COPERTA DE PETREJIAGIU
ION HOBANA
Science fiction
AUTORI, CĂRŢI, IDEI
/
-•«In»*;*.
1983

EDITURA EMINESCU
Bucureşti, Piaţa Scînteii 1
'M- JS3d(oOtf
A calcula şi a prevesti imposibilul...
A CALCULA Şl A PREVESTI IMPOSIBILUL...
Cu mai bine de un deceniu în urmă, elogiind performanţele în domeniul telecomunicaţiilor spaţiale, realizate de „Ma-riner“-6 şi „Mariner“-7, un comentator ştiinţific informat şi inteligent scria, într-un hebdomadar românesc de prestigiu : „semnalele transmise de staţiile-sonde ne parvin de la aproximativ 100 de milioane de kilometri, ceea ce poate să pună pe gînduri o întreagă editură de ştiinţă ficţiune". (110) De dragul unei metafore, se aducea astfel o nouă jertfă pe altarul campaniei publicistice care încearcă să ne convingă că realitatea întrece fantezia.
Momentele de vîrf ale acestei campanii aînt corelate mai ales cu etapele pătrunderii în Marele Univers. După ce omul s-a smuls pentru prima oară din îmbrăţişarea de fier a gravitaţie^ revista pariziană Les Nouvelles Litteraires iniţia o anchetă pe tema : „A întrecut oare realitatea cosmică fantezia scriitorilor ?“ Apreciind zborul lui Gagarin drept „unul dintre cele mai remarcabile evenimente din istoria omenirii", Alexandre Arnoux, membru al Academiei Goncourt, adăuga, în răspunsul său : „Cred că rezultatele obţinute în domeniul cuceririi Cosmosului îl răpesc pe acesta Science fiction-ului. Problema intră în sfera experienţei şi imaginaţia nu mai poate concura cu observaţia directă". Ca şi cum Cosmosul s-ar fi limitat la ograda noastră circumterestră sau chiar circum-
6
solară ! Ca şi cum imaginaţia ar fi fost osîndită să încremenească la nivelul anului 1961 !
Ciudat este că nu numai un autor ocazional de science fiction, ca Arnoux (Indice 33, Le Regne du Bonheur, Le siege de Syracuse); dar şi un maestru necontestat al genului, Stanislav Lem, pare să împărtăşească sensul generalizator al acestei opinii. Intr-un interviu, el afirma, printre altele : „...pfmă şi Jules Verne, care a născocit oîndva un submarin, pînă şi el a devenit arhaic pînă Ia ridicol". * (50) Iar Roger Caillois, eseistul penetrant şi subtil din De la feerie a la Science fiction, se înscrie pe aceeaşi lungime de undă : „...inventarea submarinului face să devină caduce Mathias Sandorţ şi Douăzeci de mii de leghe sub mări; a avionului — Robur Cuceritorul ; a rachetei spaţiale — De la Pămînt la Lună...“ (41) Cum să ne explicăm, atunci, uimirea respecuoasă cu care contemporanii lui Armstrong, Aldrin şi Collins au redescoperit superba aventură a lui Barbicane, Nicholl şi Ardan ? Expri-mînd o stare de spirit cvasiunanimă, revista italiană Epoca din 13 iulie 1969 scria următoarele : „Astăzi, recitind paginile lui Verne, sîntetm izbiţi de verosimilitatea cu care scriitorul francez a anticipat zborul lui „Apollo“-ll, descriind cu o incredibilă intuiţie călătoria omului spre Lună. Există analogii surprinzătoare între visul de acum un secol şi realitatea pe care o trăim în aceste zile".
Aşa cum demonstrează textul citat, retina marelui public, sensibilizată de premiera selenară, a înregistrat mai cu-rînd coincidenţele şi similitudinile de detaliu, domeniu în care De la Pămînt la Lună este pe cît de uluitor, pe atît de vulnerabil. în euforia momentului, puţini sînt cei care şi-au adus aminte că Charles-Noel Martin nu trebuise să facă eforturi deosebite pentru a descoperi „cele nouă erori ale lui Jules
* în primul său roman de Science fiction, apărut în 1951, Lem îl considera pe Jules Verne „cel mai strălucit" dintre „scriitorii ce abordau genul romanelor fantastice" în secolul 19. (Astronauţii. Editura Tineretului, 1964, pp. 53—54). Iar în 1972, scria, într-un studiu despre Roboţii in science fiction: „Uneori ne putem aminti de unele obiecte tehnice fictive, care au fost destul de interesant descrise — „Nautilus", submarinul lui Verne, de exemplu — aşa încît să nu le confundăm niciodată cu alte obiecte de acelaşi fel". După cum se vede, umoarea autorilor de science fiction e la fel de labilă ca aceea a confraţilor lor afirmaţi în alte domenii...
7
Verne". (55) întrucît le-am întîlnit deseori evocate sau invocate cam după ureche, cred că nu e lipsit de interes să vedem unde şi în ce măsură greşea cu adevărat scriitorul. Voi reproduce, deci, argumentele lui Martin, însoţindu-le, acolo unde e cazul, cu scurte comentarii.
„Prima eroare
Striviţi de acceleraţie
Prima mare eroare, cea pe care o cunoaşte toată lumea, este, desigur, însuşi principiul tunului. Chiar dacă „Colum-biadul" ar fi fost lung de mai mulţi kilometri şi acţiunea elastică de detentă a fulmicotonului mult mai progresivă, acceleraţia necesară pentru a trece de la viteza 0 la viteza de 16 km/sec. ar fi strivit totul în interiorul obuzului. Acceleraţia la care sînt supuşi cosmonauţii anului 1969 este de 10 g (g reprezintă valoarea gravitaţiei la sol), ceea ce-i face să cîntărească, momentan, aproape 500 kg — şi ştim că trebuie să suporte un lung antrenament în centrifugi, pentru a se obişnui. Acelaşi lucru se petrece în sens invers, la reintrarea în atmosferă : deceleraţia atinge, cîteva clipe, 5—7 g şi şocul e destul de brutal ! Pentru călătorii lui Jules Verne, acceleraţia ar atinge cam 50.000 g ! Deci o imposibilitate fiziologici, de altfel perfect cunoscută de Jules Verne, dar escamotată printr-o piruetă tehnico-fantezistă : compartimentele cu apă de pe fundul obuzului, care primesc izbitura şi o amortizează. Pe -de altă parte, obuzul nu poate, evident, să meargă mai repede ca viteza de detentă a gazelor, deci 4—5 km/sec. “
Căutînd o soluţie măcar teoretică, marele savant rus Konstantin Eduardovici Ţiolkovski, cititor pasionat şi admirator mărturisit al lui Jules Verne, considera că ar fi trebuit îndeplinite următoarele condiţii: 1) ţeava să fie lungă de cîteva sute de kilometri şi 2) să fie aşezată orizontal ; 3) cei trei cosmonauţi avant la lettre să fie cufundaţi în apă sărată, pentru a putea suporta şocul iniţial. Alexandre Ana-noff, entuziast şi erudit propagator al astronauticii, credea că ar fi fost necesară o ţeavă lungă de 6000 de kilometri, în
care viteza să crească treptat, membrii echipajului cosmic ajungînd să cîntărească doar 2 g. (93, p. 30).
Pe de altă parte, chiar dacă se subsumează aceleiaşi piruete tehnico-fanteziste, trebuie să amintim şi de cele patru tampoane cu arcuri, aşezate între discul des lemn şi podeaua cabinei-obuz. Esenţial este faptul că scriitorul era conştient de viciul fundamental al „soluţiei" sale şi căuta mijloace verosimile, chiar dacă practic ineficiente, de a-1 neutraliza.
„A doua eroare
Obuzul s-ar topi intr-o clipa
Mai gravă este eroarea care l-a făcut (pe Jules Verne — I. H.) să ignoreze acţiunea aerului însuşi. Presupunînd că în interiorul tunului ar fi vid, pentru a simplifica raţionamentul, la ieşirea din ţeavă, la nivelul solului, obuzul are o viteză de 16 km/sec. Nu e nevoie de lungi explicaţii pentru a înţelege că el s-ar sfărâma de un adevărat zid de aer şi s-ar topi în cîteva secunde, datorită frecării. Pentru a ne convinge, e destul să ne gîndim la problema inversă, pe care tehnicienii de astăzi au rezolvat-o cu atîta greutate : reintrarea în atmosferă. încălzirea e atît de puternică, încît capsula e făcută din metal alveolar umplut cu răşină epoxy, totul în structură senvici, pentru a preveni arderea prin simplă conducţie a echipajului, datorită celor 2600° de la bază. Forţa vie e absorbită termic şi viteza soade de la 11.000 la 6.000 m/sec. O parte a energiei e iradiată prin intermediul plasmei care precede baza. Or această plasmă este un gaz electrizat (de unde zona de blackout radio), încă foarte rarefiat, fenomenul producîndu-se de la 160 pînă la 80 de kilometri înălţime. Dacă atmosfera acestor altitudini, aproape inexistentă pentru noi, produce un asemenea efect, cum s-ar comporta cea pe care o întîlneşte obuzul lui Jules Verne la pornire !
Lucrul cel mai amuzant este că Jules Verne cunoştea perfect pericolul frecării, pentru că imprimă — foarte generos — o viteză de 16 km/sec. la pornire, tocmai „pentru a ţine seama de frânarea atmosferică" şi a reduce viteza la cea de eliberare, adică 11 km/sec.
9
Acest exces de viteză joacă, de altfel, un mare rol, pentru că Jules Verne îl consideră, în parte, răspunzător de ratarea Lunii, cu care se încheie primul volum".
Nicăieri, în De la Pămînt la Lună, nu există măcar vreo aluzie la necesitatea de a imprima obuzului 16 km/sec. Despre această viteză iniţială — mai precis, 16.566 m/sec. după calculele lui Nicholl — se vorbeşte abia în capitoluj IV din împrejurul Lunii, explioîndu-se că ea a fost obţinută incidental, datorită imensei cantităţi de fulmicoton şi — altă „piruetă tehnico-fantezistă" — uşurării bruşte a obuzului de apa folosită pentru amortizare. Lipseşte, deci, elementul intenţional.
în al doilea rînd, este inexact că Jules Verne consideră excesul de viteză „în parte, răspunzător de ratarea Lunii". Când Nicholl sugerează această posibilitate, Barbicane răspunde categoric : „Nu — De o sută de ori nu ! Dacă direcţia proiectilului a fost corect calculată, o viteză mare nu ne-ar fi împiedicat să atingem ţinta. Prin urmare, să nu mai vorbim de viteză !“
„A treia eroare
Un obuz care porneşte de pe un
pămînt... imobil
Jules Verne a uitat că Pămîntul se învîrteşte. Sau, cel puţin, n-a ţinut seama de viteza de circa 420 m/sec. la latitudinea Floridei. Această viteză există, chiar dacă n-o sesizăm şi toate lansările de rachete ţin seama de ea, în mod obligatoriu, deoarece constituie un cîştig foarte apreciabil pentru satelizare, economisind cantitatea corespunzătoare de carburant (...)“
Aici, Ch.-N. Martin „nu ţine seama" de soluţia adoptată de Jules Verne, tributară balisticii clasice : obuzul este lansat spre Lună „la întîlnire". „Columbiadul" este îndreptat, deci, spre zenit, pentru că, potrivit răspunsului Observatorului din Cambridge, ţinta lui mobilă „se va prezenta în cea mai favorabilă poziţie pentru a fi nimerită de proiectil" atunci cînd se va afla, în acelaşi timp, la perigeu („cea mai scurtă
10
distanţă de Pămînt") şi la zenitul locului. Aşa se explică alegerea zilei, oreij minutelor şi secundelor lansării, precum şi a fâşiei cuprinse între 0° şi 28° latitudine nordică sau sudică.
Mai trebuie spus că Jules Verne n-a uitat de loc „că Pămîntul se învîrteşte". Dovada : un pasaj din răspunsul Observatorului care precizează că „trebuie să se ţină seama de devierea pe care o va suferi proiectilul datorită mişcării de rotaţie a Pămîntului". Dar, încă o dată, totul este gîndit şi calculat în termenii unei probleme de balistică clasică.
A patra eroare
însoţitorii lui Ardan ar pluti tot timpul
Există o eroare care n-apare deloc evidentă, intr-atât şochează «bunul simţ» şi pe care, totuşi, un şcolar de azi o va descoperi imediat, pornind de la ceea ce a văzut la televizor, în pagini foarte amuzante, Jules Verne descrie impresiile şi fenomenele provocate de dispariţia greutăţii. Era un lucru remarcabil, numai că a comis şi el eroarea de a crede că greutatea scade treptat, pe măsură ce obuzul se îndepărtează de Pămînt. Or, ceea ce scade este forţa de atracţie asupra obuzului, acest obuz (şi ocupanţii lui) fiind supuşi simultan unei alte forţe, care o contrabalansează mereu pe cea dintîi. Această a doua forţă (zisă centrifugă, în cazul unui satelit aflat pe o orbită circulară) este cea a acceleraţiei datorate curburii elipsei (sau parabolei, sau hiperbolei) în general.
Să ne înţelegem. Din clipa în care un corp evoluează în spaţiu, supus atracţiei gravitaţionale, natura traiectoriei sale este condiţionată tocmai de faptul că există un echilibru între forţa pe care o putem califica drept statică — aceea a gravitaţiei, într-adevăr variabilă în raport cu distanţa — şi o altă forţă, pe care o putem califica drppt dinamică. Toate moleculele obuzului şi cele ale trupurilor lui Ardan, Nicholl şi Barbicane sînt supuse unei rezultante zero pe tot parcursul traiectoriei lor. Cosmonauţii se află, deci, în stare de agra-vitaţie de la plecare şi de-a lungul întregii călătorii. Acest fenomen s-a confirmat începînd cu Gagarin.
11
Efectele regresive descrise de Jules Verne sînt, deci, false".	•
Gagarin şi ceilalţi cosmonauţi nu s-au aflat în stare de agravitaţie „de la plecare", pentru simplul motiv că erau supuşi acceleraţiei despre care Ch.-N. Martin vorbeşte mai înainte. Imponderabilitatea se manifestă doar în timpul „zborului liber", instalîndu-se brusc în momentul opririi motoa-relor-rachetă. Este ceea ce a vrut să spună, probabil, autorul articolului.
„A cincea eroare
Această lună inexplicabilă, care
ar părăsi Pămîntul
în aceeaşi ordine de idei, el (Jules Verne — I.H.) arată că greutatea zero este atinsă în punctul neutru, acolo unde gravitaţia Lunii egalează (în sens invers) valoarea atracţiei exercitate de Pămînt, cam la şapte optimi din parcurs. E o eroare integrală, dar pentru a-ţi da seama trebuie să cunoşti mecanica cerească la fel de bine ca astronomii.
Faimosul punct neutru, calculat prin aplicarea geometrică a legii atracţiei a lui Newton (toate corpurile se atrag în raport invers cu pătratul distanţelor), nu este deloc acolo unde se crede, potrivit acestui calcul, care e fals, căci s-a uitat, efectuîndu-1, că Luna se învîrteşte în jurul Pămîntului (ceea ce ne trimite la eroarea a patra). Există o forţă centrifuga de care trebuie să ţinem seama.
Cea mai bună dovadă, pentru increduli, este că, dacă am calcula la ce distanţă de Pămînt devine preponderentă atracţia solară, rezultatul ar fi : la mai puţin de 200.000 de kilomeţri. Or, de vreme ce Luna se roteşte cuminte între 360.000 şi 405.000 kilometri de Pămînt, înseamnă că ne-am înşelat undeva, căci altfel Luna ar fi atrasă de Soare. Şi eroarea constă tocmai în a uita că sistemul Pămînt—Lună se învîrteşte în jurul Soarelui, că trebuie deci să ţinem seama şi de forţa centrifugă. Refăcînd calculele, limita este împinsă la peste un milion de kilometri : Luna e salvată, ea va continua să graviteze cuminte, sub influenţa Pămîntului !"
12
„A şasea eroare
Nu exista un punct neutru şi
stabil în spaţiu
Matematicianul Lagrange a efectuat aceste calcule înainte de 1800 şi a determinat cinci puncte dinamice — care-i poartă numele — unde compunerea forţelor dă o rezultantă nulă. Numai două sînt stabile, celelalte trei sînt instabile, printre care şi punctul neutru respectiv : un mobil care ajunge acolo cu o viteză relativ nulă nu va rămîne, ci va recădea fie spre Lună, fie spre Pămînt. Deci, încă o eroare a lui Jules Verne privind acest punct neutru, pentru că el face obuzul să ajungă acolo, şi, pentru a-1 desprinde, se slujeşte de propulsia reactivă a micilor rachete laterale pe care le-a adăugat, în interesul cauzei, în urmarea scrisă după mai mulţi ani (...)"
Micile rachete nu sînt laterale şi n-au fost adăugate „în interesul cauzei", „după mai mulţi ani", de vreme ce Ardan se referă la ele încă din Capitolul XX al primului volum, în timpul memorabilului său duel verbal cu Nicholl („Cine, iubitul meu domn, mă va împiedica să întîrzii căderea cu ajutorul unor rachete iscusit aşezate şi aprinse la timpul potrivit ?“). în sfîrşit, nu este adevărat că Jules Verne „se slujeşte de propulsia reactivă" pentru a desprinde obuzul din punctul neutru, lîn capitolul XIX al celui de-al doilea volum se arată, negru pe alb, că „viteza proiectilului îl dusese dincolo de punctul mort. Explozia rachetelor nu-1 putuse împiedica. Iuţeala care-1 făcuse la ducere să depăşească linia de dublă anulare a atracţiilor îl tîra şi acum, Ia înapoiere".
Ceea ce nu înseamnă, desigur, că susţinerea existenţei punctului neutru n-ar fi eronată.
„A şaptea eroare
Un obuz care trebuie să-şi prelungească elipsa
Dealtfel, oricum, Jules Verne comite o foarte gravă eroare mecanică afirmînd că obuzul va atinge „punctul zero" cu o viteză relativ nulă, de vreme ce i-a imprimat o viteză
13
iniţială egală cu viteza de eliberare, deci aproximativ 11 km/sec. Pentru a obţine acest rezultat, ar fi trebuit să lanseze obuzul aşa cum au făcut americanii cu „Rangers“-urile şi ruşii cu „Lunile", dîndu-le o viteză net inferioră vitezei de eliberare şi determinîndu-le astfel să se înscrie pe o traiectorie de forma unei elipse foarte alungite, al cărei apogeu să fie situat în cîmpul atracţiei lunare, fixat în mod arbitrar la 65.000 km. de Suprafaţa Lunii. Atunci, obuzul ar fi atras de Lună şi ar cădea liber spre ea, recăpătînd viteză, ţinînd seama de faptul că, faţă de Lună, n-are niciodată viteza zero, Luna trecînd, în raport cu el, cu viteza ei proprie de un kilometru pe secundă.
în cazul obuzului lui Jules Verne, deoarece porneşte cu viteza de eliberare terestră, elipsa lui are un apogeu mult mai îndepărtat ca Luna : 500, 600 chiar 700 de mii de kilometri de la Părnînt. Cînd atinge „punctul neutru", el. are încă aproximativ 1 km/sec. faţă de Părnînt, viteză căreia trebuie să i se adauge acel 1 km/sec. pe care-1 capătă automat în raport cu Luna. Obuzul o va înconjura atunci pe o orbită hiperbolica în raport cu ea şi cu o viteză relativă de circa 1,3 km/sec, care va creşte continuu oîtă vreme Luna îşi va face simţită acţiunea".
Aici ar trebui doar să-i amintim autorului faptul asupra căruia ne atrăgea el însuşi atenţia şi anume că viteza iniţială a obuzului este nu egală cu, ci simţitor mai mare decît viteza de eliberare — 16 km/sec. faţă de 11 km/sec. .— ceea ce schimbă, desigur, distanţele şi vitezele citate în paragraful final.
„A opta eroare
Un cîine prea... impulsiv
Să pătrundem mai departe în domeniul legilor mişcării în cădere libera, apropo de episodul cîinelui lui Michel Ardan. Acest cîine moare şi cadavrul lui trebuie aruncat afară din cabină.
Să lăsării deoparte naivitatea care constă în a întredes-chide hubloul şi a-1 reînchide „foarte repede", pentru a nu pierde aer, amintind doar că atunci cînd un geam al unui
14
avion „Cornet" se sfărâma, la'o înălţime de 10.000 de metri, pasagerul din dreptul lui era ejectat de forţa de decompre-sie a aerului din carlingă. Să nu insistăm nici asupra cadavrului care se aplatizează în vid, în vreme ce s-ar produce exact contrariul, presiunea internă umflînd cadavrul ca pe un balon.
Să ne oprim la mecanismul aruncării. Câinele cîntăreşte, să zicem, 10 kg. şi obuzul, pentru a simplifica lucrurile, 1000 ; trebuie să aplicăm principiul acţiunii şi reacţiunii, mai binenumit în mecanică : conservarea cantităţii de mişcare Michel Ardan imprimă, să zicem, 10 m/sec. celor 10 kg. ale cîinelui său. Pentru asta, va fi nevoit să se sprijine pe marginea hubloului, ca să nu fie proiectat în peretele opus. Să presupunem că o face. Dacă direcţia vitezei date de acest impuls nu trece prin centrul de greutate al obuzului, se va crea un cuplu care va da obuzului o mişcare de rotaţie. El se va roti fără speranţa de a se opri din acest vals. Alexei Leonov a precizat că, în timpul ieşirii sale în spaţiu, cînd se sprijinea de capsulă ca să-şi facă vânt, cabina, stabilizată de giroscoape interne, pivota cu 30°.
Să presupunem că Michel Ardan dă bobîrnacul său eşact în prelungirea centrului de greutate şi perpendicular pe sensul deplasării. Atunci obuzul va căpăta o viteză laterală — calculul e simplu — de 10 cm/sec. Devierea cursei obuzului e infimă, dealtfel în funcţie de viteza avută în momentul operaţiei. Presupunînd că aceasta se produce în clipa în care obuzul înaintează cu numai 1 km/sec., devierea va fi de 1 km. la 10.000 km.
Jules Verne greşeşte deci cînd pune devierea fatală a obuzului pe seama aruncării cîinelui. Şi, bineînţeles, el greşeşte şi mai mult cînd presupune că animalul se va înscrie pe orbită în jurul obuzului, din două motive :
—	viteza iniţială nu poate fi decît radială, deci e imposibil să o vedem transformîndu-se în viteză circulară ;
—	atracţia obuzului este mult prea slabă şi un suflu ar fi (le ajuns pentru a îndepărta cîinele definitiv."
De unde concluzia că Jules Verne „pune devierea fatală a obuzului pe seama aruncării cîinelui" ? Doar Barbicane afirmă clar, în Capitolul IX al celui de-al doilea volum : „abaterea noastră din cale se datoreşte numai şi numai în-tîlnirii cu acest păcătos de satelit al Pământului !“ Şi în con-
15
tinuare : „Masa lui, comparată cu cea a proiectilului nostru,-era enormă, iar atracţia a fost suficienta pentru a ne influenţa direcţia".
Mai departe. Jules Verne nu spune nicăieri că „animalul se va înscrie pe orbită în jurul obuzului". Descrierea lui din capitolul VI nu poate da naştere la nici un dubiu în această privinţă : „un fel de sac turtit, care plutea în afara proiectilului la o distanţă de cîţiva metri, părând nemişcat ca şi acesta şi purtat de aceeaşi mişcare ascensională".
In rest, Ch.-N. Martin are, desigur, dreptate. Şi ca o compensaţie pentru amendările pe care mi le-am îngăduit, semnalez că Jules Verne perseverează în eroare, făcîndu-i pe temerarii săi cosmonauţi să arunce „peste bord" nu numai cadavrul bietului Satelit, ci şi alte diferite obiecte.
„A noua eroare
Fără retrofrînare, revino
dacă poţi
In fine, nu e posibil să dai ocol Lunii atît de aproape oît spune Jules Verne, fără retrofrînare. Altfel, lucrurile se petrec foarte diferit, după viteza iniţială şi, mai ales, după modul de abordare a Lunii : prin faţă, Luna venind spre obuz, sau prin spate, obuzul atingînd aproape Luna care trece. în primul caz, traiectoria fiind deviată şi elipsa alungită, datorită acceleraţiei imprimate de atracţia lunară, marea axă e deviată şi ea. Obuzul va reveni spre Pămînt. în al doilea caz, acceleraţia va fi mai mare şi, dacă obuzul avea o viteză cam prea apropiată de viteza de eliberare, la pornirea de pe Pămînt, impulsul suplimentar câştigat prin trecerea Lunii va fi deajuns pentru a-1 face să depăşească limita dincolo de care atracţia solară e mai puternică decît cea terestră şi să devină un satelit al Soarelui, fără speranţă de întoarcere."
Aşadar, cele nouă erori ale lui Jules Verne sînt, de fapt, opt, eroarea a treia neputînd fi luată ân consideraţie, iar multe observaţii trădează o lectură prea grăbită a textului
16
de referinţă. Lucrul pare ciudat, dacă ne gîndim că Charles-Noel Martin e nu numai fizician atomist, ci şi autor, printre altele, a două volume care au făcut să progreseze substanţial cunoaşterea vieţii şi operei lui Jules Verne. Oricum, demersul său nu e menit să tempereze entuziasmul milioanelor de cititori ai Călătoriilor Extraordinare, ci să redea fantasticei. călătorii dimensiunile estompate prin hipertrofierea detaliilor. Am văzut că această optică deformantă caracterizează nu numai mijloacele de informare în masă, exponente mai mult sau mai puţin autorizate ale opiniei publice, dar şi personalităţi ca Lem şi Caillois, de astă dată într-un sens depreciativ. A susţine că viabilitatea operei lui Jules Verne: se datora exclusiv „născocirilor" încă nerealizate, înseamnă a închide ochii în faţa popularităţii de care continuă să se bucure, la atîta timp după ce toate anticipaţiile ei rezonabile * au devenit elemente ale universului nostru cotidian. De altfel, se pare că scriitorul era destul de plictisit de rolul care i se atribuia, după cum reiese dintr-un interviu foarte puţin cunoscut. Reproduc pasajul în cauză :
„Era inevitabil,' de asemenea, să mă simt obligat să mă refer la faptul că multe dintre invenţiile lui fictive au devenit invenţii reale. Amabila doamnă Verne a fost de acord cu mine în această privinţă.
. — Lumea e destul de binevoitoare ca să afirme asta, mi-a răspuns Jules Verne. E măgulitor, dar nu e adevărat.
—	Cum aşa, Jules — a intervenit doamna Verne — şi submarinele tale ?
—	N-au nici o legătură, a răspuns Verne, dînd linguşirea la o parte, cu un gest.
—	Ba da.
—	Ba nu. Italienii inventaseră nave submarine cu şaizeci de ani înainte ca eu să-l creez pe Nemo şi nava lui. Nu există nici o legătură între nava mea şi cele existente acum. Acestea din urmă sînt puse în mişcare prin mijloace mecanice. Eroul meu, Nemo, fiind un mizantrop şi vrînd să n-aibă nimic de-a face cu uscatul, obţine forţa motrice, electricitatea, din mare. Există o bază ştiinţifică pentru asta, marea con-
* Să nu uităm că rigurosul Jules Verne ,şi-a trimis eroii „spre centrul Pămîntului“ şi „prin lumea solară" (Hector Servadac), ştiind că aceste călătorii sînt pur şi simplu imposibile, aşa cum ni le-a înfăţişat.
17
ţinînd surse de energie electrică, asemeni uscatului. Dar nu s-a descoperit cum să ajungi la această energie, aşa că n-am inventat nimic".(62)
Textul solicită două observaţii preliminare. Cei care continuă să vadă în Jules Verne doar un vulgarizator iscusit şi enciclopedic, lipsit de o veritabilă conştiinţă artistică, vor fi surprinşi constatând că scriitorul subordonează în mod explicit „invenţia" necesităţilor portretistice şi compoziţionale : forţa motrice este obţinută din mare pentru că Nemo nu vrea să aibă de-a face cu uscatul. Pe de altă parte, folosirea surselor marine de energie electrică este astăzi de stringentă actualitate, în condiţiile cunoscute. Mă voi opri. la o singură direcţie de cercetare, deosebit de fructuoasă : utilizarea diferenţei de temperatură dintre apele de la suprafaţă şi cele din adîncuri. O publicaţie UNESCO ne informează : „Primul care a sugerat ideea şi a arătat principiul de funcţionare a unor astfel de instalaţii a fost, la 1881, Jacques d’Ar-sonval, conducătorul laboratorului de biofizică din Paris". Dar, la 1870, căpitanul Nemo îi spunea profesorului Aron-nax, oaspetele său involuntar pe bordul „Nautilus"-ului :
„— (...) Aş ifi putut, stabilind un circuit între mai multe fire cufundate la adîncimi diferite, să obţin electricitate prin variaţiile de temperatură la care erau supuse firele..."
Primul care a sugerat ideea a fost, deci, Jules Verne. Cît despre principiul de funcţionare a instalaţiilor, el nu putea fi descoperit şi descris decît de un specialist — remarcă valabilă şi în privinţa ansamblului de operaţii ale zborului spre Lună. Aşa cum am subliniat nu o dată, rolul fantasticu-lui-ştiinţific nu este de a furniza ecuaţii şi scheme, ci de a stimula fantezia creatoare, de a realiza „trecerea lâ limită" care îngăduie cititorului să participe, raţional şi afectiv, la plasarea pe orbită a ipotezelor celor mai temerare. Gharles-Noel Martin înţelege acest lucru devreme ce, în preambulul confruntării în definitiv nefavorabile pe care o întreprinde, ţine să precizeze : „...în urma acestei probe a timpului, admiraţia noastră faţă de poetul ştiinţei, care a avut curajul să calculeze şi să prevestească imposibilul, nu poate decît să crească".
A calcula şi a prevesti imposibilul — iată o definiţie nu foarte ortodoxă, dar foarte sugestivă a fantasticului-ştiin-ţific. De un veac şi jumătate, omenirea este supusă asaltu-
18
lui benefic al unor idei care violentează nu numai bunul simţ profan, ci, uneori, şi gîndirea ştiinţifică oficială. Văzduhul anticipaţiei era brăzdat de sute de aeronave cînd marele matematician şi astronom Simon Newcomb, autor şi al unor naraţiuni ştiinţifico-fantastice (Inţelepciunea-sa, Apărătorul şi Sfîrşitul lumii), afirma într-un articol : „Demonstraţia că nici o combinaţie posibilă de substanţe cunoscute, de forme de maşini cunoscute şi de forme de energie cunoscute nu poatş fi concretizată într-un aparat cu care oamenii să zboare pe distanţe lungi pare autorului atît de completă pe cît e cu putinţă să fie demonstraţia oricărui fapt fizic. Dar lăsaţi-ne să descoperim o substanţă de o sută de ori mai tare ca oţelul şi, odată cu asta, o formă de energie pînă acum nebănuită care să ne îngăduie să utilizăm această tărie ; sau lăsaţi-ne să descoperim o cale de a inversa legea gravitaţiei, astfel încît materia să fie nu atrasă, ci respinsă de Pămînt — atunci vom putea avea o maşină de zburat. Există însă toate motivele să credem că simple invenţii ingenioase folosind mijloacele şi formele de energie existente vor fi la fel de inutile în viitor, precum au fost în trecut". (116)
în acelaşi an 1903, comisia pentru aeronautică a Academiei de Ştiinţe din Franţa respingea proiectul de aeroplan-au-tomobil al lui Traian Vuia, decretînd : „Realizarea şi rezolvarea zborului cu un aparat mai greu ca aerul nu e decît o himeră". Qînd acei oameni minunaţi au infirmat sentinţa, cu maşinile lor zburătoare, s-au ivit alte oprelişti. în preajma declanşării primei conflagraţii mondiale, un alt astronom ilustru, William H. Pickering, scria : „Imaginaţia populară îşi închipuie adesea aparate uriaşe care brăzdează văzduhul deasupra Atlanticului, transportînd o mulţime de pasageri. Abia dacă mai e nevoie să spun că nu sînt decît nişte viziuni fantasmagorice. Presupunând chiar că o astfel de maşină ar putea efectua traversarea cu unul sau doi pasageri, preţul ei ar fi atît de ridicat, încît doar un miliardar ar putea să aibă una, aşa cum ar avea un iaht". Acelaşi veto a fost pronunţat şi în legătură cu proiectele spaţiale. Iată un comentariu din 1926 al profesorului A. W. Bickerton : „Ideea bizară de a trimite un proiectil spre Lună este un excelent exemplu al exagerărilor Ia care ajung, datorită speculaţiilor eronate, anumiţi oameni de ştiinţă al căror domeniu de cercetare este foarte limitat. Pentru a se elibera de atracţia terestră, un
19
proiectil trebuie să atingă 11 km. pe secundă. La această viteză, energia termică este de 15.180 calorii. Propunerea formulată se dovedeşte, deci, a fi în mod fundamental irealizabilă". Ca un ecou peste decenii, cu cîteva zile înainte de lansarea primului sputnic, astronomul Richard Van den Riet Wooley exclama iritat: „Astronautica ? Totală absurditate !" Şi pentru că, măcar în această privinţă, istoria se repetă, asistăm astăzi la anatemizarea oricărei tentative de a studia premisele zborului interstelar, cu astfel de concluzii : „Tot acest ghiveci despre posibilitatea de a călători în costume spaţiale prin univers trebuie să se întoarcă acolo de unde vine, în castron" (profesorul Edward Purceii). Această inspirată metaforă culinară vedea lumina tiparului în 1963. Pe un ton evident mai elevat, Henri Baudin califica, în 1971, drept „pseudo-ştiinţă" şi „mistificare" unul dintre cele mai populare concepte astronautice ale Science fiction-ului, argu-mentînd : „Ce este, de pildă, hiper-spaţiul ? Un simplu cu-vînt, a cărui semnificaţie admite că ar exista ceva în afara spaţiului şi în plus faţă de el ; cum deplasarea în spaţiu rămîne supusă deocamdată legilor relativităţii, care socotesc viteza luminii drept o limită absolută, călătoriile dincolo de galaxia noastră ar presupune o durată depăşind cu mult pe aceea a vieţii omeneşti (...) în faţa unui asemenea obstacol, imaginaţia e foarte fericită să elucideze Spaţiul conceput ca obstacol insurmontabil şi cuvîntul hiper-spaţiu înseamnă tocmai această eludare a obstacolului şi nimic mai mult, căci a priori nu i se cere nimic mai mult. Explicaţiile prin care s-ar încerca să se dea oarecare consistenţă ştiinţifică acestei noţiuni operînd numai în planul imaginarului, ar reuşi doar să schematizeze vizual metafora scurtăturii pustii cu ajutorul căreia se cîştigă timp faţă de drumurile aglomerate". (4, pp. 86—87) O demonstraţie persuasivă şi elegantă, care ignoră doar faptul că hiper-spaţiul este o născocire nu a Science fiction-ului, ci a matematicii pure, datînd ca atare de mai bine de un secol. Pe de altă parte, încă din 1962, Robert Fuller îşi John Wheeler enunţaseră, în foarte serioasa Physical Review, teoria existenţei spaţiului inferior şi a spaţiului superior, între care orice deplasare s-ar efectua instantaneu. (109) Rămînînd în universul einsteinian, să nu uităm că ecuaţiile relativităţii restrînse i-au îngăduit lui Paul Lan-
20
gevin să susţină, în urmă cu decenii, că la viteze foarte mari, un corp mobil îmbătrâneşte mai încet decît dacă ar fi staţionar. Să mai adăugăm proiectul motorului fotonic al lui Eugen Sânger (1956) şi, mai recent, ipoteza lui Gerald Fein-berg privind existenţa unor particule pentru care mişcarea fotonilor în vid ar reprezenta pragul de jos al vitezei. Aţi remarcat, desigur, că am recurs numai la supoziţii aparţinînd unor oameni de ştiinţă. Literatura de anticipaţie a propus şi alte modalităţi de a ajunge la stele : succesiunea mai multor generaţii pe o navă imensă, cu propulsie doar nucleară, hibernarea artificială şi trezirea programată, în preajma ţintei, etc.
Care este, aşadar, raportul dintre realitate şi fantezie, în lumina consideraţiilor de mai sus ?
Aş putea obţine o izbândă facilă a ideii pe care o apăr, înşirînd pur şi simplu cîteva ipoteze vehiculate de science fic-tion-ul mondial după 1920. Aşa, de pildă, revenind la semnalele recepţionate „de la aproximativ 100 de milioane de kilometri", această performanţă nu putea „să pună pe gânduri o întreagă editură de ştiinţă-ficţiune", de vreme ce producţiile genului jonglau cu comunicaţiile interstelare şi inter-galactice, realizate în hiper şi sub-spaţiu, cu viteze superlumi-nice sau instantaneu. Se vorbea şi despre „comunicarea" corpurilor la distanţe astronomice, prin descompunere în atomii constitutivi şi recompunere în punctul terminus. Cît timp va trece pînă ce un participant la o anchetă va declara, în legătură cu această previziune, că realitatea întrece fantezia ?
Se poate greşi nu numai dintr-un entuziasm excesiv, ci şi dintr-o, altfel binevenită prudenţă. Arthur C. Clarke, om de ştiinţă şi popularizator eminent, scria, în 1957 : „1980 ...este răspunsul care ar rezuma, probabil, opiniile persoanelor competente în legătură cu data primei debarcări pe Lună". Cititorii au considerat această declaraţie un bluff, mai ales că autorul ei este şi unul dintre corifeii Science fiction-ului contemporan. Şi iată că, la 20 iulie 1969, Clarke comenta pentru Columbia Broadcasting System, alături de astronautul Walter Schirra, debarcarea pe lună a lui Armstrong şi Aldrin. In doisprezece ani,. termenul previziunii a fost devansat cu aproape acelaşi interval. •
îmi dau seama că poziţia mea este aparent paradoxală. Mai întâi, încerc să demonstrez că formula realitatea întrece
21
fantezia e mai curînd o reacţie la şocul performanţelor spectaculoase ale progresului tehnico-ştiinţific, iar apoi o legitimez printr-o exemplificare fără drept de apel. Adepţii aserţiunii un lucru nu poate să fie şi să nu fie adevărat, în acelaşi timp mă acuză desigur, de inconsecvenţă. Dar metafizica e un procuror anacronic. Afirmând că „Va veni totdeauna o clipă în care creaţiile ştiinţei le vor întrece pe cele ale imaginaţiei" (12, p. 19), Jules Verne se gândea nu numai la realizarea „invenţiilor" sale, ci, mai ales, la micşorarea continuă a decalajului dintre previziuni şi împliniri, până ce, printr-un proces dialectic, termenii relaţiei îşi schimbă poziţia. Cu menţiunea că, în tot acest timp, fantezia elaborează materialul unei noi şi perpetue confruntări.
Nu e greu de observat că discuţia a omis parametrii esenţiali ai oricărei opere literare, factorii care polarizează în cel mai înalt grad interesul creatorului şi al cititorilor săi. Intenţia mea a fost însă de a dezbate un aspect legat de specificul genului şi nu de trăsăturile care-1 integrează organic literaturii generale.
MAŞINA TIMPULUI: 1888—1895. METAMORFOZE ŞI SEMNIFICAŢII
După cum recunoaşte el însuşi, Wells a început „să scrie cu adevărat" în 1888, cînd publică în Science Schools Journal — revistă a studenţilor de la Normal School of Science şi Ro-yal School of Mines, al cărei fondator, editor şi secretar general de redacţie era el însuşi — Argonauţii Cronici (de la Cronos), „primul proiect al Maşinii timpului“ (25, p. 339). Povestirea fiind cvasi-necunoscută, socotesc necesar să o rezum aici, înainte de a glosa pe marginea ei. Aşadar, dr. Moses Nebogipfel, personaj cu o înfăţişare insolită (pe care o vom cunoaşte la timpul potrivit), soseşte în satul Llyddwdd, de lingă Rwstog, în comitatul Carnarvon din Wales, adu-cînd cu el numeroase lăzi de mari dimensiuni. Instalîndu-se într-o casă izolată, nelocuită de douăzeci şi cinci de ani, în-trucît se crede că bătrânul Williams a fost ucis în ea de cei doi fii ai săi, noul venit duce o viaţă retrasă, şi primeşte mereu pachete de nu se ştie unde. Neliniştea sătenilor creşte cînd casa e scăldată, noaptea, într-o lumină inexplicabilă iar dinăuntru încep să se audă zgomote surde. Moartea lui Hughes, cocoşatul satului, în urma unei crize neaşteptate, îi convinge că Nebogipfel e un vrăjitor periculos — şi hotărăsc să dea foc casei. Cînd intră pe uşa neîncuiată, îl găsesc pe doctor împreună cu reverendul Elijah Ulysses Cook, amîn-doi aşezaţi pe un fel de platformă de metal care dispare
23
brusc, în chip nu se poate mai misterios. în capitolul următor, povestitorul, plimbîndu-se prin preajma satului *, vede înfiri-pîndu-se la oarecare distanţa strania platformă. Pînă să se dezmeticească, ea dispare din nou, dar reverendul Cook rămâne, ca să relateze cele întîmplate şi să moară, cu toate îngrijirile primite. El începe prin a arăta cum, aflînd despre intenţia sătenilor, venise să-l prevină pe doctor şi găsise casa goală. După o clipă, Nebogipfel apăruse pe maşina lui, murdar de praf şi de sînge. Liniştindu-1 pe Cook, el îi ţine o dizertaţie despre geometria cvadridimensională — lungime, lăţime, grosime şi durată — conchizînd : „Când ne pătrundem de această nouă cunoaştere a celei de-a patra dimensiuni şi reexaminăm ştiinţa fizicii în lumina ei (...) ne dăm seama că nu mai sîntem limitaţi de o neînduplecată restricţie la o anumită perioadă de timp — aceea a generaţiei noastre. Mişcarea de-a lungul liniilor duratei — navigaţia cronică intră în domeniul mai întîi al geometriei teoretice şi apoi al mecanicii practice". Şi Nebogipfel povesteşte cum, călătorind în trecut cu maşina sa, a ajuns în aceeaşi casă cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, în momentul uciderii bătrînului Williams (s-ar părea că a fost de fapt un accident...), ceea ce explică petele de sînge de pe hainele lui. El îl invită pe reverend să pornească împreună spre viitorul radios — şi năvala mulţimii furioase precipită lucrurile. Relatarea lui Cook devine acum eliptică şi incoerentă. înţelegem doar că pelerinii timpului au ajuns în 17902 şi că purtarea lui Nebogipfel nu a fost pe măsura chemării irezistibile care-1 atrage spre „Anii de aur", adevărata lui patrie temporală. Călătorul fără voie se stinge, epuizat de incredibilele aventuri trăite — ceea ce-i îngăduie lui Wells să încheie povestirea ex abrupto, poate pentru că, într-adevăr, „nu simţea încă dorinţa şi nu avea forţa necesară pentru a zugrăvi, la douăzeci şi doi de ani, primul său tablou al epocilor viitoare şi prima sa Utopie" (44). Mai tîrziu, autorul avea să spună doar : „M-am oprit după trei episoade, pentru că nu puteam să continui. Faptul că am înţeles că nu pot să continui marchează o etapă a educaţiei mele în arta ficţiunii" (25, I, p. 309).
* Wells fusese pentru scurtă vreme învăţător în Wales, în vara anului 1887.
24
Nu e greu de înţeles, chiar dincr-un rezumat fatalmente schematic, că Argonauţii Cronici stă sub zodia lecturilor preferate ale studentului Şcolii Normale de Ştiinţă. în pasajul din care tocmai am Citat, el începe prin a mărturisi „influenţa lui Hawthome". Sînt decelabile şi ecouri din romanele gotice sau din proza lui Edgar Allan Poe. Pentru a justifica o asociere poate mai surprinzătoare, voi îndeplini acum promisiunea de a reproduce descrierea deloc banală a eroului povestirii:
„Era un om mic de stat, cu faţa palidă, îmbrăcat cu haine strimte dintr-un material aspru, de culoare închisă, despre care dl. Parry Davies, cizmarul din Llyddwdd, credea că ar fi piele. Nasul lui acvilin, buzele subţiri, pomeţii ridicaţi şi bărbia ascuţită erau toate mici şi bine proporţionate ; dar oasele şi muşchii feţei erau excesiv de proeminenţi şi de vizibili, datorită slăbiciunii lui extreme. Aceeaşi cauză făcea să pară adînciţi în orbite ochii lui cenuşii, mari şi iscoditori, care priveau insistent de sub fruntea fenomenal de largă şi de înaltă. Această din urmă trăsătură atrăgea cel mai mult atenţia. Fruntea părea enormă dincolo de orice raport preconceput cu restul înfăţişării sale. Dimensiunile, cutele, ridurile, vinele erau la fel de anormal de pronunţate. Dedesubtul ei, ochii îi străluceau ca nişte lumini într-o peşteră de la poalele unui deal. Ea îi covîrşea şi îi comprima într-atît restul feţei, încît dădea o înfăţişare aproape inumană la ceea ce ar fi fost altfel, indiscutabil, un profil plăcut. Şuviţele de păr negru nepieptănat care îi cădeau peste ochi făceau mai' curînd să crească decît să scadă acest efect, adăugînd nefireştii înălţimi sugestia unei proeminenţe hidrocefalote ; ideea a ceva uitrauman era pe deasupra accentuată de arterele temporale care pulsau vizibil prin transparenţa pielii gălbenii".
Ei bine, cred că nu greşesc alăturând această descriere celor întîlnite în Călătoriile extraordinare ale lui Jules Verne, care, potrivit credinţei lui mărturisite în principiile fiziog-nomoniştilor *, consacră aproape invariabil o pagină trăsătu-
* Michel Ardan din De la Pămînt la Lună este prezentat astfel : „Discipolii lui Lavater sau ai lui Gratiolet ar fi descifrat cu uşurinţă pe craniul şi pe fizionomia acestui personaj semnele indiscutabile ale combativităţii (...), cele ale bunăvoinţei şi ale propensiunii către miraculos (...); în schimb, bosele acaparării, aceasta dofinţă de a poseda şi a dobîndi bunuri materiale, lipseau cu desăvîrşire".
25

rilor fizice ale personajelor-cheie. Faţa palidă, ochii iscoditori, fruntea înaltă sînt caracteristice multora dintre aceste personaje, în combinaţii care le asociază în tandem sau chiar integral, ca în cazul lui Michel Strogoff. Şi asemănările, poate fortuite, nu se opresc aici. Cînd Nebogipfel îi spune lui Cook că e „un om pătruns de ideile unei epoci mai înţelepte, fă-cînd lucruri şi crezînd în lucruri pe care oamenii nu pot, acum, să le înţeleagă", ne amintim de cuvintele cu care Robur se desparte de mulţimea consternată de triumful „Albatrosului" : „...am înţeles că lumea nu este încă de ajuns de coaptă pentru marea revoluţie pe care cucerirea văzduhului o va produce cîndva". Şi, mai departe : „Venirea mea ar fi prematură azi..."
Sentimentul neaderenţei la prezent a eroului care-şi depăşeşte epoca este mult mai viu însă în cazul lui Nebogipfel. El îşi dezvăluie treptat însingurarea în discuţia cu tot mai uluitul reverend : „în ultimii zece ani sau chiar mai mult, am vorbit atît de puţin cu oamenii acestui timp, înoît am încetat să mai ţin seama de opiniile lor şi să le mai fac concesii" ; „...o mie de experienţe amare m-au făcut să-mi înţeleg izolarea printre cei în mijlocul cărora m-am născut..." : „...Am descoperit că eram unul dintre acei eretici superiori numiţi genii — un om născut în afara timpului meu (...) Am înţeles că eram un Om Anacronic ; epoca mea nu venise încă (...) şi acum plec să ajung din urmă generaţia mea, să călătoresc prin ere pînă ce timpul meu va fi venit". Autorul susţine ideea incomunicabilităţii nu numai prin descrierea iniţială („o înfăţişare aproape inumana", „ideea a ceva ultrauman"), dar şi prin fraze de felul : „...supoziţia populară despre prăpastia uriaşă dintre jioul venit şi omenirea obişnuită" sau „...inumana comportare repezită şi neliniştea evidentă a doctorului, cînd îşi părăsea preocuparea absorbantă..." Unii comentatori s-au lăsat prinşi în plasa tuturor acestor referiri ambigue, luînd metafora drept realitate. Bernard Bergonzi ţine să sublinieze că „Nebogipfel (...) nu numai că nu aparţine propriei sale epoci, dar aparţine anume unei epoci viitoare (...) Nebogipfel întruchipează o imagine a viitorului", el este „un om al viitorului (...) un exilat din viitor..." (5, p. 35). Şi mai categoric se pronunţă Frank Mc Connell, in-terpretînd, pare-se, nu textul iniţial, ci comentariul lui Bergonzi : „...(el) se dezvăluie în cele din urmă a fi un călător
26
din viitor, un exiiat în afara timpului" (17, p. 84). Wells este creditat astfel cu o idee inexistentă în povestire. Des-prinzîndu-ne din hăţişul sintagmelor înşelătoare, constatăm că Nebogipfel aparţine lumii de mîine nu prin naştere, ci prin aspiraţii. Căutînd să se integreze epocii de care se simte legat prin geniul său singular, el este un călător nu din viitor, ci spre viitor. Primul personaj căruia i s-ar potrivi categorisirea lui Mc Connell avea să apară, după ştiinţa mea, într-un roman al lui Grant Allen din 1895, Barbarii britanici. E vorba despre un etnolog din secolul 25, care vine să studieze pe viu tabu-urile epocii victoriene...
• Să ne întoarcem însă la eroul nostru, pentru a ne aminti că inadaptabilul constituie un loc comun al tipologiei romantice. Ceea ce aduce nou Science fiction-ul este faptul că prezentul nu mai e contestat în numele trecutului, al unor valori abandonate sau dispreţuite de burghezia triumfătoare, ci în numele unui viitor care e mai curînd o proiecţie nebuloasă decît o realitate palpabilă. Şi cum cele două perioade ale duratei sînt incompatibile pe plan fizic şi moral, Robur dispare undeva în spaţiu (îl vom regăsi în Stăpînul lumii, unde izolarea lui se transformă în megalomanie), iar Nebogipfel — undeva în timp (avatarurile lui producîndu-se în diferitele variante ale Maşinii timpului).
înainte de a merge mai departe, să întîrziem o clipă asupra ciudatului nume dat de tînărul debutant primului său personaj literar. Peste aproape o jumătate de secol, Wells avea să afirme că povestirea este „încărcată cu semnificaţii artificiale", continuînd : „De pildă, călătorul în timp e numit Nebogipfel, deşi, evident, Muntele Nebo n-avea nici o legătură cu textul. în faţă nu se afla nici o Ţară a Făgăduinţei *“ (25, p. 309). Dar călătorul, pe care-1 mai cheamă şi Moses, îi spune lui Cook, în încheierea discuţiei — mai curînd a monologului său : „Şi acum un alt pas, şi trecutul tainic şi viitorul necunoscut se află în faţa noastră. Stăm pe un vîrf de munte, cu cîmpiile erelor desfăşurate sub noi". Şi nu este viitorul Ţara Făgăduinţei spre care tinde Nebogipfel cu întreaga sa fiinţă ?... De unde se vede încă odată
* Potrivit legendei biblice, Moise a văzut Ţara Făgăduinţei de pe muntele Nebo, aflat la răsărit de Marea Moartă.
27
că afirmaţiile autorilor despre propria lor operă trebuie considerate uneori cum grano salis.
După această paranteză necesară, vom cerceta îndeaproape miezul ştiinţifico-fantastic al povestirii, geneza ideii care a făcut din versiunea finală a acestei naraţiuni îndelung şlefuite o piatră unghiulară a Science fiction-ului modern. Dintru început trebuie spus că originalitatea lui Wells nu consta în a propune cititorilor o tema inedită. Anumite ipostaze ale călătoriei în timp apar încă în secolul 18. Eroul lui Louis-Sebastien Mercier adoarme şi se trezeşte peste opt veacuri {Anul două mii patru sute patruzeci. 1770). Multi-pliandru din Postumele lui Restif de la Bretonne (publicate în 1802, dar scrise înainte de 1800) îşi poate proiecta spiritul în corpurile oamenilor viitorului. Mai tîrziu, pretextul mitic sau ocult coexistă cu soluţia pseudo-ştiinţifică a suspendării funcţiilor vitale printr-un anumit tip de îmbălsămare (Edgar Allan Poe, Scurtă discuţie cu o mumie, 1845), desecare (Edmond About, Omul cu urechea ruptă, 1861) sau hibernare accidentală (Louis Boussenard, Zece mii de ani intr-un bloc de gheaţă, 1886). Wells însuşi recurge la artificiul somnului cataleptic declanşat de o teribilă epuizare nervoasă (Cînd se va trezi Cel-care-doarme, 1899). în aceste din urmă lucrări este vorba însă de o călătorie pasivă, involuntară, în sens unic. Exploratorul lui Wells demonstrează că fluviul timpului poate fi parcurs cu o viteză mult mai mare decît aceea a curgerii vieţii şi chiar împotriva curentului, cu ajutorul unei maşini. Credem, alături de cei pe care-i pasionează geneza novelor în universul ştiinţifico-fantastic, că maşina timpului este una dintre cele mai notabile plăsmuiri wellsiene. Sam Moskowitz este de altă părere : „Vedem acum că Wells n-a fost primul autor care a utilizat o maşină a timpului, că un prototip al acestei invenţii apare în Orologiul care mergea înapoi, publicat anonim de Edward Page Mitchell în numărul din 18 septembrie 1881 al lui „The Sun“ (57). Graţie. Editurii Univers*, putem cerceta împreună temeiurile acestei afirmaţii. Aşadar, într-o casă din Mâine se află un vechi orologiu olandez, construit în 1572 de meşterul Jan Lipperdam. înţepenit de multă
* Edward Page Mitchell, Omul de cristal, Editura Univers, 1980.
28
vreme, după ce fusese lovit de un trăznet, el este întors de bătrâna mătuşă Gertrude, sub ochii povestitorului şi ai vărului său Harry, care văd cum limbile merg de la dreapta spre stingă. Dar mişcarea încetează şi mătuşa îşi dă sufletul. Graţie unei clauze testamentare, cei doi nepoţi traversează Atlanticul împreună cu orologiul şi se înscriu la universitatea din Leyden. Aici, profesorul de filozofie speculativă Van Stopp îl evocă pe eroul necunoscut care a salvat oraşul în timpul asediului spaniol din 1574 şi află povestea orologiului, dezlănţuindu-se într-o cascadă de comentarii, din care reproduc esenţialul (în propria mea versiune românească) : „...de ce nu ar merge un orologiu înapoi ? De ce Timpul însuşi nu s-ar întoarce şi nu şi-ar relua cursul ? (...) Din unghiul de vedere al Absolutului, secvenţa în care viitorul urmează prezentului şi prezentul urmează trecutului este pur arbitrară. Ieri, azi, mîine ; în natura lucrurilor nu există nici un motiv pentru care ordinea să nu poată fi mîine, azi, ieri (...) E atît de greu să ne imaginăm Timpul răsucindu-se asupra lui însuşi; Timpul în reflux, în loc de flux ; trecutul dez-văluindu-se pe măsură ce viitorul se retrage ; veacurile mer-gînd înapoi; cursul evenimentelor desfăşurîndu-se către început şi nu, ca acum, către Sfîrşit ? (...) nu există un mers neschimbat al întâmplărilor omeneşti. Trecut, prezent şi viitor se împletesc într-o plasă inextricabilă. Cine va spune că acest vechi orologiu nu poate să imeargă înapoi ?“ Şi Van Stopp îl întoarce, limbile merg de la dreapta spre stânga, din ce în ce mai repede, pînă cînd un trăsnet îl izbeşte din nou. Mişcarea încetează şi cei doi veri se pomenesc în Ley-denul din 1574, luptând împotriva spaniolilor. Van Stopp apare în chip de ...Jan Lipperdam, iar Harry e eroul care salvează oraşul şi rămîne cu Gertruyd, fiica primarului, în timp ce povestitorul, revenit în prezent, îl ascultă pe profesor conchizînd: „Oare destinul, care poate să pună stă-pînire pe existenţa noastră şi, urmărind propriile-i ţeluri, să ne ducă departe în viitor, nu ne poartă niciodată în trecut ?“ înţeleg dorinţa lui Sam Moskowitz de a adăuga o verigă la lanţul priorităţilor americane, dar această povestire nu are nimic de-a face cu maşina timpului şi, în general, cu Science fiction-ul. Orologiul lui Jan Lipperdam este investit cu puteri magice, iar comentariile profesorului Van Stopp frizează tautologia, reluînd cu deosebiri minime şi- axiomatic
29
afirmaţia despre reversibilitatea timpului. Cu totul altfel se petrec lucrurile în Argonauţii Cronici, unde explicaţiile lui Neşbogipfel pornesc de la constatări şi analogii simple, pentru a ajunge la ideea tulburătoare a desprinderii din prezent. O acţiune care se realizează nu la modul fantastico-alegoric, prin rotirea în sens contrar a limbilor unui orologiu, ci efectiv (dacă acceptăm convenţia), cu o maşină construită în acest scop — chiar dacă descrierea ei, ceva mai amănunţită în Argonauţii Cronici faţă de versiunea finală, rămîne de o voită imprecizie : „Era alcătuită dintr-un metal alb care strălucea în soarele amiezii ca magneziul incandescent, din bare de abanos care absorbeau lumina şi din piese albe care luceau ca fildeşul lustruit. Şi totuşi părea ireală. In loc să fie construită în unghiuri drepte, aşa cum e firesc pentru o maşină, era toată strîmbă, răsucită şi părea gata să cadă, fiind înclinată în două direcţii, asemeni straniilor cristale triclinice ; era ca o maşină care ar fi fost lovită sau avariată ; era sugestivă şi nu incertă, ca o maşină dintr-un vis tulbure". Referin-du-se la forma definitivă a acestui pasaj, epurată de comparaţii şi adjective, Carlo Pagetti atrage atenţia asupra „caracteristicilor de obiect artistic cu care e investită maşina, un fel de tron preţios, văzut nu global, ci în elementele lui separate". (19, p. 27) Inspirat paleontolog al imaginarului, Alfred Jarry reuşise totuşi să reconstituie din aceste elemente vehiculul conceput de Exploratorul Timpului — bineînţeles, sub semnul patafizicii. (46)
Wells nu-şi propune să înfăţişeze modalităţile concrete, desigur ipotetice, ale călătoriei în timp, concentrîndu-se asupra argumentării din ce în ce mai ample, cu fiecare versiune, a principiilor care ar legitima-o. în centrul sistemului de raţionamente se află, evident, ideea existenţei celei de-a patra dimensiuni. Vorbind despre filozofii care au încercat să construiască o geometrie cvadridimensională, Exploratorul Timpului aminteşte, în ediţia definitivă publicata la sfârşitul lui mai 1895, că „Profesorul Sirnon Newcomb a abordat acest subiect, cam cu o lună în urmă, la Societatea Matematică din New York". Fraza este reluată din primul „articol" al versiunii apărute în „National Observer" (Călătorind în timp, posibilitate sau paradox, 17 martie 1894), ceea ce duce la amplificarea unei benigne erori cronologice. După cum am constatat cercetând colecţia reyistei „Nature", alocuţi-
30

unea lui Newcomb, intitulată Gîndirea matematică moderna, publicata în numărul din 1 februarie 1894, fusese prezentată în faţa Societăţii Matematice din New York la întîl-nirea anuală a acesteia din 28 decembrie 1893 ! ...Eroare benignă, pentru că, oricum, matematicianul şi astronomul american se referea la o a patra dimensiune spaţială, aşa cum o mai făcuse, de pildă, în 1878 (115). Dealtfel, discuţiile pe această temă erau la modă în a doua jumătate a secolului, trecînd din paginile publicaţiilor şi tratatelor ştiinţifice în acelea ale lucrărilor de informare — şi chiar în literatura propriu-zisă. Iată cîteva fraze doveditoare din povestirea lui Oscar Wilde, Fantoma din Canterville (1887) : „Evident, nu mai era timp de pierdut, aşa că, adoptînd în grabă cea de-a Patra Dimensiune a Spaţiului ca mijloc, de scăpare, ea (fantoma) dispăru prin lambriuri şi casa deveni foarte liniştită". Lino Aldani crede chiar că- Wells ar fi găsit ideea celei de-a patra dimensiuni într-o carte a lui Hinton, al cărei titlu îl dă în subsolul paginii: Ce este a patra dimensiune ?, 1887 (1, p. 39). De fapt, acesta e titlul primei naraţiuni din volumul Scientific Romances, apărut în 1886 — o tentativă onestă de a-i călăuzi pe nespecialişti prin jungla speculaţiilor matematice.* Dar aici, ca şi la Newcomb, a patra dimensiune nu are nimic de-a face cu timpul. Unicul pasaj de care ar fi putut să-şi amintească Wells se află în capitolul IV : „Astfel, o fiinţă cvadridimensională va apare brusc, ca un corp complet şi finit, dispărînd la fel de brusc, fără să lase nici o urmă în spaţiu (...) Corpul nu va dispare mişcîndu-se într-o anumită direcţie, ci instantaneu, ca un întreg. Nu va exista barieră sau temniţă născocită de noi care să-l poată opri. El va veni şi va pleca după plac ; va fi capabil să realizeze fapte dintre cele mai surprinzătoare". Şi iată cum apare Nebogipfel : „El căzu printre cei din Llyd-dwdd ca un trăznet în plină zi. Deodată, ieşit din neant, el fu acolo". Pe de altă parte, călătorul în timp nu poate fi oprit de nici o barieră sau temniţă spaţială şi realizează fapte dintre cele mai surprinzătoare.
* C. H. Hinton avea să recidiveze în 1904, cu o lucrare mai pretenţioasă, Cea de-a patra dimensiune.
31
De unde a luat, totuşi, Wells ideea celei de-a patra dimensiuni ? Să recurgem, în sfîrşit, la propria lui mărturie : „La Societatea de Dezbateri a studenţilor (...) am auzit vor-bindu-se şi am reţinut ideea unei structuri cvadridimensionale necesare unei noi înţelegeri a fenomenelor fizice, idee care (.„) mi-a oferit un cadru pentru prima mea fantezie ştiinţifică, Maşina timpului..." (25, p. 214). La 14 ianuarie 1887, studentul E. A. Hamilton-Gordon prezentase într-adevăr în faţa membrilor Societăţii o comunicare despre A Patra Dimensiune, publicată în acelaşi an, în numărul din aprilie al lui Science Schools Journal. Ceea ce ne interesează cu deosebire este următorul pasaj : „întrebarea «Ce este a patra dimensiune ?» mi-a fost pusă cu o monotonă frecvenţă şi mi-ar fi fost greu să răspund, dacă nu pentru altceva, atunci pentru că autorul întrebării răspundea de obicei singur, suge-rînd ceva imposibil. Unul credea că e «Timpul», altul «Viaţa», un al treilea «Paradisul», pe cînd un al patrulea sugera «Viteza». Exegeţii operei wellsiene s-au oprit aici, considerînd că Wells a luat ideea de la Hamilton-Gordon, dezvoltînd-o „într-un mod extraordinar de plauzibil" (5, p. 33). Roslynn D. Haynes construieşte chiar o explicaţie a acestei filiaţii exclusive. Referindu-se la experienţa lui Michel-son — Morley din i887, care demonstrase că viteza luminii nu este influenţată de mişcarea Pămîntului, autoarea scrie : „Fără îndoială, acest experiment trebuie să fi determinat cel puţin cîţiva fizicieni să pună la îndoială conceptele tradiţionale de viteză şi, prin urmare, de timp, dar este de înţeles că niciuna dintre speculaţiile lor neconcludente nu putea fi publicată. Revistele de fizică reputate se limitează la publicarea rezultatelor experimentale sau, cel mult, a unor formulări matematice riguroase, nu a unor supoziţii fanteziste. Nu este deci neverosimil ca singura sursă a lui Wells pentru ideile fundamentale din Maşina timpului să fi fost, aşa cum a declarat el însuşi, o comunicare citită la Societatea de Dezbateri din South Kensigton". (9, p. 55) Cîntărind toate aceste argumente, mi s-a părut că menţionarea în treacăt , a unei sugestii „imposibile" e o sursă îndoielnică şi am continuat investigaţiile. Colecţia revistei Mature mi-a oferit soluţia probabilă a enigmei. După mai multe eşecuri — articole de Sylvester, Salmon, Clifford, Rodwell, care tratau problema în manieră „clasică" — am descoperit în numărul din 26
82
martie 1885 — datînd deci dinaintea experienţei lui Michel-son — Morley ! — un scurt text intitulat Spaţiul cvadridi-mensional şi semnat cu iniţiala S (Sylvester ?). Iată primele fraze : „întrebarea «Ce este a patra dimensiune ?» poate primi un număr indefinit de răspunsuri. Prefer, deci, propunînd să considerăm Timpul ca a patra dimensiune a existenţei noastre, să vorbim despre el ca o a patra dimensiune mai curînd decît ca a patra dimensiune. De vreme ce această a patra dimensiune nu poate fi introdusă în spaţiu, aşa cum îl înţelegem în mod obişnuit, existenţa ei solicită un nou fel de spaţiu pe care-1 putem numi timp-spaţiu“. Autorul care se ascunde în spatele semi-anonimului „S" merge mult mai departe decît Hamilton-Gordon, cu toate că-1 precede considerând ferm Timpul ca o a patra dimensiune a existenţei, asemeni lui Nebogipfel. Iar „timpul-spaţiu“ este o neaşteptată şi poate necunoscută prefigurare a„spaţiului-timp" einsteinian !... Mai departe, textul din 1885 ne propune să medităm la „existenţa succesivă a unui cub în timp-spaţiu“ — Nebogipfel şi apoi Exploratorul Timpului vor demonstra că un cub nu poate exista doar în spaţiu. în sfîrşit, pentru a clarifica ideea unui solid cvadridimen-sional, numit de autor „supra-solid", ni se cere să luăm în consideraţie „un solid în continuă stare de schimbare, atît ca mărime, cît şi ca poziţie ; şi un exemplu al unui solid care îndeplineşte această condiţie destul de bine ne este oferit de trupul fiecăruia dintre noi. Lăsaţi orice om să-şi reprezinte agregatul propriilor sale forme trupeşti de la naştere pînă în prezent şi el va avea o idee limpede despre un supra-solid în timp-spaţiu" (119). Exploratorul Timpului va recurge la exemplul portretelor unui om la diferite vîrste, conchizînd : „Toate acestea sînt, în mod evident, secţiuni, ca să mă exprim astfel, reprezentări Tridimensionale ale acestei fiinţe Cvadridimensionale, care este ceva neschimbător şi inalterabil". Mă opresc aici, socotind că înrudirea dintre textul ştiinţific şi cel(e) literar(e) a fost suficient demonstrată — ceea ce nu înseamnă că ea nu poate fi întîmplătoare.
Ideea călătoriei în timp li s-a părut năstruşnică nu numai oaspeţilor Exploratorului. E adevărat că o recenzie nesemnată din Nature nu găseşte romanului nici un cusur, din punct de vedere ştiinţific, evidenţiind ingeniozitatea autorului (87). Dar alte comentarii din anul apariţiei sînt departe de a dovedi aceeaşi lărgime de spirit. „Călătorul în timp din
33
această istorisire inventează un fel de maşină hocus-po-cus...", scrie cineva * în Spectator (Cf. 29, p. 34). La adăpostul aceluiaşi anonimat, recenzentul lui Daily Chronicle formulează obiecţii aparent mai serioase : „El (Wells) uită mereu — sau pare să uite — că Exploratorul său călătoreşte doar în timp şi relatează efecte care sugerează inevitabil călătoria în spaţiu. De ce, de pildă, trebuie să dispară din văzul martorilor modelul maşinii, cînd este pus în mişcare în capitolul al doilea ? De ce, în ultimul capitol, trebuie să dispară maşina însăşi, cînd Exploratorul porneşte în călătoria sa finală ; de ce, în înaintarea prin veacuri, trebuie ea să se zdruncine şi să vibreze ca şi cum s-ar mişca prin văzduh ; de ce trebuie el să scrie «mă strecuram ca un abur prin in-terstiţiile substanţelor întîlnite în cale !» sau să anticipeze contactul subit cu vreun obstacol fizic ?“ (Cf 29, p 39). O lectură atentă a romanului ar fi eliminat primele întrebări. La solicitarea Exploratorului Timpului, Psihologul dă o explicaţie clară : „Nu putem să vedem şi să percepem această maşină, aşa cum nu putem să vedem spiţa unei vîrtelniţe sau un glonţ zburînd prin văzduh. Dacă ea călătoreşte prin timp de cincizeci sau de o sută de ori mai iute decît noi, dacă străbate un minut în timp ce noi străbatem o secundă, impresia pe care o produce va fi desigur doar a cincizecea sau a suta parte din aceea pe care ar produce-o dacă n-ar călători în timp“. Să reţinem relaţia timp — viteză propusă de Wells şi să mergem mai departe. Zdruncinăturile şi vibraţiile pot fi cele ale oricărei maşini în acţiune, chiar dacă este staţionară. Gît despre citatul incriminat, voi reveni asupra lui cu prilejul discutării unei critici cu mai mari pretenţii ştiinţifice. Printre reacţiile nefavorabile din acest punct de vedere se numără şi aceea a lui Israel Zangwill, care invocă paradoxurile prezumtive ale călătoriei în timp ca o dovadă a absurdităţii „oricărei tentative de a atenta la noţiunea de Timp“. Autorul recenziei din Pali Mall Magazine a trăit destul pentru a afla despre paradoxurile generate de teoria relativităţii, pornindu-se tocmai de la relaţia viteză-timp. în acel an 1895, el continua declarîndu-se partizanul concep-
* ...identificat drept directorul literar al publicaţiei, Richard Hoit Hutton (29, p. 34).
i
34
ţiei metafizice „Timpul este o iluzie", pentru a se dezice imediat: „3n loc să fie o a Patra Dimensiune a Spaţiului, Timpul călătoreşte perpetuu prin Spaţiu, repetîndu-se în vibraţii tot mai îndepărtate de punctul originar de incidenţă..." Şi concluzia ’e categorică : „Nu poţi ajunge în Viitor decît aşteptînd" (83).
Rezervele, obiecţiile şi acuzele contemporanilor Maşinii Timpului pot fi regăsite după două decenii în texte care nu mai au justificarea de a fi fost elaborate în epoca pre-rela-tivistă. Van Wyck Brooks scrie, de pildă, într-o carte din 1915 : „...logica prin care Exploratorul Timpului îşi explică procedeul îmi dă cel puţin un sentiment de jenă intermitentă, neputincioasă — în parte, mărturisesc, pentru că nu cred nici astăzi că ar avea vreun temei *“ (6, pp. 34—35). Cu un an înainte, Walter B. Pitkin lansase un atac general, căutînd cu obstinaţie orice breşă în armătura logică a romanului. Disertaţia lui, publicată într-o reputată revistă ştiinţifică (60), reproşează de pildă autorului că, ajungînd la capătul călătoriei sale, în acea eră îndepărtată în (ţâre Soarele nu _ mai încălzeşte Pămîntul, Exploratorul „nu e mai bătrîn nici măcar cu o zi. Hainele lui sînt aceleaşi, gîndurile lui sînt aceleaşi, propriul lui trecut este acelaşi ca la început. Cum e cu putinţă ? Dacă a trecut printr-o sută de mii de generaţii, de ce nu e cu o sută de mii de generaţii mai bătrân ? **“ Şi mai departe : „Cu alte cuvinte, turistului îi trebuie foarte puţin timp pentru a străbate o mare perioadă de timp (...) pentru a face asta, timpul însuşi trebuie să aibă o viteză-timp pe care maşina timpului să o poată depăşi. Şi asta este o perfectă contradicţie, pentru că viteza este un raport în interiorul continuului timp". Dar viteza este de fapt raportul dintre spaţiul parcurs de un corp în mişcare şi timpul utilizat pentru parcurgerea acestui spaţiu — sau distanţa străbătută de-a lungul oricărei axe într-o anumită unitate de timp.
% Bergonzi interpretează acest pasaj neechivoc într-o manieră foarte personală: „Van Wyck Brooks (...) spune că a fost incapabil să înţeleagă ce era greşit în expunerea (principiului) călătoriei în timp..." (5, p. 33).
** într-o versiune rămasă în manuscris şi aflată astăzi la Universitatea din Illinois, Exploratorul moare subit în urma unot leziuni cerebrale pricinuite de consecinţele imprevizibile ale călătoriei în timp în afara duratei fireşti a vieţii sale (Cf. 49).
35
Or, dacă acceptăm ideea că timpul este o a patra dimensiune, putem echivala o sporire a timpului cu o creştere a distanţei, proces în care viteza de-a lungul axei timpului devine mişcarea în timp raportată la unitatea fundamentală de timp. în felul acesta, Exploratorul poate să grăbească sau să încetinească deplasarea maşinii sale, să meargă departe în viitor şi să se întoarcă în prezent *. Cît despre ne-îmbătrînirea eroului (şi a hainelor sale), se pare că Pitkin n-a sesizat implicaţiile teoriei relativităţii restrînse : cînd se află pe maşină. Exploratorul există în acelaşi cadru de refe-- rinţi ca şi ea şi, în acest cadru, timpul trece pentru el în ritmul obişnuit. Pentru cei aflaţi în afara cadrului respectiv, timpul se scurge la fel de normal. Deplasarea de-a lungul axei timpului poate fi percepută numai cînd cadrul de referinţă al maşinii interacţionează cu un alt cadru de referinţă. Exploratorul nu îmbătrâneşte deci decît cu timpul înregistrat de „ceasul său biologic" în vreme ce se află în şaua maşinii sau pe solul planetei — cu „opt zile", după propriul său calcul... Pitkin se întreabă, de asemenea, ce s-ar întîmpîa cu Exploratorul dacă locuinţa sa ar fi dărîmată în timp ce el călătoreşte în timp : „O tonă de cărămizi este îngrămădită pe locul unde se afla atelierul călătorului dispărut. Dar unde, oh, unde este călătorul ? Dacă rămine în acelaşi loc, el se află în mod cert dedesubtul tonei de cărămizi, împreună cu preţioasa sa maşină. Dacă străbate cu adevărat timpul, el trebuie să fie acolo în momentul dat. Prin urmare, timpul şi locul său coincid cu timpul şi locul molozului ; şi asta, îndrăznim să afirmăm, este foarte incomod pentru turist. El este complet întrepătruns cu cărămizile". La aceeaşi obiecţie, formulată de „omul cu păr roşu" în versiunea din „National Observer", Exploratorul — numit deocamdată
*într-o altă versiune nepublicată, el îşi pierde cunoştinţa şi, în cădere, dereglează legătura dintre cadrane şi mecanismul intim al vehiculului, nemaiştiind unde anume se află, în timp. Cînd opreşti, constată ca se află în preistorie şi are o aventură neplăcută cu un hipopotam din pliocen. Reuşind să conecteze din nou cadranele, face un salt de două milioane de ani şi se pomeneşte în secolul 17, unde abia scapă teafăr din întîlnirea cu un grup de puritani. In sfîrşit, reuşeşte să ajungă în tiţnpul său, după ce greşeşte cu un deceniu (Cf. 49). în versiunea definitivă, Wells a renunţat la călătoria în trecut, pe care povestitorul o evocă, în Epilog, doar ca o alternativă incertă.
36
„Inventatorul Filozof" — răspundea : „N-ai auzit niciodată despre Teoria Atomică ? Nu ştii că fiecare corp solid, lichid, gazos este alcătuit din molecule cu spaţii goale între ele ? Asta lasă spaţiu din abundenţă pentru a te strecura prin-tr-un zid de cărămizi, dacă ai suficientă viteză". în versiunea finală, acest pa&j arată astfel : „Atîta vreme cît călătoream cu mare viteză prin timp, asta conta prea puţin ; eram, ca să zic aşa, diluat — mă strecuram ca un abur prin intersti-ţiile substanţelor întâlnite în cale !“ Riscul de a se găsi, la oprire, în spaţiul ocupat de un alt corp nu e ocolit — „m-aş fi întrepătruns, moleculă cu moleculă, cu orice s-ar fi aflat în calea mea" — dar o notaţie precisă înlătură această posibilitate : „Imaginea ceţoasă a laboratorului părea acum să dispară şi vedeam soarele trecînd iute de-a latul cerului, în fiecare minut şi fiecare minut era o zi. Am presupus că laboratorul fusese distrus şi că mă aflam acum în aer liber".
Am insistat asupra genezei ideii ştiinţifico-fantastice şi a acestor replici anticipate la criticile aduse romanului pentru a sublinia minuţia cu care a fost construit edificiul călătoriei în timp. Nu e vorba însă doar de un foc de artificii silogistice, menit să pregătească cititorii pentru altfel incredibila incursiune în Viitor, ci de o veritabilă intuiţie a revoluţiei pe care avea s-o declanşeze, peste un deceniu, o suită de articole semnate Albert Einstein. Acest merit al tânărului Wells nu a trecut neobservat. în anul în care Pitkin se străduia să demonstreze „ştiinţific" insanitatea Călătoriei, Lud-wig Silberstein seria în Teoria Relativităţii: „Nu e nici o deosebire între Timp şi Spaţiu, cu excepţia faptului că de-a lungul Timpului se deplasează conştiinţa noastră. Este interesant de remarcat că înseşi formulele utilizate de Minkowski pentru a exprima idei ca „geometria tridimensională devenind un capitol al fizicii cvadridimensianale" sînt anticipate în romanul fantastic al d-lui Wells. Iată o altă mostră ilustrativă a ceea ce se numeşte astăzi un „tub universal" : „De pildă, să luăm portretul unui om la vîrsta de opt ani, alt portret — la cincisprezece ani, altul — la şaptesprezece , altul — la douăzeci şi trei, şi aşa mai departe. Toate acestea sînt, în mod evident, secţiuni, ca să mă exprim astfel, reprezentări Tridimensionale ale acestei fiinţe Cvadridimensionale care este ceva neschimbător şi inalterabil". Aşadar dl. Wells pare să perceapă limpede absolutul, ca să mă exprim astfel, tu-
37
bului universal şi relativitatea diferitelor lui secţiuni" (120, p. 134). Iată şi opinia lui Iulii Kagarliţki, exegetul sovietic de astăzi al operei lui Wells : „Autorul Maşinii timpului nu poate, desigur, să aspire la gloria de a fi un al doilea Ein-stein, dar, comparînd cîteva date, e uşor de văzut cit de îndrăzneţ îi era gîndul şi aît de exactă intuiţia. Aşa cum am arătat, experienţa lui Michelson fusese efectuată în 1881 (de fapt, în 1887 — n.a.). Einstein a descoperit relativitatea timpului şi spaţiului în 1905. Wells a scris despre posibilitatea mişcării în timp, o idee nesăbuită potrivit vechii şcoli de fizică, în 1895 — zece ani înaintea lui Einstein. Şi după cum ştim din istoria elaborării Maşinii timpului, el se gîn-dise la această problemă cu mult mai devreme" (11, p. 155). Şi mai categoric este Charles-Noel Martin, autorul uneia dintre cele mai recente lucrări monografice consacrate lui Einstein :
„Două surse posibile de inspiraţie"
Din primul an petrecut la Poly *, un eveniment ştiinţific a fost util inspiraţiei eisteiniene : primul congres internaţional al matematicienilor. Henri Poincare, care ar fi trebuit să participe, nu veni, fiind reţinut la Paris de un doliu ; fu citită, în schimb, intervenţia lui intitulată Asupra raporturilor dintre analiza pură şi fizica matematică (...) El afirma :
„Spaţiul absolut, timpul absolut, ohiar geometria euclidiană, nu sînt condiţii care se impun mecanicii : s-ar putea enunţa faptele raportîndu-le la un spaţiu ne-euclidian.“
O gîndire profundă şi profetică, prevestind în acelaşi timp Relativitatea restrînsă şi Relativitatea generală.
Aceste fraze din 1896 pot fi alăturate primelor pagini ale unui roman extraordinar publicat în acelaşi an, Maşina de explorat timpul ** de H. G. Wells.
Wells anticipase din plin Relativitatea în acest prim roman al său :
„Există, de fapt, patru dimensiuni, trei pe care le numim cele trei planuri ale Spaţiului şi o a patra, Timpul (...)
* Şcoala politehnică federală din Ziirich
** Titlul francez al romanului
38
Nu e nici o deosebire între Timp şi vreuna dintre cele trei dimensiuni ale Spaţiului, cu excepţia faptului că de-a lungul Timpului se deplasează conştiinţa noastră (...) De ce n-ar exista o a patra dimensiune * în unghi drept cu celelalte trei ? (...) Iată o serie de portrete ale aceleiaşi persoane la opt ani, la cincisprezece ani, la şaptesprezece ani, un altul la douăzeci şi trei de ani şi aşa mai departe. Ele sînt în mod evident secţiunile, pentru a spune astfel, reprezentările în trei dimensiuni ale unei fiinţe cu patru dimensiuni, care este neschimbătoare şi inalterabilă **"
Acesta este însuşi cadrul Relativităţii aşa cum o va clădi, după mai bine de zece ani, Hermann Minkowski, pornind de la articolele lui Einstein, dar care fusese descoperită în prealabil de Henri Poincare.
„Fie zis nu pentru a stabili geneza proiectelor einsteiniene, ci pentru a explica pe ce s-a sprijinit probabil evoluţia lor.“ (114, pp. 67—68).#
Fără nici o intenţie de supralicitare, trebuie să precizez că Maşina timpului este anterioară intervenţiei lui Poincare. Chiar dacă facem abstracţie de forma embrionară a romanului, Argonauţii Cronici (1888), toate pasajele invocate ca dovezi ale anticipării Relativităţii existau în primul „articol" al versiunii din National Observer, apărut la 24 martie 1894 — deci cu doi ani înaintea primului congres internaţional al matematicienilor. Wells trebuie desprins deci din tandemul propus de Charles-Noel Martin, Maşina timpului constituind o posibilă sursă independentă a inspiraţiei lui Einstein.
Mă grăbesc să spun că omul cel mai surprins de această afirmaţie ar fi fost însuşi autorul, care mărturisea : „Sînt şi acum incapabil să-mi dau seama ce urmăreşte fizica modernă. Nu-mi pun această întrebare împreună cu cei care fac cercetări şi speculaţii, ci îp legătură cu ei. Am impresia că se aşteaptă încă apariţia unui Darwin şi a unui Huxley ai fizicii" (25, p. 221). Aceste fraze apăreau în 1934, după ce Einstein, Niels Bohr, Louis de Broglie puseseră bazele
* în original „o altă direcţie"
** Pentru a înţelege mai exact raţionamentul lui Ch. N. Martin, am tradus de astă dată pasajul din versiunea franceză, ceea ce explică unele deosebiri neesetnţiale.
L
39
Relativităţii, ale fizicii atomice şi ale mecanicii cuantice,! Cum să ne explicăm strania lacună ? Mai ales că Wells îl cunoscuse pe Einstein, apreciindu-i creierul „atotcuprinzător şi subtil" (id., p. 29) şi punîndu-1 pe dl. Burleigh din Oameni ca zeii să afirme că el ar fi putut să lămurească pătrunderea pămîntenilor „în vreo altă dimensiune a spaţiului"... Constatînd că „toate progresele înregistrate în fizică, de la începutul secolului, îi scăpaseră lui Wells sau, mai exact, nu-i înfierbîntaseră deloc imaginaţia", Jean-Pierre Vernier pune acest fapt pe seama „rolului de maximă importanţă" pe care l-a jucat biologia în modelarea personalităţii sale şi în întreaga lui operă (23, p. 53). E o interpretare care sugerează exclusivitatea şi, ca atare, mi se pare abuzivă. în definitiv, unele dintre cele mai şocante idei ştiinţifico-fantastice wellsiene aparţin domeniului unei fizici atunci sau deocamdată imaginare : călătoria efectivă în timp, nodurile spaţiale (Neobişnuitul caz al ochilor lui Davidson), substanţa „opacă pentru gravitaţie" (Primii oameni în Lună), bomba atomică {Lumea eliberată), universurile paralele {Oameni ca zeii). Ultimul roman pomenit în paranteză apăruse, ce-i drept, în 1923. Dar ce speculaţii biologice ingenioase, datînd din aceeaşi perioadă, pot fi citate pentru a demonstra supremaţia absolută a disciplinei revelate tînărului Wells de Thomas Huxley, discipolul lui Darwin ?
Adevărul despre omisiunea teoriilor (şi teoreticienilor) care au revoluţionat fizica mi se pare a fi mult mai simplu : imaginaţia scriitorului nu se mai înfierbînta la contactul cu nici o izbîndă sau ipoteză ştiinţifică. El hotărîse să renunţe la Science fiction pentru romane sociale şi proiecte de construcţie a viitorului, unele literaturizate. Dovada o constituie, printre altele, scrisorile adresate lui Arnold Bennett, la începutul secolului : „...de ce naiba te-ai alăturat conspiraţiei care urmăreşte să mă limiteze la un anumit tip de istorisire? Vreau să scriu romane şi jur în faţa lui Dumnezeu că am să scriu romane (...) Pot să te asigur că nu lucrez la ceva lung şi straniu şi profund în genul Maşinii timpului şi n-am intenţia s-o mai fac vreodată" (15 iunie 1900, 102) ; „Sînt condamnat .să scriu romane «ştiinţifice» şi povestiri scurte pentru voi, făpturi din mulţime, şi romanele mele vor constitui desfrîul meu personal" (19 august 1901, 102) Falsa resemnare din al doilea pasaj se datorează, probabil, succesului
40
9
înregistrat de Primii oameni în Lună, apărut în 1901. Dar Wells scrie, de fapt continuă să scrie romane „neştiinţifice" *, abordînd tot mai rar genul care-1 consacrase. Din perspectiva posterităţii, a fost o alegere neinspirată. Cu oîteva reuşite notabile (Kipps, Tono-Bungay), opera lui realist-critică nu este la înălţimea celei a lui Dickens, Thackeray, Gals-worthy — iar studiile şi utopiile constituie astăzi doar un obiect de cercetare mai ales universitară. Wells a ucis astfel expresia cea mai viabilă a talentului său, din fericire nu înainte ca ea să se întrupeze într-o suită de lucrări exemplare. Să ne întoarcem la prima şi poate cea mai izbutită dintre acestea.
Apariţia Maşinii timpului marchează evoluţia science fiction-ului şi printr-un unghi de vedere inedit. Pînă atunci, confruntarea dintre prezent şi viitor era rezolvată, în registrul grav al anticipaţiei **, în favoarea celui de-al doilea. Nemulţumiţi de ceea ce vedeau în jurul lor, autorii proiectau peste secole contururile unei lumi ideale. Wells refuză această soluţie convenţională. Pornind de la fenomenul so-cial-economic cel mai pregnant al epocii, contradicţia dintre muncă şi capital, dintre exploataţi şi exploatatori, el imaginează o societate în care exacerbarea acestei contradicţii a dus la o diferenţiere biologică. în anul 802701 nu mai există două clase antagonice, ci două rase degenerate, trăind într-o oribilă simbioză : morlocii îi îmbracă şi-i hrănesc pe eloi, asemeni oamenilor care îngrijesc animalele sortite sacrificării... Aceste semnificaţii nu trebuie căutate printre rînduri, de vreme ce Exploratorul Timpului arată că „pornind de la problemele propriei noastre epoci, mi se părea limpede ca lumina zilei că mărirea treptată a diferenţei dintre Capitalist şi Muncitor, în prezent doar temporară şi socială, era cheia întregii situaţii." Primii critici,ai romanului au înţeles fără dificultate că e vorba de o creaţie „nu lipsită de referiri satirice la «nemulţumirile prezente»" (83). Iar autorul a ţinut să sublinieze că mesajul explicit n-a fost un păcat de tinereţe,
* Roţile norocului datează din 1896, Iubirea şi dl. Levisham din
19.00.
** ...pentru că secolul 19 cunoaşte şi extrapolări umoristico-satirice : Melonta tauta de Edgar Allan Poe, Secolul douăzeci de Robida, In secolul 29 de Jules Verne etc.
41
reluându-1 într-unul dintre romanele sale „neştiinţificg", Sufletul unui episcop, publicat în 1917 : „între patronul modern şi salariatul modern există o neînţelegere incurabilă. Disraeli i-a numit cele două Naţiuni, dar asta a fost demult. Acum este vorba de două specii. Maşinile au făcut din ei specii diferite".
După lectura unor astfel de pasaje, nu poţi primi decît cu stupefacţie afirmaţia cu pretenţie de analiză marxistă a lui Christopher Caudwell : „Nici o problemă reală contemporană nu constituie vreodată tema romanelor sale. Fără îndoială, asta explică atracţia minţii lui către fantezia ştiinţifică..." (42, p. 81). Trebuie să recunosc că nu e Ia înde-mîna oricui să îngemăneze o eroare atît de flagrantă de interpretare a operei, cu o concepţie atît de retrogradă privind genul în întregul lui !... Kingsley Amis, de pildă, autorul altfel interesantului eseu Noi hărţi ale iadului, nu-şi propune decît să escamoteze sensul profund al romanului : „Cînd Exploratorul Timpului constată că omenirea s-a împărţit în două rase, eloii cei blînzi şi ineficienţi şi morlocii cei sălbatici, ideea că acestea descind din clasele noastre parazitare şi, respectiv, din muncitorii manuali este prezentată ca o simplă explicaţie, ca o soluţie a enigmei ; ea nu e transformam, cum ar fi procedat în mod inevitabil un scriitor modern, într-un avertisment împotriva vreunei tendinţe actuale a societăţii" (2, p. 39). Am contestat prima oară validitatea acestei interpretări acum patrusprezece ani, scriind : „O aserţiune atît de clară şi de categorică trebuie combătută la fel de clar şi de categoric — şi cine e mai îndreptăţit să o facă decît însuşi Wells ? în prefaţa la un volum se’ectiv apărut în Statele Unite *, el dă cu anticipaţie un răspuns fără drept de apel : «...răposatul domn Zangwill deplîngea într-o revistă din 1895 faptul că prima mea carte, Maşina Timpului, se preocupă de «nemulţumirile prezente». Maşina timpului este, într-adevăr, tot atît de filozofică şi polemică şi critico-socială ş.a.m.d. ca şi Oameni ca zeii, scrisă cu douăzeci şi opt de ani mai tîrziu...» (33, p. 36). Fără să citeze această declaraţie lipsită de orice echivoc, Jean-Pierre Ver-
* Severi famous nouvels by H. G. Wells — Alfred A. Knopf, New York, 1934.
42
*
nier încearcă sa pună sub semnul îndoielii toate referirile scriitorului la „cheia" primului său roman : „E posibil — dar nu cert — ca Wells să fi avut intenţia de a-şi avertiza contemporanii asupra pericolelor ştiinţei şi de a le arăta, de asemeni, defectele inerente sistemului lor social, dar nu asta pare să fi fost esenţa intenţiei sale. Desigur, Wells însuşi avea să acrediteze, într-o anumită măsură, această teză, plasînd a posteriori Maşina timpului în suita lucrărilor de propagandă care aveau să constituie fundamentul ideologic al Conspiraţiei Ja Lumina Zilei*" (23, p. 121). Nuanţele cu care operează exegetul francez nu izbutesc să ascundă intenţia de a desprinde romanul de pe orbita literaturii angajate. De altfel, peste numai două pagini, clarobscurul este abandonat în favoarea unor afirmaţii tranşante : „...fabula n-are nici o valoare de avertisment (...) Ne aflăm în domeniul fanteziei şi aici nu există nici o punere în gardă conştientă" (id., p. 123). După care este reprodus citatul din Kingsley Anus care a declanşat această încrucişare de spade.
Riposta mea de acum patrusprezece ani se întemeia doar pe opinia autorului, dar caracterul filozofic, polemic şi cri-tico-social al Maşinii timpului reiese cu limpezime din însăşi lectura textului. Iată cîteva fraze edificatoare : „...Industria şi-a pierdut treptat dreptul de a exista în aer liber (...) Chiar şi acum, un muncitor din East-end nu trăieşte oare în astfel de condiţii artificiale încît, practic, este rupt de suprafaţa naturală a pămîntului ? (...) De asemenea, tendinţa exclusivistă a celor mai bogaţi — datorată, fără îndoială, rafinamentului sporit al educaţiei lor şi prăpastiei tot mai adînci dintre ei şi violenţa aspră a celor săraci — duce încă de pe acum la rezervarea, în folosul lor, a unor părţi însemnate din suprafaţa terenului (...) Cu veacuri în urmă, cu mii de generaţii în urmă, omul îl lipsise pe fratele său om de libertate şi de lumina soarelui (...) Omul fusese mulţumit să trăiască în huzur, pe seama trudei semenului său (...)“. Constituie toate acestea (şi multe altele) doar o „simplă explicaţie", „o soluţie a enigmei" ? Nu au ele „nici o valoare de avertisment" ? ...Se pare că răposatul domn Zangwill avea ochiul mai ager decît unii critici din zilele noastre.
* Titlul unei cărţi programatice a lui Wells din 1928.
43
Tînărul Wells a investit mari speranţe în Maşina timpului, încă din perioada publicării versiunilor premergătoare editării sub formă de volum. într-o scrisoare către Elizabeth Healey, din decembrie 1894, el declara : „Poate te interesează să afli că vechii noştri Argonauţi Cronici din Science Schools Journal au devenit în cele din urmă o povestire completă şi vor apare în foileton în New Review, începînd din ianuarie. Este ultima carte pe care o joc şi dacă nu va avea un mare succes, va trebui să-mi cunosc locul pentru tot restul carierei mele" (Cf. 26, p. 102). A fost însă o carte cîş-tigătoare. Publicul a manifestat un deosebit interes chiar după apariţia primului episod, iar W. T. Stead, editorul importantei publicaţii Review of Review, scria în numărul din martie 1895 al acesteia : „H. G. Wells, autorul foiletonului din New Review, este un om de geniu. Invenţia Maşinii Timpului e o reuşită, dar descrierea evoluţiei finale a societăţii împărţite în aristocraţii şi capitaliştii care trăiesc la suprafaţă, în lumina soarelui şi truditorii care sînt osîndiţi să trăiască în măruntaiele pămîntului, în întuneric, ânvă-ţînd să vadă prin transformarea ochilor mari ca de bufniţă, este înspăimântătoare şi oribilă în ultimul grad. Povestirea nu s-a încheiat, dar autorul a scris destul pentru a arăta că are o imaginaţie la fel de teribilă ca aceea a lui Edgar Aîlan Poe" (Cf. 32, p. 44). Chiar criticii ale căror rezerve faţă de ideea călătoriei în timp le-am menţionat anterior laudă în general romanul la publicarea în volum. R. H. Hutton îl caracterizează drept „o foarte ingenioasă istorisire" (Cf. 29, p. 34). Anonimul din Daily Chronicle consideră că „el (Wells) a produs în domeniul ficţiunii această raritate despre care Solomon spunea că este nu numai rară, ci inexistentă — «un lucru nou sub soare»" (id., p. 38). Iar Israel Zangwill vorbeşte despre „o rafinată creaţie imaginativă demnă de Swift" (83).
Acest concert de elogii ne-ar putea îndreptăţi să evocăm dictonul coup d’essai, coup de maître — dacă n-am şti cîtă truda încorporează versiunea finală a Maşinii Timpului. Graţie mărturiei lui A. Morley Davis, un prieten aî lui Wells din acei ani, s-a aflat despre existenţa unor versiuni pierdute, redactate între 1889 şi 1892 (Cf. 26, pp 291—292). în mod evident, autorul încearcă să umple golul din Argonauţii Cronici, descriind aventurile eroilor in yiitor — şi nu numai în
44
%
viitor. în prima versiune, Nebogipfel şi reverendul Cook ajung într-o epocă mai puţin diferită de a noastră decît în Maşina Timpului, în care contradicţiile sociale nu s-au transformat în diferenţieri biologice. La suprafaţa pămîntului trăieşte o aristocraţie ştiinţifică decadentă, ai cărei membrii, îmbrăcaţi în robe roşii, sînt dedaţi literaturii şi artei. Ei îi invită pe argonauţi să viziteze un muzeu imens, în care îi Iasă singuri, avertizîndu-i să nu se apropie de tunelurile du-cînd sub pămînt. Cei doi nesocotesc avertismentul şi descoperă o lume subterană care munceşte pentru a asigura huzurul celor de la suprafaţă. Cuprinşi de remuşcări, cîţiva dintre aceştia coboară, la rîndul lor, ca să cînte şi să danseze pentru cei oropsiţi. Gestul lor declanşează o revoltă sîngeroasă. Argonauţii se îndreaptă spre maşină, împreună cu o aristocrată care l-a fascinat pe Cook. Dar reverendul descoperă că farmecele ei sînt artificiale şi o părăseşte. Călătoria spre prezent îşi greşeşte ţinta şi cei doi ajung în paleolitic, unde sînt atacaţi de oamenii preistorici. Reintegrînd în sfîrşit secolul nouăsprezece, Nebogipfel îl depune pe Cook şi dispare. Forma finală a romanului a păstrat şi amplificat ideea celor două lumi, muzeul, fuga Exploratorului. Cît despre confruntarea cu preistoria, ea a rămas doar o posibilitate evocată în Epilog : „Poate că s-a îndreptat spre trecut şi a ajuns printre sălbaticii păroşi şi sîngeroşi din Epoca Pietrei Cioplite..." In a doua versiune, nu mai există o lume subterană şi clasa posedantă guvernează cu ajutorul hipnotismului. Unul dintre membrii ei duce o campanie pentru a determina renunţarea la această practică — şi reuşeşte. Eliberaţi de jugul hipnotic, oamenii se răzvrătesc şi-i ucid pe asupritori.
Urmează cele şapte „articole" din National Observer, publicate între 17 martie şi 23 iunie 1894, apoi o ediţie americană, înregistrată la Biblioteca Congresului la 7 mai 1895 *. Este interesant de observat că Epilogul acesteia diferă substanţial de cel din ediţia definitivă : „El nu s-a întors pînă acum şi dacă s-ar întoarce şi-ar găsi casa în mîinile unor străini, iar micul său cerc de auditori risipit pentru totdeauna. Filby a schimbat poezia cu piesele de teatru şi este un om
* H. G. Wells, The Time Machine, Henry Hoit and Co, New York, 1895. Cum am arătat, ediţia definitivă a apărut, la Londra, la sfîrşitul lunii mai 1895.
45
bogat — atât cît poate fi un om de litere — şi extrem de nepopular.; Medicul a murit, Ziaristul e în India, iar Psihologul a cedat paraliziei. Cîţiva dintre ceilalţi oameni pe care obişnuiam să-i întîlnesc acolo au dispărut cu totul, ca şi cum ar fi călătorit şi ei undeva, utilizînd un anacronism similar. Şi astfel, cel puţin deocamdată, povestea Maşinii Timpului se sfîrşeşte într-un fel de fundătură". Bernard Bergonzi se declară pe drept cuvînt nemulţumit de acest final pe care-1 consideră „o întoarcere plată şi abruptă la maniera Kiplin-giană a paginilor de început" (40). Paginile, de fapt capitolele de început, au într-adevăr ceva din atmosfera povestirilor lui Kipling în care bărbaţii stau de vorbă, la club, cu nonşalanţă. Ele au rolul de a-1 pregăti pe cititor pentru saltul în Necunoscut. Un salt nu numai excitant, ci şi periculos pentru liniştea sufletească a celor care, ascultînd relatarea Exploratorului, nu o consideră doar o născocire ingenioasă. în situaţia aceasta se află însă numai povestitorul şi firesc este ca, epilogînd, să nu se risipească în amănunte despre destinele unor cvasi-abstracţiuni, ci să mediteze asupra revelaţiilor călătoriei în viitorul îndepărtat, cum se petrec lucrurile în versiunea definitivă.
Am spus cvasi-abstracţiuni şi precizez îndată că lipsa de concreteţe a personajelor nu se datorează neputinţei autorului de a le înzestra cu atributele vieţii, ci unei opţiuni artistice. Vrînd să concentreze atenţia cititorului asupra argumentelor care „legitimează" călătoria în timp, Wells renunţă la maniera descriptivă, făcînd din oaspeţii Exploratorului nişte simpli purtători de replici. Intenţia este trădată şi de numele atribuite succesiv personajelor. în Argonauţii Cronici, ele sînt utilitate ca elemente de culoare locală şi sună foarte firesc : Owen, Thomas, Parry Davies, Pugh Jones, John Peters, Arthur Price Williams etc. Metamorfoza începe cu versiunea din „National Observer" : Omul cu păr roşu, Bărbatul Foarte Tînăr, Primarul din Provincie, Medicul — cărora li se adaugă, în versiunea finală, Psihologul, Editorul, Ziaristul... Reacţiile lor sînt diferenţiate, potrivit şi categoriei pe care o reprezintă, de la interesul activ al Psihologului (degetul lui apasă pe maneta care trimite modelul Maşinii Timpului într-o călătorie fără sfîrşit; el este cel care explică de ce modelul nu mai poate fi văzut şi perce-
46
put) pînă la opacitatea agresiva a Editorului (care consideră relatarea „o minciună sfruntată"). în acest din urmă caz, Wells şi-a îngăduit poate o nevinovată revanşă faţă de Frank Harris, redactorul şef al mensualului Fortnightly Review, care-i refuzase articolul Universul rigid ca fiind „incomprehensibil". Or, potrivit mărturiei scriitorului, articolul era inspirat de aceeaşi idee a „unei structuri cvadridimensionale necesare unei noi înţelegeri a fenomenelor fizice" (25, p. 214) ca şi Maşina Timpului.
Procesul de abstractizare îl include şi pe eroul romanului. Din numeroasele elemente ale fizionomiei lui Nebogipfel, versiunea finală păstrează doar ochii cenuşii ,şi paloarea feţei. Iar numele extravagant şi apelativele „Filozoful", „filozoful nesociabil", „Omul Anacronic", reluate în National Observer şi în ediţia americană în variantele „Inventatorul Filozof" şi „Persoana Filozofică", se reduc la neutrul „Exploratorul Timpului". Pentru a da credibilitate personajului (deci şi relatării sale), autorul renunţă şi la singularizarea exacerbată a ^modelului iniţial. înfăţişarea Exploratorului nu mai are nimic „inuman", iar „ciudăţeniile" lui, în loc să creeze „p prăpastie uriaşă" între el şi „omenirea obişnuită", constituie mai curînd un punct de atracţie pentru cunoscuţii care-1 vizitează săptămînal. Savantul damnat, desăvîr-şindu-şi opera într-o deplină izolare, se transformă aşadar într-un om de lume cu zi fixă de primire, potrivit canoanelor mondene !... în sfîrşit, însuşi mobilul călătoriei în timp diferă esenţial : Nebogipfel simte că s-a născut prea devreme, că aparţine, prin geniul său, Viitorului spre care tinde cu întreaga sa fiinţă ; Exploratorul vrea doar să-şi potolească nestinsa curiozitate ştiinţifică, să-işi verifice, poate, opinia despre creşterea volumului civilizaţiei : „o acumulare nesăbuită care va trebui pînă la urmă, inevitabil, să se năruie asupra făuritorilor ei şi să-i distrugă".
Georges Connes consideră că „prin setea sa de a trăi în Utopie, acest prim fiu al lui Wells (Nebogipfel) este — lucru ciudat, dar nu inexplicabil — mai wellsian decît Exploratorul Timpului..." (44). Mă îndoiesc de adevărul acestei aserţiuni, pornind în primul rînd de la eseurile publicate de Wells în perioada elaborării diferitelor versiuni ale romanului. în Viziunea trecutului, apărută în Science Schools
47
Journal în iunie 1887 *, deci cu un an înaintea Argonauţilor Cronici, autorul visează că ajunge în mezozoic şi că ascultă declaraţia unei reptile amfibii cu trei ochi : „Această lume e a noastră pentru totdeauna şi vom progresa deapururi către perfecţiunea fără sfîrşit". Omul intervine, indignat : „...departe de a dura veşnic, rasa voastră va dispare cu totul în cîteva milioane de ani (...) voi vă aflaţi, aici numai pentru a pregăti Pămîntul pentru apariţia acelor forme superioare de viaţă care, la rîndul lor, îl vor pregăti pentru venirea acestei glorioase rase de fiinţe înzestrate cu inteligenţă şi suflet, care, prin eonii fără număr ai viitorului, nu se vor opri din mersul către perfecţiunea fără sfîrşit..." (72). Repetarea sintagmei finale subliniază ironia intrinsecă a textului. în Regresiunea zoologică (1891), ideea perisabilităţii figurează explicit: „într-o nebănuită obscuritate, natura înzestrează vreo făptură acum umilă cu posibilităţi mai mari de apetit, rezistenţă sau distrugere, pentru a creşte de-a lungul timpului şi a-1 alunga pe homo departe în întunericul din care s-a născut universul său. Trebuie să se ţină seama de Fiara Viitoare în orice calcule anticipative privindu-1 pe Omul Viitor". (73) Argumentul este reluat în Viteza schimbării (1894): „Fără îndoială, omul este astăzi stăpînul întregului Pămînt, dar cui îi va reveni stăpînirea în viitor e o altă problemă. A i-o hărăzi tot lui dovedeşte o încredere în permanenţa condiţiilor terestre care nu îşi găseşte justificarea în ştiinţa geologică sau astronomică. Fără îndoială, el este moştenitorul tuturor erelor, dar poate că heringul, broasca, păduchele de plante sau iepurele sînt legatarii întîrziaţi" (75). Convins de valabilitatea formulei darwiniste „lupta pentru existenţă", tînărul Wells interpretează prin prisma ei şi evoluţia rasei umane, urmărind, evident, să deschidă o breşă de nelinişte în mulţumirea de sine şi credinţa într-o eternă şi intangibilă prosperitate caracteristice societăţii victoriene. în această cheie trebuie citit capitolul O viziune mai îndepărtată — mai ales pasajul din versiunea New Review, în care apar animale semănînd cu iepurii sau cu nişte canguri de mici dimensiuni. Lovindu-1 pe unul cu o piatră şi examinîndu-1, Exploratorul constată, surprins, că are cinci degete firave la
* ...sub semnătura Sosthenes Smith.
48

picioarele din faţă şi din spate, un cap rotund, cu o frunte proeminentă şi ochi privind înainte. Aceste făpturi sînt vî-nate de monştri înalţi de trei picioare şi lungi de treizeci, cu corpul segmentat, cu capul teşit prevăzut cu mai mulţi ochi aşezaţi poligonal şi cu două antene flexibile, în continuă mişcare. „Vaga aparenţă umană a micilor creaturi mă punea în mare încurcătură — spune Exploratorul. Dacă te gîn-deşti nu e nici un motiv pentru care o omenire degenerată să nu ajungă în cele din urmă să se diferenţieze în tot atîtea specii ca şi descendenţii peştelui din care descind toate vertebratele de uscat". Dispariţia pasajului din versiunea finală a dat loc Ia diverse interpretări. Bergonzi reproduce o scrisoare din 1 aprilie 1895, în care Henley, editorul lui New Review, îi cere colaboratorului său să adauge ceva la ultimul capitol, din necesităţi de spaţiu : „De pildă, opririle Exploratorului pot să înceapă cu cîteva fraze mai curînd decît se întîmplă acum şi el poate chiar să ne vorbească despre ultimul om şi femeia lui, prezentîndu-i ca o dovadă şi un semn ale decăderii finale" (Cf. 40). Dacă Wells a dat curs cererii de amplificare a textului, ceea ce nu e decît o supoziţie, el a ştiut să reziste sugestiei rocamboleşti a editorului, adăugind un pasaj care să consune cu atmosfera globală. Oricum, înlăturarea lui din versiunea definitivă are o justificare mai temeinică decît răzvrătirea împotriva intervenţiei din afară. Micile creaturi par să fie reprezentantele unei omeniri degenerate, poate cliiar urmaşele firavilor ejoi. Or, Exploratorul Timpului nu numai că loveşte una dintre aceste creaturi, luîndu-i probabil viaţa, dar relatează : „Am făcut mai multe încercări de a ucide sau a captura un alt animal cenuşiu, dar nici unul dintre proiectilele mele n-a avut succesul celui dintîi ; după cam o duzină de aruncări, care au făcut să mă doară braţul, am simţit că mă cuprinde un val de iritare la gîndul nebuniei de a mă fi aventurat atît de departe în viitor fără arme sau echipament". Sigur, eroul nostru nu e un apostol al non-violenţei, cum o demonstrează atitudinea lui faţă de lumea subterană : „...doream cu putere să ucid un morloc sau mai mulţi. Puteţi gîndi că e inuman să doreşti să-ţi ucizi proprii urmaşi ! Dar era cumva imposibil să vezi ceva omenesc în fiinţele acelea". Morlocii reprezintă însă un pericol mortal nu numai pentru eloi ci şi
49
pentru Exploratorul însuşi. Pe cînd micile creaturi fragile, cu vaga lor aparenţă umană...
Mergînd şi mai departe în viitor, Exploratorul întîl-neşte o nouă întruchipare a luptei pentru existenţă : fiinţele semănînd cu un imens fluture alb şi cu un crab monstruos, în sfîrşit, la capătul călătoriei sale, mai dăinuie doar o singură formă de viaţă, „un corp rotund, cam de mărimea unei mingi de fotbal, sau poate mai mare, din care ieşeau nişte tentacule". înţelegem eă degradarea biologică este determinată de diminuarea progresivă a aportului de energie solară — să nu uităm că teoria cosmologică dominantă era aceea a morţii termice ! Şi relatarea Exploratorului este pătrunsă de un sentiment de „insuportabilă tristeţe", cum spune el, la închegarea căruia contribuie imaginile deprimante din jur : cerul sîngeriu, marea moartă, lichenii de un verde livid, crabii tîrîndu-se pe ţărmul stîncos. încă un salt — şi suprema dezolare a eclipsei în urmă căreia „Cerul era absolut negru".
Maşina timpului nu se încheie totuşi cu această viziune sumbră. Epilogul îi aparţine povestitorului şi imaginile teribile pălesc în faţa a două flori „acum ofilite, şi cenuşii, şi presate, şi gata să se sfărâme", florile pe care Weena le dăruise Exploratorului în acel incredibil an 802701. Ele stau mărturie că „şi atunci cînd inteligenţa şi forţa au pierit, recunoştinţa şi afecţiunea faţă de semenul său rămîn vii în inima omului". Să fie această frază finală o concesie făcută editorului sau gustului public, o încercare de a atenua şocul emoţional produs de tabloul Pământului muribund ?... în eseul Discuţie cu Gryllotalpa* (1887), Wells răspundea.afirmaţiei „Omul este mai puţin decît nimic în universul infinit" astfel: „Un soare poate fi un corp uriaş aflat la o depărtare de milioane de mile dar, în mod cert, aici el nu e la fel de mare ca ochiul care-1 priveşte. Fără îndoială, datoria de a sprijini dezvoltarea omenirii este un lucru imens, dar mai aproape şi în fiecare zi există datoria de a-ţi ajuta vecinul" (71). Unii comentatori au văzut în această replică o manifestare crasă de antropocentrism care „depinde deşi are drept rezultat o totală denaturare a oricărei perspective
* ...semnat Septimus Browne.
50
ştiinţifice privind fenomenele naturale" (30, p. 154). Interpretarea mi se pare excesivă, antropocentrismul trebuind a fi înţeles aici nu ca un crez ştiinţific eronat, ci ca o expresie a umanismului autorului, a refuzului său de a socoti individul o cantitate neglijabilă în raport cu cosmosul implacabil. Ecoul peste ani al acestei atitudini singulare în publicistica tînărului Wells mi se pare a fi tocmai finalul Maşinii timpului: amintirea fragilă a unei simţiri de o clipă înfruntă obsesia regresiunii şi a extincţiei universale.
ÎNGERI SAU MONŞTRI ?
„Oamenii de pe Tucana semănau atît de mult cu cei de pe Pămînt, incit încetul cu încetul pierdeai impresia că te afli în faţa unei alte lumi. Ei dovedeau însă o deplină perfecţiune a trupului, care deocamdată trăia doar în visurile ţi operele artiştilor de pe Pămînt ţi nu-ţi găsise întruchiparea decît intr-un număr foarte redus de oameni, minunat de frumoşi".
IVAN EFREMOV, Nebuloasa din Andromeda
„Trei ochi furioşi, plini de ură, ardeau de un foc viu, strălucitor ca singele proaspăt, pe un chip înconjurat de un oribil cuib de viermi care se zvîrcoleau, viermi albaştri tîrîndu-se acolo unde ar fi trebuit să se afle părul".
DON A. STUART, Cine merge acolo?
Interesul faţă de problema existenţei vieţii raţionale pe alte corpuri cereşti a fost considerabil stimulat de pătrunderea omului în spaţiul cosmic, dar el datează din epoci situate mult dincolo de limitele ariei temporale a Science fiction-ului. în 1686, de pildă, Bernard Le Bouvier de Fontenelle publica Dialoguri despre pluralitatea lumilor locuite, graţios rechizitoriu la adresa geocentrismului şi antropocentrismului care nu depuseseră armele. Populînd Luna şi planetele, autorul rămînea foarte discret în ceea ce priveşte înfăţişarea extratereştilor săi, mulţumindu-se, de pildă, să-şi imagineze că locuitorii de pe Mercur „Trebuie să fie nebuni de atîta vivacitate". Mai înainte încă, marele Kepler descrisese fiinţele selenare în textul postum Somnium (1634) : „Forma de şarpe este cea mai răspîndită pe Levania (Lună). E minunat să-i vezi (pe locuitori) încălzindu-se la soare la prînz, ne-îndepărtîndu-se niciodată de peşterile lor ocrotitoare, astfel încît să se poată retrage în ele foarte repede, dacă e necesar". Dar cele mai vechi speculaţii pe această temă aparţin antichităţii. Lucian din Samosata, scriitor grec din secolul al doilea, este autorul unei naraţiuni intitulate cu maliţie O istorie adevărată. în viziunea lui, locuitorii palidului nostru satelit şi cei ai Soarelui ne seamănă întrutotul, dar nu şi
52
*
aliaţii lor, veniţi din alte zone ale galaxiei: cinopalanii au „un bot de câine", iar nefelocentaurii sânt „monştri înaripaţi jumătate cai, jumătate oameni, de o mărime atît de prodigioasă, încît partea omenească era oît colosul din Rodos, iar cealaltă cît o corabie". Oricum, prezenţa tuturor acestor făpturi inteligente în vecinătatea Pămîntului ar constitui o premieră în literatura conjecturală, dacă nu considerăm că măcar o parte dintre personajele şi faptele mitologice ar constitui ecouri ale trecerii unor vizitatori din alte lumi. Această idee seducătoare, îmbrăţişată de partizanii paleo-astronauticii, a inspirat şi opere de Science fiction ca Oraşul fără întoarcere de E. C. Tubb, Legenda îngerilor de ■ Mihu Dragomir, Rouă Soarelui de Charles Henneberg.
Antropomorfismul extratereştrilor a primit cauţiunea teologică a lui Nicola di Cusa, în De docta ignorantiae (1440) şi cea ştiinţifică a lui Christiaan Huygens, în Cosmotheoros, sive de terris coelestibus earumque ornatu conjecturae (1698). Acesta din urmă propunea cinci criterii pentru a defini animalele înzestrate cu raţiune :
„Ele trebuie să cunoască geometria, matematicile şi scrisul.
Ele trebuie să aibă mîini, pentru a putea fabrica diferite obiecte.
Ele trebuie să aibă picioare, pentru a se putea deplasa.
Ele trebuie să aibă locuinţe, pentru a se putea apăra de intemperii.
Ele trebuie să aibă o poziţie verticală, pentru ca mîi-nile să le fie libere şi să se poată folosi de ele".
Cartea lui Huygens a avut o răspîndire foarte limitată, dar putem presupune că Voltaire, cu devoranta lui curiozitate, a citit-o înainte de a scrie Micromegas (1752). Această povestire satirico-filozofică descrie vizita pe Pămînt a doi călători veniţi din Sirius şi de pe Saturn, primul — Micromegas — fiind înalt de opt leghe. Mai tîrziu, gigantismul extratereştrilor va deveni un loc comun al Science fiction-ului, întîlnit în texte din ultimele decenii ale secolului 19, ca romanul Aventuri extraordinare ale unui savant rus de Georges Le Faure şi Herery de Graffigny (seleniţii au cam 3,60 metri înălţime) sau, mult mai aproape de noi, în Pămîntul se află îndărătul nostru de Luise von Wohi şi Un dar pentru Makra de Cesare Falessi. în Colosul, Donald Wandrei ajunge să-şi
53
imagineze existenţa unor titani care-1 studiază pe eroul povestirii, astronautul Duane, la microspop...
Pitici pentru unii, putem fi uriaşi pentru alţii, fie ei mar-ţienii de 1,20 înălţime din Obiectul de Chad Oliver, piticii albaştri de pe planeta Thorixan din Marea cruciadă de Poul Anderson sau minusculii ocupanţi ai Bilei lui Pierre Versins şi ai astronavei din Imaginile nu mint de Katherine Mac Lean. La acest capitol trebuie menţionaţi şi locuitorii lumilor moleculare sau atomice, observaţi sau întâlniţi de per-sonajele-cheie din Lentila de diamant de Fitz James O’Brien, Fata din atomul de aur de Ray Cummings, Un om la microbi de Maurice Renard.
Schimbarea proporţiilor poate rămîne un simplu exerciţiu ludic, dar poate şi oferi prilejul unor meditaţii relativiste, existenţiale sau chiar socio-politice. Constatarea este valabilă în cazul multora dintre particularităţile fizice care nu fac, uneori, decât să sublinieze, prin detalii nesemnificative, asemănarea cu oamenii. Nuanţa arămie a pielii lui Dejah Thoris, frumoasa din Sub lunile lui Marte de Edgar Rice Burroughs, nu e decît un adaos exotic la minunile Planetei Roşii. în timp ce culoarea albastru-argintie a lui Tilbi, Exilatul din Planetopolis al lui Victor Bîrlădeanu, este rezultatul pigmentării datorate luminii slabe a Proximei Centauri, soarele planetei Ilgo — iar ochii integral albaştri ai freme-nilor din monumentalul roman Duna al lui Frank Herbert se datorează absorbţiei drogului care prelungeşte viaţa. Tre-cînd într-un alt domeniu decît cel cromatic, gravitaţia mult superioară celei terestre de pe Mesklin, o planetă din sistemul stelei 61 Cygni, a făcut ca locuitorii să semene cu nişte omide lungi de patruzeci şi cinci de centimetri, cu trupul extraordinar de rezistent. Perfect adaptaţi la mediu, ei au făurit o civilizaţie sui generis şi colaborează cu pămîntenii veniţi într-o Misiune gravitaţională, cum e intitulat romanul lui Hal Clement. Autorul, cu care ne vom mai întîlni în aceste pagini, este de altfel specializat în reprezentarea unor fiinţe extraterestre credibile. Nu fără maliţie, Peter Weston consideră ca „Unicul inconvenient al naraţiunilor lui Clement este că personalitatea tuturor acestor creaturi se arată a fi asemănătoare aceleia a americanilor de pe la mijlocul anilor douăzeci. într-un cuvînt, sînt prea umane, prea comprehensibile, câteodată mai pline de viaţă şi mai agreabile
54
4
decît personajele sale umane". (80) Dar ambiţiile autorilor de Science fiction nu se opresc nici în această privinţă la nivelul explicaţiilor şi ipotezelor veridice sau chiar al zugrăvirii inspirate a extratereştrilor. Iată una dintre dovezile posibile.
Un bărbat şi o femeie de pe o planetă care are legături cu Pămîntul, întrutotul asemănători oamenilor, în afara faptului că au pielea verde, fac o călătorie în sudul Statelor Unite. Şi pe măsură ce pătrund mai adînc în această zona îmbibată de prejudecăţi rasiale, „lumea îi fixează iar copiii îi arată cu degetul şi strigă : Negri verzi, ia te uită, negri verzi !“ Sub ochii reprezentanţilor ordinii publice, străinii sînt opriţi şi insultaţi. Cînd bărbatul protestează, e bătut pînă la sînge, iar femeia e violată. Şi cum se întîmplă de obicei în sud, vinovaţii nu sînt identificaţi... Povestirea— Toate culorile curcubeului de Leigh Brackett — s-ar fi putut încheia aici, dar autoarea potenţează sensul ei demascator într-un final neaşteptat. Şocul fizic şi emoţional alterează structura morală a victimelor. Lipsa de înţelegere, intoleranţa, agresivitatea, aceste maladii ale spiritului, sînt contagioase, înainte de a se întoarce în lumea sa îndepărtată, bărbatul hotărăşte să-şi facă singur dreptate şi se îndreaptă spre locul supliciului cu armele sale apocaliptice.
O cît de rapidă analiză categorială va evidenţia prezenţa masivă a extratereştrilor înzestraţi cu aripi. Una dintre primele lor apariţii are loc într-un număr din 1835 al ziarului new yorkez The Sun, care publica în foileton Marile descoperiri astronomice efectuate recent de Sir John Herschel la Capul Bunei Speranţe. Cea mai mare „descoperire" este aceea a seleniţilor : „Am fost cuprinşi de uimire văzînd patru stoluri de mari făpturi înaripate, semănînd cu nişte păsări, care coborau unul după altul, cu o mişcare lină, de pe stîncile dinspre vest, aşezîndu-se pe ciîmpie (...) Am numărat trei grupuri de astfel de făpturi, cuprinzînd 12, 9 şi 15 indivizi, care se îndreptau, în poziţie verticală, spre o pădurice aflată lingă prăpastia estică. Semănau cu oamenii, căci le dispăruseră aripile şi ţinuta lor era dreaptă şi demnă". Mistificarea îi aparţine lui Richard Adams Locke, un publicist dornic să cîştige cîteva sute de dolari şi a fost încurajată de proprietarii ziarului, preocupaţi de creşterea tirajului zilnic. Şi unul şi ceilalţi şi-au atins scopul !... înaripaţi sînt şi sclavii folo-
55
siţi ca simple mijloace de transport aerian de către o rasă mai evoluată din în anul 4000 sau o călătorie la Venus de Victor Anestin sau gingaşii cupieni împodobiţi şi cu antene din Omul-radio de Raiph Milne Farley. Legiuni de oameni-păsări brăzdează văzduhul altor planete imaginare — şi nu e greu să descoperim rădăcinile mitico-religioase ale acestei reprezentări. De altfel, Barbarella, celebra eroină a benzilor desenate ale lui Jean-Claude Forest, întîlneşte în periplurile sale cosmice un veritabil înger, orbul Pigar.
Viziunile celeste se învecinează cu cele ambigue sau demonice. Catherine L. Moore reînvie spaime ancestrale mulate odinioară de fantezia popoarelor în imagini de coşmar. Prima sa povestire, Shambleau, inaugurează ciclul aventurilor lui Northwest Smith „al cărui nume era cunoscut şi temut în toate casele rău famate de pe o jumătate de duzină de planete". Aflat într-un oraş marţian, pămînteanul salvează de la moarte o fiinţă semi-umană, cu aspect de femeie, ca să înţeleagă, mai tîrziu, că se află în faţa prototipului Meduzei, monstrul mitologic cu craniul acoperit de tentacule, care se hrăneşte cu forţa vitală a victimelor sale paralizate de oroare şi deliciu. Sub un aspect familiar, o stranietate funciară le caracterizează şi pe lalitha din Amanţii de Philip Jose Far-mer şi Weena din O roşcată autentică de Lino Aldani — ceea ce nu le împiedică să iubească1 şi să fie iubite de bărbaţii care descoperă prea tîrziu stupefiantul adevăr. Ni se dezvăluie astfel motivaţia fundamentală a antropomorfismului Science fiction-ului considerat ca mijloc de expresie artistică : avantajul de a crea o reţea subtilă de relaţii între personaje identice sau asemănătoare nu numai din punct de vedere fizic, dar şi în ceea ce priveşte instinctele, comportamentul, reacţiile sentimentale. Pământenii şi extratereştrii pot fi uniţi prin necesitatea de a supravieţui, prin curiozitatea reciprocă, prin prietenie, ură, dragoste. Aceasta din urmă mai ales devine un puternic resort al intrigii în romane ca Pe două planete de Kurd Lasswitz, Aelita de Alexei Tolstoi, îndrăzneşte de acelaşi Farmer.
Evident, n-am intenţia şi nici posibilitatea de a epuiza în oîteva pagini un subiect atît de vast. în limitele demersului pe care mi l-am propus, trebuie să subliniez că antropomorfismul de bun-simţ al lui Christiaan Fluygens a fost
56
4
înzestrat mai tîrziu cu o armătură teoretică, de pildă în nuvela lui Ivan Efremov, Corăbii astrale. După o suită de consideraţii privind tipul de planetă capabil să favorizeze naşterea şi evoluţia vieţii, dimensiunile optime ale fiinţelor raţionale, amplasarea şi funcţionalitatea membrelor şi a organelor de simţ, autorul conchide prin gura unuia dintre personaje, paleontologul Şatrov : „...înfăţişarea omului, chipul său de animal cugetător nu sînt întîmplătoare, ci corespund în cel mai înalt grad unui organism care posedă un uriaş creier cugetător. între forţele cosmice vătămătoare vieţii se află coridoare pe care viaţa le va utiliza şi aceste coridoare determină în mod riguros înfăţişarea ei. De aceea, orice altă fiinţă cugetătoare trebuie să posede multe din caracteristicile structurii omeneşti, mai cu seamă ale craniului său. Da, fără nici o îndoială, craniul trebuie să fie asemănător celui omenesc". Şi craniul unui vizitator cosmic de acum 70 de milioane de ani, descoperit într-un cimitir al dinozaurilor, confirmă aceste deducţii.
Efremov îşi susţine punctul de vedere şi în alte lucrări de Science fiction, ajungînd să- populeze Universul îndepărtat cu oameni mai frumoşi ca oamenii. Extraterestrul din Corăbii astrale mai prezintă trăsături „neplăcute" : lipsa urechilor şi a nasului, gura ca un cioc, fără buze. Dar în Nebuloasa din Andromeda locuitorii de pe Epsilon Tucana „semănau atît de mult cu cei de pe Pămînt, încît încetul cu încetul pierdeai impresia că te afli în faţa unei alte lumi". Iar Cor Serpen-tis descrie întîlnirea pămîntenilor, undeva în Calea Lactee, cu emisarii unei lumi a cărei atmosferă conţine fluor în locul oxigenului ■— ceea ce nu-i împiedică să ne fie într-atît de asemănători (trupul chiar mai mult decît faţa), încît tînărul astro-navigator Kary Ram e gata să se îndrăgostească de o fată de pe p'aneta fluorică.
Să nu ne lăsăm însă înduioşaţi de aceste amoruri imposibile ; similitudinile reprezintă mai curînd o speranţă decît concluzia unor raţionamente inatacabile. De altfel, partizanii eteromorfismului nu duc nici ei lipsă de argumente. Plutarh scria, în primul secol al erei noastre : „S-ar putea să existe locuitori în Lună şi cei care pretind că acestq fiinţe ar trebui să aibă nevoie de tot ceea ce ne este necesar n-au luat aminte niciodată la variaţiile pe care ni le oferă natura şi
57
care fac ca animalele să difere între ele mai mult decît faţă. de substanţele neînsufleţite". Mult mai aproape de noi, autorul anonim al Excursiei fantastice pe planete (1839) susţine că dimensiunile, masa, gravitaţia, clima, durata zilelor şi a anilor pe diferite planete trebuie să determine o mare varietate a formelor de viaţă. Iar Wells întocmeşte un adevărat act de acuzare împotriva antropomorfismului, pornind de la presupusa existenţă pe Marte a unor făpturi asemănătoare omului : „Să fie simţurile noastre singurele instrumente imaginabile pentru a sonda natura materiei ? Să nu aibă universul alte faţete decît cele pe care le arată omului ? (...) Creaturile de pe Marte, datorită unor cît de mici diferenţe anatomice, pot să audă şi să fie totuşi surde la ceea ce auzim noi — să vorbească şi să fie totuşi mute pentru noi (...) Ochi cu o structură foarte puţin diferită de cea a ochilor noştri pot să vadă şi să fie totuşi orbi la ceea ce vedem noi. Aşa stau lucrurile cu toate simţurile ; şi, chiar acceptînd ideea că inimaginabilele creaturi de pe Marte au organe de simţ direct comparabile fu ale noastre, poate să nu fie nimic comun în felul în care ei şi noi se slujesc şi ne slujim de auz, văz, gust, miros şi pipăit (...) în ceea ce priveşte creaturile a căror evoluţie a urmat direcţii diferite, avînd drept rezultat forme, structuri şi relaţii cu mediul imposibil de imaginat, e destul de limpede că ele pot sau trebuie să fie într-o privinţă indescifrabile pentru noi. Nici o fază a antropomorfismului nu e mai naivă decît supoziţia existenţei oamenilor pe Marte. Locul unei asemenea concepţii în lumea gîndirii este alături de cosmogoniile şi religiile antropomorfe născocite de mintea copilăroasă a omului primitiv" (77). După doi ani de la apariţia, în 1896, a acestor afirmaţii tranşante, Wells publica Războiul lumilor, prezentînd imaginea concretă a unor creaturi la prima vedere fundamental diferite de homo sapiens. Romanul conţine însă o trimitere la un articol din 1893 al unui scriitor speculativ care „prevedea că omul va ajunge la o structură nu prea deosebită de aceea a marţienilor". Este vorba despre eseul lui Wells Omul în anul un milion, a cărui primă versiune, pierdută, fusese prezentată în 1885 în cadrul Societăţii de dezbateri studenţeşti, sub titlul Trecutul şi viitorul rasei umane. Autorul citează dintr-o
58
Ţ~
%
carte nescrisă a profesorului Holzkopf * din Weissnichtwo **, întitulată Caracterele necesare ale omului din viitorul îndepărtat, deduse din tendinţele existente. Incluzînd printre aceste caractere „un creier mai mare şi un corp mai firav decît cele de acum", profesorul precizează că mîna, „învăţătorul şi agentul creierului, va deveni mereu mai puternică şi mai rafinată, pe măsură ce restul musculaturii se atrofiază" (74). în acelaşi timp, descoperirile chimiei vor înlătura procesul complicat al digestiei, iar părul, partea exterioară a nasului, urechile, maxilarele, dinţii vor dispare. Marţienii din Războiul lumilor constituie ilustrarea vie a acestei viziuni întemeiate pe evoluţionismul neclintit al lui Wells. Ei nu au picioare, aparat digestiv, păr, nas, maxilare, dinţi. Urechea e înlocuită cu o membrană situată în partea dinapoi a capului imens — de fapt, întregul trup se reduce la cap ! — iar rolul mîinilor îl joacă şaisprezece tentacule subţiri dispuse în jurul pliscului cărnos ***. Marţienii nu dorm, se înmulţesc prin înmugurire şi nu cunosc microorganismele. Această din urmă caracteristică le este pînă la urmă fatală. Superioritatea lor tehnico-ştiinţiifică zdrobitoare asupra pământenilor este inoperantă în faţa asaltului lent şi implacabil al bacteriilor.
Impactul romanului a fost la înălţimea aşteptărilor autorului. „Exista episoade atît de inumane, detalii atît de respingătoare, încît sensibilitatea noastră nu poate să le suporte" scria cronicarul lui The Daily News, la 21 ianuarie 1898. Ciudat este că un exeget atît de fin şi de pătrunzător al lui Wells ca Darko Suvin reia acest punct de vedere tributar esteticii victoriene : „Războiul lumilor (...) se coboară, în unele momente, la nivelul unui senzaţionalism excesiv, greu de suportat, mai ales în descrierea marţienilor, denţnă de romanele de groază" (65, p. 149). La polul opus, Jacques Sternberg pare să aprecieze tocmai acest aspect al romanului : „Fără îndoială, cu Războiul lumilor, H. G. Wells a deschis marea poartă a unui Altundeva Absolut. Prin această poartă secretă nu mai intrau oameni sau litri de psihologie, ci enorme
* Cap de lemn
** Nu ştiu unde
*** O eboşă a marţienilor par a fi cefalopodele din specia „Haplo-teuthis ferox“, descrise în povestirea lui Wells Năvălitorii din adincuri, apărută tot în 1898.
59
lucruri venite dintr-o altă lume, fiinţe insensibile şi distrugătoare, ucigaşe şi insondabile, zămislite de o civilizaţie din care oamenii nu înţelegeau nimic" (22, p. 21). Ambele interpretări sînt, în opinia mea, parţiale şi limitate, ignorînd avertismentul împotriva extinderii unor trăsături şi comportări reprobabile. „Fără trup, creierul lor a devenit, desigur* o simplă inteligenţă egoistă, fără nimic din substratul emoţional al fiinţei umane" scrie Wells despre marţieni. Aşa se explică cruzimea rece şi calculată cu care împrăştie în jurul lor distrugerea şi moartea, pentru a sugruma orice împotrivire. Dar „înainte de a-i judeca prea aspru, să ne amintim cîte distrugeri nemiloase şi totale a înfăptuit specia noastră, nu numai în rândul animalelor (...). Cu toată înfăţişarea lor omenească, tasmanienii au fost şterşi de pe faţa pământului, în numai cincizeci de ani, în urma unui război de exterminare dus de emigranţii europeni. Oare sîntem nişte apostoli ai milei, ca să ne plângem de faptul că mar-ţienii s-au războit cu noi în acelaşi spirit ?“ Una dintre cheile romanului se află în aceste fraze univoce. Kingsley Amis le ignoră însă cu nonşalanţă, fiind de părere că „marţienii şi armele lor ciudate şi irezistibile (...) au doar scopul de a trezi uimirea, teroarea, emoţia şi nu urmăresc vreun scop alegoric sau satiric" (2, p. 39)
Imaginea deloc atrăgătoare a marţienilor lui Wells este reluată în Războiul vampirilor (1909) de Gustave Le Rouge. Vampirii în chestiune sînt şi ei locuitori ai planetei Marte, făpturi invizibile pe care Robert Darvel le descoperă graţie miraculoasei căşti de opal. Iată prototipul : „...un monstru vag fosforescent, un cap enorm, hidos, între două aripi de un alb murdar. Nici urmă de corp şi, în loc de mîini, un vălmăşag de antene sau de tentacule colcăiau dedesupt ca un cuib de şerpi. Ochii erau mari şi fără pupile, nasul lipsea şi gura, abia schiţată, era foarte roşie". Autorul duce jună la capăt speculaţiile lui Wells * : stăpânul lui Marte este un creier
* ...reluate în Primii oameni în Lună. Seleniţii „în sarcina cărora cade munca intelectuală" au capetele hipertrofiate, iar cutia craniană a Marelui Lunar „măsura mai mulţi metri în diametru". Iată şi continuarea descrierii „inteligenţei supreme" în viziunea lui Cavor : „...această chintesenţă de creier semăna foarte mult cu o băşică subţire, fără trăsături, cu urme vagi, unduioase de circumvoluţiuni, care se răsuceau vi-
gigantic, căruia un munte îi slujeşte drept craniu. Şi Darvel crede că „Vampirii nu sînt decît o eboşă, o probă a fiinţei fără nume pe care o văzusem ; de pe acum, ei sînt aproape numai creier ; suprimînd aripile şi tentaculele, de care s-ar putea lipsi la nevoie, ar fi aproape ca ea“.
Nu-i greu de remarcat că Vampirii sînt alcătuiţi din elemente ale unor animale terestre : caracatiţa, liliacul etc. Este o modalitate facilă şi foarte răspîndită în Science fic-tion-ul de tip aventuros. Le Rouge descrisese el însuşi în prima parte a dipticului, Prizonierul planetei Marte (1908), caracatiţe cu chip omenesc şi umanoizi cu aripi de liliac, er-loorii. Henri Allorge reia acest din urmă model în Cerul împotriva Pămîntului (1924), marţienii săi, aerantrofii, avîrid în plus un al treilea ochi, hipnotic. Iar Olaf Stapledon înfăţişează în Creatorul de stele (1937) o fiinţă peşte-caraca-tiţă-crustaceu... Aceste creaturi compozite şi multe altele asemenea par să-i dea dreptate Iui Emil Racoviţă care scria, în 1903 : „In fond, omul nu e în stare să creeze nimic nou în materie de formă animală ; el nu poate decît alipi două părţi de animale deja existente. Pentru a ne convinge, n-avem decît să privim invenţiile absurde ale pictorilor care au reprezentat, pe numeroase pînze, ispitele Sf. Anton sau scene •din infern" (117).
Să revenim însă la Creatorul de stele, care ne oferă poate cel mai vast sortiment de extratereştri între coperţile unei singure cărţi, îndreptăţind caracterizarea Iui Jorge-Luis Bor-ges din „Cuvîntul înainte" la ediţia franceză din 1966 : „Stapledon descrie şi construieşte lumi imaginare cu precizia şi, în bună măsură, uscăciunea unui naturalist. Fantasmagoriile lui biologice nu se lasă îngrădite de limitările omeneşti". Asistăm, într-adevăr, la defilarea unor forme din ce în ce mai bizare, care ne amintesc pinguinii, cangurii, melcii, echi-nodermele... Pe un corp ceresc apos, evoluţia unui fel de moluscă a dus Ia apariţia nautiloidului : „Coca lui era rigidă, alungită ca aceea a corăbiilor de la începutul secolu’ui 19, mai mare decît cea mai mare balenă. La pupă, un tentacul sau
zibil în interior (...) Nu exista o faţă, ci doar nişte ochi, ca şi cum cineva ar fi privit prin două găuri (...) apoi am zărit dedesupt un trup de pitic şi nişte membre ca de insectă, albe şi zbîrcite (...) Nişte mici mîini-tentacule, care păreau inutile, menţineau această formă pe tron...
61
o înotătoare servea drept cînmă sau elice, asemeni cozii unui peşte. Membranele ancestrale se transformaseră într-un sistem de pînze, pe care le utilizau pentru deplasările la mari distanţe şi catarge osoase acţionate de muşchi. Asemănarea cu o navă era întărită de ochii situaţi ca nişte lanterne de-o parte şi de alta a prorei. Catargul cel mare era înzestrat şi el cu ochi care scrutau orizontul şi un organ de sensibilitate magnetică din creier era sediul simţului de orientare. In partea din faţă a vasului, două lungi tentacule pre-hensile se repliau comod pe laturi în timpul mersului (...) Auzul era admirabil exersat căci urechile submarine puteau să înregistreze mişcările peştilor de la foarte mari distanţe. Organele gustului, înşirate la înălţimea calei, erau sensibile ‘ la variaţiile constante ale compoziţiei apei şi dădeau posibilitatea vînătorului să-şi urmărească prada (...) Pentru comunicaţiile apropiate, emisii de gaz submarin provenind din-tr-un orificiu situat în partea dinapoi a organismului erau percepute şi analizate cu ajutorul urechilor submarine. Comunicaţiile îndepărtate se efectuau prin semnale emise de un tentacul aflat în vîrful catargului". întreg subcapitolul consacrat acestor corăbii inteligente, organizării lor sociale, iubirilor şi războaielor lor, este un triumf al speculaţiei raţionale.
Rezistînd tentaţiei de a epuiza (sau aproape) subiectul nostru cu evocarea „fantasmagoriilor biologice" ale lui Sta-pledon, ne vom despărţi de Creatorul de stele reproducînd o observaţie ale cărei implicaţii depăşesc evident cadrul romanului. Prezentîndu-ne „o caricatură de fiinţă umană, cu chip de broască (...) cu torace de porumbel, acoperită de un puf verzui, cu picioarele ca nişte fuse", autorul conchide : „Această caricatură, adevărat monstru pe Pămiînt, trecea pe Celălalt Pămînt drept o femeie tînără şi încântătoare. Eu însumi, privind-o cu ochii binevoitori ai lui Bvalltu, am recunoscut că era într-adevăr frumoasă. Pentru un locuitor ai Celuilalt Pămînt, trăsăturile şi fiecare dintre gesturile ei vădeau spirit şi inteligenţă. Fără îndoială, dacă puteam să admir o astfel de femeie mă schimbasem". Dar trebuie oare să vezi cu ochii unui aborigen, trebuie neapărat să te schimbi ca să fii sensibil la frumuseţea ne-umană ? în Navigatorii infinitului (1925), J. H. Rosny Aine dăduse un răspuns nega-
62
tiv. Ajungînd pe Marte, navigatorii lui întâlnesc fiinţe raţionale cu trei picioare, avînd feţe cu şase ochi şi fără nas. Cercetîndu-le îndeaproape, Jacques Laverande, povestitorul, recunoaşte „posibilitatea existenţei unor frumuseţi perceptibile pentru noi şi totuşi complet străine mediului şi evo'uţiei noastre“. E adevărat că Jacques iubeşte o tînără marţiană, o iubire eterică, fără analogie cu cea terestră, dar opinia lui e împărtăşită de toţi membrii echipajului cosmonavei „Stel-larium". Perceptibilă e şi frumuseţea uneia dintre reprezentantele fiinţelor raţionale de pe Thule, A zecea lume a sistemului nostru solar, descrisă astfel de autor, Vlacjimir Colin : „O zveltă coloană azurie (...) o coloană lipsită de capitel, dar împodobită în locul lui cu nişte stranii plete verzi (...) Asemenea sirenelor, n-avea picioare. Dar, dacă trupul fabuloaselor sirene se împlinea într-o coadă de peşte, trupul real al femeii de pe satelitul îngheţat părea un trunchi de copac, o coloană pornită de-a dreptul din stânca opalină". Dînd concreteţe acestor metafore sugestive, Colin îşi imaginează apoi, în Broasca, o lume de arbori gânditori.
Viziunea eteromonfă întîrzie să apară pe celălalt tărâm al Atlanticului şi cînd, în sfârşit, miracolul se produce, e primit cu aclamaţii. Am reprodus în altă parte aprecierile entuziaste care însoţeau publicarea povestirii Odiseea marţiană de Stanley G. Weinbaum în numărul din iulie 1934 al revistei Wonder stories (31, p. 308). E adevărat că „struţul" inteligent şi sentimental, creatura de siliciu, animalul tentacular capabil să extragă imagini' din memoria afectivă a victimelor şi să le proiecteze în spaţiu, pentru a le atrage, „butoiaşele" cu labe — toate acestea erau altceva decât extratereş-trii umanoizi sau „monştrii cu ochi de insectă" din „opera spaţială" americană. Dar ceea ce părea nou şi absolut personal nu era decît o adaptare sau o redescoperire a unei modalităţi folosite de multă vreme în literatura europeană. Fără să mă angajez pe tărâmul alunecos al priorităţilor absolute, cred că printre primele reprezentări de acest fel demne de a fi amintite se numără saturnienii celebrului chimist englez Humphrey Davy, din Călătoria consolantă sau ultimele zile ale filozofului (1830) : „...făpturi gigantice de o formă indescriptibilă (...) se mişcau cu ajutorul a şase membrane extrem de subţiri, de care se foloseau ca şi cum ar fi fost aripi (...) Partea anterioară a corpului lor era prevăzută
63
cu un mare număr de tuburi mobile încolăcite..." Oarecum asemănătoare sînt fiinţele din romanul lui Charles Defontenay,-Star sau Psi din Casiopeea (1854), aparţinînd „unei specii avînd forma şi volumul unei vezici alungite, prevăzute, de jur împrejurul învelişului exterior, cu membrane sau lamele atîrnînde care-i slujesc drept aripi". In alte zone ale imaginaţiei se situează coloanele de lumină avînd în vîrf un glob de asemenea luminos din Roata fulgurantă de Jean de La Hire (originea lor rămîne necunoscută, chiar dacă s-ar părea că vin de pe Saturn), arahnidele invizibile din Pericolul , albastru de Maurice Renard, tripezii din Navigatorii infinitului de J. H. Rosny Aine. Poate că textul lui Davy era greu accesibil, ca şi cel al lui Defontenay ; poate că editorul revistei Wonder stories, Hugo Gersback şi redactorul ei şef, Charles Hornig, nu cunoaşteau Science fiction-ul francez (cu toate că primul publicase în Amazing stories cîteva romane de Jules Verne, iar în Science-Fiction stories o povestire de... Maurice Renard !) Cum să ne explicăm însă ciudata lor amnezie privind extratereştrii neortodocşi ai lui H.G.Wells — „fluturii" din Oul de cristal, marţienii tentaculari din Războiul lumilor, seleniţii insectiformi din Primii oameni in Lună ? Şi cum să ne explicăm faptul că într-o Enciclopedie vizuală a science fiction-ului, a cărei ediţie originală engleză datează din 1977, mai putem citi o astfel de afirmaţie peremptorie : „...Weinbaum a fost cel dintîi creator al unor extratereştri avînd propriile lor raţiuni de a exista". (28, p. 93) ? De altfel, nu numai comentatorii anglo-saxoni îşi uită „clasicii". Jean Gattegno, de pildă, trece cu uşurinţă peste Pericolul albastru şi Navigatorii infinitului susţinînd : „Cu Bradbury apare de asemenea în prezentarea extratereştrilor o trăsătură de mare viitor : fără să fie umanizaţi, ei sînt puşi pe acelaşi plan cu omul" (8, p. 86). Or, sarvanţii lui Renard îşi încetează experienţele efectuate asupra pămîntenilor cînd descoperă suferinţa, iar tripezii lui Rosny nu sînt cu nimic mai prejos decît echipajul „Stel 1 arium “-u 1 ui, din punct de vedere moral... Evident, această tentativă de a reda science fiction-ului european ceea ce i se cuvine nu urmăreşte să diminueze meritele incontestabile ale lui Stanley G. Weinbaum în plămădirea unor forme insolite de viaţă, de la incomprehensibilii marţieni descoperiţi de Dick Jarvis, pînă la făpturile vegetale în stare să construiască mental o imagine a univer-
64
sului, dar incapabile de orice act volitiv, întîlnite de Ham Hammond şi Patricia ,Burlingame pe Venus (Mîncătorii de lotuşi).
Inteligenţa vegetală — iată un alt mare capitol al vieţii extraterestre. Stejarii vorbitori cu care conversează Cyrano de Bergerac în Statele şi imperiile Soarelui inaugurează acest capitol bogat în întîmplări dramatice. Unul dintre personajele lui Edmond Hamilton, pictorul Standifer, cultiva în grădina sa Seminţele din altă lume, ajunse pe Pămînt în interiorul unui meteorit artificial. Ele devin încet, încet două plante — două fiinţe, un bărbat şi o femeie. Standifer se îndrăgosteşte de femeia-plantă, care este ucisă din gelozie de semenul ei, în absenţa pictorului. O altă femeie-plantă îi apare, pe Venus, lui Dutch Learmonth, eroul romanului lui Adrian Rogoz, O mul şi năluca. Stranietatea nu rezidă aici doar în aspectul hibrid, ci mai ales în natura intimă a speciei. Metabolismul heterotrof al pământenilor este înlocuit de un metabolism autotrof : venusienii se hrănesc cu... raze de soare, realizînd prin imenşii lor ochi verzi o asimilaţie cloro-filiană comparabilă celei efectuate de regnul vegetal terestru. Un astfel de om-plantă este şi florianul din Metamorfoză de Eric Frank Russel. Un ultim exemplu : copacii-oameni din Terminus 1 de Ştefan Wul, ale căror fructe au proprietatea de a-i transforma în copaci pe cei care le mă-nîncă.
După inteligenţa vegetală, mineralele gînditoare. în această privinţă, prioritatea pare să-i aparţină poetului-in-ventator Charles Cros, a cărui scurtă povestire Piatra moartă de dragoste (1886) narează idila tragico-grotescă a unei pietre şi a unei fisuri lunare. în anul următor, ipoteza dobîn-deşte o altă dimensiune cu capodopera lui J. H. Rosny Aine, Xipehuzii. Autorul nu ne spune de unde au venit formele ivite intempestiv în pădurea Kzur, în vremurile dinaintea Istoriei, dar precizează într-o notă explicativă că trupurile pietrificate ale acestor conuri, cilindri şi straturi, au aspectul unor „cristale gălbui, dispuse neregulat şi striate de firişoare albastre". înfăţişînd războiul necruţător care-i opune pe Xi-pehuzi oâmenilor şi triumful acestora din urmă, Rosny regretă, prin glasul eroului său, Bakhun, „măcelul celor două regnuri, dintre care unul nu putea să existe decît prin nimicirea celuilalt"... Seleniţii din Revolta pietrelor de Leon
65
Groc sînt „pietre vii" şi pe deasupra radioactive. Capacitatea lor de a atrage pietrele inerte este folosită de un dement care începe să distrugă monumentele Parisului. Groc reia ideea în Universul vagabond, roman scris în colaborare cu soţia sa, Jacqueline Zorn. De această dată, fiinţele minerale radioactive sînt întâlnite de o expediţie terestră pe o planetă din sistemul Alfa Centauri. Radiaţiile lor îi sterilizează pe astronauţi. Unul dintre membrii echipajului reuşeşte sa se întoarcă pe Pământ pentru a-i avertiza pe oameni de primejdia care-i aşteaptă. Şi să nu uităm creatura din Odiseea marţiană, despre care Dick Jar vis le spune colegilor săi : „Cărămidarul era literalmente un bloc de siliciu. Nisipul conţinea, probabil, siliciu pur şi monstrul se hrănea cu el (...) Noi (...) aparţinem unui sistem de viaţă bazat pe carbon, în vreme ce această fiinţă minerală trăieşte datorită unui alt joc de reacţii chimice, întemeiat pe siliciu". Din aceeaşi familie face parte Piatra vorbitoare a lui Isaac Asimov.
Dacă simţim nevoia unei explicaţii sau mai curând a unei supoziţii ştiinţifice privind existenţa minerală, trebuie să ne întoarcem la inepuizabilul Wells. Pornind de la o comunicare prezentată Societăţii britanice pentru progresul ştiinţei de către chimistul James Emerson Reynolds, în care se susţinea că „la temperaturi foarte înalte, imobilitatea compuşilor siliciului se poate transforma într-o viguroasă activitate" şi se vorbea despre posibile „cicluri de complicate sinteze, descompuneri şi oxidaţii, corespunzând în esenţă celor care stau la baza fenomenelor noastre vitale", el scria, în 1894 : „ O asemenea sugestie îl poate determina pe cineva să-jşi imagineze lucruri fantastice : organisme de siliciu şi aluminiu — de ce nu şi oameni de siliciu şi aluminiu ? — mişcîn-du-se într-o atmosferă de sulf gazos, să zicem pe ţărmul unei mări de fier lichid, la o temperatură cu câteva mii de grade mai ridicată decât aceea a unui furnal. Dar asta, desigur, e doar un vis. Posibilitatea evoluţiei materiale a unui corespondent al protoplasmei, în istoria trecută a planetei noastre, pe bază de siliciu şi aluminiu este, totuşi, mai mult decît un vis. Şi, în această ordine de idei, este interesant de observat, referitor la importanţa acestor elemente în spaţiul extraterestru, că siliciul este un constituent al meteoriţilor mult mai abundent şi mai frecvent decît carbonul..." (76). Nu ştiu , dacă Hal Glement a citit articolul lui Wells sau una dintre
66
speculaţiile mai noi pe aceeaşi temă. Fapt este că extratereş-trii lui din Lumea îngheţată (1951) trăiesc la o temperatură superioară celei la care se topeşte staniul şi respiră sulf în stare gazoasă. Ei stabilesc legături comerciale cu o planetă rece şi neprietenoasă, o lume îngheţată — Pămîntul nostru !
Fascinaţia inteligenţei extraterestre s-a concretizat în cîteva serii complete de povestiri aparţinînd, printre alţii, lui L. Sprague de Câmp, Edward E. Srnith, James White. Fiecare dintre aceşti autori a elaborat un sistem propriu de clasificare. De pildă, seria lui White, intitulată Sectorul general, e consacrată descrierii personajelor şi faptelor dintr-un imens spital cosmic, cu 384 etaje. Aici este reprodus mediul specific al celor şaizeci şi nouă de forme de viaţă grupate în Federaţia Galactică : temperatură, presiune, radiaţii, gravitaţie, atmosferă. Sistemul de clasificare se întemeiază pe patru litere. Prima indică nivelul evoluţiei fizice ; a doua — tipul, amplasarea şi distribuţia membrelor şi organelor de simţ ; a treia — nivelul intelectual; a patra — presiunea şi gravitaţia planetei respective. Iată tabloul formelor de viaţă imaginate de White, reprodus din Enciclopedia vizuală a Science fiction-ului (28, pp. 99—100) :
„A, B, C.
Trăiesc în apă.
D, E, F.
Respiră oxigen. Sînge cald.
G, K,
Respiră oxigen. Insecte.
O, P.
Respiră clor.
R—Z
Consumatoare de radiaţii. Sînge rece şi / sau cristalin.
Capabile să-şi modifice structura fizică după voie etc.
V.
Specii înzestrate cu puteri extrasenzoriale suficient de
dezvoltate pentru a se lipsi de mijloace de manipulare
şi de deplasare.
67
AACP
Creaturi acvatice lente. Odinioară, o rasă de vegetale subacvatice mobile.
AMSL
Octopode acvatice de pe Creppelia
AUGL
Specie acvatică de 12 metri lungime, ovipară şi crustacee, de pe Calderescol 11.
DBDG
1.	Pămînteni care, împreună cu Tralthanii şi lllensansii, constituie specia cea mai evoluată.
2.	Nidiani umanoizi, mai mici decît pămîntenii. Şapte degete. Corpul acoperit de o blană roşie şi buclată. Se exprimă prin lătrături.
DBLF
Kelgiani. Respiră oxigen. Sînge cald. Seamănă cu nişte omvzi avînd şase picioare cu treizeci şi patru de labe. Nu sînt telepaţi, dar ştiu să citească gîndurile semenilor lor observînd expresiile incontrolabile ale comportamentului. Lipsă totală de tact. Spun totdeauna ceea ce gîndesc.
ELNT
Asemănare vagă cu un crab. Schelet extern, sextuped de pe Melf IV, sînge cald, cleşti, mandibule foarte eficace.
APLH -
Seamănă cu o pară uriaşă de 500 de kilograme, cinci tentacule (trei pentru manipulări, unul pentru ochi, unul purtînd un corn de mari dimensiuni, relicvă a trecutului). Un muşchi imens la bază permite deplasarea de tipul celei a melcului, dar rapidă. Cinci guri la rădăcina tentaculelor (patru cu dinţi, una cu organe vocale). Cap în formă de dom cu un creier extraordinar. Bună cunoaştere a sociologiei şi psihologiei. Aproape nemuritor datorită unui procedeu de întinerire. Fiecare individ este gazda unei colonii de viruşi care menţine corpul perfect sănătos şi în bună condiţie fizică.
68
FGL1	'
Enorme, creaturi elefantine de pe Traltha care, în simbioză cu creaturi minuscule neinteligente, sînt cei mai buni chirurgi din galaxie.
FROB
Creatură foarte puternică de pe Hudlor. Mică, îndesată, semănînd întrucîtva cu un tatu acoperit cu un fel de cuirasă flexibilă. îşi găseşte hrana direct în atmosfera planetei. Presiune atmosferică : de şapte ori cea a Pă-mîntului. Gravitaţie : de patru ori cea a Pămîntului.
GKNM
Faza crisalidă asemănătoare lui DBLF. Corp cilindric. Schelet uşor. Musculatură puternică. Cinci perechi de tentacule. Faza finală: ovipar semănînd cu o libelulă care respiră oxigen.
GLNO
Creatură de pe Cinrus. Gen insectă. Şase picioare. Schelet extern. Foarte energică. Foarte fragilă şi cu mişcări stîngace din pricina gravitaţiei planetei: a douăsprezecea parte din gravitaţia terestră.
LSVO
Creatură minusculă şi fragilă. Gen pasăre. Locuieşte pe o planetă cu gravitaţie scăzută.
MSVK
Seamănă vag cu un cocostîrc cu trei picioare. Planetă cu gravitaţie scăzută. Atmosferă densă şi opacă.
pvsJ
Creatură de lllensa. Gen păianjen. Respiră clor. OCOL
Respiră o ceaţă foarte nocivă şi trăieşte sub un soare actinie albastru.
SNLU
Respiră metan.
SRTT
Creatură gen amibă capabilă să-şi adapteze membrele, organele de simţ şi epiderma la mediu. Trăieşte pe o
69
planetă cu orbită excentrică şi mari variaţii geografice, climatice şi calorice. De aici, facultatea sa de adaptare indispensabilă supravieţuirii. Mare longevitate. Reproducere vegetală dureroasă şi îndelungată, printr-un proces de înmugurire şi de secreţie. Transmitere parţială a structurii fizice şi cerebrale către urmaşi. Nu are memorie conştientă, ci o memorie subconştientă capabilă să se întoarcă în timp pîriă la 50.000 de ani.
TLTU
Respiră aburi la o temperatură de 500 ° C.
TRLH
Respiră un gaz foarte nociv pentru oameni. Patru picioare lipite între ele, o carapace fină şi un cap cu osatură delicată. Doi ochi putînd să iasă din orbite. Două guri.
VTXM
Creatură radioactivă de foarte mici dimensiuni de pe Telfi
VUXG
Creatură posedînd anumite facultăţi paranormale. Poate transforma aproape orice substanţă în energie, pentru necesităţile sale fizice. Se poate adapta la aproape orice mediu. Capabilă de premoniţie fortuită, utilizată în folosul colectivităţilor şi nu al indivizilor. Seamănă în-trucîtva cu o prună uscată. “
Stranietatea se poate manifesta însă nu numai la nivelul individului şi al colectivităţii. Eroul Vagabondului spaţial al lui Fredric Brown este un asteroid inteligent. Amintin-du-şi probabil norii marţieni din Ultimii şi primii oameni ai lui Olaf Stapledon (sînt nevoit să mă refer din nou la acest titan al exobiologiei imaginare !), Fred Hoyle descrie tentativele savanţilor de a intra în legătură cu Norul negru venit din spaţiul interstelar. Pînă la urmă, ei reuşesc să-l convingă să nu 'distrugă viaţa terestră aşezîndu-se între Pămînt şi Soare, pentru a se hrăni cu energia celui din urmă. Stanislaw Lem ne înfăţişează, dimpotrivă, eşecul eforturilor de comu-
70
nicare cu planeta-ocean Solaris. La căpătui tragicei sale aventuri, Kelvin rămîne să se confrunte cu o raţiune insondabilă, oglinda capricioasă, uneori, a meandrelor subconştientului nostru.
închei aici un tur de orizont care nu putea şi nu-şi propunea să fie atotcuprinzător. Am lăsat de o parte un număr important de forme ipotetice ale inteligenţei extraterestre, preferind să prezint ceva mai pe larg un eşantion, sper, semnificativ. Altfel, tema pe care am abordat-o oferă din belşug material pentru o carte. Se va găsi cineva destul de curajos ca să-şi asume această îndatorire ?
DE LA SHERLOCK HOLMES LA EDWARD CHALLENGER
lntr-o scrisoare adresata lui Vincent Starrett, Arthur Conan Doyle făcea o mărturisire la prima vedere surprinzătoare : „Aţi fost, într-adevăr, foarte amabil scriindu-mi cu atîta căldură despre Hoknes. Sentimentele faţă de el sînt mai curînd amestecate, căci am impresia că a umbrit o bună parte a operei mele mai serioase", (cf. 18, p. 312) La prima vedere — pentru că autorul celor 60 de povestiri, 56 de nuvele şi 4 mici romane avîndu-1 drept erou pe locatarul apartamentului din Baker Street 221 încercase să-l „ucidă" pe acesta încă din 1893 (la numai şase ani de la .„naştere" !), iar în 1904 anunţase că detectivul „s-a retras definitiv, pentru a se consacra ştiinţei şi apiculturii". Tentativele au eşuat, datorită puternicei presiuni a publicului şi ofertelor irezistibile ale editorilor. * Rămine însă mărturisirea sentimentelor ambigue faţă de personajul care-i adusese celebritatea şi bogăţia, fără a-i oferi satisfacţia unei alte respectabilităţi poate iluzorii.
Care să fi fost, în concepţia scriitorului, opera sa „mai serioasă" ? Romanele istorice inspirate de trecutul Marii Bri-
* „...tentaţia onorariilor mari era prea puternică pentru ca gîndul meu să se desprindă cu uşurinţă de Hoknes recunoaşte autorul (7, p.165).
72
tanli (Micah Clarke, Compania albă, Refugiaţii, Sir Nigel) sau de epopeea napoleoniană (Umbra cea mare, Isprăvile brigadierului Gerard, Unchiul Bernac) ? Lucrările istorice neromanţate (Marele război cu burii, Campaniile britanice în Europa) ? Romanul autobiografic Scrisorile lui Stark Munro, nuvela psihologică Un duet, povestirile pe teme medicale sau cele fantastice din Căpitanul vasului „Polestar“ şi In jurul lămpii roşii ? Pledoariile spiritiste din Noua revelaţie şi Mesajul vital ?... Oricum, el nu pare să includă în această categorie naraţiunile trepidante cu ecouri din Mayne Reid, Bret Hart, Fenimore Cooper (Tragedia din Korosko, Misterul văii Sasassa, Banda roşcaţilor) şi nici capitolul destul de cuprinzător al creaţiei sale consacrat fantasticului mai mult sau mai puţin ştiinţific, cu toate aprecierile pozitive pe care le-a făcut cu privire la Lumea pierdută şi la descoperitorul ei, profesorul Challenger.
Absolvent al Facultăţii de Medicină de la Universitatea din Ediniburg în 1881, doctor în medicină în 1885, Co-nan Doyle avea o solidă formaţie ştiinţifică, întregită de o vie curiozitate faţă de cele mai variate aspecte, reale sau imaginare, ale aventurii cunoaşterii. Aşa se explică pasiunea lui statornică faţă de Povestirile extraordinare ale lui Edgar Allan Poe, pe care le citea cu voce tare părinţilor săi, în anii studenţiei, ca îşi faţă de Călătoriile extraordinare ale lui Jules Verne. Un personaj poesc avea să constituie, de altfel, modelul celui mai celebru detectiv din istoria genului, după cum recunoaşte părintele său spiritual : „Gaboriau exercită asupra mea o atracţie destul de puternică prin modul său riguros de a construi o intrigă şi magistralul detectiv al lui Poe, Dl. Dupin, îmi fusese din copilărie unul dintre eroii favoriţi. Puteam oare să adaug ceva la creaţiile acestor doi autori ? M-am gîndit la fostul meu profesor, Joe Bell, la chipul său de vultur, la comportarea lui bizară, la însuşirea lui stranie de a observa detaliile. Dacă ar fi fost detectiv, ar fi încercat fără îndoială să facă din acest exerciţiu captivant, cu totul instinctiv la el, ceva mai asemănător cu o ştiinţă exactă" (7, pp. 122—123). Chiar dacă arta deductivă a lui Dupin nu se exercită nici ea în gol, iar anchetele lui sînt marcate de raţionalismul unei epoci pentru care ştiinţa •devenise aproape un obiect de cult, Sherlok Hoknes îşi .întrece predecesorul, numele lui fiind „simbolul universal al
73
clarviziunii, al logicii triumfătoare" (103, p. 63). El posedă, nu numai o inteligenţă şi o intuiţie ieşite din comun, ci .şi o formaţie ştiinţifică, datorată anilor de studiu la Facultatea de Medicină şi la Facultatea de Ştiinţe. Odată cu el, detectivul devine şi criminalist. Specialiştii susţin că unele dintre metodele lui au intrat în arsenalul poliţiei judiciare.
Dacă debutul lui Conan Doyle în literatura poliţistă,. Un studiu în roşu (1887), ne arată un autor stăpân pe mijloacele de expresie ale genului şi capabil de înnoiri semnificative, prima sa lucrare ştiinţifico-fantastică, întâmplările lut Raffles Haw (1891), pare mai curînd un exerciţiu pe o temă dată. Punctul de plecare îl constituie, probabil, povestirea lui Poe, Von Kempelen şi descoperirea sa, inspirată, ca şi poemul Eldorado, de goana după aur dezlănţuită în 1849. Replică modernă a alchimiştilor din evul mediu. Raffles Haw a descoperit jinduita „piatră filozofală" : electricitatea cu; ajutorul căreia transformă orice metal în aur. (Autorul propunea ca ediţia germană , să apară sub titlul Un Midas modern). Şi intenţiile nobile ale savantului sînt la înălţimea geniului său: „Este secretul care dăruieşte stăpînului său o-putere atît de universală cum n-a avut nimeni, de cînd lumea. Dorinţa mea cea mai arzătoare este de a mă servi de el pentru a face binele şi îţi jur, Robert Mac Intyre, că dacă aş crede că ar putea să iasă altceva decît binele, l-aş nimici pentru totdeauna". Acest elan utopic pare menit unei izbînzi incontestabile. Aurul alină micile necazuri ale fermierilor, salvează doi bancheri cinstiţi — să nu uităm că avem de-a face cu o ficţiune ! — de la un faliment nemeritat, oferă femeii iubite satisfacţia împlinirii celor mai năstruşnice do-rinţi. Raffles Haw visează să dea de lucru tuturor şomerilor Pământului, prin înfăptuirea unor -planuri grandioase : săparea unui gigantic tunel prin care să se stabilească legături rapide cu antipozii, tăierea tuturor istmurilor pentru a uşura transportul de pasageri şi de mărfuri, încălzirea solului unor ţări întregi cu ajutorul reţelelor de conducte cu apă caldă... Euforia lui dispare curînd, în contact cu legile aspre ale realităţii. Generosul Midas modern — ca şi părintele său spiritual, de altfel — nu înţelege însă că soluţia pe care o preconiza este incompatibilă cu mecanismul implacabil al exploatării capitaliste. El consideră că eşecul se datoreşte imperfecţiunilor naturii umane : „Singurul rezultat al cercetărilor mele
74
a fost de a transforma oamenii harnici în pierde-vară, pe cei mulţumiţi cu soarta lor în paraziţi avizi, femeile credincioase şi pure în creaturi înşelătoare şi ipocrite". Şi atunci, credincios jurămîntului sau, distruge rezervele de aur, laboratorul şi formula transmutaţiei, sucombînd apoi în urma unui atac de cord.
Scris în cincisprezece zile, romanul e „destul de mediocru", după cum recunoaşte însuşi autorul (7, p. 156). Relaţiile între personaje evoluează după o schemă prestabilită şi previzibilă, miracolele tehnico-ştiinţifice sînt modeste, stilul trădează grabă îşi facilitate. Conan Doyle a avut totuşi inspiraţia de a-1 face pe Raffles Haw să-şi păstreze luciditatea pînă la urmă — ceea ce nu-i puţin lucru într-o epocă familiarizată cu tipul inventatorului dement. Iar finalul în care Robert Mac Intyre încearcă zadarnic să afle secretul pierdut i-a sugerat, poate, lui Wells splendidul final al Omului invizibil : hangiul răsfoind în fiecare seară manuscrisele, neinteligibile pentru el, rămase de la Griffin.
La un an după Intîmplările lui Raffles Haw, Conan Doyle publică o parodie a povestirilor americane cu bandiţi mitici. Este vorba despre Fiasco-ul de la Los Amigos, în care ni se istoriseşte cu prefăcută înfiorare cum redutabilul şantajist, jefuitor şi asasin Duncan Warner, condamnat la moarte pe scaunul electric, nu mai poate fi executat nici prin şpînzurătoare sau împuşcare, pentru că, ne explică unul dintre personaje (adresîndu-se judecătorilor lui Warner), „Ceea ce aţi făcut cu electricitatea a fost mărirea vitalităţii acestui om într-atît, incit va sfida moartea timp de secole“. Şi mai departe : „Da, vor trebui să treacă sute de ani pentru a epuiza uriaşa cantitate de energie nervoasă pe care aţi introdus-o in el. Electricitatea înseamnă viaţă — şi dumneavoastră l-aţi supraîncărcat la extrem“.
Influenţa statornică a lui Edgar Poe se face simţită şi în Căpitanul vasului „Polestar“ şi alte povestiri (1894). Dacă textul care dă tidul volumului ne aminteşte Aventurile lui Arthur Gordon Pym, una din celelalte povestiri, Experienţa marelui Keinplatz, este impregnată de atmosfera pseudo-şti-inţifică din Faptele în cazul domnului Valdemar. în privinţa 'subiectului — un profesor şi discipolul său fac schimb de trupuri, prin mijlocirea hipnozei — Sam Moskowitz ne pro-
75
pune ca sursă „aproape incontestabilă" Vice Versa de F. Ans-tey (1882), în care operaţia se realizează datorită unui vechi. talisman (56, p: 162). Oricum, ambele naraţiuni sânt ulterioare povestirii lui Theophile Gautier, Avatar (1856), în care doctorul Balthazar Cherbonneau, utilizând formula magică a lui Brahma-Logum, transferă sufletul lui Octave de Sa-ville, îndrăgostit mortal de contesa Prascovia Labinska, în trupul soţului acesteia — şi viceversa. Lucrurile nu se opresc aici, dar ceea ce ne interesează este posibilul ecou din Gautier, ţinînd seama că, spre deosebire de marea majoritate a scriitorilor anglo-saxoni, Conan Doyle cunoştea bine limba, franceză, pe care o învăţase citind romanele lui Jules Verne în original.
Lecturile franţuzeşti par să-i fi sugerat şi ideea povestirii Monstrul din Breşa Pietrei Vineţii (1910). Posibilitatea existenţei în marile goluri subpămiîntene a unor vieţuitoare adaptate la condiţiile specifice, inclusiv lipsa luminii solare,, fusese exploatată poetic de J. H. Rosny Aine în Ţinutul prodigios al cavernelor ,(1896). O caracteristică a acestor lumi stranii este şi gigantismul. Şobolanii cît nişte mistreţi, ai lui Rosny îşi au corespondentul în... Dar să nu anticipăm. Deci, doctorul James Hardcastle explorează o veche mină romană din care, spun localnicii, iese în nopţile fără lună un> monstruos hoţ de oi. Găseşte o urmă gigantică, aude în întuneric zgomotele produse de un animal nevăzut şi hotărăşte să dezlege misterul. înarmat cu o lanternă cu acetilenă şi cu o puşcă de mare calibru, stă la pîndă în faţa intrării, în mină — o despicătură numită Breşa Pietrei Vineţii. Zăreşte o creatură uriaşă, trage în ea şi o urmăreşte prin galerii. Monstrul se întoarce brusc şi-l atacă. La lumina lanternei, vede „ceva semănând cu un urs, dacă poate fi conceput un urs de zece ori mai mare ca orice urs văzut vreodată pe pământ (...) mult mai mare deoît cel mai mare elefant". Ochii acestui leviatan sînt „imenşi, cu bulbii proeminenţi, albi şi lipsiţi de vedere". Izbit, doctorul îşi pierde cunoştinţa şi se trezeşte la ferma unde locuia : oamenii din sat, alarmaţi de biletul în care-şi mărturisea intenţia, îl găsiseră cu un braţ şi două coaste rupte. Breşa Pietrei Vineţii este astupată, iar temerarul James Hardcastle presupune că, în condiţiile existenţei unui mare lac sau a unei mări. subterane, s-au dezvoltat o faună şi o floră specifice, „inclu-
76
zînd monştri de felul celui pe care-1 văzusem şi care putea fi foarte bine vechiul urs din peşteri, gigantizat şi modificat de noul său mediu". Cit despre predilecţia lui pentru nopţile întunecoase, ea se explică prin faptul că „Asemeni întregii vieţi subterane, îşi pierduse văzul (...) lumina era dureroasă pentru aceşti mari globi oculari". Şi doctorul conchide : „...strălucirea lanternei mi-a salvat viaţa". Evident, similitudinile cu Ţinutul prodigios al cavernelor nu afectează trama originală a povestirii scriitorului englez.
La începuturile cuceririi văzduhului de aparatele de zbor mai grele decît aerul, Oonan Doyle puiblică povestirea Marele motor Brown-Pericord (1911). Anticipaţia e redusă aici la descrierea destul de vagă a unei maşini cu aripi batante, a cărei paternitate inventatorul Francis Pericord şi mecanicul James Brown ajung să şi-o dispute cu violenţă. Brown moare, victimă a unui accident provocat de această dispută. Temîndu-se că va fi învinuit de crimă, Pericord leagă trupul fostului său asociat de aparatul zburător care se pierde în înălţimi. Autorul se arată a fi la curent cu dificultăţile pe care Ie întîmpina aviaţia în acea epocă de pionierat. EI îşi întitulează povestirea Marele motor Brown-Pericord pentru că problema esenţială era de a găsi un motor capabil să ridice şi să susţină în aer complicatele construcţii ale vremii. Aparatul conceput de Pericord şi realizat de Brown funcţionează cu electricitate, ca şi „Albatrosul" lui Robur cuceritorul. Iar aripile batante ne amintesc o altă născocire ver-niană : „Groaza" din romanul Stăpînul lumii. Faptul că progresul tehnico-ştiinţific s-a pronunţat în favoarea motorului cu explozie şi a planurilor fixe nu micşorează meritul celor doi scriitori, care apărau nu o soluţie concretă, ci un principiu. De altfel, ideea folosirii electromotoarelor în aviaţie a revenit în actualitate, energia necesară fiind furnizată de celule solare.
Dacă asemănarea de detaliu dintre romanele lui Jules Verne şi povestirea lui Conan Doyle poate fi explicată prin existenţa unui fond comun de ipotetice soluţii tehnico-ştiin-ţifice, Lumea pierdută (1912) reia şi amplifică în mod evident o idee din Călătorie spre centrul Pămîntului. Este vorba despre fantezista supravieţuire a unor specii de mult dispărute. Ni-I putem închipui pe cititorul pasionat al Călătoriilor extraordinare purtînd decenii de-a lungul într-un un-
77
gher al memoriei imaginea monştrilor antediluvieni descoperiţi de profesorul Lidenbrok şi de însoţitorii săi în lumea pierdută din interiorul globului terestru. Peste aceasta amintire livrescă se suprapun preocupări şi impresii relativ recente. în 1909, scriitorul semnalează lui British Museum amprentele fosile pe care le-a descoperit într-o carieră de lingă Crowibourough. în acelaşi an, aflat într-o croazieră pe Marea Egee, el zăreşte — sau i se pare că zăreşte — un animal se-mănînd cu un ihtiozaur. De menţionat şi relaţiile lui amicale cu eminentul zoolog Sir Edwin Ray Lankester, la care se referă Ohallenger în prima discuţie cu Malone („—Admirabila monografie pe care o vezi e opera unui savant de mare valoare, prietenul meu Ray Lankester"). Dar impulsul hotărî-tor i l-a dat întâlnirea cu unul dintre cei mai intrepizi exploratori ai misteriosului Matto-Grosso, colonelul Percy Fawcett
Platoul izolat pe care ajung cei patru eroi ai lui Co-nan Doy’e a fost identificat în unele lucrări * cu muntele Roraima. Mărturia lui Percy Fawcett pare să infirme acest punct de vedere : „Deasupra noastră se ridicau dealurile Ri-cardo Franco, turtite şi misterioase, cu coamele brăzdate de quebradas (vale în lib. spaniolă) adînci. Nici timpul şi nici piciorul omului nu atinseseră aceste culmi. Stăteau ca o lume pierdută, împădurite pînă în vârf şi numai închipuirea putea să-şi reprezinte ultimele vestigii ale unei vremi de mult apuse. Izolaţi de lupta pentru existenţă, monştrii din timpul începuturilor vieţii omeneşti puteau încă să cutreiere netulburaţi aceste înălţimi, închişi şi apăraţi de povârnişurile inaccesibile. Aşa socotea Conan Doyle când, mai târziu, la Londra, povesteam despre aceste înălţimi şi arătam fotografiile lor. El pomeni chiar de ideea unui roman despre centrul Americii de Sud şi îmi ceru informaţii pe care i le dădui cu plăcere. Rezultatul a fost cartea sa Lumea pierdută, apărută în 1912 sub formă de foileton în Ştrand Magazine şi pe urmă sub formă de carte, care se bucură de o mare popularitate" (108, p. 148).
Coordonatele geografice ale lumii pierdute rămîn totuşi, cum e firesc, un mister. în schimb, geneza personajului cen-
* P. Zahl To the Lost World, M. Swan The Marches ol El Do-
rado.
78
trai ne este înfăţişată fără echivoc de autor : „Dintre toţi profesorii noştri, cel pe care memoria mea îl reconstituie mai viu' este Rutherford, cu silueta sa îndesată, barba asiriană, vocea prodigioasă, torsul enorm şi manierele ciudate. El exercita asupra noastră o fascinaţie amestecată cu respect şi teamă.. Am încercat să-i redau întrucîtva înfăţişarea şi caracterul în imaginarul profesor Ohallenger" (7, p. 35). După cum am văzut, procedeul fusese folosit cu brio şi în modelarea celui mai ilustru personaj doylean, Sherlock Holmes, al cărui prototip, chirurgul Joseph Bell, era de asemenea profesor la Facultatea de Medicină din Edinburgih.
Am semnalat filiaţia julesverniană a ideii ştiinţifico-fan-tastice a romanului. Ecouri din opera marelui scriitor francez pot fi depistate şi la capitolul personaje. Cuplul Challen-ger—Summerlee, de pildă, apare ca o transpunere ingenioasă a cuplului Barbicane—Nicholl din De la Pămînt ia Luna. Asemeni lui Nicholl, Summerlee nu crede în veracitatea afirmaţiilor lui Ohallenger, îl înfruntă în cadrul unei şedinţe publice şi hotăreşte să se lămurească „la faţa locului". Disputa permanentă dintre cei doi profesori aminteşte, cu deosebirile fireşti de mediu, preocupări şi temperament, disputa dintre campionul tunului şi campionul chiurasei. Aici ca şi acolo, ea constituie un resort comic de efect. Se pot stabili şi alte corespondenţe. Lordul John Roxon, vînător pătimaş pentru care „Ştiinţa este... o carte sigilată", are afinităţi cu Dick Kennedy din Cinci saptamini in balon. în ceea ce priveşte biografia de explorator încercat a lordului Pierre Nordon presupune că ea constitiie „un omagiu indirect adus lui Ro-ger Casement" şi continuă : „Acesta este sensul care ar putea fi atribuit aluziilor din roman cu privire la atrocităţile pe-ruviene" (18, p. 386). Ca reprezentant consular în Brazilia, Casement denunţase într-adevăr urmările grave ale cupidităţii plantatorilor. Mă întreb însă dacă în retorta din care a ieşit John Roxon nu fuseseră amestecate cumva şi unele trăsături ale veritabilului explorator Percy Fawcett, inamic şi el al abuzurilor săvîrşite împotriva băştinaşilor Amazoniei. Cît despre al patrulea personaj central, tînărul ziarist Edward D. Malone, el pare uneori o şarjă amicală a tînărului Conan Doyle. Şi ca să nu existe nici un dubiu, autorul îl înzestrează cu propriile lui caracteristici fizice. Ameninţat de
79
Challengher, Malone îi declară : „Cîntăresc 15 stone" *, sînt tare ca fierul şi joc mijlocaş centru în fiecare duminică în echipa „London Irish". Conan Doyle cîntărea cam 110 kg. avea o rezistenţă fizică excepţională şi a practicat numeroase sporturi, printre care şi fotbalul.
O ultimă referire la Jules Verne ne-o prilejuiesc episoadele romanului în care apar oamenii-maimuţă, reprezentanţi ai faimoasei verigi de legătură (missing link) căutate cu înfrigurare de antropologi. Scriitorul francez abordase această problemă cu mai bine de un deceniu în urmă, în romanul său Satul aerian. Dar poate că şi el nu făcea deoît să reia, într-o formulă originală, ideea lui J. H. Rosny din povestirea Adîncurile pădurii Kyamo (1896). Oricum, compararea acestei din urmă naraţiuni cu Lumea pierdută ne oferă prilejul de a preciza una dintre limitele gîndirii şi creaţiei lui Conan Doyle. Alglave, eroul lui Rosny, pătrunde în pădurea Kyamo pentru a studia oamenii-gorile ; „...el îi iubeşte pe aceşti fraţi ai precursorului nostru preistoric, el iubeşte sălbăticia lor viguroasă, lupta lor mîndră împotriva morţii speciei, el ar vrea cu fervoare să găsească un mijloc de a prezerva adîncurile pădurii Kyamo de cotropirea exploratorilor, de furia cuceritoare a europenilor". Eroii lui Conan Doyle, în schimb, contribuie în mod hotărîtor la exterminarea totală a oamenilor-maimuţă, prezentaţi, de altfel, aproape exclusiv sub un aspect bestial. îndreptăţirea formală există : oamenii-maimuţă sînt duşmanii de moarte ai tribului de băştinaşi sud-americani. Dar şi faţă de aceşti băştinaşi, Challenger şi însoţitorii săi păstrează atitudinea distantă la care consideră că-i îndreptăţeşte „superioritatea omului alb" **, abandonîndu-i cumplitei convieţuiri cu uriaşele reptile jurasice. O indiferenţă în-truoîtva explicabilă la ce:i doi savanţi a căror pasiune ştiinţifică hipertrofică estompează contururile celorlalte fenomene ale lumii înconjurătoare, mai puţin la Malone şi deloc la lordul John, cu antecedentele lui de luptător împotriva exploatării indigenilor. O indiferenţă neaşteptată la demiurgul lumii pierdute, care denunţase cu vigoare fărădelegile colo-
* Unitate de măsură egală cu aproximativ 7 kg. (n.t.)
** în Centura toxică, această idee revine sub forma explicaţiei lui Challenger privind puterea de rezistenţă redusă a raselor mai puţin dezvoltate faţă de efectul nociv al eterului.
80
nialiştilor belgieni în Congo (Crima din Congo, 1909). Dar scriitorul n-a manifestat niciodată aceeaşi indignare faţă de fărădelegile compatrioţilor săi şi a dus chiar o companie de justificare a războiului cu burii...
Nu voi încheia capitolul rezervat Lumii pierdute fără a aminti că romanul şi-a sporit celebritatea după ecranizarea, lui în anul 1925. Regizorul Harry Hoyt a nesocotit însă nuanţele umoristice, înlocuindu-le, după canoanele Hollywoodu-lui, cu o intrigă sentimentală. (Conan Doyle se întîlnea astfel şi în destinul său cinematografic cu Jules Verne, a cărui Călătorie spre centrul Pămîntului a suferit un tratament asemănător). Remarcabile efectele speciale realizate de Willis O’Brien.
Apariţia celei de-a doua aventuri a profesorului Challenger, Centura toxică (1913), a dat naştere unei controverse pe care nu o putem trece sub tăcere. Pentru lămurirea cititorului, voi reproduce mai întîi Avertismentul precedînd un fragment din romanul lui J. H. Rosny Aine, Forţa misterioasă * :
„La 11 martie 1913, un prieten american îmi adresa următorul bilet :
«Ai cedat unui scriitor englez — şi dintre cei mai celebri — dreptul de> a reface romanul care ţi-apare acum în Je sais tout; i-ai dat dreptul de a lua teza şi detaliile, ca tulburarea liniilor spectrului, agitaţia mulţimii, discuţiile despre o posibilă anomalie a eterului, otrăvirea umanităţii — totul ? Celebrul scriitor englez publică asta în acest moment, fără să te numească, fără nici o referire la Rosny Aine). plasînd scena în Anglia.»
In urma acestei scrisori, am parcurs numărul din Ştrand Magazine ^n care confratele meu britanic, dl. Conan Doyle, începea publicarea unui roman intitulat The Poison Belt **. Intr-adevăr, între tema povestirii lui şi tema povestirii mele existau coincidenţe supărătoare, între altele tulburările luminii,., fazele de exaltare şi de depresiune ale oamenilor etc. ; coincidenţe care vor apare cu limpezime oricărui lector al celor două lucrări.
* Les autres vies et Ies autres mondes par J. H. Rosny Aine (Les:. Editions C. Cres et Cie — Paris, 1924).
** în engleză, în original
81
N-are importanţă, scopul meu nu este de a reclama. Socotesc posibilă o întîlnire de idei între dl. Conan Doyle şi mine ; dar cum ştiu, datorită unei îndelungate experienţe, că eşti acuzat deseori că-i urmezi pe cei care te urmează, mi se pare util să iau notă şi să observ că ]e sais tout publicase primele părţi ale Forţei misterioase cînd The Poison Belt a început să apară în Ştrand Magazine. “
Coincidenţele apar, într-adevăr, cu limpezime. Există însă şi destule motive pentru a adopta ipoteza „întîlnirii -de idei". în primul rînd, atitudinea activă a lui Challenger se deosebeşte radical de resemnarea cu care întîmpină catastrofa Georges Meyral, eroul lui Rosny Aine. Nu pot fi trecute cu vederea nici deosebirile de detaliu. în Forţa misterioasa, .alterarea eterului este însoţită de un frig intens şi de imposibilitatea declanşării reacţiilor chimice ale combustiei — fenomene care nu se produc în Centura toxică. Iar resurecţia din final este tratată de scriitorul englez într-o manieră cu totul originală. Se pare deci că avem de-a face cu încă o manifestare a migraţiei ideilor în literatura ştiinţifico-fantas-tică.
De altfel, în legătură tocmai cu această migraţie, amîn-două lucrările îşi au punctul de pornire în romanul lui Wells In zilele cometei (1906). Şi acolo se petrece un aparent cataclism cosmic : o cometă trece prin apropierea Pământului şi4 învăluie cu coada ei, adormindu-i pe oameni. Dar ceea ce se prezintă în Centura toxică doar ca un deziderat („Gravitatea şi umilinţa stau la baza emoţiilor noastre de astăzi. Fie ca ele să constituie temeliile pe care o speţă umană mai serioasă şi mai decentă să poată înălţa un templu mai venerabil".), apărea în romanul lui Wells ca faptul împlinit al regenerării morale sub influenţa gazului din coadă cometei.
Conan Doyle publică în anul 1913 şi o povestire de o altă factură, Oroarea înălţimilor, înrudită nu numai tematic cu Monstrul din Breşa Pietrei Vineţii. Pe un cîmp este găsit carnetul de însemnări al lui Joyce-Armstrong, un aviator pasionat, în care se poate citi această stranie afirmaţie : „Zonele înalte ale văzduhului au şi ele junglele lor, bîntuite de «creaturi mai feroce decît tigrii." Aflăm apoi că, intrigat de dispariţia mai multor colegi de zbor — unul dintre ei ajunsese pe sol, dar murise de spaimă, reperând : „Monştri !“ —
82
Armstrong se ridicase pînă la peste 41.000 de picioare, descoperind mai multe forme de viaţa : un fel de plancton aflat în suspensie în atmosferă, „meduze" oît cupola unei catedrale, „şerpi" ca nişte inele vaporoase... De la mare înălţime, coborâse apoi. spre el una dintre creaturile mai feroce-decît tigrii : „...ceva ca o masă de aburi sângerii. Am recunoscut mai multe semne ale unei organizări fizice, îndeosebi,, pe ambele laturi, două mari plăci rotunde şi întunecate, care puteau fi ochii şi între care ieşea în afară un fel de cioc tare,, alb, încovoiat şi înfricoşător (...) In vîrful curbei descrise de trupul său gigantic erau trei băşici enorme (...) umplute cu un gaz extrem de uşor, menit să susţină în văzduhul rarefiat masa informă pe jumătate solidă". Oroarea înălţimilor încearcă să imobilizeze aparatul cu tentaculele sale. Armstrong sparge cu un glonţ una dintre băşici şi izbuteşte să scape, dar a doua sa explorare a junglei aeriene se sfîrşeşte tragic. Pe ultima pagină a carnetului pătat de sînge, dîteva rînduri revelatoare : „Patruzeci de mii de picioare. Nu voi mai revedea niciodată pământul, peasupra mea sînt trei monştri (...) Groaznică moarte !“
Apropierea inexorabilă a primei conflagraţii mondiale orientează din nou fantezia ştiinţifică a scriitorului către domeniul strategiei militare. * Partizan convins al alianţei an-glo-franceze, el îşi dă seama că eficacitatea acestei alianţe-poate fi grav compromisă de apariţia noilor arme şi publică în The Fortnightly Review (februarie 1913) articolul Marea Britanie şi războiul viitor, din care citez : „Doi factori au schimbat în întregime condiţiile războiului naval : submarinul şi dirijabilul. în afara obţinerii de informaţii, acesta din urmă nu pare deloc redutabil sau cel puţin atît de-redutabil încît să schimbe întru-totul fizionomia operaţiilor, în cazul submarinelor, lucrurile stau astfel. Nu cred că o blocadă ar putea sili acest tip de nave să rămînă în porturi şi, cînd ajung la distanţa necesară, nici îndemânarea, nici curajul nu le pot opri atacul. Ne putem imagina o situaţie în care, de ambele părţi, vasele de mare tonaj să nu poată
* „Din nou“, pentru că la începutul-^războiului cu burii Con ar./ Doyle propusese utilizarea puştilor ca nişte mici obuziere portabile, urmărind lovirea infanteriştilor adăpostiţi în spatele unor obstacole naturale.
83
ieşi în larg din cauza acestor, nave blestemate. Nimeni nu poate avea certitudinea că o asemenea situaţie ar fi imposibilă" *. Şi ceva mai departe, soluţia : „Pregătindu-se de război, nemţii au efectuat lucrări cum ar fi canalul Kiel. Riposta noastră trebuie să fie tunelul sub Marea Mînecii, care ne va lega şi mai strâns de aliata noastră".
Ideea tunelului fusese lansată încă în 1750, iar primul proiect data din 1802. în 1879 începuseră chiar lucrările de foraj, oprite la cererea marelui stat major britanic, timorat de pericolul unei invazii care ar fi putut urma această cale **. Şi cum, cu toate că se constituise o comisie parlamentară pentru studierea problemei, vechile temeri se făceau auzite din nou, Conan Doyle trimite ziarului Times o scrisoare publicată în numărul din 12 august 1913. Argumentele scriitorului erau cele ale bunului-simţ : „Ideea' invadării unei ţări mari printr-o gaură în pămînt lungă de 26 de mile şi largă de cîteva picioare mi se pare a fi cît se poate de fantastică. Pentru a folosi tunelul, un inamic ar trebui să fie stăpîn pe ambele capete. în incredibila eventualitate a unei certe cu Franţa, n-ar fi desigur greu să blocăm capătul nostru. Nu pot să-mi imaginez împrejurările în care orice altă putere ar fi în stare să controleze ambele capete. Dacă astfel de împrejurări s-ar produce, ar însemna că, evident, cu sau fără tunel, am fi bătuţi măr".
Pentru a înrâuri opinia publică şi pe parlamentarii care urmau să audieze raportul comisiei ad-hoc, Conan Doyle recurge şi la ceea ce am putea numi o anticipaţie politică : nuvela Pericol, apărută în numărul din februarie 1914 a]
* Conan Doyle se arată aici mai inspirat decît Wells, care nu credea în viitorul submarinului ca armă de luptă şi în posibilitatea lui de a efectua o blocadă prin interceptarea navelor de transport corner--cial : „Trebuie să mărturisesc că imaginaţia mea refuză, chiar dacă o stimulez, să vadă un submarin capabil de altceva decît de a-şi sufoca echipajul şi a se scufunda în mare". (Anticipaţii în legătură cu influenţa progresului mecanic şi ştiinţific asupra vieţii şi gîndirii umane, 1901). E adevărat că trecuseră doisprezece ani şi că submarinele evoluaseră mult faţă de ceea ce ştia Wells la începutul secolului.
** De vină sînt şi anticipaţiile politico-militare de felul celor semnate cu pseudonimele Cassandra (!) : Tunelul Canalului; sau distrugerea Angliei (1876), Grip : Cum a pierdut John Bull Londra; sau capturarea Tunelului Canalului (1882) şi Vindex : Anglia zdrobită; secretul Tunelului Canalului dezvăluit (1882).
84
revistei The Ştrand Magazine. Este istoria unui scurt război între Marea Britanie şi Norlanda, o mică ţară imaginară, care dispune de o escadră de submarine comandată de căpitanul Sirius. Flota engleză nimiceşte^ desigur, flota norlan-deză. Dar submarinele căpitanului Sirius instituie o blocadă totală, scufundînd toate vapoarele de comerţ vrăjmaşe sau: neutre, care se îndreaptă spre Anglia. Acţiunea lor declanşează Jtoameţea şi dezechilibrul economic.
Răspunzînd celor care-1 acuză că duce un „război murdar “, Sirius foloseşte argumentele de mai târziu ale prototipurilor sale prusace : „Războiul nu. este un joc, bunii mei prieteni englezi; este o luptă pentru supremaţie şi trebuie să te străduieştâ să descoperi punctul slab al adversarului. N-a-veţi dreptate când mă blamaţi că am ştiut să-l descopăr pe-aî vostru “. Şi finalul pare să justifice această variantă a formulei „scopul scuză mijloacele" : guvernul Majestăţii-Sale se vede nevoit să ceară pace Norlandei.
Apariţia povestirii a declanşat o polemică în paginile revistei. Din cei doisprezece participanţi, doar doi s-au declarat convinşi de argumentele scriitorului. Şase amirali le-au-socotit neîntemeiate, din raţiuni diverse, al căror haz involuntar a ieşit la iveală cunînd după începerea războiului submarin. Unul îşi exprima încrederea în rezistenţa materialului Marinei Regale. Altul declara : „Dumnezeu a creat pentru noi o insulă ; lăsaţi-o să rămână aşa cu orice preţ". în sfârşit, al treilea vădea o tragi-comică naivitate : „Nu pot. să cred că vreo naţiune civilizată va torpila nave comerciale neînarmate şi lipsite de apărare". împotriva opiniei experţilor, la 29 iunie parlamentul începe dezbaterea pe marginea, raportului favorabil al comisiei. Dar cu o zi în urmă arhiducele Franz-Ferdinand fusese asasinat la Saraievo. începerea ostilităţilor amână sine die realizarea tunelului, despre care mareşalul Foch avea să spună că ar fi scurtat războiul cu doi ani.
Profesorul Chailenger reapare în Ţara cepurilor (1926).. Monumentul de certitudine din Lumea pierduta şi Centura toxică se clatină. îmbătrânit şi văduv, el se prezintă mai în-tîi, printr-o bizară mutaţie caracterologică, în rolul unui Sum-merlee sceptic. Dar un „mesaj" pe care i-1 adresează soţia sa, din lumea umbrelor, îl determină să se convertească rapid, accentele mistice din Centura toxică amplificîndu-se şi
85
■■constituindu-se într-un elogiu al spiritismului. Evoluţia profesorului nu face deoît să repete evoluţia creatorului său. Intr-o povestire mai veche, Secretul conacului Goresthorpe, Doyle îşi bătea joc de cei care cred în comunicarea cu lumea de dincolo. în căutare de fantome pentru vechiul conac pe care l-a cumpărat, povestitorul se adresează vărului soţiei sale, comisionar universal, în al cărui registru figurează, printre alţii, „J. H. Fowler şi fiii, Dunkel Street, furnizori «de mediumuri pentru nobilime şi societatea aleasă“ ; „Frederik Tabb (...) singurul mijlocitor al comunicării între vii şi morţi, proprietar al spiritelor lui Byron, Kirke White, Grimaldi, lom Cribb şi Inigo Jones" ; „Cristophe Mac Carthy, şedinţe bi-săptămînale, la care se prezintă toate spiritele eminente •ale epocilor vechi şi moderne — horoscoape — farmece — mesaje din partea defuncţilor". Pînă la urmă, la conac soseşte un anume Abrahams, împreună cu o colegă de profesie. El îi dă povestitoruluiv să bea „esenţă de Lucoptolicus, care face să cadă solzii de pe ochii noştri tereştri, trasează un cerc magic, pronunţă o incantaţie, ceea ce-i provoacă neofitului un fel de letargie şi viziunea unor „fantome". Cînd e trezit de soţia sa, constată că argintăria a dispărut : Abra-liams era un bandit notoriu, iar Lucoptolicus — o soluţie concentrată de cloral, care dă halucinaţii... Dar în 1916 fiul vitreg al scriitorului moare pe frontul european şi scepticismul ironic se preschimbă în contrariul său. Asemeni unor reputaţi oameni de ştiinţă (Crookes, Myers, Lodge), doctorul ■Conan Doyle devine un adept deosebit de activ al „religiei psihice?, termen pe care-1 preferă „spiritismului". El întreprinde turnee de conferinţe în Anglia, Australia, Statele Unite, Canada, Franţa, Africa de Sud etc. şi publică lucrările Noua Revelaţie, Mesajul vital, Istoria spiritismului — aceasta din urmă pe cheltuiala sa. E inutil să demonstrez îndelung netemeinicia unei doctrine clădite pe autosugestie şi pe înşelătorii mai mult sau mai puţin abile, ca şi faptul că scriitorul era de bună-credinţă. Ceea ce ne interesează este influenţa acestei doctrine asupra operei lui literare — o influenţă care poate fi urmărită nu numai în Ţara ceţurilor, ci şi în a doua parte a. Fosei Maracot (1927).
După „lumea pierdută" din pustietăţile Americii de Sud, Conan Doyle explorează acum Lumea pierdută sub mare,
86
cum şi-a subintitulat povestirea. Eroul său, doctorul Maracot,'a conceput un soi de batisferă avant la lettre cu care coboară în adîncurile Atlanticului, însoţit de zoologul Cyrus-Headley şi de mecanicul Bill Scanlan. Un crustaceu gigantic provoacă ruperea cablului şi aparatul descinde pe fundul oceanului, la circa zece mii de metri adîncime. Şi cum accidentul s-a produs la sud-vest de insulele Canare, exploratorii descoperă urmele legendarei Atlantide, aidoma eroilor lui Jules Verne din 20.000 de leghe sub mari. Dar oxigenul începe să se împuţineze. „Vom lua cu noi în mormânt secretul unei admirabile descoperiri*, spune Maracot. Şi tocmai cînd se resemnaseră, cei trei exporatori sînt salvaţi de urmaşii atlanţilor supravieţuitori ai catastrofei descrise de Platan... Aspirantul Rene Gaudal, eroul romanului lui Andre-Laurie Atlantis (1895), descoperă şi el, cam în aceeaşi zonă,, un uriaş palat de cristal în care trăiau ultimii atlanţi : Ha-rides şi fiica lui Atlantis. Relatarea evenimentelor petrecute cu milenii în urmă începe la fel : bărbatul providenţial îi strînge în jurul său pe cei cu inimi viteze şi iniţiază construirea unui refugiu capabil să adăpostească viaţa şi sub valurile oceanului. Tot de aici se conturează însă şi deosebirile. Laurie pune pieirea Atlantidei pe seama unei catastrofe geologice naturale. Conan Doyle îmbrăţişează teoriile teozofilor şi ocultiştilor (Blâvatski, Scott Eliott etc.), prezentînd marea, prăbuşire ca o pedeapsă pentru rătăcirile poporului atlant.
Trecînd printr-o suită de peripeţii, în cursul cărora galeria monştrilor doyleeni se îmbogăţeşte cu hidoasele creaturi imaginare de pe fundul oceanului, cei trei exploratori izbutesc să găsească mijlocul de a se întoarce la suprafaţă, împreună cu aleasa inimii lui Headley, tînăra atlantă Mona.. (încă o asemănare cu Atlantis !). Abia acum fac ei cunoscut omenirii „teribilul episod al Stăpînului cu Faţa întunecată*. Recurgînd din nou la tradiţiile ezoterice, Conan Doyle ne înfăţişează pe semi-demonul Baal-Seepa care, după ce i-a corupt odinioară pe vechii atlanţi, vrea acum să-şi desăvîr-şească opera, nimicindu-i pe urmaşii lor. Ştiinţa este neputincioasă în faţa acestui geniu al răului. „Ca să mor, spune el, ar trebui să întîlnesc o voinţă superioară voinţei mele*. Este ceea ce se întîmplă atunci cînd spiritul celui care a construit refugiul submarin îl vizitează pe doctorul Maracot şi-i transmite „virtutea şi forţa sa*.
87
Povestirea aparţine totuşi, într-o anumită măsură, anticipaţiei ştiinţifice. Ideea explorării marilor adîncimi plutea în aer şi batisfera lui William Beebe şi Otis Barton avea s-o transforme curînd în realitate (prima ei cufundare a avut loc la 6 iunie 1930, cu o lună înaintea morţii lui •Conan Doyle). Cît despre aparatul lui Maracot, el pare să fie inspirat de sfera submarină a inginerului italian Piatti <del Pozzo (1896), care era agăţată sub un vapor cu un cablu — alte două cabluri servind pentru legătura telefonică şi pentru transportul curentului electric. Am putea să ne referim şi la povestirea lui Wells în abis, cu toate că •aparatul lui Elstead seamănă mai curînd cu un strămoş al batiscafului. în ceea ce priveşte descoperirile civilizaţiei submarine, notăm „acel gaz de nouă ori mai uşor decît hidrogenul, levigenui", ingeniosul scafandru autonom al atlanţilor, alimentele sintetice (pentru a explica provenienţa lor, doctorul Maracot reia teoria lui Raffles Haw despre transmutaţia elementelor cu ajutorul electricităţii), „o combinaţie -de telepatie şi televiziune" care îngăduie proiecţia gîndurilor pe un ecran etc. Atlanţii cunosc şi o anumită formă de •energie nucleară : „au învăţat să divizeze atomul, scrie JHeadley în relatarea sa, şi cu toate că energia eliberată e mai mică decît prevăzuseră savanţii noştri, ea le asigură totuşi o mare rezervă de putere". întîlnim însă şi erori flagrante pe care autorul vrea să le transforme în revelaţii ştiinţifice, cu _ ajutorul unei argumentaţii fanteziste. Aşa este, de pildă, teoria „revoluţionară" a doctorului Maracot despre presiunea cu totul suportabilă de pe fundul oceanului, teorie „verificată" de exploratorii submarini.
în 1929, la publicarea în volum, Fosa Maracot este însoţită de ultimele aventuri ale profesorului Challenger, •care şi-a redobîndit postura agresiv triumfătoare caracteristică primelor sale apariţii. în faţa perspectivei utilizării Maşinii de dezintegrare, inventate de misteriosul şi diabolicul Nemor, ca o teribilă armă de distrugere în masă, Challenger renunţă la indiferenţa sa privind fenomenele situate în afara domeniului ştiinţei pure. Printr-un subterfugiu pueril dar eficient, el îl convinge pe Nemor să se supună acţiunii reversibile a maşinii, dezîntegrîndu-1 definitiv. Ideea ştiin-'ţifico-fantastică a povestirii nu este inedită. Cu mai bine de jumătate de veac în urmă, în numărul din 25 martie 1877
88
al ziarului „The Sun“, apăruse un scurt text umoristic, intitulat Omul fără trup *. Capul profesorului Dummkopf îi povesteşte autorului cum şi-a pierdut trupul, în cursul unei experienţe de „telepompare" (vom vedea îndată care este semnificaţia acestui cuvînt). După ce reaminteşte modul de constituire a materiei şi de efectuare a modificărilor chimice, Capul continuă : „Nu există nici un motiv pentru care materia să nu poată fi telegrafiată sau, mai corect spus din punct de vedere etimologic, «telepompată». Trebuie doar să efectuezi, la un capăt al liniei, descompunerea moleculelor în atomi şi să transmiţi vibraţiile acestei descompuneri chimice, cu ajutorul electricităţii, la celălalt pol, unde poate fi efectuată, din alţi atomi, recompunerea corespunzătoare. Cum toţi atomii sînt la fel, aşezarea lor în aceeaşi ordine în interiorul moleculelor şi aşezarea acestor molecule într-o structură similară structurii originare va însemna, de fapt, reproducerea originalului. Va însemna o materializare — nu în sensul limbajului spiritiştilor, ci potrivit adevărului şi logicii ştiinţei celei mai riguroase (...) Aşa că am construit un aparat cu care puteam, ca să zic aşa, să dărîm materia la anod şi să o reclădesc după acelaşi plan la catod. Aceasta a fost Telepompa". După mai multe experienţe reuşite de transmitere a unor corpuri simple, Dummkopf „telepom-pează“ o pisică şi apoi se supune el însuşi acţiunii aparatului. Dar procesul de materializare, început cu capul, se opreşte la a treia vertebră cervicală : „Uitasem să umplu recipientele bateriei mele de acumulatoare cu acid sulfuric proaspăt şi nu era destul curent electric pentru a mă materializa în întregime". ** Mult mai succinte, explicaţiile din Maşina de dezintegrare se referă la acelaşi fenomen, uneori în aceiaşi termeni : „...o maşină de o extraordinară importanţă, în stare să dezintegreze orice obiect aflat în sfera sa de acţiune. Materia se descompune şi se întoarce la condiţia moleculară sau atomică. Inversîndu-se procesul, ea poate fi reintegrată (...) moleculele se reintegrează pînă la ultimul atom al structurii lor". Să remarcăm, totuşi, că aparatul lui Nemor ac-
* Vezi Edward Page Mitchell, Omul de cristal, Editura Univers»
19S°.
** Fragmentele sînt reproduse în traducerea mea.
89
ţionează într-un cadru spaţial strict limitat, pe cînd Tele-pompa realizează o veritabilă transmitere a corpurilor, aşa cum se întîmplă şi în suita de romane ale lui Ralph Milne Farley: Omul-radio (1924), Fiarele-radio (1925), Pla-neta-radio (1926). Mai aproape de noi, eroul lui Mihail Leaşenko din Omul-rază (1962) este dezintegrat şi reintegrat apoi la mare distanţă, undeva pe Pămînt, iar în final se vorbeşte despre posibilitatea transmiterii lui pe Lună.' Performanţa fusese însă realizată în paginile romanului Lună vicleană de Algis Budrys, apărut cu doi ani mai devreme şi depăşită de Farley, care-1 expediase pe Myles S. Cabot — prima oară accidental — pe Venus. Unul dintre campionii moderni ai acestei modalităţi de anihilare practică, a distanţelor este Michel Demuth, în Galacticele sale, ciclu de povestiri început în 1964.
Cînd a răcnit Pămintul, a cincea aventură a lui Challen-ger, descrie cu deosebită vervă ipotetica verificare a unei teze străvechi. * Pitagora, Anaximene, Platon credeau că Pămîntul este un animal, o fiinţă vie avînd multe asemănări cu fiinţele pe care le cunoaştem. Challenger susţine şi el că „Pămîntul. pe care trăim este el însuşi un organism viu, înzestrat cu o circulaţie, o respiraţie şi un sistem nervos al lui, propriu". Dar, spre deosebire de gînditorii contemplativi ai trecutului, el vrea să înştiinţeze acest organism ca „cel puţin o persoană, George Edward Challenger, insistă să i se dea atenţie". în acest scop, forează un puţ adînc de opt mile, pentru a ajunge la învelişul interior sensibil al Terrei. Punctul culminant al experienţei constă în străpungerea acestui înveliş cu un sfredel uriaş de oţel, ceea ce are drept rezultat „cel mai îngrozitor urlet care s-a auzit vreodată (...) Durerea, mînia, ameninţarea şi maiestatea ultragiată a naturii, totul se contopea într-un răcnet cumplit. El se auzi timp de un minut — o mie de sirene într-una singură — făcînd să încremenească mulţimea cu persistenţa lui sălbatică şi străbătînd departe prin văzduhul nemişcat
* ... cu adepţi înfocaţi şi în secolul nostru, după cum ne demonstrează lectura cărţii Le Geon ou la Terre vivante de Docteur Helan Jaworski (Librairie Gallimard, 1928).
90
al verii (...) Nici un zgomot n-a egalat vreodată răcnetul Pămîntului rănit".
Sam Moskowitz subliniază „puternica originalitate" a conceptului (56, p. 171), dar G. de Wailly publicase în 1910 romanul Asasinul globului, al cărui erou, Lobanief, vrea să-şi răzbune familia „ucisă" într-un cutremur. Tentativa eşuează. Lobanief nu reuşeşte să atingă un centru vital al „animalului Pămînt" şi moare el însuşi în reacţia cata-clismică pe care a provocat-o.
Despărţirea lui Arthur Conan Doyle de Georgc Edward Challenger (şi de Science fiction) dă naştere unui adevărat foc de artificii. Ca şi în Maşina de dezintegrare, teribilul profesor pare să fi uitat că, în Ţara cepurilor, s-a convertit la spiritism — după cum autorul pare să fi uitat că doamna Challenger nu mai e în viaţă. Să fie aceste două povestiri anterioare romanului din 1926 şi nepublicate din raţiuni, pentru noi, obscure ? Oricum, dialogul dintre vechea noastră cunoştinţă Edward Malone şi specialistul în fîntîni arteziene Peerless Jones, povestitorul din Cînd a răcnit Pămîntul, este cel mai potrivit epitaf pentru eroul ciclului challengerian :
„— (...) Ce impresie ţi-a făcut bătrînul ?
—	Cel mai exagerat, cel mai insolent, cel mai intolerant şi mai încrezut om pe care l-am întîlnit vreodată... dar...
—	Asta-i ! exclamă Malone. Toţi ajungem la acest „dar". Desigur, el este tot ce-ai spus şi chiar mai mult, dar simţi că un om de talia lui nu trebuie judecat potrivit normelor noastre şi că putem răbda din partea lui mai mult decît din partea oricărui alt muritor".
Farmecul acestui personaj, evident mai viu şi mai complex decît Sherlock Holmes, * se datorează în bună măsură implicării emoţionale a autorului. „Challenger era unul dintre personajele lui preferate şi în discuţiile particulare se referea adesea la el", îşi amintea John Lamond (cf. 18, p. 157). în noiembrie 1912, scriitorul se lăsa fotografiat de reporteri sub înfăţişarea teribilului profesor. Există şi alte
* Autorul însuşi pretinde că e vorba de un schematism inerent: „Dacă am fost de cîteva ori pe punctul de a mă plictisi de el, este pentru că figura lui nu admite nuanţe. Holmes nu e decît o maşină de calculat; tot ceea ce e în plus nu face decît să-i micşoreze efectul*. <7, p. 178).
91
temeiuri pentru a medita asupra opiniei finale a lui Sam Moskowitz în legătură cu Conan Doyle : „...Challenger era. pur şi simplu o ipostază neinhibată a lui însuşi". (56, p. 171).
Este momentul să ne întrebăm în ce constă contribuţia scriitorului la dezvoltarea fantasticului-ştiinţific. Să fie el doar „unul dintre cei mai buni discipoli ai lui Jules Verne" ? (18, p. 382). Şi putem fi de acord cu o altă apreciere a lui Pierre Nordon : „Ciclul lui Challenger, care, cu Lumea pierdută, inaugura ultima fază a activităţii sale literare, înseamnă, din partea lui Conan Doyle un fel de renunţare, căci aparţine în mod deliberat literaturii pentru copii" (18, p. 427) >
Am dat eu însumi destule exemple dovedind înrîurirea lui Jules Verne asupra confratelui său britanic. Şi totuşi* acesta din urmă nu poate fi acuzat de epigonism. Există în creaţia sa un ferment care aparţine exclusiv secolului al XX-lea, o nouă modalitate de a exprima plastic lărgirea explozivă a graniţelor cunoaşterii. Un produs de excepţie al acestui fenomen este profesorul Challenger, personaj profund original, devorat de o imensă şi agresivă curiozitate ştiinţifică, grefată pe un orgoliu exacerbat.
Conan Doyle nu se înscrie nici pe superba şi capricioasa orbită a marelui său contemporan, Herbert George Wells. El nu anticipează pentru a avertiza asupra urmărilor posibile ale neconcordanţei dintre progresul tehnico-ştiinţific şi cel moral'sau pentru a-şi afirma concepţia asupra societăţii ideale. Opera sa ştiinţifico-fantastică reprezintă mai curînd o prelungire a ciclului holmesian în alte tipare — şi de aici preocuparea permanentă pentru suspense şi pentru un. ritm plin de nerv al naraţiunii. Şcoala literaturii de detecţie se face simţită şi în arta de a doza misterul şi de a-1 pregăti: pe cititor pentru revelaţia finală.
Cît despre apartenenţa ciclului challengerian la literatura pentru copii, afirmaţia se întemeiază, probabil şi pe un pasaj din scrisoarea trimisă de Conan Doyle lui Green-hough Smith, editorul revistei „The Ştrand Magazine", în legătură cu Lumea pierdută: „Ambiţia mea este ca ea sa însemne pentru cartea destinată băieţilor ceea ce a însemnat Sherlock Holmes pentru povestirea de detecţie" (Cf. 18, p. 165). Dar opinia autorilor despre propria lor creaţie ră-mîne adesea tributară intenţiilor. Lumea pierdută (ca sâ nu mai vorbim de celelalte componente ale ciclului) conţine
92
destule idei şi sugestii care depăşesc aria de interes şi chiar de înţelegere a micului cititor. Confuzia nu trebuie să ne mire însă peste măsură : astăzi încă se mai aud voci care susţin că fantasticul-ştiinţific este o ramură a literaturii pentru copii.
Putem să ne întrebăm, de sigur, ce s-ar fi întîmplat dacă, în loc să-l reînvie pe Sherlock Holmes, Conan Doyle şi-ar fi consacrat energia şi talentul relatării aventurilor lui ■George Edward Challenger. S-ar fi bucurat Profesorul de audienţa mondială a Detectivului ? Ar fi egalat creatorul lui faima lui Wells pe tărîmul science fiction-ului ?...
Singurul om în stare să ne ofere temeiurile unui răspuns ne-a părăsit acum peste o jumătate de veac, la 7. iulie 1930. Oricum, împărtăşesc opinia lui Pierre Nordon cînd conchide : „Această operă, ea singură (Lumea pierdută) şi seria de povestiri pe care o inaugurează ar fi fost fără îndoială de ajuns pentru a-i asigura lui Conan Doyle o reală reputaţie literară" (18, p. 382).
f,
TEMĂ CU VARIAŢIUNI
i
Reproduc, în traducere, un articol din Nouveau petit Larousse Mustre, ediţia 1939, vestigiu sentimental care m-a însoţit de-a lungul deceniilor : „Gyges, tînăr păstor din Lidia, posesor, potrivit legendei clasice, al unui inel de aur magic, cu ajutorul căruia putea să devină invizibil. El s-a dus la curtea regelui Candaul, ajungînd prim-ministru, şi l-a ucis ca să domnească în locul lui. A fost întemeietorul dinastiei mermnazilor (sec. VII î.e.n.)“. Ar mai trebui adăugat că ascensiunea rapidă a păstorului, într-o epocă a conciliabulelor tainice şi a intrigilor de palat, se datora tocmai putinţei de a se face nevăzut la momentul oportun... Povestea seamănă cu aceea a tichiei fermecate, din folclorul nostru, cu atîtea altele, semănate în cele patru vînturi de fantezia generoasă a creatorilor anonimi. Şi cu toate că sfîrşitul ei nu e recomandabil pentru minţile fragede, nici măcar acestea nu se înfioară decît de plăcerea unei lecturi captivante.
Romanul Iui Jacques Guttin, Epigone, povestire din secolul viitor (1659), rămîne în sfera miraculosului: prinţesa Arescie bea o licoare şi devine invizibilă, sustrăgîndu-se astfel, timp de un an privirilor celor care au răpit-o şi o duc, la bordul unei corăbii, spre insula Istasie. Lucrurile se schimbă îndată ce tema migrează pe tărîmul fantasticului. Nu mă gîndesc la nenumăratele legiuni de fantome, plimbîndu-şi
94
spleenul pe coridoarele castelelor englezeşti şi nici la magicienii lui Hoffmann, ci la „monstrul invizibil", care-şi face apariţia în povestirea Ce-a fost asta ? Un mister. (1859) a scriitorului american Fitz James O’Brien, unul dintre primii şi cei mai buni discipoli ai iui Poe. Demonstrînd că a înţeles în profunzime lecţia maestrului, O’Brien pregăteşte cu minuţiozitate intruziunea extraordinarului în curgerea obişnuită a vieţii. Harry, povestitorul, amator de insolit şi fumător de opiu, căutîndu-şi zadarnic somnul alungat de o obsesie morbidă, este atacat de o fiinţă invizibilă pe care, învin-gîndu-şi teroarea, izbuteşte s-o captureze. Prietenul său, doctorul Hammond, consideră evenimentul „înfricoşător", dar „nu atît de straniu" şi încearcă o explicaţie : „Avem aici un corp solid, pe care-1 putem pipăi dar nu şi vedea. Faptul este atît de neobişnuit, încît ne îngrozeşte. Nu există totuşi vreun fenomen asemănător ? Ia o bucată de sticlă, e tangibilă şi transparentă, dar numai tratamentul chimic grosolan la care a fost supusă o împiedică să fie într-atît de transparentă, încît să devină în întregime invizibilă. Gîndeşte-te, teoretic, nu-i imposibil să fabrici o sticlă care să nu reflecte nici o rază de lumină, o sticlă de o compoziţie atomică atît de pură şi de omogenă, încît soarele să treacă prin ea ca prin aer, refractat dar nu reflectat". Hammond se opreşte aici, dar raţionamentul său va fi într-un fel reluat şi apoi dus la ultima consecinţă de Griffin, tragicul erou al Iui Wells, în discuţia cu doctorul Kemp : „...unele sorturi de sticlă sînt mai uşor vizibile decît altele : o cutie de cristal, de pildă, va fi mai bine vizibilă decît una făcută din sticlă ordinară, de geamuri, nu-i aşa ? Bun. Să mergem mai' departe. O cutie din sticlă ordinară, foarte subţire, va fi greu de văzut într-o lumină slabă, pentru că va absorbi, refracta şi reflecta o cantitate foarte mică de lumină".
Tentativa de a explica in vizibilitatea unui corp solid pornind de la proprietăţile optice ale sticlei nu presupune neapărat un ecou livresc, chiar dacă acest ecou e posibil : operele lui Fitz James O’Brien — poet, nuvelist, dramaturg, critic — au fost publicate în volum în 1881 (la 19 ani după moartea lui), iar Omul invizibil a apărut în 1897. Alexei şi Cory Panshin consideră, de gildă.că romanul constituie „o dezvoltare, mult mai eficienta, a temei povestirii" (20, p. 57). Esenţial mi se pare faptul că similitudinile rămîn la
95
/
suprafaţă, între cele două lucrări existînd o divergenţă programatică. Monstrul lui O’Brien constituie un mister impenetrabil. Cîteva elemente, dozate abil, ne sugerează o natură neumană : corpul diform şi chipul hidos revelate de mulajul în ghips, refuzul oricărui aliment, însăşi invizibilitatea obstinată, dăinuind şi după moartea prin inaniţie. Nu ni se oferă însă nici o explicaţie coerentă, convingătoare, în afara aluziilor spiritiste sau vampireşti ale autorului. în schimb, omul invizibil al lui Wells e un miracol ştiinţific demontat metodic şi minuţios în faţa noastră. Comparaţia fugară a doctorului Hammond e reluată sau reinventată doar ca punct de plecare al unei demonstraţii ample şi riguroase — dacă acceptăm convenţia substanţei care decolorează pigmentul roşu al sîngelui şi radiaţiilor care reduc pînă la transparenţă indicele de refracţie.
Anterioare romanului lui Wells sânt şi alte variaţiuni pe tema invizibilităţii. încă din Scrisoarea unui nebun (1885), Maupassant se referă la o făptură nevăzută, lansînd şî o ipoteză generalizatoare : „...dacă am avea cîteva organe de simţ în plus, am descoperi în jurul nostru o infinitate de alte lucruri pe care nu le vom bănui niciodată, neavînd mijlocul de a le constata prezenţa." * în prima versiune a celebrei Horla (1886), ideea se precizează: făptura nevăzută este „Un corp nou, căruia îi lipseşte fără îndoială numai proprietatea de a opri razele luminoase". Un corp material, deci, şi nu o halucinaţie obsesiva, cum susţin unii comentatori. Dealtfel, în versiunea definitivă (1887), Horla culege trandafiri, întoarce paginile unei cărţi, bea lapte şi apă, este întrezărit în oglindă ca „un fel de transparenţă opacă". Sintetizând frînturile de explicaţii risipite în povestire, Jean-Baptiste Baronian schiţează un portret-robot al intrusului : „...ceea ce nu e vizibil, ceea ce nu este omul, ceea ce este poate străin Pământului, o făptură de o altă rasă — sau, teribilă previziune, ceea ce aparţine poate Pă-mîntului mult mai mult decît omul (3, p. 124). Mai tîrziu, sdence fiction-ul ne va înfăţişa făpturi invizibile cu adevărat străine Pămîntului şi aparţinînd fie unei lumi vecine
* „...în univers există poate un milion de lucruri care, pentru A fi cunoscute, ar cere si aveţi un milion de organe cu totul diferite unul de altul", scria Cyrano de Bergerac în Statele şi imperiile Lunii (1657).
96
„impenetrabile pentru noi, pentru că e situată pe un alt, plan", ca în povestirea lui Jean Ray, Ciudatele studii ale doctorului Paukenschlaeger (1925), fie planetei Venus — Nyusa, fiica unei pămîntene "şi a unei entităţi extraterestre, din Nimfa întunecimii (1935) de Catherine L. Moore şi Forrest J. Ackerman.
Experienţa descoperirii invizibilului poate fi nu numai traumatizantă sau chiar tragică (aşa cum vom, vedea curînd). Karel Ondereet, eroul povestirii lui J. H. Rosny Aine, O alta lume (1895), dispune de instrumentul necesar pentru a constata prezenţa lucrurilor nebănliite la care se referă Maupasisant: opacizîndu-se înainte ca el să fi împlinit trei ani, ochii îi îngăduie să /perceapă „o LUME VIE, o lume de Făpturi însufleţite mişcîndu-se alături şi împrejurul omului, fără ca omul să fie conştient <Je asta (•••) '• Este un alt regn, de o absolută stranietate : „Iată cîteva forme risipite pe solul cafeniu ; se mişcă, se opresc, palpită Ia mică înălţime. Sînt de mai multe feluri, diferite prin contur, prin mişcare, mai ales prin dispunerea, desenul şi nuanţele liniilor care le străbat. Aceste linii constituie, de fapt, esenţa 'făpturii lor şi, copil fiind, îmi dau seama foarte bine de asta. în timp ce masa formei lor este spălăcită, cenuşie, liniile sînt aproape totdeauna strălucitoare. ' Ele alcătuiesc reţele foarte complicate, emanînd din anumite centre, iradiind din ele, pînă ce se pierd, devin nesigure. Nuanţele lor sînt nenumărate, curbele — infinite. Aceste nuanţe variază în cazul aceleiaşi linii, ca şi, mai puţin, forma. în ansamblu, făptura este caracterizată primtr-un contur destul de neregulat, dar foarte distinct, prin centre de iradiere, prin linii multicolore care se întretaie foarte des. Cînd se mişcă, liniile trepidează, oscilează, centrele se contractă şi se dilată, în timp ce conturul rămîne aproape, neschimbat". Copilul se mulţumeşte să-i privească şi să-i admire pe aceşti Moedigen, cum i-a botezat el însuşi. Adolescentul încearcă zadarnic să-şi transcrie şi să-şi comunice observaţiile. Gînd povara secretului neîmpărtăşit devine intolerabilă, el părăseşte casa părintească şi porneşte în căutarea unui om caruia să i se poată încredinţa, cu ajutorul căruia să întreprindă efortul anevoios de descifrare a universului invizibil.
Cu un an înaintea morţii, RoSny Aine avea să reia ideea nebănuitei coexistenţe într-o povestire densă, intitu-
97
lată în lumea Varianţilor (1939). Abel Faverol nu mai este însă doar un contemplator şi apoi un cercetător pasionat al Vieţii Variante. Printr-un mister genezic neexplicat, el aparţine în acelaşi timp lumii noastre şi celeilalte lumi, descrisă de astă dată mult mai vag : „...ei (Varianţii) n-aveau, ca animalele şi vegetalele noastre, structuri fixe: o serie de forme, mereu schimbătoare, s.e desfăşurau într-o ordine aproape constantă, -revenind la dispunerea iniţială şi formau astfel individualităţi ciclice (...) Diversitatea lior era la fel de mare sau poate -chiar o întrecea pe aceea a faunei şi florei noastre. Speciile inferioare aveau cicluri lente şi mOnotone. Pe măsură ce -se urca în ierarhie, Variaţiile deveneau mai rapide şi -mai complexe; pe treptele cele mai înalte, mai multe cicluri se desfăşurau împreună, contopite şi distincte totodată." Abel pendulează o vreme între cele două regnuri, trăindu-şi plenar dubla existenţă. Apoi, întrucât ritmurile biologice nu coincid, Varianţii fiind multicentenari, el părăseşte prin moarte lumea oamenilor, aparţinând în continuare doar celei insesizabile simţurilor noastre.
Umanismul genuin al scriitorului, susţinut de o armătură de argumente ştiinţifice, se exprimă aşadar şi prin respingerea antropocentrismului care domina gîndirea contemporană (şi care n-a dispărut nici în era cosmică !). Un corolar al acestei atitudini îl -reprezintă, în opera lui Rosmy Aine, comuniunea fiinţelor inteligente, oricît de mare ar fi deosebirea dintre ele — sau macar toleranţa şi interesul acut manifestate în O altă lume. Tema invizibilităţii poate fi abordată însă şi .în cu totul alt registru, cum demonstrează O’B-rien în Ce-a fost astă ? sau Ambrose Bierce în fiara blestemată (1893). Să ne reamintim subiectul acestei din urmă povestitri. Anchetând moartea violentă a lui Hugh Morgan, coronerul şi juraţii ascultă mărturia tânărului, ziarist William Harker. Acesta pretinde că, mergând la vânătoare de potîmichi împreună cu răposatul, a văzut cum se deschide o cărare ân lanul de ovă«* sălbatic, fără vreun motiv aparent. Morgan trage asupra zonei în cauză — de unde se aude „un urlet puternic, feroce, un răget ca acela al unei fiare" — fuge, este atacat şi ucis. în timpul luptei cu agresorul nevăzut, declară Harker, „în anumite momente (...) îi desluşeam doar o parte din trup, ca şi cum
98
restul s-ar fi fi topit — nu ştiu să exprim asta cu alte cuvinte ■— apoi o schimbare a poziţiei lui mă făcea să-l văd în întregime, ca la început". Juriul consideră că mărturia aparţine unui dezechilibrat şi hotărăşte că Morgan a fost ucis de o pumă. Dar în jurnalul mortului, pe care co-ronerul nu vrea să-l facă public, se află cîteva însemnări neliniştitoare atestînd prezenţa ostilă a unei fiare nevăzute în preajma fermei lui Morgan. Şi iată interpretarea finală : „La fiecare capăt al speptrului solar, fizicianul detectează prezenţa a ceea ce cunoaştem sub numele de radiaţii acti-nice. Ele reprezintă culori — culori făcînd parte din compoziţia luminii — pe care nu sîntem în stare să le discernem. Ochiul omenesc este un instrument imperfect; el sesizează doar cîteva octave din adevărata „gamă cromatică". Nu sînt nebun : există colori pe care nu le putem vedea. Şi — domnul să mă aibă în pază ! — fiara aia blestemată are o asemenea culoare !“
Să fi cunoscut Bierce povestirea lui Maupassant ? Culoarea invizibilă nu e prea departe de transparenţa opacă şi, dacă-i adăugăm procedeul comun al însemnărilor de jurnal, poate sugera o influenţă discretă. Desigur, explicaţia scriitorului american e mai fidelă spiritului scientist care impregnează majoritatea textelor anticipative ale epocii. Dar eventualul germen al descoperirii lui Griffin trebuie căutat ceva mai departe în trecut.
La 30 ianuarie 1881, ziarul The Sun publica, anonim, povestirea Omul de cristal, atribuită astăzi lui Edward Page Mitchell. Eroul ei, Stephen Flack, se supune experienţelor profesorului Frohliker, a căror natură este foarte asemănătoare celei a experienţelor lui Griffin. Am văzut că acesta din urmă a descoperit o substanţă capabilă să decoloreze pigmentul roşu al sîngelui. Frohliker încearcă mai întîi să mărească sau să modifice numărul pigmenţilor din ţesuturi, reuşind pînă la urmă să-i elimine cu totul, „prin absorbţie, transpiraţie şi folosirea clorurilor şi a altor agenţi chimici acţionînd asupra materiei organice". Există similitudini şi în argumentaţie. Referindu-se la o anumită fază a procesului prin care 'a trecut corpul său, Flack îi spune povestitorului : i,Aţi văzut plutind radiatele mării, meduzele sau moluştele, cu contururile lor aproape invizibile pentru ochi". Iar Kemp, ascultînd explicaţiile lui Griffin — „în
99
cea mai mare parte a lor, fibrele din care-i constituită o fiinţă vie nu sînt, la drept vorbind, mai opace decît apa“ — exclamă : „Chiar noaptea asta mă gîndeam la larvele marine şi la peştii gelatinoşi". Sub acţiunea substanţelor decolorante şi a detergenţilor puternici, pielea lui Flack „seamănă cu marmura" ; grivindu-se în oglindă, Griffin constată : „Faţa mea era alba, albă ca marmura". Un detaliu important îi deosebeşte pe cei doi oameni invizibili. Flack nu suferă din cauza intemperiilor, pentru că „Spectacolul unui costum pus parcă pe nimic şi mişcîndu-se prin labo-' rator era prea caraghios chiar pentru gravul profesor. Ga să-şi apere gravitatea, el a fost nevoit să găsească o cale de a-şi aplica procedeul la materia organică neînsufleţită, cum ar fi lîna mantiei mele, bumbacul cămăşilor şi pielea încălţămintei". Griffin îşi aplică şi el procedeul la o ţesătură de lînă şi (involuntar) la o pernă, dar nu se gîndeşte să meargă mai departe. De fapt, un ■Griffin îmbrăcat cu haine invizibile nici nu i-ar fi îngăduit lui Wells să exploateze o seamă de situaţii tragice, ca să nu mai vorbim despre zguduitorul final cu trupul gol reapărînd treptat după linşarea eroului. Ceea ce, să recunoaştem, e cu touil altceva decît sinuciderea lui Flack, respins de fata de care se îndrăgosteşte într-o pauză a experienţelor profesorului Frohliker. Mitchell ne înfăţişează o dramă sentimentală. Wells — o alegorie a primejdiilor care-1 pîndesc pe omul obişnuit ameninţat să devină „invizibil" pe plan moral, dacă dezlănţuie forţele terifiante ale ştiinţei.
în studiul introductiv la antologia Fantastique, 60 re-cits de terreur... Roger Caillois rezervă două pagini de consideraţii temei invizibilităţii, scriind, printre altele : „Omul devenit permeabil la razele luminoase, cu ajutorul unor mijloace dematerializante sau chimice, nu provoacă nici un fior de groază. El este privit mai curînd ca un amator de farse, decît ca emisarul Forţelor Implacabile. Libertatea de a dispare sau apare după bunul său plac îl face să semene mai mult cu un conspirator, decît cu un instrument al destinului". Singurul nume de scriitor citat în legătură cu acest pasaj este cel al lui Wells — dar Griffin nu are „libertatea de a dispare sau apare după bunul său plac", fiind condamnat la invizibilitate. Iar scenele de un haz manifest sau intrinsec nu fac decît să reliefeze, prin contrast, coloratura tragică a
100
romanului. Pentru că reuşita Experienţei, fără să schimbe datele fizice ale eroului, redat lumii vizibile, prin moarte, cu înfăţişarea din totdeauna (doar „Părul şi sprâncenele îi erau albe — nu încărunţise de bătrâneţe, ci lipsite de pigment — iar ochii lui aveau culoarea granitului".), produce o altfel de prefacere, mai profundă şi mai- subtilă, care-i alterează profilul caracterologic şi comportamental.
Fără îndoială, sămînţa răului se află în însăşi fiinţa lui Griffin, acest om capabil să-şi jefuiască tatăl, împingîndu-1 la sinucidere şi să declare că nu-şi regretă gestul. El a ajuns însă aici sub presiunea continuă a unor condiţii şi evenimente care au determinat amplificarea nemăsurată a trăsăturilor negative iniţiale. La sărăcia înjositoare, exasperantă, incompatibilă cu conştiinţa foarte vie a propriei valori, se adaugă primejdia reală a deposedării de produsul trudei şi al geniului său. „Eram nevoit să lucrez în nişte condiţii îngrozitoare — îi spune el lui Kemp. Hobbema, profesorul meu, era un ex-croc ştiinţific, un hoţ de idei ; mă spiona într-una ! Cunoşti, cred, excrocheriile din lumea ştiinţifică !“ Iar cînd se retrage la Iping, pentru a căuta cu disperare un mijloc de a redeveni vizibil, se declanşează mecanismul mărginirii şi meschinăriei mic-burgheze, agravate de „trădările" succesive ale lui Mar-vel şi Kemp. Savantul genial ajunge astfel să se situeze în afara societăţii şi deasupra ei, într-un evident puseu paranoic : „Aceasta este prima zi din anul unu al unei noi epoci — Epoca Omului Invizibil. Eu sînt Omul Invizibil întâiul !" Alienarea lui Griffin, degradarea ireversibilă a fibrei lui morale apar astfel ca o culminaţie a unui proces urmărit cu o economie de mijloace compensată de arta reliefării amănuntului definitoriu. Este un procedeu folosit cu strălucire de Wells, care ştie că nu poate eluda primejdia artificialităţii recurgând doar la o argumentaţie ştiinţifică oricît de riguroasă. înţelegând acest imperativ, primul exeget sovietic al scriitorului, Evghenii Zamiatin, scria, în 1922 : „Wells îl introduce pe cititor în atmosfera miraculosului, a basmului, cu o excepţională abilitate. Cu precauţie, treptat, el te poartă de la un pas logic la următorul. Trecerea de la un pas la altul este imperceptibilă ; nebănuind nimic, păşeşti încrezător, urci mai sus şi mai sus... Deodată, priveşti în jos şi ţi se taie răsuflarea •— dar e prea tîrziu : ai crezut în ceea ce părea să fie, încă de Ia lectura titlului, absolut impos'bil, cu totul absurd".
JM
(27, p. 10) Drept exemplificare', Zamiatin se referă tocmai la înlănţuirea de argumente din Omul invizibil!... Mai tîrziu, Wells avea să-şi teoretizeze procedeul în prefaţa la un volum de opere alese editat în Statele Unite : „Pentru ca autorul de povestiri fantastice să-şi ajute cititorul să joace jocul cum se cuvine — se destăinuie el — trebuie să-l călăuzească fără ostentaţie, pe toate căile, ca să-l familiarizeze cu ipoteza fantastică. Trebuie să-l încînte astfel încît să-I determine pe nesimţite să accepte un punct de pornire oarecum plauzibil şi să continue lectura atîta timp cît durează iluzia (...) De îndată ce trucul magic a reuşit, tot ce-i mai rămîne de făcut scriitorului este să menţină toate celelalte elemente într-un cadru uman şi real. Sînt imperios necesare notaţii de detaliu prozaice şi o aderenţă riguroasă la ipoteză (79). Şi scheletul logic e acoperit într-adevăr cu carnea notaţiilor prozaice : comentările tîrgoveţilor din Iping, necazurile lui Marvel, strănutul lui Griffin — supraomul bolnav de guturai...
Ca şi în celelalte opere ştiinţifico-fantastice din prima perioadă a creaţiei sale, Wells refuză soluţia „clasică" a finalului romantic-moralizator. Grififin nu este victima unui accident provocat de propriile lui maşinaţii tenebroase, nu se distruge pe sine şi opera sa, cuprins de remuşcări tardive, nu piere într-o apoteotică încleştare cu natura dezlănţuită. Singur împotriva tuturor, el este urmărit şi ucis ca un cîine Curbat. Dar moartea lui nu este privită de autor cu detaşare : „...jos, pe caldarâm, s-a ivit, gol şi mizer, trupul plin de răni şi de fracturi al unui tînăr de vreo treizeci de ani (...) Mîi-nile îi erau încleştate, ochii larg deschişi, iar pe faţă era înti-' părită o expresie de furie şi de disperare". Implicarea emoţională este şi mai evidentă în ultimul paragraf : „L-au acoperit pe cel ucis şi l-au dus la circiumă.. Şi acolo, pe un pat murdar dintr-o odaie sărăcăcioasă şi prost luminată — înconjurat de o droaie de creaturi ignorante, înnebunite de curiozitate — stîlcit, cu trupul numai răni, trădat de semenii lui şi de nimeni plîns, Griffin, primul om care a devenit invizibil, Grifîin, cel mai înzestrat fizician din cîţi au trăit vreodată, şi-a încheiat într-o cumplită prăbuşire strania şi nemaipomenita lui carieră". Nici măcar acest panegiric nu-1 impresionează pe Kingsley Arnis, care crede şi vrea să ne facă să credem că „Omul invizibil se preocupă doar în mod cu totul incidental de faptul că o descoperire ştiinţifică ar
102
putea să aibă două tăişuri; romanul se referă exclusiv la dificultatea mai întîi de a deveni — şi apoi de a pune mina pe un om invizibil". (2, p. 39)
Griffin nu este primul şi nici ultimul om invizibil, dar, cum bine spune Pierre Versins, „Această temă, ca de altfel mai multe altele, este literalmente strivită de romanul lui H. G. Wells..." (24, p. 456^. iîn Franţa, unde romanul fusese tradus în 1901, o seama de autori profită de siajul titlului devenit celebru pentru a-şi plasa producţiile proprii : Domnul... Nimeni! (Aventuri extraordinare ale unui om invizibil) de Louis Boussenard, Soţia invizibilă de Paul Bes-nard, Joe Rollon, celălalt om invizibil de Edmond Cazai, Secretul omului invizibil de Maurice Leblanc, Şcolarul invizibil de Pierre Devaux şi H. G. Viot. înaintea lor, Jules Verne abordase şi- el tema cu Secretul lui Wilhelm Storitz (1910). Acţiunea romanului se desfăşoară în secolul 18 şi ne înfăţişează maşinaţiile unui îndrăgostit tenebros, care încearcă să împiedice mariajul Myrei Roderick cu Marc Vidai, mizînd pe efectul de surpriză şi de spaimă al invizibilităţii. Povestitorul, Flenri Vidai, fratele mirelui, vorbeşte despre „un secret ştiinţific (...) o descoperire neştiută care i-ar fi dat (lui Storitz) putinţa de a deveni invizibil". El se întreabă chiar, încercînd să găsească o explicaţie : „De ce n-ar avea anumite raze luminoase proprietatea de a străbate corpurile opace, ca şi cum ar fi translucide ?“ Dar secretul lui Wilhelm Storitz, moştenit de generaţii, e de natură alchimică, fapt care situează romanul mai curînd sub zodia fantasticului. Ca şi la Wells, eroul redevine vizibil prin moarte (îmbrăcat — ceea ce arată că, aici scriitorul renunţă la preocuparea sa obsedantă de a fi verosimil.) Blestemul invizibilităţii poate fi desfăcut însă şi prin ivirea unei noi vieţi ; Myra este redăruită privirilor în momentul cînd naşte *... Romanul a constituit, o vreme, obiectul unei controverse privind anul elaborării. Graţie scrisorilor lui Jules Verne
* Piero Gondolo della Riva susţine că acest final nu există în manuscris, aparţinîndu-i deci lui Michel Verne, fiul scriitorului, care a modificat uneori substanţial şi alte „Călătorii extraordinare" postume (hpro-pos des ouevres posthumes de Jules Verne, 118). Dacă e aşa, atunci ideea i-ar fi putut fi sugerată lui Michel de Soţia invizibilă (1907), în care doar copilul e vizibil după naşterae, mama pătrîndu-şi bizara însuşire.
103
către Mario Turiello, ştim acum că e vorba de 1902. Am constatat însă că anterioritatea lui Wells nu determină decît o posibilă influenţă tematică.
Evidentă, mi se pare, în schimb, filiaţia wellsiană a povestirii lui Jack London, Umbra şi străfulgerarea (1903). Nu în ceea ce priveşte subiectul, rivalitatea sălbatică dintre Lloyd Inwood şi Paul Tichlorne, cei doi oameni aproape invizibili, reprezentînd o inovaţie a scriitorului american. Dar argumentele lui Paul, mereu „adâncit în studiul polarizării, difracţiei ■ şi interferenţei luminii, refracţiei simple şi duble", sînt parcă un ecou al celor invocate de Griffin în discuţia cu Kemp. După cum tabachera albastră de care se slujeşte Lloyd pentru a explica fenomenul absorbţiei şi reflecţiei luminii nu e decît un corespondent al cutiei roşii folosite de Griffin în acelaşi scop. London e însă departe de a fi un simplu imitator, originalitatea variaţiunii pe care ne-o propune con-stînd în... imperfecţiunea soluţiilor găsite de cei doi protagonişti. Umbra şi străfulgerarea care trădează prezenţa lui Lloyd şi a lui Paul subliniază alegoric opoziţia lor ireductibilă şi prilejuiesc un final de mare tensiune şi expresivitate.
In 1920, apare Stăpînul lumii de Pierre Desclaux, considerat de Jacques van Herp „Romanul cel mai complet în acest domeniu..."'(10, p. 195). Titlul este aidoma celui al penultimei „Călătorii extraordinare" antume — şi nu întîmplă-tor, de vreme ce eroul romanului se numeşte Robur ! Savant genial şi megaloman, el fabrică aur şi realizează transplantul de creier, după ce a devenit stăpînul Africii de Nord şi al Spaniei (deocamdată). Agenţii lui înghit o pastilă de ro-burită, se supun acţiunii unor radiaţii misterioase şi... dispar. . Superiori, în această privinţă, lui Griffin, ei mai dispun de granule negre, pentru invizibilizarea hranei pe măsură ce e ingerată, de granule roze sau albastre, pentru a deveni vizibili sau a redeveni invizibili şi de vaporizatoare cu o substanţă avînd acelaşi efect asupra îmbrăcăminţii.
Efortul coerent şi minuţios de realizare a unei verosimilităţi factice este însă prea obositor pentru autorii Science fiction-ului popular. Până şi inventivul Hugo Gernsback se mulţumeşte să susţină în celebrul său Ralph 124 C 41 +, publicat în foileton în magazinul „Modern Electrics" (1911— 1912), că „era posibil să faci.orice obiect să devină total
104
transparent, dacă reuşeai să-i comunici vibraţii de acelaşi ordin cu acela al luminii". Generatorul de invizibilitate folosit de Fernand pentru a o răpi pe Alice, de care e îndrăgostit Ralph 124C 41 -f-, unul din cei zece . mari savanţi ai anului 2660, este, aşadar, un emiţător de unde ultrascurte... Europa rămîne credincioasă miracolelor sumare ale chimiei, în Coarda de oţel (1921) de Jose' Moselli, o injecţie provoacă in vizibilitatea (temporară). Acelaşi efect este obţinut în Roberî Jack, regele reporterilor (1932—1934) de Rene Vigo prin simpla aplicare a unui produs misterios. Iar în Şcolarul invizibil (1950) de Pierre Devaux şi H. G. Viot, un produs similar — în ceea ce priveşte misterul fabricaţiei — este botezat, pentru un spor de credibilitate, „soluţie de ortho-nicresol supusă acţiunii unui cîmp magnetic".
Sînt şi autori care dispreţuiesc orice cauţiune ştiinţifică sau pseudo-ştiinţifică. în Formidabilul secret, Robert Le Coeur se întoarce la mitul originar, înzestrîndu-şi eroul cu un ta-lisman care joacă rolul inelului lui Gyges. Regele fricii, din romanul astfel intitulat al lui Sebillot, porunceşte pur şi simplu corpului său să se facă nevăzut. Această categorie de variaţiuni pe tema dată cunoaşte şi mici opere perfecte ca Dispariţia lui Honore Subrac de Guillaume Apollinaire — dispariţie datorată confundării cu mediul ambiant, graţie unei extraordinare capacităţi mimetice. Sau butade ca aceea a lui... Wells, intitulată Vizită la Camford (1937), care descrie reacţiile profesorilor şi studenţilor faţă de revelaţiile unui vizitator din spaţiu, invizibil dar cu o voce de stentor, privind viitorul apropiat al omenirii, mai cu seamă al specimenelor de la Camford şi Oxbridge.
Posteritatea lui Flack şi a lui Griffin ar fi trebuit să se încheie în 1-923, cînd Maurice Renard publică Omul care voia să fie invizibil, demonstrînd că „nu poţi să devii invizibil fără să devii orb“. Să urmărim argumentaţia "lui Hop-kins, unul dintre eroii povestirii : „Mai întîi, ochiul este o cameră obscură; ochiul are nevoie să fie o cameră obscură pentru a produce vederea. Asta ar fi prea de ajuns pentru a-mi da cîştig de cauză. Dar mai e ceva ! Cu ce este ea plină, această cameră obscură, această cameră în care lumina nu trebuie să pătrundă decît prin deschizătura pupilei ? Spune, cu ce ? Cu substanţe refringente nu-i aşa ? Cu substanţe care, pentru a-şi îndeplini rolul optic, trebuie să refracte ra-
i
105
zele luminoase. Atunci, dacă le iei această proprietate, cum vrei să-şi îndeplinească misiunea ?...“
Renard nu ştia că Wells formulase el însuşi această obiecţie, în chiar anul apariţiei romanului. Prilejul i-1 oferise o recenzie a lui Arnold Bennett care scria, printre altele : „...dl. Wells pare să fi scăpat din vedere un impediment ştiinţific. Dacă omul era invizibil, pleoapele trebuiau să-i fie transparente şi ochii, lipsiţi de ecranul lor natural de protecţie, ar fi trebuit să devină rapid inptili, datorită pur şi simplu iritaţiei. S-ar fi cuvenit ca această dificultate să fie pusă în evidenţă. Astfel de lucruri sînt, desigur, minore, dar merită atenţie" (38). După mai puţin de o lună, Wells îi răspundea lui Bennett, într-o scrisoare personală : „în recenzia dumneavoastră, menţionaţi impedimentul pleoapelor transparente, dar dincolo de asta există o altă dificultate, datorită căreia întreaga poveste e cu adevărat imposibilă. Cred că această dificultate e de netrecut. Orice modificare a indicelui de refracţie a lentilelor ochiului ar face ca văzul să nu mai fie cu putinţă. Iar fără această modificare ochii ar rămîne vizibili ca nişte globi sticloşi. Pentru a vedea este necesară de asemenea existenţa substanţei vizuale din spatele retinei şi a corneei opace şi a irisului" (102, scrisoare din octombrie 1897). Wells nu uitase, aşadar, cele învăţate la Şcoala Normală de Ştiinţă din Londra. Invizibilitatea era pentru d nu o posibilitate sau măcar o ipoteză cu şanse de verificare într-un viitor previzibil, ci o convenţie, un „truc magic" necesar realizării dramei lui Griffin.
Urmaşii lui Wells s-au mulţumit, în general, să utilizeze acelaşi procedeu, ignorînd impedimentul şi dificultatea menţionate. O excepţie notabilă, din acest punct de vedere, o reprezintă Henri Vernes, care încearcă să găsească o soluţie plauzibilă, în lumina descoperirilor fizicii moderne. Eroul romanului său, Formula X 33, poartă o salopetă dintr-un material care descompune fotonii într-o pereche de neutrino şi anti-neutrino. Particulele îi străbat corpul şi, la ieşire, recompun fotonii iniţiali. Fiecare neutrino provoacă apariţia unui punct luminos pe lentilele unor ochelari-detectori, încorporaţi salopetei, asigurîndu-i astfel omului invizibil o vedere poantilistă şi monocromă. Să-şi fi amintit Vernes romanul lui Maurice Renard, Omul trucat (1921), al cărui erou, pierzîndu-şi ochii în război, este înzestrat cu „un fel
106
de electroscoape foarte perfecţionate" cară „percep aspectul electric al lumii" ? Sau să fi citit el, în numărul din martie 1939 al magazinului „Astounding Science Fiction", povestirea lui Don A. Stuart, Mantia lui Aesir ? Acolo, invadatorii de pe planeta Sarn deveneau invizibili îmbrăcând un veşmînt prevăzut cu ochelari „transformatori funcţionînd la nivelul luminii ultra-vizibile, care fac posibilă vederea în stare de invizibilitate".
Intorcîndu-mă la povestirea Omul care voia să fie invizibil, trebuie să spun că Renard mai abordase tema în discuţie. Romanul său Pericolul albastru (1910) descria o întreagă lume nevăzută, populată de fiinţe raţionale neumane, semănînd cu arâhnidele terestre. Pentru savanţi, locuitori ai unei sfere de o transparenţă totală, situată la 50 de kilometri înălţime, atmosfera este echivalentul oceanului mondial. Ei „pescuiesc" specimene de pe fundul acestui ocean aerian, le studiază şi le expun într-un fel de muzeu. Iar cînd descoperă că experienţele lor produc suferinţă, eliberează oamenii capturaţi şi renunţă la cercetări, fiindu-ne superiori nu numai ca inteligenţă, ci şi pe plan moral. Ceea ce nu se poate spune despre Vitonii lui Erik Frank Russell din Obstacolul sinistru (1939). Aceste fiinţe energetice invizibile se hrănesc cu emoţiile noastre, instigîndu-ne la agresivitate şi la crimă. Fără ei, am fi buni — idee pe cît de generoasă în intenţie, pe atît de naivă.
Cu un an înaintea apariţiei Pericolului albastru, Gusta ve Le Rouge publicase Războiul Vampirilor, inaugurând, probabil, seria făpturilor invizibile nepămîntene. Vampirii marţieni — jumătate liliac, jumătate caracatiţă — pot fi văzuţi prin casca de opal găsită de Robert Darvel în subteranele unui gigantic turn de sticlă. „Am înţeles de ce foştii stăpâni ai căştii o socoteau atît de preţioasă — spune Darvel ; ea avea proprietatea de a permite retinei să fie impresionată de radiaţiile obscurfc ale spectrului şi de alte radiaţii asemănătoare. Mi-ar fi făcut desigur perceptibile efluviile ucigaşe ale radiului sau ale razelor X, şi alte vibraţii luminoase, încă mai subtile, care vor scăpa poate totdeauna ochiului omenesc". în Casa cu o mie de etaje a lui Jan Weiss (1929), rolul căştii de opal îl joacă lentilele de pe tâmplele orbului Orsag, singurul om de care se teme Petr Brok, devenit in-
107
vizibil în urma unei misterioase experienţe numite dispersie (asprid). Astfel, ciclul se încheie. După ce a născocit in vizibilitatea, ştiinţa imaginară a găsit şi riposta. O ripostă care nici nu mai e doar imaginară : detectoarele de radiaţii in-fraroşii l-ar „vedea" pe Griffin datorită căldurii emanate de corpul său.
Un ultim cuvânt despre câteva dintre cele mai subtile variaţiuni ale acestei teme bogate în înţelesuri şi ramificaţii. Prolificul romancier popular Paul d’Ivoi presupune, în Îmblânzitorii aurului, că invizibilitatea poate fi şi o iluzie, datorată unei sugestii hipnotice. Explicîndu-i lui Pierre Saint-Menoux, Călătorul imprudent al lui Barjavel, cum funcţionează „scafandrul timpului", Noel Essaillon îi atrage atenţia asupra butonului triunghiular care declanşează un vibrator': „Nu-1 apeşi decît la sosire. Vibratorul determină o variaţie a timpului dumitale propriu cu o secundă înainte şi înapoi, într-un ritm foarte rapid. La fiecare dus şi întors, sari peste prezent. Pentru cei care te înconjoară, nu eşti niciodată acolo, fiind totdeauna mai devreme sau mai târziu cu o secundă faţă de timpul lor. Iată-te deci invizibil, impalpabil". Părintele Brown, pitorescul personaj al lui G. K. Ghesterton, rezolvă misterul unei crime pasionale săvârşită de un îndrăgostit respins, care se travesteşte în factor poştal, devenind astfel „un om invizibil mental" (Omul invizibil). Recunoaştem aici teşoria asceţilor tibetani despre omul care, nesemnalîndu-se prin nimic atenţiei, nu va fi văzut de cei din jur. în Loteria din Babilon a lui Jorge Luis Borges, povestitorul mărturiseşte : „Pe întreaga durată a unui an al Lunii, am fost declarat invizibil; strigam şi nu mi se răpundea, furam pîine şi nu mi se tăia capul". Robert Silvertberg îşi imaginează invizibilitatea ca pedeapsă, cu obligaţia pentru cei din jur de a se purta astfel ca şi cum cel pedepsit nu ar exista (A-l vedea pe omul invizibil). în sfîr-şit, Mihu Dragomir îl reînvie pe Griffin şi-l proiectează în anul 2400, unde omul invizibil nu e decît o anacronică inutilitate, într-o lume definitiv eliberată de tarele inechităţii economice şi sociale (Reîntîlnire cu Griffin). Sîntem departe, cu toate aceste texte, de substanţele decolorante şi radiaţiile reductoare ale indicelui de refracţie — Ia fel de departe ca Science fiction-ul clasic faţă de cel contemporan.
108
Pagini dintr-o istorie a anticipaţiei româneşti
VIZIUNI URBANISTICE IN SECOLUL 19
Altfel decât s-au petrecut lucrurile în apusul Europei şi în Lumea Nouă, Science fiction-ul şi-a făcut apariţia în literatura noastră abia în pragul acestui secol. întârzierea nu se datorează vreunei carenţe structurale a poporului care‘a dovedit în creaţiile sale artistice o fantezie debordantă sau împotrivirii latente la ofensiva spiritului ştiinţific, cum susţineau filozofii retrograzi dintre cele două războaie. închegarea mâi înceată a structurilor economice şi sociale moderne a avut drept urmare, la noi, o evoluţie mai lentă a tuturor formelor de progres. Or, Science fiction-ul s-a născut în prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea tocmai pentru că puternica dezvoltare a capitalismului şi înflorirea consecutivă a ştiinţei şi tehnicii generaseră impulsul necesar şi publicul receptiv la reflectarea implicaţiilor pasionante ale acestui proces.
Asta nu înseamnă că anticipaţia românească s-a ivit ca Atena din capul lui Zeus, că literatura noastră n-a cunoscut semnele pregătitoare ale ecloziunii noului gen. Există, în primul rînd, o statornică preocupare de a cunoaşte şi a răspândi valorile ştiinţei. în secolul trecut, această preocupare se intensifică, fertilizând noi zone de expresie. Co's-tache Conachi, posesor al unei lunete comandate la Viena,
110
încearcă sa aclimatizeze în poezie noţiuni şi imagini din sfera nobilei discipline a Uraniei. Ion Heliade Rădulescu vede progresul industrial cuprinzînd globul, în ritmul unei incantaţii profetice (Empireul şi tohu-bohu) al cărei corespondent ponderat şi lucid poate fi găsit în pseudoutopiile lui Ion Ghica, Insula Prosta şi Două călătorii în vis.
Utopia veritabilă, această precursoare a Science ficti-on-ului, atît de des confundată cu el, apare mai întîi în planul „bibliotecii universale" a lui Heliade, care include Utopia lui More, Oceana lui Harrington, Noua Atlantida a lui Bacon. în 1856, poetul avea să încheie Descrierea Europei după tractatul din Paris cu o viziune mirifică a societăţii viitoare, Santa Cetate. Poemul reflectă ideile socialiştilor utopici, pe care Heliade le cunoscuse mai cu seamă în exilul său parizian. Influenţa lor asupra literaturii române din a doua jumătate a secolului trecut nu poate fi neglijată. O vom recunoaşte şi în textele alese pentru a ilustra tema enunţată.
încă înainte de a avea un nume: (prin grija inflexibilu-. lui lord cancelar Thomas More), utopia a înscris în programul său de construcţie a unei realităţi imaginare un punct obligatoriu privind aspectul şi funcţionalitatea oraşelor de nicăieri. Mărturie stau dialogurile lui Platon şi, înaintea lor, textul lui Hippodamos din Milet, citat de Aristotel în Politica. Rigoarea geometrică a acestor aşezări, obsesia centrului civic, o seamă de detalii edilitare se regăsesc în operele reprezentative ale genului pînă în epoca modernă. De altfel, Raymond Ruyer afirmă că „Utopia este esenţialmente urbană, pentru că oraşul exprimă Domnia omului. Se poate spune chiar că utopia consistă în a trata problemele psihologice şî sociale ca probleme de arhitectură şi de urbanism" (21, p. 43). Fără a subscrie întrutotul la această definiţie sui-generis, vom încerca să-i aflăm temeiurile îri cîteva lucrări apărute pe meleagurile noastre în a doua jumătate a secolului trecut. Nu înainte însă de a evoca posibilul germen livresc autohton al inspiraţiei unora dintre autorii de tablouri utopice : însemnare a călătoriii mele Constantin Radovici din Goleşti, făcută în anul 1824, 1825, 1826, tipărită la Buda în 1826.	^
Ce legătură poate avea „întîiul jurnal de călătorie de studii", cum îl numeşte G. Călinescu (105, p. 79), cu tema noastră ? Dinicu Golescu nu-şi proiectează viziunea polemică sau
111
aspiraţiile într-o lume închipuită. El descoperă pur şi simplu în realitatea concretă a ţărilor vizitate elemente care par utopice în raport cu situaţia de acasă. Aşa se explică sîr-guinţa cu care însemnează de fiecare dată detalii privind, printre altele, aspecte edilitare : „Casele sînt mai toate frumoase, lucrate cu arhitectură, şi toate în linie. Pardoseala uliţilor — nu crez că va mai fi în altă parte. Frumuseţea lor şi temeiniciia sînt vrednice de vedere, căci sînt foarte late, drepte, şi cele mai multe să taie cruciş, pardosite cu lespezi de piatră mari", din care unile sînt şi de cîte un stîn-jin. Pe amîndoo părţile casilor, loc osibit, cu stîlpi de piatră, late ca de un stînjen, pentru cei ce umblă pe jos, şi toată pardoseala cu săpături foarte mărunte, ca să nu alunece nici vitele, nici oamenii", (e vorba despre Triest) ; „Şi aciia, cum mai în toate oraşele, este o apă mică curgătoare, pe care cu meşteşug, prin închidere de porţi ca o stavilă, o măresc şi o mitşoresc, unde şi cînd au trebuinţă. Şi cu acest mijloc umblă pe acea apşoară, ce nu este nici cît a patra parte din Dîmboviţa, luntrii neguţetoreşti, încărcate ca un munte. Acest meşteşug foarte mult este înmulţit în ţinutul Austriii; şi nu căci au avut fireşte ajutoriul apelor, multe şi mari fiind, ci căci, pe cele mici de tot, cu acest meşteşug le-au întrebuinţat, şi pe cele mari cu canaluri le-au împreunat". (Pavia) ; „Din cele deosebite lucruri este şi uliţa cea mare, pe care să urcă omul la mijlocul oraşului, căci este lată ca de 10 st(în-jini), şi prin mijloc curge un rîuleţ de apă pe şanţ de piatră, avînd şi uliţele bine pardosite, şi zidirile de amîndoao părţile în linie" (Berna). Această înşiruire de citate, poate obositoare, îşi va dovedi rostul cînd vom recunoaşte un element sau altul în tablourile de astă dată neîndoielnic utopice ale unor autori de o foarte inegală notorietate.
Profesor de mitologie, retorică şi poetică la Gimnaziul din- capitala Moldovei, tînărul George Radu Melidon (născut la Roman în 1831), publică, iscălind G. Meledon, Un vis curioz („Almanah de învăţătură şi de petrecere", Iaşi, Tipografia : Institutul Albinei, 1857). Autorul nu-şi dă osteneala să inventeze un pretext original pentru incursiunea sa în viitor : „Era în 31 Decembrie 1855. Venisem foarte tîrziu acasă. Eram binişor răcit; sorbii un ceai tămîiet bine, fumai o ţigară şi mă culcai". în somn, i se pare că se trezeşte a doua zi cu „o barbă mărişoară" şi cu „oarecare slă-
t
112
r
biciune în trup“. Hotărăşte să se ducă „la bărbieriu sau cuaferiu" şi iese pe poartă pentru a intra în Utopie :
„Lumea adecă Eşul, era schimbat cum vedeam cu ochii, dar ce schimbat ? schimbat că nu ştiam, eu nu văd bine, or că pe semne, fără să ştiu, mă aflam în voeagiu cumva în vreo altă ţară, de pildă în Veneţia, cetate minunată sau în Roma, cetate şi mai minunată, precum zice oare cine într-o Gazetă de Transilvania. Mă frecai bine pe ochi, dar degeaba ; toate erau schimbat? sau eu eram schimbat.
Deodată, uliţa mare, care era strimtă şi strîmbă, în ciuda nuţnirei ce poartă de „mare", afară numai dacă nu se va descoperi că oare cînd mare însemna lung sau sucit, se întindea acum în sus şi în gios trasă ca pe şfoară şi largă de patru ori cel puţin pe cît este. De o parte şi de alta se ridicau nişte întinse zidiri, cîte cu patrii cinci rînduri, unile. Trotuarele erau largi, coperite cu petre colorate ; pe amîn-două părţile, adecă despre case şi despre mijlocul uliţei, ele erau mărginite cu un neîntrerupt şir de arbori la o egală distanţă unul de altul. Uliţa, ea însăşi era păvăluită tot cu petre conice, însă, nişte petre nu ştiu cum mai bune, mai curate, mai bine aşezate şi care promiteau o îndelungă trăinicie. Apoi, uliţa era curată .ca-n palmă ; ai fi găsit un ac să-I fi scăpat (...) într-un capăt al uliţei se înălţa o măreaţă zidire, ce nu semăna tocmai cu curtea Domnească de ieri. în celălalt capăt se vedea de departe întinzîndu-se un lung şir de zidiri, pe frontispiciul cărora era scris „aşezământ de facultăţi şi ştiinţi" cu litere aşa de mari, de Ie citeam de unde eram. Chiar în faţă, drept unde vine Spiţeria D. Loch-man şi tiutiungeria Domnească, se înălţa un rnîndru pajat, în miezul unei întinse ogrăzi sau cule, după sistema ajunsă progresistă, încungiurate cu un frumos grilagiu şi coloane de marmură, pe care sta nişte statue meşteşugit făcute, ce în-sămnau că înfăţoşază pre mai mulţi din vechii mari bărbaţi ai României. Zidirea aceasta purta aseminea în faţă inscripţia: „Muzeul de istorie şi frumoase arte". Alăturea cu acest palat, unde venea dughenile lui Leiba Cana şi Braşovenia sau depozitul fraţilor Hristofor, faţă-n faţă cu Trei-sfetitele, se ridica alt palat mare şi frumos chiar la uliţă, cu inscripţia : „Biblioteca publică naţională". în fine, pe cît puteam cuprinde cu ochii, nu vedeam decît zidiri, care
113
de care mai regulate, mai mari şi mai frumoase, palaturi, magazine, biserici etc.“
Povestitorul asistă apoi la trecerea miliţiei spre Mitropolie, la paradă şi se miră văzînd ce mulţi sînt oştenii faţă de ceea ce ştia. Luîndu-se după ei, ajunge la o catedrală mare şi frumoasă, necunoscută Iui : „în giurul ei se întindea o mare piaţă liberă, fără grilagiu, fără dugheni, fără nimic. Piaţa era bine păvuită şi împodobită cu numeroşi arbori, aliniaţi într-un chip foarte plăcut. Patru basenuri mari cu esvoare artificiale, formau cele patru colţuri. D-apoi ce basenuri ? Minune, nu altă ceva ; nici n-aveau a face cu cel făcut mai anţîrţi în ograda Mitropoliei. De ceea .parte de uliţă, în faţă, chiar pe unde vine librăria nouă, se deschidea o altă piaţă încungiurată cu grilagiu de fer, ca cel care este astăzi la Mitropolie. în mijloc se înălţa, pe un frumos piedestal, un Bour colosal vărsat în bronz. Pe o parte a monumentului erau armele ţării, pe altă parte era înscris cu litere de aur : „Valea Albă 1476“.
Nedumerit, povestitorul încearcă zadarnic să descopere pe cineva cunoscut în mulţime, constatând însă că „toţi aveau un aer străin de acel ce-1 au obicinuit. Toţi se păreau mîn-dri, veseli, n^atîrnaţi". Adresîndu-se în cele din urmă unui „individ" şi dorindu-i „cu norocire anul nou 1857“, află că, de fapt, e anul nou 1907 *. Cerând explicaţii individului şi aşteptând ca acesta să-şi ia „notiţele trebuitoare pentru un articol", priveşte spre Bahlui : „Văzui de o dată o apă lată şi crezui că poate au venit Bahluiul mare, cum îi vin toanele cîte odată. Trebuie să ştiţi, Domnilor, că e un curioz rîu, rîul Bahluiul ; azi îl sai în băţ, mâni îneacă jumătate de tîrg, ca mai astăprimăvară. Acum însă el era foarte lat, însă lat regulat. Malurile sale erau nalte, închise cu nişte frumoase ezeturi brăzduite pe care se întindeau două şosele netede cun-giurate cu arbori. Mirarea mea însă începu din nou, cînd văzui deodată plutind în gios pe Bahlui două vapoare unul după altul, a căror suluri de fum se desinau ca un nor albiu pe cîmpul vînăt al orizontului. De sigur că acum Bahluiul forma un canal ce unea Prutul cu Şiretul".
* Melidon a murit în 1897. Îşi va fi amintit el „ visul “ din tinereţe, a cărui scadenţă era fixată peste un deceniu ? Va fi făcut comparaţiile de rigoare ?...
114
Urmează o discuţie cu ciceronele său, care-i lămureşte schimbările petrecute în jumătate de veac, începînd cu înfiinţarea unor şcoli elementare „prin toate satele" şi terminînd cu „eliberarea robilor particulari". (In paranteză fie zis, Me-lidon nu se mulţumeşte să viseze la răspândirea ştiinţei de carte, ca un factor de progres şi civilizaţie. în calitatea sa de director general al învăţământului din România, între 1862— 1864, el se preocupă într-adevăr de ameliorarea învăţământului la sate. Iar mai tîrziu, ca director al Şcolii normale de învăţători din Bucureşti, publică Manualul învăţătorului sau Elemente de pedagogie practică în uzul şcoalelor populare, în 1874). Toate acestea se datorează, în viziunea utopică a autorului, faptului că „toţi compatrioţii fără osebire de partidă, de clasă, de localitate, au început a înţelege adevăratul lor interes, şi, lăsînd la o parte orice egoism, public sau privat, au pus unire şi bună voinţă în silinţele lor". O răbufnire de realism determină însă precizarea că „astăzi nu se mai caută la niscai interese private sau la niscai iconomii, cum se zicea pe timpul Dumitale. Astăzi legea e lege şi statul stat. Cînd o dată e dovedit că un lucru se cere pentru binele general, apoi se face, ori cu Hîncu ori fără Hîncu". Actele filantropice ale „particularilor avuţi" se înscriu deci într-un proces mai larg de subordonare a intereselor private faţă de cele publice... Şi povestitorul se trezeşte la întîi ianuarie 1857, socotind că nu dormise mai mult de nouă ore şi conchizînd, cu un optimism prudent: „...amintindu-mi cele visate, văzui că nu erau lucruri cu neputinţă".
Mai categoric se exprimă Enrich Winterhalder în finalul celui de-al patrulea volet al articolului Trecutul, prezentul şi viitorul („Românul", 31 Ianuarie/12 Februarie 1859) : „...nu mă îndoiesc că viitorul va fi astfel precum hi l-a arătat spiritul meu". E vorba despre „un spirit de casă, cam problematic, cam enigmatic" care-1 ajută pe povestitor să facă un salt în timp de treizeci de^ ani. Jnainte de a-I însoţi în această călătorie închipuită, să notăm că autorul, austriac de origine, se stabilise la Bucureşti în 1829. împrie-tenindu-se cu C. A. Rosetti, devine, împreună cu el, proprietarul unei tipografii. Mai tîrziu, în aceeaşi tovărăşie, redactează Pruncul român, publicînd articolul manifest Dezrobirea României. Participant dinamic la revoluţia din 1848, este închis, eliberat, expulzat în 1852 şi se întoarce în 1855,
115
redobîndind în 1859 cetăţenia română pe care i-o acordase Guvernul provizoriu.
în. articolul din Românul, după letargia care înlocuieşte' aici somnul lui Melidon, Winterhalder se trezeşte în loca-: litatea Călugăreni *, „dar ce schimbare, ce prefacere ! Aceasta nu este un sat, este un orăşel, o villă mare ! Ce s-au făcui bordeele şi căscioarele cele ticăloase ? ce s-a făcut vechiul-han atît de murdar, unde se oprea căruţele viind de la, Bucureşti sau de la Giurgiu ? Văz alăturea cu îmbarcadera un otel mare, văz nişte case albe, cu ferestre luminoase, acoperite cu olane sau cu tinechea, una mai frumoasă, mai ■drăgălaşă decît cealaltă, văz stradele pavate bine şi de-o parte şi de alta, d-a lungul lor sădiţi nişte pomi roditori' carii dau o umbră plăcută şi răcoritoare !“
Intrucît la Călugăreni e şi „staţiunea unui drum de fier", de unde trenul merge la Bucureşti „din două în două ore ziua şi o dată noaptea", povestitorul nu ratează această ocazie şi ajunge la destinaţie în cincizeci de minute. „înserase şi mă văzui în mijlocul unui ocean de lumină, atît de strălucitoare ca lumina soarelui (...) obişnuita luminăţie din toate,zilele a oraşului cu lumina electrică, care s-a introdus de vro zece ani în locu gazului, căci luminează mult mai bine şi costă mult mai puţin (...) îmi venea cu greu a crede că mă aflu în Bucureşti, acest oraş îmi era cu totul necunoscut şi aveam nevoie a mă convinge că nu sunt la Paris sau la Londra. Cîtă mişcare în toate stradele ! ce lux strălucitor la toate magaziile ! — Ce palat este acesta ? Camera deputaţilor. Dar cestălalt ? Şcoala politehnică. Şi cel din faţă ? Muzeul naţional. — Şcoala de medicină, şcoala militară, şcoala normală, observatoriul, liceul, gimnaziul, universitatea, şcoala artelor frumoase ş-o mulţime de alte aşezăminte publice se înfăţişau d-a rîndu-1 înaintea ochilor mei. Ca să mai răsuflu apucai spre Dîmboviţa. — Şi tu rîuleţe, atras în progresul general ? ce prefacere ! malurile rîului regulate, cheiuri la dreapta şi la stînga, plantate cu alee. Cîtă frumuseţe ! cîte minuni! peste putinţă să descriu toate cîte văzui în acea zi, în acea seară !“
* Alegerea nu e întîmplătoare, WinterhalcTer fiind şi autorul unui libret de operă intitulat Bătălia de la Călugăreni.
116
r
Cu toate ambiţiile lor scriitoriceşti, materializate în versuri şi însemnări de călătorie, comedii şi vodeviluri, George Radu Melidon şi Enrich Winterhalder îşi merită locul în excelentul Dicţionar întocmit de cercetătorii ieşeni (125, pp. 560—561 şi 923—924), dar nu şi în istoria literaturii române — chiar dacă G. „Călinescu îl citează de cîteva ori pe Winterhalder şi-i rezervă aproape o coloană de text, pentru a spune că „Frumos în culegerea lui nu-i decît titlul Flori de scaeţi culeşi pe malul Dîmboviţei (...) Versurile sînt copilăreşti (...) Comediile (...) par a fi nişte traduceri sau prelucrări". (105, p. 269). Cu totul altfel stau lucrurile în privinţa celui de-al treilea „utopist" la care ne vom opri în evocarea noastră cronologică. E adevărat că el are, în postura care ne interesează acum, doar douăzeci şi doi de ani şi semnează cu o treime din numele înălţat mai tîrziu la apogeul dramaturgiei noastre. Pasajele pe care le voi reproduce prefigurează însă, dincolo de facilităţi şi mime-tisme, micile capodopere satirice de mai tîrziu. în Ghimpele din 28 iulie 1874 apare Cronica fantazistă :
■ „O sumă colosală de vase de comerciu, încărcate cu mărfuri de toate speciile, plutesc, în sus şi-n jos, pe Dîmboviţa canalizată ; stradele, pavate cu tuci, sunt brăzdate, de la un capăt al cetăţii pînă la celalt, de o mulţime monstruoasă de linii de tramways; pe dasupra capetelor bunilor cetăţeni, se-ncrucişează-n aer, in lung şi-n lat, dupe sistema engleză, şinele unui număr nenumărabile de căi ferate, şi o sumă absurdă de fabrici, în întrul cărora mii de drugi de fier, milioane de roate cu dinţi mereu se sucesc şi se-nvîrtesc, funcţionează necontenit cu o regularitate de desperat.
Sublimă civilizaţiune !
Pretutindeni fier şi oţel !“
Iar în aceeaşi revistă şi tot cu semnătura „Car...", la 22 decembrie 1874, Zig-zag, care reia o imagine din Cronica fantazistă, înainte de a aborda alte aspecte edilitare :
„De la un capăt şi pînă la celalt, capitala noastră este brăzdată de linii de tramways, cari-şi îndeplinesc serviciul cu o punctualitate de desperat; nopţile, fie cît de întunecoase, stradele sînt înecate în lumina strălucitoare a gazului fluid, care se produce prin becuri aurite ; aproape că nu mai avem caldarîm, pretutindeni granit, marmură — ba încă se asigura mai zilele trecute că s-a proiectat a se lucra, la
117
colţul bulevardului, o bucată de trotuar în sidef, peruzele şi mozaic ; hanuri mici nu se mai află nici la strungă *, peste tot Grands hâtels".
Cu Demetriu G. Ionnescu (viitorul de multe ori ministru Take Ionescu) ne întoarcem pe tărîmul diletantismului bine intenţionat. Elev în ultima clasă â liceului Sfîntul Sava, el scoate în 1875, împreună cu un coleg, „Revista Junimei“. Dintre încercările sale literare — versuri, poeme în proză, nuvele — demn de atenţie este pamfletul utopic Spiritele anului 3000, subintitulat Impresii de călătorie. Vehiculul acestei călătorii imaginare este, din nou, visul. Autorul moare şi, după peste o mie de ani, suferind de spleen, se decide să iasă la lumină, dînd cu ochii de un om mic de stat, „cel mult de un metru şi cincizeci de centimetri, deşi se vedea că-şi numără etatea pe destule rozq“, îmbrăcat cu o togă de pînză albă. Este Aru, strănepotul povestitorului, după cum acesta avea să afle mai tîrziu, care venise să-i pună un buchet de flori pe mormînt şi care devine călăuza lui şi a noastră în lumea anului 3000. Aflăm astfel că „Graţie Progresului, nu mai există alte religie decît a raţiunii i Toate cultele, cu sfinţi şi brahmani, cu idoli, preoţi şi călugări, cu post, metanie şi carne, atîtea idei nesănătoase, care au împiedicat dezvoltarea omului, au fost desfiinţate. Nu avem decît un dumnezeu, Conştiinţa (...) Monarhiile vechi au dispărut în pulberea secolelor (...) omenirea întreagă (...) formează o vastă confederaţie, Confederaţia genului uman, care se consilie sau, după cum s-ar fi zis odată, se admi-nistră de un Congres General, ales de diferitele Republice şi care rezidă în urbea Libertatea, situată într-o insulă artificială în mijlocul Mediteranei".
Schimbările la scară planetară îşi au corespondentul în cele locale. Cînd Aru îi spune că „ieri chiar, Congresul a votat a se recomanda cetăţianilor din Crişana facerea unui canal între Criş şi Mureş...“, povestitorul îl întrerupe :
„— între Criş şi Mureş ? Cetăţianii din Crişana ! ! Dar ce drept poate avea Congresul Român să legifereze în Aus-tro-Magyaria ? Poate Austro-Magyaria în România. Aşa mai înţeleg.
* barieră.
118
—	Nu mai e ca pe timpurile domniei tale, bunule. Dar ai dreptate, trebuia întîi să-ţi spun că România şi-a recu-. perat tot teritoriul ei natural...
—	Cum ? ! Ce fel s-au întîmplat toate acestea ? Mă uimeşti !...
—	Lucrul e simplu. în virtutea dreptului naţionalităţii, am apelat la Supremul Tribunal ăl diferendelor internaţionale şi ne-am căpătat dreptatea fără arme, fără adulaţiuni."
în atmosfera tensionată dinaintea războiului pentru independenţă, soluţia trebuie să fi părut cititorilor prea de tot utopică !
în anul 3000, „Bucureştii au deja trei milioane de locuitori". Şi cum străbunicul vrea să meargă la bibliotecă, Aru îi propune să ia... balonul, devenit un banal mijloc de transport urban : „Intrarăm într-un loc patrat, închis dar neacoperit, în care un balon ca cele actuale * aştepta minutul ca să plece. Ne suirăm repede în nacelă, unde erau deja zece inşi, şi-n cîteva secunde, furăm la cîţiva metri deasupra garei (...) balonul «Prevederea» ajunsese la o înălţime de la care puteam vedea facil vasta şi colosala cetate, în care abia puteam recunoaşte Bucureştii de altădată. Era o întindere cît îmi lua ochii de edificii, albe toate, fără excepţie, un fel de mare neîntreruptă de nici un vîrf de biserică. Lunge şi drepte strade o străbateau în toate direcţiunile, şi prin mijlocul lor, canale, pre cari gondolele le tăiau în toate sensurile. Casele n-aveau decît un etaj şi erau acoperite de flori, ceea ce da Bucureştilor aspectul unei grădini superbe, întretăiate de pîraie. Balonul plutea preste ceea ce fusese calea Mogoşoaia, şi cu toate acestea, nimic din trecut nu rămăsese în picioare.
Balonul se suise la acea înălţime, în care nu mai puteam distinge amănuntele, dar în care mă bucuram de un întins orizont. Atunci putui observa că această masă de case era sămanată, la distanţe destul de mici, de grădini comune,
* ...dar dirijabil, pentru că, spune Aru, „un român, Scauru, a descoperit de vreo trei sute de ani cîrma balonului...*, despre care aflăm mai tîrziu că semăna cu aceea din Farsa cu balonul a lui Edgar Allan Poe.
119

insule de verdeaţă în acel ocean de flori ale acoperămintelor. Pre de altă parte, continuitatea era întreruptă de pieţe întinse, în cari numeroase statui străluciau la lumina soarelui. <3e profusie de monumente ! Apoi, preste nivelul locuinţelor particulare se zăriau vîrfurile Congresului, care ocupa tot dealul fostei Mitropolii, ale diferitelor şcoli, al Comunei, ale Cluburilor ştiinţifice, ale redacţiunilor de jurnale literare şi politice, ale Academiei, Teatrelor, Caselor de corecţii, Forurilor etc.
După cincisprezece minute de călătorie, balonul ajunse în locul fostei gherete de jurnale (...) Eram neapărat pe bulevard, unicul pre timpurile mele. Mi-aruncai ochii şi văzui o mare inscripţie, Strada Progresului, în colţul unde fusese Sărindari, şi alta, Strada Academiei, în colţul fostei case Greceanu. Cînd ştiui unde mă aflam, începui a mă uita în dreapta şi în stînga, uimit de splendorile ce mă înconjurau. Strada era de o lărgime considerabilă. în mijlocul ei un canal destul de lung, bine încheiat şi încins de numeroase punţi, lăsa să se strecoare graţioase gondole şi mici nave cu vapori. Restul stradei, cuprinsă între canal şi case, era pavat, în toată lăţimea lui, de întrege lespezi de peatră, astfel dispuse ca .ploaia să se poată scurge în colosalele cloace subterane, care pe atunci străbăteau nu numai stradele prin-cipale/şi ministeriale, ci tot oraşul, prin nişte grătare de fier, care separau arena trăsurilor de trepătarul pedeştrilor. Patru rînduri de arbori, două pre lîngă chei, iară cele alte două între trepătare şi arenele trăsurelor, dau umbră nenumăratelor bănci, cari aşteptau de-a lungul pe călătorii fatigaţi. De ambele părţi, grădini mari, frumoase şi pline de profume, înconjurau case de o alboare de ninsoare, înalte, deşi cu un singur etaj, ornate cu coloane şi acoperite cu noi grădini în cari se aflau plante din toate unghiurile pămîntului. Bazinele de apă abundau şi purificau aerul. Pre trotuare, din distanţă în distanţă, statui de marmură aminteau poporului pre marii bărbaţi de litere, ştiinţe şi politici, necunoscuţi mie. în fine, ajunsei în faţa Universităţii, unde se afla la 3000 ca şi pre la 1875, Muzeul antichităţii, Şalele de tabele, Biblioteca şi Acamedia (minus Senatul). Pînă a nu analiza însă în detalie edificiul cel mai colosal şi mai frumos ce-am văzut în lume, un alt spectacol şi mai nou îmi atrase privirea. De partea cealaltă, în locul unde ştiam că se afla statuia lui Mihai,
120
în mijlocul unei grădini feerice, o reuniune de statue, mari şi pline de viaţă, formau un fel de armonie a cugetării. Toate reprezentau un acelaşi fel de fiinţe, căci toate erau susţinute de .acelaşi fel de pedestale, geniile poeziei. Aceste figuri surîzătoare erau poeţii antichităţii. în mijloc sta Heliade, dominînd cu privirea peste ceilalţi * ; la dreapta, Alecsandri, acordînd o liră de aur (nu sterlină) ; în stînga, Bolintineanu ; mai departe, alţii (...)
(...) întorcîndu-mi privirea, un spectacol şi mai măreţ mi se oferi! Vechiul edificiu prin care mă preîmblasem şi eu cîndva căzuse în ruine ; într-un timp foarte scurt, după cum mi-a spus Aru, graţie talentului arhitectului, şi după ce varie edificii se succeseră pe acelaşi loc, secolul al XXX construise pre cel în fiinţă. Totul se compunea din trei corpuri, perfect independente, dintre care cel din mijloc domina cu multe aripi, teoria de construcţie inversă de a arhitectului din timpul meu, care făcuse aripele mai înalte decît centrul, pre simplul motiv că aşa era Universitatea din Berlin. Cîte treile corpuri erau de marmură albă, ornate cu colonade de marmură roză, perfect identice, cu singura diferenţă că coloanele părţii centrale erau artistic sculptate în relief. Frontispiciul central însă, pre care era scris Lumina, întrece orice s-ar putea spune. Corpurile erau unite prin două lunge galerii de cristal, ale cărui legăture erau de bronz şi ale căror interior servea de sere plantelor delicate. E inutil, cred, a adăuga că întinsa grădină ocupa întregul acoperămînt al edificiului. Ceea ce însă îmi păru oarecum extraordinar, fu că nici statuele, nici chioşcurile siameze, cu acoperămintele de porţelan de diverse culori — ceea ce producea un reflect magic — nici bazinele de ape nu lipseau acestor grădini."
Povestitorul intră, în sfîrşit, în magnifica bibliotecă, unde constată că „fabula, epopeia şi tragedia moriseră", în timp ce „în proză, studiile luoaseră o mare dezvoltare, ca şi criticele." Dar mai presus de toate, romanul devenise adevărata expresie a minţii umane, deoarece, zicea Aru, conţine totul : „filozofie, istorie, politică, morală, şi mai
* Statuia Iui Heliade apare, ca un memento al virtuţilor generaţiei de la 1848 şi în povestirea lui Alexandru Macedonski, fiUcu Dereanu. (1886).
121
pre sus de toate, sentiment". Trecînd „cu paşi precipitaţi" prin galeria istorică, vizitatorului i se par foarte curioase „mirarea ce arăta posteritatea dinaintea tabelelor (tablourilor — I. H.), fără sens pentru ea, întrebările ce făcea celor ce se ocupaseră cu trecutul, întrebări directe mai ales asupra obiectelor proprii acelui timp ca : castele, regii, bă-tăliele, tunurile, armele de tot felul, preoţii, bisericile etc. Unul mai curios mă întrebă, arătîndu-mi cu degetul portretul unui general : ce e ăsta ? Şi cu toate esplicările mele, nu l-am putut face să înţeleagă adevărul pînă nu-i spusei că era din cei ce comandau să se omoare oamenii. Cetăţianul anului 3000 înţelese ce era un general, dar fugi coprins de oroare".
După această implicită profesiune de credinţă anti-răz-boinică, autorul nu pierde prilejul de a înfiera tarele anului 1875 — de la politicianism la polemicile arheologice sterile — înainte de a se îmbarca, împreună cu Aru, într-o „frumoasă gondolă de piaţă", cu care ajunge în „cartierul comerciant al capitalei. Aici nu mai văzui poeticele construcţii ce admirasem pînă acum. Edificii mari şi impunătoare înaintau pînă lîngă trotuar şi o mulţime confuză furnica pe lîngă somptuoasele magazine. La fiecare pas ne întîlneam cu frumoase gondole şi de ambele părţi ale canalului, trăsuri foarte perfecţionate trepădau fără zgomot". Dîmboviţa prefăcută în Canal Grande !...
La ora mesei, „Ajunserăm la Aru. Amicul meu mă conduse printr-o frumoasă grădină, dinaintea casei sale. Era o construcţie cu un singur etaj în care mai toate stilurile erau reprezentate ; părea un studiu asupra istoriei arhitecturii şi se vedea că era locuinţa unui om cu gust. Grădina era plină de mici chioşcuri de lemn lucrate în formele cele mai fantastice şi colorate cu culorile cele mai vii. Intrarăm într-o sală spaţioasă, tapetată cu aş$ zisele covoare turceşti şi impunătoare prin pereţii săi de dur granit. în fundul salei, o uşă de stejar întredeschisă lăsa să se zărească o abundentă masă". Din păcate, străbunicul nu se poate înfrupta din mîncărurile „pline de tentaţiune" : „în o mie şi mai bine de ani, partea materială nu mai esistă şi ideia singura avusese fantasia d-a-şi construi în vis un corp asemenea cu ce-1 purtase odinioară, un corp care — mirabile dictu ! — nu esistă decît pentru dînsa".
122
Dorind să revadă şoseaua „Chiselef", povestitorul se îmbracă în togă (operaţia reuşeşte pentru că „de astă dată era în joc cochetăria"). „Plecarăm pre jos, fiind că voiam să mă bucur de o privire mai detaliată asupra capitalei (...) în fine, iacă-ne în piaţa teatrului. Un spectacol identic cu cel din faţa Universităţii. De jur. împrejur se aflau statuele foştilor domni mari, în costumele lor şi purtînd pe pedestale întreaga lor istorie. Recunoscui un şir de mari domni începînd cu Alexandru Basarab şi pînă la Cuza, ultimul pre care posteritatea îl respectă (...) în fundul pieţei era teatrul ce se înălţase pe ruinele celui ce-1 cunoscusem. Celebra operă din Paris chiar n-ar fi putut susţine comparaţia cu eaifi-ciul ce văzui (...) înaintarăm pînă în dreptul fostului palat. Care nu-mi fu mirarea cînd îl văzui transformat într-un institut de invalizi ! Desigur, lucrul era bun şi uman. Dar eu, eu care ştiam ce e palatul, cîte se născoceau acolo, aflai că posteritatea făcuse o crimă chiar, transformînd o casă de lenevie într-un adăpost pentru infortunaţi !“
Zguduit de cele văzute, povestitorul consideră că nu e demn de lumea anului 3000 şi-i cere lui Aru să-l ducă la mormînt. Pornesc pe „drumul de fier interior", în gară aflîndu-se şi „o sublimă blondă cu ochii negri" de care Aru este, evident, îndrăgostit. Pe urmele ei, cei doi pornesc spre şoseaua „care nu mai avea nici pulbere, nici noroi". "Blonda apare din nou : „Aru se roşeşte, mîna-i tremură, ochii-i scintilă". Şi străbunicul conchide : „Aţi schimbat toate : amorul numai a rămas acelaşi ! El singur a rezistat timpului şi progresului ! Altminte nici n-ar fi principiu etern !“ Nu vom şti dacă Aru împărtăşeşte această opinie, pentru că povestitorul se trezeşte în camera sa din Bucureştiul anului 1875 : „...pe-masa la care adormisem stau întinse mai multe corecturi de la tipografie. Spiritul meu, se vede, printr-o bizară asociaţie de idei, mersese din. corectură în corectură, pînă cînd mă făcuse să asist la o altă lume, să întrevăd viitorul".	•
La un deceniu după această utopie în timp, Ion Ghica publică în Convorbiri literare (nr. 9, 1 decembrie 1885 ; nr. 10, 1 ianuarie 1886) o utopie în spaţiu : Insula Prosta. Această Scrisoare, a XXII-a, din Corespondenţa cu V. Alec-sandri începe prin a situa întruchiparea gîndirii sale eco-nomico-politico-administrative în Oceanul Atlantic — dar
123
coordonatele, însemnate cu o minuţie julesverniană, indica o zonă de coastă a Canalului Mînecii *. Gripat, povestitorul coboară de pe vaporul cu care călătorea şi, pe deplin refăcut, graţie climei propice a insulei, (vezi influenţa Golfstrea-mului !), porneşte în explorare. „La tot pasul admiram frumuseţea caselor şi a grădinilor, varietatea de arhitectură de bun-gust şi starea de curăţenie a stradelor ; în tot d-a lungul uliţei mă aflam între două grădini d-a dreapta şi d-a stînga ; casele, nici una ridicată mai sus de două caturi ; simţeai bine că aerul şi razele soarelui se plimbau liber printr-însele ; faţadele cele mai multe erau acoperite, pînă la streaşină, cu plante suitoare : trandafiri, glicină, iederă, pasifloră, big-nonii şi iasomii, cari încadrau ferestrele şt uşa de la scară de păreau nişte tablouri. Zidurile de la uliţă dinaintea caselor, numai de trei sau patru palme de la nivelul pavelei, erau înălţate printr-un gard viu tuns pe culme, format de copăcei ghimpoşi, mărăcini de tot neamul şi glădici, printre cari se ridicau ceva mai sus lauri, oleandri şi mirt; între case şi zidurile din uliţă, grădină cu poteci de nisip roşu încunjurau partere de gazon însmălţate cu florile cele mai delicate, mai rare şi mai frumoase. în fiecare grădină, cîte trei şi patru copaci mari, cedri de Liban, arocarii, ciparoşi; grădinile despărţite una de alta numai prin garduleţe vii, şi la spatele fiecărei case grădină de pomi roditori şi de legume. Starea stradelor, admirabilă : pavaj de lemn cubic, brad cătrănit, stropit, măturat şi spălat ziua şi noaptea ; la fiecare zece paşi, guri de apă ţîşnitoare care se urcau cu repeziciune pînă în vîrful cel mai înalt al caselor ; necurăţeniile luate de apă curgeau prin gratii de fier în canalul colector de sub stradă, încît paveaua părea cu adevărat parchet de salon ; trotoarele,- toate de asfalt sau de lespezi de piatră". Din turnul catedralei, concepţia care a prezidat la structurarea aşezării se arată mai limpede : „De la semicercul portului porneşte în sus la deal ca o apărătoare o mulţime de strade d-a curmezişul stradelor circulare paralele cu cheiul". Dincolo de hotarele oraşului, „în toate părţile vezi cîmpia' verde presărată cu case, pavilioane şi casteluri
* ...pe care Ghica îl trecea des, spre continent, fiind în acei ani ambasadorul României la Londra.
124
încunjurate de parcuri şi grădini". Şi preocupările edilitare sînt abandonate în favoarea expunerii teoriilor economice ale autorului.
încheind aici „repedea ochire" asugra cîtorva dintre viziunile urbanistice ale secolului trecut, sa desprindem coincidenţele şi punctele de contact, pentru a încerca alcătuirea unui portret robot al oraşului utopic românesc. Se impune în primul rînd constatarea că fantezia autorilor noştri nu suferă de gigantism : casele au un etaj (Ionescu), două (Ghica) cel mult patru, cinci (Melidon). în aceeaşi perioadă, Uma-nisfera, utopia anarhistă a lui Joseph Dejacque, publicată din iunie 1858 pînă în august 1859 în „Le Libertaire, journal du mouvement social", propunea o cu totul altă imagine : „Pe amplasamentul Parisului, o construcţie colosală îşi înalţă temeliile de granit şi de marmură, stîlpii de fontă de o grosime şi o înălţime prodigioase". Iar Parisul viitor al lui Victor Fournel, datînd din 1865, aliniază de-a lungul bulevardelor case înalte de cincizeci de metri. Textele pe care vi le-am înfăţişat rezervă grandoarea arhitectonică pentru aşezămintele de învăţămînt, ştiinţă, cultură şi artă, ca urmare a preponderenţei interesului public asupra celui particular... O obsesie comună este aceea a străzilor largi şi drepte — de fapt, o obsesie a utopiei, exemplul cel mai la îndemînă ofe-rindu-ni-1 Călătoria în Icaria a lui Etienne Gabeţ (1839). Se adaugă pavajul de piatră, de lemn sau de „tuci" (fontă), dacă nu chiar de granit şi de marmură, în anticipaţia ironică a lui Caragiale, trotuarele bine delimitate, totul de o curăţenie exemplară. Oraşele din vis sînt inundate de o vegetaţie luxuriantă, uneori exotică (nostalgiile fostului bei de Samos !), ceea ce arunca o neaşteptată punte spre peisajul urban al Science fiction-ului optimist de astăzi. Mijloacele de transport sînţ de-o mare varietate, de la arhaicele trăsuri la tramvaie şi trenuri aeriene. O apariţie insolită, nu numai pentru secolul 19 : vapoare pe Bahlui şi pe Dîmboviţa ! Cît despre balon, să notăm că Spiritele anului 3000 precede cu şapte ani Secolul XX al lui Robida, unde aerostatul devine principalul vehicul citadin.
întorcîndu-ne la sugestia mea iniţială privind posibila influenţă a Însemnării lui Dinicu Golescu, să nu trecem cu vederea argumentele oferite de chiar textele prezentate. Melidon se întreabă dacă nu se află „în voeagiu cumva în
125
vreo altă ţară, de pildă în Veneţia, cetate minunată sau în Roma, cetate şi mai minunată, precum zice oare cine într-o Gazetă de Transilvania" (ultima propoziţie pare să indice necunoaşterea de visu a celor două „cetăţi"). La rîndul său, Winterhalder simte nevoia de a se convinge că nu se află la Paris sau la Londra *. Desigur, lectura Însemnării putea fi doar un stimulent al memoriei, un catalizator al transformării experienţei directe în fapt literar (se ştie, de pildă, că Ion Ghica era un mare călător). Sau poate că singura trăsătură de unire o constituie nemulţumirea faţă de stările de lucruri din ţară şi dorinţa pasionată de a le schimba, potrivit modelelor de civilizaţie existente şi proiecţiilor unei imaginii însetate de ideal. „...Căci vorbesc pentru folosul patriii mele, pentru deşteptarea, pentru luminarea, pentru înfrumusiţarea şi, în scurt, pentru fericirea ei...“, mărturiseşte marele logofăt într-una dintre Cuvîntările deosebite cu care comentează cele văzute şi auzite pe drumurile Europei. E un patetic apel la meditaţie şi acţiune, ale cărui ecouri vibrează şi în utopiile româneşti din secolul 19.
* Dintre cele patru capitale, Golescu vizitase numai Veneţia.
PARADOXE ŞI UTOPII ŞTIINŢIFICE
Printre ursitoarele care au oficiat la naşterea anticipaţiei româneşti s-a numărat, fără îndoială şi aceea purtînd ’ însemnele ardentei curiozităţi intelectuale. Recunoaştem această trăsătură definitorie şi la Alexandru Macedonski. Meritelor sale inconfundabile în creşterea literaturii noastre trebuie să-l adăugăm şi pe acela de a fi autorul primei povestiri notabile de Science fiction : Oceania—Pacific—Dreadnought. Apariţia ei în 1911 a constituit încununarea firească a acumulărilor de idei şi elemente ale genului înregistrate timp de trei decenii în opera scriitorului.
începutul pare să-l fi făcut un lung pasaj din „Fantazia originală" Palatul fermecat (Literatorul, II, 3, 15 martie 1881):
„Aceea ce însă minuna cu deosebire pe acei ce călcau pragul fermecatului meu palat era un fel de clavir de cristal. Clapele lui, formate din plăci de sticlă mobile, variau între ele prin grosime şi sonoritate şi erau întocmite astfel încît compuneau o întreagă gamă. O serie de picături de apă, scăpînd din partea superioară ă clavirului prin ajutorul unor rigole a căror deschizătură să răstrîngea şi să lărgea mulţumită unui mecanism special, cădeau pe acele clape, cînd mai mici, cînd mai mari, cînd molatici şi cînd precipitate,
12 7
şi executau operele cele mai grele producînd o armonie cerească.
Acest clavir mă costase venitul a trei zile, adică trei milioane întocmai, .şi fusese comandat de mine lui Edison, faimosul inventator al telefonului şi fonografului, care, în hatîrul milioanelor mele făcuse şi această minune.
De partea opusă clavirului, apărea o colosală oglindă despre al cărei cadru nu vă voi vorbi. Este destul a spune că acea oglindă era combinată astfel încît, la fiecare două minute, înfăţişa într-însa cîte un tablou : aci o scenă din viaţa reală, aci o privelişte a naturii. Se succeda pe rînd într-însa, şi într-un mod cu desăvîrşire natural, cînd tabloul unui naufragiu, cu Oceanul ce rostogolea valurile sale gigantice, cu corabia culcată pe pîntece şi cu catargele rupte, cu pasagerii şi cu echipagiul, — pe punte — disperaţi, — cu mîinile ridicate spre cer ; şi cînd tabloul viu şt însufleţit al lui Romeo sub balconul juiietei, în momentul cînd ea îi zice :
«...A ! Nu-mi jura pe luna
Că ea îşi schimbă faţa la fiecare lună !»
Şi în fiecare zi, • să succedau în acea oglindă tablouri noi, aşa că acei cărora le-ar fi fost dat să locuiască în salonaşul meu vreo cîteva zile, ar fi putut sa vadă, pe rînd, pe Isus Cristos urcînd la calvar şi doborît sub greutatea crucei, pe Neron încoronîndu-şi fruntea cu roze şi dînd ordin să se ardă Roma, pe Napoleon I, încremenit, şi el şi calul său, în momentul dezastruosului sfîrşit de la Waterloo, pe lord Byron la picioarele marchizei Guiccioli, pe Alexandru cel Mare expirînd Ia Babilon, pe Cezar ascunzîndu-şi faţa în momentul cînd strigă : «Şi tu, Brutus», şi pe o mulţime de alţi eroi celebri. Iar dacă ai fi privit în oglindă, la aprinderea celor patruzeci de lumînari ce-mi inundează salonaşul de lumină în fiecare seară, ai fi putut să asişti la defilarea tutulor amorurilor celebre, antice sau moderne, cu formele lor, poetice sau prozaice, musculoase sau eterate... Catilina, în mijlocul orgiilor, Neron, în mijlocul desfrîului, Cleopatra, în mijlocul banchetelor, Sextus Pompeu, frumosul pirat ce-şi încărca nava cu pînze de purpură întinse pe cordele de argint, în mijlocul amorurilor, Ludovic al XlV-lea, în mijlo-
128
cui plăcerii de a intra noaptea prin fereastra unei mansarde la Domnişoara de La Valliere, Ludovic al XVI-lea, în mijlocul huiduielii poporului ce-1 ducea la eşafod, şi, în fine, Francesca de Rimini, în mijlocul întreruperii citirii ce-i făcea gentilul său scutier !
Incîntătoarea mea oglindă reprezenta tot şi este una din cele mai preţioase podoabe ce am în această odaie".
Mihai Zamfir consideră oglinda drept o „invenţie ma-cedonskiană esenţială, poate reflex îndepărtat al legendei care a însoţit acest obiect în romantismul tardiv şi în simbolism..." (82, p. 283). Textul are însă prea puţine contingenţe cu magia teatrului catoptric despre care vorbeşte Baltrusaitis în admirabila sa carte (101) şi pare să reflecte mai curînd interesul statornic al lui Macedonski faţă de realizările spectaculoase ale ştiinţei şi tehnicii. într-adevăr, cîteva notaţii revelatoare — „într-un mod cu desăvîrşire natural". „Oceanul ce rostogolea valurile sale gigantice", „tabloul viu şi însufleţit" — sugerează ca punct de pornire pentru „invenţia" încîntătoarei oglinzi praxinoscopul lui Emile Reynaud, despre care autorul Palatului fermecat putuse afla din La Nature, dacă nu chiar din rubricile de curiozităţi ale presei autohtone.
După douăzeci de ani, scriitorul socoteşte probabil nimerit să renunţe la exuberanţa juvenilă a panopticului istoric şi amoros. într-o versiune publicată prima oară în Cartea de aur (1902), se spune doar atît:
„în o altă sală, sunt ferestre la spatele căror circulă neîncetat, — chiar şi noaptea, — o pînză colosală, panoramă succesivă a celor mai frumoase privelişti şi oraşe de pe faţa pămîntului".
în sfîrşit, textul definitiv, rămas inedit în timpul vieţii scriitorului, este racordat la epocă :
„...asupra unora din falsele ferestre ce se întîlnesc ici-colo în încăperi, se poate stărui cu oarecare luare-aminte. La drept, ele nici nu sunt ferestre, deşi au toată înfăţişarea lor, ci numai nişte pînze cinematografice ce te trec mările şi oceanurile spre a te purta cînd în o ţară, cînd în alta, şi a-ţi da putinţa să le vezi pe rînd minunile".
Actualizarea naraţiunii prin introducerea unor elemente care ţin de noul stadiu al progresului tehnico-ştiinţific constituie un procedeu folosit cu consecvenţă de Macedonski.
129
Aşa, de pildă „năzdrăvanele paseri ale văzduhului ce bagă boala în oameni cu hîrîitul şi vîjîitul lor“ nu pot aparţine primei versiuni din 1880 a Căpitanului de poştă şi nici celei din Cartea de aur, ci textului definitiv, postum. Vom vedea că situaţia se repetă cu Oceania—Pacific—Dreadnought.
în toate cele trei versiuni, finalul Palatului fermecat ilustrează ideea contrastului violent dintre vis şi realitate, dintre aspiraţia spre ideal şi multiplele constrîngeri exercitate asupra eroului, devenită un leit-motiv al operei macedon-skiene. în 1881, autorul constată că focul s-a stins şi că viforul „urlă afară“. Reluînd o notaţie din prima frază a acestei versiuni — „...hamalii muncii intelectuale ce nu-şi cîştigă nici pachetul de tutun cu hîrtie galbenă, atît de trebuincios acelora cari visează şi scriu !cc — avatarurile textului o transformă într-o metaforă sugestivă : „Dar cîte n-aş mai putea spune despre fermecatul meu palat, dacă, cu toate sutele de milioane ce am cheltuit pentru a-1 ridica, nu s-ar întîmpla că tocmai în acest moment să voi să fac o ţigară şi, deschizîndu-mi tabacherea, să n-o găsesc pe ea într-însa". (forma definitivă) Opoziţia între magnificenţa construcţiei onirice şi tabacherea goală devine şi mai elocventă dacă ştim că, aşa cum arată Adrian Marino, pentru Macedonski fumul de ţigară este un fel de anestezic sau stimulent al imaginaţiei (16, p. 177). La poeziile citate în acest sens (în sunetul muzicei şi Tutunul) aş adăuga o veritabilă profesiune de credinţă, Fericirea, apărută în numărul din mai 1883 al Literatorului şi încheiată astfel :
„...pentru-a vieţii fericire Am hotărît că mi-e de-aiuns Un suflet de al meu pătruns,
Condei, cerneală, cuget bun	*
Şi-n tabachera mea tutun."
O altă victimă, de astă dată tragică, a realităţii este Nicu Dereanu din povestirea cu acelaşi titlu (Revista literară, 10 ianuarie 1886). Copist într-un minister şi student în drept, el se aşază seara pe o bancă în faţa Universităţii, unde „mai adesea nici nu auzea şi nici nu vedea nimic. Ochii lui mari şi negri împrumutau fachirilor nemişcarea lor, pe cînd, cu gînidul, se ducea spre lumi cu totul altele
130
decît ale vieţei zilnice". Poet, legist, soldat — Dereanu e convins că ar putea izbuti cu egală strălucire în oricare dintre aceste îndeletniciri. „Urcarea culmilor ştiinţifice i se părea, la drept vorbind, ceva mai grea. Dar dacă era vorba să te gândeşti mai bine, nu tocmai membrii Institutului Franţei sau ai Societăţii regale ştiinţifice din Londra au făcut descoperirile cele mari..." Pornind de la această constatare nu lipsită de temei, eroul e convins că a descoperit „mişcarea prin mişcare", alternativă mai mult lingvistică la himericul perpetuam mobile şi vrea s-o aplice la locomotive. Ca răspuns la neîncrederea celor din jur şi la propriile lui îndoieli, Dereanu invocă „istoria diferitelor progrese obţinute pe tă-rîmul ştiinţific" : Fulton respins de Napoleon, descoperirea lui Daguerre considerată o utopie de către secretarul Academiei de ştiinţe din Paris.
Pentru Macedonski, „mişcarea prin mişcare" nu e doar un simbol menit să ilustreze conformaţia spirituală a vînă-torului de himere, aşa cum se vor petrece lucrurile în romanul lui Gib Mihăescu, Braţul Andromedei. Ideea stăruie şi se amplifică, tinde să capete consistenţa realităţii. Peste două decenii, scriitorul e convins că a găsit soluţia — şi-i va convinge şi pe alţii. La 14 noiembrie 1905, Georges Ghiurgio îi scrie din Paris : „Aştept cu înfrigurare schiţele «Mişcării prin Mişcare» — sînt nerăbdător să o experimentez" (89). Nu e lipsit de interes să menţionez că hîrtia scrisorii are un antet semnificativ: „Pliseuri artistice nedeplisabile. Brevetate S.G.D.G. pentru Rochii — Capoate — Mantouri — Volane — Umbreluţe — Volănaşe etc. Georges. 21 Boulevard Montmartre şi 112, Rue de Riohelieu". Macedonski găsise aşadar un confrate în ale invenţiilor, capabil să-l înţeleagă. De altfel, Georges Ghiurgio pare să fie un autentic Gheorghe Gheorghiu sau Giurgiu, care se adresează poetului cu „Dragă vere", îl roagă să-i asigure pe Caloteşti, pe Pîrîieni, că va fi totdeauna pentru ei „bătrânul lor Gogu" şi se interesează de adresa de la Bucureşti a celei de-a doua soţii a tatălui său... Nu ştim dacă Georges a primit schiţele aşteptate cu înfrigurare : într-o a doua scrisoare, din 7 iunie 1906, ele nu mai constituie subiect de conversaţie. De altfel, aşa cum arăta şi G. Ţiţeica într-un articol din aceeaşi perioadă, „...mecanica teoretică a dovedit cu toată rigoarea că cel puţin nu-
131
mai cu întrebuinţarea paterilor mecanice nu se poate construi o maşină care să dea o mişcare pereptuă" (122).
Ca şi creatorul său, Nicu Dereanu nu se consideră însă obligat să ţină seama de principiul conservării energiei. Stînd pe banca de unde privirea îi este răpită de „dumnezeiasca marmoră" a statuii idolului său, Heliade, el îşi vede invenţia realizată şi porneşte în drumul de încercare : „De sub geamlîcul ce adapostea vagoanele la care se afla* înhămată faimoasa locomotivă, o scurtă şuierătură şi, aproape în aceeaşi clipă, trenul ce se zguduia se punea în mişcare. încet, la început, şi apoi din ce în ce mai iute, el, într-o vreme de necrezut de mică, se micşora şi se pierdea în depărtare spre nesfârşita mirare şi încremenire a celor din gara". Bucuria nemăsurată a inventatorului, certitudinea lui că lumea îi va sta la picioare se datorează şi euforiei născute din goana accelerată : „Şi trenul ce aluneca repede se întrecea cu iuţeala vîntului, ajungea aproape pe a gîndului, se prăvălea peste văi şi cîmpuri ca o furtună. Ţăranii de pe marginea şoselei care-1 vedeau trecînd, rămîneau încremeniţi şi se cruceau. Oraşele, ori satele, eîte se iveau în stînga şi în dreapta lui, se făceau nevăzute cît clipea din ochi. Plopii argintii ce se deşirau pe ţărmul unui rîu cu maluri nisipoase, păreau că se topesc în unul singur, ce era neîncetat dinaintea ferestrelor vagoanelor".
In. Opera lui Alexandru Macedonski, Adrian Marino observă, cu obişnuita-i acuitate, că scriitorul „are voluptatea cavalcadei, gustă din plin „beţia goanei pe care o dau caii" — în limbaj modern a „vitezei" —, plină de „fiori-fiori" (Pe drum de poşta) (16, p. 535). Povestirea citată, a cărei primă versiune a aparut, ca şi aceea a lui Nicu Dereanu, în 1886 (Revista literara, 4 aprilie), oferă, într-adevăr, destule temeiuri pentru o astfel de afirmaţie. lată-le înşiruite aici, parţial : „...careta batea, în vremea aceasta, câmpiile, ca un vîrtej... fugea, alerga, zbura pe drumuri aproape neumblate; se strecura printre hopuri, printre răsturnişuri; trecea pîrîurile şi rîurile ; cobora văile şi urca dealurile, din aceeaşi fugă, din acelaşi zbor (...) Roţile sfârîiau cu o aişa repeziciune, încît — dacă ar fi fost ziuă — nu li s-ar fi văzut spiţele. Caţeta se apleca într-o parte şi în alta ; gemea din încheieturi ; părea corabia primejduită pe care fiecare val stă s-o înghită şi
132
ce se ridică deasupra fiecărui (...) Copacii — răzleţi sau mai mulţi la un loc — se iveau, cîad la un geam, cînd la celalt, luau înfăţişări de oameni (...) Locomotivă de mică viteză, careta nu mai punea de la o poştă la alta deţcît două ore".
înrudirile dintre cele două naraţiuni din 1886 sînt evidente, ajungînd uneori la o cvasi-identitate de exprimare : trenul „se prăvălea peste văi şi cîmpuri ca o furtună", iar careta „batea (...) câmpiile, ca un vîrtej". Alteori, descifrăm corespondenţe mai subtile : goana dă iluzia unificării plopilor şi a spiţelor, în forme, desigur, diferite. Mai important mi se pare însă de semnalat faptul că viziunea este şi în cazul povestirii Pe drum de poştă aceea a unui călător obişnuit cu drumul de fier (Macedonski efectuase în 1870, la numai şaisprezece ani, primul său periplu european), cum stă mărturie şi sintagma „locomotivă de mică viteză". Cît despre locomotiva de mare viteză a lui Nicu Dereanu, imaginile pe care le stârneşte prăvălirea ei sînt, cred, inedite în literatura noastră, prefigurând celebraţiile simboliste de felul celor ale lui Ovid Densuşianu : -
„Cu sufletul de foc,
Apocaliptic,
întunecimea nopţii o despică In goană de săgeată — supunînd pămîntul Sub roţile uriaşe de oţel ce schimbă Hotare depărtate-n drumuri de o clipă."
(din ciclul Solii depărtărilor)
sau Ion Minulescu :
„In Pullman, cu 80 pe oră !
Zburăm,
Şi viteza sonoră
Ne sparge urechea ca un Cake-Walk...“
(Itinerar)
Desigur, antecedentele notabile nu lipsesc, chiar pentru senzaţiile încercate în „locomotiva de mică viteză". IfJn poem al lui Gerard de Nerval din 1832, Le reveil ert voiture, începe astfel :
133
„Voici ce que je vis : — Les arbres sur ma route Fuyaient meles, ainsi qu’une armee en deroute..."
Iar nălucirea lui Nicu Dereanu poate fi alăturată acestui fragment din La Bonne Chanson (1870) a lui Verlaine :
„Le paysage dans le cadre des portieres Court furieusement, et des plaines entieres Avec de l’eau, des bles, des arbres et du ciel Vont s’engouffrânt parmi le toisbillon cruel Ou tombent les poteaux minces du telegraphe Dont les fils ont l’allure etrange d’un paraphe."
în măsura în care versurile şi proza pot fi puse în balanţă, comparaţia nu mi se pare a fi defavorabilă lui Macedonski, care sugerează cu aceeaşi intensitate precipitarea într-o stranie prăbuşire orizontală.
Aon insistat asupra acestui aspect aparent minor pentru că, înainte de, a deveni un loc comun al vieţii modeme, „beţia vitezei" a fost o alegorie a progresului inevitabil. Să^ne amintim mirabilele vehicule imaginare ale lui Jules Verne : „Nautilus"-ul, „Albatrosul",^ „Groaza"... Cît despre locomotiva propulsată de „mişcarea prin mişcare", Science fic-tion-ul nu cunoscuse încă un asemenea monstru dezlănţuit, care avea să se ivească, sub un alt chip, în romanul lui Al-fred Jarry, Le Surmâle (1902).
Drumul de fier nu avea însă doar partizani şi profeţi, în 1844, Alfred de Vigny publica în Revue des Deux — Mondes poemul La Maison du berger, cuprinzînd o strofă revelatoare a unei stări de spirit nu foarte izolate :
„Sur le taureau de fer quî fume, souffle et beugle L’homme a monte trop t6t. Nul ne connaît encor Ouels orages en lui porte ce rude aveugle,
Et le gai voyageur lui livre ses tresors ;
Son vieux pere et ses fils, il les jette en otage Dans le ventre brulant du taureau de Carthage Qui les rejette en cendre aux pieds du dieu de l’or“.
în Bucureştii lalelelor şi ai trandafirilor. Oraş al bucuriei (Ilustraţiunea naţională, noiembrie-decembrie 1913), Mace-
donski se înscrie pe aceeaşi orbită, stigmatizând „urletul şi fluieratul îngrozitor al balaurului de fier şi de oţel ce varsă foc şi fum pe nări, pe gură, şi ce duce (...) departe de tot, pe şine, viaţa şi tinereţea atîtor — a tutulor". Revenind la Casa păstorului, se pare că Nicu Dereanu nu ştia nici el ce furtuni ascunde taurul de fier pe care se urcase. Treptat, euforia lui se 'schimbă în nelinişte şi apoi în spaimă : „cu cît se scurta drumul dintre tren şi gara oraşului unde era să se oprească, pe aţâţ şi chipul lui Dereanu se încrunta. Se-meţia ce, adineauri încă, îl făcea să nu se mai potrivească cu nici un om de pe pământ, îl părăsea. încleştate pe manivela frîului de oprire, mâinile lui îşi sporeau zadarnic sălbăticia puterei pe care o desfăşurau. Dintr-o pricină sau dintr-alta, acest frâu era ca şi cum n-ar fi fost. S-ar fi crezut chiar că mersul îngrozitor îşi măreşte iuţeala în loc să şi-o domolească. La curbe, locomotiva şi vagoanele săreau pe şine şi ameninţau cu deraierea. Staţia unde trenul era să se oprească licărise numai o clipă pe dinaintea ochilor lui Dereanu şi pierise în zare. în faţa şi în urma lui, el nu mai zărea decât alba panglică a şoselei cu cele două şine ale ei ce se duceau către nehotărâtele zări ale câmpiei, pe care o tăiau în două. însă tocmai cînd deznădejdea lui era mai mare, căci locomotiva ajunsese acea iuţeală dincolo de care aşteaptă haosul de vagoane rupte urcate unul peste altul, auzi, sau crezu că aude, sunetul unui ceasornic ce bătea în depărtare orele patru dinspre ziuă".
Totul (fusese, aşadar, rodul unei imaginaţii prea înfierbântate. Iar acum, „Realitatea îl relua în stăpânire. Iată-1 din nou căzut din înălţimea visurilor ca o pasăre cu aripa ruptă de alica vânătorului". Nicu se îmbolnăveşte, e ameninţat cu pierderea slujbei, dar continuă să viseze — de pildă, cum transformă un început de înfrângere pe cîmpul de luptă într-o mare izbîndă. Concediat pentru greşeli de transcriere, el rtu mai are bani pentru hrană, nici adăpost, trăind din mila prietenilor, până. ce moare îngheţat pe „banca ce fusese cuibul lui de visuri de odinioară".
După tragicul înduioşător, drama grotescă din între coteţe (Stindardul ţârei, 10—13—17—24 martie 1888), pu-
135
blicată cu subtitlul „Nuvelă naturalistă". Eroul, Pândele Vergea, este atras din copilărie de „cercetări asupra naturei". în odaia pe care tatăl său i-o lăsase în seamă, el „călcă întâia oară pe calea cunoştinţelor înalte, prin creşterea şi înmulţirea furnicilor. Doi ani de-a rîndul, odaia lui nu mai fu decît un furnicar. Harnicile vieţuitoare, negre şi castanii, roşcate, şi uneori cu aripi, nu mai încăpeau înăuntru şi se răs-pîndeau prin curte. Grădina se umplu iute cu ele. Muşuroaie se ridicau pe unde nu gîndeai: în răzoarele cu zambile, lingă puţ, în pragul uşei. Odăile încăpură de asemenea în stă-pînirea lor şi zadarnic se turna pe duşumele gaz şi apă fiartă". Alifînd de unde se trage necazul, bătrânul Vergea este lovit de dambla şi moare. Pândele renunţă la furnici pentru viermii de mătase. Apoi îşi extinde experienţele la broaşte, şopîrle, peşti — pînă ce se fixează la creşterea păsărilor de curte. Rămas burlac, el cheltuieşte bruma de avere rămasă de la părinţi ca să lărgească spaţiul vital al păsăretului în mijlocul căruia se simte fericit. Atât de fericit, încît mania lui se transformă în obsesie erotică. Se vrea cocoş, cu un apetit colosal de vreme ce „Găinele şi puicele, în orice număr, nu l-ar fi îndestulat; gâştele, curcile, raţele, cîţele l-ar fi ispitit deopotrivă. Ar fi dat naştere la încrucişări de neamuri, la noi feluri de vieţuitoare". Pornind de aici, Pândele divaghează : „Cine ştie ? n-ar fi tocmai de mirare ca zgripţorii de pe galbenii la care se uită acum să fi fost odinioară paseri adevărate, paseri care să fi trăit şi să fi uimit lumea cu ciudăţenia şi frumuseţea lor. Adică de ce nu ? De ce aceşti zgripţori să fie ieşit numai din închipuire, să nu fi fost şi ei odată din carne şi din oase — fiinţe vii ? (...) Tot aşa se mai ştia, în vechime, şi despre alţe paseri, cărora li se ziceau fenixi. Penele lor străluceau ca feţele curcubeului, şi fenixii aveau vieţi de sute de ani, iar când li se apropia sfîrşitul ele se aruncau singure în flăcările vreunui altar, şi renăşteau mai frumoase din chiar cenuşa lor. închipuiri şi basme să fi fost oare şi vorbe ca acestea ? Vergea îşi zicea că nu se poate, fiindcă mintea omului nu e în stare să născocească nimic în afară din ce a fost sau din ce are să fie.
136
Deci, cam ce fel de minune prea afară din cale ar fi ca, în-tr-o bună dimineaţă, să se ivească iar unul sau doi fenixi ori altfel zis zgripţori — dintr-o curcire sau din alta“ ?
Să fi citit Macedonski povestirea lui Charles Nodier, Ines de las Sierras (1837) ? Oricum, pasajul pe care l-am reprodus pare afin cu textul romanticului francez : „...omul este incapabil să inventeze ceva; sau, ca să mă exprim altfel, invenţia nu este în el dedt o percepţie înnăscută a faptelor reale. Ce face astăzi ştiinţa ? La fiecare nouă descoperire, ea justifică, ea autentifică, dacă putem spune aşa, una din pretinsele născociri ale lui Herodot şi Pliniu. Fabuloasa girafă se plimbă în Jardin du Roi. Sînt unul dintre cei care aşteaptă apariţia imediată acolo a licornului. Dragonii, balaurii, scorpiile, iazmele nu mai fac parte din lumea vie, dar Cuvier le-a regăsit în lumea fosilă. Toţi ştiu că harpia era un liliac enorm şi poeţii au descris-o cu o precizie care; l-ar face pe Lirine să-i invidieze". Personajul ma-cedonskian îşi îngăduie chiar să întrezărească posibilitatea recreării faunei dispărute. E o idee pe care Science fiction-ul o va exploata în diverse chipuri, de la clocirea accidentală a ouălelor fosile conservate într-o mlaştină (Insula Aepyornilor de H. G. Wells), la dirijarea dezvoltării embrionului animalelor prin acţiunea unui paleofixator {Zvăpăiaţii de G. Altov). Să reţinem şi superbul adagiu „mintea omului nu e în stare să născocească nimic în afară din ce a fost sau din ce are să fie", care legitimează anticipaţiile şi „invenţiile" macedon-skiene, investindu-le cu aura credinţei în capacitatea de previziune a spiritelor alese.
Visul lui Vergea, care se vede şi se simte schimbat în cocoş, e întrerupt brutal de un incendiu în împrejurimi. Apoi, ceea ce trebuia să se întâmple, se întâmplă : galbenii şi lucrurile din casa amanetată se isprăvesc. Pândele nu-şi mai poate hrăni supuşii, care complotează împotriva stăpînului adulat pînă ieri şi hotărăsc să-l expulzeze din ca$ă, în propriul lor folos. Urmează o secvenţă inedită, cred, nu numai în literatura română : organizîndu-se milităreşte, păsărimea porneşte la asalt. Cu ochiul crăpat de o lovitură de cioc, Pândele Vergea înnebuneşte, răspunzând vecinilor care-1 întreabă oe i s-a^întîmplat: „— Cocoş ! m-am făcut cocoş !“ Şi pînă să se găsească un cumpărător, casa rămîne să fie stăpinită de orătăniile victorioase — „şi, mai ales, de cocoşul roşu
m
din această poveste", încheie autorul, detaşîndu-se cu o butadă de incredibila aventură, relatată pînă atunci cu prefăcută obiectivitate.
Este intr-adevăr „naturalistă" naraţiunea astfel subintitulată chiar de autor ? Cei mai avizaţi comentatori ai operei macedonskiene răspund afirmativ. Tudor Vianu enumeră „procedeele naturaliste" vizibile în „marile nuvele", categorie în care include, firesc şi între coteţe: „atitudinea descriptivă", „gustul pentru analiza psihologică şi pentru prezentarea unor caractere ciudate", „înclinaţia de a pulveriza evenimentul narat în detaliile comune ale vieţii sociale într-unul din momentele ei" (70, p. 410). Iar Adrian Marino consideră că „metamorfoza" lui Pândele Vergea constituie un „caz «clinic», frecvent în literatura naturalistă" (16, p. 540—541). Fără a contesta această categorisire, cred că textul impune unele nuanţări. Asemeni lui Maupassant, Macedonski este „un naturalist moderat", potrivit expresiei lui Michel Decau-din (107. p. 177). în prefaţa la Pierre şi Jean (1889), marele scriitor francez propunea într-adevăr un sistem estetic deosebit de cel al naturaliştilor intransigenţi: „Realistul, dacă e un artist, va căuta să ne dea nu fotografia banală a vieţii, ci o viziune mai completă, mai pătrunzătoare, mai edificatoare decît însăşi realitatea". Şi, mai departe : „Fiecare dintre noi îşi face deci o impresie despre lume, o impresie poetică, sentimentală, voioasă, melancolica, josnică sau lugubră, potrivit naturii sale. Şi scriitorul nu are altă misiune decît pe aceea de a reproduce fidel această impresie cu toate procedeele artistice pe care le-a învăţat şi de care poate dispune". De altfel, Zola însuşi lansase în Romanul experimental (1888) formula „TîJn colţ de natură văzut printr-un temperament", pe care Macedonski o va transcrie în 1903, cînd renegase public naturalismul, cerând ca înfăţişarea realităţii să fie nu „o copie după natură, ci o reprezentare a unui temperament" (113).
Invocarea lui Maupassant nu are doar rostul de a ne prilejui o confruntare teoretică. în 1885, scriitorul publicase povestirea Toine, al cărei mic univers domestic se suprapune, în esenţă, celui din între coteţe. Cîrciumarul Antoine Mâche-ble este un munte de osînză. Nevasta lui „îşi petrecea vremea crescînd găini într-o curtioică din spatele cîrciumii şi era vestită pentru chipul în care ştia să îngraşe păsările".
138
Toine are un atac şi rămâne cu o paralizie aproape totală. La incitarea unui muşteriu, nevastă-sa îl pune să clocească. Mai întâi refractar, Toine începe să aibă „o duioşie de mamă faţă de pui", simţindu-se pînă la urmă mîndru „de paternitatea lui ciudată". Din nou, alăturarea nu mi se pare a fi în defavoarea lui Macedonski. Monomania lui Pândele Vergea are o altă amploare şi o altă finalitate decât afectivitatea incertă a cîrdumarului, care-şi uită impulsurile paterne în faţa perspectivei unei tocane de pui. Pe de altă parte, planul subiectiv al proiectelor himerice, cu corolarul lor oniric, se intersectează cu planul obiectiv al asaltului păsărimii, ceea ce dă nuvelei o netă dimensiune fantastică. Aerul de epopee grotescă al bătăliei îl determină pe Tudor Vianu s-o caracterizeze ca făcînd parte „din filiaţia Batracomiomachiei“ (70 p, 414). Numai că aici nu se mai încaieră şoarecii cu broaştele, ci o familie de animale considerate inofensive cu însuşi regele naturii... Neputîndu-ne raporta la o creaţie anterioară, constatăm că Intre cbteţe pare o prefigurare a povestirii lui Daphne du Maurier, Păsările, ca şi a unei întregi arii a literaturii (şi filmului) SF în care denaturarea instinctului sau convertirea lui în inteligenţă declanşează agresivităţi sângeroase. Oricum, textul nu poate fi circumscris cadrului naturalist — ceea ce a înţeles şi autorul, de vreme.ce, republicîndu-1 în Forţa morală (4 noiembrie—2 decembrie 1901), i-a schimbat subtitlul în „Nuvelă originală".
Drumul lui Macedonski spre Science fiction e jalonat şi de texte satirice de felul Cometei lui Odorescu (Adevărul ilustrat, 23 septembrie 1896). Obsesia eroului, elev în clasa a IV-a gimnazială, nu mai este mişcarea prin mişcare sau încrucişarea zburătoarelor domestice pentru a resuscita specii stinse, ci mult mai modesta descoperire a unei comete. El e înfăţişat de la bun început într-o tonalitate care nu lasă nici o îndoială asupra intenţiei autorului: „Oâorescu era un băiat bun. Scurt, cu dispoziţiuni napoleoniene ale pântecului, şi cu toate aceste poet, poet în puterea cuvântului (...) deşi citea pe capete — romane, .poezii, ştiinţă vulgarizată, — bu-noară pe Jules Verne * şi pe Flammarion, — rămăsese corigent".
* Macedonski se întâlneşte în această categorisire depreciativă cu George Panu, frecventator asiduu al ]ummn pe care scriitorul a combătut-o vehement şi neostenit.
139

Fugind de la mătuşa care nu-i înţelegea preocupările şi talentul, băiatul „dormea la un prieten care poseda un întreg stoc de cărţi de-ale lui Flammarion. Astfel, se împlinea aproape săptămâna de cînd Odorescu zburase în lumi transcedentale. Pentru stele, pentru infinit, renunţase chiar la scrierea în versuri. Ce începuse să-l trudească acum era o altă ambiţiune... Hotărît, tot astronomia n-are reprezentanţi extraordinari în România şi, aşa fiind, de ce nu s-ar deda el la un asemenea studiu. Şi de cînd se apucase să citească pe Flammarion, ce-1 turbura mai mult era problema Cometelor... (...) poate că se va ajunge într-o zi. a se zice : Cometa lui Odorescu, după cum se zice : Cometa lui Biela. iBăieţandrul, fire entuziastă şi nobilă, se simţea atunci mai presus de ticăloasele împrejurări ale traiului ce-1 înconjura. Ochii i se umpleau de o lumină aproape tot aşa de aprinsă ca a sîmburilor de comete şi beat de bucurie... — gloria ! gloria ! — nu se gîn-dea dacă a mîncat sau nu, aşa că cezarismul pîntecului său se democratiza pe zi ce trecea 1" Şi tocmai cînd a zărit o lumină stranie, policromă, e înhăţat de mătuşa furioasă, care-i gata să-l dezbrace de haina cumpărată cu banii ei. 11 salvează o apariţie cerească, „o goşgogea cometă, cu sîmburele roşu de te băga în răcori şi cu un fel de coadă, — scurtă e adevărat, dar a cărei scurtime era răscumpărată de faptul că era cilindrică şi tricoloră..." Convinsă că a venit sfîrşitul lumii, scorpia se îmblînzeşte, iar Odorescu îşi clamează descoperirea urbi et orbi. A doua seară, mulţimea aşteaptă cu înfrigurare „arătarea rătăcitorului şi înfricoşatului astru", mai ales că directorul observatorului meteorologic confirmase observaţia. Şi cu toate că „astrul" rămîne nevăzut, Odorescu e celebru... două săptămâni („Gloriile, — chiar cele mai mari, ■— în unele ţări sînt efemere"), de ajuns ca să scape de corigenţă. $i apoi, într-o „funestă noapte", cometa reapare, numai pentru a se dovedi a fi un „colosal zmeu de hiîrtie vînătă" de care copiii atârnaseră o coadă multicoloră.
în studiul care înmănunchiază într-un text unitar introducerile sale la prima ediţie de Opere macedonskiene, Tu-dor Vianu conchide : „Astronom, ca şi Macedonski, discipol al lui Flammarion, Odorescu nu este victima tragică a fanteziei lui, ci paiaţa ei hazlie, pe seama căreia poetul crede ca poate glumi" (69, p. 415). Astronom, ca şi Macedonski...
149
Printre primele mărturii ale unei preocupări absorbante şi statornice, să notăm articolele şi informaţiile din Oltul, cea dinţii gazetă condusă de perpetuul întemeietor de publicaţii, unde la 29 iunie 1874 apare, sub semnătura „Coumbary", o relatare despre... Cometa lui Coggia. Obiectul astronomic este prezent şi în finalul poeziei pare-se neterminate Răspuns la cîţiva critici (1882) :
„Şi chiar acele comete antici Care se plimbă cu cori gigantici Puteau prea bine „ca să-mi dea mie ©intr-a lor coadă portocalie Măcar un petec, să-mi înfăşor Gîndul meu vecinie rătăcitor !“
Junele Odorescu ar fi semnat oricînd aceste versuri. Sau primele strofe din Sub stele (1887) :
„In noaptea naltă Ce s-a lăsat peste natură Se-ntrezăresc prin frunzătură Stelare-adîncuri ce tresaltă.
«	întregi sisteme
Be nebuloase siderale Răsar din lumile spectrale Ca ofilite crizanteme".
în 1888, Traian Demetrescu ne oferă noi argumente în favoarea apropierii dintre autor şi personajul său. Amintin-du-şi de perioada în care fusese vecin de curte cu poetul, Tradem evocă discuţiile lor pasionate pe teme diverse : „...literatură, ştiinţe, socialism, etc., etc... (...) în amurgurile calde şi pacinice de vară, retraşi în grădina sa, pe cîte o bască de lemn, îl vedeam adeseori ridicând ochii către cer şi adîn-cindu-i în albastrul său limpede şi nesfârşit. Deschideam cîteo-dată vorba despre astronomie. Gitisem şi unul şi altul ultimele cercetări ale lui Flammârion. Poetul e religios, teist şi de 4a o vreme, chiar mistic. Mai totdeauna are surâsul scepticismului în faţa ştiinţei pozitive. Răsturna într-o clipă legile sistemului planetar, şi cu o voii» dulce şi uşoară alcătuia teo-
141
rii nouă astronomice, explica în alt fel mersul planetelor, spa-* ţiul, materia, după imaginaţiunea sa, dar cu o aşa putere de imaginaţiune, că un moment părea că te convinge" 45). Frazele din urmă ne dezvăluie o altă înfăţişare a lui Mace-donski, asupra căreia vom întîrzia cum se cuvine la timpul potrivit. Acum însă, mă întreb dacă poetul glumea doar pe seama lui Odorescu sau schiţa şi un autoportret ironic, semn al lucidităţii care nu-1 părăsea chiar în momentele de maximă inflamare a imaginaţiei. Oricum, să notăm că, în şedinţa sa din 6 martie 1907, Societatea Astronomică a Franţei va lua în discuţie o experienţă comunicată de Macedonski secretarului general al societăţii, Camille Flammarion (!), la 12 noiembrie 1906. Numărul din aprilie 1907 al Buletinului Societăţii consemnează : „D. Alexandru Macedonski, din Bucureşti, relatează despre o experienţă care tinde să demonstreze că «lumina nu există, în vid, în stare de fenomen luminos». Experienţa a fost reprodusă de unul dintre colegii noştri din comitetul de redacţie al Buletinului; această verificare nu confirmă concluziile autorului". (123, p. 171). Cu toate acestea, la 5 iunie 1907, autorul e primit membru al Societăţii, la propunerea lui Flammarion şi a lui Emile Fouchet, unul dintre secretari. Splendidă revanşă pentru Odorescu — Macedonski !...
Poate că atitudinea binevoitoare a lui Flammarion se datora şi faptului că poetul îi trimisese, în 1906, un exemplar din Le Calvaire de feu, apărut la Paris. Şi cum astronomul era şi un preţuit literat, mulţumise prin cîteva rînduri foarte măgulitoare :
„Am primit Le Calvaire de feu al d-tale, scumpe şi ilustre confrate, ,şi am deşertat flaconul lui de flăcări şi de ambrozie cu o nemărginită înfrigurare. Ceva e sigur : e că l-ai luat de pe culmile Pamasului unde era rezervat zeilor.
Al d-tale din toată inima". (92)
Citise Macedonski romanul lui Flammarion, La Fin du Monde (1893), în care apropierea inexorabilă a unei comete declanşează o panică teribilă, la scara întregului glob ? E posibil — dar originalitatea cataclismului descris în Calvarul de foc rămîne de necontestat, începînd cu frenezia erotică din care se naşte :
142
4
„Nemaicunoscînd limite, această frenezie se desfăşoară ca un val de foc-şi ducînd incendiul până departe, se întinse în ceruri şi pe pământ, umplu spaţiul de comete gonind să se arunce în soare şi proiectă planetele şi aştrii spre sursa lor originară.
Pământul şi marea, tot ceea ce era vizibil şi atît de departe cît zăreau ochii în sus şi în jos, nu era decît soare. Culorile 'şi formele, opacitatea şi distanţa păreau să nu mai existe.
Nopţile dezvăluiau strălucirea altor scînteieri şi roiurile de stele păreau să se înmulţească, evoluînd, neliniştitoare, deasupra insulei şi a valurilor care reapăreau, majestuoase şi întunecate-.
Din punctele cele mai diferite ale globului se revărsau spre centrele populate ştiri înfricoşătoare. Fluviile secau de la o zi la alta ; luînd foc pe neaşteptate, pădurile răspîn-deau distrugerea şi teroarea.
Şi aceste incendii pe care nimic nu le putea îmblânzi goneau în salturi enorme ; treceau peste ţîuri; se năpusteau asupra recoltelor şi a mulţimilor ; răpeau în volutele flăcărilor lor cătune şi oraşe ; nu se opreau decât la ţărmurile mărilor.
Şi mai înspăimântător era ceea ce se afla despre ploaia de bolizi, ale căror bombardamente neprevăzute se însoţeau cu îngrozitoare erupţii vulcanice ridicând oceanul în mase de apă înalte de o sută de coţi şi aruncîndu-1 în interiorul uscatului, măturând oraşe de patruzeci şi cincizeci de mii de locuitori şi neretrăgându-se înainte de a fi semănat ruine, devastare şi doliu. Apoi, veneau alte ştiri, Ia fel jle înfricoşătoare : în cutare ţinut, soarele — roşu la răsăritul său — devenea verde ; în altul, se dezbrăcase de raze şi, încet, încet, discul său ajunsese să fie spectral. Ploi de apă clocotită,’ de cenuşă şi de sînge cădeau în multe locuri. Cutremure zguduiau pământul prin zdruncinături tot mai dese. Deschizîndu-se ici şi colo, falii aruncau vapori sufocanţi, infectau văzduhul cu gaze vătămătoare. O insulă a cărei suprafaţă era cît a opta parte a Franţei — şi nu una dintre cele mai puţin înfloritoare, se scufunda, încet. O alta — e adevărat, mai mică — pierea de la suprafaţa valurilor, dispărea într-o singură noapte. Cicloane se abăteau asupra câmpiilor imense şi distrugeau orice vegetaţie.
143
Astronomii adunau semne miraculoase în lunete. De la asfinţitul soarelui, aurorele zise boreale inundau crepusculul cu strălucirile lor şi, în timpul nopţii, multe stele nu se mai arătau la locul ştiut.
Tulburări de tot felul se iscau în adîncul fiinţelor şi cei dintâi care se arătau atinşi erau oamenii.
Cuprinşi de nebunia simţurilor, ei nu se mai respectau şi nu mai respectau airnic. Gomorele şi Sodamele creşteau din pământ. Palatele regilor se preschimbau în lupanare".
Am reprodus, într-o traducere proprie cu caracter documentar, acest pasaj din Le Calvaire de feu şi nu din versiunea românească, Thalassa (1916), mii numai pentru că originalul mi se pare superior prin fluenţă şi plasticitate, dar şi pentru a încerca să înţelegem mai exact reacţia cititorilor din zona lingvistică franceză, în urma lecturii întregului text. Evident, în ceea ce priveşte secvenţa catastrofei, putem face trimiteri nu mimai la romanul lui Flammarion, ci şi la Discuţia lui Eiros cu Charmion a lui Edgar Poe, la VIncendie terrestre a lui Marcel Schwob, la Steaua lui H. G. Wells. Similitudinile se opresc însă la suprafaţă, datorîadu-se fondului comun de evenimente extraordinare : incendii, erupţii, seisme, uragane. Pentru fiecare dintre ele, Macedonski găseşte o notă distinctă, o metaforă particulară, un curs neaşteptat. Frenezia erotică a eroilor dobîndeşte dimensiuni planetare şi cosmice, afectînd soarele şi aştrii îndepărtaţi, trans-formîndu-se pînă la urmă într-o nebunie generală a simţurilor, descrisă într-un pasaj amplu, din care am reprodus doar primul paragraf. O dereglare fizică şi morală de asemenea proporţii, pusă pe seama unei explozii instinctuale care duce la aneamtizarea protagoniştilor, nu-şi are echivalentul în literatura mondiala. *
* Mihai Zamfir susţine că în Peisajele lui Laurent Tailhade „regăsim toată fervoarea naturii dement-sexuale din «romanul» scriitorului român". (82, p. 287). Criticul se referă, desigur, la Les noces de Me-ssidor, primul dintre poemele în proză reunite sub titlul citat. Nu mi se pare însă că putem stabili o relaţie credibilă între paginile de un vibrant erotism organic, subordonat simbolului global în fonid tragic al Calvarului de foc şi astfel de notaţii respirmd o luxură superficială: „Fermenţi de alcov care amintesc moscul părului despletit, frisoane ale rutului universal, orgasm al sevelor epuizate, o aromă fierbinte în care mirosul săruturilor se uneşte cu cel al crinilor, rătăcesc pe frunţile oa-
144
Să ne întoarcem Ia ipoteza propusă, fără succes, girului Societăţii Astronomice a Franţei. Un fost discipol al lui Macedonski, Eugeniu Speranţia, povesteşte cum, prin 1908 (?) a fost rugat de Maestru să efectueze experienţa doveditoare : expunerea simultană la lumina solară a două hîrtii fotoserisi-bile, una aflată într-un clopot pneumatic în care s-a făcut vid. Desincronizarea mişcărilor celor doi operatori a determinat um decalaj important între timpii de expunere : hîrtia „martor", dusa lîngă fereastra laboratorului, se înnegrise, iar cea de sub clopotul pneumatic, expusă foarte puţin, căpătase o nuanţă roşiatică. Nea vând la îndemână materialul necesar pentru a relua experienţa şi fiind aşteptat de Maestru, discipolul i-a prezentat hîrtiile, relatîndu-i cele întîmplate. Ma-cedonski i-a mulţumit călduros, ignorînd incidentul, şi a trimis imediat revistei Mercure de France o scrisoare în care „mai retuşase puţintel datele reale : hîrtia martoră se îne-grise total pe aînd cea care fusese în vid rămăsese albă ca zăpada. Aici, ca peste tot, intervenea poetul. Pentru el, ipoteza primează pentru că e de aceeaşi esenţă cu poezia" (64).
Nu avem motive să punem la îndoială veracitatea relatării, numai că evenimentele au avut loc nu' în 1908, ci în 1906, iar scrisoarea a fost trimisa nu revistei „Mercure de France", ci unui prietenjparizian,.William Ritter, cum dovedeşte corespondenţa' păstrată la Biblioteca Academiei R. S. România (90). Tudor Vianu a preluat erorile lui Speranţia (70, p. 385—386), iar Adrian Marino, care a citit scrisorile iui Ritter,. sesizează nepotrivirile dar reproduce datele din textul lui Vianu (15, p. 411). Reconstituind întâmplarea, constatăm că Ritter a găsit scrisoarea Ia 13 noiembrie 1906 *, întorcîndu-se dintr-o excursie şi că a comunicat experienţa revistei Mercure de France la 24 noiembrie ; în sfîrşit, Ia 2 decembrie el îl înştiinţează pe Macedonski că va putea citi o notă despre „descoperire" în numărul din decembrie al revistei, la rubrica Echos : Un peu de Science. După o descriere sumară, nota se încheia astfel : „Oricine poate să ve-
menilor cuprinşi de exaltare, ca un fluviu fără moarte încărcat de amintiri". Ceea ce nu înseamnă că nu se pot faoe apropieri cu opere străine (vezi în acest sens, 16, pp. 548—554).
* La 12 noiembrie, Macedonski îi scrisese despre acelaşi lucru lui Flammarion.
145
rlfice experienţa, pe care o înregistrăm cu toată rezerva, sau mai curând pe garanţia afirmaţiei exprese a d-Iui Macedon-cki“ (84).
Imun la astfel de ironii, ca şi la respingerea fără echivoc din Buletinul Societăţii Astronomice sau la argumentele lui William Ritter, poetul e definitiv convins că a revoluţionat optica. Fiindu-i prezentat în 1915, după un festival literar, Tudor Vianu îl ascultă relatînd „succesul" experienţei din 1906 şi îndrăzneşte să-l întrebe cum se explică faptul că, după ce se face vid, hîrtia rămîne vizibilă în interiorul clopotului, prin ai cărui pereţi se poate privi, de altfel, în continuare. * „Macedonski zîmbi cu un vast subînţeles şi îmi răspunse :
— D-ta îmi obiectezi stăruind în punctul de vedere al teoriei pe care ai învăţat-o prin şcoli... Priveşte, te rog, din punctul meu de vedere şi vei vedea că, atîta timp cît atmosfera există în jurul recipientului şi în jurul nostru, nu putem face nici o obiecţiune serioasă. Greutatea ar reveni însă dacă experimentatorul însuşi, aşezîndu-se în vidul recipientului, ar continua să vadă obiectele din jur. Mărturisesc că această experienţă e greu de făcut. Pînă atunci voi menţine că toate obiectele răspîndesc unde materiale cari Ia atingerea aerului devin unde luminoase... Şi nici un argument de raţiune nu mai poate ataca încheierile, pe care le aduce fenomenul plăcii fotografice care nu înregistrează în vid.
Experienţa duce chiar mai departe. Dacă lumina este materială, înseamnă că între noi şi corpurile cereşti de la care această lumină emană, există un strat solid şi lucitor care Ie împiedică să se ciocnească. Corpurile cereşti care se rostogolesc in spaţiu n-ar putea înainta decît pînă la marginile sferei noastre: de aici înainte, spre noi, li se opun propriile lor unde transformate în lumină materială. Aici stă explicaţia întregii mecanici cereşti. Cuprindeţi toate urmările poetice ? Corpurile cereşti sprijinindu-se unele pe altele
* Sînt tocmai amintitele argumente ale lui William Ritter: „Că ea (lumina) se comportă^ în vid ca fenomen luminos e incontestabil, altfel odată ridicat acoperământul negru, n-aţi vedea interiorul clopotului; n-aţi vedea hîrtia fotografică; n-aţi vedea, prin clopot şi prin vidul său, obiectele situate de cealaltă parte, etc., etc.“ (91.) Mă întreb dacă Vianu n-a cunoscut scrisoarea liui Ritter.
146
prin picioare fluide şi trepidante de lumina strălucitoare... E o fantezie demna de Platon". (69, p. 9—10)
în 1919, Macedonski va consemna temeiurile „ştiinţifice" ale teoriei sale într-un manuscris în cea mai mare parte inedit, transcris de o altă mină şi aflat, în copie, în posesia lui Adrian Marino, căruia-i mulţumesc pentru îngăduinţa de a-1 reproduce integral (domnia sa a dat cîţeva citate în cărţile pe care le-a închinat vieţii şi operei scriitorului). Manuscrisul, dispărut se pare, după moartea Anei Macedonski, este intitulat Paradoxe şi Utopii ştiinţifice. Iată conţinutul primului capitol, Captarea Luminei, care dă un alt răspuns, nu mai puţin fantezist, întrebărilor Iui Vianu :
„Nu mă împac cu ştiinţa oficială, deşi mă reazăm tot pe principiile ei: trag însă alte concluzii din ele. Poate că merg alături cu adevărul, dar poate că adevărul e şi de partea mea. *în oficialitatea ştiinţei aflu apoi multe contraziceri. Astfel se spune în cărţile de şcoală că lumina e întocmită din nişte unde ale etherului ce se produc din o cauză oarecare (lungimea şi viteza lor e măsurată) dar că, schimbarea lor în fenomen luminos se întîmplă numai după ce ele se izbesc de atmosfera pământului şi că, în sfîrşit, căldura se naşte din frecarea aceloraşi, prin străbaterea lor în stratele dese ale aerului.
Aceasta este ipoteza luminii din Ganot şi din toţi fizicienii care s-au îndeletnicit cu cercetarea ei şi trebuie să recunosc că presupunerea nu este numai dreaptă dar că trebuie socotită ca un adevăr ştiinţific absolut.
Chestiunea este că aceiaşi profesori, uitînd afirmările lor de mai înainte, se dedau pe loc la întocmirea unor noi teorii. După ele, lumina îşi păstrează şi în vid (cm alte cuvinte : în spaţiul etheric) caracterul ei de impresionare a ochilor, contrazicîndu-se în acest chip definiţiunea oficial dată şi oficial primită.
* Obsesia aceasta datează de la primele producţii poetice ale autorului. Iu Meditaţiunc (Oltul, 11 aprilie 1874), după ce se întreabă dacă omenirea a putut să afle „misterele mii", Macedonski conchide: „Aci Arhimede, acilea Socrate,
Acilea un Newton şi un GaliJeu Veniră, şi poate să n-aibă dreptate
Nici dînşii, nici eu f"
147
Intre cele două afirmaţiuni, negreşit că se poate sta la îndoială, deşi cea dintîi este singura ce se reazămă pe un raţionalism ştiinţific puternic şi ce, tot deodată, a fost întru-cîtva confirmată de celebra ascensiune aeronautică a lui Gay-Lussac care, la înălţimea atinsă, n-au mai văzut deasupra capului, ziua ’namiaza, decît un abis negru ca abanosul, din care chiar soarele şi stelele lipseau.
Dar sînt şi dovezi ce pot să fie considerate ca serioase şi ce micşorează valoarea celei aduse de ilustrul fizician, mai ales dacă se va pune în cumpănă că el, ajuns la înălţimea la care atinsese, fusese podidit de sînge pe nas şi pe gură, aşa că fusese prea aproape de sincopă pentru ca vorbele lui să mai aibă tăria cuvenită.
Printre dovezile de care vorbii, una e cu totul însemnată. Următoarea : ochii noştri pătrund cu uşurinţă năuntrul clopotului de sticlă al unei maşini pneumatice din care aerul a fost scos şi putem să-i vedem podeala (?) pe care este aşezată şi obiectele ce s-ar afla asupră-i.
De unde ar rezulta că undele luminei, cu toate că aflătoare acolo într-un mediu etheric, nu şi-au pierdut proprietatea esenţială de a ne face să percepem lumina exterioară sau obiectul în forma şi culoarea cu care ele se înfăţişează obişnuit vederii.
Cu toate acestea, altul e adevărul: în vid sau în ether, niciunul din fenomenele ce cad sub simţurile noastre nu-şi mai păstrează valoarea. O ciocnire este scînteia electrică şi tot o ciocnire^ este lumina, iar acolo unde nu e rezistenţă nu se întâmplă nici cea mai de nimic izbire. în zisul mediu nu e decît tăcere pentru auzul nostru şi decît întuneric pentru ochii noştri. Acolo, un clopoţel e mişcat în zadar. El nu dă cel mai neînsemnat sunet. Limba lui, atingînd peretele metalic al fustei lui, nu valorează ca efect nici proiectarea cît de violentă a unui glonţ de vată împotriva unui perete de aceiaşi materie. Etherul sau vidul este egalitatea pentru greutatea tuturor corpilor. Acolo lipsesc şi reacţiunile de ordine fizico-chimică. Prin urmare nu lipseşte numai aerul ci şi lumina.
De ce, cu toate acestea, în cuprinsul de subt clopotul pneumatic străbatem cu vederea ? Din momentul ce-năuntrul lui nu e lumină, cum se face să acest năuntru îl vedem ?
Răspunsul ar fi următorul;
148
Se ştie că materiei nu i s-a găsit un substrat. Materia, în fond, nu e alcătuită nici chiar din atomi. Divizibilă^ cum este, la infinit, ea ne duce la invizibil şt deci la indivizibil, altfel zis : Ia zero.
Dar aşa fiind s-au aflat minţi care ştiind că orice lucru material e în o neîncetată mişcare sau vibraţiune lăuntrică, ce nu cade, e drept, subt nici unul din simţurile noastre, dar ce nu e mai puţin reală, s-au aflat zic minţi înalte ce şi-au spus ca materia n-are nici un substrat pentru că dînsa, în cea mai desăvîrşită întregime a ei, e numai o energie compactată şi în termeni mai limpezi, numai o 'încîlcire de mişcări (unde cu repeziciuni felurite).
Răspunsul la întrebarea: pentru ce vedem înăuntrul clopotului pneumatic este astfel uşor de dat şi iată de ce:
Lumina, ce este şi ea o mişcare şi viteza ei de 300.000 km pe secundă nefiind întrecută decît de a electricităţii, cînd intră în spaţiul al pereţilor de sticlă ai clopotului, cu toate că îşi pierde îndată caracterul anterior, şi-l reia tot aşa de îndată la ieşirea ei cu osebirea că se reînapoiază în aer cu undele încărcate de vibraţiunile mai încete ale obiectelor pe care le-a întîlnit în cale, reconstituindu-le imaginile în ochi celor dintr-o apropiere mai imediată.
De altminteri nici nu ne-am vedea unii pe alţii dacă asemenea vehiculare a înfăţişării noastre n-ar fi îndeplinită de lumină.
Mă voi mulţumi doar să nu mă îndepărtez de concluzi-unile lui Ganot, cel mai ofitial dintre fizicieni, spunînd că : lumina este vibraţiune sau undă şi numai după translatarea ei în mediul nostru atmosferic se îmbracă cu caracterul ce-1 are.
Nu e exclus, totuşi, ca spaţiul ce se întinde dincolo de regimul pămîntesc să fie, neîncetat şi în orice direcţiune, luminos şi încă nespus de luminos.
Vechii greci au definit aceste regiuni dîndu-le numele de Empyreu, termen ce însemnează : „foc subtil sau pur“. Mintea nu refuză să conceapă că pot să fie lumini atît de orbitoare încît ele să ne pară întunecimile cele mai cumplite. Se va aminti de asemenea că nu cunoaştem din spectrul luminii decît o infimă parte. Nu ştim măcar ce este infra-roşul, căruia sîntem siliţi să-i zicem din această cauză că e o „radia-ţiune“ calorifică „întunecoasă*. Tot atîta ştim despre radia-
149
ţiunile ultra-violet. Asupra celorlalte şi celor mai mari părţi ale diviziunii spectrului nu ştim nimic.
Trecînd acum peste aceste dezbateri introducătoare, întrebarea ce se pune este: dacă în stadiul de azi al ştiinţei se poate năzui la captarea unor izvoare luminoase oarecare ?
Radiul, care nu e profesor de chimie în nici o universitate, a rezolvat demult problema în sens afirmativ.
Dar o mai rezolvă zilnic focul, ce roşeşte un fier sau un oţel pînă la punctul de a-l schimba, cîteodată, într-un corp luminos.
însă alta e captarea de care voi să vorbesc. Nu tăgăduiesc că va fi socotită ca afară din cale de paradoxală. Ceva mai mult: se va zîmbi si se va zice : Visuri de poet.
Dar ce e cu aceasta ? Charles Cros nu era el poet şi totuşi n-a fost cel dinţii inventator al fonografului ? *
Se mai adaugă în sfîrşit că o asemenea captare de unde sau mişcări, ce pornesc de la alţi corpi ai lui subt formă lichidă, într-un flacon, poate să fie eliminat(ă) dintre pereţii lui fără ca vibraţiunile lui să-şi înceteze activitatea şi efectele lui întregi. **
Cu privire la lumină tot aşa undele ei, fie cele solare fie cele electrice, ar putea să fie înmagazinate (în termeni ştiinţifici: acumulate) în anumite vase spre a nu servi decît mai tîrziu şi la nevoie ca fenomene luminoase. între altele am avea atunci giuvaerele cele mai rare prevăzute şi mai. strălucite.
Oamenii de ştiinţă ai viitorului ar închide înăuntrul unor cristale făţuite ca briliantul — albe ori colorate — părţi captate, pentru un timp determinat, ale luminii soarelui sau a cele( a stelelor şi lunei pentru ca femeile să le poarte, scînteietoare, în urechi, în degete, la mîini, subt formă de brăţări şi la gît şi pe grumaji...
O compactare a etherului, prin adăugirea, la electronii şi ionii ce cuprinde pe cei ai rezolvării electricităţii în alţi ioni şi în alţi electroni, ar da uşor acest rezultat.
* La 30 aprilie 1877, Cros depunea Ja Academia de ştiinţe din Paris, în plic sigilat, descrierea amănunţită a paleofonului, un aparat menit „să înregistreze şi să reproducă vibraţiile acustice". Fonograful lui Edison a fost brevetat la 15 ianuarie 1878 şi semăna leit cu paleofonul, în afara materialului folosit pentru înregistrarea sunetelor.
** Paragraful e cam confuz.
159
Dar nu voiesc să pun pe cititori pe calea de a-şi apropia prea mult descoperiri pe care minţi agere le-au şi făcut poate.
E destul că americanul Edisohn (sic) se bucură şi astăzi de gloria şi de foloasele materiale ce ar trebui să fie numai ale poetului Charles Cros.
De altă parte, mi s-ar răpi atît din glorie precum şi din bucuria tainică in care trăieşc în visările mele, cînd, în timpul nopţilor, după lungi zile de amărăciune captez, fie lumina născocită şi unde ştiu să o fixez pentru o vreme oarecare, trecînd-o apoi în globuri ce luminează feeric, pe dinăuntru şi pe dinafară, casa în care locuiesc în calea Dorobanţi, la Nr. 23 şi unde îmi pot trimite admiratorii mei plocoanele pentru Crăciun şi pentru noul an 1920, bunăoară după următoarea listă:
1)	Un purcel la tavă (fript gata pe varză şi cu pătrunjel în dinţi).
2)	Zece kilograme de cîrnaţi de porc.
3)	Tot atîta untură.
4)	Cinci şunci fierte.
3) O pereche galoşi.
6)	Trei cartaboşi.
7)	Opt kilograme muşchi de porc.
8)	Douăzeci litruri de vin vechi.
9)	O pereche pantaloni (cei care i-am luat cu banii de la Mackensen s-au uzat *).
10)	Douăsprezece mii lei în monedă italiană ca să mă pot duce la Roma pentru reprezentarea tragediei mele Moartea lui Dante.
11)	O pereche de şoşoni-galoşi (căci costă între 150 şi 200 de lei).
Alexandru Macedonski 1919 Noembrie 30a
Cîteva dintre ideile de mai sus pot fi aflate şi în paginile manuscrise autografe, în limba franceză, copiate de Adrian
* Macedonski publicase, în .Literatorul" din 14 iulie 1918, Feld-Mareşalul de Mackensen, un articol elogios despre comandantul forţelor germane de ocupaţie, ceea ce determinase acuzaţia de colaboraţionism.
151
Marino dintr-un caiet fost în păstrarea Anei Macedonski. Sub titlul Legi şi Cugetări, iată, de pildă, o aserţiune care sună ca o continuare a unei fraze din Paradoxe şi utopii ştiinţifice („în zisul mediu nu e decît tăcere pentru auzul nostru şi decît întuneric pentru ochii noştri") „Absenţa luminii o implică pe aceea a căldurii sau contracţiei aerului. Deci întuneric şi frig". Şi mai interesant, din unghiul nostru de, vedere, este textul care urmează :
„Despre natura Luminii
Ipoteză de verificat
O sferă învîrtindu-se cu o viteza de un număr de x rotaţii pe secundă, dacă rotaţia ei se efectuează sub un clopot de sticlă în care s-a făcut vid în prealabil, va da naştere fenomenului luminos. Şi se va face lumină.
Dar, în acest caz, Astronomia, Gosmografia ? Etc. Da... Dar... Dar rozele de-odinioară ?
Lumina ?
O viteza. Ştiinţific vorbind : Unde de energie mişcîndu-se cu o iuţeală de trei sute de milioane (sic) de kilometri pe secundă.
Totuşi, orice s-ar spune, această viteză nu există prin ea însăşi în starea de fenomen luminos. Numai izbindu-se de atmosfera terestră, numai prin şoc şi frecare ea devine lumină şi întreaga complexitate a fenomenelor care decurg de aici".
încercîml să ne orientăm în tot acest galimatias baroc, nu putem să nu observăm că, în 1919, teoria ondulatorie a luminii fusese serios zdruncinam, ştiinţa oficială acceptînd existenţa cuantelor de lumină postulată de Einstein încă din 1905^ De altfel,^ Macedonski operează cu o suită de analogii înşelătoare privind propagarea sunetului şi a luminii, în vid. Explicaţia dată formării imaginilor este fantezistă, iar creditarea electricităţii cu o viteză de peste 300.000 de kilometri pe secundă nici nu mai trebuie comentată. în schimb, unele idei, reluate îndeobşte din texte proprii mai vechi, ne surprind prin simarea lor pe poziţiile fizifii modeme. Materia este divizibilă „la infinitafirmă Macedonski, ca un ecou aî unui pasaj mai 'cuprinzător dintr-o conferinţă ţinută la 25 martie 1901 : „...existenţa atomului nereductibil, nedtvi-
152
zibil, deci a atomului prim, a rămas şi va rămîne o ipateza. De altă parte, aceasta ipoteză chiar, păcătuieşte în contra bunului simţ elementar. Căci în adevăr, infinitul şi eternitatea nu pot să existe, decît cu condiţiunea ca, tot ce este, să fie divizibil şi infinit în divizibilitate, sau altfel zis, mereu divizibil în eternitate" (53). De fapt, atomui nereductibil, nedivizibil, fusese abandonat încă din 1897, cînd J. J. Thomson demonstrase existenţa electronilor. Fraza următoare din manuscris, „orice lucru material e în o neîncetată mişcare sau vibraţiune lăuntrică, ce nu cade, e drept, subt nici unul din simţurile noastre, dar ce nu e mai puţin reală", corespunde unei formule lapidare din aceeaşi conferinţă : „tot ce este materie sau substanţă vibrează". Astăzi vorbim despre vibraţia atomică sau moleculară... în 1901, Macedonski declara în faţa publicului de la Ateneul Român că „Substanţa nu exista ca substanţă. Ea este o simplă manifestare concretă a mişcării", şi-şi revendică apoi prioritatea faţă de cunoscutul fizician Jean Perrin, care exprimase la Sorbona, opinia că în urma pătrunderii în alcătuirea intimă a atomului „se cîştigă sentimentul că materia dispare şi ca nu mai rămîn decît forţe" (68). Manuscrisul din 1919 introduce o nuanţă semnificativă : „materia (...) e numai o energie compactată...“ Ar fi prea mult să-i cerem poetului să ştie că substanţa şi energia sînt forme de existenţă a materiei, care nu dispare, ci trece dintr-o formă în alta...
Toate acestea sînt însă „dezbateri introducătoare" în problema enunţată în titlu : posibilitatea captării unor izvoare luminoase, a înmagazinării lor, pentru a fi utilizate mai tîrziu, după dorinţă. Şi Macedonski visează la timpul în care lumina Soarelui, a Lunii şi a stelelor va fi închisă în „cristale făţuite ca briliantul (...) pentru ca femeile să le poarte, scînteietoare, în urechi, în degete, la mîini, subt formă de brăţări şi la gît şi pe grumaji..." El cunoaşte şi soluţia : compactarea eterului — dar se fereşte să o dea în vileag, amintindu-şi soarta vitregă a lui Charles Cros, deposedat de gloria şi beneficiile inventării fonografului. Glorie şi beneficii în acest caz de două ori iluzorii, pentru că finalul manuscrisului reia demistificarea din Palatul fermecat, într-o variantă mai explicită şi mai crudă.
Cum să ne explicăm cocteilul de teorii aberante, erori naivităţi şi consonanţe cu ideile novatoare sau chiar intuiţii
Ii3
neaşteptate ? * Eugeniu Speranţia, care s-a aflat un timp în preajma lui Macedonski, dă un răspuns plauzibil: „Poseda multiple cunoştinţe ştiinţifice care însă, din nefericire, se întemeiau pe vagi şi nesistematice generalităţi. Detaliile exacte şi precizările matematice care, singure, asigura aplicarea utilă, îi lipseau, iar lipsa lor lăsa joc liber arbitrariului mintal. Astfel, putea adeseori să-şi închipuie problema rezolvată tocmai pentru că ignora existenţa lacunelor" (64). Să nu uităm că scriitorul nu-şi încheiase nici studiile liceale, fiind, în esenţă, un autodidact, a cărui cultură se închegase din lecturi numeroase, dar lipsite de rigoare şi de metodă. Mărturie stă şi un episod din 1882, cînd tînărul director al „Literatorului" publică un „capitol filozofic" intitulat Despre viaţa şi simţirea materiei, conţinînd şi acest pasaj :
„Un om moare :
Mai simte oare materia sau nu ?
Cum ar putea să răspundă negativ, cînd cadavrul în putrezirea sa dă naştere la viermi ?
Oare poate să nască ceva viu din ceva mort ?“ (52) Sub pana lui Ioan Nădejde (care semnează „x"), „Contemporanul" reacţionează prompt :
„Aşa dar la atîta îl duce capul pe dl. M. ! ! D-sa nu ştie că viermii din cadavre, din cireşe, mere, etc, se fac din ouă puse de insecte ? Dar atunci ar trebui să se pună să înveţe zoologia elementară. Un băet din clasa a Il-a de Ia liceu ar putea spune D-Iui filosof şi poet realist (?) că viermii D-sale se hrănesc din cadavre şi apoi se fac fluturi sau alte insecte !“ (81)
Amintindu-şi poate neplăcutul episod al corigenţei la naturale (vezi 15, p. 70), Macedonski răspunde foarte neacademic, provocînd o nouă punere la punct şi acuzaţia de apărător al „generaţiunei spontanee" (58). Diletantismul poetului se manifestă şi în manuscrisul O nouă theorie, care conchide, după o scurtă înlănţuire de locuri comune : „...corpul cu rotaţie mai repede va deveni mai curînd rotund. Asemenea cele mai bătrîne corpuri pot fi rotunde, deoarece rotează mai mult decît cele noi" (88). Concludentă mi se pare însăşi recurgerea, în 1919, Ia autoritatea Iui A. Gânot,
* Captarea şi înmagazinarea luminii a devenit o realitate, odată cu celulele foto-electrice şi cu acumulatoarele solare.
154
„cel mai oficial dintre fizicieni", ale cărui lucrări, fără îndoială utile la vremea lor, apăruseră înainte de 1860 (Cours de physique purement experimentale şi Trăite elementaire de physique experimentale et appliquee et de meteorologie). Dealtfel principala, dacă nu unica lui sursă de cunoştinţe ştiinţifice o constituiau cărţile şi revistele de popularizare din ţară şi din străinătate, probabil şi rubricile de cuţipzităţi ale ziarelor — ceea ce putea fi de ajuns pentru a-şi uimi auditorii sau pentru a scrie povestiri fanteziste, dar era mult prea puţin pentru a emite noi teorii şi a realiza invenţii epocale.
Urmărirea himerei macedonskiene a luminii ne-a purtat pînă aproape de capătul vieţii scriitorului. Să reînnodăm deci firul întrerupt în acel an 1906. în care Le Calvaire de feu trezea reacţiile diferite, dacă nu chiar contradictorii ale cititorilor. Vom rămîne astfel în cadrul discuţiei desfăşurate în ultimele pagini, de vreme ce, dînd explicaţii asupra versiunii româneşti din 1916 a romanului, în revista care tocmai încheiase publicarea ei în foileton, autorul ţine să sublinieze : „Cei care vor pătrunde în scrierea mea, îşi vor da seama uşor de coprinsul ei. Vor găsi în ea : arhitectură, sculptură, pictură, muzică, legi sufleteşti şi legi fizice, astronomice, cercetări asupra contracţiunei şi diletanţiunei aerului, mineralogie, metafizică, cunoştinţi nevropatice medicale, fiziologice şi chiar schiţări de teorii noui, cum este a electricităţei, element a cărui naştere o atribuiesc unui proces de ordine fizico-chimică ce se îndeplineşte în starea gazoasă, schimbîndu-i fără veste natura. Pot să spun că, în această privinţă, am avut un întreg schimb de păreri cu un ilustru fizician francez şi că, concluziunea lui a fost: că, în tot cazul, aduc o defini-ţiune ştiinţifică ce pare apropiată de adevăr acolo unde ştiinţa nu dă nici unaa (54). Cît credit putem acorda tentativei de a prezenta acest „amestec de poem simbolic şi roman liric" (16, p. 546) drept un roman ştiinţific, să zicem din familia Călătoriilor extraordinare ? Disciplinele amintite de Macedonski sînt prezente mai ales prin jocul firesc al comparaţiilor şi metaforelor inspirate de raporturile eroului cu natura înconjurătoare : insula, marea, văzduhul... Dacă putem vorbi despre arhitectură în legătura cu templul subteran descoperit de Thalassa _ sau despre mineralogie gîndindu-ne Ia profunziunea de roci şi minereuri numite cu voluptatea cu-
155
vîntului rar (feldspat, chrisocal, aventurină), atunci ar trebui să adăugăm botanica — insula este un adevărat paradis vegetal, navigaţia — manevrele efectuate de căpitanul vasului condamnat, folcloristica — dansurile şi costumele din nălucirile eroului, etc. T?n loc aparte revine, intr-adevăr, „cunoştinţelor nevropatiee medicale", şi nu numai pentru că, în La Calvaire de feu, autorul ţine să certifice influenţa stărilor patologice asupra simţurilor lui Thalassa printr-un moto din Medecine et medecins de E. Littre (ediţia din 1872 !), Gît despre „noua teorie" a electricităţii, după o recitire atentă a celor două versiuni, cred că am descoperit-o în acest pasa) din textul franţuzesc, singurul accesibil „ilustrului fizician" pomenit de Macedonski:
„Asemenea pămîntului, valurile se împreunau cu soarele.
Delirante, ele^ se despleteau în întîmpinarea divinului generator şi, prefăcute în aburi, încercau să ajungă la el.
Sub o altă formă, aceea numită stare gazoasă, formă care, la rîndul ei, se vedea ridicată Ia un suprem avatar — cel care constituie energia pură — ele reuşeau prea ades ; apoi, devenite oscilaţii de unde a căror intensitate depăşea puterea înţelegerii omeneşti valurile se uneau cu un principiu diferit, cu ceea ce nu era decît înfricoşatoarea cutremurare a infinitului, sufletul însuşi al lumilor.
Şi, din aceste două subtilităţi, forţe puse faţă în faţă de presiunea egală lor a spaţiilor nelimitate, se năştea o a preia, şi aceasta era spasmul fulgerător al cerurilor, cel care izbucneşte, sfărîmă şi ucide, şi norii ale căror întunecări zămislesc săbii de foc".
(în textul românesc rămîne doar atît:
„Marea, în vremea aceasta, era sorbită, strat cu strat, de soare ce, ridicînd-o spre el, o schimba în aburi, şi ce subţiindu-i şi pe aceştia dincolo de marginile cunoştinţelor, le smulgea trăsnetul ce înfăşoară pămîntul cu şerpuiri de foc ale căror iuţeli abia încap în minţile de tot înalte".)
Dar poate că schimbul de păreri cu ilustrul fizician francez avusese loc pe marginea expresiei condesate a pasajului din Calvarul de foc, pe care Macedonski o înscrie
6‘intre Legile şi cugetările amintite : „Definiţia Electricităţii: rmînd imediat stării gazoase, acest fluid reprezintă dilatarea dincolo de orice limită a stării care-1 precede". Dacă acceptăm această identificare, atunci manuscrisul trebuie să
156
dateze din perioada definitivării romanului, care este şi aceea a primelor incursiuni macedonskiene în universul fascinant al luminii.
O nouă teorie a electricităţii ? Mai curînd sublimarea unei puternice combustii interioare, într-un moment de intense preocupări tehnico-ştiinţifice, de natură teoretică, dar şi practica. Intr-adevăr, primul deceniu e deosebit de fast pentru inventatorul Macedonski — în planul ideilor, dacă nu şi în cel al realizărilor profitabile. Am amintit despre nevăzutele schiţe ale „mişcării prin mişcare". Li se adaugă la fel de iluzoriul dispozitiv prin care o ambarcaţiune ar fi putut înainta împotriva curentului, proiectul de perfecţionare a compartimentelor de vagon-lit (cada amplasată sub bancheta), aparatul de stins coşurile (în colaborare cu Christea A. Simionescu, directorul ziarului Biruinţa). în aria gadgeturilor din romanele de senzaţie ale unor Paul d’Ivoi sau Gustave Le Rouge se situează arma de buzunar cu aer lichid, al cărei mod de construcţie era demonstrat cu ajutorul tabacherei de argint a Maestrului : „Arma era ca o cutie care, într-un capăt, avea o perforaţie de dimensiuni imperceptibile. în cavitatea cutiei se introducea aer la o foarte mare presiune. Ţinînd cutia în mînă şi deschizînd o supapă specială, aerul ţîşpea afară cu putere, lichefiat într-o coloană invizibilă lungă de 2—3 metri şi cu (o colosală forţă de penetraţie. Astfel, ea putea perfora pieptul sau craniul unui adversar, omorîndu-1 instantaneu dar fără a lăsa nici cea mai mira urmă vizibilă" (64). Dar cea mai mare osteneală şi-o da scriitorul pentru promovarea descoperirii fiului său Nikita, sideful artificial, prezentat într-un articol nesemnat drept „o descoperire ştiinţifică românească de mare însemnătate (86). Poate nu întîmplător, Nikita a ajuns la „reconstituirea sidefului pe calea fizico-chimică prin studiul interferenţei lumi-nei" şi a reuşit să obţină „toate descompunerile extraordinare ale luminei în nuanţele cele mai fine" (id) : obsesia lui Macedonski pare să fi dat în sfîrşit roade. Ni se propune sa ne închipuim „ce poate să fie un salon cu pereţii tapetaţi de sidef artificial" şi ne amintim că îh Palatul fermecat se vorbea despre Casa de aur a lui Neron, „unde erau săli îmbrăcate în plăci de sidef". De altfel, invenţia fi prilejuieşte poetului, în discuţiile cu discipolii, adevărate viziuni anticipatoare : „...ni-
257
meni nu-şi va mai spoi casa cu var ci toate casele vor fi sidefate. Închipuiţi-vă ce aspect vor avea oraşele viitorului. La ^ fel, îmbrăcămintea femeilor şi bărbaţilor, acoperită cu irizările, sidefului, va face să strălucească omenirea şi edificiile ei în culori de vis !“ (64) Perspective nu mai puţin mirifice se deschid şi pentru prezent: „Dacă Nikita reuşeşte să deplaseze de pe scoici sideful şi să-l plaseze aiurea, dacă reuşeşte să izoleze această substanţă şi s-o aglomereze în formă de mici corpuri sferoidale, acestea vor fi chiar perle, perle autentice. Iată deci sursa unui mare renume dar şi a unei imense averi", (id)
în toamna anului 1910, poetiîl pleacă la Paris, împreună cu Nikita în căutarea unui mecena. într-o convorbire cu Sânziana Pop, V. G. Paleolog susţine că l-a găsit: Izbutise să breveteze la Paris invenţia lui Nikita — hîrtia sidefată şi cineva, o doamnă româncă din protipendadă îi furnizase o sumă destul de importantă pentru a trece la fabricarea în . serie a perlelor false. Din păcate, Nikita uitase să inventeze şi fixativul care să menţie sidefarea şi, după foarte scurtă vreme, sideful se altera" (61). O sumă destul de importantă ?... Ceea ce ştim despre indigenţă familiei Macedonski la Paris nu pare să confirme această versiune. Mai ales că vechiul demon al lucidităţii şi al autoironiei îl determină pe poet să născocească o întîlnire cu Rockefeller, la Luvru, pe care E. Lovinescu o redă aşa cum a auzit-o „chiar din gura lui". Americanul îl interpelează, precizîndu-i îndată motivul : — (...) je deşire voir votre fils Nikita, â qui foffre deux millions de ţrancs pour son invention !“ EJrmarea este prea savuroasa pentru a nu o reproduce in extenso :
„Mă duc într-un suflet la cafenea, de-1 găsesc pe Nikita în faţa unei cafele ; cum mă văzu, mă apostrofă :
—	Bine că ai venit, papă, că n-am cu ce plăti cafeaua.
—	J’ai mieux, mon fils Nikita, car voilâ monsieur. Ro-
ke-fe-lere qui t’offre deux millions pour ton invention.
Atunci, pe neaşteptate, Nikita îmi răspunde răstit:
—	Non, papa je ne la lui cede que pour trois millions.
—	Imbecile, i-am strigăt eu, pourquoi n’acceptes-tu pas
Ies deux millions de monsieur Ro-ke-fe-lere, de la sorte
tu pourrais au moins payer ton cafe ?
—	Non, papa, je veux trois millions.
158
Atunci, eu, care nu m-am atins niciodată de copiii mei, nu m-am putut reţine, et je lui ai ţlanque deux soufflets... cur... vous comprenez... je nen pouvais plus !“ (112, p. 163).
Palatul fermecat şi tabachera goală, milioanele lui Rocke-feller şi cafeaua neplătită, globurile ce luminează feeric şi pantalonii uzaţi — iată extremele între care pendulează Macedonski, zborul imaginaţiei frîngîndu-se mereu la contactul cu aspra realitate. Dar visurile renasc din propria lor cenuşă, asemeni fenicşilor evocaţi de Nicu Dereanu. Şi dacă sideful nu se preface în perle, maestrul are la îndemînă o cutie cu pietre scumpe, împărţite cu prodigalitate. Erau ele simple strasuri sau rezultatul unor experienţe nu prea fericite ale aceluiaşi Nikita, cum sugerează Adrian Marino relatînd episodul cu „safirul" sfărîmăt în buzunarul unui discipol ? (15 p. 353) Oricum, Macedonski ar fi fost încîntat _ să ştie că Charles Cros efectuase cercetări în această direcţie, prefaţatorul volumului postum Le collier de griffes susţinînd că unul dintre prietenii poetului avea cîteva mici rubine sintetice, jDrimite în dar. (48)
Sa trecem în rîndui acestor invenţii şi „vaporul uriaş pentru ocean" pomenit ca atare de Călinescu (105, p. 523) şi de Marino (15, p. 409) ? Nimic nu îndreptăţeşte deocamdată ipoteza că Oceania — Pacific — Dreednought ar fi fost şi altceva decît o plăsmuire, întemeiată pe un fapt real, petrecut în urmă cu cincisprezece ani. Să începem însă cu începutul.
La 4 noiembrie 1911, în timp ce Macedonski se afla încă la Paris, nădăjduind să găsească un mecena pentru Nikita şi un teatru pentru piesa sa Le ţou ?, revista „L’industrie velocipedique et automobile" publică Oceania-Pacific-Dreed-nought — Cite. Nota redacţiei îl prezintă pe Macedonski drept „un foarte mare poet" şi consideră povestirea „una dintre micile capodopere pe care le produce în mod obişnuit şi care, pe deasupra, are marele merit de a fi tot ceea ce există mai fantastic, fără a semăna deloc nici cu Wells, nici cu Jules Veme". înainte de a vă oferi posibilitatea de a judeca în cunoştinţă de j:auză această apreciere măgulitoare, să vedem cum se explică apariţia textului într-o revistă cu un asemenea profil — paragaful privind mijlocul de locomoţie folosit pe „străzile mai mici" ale oraşului plutitor putând servi cel mult ca pretext.
159
Spre sfîrşitul secolului al 19-lea, reprezentanţii modernismului în literatură şi artă adoptaseră atributele decorative ale progresului tehnico-ştiinţific. Asemeni^ lui Alfred Jarry, părintele Regelui Uhu şi al patafizicii, Macedonski era un ciclist pasionat, într-o vreme în care bicicleta constituia încă aproape o extravaganţă. în 1894 el efectuase primul raid ciclist Bucureşti — Braşov şi retur, împreună cu Constantin Cantilli, care avea să imortalizeze performanţa într-o broşură. Cînd partenerul său porneşte, în 1900, spre Paris, poetul îl însoţeşte pe bicicletă pînă afară din oraş, punîndu-şi el semnătura pe carnetul care consemna tentativa de record (104, p. 8). Eroul povestirii Cel de pe urmă Obrenovici este un fost celebru „ciclist şi alergător de fond“. Ne putem deci imagina că Macedonski avea legături fie directe, fie prin intermediul revistelor româneşti de specialitaţe, cu mişcarea ciclistă din Franţa şi cu organele ei de presă. Nu mi-am pierdut speranţa de a descoperi urmele acestor legături. Acum însă a venit timpul să vă înfăţişez traducerea inedită a textului care-1 aşază cu autoritate pe scriitor printre fondatorii Science fiction-ului românesc.
OCEANIA — PACIFIC—DREEDNOUGHT—CITE
Aşadar, era anul 1952 şi Dreednoughtul Păcii, pe care marea finanţa franco-anglo-americană îl pusese în lucru de douăzeci de ani, urma să fie lansat.
Unii mai susţineau că e o utopie, dar formidabila construcţie se afla foarte aprope de realizare. Cele două miliarde solicitate de marile companii maritime unite fiind rapid obţinute prin subscriere, straniul proiect se întrupa din zi în zi mai mult, aşezînd pe apele oceanului, din zi în zi mai mulţi, stîlpii de oţel ai acestei plute aparent absurde.
La drept vorbind, acest Dreednought, la care nimeni n-ar fi îndrăznit să viseze în 1911, era un vas lunecător, tip Bazin, a cărui platformă se află la cincizeci de metri deasupra valurilor şi a cărui suprafaţă totală o egala pe aceea a Parisului.
Compartimentele de sub punte, în care funcţionau cele Zece mii de motoare menite să pună în mişcare acest monstru apocaliptic sau mai curînd acest oraş plutitor, neavînd decît
169
o înălţime de cincisprezece metri, făceau totuşi ca punctul culminant la care puteau să ajungă cele mai înalte valuri să se situeze mult mai jos şi, datorită acestui fapt, oscilaţiile marine parcă nici n-ar fi existat.
Legaţi între ei printr-un foarte complicat păienjeniş de liane de oţel, arborii de fontă ai acestei păduri, stîlpi ai giganticului eşafodaj, rezistau la orice izbitură.
Pe de altă parte, colosalele roţi pîntecoase pline cu aer, care se învîrteau pur şi simplu în apă fără să-i opună clasica rezistenţă a unor palete oarecari, apărură, pînă la jumătatea lor, sub monstru şi asigurarea — fiind repartizate la distanţe potrivite — plutirea şi stabilitatea absolută a nemăsuratului platou.
E de la sine înţeles că tunurile principalelor naţiuni europene fură sacrificate şi că răsăriră nenumărate turnătorii de aluminiu. Ingineri, arhitecţi, meseriaşi şi muncitori îşi găsiră astfel un rost şi legiuni întregi puteau fi văzute dirijînd lucrul sau înhămîndu-se la el.
Cît despre oraşul care se ridică pe întinderea platformei, de el se ocupară societăţi înfiinţate anume. In mai puţin de cinci ani, pe măsură ce platforma creştea în lungime şi în lăţime, cartiere 'întregi de case din piatră ponce sau din alte materiale uşoare — ca de pildă şi mai ales aluminiu — care n-aveau decît parter, pentru ca vîntul să întîlnească o suprafaţă cît mai redusă îşi ocupară locurile.
Cele două miliarde fuseseră cu prisosinţă de ajuns pentru a rezolva problemele cele mai dificile. Şi acum, „Oceania Dreednought“ — oraşul oraşelor — se întindea cît vezi cu ochii, mărginit de cheiuri plantate cu arbori şi acoperite cu trandafiri.
Bulevardele largi care duceau de pretutindeni într-a-colo, pieţele imense, scuarurile, cartierul antrepozitelor de mărfuri — unul pentru cereale şi altul pentru vite; — teatrele, florile şi orchestrele întîlnite la fiecare pas, un confort de neconceput în primii ani ai secolului XX, se însoţiră pentru a face din acest oraş o minune unică. Un milion de pasageri se simţeau acolo în largul lor, iar cît despre produsele industriei şi despre cele provenind direct din sol, despre aurul radios şi însufleţit pe care soarele îl făcea să crească în fructele de tot soiul şi în pîinea zilnică, acestea se cifrau la năucitoare şiruri de milioane de tone.
161
Circulaţia pe străzile lui Oceania-Pacific-Dreednought trebuia, în concepţia extraordinarilor fondatori ai acestui oraş mobil, să reducă la minimum zgomotul, praful, pericolul îmbulzelilor inseparabile de marile aglomerări în oraşele foarte populate. în acest scop, partea carosabilă a principalelor bulevarde fusese secţionată în două tronsoane pe întreaga ei lungime, iar aceste tronsoane — panglici de aluminiu fără sfîrşit — lunecau pe şine în direcţii opuse şi aveau îndatorirea de a asigura legătura cu cartierele mărginaşe, în linişte şi cu opţ kilometri pe oră.
Grădinile şi parcurile — gazonul, florile şi copacii adevăraţi, hrăniţi de pămîntul adus cu mare cheltuială — se bucurau de prospeţimea apelor curgătoare care, limpezi şi vesele, şerpuiau împletindu-şi murmurul perlat cu dulcile cîntece ale păsărilor.
Nefiind înzestrate cu tronsoane mobile, străzile mai mici prezentau şi ele un deosebit interes din punct de vedere al originalităţii mijlocului de locomoţie ales. Vehicule uşoare de răchită sau din împletitură de paie, foarte asemănătoare cu ricşele japoneze, transportau mii de pasageri fericiţi, datorită unor puternice apăsări de pedale. Prevăzut in faţă şi în spate cu roţi uşoare, — pe lingă cele care susţineau aceste Djinri-Kischas şi care ieşeau mult în afară — acest vehicul, obligat de doi ciclişti bine făcuţi să gonească foarte repede, îmbina iuţeala deplasării cu o siguranţă aproape ideală.
Subsolul oraşului fără pereche era la fel de uimitor. Energia pe care numeroase uzine răspîndite în diferitele cartiere ale Oceaniei-Pacific o întreţineau zi şi noapte se revărsa şi gonea — forţă — să pună în mişcare un număr incalculabil de motoare diferite ; se transforma — proteică — în lumină fulgurantă; cînta — armonie — pe claviatura unor orgi arhatighelice şi, rînd pe rînd căldură estivală sau briză răcoritoare încărcată de miresme, liniştea simţurile, înălţa sufletele.
Alte două miliarde, absorbite de suprastructurile şi subsolurile Oceaniei-Pacific, fură, desigur, obţinute cu aceeaşi uşurinţă, ceea ce — în fond — nu-t poate mira pe cei care cunosc îndeaproape marile antreprize financiare.
Dl. du Gregeois — un veritabil francez din secolul XX şi iniţiatorul acestui Dreednought fără precedent — îşi dăduse atîta osteneală, stabilise cu atîta precizie bilanţul de
162
cheltuieli şi profituri, incit savanţii cei mai puţin îmbătaţi de iluzii nu numai că admiteau posibiltatea de realizare a proiectului, dar ajungeau să-i certifice întrutotul probabilitatea. Utiii mergeau şi mai departe, demonstrînd cu lungi coloane de cifre beneficiile care trebuiau să revină acţionarilor.
De altfel, ce însemnau oare aceste patru biete miliarde înghiţite de Pacific, faţă de vertiginosul urcuş al Umanităţii ?
Definitiv învins, Oceanul şi-ar fi dezlănţuit de astă dată zadarnic mînia. Valurile lui cele mai agitate, strigătele lui cele mai aspre n-ar fi fost decît jocuri de copii pentru colosul care avea să-l supună voinţei sale, îmblînzindu-l ca să-i poarte mesajul de prosperitate universală de la o emisferă la alta. Milioane de vieţi omeneşti pe care Dreednoughtul le-ar fi revărsat o dată pe lună în America şi altă dată în Europa, ar fi restabilit tnarele curent slăbit de la suflet la suflet şi de la creier la creier şi din acest curent s-ar fi născut sublima Devenire încă îndepărtată a unei noi omeniri, Devenire pe care Oceania ar fi adus-o brusc mai aproape.
Costul traversării, doar o sută de franci de persoană, însemna de altfel, numai el, un miliard şi două sute de milioane pe an pentru consiliul de administraţie, dividende incredibile pentru acţionari. La asta s-ar fi adăugat însă un alt miliard: cel realizat fără efort de docurile şi antrepozitele de mărfuri de pe Oceania. Veneau, apoi, chiriile încasate de Societatea Dreednoughtului pentru amplasamentele cedate Companiilor care construiseră clădiri pe întinderea plutitoare, fără a mai socoti ceea ce ar fi trebuit să producă oraşul pe calea impozitelor.
O astfel de perspectivă, cifre adăugîndu-se altor cifre, făcea să nu mai conteze importanţa capitalurilor angajate.
Cu toate că arbora drapele în care culorile celor trei mari puteri — Franţa, Anglia, Statele Unite — se contopeau, măcar de astă dată, Oceania-Pacific continua să ră-mînă ancorat şi amarat în Golful Gasconiei. Foarte aproape de ţărm care, în acel loc, se lărgea într-un vast semicerc, el părea una cu uscatul.
Cuprinse parcă de nebunie, acţiunile urcau totuşi pînă la cote mirifice. Avînd o valoare iniţială de cinci sute de
163
franci, ele se menţineau de o luna la patru sute optzeci de mii şi tindeau să ajungă la jumătate de milion. Acţionarii dobîndiseră averi neliniştitoare.
Oricum, ziua fixată pentru inaugurarea, sau mai curînd pentru lansarea lui Pacific-Oceania-Ville, se apropia cu paşi repezi.
Călători din ţările cele mai diferite, din ţinuturile cele mai îndepărtate, pe care lungi şiruri de trenuri abia izbuteau să-i ducă la destinaţie cu ajutorul a o sută de noi căi ferate, umpleau, cu un zgomot de popoare în marş, oraşele şi-satele din jurul celui numit Dreednought-Havre. Numărul lor, după mai bine de două luni de cînd debarcau de-a lungul ţărmului, era evaluat la aproape şase milioane. Şi cum vapoare din toate ţările continuau să arunce pe uscat triburi la fel de numeroase, cifra de zece milioane fu curînd atinsă.
Experimentatele Companii, fără să fi prevăzut întrutotul ceea ce se petrecea, luaseră măsurile cuvenite. Hotel-Palace-u-rile pe care le construiră cu acest prilej fură, deci, Zgîrie-Nori cum nimeni nu mai văzuse la Nezv York sau în altă parte. Pe deasupra, ele lansară pe leghe întregi de-a lungul litoralului fantastice legiuni de Vile italiene, batalioane de Izbe ruseşti din lemn şi ipsos, un întreg canton de cabane elveţiene, locuinţe arabe şi hinduse, Cule româneşti, apoi japonezării şi chinezării fără sfîrşit, şi pînă şi corturi tătăreşti.
Această ultimă sclipire de geniu, datorată însuşi preşedintelui prea ilustrului sindicat, D-lui du Gregeois în persoană, îl făcu să urce dintr-odată la rangul suprem — pe care nici o inteligenţă nu-l cucerise pînă atunci — la rangul de Împărat al Păcii şi Prinţ al Aurului.
Aurul acesta se precipită formidabil în casele de bani ale Societăţii şi curînd nu mai ştimă ce să facă cu el.
Totuşi, bogăţia crescînd mereu, ajungînd să prisosească — pentru că fiecare sfîrşea prin a avea partea lui — Franţa fu ameninţată de o catastrofă, cea mai cumplită din toate : a vedea cum se opreşte brusc şi fără nici o posibilitate de îndreptare întreaga activitate naţională.
Puţini oameni mai voiau să muncească. Fără a vorbi despre industriaşii şi negustorii mărunţi, care se văzură in posesia unor averi incredibile, nu exista muncitor şi meseriaş, chiar măturător de stradă care să n-aibă depozitul său în
164
numerar la Credit Lyonnais şi la celelalte mari bănci. Cei prevăzători nu aşteptară creşterea valorii fondurilor imobiliare pentru a cumpăra terenuri şi vii, case de raport şi castele, în sfîrşit, tot ceea ce ţine de pămint. Fu un adevărat jaf şi le prinse bine — cel puţin pentru un timp — căci plinea ajunse şi ea la nişte preţuri nebuneşti.
Pustiu şi posomorit, văduv de autobuze, de automobile, de trăsuri, fără nici o linie de tramvai în funcţiune, Parisul murea, stradă cu stradă.
Magazine închise şi ferestre cu obloanele trase, cele mai zgomotoase căi de comunicaţie ale prestigioasei Capitale păreau cufundate într-un vis.
Principalele artere — Seine, Avenue de l’Opera, Grands Boulevards — nu mai dădeau nici ele decît slabe semne de viaţă. Se sfîrşise : proprietari, mare şi mic comerţ, poliţişti şi apaşi — miniştri şi autorităţi care, din primele momente, •. alergaseră acolo unde-i chema datoria — în sfîrşit, nici un om care să se respecte cît de cît şi care să nu se repeadă spre torentele de aur, spre lacurile de argint şi înfricoşătoa-rea învălmăşeală de unde avea să se nască mîntuirea timpurilor noi. Căci nu va fi, de acum înainte, de lucru pentru toţi şi nu va avea fiecare bucata lui de pîine ? Şi fericirea r O dată pusă la punct problema fiziologică — o dată omul ieşit din starea de animal de povară — nu putea fiecare să-şi dăruiască această fericire după nevoi şi după plac, să caşte la stele' dacă are chef, să privească apa curgînd, să doarmă sau să viseze — să iubească ? Şi altceva încă : Parisul şi Londra la patru zile de New York — viteza presupusă a Dreednoughtului — nu însemna asta o comuniune cerebrală şi sentimentală absolută între vechea şi noua lume, o revoluţie care... şirurile de etcetera pot să urmeze. Dar să ne fie de ajuns să ştim că ziua cea mare sosi.
Ea sosi şi o mie de lovituri de tun izbucniră şi-i vestiră aurora de-a lungul ţărmului mării.
Cele zece milioane de răsuflări grăbite părură atunci ca o aripă de furtună trecînd pe deasupra valurilor şi ridi-cîndu-se la ceruri într-un iureş atît de teribil, incit bolţile zdruncinate se cutremurară de trei ori.
Dar cînd sub soarele tînăr şi cald al primelor zile de aprilie mulţimea văzu minunatul şi indicibilul Dreednought, Oceania-Pacific-Ville, a cărui construcţie pasionase în ase-
165
menea măsură, vreme de douăzeci de ani, neamurile cele mai depărtate ale Pămîntului, cînd îl văzu înaintînd şi, cu întreaga lui populaţie, crescînd aproape la fel de înalt ca un munte mişcător pînă la marginea orizontului, o explozie de strigăte goni spre el ca un ciclon, se izbi de înaltele lui borduri şi ricoşă cu un asemenea răsunet, încît fragilele Hotel-Palace-uri întîlnite în cale se mişcară o clipă din temelii.
Şi Oceania-Pacific-Ville, cu largile lui bulevarde mărginite de cireşi înfloriţi, de castani acoperiţi de ninsoarea trandafirie a petalelor, se duse, maiestuos şi divin, către era cea nouă. New-Yorkul, universul întreg îl salutară.
Ani şi ani la rînd, acest Dreednought al păcii şi al fericirii purta bucuria şi bunăstarea — toate satisfacţiile inimii şi ale spiritului — de la un continent la altul.
Numai că...
Numai că veni o zi în care cel mai sărman dintre sărmani — atît era de mare belşugul datorat acestui Dreednought funest — ajunse stăpîn pe greutatea lui în argint şi greutatea lui în aur.
Astfel încît, ici şi colo, doar cîţiva înapoiaţi se resemnară să trudească încă.
Şi astfel încît această suspendare aproape generală a oricărei activităţi avu drept rezultat un lucru îngrozitor. Nu mai fu pîine.
Apoi iată : un Sindicat de bancheri, putem presupune că era acelaş care construise Dreednoughtul, îl aruncă în aer, într-o noapte.
Drept urmare, mai întîi fu din nou pîine şi apoi lumea se împărţi din nou în bogaţi şi săraci — fericiţi şi nenorociţi.
Totuşi, oameni buni, nu purtaţi pică acestui Sindicat.
Şi fie-i ţărîna uşoară acelui Pacific-Dreednought !
Paris 1911
Alexandre Macedonski
Interesul lui Macedonski faţă de realizările şi promisiunile ştiinţei şi tehnicii este dovedit încă odată de modul m care a fost conceput imensul transatlantic imaginar. Pornind de la indicaţia din text — „un vas lunecător, tip
166
Bazin" — am cercetat colecţia revistei „La Nature" şi am găsit, în numărul din 7 martie 1896, un articol cu următorul conţinut:
„Se spune că pe şantierele de construcţie din Saint-Denis, în portul de pe Sena, se construieşte un vas lunecător după sistemul d-lui Bazin. Această navă, despre care s-a vorbit mult în ultima vreme, este destinată să lunece pe apă.
Gravura noastră reprezintă modelul vasului, construit sub conducerea inventatorului său, dl. Bazin. Vasul-lunecă-tor este alcătuit în esenţă dintr-o platformă sprijinită pe enorme flotoare goale (...) care o menţin la circa şase metri deasupra apei. Arborii de oţel cu un diametru de 80 de centimetri, care transmit mişcarea de rotaţie elementelor lunecătoare, trec pe dedesubtul şi de-a curmezişul platformei, fiind menţinuţi de cuzineţi solizi. Pe platformă se află sălile maşinilor şi ale cazanelor, cabinele pasagerilor şi diversele servicii. Una sau două elice vor trebui să impulsioneze vasul care, lansat în direcţia dorită, va luneca literalmente pe apă, cu o foarte mică frecare" (128). Peste un an, revista revine, subliniind dificultăţile pe care le-ar întîmpina un astfel de vas pe un ocean deslănţuit (129). In sfîrşit, la 11 septembrie 1897,, o însemnare precizează că încercările efectuate „n-au răspuns întrutotul speranţelor constructorilor" şi adaugă o informaţie interesantă : „Ideea de a construi un vas lunecînd pe apă nu e nouă : ziarul «The Caii» din San Francisco consacră în numărul său din 20 noiembrie 1895 un articol intitulat Pentru a luneca pe apă descrierii unei nave care trebuia să rivalizeze ca viteză cu trenurile cele mai rapide (...) Traversarea de la New York pînă în Anglia ar putea fi efectuată în trei zile sau chiar în 48 de ore (...) Cu cilindri de 100 de picioare sau mai mult şi cu o distanţă de 4—500 de picioare între cei doi cilindri, se va evita aproape complet ruliul şi, prin urmare, răul de mare (...) din 1895, nu s-a mai auzit vorbindu-se despre acest nou vas care trebuia să revoluţioneze arta construcţiilor navale. Dorim ca lunecătorul Bazin să aibă mai mult succes decît
167
predecesorul său" (130). Mai mult succes în orice caz, de vreme ce a oferit unui mare scriitor punctul de plecare pentru o parabolă turnată în tiparele Science fiction-ului.
In La Nature a găsit Macedonski şi modelul bulevardelor secţionate în tronsoane lunecînd pe şine în direcţii opuse. In numărul din 11 februarie 1899 al revistei, apărea o notă despre „drumul mergător" pregătit pentru Expoziţia universală de la Paris (126), iar peste un an se vorbea despre cele „două trotuare rulante" instalate în incinta Expoziţiei (127). Casele din piatră ponce şi, mai ales, din aluminiu, clima dirijată cu ajutorul energiei (electrice) — iată tot atîtea idei care pluteau în aer. De altfel, e greu să acceptăm despărţirea de Jules Verne pe care o afirma nota introductivă din „L’in-dustrie velocipedique et automobile". Sintagma „oraş plutitor" nu poate să nu ne trezească amintirea uneia dintre Călătoriile extraordinare, chiar dacă „Great Eastern" s-ar fi pierdut în umbra colosalului „Oceania-Pacific-Dreadnought". Ceea ce nu s-ar fi întîmplat cu insula cu elice din romanul cu acelaşi titlu, apărut în 1895, spre care duc numeroase fire, începînd cu gigantismul celor două mijloace de transport maritim. O enumerare probabil incompletă a punctelor de contact trebuie să cuprindă prezenţa solului roditor, a copacilor şi a florilor, apele curgătoare, clădirile joase construite mai ales din aluminiu, pînă şi „drumul mergător", astfel descris de Jules Verne : „Unele artere mari sînt înzestrate cu trotuare mobile, acţionate de un lanţ fără sfîrşit şi pe care oamenii se plimbă cum ar face-o într-un tren în mers, mişcîndu-se odată cu el". Dincolo de asemănările de detaliu, tulburător este destinul comun al celor două orgolioase creaţii ale capitalismului monopolist. Standard-Island e distrusă ca urmare „a neînţelegerilor interne, a acestei rivalităţi între miliardari". Oceania-Pacific-Dreadnought e aruncat în aer de chiar bancherii care-i finanţaseră construcţia. în structuri narative diferite, transpare astfel aceeaşi înţelegere a rolului nefast pe care-1 joacă atotputernicia banului în existenţa individuală şi colectivă, pînă la urmă în însăşi evoluţia societăţii umane.
Intorcîndu-se definitiv de la Paris în toamna anului 1913, Macedonski publică o versiune românească a povestirii, nu fără dificultăţi, după cum reiese dintr-o scrisoare datată 5 noiembrie :
168
„Iubite Domnule Locusteanu,
Văd că nuvella pe care v-am dat-o nu apare. Deci, cum eu nu rup mîneca nimănui, vă rog a mă încunoştiinţa cînd mi-o puteţi napoia în schimbul micei summi ce mi-aţi dat pe această nuvella plătită cu 300 (?) lei la Paris. Dar Dv. aveţi nuvellişti şi versificatori pe cari îi numiţi aci : „maaari prooozatori“ — aci „maaari poeeţi" — şi eu văd că n-am ce căta între ei. Nu «cred că v-am offensat personal ca să mă offensaţi în aşa mod. De altfel, eu am dat la Flacăra pentru ca să iau contact cu publicul cell mare. Văd că acest contact e rezervat numai maaarilor dv. scriitori «eyusdem farinae». (sic)
Eu, iubite Dle Locusteanu, te rog să crezi că nu sunt supărat decît pe mine : văd că am rămas tot naiv. Cu toate acestea, cell pucin aceasta o voi, şi anume : nu să appar în Flacăra după moartea mea.
Al dtalle cu totul A. Macedonski"
Scrisoarea a avut efectul scontat: povestirea a apărut în „Flacăra" la 7 decembrie 1913, cU titlul definitiv Ocea-nia-Pacific-Dreadnought. Nu e o simplă traducere : Macedonski amplifică unele paragrafe — îndeosebi pe cele de început, care descriu vasul gigant — şi micşorează altele — de pildă, pe cel privind circulaţia vehiculelor cu pedale. In 1944, incluzînd povestirea în volumul al treilea al ediţiei sale de opere macedonskiene, Tudor Vianu scrie, în studiul introductiv: „în descrierea, după modelul utopiilor ştiinţifice, a acestei nave a păcii, poetul are la un moment dat, în rîndul invenţiilor tehnice menite să sporească voluptatea pe al său Oceania-Pacific-Dreadnought, ideea anticipatoare a televiziunii : „Odăile mari aveau de altă parte în cîte un perete al lor nişte mari şi limpezi oglinzi în care, după o descoperire ştiinţifică industrializată şi comercializată de puţină vreme, se resfrîngeau în urma unei uşoare apăsări pe un nasture, numeroase serii de privelişti de pe diferite părţi ale pămîntului, a căror înfăţişare furată de electricitate era dusă în acele oglinzi, fără ca formele şi culorile lor adevă-
169
rate să fi suferit o cit de mica schimbare". (13, p. XI) * După cum aţi constatat, acest pasaj nu figurează în textul francez — lucru firesc, de vreme ce editorul precizează sursa : „în Flacăra, III, 8, 7 Dec. 1913, de unde o reproducem", (id., p. 213) Numai că nici în revistă nu întîlnim prefigurarea televiziunii, ca şi alte detalii existente doar în versiunea din Opere III (pînă şi numele proiectantului e schimbat din Gregeois în Grigoris). Semnalînd faptul — pentru prima oară, după ştiinţa mea — într-o emisie televizată din 10 ianuarie 1981, spuneam că provenienţa acestei versiuni ridică un pasionant semn de întrebare. Investigaţiile pe care le-am întreprins ulterior n-au dat nici un rezultaţ. S-ar părea ca Vianu a reprodus un manuscris inedit, obţinut de la Ana Macedonski şi dispărut ulterior, ca atîtea altele. în aceste condiţii, datarea versiunii publicate în 1944 devine o operaţie aleatorie. Să vedem mai bine cum a fost receptată ea de conştiinţa critică a timpului.
în studiul introductiv citat, Tudor Vianu propune o motivaţie surprinzătoare : „Natură hedonistă, înclinată sa se bucure de tot ceea ce viaţa poate dărui ca desfătare prin simţuri, poetul a închipuit odată un paradis al păcii, un vas uriaş plutind pe oceane şi ducînd cu el o omenire beată de avuţii şi de plăcere". Rezumînd întîmplările care duc la aruncarea în aer a vasului, el conchide : „Utopia alegorică a lui Macedonski se încheie astfel asupra afirmării ordinei naturale şi fantezia sa sarcastică ajunge să se corecteze pe sine". în viziunea aceasta reducţionistă, sensurile adevărate ale povestirii se pierd sau sînt transpuse în cheia binecunoscută a păstrării stătu quo-ului social, care ar fi soluţia propusă de autor. Dacă Vianu pare să aprecieze implicit povestirea, Perpessicius îşi exprimă tranşant opinia negativă : „Cînd părăseşte orizontul acesta vrăjit al aducerii aminte
* în nuvela In secolul XXIX, scrisă de Jules Verne în colaborare cu fiul său, Michel, şi apăruta iniţial în numărul din februarie 1889 al revistei americane „The Forum", se vorbeşte despre transmiterea imaginii „cu ajutorul curenţilor electrici" şi_ despre captarea ei în „oglinzi telefotice". Macedonski ar fi putut să citească textul in culegerea postumă Hier et demain (1910). Sau poate că a cunoscut romanele lui Albert Robida Secolul XX (1882) şi Viaţa electrică (1892), în care ideea anticipatoare a televiziunii se întrupase în ingeniosul tele-fonoscop.
170
şi al documentului pitoresc, pentru realitatea de la doi paşi sau, prin ricoşet, pentru priveliştea svîrlită în viitor şi în utopie, Alexandru Macedonski rămîne cu mult înapoia celor mai elementare dintre darurile sale de expresie (...) în proză, e cazul schiţei Vraja Iurtei cu iluziile ei urbanistice, una din cele mai didactice compoziţiuni ale volumului şi chiar al utopicei povestiri Oceania-Pacific-Dreadnought, în care fantezia tehnică a lui Macedonski nu izbuteşte să acopere intenţiile fabulei. Că poate nici nu se va fi gîndit să o facă, nu este exclus, atît de patentă şi demonstrativă e nevinovata satiră (...) povestirea lui Macedonski are darul ca pune în lumină una din trăsăturile fundamentale ale sufletului său : nereceptivitatea şi pînă la un punct duşmănia faţă de progresele curente ale civilizaţiei (...) nu apreciază (el, ciclistul şi unul din întîii sportmani ai velocipedei) nici autobuzele, nici automobilele, pe care le voia expulzate din incinta oraşului plutitor..." (59). Prima întrebare pe care o suscită această veritabilă execuţie este dacă, trecînd de la evocare şi pitoresc la descrierea tehnicistă, mărturisind un susţinut efort către verosimilitate, Macedonski ar fi putut folosi aceleaşi „daruri de expresie". în ceea ce mă priveşte, aş fi mai curînd înclinat să elogiez tentativa de adaptare a mijloacelor artistice la un gen abordat pentru prima (şi ultima) oară frontal. Cît despre transparenţa satirei, nu mi se pare că unele dintre Povestirile crude ale lui Villiers de l’Isle-Adam (Maşina gloriei, Ajişajul ceresc) ar fi mai puţin „patente şi demonstrative". Acest tip de texte de mici dimensiuni urmăresc să-şi sensibilizeze cititorii nu printr-un îndelung şi deci imposibil travaliu subteran, ci prin şocul falsei admiraţii faţă de personajul sau simbolul detestat, prin situaţiile paradoxale (acumularea de bogăţie care duce la stagnare şi la ruină), prin finaluri-surpriză (vasul aruncat în aer de proprii lui comanditari). în sfîrşit, nu ştiu dacă expulzarea autobuzelor şi a automobilelor poate fi interpretată ca un semn al ostilităţii „faţă de progresele curente ale civilizaţiei", cîtă vreme ele sînt înlocuite cu un produs perfecţionat tocmai al acestor progrese : trotuarul rulant. Cu alte cuvinte, Macedonski a ţintit mai sus şi mai în profunzime. Cînd imensul Dread-nought, arborînd steagurile Franţei, Angliei şi Statelor Unite, provoacă un adevărat seism economico-social, înţelegem că avem de-a face cu un avertisment lucid împotriva primej-
171
diilor potenţiale ale accelerării progresului tehnico-ştiinţific, într-o societate care nu poate asigura un progres moral corespunzător, transformînd un proiect grandios într-un mijloc de îmbogăţire rapidă şi nesigură. Un avertisment a cărui perenitate nu mai trebuie demonstrată.
în toate cele trei versiuni ale povestirii, un Ioc deosebit este' rezervat aspectelor financiare ale crahului general provocat de vasul uriaş, ca un reflex al preocupărilor lui Macedonski din perioada definitivării piesei Le fou ?. Eroul piesei, bancherul Dorval, vrea să realizeze supremaţia mondială a Franţei prin scînteietoare manevre de bursă, menite să îngenuncheze marea finanţă americană. Posedat de demonul puterii, el se identifica, în momentele cruciale, cu Napoleon, conducîndu-şi operaţiile bancare ca un general pe cîmpul de lupta şi cunoscînd, asemeni împăratului, Auster-litz-ul şi Waterloo-ul său. Semnificative pentru înţelegerea de către autor a esenţei capitalismului sînt aceste pasaje din actul I, traduse probabil de el însuşi :
„...ce omoară astăzi Europa este regimul banului, care este regimul social al fiecărei ţări. într-un cuvînt, Europa moare de americanism.
Vrei să ştii ce sînt statele actuale ? Nimic mai mult decît nişte firme industriale şi comerciale. Vrei să afli politica pe care o face Franţa ?... Niciuna decît cea de a găsi putinţa să-şi scurgă în alte ţari luminările de spermanţet, săpunurile, cutiile cu muzicuţe mecanice şi felurite alte nimicuri pe cari guvernul nostru le impune Turcilor, Şahului Persiei, Cambodgelui şi Anamului, Indo-Chinezilor, iar mai de curînd, Marocului pe care să-l civilizăm — da — să-l reducem la aceeaş înălţime ca a noastră, să-l înzestrăm cu notari judecătoreşti, cu advocaţi, cu chioşcuri de necesităţi publice şi cu poliţie de moravuri... Nu te revolta, te rog, toate aceste lucruri sunt de o mare însemnătate, foarte demne de secolul al XX-lea în tot cazul..." (85)
Ochiul acesta lucid nu se deschide pentru prima dată asupra unei realităţi detestate şi detestabile. în Noaptea de februarie (Literatorul, februarie 1882), poetul intona acelaşi cîntec aspru, dar pe strune romantice :
172
„A ! Civilizare ! Secol de progres şi industrie,
Ai maşini de aburi duse, şi cu trăsnetul te joci,
Secol plin de prevedere, secol de filantropie,
Tu ai întrecut desigur ale Romei vechi epoci, împărat atotputernic, pe uscat ca şi pe valuri, îţi îndeplineşti menirea şi nu am de zis nimic,
Dai femeilor calvaruri şi poeţilor spitaluri,
Secol de filantropie, cine zice că eşti mic ?“
Persistenţa atitudinii critice intr-o arie temporala care se confundă aproape ou aceea a creaţiei macedonski'ene constituie măcar una dintre explicaţiile unui evident paradox. Scriitorul convins că descoperirile lui vor ului universul pare nereceptiv Ia realizările şi promisiunile progresului, îndată ce se întoarce la uneltele sale — pentru că Nicu Dereanu se stinge în mizerie, Pândele Vergea înnebuneşte, Odorescu este eroul unei mistificări, superbele construcţii edilitare din Vraja lunei se dovedesc a fi o iluzie, iar „spăimîntătorul şi minunatul Dreadnought al păcii" duce omenirea Ia un pas de catastrofă. Cum să ne explicăm această disociere şi cînd să-i acordăm credit lui Macedonski ? Cînd lansează noi ipoteze despre natura electricităţii şi a luminii sau cînd îmbrăţişează agnosticismul în Astronomie :
„Prin legi ce sunt bazate pe calcule profunde Raţiunea omenească Eureka a strigat Crezînd a înţelege neînţelesul haos,
Dar a văzut îndată că n-a aflat nimic".
şi în M-am dus departe:
„Cărări în van croitu-mi-am prin stele, Zădarnic zborul în sus mi se tot duce, Nu le pricep, nu mă pricep nici ele". ?
Cînd îşi mărturiseşte admiraţia faţă de „recordul înalt" al lui Aurel Vlaicu sau cînd ricanează, în L’Homme-Oiseau :
„Pour son cent vingt ă l’heure, et pour ce qu’il endure,
J’y vais de mon sonnet; seulement, si fa dure,
Les records vont, bientot, en faire un brave oison".?
173
In fine, cînd stigmatizează „secolul de filantropie" sau cînd exclamă, atins de aripa unei nobile porniri socialist-utopice, în Accente intime (Literatorul, 30 martie 1880) :
„De cîte ori în taină, creînd o lume-ntreagă,
Distrug pe cea reală, rup lanţul ce mă leagă,
Şi pentru alte zile mă simt că sunt născut:
Familii, ţări, fruntarii, le şterg prin cugetare,
Şi ridicînd pe tronu-i familia cea mare, în patrie comună văd globul prefăcut!“ ?
' Concluzia cea mai nedreaptă ar fi că aceste manifestări contradictorii trădează lipsa oricărei convingeri. De fapt, Macedonski era sincer în ambele ipostaze, care ilustrează continua lui pendulare între realitate şi himeră. Dar visul generos e circumscris la sfera invenţiilor şi a teoriilor „ştiinţifice", luciditatea fiind în genere rezervată operelor de ficţiune. Fără să ştie, Macedonski îşi urmează şi în această privinţă modelul de multilateralitate, Charles Cros : poetul-inventator este şi autorul unor proze aparţinînd Science fic-tion-ului avant la lettre. Ştiinţa amorului (1874) pare desprinsă din Povestirile crude ale lui Villiers de l’Islc-Adam — numai că pînă la apariţia lor va trece mai mult de un deceniu. în schimb, Ziarul viitorului (1886) este influenţată evident de Secolul XX al lui Robida, chiar dacă detaliile anticipative sînt inedite. Exceptînd aceste şarje caustice, Charles Cros rămîne însă poetul căruia ştiinţa îi deschide orizonturi fără sfîrşit. Dar nu ideea aceasta o exprimă Macedonski, în Avint („Literatorul", iulie 1882) :
„El vede armonia din lumile eterne,
Pricepe nesfîrşitul ş-al totului mister ;
Materia în faţă-i se fierbe şi se cerne,
Urmează în adîncuri cometele ce pier ;
Ştiinţa grăniţată o calcă în picioare... Atomele iau viaţă, le simte cum trăiesc... Le-aude bucuria sau lunga lor plînsoare In vecinica mişcare pe care-o-ndeplinesc“. ?
174
Şi dacă autorul broşurii Studii asupra mijloacelor de comunicare cu planetele (1869) celebrează ideea pluralităţii lumilor locuite în tonalitatea minoră a Sonetului astronomic :
„Nous marchions, toi pendue â mon bras, moi revant
A ces mondes lointains dont je parle souvent"
sau în acordurile ample ale Viziunii marelui canal regal al celor două mări:
„Marş, la planete austere ou regne la Science,
Nous salue. Ils ont vu le trăit bleu sur la France.
Un point briliant, rythme, par un vouloir secret
Dans ce monde lointain, apparaît, disparaît.
Devine, geometre et reponds, astronome !
Qu’ils sachent que chez nous le Verbe s’est fait Homme.
Leur genie en canaux si nombreux est inscrit !
II se sont dit: „Sur Terre aussi regne l’esprit“.
Macedonski o sintetizează astfel, în Legi şi Cugetări:
„Universurile sînt multiple şi infinite. Ele sînt dease-menea diferite. Ele sînt, în sfîrşit, ceea ce le face să pară numărul infinit al organismelor prin care se manifestă".
în poemul-testament Inscripţie, Charles Cros evoca ansamblul cercetărilor şi descoperirilor sale, printre care şi pe cele privind „secretele luminii". Această nouă consonanţă cu preocupările lui Macedonski se referă la Capitolul V, Acţiuni mecanice ale luminii, din studiul Principii de mecanică cerebrală. Cros propune efectuarea unor experienţe în întuneric şi în vid (!) pentru a vedea dacă lumina acţionează asupra materiei, provocînd o „deplasare prin reflecţie", vibraţia unei lame metalice bine lustruite sau a unei membrane argintate (106). Ultima strofă a poemului face apel la posteritate — demnul şi tragicul apel al atîtor ne-înţeleşi :
„Et Ies hommes, sans ironie,
Diroqt que j’avais g£nie“.
175
Avînd un alt temperament — şi o altă statură poetică ! — Macedonski îşi clamează credinţa în recunoaşterea meritelor sale într-un Epigraf de o solemnitate profetic — vindicativă :
„Dar cînd patru generaţii peste moartea mea vor trece,
Cind voi fi de-un veac aproape oase şi cenuşe rece,
Va suna şi pentru mine al dreptăţii ceas deplin Ş-al meu nume, printre veacuri, înălţîndu-se senin,
Va-nfiera ca o stigmată neghiobia duşmănească,
Cit vor fi în lume inimi şi o limbă românească".
Posteritatea n-a aşteptat să se împlinească sorocul propus, în 1941, la numai două decenii de la moartea scriitorului, G. Călinescu îl aşeza în panteonul literaturii noastre : „Cîte strofe din opera lui Macedonski rezistă sînt ale unui poet mare, tot aşa de mare ca şi Eminescu, în punctul cel mai înalt atins“ (105, p. 527). Am încercat să adaug prea în-dreptăţitei străluciri postume luminile datorate unor preocupări şi izbutiri complementare, continuînd analiza întreprinsă de primii cercetători ai complexului univers mace-donskian. Paginile acestea reprezintă doar un început.
ŞTIINŢA ÎNSEAMNĂ PUTERE
înainte de a-şi încerca norocul în Science fiction, Victor Anestin desfăşurase o laborioasa activitate de cronicar ştiinţific Ia Foaia populară, orientată mai ales spre popularizarea disciplinei căreia i-a închinat întreaga sa viaţă. Cîteva titluri revelatoare: Cerul şi contemplatorii săi (31 mai 1898), Planeta Marte (6 iunie), Luna (21 iunie), Spre alte lumi (13 septembrie). La 1 noiembrie, el se lansa într-o întreprindere mult mai ambiţioasă, publicînd pe două coloane articolul cu pretenţii analitice Romanul ştiinţific. Lectura lui ne va îngădui să cunoaştem punctul de vedere dominant al sfîrşitului de secol în privinţa relaţiei ştiinţă-literatură :
„Felul acesta de roman nu e nou, încă din vechime s-au scris adevăruri ştiinţifice pe tema unui roman.
In zilele noastre, el a luat însă un mare avînt, şi aceasta din cauza noilor descoperiri ştiinţifice.
Pluralitatea existenţei lumilor, de spiritualul Fontenelle, este un roman ştiinţific, cu toate că acţiunea e lipsă şi nu există nici o intrigă. Este roman ştiinţific însă, prin faptul că Fontenelle descrie adevărurile ştiinţei, mai mult cu ima-ginaţiunea sa.
In secolul nostru însă, romanul ştiinţific a ajuns la cea mai deplină dezvoltare a sa.
177
Genul acesta de roman, place tuturor, atit celor cari au puţină cultură, cit şi celor culţi.
Celebri sînt însă numai doi scriitori în acest gen, şi anume: Jules Verne şi Flammarion. Jules Verne se bucură de cea mai mare popularitate: nu e om care să nu fi citit unul din romanele sale.
Flammarion e însă citit mai cu seama de cei culţi.
în fond, ămîndoi urmăresc acelaşi scop : vulgarizarea ştiinţelor.
De aceea vom da mai jos o încercare de clasificare, în care nu se va cuprinde numai cei cari au încercat să vulgarizeze ştiinţa prin romane, ci şi acei, prin descrieri populare, cu un stil plăcut şi inteligibil.
Vulgarizatorii ştiinţelor se împart, după noi, în trei clase :
1)	a acelor cari voiesc să vulgarizeze o ştiinţă sau mai multe ştiinţe pe care ei le cunosc perfect — dar nu au darul de a te face să simţi cu ei, nu ştiu să arate rezultatele ştiinţei, curate de orice detalii tehnice.
Aşa, de exemplu, un Arago, Comte, Guillemin, Figuier şi poate chiar şi Humboldt.
2)	aceea a profanilor, cari într-un timp oarecare pot să-şi înmagazineze în creierul lor rezultatele unei ştiinţe, cu cari ornează canavaua unui roman.
Fiindcă în acest caz ştiinţa nu joacă decît un rol secundar, imaginaţiunea avînd loc în primul plan, scriitorii de acest fel vor fi acei cari vor avea mai mult succes.
Aşa Jules Verne, Boussenard, Jules Gros etc.
3)	aceea a vulgarizatorilor, cari posedă în întregime şi perfect ştiinţa ce vor să vulgarizeze, şi sînt dublaţi şi de un bun literat care ştie să-şi noteze impresiunile.
Flammarion e unul dintre cei dintîi. Jules Verne ar avea loc într-această clasă, numai întru cît priveşte geografia.
Cine citeşte pe Jules Verne, îl admiră; cine înţelege pe Flammarion, îl idolatrizează.
Jules Verne lasă imaginaţiunea lui cea vie să comită multe greşeli în contra ştiinţei, Flammarion nici o dată. Chiar dacă i se întîmplă să clădească ipoteza, aceasta o face numai pe temeliele adevărurilor ştiinţifice.
178
jules Verne se bazează mult pe comic şi pe situaţiuni caraghioase; afară de aceasta pe el îl preocupă, înainte de orice, acţiunea ; personagiile lui sînt numeroase şi veşnic în mişcare.
In Flammarion din contră, două sau trei persoane îi ajunge pentru a forma schema unui roman; personagiile lui nu se agită ci admiră, contemplă, trăesc cu gîndul în alte lumi.
Personagiile lui ]. Verne sînt pămînteşti, ale lui Flammarion sînt extraterestre.
Jules Verne are cunoştinţele unei enciclopedii «ă la portee de tout le monde», Flammarion posedă profunzimea filozofiei cosmosului şi a infinitului.
In sfîrşit, ceea ce-i desparte mai mult de cit orice, este stilul.
Pe cînd cel dinţii îşi confecţionează romanele, cu multă neîngrijire stilistică, Flammarion — deşi a scris mai mult decît Jules Verne — are un stil splendid.
Jules Verne e pentru copii şi pentru cei care vor să se distreze, obosiţi de ocupaţiuni prea grele; Flammarion e pentru cei cari vor să judece şi să înţeleagă. Din nenorocire, pare că o parte din cei cari citesc au rămas tot la Jules Verne.
Intrucîtva Humboldt se apropie de Flammarion, excep-tînd romanele acestuia din urmă. Cosmos al lui Humboldt preţuieşte mult pentru acei care vor să înţeleagă lumea şi fără ajutotul acelor schele, numite matematici.
Ar fi de dorit însă ca acei editori cari scot Biblioteci de popularizare să nu uite şi această ramură a literaturei, care are totdeauna ca auxiliari: ştiinţa şi filozofia.
Cer iertare celor prea practici; însă omenirea nu a ajuns încă la izgonirea oricărui ideal, şi romanele ştiinţifice au de scop, pe lingă de a face cunoscute ramurile ştiinţei, şi pe acela de a duce gîndurile noastre către ipoteze ce poate odată se vor realiza şi care, deocamdată, ne fac viaţa mai plăcută(35)
In foarte interesantul său studiu, Literatura S.F., Florin Manolescu scrie despre acest articol, pe care-1 reproduce parţial, că este „Cel mai important şi mai complet manifest teoretic al literaturii S.F., înainte de cel de al doilea
179
război mondial..." (14, p. 205). O caracterizare generoasă, chiar prea generoasa de vreme ce Anestin identifică romanul ştiinţific cu popularizarea (cum observă chiar Florin Ma-nolescu), considerînd că Pluralitatea existenţei lumilor * ar intra în categoria discutată „cu toate că acţiunea e lipsă şi nu există nici o intrigă". De altfel, în cadrul comparaţiei destul de cuprinzătoare dintre Jules Verne şi Flammarion **, Anestin incriminează tocmai ceea ce ne determină să vorbim despre Science fiction ca despre un gen literar : imaginaţia vie, importanţa acordată acţiunii, numărul mare de personaje dinamice, „pămînteşti", comicul şi situaţiile „caraghioase"... Cît despre „neîngrijirea stilistică", Anestin citise poate operele verniene în tălmăciri îndoielnice sau nu cunoştea încă destul de bine limba franceză, pe care o învăţa singur (51), pentru a le aprecia calităţile în original.
Să nu trecem mai departe fără a spune că atitudinea ostilă sau ambiguă faţă de Jules Verne nu constituie o excepţie în epocă. într-o „recensiune" din 1897, Ilarie Chendi îi reproşează... abuzul de cunoştinţe, didacticismul, situîn-du-se pe o poziţie opusă celei a lui Anestin : „Precum romanele lui Walter Scott au fost date uitării din pricina tendinţei prea sforţate de a învăţa şi moraliza,'astfel se uită şi romanele mai noue numite «scientifice» sau didactice. Romanele lui Jules Verne aparţin acestei categorii. In toate găsim înjghebată o mare cantitate de sciinţă. Deosebirea între el — care e fără îndoială un scriitor de mare talent — şi între alţi romancieri este că formele în cari îşi îmbracă materialul sînt interesante. Materialului sec îi dă viaţă organică, sciinţei îi dă rolul de a distrage. Succesele ce Verne a secerat prin romanele sale sînt datorate exclusiv formei. Trăinicie însă nu ş-a asigurat romanele sale" (43). Cred, de altfel, că Anestin îl cobora pe Jules Verne mai ales pentru a-1 înălţa pe idolul său, Flammarion, ale cărui cărţi îi tre-
* De fapt, Dialoguri despre pluralitatea lumilor locuite
** ...iniţiată în aceeaşi revista, cu jumătate de an în urmă : „La noi sînt foarte mulţi cititori cari îl preferă în această ramură pe Jules Verne. De ce ? Fiindcă Jules Verne e un autor cu totul fantezist şi care îşi bate joc de datele ştiinţei. Deosebirea între el şi Flammarion e că, cel dinrii nu e un savant, el îşi apropriază într-un scurt timp rezultatele unei ştiinţe, pe care va broda canavaua unui roman". (95)
180
ziseră şi cultivaseră entuziasmul j>entru nobila disciplină a Uraniei şi care avea să-l îmbărbăteze în 1907, dîndu-şi încuviinţarea ca proiectata societate astronomică română să-i poarte numele :
„Să nu vă ascundeţi însă, scumpe d-Ie Anestin, că întreprindeţi o operă grea, care va obliga la o perseverenţă constantă şi neobosită. E mai uşor să întemeiezi o societate, decît să-i asiguri viaţa ei.
Vă veţi lovi de mii de piedici, mai mult, sau mai puţin neprevăzute. Iubirea d-v. pentru ştiinţă şi energia d-v. vor triumfa însă.
Curaj, deci. Opera d-v. va avea aripi ! sic itur ad astra“
Vă strîng mîna,
Camille Flammarion Mare ofiţer al „Stelei Române“ (131)
După această lungă paranteză, mă întorc Ia caracterizarea articolului lui Anestin pentru a spune că, după opinia mea, dacă poate fi vorba despre un manifest teoretic al literaturii S.F. înainte de cel de-al doilea război mondial, el trebuie căutat în altă parte. Elemente ale unui asemenea program pot fi găsite, de pildă, într-un articol citat de Florin Manolescu : O nouă orientare a literaturii ştiinţifice. Afirmînd că lucrările la care se referă sînt „destinate a procura senzaţiuni de artă bazate pe ipoteze ştiinţifice" (63), autorul nu numai că înlătură semnul de egalitate dintre literatură şi popularizare ştiinţifică, dar şi propune o definiţie de bun-simţ a Science fiction-ului.
Şi opiniile lui Victor Anestin ?... Din fericire, scriitorul şi teoreticianul nu se confundă. Micul „roman original" în anul 4000 sau o Călătorie la Venus, „acordat, în fascicule, ca supliment gratuit, la cea mai *răspîndită revistă săptămânală Foaia populară“ şi publicat sub o formă de carte, în 1899, de editura revistei, dovedeşte o imaginaţie vie, care nu se fereşte „sa comită multe greşeli în contra ştiinţei", are acţiune, doua (e adevărat, numai două !) personaje pamînteşti
181
şi chiar situaţii caraghioase, de un umor poate involuntar, îngăduindu-mi o mică maliţie, aş spune că nu lipseşte nici „neîngrijirea stilistică"... Rezumatul ne va lămuri temeiurile acestor afirmaţii.
Romanul „e făcut în formă de jurnal", prima însemnare fiind datată „1 aprilie 4000". Sub semnul şi acoperirea farsei, Anestin vehiculează cîteva idei surprinzătoare în contextul momentului şţ locului apariţiei. în secolul 40, oamenii sînt liberi — dar conduşi cu mînă de fier de douăzeci şi cinci de savanţi alcătuind o aristocraţie tehnocratică neereditară. Femeile sînt egale cu bărbaţii — dar „iubirea e şi ea schimbată", sentimentalii şi pesimiştii de ambele sexe fiind închişi în „clădiri şi grădini măreţe" şi împiedicaţi să procreeze. „Morala noastră e ştiinţa“ spune Asales, autorul jurnalului şi morala aceasta „justifică" acţiunile represive de mare anvergură : „Posedăm puterea electricităţii, cu ea în cîteva răscoale am supus omenirea întreagă". Puterea electricităţii animă însă şi „aeroriefele şi aeroplanele" terestre. Ea va face cu putinţă şi o călătorie interplanetară spre Ve-nus, cu 300 de kilometri pe secundă.
întrucît „maşina nu poate da un volum de aer suficient" decît pentru două persoane, vor pleca Asales şi Saitni (cvasi-anagramă a numelui lui Anestin). Maşina „E de o formă eliptică, mai subţiată către partea dinainte ; în partea de la urmă sînt grămădite puternicele acumulatoare electrice. în mijlocul proiectilului se află o cameră îngustă şi tapetată cu un strat dens de bumbac. Ca să ne întreţinem în bună sănătate, va trebui să luăm multe cutii -cu pastile (...) Cîteva pastile nouă ne ajung o zi sau două (...) De fiecare parte a proiectilului, cu care vom călători şi care nu măsoară mai mult de 7 metri în lungime şi 3 m în lărgime sînt practicate nişte ferestre duble, care ne permit să studiem vecinătăţile". Prin aceste ferestre, cei doi călători observă strălucirea deosebită a stelelor, în lipsa atmosferei. Ei au senzaţia că „timpul nu mai există".
în apropierea ţintei, casmonavigatorii micşorează viteza „slăbind intensitatea curenţilor care se duceau şi veneau de la un capăt la celălalt al proiectilului" şi cad într-o mare venusiană, de unde sînt scoşi de oamenii-păsări. Aerul e la fel ca pe Pămînt, dar căldura e foarte mare. Oamenii-păsări,
182
care au aripi în loc de braţe, îi duc la stăpînii planetei : „Adevăraţii Venusieni ne semănau întocmai, «numai pielea le era prea roşiatică şi în general toţi aveau ochii extrem de mici. Nasul lor era, fără deosebire, acvilin şi adus (...) aveau mîini ca şi noi, dar foarte subţiri şi noduroase. Picioarele le erau de asemenea extrem de subţiri (...) Erau urîţi cu toţii (...) dar erau foarte simpatici". Venusienii au hărţi amănunţite ale Pămîntului, întocmite cu ajutorul unor aparate optice de o mare simplitate aparentă : „...un fel de sticlă curioasă. Tăiată într-un mod geometric cu totul ciudat (...) mărea sau apropia un obiect de 2000 de ori". învăţîndu-le limba, oaspeţii află că venusienii sînt asexuaţi şi că se înmulţesc injectîndu-şi în piept „o substanţă protoplasmică, pe care după o lună o scot afară cu multă îngrijire şi o depun într-un fel de urnă". în ceea ce priveşte nutriţia, „în fiecare lună se injectează cu o substanţă şi le e destul pentru o lună. Ce e drept, aerul ajută foarte mult la aceasta, căci conţine materii care introducîndu-se în plămîni, nu numai că cură-ţeşte sîngele dar îl şi nutreşte". întrucît nu sînt şi nu au fost niciodată diferenţiaţi prin religie, rasă sau obiceiuri, v'e-nusienii nu ştiu ce înseamnă războiul. Pe Venus nu există legi, industrie, comerţ. Literatura şi artele sînt necunoscute, „Căci dragostea şi războiul lipsind, lipsesc şi cele două elemente puternice ale poeziei". Venusienii nu au nici o religie, dar sînt convinşi că formele naturii se află într-o continuă transformare. „în nemurirea sufletului nu au crezut niciodată şi iarăşi nu i-am putut face să înţeleagă bine cum oamenii şi-au făcut asemenea ipoteze". Fără să aibă o morală scrisă sau vorbită, „toţi erau binevoitori unii cu alţii".
Silansis îi invită pe cei doi pămînteni la o serbare a oamenilor-păsări, mijloacele de locomoţie ale venusienilor, care sînt fiinţe sexuate ovipare. La serbare — o luptă aeriană între mii de purtători de lumini — Saitni cunoaşte o femeie-pasăre. Vulcanul Klani erupe. Purtaţi de oameni-păsări, pă-mîntenii şi Silansis coboară în craterul unui vulcan stins. Asales ţine o conferinţă despre Pămînt, completat de Saitni, care critică stările de lucruri terestre. în timpul unei călătorii, descoperă că pe Venus nu există mamifere. Arborii şi plantele au dimensiuni colosale şi o mare elasticitate. Munţii sînt foarte înalţi, pînă la 12.000 de metri. Saitni se pierde şi, găsit de oamenii-păsări, e adorat ca zeu.
183

încep pregătirile de întoarcere, cu toate ca Saitni e îndrăgostit de. femeia-pasare. Acumulatorii sînt încărcaţi cu electricitatea din atmosferă. Silansis crede că, mai tîrziu, va putea ajunge şi el pe Pămînt. Se înţeleg ca „mai înainte cu cîteva luni de plecare, să ne avizeze prin oarecare semne, de exemplu formarea unei imense linii geometrice pe o scară întinsă. Cu instrumentele noastre perfecţionate, am putea distinge foarte bine acele semne şi ca să nu rămîie îndoială asupra lor, venusienii vor schimba necontenit acele forme, vor face cercuri, pătrate, paralelograme etc.“
Mărturisindu-şi din nou dragostea, Saitni e întrebat de Asales :
„— Şi ce sperai tu Saitni de la o fiinţă astfel organizată ? Nu ştie nici limba venusian! să vorbească.
—	Da... dar ne înţelegem mai bine decît în orice limbă.
—	Bine... dar din punctul de vedere fiziologic...
—	Mi-a dat tot ce o fată poate să dea.
Rămăsei înmărmurit:
—	Dar legile naturii sînt călcate ! exclamai eu.
—	Ce legi!... ce natură !... două fiinţe de sex diferit, care se înţeleg şi se iubesc... e oare vreo lege care să oprească lucrurile naturale ? Legile le-am dat noi în închipuirea noastră naturii pentru a ne împiedica singuri fericirea".
Pînă la urmă, sentimentul datoriei învinge. Pămîntenii pornesc spre casă, mîngîindu-se cu speranţa că „Poate într-o zi locuitorii planetelor care formează cortegiul Soarelui nostru vor putea fi în continuă corespondenţă. Mercur, Venus, Pămîntul, Marte şi multe din micile planete .şi din sateliţii planetelor mari sînt locuite. Planetele cele mari abia acum conţin desigur germenii vieţii omeneşti. Jupiter e deja în epoca lui terţiară..." Corespondenţa interplanetară poate fi şi un fapt al istoriei cosmice : „Mai adineauri cînd am zis că noi sîntem cei dintîi care călătorim prin aceste paragini am zis-o numai în ceea ce priveşte planeta noastră. Poate omenirile ce ne-au precedat pe alte pămînturi au fost mai înainte, poate au comunicat planetele unele cu altele cu mai multă înlesnire". întîlnirea- cu o cometă supraîncarcă acumulatorii. Viteza creşte peste măsură. Proiectilul trece pe lîngă Pămînt şi ajunge pe Marte : „Vom vedea însă aceasta într-alt volum pe care îl corn consacra numai şederii lor acolo..."
184
In finalul romanului, sîntem înştiinţaţi că, pe Pămînt, „înţr-o noapte, locuitorii cei mai inteligenţi, luînd iniţiativa, au distrus toate maşinile şi aparatele electrice cu care cei 25 dominau mulţimea..." Familiile savanţilor au fost cruţate, „cu condiţia ca niciun membru al lor să nu se mai ocupe cu ştiinţa". Sentimentalii şi pesimiştii au fost eliberaţi din închisorile lor aurite. Drept rezultat, „In cîţiva ani populaţia se îndoi (...) In sufletul tuturor puteai citi ca într-o carte «Iubire... iubire veşnică şi dispreţ nemărginit pentru recea natură cu legile ei inflexibile.»"
Spaţiul acordat prezentării e justificat nu numai de raritatea relativă a textului, * ci mai ales de dorinţa de a cuprinde cît mai multe dintre ideile ştiinţifico-fantastice pe carte «Iubire... iubire veşnică şi dispreţ nemărginit pentru fondul itinerant al genului, dar prezenţa lor dovedeşte o bună cunoaştere a lucrărilor străine reprezentative. Cosmo-nava electrică apare, de pildă, în romanul lui Louis-Guil-laume de La Follie, Filozoful neînfumurat sau Omul rar, lucrare fizică, chimică, politică şi morală, dedicată savanţilor (1775). In 1894, marele chimisit Marcelin Berthelot vorbea despre alimentaţia sintetică sub formă de mici tablete azotate. De aici pînă la pastilele din roman... în 1896, Jean Richepin îşi imagina, în Monstrul, că în secolul 30 oamenii se vor hrăni prin injecţii, iar Pierre de Selenes scria, în O lume necunoscută. Doi ani pe Lună : „Elementele indispensabile vieţii, oxigen, carbon, hidrogen, azot, pătrundeau în organismul lor (al seleniţilor) în stare gazoasă..." Comunicarea cu ajutorul formelor geometrice fusese propusă, printre alţii, de matematicianul şi astronomul Karl-Friedrich Gauss, în prima jumătate a secolului... Să nu-1 copleşim însă pe Anestin sub aceste referiri, care indică precedenţe şi nu neapărat împrumuturi, şi să-i recunoaştem originalitatea în ceea ce priveşte dragostea cosmică. E adevărat că Charles Cros descrisese o idilă între un pămîntean şi o... venusiană încă în 1872, în povestirea O dramă interastrală, dar pro-
* In 1968, cînd lucram la antologia Vîrsta de aur a anticipaţiei româneşti, n-am găsit romanul în marile biblioteci bucureştene (34, p. 93). Ulterior, l-am depistat la Braşov şi l-am putut cerceta, datorită amabilităţii colegiale a lui Voicu Bugariu.
185
tagoniştii rămîneau despărţiţi de milioane de kilometri, pe cînd femeia-pasăre îi dă lui Saitni „tot ce o fată poate da". Dacă nu ma înşel, este pentru prima oară în istoria Science fiction-ului că „lucrurile naturale" sînt tratate fără falsă pudoare. Original este Anestin, cel puţin în cîmpul literaturii .noastre, şi în viziunea anti-utopică asupra viitorului omenirii. Dictatura tehnocratică, abolirea iubirii şi a familiei („Copiii sînt ai tuturor..."), genocidul „umanitar" (copiii sentimentalilor şi ai pesimiştilor sînt ucişi „prin diferite mijloace ştiinţifice chiar în sînul mamelor, fără însă să ştie ele") — toate acestea sînt teme exorcizate în numeroase texte ale sfîrşitului de veac, dar nu cu incisivitatea celui în discuţie.
Trimiţîndu-şi eroii pe Marte, Anestin făgăduia cititorilor că le va înfăţişa aventurile într-un alt volum. Am căutat un timp volumul, pînă ce am descoperit în numărul din septembrie 1912 al revistei Orion o notă lămuritoare : „în anii adolescenţei am tipărit şi eu un roman astronomic * «O călătorie pe planeta Venus». Fireşte nu l-aşi mai retipări, sunt multe pasagii cam naive poate, dar are meritul bietul meu roman de a fi cel dintîi în ţară la noi, ca dată, bine înţeles. Pe de altă parte îmi pare rău că am lăsat pe călătorii mei Pămînteni în spaţiu, în drum spre planeta Marte, rătăcesc şi acum sărmanii, dar urmarea n-am mai scris-o. Sunt interesante romanele astronomice, dar adevărul astronomic pur e mai interesant şi viaţa e aşa de scurtă !" Morbul literaturii e însă mai puternic decît astfel de reticenţe. în 1914 apare o nouă „poveste astronomică", O tragedie cereasca.
Asemeni multor contemplatori ai cerului din primele decenii ale secolului nostru, Anestin credea în existenţa vieţii pe planetele sistemului solar. într-o broşură din 1910, el face o scurtă expunere de motive : „...din punctul de vedere filozofic şi ştiinţific, e cu totul absurd să crezi că numai pămîntul e locuit. Marte şi Venus ar putea fi locuite şi poate şi sunt, — şi e mai cuminte să fii de această părere, de cît să dai numai planetei tale această importanţă, sub cuvînt că locuieşti şi tu pe ea" (98, p. 15). Geocentrismul şi
* Nota începe prin a elogia capitolele din „romanul astronomic" al lui H. Stahl, publicate în revistele literare.
186
antropocentrismul sînt respinse cu fermitate şi într-o recenzie din 1912 a cărţii abatelui Th. Moreux, Celelalte lumi sînt locuite ? : „In acest nou volum, autorul încearcă nici mai mult, nici mai puţin decît să reînvie o veche ipoteză, pe care ştiinţa o înmormîntase demult, aceia că Pămîntul nostru are o situaţiune cu totul specială în univers, nu numai în sistemul solar şi de aceia e locuit (...) Şi pentru ce Pămîntul pe care din întîmplare îl locuim noi şi abatele Moreux, are o omenire ? Autorul nu spune motivele, dar le ştim de la alţi jezuiţi, cari sunt mai sinceri şi cari le expun, motive pur religioase şi cari nu-şi au rostul lor în astronomie. E bine deci ca cei cari vor citi noua scriere a abatelui Moreux, să-şi aducă aminte că autorul e legat de o anumită credinţă ce-1 împiedică de a scoate din rezultatele astronomiei moderne, concluziunile cele mai apropiate de adevăr în ceea ce priveşte pluralitatea lumilor locuite" (99). Anestin îşi îndreaptă deci din nou privirile spre Venus, alăturînd tema vieţii şi civilizaţiei extraterestre de aceea a sfîrşitului Pămîntului, eveniment considerat tot din unghi ştiinţific.
Intr-o cronică din 1898, redactorul Foii populare îi liniştea pe cititorii înfricoşaţi de posibilitatea întîlnirii cu fragmentele unei foste comete. în 1899, el evoca posibilitatea unei alte catastrofe cereşti : „Se ştie că în spaţiu, pe lîngă corpurile luminoase cari ard depărtărilor, mai sînt multe altele întunecate, sori stinşi, cari duc cu ei un imens cortegiu de planete în sînul cărora dorm fostele lor omeniri. — Ei bine, sînt milioane de asemenea corpuri cari rătăcesc în infinit, întocmai ca un biciclist fără felinar, şi care dînd peste pămînt, ne-ar face să asistăm la un frumos spectacol, sau mai bine zis nici nu l-am putea observa ; iuţeala pămîntului: şi iuţeala corpului străin, combinate, ar preface imediat cele două corpuri într-un singur şi imens glob de foc“. (96) Despre astfel de posibile coliziuni e vorba şi în cîteva articole din Orion (97, 111). După cum arată autorul, noul său roman porneşte de la ipoteza lui Ebert privind posibila pătrundere în sistemul solar a unei stele întunecate (36). Să vedem cum este exploatată din punct de vedere romanesc această ipoteză.
în anul 3000, marele astronom venusian Asales (se pare că Anestin ţinea la acest nume, de vreme ce l-a transferat din primul său roman, atribuindu-1 unui personaj cu o altă
187
identitate planetară) descoperă un astru stins care se apropie cu 400 de kilometri pe secundă. Mai tînărul său coleg, Raita, efectuează calculele necesare şi află că acest enorm corp întunecat va provoca grave perturbări, determinînd trecerea Pămîntului pe un făgaş cometar, care-1 va duce dincolo de orbita lui Saturn şi expulzarea lui Marte din sistemul solar. Cele două planete sînt socotite însă ca fiind nelocuite. Doar Aldin, discipolul lui Raita, crede în existenţa unei omeniri pămîntene. Opinia lui este împărtăşită de marele fizician Vasi, care intră în legătură cu marile institute ştiinţifice terestre prin telegrafie fără fir, aflînd că există şi marţieni, cu o civilizaţie şi mai înaintată. Cele două lumi condamnate vor să transmită venusienilor cunoştinţele acumulate timp de milenii.
Unde au ajuns urmaşii noştri din anul 3000 ? Ei cunosc două planete dincolo de Neptun (Pluton a fost descoperită în 1930 !), comunică din T.F.F. cu marţienii de trei sute de ani, utilizează energia solară şi electricitatea extrasă din atmosferă, luminează noaptea suprafeţe întinse cu lumina captată în timpul zilei (vă amintiţi „utopia" lui Mace-donski ?), văd la distanţe mari cu ajutorul telegrafiei fără fir, ştiu să prelungească viaţa cu zeci de ani, au săpat un puţ adînc de treizeci de kilometri pentru a cunoaşte interiorul planetei. Dar cea mai remarcabilă descoperire a lor abia urmează : „în fizică, ei au izbutit să dea de rost constituţiei materiei, ba în prezent se folosesc de puterea intraato-mică (...) Au întrebuinţat această putere extraordinară şi in războaie, dar din cauza efectelor ei dezastruoase, statele au făcut o convenţie prin care s-au obligat să nu se mai folosească de ea decît numai în scopuri ştiinţifice". Să ne oprim o clipă, pentru a ne reaminti că O tragedie cereasca a apărut la mijlocul lunii februarie 1914, în acelaşi an cu Lumea eliberată a lui Fi. G. Wells, în care, afirmă Jacques Bergier, „bomba atomică a explodat prima oară" (39, p. 357). Nu e vorba de a stabili o prioritate de cîteva luni, mai ales că utilizarea energiei conţinute în materie în scopuri distructive fusese întrezărită cu aproape două decenii în urmă, în romanul Iui Robert Cromie, Trăsnetul judecăţii de apoi (1895). Sa recunoaştem însă viziunea profetică a lui Anestin, care coatinuă : „Pămîntenii, pentru mijloacele lor de locomoţiune,
188
nu întrebuinţează decît această putere, căci sunt stăpîni să dezintegreze atomii mai iute, sau mai încet, după cum au nevoie. De aceea aerul lor e populat de imense vapoare, cari pot să transporte greutăţi neînchipuite (...) în ultimii ani se studia mijlocul de a vizita Luna, satelitul Pămîntului, întrebuinţîndu-se puterea intraatomică, dar nu s-a ajuns încă la rezultate sigure"
„Satan", cum a fost numit astrul întunecat, se apropie tot mai ameninţător, declanşînd, pe Pămînt, clipe de groaza (titlul capitolului IX). Marţienii îşi aşteaptă sfîrşitul cu demnitate. Iar pe Venus reapar fantomele trecutului (titlul capitolului X), politicienii, care aţîţă mulţimile şi le îndreaptă împotriva lui Asales, sub conducerea lui Sandy, şeful „imperialiştilor" (mai există politicieni „regalişti" şi „republicani"). Astronomul e apărat de Vasi, cu un fel de rază a morţii, al cărei secret îi fusese transmis de marţieni : „...orice corp parcă se topea, dispărea pe loc, fie un metal, fie un corp omenesc". Deci, ştiinţa învinge (titlul capitolului XIV). J
Pe Pămînt, maree enorme acoperă totul. Receanu, un astronom român aflat pe vîrful Omul, încetează să mai transmită prin T.F.F. Planeta moartă îşi începe drumul spre- Saturn.
Imediat după apariţie, romanul s-a bucurat de o apreciere favorabilă în Viaţa româneasca. Recenzentul ascuns îndărătul iniţialelor T.A.B. scria :
„în broderia aceasta de roman autorul presară mulţime de cunoştinţe astronomice şi de fizică astrală, ridicînd un imn ştiinţii, prin care starea socială de azi, ce nu e un ideal, poate deveni cu mult mai bună, mai potrivită nobilelor as-piraţiuni a învăţaţilor dezinteresaţi.
Forma aceasta de vulgarizare poate să nu placă unora, găsind-o prea înecată de povestirea romantică ; ea este întrebuinţam însă în Anglia şi poate că ei se datoreşte răspîndi-rea aşa de mare a cunoştinţelor pozitive în mase (...)
O tragedie cerească e o scriere de merit, care-şi va cuceri cititorii, ce vor învăţa pe nesimţite cît de mare influenţă au alţi sori asupra sistemului nostru solar (...) şi cîte, cîte alte chestiuni, care, expuse rece în haina lor ceremonioasă de adevăruri necontestate, ar face pe cetitor să pue cartea de o parte după primele pagini. Haina în care le-a îmbrăcat
189
însă autorul, ne face să nu mai lăsăm povestirea tragediei cereşti decît după ce am isprăvit-o" (66).
Mă întreb cît de mulţumit a fost Anestin de această interpretare prea conformă cu vechea sa concepţie despre „romanul ştiinţific". O tragedie cereasca reprezintă într-a-devăr un efort vizibil spre mai mult decît vulgarizarea unor cunoştinţe astronomice şi de fizică astrală, „înecată" într-o povestire romantică. Anestin încearcă să procure „senzaţiuni de artă bazate pe ipoteze ştiinţifice" — şi în primul rînd angoasa în faţa tabloului extincţiei planetare. El studiase ~ pe viu reacţiile provocate de atîtea false alarme — de pildă, de revenirea, cu patru ani în urmă, a cometei Halley (vezi 124) — şi o spune în articolul care-şi propune să explice romanul : „Mi se va imputa poate că în adevăr, tragedia aceasta cerească e prea înfiorătoare şi că omenirea moare fără demnitate, îngrozită de ce are să se întîmple. Cu toate acestea, nu cred că e o exagerare. Dovada o avem de cîte ori un-nebun anunţă sfîrşitul Pămîntului. Sunt milioane de oameni cuminţi care îi dau crezare, cari se îngrozesc" (36). E momentul să precizez că dispariţia vieţii pe Terra ca urmare a unui accident cosmic fusese imaginată de Edgar Poe încă din 1839, în Discuţia lui Eiros cu Charmion. Acolo însă cometa care trece foarte aproape de Pămînt provoacă incendierea bruscă a atmosferei. Desprinderea planetei de pe orbită, cu consecinţele ei fatale, constituie o premieră în literatura ştiinţifico-fantastică.
După opt luni de la apariţia romanului, Anestin simte nevoia să-i sublinieze semnificaţia într-un nou context social-politic : „în momentul de faţă, peste douăzeci de milioane de oameni se războiesc în Europa, cad sute de mii de răniţi şi morţi. Nici o putere nu poate să oprească această nepomenită vărsare de sînge. Dacă însă azi s-ar spune oamenilor : «Opriţi-vă, pămîntul, planeta voastră, se află în pericol de moarte. Din infinit vine drept spre pămînt un soare imens, dar stins. Se va ciocni cu Pămîntul peste cîteva luni de zile, totul va fi transformat în văpaie cerească, omenirea îşi va fi isprăvit visul traiului ei...» Atunci, înspăimîntaţi, toţi războinicii s-ar opri, o panică nebună i-ar cuprinde, războiul ar înceta" (37). Dar nici un soare stins nu se îndreaptă spre Pămînt şi sute de mii de oameni continuă sa cadă pe cîmpurile de luptă. Anestin se decide atunci să-şi
190
mărturisească aspiraţiile într-o „poveste fantastică" intitulată Puterea Ştiinţei sau Cum a fost „omorît" Războiul European (Editura Tipografiei Gutenberg — Cîmpina, M. S. Gheorghiu, 1916).
Miliardarul Arthur Shaw, urmaşul unui ţăran din Moldova emigrat în America, vrea să pună capăt războiului european. E ajutat de nepotul său, Moldoveanu, care a inventat un dirijabil perfecţionat, semănînd cu un transatlantic. Shaw îi invită in Statele Unite pe fizicianul John Proc-tor din Londra, fiziologul Henri Loyal din Paris şi chimistul Hans Meyer din Dresda şi le spune : „Domnilor, din momentul de faţă, noi trebuie să ne privim ca reprezentanţii tuturor celor de pe planeta aceasta, a căror inimă sîn-gerează de grozăviile acestui nepomenit război. Civilizaţia întreagă ar suferi, dacă războiul acesta ar continua. Nimic şi nimeni nu poate să-l împiedice şi cu toate acestea, noi, patru inşi, fără altă putere decît inteligenţa şi voinţa noastră, ne-am luat sarcina să oprim această tragedie nepomenită".
Bogătaşul pacifist pune la dispoziţie cinci miliarde „pentru primele cheltuieli". Cei trei savanţi inventează ceaţa artificială şi gazul ilariant. Moldoveanu aduce o mie de transilvăneni, care formează echipajele a o sută de dirijabile. Pornesc toţi spre Europa. Bombele cu ceaţă artificială şi cu gaz ilariant aruncate pe toate fronturile fac imposibilă continuarea ostilităţilor, iar bombele explozive distrug uzinele de armament. La propunerea lui Moldoveanu, dirijabilele aterizează în România şi aceasta, ca ţară neutră, ia iniţiativa convocării unei conferinţe de pace li Haga, unde totul se rezolvă într-o săptămînă. Lui Shaw „I se oferise telegrafic sume colosale pentru a vinde secretele inventaţiunilor dirijabilului şi explozibilelor, dar nu răspunsese nimănui. Ştia el bine, că orice inventaţiune a ştiinţei, poate fi întrebuinţată şi de oamenii cu sufletul rău. Destul fusese pusă ştiinţa la contribuţie de cîţiva ani încoace, ca să ajute la masacrarea maselor ; rolul ştiinţei era însă să ajute numai la progresul omenirii, şi nu la regresul ei".
Nu e greu de observat că problema locului şi rolului ştiinţei în viaţa individului şi a societăţii constituie obsesia crucială a operei lui Anestin. Romanul din 1899 avertizează, cu o surprinzătoare clarviziune, asupra pericolelor despotismului tehnocratic. Tragedia cerească dă naştere unui conflict
191
acut între oamenii de ştiinţă şi politicieni, prilejuind totodată o meditaţie vizionară în legătură cu implicaţiile utilizării energiei atomice. în -sfîrşit, puterea ştiinţei „omoară" războiul — nobilă şi naivă închipuire a unui idealist incorigibil.
Se cuvine să subliniez îndată ca idealismul lui Anestin nu este acela al unui om desprins de realitate. Patima astronomiei nu se transformă, la el, într-un mijloc de evaziune, contemplarea cerului înstelat nu-1 îndepărtează de chestiunile spinoase ale începutului de veac. în amintita broşură din 1910, referirtdu-se la condiţiile dificile de viaţă ale ipoteticilor marţieni, el scrie, cu evidentă trimitere la stările de lucruri de. pe Pămînt : „Se poate lense închipui, că în asemenea condiţiuni, starea lor socială e cu totul alta. Nu mai poate să fie vorba de deosebiri de popoare, de rase, de religii. Nu mai au nevoie de armate şi nici de legiuni întregi de funcţionari probabil că nu e trebuinţă. Pericolul i-a unit pe toţi, i-a învăţat să muncească deopotrivă scăpînd de formalităţi nefolositoare..." (98, p. 22). Şi, mai departe : „Ar fi interesant să aflăm vreodată, dacă omenirea marţiană a trecut şi ea prin fazele prin care a trecut omenirea noastră, dacă a cunoscut şi ea pe vremuri războiul, omorul şi alte jucării ale pămîntenilor. Ar fi şi mai interesant să cunoaştem în amănunţime starea socială de azi a marţienilor, care, poate, ne-ar sluji de pildă pentru viitor" (id., p. 23). Iar comentariul din 1914 asupra Tragediei cereşti cuprinde o veritabilă profesiune de credinţă : „Am populat planeta Ve-nus nu cu monştri' ci cu fiinţe omeneşti la fel ca acelea ale noastre, de şi poate «omul pămîntesc» nu poate să fie prototipul «omului» în general. Vor fi alţi oameni, pe alte planete, mai buni şi mai culţi decît noi, cu organizaţii sociale mai potrivite, unde e răsplătită fapta cea bună şi pedepsită cea rea, unde nu se ajunge prin linguşire. în acest număr colosal de planete din sistemul sideral, se va găsi desigur şi ceea ce noi credem o utopie şi să speram că fericirea şi dreptatea nu plictisesc pe acei fraţi îndepărtaţi". (36)
Vibrează în aceste cuvinte amărăciunea şi speranţa unui adevărat proletar intelectual, pe care eforturile excesive şi lipsurile l-au ucis la numai 43 de ani. Biograful Iui, L. Florin, arăta că „a trebuit să-şi sacrifice sănătatea în subsolurile tipografiilor, ca umil corector plătit cu 50—60 lei pe
192
lună" şi că era „atît de sărac, încît a trebuit să-şi vîndă lucrurile din casă pentru a putea trăi şi scrie" (47). Iar marele matematician Gh. Ţiţeica, pe atunci vicepreşedinte al Academiei Române, aducea o nouă mărturie, cu prilejul comemorării a şase ani de la moartea lui Anestin : „Cunoşteam dragostea sa de astronomie, care mergea pînă la jertfa pîinii, spre a-şi putea cumpăra revistele speciale, cărţile apărute, precum şi anuarele numeroase de astronomie" (67). în aceste condiţii, ceea ce a săvîrşit Anestin — observaţii astro-nimice originale, aproape zece mii de articole şi peste o sută de lucrări de popularizare, originale şi traduse, conducerea unor publicaţii, întemeierea primei reviste româneşti de astronomie, Orion (1907—1912), a „Societăţii astronomice române" (1908), a Universităţii Populare din Bucureşti (1912, împreună cu marele chimist C. I. Istrati), a societăţii „Prietenii ştiinţei" (1913, împreună cu Gh. Ţiţeica), a colecţiei Ştiinţa pentru toţi (1915), a revistei Ştiinţa tuturor (1918, împreună cu D. Gălugăreanu, mai tîrziu rector al Universităţii din Cluj) — ţine de miracol, miracolul unei pasiuni mistuitoare, al voinţei nestrămutate de a se instrui, al credinţei în necesitatea raspîndirii culturii, ca factor de ridicare spre lumină a poporului. Să adăugăm la extraordinarul bilanţ cele trei romane care au făcut din el' primul autor autohton specializat în Science fiction şi singurul, pînă după 1950. Dacă talentul şi travaliul artistic i-ar fi fost pe măsura cunoştinţelor, a imaginaţiei şi a fervorii de apostol al ştiinţei, Victor Anestin s-ar fi numărat printre cei mai străluciţi reprezentanţi ai genului — şi nu numai în literatura română
BIBLIOGRAFIE
1 CĂRJI
1.	Aldani, Lino La fantascienza. Piacenza, Editrice La Tribuna, 1962
2.	Amis, Kingsley New Maps of Hell. London, The Science Fiction Book Club, 1962
3.	Baronian, Jean-Baptiste Panorama de la litterature fantastique de langue franţaise. Stock, 1978
4.	Baudin, Henri La science fiction: Un univers en expansion. Bor-das, 1971
5.	Bergonzi, Bernard The Early H. G. Wells: A Study of the Scien-tific Romances. Manchester: Manchester U. Press, and Toronto : Toronto U. Press, 1961
6.	Brooks, Van Wyck The World of H. G. Wells. New York, Mit-chell Kennerley, MCMXV
7.	Doyle, Arthur Conan Ma vie aventureuse. Albin Michel, 1932
8.	Gattegno, Jean La science-fiction, Presses Universitaires de France, 1971
9.	Haynes, Rosslyn D. H. G. Wells: Discoverer of the Future. New York University Press — NewYork and London, 1980
10.	Herp, Jacques van Panorama de la science fiction. Andre Gerard, Verviers, 1973
11.	Kagarliţki, Iu. Herbcrt Wells. Ocerk jizni i tvorcestva. Gosudarst-vennoe Izdatelsvo Hudojestvennoi Literaturi, Moskva, 1963
12.	Lemire, Charles juics Verne. Paris, Berger-Levrault et Cie, Edi-tions, 1908
13.	Macedonski, Alexandru Opere III. Ediţie critică cu studiu introductiv, note şi variante de Tudor Vianu. Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1944
14.	Manolescu, Florin Literatura S.F. Editura Univers, Bucureşti, 1980
194
15. Marino, Adrian 'Viaţa lui Alexandru Maccdonski. Editura pentru literatură, 1966
16 Marino, Adrian Opera lui Alexandru Macedonski. Editura pentru literatură, 1967
17.	Mc Connell, Frank The science fiction of H. G. Wells. Oxford University Press, 1981
18.	Nordon, Pierre Sir Arthur Conan Doyle. L’homme et l’oeuvre. Paris, Librairie Marcel Didier, 1964
19. Pagetti, Carlo II senso del futuro. Roma, Edizioni di storia e letteratura, 1970
20.	Panshin, Alexei e Cory Mondi interiori. Storia deila fantascienza. Milano, Editrice Nord, 1977
21.	Ruyer, Raymond L’Utopie ct Ies utopies. Presses Universitaires de France, 1950
22.	Sternberg, Jacques Une succursale du fantastique nommee science-fiction. Paris, Le Terrain Vague, 1958
23. Vemier, Jean-Pierre H. G. Wells et son temps. Publications de l'Universite de Rouen, 1971
24.	Versins, Pierre Encyclopedie de Vutopie, des voyages cxtraordinaires et de la science fiction. Editions L’Age de l’Homme, 1972
25.	Wells, H. G. Experiment in autobiography. London, Victor Golancz Ltd and The Cresset Press Ltd, 1934
26.	West, Geoffrey EI. G. Wells. A Sketch for. a Portrait. London, Howe, 1930
27.	Zamiatin, Evg. Herbert Welle. Epoha, Petersburg, 1922
28.	* * * Encyclopedie visuelle de la science fiction. Sous la direction de Brian Ash Albin Michel, 1979
29.	* * * H. G. Wells. The Criticai Heritage. Edited by Patrick Par-rinder Routledge and Kegan Paul, London and Boston, 1972
30.	* * * H. G. Wells : Early Writings in Science and Science Fiction. Edited, with criticai commentary and notes by Robert M. Philmus and David Y Hughes, University of Caifornia Press, Berkeley — Los Angeles — London, 1975
31.	* * * Odiseea marţiană. Maeştrii anticipaţiei clasice. Antologie alcătuită şi comentată de Ion Hobana. Editura Minerva, 1975
32.	* * * The H. G. Wells Scrapbook. Edited by Peter Haining Clarkson N. Potter, Inc. Publisher, 1978
33.	* * * Viitorul s“ Atenţie!. Studii şi articole despre literatura ştiinţifico-fantastică alese, adnotate şi comentate de Ion Hobana. Editura Tineretului, 1968
34.	* * * Vîrsta de aur a anticipaţiei româneşti. Antologie, cuvînt înainte şi comentarii de la Ion Hobana. Editura Tineretului, 1969
II. CAPITOLE, PREFEŢE, ARTICOLE
35.	Anestin, Victor Romanul ştiinţific. „Foaia papulară", 1 noiembrie 1898
36.	Anestin, Victor O poveste astronomică. „Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor", 4 februarie 1914
195
37.	Anestin, Victor Război sau sfirşitul lumei ?. .Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor", 21 octombrie 1914
38.	Bennet, Arnold The Invisible Man. „Woman", 29 September 1897
39.	Bergier, Jacques La science-fiction, în Histoire des litteraturts. Galli-mard, 1958'
40.	Bergonzi, Bemard The publication of The Time Machine : 1894— 1895. „Review of English Studies", 11, N.S. 1960
41.	Caillois, Roger Remarque sur le recit ireel, introducere la Echec au temps de Marcel Thirry. „La Rennaissance du Livre", Bruxelles, 1962
42.	Caudwell, Christopher H. G. Wells. A Study in Utopianism, în Studies in a Dying Culture. Dodd Mead Company, New York, 1938
43.	Chendi, Ilarie Jules Verne: Castelul din Carpaţi. „Familia", 23 noiembrie—5 decembrie 1897
44.	Connes, Georges La premiere forme de la Machine ă explorer le temps. „Revue Anglo-Americaine" (1923—1924)
45.	Demetrescu, Traian Alexandru Macedonski, amintiri personale. „Pe-leşul", II, 5, 1888
46.	Faustroll, Dr. (Alfred Jarry) Commentaire pour servir â la cons-truction pratique de la machine ă explorer le temps. „Mercure de France", Fevrier 1899
47.	Florin, L. Un apostol al ştiinţei. Victor Anestin (1875—1918). „Revista ştiinţifică V. Adamachi", voi. VIII, Iaşi, 1921.
48.	Gautier, Emile Preface â Le collier de griffes de Charles Cros. Librairie Stock, 1908
49.	Lake, David J. The Drafts of The Time Machine. „The Wellsian". New Series No. 3, The Journal of the H. G. Wells Society, 1980
50.	Lem, Stanislav Cum iau naştere cărţile fantastice. „Dookola swiata", No. 41, 1961
51.	Luca, A. A. Gînduri la mormîntul lui Victor Anestin. „Adevărul literar şi artistic", 7 iulie 1935
52.	Macedonski, Alexandru Capitole filozofice 11. Despre viaţa şi simţirea materiei. „Literatorul", iulie 1882
53.	Macedonski, Alexandru Sufletul şi Viaţa viitoare. „Forţa morală", 18 şi 25 noiembrie 1901
54.	Macedonski, Alexandru Cuvinte despre „Thalassa". „Flacăra", 30 aprilie 1916
55.	Martin, Charles-Noel Les 9 erreurs de Jules Verne ou Ies jeux de la mecanique celeste. „Science et Vie", marş 1969
56.	Moskowitz, Sam Arthur Conan Doyle, in Explorerj of the Infinite. The World Publishing Company, 1963
57. Moskowitz, Sam Lost Giant of American Science Fiction — A Biographical Perspective in The Crystal Man, Stories by Edward Page Mitchell Doubleday and Company, Inc, Garden City, New York, 1973
58.	Nădejde, Ioan Ştiinţă la Dl. Macedonski. „Contemporanul", Nr. 16, 1852
59. Perpessicius Jurnal de lector (Alexandru Macedonski, prozatorul). „Revista Fundaţiilor Regale", octombrie, 1944
196
60.	Pitkin, Walter B. Time and Fure Activity. „The Journal of Philo-sophy, Psychology and Sciendfic Methods", Voi. XI. No. 19, September 10, 1914
61.	Pop, Sânziana Propuneri pentru paradis. De vorbă cu V. G. Paleolog. „Luceafărul", 16 iunie 1973
62.	Sherard, Robert H. Jules Vewe re-visited. „T.P.'ş Weekly", Octo-ber 9, 1903
63.	Solo O nouă orientare a literaturii ştiinţifice. „Progresele ştiinţei", noiembrie 1905
64.	Speranţia, Eugen Alexandru Macedonski şi cercul său. „Steaua", ianuarie 1964
65.	Suvin, Darko Wells, le tournant dans la tradition de la science-fiction, in Pour une poetique de la science-fiction. Les Presses de l’Universite de Quebec, 1977
66.	T.AJ3. V. Anestin. O tragedie cerească. „Viaţa românească", martie 1914
67.	Ţiţeica, G. Victor Anestin şi Societatea „Prietenii Ştiinţei", „Ziarul Ştiinţelor şi Călătoriilor", 25 noembrie 1924
68.	Un cititor al „Forţei morale" Neexistenţa materiei. „Forţa morală", 2 decembrie '1901
69.	Vianu, Tudor Alexandru Macedonski, în Studii şi portrete literare. Editura Ramuri, Craiova, 1938
70.	Vianu, Tudor Alexandru Macedonski, în Studii de literatură română. Editura Didactică şi Pedagogică, 1965
71.	Wells, H. G. („Septimus Browne") Talk with Gryllotalpa. „Science Schools Journal", February 1887
72. Wells, H. G. („Sosthenes Smith") Vision of the Past. „Science Schools Journal", June 1887
73. Wells, H. G. Zoological Retrogression. „Gentleman’s Magazine", September 1891
74.	Wells, H. G. The man of the year million. „The Pali Mall Gazette",
November 6,	1893
75.	Wells, H. G. Rate of Change. „Saturday Review", December 15,
1894
76.	Wells, H. G. Another Basis (for Life). „Saturday Review", December 22, 1894
77.	Wells, H. G. Intelligcnce on Marş. „Saturday Review", April 4, 1896
78.	Wells, FI. G. Introduction to The Time Machine in H. G. Wells, Works. Atlantic Edition, London, 1924
79.	Wells, H. G. Introduction to Seven famous novels by H. G. Wells. Alfred A. Knopf, New York, 1934
80.	Weston, Peter II primo contatto. „Robot", Febbraio ’77
81.	* * * Ştiinţă la Dl. Macedonski de la „Literatorul'. „Contemporanul", Nr. 8,	1882
82.	Zamfir, Mihai Vroia poetică a lui Al. Macedonski, în Proza poetică românească în secolul XIX. Editura Minerva, 1971
83.	Zangwill, Israel Without Prejudice. „Pali Mall Magazine", September
1895
84.	* * * Echos : Un peu de science. „Mercure de France", 1 Decembre 1906
197
85.	* * * Schiţa lui Dorval. „Flacăra", 27 iulie 1913
86.	* * * Sidefarea hirtiei. „Viitorul", 29 mai 1910
87* * * * The Time Machine. By H. G. Wells. „Nature", July 18, 1895
88.	Biblioteca Academiei R. S. România, Fondul Macedonski, mss. 3217, f. 91—92
32(1)
89.	Biblioteca Academiei R. S. România, Fondul Macedonski, S —-------
XXX
67(10-15)
90.	Biblioteca Academiei R. S. România, Fondul Macedonski, S---------
XXX
91.	Biblioteca Academiei R. S. România, Fondul Macedonski, S---------:
XXX
92.	Muzeul Literaturii Române, Fondul Macedonski, mss. 1903
III VARIA
93.	Ananoff, Alexandre Astronautique. Paris, Librairie Artheme Fayard, 1950
94.	Anestin, Victor Sfirşitul lumei. „Foaia populară", 24 mai 1898
95.	Anestin, Victor Cerul şi contemplatorii lui. „Foaia populară", 31 mai
1898
96.	Anestin, Victor Sfirşitul pământului. „Foaia populară", 7 noiembrie
1899
97.	Anestin, Victor O catastrofă cerească. „Orion", octombrie 1907
98.	Anestin, Victor Planeta Marte este ea locuită f Editura „Lumea",
Bucureşti, 1910/X1I
99.	Anestin, Victor Sunt alte lumi locuite ?. „Ziarul călătoriilor şi al ştiinţelor populare", 12 decembrie 1912
100.	Apollinaire, Guillaume Anecdotiqqfs. Librairie Stock, 1926
101.	Baltrusaitis, Jurgis Oglinda. Editura Meridiane, 1981
102.	Bennett, Arnold and H. G. W'ells A Record of a Personal and a Literary Friendship, Edited -with an Introduction by Harris Wilson. University of Illinois Press, Urbana, 1960
103.	Boileau-Narcejac Le roman policier. Paris, Petite Bibliotheque Payot, 1964
104.	Cantilli, Constantin Din sborul bicicletei. Tip. M. Kalber, 1912
105.	Călinescu, G. Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. Editura Minerva, Bucureşti, 1982
106.	Cros, Charles Principes de mecanique cerebrale. „La Synthese medicale", aout 1879
107.	Decaudin, Michel Re naturalisme, în Litterature franţaise, Tome second. Librairie Larousse, Paris, 1968
108.	Fawcett, Brian Călătorie neterminată. Editura Ştiinţifică, 1963
109.	Fuller, R. W. — J. A. Wheeler Causality and Multiply — Connected Space — Time. „Physical Review", Voi. 128, 15 October 1962
110.	Grigorescu, Mircea Viaţă pe Martef. „Contemporanul", 8 august 1969
198
111.	I. C. Un cataclism ceresc. „Orion*, iulie 1908
112.	Lovinescu, E. Scrieri 2. Memorii. Editura Minerva, 1970
113.	Macedonski, Alexandru Cercul artistic. „Observatorul", 19 noiembrie 1903
114.	Martin, Charles-Noel Einstein.. Hachette, 1979
115.	Newcomb, Simon Note on a class of transformations which surfaces may undergo in space of more than three dimensions. „American Journal of Mathematics Pure and Applied", Volume I, 1878
116.	Newcomb, Simon The Outlook for the flying-macbine. „Independent", October 22, 1903
117.	Racoviţă, Emil Note sur le Grand serpent de mer Megophias megophias (Rafinesque). „Bulletin de la Societe zoologique de France", t. XXVIII, la seance de 13 janvier 1903
118.	Riva, Piero Gondolo della A propos des oeuvres posthumes de Jules Verne „Europe", No. 595—596, Novembre—Decembre 1978
119.	S. Four-Dimensional Space. „Nature", March 26, 1885
120.	SUberstein, Ludwig The Theory of Relativity. dLondon, 1914
121.	Sylvester, J. J. A plea for the mathematician. „Nature", Decem-ber 30, 1869
122.	Ţiţeica, G. Mişcarea perpetuă. „Natura", Ianuarie 1906
123.	* * * Bulletin de la Societe Astronomique de France et Revue mensuelle d’astronomie, de meteorologie et de physique du globe" Vingt et unieme annee : 1907
124.	* * * Cataclismul!... de la 19 Med. „Orion", septembrie-octombrie 1910
125.	* * * Dicţionarul literaturii române de la origini pină la 1900• Editura Academiei, Bucureşti, 1979
126.	* * * La Plate-forme mobile de Saint-Ouen. „La Nature", 11 Fevrier
1899
127.	* * * La plate-forme mobile â l’Exposition. „La Nature", 5 Mai
1900
128. * * * Le bateau-rouleur Bazin. „La Nature", 7 Marş 1896
129. * * * Le bateau rouleur. „La Nature", 20 Marş 1896
130.	* * * Les bateaux rouleurs. „La Nature", 11 Septembre 1897
131.	* * * Scrisoarea d-lui Camille Flammarion. „Orion", noiembrie 1907