadă pe tată-so de zăce, se poate? D’apoi atunci cine ţi-o cumpărat ţie chimirul ista asa de frumos? > — Mama, răspunse băietul, fără să se gândească. — Şi nea-ta! zise femeia sculându-se şi făcându-şi treabă, d’apoi cum să-l vadă, dacă l-am făcut după ce-o plecat tată-so ? — Uite nevastă, la asta nu mă gândeam; ş’apoi mi se pare că vrau şi eu să ştiu cam multe deodată. — D’apoi aşa sânteţi dumneavoastră, târgoveţii, vă place să iscodiţi toate. — Şi să năcăjim lumea; uite, cum te năcăjesc eu pe dumneata; dar, mai la urmă, mi se pare că am dreptate; Vasilic’a dumitale e un băiet frumos ca o floare şi curat ca un ghioc. — Ai să-mi diochi băietul, zise femeia cu un soi de mânie glumeaţă în glas. Vasilică mamă, ia du-te de vezi ce face frate-to? şi zi-i să prindă vreo doi pui, să gătim ceva pen-tni gustare; ajută-i şi tu. — Parcă ţi-o ieşit un porumb din gură, dragă jupâneasă. Când ai şti cât sântem de flămânzi! Tovarăşul ista al meu, pe care-1 vezi că şade cu nasul în jos, e ruşinos ca o fată mare, dar la altele se pricepe ca o catană bătrână; o ,să-l vezi la masă, cum întoarce capul când înghite şi cum se şterge cu mâneca la gură când bea, ca să nu se cunoască c’o băut; dar bea al dracului, nu vezi ce nas roş are? Şi, de lumeţ, niciun vrăbioi nu-1 întrece. — O începi bine, zise tovarăşul meu, răsturnându-se într’un cot pe prispă. — Dă. . . răspunse femeia la vorbele mele, dă. . . cui i-i foame mănâncă, cui i-i sete bea şi cui i-i somn doarme. — Şi câte altele n’or mai fi, dragă jupâneasă! — D’apoi or hi, de ce să nu hie? răspunse femeia roşin-du-se puţin. www.dacoromanica.ro IN VALEA. SABASEI 73 Tocmai atunci Vasilică se ivi de după colţul casei, ţinând, spânzuraţi de picioare, doi pui care se zbateau în mânile lui. — Vasilică, mamă, ia fă-te ’n coa’ mai iute, strigă femeia cătră băiet, mai mult spre a schimba vorba, decât de nevoie, căci Vasilică, dela sine, venea spre mă-sa. — Ţine-i bine, Vasilică, că zboară cu tine, adăogai eu; mi se pare că mai de grabă te-au prins ei pe tine decât tu pe dânşii. — Pe-aista l-am prins eu, zise băietul cu aer victorios şi rădicând mai sus un cocoşel vânăt, care se zbătea mereu în mânile lui mici, şi se lipi de mă-sa cu un soi de îngerească nevinovăţie. — Bravo, Vasilică, tu eşti uliu ori vindereu? — Şi ’neta! ce tot îmi năcăjeşti băietul? Ţi-am spus c’ai să-l diochi, zise femeia; şi apucându-i capul între palme, îl sărută cu duioşie în creştet. — O să stângem trei cărbuni în apă neîncepută şi are să-i treacă. Soarele dispăruse acum după munţii Borcei şi numai câteva raze împrăştiete tiveau încă cu aur marginile rupte ale norilor care, în straturi lungi şi viorii, se întindeau deasupra apusului; geana de azur limpede a cerului depărtat părea acum că se pleacă şi se uneşte cu geana de umbră a pământului. . . S’ar fi zis că abisul închide porţile sale aeriene, aşezate pe hotarăle dintre noapte şi zi, sau că natura îşi pleacă, pentru odihnă, ochiul său înflăcărat. Amurgul sării sosise pe înălţimi, iar din văi se râdica noaptea cătră adâncurile largi ale văzduhului; niciun glas nu se mai auzea, nicio mişcare nu se mai simţea. Firea întreagă îşi pleca spre odihnă capul său. Cu privirea pierdută în albastrele deşerturi ale cerului, stăteam pe prispă răzămat pe un cot; iar sufletul meu, ca discul mai greu al unei cumpene, se pleca pe nesimţite din lumea reală spre lumea visurilor şi a contemplaţiunii. www.dacoromanica.ro 74 C, HOGAŞ Sânt momente, când fiinţa noastră se moaie, se topeşte, se împrăştie şi se pierde în nemărginitul tot al lucrurilor; când sufletul nostru străbate până în cele mai ascunse şi tainice fibre ale materiei inerte; când natura moartă, gal-vanizată parcă de curentul viu al propriei noastre cugetări, pare a se înfiripa şi a trăi, în mod inconştient, viaţa scurtă a unui vis sau a unei colosale fantasmagorii. Tăcerea îmi ţiuia în urechi, iar privirea scânteetoare a milioanelor de stele mă ţinea amorţit sub imperiul unei estatice contem-plaţiuni. — Ei, bătrânule fachir, strigă tovarăşul meu într’un târziu, în Brahma sau Nirvana te-ai cufundat? Ia trezeşte-te puţin şi nu mai visa în limba sanscrită pe care n’o înţelegi, nici te mai strămuta cu închipuirea în umbra pagodelor, pe care nu le-ai văzut. Ai face mai bine să îngădui un moment macar de îngrijire şi păcătoasei vieţi de toate zilele.. . Mie mi-i foame şi mi-i somn. — Eşti totdeauna ridicol, scumpul meu. Ai aerul de a mă lua drept bunică-ta, îi răspunsei eu cam supărat că mă trezise din visurile mele; dacă ţi-i foame, vrai să-ţi dau ţâţă, şi dacă ţi-i somn, vrai să te legăn? Mănâncă şi te culcă pur şi simplu, sau du-te la dracu şi mie dă-mi pace! — Iată ceea ce nu pot face pentru moment, răspunse tovarăşul meu, răzămându-se cu spetele de păretele casei, cu ţigara în gură şi picior peste picior. Ce vrai? Am şi eu gusturile mele. . . da, am gusturile mele şi chiar nostime câteodată; în astă seară, spre pildă, mi-am pus în gând să-mi fie dor de bunică-mea. — Sărmana mea bunică! dacă n’ar fi murit prea de timpuriu, nu m’ar fi lăsat de sigur să plec fără ea în această lungă şi primejdioasă călătorie, şi n’ar fi îngăduit să încredinţez nobila mea persoană fan-taziei dumitale vagabonde. Ea m’ar fi însoţit până la marginile pământului, m’ar fi ţinut pe palmă şi m’ar fi apărat de lupi de care, în paranteză vorbind, mi-i grozav de trică. www.dacoromanica.ro IN VALEA SABASLI 75 Şi cine ştie cât ar fi urmat între noi acest dialog banal, dacă femeia de gazdă n’ar fi trimes pe Vasilică să ne cheme la masă. Era o masă în regulă, cu farfurii, cuţite, linguri, fur-culiţi, pahare, solniţi şi chiar cu şervete şi faţă de masă. Nu mă înşelasem, când presupusesem, necăjind pe Ion în pădure, că părinţii lui sunt oameni cuprinşi. Curăţenia era desăvârşită şi, ca pentru locul unde ne aflam, luxul şi îm-belşugarea se întâlnise pe această masă ţărănească. Căci e o adevărată îmbelşugare şi, mai la urmă, chiar un lux, să mânânci în Valea Sabasei brânză cu smântână, scrob cu unt proaspăt, borş de pui dres cu ou şi cu smântână, pui fripţi şi, dacă nu e ceva neobişnuit, e cel puţin de mirare, ca toate aceste să-ţi fie gătite şi puse înainte de o femeie curată. Curăţenia e o virtute, pe care o întâlneşte cineva foarte rar la muntenii noştri. Cina fu scurtă şi presurată cu glume. Vasilică, de pildă, se pusese la masă între mine şi mă-sa şi, deşi copil de ţară, mânca totuşi foarte sistematic şi cu multă chibzuială. — Bine moş Vasilică, zisei eu copilului, când începurăm a lua din borş, da’ tu mânânci borşul pe dos; bine, mai văzut-ai tu pe cineva să vâre întâi mămăliga în gură ş’apoi să soarbă borşul? întâi borşul ş’apoi mămăliga! Copilul îşi opri lingura la jumătate calea spre gură şi se uită lung la mine; şi în privirea lui se cetea o neîncredere aşa de nevinovată, încât şi lingura mea se opri la jumătatea drumului dintre farfurie şi gură. Stăturăm un moment ui-tându-ne unul la altul şi nu ştiu, dacă râdeam eu de Vasilică ori Vasilică de mine. Oricum însă, fie din greşală, fie după sfatul meu, Vasilică sorbi întâi borşul şi când să vâre mămăliga, scăpă borşul din gură; toţi izbucnirăm de râs, singur Vasilică, ruşinat şi cu ochii înotând în lacrimi, se înroşi şi rămase nedumerit. — Dacă eşti prost, îi zice mă-sa, ştergându-1 la gură şi pe dinainte; nu vezi că te năcăjeşte şi vra să-şi râdă de www.dacoromanica.ro 76 C. HOGAŞ tine? Vezi ce păţeşti dacă nu te gândeşti la ce-ţi spun oamenii? Cată-ţi de mâncare şi ia sama cum mănânci. In zadar căutai să mai înşel pe Vasilică: el nici nu se mai uita la mine, ci-şi căuta de mâncare cu băgare de samă. Incheiarăm cina sculându-ne şi făcându-ne cruce. Dintre toţi, Vasilică nu-şi făcu cruce, ci se trase mai la o parte şi se părea că aşteaptă ceva. — Dar bine, moş Vasilică, zisei, adresându-mă băiatului, pe când cei de casă strângeau masa; bravo! se vede c’au mâncat căţeii crucea. Şi-cu mânile la spate, mă uitam la el de sus în jos; el se părea că nici nu m’aude; de când cu borşul devenise duşmanul meu de moarte. — Iar te-ai apucat să-mi năcăjeşti băietul? zise femeia trăgând cu Ion, la locul ei, masa din mijlocul casei; dă-i pace, că ştie el socoteala lui. — A! vra să zică dumneata, moş Vasilică, eşti om cu socoteală? Bravo! Vasilică însă nici nu gândea să bage în samă vorbele mele. Trecură câteva momente cheltuite în banalităţi cu tovarăşul meu de drum. Când întorsei capul, văzui pe Vasilică îngenuncbiat în mijlocul casei, cu faţa spre răsărit, cu mânile împreunate, cu marii săi ochi pironiţi în văzduh, zicând cu glas tare o rugăciune de mulţămire cătră Dumnezeu. . . Şi avea Vasilică nişte ochi aşa de mari, de limpezi şi de nevinovaţi! Şi aceşti ochi umbriţi de nişte gene lungi şi negre, erau pironiţi atât de adânc în sânul unui Dumnezeu necunoscut! In liniile de marmoră ale feţei sale de o ideală frumuseţe, aşa de întipărită era extazul credinţei! îmi încrucişai mânile pe piept şi, fără voie, întorsei faţa spre răsărit. — Bravo! moş Vasilică, zisei eu băietului care, după ce-şi mântuise rugăciunea, sărutase mâna mă-sii şi rămăsese lipit de dânsa. Bravo!. . . dar ia spune-mi tu, cine te-a învăţat www.dacoromanica.ro IN VALEA SABASEI 77 să te rogi aşa frumos? Drept răspuns, copilul se lipi şi mai tare de mă-sa, privindu-mă pe sub gene, fără a-şi rădica faţa. De când cu borşul, Vasilică devenise duşmanul meu de moarte. — Eu, răspunse femeia, uitându-se la copil de sus în jos şi depărtându-i cu mâna părul ce-i căzuse şi-i acoperea fruntea. — Atunci aş putea să te întreb şi pe dumneata cine te-a învăţat? — Eu sânt din Folticeni, şi-am învăţat la şcoală. . . — Cu alte cuvinte dumneata ştii şi carte? — Câtă n’am uitat-o, o mai ştiu şi eu. Nu mersei mai departe cu cercetările în această privinţă. Mă mulţămii a rămânea foarte mirat. De altfel această descoperire mă bucură fără să ştiu pentru ce. — Şi de mult ai schimbat Folticenii cu valea Sabasei? — Or hi vreo unsprezece ani. — Va să zică, când ai venit în Sabasa, aveai pe Ion cu dumneata? Ai fost măritată în Folticeni? — Eu n’am fost măritată niciodată şi nu sânt nici amu. Pe Ion l-am luat odată cu tată-so, îmi răspunse femeia roşindu-se puţin şi făcându-şi treabă prin casă. Ştiam mai mult decât trebuia: o gospodărie ca multe altele între ţăranii noştri, o mică aventură de amor între o fată săracă dela târg şi un văduvoi bogat dela ţară; iar, ca încheiere, un concubinaj, pe care un pârdalnic de butuc venise să-l turbure puţin: omul trăia olog la vitele lui, iar femeia cu picioarele întregi la casa omului. De altfel, Vasilică era totdeauna faţă spre a mărturisi că femeia nu-şi pierduse tocmai în zadar cei 28 de ani, ce părea că-i are. Fu un moment când crezui că Ion se uită Ia mine cam chiorâş şi că priveşte cam aprins pe mama lui vitregă; eram pe punctul de a crede cine ştie ce; iute însă mă desamăgii. — Poate-ţi odihni oleacă, zise femeia; îţi fi obosiţi? www.dacoromanica.ro 78 C. HOGAŞ — E şi vremea, dragă jupâneasă, îi răspunsei; eu, unul, m’aşi culca afară, dar s’a cam înorat şi noaptea poate să aducă ceva. — Dar nici nu-i nevoie, se grăbi a-mi răspunde ea; trei paturi sunt de ajuns pentru trei oameni. — Dar suntem patru cu Ion. — Ion se culcă afară, numai iarna doarme în bordei. Şi în timpul acestui dialog, Ion se şi duse să se culce. Un fior răce îmi străbătu tot corpul. Făcui câţiva paşi prin casă, fără a zice nimic. — Mai la urmă culcă-ne cum vrai şi unde vrai, adăogai eu; pentru noaptea asta suntem ai dumitale. Femeia începu să aştearnă pe paturi. — Mă rog, zisei eu, urmărind cu ochii pe femeie care trebăluia, nu mi s’a întâmplat să văd pe la ţară, niciodată, paturi aşa de late; ar putea, pe paturile dumitale, să doarmă doi alăturea în voia cea bună. Femeia se uită ţintă la mine, fără să zică nimic. — Dacă vraţi să vă culcaţi, zise ea peste puţin, iaca, paturile sânt gata . . . Şi când deschise gura spre a vorbi, zării strunga dintre dinţii ei de deasupra... pe câmpul alb era însemnată că. rarea neagră a păcatului. . . Cerul prevestea o noapte furtunoasă; prin întuneric ajungea până la noi fâsâitul colosal al vântului, care se scurgea ca o mare aeriană printre frunzişul ascuţit al codrilor de brazi. Zigzagul de lumină al câte unui fulger rar, tăia brazde de foc în întunerecul adânc, iar în răstimpuri huruitul depărtat al unui tunet străbătea creştetele înalte ale munţilor pierduţi în noapte. Pe cele trei paturi erau făcute acum trei aşternuturi; câteva poclăzi care, împreună, atingeau grosimea unei saltele, erau curat acoperite cu câte o prostire, iar la căpătâi erau puse câte două perne, atunci chiar înfăţate. Fără www.dacoromanica.ro IN VALEA SABASEI 79 multă ceremonie, tovarăşul meu se descălţă, se desbrăcă şi se trânti în pat cu faţa la părete. După un sfert de oară, până ce să mă desbrac şi eu, fericitul meu tovarăş fosăia ca o cucuveică sub Streşina unei biserici. > — Ostenit trebuie să fi fost cuconaşul ist tânăr, observă femeia, privind pe tovarăşul meu cum dormea de adânc. — Când tot sui şi tot scobori, cum o făcut el astăzi, nu-i de mirare să fii ostenit; doar n’a fi cumpănă de fântână, căci numai ea nu osteneşte, deşi veşnic suie şi scoboară . . . — Vasilică, mamă, închide ochii şi dormi, zise femeia băietului care, după ce se suise în pat, se şi culcase la părete. Băietul închise ochii. Cam pe-o parte, cam cu faţa ’n sus se culcă şi femeia la margine lângă băiet, aducându-şi mâna stângă sub cap, iar cu dreapta acoperindu-şi picoarele cu fusta. — Dar dumneata nu te culci? mă întrebă ea fără să se uite la mine. Eu trăsesem, în adevăr, masa lângă pat, pusesem lumânarea pe masă şi scosesem câteva foi de hârtie pentru a scrie. — Mi-a fugit somnul deocamdată, nevastă dragă, dar o să mă culc şi eu mai acuş. — Hml făcu femeia şi nu mai zise nimic. Se făcu linişte. Intr’un târziu mă culcai şi eu . . . Dormii somnul omului fericit. . . Când mă sculai adoua zi, cerul era limpede şi soarele sus. Tovarăşul meu se sculase mai înainte şi posomorit stătea afară pe prispă, plecat asupra unei opinci, pe care o tot sucea şi o tot învârtea şi pe o parte şi pe alta. — Cu ce ţi-a greşit biata opincă de-o tot suceşti aşa, amice? îl întrebai eu. — Cu ce greşesc toate opincile universului; s’a rupt şi uite ce spărtură mare tocmai în talpă 1 www.dacoromanica.ro 80 C. HOGAŞ — Dragă jupâneasă, zisei eu gazdei noastre, care tocmai atunci se ivise în prag, gătită spelcă, nu cumva Ion al d-tale o fi având vreo păreche de opinci de prisos? cu plată bine înţăles. — Da’ cum să nu aibă, răspunse femeia. Peste un ceas, tovarăşul meu se afla încălţat cu opinci nouă de piele de porc, întocmite de Ion cu multă măestrie pe tălpile late şi lungi ale tovarăşului meu. Ne luarăm rămas bun dela gazdă, dela Ion şi dela Vasilică, şi plecarăm. Tovarăşul meu o apucă înainte cu toată iuţeala paşilor săi largi şi a picioarelor sale lungi; şi toată silinţa ce-mi dădui ca să-l pot ajunge, rămase zădarnică. II strigai, dar nu mă auzi, sau se făcu că nu mă aude . . . Aşa ceva nu se întâmplase încă între noi. Poate că voia să ajungă mai repde la Bistriţa, să se suie pe plută şi să plece la Piatra, după cum îmi dăduse a înţelege încă de pe Hălăuca; poate. . . dar tovarăşul meu era fricos ca un iepure şi nu-mi venea să cred că va îndrăzni să străbată el singur inima pădurilor până la Borca, şi cu atât mai puţin să înfrunte primejdiile unui drum pe plută până la Piatra; şi cu toate acestea zbura ca o săgeată, fără să-şi arunce macar ochii în urmă, spre mine. Când văzui, în sfârşit, că toate străduinţele mele, spre a mă ţinea de el sunt de prisos, rării pasul şi-l lăsai să se tot ducă. — Ce naiba să fi păţit tovarăşul meu? mă întrebam eu nedumerit, din când în când. Parc’o dat strechia ’ntrînsul! Mi se pare, totuşi, că gazda noastră din Sabasa e de vină; poftim! dracul i-o şoptit să se uite la mine mai galeş decât la dânsul? Mersesem numai vreo două ceasuri şi mă simţeam obosit ca după o întreagă zi de drum. Mă hotărîi să poposesc undeva la umbră, spre a-mi împrospăta puterile. Mă abătui din drum şi intrai în pădure; întâmplarea mă duse sub un pâlc de mesteacăni, unde pământul era aşternut cu o pajişte www.dacoromanica.ro !N VALEA SABASEI 81 deasă şi moale; îmi luai bocceaua din spete, o aşezai în chip de pernă la rădăcina unui mesteacăn, îmi desfăcui opincile şi mă lungii cu faţa ’n sus şi cu capul pe boccea. . . — Ce dracu să-l fi apucat pe tovarăşul meu? începea să-mi fie somn . . . Scosei carnetul şi trimisei tovarăşului meu din depărtare următoarea scrisoare în versuri: Nu poţi să-mi spui, amice, cam unde o s’ajungi Pe drumul ars de soare cu păţii tăi cei lungi? Te du. . . la revedere şi nu fii amârît, Bocceaua ta din spete să-ţi ţie de urît! Iar când te-a ’nvinge drumul ţi nu vei mai putea, Lungeşte-te ca mine, cu capul pe boccea, Desfâ-ţi dela picioare opincile uscate Şi’n umbră de mesteacăni, întinde-te pe spate. Şi dacă ai, ca mine, poetice simţiri, înalţă-te la ceruri prin crengile subţiri . . . Eu chiar acum avut-am, în depărtatul cer, O tainică ’ntâlnire cu vechiul Jupiter. . . Şi poate vra't, ţi ţie, să-ţi spun ce-arn sfătuit? Să-fi spun: Bătrânul Zeus e foarte amărît; E veşnic dus pe gânduri, cu capul între mâni, De când l-au lăsat Grecii ţi s’au făcut păgâni. Ea cine, nu mai are, sărmanul, să-ţi încrunte Cum ţi ’ncrunta odată sprincenele-i cărunte Şi-asupra cui nu are sărmanul să trimeată Vr’un fulger de urgie, cum trimetea odată; Şi stă plecat şi gârbov pe ruginitu-i sceptru, Cum stă ’n Carnac, la lună, un palid rege spectru; Şi ’n sufletu-i nu are decât un singur dor: Să moară; dar nu poate, căci e nemuritor. Sărmanul, cu basmaua — căci are ţi basma — www.dacoromanica.ro 82 C. HOGAŞ Ştergându-şi de plâns ochii, Olimpu mi-arăta Cu slâhânogu-i deget. Pa cat că nu atu timp Să-ţi spun cu deamănuntul tot ce era ’n Olimp. Să-ţi spun, doar, că Junona se dă cu suliman, Că Marte se întrece cu Venus în cancan, Că Ganimed, ştrengarul, îşi pune toată vena Să scoată din sărite pe pudica Minerva; Că Hermes bate ceardaş cu Apolon din pinteni, De nici n’ating pământul, atâta sunt de sprintenii Că Baccus e Egumen, Silen Mitropolit, Că Proserpina trage pe Aides la chit, Că cele nouă Mu%e un dinte n’au în gură, Şi că Vulcan la toate le-a făurit dantură; Că ambrosia-i rară, nectar nu se găseşte, Că Poseidon în ceruri e negustor de peşte, Şi că, de când vaporul ieşit-a la iveală, Naiadele fugit-au în cer cu pelea goală; Că Pega% e o gloabă, ce sşace de răpciugă; Că Faeton l-înhamă de trage la cotiugă; Că şi-a pierdut Diana şi arcul şi ogarii, Ş’acum desculţă mână la păşunat măgarii; Că tot, precum odată, ş’acum Endimiou, Lungit la umbră, doarme ş’îmbătrânit în somn; Că Cerber e o javră cu coada între vine; Că Hebe-i tot frumoasă şi mă ’n treabă de tine; Că Momus sta deoparte şi, când a ausţit, A râs, a râs, sărmanul, a râs pâri"a pocnit!.. . Ş’acum, fiindcă Zeii s’în doliu după Mom, îi las ca să-l jelească şi eu mă culc să dorm. . . Şi cred că cel din urmă vers îl scrisei horăind . . . Atât îmi era de somn . .. Adormii. Şi cine ştie cât aş fi dormit, dacă prin Vis nu mi s’ar fi arătat o fiară îngrozitoare, ce-şi deschisese de departe gura-i plină de colţi şi venea asupra www.dacoromanica.ro IX VALEA SABASEI 83 mea, gata să mă’nghită. Sării ars drept ia picioare . . . Un câne, care muşluise pe la capul meu în timpul somnului, fugea spre pădure, spăriet de năpraznica mea deşteptare. .. — Dar dacă cânele era lup, mă gândii eu, aşa-i că existenţa nasului şi a urechilor mele ar fi devenit foarte problematică ? Umflai bocceaua în spete şi mantaua pe umeri şi plecai. Soarele era drept la amează şi razele lui perpendiculare ardeau ca nişte săgeţi de foc; arşiţa era covârşitoare şi sub umbra deasă a pădurilor, vântul părea că adormise; nici o frunză nu se mişca; cel mult dacă o foaie de plop, fără echilibru, se clătina repede şi fără pricină pe o ramură înaltă. In pajiştea, ce mărginea drumul, câţiva rari cosaşi sau greeri ţârâiau a arşiţă. Tot încotro mergeam eu, curgea şi Sabasa cu unde răpezi şi clare; privind-o numai cum se strecoară iute şi murmurătoare pe sub umbra deasă şi tăinuită a pădurilor, îmi pricinuia o simţire de dulce răcoare sub arşiţa caniculară a verii. Mă aşezai pe un bolovan la umbră şi, dus pe gânduri, priveam nemişcat apa care fugea. Pe cursul ei neoprit, mi se părea că fuge şi sufletul meu; şi o melancolie neaşteptată mă cuprinse . . . Peste câteva minute, îmi urmai drumul pe valea strâmtă şi lungă a Sabasei. Munţii păduroşi, ce se râdicau deoparte şi de alta, formau o alee pitorească de mesteacăni blonzi şi de brazi posomoriţi; pe alocurea, o stâncă enormă de calcar alb se ivea dintre negrul-verde al brazilor nemişcaţi; ici-colea, din câte un unghi mai adăpostit al păretelui de stâncă, răsărea, ca în familie, dintr’un strop de ţărână, un smoc de flofi albastre cu corola ca un păhăruţ de azur. S’ar fi zis că e o sărutare fragedă a naturii, depusă pe sânul sterp şi dezolat al morţii. . . Cine ar crede că dintr’un sentiment de milă nu m’am atins de una, măcar, din aceste flori? Nu erau www.dacoromanica.ro 84 C. HOGAŞ ele oare singura podoabă, singura mângâiere a stâncii pe care crescuseră? Sosisem acum la gura Sabasei, Ia vărsarea ei în Bistriţa; mă aflam, cu alte cuvinte, la Borca. Potopul lui Noe n’ar fi putut îngrămădi într’un singur loc atâţia butuci, câţi erau sămănaţi fără regulă, şi unii-peste alţii, pe prundurile Bistriţei şi ale Sabasei. Păduri întregi, abătute la pământ, se scoborîseră din munţi în vale şi nu aşteptau decât să intre pe dinţii ascuţiţi ai ferestrăului, care ţipă de foame pe malul drept al Bistriţei, la gura Borcei. Mă uitai în toate părţile ca să văd pe tovarăşul meu, dar nu-1 văzui; întrebai pe nişte plutaşi de pe mal, cart-mi spuseră că un tânăr, aşa cum întrebam eu, se află la crâşmă. Trecui podul de pe Bistriţa şi urcai la crâşma din deal. Tovarăşul meu rodea un covrig şi sorbea dintr’un pahar cu vin. — Bun’ajunsa, amice, zisei luându-i paharul de dinainte şi vărsându-i-1; am întâmpinat, urmai eu, multe secături în viaţa mea; mi-a fost, însă, dat, în cursul acestei călătorii, să fac cunoştinţa celei mai desăvârşite . . . — Secături, mă întrerupse el; foarte bine, de secătură, secătură, da’ vinul de ce mi l-ai vărsat? — Fiindcă ai obiceiul de a te îmbăta şi fără să bei. . . Mă rog, n’ai putea să-mi lămureşti ce fuse asta? — Aveam de gând să mă sui pe plută şi să plec la Piatră. — Ei, şi ce te-ai oprit? Nu cumva crezi că era să mor de dorul tău? — Tocmai fiindcă lucrul acesta era să se întâmple, de aceea m’am răzgândit! — Foarte rău te-ai răzgândit; de plecai, aveam pe cap o belea mai puţin. — Şi pentru ca sa ai o belea mai mult, de aceea am rămas . .. Băiete! . . . o garafă de vin. www.dacoromanica.ro IN VALEA SABASEI 85 Peste puţin, un băietan murdar, vârît în nişte ciobote unse cu dohot şi croite dintr’o vacă întreagă, ne puse dinainte o garafă cu vin, de pe care zoile se prelingeau în toate părţile, câţiva covrigi uscaţi şi pătaţi de muşte, şi două păhare, copii în dreptate ai gărăfii cu vin . . . Băurăm, plătirăm şi plecarăm. 9 www.dacoromanica.ro PE ŞEŞTINA . Pentru a merge din Borca la Şarul Dornei, ţinta călătoriei noastre, am fi putut ţinea sau drumul înainte, pe la Broşteni, şi de aici pe valea Negrei, sau puteam face baza triunghiului, tăind deadreptul peste Cerbul, pe potica de picior a muntenilor; cel dintâi mai lung şi mai uşor, cea de-a doua mai scurtă şi mai anevoioasă. Ne oprirăm la umbra unei sălcii de lângă o fântână şi ţinurăm sfat. Tovarăşul meu era pentru drumul pe la Broşteni, eu pentru cel de peste Cerbul. Părerea mea izbuti, cu condiţie numai ca să luăm cai, de oarece opincile noastre erau aproape ferfeniţă şi, prin urmare, tălpile noastre în primejdie. Peste drum de fântâna, lângă care sfătuiam, se afla o casă ţărănească cu o înfăţişare curată pe dinafară. Sărirăm un pârleaz şi intrarăm în ogradă. După primirea obişnuită, pe care ne-o făcură doi câni hărţăgoşi, ne ieşi sprinten înainte de după casă, o femee tânără, subţirică şi nu tocmai înaltă. — Bine-am găsit, nevastă, — zisei eu — bucuroşi la oaspeţi ? — Bine-aţi venit, bucuroşi, poftim, îmi răspunse ea, cu glas ascuţit şi mlădios. — Poftim pe-aici, repetă femeia, cu acelaşi glas; şi apucând înainte, ne duse sub o şandrama, în dosul casei. De-o parte fumega un foc pe sfârşite, iar de alta şedea bărbatul pe un scaun lung de ţară cu patru picioare, înaintea www.dacoromanica.ro PE ŞEŞTINĂ 87 unei mese rotunde. O mămăligă răsturnată chiar atunci şi o strachină cu borş de fasole şi perje verzi alcătuiau ospăţul frugal al acestei părechi de oameni. — Bine-am găsit şi poftă bună, zisei intrând sub şandrama şi adresându-mă românului. — Foarte mulţămim, şi bine-aţi venit, ne răspunse el, abia urnindu-se de pe scaun. Poftim, şedeţi şi ne arată o laviţă. — Mult n’o să stăm, că ne grăbim. — Poftim de hodiniţi şi, dacă nu vi-i cu supărare, poftim de gustaţi ceva cu noi. Ia mai dă două linguri, Axinio, pentru dumnealor şi caută ceva de şezut, zise românul femeii lui. Nici mămăliga şi nici borşul românului nu mă prea ispiteau; totuşi mă aşezai la masă pe un scaun cu trei picioare, care slujea la amestecat mămăliga. Tovarăşul meu se puse pe scaunul Axiniei, iar Axinia pe o cofă cu apă. — Şi ’ncotro mergeţi? mă întrebă românul. — Spre Şarul Dornei, răspunsei, şi ne-ar trebui nişte cai ca să putem tăia peste munte, în valea Negrei. — Vreţi să mergeţi prin Şeştină? — Nu cunoaştem locul; dar prin Şeştină sau pe altundeva, destul că voim să fim în Şar pe potica cea mai scurtă. — Atunci peste Cerbul şi prin Şeştină; scoborîţi în Neagra la Mârcu, ş’apoi apucaţi valea spre Dârmocs, Pa-naci, Păltiniş şi ieşiţi în Şar. — Şi cai unde-am putea găsi? întrebai eu. — Dacă vă trebuie numai decât, avem şi noi. — Atunci treaba merge de minune; cât o să plătim? — Câte cinci franci de cal, ca să vă ducă pănă ’n Neagra Şarului. — Plătim cinci franci; dar ce facem cu caii acolo?, — Apoi merge Axinia cu dumneavoastră pe jos. — Atunci ne-am înţăles; când putem pleca? 9* www.dacoromanica.ro 88 C. HOGAŞ — O să zăboviţi numai pân’om prinde caii de pe deal; păn’atunci îţi hodini o ţâră ’n casă. Ne scularăm dela masă. Axinia plecă la deal după cai, noi intrarăm în casă şi ne culcarăm, românul rămase afară. Dormirăm două ceasuri bune. Când ne scularăm, erau patru ceasuri după-amează; iar caii gata înşeuaţi. O tarniţă de lemn acoperită cu o pocladă subţire, strânsă cu o curea de piele adusă pe sub pântecele calului şi înodată la o parte, alcătuia ceea ce noi am numi o şea. Până ce să cercetăm noi caii, până ce să mai punem câte o perna peste pocladă şi până ce să închingăm caii din nou, Axinia se duse sub şandramaua de dindos, intră apoi în casă şi, când ieşi în pragul uşii gata de plecare, cât pe ce să n’o mai cunoaştem. Se spălase, se pieptănase şi se îmbrăcase. Era o femeie ca de douăzeci şi cinci de ani, cu faţa lungăreaţă şi trăsături foarte regulate; nasul, mai cu samă, drept şi pro-porţionat, îndeplinea ceea ce lipsea ochilor ei prea mici, dar negri, vii şi scânteietori; gura mică, părul negru, trupul sprinten ... Pe vârful capului, înodat cu oarecare neîn-grijire şi cochetărie, avea un tulpan undelemniu şi nou de tot; gâtul îi era încărcat cu mărgele de toate feţele şi o cămeşă vrâstată cu borangic îi îmbrăca jumătatea de sus a corpului său; dela brâu în jos, două fote se scoborau până deasupra gleznelor; picioarele îi erau goale dar curate; iar cruciş peste umăr, atârnată la şoldul stâng, purta o geantă de lână vărgată cu negru şi roş; astfel Axinia era gata de drum. Plătirăm io lei românului, încălecarăm şi plecarăm. Erau cinci ceasuri după amiază. Cât-colea, Axinia ţesea iute din picioare şi sânurile-i tari săltau în cadenţă sub cămeşa-i albă şi subţire. Muntele Cerbu începe drept în loc; şi aproape-mi strâmbam gâtul, uitându-mă spre vârful, lui. Suisem atâţia munţi călare sau pe jos; îmi venea totuşi greu să-mi dau samă, www.dacoromanica.ro PE ŞEŞTINA 8» cum era să urcăm noi pe spetele Cerbului. Caii de munte însă, au ceva din firea caprelor: cu piciorul subţire şi nervos, cu unghia fină şi sensibilă, deştepţi din fire, cuminţi din împrejurări, caii de munte sânt un dar nepreţuit. Fără să-i cârneşti din frâu, ei aleg singuri potica cea mai bătută. Totuşi, niciodată n’am înţăles pentru ce caii aceştia merg pe marginea despre prăpastie, când drumul e tăiat în coasta muntelui; e adevărat că oarecare fiori îţi răcesc inima, când te uiţi în jos; poţi însă, fi pe deplin încredinţat că niciodată calul de munte nu va călca greşit. Cerbul e un munte urît. Prea înclinat, ploile torenţiale i-au săpat coastele, şi mâncături, adânci de lut galbăn cu gingini verzi şi sărăcăcioase îl brăzdează din creştet până ’n poale; iar potica de suit şerpuieşte, de regulă, pe fundul adânc al acestor mâncături. Lut la dreapta, lut la stânga, tufe de mesteacăni nevoieşi deasupra capetelor noastre, nicio privelişte pentru ochi, niciun orizont pentru suflet. . . toate acestea făceau drumul nesuferit. Strâns între tovarăşul meu, care mergea înainte pe roaiba lui mică şi slabă, şi între Axinia care se acăţase de coada calului meu, mă simţeam arestat. Fu un moment, când crezui că mă duc pe spete; poteca suia prea pieptiş şi Axinia atârnându-se prea greu de coada calului meu, bietul dobitoc se lăsă pe picioarele de dinapoi. — Bine, Axinio, fată hăi, o să cădem şi eu şi calul peste tine, ş’o să-ţi fie cam greu, zisei eu, cumpănind calul înainte. — Nu te teme, cucoane, nu te teme că nu cazi; numai ţine-te bine, că e cam cheptiş. — Da’ lasă-te de coada calului, c’ai să mă dai de râpă, du-te mai bine şi te ţine de coada iepei, că boierul cel tânăr îi mai uşor. Acest argument convinse pe Axinia care, trecând iute ca o suviecă pe lângă mine, se acăţă de coada iepei tovarăşului meu fără ca el să bage de samă. Rămăsei puţin în urmă. Tovarăşul meu, lung şi subţire, şi cu picioare lungi, www.dacoromanica.ro 90 C. HOGAŞ se ţinea plecat înainte şi ghebos pe roaiba lui mică şi slabă. Axinia, silită de natura drumului şi de mijlocul ce-şi alesese ea pentru a urca la deal, mergea plecată înainte, iar trupul ei rotund şi învălit în fotele-i strâmte, sucindu-se când la dreapta, când la stânga, urma în mişcare şi cadenţat, mecanismul picioarelor. ’ După un ceas şi jumătate de un mers anevoios ieşirăm deasupra Cerbului. Şi de unde credeam că vom întâlni ■ vreuna din acele aşezături limpezi, ce de regulă se deschid pe vârful munţilor, ne trezirăm în faţă cu o nesfârşită încurcătură de potici înguste şi cotigite, care şerpuiau, se încrucişau şi se pierdeau pe sub tufele dese de mesteacăni, ce ne împrejmuiau mersul. Axinia; care poate să fi avut ceva din firea stâlpului de foc, ce călăuzea pe Maghii din răsărit, apucă înainte pe una din potici şi dispăru în desimea meste-cănişului mărunt din calea noastră; iar ochii noştri nu se deslipeau de capul ei, care ne slujea de cârmă în această mare de frunziş numai atâta de adâncă pe cât era şi Axinia de înaltă. Tulpanul ei undelemniu ne făcea o mulţime de şotii: aproape de aceeaşi faţă cu frunzele de mesteacăn, de multe ori-îl perdeam din vedere; şi, lunâdu-ne atunci după clătinarea frunzelor, care putea fi pricinuită de vânt, apucam câte o cărare greşită; Axinia însă avea grijă să se uite înapoi din când în când. — Nu pe-acolo, nu pe-acolo! striga ea, când ne vedea că apucăm rău; faceţi după mine. Şi când noi căutam capul Axiniei la dreapta, glasul ei răsărea la stânga. Ciuda noastră şi necazul cailor, care trebuiau să taie deadreptul prin tufe, nu erau proaste. — Bine, Axinio, fată hăi, zisei eu, când putui fi mai aproape de dânsa: Cine drac» ţi-o şoptit Ttdpan verde ţi-ai făcut? www.dacoromanica.ro PE ŞEŞTINA 01 Nu vezi că cuconaşul ist tânăr te prăpădeşte din ochi prin mestecănişul ist broticiu ca şi tulpanul tău? Batâr, de te făcea mă-ta mai naltă, ca să-ţi răsară părul şi ochii tăi negri deasupra frunzişului! Dar aşa? Pare-că eşti un buratec, fa, la cap; el verde, frunzele verzi; mesteacănii mărunţi, tu numai cât dânşii... O să ne rătăcim, fată hăi! — Las’ că mă uit eu înapoi şi vă strig, când îţi apuca rău. — Ba să strigi tu pe naiba; cu strigătul tău ne bagi prin toate tufele. Ia să faci bine să nu te deslipeşti de botul calului, ori te leg la oblânc! Ce dracu, parcă eşti o suveică. — Haide, hai, că înoptăm în pădure şi ne mănâncă ursu’, zise ea iuţindu-şi pasul şi fără a se uita îndărăt. Şi, după cum pământul era de undulat, tot aşa şi ea, acum se cufunda în frunzişul ca o apă, acum numai capul i se arăta pe deasupra. . — Mare lucru, să nu fi dat strechia peste tine, Axinio, zisei eu ţinând calul şi căutând a mă ţinea cât mai aproape de dânsa. Ea îşi căuta însă de drum, ţăsând iute din picioare şi lunecând ca o svârlugă pe potica strâmtă şi cotigită, ce şerpuia pe sub mestecăniş. Inţălesei că cu Axinia n’o poate cineva scoate la capăt aşa de uşor. . . Mă mulţămii, deci, a căuta să mă ţin cât mai aproape de dânsa. Câtcolea tovarăşul meu înota şi el prin desişul verde cu roaiba lui mică şi slabă. In cele din urmă, ne ajunse şi el. — Ufff! . . . făcu Axinia, scoţând din geantă o basma albă cu horbotă groasă pe margini şi ştergându-şi faţa de sudoare; uf, ce zăpuşală! Şi se lungi pe iarbă sub o tufă de mesteacăni. — Vezi, dacă ţăşi prea iute, suveica dracului, c’ai ostenit? zise tovarăşul meu, descălicând. — Ei, şi pe ’neata te-o pălit nila; parc’ai să faci pânză cu mine. www.dacoromanica.ro 92 C. HOGAŞ — Pânza ca pânza, vi’ţi înţelege voi mai pe urmă, Axinio, zisei descălecând şi eu; dar păn’atunci, n’ai face rău să-mi spui unde-o să mânem noi în ias’ noapte? — Unde? La Avrum în Şeştină, răspunse ea cu siguranţă. — Şi, mă rog, ce mâncare-i Avrum al tău din Şeştină, despre care îmi spui ca de un om, pe care toată lumea e datoare să-l cunoască? — Da’ ce? ’Neata nu ştii? Avrum din Şeştină, crâşmariu. — Da’ cum să nu-1 ştiu! Mi se pare că sânt chiar o leacă de cimotie cu el. De altmintrelea, întrebarea mea era de prisos şi răspunsul putea fi dela sine cunoscut. Cine zice, în satele şi localităţile noastre de munte, Avrum, Iţic, Leiba, Burăh, Şloim, zice crâşmar, adică un fel de paingăn, care-şi ţăse pânza lui la locul cel mai prielnic, pentru a-i cădea în mreajă tot felul şi, pe cât se poate, mai multe insecte; şi precum paingănul stă la pândă în mijlocul pânzei sale, tot aşa Avrum sau Iţic pândesc pe trecători dela umbra crâşmei lor. — Şi mai avem mult până la Avrum al tău? — A mai hi pe jumătate cât am mărs. După câteva minute de odihnă, încălecarăm şi plecarăm. Soarele cumpănise acum după dealuri şi nu mai poleia, cu cele din urmă raze ale sale, decât piscurile munţilor din răsăritul ce se întindea la spetele noastre. Pe nesimţite, însă îşi stânse şi apusul lumina sa şi liniştea amurgului cuprinse nemărginitul ocean de munţi, ce ne înconjura din toate părţile. Axinia îşi vârâse în geantă basmaua sa albă cu horbotă groasă pe margini; tovarăşul meu începuse să-şi încheie, cu îngrijire, la piept, vengherca lui soldăţească; eu îmi aruncasem mantaua pe umere; sudoarea se uscase de pe cai. . . In munte, radiarea nocturnă se face repede şi răcoarea nopţilor senine e cu atât mai mare, cu cât ziua a fost mai călduroasă. www.dacoromanica.ro PE ŞEŞTINA 93 Când părăsirăm mestecănişul spre a intra în Şeştină, înoptase de tot şi frigul se făcuse simţitor. Luna plutea slobodă în depărtările umbroase ale spaţiului deşert, îm-prejmuindu-şi chipu-i mort şi palid cu o fantastică ramă de întunerec şi lumină. înaintea noastră, lungă, largă şi pleşuvă se întindea Şeştina ca un luciu de apă, încremenită sub o reţea de umbră; ai fi zis că o iarnă prea timpurie aruncase un giulgiu de brumă peste umerii goi şi pustii ai Şeştinei! . . . Sub razele piezişe ale lunii, umbrele înalte ale ierburilor închipuiau figuri întunecoase şi nemăsurat de lungi pe întinderea sură a câmpiilor; iar vântul uşor, clătinând alene aceste ierburi, pricinuia un joc fantastic de umbre bizare. După două lungi şi friguroase ceasuri de mers sub întunerecul nopţii, descălecarăm dinaintea crâşmei lui Avrum din Şeştină. Avrum însă se culcase şi crâşma, sau — mai bine zis — cocioaba lui de scânduri, dormea dusă şi ea, sgribu-lindu-se de frig şi înghemuindu-se, parcă de frică, în umbra uneia din îndoiturile mai apărate de vânturi ale Şeştinei. — Ei, şi acum, zisei descălecând, unde e Avrum al tău, Axinio? — S’a hi culcat lifta cea jidovească, da’ las’ că mă duc eu amu şi-l scol. Şi, în adevăr, până să legăm noi caii de câte un par al unui gard de răzlogi, Axinia se şi duse la uşa crâşmei, fără a se îngriji de cânii cu care, pe cât înţăleserăm, avea o destul de veche cunoştinţă. — Domnu’ Avrum, domnu’ Avrum! auzirăm noi pc Axinia strigând şi bătând cu pumnul în uşa crâşmei. Niciun răspuns. — Domnu’ Avrum, domnu’ Avrum I... Aceeaşi tăcere. — Pârli-te-ar para focului, perciunatule!. . . Domnu’ Avrum, domnu’ Avrum I... www.dacoromanica.ro 94 C. HOGAŞ Şi pumnul Axiniei mic şi nervos izbea repede şi puternic în uşa hodorogită a crâşmei. Un glas gros şi somnoros păru că se aude din lăuntru. — Eu, eu Axinia din Gura Borcii; deschide! Acelaşi glas din lăuntru rădică diapazonu-i răguşit şi somnoros. — Da’ deschide, că-s cu doi boieri şi n’au unde mânea. — Hîîî? Da’ ce caută boierii pe vremea asta aici? Du-te, nu deschid, răspunse el cu accentul particular jidovilor din Galiţia, care deabia rup româneşte. — Jupâne Avrum, zisei eu bătând în uşă, cu dosul a două degete, deschide, sântem oameni buni, am înoptat aici şi n’avem unde mânea; deschide, te rog, să ne dai ceva de-ale mâncării şi vre-o odaie de mas; plătim. — Eu nu zic că nu sânteţi oameni buni, răspunse el din lăuntru cu acelaşi accent, da’ eu nu văd noaptea şi n’am unde să vă primesc; să vă duceţi dumneavoastră alăturea să mâneţi. t — Da’ ce? este vre’o casă alăturea, Axinio? întrebai eu pe femeie. — ... Cornu’ lui cel jidovesc! I-auzi spurcatu’ dracului, vă trimite alăturea să mâneţi cu ţiganii, răspunse ea scobo-rînd glasul. — Cum cu ţiganii? — Doar alăturea sânt nişte lăeşi, care s’o aşăzat aici cu cortu’ de potcovesc, vara, caii omeneşti. — Ş’or fi potcovind şi pe oamenii care le cad la îndemână ? — D’apoi ? Inţălesei că vorba de «boier» nu prea fermecase auzul lui Avrum, şi până într’atâta nu-1 fermecase încât ne trimetea să mânem alăturea cu ţiganii. . . Aş fi trecut uşor peste dispreţul ce arăta Avrum pentru toţi « boierii» concentraţi de astădată în una şi singura mea persoană şi chiar aş fi închis gura amorului meu propriu www.dacoromanica.ro PE ŞEŞTINA 95 jignit, dacă cel puţin pârdalnicul de stomac nu s’ar fi împotrivit ! . . . — Domnule Avrum, deschide, te rog, numai să cumpărăm ceva şi ne ducem, zisei, fără a schimba bătaia în uşă şi fără a rădica glasul. — Nu văd noaptea, nu deschid, mă rog să vă duceţi de-aici. — De dus ne-om duce, d’a de deschis trebuie să deschizi şi de vândut trebuie să vinzi; aprinde lumânarea şi deschide, zisei bătând cu pumnul în uşă. — Hîîî? . . . Da’ ce? Parc’am să deschid de frică? Da’ dumneavoastră sânteţi boeri, mă rog? — Frică-nefrică, boieri-neboieri, deschide, ori stric uşa. Şi izbeam cu pumnul în uşă de se zguduia cocioaba întreagă. — Hîîî? Sură! — Vuus! se auzi întrebând din fundul crâşmei un glas de femeie spăriet. — Bate la uşă, vra să strice uşa! Aprinde lumânarea! Iaca, deschid. Când păşirăm pragul, o duhoare alcătuită din toate miresmele pământului îmi străbătu până ’n creieri; nu te pricepeai dacă miroase a pământ, a ouă clocite, a grăsime râncedă, a peşte sărat, a piele nedubită, a brânză iute, a curechi murat. .. nu mirosea a nimic din toate acestea, dar mirosea a toate aceste la un loc. . . Trebuie să recunosc nasului meu, însă, gloria de a fi înfruntat cu un adevărat eroism această duhoare ciumată, fără ca totuşi să se strâmbe câtuşi de puţin. — Buna vremea, domnule Avrum, zisei intrând; se vede că nu-ţi prea plac muşteriii de noapte, de te culci aşa de vreme? Jidovul, înmărmurit de spaimă, stătea nemişcat şi nu răspunse, deocamdată, nimic. Tăiat pe fundul de lumină www.dacoromanica.ro 96 C. HOGAŞ roş palid al lumânării somnoroase de său, pe care Sura o ţinea în mână la spetele lui, Avrum rămăsese ca trăznit sub înfăţişarea mea. Ş’apoi, peste urmele ce spaima întipărise fiinţei sale întregi, întâmplarea mai aruncase o păreche de « neexprimabili» couîeur Isabelle, o cămeşă ce batea în floarea unui roş spălăcit, nişte papuci de teletin şi nişte aţe ce-i spânzurau de toate părţile. . . Cu mânile în aer, cu trupul plecat spre dreapta, ca şi cum s’ar fi ferit de-o lovitură, cu picioarele desfăcute larg, Avrum avea aerul unui sămn de întrebare; iar deasupra tuturor, răsărea capul lui Avrum înzestrat cu toate podoabele tipice ale rasei sale: cu fruntea înaltă şi acoperită de-o pele subţire şi des încreţită, cu ochii mici ce se mişcau iute şi neastâmpărat în dosul unor pleoape pleşuve şi îmbujorate, cu nasul uscat şi coroiat, cu faţa lungă şi înfăşurată într’o barbă sălbatică şi terminată în furculiţă, dar mai ales cu nelipsiţii săi perciuni care în şuruburi lucioase, tremurătoare şi pline de puf, se scobo-rau dela înălţimea tâmplelor până în josul urechilor. Dealtmintrelea, Avrum avea tot dreptul să facă cu mine pe sămnul de întrebare; şi nu numai Avrum, dar orice muritor ar fi rămas nedumerit asupra soiului de om ce putea să se ascundă sub o manta lungă şi largă, sub o pălărie vastă, cu revolver la stânga, cu un ciomag în dreapta, cu>; raniţa ’n spete şi cu opinci la picioare. Mai pune pe lângă acestea o faţă posomorită, o barbă grozavă, nişte ochi încruntaţi şi, deasupra, ceasul târziu de noapte la care noi băteam des-nădăjduit în uşa lui Avrum, şi oricine înţelege că toate Surele şi toţi Avrumii pământului datori erau să simtă fiori de groază prin oasele lor. .. Şi când te gândeşti că mie nu-mi era decât foame şi că nu jucam, poate, această comedie decât pentru un covrig uscat şi trei măsline sbârcite sau pentru o şuşăniţă de păstramă, cu care la nevoie mi-aş fi putut cârpi opincile rupte 1. . . www.dacoromanica.ro PE ŞEŞTINA 97 — Putem găsi la dumneata ceva de-ale mâncării, domnule Avram? zisei aşezându-mă pe un scaun de lemn unsuros, ce se afla lângă tejghea, în partea despre uşă. Jidovul păru că-şi vine în fire. — Da’, mă rog, cine sânteţi dumneavoastră şi ce vraţi dela mine? — Deocamdată, domnule Avram, nu suntem decât nişte 'oameni flămânzi, şi vroim să cumpătăm ceva de-ale mâncării; cred că cu parale o să ne dai. Şi pusei pe tejghea o piesă de 5 lei. — Doar ţi-am spus eu, domnule Avram, că dumnealor sânt nişte boieri dela oraş şi dumneata te-ai spăriet de geaba, zise Axinia, amestecându-se în vorbă. — Da’ eu nu m’am spăriet, numai n’am ştiut cine sânt dumnealor, răspunse desmeticindu-se Avram, ai căruia ochi recăpătase privirea lor vicleană şi lacomă la sclipirea pe care piesa de 5 lei o arunca sub flacăra lumânării de său aşezate de Sura pe tejghea. — Domnu’ Avram are dreptate, Axinio; acum însă, când ne cunoşti cine sântem, domnule Avram, poţi să ne dai ceva? cu parale, bine înţăles; sântem cam flămânzi. — Poftim, mă rog, ce vraţi ca să vă dau? — Mai întâi câte un păhăruţ cu rachiu şi câte un covrig; da’ rachiu să ne dai de cel care bei dumneata Sâmbăta. — Bucuros. . . Sură, adă garafa cu rachiu din dulap. — Şi altceva? întrebă Avram, răzămându-se cu amândouă mânile pe tejghea şi plecându-şi spre noi jumătatea persoanei sale, care răsărea de după aceeaşi tejghea întocmai ca a unui orator de după tribună. — Apoi multe am vra noi; dar dă-ne şi dumneata, deocamdată, ce ai mai bun în crâşma dumitale. — La mine este tot bun. . . Am pastramă bună, am brânză bună, am ghedem tare bun, am măsline, am scrumbii la putină, am sardele de cutie tare bune.. . www.dacoromanica.ro 98 C. HOGAŞ — Sardele de cutie? Ai sardele de cutie, domnule Avram? ia să-ţi vedem sardelele. — Sardele proaspete, tare bune. Sură, zise el femeii lui care pusese pe tejghea o garafă cu rachiu verde de mintă, adă cutia cu sardele. Şi până ce să bem noi câte un pahar de rachiu verde cuşăr şi până ce să muşcăm odată din câte un covrig fosil, Sura, o femeie clorotică cam de 30 de ani, cu o cămeşă cum numai la jidoafce se poate vedea, cu o fustă lustruită de slin pe la şolduri şi cu picioarele goale, se duse, scotoci prin rafturile întunecoase ale crâşmei, găsi, scoase, aduse şi puse pe tejghea o cutie în adevăr cu sardele. Nu ştiu dacă regii egipteni mâncau sardele de cutie; sânt însă încredinţat că cutia, pe care Sura o pusese pe tejghea, ar fi putut prea bine figura în orice muzeu de antichităţi, ca o piesă arheologică din timpurile faraonice; şi de nu mi-ar fi fost prea foame, cine ştie, pe lângă atâtea frigări luate drept săbii dace sau romane, pe lângă atâtea hârburi de oale rădicate la gloria de vase grece sau troiene, pe lângă atâţia bolovani ciopliţi de fantazia întâmplării şi pedepsiţi pe sfânta dreptate să reprezinte epocele preistorice, pe lângă atâtea trenţe cărora li se acordă rara glorie de a fi învălit oare când coapsele eroice ale vreunui antic cuceritor de popoare, — cine ştie, zic, dacă printre toate acestea n’aşi fi strecurat şi eu cutia mea cu sardele? îmi era însă prea foame, şi trebui deci să las văduve toate muzeele de o piesă în adevăr unică şi de o reală valoare arheologică. De altmintrelea, celebra cutie cu sardele a lui Avram din Şeştină purta pe fruntea ei toate semnele caracteristice şi distinctive ale unei adânci antichităţi, » Mai mult lungă decât lată, şoarecii sau gândacii, ce locuiau cu drepturi de prescripţiune în crâşma lui Avram, rosese cingătoarea de hârtie tipărită din jurul ei şi crâmpeie numai de litere se mai puteau deosebi din inscripţia aproape dis- www.dacoromanica.ro EE ŞEŞT1NA 99 părută; ar fi trebuit pătrunderea unui mare arheolog, ca să reconstruiască acest document insultat de vremuri.. . Iar trântiturile, pe care biata cutie le mâncase, poate, în lunga ei viaţă, precum şi încercările celor ce în deşert căutaseră s’o deschidă în deosebite timpuri, atâtea urme lăsase pe amândouă feţele ei, atâtea împunsături în lung şi în lat, atâtea crestături pe margini, încât nu te pricepeai, dacă această cutie a putut avea cândva o formă. E de prisos să mai spunem că deosebite generaţii de muşte şi ţânţari ce trăiseră şi muriseră sub acoperământul ospitalier al lui Avrum, făcuseră din ea albumul lori... — Şi alte sardele n’ai, domnule Avrum? zisei eu privind cutia pe toate părţile. — Numai asta a mai rămas; dar sânt tare bune. — Cred. Scosei cuţitul meu şi până ce să tai, cu vai nevoie, capacul de deasupra, Sura aduse o farfurie şi două furculiţi ruginite. Când răsturnai cutia şi vărsai sardelele pe farfurie, o duhoare grea de untură de peşte mă izbi în nas. — Dacă faci cură de untură de peşte, amice, zisei adre-sându-mă tovarăşului meu, iată, ai prilejul de a n’o întrerupe nici chiar pe Şeştină; îţi hărăzesc şi .partea mea. Tovarăşul meu luă farfuria şi o duse la nas. — Ţi-i foame, Axinio? zise el adresându-se femeii; dacă ţi-i foame şi vrai să mânânci, iaca; şi-i întinse farfuria; cere pâne şi mănâncă. Femeia, mirosind-o de asemenea: — Da’ nu mănânc eu, cucoane, peşte putred cu undelemn împuţit zise ea scuipând; n’am mâncat de-aista de când sânt. — Şi numai sardele ai, domnule Avrum? Altăceva nu mai ai? ia da-ne altăceva. — Poate-ţi vra o bucăţică de pasitramă, ori brânză bună, ori ghedem tare bun, ori scrumbii de putină, tare bune. www.dacoromanica.ro 100 C. HOGAŞ — Ia să-ţi văd pastrama. — Sură! bring aran dus gbite dar flaiţ. Peste câteva minute, nelipsita Sură se întoarse din fundul crâşmei, cu o şuşeniţă de carne uscată, neagră-verde, şi cu vine gălbii pe deasupra. Fără să mai iau în seamă marafeturile nasului meu, tăei cu cuţitul o bucată şi o crestai în felii subţiri. Ni se dădu o pâne neagră şi uscată şi făcând masă din tejgheaua unsuroasă a lui Avrum, isprăvirăm în câteva minute cina de sară de pe Şeştină. — Acuma, domnule Avrum, de mâncat ne-ai dat; da’ de culcat, o să ai unde să ne culci? Plătim cât vrai numai să dormim oleacă. — Hîîî? Sură? făcu Avrum, uitându-se interogativ la clorotica lui jumătate. Sura îşi preumblă iute ochii săi albicioşi pe toată întinderea persoanelor noastre şi, după un răpede şi neobservat studiu psihologic, propriu numai femeilor, se uită la Avrum şi-i spuse ceva jidoveşte. — Iacă, aveţi odaia din fund ca să vă culcaţi şi am să ieu numai 5 lei pentru Dumneavoastră. — Mai ieftin nici că se poate 1 Iacă, poftim, domnule Avrum, zisei, împingându-i piesa, pe care dela capul locului o scosesem pe tejghea. Jidovul o luă, o întoarse, o suci, o sună pe tejghea, o cercetă aproape de para lumânării; şi după ce se încredinţă că nu e nici ştearsă, nici de plumb, îi dădu drumul în cicmigea, unde căzând trezi din somn pe o mulţime de franci şi gologani, care, sărind spărieţi de năprasnica ei sosire, scoaseră un uşor ţipet metalic; şi apoi din nou căzură în somn adânc, împreună cu noua sosită. — Da’ eu oare unde m’oi culca, madamă Sură? întrebă Axinia pe evreică. — Da’ce am eu cu dumneata, jupâneasă Axinie? cul-că-te unde ştii, răspunse jidoafca cu mânie şi răutate. www.dacoromanica.ro EE ŞEŞTINA 101 — Da’ n’ar putea să se culce şi femeia aici în casă, undeva? întrebai eu. — Da’ unde să se culce? N’are unde să se culce, răspunse Sura; poate dumneei să doarmă afară. — Apoi afară îngheaţă femeia de frig. — Da’ ce am eu dacă îngheaţă? — Cum « ce am eu»? da’ moare femeia de frig, jupâ-neasă Sură. — Da’ ce am eu, dacă moare? — D’apoi îmi găsesc beleaua cu bărbată-so: mi-a dat-o vie şi să i-o dau moartă ? — Da’ ce am eu, dacă ai să i-o dai? eu n’am treabă. — Du-te, Axinio, şi regulează caii, ş’apoi vino să te culci jos, în odaie cu noi, zisei eu, fără a mai lua în samă nepăsarea răutăcioasă a jidoafcei! — Da nu se poate să se culce în odaie, n’are unde, nu se poate. . . — Cum n’are unde? Dacă n’a avea loc jos, o culc alăturea cu mine; ei, cum n’are unde? am plătit cât aţi cerut; pentru noaptea asta odaia-i a mea, şi am să culc pe Axinia cu mine. Se încinse între Sura şi Avrum un dialog foarte viu, în limba lor. . . Ai fi zis că -mai de grabă se sfădesc; fără îndoială că era în joc culcatul Axiniei. — Du-te, Axinio, şi vezi de cai ş’apoi întoarce-te să ne culcăm, că-i târziu, zisei eu, ne mai luând în samă jidoveasca lui Avrum şi a Surei. ' Până ce să se ducă Axinia să împiedece caii şi să le deie drumul în Şeştină, până ce s’o aşteptăm noi să se întoarcă, Sura dispăru. Peste jumătate de ceas, Axinia se întoarse. Trecurăm prin cuibul de pupăză al lui Avrum şi intrarăm într’o odaie mică, în care abia te puteai învârti. O masă de lemn înaltă şi îngustă pe care ardea o lumânare de său într’un sfeşnic de alamă, lângă masă un scaun de brad şi lângă scaun un pat cu capătul la o fereastră mică, io www.dacoromanica.ro 102 C. HOGAŞ jumătate de sticlă jumătate de hârtie, alcătuiau toată îmbrăcămintea noului nostru culcuş. Pe de altă parte Sura, folosindu-se de lipsa noastră din odaie, pe când aşteptam în crâşmă întoarcerea Axiniei dela cai, luase de pe pat salteaua, de va fi fost vreo saltea, şi lăsase numai un lăvicer spart, care avea toată bunăvoinţa să acopere goliciunea celor patru scânduri, aşezate pe trei capre, ce-şi arătau cu neruşinare de sub pat picioarele lor desfăcute, iar ca odihnă capului nostru, lăsase şi trei perne mari, des-făţate, unsuroase şi roşii ca pieptarul lui Avrum. In colo, ai fi putut prea bine învârti o mâţă de coadă şi n’ar fi avut de ce se prinde. Fără să mai stau la vorbă, luai una din perne, o aşezai la părete în curmezişul patului, lipii de pat şi în direcţia pernei scaunul cel de lemn, rădicai gulerul la manta în care mă înfăşurai, şi mă lungii cu capul pe pernă şi cu picioarele pe scaun. Trebue să mărturisesc că la voiaj sânt de un egoism revoltător; în nicio altă împrejurare a vieţii nu mă slujesc, mai mult decât la drum, de maxima: «Fiecare pentru sine şi Dumnezeu pentru toţi». — O! o! zise tovarăşul meu, văzându-mă chiar culcat; ai prins jumătate din odaie, ai luat şi scaunul şi acum râzi de mine şi de biata Axinie, pe sub pălărie. îmi trăsesem, în adevăr, pălăria peste ochi, ca să nu mă bată lumina. — De loc, scumpul meu, am simţit numai că-ţi puseseşi ochiul pe scaun şi că ai fi avut poftă să-ţi întinzi cataligele pe el; de aceea am apucat să-mi instalez eu mai înainte opincile pe dânsul, spre a vă ţinea de urît, ţie şi Axiniei, d» cumva veţi avea gustul să faceţi priveghi în ias’ noapte. Şi până ce tovarăşul meu să se mai învârtească prin odaie chibzuindu-şi locul de dormit, Axinia, care adusese înlăun-tru pernele şi poclăzile dela cai, îşi aşternu în ungherul de după uşă una din poclăzi, îşi aşeză pernele căpătâi, se culcă, www.dacoromanica.ro PE ŞEŞTINA 103 se făcu ghem, îşi trase fotele pe picioare, se învăli cu cealaltă pocladă şi nu mai zise nimic. Bietul meu tovarăş rămăsese stâlp» în lumânare şi, ciu-pindu-şi o musteaţă închipuită, plănuia, cu mintea şi cu ochiul, un loc unde să-şi poată şi el aşeza imensa sa persoană. In cele din urmă, păru că ia o hotărîre: ca şi mine, aşeză şi el perna la părete în curmezişul patului şi se culcă; dar patul era aşa de îngust şi picioarele lui aşa de lungi, încât îi fu peste putinţă să-şi găsească echilibrul de dormit. — N’ai să ieşi la niciun capăt, amice, zisei eu, tot sucin-du-te aşa. Cel mai bun lucru era să-ţi fi închipuit, pentru această călătorie, o altă păreche de picioare. Părinţii tăi, când au ridicat planul persoanei tale, s’au luat, pe cât se pare, după urieşii din poveste şi nu s’au gândit că vor veni şi vremuri, când va trebui să mai dormi şi pe cele patru scânduri ale lui Avrum din Şeştină. înţelegi, prin urmare, că pentru timpul de faţă picioarele tale îţi sânt o adevărată nenorocire. Totuşi, fiindcă năcazul tău îmi face milă, apoi îţi pot da un sfat prielnic de tot: cere o pocladă Axiniei, ia-ţi perna şi te culcă jos; să stângi, însă, lumânarea. Şi mă întorsei cu faţa la părete, spre a dormi. — Când n’ai de primit, răspunse el, bag de samă că eşti foarte meşter în a da sfaturi altora. — Orice băgări de samă ai mai avea de făcut, adresea-ză-le, te rog, opincilor mele; eu te las şi plec în împărăţia trandafirie a visurilor. Câteva minute încă, simţii în mod vag pe tovarăşul meu mişcându-se prin odaie; apoi totul intră în linişte. . . Adormii. Dimineaţa, când mă sculai, tovarăşul meu dormea încă lungit jos la pământ şi cu faţa în sus pe poclada, cu care Axinia se învălise de cu sară. — Ei, amice! Axinio! ia sculaţi-vă să plecăm, că-i ziuă albă, strigai eu, dându-mă jos de pe pat şi împingându-i cu piciorul pe rând. io* www.dacoromanica.ro 104 C. HOGAŞ Axinia se sculă iute, îşi îndreptă fotele pe ea, se frecă la ochi, îşi întocmi tulpanul pe cap, umflă pernele şi po-clada ce-i slujiseră de aşternut, şi ieşi din casă fără să zică nimic. Tovarăşul meu se întinse de-i pârîiau încheieturile şi-i ajunse capul în uşă, iar picioarele sub masă; se sculă pe jumătate, se frecă la ochi. . . — Că rău am mai dormit, zise el, căscând şi întinzându-se, spre a-şi trezi muşchii adormiţi. — Te cred, cu singura deosebire că eşti foarte meşter în a primi sfaturile, când nu poţi să le dai. — Ei, nu cumva ai fi vrut să-mi pun picioarele ’n cui ca să mă pot culca pe pat? — Bine, bine, când cineva nu se poate ascunde după deget, se ascunde după picioare ... ia să plecăm! Caii erau gata. Când puneam piciorul în scară pentru a încăleca şi a pleca, Avrum eşi din crâşmă şi-şi scrise în privazul uşii somnoroasa sa persoană. Cu perciunii în neregulă, cu barba şi părul ninse de puf, cu ochii îmbujoraţi, mici şi leneşi, cu mânile la spate şi cu pântecele înainte, îşi desfăcuse compasul picioarelor formând cu pragul de sub ele, un triunghi cu totul original. Stăteam nemişcat şi nu mă puteam sătura de privit pe Avrum, cât se ţinea el de ţanţoş şi de mândru de clasica lui murdărie . . . — Ei, bătrânule Fachir, auzii deodată pe tovarăşul meu strigându-mi dela spete, ia să plecăm; nu vezi că biata Axinia a înlemnit de frig, şi eu,,. — Şi tu, preacinstită Pasifae, îl întrerupsei eu, care te-ai făcut scoabă de frig, ai dori, pe cât se pare, să guşti încă odată plăcerile de a te prăji în pântecele de aramă al taurului dela Creta. Sub mângâerile îngheţate ale acestui Iuliu de contrabandă, gustul tău e tocmai la timp; nu pierde însă nădejdea; soarele, care împarte viaţă şi căldură tuturor www.dacoromanica.ro PE ŞEŞTINA 106 jivinelor deopotrivă, cred că peste puţin va răsări şi pentru sărmanele tale spete. Plecarăm. Dimineaţa era răce de tot şi munţii urieşi din urma noastră făceau faţă soarelui, care trebuia să fi fost răsărit pentru locuitorii din şesuri. Un vânt pătrunzător de răce adia din meazănoapte; peste întinderea moartă şi fără hotar a Şeştinei, răsuflarea vaporoasă şi nemăsurată a văzduhului de noapte aruncase un linţoliu sur de rouă fină; iar subt greutatea aceloraşi bobiţe de rouă, negara cu paiul subţire îşi mlădia dulce şi molatic spre pământ spicu-i rar şi violet; drumul nostru părea tăet pe un covor moale de azur bătut cu mărgăritare. — Şi, serios, zisei, urmând drumul la vale şi adresân-du-mă tovarăşului meu, nu te mişcă de loc senina şi nemărginita privelişte, ce se deschide ochilor tăi? Ia priveşte colo, între apus şi miazăzi, fruntea pleşuvă a Călima-nilor, cum se râdică limpede şi mândră în văzduhul fără nori; ia priveşte cum se ascund, în negura depărtării, pietrele roşii şi cum Panaghia Ceahlăului, ca o săgeată de aur, spintecă deserturile albastre şi fără fund ale cerului! Rouă de noapte ţi-a aşternut covoare de mărgăritare sub paşii tăi, iar depărtatul apus şi neguroasa meazănoapte a mânat în grabă pe cele mai mângâioase dintre vânturile lor, spre a desmerda şi a săruta faţa mândră a blondului Adonis. — Fără îndoială, răspunse el, că toate acestea mă mişcă peste măsură; decât dumneata, domnul meu, care cugeţi lucrurile cu capul unei generaţiuni dispărute şi care eşti un anacronism de carne şi de oase, îmbrăcat pe deasupra cu o manta cât toate zilele, poţi prea bine privi lucrurile numai pe partea lor poetică; eu însă, care am cinstea de a fi om din timpul meu, cu o simplă venghercă de doc pe spete, am nevoie de ceva mai substanţial pentru a-mi hrăni www.dacoromanica.ro 106 C. HOGAŞ fcugetarea. Dumneata te poţi mulţumi, spre pilda, cu nectar, cu flori şi cu raze de soare, şi poate că n’ai da o bobiţă de rouă pe una de mărgăritar; toate saltelele cele moi ale regelui Solomon n’ar preţui, poate, la dumneata, cât muşchiul cel plin de gândaci al Şeştinei, pe care te-ai întinde mai oriental decât molatecul amant al reginei din Saaba; murmurul apelor şi suspinul frunzelor te-ar răpi, poate, mai mult decât cele mai sublime melodii omeneşti; — ştiu eu, în sfârşit până unde te-ar mai duce acest amor desfrânat pentru tot ce e din lumea închipuirii? Cât pentru mine, eu rămân în cercul strâmt al lumii mele. . . Iată pentruce, bătrânul meu visător, în loc de rouă aş fi preferat să fi fost iarba stropită cu leşie, numai caldă să fi fost! căci, mai la urmă, nu înţăleg ca copitele iepei şi opincile mele să prindă reumatism, numai pentruca fantazia dumitale să se poată da de-a tumba în lungul şi în latul întregii creaţiuni. .. — Şi eu te las în cercul strâmt al lumii tale, cu singura condiţie de a te îngriji puţin şi de opinca ta dintre umere, care, pe cât se vede, e serios atinsă de reumatism. — Te salut! Te salut! izbucni deodată tovarăşul meu într’un monolog inspirat, fără a băga în seamă vorbele mele. — Te salut, soare sfânt, făclie aprinsă de însuşi Dumnezeu în adâncurile răci şi neguroase ale spaţiurilor sale! Foebus, Apollon, Osiris, Brahma, Ormuz, oricine ai fi tu, te salut! Ţie, ca unui idol de foc, mă închin, şi depe această Şeştină, altar imens rădicat de însuşi Dumnezeu, spre a se înălţa de pe el fumul de jertfă al negurilor cătră ceruri, îţi aduc prinosul inimii mele! Soarele îşi rădicase, în adevăr, geana înflăcărată a discului său deasupra liniei albăstrii a munţilor Sabasei şi ai lui Petru-Vodă; iar lumina lui, încă răce, poleia pieziş Şeştina, acest pustiu imens şi verde, suspendat de Dumnezeu însuşi în larga înălţime a văzduhului. . , începusem a scoborî www.dacoromanica.ro PE ŞEŞTINA 107 la vale spre Neagra Broştenilor. Soarele se rădicase de-o suliţă şi razele lui binefăcătoare spintecau seninul depărtat al unei dimineţii fără de nori. Şeştina îşi desfăşura înaintea noastră nemărginita ei întindere verde şi rourată; dincolo de hotarăle ei, negurile plutitoare, ca o mare frământată de vânturi, umpleau cupa imensă a adâncului; mai departe, creştetele vaporoase ale munţilor Transilvaniei tăiau o dungă violetă şi dulce ondulată pe adâncimea cerului albastru; iar dincolo de această linie, — şi însufleţit, poate, numai de ochiul lui Dumnezeu, — se deschidea nesfârşitul gol şi tainic ... şi în el neînfrânata mea închipuire se pierdea, târînd în urma ei întreg sufletul şi inima mea . . . Soarele era la amează şi razele lui cădeau aproape drept peste capetele noastre. Căldura începuse a fi covârşitoare. Caii mergeau în voie şi a lene pe poteca îngustă, tăiată cotigit în iarba înflorită şi adâncă a Şeştinei; nicio adiere de vânt nu răcorea văzduhul înflăcărat; cerul era limpede şi aerul părea încremenit. Pe întinsa faţă a scânteietorului ocean de flori, zefirii obişnuiţi ai locului nu mai săpau nicio undă, nicio încreţitură. Mica noastră Axinie se înecase în noianul de verdeaţă şi înţelepciunea cailor noştri era singura busolă, după care ne cârmuiam în încurcata reţea de potici ce se ascundea sub iarba deasă şi înaltă a Şeştinei. Totuşi, la o cotitură a poticii, dădurăm peste Axinia lungită la pământ, răsuflând greu şi ştergându-se de sudoare cu vestita ei basma. — Bine, sfârleaza dracului, îi zise tovarăşul meu, iar a ’ncălecat Aghiuţă pe tine? Ce-o împungi aşa de fugă, fa, şi ne laşi singuri? Ori vrai să ne rătăcim pe meleagurile aistea? — Da ’mneta, răspunse ea neturburată şi fără a se urni de jos, nu poţi merge mai răpede? Nu vezi c’are să ne-apuce ploaia? Şi de adăpostit n’avem unde, fără cât la Mârcu pe Neagra? Ş’avem mult de mărs pân’acolo. www.dacoromanica.ro 108 C. HOGAŞ — Da’ de unde, naiba, vezi tu c’are să ploae, suveica lui Scaraoschi? pe la voi se vede că plouă fără nori; ori poate că ai tu vr’un calendar al tău, care scrie ploaie pe ziua de azi? — Eu nu ştiu ce spui ’mneta, fără numai c’are să ne apuce furtună şi ploaie mare, cum a scăpăta soarele de-amează; nu vezi ’mneta cum se ’nourează la Cornul Caprei? — Ce capră, visezi tu, fa Axinio? — Ia colo la Cornul Caprei, hăt, departe, zise Axinia sculându-se şi arătând cu degetul ei mic un punct spre meazănoapte. Privirile noastre se îndreptară pe linia degetului Axiniei; la punctul arătat de ea, zărirăm marginile de aur ale unui nour mic şi conic, care răsărea de sub orizont şi-şi lărgea temeliile în văzduhul depărtat. — Şi crezi tu, Axinio, că nourul acela, care de-abia a plecat dela marginile lumii, are să ne calce înainte de-a ajunge noi la Mârcu? — Ei, d’apoi ’mneta nu ştii că nourii vin călare pe vânt? Cum a scăpătat soarele de amiază, are să ne răstoarne furtuna la pământ şi are să ne mureze ca pe nişte şoareci. Ia mai bine să plecăm, că poate om avea noroc să ajungem înainte de ploaie într’un loc unde ştiu eu că este o târlă părăsită; de n’or fi stricat-o, avem să găsim o ţâ’ de adăpost. Axinia apucă înainte, tovarăşul meu după ea şi eu rămăsei mai în urmă. Axinia lăsase de astă dată ceva din firea ei de sfârlează şi mergea cuminte la trei paşi înainte de botul iepei tovarăşului meu; şi, deşi nu păşeau tocmai unul pe urmele altuia, părea totuşi că se născuse în noi ceva din firea Peilor-Roşii; — atâta mergeam de tăcuţi şi atâta călca de uşor şi om şi cal. — Şi mai avem mult până la târla ta, Axinio, întrebai, rădicând glasul pe deasupra tovarăşului meu. www.dacoromanica.ro PE ŞEŞTINA 109 — Ajungem amu; iaca, ia, se vede colo în adâncitura ceia, răspunse ea, arătând cu degetul înainte. Şi avea Axinia un aşa fel de arătat cu degetul că parcă tot ce arăta, răsărea la vârful degetului ei. La o depărtare în adevăr nu tocmai mare, se vedea o adâncătură plină cu bălării înalte, dar nimic mai mult. Legiuni de nouri cu forme fantastice, râdicându-şi unul de după altul fruntea lor tivită cu aur, cuprinsese acum toată partea cerului dintre apus şi meazănoapte; alţi nouri răsăreau dela celelalte margini ale cerului şi, parcă grăbiţi, veneau pe aripi de vânturi să-şi deie întâlnire deasupra capetelor noastre, cu tovarăşii lor din apus; şi, deşi pentru noi Soarele mai păstra câteva din razele sale, deşi natura din jurul nostru nu se deşteptase încă din încremenirea sa, totuşi umbre prevestitoare de rău învăluiseră şi un vuiet surd şi nebotârît frământa depărtările zărilor. Eu am fost întotdeauna amantul nestrămutat al marilor privelişti ale naturii şi, deşi eram încredinţat că nu voi avea niciun punct de razim împotriva deslănţuirii nebune a puterilor văzduhului, simţeam totuşi în sufletul meu o neînţăleasă mulţămire. Nu cred să fi moştenit mare lucru din firea vreunui erou antic; ştiu însă că cumpăna sufletului meu e atât "de simţitoare, încât e de ajuns să arunci pe unul din discurile ei un grăunte de siguranţă, oricât de mic spre a hotărî precumpănirea curajului asupra fricii; şi când te gândeşti că, de astă dată, mă adăposteam sub o manta, care de atâteaori înfruntase biruitor potopurile cereşti; când te gândeşti că mă umbream sub o pălărie, care-şi râdea şi de ploaie şi de soare, — înţelege oricine că colosala tragedie a naturii, pe care stihiile se pregăteau s’o joace pe imensa scenă a văzduhurilor, scăzuse în ochii mei, la treapta unei drame ordinare şi nu aşteptam decât ca cortina să se râdice. Descălecarâm. . www.dacoromanica.ro 110 C. HOGAŞ Cotigirăm la stânga şi intrarăm în înfundătura sau, mai bine zis, în ceea ce Axinia numea o târlă părăsită. De părăsită, părăsită era ea, căci cucuta, brusturul şi urzica moartă creşteau în voie, şi cu bună înţelegere domneau peste locul acesta. întrucât se atinge de existenţa de altădată a vreunei târle, cel mult dacă un colţ arheologic al vreunei opinci rupte mai rădica glasul din gunoiul animal, în care stătea înmormânată până la gât; mai deoparte, un par al vreunui gard dispărut avea pretenţia să-ţi deştepte în suflet amintirea vreunei vechi coloane de templu, cruţate încă de timpuri; un cerc desfăcut răsărea pe jumătate din mormanele de gunoi heteroclit şi se părea că cheamă încă odată, în braţele sale, bărbinţa de brânză, pe care odinioară o strânsese la piept. ' Un vânt de meazănoapte ne călcase grăbit şi suflarea lui vijelioasă săpa valuri adânci cu feţe schimbătoare în fâneţele înalte şi înflorite ale Şeştinei. Pe sub soarele, care numai la depărtate răstimpuri se mai arăta, nouri de plumb îşi târau, cu o iuţeală nebună, umbra lor pe pământ. Vântul îşi îndoise- furia şi nicio pată de lumină jos, nicio pată de azur sus nu se mai zărea. Puterile adâncului trăsese în faţa cerurilor perdeaua lor de neguri . . . In depărtările pline de umbră, stăteau munţii încremeniţi şi un fulger iute brăzda, ca o cordea de lumină orbitoare, frunţile lor posomorite ... un tunet mai apropiat şi câteva mari bobiţe de ploaie hotărîră pe Axinia şi pe tovarăşul meu să-şi ia, măsurile cuvenite. In câteva minute caii fură deschingaţi, tarniţele cu pernele lor puse la pământ; iar pe ele, ca pe nişte scaune, se aşezară fiecare deoparte şi fiecare câte cu o pocladă în spete. Axinia ce făcu, ce drese, se strânse ghem şi, mică cum era, dispăru aproape toată sub pocladă. Tovarăşul meu sub ploaia care se îndesea, căuta cât mai iute să-şi adăpostească şi el imensitatea persoanei sale sub poclada prea scurtă şi prea îngustă pentru dânsul; www.dacoromanica.ro PE ŞEŞTINA 111 trudă zadarnică: — când îşi acoperea spetele, i se dezvă-leau genunchele; când o trăgea pe dreapta, stânga-i rămânea goală... şi ploaia se îndesea. Desfăcui repede tafturu! calului meu, luai poclada şi i-o aruncai peste lipsurile celei dintâi. — Şi acum, defunctul meu amic, zisei eu, cu cine vrai să mai împărtăşesc simţirile adânci, pe care mi le deşteaptă în suflet sublima frământare a naturii? Cine ar crede că sub porcoiul acesta de poclăzi vărgate îşi doarme somnul său de veci vlăstarul cel mai gingaş din viţa blondului Apollone? Tot aşa îmi închipui că trebuie să se fi întâmplat şi cu divinul tău strămoş, sub ploile Arcadiei când se tocmise văcar la regele Admet. ' Niciun răspuns. Rămăsesem singur în picioare cu calul de frâu; şi fu de ajuns ca, între mine şi tovarăşii mei de drum să se între-pună o pocladă, pentru ca, în mijlocul nemărginirii frământate de furia elementelor deslănţuite, să mi se umple sufletul de iluziunea unei desăvârşite singurătăţi. . . Furtuna se schimbase în vijelie şi pe mii de glasuri fantastice şuera, se tânguia şi gemea a pieire şi a pustiu. Fulgere lungi de lumină frântă şi orbitoare spintecau adâncurile, fără răgaz; clocoteau văzduhurile de tunete fără răstâmpuri, iar piscurile depărtate ale munţilor păreau că se prăbuşesc sub trăsnetele cereşti; şi ploaia, cu picături dese şi măzărate, biciuită de vijelie, ca o pânză fără sfârşit, se depăna pieziş din ceruri pe pământ. Axinia şi tovarăşul meu stăteau înghemuiţi sub poclăzile lor vărgate şi apa ciuruia depe dânşii în toate părţile. După un ceas de frământare nebună a firii întregi, ploaia începu a se rări şi vijelia a-şi ostoi furia ei; numai din depărtare se mai auzea glasul răzleţ al câte unui tunet; zăbranicul de neguri se rărise, iar printre petele mari de azur ale cerurilor soarele începuse iarăşi a trimite pământului razele sale. Ca o armată de fan- www.dacoromanica.ro 112 C, HOGAŞ tome urieşe, umbrele nourilor, grăbite şi uşoare, se strecurau din meazănoapte peste Şeştina şi se pierdeau în meazăzi; boabe mari de ploaie limpede atârnau pe firele de iarbă şi, sub razele soarelui, Şeştina lua înfăţişarea unui verde şi înflorit covor bătut în diamante; o răcoare fragedă şi curată împrospăta întreaga fire. Ploaia contenise de tot şi vântul se potolise. — Axinio, zisei eu femeii, care ieşise de sub poclada, murată ca un şoarece, ia vezi de pune şelele pe cai şi să plecăm, că n’aş voi să ne apuce noaptea uzi şi flămânzi. Mai este mult până la Mârcu? — Ia a mai hi ca pe jumătate cât am mărs, da’ o s’ajungem iute, că scoborîm la vale. In câteva minute caii fură gata. Incălecarăm şi plecarăm. In mai puţin decât credeam, furăm la Mârcu, în valea Negrei Broştenilor. www.dacoromanica.ro JUPÂNEASA zamfira Mârcu e un han aşezat pe valea Negrei, cam la jumătate calea dintre Şarul Dornei şi Broşteni. Eram la 18 Iulie, cu două zile adică înainte de iarmarocul dela Fălticeni şi prin urmare o mulţime de care ţărăneşti, încărcate cu de-ale vânzării, se opriseră aici din drumul lor spre iarmaroc. In mic, se putea vedea tot comerţul şi-toată industria muntelui: oale, străchini, mangal, doage, cofe, putini, piei de oaie, sucmane, ţesături groase de cânepă, pânză de bumbac, ştergare de burangic, lăvicere, ţesături mai subţiri de lână vărgată, opinci nelucrate de pele de porc, linguri grosolane, scăfiţi, coveţi, ştiubee de salcie, chersine şi alte câteva produse ale unei industrii cu totul primitive. Aşa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu deamănuntul la toate acestea. — Ei, şi ce-ai rămas ţintuit în drum? auzii deodată pe tovarăşul meu, strigându-mi dela spete. Nu cumva ai de gând să te faci negustor de opinci sau de doage? — Şi de una şi de alta, scumpul meu spectru; de opinci spre a-ţi pregăti cataligele pentru călătoria pe lumea cealaltă; de doage, pentru a meremetisi, pe cât cu putinţă, bărbânţa hodorogită dintre umerele tale; cine ştie? poate vei fi nevoit să duci lui Pluto puţin lapte acru ca plocon, spre a-ţi face şi ţie loc în al optulea cerc al iadului, lângă www.dacoromanica.ro 114 C. HOGAŞ Tais, vechea ta amantă, care — pe cât am aflat — face de două mii de ani o baie, care nu miroase tocmai a parfum de roze. — Fără să te măgulesc, trebuie să-ţi mărturisesc, zise tovarăşul meu, că — din câţi cunosc — dumneata eşti cel mai tare în anacronisme; de astădată, însă, o să-mi dai voie să restabilesc puţin ordinea cronologică a faptelor: despre Tais, Lais, Phrinea şi alte Aspasii, vom sfătui pleno ventre; nu bagi de seamă, se vede, că am devenit străveziu de foame? Descălecarăm la uşa crâşmei, lăsarăm frâele cailor în mânile Axiniei şi intrarăm înlăuntru. Un miros de rachiu mă izbi în nas. Crâşmarul, un român, de astădată, răsărea ca de obicei, pe jumătate de după tejghea şi, c’o îndemânare vrednică de cel mai desăvârşit Avrum, mânuia un întreg popor de păhare şi de gărăfi. Toate curcubeele păreau că-şi dăduseră întâlnire şi se vârîseră, pe colori, în sticlele cu rachiu ale crâşmarului dela Mârcu. Cei câţiva dulapi unsuroşi, aşezaţi în chip de mese, pe câte patru picioare bătute în pământ, erau cuprinşi, pe toate părţile, de bărbaţi şi de femei cu măsuri şi cu păhare de rachiu dinainte. In munte vinul nu are trecere; se pare însă, că s’a făcut un fel de învoială între vin şi rachiu: rachiul să se bea, iar vinul să-i împrumute păhărele; şi după modul cum Românul din munte măsoară din cap până ’n picioare litrul de rachiu ce i se pune dinainte, s’at părea că o singură părere de rău i-a mai rămas — aceea, adică, de a se fi înlocuit patriarhala ocă a lui Cuza, printr’o blăstămăţie nemţească pe care şi el, de ciudă şi pentru a mai mări cuprinsul măcar în gând, a botezat-o cu numele de « chilă»; şi iată-1 deci pe Românul nostru din munte bând rachiu, nici cu stamboala, nici cu merţa, ci numai cu chila. Şi se face Ia noi, în toate zilele şi pe toate drumurile, un foarte hazliu patriotism: se strigă şi se scrie că crâşmarul jidan otrăveşte populaţia noastră www.dacoromanica.ro JUPÂNKASA ZAMFIRA 115 rurală; şi pe tema aceasta se tună atâta, încât ai crede că ultimul cuvânt al regenerării noastre naţionale trebuie căutat în fundul şipului cu rachiu al lui Iţic sau Şloim. E o greşală. Badea Ion, crâşmarul nostru naţional, are tot atâta de puţini Dumnezei, dacă nu chiar mai puţini, decât cel mai perciunat Avrum; păpuşoiul, găina, oul, lăvicerul, năframa, cojocul, sucmanul nimeresc tot aşa de bine drumul spre Badea Ion, ca şi spre jupânul Iţic; singura deosebire ar fi poate aceea că otrăvitoarele dresuri ale rachiurilor, în loc de a fi jidoveşti, ar fi în cazul celălalt curat româneşti; şi deşi lucrul acesta ar fi, în adevăr, un mare pas făcut pe calea regenerării, ar trebui totuşi să se considere că Românul, sceptic cum e, dă foarte puţină însemnătate faptului că otrava de care moare, e jidovească sau curat românească. Şi deşi spre cea mai mare glorie a neamului românesc, ţăranul nostru se pare înzestrat cu un stomac de tinichea, aceasta nu împiedecă, totuşi, ca bărbaţii de munte să aibă faţa arsă şi îmbătrânită, iar femeile să pară ca nişte capre cu picioarele etice şi cu sânuri lungi, ascuţite şi sălbatece. Mi s’a întâmplat să întâlnesc, de multe ori, babe purtând în braţe copii mici. — Al cui e copilul, mătuşă, o întrebam eu, dorindu-i cale bună. — AI cui să hie? ia a meu, răspundea ea cu glas subţire şi înţepat, lăsând să se întrevadă o raghilă ruginită de dinţi, în dosul a două buze albe cu pete roşii-vinete. — Prea cu putinţă, ziceam eu în gând, căci şi copilul însuşi e bătrân. . . — Noroc bun, zisei intrând în crâşmă, urmat de tovarăşul meu şi adresându-mă crâşmarului. — Foarte mulţămim, răspunse el mecaniceşte şi urmând a deşerta gărăfi şi a umplea păhare şi măsuri de rachiu pentru numeroşii săi muşterii. îmi era, în adevăr, foame; dar nu mă ispiteau de loc cei câţiva cârnaţi lungi, colbăiţi, subţiri şi cu pântecele lipit de www.dacoromanica.ro 116 L. HOGAŞ spete, ce atârnau pe cuie deasupra tejghelei; ai fi zis ca lor înşişi le era foame, atâta erau de costelivi! . . . Oricum, tovarăşul meu îi măsura cu ochi scânteietori şi lacomi şi era cât pe ce Să întindă mâna şi să înhaţe unul. — Puţină răbdare, zisei eu, dându-i mâna la o parte, hămesitule antropofag; ia seama că ceea ce vezi înaintea ochilor tăi nu sânt decât toate rudele tale înşirate pe aţă şi spânzurate pe cuie în crâşma dela Mârcu. Tovarăşul meu mârâi ceva printre dinţi, dar se stăpâni. — Jupâneasă, jupâneasă, zisei eu, strigând pe femeia crâşmarului, care umbla de colo până colo, slujind pe muşterii; jupâneasă, ia poftim o leacă ’ncoace. Şi femeia se apropie de mine. Crâşmarul se părea că-şi caută de treabă. — Mă rog, zisei eu, când femeia fu lângă mine, am voi să mâncăm ceva; venim de departe şi sântem osteniţi şi flămânzi; n’ai vreo odaie mai de-o parte? Crâşmarul însă, care auzise întrebarea mea şi care cu o răpeziciune de maestru cântărise câştigul ce i se înfăţişa, zise femeii lui: — Du pe dumnealor în odaie, Zamfiră, şi vezi ce poftesc. Ne scularăm şi urmarăm pe crâşmăreasă. Sânt dator să însămn în treacăt că Zamfira lui Ilie Fili-poiu, crâşmarul dela Mârcu, se deosebea mult de Sura lui Avrum, din Şeştină: statura mijlocie, sprincene negre îmbinate, păr castaniu, ochi căprii, nasul drept, gura mică, faţa ovală, câte o gropiţă în fiecare obraz când râde, vârsta 25 de ani. . . Şi dacă mai adaugi că viaţa sedentară şi bunul trai îi păstrase toată plenitudinea, rotunzimea şi frăgezimea formelor femeieşti, dacă mai adaugi tonurile trandafirii care răsăreau de sub pielea albă şi curată a feţei şi a braţelor ei, apoi cu drept cuvânt te-ar fi prins mirarea şi n’ai fi putut să-ţi dai socoteală, cum de se rătăcise această mieluţă ţigaic printre atâtea capre fără barbă, www.dacoromanica.ro jupAneasa zamfira 117 — Jupâneasă Zamfiră, zisei intrând în odaie şi adresân-du-mă crâşmăresei, nu căuta că sântem aşa prăpădiţi; ia pârdalnica as’de ploaie ne-o apucat pe Şeştină şi ne-o murat ca pe nişte şoareci; dumnealui, îl vezi? şi arătai la tovarăşul meu, e căprar în armata lui Vodă, şi eu sânt revizor de drumuri; călătorim pe socoteala stăpânirii şi, fiindcă norocul ne-a adus în casă la dumneata, apoi dă-ne ceva să mâncăm; plădm oricât, numai să fim mulţămiţi. — Da’ ce-ţi pofti dumnevoastră? ne întrebă ea. — Asta-i asta, jupâneasă Zamfiră; doar ştiu că n’o să ne dai borş de ochi căprii şi friptură de obraji trandafirii; ia dă-ne şi dumneata vr’un scrob, vr’un borş de pui, nişte brânză cu smântână, dă-ne ceva, că sântem aşa de flămânzi, încât de mai stai mult cu noi te mâncăm cât ai clipi. Şi o strânsei uşor de obraz cu dosul a două degete. — Da’ţi aştepta o ţâră? mă întrebă ea zâmbind şi dân-du-mi jos mâna cu o lovitură uşoară. — Da’ om aştepta şi două, numai cât mai de grabă, că tovarăşul ista al meu are obicei de moare cum apune soarele si n’as vrea să moară flămând, sărmanul. ■ — îndată, încheie Zamfira noastră, ieşind iute şi trăgând uşa după dânsa. Peste puţin Axinia intră în odaie. — Da’ neavoastră, mă întrebă ea, îţi rămânea aici ori merem înainte? — Da’ tu, Axinio, unde crezi că e mai bine de mas? Prin pârloage ori la jupâneasa Zamfira din valea Negrei Broştenilor? — Cum îţi vra ’neavoastră. — Foarte bine, mânem aici. Du-te şi cere să-ţi dee să mânând; cere să-ţi dee şi vin, dacă bei; pune-te bine la cale şi, dacă nu-i avea unde dormi, vino aici în odaie. Axinia păru că vra să zică ceva, dar se răsgândi, ieşi, şi se duse. 11 www.dacoromanica.ro 118 C. HOGAŞ Tovarăşul meu se lungise cu faţa ’n sus pe unul din cele două paturi ce se aflau in odaie şi stătea nemişcat, cu ochii în podele şi cu ceafa răzămată între degetele încleştate ale amânduror mânilor sale, în Ioc de pernă. Mă lăsai şi eu într’un cot pe celalt pat; mă simţiam obosit. Peste puţin, uşa se deschise şi jupâneasa Zamfira intră cu ceea ce s’ar putea numi tacâmuri. Trase masa de lângă fereastră în mijlocul casei, aşternu pe ea ceva care sămăna a o faţă de masă şi puse două tacâmuri alcătuite fiecare din câte două talgere, unul întins şi altul adânc, care se înrudeau cu farfuriile prin formă, iar cu străchinile prin florile lor din smalţ albastru şi gros; furculiţele şi cuţitele, deşi cam ruginite, erau totuşi cuţite şi furculiţi; lingurile de tisă, cu coada în formă de şarpe săpat în lemn, dovedeau munca stăruitoare a vreunui călugăr; iar deasupra tuturor, domnea câte un gros şi mare şervet de cânepă strâns în patru. — Bravo! jupâneasă Zamfiră, zisei eu, privind pe crâş-măreasă cum punea masa, şi fără a mă urni de pe cotul pe care stăteam răzămat, bravo! pe cât văd, dumneata ai de gând să ne ospătezi ca pe nişte feciori de Domn. Vezi dumneata pe tovarăşul ista al meu, care stă lungit ca o tânjală? Să ştii că, până acuma, el o şi suflat cu gândul o mămăligă întreagă şi-o oală cu borş; pentru el prin urmare, şi fiindcă sântem, cum s’ar zice, la Sf. Uie, să n’aduci Ia masă decât două mere, da’ ştii dumneta de cele sântilieşti, pe-o parte gălbii şi pe alta trandafirii şi, dacă fragii nu s’au trecut, n’ai face rău să-i aduci vr’o doi, că-i plac straşnic. — Ei, dumitale nu ţi-e foame, zise ea roşindu-se uşor şi sfârşind de pus masa. — Cam ai dreptate, jupâneasă Zamfiră, eu sânt de cei care se satură cu lumina luceferilor de sară. — Ai să mânând trânteală dela Badea Ilie, zise tovarăşul meu, întorcându-se pe o parte şi cu faţa ’n casă. www.dacoromanica.ro JUPÂNEASA ZAMFIRA 119 Crâşmăriţa ieşi şi, după câteva minute, intră cu o femeie după ea, amândouă încărcate cu de-ale mâncării. Ni se puse pe masă o coşcogea mămăligă pe un fund de lemn, un scrob la care se părea că luase parte găinile unui sat întreg, o mare strachină cu caş frământat chiar atunci şi o strachină şi mai mare încă plină cu un ocean de borş. Tovarăşul meu se sculă iute, se puse la masă şi începu să mănânce cu o lăcomie şi o furie vrednică de un sălbatec. — Bine, jupâneasă Zamfiră, zisei aşezându-mă şi eu la masă, pe cât văd, dumneata îţi baţi joc de noi; am uitat, ce-i drept, să-ţi spun că dumnealui e Flămânzilă din poveste, care numai pe-o măsea pune nouă cuptoare de pâne şi nouă ialoviţi fripte; şi dumneata ne ’ncurci c’o lingură de borş şi c’un strop de brânză? Ia stăi numai o leacă, ş’ai să vezi cum o să sufle într’o clipa şi scrob, şi brânză, şi borş, şi mămăligă. — Şi dumneata, ce nu-i dai pace? Dacă i-i foame, cum n’are să mănânce? — A! Vra să zică pe dumneata, jupâneasă Zamfiră, te-a pălit mila de dumnealui 1 Bine, am să te aşăz la Badea Ilie. — Ei 1 Parcă Badea Ilie altă grijă n’are. Şi răspunsul acesta atât de simplu mă lăsă pe gânduri. . . — Hm! cugetam eu, pişcând din mămăligă şi sorbind subţire borşul de pe vârful lingurii; mi se pare că jupâneasa Zamfira are ochi destul de căprii şi, dacă cerurile s’ar hotărî să-şi amestece cu mările coloarea şi adâncimea lor, ar trebui să se ieie puţin după ochii sprintenei jumătăţi a lui Badea Ilie de pe valea Negrei Broştenilor; nu ştiu însă, în cazul acesta, cu ce lumini tainice şi cu ce viaţă arzătoare ar însufleţi ele moarta lor adâncime. . . Şi în ochii jupânesei Zamfirei e atâta taină şi atâta viaţă arzătoare! . . . Sânt atât de mici gropiţele din obrajii ei când râde! . . . Am văzut în viaţa mea atâtea sprincene îmbinate şi, totuşi, niciunde din ele n’au avut darul de a-mi strânge fiinţa atât de puterii* www.dacoromanica.ro 120 C. HOGAŞ nic în arcul lor fermecat, după cum găsiră cu cale s’o facă într’o clipă sprincenile jupânesei Zamfirei. Toţi trandafirii pământului s’ar vesteji de ciudă, dacă s’ar uita la gura mică şi înflorită a crâşmăresei. . . Şi nu băgăm de samă că duceam la gură lingura deşartă şi că, în mod inconştient, luam de două ori din mămăligă şi niciodată din borş. Şi poate că aveam dreptate; căci, mai la urmă, cine pusese pe jupâneasa Zamfira să stee înfiptă în faţa mea şi, mai ales, cine poftise pe sfântul soare care apunea, să se strecoare prin fereastră şi să amestece nuanţele de aur antic ale razelor sale cu tonurile albe şi trandafirii, care răsăreau de sub pielea fină a femeii acesteia ? — Mă rog, jupâneasă Zamfiră, zisei eu lăsând lingura, punând mânile în buzunări şi răsturnându-mă în cumpănă pe speteaza scaunului, mă rog, nu crezi dumneata că soarele, acest Făt-Frumos din poveste, a pierdut urma Ilenei Cosin-zene şi că s’a vârît pe fereastră la dumneata, ca s’o caute? Eu te sfătuesc să tragi perdeaua, că tare mă tem să nu te văd zburând pe fereastră călare pe-o rază de lumină. . . — Ei 1 . . . zise ea c’un fel de cochetărie proprie oricărei femei, ia lasă-mă ’n pace! Şi un fel de mânie prefăcută se citea în ochii ei. Strânse iute de pe masă şi ieşi. Peste puţin uşa se deschise şi Axinia intră. — Da’. . . — Da’ bine, sfârleaza dracului, zisei eu luându-i vorba din gură, alt drum nu era de mers la Şar? Axinia se uită lung la mine, neînţelegând de ce-o luam aşa de răpede. — Cată-ţi treaba, Axinio, zise tovarăşul meu bătând-o uşor pe umăr; nu te spăria; ia, jupâneasa Zamfira nu-ş’ ce-o făcut, nu-ş’ ce-o dres cu ochii dumisale cei în floarea fuiorului de cânepă, că l-o săgetat prin inimă. Nu cumva ştii tu să descânţi de săgetătură? www.dacoromanica.ro jupAneasa zamfira 121 — D’apoi să-i descânte cine l-o săgetat, zise ea jumătate glumind şi jumătate muşcată de" un fel de gelozie înăs-cută oricărei femei. — Mă rog, zisei eu pe un ton de o seriozitate silită; n’o să sfârşeşti cu fleacurile? Du-te, Axinio, şi zi cuiva să ne aştearnă ceva pe paturi să ne culcăm, că eu cad de somn. Tu unde te culci? > — Da’ m’oi culca şi eu undeva. — Foarte bine, numai să nu te culci cu nasul la stele, să te găsesc mâni dimineaţă cu fluer de argint între dinţi; nu de alta, da’ n’aş vrea să-ţi văd iepele şi pe coconaşul ist tânăr bocindu-te. — Lasă, nu purta ’neata grijă de asta, zise ea roşindu-se uşor şi ieşind din odaie. Peste puţin, jupâneasa Zamfira şi cu Axinia intrară cu de-ale aşternutului. Puseră pe fiecare pat şi la căpătâi câte o pernă mare şi vârtoasă, iar în lung câte două poclăzi una peste alta, una ca prostire şi alta ca oghial. Ni se puse pe masă un sfeşnic de lut cu o lumânare de său şi câteva chibrituri. — Iaca aşa, jupâneasă Zamfiră, zisei eu uitându-mă la paturi, nici împăratul turcesc nu cred c’o să doarmă noaptea asta mai bine decât noi. Un lucru numai: cu poclada asta — şi arătai pe cea cu care era să mă învălesc eu — s’a mai învălit cineva? — D’apoi ne-am învălit noi, răspunse ea, uitându-se lung la mine şi neînţălegându-mi rostul întrebării. — Nu glumeşti?... Chiar dumneata singură, jupâneasă Zamfiră? — Ei, zise ea ca înţepată de întrebarea mea, dumitale ţi-i de glumit, nu ţi-i de dormit. — Ba de loc, jupâneasă Zamfiră; eu n’am glumit de când sânt. — Ba, jupâneasă Zamfiră, întrerupse tovarăşul meu, ia să-ţi spun eu una şi bună: vrai să n’auzi la noapte trăznind pe acoperământ şi hodorogind prin pod? Unge ferestrele www.dacoromanica.ro 122 C. HOGAŞ cu usturoi şi pune cruce de ceară galbănă pe borta cheii; altmintrele, toate bufniţele şi toate cucuveicile, de pe unde-or fi, toate-or să se strângă în preajma casei dumitale; ş’ai să vezi steclind toată nopticica lumini albastre pe la fereşti. . . Trebuie să ştii că dumnealui îi lunatec şi noaptea stă la sfat cu strigoii, cu bufniţele şi cu liliecii. — Da’ poate că n’o mai hi tocmai aşa cum spui dumneata, zise ea cam în bătaie de joc. — Vra să zică. . . Şi tovarăşul meu îşi puse mânile la spate şi privi pe crâş-măreasă drept în ochi. — Vra să zică, zisei eu apucându-1 de vârful urechii şi făcându-i vânt, vra să zică stânga ’n preee. . . jur şi la culcare. . . marş! Amândouă femeile ieşiră din odaie râzând cu hohot. Când ne scularăm dimineaţa, soarele încă nu răsărise; caii erau dinaintea crâşmei şi Axinia-i înşeuase. Badea Ilie şi jupâneasa Zamfira erau sculaţi şi trebăluiau prin crâşmă. Plătirăm şi ieşirăm să plecăm. — Apoi mai rămâneţi sănătoşi, zisei încălecând şi câr-nind calul spre drum. — Să mergeţi sănătoşi şi drum bun, ne doriră într’un glas Badea Ilie şi jupâneasa Zamfira, — şi mai poftiţi când v’iţi întoarce, adăogă aceasta din urmă. — Bucuroşi, să vă găsim sănătoşi. Plecarăm. Pentru întâia oară, poate, în zilele mele mergeam pe un drum de munte în o strălucită dimineaţă de vară, fără să-mi dau samă de frumuseţea locurilor ce străbăteam . . . Gândurile mele rămăseseră departe de mine... Şi cine ştie cât aş fi mers astfel, dacă tovarăşul meu nu s’ar fi însărcinat să mă smulgă dintr’un soi de toropeală sufletească . .. — Ei 1 bătrânule Isac Lachedem, îl auzii deodată strigând dela spetele mele, ei! legendarule jidov rătăcitor, ia pri- www.dacoromanica.ro JUPANEASA zamfira 123 veste şi-mi spune, te rog, dacă sub cerul veşnic de primăvară, care pluteşte peste fericitele văi ale Caşmirului dumi-tale asiatic, unde închipuirea a aşezat raiul pământesc, ai văzut un răsărit de soare sau o privelişte mai măreaţă decât pe valea Negrei Broştenilor noştri? Oare Himalaele şi Hinducuşii misterioasei dumitale patrii îşi înălţau mai mândri spre cerul limpede piscurile lor aeriene? Şi aurul idealizat al razelor de soare poleieşte acolo mai fermecător decât aice creştetele lor neguroase? Oare e acolo mai molatec şi mai cu măestrie ţesut din ceaţă şi lumină vălul străveziu şi imens aruncat de Dumnezeu peste adâncuri? Oare spiritul care suflă peste ape în zorile creaţiunii, era mai dulce şi mai lin decât adierile depărtatului nostru apus? In ce pârău de race şi curgătoare rouă a pus natura un suspin mai adânc de dureroasă dragoste decât în glasul Negrei Broştenilor noştri? Şi dacă faţă de toate acestea, rămâi încă nepăsător, dacă idila biblică a lui Booz şi Ruth nu-ţi înfloreşte închipuirea, dacă din zarea veacurilor nu-ţi răsar în. suflet ochii negri ai Indianei Tamar, dacă nu întrevezi sub alba stolă asiriană chipul fermecător al Chaldeianei Rachel, dacă în sfârşit sufletul dumitale mai rămâne, faţă de toate acestea, lănţuit în sânul crâşmăresei cu ochii în floarea fuiorului de cânepă . . . — Dacă toate acestea se întâmplă sau nu se întâmplă, îl întrerupsei eu, tu rămâi totuşi cea mai mare secătură din univers . . . — Tocmai când . . . — Tocmai când şi destul, ori te umflu de urechi. — Foarte bine; iată un argument în faţa căruia trebuie să-mi plec capul şi. . . — Să taci. . . www.dacoromanica.ro I ION RUSU După un ceas de drum, ajunserăm la gura Dârmocsului un pârău care-şi face drum prin cotiturile de meazăzi ale munţilor şi se varsă, pe dreapta, în Neagra-Broştenilor; iar în unghiul pe care-1 formează Dârmocsul cu Neagra, se află aşezată crâşma. O singură grindă înalt suspendată, rămăşiţă a vreunui pod desfiinţat de vechime, unea cele două maluri ale Negrei, ca un fel de punte aeriană. Noi tăiarăm prin apă, suirăm malul drept şi ne îndreptarăm spre crâşmă; iar Axinia, deşi apa nu era mai adâncă decât până la genunchi, împinsă de natura ei de veveriţă, găsise nimerit să treacă pârâul pe punte; şi când ne uitarăm noi îndărăt, o văzurăm prin aerul înalt, străbătând cu pas uşor şi sigur grinda îngustă de peste Neagra. — Bine, custura lui Scaraoschi, îi zise tovarăşul meu, când ea ne ajunse din urmă, dar dacă te duceai de-a tumba în apă? Adică tu nu poţi trece peste Neagră decât numai prin văzduh? Ori vrai să nu-ţi vadă lumea picioarele? Să-mi fi spus, că te luam călare. — Ia dă-i pace, îl întrerupsei eu; Axinia a făcut, se vede, multe pacate şi se deprinde, de pe lumea asta, ca să treacă peste cele nouă vămi ale văzduhului din lumea cealaltă. Nu-i aşa, Axinio? — A hi, răspunse ea înţepat. Descălecarăm dinaintea crâşmei. www.dacoromanica.ro ION RUSU 125 • Până ce Axinia să vadă de cai, noi ne aşezarăm la un fel de masă, sub umbra unui mesteacăn. In crâşmă, tot la o masă, chefuiau câţiva ţărani. Mai de-o parte, ca la o svâr-litură de băţ, o mulţime de femei erau strânse ciotcă şi făceau nu ştiu ce. Axinia luase şelele de pe cai, îi legase la gard, le dăduse puţină iarbă şi se întorsese unde eram noi. — Ia vezi, fată hăi, dacă putem găsi ceva de-ale mâncării la crâşma asta. Axinia se răsuci într’un picior, plecă şi dispăru în crâşmă. Peste câteva minute se întoarse. — Vai de mine! zise ea spărietă şi cu mâna la gură, vai de mine! Ion Rusu i-aici.. . — Ei, şi ce te apucă, fa? ce-i cu Ion Rusu al tău? o întrebai eu. — Ion Rusu din gura Dârmocsului . . . — Foarte bine, din gura Dârmocsului; dar în sfârşit, cine-i Ion Rusu al tău, de parcă te-au apucat toate năbădăile ? — D’apoi ’neata ştii ? să te ferească sfântu’ de el, când îi cu chef; se leagă de toată lumea ş’un sat întreg n’are ce-i face. — Ei, şi de asta te-ai spăriet? — D’apoi? — Bine, bine, o să vedem; pân’atunci, ia vezi, nu ne mai aduce ceva să mâncăm? — Iaca vine. - In adevăr, crâşmarul, un Român cam de patruzeci de ani, venea cu de-ale mâncării. — Bună ziua, prietine, îi zisei eu, când fu lângă noi. — Mulţămim dumneavoastră! ne răspunse el scurt, punând fără altă vorbă- dinaintea noastră o pâne uscată, o bucată de cârnaţ şi mai uscat încă, nişte brânză într’o strachină şi o legătură de ceapă verde. — Da’ vin îţi pofti? ne întrebă el. www.dacoromanica.ro 126 C. HOGAŞ — Deocamdată să ne dai apă răce; sântem înfărbântaţi de drum; vinul o să-l cercăm mai pe urmă. Şi nepăsător ne lăsă şi, cu paşi greoi şi largi, se întoarse în crâşmă. — Ia cearcă-ţi dinţii în cârja ias’ de corn a bunică-to, fa Axinio, zisei eu, dând femeii o bucată de cârnaţ; uite pâne, uite ceapă, uite brânză, mănâncă, sfârleaza lui Sca-raoschi, până ce nu dă Rusu cu crucea peste tine. Auzit-ai tu de Ivan Turbincă? Ei bine, să ştii tu că acela era tot Rus şi-l chema tot Ion, ca şi pe Rusu tău; şi avea o tolbă blagoslovită de Dumnezeu, în care vâra pe toţi dracii. Pe cât am aflat, şi Ion Rusu din gura Dârmocsului are o tolbă, în care s’a hotărît să te vâre şi pe tine, cu dracii tăi cu tot — Ei, ’neatale ţi-i a pruji, da’ neata ştii pe Ion Rusu? Las’ c’ai să vezi. — Cine ţi-a spus că nu-1 ştiu, fa? D’apoi eu nu-s Rus? — ’Neata Rus? . . . — Ba încă de cei cu coadă, Axinio. — Ei las’. . . zise ea uitându-se la mine cu un zâmbet de ironică neîncredere şi oprind la jumătate cale spre gură o ceapă, din care mai muşcase odată. Sfârşisem aproape de mâncat, când îmi aruncai, din întâmplare, ochii spre crâşmă. Un Român de o înfăţişare atletică care, deşi în crâşmă, se părea totuşi acasă la dânsul, umpluse golul negru al uşii şi, cu picioarele desfăcute în compas pe pragul de desubt, stătea şi se uita ţintă la noi; cu o mână la spate şi cu alta răsucindu-şi o musteaţă stufoasă şi galbănă, părea că plănuieşte ceva; de sub cămeşa lui albă şi scurtă până deasupra genunchilor, de sub brâul verde şi lat ce-i încingea şelele, de subt iţarii lui creţi şi curaţi, răsărea o musculatură sculpturală, care ar fi făcut gloria unui statuar; un cojocel scurt fără mâniei, aruncat cu neîngrijire mai mult pe un umăr, se silea să acopere nişte spete pe care, ca şi pe umerii anticului Atlas, s’ar fi www.dacoromanica.ro ION RUSU 127 putut răzăma cerurile; o frunte netedă şi largă se ivea în trei pătrimi de sub căciula lui mare şi neagră, care cu greutate se ţinea în cumpănă cam pe ceafă, cam pe-o ureche; iar pepţii albi ai cămeşii lui, întredeschise la gât şi dinainte, păreau prea strâmţi pentru sânurile lui puternice ... Să fi avut patruzeci de ani. —.Nu cumva acela-i Rusu tău, Axinio? întrebai eu pe femeie, arătându-i-1. — Ba el, uci. . . — Taci că te-aude şi te vâră ’n tolbă, prâsnelul naibii. — Iaca vine, zise ea spărietă şi voi să plece. O apucai de mânecă şi o ţinui pe loc, fără a zice nimic. Ion Rusu părăsise în adevăr privazul uşii, şi, cu paşi greoi şi legănaţi, se îndrepta spre noi. Din chipul cum mergea şi cum se ţinea Rusu, înţălesei răpede că nu era beat, ci numai cu chef, adică cum îi şade Românului mai bine, dar şi cum era mai de primejdie, după spusa Axiniei. Şi cu tot gustul de bocluc şi de gâlceavă, ce se citea pe faţa lui, nu mă putui totuşi opri de a mă simţi atras către acest om plin de viaţă şi cu tot sufletu-i vesel în ochi şi pe figură. Mă hotărîi să-i iau apa dela moară. — Buna ziua, Rusule, îi zisei când fu la câţiva paşi de noi. Rusul nostru se opri pe loc şi, cum era el cu mânile înfipte în brâu în loc de buzunare, răzămat mai mult pe piciorul stâng şi cu dreptul înainte şi puţin cam slobod, mă privi un moment fără a-mi răspunde, după obiceiu, la bunaziua mea. — Mulţămesc dumitale, zise el în sfârşit, scoţând dreapta din brâu şi rasucindu-şi musteaţa stângă; da’ adică de unde mă cunoşti dumneata, cocoane, de-mi zici aşa deodată pe nume, mă întrebă el cam răstit şi privindu-mă ţintă. — De un’te cunosc? Bravo, Rusule 1 zisei eu sculân-du-mă, apropiindu-mă de el şi bătându-1 uşor peste umăr; da’ cine nu cunoaşte pe Ion Rusu din gura Dârmocsului? www.dacoromanica.ro 128 C. HOGAŞ Oare este un Român mai verde şi mai chipeş, pe toată valea Negrei-Broştenilor, decât Ion Rusu din gura Dârmocsului? Doar cred că satul de frica lui ştie şi nu de-a buhaiului popii; şi mi se pare mie că fetele şi nevestele se cam sfădesc după musteţile tale cele galbăne şi stufoase; uite, biata Axinia numai cât te-a văzut ş’a şi apucat-o tremurul lui Cain. — A! haaa! Axinia din gura Borcei, zise el făcând un pas spre femeie şi privind-o scânteietor; ia mai stăi tu, fa, să-ţi sucesc eu gâtul ca la şopârle, amu; ce cauţi tu aici? Axinia, sprintenă cum era, o rupse de fugă. — Ia ascultă, Rusule, zisei eu apucându-1 de braţ, las’ că i-i suci gâtul mai pe urmă. Şi cum se uita Rusu după Axinia care fugea, dădu cu ochii de grămada de femei strânse ciotcă mai deoparte, împrejurul a nu şdu ce. — A! ha! zise el, iar o venit aici cotoroanţa de vrăjitoare. Şi pe cât îi îngăduia starea lui de ameţeală, se smulse din strânsoarea mea şi se îndreptă răpede spre grămada de femei. — Ia mai staţi să v’arăt eu amu, ameninţă el de departe. — Iaca Rusu! iaca Rusu! auzii strigând spăriet pe o femeie din grămadă. Toate femeile întoarseră capul şi, când văzură pe Rusu venind, iute se sculară ş’o împunseră de fugă care încotro. O babă, care părea că formase centrul grupului de femei, se sculase şi ea, strânse repede nu ştiu ce şi, pe cât îi îngăduiau bătrânele ei picioare, o luă şi ea la fugă spre Neagra, îşi ridică fusta până la genunchi, intră în apă şi, luptându-se cu răpegiunea curentului, se silea să ajungă cât mai iute la malul celălalt. Nu cunosc obiceiul cânilor de vânat, dar îmi închipuiesc că tot ca şi Rusu trebuie să fi rămânând pironit un ogar care vede o sută de iepuri ţâşnind deodată www.dacoromanica.ro ION RUSU 129 din toate părţile şi nu ştie după care să se iee, Şi Rusu, mânios şi ruşinat, poate, de neizbânda sa, se întorcea mai încet decât se dusese. — Da’ ce-i, Rusule, zisei eu, când fu lângă noi, ce te-ai apucat de spăriet femeile satului? — Ce-i? , . . D’apoi că doar n’oiu da eu cu crucea peste spurcăciunea cea de cotoroanţă, zise el arătând spre baba care trecea Neagra prin vad; şi o sudalmă, care dovedea că Rusu nu era în termeni tocmai excelenţi cu crucile, cu Dumnezeii, cu icoanele şi cu tămâia, căzu ca o grindină pe capul babei, care trecuse apa şi se depărta răpede pe drum la vale. Am să-i descânt eu de baghiţă unde-o miruit-o cu lapte acru popa ei cel ţigănesc. — Da’ ce ţi-a făcut baba, Rusule, de-o tămâiezi aşa? — Hei! d’apoi că doar asta-i Marula, vrăjitoarea din Păltiniş; după ce poartă toată noaptea pe Sarsailă după gât, vine de ’ncheagă apa prin sate. — Las’o la pârdalnica, dacă-i vrăjitoare, măi Rusule, că ţi-a face vr’o farmazonie şi te-i trezi într’o bună dimineaţă din om neom. — D’apoi că doar nu mă tem eu de farmazoniile ei; eu îs cântărit îri ziua de Paşti şi nu se prind de mine drăcoveniile ei. Şi-mi închipui că Rusu trebuia să fi fost cântărit şi în ziua de Crăciun; căci îmi făcea impresia unui om care era în stare să svârle cu barda şi în Dumnezeu şi în dracu. — Hei! Axinio, fată hăi, hai vino ’ncoace, zisei strigând pe femeie, care sta lungită pe iarbă mai încolo, la o depărtare anume aleasă în vederea Rusului; hai, vino ’ncoace, că Rusu s’a hotărît să-ţi sucească gâtul mai târziu. Axinia se sculă şi, ca băgare de seamă, se apropie de noi pe la spete. — Ia du-te şi spune crâşmarului să vie cu socoteala, îi zisei întorcându-mă la ea, www.dacoromanica.ro 130 C. HOGAŞ Axinia făcu un ocol larg şi chibzuit pe la stânga Rusului, dcla care nu-şi luă ochii până ce nu se simţi în afară de sfera primejdiei şi, apropiindu-se de uşa crâşmei, strigă pe crâşmar fără a intra înlăuntru. Acesta veni numaidecât, plătirăm şi ne scularăm să plecăm. — D’apoi că doar n’îţi pleca ’neavoastră fără să vă opriţi pe la palaturile Rusului, zise acesta înfigându-şi provo-cător amândouă mânile în brâul său verde şi lat. « Rândul nostru », cugetai eu .. . — Nici nu rămâne vorbă, Rusule, să trecem noi prin gura Dârmocsului şi să nu vedem palaturile Rusului, se poate? Numai să mergem mai răpede că ne apucă noaptea şi trebuie să fim în iastă sară la Şar. — Da’ ce-aşa mare grabă, mă rog? Doar Şaru’ n’o să fugă peste graniţă: tot acolo o să-l găsiţi şi mâni dimineaţă. — Aşa-i, Rusule; dar, vezi tu, noi sântem cu trebi de ale stăpânirii şi nu putem întârzia. — D’apoi că, de, nu-i hi dumneata ingineriu care croieşte şuşaua? — Ba, de nu ţi-ar fi cu supărare, Rusule, chiar eu sunt cel cu şuşaua; uite; şi arătai la tovarăşul meu, dumnealui e storăş la suprefectura dela Broşteni şi are de dus nişte porunci la primăria din Şar. Rusu se uită lung şi bănuitor la tovarăşul meu. — Mă! . . . izbucni Rusu deodată, făcând un pas spre tovarăşul meu care, în faţa acestei explozii de o familiaritate îndoioasă, făcu şi el un pas îndărăt. — Mă storăş, mi-ţi tămâia şi parastasu .... Şi nelăsându-1 să mai adauge a cui, anume, tămâie şi parastas: — Ian ascultă, Rusule, zisei eu, am luat pe storăşul aista dela suprefectura din Broşteni, cu chezăşie c’am să-l dau înapoi cu ciolanele nerupte; şi tu, fiindcă n’ai sucit gâtul \xiniei, ai voi să-mi vâri storăşul în spărieţi? Fii cuminte www.dacoromanica.ro ION RUŞI' 131 şi ia, mai bine, hai să vedem palaturile Rusului din gura Dârmocsului. — Mă storăş . . . — Hai Rusule, hai, zisei apucându-1 de mânică şi tră-gându-1 mai mult cu sila după mine. — Da’ de unde găsişi dihania asta cu musteţile roase de molii? zise el aruncându-şi încă odată ochii spre tovarăşul meu şi lăsându-se a fi mai mult târît decât să meargă de bună voie. . — Bravo, Rusule! d’apoi de ce-a mai lăsat Dumnezeu molii pe pământ? Ia, ca să mai roadă şi ele câte-o leacă de musteţi, pe unde găsesc. Ş’apoi doar nu-i fi vrând tu să aibă toată lumea musteţi ca tine; a cui e vina, dacă tu te-ai dus cel întâiu, când a împărţit Dumnezeu musteţi oairienilor pe pământ? — Hm! făcu el răsucindu-şi cu mândrie musteaţa-i galbănă şi stufoasă. Şi cât pe ce s’o păţească tovarăşul meu din pricina mu-stetilor. 9 Ajunserăm la palaturile Rusului. Nu e vorbă, aceste palaturi nu erau împrejmuite cu ziduri, metereze şi bastioane tocmai medievale; în schimb însă un gard de răzlogi, veşnic beat, de abia se ţinea pe picioare şi, cutrierând locuinţa Rusului, şovăia şi se cumpănea cât de cât să cadă; pe alocurea chiar vacile şi porcii, cu un dram de îndrăzneală, ar fi putut sări neopriţi pe domeniile Rusului; se vede însă că nici cucuta, nici brusturul, nici urzica moartă şi nici hreanul porcesc nu ispiteau fie foamea unora, fie lăcomia altora. Şi, deşi am fi putut tăia deadreptul spre locuinţa Rusului, prin una din miile de spărturi făcute de vechime sau putrejune in gardul de răzlogi al despotului dela Dâr-mocs, avurăm totuşi înţelepciunea de a intra pe poarta de onoare; sărirăm, cu alte cuvinte, peste un pârleaz cu două trepte- înţepenite fiecare, pe câte doi ţăruşi înfipţi în pă- www.dacoromanica.ro 132 C. HOGAŞ mânt, şi fiecare treaptă străbătând prin gard deoparte şi de alta; şi mi’nchipui, că Rusul nostru trebuia să fi numărat printre strămoşii săi vreun Oleg sau Rurik, de oarece izba sau, mai bine zis, cocioaba lui nu se depărta de loc, de tipul patriarhal al primelor locuind slavice; cel mult dacă vechimea îi dăduse o brâncă şi, hâind-o într’o parte, îi hâise, în acelaşi timp şi în sens oblic, liniile odată perpendiculare ale uşii şi ale ferestrelor sale; aşa încât acestea, ca o gură şi doi ochi de un alt gen, apucate parcă de spasmuri, se strâmbau la trecători. Şi dacă Rusu nu avea femeie şi copii, avea cel puţin o familie: un purcel, cu o rămăşiţă de murdărie pe sfârcul râtului, răsări de după casă şi, cu gâtul întins, veni grohăind până sub genunchile noastre. O găină şi un cocoş scurmau mai deoparte, ca pe propriile lor domenii, gunoiul heteroclit din jurul unei coteneţe sparte, iar din când în când, câte o rândunică, venind la cuibul său, se înfigea ca o săgeată m capătul înegrit al grinzilor de brad, ieşite afară de subt vechiul acoperământ de şovar. — Bravo, Rusule I zisei eu, îmbrăţişând cu privirea tot coprinsul lui domestic; ştii că-mi plac palaturile tale? — Hm. . . făcu el răsucindu-si eterna-i musteată stufoasă f * şi galbănă; ia poftiţi şi’ţi sta o ţâră; şi ne arătă prispa jerpelită a cocioabei lui. — Mult n’om sta, Rusule, zisei aşezându-mă pe prispă, că ne grăbim; ia, cât om face o ţigară; tu fumezi? Şi-i întinsei tabacherea. — Mulţămesc dumitale. Eu nu beau tiutiun. Şi se puse şi el pe prispă între mine şi tovarăşul meu. — Mă I... izbucni el deodată, întorcându-se răsărit la tovarăşul meu, care se mulţămi de astădată să tresară şi să scape cât pe ce, dintre degete, ţigara pe care se pregătea s’o aprindă. — Bine, Rusule, zisei eu, apucându-1 cam de după gât, da’ dacă mi-i spărie storăşul şi l-a apuca frigurile, cu cine www.dacoromanica.ro ION RUSU 133 mă duc eu pâri’ la Şar? Ia lasă-1 şi spune-mi, stai tu singur în palaturile aistea? — D’apoi? şi,_după un moment de gândire uitându-se ţintă la mine, — mă rog, zise el, dumneata eşti chiar ingi-neriul cu şuşaua? — D’apoi doar ţi-am spus odată, Rusule. Ce? vrai să ţi-o spun de două ori? — Apoi, dacă-i aşa, când îi veni cu linia pe-aici, să pui să taie colţul ist de deal, că se nărue peste mine, zise el, arătându-mi cu degetul spre drum şi drept în faţa cocioabei lui. In unghiul răpede ce făcea drumul dela apus spre mează-noapte, intra în adevăr, înalt şi ameninţător, piciorul unui deal cu povârnişul sfărâmat, sămn că dealul se lăsa încet la vale pe pătura lunecoasă de lut ce-i slujea de temelie. — Bucuros, Rusule, zisei, uitându-mă la piciorul cel de deal şi dându-mi aerul, că mă gândesc asupra lucrului; după aceea scosei carnetul şi trăsei cu creionul câteva linii fără înţăles. — Bine, Rusule, continuai eu, cu aerul celui mai desăvârşit inginer; bine, îţi făgăduesc c’o să caut să nu se nărue dealul peste tine; dar ia să plecăm că ne apucă noaptea; când m’oi întoarce, o să trec iar pe-aici, Rusule; am prins dragoste de tine şi pace. Rusu îşi răsuci de astădată amândouă musteţile sale cele galbăne şi stufoase şi se păru că rămâne un moment cu ochii în pământ şi gânditor; apoi, repede: ' — Să mai aşteptaţi numai o ţâră, zise el, sculându-se, îndreptându-se spre uşa cocioabei lui şi intrând în lăuntru. — Mă storăş. . . zisei eu cu glas înăduşit şi simulând un ghiont către tovarăşul meu; mă storăş. . . mi-ţi tămâia şi parastasu. . . Tovarăşul meu se mulţămi să-mi întoarcă o pereche de ochi, sub fulgerile cărora s’ar fi topit piscurile de granit ale Horebului, şi era pe punctul de a formula un răspuns, sub 12 www.dacoromanica.ro 134 C. HOGAŞ trăznetul căruia s’ar fi zguduit din temelie turnul Faselus; dar nu avu timp; Rusu apăru în cadrul strâmt al uşii cu amândouă manile strălucind de un fel de unsoare şi aducând ceva rotund şi învălit între două frunze de brustur. — Ia na colea, mă storăş, zise el punând, fără multă ceremonie, boţul în manile tovarăşului meu, că doar nu-ţi pleca cu mâna goală dela palaturile Rusului, continuă el, asezându-se iar între mine si tovarăşul meu. * » * — Cu mâna goală? . . . cugetai eu; nu cumva, Rusu dracului ne ia drept cerşetori? — Şi cu ce ne dărueşti tu, Rusule? ce-ai pus în frunzele cele de brustur? — Ce să pun? ia o ţâ’ de unt dela oiţele mele. He, hei! parcă ce? crezi dumneata că Rusu-i aşa numai cu degetu’? Şi la un moment dat, ne trezirăm, şi eu şi tovarăşul meu, cu labele unse ale Rusului, căzând greu şi în toată lăţimea celor cinci degete răsfirate ale lor, pe spetele noastre, ca semn al unei familiarităţi, la care Rusul binevoise a se sco-borî până la noi dela înălţimea darului princiar înfăţişat prin boţul de unt de oaie. . . Şi pecetea de unsoare a Rusului, tipărită pe spetele noastre, rămase neştearsă; iar surtucele noastre păstrând-o ca amintire, trăiră şi muriră cu ea. Apoi trăgându-mă spre el cu acea căldură de dragoste spontanee, ce se naşte la unii oameni sub imperiul băuturii: — Mă. . . ingineriu. . . zise el, vârîndu-şi faţa lui mustăcioasă până sub nasul meu; mă ingineriu. . . mi-ţi tămâia şi parastasu. . . şi scrâşnind din dinţi îşi înfipse ochii lui albaştri şi uşor injectaţi până ’n fundul ochilor mei. — Bine, Rusule, zisei eu cu răceală, proprie mie în împrejurări grele, ia să lăsăm tămâia şi parastasele pe sama popii; deocamdată, şi fiindcă mă grăbesc, adăugai sculându-mă în picioare, spune-mi lămurit pe unde vrai tu să tai linia drumului? Să tai dealul, sau mai bine să fac un zid ţapăn de piatră, care să oprească năruirea dealului? j www.dacoromanica.ro ION HUSU 135 — Ba să tai dealul. — Bine; şi scoţând carnetul mă făcui că însămn cu îngrijire dorinţele Rusului. Tovarăşul meu, folosindu-se de încurcătura mea cu Rusul, o ştersese; sărise pârleazul şi încălecase. Când Rusu băgă de samă că tovarăşul meu se şi suise pe cal, un fel de furie îl apucă; mă lăsă pe mine, se răpezi şi sări pârleazul. Tovarăşul meu, însă, dete călcâie iepei şi o rupse de fugă. — Mă storăş. . . Mă storăş. , . crucea şi icoana. , . şi se luă după el ca să-l prindă. — Rupe-o de fugă peste deal, Axinio, zisei femeii, încă-lecând şi eu răpede. Axinia zbură. Arsei calul peste şale cu varga şi el înţălese că, de astă-dată, trebuia să-mi pună la îndemână toată iuţeala picioarelor sale; plecai în goană. Rusu care-şi luase nădejdea dela tovarăşul meu, auzind în urmă-i tropotul calului meu, se întoarse şi se aşeză în drum aşa, ca să-mi poată apuca din fugă calul de dârlogi; când cre2ui însă potrivit, cărnii puţin calul la stânga şi trecui ca vântul; iar Rusu, în loc să apuce de dârlogi, îmi apucă urma. — Mi-ţi tămâia şi parastasu, îl auzii strigând în urma mea; şi-mi închipui că trebuie să se fi luat în goană după mine toate crucile şi toate icoanele; eram însă prea departe ca să mă ajungă. Şi când mă gândeam că o singură nesocotinţă a tovarăşului meu dăduse lucrului o întorsătură aşa de caraghioasă I. . . — Bine, râsul moliilor, îi zisei ajungându-1 din urmă, dracu te punea să pleci fără ştirea Rusului? Mi-ai zădărnicit toată iscusinţa mea diplomatică. — Eram grăbit, răspunse el cu seriozitatea cea mai desăvârşită, căci am de dus dela suprefectura din Broşteni nişte porunci la primăria din Şar. — Bine, mă storăş, da’ de m’apuca Rusu la bătaie? n* www.dacoromanica.ro 136 C. HOGAŞ — Aş fi sacrificat pe altarul umanităţii 2j de parale şi aş fi pus pe Axinia să te frece cu rachiu şi cu sare; şi, mai la urmă, o bătaie n’ar fi fost tocmai lucru de mirare, de vreme ce orice luptă de fineţă diplomatică se sfârşeşte de regulă cu păruială, când mai ales e şi Rusul la mijloc. — Şi untul? — I l-am lăsat pe prispă ca să-l trimeată Majestăţii Sale împăratului tuturor Ruşilor, spre a-şi unge ciobotele cu el. — Bine, şi acum, pentru toate aceste isprăvi, care vor forma una din paginele strălucite ale cavalerismului modern şi, în lipsa vreunei Dulcinee de pripas, îţi permit să săruţi în bot pe năzdrăvana ta Rosinantă, care a ştiut cu atâta pricepere să scape din primejdie pe Don-Chijotul său. Un şuerat puternic şi ascuţit sfâşie aerul în urma noastră. Când întoarserăm capul, văzurăm pe Axinia scoborînd iute şi sărind ca o ţarcă peste bolovănişul dealului sfărâmat, răsărind acum întreagă din îndoiturile lui adânci, acum numai tulpanul ei undelemniu zărindu-i-se pe deasupra: ai fi zis că se luptă cu înecul împotriva unor valuri, care se trudeau s’o înghită. — Ş’ai scăpat cu gâtul nesucit, şopârla naibii? îi zisei eu când fu aproape de noi. — D’apoi, zise ea gâfâind, parcă mă tem eu de Rusu? . . . şi roşie ca un rac fiert, — ufff. . . făcu ea, ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu basmaua ei groasă cu horbotă lată pe margini. — D’apoi de cine, dracu, te temi tu, fa? Când tu eşti în stare să te mistui din ochi ca argintul viu, parc’ai avea chitia lui Aghiuţă pe cap? Doar numai Ochilă şi Lungilă din poveste să-ţi poată veni de hac, cât de iute scaperi tu din picioare! — Ol Pârli-l-ar para focului, mustăciosu’ dracului; nu v’am spus eu? www.dacoromanica.ro ION RUSU 137 — De spus ne-ai spus tu; dar tot mi se pare că muste-ţile Rusului te cam gâdilă pe la inimă. . . — Da’ ducă-se pocnitului cu musteţile lui cu tot, şi să gâdile cu ele pe cine-o mai gâdilit. Las’ să se mai lege el de mine, că de nu-1 fac alb 1... şi roşie ca racul fiert şi şter-gându-şi într’una sudoarea de pe frunte cu basmaua ei groasă, ţăsea iute din picioare, mergând alăturea cu noi. — Da’ ştiţi ’nevoastră că n’ajungem în ia’sară la Şar? zise ea într’un târziu. — Ei bine, ne-om opri undeva; mai este vr’un sat păn’ în Şar? — Mai trecem prin Păltiniş şi prin Panaci. Soarele scăpăta spre apus şi umbrele lungi ale munţilor din stânga noastră înaintau încet pe cave în spre munţii dimpotrivă, trăgând pe pământ o nesfârşită şi capriţioasă linie de umbră frântă, tivită cu lumină. Peste înălţimile aeriene din dreapta noastră, frământate de văi adânci, ca peste o mare cu valuri încremenite, se întindea feeric şi fără sfârşit o reţea imensă şi fin ţesută din flăcările roşietice ale apusului. Un vânt uşor legăna molatec coamele despletite şi plângătoare ale mesteacănilor blonzi cu trunchiuri de argint. In iarba înaltă şi de un verde gingaş, aceeaşi suflare săpa unde fugătoare şi înflorite; pe nota domoală şi adâncă a unei orgi colosale, se ridica de pretutindeni, în văzduhuri, şi se pierdea în depărtările albastre, un murmur tainic şi neînţăles.^Pe calea-i lungă şi fără sfârşit, Neagra luneca pe lângă noi cu undele-i grăbite şi etern murmură-toare. . . Şi cel mult dacă o rază rătăcită din apusul înflăcărat mai aruncă un strop de lumină peste luciul ei cuprins de umbră.. . Mergeam tăcuţi, iar umbrele noastre, însoţin-du-ne pe dreapta, îngânau, cu paşi de urieşi, cadenţa leneşă a mersului nostru. Şi cine ştie, dacă însăşi sufletele noastre nu se molipsiseră de o simţire mai cucernică. . . Cel puţin Axinia, îşi strânsese basmaua în geantă, mişcările ei iuţi se www.dacoromanica.ro 138 C. HOGAŞ domoliseră, privirile ei neastâmpărate lunecau larg pe împrejurimi şi, cu amândouă mânile ei mici încleştate pe baera de dinainte a gentei, cu pasul ei mărunt şi fin, se conforma, în mod inconştient, după mersul meditativ al cailor noştri. . . — Cale bună, Bade Gheorghe, o auzirăm noi strigând deodată către un român, care tocmai trecea pe lângă noi, mânând boii din carul deşert. — Mulţămim dumitale, jupâneasă Axinie; da ’ncotro? — Ia păna ’n Şar cu ’mnealor. Da’ lelea Catrina a hi acasă? — Apoi acasă, că n’am mai luat-o. — Da’ ’ncotro Bade Gheorghe? — Ia pănă ’n iarmaroc să prefac işti bouleni. — Da’ ori ne-a primi lelea Catrina să mânem la ’mneaei în ia’sară? — D’apoi v’a primi că doar sântem oameni. . . — Foarte mulţămim, Bade Gheorghe, zisei eu; când ne-om întoarce, o să dăm iar pe la dumneata, cred că te-om găsi acasă. — Poftiţi când îţi vra, şi noroc bun, zise el îndemnând boii şi plecând. — Foarte mulţămim şi drum bun răspunsei, despărţin-du-ne. www.dacoromanica.ro UN POPAS Pe înoptate, ajunserăm în Păltiniş. Casele, rar sămănate pe amândouă laturile drumului, începuseră a dormita în mijlocul ogrăzilor largi împrejmuite cu garduri de răzlog în zig-zag; iar pe lângă focurile aprinse mai de-o parte, şi ale căror flăcări roşietice jucau capriţios în întunerecul împrejmuitor, stăteau cei de casă, pregătind cina de sară. Aninat de o cui bă înaltă, atârna nemişcat, deasupra focului, ceaunul negru într’o baie de flăcări; un câne cu urechile ascuţite şi isteţe, conştient de locul ce-1 ocupa în familie, stătea şi el culcat în apropiere, cu botul pe labe şi cu ochii ţintă la foc; un copil cu un băţ lung, mai mult de joacă, scormolea de departe jăraticul, şi o puzderie de scântei se ridica, topindu-se în văzduhul înalt şi întunecos. . . — Jupâneasă Catrină, jupâneasă Catrină! auzirăm deodată pe Axinia strigând. Când întorsei capul, o zării prin întuneric, acăţată de un gard de răzlogi şi suită pe el ca pe o scară. — Jupâneasă Catrină, jupâneasă Catrină! şi cu pumnul ei mic bătea repede într’un răzlog, care răsuna înăduşit; jupâneasă Catrinăăăă!. . . — Da’ cine mă strigă? auzirăm noi un glas de femeie întrebând în întunerec, fără a se apropia. — Eu, jupâneasă Catrină, Axinia din Gura Borcii. Duc pe doi boieri pănă ’n Şar, ş’am înoptat aici; ne-am întâlnit www.dacoromanica.ro HO C. HOGAŞ în drum cu Badea Gheorghe, ş’o zis să venim să mânem în ia’sară la ’neata. — D’apoi că vi’ţi duce ’neavoastră, jupâneasă Axinie, în altă parte, că eu n’am unde să vă culc, răspunse ea scurt, înţepat şi mânios. — Nu te supăra, jupâneasă Catrină, zisei eu, ca nu-i nime de vină; ia, Badea Gheorghe al dumitale o crezut c’are să-ţi fie urît singurică în ia’sară; pacat că nu ne primeşti; când ai şti ce oameni de treabă sântem! . . . Drept răspuns auzirăm o uşă trântindu-se. — Ei, sfâtleaza dracului, ai pus-o de mămăligă cu Badea Gheorghe şi cu lelea Catrina ta! Unde, dracu, mânem noi în ia’sară? — Da’ las c’om găsi noi. . . — Da’, adică de ce nu ne-a fi primit, fa Axinio ? — Da’ mânca-o-ar jermii; parcă crezi ’neata că doarme singură, când nu i-i omu’acasă? — Da? . . . Atunci să mergem în altă parte. Cârnirăm caii şi intrarăm într’o ogradă, care deocamdată părea pustie; înaintând însă puţin, zărirăm la o parte un masiv de umbră. Era o casă. O lumină slabă ţâşnea din loc în loc prin păreţii ei şi, dacă această lumină ar fi fost mai puternică, ai fi crezut că arde casa pe dinlăuntru. Un câne se însărcină să vestească pe cei din casă, despre sosirea noastră. Uşa se deschise largă, şi un flăcău voinic se arătă în privazul ei luminat. — Bună vremea, voinicule, zisei eu apropiindu-mă; bucuroşi de oaspeţi? — Mulţămim dumneavoastră, bucuroşi, poftim, răspunse el alungând cânele. Descălicarăm. Eu şi tovarăşul meu intrarăm înlăuntru; Axinia rămase la cai. Pe o vatră mare, plină de jăratec, sub un horn grosolan, aşezat pe un pop de stejar, un flăcăuan cu pieptul gol şi www.dacoromanica.ro UN POPAS 141 puternic, cu faţa rumănă şi plină de sudoare, pălea o mămăligă urieşă. Un capăt de lumânare de său, înfipt într’un poponeţ de lut, şi cu mucul mai înalt decât flacăra, mijea pe o masă asemenea unui trunchi de căsăpie; de jur împrejur pe lângă păreţi, goale, unsuroase şi aşezate pe picioare de lemn bătute în pământ, se întindeau nişte lăviţi înguste. Bârnele de brad, din care erau duraţi părerii fără fereşti, îşi arătau pe alocurea goliciunea lor rotundă şi afumată de sub o lipitură coşcovită de lut galbăn, mânjit, odată, cu var. In cotlonul dintre horn şi păretele despre uşă, un teanc scorojit de piei miţoase de oaie stătea înghemuit şi umplea casa de un miros pătrunzător de stână. Când mămăliga fu gata, flăcăul o răsturnă fierbinte pe o masă mai mică şi rotundă, ce se afla în mijlocul casei. Celălalt flăcău scoase de sub laviţă nişte ceapă, ucise pe masă cu un pietroi nişte sare, aduse nu ştiu de unde o scafă de lemn plină cu brânză şi, poftindu-ne şi pe noi, începurăm a mânca. Fără multe marafeturi, făcurăm cinstea cuvenită cinei frugale a flăcăilor; iar Axinia, intrând cu tarniţele şi cu poclăzile dela cai tocmai la timp, putu şi ea să nu rămâie de căruţă. Cina fu scurtă. Greul însă începea de aici înainte: erau unele,probleme de călătorie, foarte încurcate, pe care însă tovarăşul meu le deslega cu o iuţeală şi o îndemânare fără samăn: aşa, de pildă, fu de ajuns ca somnul să-i facă chip pe la gene, spre a-1 vedea, numai decât, aşezând în lung o tarniţă pe una din lăviţi, potrivindu-şi în scobitura ei, plină cu o pernă vârtoasă, capul său mic şi ţuguet, întinzându-şi ca o râmă, firul subţire şi lung al persoanei sale pe laviţa prea lată pentru dânsul, acoperindu-se până peste nas cu una din poclăzi, şi într’o clipă adormind. Tovarăşul meu era o alcătuire fericită în puterea cuvântului. Axinia umflă şi ea o pocladă şi o pernă fără să zică nimic, ieşi din casă şi se făcu nevăzută. Cât despre mine care, când e vorba de somn, am de împăcat o sută de ochi, chibzuiam un loc pentru acest www.dacoromanica.ro 142 C. HOGAŞ soi de moarte vremelnică. Laviţele erau prea înguste pentru mine şi mă hotărîi, deci, să mă culc jos la pământ. — Măi băieţi, întrebai eu pe Băcăuani, da’ oleacă de fân nu s’a găsi pe la voi? — Ba s’a găsi, cucoane, cum să nu se găsească? Şi fără altă vorbă, ieşi din casă unul din ei şi, peste câteva minute, se întoarse cu coşcogea sarcină de fân. Desfăcui fânul în o pătură groasă, jos în mijlocul casei, pusei şi eu o tarniţă drept căpătâiu, mă lungii pe mirositorul meu aşternut, mă învălii cu poclada rămasă, închisei ochii mei şi chemai somnul. Cei doi băietani se şi lungiseră cu faţa în sus şi cu piepturile desfăcute pe locurile de pe lăviţi rămase slobode. ' Stânsesem lumânarea de mult, şi somnul, cu ameţitoarele lui mângâieri, căuta să amorţească şi să închege cursul din ce în ce mai încet al gândurilor mele. Eram, poate, pe punctul de a păşi în adânca linişte a somnului, dar mă opri o clipă zgomotul îndesat şi răguşit, ce-1 făceau nişte picături, parcă de ploaie, ce-ar fi căzut de sus, rar şi îndesat pe poclada, cu care eram învălit. Poate că afară plouă în adevăr şi, de prin acoperământul spart, picură înăuntru. Se poate ... In tot cazul, scosei mâna de sub învălitoare şi, pipăind căutai să mă încredinţez . . . nici urmă de udeală... şi, totuşi, picăturile nu încetau de a cădea peste mine din ce în ce mai des . . . Poate că vechimea lucra şi noaptea la desfiinţarea coşmoagei, în care mă adăpostisem, şi lutul din coşcovituri cădea peste mine în mici fărmături. . . Se poate. Scosei mâna de sub învălitoare şi căutai să mă încredinţez . . . Nicio urmă zgremţuroasă 1 . . . Şi, totuşi, micile fărmături nu încetau de a cădea peste mine din ce în ce mai des. O beldie mai îndrăzneaţă din fânul, pe care mă culcasem, mă înţepă, parcă, la ceafă; întorsei mâna, mă scărpinai şi impresia înţepăturii dispăru. N’apucai bine să-mi aşăz mâna la locul ei sub învălitoare, şi înţepături www.dacoromanica.ro UN POPAS 143 simţii sub genunche şi pe la subţiori. . . Aproape în acelaşi timp, altele mă arseră în spate, pe piept şi după ureche... Şi ar fi trebuit să am o sută de unghii, spre a-mi putea apăra părţile atacate. Ca culme, simţii pe lungul nasului şi pe curmezişul frunţii mele, urma gâdilitoare a unui mers uşor şi grăbit... — O călătorie pe nasul meu? Iată, în adevăr, ceva cu totul original, cugetai eu. Şi nu mă dumeream, deocamdată, care să fi fost natura fiinţelor silfice, ce lunecau atât de ideal pe căile fără de urmă ale frunţii şi ale nasului meu . . . Sării ars şi aprinsei capătul de lumânare . . . Priveliştea ce se înfăţişă ochilor mei, îmi deşteptă în suflet şi groaza şi admiraţia. întreg păretele din preajma culcuşului meu dispăruse sub negre şi nesfârşite legiuni de ploşniţi late şi pânticoase care, în pas de voie, urcau la deal drumul bagdadiei; şi, de oarece ploşniţele trebuie să fie mai vechi decât omenirea, mi’nchipui că meşteşugul şi înţălepciunea lor războinică trebuie să fi slujit de noimă măestritelor alcătuiri ale armatelor omeneşti. In adevăr, aproape de bagdadie, câţiva din ploşniţoii cei mai iscusiţi erau trimeşi în recunoaştere şi, pipăind drumul, deschideau marşa neguroasei armate; în frunte şi pe flancurile legiunilor, se ţineau alţi ploşniţoi negri, graşi şi pânticoşi, care păreau că se bucură de înalte grade erarhice; iar duiumul armatei, în lungi, tăcute şi negre şiruri, urca la deal încet şi cu pas chibzuit; rezervele, care se ţineau la urmă, erau alcătuite din tineretul blond şi roşietic al naţiunii, înşiruit, şi el, după vrâstă, aşa încât la coada urdiei furnica iute şi neastâmpărat o sumedenie de ploşniţi mici cât gămălia boldului, prin a căror piele subţire transpira sângele roş şi nemistuit încă, pe care-1 supseseră cu o zi mai înainte. Ajunse la bagdadie şi în dreptul poclăzii mele, ploşniţele, cu o neînchipuită iscusinţă, păreau că calculează perpendiculara şi, cu o preciziune matematică, dându-şi drumul de www.dacoromanica.ro 144 C. HOGAŞ sus, cădeau drept peste învălişul meu. Numai atunci îmi putui da sama de picăturile îndesate, ce căzuseră din pod asupra mea, şi nu-mi rămăsese decât admiraţiune pentru iscusinţa, cu care aceşti mici, negri şi crânceni duşmani de noapte ştiuse să lese drumul anevoios al culcuşului meu de fân, pentru drumul strategic al bagdadiei. . . Oricum, umflai tarniţa şi poclada şi ieşii afară. .. Iar « visătoarea nopţii regină», care în drumul său etern plutea pe săninul adânc al cerurilor, avu de astădată prilejul să mă privească, din înălţime, în haina pe care nimeni n’o poate lua omului din spete; iar cânele de gazdă, drept pe picioarele de dinainte, se uita la mine când cu un ochiu, când cu altul, neputân-du-şi da samă pentru ce-mi vânturam eu aşa de desnădăj-duit bulendrele în aer. . . Mă îmbrăcai şi, de nu mi-ar fi fost gândul plin de ploşniţi, cine ştie dacă nu m’aş fi apucat să fac mărturisiri de dragoste « reginei blonde a nopţilor», de oarece prea galeş şi prea trist se uita la mine din înalta împărăţie a umbrelor. Găsii însă mai nimerit să plănuiesc un loc, unde să-mi pot sălăşlui, pentru ce-mi mai rămânea din noapte, zvânturata mea persoană. — Măi Tărcuş sau Grivei, zisei, adresându-mă cânelui; fiindcă tu eşti singura fiinţă din univers, care cunoşti nefericirile mele din noaptea aceasta, fă bine, te rog, şi-mi arată drumul spre vreo căpiţă de fân oarecare, de vreme ce tu trebuie să ţii un catastih în regulă de toate culcuşurile mai călduroase din ograda stăpânilor tăi. Şi blând îl netezii pe cap; iar el, scheunând uşor, dădu repede din coadă şi părea că se sileşte să priceapă înţălesul vorbelor mele. Cum insă nu ştiam niciunul limba celuilalt, nu ne puturăm înţelege şi căutai, deci, să ies singur din încurcătură. Mă îndreptai aşa dar spre un masiv rotund de umbră, care părea a fi o căpiţă de fân. Nu mă înşelasem. Fără să mai stau pe gânduri, dădui brânci căpiţii şi-o răsturnai. www.dacoromanica.ro UN POPAS 145 — Ho, boală! auzii deodată, de sub fânul răsturnat, un glas subţire şi spăriet. Şi într’o clipă, Axinia răsări drept în picioare în mijlocul vrafului de fân. — Ptiu! ucigă-te crucea; da’ aici ai fost, sfârleaza dracului? — Da ’neta ai fost? zise ea, scuturându-şi repede de pe cap şi de pe umeri fânul ce se acaţase de ea; am chitit că-i v’o boală de jită. — Bine, bine, c’ai chitit, şopârlă nebotezată; acum, însă, fiindcă nu-s nici boală, nici jită, ia să împărţim căpiţa ’n două şi să dormim. — Da’ ghine, ’neata nu te-ai culcat înuntru? — Din lăuntru, — în lăuntru m’am ^ulcat eu; dar m’am răsgândit şi, în loc să dorm cu ploşniţile în casă, mai bine dorm în fân afară, alăturea cu tine. Nu mântuisem încă de regulat noul meu culcuş şi când mă uitai Axinia şi dispăruse sub o pătură groasă de fân. — Fa Axinio, zisei eu, culcându-mă şi trăgând fânul peste mine, să nu cumva să horăeşti, că te-asvârl din fân, de nu te zăreşti. Şi fânul de peste Axinia tresări uşor sub_ mişcarea de echilibru, ce căuta să şi-o dea ea pentru dormit. — Da’ ce? ai şi adormit, diavol împeliţat. Nicio mişcare, niciun răspuns .. . Nu răsărise încă soarele, când intrai în casă şi aprinsei lumânarea. Tovarăşul meu şi cei doi flăcăuani dormeau încă duşi, fără a se fi urnit de cum îi lăsasem de cu sară. Nu ştiu ce se va fi fost petrecut sub poclada tovarăşului meu; în schimb, însă, pe piepturile desfăcute ale celor doi flăcăuani şi pe feţele lor aburite de somn, mii de ploşniţi negre şi cu pântecele sătul stăteau nemişcate şi mistuiau în tihnă cina lor de cu noapte. Când lumina le atinse ochii lor obosiţi, poate de nesomn, începură a se urni încet şi www.dacoromanica.ro 146 C. HOGAŞ greoi şi a se îndruma, într’o nesfârşită urdie neagră, cătră tăinuitele lor chilii de sub coşcoviturile lutului depe păreţi. — Hei! scumpul meu, zisei apucând pe tovarăşul meu de un picior şi trăgându-1 jos; ia deşteaptă-te din somnul tău de veci, căci trâmbiţa învierii a doua a sunat demult. Se sculă pe jumătate, se frecă la ochi şi, când văzu lumânarea : — D’apoi că doar n’o fi ieşit bunică-mea din groapă să horhăesc eu pe dealuri cu noaptea ’n cap. Şi fără să mai zică ceva, se trânti furios înapoi, trase poclada pe el, se întoarse cu faţa la părete şi se pregăti din nou de dormit. — Te înşeli, scumpul meu, zisei zmuncindu-i poclada de pe dânsul; bunică-ta a ieşit din groapă de mult, şi cel ce judecă viii şi morţii a şi trecut-o în ceata sfintelor capre de pe ceea lume; hai, scoală-te să plecăm. N’avu ce face. Cu o resignare de martir se sculă pe jumătate şi rămase un moment ca buimac pe marginea patului, cu picioarele jos. — Mă rog, zise el desmeticindu-se şi scărpinându-şi cu dreapta iute şi îndesat umărul stâng, mă rog, ce vra să zică asta? — Asta vra să zică, scumpul meu, că eu ţin cu orice preţ să mai rămână câteva, macar, din picăturile sângelui tău şi pentru negrii tăuni din fundul tartarului, cătră care în curând vei păşi. — Breee! . . . Da’ de dimineaţă a mai început a se’nvârti moara lui Tudoran cea pustie! . . . — Dimpotrivă, eu cred c’a început prea târziu: ia priveşte. Şi apropiind lumânarea, arătai spre piepturile desfăcute şi negre ale celor doi flăcăuani. Rămase ca trăznit; apoi, iute şi fără să mai zică ceva, o rupse de fugă pe uş’afară. Iar după câteva minute, dădui www.dacoromanica.ro UN POPAS 147 peste el după casă, făcând ziua ceea ce eu făcusem noaptea... şi tot în prezenţa lui Tărcuş. Axinia înşeuase caii, flăcăuanii se sculaseră şi noi eram gata. Voii să plătesc ceva pentru găzduire. — Mulţămim dumneavoastră, zise flăcăuanul cel mai mare neprimind banii, să fnergeţi sănătoşi şi mai poftiţi când v’aţi întoarce. — Mulţămim dumneavoastră, flăcăilor, zisei eu încăle-când; mai rămâneţi sănătoşi. — Să mergeţi sănătoşi, răspunseră amândoi într’un glas. Plecarăm. Dimineaţa era răce şi o pătură groasă de rouă argintie acoperea împrejurimile verzi. O linişte şi o tăcere solemnă stăpânea întreaga fire. Neguri albe se rădicau spre văzduhuri din văile depărtate şi adânci; iar sub răceala aerului de noapte, respiraţia vie şi călduroasă a apelor Negrei aburea iernatic, trăgând o brazdă sură de ceaţă mişcătoare între malurile ei curate de prund cu multe feţe. Tovarăşul meu mergea zgribulit şi cu gulerul dela ven-ghercă rădicat peste urechi; Axinia sprintenă ca o ţarcă şi împrospătată de răcoarea dimineţii, de-abia atingea pământul cu pasu-i grăbit şi uşor. Cât despre mine, potrivit felului meu, şi adăpostit sub mantaua mea binecuvântată, dădusem frâu slobod ochilor şi gândului spre a rătăci în sânul imensei nemărginiri, aurite de întâile raze curate ale unui soare tânăr. Soarele era la prânz când ajunserăm în Panaci. Nu ne oprirăm aici, sub umbra unui fag de pe marginea drumului, decât spre a mai răsufla caii. Când fu soarele de amiază, sosirăm în Neagra Şarului sau Dorna românească, ţinta călătoriei noastre.; Aici întâlnirăm pe Halunga. — Da . . .? zise Halunga văzându-ne; şi restul întrebării îl înlocui prin cele câteva semne ale ochilor, ale sprince-nelor şi ale degetului său cel cu inel de aur. www.dacoromanica.ro 148 C. HOGAŞ Căci, în paranteză vorbind, Halunga era omul cel mai fnonosilabic din câţi există pe pământ; la dânsul o silabă plătea cât o frază, şi un semn al arătătorului său cu inel de aur cuprindea de multe ori, întreaga lui gândire. Trebuia să fi trăit cu dânsul mult, ca să-l înţălegi. . . Eu îl înţăle-geam, căci trăisem mult cu dânsul. —JDela - Piatra peste munţi, răspunsei eu aproape în acelaşi stil. — Hai! . . . şi plecă înainte, făcându-ne sămn să-l urmăm. Peste un pătrar de ceas furăm la prietinul nostru comun, un negustor din Piatra, aşezâF~vremelnic în Şar. Trei zile stăturăm pe loc, şi oricine îşi poate închipui că în aceste trei zile învăţai dela Halunga tot rostul, toate chiţibuşurile şi toate şiriclicurile plutăriei. Şi fiindcă Halunga era acel care jucase hora Unirii în mijlocul Bistriţii cu apa până la brâu, tot el acela care înfiinţase în Piatra, cu Te-deum-uri şi aghezme, pitării şi căsăpii naţionale, tot el acela care pusese temeliile societăţii, tot naţionale, de exploatare a pădurilor sub foarte naţionalul nume de « Plutaşul», — urmează deci că tot lui Halunga avea să i se întâmple o foarte hazlie, dar totuşi foarte naţională nenorocire. 1 Era într’o Duminică; şi, fiindcă locul de petrecere şi de adunare în zile de sărbătoare e crâşma, si mai ales fiindcă crâşmarul din Şar era Român şi nu jidan, urmează că, împins de curiozitate şi îndemnat de Halunga, mersei şi eu la crâşmă, desigur nu pentru a bea, ci pentru a vedea adunată la un loc ţărănimea muntelui. Şi cine nu cunoaşte pe Halunga în Şar! — Noroc bun, bade Filipe, zise Halunga intrând urmat de mine, la crâşma plină de ţărani. — Foarte mulţămim, domnule Halunga, răspunse crâşmarul, un Român cu ochii mici şi vicleni. www.dacoromanica.ro UN POPAS ]49 Şi Halunga, uitând de mine, se legă numaidecât în vorbă, când cu unul, când cu altul; iar eu, cu mânile la spate şi neştiind tocmai hotărît ce să fac cu persoana mea, schimbam piciorul de razăm când pe dreapta, când pe stânga, şi căutam să-mi dau o înfăţişare pe cât se poate mai puţin ridiculă; şi oricât făceam eu pe importantul, totuşi ţăranii, deştepţi şi ironici cum sunt ei, mă trăgeau cu coada ochiului şi-şi căutau înainte de băut rachiul lor prost din păhare mari de vin ... La un moment dat, uşa se umplu cu pântecele şi pieptul unui fel de Goliat care, intrând înăuntru şi înaintând printre ţărani, părea că înoată cu umerii în afară peste un furnicar de cămeşi albe şi de chimiruri late. Ras chiar atunci, cu musteaţa neagră şi puternică, rumăn la faţă, cu ochii negri, vioi şi isteţi, era tipul Românului în floarea vârstei şi a frumuseţii. .. Acesta era vestitul Ilie Marcu, al căruia cal bea rachiu, rodea păstramă şi cunoştea geografia amănunţită a muntelui mai bine decât un autor de cărţi didactice; cel puţin calul lui Ilie Marcu ducea, necârmuit, pe stăpânul său la toate stânele, la toate cherestelele, la toate târlele, la toate primăriile, şi, mai ales, la toate crâşmele muntelui, cuvânt pentru care lua parte la toate campaniile geodezice şi de triangulaţie. — Bună ziua, Marcule, îi zise Halunga, cum îl văzu intrând. — Foarte mulţămim, domnule Halunga, răspunse Marcu. Şi o strângere de mână verde şi românească se schimbă între amândoi. Această strângere de mână îi fu fatală lui Halunga. — Măi Filipe, zise Marcu crâşmarului, o ocă de rapciu. Pănă ce crâşmarul să aducă la îndeplinire porunca, Halunga mă făcu cunoscut lui Ilie Marcu. Aceeaşi strângere de mână şi aceeaşi nenorocire mă pândea. Rachiul se aduse şi trei păhare mari se umplură. — Ia poftiţi, zise Marcu, dându-ne fiecăruia câte unul, şi-ţi cinsti câte-o ţâ’ de rapciu. 13 www.dacoromanica.ro 150 C, HOGAŞ Şi te împingă păcatul să nu primeşti cinstea Românului... Şi bietul Halunga, care nu punea rachiu pe limba lui să-l fi tăiet, fu nevoit să ia păharul. — Bine-am găsit, Marcule, zisei ciocnind paharul cu el şi cu Halunga. — Bine-a fi venit, răspunse el; şi dădu păharul de duşcă. Eu şi Halunga ne mulţămirăm a ne muia buzele în rachiul din păhar, ca într’o adevărată infecţie; dar Marcu nu înţălegea lucrurile astfel: cu «ia mă rog», cu « bine-aţi venit», cu « bine-am găsit» şi eu şi Halunga furăm siliţi să golim păhărele până la fund. Şi în timp ce Ilie Marcu se părea că bea apă, nouă ni se părea că ^înghiţim flăcări. Când mă uitai la Halunga, cât pe ce să mă bufnească râsul: roş ca un rac fiert, cu ochii bulbucaţi,' strălucitori şi înotând în lacrimi, părea că înghiţise o stamboală de jăratic; voia, parcă, să spună ceva, dar din lapidar, cum era, devenise cu totul monosilabic şi, oricât de obicinuit eram cu crâmpeiele lui de cuvinte, mă simţeam, de astă-dată, în neputinţă de a-i înţălege silabele despărţite prin reticenţe; avea parcă aerul să-mi facă mie şi lui Ilie Marcu o lecţie de silabisire. Tocmai lucru mare nici eu nu plăteam, mai la urma; totuşi, mai tare decât Halunga, îmi păstram întrucâtva, victorios, perpendiculara persoanei mele pe pământul, care mi se părea că se îmbătase şi, într’un danţ fantastic, se învârtea cu mine, cu Ilie Marcu, cu Halunga, cu ţărani, cu tejghele, cu uşi, cu fereşti, cu pastrama de pe cuiele corzilor şi cu un motan, ce dormea colac într’un colţ, la picioarele unui sac cu făină. « Ce dracu, cugetam eu, cuprins de vârtejul rotaţiunii universale, oare să fi scăpat de Ion Rusu, numai ca să dau peste ilie Marcu? Oare Dumnezeu n’a avut altă grijă, decât să umple văile munţilor săi cu musteţi, cu şipuri, cu rachiu şi cu stomacuri de tinichea?». www.dacoromanica.ro UN POPAS 151 Şi în ciuda şi în desgustul meu pentru toate crâşmele naţionale cu rachiu patriotic, îmi venea să iau pe Halunga de picioare şi să dau în capul lui Uie Marcu; găsii însă mai nimerit să-l apuc cam de după spete şi să ies cu dânsul afară, spre marea indignare a lui Ilie Marcu, care băgă de samă, în cele din urmă, că-şi pusese boii în plug cu nişte netrebnici. Trebnici sau netrebnici, lăsarăm pe Ilie Marcu la crâşmă cu părerea lui cu tot; iar noi, cam pe două drumuri, ne îndreptarăm spre casă. Cum ajunserăm acasă, gazda noastră, o târgoveaţă foarte drăguţă, ne legă la cap cu câte o grimea albă muiată în apă răce şi porunci să ni se deie câte o cafea neagră fără zahar. Un somn de câteva ceasuri ne readuse la starea de mai înainte. A doua zi trebuia să plecăm, şi tovarăşul a cărui deviză era « non bis in idem » se puse cu picioarele în prag şi declară că, cu niciun preţ, nu se mai întoarce pe unde venise. Eu însumi, de altmintrelea, aş fi dorit să mă întorc pe plută. Timpul însă fiind secetos, Bistriţa trebuia să fie mică şi drumul pe apă, prin urmare, greu şi primejdios. Totuşi faţă cu hotărîrea nestrămutatului meu tovarăş, trebui să înclin pentru drumul pe apă; dar fiindcă dela Dorna nu mersesem niciodată cu pluta păn’la Piatra, cerui oarecare lămuriri dela Halunga în privinţa greutăţilor şi primejdiilor, ce le-aş fi putut întâmpina. — Hm! făcu el după un moment de cugetare . . . greu . .. la Colţul Acrei. . . apă mică . . . Hm ... pe cleşte nu . . . la Chei... la Toance. Şi deşi înţălegeam perfect ceea ce voia să-mi spună Halunga, totuşi el în dorinţa Iui, de a nu lăsa nimic nelămurit în mintea mea, scoase basmaua din buzunar, o răsuci într’un ciuciulete pe care-1 întinse în toată lungimea lui pe masa din mijlocul casei, şi: — Neagra Şarului, arătă el străbătând toată lungimea ciuciuletelui de basma cu arătătorul lui cel cu inel de aur. www.dacoromanica.ro 152 C. HOGAŞ Scoase din buzunar un carnet şi-l puse perpendicular pe capătul dela vale al basmalei răsucite, mai adăugând la lungimea carnetului său şi lungimea unui creion. — Bistriţa, zise el, aşezându-le frumos şi în linie dreaptă cu degetele-i albe şi iuţi de scamator. Şi până ce să-mi răsucesc eu musteaţa, zâmbind faţă de chipul intuitiv cu care Halunga se silea să vâre în capul meu firea lucrurilor, până ce să-mi pun mânile la spate şi să mă dau mai aproape de masă, prefăcându-mă că urmăresc lămuririle date de el cu mare băgare de seamă, Halunga îşi smulse din picioare botinile şi colţunii. — Colţul Acrei, zise el, aşezând curmeziş, în raport cu vârful creionului, unul din colţuni. He, hei 1 . . . trebuie plutaş; pe cleşte ... te duci. Şi celălalt colţun, întins în linie dreaptă, arătă o parte din mersul drept şi slobod de orice primejdie al Bistriţei... — La Chei . . . continuă el, aşezând la capătul colţunului din urmă amândouă botinele paralel una lângă alta şi lăsând între ele un spaţiu îngust. . .— numai deamează se vede soarele. Iar la o mică depărtare de vârful botinelor şi drept înainte îşi puse pălăria. — Toancele . . . iac’aşa . . . iac’aşa . . . zise el frământând aerul cu mânile spre a-mi arăta cum, adică, fierbe, se sfarmă şi se pulverizează apa în lupta sa cu stâncile crescute din pământ până peste luciul ei. Şi înhăţându-mi fără veste pălăria din mână . . . — Aici-s Chetroşii, zise el aşezând-o la locul cuvenit. Inhăţai şi eu depe pat mantaua mea cea mare şi trecând iute la spetele lui Halunga i-o aruncai în cap, îl înfăşurai repde în ea şi îl cuprinsei puternic în braţe . . . — Săriţi! oameni buni, săriţi că s’a înecat Halunga! începui eu a striga câtu-mi lua gura, cutreerând odaia cu el în braţe. www.dacoromanica.ro UN POPAS 153 — Mă . .. Mă . . . Mă . . . nebunule, îl auzeam strigând de sub manta cu glas răguşit. — Săriţi! continuai eu şi mai tare, nelăsându-1 din braţe. Deodată uşa se deschise şi drăguţa noastră gazdă năvăli repede în odae. — Da’ ce e? Ce s’a întâmplat? întrebă ea spăriată. — Săriţi! că s’a înecat Halunga. — Da? Şi un hohot de râs o apucă, când văzu ivindu-se de sub manta picioarele goale ale lui Halunga. — Mă, nebunule! . . . zise Halunga, când scăpă de sub manta cu părul vâlvoi. . . Mă, nebunule! Şi repezindu-mă la masă începui a lua iute şi pe rând lucrurile de pe ea şi a le trânti la pământ la picioarele gazdei noastre, care-şi ştergea cu batista lacrămile râsului. — Na, ziceam eu la fiecare trântitură. Na! iaca Colţul Acrei, iaca Toancele, iaca Cheile Bistriţei, — cât despre Chetroşi, care erau închipuiţi prin pălăria mea, îi lăsai în pace, aninându-i în cui. — Da’ bine, ce-aţi păţit creştinii lui Dumnezeu? întrebă încă odată gazda noastră cu faţa înflorită de râs. — Mă, nebunule . . . repetă Halunga ... şi, culegându-şi lucrurile depe jos, se puse pe un scaun şi începu să se încalţe . . . A doua zi suindu-ne pe plută plecarăm la Piatra. www.dacoromanica.ro IN MUNŢII NEAMŢULUI www.dacoromanica.ro FLORICICA De astădată, mă hotărîi să plec călare, şi, fiindcă era asupra iarmarocului dela Duminica-Mare, rugai pe prietenul meu Tasache Crăcăuanu, cel mai vestit hipolog sau, mai bine zis, geambaş de pe vremuri, să-mi închipuie un cal potrivit pungii mele şi ţintei ce urmăream. Astfel, spre sara mai sus pomenitei sfinte Duminici, numai ce-1 văd pe Tasache al meu intrând în ogradă şi ducând de dârlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoinţă ai fi putut-o lua drept cal. — Bine, măi Tasache, zisei eu ieşindu-i înainte şi de abia stăpânindu-mi râsul, da’ de unde dracu ai prins tu dihania asta şi mi-o vâri în ogradă cu atâta ifos? — De unde? Ia din iarmaroc, după ce am dat 50 de lei unui român dela munte. — Puteai să te duci dracului cu românul şi cu muntele tău cu tot; da’ ce vrai să fac eu cu mâţa asta, bre? — Cu mâţa asta? Ai s’o pui pe grăunţe şi pe săceală şi, în două săptămâni, n’ai s’o mai cunoşti. E o iapă de rasă, din soiul lui popa Gheorghe dela Călugăreni. — Poate o mâţă de soi, măi Tasache! mi se pare că românul dracului te-a legat la ochi şi, în loc de iapă, ţi-a vândut o mâţă. — Mâţă, nemâţă, ai să vezi, numai mersul ei face mai mult decât am dat. www.dacoromanica.ro 168 C. HOGAŞ — Ei, şi adică ce aşa de straşnic mers are, de crezi tu că face. mai mult de 50 de lei? — Merge la gebea, de poţi să dormi pe ea şi să duci pe palmă păharul cu apă. — Bine, măi prăpăditule, nu cumva crezi tu că eu m’am hotărît să-mi strămut domiciliul pe spatele unei mâţe sau să duc de pe pământ apă sfântului Ilie din cer? Şi, mai la urmă, ce mâncare-i gebeaua aceea a ta? — Gebeaua? gebeaua e un fel de mers armenesc, adică împrăştiat şi legănat: merge fără să salte; rar cai merg la gebea! — Bine, am priceput; acum vino de stăi la masă cu noi, ş’apoi te poţi cărăbăni cu toate gebelele tale. Şi iată cum, în sfânta zi de Duminica-Mare mă trezii stăpânul în regulă a unei iepe mici şi slabe, care mergea la gebea şi care urma să fie tovarăşa odiseii ce plănuiam. Oricum, dar Tasache al meu avusese dreptate; după două săptămâni de grăunţe şi de săceală, Pisicuţa — aşa o botezasem pe iapă — reintrase în deplinătatea formelor alese şi drăgălaşe, pe care i le însămnase soiul, din care hipologul meu Tasache zicea că se trage. Parc’o văd ş’a-cum: castanie peste tot, cu botul mic şi cu nările largi, cu capul fin şi tăiet pe nişte linii dulci şi bine hotărîte, cu ochii negri, mari şi vioi, cu coama bogată, cu gâtul gros, şi puternic, cu pieptul lat, cu trupul sprinten şi subţire, cu şoldurile largi, cu piciorul fin şi nervos, cu copitele mici şi uşor înclinate. Pisicuţa mea avea mai mult înfăţişarea unui lucru de artă, decât a unui cal de ham. Şi, de unde ar fi crezut că greutatea unei pene ar fi fost de ajuns ca să-i frângă mijlocul în două, nici măcar nu se îndoi când eu îmi aşezai pe spetele ei volumul respectabil al persoanei mele cu întreg tarhatul meu de drum. . . Ce voiţi? era iapă din soiul lui popa Gheorghe dela Călugăreni. .. Plecai. www.dacoromanica.ro FLORICICA 159 Muntele Pietricica, făcând pe stânga faţă răsăritului, ţinea învăluit încă, în umbra-i colosală, oraşul adormit. Cel mult dacă, în aerul limpede al dimineţii se înălţau, ca deşteptate din somn, sub întâile raze ale soarelui, crucile cu feţe sclipitoare ale bisericilor; iar valurile de lumină ale răsăritului depărtat, lunecând pe deasupra creştetului stâncos al Pietricicăi, întindeau, peste adâncul văzduhului, o punte aeriană de pulbere aurită, care mergea să-şi razăme capătul dimpotrivă de negurile sure, în care se păreau cufundate până la gât piscurile viorii ale munţilor din apus. . . . . . Taeito solo e seti^a compagn'ia. . . Mersesem trei ceasuri fără oprire şi Pisicuţa îmi adusese aceasta la cunoştinţă gemând şi strănutând. . . era obosită. Descălecai sub un plop bătrân şi stufos de pe marginea drumului, luai şeaua din spatele Pisicuţei, o frecai la ochi, o trăsei de urechi, o mângâiei pe obraz şi o sărutai drept în mijlocul botului; ea, măgulită de această neaşteptată dragoste, întinse capul ei drăgălaş şi-l răzămă pe umărul meu. . . Iată pentruce-i învoii să pască slobodă patlagina, troscotul şi chirul colbăit de pe marginea drumului; iar eu desfăcui şi întinsei pe iarbă, mai deoparte, mantaua mea imensă, cu care aş fi putut acoperi întregul nostru emisfer; aprinsei o ţigară şi mă lungii pe spete, ca un alt Prometeu, la umbra stufoasă a plopului. . . Atât numai, că pe Prometeu îl ciupeau de pântece şi de nas vulturii cu pliscuri de fier ai lui Zefs, în timp ce pe mine mă pişcau de spete şi de ceafă o întreagă republică de furnici, peste a căror ţară se abătuse — se vede — o margine din poalele nesfârşit de lungi ale mantalei mele; şi aceasta tocmai atunci când priveam mai inspirat, prin reţeaua frunzelor plopului, albastrul adânc şi limpede al cerului, când sufletul meu era gata să străbată, pe o rază de lumină, taina lumilor nevăzute, când inima mea începuse să bată sub pintenul dureros sau dulce al amin- www.dacoromanica.ro 160 C. HOGAŞ tirilor, când strălucita mea închipuire era să mai adaoge, în sfârşit, o nestimată, încă, la cununa nemuririi mele!. . . Cuminte însă ca întotdeauna, îmi căutai de treabă; lăsai cerul în pace să-şi cearnă azuru-i adânc în picături albastre prin reţeaua deasă şi mişcătoare a frunzelor de plop, razele de soare să se topească, în tonuri de aur, pe fundul vioriu şi depărtat al munţilor, vântul amăgitor să sărute florile şi • să fugă, iar florile înşelate să plece în urmă-i capul şi să plângă cu lacrimi de rouă, . . şi-mi umflai mantaua de-o aripă, o ţârii până dincolo de ţara neagră a furnicilor cu dinţii de criţă, o scuturai aşa de puternic, încât stârnii o groaznică vijelie pân’ în depărtare şi surgunii din sânul dulce al patriei, în ţări străine şi necunoscute, o sumedenie de furnici îndărătnice, care se acăţaseră de mantaua mea, hotărîte să mă urmărească cu război chiar dincolo de hotarele lor!. . . Şi fiindcă buna cuviinţă cere, când te afli în largul naturii, să cugeţi cât o ploşniţă cel puţin, mă mul-ţămii, doar, să găsesc cusur frunzelor de plop, că fac prea mare gălăgie de geaba şi fără cuvânt, că adică la înălţimea la care se afla, fără ca o adiere cât de uşoară să le bage în samă, ele totuşi se clatină cu zgomot, lovindu-şi unele de altele discul lor lat şi greoi, aninat, fără cumpăneală, de o coadă lungă şi subţire. . . N’aş putea spune tocmai hotărit, dacă, în timp de vreo două ceasuri lungi, am stat deştept şi am visat, sau dacă am dormit şi am cugetat, după cum iarăşi n’aş putea lămuri, cam ce hotar ar putea fi între vis şi aieve; atâta ştiu, că la deşteptare mă trezii cu sfântul soare acăţat de vârful plopului. Din albastrul şters al cerului adânc, soarele alb de fiier-binte ce era, ploua cu foc peste capetele noastre; nicio suflare de vânt nu mişca aerul învăpăiat; în fâneţe. niciun fir de iarbă nu se clătina; chiar plopul neastâmpărat se liniştise şi, de pe verdele gingaş al foilor lui încremenite, lumina soarelui se răs frângea în văzduh ca de pe mii de www.dacoromanica.ro FLORICICA 161 mici oglinzi aeriene. întreaga fire răsufla greu. . . Cel mult dacă cosaşul răguşit, locuitor nevăzut al miriştii uscate şi greerul de câmp, negru şi sprinten stăpânitor al umbrei din împărăţia îmbălsămată a florilor, mai ţârâiau a arşiţă!. . . După alte două ceasuri de gebea sau, mai bine zis, de înot al Pisicuţei mele prin marea de flăcări, ce se revărsa peste pământ în mezul arzător al zilelor de vară, cărnii la dreapta şi intrai deadreptul triumfal, prin porţile larg deschise, în ograda caselor de ţară, unde locuia un vechi prieten al meu. — Stăpâna de casă, în haină albă de dimineaţă şi cu capul slobod învăluit în o grimea tot albă şi cu ţurţuri mici de mărgele roşii pe margine, trebăluia nu ştiu ce prin cerdacul larg din faţă. Când văzu de departe pe cineva intrând călare, făcu repede unghi drept din braţu-i alb, rotund şi gol până la cot, puse iute despre soare cu palma-i diafană o mică perdea trandafirie privirii, se răzămă cu celălalt braţ săpat în marmură vie de balustrada cafenie a cerdacului, se mlădie puţin înainte, rămase neclintită şi se uită ţintă.. . O mai frumoasă şi mai desăvârşită cariatidă nu se putea închipui. . . şi, în o clipă, dispăru şi se mistui, ca înghiţită de privazul întunecos al unei uşi întredeschise. Cu atât mai rău sau. . . cu atât mai bine pentru cine n’a văzut stele căzătoare în plinul mez al zilelor de Iuliu; şi încă şi mai bine pentru acel, căruia privirea nu i s’a întunecat aievea sub închipuirea, că o rază — şi cea mai luminoasă— s’a rupt din soare şi s’a mistuit, ca înghiţită..', fie chiar de privazul întunecos al unei uşi întredeschise!. . . Pisicuţa se opri la scară şi, înainte de a descăleca, o femeie trimisă întru întâmpinarea mea, mă pofti în casă, din partea « duducăi»— Eu, care, când îmi vine la socoteală, iau vorbele după slova lor, făcui chip Pisicuţei cu frâul la dreapta, ca şi cum aşi fi avut de gând să urc scara călare şi să intru în casă cu Pisicuţă cu tot. Pisicuţa care nu şovăia între glumă şi între frâu, şi puse una din copite pe întâia treaptă. www.dacoromanica.ro 102 C. HOGAŞ «Iu!» făcu femeia, ţipând spărietă; şi răpede fugi in casă. — Auzii din lăuntru un hohot de râs femeiesc din toată inima, ce nu putea fi decât al stăpânei de casă, care de mult îmi cunoştea apucăturile. Descălecai şi dădui pe Pisicuţa spre îngrijire unui argat de ogradă, iar eu şuii scara, aruncai mantaua pe balustrada cafenie a cerdacului şi intrai în casă. Femeia, ge care o spă-riasem, mă scutură de colb cu o perie, privind în pământ şi deabia stăpânindu-şi râsul, cu palma la gură: mi se dădu apă, mă spălai, mă ştersei, mă slujii de degete în loc de pieptene şi trecui în altă odaie mare şi curat îmbrăcată unde, până ce să vină cineva, mă răsturnai pe o canapea şi aprinsei o ţigară, cu privirea pierdută în podele ca în adâncul cerului. Mare lucru, să nu fi fost fermecate podelele casei aceleia! Altfel nu mi-aşi putea da samă pentru ce, fără să-mi fi fost somn, ploapele-mi căzură peste ochi şi, în Ioc de întunerec, o puternică lumină îmi inundă privirea. . . iar închipuirea mea se strămută, într’o clipă, în alte lumi, în alte timpuri. . . Strânsei pleoapele mai tare, ca să \ ăd mai bine. . . Un mare oraş, aşezat între dealuri verzi, se întindea înaintea mea şi, pe străzile-i albe, largi şi pline de soare, lume multă foia în toate părţile. Eu, cel de altădată, istovit de nevoi, cu ochii stânşi, cu obrazul îngropat, cu musteaţa bătrână înainte de vreme, cu pantalonii scurţi până la glesne, de se vedea guma sărăcăcioasei mele încălţăminte, cu haina roasă la un cot şi cârpită la celălalt, pe cap cu o pălărie în stil « acordeon », scoboram Ia vale pe o stradă lungă, largă şi dreaptă, cu capul plecat şi plin de gânduri, la o subţioară cu un teanc de cărţi ponosite, iar sub cealaltă cu. . . un mare şi rotund harbuz turcesc. . . Intrai în ograda unei mari clădiri din coastele unei biserici şi un stol de fete între opt şi zece ani, în fuga mare, se răpeziră înaintea mea: una, mică cât o lingură şi iute ca o picătură de argint viu, le întrecu pe toate, îmi sări în gât, mă sărută, sau mă muşcă de obraz sau de ureche, www.dacoromanica.ro FLORICICA 163 sări răpede jos, înapoi, luă harbuzul mai greu decât ea, il trânti de pământ de se desfăcu în o sută de bucăţi, luă pe cea mai mare şi prinse a-i roade mezul, înmormântându-şi în el, până la sprincene, faţa-i mică de copil. Din când în când, arunca spre mine, peste marginea de deasupra a cojii de harbuz, ochii ei mari, negri şi plini de o nevinovată bucurie; zeama roşie îi picura de pe barbă pe pestelcă şi de pe pestelcă pe pământ. . . Când ridică capul spre a-şi mai lua suflet şi a vedea în ce parte mai are de lucru, era mânjită până la urechi şi o sămânţă de harbuz neagră şi lată îi rămăsese lipită pe vârful nasului. O singură dată în viaţa mea am simţit părerea de rău că nu sânt pictor. . . Apoi iute ca o svârlugă se răpezi şi îmi sări drept în braţe ; cu o mână îmi prinse o musteaţă, iar cu cealaltă mă luă pe după gât, de-mi ajunse coaja de harbuz drept dinaintea gurii. — Mânâncă, bădie, şi mata; să vezi ce bunu-i!. . . zise ea. Şi-mi potrivi la gură partea, unde mai rămăsese ceva mez. — A! tare-i bun 1 zisei muşcând. Se cunoaşte, Floricico, că pe-aici a mers botişorul tău de trandafir şi dinţişorii tăi de şoricuţ. Şi c’o îndemânare de cow boy, svârli coaja roasă până la verde în ceafa unei fete; mă lăsă de musteaţă, mă împresură cu amândouă mânile pe după gât, îşi vârî capu-i mic sub marginile pălăriei mele şi mă sărută cu zgomot pe frunte. — Bădie, tare-mi eşti drag! zise ea lăsându-se puţin pe spete, răzămată de amândouă braţele mele şi privindu-mă drept în ochi cu un fel de extaz nepotrivit or cei opt ani ai ei. Aşa-i că şi eu ţi-s dragă? — Dragă, Floricico, dragă, zisei eu, strângând-o în braţe; dragă ca o floare mititică şi nebunatică ce eşti, fiindcă pe lumea asta numai tu, draga bădiei, te mai gândeşti la mine. Un zâmbet amar îmi trecu pe buze, mi se umezise ochii şi glasul mi se înodă în gât. www.dacoromanica.ro 164 C. HOGAŞ — Iar plângi, bădie? — Nu, Floricico, mă bate soarele ’n ochi. . . — Spui minciuni, bădie, soarele te bate în spete; te doare ceva? — Să-ţi spun drept, Floricico, mă doare capul. Cu amândouă mânile ei mici, şi ude încă, mă netezi pe frunte moale şi drăgălaş şi. . . şterse ea singură şi. . . pentru totdeauna, locul unde mă sărutase cu atâta nevinovăţie. Deschisei ochii, dar nu mai văzui nimic din ceea ce fusese. . . Atâta doar, că mă aflam într’o casă de ţară, într’o odaie mare şi curat îmbrăcată, răsturnat pe o canapea, cu ţigara ’n gură şi cu privirea pierdută în podele ca în adâncul cerului. Mare lucru să nu fi fost fermecate podelele casei aceleia!. . . Pe unde intrase, nu-mi putui da samă. . . poate că pe aceleaşi scări ale văzduhului, peste acelaşi râu larg şi vijelios al timpului, peste care şi închipuirea mea, făurind spre trecere o punte de lumină, legase între ele cele două capete depărtate ale vieţii mele. . . Poate că intrase chiar, cu un pas mărunt, uşor şi nesimţit, prin uşa întredeschisă a odăii. . . Se poate. Când pleoapele mi se ridică de peste ochi şi recăpătai simţul realităţii, stăpâna casei îmbrăcată într’o rochie neagră de mătasă uşoară, încinsă peste mijloc cu un colan lucrat în solzi auriţi, stătea în picioare dinaintea mea şi mă privea nemişcată. De sub horbota neagră şi subţire a mânecii stângi, dimprejurul alb al braţului ei, mijeau cu scânteieri palide-roşii, boabele mari ale unei brăţări de mărgean; iar din noaptea negrei rochii, cu răsfrângeri mişcătoare şi molatice de lumină mută, răsărea gâtul ei de alabastru viu şi capul ei sculptural de Venere antică. Pare c’o văd ş’acum. . . Câte vieţi, câte inimi, câte suflete n’ar fi putut găsi mormântul lor de veci în taina adâncimii fermecate a ochilbr ei negri U . . www.dacoromanica.ro FLORICICA 105 O privii drept în faţă. . . Pe nas nu mai avea lipită nicio sămânţă de harbuz neagră şi lată. . . Pe fruntea mea, nicio urmă de nevinovată sărutare!. . . îmi întinse amândouă mânile ei albe şi mici; eu i le. sărutai pe amândouă, fără să-i dau măcar bună dimineaţa şi fără să mă urnesc de cum stăteam răsturnat pe canapea. — Foarte frumos, domnule bădie, zise ea în, sfârşit, des-făcându-şi uşor mânile din strânsoarea mea şi aşezându-se pe un scaun aproape de mine; — foarte frumos! Va să zică dumneata vii la mine să dormi, nu să mă vezi? — Mă iartă, cuconiţă Floricico, zisei eu foarte serios: mai întâi află că eu nu dorm niciodată, fiindcă visez totdeauna; al doilea, nici n’am nevoie să te văd, fie acasă la dumneata, fie oriunde, deoarece, când mă aflu singur, prea ai meşteşugul de a mi te vârî nepoftită în suflet, prin fundul pălăriei şi a-mi stârni fel de fel de vedeniLcu farmazoniile dumi-tale. De când crezi dumneata, că umblu eu după o vrăjitoare, care să-mi descânte de-a scăpării? Ia te poftesc, caută în creţii dela spate ai rochiei dumitale celei cafenii, cu care erai îmbrăcată la Dumbravă acum o lună şi ai să vezi că le lipseşte o bucăţică tăiată cu cuţitasul; ce vrai? mi-a spus o vrăjitoare să-i duc ceva de pe dumneata, şi am să-i duc. — Nu glumeşti? Mi-ai tăiat rochia mea cea cafenie? zice ea cu glas de spaimă glumeaţă; şi punându-şi mâna la gură cu o nespusă drăgălăşie, dată numai femeilor, mă privi o clipă, cu zâmbetul pe faţă, drept în luminile ochilor. . . — Ar trebui să fiu o mare secătură, ca sa m’apuc de glumit cu o fermecătoare ca de-alde dumneata; cel mult dacă umblu să-mi răscumpăr sufletul din o robie mai grea decât a Turcilor şi a Tătarilor!. . . — Rochia mea cea cafenie, pe care mi-a cumpărat-o Ştefan dela Bucureşti?! — Ei, da!. . . Rochia. . . dumnetale. . . cea cafenie. . . pe care. . . etc., etc. . ., şi ce pofteşd? 14 www.dacoromanica.ro H!6 C, HOGAŞ — Uf!... bădie, tare-mi eşti urît. . . fugi de-aici!... zise ea acoperindu-mi şi împingându-mi uşor faţa cu toate cele zece degete moi, calde şi răsfirate ale amânduror manilor sale mici, — eşti un sălbatic şi un original, cum n’am mai văzut!. .. — Nu cumva, mititica mea, cuconiţă Floricico, vei fi crezând dumneata, că tare-mi eşti dragă? Te înşeli!.. . Sălbatic şi original! ... Of!... ce mare descoperire ai mai făcut!. . . Oricum însă, zisei eu răsgândindu-mă, tot e mai mare decât a doua cămeşă dela raci şi nu ştiu a mai câtea prostie dela scoici, descoperite de mustăciosul, bâlbâitul, guşatul şi. . . favoritul dumitale învăţat dela Bucureşti. — Bădie, iar începi cu. . . — Prostiile. . . Se poate. Decât să faci bine să nu mă mai pui în faţă cu favoritul dumitale învăţat; ce vrai? Nu pot suferi mutrele roşii şi bâlbâite!. . . — Şi va să zică dumneata, domnule bădie, nu mă mai iubeşti de loc? zise ea cu un ton, pe care se silea să-l facă ameninţător. » — De loc. — Şi nu mai poţi suferi mutra mea ? — Nu. — Şi n’ai să vii să mă mai vezi niciodată? — Niciodată. — Şi-ţi sunt urîtă tare? — Tare urîtă! . . . Iute ca fulgerul îşi puse şi îşi îndesă pe gura mea dosul moale şi cald al amânduror mânilor sale albe şi mici. . . — Sărută, să te iert!. . . Chemai în ajutor tot stoicismul sângelui meu şi, cu zâmbetul în ochi, rămăsei nesimţitor. ■— Bine, am să te pârăsc lui Ştefan că nu mă mai iubeşti, zise ea cu faţa înflăcărată de o drăgălaşe mânie şi cu ochii aprinşi de ura unei iubiri înăduşite. . . www.dacoromanica.ro FLORICICA 167 • —Ei şi?... Nu cumva Ştefan al dumitale o să mă facă să-mi fii dragă cu deasila, odată ce-mi eşti urîtă foc? . . . Zâmbind şi neclintită, mă privi o clipă drept în ochi. — Ştii ce una, bădie? — Ce, cuconiţă Floricico? — Hai să ne împăcăm. — Hai. . . da’ ce-mi dai? — Ce să-ţi dau? . . . — Unghiuţa matale dela degetul cel mic. Cu o mişcare mlădioasă şi ageră, vrednică de cea mai ageră şi mlădioasă pisicuţă, îşi lipi răpede de buzele mele unghia degetului celui mic dela mâna dreaptă. . , Ce să săruţi din o unghie mică, chiar caldă şi trandafirie de-ar fi fost!. . . Totuşi răsună în văzduh zgomotul puternic al unei pătimaşe sărutări!. . . Ştefan, bărbatul Floricăi, era cel mai bun prietin al meu din copilărie. Ea. . . mai presus decât Ileana Cosinzana, din cosiţă floare-i cântă sau decât Trestiana, fiica dumnezeeşte greşită a vreunui Statu-Palmă-Barba-Cot. — Dar, în sfârşit, zisei eu schimbând vorba, ce e cu leneşul dumitale de Ştefan, de nu se mai arată? Nu cumva doarme ş’acum? — De unde? Ştefan e dus de eri la Galaţi cu de-ale moşiei. — A... va să zică, mititica mea cuconiţă Floricico, o s’avem cinstea şi plăcerea de a prânzi între patru ochi? — Ba, cu voia matale, domnule bădie, o s’avem cinstea şi plăcerea de a prânzi între douăzeci şi patru; toate surorile şi verele mele au năvălit săptămâna asta, peste mine de pretutindeni. — Ce păcat, că n’a năvălit, săptămâna asta, peste dumneata şi învăţatul dumitale dela Bucureşti!. .. Am fi avut 14* www.dacoromanica.ro 108 C. HOGAŞ atunci cinstea şi plăcerea de a prânzi între douăzeci şi cinci de ochi!. . . Am auzit că învăţatul dumitale, uitându-se " prea de-aproape la un rac mare şi viu — ştii că e scurt de vedere — racul l-a apucat cu foarfecă piciorului de lumina ochiului, şi l-a chiorît. . . — De mă mai necăjeşti aşa, bădie, să ştii că mă mânii foc. — Ol cit îmi place să mă cerţi Cu-adînci-ţi ochi şi mari! De-ai şti tu ’n urmă, cînd mă ier.i, Cit de frumoasă-mi parii... Mă lovi uşor cu palma peste gură şi, sculându-se repede de pe scaun, se duse de apăsă cu arătătorul elastic pe butonul de lângă uşă al unei sonerii. Dureroasa fericire ţinuse o clipă!. . . In depărtare, răspunse apăsării un lung ţârâit metalic, care luă în urechea mea înfăţişarea puternică a zgomotului de prăbuşire înaltă şi năpraznică a unei vechi clădiri. . . Ceva se prăbuşi, parcă, în inima mea şi, în o clipă, mi se păru că am trăit o viaţă întreagă. . . Sângele mi se scurse din faţă şi numai ochii mei umezi de lacrimi şi pironiţi în podele mai rămaseră vii pe chipul meu de mort. . . — Iar. . . zise ea, uitându-mi-se în faţă şi scuturându-mă uşor de umăr — iar? . . . — Nu. . . mă bate soarele ’n ochi. . . — Spui minciuni, bădie... unde vezi soare? Ce-ţi este?. . . — Drept să-ţi spun, mă. . . doare. . . capul. .. Nu zise nimic, se lăsă mai mult să cadă, decât să se aşeze pe scaun, cu mânile încrucişate pe genunchi şi cu capul plecat. Cine ştie? . . . Poate că şi ea trăi în o singură clipă o întreagă viaţă!. . . — Ah! . . . izbucni ea deodată, rădicând si înclestându-si în văzduh, ca spre rugăciune, mânile ei. — Ah! bădie, tare sunt nefericită. . . Doamne! Doamne!. . . www.dacoromanica.ro FLORICICA 169 Şi nodul lacrimilor îi tăie glasul. Cu ochii umezi şi pierduţi în deşert, cu manile împreunate şi rugător îndreptate spre o putere nevăzută, avu o clipă de încremenire. Chipul durerii desnădăjduite, chemând asupra-i îndurarea cerului, n’ar trebui să fie altfel săpat în marmură. — Nu fii copilă! zisei eu sculându-mă răpede de pe cana- pea şi netezindu-i uşor amândoi obrajii. — Nu fii copilă!.. . Nu se pot înfrânge hotărîrile soartei; pe căi deosebite suntem meniţi a ne duce fiecare crucea până în vârful Gol-gotei.. . — Nu fii copilă!. . . • Mă privi rătăcit cu ochii plini de lacrimi. — Nu fii copilă pentru Dumnezeu!. . . Linişteşte-te!. . . Şi apucându-i capul între mâni, o sărutai ca pe un copil, în părul ei negru şi bogat. . îşi desfăcu mânile şi molatec le lăsă să cadă pe amândoi umerii mei. . . — Bădie, tare-mi eşti drag! Şi cu o uşoară strângere nervoasă, mă trase puţin spre dânsa. — Aşa-i că şi eu ţi-s dragă?... zise ea privindu-mă adânc în ochi. Ii apucai amândouă mânile ei mici în mânile mele tremurătoare. — Dragă Floricico, dragă dela sămânţa de harbuz lipită acum douăzeci de ani pe vârful nasului tău de copil, şi până la alunica neagră ce doarme dusă şi fericită pe braţul tău de femeie, în umbra trandafirie a culcuşului său de fulgi auriţi!. .. ... Şi niciodată n’am întinat pe această femeie în noroiul murdar al simţurilor, şi n’am târît niciodată în vârtejul de dragoste pângărită a sângelui ce clocoteşte în vine stricate şi păcătoase pe acest înger nefericit, icoană desăvârşită a dumnezeeştii frumuseţi. . . www.dacoromanica.ro 170 C, HOGAŞ Totuşi. . . — Destul!. . . zisei eu cu glas înecat şi răguşit, desfă-când şi aruncând răpede şi brutal, mânile ei din mânile mele. — Destul, Floricico! . . . Iute ca o svârlugă, mă împresură pe după gât cu braţele ei şi. . . mă sărută sau mă muşcă de obraz sau de ureche. . . Şi trupul meu cuprins de fiori nu se mlădie sub greutatea ameţitoare a trupului ei. . . ... In ograda unei mari clădiri din coastele unei biserici. . . mică cât o lingură. . . iute ca o picătură de argint viu. . . oare timpul şi uitarea nu aşternuse încă, peste icoana vie a unei vieţi de altădată, linţoliul lor nestrăbătut? .. . Femeia, pe care o speriasem, intră cu apă şi dulceţi. — Lasă, Anică, tablaua pe masă, zise ea femeii, şi vezi, dacă duducile-s îmbrăcate, pofteşte-le încoace; spune-le c’a-vem musafiri dela Piatra. Femeia ieşi. — Apropo! zise ea, venindu-mi în faţă şi punându-şi o mână pe umărul meu, nu ţi-am spus că Magda. . . — Ei, ce e cu Magda? — Ghici! . . . — Şi-a scrântit fără îndoială vr’un picior, dându-se de-a tumba pe vr’o căpiţă de fân. . . — Nu. ’ — Atunci se vede că, din nebunatică, drăgălaşă şi mincinoasă cum era, s’a făcut înţăleaptă ca un viţel de trei ani? — Nu, gâci!.. . — Apoi atunci, Floricico, rogu-te să te faci lingurăriţă, căci ţigancă eşti; pune-ţi în părul tău negru ghioci în loc de flori, ca să am de unde lua unul, spre a-ţi gâci. — Ei, nu, zise ea nerăbdătoare şi vârîndu-se în sufletul meu. Drept răspuns o sărutai uşor pe frunte. — Ei, nu, gâci. . . şi se auzi pe duşamea bătaia uşoară şi poruncitoare a piciorului său mic. www.dacoromanica.ro FLORICICA 171 — Nu cumva, zisei eu zâmbind cu înţăles şi răsucindu-mi vârful musteţii, — nu cumva frumoasa noastră Maria de Magdala — aşa îi ziceam eu Magdei — şi-a vândut vila sa din* Erusalim şi, cu preţul aurului de pe ea, a cumpărat miresme scumpe, spre a le vărsa pe picioarele vreunui Isus de contrabandă şi a i le şterge, în urmă, cu părul ei negru şi bogat? — Tocmai! . . . Tocmai!. . . Magda se mărită, e aici şi. . . — « Viitorul» dumisale? — Da! o să-l vezi, o să-i faci cunoştinţa şi ai să-mi spui cum ţi -se pare. — Cu alte cuvinte, ne aflăm în deplină Cana Galileei.. . Foarte bine!. . . Magda e o viţică proastă. — Şi pentru ce, mă rog? — Pentru că nu-mi place, când vin la voi, să pun frac şi mănuşi albe; ştii că eu sunt cam necioplit; putea să mai aştepte Magda cu marafeturile prezentaţiilor şi ale reprezentaţiilor sale matrimoniale, măcar până ce treceam eu Bistriţa şi avea în urmă destul vreme să se îndoape, cât poftea, cu răţoielile nesărate ale cine ştie cărui vânător de gologani. . . De sigur că-1 cheamă sau Georges sau Jean. . . Ştiu eu că voi toate aveţi gusturi franţuzeşti; adu-ţi aminte, cât sânge rău ţi-am făcut, până ce să te desbăr de a mai zice lui Ştefan al tău « Etienne»; dar în sfârşit, cum îl cheamă pe viitorul tău cumnat? — Georges. . . — Destul, că mă sgârii în ureche. Un ropot de alergătură răpede şi o mare gălăgie de glasuri femeieşti, care vorbeau tare şi râdeau în acelaşi timp, se auzi prin cerdacul larg din faţă şi cât ai clipi, privazul uşii se umplu de ochi veseli şi de feţe înflorite şi iarăşi, cât ai clipi, mă simţii apucat de mâni, de braţe, de umere, de cheotoarea surtucului. . . — Bine ai venit, bădie! www.dacoromanica.ro 172 C. HOGAŞ — De unde vii, bădie? — Ne-a spus Florica c’ai să vii. . . — Aşa-i c’ai să mai stai la noi? . . . — Azi mergi cu noi la Dumbravă. . . — Iiii!. . . Ce bine-mi pare c’ai venit!. . . zise Emilia, sărind în sus prin casă şi bătând în palme de bucurie. . . — O să-mi devastaţi persoana, Tătari ce sânteţi! . . . zisei eu în sfârşit, cuprinzând în braţe atâtea capete câte putui şi sărutându-le pe fiecare drept în creştet. . . — Bine v’am găsit!. . . Şi nu ştiu pentru ce potopul acesta de bucurie, izvorît din atâtea inimi curate, nu era în deajuns să înece un fel de dureroasă întristare, ce-mi stăpânea sufletul şi inima. . . Floricica, cu ochii în podele, stătea răsturnată pe canapea în locul unde şezusem eu şi, învârtind pe deget o cheie mică legată de capătul unei cordele roşii, părea dusă pe gânduri şi străină de ceea ce se petrecea în jurul ei. . . Oare podelele casei aceleia nu erau fermecate şi pentru dânsa? . . . — Dar, în sfârşit, mai lipseşte cineva, zisei eu apucând pe Magda de vârful amânduror urechilor şi privind-o drept în ochi. Se uită un moment la mine nedumerită şi întrebător, apoi iute se înroşi. — Ia te rog să mă laşi în pace, zise ea dându-mi jos mânile cu o lovitură uşoară; şi, întorcându-se răpede şi oarecum supărată, se duse de se opri dinaintea unei oglinzi, unde se prefăcu că-şi îndreaptă şi-şi mai resfiră legătoarea lată dela gât, întocmită sub bărbie într’un mare fiong auriu-închis. . . . Femeia e, fără îndoială, gâcitoarea cea mai grea de deslegat. . . Vădit jicnită de aluzia mea, Magda se dusese, totuşi, să întrebe oglinda, dacă e destul de frumoasă!. . . Are, se vede, femeia ceva şi din firea paingănului: prinde în mrejele sale tot ce-i cade, dar se desfătează, mâncând www.dacoromanica.ro FLORICICA 173 numai ce-i place. . . Şi Magda era un paingăn cu gusturi foarte subţiri!. . . Un miros ascuţit de piele rusească mă izbi în nas; întorsei capul! . . . — Domnul Georges. . . îmi zise Florica, făcând cu stânga mişcarea reglementară de recomandare: « Bădia», domnule Georges; şi cu dreapta făcu spre mine aceeaşi mişcare. — încântat! Domnule Georges. Şi fără obişnuita încovoiere de mijloc, strânsei verde şi scuturai şi mai verde cu dreapta mea cam rustică, dreapta grăsulie şi rotundă de femeie cochetă a domnului Georges. Mi se păru că strâmbă puţin din nas; dar suferi cu eroism felul curat românesc al sălbaticei mele strânsori. . . Şi domnul Georges, care stătuse doisprezece ani la Paris, nu mirosea numai a piele rusească. . . Nasul meu avu până în sară minunatul prilej de a se desfăta pe lângă domnul Georges, când cu mirosul dulceţilor de smeură, când cu acel al dulceţilor de fragi sau de căpşune, când, în sfârşit, cu mirosul mult mai preţuit, pe vremuri, de « Patchouly». Oricum însă domnul Georges era «ireproşabil»: scurt, gros şi pleşuv, avea totuşi părul după urechi adus cu măiestrie pe am'ndouă tâmplele; faţa-i rotundă şi brunată era străjuită din josul fiecărei urechi de câte o mică pingea de păr castaniu, rămăşiţă din nişte favoriţi odată întregi, dar chinuite mai târziu de foarfecă glumeaţă a vreunui bărbier parizian. Vârful gălbiu şi ascuţit al musteţilor sale resfirate pe buze, se arcuia perfect de simetric deasupra nărilor largi ale unui nas deşelat; buzele cărnoase, umede şi roşii chemau, parcă» spre ele mâncările grase şi sărutările calde: ochii, spălăciţi şi leneşi, vădeau o minte somnoroasă; sub bărbia cu îndoituri proaspăt rase şi pudruite, ţipa, de-ţi ameţea privirea, fiongul imens al unei legături roşii; pe pântecele-i rotund şi plin, stătea frumos şi rotund îmbumbată jiletca fără încreţituri; din jocul pantalonului strâns www.dacoromanica.ro 174 C. HOGAŞ pe glesnă, ieşeau şi se întindeau, lipite pe duşamea, botinele roşii, lungi, înguste şi cu bot de raţă ale domnului Georges; iar de pe zarea lustruită a creştetului său pleşuv, ochiul luneca în văzduh ca de pe luciul sterp şi gol al unei ape adormite, , , — Cu toate acestea, domnule Georges, zisei eu, să nu crezi că mă cheamă «Bădia»; ia, stolul acesta de caragaţe, pe care-1 vezi dumneata aice, a găsit de cuviinţă să mă boteze după legea lor; şi aceasta pentru singurul cuvânt că, nu ştiu câţi ani vor mai fi de-atunci, le luam pe toate la subţioară ca pe o testea de linguri, şi alergam cu ele cât era ograda de mare; ai fi dat mult să le fi văzut atunci cum se înroşeau, cum holbau ochii de sub subţioara mea, cum scoteau limba şi cum ţipau, de frică să nu le scap. , , Şi câteodată le scăpăm înadins, . . Ia, vezi dumneata pe domnişoara cea dela oglindă, care se preface că-şi îndreaptă fiongul de sub bărbie? — şi arătai spre Magda — şi care astăzi nu ştie ce să mai facă cu ochii dumisale cei mari şi negri? . , , O vezi? , , , m’a muşcat odată de nas, de-am purtat o lună de zile urma dinţişorilor dumisale celor mici şi ascuţiţi, , . te pot încredinţa că muşcă rău şi adânc, deşi de altfel e un înger din ceruri în călătorie de plăcere pe pământ, . . Magda întoarse capul şi se uită la mine peste umăr, — Vrai să te muşc iar, bădie? — Nu, Magdo, nu; păstrează-ţi dinţii, c’o să-ţi trebuiască mai târziu. Mă privi lung, fără să-mi răspundă, — Mare parte din toate acestea, zise domnul Georges, le ştiam de mai nainte; un singur lucru nu ştiam. , , — Că Magda e un înger? — Nu. Că. . . — Muşcă rău şi adânc!. , , — Cam aşa ceva, zise el privind spre Magda cu cea mai spălăcită dulceaţă din lume, . . www.dacoromanica.ro FLORICICA 176 — Nu face nimic, de cumva ai prins de veste că e un înger, desamăgirea n’o să fie aşa de mare, când la urmă, vei afla că e un simplu căţel. . . Se stârni un hohot de râs colosal; singur domnul Georges rămase scandalizat de metafora mea şi. . . în gândul lui, mă făcu mojic. , — Fiindcă dumneata, domnule bădie, m’ai făcut căţel, zise Magda, apropiindu-se de mine şi prinzându-mă metodic de cheotoarea surtucului, — apoi te condamn să-mi scrii spre pedeapsă, chiar acum, pe albumul meu, versuri galante care să mă îndrepteze în ochii dumitale personal!... — Mi-i foame, Magdo, şi ştii că, pe nemâncate, nu plătesc nici două parale. — Bine, îţi amân pedeapsa pe după prânz. — După prânz . . . bine. Florica se sculă de pe canapea şi ieşi. Emilia mă luă de braţ şi mă târî după ea în grădină. Peste câteva minute sosiră toate celelalte, cu Magda în frunte şi cu domnul Georges în coadă. Magda veni drept la mine, mă apucă de celalt braţ şi mă îndreptă pe o cărare dinspre fundul grădinii, care dădea în câmp. — Magdo, ştii că .. . — Te rog să mă laşi în pace, zise ea gâcindu-mi gândul. — Cu toate acestea . . . — Te rog să mă laşi în pace; nu vezi ce nas deşelat are? — Dar . . . — Şi ce ochi spălăciţi?! Ce pântece mare?! Gura!... buzele! ... uf! . . . parcă-s doi cârnaţi umbriţi de nările nasului, ca de două aripi de vultur răsfirate în aer! . .. — Eşti tare în comparaţii, totuşi ascultă, Magdo . . . — N’ascult nimic şi te rog să mă laşi în pace; după prânz ai să-mi scrii versuri pe album, dar să fie galante de tot. www.dacoromanica.ro 176 C. HOGAŞ — Mă trudesc, Magdo, să te pricep şi nu pot; pentru ce, adică, să mai deştepţi tu zulia bietului domn Georges şi să-l mai umileşti, odată ce-ţi e indiferent sau, mai bine zis, nesuferit? — Treaba mea . . . — Cum « treaba mea»? adică vrai să faci din mine topor de oase? — Treaba mea. Să-mi scrii versurile pe album, dar să fie galante de tot. — Şi dacă nu ţi-aş scrie? . . . — Serios, domnule bădie? zise ea cu glas de miere ş uitându-mi-se în faţă cam pieziş şi de jos în sus, — n’ai să scrii Magdei versuri pe albumul ei? . . . Mă învinse şi tăcui ca un vinovat. — Bietul domnul Georges! cugetai eu, cuprins de o adevărată milă. Nu ştiu, dar a fi iubit pe acest diavol de Magda şi a nu fi fost iubit de dânsa, trebuie desigur să fi fost o mare nenorocire. • îmi făcui cruce. — Ce-ţi faci cruce, bădie? zise Magda, uitându-se întrebător la mine. — Cum să nu-mi fac cruce, când la dreapta am un diavol împeliţat? — Da? . . . Socoteam că-ţi faci cruce, fiindcă o să ne punem la masăl Avea. ea răspuns la toate. Ne chemă la masă. Floricica se puse în capul mesei, eu la dreapta, domnul Georges la stânga, Magda lângă mine, Emilia lângă domnul Georges .. . Ilenuţa, Antonia, Ana, Frăsinica etc., etc. . . . Biata maică-mea — Dumnezeu s’o ierte — de câte ori nu m’a plesnit cu lingura peste mână şi peste gură, numai ca să mă înveţe să mânânc frumos! . . . Aşi 1. . . ţi-ai www.dacoromanica.ro FLORICICA 177 găsit 1. . . Şi astăzi când mănânc ouă moi, mă mânjesc pân’la urechi 1 ... Ei bine! . . . Domnul Georges le mânca cu atâta măiestrie! . . . Degetele sale albe, grăsulii şi ascuţite la vârf mânuiau furculiţa sau cuţitul cu atâta îndemnare în autopsia oului, încât rămânea aşa de lucie ca şi pe dinafară... şi nicio pată de ou pe şervet, pe farfurie, pe cuţit, pe furculiţă sau pe musteţile domnului Georges! . .. Şi dacă în viaţa mea vreo părere de rău mi-a ros inima, apoi aceasta a fost părerea de rău, că n’am stat şi eu măcar doisprezece ani la Paris, spre a învăţa cum se mănâncă ouăle moi! . . . O căpiţă de brânză cu smântână, foarte artistic clădită de domnul Georges pe farfuria d-sale, însoţită de mămăliguţa caldă corespunzătoare, dispăru metodic în adâncul pântecului său, printre crăpătura transversală a buzelor sale groase, întocmai cum o colină de deal ar dispărea în crăpătura adâncă a unui cutremur de pământ! ... Fu însă un moment, când admi-raţiunea şi — aşi putea zice — chiar respectul meu atinse culmea . .. Aceasta fu la puiul cu smântână . .. Cine, dracu, mai poate scăpa cu obraz curat din faţa unui pui cu smântână?! . .. Eu, cel puţin, n’am putut niciodată mânca, în chip cuviincios, acest blăstămat soi de mâncare; şi tocmai la acest soi de mâncare, am căpătat dela biata maică-mea, — Dumnezeu s’o ierte, — cele mai multe linguri peste mână şi peste gură! ... Ei bine, domnul Georges era un om în puterea cuvântului genial! . .. Altmintrelea, cel puţin, nu mi-aşi fi putut da niciodată socoteală, cum de un întreg cimitir de pui să păşească din lumea aceasta în cealaltă lume din pântecele domnului Georges şi să nu lese, ca amintire despre dânşii, decât doar ciolanele lor lustruite şi, anume, frumos şi foarte sistematic înşirate pe marginea, ca şi ele de albă, a furfuriei domnului Georges?... Şi nu ştiu cum făcea: prindea cu mult meşteşug gâtul de puiu între vârful cuţitului şi fundul farfuriei, iar cu www.dacoromanica.ro 17fi C. HOGAŞ unul din coarnele ascuţite ale furculiţiei scotocea carnea de prin încheieturi, de nu rămânea din gâtul de pui, decât o lungă, nodoroasă şi încovoiată «mâţa popii», care mergea sburlită să-şi ia la rând locul lângă celelalte oase smerite de pe marginea farfuriei... Şi pe fundul farfuriei, nici un strop de smântână, cuţitul şi furculiţa ca din testea, şervetul virgin, musteţile domnului Georges, resfirate sub nas şi arcuite deasupra nărilor, ca ieşite proaspăt din oficina celei mai moderne frizerii! . . . Şi când mă uitam la blăstă-măţia de pe farfuria mea, când mă gândeam că şervetul meu nu mai poate să stee cu cinste a doua oară pe masă, şi când mai cu samă zăpseam pe domnul Georges, că mă trage din când în când, ironic cu coada ochiului. . . Ei, bine, atunci mă simţeam umilit! Noroc numai că cei de casă erau toţi şi demult deprinşi cu tot felul meu de stângăcii şi noroc, mai cu samă, că Floricica nu mi-ar fi îngăduit niciodată să cioplesc vreunul sau vreuna din cusururile şi sălbă-tăciile mele . . . Avea şi Floricica gusturile ei necioplite. — Ce ţi-i şi cu ţivilizaţia asta, cugetam eu, privind pe domnul Georges cu câtă eleganţă desfăcea carnea de pe un picior de pui fript, sau coaja de pe un măr domnesc ! . . . Şi avea domnul Georges un aşa meşteşug la ţinut păharul şi la turnat vinul! ... Şi vinul gălbui aşa sclipea de frumos din păharul străveziu, printre gratia fină de alabastru însufleţit a degetelor sale! . . . Şi, după ce-1 bea, i se umezea buzele roşii de o aşa de trandafirie rouă, care iute dispărea sub o uşoară apăsare cu şervetul, fără bine înţăles nicio daună pentru musteţile sale! . . . Hotărît că Magda îşi pierduse minţile ... Să fi fost eu în locul Magdei! Mie să mi se fi pus la picioare o asemenea comoară de însuşiri! . . . — Sărut mânuşiţa matale, cuconiţă Floricico, zisei scu-lându-mă dela masă şi sărutând dreapta stăpânei de casă, — sărut mânuşiţa, şi cine-a dat azi să dee şi mâni. www.dacoromanica.ro FLORICICA 178 — Mergi, M-me, zise domnul Georges cu o frumoasă reverenţă şi sărutând aceeaşi mână. — Merele le-am adus eu dela Iaşi, zise Magda punându-mi pe gură şi fără multă ceremonie, dosul alb al mânii sale mici... Ni se aduse cafeaua în « salon». Eu îmi luai locul de dimineaţă în colţul canapelei şi liniştit îmi sorbeam cafeaua şi îmi fumam ţigara. Magda ieşi iute şi se întoarse şi mai iute. — Domnule bădie, te poftesc să-ţi faci pedeapsa, zise ea, punându-mi pe genunchi un mic album legat în catifea vişinie cu monogram aurit. — Mai întăi, Magdo, n’ar fi nici tocmai o pedeapsă nici tocmai greu de a-ţi scrie ţie versuri; căci n’ar fi silit cineva să-şi cheme muza prea de departe, decât. . . — Decât să faci bine să nu lungeşti vorba, domnule bădie. Şi-mi dete şi un creion mic. — Atunci cu o condiţie: am să-ti scriu ceva si am să * * t iscălesc dedesubt; ce-ţi voi scrie, poţi citi oricui; iscălitura însă, n’ai s’o ştii decât numai tu. — Adică cum? — Adică cum, adică necum, o condiţie ca toate condiţiile. — Bine, primesc. După vr’o zece minute, albumul Magdei, plin de toate prostiile, se mai înavuţi şi cu următoarea: Maria din Magdala, de sfânt amor cuprinsă, îmbrăţişa cu lacrămi genunchii lui Isus. . . Şi fulgera de patimi privirea ei aprinsă. . . Ce fericiţi, acuma, sunt ei în ceruri, sus! . . . Tu, poate, să râzi, Magdo, de aceste amintiri , Din biblicele vremuri. — O! ştiu că eşti pe dos! . . . Deaccea, n’ar fi bine, prin schimb de însuşiri, Să fiu cu Magdalena şi tu să fii Hristos? . . . Şi iscălind dedesubt pe domnul Georges, dădui Magdei albumul şi creionul. www.dacoromanica.ro 180 C. HOGAŞ Ea aruncă o privire răpede pe foaia scrisă, se duse într’un colţ al odăii, limba îi fulgeră roş pe vârful arătătorului drept, şterse ceva, scrise ceva şi iute închise albumul. — Da’ nouă, duducă Magdo, nu ne-arăţi ce ţi-a scris bădia pe album? ziseră toate într’un glas. — Nu-i voie de văzut iscălitura; dar dacă bădia mă desleagă de condiţie . . . — Şi dacă te-aşi deslega, ai arăta? zisei eu, neînchipuin-du-mi ce schimbase ea în album. — De ce nu? — Ei bine, te desleg, zisei eu, voind s’o pun într’o încurcătură, din care nu-mi trecea prin minte, cum are să scape. Dete albumul Emiliei care citi cu glas tare versurile scrise. — Gteşte şi iscălitura, zisei eu, când ajunse la sfârşit. Deodată Emilia bufni de râs. — Ce râzi, Emilio? citeşte! . . . — Ci-chir-me-za . . . silabisi Emilia râzând cu • lacrimi. Cichirmeza era un tip caraghios din copilăria lor, şi bietul domnul Georges fusese înlocuit de Magda prin Cichirmeza!... Ce vrei! Cu fetele e greu s’o scoţi la capăt! Peste puţin, trebuia să plecăm la Dumbravă, unde urma să luăm masa de sară şi unde Florica avusese grija de a trimite mai dinainte toate cele trebuitoare. — Hai gătiţi-vă de plecare, zise ea, adresându-se la toţi; am spus să pună caii. — Să ştii, Florico, zise Magda, ţinându-i calea şi vârân-du-şi faţa până sub nasul Floricăi — să ştii, că eu şi cu bădia mergem călare la Dumbravă; eu pe Pisicuţa şi bădia pe Burbachi al lui Ştefan; zi să pună şelele. Şi venind răpede dinaintea mea şi atârnându-se uşor în jos de amândouă clapele surtucului meu: — Aşa-i, bădie, că mergem călare la Dumbravă? zise ea, vârîndu-şi nebunatic şi pieziş, până sub nasul meu, mutra-i veselă, deşteaptă şi întrebătoare. www.dacoromanica.ro FLORICICA 181 — Mai rămâne vorbă?1 Cu mutra ta eşti în stare să faci > pe cineva să înghită cuie de potcoavă. Inhăţă pe Ana şi pe Antonia de după gât şi ieşi cu amândouă buluc pe uşă. După ea domnul Georges şi apoi toate celelalte. Florica a rămas la urmă. — Floricico, n’ai să râzi de-o rugăminte ce am să-ţi fac ? — Bădie, zise ea cu un fel de durere în glas, şi cu o des-nădejde galeşă în ochi, — chiar dac’aş voi- să râd, n’am să pot, orice rugăminte mi-ai face. Aşa n’o văzusem pe Floricica niciodată. Ti prinsei capul între palme, ca unui copil şi îndreptându-i faţa spre mine, o privii. . . avea ochii painjeniţi de lacrimi. — Floricico, zisei eu privind-o în ochi şi urmând a ţine între palme faţa-i îndreptată spre mine; Floricico, mă tem să bănuiesc pricina stării tale sufleteşti; totuşi, mi se pare că Magda e nebună şi tu o proastă . . . — Bădie! . . . zise ea cu glas tremurător; şi molatec îşi lăsă fruntea să-i cadă pe pieptul meu. O sărutai uşor în creştetul capului. — Floricico, Floricico! din toată gama dragostei noastre curate, senine şi dumnezeeşti, o singură notă mai lipsea... N’ai putea să-mi spui tu care? .. . — Gelozia! . . . zise ea rădicând răpede fruntea şi pri-vindu-mă înflăcărat, — gelozia! , . . — Nu, Floricico, te înşeli. , . Prostia . .. Şi pentru întâia şi cea din urmă dată în viaţa mea strânsei în braţe pe această femeie, sărutând-o cu patimă pe amândoi obrajii. . . Era aşa de frumoasă! . . . — Şi ce rugăminte era să-mi faci? zise ea atârnându-mi-se de gât cu ochii înrouraţi. — Pentru ziua de azi să nu schimbi nimic din îmbrăcămintea ta. 15 www.dacoromanica.ro 1S2 C. HOGAŞ — Aşa-i că ţi-s dragă? zise ea ştergându-şi ochii cu dosul amânduror manilor; aşa-i că- mă iubeşti? — Nebuno ce eşti 1 Şi apucând-o de vârful urechii, mă prefăcui că-i fac vânt pe uşă. — Nebuno ce eşti! . . . să nu schimbi azi o iotă din îmbrăcămintea ta. Ieşi. * Şi când rămăsei singur, nu ştiu dacă durerea, desgustul de viaţă sau împietrirea, ce însoţeşte un trai fără de nădejde, năvăliră fiecare în parte sau dacă toate deodată puseră stăpânire pe sufletul şi inima mea . . . — Adică, mă gândeam eu, de ce soarta vitrigă, dacă ne-a îndrumat viaţa pe cărări deosebite, n’a sfărâmat tot ea, încai, şi legăturile neîndurate dintre două suflete nefericite? Sau poate voieşte soarta să afle dela mine şi dela Floricica, dacă, în cumpăna vieţii, trag mai greu întocmirile omeneşti decât cele dumnezeeşti? — Doamne, Doamne! . . . cugetai ca încheere — pentru ce, în rostul adânc al înţălepciunii tale, ai mai zămislit pământul cu puterea cuvântului tău? Şi dacă l-ai întrupat din nimica, oare, în largul nesfârşitului tău fără de margini, nu găseai un alt adăpost pentru casa de nebuni? . . . Până ce tot şi toate să fie gata de plecare, luai albumul Floricicăi, care se afla din întâmplare pe masă, mă răsturnai în colţul ştiut al canapelei, îl deschisei. . . Aş vrea să smulg din,suflet icoana feţii tale Şi-a ochilor tăi rază să-mi pară că s’a stins! ... Să uit că vreodată te-am întâlnit in cale... De te-am iubit... să-mi pară că te-am iubit în vis I Noianul veşniciei aş vrea să se deschidă Imens, fără hotare, cu negre adâncimi, Şi ’n braţe de ’ntuneric aş vrea să mă cuprindă Pe veci. . . www.dacoromanica.ro FLORICICA 183 Magda intră pe uşă ca o vijelie. — Gata, bădie, hai! . .. şi mă înhaţă de mână. — Du-te, te rog, Magdo, de spune femeii să-mi scoată mantaua pe cerdac, că viu şi eu îndată. Magda ieşi răpede. Pusei albumul pe masă la locul lui. In o trăsură mare de casă se suiră toate fetele; într’un docar mic cât o găoace de nucă, tras de un cal bătrân numai cât un şoarece, se suiră Floricica cu domnul Georges; Magda pe Pisicuţa băieţeşte, eu pe Burbachi bărbăteşte. Trăsurile apucară înainte, eu cu Magda încheiam mersul. — Să rămânem, bădie, mai în urmă, că mă îneacă colbul, zise Magda strunind pe Pisicuţa. Burbachi îşi măsură dela sine pasul după al Pisicuţii. — Magdo, azi n’ai fost cuminte de loc, zisei eu privind înainte, fără a întoarce capul. — De ce, bădie? întrebă ea răpede, făcând pe şea o mişcare, ca şi cum ar fi voit să se aşeze cu faţa spre mine. — Pentru cuvântul că azi, toată ziua, ai fost un diavol împeliţat. — Ei, şi? — Ai supărat pe Floricica . . . — Mai întâi, Floricica n’are nicio treabă cu mine, şi al doilea, dacă s’a supărat, ei bine, am s’o muşc la Dumbravă de vârful nasului şi am s’o dismânii. — Aşa te împaci tu cu lumea? — Aşa mă împac eu cu Floricica. — Şi cu mine, dacă aşi fi supărat, cum te-ai împăca? Simulă spre nune o muşcătură în aer, fără să zică nimic. ' — Eşti pur şi simplu, un căţel primejdios, Magdo . . . — Da’ înger nu-s? — Şi chiar dac’ai fi, eu vrai să ţi-o spun asta? — Şi de ce nu? www.dacoromanica.ro 184 C. HOGAŞ Hotărît ca acest diavol de Magda îşi batea joc de mine; totuşi căzui pe gânduri şi până la Dumbravă nu mai schimbarăm nicio vorbă. Când ajunserăm în poaina Dumbrăvii, caii erau deshă-maţi pe lângă trăsuri; mai de-o parte masa albă întinsă pe iarbă verde; iar prin fânaţul înflorit al poienii, cuprins de umbra înaltă a stejarilor, fetele, care încotro, cu capetele goale, alergau după flori şi după fluturi albaştri şi galbăni de sară. . . Mi ’nchîpui, că n’aţi văzut niciodată un nebu-natec stol de fete într’un fânaţ înflorit. . . bine: atunci n’aţi văzut niciun fânaţ de două ori înflorit. Şi zâna florilor şi toate zeităţile femeieşti ale apelor şi ale pădurilor, plăzmuite de închipuirea .păgână a celor vechi, au trebuit să răsară din înrudirea fermecată dintre floare şi femeie. . . Totuşi acest cadru zugrăvit cu atâta măiestrie de mâna întâmplării era mânjit de. . . o pată de untdelemn!! Cel puţin domnul Georges se hotărîse de astădată să nu fie, nici mai mult, nici mai puţin, decât untdelemn! In tot cazul, pardesiul dumisale lung sau, mai bine zis, scurt dela ceafa-i roşie până aproape de ciobotele dumisale tot roşii, bătea în floarea verzie a untdelemnului de măsline grecesc!. . . Cel mult, dacă de sub mâneca pardesiului scotea capul la iveală marginea sfioasă a «manchetei» sale de un alb fără cusur; iar din « manchetă» se arătau mânile grăsulii ale domnului Georges, ocrotite împotriva muşcăturilor soarelui, vântului şi ale ţânţarilor, de nişte mănuşi «Bismarc», adică tot roşii.. . Şi fiindcă diavoliţele de fete fugeau, de nu le zăreai, după fluturi în toate părţile; şi fiindcă rotunzimea scurtă şi grăsulie a domnului Georges era clădită pe roate, apoi stătea şi ea, înfiptă în mijlocul poienii şi, cu o mână ce se silea să pară îndemânatecă, cerca să vâneze, cu o baghetă fină de abanos fluturii din aer. . . La rădăcina unui stejar, aproape înmormântată în iarba înaltă şi înflorită, Floricica, în rochîa-i neagrî| de mătasă uşoară, stătea cul- www.dacoromanica.ro FLORICICA 185 cată cu capul răzămat pe mână. . . Un gând dureros pe fruntea veselă a naturii!. . . Descălecai. Magda se duse călare până lângă Floricica şi, de călare, îi vorbi nu ştiu ce; Floricica se sculă şi Magda căzu deodată de pe Pisicuţa, drept în gâtul Floricăi. . . — Iu! auzii deodată pe Florica ţipând. . . Şi iute duse mâna la nas.. . Mă buşi un râs nebun şi râzând mă dusei lângă Floricica; Magda se şi amestecase printre celelalte fete după flori şi după fluturi. — Bădie, Magda a 'nebunit; mă roagă să-i ajut să des-calece şi după ce descăleca, se răpede la mine şi mă muşcă de nas. . . Şi, mă rog, de ce râzi? . . . — Râd, fiindcă niciodată Magda n’a fost mai cuminte decât acum. — Ce fel de cuminte, dacă mă muşcă de nas ? — Tocmai fiindcă te-a muşcat de nas! I-am spus că te-a supărat purtarea ei de azi şi s’a hotărît să te muşte de nas, ca să te dismânie, şi te-a muşcat; mai cuminte, ce vrai? — Putea să mă sărute. — Magda muşcă, nu sărută, zisei eu sentenţios. Un vânt, care se iscă din senin şi câţiva nori adunaţi în pripă Ia sfat deasupra capetelor noastre, ne grăbiră masa şi ne scurtară şederea în Dumbravă, pe care de altmintrelea ne hotărîsem s’o mânăm până noaptea pe lună. . . Duşmani ai poeziei vieţii se găsesc, de multe ori, şi în aer! Cu aceeaşi regulă ca la venit ne întoarserăm de vreme acasă. Sara ceai şi sindrofie. Domnul Georges, cu o vădită iscusinţă, şi mândru oarecum de îndemânarea şi desăvârşita-i destoinicie, înjghebase cu fetele jocuri «de societate», pe care le vrâsta, din când în când, cu câte-o boscărje cu o batistă, cu un gologan, cu cărţile de joc. . . şi mai ales cu cărţile de joc!.* . www.dacoromanica.ro 186 C. HOGAŞ Magda, cuprinsă de o melancolie prefăcută şi ghiduşă, de te umfla râsul, se aşezase dinaintea pianului şi « Scher-zando, andante, staccato, veloce, con brio. . .» se alinta cu degete uşoare pe clapele albe şi negre ale pianului, şi din gamele-i nebunatice şi stâlcite, simţirea nu lipsea!. . . Magda era tipul desăvârşit al femeii, care sub forme uşoare şi nestatornice, ascunde înţălesuri temeinice şi adânci!. . . Floricica plecată, sub lumina lămpii, pe o catifea vişinie, îşi cosea pe dânsa gândurile cu fire de aur. . . Eu? ... Eu stăteam răsturnat şi liniştit în colţul ştiut al canapelei şi, prin norii viorii ai fumului de ţigară, mă sileam să pătrund în adâncul depărtat al lumii de gânduri, ce frământa, poate, atâtea capete vesele şi înflorite sau melancolice şi visătoare. . . . . . Acelaşi cap îl pleci şi-acum Pe mâna-ţi de copil: Şi ’ntipărit e ’n umbră-acelaşi Dumnezeesc profil I Şi-acum din visu-ţi te deştept Cu-aceeaşi sărutare; Ş’acelaşi rumân trandafir Pe faţa ta răsare I . .. Cugetam eu privind pe Floricica cum stătea plecată şi cum, pe fundul de lumină, era săpat în linii de umbră profilul ei dumnezeesc!. . . Cu toate acestea cum era ea de cufundată în acul şi aţa ei. . . mi se părea că văd pe Venera împletind la colţun. . . — Unde ţi-e albumul, cuconiţă Floricico, întrebai eu de departe — te rog să mi-1 dai, că am să-ţi scriu ceva pe el; cine ştie, dacă voi avea prilejul de a-ţi mai face versuri de-acum înainte; mâni plec pe coclauri, şi. . . — Şi ai să te întorci iar pe aici, zise ea oprindu-şi acul la mijlocul unei împunsături şi întorcând capul spre mine. — Dacă nu mă ia dracu, poate. . . www.dacoromanica.ro FLORICICA 187 Magda se şi sculase repede dela piano, luase albumul de pe masă şi mi-1 pusese pe genunchi împreună cu un creion mic. — Numai te rog, zise Floricica, să faci bine să nu-mi scrii vr’o ghiduşie, cum ai totdeauna obiceiul de a-mi scrie pe albumul meu. — Nu, nu! de astădată m’am hotărît să fiu foarte serios... Magda îşi reluă locul la piano, Floricica sfârşi împunsătura începută şi-şi urmă lucrul, domnul Georges scotea cordele pe nas, fetele căscau gura, eu. . . făceam versuri. . . IDEAL PIERDUT Ai, dc sigur, ochii negri, gura mică, nasul fin, Ş’uh oval tăiat cu artă de vr’un măiestru divini Mersul tău, înfăţişarea, trandafirii dc pe buze Mi-amintesc pe cea mai dulce dintre cele nouă Muze. Tot ce vede ochiul, gândul, în cereasca ta făptură, Mai presus mă ’nfiorează, decât tot ce e ’n natură! Ah I Aş pune firmamentul sub picioare-ţi piedestal... Şi să fac — aş vrea — din tine strălucitu-mi ideal 1 Şi aşa cum te-ar încinge nimbul tău dumnezeesc, O întreagă veşnicie aş voi să te privesc I ... Decât spinul, Floricico... creşte veşnic lângă roză, Poezia şchiopătează şi se schimb’ades în proză. ., Eşti frumoasă, Floricico. O minune ’ntre minuni I . . . Lasă dracului andreaua. . . Nu cârpi sara colţuni! ... Magda citi cu glas tare şi strofei din urmă îi dădu o intonaţie aşa de naturală, şi la: « Nu cârpi sara colţuni» dădu cu dosul mânii o aşa de măiastră lovitură peste catifeaua Floricăi, încât zbură biata catifea tocmai în fundul odăii. www.dacoromanica.ro 188 C, HOGAŞ Se stârni un colosal hohot de râs, iar bietul domnul Georges rămase la mijlocul unei boscării începute. — Vezi, bădie, că iar mi-ai scris ghiduşii pe albumul meu? Dacă-s eu nebună şi ţi-1 dau!.. . A doua zi dimineaţă şi eu şi Pisicuţa apucarăm drumul muntelui. www.dacoromanica.ro SPRE NICHIT ... A doua zi, dimineaţă, când porţile ce străjuiau intrarea din câmp în ograda Floricicăi se închiseră, scrâşnind în urma mea cu neunse şi hrentuite încheieturi de fier ruginit, mi se păru că ceva ascuţit mă înţeapă în suflet, sau că ceva greu şi înalt îmi cade pe spete, şi că răsuna a sec din lumea aceasta tocmai în lumea cealaltă!. . . Şi cum măsurăm eu sau, mai bine zis, cum măsura Pisi-cuţa, la gebea, drumul plin de colb de pe care soarele, de o suliţă înalt pe ceruri, nu sorbise încă umezeala dimineţii, — toate lucrurile sub ochii mei luau înfăţişările aiurite din lumea cealaltă. Soarele ce plutea în albastrul adânc şi pain-jinit de ceaţă al bolţilor cereşti, se uita, parcă, chiorâş la mine cu înţepenirea lucie şi stecloasă a unui ochi de mort înfipt şi încremenit în umbra depărtată a orbitei sale vinete şi răci; arborii rari de pe marginea drumului, în neclintita lor însufleţire, trimeteau parcă din înălţime, cu şoapte de frunze şi de vânt, ultimul « rămas bun» celui ce călca pentru cea din urmă oară hotarăle aşezate între cele două lumi; adierile răcoroase şi uşoare din răsărit îmi atingeau faţa şi treceau pe fruntea mea ca fâlfâitul răce şi fioros de aripi fantastice ale unui stol de lilieci cu zbor negru, iute şi tăcut; florile câmpului mă priveau cu atâţia ochi roşii ai duhurilor pustiului. Pisicuţa, străbătând parcă drumul înalt al celor nouă vămi, mi se părea că merge pe o cale îngustă numai www.dacoromanica.ro 190 C. HOGAŞ cât o muche de cuţit şi, hipnotizat de eterna legănare a pasului ei, aşteptam pe fiece minut să mă prăbuşesc în noianul gol şi fără fund de sub picioarele mele. . . Fiinţa mea' se topise, se idealizase şi, cu un fir de aţă fără sfârşit, mi se părea că sufletul meu se deapănă lung în urma mea. . . — Sărmane om, sărmane lut netrebnic şi pieritor!. . . cugetam eu mergând la gebea. Pentru ce, adică, cel ce te-a plăsmuit, a mai înveninat atomul nimicniciei tale cu năzuinţi vecine cu nebunia?... Şi dacă, din noroiul in care te-a înmormântat până la gât, ţi-a îngăduit să râdici capul şi să îndrepţi, arare, ochii tăi spre ceruri, pentru ce lângă o clipă de sublim a aşezat o eternitate de ridicol? Pentru ce, cu descântece şi cu vrăji dumnezeeşti, să se sape prăpăstii fără fund şi fără de margini între două sărutări: şi pentru ce, încă, între două inimi îndrăgostite, să se râdice ca un zid de oţel, o ieftină formulă sacramentală? Şi, mai la urmă, pentru ce? . . . Intorsei capul şi privii îndărăt. . . Prin cerdacul larg din faţă, stăpâna de casă nu mai trebăluia nimic. In haină albă de dimineaţă şi cu capul slobod învăluit în o grimea tot albă cu ţurţuri mici de mărgele roşii pe margine, făcuse unghi drept din braţu-i alb, rotund şi gol până la cot; cu palma-i diafană pusese spre soare o mică perdea trandafirie-; cu celălalt braţ, săpat în marmură vie, stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului şi, nemişcată, privea în zarea depărtată a drumului. . . O mai frumoasă cariatidă nu se putea închipui. . . Şi din soare nicio rază nu se mai desprinse, şi de pe ceruri nicio stea nu se mai mistui. . . Cel mult dacă depărtarea sorbea treptat în adâncurile sale chipul alb al Floricicăi, desprins încă de pe zare şi încremenit în aureola de lumină ţăsută în jurul ei de razele de aur în pulbere ale soarelui curat de dimineaţă. .. Rădicai în aer imensa mea pălărie neagră şi de trei ori o închinai, ca pe un steag cernit, în spre apus. . . Din www.dacoromanica.ro SPRE N1CH1T 191 cerdacul larg din faţă fâlfâi ca răspuns şi de trei ori se închină spre răsărit, cu nestatornice forme de vânt, faldurii molatici şi roşii ai unei batiste subţiri. . . şi depărtarea zmulse soarelui o rază şi golul înghiţi cerului o stea.. . Iar între apus ~şi răsărit, o adâncă mare de întunerec se lăţi. . . Dincolo de marginile răsăritene ale acestei mări, se întindea taina nesfârşită a lumii celeilalte. . . — Sărmane om, sărmane lut netrebnic şi pieritor 1. . . cugetam eu legănându-mă la gebea prin lumea subţire a umbrelor. — Pentru ce adică? . . . Şi drumul de sub copitele Pisicuţei răsună a săc şi a hodorogit. . . Intrasem pe un pod ce tăia deacurmezişul peste Bistriţa. Nu ştiam nici ce pod era acesta şi nici încotro ducea. Deoarece însă marşrutul îl lăsasem cu totul pe sama Pisicuţei, nu căutai să mă desmeticesc unde mă aflu; mă mulţămii, doar, să opresc la mijlocul podului statua mea equestră şi, din aerul înalt, să-mi las şi gândul şi privirea să alunece un minut pe cursul fugător al undelor. . . Şi dacă niciodată n’ai avut, fie bărbăţia, fie fantazia de a-ţi scutura de pe suflet şi de pe inimă prostiile omeneşti, după cum un arbore, la suflarea vântului, îşi scutură foile sale netrebnice şi săci, atuncea de sigur că n’ai rămas întotdeauna decât ceea ce eşti: o păcătoasă «fiinţă superioară», un nemernic «împărat al Făpturii. . .». Şi nu te-ai simţit prin urmare, nici topindu-te sub o rază de soare sau o mân-gâere de vânt, nu te-ai putut nici întrupa în norul alb, ce pluteşte pe înalte şi albastre aripi de văzduh. . . Nu te-ai simţit, cu alte cuvinte, o clipă macar, trup din trupul şi suflet din sufletul larg al naturii!... A sta suspendat în aer şi neclintit deasupra unui curs de apă, ce lunecă grăbit sub picioarele tale, a porunci cu puterea voinţei tale gândului să-ţi încremenească în suflet şi sângelui să-ţi îngheţe în vine, a opri în sânul tău bătăile pripite ale ceasornicului inconştient ce-ţi socoteşte neîndurat clipele scurte ale vieţii, www.dacoromanica.ro 192 C. HOGAŞ a te preface în cremene însufleţită sau în fiinţă de cremene, a pricepe cu simţul potenţat al urechii tale susurul colosal şi nehotărît al imensului curs de viaţă ce însufleţeşte vinele lucrurilor, a sta tu singur neclintit în universala lunecare a totului cătră nesfârşit. . . — Cât e de dulce — cugetam eu — să ai din când în când, câte un minut macar de sublimă nebunie! Şi cum stăteam eu pironit cu privirea pe spetele goale şi fugătoare ale unei şăgalnice unde, ce se scălda cu o neruşinată nevinovăţie în razele soarelui, deodată totul se opri. Firea încremeni pe loc şi statua mea equestră, cu pod cu tot, o luă1 la goană pe cursul Bistriţei la deal! Clipa neclintită a eternităţii mele se topi în văzduh, izvorul de viaţă vie deveni putrejune, hlamida dumnezeirii îmi căzu de pe umeri. . . Iar la capra dimpotrivă a podului, un individ cu faţa îmbujorată de somn, răsărit în calea mea dintr’un fel de coteneaţă de scânduri, cu un soi de obraznică oficialitate în mişcări, îmi făcu sămn să mă opresc şi, fără nicio « bună dimineaţa» sau « cale bună», întinse în spre mine o mână ruginită şi-mi ceru 12 bani. — Pentruce ?—îl întrebai eu — şi dece numai decât 12 bani ? — Brudina, cucoane; câte doi bani de fiecare picior de vită, îmi răspunse el scurt şi hursuz. Şi după ce mă încredinţai, numărând cu îngrijire, că eu şi Pisicuţa, la un loc, aveam tocmai şase picioare de vită, scosei 15 bani şi, dându-i somnorosului meu individ: — Ţine, prietine; iaca 15 bani; n’am 12 potriviţi. Trei bani rămân ca plătiţi pentru un picior şi jumătate de vită, pe când m’oi întoarce. Lucrul se păru de tot firesc omului meu care, abătând cu o veche obişnuinţă clapa degetelor peste bieţii mei gologani, îi înmormântă iute în fundul ruginit al palmei sale şi, fără nicio ceremonie sau « drum bun», îmi întoarse spetele, intră în culcuşul său şi trase după sine, cu zgomot www.dacoromanica.ro SPRE" NICHIT 193 hodorogit, uşa de scânduri uscate a coteneţei sale. Eu dădui călcâie Pisicuţei şi-mi căutai de drum. Şi fiindcă ideile mari au la rădăcina lor, mai totdeauna lucruri mici: — Ce nesocotinţă — mă gândeam eu foarte serios — pe capul cârmuitorilor noştri!. . . De le venea lor în minte să aşeze biruri nu numai pe câte capete, ci mai cu seamă pe câte picioare de vită sunt în ţara aceasta, ce nesăcate izvoare de aur ar fi mai curs în visteriile largi ale scumpei noastre Patrii!. . . Şi legănat, cu desagi cu tot, ca o limbă de ceasornic, de eterna gebea a Pisicuţei, scrutam încet şi fără ţintă drumul cătră necunoscut. . . Iar de prin îndoiturile posomorite şi adânci ale imensului amfiteatru albăstrui al munţilor din dreapta, negurile albe se rădicaseră şi se mistuiseră în văzduh şi, în locul lor, o nesfârşită şi subţire reţea viorie de aburi auriţi se aşternuse peste marea frământată, parcă de valuri, a brădetului negru-verde, ce umplea cercul vederii de jos, dela pământ, până la hotarăle sănine din înaltul cerului. . . Din vale şi de pe stânga se furişau până la mine sclipirile scurte şi fugătoare ale Bistriţei, ce luneca grăbită când răsfăţându-şi goliciunea sub razele, acum iuţi ale soarelui, când aruncându-şi peste umeri haina ţăsută din umbra tainică a luncilor tinere de sălcii şi de arini. Mersesem trei ceasuri fără oprire şi, atât eu cât şi Pisi-cuţa, simţeam nevoie de odihnă. Şi fiindcă Pisicuţa, iubitoare de singurătate ca şi mine, descoperise sau alesese, poate înadins, un drum pe marginea căruia nici casă nici crâşmă nu se pomenea, mă hotărîi a petrece ceasurile de arşiţă ale zilei şi a-mi face popasul obişnuit în nenumăratele adăposturi de umbră verde şi tăinuită, pe care singuraticele împrejurări mi le puneau la îndemână. Cârnii la stânga şi scoborîi în umbra adâncă a unei tinere lunci de arini de pe malul Bistriţei. www.dacoromanica.ro 194 C. HOfeAŞ Intr’o poiană mică aşternută cu o iarbă scurtă, deasă şi de un verde gingaş şi parcă anume croită în semicerc în desişul arinilor, deasupra şi pe marginea înaltă a malului Bistriţei, îmi aşezai conacul meu de zi. Deschingai tafturii Pisicuţei şi-i luai povara din spete; iar până ce să aşez eu şeaua şi desagii la rădăcina unui arin, Pisicuţa şi luă o baie de spete şi de coaste în iarba verde şi răcoroasă a poienii; se sculă iute, se scutură plină de mulţămire, şi vârîndu-şi botu-i negru şi fin în iarba fragedă, începu a paşte. Şi fiindcă pildele bune trebuiesc urmate, îmi lepădai şi eu hainele, mă vâtîi în apă şi, apoi, fiindcă din anumite împrejurări nu puteam împărtăşi cu Pisicuţa fragedul ei prânz, desfăcui desagii şi mă pusei în cale să-mi stâmpăr şi eu foamea care, după baie mai ales, începuse a deveni neîndurată. Băgai de samă însă că desagii mei suferiseră o infracţiune, dar că hoţul, în loc să iee, pusese ceva. Astfel, găsii înlăuntru un mare pachet cu îngrijire făcut şi frumos legat, deasupra căruia sta scris ca motto: « poftă bună». In pachet pui fripţi, ouă răscoapte, prăjituri, pânişoare mici şi rotunde de casă, mere domneşti... Dintre mere, unul singur era învălit frumos într’o hârtie roşie, subţire şi legat cruciş cu o îngustă cordea aurie, întocmită deasupra într’un mic şi foarte meşteşugit fiong. — Aş prinde rămăşag — îmi .zisei în gând — că acest măr e pus de diavolul de Magda! Şi nu mă înşelai: când deslegai cordeaua şi desfăcui învălitoarea, găsii înlăuntru un mic şi cochet patrat de hârtie albă pe care sta scris: « dela Magda. . .». — Hotărît — îmi zisei eu — că acest diavol de Magda nu mă slăbeşte nici în lumea aceasta. . . Şi muşcai cu furie din măr. . . Iar în lumea aceasta, mi se păru că aud pe Magda ţipând tocmai din lumea cealaltă. De câte ori închipuirea nu întrupează nălucirile deşerte ale sufletului! www.dacoromanica.ro SPRE NICHI1 195 Şi nu ştiu pentru ce, cum mâneam eu ouăle răscoapte, mi se păreau că-s moi şi căutam, prin urmarej să ies la capăt cu ele după metoda analitică a domnului Georges; cu vârful a două degete desfăceam foarte artistic de pe ciolane carnea de pui fripţi, iar ciolanele în mod inconştient, le înşiram pe iarbă, ca pe marginea unei farfurii; tăiam foarte elegant mărul în patru felii şi încă şi mai elegant despoiam feliile de coaiă; ba, fu un moment, când-mi se păru că miros a piele rusească, că vârfurile musteţilor mi se suiseră deasupra nărilor şi că, în locul sălbaticului meu păr, mi se întinsese pe creştet luciul pustiu şi gol al cheliei. împinsei şi svârlii în toate părţile şi din toate puterile, cu mânile şi picioarele, coji de ouă, coji de mere, ciolane de pui; ba, cu o îndemânare căpătată de copil, mi se pare că trimesei cu vârful ciobotei, tocmai în mijlocul Bistriţei, vr’o două prăjituri şi vr’o câteva pânişoare pentru peştii cari, din fundul apei, holbau, poate, flămânzi ochii la mine. . . Oricum, mâneai, mă săturai şi, mai presus de toate, rămăsei cu încredinţarea că, aşa cum mă găseam, eram totuşi destoinic de cea mai aleasă şi mai înaltă educaţie. . . — Şi, cu toate acestea, de câte ori — mă gândeam eu legând desagii la gură — de câte ori biata maică-mea, Dumnezeu s’o ierte, nu m’a plesnit cu lingura şi cu furculiţa peste mână şi peste gură! . .. Ca chestie de prevedere, priponii pe Pisicuţa de rădăcina unui arin; la tulpina altuia îmi aşezai desagii drept pernă, mă înfăşurai în mantaua mea imensă, îmi îndesai pălăria peste urechi şi mă lungii perpendicular pe cursul Bistriţei... E aşa de dulce să chemi somnul în murmurul apelor, în răcoarea verde a luncilor, sub mângâierile moi ale vânturilor I . . . Şi totdeauna m’am mirat, cum de n’a trăznit prin minte nici unui rege sau împărat, să cerceteze cam unde ar găsi cheia tuturor fericirilor!?... Ce frumos ar fi înlocuit ei atunci coroanele lor de nestimate cu o largă şi www.dacoromanica.ro 106 C. HOGAŞ neagră pălărie colbăită; ce lin n’ar fi străbătut ei poate la gebea pe spatele vreunei Pisicuţe meleagurile pustii ale bunului Dumnezeu; cu câtă dărnicie nu le-ar fi pus dătătorul de toate, la îndemână, ciupercile munţilor şi apa limpede a pâraielor; ce dulce nu s’ar fi legănat ei în visuri fericite cu capul pe bolovani sau pe desagi; ce saltele moi de iarbă verde nu şi-ar fi aşternut ei spre odihnă! . .. Decât vezi! când te umflă prostia în spete, las’ pe ea, că te suie până şi pe treptele cele mai de sus ale cârmuirii popoarelor ! . . . Şi cum mijeau ochii mei painjiniţi şi pe jumătate acoperiţi de pleoapele-mi grele dc somn, mi se părea că Bistriţa curgea pe sub marginea răsfrântă a pălăriei mele şi, curgând mi se părea, în fantasmagoria dintre vis şi aevea, că mă târăşte, cu mal cu tot, pe cursul ei la vale . . . O! dac’aşi şti ca un destin Spte-acelaşi ţel ne mână, M’aş arunca ’n al \ostru san Ş’am merge împreuna. . . cugetam eu cu privirea aţipită pe lunecarea grăbită a undelor ei şi cumpănindu-mă pe hotarăle dintre somn şi trezie. Pleoapele-mi căzură grele peste ochi ca o perdea neagră cu flori de lumină trandafirie . . . adormii. Când mă deşteptai, soarele păşise de mult peste meri-diană şi umbrele lungi, împinse de lumina razelor lui, înaintau, lungindu-se încet spre răsărit; căldura zilei era covârşitoare şi nu îndrăznii să părăsesc răcorosul meu adăpost de umbră şi verdeaţă; cel mult dacă amândoi, eu şi Pisicuţa, ne desfătarăm ca* doi fericiţi, mai bine de o jumătate de ceas, în undele albăstrii de cristal răce şi curgător ale Bistriţei; iar în timp ce eu, după baie, uşuram desagii de ultimele merinde, Pisicuţa scotocea şi ea, pe ici pe colea, iarba rămasă prin îndoiturile mai adâncate şi mai umede ale poienii. Când soarele fu la trei părţi din www.dacoromanica.ro SPRE NICHIT 197 drumul său pe ceruri, şi sta să cumpănească dincolo de piscurile depărtate şi viorii ale munţilor Calului, aruncai şeaua şi desagii pe spetele Pisicuţii, încălecai, şuii dâmbul şi apucai drumul de coastă, ce taie spre mea2ă2i. Nu ştiu cum vor fi alţii; cât despre mine, ştiu atâta, că pierd măsura timpului, de îndată ce rămân pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatic, când adică, biruit de dragostea neînfrânată a singurătăţii, îmi şterg urma dintre oameni şi mă mistui, sub îmboldirile ei, în necunoscutul larg al naturii, ca o frun2ă mânată de nestatornicia vânturilor. — Si soarele t poate prea bine tivi cu aur marginile rupte ale norilor, ce se întind în fâşii lungi deasupra apusului său; poate prea lesne stăpânitorul 2ilei să dispară în noianul de flăcări, ce se aprinde pe hotarăle dintre amurgul nostru şi aurora altor lumi; umbrele se pot râdica din adâncuri şi pot arunca linţoliul lor mohorît peste zările fără sfârşit ale răsăritului, chiar vârful pălăriei mele, suit pe picioarele de umbră deşirată ale Pisicuţii, îşi poate trimete chipul său boţit din ţara apusului, plină de întunerec, tocmai în împărăţia trandafirie şi depărtată a 2orilor . . . Făptuitorul a toate îşi poate, mult şi bine, învârti ca o sfârlea2ă între degete universul său întreg în golul orb al adâncurilor, toate se pot. . . Sufletul meu singur nu e în stare să audă şi să priceapă gândul fantasmagoric, cu care timpul întoarce, din fundul veşniciei, cheia colosală şi ruginită a Făpturii. . . Iată pentruce, cum mergeam eu pe spetele Pisicuţii ca un sac umplut cu gânduri, nu prinsei de veste nici când soarele scoborîse treptele vă2duhului spre lumea cealaltă, nici când munţii de pe dreapta mă înmormântaseră în umbra lor posomorită, nici când luceafărul de sară îşi ţintuise în negrul albastru al cerului chipul său viu de lumină scânteietoare, nici când « regina nopţii moartă» pe năsălie de nouri albi începuse a pluti pe căile deşerte ale umbrelor înalte . . . Mă oprii în drum şi căutai împrejur . . . tăcere, i Mă lungii într’un cot pe iarba moale şi spre sărbătorirea deplinei mele biruinţi împotriva stavilelor de tot felul, pe care codrul şi muntele mi le rădicase în cale, aprinsei o ţigară al cărei fum se înalţă prin depărtările albastre, până sub temeliile înalte ale stelelor lui Dumnezeu. .. Şi iarăş fiindcă de-a puterea fi, trecusem cu toată alcătuirea fiinţei mele, spre tagma isteaţă a jivinelor, apoi cu instinct ager şi fără de greş, neabătându-mă adică din cale cu un palmac măcar la dreapta sau la stânga, mă întorsei pe acelaşi drum la întă-riturile mele, unde Pisicuţa mă aştepta nemişcată şi cu ochii ţintă în . desişul în care mă văzuse mistuindu-mă.. . Un nechezat de duioasă mulţămire întâmpină din parte-i cu tremolo de bas profund, sosirea mea cu nerăbdare aşteptată. Intunerecul sosi repede şi mai mult din obişnuinţă decât din nevoie, aprinsei focul reglementar de noapte; iar când dădui să scot din desagi sărăcăcioasa mea cină de sară mă încredinţai cu desnădejde că încetaseră, sărmanii, de a mai fi urechea de îmbelşugare a calului năzdrăvan din poveste. . . Dar, fiindcă flămând iarăş nu mă puteam culca, apoi aşa turceşte cum stăteam -dinaintea focului şi cu nasul în tăciuni, mă ospătai şi eu după putinţă cu nu ştiu a câtea dumnezeiască « fericire», care glăsueşte că « cei flămânzi se vor sătura», şi potrivit aşa dar şi meşteşugului meu de dascăl de gramatică, mâneai şi mă săturai la timpul viitor. www.dacoromanica.ro SINGUR 281 A doua zi, în revărsatul zorilor, după o scurtă sfătuire cu Pisicuţa, în care îi dădui toate învăţăturile trebuitoare, de cum adiri£ urma-să calce şi să se cumpănească printre stâncile prăpăstioase ale coastelor muntelui şi, după ce mai ales căpătai încredinţarea că m’a înţăles şi că va fi următoare sfaturilor mele, îi aruncai pe spete şeaua şi peste şea vremelnica mea gospodărie; apoi, om şi cal, omul înainte şi calul în urmă de dârlogi, înaintarăm, pe căi neumblate, pe cele mai de deasupra ale tăriilor cereşti. Călăuziţi de chibzuială şi îmbărbătaţi de îndrăzneală ieşirăm la lumină. . . Iar, când pustiul larg al opcinii pleşuve, la care ajunsei întreg şi nevătămat, mă împresură de pretutindeni cu cercu-i rou-rat de verdeaţă scânteietoare, un dor fără de margini îmi cuprinse sufletul şi gândul meu se întoarse şi cătă cu jind înapoi, sprţ întăriturile mele părăsite, văduve şi pustii. . . Simţul duios al paternităţii pentru lucrul mânilor mele se răzvrăti în mine şi mă găseam vinovat, că de frica lipsei ciupercilor măturate de potop, schimbasem o viaţă patriarhală şi ticnită pe o pribegie fără de ţintă, cătră care păşeam pe nestatornicie şi oarbe trepte de necunoscut. . . Şi multă vreme aş fi intonat în gând jalnice eremiade pe ruinele trecutelor mele fericiri, dacă Pisicuţa nu s’ar fi însărcinat, să mă trezească din toropeala sentimentală, în care mă cufundasem. . . Smunci frâul fără veste, râdică capul în sus, privi ţintă spre zarea depărtată a opcinii, stătu o clipă nemişcată, apoi necheză uşor; şi iarăş rămase neclintită şi iarăş privi ţintă în depărtare. . . Mă sculai în picioare, de cum stăteam lungit, şi mă uitai cercetător spre unde-şi îndrepta Pisicuţa privirile. . . Nu zării nimic; erau însă lucruri, asupra cărora Pisicuţa nu se înşela niciodată, şi mă deprinsesem prin urmare a crede orbeşte în prevestirile ei. . . Trebuia deci să fie ceva sau cineva. Din adâncul tăcerii, răsăriră dâodată mai multe lătrături şi, când întorsei capul spre partea aceea, doi câni, cât doi zăvozi de mari, se iviră www.dacoromanica.ro 282 C. HOGAŞ în fugă de după muchea depărtată a zării, şi veneau în goană nebună spre locul unde mă aflam eu. . . Iute sării pe spetele Pisicuţei şi-mi pregătii spre apărare parul ascuţit. Aproape în acelaşi timp, de după geana aceleeaşi zări, o imensă căciulă neagră, teşită la o parte şi curmată ia mijloc, se arătă săltând în cadenţă şi suind, parcă greoi, pe trepte de aer, înclinarea apuseană a opdnii. . . apoi două picioare nemăsurat de lungi şi arcuite spre afară, prin a căror deschizătură se vedea, larg, priveliştea depărtată a munţilor dimpotrivă, se iviră numaidecât sub căciulă şi, înfigându-se pe rând şi la deopotrivă răstâmpuri, cu gigantice mişcări de compas, în iarba moale a opcinii, spintecau alene aerul, pe urma cânilor, îndreptându-se spre mine; o ghioagă groasă şi lungă fără sfârşit, cumpănită slobod în mâna dreaptă întregea cele câteva linii puternice ale chipului urieş, ce se desprindea pe zare. N’apucasem încă bine să mă aşez pe spetele Pisicuţei, când sosiră şi cânii şi lupta se începu crâncenă între cele două tabere duşmane.. . Eu, nu-i vorbă izbeam cu parul în dreapta şi în stânga, dar asta numai aşa de mântuială sau, cel mult, spre a mă mângâia cu închipuirea, că săvârşesc cine ştie ce mare ispravă de cavalerism medieval, că parul meu nu e mai prejos decât lancea vreunui Rinaldo, că Pisicuţa e, cel puţin, strănepoată în linie dreaptă a vreunui Bojardo şi că, eu însumi, preţuiam, măcar de două ori cât orice Orlando Furioso!. . . lucruri pentru care, întotdeauna, am avut o grozav de mare slăbiciune. . . De altfel, singură Pisicuţa era de ajuns ca să ţină piept biruitor tuturor cânilor universului... Copitele potcovite ale tuspatru picioarelor sale cu aşa iuţeală de fulger scăpărau în toate părţile, trupul ei de şopârlă mlădioasă cu aşa iscusită strategie îşi punea pe fiece clipă, la adăpost, părţile slabe, încât învier-şunarea crâncenă a duşmanului cu colţii de fier murea neputincioasă la marginea de potcoave oţelite şi de dinţi ascuţiţi ai cercului ei de apătare. . . Iar când, pe tromboanele largi www.dacoromanica.ro SINGUR 2S3 ale amânduror nărilor sale îşi revărsa, în sforăit de vifor, răsuflarea vijelioasă a pieptului său puternic, opcina întreagă se cutremura şi zăvozii o rupeau de fugă îngroziţi şi. . . iar se întorceau la luptă. . . — Iii!. . . potae! . . . auzii pe cineva strigând de departe. Era un cioban tăiet pe linii de urieşi, care venea spre mine în fuga greoaie şi care, cu gândul de a ostoi cânii, ţinea drept ghioagă, râdicat în aer, deasupra imensei sale căciuli, un întreg arbore strujit de coajă şi de crengi, dar cu rădăcina neatinsă. — Hi! . . . potaie! ... Şi pe fiecare silabă din cele patru ale strigătului său de tunet, o însămnase împungând de patru ori în sus cu ghioaga în văzduhuri!. . . Dar nu mai era nevoie, căci una din potăi, îndârjită de sosirea stăpânului său, se răpezi în pornire turbată şi năzui să apuce pe Pisicuţa de bot; dar Pisicuţa, care în mişcări avea agerimea gândului, iar în faptă iuţeala fulgerului, o şi înşfăcă din fugă cu dinţii de după ceafă, o rădică în aer şi începu a o scutura cu furie; iar când crezu ea că destul a scuturat-o, îi dădu drumul de sus şi cânele se simţi foarte fericit s’o poată împunge de fugă şi să se ascundă, schiolălăind, după picioarele lungi ale stăpânului său; celălalt câne, mai înţă-lept, socotise de cuviinţă să-şi facă datoria, lătrând furios din depărtare. — Da’ bine, măi omule, zisei eu, când ciobanul fu lângă mine, ce dracu, voi păziţi oile cu lupchi, ori cu câni? Aiştia-s curat lupchi, bre! ... ' — Da’ bată-i pustia să-i bată, cucoane, că nu-s lupchi; da’ iaca aşa se răpăd ei, ori de-i om, ori de-i. dihanie: d’apoi că şi ’neata, drept ţ’oi spune, c’amarnică vită de cal mai ai!. . . — Da’ nu-i niciun cal, măi omule. . . că-i curat iapă; numai cât îi iapă de cele de ţara Harapului şi-i amarnică, ce-i drept. www.dacoromanica.ro 284 C, HOGAŞ — Amarnică, zău! . . . — D’apoi şi cânii tăi, dacă se leagă de dânsa, aşa, nitam-nisam!... — Apoi, dă... câni nu-s? . . . Da’ drept ţ’oiu spune, cucoane, că n’am mai văzut de când sânt, cal să înşfăce cânele cu dinţii şi să-l scuture pe sus; şi de-ar hi macar vr’un păcătos de câne. . . da’ Chiperiu, aista, pune lupu’ la pământ nu alta. — A hi punând lupu’, bre, da’ nu iapa me; ia, vezi tu iapa asta? Intr’o iarnă trei lupchi o rupt cu dinţii; şi tustrei lupchii nu i-o putut face nici macar o sgâriitură. — Aîîîra. . . Cucoane. . . Da’ dă. . . a hi, zău, că-i amarnică tare. . . — Da’ ia să lăsăm vorba asta, măi omule, stâna voastră departe-i de-aici? ... _ — Uite, colo ’n vale, zise el arătând cu ghioaga spre apus, deacurmezişul opcinii. . . — Ei, şi tu un’ te duceai acu? Nu te poţi întoarce cu mine, să mă duci pân’ la voi, la stână? — D’apoi, dă, mă duceam până colea ’n Goşman după nişte oi; ghivorniţa de-alaltăeri noaptea ne-o cam răscolit turma şi ne-o răzleţit câteva meoare. . . Da’ m’oi întoarce, că doar mai este vreme până’ n sară. Plecarăm: eu călare, ciobanul pe jos, şi cânii cât colea, la cuvenita depărtare de Pisicuţa. — Da’ cum se chiamă locurile pe-ici bre? întrebai eu, într’un târziu, pe cioban. — Plaiul Jitioanii, cucoane; da’ ce? n’aţi mai fost niciodată pe aici? — Nu; n’am mai fost. .. şi nici acu’ n’aşi hi venit; da’ m’o prins pârdalnica cea de ghivorniţa ’n pădure, ş’am rătăcit poteca şi, uite, horhăiesc aşa de câteva zile, fără să ştiu unde mă aflu. — Da’ţi hi umblat cu v’o treabă pe locurile aistea? www.dacoromanica.ro SINGUR 285 — Da’ nici c’o treabă, măi omule. .. ba. . . adică cu treabă; sânt, chipurile, revizor peste păduri ş’am plecat cu revizia prin pădurari. — Aşa. . . da!. . . Sosisem pe muchea povârnişului de apus al opcinii şi stâna se zărea de vale, într’o poiană, ca la o bătaie de puşcă depărtare. Cum începurăm a scoborî, cânii ne şi simţiră şi începură a se înşira pe deal în sus, îndreptându-se spre noi, schiolă-lăind şi lătrând furioşi; ciobanul le ţinea calea cu ghioaga, nu atâta pentru a mă apăra pe mine de ei, pe cât spre a-i apăra pe dânşii de Pisicuţa. — Bună ziua şi bun găsit, oameni buni, zisei eu, descă-lecând lângă stână şi adresându-mă celor câţiva ciobani tineri cari trebăluiau care încotro, dar mai cu samă unui baci bătrân, care, ajutat de un flăcăuan zdravăn, cu plete unsuroase şi lungi, turna într’o zăgârnă pântecoasă jântiţa caldă dintr’un ceaun negru şi larg. — Mulţămim dumneavoastră, răspunseră ei toţi, cu glas greoi şi gros: — bine-aţi venit. Şi fîecare-şi urmă, fără să se stingherească, treaba începută : care turna zăr pentru câni, într’un fel de chersin larg şi unsuros; care potrivea scoarţa întreagă a unui brad despoiat, pe acoperământul tupilat al stânii zdruncinate de furtună; care arunca de mămăligă un ceaun urieş, pe nişte lespezi înalte, orânduite ca nişte pirostri, în jurul unui foc viu de crengi uscate; care aşeza pe comarnic, ca să se zvânteze, un caş rotund şi mare, cât un pântece de patriarh. . . — Da’ venit-ai, mă Văsui, întrebă baciul cel bătrân, turnând jântiţă în zăgârnă, pe ciobanul care se întorsese din drum cu mine; — găsit-ai meoarele, mă? — D’apoi c’am apucat să mă duc numai până colea ’n opcină, şi m’am întors cu dumnealui să-i arăt stâna; da’ m’oi duce eu mai amu că doar mai este vreme până ’n sară. www.dacoromanica.ro 280 C. HOGAŞ — Apoi du-te, mă, şi vezi de nu li-i da, cumva, de urmă; să nu le hi spârcuit vr’o dihanie, dare-ar gălbeaza’n ele; du-te şi vezi prin poienile Goşmanului, ori a Răchitişului; de nu-i da acolo peste ele, urcă până’n dealu’ Negru, că pe acolo aţi umblat cu oile înainte de ghivorniţă; ia cu tine pe Chiperiu şi pe Tataru, şi vezi de vină pan’ desară. Şi peste câteva minute, şi picioarele nemăsurat de lungi şi imensa căciulă neagră, teşită la o parte şi curmată la mijloc, şi ghioaga dintr’un arbure, cumpănită slobod în dreapta lui Văsui, şi cozile flocoase şi ţanţoşe în aer ale lui Tataru şi Chiperiu, se mistuiră după sprinceana înaltă şi verde a opcinii din răsărit. . . Iar baciul cel bătrân, până ce nu-şi mântui de turnat jântiţa prin zăgârne, până ce nu le atârnă pe toate de câte un cui de lemn, ca să se scurgă fiecare în câte un budăi deosebit, până ce nu-şi clăti mânile cu apă şi le şterse de poala unsuroasă a cămeşii, încinse peste mijloc cu un chimir lat şi bătut cu ţinte de alamă galbănă, aproape nici nu se uită la mine. Când însă îşi mântui treaba de un capăt, băgă toată mâna dreaptă, aproape până în cot, tocmai în fundul chimirului şi, gheboşindu-se oarecum, scoase o lulea de lut odată roş, dar înegrit acum de fumul cât suferise; şi tot din chimir, scoase afară un boţ de hârtie unsuroasă, în care avea tutun; desfăcu hârtia cu sfinţenie, înfipse în ea două degete, luă tutun şi puse în lulea; strânse hârtia cu îngrijire şi-o puse la loc, în chimir; apoi veni lângă foc, unde stăteam eu şi, luând cu aceleaşi două degete, un cărbune, fără teamă de muşcătura arsurii, îl aşeză metodic în lulea, deasupra prafului negru de tutun. — Da’ţi hi viind de departe, domnişorule, mă întrebă el, cu luleaua între dinţi; — umblaţi cu treabă pe la noi ? încheie el întrebarea, apăsând cu unghia policarului cărbu- www.dacoromanica.ro SINGUR 287 nele peste tutun şi scuipând cu măiestrie printre dinţi, deasupra focului. — Şi de departe şi cam cu treabă; numai cât nu-mi era treaba pe-aici; ia ghivorniţa cea dealaltăeri noapte, m’o apucat în pădure, ş’am rătăcit potica; de nu dădeam peste Văsui al dumitale în opcină, cine ştie pe unde mi-ar fi mai steclit ochii!. . . — Şi de-aicea, unde chitiţi să mereţi? — D’apoi, dă, moşule, ştiu eu? ia, încotro se poate merge; când rătăceşti, rămâi în voia drumului, nu drumul în voia dumitale. — De asta, aşa-i, domnişorule. — Da’n sfârşit, aş vrea să ies undeva la lumină, moşule; pe unde s’ar putea merge la Tazlău? - — D’apoi, dă, domnişorule, drumuri or hi ele multe, numai cât îs toate cu depărtare şi-s locuri tari; ş’apoi după ‘ oara dealaltăeri noapte, s’or hi desfundat poticile şi nu s’or hi liniştit apele; da’ apele ca apele; da’ n’ai să poţi trece Tazlău’ Ia vremea asta, că toate apele dau în el, şi-a hi viind devale cu schinare, ca un balaur. . . — Şi-i departe Tazlăul de-aici? — D’apoi că pe-aicea nu-i Tazlău; numai cât crăcii lui îs pe-acolea pe-aproape; iaca, urmă el arătând cu mâna spre răsărit în două părţi deosebite, iaca, un crac iesă de colea, de sub Poiana Rotundă şi unul de dincolo, de sub Poienile Goşmanului; da’ nu-i vorba de crăcii Iui, că doar n’ai să treci peste ei; ca s’ajungi la sat trebuie să treci peste Tazlău’ cel mare, şi socot că nu I-ăi putea trece, că nu se ostoieşte el cu una cu două, când vine mare. — Da’l trec călare, moşule. — Da’ te mătură Tazlău’, domnişorule, ca pe-o aşchie, cu cal cu tot, răspunse moşneagul cu oarecare mândrie, atins parcă în amorul lui propriu; şi, pufăind odată din lulea, scuipă printre dinţi mai cu măiestrie şi mai departe peste foc. www.dacoromanica.ro 288 C, HOGAŞ — Bine, moşule, asta o s’o vedem noi; da’ când a fi să plec mâni dimineaţă, o să te rog să-mi dai doi flăcăuani de-ai dumitale, care-or fi mai voinici, să mă ducă pân’ în sat; o să le fac cinste şi lor şi dumitale. — Auzi, mă Huţane, te-i prinde tu cu Sgribincea să-l duci pe dumnealui pân’ în sat devale? zise el, adresându-se la un soi de doi atleţi, cari stăteau cinchiţi şi tăcuţi pe lângă foc, în aşteptarea mămăligii. ' — Da’ om mere, că doar i-o palmă de loc, răspunseră ei, fără macar să întoarcă capul. — Ei, vezi, moşule, că ei nu se tem de Tazlău ca dumneata? .. . — D’apoi, dă, ei nu s’or hi temând, c’aiştia doar îs de cei cari umflă şuvoiu’n braţe şi urcă cu el la deal. — Da’ dumneata crezi că iapa mea nu umflă şuvoiu’n braţe? — D’apoi, dă, domnişorule, ştim noi ce-a hi mai umflând iapa dumitale? zise el sculându-se de jos; şi scuturându-şi de unghia policarului luleaua de scrum, o vârî la loc în chimir. — Mă, Cârţă, urmă el, strigând cătră un flăcăuan lung, care de abia se cinchise şi el pe lângă foc. — Mă, Cârţă da’ ce te-ai lăsat pe vine, ca’n ziua de Paşti? Ia vezi de-o ţâ’ de mojdei, că, ia, Bedreag îi gata cu mămăliga. In adevăr, Bedreag, un flăcăuan chipeş, cu pieptul puternic şi desfăcut, cu faţa dogorită de fierbinţeala focului, rădicase de pe lespezi ceaunul urieş şi, cumpănindu-1 de toartă cu stânga, iar de fund sprijinindu-1 cu dreapta, îl răsturnă spre o petică Unsuroasă şi groasă, şi din tiparul lui negru şi fierbinte, se rostogoli, ca o stâncă ruptă din munte, o gigantică mămăligă, care-şi întinse imensitatea sa rotundă până sub gurguil opincilor lui Cârţă. Cârţă se feri în lături şi râdicându-se, nu atâta după îndemnul moşneagului, pe cât ca să facă loc mămăligii în poiană, intră şi se mistui în fundul stânii. www.dacoromanica.ro ' SINGUR 289 — Da’ unde, păcatele a mai hi şi cel usturoi, moş Căpă-ţână? unde, naiba, 1-îndosişi, de nu dau peste el? se auzi Cârţă din fundul stânii, strigând cu glas trăgănat şi gros cătră moşneag. — Ia vezi, mă Cârţă, să nu te apuce de nas de sub cel chersân crăpat; ori, vezi, că l-or hi mâncat pâşii as’noapte şi te-or hi lăsat cu dinţii la stele. Şi vezi, de mai închipuie şi ceva pentru musafiri, că doar nu ţi-a hi mas numai ţie şoarecii în pântece. Peste puţin, Cârţă se arătă cu două scafe mari de lemn, una aproape plină cu mojdei, alcătuit din apă cu usturoi ucis cu coajă cu tot, alta cu felii mari de urdă şi de caş, într’o baie până la mijloc de zăr cald. — Da’ unde-i lingura, mai uititule, băgă de samă moşneagul, când puse Cârţă scafele lângă mămăligă. — Ori crezi că-i toată lumea ca tine, cal, să-şi moaie botu’n zăr şi să beie? — Ce nu dai pace băietanului, moşule? zisei eu, adresân-du-mă moşneagului. — He! He!. . . C’apoi, doar, unu-i Cârţă Abrudeanu, sireacu’. Când îşi primeneşte opincile, din Paşti în Crăciun, ori s’alege c’un picior desculţ ori cu târsânele bălălăind; da’ de ’nfulicat, nu mai are păreche pe faţa pământului. Şi Cârţă iar se mistui în fundul stânii. — Da’ unde puseşi lingura, moş Căpăţână? se auzi Cârţă strigând din nou cătră moşneag. — Ia vezi, mă, c’a fi pe comarnic, printre cei caşi. Şi Cârţă se întoarse cu o lingură lipovenească, scurtă’n coadă şi lustruită cu roş, în formă de lingura zânii, pe care o vârî în zăr printre faliile de urdă şi de caş. Bedreag scoase din brecinar o aţă lungă şi groasă, şi c’o destoinicie de matematic, apăsă meridiane şi paralele pe hemisferul cald al mămăligii şi mămăliga se desfăcu, risi-pindu-se în fierbinţi. . . corpuri geometrice. www.dacoromanica.ro 290 C. HOGAŞ Şi făcându-se toţi roată împrejurul mămăligii, îşi trase fiecare, în spre dânsul, partea sa; iar moş Căpăţână aşeză la mijloc scafa cu mojdei. — Da’ţi ospăta o ţâ’ şi ’neavoastră, domnişorule, zise el, îndreptându-se spre mine, care stăteam mai deoparte, şi aducându-mi într’o mână o bucată de mămăligă, iar în cealaltă scafa cu făliile de urdă şi de caş. — Bucuros, moş Căpăţână, oi ospăta; numai cât se vede, că dumneata mă iei drept Chiperiu, ori Tataru, de mi-aduci mâncare deoparte; ia pune, te rog scafa şi mămăliga mea colo, la rând cu dumneata; se vede că mie nu vrai să-m dai mojdei? — Da’ ne rugăm de iertare, domnişorule, noi chiteam că. . . — Rău chiteai, moş Căpăţână, zisei eu, tăindu-i vorba, — rău de tot; şi, drept pedeapsă că ai chitit aşa de rău, o să mănânci dumneata partea mea de caş şi eu partea dumitale de mojdei. Şi mă aşezai turceşte între Cârţă şi Bedreag. — Da’ poftim, domnişorule, zise moşneagul, scărpinân-du-se peste căciulă în creştetul capului şi aşezându-se şi el la rând, — bucuros, — poftim, numai. . . dă. .. — Dă, ne-dă, ia să te văd, cum mânând dumneata, moş Căpăţână, mămăligă cu urdă, că uite eu cum mănânc mămăligă cu mojdei. Şi după toate regulile celui mai deplin comunism începui a mânca. . . Multă vreme însă, după aceea n’am mai mâncat mojdei cu mămăligă.. , Şi moş Căpăţână, cunoscându-se greşit, muşca tăcut din mămăligă şi din caş, sorbind zăr cu lingura cea roşie şi scurtă ’n coadă. — Ei, hai, moş Căpăţână, gustă şi dumneata din mojdei, că doar eu am glumit; mai lasă cea urdă, că-i fi sătul de frupt de oaie. www.dacoromanica.ro SINGUR 291 — Da' poftim, domnişorule, poftim, că noi mâncăm de toate; dă. . . chiteam şi noi să-ţi dăm bucate mai subţiri. — D’apoi mai subţiri decât mojdeiul, moş Căpăţână, ce bucate mai vrai! Uite, apă goală cu mămăligă caldă. Şi moş Căpăţână începu a întinge şi el în mojdeiul pe sfârşite. Când ne lungirăm, ca după masă, care ’ncotro, pe unde găsirăm oleacă de umbră, moşneagul veni lângă mine, care mă aşezasem între Huţan şi Bedreag, şi aprinsesem o ţigară. Moş Căpăţână îşi scoase şi el, cu ceremonialul obişnuit, luleaua şi hârtia cu tutun din chimir. — Ia fă ’ncoace cea hârtie, 4noş Căpăţână, zisei eu, întin-zând mâna spre moşneag. îmi dădu hârtia; scosei un pachet de tutun, căci aveam îndeajuns, îl desfăcui şi i-1 pusei în hârtie. — D’apoi aista a Iii de cel bun, domnişorule, observă moşneagul uitându-se cercetător la tutunul ce-i dădusem. — Bun, rău, pune şi dumnaeata în lulea şi trage-i, că doar tot fum are să iasă. , Ceea ce moşneagul făcu, fără să-l mai îndemn de două ori. — Dacă nu v’ar hi cu supărare, zise moşneagul, lungin-du-se într’un colţ şi uitându-se ţintă la mine, v’aşi întreba de ceva. — Nicio supărare, moşule, de ce să mă supăr? — Parcă v’aşi hi văzut undeva; nu sânteţi dela Cheatră? — Ba drept de-acolo, moşule; da’ cum se face de mă cunoşti dumneata dela Piatra? — D’apoi n’aţi aparat dumneavoastră cu Enescu, la giu-raţi, amu un an, pe nişte hoţi care-o fost prădat o stână? Lucrul era adevărat. — Ba da, moşule, da’ ce-i cu hoţii aceia şi cu stâna? — D’apoi că doar stâna noastră era cu paguba şi tot cu paguba o şi rămas; că doar hoţii o scăpat basma curată, ca nişte fete mari; şi tot noi şi cu vina şi cu gloaba, www.dacoromanica.ro 292 C. HOGAŞ — Aşa-i moşule, mi-aduc aminte; numai cât eu nu-s advocat; ia, mă luase şi pe mine, aşa, lude printre călăraşi, că-doar la giuraţi şi dumneata poţi fi advocat. Da’ blăstămul cel de Enescu, acela o ’ntors capul giuraţilor, de i-o făcut scăpaţi pe tâlhari, c’acela ştie toate şurubăriile şi-ţi face din alb negru şi din negru alb. — D’apoi că şi dumitale, cum îţi mai meliţa guriţa de parcă-ţi sufla Aghiuţă la ureche, nu alta, — 2ise moşneagul clătinând într’o parte şi în alta capul, cu căciulă cu tot, în semn de mustrare; şi pufăind odată din lulea, scuipă printre dinţi, până peste gurguiul opincilor lui Bedreag. — Ei, şi nu cumva, pentru asta ai să-mi porţi ponos? Ce Vrai, moşule? Aşa-i legea: orice vinovat trebuie să aibă un apărător şi, dacă scapă, norocul lui. — D’apoi, vezi că legea-i proastă: cine-o făcut-o n’o avut cap, domnişorule; eu chitesc că giuraţii aceia îşi puşi acolo numai ca să le dee drumu’ hoţilor. Şi fiindcă, de-aşi fi discutat cu moşneagul în contradictoriu, mă temeam să nu mă rămână, schimbai cu meşteşug firul vorbii, fără să schimb şi tema. — Şi hoţii erau de pe-aici de pe-aproape? i-aţi cunoscut? — Da’ cum nu, domnişorule; nişte potlogari din Calu-Iapa. . . feciori — chipurile — de gospodari. . . ne-o golit stâna de urdă şi de caş, ba ne-o luat şi câteva meoare, de le-o fript mai încolo, hăt, în pădure. — Dă, moşule, unde-s bucate, şi pagubă, încheiai eu sentenţios; da’ mă rog, apă de unde beţi când vi-i sete? întrebai eu spre a schimba vorba. — Apoi, ia de-acolea, din vale: este un şipot sub o rădăcină de brad; mă Huţane, ia răpezi, că eşti mai sprinten. — Apoi că mă duc şi eu cu Huţan, moşule. — Poftim, voia la dumneavoastră, domnişorule. Şi sculându-ne de jos plecarăm împreună; dar până să facă Huţan un pas, eu făceam trei, şi totuşi mergeam alăturea; www.dacoromanica.ro SINGl'k 293 cu regula asta ajunserăm într’un desiş de brazi mărunţi, în mijlocul cărora se rădica unul de două ori secular, de sub ale cărui rădăcini un fir subţire de apă limpede şi race se scurgea pe un jgheab aşezat acolo de ciobani; băui până simţii că am ucis setea, pe care mi-o deşteptase arşiţa sărată a usturoiului şi, întremaţi, ne întoarserăm la stână, şi eu şi Huţan. Schimbai priponul Pisicuţei mai la umbră sub poala pădurii şi tot la umbră mă lungii şi eu, cu capul pe şea şi, beat de usturoi, adormii într’o clipă. Şi cine ştie cât aşi fi dormit dacă un strănutat neobişnuit nu m’ar fi izbit drept în ureche. Când deschisei ochii şi întorsei capul un ţap c’o barbă de patriarh şi cu nişte ochi holbaţi, în floarea frunzei de varză, mă mirosea cu deamă-runtul; şi, sub emanaţiunile nevăzute, dar puterrhice, ale usturoiului meu, scutura din cap şi strănuta disperaf. Turma sosise dela păşune şi odată cu ea sosi curând şi noaptea. Focuri se aprinseră în poiană, şi peste puţin liniştea se întinse pretutindeni. . . Adormirăm cu toţii. A doua zi în revărsatul zorilor, însoţit de Sgribincea şi Huţan, apucai, peste munţii din răsărit, drumul Tazlăului. 22 www.dacoromanica.ro LA TAZLĂU . . . Un pitic şi doi giganţi! . . . Cam aşa înfăţişare, cel puţin, trebuie să fi avut eu între Sgribincea de-o parte şi Huţan de cealaltă, deoarece cu tot prisosul de înălţime ce s’ar fi cuvenit să-noi dea spetele Pisicuţei, capetele noastre, a tustrei, nu se rădicau totuşi în văzduh mai sus unele decât altele; ba, noi se pare chiar că fundul pălăriei melc, cu toate silinţele ce-şi dădea, nu izbutea nici într’un chip să se înalţe dincolo de curmătura căciulilor vreunuia din ei. . . Şi până ce Sgribincea să-şi deschidă odată lărgimea imensă a pasului său greoi şi rar pe întinderea de muşchi verde a plaiului rourat, biata Pisicuţă îşi cheltuia jumătate din gebeaua întregii sale vieţi, ţăsându-şi iute la suiş mersul harnic şi mărunt; şi până ce Huţan să-şi ia suflet, sorbind văzduhurile dintr’odată în pieptul său puternic, o întreagă vijelie s’ar fi putut alcătui din răsuflările la un loc, ce izvorau zgomotoase şi răpezi pe nările înfierbântate şi larg deschise ale Pisicuţei, sub truda opintirilor la deal. . . Iar când pe muchea verde a opcinii, ne întâlnirăm în faţă cu soarele ce-şi înălţase deplin, peste sprinceana răsăriteană a pământului, discul său înflăcărat, chipurile noastre de umbră se lungiră în aer trecând pe deasupra stânii şi se deşirară mistuindu-se pe zările depărtate ale munţilor din apus. . . Lumina răsăritului scălda feţele noastre şi sub văpaia curată a ei, cci doi urieşi se înfăţişară transfiguraţi privirilor mele! www.dacoromanica.ro LA TAZLAU 295 Cu atât de neînchipuit farmec se amestecau sclipirile de aur antic ale razelor soarelui în pletele lor negre, bogate şi lungi, aşa de fraged înflorite se arătau ochilor mei trăsăturile bărbăteşti şi pline de viaţă ale chipului lor puternic în bătaia de flăcări piezişe a răsăritului trandafiriu!. . . Şi fiindcă Pisicuţa, ori de câte ori o lua prea răpede din loc, obosea numaidecât, o oprii un minut pe zare spre a-şi mai lua suflet. Huţan şi Sgribincea se opriră şi ei. — Măi flăcăi, le zisei eu, când fu să plecăm din nou, — măi flăcăi, ia căutaţi de mai răriţi cel pas, că cu mersul vostru aveţi să-mi oftigiţi iapa până’n Tazlău; ş’apoi socot că Turcii nu ne-or fi alungând dela spate. — Aşa-i, cucoane, da’ vezi ’neata, că de-om mere aşa pe ’ndelete, apoi ne-apucă noaptea în pădure şi n’om mai putea trece Tazlăul cu lumină, că-i departe şi locurile-s tari. — Noapte, ne-noapte, tari, ne-tari, voi să mergeţi aşa ca să nu-mi oftigiţi iapa; şi vedeţi, bre, de alegeţi şi voi un drum mai trăgănat, că — după ce văd eu înaintea mea — apoi avem de străbătut până ’n sat un tartar întreg de munţi şi mă tem să nu mă lese iapa ’n drum cu şeaua ’n spete. — Apoi dă, cucoane, răspunse tot Huţan, pân’om da din sus de Preluce, în dreptul Rotăriei, om tot urca ş’om tot scoborî, că până ’n sus de Preluce n’om putea mere pe vale, că-i valea strâmtă şi plină de stânci; da’ de-acolo înainte, dac’ a da Dumnezeu ş’om trece cu lumină peste Tazlău, apoi merem până ’n sat tot pe drum de hodină. — Ş’o să suim multe dealuri, măi Huţane? — Apoi urcăm, numai pe Goşman şi pe Negru; ş’apoi suim pe Geamăna, de acolo apucăm plaiu’ şi dăm de vale ’n Preluce. — Da’ ce mâncare-s Prelucele tale, bre? — Ia nişte poene ’ntre dealuri, mai jos de Durău. — Da’ de ce Durău spui tu, măi Huţane? Eu ştiu că Durău-i la poalele Ceahlăului: ori poate-i fi umflat tu Ceahlăul i www.dacoromanica.ro 296 C. HOGAŞ în spete, cu Durau cu tot, şi l-ai strămutat pe meleagurile tale. — Apoi a hi Durau şi pe-acolo, cucoane; da’ la noi se cheamă Durău, unde curge apa ’n jos de pe stâncă, preţ, aşa, ca la două staturi de om înălţime. — Da’ ce ne-om face noi, măi Huţane, băgă de samă Sgribincea, dac’or hi revărsate Prelucile? — Ei, ce ne-om face!. . . ia ce ne-am mai făcut, măi Sgribincea; ne-om vârî şi noi în apă pân’ la brâu ş’om ieşi de vale ’n sat. — Noi. . . da ’nealui? — Ei!. . . ’nealui îi călare, şi doar ştiu că nu s’a ’neca de calare tocma ’n Preluce; greu a hi pân’om trece Tazlău, că, vorba lui moş Căpăţână, a hi vinind cu schinare, ca un balaur. — Bre, zisei eu după un minut de gândire, da’ n’am putea noi să ţinem, cumva coama dealurilor pân’ la Prelucele voastre, fără să mai tot urcăm şi să tot scoborîm la tihărăi? — Ba cum nu, cucoane, s’ar putea; numai vezi ’neata că lucru-i cu depărtare mare; din plaiu’ Gitioanei ieşim în poenile Goşmanului, după aceea dăm pe la fundul Negrului în poenile Gemenii, apoi apucăm plaiu’ şi scoborîm de vale în Preluce; numai, vezi ’neata, că asta-i treabă macar de două zile şi noi n’om putea, că mâni trebuie să him înapoi la stână, răspunse Huţan, care citea ca pe carte geografia muntelui. — Apoi, dacă-i aşa, apucaţi şi voi, măi flăcăi, pe unde ştiţi; numai cât vedeţi de mă scoateţi şi pe mine şi pe iapă teferi pân’ la Tazlău. '— Apoi dă, cucoane, aşa chitim şi noi, dac’a da Dumnezeu. Şi fiindcă ei amândoi chiteau tocmai aşa, cum era să dea Dumnezeu, apoi după un minut de odihnă pe zarea dealului, descălecai şi începurăm a scoborî la vale. Curând desimea codrilor ne sorbi în adâncurile sale nestrăbătute şi, rareori numai, câte un strop de cer albastru, sau www.dacoromanica.ro LA TAZLAU 297 câte un fulg de lumina mai picurau răzleţe din înălţimile încâlcite ale bolţilor de crengi, peste umerii şi peste capetele noastre. Ploaia măturase de pe coastele muntelui orice urmă de potică, şi numai hogaşurile săpate de puhoaie se mai ţăseau iute între ele ca nişte tăeturi adânci, în prundişul galbăn al povârnişului răpede. Pe alocurea, arbori urieşi, a căror bătrâneţe şubredă nu se putuse împotrivi vijeliei de-acum câteva nopţi, zăceau răsturnaţi la pământ în toată nemăsurata lor lungime şi cu trunchiuri pentru veşnicie adormite şi cu crengi hrentuite în prăpăstioasa lor cădere, iezeau scoborişurile încă umede şi lunecoase ale muntelui. . . Om şi cal trebuia, deci, să ne îndeletnicim cu sprintene mişcări de capre sălbatice, spre a sări sau pe deasupra sau spre a ne furişa pe dedesubtul neîndurat al stavilelor ce ne tăiau mersul. . . Şi de unde Sgribincea şi Huţan treceau dintr’un singur pas gigantic peste rotunzimea înaltă a brazilor răsturnaţi, eu dimpotrivă întrebuinţam toate meşteşugurile celei mai chibzuite cumpăneli, spre a trece teafăr şi • nevătămat peste greutăţile de tot soiul, îngrămădite de vijelie în calea mea; cât despre Pisicuţa, care se deprinsese a se ţine de mine ca un câne credincios, o lăsasem slobodă şi ea, pentru a-mi dovedi că încrederea mea într’însa nu fusese zădarnică, apoi cu atâta pricepere îşi alegea linia de sco-borit, cu atâta iscusinţă îşi înţepenea copita fină a piciorului ei subţire în lunecuşul viclean şi repede al povârnişului, cu atâta agerime şi uşurinţă trecea ca în zbor peste stavilele înalte ale copacilor din calea sa, încât chiar Sgribincea care dintr’un singur par ar fi străbătut prăpăstiile dintre doi munţi, nu-şi putu păstra obişnuita nepăsare, înăscută munteanului îndeobşte şi lui îndeosebi, şi minunân-du-se de o măiastră săritură a Pisicuţei peste un arbore răsturnat: — C’amarnică iapă mai ai, cucoane, drept ţi-oi spune, — zise el sub îmboldirea unei neprefăcute admiraţiuni; ia www.dacoromanica.ro 298 C. HOGAŞ uite, măi Huţane — urmă el, cum sare iapa naibii peste copaci, parcă are pe sarsailă în pântece. — Mai aşa, măi!... Parcă-i de cele dela comedii; da’ de unde naiba, dăduşi ’neata cucoane, peste vita as’ de cal? C’amarnică dihanie de iapă-i, drept ţi-oi spune. . . Cu asta n’ai habar, că te scoate dela greu şi dela nevoie.. . — Apoi, măi flăcăi, asta-i iapă din soiul lui popa Gheorghe din Călugăreni, răspunsei eu cu mândria cuvenită. Auzi-t-aţi voi de popa Gheorghe din Călugăreni ce soi de cai are? — Din soiul lui popa Gheorghe!. . . Ehei! . . . apoi am auzit şi noi, cucoane, că popa acela are un soi amarnic de cai; amu pricep eu de ce zboară ca o ciută, peste copaci. . . Ii din soiul lui popa Gheorghe!. . . halal vită de cal!. . . — Amu, adaugă Sgribincea, om vedea noi, măi Huţane, dac’are să zboare şi peste Tazlău, cum zboară peste copaci!. . . — Da’ asta zboară, mă Sgribincea, şi peste puhoiul Bistriţei, cu ’nealui cu tot, că doar asta-i curat pajură, bre, nu-i iapă ca toate iepele. Dacă-i de-a lui popa Gheorghe, ce-ţi mai baţi capu’! . . . Dela sine se înţălege că eu, prin împuternicire din partea Pisicuţei, primeam în numele ei şi mă îngâmfam de toate laudele, ce cu drept cuvânt se aduceau atât neamului strălucit din care se trăgea, cât şi marilor ei însuşiri de pricepere, iscusinţă şi agerime. Târîş, grăpiş, scoborîrăm Gitioana şi ne trezirăm în fundul strâmt al unei văi, prin care curgea cracul de meazăzi al Tazlăului; cu alte cuvinte, de pe întinderile senine, largi şi pline de lumină ale plaiului înalt, ne găsisem deodată, pră-păstuiţi în tainele pline de umbră şi întunerec ale fundului pământurilor! . . . încă un popas şi am fi sosit poate la locaşurile ticnite şi de veci ale celor ce nu mai sânt. . . Atât de neturburată tăcere ne împresura de pretutindeni, aşa de asemănătoare cu zborul umbrelor din altă lume, fluturau prin aer închipuiri uşoare de întunerec şi de lumină mută, aşa de www.dacoromanica.ro LA TAZLĂU 299 încruntat luneca în spre adâncuri cu ape posomorite cracul negru al Tazlăului, printre maluri putrede de frunziş înalt, zăstit de veacuri în acea neţărmurită şi paşnică domnie a morţii!. . . Sgribincea şi Huţan păşiră; eu făcându-mi vânt, sării, iar pisicuţa zbură peste lărgimea îngustă a apelor lui, care-şi curgeau neoprit şi răpede drumul lor în spre adânc. . . După un minut de odihnă, începurăm a urca spre plaiul Goşma-nului cu aceleaşi stavile ca şi la scoborîtul Gitioanei, dar mărite prin însăşi împrejurarea suişului prea pieptiş şi lunecos; şi, cu toate acestea, Huţan şi Sgribincea în loc să se urce, păreau că scoboară; eu chemam în ajutor toate tufele, ce-mi cădeau la îndemână, spre a putea urca coastele frământate ale muntelui; iar Pisicuţa zbura pe deasupra stavilelor dealului ca un Grifon înaripat. . . Doar nu de geaba se trăgea ea din soiul vestit al lui popa Gheorghe din Călu-gărenil. . . Când fu soarele la prânz, sosirăm şi noi în lumina largă a coamelor Goşmanului şi foamea ne şi călcă din urmă. Sgribincea îşi luă gluga din gât, scoase din ea câteva dărăburi zdravene de mămăligă răce, un coşcogea boţ de urdă învălit în nişte foi mari de brustur lat şi ceva sare din nodul murdar al unei petici; usturoiul, nelipsitul usturoi, se arătă la iveală şi el cu căpăţânele lui zdrenţuroase, pline de noduri şi mustecioase; apoi Sgribincea aşternu iarba plaiului verde drept faţă de masă, ne făcurăm roată ’mprejur şi, după câteva minute, eu cel puţin alene şi sătul, mă găseam răsturnat într’un cot pe muşchiul moale ca o saltea şi, cu ţigara ’n gură, priveam cu mulţămire de artist la pitorescul cu care surpăturile de mămăligă oacheşă, spăriete cu câte un strop de urdă albă, se rostogoleau la răstâmpuri deopotrivă de rari, ca şi spre fundul unor prăpăstii, în spre adâncul gâtlejurilor încă flămânde ale lui Sgribincea şi Huţan! — Amu, zise Huţan, sculându-se de jos, frecându-şi cu mulţămire palmă de palmă şi făcând să curgă o ploaie www.dacoromanica.ro 300 C. HOGAŞ de ciuciuleţi negri în iarba verde a plaiului, — amu om putea mere, cucoane; doar om apuca să trecem cu lumină peste Tazlău, că de unde nu, apoi mânem în pădure şi noi n’om putea, c’avem grabă mare să ne întoarcem dimineaţă la stână. — Da’ sfârşeşte odatS, măi Huţane, cu cea grabă a ta, zisei eu, prefăcându-mă cam supărat; ce tot grabă, grabă?. . Când te-i întoarce, pune şi tu din Tazlău un pas pe Geamăna, unul pe Goşman şi altul pe Gitioana şi, din trei paşi, iată-ne la stână. . . Ce tot grabă. . , grabă? ... Ia, mă rog, slăbeşte-mă cu graba ta; când om ajunge, om ajunge şi pace bună. . . doar ştiu că n’am să-mi oftigesc eu iapa pentru gustul tău; doar asta-i iapă de soi, bre. . . — Dă. . ., răspunse Huţan, înţălegând gluma, chiteam şi noi. .. da’ om face şi cum zici ’neata. Sgribincea strânse în glugă rămăşiţele prânzului, îşi anină gluga în gât şi începurăm a scoborî cu toţii spre pârâul negru, un fir subţire de apă, ce iesă supt de cele din urmă poale ale Răchitişului şi-şi face loc printre Goşman şi dealul Negru, până la vărsarea lui în Tazlău, mai sus de Durui-toare, la piciorul de meazănoapte al Goşmanului. Tăiarăm răpede peste dealul Negru şi, după un scurt popas dincolo de povârnişurile lui stâncoase şi răpezi, începurăm a urca spre plaiul Gemenei. Când începu soarele a cumpăni dincolo deamează, ieşirăm în largul plaiurilor acestui munte mai mărunt decât Goşmanul din stânga şi mai răsărit decât Şoimul de pe dreapta sa. — Uite, măi Huţane, auzii deodată pe Sgribincea strigând: uite, măi, ori aceea nu-i Călina lui Drăgan din Rotărie? Când întorsei capul spre unde arăta Sgribincea, zării în depărtare o femeie venind răpede şi sprinten dealungul plaiului spre noi. — Ba chiar ea, răspunse Huţan, după un minut de cercetare cu privirea; da’ ori ce-a hi căutând pe-aici, coţofana naibii? www.dacoromanica.ro LA TAZLĂU 301 — Dă, măi, ştiu eu? . , . Da’ ne-a spune ea amu, când am lua-o la cercetare. Femeia sosi lângă noi. Şi Călina lui Drăgan din Rotărie nu era tocmai o coţofană. . . Subţirică şi năltuţă, cu obrajii rumeni, rotunjori şi grăsulii; cu şanuri, ce te împungeau în ochi de sub cămeşa-i albă, curată şi deschisă la piept, dar înodată sub bărbie cu un şiret de arnici roş, ale cărui capete cu canafuri atârnau slobode în jos, cu o ademenitoare neregulă; cu părul ei negru, răscolit pe tâmple şi pe fruntea-i netedă, cu o ispititoare neorânduială; cu cârpa-i. roşie de pe cap, întocmită cu măiestrie de mâna iscusită a întâmplării; cu ochii ei căprii şi mari, însufleţiţi de văpaia unui sânge pătimaş; cu gura ei mică şi înflorită; cu dinţii ei albi şi cu nasul ei fin, drept şi cu nări neastâmpărate.. , Călina lui Drăgan din Rotărie nu era tocmai o coţofană.. . — Cale bună, fa Călino, zise Sgribincea tăindu-i—dru- mul; da’ unde, naiba, o plecaşi tu, fa, aşa cu sloboda, de răsai tu din Rotărie tocmai pe Geamăna, parcă te-ai strămuta de pe vatră pe cuptor? Cum ai trecut tu peste Tazlău, fa Călino? ' — DVpoi că l-am trecut eu Tazlăul de-amu vr’o trei zile, după bureţi; da’ m’o prins unda dincoace şi n’am mai putut trece ’napoi. — Şi unde-ai stat tu, fa zvârlugă, aşa singuratică trei zile şi trei nopţi dearândul? De-am hi ştiut noi, am hi venit să-ţi ţinem de urît, zise Huţan, turtindu-i uşor cu pal-ma-i lată de urieş cârpa roşie de pe cap. — Ei, unde. . ., răspunse ea, dându-i cu o lovitură mâna jos şi fără a-1 privi; unde? ... ia m’am aciuat şi eu pe Bratu, la Ilinca lui Florea, ş’amu plecasem la voi, la stână, după o ţâ’ de urdă şi de caş. — D’apoi c’ai nimerit-o şi tu Miercurea, fa Călino, zise Sgribincea scurt, www.dacoromanica.ro C. HOGAŞ 3