ACADEMIA ROMÂNĂ FUNDAŢIA NAŢIONALA PENTRU ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ Colecţia „OPERE FUNDAMENTALE” Coordonatorul colecţiei: acad. EUGEN SIMION ION HELIADE RĂDULESCU OPERE 11. Isloria critică universală • Biblicele • Eckilit ru între antiteze Ediţie îngrijită, prefaţă, note şi bibliografie de MIRCEA ANGHELESCU univers enciclopedic Bucureşti, 2002 Coperta: PODALV Redactor: Elisabeta Simion Tehnoredactori: Mariana Mareea, Diana Tatu Cartea a apărut cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor Mulţumim Regiei Autonome „Monitorul Oficial“, îndeosebi Doamnei Director General, ing. Eugenia Ciubâncan, pentru sprijinul acordat tipăririi acestei lucrări © Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Editurii Univers Enciclopedic şi Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă ISBN: 973-8240-82-4 973-8240-81-6 ISTORIA CRITICĂ UNIVERSALĂ (fragment) 1NTRODUCŢIE I Vorba istoric în antichitate însenina „cercetare cu luare umilite". Cercetând omul cu luare aminte, mai mult sau mai puţin, a dliai a afla adevărul, şi aflându-l, a-1 spune şi altuia. A-şi spune sau a-şi nara cercetarea ce a făcut cu luare aminte va sil /.¡că că spune sau face o istorie. De aci dară mai apoi, la moderni, istoria luă altă însemnare: istoria însemnă o naraţie a unei fapte sau întâmplări adevărate. Nimeni dară nu face o istorie când spune lucruri care 1111 s-au întâmplat cu adevărat, nici daca cele întâmplare nu sunt narate în tot adevărul lor, daca evenimentele sau caracterele oamenilor se desfigura. Neştiinţa, necunoştinţa bine a lucrurilor, interesul sau părtinirea istoricului fac adesea ca istoria să nu fie adevărată, ca istoria să nu fie cercetarea cti luare aminte. C11 cât istoria este mai neadevărată, cu atâta e mai necredincioasă, cu atâta e mai perfida, cu atâta mai capabilă a ne amăgi. Istoricul 1111 poate nara decât sau lucruri ce a văzut singur cu ochii, sau cele ce a auzit, a apucat, a citit de la oameni demni de credinţă, la câte a văzut cu ochii, se cuvine a fi sincer, neinteresat, luminat; la câte a aflat de la alţii, sau din auzire, sau din citire, sau din tradiţie, se cuvine a fi ca judele integru, drept şi luminat, ce ascultă mărturiile şi îşi dă sentinţa cu mâna pe inimă. ION HEI JADE RÄDUI.ESCU Pentru că se întâmplă ca oamenii să nu fie toţi luminaţi, nici integri, nici neinteresaţi, nici nepărtinitori la câte nară sau scrie, este foarte cu putinţă şi se întâmplă foarte des ca nu toate istoriile să fie adevărate. Se întâmpla încă ca şi cele scrise cu cea mai mare sinceritate şi cu cunoştinţele cele mai exacte să nu poată scăpa pe alocarea de erori, pentru că mintea umană are neîmplinirile, neputinţele sale. Totdauna dar când citim istoria cată să căutăm la cunoştinţele, la epoca, la caracterul, la interesele, la situaţia scriitorului sau istoricului: atât spre a face, cât şi spre a citi o istorie se cuvine a avea cineva o inimă curată, o minte luminată şi liberă de orice prejudiciu. Atunci poate folosi cineva pe cei ce citesc, atunci se poate folosi cu adevărat din câte istorii citeşte, atunci poate descurca adevărul de minciună. Adevărul conduce şi mântuie; minciuna rătăceştc şi pierde. Istoria este sau a unei fapte, sau a mai multora ce se reduc la una principală şi cu toate împreună se combină spre a forma un tot. Objectele istoriei sunt oamenii, evenimentele, faptele, coprinsurile, globul, universul întreg. Avem dară înainte: or istoria unui om, sau a unui eveniment sau fapte; or memoriuri de câte îşi aduce cineva aminte din cele văzute şi auzite; or a unui popol; or a unei epocc; or a mai multor secuii; 01: a mai multor popoli; or a omenirii întregi; or a universului. Cu cât evenimentele despre cari narăm s-au întâmplat mai aproape de noi, mai aproape sau de locul, sau de zilele noastre, cu atât avem mijloace, adică documente şi mărturii ce ne ajută lucrarea întru a intra şi în amănunte. Amănuntele asemenea, în loc de a fi o încurcătură, sunt foarte necesarii când se ocupă ISTORIA CRITICA UNIVERSALĂ 9 cineva numai d-un singur object, fie om, fie fapta sau eveniment. Cu cât objcctele se îmmulţesc, şi anii şi sccolii îniimilţindu-se se depărtează de noi, cu atâta documentele necesarii pentru amănunte ne lipsesc, sau şi daca le avem devin ca o încurcătură, de nu ştie cineva a le alege şi a le proporţiona. (]ând istoricul îşi propune a vorbi de universul întreg, a tracta de toţi popolii, de toate evenimentele ce s-au succedat pe faţa pământului de la creaţia lui, istoria lui, luând nume de universală, nu poare căuta şi spune decât generalităţile; sărind peste intervale, nu se poate ocupa decât de punturile ce se pot vedea pe culmea secolilor ce se destind înainte-i. Isroria universală seamănă cu o călătorie din cele mai mari ce îşi propune a vizita toţi popolii şi pământul în general, ce trece peste câmpuri şi prin sate şi 1111 se arestă decât prin capitale. A se ocupa de fiecare sat şi ţarină şi colibă şi om etc., nu i-ar ajunge nici timpul, nu l-ar ajuta nici mijloacele şi ar întreprinde o faptă cu neputinţă de a o realiza. Cu toate acestea iară, istoria universală nu se cuvine a-şi uita numele propriu şi originea sa, care este universul. Toate evenimentele şi faptele culminante, de la creaţia universului până în zilele noastre, sunt de dominiul său şi se cuvine a se ocupa de dânsele şi a le spune. Creaţia universului, creaţia omului, evenimentele întâmplate pământului şi omenirii, faptele popolilor în general, doctrinele, dogmele, religiele lor, legile, instituţiunile, moravurile lor, guvernele lor ce deculă din acestea; invenţiunile, ştiinţele, artele, meseriele lor sunt cu adevărat punturile culminante ce se cuvin a fi objectul istoricului universal şi cei mai mulţi foarte puţin se ocupă de unele, şi de altele nicidecum. Istoria universală, Î11 scurt, cată să fie istoria omului fizic, intelectual şi moral, istoria progresului omenirii, în câtetrele aceste ramuri procedură de creaţia universului şi a omului, şi însoţită de istoria globului sau a revoluţiunilor sale. 10 ION HEI JADE RÄDUI.ESCU A scrie cineva istorie contimporană poate afla mărturii de la oameni ce au văzut cu ochii cele întâmplate; când scrie însă despre cele întâmplate în seculii trecuţi, în popoli depărtaţi, n-are unde alerga decât la cărţi, la monumente, la acte publice şi la tradiţie. Cărţile însă adesea sunt părtinitoare şi tradiţiunilc desfigurate. Metodul cel mai drept al unui istoric genera] al popolilor şi cel mai bun este, pe cât se poate, a nu vorbi de la sine, ci a aduce înainte şi a lăsa a vorbi pe însuşi istoricii fiecăruia popol, ca unii ce au fost mai aproape de evenimente, de timp şi de locuri. Nu se cuvine însă a uita cele ce s-au zis înainte, că istoricul c dator a fi ca judele integru şi luminat, şi istoria ca un act de o judecată dreaptă şi morală totdeodată. Cei cari judecă actele, documentele şi martorii 1111 mai au dreptul de a vorbi. A istoricului este numai discernerea, judecata şi sentinţa. Spre a pune pe lectori pe cale întru a ne judeca şi pe noi, şi istoriile ce citesc, şi pe autorii ce se aduc de martori, şi faptele popolilor, şi religiunile şi legile lor, consacrării mai întâi câteva capitole preparatoare. Acestea vor coprinde câteva principe şi cunoştinţe ce vor servi de normă. Orce istoric adus de mărturie, orice dogmă, orice Jegi, orice instituţie, orice faptă măsurată cu această măsură, îşi arată mărimea sau micşorimea, adevărul sau minciunea, sinceritatea sau dolul, devotamentul sau interesul, cunoştinţa sau neştiinţa, certitudinea sau eroarea. Cată însă a nu se uita că adevărul absolut, lumina întreagă şi absolută, perfecţia ideală, nu este încă 0111 a ni le arăta, şi cu atât mai puţin a le aduce. Noi vorbim aci de adevărurile şi cunoştinţele câte poate avea omenirea în secolul nostru, de adevărul la care suntem Î11 stare a-1 vedea şi a aspira la dânsul. 11 I)e cum s-a arătat omul pe fata pământului, 11-a întârziat a simţi mai în acelaşi timp şi plăcerea, şi desplăcerea, şi bucuria ISTORIA CRITICĂ UNIVERSALĂ şi întristarea, şi lucruri ce îl folosesc, şi lucruri ce îl vatămă. D-alăturea cu bunul, a văzut şi răul; d-alăturea cu frumosul, a văzut şi urâtul. Cei dântâi oameni n-au întârziat, în cursul vieţei lor, a cunoaşte şi viaţa, şi moartea, şi caldul, şi recele, şi mişcarea, şi inerţia, şi vegherea, şi somnul, şi realitatea, şi visul; şi d-alăturea cu materia inertă, nemişcată, să recunoască şi mişcarea, să întrevază spiritul manifestat în tot ce e viu, în tot ce se mişcă. Mişcându-se din Ioc în loc, văzând trecând zilele, succedându-le nopţile, n-a întârziat a-şi face o idee de spaţiu sau loc, şi timp, despre lumină şi întunerec. Pretutindeni a văzut o dualitate. Cu cât getieraţiunile s-au siicccdat, cu cât oamenii s-au îmimilţit, cu atâta observaritmile s-au îmmulţit, experienţa s-a comunicat, şi n-a fost semenţie sau popol care să nu recunoască existenţa acestci dualităţi. Noi, în secolul nostru, o recunoaştem asemenea, însă nu aşa de confuz ca secolii trecuţi, ca primii oameni, ca popol ii antichităţii. Observând oamenii fiecare din doi termeni a oricăreia dualităţi, recunoscură că, în unele, amândoi termenii sunt o existinţă, amândoi sunt pozitivi, cum loc, timp, materie, spirit etc.; în altele însă, un termin e pozitiv şi altul negativ, unul existinţă şi altul lipsa existenţei, cum viaţă - moarte (lipsa vieţii), lumină — întuneric (lipsa luminei) etc. Vom împărţi tiară dualităţile în două: pe cele dântâi le vom numi paralele, coexistente simpatice, pe cele de al doilea antipatice: Dualitate simpatică Dualitate antipatică Timp Spaţiu Viaţă Moarte (lipsa vieţii Spirit Materie Mişcare Inerţie Activ Pasiv Lu mină întuneric Libertate Fatalitate Cald Frig Drept Datorie Frumos Urât Progres Co n se r vaţ i e Adevăr Minciună etc. Certitudine Kroare Bine Rău ere. 12 ION HEI.IADE RĂDU1.ESCU Dualitatea ce întâmpinară oamenii pretutindeni fu cauza care îi făcu pe toţi a adopta şi a recunoaşte două principe: unul al Binelui şi altul al Răului. De aci se născură păreri atâtea şi varii, cosmogonii, doctrine, dogme, religiuni, instituţiuni şi guverne bazate pe aceleaşi dogme. Diferinţele ce se văd în fiecare doctrină şi dogmă nu vin decât din cercetarea şi cunoştinţa mai mult sau mai puţin a naturei fiecăria termin al dualităţii. Unii nu putură cunoaşte bine nici spiritul, nici materia, alţii, în loc de a vedea că sunt paralele şi simpatice, le crezură de contrarii una alteia; alţii recunoscând materia, denegară spiritul, alţii, recunoscând numai spiritul, denegară materia. Alţii recunoscând pe amândouă, despreţuiră pe una şi-i deteră luptă, onorând numai pe alta. Apoi, imaginaţia poeţilor nu se mulţumi numai cu ideea al fiecare om îşi poate face de bine sau de rău; începu a le personifica, a le da o figură, un corp, a le simboliza, a le da atribute, şi aceasta o făcură nu numai pentru principiele ce li se părură primitive, ci şi pentru toate cele derivate dintr-însele. fiecare om, oricât de simplu, pricepe mai mult sau mai puţin ce este virtutea şi ce e viţiul, bunătatea şi răutatea, viaţa şi moartea ctc., şi le poate comunica junelui încă din pruncie, însă de ar da câte o figură fiecăreia din acestea, de ar închipui acea figură prin imagine sau prin statuie, de ar spune pruncului că acea imagine sau idol este virtutea sau viţiul, viaţa sau moartea, pruncul nu numai că ş-ar face o idee strâmbă despre aceste objecte intelectuale, ci din princip ar cădea în idolatrie şi prin urmare în materialismul cel mai grosiar. lată începutul idolatriei, care 1111 fu decât imaginaţia necondusă de raţie. Necunoştinţa terminilor dualităţilor născu doctrine şi dogme rătăcite şi imaginaţia dete corpuri ideilor mai mult şi mai puţine neadevărate. Până să intrăm în objectul ce ne-am propus, cuvine-se dară a ne ocupa mai întâi întru cercetarea terminilor unor dualităţi principale, întru aflarea şi cunoştinţa ISTORIA CRITICĂ UNIVKRSA1. 13 naturei lor. Cunoscând mai mult şi mai puţin a distinge dualităţile paralele şi simpatice din cele contrarii sau antipatice, făcându-ne o idee mai mult sau mai puţin clară despre fiecare din doi termini ai lor, vom fi în stare a cunoaşte asemenea, mai mult sau mai puţin, pe cât fiecare cosmogonie s-a apropiat mai mult sau mai puţin, daca nu de adevăr, încai de probabilitate. Din ideea ce şi-a făcut omul despre principul creator, despre creaţia lumii şi a omului, s-a format religia; conform cu credinţa oamenilor s-au făcut şi legile. Din ceremoniile religioase, din credinţele populare, din legi, se formară datinele şi moravurile popolilor şi pe temeiul acestora, conform cu dânsele, se aşezară şi se susţinură diversele guverne. Pe cât sau pervertit oamenii prin credinţe neadevărate, pe arât au căzut din natura şi demnitatea lor, pe atât s-au preparat spre a amăgi şi a se amăgi, pe atât despotismul sc-ntemeie pe orbirea oamenilor, şi suferinţele şi durerea se îmniulţiră, se învechiră, se perpetuară. Prin cunoştinţa clară a fiecăruia din iermenii dualităţilor vom cunoaşte de unde a provenit răul în fiecare loc şi secol. III TIMP - SPAŢIU Fiecare om pricepe mai mult sau mai puţin ce este timpul şi ce este locul sau spaţiul, şi cum că amândouă aceste lucruri există. De ar fi oameni ce ar denega existinţa tutulor objectelor din hime, n-ar putea denega insă timpul şi locul. De s-ar prezenta cineva şi ar zice că a fost odată o epocă sau un loc când şi unde n-a existat nimic, de ar zice încă şi mai mult, că chiar acum şi aci nu există nimic, vorbele epocă, loc, acum, aci nu le deneagă, pentru că singur zice că au fost odată o epocă sau un loc. Timpul dar, şi locul sau spaţiul au existat. Timpul şi spaţiul există şi vor exista. Când ne facem o idee mai întinsă, mai întreagă despre timp, ne închipuim o clipă, apoi 14 ION HEI,IADE RĂDUT.ESCU alta, apoi alta, până fac secundă, minută, oră, zi, săptămână, lună, an, lustru, epocă, secol; ne întoarcem cu mintea înapoi şi trecem din secol în secol până la creaţia lumii, şi de aci înainte ne întrebăm: „Mai fost-a timpul?“ Nu e om care să zică că timpul nu exista, şi mai nainte minutele se succeda în tăcere, şi de ne vom sui cu mintea oricât de mult, până când am pierde şi numărul seculilor, tot nu am mai putea afla începutul sau capătul primar al timpului... Plecăm iară cu mintea-nainte din clipele acestea de acum şi iar alăturăm minute, zile, ani, secoli, sute, mii, milioane, bilioane fără capăt şi înainte, în fiitor, ca şi înapoi, în trecut. Atunci ne convingem că timpul a existat, există şi va exista fără capăt, fără fine, nici înapoi, nici înainte. Această infinitate sau nemărginire a timpului o numim eternitate şi zicem că timpul este etern. Ca să ne facem o idee mai clară sau mai întreagă despre spaţiu, din puntul sau locul unde ne aflăm, căutând împre-giurul nostru descoperim un cerc până unde poate ajunge vederea noastră în toate părţile: din puntul unde ne aflăm, la fiecare punt al acelei circonfcrinţe putem a ne închipui o linie oricât de lungă, până în cea mai depărtată stea ce se poate vedea noaptea; daca nc-am strămuta cu mintea în acea stea, asemenea ni s-ar descoperi împregiurul nostru o altă circonferinţă şi am vedea o întindere ce din puntul dântâi n-am putea vedea. De acolo să ne închipuim iară o linie până la cea mai depărtată stea înainte, şi aşa mai încolo... Alăturând linia sau întinderea d-a doilea Ia cea dântâi şi lângă aceasta pe cea d-a treia, a patrulea... până în nemărginit, acea întindere nemărginită se numeşte spaţiu. Cu alte vorbe, de aci până în cutare stea şi împregiur este o întindere, de la dânsa cată să mai fie o alta ce se poate închipui rotindu-se împregiur cu acea dântâi atingând alte piuituri; din acele punturi, cată să mai fie ceva, şi iar ceva, şi iar întindere, şi iar întindere... până în ISTORIA CRITICĂ UNIVERSALĂ 15 nemărginit, cât să 1111 mai poată nici coprinde, nici calcula mintea noastră. Iată spaţiul. Timpul dară este o întindere ce nu se poate vedea, ca să zicem aşa, decât numai cu mintea, o întindere ideală sau spirituală, fără margini în eternitate; timpul este un vid sau un deşert nemărginit şi spiritual. Spaţiul este iară o întindere ce se poate vedea şi cu ochii corpului, [lână în oarecare distanţă, o întindere în toate părţile ir poale cădea în simţiri şi fără margini existând din toată eleruiuttca. Sau cum a zis Pascal: „Spaţiul este o nemărginită »ferii dl tiuia centru e pretutindeni şi circomferinţa (sau marginile) nicăiri". I'.ternitatea este calitate a timpului. Infinitatea sau nemărginirea este calitate a spaţiului. Timpul împrumută spaţiului eternitatea, şi spaţiul împrumută timpului infinitatea Silii nemărginirea, şi putem zice: timpul este etern şi infinit sau nemărginit; spaţiul este nemărginit şi etern. Timpul, după natura lui, se compune de durate, al cărora arom intelectual este clipa, măsura primară. Spaţiul, după natura lui, se compune de întinderi, al cărora atom material este puntul, măsură primară. Clipa lângă clipă compune durată şi punt lângă punt compune întindere. Timpul şi spaţiul au existat, există şi vor exista, amândouă coexistente, coeterne, conemărginite. Timpul şi spaţiul sunt unul către altul ca două linii paralele ce se pot alătura oricât de mult, lipi una lângă alta, fără a se împunge niciodată. Timpul şi spaţiul nu sc împunge, nu se contrarie, nu se anulă între sine, nu se vatămă. Sunt dară coexistente, paralele, simpatice. De sine însă amândouă sunt nişte deşerte, nişte vide pline cu ceva. 16 ION HEEIADE RĂDUEESCU IV SPIRIT - MATERIE Daca timpul şi spaţiul există şi daca de sine, singure, sunt nişte vide sau deşerte, deşert în natură nu poate sta; deşertul cată să fie plin cu ceva. Prin timp nu poate străbate decât numai mintea. Prin spaţiu nu trece decât materia. Cu corpul nostru suntem în loc şi cu mintea în timp. Vidul spaţiului se împle cu materie; vidul timpului se împle cu spirit. Materia este locuitorul spaţiului şi spiritul este locuitorul timpului. Timpul fiind etern şi nemărginit, spiritul este dară eternic şi nemărginit. Spaţiul fiind nemărginit şi etern, materia este dară nemărginită şi eternă, pentru că aceste vide sau deşerte a cătat să fie întotdauna şi pretutindeni pline, unul cu spirit şi altul cu materie. Cât există timpul, cată să existe şi spiritul, spre a-1 împlea; cât există spaţiul, cată să existe şi materia, spre a-1 împlea. Fiind unele eterne şi nemărginite, cată să fie şi celelalte eterne şi nemărginite. însă fiind unul deşertul şi altul împlinitorul, certitudinea cată să ne fie şi mai mare pentru ceea ce împle decât pentru deşertul ce se împle. Spiritul dară şi materia au existat, există şi vor exista. De n-ar exista materia, spaţiul ar fi deşert, de n-ar exista spiritul, timpul ar fi deşert, şi atunci şi o ipoteză, şi alta ar fi absurde. Spiritul dară şi materia sunt două fiinţe eterne, infinite, coexistente, paralele, simpatice, ce, ca şi timpul şi spaţiul, niciodată nu pot fi în luptă, ce niciodată nu se pot împunge, niciodată 1111 se anulă între sine. Spiritul se are către materie ca timpul către spaţiu. Spiritul se are către timp ca şi materia către spaţiu. Spirit, materie, timp, spaţiu sunt dară corelative. ISTORIA CRITICĂ UNIVERSALĂ 17 V CALITĂŢILE Şl LEGILE SPIRITULUI Spiritul etern şi nemărginit, materia nemărginită şi eternă, ce cătară ele simultaneu, paralel d-alăturea sau faţă în faţă? Erau ele un mijloc între sine? Erau un scop? Materia, de la cea mai compactă or solidă până la cea mai llcllidfl or aerată, vede-se pretutindeni ce de sine stă nemişcată, aţileptând ca toate pietrele, ca tot materialul până să vie un ce, pilnă sa vie ordinul arhitectului şi mâna cu puterea lucrătorilor «pre n le pune în mişcare, a le muta din loc, a le aşeza după plan yj fi liiritm mai irtr/,iu sau mai curând un edificiu. în etern de Vflll miV'fllt)i ii, în etern materia ar sta nemişcată. Puc« materia de sine este nemişcata, inertă, şi daca afară de materie nu mai e nimic, în paralel cu dânsa, cine dar a înlyiaU'O şi o mişcă, decât spiritul? Spiritul dar este fiinţa ce se llllşeă, ce mişca, ce arc mişcarea în sine, ce lucrează. Spiritul este activ. Materia este fiinţa inertă ce stă locului, ce aşteaptă mişcare aiurii din sine. Materia este pasivă. A fi mişcător va să zică a fi potent, căci puterea este principul mişcării. Spiritul dară este potent mai întâi ca să fie mişcător, şi daca este mişcător, se înţelege că a fost şi este potent. însă daca este etern şi nemărginit, el în etern şi nemărginit a fost şi este potent: întotdauna şi pretutindeni este potent. Spiritul dar este atotpotent sau omnipotent. Cu toată omnipotenţa sa, spiritul îşi are însă legile sale, natura sa ca să fie spirit. Are adică natură de a fi în etern şi pretutindeni nematerial, şi această natură şi lege nu o poate călca; că o dată numai de ar deveni materie, ar înceta de a fi in etern spirit Spiritul dără este omnipotent în singură toată natura sa şi nu-si poate atinge sau anula nici eternitatea, nici nemărginirea. Lste nevoit de a fi întotdauna spirit pur, cu toate calităţile sale, în toată natura sau legile sale. 18 ION HEI .IADE RĂDUI.ES CU Spiritul fiind plinul sau locuitorul timpului, se mişcă dară în locul său spiritual sau ideal, măsurând spaţiul. Când zicem dară că timpul se mişcă înainte şi niciodată nu se întoarnă înapoi, cată a înţelege că spiritul se mişcă, căci ar fi absurd a crede şi afirma că vidul sau deşertul se mişcă, iar nu ceea ce este în deşert. Observând mai material, aşa cum se poate mai fără greutate intra în priceperea, în simţirile noastre, vedem că orice se mişcă în natură, orice umblă sau se mută din loc în loc, nu face decât cu corpul a străbate distanţa sau materia, iar cu mintea a pricepe că a străbătut atâtea minute sau ore... Mişcă-te de la un loc până la altul, observă şi vei vedea că ai făcut, spre exemplu, atâtea ore, să zicem trei. De te vei înturna înapoi tot cu aceeaşi iuţime, vei vedea că vei face iar trei; locul ce l-ai lăsat, iar îl vei avea, însă secundele, oarele ce au trecut — niciodată. Mişcarea ce ai făcut şi cu dusul, şi cu în turnatul a fost de şeasc ore, iar nu de trei; mişcarea dar, care e a spiritului, nu retrogradă niciodată, ci naintează, din trei s-au făcut şease oare, şi aşa mai nainte. Când ne mişcăm, mişcarea fiind a spiritului, durata mişcării se face în timp, care e locul ideal al spiritului; iar încât pentru locul sau materia ce străbatem, aceea nu e decât a alătura pas lângă pas, materialemente, adică a măsura; şi dacă noi nu ţinem contul, măsurarea tot se face. Ceea ce e mişcarea pentru spirit, aceea e măsurare pentru materie. Apoi, înainte şi înapoi, în sus şi în jos, este a lăsa sau a reatinge punturile, locurile ce se pot lăsa şi atinge, mişcarea însă, încât pentru spirit, tot înainte este, şi în spaţiu, nu numai în timp. Căci, din oricare punt al spaţiului va începe a se mişca spiritul, el se mişcă dintr-un centru către circonferenţa nemărginită; mişcarea nu face decât o rază şi a se mişca de la centru la circonferinţă va să zică tot a înainta. Vedem dară în toate chipurile că spiritul, după natura sa, nu se mişcă decât tot înainte, şi a se mişca înainte va să zică a face un progres. ISTORIA CRI TICĂ UNIVERSALĂ 19 Progresul iar este un bine pentru că, de ar fi un rău, răul este lipsa binelui, răul este un ce negativ şi spiritul fiind pozitiv, nu poate face o mişcare negativă şi însuşi de ar face, fiecare ştie cil mişcare negativă va să zică încetare, stare, inerţie, şi aceste proprietăţi nu sunt ale spiritului, ci ale materiei. De unde urmează că progresul este 1111 bine. Ase mişca dară spiritul va Nil zică a progresa, şi a progresa va să zică a face bine, şi a face bine va să zică a fi bun. Spiritul dar este bun; şi fiind etern, nemărginit şi atotpo-icnt, bunătatea lui este eternă, nemărginită şi atotpotentă, căci 0 da hi dc ar fi rău, sau o dată de n-ar putea face binele, atunci ar tlKeiii tic a mai fi spirit şi putinţa de a se anula 1111 stă în rmnit'A, în legile sale. Spiritul fiind omnipotent în natura sa de tl sc mişca totdauna spre bine, este dar şi liber; pentru că o dată de ll-ar fi liber în natura sa de spirit, atunci 11-ar mai fi ceea ce este, adică spirit. Aşadar, spiritul este liber d-a progresa, liber de a face binele tll sempretern şi în nemărginit. Fiind liber de a face binele, va SA zică are dreptul de a-1 face. însă cât se pronunţă vorba drept, îndată se subtînţelege şi celalt termen al dualităţii, datorie. Spiritul dară, având dreptul d-a face binele, are totdeodată şi datoria de a-1 face; pentru că este liber şi pentru că prima lege sau natură a libertăţii este tle a naşte dreptul şi datoria. Şi iară, avânţi dreptul şi datoria de a face binele, va să zică că are datoria de a nu face niciodată răul. Şi iară, având datoria de a face binele, are şi dreptul de a-1 face; pentru că, unde este libertate, nu poate exista nici o datorie fără drept; şi spiritul e liber. Şi iară, în fine, ca să fie drept şi datorie, cată să fie mai nainte de toate libertate. Unde nu e libertate, să nu se ceară nici drept, nici datorie. Spiritul dară, ca să încheiem complectând, este imaterial, etern, infinit, omnipotent, omnibun, omniliber spre a face binek. Şi această definiţie purcede din: ca plinul timpului, este 20 ION HEl,IADE RĂDULESCU etern şi nemărginit, ca imaterial este mişcător, ca mişcător a cătat să fie mai întâi potent, ca mişcător şi potent este liber şi progresiv, ca progresiv este bun. Este dară, eternamente şi infinitamente, potent, liber, progresiv, bun. VI CALITĂŢILE, LEGILE MATERIE.] Materia, ca plinul spaţiului, este nemărginită şi eternă ca şi corelativul său, paralelul său, spiritul. Afară de aceste două proprietăţi ce le are de comun cu spiritul, are încă în natura sa particolară extensia sau întinderea ce o face, ca materie, a cădea în simţirile noastre. Mai are încă şi inerţia sau nemişcarea, pentru că acolo unde încetează mişcarea începe inerţia. Extensia dară şi inerţia sunt proprietăţi particulare şi esenţiale ale materiei ce o distinge de spirit. Oricât de nemărginit am împărţi materia, de am aduce-o până în partea ei cea mai nedespărţibilă ce s-ar putea imagina, acea părticelă, acea moliculă sau atomă tot îşi are extensia sa, sau întinderea sa: pentru tot cată să coprindă un loc oricât de mic, atât cât îi este şi coprinsul atomic. Spiritul dară are durată şi materia extensie. Spiritul este activ şi materia pasivă. Spiritul, mişcându-se, cată să aibă în sine durată şi afară din sine întindere sau extensie, spre a străbate. Materia dar era necesară spiritului spre a-şi manifesta pe dânsa puterea, mişcarea, libertatea, bunătatea sa. Spiritul fiind liber şi materia fiind inertă, nu face decât să aştepte mişcarea, după libertatea spiritului, încotro şi spre ce să o mişte. Materia dar 1111 e liberă. Fot ce e nemişcat şi neliber este supus întâmplării, fatalului, e supus adică la ce i se va face de la cel liber. Materia dar are în loc de libertate fatalitate. ISTORIA CRITICA UNIVERSALĂ 21 Spiritul dară este fiinţa activă şi liberă, materia este fiinţa pasivă şi fatală1. Materia luând odată mişcarea de la spirit, poate şi ea apoi în rându-i a mişca o altă parte a materiei cu rapiditatea ce i se împrumută de la puterea spiritului. Atunci ea, luând şi dând lucrarea, este şi ea relativamente pasivă şi activă totdeodată: pasivă către spirit şi activă către partea din sine căria comunică mişcarea. Fără materie, spiritul n-ar fi avut unde a se manifesta. Fără spirit iară, materia 11-ar fi avut prin ce a se mişca, nici prin ce ¡1 li cunoscută. Spiritul este scopul materiei şi materia este mijlociii «iu instrumentul spiritului. Ca instrument, ca inertă, UI pilüívfl, ui fatală, materia, deşi eternă şi nemărginită, este însă inferioară spiritului şi spiritul superior materiei. Cu toate acestea, vedem că materia este complinirea spiritului şi spiritul complinirea materiei. Daca dar şi unul, şi «lia nu sunt decât compliniri, va să zică că fiecare în parte nu poate fi întregul sau totul. Totul este maritagiul spiritului cu materia, totul este universul. Noi îmblăni pipăind încă, aflarea o vom vedea în capătul acestor articole preparatoare. Vil PROGRES - CONSERVAŢIE Din dualitatea spiritului cu materia purced alte dualităţi ai cărora termini nu sunt decât calităţi sau consecinţele dualităţii ceii mari şi primordiale a spiritului şi materiei. Mişcarea este proprietate a spiritului, starea este a materiei. Insă a se mişca în van fără a produce nimic bun sau mai bun, nu poate fi nici de legea, nici de natura spiritului. Spiritul nu 1 Vorbele fatalitate, fatal, nu se cuvine a se lua aci în sensul ce li .s-a dat mai în urmă, spre rău, ci în primitivul său înţeles. 22 ION HEI,IADE RĂDUI.ESCU se poate mişca decât spre bine şi din bun în mai bun, din perfect în mai perfect. Această mişcare se numeşte progres. Materia, având proprietatea inerţiei, proprietatea de a sta nemişcată, de sine n-ar putea nici a se mişca, nici a produce ceva de n-ar veni spiritul a o mişca. Daca materia ca instrument, mişcându-se, produce ceva şi daca ceea ce s-a produs rămâne nepierdut, acea proprietate de a ţine în loc cele produse se numeşte conservaţie. Conservaţia dară este o pauză, o stare, un repaos în cursul progresului. însă precum a se mişca fără a produce nimica bun nu va să zică progres, asemenea a sta locului fără a ţine ceea ce s-a produs nu va să zică conservaţie. Spiritul dară este principul progresului, materia este principul conservaţici. Cu toate acestea, cuvinc-se a întregi cunoştinţa. Precum materia servă de instrument spiritului spre a realiza progresul, asemenea şi spiritul nu este străin la conservaţie. Adică, din mişcarea spiritului şi starea materiei s-au născut, ca să zicem aşa, doi fii gemeni, progresul şi conservaţia, unul primogenit de sexul sau natura spiritului şi alta îndată mai în urmă venită, de sexul sau natura materiei. Prin urinare, precum spiritul şi materia sunt paralele, simpatice şi compliniri între sine, asemenea progresul şi conservaţia sunt paralele, simpatice şi compliniri între sine. Progres fără conservaţie nu poate exista şi conservaţie fără progres asemenea nu poate exista. Pentru că cine are un talant, a fost odată un timp când nu l-a avut şi a avea 1111 talant este a face un progres din ceea ce era înainte. Apoi, spre a face doi, a nu resipi pe unul ce are. Conservând progresul, unul, şi mişcându-se, de va face doi, iată un alt progres ce s-a bazat pe conservaţia talantului unu. Spre a face trei, cată a conserva pe cei doi şi a se mişca iară... şi aşa mai încolo. A sta însă în nemişcare în etern cu talantul unu nu va să zică conservaţie, ci abuz de conservaţie, precum a tot nainta cu producerea fără a conserva nimic nu se numeşte progres, ci a abuza de progres. ISTORIA CRITICĂ UNIVERSALĂ 23 Progresul, fiind efect al mişcării spiritului, este nemărginit ca şi dânsul şi, ca să ne putem face o idee mai clară despre aceasta, aducem un exemplu dc un progres mărginit şi cunoscut, căci de la cele conoscute putem mai fără greutate trece la cele neco-noscure. Să punem un maestru, un mecanic, deprins a lucra singur şi lemnul, şi fierul şi arama, ce îşi propune a executa o machină ce a inventat şi care va aduce cutarc sau cutare bine, care apoi va aduce alt bine, şi acesta altul până mai îndeparte. Să ne închipuim iară că, în locul sau coprinsul unde sta maestrul, lemn, fier, aramă se află îndeajuns; însă nici 1111 instrument n-arc spre a se apuca de lucru. Ce face în asemenea împrejurare? Iţii alege mai întâi un loc ce îi va servi de lucrătoriu, îşi tirtliert cum poate aci un fel de cămin, îşi fabrică cum poate un Ici de loi, îşi face o provizie de cărbuni. Iată câteva mici progrese ce, conservându-le, îi servesc dc bază sau de punt de plecare la lucrul său pe fiitor. Se căpuieşte apoi de un trunchi d-arbore ce poate afla mai propriu a-i servi de temei sau buturugă la o bucată mai mare de fier, ce-şi va alege drept nflcovană; îşi alege din fierul ce are înainte o altă bucată ce ar putea a-i veni mai îndemână spre a-i servi de bătător sau ciocan, apoi alte fiare mai subţire ce, încovoindu-le sau legându-le, să-şi poară forma un fel de cleşte. Iară alt progres pe care se poare întemeia mai întărit spre a se apuca de lucru. Materie am zis că are deajuns înainte; un fel de instrumente a ajuns cu puterea, cu mişcarea, adică cu lucrul a-şi forma. însă acestea nu pot servi decât a lucra nişte objecte foarte mici, foarte imperfecte. Se apucă dară a lucra fierul ce 1111 cere nici atâta putere, nici atâta bătătură spre a deveni un nou instrument. Lucrul cel mai facil şi mai întâi necesariu este a-şi face un fel de piroane sau găuritori ce, cu puţin foc, cu puţină bătătură, sau poate şi fără cleşte se pot forma pe acea năcovană şi cu acel bătător. Cu aceşti găuritori de diferite grosimi şi prin ajutorul bătătorului îşi poate găuri prin mijloc două petice de fier roşite şi îmmuiate de foc, pe care apoi mai lăţindu-le prin bătătură 24 ION HEI,IADE RADUI.ESCU la un capăt, unindu-le prinrr-un cui ce petrece prin găurele date la mijloc, le aduce în stare de cleşte mai tenace sau mai perfect decât cel dântâi. Alt progres ce devine altă conservaţie. Cu acest cleşte poate acum ţine o bucată de fier mai groasă şi totdeodată cât se va putea mai scurtă. Pe aceasta supuind-o la un foc mai iute, având mijloc şi putere a o ţine şi a o întoarce de toate părţile, o lăţeşte d-o parte, o ascute de alta, o supune formei ce voieşte, îi dă o gaură în mijloc şi iată 1111 ciocan ce nu aştepta de la lemn decât coada şi care e mai perfect decât bătătorul ce l-a format, lată alt progres şi altă conservaţie. Instrumentele acestea nu numai iau locul celor dinainte, ci sunt capabile a iuţi lucrarea, căci ceea ce face cu dânsele într-o oră, cu cele dinainte nu se putea face nici Î11 trei, şi încă multe lucrări cu cele dântâi 1111 se puteau face nicidecum. Cu acest ciocan, cu acest cleşte, înccpe a-şi lucra alte cleşte, alte ciocane, de diferente mărimi şi mai perfecte. Cu aceste instrumente ajunge a cugeta la perfecţia năcovanei ce îi servea aşa de neîndemânatic până aci la alt fier. Acestuia i se ascute o parte spre a putea cu tărie a se înfige în buturugă, i se alungesc de o parte şi de alta umerii sau braţele, i se lăţesc şi netezesc spetele, i se dau găurile cuvenite unde se pot termina cuie de diverse mărimi, lată alt progres, altă conservaţie şi altă îmmul-ţire de putere ce face lucrarea şi mai repede, şi mai perfectă. Acum, prin conservaţia progresului ce a făcut, prin mişcare sau lucru înainte, maestrul, formându-şi instrumentul cel mai întâi necesarul şi prin acesta altul, din instrument în instrument, din perfecţie Î11 perfecţie, din progres Î11 progres ajunge a-şi dota lucrătoriele sale, făurăria, lemnăria şi arămăria de toate instrumentele necesarii, prin care poate apoi cugeta la începerea machmei ce şi-a propus. Nu se cuvine însă a uita să observăm că acum, prin progresul ce a făcut, prin instrumentele ce conservă, el poate lucra într-o zi ceea ce 11-ar fi putut lucra înainte, fără dânsele, luni, ani sau poate nicidecum. începe la lucrul machinei, formă la spiţe, la obede, întregeşte roate, rotile, formă TSTORIA CRITICĂ UNIVERSA! A 25 osii, drugi, vârteje, bende, trece clin parte în parte, din amănunt în amănunt, adică din progres în progres, ce fiecare în rându-i devine conservaţie până când machina încheindu-se c terminată după plan. Până aci machina a fost un scop; terminată însă, devine un instrument şi ea, adică o conservaţie, spre a ajunge cu dânsa I» ah scop mai nalt, pentru care a fost predestinată. Acum, pusă îl) lucrare, cată a produce un efect, şi acesta altul, şi de aci a ieşi iar allul până mai departe. De am urmat cu luare aminte cursul lucrării ce descriserăm, vedem: că maestrul a avut în sine puliiHii şi libertatea, adică vedem că puterea a dat mişcare, că mlţutivu A mi|His ¡¡¡i mlădiat materia după voie, dându-i formele Mţ'iUNHl lî, şl efl materia a conservat fiecare efect sau product spre » nervi de temei la alt progres nou, până la întregirea sau terminarea mnehinei. Mai vedem, încă, că orice object s-a realizat mai în urmă este mai perfect decât cele ce att contribuit spre realizarea lui, şi că progresul cel nou poate lua locul mai cu folos celui vechi, ce e în stare de conservaţie. Mai vedem iară că, cu cât nainrează progresul, cu atâta mişcarea sau naintarea devine mai repede şi că diferi 11 ţa mişcării din progres în progres creşte în progresie geometrică1. 1 Numerile sau sumele cresc prin adaos sau adine şi cil atâta mai mult prin nmlciplicarie. Când la un număr adâogâm altul şi la suma lor iar numărul adaos, adică când la unul adâogâm alrul şi la doi, ce s-au născut din acest adaos iar unul, şi la trei iar unul etc., când la unul adâogâm doi, ţii la trei iar doi, şi la cinci iar doi, şirul acestor creşteri se numeşte progresie iiritmetică, cu m se arată aci: l 2 3 4 5 6 7 8 9 ... I 3 5 7 9 11 13 15 17 ... I 4 7 10 13 16 19 22 25 ... Iar când un număr îl îmmulţim cu altul şi productul lor îl reîmmulţim cu mulţitorul şi al doilea product iar cu mulţitorul, oricât de departe; când adică 2 îmmulţim cu 3 şi pe 6 iar cu 3, şi pe 18 iar cu 3, şirul acestei creşteri se numeşte progresie geometrică, cum se vede în şirurile următoare: 26 ION HEI,IADE RĂDULESCU In exemplul ce aduserăm înainte, maestrul fu un individ, un product şi el al progresului universal ce a făcut spiritul universal, unindu-se cu materia. De ne vom imagina însă că puntul de unde a început maestrul nostru era puntul de progres, în care şi arama, şi fierul sunt aflate de mult, şi făurăria, şi arămăria, şi lemnăria îşi au o cale lungă înapoi, prin care au trecut din progres în progres, până la starea în care se află; că ştiinţa mecanicei cum şi altele necesarii a cătat să-şi facă calea lor până să poată facilita unui maestru şi invenţia, şi execuţia planului, atunci ajungem a ne întregi şi mai bine ideea ce ne faccm despre progres. Iar de ne vom imagina în locul maestrului spiritul etern şi nemărginit cu toată puterea şi bunătatea sa eternă şi nemărginită, având înainte materia nemărginită şi eternă a o elabora din progres în progres, încheiem că progresul universal este fără capăt, nici de unde vine, nici încotro se duce, că este adică etern şi nemărginit ca şi spiritul ce neîncetat lucrează, ca şi materia ce neîncetat conservă, pe cât spiritul judecă necesariu a conserva. Daca progresul trece din bun în mai bun, din perfect în mai perfect, scopul progresului e dară perfecţia. Insă unde e perfecţia perfecţiilor, perfecţia absolută? în capătul capetelor unde 2 4 8 16 .32 64 128 256 ... 3 6 18 54 162 486 1458 4374 ... 4 8 32 128 512 2048 8192 32.768 ... Fiecine dară poate vedea că mişcarea progresului nu naintează cu progresia noastră aritmetică, ci geometrică. Căci a sta maestrul nostru cu cele dânrâi instrumente şi a lucra cu dânselc în ziua d-a doua cât a lucrat în cea dântâi şi asemenea de neperfcct, adăogând efect lângă efect ca şirul 1, 2, 3, 4, 5, aceasta nu numai e progres, ci şi abuz de conservaţie, iar a avea facilităţile ce lângă 2 de astăzi mâine fac a avea 4, şi lângă 4, pomâine a avea 8, şi apoi a treia zi 16, şi a patra zi 32, adică a lucra în patru zile ceea ce lucra mai nainte în 32, sau schimbând instrumentele pe altele mai perfecte, a ajunge nu a-şi adaoge, ci a-şi îmmulţi lucrarea cu 3, cu 4, cu 5 etc. Aceasta se cheamă adevăratul progres. ISTORIA CRITICĂ UNIVERSALĂ 27 va să ajungă progresul, adică în nemărginit. Perfecţia dar absolută nu se poate ajunge sau realiza niciodată: este un ideal, un scop, de care cu cât ne apropiem, cu atâta vedem că suntem mai departe. Puntul de perfecţie la care, din progres în progres, ajungem nu este decât o perfecţie relativă pe care o numim perfectibilitate. Tot dară ce este progresibil este şi perfectibil, .şi viceversa. Toată fiinţa liberă nu poate fi condamnată nici întru a se mişca fără încetare, nici întru a sta într-o nemişcare eternă. Are libertatea de a sta când voieşte şi de a se mişca oriunde şi uricftnd va voi. De ar fi fost condamnată tot a se mişca, n-ar ITtal fi fost nici o conservaţie; de ar fi fost iară condamnată a Stil fit etern tot Î11 ceea ce se allă, n-ar mai fi fost nici un progres. Din libertate dar purcede şi progresul, şi conservaţia, adică întregirea unuia prin alia, care este perfectibilitatea. Perfectibilitatea deseamnă repaosul, staţiile, etapurile progresului, şi perfecţia, cum am zis, este scopul unde merge progresul. Prin urmare, de o parte avem: spirit, mişcare, libertate, progres, perfecţie, şi de alta: materie, stare, fatalitate, conservaţie. Umanitatea, fiind perfectibilă, se naşte, vieţuieşte, se succede din generaţie în generaţie, începe d’a capo de unde a losi început generaţia precedentă, însă cu alte mijloace, mai perfecte. Aceasta însă va să zică că se întoarce într-un cerc ce la fiecare rotire se lărgeşte mai mult, încât cercul cunoştinţelor şi perfectibilităţii fiecăria generaţii din ce în ce e tot mai spaţios. D.Michelet, vorbind despre mişcarea umanităţii, a zis: „Umanitatea se învârteşte într-un cerc care neîncetat se tot, se cot lărgeşte“. Conservaţia este puntul de plecare, e cunoscutul de unde ne mişcăm în fiece epocă spre progres, care e necunoscutul dorit. Conservaţia fiind o staţie, nu poate dura drept repaos decât până se prepară, se elaboră 1111 nou progres; atunci servindu-se de bază ca treapta unei scare pe care se întemeie 28 ION HEI.IADE RĂDULESCU un picior spre a se-nălţa celalalt, sau ca tărâmul de pre care se avântă a-şi lua zvolul o pasăre, cată a rămâne înapoi. Noul progres îi ia locul şi dură în srare de conservaţie până ce vine iar alt progres... Progresul, fiind proprietate a spiritului, nu se poate face cunoscut de nu se va manifesta prin amelioraţia materială, ce poate cădea în simţirile noastre. Progresul este idealul, conservata esre realul. Progresul are drept scop real perfectibilitatea şi drept scop ideal perfecţia. Precum pasivul este subordonat activului şi materia spiritului, asemenea conservaţia este subordonată progresu I u i. Cine este esclusiv partizan numai al conservaţiei, este numai pentru materie; cine iară este esclusiv partizan numai al progresului, este numai pentru spirit. Nici unul, nici altul nu e consecuent pentru că, ca să aibă ce conserva, cată a produce, şi ca să aibă ce produce cată a conserva; şi prin urmare şi unuia, şi altuia îi lipseşte, de nu va fi conservator şi progresiv totdeodată cu aceeaşi măsură şi cu acecaşi ardoare. VIII LIBERTATE (DREPT, DATORIE) - PAPALITATE Libertatea este legea spiritului ce îl mărgineşte în natura sa de etern, de nemărginit, de bun, ce îi regulă omniputerea, ce îi impune dreptul şi datoria de a fi în etern şi în nemărginit bun. I £gea ce este prescrisă odată spiritului, e prescrisă în acelaş’i timp tutulor faptelor spirituale ce purced dintr-însul. Libertatea, în prima sa definiţie sau însemnare, este facultatea ce are o fiinţă activă de a se mişca în toate părţile sau în tot coprinsul dominiuiui sau naturei sale. Insă libertatea fiind o lege, nu e în sine alta decât un drept şi o datorie totdeodată, şi viceversa. Spiritul dară are şi drept, şi datorie de a fi întotdauna şi pretutindeni bun; şi fiind drept şi datorie, este lege, şi fiindcă legea spiritului este libertatea, prin ISTORIA CRITICĂ UNIVERSALĂ 29 urmare definiţia libertăţii se poate traduce în frazele următoare: „I .ibertatea este facultatea de a face binele“ sau „Libertatea este dreptul de a face binele, cu datoria de a face binele“, căci unde nu e datorie, nu poate fi nici drept şi viceversa; şi căci datoria este sancţionarea dreptului. Dreptul şi datoria fiind legea libertăţii spiritului, sunt prin urmare lege a libertăţii tutulor fiinţelor sau faptelor ce vor purcede din spirit. Dreptul şi datoria fiind numai la bine, esre dară numai spre ameliorare, adică numai spre a progresa; dreptul dar şi datoria este legea ce obligă pe tot individul perfectibil spre a intra în calea progresului. fatalitatea, cum am zis, este proprietate a materiei. însă ce este fatalitatea? Este starea în care se află fiinţa pasivă, stare de nemişcare, de inerţie, de care nu se poate scăpa şi aşteaptă, fără a se putea opune, ceea ce i se va face de la fiinţa activă sau liberă. Materia în această stare inertă de nemişcare, de necugetare, de nepricepere, neavând niciodată ştiinţa, nu are nici conştiinţa de faptele la care concură sau servă ca instrument spre a se face, neavând facultatea nici de a se opune, nici de a alege. Ca fiinţă pasivă şi inertă, numai materia este supusă fătului sau fatalităţii. Spre exemplu, în regulele generale de a se produce binele general, aerul, ca materie mai facilă de a fi pusă în mişcare de principul activ, produce vântul ce străbate mai tare sau mai încet, încotro îl mână puterea. Vântul întâmpinând în cursul său apă sau marea, ca mai supusă mişcării, o mişcă cu aceeaşi putere în aceeaşi direcţie. Daca o altă parte a materiei, să xicem o navă, se află înaintea vântului pe mare, nava cată a suferi activitatea ce esercită asupră-i vântul şi valurile. Apoi, daca coastele uscatului sau vreo stâncă în mare sunt pe aproape, daca nava nu e atâta de tare, atâta de încheiată, atâta de preparată spre a suferi şi a ţine, daca vântul o apucă fără a i se restrânge velele, daca oamenii nu sunt de ajuns nici îndemânatici, nici cu priveghere întru a întâmpina la punt a o conduce şi a o feri de pericole, valurile, vântul, ca materie împing nava, o 30 ION HEUADE RĂDUI.ESCU zbucimă, îi ni mp arburii, o dehulă, o loveşte de stânce, o sparg, o îneacă. Aci nici staticele, nici valurile, nici vântul, nici aerul, nici nava nu sunt responsabile, ca materie, fiind toate supuse fătului, ca materie neavând nici ştiinţa, nici libertatea d-a alege sau d-a se da în lături. Responsabilitatea este acolo unde este libertate. Spiritul universal este liber şi omul, ca manifestaţie a spiritului în puntul său de progres, încă e liber. Spiritul pune în mişcare aerul spre executarea decretelor sale de binefacere universală; aerul spre acelaşi scop, ca instrument, pune în mişcare marea; marea poate mişca şi zbucima şi sparge şi îneca tot ce pluteşte pe dânsa la asemenea împrejurare; omul le ştie aceste, este liber de a se expune pe mare sau nu, în cutare sau cutare navă; comandantul este liber de a preveghea sau nu, şi de priveghează de i se execută comándele, de s-au întâmpinat toate la timp, şi pericolul tot a venit, responsabilitatea cade pe o cauză mai dinainte, adică pe libertatea omului, şi nu a spiritului. Căci spiritul mişcă materia spre a produce binele, precum apa sau aburii mişcă o machină care, odată în mişcare, omul nu se cuvine a se expune sau opune cursului ei. Din mişcarea machinei binele comun se produce, precum din mişcarea aerului se produce binele general; şi daca nu s-a produs din întâmplare binele parţial, şi daca lipsa binelui se cheamă rău, cauza acestui rău este abuzul libertăţii. Spiritul face uz cu libertatea sa şi omul adesea face abuz. Această teorie are nevoie de mai multe exemple spre a fi de toate părţile demonstrată. Aci ne mărginim întru a arăta că spiritul este liber şi materia fatală. Binele este împlinirea regulilor eterne şi răul este lipsa binelui, sau mai bine rezultatul ce iese din abuzul libertăţii, din opunerea la regulile eterne. Binele este starea normală a naturei şi răul starea nenormală. Materia nefiind liberă, n-are prin urmare nici drept, nici datorie, şi prin urmare n-are drept şi datorie nici asupra conservaţiei. Legea, prin urmare, nu este pentru materie, ci pentru spirit. ISTORIA CRITICĂ UNIVERSALĂ 31 IX INFINIT - FINIT Când zicem timp şi spaţiu, spirit şi materie, activ şi pasiv, Clcrit şi nemărginit, liber şi fatal etc., avem nişte dualităţi ai Cflror lermeni, deşi corelativi, paraleli şi simpatici, însă fiecare cslc dc o natură cu cotul diferenţă de a celuilalt, adică nici unul IHl poate fi parte a celuilalt. Când însă zicem tot şi parte, infinit ţi linii, eternitate şi durată, nemărginire şi extensie, spirit universal şi suflet, materie universală şi corp, într-un termen lll dualităţii avem totul, şi intr-altul o parte, iar în amândoi tCFiltetlii «VClll accca?i esenţă: or spirituală, or materială. Infinitul este un tot ce n-are margini, ce n-are capăt nici tnir-o parte; finitul este o parte a infinitului, mărginit în spaţiu |l fu timp, ce începe la 1111 loc şi moment, şi se termină la altul. Secoli oricât de mulţi am imagina, ţiindu-se şir unul de altul, KUlit finiţi. Eternitatea sau timpul este infinit. Extensiile, oricât dc. nenumărate vor fi alăturate una lângă alta, sunt finite; liemitrginirea sau spaţiul este infinit. Daca partea, oricât de mare, oricât de smăsurată va fi, este un finit, cu atât mai vârtos partea părţii. Prin urmare secolul, anul, ziua, ora, minutul, extensia, distanţa, orice parte a spaţiului şi a materiei, orice corp, oricât de mare, oricât de mic, sunt finite. Din acestea urmează că finitul este o parte a infinitului; că finitul este o măsură a infinitului; că totul se compune de finite în nemărginit; că finitul, ca parte, nu poate coprinde infinitul ca tot; că simţurile noastre, ca finite sau mărginite, 1111 pot coprinde infinitul, ca nemărginit; că spiritul nostru, ca mărginit sau finit, nu poate coprinde sau pricepe spiritul universal; Urmează iară că, precum se are timpul către spaţiu, aşa se are spiritul căcre materie; 32 ION HEI.IADE rădui.escu precum se are timpul către durată, aşa se are spaţiul către extensie; precum se are spiritul către suflet, aşa se are materia către corp; precum se are spiritul către materie, aşa se are sufletul către corp; precum se are simţirea către simţuri, aşa se are înţelegerea către pricepere. A simţi este a cunoaşte cu simţurile, a înţelege este a cunoaşte cit priceperea. A simţi este a corpului, a înţelege este a minţii or a sufletului. Sau a simţi este în material ceea ce este a înţelege în spiritual. Daca vederea nu poate coprinde nemărginirea, nici priceperea nu poate coprinde eternitatea. Daca vederea sau mai bine simţurile nu pot coprinde materia universală, nici priceperea nu poate coprinde spiritul universal. Finitul dară se întinde până unde pot ajunge simţurile, priceperea sau ştiinţa noastră; infinitul este necunoscut şi începe de acolo de unde mintea noastră nu mai poate străbate înainte. Cu cât se îmmulţesc şi se întind cunoştinţele umane, cu atâta puntul de unde începe infinitul este mai departe. Pentru orb, puntul de unde începe infinitul spaţiului începe de la dânsul; pentru cel ce vede începe de acolo unde i se mărgineşte vederea. X SUBSTANŢA - I-'ORMĂ Când de la tot venim la parte, şi de la parte la tot, va să zică că venim de la univers la părţile lui, de la spirit la spirituale şi de la materie la materiale. De vom imagina materia universală în amestic şi compuind o singură bucată, nemărginită ca şi dânsa, ne imaginăm un corp nemărginit, al căria loc este spaţiul întreg. Fiinţa nemărginită şi coprinsul nemărginit al materiei în această stare nu se poate coprinde sau pricepe cu mintea mărginită a noastră. Această necoprindere sau nepricepere ISTORIA CRITICĂ UNIVERSALĂ 33 făcură pe oameni a numi la început acea stare a materiei haos, adică confuzie informă, şi noi ţinem tradiţia. Cu cât de aci vom începe a despărţi şi împărţi cu mintea «cea materie nemărginită în amcstic şi informă, după cum a despărţit-o şi a împărţit-o spiritul la crearea universului, începem a vedea părţi şi calităţi şi proprietăţi diferente ale matc-lid formând corpuri, de la globurile cele mai măsurate până lw utom, de la lumină, gaz, aer, apă până la partea cea mai opacă şi dură. Aşa cum se formă un corp, fie lichid, fie solid, acesta mia xa-si aibă locul său ce coprinde proprietăţile sale, calităţile Mtle, tulit ¡1 forma sa, cc îl fac să fie el însuşi şi 1111 alt corp, ce îl tilltlllg 11f all corp. Precum când zicem materie cată să ttHolcspţL'lii şi locul cc coprinde ea sau unde se află, asemenea, t’ftlld zicem corp cată a-i înţelege forma. ’Poată materia este Î11 spaţiu, tot corpul este în forma sa. Forma este aceea ce dă identitatea corpului, adică aceea, Clini ziserăm, ce îl face de a fi el însuşi şi nu altul. Forma este locul şi însuşirile ce coprinde un corp. Soarele îşi are forma în figura sa, Î11 mărginile sale, în luminământul săli, în toate calităţile, în toate proprietăţile sale. Aerul îşi are forma în mişcăbilitatea sa, în diafania sau perluciditatea sa, în compoziţia sa, în proprietăţile sale, cu un cuvânt. Apa îşi are forma Î11 ceea cc o face de a fi apă şi nu aer, sau pământ, sau altceva. Omul îşi are forma în figura sa, în elementele din care este compus, în roate proprietăţile sale care îl fac să fie om şi care îl fac să fie el însuşi şi nu alt om. U11 fruct, un măr, o peară etc. îşi au forma în figura lor, în esenţa lor, în culoare, în miros, în gust, Î11 tot ce le face a fi măr, peară etc. Substanţa sau materia din care este făctit un corp este, cum am zis, o parte din totul nemărginit. Partea, iar am zis, ce 1111 poate fi decât de aceeaşi natură ca şi totul, adică daca totul este nepieritor, şi părţile cată să fie nepieritoare, pentru că de ar fi pieritoare părţile, ar ajunge a pieri odată şi totul, pierind acestea 34 ION HF.I.IADE RĂDUl.ESCU una câte una. Daca spiritul şi materia ce întregesc universul sunt eterne, adică nepieritoare, şi daca fiecare corp este o parte a materiei eterne, ce dar se distinge sau piere din corp, daca nu piere materia? Să lăsăm pe om ce este, ce are corpul cel mai organizat din toate corpurile, ce e compus din spirit şi materie ca şi universul întreg, ce este un mic univers; să luăm unul din corpurile ce ni se arată mai simplu, mai material, să luăm o piatră. De o vom sparge în mai multe bucăţi, vedem că i-a pierit forma ce avea până aci. Materia însă există. Aci vedem o schimbare de formă sau o transformaţie, iar nu o pieire a materiei. De vom lua acele bucăţi şi pe toate împreună le vom sfărâma în nemărginit, le vom aduce în cea mai fină şi uşoară pulbere, vedem că forma pietrei devine alta, [dar] substanţa ei, materia ei există. De s-ar da acea pulbere vântului, de s-ar risipi, fiecare atom schimbă locul, schimbă oricum vecinătatea, nu însă şi substanţa sa, ce nu se pierde nicăiri. De s-ar supune acea pulbere focului s-ar topi, ar deveni lichidă, adică ar schimba forma, parte dintr-msa s-ar exala şi ar deveni gaz; formele s-ar schimba, ar pieri una după alta, substanţa însă nu. Ea există, deşi risipită sau transformată, făcând neîncetat parte materiei universale. Se vede dară - şi închiem - că forma numai este destruc-tibilă şi pieritoare şi că substanţa este eternă; şi că ceea ce numim pieire sau moarte nu este decât o transformaţie sau schimbare de formă. Se poate dar zice că organizarea universului, toate faptele materiale ce s-au împlinit sau se vor împlini nu sunt decât un nemărginit şir de forme ce s-au succedat, o perpetuă transformaţie. Insă această transformaţie perpetuă ce este alta decât lucrarea spiritului asupra materiei în calea progresului? Aşadară, a se succede formele, faptele, generaţiile, a muri cu un cuvânt, nu va să zică decât a trece din perfect în mai perfect. Căci materia de sine fiind inertă, nu poate decât a se ISTORIA CRITICĂ UNIVERSALĂ 35 eon,serva, conservându-şi forma. Mişcarea ce îi distruge forma nu vine de la sine, ci afară din sine, de la spirit, care singur este activ; spiritul fiind bun, e principiul progresului, e însuşi progresul în lucrarea sa şi prin urmare din faptă în faptă, din formă în formă, nu face decât a trece din bun în mai bun, din perle'« în mai perfect. Insă fiind că progresul este nemărginit llllhiii, prin urmare şirul rransformarici eterne este şi el nemărginit şi numărul, cum şi varietatea formelor sunt infinite. 1 )in cele zise vedem că substanţa este materia, şi materia fiind una, ca şi spiritul, prin urmare şi substanţa una este, iar fonnclc-i suni multe şi varii. Vedem iară că substanţa se are «Urc lormă cu t impui căi re durată, ca spaţiul către extensie, ca spiritul către suflet, ca materia către corp; că corpul se are către Ibrmă ca materia către loc; că corpul nu poate exista fără formă, nici forma fără corp. Corp şi formă sunt dară corelative, paralele, simpatice. Unul este complinirea altuia. Forma este Un vid al căria plin este substanţa. XI [Dualitate - trinitate] Cum păşirăm până aci din dualitate în dualitate, cercctându-le termenii şi natura lor, putem păşi în nemărginit prin nenumărate dualităţi, atât în lumea materială, cât şi în cea ideală. Nu există nici un object, fie material, fie ideal, care să nti-şi aibă perechea sa, paralelul, corelativul, simpaticul său, de natură diferenţă, însă complinirea sa. Fiece obiect or e activ, şi cată să-şi aibă pasivul său, or e pasiv, şi cată să-şi aibă activul. Toate sunt predestinate ca prin unirea activului cu pasivul să producă un efect, adică un al treilea object, şi acesta să fie mai perfect decât cele precedente. Recunoscând dualităţile, venim neapărat a recunoaşte şi efectul ce se naşte din fiecare dualitate; iată dar un al treilea termin ce împreună formă o trinitate. 36 ION HELIADE RĂDUEESCU Am zis la început că din cea mai naltă antichitate, oamenii au cunoscut existinţa dualităţilor şi de a ieşit vreo eroare, cauza a fost că n-au ştiut toţi a distinge pe cele eterogene şi simpatice de cele omogene şi antipatice. însă ceea ce a fost şi mai anevoie fu de a observa că întotdauna din însoţirea a două fiinţe, A şi B, eterogene şi paralele, a ieşit o a treia fiinţă, ce nu este nici A, nici B. Sau, şi de au văzut aceasta, n-au încheiat că aceasta este o lege universală şi eternă, a-şi forma de aci o doctrină, o ştiinţă. Sccoli întregi, oamenii s-au mărginit în două punturi, s-au disputat asupra lor, când puindu-le în luptă, a distruge pe unul prin altul, când denegând unul, când pe amândouă, şi iată erorile. Să punem însă că, deşi ar fi recunoscut amândoi termenii dualităţilor în tot adevărul şi natura lor, de aci tot nu iese adevăratul adevăr: pentru că între două punturi nu se poate trage decât o linie. Din activ până la pasiv 1111 este decât o linie şi, descoperind, recunoscând al treilea punt ce este efectul activului cu pasivul, îndată putem forma un triunghi ce este singura măsură de unde putem purcede a măsura şi a cunoaşte orice întindere. Unii, numindu-se unitari, au recunoscut numai 1111 principiu, un singur punt, cu care n-au putut fi decât staţionari. Alţii recunoscând amândouă principele şi numindu-se dualişti, cu dualitatea singură 11-au tras decât o linie. Deşi s-a început mişcarea, însă progresul n-avu decât o singură direcţie, o monotonie întinsă în nemărginit sau, cel mult, din două punturi trăgând două linii paralele, ca şi când le-ar fi condamnat în etern a alerga în aceeaşi distanţă de la una la alta, fără a produce nimic. Cât însă ştiinţa umană a ajuns a forma şi a recunoaşte triunghiul, din triunghi în triunghi, mintea putu a străbate universul până la triunghiul universal. Noi, ca să putem proceda ca matematicul ce măsoară întinderea, avem nevoie a trece de la punt la linie şi din linii ISTORIA CRITICĂ UNIVERSALĂ 37 Iu triunghi, avem nevoie a recunoaşte trinitatea dimensiunilor, lungimea, lăţimea şi înălţimea, care e una cu profunditatea1. Pentru aceasta am început de la unitate la dualitate şi de ud la trinitate. Iată cîţiva din termenii ei: IV VI 1'mttli‘K ,, .. .. ... I'ormă Suflet , r | l’ci [fi l ibilinte . > Corn (.Suhsiantă Corp On VII Nmniuem Stomac Creştere fizică VIU Idee Memorie Creştere spirituală Muesmi Dlrepol IX Şcoală (instrucţie) Ştiinţe Măiestrii Arte Di igmă Cult XI Rel gie XII Omul spiritual Oniui fizic Onuil moral în fiecare trinitate se văd două cauze, una activă şi alta pasivă, cum şi un efect produs din aceste cauze. Insă de ne vom sui cu mintea în sus de linia în care ne aflăm, vedem că cauzele au şi ele alte cauze ce le-a produs. Mirele şi mireasa ce produc 1 înălţimea şi profunditatea este tot aceea, numele nu se schimba decât după puntul unde ne aflăm. Când suntem în fundul unui put, zicem că de acolo până stis este atât de înalt. Când suntem dasupra, zicem că de aci până în fund este atâta de profund. Prin urmare, cât e de jos până sus, fiind şi de sus până jos, nălţimea şi profunditatea este tot aceea. 38 ION HEI,IADE RĂDUI.ESCU familie, cată să aibă părinţi; lucrătorii şi materialele ce produc edificiul cată să aibă un îndreptător sau arhitect; dogma şi cultul ce formă religia cată să aibă un legiuitor etc. Iată dară că sc formează şi alte trinităţi sau triunghiuri, cărora linia din mijloc e comună, fiind tot aceea. Activ - Libertate Pasiv Spini [ Drepr 1 Datorie Părinţi - Materie Mire Legiuitor Dogmă Cult j Spirit I Materie N j Libertate Fatalitate < Trinităţile sau triunghiurile din sus lc vom numi superioare spre a le distinge din cele de jos, ce le numim inferioare. însă aceste trinităţi superioare şi inferioare, unite neapărat prin linia lor comună din mijloc, formă, cum vedem, cadrilatere sau pătrate: Efect N Univers Părinţi Familie Arhitect Lucrători Dogmă ‘ . \ Edificiu Legiuitor { ^ , } Religie Material D Cult ° Omni-ctern j ţ ‘mP^ j Omni-etern Pătrat 1 superior 1 pârnn [Spaţiul J [Triunghi inferior j . . [ Lume spirituală ] , Lume morală { * . \ Lume morală j Lume ri/ică ISTORIA CRITICĂ UNIVERSAIĂ 39 Spre a fi mai înţeleşi în cele din urmă două exemple, ale tarora două capete sau extremităţi sunt tot acelea, să ne servim ut matematicii din triunghi în triunghi a cunoaşte întinderea Mit spaţiul. Mire, mireasă formând triunghiul familiei, din 'Triunghi în triunghi, adică din familie în familie, păşim la Mtdi'lulc, ce este 1111 triunghi echivalent al sumei tutulor triunghiul Hor de familii. Din societate în societate, adică din triunghiuri mai mari în triunghiuri, păşim la omenire, ce este Mllliii liniilor societăţilor, adică un triunghi echivalent sumei tlUlllor liiiiil|'hiurilor de societăţi. Astfel păşim prin toate ifllni'trgl regnuri, ¡mimai, vegetal, mineral, şi din suma (ticuini' tld nutri triunghiuri se iormă un alt triunghi, globul tercmt'll, «• IU1 servă şi el tle puni tic plecare, ca şi celelalte. De tiu, pământ, lună, soare formă ah triunghi: pământul -Uiiivul, luna pasivul, soarele superiorul amândurora. însă pe tuni pămâmul este activul lunei, asemenea este pasivul fOHrdui, şi soarele, activul pământului, este pasivul unui alt centru solar din Calea Laptelui. Aşa planet, satelit, soare, un triunghi; soare, planet, centru soliir, formă alt triunghi; centru solar, soare şi alt centru mai Mipcrior formă alt triunghi, încât din triunghi în triunghi, tor tnainlăm către nemărginit, până la triunghiul triunghiurilor, cari copriuzând, îmbrăţişând pc toate, fiece matematic cunoaşte că nu formă decât un cerc, sau mai bine o sferă nemărginită. Pentru că fiecare ştie că cercul nu este decât un triunghi, al cărui bază este circonferinţă şi înălţimea rază, sau suma unor nenumărate triunghiuri ce au de bază un punt al circonferinţei, şi de înălţime rază. Fiecine dar ştie că cercul termină de unde începe şi începe de unde termină, şi prin urmare ambele capete sau extremităţi se împreună, iată dar pentru ce ultimele două exemple au aceleaşi extremităţi. 40 ION HHI,IADE RĂDUEESCU [ Triunghi superior 1 Patrai i _ . 1 Patrat l 't riunghi inferior ) Tot { °iumarare j Tor l O jumătate J , „ f Lume spirituală | T , . , ,.v Lumea întreaga J c \ Lumea întreaga (morala) | Lume morală I Aceste exemple se pot mai bine închipui prin figura următoare: Perfecrie j . } Perfecţie N { î;ibc™re j Creaţie | Conservane j [ ratamare ) N Univers Un triunghi inferior coprinde lumea materială, alt triunghi superior coprinde lumea spirituală, însă ambele aceste triunghiuri, ca să facă o trinitate de triunghiuri, cată să aibă un ISTORIA CRITICĂ UNI VERSAI A 41 dl termen sau triunghi mai superior, ce le îmbrăţişează; acest termen este părţile ce se coprind între coarde şi arcuri, cari triljireimă fac cât unul din ambele triunghiuri plus un cerc. Această diferinţă, cu cât se măreşte cercul, cu atâta devine mai mure. Acest adevăr matematic se poate aplica sau descoperi în ttlHlt* cercurile trinităţilor. De vom numi triunghiul inferiori, t\ b sl pe cel superior a, g, b-, de vom aduna suma părţilor din itfitl'fl a cercului ce se află între pătrat şi circonferinţă, şi acea Stimfl o vom numi S, avem a, c, b egal lui a, g, b şi S mai mare dwftt rii i'i b XUII H, g, b. Aşadar zicem: spiritul este egal materiei, fllll *M|wl£ creaţia sau, suindu-ne în începutul lumii în genere sau It Începutul fiecăruia om în parte, la unirea sufletului cu corpul. Jdlliu AH, fiind linia or a creaţiei lumei, or a conceperei sau nmitcrii fiecăruia om, este linia de demarcaţie între lumea IţlHtcriaJâ s;lu inferioară şi lumea spirituală sau superioară. Cu dU d,U omenirea de la creaţia sa, plecând de la O, a păşit în Uiiloşcinţc către b, în lumea materială, cu atâta s-a suit cu mlnua către b în lumea spirituală, lot objectul a devenit o idee ţi utcuI ideilor fiecăria generaţii tot s-a lărgit către A,B şi N. După măsura cu care s-a apropiat de C, ceea ce zicem de omenire în general se aplică şi la fiecare om în parte şi se tflţclcgc mai bine. Omul la naştere, închipuindu-se în puntul lilll centrul O, orice pas va face în cunoştinţe din lumea hiaterială, acel pas devine o rază a cercului ideilor sale ce se întinde în aceeaşi depărtare şi în lumea spirituală. Pruncul mort la pragul vieţei în puntul O n-are nici o cunoştinţă nici din cele de jos, nici din cele de sus; vieţuind, cunoscând lumea, intrând mai mult sau mai puţin în sccretele, în studiul naturei, al 48 ION HEI.IADE RĂDUI.ESCU adevărului, fiece object, fiece amănunt devine o idee şi cu cât se întinde către C în cunoştinţa creaţiei, cu atâta se apropie cu mintea către N, către necunoscut, către creator. Calea ce a făcut în jos până în b este egală cu cea în sus până în b\ asemenea oc=oc‘, od=od'... Şi pe cât raza cunoştinţelor sale este mai întinsă, cu atâta cercul ideilor sale devine mai spaţios, adică cu cât progresează totdeodată omul şi fizic, şi spiritual, cu atâta omul moral sau armonic devine mai mare. însă cată a spune că, spre a vedea şi cunoaşte lucrurile în lumea de jos sau materială, a fost necesitate de lumină, unde conducătorii sunt simţirile şi mai vârtos ochii; asemenea în lumea de sus sau spirituală, în locul luminei domină adevărul, unde conducător, în loc de ochi al sufletului, este raţia: de ochi şi lumină are nevoie corpul, de raţie şi de adevăr are nevoie sufletul. Daca în lumea materială păşim în întunerec, daca crescătorii noştri ne fac a cunoaşte lucrurile astfel cum nu sunt, daca prejudiţiile ne degradă simţurile ce sunt mijloacele prin care ne vin cunoştinţele, cercul cunoştinţelor noastre devine vicios, în lumea spirituală, în loc de adevăr, mintea se rătăceşte în minciună, încât încheiem: lumina sau soarele lumii spirituale este adevărul, şi adevărul hunei materiale este lumina. Când e întuneric, neştiinţă, rătăcire în lumea materială, lumea spirituală nefiind cunoscută, nu există pentru sufletul întunecat sau, deşi există, e închipuită astfel cum nu e ea. Tot cercul e vicios şi prin urmare omul moral e asemenea vicios. Adevărul lipsind, binele, frumosul, armonia lipseşte şi lipsa binelui s-a numit rău. Tot ce cu adevărat există în lumea materială şi spirituală, aceea este adevăr sau bine şi tot ce nu există şi plăsmuieşte omul, aceea este minciună ce devine răul, şi cât urmează din aceasta e suferinţe, turmence. încheiem dară că omul în adevăr ?mcş\ în adevăr spiritual întregeşte, rotunjeşte, armonizează în adevăr pe omul moral, pe lumea fizică, unită ISTORIA CRITICĂ UNIVERSAIĂ 49 CU lumea spirituală, întregeşte, rotunjeşte, armoniza lumea moralii. Această ştiinţă a trinităţii oamenii, deşi au întrevăzut-o în antichitate, n-au descoperit-o, n-au dezvoltat-o însă pentru că #U păşit, cum se va vedea, pipăind de la unitate la dualitate şi combătând un princip cu altul. Crist nu mai veni ca un mediator, a împăca pe omul material cu omul spiritual spre a forma pe omul moral. El arăta că n-a existat şi nici nu poate exista luptă între spirit şi materie, ci nuntă. El ne vorbi de mirele şi mireasa mistică. De la Crist încoa, oamenii, sau neluminaţi, sau deprinşi în cele trecute, necurăţiţi de prejudicii, orbiţi de interese, sau n-au înţeles trinitatea, sau înţelegându-o, HU comunicat-o altora nu în adevărul său, ci după interesele lor. începură iar oamenii da capo, sau cu materia a combate şi a umili şi stinge spiritul, sau cu spiritul a combate, a chinui ţii a degrada materia ori corpul, sau cei învăţaţi a cumpăra şi vinde tot în templul lui Dumnezeu care este universul, spre a-şi mulţumi în sine şi spiritul şi materia, îşi apropriară tot Spiritul şi materia altora, şi sufletul şi corpul lor, încât sclaviei simple a antichităţii succedă o îndoită sclavie, şi materială, şi spirituală. Aceşti monopolizori, ca să poată avea în a lor dispoziţie şi dominiu sufletul, mintea întreagă a oamenilor, îi învăţării a-şi chinui corpul, a face din suferinţă o virtute şi a desnerva toată puterea populară, precum şi ca să poată avea în dominaţia lor întreagă tot corpul, tor productul travaliului, le-au întunecat spiritul, le-au ascuns adevărul, le-au luat tot ce au avut materia] şi în locu-i lc-au promis o viaţă astfel cum Crist au numit-o moarte, un cer astfel cum Crist l-au numit iad. în locul mântuirii le-au dat sclavia, în locul bucuriii promise i-au adăpat cu oţet, cu fiere, cu lacrcme, în locul vieţei le-au dat moarte vie, în locul adevărului le-au dat minciune. Nu le-au lflsat decât ignoranţa, întunerecul, temniţele gratis, pe pământ, 50 ION HEI .IADE RÂDUEESCU şi minciuna în cer şi aceasta, în batjocura lui Crist, o numiră ortodoxie, catolicism. Doctrina aceasta se va dezvolta în toată întinderea ei când cu istoria vom ajunge la cristianism. Aci am pus principiele de unde vom pleca în studiul istoriei. Şi fiindcă am zis că istoricul şi cel ce citeşte istoria se cuvine a fi ca judele integru ce ascultă mărturii şi îşi dă sentinţa, drept matori vom lăsa a vorbi pe scriitorii contimporani ai fiecăruia popol şi drept lege, după care vom aproba sau condamna, vom avea principele ce ni le-am pus aci nainte. Ele ne vor servi de normă, ele ne vor fi ca piatra I idiei de încercare pe care se freacă şi se cearcă aurul. Pe dânsele vom freca orice doctrină, orice lege, orice instituţie, orice fel de guvern, orice datină, orice învăţ, orice religie, orice faptă, orice naţie. * Scrierea ce ne-am propus a da, având de titlu Istoria universală, va coprinde nu numai evenimentele în general prin cari trecură popolii şi naţiile de la începutul lor, de când îşi aduce aminte omenirea, nu numai mişcările, emigraţiile şi faptele, materiale şi politice, răzbelele lor, legile şi instituţiile lor, ci şi dezvoltarea minţii lor, adică istoria ştiinţelor, artelor şi mai vârtos a credinţelor lor. Cei mai mulţi câţi a întreprins a scrie istoria universală a popolilor antici şi moderni au neîngrijit oarecum istoria dezvoltării minţei omeneşti, istoria ştiinţelor şi artelor şi mai vârtos au trecut de tot cu vederea dogmele şi credinţele ce avu fiecare popol. Foarte puţin vedem în istoriile universale, sau nicidecum, vorbindu-se despre cosmogoniile şi teogoniile naţiilor, despre primele lor dogme şi credinţe şi mai vârtos despre dogmele şi credinţele oficiale, ce fură puntul de plecare al tutulor instituţiilor şi a toatei vieţei politice şi morale a ISTORIA CRITICĂ UNIVERSALĂ 51 fiecărui popol, de unde purcese cele mai înseninătoare fapte ale papalilor, în bine sau în rău. Orice faptă este un efect şi vorbind de efect, ca judecător, Cil Iii a se sui cineva la cauză. Cauza fericirii şi nefericirii naţiilor, liatniării şi scăderii lor, evenimentelor prin cari au trecut, a faptelor lor în general fu în cea mai mare parte credinţele şi tlogmele de la care începură principcle, adică cu care debutară ÎH viaţa politică şi morală. A neîngriji 1111 istoric primele credinţe Jtk: popolilor, a le trece cu vederea, este ca şi când un jude n-ar voi nici într-un chip a lua în consideraţie creşterea sau educaţia celui acuzat, a-1 condamna mai nainte de a-i cerceta creşterea şi principele. Aceasta însă nu se face nici în cele mai napoiate tribunale. Când este în cercetarea unei judecăţi o faptă gravă, 1111 fără cuvânt este o datină veche prin judecătoriile mai tutulor Mafiilor: a începe judecata acuzatului prin întrebările următoare: ¿Clini te cheamă? De unde eşti, unde te-ai născut? Ce Credinţă mărturiseşti? Ce meserie ai?“ Spre ce oare sunt aceste întrebări decât spre a se informa judecătorii mai întâi despre principele celui judecat, ca după dânselc să-şi agrave sau să-şi mai uşureze sentinţa? De la prima întrebare: „Cum te cheamă?“, aflând un nume Niculae, sau Abraham, sau Hassan etc., se pricepe îndată religia, credinţa şi principele ce a putut lua din copilăria sa cel tradus în faţa judicăţii. De la pronumele său se poate afla familia şi se poate adesea cunoaşte ca ce fel de mijloace avură părinţii lui de a-1 creşte. De la întrebarea „De unde eşti, unde te-ai născut?“, după capitală, cetate, burg sau sat or sălaş se poate închipui ca ce fel de învăţături a putut contracta în mijlocul soţietăţii unde a deschis ochii şi şi-a petrecut viaţa. De la „Ce credinţa mărturiseşti?“ se cunoaşte primele principe, gradul de instrucţie şi luminare a preoţilor, a învăţătorilor ce ar fi putut avea. De la „Ce meserie ai?“ şi de la răspunsul „preot, 52 ION HEI.1ADE RĂDUI.ESCU sau învăţător, sau oştean, sau meşter, sau lucrător, sau domestic, sau serv, sau şi nici o meserie‘ se pricepe de unde a putut fi împins a comite acea faptă, din lipsă sau îmbuibare? Din ştiinţă sau neştiinţă? Din îngâmfare sau ultima disperaţie? etc. De la aceste întrebări şi răspunsuri plecând, un jude integru ştie, descoperind adevărul, pe cine să condamne mai mult — pe cel judicat, de este avut, instruit, luminat, cunoscător de drepturi şi datorii, sau credinţele acestuia, părinţii şi învăţătorii lui, sau societatea în care s-a născut şi a crescut acuzatul şi care niciodată n-a cugetat la dânsul decât numai la ora când aleargă spre a-1 condamna sau spre a se diverti cu supliciul la care e condamnat. Prin urmare, începând istoria noastră, cercetarea noastră, cată s-o începem de la început, de la credinţele, de la dogmele, de la cosmogoniile fiecăria naţii, de la copilăria ei, adică de la principele cu care s-a crescut. Acest punt, ce a fost neîngrijit până acum, e oarecum şi necultivat, şi luând asupra noastră o asemenea sarcină, este a intra într-o materie despre care foarte puţine ajutoare vom avea. Nu promitem nimic de întins, nimic de special. Ne vom nevoi însă ca tractatul cosmogoniilor sau timpilor fabuloşi să fie proporţional după cadrul în care e mărginită accastă scriere; ne vom nevoi încă şi mai mult a ţine un fir întins în cursul acestei materii, a conduce pe cititor din credinţă în credinţă şi din formă în formă, după care fu tradusă fiecare idee religioasă, fiecare credinţă. Credinţele fiind principul, cauza de unde deculă instituţiile şi faptele popolilor, judecând un istoric popolii va judeca pe legiuitorii lor, pe crescătorii lor religioşi şi politici, pe prinţii lor, pe cei ce au putut cunoaşte erorile din care purcede relele şi nu numai 1111 s-au încercat a le risipi şi desfiinţa, ci încă şi-au şi pus toate puterile a se uni în caste spre a le susţine şi a le perpetua în interesele lor condamnabile. ISTORIA CRITICĂ UNIVERSALĂ 53 Având însă a începe de la cosmogonii sau de la sistemele despre crearea lumii, e de mare necesitate a comunica mai întâi cititorilor părerile sau sistemele unor filosofi sau naturalişti ce nu s-au impus pe sine popolilor ca nişte legiuitori, ce nu şi-au dat conjecturele şi combinaţiile ce putură face ca nişte crcdincc sau principe religioase. începem de la aceste păreri sau sisteme pentru că ele singure fură espresia adevărată a progresului ce făcu mintea umană, pentru că acestea n-avură drept scop (şi şi de ar fi avut cugetul, nu putură reuşi) de a amăgi lumea; pentru că ele au instruit lumea, invitând-o la nouă cercetări şi descoperiri, pentru că ele au zis cercetaţi, iar nu: credeţi!Autorii lor fură primii oameni dintre cei căzuţi sub jugul credinţelor staţionare ce se încercară a studia şi a se convinge despre cele ce ziceau alţii a crede; şi, de 1111 s-au apropiat de adevăr, de s-au amăgit şi ei, 11-avură nici pretenţia, nici putinţa de a trage popoli întregi şi lumea întreagă în erorile lor şi în rezultatele deplorabile ale acestor erori. Pe lângă aceasta, de s-au amăgit aceştia, amăgirea 11-a fost sistematică, in testată, ci proveni mai mult de la societatea în mijlocul căria au trăit, de la puţinele cunoştinţe şi mijloace spre a ajunge omul la ştiinţă. Judicata ce s-ar face unor asemenea filosofi nu poate fi aşa de severă ca a acelora ce reuşiră a-şi impune visăriile drept credinţe, minciunile sistematice drept adevăr şi deveniră cauza îndelungelor suferinţe ale omenirii şi a însuşi orbiei în care căzură popolii de a-şi adora cauzele suferinţelor lor. Cei dântâi ce cunoaştem că s-au încercat întru a se convinge despre începutul lumii şi al omului şi a spune în . public descoperirile ce ar fi putut face, combătând erorile, fură dintre filosofii eleni şi romani. Scrisele acestora serviră drept punt de plecare la ocupaţiile celor moderni ce se încercară a scoate lumea din jugul credinţelor staţionare şi a ajunge la convicţie, la ştiinţa demonstrată, la puntul unde se află astăzi cunoştinţele exacte. Precum dară ne-am preparat a intra în 54 ION HEI.IADE RÂDUI.ESCU istorie cu principele ce s-au expus la începutul acestei scrieri, asemenea se cuvine a fi preparaţi mai întâi cu oarecare principe ce ne clan ştiinţele moderne spre a putea judica adevărurile sau erorile cosniogoniilor în care avem a intra. Cadrul nostru nu ne iartă a expune d-a rândul toate părerile şi sistemele filosofilor antici. Spre a da însă idee generală mai despre toate, vom alege din antichitate de la romani pe Ovidiu, ce, ca un punt de mijloc între credinţele de atunci şi între ştiinţă, ştiu a mărita cu atâta eleganţă dogmele populare cu convicţia contimporanilor săi înţelepţi. Vom comunica după aceasta un rezumat al lui Diodor Sicilianul ce ne poate da o idee despre cum judica în epoca acestuia filosofii despre această materie. Mai pe urmă vom introduce pe cititor, pe cât ne vom putea întinde, în aflările ce a putut face ştiinţa până în zilele noastre în objectul acesta. Cu acestea preparaţii vom intra în studiul cosniogoniilor, al timpilor numiţi divini şi eroici sau fabuloşi, şi al timpilor istorici. între naturaliştii şi istoricii mai celebri sunt două opinii diferite despre originea oamenilor. Unii zic că lumea este necreată şi nepieritoare şi că omenirea există din toată eternitatea, fără început. Alţii susţin, din contra, că lumea s-a creat, că este pieritoare, că omenirea are aceeaşi origine cu lumea şi că este coprinsă în aceleaşi limite. Ia începutul lucrurilor, cerul şi terra, în amestec împreună, nu înfăţişa decât un ce inform. Apoi corpurile se despărţiră unul de altul şi lumea revesti forma ce vedem astăzi, aerul fu dotat de o mişcare neîncetată, elementul igne (caloricul) se înălţă în regiunile superioare pentru uşurătatea sa. Pentru aceea soarele şi toată armata stelelor ce sunt formate de acest element sunt învârtite într-un vortice neîncetat. Elementul terestru şi elementul lichid mai rămaseră amestecate pentru greutatea lor; însă aerul mişcându-sc neîncetat împrejurul său, însuşi particulele umede produseră marea şi particulele mai ISTORIA CRITICĂ UNIVERSALĂ 55 compacte formară terra moale sau tinoasă. Subt influenţa razelor soarelui, terra începu a se întări; prin acţia combinată a căldurii şi a umidităţii, suprafaţa ei se înflă ca o materie în fermentaţie, în multe părţi se formară crescăminte acoperite de nişte membrane subţiri, după cum se vede şi astăzi în locurile marecagioase, când după o temperatură rece succede deodată un aer cocent, fără tranziţie succesivă. Materia vivificată astfel se nutreşte pe noapte din vapoarea ce se condensa, unde ziua se solidifică prin efectul soarelui. în fine, aceşti germeni, după ce ajunseră în ultimul lor grad de dezvoltare şi rupseră membranele ce le învelea, produseră în lume toţi tipii de animale. Acelea în care domină caloarea, sc nălţară în aer: paserile. Acelea ce au mai mult amestecătură terestră rămaseră în rândul reptilelor şi animalelor ce trăiesc asupra terrei. Acele ce ţin mai mult de substanţa apoasă, aflară în apă o locuinţă cuviincioasă: numească-se acestea animale acvatice. Terra uscându-se din ce în ce subt influinţa căldurei soarelui şi a vânturilor, începu a nu mai produce nici un animal perfect. De atunci, animalele se propagă prin generaţie (naştere), fiecare după speţia sa. Euripide, discipul al lui Anaxagora fizicul, seamănă a avea aceleaşi idei despre originea lumci când zice: „Astfel cerul şi terra erau în amestec la un loc, când se despărţiră unul de alta. Toate luau viaţă şi năşteau la lumină: arborii, pasările, animalele ce terra nutreşte, precum şi omenirea“. Spre a pricepe, a-şi face cineva o idee mai deplină despre începutul sau creaţia universului după cunoştinţele ce posedă în ziua de azi ştiinţa umană, cuvine-se a căuta acele cunoştinţe. Noi nu putem face aci un tractat de fizică, de chimie, de geologie, de botanică, de zoologie, de mecanică şi de astronomie totdeodată, şi la care s-ar cuveni a începe de la matematica pură. Vom fi încă nevoiţi, pentru cuvinte de ajuns, să fim mai 56 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU mult ca nişte naratori decât ca demonstratori şi să ne servim pe cât se va putea mai puţin de termeni tehnici. Din universul fizic noi nu cunoaştem decât corpurile sau formele ce sunt mai mult sau mai puţin aproape de noi. Şi de multe ori nu ne putem da cuvântul nici însuşi despre cele ce ni sunt mai adesea înaintea ochilor noştri. Până să cunoaştem compoziţia şi natura astrelor, ne lipsesc încă multe cunoştinţe despre însuşi planetul pe care locuim. Cu toate acestea, când vrem să ştim cum şi din ce s-a făcut un object ce avem înainte, căutăm mai întâi a cunoaşte din ce este compus, adică îl analizăm. Tot omul face cu mintea sa şi prin mijloacele ce are analize când voieşte a se convinge despre un ce; însă nu fiece om are mijloacele fizicului, chimistului, logicului, ce s-au deprins a analiza şi a judeca îndelung. De se va pune înaintea unui croitor sau unei cusâtoare 1111 vestmânt şi i se va cere să vază cum este făcut spre a face altul, el, căutând la dânsul, obscrvându-1, 1111 face decât a-1 analiza, adică a-1 descompune cu mintea, a-1 descoase, ca să zic aşa, spre a-i vedea cusăturele, bucăţile din câte e compus şi ce croitură sau figură are fiecare. De va voi apoi să ştie de ce este materia sau stofa, recunoaşte inul sau cânepa, sau bumbacul, sau lâna, sau mătasea, sau pielea etc. De se va întinde a cunoaşte cum s-au făcut acea materie, îi află iar prin analize urzi tura, ţesătura, împletitura, până la torsătură etc. De va voi a şti cum s-au făcut acel fir, vine până la planta de in sau de bumbac, până la lână sau pielea primitivă. De se va încerca a afla cum se face planta, cum răsare, cum creşte, din ce elemente se compune, aci se arestă. De aci înainte nu mai pot urma cu analiza decât fizicul, botanicul, chimistul, zoologul şi apoi şi aceştia însuşi 1111 pot urma decât până la puntul unde a ajuns ştiinţa sau unde pot ei a o mai aduce. Când se propune unui chimist un object spre a-1 analiza şi a vedea din ce este compus el, prin foc, prin apă, prin toate mijloacele ce îşi posedă ştiinţa, ajunge mai mult sau mai puţin ISTORIA CRITICA UNIVERSALĂ 57 a»i afla primele elemente şi proporţia lor. Spre înţeles, vom flduce spre exemplu din objectelc ce sunt mai cunoscute. De va voi cineva să ştie din ce este Făcută sau compusă pulberea tunătoare (iarba de puşcă), o descompune chimiceşte şi se Convinge că este un amestec în oarecare proporţii de silitră, de pucioasă, de cărbune... Va să zică dară că acest amestec a fost mai înainte în stare de silitră, pucioasă, despărţite, şi de va uni şi amesteca în aceeaşi proporţie aceste objecte, iese iar pulbere tunătoare. De va voi însă chimicul a şti fiecare din objcctele compună-toare din ce e făcut, de va analiza spre exemplu cărbunele, ajunge a afla un gaz sau aer. De se încearcă a mai analiza şi acest gaz, vede că de aci înainte ştiinţa în zilele noastre nu mai poate merge. Gazul e tenace şi nu se lasă a se mai analiza. încheie dar Că acest gaz este un element simplu sau izomer şi prin urmare că este anterior sau străbunul din care s-a făcut nu numai cărbunele, ci şi toate objectelc unde se recunoaşte acest gaz. Aşa făceau şi cei vechi şi ajungeau prin mijloacele ce aveau a încheia că tor universul are drept elemente primitive din care s-a compus focul, aerul, apa şi huma sau mineralul, pentru că până ilci putea ajunge prin mijloacele analizii lor. Cu cei moderni ştiinţa ajungând mai departe, află că nici unul din aceste patru zise elemente nu este un element simplu, izomer, ci că fiecare e compus, cum spre exemplu aerul atmosferic esie amestecat de patru gazuri: hidrogenul, oxigenul, carbonul şi azotul. Asemenea, luând în analiză apa, prin foc o pot transforma în aburii ce încă 1111 sunt decât tot apă, adusă în stare atomică şi volatilă. Luând în analiză aburii, văd că se descompun în două gazuri: hidrogen şi oxigen. De va uni apoi după proporţia aflată, două părţi de hidrogen şi una de oxigen, Vede că din acest amestec iese iar aburi, ce se adună iar în picăture şi formă iar apă. Din acestea se încheie că apa mai întâi 58 ION HEl JADE RÄDULESCU a fost în stare de gazuri, care unindu-se şi răcindu-se au format aburi, adică nori şi aburi, apa în starea ce o avem. De va cugeta cineva că un animal, ca să crească, cată a se nutri, adică a adaoge materia nutritoare la materia corpului său şi că nutrimentul lui este iarba şi altele, încheie că corpul acelui animal a fost mai întâi în starea objectelor din care s-a nutrit. Planta iar cc nutreşte animalul a fost în starea objectelor din care s-a nutrit şi a crescut. Aerul, apa, pământul ce adapă şi nutreşte planta a fost iară în starea elementelor din care sunt compuse. Şi astfel ajungem a ne convinge că, fiindcă orice materie se poate aduce în stare lichidă sau a se topi, şi cele topite a se reduce în gazuri, prin urmare toată materia a fost mai întâi în stare gazoasă. Sau, de ne vom sui cu mintea din grad în grad, zicem: ea să fie animale, a cătat să fie mai întâi localul sau pavimentul unde să stea şi plante spre a se nutri; ca să fie plante, a cătat mai întâi să existe pământ şi apă. Ca să se poată forma pământ şi apă, a cătat să fie mai întâi gazurile din care s-au format, şi spre a se forma gazurile a cătat să fie mai întâi de toate acea materie aprinzătoare ce naşte focul, materie mai repede, mai uşoară, mai fină şi decât gazele, ce poate pătrunde prin orice materie spre a o topi şi a o transforma în gazuri. Venind la acest început şi de aci deschizând înapoi, zicem iară: spre a se forma lichide din gazuri şi din acestea solide sau închegate, şi apoi corpuri organizate, a cătat a se succede secuii, nişte perioade lungi, şi apoi cum materia a trecut prin atâtea forme până ajunse a încheia şi întregi acest univers, cum se află? Am recunoscut la începutul acestei opere două mari şi nemărginite principe primordiale: spiritul şi materia, şi 1111 alt princip al principelor, un necunoscut mai presus de toate, un legiuitor, ce Î11 limba noastră s-a numit Domnul Zeul sau Dumnezeu. Am recunoscut iară că spiritul este etern şi nemărginit, că materia iară este eternă şi nemărginită; că spiritul este liber, activ, materia fatală, pasivă; că spiritul este ISTORIA CRITICA UNIVERSALĂ 59 omnipotent şi materia inertă. Aşa materia, până n-a lucrat Hpiritul a o împărţi şi subtîmpărţi, de sine ca inertă n-a putut n-şi lua o formă, căci forma nu e decât o împărţire şi Slilitîmpărţire, forma se dă printr-o mişcare, printr-o lucrare oarecare. Materia dar era informă, adică un amestec nemărginit; fără fornvă, pe care unii l-au numit confuzie, alţii haos, alţii, ca Moise: Tohu-bohu. Astăzi, după creaţie, materia arc în nemărginit multe şi varii forme, la început însă era una în amestec. Ia cel dântâi contact tll spiritului cu materia spre a o pune în lucrare, partea cea mai aproape de spirit n-a fost decât aceea ce a putut fi mai răpede, mai uşoară, mai pătrunzătoare, mai nepipăită ca să zic aşa, mai Iliişcabilă. Această parte a materiei Moisi o numeşte lumină; grecii, fenicianii o numea pyr („foc“). Lumina însă, căldura, electricitatea, magnetismul nu sunt decât nişte efecte ale acestei părţi de materie răpede şi necoprinsă. Ştiinţa în ziua de azi o numeşte „fluid imponderabil“ şi „imponderat“. Unii o numesc caloric, alţii cabrifonn. Noi o vom numi calorigen, adică ce naşte lumină, electricitate, căldură... Precum, când voim a mişca cu suflarea noastră un objet ce avem înainte, suflarea mai întâi mişcă aerul ce este mai mişcabil, şi aerul apoi mişcă objectul acela, asemenea spiritul, la început, S-a pus mai întâi în relaţie cu partea cea mai mişcabilă, cca mai imponderabilă şi imponderată a materiei, cu calorigenul. lată dar materia împărţită în două părţi, în calorigen şi în altă parte pe care o vom numi solidigen, adică din care se nasc solidele, din subţire în mai puţin subţire, până vine la închegare, adică din gaz în lichid şi din lichid în mineral. Lumina, care este un efect al calorigenului, este aşa de răpede şi pătrunzătoare încât într-o secundă fuge sau străbate 72.000 leghe, şi din soare până la noi ajunge în opt minute. Asemenea fuge şi electricitatea, ce este iar un efect al calorigenului. Cu toată această rapiditate, cu toată această 60 ION HEI.IADE RĂDU1.ESCU necorporitate, ca să zic aşa, însă lumina, electricitatea, calorigenul cu o vorbă, nu se poate compara cu spiritul, ce 1111 e nicidecum materie. Şi putem oarecum a ne face despre aceasta o idee de la însuşi mintea noastră ce e mărginită şi care într-o clipă este în orice depărtare am voi a ne închipui. Calorigenul sau lumina, electricitatea, căldura străbate materialemente, nu însă aşa ele răpede ca spiritul. Căldura, aflându-se de o parte la un capăt al unui objet, străbate până în cellalt, fulgerul sau electricitatea străbate şi mai răpede ca şi lumina. Mintea noastră însă străbate mări, munţi, până în rărunchii pământului, până în soare, spaţiul, nemărginirea într-o clipă. Aşa la început spiritul despărţi materia în calorigen şi solidigen. Prin calorigen ca prin cel mai răpede şi pătrunzător ajutant sau ministru, puse în mişcare cealaltă parte a materiei. Calorigenul dară, pasiv către spirit, deveni activ cătrc solidigen. Calorigenul, repede, pătrunzător, coprinse spaţiul întreg, străbătu prin toată cealaltă parte a materiei, fiece atom a lui străbătând şi unindu-se cu alt atom al solidigenului, toată partea materiei ce coprinde solidul fu topită şi îndată fu şi ea subtîmpărţită în două: în lichide şi în gazuri. Cazurile se aprinseră şi tot spaţiul devenind 1111 nemărginit incendiu, tot lichidul deveni gaz şi iată materia toată redusă în gaz şi calorigen. Acum, fiecare atom al calorigcnului fu măritat cu fiece atom de gazuri. Insă este cunoscut că orice lucru compus din altele coprinde în sine mai puţin din calităţile celor ce l-au compus. Şpre exemplu, ca să venim la lucruri mai pipăite, de ne vom închipui o cocă sau o tină compusă din apă şi ţărână, tina e mai puţin lichidă decât apa şi mai puţin solidă sau uscată decât ţărâna. Asemenea, un atom de gaz ce este compus de calorigen şi solidigen este mai puţin fluid, uşor, răpede, fin decât calorigenul, şi mai puţin solid, opac, greu, decât solidigenul şi ISTORIA CRITICĂ UNIVERSALĂ 61 prin urinare mai puţin caloric sau călduros decar primul şi mai puţin rece decât secundul. Este iară cunoscut că această combinaţie a calorigenului cu solidigenul nu se opera decâr prin atracţie, fiind două objecte paralele ce unul are necesitate de altul spre a produce împreună un efect şi iară, că după ce se produce efectul, prin repulsie abjectele combinate se despart şi se depărtează unul de altul în distanţa în care a fost mai nainte d-a se împreuna. Aşa, fiecare atom de calorigen tmindu-se prin atracţie cu alt atom desolidigen şi după efect despărţindu-se prin repulsie, din fiece atom începu a scăpa în toate părţile partea de calorigen şi a Străbate alte atome ce întâlnea asemenea desbinate, a se combina din nou şi iar a scăpa, încât se complectă o frecătură universală de atome. In această combinaţie şi scăpare de calorigen în toate părţile şi în acelaşi timp unele atome se concentra întâmpinându-se ca nişte raze la centru şi altele se depărta de ceealaltă parte a circonferinţei. Aşa, iată formându-se ici şi colo nişte embrioane sau sâmburi de sfere copriuzând o cantitate de calorigen pur, învelite de gazuri ce se îngrămădea de toate părţile împregiurul acelui cămin sau centru. însă precum calorigenul se scăpa de o parte şi întâlnind altul forma un centru, asemenea se scăpa de toate părţile către circonferinţe, şi cu cât până a ajunge afară, străbătând gazurile grămădite în straturi, distanţa era mai mare, cu atâta frecătura fiecăruia atom devenea mai repetată şi prin urmare calorigenul scăpat din marginile gazosferei era mai fin. Acest fel de embrioane de sfere se formară deodată în toată nemărginirea spaţiului şi unde în vecinătate se afla mai mici se absorbea în cele mai mari. Calorigenul însă, scăpat pe la circonferinţe, întâlnindu-se din toate părţile cu alte cantităţi de calorigene asemenea scăpate, se concentra într-un centru comun şi forma un alt embrion mai mare, mai fin, de o sferă mai mare, mai fină, unde se grămădeau gazuri şi unde se opera 62 ION HEI JADE RÄDU1.ESCU aceeaşi repulsie după combinarea cu solidigenul ce întâmpina aceeaşi îmbulzire către centru, aceeaşi scăpare către circonferinţă, aceeaşi frecătură şi prin urmare o rafinare de un grad mult mai superior. Calorigenul acum scăpat din sfera mai mare, fiind şi mai mult, şi mai rafinat, întâmpinând alte cantităţi de calorigen, asemenea scăpate din sfere de un grad mai sus, mai perfect, formară un alt centru comun, 1111 alr embrion, o altă sferă, şi mai mare şi mai strălucitoare şi mai perfectă, şi aşa mai încolo, din perfect în mai perfect, din spaţios în mai spaţios. Astfel, mai întâi se formară sateliţii al căror calorigen scăpat în mai mare cantitate şi mai rafinat, unit cu materia solidigenă formară planeţii, mai perfecţi, mai spaţioşi, al cărora calorigen şi mai fin încă, şi mai mult, formară sori şi mai mari, şi mai perfecţi, al cărora calorigen, mai fin iară, mai mult, formară arhi-sori sau centre de sori, şi aşa mai încolo, până la centrul cel nemărginit în spaţiozitate şi în perfecţie, până la centrul centrelor, împrejurul căruia gravita universul întreg. Văzurăm sferele formate şi luându-şi un loc după o sistemă Î11 spaţiul nemărginit. Până aci însă nu vedem decât un cămin, un embrion de calorigen din ce în ce mai rafinat şi invilupat de nişte gazuri asemenea din ce în ce mai rafinate, încât de vom nainta cu mintea din rafinare în rafinare a calorigetiului, din centru în centru până în nemărginit, s-ar putea aduce calorigenul sau lumina până în puntul d-a se spiritualiza în centrul centrelor. Noi însă deschidem la planetul nostru şi îl vedem în acest period o sferă de gazuri sau solidigen împregiurul unui embrion sau cămin de calorigen scăpat din sateliţi şi radunat cu tot ce a întâlnit în spaţiul dominiului său. Insă acest solidigen sau gazuri, cu cât e mai aproape de cămin sau de centru, cu atâta coprinde mai mult calorigen sau e mai fierbinte, şi cu cât e mai în depărtare, cu atâta e mai stâmpărat, ISTORIA CRITICA UNIVERSALĂ 63 pârul ajunge ca stratul cel mai de sus al circonferinţei gazosferei HA fie cel mai răcorit, adică să aibă mai puţin calorigen. Spre II sc pune în echilibru, prin atracţie se apropie sau se îndeasă Cit re stratul vecin de mai jos, ce este mai cald. Acesta, Jile r/,ând din caloric sau căldură comunicată, se îndeasă şi el mai Jos, către stratul vecin care, pierzând şi el din caloric, se îndeasă HSemcnea... până la centrul sau la căminul calorigenic. însă BCcastă îndesare succesivă şi continuă nu face decât, cu cât Itratele de gaz se apropie de centru, cu atâta să fie mai condensate şi cu cât sunt mai sus, spre circonferinţă, cu atâta ift fie mai rafinate sau mai afânate. Cu toate acestea, materia fiind una sau informă, în Îmcstic la început, părţile ei cele mai ducile se topiră, se .giizificară fără greutate când fură străbătute de calorigen, iar părţile cele mai tenaci, mai tari, ţinură mai mult până a se topi ţi gazifica, încât acestea, cu cât fură mai compacte şi mai tenaci, Cil atâta — fiind mai grele -- fură atrase mai aproape de centru, către căminul ardent sau, după espresia comună, cu atâta mai mult şi mai răpede căzură la fund. Aci topindu-se, parte deveniră lichid (lavă), parte se transformară în gazuri ce căta 8 scăpa în sus, către circonferinţă, fiind mai uşori. Asemenea, din materia tenace cea mai puţin compactă, atrasă la centru, lllă locul şi formă un strat îndată peste cea mai grea ce formă, Cliin ziserăm, lava. Aceasta, deşi nu atâta aproape de cămin însă, neputând ţine, ca cea dântâi se topi şi ea şi se gazifică din cea topită (trahitul). După aceasta, veni îndată a se aşeza partea mai puţin compactă, mai puţin grea. Ea se topi asemenea şi se gazifică {bazalt). Peste dânsa se aşeză alt strat mai uşor, ce se piltu asemenea topi şi gazifica (porfirul)-, peste dânsul se aşeză materia cea mai uşoară din cât a fost ţinut la început de a se gazifica. Aceasta se topi, se gazifică pe dasupra tutulor [granitul). 64 ION HEI JADE RÄDULESCU Acum sfera, planetul nostru, fu compus de embrionul calorigenic, de 1111 lichid de lavă ce îl invelupă, de alt lichid de trahit, mai spaţios, ce invilupă pe acesta, d-altul şi mai spaţios, de bazalt, ce invilupă pe amândouă, de altul iară cu atât mai spaţios cu cât invilupă pe câtetrele, şi în fine de un al cincilea lichid de granit, şi mai spaţios, şi mai copios, ce încinse sau invilupă pe câte patru. Apoi, tot ce fu mai uşor decât aceste lichide, adică aburii şi gazele, încinseră sfera aşezate unul peste altul, după condensitatea sau după legea greutăţii lor, cele mai grele mai jos, cele mai uşori mai sus. Această parte a sferei o vom numi gazosferă, alţii au numir-o atmosferă, adică sferă de aburi. Acum, ca şi mai nainte, stratul mai aproape de centru, sorbind calorigenul, îl comunică vecinului său spre a fi în echilibra; acesta, sorbindu-1, îl comunică vecinului său de d-asupra, acesta celuilalt până la gazuri, până la marginile gazosferei, de unde calorigenul se scapă ca şi la început, când se formă centrul planetar sau soarele. Aci stratul de gaz deviind mai rece, răceşte şi pe vecinul său, sorbindu-i o parte de calorigen spre a veni în echilibru, acesta răceşte pre vecinul său, sorbindu-i asemenea calorigenul, şi aşa până Î11 rărunchii sferei, încât cu cât stratele sunt mai la fund, cu atâta sunt mai fierbinţi, şi cu cât mai spre circonferinţă, cu atâta mai răcorite. Acum, topitnra granitică ce învilupa pe toate şi prin urmare era mai departe de centru şi în contact cu gazul de peste dânsul, mai răcorită încă, începu a prinde o închegătură superficială sau o scoarţă ce fu ca o linie de demarcaţie între sfera compactă şi învelitura ei gazoasă sau atmosfera. Aceasta începu a servi şi ca un fel de paracaloric, sau apărătoare de căldură. Cazurile se răcoriră şi mai mult. Hidrogenul şi oxigenul împlură gazosfera de aburi, o transformară în atmosferă şi aburii se transformară Î11 ploaie sau apa ce căzu asupra granitului şi care îl închegă mai repede şi mai afund. ISTORIA CRITICĂ UNIVERSA! A 65 Acum, căminul central 1111 mai avea pe unde răsufla guzurile şi aburii, sfera era încinsă de o scoarţă groasă, compactă, tenace. Vaporii însă îmmulţindu-se, îmbulzindu-se, nu mai putea sta captivi, puterea lor se adaose şi sparseră, Cfflparâ în toate părţile scoarţa granitică şi-şi făcută loc a răsufla. Astfel, din centrul sferei cu aburii împreună, materia colcăitoare Începu a fi repeziră afară, asupra scoarţei granitice. Cea dântâi ce ieşi afară fu din ceea ce se afla mai aproape, adică bucăţi de granit închegat şi peste dânsele cel încă lichid, de mai afund; după dânsul veniră mai din fund părţi de porfir şi se aşezară peste granit; după acestea ajunseră părţi de bazalt şi se aşezară peste porfir, apoi trahit peste acesta, apoi lava din fund ca o Clllme peste toate ce, închegându-se cum ajungea în atmosfera răcorită şi ploietoare, formară munţii în tot lungul crăpăturilor. Astfel, stratele munţilor sunt aşezate şi formă o scară după ordinea inversă de ceea cum sunt aşezate în corpul intern al sferei, încât tot ce e mai la fund în pământ, pe munţi e mai pe dasupra. Pe culmea celor mai nalţi munţi e lava, apoi sub dânsa trahit, apoi sub acesta bazalt şi apoi porfir, şi mai dedesubt granit superpus preste granitul scorţal. Acum faţa pământului nu mai fu netedă, văi, câmpii, coline, munţi de diverse întinderi şi înălţimi. Aburii răsuflaţi IUI mai aveau nevoie de atâtea spărture, le fură de ajuns câteva răsuflări ce servea ca nişte coşuri la spaţiosul cămin central. Atmosfera însă fu atâta încărcată de aburi ca niciodată. Aceştia, transformaţi în ploaie, inundară pământul ce, Ilemaifiind — cum ziserăm — neted, dete curs apelor ce se trăgea spre văi şi astfel se formară torentele, râurile, ce grămădite în Văile cele mai afunde formară lacuri, mări, oceane. Torentele, râurile, aducând cu sine sfărâmăture tic granit (i de altă materie cristalizată, le grămădea la fundul mărilor sau Vililor primare găurite, ca să zic aşa, de cratere volcanice. Pe ttceste cratere apa intrând da o energie focului ce o transforma 66 ION HELIADE RĂDUI.ESCU din nou în aburi şi în gazuri, şi părticelele de granit apropiate de cratere, re’ncălzindu-se din nou, readuse în stare de atomuri, reunite prin atracţie sau topite, căta să sufere aceeaşi transformaţie ce suferă spre exemplu ceara, plumbul sau orce materie topită şi asalită sau înghiţită de apă; a cătat a se rafina, a-şi lua o formă organizată oarecum, a închipui nişte ramure, nişte vine, nişte găurele sau pori prin care să circule căldura. Acestea grămădindu-se după aceeaşi lege, sistemă şi ordine, cum s-au fost grămădit moleculele lor, formară corpuri mai mari şi se îmmulţiră astfel nişte fiinţe organizate ce încheiată o speţie şi pe care ştiinţa o numeşte ijifuzorii, ca un fel de spumă împietrită. Aceste spume grămădindu-se, sfărâmându-se, destrugându-se, formară o materie mai fină, măcinată ca să zic aşa. Aceasta, recombinată prin atracţie, nu putu decât să producă un efect mai fin, mai perfect; ieşi dară de aci o altă speţie de fiinţe mai organizate, mai complicate, care sunt zoofitele, un fel de plante şi animale totdeodată, şi care n-au întregimea nici a plantelor, nici a animalelor. Ieşiră adică mai întâi bureţii marini, ce sunt mai organizaţi decât spumele ce ţin un loc de mijloc între plante şi spume, şi care parcă ar avea ceva de animal, de vieţuitor la început. După aceşti bureţi, ca nişte gemeni, mai deodată ieşiră polipii ce se apropie mai mult de animal şi cari, prin ramurile sau picioarele lor, seamănă a plantă. Aceste două speţii gemene fură cei dântâi străbuni: bureţii ai plantelor, polipii ai animalelor, şi formară capătul a două ramure sau catene paralele, una vegetală şi alta animală. Insă bureţii şi polipii se născură din infuzorii, infuzorii din granit măcinat, granitul din porfir, porfirul din bazalt, bazaltul din trahit, trahitul din lavă; lava dară, străbunul primitiv al tutulor fiinţelor organizate. Să vedem acum cum se formară catenele paralele de vegetale şi animale. Bureţii ce se născură din infuzorii îşi aflară într-însele baza şi nutrimentul, avură - ca să zicem aşa — un ISTORIA CRITICĂ UNIVERSALĂ 67 tinpt asupra spumelor. Polipii ce se născură gemeni mai mici bureţilor, tot din infuzorii, aflară hazul şi nutrimentul şi în Pili, şi în alţii. Bureţii şi polipii, ca fiinţe cu începutul lor, avea ft terminul lor de vieţuire; din materia lor în distracţie şi care filai elaborată, mai lucrată, mai măcinată, în ramura sau fe'fllcna vegetală născură un altfel de bureţi mai fini, nişte filAnălărci sau ciuperci numite de ştiinţă acotyledonate, şi în ramura animală moluştele (cochiliile, scoicele, melcii), mai Organizate şi unele, şi altele, decât antenaţii lor. Din acestea, linele ieşiră, se întinseră la uscat. Din materia lor distrusă şi pe VlSCilt, şi în apă, din materia elaborată prin viaţa lor şi prin Ul'inare şi mai fină, încep a se arăta plante acvatice ca muşchi, trestie, plută, papură, palmieri, în catena vegetală, iar în cea Wiimală râme, lipitori, arahne (păianjini), canceri, raci, amfibii primitive ce suferă şi apa, şi aerul, iar unele şi uscatul. Din materia elaborată prin acestea şi antenaţii lor şi prin Urmare şi mai rafinată, spulberată şi mai mult pe uscat, începu il apărea în ramura vegetală plante mai înodate decât trestia, mai pline, mai rămuroase, mai osoase, ca viţa, figul şi tot ce c Iliai fraged şi mai mlădios decât arburii mai tari, iar în altă ramură animală apărură paralelele rămuroaselor, animale cu oase mai puţin şi mai mult, ca târâtoarele, peştii etc. Din materia elaborată prin acestea şi cele dinaintea lor, îmmulţită, răspândită, grămădită pe uscat, începură a ieşi fiinţe şi mai nutrite, şi mai rămuroase, şi mai tari, şi mai trainice şi mai Organizate; în ramura vegetală răsăriră pomiari, cedri, pini, Stejari, ceri, platani etc., în cea vieţuitoare animale mai osoase, cu vertebră mai înodată, mamifere, încât din ce în ce se populară mările, câmpiile, selbele, aerul de vieţuitoare. Nu se cuvine însă a uita că, precum până la ivirea neofitelor, cel întâi născut servi de bază şi de nutriment celui CC venea după dânsul, asemenea şi de aci înainte, speţia de plante servi de nutrimentul speţiei de animale ce veniră după 68 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU dânsele, şi aceste animale după moartea lor serviră de nutriment speţiei nuoă de vegetale, încât alternativamente o ramură sau o catenă ajută pe cealaltă şi încât se formă o catenă de solidarităţi speţiale şi încheie solidaritatea universală ce există între plante şi animale, unele susţinând pe celelalte. Animalele se nutresc din vegetale, trăgându-şi carnea şi sângele, şi plantele se nutresc din ceea ce animalele îngraşă pământul, cu gunoiul lor în viaţă şi cu sângele şi carnea lor după moarte. Unele au drept asupra altora, cu diferinţa că animalele dispun de plante încă din viaţa acestora, unde vegetalele na dispun de sângele şi carnea animalelor decât după moartea lor. Dreptul animalelor preste plante este mai mare, pentru că sunt fiecare mai posterioare decât plantele lor corelative sau respective, şi pentru că, prin urmare, sunt mai organizate, mai perfecte. Acum, faţa pământului se împlu de plante şi animale din ce în ce mai organizate, mai perfecte, după elaborarea materiei şi epoca în care apăru fiecare speţie. Cu cât materia se elabora mai mult din grad în grad, din toartă în toartă a ambelor catene, cu atâta devenea un instrument mai ducii, mai pcrfect pentru fabricantul universal - spiritul - la progresul său, la scopul său. Astfel, un maestru ajunge a putea fabrica o stofă după o lungă şi succesivă transformare a materiei ţesute; o machină după o elaborare succesivă şi transformare a fierului, aramei, lemnului. Materia cată a se lămuri, a se rafina, a se prepara, a se oţeli, sau îmmuia, a se toarce sau a se cerne, până să ajungă a putea realiza scopul maestrului. Din blocul de marmură rupt din munte şi adus în lucrătoriu, nu poate încă nimeni cunoaşte nici scopul, nici arta, nici geniul maestrului ce în mintea sa are idealul unei statue; acestea nu se cunosc încă nici din avuţia instrumentelor necesarii cu care a ajuns a se căpui, nici însuşi din croitura marmurei. Statua e terminată când se termină toate amănuntele ei. Asemenea dintr-o adunătură de seminţe de gândaci de mătase şi din nişte duzi ISTORIA CRITICĂ UNIVERSALĂ 69 plantari şi crescuţi spre un scop, nu sc poate cunoaşte nici măiestria, nici capacitatea, nici puntul de perfecţie unde este ftjuns în mintea sa fabricantul stofelor celor mai complicate şi mai fine. Din frunză, ce este o materie elaborată deja prin atâtea grade şi care, prin gândac, se mai elaboră, se produc nişte cucuie ce se transformă în fire de mătase care, trecând prin atâtea preparaţii, ajung înaintea maşinilor urzitoare şi ţesătoare ce nu Simt şi ele decât o preparaţie paralelă şi din alt punt al materiei. Cu toate acestea, deşi progresul e înaintat aci, însă cară a se termina stofa ca să se poată manifesta geniul, arta şi puterea maestrului. La început, maestrul era nevoit a face lucrul celui mai ordinar crescător de gândaci şi plantatori de duzi; la început statuarul, de nu va avea ajutoare, e nevoit a fiice lucrul Celui mai ordinar tăietor de marmură în blocuri; la început, geniul şi arta şi unuia, şi altuia există, însă e într-o stare latentă, tăcută ca focul în alumete. Astfel, spiritul la început, despărţind materia în calorigen şi solidigen; calorigenul despărţind, prin impulsia luată, Solidigenul în gazuri şi lichide, lichidele închegândii-se, gazele devenind aburi şi prin urmare apă; apa cu granitul şi cu focul formând infuzorii, acestea zoo fi te, din acestea începând cafenele paralele şi solidare de vegetale şi animale, acestea, într-ajutate şi păşind gradual din perfect în mai perfect, şi toate împreună preparând terenul până să se poată forma animalul Cel mai perfect, omul; aci, în această operă din urmă se manifestă cu adevărat spiritul, aci se văzu idealul, scopul de pe pământ al marelui maestru al universului. De aci iară, prin om, prin instrumentul cel mai perfect, putu pleca spiritul pe drumul progresului spiritual pe planetul nostru. Până aci progresul fu numai fizic, material; până aci spiritul, deşi în lucrare cu materia, 1111 era însă manifest, era în stare latentă. însă când avem înainte o machinâ oarecare sau o stofă, să zicem, într-însa nu vedem numai arta şi geniul maestrului, ci ne închipuim şi toate elaboraţiile prin care a trecut ţesătura, 70 ION HELIADE RÂDU1.ESCU urzitura, machinile, coloritura, torsătura, mătasea brută, gândacul, frunza de dud şi de aci înainte pământul, apa, etc. etc., până la creaţie. Asemenea, în omul de la creaţie se vede rezumatul tutulor elaboraţiilor, tutulor celor create înainte de dânsul şi în omul din ziua de astăzi se vede rezumatul tutulor generaţiilor de azi în sus, până la crearea primului om şi de la dânsul mai în sus, până la primul contact al spiritului cu materia. Omul fiind rezumatul tutulor, are drept asupra tutulor de pe pământ, este domnul tutulor. Insă până să vie omul pe faţa pământului, câte operaţii, câte perioade 1111 se mai succedară, câte cataclisme? Apoi, de la efect la cauze în pereche, până la perechea de cauze a cauzelor, până la spirit şi materie, ce vedem decât spiritul în necontenită lucrare cu materia, o însoţire nedespărţită, o nuntă eternă după nişte legi prestabilite de o autoritate mai presus şi decât mirele universal, spiritul şi mireasa universală, materia. Această autoritate, acest legiuitor etern este fiinţa supremă ce o numim Dumnezeu. Şi astfel pe scurt, ştiinţa în ziua de astăzi arată că Dumnezeu a creat universul, începând de la calorigen sau lumină în termenii biblici, până la om. Noi aci făcurăm această scurtă naraţie şi am sărit peste multe intervale, am lăsat multe lucruri nezise, multe nedemonstrate; cititorul va afla unele în ştiinţa specială a fizicei, altele şi mai pe larg, si mai demonstrat, în a chimiei, a geologiei, a mecanicei şi astronomiei. A ne întinde despre natura soarelui, planeţilor şi sateliţilor, a arăta relaţiile lor, cum începură a se mişca acestea înpregiurul lor spre a forma zi şi noapte, înpregiurul soarelui, a forma ani, şi înclinaţia lor către centru comun, către soare, spre a se forma stagiunile sau timpii anului, am ieşi din cadrul nostru şi ar fi ca şi când am face un curs de ştiinteie sus-arătate, şi mai vârtos de astronomie. Revenim la naraţia noastră şi recapitulăm: spiritul a despărţit materia Î11 calorigen şi solidigen şi şi-a comunicat puterea părţii celei mai puţin materiale. Calorigcnul, ca activ, ISTORIA CRITICĂ UNIVERSALĂ 71 s-a combinat cu partea cea mai subţire şi mişcabilă a solidigenului cu gazul şi i-a comunicat puterea, aprinzând-o şi transformând-o toată în gazuri. După atracţia universală, prin repulsie, se formară embrioane de sfere, sateliţi, apoi planeţi, apoi sori, apoi arhi-sori... din ce în ce mai perfecţi, până la perfecţia infinită şi absolută. Cazurile, după apropierea lor de centru şi condensitatea lor, mai răcindu-se, formară lichide mai mult şi mai puţin condensate după locul ce îşi luară în straturile respective. Lichidele, mai răcindu-se, formară solide sau minerale — mineralele, plante şi animale în chipul următor: lava a servit de început de bază şi aliment trahitului; trahitul fu tărâmul de unde să răsară şi să se alimente bazaltul. Bazaltul produse şi alimentă porfirul. Porfirul produse şi alimentă granitul. Granitul şi orice materie cristalizară preocură materialul infuzoriilor. Infuzoriile deveniră tărâmul şi nutrimentul zoofitelor. Zoofitele serviră de bază şi nutriment din care să răsară şi să crească bureţii şi polipii. Bureţii şi polipii preparară materia ce, după descompunere, să poată produce mânătărci şi moluşte. Acestea serviră de bază şi nutriment ierbelor marine sau acvatile şi animalelor inelate şi amfibii. Acestea serviră de bază şi nutriment vegetalelor mlădioase şi animalelor târâtoare. Acestea preparară tărâmul şi nutrimentul vegetalelor mai vârtoase şi animalelor mai osoase, din perfecte în mai perfecte, ce veniră una după alta, fiecare cu drept asupra celor dinaintea sa, până la om, ce avu de bază şi nutriment, de uz la toate nevoile şi plăcerile sale, toate cele create mai nainte de dânsul. Fiinţa lui fu ca o culme vie peste toate fiinţele de pe pământ, precum ţărâna lui se aşează ca un strat culmal peste toate stratele aşezate până aci. Continuând şirul şi mai nainte, după oamenii dântâi veniră fiii lor, cărora de bază şi nutriment le serviră părinţii şi toate creaturele pământene, încât fiii rezumară toate cele dinaintea lor şi moşteniră tor progresul material şi ideal ce începuse a se forma. Astfel, generaţia ce vine moşteneşte tot al generaţiei 72 ION HEUADE RĂDUI.ESCU prezente, ce a moştenit pe cea trecută, încât fiecare generaţie reprezintă un om mai întreg, mai avut, mai perfect, mai dotat cu drepturi şi cu datorii, pentru că moşteneşte toate conchistele materiale şi spirituale ale generaţiilor trccute. însă înturnându-ne la creaţia omului, de unde avem a începe istoria lui, vedem, după cele zise, că până a se crea el, au cătat să treacă şease mari perioade mai demarcate, în care s-a urmat câte 1111 şir de lucrări din ce în ce mai ’naiutate şi mai compuse. Periodul sau fapta dântâi fu despărţirea materiei în calorigen şi solidigen, adică după espresia biblică: „A zis Dumnezeu să se facă lumină, şi lumina s-a făcut“. Î11 periodul al doilea se urmă formarea embrioanelor sferice, gazosferelor şi aşezarea prin care fiece sferă îşi stabili locul, cursul şi dominiul său (firmamentul). De aci, în periodul al treilea se urmară atâtea transformaţii varii şi succesive, până când gazurile să devie lichide după condensitatea şi stratificarea în care se aşezaseră. In al patrulea period încep lichidele a se solidifica sau închega, ajung în stare vârtoasă şi tare de minerale, gazosfera devine atmosferă, se formă apele, se determină uscatul şi apa. Î11 periodul al cincilea încep infuzoriile, zoofitele şi formă ramurele sau catenele paralele de plante şi animale numai cărnoase, pe care îl numim periodul cimentai. În periodul al şeaselea, se urmează ambele catene pe o scară osoasă şi se succed vegetale tari, animale vertebroase, pe care îl vom numi periodul şchelctral sau împlinit. Periodul al şeaselea fu al omului, de la crearea celui mai brutal până la cel mai perfect, adică până la cel mai asemănat cu idealul creatorului. Vom vedea mai târziu în ce chip nară Moisi această creaţie sau succesie de creaţii. însă după cercetarea ce am putur face noi, nu vedem altă diferimă între acest mare şi mai vechi scriitor al antichităţii şi între cei ce rezumă ştiinţa în zilele noastre, decât în cele următoare: ISTORIA CRITICA UNIVERSALĂ 73 1. în limbagitil poetic ce era nu numai necesar la cei antici, CÎ şi natural în lipsa termenilor ştiinţifici din zilele noastre, în neputinţa d-a demonstra convicţiele sale către oameni nepreparaţi la demonstraţie; 2. In necunoştinţa despre multe şi multe în care se afla antichitatea; 3. Din instinctul şi necesitatea poeziei, pe de o parte, şi din neştiinţa a multora pe de alta, rezultară nişte personificaţii, o rapiditate de idei şi o mărginire a nemărginitului. Din personificaţii, ce erau nu numai nutrimentul poeziei, ci şi o nevoie spre a face înţelese cele neînţelese, pipăite cele nepipăite, ieşiră llişte divinităţi turnate, ca să zic aşa, după încăperea creierilor acelor epoce. Cu cât omenirea fu mai copilăroasă, cu atâta zeul ci fu mai copilăros, mai nepaţienr, mai neastâmpărat, mai capricios. Diferinţa între epoca lui Moisi şi a noastră este că cei ce rezuma ştiinţa pe atunci, şi din neputinţa încă a lor, şi pentru Oamenii către care se adresa, arăta pe Dumnezeu cu mult mai mărginit decât ceea ce poate a-1 arăta ştiinţa în zilele noastre. Ca să arate maiestatea lui Dumnezeu, n-aveau alte mijloace decât a-1 reprezenta ca un satrap, mai presus de toţi satrapii, $i cu un dominiu mai întins decât al lor, cu un dominiu al lumii întregi, care, după dânşii, se mărginea în tot pământul ce abia e un atom al universului şi care, după dânşii, era centrul împrejurul căruia se mişca ca nişte luminături foarte mărginiţi Soarele, luna şi stelele. Prin urmare, cu cât epoca fu mai copilăroasă, cu atât limbagiul, expresiile îi fură mai repezi, mai neastâmpărate şi mai în miniatură totdeodată. Secolul îl face an, anul lună, luna ziuă, ziua minută, sau, care este şi mai repede, ceea ce este a veni peste ani copilul ar dori să se facă est-timp, ce va veni peste un an ar dori să fie astăzi, şi ceea ce are să se facă astăzi va să se facă acum. 74 ION HEI.IADE RADUI.ESCU Din accstea vine toată rapiditatea iimbagiului, care de multe ori, când e însoţită de geniu, place, uimeşte, pune în extaze, însă nu şi convinge. Convicţia este singura bază pe care se stabilă adevărul, şi un adevăr necunoscut încă şi descoperit este adevărata revelaţie sau descoperire. Noi nu putem numi în Moisi şi în alţii revelaţie decât aceea ce cu adevărat este descoperire de adevăr, vocea lui Dumnezeu în om spre aflarea adevărului, nu însă şi neputinţele sau neajunsurile în care se află încă o epocă. Spre exemplu, noi adoptăm maniera narat iei, forma progresivă şi energică ce Moisi singur ştiu în antichitate a da creaţiei lumii şi a încheia un univers de cunoştinţe atât de sintetic, încât fiece verset al lui e un pas al divinităţii ce păşeşte nu din stelă în stelă, ci străbate firmamentul. Nu putem însă încuviinţa şi nişte mici uitări de sine, cum şi multe erori groase ale epocei. Spre exemplu, cine nu vede în ordinul cronologic al creaţiei o uitare de sine, când Moisi zice că pământul, în a treia zi sau perioadă, produse iarbă verde, arbitri fructidori, toate vegetalele cu un cuvânt, fără să existe soarele ce se formă mai în urmă de acestea, în a patrulea zi sau period? Nimeni ca noi, după cum se va vedea, nu va recunoaşte geniul cel mare al lui Moisi, devotamentul până la sacrificiu pentru binele omenirii şi adevărurile mari şi eterne ce se descoperiră oamenilor printr-însul. Cu toate acestea, omenirea nu poate sta în loc pentru că nu o iasă spiritul ce viază într-însa a rămânea staţionară. Oamenii ce rezumă într-înşii progresul spiritului nici nu cred orbeşte toate, fără a se convinge, nici nu critică sau dispreţă orbeşte. 'I’ot ce este etern nu piere din orice dogmă, din orice credinţă, din orice sistemă de idei ce începe a se numi ştiinţă. Erorile numai cad şi pier nu numai din ţesăturele de neadevăruri sistematice, ci şi însuşi din cele mai umane şi de bună credinţă religii. Generaţia noastră nu este nici rabinâ, ce ar dori să ţie lumea staţionară în mozaism, nici însă ISTORIA CRITICĂ UN1VERSA1Ă 75 pâui acolo materialistă, încât să nu recunoască cu admiraţie llimic de revelator în bărbaţii ce nu numai au rezumat toată Ştiinţa epocei lor, ci încă şi-au şi devanţat timpul lor cu mii de ani. Când Moisi ar fi rămas numai cu ideile, cu adevărurile celor dinaintea iui, ca Abraham, Noe şi alţii pe cari îi stima, cu toate acestea, fără a le adopta nici erorile, nici poligamia, când noi #111 vrea şi am putea să rămânem numai cu adevărurile sau l'CVelaţiile lui Moisi şi altora ce au venit după dânsul, atunci Spiritul n-ar mai fi progresiv în nemărginit, ar înceta de a mai 11 spirit şi Dumnezeu ar înceta de a mai fi fiinţa nemărginită fi bună în etern, şi bună în nemărginit. Cine nu crede în Dumnezeu ca intr-o fiinţă negeloasă, în nemărginit ca în pArintele şi împărţi torul progresului nemărginit, acela îşi llichipuieşte un Dumnezeu cu totul altul decât Dumnezeul adevărat. Cine zice: „până aci şi nu mai departe“, acela este sau amăgitor, sau amăgit. Religia viitorului este adevărul şi adevărul este lumina miletului, este ştiinţa. Tot ce am zis până acum: cred în fiitor DC va zice ştiu, daca a fost un adevăr. Când este omul faţă în ftuil cu adevărul este (aţă în faţă cu Dumnezeu şi atunci n-are omul nici ce mai spera, nici ce mai crede. Speranţa şi credinţa tC combină în amor şi în convicţie, pentru că cu cât ne convingem sau ştim cât bine ne face cineva, cu atât amorul nostru creşte. Moisi a fost un bărbat mare, 1111 profet, şi pe cât II vom înţelege mai mult, cu atâta îl vom ama. ; Suntem la începutul istoriei omului. De unde să începem? După care tradiţie să ne luăm? Care sunt documentele cele mai antici ce ne-ar putea convinge despre adevăr? Cari sunt autorii antichităţii ce scriu despre creaţia omului şi întinderea lui asupra pământului? Ca autor, n-avem mai vechi decât pe Moisi. însă cum să citim scrisele lui şi cum să le înţelegem? Biblia n-are şi ea sistema sa, limbagiul său, figurele, alegoriile, 76 ION HEI JADE RÄDUI.ESCU metaforele sale, personificaţiile sale şi însuşi din neajunsurile secuiului său? Ne rătăcim, ne pierdem de o vom lua adlitteram, şi iar, cari sunt istoricii ce s-au luat după dânsa şi ne-au dat să înţeleagă din scrierile lor că cunoscură încai vocabularul ebraic, s-o poată înţelege şi adlitteram? Nici o cunoştinţă de literatură ebree, nici o cunoştinţă de frazeologiile ei, nici o cunoştinţă însuşi de rădăcina sau însemnarea primitivă a vorbelor ei şi de originea acelor litere ce ne reprezintă acele vorbe. Noi am luat de principiu al principelor unitatea supremă, necunoscută şi omnipotentă numită Dumnezeu ce, împreună cu dualitatea primordială şi eternă a spiritului şi materiei, formă trinitate;! primordială şi superioară. Nimeni nu ne va putea taxa nici de materialişti, nici de spiritualişti exclusivi. Noi suntem trinitari şi pe Dumnezeu îl recunoaştem şi îl simţim de faţă lucrător la orice operaţie pozitivă, la orice succesie a creaţiilor ce cu adevărat au existat şi există, la orice pas al progresului. El e cel ce este şi nimicul e ceea ce nu este. Tot ce este, ce există, este adevărul; tor ce nu există este minciuna, adică nimicul. Recunoaştem pe Dumnezeu ca înţelepciunea absolută şi supremă, ca legiuitor, ale căruia legi sunt eterne ca adevărul, ca inteligenţa sa cea neîmpuţinabiiă, infailibilă. Prin urmare, cât ne vom imagina cea mai mică prefacere sau abatere din acele legi, cel mai mic salt în natură, n-am putea decât să acuzăm de o ncconsecuinţă pe principul consecuinţelor, am fi în contradicţie cu noi şi rău cunoscători de Dumnezeu. Nici principele noastre, nici cititorii noştri în zilele în care trăim 1111 ne-ar mai ierta astăzi să fim nevoiţi a împrumuta lui Dumnezeu un cap, o barbă, nişte mâini şi picioare umane spre a-1 face înţeles. De am ţine limbagiul acesta numai pentru a ne face înţeleşi, am insulta pe cititor, crezându-l atât de înapoiat. De am crede cu adevărat că Dumnezeu are mâini şi picioare, am cădea într-un materialism din cele mai groase şi înapoiate, într-o idolatrie de acelaşi grad cu fetişismul. ISTORIA CRITICĂ UN1VERSA1A 77 Ca să ajungem tiară la adevăratul, la ne-alegoricul început r] omului, fără a pierde din vedere documentele antice subt Ol’icc formă vor fi, cată a ne resui din grad în grad, fără a ne depărta de etapurile ce făcu progresul şi cari arată mersul I’rovedinţei în calea ei nemărginită şi în etern creatoare. Omul cel dântâi n-a putut fi decât cu un grad oarecare mai perfect, decât ultimul şi cel mai organizat animal ce s-a arătat In capătul catenei animale. Primul om fu prima toartă de unde Kg începu un alt şir de animale cugetătoare, de unde începu progresul spiritului prin concilista unui instrument cu care să poată nainta pe calea perfecţiei. Cu crearea primului om apăru fi prima manifestaţie a spiritului asupra pământului, unde până ftci, cum am mai zis, era în stare latentă. Astfel c gradaţie din bine în mai bine, astfel e legea progresului, astfel e consecuinţă, înţelepciune în divinitate. A zice însă că deodată, de la creaţia ultimului animal se creă o fiinţă umană în cel mai nalt grad de perfecţie şi inteliginţă, în cea mai perfectă frumuseţe spirituală şi materială, şi după ce se făcu un salt aşa de mare, 0 csbucnire a spiritului, omenirea începu a scădea şi în spiritual, fi în material, devenind din ce în ce mai «c'-bună, din ce în ce mai urâtă, până ajunse la cruzimea fiarelor, la negrul etiopienilor, la neajunsul sau orangutănia troglodiţilor antici şi la pipernicirea finezilor, laponilor şi eschimalilor, ar fi ca şi când Rin susţine că spiritul îşi deseacă puterea în loc de a fi în etern potent, că e retrograd în loc de progresiv, vicios în loc de bun, capricios în loc de înţelept, în fine material şi fatal ca materia, fi atunci spiritul ar înceta de a mai fi spirit şi Dumnezeu de a Hiai fi Dumnezeu. Aceasta nu este nici dogma, nici convicţia noastră. Susţie una ca aceasta aceia ce deneagă existenţa ipiritului şi profesează un materialism pur, şi toată creaţia o faptă a hazardului, sau aceia ce, nepricepând nici Biblia, nici pe autorul ei, se înţestează a se manţinc pe sine şi pe alţii, 1111 tll convicţiile lui Moisi, lucru ce ar fi staţionar, nu în ideile ce 78 ION HEI,IADE RĂDUI.ESCU reprezenta personificaţiile şi alegoriile lui, ci în neştiinţa lor, în întunerecul şi eroarea unde i-a adus corupţia, adică sau interesul lor propriu sau al altora, al cărora ei sunt dupe şi victime. Noi suntem convinşi că prima fiinţă ce apăru sau se crea cu primul grad de cugetare, adică cu un ce mai presus de ultimul şi cel mai organizat animal, s-a numit Aclam sau Adinio. Nimic mai adevărat decât aceasra, căci adam va să zică om. Şi acea fiinţă ce întâia dată începu să cugete, n-a fost alta decât om. Insă când şi unde se arătă el asupra pământului? Daca ar putea omul a se naşte şi a vieţui într-un cuptor de cele mai arzătoare şi roşii, s-ar fi putut naşte şi creşte primele fiinţe organizate, plante, animale şi omul apoi, în părţile de amiază-zi îndată după formarea globului nostru. Este demonstrat, după lungile şi neîncetatele observaţii astronomice, că ecliptica sau punturile cercului închipuit pe care razele soarelui cad perpendicular asupra pământului, în vechime era mai puţin înclinată către ecuator. După documentele antice, după scrisele autorilor gravi ai antichităţii, în al patrulea secol înainte de era noastră, adică acum 2300 de ani, ecliptica cu ecuatorul forma un unghi de 24 de grade aproape. Astronomii din secolul al XVlll-lea demonstra că ecliptica forma mai întâi un unghi de 23 grade şi 35 minute, apoi de 23 gr. şi 30 minute, şi mai în urmă de 23 gr. şi 29 m. în ziua de astăzi se demonstră că înclinaţia aceasta este de 23 gr. 27 m. 37 secunde. Din aceasta se vede că ecliptica din ce în ce se înclină cu apropiere de ecuator. Calculând, se vede că în 23 de secuii, adică în 2300 de ani, unghiul ce formă ecliptica s-a împuţinat cu 23 de minute, adică câte un minut pe secol. însă această înclinaţie a eclipticei către ecuator n-a putut să înceapă de acum 2300 de ani. Această mişcare a planetului a început deodată cu toate mişcările sale de rotaţie şi de revoluţie, deodată cu creaţia şi situaţia lui. Din rotaţie şi ISTORiA CRiTICĂ UNtVERSAIĂ 79 revoluţie a ieşit această a treia mişcare. Prin urmare a fost odată Un timp când ecliptica cu ecuatorul forma un unghi drept de 90 de grade. Atunci a cărat să fie la crearea globului nostru şi k poziţia verticală sau normală ce a cătar să-şi ia către soare. Aşadară, de la 90 de grade ca să ajungă la 24, acum 2300 de ani, calculând câte un minut pe secol, a catar să treacă de la crearea pământului şi poziţia lui normală 396.000 de ani, şi de la anul 18501, când înclinaţia eclipticei este dc 23“ 27' 37", până când să ajungă la zero, adică până când să ajungă a face Uimi şi acelaşi cerc cu ecuatorul, vor trece 140.750 de ani aproape. Din acestea se învederează că daca în a] patrulea secol înclinaţia eclipticei era până la 24 grade, în epoca când Moisi îşi imagină creaţia lumii, adică cu 3600 ani sau cu 36 dc secole înaintea secolului al patrulea înainte de Crist, înclinaţia eclipticei abia putea să fie de 24 grade şi 36 minute, adică cu 36 minute mai sus sau mai aproape de poluri. Cât ecliptica, la anul 4000 înainte tic Crist, forma un unghi de 24 grade şi 36 m., regiunea polară nu putea să fie decât glacială, mai ca astăzi, unde nu poate creşre nici o vegetaţie şi prin urmare nici un animal. Insă după descoperirile geologice, acolo se află nu numai plante împietrite, ci şi oase de animale, a cărora stirpe k unele s-a stins de tot şi la altele se vede astăzi în zona toridă, Ia ecuator. Ca să crească dar la poluri şi să poată a se nutri şi trăi acest fel de plante şi animale, a cătat să fie clima zonei toride mai întâi şi mai apoi a zonelor temperate, adică a cătat odată acolo razele soarelui să cază perpendicular. Şi prin urmare, de când se năştea şi trăia acele fiinţe la poluri, adică de când razele Soarelui cădea perpendicular, nu este numai 6000 de ani, ci 400.000 aproape. 1 D-aci sc vede ca Heliade a început să scrie această istorie la 1850; ; atunci se afla exilat în insula Chio, împreună cu generalul Chr.Tell (nota primului editor). 80 ION HEI,IADE RĂDUl.HSCU Să ne imaginăm dar acum patru sute de mii de ani pământul după creaţia sa, în situaţia verticală, şi prin urmare razele soarelui pretutindeni perpendiculare, şi însuşi ia poluri. După 60 de secoli, adică 6000 de ani, pământul se înclină cu 60 de minute, adică cu un grad, şi prin urmare începu a-şi mai feri polurile de arsura cocentă. Se formară dar două regiuni sau cercuri polare, al cărora diametru fu de două grade sau de 120 minute, în care razele soarelui începură a cădea oblicamente, şi prin urmare objectele a face puţină umbră. Aci dară, în aceste două regiuni începu mai întâi a se mai modera sau împuţina arsura, aci gazurilc se transformară mai întâi în aburi şi apoi în ploaie, aci se formară primele torente, râuri, lacuri şi mări. Cât materia topită de focurile vulcanice începu a colcăi în apă, tot în regiunile polare începură a se forma şi cele dântâi infuzorii sau spume minerale care, nefiind încă ca nişte fiinţe vii, animale sau vegetale, se putea forma şi ţine în acea climă încă în gradul unui cuptor ce topeşte mineralul, ce face a colcăi apa şi întăreşte topitura minerală ce se încheagă. Cu cât, din secol în secol, pământul se înclină mai mult, cu atâta cercurile polare deveniră mai spaţioase, arsura mai scăzu şi se apropie de căldură şi infuzoriile 1111 se mai putură forma decât acolo unde era arsura necesarie, adică mai departe de poluri, spre amiază-zi. Cu cât scădea arsura, cu atâta gazurile mai răcorite se transforma mai multe în aburi şi prin urmare apele îmmulţindu-se se întindea spre amiază-zi. Daca după alte 6000 ani sau 60 de secoli pământul se mai înclină cu alte 60 de minute, cercurile polare avură un diametru de 4 grade sau de 240 de minute şi, prin urmare, de ajuns o rămăşiţă de infuzorii transformate într-un tărâm propriu a produce fiinţe mai organizate şi cu putinţă a creşte într-o climă ce se mai stâm-părase. Daca după alte 6000 ani sau 60 de secuii pământul se înclină iar cu 60 minute, cercurile polare avură un diametru de 6 gratie sau de 360 de minute, cu 1111 centru mai răcorit şi ISTORIA CRITICA UNIVERSALĂ 81 Cil 86 nişte ihtiofagi, de nişte troglodiţi mai vârtos, a cărora stirpe i ItStăzi 1111 mai există. îi descriu ca nişte fiinţe mai ca momiţele, flinte păroase de sus până jos, trăind prin nişte găuri, abia cu Oarecare semne de inteligenţă, fără nici o provedere decât instinctul, fără nici o limbă decât nişte semne şi ţipete, fără nici 0 tradiţie. Daca nu mai există această stirpe, urmaşii săi, sau ■ K doilea stirpe după aceasta, atâţia negri de Africa şi America, • din aceeaşi zonă, de aceeaşi culoare şi stare sălbatică, ne dau ; îndeajuns probe despre starea celor dântâi călăuze sau mergători i înainte ai omenirii din ziua de astăzi. Fura troglodiţii toarta cea ■ tlântâi de unde începu catena umană, sau a existat ceva şi mai Imperfect decât dânşii ca termin de mijloc între ei şi orangutani? Din ceea ce avem astăzi înaintea ochilor, ştiinţa observând locurile sau climele, gradele de latitudine ce ocupă oamenii, fuloarea lor, fizionomia lor, aptitudinea lor, toate semnele caracteristice, ne dă următoarea împărţire a oamenilor: tipul (au stirpea etiopiană ca cea mai antică, stripea mongolă şi stirpea taucnziană. fi Aceste trei mari nuanţe se subîmpart în ram urc sau inianţe gradate din perfecte în mai perfecte, şi în varietăţile lor ftfccute din încrucişare. în tipul etiopian intră momiţele, de ti cea mai neperfectă până la orangutan, troglodiţii, negrii de 84 ION HEI,IADE RÂDUl.ESCU Australia, boloconzii de America meridională; hotentoţii, vambunii, macuai (aceste trei feluri se zic şi negri mozambici), volofii din Senegal. Cel dântâi fel de etiopieni se aseamănă cu orangutamil; cel din urmă se aseamănă sau se apropie de stirpea următoare sau posterioară, mongolă. In tipul mongol intră indienii din America septentrională, malaiezii, indienii, tătarii, japonii, chinezii. Felul dântâi, indienii Ajuericii se apropia de volofi şi chinezii se apropiă de primii începători ai stirpei caucaziene. în acest d-al treilea tip caucazian intră arabii, armenii, egipto-fenieienii, ebreii, grecii, romanii, franco-ger-manii (celţii), slavonii (sciţii). Precum felurile fiecăria stirpe în parte se încrucişară între sine, asemenea şi stirpele în general se încrucişară de la ultimul fel până la primul, de la slav până la etiopianul cel mai negru, şi se produseră nişte varietăţi în infinit, fără însă a se abate din legile eterne ale progresului, căci absorbi întotdauna stirpea mai perfectă pe cea dinaintea ei spre a o mai perfecţiona, devenind totdauna cel mai spiritual activ şi cel mai material pasiv. Nu se abrutiză atât agerul şi înţeleptul locuind cu tâmpitul şi innorantul, cât se ageresc şi se instruă aceştia din urmă. Copiii născuţi dintr-o pereche de alb şi de negru nu sunt negri ca unul din părinţi pe cât se mai albesc ca cellalt. De se va încrucişa stirpea albă cu cea neagră, până în fine învinge albul, şi negrul, din generaţie în generaţie, se stinge. Astfel, prin răcorirea polurilor, locuitorii lor deveniră din ce în ce mai albi. Aceştia, încrucişaţi cu negri, după nuanţe şi gradaţii cum se arătase, începură a ieşi feluri olivatre, arămii, mai închise, mai deschise, oacheşe, castanii până la blonde, din amestecul cărora mii de varietăţi apar. Daca omenirea fu împinsă de instinct, de nevoie de la nord spre sud, ca toată fiinţa vie ce se trage de la frig la căldură, de la intemperie la adăpost, 1111 însă toţi oamenii avură aceleaşi mijloace sau acelaşi drum fără piedice. Aceasta se întâmplă ca ISTORIA CRITICĂ UNIVERSALĂ 85 tll roate emigraţiile: unii oameni sunt nevoiţi să rămână locului Mu pentru piedicelc ce întâmpină, sau din neprevederi oarecare, sau şi din simpatii. Daca inemicul cc îi ameninţă îi cuprinde, nu pot păţi bine. Inemicul unor asemenea oameni, •liimalc, plante, era clima ce nu le mai era favorabilă. Plantele (IC acriră, se sălbăticiră, se stinseră multe, animalele se degenerară; oamenii, de unde ar fi putut rămânea troglodiţi, negri, boloconzi, se piticiră, se piperniciră rămâind la nord şi ileveniră finezi, laponi, eschimali. Recapitulăm spre a încheia această teorie: globul nostru, din Cauza rotaţiei şi a revoluţiei sale, înclinându-se din secol în secol Cil aceeaşi măsură — pentru că aceeaşi relaţie există între el şi doare — cercurile lăţindu-se şi răcorindu-se din grad în grad, ildică din fiecare 6000 ani, începu a nu mai putea oferi la poluri nişte clime ospitaliare. Razele soarelui, căzând după secuii foarte oblic, nopţile la poluri se măriră, căldura scăzu la /.ero, frigul crescu şi îngheţă tot, până când acele locuri 1111 mai fliră în stare a mai produce şi nutri nimic. Cei din urmă din ttirpea scitică, slavii nordului, tot trăgându-se, nu mai lăsară altă stirpe în locul său şi oamenii ce mai rămaseră ca apropiere de regiunea îngheţată păţiră ca planta ce se arde de arsură, ce degeră de frig; fiinţa ei nu este d-a se mai altoi şi din tulpină a ieşi o sperie mai perfectă, slavii nordului 1111 mai avură altă Stirpe a le succede viaţa, inteliginţa într-înşii e ca şi în cei dântâi oameni moleşiţi de arsura primitivă, cu diferinţa că aceia începură deodată cu omul şi există încă în mijlocul esperiinţelor de acum 2000 de ani, iar aceştia din urmă există în mijlocul ■ocolului al XlX-lea: troglodiţii abrutizaţi de arsura cocentă, glavii nordului de frigul degerător. (Jtiora li se ardea creerii şi organele cugetătoare, cestorlalţi li se degeră. Unii era producte ale polului abia în pubertate şi ceştilalţi producte ale tlecrepitudinei. Viitorul slavilor de la nord este acela cu al rămăşiţei stirpei etiopiene sclavă, şi o stirpe şi alta până mai există sclavia sau abuzul libertăţii. Pe etiopian l-a dominat rasele 86 ION HEI.IADE RĂDUJ.ESCU posterioare, pe slavul nordului l-a dominat rasele cele mai de aproape anterioare, mongolul, calmucul, romatiovul, tot ce e stăpân şi boier. Terni inul de mijloc din stirpea caucaziană fură grecii, romanii, franco-germanii. Aceştia avură în sine vigoarea şi inteliginţa a continua ceea ce au început ceilalţi, a se succede între sine, ca laboratorii la lucrul lor, ca soldaţii la postul ¡or, a se amesteca, a-şi împrumuta vigoarea şi esperienţa, a forma o umanitate iniţiatoare şi o avere comună de credinţe, de con-vicrii, de adevăruri, de ştiinţe, a aduna pe lângă sine ca nişte secondari tot cc li se apropie, cu locul, cu timpul, cu originea, cu caracterul. Slavii dc amiază-zi de o parte, ebrei, armeni, arabi, egipteni de alta, merg unde merg fraţii lor: la umanitate, la înfrăţirea generală, spre a mântui tot ce este mai septentrional sau mai meridional de acest cămin spiritual al umanităţii. Astăzi, nordul şi sudul nutreşte împilaţi, în viitor va nutri protegiaţi. Astăzi omenirea debilă şi pasivă e sclavă, în viitor va fi consoane, mireasă, matroană. [Umanitatea] Insă cum se numeşte acest mare, lung şi nemăsurabil şir de stirpe, de generaţii ce începe de la primul om, vine până în zilele noastre şi va urma până acolo unde îl mână viaţa, spiritul nemărginit? Acest tot de fiinţe cugetătoare, trecute, prezente şi fiitoare, noi îl numim umanitate sau omenire, sau şi om. Egiptenii, elenii îl personifică într-un gigante nemăsurat ce îl numea Prometeu, prima fiinţă ce zicea că a furat focul din cer, ce începu adică a-şi însuşi schinteia inteliginţei şi a cugetării; popolii mai antici ai Asiei, până nu începuse înfloritura alegoriilor, o personifica şi ei într-un singur individ dându-i numele de Adimo, ce înseamnă humă, de unde romanii făcură homo. Moisi asemenea ce se născuse în Egipt şi se crescuse la curtea ISTORIA CRITICĂ UNIVERSAIĂ 87 lui Faraon, şi ca fugar trăi cu simpatii lângă socrul său Jérthro, în Madiam, unind în sufletul său ccl just şi creator Iwdiţiile orientale cu alegorismul egiptean, personifică Umanitatea sub numele de Adam, ieşit din mâinile lui Dumnezeu, după cum personifică mai în urmă şi naţia sau popolul său în numele individual de Israel, şi altele cum se vor Valea la locul lor. Daca Moisi dete lui Dumnezeu cap, mâini şi picioare, iîccinc pricepe că el însuşi era foarte departe de a crede una ca ilceasta şi cu atât mai mult de a fi convins. Învăţul cu alego-fUle, de o parte, nevoia de a se face înţeles de un popo] tâmpit fi cerbicos încă, îl făcu să nu poată a se dezbăra de alegorii, de personificaţii, spre a aduce objectele ideale şi nepalpabile în Itare de a se simţi şi pricepc oarecum. Pe Dumnezeu îl reprezenta cu mâini şi cu picioare şi însuşi cu pasiuni. Ceea ce creă ■Provedinţa în secuii, după nişte legi încă neînţelese, o aduse la parabolă, ia asemănare; omul ca făcut, fu fapta mâinilor lui Dumnezeu. Efectul ce vine din două cauze, negative şi antipatice, răul, suferinţele, nimicul ce urmează din acestea, fură Personificate cu mânia lui Dumnezeu ce îşi întoarce faţa de la răi şi protege pe cei buni. Nici scopul, nici mijloacele lui Moisi nu sunt de reprobat, scopul e divin, morala sublimă. însă litera Ucide şi spiritul vivifică. Cată a ne învăţa, a înţelege pe Moisi îi în scopul, şi în mijloacele lui. Daca cel mai înţestat a înţelege Biblia adlitteram va stărui R zice că Dumnezeu are mâini şi picioare, cap şi barbă ere., şi Câ creaţia omului s-a făcut materialmente şi ad litteram, luând Bccl ncmaterial crcator lut sau humă, după cum ia olarul spre S-şi face vasele, atunci poate susţine câ Israel a fost numai un Om şi nu şi un popol întreg, că Adam a fost un singur individ H¡ nu umanitatea întreagă. Om, Adimo, Adam, Prometeu e omenirea integrală, creată de Dumnezeu după cum creează Dumnezeu, şi nu olarul, după decretele şi legile sale nestrămutate, omenirea naintată pe calea progresului universal. Astfel, 88 ION HEI .IADE RÂDUI.ESCU dumnezeu emare, înţelept, nematerial, nemărginit, altfel, de se va mărgini de noi în loc, de i se vor da braţe şi pasiuni, de v°m înţelege neajunsurile şi nevoile şi mijloacele scriitorilor ad ktteram, cădem, după cum din dizgraţie căzură oamenii, •ntr-un materialism din cele mai absurde şi mai groase, lucru de care Moisi a fost foarte departe, şi cristianismul şi mai departe, şi în care umanitatea din zilele noastre nu se lasă a catlca, orcât o vor constrânge cei ce o ţin în asemenea orbire. Astăzi progresul, calea spiritului e departe. Erorile pier, alegoriile devin înţelese, misterele se descopere. insă cum se succedară aceste stirpe de oameni? Se traseră cei dântâi deodată, lăsând regiunea polară deşartă şi răsări apoi c» iarba o altă stirpe de fiinţe sau oameni? Scopul nostru aci 11,1 este a face un tractat de geologie şi de istorie naturală. Ştiinţele se ocupă în parte spre a convinge despre multe a|iiănunte din domeniul lor pe cei ce le studie. Noi nu facem fiinţă, ci ne servim cu dânscle, ca şi cu vorbele, ca si cu limba. Cine va voi a afla sau a vedea paralelismul între fiecare toartă ;l carenei animale cu toartele catenei vegetale, apropierea Sterilor, spirelor, stirpelor, relaţia între dânsele, succesia lor, Va avea o cunoştinţă mai pe larg în ştiinţele ce tracta despre acestea, cu toate că un asemenea paralelism întreg şi neîntrerupt ®'cşi îndelung, şi cu neputinţă d-a se termina, căci multe stirpe animale şi multe vegetale au pierit cu totul, sau la ecuator Cllm am arătat, sau prin cataclisme, sau assorbinciu-se unele în a^de, adică cultivându-se prin încrucişare şi altoiuri. Spre a răspunde la întrebarea de sus, noi începem de la om, la primul om ce fu creat întâia dară la pol, cânţi acesta ajunse 111 stare de a-i putea oferi o locuinţă şi urmaşilor lui. Stirpea, 0rganizaţia acelor oameni putu şi până la 8000 ani a locui în regiunea polară, şi daca se întinseră spre amiază-zi, aceasta nu se făcu deodată, ci foarte cu încetul şi gradat, pe cât se îmmulţea °auienii şi nu-i mai încăpea în acea regiune şi pe cât clima se ISTORIA CRITICA UNIVERSALĂ 89 Hlai stâmpăra clin secol în secol. Această întindere se făcu aşa CU încetul încât nu se poate compara nici cu creşterea unui Vegetal sau animal. Nimeni nu simte cum creşte şi cu toate ucestea creşte din minut în minut, din oră în oră, din zi, din lună, din an în an, încât de la naştere în douăzeci de ani ureşterea e mare şi nu s-a simţit cum s-a făcut. Astfel crescu sau SC întinse şi cercul sau regiunea locuibilă a polului, de vom luimâra cu secolii ceea ce numărăm cu minutele. Oamenii ce să trăgea spre căutare de loc de nutriment şi IC întindea spre sud rămânea în lenea, langoarea, în învăţurile lirimitive; cei care se năştea şi creştea la poluri, 1111 putea decât «â forme o stirpe mai belă, mai vivace, mai perfectă. Astă diferi 11 ţă de nuanţe se vede chiar în zilele noastre; cât trecem o mare, un munte, 1111 râu, adesea culoarea, costumele, învăţurile, caracterele se schimbă. Cauzele la acestea sunt multe, între care ţi clima e una din cele mai dântâi şi înseninătoare. Cum creşte ţi se formează omul, animalul, planta, ne fuge din vedere; după ;©e au crescut însă şi s-au format, se vede, se măsoară, se judecă. Astfel şi cu umanitatea, cum crescu, cum se întinse, ar fi cu neputinţă d-a o urma din pas în pas. întinsă însă cum este jtsupra pământului se poate vedea, măsura, judeca, pricepe şi B-i distinge nuanţele după locul ce ocupă, fizionomia ce are, gradul de inteligenţă şi progresul în care se află, culorile, formele, caracterele, costumele, credinţele, datinile oamenilor Ce, ca şi zonele, încinseră faţa pământului sunt aşa de intrate linele în altele încât, deşi se disting, se mărită însă ca culorile curcubeului, unde 1111 se poate fixa o linie de demarcaţie. De Iu negrul cel mai neperfect până la blondul cel mai albinos e {) mare diferinţă, însă gradurile şi varietăţile până să ajungă aci dimt aşa de multe, încât mai nu se disting vecinele. Ceea ce avem astăzi înaintea noastră e rezultatul a unui şir de succesii operate în patru sute mii ani. 90 ION HEI.IADE RĂDUI.ESCU Astfel Adam sau omul, după mii şi mii de sccoli, de la pol ajunse la ecuator şi din nuanţă în nuanţă, din progres în progres, ajunse la stirpea caucaziană, la nuanţa sau varietăţile arabe, de unde ieşi Abraham, ce reprezintă atâtea alte nuanţe şi varietăţi cc urmară de aci. Abraham, în stil biblic, este iar o personificaţie, ca Adam, ca Israel etc. însă acest Adam, acest Prometeu, această omenire, această fiinţă colectivă îşi are şi ea trăirea sa, vârstele sale, ca şi orice fiinţă individuală, pruncia sa, copilăria sa, juneţele sale, bărbăţia sa, matoria sa, bătrâneţele sale. Cu cât o speţie de fiinţe este făcută de a avea o viaţă mai lungă, cu atâta şi vârstele sale sunt mai lungi, şi cu cât, din contra, e de o vieţuire mai scurtă, cu atâta vârstele i se mai restrâng. Sunt din animale nişte insecte a cărora toată viaţa le este de o zi. Acestea într-o zi se nasc, îşi au pruncia, copilăria, junia, nasc sau devin părinţi, se matoresc, îmbătrânesc, mor. Omul, a căruia viaţă dură până la 100 ani şi ceva, are o pruncie de trei ani, o beaţie sau beatitudine până la zece, o copilărie până la 15, o juneţe până la 25, o bărbăţie până la 50, o matorie până la 65 şi bătrâneţe de aci înainte. Omenirea asemenea, ce începu de la primul om şi va străbate seculii cât va dura şi pământul, în proporţie cu o vieţuire aşa de lungă cată să-şi aibă vârstele sale ce se prelungesc nu în ani, ci în perioade de secuii. Omul în ziua de astăzi are o pruncie de trei ani, în care nu-şi aduce aminte ele nimica, în care nu se vede decât o viaţă materială, cu instinctele de a se nutri, de a se conserva adică, şi a creşte. însă părinţii lui nu sunt ca părinţii primilor oameni. Pruncul astăzi se naşte în mijlocul unei societăţi unde se pot vedea rezultatele a mii de invenţii; părinţii lui, cei ce îl încongiură, contribuiesc atâta întru a-1 scoate mai curând din somnul prunciei şi a-i dezvolta spiritul sau sufletul spre a se manifesta. I)e nu ne vom uita astăzi însuşi la sălbatici îi vedem ISTORIA CRITICA UNIVERSALĂ 91 bărbaţi şi îmbătrânind şi nu ştiu cât pot şri copiii noştri de cinci fi şease ani. Această comparaţie se poate face şi între copiii de tteiătcni şi bărbaţii de la câmp, cum şi între copiii naţiilor civilizate şi bărbaţii popolilor înapoiaţi încă. Pruncia dară a oamenilor primitivi a fost cu mult mai lungă decât a celor din secol ii mai naintaţi. Copiii din zilele noastre ■fţiu adesea multe de care Platou şi Aristotele nici idee n-avea. Aţa, de vom pune pruncia din zilele noastre, dc trei ani, a oamenilor dântâi cată a o considera îndoită şi întreită poate. •Omul individual iară trăieşte până peste o sută ani. Omenirea fll general, cum ziserăm, îşi numără vârstele cu perioade de tecoli. De ne vom închipui, spre exemplu, 540.000 de ani durata până când ecliptica să decline de la poluri către ecuator, trecând prin 90 de grade şi făcând câte 100 ani pentru flecare minut sau a şaizecea parte a gradului, atunci, din momentul de când pământul îşi luă prima sa poziţie către soare până la capătul secolului nostru sunt 399.300, şi de aci înainte, până să ajungă înclinaţia la zero vor trece 140.700 ani. De von) închipui pentru cuvinte foarte tari că 540.000 ani este toată durata sau viaţa pământului ca planet, atunci asemenea pentru cuvinte tari, atât pentru vârsta, cât şi temperatura sa el 'fi-a putut produce şi nutri pe om decât cel puţin după 180.000, tdică când polurile se înclinaseră cu 30 grade şi ecliptica forma ttn unghi de 60 grade. Pe această ipoteză, omenirea se născu la o viaţă sau durată pc pământ care avea să ţie 460.000. Pruncia unei asemenea vieţe în proporţie se poate considera până la 14.000 ani. Insă acest număr cată să crească pe cât umanitatea la început n-avea nici o cunoştinţă şi era condusă numai de instinct, cată a creşte t'c! puţin până la 50.000 ani. Beatitudinea ei a cătat să dure alţi de două ori atâta, şi împreună să însume 105.000; de aci înainte, copilăria ei mergând mai răpede putu veni până la alţi 66.000 ani, cari peste tot fac 216.000. Atâta se poate conchide Cfl dură de la naşterea omenirii până la începutul juneţelor ei, 92 ION HEI,IADE RĂDUl.ESCU până în starea de a cunoaşte binele din rău, adică dc a avea un început de conştiinţă. Acest calcul se loveşte şi cu alegoriile biblice, cu anul când se vede omul Adam mâncând din pomul cunoştinţei binelui şi răului; căci de se va adaoge suma din urmă 216.000 lângă 180.000, trecuţi de la creare până la apariţia omului, fac 396.000, adică timpul până să poată a se înclina ecliptica până la gradul 24 de latitudine, trecând prin 66 grade de la pol. De vom lua alte ipoteze şi vom măsura vârsta pământului cu gradele, el va trăi până va declina 90 grade. De vom asemăna gradele pământului cu anii omului, acelaşi număr de 90 ani este şi pentru viaţa omului, căci până la 100 şi înainte ani sunt nişte rarităţi. Aşa încheiem: când viaţa pământului ajunse a străbate 20 grade de înclinare, în junia sa putu produce şi nutri prima stirpe a omenirii şi de aci înainte, toate produse atâtea stirpe până la vârsra sau trecerea de 65 grade şi ceva. Stirpea slavonă fu ultima sa producţie de rase. De la troglodit până la slavon se pot număra până la 21 nuanţe ce formă omenirea în varietăţi nemărginite. Fiecare rasă amestecându-se în alta din ce în ce, nu poate în fine decât a forma o singură culoare, o singură omenire, precum culorile curcubeului toate în amestec formă albul, lumina. Acolo merge omenirea, acolo o duce spiritul, la înfrăţirea generală, la egalitatea inteligenţei şi a drepturilor, la albul general, la lumina generală, la adevăr, la existenţă. Tot ce nu există este minciună, nimic, şi unde este minciuna, eroarea, întunerec, nu e existinţa, e mai mult decât nc-existinţa ce este nesimţire, e durere, e suferinţă. * De vom lua dară cei dântâi 50.000 ani ai prunciei omului sau omenirii, n-o putem închipui decât numai cu nişte instincte spre a se nutri şi conserva materialmente. Troglodiţii despre care ne spun autorii antichităţii sunt nişte dpi adevăraţi ai acestei îndelungate pruncii. Pruncul nu-şi aduce nimic ISTORIA CRITICĂ UNIVERSALĂ 93 Aminte clin leagănul său, nici omenirea nu poate avea nici o tradiţie şi prin urmare mai nici o esperiinţă, nici un fel de simpatie decât instinctivă, cât poate avea animalul, pruncul, către crescătorii săi fără a avea conştiinţa acelui instinct simpatic. Amorul şi ura nu se pot considera decât ca o lege a atracţiei şi repulsiei, fără nici însuşi a putea da cuvânt despre dânsele, fără conştiinţă. Alţi 100.000 ai beaţii sale nu putură a se petrece decât în oarecare grupuri de oameni, ca copiii când se adună fără un (¡cop stabil şi se joacă, se bat, se împacă şi se ceartă iară nimic Du produce încă copilul; el are nevoie de a consuma, de a se nutri. Daca în această vârstă încep oarecare simpatii, daca germinul adoraţiei începe a încolţi, tot ce adoară cu pasiune sunt păpuşele, tot ce li deşteaptă sufletul mai presus din starea normală e teroarea, spaima. Bucuriile lui 1111 sunt niciodată de un asemenea grad cu spaimele, l'rica e mai mare în el decât orce, pentru că e debil încă şi instinctul de a se apăra, de a se conserva, e necontenit într-însul spre a se feri de tor ce îl poate Vătăma, pierde. Această stare a copilăriei ne-o pot reprezenta toţi sălbaticii de stirpea etiopiana, ce în scatiii dântâi căta să fie şi mai fără cunoştinţe decât astăzi. După trecere de 150.000 ani, după ieşirea din starea beaţiei, precum omul iese din al noulea an în sus, până la doisprezece ţi cincisprezece ani, aceasta e vârsta de a învăţa ceva. Noi avem astăzi părinţii, învăţătorii ce ne învaţă. Oamenii dântâi 11-avea flit învăţător decât nevoia, păţirea, esperiinţa. De aci înainte tncepu omul după nevoi multe a vedea că nu se poate apăra nici în contra fiarelor mai tari decât dânsul, nici în contra oamenilor, nici în contra elementelor, de nu se va însoţi mai mulţi. Ca sociabil, omul, germinul sociabilităţii în această vârstă tncepu a încolţi şi a se dezvolta. Nutrimentul şi adăpostirea fură primele nevoi ale omului. Acestea până aci le avu cum putu, ildesea umblând după dânsele cădea victimă. Adăposturile lui 94 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU iui era decât pădurele şi speluncele, ce cran pline de fiare. Cât se adunară fireşte cinci, zece în contra unei fiare, esperienţa îi instrui că e bine a se asocia. Cele dântâi asociaţiuni dară fură nomade; nevoia d-a-şi căuta nutrimentul nu le putea lăsa a se stabili la un loc. Pădurile le oferea şi adăpost, şi fructe, şi animale. întâi, omul izolat nu putea a se nutri decât cu fructe mai multe; acum vânatul îi fu mai abondent şi mai sictir de la prima însoţire. Vânatul fu dară cea dântâi meserie a omului. Fiarele sunt armate de la natură cu mijloace şi de apărare, şi de atacare. Omul n-are nici unele, nici altele, şi braţele şi dinţii îi sunt de ajuns. A cătat să treacă secuii şi să fie îndelung victimă până să ajungă prin experienţă a-şi arma braţul cu o praştie, un arc, o armă împungătoare sau tăietoare. Starea sălbatică sau de pădure cu meseria vânatului fu ccl dântâi pas al copilăriei omului. De aci văzu că carnea îl nutreşte mai bine, că despuierea sau pielea animalelor ucise îl acoperă mai bine, că armarea braţului şi însoţirea îl pune mai presus de celelalte animale; în această condiţie începu a judeca, a provedea. In pădure numai află speluncele munţilor, găurele unde se putea adăposti. Umbrarele, covergele dântâi, mai târziu se mai perfecţionară, castorii, rândurclele fură cei dântîi maeştri ai omului la arhitectură. Locuinţa Iui, coliba lui începu a deveni mai solidă, mai apărătoare de injurele vântului şi ale ploaiei. Fulgerele cerului aprinzând adesea arborii, îi făcuseră deja de mult cunoscută existenţa şi utilitatea focului. In această vârstă sau stare, omul avea încă cunoştinţă şi de timpii anului ce se schimbă periodic. Cel dântâi instinct d-a culege fructele ce se pot conserva şi a le depune în felul său de locuinţă spre a le avea peste an, când nu se pot avea nici în arbori, nici împregiurul tulpinilor, fu cel dântâi pas spre economia domestică. Conservaţia este un instinct natural, dintr-însa se nasc provederea şi din provedere provizia. ISTORIA CRITICA UNIVERSAIA 95 i Animalul ucis procură cu adevărat un ospăţ mai esenţial, ,tnsă oricât de copioasă i-ar fi fost vânătoarea, carnea 1111 se poate ‘Conserva ca fructele. Când animalele vânate îi cădea 111 mână vii, sau prin lupte ori alungare, sau prin cursc, nu puteau decât m-i aducă mai mare mulţumire, căci se putea conserva şi mânca timp de lipsă. Sunt multe animale ce trăiesc şi umblă în turme. Când de acestea îi căzură în mână, averea lui se îmmulţi, provizia lui îi asigura nutrimentul pentru un timp mai îndelungat. Când văzu că din acestea unele se îmblânzesc, se tlomesticcază, sc pot conserva ca şi fructele pentru timp de lipsă, mintea lui făcu nişte paşi şi mai nainte în economie. O colibă ,fteum, o provizie de fructe, câteva animale vii deprinse cu dAnsul şi libere împregiurul lui, nişte vestminte, arme şi curse - -Începură a forma o avere oarecare şi a pune pe om în sicuranţă •despre ale traiului pentru orce timp. Animalele domestice ca oaia, capra mai întâi, vaca, cămila, (.sinul, calul mai Î11 urmă, 1111 întârziară a arăta omului că se pot fmmulţi lângă dânsul, că îi pot servi nu numai cu carnea şi cu ' pielea, ci încă şi cu laptele, lâna şi laboarea, că carnea şi pielea 1 $ dau numai o dată, iar laptele şi lâna în toţi anii, şi laboarea |ll tot timpul. N11 numai aceste descoperiri îl atraseră către HSemenea animale, ci şi simpatia firească ce ne insuflă tot tnimalul, toată pasărea neofensivă ce, în loc d-a fugi, îi place ft trăi lângă noi. D-aci dorinţa d-a se face pe cât va putea posesor - de mai multe asemenea animale şi d-a se interesa spre nutrirea ţi conservarea lor. Cu cât i se îmmulţiră vitele, cu atât locul de •prin pregiur nu-1 mai încăpea spre păşunea lor. Fu nevoit dară ’ I ieşi la câmp cu dânsele şi de unde era nomad dc selbe, sau lâlbatic, deveni nomad de câmpuri, din vânător deveni păstor. La câmp, în livezi, vitele aveau păşune şi ca să aibă şi idâpare, fură preferite câmpiile, colinele şi munţii ce se adapă • dc fântâni şi râuri. Aci, păstorul fu mai espus decât în păduri Ifl ploi, la vânturi şi arsură; coverga îi deveni tindă sau cort. 96 ION HEI-IADE RÂDU1.ESCU Pielea animalelor şi scoarţa arborilor fură cele dântâi acoperăminte tindale. Cu toate acestea, pădurele nu fură uitate, intr-însele adesea se adăposteau turmele, dintr-însele îsi culegea omul fructele sau merindele ce îl punea în stare d-a nu-şi mânca vitele ce îi da lapte, brânză, mai apoi lână şi laboare, dintr-însele îşi procura şi lemnele necesarii la foc şi la micele construcţiuni. Condiţia de păstor, deşi nomadă sau nestabilă, însă deveni mai blândă, mai sociabilă decât a vânătorului. Daca împre-giurul unei prade se adună 1111 numai oamenii, ci şi fiarele, cu atât mai vârtos împregiurul unei turme; însoţirea de aci nu mai fu trecătoare, ci dură îndelung, ca şi turma. Fiiul nu-şi mai abandonă părinţii spre a alerga şi a se pierde după vânat, ca şi adesea în zilele noastre, unde îşi poate afla bine capului. Nutrimentul şi necesariile le afla lângă turmă. Părinţii rămaseră însoţiţi până la bătrâneţe de fii şi de fiii fiilor. împregiurul turmelor începură a se forma cele două dântâi familii şi a cunoaşte primele simţimente paterne şi filiale, mai presus de sentimentul animal. Turmele şi productele stabiliră nu numai familia, ci şi un fel de societate, căci nevoia de a apăra vitele de fiare şi însuşi de oameni făcu pe posesori a se însoţi mai mulţi într-un ajutor reciproc. Pe alocurea începură a se vedea astfel adunaţi la un loc părinţi, copii, nepoţi şi al doilea nepoţi, cu ajutoare de alţi oameni, pe condiţiuni d-a fi gardiani şi servitori ai turmelor şi de a se compărtăşi din foloasele lor. In starea aceasta se vede începutul semenţiilor. Acum, prin îmmulţirea la un loc fără a se mai abandona, orice idee, orice aflare, orice invenţie folositoare spre ale traiului nu mai fu pierdută, unul comunica altuia cele văzute şi aflate şi orice cugctare. Spre a se înţelege, semnele limbagiului se îmmulţiră. în sânul semenţiei luară începutul artele de prima necesitate şi limba luă un caracter oricum mai uman. ISTORIA CRITICA UNI VERS Al A 97 Din loc în loc, oricâte văzu şi află omul, nu se mai pierdură fiii în viaţa izolată şi vagabondă, ideile, cunoştinţele rămaseră îfi sânul semcnţiei şi fură şi ele moştenite, ca şi averea materială. ( Dând, după schimbarea locului, venea timpul a se mai Irtturna la paşii lor spre păşunea vitelor, daca după ani se întâmpla a vedea nişte arbori răsăriţi acolo unde mai nainte nu exista (tl care le-ar fi dat fructe ce mai nainte era nevoiţi a se duce spre H lc culege din păduri, un fenomen ca acesta nu întârzie a lc împinge curiozitatea d-a afla cum de au crescut acolo acei Brbori. Omul acum nu mai era izolat, ceea ce nu putea afla Uliul, se întâmpla să descopere altul. Când se descoperi că apoi tfhorii n-au fost răsăriţi şi crescuţi decât din seminţele fructelor fie au fost aduse cu sine spre merinde din selbe, nu putu a întârzia d-aci d-a nu cerca omul într-adins a depune în pământ mai multe şi diferite seminţe ori sâmburi. Natura n-a putut llccât a favoriza încercarea şi arta d-a planta îşi luă începutul. Aceasta nu întârzie iară a procura omului nişte plăceri necunoscute încă. Cu cât seminţele şi arborii recompensa de ajuns ocupaţia omului, cu atât el prindea mai multă plăcere şi tiu mai putea abandona acel loc decât de mare nevoie şi rotda-Una cu dorinţa d-a se reînrurna la plantaţiunile sale. Acum, viaţa pastorală şi nomadă începu a se stabili cu oameni, cu turme, împrejurul semănăturelor şi plantaţiunelor. Locul adăpat d-un râu şi fântâne pline d-o păşune grasă, ce din an în an se îngrăşa mai mult de la locuinţa vitelor, umbrit de plantaţii ce îşi da şi umbre, şi fructe, deveni fireşte şi mai scump Omului. Acesta fu primul cămin soţial. Stabilirea astfel la 1111 loc, din an în an, aduse cu sine când o semănătură mai mult, când o plantaţie ce lipsea, când o esperienţă nouă, şi astfel ramurele lucrării pământului deveniră din ce în ce mai multe ţi varii. Cu cât pământul îşi dczvălea binefacerile sale, cu atât omul nu înceta a-şi îndoi nepregetul şi-ncercările din care descoperi 98 ION HEI .IADE RÂDU1.ESCU atâtea ajutoare cu care să scobească, ca să zic aşa, pământul. Cele dântâi scobiture 1111 se făcuseră, fireşte, decât cu primele instrumente sau arme ce putea să fie cunoscute în viaţa vânătoriei şi păstoriei. Acestea îndelung nu putură fi decât de lemn mai tare, de coarne, de oase de animale, de pietre aplicate spre a deschide cu dânsele sânul pământului; după timp, cu încetul, începură a lua o prefacere oarecare. Omul văzu că una îi sporea mai mult de se va face mai lată, alta despicată. Coarnele boului, dinţii elefantului fură de mare necesitate la aceasta, însă acum societatea era fireşte mai numeroasă şi ideile, cunoştinţele se înmmkea din proporţie cu oamenii şi invenţiele deveniră mai dese. Arama şi alte metale mai curând sau mai târziu aduse întâmplarea a se descoperi. Cât omul reuşi după timp a-şi imagina şi a-şi realiza primul ciocan şi cleşte, metalul căta a se mlădia după voia lui şi a lua forma ce voi el a-i da. Primii făurari apărură, societatea fu dotată de aci înainte de secure, de instrumente tăietoare, împungătoare. Natura îi procura modele, furci, sape armară braţul laboratorului. Când boul şi vitele trăgătoare fură aplicate la jug, nu fu nevoie a veni cuiva în cugetare că i-ar putea face un fel de scobitoriu sau sapă de metal mai mare, vârtoasă, care în loc d-a fi repezită de braţul şi puterea omului, să fie înfiptă şi târâtă de aceste animale. Primul aratru, oricât de neperfect, îşi luă începutul, mai delibera braţul omului spre alte lucrări şi agricultura făcu un mare pas. Până să ajungă omul aci după mai multe generaţiuni, în acelaşi timp şi-n paralel femeia încă nu stete neocupată. Amorul matern şi conjugal o conducea spre multe lucrări ale familiei, în primele limbi, casa însemnează afecţie, ocupaţie, grijă, cugetare fixă. Oriunde se ducea omul, aci îi era mintea d-a se înturna xt|St], cada, caza, casa, „grijă“ însemnează, locul unde este mintea omului neîncetat înfiptă. Nutrirea, creşterea, îmbrăcămintea copiilor, bărbatului şi alor casei, sau bisoniei ISTORIA CRITICĂ UNIVERSALĂ 99 - ^Glipa neîncetat mintea şi braţele femeii, acestui soţ şi întregime a bărbatului. Laptele, lâna, pielea vitelor, oilor, fulgii plutirilor îi deteră materie de a utiliza şi a-şi inventa multe. GîAiid lâna fu adusă înaintea fusului şi se prefăcu în fire, nu rzie a da un început împletiturei, urzirei şi ţesăturei. Arahnele (păienjenii) fură cei dântâi maeştri ai femeii la ■Hfjftastă invenţie, 'fot ce până aci abia se putea închipui din papură şi verge mlădioase începu a se face prin fire şi a împlini d ţesătură, nişte împletiture mai mlădioase, mai fine, mai gOIDode, mai aplicabile pe corpul omului. Omul începu a lepăda pielea animalelor şi revesti vestmintele ce i le procura femeia, această fiinţă civilizatoare. De aci înainte, omenirea şi {li învăţuri, şi la vedere nu mai avu aspectul unui animal, unui locuitor al selbelor, fi» ■ Metalul supus ciocanului nu întârzie a oferi omului atâtea Instrumente diferite cu care să poată lucra lemnul şi piatra cu dflnsele, luară peste curând început şi dezvoltare lemnăria şi '' |)ietrăria. De aci, locuinţele începură a putea a se face şi mai Cllrând, şi mai comode, şi mai plăcute la vedere, şi a fi dotate iu atâtea mobile şi vase necesarii. îmmulţirea objectelor ftecesarii, a cunoştinţelor făcu a se îmmulţi şi termenii sau Humele prin care era numite: limba omului deveni şi mai tlltinsă, şi mai expresivă. Astfel se încheiată primele societăţi. întâmplarea, tărâmul fură cauza că unele semenţii să nainteze mai mult, să-şi adaoge jverea şi materială, şi spirituală, şi altele să rămâie încă înapoi Iii starea nomadă, ori de păstor, ori de vânător. îmblânzirea, domesticirea omului nu se operă deodată şi pretutindeni. Omenirea până aci avu a se lupta cu mii de piedice, mii de jfiemici. 1 ,a orice pas află un inemic, o piedică. Spre a se nutri, # se susţine, a se conserva, instinctul o îndemna a consuma, a distruge. Acelaşi instinct avea şi celelalte fiinţe şi pretutindeni «fa o luptă de atac şi de apărare. Omul era neîncetat nevoit nu 100 ION HEI .IADE RÂDUI.ESCU numai a-şi căuta celc necesarii cu pericolul vieţii sale, ci şi a-si apăra apoi fructele sau prada în contra celui ce venea a i-o disputa. Cel mai potent devenea ultimul posesor al orcărui object necesariu. Lupta, la început, era izolată între om şi om. Mai târziu, nevoiţi oamenii a se însoţi şi prin instinctul sociabilităţii, şi pentru necesitate de un ajutor reciproc, luptele începură între cete şi cete, între familii şi familii, între semenţii şi semenţii. Cum se uni om cu om spre apărare reciprocă, aşa se uniră şi familii cu familii, semenţii cu semenţii, cetele, familiele, semenţiile devenind din ce în ce mai numeroase şi prin urmare mai tari, nu întârziară a nevoi pe cele * mai puţin numeroase a se alia în confederaţie şi a forma un popol şi mai apoi o naţie; de aci, concursul a mai multor oameni ajunse a forma cetăţi, capitale. Ierarhia patriarhală, învăţăturile acelei vieţi de semenţie, deprinderile, datinele, cuviinţele începură a se stabili, a deveni necesarii, a le încuviinţa, majoritatea şi legile îşi luară începutul. De cum însă omul ieşi din starea prunciei, începu cu încetul a se dezvolta în el pe nesimţite un sentiment ce-i înălţa mintea mai presus de cele ce se vedea şi se simţea, germenul religiozităţii, adoraţiei, recunoştinţei se dezvolta în paralel cu înaintarea vârstei umanităţii. Când datinele, cotumele, învăţurile, cuviinţele fură legate şi întărite, deveniră adică legi, atunci şi relegea sau religia, orcât de informă şi neperfectă, îşi luă începutul. Legile avură împlinitori magistraţi şi relegea preoţi. Cu magistraturile mai deodată începură şi altarele. Teoria religiilor se va tracta special la locul ei. Cam de la început apăru faurăria; se înţelege că ea nu procură numai instrumentele de lucrare, ci totdodată se ocupă şi spre întărirea şi agerimea armelor de atac şi de apărare. Bâta, măciuca, dotate de metal, deveniră mai redutabile, mai zdrobitoare; lancea se făcu după modelul coarnelor, săgeata se ageri şi deveni niai pătrunzătoare, securea luă felurimi de forme ISTORIA CRITICĂ UNIVERSALĂ 101 (li deveni o armă formidabilă, tăierea ei dete ideea d-a se face Cuţite, pumnale, săbii, paloşe. Cu cât se îmmulţea şi se varia ftrmele de atac, cu atât, mai deodată, se inventa şi cele de ap;!rare: pavăza, coiful, zaua apărură. Luptele parţiale de individe, de familie, de semenţii, deveniră lupte de popoli, râ/.bele. De aci înainte, învinşi şi învingători cu grămada, prade, niăcele necunoscute încă, conchiste întinse, captivi mai »nevoie d-a scăpa, învingători mai criminali şi prin urmare mai temători de o răzbunare; de unde întăriri apoi de muri, de oşteni, legăminte sau legi dictate de spiritul conchistei şi al Conservării celor conchistate. Domni şi sclavi apărură, apoi uzurpatori de putere, de autoritate, tirani şi stăruinţa d-a se perpetua în putere, în tiranie. Astfel dară, după secoli ajunse omul la un început de civilizaţie şi totdeodată la scădere din drepturile primitive, la Corupţie. Cu cât omenirea nainta spre bine, cu atâta binele se făcu ţinta şi dorinţa celor mai tari sau mai astuţioşi a şi-l însuşi pentru ei numai. Preoţii sau cei învăţaţi a trăi cu vorbe şi cu ruge mimai, se însoţiră cu cei ce purta armele, spre a-şi crea şi apăra nişte drepturi, prerogative în contra naturei, şi a-şi apropria productele laboarei majorităţii popolului. Religii. Elemente Umanitatea în general, am zis, îşi are vârstele sale ca şi omul in parte şi vârstele îi sunt cu atât mai îndelungi cu cât existenţa ei străbate secolii. Pruncul şi copilăria omului colectiv cu atâta fl cătat să treacă peste termenul ce l-ar da proporţia, cu cât el la început n-avu nici părinţi, nici învăţători în stare de a-1 conduce, decât singur instinctul. Pruncul de la naştere până la vârsta de trei ani n-are nici o ţinere de minte. Toate simţirile îi sunt adormite cât se află fll faşe, afară de a tactului şi a mâncării, şi în locul facultăţilor 102 ION HELIADE RÂDUI.ESCU sufletului n-arc decât instinctul de a se nutri, adică de a-şi ţine viaţa materialemente, d-a se conserva şi creşte. Spre aceasta nu face nimic decât a consuma, fără a produce nimic. Cea mai dântâi începe a se deştepta simţul vederii şi pruncul începe a urmări cu ochii objectele ce îl impresionă mai mult; mai târziu decât toate i se deşteaptă auzul. De-i e foame, de îl doare, ţipă deodată cum se naşte. De e înruncrec sau lumină, de e tăcere sau uiet, nu simte nimic. Când începe a vedea, de vede astrele, luna, soarele, frumuseţea naturei, nimic nu-1 atrage ca sânul mamei-si şi de-i atras spre ceva de l-a luat la mână, îl aduce la gură, tor instinctul d-a se nutri e singur deştept şi veghează. Suge, mănâncă daca laptele sau ce a băgat în gură îi sunt amici; de îl vatămă însă le leapădă, le varsă. Dezvoltarea simţirilor naintează gradat până la trei ani şi până aci, nici o facultate a sufletului nu se arată aşa de tare, aşa de violentă ca frica. Pruncul e mai susceptibil d-a se speria decât a ama, şi această temere deşteaptă nu e decât instinctul d-a se conserva, natural Ia toate animalele. Pruncul n-are nici o diferinţă în faşe de animale decât forma şi debilitatea sa. Orice animal, în proporţie, e mai tare decât dânsul. Daca mai târziu cunoaşte, râde, articulă vorbe, se bucură, plânge etc., omul cu adevărat începe a se manifesta însă el n-are nici o conştiinţă încă de ceea ce face şi când se măreşte, nu-i poate aduce nimic aminte din pruncia sa. Când se apropie de vârsta de trei ani şi intră într-însa, începe cil adevărat a i se dezvolta facultăţile sufletului: memoria, comparaţia, judecata începe a foncţiona şi a se forma gradat, cu anii. Sufletul nu mai e acum în stare latentă. Daca de aci înainte începe a înţelege şi a învăţa câte i se spun despre natură, despre Dumnezeu, religie şi orice alte asemenea, este că cei ce îl încongiură ştiu a-i vorbi despre aceasta mai bine sau mai rău, adică ştiu a-1 lumina şi conduce sau a-1 întuneca şi corumpe. Daca părinţii săi însă ar fi nişte ISTORIA CRITICĂ UNIVERSA1 103 Ittlbatici de primii timpi, pruncia lui spirituală s-ar prelungi în ţtnuâ viaţa lui. Pruncia spirituală a omenirii la început fu foarte lungă şi pe alocurea ţinu până în zilele noastre, de ne vom Arunca ochii la popolii primitivi şi mai vârtos la sălbatici. Nici ţin sentiment religios n-a putut să apară în acea vârstă a omenirii cu totul materială. Singurul simţământ sau mişcare II sufletului ce a putut încerca în acea stare de pruncie a fost când l-a speriat uraganele, cutremurul, trăsnetele; atunci a putut «it-i vie o frică religioasă ce e una cu superstiţia şi care i s-a şi ,Itins îndată cum a încetat cauza care l-a speriat. Omul a fost Clirat un animal în acea stare pentru că n-avu pe nimeni care lă-i deştepte sufletul, precum n-au nici sălbaticii. Vârsta de pruncie a omenirii a cătat să dure, după cum am mai zis, de la 49 până la 50 mii ani. în acest period sau epocă lungă să nu se caute nici un sentiment religios, căci n-a putut exista nici însusi tradiţiuni. Omul nu-şi aduce aminte din leagăn. Omenirea n-are nici o tradiţie din pruncia sa. ■ ! Să venim la beaţia sau beatitudinea omului, la vârsta de la 3 până la şase ani. în această vârstă începe a ţine minte, ¡facultăţile sufletului — cum am zis — încep a i se dezvolta; însă această vârstă încă nu este decât a consuma fără a produce ceva. Daca începe a lua oarecare idei nu-1 interesează, nu pricepe decât acele despre lucrurile materiale, despre ceea ce poate a-1 folosi sau a-l vătăma. 1 Acum, când se sperie, când îi e frică, ştie că s-a speriat, când iUii.'i, când urăşte, are conştiinţa afecţiunii, a urei. De începe « ama, a adora ceva, ce nu este nici el, nici părinţii lui, nici cunoscuţii lui, ceva ce nu e om, daca începe a da din bucăţica lui, din bomboanele lui, a sacrifica adică la ceva ce nu e om, acel obiect nu este nici astrele, nici luna, nici soarele: sunt prea departe acestea de dânsul. Sufletul lui, afecţia lui se apleacă la pasărea ce o sugrumă de amor, la animalul ce îi e amic şi supus, k păpuşa lui cu un cuvânt, pentru care se mişcă atâta, se 104 ION HEI,IADE RĂDUI.ESCU bucură, plânge şi ţipă şi bate atâta, cu care petrece toată ziua, o visează noaptea. Aceasta îi deşteaptă amorul, adoraţia, siniţimântul de a-şi sacrifica de la gură îmbucătura. De câte plăceri nu se mai privă copiii pentru păpuşele lor, spre a le învesti, înfrumuseţa, dota şi însuşi aproviziona. Aceasta va să zică a adora. A adora însă va să zică „a polei“, a face de aur, a da un preţ foarte mare unui lucru, a-l considera mai presus de noi, a-i da din al nostru, din.amor, din suflet, din tot cugetul. Asta face copilul cu păpuşa sa, cu pasărela sa. Până la vârsta de trei ani, * orice posedă de mâncare duce drept la gură; de aci înainte, din orice are bun face parte şi păpuşei, şi adesea se lasă, se uită pe sine pentru dânsa. Aceasta e o adoraţie în germenul său ce începe a încolţi şi a moraliza oarecum pe copil, căci de la ast sentiment purcede sacrificiul. In această vârstă el nu poate cugeta nici la creator, nici la creaturile sale mai presus de om, nici la omul însuşi. De vei vorbi însuşi de acestea, nu te pricepe. Pune-i o păpuşă înainte, un chip oarecare, spune-i, minţindu-i, că e Dumnezeu, el te crede îndată, îi adoară. Mintea lui nu e încă nici de om, nici de bărbat, şi nu se poate sui decât până la chip, adică se coboară mai jos decât orce viaţă unde cu adevărat mişcă spiritul. Tot ce e mai jos de noi pricepem mai facil, tot ce e mai sus, mai cu anevoie. Astfel începu prima adoraţie în omenire, îndată ce ieşi din pruncia sa. Când omul începu a cugeta la ceva ce nu fu el, a-l ama sau a se teme de dânsul, a-i oferi din cele ce avea spre nutrimentul său, acele objccte fireşte că nu fură oamenii, căci oamenii îl alungă ca şi fiarele. Afecţiile lui primare se adresară către tot ce îi susţinea viaţa, îl nutrea, îl adăpa, îl adăpostea, îl umbrea, îi mulţumea vederea, auzul, odoratul, simţirile cu un cuvânt, către tot ce îl punea în mirare, în extaze: iarba, arburii fructidori, florile, fântânele, râurile, murmura apelor, ciripitul paserilor, înfioratul frunzei, adierea vânticelelor, aspectul ISTORIA CRITICĂ UNIVERSALĂ 105 munţilor, şuieratul vântului, ribombarea tunetului, uietul mării ţi făcea a cădea în genunche, a se prosterna, a adora cu un Cuvânt şi a-1 face a oferi din ale sale. Nu mai puţin însă şi poate luai mult şi decât afecţia îl făcea a cădea în genunchi şi spaima, frica. Tot ce îl speria deveni în acelaşi timp asemenea un object lle adoraţie. C'u un cuvânt, tot ce era o fetişă, o păpuşă, îi deştepta simţimcntul religios îndată cum ieşi din starea prunciei. Acest grad primar de religie s-a numit de scriitori „fetişism“. El fu prima religie a omului şi se vede până în ziua de astăzi în sălbatici, în copii. Urmele lui nu se pot stinge încă nici între popolii cei mai naintaţi. Mulţimea din orice ţeară adoară adesea mai mult objectul material decât fiinţa ideală reprezentată prin acel object. De se va observa iară, omul în starea primitivă dă din ale sale mai mult de frică decât din afecţie; frica l-a adus la cele mai mari sacrificiuri. Fetişele plăcute, făcătoare de bine, blânde ca florile ce deveniră mai târziu Flora, ca poamele ce deveniră Pomona, ca fântânele, râurile, selbele, câmpii, vânticelele, turmele, ce deveniră apoi nimfe, zefiri, fauni, Pani, Silvani, nu avură nici onori, nici sacrificiuri ca objetele ce inspiră mirarea şi mai vârtos spaima, ca uraganii, cutremurile, tempestele, munţii fulgerători, marea înfuriată, incendiurile, fiarele crude şi veninoase, tot ce era crud sau astuţios, tot ce era destructor, reprezentate mai târziu prin Moloh, Marte, Pluton, Vulcan, Neptun şi Mercur însuşi, ce ştia amăgi şi fura etc. De avu adoratori o Minervă, un Joc, un Apollon, acestea veniră mai târziu, când oamenii începură a judica. Joc însă avu şi el pasiunile şi viciurile sale. Minerva se ocupa mai mult de răzbel decât de ştiinţe şi arte; Apollon îşi avea şi el aventúrele sale, exiliurile sale, suferinţele sale. Nu era un zeu aşa de potent şi adorat ca Neptun şi Marte, ca Moloh. Un Bachus, o Veneră, itvură alrare când lumea se corupse. Unii îi adora din plăcerea viţiului, alţii de frica corupţiei. La unii era aplecare, la alţii 106 ION HEI-IADE RĂDUI.ESCU temere. In ziua de astăzi încă nu adoară oamenii atâta pe Dumnezeu cât le e frică de ceea ce zic că e dracul. întotdauna frica, teroarea avură mai multe altare şi sacrificiuri. Astăzi însuşi oamenii mai mult sacrifică pentru avuţie, ambiţie, desfrânărilot, decât creatorului. Spre creare, spre instrucţie, adică şi industrie, nu se cheltuieşte atâta cât spre distracţie, adică în răzbele, corupţie, temniţe, spionaje. fetişismul e vechi, străbătu secuii şi nu făcu din epocă în epocă decât a se mai subţia din grosimea primitivă, fără a înceta d-a exista. El din dizgraţie făcu prima educaţie a omenirii şi omul nu se poate dezbăra, nu poate uita fácilmente ceea ce a apucat din copilărie. Păpuşărîa sau fetişismul copilului nu este iară în acelaşi grad în anul al patrulea şi în al doisprezecelea. Simţimentul e tot acela, objetele însă se schimbă; păpuşa din pasere, miel, căţeluş, floare, devine cal, taur, car, bici, aramă. Astfel îşi schimbă şi fetişismul objectele de adoraţie, după vârsta în care păşi omenirea, după efectele ce se arătară mai în urmă, adică după câte aduseră cu sine stările de vânătorie, păstorie, agricultură, cetăţenie, bune şi rele la un loc. Când omenirea mai naintă, când descoperirile sale se îmmulţiră, se variará, când agricultura îi fu plăcută şi scumpă, tot ce era favorabil semănăturilor, vitelor sale, era binevenit şi adorat, precum şi tot ce era vătămător acestora fu asemenea adorat de frică. Când omul începu a semăna şi planta, cunoştinţele lui primare fură cele ce îi aduse întâmplarea. A cătat mult să treacă până să vază că nu tot timpul e favorabil semănatului şi plantării, că nu tot tărâmul e ospitaliar tutulor seminţelor şi sâmburilor. în zona toridă, temperatura e mai tot aceea şi la început, oriunde a locuit omul, era aceeaşi temperatură; când începură oamenii a distinge timpii şi a simţi apropierea lor, fu după semnele ce observară pe cer. Când apărea cutare stea, cutare constelaţie, când soarele se afla ISTORIA CRI TICA UNIVERSALĂ 107 răsărind la cutare punt al orizontului, se da de ştire că se apropie timpul cel favorabil sau vătămător de cutare lucrare agricolă. Soarele, luna, stelele fură primii conductori ai omenirii mai no in ta te nu numai pe usc at, la lucrările pământului, ci şi mai -târziu în călătoriele sale pe mare. în starea de sălbatic, de vfinător, fugea omul de arşiţa soarelui. Spun istoricii antici că SC afla popoli ce blestema fiinţa soarelui la răsăritul lui. Cât avu omul turme, câmpie, ţearină, îi era de mare neccsirate şi ploile, ţii tunetele, şi soarele la timpul cuvenit, şi orice îi conducea spre Cunoştinţa acelor timpi deveni un objet de recunoştinţă, de adoraţie; păpuşele, fetişele omului acum luară o altă formă, o altă talie. Fetişismul în această epocă îşi alese de objere de adoraţie nişte fiinţe mai sublime, mai depărtate, mai ieşite din materialism. Omul abandonă cultul pădurelor, munţilor etc. şi căzu în genunche înaintea soarelui, stelelor, înaintea focului şi lumi/iei. Şi asta fu primul pas către o religie mai naltă. Când însă începu a cugeta că aceste corpuri luminătoare * cereşti pot să nu fie neînsufleţite ca focul şi ca o candelă ce arde aci jos şi care n-are nici voie liberă, nici judicată, că aceste corpuri nu se mişcă fatalmente !a voia întâmplării, ci au un curs regulat şi că prin urmare pot să aibă o simţire, o inteligenţă, o minte ca şi omul şi mai presus şi decât dânsul, că acea cugetare, inteligenţă, minte este ceva mai presus decât lumina şi căldura ce avea de la soare şi stele, căci ca le arăta cu scum-pătate şi regulat orice timp fără a-i amăgi că acea inteligenţă e totdauna bună, atunci oamenii ce cugetară astfel, în loc de a se mai adresa la forma, lumina şi căldura soarelui, se adresară la inteiiginţa lui, atunci fetişismul începu a se mai spiritualiza şi această credinţă, adoraţie, se numi sabeism. Asta e numele ce deteră scriitorii religiei celor ce adorară soarele, luna, stelele, lumina, focul, într-un grad oarecare, mai presus de material. 108 ION HEI.FADE RĂDULESCU Insă această adoraţie, această religie nu o putură avea decât cei ce siliră cu mintea şi cu meditaţia până aci. Popolul, mulţimea se afla toată în starea dântâi şi prin urmare acei cugetători, spre a face vulgul a înţelege ceva din dogmele lor, era nevoiţi a le arăta objetele adoraţiei lor tot în starea materială. Când, spre exemplu, chaldeii, babilonienii, perşii adorară sabeismul, popolul se afla tot în stare de fetişism; el nu pricepea inteligenţa soarelui şi astrdor ce credea şi adora înţelepţii şi parte din preoţii săi, popolul adora însuşi soarele şi focul în material; Când avea înainte focul sau lumina, el nu pricepea spiritul vivificator ce mişca şi focul, şi lumina, cl se prosterna d-a dreptul înaintea focului şi, prin urmare, fetişismul tiu se putu stinge înaintea sabeismului, precum corpul nu piere înaintea sufletului, precum materia nu se poate desfiinţa înaintea spiritului. Cari din înţelepţi, din preoţi, putea înţelege această dogmă sau religie, era cu adevărat sabeişti; cealaltă parte ce o adopta şi îi pricepea numai cele dinafară, adică cultul, nu putea fi decât tot fetişişti, tot idolatri sau cel mult sabeişti oficiali. Mai târziu, oamenii ce nu era partizani zeloşi nici ai fetişismului, nici ai sabeismului, pricepea însă şi pe unul, şi pe altul; oamenii ce era liberi a judeca limpede şi fără prejudiţii şi despre unul, şi despre altul, adică oamenii mai noi, ce fură efectul celor cugetate şi aflate până aci, ajunseră cu judicata şi mai departe. Din judicată în alta, din adevăr în altul, raţia începu a se forma, a se întrona oarecum şi începu a se vedea semnele unei ştiinţe oarecare ce se numi mai târziu filosofic, sau amor, dorinţă de înţelepciune, de ştiinţă, de adevăr. Când ajunseră în acest grad, unii din cugetători ziseră: soarele, luna, stelele, lumina în general, sunt şi ele nişte creature ca toate celelalte. De au acestea un curs regulat, şi în sine, şi în relaţie cu altele, de au o inteliginţă ce le conduc, de unde o au? Şi-au dat-o ele singure, sau o au ca omul, ce nu ştie cum o are şi de ISTORIA CRÎTiCĂ UNIVERS AI A 109 unde îi vine? Această inteligenţă în astre şi în alte fiinţe este ea lini ividuală, absolută, sau e relativă şi parte a unei inteligenţe universale, ce a creat totul şi îl dirige, ce se află în tot, de la soare până la insect, de la minte până la materie? O astfel de cugetare Ajunse la convicţie, începu a schimba credinţa omului şi a-i gdresa adoraţia către o fiinţă necreată, creatoare, ce este în tot, CC se află pretutindeni, ce vivifică şi dirige toate. Din punctul acesta îşi luă începutul panteismul, adică Dumnezeu pretutindeni, Dumnezeu în toate, omniprezentul, o mxvTaxou Ttopojv. Această doefrină, comunicată vulgului sub diferente forme, daca fu adoptată nu putu însă fi înţeleasă. Vulgul e tot copil din dizgraţii, şi păpuşele nu le poate abandona. In loc de a pricepe că Dumnezeu e în toate, îi veni mai facil a înţelege Ci toate sunt nişte Dumnezei; în loc de a pricepe că Dumnezeu C nemărginit, nepriceput, existent pretutindeni, în soare, în Stele, în aer, în foc, în munţi, în plante, în animale, în univers CU un cuvânt, vulgul înţelese că toate acestea sunt nişte Dumnezei şi căzu din nou în genunchi înaintea creaturilor. Ideea se materializa din nou. Panteismul deveni politeism, Idolatrie. începătorii sabeismului căutându-şi prozeliţi, îi adopta oricari ar fi fost forma sub care le-ar fi îmbrăţişat doctrina. Panteiştii făcură tot aşa, numai să li se îmmulţească numărul njutoarclor; preoţii, oameni oficiali ce pricepea dogma, avea cu adevărat o religie spirituală, vulgul însă era tot material. Mai târziu, din ce în ce se materializară şi preoţii, sau din nepricepere, sau pentru că îşi afla interesul în materialismul popular. Fetişismul, sabeismul, panteismul, iată principiele, clementele fiecăria religii. Proporţia, variantele acestora formară diferitele religii. Unde e mai mult panteism, acolo, de le va materializa acesta, e pericol de a cădea în mai mare şi mai Vfltămătoare idolatrie; unde e sabeism mai mult, acolo cu 110 ION HEI-IADE RÂDUI.ESCU adevărat nu e adevărat panteism, însă nici idolatrie ce se naşte din degencraţia acestuia, acolo se prosternă omul cu adevărat înaintea focului, nu însă şi înaintea oaselor; unde este fetişism mai mult, acolo nu e religie, e păpuşerie curată, jocuri, visări, nebunii copilăreşti. Religia este unde e adevărul, adică ştiinţa, convicţia. Unde e credinţă oarbă, acolo se strecoară astuţia, amăgirea, şi iar cu cât se luminează credinţa, cu atâta devine ştiinţă. Din fetişism şi sabeism pur sau spiritual ieşi panteismul luminat. Din fetişism şi sabeism materializat ieşi panteismul oficial, idolatria sistematică, mai rea decât fetişismul. Din cauze bune sau pozitive, efecte şi mai bune; din cauze negative sau rele, efecte şi mai rele. Una e fiinţă, creaţie, alta nefiinţă, nimic, distrucţie. BIBLICELE (fragment) PROLEGOMENE Cât pentru noi românii, ea o ramură încă verde, deslipită (illi tulpina seculară şi vermuloasă deja, din tulpina arburelui ÎOilian ce ameninţa lumea de o catastrofă la căderea lui vecină; ikVi ipiţi de acea rădăcină păgână, ca o ramură încă verde ce avea fgiilăţile Romei republicane şi stoice - căci popolul mai are încă ginţii când se corumpe capitala - transplantaţi şi altoiţi în Ijjpmântul Daciei, luarăm viaţă nouă spre a nu pieri dimpreună vil cetatea cezarilor, cu Babilonia apocaliptică, şi spre a purta prin mijlocul a optsprezece secuii şi conserva numele şi llillinele Romei antice, mântuiţi de Roma imperială şi ponti-fluilă: astfel ne află Biblia când apăru între noi, ce eram ca nişte Isjţiuni de Loţi ce scăpa din Gomora Neronilor, Caligulilor şi Pomiţianilor. Biblia dar şi datinele străbune ale Romei Cincinaţilor şi îldpionilor fură primii şi cei mai salutarii ai noştri legiuitori, tbldu Negru făcu din România o altă ţară promisă şi o împărţi după dreptate la 1111 popol egal în douăsprezece judeţe, ca cele douăsprezece ţinute ale Palestinei, la cele douăsprezece semenţii «le lui Israel. Şi după cum ordonă Moise în numele lui Dumnezeu a-şi alege popolul dintre zeci, şi dintre sute şi dintre Itiii spre a-1 conduce şi judeca, asemenea şi Radu Negru supuse 114 ION HEI .IADE RĂDUI.ES'CU la aceeaşi lege şi însuşi alegerea şi încredinţarea magistrarurci celei mai înalte, a capului suprem şi duce al naţiei. Domnul ţărei nu-şi face clin patrie o moşie, o avere a familiei sale, nu se constituie în suveran absolut, ci supus alegerii naţiei şi controlului reprezentanţilor acesteia, între cari cei mai vechi în serviţiu şi într-o ierarhie deschisă la toţi fiii patriei, formă dodecada senatului, care mai la urmă se suie până la număr de patruzeci. De unde însă vin aceste instituţii cu totul biblice şi romane democratice, minus patriciatul ereditar, în mijlocul unei Europe feodale şi unui Orient bizantinat? încă mai dinainte cu atâţia secoli patriarhul Romei se dezbinase de pentada patriarhilor ce forma corpul întreg al creştinătăţii şi se izolase de ceilalţi patru patriarhi ai Răsăritului. Românii, ca descindenţi ai acelor legiuni ce conserva încă datinele anticei şi neconiptei Rome şi în cea mai mare parte cristianizate de însuşi apostolii Petru şi Pavel şi de următorii acestora ce singuri era depozitarii adevăratului Vechi şi Nou Testament, românii, într-o asemenea nefastă dezbinare provenită din spiritul predominării şi instituţiilor feodali, mai păgâne decât păgânătatea, fireşte că abandonară Roma ce, pentru păcatele patricianilor săi, fusese abandonată şi de însuşi popolul roman în prada barbarilor. Românii abandonară Roma, lăsându-i gloria de a binecuvânta şi consacra legea salică şi dreptul numit divin şi se lipiră mai mult decât oricine de cele patru biserice ale Răsăritului, ce nu făcea şi nu fac decât o singură biserică. Cu moşiile lor, lăsându-şi săraci copiii şi strănepoţii, dotară Sântul Mormânt şi Muntele Atos, spre a se susţine şi perpetua marea cuviinţă a casei lui Dumnezeu (noi aci vorbim de credinţa şi dezinteresarea românilor, iar nu de cei ce abuzară de marele şi exemplarul lor devotament, spre a putea trăi ca nişte satrapi. Cai cât creştinătatea românilor fu mai mare, cu atât delictul devine mai grav al acelora ce speculară cu oamenii şi cu Dumnezeu). BJBUCEI.E • Românii se lipiră de Biserica Răsăritului, în adevăr, iar nu • fie eci ce făcură din casa lui Dumnezeu tavernă de trafic. Pentru 7 fceţîtia, mastigea fulgerătoare sta la poarta templului,- şi va veni > llllipul când la lucirea ei se vor mântui oamenii Î11 onoarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Lăsăm dar oamenii cu păcatele . -Jir şi ne ţinem de ritul Bisericii Răsăritului ce nu stă în edifi-eiurile materiali, ci în Vechiul şi Noul Testament şi în scrisele lăncilor părinţi, intr-un cuvânt în ceea ce numim Ierusalim» Ceu de sus. După modelul acesta, străbunii noştri fondatori ai Unbelor domniate vrură a-şi constitui patria lor şi iacă cauza 1 pC'ntru ce instituţiile lor fură atât de biblice. Roma pontificală niciodată n-a iertat prozeliţilor săi dea fi biblici; până în ziua de astăzi Biblia e prohibită la catolici. ■ Românii dar se desfăcură de dânsa şi trăiră mai mulţi secoli apărându-şi numai religia şi moşia şi uitând, ca să zic aşa, a lor fiinţă, a lor origine. Limba română 1111 mai fu conservată decât . de marnele noastre şi de popolul ce nu ştia citi şi scrie. Părinţii x ftoşeri în biserică cânta şi se ruga slavoneşte, în ministere decreta îll limba slavonă, în tribunale da sentinţele în aceeaşi limbă, » în cancelarii scribii făcea paradă şi se îngâmfa cu aceeaşi ICăpătare. Numele de român, în fine, de la Mihai Bravul nu mai era numele unei naţii, ci al unei condiţii a societăţii, a condiţiei de serv! Individele se vindea şi se cumpăra ca români eterni, din generaţie în alta, şi ca servitudine eternă, vânzarea îe număra pe suflete. Poate însă face cineva din aur 1111 vas umilit şi abject, ci - preţul intrensec al aurului e tot acela. Decretul lui Mihai făcu din român sinonimul sclavului, sclavia dezarma braţul lui şi SCeasta reduse ţeara numai bună de a deveni prada ianicearis-irnilui şi apoi a beilor din Fanar. Fără limbă scrisă, ci vorbită numai de săteanul serv şi de nişte femei debile, când românul SC află în preziua de a pierde de tot naţionalitatea, sau absor-, bit sub dominaţia fanariotă în prozelitism grec, sau înecai cu 116 ION HEI.IADE RĂDUI.ESCU totul în torentul slavismului, Biblia, carc l-a fost constituit sub Radu-Negru, Biblia veni spre a-i mântui naţionalitatea. Din haosul acelor doctrine coruptoare ale bizantinismului, slavismului şi feodalităţii, Biblia veni din nou însuşi în limba popolului serv a regenera si a crea o Românie adunită în nouă şi zece milioane de suflete, preparate de a nu mai fi sclave, ci române, cum fură la început de la descălicătoare. Aurul poate lua forma unui vas abject sub ciocanul unui argintar salariat, ci preţul lui intrensec este tot acela. Biblia apăru în toată claritatea ei pentru că apăru în limba populară, şi în mijlocul întunerecului bizantin, slav şi feodal, se făcu lumină şi inteligenţa românului începu a vedea râpa ce se deschidea la picioarele lui, între 1640 şi 1648, Matei Basarab în alianţă cu domnul Transilvaniei Georgiu Rakoczy se deciseră întru a pune a traduce în româneşte Vechiul şi Noul Testament şi a-1 împărţi în câte trele domniatele şi oriunde se vorbeşte limba română. Rakoczy avu un îndemn şi Matei Basarab altul; fiecare având scopuri diferite, luară acelaşi mijloc sau drum. Unul voia să ajungă la luteranism şi altul la românism şi la adevărata ortodoxie. Drumul ce apucară amândoi fu Biblia. Aşa sunt drumurile ce au mai multe staţiuni în linia lor. In Transilvania se făcea propaganda luteranismului ce converti pe saşi, ca o stirpe materialistă, şi o mare parte din unguri. Rakoczy era zelos prozelit şi protector al acestei doctrine. Matei Basarab era român, şi natura românului este să asculte orice idee nouă şi apoi să zică: „să mai vedem“. Matei Basarab cu cei mai mari şi mai înţelepţi ai naţiei mai văzură şi ziseră: nimic nu e mai dulce şi mai matern decât a vorbi biserica fiilor ei în limba lor; iar cât pentru dogmele lui Luther, mulţumim dumneavoastră, domnilor emisari. Aceste doctrine sau dogme pot fî bune şi folositoare acolo unde îşi au cuvântul de a fi. Acolo adică unde se fac abuzuri neauzite din BIBI .ICEI.E 117 partea puterii bisericci oficiali, se pot fireşte arăta şi protestaţii. l,n noi, biserica n-a ars pe nimeni de viu, nici însuşi de mort, după decizia unei inchiziţii; la noi, pontificele nu e un luvcran absolut cărui să i se dea putere de a ne arde corpurile |i de a ne închina în etern sufletele la focul Gheenei; la noi, preotul nu trăieşte din sudoarea şi sângele popolului, 1111 se jură f'ccioriei, spre a se putea a se bucura apoi de toate femeile, fără 8il poarte sarcina familiei. Din contra, la noi capul bisericci în loc de a împila este împilat şi depinde de capriciul unui paşă şi adesea de al unui bancher armean. Capul bisericci noastre are nevoie mai mult de a fi susţinut decât de a protesta în contra lui. 1 ,a noi, preotul poartă acelaşi jug cu popolul, sarcina familiei şi împilarea innoranţei şi însuşi angariile. Noi 11-avem a ne plânge cS ştiinţa lui a putut a-i servi spre a inventa şi sancţiona legea salică şi inchiziţia. Preotul la noi, având nevoie de lumină, nu ne-a forrat niciodată de a protesta în contra abuzului ştiinţei acesteia. Preotul la noi nu e iezuit. Proteste cine e catolic în contra exacţiilor pontificali, monahali şi baronali, căci românii nu pot protesta în contra arhiereilor ce şi-i aleg singuri, şi în contra preoţilor ce duc sarcina familiei ca orice creştin şi după însuşi ordinea apostolică1. „La domnia măriei tale, zise Matei Basarab către amicul şi aliatul său Rakoczy, la domnia măriei-tale protestaţia este o necesitate din cele mai imperioase, iar la noi românii ar fi o absurditate din cele mai neauzite.“ Reîmpinseră dar românii doctrinele protestantismului şi îmbrăţişară cu capetele descoperite şi cu genuchele plecate Biblia şi Evangheliile în limba popolului român. Impulsia în adevăr se dete de la cei ce protesta şi cari, între altele, cerea ca biserica să le vorbească în limba lor; glorie însă lui Matei Basarab că ştiu distinge bunul 1 Pavel către Timotei, cap. III, v. 2-6. 118 ION HEI .IADE RĂDUi.ESCU şi salutariul din ceea ce în România ar fi fost cu totul absurd. Prin urmare, în mai puţin de douăzeci de ani, toată biblioteca bisericei fu tradusă îti limba română, astfel cum se vorbea pe atunci: scrviţiul bisericei tot, scrisele sânţilor părinţi în sute de volume fură traduse, tipărite şi răspândite în Ţeara Română, Moldova, Transilvania, Bănat şi o mare parte a Ungariei. Din toate părţile acestea sc afla bărbaţi ce îşi consacra vegherile şi făcea câte un singur om ceea ce astăzi nu fac cu surele. Ducă-se cineva în bibliotecile Cernicăi, Căldăruşanilor, mănăstirii Neamţului şi vează câte volume compun biblioteca bisericei române, create ca printr-un miracol numai cu începutul Bibliei. Insă cine sunt acei traducători ce dotară biserica şi naţia de atâtea cărţi alese şi, mântuindu-ne limba, ne mântniră naţionalitatea? „Noi suntem noi“, ne răspund sufletele acestor bărbaţi, „şi nu mai căutaţi numele nostru“. în adevăr, prin nimic nu se apropie omul atât de Creator ca prin travaliu, căci creaţia nu se efectua decât prin travaliu. Crist deifică pâinea şi vinul, căci sunt singure ce reprezenta productul travaliului vivificator. Când cineva ajungea lucra şi a crea atâta pe cât creară primii traducători români şi mântuitori ai naţionalităţii, cu cât prin travaliu se apropie de Dumnezeu, cu atâta ca şi dânsul răspund: Noi suntem cei ce suntem, şi acesta e numele nostru. A-şi ascunde numele în acei timpi era o datorie de caritate şi de modestie creştină. Astăzi însă legile cer pe om responsabil de scrierile sale. Ceea ce atunci era o virtute, de a-şi tăcea numele, astăzi ar fi considerată ca o lipsă de curagiu. Astăzi, Biblia şi orice carte după legi nu mai poate veni dintr-o mână necunoscută; cine o publică este responsabil de scrierea sa. Primul miracol ce operă Vechiul şi Noul Testament după răspândirea lor în România, în limba patriei, fu liberarea sătenilor români, restabilirea numelui de român în nume naţional. Actul de pietoasă memorie al Generalii Adunări a BIBLICELE 119 irhicrcilor şi boierilor ţărei, actul ce eliberă pe sătean de jugul Cf purtase de ia Mihai până la 1720, nu aduce înainte decât ţintele Scripture şi cu dânsele fulgeră pe oricine va cuteza a giîsfiiiiţa acea decizie cu adevărat creştină. De mai fură apoi iikvi pe pământul României, aceştia nu se înfiinţară decât de Hfrmnii fanarioţi ce îşi dotară fiiele cu zvânturata şi aventuroasa Itirpe eratuă a ţiganilor; şi spre a astupa gurele pământenilor fl mai vârtos spre a face a tăcea biserica, complotară şi făcură pe unii şi pe alta complici, dându-le şi lor o parte din ţigani. Biblia însă şi Evangel iele îi salvă şi pe aceştia pretutindeni şi Va salva orice sclav se mai află pe faţa pământului. ■ * Prin Biblie, în ambele domniate o naţie redusă în stare de lerviwdine redeveni o naţie de români, ca să poată dura încă till secul şi jumătate în contra cercărilor şi tribulaţiilor ce i se prepara. Unde ar fi ajuns cu căderea naţia noastră, daca fanariotismul şi mai la urmă muscălismul o afla fără limbă icrisă, fără biserică română, fără guvern care să decrete româneşte, fără canţelarii care să scrie româneşte? Se ştie câtă Întindere luase limba greacă în ambele capitali şi prin judeţe însuşi în mai puţin de un secol. Guvernul fanariot decreta şi Italia româneşte. Biserica binecuvânta în adevăr româneşte, fi cu toate acestea boierii ambelor ţăre avea ruşine în conversaţiile lor de a mai vorbi limba ţăranilor, a preoţilor de ţeară şi a logofeţilor. Unde ajungeam şi cum ne-ar fi lăsat fanarioţii în mâinile muscalilor de nu era încai acei preoţi, acei logoleţi, acei ţărani, şi mamele noastre, ca să mai conserve limba tiur-o stare latentă, însă totdauna vie? ! Starea de naţionalitate scăpătată se arată în biografia lui Georgia Lazăr ce am dat-o în Curierul român la anul 1838. Boierii ce nu ştia greceşte se sforţa sau mai bine să sforţăia a vorbi româneşte stricat şi peltic, ca să semene a greci. Ispravnicii şi zapciii ajunseseră de râs însuşi înaintea slujitorilor (don »băuţilor) lor: „Ieşiţi, măi, afară, zicea aceştia sătenilor, că 120 ION HEI .IADE RĂOUEESCU or să verbească boierii greceşte“; atât greceasca lor era o rumânească stricată şi pricepută dc orice român. Biserica îşi făcu datoria de a ne conserva limba într-o stare staţionară în mai mult de un secol, deşi scrisă sau presantată prin litere slavone. Paul Iorgovici, Şincai, Samuil Klain, Petru Maior, Cichindeal, Georgiu Lazăr, toţi profeţii sau aspiratorii unei Românii se formară sub tolerarea şi patronarea generoasă a maghiarilor şi doctrinele lor naţionali, aspiraţiile lor la uniunea românilor le publica sub auspiţiul libertăţii posibile a tiparului Ungariei. Pe când profeţii României se forma sub mecenatul maghiarilor, în Bucureşti Filaret şi Ienache Văcărescul dispărea, adăpaţi de fanarioţi în satisfacţia compatrioţilor lor boieri. Ungurii da azil şi mijloace de a se instrui bărbaţi ca Petru Maior, şi în Bucureşti Georgiu Lazăr era batjocorit de părinţii acestora ce acum nu zbiară „Românie mare“ decât spre a face trebele inemicilor. Lazăr, cu toate acestea, prin toate persecuţiile şi derâderile îşi formă discepolii şi aceştia îndoctrinară pe Vladimirescul de a abadona insinuaţiilc boierilor eterişti şi de a se feri de a face cauză comună cu Ipsilante. Protestaţia lui Vladimirescul restabili domniile pământene, şi patrioţii muscăliţi conspira în Sibii dimpreună cu consolul rus în contra lui Grigoriu Ghica, ca domn român. Fiii acestora de acum se încercară încă o dată să mai dea domnia ţârelor pe mâinile străinilor. Viciurile părinţilor îi vor urma până la a şaptea generaţie. Fără Biblie însă, fără biserică care conservă limba română, de unde ar fi putut avea România profeţii săi, sau în ce limbă ar fi scris aceştia, decât în latineşte sau nemţeşte, ca Cantemir, în eleneşte, ca Alexandru Sturza şi Brâncoveanul? Să venim la zilele noastre. La apariţia anului 1848, românii inaugurară o politică nouă şi o împrumutară Europei occidentali întrege. 1853 aduse 1856, cum şi tractatul din Paris, care se zice că a cerut a consulta adică dorinţele românilor. Ce BIBLICELE 121 Vil ieşi clin aceasta? Dumnezeu ştie, sau mai bine Dumnezeu mimai poate confunde consiliurile şi risipi cugetele potentaţilor. Tot însă ce se ştie astăzi curat şi limpede este că românii se vil/,ură, din dizgraţie, căzuţi din frumoasele lor iluzii şi din .(perantcle ce îi amăgiră. Cu toţii astăzi se tem să nu piarză şi Ceea ce au fost avut. Din cei mai exclusivi şi cutezători progresişti deveniră cei mai modeşti şi mai servili conservatori. Ca alţii în preziua fanariotismului, acum două sute de ani, astăzi, în preziua a unui pericol redutabil ce încă n-are nume, ne mai lilcem o ultimă datorie; imităm în mic şi pe cât un om izolat şi proscris poate întreprinde, imităm ceea ce Matei Basarab făcu în mare, ca suveran pe tronul patriei; ne prezentăm cu Biblia în preziua pericolului. [..............................................................] GENEZA Capul II 22 vers. „Şi edifică Domnul Dumnezeu coasta ce luă din Adam în femeie“. Până aci, cei şeptezeci ce se văd că ţinură mult la doctrinele adevărate ale lui Moise şi la tradiţiile naţionali, se exprimă prin verbii crea, făcu, formă, plasmă-, când vin însă la femeie, deodată se înalţă identificându-se cu ideca Creatorului. Până aci fură create toate fiinţele şi după dânsele s-a pus asupra lor omul, ca ultimul punt al vinei piramide; însă singur, izolat şi rece contemplator, străin la toate. Pământul era deja populat materialmente de toţi generii, de toate speţiile, toate avea legile lor pe care avea a le urma nu prin sentiment, ci prin instinct. Pământul însă era deşert de orice afecţie, de orice sentiment, de orice devotament. Ceea ce se zice amor în sensul său adevărat era necunoscut. Şi Dumnezeu amor este şi prin urmare Dumnezeu nu putea fi cunoscut. Lipsea dar o fiinţă care să anime, să încălzească, să înalţe acel cap d’operă al Creatorului, pe acel om ce sta ca o statuă rece în mijlocul universului. Acea fiinţă dară nu putea fi creată sau plasmată ca celelalte, acca fiinţă ce fu numită Ischa, Virago (adică trasă din bărbat) fu edificată. Parcă ar fi vorba de un edificiu, de un templu oarecare. Apoi, de s-ar fi exprimat Moise după regulele cunoscute, prin „edifică Dumnezeu femeia din coasta lui Adam“. Nu, ci „edifică Domnul Dumnezeu coasta ce luase din B1BI.ICE1.K 123 Ailain în femeie“: parcă ar vedea cineva cum se înalţă de sub Hiflna creatoare acea coastă într-im templu viu. De aci dară ţtrima adoraţie, d-aci primul sentiment ce face din omul material pe omul moral. Fără femeie, nici o tinereţe şi căldură de mamă, nici o viaţă îndoită de consoarte, nici un sentiment tí»amor şi de caritate prin care se manifestă Dumnezeu în noi, hici lin devotament. Şi fără acestea, cum s-ar fi putut 'religiozitate? Femeia fu prima biserică ce edifică însuşi Dumnezeu şi care adoră bărbatul. Nu fără cuvânt sântul Aligustin, recunoscând în realitate fiinţa Magdalinci, recunoscu însă şi personagiul ei ca o figură alegorică ce reprezenta pe biserică, decăzută din starea ei primitivă, repemită, vărsând •mirul peste părţile cele mai de jos, peste picioarele reprezentantului omenirii, Fiiului Omului, peste acei membri ce reprezentă popolul, de unde până aci acea biserică tămâia numai celor potenţi şi mari şi ungea numai capetele lor; vine Bpoi cu perii săi (ce însemnează cugetările, ideile ce răsar din Cap), vine apoi cu acei peri, cu acele idei salutarii a şterge şi a acoperi ca printr-un peplu (mantă) auriu sau de cben lucitor şi odorifer, acele picioare, acel popol ce singur duce corpul soţial. O, mamele, cotisoartile şi fi iele noastre, cât mă simţ de ferice de câte ori vine ocazia a vorbi de voi şi cât fericirea mea se măreşte şi se înalţă când cele câte zic nu vin de la mine încât Să semene o sistemă a mea sau o rătăcire oarecare; ci din nişte autorităţi atât de divine ca Moise şi Crist şi părinţii bisericci. Deie-mi Dumnezeu la oara după urmă a vieţei mele fericirea şi lácremele şi lumina ce aflai în cuvântul wxoSojiricre (edifică), ce numai Biserica Răsăritului îl conservă intact până în zilele noastre. Aşa, voi sunteţi biserica cea vie, edificată de însuşi mâinile lui Dumnezeu, iar nu de mână de om, şi aceea ce reprezentă sexul vostru în ceruri este însuşi mater a Cuvântului, mater a lui Dumnezeu. Fără voi, cuvântul spiritual şi moral ar fi fost necunoscut, fără voi însuşi cuvântul 124 ION HEI,IADE RĂDUI.ESCU material nu s-ar putea conserva la nici un popol; fără voi, limba noastră de astăzi n-ar mai fi fost în stare a ne arăta originea. Voi aţi conservat tot ce este din limba străbunilor şi bărbaţii au întrudus tot ce este străin şi uzurpator, şi fără limbă n-am fi avut nici un drept de naţionalitate în parte. „Şi edifică Domnul Dumnezeu coasta ce luase din Adam în femeie!“ Caută la dânsa, contemplă-o, primule (brut) mire şi devino, din PpOTOg '^Av^punroQ (căutător în sus), dcvino din fiară, cu adevărat om; întregeşte-te de unde erai jumătate şi exclamă: iacă os din oasele mele şi carne din carnea mea! Os însă edificat în femeie. [.................................................................] Terminăm acest capitol, observând că unde cel întâi c plin de vigoare, de energie, adică cu totul activ, acesta e plin de repaos, de deliciurile paradisului, de o blândeţe şi domesticitate generală în toate animalele şi însuşi fiarele ce se trcc în revistă pe dinaintea omului. Vine apoi femeia ce se înalţă ca un edificiu şi deşteaptă sentimentele omului a face din el pe omul moral, a-1 face a exclama: iacă os din oasele mele şi carne din carnea mea! Beatitudinea în fine a pruncilor, naivitatea, inocenţa; şi era amândoi nuzi şi nu se ruşina. Daca ar fi a ne exprima în limba armoniei, în limba muzicci, poate cineva zice că unde primul capitol este de un ton major, al doilea capitol este de un ton minor, tot e moale, suav, delicios, sentimental. Cu un cuvânt, primul capitol este activ şi cel de al doilea pasiv. Capul IIí I................................................................] 22 vers. „Şi /.isc Dumnezeu: iacă Adam de veni ca unul din noiAci iar se lasă Moisc a fi întrevăzut ca trirtitar, sau ca politeist (care nu e dc acceptat nici însuşi de idolatri, căror le fu adversariu); zicând ca unul din noi, nu zice ca mine, şi înţelege mai mul ce persoane. [...] „Acum însă nu va mai întinde mâna ia şi va lua lemnul vieţei, .şi va mânca şi va trăi în etern.“ Aci C un mister; se vede curat că fură doi arburi, unul al ştiinţei şi flitul al vieţei. Din arburele ştiinţei mâncă omul, din al vieţei însă nu apucă a gusta, căci fu alungat din paradis şi cherubimi, ţi sabia flăcăratoare ce se rotea împregiurul paradisului, custodiră şi împiedicară calea acestui arbure. Stăm aci cu nota ;i trimitem pe cititor la tractatul de istoria universală. Cu terminarea acestui capitol şi cu alte trei ce urmează se învederează doctrinele lui Moise şi sistema lui despre divinitate, despre bine şi despre rău. Am văzut că, în princip, el adoptă autoritatea divină ca punt ele plecare, apoi spiritul universal şi materia universală ca singurele principe din care se creă lumea prin autoritatea şi atotputinţa divină. Aşa Eloim, spiritul şi materia formă prima lui trinitate absolută, superioară ţii activă î/i chipul următor: Autoritatea Activul Pasivul, sau 126 ION HEI.IADE RĂDUI.ESCU Eloim Din maritagiul apoi acestor două universali principe, formă o altă trinitate inferioară şi pasivă, adică Universul, adicâ activul, pasivul şi rezultatul sau efectul. Aceste două trinităţi formă numărul şease sau cele şease zile ori perioade ale creaţiei ce s-a produs prin concursul, concor-darea elementelor; terminul şeapte, sau cel de încetare, încheia gama armoniei universali, Î11 care pretutindeni Dumnezeu e mulţumit, exprimându-se la capătul fiecăruia period: „Bine! Bune foarte!“, „şi a văzut Dumnezeu câte a făcut şi iacă bune foarte“. Bunul dar stă în armonie, în tot lucrul de a fi la locul său şi la timpul său. De la gama armoniei universali şi numărul şeapte, număr bun, număr august, număr sacru şi sânt. Sistema mozaică trece precum se va vedea la 7 + 3 numărul 10, care e numărul patriarhilor; apoi la gama de game, de şeapte ori câte şeapte, şi la gama gamei înzecită de şeaptezeci dc ori câte şeapte. Mai au apoi profeţii ieşiţi din şcoala lui o gamă de game îndoite, adică o gamă de numărul 14 îmmulţit cu 7, care este numărul mistic al lor şi despre care se va vorbi la locul său. Acum, precum avem aceste două mari, primitive, universali trinităţi, asemenea vedem că universul în infinit se compune de trinităţi parţiali: Activ - Pasiv Efccr Suflet - Corp Om BIBLICELE 1.27 Mire - Mireasă Familie Lucrători - Materiale Edificiu Guvern — Popol Stat sau Naţie Maestru - Discepol Şcoală sau doctrină Căpitan - Soldaţi Armată Drept - Datorie Justiţie Nutriment - Stomah Creştere materială Idee - Memorie Creştere spirituală însă de la prima şi universala trinitate, în toate celelalte 'inităţi tot activul este în acelaşi timp şi pasiv, adică nici un 'tiv nu mai este absolut. Căpitanul este activ către subalternii Săi, pasiv însă către stat sau suveran. Bărbatul este activ către femeie, pasiv însă către părinţii sau superiorii săi; femeia este “asivă către bărbat, activă însă către familia sa şi către toate animalele, şi de aci un şir infinit dc trinităţi relative în care fiece termin e un termin de mijloc ce are un superior şi un inferior, sau un anterior şi un posterior. Fiecare tată are pe tatăl fi pe fiii săi, fiecare azi îşi are al său ieri şi al său mâine, fiecare maestru îşi are pe maestrul şi pe discepoiii săi, orice punt este lin centru cu razele sale, şi fiecare punt compus este un cerc; (i fiecare cerc este egal unui triunghi sau unei trinităţi. Până Cfind dar fiecare termin stă la locul său, la postul său, încât să le conserve echilibrul între activ şi pasiv, până atunci există 128 ION HEI-IADE RÁDUI.ESCU aceea ce se exprimă prin „iacă toate bune foarte“, adică binele, armonia. Am vorbit de cchilibru şi cată a ne mai întinde puţin: binele sau armonia nu există decât în echilibrul între activ şi pasiv, adică unul să nu aibă pondere sau greutate mai mult decât altul, căci fiecare este, cum am zis, activ şi pasiv în acelaşi timp, căci unul este incomplect fără altul, căci unul perfecţionă, întregeşte pe celalalt. Bărbatul e activ şi daca îşi arogă exclusivamente pentru sine dreptul, ce este iarăşi activ, şi femeii, ca pasivă, îi impune datoria, iar ca pasivă către drept, echilibrul se rumpe, despotismul e de o parte şi sclavia de alta: unul devine persoană şi altul lucru. Cel ce vorbeşte fiind activ şi cel ce ascultă fiind pasiv, de nu vor fi egali, de nu vor avea aceleaşi drepturi şi datorii, de nu vor şti şi unul să vorbească şi altul să asculte, şi daca celui ce ascultă i se ia dreptul de a vorbi şi el şi d-a fi şi el în rândul său activ, armonie nu e, dreptate nu e, bine 1111 e. Daca soldatul ce se supune e condamnat a fi totdauna pasiv şi a 1111 avea speranţă d-a deveni şi el odată activ sau căpitan, dreptate nu e, bine nu e etc. Şi iarăşi, daca cel ce ascultă, sau ca elev, sau ca membru unei adunări, va voi şi el a vorbi în acelaşi timp cu cel ce vorbeşte, ce ar fi de o şcoală unde toţi elevii ar vorbi deodată cu maestrul? Ce-av fi de o adunare unde toţi membrii ar vorbi în acelaşi timp? Aşa, binele, armonia, stă când fiecare termin al trinităţii se află la locul său, respectiv cu drepturile şi datoriile sale. Aceasta se vede în primul şi activul capitol al creaţiei, unde toate sunt la locul lor şi „bune foarte“; aceasta iar se vede la al doilea capitol şi pasiv, unde toate iar se află la locul lor şi „bune foarte“. Ce se întâmplă însă în al treilea capitol? Cel mai de jos şi mai pasiv din animale, cel mai nepropriu de a atrage simpatia, târâtorul şearpe se strecoară şi reiese spre a seduce sau a duce după sine pe femeie; din pasivul pasivilor, devine activ şi femeia, ca sedusă, devine pasivă de unde era activă către toate BIBLICELE 129 Miimalele. Apoi, fiind pasivă către bărbat, seduce şi amăgeşte |ic bărbat şi devine activă şi bărbatul pasiv. Aci termenii îşi jcliimbă locul. Tristă căsătorie e aceea unde femeia e activă şi bflrl latul pasiv, stearpă şcoală aceea unde elevii vorbesc şi Biacsrrul tace, mizerabilă oştire aceea unde soldaţii comandă -f| căpitanii se supun. Iacă răul în schimbarea terni inilor, iacă Efldeiea în al treilea capitol unde se vede o trinitate formată din reprezentantul tutulor bărbaţilor sau activilor, Adam, din reprezentanta tutulor femeilor sau pasivilor, Eva, şi din tot ce g mai jos şi mai repulsiv din toate animalele, şearpele. Iacă, în fine, doctrina trinitară a lui Moise învederată şi mai clară. Erei termini primitivi ai primei trinităţi active, trei termeni iară ai il doilea trinităţi pasive: numărul şease, zile şease; apoi ziua sau ier menul şeapte, închierea gamei armoniei. Toate bune. Primul capitol activ, al doilea capitol pasiv, al treilea capitol îll care termenii trinităţii îşi schimbă locul, căderea, ţie/armonia, răul, ieşirea din starea normală a omenirii, a Universului întreg ca rezultat. Adică din activ şi pasiv, fiecare la locul său, cu drepturile ţi datoriile sale, cum să forme echilibrul, iese un bun efect sau lin rezultat bun. Din activ şi pasiv, ce ies din locurile sau posturile lor şi rump echilibrul, iese un efect sau un rezultat rău. I )e-ar sta aci lucrurile după cum ar sta cel ce are 1111 bine, O avere, şi pierzându-o, rămâne numai scăpătat şi curat; însă alta este a fi neavut şi a nu fi dator nimului nimic, şi alta de a începe a contracta debite şi de la nula a începe în nemărginit H zice: minus una, minus două etc. Nu stete omul numai în ¡¡Adere, în faţa binelui pierdut, ci începură debitele, falimentul jnoral, astfel cum se va vedea în capitolele următoare. De la Cădere sau scăpărare începu pervertirea omului, debitele falimentului universal, din rău în mai rău. Capul XLVII 14-21 vers. Când se uită cineva la constituţia lui Radu Negru, la împărţirea ţărei în 12 judeţe, nu vede, cum am zis airea mai pe larg, decât un amestic din datinele romane cu legiuirile mozaice. Multe bune imitară străbunii noştri din Biblie cari dispărură cu totul unele şi se pervertiră altele la apărarea Regulamentului şi punerea lui în lucrare. Câte însă imitară din cele rele, acelea întotdauna se înţes tară spre a le conserva. Toţi românii, de la descălecătoare, era proprietari moşteni şi de câte ori, din cauza răzbelelor şi invaziilor tătarilor şi altor ginte provenea famete, atunci unii din creştini ieşea cu Biblia înainte şi ceea ce făcu Iosef pe numele şi contul lui faraon, ei le făcea pe numele şi contul său, fiecare în parte: pe câteva baniţe de bucate, cumpăra pământuri întregi dimpreună cu familia ce le poseda şi astfel, în mai puţin de un secol, ajunseră întru a desposede şi a aservi, ca rumâni, jumătate din locuitorii şi apărătorii ţărei. Citind cineva aceste opt versete nu vede decât ceea ce se reproduse în ţărele noastre, nici cu dreptul inteligenţei şi talentului lui Iosef, şi cu atâta mai puţin prin dreptul săbiei sau conchistei. Fiind însă că ne veni înainte vorbele inteligenţă şi talent, vom vorbi la locul lor mai pe larg în capătul acestei cărţi. Aci ne mărginim a arăta că ceea ce seamănă cineva, aceea şi culege la timpul său, şi unele seminţe BIBLICEI ,E 131 din natura lor dându-şi fructul mai târziu, mai târziu culeg moştenitorii fructelor celor semănate sau plantate de părinţi. Terminăm această însemnare citând pe ci Cahen, israilit de naţie, în care sentimentul justiţiei domină mai mult decât Imorul-propriu naţional; iacă cum se exprimă despre losef: „losef îşi puse toată capacitatea şi talentul întru a aservi ţeara |X' care o administra şi o dete în servitudinea despotului său: după doi secol i, un alt despot veni a înturna cu aceeaşi monetă licscindenţilor lui losef şi ai fraţilor lui, a-i reduce în cea mai de pe urmă servitudine“. t.................................................................i SCANDALUL SAU PIEDICA I No.22 al Telegrafului român din 29 mai trccut ne întrerumpe pentru un moment din ocupaţiile noastre. Lăsăm Biblicele ca să apărăm Biblia-, lăsăm pe scepticii şi voltairiştii trecutului şi ai epocii noastre în contra cărora apărăm religia, şi ne întoarcem către pseudo-ortodoxi, unde pericolul este mai mare. Mă adres şi vorbesc către contimporanii mei cari, unii m-au văzut june, o mare parte bărbat şi toţi în anii mei cei mai maturi şi înaintea cărora faptele mele sunt de faţă. Toată viaţa, de cum am deschis ochii în lume, mi-a fost o luptă continuă. încă de la anul al şeasesprezecea al vieţii mele, de la 1818 până la 1820, n-am făcut dimpreună cu conşcolarii mei - din cari mulţi trăiesc încă, ca dd. T. Paladi şi I. Măinescul — decât a ne lupta în contra fanariotismului ce ne înecase limba şi ne uzurpase drepturile: şi provocatorii nu eram noi! împila şi batjocorea tare fanarioţii; vedeţi-i acum în Iaşi. De la 1822, atacuri, lovituri şi mai dureroase începui a lua nu de la străini, ci de la ai noştri. Succedând răposatului G. Lazăr în ruinele de la St.Sava, întreprinsei dimpreună cu unul din condiscepolii mei, răposatul Daniel Tomescul, a traduce metodul lancasterian şi a forma tablete pentru primele şease luni de începători. Prima foaie ce ieşi pe tărâmul României, cu literele alfabetului BIBLICELE 133 nimplificate, şi reduse astfel cum cu timpul a redeveni în adevăr TOinane, fu înştiinţarea ce deterăm prin tipografia de la Muvroghene. Născuţi creştini ortodoxi, din părinţi ortodoxi fi ¡1 căror pietate a fost exemplară, furăm calificaţi pentru această illţiiiinţare de abătuţi din ortodoxie. „Cum să se mai scrie, striga Icuzatorii noştri, numele 0 Qv daca va lipsi din alfabet omega? Cum să se mai abrevieze numele Is.Chr. daca va lipsi perispo-tricuel Cum poate o limbă de oameni procopsiţi să rămâie fără lungul etai Cum poate rămâne limba fără îndoitele ksa, psa şi flca, şi alte asemenea? Şi din acestea toate, şi de-ar fi fost erori ide noastre de juneţe, făceau acuzatorii noştri bătrâni capetc de dogme, şi din metodul lancasterian cuibul dracului. N-am fost eu provocatorul acestei lupte; am suferit de la 1822 până la 1827. Proba este gramatica mea, tipărită la Sibii fn acel an, sau mai bine precuvântarea gramaticei. Până aci ll-am scris nimic, n-am răspuns nimic la atacurile grave ce mi SC făcea. Urletele şi vociferaţiile necontenite peste cinci ani şi tăcerea mea din cele mai mute: în loc de a-mi pierde timpul în polemice, tăceam şi făceam. Peste cinci ani, ca un proscris îmi dam lecţiele mele în St. Sava, făceam gramatica sau mai bine scoteam din mijlocul haosului glosic elementele limbei; traduceam matematicele lui Francceur, compuneam sau compilam geografii şi cursuri de stil; traduceam din poeziele lui Lamartine, din operele lui Byroa, Arta poetică a ku Boileau şi mă dilectam în rugă dimpreună cu pruncii. Până astăzi există ruga dimeneţei a pruncilor compusă în ruinele din St. Sava. Pe când alţii, târâţi de câte patru cai, încongiuraţi de servitori şi cufundaţi în pufuri de satrapi striga la erezie în contra unui biet june ce n-avea nici unde a-şi face lecţiile, eu complineam şi cântam dimpreună cu pruncii, îngenuchiat înaintea Dumnezeului părinţilor mei: Cântarea dhnineţei Din buzi nevinovate Cui altcui se cuvine 134 ION HEI IADE RÂDUI.ESCU Puternice părinte, Decât ţie a dai Din slava strămoşească De am căzut, ne-nalţă, De am uitat unirea Ce-i întărea-ntru toate, Acum ne fă uniţi. Să ştim c-avem dreptate, Să ştim ce, cine suntem Ş-aşa să nu se uite O naţie mărită Ce-am fost şi ce-am fi noi. Şi depanând ca o ofrandă seminţele ce semănăm în acea primăvară a naţionalităţii noastre, adăogam: P-aceste saduri umili Răcoritoare ploaie De adevăr să pice, Să crească, să dea rodul, Să fim prea fericiţi. Suferind martiriul derâderii peste cinci ani, nu mai putui tăcea pentru că nu mai era cauză a mea de aci înainte, ci a naţiunii şi mă determinai a apăra cauza comună cu toată vigoarea. Tipării gramatica şi cu precuvântarea ei amuţii toate gurele păgânilor de pseudocredincioşi. Acea precuvântare este probă că n-am fost eu provocatorul. Gurele păgânilor de ipocriţi amuţiră şi limba română îşi luă avântul. Cei amăgiţi de către inemicii mei îmi deveniră calzi partizani de unde erau fierbinţii mei adversari şi persecutori. Astăzi, ţeara întreagă, şcoalele, can-celariele, jurnalele roate, circularele arhiepiscopali, Predicatorul şi însuşi Telegraful român scriu cu ortografia înştiinţării despre BIBLICELE 135 metodul lancasterian şi a acelei gramatice. Ţeara întreagă, trei generaţii de atunci fură crescute ca puii sub aripele unei cloşte -ftt acel cuib ce fu calificat dc „cuibul dracului“. Trei generaţii de atunci în unul şi acelaşi cuib, ca puii păsă-, fel ei ce cască gura în aer şi ciripă către cer, strigară neîncetat "Către adevăratul Dumnezeu: Din gloria străbună De am căzut, ne-nalţă, De am uitat unirea, Ce-i îutărea-ntru toate. Acum ne fă uniţi. Bine se vede că lumea nu stă locului, căci merge cu timpul $i progresul atunceava sta, când va sta şi timpul. România literară nu stete locului cu câte ziceam eu de la 1822 până la 1827. Slava începu a deveni glorie, cinstea aspira a deveni onoare, sadurile deveniră plante şi plantaţii, rodurile deveniră fructe, jupănul, coconul ca şi chir egalizându-se, deveniră domni; şi pentru că limba română este foarte pudică, sfinţia căta să devie mai curând sau mai târziu santitatc, precum popa deveni preot. începând Curierul român, prima foaie publică ce apăru de când există România, la 1829 martie 25, Curierul român cu ziua bunei anunţiaţiuni, dete nuvela cea bună şi limba română iliaugură o eră nouă. Altă luptă însă se începu, lupta pseudoliteraţilor şi, mulţumită lui Dumnezeu, provocatorul nu fui eu. Proba este Curierul român-, foile lui stau de faţă de la 1829 până la 1836. N-a fost începător în cariera literară care să nu afle coloanele lui deschise, ospitaliare şi amicali. Sublim, mediocra, copilăresc, tot era bun pentru Curierul român ce încuragia pe toţi. Aur, argint, aramă, fier, lemn, piatră, cărămidă, var, lut, paie însuşi, tot era bun pentru edificiul literar ţi naţional ce se prepara. Junii literatori - de vor tăcea ei, nu tace conştiinţa lor, şi Dumnezeu o ştie - junii literatori afla 136 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU teascurile tipografiei inele deschise, orele mele împărţite lor. Tipografia mea devenea, din zi în zi, a lor, precum foile melc publice deveniseră, în bucuria şi onoarea mea, proprietatea românilor. De cum a început Curierul român, calea ce luă fu, după cum şi posteritatea o va putea vedea, calea ce ducea la regenerarea şi cultura limbei, ajungând încetul cu încetul la sorgintea sau originea ei romană. Scopul meu nu fu decât a pune o linie de demarcaţie între românismul ameninţat de moarte politică şi între slavonismul ce îl asăria din zi în zi mai mult. Lupta se urzi şi mai tenace, şi mai prelungită în contra mea. Românii, căror le apăram limba şi prin urmare naţionalitatea, nu mă pricepea atât pe cât mă simţiră de la primul pas cei ce de un secol precugeta spre a-i aservi. Lupta fii lungă şi inegală şi ilegală în acelaşi timp. Inemicii mei oculţi era mulţi şi tari şi da din întuneric prin mâini române. Căci din români însuşi se sculară asupra mea, combătând românismul şi apărând slavonismul. Cu cât mi se îmmulţea adversarii, cu atât mi se împuţina amicii şi cu atât mi se adăogea curagiul. Adversarii mei potenţi şi ascunşi vrea să dea din întuneric pe la spate, lovindu-mă prin Dragani şi Voini, şi Chainoi, şi eu luam loviturele tot în piept. Căci cele mai multe scrise asupră-mi era satire anonime, pamflete pseudonime, calomnii infame; şi eu răspundeam în numele meu. Şi n-am răspuns îndată; tăcerea mea dată dc la 1828 până la ’36 şi pot zice până la 1838. De aci înainte mărturisesc că toată lovitura am întors-o amar înapoi, toată datoria am întors-o cu capete şi interes. Port încă cicatricele vulnclor ce luai şi vor fi semne la posteritate că le-am luat tot în piept, tot d-a dreptul în numele meu, în onoarea mea, în inima mea, în sufletul meu însuşi, apărându-i fiinţa naţională prin liberarea limbei. Vulncle însă ce am întors adversarilor nu vor mai fi cicatrice d-onoare, ci stigmate. Am înfierat fără distincţie de la coloşi până la viermi târâtori. Singur, pot zice, în mijlocul atâtor mulţi şi varii şi BIBLICELE 137 Demişi inemici, lupta mea fu mai mult fapte decât polemice. .-Până când adversarii mei da afară o pamfletă sau o fasciculă de ribe, eu dam 1111 volum de materii literarie, ştiinţifice, 1 opere dramatice, cum şi de d. 1. Ruset. * ' Al cui a rămas câmpul? Al celor în favoarea slavonismului, Mu în a acelor puţini ce se luptă pentru românism? Popii începură a se preoţi cu toţii şi a nu mai scrie popeşte, literaţii împinseră radicalismul mai departe şi decât mine, junimea toată ţi bărbaţii actuali nu vor să mai audă de slave şi de cinsti străine. Uterele străbune luară drept de cetate în însuşi şcoalele stabilite prin Kiseleff şi subt însuşi gospodăratul şi beilicul lui Ştirbei. II De la 1848 închizându-mi-se arena literarie cu închiderea Curierului român, fui aruncat în arena politică. Deviza mea fu: „Urăsc tirania — mi-e frică de anarhie“ (în contra tiraniei tle abhoram, proclamai libertatea prin pace); 138 ION HELIADE RADU1.ESCU „Pace vouă! Libertate vouă!“ (în contra anarhiei, opusei ordinea); „Respect la persoane, respect la proprietate“ (în contra nedreptăţii şi violaţiei, opusei justiţia sau echilibrul între condiţii); „Nedrept este cei mai puţini a împila pe cei mai mulţi; violent însă este ca cei mai mulţi să împile pe cei mai puţini“. Una era abuz de inteliginţă şi alta abuz de forţă. Prin aceste principe, spre a dărăpăna şi tirania şi anarhia, mă sculai în contra protectoratului exclusiv al Rusiei, căci de la dânsul venea şi despotismul, şi anarhia, de la dânsul şi împilarea nepedepsită a româno-fanarioţilor, şi zaverele ipsilanteşti şi brăilene, şi însuşi programele incendiare şi comuniste din 1848. Aşa strigai şi strigai eu singur „Jos protectoratul abuziv al Rusiei!“, şi chemai de arbitru pe Franţa, Englitera şi Germania dimpreună cu Turcia. Proclamaţia din Islaz, din 9 iuniu 1848, este martur. însă agenţii tiraniei şi cu fiii anarhiei sau ai pieri-cuinii făcură cauză comună şi a treia zi după ajungerea mea în Bucureşti mă arestară spre a mă ucide, dimpreună cu dd. Tell şi Maghieru, ce lepădaseră programele anarhiei şi făcuseră cauză comună spre a combate tirania şi a susţine ordinea, respectând persoanele şi proprietăţile. Popolul ne mântui, pentru că popolul dorea libertatea şi detesta ca şi noi anarhia, pentru că popolul fusese victima şi a rumâno-fanarioţilor, şi a zaverelor. De aci înainte, o luptă continuă şi din partea despoţilor, şi din partea anarhiştilor sau a turburătorilor din meserie, pentru că aceste două margini totdauna se apropie şi îşi dau mâna; arestarea la Petroşiţa, persecuţia încă din ţeară, dilema cu arderea Regulamentului, vociferaţiile ce mă urmară în Transilvania şi în Paris, calomniile din Constantinopole şi din Brusa, comitetele democratice şi sociali ce făcea atâta rău cauzei române, pe cât moderaţia şi legitimitatea românilor nu Ie putuse încă face nici 1111 bine. Marturi sunt din românii din BIBLICELE 139 Pfll'is şi din Brusa, marturi mai mari sunt faptele că doi ani am Ucut l;l toate calomniile, până când vedeam că numai eu sunt ffrlta de lovire. Martură esre tăcerea mea, pentru că memoriurile piele nu le publicai decât la 1851, şi foarte trunchiate. tv Când însă văzui că răul ce mi se face în parte este puţin pe Ungă răul ce se face în genere naţiunii, când văzui dimpreună ■eu alţi români că suveranii aveau într-o zi să fie chemaţi de a decide soarta unor popoli ca ai noştri, şi că a se forma românii fn comitete democratice şi sociali, şi după acel tărâm a cere de k monarhie drepturile românilor era nu numai imprudent, ci lina cu a face trebele inemicilor naţionalităţii noastre, atunci tirani dator a nu mai tăcea; scrisele mele în franţozeşte au prioritatea lor, ele luminară Europa, că românii la ’48 nu fură nici democratici, nici sociali, nici rebeli în contra Turciei, nici Indolenţi sau nepăsători despre legitimele lor, şi că românii, departe de a fi rebeli, nu fură decât conservatori. Acele scrieri arătară ce e protectoratul ţarului, ce a fost mişcarea română de k 1848 şi care şi unde era speranţa românilor. Câţiva români, mai neavuţi decât mine, din Brusa, contribuiră o parte pentru tipărirea acelor scrieri destinate a se împărţi gratis, şi în tipografia din Paris a dlui Prève se ştie cât am dat eu singur din pâinea exilului şi de câte ori îmi lipsea pâinea, lumânarea şi focul pe patul frigurilor spre a reuşi a face lumină în lumea oficială. Mai târziu, capacităţi nalte şi pene franceze renumite tractară adevărata cauză a românilor şi cu talent, şi cu reuşita mai marc; scrierile melc serviră însă de bază tutulor scriitorilor spre a demonstra Europei că românii n-au fost rebeli, nici democraţi descreeraţi, după cum îi prezenta La Revue des Deux Mondes, l’Assemblée Nationale şi alte jurnale, întemeindu-se pe comitetele democratice şi sociali ale inemicilor şi calomniatorilor mei. Circularele ministrului celor dinafară al Franţei, ale dlui Drouyn de Lhuis, ce la ’49 şi ’50 nu voia să ne asculte, la ’53, mai nain te de declararea răzbelului, erau pline de frazi 140 ION HEl.IADE RĂDUI.ESCU şi de principe întregi copiate din memoriurile mele, date la cabinetele Franţei şi Engliterei şi tipărite în memoriurile generali din 1851. Istoria dlui Elias Regnault, unde vorbeşte de oamenii de la ’48, ca dd.Maghiern, Teii, preoţii Şapcă şi Ion, nu face decât a copia din cuvânt în cuvânt după ritrasele ce am dat eu. Răzbelul nu se făcu şi pacea nu se încheie decât pe principele proclamate de români prin vocea mea, prin peana mea şi prin pierderile şi suferinţele mele, mai mult decât ale tutulor; pacea nu se încheie decât prin anularea tractatelor Rusiei cu 'Turcia (tractate ce fuseseră în dispreţul drepturilor românilor), prin anularea protectoratului exclusiv al Rusiei şi înfiinţarea protectoratului colectiv al Europei întrege, prin învoirea de a consulta dorinţele românilor. Intr-o luptă ce ţinu de la 1848 până la 1856 al cui a rămas tărâmul? Al falşilor democraţi şi socialişti, sau al unui popol întreg ce, fără a şti nici ce va să zică democraţia şi socialismul, strigă trei luni de faţă şi opt luni astupat: „ Tractatele lui Mircea, lui Vlad V, lui Bogdan şi lui Petru Rareş“? Timpul de a culege fructele victoriei unei lupte şi unui martiriu de opr ani a doi popoli întregi veni dimpreună cu anul 1856. Ca o sentinelă avanţată, pusă de a da de ştire la apropierea inemicului, când în 1856 strigai: „Cine e acolo?“, clescărcăturele pustelor nu veniră din faţă, din partea inemicului; sute de puşte se descăr-cară dinapoi, de la cei ce se zicea că sunt puşi în veghe, ca şi mine. Loviturelcce luai nu fură în piept, din partea inemicului, ci înapoi, de la pseudopatrioţii ce da să mă ucidă pentru că dau de ştire că inemicul vine pe ascuns. Inemicii seculari începură de trecc de amici în câmpul românilor ce-şi petrecea în bucuriele unei păci mai rece decât pacea mormânturilor. Lovit de moarte de puşte române, nu încetai a striga; Conservatorul era vocea astupată şi fără nume a celui lovit de ai săi şi căzut în mâna inemicilor ca prizonier. „A murit Heliade!“ striga foştii mei adversari de pe arena literară şi BIBIACE1.E 141 politică, „A murit Heliade!“ începură a striga şi însuşi amicii Hici. Heliade nu era mort, ci asemenea unei femei răpite şi fecllise în vreo monastire pentru amorul său legitim, aruncă ffa când în când peste muri câte o scrisoare ce n-ajunge, sau Ijtingc foarte desfigurată la objectul dilect al inimei sale. »fel iade nu era mort, pentru că omul nu moare de moarte ffiorală sau politică decât numai când se ucide singur. La 1850 scriam românilor din Paris, şi românii mă aveau de adevăratul lor avocat: „V-am predicat douăzeci de ani uniunea cu turcii, nu pentru că se numesc turci (sau pentru Cil au purtat cialma şi acuma fes, aşa este în originalul român, CC pe franţozeşte nu se putea traduce), ci pentru că această Uniune este legală (înaintea Europei oficiale), pentru că e bazată J)e tractate; pentru că turcii au aceiaşi inemici; pentru că turcii pot si au dreptul şi datoria de a vă apăra (românilor); pentru Cfl voi puteţi a-i susţine fără prejudiciu (sau pierdere a drepturilor voastre); pentru că susţinerea voastră le dă o forţă morală, o forţă politică. însă daca turcii ar deveni inemicii Voştri, daca ar începe a cugeta spre a desfiinţa existinţa Voastră naţională, de ar deveni complici ai ţarului (nu-mi trecea prin minte că vor deveni complici ai Kaiserului), atunci n-aş mai fi român invitându-văspre a ama pe inemicii voştri“ (Către români. Impresii şi suveniri ale unui proscris, pagi nea IU). Când, după articolul dat în Ligapopolilor, anul 1850, luna lui iuniu, în care se prevedea răzbelul ce era să fie nevoită Europa a da Rusiei şi prin urmare simţeam că se apropie ora când uniunea ambelor ţăre va avea a deveni o chestiune europeană, atunci, în Memoriurile tipărite la Paris, 1851, iacă cum îmi exprimam temerile mele de adevăraţii şi cei mai pericoloşi inemici ai uniunii: „Spre a reuni mai multe părţi într-un singur gorp se cere nişte mijloace, nişte legăminte proprie spre acest scop. Care este nodul capabil de a uni pe napolitani cu piemontezi şi cu mijlocul Italiei, şi de a-i face o naţie? Gergul 142 ION HEI IADE RĂDUI.ESCU oare ce se vorbeşte în fiecare populaţie, sau limba unirarie a lui Dante, a lui Ariosto, a lui Tasso etc., adoptată în toate şeoalele, în toate cancelariele, în toate teatrele? Religia oare îi uneşte cu tudeştii catolici, sau drepturile publice, libertăţile la cari aspiră tot italianul, de la Miazănoapte până la Miazăzi? Care este nodul ce va putea face din toate elementele teutonice o Germanie mare şi unită? Diferitele gerguri oare din regiunea saşilor, din ducatul Austriei, dialectele de la nord, Kaiserul Austriei, regele Prusiei şi aţâţi alţi regişori, sau Goethe, Şchiller, limba acestora ce deveni limba unitară, limba naţiunii? Când întreprinsei a predica uniunea României, primele-mi ocupaţii fură d-a forma o limbă unitară, compusă din elementele tutulor provinţielor României, curăţită de toate absurdităţile eterogene şi de crescăturele parazite, descurcată ca din linţoliuri de slovele străine ce o aduseseră a nu mai fi cunoscută nici străinilor, nici românilor, şi înfăţişată în fine Europei în propriele sale litere romane. Acuzatorii mei îmi dau luptă de la 1830 şi în această luptă nu fac decât a apăra vorbele slavilor şi slovele lor, disformităţile străine ce ţin naţia în stare de popoli diseminaţi şi limba în stare de gerguri proprie de a inspira râsul şi batjocura unei provinţii de alta şi d-a perpetua dezbinarea între dânsele1. Acuzătorii mei scriu însuşi şi în acest moment, în mijlocul Parisului, cu slove rviseşti. Când este vorba de adevăratele legăminte ce pot reuni elementele României, acuzătorii mei nu fac decât a se opune la orice mijloc de uniune. Ei combat limba tmitarie, ei fac cauză comună cu cei ce vor să facă pe săteni locatari şi prin urmare străini în patria lor; ei se află în alianţe şi în relaţii directe sau indirecte cu partitele româno-fanariote ce se con centră în partitul propriu rus (şi astăzi austriac). Şi 1 întemeiaţi pe această şcoală strigă diplomatici turci şi austriaci că nu este posibilă uniunea ambelor Principare pentru că dialectele lor sunt diverse. BIBLICELE 143 fftficl este vorba d-a justifica calomniile manifestului lui ^Mselrode, d-a secunda intrigele tenebroase (ce una declamă italia cugetă), atunci ei încep a declama ceea ce n-a profesat '.-(¿ciodată; ei se fac unionişti şi împing junimea a compromite f-jfcliza de la 1848, cauza spontanee a popolului. ■Bf Nu, domnilor fanarioţi şi ciocoi, naţia nu vă recunoaşte ■'Septul d-a lua iniţiativa când e vorba d-a vorbi în numele ei. IM. ■inţii voştri au rempins, despreţuit, persecutat şi combătut pc profeţii şi apostolii României; voi aţi persecutat şi combătut pe discepolii acestora, aţi batjocorit memoria şi mormintele iuriitorilor noştri, combătând ideea lor de o limbă unitară. Părinţii voştri s-au încercat d-a îneca embrionul României încă •- cit-' la a lui concepere, a-1 sugruma din sânul însuşi ce îl purta. Şs^cum, ora naşterii lui se apropie şi voi luarăţi iniţiativa d-a-1 Irnulge din rărunchii patriei mai nainte d-a se naşte, d-a face ţlintr-însul o stârpitură, d-a-1 arăta lumii fără nici un princip de viaţă, căci voi aţi desecat sânul mamei sale, i-aţi smuls tot CU ce se putea nutri, tot cu ce putea a se creşte, tot cu ce-şi putea face educaţia. Nu, scriţi după cum vă sunt şi gusturile şi meseria, scriţi în teară spre a vă vinde sau a vă da în arendă moşiile, după dispoziţiile regulamentare, spre a vă vinde mai dinainte ţiganii (până când nu vor începe a se libera) şi a vă trimite bani spre g vă înţola în mijlocul Parisului şi Londrei cu manta patriotismului şi a de?nocraţiei-, să vă trimită bani spre a pune a se turna înadins la Paris slove ruseşti cu care să tipăriţi româneşte, mijloc în adevăr demn de voi, cu care veţi putea constitui o Românie numai bună de dat spre înghiţire Slavoniei. Cei ce se declară 9 vfl urma sunt or semenii voştri, or sclavii voştri, sclavi de aceia ce nu pot fără stăpân“ (Mémoires.185 L paginea 404 şi 405). Acestea sunt scrise parcă ar fi văzute în ziua de astăzi. Temerile mele se realizară pentru că vedeam cine avea să ia iniţiativa uniunii: nu Paulii Iorgovici, nu P. Maiorii, nu Cichindeli, 144 ION HEI .IADE RÂDUI.ES CU nu Şincai, nu Eazari, nu discepolii acestora, ci fiii persecutorilor ideilor lor celor mai mari, apostolii şi apărătorii slavismului, agenţii secreţi ai Austriei. Spune-mi ce călăuză ai şi eu să-ţi spui ce vei păţi pe drum. Tot în acele memoriuri, când cel din urmă din cei intraţi în Turcia mă determinai la 1851 a mă interna la Chio lângă copiii mei, intrând cu acea carte în mână, scriam către români şi turci profesia mea de credinţă. Citească-o românii întreagă şi acum mă vor pricepe şi mai bine; citească epistolele mele scrise în româneşte şi le vor pricepe acum şi mai bine. Cadrul acestei relaţiuni nu mă iartă decât a traduce din franţozeşte câteva numai din câte ziceam în acele memoriuri : „Daca scopul mişcării (de la 1848) a fost de a dezveli intrigele Rusiei şi d-a demonstra Europei că românii nu era aşa de rusofili (după cum Rusia făcea a crede Europa), daca scopul mişcării a fost numai de a asigura existinţa naţiunii, proclamând şi propagând principe cari mai curând sau mai târziu îşi vor da rezultatele lor şi vor mântui naţionalitatea română, mişcarea atunci nu este pierdută, ci din contra, noi în disfată însuşi ne vedem triumful; căci este deajuns că românii au dat semn de viaţă (şi airea zic că dând senine de viaţă s-au depărtat de excesele deplorabili din alte ţăre), este deajuns că ei au demonstrat că îşi cunosc inemicii, că ştiu a-şi reclama drepturile, a respecta ordinea şi a dejuca intrigele din afară. Românii făcură a înapoia sau a se trage Rusia înapoi cu un secul întreg, şi iacă triumful“ (pag. 396). Şi mai sus, pag. 389 şi 390, în memoriul dat la cabinetul Marii Britanii în 10 noiembrie 1850: „Moldo-Valahia, pusă o dată în apărare despre invaziile unui vecin ce nu prea este aşa de scrupulos şi protegiată în autonomia sa, ar înceta d-a mai fi Rusiei ca o pradă atât de facilă şi n-ar mai fi expusă d-a deveni câmpul de bătaie al răzbelului latent al Rusiei contra Turciei, însă această protecţie (colectivă a Europei) n-ar fi decât iar o stare de împilare nouă de n-ar avea de scop a ajunge la soluţia BIBLICELE 145 definitivă a încurcăturelor actuali; daca adică (această nouă protecţie) n-ar face a se respecta tractatele ce există între Moldo -Valahia şi Turcia, după vechile drepturi şi datine ale îjgistor două ţăre, ca după autonomia lor, ele singure, prin liberă jttlcusie să se ocupe de legi proprie a mulţumi toate interesele, ttaigura fericirea ţărei şi a da Europei toate garanţiele dorite“. Nimeni n-a profitat din aceste însemnări, nici Europa Vingătoare, nici românii pentru cari în cea mai mare parte s-a ftciir răzbelul. Rusia însă şi Austria ştiură să aducă lucrurile cum încurcătura despre care vorbesc să devie şi mai mare şi românii să fie violaţi ca niciodată în autonomia şi drepturile for. Iar încât pentru turci, căror atunci toată România le era Sliiică, iacă cum mă exprimam: „Cât pentru sentimentele mele iffltrc turci, nu pot fi altele decât acelea ce vor avea şi turcii către România. Voiesc turcii să fie amici românilor? Voi fi şi eu jlniicul lor. Voiesc însă a viola drepturile românilor? Sunt dator dimpreună cu tot românul cel bun a apăra drepturile noastre“. Şi mai la vale, în aceeaşi pagină: „Daca turcii mi-ar zice: pentru te zici vasal credincios al înaltei Porţi (în gura lor pui vorba afişat), pentru că noi am dat azil copiilor tăi, ca şi altor români (tuşi străinilor unguri, italieni, poloni, zic mai sus), taci când Vt'i vedea că noi violăm autonomia ţărei voastre, ajută-ne spre ||face dintr-însa o provinţie turcească sau un paşalâc. Atunci ks-aş răspunde: Copiii mei sunt în mâinile voastre: întrebaţi-i ;Şţtca pot accepta în moştenire dezonoarea tatălui lor. Iacă-mă, viu şi eu (în mâinile voastre) lângă copiii mei şi cu toţii vă vom Irilta că ştim cu toţii muri“ (pag. 405). Şi mai la vale: „Încep naraţia mişcării române prin Proclamaţia constituţională şi o termin prin demonstraţia că drepturile noastre au fost violate. Caut dar a afla asupra cui cade şi se apeasă lesponsabilitatea despre călcarea drepturilor noastre şi mă declar tn contra oricărui inemic al patriei melc. Şi inemicii cei mai 146 ION HELIADE RÂDUI.ESCU fatali şi mai execrabili sunt elevii şcoalei fanariote, apărătorii slavonismului altoit în românism“ (pag. 406, 8 iuniu 1851). f Acestca însă sunt numai vorbe, numai declamaţii; lumea j aşteaptă fapte. Câte am vorbit de la 1832 până la 1848, când j a venit timpul de fapte, am sacrificat viitorul a cinci copii şi am I rămas şi eu şi ei mai pe drumuri decât toţi; în pieptul ninui- | lui decât al meu s-au pus zece puşte ale soldaţilor lui Solomon; | trăieşte Solomon şi poate mărturisi. Pe mine m-au trimis la j Târgovişte spre a fi arestat la Pierroşiţa, în toate listele de ! prescripţii, numele meu figura mai sus de al tutulor, ca capul i unui tâlhar în pun ta unei ţepe. Când era vorba de recom- s pense - nu materiali, că de acelea nu s-au scris nicăiri, ci \ morali - numele meu era în coadă sau nicidecum. în străină- ! tate, eu vegheam cu zilele şi cu nopţile şi în doi ani cât şezui la Paris, nici Luvru, nici Panteonul, nici Grădina Plantelor n-am văzut cu ochii, că mi se întuneca scriind şi copiind de câte j zece ori câte se tipăriră, ca să se poată face lumină despre ale î ţârelor noastre. 1 Toată paginea costă timp, speze, şi spezele se făcea din 1 pâinea amară ce îmi lipsea şi aceea. Obolul nu-mi lipsea pentru ! tipografie, îmi lipsea însă pentru cele mai necesarii, din care nimic nu-mi amăra sufletul atât cât lipsa hârtiei şi a lumânării. Atunci şedeam în al treilea plan sau ctagiu; acum a dar Dumnezeu de m-ani mai înălţat, tipărind Biblia, acum şez în al cincilea, au-dessus de l’entresol, care pe româneşte curat va să zică în al şaptelea. Românii din Paris sunt marturi de această înălţare. Este natural: cu cât înaintăm cu anii, cu atâta mai mult ne apropiem către cer. Când în fine veni timpul lucrării despre câte am zis de la 1848 până la 1854 şi când fui trimis — nu m-am dus de bunăvoie, căci vedeam comedia răzbelului şi prevedeam rezultatele lui - când fui trimis la Şumla, în loc de a face ca alţii, de a lua graduri şi titluri, mă pusei a-mi face ochi ce nu era BIBLICEI .£ 147 Iticidccum de cumătră cu Austria. Din mijlocul cartierului jpliml din Şumla descopeream misiunea majorului austriac ¡fţom şi dam memoriuri pentru uniunea Principatelor. Memoriul meu din 10 mai 1856 dat în Şumla către înalta f||jfcartâ prin mareşalul Omer-Pasa nu e vorbe, ci faptă; si faptă •U atâta mai mare şi mai cutezătoare, cu cât că eram considerat mfa un impiegat al Turciei atunci şi ştiam că Austria devenise '-filată ei cu preţ de a nu utiliza în nimic pe români, cu preţ de li|!fl]imga pe toţi românii din Şumla. -- I1 Am reuşit, în fine, până a desplăcea atâta Austriei încât să fioară formal expuisia mea din nou din patrie. Şi când Ă^Jnier-Paşa, ce mă trimisese cu o misiune speţială la Constanti-•t- flopole, mă rechemă să mă întorc cât mai curând şi Reşid-Paşa, IIP ministru celor dinafară, îmi zise formal că nu mă mai pot i. {muma în ţeară la cartierul general, căci „se opune Austria“, - tu răspunsei asemenea de formal în mijlocul preseanţei minis- - ferului: „Sunt guverne şi persoane căror e dator cineva a le ¡¡¡¡¡Sllbiţiona favoarea şi stima; sunt guverne şi persoane pe care j| cineva este dator a le menaja; sunt însă guverne şi persoane tfiror e dator tot omul onest a nu le ambiţiona decât ura şi per-ICCuţia. N-am lucrat şi nu voi lucra în viaţa mea decât pentru Onoarea de a avea guverne ca al Austriei inemice dc moarte“. (lând tractatul din Paris se făcea şi printr-însul se da drept î- Turc iei dc a convoca ea reprezentanţii ambelor ţăre în divan Hd-hocşi apoi de a le octroya constituţia, pe când cerşetorii din domniate, inemicii ascunşi ai uniunii şi creaturele lor şi sateliţii - lor orbea minţile românilor spre a nu vedea pericolul şi preaînălţa tractatul din Paris, eu, din mijlocul turcilor scriam tfttre jurnaliştii Europei şi către români, dându-le de ştire încă din 30 mai 1856 (câte scriam încă din ’51 şi’55 se vor vedea |j acelea odată la lumină), scriam ca cele următoare, şi mai rari -- (Aecât acestea: „Nu ne propuneţi (ziceam către cabinete şi mai Vârtos Rusiei), nu ne propuneţi o uniune ilegală, neposibilă, 148 ION HEI .IADE RÂDUI.ESCU sofistică, absurdă, cu scop de a distruge uniunea naturală şi legitimă...“ pentru că, cum ziceam mai sus, „niciodată ambele Principate n-au fost atât de dezunite (şi, cum am zis pretutindeni, atât de violate în drepturile lor) ca acum de când li s-a aruncat înainte acest măr al discordiei ce îl numesc uniune". Cine nu voia adevărata uniune, şi mai vârtos eu ce ani visat-o, am invocat-o, am cântat-o în toată viaţa mea; însă pentru că vedeam minciuna pe buzele tutulor ce luaseră iniţiativa acestei idei salutarie spre a o întoarce în folosul său particular fiecare,.şi în pierderea noastră generală, mă sculam ca nimeni altul în contra pseudo-uniunii. Şi când vedeam că Turcia, amăgită de inemicii ei mortali, începea a da semne că din suzerană va să devie suverană în puterea însuşi a tractatului din Paris, adăogeam: „Spre a se face guvernul turc suveran al Moldo-Valahiei, cată mai întâi să aibă o sabie mai tăietoare decât a lui Baiazet şi a lui Mahomet 11 şi a se înturna cu patru secuii înapoi“. Şi airea, în 1854, decembrie 7: „Ca să transforme în paşalâcuri ambele Principate, ar fi nevoie a închipui pe Turcia cu patru secuii înapoi şi o Moldo-Valahie locuită de greci şi de slavoni (ce se lăsară atunci a se domina). Aceste două ţăre sunt locuite de cinci milioane de români ce-şi cunosc istoria patriei şi mai mult decât toate îşi au simtimentul şi conştiinţa despre drepturile lor“ (scrisoare către jurnalul La Presse, publicată în scrierea dlui Russo, pag. 154). Când, în fine, temerile mele se realizară şi firmanul veni să convoace divanurile ad-hoc, când două ţâre întrege abdicară la dreptul lor de autonomie, recunoscând: tractatul din Paris, convocarea Adunărilor priit firman şi denumirea de divan ad-hoc adunărilor generali, eu dam Conservatorul din mijlocul turcilor. Arricolii Convocarea divanurilor ad-hoc, Turcii şi românii, Inovaţie atentatorie drepturilor Moldo-Valahiei, Firmanul!, Progresul vine de sus în jos, Boieria, Proletariatul în România, Catolicismul în România, Naţionalitatea şi BIBI.l CELE 149 Iimiciţionalizarea, Hidra fanariotă şi Conservatorul ca român. Jillll- probe de-ajuns înaintea gcneraţiunii de acum şi la j^ţMitcritate, până va exista România, şi însuşi la străini, spre a fnvcdera cine din adversarii mei şi din mine avea mai scumpe fl mai sacre drepturile patriei? Cine se expunea la nouă perse-' Ctllii' iii, ce se ducea a mulţumi comisarilor despre venirea lor Ipre a batjocori speranţele, puindu-i a-şi rumpe singuri tractatele pe cari se baza drepturile lor, sau cu, care scriam: „Minţile românilor au fost duse după visul cel frumos al uniunii, şi » nimeni n-a voit nici să mai auză că autonomia în care a stat Viaţa naţională era în pericol. Nimeni n-a vrut să citească tractatul din Paris ce condamna pe români să nu mai existe ca j Ilaţie autonomă. Astfel, când se vor tăia mâinile sau picioarele -..Cuiva, îi oferă mai întâi narcotice ce îl adorm, sau spirturi ce-l Îmi iată, spre a nu mai simţi operaţiile ce va avea să sufere. Doarme, bietul condamnat, sau chiuie visând fericirile toate fi când se deşteaptă... mâinile, picioarele îi sunt deja şi \ îngropate“ (Conservatorul, pag. 39 şi 40). 9K'.:. Şi mai departe, unde exort mamele, surorile şi fiicele noastre ■ ti face ele încai o demonstraţie printr-un doliu general, daca • bărbaţii se vor decide a recunoaşte firmanul şi tot ce le răpeşte autonomia şi roate acele drepturi de suveranitate a patriei. Adaug: „Demonstraţia voastră, o angeli, custozi de la naştere pâtva la mormânt, va învedera încă o dată că femeile au luat Iniţiativa la toate faptele cele mari... Daca toţi strigă să se crucifice, să se crucifice România, daca fiii ei au devenit Instrumentele crucificatorilor ei, daca caimacamii, vai! vor juca î s toiul lui Erod şi lui Pilaf (şi boierii al fariseilor), atunci abandonat-au discepolii pe Domnul, iar femeile nu s-au deslipit de dânsul. Veniţi voi în doliul vostru a sta de departe înaintea erucii pe care se întinde patria de şease camefici, că tot voi, purtătoare de mir veţi fi, cari veţi anunţa învierea României“. 150 ION H EU A DE RĂDU1.ESCU Intr-un cuvânt, Conservatorul întreg, de la un capăt la altul, este o neîntreruptă protestaţie în contra violării drepturilor patriei, protestaţie violentă, proprie de a-mi facc mii şi mii de incmici potenţi, proprie de a-mi închide pentru totdauna porţile patriei şi a muri departe de copiii mei abandonaţi în ultima neavere. bacii este a trece cineva de patriot daca, când rusul este tare, strigă: „Să trăiască rusul!" Daca, când vine neamţul: „Să trăiască neamţul!“ Daca, când vine Napoleon: „Să trăiască Napoleon!“ Daca, când vin şease comisari: „Să trăiască comisarii!“ Anevoie este însă, când ţarul e în putere şi striveşte şi popoli, şi regi, să-l declari în faţa lui Dumnezeu şi a lumii de ceea ce a fost şi să-i spui că jumătatea acestui secul va contempla căderea lui. Anevoie este, când baionetele Austriei ocupând ţărele şi puindu-se în poziţie de a dicta politica Europei, să spui că n-ai trăit şi 1111 trăieşti decât spre a avea onoarea de a fi persecutat de cabinete ca al Austriei; anevoie este când două ţăre ies cu cunune, cu flori şi cu cântări înaintea a şease comisari, tu să-i numeşti cu un an şi jumătate mai nainte după rolul lor ce într-adevăr au jucat. Florile, cununele, cântările, balurile, mesele aduc donmiate, portofoliuri, chivernisele, nume bun de patrioţi, cu 1111 cuvânt onoare şi glorie de pe saltea; protestaţiile mele n-aduc decât persecuţii nouă, exiliuri, neavere şi, mai mult decât toate, mii şi mii de inemici şi prin urmare nume rău, nume calomniat. Ducă-se şi numele, numai patria să fie ferice. Unde însă e fericirea ei? Unde speranţele ei? Când mai în urmă se cer de la emigraţi a suscrie un înscris îndatoritor către Turcia de câte ¡legitimităţi toate, daca voiesc să reintre în ţară, alţii l-au suscris, recunoscând cu aceasta Turciei drepturi ce n-a fost avut; alţii n-au voit a-l suscrie în onoarea lor. Eu cutezai şi mai departe. Eu scrisei M.Sale caimacamului actual că „în puterea tractatului între Mahomet ii şi Vlad V, articolul 11, unde zice: înalta Poartă nu-şi va aroga niciodată dreptul nici d-a chema în BIBLICEI ,E 151 Tlircra, nici de a rine cu forţa în statele sale nici un supus al -.¿jlfililâniei, sub nici un pretext, nu pot recunoaşte dreptul ¿HRilfei Porţi nici de a mă ţine cu forţa în statele sale, nici de Hrofunde şi cu dânsele în (aţă şi tot în faţă nu-mi este ruşine I mă prezenta contimporanilor mei şi posterităţii. Nimeni nu SC prezintă invulnerabil la luptă: cine esre egoist stă acasă în ţoate mulţumirile sale; cine iese la luptă, cată a se aştepta nu la cofete, ci la plumb, nu la omage, ci la loviri de sabie şi de lance de la inemici. Şi cu cât adversarii mei loviră şi lovesc mai turbaţi şi din ce în ce mai îmniulţiţi, cu atâta este semn că mi-am făcut datoria cum să-i doară foarte amar. f Asărit de toate părţile, şi dinafară, şi din întru, încongiurat de mii şi de mii, toţi solidari între sine, toţi potenţi, armele nu le-am dat nunului, stindardul nu l-am abandonat. Cu el în braţe voi putea muri, cu capul pe dânsul în fâşii din cari de nici Una nu am lăsat a se atinge inemicul. M-am retras, nu abandonând câmpul, ci profitând de o apărută trevă spre a-mi restaura puterile desecate. Intrând alţii în arenă, presimţii trădare de la unii, împuţinare de suflet de la alţii, indiferinţă totală de la cei mai mulţi. Situaţia deveni din ce în ce mai critică, lncmicii era domni pe teren. Uniunea fu calomniată, judecată, condamnată mai nainte de a se naşte, sau în risc de a se pune în locul ei un prunc bastard, fructul unui amor adulterin şi monstruos. IU Pierzând astfel toate iluziile, văzând toate speranţele românilor decăzute şi prin urmare naţionalitatea noastră în pericol, alergai ca părinţii noştri la mijloacele şi la nodurile 156 ION HEI .IADE RÁDUI.KSCU uniunii cclei adevărate, la limbă şi la religie: alergai la traducţia Bibliei în limba de astăzi şi a viitorului României. Forţele mele deveniră şi mai tari şi decizia mea inebranlabilă când decoperii că noi românii, fiii ai Bisericei Răsăritului, n-avem dc mai mult de doi secuii decât Biblia dată din Vatican. Nu mă aşteptam însă în ultimele melc zile a mă vedea împins, fără voia mea, într-o luptă religioasă ce mi se prepara în întunerec, călcând ca tâlharii sufletul meu. Şi atacul nu-mi veni din partea eterodoxilor, ci de la însuşi ortodoxii cărora credeam că le fac tui serviţiu nu numai prin descoperirea mea, ci şi prin vegherile mele şi sacrificiul ultimului obol. Nu sunt eu provocatul nici acum, mulţumită lui Dumnezeu! Lovirea începu de peste Carpaţi prin Telegraful numit român. Până a nu începe lupta, îmi vor ierta cititorii a le spune pe scurt istoria de unde şi cum Telegraful român se răpezi cu atâta turbare în nişte acuzaţii aşa de grele asupra-mi şi printr-o diatribă din cele mai triviali. De mult, încă de la 1836 făcusem o programă spre a elabora nişte poezii legate astfel între sine cum în patru volume să facă un tot: primul volum să cuprindă şi să se intitule Biblicele-, al doilea volum, Evangelícele; al treilea, Patria sau omul soţial, şi al patrulea, Omul individual, iar întregul acestor patru volume să fiică o singură poemă compusă din mai multe şi numită Umanitatea. Parte din Biblice face şi Căderea dracilor, publicată încă de la 1838; parte din Evangelice este Cutremurul şi alte poezii asemenea; parte din Patria este O noapte pe ruinele Târgoviştei, ca prelud, Mircea, Duelul Buzescidui cu hanul tătarilor, Sburătorul şi însuşi Mihaida, de nu m-ar fi arestat decretul prin care acest erou mâ convinsei că supuse pe români la servitutea feodală, şi alte asemenea. Parte din Omul individual asie Serafimul şi heruvimul şi altele, cum şi Visul, din care omul se deşteaptă la marginea mormântului. BIBI.ICE1.E 157 < Aceste poezii, deşi s-ar fi văzut că sunt profane şi că drumul lor era să treacă, cum au şi trecut cele tipărite, prin cenzurele politice, însă fiecare nu le-a putut judeca decât ca dc un autor Creştin şi fiiu al Bisericei Răsăritului. Prin naşterea şi creşterea ftlea, prin ocupaţiile mele literare ce nu aflau materie despre limbă decât în cărţile bisericei ce singure aveam, şi mai vârtos din cauza sujetelor ce, ca poet, am fost ales, studiul meu de predilecţie n-a fost decât Vechiul şi Noul Testament, şi n-a iost scriere a mea care să nu fie sau inspirată, sau întipărită oareunde, dc ideile biblice şi evangelice. Mai târziu, în exiliul meu în Cliio, ocupându-mă a élabora un curs dc istorie universală, fiecare om competent cunoaşte că ducumentul cel mai antic pentru istorie este Biblia. Scriind istoria, studiind Biblia acum nu ca poet, ci ca istoric, îmi făcui multe însemnări arheologice, istorice, filosofice, morali, politice, literare şi însuşi religioase, în multe locuri din verset în verset şi adesea însuşi din vorbă în vorbă, asupra Bibliei. Aceasta era o elaborare în parte cu totul profană, ca şi poeziile mele ce le abandonasem, ca şi istoria universală, ce o continuam; nu era însă destinate a se tipări decât foarte târziu sau poate după moartea mea. Pentru cuvintele ce zic în precuvântare că mă făcură a traduce Biblia, aflându-mă din împregiurări la Paris, începui tipărirea Bibliei. însă nu târziu apăru scrierea din urmă a dlui Proudhon ce se scoală în contra religiunii şi îşi face atâţia prozeliţi nu numai în Franţa, ci în toate părţile lumii. Atunci tre/ui de datorie a mă determina spre a tipări şi notiţiele mele numite Biblice, cu scopul de a învedera, dc se poate, rătăcirea autorului francez; pentru că, din puntul meu de vedere, o Consider ca o rătăcire, cu toată consideraţia ce am pentru talentul său şi stima pentru caracterul său. Diferinţa opiniilor ţi a dogmelor nu împuţina st inia personală, daca omul este 158 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU onest. Sântul Basiliu era conşcolar şi amic cil Libaniu, ce nu era creştin. Eu, cu Biblicele mele, nu mă adres la crezători spre a-i convinge, căci ei n-au nevoie de convicţie, ci către necrezători, către materiaiişti şi sceptici, către oameni ai ştiinţei ce îşi au linguagiul lor, argumentele lor, şi cari se cuvine a vorbi în limba lor şi a-i apuca de la forţele sau debilul lor. Apostolul Pavel însuşi alt linguagiu avea când vorbea cu creştinii şi altul când vorbea cu idolatrii spre a-i aduce la crcdiiuă. Astăzi însuşi, 1111 preot oarecare, oricât de ortodox, oricât de cuvios ar li, când lace pe profesor şi este pe tărâmul 1111 al religiunii, ci al geografiei, nu zice pe catedră ca în biserică, că a putut să stea soarele spre a întârzia ziua, ci pământul; nu poate zice: „Cel ce întemeiază pământul peste ape“, ci după cum poate demonstra ştiinţa. Căci Biblia vorbeşte în linguagiul profetic şi poetic, şi geograful în linguagiul ştiinţific. Şi cu toate acestea nici o biserică nu-1 poate acuza de eretic sau abătut din dogmele religiunii. Biblicele mele 1111 sunt o carte religioasă, ci profană, destinată a trece prin cenzurele politice. In Franţa, la tipărire, au trecut prin formele stabilite prin legile locali ce astăzi sunt foarte severe, în România la intrarea lor vor trece prin cenzura politică locală. Cu toată însă condiţia lor de profane, fiecine la va putea vedea că 1111 sunt destinate decât spre apărarea Biserjcei Răsăritului nu numai în contra altor dogme, ci mai vârtos în contra scepticilor, necredincioşilor, ateilor. Şi cu aceştia din urmă vorbesc, fireşte, în limba lor şi mă serv de argumentele lor, căci nu cu armele ortodoxiei se lasă a învinge aceştia, ci cu armele lor însuşi. Biblia pusă subr tipar mai dinainte, cum a ieşit prima carte a Genezei, n-am întârziat a da de ştire preasfinţiilor lor părinţilor metropoliţi al Ungrovlahiei şi al Moldaviei, mai nainte de ajungerea cărţilor în ţeară. Î11 epistolele mele le arăt BIBLICEI,l;. 159 Batwa ce m-a făcut a întreprinde această traducţie şi tipărire. In precuvântarea Biblicelor mă întinz şi mai mult despre motivele ce m-au îndemnat a lua o sarcină atât de grea sub toate hiporturile. Oricât însă ar fi de binecuvântară cauza şi oricât llc cuvioasă ar fi, adaog însă în epistolele mele către presimţiţii doi cliiriarhi: „Toată turma îşi are poarta sa şi toată casa uşa ■ia, şi fiecare este dator să intre pe poartă şi pe uşă, daca voieşte Jlif nu fi prepus de tur. Poarta ortodoxiei, prea sfinţite stăpâne, 4lrin care pot intra cu Biblia în mână între români, este ambele .Jioastre mame, metropolii din Bucureşti şi din Iaşi. La -» preasfinţia voastră dar mă adres şi vă cer binecuvântarea etc.“ Către aceşti doi preasfinţiţi cliiriarhi mă adres prin epistole, sferă a le trimite nici un exemplar din cartea întâia a Bibliei, .¡pentru că avea a ajunge toate 3000 de exemplare în ţeară şi a ■se pune sub dispoziţia preasfinţiilor lor şi a cenzurei politice. Datoria mi-a fost de a le da de ştire plecat cu o lună înainte iţle ajungerea cărţilor. Considerând însă între chiriarhiile ■- -ortodoxe şi episcopia română din Sibiu, nu lipsii d-a trimite Icapului ei, spre semn de stimă, un exemplar din prima carte ■v sauprincepe se traduce din sistemă moloh. Daca unele vorbe se scot şi altele sa adaog din sistemă, daca versete lipsesc cu totul şi daca capete întregi şi versete se răstoarnă şi «e schimbă de la locul lor, vezi, aci este erezia, aci călcarea dogmelor. Acestea despre limbă, unde amestecă şi dogme Telegrafiişi se sforţa a face crime de religie. 172 ION HEI,IADE RĂDU1,ESCU Să venim însă anume şi k dogme. Mă acuză, nu însă în Biblic, căci acolo nu fac decât a traduce fedel, ci în jumătatea de foaie a Biblicelor ce nu sunt încă publicate şi care în adevăr este o carte profană, luată numai din puntul de vedere ştiinţific, istoric, moral şi politic, unde autorităţile bisericei n-au a se amesteca, ci cenzura politică. Mă acuză de argumentele ce iau spre a învedera nu credincioşilor, ci scepticilor şi etero-doxilor, că Moise pretutindeni este trinitar, iar nu deist sau unitar, cum pretind alţii. Materialiştii, scepticii, eterodoxii nu vor să asculte tic argumentele credincioşilor; ei cer demonstraţii ştiinţifice. Când mă adres dar la aceştia, îi întreb cu istoria în mână. Unde a fost crescut şi a învăţat carte Moise în copilăria şi juneţea lui? Nici un sceptic, nici un ateu ce cunoaşte istoria nu poate denega că Moise a fost crescut în Egipt şi după doctrinele filosofice ale Egiptului. Ca istoric, scepticul sau şi însuşi deistul, fie ebreu, fie musulman, 1111 poate denega că în Egipt doctrinele toate era bazate pe trinitate şi că din patru trinităţi forma dodecada. De va denega cineva că egiptenii, indienii şi însuşi grecii era în principiu trinitari, arată că nu cunoaşte istoria. Aşa scepticul, ebreul, musulmanul instruit cată a mărturisi că Moise a fost trinitar. Către aceştia dar mă exprim cu termenii: autoritate divină, activul şi pasivul, de unde începură doctrinele egiptene, feniciene şi grece, sau Dumnezeu, Spiritul universal şi Materia universală, căci aceasta era prima trinitate a doctrinelor egiptene şi că aceşti trei termini se află însuşi în primul verset al capului întâi al primei cărţi a lui Moise: Dumnezeu sau Eloim, cerul şi terra. Articolul despre că Moise a fost trinitar nu este terminat în paginea 8 a Biblicelor, se urmează mult în a noua şi se repetă cu toată ocazia, Î11 toate notiţele mele. Vorbind cu geologii de astăzi, le demonstru în limba lor că Moise avea cele mai nalte cunoştinţe geologice. Vorbind cu scepticii, cu deiştii, cu unitarii, arăt în limba lor că Moise n-a BÍB1.ICELE 173 font unitar şi că numărul lui de predilecţie se vede totdauna Jftmiitrul trei: trei fii naşte Adam, trei fii naşte Noe, în trei Mpitole arată creaţia, aşezarea omului în paradis şi căderea lui; 'IMN patriarhi sunt începători naţiunii israelite, Abraham, Isaac fl lacob. Şi apoi, când vine la dogmă de religie, când este a vorbi l!IPtre cei credincioşi, fie creştini, fie ebrei, fie turci, aceia în legea ' }or, Moise prin trei persoane sau angeli arată că Dumnezeu vizită pe Abraham, că Dumnezeul lui în trei feţe este. Hine, să înceapă a striga rabinii sau turcii la erezie, când eu demonstru nu creştinilor, că ei cred, ci eterodoxilor, că Moise -- A fost trinitar şi că a crezut divinitatea în trei feţe; să strige ebreii, turcii, deiştii toţi asupra mea, nu e mirare, ci un creştin şi arhiereu să se scoale asupra acestei demonstraţiuni şi s-o numească ghicitură! Credeţi-mă că dacă jucătorul Telegrafului n-ar fi cunoscut de o răutate neauzită, de o inimă neagră şi d-o îngâmfare satanică, n-ar putea cineva zice decât că a înebunit. Telegraful se cuvenea să aştepte publicarea întreagă a **- cârtii mele şi apoi, după plăcere, să o critice iar nu să facă un ¿j abuz de confidinţă, a critica totul după o jumătate de coală şi ^ apoi si citaţiile sale înadins şi cu rea-credinţă să le trunchie. A > trunchia o parte din paragrafe sau şi din frazi este ca şi când lg| ar judica cineva pe David de ateu daca se exprima: „Zis-au cel nebun întru inima sa: nu este DumnezeuPoate tăia Telegrafii prima parte a acestei expresiuni şi a zice numai: „Nu este 1 )umnezeu“ şi apoi a striga la erezie. Ca o mahină, o, Telegrafe, o poţi face şi aceasta. O poţi face, după cum ai făcut şi cu cele prin câte mă exprim eu; însă lumea re va judica, că nu este nici oarbă, nici surdă, nici atât de toantă după cum o crede cel ce îf te face a juca. Telegraful, într-o pietate monstruoasă şi particulară a sa, Strigă că credinţa creştinească se degradă până la o ghicitură unde zic cu (în Biblice, nota bene) că Moise a adoptat în princip autoritatea divină ca punt de plecare. Apoi de unde voia 174 ION HEI,IADE RÂDUl.ESCU Telegraful să înceapă Moise, claca nu de la Dumnezeu, cum zice şi teologul: ’Ex 0eou xe otpxecrOm xai e’ic Oeov ocvaiTauecr-frai „De la Dumnezeu a începe şi la Dumnezeu a se reposa“. N-am făcut eu Biblia, iar o repet, şi pentru ce se scandaliză Telegraful că Moise începe cartea genezii de la Dumnezeu? Vorbă şi exclamaţie şi bocire de creştin este aceasta? Inspiraţie de arhiereu este aceasta? Ş-apoi strigă că plânge şi se tânguieşte biserica lui Cristos. în adevăr că plânge şi se tânguieşte, însă nu pentru că Moise începe de la Dumnezeu şi că este trinitar; nu pentru că Biblia e sacră, nu pentru că Ţevecrig se zice geneză, ceea ce în adevăr şi este, nu pentru că coasta lui Adam se edifică în femeie; nu pentru că limba română se cultivă şi aspiră, după dreptul său de primogenitură, a se pune mai sus de surorile sale, crescută cu laptele ortodoxiei, nu pentru că Biblia se traduce mai exact după original, iar nu după ediţia din Vatican; nu pentru că mulţi români se duc în Franţa spre a lua cunoştinţele ce nu le află în patria lor, ci pentru cu totul alte cuvinte, ce le vom arăta mai la vale. Cuvântul cel mai mare ce pune înainte Telegrafii este canonul 64 al Soborului VIce zice că nu se cuvine mireanului să pornească cuvânt în public sau să înveţe, însuşindu-şi dregătorie dăscălească etc. etc. Insă unde este cuvântul în public de dregătorie dăscălească într-o simplă traducţie ce fac, din vorbă în vorbă, a Bibliei Bisericei Răsăritului ce n-au avut-o românii până acum? în Biblice, va să zică? Aceasta însă o zice cu rea-credinţă, pentru că este o altă scriere cu totul profană, pe tărâm istoric şi ştiinţific, ca şi istoria universală sau ca şi poeziile din care am elaborat şi publicat multe, fără a fi calificat că am călcat canoanele bisericei. De înţelege însuşi traducţia Bibliei că nu se cuvenea a o întreprinde un mirean, eu nu mă întind spre a explica spiritul sau scopul adevărat al acelui canon, ci văz că la din traducţiile BIBLICELE 175 Hbchi nu numai ale Bibliei, ci şi a altor cărţi bisericeşti, au lucrat ifearte mulţi mireni, precum Greceanul şi alţii. Şi apoi •ffaducţia este un ce mehanic. I ,a edificarea unei bisericc lucrează fnireni şi adesea şi ebrei. Spre învălire, la lucrarea şi poleirea 'tâmplei, la zugrăvire nu se cheamă arhierei, daca 1111 ştiu acele Rrtc, ci artişti competenţi, fie de orice doctrină sau religie. Când l-a întrebat vreodată de ce mâini sunt făcute vasele cele mai incre ale bisericei, sau pâinea şi vinul ce se prefac în corpul şi lângele Mântuitorului? Asemenea, la traducţie nu se cheamă ftrli ierei şi preoţi daca nu ştiu limba din care şi în care se traduce. Eu, în adevăr, n-am fost chemat de nimeni, vorbind despre oameni, ci de circonstanţele cele grele şi mai vârtos văzând că generaţia în care m-am crescut eu este în declinul ţi mai n-au mai rămas din cleniştii condiscepoli ai mei. Dumnezeu ştie când ţeara noastră va mai avea elenişti ca Filaret, ca Gregoriu, ca Ilarion şi alţii şi prin urmare, fiind chemat de datoria mea, de vocaţia ¡nea, crezui că sunt chemat de vocea lui Dumnezeu, căria mă supui până la martiriu. Să venim însă la canonul 64, nu ca să-l explicăm, căci nu 5 6 de competinţa noastră, ci ca să ne întrebăm cine l-au făcut ţi în care epocă l-au făcut? Acei bărbaţi nu era nici telegraf!, nici de cei ce fac a juca telegrafii. în ştiinţe şi în ale bisericei era mai luminători decât candelele şi făcliele dintr-însa şi de ar fi fost cu miile; în cuvioşie, virtute şi santitate devenită exemple şi cu dreptul luară nume de „Părinţi ai Bisericii“; Î11 dezinteresare venea până la abnegaţie, ceea ce poseda şi ceea ce ştia nu pregeta a împărţi cu mâini pline. „In dar am luat, îţi zicea, 111 dar să dăm.“ Şi pe când ei era astfel, mirenii în acea epocă nu ştia nici carte, şi câţi ştia era mai mult dintre idolatri. Cum dară putea ei lăsa sau pe idolatri, sau pe cei neştiitori a face pe dascălii în public despre ale bisericei? Lasă vreodată Societatea bine organizată de a face pe medicul cel ce nu cunoaşte medicina? Şi daca societatea este geloasă despre viaţa 176 ION HF.1.1ADE RÂDU1.ESCU corporală a membrilor ei, mama biserică căta să fie şi mai geloasă, şi mai cu priveghere despre cei ce se prezenta ca medici sau doctori de suflete. Acea biserică dară când era vorba de a alege şi a sacra preoţi şi arhierei chema Basilii, loanii, Grigorii şi semenii acestora; iar când este vorba de a traduce din eleneşte nu va chema niciodată pe cei ce nu cunosc această limbă, ci pe cei ce au studiat-o. Unul din medicii generaţiei trecute în Bucureşti, adresându-se către unul ce ieşi odată cu legea sau cu morala înainte şi care mai totdauna cam călcase legea, îl mustră zicându-i: „Cum la toate blestemat şi mişel, şi numai la aceasta om de omenie?“ Acum, la traducţia Bibliei Răsăritului, îl apucă dorul de sântele canoane pe jucătorul de Telegraf şi când se iscăleşte baron, şi când vinde Biblia apuseană pe 90 de zwanzigi, şi când face câte Transilvania toată ştie, atunci nici lege, nici Dumnezeu. Unde sunt virtuţile, unde cunoştinţele teologice ale Telegrafului înaintea căruia Ţevecrig cu facere este tot una, şi facerea în acelaşi grad cu edificarea, înaintea căruia omul este una cu boii şi cu cotoii, şi femeia una cu vacele şi cu pisicele? Unde este vegherea şi prevegherea acelor sânţi părinţi de a se instrui spre a şti ce vorbesc şi de a nu lăsa să vorbească cei necompetenţi? Unde este la Telegraf acea. veghere şi preveghere ca să cuteze a invoca canonul 64 al Sinodului VI? în grăbnicia oare la cuvintc şi mai vârtos la diatribe şi la calomnii?!» căutarea de a fi mai înţelept şi decât Moise, ce a zis edifică în loc de au făcuţi In inoranţa ce arată şi despre limbă? In reaua-credinţă de a confunda o scriere profană cu aha, sacră? în abuzul de confidinţă de a se degrada din confesor în tina sicofantelui? în nepăsarea că noi ortodoxii avurăm Biblia de la Vatican? în îngâmfarea celui fără de lege în păcatele sale, în inoranţa sa? în apostazia către adevărata Biblie a Bisericei Răsăritului? în retipărirea din nou a Bibliei din Vatican, şi în vinderea ei pe BIBLICEI .£ 177 de zwanzigi? Pe astfel de creature le păleşte şi le apostrofă (|) ildevâr psalmistul când zice: „Pentru ce povesteşti dreptăţile 'fljtle şi aşezământul meu de lege prin gura ta?“ Am repetat de multe ori expresia Biblia din Vatican, şi (Cum cată să zicem şi ultima vorbă: Biblia uniţilor. Sunt dator flUil a demonstra că nu vorbesc de pe tărâm superstiţios, de dezbinare, nu dintr-o inimă în care se încuiba sau poate fi apropiat fknatismul. Mulţumită Domnului că în epoca noastră toleranţa domină şi străluce în toată splendoarea sa. Nimeni ca mine, de la 1822 până astăzi, şi în vorbă şi în atâtea şi atâtea scrieri, I1*a repetat atât de des, dimpreună cu răposatul întru fericire Dumitru Cichindeal, „unit sau neunit, una suntem noi toţi românii, aceeaşi origine, aceeaşi limbă şi acelaşi Dumnezeu ivem“. Aci nu e vorba de ritul ce fiecare e dator a îl ţine astfel cum }| are de la părinţii săi, ci de regulă, de ordine, de disciplină. Creştinătatea una este de Ia începutul ei şi una va fi, ca şi adevărul. Insă, după cum mărturiseşte şi Telegraful, „precum un stat politic nu poate susta fără organism stabil, asemenea nici jfeiserica, ca un stat spiritual, nu poate susta fără organism Itabil“. Organismul ei dară, ca să nu poată ajunge )a uzurpaţie din sus şi la anarhie din jos, fu de a se încredinţa (iar nu despărţi iau dezbina) biserica în mai multe chiriarhii, şi se stabiliră cinci patriarhate: al Constantinopolii, al Romei, al Ierusalimei, al Alexandriei şi al Antiohiei. Fiecare patriarhat încredinţa iară turme de metropolii şi de episcopii şi acestea avură dreptul, prin Capii lor, de a sacra preoţi, de a administra ale biscricei, de a păstori - cu un cuvânt - turma sa. Câte cinci patriarhate însă, CU metropoliele şi episcopiele lor, o singură creştinătate, o lingură biserică formau, biserică universală: K(X\foXl>cnv xai SnoCTToXixrjv ’ExxXr\<7Îav. Pentru ordine dar, pentru regulă şi disciplină, nu fu iertat Unui patriarh a se amesteca în păstoria altuia, nu fu iertat nici unui episcop a se amesteca în episcopia altuia, nici oilor 178 TON HEIJAJDE RĂDUI.ESCU cuvântătoare a cunoaşte de altă voce decât de a păstorului său fiecare, pentru că uzurpare este de vine dezordinea de la păstori din sus, şi anarhie de vine de la oile cuvântătoare din jos. Aşadară, după această organizaţie, a lua noi, cei de la Biserica Răsăritului, Biblia sau mirul sau cea mai mică comadă de la Roma este o anomalie; şi eu din puntul acesta consider fapta. Cine ne-a dat Biblia de la Vatican? De ne-a dat-o papa, este o uzurpare a drepturilor patriarhatului nostru, în drepturile arhiepiscopatelor noastre. Iar de au luat-o părinţii noştri, au comis un act de anarhie. Şi în acest caz, cum au luat-o părinţii noştri? Din simplitate, din neştiinţă? De trei ori Dumnezeu să-i ierte, ca şi pe noi! Ne-au făcut de o parte un mare bine cu conservarea lini bei şi naţionalităţii, fără a şti pe de alta că comiteau o dezordine în contra organizării generali a bisericei. De avi luaţ-o însă din ştiinţă, cu tot respectul şi recunoştinţa ce le sunt dator ca la nişte părinţi, au comis însă mare păcat în sânul ordinii eclesiastice şi atunci de sute şi de mii de ori Dumnezeu să-i ierte, căci au nevoie de mari ruge spre iertarea păcatelor lor. Despre acestea Telegraful, ce zice că nu e satelitul nimului, nu strigă că au călcat canoanele; îl apucă credinţa şi rcspectul către canoane când e vorba de a se da românilor adevărata lor Biblie şi d-a se da mai vârros mai pe preţul cât ţine. II apucă respectul către canoane când îi răstoarnă cineva masa de trafic şi nu-1 mai lasă a vinde Biblia pe 90 de zwanzigi. Cu tot spiritul de propagandă ce s-a văzut întotdauna în sistema catolică, cu tot cuvântul ce ar avea de a se scula asupra descoperirii şi întreprinderii mele, însă vedeţi că catolicii tac, că fraţii noştri români uniţi cu Roma tac, căci au conştiinţa disciplinei; căci simt şi preţuiesc binefacerile toleranţei; căci le este ruşine d-a face, în al nouăsprăzecilea secol, câte se făceau în mediul ev. Durerea mea nu este că o acuzaţie sau o calomnie mai mult se adaogă pe lângă câte am suferit de la 1822 până BÎBUCFJ.E 179 ■cum; va trecc şi aceasta ca şi celelalte, mai vârtos când »-am Ut mai trăiesc cât am trăit, şi moartea ne va astupa gura la toţi. Durerea mea este pentru ruşinea ce se face naţiunii române, ruşine ce n-a mai păţit până acum şi de care râd străinii şi pe CHre românii nu o merită, căci le vine din partea unei curciture; durerea mea este pentru ruşinea ce se face ortodoxiei întrege, Căci râd cei de alte mărturisiri de ortodoxia întreagă; durerea inea este că Telegraful ce zice român, şi din cei din Transilvania, Cc era fraţii mei de predilecţie. Cel ce face a juca Telegraful este un arhiereu în episcopia română, ce se scoală în contra Bibliei Bisericei Răsăritului şi a , dogmelor ei, şi va da drept grecilor şi slavilor a se îndoi de pietatea exemplară a românilor ce dotară sântele locuri. Nu este - însă nici 1111 amar care să n-aibă o parte cât de mică de dulce, if şi daca toată diatriba Telegrafidui este o amaritudine pentru tot românul şi mai vârtos pentru mine, are însă şi dulcele său şi i partea sa cea bună şi salutarie. Fot adevărul ce coprinde este ţ, unde zice că Biblia a căzut în nişte mâini nesfinţite şi profane. | Foarte adevărat: şi datu-mi-s-a mie boldul Satanei ca să mă f' lovească peste faţă spre a nu mă mândri. Insă cine este acel turbat de sfinţie ca să vie a muşca mâinile i mele? Cine acel îndrăcit de curăţie ca să vie a răpi sufletul meu? Arată-se, că eu înaintea Bisericei Răsăritului întreagă, cu toată umilinţa mă dau de ce) mai profan şi necurat. Aşa, o, Dumnezeul părinţilor mei! In mâini nesfinţite şi profane ca ale melc a căzut Biblia. Tu cunoşti, după cum divinul leronim zicea, urdorile sufletului meu, tu singur poţi a le spăla şi curăţi. De este în adevăr vocea ta care mă chemă spre a lua această sarcină, fă a se împlini fapta mea şi a fi binevenită în mijlocul clerului şi a fraţilor mei români. De se vor scula asupra mea pretutindeni păcatele innoranrei, cupidităţii şi apostaziei, păcatele răpirii şi urgia lui Faraon toată, dă-mi pe lângă zel şi puterea de a suferi orice persecuţie, de a înfrunta orice tentaţie. Căci tu mântui 180 ION HEI .IADE RĂDULESCU şi oameni şi animale; tu din pescari faci apostoli ai tăi; tu curăţeşti şi reîntregeşti pe prostituata; tu dezlegi limba lui Moise şi faci dintr-însul Dumnezeul lui Faraon! Iar daca, Dumnezeule, nu este vocea ta care mă chemă, de am ascultat sau m-arn supus boldurilor vanităţii sau cupidităţii, calea ta una este ca şi adevărul, şi căile ce duc la dânsa nenumărate, multe şi varii; stinge zelul ce este în sufletul meu şi binecuvântată mâna ce mă loveşte, binecuvântat braţul ce mă abate din calea strâmbă şi mă duce în calea ta. în genuche am început lupta, în genuche, cu faţa în pulbere, o termin. Fă-mă a mă scula sau cu blândeţea columbului, sau cu în ţel epci u n ea şearpel u i. Odată afară din arena religioasă, să mi se dea voie spre a rămânea om, cu bunele şi relele mele, pentru că mă simţ a mă scula şi blând ca columbul, şi înţelept ca şearpele. Păcatul adesea în Biblie sa arată prin vorba innorantia, pentru că innoranţa este întunerec şi păcatul iarăşi întunerec. Grele dar păcate sunt pe jucătorul de telegrafi: innoranţa, cupiditatea şi apostazia de renegat. Şi iacă cauze mari pentru care plânge şi se tânguieste biserica lui Cristos: piciorul a ajuns să fie cap; cel ce zice că învaţă n-a cunoscut niciodată blândeţea; închinătorul viţelului de aur pretindea fi ministru lui Dumnezeu; cel ce vinde şi cumpără la uşele casei lui Dumnezeu întinde o mână sacrilege pe altar, făcând dintr-însul o masă de trafic; lupul, cu un cuvânt, pretinde a fi păstor. * Acestea fură luptele melc de la 1818 până astăzi şi se continuă şi se vor continua încă. Luptă lungă literară, în care n-avui de ¡nemici decât despotismul din sus, al pedanţilor ce ştia în adevăr ale lor, şi anarhia innoranţilor ce, neînvăţând nimic, vreau să treacă de autori. Slavonismul se servea cu BIBIJCEl.H 181 #!nândouă aceste extremităţi. Lupta politică în care începui cu -nUrăsc tirania, mi-e frică de anarhie“ şi în care n-avui de lllemici decât pe împilătorii de naţii şi de individe pe de o parte fi pe turburătorii din meserie de alta, iar ocupaţia străinilor se justifica şi de chemarea unora, şi de descreerarea altora. ' Neîncetat fui între focul călcătorilor drepturilor patriei şi între al paralizatorilor drepturilor patriei. 1 .upta religioasă se va desemna tot asemenea: d-o parte voi avea despotismul teocapililor (precupeţi de Dumnezeu), farisei şi cărturari ipocriţi, şi de alta anarhia scepticilor, voltairiştilor şi ateilor. Aceste două margini totdauna se ating şi, deşi seamănă a fi contrarie, însă până în fine se iartă una pe alta şi îşi dau mâna. Când în Biblicele mele mă adres către Proudhon, ce este astăzi dat în judicată pentru că se scoală asupra religiunii, când îi demonstra că religia este refugiul şi mântuirea popolilor, termin: „însă Proudhon, despoţii, cărturarii şi fariseii pe tine te vor ierta, iar pe mine niciodată!“ O, Dumnezeule! Insă cine sunt eu pe lângă unul Fiiul tău şi Mântuitorul lumii? lertat-au fariseii lui Baraba, ci nu iertară celui ce venise a-i mântui. Fie voia ta! Daca tâlharilor se iartă şi Fiiului tău nu, cu crucea lui împreună voi muri, căci îşi va aduce aminte şi de mine, când va veni întru împărăţia sa. I. Hei iade R. Paris, 1858, hmiu 25 s.v. EXODUL V YIRTHO Cap. XX Cu acest capitol începe promulgarea 1 ,egii. Bazile sau principele ei fondamentali se pun în zece articole, clin cari cieculă toată legislaţia. Aceste zece articole compun ceea ce zicem astăzi carta popolului ebreu prin care devine un corp, o naţie personificată într-un singur nume: Israel. in aceste zece articole se coprind ceea ce se zice dreptul omului. Această chartă avu un nume în Israel, în limba ebraică; primii ce îl traduseră în elenică şi din care trecu în toate limbele Europei fu losef şi Philon. Ca ebrei de naţie ce cunoştea şi limba lor, şi geniul instituţiunilor lui Moise, nu ne arată aceste zece articole ale chartei ebraice decât cu numele de Decalog. Partitul judan sau regalist, şi mai târziu cel farisian, şi apoi toţi regaliştii şi toţi fariseii din toate naţiunile numite creştine îi deteră nume de cele zece comande, ordine, porunci, evroXai etc. Porunca este o impunere; de aci bărbaţi cu d. Proudhon, liberali, se răscularâ în zilele noastre şi strigă: jos odată cu poruncele, jos cu comandele ce cu atât sunt mai apăsătoare cu cât vin de la o putere mai neînvinsă, de la Dumnezeu adică. Nu mai are nevoie omul astăzi de Dumnezeu, căci justiţia şi morala este înnăscută într-însul. Mintea omului ştie juciica şi BiBIJCHl.E 183 un ce este bun şi just, îl adoptă; daca este rău, injust, iJţlloral, îl reprobă. « Ara mai adus aminte adesea şi niciodată ca acum nu este mxi înnemerit de a aduce aminte pe înţelepţii antici ce zicea ^pxrj CTOtpiac ti xwv bvojJ.dTU)v e^exaaig („începutul 'Kpienţei sau ştiinţei este cercetarea vorbelor sau a numelor“). Până a nu intra în cercetarea numelui Decalog, să spunem o Istorie ce des se aude prin satele României: A. fost odată un sat, unde - nu poci să ştiu, că nimeni din CÎlţi spun această istorie nu ni-1 arată. Satul, ca toate satele, avea fîreşie locuitori, şi locuitorii satului nu numai că era simpli, dar liiciodată nu mai văzuseră cetăţi şi cetăţeni şi prin urmare nici Vestminte, nici căciule, nici tichii, nici uniforme, nici pene, nici Icâlţăminte ca prin cetăţi. Călţămintele sătenilor noştri era, la cci mai mulţi, o pereche de tălpi de piele vie, cu care din capul locului, din naştere, veniseră pe lume, lipite de talpa piciorului Ca să nu calce pe carne vie. Unii, prin imitaţie, mai adăogea şi nişte bucăţi de piele de vită ce le numea opince. | într-o zi, nu se ştie când, un flăcăiandru ieşi din sat spre a SC duce la pădure sau la ţearină. Pe calc, drept în mijlocul drumului, află o ciobotă sau o cizmă, cum zicem noi. O ciobotă! Pentru un flăcăiandru dintr-un sat asemenea era ceea ce el nu mai văzuse şi nu mai auzise niciodată. Se sperie bietul copil, ta să-i zicem aşa, şi spaima lui fu atât de mare încât ne face a presupune că şi ciobotă a cătat să fie mare şi poate şi împintenată. Omului, când se sperie, primul instinct îi este s-o tulească d-a fuga. Fuga dar, cine-1 mai ţine? Şi nici nu se mai uită înapoi până la sat. Acolo ţipă, strigă, pune tot satul în picioare; sc (Coală toţi, cu mic cu mare, se adună şi băietul abia gâfâind le Ipune că a văzut o fiară ce de când e lumea nu s-a mai văzut, Itând cu gura căscată în drum. Toţi se armă cu secure şi cu bâte, 184 ION HEI .IADE RĂDU1.ESCU căci despre puştc şi lance 1111 se prea auzea prin satul acela, şi luară pe băieţoi de călăuză. Când se apropiată de locul înfiorător, luară cu toţii precauţiuni spre a 1111 le scăpa fiara şi spre a se ajuta unul cu altul la vreo nevoie. Se făcură cu roţii cerc pe de o parte, puind la mijloc locul ce le arăta băiatul cu degitul de departe. Aşa, acum începură a tot se apropia şi a se tot apropia, până văzură cu toţii deodată fiara stând în mijlocul drumului, în adevăr cu gura căscată şi cu o coadă de oţel ce lucea ca soarele, cum zicea ei, încârligată în sus, cu o grămadă de dinţi (aceia, cum se vede, era pintenele). - Pe ea copii, acum, securclc şi bâtele în sus! Când ne vom apropia, toţi să dăm deodată! îndesaţi-vă... ochii toţi ţintă la dânsa. Daţi acum: rrrippp! Deodată, bâtele şi securele răpâiră pe ciobota ce, ca toate cioborele, stete locului. Luară atunci curagiu unii a se apropia şi a-şi pune mâna pe dânsa. O luară în fine în mână, trecu din mână în mână.. .Ce să fie? Căci văzură că nu era fiară, nici însuşi vreun animal neofensiv. Nimeni nu putea, 1111 se pricepea spune ce să fie. îşi aduseră în fine aminte unii că într-unul din satele vecine se afla 1111 moş bătrân ce ştia multe şi carc de două ori în viaţa lui fusese la moară şi o dată la târg. Alergară cu toţii la dânsul să le spuie el, de se va pricepe, ce să fie minunea minunilor ce nu se mai arătase de când lumea pe tărâmul acela. Unii zic că s-ar fi dus ei cu toţii la alde moş Mâinea; alţii spun că ar fi chemat pe moş Mâinea la faţa locului. Versiunile sunt varii despre aceasta, ce cu atâta mai mult atestă fapta. Noi ne ţinem de aceia ce zic că moş Mâinea însuşi veni în persoană la faţa locului. Toţi sătenii se despărţiră în două şi făcură loc moşului să vie drept până la ciobotă. BIBI.ICE1.F, 185 C) luă în mână - căci el nu era om de aceia să se sperie de tnnee alea — se uită la dânsa, o întoarse pe toate părţile şi în fine, un aer cu totul şi cu totul doctoral, le zise: - Proştilor, pentru aceasta m-aţi chemat? Nu vedeţi voi că ;,r*|»fC toc de târnăcop? =& în adevăr, aduseră un târnăcop, îl băgară în ciobotâ şi, cu jjura căscată, toţi văzură că se loveşte şi se convinseră că ciobota este în adevăr un toc de târnăcop. Şi până în ziua de astăzi se aice că în satul acela ciobota n-are alt nume decât de toc de târnăcop, şi însuşi când se întâmplă de o vedea în piciorul cuiva. .»5 Astfel e şi cu cele mai multe objete şi idei. Vine câte 1111 moş >„-JVlâinea şi le dă câte 1111 nume şi acel nume le rămâne cu seculii s ţi însuşi daca bietul moş c de bună-credinţă, şi însuşi daca bietul ~ ¡moş nici 1111 îşi mai aduce el singur aminte de finul său ce l-a botezat el. Ia să ne punem însă în minte şi să zicem: dar daca moş Mâinea nu e 1111 moş simplu, ci vreun faraon oarecare, vreun brahman, vreun Cezar sau pontefice, sau încai vreun simplu Iţloctrinar ce din sistemă, din interes, îşi pune toate puterile a Asigura că ciobota este un toc de târnăcop? Şi nu uită, ca moş Mâinea, ceea ce a zis, ci stăruieşte, lasă în testament din tată Î11 fi iu în casta lui, în coteria lui, în familia lui, ca să taie, să Spânzure, să arză pe tot cel ce va zice că ciobota nu e toc de târnăcop; atunci, cât de lungă cată să fie eroarea! Anii trec cu llliile şi ciobota tot toc de târnăcop rămâne. Liberalii atunci, Sau mai bine Sarsailii cei ce vin a vorbi, după cum zic ci, în numele adevărului, Î11 loc de a zice că ciobota e bună pentru " picioare şi că se cheamă botă sau ciobotă sau cizmă, încep a Itriga: Jos cu târnăcoapele şi cu tocurile lor! Vor să distrugă, IA desfiinţeze ciobotele... Asemenea şi mai mult decât asemenea fac toţi câţi se scoală ‘ uupra Decalogului şi însuşi a reiigiunii şi zic: jos odată cu poruncele, cu comandamentele! 186 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU Staţi, domnilor, ia să începem a judica încai ca pruncii daca 1111 voim a judica matoreşte, ca bărbaţii. Unde aflaţi domnia-voasrră în numele Decalogworba de „comandă“ sau de poruncă? Deca va să zică, cum ştiu toţi, zece; hgu sau XoŢog în care limbă a însemnat vreodată comandă sau poruncă ? Xoyog sau logu este rădăcina de unde se naşte vorba logAcă, si-Zog'-ism şi alte asemenea; logos va să zică ratio, sau ceea ce zic francezii raison, raţionare. Logos este mintea, judecara, cugetarea umană şi însuşi divină. Pe urmă, când cugetarea începu a se exprima prin vorbe sau prin semne scrise, logos începu a însenina cuvânt şi scriptură. Prin urmare, decalog nu însemnează decât zece raţionamente sau cuvinte... Nu e nimic în decalog care să nu fie bazat pe raţie, mintea umană în genere. Nu e popol, nu e om care ştie sau nu ştie carte, care ştie de a existat vreun Moise pe lume sau nu, şi să nu se nască cu sentimentul despre ce este cuvios şi necuvios, just şi injust, frumos şi urât. Câte se cuprind în decalog nu sunt porunce, ci raţionamente, cuvinte ce mintea umană le adoptă în genere, când altul le spune, şi le inventă singură când nu le aude de la nimeni. Decalogul cuprinde nişte cuvinte ca şi cuvintele matematice, ca două şi două patru, ce, când le auzim, le adoptăm, când nu le auzim, le aflăm singuri. f.............................................................1 Scopul lui Moise fii emancipaţia omului, legea lui ce aducea la aceasta şi conservarea, practica, punerea în lucrare a legii. în van credeţi în minuni şi nu practicaţi justiţia şi adevărul. Până veţi lua mijloacele drept scop, în etern unii veţi rămâne tot păgâni şi împilatori şi alţii tot sclavi. Legea singură vă poate mântui, iar nu minunile, legea este refugiul şi armele voastre în contra împilătorilor; şi de unde aceste arme era uzurpate de cei ce se speculă cu corpurile şi cu sufletele voastre, vin apoi din însuşi cauza superstiţiunilor voastre geniuri desdemnate şi exaltate şi crezând că vă fac bine, armele legii şi ale relegii, în BIB1.ÍCE1.E 187 ţfte de a le da cu totul în mâinile voastre şi cu dânscle a fulgera íkrnoni şi descântători, despoţi şi sacerdoţi, din contra, nu fac flPcát aceste arme a le da ca niciodată exclusivamente în mâinile -¿împilătorilor voştri, făcându-le a le despreţa voi înşivă şi a flniâne cu mâinelc dezarmare înaintea celui mai tare .şi celui ftiai astuţ. Ah! Proudhon! Nimeni ca tine şi cei asemenea ţie nu făcură Itlâta serviţiu împilătorilor dc corpurile şi de sufletele oamenilor; vrând a lua singura putere, singura arma a celor dezmoşteniţi, feligia, şi a o da ca niciodată în mâinile celor ce te acuză şi te ^ judi că. Ei se cuvenea să te onoare, să te recompenseze ca pe nici ' unul şi numai răutatea lor îi orbeşte spre a te persecuta; pentru Cil injustiţia din natura sa fiind injustă, distruge mai vârtos pe proprii săi şi cei mai fedeli miniştri. Condamnarea ra va fi una "t din simptomele cele mari ale căderii lor. Prin condamnarea ţll, nu-şi combat şi nu-şi împuţinează decât propria lor putere. Cuvântul vostru cel mai tare este că revoluţia făcu mai mult li Occât toate moralele şi toate religiunile. Ce ziceţi însă cu aceasta? •s, pimic mai mult decât că secolul XIX făcu mai mult decât al Icviii -lea, şi acesta mai mult decât cel dinaintea lui, şi aşa mai încolo. Acesta 1111 e 1111 adevăr nou. Adevărul însă pe care nu Voiţi a-1 recunoaşte este că ieşirea din Egipt nu e alta decât una •»> din cele mai mari revoluţiuni în contra dreptului faraonic, şi "Peiltateucul c condica acelei revoluţiuni, că profeţii nu fură ilecât nişte revoluţionari în contra apostaziei sau regalităţii Jtidane; că cristianisnuil nu fu decât cea mai radicală revoluţie în contra dreptului păgân, personificat în dreptul roman, şi Testamentul Nou condica acelei revoluţiuni, că islamismul nu ||îfb decât o revoluţie în contra reacţiunii dreptului roman (iesnervat şi în contra apariţiei dreptului feodal, şi că Coranul, Condica acelei revoluţiuni, că lutheranismul nu fu decât revo-kltia în contra abuzurilor papii, complice cezarului şi baronilor fi daca în capătul secuiului XVIII adveni revoluţia franceză, 188 ION HF.I.IADE RĂDU1 .£SCU aceea nu s-ar fi putut opera de nu ar fi avut ideile şi principele revoluţiunilor trecute, mozaismului, ceeropismului, cristianis-mului, islamismului, lurheranisnmlui. S-a efectuat în adevăr revoluţia de la ’93 manifestând sau mai bine formulând mari principe, şi cu mari sacrificiuri şi cu mari prodige; însă unde e tabernaculul ei? Unde e condica ei? Unde relegea ei? In van o lege, cât de bună, stă numai în stare de projet în capetele unor oameni de elită, daca aceasta nu se adoptă de cei competenţi şi nu ia dreptul de cetate prin promulgarea ei. In van iar o lege se promulgă daca unii nu o practică şi daca alţii o calcă la cea mai mică ocazie. Legea, deodată cu promulgarea ei, are nevoie de a fi sancţionată, garantită în contra tutulor atacurilor şi garanţia nu poate fi sigură până ce legea nu se releagă prin nodurile cele mai nestricabili, până nu se leagă şi se releagă astfel cum nici o putere umană să n-o mai poată desface, până când adică nu devine o relege sau religie, astfel cum s-o recunoască şi cel ce nu o practică, şi cel ce o calcă; şi cum oricare s-ar încerca spre a o dărăpăna să cază el mai întâi victimă. Când regii şi arhiereii în Israel se încerca a desfigura sau a călca legea, profeţii, pe temeiul relegii, venea a-i da cu fruntea şi cu nasul de condica Pentateucului; când corpul soţial, de la arhiereu până la cel din urmă din popol era plin de ulcere şi nu mai era loc sănătos unde să se puie nici degitul, când acest corp zăcea de corupţia generală sub jugul cel mai greu al Romei, când omul descindut din Ierusalem în lericho căzu în mâinile tâlharilor şi zăcea mai mort, Crist, după oliu şi vin vărsat peste plagele lui, adică după pace sau repaos şi întremare sau putere, cu cei doi dinari, cu Vechiul şi Noul Testament şi cu ce avea a mai pune de la sine ospătarul, vine a-1 însănătoşi deplin. Crist şi apostolii săi şi toţi martirii şi drepţii, pe condica relegii deteră peste trei sute de ani cu fruntea şi cu nasul pe toţi speculatorii omenirii. RIBI.ICEI.H 189 fct După ce, în fine, se constitui un tabernacul nou, o biserică Klcialâ, oricine se încerca a readuce din nou păgânismul, fie H§ar, fie papă, protestaţiunile cele mari nu se făcură decât în «liniei e acelor două condice numite testamente sau alianţe ale finului cu Dumnezeu. Când, după apariţia şi întinderea ~ llkmismului, acelui socialism asiatic şi barbar ce veni a da aci JliS cârc Crist promisese, când — zic - vreun calif sau sultan se încerca a relua datinele şi alurele Romei bizantinate şi Europei feodale, cel din urmă din musulmani, cu Coranul în mână, Vtnca a protesta înaintea islamului întreg. Foarte facil poate ' «Ica si împilatorul, şi împilatul, şi despotul, şi popolul legea; JUl este facil însă a o călca şi a o rumpe îndată ce poate deveni felege. Cu Testamentul Vechi şi Nou, cel din urmă din sclavii Rusiei se poate duce înaintea ţarului şi a-i zice: „Eşti om, eşti finirilor, eşti prada putrejunii şi a viermilor, după moarte vei lua după faptele tale. I.azar se va bucura în sânurile lui Abraham, tu te vei chinui în focul Gheenei. Dumnezeu e tată dl tutulor, Crist e amicul şi fratele celor scăpătaţi mai vârtos, ■ consolatorul văduvelor, iertătorul Magdalinelor, părintele Orfanilor; Crist m-a uns ca şi pe tine, ţarule, ca şi pe tine, pon-tcllce, Crist a deificat productul sudorilor proletarului, făcând tiill pâine şi din vin însuşi corpul şi sângele său, Crist a făcut tlii sau moştenitori pe toţi şi mai vârtos pe cei dezmoşteniţi. Crist a abolit castele şi privilegele“ şi alte asemenea... acel sclav £u Testamentul său în mână zice despoţilor săi tot atâta, şi încă fi mai mult decât zise revoluţia cea mare de la ’93, şi despoţii Mi îi pot afla alt pretext spre a-1 strivi, iar nu Testamentul cu âfire se prezentă căci acela nu e lege, ci relege, şi despotul Modern e nevoit a o recunoaşte, şi nu o poate denega nepedepsit. ţJnde-ţi e Testamentul, o, revoluţie de la ’93 şi ’48? Unde-ţi Ijglftabemaculu], unde-ţi e relegea, sancţiunea, garanţia legii? Filosofii secuiului XVII şi XVIII aspirară, meditară şi formulară legea; revoluţia de la ’93 o proclamă, constituanta > -ÎB p 190 ION HEI,IADE RĂDUI.ESCU o întări şi promulgă; însă unde îi fu garanţia în contra : apostaţilor şi a renegaţilor? în Asambleca reprezentanţilor? însă * vine un gigante şi îţi proscrie pe toţi şi îi leagă şi îţi sfarmă legea j cu vergă de fier, ca vasele olarului; vine după dânsul faraonis- j mul lumii ceii vechi, al dreptului numit divin, al Sântei Alianţe j şi darmă şi legea nouă, şi pe violatorul ei. I Care este cauza? Cauza este că cei ce au meditat, formulat f şi preparat legea, cei ce au aspirat la o lume nouă, filosofii voi : să zic, ca nişte alţi profeţi, au uitat calea naturală a progresului ce profeţii Palestinei n-au fost uitat-o niciodată. Nimeni, când suie o scară, nu-şi rumpe treapta din jos pe care a călcat, nici ! ceea pe care pune piciorul; adevăratul progresist nu leapădă j progresul trecut, conchistat odată prin atâtea sacrificiuri şi J nevoi. Profeţii Palestinei, ca să ajungă mai nainte, se baza pe ; Pentareuc, Crist se baza pe Pentateuc şi pe profeţi şi pe orice progres mai făcuse lumea afară din Palestina, Mahomet se baza pe Testamentul Vechi şi Nou, recunoscând pe toţi profeţii; filosofii moderni aspirară la o lume nouă, la un progres nou, dispreţând şi batjocorind toate progresele deja conchistate! Cine nu respectă pe părinţii săi, să se aştepte la a nu fi respectat de fiii săi. Revoluţia de la ’93 nu respectă revoluţiunile-mame dinaintea ei, revoluţiunile ce cu adevărat fură nişte mari şi ospitaliare etape în calea progresului, şi de aceea nu avu nici tabernacul, nici condică sacră, nici relege, care să lege mâinile ambiţioşilor, apostaţilor şi renegaţilor. Pentru că legea nu deveni relege, toţi renegaţii revoluţiunii, în loc de a trece de oameni pierduţi, avură din contra, onori şi recompense. Cu un cuvânt, revoluţia fără tabernacul n-are adoratori. Unde ţi-e Testamentul, o, fiie denaturată, o revoluţie de la ’93 şi ’48, unde-ţi e tabernaculul, unde ţi-e relegea, ca să cutezi a lua din mâinile şi din inimile popolilor singura armă cu care se pot apăra în contra împilătorilor şi speculatorilor cu corpurile şi cu sufletele lor? Şi de vei ajunge a-ţi face o condică, BIBLICELE 191 |1 de vei ajunge a-ţi crea o relege, aceea în etern va fi nerespec-{fttil $i batjocorită ca o meretrice, cie nu va avea candoarea ^Spectului filial către mama ta, relegea lui Crist. Vino, o, progres nou, vino, revoluţie adevărată! ieşi din fflrunchii progreselor trecute, ieşi din rărunchii mamei tale, din rflrunchii revoluţiei lui Crist, moşteneşte bunurile şi tezaurele mamei tale, descinde ca dânsa a consola pe cel de pe patul frigurilor, a libera pe cel din carceră, a trimite acasă, liberi, pe Cei din servi tudine, a face fii din cei dezmoşteniţi; descinde, în fine, până la gunoiul pe care zace l,azar (popolul), până în mormântul în care este îngropat, trage-1 din moarte la viaţă şi, Vrând a-i da viaţa cuvenită secolului XIX, zi mamei tale cu respectul cuvenit: de-ajuns, mamă, laboriie tale, sudorile tale tic sânge, plagele tale tic nouăsprezece secuii cer repaos la Cilrunteţelc tale respectabili; repaos, o, mamă bună şi cerească, tepaos, eu voi labora în locul tău, eu voi lua împungeri nouă, Cu marţiriuri nouă spre a duce omenirea unde degitul lui Dumnezeu arată. Nu m-ai născut, o, mamă, spre a aboli legea, (Ijâ spre a o împlini, a o perfecţiona. Vino, o, fiie demnă de o mamă atât de venerabilă şi divină, ţi mântuie pe mama ţa de cărturarii şi fariseii moderni, de Erozi, de proconsulii zilelor noastre, şi legea ta va fi cu adevărat ¿relege; tu vei avea altare nouă d-alăturea celor vcchi, tu vei fi (¿ treilea dinar lângă cele două depuse la casa de oaspeţi a Fiiului Omului. O, Proudhon, desigur vei fi condamnat de judicătorii tăi1 pentru că şi tu însuşi o ştii şi tu însuşi voieşti; însă cât aş fi dorit M fi fost condamnat ca un creator, iar nu ca un destructor! Ţine minte însă că acuzatorii şi condamnatorii tăi până în fine re vor Ierta, iar pe mine niciodată, pentru că tu le dai arme şi eu li le t ' Acesrea se scria pc când ti.Proucihoii era judicat pentru opera sa tmi rulată De la Justice dam la Révolution el clayis ÎEglise. 192 ION HEI .IADE RĂDU1.ESCU răpesc, tu îi faci a se arăta publicului de apărători ai religiunii şi ai celor mai sacre omenirii, şi eu îi demasc şi le demonstra toată apostazia; tu forţi popolii prin expresiunile tale a considera pe inemicii tăi ca nişte oameni sânţi, şi eu dau pe faţă toată păgânăratea şi ipocrizia acestora. Răul vine că răii triumfă şi trcc de buni, pentru că sapienta nu începe de la cercetarea vorbelor sau a numelor; cele zece raţionamente sau decalogul sunt luate drept zece comandamente sau poruñee; relegea sau religia, ce nu e decât sancţionarea legii, este luată drept teologie sau teocraţie şi de aci apoi Dumnezeu luat drept Satan, cum se exprimă Proudhon. Principele sau piuiturile de unde pleacă oamenii sunt false. Daţi în contra comandamentelor, ci nu a raţionamentelor, daţi în contra teocraţielor, ci nu şi a relegii, daţi în contra lui Baal, la care se închină toţi dinastii şi castele sacerdotali, ci nu în contra acelui Dumnezeu ce mântuie popolii din servitudine, ce trece pe cei liberaţi prin Marea Roşie şi cufundă faraonii într-însa, ce mântuie lumea de părinţii sau patres ai Romei şi îi arată un singur Pater, în ceruri; ce rumpe fiarele celor din sclavie şi îi trimite liberi acasă. Nu, Testamentul Vechi şi Nou este cartea revoluţionarilor, iar nu a despoţilor, şi astfel de carte ce nu se poate trezi şi desfiinţa ca declamaţiunile de la ’93 şi ’48. Să cerce Napoleon 1 şi Napoleon 111 a se juca cu această condică cum s-au jucat cu toate legile ce n-au devenit relege, şi va vedea câte zile sau câte ore poate duce. Până când o lege nu se releagă astfel cât să ţie de fibrele inimelor unei naţiuni întrege, şi cu distracţia ei să ameninţe cu distracţia şi exterminada unui popol întreg, legea nu are garanţie. Fie Napoleonii cât de mici şi cât de meschini, vin şi o toacă ca paiele şi o spulberă vântului pentru că puterea lor nu se întemeie decât pe nerespectul general al legii. Când legea în adevăr este respectată de un popol, nici un tiran nu cutează a o călca. 1858, mai 10 IX KI THISSA Cap. XXXIII l...........................................................] 11 vers. .iar Isus ajutorul (lui Moise), fiii.il lui Nave, june, nu se depărta de la tabernacul...“ Isus Nave când a murit era în etate de una sută zece ani. Se ştie că a petrecut şi el cu ceilalţi în deşert patruzeci de ani; se zice că a mai trăit după ieşirea din deşert alţi paisprezece ani. Prin urmare, Isus Nave, când a intrat cu tot popolul în deşert, era de 56 de ani. A se zice june este sau pentru că în adevăr era june pe lângă Moise şi după etăţile din acei timpi, sau că june aci se poate lua ca şi vorba copil (în casă), ca un pagiu sau ajutant ce era pe lângă Moise. Tot însă ce este mai de însemnat în versetul acesta este că, despărţindu-se tabernaculul mărturiei sau al protestaţiunii şi trâgându-se afară din campamentul unde se comisese nelegiuirea, păcatul sinuciderii naţionali, Isus Nave, ce este o personificaţie a tutulor junilor din Israel, precum adesea Moise se arată ca personificaţie a popolului întreg (vezi versetul 3), Isus Nave, personificaţia junilor ce aveau a conchista ţeara promisă, nu se mai depărta de tabernaculul protestaţiunii. Către voi mă adres, fiii mei de predilecţiune, junilor ai Româniii, căror le-am consacrat toate vegherile mele de mai mult de treizeci de ani: nu vă depărtaţi de tabernaculul protestaţiunii; de voiţi a ajunge la ţeara promisă, protestaţi cu 194 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU mine dimpreună în contra oricărui act v-a violat drepturile naţionalităţii. O, patrie, cu atâta mai mult de scumpă cu cât ai fost şi eşti de amărâtă! Fiie a Romei, departe de surorile tale, necunoscută de dânsele, orfană şi străină în mijlocul atâtor ginţi barbare; în amorurile tale legitime concepuşi şi purtaşi mai mult de un secul în pântecele tău o fiie demnă de antica Roma, demnă d-a sta alăturea cu Italia, Franţa şi Iberia. Numele ei fu pus mai dinainte: Uniune. lorgovicii, Şincaii, Maiorii, Lazării au dorit-o. Eu am cântat-o şi cu dânsa legănam toate visele de aur ale junilor României. Pruncul Uniune începuse deja a sălta în pântecele tău. încă de la 1849 şi ’50 începui a vedea că fiii acelor ce persecuta şi batjocorea pe Lazâr, când va veni timpul naşterii, se prepara spre a-1 sugruma încă din pântecele tău (vezi Epistole şi acte). Ora durerilor veni; pe atunci, Franţa, într-un amor nelegitim şi preacurvar, se lăsă a-i face ţarul un copil. Acesta fu o fată protejată de Ecaterina, deziderată de Niculae, laborată în fine de Alexandru. Fată bastardă, ieşită din adulteriul Franţei cu ţarul actual, îi puseră numele Uniune, şi fiii piericiunii veniră să ucidă pe adevărata ta fiie, ieşită din rărunchii tăi, din durerile tale, şi să-ţi dea de moştenire 1111 bastard, un monstru, numindu-1 Uniune. In van strigam că adevăratul prunc legitim se ucide mai nainte de a se naşte, în van arătam că nu e scumpa şi dorita noastră Uniune, surora noastră cea adevărată acea monstruozitate ce era adusă spre a ne răpi averea străbună şi până la tot ce mai rămăsese din drepturile tale. O, patrie! Unde îţi este pruncul cel adevărat? Mântuitu-l-ai de conspiraţia fiilor desnaturaţi şi de mahinaţiunile străinilor?... O, Dumnezeule! O, mamă mocăncuţă, mamă olteană, mamă ce tragi aratru ca Cincinaţii, ce paşti oile ca Baba Docliia, cât eşti de tare Î11 opincele tale, cât îţi sunt braţele de vârtoase sub iişoara ta. încă ţi-e rotund pântecele. Loviturele puilor de BIBLICELE 195 Viperă, veninurile complicilor Fanarului nu pot aşa de facil a te face să lepezi mai nainte de timp. E viu! Saltă încă în pântecele tău pruncul salvator, surora noastră de speranţă şi de fiftrunteţe. S-a învederat în fine cabala: bastarda Franţei şi a ţarului nu va lua locul filiei tale adevărate. Afară dar din campamentul unde s-a dospit şi s-a comis păcatul! Afară din campamentul nelegiuirii, o, junilor români, (li toţi românii cei maturi ce corespundeţi la speranţele junilor! Afară, întindeţi şi împlântaţi tabernaculul protestaţiunii şi nu Vi mai depărtaţi de dânsul, pentru că în mâinile voastre se confidă viitorul patriei. [......................................................................I Cap. XXXIV După revoluţia lui Vladimirescul, Grigoriu Ghica fu numit domn în Ţeara Română. Intr-o sărbătoare marc se ducea vodă, cum se zicea, cu alai la biserică. Strada Mogoşoaie era plină de spectatori. De pe toate ferestrele, mii de capete se uita cum trece vodă cu alaiul. în casa în care mă aflam era şi răposatul Paris Mămuleanul, cum şi un neamţ mai simplu. Bărbaţi, femei erau plini de bucurie că văd un vodă român. Mămuleanul, din fire voios şi rident, se adresă cu ilaritate către neamţul cu care era familiar şi ca să facă râs adunării îl întrebă cu oarecare maliţie, ca să vază până unde pătrunde interlocutorul său jocul fanfaronadei inocente. - De, neamţule, îi zise, văzut-ai ce suntem noi, românii? Daca tu te tot fuduleşti cu nemţii tăi, spune-mi acum: aveţi voi vodă ca noi? - Cum să n-avem vodă? întrebă şi neamţul, făcând ochii mari de mirare. - Unde aveţi voi vodă, neamţule? lui n-am văzut nici un vodă, n-am auzit de nici un vodă în ţara nemţească. - Dar n-ai văzut tu pe vodă al nemţesc! Să vezi pe vodă al nemţesc, că întrece pe al vostru, stăruia neamţul să convingă pe Mămuleanul. - Care vodă nemţesc? BIBLICELE 197 - Vodă nemţesc, al de la Viena. - Măi, ncamţule, dar ăla nu e vodă, ci împărat, sau f imperator, sau Kaiser. Eu nu te întreb de aveţi împărat, ci de Rveţi vodă, asta să-mi spui tu mie, şi atunci să zic că aveţi ; dreptate să vă fuduliţi. Bietul neamţ, în amorul său propriu naţional se sforţa în nlsul tutulor spre a învedera că au şi ei vodă, şi că vodă al lor 6 cu mult mai mare decât al românilor. Apucă acum pe un ebreu din timpii lui Moise şi întreabă-1, (Ui ca un român caustic, ci ca un egiptean în adevăr orgolios ! - {|c credinţele sale, întreabă pe un ebreu: t.....- De, ebreule, spune-mi, aveţi voi taumaturgi sau făcători de minuni ca noi? Ebreul, fireşte, ar fi răspuns: ' : — Hei! Dar nu ştii tu ce taumaturg avem noi, că întrece pe toţi ai voştri! - Care e taumaturgul acela? - Eloini, ar răspunde ebreul cu totul îngâmfat. - Măi, ebreule, ar răspunde un adevărat credincios, dar »cela nu e taumaturg, ci Dumnezeu creator! De unde! Ebreul ar stărui să învedereze că taumaturgul lui întrece pe toţi pehlivanii din Egipt. Noi însă acum nici glumim, ca răposatul Mămuleanul, nici lle îngâmfăm ca un superstiţios de faraonean, ci zicem cu toată «iriozitatea şi pietatea că Dumnezeu e creator sau făcător de lunii şi judanul înţestat şi tare în cerbice, şi catolicul descântat de cei ce totdauna l-au stors, stăruiesc să ne învedereze că ~ Dumnezeu este făcător de minuni. In van le spunem că minunea nu e nimic pe lângă univers, căci el trece cu batjocura lui de pietos, de credincios, şi noi de sceptici, şi poate de tor ce î există mai rău pe pământ. Unui se ţine de ebraica sa, cu prodigele ei, şi altul de Vulgata sa, cu miracolele ei; noi ne ţinem de Septuaginta ce nu vorbeşte decât de evSo'icc, 198 ION HEI.IADE RÂDU1.ESCU ^aujJ.dCCTia, crenela, şi niciodată de $aup.on:a; şi mai mult decât toate, ne conducem ca tot omul de mintea ce fiecare o are de la Dumnezeu, iar nu din tradiţiuni umane şi mai adesea înrădăcinate cu rea-credinţă. Văzut-aţi vreodată vreun actor ca Talma, văzutu-l-aţi pe strade sau în viaţa privată, în toată simplitatea sa? Un om ca toţi oamenii. Văzutu-l-aţi apoi pe scenă, identificat cu rolul său, cu personagiul ce joacă, recitând versuri, exprimând idei ce nu sunt ale sale şi care nu se nasc în momentul acela; şi cu toate acestea, acel actor, acel Talma nu mai e nicidecum omul acela ce îl văz toţi, în toate zilele. Talma de pe scenă, exprimând ideile altora, deveni o celebritate şi objectul de adoraţie al Franţei întrege. Am văzut în Paris un maestru de arme, om foarte mic, magru şi cu o figură mai ca a unui orangutan. Hei! ci să-l vezi şi pe arenă! Nimic nu e mai frumos şi mai sublim decât acea figură, până aci atât de uscăţivă şi fără nici o pretenţie. Ochii îi fulgeră ( nu-mi luaţi expresia ad-litteram, c-apoi mă scoateţi de minciune), dinţii de avoriu îi sunt numai un râs, şi râsul ce un pictor nu-1 poate da pe buzele Victoriei. Imaginaţi-vă acum nu un artist ca Talma, nu un maestru ca maestrul nostru de arme ce nu s-au ocupat decât de cum a face plăcerile unor spectatori oţioşi, ci un Moise, un Solon, un Numa însuşi, ce nu recită şi exprimă ideile altora, învăţate pe dinafară, ci îşi exclamă ideile sale, nouă, calde, fierbinţi, ieşind din fundul iuimei în aprinderea imaginaţiunii... Ei, d-aţi vedea pe om în momentele acelea, d-aţi vedea pe poet în camera sa, exprimându-şi versurile sale însuşi în momentul când acestea scapă din acel cămin empirean cărui îi zicem inimă, d-aţi vedea pe adevăratul vat sau profet în asemenea minute, v-aţi convinge că nici o rază, nici o lumină, nici o aureolă materială nu e aşa de glorioasă şi de sublimă ca aceea spirituală şi nevăzută, şi BIBLICEI .E 199 liccxprimată, cc încinge fruntea celui ce îşi consacră vegherile : pentru alţii, uitând cu zilele şi cu nopţile şi d-a mânca, şi d-a bea, şi d-a dormi. Astfel fu Moise când descindu din munte, . HM fel era totdauna când vorbea întru sineşi şi tot astfel ni-1 arată f tllimai Biblia B¡sericei Răsăritului. V s A TREIA CARTE A LUI MOÏSE IV TASRIAH Cap. XII Moise, ca să arate cât e de mare plaga ce vine din corump-ţia inimei sau a moravurilor, o arată că se vădeşte şi pe vestminte. Şi în adevăr că desfrânaţii şi viţioşii se cunosc şi după vestminte, după port şi după mers. Cine astăzi poartă pălăria şi bastonul ca omul ce la 1848 a fugit cu bani d-ai visteriei? Cine îmblă cu nasul mai în sus, bravând toată lumea, ca cel mai disfaimat prin toate foile publice ale Europei ca fur de diamante? Care fizionomist, care Teofrast şi I avater, văzând după chip şi după port, pe capul tutulor vagabonzilor şi perturbatorilor de meserie, pc uzurpatorul naţionalităţii române, pe coruptorul junimii române, nu ar zice, uitându-se în ochii lui bolboşaţi şi în portul lui, că e un scăpat sau din ocnă, sau din spitalul nebunilor? Vestmintele beţivului sunt sordide şi maculate; unde vedeţi maculă de cerneală e semn de scris; unde vedeţi maculă de vin e semn de băutură, sau de amestic cu cei ce beau; unde vezi maculă de sânge e semn că s-a făcut o înjunghiere sau cel puţin o plagă de voie sau fără de voie; unde se văz macule de urdori, e semn ele ulcere. Viţiul, malaria îşi pun sigiliul nu numai în pielea şi carnea omului, ci şi pe vestmintele lui. PREFAŢĂ Studiul şi enumerarea doctrinelor filosofice, religioase, morali şi politice, ce deodată cu începutul istoriei făcură educaţiunea generului uman, forma primul volum care servea ta o intruducţiimc la un curs de filosofie a istoriei ce am elaborat în câţiva ani, pe când mă aflam în insula Chio. Era împărţite aceste doctrine în trei ramure principali, adică: Unitare, în mai multe variante, : dualiste, şi trinitare, asemenea, de diverse sisteme. Cu acestea în mână începui a studia începutul, destinatele li viitorul, mersul - cu un cuvânt - al popolilor ce au figurat pc faţa pământului, şi m-am convins că cei crescuţi şi învăţaţi iau îndoctrinaţi în credinţele unitare au rămas staţionari, nepu-lllld face nici un progres; că cei deprinşi în doctrinele dualiste, când propăşiră înainte, când repăşiră înapoi, după natura tgrminilor sau principelor din cari se compunea diadeie sau dualităţile lor dogmatice; şi că trinirarii, unii păşiră înainte, pe Calea progresului adevărat, şi alţii nu se mişcară decât tot înapoi, J9e calea regresului şi perversiunii; primii se înălţară spre ijestinaţiunea Omului, facilitând gencrariunilor viitoare (ivântul spre regiuni mai nalte, către perfecţionarea umanităţii; (1 cei de a doilea, luând calea pieirii, se pervertiră din starea Bfimitivă, degradându-se şi căzând mai jos şi decât fiarele, Sjfgveniră sau carneficii, sau victimele semenilor lor. 204 ION HEI IADE RĂDU1.ESCU Revenind, după un exiliu de unsprezece ani, în patrie, din multe cauze sau mai bine nevoi abandonai studiul istoriei şi, în mijlocul evenimentelor şi agitaţiunilor în cari mă aflai cu naţiunea întreagă, fui nevoit a aplica doctrina echilibrului antitezilor asupra chestiunilor de faţă şi celor mai ardenţi, în cari se '/.buci na soţietatea română. Vrui să împrumut, de s-ar fi putut, naţiunii române sufletul meu întreg şi, o! cutezanţă înaltă! vrui ca vocea din fundul inimei mele să divie vocea Popolului român, convins fiind că prin vocea pruncilor, prin vocea celor umiliţi cu spiritul, prin vocea Popolului, Dumnezeu, foarte adesea şi mai vârtos în crizile supreme, a confundat cugetele şi încercările laoplanilor. Vrui a da un nume oarecare foaiei ce era a coprinde şirul chestiunilor ce îmi propuneam a tracta şi, ocupat cu tipărirea Bibliei, personificai popolul român în numele biblic de Isahar. N-am putut elabora, în această primă ediţiune, după o coordonare oarecare a materielor, ca să-şi aibă un şir care s-ar fi dictat de raţiune, cum in-am fost deprins a elabora într-un curs mai de o jumătate de secol, pentru că nu puteam domina şi ordina evenimentele după cum aş fi putut a-mi domina şi coordina ideile. Aşteptam tordauna ziua de mâine cu evenimentele sale şi chestia zilei devenea obiectul meu de tractare, pe care îl puneam în cumpănă cu antitezea lui. în loc de a începe de la dualităţile primordiali şi a continua cu cele ce ar fi purces din acestea, în loc de a urma spre exemplu după programa ce mi-aş fi putut trage ca în introducţiunea istoriei, adică: Timpul şi locul, Spiritul şi materia, Sufletul şi corpul, Mişcarea şi inerţia, Puterea şi forţa, Voia şi nevoia, ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 205 Libertatea şi fatalitatea, Progresul şi conservaţia, Bărbatul şi femeia, Egoismul şi abnegaţia, Dreptul şi daroria, Guvernul şi popolul, Votul şi ră/,votul, Dreapta şi stânga, Legea şi fărdelegea, între înccntralizare şi descentralizare, concentralizarea, Unirea şi unitatea, între cenzură şi licenţă, libertatea tiparului, Propriul şi comunul, |i apoi să urme/, cu restul celorlalte chestiuni; evenimentele însă Hiă forţară a începe de la mijlocul şirului meu de diade, după şjhestiunile ce se prezenta pe toată ziua. Şi astfel, opul meu ieşi după cum se vede în următoarea tablă de materie: TABLĂ DE MATERIE PARTEA 1 Misia acestei scrieri Superstiţia şi atciia Tirania şi anarhia Primul codice român Monada, diada şi triada Progresul şi conservaţia Englezii şi francezii Aristocraţia şi evghenia Boierii şi ciocoii Lupta între boieri şi ciocoi Postscriptum Anexe istorice 206 ION HFJ.IADE RÂDU1.ESCU Doi 1821, doi 1848, doi 1859 Anexe Situaţia Moldo-Valahiei la 1848 Mihaida, cântul II PARTEA II Intruducţie La Schillcr Guvernul şi popolul Anexe Virtuţi şi viţiuri încă o dată progresul şi conservaţia Cenzura, licenţa şi libertatea tiparului Câteva însemnări despre cenzură în 1845 Adoraţia magilor Satira Dreapta şi stânga A. Votul şi răzvotul B. Instituţiunile României C. Unirea şi unitatea Anexe I. Constituţia de la 1848 II. Proprietatea şi comunismul III. Proprietarii şi sătenii în Bucovina IV. Proprietarii şi sătenii în România Cum devine omul proprietar? Sunt două căi: întâia cale A doua cale Zavera şi contrazavera Nici armarea gloatelor, nici gardia orăşănească. militară PAR'l'EA III Timpul şi locul, spiritul şi materia etc. Partea istorică ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 207 Periodul I Periodul II Periodul III Eroismul şi abnegaţia Legea şi fărdelegea Legea şi relegea Concentrarea Comerciul vechi şi comcrciul nou Israelitii şi judanii Averea stabila, averea nestabilă 1SAHAR SAU LABORATORUL Scriere socială, politică şi literară După Septaginta: Isahar dorit-a bunul şi afla-va repaos în mijlocul loturilor (de pământ). Şi vizând repaosul că bun (este) şi pământul că gras, îşi sumise umărul spre laborare şi deveni bărbat agricultor. (Geneza, cap. XLIV, vers. 14 şi 15) După ludiiista şi Vulgata: Isahar, asasin robust, se culcă în staule; Şi văzând că repaosul bun este şi pământul delicios, îşi supuse umărul la sarcină: angaria şi tributul (birul) furi partea lui. (ide ci colonic Alegeţi, românilor: vreţi să fiţi creştini răsăriteni, sau judani, or catolici, or protestanţi? Părerile vor fi două, şi câmpurile două, ca în toate naţiunile. Misiunea acestei scrieri va fi spre a arăta durerile românului Ui genere, nevoile şi aspi raţiti ni le lui. însă ca să începem dc la început, sau de la rădăcină, vom asculta ţiperile ce ies din sânul, 208 ION HEIIADE RĂDUI.ESCU din rărunchii săteanului laborator şi ale burghezului pământean, pentru că aceştia sunt rădăcina sau tulpina de unde răsar la noi, de atâţia secuii, toate ramurele arburelui soţial. In alte părţi n-a fost aşa: drcgătoriile, judecătoriele, clerul oficial, ştiinţele, artele, industria, comercial au fost partea conchistanţilor, că pământenilor 1111 le lăsară decâr inoranţa, laboarea necontenită şi lipsa şi mizeria necontenită; unii îşi apropriară numai drepturile şi altora le impuseră datoriile. La noi, din contra, originea tutulor condiţiunilor sau stărilor societăţii a fost şi este încă în genere aratrulsau opinca. De se află excepţiuiîi de străini, acelora li s-au zis şi li se zice venetici. Spre a prospera dar arbítrele soţial cată neapărat ca rădăcina lui să se afle în bună stare, plină de vigoare şi de suc de viaţă. Luptele scrierii acesteia vor fi de a combate cu cuvântul $i cu moderaţie, pe arena drepturilor adevărat naţionali şi a legilor, atât terorismul baionetelor de orice natură, cât şi terorismul cuţitelor şi armelor ascunse ale mercenarilor conduse de venetici. La violenţă de injure vom opune vehemenţă de cuvânt; la calomnii, vom opune faptele adversarilor noştri. Deviza scutului nostru va fi una şi aceeaşi: Echilibrul antitezilor, şi prin urmare: Dreptul şi datoria, Autoritatea şi libertatea, Guvernul şi popolul, Conservaţia şi progresul etc. vor afla acelaşi respect din partea noastră, aceeaşi apărare, acelaşi cult, pe cât vor fi în echilibru; iar la întâmplare de a învinge o parte, vom trece în partea celei învinse, spre a susţine echilibrul. Cu aceeaşi datorie şi ardoare vom susţine şi libertatea, şi popolul, şi progresul. Vom arăta prin alte cuvinte că unde 1111 e datorie, 1111 este nici drept; că unde nu e libertate, 1111 e nici autoritate; unde nu e popol, 1111 e nici guvern; unde nu e progres, 1111 e nici conservaţie, şi viceversa. Primul pas în această echilibrare cată să aibă partea cea mai importantă, partea cea mai necesarie spre a putea cineva exista şi trăi ca 0111. Pentru noi, binele stă în echilibrul antitezilor. De ECHILIBRU ÎN TRE ANTI TEZE 209 VS trage mai mult autoritatea sau guvernul, avem tiranie, despotism; de va trage mai mult libertatea sau popolul, se naşte libertinagiul, demagogia, anarhia; din rumperea echilibrului rezultă răul. Spre a combate dar răul, de bunăvoie ne vom arunca, după cum iic-am aruncat întotciauna, între două focuri. Pc tărâmul politic or social ne vom pune între focul despoţilor între focul demagogilor sau anarhiştilor; pe tărâmul religios vom da cu aceeaşi vigoare şi în capul teocapililor, şi în capul Meilor. Pe tărâmul literariu vom tracta cu acelaşi dispreţ atât zbieretele ridicole ale rutinei pedanţilor, cât şi vociferările anarhiei ciarlatanismului Sarsaililor. Nici tiranie, nici anarhie. Nici superstiţia, nici ateia. Nici pedantism, nici sarsailism. Intre tiranie şi anarhie vom pune dreptatea. Intre superstiţie şi ateie vom pune religia. Intre pedantism şi sarsailism vom pune ştiinţa. Iar dreptatea, religia, ştiinţa 1111 vor merita aceste nume de nu vor fi sinonime cu adevărul. Doctrinele noastre poate să le confunde cineva cu ale celor ce se zic Ac juste milieu, ferească Dumnezeu de nişte asemenea fiinţe hermafrodite, de fiinţe ce nu sunt nici masculi, nici femine, nici cai, nici asini. Această speţie de curciture din natura lor, de când e lumea, sunt condamnate de a 1111 produce nimic. Catârii 1111 se mărită, catârii nu se propagă. Iar bărbatul şi femeea produc familia; dreptul şi datoria produc libertatea; libertatea şi autoritatea produc ordinea; popolul şi guvernul formă soţietatea; conservaţia şi progresul formă calea perfectibilităţii. Acestea pentru cele din întru, şi vom avea oca/.iuni a le aplica şi a le dezvolta şi mai bine. în cât pentru cele din afară, aceleaşi principe avem, aceeaşi doctrină: binele nu-1 putem vedea decât în echilibrul puterilor te ne-au garantit existinţa noastră politică. Cât însă va trage 210 TON HEI.IADE RĂDUI.ESCU sau va apăsa sau va influenţa una mai mult, nu poate rezulta decât răul pentru noi. Adică, fiind că existinţa noastră politică stă de la garanţia acestor puteri, este natural ca fiecare garant să dorim a fi tare si să insufle credit, căci atunci suntem şi noi bine. Iar de se va întări unul mai mult, şi celalalt Va deveni mai debil, pentru noi 1111 va rezulta decât răul, pierderea. Prin urmare, nu vom putea suferi nici împilarea, nici ajutorul or protecţia din partea uneia, mai mult decât din partea alteia; nici persecuţia, nici sentimentalismul exclusiv. Adică nici astăzi atâta foc şi inimă albastră, nici mâine că originea ni se pierde în întunerecul seculilor. Nici astăzi atâta cârdăşie, şi mâine mitraliare pe dealul Spirii. La asemena împregiurări, să ne ierte fiecine, că noi vom combate din toate putinţele toată influinţa exclusivă şi toate cabalele ei, şi toată trufia ei, şi toţi îngerii ei, şi toată sinodia ei. Articolele noastre, fără a fi scurte, vor fi breve şi cât se va putea mai clare. Chestiunile vor fi aşternute sau expuse pe înţelesul tutulor; în toate principele opuse, câmpurile vor fi distinse. I. Hei iade ISAHAR SAU LABORATORUL I I. SUPERSTIŢIA ŞI ATE1A Am zis în prefaţa Biblicelor că, de n-ar fi reocapilii, n-ar ieşi nici protestaţiuni religioase, anarhia în credinţe şi, prin urmare, ateii nu şi-ar avea locul. Când apoi luptele se încep şi câmpurile se despart, răul vine din amândouă părţile: şi acţia, ţi reacţia trece măsurele, şi de o parte şi de alta excese oribili, răzbunări şi represalie; şi o parte, şi alta nu mai e cu minţile întrege. Răzbelul însă, sau lupta, nu este o stare normală a omului Sau a soţietăţii, este o malatie, sau mai bine o epilipsie în care membrii omenirii se bat între sine în convulsiunile lor: om pe om se acuză, om pe om se calomnie, om pe om se ucide. Răzbelul e un rău; răzbelul civil e şi mai rău. Intre două rele dar, tot omul preferă pe cel mai puţin rău; tot omul îşi apără şi îşi are de scumpă viaţa. însă de va fi să moară, nu i se pare aşa de crud când îl ucide inemicul de dinafară, cât cei din câmpul său şi cei mai de aproape ai săi; şi când iarâ îl ucid adversarii, preferă mai bine a deschide pieptul şi a fi împuşcat decât a fi spânzurat. Prin urmare, voiesc şi prefer ştiinţa, ca 1111 adevărat bine şi, la câte nu ştiu, mă simţ ferice cu o credinţă veră ce mă duce la mântuire şi la ştiinţă. însă de va fi ca din calamitate să pierd 212 ION HEI.IADE RADUI.ESCU dinpreună cu popolul şi ştiinţa, şi credinţa, prefer mai bine a cădea sub jugul teocapilor, ce tot mai au oarecare forme şi o disciplină, decâl a cădea în vorticele uraganilor ateismului, ce mă spulberă şi mă pierde şi materialemente, şi spiritualemente. Mai bine un papă, un ţar, un sultan ce-mi împila sufletul şi mi-1 lasă a exista, deşi împilat, decât anarhia ateilor ce nu-mi mai lasă nici suflet, nici speranţă, nici consolaţie. Cecrop, revoluţionar egiptean în contra faraonismului, aduse o credinţă în Grecia ce, combătând autoritatea, puse în cer revoluţia ca prima divinitate: Jupiter revoluţionarul învinse pe vechiul Saturn. Cu această credinţă grecii, adoratori ai revoluţiunii şi ai libertăţii, progresară şi întrecură pe roţi popolii antichităţii. Când însă scepticismul dezbină în atâtea facţiuni Grecia, când grecul începu a nu mai crede nimic şi a-şi batjocori, ca Lucian, credinţele, când grecul nu mai avu nici o speranţă, nici o aspiraţie, grecul căzu întâi sub romani şi apoi sub turci. De se mai regeneră în urmă, aceasta proveni pe de o parte din jugul cel greu al turcilor, şi pe de alta din nouăle speranţe şi aspiraţitmi ce cristianismul insuflă în acele inimi, din originea lor adoratoare revoluţiunii şi libertăţii: tracii ţin ni Ie de la străbuni nu se sting subt jugurile nouă, căci jugul împila, 1111 desfiinţează însă. Moisc iară, revoluţionar tot în contra faraonismului sau ţarismului antic, dete credinţe nouă, legi nouă popolului ebreu ce era chemat a deveni naţie, formând un singur corp, o individualitate colectivă personificată în numele de Israel. Israel, prin speranţele ce i le insuflă acele credinţe, ajunse a conchista Palestina, ca ţeară deja promisă, şi se constitui în star printr-o constituţie ieşită din acele credinţe; îşi avu atâţia profeţi şi eroi, şi tot din acele credinţe răsări în fine cristianismul, soarele dreptăţii, mântuirii sau al libertăţii integrali şi al civilizaţiunii moderne, şi însuşi al armoniei fiitoare, la care aspiră toţi ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 213 popolii. Cum însă începură ebreii a pierde căldura credinţei, 41 se îndoi de cele promise, sau a crede mai mult litera decât ipiritul legii, a se îmbuiba cu datine şi doctrine străine şi Ifterogene, ebreii căzură fără a se mai scula. După aceasta, creştinii în genere, prin credinţele lor, din doisprezece oameni obscuri, necunoscuţi şi persecutaţi, ajunseră a se îmnuilţi şi a sui credinţa lor şi pe tronul Romei, ţi pe tronul Bizanţului. Ateismul însă aduse Franţa în starea Imperiului bizantin. II. TIRANIA Şl ANARHIA Voiesc iar pacea şi libertatea din tot sufletul şi din toată vârtutea; acesteia am consacrat şi veghierile şi toate zilele vieţei mele. însă daca din calamitate va fi să o pierz, prefer mai bine a cădea sub jugul şi capriciele unui singur despot decât sub jligul şi capriciele anarhiei: „Mai bine un secul de tiranie decât o noapte de anarhie“ au zis înţelepţii antichităţii. Despotismul te subjugă, ci trăieşti spre a te libera; anarhia te distruge. Despotismul te ucide ca individ; anarhia te ucide ca naţie. Despotul te pedepseşte pentru câte ai făcut în contra lui; popolul în anarhie te pedepseşte pentru câte ai făcut spre binele lui. Despotul îţi flagelă corpul cu verge sau cu cnutul; popolul în anarhie îţi flagelă suflerul cu calomnia. Unul te judică şi te ucide pentru câte ai făcut; altul te judică şi te ucide pentru câte eşti inocent, pentru câte n-ai făcut şi nici nu ţi-a trecut vreodată prin minte. Anarhia a ucis profeţi, a exilat Aristizi şi Temistocli, a condamnat la cicută Socraţi, a pus pe cruce pe Mântuitorul lumii; (l dezbinat Grecia şi a făcut-o să piară ca stat şi ca instructoarea lunni, a făcut pe Israel să devie judaist şi a risipit pe judan peste toata faţa pământului. 214 ION HEI.IADE RĂDUI.ESCU Unde jugul sau despotismul islamului aresta corupţia Bizanţului de a se mai întinde până la oasele şi măduva grecului Lladei şi Epirului, conservă naţia elenă şi o învârtoşa prin trei secuii de aspre încercări şi tribulaţiuni, nivilă clasile până ce ajunse a produce Rigi, Corai, Canari, Bociari etc., ce Bizanţul n-a produs şi cari, în fine, regenerară Grecia. Iacă dar pentru ce zise înţelepciunea antică: „mai bine secuii de tiranie decât o noapte de anarhie“. Cu acestea voi să arăt că Grecia antică şi Palestina, filie ale revoluţiunilor în contra faraonismului, avură şi ele, ca toate ideile şi faptele mari, doi inemici: sistemele despotice de din afară şi anarhiele din întru. Grecia şi Palestina neîncetat fură combătute de o parte de succesorii faraonismului, adică de perşi, de Alexandri, de Roma păgână, de Roma imperială, de Roma papală, şi de alta parte de anarhia politică, de anarhia religioasă, aceşti inemici de din afară şi din întru nu le mai lăsară repaos până ce nu le desfiinţară ca staturi. Grecia de astăzi şi România de cine sunt combătute pentru crima că aspiră la viaţă, la libertate, la viitor? De din afară, de succesorii perşilor, de monarhiele absolute, şi în întru de anarhiştii politici, de anarhiştii religioşi; aceştia s-au pus să ne ardice şi numele de român, să ne derapene instituţiunile străbune şi salutarie, să ne ardice toate credinţele, toate speranţele, să ne lase în voia întâmplării, fără viitor providenţial, lăsându-ne în viitorul hazardului, lnemicii de din afară şi-au dat mâna cu cei din întru, sau inemicii din afară surâd la saturnalile acestora: lasă să facă, îşi zic, că ne prepară tărâmul. In contra acestei monstruoase alianţe, acestui pact ocult, cabalistic, infernal, mă voi opune ca şi până acum, cu toată vigoarea: în contra şi despoţilor, şi a anarhiştilor, în contra şi a teocapililor, şi a ateilor. Timpii sunt critici şi foarte grei, mai grei şi decât în zilele lui Matei Basarab. Atunci, acesta salvă România făcând a se traduce Biblia, creatoarea de societăţi şi ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 215 toate cărţile bisericei în limba română decăzută de atunci, conservând naţionalitatea prin conservarea limbei. în epoca de acum, mă preparai încă de mai mulţi ani a mă înfăţişa şi eu românilor iarăşi cu Biblia în limba regenerată din zilele noastre, în limba combătută iarăşi de fllii piericiunii, de tcocapili de o parte, şi de atei de alta. Voi face românilor înţeleasă cartea lumii; şi prin Biblice cunoscând odată românii Biblia, va zice Dumnezeu: „să fie lumină“, şi va fi lumină. Şi elementele haotice se vor pune la locul lor. III. PRIMA CONDICĂ A ROMÂNIEI Epoca este critică, şi din crize va rezulta moartea sau o viaţă nouă şi, prin urmare, viaţă organică. Spre a organiza un popol, se cuvine a lua în consideraţie natura lui, daunele lui, credinţele lui şi însuşi prejudecăţile lui. Românul ca stirpe din originea lui fiind roman, veni în Dacia cu tradiţiunile nu ale Romei imperiali şi corupte, cu care nu era încă dedat, ci cu ale Romei Cincinaţilor, Regulilor, Scipionilor; pentru că în Dacia nu se stabiliră patricienii Romei, ci legiuni recrutate din sânul comunelor sau satelor celor mai depărtate şi ferite de corupţie şi de moda imperialismului. Cu acele tradiţiuni şi datine trăiră în România şi nu adoptară doctrinele creştinilor primitivi decât pentru că Roma imperială le împunca jugul imperatorilor şi al patricienilor deznervaţi, unde Evangheliele spărgea fiarele sclavilor şi chema pe plebei la tronurile pontificali, la egalitatea drepturilor ce fusese viaţa Romei care alungase pe Tarquinii. Romanul deveni creştin pentru că a fost tordauna adorator al libertăţii şi al egalităţii şi mai mult; dreptul numit roman şi pe care noi îl numim păgân, nu era drept decât al patricienilor. Grecul adevărat şi romanul adevărat îşi avea şi ei, după datinele lor, după deprinderile lor primitive şi după starea în 216 ION HEI-IADE RĂDUI.ESCU care ajunseseră când li se uzurpaseră libertăţile, de la Cezar, August şi următorii acestora, îşi avea şi ei aspiraţiunile lor, aştepta şi ei un liberator. Mesia dar, pe care fariseii iudaişti crucificară şi pe care israeliţii proclamară, fu recunoscut de Dumnezeu al grecilor şi romanilor dezmoşteniţi. Fariseii Iudeii, patricienii, imperatorii Romei şi tiranii lumii persecutară şi martirizară trei sute de ani pe adoratorii Mântuitorului. Succesorii fariseilor şi succesorii imperialismului roman, nemaiputând în urmă persecuta pe creştini, pentru că se îmmulţiseră, se puseră a le parodia doctrina şi a le specula Dumnezeul; şi unii, şi alţii, neîncetat combătură pe grecii şi pe romanii dezmoşteniţi şi de din afară cu forţa, şi din întru cu farisaismul sau iezuitismul. Românul, în fine, din Dacia întoarse spatele către apus şi nu-şi mai luă ochii de la răsărit, pentru că la apus nu mai văzu decât o sistemă, unde la răsărit vedea o doctrină încă pură, sau cu mai puţin aluat farisian; pentru că la apus văzu absolutismul şi despotismul în religie, unde la răsărit se vedea încă o formă constituţională şi democratică în ecclesie, pentru că la apus papa deveni suveran şi despot, unde la răsărit patriarhul purta şi poartă încă acelaşi jug cu popolii, pentru că la apus ecclesia devenise complice şi protectoare cezarului, unde la răsărit biserica n-avu nimic d-amestic cu cezarul1. în cele din urmă Radu Negru, fiind român, adică roman şi creştin răsăritean totdeodată, era chiemat spre a constitui un stat şi a guverna iarăşi români. Dreptul păgân al patricienilor romani, dreptul feodal nu putea să facă legea sau constituţia românilor. Radu Negru fu nevoit a constitui pe români ca pe Israel. Legea proclamată pe muntele Sinâ deveni prima condică a României pentru că numai aceea ar fi putut guverna 1 Vom vorbi şi despre abaterea oamenilor bisericei (vezi Aristocraţia si evghenia). ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 217 yi împăca pe romanul devenit creştin şi mântuit din corupţia patricienilor Romei; aceasta singură putea fi legea lui după flutura lui, după originea lui, după datinelc lui patriarhali, după Credinţele lui, după aspiraţiunile lui. Legea lui Moise deveni legea românilor ce le dete Radu Negru, cu toate că acesta venea î ţie peste Carpaţi, unde abandonase pentru totdauna drepturi -- feodali, drepturi ereditare. Spw Fu el atât de român şi atât de creştin încât să lepede titluri nobiliare şi drepturi de moştenire, vasalii şi servii ce avusese peste Carpaţi ca, devenind legiuitor românilor şi fondatorul icestui domniat, să-şi condamnc posteritatea întru a se pierde obscură şi fără nici un drept ereditar? Sau că românii nu l-ar Îl putut suferi de duce în capul lor de nu s-ar fi lepădat de toate fiicele drepturi păgâne şi feodali? Eu crez că şi una şi alta au cătat nil -şi dea mâna. Căci nici românii nu l-ar fi suferit de s-ar fi - încercat a constitui domnia şi orice grad al ierarhiei ereditar, jlici el nu s-ar fi învoit bucuros la asemenea condiţiuni de n-ar fl fost român; şi unii fură geloşi de drepturile lor egalitari, şi =’ ftltul foarte leal din caracterul său particular şi din natura sa de ţ'eoniân. r Aceeaşi faptă se văzu şi în Moldova, unde Dragoş află atâtea republice confederate. în toată istoria României, şi în timpii domnilor pământeni, şi într-al fanarioţilor, şi de la Regulament - tncoa, firul roşu ce distinge pe capii românilor este tendinţa Cfttre egalitate, şi aceasta o vom demonstra în urmă, prin fapte eu istoria în mână. Biblia dar constitui de la început România, la fondarea : domniatului său; Biblia îi conservă naţionalitatea şi limba, în preziua de a cădea sub fanarioţi şi subt influinţa Nordului, Biblia vine şi acum, în această epocă critică, a despărţi dintre întuneric şi dintre lumină. Am zis mai sus că din crize rezultă sau moarte, sau o viaţă nouă şi prin urmare organică. în momentele de organizare 218 ION HEl-IADE RĂDULESCU având a dezbate chestiuni importante şi întâmplătoare, şi poate nouă cu totul şi străine în Pentateuc, ce a fost prima condică a fondatorului României, Isahar se va ocupa de acelea şi va complecta Biblicele în cele ce se ating de organizaţia actuală. Păşind mai nainte, nu se cuvine a uita puntul de unde am plccat: progresul nu se poate împlini fără conservaţia averii deja realizate, fie aceasta materială, fie spirituală, fie morală. Naţia întreagă şi legiuitorii ei de astăzi nu se cuvine a pierde din vedere instituţiunile străbunilor noştri şi credinţele şi datinelc populare, întemeiate pe Biblie. Cu legi şi doctrine eterogene, aduse sau imitate de din afară, se pierde România pentru că, ardicându-i-se elementele ei vitali, i se împun altele, ce nu le pot respira plămânii ei. Se îneacă animalul de uscat în fundul apelor; moare peştele scos şi ţinut a răsufla aerul. Dă românului legi române, legi biblice şi creştine, lasă-i datinele străbune daca vrei să trăiască ca naţie. Cu legile şi datinele străbune, românul se conservă şi trăi ca autonom şi însuşi sub fanarioţi, unde, cu împănările străine impuse cu artificiu în Regulament, românul pierdu şi autonomia. Cu legile iar şi prefacerile ce începură a ne impune străinii şi le prea înalţă demagogii şi anarhiştii1, 1 Spre exemplu, de când e Ţeara Română, fose-a vreodată ca domnul să fie ales ca un zapciu, numai de repezentanţii unei stări de oameni, şi aceştia numai în număr de 77? Unde vom ajunge cu o asemenea lege impusă? Peste o jumătate de secol, fără a fi conehistaţi de nimeni românii, ci numai vânzându-se moşiile şi cumpărându-le străinii, peste o jumătate de secol vom ajunge ca străinii să aleagă pe domn şi să ne dea legi, devenind puterea legislativă. Cine a făcut legea aceasta? Radu Negru? Mircea? Mihai? Matei Basarab? Văcăreştii? Brâncovenii? Băiăcenii? Câmpinenii? Regulamentul însuşi, făcut sub Grigore Ghica şi care cheamă Ia alegerea domnului toate condiţiunile soţietăţii? Sau străinii? Cine s-a străduit să o puie în lucrare, Tatar-Han, sau înţorţolaţii cu numele de liberali, de progresişti, de naţionalişti? O, tartufărie declamatorie! O, comedianţi groteşti şi fără talent! O, popol ameţit, ce vezi binele în rău şi răul în bine! O, oameni exclusivi ai trecutului, o, oameni exclusivi ai fiirorului şi fără programă de fiiror, şi fără nici o credinţă! ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 219 românul va pierde şi numele de român. înţorţolaţii cu numele de partit naţional vor să nc facă daci, după ce d. Nessclrode llucină atâta că originea naţionalităţii noastre ni se pierde în întunerecul seculilor. Prevăzând, sau mai bine temându-mă mult de evenimentele ce ni se prepara şi de o epocă arâr de sistematic provocată ţi de arhipotenţii din afară, şi de arhinebunii din întru - pentru Că extremităţile se pot pupa în bot - mă înfăţişez românilor, după ce se mai dezameţiră şi se mai deziluzionară cu tor ce am lucrat în timp de zece ani de exil: cu Biblia, cu Asociaţia agricolă şi cu Biblicele. Misiunea Biblicelor este de a face pe români a urmări pe popolul ebreu, sau mai bine a ieşi dinpreimă cu Ij (dânsul din Egipt, din lumea faraonică, din lumea învechită în rele, clin lumea păcatului, şi a trece condus de Moise într-o lume nouă, unde de pe Sinâ se proclamă legile şi popolul întreg Ic adoptă. La fiecare lege, la fiecare articol se vor vedea aluziuni . jji asemănări cu ale noastre trecute şi prezente; vom vedea că, până când se ţin acele legi, popolul e liber şi tare, concliistă - Palestina, prosperă, şi din contra: cum începu a se călca, popolul devine lucrul altuia, din Israel devine iudaist şi nu întârzie de a deveni prada străinului. Căci până când fiecare cetăţean iui cunoaşte de domn şi împărat decât pe Domnul din Ceruri, şi ca să adoare pe acesta, pe aproapele adoară, naţiunii îlltrege servă, patriei se închină, pentru ea se luptă şi moare, popolul acela având pe Dumnezeu de duce şi naţia toată miş-cindu-se ca un singur om, devine neînvins. Cât însă de domn are un alt om sau o familie, o dinastie pământească, dezbinarea cl.l poartă, zelul partizanului nu e zelul patriotului; curtezanul B todace şi mercenariul trădător, jip! Străbătând cu românii din secol în secol, făcându-i a vedea ! llispreţul legilor în Israel şi călcarea lor, corupţia moravurilor, Uit area Domnului de sus în uitarea sau lepădarea de numele iirjel, vor vedea şi protestaţia profeţilor, critica lor amară, 220 ION HEI.IADE RÂDUEESCU lamentaţiunile lor, aspiraţiunile lor, chiemarea, aşteptarea unui Mântuitor. Acesta în fine ajunge, apare; lumea coruptă însă nu-1 recunoaşte, nu-1 ascultă, îl persecută din contra, îl pune pe cruce. Alte naţiuni, mai puţin corupte sau mai bine luminate, vin a-1 proclama de Dumnezeu şi a-1 recunoaşte de Mântuitor. Intr-un cuvânt, misiunea Biblicelor - pentru o epocă critică şi o epocă organică — este de a aduce la repentire pe păcătoşii de speculatori cu divinitatea, şi la adevăr pe rătăciţii ce se scoală asupra religiunii. Biblicele vor arăta asemenea tutulor numiţilor liberali şi reformatori că numai legile naturali sunt eterne, numai ele sunt drepte şi liberali, pentru că numai ele vin d-a dreptul de la Dumnezeu; şi că celelalte, venind de la oameni, se fac după interesele lor şi nu dură, pentru că la facerea lor, cei mai puţini amăgesc sau violă pe cei mulţi, şi la ascultarea şi executarea lor află foarte natural milioane de nesupuşi. Biblicele vor demonstra asemenea că legea, ca să nu fie violată, cată să fie asigurată, garantită, şi că garanţia legii nu stă nici în camere, ce sunt adesea risipite sau şi legate cot la cot, nici în gvardie naţionali sau civice. Legea nu e niciodată garantită până nu e mai întâi dreaptă şi apoi, fiind pentru dreptatea ei şi eternă, devine relege. Relegea dar e garanţia legii. IV. MONADA, DIADA ŞI TRIADA SAU UNITATEA, DUALITATEA ŞI TRINITATEA Am vorbit tic echilibrul antitezilor şi nu putem intra în materiele ce avem a tracta până când nu vom întruduce oarecum pe cititor în ştiinţa aceasta. Ca preliminare la tractatul de istoria universală ce am elaborat, consacram primul volum întreg spre dezvoltarea doctrinelor filosofice, religioase şi politice ce au făcut educaţia generelui uman şi care fură cauza ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 221 înaintării unor popoli, înapoierii altora, cum şi a inerţiei sau Stării în loc a altora. Cititorii noştri vor avea ocazia, după publicarea acelei ÎStorie, d-a studia mai pe larg acele multe şi varie doctrine. Noi •ci, ¡11 prescurtare, le împărţirii în trei raniure principali, fără & ne întinde şi în subdiviziunile lor. Aceste doctrine unele se 7,ic unitare, altele dualiste, şi altele trinitare. Unitari se zic cei Şe recunosc şi cred un singur princip ca început al tutulor, şi principul lor este monada sau unitatea simplă. Dualişti se zic aceia ce, observând, văzură şi încheiară că fiece objet sau idee îşi are altul opus, ce-i stă în contra când mai mult, când mai puţin, când însuşi ca două picăture de apă, asemenea dreptelor :|i stângelor ce se văd prin camerele legislative. Objetul sau ideea opusă în doctrinele dualiştilor se zice antiteză. Prin urmare, după dânşii binele are de antiteză răul, Dumnezeu are pe Satan, Căldura are de antiteză frigul, lumina are întunerecul, spiritul urc materia, progresul are conservaţia etc. etc. Insă considerând astfel, 1111 au făcut decât a judica foarte superficial, după apa-rintă, căci, după cum vom vedea, au confundat toate diadele. Veniră apoi alţii, cari observară că în natură nu se află uni-tllle simplă, că toate objetele, fie mari, fie oricât de mici, ca cele lliai nepricepute atome, sunt totdauna compuse, şi că unitatea simplă este una cu nula, una cu nimicul. Din unitari dară şi llin dualişti, cei mai raţionatori devenită trinitari, zicând că loatâ unitatea fiind compusă, de se va reduce în cea mai simplă expresie, este în adevăr o trinitate. Iată dară principalile ramure Iii care se pot taxa toate doctrinele. ¡¡_, După trinitari, unitarii sunt cei mai absurzi, că unitatea lllliplă fiind una cu nimicul, credinţa acestora se bază pe nimic; |idaca în adevăr sunt adevăraţi unitari, al căror princip să fie •fieva, să fie o fiinţă, nu pot decât a adopta unitatea compusă 1MR' este trinitatea. 222 ION HEI JADE RÄDULESCU Noi lăsăm pe unitari spre a-şi da singuri cuvintele lor, scopul nostru aci este întru a arăta câte speţie de doctrine sunt. Cu matematicele în mână însă vedem că puntul, până e un singur punt, nu poate forma linie, nici înainte, nici înapoi, şi că unitarii până sunt unitari exclusivi, nu pot fi decât staţionari, nu pasă nici înainte, nici înapoi; între unitari nu se vede nici un progres. Dualiştii, având două principe, au două objete, două punturi, şi calea lor se desemnă sau înainte, sau înapoi, după natura dualităţii lor, adică a celor două principe în antiteză. De ar fi raţionat toţi oamenii tot cu aceeaşi putere şi veritate, dualiştii toţi un câmp ar fi format, o singură cale ar fi avut; unii însă apucară înainte, alţii înapoi, alţii în dreapta, alţii în stânga, şi alţii, ameţiţi, crezură că se mişcă când sta locului. Ca să judicăm însă bine, cată să cunoaştem bine objetele despre care judicăm, cată să distingem dualităţile ce ni se vor prezenta, căci sunt de diverse nature şi, în loc să începem de la adevăratele diade, începem de la cum le-au înţeles popolii cei mai antici, în prima lor inoranţă. lată unele ca acestea: Fiinţă Nimic Lumină Intu nerec Cald Frig Viaţă Moarte Mişcare Inerţie Veritate Minciună Avere Lipsă Bine Rău etc. etc. In aceste dualităţi, primul termin este pozitiv, este o exis-tinţă, iar al doilea este negativ, adică o nefiinţă, o lipsă, un nimic. Căci averea este ceva în casă sau în pungă, neaverea însă este nimic în casă, nimic în pungă; veritatea este ceea ce este, minciuna este ceea ce nu este. Viaţa este durata unei fiinţe, puterea şi mişcarea într-însa, moartea este încetarea vieţei, ECHIIJBRU ÎNTRE ANTITEZE 223 începerea descompunerii. Asemenea, întunerecul e lipsa liuninei, frigul e lipsa căldurci, răul e lipsa binelui. Aşadară, speţia aceasta de dualităţi, în care un termin este pozitiv şi altul negativ, o vom numi dualităţi himerice sau neadevărate; căci omul în credinţa lor se crede dualist şi în adevăr nu este decât unitar; se crede că să mişcă de la un punt la altul şi în adevăr stă locului, căci celalalt punt nu există. Aşa cred că se mişcă toţi ameţiţii, când în faptă stau locului. Sunt iară dualităţi ce se compun de termini amândoi pozitivi, punturile în adevăr există amândouă, însă Fiind dc acecaşi natură, fiind egali, nu numai nu pot nimica produce, ci etern sunt antipatici şi în luptă, spre exemplu: astfel se văd două divinităţi, una a celor de sus şi alta a celor de jos; astfel doi regi în Sparta, astfel doi consoli în Roma şi astfel sunt şi dualităţile Următoare: Doi bărbaţi Două femei Doi vorbitori tot dodată Doi lacomi la aceeaşi masă Doi domni în aceeaşi casă Doi domni pe acelaşi tron Doi pretendenţi sau peţitori Doi adversari Două viciuri de aceeaşi natură etc. i Bărbat cu bărbat nu se mărită, femeie cu femeie asemenea. Har două femei trăiesc bine într-o casă ci, de se află excepţiuni, ţsie numai când nu sunt egali de acelaşi caracter şi de aceeaşi îondiţie. Doi flecari nu se suferă, două păcătoase asemenea; doi jWetcndenţi, fiind rivali, sunt adversari. Doi ¡nemici se încaieră, se bat. Speţiei acesteia de dualităţi sau de perechi îi Vom zice dualităţi monstruoase, dualităţi destructive, şi ambii lor termini întâlnindu-se, nu produc nimic; din contra, se 224 ION HEI JADE RÂDUI.ESCU Ambii termini acestor dualităţi, fiind antipatici, contrarii, de se întâmplă a învinge imul pe altul, n-avem de rezultat în dualitatea monstruoasă şi destructivâ decât o unitate destructoare; dualitatea monstruoasă fatalemente e condamnată de a se desfiinţa singură, şi astfel avem: Destrugându-se un termin pe altul, nişte asemenea dualităţi mai curând sau mai târziu ajung la unitate, la monarhie absolută, la despotism, la rău, cu un cuvânt. Numărul doi din asemenea cauze fu considerat de cei antici ca număr fatal; din rezultatele rele ce adesea şi foarte adesea ieşiră în lumea sălbatică şi barbară din întâmpinul antitezilor, ajunseră popolii ce ieşea din barbarie la civilizaţie a condamna şi prin lege, şi prin credinţă, orice pereche sau împerechere, până şi însuşi maritagiul între mascule şi femine, până şi însuşi maritagiul între suflet şi corp1. I De aci şi încă mai dinainte, lumea fu despărţită în două ! câmpuri şi lupta antitezilor începu şi dură, şi dură încă, pentru j că lumea ideală se află în haos, în confuzie: idei, principe, j elemente spirituali fură în amestec. Veni-va însă într-o zi timpul j când să se desparţă dintre lumină şi dintre întuncrec, şi când ’ Multe doctrine considerară corpul ca o temniţă a sufletului, multe altele arătară că există şi cată a exista o eternă luptă între suflet şi corp, între spirit şi materie. vingător împilător despot sacrificator tâlhar ucizător calomniator Melit popol despot învins împilat sclav victimă pradă ucis calomniat Socrate Aristide etc. etc. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 225 emul să vază că tot ce a creat şi a lăsat Dumnezeu aflându-se fiecare la locul său respectiv, sunt bune foarte, după expresia biblică. Noi nu inventăm nimic, noi nu creăm nimic în lumea Ideală; elementele însă aflându-i-le în haos, în amestic, 1111 facem decât a distinge şi a face a vedea că natura nu ne prezentă pretutindeni şi în sempretern decât dualităţi corelative, paralele, simpatice, creatoare; că tot ce a creat Dumnezeu este bun foarte şi că tot ce a făcut omul, sau din rea-credinţă, sau din inoranţă, tot ce au pervertit relele doctrine, aceea este rău foarte şi aduce mai rele. Iată dar adevăratele dualităţi, corelative, paralele, simpatice, creatoare, cu 1111 cuvânt 7iaturali\ timpul locul sau spaţiul spiritul universal materia universală sufletul corpul mascule femine mire mireasă lucrători material progres conservaţie drept datorie libertate fatalitate guvern popol profesor elev vorbitor auditor etc., ţi cu un cuvânt: activ pasiv Acestea şi cele asemenea acestora în infinit sunt singurele ¡¡dualităţi naturali, singure cum se văd la creaţie destinate prin Miorul divin şi universal de a crea, a produce în înfinit şi în nemărginit. Luptă nu e între ambii lor termeni, ci simpatie: jjŞnul e necesar celuilalt, unul e complinirea sau întregirea Igehiilalt; unul fără altul nu poate. 226 ION HEI .IADE RÂDU1.ESCU Blestemată de trei ori doctrina sau sistemele ce pun luptă între ambii termini ai dualităţilor naturali şi adevărate, căci ceea ce uneşte Dumnezeu, omul să nu desfacă. Empie şi inumane sunt doctrinele ce pun luptă între suflet şi corp, între progres şi conservaţie, între guvern şi popol, între activ şi pasiv cu un cuvânt. Datoria noastră este a stabili echilibrul între dânsele, recunoscând că sunt create de la început de a fi în eternă nuntă şi armonie. Celelalte dualităţi, afară de cele naturali, dualităţile himerice, dualităţile monstruoase, n-au provenit decât din călcarea legilor naturei, din inoranţa omului şi pervertirea lui şi din dislocarea termenilor de la locul lor respectiv. Dualiştii himerici sau imaginari 1111 sunt decât unitari, şi unitarii simplişti n-au de baze a doctrinelor şi credinţelor lor decât nimicul. Dualităţile n-ajung la a distruge un termin pe altul şi prin urmare absorbind, nimicind 1111 termin pe altul, a ajunge iar la unitate, la absolutism. Dualităţile naturali singure numai sunt creatoare şi progresive. Acestea, spre a se cunoaşte, se compun: din doi termini pozitivi amândoi; din doi termini corelativi, paraleli, simpatici şi armonici amândoi; în fine, dintr-un termin activ şi altul pasiv. * Atât în această scriere, cât şi în oricare alta, datoria noastră va fi de a recunoaşte ca baze şi început a oricării creaţiuni numai dualităţile naturali; de a predica învoirea şi pacea între termenii lor, astfel după cum sunt predestinaţi de la creaţie; de a stabili echilibrul între dânşii oricând alte doctrine fatali şi inumane se vor încerca a-1 rumpe. Datoria noastră va fi încă de a combate orice dualitate monstruoasă: nu suferim maritagiul între doi bărbaţi, 1111 pe cel între două femei; nu suferim doi domni într-un stat; nu ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 227 luferim doi vorbitor! deodată. Când vorbeşte altul, suntem latori d-a-1 asculta, adică de a fi pasivi. Nu ne place a vorbi şi loi deodată cu dânsul. Când vorbim noi, nu ne place a vorbi pi alţii totdeodată cu noi. Din doi sau mai mulţi pretendenţi legem pe unul şi vai de noi când alegem tot ce e mai rău. Din loi sau mai mulţi pretendenţi ce ar dori să ne ia ţara şi moşiele ţi drepturile, nouă unora nu ne place nici unul. Sau când, spre îexemplu, vedem pe tărâmul nostru stând faţă în faţă muscali Sau turci, sau nemţi cu turci, sau muscali cu nemţi, noi zicem că acest fel de întâmpine se numesc dualităţi monstruoase, şi daca auzim şi însuşi tobe şi surle, tot nu zicem că e nuntă; sau ide va fi vreo nuntă, aceea în adevăr e nunta dracului. Ne place a despărţi doi adversari, a-i depărta sau mai bine i-i împăca. Judicăţile şi certele şi încăierările nu ne plac pentru Că sunt dualităţi monstruoase. Ne place şi dorim din suflet, daca din dizgraţie începe o luptă sau un răzbel, a se stabili pacea, ţi pacea vieţei, iar nu a mormintelor, pacea dreptăţii ce singură este durabilă. Păci de acelea ce ne smulg la Basarabii şi la Bucovine nu sunt nicidecum de gustul nostru, şi credem că avem mulţi români ce ne seamănă la gust. Când luptele se încep, de o parte cu scop de a răpi sau lua, fi de altă parte de a se apăra, noi nici cu vorba nu putem lua partea răpitorului. Când, din dizgraţie, după luptă, unul este vingâtor şi altul învins, simpatia noastră este pentru cel din Urmă. Unii aleargă la cel vingător. Fie-le de bine. între împilător şi împilat, împilatul este fratele nostru. Intre tâlhar şi deprădat, rugăm din inimă şi din suflet pe fiecare să nu să ia după moda de la Calaţi, spre a se înrola în banda tâlharilor. între carnefice şi victimă, oricât de culpabilă sau criminală Kf fi victima, pe carnefice îl urâm sau îl plângem şi mai mult, GÎci una se spală de păcat şi altul se împle de sânge. între lupi fjîntre oi, noi dorim a apăra oile; şi rugăm pe fiecare a 1111 se 228 ION HF.I.IADE RĂDUI.ESCU face lup, a nu se face însă nici oaie, pentru că lupul nu o mai iartă până ce nu o va mânca de tot. Dumnezeule! Ce de mai dualităţi monstruoase! Şi de am sta a le înşira în toată viaţa, tot n-am mai ajunge la un capăt, atât s-a înavuţit lumea în rele. Şi răul stă în rumperea echilibrului antitezilor şi din unirile monstruoase unde se unesc sau doi activi, sau doi pasivi la un loc. Iot enumerând la dualităţi monstruoase, uitasem că am fost promis a vorbi şi de trinităţi. * întrebaţi pe oricare matematic daca poate trage o linie numai cu un singur punt. Cercaţi şi singuri şi veţi vedea că nu se poate; cu un singur punt stă cineva locului cu mâinile în sân. De va avea însă cineva un al doilea punt înainte, se mişcă sau trage linia înainte; de va avea puntul al doilea înapoi, se mişcă iară sau trage linia înapoi. Cu două punturi dară omul sau naintează, sau înapoiază. Cu o linie însă cineva nu poate măsura decât numai lungimea încotro va apuca; cu o singură linie n-are cineva de-ajuns, nu poate măsura spaţiul. Cu o linie e cineva numai intr-o parte. Românul a ştiut ce a zis când nu i-a plăcut să fie cineva într-o parte. într-o parte numai nu poţi să-ţi măsori nici via, nici moşia, nici magazia cu bucate, ba nici baniţa cu mălai. într-o parte numai riscă cineva, pe lângă altele, de a-şi pierde echilibrul şi de a cădea cum să-şi spargă capul sau să-şi rumpă piciorul sau, Doamne fereşte, să dea poate şi de râpă, să-şi piarză şi viaţa. într-o parte numai nu c niciodată bine; şi ştiam şi eu ce zic când z.iceam că nu e bine s-apucăm numai aşa, cărărui numai într-o parte: numai spre nord sau numai spre sud, sau numai spre Orient sau numai spre Occident. într-o parte e totdauna numai într-o parte, fie vodă, fie vlădică, fie boier, fie neguţător, ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 229 fie popă, fie sătean. Cât văd pe cineva într-o parte, să mă ierte, ta cu toată afecţia şi cu tot respectul nu pot să-i zic decât Nea-ntr-o parte. O spui curat mai dinainte, ca să nu fie vorbe mâine-poimâine. Mai era odată un învăţ, nu ştiu de unde îl învăţaseră 'junii-alţii. Numai vedeai, sau mai bine nu vedeai nicidecum pe câte un consol că se ducea şi spunea câte o vorbă la urechea lui Vodă. O vorbă numai îi spunea creştinul, însă ia spuneţi-mi şi dumneavoastră, acea vorbă nu era numai într-opartel Nu jupâne, nu domnule, nu excelenţă, nu excelentisime, inie vorbele numai într-o parte, la ureche, nu-mi plac; dacă ai 8d spui ceva, dă o notă cum să ajungă la toate urechile. De la ; aurită să-ţi fie gura până la mine şi de la mine până la aurită , Să-ţi fie gura e numai o linie; şi o linie va să zică numai într-o ‘ parte, într-o direcţie. De la dumneata însă la urechea mea şi la urechea altuia, iacă-mi-ţi un unghi, şi de la mine până la dânsul formându-se o altă linie, iacă-mi-ţi un triunghi, şi daca nota se publică şi ajunge la urechile tutulor, iacă că se împle ţara şi toată Europa de unghiuri, de triunghiuri, şi vorba se întinde peste tot. Prin triunghiuri numai se măsoară spaţiul, şi ştim multe, şi multele ne ştiu pe noi. Voi să zic adică că daca se publică nota excelenţei dumitale, ca toate vorbele, tiparul, vezi bine dumneata, se face ca un Centru, ba ce zic: ca un soare de unde ies nenumărate raze. Eu mai ştiam ce zic cu proclamaţia aceea de la ’48, când ziceam ■el numai cu protecţia Rusiei e numai într-o parte, numai o linie dreaptă d-aci până la Petreburg; şi d-aceea apelam la Europa întreagă şi ceream garanţia puterilor Europei. Pentru că de la noi până la Petreburg face o linie; de la noi până la Paris alta, fi de la Paris până la Petreburg alta, şi iacă-mi-ţi un triunghi bunicel de mare. Apoi de la Viena până la Paris o linie, de la Viena până la Petreburg alta, şi de la Petreburg până la Paris •ilui; şi triunghiul se formă iar întreg. Apoi de la noi până la 230 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU Stambul o linie, de la noi până la Paris alta (dacă vreţi, puteţi rrage linii şi la Viena, şi la Petre burg, şi la Berlin, şi la Turin, şi oriunde vă va plăcea) ş-apoi dc la acestea până la Stambul altă linie, şi ies o mulţime de triunghiuri cum să măsurăm toată Europa. Apoi, pe unde masori, p-acolo fireşte te şi duci sau în materie, cu corpul în carne şi în oase, sau cu mintea (pentru că se trag linii şi cu mintea, şi mai vârtos prin scrisori şi depeşe ce în drumul lor tot prin linii şerpuiesc şi care, de la un timp încoa şerpuicsc, uite, ca fulgerul prin telegraful electric) şi afli, cunoşti lumea şi lumea te află, te cunoaşte şi nu rămâi intr-o parte. Am auzit şi am tot auzit de vreo zece ani că nu sunt bun de politică. De voi fi crezut şi eu vreodată că pot să fac la politică încai, ca toţi băieţoii, după zece ani a cătat în fine a mă convinge odată că nu sunt bun nici de politică, nici de memorandum. Prin urmare o spui curat la toţi că m-am lăsat de politică, aci nu fac decât la trigonometrie şi îmblu şi eu din triunghi în triunghi. Mâine voi face la literatură, ca să nu mă mai amestic în politică. Toată Rusia ştie că tot la ablative am făcut, de la 1830 până la ăl ’48. Poimâine în istorie, luând popolii şi naţiunile d-a rândul, voi face tot la istorie. Când nu voi mai avea ce face, mă voi încerca să înfrăţesc condiţiunile naţiunii române1, şi să las politica a se tracta cu folos prin cluburi şi prin piaţa Sorbonei dc la Paris, prin piaţa teatrului din Bucureşti şi însuşi prin cafee, şi mai vârtos prin faimoasa peană a d-lui Saint Marc Girardin, pentru că are patentă ca aceea ce o vom spune altă dată. Intr-un cuvânt, unde voi vedea pe Nea-ntr-o parte, îi voi zice cum îi zice tot românul, tot 1 Voi lăsa gloria altora de a vorbi de clasi ce n-am avut niciodată, sau de a crea clasi, spre a crea dezbinarea în timp dc uniune. echilibru Intre antiteze 231 Nea-ntr-o parte, fără să m-amestic în politică; ca să nu fini dară numai îmr-o parte, să continuăm cu triunghiurile înainte. Precum se poate trage o linie de la Bucureşti la Paris şi alta de la Bucureşti la Viena, şi alta iar de la Paris la Viena, şi întâlnindu-se liniele, voi să zic, la Viena se formă un triunghi de minune; asemenea, de la pământ se poate trage o linie în soare şi alta în lună, şi apoi alta de la lună în soare, şi triunghiul e făcut de când lumea. Asemenea, din soare şi din lună şi din altă stelă există alt triunghi. Asemenea, din soare în alt soare ţi în alt soare există alt triunghi. „Dar ce?“ ne vor zice o mulţime de cuvioşi, „dar ce, trei sori sunt?“ Ba nu, părintele, sunt milioane şi milioane de sori, că Dumnezeu e cu milioane şi bilioane de ori mai mare decât ceea ceştii şi crezi. Adevăruri ca acestea şi-au luat acum dreptul de cetate, Galileii în ziua de astăzi nu mai sunt condamnaţi la foc pentru asemenea adevăruri, şi prin urmare trecem înainte. Aşa, din triunghi în triunghi, în nemărginit se formă triunghiul triunghiurilor ce este cercul universal sau omega, adică o cel mare. „Dar ce, triunghiul cerc este?“ ne vor întreba cu mirare atâţia şi atâţia autori acreditaţi şi faimoşi. Acestora nu le vom răspunde, ci vom face ruge spre a se lumina, şi iar trecem înainte, până Ia cercul cel mare, până ia O mega. Apoi, descinzând iară de la cercul cel mare până la cercul sau puntul sau atomul cel mai mic, fiecare matematic se convinge că acel atom, acea unitate fiind un cerc, este iar 1111 triunghi, în marea mirare a marilor şi faimoşilor autori, şi că prin urmare, toată unitatea veră şi pozitivă este o trinitate. Precum dară tot spaţiul e un cerc sau un triunghi, compus de nenumărate triunghiuri sau trinităţi, formate din linie, asemenea universul este plin de dualităţi naturali care, dând fiecare 1111 rezultat, formă atâtea trinităţi: Din maritagiul spiritului universal cu materia universală a ieşit creaţia sau universul; 232 ION HEI JADE RĂDUI.ESCU Din maritagiul sufletului cu corpul rezultă omul; Din mire şi mireasă sau din tată şi mamă rezultă familia, şi aşa mai încolo, cată să aveţi trinităţi ca să avem creaţie sau progres: lucrători material guvern popol maestru discepoli progres conservaţie drept datorie dogmă cult ştiinţe măiestrie nutriment stomah idee memorie formă substanţă om spiritual om material In fiecare trinitate se văd două principe sau cauze: unul activ, şi altul pasiv, şi an rezultat, un product din aceste două cauzc. însă toată cauza îşi are alte cauze, cum zice şi românul: tot tata îşi are tată şi tot naşul îşi are naş, până ajungem cu mintea la cauza cauzelor, la tatăl taţilor. Aşa mirele şi mireasa, ce produc familia, îşi au părinţii mai sus de dânşii; lucrătorii şi materialul ce produc edificiul îşi au edificiu soţietate şcoală sau doctrină, ştiinţă sau artă perfectibilitate veră libertate religie belearte creştere materială creştere spirituală corp om moral etc. etc. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 233 firhitectui, sau domnul edificiului, mai presus de dânşii; dreptul şi datoria ce produc libertatea au legea sau legiuitorul (Hai presus de dânsele. Aşa, plecând de la cele cunoscute: părinţi edificiu fi mai încolo: îi pătrat triunghi superior triunghi inferior pătrat omm-eternitate ţii, cu un cuvânt: fiinţă (timpul 1 spaţiul activ pasiv omm-eternitate rezultat, ; ijlingem la necunoscutul N şi putem zice: N spirit universal materie universală creaţie 234 ION HEI,IADE RĂDULESCU Din acestea se văd o trinitate superioară sau activă şi alta inferioară sau pasivă. Aceste două trinităţi sau triunghiuri ce formă un pătrat cată să producă asemena un rezultat, care este cercul, căci îndată ce două triunghiuri drepte şi egali formă un pătrat, punturilc culminante având un centru, cercul deja este şi închipuit. Prin urmare, daca pe triunghiul superior îl vom numi lumea spirituală, precum pe cel inferior avem tot dreptul de a-1 numi lumea materială, cercul ce se formă ca un rezultat este lumea morală, rotunzită, armonizată şi care coprinde în sine şi pe cea spirituală, şi pe cea materială. Despre aceasta vorbim foarte întins şi prin ecuaţiuni în primul volum de istorie universală. Aci încheiem prin observaţiunile următoare: Suma a două lăture a unui triunghi, de nu va fi mai mare încai cu un punt decât bazea sau cea d-a treia lăture, triunghiul nu se poate forma. Rezultatul, prin urmare, din doi termeni ai dualităţilor naturali, de 1111 va fi mai mare decât linia ce se formă între activ şi pasiv, trinitate nu există, progres 1111 este. Daca tot mirele şi mireasa vor produce numai doi fii, progres material în umanitate nu este. In etern, după doi părinţi ar rămâne numai doi fii: populaţia ar rămânea staţionară. Dacă mirele şi mireasa fii nu produc, familie nu este, umanitatea este Î11 faliment, în stingere. Edificiul cară să aibă o mai mare valoare decât a materialului în parte şi a travaliului în alta; de va preţui edificiul cât amândouă, progres nu este; de va preţui mai puţin este faliment. Soţietatea întreagă cată a preţui mai niuli decât popolul în parte şi guvernul în alta, ca să fie progres. Arta, ştiinţa, doctrina, ca să înainteze, cată să coprinză şi pe maestru, şi pe elevii care, ieşind dintr-însa, de nu vor întrece pe maestru, progres nu este. Un 0111 viu, de nu va avea o mai mare valoare decât corpul lui izolat şi decât sufletul lui izolat, este un om decăzut, 1111 om falit moralemente. Omul moral cată să aibă ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 235 U mai mare valoare decât omul spiritual în alta. Cu un cuvânt, rezultatul cată să aibă mai mare valoare decât activul şi pasivul împreună. Ca să fie creştere, cată să avem triunghi, ca )& fie progres adevărat, cată să avem triunghi. Nu e progres de nu avem activ şi pasiv. Nu e perfectibilitate de nu vom avea asemenea de scumpe şi adorate şi progresul, şi conservaţia. Feconditatea a fost binecuvântată şi în legea lui Moise, şi tu a lui Crist; nunta a fost binecuvântată: Mântuitorul, de s-a jrjs mire, şi-a închipuit mistica mireasă. Sterpitatea a fost întotdauna blestemată. Blestemate dar doctrinele ce binecuvânta sterpitatea. Blestemate doctrinele ce combat sau dispreţă materia, conservaţia şi tot ce este pasiv; fără corp, »ufletul nu se manifestă, nu devine om; fără materie, artistul liu-şi poate manifesta idealul. Blestemate iar, de trei ori, doctrinele ce combat şi deneagă «piritul, progresul şi tot ce este activ. sfe; * *- Mai observăm încă că, precum materia este locuitorul lf locului sau al spaţiului, asemenea spiritul este locuitorul Ş timpului, pentru că nimic nu este vid în natură; că timpul trece peste loc şi nu se mai întoarnă — ora trecută, ziua de ieri nu mai ‘ vine înapoi - şi că prin urmare, spiritul trece şi străbate dimpreună cu timpul, străbătând spaţiul şi mişcând materia, dându-i atâtea şi atâtea forme în infinit şi în nemărginit; că în tec, fiecare suntem cu materia, cu corpul, şi în timp suntem (Sil spiritul, cu mintea. Nimeni în ziua de ieri sau de mâine şi ■ tn locul cutare, unde am fost sau unde vom fi, nu mai e cu Corpul, ci cu mintea sa; că prin urmare alta este timpul, şi alta ¿_®re locul, şi iar prin urmare alta este spiritul şi alta este materia: - jpiriml, după cum zic materialiştii, nu e de o natură cu materia, ? fiii e materia ajunsă în cea mai fină stare de fluiditate, căci fulgerul ce cade azi în Bucureşti nu cade şi mâine tot acela, nu 236 ION HEI.IADE RÄDUEESCU cade şi în Paris. Fulgerul, schinteia electrică, are a face cu locul; mintea este şi azi, şi mâine, aceeaşi şi străbate în toate locurile pe unde ştie şi pe unde îşi imagină: mintea are a face cu timpul şi cu locul. Mai observăm că dacă, spre exemplu, de la un punt până la altul facem - străbătând locul - zece minute sau ore şi ne înturnăm înapoi, încât pentru loc retrogradăm, iar încât pentru timp am înaintat, căci s-au făcut douăzeci de minute sau ore: tot înaintăm şi tot înaintăm cu timpul şi niciodată nu mai putem veni înapoi. N-aveţi ce face timpului, o potenţi şi despoţi ai lumii! N-aveţi ce face progresului, o conservatorilor exclusivi, căci pasă cu timpul, şi tot înainte şi tot înainte pasă, şi ne duce pe toţi împreună. Din aceasta urmează că: spiritul este activ şi materia pasivă; spiritul este mirele universal şi materia este mireasa universală. Spiritul are mişcarea şi prin urmare puterea, şi prin urmare libertatea, şi prin urmare inteligenţa, şi prin urmare progresul. Materia are inerţia (nemişcarea sau starea în loc) şi inerţia este asemenea o putere, şi în loc de libertate sau voie liberă, materia are scrisul, sau factul, sau fatalitatea, sau predestinarea, şi prin urmare, corelativ progresului, materia are conscrvaţia. Progresul dar este activul, conservaţia pasivul, progresul este mirele, conservaţia este mireasa. Spiritul fără materie nu poate, nu e întreg, materia fără spirit asemenea. Progresul fără conservaţie nu poate, pentru că singur e ne-tot ca toţi Sarsailii, pentru că singur e o totală risipă sau distrucţie. Conservaţia iar fără progres e o eternă inerţie, e o eternă sterpi täte; conservaţia singură iar e ne-toată, ca toţi conservatorii exclusivi. Spiritul este fecondator, materia e fecondată; progresul e fecondator, conservaţia este fecondată. Din acestea iar se vede şi se recunoaşte că activul este egal pasivului, însă activul e superior pasivului. Ca tot ce este egal, spre a fî dreptate, cată a sta în ECHIUBRU ÎNTRE ANTITEZE 237 "*chilibru; cât se rumpe echilibrul, nu mai e dreptate şi prin rmare e rău. Aşa, fiindcă activul are mişcarea şi puterea şi libertatea şi indcă pasivul are aşteptarea şi conservarea, spre a nu rumpe ctivul însuşi echilibrul, pasivului i se dă dreptul şi activului datoria. Debilului, în adevărata sau naturala morală, i se dă dreptul şi potentului datoria. Pruncii, venind în lume debili sau pasivi, vin cu dreptul lor la sânul maniei şi în casa paternă; şi părinţii, fiind activi şi potenţi, 1111 simt decât datorii. Copiii, făcându-se mari şi întărindu-se, iar părinţii, cu bătrâneţele, devenind pasivi şi debili, copiii au atunci datorii şi părinţii drepturi. Femeia, fiind pasivă, cată să aibă mai mult drepturi şi bărbatul, fiind activ, cată să aibă mai mult datorii; femeia fără drepturi e sclavă şi bărbatul fără datorii este tiran. Popolul, fiind pasiv, cată să aibă mai mult drepturi, guvernul, lind activ, cată să aibă mai mult datorii; popolul fără drepturi este sclav, guvernul fără datorii este despot. Tor ce este activ, de i se va fi dar de sus dreptul, ce este iar etiv, ar fi devenit de două ori activ; şi tot ce este pasiv, de ar i fost condamnat la pasivitatea datoriei, ar fi devenit de două ri pasiv. Dumnezeu creatorul nu e capabil de asemenea injustiţie. Dumnezeu, activul activilor, Dumnezeu, fiind atot-po-_ent, ar fi fost despotul despoţilor de n-ar fi fost şi atot-bunul: prin nemărginita sa bunătate şi-a echilibrat nemărginita sa tot-putinţă. * In fine, încheiem: că doctrinele unitare, daca sunt filosofice, %uiT absurde, căci unitatea simplă 1111 există; daca sunt religioase, propagă eroarea în loc de adevăr, şi daca sunt politice, ftrimui lor autor a fost un monarh absolut, un despot, sau a Cugetat spre a deveni despor. Popolii educaţi prin doctrine uni-tnic nu numai că rămân staţionari, ci ajung la nulă, la nimic, 238 ION HELIADE RĂDUI.ESCU pentru că nimicul, imitarea simplă este principul lor de credinţă. Doctrinele dualiste, de sunt himerice, fiind în faptă unitare, aduc rezultatele tot ale unitarilor (pentru că din aceleaşi cauze avem aceleaşi efecte şi din cauze egali, avem efecte egali), iar de sunt monstruoase, acestea fac omenirea în loc de a înainta sau de a sta locului, din contra, a înapoia din starea ei primitivă; acestea au pervertit popolii, şi omul pervertit e mai rău sau mai înapoi decât omul sălbatic. Dualităţile himerice nu formă linie pentru că un punt numai au pozitiv. Dualităţile monstruoase, având două piuituri pozitive, formă linie, însă înapoi, pentru că din doi luptători, activi amândoi, cel învins se anulă, cel vingător devine de două, de mai multe ori în absolut activ, şi prin urmare criminal în condica naturei, pervertit. Despotul, vingătorul, carneficele e mai înapoi decât omul primitiv, adică mai rău, şi învinsul, captivul, sclavul e mai jos decât vita, iar victima, ucisul se anulă, n-aşteaptă decât putrezirea. Dualităţile naturali formă însă linia înainte; termenii lor, înrâmpinându-se faţă în faţă într-un punt de contact, produc un efect natural şi bun foarte, cum zice Domnul, şi formând o trinitate, formă un triunghi şi progresul începe. Dualiştii himerici şi dualiştii monstruoşi au devenit şi ei câteodată trinitari; însă trinităţile lor au fost asemenea, or himerice, neavând nici un punt, or monstruoase, având câte trei termeni activi; astfel se vede trinitatea indienilor în Brahma, Vişnu şi Siva (creatorul, conservatorul şi destructorul), astfel mai târziu, la greci, Jupiter, Neptun şi Pluton. Trinitatea iar a lui Pitagora 1111 fu decât după doctrinele indiene. Politeiştii au progresat, însă, netrccând din triunghi în triunghi regulat, au căzut în ohlocraţie, în anarhie şi prin urmare în distrucţiuni. Acestea sunt principalele doctrine. Şi iarăşi o repetăm: noi nu inventăm nimic. Noi spunem ceea ce este şi ceea ce a fost. liCHIl JBRU ÎNTRE ANTITEZE 239 Imoria nu se inventă; istoria nu e o ficţiune, istoria adevărată Jţaril câte vede sau câtc stie din ducumente, din câte au existat 4 ii există. Câte spunem noi au existat şi există încă între popoli, Stil! existat însă în haos, în confuzie; noi le punem la locul lor, fi tot ce este al nostru este numai metodul, este numai «\ puterea — multă, puţină — ce avem de a pune lucrurile în rând, pi locul lor, cum să le vază şi să le distingă şi să le cunoască cine nrc ochi de văzut şi urechi de auzit. Acest articol este extractul primului volum al istoriei univer-gsili. Materia fiind ştiinţifică, cere un stil didactic, după cum Uite tracta la locul său; voind însă a o face mai populară, pe cât ■ ic va putea pe înţelesul mai multora, preferirăm aci a scrie mai ; româneşte. Românul e din originea sa caustic. Caustic va să zică lin ce care arde de frige; şi de este românul caustic, mi-l criticaţi, ţ,* cititorilor, că prea l-au ars şi l-au fript şi pe el străinii, şi ai săi, St ţi însuşi aceia în cari şi-au pus toate speranţele. Dispcraţia l-a . filcut a-şi râde de toate. Cu focul şi dorul în inimă şi cu lacră- Iftlele în ochi, este şi cu surâsul pe buze, dulce câteodată, amar tic mai multe ori şi caustic sau arzător ca şi focul ce arde în inima lui. ■', în ziua de astăzi unde îi arde lui de matematice, ca să-i zică f’ cineva „Du-te de învaţă geometria ca să mă poţi pricepe!*; ■ ţKipoi noi nu suntem un Pitagora, ca să punem pe poarta lioastră „Nimeni negeomerrizat să nu intre!“ ouSeic; ¿Ţe(iJ]xeTpr|Tog eiaeX^exoi. Când vrei să fii didactic, nici însuşi în şcoală nu poţi să fii cu românul prea serios şi mai e de altă parte, fără însuşi a şti, prin instinctul natural, se •revoltă şi protestă cu fapta şi cu mare energie până să restabilă echilibrul; şi, de multe ori, din violenţa cea mare, echilibrul e fUpt din nou prin triumful sau prin preponderea principului iC până aci era împilat. I 264 ION HELIADE RÂDULESCU Uitaţi-vă la catolicism şi la filosofía germană: şi unul, şi alta au trecut mâsurele şi sunt exclusivamente spiritualiste: catolicismul dispreţă cu oroare materialismul, filosofía germană împinse cutezarea până întru a şi nega existinţa materiei, şi aceasta este ortodoxia lor în teorie. însă! Când vin însă la practică, nimeni nu trăieşte numai pentru ca să mănânce ca germanii, englezii şi ca preoţii catolici, şi ca toţi câţi profesă spiritualismul exclusiv; nimeni ca dânşii nu-şi caută de corp şi de viaţă cât se va putea mai bună. Nimic n-ar putea să mişte pe aceşti de sine numiţi spiritualişti ca interesul şi tot interesul personal. Sunt capabili de toate pentru interesul personal, pentru binele corpului ce atât îl dispreţă prin dogmă şi prin vorbă, şi atât caută de dânsul cu fapta. Pe de altă parte iară, filosofía franceză, protestând în contra spiritualismului exclusiv al catolicilor şi germanilor, căzu în extremitatea contrarie şi deveni exclusivamente materialistă. Filosofii francezi îşi împinseră sensualismul până întru a nega cu totul existinţa spiritului şi cu toate acestea nici un popol nu se bate şi nu-şi sacrifică viaţa pentru o idee, pentru un princip ca francezii. Aceasta oare nu e o protestaţie fără ştirea lor în contra materialismului exclusiv al filosofiei lor? Preoţii lor profesă şi predică spiritualismul exclusiv şi, ca o protestaţie, filosofii lor pun înainte materialismul exclusiv. Doctrinele lor religioase, morali şi politice le predică neîncetat datoria, abnegaţia, egalitatea şi fiecare individ în parte tinde la drept, se mişcă prin egoism şi cere libertate; când însă vine timpul de a lucra în comun, predomină credinţele şi dogmele comune şi inveterate. Unul din caracterele ce disting mai mult pe soţietăţile decăzute din starea normală a umanităţii este de a profesa un princip şi de a practica altul. Soţietatea în această stare decăzută te iartă sau închide ochii când faci ceva care credinţa nu iartă sau condamnă, însă nu te iartă de a-ţi fi vorbele conforme cu ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 265 fkptele, nu te iartă de a şi predica cele ce cutezi a face: fă cât Vrei, însă nu vorbi, îţi zice soţietatea când ajunge în stare de I ipocrizie. Cu cât francezul devine mai egoist şi cere drepturi, gU atâta dă probe că protestă cu fapta şi însuşi fără ştirea sa, în Eontra credinţei ce-i impune datoria şi abnegaţia. Daca cere - drepturi e semn că nu le are. Cu cât filosofía germană este mai ipiritualistă, cu atâta mai mult protestă în contra materialismului inerent în stirpea teutonică. Spre a termina, cată a-mi complecta ideea şi voi recapitula Câte mai zisei, plecând din alt punt de vedere. Mă voi servi, ca Mântuitorul lumii, de verbii materiali a mânca şi a bea, dân-ţlli-le un înţeles spiritual şi material totdeodată. „Luaţi, mâncaţi“, zice Domnul către discepolii săi, „acesta este corpul meu... Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele meu“1; „De fiu veţi mânca carnea filiului omului şi de nu veţi bea sângele iui, nu veţi avea viaţă întru voi“2; „Acela carele mănâncă carnea jnea şi bea sângele meu, întru mine petrece şi eu întru jlánsul“3. La sălbatici, cel mai tare sau vingătorul mânca pe cel învins. i|,a barbari şi la civilizaţi, împilatorul sau privelegiatul, arogându-şi pentru sine şi pentru casta sa dreptul, întotdauna ft fost numit, mai la toţi popolii cum şi la români, mâncătorl. pltotdauna s-a văzut lupi şi oi, şi materiali, şi spirituali şi morali, fflrecum şi carnefici şi victime, împilători şi împilaţi, mâncători fi mâncaţi1. S-a văzut asemenea, la începutul acestei epistole, că toate jucaturile viază şi se nutresc unele din altele şi că toate împreună, şflupă expresia lui Lamennais şi a altora, se nutresc de la | 1 Matei, Cap. XX, v. 26, 27 şi 28. Í 2 loan, Cap. VI, v. 53. ¥ 3 loan, Cap. VI, v. 56. SJ 4 Cum, spre exemplu, zapciu mâncător, ciocoi sugător etc. jp ^ Dualităţi monstruoase, în care activul assoarbe sau anulă pe pasiv. 268 ION HELIADE RÂDULESCU a percepe, a înţelege bine o idee, o doctrină, se zice adesea a o devora, a o rumega, a o sorbi, şi însuşi a o digera. Cel ce ascultă şi adoptă o doctrină, o mănâncă, o devoră cu mintea şi se nutreşte dintr-însa în spirit, iar cel ce o rempinge şi o persecută, o mănâncă materialemente, dacă dă persecuţiu-n/]or, suplic/urilor de tor feJui şi însuşi morţii pe apostolii ei. Românii însuşi zic mâncători şi sugători de sânge celor ce nu le mai dau pacc şi repaos. Mâncând şi tot mâncând, ajunge cineva a se identifica cu objetul din care se nutreşte. Verbul prin excelenţă, verbul vieţei sau al existinţei este verbul afi> care este existinţa materială şi spirituală totdeodată. Dreptul şi datoria, libertatea şi egalitatea luate împreună, considerate, după cum şi sunt, una dintr-alta, spanioli şi ebreii numiţi nemţeşti; acuzând pe ebreii creştinaţi de băutori de sânge uman, fură acuzaţi toţi ebreii. Grecii şi romanii şi alţi popoli, devenind mai la urmă creştini, şi văzând că misterul comunicatiunii e atâta de departe de a se lua după literă, şi atât de saiutariu, aruncară această acuzaţie sau calomnie asupra celorlalţi ebrei, ce tracta de schismatici pc nazareeni. Pentru ce să mergem aşa de departe? Nu e nici un român cărui să fi citit sau să fi comunicat în franţozeşte, cum a fost scris acest articol, care să nu-Î fi înţeles aşa cum au ieşit din fundul inimii noastre; nu c nici un român care să fi înţeles că Crist a zis să mâncăm carnea lui şi să bem sângele lui, în material. Cu toate acestea, amicul nostru corespondent din I.ondra, cărui am fost adresat această epistolă şi care şi singur a şi tipărit-o fără a ne întreba, ne scrie că, după împărţirea ei la mulţi amici ai săi englezi foarte erudiţi» ar fi zis unii după ce au citit-o, că le-a plăcut în multe; însă acolo unde autorul zice că să ne mâncăm unii pe alţii, nu le-a plăcut nicidecum. „Unde va să ajungă autorul?“, adaoseră, „să ne facă antropofagi (mâncători de oameni)?“ Vai de mine ar fi fost de aş fi trăit în Mediul Ev, şi aş fi scris şi publicat această epistolă. Daca. din englezii de astăzi mă Juară de antropofag, ce n-au putut oare zice păgânii de primii creştini, ale căror Evanghelie coprinde anume că se cuvine „a mânca carnea lui Crist şi a bea sângele Iui“? Proba este şi până astăzi că creştinii inoranţi, barbari, superstiţioşi, fără a afla nişte asemenea versete în legea lui Moise, şi tot acuză pe ebrei că se împărtăşesc cu sânge. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 269 lingure pot produce o fiinţă complectă, pe omul în adevăr moral ce se compune din omul întreg material şi întreg spiritual. Aci stă soluţia problemei soţiali. T oate naţiunile ce, după doc-• trinele lor, au persecutat pe unul din aceste două principe ale 9 verbului a fi, ebrei, greci, romani, gali..., au încetat de a mai fi, de a mai trăi ca staturi, ca naţiuni, şi nu se vor regenera până CC nu vor recunoaşte şi nu vor pratica aceste două principe ale • txistinţei. Să ne mâncăm dar în înţelesul moral unii pe alţii. Auziţi-mă, înţelegeţi-mă, adoptaţi-mă, o, disccpolii mei, combăteţi-mă cât veţi voi, o adversari turbaţi şi calomniatori! Amaţi-mă voi, o -* amicilor, loviţi-mă, flagelaţi-mă până vă veţi fatica, o carnefici jţ ni corpului şi sufletului meu, sfâşiaţi-mi carnea şi onoarea însuşi, tnâncaţi-mi bunurile mele şi nu mă mai lăsaţi cu cinci copii, Unde să pot a-mi mai pleca capul; sugeţi fructul sudorilor mele de mai mult de treizeci de ani: căci cu toţii veţi deveni fraţii : mei în veritate, cu toţii vom ajunge a ne identifica unii în alţii. Apărătorii slavonismului, ce mă combătea în România pe s tărâmul literar, au şi înccput a sc romaniza, căci se numesc şi ^partit naţional-, ciocoii, uitaţi-vă, că tot mâncând din sudorile £ românului, începură a se face avocaţii sătenilor. Mănâncă, - mustriene, carnea maghiarului, italianului şi a românului, pentru . Că până în fine tu însuşi te vei maghiariza, italianiza şi româniza. .. încă de la 1848, germani foarte mulţi şi austrieni şi mai -îl mulţi se luptară asupră-ţi, în rangurile maghiarilor şi italienilor. Iţi cere inima, ţi se scurg ochii, Austrie, şi după Moldo-Ro-inânia? Mănânc-o, daca poţi, că vei întruduce un tăciune aprins :Ş‘ tn stomacul tău’. Focul regenerator, ce-1 va aprinde mâna românului în rărunchii tăi, va fi salutarul şi însuşi pentru aus-rrienii tăi, ce atâta ard spre a scutura jugul sistemei tale odioase. Mănâncă, moscovite, carnea polonilor şi a altor popoli, suge *c--------•--- 1 Era ocupaţia austrienilor şi precenciunilc lor de acunci când se scria '£ »ceste rânduri. 270 ION HEI .IADE RÂDUI.ESCU sângele lor, căci începând a simţi ai polonul, ca germanul şi ca românul, tu însuşi vei ajunge întru a răsturna ţarismul ce te împila'. Să lăsăm dar, amicul meu, pe englezi şi pe francezi a rivaliza, a fi emuli unul de puterea altuia, a imita sau a-şi combate, unul egoismul şi libertatea acestuia, şi acesta datoria şi egalitatea aceluia; să-i lăsăm a se mânca, după expresia Mântuitorului, unul pe altul, căci nu se vor distruge, după cum te exprimi în dispe-raţia ta, ci se vor perfecţiona unii prin alţii: englezii prin egoism, drept şi libertate, francezii prin abnegaţie, datorie şi egalitate. Şi daca unii profesă un princip şi practică altul este că, fără ştirea lor şi prin instinct, recunosc puterea egală şi neînvinsă a acestor două principe: este un pas mare în calea în capătul căria vor ajunge, în fine, la a profesa şi practica totdeodată amândouă principele din care se compune vera existinţă, vera viaţă. Sufletul izolat nu este om, nu e ceea ce se zice viaţă (sufletul ieşind din corp se zice moarte); corpul izolat iar nu e viaţă. Insă sufletul şi corpul fac un om viu. Dreptul şi datoria fac soţie-tatea. Libertatea şi egalitatea pot forma fraternitatea sau, ca să ne exprimăm mai bine, umanitatea2. ARISTOCRAŢIA ŞI EVGHENIA Dualitate monstruoasă ca şi vigoarea şi deznervarea, ca sănătatea şi malaria; un termin fatalmente e destinat a distruge pe celalalt. Evghenia este malaria, ciuma aristocraţiei; 1 Acestea s-au scris în anul 1856 şi alte asemenea le-am scris la 1848 în Gazeta Transilvaniei. Iată că sistema ţarismului începu a sc schimba, căci rusul în contact cu alte naţiuni ce ie combătu, începu a cugeta şi a aspira ca dânseie. Rusul astăzi nu se mai poate guverna după sistema veche. 2 Fraternitate, în sensul său adevărat, este numai între filii aceloraşi părinţi; iar de se ia în figurat, numai vorba mnanitale exprimă ideea morală a celor ce s-au servit cu vorba fraternitate., şi pentru cei ce nu au aceiaşi genitori. ECHILIBRU ÎNTRt; ANTITEZE 271 aristocraţia se vede la începutul popolilor, evghenia la decadenţa lor. Aristos va să zică cel mai bun, cel mai eminent, cel mai Cfip ibil, cel mai virtuos-, pentru că tot aceeaşi rădăcină ar (ocp) ; #e vede şi în âp-exfj şi în cxp-tarog, şi în ocvrjp, precum tot ■ rfdăcină virse vede şi în virtute, şi în vir-tuos. Aristocraţia a fost odată, când va fi fost, prin Sparta şi Atena, cum prin imitaţie şi airea, unde guvernul şi administraţia ■ tutulor ramurelor de foncţiuni publice se încredinţa acelor arini, adică celor mai eminenţi în virtute şi capacitate. Astfel, legile Spartei şi Atenei fură cerute de la viri sau bărbaţi ca Licurg ţii Solon; ale lui Dracon se lepădară, nefiind atât de ariste sau umane. Astfel comanda celor trei sute, la Termopile, se dă lui J I,eonida; comanda flotei la Salamina se dă în mâna lui * Temistocle. Astfel, de principe al oratorilor se recunoaşte ®Demostene, de principi ai filosofiei sunt recunoscuţi Aristotele ** ţi Platon, şi de părinte al filosofiei maestrul acestora, Socrate. Aristocraţia dar, adevărata aristocraţie este acolo unde cel mai luminat, cel mai drept, cel mai virtuos, cel mai capabil, tel mai încercat, cel mai energic al epocei sale este ales şi pus ■ tu capul guvernului; şi ca să fie recunoscut de astfel, îi cerce- Îtează lumea viaţa trecută, faptele trecute. După aceasta, aristocraţia este acolo unde în capul armatei se pune militarul cel mai luminat, cel mai instruit în arta militară, cel mai valoros j fi cel mai paţient, mai prudent şi mai drept totdeodată. „Bate, tlisă ascultă!“ zice Temistocle, şi Temistocle va să zică gloria F Ţemidiii, adică a dreptăţii. Aristocraţia este acolo unde în capul instrucţiunii publice este numit bărbatul cel mai erudit, cel mai demn de a prepara viitorul naţiunii, pentru că sub preveghierea şi direcţia lui va jvea a se creşte şi forma junimea, şi pruncii sunt floarea omenirii: din ei au să iasă fructele bune sau rele, ei sunt viitorul Patriei. Aristocraţia mai este acolo unde, în capul clerului, se alege si se pune cel mai erudit, cel mai luminat în ale religiunii, mai virtuos, cel cu viaţa mai nemaculată. Cu un cuvânt, 272 ION HEIJADE RĂDUI.ESCU aristocraţia este acolo unde, cum am zis, în fiecare ramură ccl mai eminent în capacitate şi virtuţi şi cunoştinţele respective va fi cap, duce şi administrator; el va avea cratia, sau direcţia tare. însă ca să fie un om cunoscut, de asemenea, cată să fie văzut de lume, arătat la lumină, încercat în mai multe evenimente şi împregiurări, pentru căocpxil ăvSpa Seixvucri (dregătoria arată cine e bărbatul). De aci dară se adoptă foarte fireşte principul ca tot cetăţeanul să înceapă de la început şi să treacă prin toate gradele serviţiurilor publice, atât pentru sine, ca să înveţe a cunoaşte lumea şi soţietatea şi ramurele ei, cât şi pentm soţietate, ca să-l cunoască cât poate el în fiecare serviţiu. Aristocraţia dar, din originea şi numele ei fiind guvernarea încredinţată celor mai eminenţi în virtute şi cunoştinţe respective şi capacitate, cere neapărat o ierarhie spre a fi cunoscuţi aceştia de astfel, şi nu poate suferi nici un drept de naştere, căci un tată poate să fie un arist, un eminent în virtuţi, şi fiul acestuia nu. Este dar întrebare, după definiţia ce avem şi după câte ne arată istoria: este de combătut aristocraţia sau nu? Rău este acolo unde guvernul, fără a cere vreun drept de naştere, se dă în mâna celor aristP. E,u unul mă plâng că nu se mai vede pre nicăiri o adevărată aristocraţie; plâng iară patria şi mai mult că instituţia adevărat aristocratică a lui Radu Negru s-a desfigurat cu totul şi nu se mai cunoaşte. Aristocraţia în sine, în adevărata sa însemnare, este sănătatea întăritoare a celor mai bune republice. Ea naşte eroii şi înţelepţii, ea produce adevăraţii cetăţeni, ea susţine statele. Când însă soţietăţile se corump, când cei mai tari sau cei mai astuţi supun şi împilă pe cei mai debili şi mai creduli, atunci aşteaptă-te la ceea ce păţi Palestina, Grecia şi Roma. Primitiva republică a Palestinei, constituită de Moise, fu guvernată de bătrâni1 aleşi, dearisti ai popolului. Popolul fu temeiul, fondul 1 Bătrân se ştie că este una cu Ţepwv (senex), de unde şi senat, gerusia. Cei bătrâni dar va să zică senatul, şi zicând bătrâni se presupune serviţiu vechi, ierarhie, experiinţă, ştiinţă despre aie ţărei sau ale statului. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 273 acestei republice şi aristii îi fură culmea; popolul fu ca rădăcină sau tulpină şi aristii ca ramurele şi însuşi florile acestui f arbure soţial. Uf Mai târziu, Saul fu ales de duce şi rege pentru că a fost cel -J*'mai valoros al timpului său, adică aristul. Da vid iară fu ales de i ■ duce şi rege pentru că a fost asemenea cel mai valoros şi încă * ?i cel mai luminat al epocei sale. Solomon se sui pe tron mai întâi pentru calitatea că era fiu al lui David, şi apoi pentru că Ş: a fost cel mai luminat. Instrucţia i-a dat înţelepciunea; naşte-: rea însă în scutecele femeii lui Urie îi învenină juneţea şi îi degradă cărunteţele. Roboam deveni rege numai şi numai j|! pentru că se introdusese dreptul de naştere, pentru că a fost , adică filiu al lui Solomon, numai pentru că s-a fost născut în ! scutece purpuree şi crescut de curtizani: aceasta îi fu singura calitate. » Vedem acum că judicătorii Palestinei şi ducii ei primitivi | susţinură statul împărţind dreptatea, conduseră naţia pe calea onorii şi gloriei, atâţia secoli apărară confinile şi drepturile patriei promise, sub guvernul lor ieşiră profeţi veneraţi ca Samueli, căpitani valoroşi, duci ca Saul şi David; iată ce făcură aristii Palestinei. Saul şi David iară, ca nişte aristi aleşi, ’ | Salvară patria de filistei şi o guvernară bine pentru că au fost W traşi din sânul popolului şi ştia toate păsurile şi durerile şi | aspiraţiunile şi datinele lui. Solomon, de a fost luminat, se poate ’ atribui în adevăr la un tată ca David; iar de începu a corumpe naţia şi a introduce într-însa aluatul idolatriei, şi prin urmare ăl servilităţii, este că avu de tată nu un păstor, ci un rege, şi că .ftli crescut de adulatorii unei concubine. Roboam împila naţia ŞljSonducând-o, cum a zis singur, cu o veargă sau sceptru de fier, r 0 dezbină între israeliţi (zece semenţii) şi între iudaişti (două demenţii), pentru că n-avu de tată pe David, ci pe Solomon, pentru că de la tată-său şi încă de la moşu-său au fost lucrat, Care mai mult, care mai puţin, spre a uzurpa suveranitatea Ilaţiunii cum o lăsase Moise şi spre a fonda o dinastie, dând 274 ION HEIiADE RĂDUI.ESCU ţara promisă ca un apanagiu sau moşie unei singure familie, a Iudei. Unde e împilare, am mai zis, acolo este şi protestaţie: zece semenţii dară, semenţiile geloase de libertăţile şi drepturile lor rămaseră israelite, adică naţionali, şi protestară în contra desfiinţării aristibr (sau aleşilor după virtuţi şi capacităţi), protestară în contra fondării unei dominaţiuni întemeiate pe drept de naştere. Primii rebeli fură cei ce călcară legile şi instituţiunile lui Moise: semenţia lui Iuda cu capii săi şi semenţia lui Beniamin vrură a deveni privilegiaţi1. Dezbinarea complectă de aci dată şi apoi ura între clasi, ş-apoi patiniele şi lupta intestină, ş-apoi căderea sub dinaşti potenţi, ş-apoi pieirea. în Grecia iar, ca să nu mai repetăm aceste frazi, precum şi în Roma, când una nu mai avu sau nu mai voi să aibă Temistocli şi Aristizi (pentru că îi exila), când nu mai avu Leonizi, nici Aristoteli şi Platoni, nici Demosteni şi Isocraţi, nici însuşi Alexandri, când ceealaltă nu mai avu Cincinaţi, Reguli, Scipioni şi Catoni, nici Ciceroni, Virgilii şi Ovizi, nici însuşi Cezari, când în fine Roma coruptă şi decăzută se amestecă în Bizanţiu cu Grecia coruptă şi sclavă, atunci, din tina de urdori şi de sânge, din frământătura aluatului corupţi unii ieşi, ca viermele ce se nutreşte din însuşi cadaverul din care iese, ieşi evghenia, adică „naşterea cea frumoasă“! Uitaţi-vă la spurcăciunea începutului ei şi vedeţi-o cât e de frumoasă! La evghenie nu se cere, ca la aristocraţie, eminenţă, nici însuşi mediocritate de talente, de capacitate, de erudiţie, de prudenţă, de valoare, de energie, de activitate. Evghenia te întreabă numai: „Al cui filiu eşti?“ şi atâta tot. La apariţia evgheniei, sub mâna de fier încă a Imperiului roman, unii devin privilegiaţi (pronomiuchi) din naştere şi alţii dezmoşteniţi din 1 Cartea a li l-a a Regilor, cap. XII. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 275 naştere; unii numai cu drepturi şi alţii numai cu datorii; unii domni, şi alţii servi. Acesta este dreptul, faimosul dreptul roman, drept al păgânilor sub mantă de creştini. ||"‘ Bucuraţi-vă, pui de viperă ai Mediului Ev, voi toţi baro-p firilor ai feodalităţii, Roma bizantină şi Roma papală v-a înte- • Hieiat dinastia; ea are a vă da educaţia guvernamentală spre a domina lumea în locul ei. Bucuraţi-vă, o elevi demni de o ■ guvernantă cu virtuţile tuturor Mesalinelor. Prostituata apocaliptică, călare pe hidra cu şapte capete, cum şi bestia cu două coarne (cu unul la Orient şi cu altul la Occident), bestia ce vorbeşte ca mielul şi care lucrează ca balaurul, au a fi: una H nutritoarea şi alta educătoarea voastră. Bestia cu două coarne, ’ ea amăgeşte popolii spre a servi mamei voastre, prostituatei ce î Se îmbată cu sânge uman din cupa sa, stând peste hidra cu şapte capete, bestia cu două coarne forţă popolii spre a îngenuchea , înaintea hidrei regali şi feodali şi a o adora1. Bucuraţi-vă şi domniţi în pace. Islamismul armat n-are ce Vă face. Bestia cu două coarne scoală cruciate în contra lui. Domniţi în pace şi în desfrânare: flacărele rugului aşteaptă pe oricine va protesra. Timp aveţi mult înaintea voastră: e mult de la al patrulea secol până la 1793. Evghenia ieşi, cum văzurăm, din încuscrirea sau încume- ■ Jrirea corupţiunii grece cu corupţia romană. In Bizanţiu se J jŞăscu evghenia şi acolo i se dete acest nume. în vocabularul elinitatii clasice, în limba, voi să zic, a poeţilor, istoricilor, Oratorilor şi filosofilor Eladei antice, nu există numele sau vorba ÎVgbenie, pentru că nu exista nici objectul. Totdauua câiul ies ţlşişte asemenea iesme sau monstruozităţi, acestea, spre a ■' parodia pe o parte virtuţile şi instituţiunile deja venerau.' de popoli şi pe de alta spre a putea amăgi popolii decăzuţi, rum |ipe cci primitivi, deodată cu apariţia lor, fiind slute şi gliei><>;i.sr Apocalipsa, cap. XIII, v. 1 până la 17. 276 ION HELIADE RĂDUI.ESCU din natura lor, iau masca virtuţilor, se înţoală cu despuierile instituţiunilor antice. Iesmele acestea ele singure se zic naţionaliste, ele coloane ale popolului, ele speranţele lui, ele părinţi ai patriei, ele inte-legenţa şi santitatea naţiunii. De aci evghenia uzurpă atributele aristocraţiei şi îşi zise, şi forţă lumea a zice, că evghenes este una cu arist, cu eminent în virtuţi şi capacitate, ca şi cum ar fi zis: că versificatorul ce odorogea cu capul în pulbere laudele primului venit despot, făcându-1 tată al popolului, e poet una cu Homer1; că pedantul viţios, ce ajungea a fi dascăl puilor de curtezani bizantini, e una cu Platon şi Aristotele; că cel după urmă călugăr ce, sărutând pulberea picioarelor2 imperatorului bizantin, ajungea târându-se până la tronul patriarhatului sau al vreunei episcopii, este una cu Crist şi cu apostolii! Ba încă şi mai mult, căci lipsindu-le faptele, îşi îmflară şi măriră titlurile. De aci dară: numele evghenes, ce pretindea că e una cu arist, se păru prea puţin, şi haide evghenestatos, panevghenestatos („decât toţi cel mai bine sau mai frumos născut“), eclambros, eclambrotatos, paneclambrotatos („decât toţi cel mai ilustrisim“), hypsylos, hypsylotatos, panhypsylotatos („decât toţi cel mai altisim“). Platon abia cutezase a se numi loghios („raţionabil“), însă pedanţii innoranţi şi viţioşi ai Bizanţului se numiră cu o mare condescindenţâ logbiotati („cei mai raţionabili“). Acest nume la unii li se păru prea puţin şi, 1 Ba unde! Homer îşi mendica viaţa, versificatorul bizantin era un domnişor ce întrecea pe ciocoiaşii noştri. Nu trecea mu/t şi avea şi sdavi de la cari le lua versurile şi zicea că sunt ale lor; ba încă şi însuşi de nu avea sclavi, putea - în licenţa lor poetică - a scrie cioarele de târtani că şi-au liberat servii după dominiurilc lor. 2 Patriarhul şi papa, când scria imperatorului bizantin, între alte formule era datori a pune şi „sărut pulberea picioarelor“. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 277 trecând prin sofologhiotati („cei mai înţelepţi raţionabili“), abia f se arestară la pansofologhiotati („decât toţi cei mai înţelept raţionabili“). Mântuitorului lumii şi apostolilor săi nimeni nu le-a zis, cât fură între oameni, nimeni nu le-a zis sânţi, şi ei ar fi rempins cu mare de/demn de a li se da un asemenea titlu; de când însă se constitui ecclesia oficială, numele de ocyiog (sânt) se păru foarte puţin ponteficilor bizantini; aŢitoxaxog („prea sânt, sau cel mai sânt“) li se păru iar că nu ajunge, căci aşa e omul dacă va fi, îşi zice, să fie încai cât se va putea mai mult. Se arestară dar, în modestia şi marea lor cuvioşie, la patiaghiotatos („decât roţi cel mai santisim“), şi acest „decât toţi cel mai santisim“ săruta pulberea picioarelor seninătăţii sale imperatorului şi Jţ însuşi a sateliţilor acestuia. La curtca aceea, prin decretele imperiali, fără a şti cineva - nici carte, putea deodată a fi creat logothet, adică „punător de discursuri sau de cuvinte“, cu alte vorbe orator, şi încă mare orator (mare logothet). Fără nici o instrucţie, fără pic de talent putea să se ducă Sarsailii noştri la acea curte şi să fie creaţi deodată poeţi, şi însuşi arhipoeţi, printr-un decret imperial sau 1 ; printr-o singură vorbă a monarhului1. La curtea aceea, daca Jţ ajungea cineva patriarh sau cel după urmă despot or vlădică in partibus (iracTig ‘iupoxajrruag), putea să mi-ţi toarne sau să mi-ţi sacre un preot din omul cel mai innorant şi mai viţios, precum tot din graţia şi mult îndurarea acelei curţi, din cel mai corupt şi mai pervertit şi mai târâtor călugăr ieşea deodată un SŞ panaghiotatos, un decât toţi şi peste toţi mai santisim; senină-tatea-sa numai să fi binevoit. 1 Tirania cu anarhia, am zis şi airca, că se pupă adesea în bot şi îşi ■K dau mâna. Astăzi nu se mai află monarhi de ai Bizanţiului; în locul lor |||j sunt coteriele sau gâştele. Facă-se cineva astăzi servitorul lingariţ al unei gâşte, că devine îndată şi poet mare, ba încă şi om onest din cel mai »cclerat, şi îmblă ţeapăn cu capul în sus, ca pe nişte criane de lemne pe picioarele cele mai şchioape ale versurilor furate. 278 ION HELIADE RĂDU1.ESCU Şi ştiţi pentru ce titlul imperatorului era „seninătate“? Aci este un mister mai mare decât în numele de partit naţional. Impăratorii şi evglienişii, oricât de crunţi, oricât de neguroşi şi tempestoşi vor fi, ei tot prea seninisimi mi-ţi era. Aceasta este o minune ce, de nu o credeţi, uitaţi-vâ la regii şi imperatorii moderni, că oricât de mici vor fi, ei tot majestăţi mi-ţi sunt; vedeţi pe toţi anarhiştii că, oricât de crunţi despoţi vor fi, ei tot liberali se zic; oricât de imorali şi seceleraţi vor fi, ei se dau de morală incarnată; bandele lor, de s-ar compune de toate felurile de străini, ei tot partit naţional sunt. Luaţi-i de-a rândul, uitaţi-vă la seninătatea, la majestatea, la prea înălţimea lor şi la excelenţele lor democratice (cu L mare în parentze) şi daţi-vă şi domnia-voastră părerea, scumpii mei români şi cititori1. 1 Vezi Conservatorul, pagina 84, articolul Vodă şi prinţ, Măria-Ta şi înălţimea voastră, Coconi şi bizdadele, Boier şi nobil, Cocoană şi madamă. Noi respectăm daunele şi titlurile naţionali, nu însă şi smorfurile şi momiţăriile degradatoare, luându-ne după străini pervertiţi. Fii Mâria-ta, oricine eşti domn al românilor, că în Tine se personifică majestatea naţiunii ce te-a ales; respect şi adoraţie către majestatea naţională, adoraţie până la pământ înaintea naţiunii. îmi place să aud „Măria-sa vodă“, că îmi recheamă timpii când românii aveau duci (vodă va să zică duc, ca şi fjŢ£jj.u)v iar nu prinţ, care va să zică bei şi arhon). Fie prinţipul Zamfir prinţ, el acolo, iar nu domnul românilor, fii Mâria-ta, o, mărite doamne! Mărie română, iar nu înălţime fanariotă. Fii ca Radu, Mircea, Mihai ... vodă, cu numele propriu ca toţi suveranii, fiindcă reprezinţi suveranitatea naţiunii, şi lasă-ţi numele familiei acasă, când odată ai de familie naţia întreagă. De ai fu, fie ca toţi infanţii, şi dolofanii sau thiuphinii, fie coconi, căci cocon infante va să zică, şi nu-i mai cebălui cu numele barbar şi îngălat de bizdadele; domniţele iar îmi sunt scumpe ca lumina ochiului, pe măria-sa doamna o ador ca pe însuşi patria cât vor da dracului încolo principia. Măria-ta doamne, iar nu înălţimea-voastră, că şade rău şi e şi păcat de Dumnezeu. Eu sunt un simplu traducător. Vie domnul care să traducă vorba vodă în ducă sau duce, şi îi promit şi eu a traduce şi a transforma pe toţi românii în eroi. Vie un domn care să-şi scuture iacaua de amici şi eu îi promit a-i înfrânge inemicii. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 279 Astfel, în toate ramurele soţietăţii bizantine, aristocraţia fu confundată cu evghenia şi astfel se răspândi peste toată faţa Europei nume, titluri îngâmfate, drepturi, privilege mari fără fapte, fără virtuţi, fără talente, fără capacităţi. Astfel veni şi la noi, peste instituţiunile cu adevărat aristocratice ale lui Radu Negru, peste datinele din Italia republicană, veni, zic, şi la noi numele de evghenes în toată hidoasa lui disformitate. De la fanarioţi încoa, spătarul ţărei nu fu cel mai valoros şi mai vechi dintre oşteni, bărbaţi ca aprodul Purice, ce se culca Moşoroi şi se scula Movilă, ca popa Stoica Farcaş, ca Buzeştii ce răsturna şi făcea să muşte ţărâna hanul tătarilor, bărbaţi ca f|; spătarul Mihai, ce ajungea cu 6000 de curteni până la murii Jll Vienei’... Unde de d-alde aştia? Un pitac al înălţimii-sale i| fanariote îţi făcea dintr-un limongiu un spătar întreg, numai % bun de a cere mâna şi a chema la patul nupţial pe fiica unui ™ ban mare. Evghenişii cei mari ai Moldovei, ce astăzi se > numără în partitul naţional, astfel au devenit domni peste moşiele şi drepturile Moldovei. Un pitac domnesc îţi crea dintr-un guguman innorant deodată un logofăt (logothet) j mare; despre logofeţi ai doilea şi ai treilea 1111 mai vorbim, căci •$. cine poate face multul, acela şi mai facil poate rasoli puţinul. Zicea numai înălţimea sa, şi deodată ieşea generalisimi, spătari W mari, spătari ai doilea, logofeţi sau oratori mari, logofeţi ai M doilea; şi meterbaneaoa îţi venea acasă, cu tobe şi cu surle şi cu | iui tarii şi bătea, uite, meterbaneaoa cum s-auză toată capitala H şi toată ţara că te-ai făcut marţial mare şi orator mare. Mai în urmă, de la Regulament încoa, lumea deveni mai modestă: chiotele baş-ciohodarului de la curte încetară, * fneterhanelele amuţită şi dispărură, pitacele domneşti deveniră 'jRpficiuri (citiţi ofisuri, după limba logofeţilor şi a Sarsaililor). Ofiţul şi Buletinul oficial făcea, toare minunile: din fratele şi filiul 1 Vezi Memorialele principelui Transilvaniei, Kemeni. 280 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU domnului îţi anunţă Buletinul, ca să ştie toată lumea, un spătar ca un adevărat Marte, din cap până-n picioare. Ş-apoi te deşteptai într-o zi că Buletinul te asigură că acest spătar s-a făcut şi orator mare, logofăt mare, marţialismul excelenţei sale! Şi pasă de nu crede. însă toate aceste minuni tot se mai făcea, cum se zice, cu oarecare perdea, cu oarecare ruşine de oameni şi frica de Dumnezeu, căci se mai observa şi gradele ierarhiei. Nimeni, nici fratele, nici însuşi fiul domnului nu putea a se rasoli deodată spătar, daca nu începea de la cadet şi nu trecea încai câte o zi prin toate gradele ierarhiei: sublocotenent, locotenent, căpitan, maior etc. Nimeni nu putea, numai aşa, fi hirotonit sau târnuit deodată orator sau logofăt mare, daca nu începea de la pitar (citeşte daca vrei şi brutar), ş-apoi cu umilire, cu sacrificiuri adesea şi de onoare, cu adulări şi dibăcii d-a-şi face o stăricică, cu nevoi şi strecurări prin nevoi, cil sărutând mâna ce nu putea s-o muşte, cu tumbe, daca vreţi să ziceţi, de douăzeci, de treizeci de ani, abia ajungea bietul om, sau nu ajungea nicidecum, de a se vedea orator mare, deşi fără instrucţie şi carte. De nu curgea, încai pica, căci tot ştia omul, dacă nu altele, încai a spune de gradele prin care a fost ttccut şi de nevoile lor şi de marafetele lor, şi de multe ori şi de ţintuirile lor, căci am văzut în copilăria mea pe mulţi din cariera aceasta şi ţintuiţi d-o ureche de câte un stâlp la Zlătar1. Era cineva domestic la vreun boier mare sau şi mai mic; ajungea de acolo căpitan de vreo barieră sau ce da Dumnezeu - pentru că tot Dumnezeu dă la astfel de oameni. Hei, 1 Pe un sameş de visterie de la Ieşi spun că l-ar fi pus în fiare şi butuci şi l-ar fi înscris în condica neagră pentru învăţul ce contractase, nu ştiu de unde, de a ciopli galbenii visteriei ce-i intra prin mână. Vezi un astfel de tată, de ar fi ajuns logofăt sau orator mare, avea ce spune la fiii săi: „hei, băiete! Câte am tras şi am păţit eu până să adun averea ce v-o las şi să pui mâna pe rangul acesta!“ ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 281 (lupă un an, doi, trei sau şi mai mulţi de serviţiu, ajungea omul până la a fi creat compozitor, adică conţipist-, nu i se cerea d-a şti jjramatică, ba nici carte. Era deajuns să fi servit; ş-apoi Itlăria-sa însuşi îl făcea conţipist, adică compozitor (o mai zicem 6 dată, ca să nu se uite), ş-apoi haide — bun era Dumnezeu -pitar, sărdar etc. etc., însă tot d-a rândul trecând ani, iar nu aşa, dodată. însă, precum din nimic ajungea cineva mare orator şi mare marţial, asemenea din ceva mare ajungea la gradul atât de dorit de a nu mai însemna nimic, pentru că monarhul sau domnul ce are puterea de a crea, are cu atât mai mult puterea de a distruge. Spre exemplu, se punea vreun june să înveţe ceva, limbe ori ştiinţe, ori arte; cu veghieri, cu stăruinţă, cu sudori, cu speze mari şi îndelungate prin străinătate devenea literator, matematic, medic, doctor în legi ori în teologie, artist. Se înturna în patrie, devenea profesor sau lua altă funcţie publică, servea Un an, doi, trei... zece, douăzeci de ani. Măria-sa avea puterea, cu un singur ofiţ, d-a-1 face servul servilor şi nimicul nimicurilor, pentru că era după Regulament. Citeai Buletinul (oficial, nota bene) şi mi-ţi vedeai că d. Aristia, traducătorul lui Homer şi Alfieri, s-a făcut un fel de spahiu, adică sărdar! Că Heliade s-a făcut paharnic, adică sofragiu! Că Poienarul s-a făcut clucer, adică chelar sau temnicer! Că doctorii cutare şi cutare s-au făcut agi, adică un fel de jupani, ca cel mai după urmă ciutac de turc1. Că I. Văcărescul sau Atanasie Hristopol S-au făcut vornici, adică perdegii! însă ia vedeţi câţi ani servea bieţii oameni până să ajungă la înseninătorul rang sau titlu de a nu mai însemna nimic, nici însuşi la noi, necum în Europa. Acum însă, noi unii vrem 3-odată, cum ieşim din ghioace, să zburăm la minister şi încă 1 Tot turcul, oricât de desculţ, se naşte agâ, adică jupân. Daca învaţă Carte, are titlul de efendi, „domn“. Daca, servind, ajunge la rangul de maior sau corespunzător acestuia, se zice bei, adică cum am zice cocon sau nobil. 282 ION HEI IADE RĂDU1.ESCU şi mai sus, sub cuvânt că cei din gaşca noastră ne află de minune, numai buni de a scamota şi de a răsturna toate. Astfel, iar o mai repetăm, evghenia bizantină parodiind aristocraţia elenică şi patriciatul roman şi ajungând apoi, sub turci, în ultimul faliment, până în servitutea cea mai vicioasă şi mai spurcată, veni spre a întina şi desfigura instituţia boieriei, ce era una din cele mai înţelepte şi mai egalitare aristocraţii, ce chema la spătărie Buzeşti şi Farcaşi, Mihai şi aprozi Purici, şi care înălţa la tron Rareşi, Razi de la Afumaţi, ca şi pe Matei Basarabi. Am vorbit de ajuns airea despre boierie, ce a fost şi ce este. Foarte desfigurată în adevăr este astăzi şi foarte innorantâ despre originea sa şi dc aceea umilă în cele ce s-ar fi cuvenit să fie orgolioasă, şi foarte pretenţioasă şi nebună în cele ce o degradă. Boieria neavând conştiinţa de sine, pretenţiunile ei fură din cele mai nebune, căci fiecare nu aspiră, acum în urmă, decât — după cum văzurăm — la titluri absurde, servili şi umilitoare. Devenind cupidă şi geloasă către filii patriei, deveni cea mai risipitoare şi mai generoasă către străini; după ce îşi deschise de toate părţile la străini porţile ierarhiei, îi lăsă a sări ca nişte furi pe oriunde l-ar fi plăcut. Cu toate acestea, instituţia în sine e una şi abuzurile introduse de străini şi conservate de oameni pervertiţi e alta. Un templu sau un monument mare şi frumos, oricâte ar păţi după secoli, oricât s-ar desfigura, e totdauna frumos şi însuşi în ruinele lui, totdauna învederează starea de progres a epocei în care s-a edificat şi arta şi gustul arhitectului. Dezbărată iar de tot ce îi este eterogen, desfigurator şi innobil, boieria rămâne iar un model de instituţie înţeleaptă, egalitară şi încuragiatoare talentului, valoarei şi virtuţii, cum să nu aibă asemenea în Europa. Boieria în sine, cum se ştie deja, însemnează ostăşie şi n-are nici un drept de naştere. Departe de a fi o castă, îşi recrută până astăzi din popol pe foncţionarii săi. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 283 Boieria avu toată puterea şi valoarea aristocraţiei Spartei şi Atenei, plus caritatea şi generozitatea instituţiunilor patriacali sie popolilor primitivi; boieria reprezenta toată majestatea patriciatului roman, minus prerogativele clin naştere şi cruzimea păgână. în boierie se vedea coacă egalicacea înaincea carierelor civili şi militare ce se vede astăzi în statele liberate de legile feodali, minus meschinăria burocraţiei germane şi franceze. Ceea ce ajunse însă, toată lumea, şi străini şi pământeni, vede că nu e bine. Toţi vor s-o desfiinţeze; nevoia însă este că nu au toţi acelaşi punt de vedere, nici acelaşi interes la desfiinţarea ei. Străinii vor să desfiinţeze boieria ca, aducând pe români în starea bulgarilor şi transilvanilor, să poată mai facil a-i domina şi a pune peste dânşii foncţionari străini. Din pământeni iară, unii au lucrat şi lucrează ca să piară boieria nuinai şi numai pentru că a fost instituţie aristocratică şi egalitară la care se cerea eminenţă de virtuţi şi de capacitate, şi să puie în locul ei o evghenie născătoare de viciuri: „Să cază boieria, îşi zic, ca să ne facem o cască în care să nu poară intra decâc noi şi filii noşeri“. Alţii vor să piară boieria numai ca să ie desfiinţeze odată gradele ierarhiei prin cari se cerca servitorii Statului. Soldatul şi sublocotenentul, trecând înaintea celor mai vechi, să poată deodată fi creat colonel şi general: „Să cază boieria, strigă cu toţii, ca să putem d-odată zbura la ministere, fără să ne mai ştie nimeni cine suntem şi cât putem“. Alţii iară urăsc boieria ş-apoi le scapără ochii după rangurile ei înalte; o urăsc într-unele, le place într-altele. „Mie unuia, zic unii, nu mi-ar plăcea să fiu sărdar sau paharnic, sau maior, ferească Dumnezeu! Mi s-ar părea că a pierit dreptatea de pe pământ. îmi scapără însă ochii de bucurie când auz câte um adevărat naţionalist d-ai noştri şi progresist zicându-mi vornic, şi daca nu-mi zice nimeni, mă suscriu eu singur în Cărţile ce tipăresc. înalţ din umeri, împing pieptul înainte şi tini răsucesc mustăţele când îmi zice general şi excelenţă. Atunci 284 ION HEI JADE RÄDUI.ESCU văz şi eu că este cu frica lui Dumnezeu şi că am intrat pe calea progresului“. De aci dar, în loc de a studia istoria insdtuţiunilor noastre, în loc de a vedea de unde poate veni binele şi de unde ne-au venit cele rele, fără a pricepe nici vorbele cu care ne servim, strigăm cu toţii ca nişte maniaci: jos cu aristocraţia! jos cu boieria! „De când am debutat în lume, zise mai deunăzi un membru al camerei legislative, am dat luptă aristocraţiei“ şi etc. Ne place a crede că oratorul, în marea sa inocenţă, n-a ştiut că aristocraţia va să zică guvernul celor mai eminenţi în virtute şi capacităţi, şi că a luat-o drept evghenie, după cum a luat-o toată Europa feudală, ce imită smorfurile bizantinilor. Lăudăm sentimentul de care a fost mişcat oratorul; dorim însă ca luptele să se vază prin fapte, iar nu prin vorbe. Iar daca cineva cu aristocraţia înţelege în adevăr guvernul celor eminenţi în virtute şi capacitate, e mult de când un asemenea guvern nu se mai află pe la noi; ducă-se a-1 combate, de are astfel de scop, în Palestina primitivă, în Sparta şi Atena, în Roma republicană şi în timpii Razilor, Mircilor, Ştefanilor, Mihailor. Deie cât va voi în capul eroilor şi înţelepţilor ce lăsa aratrul şi filetele şi cu sabia în mână, apărând patria şi servind-o în toate nevoile, străbatea gradele ierarhiei până la tron. Astăzi, la noi, îşi pierde cineva timpul şi vorbele în van daca combate aristocraţia ce nu mai există de mult; iar daca cu aristocraţie înţelegem evghenie, altă vorbă: şi eu mă pui sub stindardul ce ar chema popolii în contra acestei iesme cu drepturi de naştere. Cu toţii să facem o cruciată demnă de secuiul al XlX-lea şi să ne ducem a distruge această hidră bizantină şi feodală, la care bestia cu două coarne ca ale mielului ne învită şi ne forţă a ne închina. Să ne ducem însă iar acolo pe unde se vor fi aflând drepturi de naştere, iar nu în ţara noastră, unde n-au existat niciodată, mulţumită instituţiunilor părinţilor noştri. Pentru că să ne ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 285 închipuim morile în vânt uriaşi şi turmele de oi nişte armate de baroni, de burgrafî şi de margrafi. De ar fi fost la noi drepturi de naştere, astăzi am fi avut pe tronul ambelor patrii pe nevoiaşii de strănepoţi ai Razilor, Dragoşilor sau ai Mircilor; Ştefani, Rareşi şi Mihai şi Movili n-ar mai fi domnit, Racoviţi, Ghici etc., ar fi rămas în condiţiunile părinţilor şi străbunilor lor. De ar fi ■¡Ş existat la noi drepturi de naştere, bănia Craiovei ar fi rămas un drept în familia fostului ban din timpii lui Radu Negru; banii, vornicii, logofeţii după timpuri şi până astăzi şi până la ultimul pitar ar fi rămas în condiţiunile străbunilor şi părinţilor lor. tHaidetn cu toţii în contra evgheniei acolo unde este, iar nu la noi, căci ar fi şi mai absurd şi mai rău decât de a face o puşcă d-acasă până la bătălie, căci acea puşcă s-a propus oarecând de =$ cine se va fi propus, cu scop de a ucide pe inemicii străini; iar a bate pe fraţii noştri, inocenţi de crima evgheniei, este o absurditate din celc mai neauzite. De unde evghenişi Bălenii, Bălăcenii etc., ce au început ca şi părinţii lor lăudaţi, de la zapcii? De unde evghenişi toţi boierii pământeni ce au ieşit din opincă şi de la aratru? De unde evghenişi bieţii fanarioţi ce lăsa ' _ ’caicul şi lămâile şi venea a-şi înfla işlicele cu rangurile româneşti? De unde, în fine, evghenişi bieţii Cogălniceni, * 'Alecsandri, toţi bieţii în -eni şi în -eşti, şi mai vârtos bietul ■- Heliade de la Obor, ca să se puie cineva pe dânşii cu paloşul H iau cu lataierul răposatului Pralea? Ar fi şi păcat de Dumnezeu ’S Sâ calomnie cineva de evghenişi nişte asemenea creştini! J Când îmi vine în minte că, curat-curăţel de orice evghenie J iau drept de naştere, o să mâ ia cineva să mă taie drept pe din două pe bună-rea nedreptate, mi se înfioară carnea şi-mi aduc jpilminte de un biet lăutar. Am dat şi eu câteodată prin poezie |fj |i este, unde va fi să fie, o mare relaţie şi o simpatie intimă între ■ poeţi şi lăutari: unii zic că au alăute şi alţii le şi au în adevăr; unii zic numai că cântă şi alţii cântă în adevăr; unii n-au nici lire, nici harpe, nici alăute, nici însuşi cobze ori dible, şi alţii tj(i au de toate. Unii se zic poeţi fără lire şi alţii lăutari cu lăute. 286 ION HEI.IADE RĂDUI.ESCU Poeţii fac la versuri şi lăutarii fac şi ci la versuri, de multe ori cu mult mai frumoase decât ale poeţilor. Doinele şi baladele cu care se îngâmfă nişte poeţi mari, ce pe româneşte se zice poeţoi, toată lumea ştie că sunt ale lăutarilor. Mi-adic aminte de un biet lăutar. Era odată, mi se pare, la Craiova, un prânz boieresc şi câmpestru, şi lăutarii cânta la masă. între altele, cântară şi cântecul: Tu ziceai odată Ah! a mea iubită: Dragostea mea toată Ţie şi-o voi da etc. Sc ştie că lăutarii noştri pleacă urechea pe vioară, cânta din gură recitând versurile şi trăgând cu arcuşul cu o apatie din cele mai rari şi mai dureroase, pentru că servitutea e străină la orice petreceri. Bietul bard cânta ca orice sclav. Un declamator de poezie şi de sentimente de toată natura se afla la masă şi, nemaiputând suferi apatia sclavului cântător, răpede se sculă de la masă şi sări înaintea lăutarului strigând: — Nu aşa, cioară de profanator! Şi unde începu a da ochii peste cap cu marc patos, a lua un avânt cu mâinile şi cu picioarele, ca tot omul ce zboară de viu-viuleţ la nemurire, şi a declama cu o manieră cu totul particulară a sa: Tuuu ziceaai odaaată, Aaaaaah a mea iubiiiită: Draaagostea nieaaa toaaată etc. Declama cum declama amatorul (foarte bătăios), iar în cât pentru cântec, spun că era foarte răguşit şi discord, căci p-atunci nu se auzea de concordie: Aaaaaah a mea iuubiiită! ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 287 (cu vocea răguşită) şi tot înainta în delirul său poetic către simplul şi naivul lăutar, până când ajunse la frazea: Astfel ţi-este sexul... Atunci, cu o crispaţie nervoasă, tremura ameninţând cu degetul până la nasul bietului bard, cu totul speriat. Lăutarul, încă de la începutul acestei lupte ce nu era nicidecum olimpică, lăsase o mână cu vioara spânzurată în jos şi alta, înţepenită şi făcând o linie dreaptă, una cu arcuşul. Nălţa din umeri bietul om, strângea din dinţi, cu capul ghemuit între umeri şi tot se da înapoi; iar când îşi simţi spatele că dă de părete, iar când văzu că degitul ameninţător îi ajunge şi până la nas, iar când văzu că acum ca niciodată ochii declamatorului îl aţinta ca doi ochi mai boboşaţi decât ai unui broscoi uriaş, lăutarul, zvânturatul lăutar începu a tremura şi a pune mâinile înainte spre apărare: — Aoleo, coconaşule! începu a se ruga. Nu mai face aşa că mă dă în alte alea, şi am copilaşi... Aoleo, coconaşule! Dar ce am făcut, sărăcuţ de maica mea!... Iartă-mă, iartă-mă, coconaşule, că-mi rămân copiii pe drumuri! De a fost aceasta o farsă sau efcct al chefului de pe la mese, acum însă nu e nici glumă, nici şagă. România întreagă s-a speriat şi strigă cu toţii: dar ce-am făcut noi, când am avut noi vreun drept dc naştere ca să ne taie naţionaliştii drept pe din două? De unde, păcătoşii de noi, ni se aruncă evghenia pe spatele noastre? Ce-au făcut toţi ofiţerii armatei, de la sublocotenent până la spătar, ce-au făcut toţi foncţionarii publici, dc la pitar până la ban, ca să fie dezmoşteniţi de drepturile de pământeni? Ce crimă mare e pe unii că au moştenit de la părinţi vreun nume istoric, ca să bolbore unii ochii şi să avânte pumnul ^upra lor în nişte deliruri mai mult decât poetice şi să-i ^eninţe să le rămâie copiii pe drumuri şi străini în ţeara lor? I Este însă vorba de abuzuri introduse de străini şi conservate l de mulţi de ai noştri? Altă vorbă. Abuzurile 1111 sunt lege, nu 288 JON HELIADE RĂDUI.ESCU fac parte din instituţiunile ţârii. Arată-se cari sunt aceia ce voiesc a le apăra şi a le susţine; atunci, în adevăr, să facem două câmpuri. Cu instituţiunile şi drepturile patriei în mână pe calea legală, ne vom pune ca totdauna în câmpul celor ce vor combate abuzurile. în lupta ce vom da, promit a fi în frunte la bătaie şi în coadă la fugă. Stindardul dreptăţii, ce vom opune între despotismul monarhic şi între despotismul anarhic, nu-1 vom abandona. Lupta deja este începută; articolul următor o va descrie şi se va încerca a stabili pacea, descurcând iţele la război, spre a ţese vreo pânză, că am rămas cu totul fără cămaşă. BOIERII ŞI CIOCOII I Dualitate monstruoasă: precum evghenia este malaria aristocraţiei, asemenea ciocoiia este ciuma şi holera nu numai a boieriei, ci a soţietăţii întrege. E un răzbel de moarte între aceste două principe şi până a-1 descrie, cu istoria în mână, trecând prin toate epocele ambelor domniate, cată mai întâi a arăta ce a fost şi mai este boierul şi ce este ciocoiul. Spre aceasra vom cita multe din câte am mai scris încă de la 1856 şi vom urma apoi întru a învedera unde stă răul. Ziceam în articolul intitulat Boieria, ce a fost şi ce este: „lot românul, daca nu din istorie, încai din câte a văzut cu ochii şi a auzit de la părinţi, ştie că boieria n-a fost şi nu este încă un drept de naştere (o evghenie), nu o castă oarecare, ci o instituţie a ţârelor amândouă ce dată de la Radu Negru şi de la Dragoş“1. Boier însemnând oştean, boier mare însemna ofiţer 1 Vezi pagínele de la 107 până la 112 inclusiv. Boieria a coprins şi coprinde în sine toate funcţiunile patriei, foncţiuni civili, judecătoreşti, instrucţiunii publice, şi cele militare mai vârtos, deschise la toţi fiii patriei. 1 ol românul s-a născut şi se naşte boieribil. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 289 superior şi, fiindcă acum doi şi trei secoli, în toată Europa nu se afla oştire permanentă, nici scoale militare, nici însuşi cazarme ale statului, primul corp de armată permanentă a patriei, după căderea Imperiului roman, fu corpul de dorobanţi ce formă Mircea. în acea epocă, cum şi mai în urmă, scoale militare nu se vedea pe nicăiri, şi iată câte ziceam în paginea 113: „O casă de boier (marc, ce era, cum am zice, căpitan mare sau general), o casă de boier era în timpii străbunilor noştri o şcoală unde se forma ori se cerca boierii sau oştenii, recrutându-se din toate condiţiunile societăţii. Acolo se deprindea junii, ca pagi sau feciori în casă, a mânui sabia şi lancea, acolo a domoli şi încălica şi încura cursicrii, acolo se inspira sentimentele de a se lupta pentru lege şi pentru moşie1, acolo se inspira sentimentele de creştin şi cetăţean. Filiul săteanului intra în opince pe poarta boierului şi ieşea boier şi el, apărător patriei cu braţul, cu mintea şi cu inima. Pentru ce să ne suim în timpii pe când aprodul Purice, din Moşoroi deveni Movilă, pe când popa Stoica lăsa Evengheliele pe altar şi opincele la uşa bisericei şi, încingând sabia, devenea Fărcăşan şi căpitan mare, pe când Rareş era ardicat de la filetele sau plasa pescarului şi înălţat de naţie la tron? Să ne uităm însuşi în zilele noastre, însuşi când boieria era deja atât de desfigurată de fanarioţi în cursul unui secul întreg. Răposatul banul Gregoriu Băleanul spunea totdauna cu orgoliu că, în copilăria şi juneţea sa, a fost copil în casă la unchiul său şi a servit ca toţi ceilalţi feciori din casă, ce cu toţii deveniră boieri. Răposatul banul Constantin Bălăceanul2 şi contimporanii săi boieri au început cariera (după cum o spunea singur) de la logofeţel şi 1 Pc acei timpi, patria sc zicea moşie, căci pentru cine n-are moşie, 'n-are patrie; sau pentru că acolo are patrie cineva unde i se respectă proprietatea; şi proprietatea este tot ce este propriu al omului. 2 întemeietorul şcoalelor române în Sf. Sava şi apărătorul lui G. Lazăr. 290 ION HEI.IADE RĂDUI.ESCU subcârmuitor (zapciu). Câţi boieri n-au ieşit din casa Dudeş-tilor, Brâncovenilor, banului Grigoriu Ghica (mai nainte de a deveni domn), din casa banului Dinu Filipescul, din a banului Grigoriu Băleanu etc.? Istoricul Dionisiu Fotino în casa lui Dinu Filipescul servea ca intendent, scria istoria ţărei şi păşea pe gradele ierarhiei (era subaltern al părintelui şi amic intim al fiilor Georgiu şi Nicolae); Paris Momuleanul, venind din Slatina în vestminte de sătean, în casa Filipcscului deveni poet şi boier; Alexandrescul Grigoriu, în casa banului Grig. Băleanul luă primele inspiraţiuni poetice şi însuşi patriotice; Rahtivani, Stanei, Manolache Serghieşti, Pereţi, Alexandreşri (cafegi-başa), Voineşti etc. etc., din casele antecedenţilor lor boieri au pus piciorul pe gradele ierarhiei, susţinuţi de patronii lor ca de nişte părinţi. Boieria cea mare nu era geloasă pe cea mică; era ca şi oficerii superiori sau ca generalii către oficerii subalterni şi cădeţi şi către soldaţii traşi din opince, căci Nestor, din june sătean în opincc, devenind rândaş la cai în căimăcămia Craiovei şi mai târziu paracliser la Sărindar, din casa unui boier unde ajunsese a servi ca pagiu sau fecior în casă, începu a asculta lecţiunile lui I ambra şi deveni elenist, conşcolar răposatului Brâncoveanul şi apoi, ca legist sau jurisconsult al ţărei, străbătu gradele ierarhiei şi muri vornic mare. Curtea unuia ca Dudescul, Brâncoveanul, Văcărescul şi a contimporanilor acestora avea totdauna până la 40 şi 50 de pagi sau feciori în casă ce astăzi făcea onorile casei, mâine mânca la masă şi se ducea la curte cu patronul lor, şi în vârsta bărbăţiei ajungea subtadministra-tori, sameşi (secretari de judeţe), vătaşi de plai, polcovnici de judeţe şi de vânători, căpitani de dorobanţi, administratori, şi aşa ajungea până la gradele cele mai înalte ale ierarhiei'. 1 Ţeara devenind ca o arendă a beilor fanarioţi, a servi cineva patriei nu mai putea servi fanariotului; servea prin urmare în casa boierilor, unde practica şi învăţa a se face şi el boier. ECHU JBRU ÎNTRE ANTITEZE 291 Fiele de văduve ale boierilor ne avuţi, în loc de a fi abandonate în ghiarele corupătoare ale sărăciei, devenea consoartele ‘"agilor boieriţi şi matroane, dotate de boierii patroni ai acestor pagi. Când venea beii din Fanar şi vedea întâia dată boieri, în uimirea lor îi numea pe toţi arhonţi, adică principi, de la arhon pitar până la arhon ban, toţi principi, toţi capi ai naţiunii. Până astăzi înaintea turcilor, oricărui boier - cum trece Dunărea - nu i se dă titlu decât de bei1. Aceasta este descrierea boieriei însuşi din timpii noştri, din timpii când era deja coruptă de evghenia falită a Fanarului, când boierul nu mai încingea sabia şi nu mai încălica calul spre a ieşi în întâmpinarea turcului la Dunăre şi la Călugăreni. Atunci, cum am zis, era alta, casa boierului era o şcoală de arme şi de patriotism; tot boierul mare era un general ce trecuse prin toate gradele ierarhiei şi pagii lui nu era decât ca nişte cădeţi, destinaţi a deveni ofiţeri şi a împlini într-o zi locul ofiţerilor superiori, al generalilor. Cu toate acestea, şi în timpii vechi, şi în cei moderni (după câte ştiu toţi), boieria, or în splendoarea ei, ori desfigurată, n-a fost geloasă, n-a fost un privilegiu exclusiv al unor familie numai, ci era deschisă la toate condiţiunile şi însuşi la străini. Astăzi însuşi, atâta de desfigurată, poate cineva zice de dânsa ceea ce Milton zicea de Satan când se arată întâia dată asupra pământului, aţintând soarele cu orgoliu: «Disform în adevăr, oribil, plin de ură şi de invidie, stins de orice lumină; se cunoştea însă că originea lui era de arhanghel...» ’ Astfel, pitarului Giurescul, sărdarului N. Tpătescu, sărdarului Ion Ghica, paharnicului Gr. Zossima şi celorlalţi nu li se zicea însuşi oficialemente decât bei, şi emigraţilor neboieriţi ca doi fraţi Goleşti, ca Simon, fiiul Iui Işfan Croitorul, ca Nigulici etc., li se zicea beizadele; cu acest titlu fură calificaţi prin firmanul ce îi interna la Brusa şi numiţi mosafiri ai sultanului. 292 ION HEI .IADE RĂDULESCU Astfel, până astăzi se cunoaşte originea boieriei: instituţia este tot aceea pentru că este tot egalitară şi deschisă la toţi fiii patriei. Boieria n-a fost o evghenie bizantină sau o aristocraţie feodală şi abuzivă, căci cine a avut şi are încă păcatele să intre odată ca domestic sau servitor în casa unui nobil englez, francez, german sau rus, îndată este şi înfierat cu livreea de lacheu şi condamnat a muri servitor. Când e cineva în lipsă sau orfan, e nevoit a servi spre a-şi agonisi pâinea, nu e nici o ruşine; însă trist şi neomenos este într-o ţară unde omul, spre a trăi onest, devenind servitor, e condamnat servitor a şi muri! întrebaţi pe toţi boierii şi fiii lor de astăzi ce şi-au început cariera servind în casele boierilor precedenţi, bine le-ar fi părut să rămâie tot în condiţia de servitori? (...)’ Bine le-ar fi părut a se naşte în Franţa, Englitera şi Germania, unde fiiului servitoriu i se închidea cariera ierarhilor, unde să-şi fi văzut părinţii albind în livree de lacheu? Aceasta dar le este gratitudinea către instituţiunile egalitari ale patriei, acesta respectul şi veneraţia către memoria părinţilor legiuitorilor şi apărătorilor României?“ Să continuăm cu citaţia: „Noi nu ne plângem că instituţia n-a fost cât se cuvenea de liberală, ci din contra, că nu s-au luat după timpi măsure spre a nu se pune mărgăritarul înaintea şi a râmâtorilor încât, din cauza unor individe, să ajungă odioasă şi o instituţie atât de egalitară ce produse atâţia eroi şi apărători patriei cu braţul şi cu mintea. Noi nu ne plângem că ierarhia foncţiunilor a fost închisă la filii patriei, ci din contra, că prea a fost deschisă de toate părţile, încât au putut a o asali şi a o uzurpa atâţia venetici fără nici un merit altul decât al intri-gelor, spionagiului, trădărilor şi cupidităţii (...)2 Până când ţeara avea cu adevărat boieri (şi cu boieri, am zis din capul loculuP că, istoricamente, nu înţelegem decât 1 Vezi continuaţia acestui pasagiu în Conservator, pagina 115 şi 116. 2 Vezi continuaţia în Conservator, de la pag. 117 până ia 121. 3 încă de la anul 1836. Vezi Gazeta Teatrului, pag. 61. Aceasta se poate afla în biblioteca din Sf. Sava. ECHil.IBRU ÎNTRE ANTITEZE 293 oşteni), ţeara era locuită numai de boieri şi de boieribili, ce toţi, de la ban până la opincă, purta sabie şi ştia a o mânui. Atunci turcul nu cuteza a da la firmane ca astăzi şi a convoca adunările noastre generali, numindu-le Divanuri ad-hoc, ci se Stima ferici de a trata cu străbunii noştri şi a înghiţi la tractate ea ale lui Mircea, Vlad V, Petru Rareş şi Bogdan (ce până astăzi le stau nemistuite în stomah), ce până astăzi învederează valoarea şi prudenţa acelor boieri ce le dicta; atunci şi până mai în urmă ţarul, pe de altă parte, în loc de a-i protege, cum zice, se stima ferice de a tracta cu strămoşii noştri şi d-a numi pe alesul ţării autocrat (şi de a chema pe înţelepţii României de a fonda universităţi şi a da educaţia politică şi religioasă ruşilor)...1 Noi, ca şi naţia întreagă (şi zicând naţie nu înţelegem pui de fanarioţi şi de renegaţi, nici veneţiei aventurieri), departe de a striga «jos boieria!» simţim mare durere că 1111 avem putere, nici mijloace de a regenera această instituţie. Dorul nostru este că nu mai are ţara boieri, sau, de mai are, sunt din dizgraţie foarte puţini şi combătuţi de uzurpători şi de venetici (cât s-a arătat vreundeva vreun adevărat boier, acela a cătat a suferi persecuţie, calomnie, exilul şi moartea)“2. II „Sunt însă un fel de invidie care, când se trimitea, ca lepra, gunoaiele şi urdorile Fanarului, acele individe se întrecea a le ieşi înainte la Dunăre spre a le zice mai întâi r| Îji|juX6tT|C onora crucea prin devotamentul către naţie şi către ce! scăpătat. 11. Boierii, în pietatea lor, îşi lăsară descindenţii fără averi fondând mănăstiri şi dotându'le cu moşii spre lauda lut Dumnezeii, spre refugiu şi apărare în timp de răzbel, spre ajutorul văduvei şi orfanului, spre creşterea şi dotarea fetelor scăpătate, spre căutarea amalatilor, spre instrucţia şi luminarea popolului. 12. Boierii, în toţi timpii, cu sacrificiu însuşi voiră a descurca corupturile mănăstirilor, a le îndrepta veniturile : după dorinţele pietoasc ale legatarilor prin testamente. 13. Boierul, daca vine intr-o mănăstire, mai dă ceva; de are a-i servi, o serve cu tot devotamentul şi din toată inima; de are a o dirige, îi îmmulţe- . şte veniturile şi o face a străluci de mare cuviinţă ca o adevărată casă a lui Dumnezeu. 14. Mănăstirea pe mâna episco-; pul ui şi egumenului cu simti- ; mente boiereşti (adică nobili, . umane, creştine), prosperă, se ^înfrumuseţează, se înavuţeşte. Mănăstirea devine casă de 10. C >iocoii îşi făcea alte maxime: „Cine îmbfă cu crucea în sân, ca crucea se usucă“, „pupă pe român în bot şi-i ia din pungă tor“ era maximele favorite ale ciocoilor. 11. Se amestecară şi ciocoii şi Ia mănăstiri, cum se amestecă în toate hicrunlc spre a Ie parodia şi a le specula. Ei din mănăstiri îşi făcură o ţâţă de unde să-şi mărească veniturile şi să lase averi mari co-copnlor lor. Ciocoii înstrăinară din veniturile mănăstirilor, ei le ascunseră din documente şi pe altele le falsificară; ei speculară cu văduva, cu orfanul, cu amalatul, cu morţii şi însuşi oasele sânţilor. 12. Ciocoii, în toţi timpii, nu făcură decât cum să încurce comprurile, cum să scamotc veniturile, cum să ajute pe călugării greci în dezonoarea grecilor, precum se zic creştini în batjocura cristianismului. 13. Ciocoiului, de îi cade vreo mănăs-stire pe mână, atunci zice că i-a pus Dumnezeu mâna în cap. De ajunge ciocoiul ca servitor al mănăstirii, îi speculă nu numai moşiile, ci şi oliul, şi făclia, şi tămâia şi însuşi salariul preoţilor, cântăreţilor şi al altor servitori până la argat. 14. De intră pe mâna călugărului cu inima şi mintea de ciocoi, mănăstirea devine un cuib de depravaţic; de a fost frumoasă şi splendidă, se dărăpănă; de este dărăpănată, nu se repară decât spre a costa înzecit şi 322 ION HEL1ADE RĂDUI.ESCU oaspeţi, şcoală de morală şi de creştinătate, nu cu teoria, ci în fapte. 15. ( Aim veniră beii din Fanar, de la cei dintâi, de Ia Mavrocordat însuşi, boierii nu mai pierdură timpul şr, dimpreună cu mitropolitul şi cu episcopii ţărei, în generala adunare emancipară pc săteni, dându-le antica lor libertate în numele religiunii şi al naţiunii. 16. Boierul zicea că e român şi ţara o numea Ţară Românească şi stăruia ca în biserică să se mărească Dumnezeu în limba a împle pungele călugărului ciocoi şi a complicilor lui. 15. Fa emanciparea sătenilor ciocoii striga în numele religiunii că Dumnezeu a lăsat domni şi sclavi şi că a pierit dreptatea dc pe pământ daca moşiele lor vor rămânea fără români, şi cu români înţelegea laboratori sclavi, iloţi. po polului. 17. In timp de una sută şi zece ani, boierii şi nu alţii susţinură drepturile ţărei, ei se opunea la abuzurile fanarioţilor, ei stăruia a uşura pe creştinii ce cu bucurie îi numea stâlpi ai ţărei; ei îşi sacrifica cariera şi îşi expunea libertatea şi îşi pierdea şi viaţa în exiliuri prin Turcia şi airea; ei susţinură drepturile ţărei astfel cum Regulamentul o află autonomă. 18. Boierii ca lenache Văcărescul Filaret, Fonscca, G. Slătineanul, 1. Văcărescul făcea gramatică română, poezii române şi poezii patriotice destinate spre a inaugura o literatură naţională şi a da românului conştiinţa de sine. 16. Ciocoiul pretindea că boierul e boier şi românul român, adică sclav, şi că în biscrica boierească să se cânte slavoneşte şi greceşte. 17. Sub fanarioţi, până la 1821, ciocoii devenea Jingariţi adulatori ai beilor, ai puilor şi consân-gilor şi sateliţilor acestora; ei vindea drepturile ţărei, ei le da consi-Jiuri cum să stoarcă şi să deprave pc român, ei imita smorfurile şi porturile şi gestele Fanarului, ei făcea progresiiri în şcoala fanariotă, ei servea pe fanarioţi în toate ne-legiurile. , 18. ( Ciocoii nu vrea să mai vorbească româneşte; se zicea că sunt greci când îi chema Radu; batjocorea gramatica şi poeziele româneşti: susţinea şcoalele greceşti, supunea preoţii români la birul cu care susţinea şcoalele ce deznaţionaliza pe români. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 323 19. Ienache Văcârescul, când era vorba de îngâmfare, de felonie, de malonesrirate, ca poer zicea: Aib-o cine-o vrea s-o aibă, Cu boierii treabă n-aibă. 20. I. Văcârescul, când era vorba de acvila română ce fanarioţii o prefăcuseră în corb, în ardoarea sa patriotică şi în cunoştinţele despre istoria naţiunii cânra: Ah, d-am putea ne dobândi Şi câte-aveam pierdute, Atunci ce duhuri n-ar ţăndi, Ce guri ar mai fi mute? Atunci ş-acest corb sărman Iar acvilă s-ar face S-orice rumân ar fi roman, Mare-n război şi pace. Şi când suspina în „primăvara amorurilor“ sale, şi atunci însuşi îşi aduce aminte că e român: Se deschide o câmpie De sub poale de Car păţi Câmp deschis de vitejie f,a românii lăudaţi. Şi când protesta în contra violării autonomiei, în contra articolului frodulos al Regulamentului, vocea lui poetică deştepta junimea prin Târgovisiea (ca Marseiezd)\ Ia rând românilor ieşiţi, Mergeţi pe calea dreaptă, 19. Ciocoii din contra: „Nu se poate băga mâinile în miere şi a nu linge degirclc“; „Boierul e spre a stăpâni/ Şi mojicul spre a sluji“, „boierul îşi vinde iscălitura ca şi cizmarul cizmele“. 20. Ciocoilor le venea mult mai bine ca parria să aibă drept emblemă corbul, căci acesta era simbolul lor şi când istoria începu a învedera că niciodată corbul n-a reprezentat România, atunci le veniră şi mai bine ca acvila română să se numească iarăşi pe limba ciocoiască vultur, adică o pasăre tor răpitoare. Cât pentru rumân şi român, făcea şi ciocoii versuri: Turcul tiircos, Românulfricos, Nici salcia pom, Nici românul om. Şi când avea şi ciocoiul momente de aspiraţiuni, de afecţiuni şi mai vrea să-şi exprime dorurile, iacă cum şi le exprima: Mai bine azi un bou Decât mâine un ou. Căci ce e în mână Nu e minciună.. E vorbă proastă Dar foarte bw/ă’. Ciocoiul când protesta asupra Regulamentului, nu-l durea ca pe I. Văcârescul că generala adunare era prezidată de un consul rus, nu că se răpea naţiunii autonomia, ci că i 1 Aceste versuri ciocoieşti sunt recitate de d. Văcârescul, ca şi de noi, nu însă ca autor al lor. 324 ION HEI .IADE RÂDULESCU Slava strămoşilor vestiţi, în cale vă aşteaptă. 21. După anul cel mare, după 1793, când I;ranţa ca un singur om dcte jos dreptul numit divin şi cu dânsul împreună drepturile sau mai bine ne-drepturile romane şi feodali, mai marii Franţei se bateau în contra popolului şi, învinşi, nu se astâmpărară în străinătate până ce nu restaurară în Franţa iarăşi drepturile păgâne. Iar mai marii Ţărei Române, boierii ei, ne-fiind forţaţi de nimeni, având înainte un popof adormit ce nici nu ştia ce se petrecea prin Franţa, boierii României Singuri se determinară a profira de evenimente spre a se lepăda ca de Satana de privi-legele cu care beii din Fanar profanaseră boieria, boierii ţârei zic se adunară1 şi tri-miseră la primul consul, la Bunăparte, a lor decizie prin care propunea d-a se forma o republică română sau danubiană. 22. In timpul Iui Caragea, Bălăceanul Constantin (banul) se lua scutelnicii şi posluşnicii. iar Marseieza ciocoiului este de a uidui o companie de soldaţi când se duc a ocupa o parte a Basarabiei luată cu sângele altora. Nici un străin n-ar fi putut batjocori mai amar stindardul şi armele române. 21. în aceeaşi epocă ca şi acum, când boierii voia a se lepăda de nişte drepturi abuzive, ciocoii complota a stabili în ţeară o evghenie cu drepturi de naştere însuşindu-Ie în familielc lor şi mirosând, ca toţi ciocoii, cum şi de unde bate vântul, pricepură mat dinainte aspiraţiunile la imperiu ale lui Bunăparte. Făcură dar cauză comună cu Ipsilanre, tatăl celui de la 1821, ca să ceară la Franţa imperială de a se forma un regat Moldo-valac, cu magnaţii sau evghenişii săi, cu privilegiaţii săi şi cu un rege străin carele trebuia să fie Ipsilanre şi căruia să-i dea ambele ţâre, lui şi Familiei iui, drept apanagiu sau moşii, cu condiţiutii de a legitima în familielc acestor zişi de sine patrioţi nedreptăţile şi abuzurile lor şi de a-i lăsa a uzurpa boierismul ca o moştenire exclusivă în familiele lor. Numele acestora le tăcem; din dizgraţie însă, au lăsat ciocoismul de moştenire Ia fiii şi nepoţii lor. 22. iar ciocoii persecuta şi batjocorea pe Fazăr şi şcoala română; ei, 1 între cari figura în frunte Brâncovenii, Văcăreştii, Bălenii, Câmpi-nenii, Goleştii, Creţuleştii, Racoviţii, Banul Gfiica, Grădiştenii crc. Vezi Anexul no. 2. ECHILIBRU ÎN'I'RE ANTITEZE 325 li Ir'm cc nu voise nici a învăţa greceşte, încuscrit cu Văcăreşti i In a cărora familie limba patriei şi cultura ei era o ereditate sacră1, Bălăceanul zic deveni protectorul lui Lazăr, adus în ţară de familia Bărcă-neşrilor; şi Bălăceanului e ţara datoare începutul şcoale-lor naţionali si învăţătura Ştiinţelor în limba patriei. 23. BăJăccanuI atunci ca boier striga în divan că dc nu se vor face scoale române, nici preoţii nu vor mai da contribuţia lor. „Cum! Preoţii români să plătească şi copiii lor să nu înveţe nimic ca să înveţe străinii? Cum! Preoţii români să plătească spre a ţine scoale unde să se dczromânească 24. Bălăceanul, în fine, reuşi : sub Caragea a aşeza pe Lazăr în Sf. Sava şi ;i-l susţine până ce făcu în vreo trei-patru ani un curs de matematice şi de filo-sofie. Boierii ţârei atunci ca niciodată avură curagiul, ca să zic aşa, dc a se revesti cu numele de român ce până atunci însemna mojic de la ţară. Boierii se făcea români şi ciocoii cum se vede, din contra, sc făcea boieri. cum zisei, supuseseră Ia bir pe preoţii săteni spre a ţine şcoalele greceşti; ei devenea apărătorii inginerilor şi arhitecţilor străini şi ajuta cu tărie intrigelor acestora spre a depărta pe Lazăr din rară, ca nu cumva elevii acestuia în matematică sau inginerie să ajungă a face concurentă străinilor2. 23. Iar ciocoii striga cu un râs sardonic: biv ţÎvccltcci ab-frevTa (nu se poate), limba vlahică este săracă, e limba mojicilor şi n-are vorbele ştiinţelor. „Preoţii să plătească, vezi bine, striga ciocoii, căci preoţii sunt datori de a susţine religia, şi limba elenică este limba bisericeî“. Aci îi apuca şi pe dânşii toaneie despre ale credinţei, aci se îndrăcea de ortodoxie. 24. Ciocoii sub Suru reuşiră a reduce venitul şcoalelor române numai la 6 000 iei pe an şi a şi tăia salariul Iui I.azăr, dându-I la ceaslomri şi strigând că, de vor învăţa mojicii carte, ce se mni fac ei, boierii? Ei, ciocoii, se poroclea singuri că suni boieri, pe cum se poreclesc astăzi ca suni partit naţional. 1 „Urmaşilor mei Văcăreşti/ Las vouă moştenire/ Creşterea limbei • româneşti/ Ş-a patriei cinstire.“ 2 Vezi Viaţa lui George Lazăr, Curierul român, anu! 1839. 326 ION HELIADE RĂDULESCU 25. Primii din filii de boieri ce începură mai întâi de (a româneşte a învăţa carte fură nepoţii Bălăceanului şi Văcărescului, poetul. 26. Când Regulamentul organic elaborat de boierii români în comitetul format de vodă Gri-goriu Chica, în anul 1830, fu împănat dc articole străine ce răpea autonomia ţărei, sub prezidenţii unui consol rus, boieri ca banul Brâncoveanul, banul Bălăceanui (fondatorul şcoa-lelor române), banul Barbu Vă-cărescul, Constantin Câmpinea-nu, Scarlar Grădişteanul, determinaţi a nu recunoaşte articolele împănate de străini şi în-curagiând pe cel mai june dintre dânşii, pe Iancul Văcărescul spre a protesta de faţă în colegiul electoral al boierilor capitalei, patru, cei dintâi pierdură viaţa unul după altul în mai puţin de şase luni, iar cel mai june, Văcărescul, pierdu libertatea prin exil, calificat de poet, adică de excentric. 27. Iancul Văcărescul, încă de pe când scria Primăvara cmiorului\ încă poate de pe la anul 1816, moştenind de la inoşu-său leuache cheia liinbei române, 25. Nici un pui de ciocoi nu se văzu a învăţa româneşte1 decât după 1821, când era deja desfiinţate şcoalele greceşti. Căci aşa e ciocoiul: el şi de face ceva, de nevoie o face, învăţat tot a distruge. 26. în zilele acelea şi încă mai nainte, ciocoii îşi făcea stările înzecind şi însutind cererile ruşilor2, îşi decora piepturile cu preţul serviciului lor, dând muscalilor ştiinţe despre caracterul, viaţa şi principcle fiecărui român, procurând materialul unui dicţionar de nume proprii române, propriu de a instrui poliţia secretă a Rusiei şi de a facilita calea planurilor politicei Petreburgului; ciocoii se oferea în rolurile cele mai dibace şi cu torul nouă spre a deznaţionaliza pe român şi spre a persecuta orice scriere ce avea de scop a deştepta naţionalitatea română; boierii murea spre a face loc ciocoilor. 27. Ciocoii, pe atunci ca şi astăzi, susţinea că în slovele cirilice stă ortodoxia, juca rolul teocapililor de dincolo de Carpaţi, se îndrăcea dc fervoarea ipocriziei, strecura 1 Vezi discepolii lui Lazăr în viaţa acestuia, Curierul roman, anul 1839, no. 64. 2 Vezi anexul no. 3. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 327 îşi scria versurile cu litere străbune. După anuí 1828, a-flând generalul Kiseleff despre aceasta, îl califică de emisar al catolicismului. 28. După stabilirea şcoalelor române cu drept de cetate de Ia Grigoriu Chica, când discepolii lui Lazăr începură a aspira Ia formarea unci literature române prin teatru naţional, prin stabiliri dc tipografic cu misiune de a fonda jurnale, dc a publica cărţi destinate spre a începe o eră nouă, Curierul român făcu apel la o formare de vSocie-cate filarmonică. Peste o sută de boieri devenită membri contribuitori ai acestei socicrări din care ieşi Teatrul Naţional şi atâtea scrieri dramatice, traducriuni conştiinţioase, com-poziţiuni originali. Stau încă de faţă în Curierul român şi în Gazeta. Teatrului Naţional sumele cu cât contribuită atâţia boieri calificaţi astăzi de retrograzi. Numele calomniaţilor de retrograzi se văz la toate întreprinderile regeneratoare1. 29. Bărbatul gelos ce fără cuvânt îşi teme femeia, devine o cobe ţânţarul după ce înghiţea cămila; despuind bisericele, profesând cel mai sfruntat ateism, se făcea că a-pără religia, perpetuând inoranţa în pocoi lude: plăcintă. 28. Ciocoii nu făcură decât a combate Curierul român şi a-l ucide însuşi de la începutul său, a calomnia în atâtea şi atâtea moduri Soţietatea filarmonică, a batjocori Teatrul Naţional. Niciodată n-au contribuit la nimic; de venea vreodată pe la reprezentaţiuni române, se strecura ca toţi ciocoii cu forţă şi fără plată spre a critica cu patimă dramele, spre a fluiera şi descuragea pe studenţii diletanţi, spre a corumpe fetele orfane adoptate de Societatea filarmonică, spre a pune divizia între diletanţi şi a-i răscula în contra profesorilor. Şi când teatrul român, trecând peste toate persccuţiunile, începu a se ţine de sine pe o cale clasică, ciocoii, văzând că nu-l pot dărăpăna, alergară pe de o parte spre a-l specula şi pe de alta a-l degenera prin scrieri imorali, prin farse, prin sarsailismul cel mai sfruntat şi mai deplorabil2. Numele celor ce făcură monopol pe naţionalism şi pe liberalism nu se văd ni-căiri, sau de se văd este spre a paraliza bunele întreprinderi. 29. Ciocoii fură primii calomniatori, primii asupritori ai Soţietăţii 1 Vezi anexul no. 4. 2 Probă este frumoasa protestaţie a dlui Barbu Catargiul. Vezi anexul ■ no. 6 sau Gazeta Teatrului român, paginea 95. 328 ION HEI .IADE RĂDULESCU cc mai curând ori mai târziu îi ia de cap. Guvernele ce îşi prepun supuşii fideli şi pro-tegiaţii creduli nu fac decar a împinge evenimentele şi a Ie da o direcţie cum să Ie realizeze prepusuri ie. Sotietatea filarmonică, prespusă sau calomniată de curtea protectoare şi persecutată deporunceală prin guvernul pasiv ai României, nu întârzie de a se vedea forţată spre a lua măsure în apărarea şi susţinerea sa, nu întârzie de a-şi recruta din sânul său câţiva membri şi a forma o so-ţietate secretă spre susţinerea celor începute şi propagarea unor idei şi principe proprie de a prepara un viitor mai demn de România. Principele acestei societăţi fură: I. Căderea protectoratului exclusiv al Rusiei; garanţia colectivă a puterilor Europei; II. Egalitatea tuturor românilor înaintea legii; III. Emanciparea ţiganilor2; IV. Contribuţie generala; 1 Vezi anexul no. 6. 2 Vezi anexul no. 5. filarmonice şi când, prin invenţiunile lor, prin cabale şi mahinariuni de aceeaşi natură cu invenţia mahinei de mai deunăzi si prin calomnicle lor reuşiră întru a inspira temeri guvernului şi a i se oferi de agenţi provocatori şi de instrumente de persecuţie şi paralizare, ciocoii asoci-indu-se sau întâmpinându-sc cu câţiva venetici străini şi cu filii d-ai piericiunii, reuşiră spre a se în~ truduce ca membri în sotietatea secretă, unii spre a o spiona şi a o trăda afară, alţii spre a inrruduce divizia în întru şi a o paraliza în fine prin faptele cele mai imorali, parodiind şi degenerând toate principele ei. Până ce, pe Ia anul 1837, membrii fondatori se văzură nevoiţi de a-şi trage înapoi jurămintele şi de a desface societatea, continuând însă în parte a profesa aceleaşi principe1. Partea eterogenă se organiză din contra, într-o soţietate rodiniană şi principele ei fură: I. De a se oferi spre serviciu oricării puteri din afară ce va a- vea mai mare influmţă în România, şi se puse a combate românismul prin susţinerea siavonismului; II. Egalitate cu cei mari până la impertinenţă, dispreţ către cei mici şi debili până la violenţă şi împilare; III. Parodiarea tuturor princi-pelor prin exces; IV. IJbertinagiul tiparului până la calomnii; ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 329 V. Responsabilitatea miniştrilor; VI. Libertatea tiparului; VIL Regenerarea şi respectul rracrareior României cu Turcia; VIII. Instrucţie generală gratuită şi integrală a fîliilor României; IX. Emanciparea mănăstirilor închinate sau executarea testamentelor fondatorilor; X. Confederaţie sau uniune \-xr iu unitate cw moldovenii şi alţi popoli vecini, respectân-du-se autonomia fiecăruia; XL Articol pivotai spre punerea în lucrare a acestor principe: Ordine, tact» timpul necesarii! fi prudenţă. Ce fură membrii acestei societăţi? Foţi, boieri după lim-a şi drepturile de atunci, unii u. răposat, ca Iancul hilipescul Grigorc Cantaco/.rno. Tăcem numele celor ce trăiesc încă |i sunt calomniaţi de retro-razi, căci nu avem împuternicirea de a le divulga numele. V. Intruducerea afîdaţilor lor ca profesori în şcoaleie publice şi particulari, pervertirea junimii; VI. Intruductia prozeliţilor lor în roate foncţiunile publice, până şi ca servitori în casele particulare; VIL Persecuţia tutulor celor ce nu vor fi din înciirdoşirea acestui Pandemoniu, mascat cu nume de societăţi literare-, de pnrtit naţional, de propăşire etc.; VIII. Articol pivotai: spre punere în Iucrnrc acestor principe, roate mijloacele, îndoita lovi-rură, spionagiul, asuprirea, calomnia, asasinatul însuşi, distrucţia în toate: „Turbură, turbură şi iar turbură, să încurcăm, să ameţim minţile şi victoria va fi sigură“. Ciocoii rodiniani făcură dar apel şi recrutară sub stindardul lor: pe câţi scăpaţi din ocne şi de la alte închisori pentru crime; pe câţi cu viaţa depravată şi cu instincte d-a muri prin închisori; pe câţi risipitori de averea paternă; pe câţi au ajuns întru a-şi trăda pe făcătorii lor de bine şi întru a-şi batjocori şi bare părinţii; pe câţi cunoscuţi de furi de cele umane şi de cele sânte; pe câţi batjocoritori de morală şi de religie; pe câţi mcumecrati spre a despuia lumea cu cărţile şi pe câţi cavaleri de industrie; pe câţi traficători în eteriele cu scop de a subjuga din nou popolii 330 ION HELIADE RĂDULESCU Aceştia era boieri, aveaţi privi íege şi drepturi nu de naştere, ci agonisite cu scrviţiu de mulţi ani, trecând gradual prin gradele ierarhiei; aveau ţigani, era chemaţi la ministere şi cu roate acestea jura, prin teribil şi solemnei jurământ, de a se lepăda de dânselc, susemna nişte asemenea principe, contribuia cu sume însemnate spre propagarea lor, îşi libera ţiganii mai nainte de a veni ziua regenerării şi mântuirii, se expunea de a ft persecutaţi, îşi sacrifica cariera, căci rămaseră înapoi şi le trecură veneticii înainte, ajunseră până a fi calificaţi de iacobini. 30. Din sânul soţietăţii române se organiză pe de o parte o opoziţie de principe în contra abaterilor guvernului din daro-riele sale, şi pe de alta susţinerea iarăşi a guvernului în cefe juste, folositoare şi patriotice încât, după o opoziţie legală şi conştiiuţioasă în generala adunare, când veni timpul, la 1836, spre a protesta formal în contra articolului frodulos al Regulamentului ce răpea autonomia patriei, aceşti opozanţi însuşi făcură cauză comună cu domnitorul ce se determină a scăpa ţara şi pe sine de influinra fatală ce apăsa şi domn şi naţie. Orientului; pe câţi asasini cunoscuţi şi dispuşi spre asasinat. Şi în fine, şi care e şi mai criminal din toate, ochiul lor fu pe junimea inocentă şi credulă, acolo să întroducă aluatul corup-ţiunii şi al fanatismului politic, ca la ora regenerării şi mântuirii să degenere tot, să distrugă tot, să facă a pierde naţia tot ce i-a mai rămas din datine, din drepturi, să aducă, cu un cuvânt, ţeara în ceca ce se află astăzi şi unde cugetă încă a o mai ducc. 30. Din sânul acelei adunâture de oameni fără principe se formă o opoziţie nu c.onştiinţioasă, ci din sistemă; se rupse o bandă cu misiune de a adula, corumpe, întuneca şi specula pe domnitor, cât era în putere sau susţinut de infîuinţa fatală de dinafară, de a-l compromite în ochii naţiunii şi de a-l răsturna îndată ce se va determina a apăra autonomia cărei. Adtilători şi părăsiţi în casa domnului până fu instrument străin, batjocoritori ai lui până la calomnie, îndată ce se puse pe clina căderii, determinat de a susţine drepturile ţârei. 31. Din sânul soţietăţii roma- 31. Din sânul soţietăţii rodiniane ne se aflară oameni spre a se aflară inemici declaraţi ai ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 331 îndemna pe domnul emancipat întru a fonda şcoalclc lancaste-riane prin sare şi a trecea la apariţia literelor străbune şi Ia curăţirea iimbei de siavonismi. Aceştia, fără a declama şi a compromite uniunea, prepara mijloacele cele mai proprie şi mai sigure ale uniunii po-polilor români prinrr-o limbă unitară. 32. Din sânul societăţii române sc afiară oameni întru a sc expune spre a susţine un domn persecutat de curtea protectoare pentru crima că s-a fost întors (a românism. 33. în fine, când anul 3 848 a-păru, când din sorgintea de unde ieşise zavera lui fpsiiante şi rebelia din Brăila, prin căi cabalistice şi tenebroase se prepara în Iaşi şi în Bucureşti catastrofe nouă, din sânul societăţii române începătorul şi fondatorul ei, conti-nuitorul principelor ei1 conjură pericolul prin: respect la proprietate şi la persoane, prin proclamaţia dată în Islaz la 9 iuniu 1848, prin chemarea la susţinerea ordinii cu susţinerea alesului ţârei, trădat de şcoalelor, persecutori ai literelor străbune, batjocoritori încercărilor de cultură a litnbei, defensori turbaţi ai slavonismului. Ciocoii, mascându-se cu numele de unionişti, îşi luară misia de a compromite uniunea prin excese, de a combate toate mijloacele spre a ajunge la împlinirea acestei dorinţe generali, de a nu lăsa a se forma o limbă unitară, manţinând diviziunea între popoli prin diversele ger-guri provinciali. 32. Din sânul pandemoniuhii rodini-an se expediarâ capii şi propagatorii şi împlinitorii revoltei de la Brăila, şi calomniatorii şi delatorii oamenilor inocenţi. 33. Când anul ’48 apare, societatea rodiniană, concepută de paralizăto-rii şi trădătorii celei române, societatea stabilită în piaţa Sorbonei şi întinsă deja în iaşi şi Bucureşti, aceasta îşi oferă capii spre executarea planurilor tenebroase ale curţii de sine numită protectoare, aceştia conspiră în Iaşi şi Bucureşti în contra ordinei şi proprietăţii2. Programa facţiunii din Bucureşti fu: uciderea alesului naţiunii, împărţirea sau deprăda-rea averilor, spargerea caselor publice, nici un princip decât tur-burarea minţilor, parodiarea 1 Vezi anexul no. 7. 2 Vezi memoriul răposatului domn Grig. Ghica din Iaşi, edat la Paris, anul 1856, anexul no. 8. 332 ION HEI JADE RĂDULESCU comatidarii oştirii, prin toate principele, cu un cuvânt, jurate cu 16 ani mai nainte, puse în constituţia de la ’48 şi recunoscute astăzi cu drept de cetate. 34. Boierii ţârei, unii luară parte la mişcarea regeneratoare, alţii se spăimântară la ex-cesurilc descreieraţilor sistematici şi, în uimirea lor, cufundară pe oamenii ordinii cu oamenii sângiurilor. Naţia toată susţinu trei luni cauza dreaptă şi (egală şi pe capii ei. 35. Când veni timpul de eman-cipaţia ţiganilor, boierii trimetea pe aceştia spre a-şi lua bilete de liberare la comisia numită înadins spre aceasta. Boierii libera ţiganii renunţând la un drept inuman şi când auziră că fraţii cauzaşi le cerea bani ca să le dea bilete, boierii deteră şi bani ţiganilor spre a-şi cumpăra libertatea. Cu un cuvânt, ’48, .străinătatea, timpul a două ocupaţiuni, 1857 şi 1859, şi-au avut oamenii lor cu devotament, aspirând şi lucrând numai româneşte, sacrificând tot, bravând toate perse-cuţiunile, toate cafonmiele, decişi a suferi tot, neadulând nici un partit, combătând cu aceeaşi vigoare şi tirania şi anarhia, susţinând până la unul drepturile naţiunii şi datinelc ei şi nepierzând niciodată din vedere ruruîor principurilor prin excese, uciderea oamenilor ce vor lua iniţiativa spre a susţine ordinea, anarhia complectă cu orice preţ, crearea unui pretext legal de a oc.upa rara oştirile străine. 34. Ciocoii, cei mai mulţi, se înrolară sub stindardul perturbatorilor de meserie şi alţii luară misiunea de a amăgi şi perverti junimea generoasă şi credulă, şi alţii se întruduseră în câmpul cauzei cei drepte spre a o paraliza şi a-i ucide capii. 35- Când veni timpul de emanciparea ţiganilor, ciocoii cei mai mulţi se opuserâ şi cei mai dibaci, adică. mai ciocoi, alergară peste cap spre a se întruducc şi în acea co-misic spre a vinde pe bani biletele de liberare. Ciocoii neavând ţigani, acum aflară timpul de a specula şi cu aceşti dizgraţiaţi; ciocoii lua bani ţiganilor şi îşi împlea pungele. Anii aceştia îşi avură mai mult docar roţi şi ciocoii lor, mai numeroşi şi mai potenţi, mai susţinuţi de dinafară, mai astuţioşi, mai îndemânatici, mai trecuţi prin toate şcoalele, fanariotă, machiavelică, iezuitică şi prin şcoalele tutulor cavalerilor de industrie, tutuîor feionilor, ciocoi organizaţi în bande, violenţi, aroganţi, impertinenţi ca niciodată, recrutaţi din toate naţiunile, din câte trele principatele, din toate ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 333 marele ideal Ia care mai de un secui aspiră tot românul. Aceş-¡b tia fură persecutaţi şi în întru I afară, plini de cicatrice mo-& rali, bătuţi în sufletul lor, ui-i; mi ţi nu de spaimă, ci de oroa- ■ re Ia spectacolul hidos al pervertirii generali, văzând felonia trecând de capacitate, minciuna drept adevăr, tirania uzurpând atributele libertăţii. Boieri veclii nu mai sunt; l tradiţiunile datincle lor s-au | Stins. I Un ţipăt general iese din | sânul popolului, din sânul h-|; boratorului, din sânul Iui | Isahar pe care ciocoii Iudeei | îl numea Asin robust; ţipă I Isahar, naţia română, moder-% nul Israel, ţipă laboratorul văzând cerul de aramă asupra ca-y pului său şi pământul devenind ; .fier înaintea aracrului său; ||;..ţipă neguţătorul cu săteanul | dimpreună, căci vampirii le-au j|: supt, cu capitalul dimpreună, ■%însuşi sorgintea capitalelor. .{ I; „Nu mai are ţara capii săi!“ i? ţipă cu toţii, „unde sunt f boierii ei?“ ■ m judeţele, din toate mahalalele, toţi dispuşi a servi cabalelor de dinafară şi a distruge tot ce a mai rămas român, şi drepturi şi datine şi limbă şi nume istorice, să nu rămâie nimic de generos, nimic de nobil, nimic de boier, după cum se zicea pe limba veche. Luptă de moarte dau ciocoii, cu arme străine şi ascunse, cu nume ascunse, cu mahini infernali, cu venin, cu calomnia, cu toate mijloacele şi însuşi cu ţânţarii. Ţipă şi ciocoii, şi nu de durere, ci în saturnalele lor, ţipăt de orgie neruşinată; bande sordide şi hidoase străbat capitalele şi oraşele judeţelor, ameninţând cctăţilc cu foc şi cu măecl, blestemând corpuri şi suflete; satrapii religioşi, nebuni şi îndrăciţi, s-au pus în capul lor şi zbiară anateme peste corpurile şi sufletele oamenilor. „Victorie!“ strigă ciocoii, „la noi cine e pui de iele şi ştie scoate lapte din piatră! La noi cine n-a abandonat niciodată stindardul feloniei! La noi câţi sunteţi furi şi de cele umane şi ceie sânre; rara e a noastră! Acum e timpul: ora a venit. Ţara nu mai are capi; boierii, de au mai rămas, toţi au căzut sub loviturele calomniei noastre.“ Ce! Ţara nu mai arc capi? Ţara nu mai are boieri? însă: Voi roţi, mii şi mii de proprietari ce, cu moşiele voastre, aţi moştenit şi numele vostru în -eni şi în -eşti de la străbunii aştri şi datinele lor patriarhali, şi spiritul ordinii şi al carităţii, fii limba lor; voi, de nu mai sunteţi boieri, nu mai aveţi nimic 334 ION HEI .IADE RĂDU1 .ESCTJ de nobil în inima voastră, nimic de generos, nimic de român? Voi ciocoi sunteţi, sau oi înaintea lupilor anarhiei? Voi, mii şi mii de preoţi, de la chiriarh până la ultimul preot de sat, voi nu sunteţi oare capi, sau mai bine păstori ai turmelor voastre? Voi ciocoi sunteţi de staţi cu mâinile în sân când lupii anarhiei şi ai ateismului sfâşie atât de cumplit turmele voastre? Voi, profesori, conducătorii junimii, voi preparatorii viitorului patriei, voi ce explicaţi Scripturele, ce profesaţi morala, ce daţi definiţia istoriei, naţionalităţii, a omului, a ştiinţei, a justiţiei, voi ce v-aţi instruit în ţară şi în străinătate, susţinuţi din fondurile publice ce vin în casa şcoalelor de la mănăstirile fondate de boierii ţărei, voi de sunteţi revestiţi cu vreun titlu al ierarhiei patriei, sau de aveţi cele mai cuvioase şi mai nobili din funcţiunile patriei, voi ciocoi sunteţi ca, de unde eraţi în capul instrucţiunii, să treceţi sub stindardul ciocoismului înţorţolat cu despuierile naţionalităţii? Voi, ofiţeri ai oştirilor, de Ia spătar până la sublocotenent, voi soldaţi, fii ai vechilor dorobanţi, ai ferentarilor, verzişorilor, roşiorilor, fii ai pităreilor, căminăreilor, şătrăreilor etc. etc., filii ai tutulor ce întâmpina pe turc şi pe tătar la frontierele patriei, voi ciocoi sunteţi daca aveţi vreun rang milităresc? Ce! Voi nu mai sunteţi belatori, oşteni, voi nu mai sunteţi boieri? Boieria prin excelenţă nu mai e profesia voastră, nu vă mai inspiră nimic de nobil, nimic de generos, nimic de patriotic, ca să lăsaţi bandelor ianiciarilor şi tătarilor travestiţi în români a vă sfâşia patria în rărunchii ei, în sânurile capitalelor? Voi să vă puneţi sub stindardul puilor de fanarioţi, puilor de renegaţi, furilor patentaţi, turburătorilor de meserie? Voi, toţi foncţionarii publici, administratori, prezidenţi, secretari, judecători, procurori, până la ultimul scriitor, voi toţi cu toţii, ciocoi sunteţi, sau voi aţi mai rămas resturile acelora ce se zicea odată boieri ai ţărei? în contra cui v-aţi sculat şi alergaţi când la mama capitalei, când în grădinele publice, când ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 335 în cafeuri şi în teatre? Nu vedeţi că vă sculaţi în contra voastră însuşi, în contra părinţilor voştri, în contra celor ce v-au dat instrucţia, v-au conservat naţionalitatea şi autonomia, v-au dat conştiinţa de sine-vă? Cum de nu vedeţi cum îi cheamă pe cei cari vă conduc? Care le este trecutul, care faptele, care ¡menţiunile? Ţară întreagă, patria mea, de cine mai eşti locuită? Au nu de boieri şi de boieribili, chemaţi cu toţii de a fi în adevăr români cu drepturi egali înaintea legii? Au sunteţi nişte venetici toţi românii, de la avut până la cel scăpătat, de la bătrân până la june, ca să vă luaţi după venetici şi avânturieri ce vă duc la pierzare? Cu mâna voastră să scoaţă ciocoii castanele din foc, cu mâna voastră şearpele din gaură, voi să vă puneţi piua ca să | încalice ciocoii pe patria voastră? Nu vedeţi că astăzi ţara e pe mâna ciocoilor, ciarlatanilor, criminalilor patentaţi şi furilor, că ei o conduc, că ei zic că fac opinia publică? Şi de nu mai este nici în proprietar, nici în preot, nici în profesor, nici în ofiţerii armatei, nici în foncţionarii civili, nici în filii satelor, nici în filii oraşelor, nici o schinteie din focul acela ce încălzea şi aprindea inimele vechilor apărători ai patriei p{i ai drepturilor ei, vedeţi că lupta e mare, supremă, în ultima oră; aventurierii conduşi de ciocoi strigă „victorie“! De nu mai sunteţi români, de nu mai sunteţi capi ai naţiunii, de nu mai sunteţi belatori sau boieri, sculaţi-vă cu toţii, ţeara întreagă, faceţi cauză comună cu ciocoii vingători, daţi de omorâţi, să nu mai rămâie nici unul din familiele ce au făcut vreodată vreun bine ţărei şi vouă înşivă; p' să nu mai rămâie nici numele de Brâncoveni, fondatorii atâtor mănăstiri şi spitaluri, nici unul din câţi au fondat *ipitalurile Colţei, Pantelimomilui, Filantropiei; jos cu . descendenţii lor! ■ să nu se mai auză nici nume de Fărcăşeni, şi de Bărcăneşti, CC era mintea şi braţul lui Mihai Bravul; 336 ION HEI .IADE RĂDULESCU să nu se mai auză nici nume de Greceni, ce au tradus cărţile bisericei pe limba patriei; să nu se mai auză nici nume de Văcăreşti, ce v-au conservat naţionalitatea; să nu se mai auză nici nume de Băleni, de Câmpineni, de Bălăceni, daţi în numele lor, în onoarea familielor lor, în a copiilor lor, dărâmaţi casele, aruncaţi-le pulberea la vânturi, precum vă învaţă zisul de sine Român, precum vă ţiuie ţânţarul; ieşiţi ca furiele pe uliţe, armaţi-vă cu cuţite ascunse, cu pietre, ucideţi tot, stingeţi tot ce este istoric, naţional, că e demn de voi daca până la unul ţara astăzi nu mai e locuită decât de ciocoi; să nu mai rămâie până la unul din câţi v-au făcut vreun bine, sau v-a dat vreodată vreun pahar de apă pe patul frigurilor. Începeţi de la mine, ce de patruzeci de ani am avut păcatele de a apăra limba şi naţionalitatea românului şi drepturile lui. Ruine au rămas casele de unde a ieşit constituţia de la 1848. Duceţi-vă de luaţi şi pietrele de acolo şi veniţi de mă lapidaţi dimpreună cu copiii mei, ce n-avem unde ne pleca capul; veniţi de mă îngropaţi de viu, împleti galeriile Camerei, curţile mitropoliei, urlaţi şi băteţi în palme tutulor oratorilor ce vă dau nişte asemenea precepte, desfiinţaţi toate familiele române şi puneţi în locul lor tot ce e venetic, tot ce n-are nici numele de român. £ demn de voi, ciocoilor, câţi sunteţi pui de renegaţi, câţi sunteţi pui de viperă, câţi îmbiaţi ca turbaţi după chivernisele, câţi sunteţi blestemaţi de părinţi pe patul morţii, câţi v-aţi batjocorit şi bătut părinţii, câţi aveţi setea şi turbarea de a ucide la ebrei, câţi vreţi să moară alţii ca să trăiţi voi, câţi ca strigoii n-aflaţi nutriment decât din sângele şi însuşi al morţilor. Insă v-o cam fi, fii ai piericiunii, pui de viperă! Ţara nu sunteţi voi, parte cangrenată ce vă numiţi totul. Ţara suferă în adevăr, ci vă aşteaptă în tăcere solemnelă. Voi însuşi vă sunaţi ora pentru că fără a vă moraliza şi omeni, mai nainte vreţi să ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 337 vă puneri voi, minciuna în locul adevărului, voi nefiinţa în locul fiinţei. Puţin dară şi nu veţi mai fi. Postscriptum Isahar e o persoană biblică colectivă, ei reprezenta popolul, el e laboratorul în genere. Ca să vorbim dar în limba lui figurată, în limbagiul lui biblic, naţia întreagă e turma, individele sunt oile, boierii adevăraţi sau foncţionarii publici civili, militari şi bisericeşti, de la ban şi până la ultimul scriitor, de la spătar şi până la soldat, de la metropolit până la preot, sunt păstorii, gardianii, câinii custozi ai turmei, iar ciocoii mici sunt lupii ce sfâşie oile una câtc una; ciocoii mari sunt din zişii de sine păstori, ce trădau turma cu totul la tâlharii de dinafară, sau ca epizootia, ca gălbeaza ce ucide turma cu totul. Pe lângă acestea, iar o mai repet şi ţinem mult de a ne înţelege fiecare, că ţara n-a avut şi nici nu are încă nişte familie boiereşti d-o parte şi alte familie ciocoieşti de alta, nici că cutare sau cutare e neîncetat boier, sau că cutare şi cutare e neîncetat ¡ciocoi. Ciocoiul nostru este o personificaţie ce rezumă în sine cele mai multe viciuri ale ciocoismului; ciocoiul nostru este ca !i Demos al lui Aristofane, ca Arpagon şi Tartufal lui Moliere, *.|ca Sarsailă şi coconul Drăgan al nostru. ■ I 'Iot omul are şi bune şi rele; tot românul, când se înalţă, când scapără, când lucrează boiereşte, când ciocoieşte; şi până ■;|când nu vom recunoaşte cu toţii adevărul acesta, nu e semn de ^îndreptare, nu c semn de unire. Intenţia noastră nu e de a ■Bâemonstra că se află caste sau clasi în sânul patriei şi de a pune flBiscordia între dânsele şi de a le scula una în contra alteia, ci Win contra, de a învedera tutulor condiţiunilor soţietăţii, că toţi 4B:u toţii am făcut şi binele şi răul ţărei. Binele ce ne-am făcut '4poi înşine nti-1 poate întrece toate ajutoarele la un loc ce ne-au ’jP'ăcut străinii, şi răul ce ne-am făcut noi înşine întrece toate ■■felele ce ne-au venit de la străini. 338 ION HELIADE RĂDUI.ESCU Tot românul, încă din opincă, are ceva şi de boier într-însul pentru că e născut boieribil, şi arc şi o mare doză de ciocoi, pentru că se trage din străbuni romani. Ciocoismul, de voiţi adevărul, dată de mult, deşi subt alte denumiri, încă de Ia romani, încă de la Romul, de Ia acei romani ce nu considera nimic decât sabia şi aratrul, şi cari, dispreţând ştiinţele, artele, industria, le impunea ca o sarcină dezonorantă asupra sclavilor; de la acei pretoricni ce, după capriciul lor, turbura societatea şi destrona şi înălţa imperatorii ca să poată ei stoarce popolul. Aci nu e vorba de a ne apostrofa unii pe alţii de ciocoi, nici de a ne îngâmfa fiecare cu numele de boier. Vorba este de a căuta faptele fiecăruia şi, unde vom vedea bune mai multe, să trecem cu vederea puţinele defecte. Uite-se cineva la sensul comun al popolului: românul în genere nu zice ciocoi fiecăruia om, daca fiecare om are şi defecte în viaţa sa; el stigmatiză cu numele acesta numai pe acela a căruia toată viaţa sau toate apucăturele şi faptele i-au fost ciocoieşti. Una c ciocoi din scăpătare sau de nevoie şi alta e ciocoi de meserie. Noi zicem să tăcem defectele şi le-am şi tăcut totdauna, pentru că Dumnezeu este numai judecătorul suprem al oamenilor; ne-am făcut însă o datorie de a lăuda faptele bune'. Când însă oameni cunoscuţi de toţi că au ieşit din părinţi cu adevărat ciocoi, maloneşti, calpuzani, cunoscuţi de toţi în viaţa lor dezordonată, şi de juneţe, şi de maturitate, oameni cu fapte în adevăr ciocoieşti în toate împregiurările, se prezentă fără teamă de conştiinţa lor, fără ruşine de lume şi cutează iarăşi ciocoieşte, cu o frunte de aramă, a fiice un monopol pe naţionalitate, pe progres, pe dreptare, pe morală, pe libertate şi pe tot ce are România mai respectabil şi sacru şi se declară, în contra oricării logice, de partit naţional, şi prin mijloacele cele mai infame declară răzbel de moarte, ca toţi tâlharii, celor 1 Vezi anexul no. 9. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 339 ce le-au furat ideile şi le-au parodiat astfel cum nu se mai i cunosc; aceasta strânge de gât şi revoltă opinia publică, aceasta i în adevăr va să zică ciocoismul tmpieliţatm vreo zece omuleţi. ; r N-au dreptul de a tuna în contra hoţielor până ce nu vor da * înapoi banii visteriei şi diamantele ce au furat; n-au dreptul d-a profana numele libertăţii până când sunt sclavi patimilor şi î infami calomniatori; n-au dreptul d-a vorbi în numele naţiunii I 7- până când nu vor avea naturalizaţi» cea mare. Noi nu acuzăm, ci faptele strigă şi acuză pe fiecare şi le ţ .ţ tăcem numele: noi ne uităm cu aceeaşi ncpărtinire la contimporanii noştri ca şi la cei ce nu mai sunt. Spre exemplu, uitân-•l ţ du-ne la Mihai Bravul, îl vedem că în campaniile sale a fost boierul boierilor, adică oşteanul oştenilor; când însă dăm peste j. H decretul prin care dezmoşteneşte pe săteni de la drepturile * ţ* patriei, făcându-i servi sau iloţi, că răpeşte patriei braţele de | ¿¡fe apărare ale filiilor săi şi o lasă pe mâna mercenarilor, în acel | fţ decret vedem cu durere că a fost el, acelaşi Mihai, ciocoiul ciocoilor. Noi suntem istorici şi ca judicători nu ne uităm în faţa persoanelor şi nu putem avea de marturi decât faptele. în ¡principele noastre de a nu căuta decât la fapte, nu ne schimbam noi, ci pe Mihai îl aflăm schimbat, lucrând o dată Ca un erou, şi în urmă ca vânzător de corpuri şi de suflete. i ţ Când, mai nainte cu treizeci de ani, toată ţara aştepta mân--?C tuire de la campania rusească de la 1828, când tot românul humea pe muscali fraţi şi oameni pe care îi stimam în juneţele * mele erau cu totul devotaţi muscalilor, din impulsia generală, din sentimentul pentru binele naţiunii, ca un începător în poezie, am cântat campania rusească, în mulţumirea şi , aplaúdele generali. Când însă junele deschise ochii la lumină, ’ îf Gând văzu articolul ce ne răpeşte autonomia1, când văzui că e vorba de a fi exilat pentru articolul Răpede aruncătură de ochi asupra originii şi limbei româiiilor, când văzui că mi se face o 1 Vezi anexul no. 9. 340 ION HEI .IADE RĂDU1.ESCU crimă de a scrie româneşte şi de a arăta românilor ceea ce sunt şi ceea ce ar fi, atunci, precum muscalii şi-au făcut datoria de a fi în adevăr muscali, mi-am făcut şi eu datoria de român. I)e la 1830 până la 1856 ne-am luptat fată în faţă. Astăzi nu-mi pare rău că am făcut acea odă de la 1828, ci durerea mea este că politica Petreburgului n-a fost demnă de acea odă, durerea mea este că o putere aşa de mare ca a Rusiei s-a pus şi cu forţa, şi cu ipocrizia, şi prin toate mijloacele de a înghiţi nişte popoli ca ai noştri şi ai ţârelor vecine. Nu ne-am schimbat noi în sentimentele de naţionalitate şi în principele de a judeca faptele, ci politica Petreburgului nu s-a purtat după cum i-a fost vorba. Când, mai nainte iar cu vreo douăzeci de ani, de la aceleaşi principe plecând, ne uitam la unele persoane şi vedeam că devenea victime susţinând drepturile patriei, ne stimam ferici a le lua partea (nu când era în putere, ci în căderea lor) şi a suferi persecuţia mai mult decât acele persoane; când însă, după douăzeci de ani, aceleaşi individe şi-au schimbat principele şi faptele, făcând cauză comună cu turburătorii de meserie şi cu toţi stigmatizaţii ce au adus ţara în imoraliate şi pe râpa picirii, e o prea mare pretenţie din parte-le de a cere să le încuviinţăm faptele actuali şi de a ne acuza pentru aceasta de neconstanţi. Nu ne-am schimbat noi, ci oamenii noştri şi-au schimbat faptele; nu noi, ci ei sunt inconsecuenţi. Când, de la ’48 până la ’56, turcii aveau aceiaşi inemici cu noi, când toată România pentru aceasta întâmpina pe turci cu urări şi cu flori, eu, ca avocat al ci, nu eram decât ca un eco al strigărilor şi politicei ei. De când însă turcii, invitaţi de alte puteri şi împuterniciţi dc dânsele, începură a da firmane şi a-şi aroga drepturi ca de suverani, de a convoca adunarea generală numind-o divan ad-boc, singur am arătat şi românilor, şi turcilor şi Europei întrege, că turcii nu numai că nu au dreptul acesta, ci n-au nici prerogativele ebreilorîn ţările noastre1. Nu 1 Vezi Conservator şi în dosarul dar !a Londra, articolul înrcH si românii. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 341 nc-am schimbat noi, ci turcii au început a pretinde o suveranitate imaginară şi ridicolă. Ceea ce, înaintea conştiinţei noastre ţi a oamenilor judiţioşi şi drepţi, credem că a fost şi este o Şalitate în noi, de a fi constanţi adică cu adevărul, iar nu cu Oamenii schimbători, de a nu fi niciodată om de partit, ci de pri ncipe, aceea adversarii noştri ne-o impută ca o crimă. : Imputarea lor ne face onoare. Care însă e diferinţa între noi şi între adversarii noştri? Noi am lăudat pe ruşi şi pe turci când i-a lăudat toată România şi i-am combătut atunci când s-au învedereat de uzurpatori. Adversarii noştri s-au oferit d-a fi instrumentele şi agenţii ai ¡nemicilor patriei după ce s-au învederat de astfel. Adversarii noştri de la 1836 încoa, de la protestaţia adunării generali în contra răpirii autonomiei, de atunci se oferiră şi devenirâ servitorii politicei moscovite. Când turcii deteră firmane în I paguba autonomiei noastre, eu le-am combătut; adversarii noştri s-au dus să le sărute şi să le puie în lucrare. Cine a fost Servitorul politicei nouă a turcilor, eu sau calomniatorii mei? Când un domn al ţărei apăra drepturile patriei, adversarii mei era în contra lui şi îl combătură de la 1836 până la 1856; când însă acesta abandonă calea de atunci, adversarii mei se puseră subt stindardul lui, sau mai bine alergară de a-1 înrola sub stindardul lor şi de a-1 degrada. A cui e culpa, a începătorului Mihaidei, sau a lui Mihai ce, apărând patria de inemicii din afară, subjugă apoi pe fiii patriei şi îi lasă în prada ciocoilor clin întru? A cui e culpa, a noastră ce, de la 1836 până la 1848, tiveam onoare de a fi persecutat şi de a suferi pentru cel ce itpărase drepturile ţărei în cele din afară, sau a lui ce, de la 1856, pactiză cu turburătorii de meserie şi aduse ţara în starea deplorabilă de astăzi? Nişte asemenea fapte, şi însuşi de la părinţii t noştri de ar veni, ca român şi istoric nu le-am putea încuviinţa, t Partea din care ar putea cineva să ne acuze nu este picconsecuinţa, ci prea multă consecuinţă ce se poate lua ca un tiefect. Şi religia însuşi ne zice: jxfjv ’ecnu TtoXyd ¿ixaioc ’tva 342 ION HEI,IADE RADU1.ESCU jj.rjv ajJUxpxd\>T|g („Nu fi atât de mult drept ca să nu păcă-tuieşti“). Aceste preccpte însă sunt adresate la capii guvernelor, la judicători, la domnii de case, la tot ce este căpetenie, exortân-du-i ca, pe lângă dreptate sau consecuinţă, să aibă şi blândeţe şi iertare, de a mai trecc cu vederea celui umil şi scăpătat ce sunt sub judicata lor, de a trece cu vederea subalternilor lor în serviţiu, filiilor şi servitorilor unei familie. Aci e vorba de purtarea celor mari şi potenţi către cei mici şi debili. A ierta însă, a încuviinţa, a lăuda şi preaînălţa faptele nccuvioase ale celor mari şi în putere, aceasta nu e calitate decât a adulatorilor, istoricul ce preaînalţă defectele e un istoric părtinitor, daca nu e cumpărat. Ducă-se ciocoii a lăuda pe domni când ei sunt în putere pe tron şi a le întoarce spatele şi a le da cu piciorul când stau să cază, sau după ce au căzut; revie iar spre a-i lăuda din nou când iarăşi ajung la putere, sau când le promit a le da ţara pe mână. Zică cine va voi să zică că aceasta este faptă şi purtare onorabile; noi însă zicem dimpreună cu părintele gramaticei româneşti, Ienache Văcărescul: Aib-o cine-o vrea s-o aibă, Cu-nţelepţii treabă n-aibă. ANEXE ISTORICE Boierismul şi ciocoismul, înţeleşi după limba românească cea până în zilele noastre, au fost şi sunt ca principele binelui şi răului, ca principele vieţei şi al morţii în corpul colectiv al naţiunii. De cum se naşte omul, principul vieţei neîncetat este în luptă cu al morţei şi în ultima oră lupta e şi mai mare, căci de aceea s-a numit şi agonie. Din capul locului, de la descălicătoare, aceste două principe au fost în luptă în corpul naţiunii române: boierismul i-a făcut tor binele şi ciocoismul i-a făcut tot răul; boierismul ECHII.IBRU ÎNTRE ANTITEZE 343 a susţinur-o, a apărat-o, a mărit-o, a luminc-o; ciocoismul a dezmembrat-o, a corupt-o, a trădat-o, a umilit-o ciocoismul până, în fine, o va face să piară ca naţie. în oricare popol român au pierit boierii, acolo au pierit şi drepturile naţionali, uitaţi-vă la bănăţeni, la transilvăneni, la bucovineni, la basarabeni; uitaţi-vă şi la bulgarii însuşi. Sârbia are boieri, pentru că are capi foncţionari publici civili şi militari dintre sârbi însuşi, iar nu dintre turci, şi acei foncţionari, daca nu sunt ciocoi, neapărat Că sunt boieri. Poate că articolul acesta va fi de unii criticat că e prea lung, şi noi îl aflăm că e foarte scurt, căci el descrie şirul vieţei unei naţiuni înrrege ce a trecut prin atâţia secoli. De ne repetăm adesea, sau frazile sau maximele, o facem într-adins; aceste sunt ca nişte refrenuri ce s-ar cuveni mai mult a se întipări în mintea cititorului. Prin notele noastre am promis câteva anexe istorice: unele le copiem din alte scrieri, şi altele coprinzând întâmplări la cari am fost singuri marturi sau lucrători: le dăm ca o mărturie din partea noastră, cum şi a celor ce le cunosc ca şi noi. No. 1 Cuvântul d-lui A. Hâjdău, efor basarabean, pronunţat la 25 iuliu 1837 la examenul şcoalei din Hotin, către elevii ruşi şi moldavi, şi publicat în Curierul român n anul 1839,21 ianuariu, no. 10 şi 11 coprinde, după începutul său, cele următoare: „Mă întorc mai ales către voi, nobili fii ai Moldaviei; voi mai de aproape, mai de rudă sunteţi inimei mele... Vă arăt faptele strămoşilor noştri... Aduceţi-vă aminte că fără istorie tiu este patrie, şi fără dragoste către istoria (patriei) nu poate fi dragoste către patrie*. 1 Partitul zis de sine naţional susţine din contra, pentru că face din (¡¿litra. Limba şi istoria şi datinele patriei nu va să le cunoască, numele ¡«torice ale patriei va să le stingă. 344 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU Noi n-am apucat să ajungem la acea treaptă de civilizaţie pe care stă astăzi ceealaltă Europă, dar istoria noastră învederează cu râvna de a ne lumina nu ne-a lăsat (în timpii trecuţi) mai jos decât alţii şi însuşi în vremile cele mai turburate ale ţărci noastre. Prinţul Alexandru cel Bun, priimind împărăteasca diademă de la împăratul grecesc Andronic Paleologul, au întemeiat în Suceava şcoala juridicească după modelul celei din Ţarigrad, întru care învăţaţi aduşi din Bizantia tâlcuiră pravilele numite Basilicale, precum şi şcoala greco-latino-slavonă pentru clerul bisericesc, în care mitropolitul Teoctist singur tâlcuia învăţătura bisericei pravoslavnice. Prinţul lacob Despotul a întemeiat în Cotnar o universitate cu bibliotecă publică sub direcţia panegiristului său, vice-scriito-rului Sommer, şi a doi bărbaţi învăţaţi, cunoscuţi pe vremea aceea, Caspar Peucer, ginerele vestitului Melanchton din Wiirtemberg, şi loachim Petică, profesor de matematice din Cracovia. Prinţul Basilie Lupu. După mărturisirea P.S. Macarie, patriarhul Antiohiei, a fost cel mai învăţat dintre toţi prinţii şi împărăteştii bărbaţi din câţi numitul patriarh s-a întâmplat să cunoască în îndelungata vreme ce a călătorit prin pravoslavnica Europă. Acest prinţ a lăţit şcoala juridică a lui Alexandru cel Bun, mutand-o din Suceava în Ieşi sub numele de Basiliană. Au întemeiat patru scoale de teologie lângă catedrele arhiereşti şi două scoale grămăticeşti, slavono-româneşti, lângă mitropolia din Ieşi. Prinţul Constantin Duca, în vremea sa se proslăveşte în lumea învăţată de cel întâi elenist şi cel mai adânc cunoscător al filosofici lui Aristotel, au aşezat cele mai întâi scoale pentru norod pe lângă bisericele de sobor în toate oraşele ţinuturilor, dintre care şcoala Hotinului au înflorit mai mult decât celelalte până şi sub stăpânirea cârmuirii turceşti. Cel după urmă al ei efor a fost episcopul Amfilohie, ce au dat la lumină ECHIl.IBRU ÎNTRE ANTITEZE 345 în limba românească Universala geografie şi prescrierea hronologică a domnilor moldoveni. La noi au ajuns în copie câteva povăţuiri după care se învăţa în şcoalelc Moldaviei în veacurile XV şi XVI, şi ele slujesc de lăudătoare pomenire a procopsirii profesorilor moldavi de atunci. Acestea sunt: Zaconiculsau prescrierea pravilei bisericeşti, scris slavoneşte de grămăticul Damian, şi Sinopsul de istorii începute de la zidirea lumii, aflat în scricrilc ieromonahului Ieremia. Eu las vremile acestea vechi... în istoria noastră găsim pilde si de alt soi, pilde cu totul private, precum că strămoşii noştri în calea politichii norodului au dezlegat oarecare gâciture a minţii şi a ştiinţei numai după a lor înţelegere, cu a lor numai îndeletnicire, iar nu în oarecare privinţe ale politichii au întrecut pe cealaltă Europă, mai vârtos pe cea megiaşă1 (vecină). Aceasta nu au fost fapta vreunui mare cârmuitor; nu, aceasta au fost o vedenie (inspiraţie sau intuiţie) ce de la sine au luminat mintea norodului, au fost lucrarea unei adânce obşteşti simţiri, dreaptă a lui, firească, şi nu împrumutată de la străini, adică: 1. în Rusia, tipărirea cărţilor se socotea încă lucru necurat, meşteşugdievolesc după spusa mărturielor contimporane. Iar în Moldova se tipărea Si. Scriptură şi cărţi de rugăciune în limba slavonească. Cel mai rar monument a celei mai vechi slavoneşti , ¡ipăriri în Moldova au rămas Evanghelia slavonă tipărită în anul 1512 de ieromonahul Macarie, când dimprotivă, cea dântâi probă a cărturăriei în Rusia se socoteşte a fi pe la anul 15942. 2. încă în Europa ardea cumplită luptă pentru înaltul devăr ce abia rostise marele l.uther, că limba bisericească ebuie să fie limba cea în fiinţă a norodului, al căruia sunet îl 1 Cu Rusia, Polonia eit. - Pentru toate exemplele ee aduce şi cărţile sau scrierile de care pomeneşte autorul se găsesc dovezi în biblioteca Iui, tina din cele mai rare I mai frumoase ce sunt în Basarabia (/V. 7'.). 346 ION HEI .IADE RĂDULESCU înţelege mintea şi inima închinătorilor precum înţelege copilul glasul maicei sale şi muma ganguri tul pruncului său; pe atunci în Moldavia cuvântul lui Dumnezeu se propovăduia în pace în limba ţărei. Până la noi (în ziua de astăzi) au ajuns propo-văduiri tipărite în limba moldovenească la anul 1590 şi 1641, Legea nouă la 1634, MolitvenicVx 1649, Pravila sf. soboare la 1652 şi alte vechi tipărite memoaruri. Pe nedrept socotesc unii că domnul Transilvaniei George Rakoczi I în 1643 au hotărât pentru întâia dată în a sa oblăduire să se slujească liturghia şi toate celelalte bisericeşti trebi în limba rumânească (nu e adevăr). In Moldavia, la anul 1636, în zilele domnului Basilie Lupu, numai în mitropolie se mai auzea limba slavonească în biserică, iar norodul pretutindeni în toată ţara asculta rugăciunile şi singur se închina în limba lui. 3. In Europa încă se socotea neiertat păcat a cugeta măcar la îndreptarea traducerilor Vulgatelor sau a Celor şaptezeci tâlcuitori, când în Moldavia s-au apucat de traducerea Bibliei din originalul ebree,sc, găsindu-se mult nepricepute, întunecate şi cu două simţuri înţelegeri în traducerile sfintelor cărţi în limba grecească şi latinească. Cea mai veche mărturie a acestei mari trude este psaltirea românească tipărită în Bâlgrad la 1651 • Unde în Rusia, precum este ştiut, au început cu dinadinsul a băga seama la deosebirea traducerei greceşti de originalul ebreesc mai întâi în tâlcuirea asupra psaltirii scoase la lumină cu voia P.S. sinod la 1814. 4. Când în Europa abia unde şi unde venise ideea de neapărată trebuinţă a învăţăturei limbelor răsăritene, când orientalistul învăţat se socotea de o raritate şi de om mare ca un geniu, în Moldavia, în oraşul Hotinului era foarte bună şcoală de limbele arăpeasca şi turcească, în care au învăţat Sobieţki, fratele slăvitului loan 111, craiul Poloniei. Noi găsim mărturii diplo-maticeşti că Rusia de multe ori au chemat din Moldavia în slujba sa dieci luminaţi sau scriitori de hrisoave domneşti, doctori şi preoţi; ba găsim încă dovezi că ţarul rusesc Alexie Mihailovici, puind în gând să organisească pravilele ţărei sale, ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 347 au cerut de la Moldavia copie de pe ale noastre pravile şi obiceiuri ale poporului spre a se închipui cu dânseic la scopul fâu, care pravile ale noastre el le numeşte înţelepte şi creştineşti Trecem peste câteva paragrafe şi continuăm: „Petru Movilă, fiul prinţului Simeon Movilă, care fu mai întâi oştean vestit şi după vreme mitropolit Kievului, neuitat în istoria ierarhiei ruseşti, el cel dântâi au întemeiat în Rusia academie, lumina celor mai nalte ştiinţe Collcgium unicum pignus suum. Acest aşezământ înfloreşte şi în zilele noastre sub numire de Duhovnicească acadcmie a Kievului, care cu stu- ■ dioasă şi creştinească a sa îndeletnicire recomandă binepravăţul (scopul) întemeietorului. Monahul Pavel Bcrinda, nepotul unui pretindem al tronului Moldaviei, alcătuitorul slavono-rusescului lexicon ‘ cunoscut sub numele de Kutinski, au pus cea dântâi temelie : slavoneştei lexicografic, care chiar nici cu o zi mai naintea lui < n-au fost înfiinţată. Moldavul spătar Niculae Milescu Cârnul, «rar în vremea sajilhistorşi poliglot, care au fost sol din partea •ţarului Alexie Mihailovici la China, a dăscălit copilăria fiului acestuia, (copilăria) marelui Petru; şi daca acest învăţător, pe care Petru atâta l-a iubit, a isprăvit a întipări în inima împărătescului său ucenic o adâncă simţire, daca au semănat în mintea t lui o înaltă idee, noi avem a ne făli (că român a fost învăţătorul lui Petru cel Mare). Prinţul Dimitrie Cantemir, favoritul şi prietenul marelui Petru, au fost şi osârdnic şi folositor sfetnic al său în trebile poli-ticirii Rusiei; pentru aceasta fu numit de Petru I prezident Academiei învăţăturclor, a căria întemeiere a fost pregătită de . Cantemir după planul marelui l.eibniz. Fiul acestuia, Antioh Cantemir, întâiul poet al vremii sale (zice Şafarik, cel mai adânc Ştiitor al cărturăriei slavoneşti), originalnic şi generalnic, au fost Stil 1 De aci înainte d. Hăjdeu, ca supus al Rusiei, îşi arară politica sa Sau principele sale. 348 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU cel mai dântâi şi mai adevărat întemeietor al versurilor ruseşti. Fără de A. Cantemir, cu îndrăzneală putem zice că nu ar fi nici Iximonosov (faimosul poet satiric). Până şi Herascov (Herescul) bărbat neuitat în istoria luminării Rusiei şi ca autor şi ca întâiul curator al Universităţii Moscovei, cea întâi răsadniţă a înaltelor învăţăture din Rusia, viţa acestui neam a fost din naţia noastră română“. Acest cuvânt s-a compus şi s-a pronunţat în limba rusă şi s-a tradus în româneşte de d. C. S. în multe locuri traducţia ajunge cam neînţeleasă din cauza vorbelor cu îndoite însemnări sau cari au însemnări foarte vage şi neprecise, cum tâlcuire, ce nu se ştie daca traducătorul o ia drept explicaţie sau traducţie, sau prelecţie, ca ghicitură daca o ia drept enigmă, sau problemă, ca vedenie etc. Spre a împlini anexul acesta, mai aducem înainte din memorialele principelui Transilvaniei Ioan Kemeny. Acesta, în juneţea sa, a servit ca pagiu, ca ministru şi ca oştean sub G. Rakoczi. Căzând prizonier la tatari, îşi scrie acolo memorialele sale, începând încă de la întâmplările narate de tatăl său, şi prin urmare vorbeşte şi de Mihai Bravul. Manuscrisul său, aflându-se în familia sa, s-a tipărit în anii trecuţi în ungureşte. Iată ce zice acesta la pagina 419: „Pe la capătul anului 1644 fui trimis în Moldova ca reprezentant al domnului meu (Rakoczi) la nunta duchii de Lituania Radziwil cu fiia lui Lupu-vodă. Afară de această misie de curtezie, eram însărcinat şi cu nişte afaceri mai serioase, căci guvernul meu avea a se plânge de purtarea lui Lupu, ce se abătuse din îndatoririle sale ce avea cu noi. Era dator (după tractate de ajutoare reciproce) a trimite şi el 1 000 de curteni1 1 Curteni se zicea oştirea Curţii, care se ţinea cu spezele domnului şi la care naţia nu contribuia cu nimic. Zice principele Kemeny că daca tractatele se făcea între reprezentanţii ţârei de ambele părţi, naţia era datoare a le împlini îndatoririle. Tractatele acestea de ajutoare reciproce fuseseră între principi, adică între Rakoczi, Matei Basarab şi Lupul şi prin urmare ajutoarele trimise căta să fie de curteni, iar nu din oştirile patriei. ECHO JBRU ÎNTRE ANTITEZE 349 în armata noastră, precum o făcuse Matei din Ţara Română1, şi afară de acestea, nu numai că nu ne trimise ajutorul ce era dator, ci se şi înţelese cu inemicul, intrigând cu neamţul în contra noastră. Căta dară a ne explica asupra acestor fapte şi eu aveam cu mine două din scrisorile lui (secrete, ce învedera a lui purtare), una era în latineşte şi alta în româneşte, ce îl compromitea deajuns, şi eu aveam şi misia şi intenţia de a i le pune înaintea nasului. Plecai dar cu o scortă considerabilă de nobili cavaleri spre a asista la nuntă şi a reprezenta cu demnitate pe domnul meu. Nunta aceasta fu celebrată cu o mare solemnitate. Din Polonia veniră mulţi şi mulţi nobili, cum şi trimişi din partea regelui, şi mulţi magnaţi; toţi cu toţii era lume aleasă şi echipată foarte cum se cade şi cu mare paradă: era peste tot mai la 2 000 î, călăreţi şi pedestri. Cată însă a nu uita nici curtea lui Lupu-vodă, { ce nu era în nimic mai pe jos în magnificenţă şi în luxul ^ boierilor ţărei, nuntaşi: samururile şi erminele cele mai fine, , vestmintele de mătase de la mare până la mic. Masa era servită | ; cu profuzie şi bucatele toate preparate ă. la polonaise: toate j mesele era pline de vase şi de plate de argint. Muzică, damuri Ş frumoase şi încă tot felul de saltimbanci. Intr-un cuvânt, o mare Ş’ pompă preparată şi împlinită ca la orice curte regală. 1 i; Locul d-onoare la masă era dat ambasadorului regelui | Poloniei; cu dânsul d-alăturea, d-o parte, era vodă, după care urma oaspeţii poloni, şi de cealaltă parre ginerele Radziwil, apoi | venea îndată mitropolitul Kiovului, de familia Movilă (în ! original Moghilă), frate al voievozilor Gavrilă, Ivan şi Moiszin. Mare latinist era mitropolitul, precum şi ceilalţi eclesiastici din * SCorta lui. Am rămas în adevăr în uimire văzând în clerul 1 Matei, după cum arată airea principele Kemeny, trimisese 6 000 curteni sub comanda spătarului Miai, în dreptul ce avea de a declara răzbel (li d-a încheia pace; şi cu toate că Poarta nu ar fi vrut a bate pe nemţi, domnul României trimise spre a-i bate în puterea suveranităţii naţiunii. 350 ION HEI.1ADE RÂDUT.ESCU (român) arâta erudiţie. Mitropolitul însuşi a binecuvântat cununiele după ritul grec şi, cu toate că Radziwil era luteran, nu s-a văzut nici un scrupul, nici de o parte, nici de alta1. Aşezându-ne la masă, vodă îmi ceru scuze că a fost pus pe mitropolitul înaintea mea, şi mă rugă de a-i cede primul loc, care o şi făcui din roată inima. In această sală nu era dame, nici însuşi mireasa. Insă mai nainte de a ne pune la masă, în curtea (bătătura) castelului traseră (damele) un danţ foarte curios. Vreo cincizeci sau şaizeci de dame şi darnicele, ţinându-se de mână, forma când un cerc (horă), când nişte figure mai ovali, se legăna şi bătea cu piciorul după cadenţa ce batea cu bastonul său un boier bătrân, maestru de ceremonii, singurul bărbat ce luase parte în acel danţ şi care se pusese 111 mijlocul cercului. Aceste dame intrară după danţ în alte apartamente şi se puseră la o altă ¡naşă. La mesele principali, ospăţul a fost foarte omenos şi cum se cade: fiecare mânca şi bea cât cerea buna-cuviinţă. Ambasadorul regelui Poloniei şi principele Radziwil se sculară mai întâi de la masă. După dânşii urmară polonii, ce nu se putură ţine de a mătura de pe masă toate cofetele şi zaharatele ce rămăseseră2. Vodă îi reconduse afară din sală şi, rentur-nându-se, întinse cupa spre a ciocni cu noi în sănătate. Se arătă foarte afabil cu mine şi, când îmi luai congediu după masă, vru să mă petreacă până jos, în capul scărei. Eu nu mă în voii la aceasta şi declarai că mă culc mai bucuros pe treptele de sus ' Se vede că pe airea, în Europa, lumea era mai puţin tolerantă, adică mai barbară, clacă autorul observă aceasta. 2 Vasmi şi iar vasmi, pe orice va pune ochii stirpea aceasta de oameni. I,a ’49, în Paris, ne îndemna să facem cauză comună cu dânşii spre a restabili regatul Poloniei, cu hotarele lui până la Olt! O parte din fraţii cău/.aşi (tot din părtinii naţional) se învoiră la 1853 întru a anexa Bucovina, Basarabia, Moldova şi Valahia mare la noul regat al Poloniei. Oltenia o lăsa la nemţi, ca sâ-i lase şi ei a veni prin Viena, pe la Vidin, şi a le prepara calea. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 351 decât a suferi să-l văd deschizând dimpreună cu mine, iar el îmi răspunse că, de va fi aşa, se culcă şi el dimpreună cu mine (amicii buni, sau sus, sau jos, cată a fi împreună). în fine, după atâtea protestaţiuni şi complimente, care mai de care, ne despărţirăm. Când a fost ajuns cortegiul nupţial, vodă a ieşit călare spre a-1 întâmpina într-o distanţă de o leghe. Calul lui era înfrânat şi înşelat de minune. Pietrele nestimate ce avea pe vestmintele sale şi pe harşele preţuia peste 40.000 talere. Când se întâmpinară ambele cortege, descălicară de amândouă părţile, se salutară şi astfel fu recepţia. Nunta ţinu trei zile. După aceasta începurăm (eu şi vodă) a tracta cauza despre care aveam a mă înţelege în parte. La imputările ce îi făcui şi la scrisorile ce îi arătai, nu putu nimic denega, căci era scriptura lui, sigiliul lui. îmi zise numai că e în uimire: nu ştie de a fost nebun sau beat când le-a scris, pentru că el este dispus, adaose, de a conserva pacea şi amicia cu noi şi însuşi când ar avea ordine dc ia Poartă de a fi în contra noastră. Atunci (mai adaose) voi face ca ogarul ce c dus cu forţa la vânătoare şi care, amuţat asupra vânatului, se răpede şi, '•otind, îşi ia drumul înapoi cătră casă. într-un cuvânt, prin toate mijloacele vrea să ne asigure dc amicia sa, ce rămase tot echivocă. Prezentai apoi mirilor darurile trimise de domnul nieu şi nu întârziai a-i aduce răspunsul. înturnându-mă, îl aflai x ¡aMuncaci...“ Din accstc notiţe istorice, fiecine poate vedea că ce fel de bărbaţi era capii ambilor popoli. Aceştia, şi pe limba de atunci, ;|i pe cea din ziua de astăzi, se zicea şi se zic boieri. Această vorbă, ^ ţi de va lipsi din nouăle instituţiuni, sau din vocabularul ¡¡I tnodern, din istoria ţărei însă nu va lipsi; de câte ori poezia va ; cânta faptele străbunilor noştri, cu numele de boieri va califica \ pe eroii şi înţelepţii naţiunii, toate ilustraţiunile ei trecute. A I Căzut boieria, a murit, şi noi îi facem biografia ca oricărui mare (i ilustru răposat şi ciocoii n-ar fi putut încă a o ucide de nu 352 ION HEL1ADE RĂDU1.ESCU s-ar fi ucis singură. Astăzi nu mai are rărunchi pentru că şi i-a vărsat singură, ca un alt Caton. O, de ar succede naţia întreagă în locul ei! De-ar fi chemaţi din toate conditiunile ei spre a o repre/.enta, spre a alege pe capul naţiunii şi spre a-i da legile! însă vai! naţia s-a dezmoştenit pentru că numai proprietarii sunt chemaţi spre a o reprezenta şi fiindcă moşiele se vând şi se risipesc de la fiii patriei; peste cincizeci de ani, naţia va fi reprezentată mai mult de venetici şi străini. A căzut boieria şi, dimpreună cu dânsa, şi autonomia ţărei, căci convenţia nu purcede de la aleşii naţiunii, ci ne ese impusă de la străini. A căzut boieria şi cine se înalţă în locul ei? Ce au de nobil, de generos, de uman, de moral, de speţial, ele capabil, de înţelept cei cc au combătut-o şi o combat? Care le este trecutul şi faptele? Care le este numele de român? Daca ţeara a fost împărţită între boieri şi boieribili d-o parte şi între ciocoi de alta, daca ciocoii au învins pe boieri, ce au mai rămas decât ciocoii? Au vreo capacitate aceştia? Au vreo instrucţie? Dat-au vreo probă de ştiinţă, de morală, de devotament, de prudenţă, de probitate? No. 2 De câte ori s-a întâmplat a se scrie sau a se vorbi despre adresa boierilor ţărei şi cererea lor la capul republicei Franţei de a se forma o republică danubiană, mi s-a opus de la unii alţii zicând că această decizie şi faptă n-a provenit din cunoştinţa despre un guvern republican, ci dintr-un spirit de imitaţie, pentru că boierii era inoranţi şi nu ştia ce cer. Se amăgesc cei ce, din sistemă, vor a desfiinţa meritul acelor capi ai naţiunii dacă cred că pot amăgi astfel pe români. Din vechime, nimeni nu putea străbate rangurile ierarhiei, nimeni adică mi putea deveni boier şi mai vârtos boier mare dacă nu excela în ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 353 calităţi eminente de instrucţie, de prudenţă, de purtare şi de scrviţiu îndelung, care da o mare experiinţă. Străini ca principele Kemeny mărturisesc erudiţia capilor naţiunii; câte s-au văzut în cuvântarea d-lui Hâjdău sunt probe învederate despre erudiţia domnilor şi boierilor ambilor popoli. Boierii contimporani ai părinţilor noştri însuşi era foarte instruiţi în limba elenică, latină, italiană (ce era atunci limba diplomatică) şi însuşi în limba franceză. încă am apucat din acei boieri pe răposatul Iordache Drăgănescui, ce vorbea latineşte mai bine decât româneşte şi greceşte. Când însă va fi vorba de boierii citaţi ce au cerut înfiinţarea republicei danubiene, trăiesc nepoţii şi din fiii lor, stau de faţă faptele lor. în familia Brâncovenilor, erudiţia a fost de moştenire. Răposatul banul Brâncoveanul a tradus din limba latină în cea elenă antică şi a publicat cursul de filosofie al lui Ainecciu ce răposatul Eufrosin Poteca l-a tradus în româneşte. Văcăreştii sunt cunoscuţi de erudiţia lor şi de predilecţia pentru cultura limbei române. Răposatul banul Grigoriu Băleanul a lăsat multe manuscrise traduse din limba elenică, a figurat în cercul unei societăţi formate spre facerea unui dicţionar român. Câmpinenii sunt încuscriri cu Cantemirii şi au fost din cei mai instruiţi boieri ai ţărei. Toţi cunosc erudiţia, probitatea şi patriotismul răposatului Constantin Câmpineanul şi câte a putut şi a făcut fratele acestuia, I. Câmpineanul, ce din familie a moştenit şi erudiţia, şi simtimentele patriotice. Banul Radul Golescul a fost dintre boierii cei mai apreţuitori ai învăţăturii; filii săi Nicolae, George şi Constantin aveau învăţători la imbele elenă, latină, italiană şi franceză. George s-a distins în itiinţele matematice. George Slătineanul era emule în poezie ăcăreştilor; Ahile în Sciro, tradus de la Metastasio în versuri române, atestă erudiţia acestui boier. Creruleştii era încuscriri tu Câmpinenii, şi cine se aseamănă, se adună. Racoviţii se văd fondatori de spitaluri şi stabilirea unor asemenea aşezământuri 354 ION HEI.IADE RĂDUI.ESCU nu vin de la oameni de rând. Ghicii, deşi mai noi între pământeni, însă istoria are mult a vorbi de binefacerile a multor bărbaţi din această familie. Grădiştenii era încuscriri cu Ghiculeştii; răposatul Scarlat Grădişteanul era elenist şi atât de patriot şi drept încât a murit sărac, rămâindu-i manuscrise în limba română. Fratele acestuia, Şerban, era cunoscut de erudit. Intre alte traducţiuni ale sale a rămas şi remarcabila scriere Principe filosofice, politice şi morali, de colonelul de Weiss. Afară de aceasta, şi de am presupune o inoranţă din cele mai primitive la boierii citaţi, şi de n-ar fi cunoscut ei nici însuşi ce va să zică vorba republică sau democraţie, vedea însă cu ochii fapte. Iată ce spunea într-o zi răposatul clucerul Ştefănescul, ginerele unuia din Creţuleştii republicani: „Consolul republicei franceze avea misiunea, între altele, de a face propaganda ideilor republicane. Neîncetat avea la masa sa invitaţi din românii eminenţi şi mai vârtos din boieri. Feciorii domestici ai consolului se zicea citoyens (cetăţeni). Ei iară zicea domnului lor tot citoyen. Feciorii domestici şedea jos înaintea domnului lor şi înaintea boierilor vizitâtori. Când consolul cerea să aducă feciorii ciubuc, cafea, apă, striga: - Jacques! Feciorul se scula şi întreba: —Plaît-il, citoyen? (ce pofteşti, cetăţene?) I se cerea apoi a face aceea ce era de făcut şi, după ce îşi împlinea feciorul serviciul, se aşeza iar pe scaun“. Boierii, prin acestea, vedea cu ochii ce va să zică republica; până una-alta vedea că feciorii lor din casă îşi vor avea dreptul de a şedea jos înaintea lor. Apoi, pentru ce să nu luăm evenimentele şi faptele şi toate objetele după natura lor? Nici o fiinţă, nici un animal nu se sperie de semenii săi. Guvernul român, instituţiunile române de la începutul lor au fost egalitare, republicane; de n-a fost numele sau vorba în vocabularul român, a fost fapta în viaţa românilor, în tradiţiunile lor. Primii români au fost fii ai Italiei ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 355 republicane. Boieria instituită de la Radul Negru nu a fost ereditară, ci deschisă la toţi fiii patriei. Domnia ţărei însuşi n-a fost ereditară: pe tronul ei se punea aleşi din toate condiţiunile. Guvernul constituţional şi electiv a fost condiţia legală, starea normală acestor doi popoli. Beilicul fanariot, ce data abia de vreo 70 de ani pe atunci, era o impunere cu forţă, nu era starea normală a ambelor ţăre. Boicrismul vechi nu se speria de republica franceză ce punea feciorii domestici jos, căci boierii vechi crea din feciorii lor domestici alţi boieri şi îi făcea membri ai familiei, dându-le fetele şi nepoatele de soţie. Republica apoi, unde va fi să fie, din sine nu va să zică decât Respublica, adică lucru sau averea publicului care este patria şi instituţiunile şi guvernul ei. Apoi republica poate fi monarhică, ca în Englitera, ca sub imperatorii romani şi Napoleon I; republica poate fi democratică, ca în Israel sau Palestina antică şi în Atena; republica poate fi democratică creştină, ca în Elveţia şi Statele Unite şi ca la noi, de la Radu Negru până la Mihai : Bravul, şi spartană sau păgână cu iloţii săi, de la Mihai până la Mavrocordat. Republica poate fi încă, din dizgraţie câteodată, şi ohlocratică, ca în Atena şi Iudeea de multe ori, ca în Franţa de două ori; atunci nu dură, pentru că degenerează ; în anarhie. Boierii români de la 1793 erau filii acelor boieri ce pier-vj duseră republica română cu impunerea regimului fanariot. Părinţii celor ce au susemnat actul pentru republica danubiană I fuseseră marturi la călcarea în picioare a drepturilor patriei cu trimiterea lui Mavrocordat. Ilipv wL ■ | No. 3 ISub fanarioţi, sub regimurile ocupaţiunilor muscăleşti şi austriace era nişte bărbaţi ca Dudeştii, Brâncovenii, Văcăreştii, Câmpinenii, Bălenii, Bălăcenii etc. etc., ce susţinea drepturile ţărei, făcea opoziţie beilor, nelăsându-i a despuia ţeara, se opunea muscalilor şi nemţilor la cereri nedrepte, expuindu-se 356 ION HEI JADE RÄDU1.ESCU la exiluri, compătimea cu cei scăpătaţi şi îi ajuta. Era însă, cum se ştie deja de toţi, un altfel de oameni ce devenea curtezanii beilor, intrumentele lor, spionii lor, complicii lor, învăţătorii lor la sarcine şi impoziţiuni asupra popolului: aceştia, daca venea muscalii sau nemţii, se ştie de toţi cum deprăda ţeara, pe când boierii ţărei şi mitropolitul era exilaţi. Iată cum despuia aceştia ţeara: daca muscalii cerea, spre exempu, 1000 de care pentru transporturi, curtezanii muscalilor ce era la putere punea peste popol cel puţin 2 000 de care, împărţindu-le pe judeţe, bunioară câte 100 de care de judeţ. Daca judeţul avea cinci plase şi s-ar fi cuvenit a se cere câte 20 de care de plasă, ispravnicul cerea 40 de care şi prin urmare suma peste tot a carelor se suia la 4 000; zapciul atunci punea a împlini 80 de care din plasă, adică 10 în natură şi 70 în bani. Astfel, mia de care cerute de muscali se suia la 8 000, ce se lua din spinarea săracilor. Astfel se suia şi mia de kile de grâu, şi mia de kile de orz, şi mia de salahori etc. etc., plus vămuitul banilor din vistierie, plus cioplitura galbenilor vistieriei. Acestor fel de oameni fireşte că nu le zicea lumea boieri, ci de la un cap al ţărei până la celalalt, şi mare şi mic le zicea ciocoi. Aceştia şi-au făcut stări şi o mare parte din fiii lor, şi în Moldova şi în ţeara noastră, contractând învăţăturile părinţilor într-un stil cu totul mai nou şi mai dibeci, se zic astăzi partit liberal, progresiv etc. etc., numai ca să ajungă la putere, spre a despuia din nou lumea şi a ruina ţeara cu totul. No. 4 Numele Brâncovenilor, Bălenilor, Câmpinenilor, Văcăreş-tilor, Goleştilor, Bălăcenilor se văd la opoziţiunile în contra beilor din Fanar, la gramatica română, la întemeierea şcoalelor române, la formarea de fonduri spre a se trimite juni spre învăţăture în Europa, la protestarea în contra Regulamentului. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 357 Numele Emanuel Băleanu, I. Câmpineanul, Scarlat Creţulescul, I. Russet, Grigore Cantacozino, Iancu Filipescul, I. Otetileşanul, Constantin Mânu, Barbul Catargiu etc. etc. se văd la formarea Societăţii filarmonice, la crearea Teatrului Naţional, la tipăriri de cărţi, la o opoziţie de principe şi patriotică în contra abaterilor din legi ale guvernului. Vorbind de Societatea filarmonică, cată a vorbi câte ne iartă cadrul acestui anex şi împregiurările despre începutul şi durata ei, despre cauzele ce au înfiinţat-o şi au desfăcut-o, despre rezultatele ce au dat, despre fondatorii ei, cum şi despre persecutorii şi destructorii ei. Societăţile de faţă şi secrete dată de mult în ţeara noastră, dodată cu începutul împilării căci, după cum s-au zis, unde este împilare, acolo şi protestaţie, unde este atac acolo şi măsure spre a se apăra. Vedem din istorie că, la împregiurări de împilări mari şi de abuzuri din partea beilor din Fanar, era de ajuns a se înţelege doi-trei capi ai familielor de boieri mari ca, spre exemplu, un Brâncovean, un Dudescu, un Văcărescu sau un Creţulescu şi clienţii şi consângii acestora, ce era răspândiţi în toate judeţele ca ispravnici, vataşi de plaiuri, zapcii, pocovnici de judeţe, căpitani de plase, proprietari, boieri de neamuri, mazili, ce erau solidari fiecare cu capul lor din Bucureşti, toţi cu toţii făcea un corp compact; petiţii la Poartă se făcea, se susemna de mii de nume şi se trimitea pe ascuns şi beiul era răsturnat, şi adesea şi descăpăţânat (cum se zicea pe atunci). I.ăsăm acei timpi şi începem din câte ştim, anume din zilele noastre. Scularea lui Tudor a fost produsă din sânul unei soţietăţi secrete afiliate cu soţietăţile grecilor ce aspira la liberarea patriei lor. în emigrarea boierilor în Braşov, unii dintre dânşii formară o societate nouă, secretă, şi capii şi fondatorii ei fură: Nicolae Văcărescul, tatăl Măriei doamnei Bibescu, socrul acestuia, Grigore Băleanul şi Constantin Câmpineanu; afiliaţi pe lângă această soţietate fură Ilarion al Argeşului, Constantin Golescul, I. Câmpineanul, Emanuil Băleanul, 358 ION HEI .IADE RĂDULESCU Emanuil Florescul, R. Voinescul şi pare-mi-se şi bătrânul Giani. Cei mai bătrâni cunoştea secretele politice, cei mai tineri sau cei mai neîncercaţi încă era invitaţi spre traduceri de cărţi din limba elenică, mai familiară pe atunci, şi spre formarea unui dicţionar român. Spre aceasta lucrase deja mai nainte George Golescul, cum şi la o gramatică română. D. I. Câmpineanul conserva încă până mai deunăzi statutele acestei soţietăţi secrete, încredinţate de răposatul fratele său. Restabilindu-sc domnia română, mulţi din boieri se întur-nară în ţară. Niculae Văcărescul, unul din capi, muri în Braşov; Const. Câmpineanu fu onorat de vodă Grigoriu Ghica, ce îl avea ca primul şi cel mai intim al său consilier. Timpul venise de a lucra de faţă şi legalemente câte, sub beii de Fanar şi în Braşov, boierii era nevoiţi a lucra în soţietăţi secrete. La întur-narea din călătoriele sale din Europa a răposatului Constantin Golescu nu întârziarăm de a ne cunoaşte. La emigrarea boierilor din ţară eram prea june; la renturnarea Golescului eram şi eu deja în bărbăţie. Eu succedeam lui I.azăr, Golescul îşi căuta un soţ. Din ideile noastre puse la un loc şi din neputinţa de a se pune în lucrare ieşi necesitatea de a se forma o nouă soţietate secretă. Statutele şi principele ei le aşezai eu, în anul 1827. Iată acele principe; 1. Şcoala din Sf. Sava să se împlinească şi să se înalţe la gradul de colegiu; după modelul acesteia să se creeze alta în Crai ova1. 1 Succedând lui Georgiu lazăr după departul lui din Bucureşti, didei singur lecţiuni de gramatică, geografie şi de maumatice. După vreo doi ani mai fură numiţi d. I. Pop, profesor de gramatică, şi răposatul Teodor Paladi, de clasile începătoare după metodul lancasterian. Mai la urmă se înturnară din I ralia şi Paris Eufrosin Poteca, C. Moroi şi d. Marcovici, când se mai împărţiră şi mai împliniră clasile. Atunci mă trăsei spre a-mi împlini altă misiune. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 359 2. Crearea şcoalelor normali în capitala fiecăruia judeţ prin elevii ieşiţi din colege; 3. Crearea şcoalelor primare în fiecare sat; 4. Fondare de jurnale sau gazete în limba română; 5. Aboliţia monopolului tipografic1; 6. Incuragiarea spre traducţiuni în limba patriei şi tipărirea acestora2; 7. Formarea unui teatru naţional; 8. Stăruire spre ieşirea din regimul fanariot prin reforme înţelepte sau renoirea primelor instituţiuni ale ţărei. Spre propaganda acestor principe pe o cale legală se formă o societate de faţă sub numele Soţietate literară şi luară parte la dânsa mai toţi boierii din capitală, cum şi câtetrei fraţi ai domnitorului Grigoriu Ghica, adică Mihalache, Alexandru şi Constantin. Adunările se făcea în casele lui Constantin Golescul, unde este astăzi palatul domnesc. Aci se formă un fel de cazin. Scrierile ce s-au citit mai întâi în acele adunări fură gramatica lui Heliade, tipărită în anul următor la Sibiu şi adresată către membrii acestei societăţi, cum şi gramatica lui George Golescul, tipărită mai târziu în tipografia lui Heliade, la anul 1840. Pe atunci se traduseseră din Iamartine Disperaţia, Provedinţa la om, Lacul, Ruga de seara şi Arta poetică de la Boileau. Acestea se citiră d-a rândul în mai multe seanţe literare. Câţi trăiesc din acei membri şi îşi aduc aminte de acele serate 1 Tipografia încetase de mult din România. Sub Caragea, doctorul Caracas, însoţindu-se cu Clinceanul şi D. Topliceanul, aşezară o tipografie afară din bariera Mogoşoaiei, în locul numit cişmeaua lui Mavroghene. Spre incuragiarea întreprinzătorilor, li se didese un drept de monopol pe 20 de ani. Mai avea în această epocă dreptul monopolului fie 7 ani. Acel drept l-am cumpărat eu spre a putea pune în lucrare ■programa noastră. : * 2 N-am dori să venim la nevoia d-a ne număra câte scrieri am tipărit gratis, încuragiând junii şi corigându-le stilul. Ştiu aceasta câţi au aflat Ospitaliare teascurile tipografiei mele. 360 ION HEIJADE RĂDUI.ESCU pot spune mulţumirea generală ce producea acelc poezie ce, pentru prima oară, învedera românilor de cât ar fi capabilă limba română, condamnată până atunci d-a fi limba celor zişi vlahi sau mojici. în sânul acestei societăţi începu a se forma o opinie naţională asupra celor necesarie acestor popoli spre a forma în adevăr o naţie şi, sub influinţa acestei societăţi, Grigoriu Ghica avu mulţumirea dc a numi un comitet de reforme care compuse Regulamentul organic pe datine române, minus articolele ce le împreunară mai târziu muscalii. Membrii acelui comitet fură banul Brâncoveanul, banul Grig. Băleanul, banul Alexandru Filipescul, banul George Filipescul, vornicul Ştefan Bălăceanul, şi secretari A. Villara şi I. Cătuneanul. Pe atunci, primul efor al şcoalelor era banul Const. Bălăceanul şi după dânsul, ginerele său, George Golescul, fratele lui Constantin. Prin mijlocirea acestor trei se mai adaoseră catedre în şcoala din Sf. Sava; se creă şi o şcoală la Craiova, pentru prima oară de a se preda gramatica, literatura şi ştiinţe în limba patriei. Primii profesori fură numiţi doi din elevii mei, Standul Căpăţineanul şi Grigorie Pleşoianul. Primul fu numit şi inspector. Când Căpăţineanul era să plece la Craiova, fu iniţiat de mine ca al treilea membru al soţietăţii secrete, începute de Constantin Golescul şi mine. în toamna anului 1827, ivindu-se ciumă în Bucureşti, plecai dimpreună cu Căpăţineanul şi steterăm la moşia Goleşti, unde după vreo câteva zile veni şi proprietarul ei, Constantin Golescul. Acolo, în altarul bisericei, Constantin Golescul, Heliade şi Căpăţineanul suseni nară jurământul secret de a propaga şi împlini condiţiunile sau arti-colii sus-arătaţi. N-avem la-ndemână originalul acelui jurământ; poate mai târziu îl vom publica. Tot ce este niai înseninător şi care va învederea scopul şi inima semnatarilor lui înaintea lui Dumnezeu este în articolul din urmă, în termenii următori: „Jurăm în cele după urmă că nici o pată de ECHILIBRU ÎNTRE ANTI TEZE 361 sânge, nici o violare nu va întina împlinirea îndatoririlor noastre“. 'ţ Căpăţineanul se duse la Craiova spre a stabili acolo şcoala, dimpreună cu Grigoriu Pleşoianul. Eu petrecui iarna la jj Goleşti; acolo Constantin Golescul întemeie o şcoală şi pen- ii sionat de creştere de băieţi din cele trei judeţe dimpregiur, Muscel, Argeş şi Dâmboviţa; şcoala fu încredinţată sub direcţia d-lui Florian Aaron, pe care îl învăţai metodul lancasterian. în primăvara anului 1828 mă dusei la Sibii, unde pusei a tipări gramatica. Câte ne îndatorasem cu Const. Golescul spre t a pune în lucrare, pe de o parte împregiurările politice nu ar ■¿g fi iertat domniei lui Grig. Ghica a le permite şi, pe de alta, materialemente timpul nu ne iertase a întreprinde ceva. Aflându-mă la Sibii, veniră muscalii de cari era bine văzut C. Golescul. Necesitatea cartierului general de a publica buletinele de răzbel făcu pe Golescul a vedea că ocazia este favorabilă de a da un început gazetelor române; îmi scrise dar să mă întorc în Bucureşti: ceruse în numele meu voia spre începerea Curierului român. Spre a putea executa mai departe cele opt articole ale programei sus-arătate, cumpărai tipografia stabilită la Mavroghene ce mai avea dreptul de monopol încă pe şapte ani şi oferii, pe cât ierta timpul şi mijloacele, teascurile la junimea de atunci laborioasă. Toţi românii de atunci, numiţi liberali, reformişti, progresişti, era rusofili pentru că de la ruşi aştepta toate reformele. Curierul român începuse; după aceasta se mai creă o foaie sub nume de Adaos literarii Curierul român, ce ieşea în broşure pe toată luna. Regule de stil, traducţiuni din lord ?8yron fură materia primelor broşure. După un an muri Constantin Golescul. Cuvântul pus de kfliine la înmormântarea lui şi publicat prin Curierul român şi {In Colecţia de proză şi de poezii arată viaţa acestui boier şi ¡ simţimentele mele către dânsul. N-a fost o capacitate, o virtute, 362 ION H EL IADE RĂDULESCU o inteligenţă despre care nu-mi făcusem o sacră datorie de a-i recomanda memoria la contimporani şi la posteritate. No. 5 După moartea lui Const. Golescul am rămas singur spre a împlini programa şi a continua propaganda principclor adoptate, căci Căpăţineanul se afla în Craiova. Cunoscându-mă după vreo doi ani mai deaproape cu d. I. Câmpineanul, având amândoi mai aceeaşi etate, îi comunicai programa societăţii secrete, jurământul ce făcusem cu Const. Golescul şi îi arătai părerea de rău despre desfiinţarea sau risipirea, din evenimentele răzbelului, a soţietăţii literare. D. I. Câmpineanu pierduse atunci, de curând, pe fratele său cel mare, Constantin, şi îmi comunică asemenea începutul societăţii secrete din Braşov, căriia începători fuseseră Nicolae Văcărescul şi Constantin Câmpineanul, adăogând că depozitarul statutelor acelei societăţi a fost el însuşi, I. Câmpineanu. Două ramure, plecând din aceeaşi sorginte din Braşov, se întâlniră iară: I. Câmpineanul, depozitarul unor statute, şi eu, depozitarul altora, deşi diverse, însă având acelaşi scop naţional, ne învoirăm a ne da mâna şi a continua mai departe fapta. Mă încărcai de a face statutele unei însoţiri nouă, numită Societate filarmonică şi destinată de a lucra pe faţă şi a împlini câteva articole din programa încheiată cu Golescul, adică a articolului 6 şi 7, ce până aci nu se putuse pune în lucrare. Statutele Societăţii filarmonice sunt publicate în no. 77 al Curierului român din anul 1835. Cu altă ocazie se vor reproduce spre ştiinţa cititorilor. Acum ne mărginim a arăta pe fondatorii ei, cum şi numele soţilor şi ai comitetului filarmonic. După lista publicată în no. 78 al Curierului român (1835), iată numele soţilor şi sumele cu care contribuia; lista este după ordinea alfabetică, pe anul 1834: echilibru Intre antiteze 363 Aristia Constantin, pe ani galbeni 12 Banul Băleanul Grigorie 24 Bel lu Alexandru 12 Brăiloiul Const. 12 Bărcănescul Scarlat 12 Bibescul George, mare postelnic 24 Brătianul, stolnicul 12 Budişteanul loan 12 Vilara Alexandru 12 Vlădoianul loan 12 Vilie Dumitru 12 Voinescul loan II 12 Vrana Hristodor 12 Ghica Costache 24 Ghica Tache 12 Golescul Niculae 12 Dădulescul 12 Danielopolu Nicolae 6 Eliade 36 Ionescul Niculae, vistier 10 Cantacozino, Constantin 6 Cantacozino, Matei 12 Cantacozino, Grigore 12 Câmpineanul, loan 48 Cornescul, căpitanul 12 Costescul, căpitanul 6 Creţulescul, Scarlat 12 Lahovari, M. 12 Mânu Constantin 12 Mânu loan 12 Mihaleseul, loan 24 Nenciulescul, Alexandru 25 Nojin, colonelul 12 Oteteleşanul, loan 24 364 ION HEI.IADE RĂDULESCU Opranul, George 24 Popescul, maior 6 Poienarul, Petrache 12 Paladi, Teodor 10 Roset, loan 12 Roset, Scarlat 12 Roset, Alexandru 6 Racoviţă, Grigore 6 Roşianul, sluger 6 Slătineanul, loan 24 Socolescu, căpitan 12 Stoica, Ştefan 6 Trăsnea, loan 24 Facă, Const. 12 Filipescul, Alexandru 36 Filipescul, Constantin colonelul 36 Filipescul, Emanoel 12 Florescul, Emanuel 12 Ciocârdia, căpitanul 12 801 Peste aceştia se mai văd adăogiţi în anul al doilea, 18; persoanele următoare: Androneasca, Mari ţa 6 Alexandrescul, Grigore 6 Băleanul, Emanuel 12 Vâcărescul, lorgu 12 Văcărescul, Iancu 12 Văcăreasca, Irina 6 Vlădoianul, clucerul 12 Dădulcscul, Atanasie 12 Iorgulescul, Scarlat 12 Cocoana Castrişina 6 Cornescul, Costache 12 ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 365 Câmpineanul, Demetrie 24 Odobescul, loan 12 Oteteleşanul, Grigoriu 12 Oiănescul, paharnicul 12 Ralea, vornicul 24 Fălcoianu, Tache 12 Filipescul, Georgc 36 240 Mai adăogiţi: Cornescul, Răducanul 4 Mănescul 24 Sandulache 2 Bălăceanul Manolache, praporcicul 6 Peste tot, galbini pe an 1077 Cheltuielile pe lună era: Profesorului de declamaţie lei 441 Celui de limba franceză 189 Celui de muzică 630 Celui de limba română pentru fete 100 Salariul pentru patru fete în pensionat 440 Salariul pentru 16 şcolari 1100 Profesorul pentru danţ şi scrim 300 Chiria salei pentru lecţiuni 530 Speze întâmplătoare precum lemne, lumină, tipăriri etc. 1000 4730 Aceste cheltuiele şi altele cu reprezentaţiunile gratis, cele dântâi spre examen, covârşea veniturile; prin urmare se mai ftcură donaţiuni: răposatul C. Mânu, la moartea sa lăsă prin (Stament, pentru Teatrul Naţional şi edificarea lui, 2 000 galbeni, a cărora dobândă se da prin fratele său, d. Ioan 366 ION HELIADE RĂDUI.ESCU Manu, la şcoală; d. Costache Răsti dărui spre tipărire de piese dramatice lei una mie; d. Câmpineanul, preste acei 48 de galbeni pe an, mai dete în câteva rânduri, o dată 60 şi altă dată 50 galbeni, afară de sume mai înseninătoare, până la 18 000 lei, cu care a plătit mai târziu deficitul şcoalei; d. Danielopol Nicolae a dăruit la mai multe reprezentaţiuni stofele pentru garderobă. Eliade, peste cei regulaţi 36 galbeni pe an, mai dete pe trei ani banii ce se aduna după anunţuri de mezaturi prin Curierul român, sumă peste 40 000 lei. Incheindu-se soţietatea aceasta, îmi încredinţă direcţia şi formându-se şcoala, după un curs de şapte luni în care junii şcolari se ocupară cu literatura, cu declamaţia şi cu muzica, şi în care spre exerciţiu fură încercaţi la arta dramatică după două opere clasice, Fanatismul de la Voltaire şi Amphytrion de la Molière, la 29 aug. 1834 fură invitaţi toţi soţii şi din notabilii capitalei câţi putea încăpea în sala teatrului de atunci şi se dete examen prin reprezentaţia Fanatismului. Vrând a comunica cititorilor câteva acte ale societăţii, reproducem câteva pasaje din cuvântul ce am pus la deschiderea acelui examen şi care s-a publicat prin Curierul român din 1834, no. 39. După expunerea începutului şi continuării societăţii, iată cele ce ziceam adunării, mai nainte de deschiderea scenei; „In vreme de şapte luni, domnii mei, s-a făcut un mic curs de literatură spre a pregăti pe şcolari întru a simţi frumuseţile poeţilor dramatici. S-au exercitat şcolarii la declamaţie, dân-du-li-se înainte mai multe scrieri în proză şi în versuri, s-au deprins pe cât a iertat vremea în muzica vocală şi au început, spre graţioasa mlădiere a trupului, exerciţiurile danţului. Prin începuturile d-lui Bongianini (profesorul de muzică), dumneaei Caliope, una din şcolarele şcoalei dv. cutează a debuta astă-seară prin cavatina lui Bellini numită Piratul. D. Dupor, în toată vremea cât şcolarele au fost încredinţate dumnealui şi madamei, soţiei dumisale, s-a arătat către dânselc ca un părinte, insuflându-ie moralul şi buna-cuviinţă şi ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 367 f' deprinzându-le la bunele maniere ce se cer de la o femeie destinată a juca diferite roluri de persoane de calitate. în vremea aceasta de şapte luni, ca prin minune s-au săvârşit atâtea lucruri ce n-ar fi cutezat cineva să aştepte. Râvna şi întrecerea dumneavoastră spre ajutorul acestui început a i§ făcut un mare efect şi între străinii ce veniră a contribui cu ajutorul lor. D. Dimitrie Vilic, carele cel dântâi a introdus în Ţara Românească metodul lancasterian prin care se învaţă * tinerimea în toate şcoalele principatului, n-a putut rămânea străin în această soţietate. Iertaţi, domnii mei, această mică abatere ce nu provine decât din caracterul românilor ce niciodată n-au fost străini de recunoştinţă1. Am zis că în timp de şapte luni ca prin minune s-au săvârşit atâtea lucruri. Poate că zelul meu, domnii mei, mă face a mări lucrurile... Dd. profesori însă, mai modeşti decât mine, vă înfăţişază şcolarii dumnealor nu cu trufia de formatori . ai unui teatru, ci numai ca să arate dumneavoastră rodul ce au putut aduce... Cercetarea de astăzi va da semne şi pentru viitor; Jţ vâ recomand pe aceşti tineri şcolari ce cutezară a brava preju-ţ decăţele epocei şi a se face objectul criticei limbelor veninoase. 11 Sunt încredinţat, domnii mei, că precum aţi cunoscut cât ■’ este de trebuinţă un teatru naţional, asemenea cunoaşteţi şi câte trebuiesc unui june ca să poată cuteza a se numi un bun artist * sau actor: un chip interesant, un corp bine crescut şi mlădios, un glas sonor şi plăcut, un suflet trufaş şi îndrăzneţ, o inimă ' de flacără, o creştere îngrijită, într-un cuvânt, o cunoştinţă foarte cu scumpătate a artelor celor frumoase. Şi nişte asemenea ţ}_ oameni, domnii mei, sunt foarte rari în soţietate, cari să unească jl| întru sine darurile fireşti cu mijloacele învăţăturei. Prin li urmare, nici Europa întreagă nu se va putea făli adesea cu artişti Ifc, 1 Excepţiuni de ingratitudine sunt, însă mulţumită lui Dumnezeu ţft nu se văd în adevăraţii români, decât la puii de fanarioţi şi la filii Ciocoismului şi ai piericiunii. 368 ION HELIADE RÀDULESCU buni şi mult va mai trece până să mai aibă un al doilea Talma, daca teatrul nu se va face o carieră (onorabilă) pentru tinerime şi daca junele ce se hotărăşte a înfrunta prejudecăţele (ce există despre scenă) va fi socotit (de concetăţenii şi părinţii săi) ca un paria politic, ca un comedianţ lăsat în voia întâmplării şi nădăjduind a-şi scoate hrana, aşteptând de la buna voinţă a privitorilor. De se va face însă o direcţie subt îngrijirea guvernului şi daca actorii se vor socoti ca nişte slujbaşi ai statului spre formarea năravurilor şi a limbei naţionali, atunci în adevăr juni cu talente, cu învăţătură (şi bine crescuţi) vom vedea că fără teamă de critica limbelor veninoase se vor sui pe scenă şi vor forma teatrul naţional astfel cum să fie pildă şi la alte noroade. La această şcoală, domnii mei, ce dumneavoastră aţi întemeiat, nu sunteţi numai fondatori ai teatrului naţional, ci şi literatura română vă va fi în mai mare parte datoare... O mulţime de juni se întrec a traduce bucăţi dramatice1. Pentru 1 Cu începerea Soţietăţii, începură a se traduce atâtea scrieri dramatice. Enumerăm aci pe cele din primul an şi începem după ordinea cronologică de la cele mai vechi: Regulu şi Hermiona era deja traduse de d. I. Văcărescul încă din anul 1818. Aloiulînflorit şi Britanicii se traduseră mai încoa. Fanatismul, Zaira (ce s-a pierdut în evenimentele de la 1848), Amphytrion, Marino Faliero, Ambii Foscari de I. Heliade. Alzira, de d. Grig. Alexandrescul. Heracliu, de Ia Corneille, Harpagon de Ia Molière, Cina între amici de d. I. Roset. Saul şi Virginia de Ia AI fieri, de d. C. Aristia. intrigaşi amorul de d. I. Câmpineanul. Bădăranul boierit (Le Bourgeois gentilhomme), Mizantropia şi pocăinţa, Junia lui Carol II, de I. Voinescul II. Amalatulimaginar de d. Gr. Grădişteanul. Vicleniele lui Scapin şi Amanţii magnefici de d. C. Răsti. Amorul doctor de Em. Florescul. Gemenii din Bergam de d. I. Florescul. După acestea se mai adaoseră în doi ani câte se enumeră în Gazeta Teatrului, la pag. 32, cum şi frumoasele traducţiuni ale d. C. Negruzzi, ca Angelo şi Maria Tudor. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 369 rodul ce s-a făcut în vremea aceasta de şapte luni, astă-seară se poate vedea înaintea dv., iar pentru întrebuinţarea sumelor ce aţi binevoit a mi le încredinţa, numindu-mă director al Soţietăţii filarmonice, sunt gata, domnii mei, a înfăţişa soco-telele; şi de veţi afla cu cale, cutez a vă propune ca sau însuşi toţi soţii să binevoiţi a vă aduna la un loc, sau să numiţi din sânul Soţietăţii o comisie de câţiva bărbaţi care va priimi această socoteală, o va cerceta şi o va face cunoscută dv.“ (vezi Curierul român, anul 1834, no. 39). Cu ocazia aceasta, nu putem trece cu vederea şi a nu recomanda posterităţii pe junii ce, primii pe orizontele României, încălţară pentru prima oară coturnul şi reprezentară o tragedie clasică. Aceştia sunt: Andronescul Nicu, a debutat în Mahomet; Curie loan, în Zopir; Diamant Nicolae, în Seid; Raliţa Mihăileanu, în Palmira; Costache Mihăileanu, în Omar; Costache Dimitriu, în Phanor; Caliope a debutat, cum am zis, cu cavatina 11 Pirata. „La 7 septemb. (acelaşi an, zice Curierul român) soţii, adunându-se în generală adunare, au numit o comisie de trei membri spre a cerceta socotelele şi a da proiecte de amelioraţie. Membrii acestei comisii fură dd. colonelul Nojin, I. Mânu şi P. Poienarul. Aceştia, la 27 oct., îşi făcură raportul următor la adunarea generală a Soţietăţii, pe lângă care alăturară şi regulamentul Soţietăţii după cum era a se cârmui pe viitor. «Domnilor, Mădularele comisiei ce dumneavoastră aţi numit pentru cercetarea socotelelor şi pentru a se chibzui despre lucrările ce au a se urma în vremea viitoare, adunându-se în câteva seanţe, .au văzut cu de-amănuntul mai întâi toate socotelele de venitul şi cheltuielele acestei societăţi de la 1 decembre 1833 până la sfârşitul lui august al anului curgător (1835). După 370 ION HELIADE RĂDU1.ESCU aceea, au cercetat lucrările ce s-au urmat până acum în scopul ce soţietatea şi-a propus. Dintr-această cercetare, comisia are mulţumirea a pune astăzi înaintea cinstitei adunări cele mai favorabili rezultate, atât cheltuielele, cât şi lucrările ce s-au urmat cu cea mai bună măsură, potrivit întru toate cu circonstanţele. Domnii Aristia, Heliade şi Câmpineanu, fondatorii acestei soţietăţi, au îmbrăţişat ale ei interese cu cea mai fierbinte râvnă şi cu multă jertfă de odihnă şi de interes particular au aşczat-o pe temeiuri care asigurează a ei înaintare. D. Heliade, pe lângă direcţia cu care a binevoit a se însărcina de la întâia formare a acestei soţietăţi, s-a străduit şi prin dare de lecţii gratis de literatură în şcoala filarmonică a dezvolta înţelegerea şcolarilor actori. D. Aristia, printr-o nepregetată sârguinţă în lecţiile de declamaţie, a deprins pe şcolari în puţină vreme a se identifica cu rolul lor aşa de bine încât Ia cea dântâi suire pe scenă, tot publicul s-a electrizat de mulţumire. D. Câmpineanul, stră-duindu-se într-această întreprindere cu cea mai călduroasă râvnă, a sprijinit soţietatea nu numai cu un ajutor simţitor ce dumnealui dă regulat pe fiecare lună, ci şi cu alte deosebite jertfe de bani în trebuinţele şcoalei filarmonice, şi cu îndemânare înduplecătoare pentru întinderea soţietăţii prin adăo-garea soţilor ajutători. In sfârşit, râvna şi strădania d-lor Aristia, Heliade şi Câmpineanul pentru întinderea acestei soţietăţi merită toată lauda. De aceea, comisia numită de dv. socoteşte de a sa datorie a propune să voteze toată adunarea mulţumire acestor onor. persoane şi să dea voie a se face aceasta cunoscută prin foile publice ca să se încredinţeze obştea că soţietatea sporeşte neîncetat în dobândirea scopului ce şi-a propus şi că ea va fi totdauna recunoscătoare către acele persoane care, cu deosebiră jertfă, înlesneşte această înaintare. Cu această ocazie, se va publica şi lista de toţi soţii ajutători, însemnându-se suma ce ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 371 a făgăduit a da fiecare după alăturata socoteală ce a dat d. Heliade, directorul şcoalei. Dintr-această socoteală s-a j, văzut că venitul soţietăţii, până la sfârşitul lui august pe anul ş curgător (1835), a fost de lei 16 518, din cari s-au cheltuit 1 15 771 şi au mai rămas în casă lei 546. Pe numărul soţilor de ţ acum, venitul se suie la lei 25 600 pe an. 1 Comisia, chibzuind şi de lucrările ce au a se urma de acum înainte, a întocmit un regulament care se supune astăzi adunării. Printr-acest regulament, toată lucrarea se încredinţează de acum înainte unui comitet, ale căruia mădulare se vor alege "■ astăzi de obştea acestei soţietăţi, afară de mădularul director, ■ pentru care comisia socoteşte că este de neapărată trebuinţă a ţ fi poftit de această soţietate d. Heliade să binevoiască a lua tot % asupra dumnealui direcţia şcoalei filarmonice, pentru că * dumnealui cunoaşte şirul lucrărilor de mai nainte, de la începutul aceşti soţietăţi, şi a dat dovadă de cea mai bună i îngrijire pentru înaintarea acestui aşezământ, if în sfârşit, comisia, luând în băgare de seamă râvna cu care i. şcolarii diletanti înaintează la învătătura dramatică si având Ji- dintr-aceasta bună nădejde că o trupă bine deprinsă se va pre-9 găti în puţină vreme, a socotit de neapărată trebuinţă a se chib-Ş- zui despre zidirea unui teatru naţional... (se vorbeşte de £ projet)» 1J Iscăliţi, polcovnicul Nojin, I. Mânu, P. Poienarul.“ 5lllf/ Jurnal al Adunării mădularelor Soţietăţii H. „Astăzi, octombrie 27 (1835), adunându-se mădulările Soţietăţii, s-a citit: fj| 1. Raportul comisiei ce a fost însărcinată cu cercetarea Şii lucrurilor trecute şi cu chibzuirea despre cele viitoare şi s-a văzut i Că de la început până acum, lucrările soţietăţii s-au urmat toate cu cea mai bună orânduială, pentru care soţietatea se cunoaşte 51 datoare a mulţumi domnilor Heliade, Aristia şi Câmpineanul, m 372 ION HEL1ADE RĂDULESCU cu a cărora generoasă jertfă de odihnă şi de interes particular s-a întocmit şi s-a sprijinită şcoala filarmonică; 2. S-a cercetat regulamentul ce s-a alcătuit pentru lucrările pe viitor ale soţietăţii şi, după dezbaterea şi amendamentele ce s-au făcut, s-a iscălit de toţi mădularii; 3. Asemenea s-a cercetat şi un project arătător de privilegelc ce este trebuinţă d-a se cere de la stăpânire pentru a se înlesni ţinerea unui teatru naţional. Acest project, găsindu-se întru toate bine chibzuit, s-a întărit de soţietate şi pe lângă acestea s-a iscălit şi o jalbă către M.S. vodă pentru a se da soţietăţii înalta măriei-sale protecţie şi privilegelc ce se cer în project. După aceasta, soţietatea a procedat la alegerea mădularelor comitetului cc se însărcinează cu lucrările soţietăţii pe un an de acum înainte. Numărul votătorilor a fost de 32 şi din a acestora votaţie, prin majoritatea glasurilor, s-au ales; 1. Prezident, d. marele vornic G. Filipescul, cu 23 de glasuri; 2. Vice-prezident, d. colonelul I. Câmpineanul, cu 21 glasuri; 3. Director, d. I. Heliade, într-o glăsuire; 4. Secretar, d. P. Poienarul, cu 23 glasuri; 5. Mădulari: d. colonelul Nojin, cu 16 glasuri; d. căpitan I. Voinescu II, cu 10 glasuri; d. I. Mânu, cu 1 1 glasuri; d. I. Ruset, cu 8 glasuri. Acest comitet va urma în lucrările sale întocmai după cum se coprinde în regulamentul soţietăţii iar daca, prin experiinţă, se va cunoaşte că va trebui a se face vreun amandament la vreunele din articolele acestui regulament, va întocmi acele articole şi le va propune la următoarea obştească adunare a soţietăţii. Asemenea, când comitetul va cunoaşte că mai naince de seanţa anului va fi trebuinţă d-a se aduna mădularele soţietăţii în seanţă extraordinară, va convoca pe toţi mădularii, ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 373 înştiinţându-se fiecare prin bileturi date în mână, cel puţin cu SI trei zile înainte. Acestea s-au hotărât într-o glăsuire de toţi B mădularii ce s-au aflat de faţă în seanţa de astăzi. Daca mădu- 11 larii ce nu s-au aflat faţă vor priimi aceste dispoziţii, vor binevoi |r a iscăli acest jurnal“ (urmează cele 32 de iscăliture). Urmează după aceasta regulamentul Soţietăţii, cum şi două 4. alte jurnale ale comitetului, sub no. 2 şi 3, ce hotărăsc salariul profesorilor şi al elevilor (acestea, cum şi toate câte le reproducem, sunt publicate în Curierul român din anul 1835, ¡gj no. 77 şi 78, a cărui colecţie se află în Biblioteca Naţională din jj§ Sf. Sava. Mai reproducem aci jurnalul sub no. 4). Jurnalul nr. 4 „Astăzi, martie 25, adunându-se mădulările comitetului Soţietăţii filarmonice, au chibzuit cele următoare: 1. Să se aşeze o şcoală publică de muzică vocală şi instrumentală, în care tinerimea de amândouă sexurile va fi primită fără plată. Cu darea aceştii învăţături să se însărcineze prin - contract pe un an d. Wahmann care, împreună cu un ajutor ce-şi va lua, să aibă leafă din casa soţietăţii douăzeci galbeni pe T lună, şi să dea lecţic de muzică atât vocală, cât şi instrumentală, în toate zilele câte patru ceasuri pe zi; 2. Să se facă tocmeală cu d. Momulo ca să închirieze Soţietăţii filarmonice sala teatrului pentru serele de reprezen- ■ taţie şi pentru zilele de lecţie; 3. Pentru daniele ce s-au făcut Soţietăţii de răposatul aga C. Mânu şi de d. I. Heliade să se facă un adres din partea comitetului către cinstitul Secretariat al Statului.“ Răposatul C. Mânu lăsă în testamentul său 2000 de galbeni ca primul fond despre edificarea teatrului. Fratele său, ®>id. I. Mânu, ca executor al testamentului, spre a nu se risipi acest ; fond, văzând că se întârzie zidirea teatrului, cumpără doi munţi destinaţi de a fi ca un venit al teatrului şi îi dete guvernului spre 374 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU a dispune de dânşii. La 1853, când teatrul se termină, şi neajungând banii, guvernul provizoriu de atunci puse a vinde acei munţi cu preţul cărora se termină teatrul. No. 6 şi 7 S-a urmat astfel societatea şi teatrul naţional vreo doi ani, deprinzându-se junii diletanţi în scrieri dramatice clasice ca Mohamet, Alzira, Saul, Virginul, ca Amphytrion, Harpagon, Burghezul gentilom ere. Fu calomniată soţietatea de conspiratoare şi, cu cât de la începutul său fu persecutată, cu atâta membrii ei era solidari şi teatrul nainta. Când persecutorii văzură că nu o pot desface cu forţa, se încercară cu corupţia. Când prin calomniatorii mei de astăzi fu introdus aluatul corupţiunii, când după doi ani reuşiră, în locul scrierilor clasice destinate de a cultiva limba, de a mări virtutea şi de a flagela viciul, fără a atace persoanele, fură intruduse farse, satire personali, scrieri monstruoase în privinţa limbei, artei şi moralei, muşcăture; după o asemenea degradare, mai arătându-se pe scenă o scriere clasică, Mizantropia şi pocăinţa, tradusă de răposatul loan Voinescul II, iată ce scrise a doua zi unul din membrii societăţii, care atestă cele ce arătăm aci: „Trei ani sunt de când voinţa unui om, voinţă însă de acelea ce nu o opreşte nici o stavilă, nu se cleatănă de nici o izbire, făcu pentru întâia oară ca românul să încalţe coturnul, să ia masca comică şi să facă să răsune pe scenă limba aceasta ce, mai nainte cu cincisprezece ani, socotea cineva că nu este în stare decât să exprime numai cunoştinţele muncitorului sau cel mult (care era şi mai rău) rătăcitele idei ale logofeţilor vremii. De atunci, tinerii actori români se încercară mai la toate ramurile dramatice şi, cu toate că astă grabă de a coprinde deodată mai multe talente de naturi deosebite se păru un fel de împiedicare în înaintarea lor, un ochi însă încercat trebuia să vază în acea grabă şi nesaţiu un entuziasm de a săvârşi un ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 375 om singur ceea ce în alte părţi săvârşesc mai mulţi; şi entuziasmul totdauna a făcut minuni. Un asemenea ochi, în loc de a se posomori la acel fel de neorânduială, zâmbea înaintea nădejdii şi aştepta cu încredinţare minunile. Aceşti noi actori luară d-a rândul toate felurile dramatice şi încercară şi opera, şi vodevilul, şi tragedia, şi drama, şi comedia şi, potrivit cu vremea şi mijloaccle, la toarc se arătară mai presus de nădejdile chiar ale fondatorilor teatrului naţional. Bine ar fi fost însă ca dreptul entuziasm ce auditoriul simţi atunci să fi fost mai mărginit, căci aplaudele lui cele fără vreme făcură pe neîncercaţii actori a sc crede desăvârşiţi artişti şi, în locul grijei de a se perfecţiona, le intră o mândrie oarecum şi o încredinţare că, orice fac, place şi că parterul e dator să bată în palme. După aceasta apoi afectaţii, lipsa bunei orânduiele ş.c.l. Două spiţe din toate ramurele dramatice, deşi se arătară la început, se uitară apoi cu torul: tragedia adică şi drama. Abia ' Melpomene îşi arătă sângerosul pumnal pe scena românească şi numaidecât, peste sângele tragic, Terpsichore începu a trage damuri burleşti; şi toată iluzia românului se strică. Nimic mai »‘mult de sublim, nimic de simţire nu se mai văzu, nimic nu mai ■ făcu să vărsăm o lacrămă: cântecul şi râsul, satira şi ridicolul. ‘ Românul însă s-a văzut că nu este făcut pentru acestea, căci pe de o parte privitorul se ostenea d-a râde, şi pe de alta actorul, ' cu cântecul său, păţea ca bietul Sosia cu Mercur, căci publicului nu-i plăcea muzica (lui Sosia). Satira mai mult muşcă decât face bine şi românul a fost şi a tot fost până la os muşcat; acum cere folos şi va să se vindece. Destul i-a fost inima rece, acum va să i se încălzească. N-are trebuinţă de cântare pentru r câ n-are pofră de joc. i= O nouă schinteie electrică era trebuincioasă ca să-l deştepte ■din trista amorţire şi să arate actorului drumul pe care să apuce, Mfe încât el să simţă plăcere în profesia sa şi privitorului să însufle îţ şi mulţumire, şi lacrăme, şi recunoştinţă, şi binecuvântare. * /r 376 ION HEI .IADE RĂDU1.ESCU Mizantropia şi pocăinţa fu a doilea piatră de încercare românului. Actorul român, la glasul autorului german, se strămută, plin dc lacrăme, îşi învăţă rolul şi, cu lacrăme adevărate, vine pe scenă şi tot parterul este stropit cu lacrăme... Mizantropia şi pocăinţa se puse, zic, pe scenă şi toţi încetară de a mai zice ca până acum: «Românii ar face ceva, dar le trebuie vreme şi învăţătură, exemple, modele, profesori» etc. (Din contra) un glas era acum în tot parterul şi un glas se auzi a doua zi în tot' oraşul: «Actorii români simt, joacă, iar nu se joacă, actorii român i au zugrăvit şi au arătat în fiinţă simţi ta tea autorului german». Şi adevărat, chiar autorul de ar fi fost de faţă la reprezentaţia românească s-ar fi văzut mai bine pe sine în oglinda inimei românilor. De ce actorii români fură într-o zi ceea ce nu putură fi în trei ani? Pentru că trei ani au îmbiat încercând, pentru că trei ani fură rătăciţi în drumul lor şi pentru că, într-o zi, se văzură la sine, se văzură la locul lor. Lăsaţi dar, voi fii ai acelor mari domnitori ai lumii, lăsaţi bufonăria şi satira pe seama acelor suflete înghesuite, pe seama acelor duhuri sărace. Părinţii voştri au fost mari şi voi nu puteţi fi mici. Vei ca actorul român să arate ceea ce este? Fă-1 să trăiască în elementele strămoşilor săi: slava, amorul, generozitatea, patriotismul, răzbunarea, trufia, dreptatea, iată cc-i trebuie lui să fie mare. Dă-i tragedii sângeroase şi drame scrise cu lacrăme şi le va juca bine. Nu îi da farsă, că el 1111 ştie să fie bufon; cl n-a ştiut a se slugări şi a se maimuţa. Nu l-ai vedea niciodată să-şi ştie rolul pentru că nu-i place nici în glumă a fi măscărici. Priviţi teatrul ca o şcoală de moral şi veţi afla pe actori mândri de a fi profesori norodului, şi veţi vedea şi actori buni. Faceţi pe actorul român să meargă, singur îmbulzit de sine, înecat în lacrăme, pe amvonul său, să înveţe, să înduplece, să mişte inimele, să pornească lacrămele, să se simţă fericit şi mândru de profesia sa. Nu-1 târâţi în silă a-i pune peruca ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 377 bufonului în cap, a-1 face o caricatură şi a-1 umili spre a se | scălâniba înaintea unui public care şi el e tot român, şi singur | nu ştie pentru ce nu-i plac scălâmbăturile. Acesta este misterul teatrului, socotit în adevărata lui însemnare si astfel a fost socotit si între cei vechi. ' 1836, decembrie 1 B. Catargiu“ (Gazeta Teatrului Naţional, nr. 12, pag. 94)1 Din cauza calomnielor şi persecuţiunilor ce suferea Soţie-tatea filarmonică, Câmp ¡neanul şi Heliade se învoiră a alege din sânul soţietăţii câţiva membri încercaţi şi decişi a se constitui într-o soţietate secretă, spre a forma o stângă în generala adunare, cu îndatorire de a susţine guvernul în cele legali şi patriotice şi de a i se opune în orice abatere. Principurile acestei soţietăţi fură cu mult mai progresive decât ale celor precedenţi. Acestea se arată la paginea 63, coloana întâi, în număr de unsprezece. Fondatorii ei fură Câmpineanul şi Fieliade, pe lângă cari se mai adaoserâ dintre membrii Soţietăţii filarmottice alţi şase. De la d. 1. Câmpineanul am luat permisia a-i divulga numele. Grigorie Cantacozino a răposat şi nu comitem nici o indiscreţie a arăta că a fost unul din cei mai zeloşi şi liberali membri; Voinescul II asemenea au răposat. Pentru ceilalţi patru membri rămâne la dumnealor daca voiesc singuri a-şi divulga numele. Tot ce putem zice aci e că toţi era boieri de primele familie, cu ranguri înaintate, cu ţigani şi cu toate acestea susemnară la emanciparea ţiganilor şi la toate celelalte zece articole. Nu pierd, nu distrug însă cauzele cele mai juste şi mai frumoase inemicii, cât de potenţi, din afară, cât amicii lor 1 Este o colecţie din această foaie în Biblioteca Naţională din Sf. Sava, de unde am şi scos acest articol. 378 ION HE1.IADE RĂDULESCU nebuni din întru. Sc mai iniţiară, voi să zic, vreo alţi nouă membri, din cari cinci era străini. Aceştia paralizară şi degenerară tor, ca să nu ne exprimăm de vorba trădară. Aducem aci vreo câteva episoade. Articolul 3 îndatora pe soţi a lucra spre emanciparea ţiganilor. Principele se luaseră încă din Regulamentul organic, dezbătut în generala adunare de revizie, compusă tot de boieri cu ţigani. D. I. Câmpineanul încă din anul 1834 liberase pe ai săi, cu condiţiunile următoare: 1. Cei neînsuraţi să nu se însoare cu femei sclave, ca să nu cază din nou în sclavie, sau ei, sau copiii lor1; 2. Până va veni timpul unei reforme sau emancipări generali, să poarte numele tot de „oameni ai Câmpineanului“, ca să nu cază pe mâna zapciilor. Cărţile însă de librare li se dideseră în toate formele. Unul din noii soţi nu avea nici drepturi, nici ţigani, un fel de Sarsailă între soţi pentru păcatele lor, auzise adesea în seanţele Soţietăţii că omul este liber de la Dumnezeu, că ţiganul nu numai ca om, ci şi ca creştin botezat şi uns cu mirul ce în antichitate era prerogativa ponteficilor şi suveranilor, ţiganul nu poate fi lucru şi sclav dacă este după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. După una-alta şi după câteva zile, d. Sarsailă nu se mai zicea decât apostol al liberării sclavilor. Intr-o zi, auzi pe mamă-sa acasă, certând o ţigancă. — Cum insulţi divinitatea în persoana acestei creature a mâinilor lui Dumnezeu? începu a striga d. Sarsailă asupra mame-si. Eşti o ciocoaică, o impic, ce nu-mi mai iaci onoare de a te avea de mamă! O mamă, apostrofată astfel, fireşte că nu se crede ferice, poate şi de unde era, sus în capul scărei, certând pe ţigancă; se 1 Căci, pe de o parte, s-au mai văzut exemple de a recădea bărbatul în sclavie din aur/a soţiei sclave şi a copiilor şi, de pe alta, condica lui Caragea, după dreptul păgân numit drept roman, zice că a cui este ţiganca, ai aceluia sunt şi copiii ce se nasc dintr-însa pentru că a cui este vaca, ai aceluia este şi viţelul! ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 379 întoarse către fiul său, despre care, din trecutul şi prezentul lui, n-avea încă aşa vro idee, că adică darul apostolatului ar fi pe un asemenea cap, destinat mai târziu de a purta şi diamante Strălucitoare; îi zise, fireşte, şi dumneaei câte se cuvenea unui fiu pe care cu tot dreptul îl numi impertinent. Domnului Sarsailă însă i se aprinse toată mânia sacră de care era capabil, după cum singur o numea, şi înrr-o fervoare mai înflăcărată decât a sfântului Niculae ce a pălmuit pe Arin, tăbărî pe mama sa şi, lovind-o, îi dete brânci pe scară cum se duse d-a rostogolul până jos, unde îşi sparse şi capul! Cu astfel de fapte, soţii fondatori ai Soţietăţii nu-şi mai cunoştea principíele. Niciodată nu le trecuse prin minte că vor fi aşa de crud şi de diabolic parodiate. Tot acest d. Sarsailă se apucase, fără ştirea a nici uneia din cele nouă muze ale Heliconului, fără ştirea nici însuşi a dracului, a se face şi poet, şi încă deodată poet dramatic. Făcu o dramă în care un personagiu venea pe scenă şi vorbea singur până să adoarmă pe spectatori şi apoi, ieşind, venea altul tot cu asemenea misiune. Făcu cum să se impuie dlui Aristia spre a exercita în această dramă pe elevi şi a o juca în teatru. D. Aristia, pe lângă altele, era însărcinat de a face şi analiza literară dramelor în care se exercita elevii şi a aduce înainte toate criticele ce s-au scris de mari literatori, ca La Harpe, despre acele scrieri dramatice. O asemenea critică literară era în folosul elevilor. Aşa d. Aristia urmase şi cu Mahomet, şi cu Alzira de la Voltaire, şi cu Amphytrion, Harpagon şi Burghezul gentilom de la Molière; îşi permise într-o zi, în lecţie, d-a zice că drama dlui Sarsailă era prea monotonă. D. Sarsailă se făcu foc şi invită la duel pe d. Aristia, încât peste puţin se răspândi o vorbă în capitală, că pe la şcoala filarmonică sunt lucrurile pe ianicerie, kes şi iar kes\ „Zi c-ani scris bine că te tai!“ D. Aristia, cum se vede, n-a putut îice că d. Sarsailă e mai mare poet decât Voltaire, Molière şi Alfieri. De aci se înţelege că provocarea la duel fu accepută în 380 ION HEI JADE RÄDUI.ESCU termeni — din partea dlui Aristia - aşa de pozitivi, cum provocatorul să nu-şi mai poată lua vorba înapoi şi cum să se înveţe minte altă dată d-a se mai sforţăi cu duelul. Membrii însă Soţietăţii, şi mai vârtos Câmpineanul, Heliade şi Voinescul II, ştiind că guvernul de atunci căuta înadins pretexte de a acuza Societatea, se puseră cu dinadinsul a face pe d. Aristia să-şi refracte termenii cu cari acceptase provocarea. Acesta nu voi şi d. Sarsailă, văzând lucru serios, i se tăie pofta de a se bate şi rămase tot Sarsailă şi în această ocazie ca totdauna. Acestea şi alte asemenea acestora, şi prin teatru şi prin şcoală, şi în demoralizarea elevilor de ambc sexe, făcură pe soţi a se tot dezgusta din cauza străinilor şi puilor de ciocoi ce se introduseseră în Soţietate, cu diferite scopuri şi roluri, până când, într-o zi, se întâmplă scandalul următor. Intre îndatoririle membrilor soţietăţii secrete era ca nici un soţ să nu poată trage pe alt soţ, în orice fel de nenvoire, la vreo judicată din afară, până ce nu se va judica înaintea membrilor Soţietăţii, ca la nişte arbitri. Unul din străinii ce fusese iniţiat era şi doctorul Tavernier. Acesta, într-o zi, în plină adunare a soţilor, până a nu începe lucrarea, zise că are a se plânge asupra dlui Sarsailă şi a-1 acuza ca un nedemn de a mai face parte într-o asemenea Soţietate. I se dete parola de a vorbi. - Domnilor şi fraţi, zise Tavernier. Acest domn Sarsailă a venit într-o zi la mine şi mi-a cerut în numele frăţiei a-i da ceva tare cu care să aveline (otrăvească) pe un biet pictor polon refugiat, căruia părinţii d-lui i-au dat ospitalitate. Eu, în calitatea mea de doctor în medicină şi de om onest, i-am refuzat una ca aceasta. După vreo câteva zile, bietul june pictor a şi murit de vărsătură şi diaree, şi d. Sarsailă a venit la mine, radios de bucurie şi cu o rânjire sardonică, zicându-mi: «Ai văzut? Credeai că cu n-am să aflu mijloace ca să scap de rivalul meu? Iată că şi fără dumneata mi l-am pus bine». Prin urmare, acuz pe d. Sarsailă de ucigaş şi de nedemn de a mai fi soţ al nostru. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 381 | D. Sarsailă se apără. Unul zicea da, altul nu, şi unul pe altul ţ se insulta cu vorbele cele mai frăţeşti cum, de când e lumea, nu t ; S-au mai auzit decât atunci şi în zilele noastre în gura altui frate [ ciuzaş, ce se zice Românul. Membrii Soţietăţii, constituiţi în | tribunal, sta uimiţi şi muţi la o asemenea acuzaţie şi la un f asemenea spectacol, până când răposatul Voinescul II luă parola îs şi zise ccle următoare: - Domnilor, ştiţi că eu sunt militar şi legile nu mă iartă de : a lua parte în saţietăţi secrete; pe lângă acestea, culpa mea se I agravă şi mai mult, că fiind adjutant al lui vodă, mă aflu şi soţ fc dimpreună cu dumneavoastră. Am sărit peste toate legile numai p din zelul de a lua parte într-o soţietate de fraţi, ale căror principe I I prepară un viitor mai demn de naţia noastră. Când însă, în loc | ţi de rezultate bune, nu văd decât scandale, când în loc de morală | i sau onestetate nu văz decât fapte din cele mai condamnabili, i "î atunci mă rog să-mi daţi voia a-mi cere înapoi jurământul şi a nu mă mai computa în numărul soţilor; căci daca d. Sarsailă este în adevăr un asemenea de laş ucigător, singuri vedeţi cu cine ne aflăm noi d-alăturea; iar daca este inocent şi d. Tavernier are inima şi cutează a forma o asemenea calomnie, { ( atunci calomniatorul este asemenea de infam ca şi un ucigător. Unul din două cazuri cată să fie aci, şi ori în umil, ori în altul, bine vedeţi dumneavoastră că ne aflăm, iertaţi-mi vorba, între sceleraţi. Eu îmi cer jurământul. - Şi eu cer pe al meu, adaose altui. - Şi eu pe al meu, adaose al treilea... ; Şi astfel până la cel după urmă. Şi astfel se desfăcu soţie- tatea secretă, cum şi cea filarmonică, începute atât de frumos şi mergând atât de bine, până ce nu intraseră străinii şi oameni fără nici un princip. Pe lângă acestea, se mai vorbea, pe ici, pe colo. că doi din soţii străini ar fi trădat la curte societatea secretă. Din acea desfacere urmară şi jocurile intriganţilor spre a răci între dânşii pe fondatorii Soţietăţii, Câmpineanul şi J * ! 382 ION HELIADE RĂDULF.SCU Heliade. Acesta din urmă, rămânând cu însărcinările ce-şi impusese singur, continuând a le executa şi cu fapta, şi prin peană, lucră neîncetat până la 1848 când, în Proclamaţia de la Islaz, dete drept de cetate principelor în care el şi Câmpineanu era îndatoraţi. Atunci Câmpineanul îşi recunoscu pe vechiul său amic, căruia îi întinse mâna spre a mântui ţara de anarhie şi de cabalele intriganţilor. Astăzi, d. Sarsailă şi compania trec de tari şi mari în partitul naţional. Nimeni nu tună ca dumnealor în contra imoralităţii, nimeni ca dumnealor în contra hoţielor. O, Dumnezeule! Cât e de oribil viciul, că vicioşii însuşi se sperie de dânsul! Şi cât e de frumoasă virtutea, căci nimeni ca vicioşii nu aleargă a se ascunde sub manta ei! Nimeni astăzi ca hoţii, înţolaţi cu manta patriotismului şi probităţii, nu strigă asupra hoţiilor. No. 8 Răposatul Grigorie Ghica, fostul bei şi gospodar al Molda-viei, deşi ieşit din Convenţia de la Balta-Liman, însă ca român şi om onest, când a fost a alege între adevăr şi minciună, între mahinaţiunile străine şi susţinerea cauzei române, preferi adevărul şi demască mahinaţiunile străine, formal şi cu toată competinţa cu care îl revestea înalta sa poziţie. Vorbind de atentatele ce, după timpi, suferiră generalile adunări ale reprezentanţilor ambilor popoli, iată ce zice el în memoriul său: „Al treilea atentat în contra adunărilor generali fu consomat în 1849, prin Convenţia de la Balta-Liman, ce ziseră că s-a împlinit din cauza agitaţiunilor din 1848, agitaţiuni (turburări) ammuţate mai întâi în Moldavia printr-o impulsie străină ce, din norocire, nu s-a prea combinat bine, cu scopul de a aduce ocupaţia militară, şi dospită apoi în Valahia unde, dintr-o norocire şi mai mare, când a fost a se da pe faţă, a trecut peste ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 383 s prevederile atât ale celor ce ordonaseră drama, cât şi a celor ce se oferiseră spre a o pune pe scenă“. Spre încredinţare şi mai mare a cititorilor, reproducem aci însuşi textul originalului dat în limba franceză: „Le troisième attentat contre les assemblées fut consommé, en 1949, par la | Convention de Balta-Liman, à laquelle on donna pour ; prétexte les agitations suscitées d’abord en Moldavie par une impulsion étrangère heureusement mal combinée, dans le but d’amener l’occupation militaire, et fomentée subséquemment en Valaquie où, plus heureusement encore, le dénouement ! avait dépassé les prévisions tant des ordonnateurs de la pièce { - que de ceux qui s’étaient prêtés à la mise en scène“ (Mémoire : de Grégoire Ghica adressé aux Conférences de Vienne, pag. 10). ’ Cine s-au fost, în Valahia sau în Bucureşti, oferit spre a j pune pe scenă acea dramă tragico-comică, ordonată de străini, : . mişcarea voi să zic de la 1848, începută în Moldova şi dospită ■ ” în Bucureşti? Revoluţionarii din Moldova, aceştia apoi fură *■ recompensaţi pentru că împliniră programa străinilor, mâncară j ş, bunurile Moldovei de la 1848 până astăzi şi prin nişte farmece ce orbesc ochii naţiunii, trec de patrioţi, de liberali, pe progresişti. Forţa lor e mare pentru că, ajutaţi de din afară, !e ajută şi mai tare în întru cu calomnia. Consoţii »revoluţionarilor Moldovei, consoţii lor din Bucureşti ce, apflupă impulsia dinafară, traseră programa d-a ucide pe alesul japtărei, de a da drumul forţaţi!or din ocne, d-a prăda şi împărţi *'■?. proprietăţile, d-a viola persoanele, toţi, cu un cuvânt, ce s-au oferit în Bucureşti spre a pune drama ordonată de străini pe Hscenă după ce făcură pe comedienţi prin străinătate, veni timpul IIde a-şi lua recompensa: astăzi, ambele ţăre sunt pe mâinile lor. || Singurul om ce, văzând apropierea pericolului, strigă: ||Urăsc tirania, mi-e frică de anarhie“ şi acel om, când văzu pe ! llesul naţiunii trădat şi abandonat de soldaţii patriei, îşi lăsă Jtîn pradă toată averea sa şi strigă: „Respect la proprietate, respect |a persoane“, singurul om ce medită de la 1830 şi elaboră cu finilti din capii naţiunii o constituţie conformă cu datinele şi 384 ION HEI.IADE RĂDUI.ESCU drepturile ţărei şi posibilă, acela de la 1848 nu mai are unde să-şi plece capul. Casele de unde a ieşit acea constituţie astăzi sunt în ruine; Homer, Herodot, Dante, Byron etc. etc., ce au ieşit din acea tipografie de unde ieşi şi proclamaţia de la ’48. fură vânduţi de însuşi comisarii poliţiei locale pe la tapiţeri, pe la librari, pe la spiţeri, şi mai mult de un an de zile, toată marfa se vindea în hârtii din acea tipografie. Dumnezeule! Mare este angelul conştiinţei în inima oamenilor ce mai au simţimentul onorii într-însa! Grigorie Ghica, revoluţionar de porunceală al Moldaviei din 1848, gospodari i bei ieşit de la Balta-Liman, singur mărturiseşte că străinii au ordonat acea dramă şi că cei ce se oferiseră spre a o pune în scenă nu se aştepta la cele ce ieşiră din tipografia de la Obor. Eternă să-ţi fie memoria, Grigorie Ghica, că sufletul ţi-a fost nobil şi, când ai priceput că ai fost devenit instrument străin spre pierderea drepturilor patriei, când te-ai convins că ai tăi consoţi şi amăgitori au fost trădătorii patriei şi ai răi însuşi, atunci n-ai mai suferit viaţa, atunci singur ai devenit executorul suprem al tău însuşi: cu o singură detunătură de pistol ai spălat orice maculă a sufletului tău. Eternă să-ţi fie memoria! luzii însă din Ieşi şi din Bucureşti ce te-au trădat, şi pe tine şi patria, trăiesc şi ambii popoli sunt astăzi în mâinile lor şi nu se spânzură singuri, ca Iuda. Iuda avu un suflet mare; aceştia n-au nici suflet, nici Dumnezeu. La ştreangul care merită sunt departe de a cugeta. Blăstemul lui Dumnezeu şi al naţiunii martire peste voi, împlinitorilor programelor străine, filii cabalei de la 1848! No. 9 De când am luat peana în mână spre a scrie, nimic nu m-a inspirat ca faptele dc devotament, ca suferinţele celor asupriţi şi împilaţi pentru dreptate, adevăr şi pentru binele general al patriei; întotdauna mi-am făcut o datorie sacră de a lăuda faptele bune şi d-a recunoaşte şi încuragia meritul. Banul ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 385 Bălăceanul Constantin şi familia lui, Iancul Văcărescul şi moşii lui, Grigoriu Ghica fostul bei, Constantin Golescul, toţi câţi au protestat în contra articolelor împănate în Regulamentul numit organic, toţi câţi au contribuit spre formarea teatrului naţional, toţi începătorii literaturii române ca P. Maior, Dim. I- Ţichindeal, G. Lazăr, D. Vilie, Vaillant etc. şi toţi junii începători au figurat cu onoare şi foarte des în scrierile mele, în Curierul român, în Curierul de ambe-sexe, în Gazeta Teatrului, în câtc am publicat în străinătate în limba franceză. Bărbaţii căror le-am adus tributul recunoştinţei şi laudelor mele, cei mai mulţi au fost răposaţi, alţii juni şi fără putere ca să pot fi taxat de adulare, alţii iar din cei ce nu m-au amat şi cari mi-au dat dreptul de a-i urî; însă meritul lor au fost mai presus de resentimentele mele. Şi când a venit timpul d-a fi nevoit spre a mă apăra sau pe mine, sau pe alţii, şi mai vârtos 5 ori ştiinţa, ori naţia, m-am crezut, ca tot omul în momente » critice, foarte neferice; am apărat însă din toată vârtutea şi am iscuţit satira, ca tot bellatorul sabia, am dat cât am putut în viciu, iar nu în nume, afară de al tiranilor, în intrigă, în cabală, iar nu în oameni. Aceasta mi-a fost regula generală şi, de vor fi excepţiuni, . sunt la nevoie, iar nu din mulţumire; şi excepţiunile totdauna afirmă regula generală. No. 10 în Protectoratul ţarului se vorbeşte, la paginile 23 până la 27, despre cum s-a elaborat Regulamentul organic şi despre " Cum, după închiderea generalii adunări de revizie, s-a adaos articolul fraudulos ce ne răpeşte autonomia, fără ştirea reprezentanţilor ţărei. Regulamentul căta să fie pus în lucrare încă sub generalul i» Kiseleff şi căta, prin urmare, a se tipări şi a se împărţi pe la gp foncţionarii publici. Altă tipografie nu era pe atunci decât 386 ION HELIADE RÂDUI.ESCU resturile tipografici de la Cişmeaua lui Mavroghene, cumpărate de mi ne. Eram impiegat la postelnicie, ca redactor a! Buletinului oficial. Domnul Ştirbei era postelnic şi fu însărcinat de generalul Kiseleff spre a provedea pentru tipărirea Regulamentului. Fui chemat de d. postelnicul şi mi se propuse, daca voiesc, a mă însărcina cu tipărirea acestei cărţi, cu condiţia însă de a nu costa nici un fel de speze pe visterie, ce era deja dcsccată şi datoare vreo 17-18 milioane. Mi se propuse dar, daca voiesc, a-1 tipări ca editor, cu spezele mele, şi pentru manuscrisul sau dreptul de editor ce mi se da, eu să dau guvernului 300 exemplare gratis, spre a se împărţi pe la ministere, în uzul foncţionarilor respectivi. Accepui propoziţia, deşi spezele era cam mari pentru situaţia mea, şi mi se zise a face contractul pe temeiul acestei condiţiuni. Când prezentai contractul, mi se zise de d. postelnicul că, din ordinul generalului Kiseleff, să mai adaug clauza următoare: eu să dau statului acele 300 exemplare; însă pentru celelalte, ce voi tipări mai mult ca editor, să nu fiu liber a le da spre vânzare până când nu mi se va da voie de la guvern. Această clauză n-ar fi putut fi accepută de nici un editor şi n-ar fi putut fi propusă de nimeni ce n-ar fi avut vreo precu-getare cu rea-credinţă. Cum? Şi când era să reintre unui editor fondurile depuse? Nu putui accepe această clauză, ci adaosei că să mi se puie un termin până când să aştept cu exemplarele închise, şi daca la acel termin nu mi se va da voie a le da spre vânzare, guvernul atunci să-mi cumpere acele exemplare. D. postelnicul îmi zise că propunerea mi-e dreaptă; însă să întrebe pe generalul. Până să am un răspuns la această propunere, eu şi începusem deja a avea oarecare prepusuri şi voiam a pătrunde şi a explica cauza unei asemenea de strava-gante clauze din partea guvernului străin. Manuscrisul mi se didese ca să-mi pot face comptul despre timpul tipăririi şi ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 387 despre spezele necesare. îmi veni într-acestea curiozitatea de a confrunta manuscrisul cu originalul ce se dezbătuse în generala adunare şi se susemnase de membri. Nu-mi fu anevoie de a face această comparaţie căci originalul atunci se afla în postelnicie, după care se trăgea câteva copii, atât în româneşte, cât şi în franţozeşte; eu iară eram Impiegat, cum zisei, în postelnicie. După una-alta, în fine, cu mirare văzui că în copia ce mi se didese mie nu se coprindea articolul fraudulos ce ne răpea sau ne scamota autonomia. Această descoperire mă puse pe gânduri: ce interes este aci, îmi ziceam, sau care cuvânt este ca guvernul de astăzi să nu voiască a se publica acest articol? Cercetând, omul află. întrebai pe câţiva din deputaţii ce fuseseră membrii acelei adunări de revizie a regulamentului şi cari îl susemnaseră, îi întrebai dacă îşi aduc aminte de un asemenea articol şi nici unul, nici însuşi răposatul Ştefan Bălăceanul, ce fusese unul din secretarii adunării şi care era pe atunci singurul jurisconsult al ţărei, nici el însuşi nu avea ştiinţă de acel articol. Timpii era grei: Iancu Văcărescul, ce protestase, fusese exilat, cinci din boierii cei mai mari şi mai bătrâni, ce fuseseră înţeleşi cu Văcărescul, muriseră în şase luni. Eu nu puteam nici a mă deschide, nici a cerceta • mai mult; pricepui însă frauda. Acel articol, publicat atunci, era să facă mare uiet. Membrii adunării, în număr de 190, era Să facă vorbă că nu-1 cunosc, că nu li s-a dat în cercetare, con-solii puterilor străine era să rapoarte la cabinetele lor respective. Aflai dar toată cabala: mă încredinţai că acel articol s-a fost adaos pe urmă, după închiderea adunării, în original, şi că politicei Petreburgului nu-i venea bine a-1 da atunci pe faţă. lată cauza pentru care nu mi se didese mie spre a-1 pune a-1 ţipări. Va veni însă 1111 timp - îmi ziceam - când acest articol va |eşi la lumină, pentru că muscalii nu l-au pus în Regulament 388 ION HELIADE RÂDULESCU ca să rămâie ca o literă moartă. Când însă va veni timpul acela? După ce vor muri toţi membrii adunării de revizie? E prea mult până atunci! Aşteaptă Rusia până să moară 190 de oameni verzi încă şi în vârtutea bărbăţiei? Sau că Dumnezeu va face vreo minune, de a-i spulbera pe toţi în câteva luni, precum se duseseră şi banii Brâncoveanul, Bălăceanul, B. Văcărescul şi vornicul Câmpineanul? (căci tot Dumnezeu ajută, după zisa lor, pe cei ce iau drepturile şi averea altora). I a ideea că dracul nu e aşa de negru cum îl descriu unii-alţii şi că crimele oamenilor nu se pot întinde până unde prepun temătorii sau păţiţii, îmi veni în minte că manevra aceasta era de a se publica acel articol nu sub baionetele ruseşti, ci sub domnie pământeană, ca să semene adică lucrul ce a provenit de la sine, de la români prin spontanee voie. Atunci îmi veni o lumină de speranţă. „Se dejucăm cabala, îmi zisei; Dumnezeule al celor împilaţi, Dumnezeule al lui Lazăr, ajută-mi!“ Când fui chemat de d. postelnicul spre a mi se da răspunsul, era deja şi planul preparat. Generalul Kiseleff îşi făcuse calculul. Un an câta să treacă până să se tipărească Regulamentul, după lipsele tipografiei de atunci; îmi mai dete un Termin de un an, căci credea că după doi ani va fi domnie română şi domn al ţărei va fi, fireşte, cel pe care va pune ochii Rusia. Aşa, mi se zise că după tipărirea Regulamentului, eu dând 300 exemplare guvernului, pentru celelalte să mai le ţiu închise, sub a mea răspundere, un an, şi daca la împlinirea acestui termin nu mi se va da voie spre a le publica, guvernul să-mi cumpere exemplarele tipărite. Bine! zisei în sine-mi, şi adăogii d-lui postelnic: — Eu sunt editor; cu 300 exemplare ce voi da gratis guvernului, eu cumpăr manuscrisul şi poci tipări oricâte exemplare voi voi. Prin urmare, daca îmi voi zice: aceasta este legea ţărei, nu e proprietar, nu e arendator de moşii, nu e advocat, nu e ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 389 neguţător, nu e om ce ştie carte care să n-aibă necesitate de Regulamentul organic. Aşa, daca voi tipări o sută de mii de exemplare şi daca, după un an de la tipărire, guvernul nu-mi va da voie a le publica, guvernul prin urmare, comptând câte un galben preţul fiecăruia exemplar îmi va răspunde fireşte o sută mii galbeni şi-şi va lua cărţile. -Cum, zise d. postelnicul, mai spune o dată că n-am priceput bine. - Eu sunt editor, repetai. Cu 300 exemplare care voi da gratis guvernului, eu cumpăr manuscrisul şi poci tipări oricâte exemplare voi voi (după coprinderea contractului, mai adao-sei). Prin urmare, etc. etc., îmi va răspunde fireşte guvernul o sută de mii galbeni şi-şi va lua cărţile. - O, batâ-te să te bată! îmi zise d. postelnicul venind drept spre mine şi puindu-mi mâinile pe umeri, iată ocazia să-ţi fi făcut starea. Ce mai stai şi mai descoşi atâta lucrurile? Fiind, însă, că mi-o spui formal, în preseanţă, eu cată să raport şi îţi voi da răspunsul cum să adaogi această clauză. — Suntem bine, zisei în mine, la artă, artă să opunem. Am aflat că generalul Kiseleff, când fu întrebat despre aceasta de d. postelnicul ce avea contractul în mână, ar fi zis: „Omul acesta este sau prea onest, sau prea nerod“. Onest ¡x>ată că eram, cât pentru cele ce era ale patriei mele, iar cât pentru scopurile Rusiei, nerozia mea a costat-o mult. După aceasta mai întrebă generalul, după ce cugetă câteva minute: — Are stare omul acesta? — Are industria lui, care îi dă cu ce să trăiască. - Bine. Va să zică dar că nu poate expune capitaluri mari fără speranţă d-a şi le întoarce. Aşa, să se adaoge în contract ca, la întâmplare de a nu i se da voie spre a publica Regulamentul, guvernul să-i cumpere numai 2000 exemplare. 390 ION HEI.IADE RÂDUI.ESCU Această clauză pe oricare econom l-ar fi mărginit a nu se întinde cu tipărirea peste 2000 exemplare, căci celelalte ar fi fost pierdute. Susemnai astfel contractul şi începui tipărirea. Intr-un an, Regulamentul se tipări şi se da guvernului capitol cu capitol, câte 300 exemplare ce se împărţiră pe la ministere spre a se pune în lucrare. Atunci făcui cunoştinţă mai deaproa-pe cu d. I. Câmpineanul, ce era însărcinat de la ministerul militar ce se numea „dejurstvă“ spre a face corectura capitolului despre miliţie. După tipărire mai aşteptai un an şi, nedându-mi-se voia a publica exemplarele câte tipărisem (căci muscalii încă nu se trăseseră din ţară), guvernul, după contract, ardică şi închise la arhivă acele 2000 exemplare, răspunzându-mi 2000 galbeni. Eu însă aş fi fost în adevăr un nerod daca aş fi tipărit numai 2000 exemplare, când contractul nu mă mărginea câte să tipăresc, ci numai îndatora guvernul câte să cumpere. Aşa, eu pusesem a tipări 3800 exemplare, din care îmi mai rămăseseră alte 1500 destinate a împlini scopul meu şi a dejuca planul inemicilor. Le ţinui ascunse până se traseră muscalii. După instalarea în scaunul domniei a fostului gospodar A. Ghica, ministru al celor din întru fu numit fratele acestuia, răposatul Mihalache Ghica. Mă dusei la acesta şi îi arătai că este o anomalie ca legea cu care se guverna ţeara de doi ani deja să nu fie publicată. Răposatul M. Ghica, cum se vede, nu era iniţiat în cabala politicei Petreburgului şi în adevăr află una din cele mai neauzite anomalii una ca aceasta; se miră când auzi că pe nicăieri prin ţară nu se află Regulamentul, decât numai pe la tribunale şi cârmuiri, din acele 300 ce didesem gratis. Ii spusei atunci că, după contract, ca editor, eu am fost tipărit 3800 exemplare, din care 2000 stau închise şi pentru 1500 ce posed îl rog să dea ordine (porunci) pe la cârmuiri spre a face cunoscut la ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 391 amatori de a-şi procura această carte, căci aş voi a trimite în depozit prin judeţe, pe la dd. profesori, câte exemplare aş crede că s-ar putea desface. Poruncile se Făcură formal, cu numerele lor trecute în registru pe la toţi cârmuitorii, şi eu nu întârziai de a trimite câte 50 şi 60 dc exemplare de fiecare judeţ, rugând pe dd. profesori de a se înţelege cu dd. cârmuitori şi a face ca într-o lună de zile să se desfacă toate, cu orice preţ şi însuşi gratis la amatorii fără mijloace. Astfel, legea fu publicată formal mai nainte de timpul prescris dc uzurpatori şi fără articolul fraudulos, ferindu-mă d-a-i da o mare publicitare în capitală. Consolai Rusiei, d. Minciaki, nu putea să nu afle, sau cel puţin să nu prepuie una ca aceasta, pentru că nu era consul a : Rusiei numai aşa, de florile mărului. Intr-o zi îşi arătă mult dorinţa că voieşte să mă vază; se înţelege că, ca un consol al Rusiei, n-a venit el la mine, ci m-am dus eu la dânsul. După una-alta, mă întreabă: - Tipărit-ai dumneata mai multe exemplare decât 2 000? - Am tipărit, fireşte, vreo mie cinci sute mai mult şi-mi pare rău că mijloacele nu m-au iertat de a tipări mai multe. - însă dumneata mi se pare că ai un contract cu guvernul care te mărgineşte a nu te întinde mai mult de numărul de două mii? - Nu m-a mărginit contractul, ci mijloacele pecuniare, pentru că nu puteam intra în mari speze. Guvernul n-a luat măsurc, după litera şi spiritul contractului, de a mă mărgini pe mine ca editor, ci de a apăra visteria de sumele ce s-ar fi cuvenit să verse la întâmplare de a nu-mi da voie de a publica Regulamentul; contractul este foarte clar: eu ca editor am fost liber ; d-a tipări oricâte exemplare aş fi voit şi guvernul se rezervă de a nu intra în mari speze la întâmplare de a nu putea să-mi dea voia de publicare la termin. 392 ION HEI,IADE RÂDUI.ESCU - Şi dumneata, din acele una mie cinci sute exemplare, ai dat pe la cineva p-afară? - Am dat câteva. - Fiindcă îţi voiesc binele, îmi adaose d. consol al Rusiei după o pauză cam lungă, fiindcă îţi voiesc binele, te consiliu să nu mai scoţi nici unul afară şi, de este cu putinţă, să le ascunzi pe toate, cum să tiu mai vază lumina. - Mulţumesc, domnule consol, de buna voinţă şi daca consiliul domniei-tale este aşa de serios şi binevoitor, e semn că şi consecinţele ce ar proveni din neascultarea mea ar fi grave. - Foarte grave! - In asemenea împregiurare, domnule consol, ţara are astăzi un domnitor, acesta este capul guvernului; consolii puterilor străine, consolul puterii protectoare, sunt acreditaţi lângă dânsul şi orice chestiuni sau consecuinţe grave ar prevedea crez că domnitorul au d-a se înţelege, spre a nu se vedea afară mai multe voi, mai multe ordine ce ar paraliza drumul guvernării şi s-ar degenera politica în anarhie. Nici dreptul, nici datoria mea nu este de a căuta să ştiu în care situaţie se află domnul ţărei cu fiecare din puterile vecine. Eu atât sunt dator să ştiu că ţara are numai un singur domn şi eu cată a mă supune legilor ţărei, ordonanţelor domnitorului şi îndatoririlor mele particulare. Orice ai a zice despre Regulament şi altele, domnule consol, înţelegeţi-vă cu vodă şi consiliul sau ordonanţa să iasă de la dânsul. D. Minciaki îşi muşca buzele ascultându-mă. Mă despărţii ca un om al ordinii şi cu multă omenie. Aceasta fu prima şi ultima vizită ce în viaţa mea făcui la consulatul Rusiei; ba mai făcui una acum în urmă, în iarna trecută. Acum suntem sub garanţia F’uropei întrege, acum orice român e dator a considera toate puterile garante cu acelaşi respect. Acum, re’nturându-mă ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 393 din exilul meu, mi-am făcut vizita mea pe la toţi consolii şi, prin urmare, şi la al Rusiei. Să revenim la istoria Regulamentului. Nu mult după prima şi ultima mea vizită la d. consolul protecţiunii exclusive, d. Minciaki fu rechemat şi în locul lui fu trimis baronul Riickmann. La 1836 venise timpul spre a culege politica Petreburgului fructul celor semănate în timpul ocupaţiunii de la 1828. Domnitorului ţărei i se impusese un minister cu totul devot curţii protectoare. Postului postelnic din zilele generalului Kiseleff i se dete portofoliul justiţiei. Domnitorului, cum se vede, i se insuflă de a da în generala adunare proiecte de lege adoptate în anii 1833, 34 şi 35, spre a le încorpora cu Regulamentul organic şi a se publica într-o singură carte. Acum dară era să iasă la lumină articolul faimos, căci acum era a se mai arăta din nou originalul Regulamentului în plină generală adunare. Mulţi muriseră din membrii adunării de revizie, alţii rămăseseră nealeşi în alegerile nouă; câţi din cei vechi se afla membri şi în adunarea aceasta de la 1836, poate că nu semăna atât de redutabili sau câinoşi)a inimă de a nu trece cu vederea un singur articol, mai vârtos când se vedea după dânsul semnăturele sau numele a 190 de reprezentanţi ai naţiunii. După cum a cerut d. consul, asemenea a făcut şi măria-sa vodă. Printr-un ofîs se trimite adunării generali Regulamentul dimpreună cu legiuirile mai nouă de trei ani spre a se întruni într-un singur corp de legi. Adunarea generală numeşte din sânul său o comisie spre a cerceta această faptă atât de simplă şi mecanică. Membrii acestei comisiuni fură; Ştefan Bâlăceanul, Emanuel Băleanul, 1. Câmpineanul, I. Otetelişanul, Grigore Cantacozino, 1. Ruset şi I. Filipescul. Cu toţi aceşti membri eram în relaţiuni intime încă de la Societatea filarmonică. In prima seară după numirea lor, ne adunarăm cu toţii la d. I. Câmpineanul. Acolo le zisei: 394 rON HEI JADE RÄDUI.ESCU - Domnilor, în cercetarea ce veţi face veţi afla în originalul Regulamentului susemnat de 190 membri ai adunării de revizie, veţi afla un articol care zice că, de astăzi înainte, orice legiuire se va face de corpul legislativ al ţărei să nu mai aibă putere de lege până nu o va încuviinţa curtea protectoare şi întări curtea suzerană. Cu acest articol, sub protecţia binefăcătoare a Rusiei, suntem mai rău decât în zilele lui Caragca, când ţara, din autonomia sa, îşi da singură legi şi nu mai întreba pe nimeni. - Nu se poate, răspunseră cei mai mulţi din cei adunaţi. Noi am fost membri şi în adunarea de revizie a Regulamentului şi un asemenea articol nici nu s-a dat în dezbatere. - S-a adaos însă pe urmă, zisei eu, după ce s-a susemnat Regulamentul de dumneavoastră. - Nu se poate! - Eu zic că se poate pentru că s-a făcut. - Ştefan Bălăceanul, prorupseră câţiva, a fost unul din secretarii adunării de revizie; el cată să ştie una ca aceata mai bine. Haidem cu toţii la dânsul să-l întrebăm. Ne duserăm cu toţii la Şt. Bălăceanul, ce locuia aproape de d. Câmpineanul. - Auzi ce zice Heliade, îl întrebară câţiva; cunoşti dumneata în Regulament un asemenea articol, care să ne şteargă din ochi autonomia? - Nu, răspunse Bălăceanul, şi nici nu poate exista. - Dumneavoastră sunteţi membrii coniisiunii, zisei eu, şi vă asigur că veţi da peste articolul acesta. Atunci ce cugetaţi să faceţi? - Până nu-1 voi vedea cu ochii, nu pot crede, adaose cu gravitate Şt. Bălăceanul. - Nu putem decide nimic astă-seară, adaoseră ceilalţi; mai târziu, văzând şi făcând. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 395 Ne înturnarăm la Câmpineanul înapoi. Acolo le spusei toată istoria, cum o scriu aci, şi mai adăogii: de este adevărat Că acest articol există, mai este prepus că nu s-a introdus prin fraudă? Şi la asemenea caz, câţi sunteţi astăzi reprezentanţi ai - ţârei, puteţi tăcea? — Fireşte că nu; însă să vedem mai întâi. Nu trecură trei zile şi comisarii se convinseră de adevăr. Articolul faimos sta în Regulament în toate literele. La prima adunare ce mai avurăm se propuse a se lua măsure spre a ţ protesta formal. — Ce să facem? mă întrebară cu toţii. Dă-ţi şi tu părerea ca unul ce cunoşti aceasta mai de mult şi poate că îţi va fi venit vreo idee mai ferice decât ale noastre. — După părerea mea, zisei eu, mi se pare că v-am preparat calea spre a nu întâmpina atâtea piedice; eu zic că, în loc de a acuza Rusia, din contra, să protestaţi în numele ei, ca al unei protectoare a drepturilor ţărei, să protestaţi simplu în contra Ş.(cestuia articol ca în contra unei fapte de plastografie. Jk — Cum putem să demonstrăm aceasta? — Iară cum. întâi veţi arăta cu toţii că, în adunarea gene-fală de revizie, nu vi s-a înfăţişat articolul acesta şi prin urmare - jlici nu l-aţi dezbătut; drept probă la aceasta să aduceţi înainte "’Regulamentul cel tipărit sub generalul Kiseleff. Puneţi dar înainte că articolul scandalos s-a adaos în urmă, că de ar fi fost ! de la început s-ar fi tipărit şi el dimpreună cu totul J-'Regulamentului. — Aceasta însă te compromite pe tine, îmi ziseră, căci ni se "■ pare că tu ai un contract în care ai oarecari îndatoriri. m — Eu am prepus mai dinainte cele de astăzi şi am luat Ijnăsure spre a nu mă compromite după legi. Cât însă despre persecuţia ascunsă, nu pot scăpa şi aceea m-ani determinat de mult a o suferi. M-am încredinţat de intenţiunile Rusiei încă 396 ION HEI JADE RĂDULESCU de la articolul ce am dat despre limba şi originea românilor1. Sunteţi determinaţi a lua cel mult câte un exil? - Murim, ziseră unii, şi aceasta nu o lăsăm jos. - Nu crez să ajungă sacrificiul până la viaţă, ci numai la libertatea individuală pentru câteva luni. Dacă sunteţi determinaţi a susţine drepturile ţărei, eu aş zice că bine ar fi până să nu intraţi în luptă să vă mai măriţi puterile, adăogindu-vă aliaţi. - Cum? - Ştiţi că, până acum, n-aţi făcut decât opoziţie domnitorului; ştiţi că acesta, în multe rânduri, a scris la Petreburg în contra voastră, calificându-vă, după cum singuri mi-aţi spus, de iacobini. Acum, opoziţia oricât de indirectă ar fi, bine vedeţi că este în contra planurilor şi politicei Rusiei, şi de unde până acum aţi avut numai guvernul local de adversariu, de aci înainte veţi avea a face cu Rusia, care va da putere domnitorului spre a vă strivi. Voi veţi deveni victime, martiri poate, şi din domnitor nu veţi face decât un instrument al Rusiei, un trădător înaintea istoriei, fără a folosi în nimic patria. - Ce să facem dară? - Să vă înţelegeţi, zic, mai nainte de a începe lupta cu vodă, să-l faceţi aliat de se va putea. Protestaţia adunării generali, dimpreună cu a domnitorului, va face un mare răsunet în Europa şi cu atâta mai vârtos că va fi în toate regulară şi legală; unde almintrelea va fi poate acuzată ca un act de rebeliune. Acuzaţia domnitorului în contra voastră va fi o armă tare în mâna Rusiei. - Şi ce, Rusia nu ne poate învinge de vom fi împreună cu domnul? 1 Vezi Mémoires asupra istoriei regenerariunii române, pag. VIII până la XIII. echjjjbru Intre antiteze 397 - Vă învinge materialemente, însă cădeţi împreună cu domnitorul, cu adversariul vostru cel până acum; şi atunci nu treceţi înaintea lumii de rebeli în contra lui, ci de apărători legitimi ai drepturilor patriei. Triumful moral este sigur, însuşi în căderea voastră materială. - însă ştii că noi am fost capii opoziţiunii şi este foarte anevoie, atât noi d-a avea încredere în vodă, cât şi el d-a avea încredere în noi. Mai întâi cată a încerca pe departe până a nu ne deschide, Fiind, dar, că ideea aceasta este a ta şi tu ai mato-rit-o du-te tu mai nainte la vodă spre a vedea în ce ape s-adapă. - Nu e vorba d-a şti în ce ape s-adapă, ci de a-1 aduce d-a nu se mai adăpa decât din Dâmboviţă, căci cine bea o dată dintr-însa, nu se mai duce, după proverb. însă ştiţi că eu nu prea cunosc nici scara curţii cum este; ştiţi că din cauza persecuţiunii teatrului naţional, şi a toatei Soţietăţii filarmonice, eu dc la întronare n-am mai vrut să văz pe vodă. Dacă el nu se încrede vouă, încrede-se-va oare mie? - Cearcă, şi apoi vom mai vedea. A ta este ideea, tu cată S-o pui în lucrare. Luai misiunea de la toţi. D. Câmpineanul însă nu prea avea mari speranţe; se învoi însă a adopta decizia celorlalţi. A doua zi mă prezentai ia curte. Când adjutantul mă anunţă, se păru foarte nou lui vodă. Ordonă îndată să mă introducă. - De unde mi-e aceasta? mă întrebă vodă cu ilaritate şi surâzând. Spre ce să iau venirea dumitale? - Spre bine, măria-ta, am venit a-ţi servi, servind patriei. - Ai început bine, îmi zise. Insă cum? - Cunoşti măria-ta cutare articol din Regulament? - Nu-1 cunosc şi nici nu pot crede că ar exista, cu toate că, de câteva zile, s-au cam întins această vorbă. Eu mi-am dat ofiţul meu la adunarea generală; este a ei datorie de a încorpora Regulamentul astfel cum este cu legiuirile mai nouă. 398 ION HEI,IADE RĂDULESCU - Insă astfel cum este, ne răpeşte autonomia şi măria-ta, de nu cunoşti acest articol, se cuvine a te convinge de adevăr şi, ca domn român, să te pui în capul adevăraţilor români! - Carii sunt adevăraţii români? - Toţi câţi astăzi vor protesta în contra violării drepturilor patriei. - Cine sunt aceştia? - Cutare şi cutare, şi enumerai numele de sus. - Aceştia sunt capii opoziţiei, sunt inemicii mei. - Şi măria-ta eşti amicul lor. - Nu re pricep. - Combătându-i în această faptă, vei mări numele lor în istorie şi vei micşora pe al măriei-tale, puindu-1 mai jos şi decât al beilor fanarioţi sub cari am trăit ca autonomi. Vodă făcu ochii mari şi, după o pauză, mă întrebă: - Din partea cui ai venit la mine? - Din partea mea. - Fe-ai înţeles cu dânşii? Pentru că ştiu că eşti în dese relaţii cu dânşii. -Am vrut mai întâi despre aceasta să mă înţeleg cu măria-ta. - Daca vrei în adevăr a servi patriei servi ndu-mi, cată mai întâi a te înţelege cu dânşii, pentru că eu ştiu ce e boierul român, cu dânşii mi-am mâncat amarul, din rangurile lor am ieşit şi m-am suit la tron. Tu eşti june; după ce vei mai păţi mult, atunci a să-ţi aduci aminte de vorbele mele. - Insă cum să mă înţeleg cu dânşii? Ce să le spui? De îi voi vedea dispuşi a se înţelege cu măria-ta, îmi dai voie a le spune că pot spera şi din partea măriei-tale un asemenea act de abnegaţie, de a face cauză comună cu apărătorii drepturilor patriei? - Vezi mai întâi ce-ţi zic ei. Fă-i să vie ei însuşi a-mi propune intenţia lor. I ; : ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 399 I Îk - Nu cred că pot reuşi la aceasta. Ei sunt boieri, măria-ta eşti domn; cel mare, făcând avanţe sau condescendinţe, se măreşte şi mai mult, cel mic însă, cu atâta se umileşte, cu cât s condescinde. Din partea măriei-tale se cheamă generozitate, din partea lor se cheamă umilire, ca să nu zic târâre. Ca domn ■ român, fă pe boieri să fie mari, devenind măria-ta şi mai mare; ( înalţă oamenii, iar nu-i umili. Măria-ta cată să le faci avanţe 1 ca să le însufli încrederea. - Bine, dă-le speranţe că m-aş putea învoi cu dânşii. Du-te i s şi adu-mi răspuns. j ■ A doua zi îi adusei răspuns că toţi sunt decişi a protesta în ţ <’■ orice caz şi că s-ar stima ferici de vor avea pe domn în capul lor. t f: - Heliadc, îmi zise, voi fi în fruntea lor. Să ştii însă că de ! ' astăzi dată căderea mea. Rusia mă va da jos de pe tron iarăşi s a le apăra autonomia. Rusia iotismului. Să zici amicilor tăi Să vie cu toţii mâine, la unul după miezul nopţii, la grădina lui Scufa, unde voi veni a mă întâlni, a mă înţelege cu dânşii de faţă cu tine. 'fiu mult de a te avea de martur pentru că va fi o lecţie pentru tine pe viitor. A doua zi, la o oră după miezul nopţii, eram cu toţi la acea grăd ină. Vodă veni cu mult mai târziu. - Domnilor, le zise, cu toţi dumneavoastră am copilărit; mă ştiţi şi vă ştiu: aceeaşi instrucţie, aceeaşi educaţie avem. Nu Vă întrec la nimic. Din contra, cunosc între dumneavoastră calităţi, unele, şi capacităţi mai presus de ale mele. Prin urmare n-am nici o pretenţie de a vă impune părerile mele. Insă una i'este opinia, sau ceea ce se pare unui om, şi alta ceea ce vede cu ochii. Un singur ochi de pe culmea unui munte vede mai departe decât doi ochi din vale. Poziţia mea mă face să văz adesea lucruri ce nu le puteţi vedea dumneavoastră. Tot ce vă leer dară, în pactul verbal ce avem a face pe singurul cuvântul de onoare, este ca nici o vorbă să nu mai faceţi de articolul în ţ • î prin români, cărora m-am deci ■ rf, nu iartă românilor păcatul patr - 400 ION HEI-IADE RADUI.ESCU chestie; să vă urmaţi disensiunile cu sânge rece şi cu ordine până ce veţi veni cu cercetarea şi veţi da peste acela articol. Atunci sunt cu dumneavoastră, cu condiţia de a nu-mi face nici o surpriză. Voi să ştiu totdeauna dc cu seară ceea ce veţi avea a face pe a doua zi. Noi nu ne vom mai vedea de azi înainte. Heliade va fi între mine şi dumneavoastră, prin el îmi veţi comunica câte aveţi de făcut şi prin el vă voi comunica şi eu răspunsurile, deciziunile şi părerile mele. Astfel se făcu pactul între opozanţi şi între domnitor, astfel se învoiră şi d-o parte, şi de alta. Dezbaterile şi discusiunile în generala adunare se urmară regulat şi cu sânge rece, până ce ajunse pe tapet articolul de neagră memorie. Atunci se începu o luptă între minister şi între generala adunare: aceasta zicea că nu cunoştea acel articol, că n-a figurat în dezbaterile extraordinarei adunări de revizie a Regulamentului. Ministerul susţinea, şi mai vârtos d. Ştirbei, că n-au temeiuri membrii adunării de a opune nişte asemenea cuvinte când originalul manuscris stă în faţă, cu numele susemnate ale tutulor membrilor adunării. Opozanţii susţinea, din contra, că deşi se văd semnăturile fiecăruia, însă acel articol s-a adaos în urmă, după închiderea adunării. De probă la aceasta aducea înainte Regulamentul tipărit însuşi sub guvernul provizoriu al generalului Kiseleff: acea ediţie nu cuprindea acel articol şi, daca se vede în manuscris, e învederată probă că s-a adaos în urmă. La aceasta, d. Ştirbei susţinea că Regulamentul, deşi s-a tipărit, însă nu s-a publicat, ci a fost numai o măsură administrativă pentru cele de neapărată trebuinţă spre a se pune în lucrare reformele prescrise printr-însul, că guvernul, în loc de a copia capitol cu capitol şi de a le da spre normă pe la ministere, ce avea a le împărţi pe la ai lor foncţionari, a crezut că facilită mai mult lucrarea de a avea 300 de copii coprinzătoare toate de câte se ating de atribuţiunile tutulor ministerelor, lăsând afară articolele de natura celui despre care era dezbaterea, ce nu era ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 401 relativ la maşina guvernamentală şi că, în fine, oricâte exemplare s-au tipărit mai mult de cele 300, guvernul cumpărându-le, le-a depus la arhivă. Regulamentul dară nu e publicat, nu e promulgat. - Nu, adaoseră opozanţii: guvernul a depus în arhivă numai 2000 exemplare, iar celelalte s-au publicat în primul an al domniei actuali, prin ordinul ministerului din întru cu numărul cutare. D. Ştirbei rămase în uimire: - Nu se poate, zise, şi de va fi una ca aceasta, tipograful este responsabil căci există un contract între guvern şi dânsul despre aceasta. - Să se cheme semnatarul contractului, strigară cu toţii, şi Să dea cuvânt. Noi avem astăzi cenzură şi nu se poate tipări nici lin afiş fără a fi recunoscut de guvern. Cum de putut a se tipări şi publica legiuirile după care astăzi se guvernă ţara? Şi daca ;acestea unele lipsea sau altele era preschimbate, cum de le-a tolerat guvernul? Mă chemară. Eu ştiam pentru ce, căci singur preparasem aceste evenimente, şi luai cu mine contractul. - Domnule Hei iade, îmi zise d. Ştirbei, tipărit-ai dumneata mai mult de două mii exemplare? - fireşte mai mult. - Şi le-ai publicat? - Nu eu, ci guvernul prin ordinul dat cu no. cutare. - Insă cum ai cutezat dumneata a tipări mai multe, când li avut un contract ce te îndatora a tipări numai două mii? - Pe guvern îndatorează acel contract despre câte să mă despăgubească, iar nu pe mine despre câte să tipăresc. Eu, ca editor, am avut dreptul după contract a tipări oricâte aş fi voit tn acea ediţie, şi dacă visteria nu m-a despăgubit pentru celelalte, pentru cuvânt de economie, eu am cătat a le desface, 402 ION HEI,IADE RÂDULESCU cerând voie de la guvern. Iată cuprinsul contractului, iată şi ordinul guvernului către cârmuiri. Din toate părţile fui susţinut de membrii adunării. Din toate părţile începură a striga: - Nu cunoaştem acel articol şi însuşi în numele Rusiei, ce se zice protectoare drepturilor patriei noatre, protestăm în contra acestei anomalii atentatorie autonomiei noastre. Ministerul rămase fără cuvânt şi se făcu o pauză după o dezbatere foarte animată. Atunci ci. Ştirbei, ieşind din cercul adunării, veni la mine şi, luându-mă de mână, intră cu mine într-o cameră d-alăturea. Acolo se afla din întâmplare d. Constantin Cantacozino. D. Ştirbei se retrase cum îl văzu, apoi luându-şi altă decizie: - Să intrăm, îmi zise, şi după ce intrarăm, închise uşa pe din întru. Şi d. Cantacozino este român, adaose, n-avem de ce să ne ferim. Domnule Heliade, câte am făcut sub generalul Kiseleff ca postelnic, câte vorbesc aci în adunare ca minister, sunt ale slujbei, ale datoriei. Aci în cameră, între patru ochi, cu cuconul Costache de faţă, te întreb ca român. Spune-mi, întâmplarea a adus ca deznodământul acestei chestiuni să fie astfel şi dumneata să fii afară de orice răspundere, sau dumneata ai cunoscut la facerea contractului acest articol ascuns şi te-ai preparat astfel cum să pui pe fiecare din noi în această situaţie, ce la toţi ne dă o tărie morală? - Am cunoscut articolul, am prevăzut, ca să zic aşa, deznodământul şi am netezit calea la cine va voi să fie român. Atunci îmi puse amândouă mâinile pe umerii mei şi, întorcându-se către d. Cantacozino, îi zise: - De veţi putea, frate, protesta şi susţine autonomia, uite dumnealui, lui Heliade acesta suntem datori această frumoasă şi tare situaţie. ECHILIBRU ÎNTRE, ANTITEZE 403 Mişcat până la lacreme pronunţă d. Ştirbei aceste cuvinte. Trăiesc aceste două persoane; singuri sunt competenţi de a judica de adevărul celor relarate aci. în ziua aceea, baronul Riickniann, printr-o notă foarte tare, ceru dc la domn să închiză adunarea, calificându-o de turburătoare şi rebelă în contra curţii protectoare. Vodă mă chemă şi, arătându-mi nota, îmi zise: - Du-te la amicii tăi, spune-le coprinsul acestei note, spune-le iară că, priimindu-o eu, am zis baronului: Dau îndată ofîţiu spre a închide sau risipi adunarea, însă până acum ea n-a votat pentru acest articol ca să ştim dacă minoritatea sau majoritatea este pentru dânsul. Daca dar, după închidere, membrii adunării se vor disculpa zicând: «dezbaterea, în adevăr, a fost animată, ca despre orice chestie gravă; speram a avea majoritatea la votare în favoarea articolului, însă domnul nu ne-a lăsat a vota şi a închis adunarea»? La asemenea caz, domnule baron, eu voi pune înainte nota domniei-tale. Domnia-ta ce cuvânt vei da? De aceea cred că se cuvine mai întâi a lăsa adunarea a se pronunţa şi în ultima oră, de va fi contrarie, atunci postelnicul să scoaţă ofiţul şi să închiză adunarea. Baronul a băgat-o pe mânică şi s-a văzut forţat a aştepta. Asa, du-te, adună-i pe toţi la un loc şi spune-le toate. Mai spune-le încă că mâine, când vor veni în adunare, în loc de a intra din nou în dezbatere pentru acel articol, să aibă o adresă preparată în sensul următor: că, auzind adică de nota d-lui baron Riickmann (să nu adaoge în adresă şi calificaţia de „con-sol al Rusiei“, ci simplu numai „a d-lui baron Riickmann “), ei nu mai pot contiua lucrările adunării şi că cerându-şi onoarea despre numele de „turburătoare şi rebelă“ cu care califică adunarea, ei se retrag şi o închid de sine-le. Cu aceasta, d. Riickmann se compromite: consolii putrilor au aflat cabala si-şi vor face raporturile la cabinetele respective, Rusia se deoache şi nu mai atinge această coardă mai mulţi ani, ş-apoi 404 ION HEI-IADE RĂDUI.ESCU Dumnezeu e bun; astfel trecem impasul acesta fără a compromite formal pe nimeni. Precum mi s-a zis, aşa am făcut. Membrii adunării seara s-au adunat în casele răposatului Grigore Cantacozino. Acolo s-au despărţit părerile; unii au priimit adresa ce o compusesem eu în sensul arătat mai sus, alţii o aflară că prea era diplomatică şi că daca odată s-a adus lucrul până aci, încai să se facă o protestaţie formală şi eroică. Această părere predomină şi a doua zi vodă fu surprins cu un protest din cele mai viguroase d-a dreptul în contra Rusiei. Atunci baronul Riickmann strimtoră pe domnitor a da afară ofiţul preparat, a închide generala adunare, a destitua pe capul poliţiei (I. Filipescui), asuprind astfel adunarea reprezentanţilor naţiunii cu o intenţie adică de a ardica Capitala şi ţara. Aceasta a fost întotdauna tactica politicei Petreburgului, sau mai bine a tutulor cabinetelor. Diverse opiniuni era atunci asupra preparării şi deznodământului acestor evenimente. Unii acuza pe vodă că ar fi amăgit pe membrii adunării, alţii afla în protestul acestora multă vehemenţă sau eroism, puţin tact însă, puţină politică. Alţii susţinea că însuşi baronul Riickmann, văzând că nu poate reuşi spre a avea adunarea generală în favoarea planului său, pe sub mână inspiră acea opoziţie directă şi violentă ca să poată avea apoi cuvinte d-a face câte a făcut, cu acuzarea adunării, cu închiderea ei, cu aducerea firmanului cie a exila pe capii opoziţiunii, cu impunerea cu forţa a acelui articol1; căci politica moscovită, ca mai toate, totdauna împinge pe acela pe care a pus ochii de a-1 ataca şi de a-i lua al său, îl împinge de a ataca el înainte ca să aibă pretext legal adică, de a da şi ea ultima lovitură; sau, daca nu poate reuşi spre a te scoate afară din măsure, de vede că are a face cu oameni prudenţi sau timizi, atunci face d-a dreptul ceea ce făcu lupul fabulei cu mielul: ba 1 Vezi Protectoratul ţarului, pagínele 23 şi 25. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 405 că îmi turburi apa, ba că m-ai înjurat acum un an, ba că m-a înjurat tată-tău, daca tu, cum zici, nu erai acum un an pe lume — şi te mănâncă numai pentru cuvântul că te aperi ca mielul în numele dreptăţii şi al drepturilor tale. Care va fi fost cauza de n-a ascultat adunarea consiliul domnitorului nu o pot încă afirma. Timpul, ce descoperă atâtea adevăruri, va descoperi şi pe acesta şi istoria va da fiecăruia ceea ce este al său. Capii opoziţiunii singuri sunt competenţi de a lumina într-o zi istoria, ei singuri, în momente divine şi supreme ca ale răposatului Grigoriu Ghica, domnitorul Moldovei, pot adeveri de au fost sau 1111 tentaţi de baronul Riîckmann de a se purta atât de eroic şi atât de puţin politic. Eu atât pot zice, că naţia, oricum, s-a folosit de acca prestaţie solemnelă, deşi violentă, dată de însuşi d. I. Câmpineanul. Daca până în momentele din urmă vodă cu generala adunare au mers tot pe un drum şi, la capătul căii, se despărţiră apucând două drumuri, şi o parte însă, şi alta au făcut sacrificiuri. Pe domnitor l-a costat domnia, pe membrii opoziţiunii libertatea: Emanuel Bălăceanul fu exilat, I. Câmpineanul exilat asemenea şi pot zice martirizat, I. Filipescu destituat din postul său de cap al poliţiei, Grig. Cantacozino, deziluzionat, turburat în sufletul său vehement până la a-şi pierde minţile şi viaţa, I. Otetilişanul, I. Ruser persecutaţi cât 1111 mai văzură zi albă până ce 1111 căzu Ghica şi nu-şi ziseră mea culpa la Rusia. Toţi sacrificară, însă de atunci, de la 1836, deşi dată căderea lui A. Ghica, deşi atâţia şi atâţia deveniră victime, dată însă şi declinul protectoratului exclusiv al Rusiei, atacat în faţa lumii la Izlaz, în 9 iuniu 1848, şi desfiinţat formal prin tractatul din Paris, 1856, martin 20. Sacrificară toţi, iar o mai repet; însă când e pierdere într-o companie, atunci se nasc şi procesuri. Când se întâmplă disfată într-o luptă, atunci se aţâţă şi ceartă între fraţii de arme; într-un cuvânt, unde neaverea intră pe uşă, acolo amorul iese pe fereastră. Unire nu mai fu între capii opoziţiunii şi între A. Ghica, 406 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU iar eu ajunsei a mă pune între trei focuri: al Rusiei d-o parte, de alta al familiei Ghiculeştilor, cc se uita la mine ca la o fatalitate, căci le-am compromis pe capul familiei, şi apoi şi al însuşi amicilor mei, între cari intriga de dinafară avea un mare joc. O răcire lungă fu de amândouă părţile; toţi rupseră relaţia cu mine, afară de d. I. Ruset. D. Câmpineanul păţise mai mult decât toţi şi bietul păţit devine adesea şi prepunător. Toţi abandonară şirul lucrărilor Soţietăţii filarmonice şi al soţictăţii secrete; în locul celei din urmă veni asupra mea înadins a-şi întinde rădăcine şi ramure lunge soţietatea rodiniană de la piaţa Sorbona. Viaţa mea de curte, ca să zic aşa, dură vreo nouă luni, şi în aceasta avui ocazia d-a vedea că guvernele, astfel cum au fost şi mai sunt încă, sunt ca focul: de departe te încălzesc şi sunt necesarie, de aproape însă te ard şi cată a te feri de dânsele. Din toate acestea nu uitai a trage şi un folos, a pune adică în lucrare articolul trei al programei sau îndatoririi încheiate în biserica de la Goleşti, înfiinţarea adică a şcoalelor lancasteriane prin sate. în înţelegere cu d. Poenarul, făcurăm pe domnitor a crea aceste scoale, al cărora principiu sta deja latent în Regulamentul organic, întrudus tot de membrii opoziţiunii. Primele table lancasteriane pentru sate, unele cu literele apropiate de cele străbune şi altele cu totul străbune, fură tipărite în tipografia mea. Eu îmi continuai în tăcere şi izolat îndatoririle ce singur îmi impusesem. Inemicul meu nu era nici un român din întru, „Cartago delenda“ a mea era slavonismul; neputând face politică, făceam literatură. Nimeni nu mă pricepea ca inemicul din afară. Când 1848 apăru, mă dusei să prinz pe ¡nemic cu mâna în sac. „Respect la persoane şi la proprietate“ fu deviza mea, şi cu dânsa didei proclamaţia din care dată căderea protectoratului exclusiv al Rusiei. Rusia o ştie aceasta şi de aceea m-a persecutat. Instrumentele Rusiei ce aştepta, ca cei de la laşi, domnia şi ministere după căderea alesului naţiunii, agenţii zic ai Rusiei o ştiu aceasta şi de aceea m-au numit şi mă numesc fatalitate. Rea fatalitate le-am fost, în adevăr! Plăcinta o avea, ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 407 ca şi revoluţionarii Moldovei, înaintea gurei. Toţi aventurierii, loti golanii, toţi puii de fanarioţi au strigat şi strigă asupră-mi, toti agenţii secreţi şi de faţă ai Rusiei au strigat şi strigă asupra mea, şi aceasta este în adevăr toată mulţumirea mea, toată fit' recompensa vegherilor şi sacrificiurilor mele. Până mă persecută străinii, până mă persecută fanarioţii şi puii lor, până mă înjură furii şi asasinii, până când vociferă asupră-mi oamenii fără nici o ştiinţă, fără nici un princip, până atunci e semn că nu e nimic d-amestec între mine şi dânşii şi că, nefiind al lor, sunt al naţiunii. Accsta a fost scopul meu, aceasta cugetarea mea % neîntreruptă, aceasta toată gloria mea, aceasta toată consolaţia §: mea şi pe lumea aceasta, şi pe cealaltă: de a nu fi avut, de a nu ¡fe avea nimic d-amestic cu felul acesta de creature, d-a fi ' insultat, calomniat, ucis însuşi de dânşii. Din acestea se văd că toţi apărătorii patriei, cu braţul şi cu mintea, toate ilustraţiunile ei au fost boieri, şi toţi făcătorii ei de rău s-au zis şi se zic, încă până astăzi, ciocoi, de România întreagă. Vorbind dar româneşte, în orice luptă s-ar începe între boieri şi ciocoi, noi, ca român, am fost şi vom fi cu boierii şi vom da luptă ciocoilor din toate condiţiunile societăţii, iar daca, din dizgraţie, se va începe vreo luptă între boieri şi popol, noi nu putem lua parte decât cu cei învinşi, cu cei împilaţi, şi vom predica pacea şi învoirea ca între elemente de aceeaşi stirpe, sau de aceeaşi origine. Am arătat, cu istoria în mână, că boierii împreună cu po-polul au apărat şi au mântuit întotdauna patria şi că ciocoii întotdauna au supt-o în întru şi au vândut-o afară. Cei cari sunt astăzi insultaţi, batjocoriţi, muşcaţi de scorpii, de viespi şi de ţânţari, acuzaţi ca oameni ai trecutului, ca retrograzi când ei au purtat cu victorie stindardul progresului, când sunt plini de cicatrice luate tot în piept, în şcoala din Sf. Sava, în Saţietatea ■ filarmonică, pe arena parlamentară de la 1836, în elaborarea If 408 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU şi proclamarea constituţiunii de la 1848, în protestaţia contra firmanului ce convoca divanul ad-hoc, aceştia au făcut ceva şi ştie astăzi naţia întreagă ceea ce au făcut şi câte au suferit. Voi însă, zbierătorilor, voi ce insultaţi şi persoanele în parte, şi familiele în bloc, voi ce distrugeţi cea mai egalitară din instituţiunile patriei, instituţiunea ce a produs eroii şi înţelepţii naţiunii, voi ce faceţi apel la pradă, ce batjocoriţi religia, voi uzurpatorii oricării proprietăţi, şi materiale şi ideale, voi ce aţi fecut? Oriunde e vorba de o intrigă, de o corupţie, de o infamie, de hoţii disfăimoase ce maculă numele naţiunii, de vreo crimă de lese-majestate naţională, de corupţia junimii, de diatribe în contra scrierilor celor mai sănătoase, acolo e numele vostru. Traducţia lui Homer apăru şi dintre ai voştri s-au aflat spre a o batjocori, pe când cei cari port nume şi inimă de boier o susţinea cu magnefice ajutoare; teatrul român apăru, şi voi venirăţi cu scrieri imorali şi monstruoase spre a-1 degenera, puind farsele în locul capetelor d-operă dramatice; voi l-aţi batjocorit şi voi veniţi astăzi spre a-1 specula o, precupeţi de cele umane şi de cele divine, plagiari, neruşinaţi furi de principe şi de idei. Au furat, în adevăr, romanii pe sabine, însă ca să le fecunde, ca să le facă mame şi matroane, consorţi legitime. Voi furaţi ideile ca să le faceţi sterpe, ca să le batjocoriţi, ca să le prostituaţi, să le faceţi hidoase şi oribili. Apăru Biblia celor şaptezeci, adevărata Biblie a ortodoxiei, vorbind o limbă pură română, revestită în adevăratele vestminte străbune şi toţi pe cari voi îi batjocoriţi alergară spre a se suscrie între ajutătorii ei; iar numele vostru nu se vede, a voastră voce nu se aude decât acolo unde este a se batjocori Biblia. Voi vă aflarăţi a batjocori şi Biblicele, voi a vă speria de vocea lui Isahar ca de vocea popolului, ce vă va condamna într-o zi foarte aspru, voi capre din stânga, din sinistra, ce zbieraţi asupra oilor şi păstorilor lor. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 409 Apăru înştiinţarea despre Asociaţia agricolă, despre i susţinerea agriculturei şi dezvoltarea ei, ce singură ne va putea scăpa şi de străini, şi de turburări, şi toţi pe cari voi îi combateţi atât de neomenos suscriseră sume până la 60 000 galbeni; numele vostru nici aci nu se vede decât ca să puneţi piedice. Ati corupt şi pervertit junimea, aţi profanat şi pervertit limba română, aţi făcut din literatura ei născândă un monstru, aţi furat toate ideile şi principele ca să le disformaţi şi să le faceţi oribili, aţi paralizat toate drepturile şi datinele patriei ca să faceţi să nu mai avem nici drepturi, nici datine, nici patria mai târziu; i v-aţi încercat să ne răpiţi şi numele de roman, vrând a ne preface în daci, ca să ne prefaceri apoi în slavoni, v-aţi pus în calea progresului ca să împiedicaţi orice progres, aţi pus o mână sacrilege şi pe stindardul lui numai ca să-l maculaţi cu faptele voastre cele mai degrădătoare şi, când a venit timpul de a cere Europa întreagă spre a-şi exprima naţia dorinţele sale, ce aţi făcut? lată comparaţia între aceia pe cari voi îi numiţi retrograzi ăpţ şi codaci (sau Laşi, după limba voastră macaronică), iată comparaţia între ei şi voi: pe când Europa nu voia să ştie nimic ■ţ «despre ale ţărelor române şi nici nu voia a supăra pe Rusia, pe I .când Rusia era singură nu protectoare, cum se zicea, ci « uzurpătoare a ţărelor noastre, pe când nu domnii ţărelor, ci -J consulii Rusiei domnea ca Pilat, ca proconsolii Romei în Bucureşti şi în laşi, pe când românii nu era întrebaţi de nimeni |f şi n-avea nici o speranţă de nicăiri, românii aceia pe cari voi, | în batjocură, îi numiţi boieri, avură dorul de patrie şi curagiul ■is de a protesta de două ori în contra răpirii autonomiei: o dată lPa de chiderea adunării generali de revizie şi o dată, solemnei 4 »şi în faţa lumii, la 1836. Cei dântâi îşi sacrificară viaţa, cei d-ai J > doilea cariera, libertatea. Când însă protectoratul exclusiv al Rusiei căzu, în urma ¡1 atâtor protestaţiuni curagioase, când Europa întreagă se decise | d-a întreba pe români despre păsurile şi dorinţele lor, când 410 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU românii nu mai era subt acca mână de fier ce se zicea protectoare, ci subt egida garanţiei colective a Europei, voi, ce înadins vă oferirăţi spre a lua iniţiativa de a agita mulţimile, voi, porocliţilor de curagioşi, ce făcurăţi? Nu ştiaţi adică că numele de divan ad-hocş\ convocarea lui prin firman era o lovitură de moarte a autonomiei naţiunii? Nu ştiaţi oare că aceasta avea să aducă consecuinţc grave şi dezastro&se naţiunii române? Voi, curagioşilor, n-aţi cutezat nici să staţi p-acasă şi să arătaţi tic acolo cu pace şi cu gravitate lumii că nu pricepeţi ce va să zică trageleful de „divan ad-lioc“, ieşit din mocirla Baltalimanului. Unde a fost o muzică, unde o beţie populară, unde zbierete şi torţe lugubre, unde vociferaţii, unde târâri şi adulări înaintea trimişilor celor mai potenţi, acolo şi răcnetele voastre provo-cătoare. Aceasta, pe limba românului, nu s-a zis întotdauna ciocoism? Marc impertinenţă aveţi de a distruge şi de a ucide naţia în drepturile ei şi în reprezentanţii ei, şi nici un curagiu spre a o susţine! Şi-au înnemerit instrumentele inemicii seculari ai naţionalităţii noastre. Cu toate acestea, fie-vă iertate cele trecute şi spălaţi-vă de urdori, curăţiţi-vă de crime şi infamii, repentiţi-vă de relele ce aţi adus peste ţeară, instruiţi-vă, luminaţi-vă, moralizaţi-vă, omeniţi-vă, daţi fiecăruia ce este al său, aveţi pietate de orfan şi de văduvă, ca şi cei cari fondară mănăstirile spre a dota astăzi şcoalele; daţi banii ce aţi furat din visterie înapoi, căci au fost obolul săracului, lăsaţi injurele şi cabalele şi puneţi-vă pe lucru, faceţi ceva, faceţi încai a suta parte din câte au făcut aceia asupra cărora vociferaţi şi veniţi apoi şi vom vorbi, zice naţia, ce nu adoră decât pe Dumnezeul profeţilor, pe Dumnezeu ce vorbeşte prin Isaia. La începutul acestei scrieri, în programa ce ne-am tras sau în profesia noastră de credinţă am făcut cunoscut că la violenţă de i7ijure vom opune vehemenţă de cuvânt, la calomnii ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 411 M.Pom opune faptele adversariibr noştri. Programa noastră era trasă Bţli totul altfel, după tărâmul adică al ştiinţei sau al adevărului ffctoric a contribui şi noi spre a lumina opinia publică despre platinele şi drepturile patriei, a vorbi cu totul în abstract şi în ¡¡Igeneral, fără a intra în particularităţi contimporane. Inemicii jînsă binelui public şi ai ordinii, perturbatorii de meserie, ¡ Susţinuţi sau mai bine ammuţaţi de inemicii neîmpăcaţi ai |drepturilor naţiunii, se alarmară ca niciodată Ia apariţia lui llsahar, la profesia lui de credinţă. Atácele lor fură atât de ■Violenţi, încât şi însuşi consoţii sau complicii lor le dezaprobară Btactica; toţi strigară „că nu era timpul de atac“, căci se temea Pe a nu se demasca şi a le vedea naţia faptele. Noi, deşi steterăm jtouţin din drumul nostru spre a riposta la atacuri, n-am uitat ■însă cugetul nostru principal. Loviturele noastre sunt încă în ¡■¡Vânt şi nu în carne vie, nu în numele cuiva. Am dori să nu fim Bftevoiţi până a le da toate pe faţă, şi fapte, şi nume şi scrisele for autografe. |¡. Reîncepem cu dualităţile noastre sau cu duelele între ■¿ntitezi ce singure, de mai mult de patru mii de ani, au ameţit Iii au aservit popolii. Noi nu urâm oamenii, fie şi însuşi inemicii Roştri, pe cât urâm viciurile, pe cât urâm şi mai mult lupta între jjjjşrititezi, lupta între principe, lupta între elemente, ce nu aduce î. decât calamităţi, catastrofe, haosul. Oamenii sunt mai mult I ' demni de plâns decât de condamnat şi, cu cât sunt mai imorali | v mai răi, cu atâta sunt mai mult demni de plâns, pentru că î is Ura şi invidia le rod rărunchii, pentru că, în loc de a fi în iad, fr iliadul este în rărunchii lor. Una din cele mai creştine sânte ale • bisericei lui Crist, nu-mi aduc aminte numele bine, de nu va * jj- fi fost sânta Irina, sânta Pace, venind vorba de diavol, a zis: * (,Nu-l mai combateţi, dizgraţiatul, pentru că nimeni ca dânsul J este demn de atâta lacrăme: e tare nefericit pentru că X niciodată n-a cunoscut amorul“. jj Să continuăm cu dualităţile sau cu duelurile noastre. 412 ION HEI,IADE RĂDULESCU DOI 1821, DOI 1848, DOI 1859 Sunt oameni ce binecuvânta anii aceştia şi au aspirat la dânşi; sunt iară oameni ce îi blăstemă şi cu oroare îşi aduc aminte de dânşii. Amândouă părţile, fără a şti poate cauza afecţiunii sau aversiunii lor, îşi au cuvintele foarte mari. Cauza e foarte simplă: cauza este că au fost doi 1821 şi doi 1848. Objetul acestui articol este de a descurca pe unul din altul şi d-a-i arăta despărţiţi spre a-i cunoaşte bine şi curat fiecare. 1821 Aşa, doi 1821 fură: unul venea de unde şi-a fost înţărcat dracul fanarioţii1, în capul căruia era Ipsilante, şi altul de unde 1 Solicismul este un păcat literariu sau gramatical, şi precum adesea păcătuieşte cineva din multă ardoare sau din multul zel, făcui şi eu un solicism, vrând a face un serviciu românilor. Românul, în genere, zice: „Unde şi-a-nţărcat dracul copiii“. Eu zisei: „unde şi-a-nţărcat dracul fanarioţii“. Suntem într-o epocă în care mari şi multe sunt păcatelc literare, ca şi cele morali, religioase şi politice. Treacă-mi-se şi mie cu vederea păcatul limbei mele, căci se ştie înţelepciunea antică care zice: 'H yXuxjct 6c)iapTdvouaa x’&Xriîhi Xeyei (limba păcătuitoare adevărul zice). Aşa, „unde şi-a-nţărcat dracul fanarioţii“, iarăşi o mai repet, pentru că persist şi eu adesea în ideile melc: f3.na.n0ni sunt nişte fiinţe cari, când apărea sau mai apar încă, sunt aşa de pipernicite şi lovite de atrofie, încât nu pot îmbla nici d-a buşelea; sunt numai pielea fără oase, ca un fel de cartilage, şi fiindcă acest fel de fiinţe dracul scuipă şi le face, cum dani apărea creaturele acestea, dracul îi lua şi îi aducca la doică, în Ţear.i Română şi în Moldova, ca să-i alapte. Din sudorile şi sângele românului sugea fanarioţii până ce mi-i punea dracul copăcel pe picioare apoi, cânii venea timpul spre a-i înţărca, atunci ţi-i lua pe aripele tenebroase de şoarice aripat şi ţi-i ducea Ia locul unde îi întrema, deprinzându-i a mânea suhari şi a roade oase; îi trecea prin ciur şi prin dârmon, ca să-i cerce şi să-i aleagă tot unui şi unul, şi apoi ţi -i făcea generali şi diplomaţi mari ca să-i aibă la-ndemână la toate felurile de zavere. Nu mă judicaţi dară aşa de aspru, scumpii mei români, căci îmi am şi eu cuvintele mele, când zic câte o vorbă ce n-a mai zis-o alţii. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 413 se mai afla încă, daca nu vână şi sânge, oase încai şi tot oase de român ce mai pot învia ca însuşi oasele peste care profetiză Ezechiel. De peste Olt venea 1821 cel românesc; de la apus, de unde vin uraganele ce curăţă aerul de morburi sau de ciume şi răstoarnă şi casele ce nu stau pe temeie bune^, oltenii venea cu acel 1821 şi în capul lor era Tudor Vladimirescul. Cu un ’21 venea Ipsilante, cu o adunătură de străini de toate culorile şi după cari, ca toţi junii creduli şi generoşi, se luară, amăgiţi, o multitudine de elevi greci, plini de ardoarea celor ce ştiură a muri la Tcrmopile. Cu cel românesc ’21 venea Vladimirescul cu 16 000 de panduri, toţi români, toţi oltenaşi ce mirosea pe cel cu vestminte albastre la ceafă, ca să-l cunoască daca era boier sau ciocoi. Pe boier şi-l făcea căpitan şi pe ciocoi îl cinstea cu bragă şi iar îl mai cinstea cu două, trei, patru, cinci... tinichele cu bragă, până când îl înfla bine cu cinstea ce i se cuvenea: „Bea, neică, îi zicea, că mult îmi mai ştiai să aduci bine din condei lucrurile şi să scoţi lapte din piatră!“ Un ’21 venea din Moldova, şi încă şi mai dc departe, şi stete la Colintina, pe unde trec muscalii când vin şi se duc, şi se puse »receşte în casele Chicilor; cel adevărat ’21 venea de peste Olt si stete la mama capitalei, la metropolie voi să zic, şi se puse româneşte în casele Brâncovenilor. Unul la Colintina şi altul la metropolie steteră şi, spre a se cunoaşte, se măsurară unul pe altul de sus până jos. Se cunoscură şi după poziţia ce luară, fi după gesturi şi fapte, şi după cugete, şi după stăpâni-, unul 1 Casa pe temelie putredă se surpă singură, daca nu o dau uraganele jos. Soţietatea, ale căria legi n-au de princip sau de temelie dreptatea, piere tic sine daca nu o spulberă uraganele revoluţionare. In Imperiul roman, unde drepturi aveaţi numai patricii şi cetăţenii romani, şi ceilalţi era toţi idavi sau cel mult plebei, unde omul ştiinţelor, artistul, artizanul era sclav fi se vindea şi se cumpăra ca vitele, unde era dreptatea? Şi ce-i mai făcură pretorienii, sau ianiciarii timpului, când îl asaliră de toate părţile l&rbarii? De Ia Mihai Bravul încoa, unde mai fură braţele de apărare când „românul“ era sinonim cu „sclav“? 414 ION HEI.IADE RĂDUI.ESCU venise a servi românilor şi altul străinilor. Unul aduse prade, despuieri, ucideri, incendiuri de case, spargeri de biserice, măcelul celor fără putere, dezonorări de familie, violări de vergini, devastaría ţărei dintr-un cap până în altul şi nici 1111 princip. Altul, cel adevărat românesc, semăna cu mâini pline de seminţele naţionalităţii şi striga: „Jos fanarioţii, jos cu ciocoii! Să strivim capul şerpilor!“ Unul, cel fanariotic, cânta: Aideţi, fraţi, să trăim bine Să trăim tot pentru noi, Că iată, vremea ne vine, Cea-ncărcată de nevoi. Altul, cel românesc, cânta ca toţi eroii moderni ai tutulor naţiunilor în servitute, ca toţi eroii Greciei, cântecul clepţilor, cântecul Jâienilor: Toate plugurile îmblă, Numai pluguleţul meu L-a-nţelenit Dumnezeu: Dar a dat şi Dumnezeu Că îmblă şi plugul 7neu, Să trag brazda dracidui La uşa spurcatului, O brăzduţă d-alea sânte, Să ţie ciocoiul minte. Să-ţi arunc un semănat, Cu sângele meu udat: Ploaie, măre, d-apă vie, Ce sămânţa ţi-o învie; Să mi-ţi dau un semănat Ce de mult nu s-a mai dat, ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 415 Semănat de potecaşi, Să răsaie rumânaşi, Sămincioară d-alea, nene, Tot cu ochi şi cu sprâncene; Sămânţă de plumb, de fier, Ce mi-ţi creşte pân ’ la cer. Mi-am vândut şi cămeşoara Şi-mi cumpărai săbioara. Pluguleţul meu nebun, Cum te prefăcuşi în tun! Vezi, aşa mai poţi ara, Şi mă scapi de angara... Nu mai plânge, Măriuţă, Vezi de Ion şi de căsuţă, Şi de bietele copile C-am ajuns în rele zile. Să nu plângeţi moartea mea, Că-i la ţeară piază-rea! Uite, mergem să arăm, Ţelina să despicăm, Că avem să semănăm. Voi aveţi să ne urmaţi, Şi-nsutit să seceraţi. Nu plângeţi, nu vă-ntristaţi Domnul Tudor e cu noi; Dumnezeu fie cu voi! Capitala atunci sta între doi ’21: între cel al lui Ipsilante, ce rezida la Colintina, şi între al lui Tudor, ce rezida în casele Basarabilor. Boierii atunci, câţi mai era boieri, trecură la Tudor şi ciocoii făcuseră mai dinainte cauză comună cu Ipsilante. Haralambii, Izvorenii, Poienarii etc. era deja în rangurile lui 416 ION HEIJADE RĂDULESCU Tudor, căpitani ai pandurilor, ajutanţi, secretari; Grădişteni, Ilarion, Giani etc. i se oferiră spre serviciu. Ipsilante venise proclamând prada şi incendiul; ciocoii, dimpreună cu toată adunătura de străini, îl recunoscură de cap şi începură prada şi violarea. Tudor proclamă drepturile patriei şi domnia română şi ciocoii nu-1 iertară. Tudor fu trădat la Goleşti de doi luzi venetici şi ucis prin ordinul lui Ipsilante, la Târgovişte, în aplauzul trântorilor şi lipitorilor, vampirilor României. Cei cari au trădat şi ucis pe Tudor au fost totdauna bine văzuţi la curtea numită „protectoare“, înscrişi în cartea de aur, şi urmaşii lor împinşi înainte şi foarte larg recompensaţi. Cei cari au urmat pe Tudor fură înscrişi în cartea neagră, de au fost oameni maturi; prevegheaţi de aproape, de au fost juni, şi fură alungaţi, batjocoriţi, şi vor mai fi poate, încă până la a şaptea generaţie. Scarlat Grădişteanul a murit într-o neavere din cele mai clasice şi filiilor lui le-au trecut înainte toţi veneticii, filii lui fură persecutaţi şi însuşi de consângii lor. De la un 1821, de la al lui Ipsilante, avem suvenirea de tot ce este mai nenaţional, mai batjocoritor, mai oribil, iar de la 1821 al lui Tudor începe regenerarea românului. Unul, cel de peste Prut, aducea distrucţia şi o adevărată stăpânire1, cel de peste Olt aduse o creaţie nouă, domnitor român, reforme, scoale naţionali etc. Acum, după ce se descurcară şi se distinseră doi 1821, ştie fiecine, după doctrinele şi politica sa, ce are de a blestema şi ce are de a binecuvânta. Daca adevăraţii români blăstemă pe cel de peste Prut, este în adevăr una din simptomele cele mai fericitc, este semn că au început a se emancipa de acea influinţă fatală ce îi făcea a batjocori şi a persecuta tot ce era naţional şi a binecuvânta, în neştiinţă, toate pieirile ce ne venea de la nord. De binecuvântă iară puii de fanarioţi şi veneticii toţi pe 1821 al lui Tudor, şi de-1 binecuvânta din inimă, iar nu cu 1 Vezi articolul ce va urma, Guvernul şi popolul. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 417 rea-credinţă, mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ieşit şi aci dreptatea în cele ce ziceam la 1856 şi încă de mai nainte: „Fanarioţii, mâncând şi tot mâncând la carne de român, sugând şi tot sugând ca vampirii din sângele românului, începură, daca nu a simţi şi a lucra ca românul, cel puţin a vorbi ca dânsul. Ciocoii, tot mâncând din laboarea săteanului, tot bând din sudorile şi din sângele lui, începură a se face avocaţii lui“ (vezi pag. 31). De-ar fi încai nişte avocaţi cu rărunchi (căci de roate au avocaţii, numai rărunchi şi principe nu au), de-ar fi nişte avocaţi oneşti! Aţi auzit? Ciocoii au ajuns a se face avocaţii sătenilor! Bucuraţi-vă, fraţii mei de suferinţe! Eu însă cată să vă spui ce va să zică când ciocoiul devine avocar. Vrând oarecine a arăta ce este judicata, adică ce este avocatul şi judicătorul, reprezentă o vacă. Dintre cei ce se judică sau se ceartă, unul o întinde de coarne şi altul de coadă, iar avocaţii, din ambele părţi, o mulg .sau îi iau laptele în timpul certei sau judicăţii; iar până la urmă, vaca rămâne cu totul, mai des a judicătorului şi câteodată a domnilor avocaţi. O ceartă mare sau o judicată dintre cele mai ruinoase au 3gî aprins veneticii între membrii naţiunii noastre de toate condi-îSl; ţiunile, între popol şi capii lui de acelaşi sânge. Cari sunt Ijudicătorii? Puteri străine de dinafară. Cari avocaţii popolului? Pui de fanarioţi şi de renegaţi, venetici şi aventurieri străini, ‘ I ciocoi înfieraţi de viciu. Drum bun, ciocoilor, că boierii s-au î t învins, boierii nu mai sunt! Dumnezeu numai de v-ar face pe llli' ^¡jt, voi oameni, ţfc Au murit boierii, şi complotul asupra lor dată de la 1821. Zavera fii dejucată de boieri; Tudor era sluger şi căpitanii lui toţi, şi pandurii lui toţi, nu era ciocoi, că mirosea pe cel în vestminte albastre la ceafă, să ştie dacă mirosea a ciocoi! Cei din Bucureşti ce nu făcură cauză comună cu Ipsilante nu era ciocoi. Boierii şi popolul, românii adevăraţi, dejucară planurile curţii protectoare ce se servise cu fanarioţi şi cu ciocoi. Zavera 418 ION HELIADE RĂDULESCU fu risipită. Tudor îşi vărsă sângele şi din sângele lui ieşi domnia pământeană şi multe dintre drepturile patriei. Curtea protectoare de atunci jură a desfiinţa această instituţie ierarhică din care ieşea apărătorii ţărei, odată cu braţul şi apoi cu mintea şi experiinţa1. 1848 Precum văzurăm doi 1821, asemenea apărură mai deodată pe orizontele României doi 1848; şi duelul de ambele părţi fu de moarte, ca şi între boieri şi ciocoi, ca şi între viaţă şi moarte. Nu vă miraţi, cititori, căci situaţia geografică şi politică a ţărelor noastre e tot accea şi intenţiunile şi interesele vecinilor noştri nu s-au schimbat; cabinetul Petreburguiui nu poate renunţa la programa ce i-a rras-o Petru 1. Clima, elementele, situaţia, natura popoarelor ce guvernă nu-1 lasă a face altfel. Până când dar există aceleaşi principe, nu vor ieşi decât aceleaşi consecinţe; din aceleaşi cauze, aceleaşi rezultate ies. Evenimentele la noi se vor succede ca şi ediţiunile prin stereotipie. Orice idee se va naşte în rărunchii României, va avea întotda-una alta de adversarie din partea Rusiei care, de nu va putea combate de faţă, se va cerca să-i semene spre a o parodia şi distruge apoi. Şi din contra iară: orice idee, orice cuget, fie cât de ascuns şi de tenebros va ieşi din cabinetul Petreburguiui, totdauna va întâmpina în vreun colţ al României un alt cuget, un simţiment oarecare, un instinct cel puţin de apărare; şi se luptă pe cât poate şi tot se luptă biata ţară, până când va mai exista picior de român sau mai bine limba română în bela Românie. Se luptă dizgraţiata Românie, pentru că e belă, e jună încă, cu braţele viguroase de munteană, cu picioarele răpezi de olteană, cu gesturile graţioase de bucureşteană sau de moldoveana, în genere cu statura clasică de romană; e jună încă şi n-a 1 Vezi anexul următor no. 1. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 419 trăit dizgraţiata fii ie a Romei, şi va şi ea să trăiască, să aibă un ; loc la soarele ce încălzeşte şi luminează popolii: se luptă filia v Bruţilor în contra servituţii şi a morţii. Când Rusia îi dă o R lovitură, România, daca nu mai mult, ca prin instinct cată a p se apăra; daca nu mai mult, cată a se acoperi sub scutul drepturilor sale, şi Rusia acel scut se încearcă cu orice mijloc spre a-1 desfiinţa. Când, iară, Rusiei îi vine un cuget, România pune înainte altul, şi Rusia se încearcă cu orice mijloc ca România să nu mai aibe capete, să nu mai aibe cugete1 pentru că nu face Rusia o mişcare să nu facă şi România, prin filii săi, alta. Aşa, când de peste Prut vine un îpsilante, am văzut că de peste Olt vine un Tudor; când iară România, în legitimul său amor, concepe şi e să nască un prunc ce se numeşte Uniune, ţarismul, printr-un amor adulterin şi contranatural, face Franţei ofiţiali un pui monstruos şi îi dă numele tot de Uniune, [oasele sunt cumpărate şi dibaci, moaşele îşi dau nume de iţele“, de „Partite naţionali“, de „Români“, şi pruncul con-“~put nu clin florile, ci din bălâriele diplomaţiei, cum apăru, idată fu şi dresuit, încondeiat astfel cum să semene cu legitima fllie a României şi înţorţolat astfel cum să uimească minţile românilor. Pruncii se aseamănă şi, prin urmare, se scamotă: bastardul ia locul celui legitim. Sunt însă voci cari strigă, şi acele voci Rusia va să le astupe, î* va să le înece. Nu vă miraţi dar când auziţi că doi 1848 au fost, (i daca, comparându-i, veţi vedea că atât de simetric se aseamănă cu cei doi 1821: aceeaşi cauză, aceleaşi efecte. Un 1848 vine de peste Prut şi se dospeşte în Ieşi de fanarioţi, de filii desna-turaţi ai Moldovei, şi se dospeşte, ca şi mişcarea de la Brăila, în Casele agenţilor Rusiei2, şi vine apoi a se fermenta şi mai mult 1 Vezi anexul următor no. 1. 2 Vezi Mémoires asupra istoriei regeneraţiunii, pag. 43 până la 61 şi Cfle dare spre a se publica în dosarul d-lui N. Russo, pag. 23 până la 3H, precum şi Memoriul lui Gr. Ghica, pag. 10. 420 ION HEI.IADE RĂDULESCU în Bucureşti, în casele unui generai rus, de însuşi membrii cabalei de la Brăila. Aceştia formară comitetul revoluţionar din Bucureşti, aceştia comisia executivă de trei. Programa acestei comisiuni fu d-a ucide pe alesul naţiunii, de a da ţărei foc de trei părţi, de la Ocnele Mari, de la Telega şi de la Izlaz, de a deprăda averile împărţind proprietăţile, de a viola persoanele, de a lovi în onoarea familielor (vezi foaia numită Pruncul, vezi pe Fanariotul şi pe Ţânţarul), de a se desnatura şi distruge drepturile patriei1 şi nici un princip decât a degenera şi distruge toate principele. La ivirea pericolului, un alt 1848 apare, cu totul român, ieşit din soţ ¡etatea secretă; şi acesta strigă mai întâi: „Urăsc tirania, mi-e frică de anarhie!“ Duhamel, trimisul Rusiei, îi astupă gura pentru că prin anarhie se încerca să deschiză drum ocupaţiunii. 1848 ce venea de peste Prut, cu venirea lui Duhamel ia puteri nouă, se organiză sub protecţie potentă, seanţele comisiunii revoluţionare se ţinură prin locuri unde poliţia locală nu putea şi nici nu voia a străbate. Pe aceeaşi proporţie se organiză şi cel adevărat român 1848, cu „Respect la persoane, respect la proprietate“, „Foloase generali fără paguba nimului“, şi când ţara era să ia foc de trei părţi, principele adevărului 1848 conjurară pericolul la Izlaz şi fură proclamate la 9 iuniu acolo, şi tot de acolo trimise la alesul naţiunii, în Bucureşti. Ca de un trăsnet fu lovit cel care venea de peste Prut 1848, dospit însă în Iaşi, fermentat în Bucureşti, nu întârzie de a izbucni în 11 iuniu, precedut de şase descărcări de pistoale în contra alesului naţiunii. Ipsilanţii din 1848 (pentru că avu şi anul acesta Ipsilanţii săi) fură fanarioţii din Ieşi şi din Bucureşti: ginerele unui fanariot înţolat cu mantă şi numele de român, iarTudorii din 1848 fură tâlharii de Heliade, Magheru şi Tell; şi aceştia vin iar de peste Olt, de acolo de unde mai sunt încă 1 Vezi anexul no. 1. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 421 oase de român, peste cari se mai pot încă întinde vine şi piele şi peste cari preotul Şapcă luă din mâinile lui Heliade, spre a citi, profeţia lui Ezechiel şi chemă spiritul Domnului spre a le învia1. In 1848, ca şi în 1821, capii României, boierii, inteli-ginţa ei toată, popolul ei întregise sculară ca un singur om la vocea ce ieşi din Izlaz şi trei luni de zile susţinură cele 21 de articole ale constituţiunii şi ordinea ameninţată de Prun-«¿/-monstru. Iar ciocoii, ca şi la 1821, unii făcură cauză comună cu fanarioţii şi cu agenţii străinului şi alţii, cei mai dibaci, cei mai ciocoi, se strecurară şi întrară în câmpul român spre a-1 vinde şi desfiinţa, ucizându-i capii. Dacă 1848 îşi avu Tudorii şi Ipsilanţii săi, îşi avu aemenea şi pe Macedonski şi Prodanii săi. Aceştia fură Rusetache şi I. Brâtianul2. Macedonski şi Prodan vândură pe Tudor la Goleşti şi îl predară în mâinile lui Ipsilante, servitorului Rusiei, spre a-1 ucide. Rusetache şi I. Brătianul vândură pe Heliade, Magheru şi Tell în casele Goleştilor şi îi predară la 19 iuniu în mâinile lui Odobescul3, servitorului Rusiei spre a-i ucide. 1 Vezi anexul no. 2. 2 Vezi Mémoires sur la Régénération, pagina 108 până la 124 şi de la 198 până la 203, cum şi dosarul dlui N. Russo, nota de la pagina 70, reproduse in anexai no. 3. 3 Am vorbir de multe ori de răposatul I. Odobescul, însă cată a ne explica odată. Odobescul îşi avea principele sale, doctrinele sale politice, cu totul contra de ale noastre; îşi avea iară îndatoririle şi datoriile sale: se afla intr-un câmp cu totul opus. Era însă om leal şi onest. In convicţiunile sau în interesele câmpului său îşi făcea datoriile, ca şi noi pe ale noastre, ne băteam şi ne băteam curat, în faţă; spunea tutulor sincer că e muscal şi că a mâncat pâinea muscalului. Ca răposatul Odobescul au mai fost şi mai sunt şi alţii, servitori de faţă ai politicei Petreburgului. Una este a fi adversariu şi alta ipocrit, malonest, Iudă. Rusetache însă, I. Brâtianul şi compania, în câmpul român întocmai ca Macedonski şi l’rodan, era înţeleşi pe ascuns cu Odobescul. Astăzi iară, de au adus ţara în starea în care se află, ale cui instrucţiuni împlinesc? Odobescul, iar o mai repet, fu un soldat brav şi onest din câmpul opus, iar Rusetache şi compania fură ce furi Macedonski şi Prodan. 422 ION HEI JADE RĂDUI.ESCU însă 1848 era cu 27 de ani mai mare decât 1821; era mai mare şi în număr, şi în experiinţă, şi în evenimente, şi în idei, şi în naţionalism. Popolul român îşi cunoscuse deja oamenii săi şi nu-i lăsă pradă în mâna ucizătorilor. Capii popolului la 1848 nu se afla ca Tudor, la Goleşti, ci în mijlocul capitalei pline de inteligenţă, de prudenţă şi de energie; atunci popolul nu era condus de puii de fanarioţi şi de renegaţi ca astăzi. Nu vă miraţi - iar o mai repet, cititorii mei - de multa asemănare a lui 1821 cu 1848, când vedeţi şi în unul, şi în altul, şi Ipsilanţi, şi Tudori, şi Macedonski, şi Prodani, şi numele de Goleşti; aceasta nu e faptă a hazardului, nu e un întâmpin de asemănări, ci una şi aceeaşi dramă sau comedie sângeroasă. Personajele sunt tot acelea, autorul sau suflătorul tot acela; actorii numai şi spectatorii sunt alţii. în 1821 era alţi actori, alţi spectatori, alte victime, şi în 1848 alţii; drama însă e tot aceea în altă ediţie, revăzută şi mai corectată. 1848 am zis că fu cu 27 de ani mai matur şi mai naintat decât 1821. f anarioţii şi ciocoii nu putură nici trăda, nici ucide ca pe Tudor, pe Heliade, Tell şi Magheru; se puseră dar a-i ucide ca pe Tudor, pe Heliade, Tell şi Magheru; se puseră dar a-i ucide moralemente. Heliade fu ruinat, casele lui devastate, tipografia lui - din care ieşi constituţia - desfiinţată. Omul fu bătut în sufletul său, în onoarea sa; de unsprezece ani ar fi avut de ce muri de zeci de ori pe zi, de amaruri, de cabale, de neavere, de calomnii, ar fi avut de ce înebuni pe tot momentul. De nu ar fi avut adevărul spre a-1 consola şi până spre a-şi răsufla dorurile şi a se apăra, astăzi ar fi reuşit fanarioţii şi toţi perturbatorii de meserie întru a-1 tracta de nebun (precum s-au şi fost încercat). Adevărul însă este viguros şi etern; cine e cu dânsul, are şi mintea, şi corpul viguroase. Pe Magheru, în loc de a-1 bate cu violenţa, cu injurele în faţă, îl bătură şi mai crud, şi mai diabolic, cu ironia, cu adularea batjocoritoare, până îl copilăriră. Pe Tell, neputând a-1 bate nici cu adularea, nici cu ironia, îl deslocară, îl scrântiră din locul ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 423 său, îl luară dintre oştenii cei mai buni ce aveam şi-l făcură legiuitor! Grigore Grâdişteanul vegeta în străinătate, G. Zalic, ce îşi uni compania cu dorobanţii lui Magheru, nu mai văzu zi albă, fraţii Racoţi, ce îşi aduseră diviziunea de călăreţi la Craiova în orele cele mai critice', vegetă uitaţi de toţi şi ameninţaţi de ruină. Pe C. Alexandrescul, ce îndoctrina compania lui Zalic spre a susţine ordinea şi pe alesul naţiunii, nu-1 cunoaşte nimeni. Grigore Zossima, ce rămase fedel constituţiunii sau principelor proclamate în Islaz, fu întotdauna tractat de retrograd şi insultat cu numele de „boier“; pe răposatul Negulici, pentru că fusese iniţiat întru a susţine ordinea şi nu abandona principele sale în contra anarhiei, nu-1 mai iertară până nu muri: din „suflet negru“ nu-1 mai scotea puii de viperă. N. Russo ce, în capul a sute de săteni, întâmpină pe oştenii regeneraţiunii între Caracal şi Craiova spre a da o putere morală lui Heliade şi Magheru, în contra încercărilor de anarhie, şi care, dimpreună cu sătenii săi şi cu preotul Şapcă, susţinură pe Heliade şi Magherul de a se opune decretului scandalos şi fatal din Craiova2 şi care conservă atâtea ducumente şi le edită spre a lumina opiniunile românilor, fu mai întâi criticat aspru de Steaua Dunării-, hoţii recunoscuţi şi privilegiaţi în hoţie strigă turbaţi asupra lui. Romanescul, ce fu secretarul Câmpului regeneraţiunii şi care în Craiova contrasemnă decretul apărător drepturilor proprietăţii după legile în fiinţă până la nouăle legiuiri, întâmpină două descărcaturi de pistoale la ’48, în strada Colegiului, şi astăzi zisul de sine Român îi face onoarea de a-1 acuza, de a-1 calomnia în public pentru că a cutezat a dejuca cabala de peste Olt, din 1854, pentru că a cutezat să ardice un colţ al vălului 1 Vezi, din Memonurile intime publicare în dosarul editat de d. N. Russo, pag. 60 până Ia 64. 2 Vezi aceleaşi Memoriuri, pag. 60 până la 64. 424 ION HEl.IADE RĂDUI.ESCU ce acopcrea maşinaţiunile străine, văl ce astăzi deveni foarte transparent. Cu un cuvânt, Ipăteştii, din cari unul muri în străinătate, toţi câţi mai ţiu la principele lui 1848 din 9 iuniu, toţi anticii — nu ai lui Heliade, ci ai Adevărului istoric, ai drepturilor Patriei - sunt persecutaţi şi batjocoriţi de ciocoi ciocoilor, de furii patentaţi, sunt ameninţaţi prin toate mijloacele şi însuşi cu incendiul (întrebaţi pe târgovişteni). Unde, din contra, toţi actorii dramei din Ieşi şi din Bucureşti (după cum o numeşte răposatul Grigoriu Ghica), al căruia suflător era Puterea străină şi ocultă ce ne-a dospit toate zaverele, toţi complicii lor, unii avură domnia şi ministerele Moldovei, alţii fură protegiaţi în străinătate spre a degenera cauza justă şi a face de a se lua un ’48 drept altul, fură acreditaţi spre a spiona ministerele, spre a amăgi junimea generoasă şi oamenii creduli, spre a-şi însuşi toate principele, toate ideile ce au ieşit din sânul societăţii secrete de români, spre a descredita pe autorii lor şi spre a turbura astfel minţile cum să se încurce orice şir istoric şi să fac a pieri orice adevăr. Decizia ce a fost luat Rusia după sfatul unui fanariot de a desfiinţa ierarhia boieriei, ce i s-a opus întotdauna planurilor de uzurpare, şi mai vârtos la 1821, la revizia Regulamentului, la 1836 şi la prepararea unui 1848 cu totul românesc, fu în fine cotisomată cu cea mai mare abilitate. Scopul i s-a împlinit. De astăzi nu mai sunt chemaţi a guverna ţeara cei ce cunosc ale ţărei, cei ce au trccut prin toate gradele ierarhiei, împlinind ani îndelungaţi diverse foncţiuni. Junii neîncercaţi pot cu mult mai facil fi tentaţi şi amăgiţi, şi împinşi spre a comitc erori nereparabili. S-apoi ce vendictă neauzită! Stăi! Parcă ar fi zis fostului Domnitor Alexandru Ghica: „Tu te-ai aflat spre a susţine atât de decis drepturile României? Pe tine dar te voi alege spre a le da cea după urmă lovitură!“ ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 425 Astăzi veni timpul spre recompense tutulor acestor * turburători ele idei şi de principe, tutulor celor ce cred că uciseră moralmente pe oamenii Naţiunii; astăzi pe mâna lor se deteră amândouă ţările; ei se înţoală astăzi cu manta patriotismului, ei singuri îşi pun, ca nişte coarne, torţele guerrei civili ce le numesc razele geniului, ei au încălicat pe trestie şi cred că zboară pe aripele Progresului. Turburaţi şi mâncaţi ţârele, luaţi-vă salariul, puilor de ciocoi ce aţi adus ciocoismul în culmea lui de sfrunterie, că mult aţi servit şi în cele de la Brăila şi în cele de la 1848, şi în străinătate Doamnei ce v-a recrutat şi v-a protegiat: aţi adus, cum astăzi j sub mâna ei de plumb şi de fier, să geamă ca niciodată, strivită, România. ■■-ip * fi Aşa, doi 1848 fură ca doi 1821, unul se începe din 9 iuniu ' şi vine de peste Olt, şi altul din 11 iuniu şi venea de peste Prut. IPână a-i distinge noi, i-au distins încă de la început filii piericiunii: unul fu al regenerării şi altul al pieirii. Un duel de moarte este între dânşii. Care din amândoi va învinge? Acela, 4' fireşte, în partea căruia vor trece românii. Pe care din doi ai 'fî blestemat, domnule I. Oteteleşene? Pe cel din 9 iuniu? Insă la W principele lui ai contribuit mult şi ca membru al Soţietăţii * filarmonice, şi ca unul din protagoniştii opoziţiunii de la 1836, . ce va face epocă în analele patriei. Insă cel din 9 iuniu îşi avu , leagănul pe marginile Oltului şi Îţi e frate (pentru că tot fiu al JR Oltului eşti), şi frate mai june, pentru că Ia conceperea lui ai ^ fost unul din cei ce s-au oferit spre a-i fi naşi la baptesma lui * în apele Oltului. Pe care din doi ’48 binecuvântaţi, o, pui de vipere, voi, puilor de fanarioţi şi de renegaţi, voi, ciocoilor ce iar aţi rămas Ifcu buzele înfiate şi îmbiaţi turbaţi ca să ajungeţi la putere? Pe Cel din 9 iuniu? Insă ce a fost d-amestic între el şi voi, decât 426 ION HEI.IADE RÂDUI.ESCU ca să omorâri pe oamenii lui? Ce a fost d-amestic între părinţii voştri şi Tudor decât ca să-l uciză şi să persecute pe credincioşii lui? Care principe de la ’48 susţineţi şi profesaţi? Pe cele din Constituţia proclamată în Islaz? Insă când aţi lucrat la dânsele? Când nu le-aţi combătut, parodiat, paralizat şi degenerat şi în ţeară, şi în străinătate? Când aţi fost amici celor ce le-au elaborat, le-au profesat, le-au proclamat şi susţinut şi conservat, în toată curăţia lor? Iar de binecuvântaţi şi plângeţi pe cel din 11 iuniu, al căruia semnal fură şase descărcări de pistoale în alesul naţiunii, arunci Dumnezeu să vă ierte păcatele, că furăţi şi voi o dată sinceri. Pe acesta, pe cel din 11 iuniu binecuvântaţi şi plângeţi în faţa lumii când vă scoaserăţi, în fine, masca fără nici o teamă; acestuia ii celebraţi aniversarea, din an în an, şi în numele lui înjuraţi pe toţi câţi nu v-au lăsat a vă realiza zavera şi a mânca bunul ţării ca cei din Moldova consorţi ai voştri. Românilor toţi, câţi aţi susţinut ordinea şi Constituţia din 1848 al vostru, şi voi mai vârtos, câţi aţi fost persecutaţi şi închişi prin Colţea, prin Văcăreşti, prin Snagov, Turnaviţi şi Ariceşti, voi amicii şi discepolii mei, care 1848 aţi ajuns a susţine, pe cel din 9 sau pe cel din 11 iuniu? Nu-i vedeţi acum distinşi şi în duel de moarte? Nu vi s-a luat vălul de la ochi? Ce căutaţi între Prodanii de la 1848? Bărbaţi ai legilor, nu ştiţi că patria noastră nu e nici păgână, nici judană, ca să aibă dreaptă şi stângă pentru filii săi, că patria noastră e o mamă creştină, ai căria filii cată a-i precede şi a-i urma, ai căria filii cată a o încongiura? E vreo diferinţă astăzi de principe între filii patriei? Au doară nu toţi au adoptat principele Constituţiunii de la 1848 şi le susţin cu aceeaşi abnegaţie? Cine mai este astăzi pentru servitutea ţiganilor? Cine pentru cenzură? Cine pentru protectoratul exclusiv al ţarului? ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 427 Cine pentru neresponsabilitatea miniştrilor? Cine pentru neegalitatea înaintea legii? E Cine în contra contribuţiunii generali? îi Cine în favoarea călugărilor greci? fc Cine în contra instrucţiunii generali şi sănătoase? K Cine în favoarea sumelor luate pe nedrept de la 1847 încoa? Nu vedeţi că cearta nu e pentru principe (căci, de câte ori a fost vorba de principe, toţi au votat în favoarea lor), ci pentru persoane, că cearta este pentru cine să ajungă la ministere şi la ţ. putere, că cearta e păgână, şi de aceea formă dreaptă şi stângă? B Veniţi, voi, toţi oamenii legilor, toţi oamenii ştiinţei, voi l profesorilor toţi, voi, preoţi luminaţi, capule al religiunii, Bchiriarhule, şi, cu Evangheliele şi cu istoria în mână, arătaţi că ■Patria e creştină şi n-are dreaptă şi stângă pentru filii ei; înfrăţiţi condiţiunile, arătaţi lumii pe ciarlatanii ce zbiară nepedepsiţi, cu torţele guerrei civile în mână, mântuiţi ţara de ciocoii ce ştiu ţ ;* franţuzeşte, mântuiţi-vă pe voi înşivă. £ 1859 ? N-a trecut încă anul acesta şi abia l-am putea descrie pe ¡jumătate; şi a-1 devanţa cu şase luni ne e teamă că nu vom fi înţeleşi decât numai de cei ce l-au preparat şi l-au rasolit, nu f Sjjîn apă, ci în lături. ' ’’ De multe ori v-am spus, românilor, cu doi şi cu trei, şi cu ■fcece ani mai nainte, cu cine era să aveţi d-a face şi că vă pre-| i r paraţi singuri a vă veni pe cap, şi m-aţi considerat, m-aţi tractat j d pim niciodată n-aţi tractat pe voitorii voştri de rău. Ce ţi-am • făcut, o, popole şi domn al meu? Acum nu-ţi mai pot spune teici câtc pot vedea că ţi se va întâmpla mâine; să dai singur cu ,capul de idolii tăi şi, când îţi vei sparge capul de picioarele lor *de arai îă, şi de mâinile lor de fier, când în loc de balsam ţi se ;#a turna pe cap oţet, atunci, cu păţirea, vei învăţa minte. Acum âtâta îţi pot spune, că ne aflăm în doi 1859. Junii din Paris, 428 ION HELIADE RĂDUI.ESCU ce în iarna anului 1858 ascultară lecţiunile mele de literatură română, vă vor încredinţa, românilor, că altul era 1859 cc se prepara în sânul României, şi altul cel preparat în căldarea farmecelor diplomaţiei, şi aclamat de complicii cabalelor din 1821 şi din 1848. Drama e tot aceea, autorul şi suflerul toi acela; victimele însă mai numeroase, spectatorii mai speriaţi, pentru că văd un Ipsilante iar, minus gradele şi talentele aceluia. * După acestea toate, parcă ar ajunge cineva a zice: „Spre cc dar atâtea lupte şi sacrificiuri căci, până în fine, tot voia inemicilor naţionalităţii noastre se împlineşte. Tudor fu ucis şi credincioşii lui persecutaţi. Câţi s-au opus la articolele contra-naţionali ale Regulamentului, nu mai sunt; câţi au protestai la 1836 formal în contra uzurpării autonomiei au fost persecutaţi până au zis mea culpa; câţi au ieşit cu alt 1848, spre a se opune celui din Moldova, au devenit victime şi nu vor mai vedea zi albă până ce nu vor deveni renegaţi şi nu se vor pune sub stindardul SteaueiDunării, al căruia general e un împieliţat Rodin? Dacă aşa ne-a fost soarta, mai bine să plecăm capul şi să ne supunem ei.“ Această judicată coprinde o mare parte de adevăr, însă nu adevărul întreg, nu adevărul de amândouă părţile. Puterea materială, unită cu puterea intrigelor şi cabalelor, e o putere formidabilă în contra căreia cel mic şi debil nu poate sta; însă şi puterea morală, puterea Dreptului devine cu atâta mai tare şi mai învingătoare cu cât va fi mai împilat cel drept; porţile şi tăriile iadului nu pot nimic în contra ei. A murit asasinat Tudor, în adevăr; însă din sângele lui a renviat ca din mormânt domnia pământeană şi, cu emanciparea de fanarioţi, se mai uşură naţia de cabalele diplomăţici din afară. Au căzut boierii ce au protestat în contra articolului fraudulos al Regulamentului, însă de la 1836 dată declinul ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 429 protectoratului exclusiv. S-au sacrificat ca nimeni şi materiale-mente şi moralemente Heliade, Magheru şi Tell, opunându-se lui 1848 ce venea de peste Prut, însă politica ce au inaugurat ci la 9 iuniu, în Islaz, fu adoptată de Europa întreagă, aduse răzbelul din Crimeea şi cădera protectoratului exclusiv. Puterea materială e ca şi securea ce se rumpe tăind arburii şi rumpând oase. Victimele ce s-au pus înaintea securei moscovite, prin decizia şi devotamentul lor, prin corpurile şi sufletele lor au făcut a se mai fatiga cel puţin braţul ce, mai mult de un secul, neîncetat bate asupra drepturilor noastre. Rusia a triumfat întotdauna; însă şi românii nu mai sunt astăzi ceea ce era la 1820. Fără victimele ce s-au sacrificat, ei astăzi n-ar fi avut conştiinţa de şinele, n-ar fi ştiut ca şi la 1820 ceea ce du fost şi ce ar fi. Vocea ce cânta dimpreună cu junimea: Din gloria străbună De am căzut, ne-nalţă. De am uitat unirea Ce-i întărea-ntru toate, Acum ne fă uniţi! Să ştim c-avem dreptate, Să ştim ce, cine suntem; Ş-aşa să nu se uite O naţie mărită Ce-am fost şi ce-amfi noi. Vocea aceea, deşi astupată adesea, n-a strigat însă în deşert. Naţia întreagă astăzi e deşteaptă, ştie cine a fost şi ce ar putea deveni; se agită până la unul, aspiră la un viitor demn de dânsa; de se rătăceşte, culpa nu e a ei, ci a celor ce au luat iniţiativa a o conduce; în credulitatea ei de a se încrede însuşi puilor de 430 ION HELIADE RĂDUI.ESCU fanarioţi cc vin sub mantă de românism, în acea credulitate însuşi stă tot meritul ei de popol bun, mlădios şi energic. Securea moscovită s-a rupt lovind în atâtea victime române şi acele victime ar fi fost cu mult mai puţine şi sângele lor ar fi fost cu mult mai fecund dacă la acea secure nu s-ar fi oferit filii piericiunii, ce se zic Partit naţional, nu s-ar fi oferit -zic - drept coadă la secure. Prin români astăzi Rusia bate pe românii adversari ei1. ANEXE No. 1 După mai multe campanie trecute, Rusia spera, în fine, că cu răzbelul ce declară Turciei la începutul acestui secul, venise şi ora de a incorpora în statele sale Moldo-valahia, după care dorea atâta. Răzbelul însă ce îi declară Napoleon I o nevoi să încheie o pace cu Turcia, şi cu toate că acea pace ar fi acceptat-o Rusia cu orice preţ, dibăcia însă a ei, secondată de trădarea lui Moruz, o făcu să se aleagă cu Basarabia, de unde se aştepta a pierde tot fructul acelei campanie. După tractatele de la 1815, Rusia puse la calc şi nu uită nimic de a se recompensa ca niciodată de tot ce pierduse în Principate şi în Turcia la 1812. Eteriele greco-slave lucra cu energie sub egida ocultă a Rusiei şi pretutindeni, şi mai vârtos în Principate, făcea propagandă mare. Timpul izbucnirii veni la 1821 şi, de unde se aştepta ca Tudor cu boierii ţărei noastre să facă cauză comună cu Ipsilante, trimisul ei spre a deschide drum neted prin mijlocul revoluţi linilor, oştilor Rusiei; de unde credea că, ele astă dată, nu-i mai scapă Principatele pe care le credea adormite şi oarbe în amorul ortodoxiei lor, Tudor cu boierii ţărei îi dejucă planul. 1 Vezi şi anexul no. 4. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 431 Principatele, în loc de a cădea sub Rusia, din contra, îşi deteră domni pământeni şi se puseră pe reforme regeneratoare. Ciocoii şi fanarioţii, ce fugiseră la venirea turcilor, nu cutezară a mai reintra în ţeară şi mult steteră prin străinătate. Unul dintre fanarioţi, ce fusese ca o mână dreaptă muscalilor în eteriile greco-slave, fugind din ţeară, se dusese drept la Petreburg. Acolo, când fu întrebat asupra celor întâmplate în teara noastră, asupra surprizei ce Tudor şi boierii făcură Rusiei, acesta, ca vechi în Ţara Română, ca ştiitor de toată puterea şi defectele ei, zise la ministerul Rusiei şi dete şi un memoriu prin care se arătă: „Până când în ambele Principate va exista instituţia boieriei, Rusia totdauna va afla o opoziţei dintre boierii bătrâni, cel puţin ascunsă dacă nu de faţă, la împlinirea planurilor sale“. Cabinetul Petreburgului pricepu aceasta din experiinţă şi de atunci projeră a desfiinţa această instituţie. în adevăr, cunoscuse fanariotul cine era aceia cari susţinuseră prin atâtea -nevoi existinţa acestor ţăre. De la un timp încoa, conchistele cu forţa nu mai era facili, şi oricâte se mai fac, nu pot fără a se prezenta cu nume onorabili de civilizatoare popolilor, de umanitate, de supunere de bunăvoie şi spontanee; la acestea Se cer propagande, îmmulţirea prozeliţilor, promiteri mari, ajutoare ale capilor ţărei şi semnăturile lor. Un ofiţer vechi, ce prin servi ţiu de mai mulţi ani a ajuns la gradul de major, şi e deja major vechi, anevoie se vinde :ntru gradul de colonel, oricât de mlădios ar fi, când ştie că timai un pas mai are de a face până a avea rangul propus; unde un sublocotenent, oricât de onest ar fi, este de două ori tentat F.ipre a fi amăgit, întâi din neexperienţă ca june, şi al doilea de rangul naintat ce i se propune. Asemenea, un logofăt mare, un Şbrnic (şi logofăt, şi vornic, nu ajungea cineva facil de june, căta # se cărunţi în serviţiurile ţărei), un logofăt zic şi vornic nu-şi pune atât de facil numele sau semnătura pentru un rang sau 432 ION HEI-IADE RĂDULESCU post ce aşteaptă deja din dreptul său, unde un logofeţel, un foncţionar subaltern se poate cumpăra pe nimic. Cu masca egalităţii se întruduse dar în Regulament ca boiernaşul de judeţ să aibă acelaşi vot cu banul şi vornicul învechit în serviţiurile ţărei. Intr-o adunare generală dar, compusă de 80 sau de 190 de deputaţi, putea o putere ce influe în ţările noastre a-şi face o majoritate cu sacrificiuri foarte mici: promite zapciului isprăvnicia, promite unui Sarsailă ce n-a fost în nici un serviciu, pronii te-i un minister, câ-ţi vinde şi pc Dumnezeul ce nu-1 are. Promite însă unui vornic rangul de ban, sau unui logofăt rangul de vornic, că vei afla daca nu într-unul, în altul, dificultăţi. In generala adunare dar, de revizie a Regulamentului, trei bani, doi vornici şi doi logofeţi se aflară cari să zică nu când a fost vorba de pierderea autonomiei; şi din atâţia deputaţi ce veniseră d-afară nu se aflară nici unul. Când bătrânii au prestigiu şi sunt ascultaţi într-o naţie (şi cu bătrânii în politică se înţelege foncţionarii vechi, ce au trecut prin toate gradele şi fazile ierarhiei), când aceştia sunt onoraţi şi ascultaţi, acea naţie cade mai anevoie în erori. Rusia de acei bătrâni se puse cu dinadinsul a ne lipsi, ca să dea ţara pe mâna neîncercaţilor spre a o da de mal, amăgindu-i. In toată lumea, fiecare om, fiecare familie, fiecare naţie e geloasă de drepturile sale, daca are drepturi: nimeni nu le sacrifică facil. Şi daca cuiva îi este iertat de a-şi apăra drepturile sale particulare, cât oare nu e de iertat şi de onorabil de a-şi apăra drepturile comune ce sunt nu ale unor familii, ci ale filiior patriei în genere. Boierii vechi era cu atât mai onorabili cu câl că fiecare, apărând drepturile băniei, vorniciei, logofeţiei etc. etc., ei nu apăra nişte drepturi ale lor din naştere, sau ale familiei lor, ci ale acelor ranguri la care astăzi era unul şi mâine ajungea altul, tot dintre români, fără excepţie de condiţie socială. Un mitropolit, un episcop, când apăra drepturile arhieratice, nu-şi apăra drepturile sale, ci ale postului arhipăstoral la care astăzi ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 433 este el, şi mâine poci fi tu. Este râu când la arhipăstorie nu mai pot ajunge filii patriei, cum ajunseserăm sub fanarioţi şi precum au ajuns bulgarii. Este rea starea în care au ajuns basarabenii, bucovinenii, transilvanii şi bănăţenii, unde la primele posturi nu mai pot ajunge românii. Dc nu era boieri români, când intră lpsilante, Rusia n-ar fi întâmpinat pe Tudor în contra planurilor sale. Complotul ci dară de aci înainte fu în contra accstci rămăşiţe a boieriei, ce a produs întotdauna pe apărătorii decişi şi experimentaţi. Instituţia aceasta fu aşa de înţeleaptă, încât şi străinii, de ajungea a străbate rangurile sale, ajungea să aibă acelaşi zel şi, de multe ori, mai mult decât mulţi pământeni. Cine nu cunoaşte devotamentul faimosului în dreptate şi în faceri de bine banului Ghica ce susemna cu boierii pământeni la înfiinţarea republicei danubiene? îmi plac mulţi din junii de astăzi şi le laud mult generoasele aspiraţiuni; le doresc înaintarea; doresc a-i vedea, de aş trăi, pe dânşii ocupând locurile celor bătrâni: însă nu astăzi, să ferească Dumnezeu! Ci încet-încct, din grad în grad, peste zece ani. Vai de oştire ar fi când, d-odată, un sublocotenent s-ar face colonel, şi vai de ţară ar fi, prccum şi este, când pe unul care n-a fost subtadministrator, l-ai vedea d-odată administrator, director de minister şi însuşi şi ministru. Nu, ci îndărăt la locurile voastre, junime ammuţată de străini. No. 2 Programa mişcării adevărate române, sau contrazaverei de la Izlaz, era deja preparată cu proclamaţia cunoscută, cu scrisoarea adresată către domnitor, alesul naţiunii, şi cu ruga Ce o didei de cu seara preotului Şapcă spre a o citi după ¡Sanctificarea apei şi după profeţia lui lezechiel, cap. XXXVI 1. Reproducem aci scrisoarea către domnitorul George Bibescul, astfel cum s-a publicat în franţozeşte în Memoim, pag. 80 şi 81, cum şi ruga recitată de preotul Şapcă. Marin sa 434 ION HELIADE RĂDUI.ESCU domnul Bibescu, dc va avea originalul în româneşte, cum şi peotul Şapcă, de mai conservă originalul, vor face un serviţiu istoriei de le vor da publicităţii. Noi le-am pierdut; căci fraţii căuzaşi ni le-au furat la 19 iuniu, dimpreună cu tot ce am avut în cameră, şi vestminte şi arme, când Prodanii din 1848 se înţeleseseră cu Odobescul să ne omoare. Scrisoare către Domnitor în numele popolului român Măria Ta! Mişcarea ce agită pe Franţa şi Germania se simţi în toată Europa şi nu întârzie de a pune în neastâmpăr România. Popolul român, disperat de lungele-i suferinţe, locuitorii Capitalei, speriaţi de venirea comisarului rus ce totdauna a fost înaintemergător de turburări, speriaţi încă de un complot străin diabolic, urzit spre a turbura pacea publică prin beţia patimelor, se văzură nevoiţi a lua parte la o mişcare naţională de apărare şi de principe. întreprinderea fu improvizată şi spontanee; căci Măria-Ta nu mai fuşi în stare de a opune forţa şi energia necesarie la intrigele străine1. Jos însemnaţii, temându-se ca mişcarea să nu degenereze în anarhie, văzând că opinia publică se concentra împregiurul lor, se determinară a se pune în capul unei mişcări regeneratoare, al căria scop este de a manţine ordinea, proclamând dorinţele popolului prin proclamaţia ce se alătură aci. Aceasta cheamă pe tot românul de a lua parte la fapta regeneraţiunii, şi mai vârtos pe Măria-Ta. Considerând că mâinile Măriei-Tale (prin trădarea oştirii din Capitală) nu sunt în stare de a ţine frânele guvernului, jos însemnaţii, spre a-şi putea împlini misiunea, se văzură în 1 Aluzie la neascultarea oştirii la cazarmă. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 435 inevitabila necesitate de a lua, prin interim, o sarcină foarte grea şi se constituiră în Guvern provizoriu. în numele dar al popolului român, ei au onoare de a comunica Măriei-Tale manifestaţia naţională şi Constituţia ce este bazată pe vechile noastre legi şi datine; şi invită pe Măria-Ta, ca pe un ales al naţiunii, de a asculta vocea Patriei şi de a te pune în capul acestei mari întreprinderi. Prin consimţământul Măriei-Tale, prin semnătura Măriei-Tale pusă asupra Constituţiunii, popolul va fi rasigurat, creditul Măriei-Tale va fi restabilit, şi prin urmare puterile Măriei-Tale vor fi restaurate. Jos însemnaţii n-aşteaptă decât răspunsul Măriei-Tale şi îndată ce vor avea fericita şi mult dorita ştire despre consimţi-mentul Măriei-Tale şi vor fi convinşi prin probe de ajuns despre sinceritatea inimei Voastre, îndată vor înceta de la a lor sarcină şi se vor stima ferici de a avea şi a împlini ordinele Măriei-Tale. Membrii Guvernului provizoriu: Hiereul Şapcă, I. Heliade, Chr. Tell, Ştefan Golescul, N. Pleşoianul. Islaz, din Câmpul Regeneraţiunii, 9 iuniu 1848, no.l. Ruga recitată de preotul Şapcă Dumnezeule al puterii şi al dreptăţii! Ochiul tău este asupra noastră; caută şi vezi popolul tău în genuche înaintea Evangheliei şi Crucii Tale. Dumnezeiasca Ta dreptate o cerem cu toţii. Auzi şi binecuvântează ruga noastră. Dă popolului român tăria în braţele lui, şi inemicii tăi vor fi învinşi. Revarsă în sânul lui Curagiul, în inima lui blândeţea şi în mintea lui spiritul înţelepciunii şi al ordinii. Dumnezeule al luminilor, tu ai înălţat odinioară coloana de foc spre a conduce pe Moise în deşert. Fă, Doamne, ca ângelul bunelor consiliuri să descinză în mijlocul acestui popol şi să ne conducă pe căile tale. Binecuvânta din înălţimea cerurilor 436 ION HEI-IADE RĂDUI.ESCU stindardele noastre corunate de crucea Filiului Tău prea dilect; fă-le a vântula pe calea ordinii şi a adevăratei glorii. Doamne Dumnezeule, Fiul tău prea dilect fu trimis în sacrificiu pentru mântuirea oamenilor; în marea sa dragoste pentru cei scăpătaţi, deveni însuşi anatemă spre a îndumnezei pâinea şi vinul ce se fac prin travaliul neavuţilor; deveni prada morţii ca să dea viaţă şi libertate oamenilor. Acelaşi eşti, Dumnezeule: la tine sunt victoria şi libertatea; scapă şi mân-tuie pe tot omul ce sufere; realţă şi vivifică pe acest popol ce moare ca să dea nutriment şi viaţă împilătorilor săi; mân-tuieşte-1 de abuzurile ce au tras împilătorii şi din însuşi virtuţile lui; scapă-1 de abuzurile clăcei, din noua şi infama iobăgie necunoscută părinţilor noştri, de angaria drumurilor, de toate impunerele faraonice şi de oricare împilare, violaţie şi nedreptate. Dă-i înapoi timpul şi locul cu care tu ai dotat pe om; fă-1 a se bucura de dreptul travaliului său. Uşurează, Dumnezeule, un popol strivit de suferinţe; scoală-te, Doamne, şi fă să te cunoască în adevăr lumea că tu eşti Dumnezeul laborioşilor, şi al tot omului ce se apropie de tine prin travaliu; căci tu eşti Creatorul şi prin travaliu ai dat ca să devenim şi noi creatori; travaliul e adevărata rugă ce tu exauzi şi binecuvinţi, făcând-o a spori. Arată-te că tu eşti părintele scăpătaţilor, orfanilor şi văduvelor, consolatorul celor împilaţi. Nu chemăm decât numele Tău, nu cerem altă lege decât Evangheliele Tale. Fiul Tău a promis celor împilaţi dreptatea, celor flămânzi pâinea, celor contristaţi consolaţia; dă fiilor bunurile lor, pâinea lor, după dreptatea Ta, şi fie ca spiritul consolaţiunii şi al adevărului să lumineze minţile lor. Bucurându-ne de lumina şi de dragostea Ta, de dreptatea şi de puterea Ta, te vom glorifica, o, de trei ori sânt; căci a Ta este împărăţia şi puterea şi gloria, a Tatălui, şi a Fiului şi a Sântului Spirit, acum şi totdauna şi în secolul secoliior, amin. F ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 437 No. 3 Despre cum s-a format Comitetul revoluţionar la 1848, cum dintr-însul s-a ales comisia executivă de trei membri: Ion Ghica, A. G. Golescul şi N. Bălcescul, despre planul şi instrucţiunile comisiunii, despre câte s-au întâmplat la Izlaz, Caracal şi Craiova, citească-se-n Mémoires sur l'histoire de la Régénération Roumaine de la pagina 29 până la 108, cum şi în dosariul publicat de d. N. Russo, de la pag. 16 până la 64. Reproducem aci cele ce se întâmplară după ajungerea de peste Olt a Iui Heliade, Tell şi Maghieru ca membri ai Guvernului provizoriu: în seara (a ajungerii lor în Bucureşti, Ia 16 iuniu), membrii Guvernului se adunară dimpreună cu miniştrii la palatul f administrativ spre a se ocupa despre măsurele ce era a se lua spre asigurarea ordinii şi păcii publice. Prima hârtie care li să înfăţişă fu demisia lui C. Riisetache şi I. Brătianu, ce era deja 1 t numiţi ca secretari ai Guvernului (cu vot deliberativ). Această ; *>' purtare neaşteptată produse o impresie nemulţumiroare întru toţi membrii, ce se deciseră a nu accepta această demisie. Fu însărcinat d. Tell a se înţelege cu dânşii. Odobescu împlinea foncţiunile de cap al oştirii; între ; jH măsurele ce se luaseră, se propuse de a se uni toată oştirea în Capitală. Odobescul se opuse la aceasta, zicând că frontierele ■ 4 şi carantinele nu puteau să rămâie dezgarnite. I se dete mijloace de a întâmpina provizoriu această necuviinţă (prin dorobanţi); el însă avu atunci sinceritatea de a spune pe faţă că nişte f Ék. asemenea măsure ar desplăcea Rusiei, şi că el, vechi ofiţer din t î armata Rusiei, nu putea face să supere întru nimic această i- putere. Atunci i se făcu observaţia că vorbele sale nu sunt ale ; unui bărbat al mişcării şi al Constituţiunii, şi că, prin urmare, ar fi şi mai onest din partea sa de a se trage din serviţiul unei t, \ asemenea mişcări ce în general nu poate plăcea Rusiei. El însă R răspunse că demisia nu şi-o dă, şi postul său îl va susţine cu sabia. WBm i» 438 ION HELIADE RÂDUI.ESCU A doua zi, 17 iuniu, Teii văzu pe C. Rusetache şi pe I. Brărianul, şi le aduse aminte că, după îndatoririle luate, membrii Comitetului revoluţionar nu putea să-şi dea demisia până ce nu va conduce mişcarea la capătul său. Apoi, între-bându-i despre motivele ce îi făcu a se retrage din Guvern, răspunsul tot le fu că nu putea să fie la un loc cu membrii din cari se compunea Guvernul. Tell le zise iară că n-au despre aceasta cuvânt, căci toţi membrii era dintre consoţii lor, din acelaşi comitet format înainte de revoluţie, şi că membrii aceştia n-au ajuns la putere nici prin forţă, nici prin intrige, căci ei era peste Olt pe când Guvernul fu aclamat; şi că, fiind venit în Capitală abia de o zi, nu au avut timpul de a face nici un act, bun sau rău, ca să atragă sau să piardă opinia publică şi că, prin urmare, Rusetache şi Brătianu rău fac de se retrag din Guvern când odată îşi avea îndatoririle lor mai nainte de mişcare, cu aceleaşi persoane ce se afla atunci la putere. In fine, le zise că acela nu e un cuvânt de ajuns de a zice că nu pot să fie la un loc cu nişte oameni căror, până aci, n-avea nimeni a le împuta nimic, cari fuseseră aclamaţi spontaneu prin opinia publică, cari fuseseră ieşiţi din sânul aceluiaşi Comitet revoluţionar şi cari profesa aceleaşi principe şi era cunoscuţi din viaţa lor trecută. Rusetache şi Brătianul rămaseră în decizia lor' şi tră-gându-se, ziseră lui Tell cu un aer profetic şi adică amical: „Noi îţi dăm consiliul nostru să nu mai dormi de astă-seară la palat“. Tell nu putea nici într-un chip să-şi explice acel consiliu din partea unor amici atât de reci. Nu trecu o zi şi reacţionarii formară un club ce se zicea că era al proprietarilor şi care era a sc aduna în sala lui Momulo, la 19 iuniu. Seara, la 18 iuniu, cinci indivizi se prezentară la palatul administrativ; aceştia veniră în numele proprietarilor 1 Nu era vorba că s-ar fi schimbat Heliade, Tell şi Maghicru, ci că aceştia nu împliniseră programa, dată de comisia executivă de trei, de a începe mişcarea prin prade şi violaţiuni. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 439 | cu nişte reclamaţiuni de tot sofistice, acuzând Guvernul că ar ? fi ineniic al proprietăţii.1 Odobescul era de faţă şi schimba la ţ semne de înţelegere cu acei cinci mandatari. în van câţiva din | membrii Guvernului (şi mai vârtos Heliade şi Maghieru) îşi punea toate puterile d-a le demonstra că sunt amăgiţi dumnealor şi că nouălc reforme n-avea de baze decât respectul Către proprietate. Mandatarii cunoştea foarte bine adevărul, ei ». înadins se făcea că nu-1 pricep (căci căuta înadins cearta). Când * : se retraseră, unuia dintr-înşii îi scăpă din gură ameninţarea: ■ „Mâine, domnilor, vom veni cu o deputăţie mai numeroasa'. ţ Pe când era a se retrage p-acasă membrii Guvernului, Odo- : ţip bescul propuse că a doua zi, duminică, voieşte a prezenta la Guvern pe statul major şi pe ofiţerii ce se afla în garnizoană în Capitală. Spuse că această înfăţişare se va face la 12 ore şi adaose că guvernele trecute avea învăţul d-a face pe ofiţerii s-aştepte în antecameră, ce umilea foarte mult oştirea. Rugă dar pe membrii Guvernului celui nou să binevoiască (propriele lui cuvinte) a se afla la ora arătată în sala cea mare a palatului spre a priimi omagele şi felicitaţiunile ofiţerilor şi spre a da probă de I regeneraţie în toate lucrurile. A doua zi, la 19, Heliade se duse mai nainte de ora 12 la ş.d. Câmpineanul. Când se apropie ora aceasta, Heliade căta a I se duce la palat. Toţi ofiţerii era deja şi adunaţi, cu Odobescul * în capul lor, mai nainte de ora arătată. Trecem câteva amănunte ce se pot citi în text. Venim la } ceremonia ce se prepara lui Heliade, Tell şi Maghieru. Înfăţişarea ofiţerilor se termină într-o dispută provocată înadins ca I Să amâne timpul, până când o voce se auzi: St l $ f 1 Cei acuzaţi de inemici ai proprietăţii era Heliade ce singur a strigat „respect Ia proprietate şi Ia persoane“ şi Maghieru care ajuta pe Heliade la Craiova de a se pune în contra decretului scandalos despre care vom u»rbi. 440 ION HEI,IADE RÂDU1.ESCU - Vin proprietarii! Atunci Odobescul, schimbându-şi tonul ce până acum avea ca un oştean către capii Guvernului, îşi dete un aer impozant şi, apropiindu-se de Heliade: — In numele proprietarilor - îi zise, apucându-1 de braţ -te arest, domnule..., cum şi dumneavoastră, domnilor membri ai Guvernului... Heliade se uită la Odobescul, luându-1 de sus până jos, şi-l împilă cu a sa căutătură, aducându-i aminte numai cu un gest întâmpinarea ipocrită şi servilă ce-i făcuse cu o jumătate de oră în capul de jos al scărei: — Ce era acea căciulă în mână şi capul gol şi plecat d-adi-neaorea, şi ce sunt gesturile acestea şi acel piept înfiat d-acum? Atât putu să pronunţe Heliade şi fu împresurat şi asalit de ofiţerii ce se încărcaseră spre a-1 ţine prins; Tell fu dezarmat şi luat de a fi şi dus la cazarmă. Maghieru, trăgând sabia, îşi deschise drum printre ofiţeri şi se duse a se închide cu doi din dorobanţii săi într-o cameră. Două companie sub comanda colonelului Solomon, ce veniseră şi sta în pândă în strada din dos, veniră repede (la semnal) şi se suiră în palat cu baioneta înainte. Zece din aceşti soldaţi fură pe dară puşi în camera unde era arestat Heliade (şi unde se afla şi Ştefan şi Nicolae Goleştii). Heliade încă nu-şi pierduse sângele său rece şi se puse a haranga pe soldaţi. Solomon străbatea prin toate şalele, căutând pe Maghieru şi dând ordine soldaţilor. Cum auzi pe Heliade vorbind soldaţilor, deveni furios. Nu se putea scrie în franţozeşte expresiunile colonelului Solomon, aci însă le dăm fedel din vorbă în vorbă: - Nu mai sporovi din gură, Heliade, zise colonelul, că pui de te leagă cobză. Pustele la ochi, copii! Atunci auzii cocoşurile „crrrâk!“ Şi, de unde eram în picioare, înaintea unei canapele, mă pusei jos, între ambii Goleşti. Pustele era toate la ochi şi îndreptate în mine... Ce ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 441 S-a mai întâmplat nu-mi aduc aminte: când s-au retras :: soldaţii, când şi cum am fost scos din acea cameră, nu ştiu. Memoria îmi revine; şi văzui că sunt în sala mare ce căuta spre curte. Să continuăm cu textul: Câţiva din amicii Constituţiunii, ce veniseră spre a asista la ceremonie (cum se zicea), scăpară pe ferestrele din planul de jos; alergară a trage clopotele, a da alarma şi a da de ştire popolului despre arestarea membrilor Guvernului său. în câteva minute, curtea palatului era plină: popolul aflua, alergând de ' toate părţile. Teii, liberat în drum prin multitudine din mâinile celor ce îl ducea la cazarmă, suia dimpreună cu cei mai cute-1 ’ zători cetăţeni scara palatului. Intr-o clipă, soldaţii fură scoşi ■ - ţi alungaţi din apartamente, prizonierii eliberaţi, şi Maghieru ieşi din camera unde se închisese. ■ f Trimitem pe cititor la paginile de la 113 până la 119 ale 1 p Memoriurilor despre istoria regeneraţiunii române, unde se coprinde uciderea de către soldaţi [a] celor nouă martiri, înmormântarea lor, arestarea lui Odobescul şi a lui Solomon, •darea lor în judicată, ccrcrea morţii lor de la popol, şi iertarea 'or. Continuăm de la paginea 119: Se ştie deja că C. Rusetache şi I. Brătianul, neînduplecaţi, ii dideseră demisia însuşi din prima zi a ajungerii din Craiova a membrilor Guvernului prozivoriu; însă îndată cum »dobescul şi Solomon fură arestaţi, C. Rusetache şi 1. Brătianul veniră de şinele, fără a fi invitaţi de nimeni, spre a-şi lua ifoncţiunile de secretari ce, cu trei zile mai nainte, le lepădaseră singuri. Guvernul îi îmbrăţişă cu mulţumire, crezând că ar fi fost amăgiţi şi că, întorcându-se de la eroarea lor, cu aceasta da ;0 probă de al lor zel pentru cauza publică. Rusetache, în aceeaşi zi, se puse a redige un act din partea ■ Guvernului prin care justifica pe Odobescul către popol. Foaia fs’f|- sa numită Pruncul îşi punea asemenea toate puterile spre acelaşi scop. 1. Brătianul îşi îndoia iar puterile şi cutczarea de a vedea 442 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU ziua şi noaptea pe Odobescul şi de a se consulta cu dânsul, oferindu-i serviţiuri în contra tutulor regulelor de arestare. Această purtare începu a deveni scandaloasă pentru publicul supărat deja. Popolul începuse a murmura; şi când Guvernul le făcu oarecare observaţiuni asupra purtării lor către Odobescul, ei ziseră că aceasta o fac printr-un sentiment dc generozitate ca către nişte inemici învinşi. Se numi o comisie de ofiţeri spre a judica pe Odobescul şi pe Solomon, acuzaţi din partea popolului şi a părinţilor [cclor] ucişi la 19 iuniu. Membrii Guvernului provizoriu şi mai vârtos Heliade, Tell şi Maghieru, fiind condamnaţi încă mai dinainte de agenţii cabalelor străine, fuseseră amăgiţi de a lăsa dincolo de Olt pe toţi volontarii, pe sătenii ce îi urma, cum şi cele două companii dc soldaţi, cum şi diviziunea fraţilor Racotă şi dorobanţii lui Maghieru, şi de a veni singuri în Bucureşti, încrezându-se în scrisoarea lui N. Golescul, veniseră a da de sine-le în cursă.1 A doua zi, după atentat în contra membrilor Guvernului şi arestarea lui Odobescu şi Solomon, cele două companii ajunseră în Bucureşti şi sc cazernară, ca mai fedele, în palat, spre a preveni de aci înainte la orice tentativă din partea conspiratorilor. Era de remarcat că C. Rusetache şi 1. Brătianul se tot formaliza şi făcea observaţiuni despre aceste semne de priveghere: nu le plăcea nicidecum să vază acei soldaţi împregiurul lui Heliade, Tell şi Maghieru. Intr-o seară, pentru nimic ajunseră şi la ceartă cu Tell, ce nu-şi putea explica acea purtare a lor. Intr-aceasta, cercetarea sau judicata lui Odobcscu şi a lui Solomon se urma. Solomon sc şi înfăţişase de două ori înaintea judicătorilor şi, după semne, începuse a se teme sau de o condamnare, sau de furoarea populară. Intr-o zi, ceru să 1 Vezi paginile 95, 96 si 97 din aceleaşi Memoriuri. ECHIUBRU ÎNTRE ANTITEZE 443 cheme pe Maghierii a veni să-l vază în camera unde era arestat. Acesta se duse spre a-1 consola şi a vedea ce avea a-i zice. In aceeaşi zi chemă şi pe Heliade şi, după ce termină cu dânsul, chemă şi pe Tell. Când aceştia, ieşind de la Solomon, se întâlniră, cu neastâmpăr se întrebară unul pe altul ce le-a zis Solomon. Acelaşi secret le încredinţase la câte trei, declarân-' du-le cu jurământ că el, fedel Constituţiunii, n-ar fi făcut niciodată cauză comună cu Odobescul daca acesta nu l-ar fi încredinţat că în conspiraţia în contra lui Heliade, Tell şi Maghieru se afla mai mulţi dintre oamenii mişcării, şi din aceştia numi pe Rusetache şi I. Brătianul. Acum, o altă acuzaţie veni la lumină, alte arestaţiuni căta Aa se face. Popolul crcdea că aceşti doi oameni, Rusetache şi Ij'jBrătianu, sunt în bună înţelegere cu membrii Guvernului. Spre ®:a se depărta dară de scandal, spre a nu da motive publicului - de a propune că se află dezbinări în Guvern, câte trei colegii $ f,Se deciseră a tăcea şi a priveghea de aci înainte la mişcările celor | f doi acuzaţi şi astfel să apere popolul de a cunoaşte o asemenea dezbinare.' Pe toată ziua, reacţia se organiza din ce în ce mai mult. obescul, prin mijlocirea lui I. Brătianul, se afla în relaţie cu Ibfiţerii regimentului lui Solomon. în cazarmă se urzea un nou complot spre a ucide pe membrii Guvernului şi a scăpa pe \jdobescul. însă două companii ce ardicaseră stindardul 'regeneraţiunii la Islaz se afla cazemate, cum am zis, la palat şi ; trecea de fedele şi decise de a apăra Constituţia şi pe oamenii Săi; cel puţin de ast fel le credea reacţionarii. Şi pe de altă parte, tunurile transportate de popol la palat îi ţinea în loc, cum să *nu cuteze a mai cerca ceva în contra Guvernului popular. Reacţionarii dar inventară cabala de a scoate afară ştirea ■mincinoasă că muscalii au trecut de la Focşani încoa, în ţară. 1 S-a văzut în căimăcămia din urmă câtă dezordine şi dezastre a I produs dezbinarea între membrii ei. 444 ION HEI .IADE RĂDUEESCU Guvernul, deşi era informat prin raporturile administratorilor de Buzău, de Brăila şi de Râmnic, şi cu toate că nu credea aceste ştiri, trimise însă curieri înadins spre a se convinge de adevăr. Brătianul ceru să se ducă el singur cu o misiune la Focşani şi se prefăcu că pleacă; Rusetache, pe de altă parte, veni cu o altă nuvelă pe care o califica el însuşi de pozitivă, că adică consolai englez din Bucureşti* priimise de curând proaspătă ştafetă din partea vice-consulului său, că ruşii au şi intrat în ţară. Mai toţi membrii Guvernului crezură pe Rusetache sau se făcură că îl cred, afară de Heliade, Tell şi Maghieru, ce auziseră pe Solomon. Nu întârzie a se întinde falsa nuvelă prin toată Capitala şi cei ce o propaga înadins (din partea lui Rusetache şi Brătianu) zicea că vine de la Guvern. Locuitorii se alarmară. Constituţionalii pierdea curagiul şi conspiratorii devenea mai cutezători; aceştia mai inventară înadins şi propagară ştirea că membrii Guvernului se prepara spre a fugi şi a lăsa Capitala. Publicul o ştia deja aceasta, când între membrii Guvernului nici nu fusese încă vorbă daca adică s-ar fi cuvenit sau nu a lăsa Capitala. Către seară, curtea palatului era plină de popol ce venea spre a nu lăsa adică pe membrii Guvernului de a pleca, în deşert unii dintr-înşii se încercară a încredinţa popolul că nici n-a fost vorba de vreo plecare a cuiva şi că Guvernul era decis a aştepta orice i s-ar întâmpla şi a manţine ordinea, stând împreună cu cetăţenii. Popolul întărâtat de conspiratori nu voia nici s-auză, nici să priceapă nimic. Era zece ore din noapte şi mulţimea încă nu se retrăsese de la palat şi câţi se retrăgea, ameninţa că se vor returna armaţi; pe de altă parte, conspiratorii se prepara ca, dimpreună cu soldaţii de la cazarmă, să vie spre a asali palatul şi a libera de acolo 1 Consulatul englez a şi protestat mai târziu formal despre această nuvelă ce Rosetache o împrăştie în numele consulatului. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 445 pe Odobescul. Atunci, membrii Guvernului începură a vedea -- necesitatea sau de a rezista, apărându-se în contra celor ce se prepara a veni asupra palatului (care ar fi adus o guerră civilă), ¡1 Sau de a se retrage şi a paraliza astfel cabala preparată. Palatul i; era bine apărat cu două companii şi cu tunurile şi victoria ar fi fost a Guvernului în contra conspiratorilor; însă în cazul acesta, Guvernul ar fi căzut în aceeaşi necuviinţă în care căzuse | Solomon la 19, făcând foc asupra cetăţenilor. Se determinară deci membrii Guvernului (mai vârtos după insinuaţiunile lui W Rusetachc şi Brătianu) a se retrage la Târgovişte şi a aştepta • acolo evenimentele. în întâmplarea aceasta, Guvernul păţi ca Don Basilio, din bun sănătos, îi scorniră că are friguri şi-l trimiseră să se culce la pat spre a se curăţi de dânsul. La 29 iuniu, în revărsatul ziorilor, membrii Guvernului cu vreo cincizeci din foncţionarii publici şi cu celc două companii, plecând la Târgovişte, luară drumul spre Câmpulung.1 Rusetache şi Brătianu, reuşind a li se crede invenţia despre ¡venirea muscalilor şi a aduce întru nevoie pe Guvern de a se ţretrage din Capitală, îşi împărţiră rolurile; Brătianul rămase în |Bucureşti, Rusetache se prefăcu că se retrage şi el cu Guvernul. ... După ce, dc lângă Târgovişte, luară drumul spre Câmpulung P şi naintând în munţi către Rucăr, C. Rusetache care ştia că nu f era picior de muscal în ţară, pentru că el inventase nuvela falsă, ţ. se puse a vorbi cu N. Bălcescul spre a-i cerca părerile şi a-1 iniţia I oarecum în intrigă. — Hei, Bălcescule! îi zise; s-a dus cu întreprinderea noastră. La Bucureşti s-a numit şi s-a instalat o căimăcămie de oameni ce nu sunt d-ai noştri; nu mai e nimic de sperat. însă ia să zicem 1 Câte li s-au întâmplat pe drum şi cele întâmplate în Bucureşti, unde | rămăsese D. Brătianul spre a scăpa pe Odobescul, se pot citi de la pagina 125 până Ia 198. 446 ION HELIADE RĂDU1.ESCU că visăm: să ne închipuim că popolul din Capitală se scoală din nou (ei puseseră la cale prin Brătianul, ce rămăsese în Bucureşti spre a răscula popolul şi a-1 face să aleagă pe Odobescul în capul Guvernului, incriminând pe cel retras de nevoiaş şi că au lăsai Capitala în orele cele mai critice), să ne închipuim că popolul se scoală din nou spre a răsturna căimăcămia şi a numi un nou Guvern provizoriu; cari ar fi atunci oamenii ce s-ar cuveni a-1 compune? Eu, de aş fi la asemenea întâmplare în Bucureşti, mi-aş pune toate puterile spre a pune pe Odobescul şi pe Creţulescu în locul lui Tell şi Maghieru; iar cât pentru Heliade, cară să-l mai lăsăm încă vreo câteva zile în Guvern, că ne temem de popol deocamdată. Cată să amăgim popolul, iar după câteva zile vom putea mai facil a ne curaţi şi de Heliade. Bălcescul, ce credea ca şi ceilalţi că muscalii sunt deja în ţară, tractă pe Rusetache ca pe un visător şi care, visând ceea ce-i place, îşi dă pe faţă resimtimentele sau cugetele secrete. Se ştiu cele întâmplate în Bucureşti. Căimăcămia nu ţinu decât douăzeci şi patru ore. Popolul, aflând că ştirea despre intrarea muscalilor la Focşani a fost falsă, se sculă din nou; Căimăcămia căzu. Brătianul se încercă a acuza pe Guvernul retras şi a face a se aclama un nou Guvern, în capul căruia să puie pe Odobescu; popolul ceru cu stăruinţă a se înturna la postul lor membrii retraşi ai Guvernului lui. Aceştia se afla la Rucăr. Să continuăm cu citaţia: „Fugitivii era chiemaţi în Capitală. Cetăţeni mulţi din Câmpulung alergară la Rucăr spre a-şi împărţi bucuria cu membrii Guvernului. în bucuria generală şi în prepararea de a se returna în Bucureşti, numai Tell sta la o parte, în tăcere şi pe cugete. - Ce stai acolo, amice? îl întrebară unii. Pentru ce nu-ţi iei uniforma militară şi şarpa? Aide mai curând, aide să plecăm; nu vezi că ne în turnăm înapoi? ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 447 Tell sta tot nemişcat şi în tăcere şi când îl tot înteţiră cu întrebările, şi camarazii lui îl trăgea de mână, să se scoale şi să se prepare de drum, el se văzu nevoit a zice: — Puteţi, cari voiţi, a vă înturna înapoi, unde vocea popolului, cum ziceţi, vă cheamă; eu însă sunt decis a trece în Transilvania. — însă ai uitat, pesemne, îndatoririle noastre? Nimeni nu poate dintre noi a se retrage şi a abandona cauza până când nu ne va abandona ea pe noi. — însă, pe lângă altele, ne-am îndatorat - adaose Tell - de a fi şi sinceri ¡inul către altul şi de a fi fcdeli la această cauză comună. Eu unul nu mai pot a mă afla în contact cu oamenii neconsecinţi, cu... vicleni. — Ce vrei să zici? Explică-te curat. — Rosetache şi Brătianul, strigă Tell, membrii Guvernului provizoriu, au conspirat în contra vieţei camarazilor lor: au făcut cauză comună cu Odobescu şi cu toţi reacţionarii. Toţi cei de faţă rămaseră îmmărmuriţi şi exortară pe acuzator să probeze ceea ce zisese. Tell aduse atunci aminte demisia acestor doi oameni însuşi în ziua ajungerii Guvernului provizoriu din Oltenia, refuzul lor de a-şi mai lua foncţiunile, S-apoi îndesarea lor de a se instala de sine-le ca secretari, după ce văzură pe Odobescul arestat; primul lor act, prin care se încercară de a disculpa pe Odobescul înaintea popolului; relaţiunile lor dese cu acesta când era sub arest, inchietudinea lor şi observaţiunile despre orice măsură ce lor li se părea că se ia spre a preveghia pe arestat, acuzaţia sau mărturisirea lui Solomon, care îi comunicase lui, cum şi lui Heliade şi Maghieru, că aceşti doi oameni fuseseră în înţelegere cu conspiratorii de la 19 iuniu. 1 £ aduse încă aminte că ştirea falsă despre intrarea ruşilor fu adusă ca oficială de Rusetache; renturnarea lui Brătianul, de unde zicea că se ducea la Focşani, şi bravada de a veni cu atâta curagiu în Bucureşti, în mijlocul reacţionarilor, 448 ION HEI JADE RÀDULESCU şi d-a se înţelege cu Odobescu; în fine, enumără toate amănuntele, toate nuanţele neexplicabile ale purtării acestor doi oameni, de la 16 iuniu până în acea zi. Nu ştia încă câte se mai întâmplaseră de curând în Bucureşti, nici tentativele lui I. Brătianul. Maghieru îşi adaose şi el supărările şi spuse şi el ce îi mărturisise Solomon despre înţelegerea lui Rusetache şi Brătianul cu dânsul. Intre apărătorii lui Rusetache şi Brătianu, N. Bălcescu se arăta cel mai înfocat şi se sforţa a convinge pe Tell şi Maghieru că sunt prea mult prepunători. Discuţia fu întreruptă prin ajungerea deputaţilor ce venea din Bucureşti, F. Aron şi G. Niţescul. Aceştia aducea scrisori oficiale şi intime. Tell luă şi el o scrisoare din partea metropolitului, ce îl exorta pe el şi pe Maghieru de a-şi da demisia din Guvern aceşti doi oameni în favoarea -după cum zicea Eminenţa Sa — a păcii şi ordinii publice. N. Bălcescu avu şi el o scrisoare ce îl informa despre evenimentele din urmă şi despre rolul lui Brătianu pe când, în urmă, fu aclamat Guvernul din nou, adică despre sforţările lui de a face a ajunge la Guvern consorţii lui Odobescul. Nuvela aceasta se asemăna mult cu vorbele ce le comunicase în secret, pe drum, Rusetache lui Bălcescu (vezi pag.l 16). Mirându-se de această culpabilă asemănare de cugete între Rusetache şi Brătianu, încă până a nu termina scrisoarea de citit, Bălcescul reintră în cameră cu totul furios şi însuşi cu spume la gură se răpezi asupra lui Rusetache, fără a putea pronunţa nici o vorbă, ca şi cum ar fi vrut a-1 strânge de gât. Când Bălcescul putu a se exprima, în marea sa furoare, prima-i vorbă fu: Trădătorule!, strigând asupra lui Rusetache cu un gest ca şi cum ar fi voit să-l spargă. Cei de faţă nu putea pricepe nimic din această schimbare deodată. Bălcescul, până aci apărător al lui Rusetache în disputa ce s-a văzut mai sus, şi acum să-i zică trădător, calificaţic ce Tell încă n-o pronunţase! Toţi crezură că a înnebunit ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 449 Bălcescul şi se-ncerca să-l împace şi să-l facă a-şi veni în simţiri. Toţi îl întreba: «Ce este? Ce ai, Bălcescule?» EI, atunci, începu a citi scrisoarea ce îi venise din Bucureşti şi spuse apoi toate câte Rusetache îi spusese pe drum; prin urmare, acuză pe Rusetache că a fost înţeles cu Brătianul. Atunci Tell comunică şi el scrisoarea ce luase de la metropolitul. Acum dar nu mai fu nici o îndoială despre înţelegerea ce se afla între Rusetache şi Brătianu cu partitul rus şi al rumano-fana-rioţilor, ai căror agenţi secrcţi era metropolitul şi consorţi. Rusetache zisese pe drum Bălceseului casă alunge docamdată din Guvern pe Tell şi pe Maghieru, şi după câteva zile şi pe Heliade. Brătianul se încercase în Bucureşti să facă a se depărta aceşti trei oameni; şi văzând că nu s-a putut, metropolitul acum da adică consiliuri lui Tell şi Maghieru de a se trage singuri, puind înainte că adică publicul n-ar ft mulţumit de dânşii. Rusetache, văzându-se fără nici unul de a-i mai ţine partea, mai cercă de a se apăra şi începu a cam îngâna: - Văz, zise, că toate aparinţele sunt în contra mea şi a lui Brătianu; nu mă mai pot apăra. Insă cu timpul vă voi demonstra că nu sunt culpabil. I.angagiul acesta mielos .şi fanariotic începu a dezarma mânia celor de faţă, fiind mai vârtos sub impresia bucuriei de cele întâmplate la Bucureşti. Toţi, voioşi şi cu inima bună, începură a invita şi a jura pe Teii ca să uite cele trecute şi să vie cu toţii în Bucureşti spre a-şi lua din nou sarcina. Tell le mai arătă scrisoarea metropolitului şi, în fine, le declară că se simte foarte dezgustat şi faticat de intrige şi că nu mai putea fi în nimic folositor cauzei dumnealor. Văzându-I neînduplecat, camarazii săi îi declarară că de nu se va înturna el în Capitală spre a risipi şi desfiinţa intrigele, atunci şi ei sunt determinaţi a-1 urma în Transilvania şi astfel toată întreprinderea va rămânea pe mâna adversarilor. 450 ION HEI,IADE RĂDUI.ESCU Tell, în fine, se determină a-şi înneca toate suvenirile neplăcute şi a urma pe colegii săi-. - Spre a mântui aparinţele, zise el, spre a nu aduce popolul a vedea că se află dezbinări între oamenii mişcării, vă urmez în Bucureşti şi mă decid întru a tăcea şi a suferi până în capăt. Ajungând însă la capătul carierei noastre, bine sau rău, vă promit de a-mi regula compturile cu Rusetachc şi Brătianu. Şi întinse mâna lui Rusetache: - l ine, domnule, îi zise, îţi dau cuvântul meu că îmi voi plăti datoria. Aşa plecară cu toţii din Rucăr la Bucureşti, unde era chemaţi.“ Aceste amănunte le avem de la toţi câţi s-au aflat la Rucăr. Spre împlinire la cele sus-arătate, adăogini şi nota dini N. Russo de la pagina 70 şi 71: „Intr-o zi, la Brusa, în anul 1849, câţiva români, cei mai mulţi din coteria rodiniană, se afla cu toţii la preîmblarc; între dânşii figura şi fraţii Goleşti, Alexandru şi Radu. Din întâmplare, eram şi eu (zice d. Russo) între dânşii. I.uându-se după vorbă, poate că şi uitaseră că eu mă aflam acolo. Veni vorba despre complotul şi arestarea de la 19 iuniu a lui Heliade, Tell şi Maghieru. Alexandru Golescu comise imprudinţa de a mărturisi că acea conspiraţie era urzită cu ştirea multora din membrii Comitetului revoluţionar, şi că Goleştii cu toţii era înţeleşi şi în învoire cu Rusetache şi Brătianu spre a răsturna cu orice preţ pe Heliade, Magheru şi Tell, şi spre a încredinţa guvernul în mâinile lui Odobescu şi amicilor acestuia. - Odobescu însă şi consorţii săi era instrumente muscăleşti, îi zisei eu de la spate; şi dumneavoastră, domnilor, ce vă tor spargeţi spuind că sunteţi patrioţi, cum de aţi consimţit a aresta şi a ucide pe oamenii naţiunii şi a încredinţa guvernul la nişte individe ce îndată, a doua zi, ar fi chemat pe ruşi? ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 451 A. Golescu rămase ca lovit de fulger, auzind vocea mea. Mai târziu, la 1853, preotul Anastase, imul din oamenii mişcării, mărturisi, fiind la Brusa, la toţi compatrioţii săi români ce se afla acolo, că Alcx. Golescul, cu care se afla la 1848 în intimitate, îl însărcinase de cu seara, în preziua lui 19 iuniu, adică a arestării, de a face propaganda între popol în contra lui Heliade, Maghieru şi Teii şi d-a preaînălţa calităţile lui Odobescul şi compania. Acum iar în urmă (la 1854), venind în Bucureşti mai multe persoane, mă asigurară că Goleştii cunoştea complotul şi că tot ce dorea era de a se putea curaţi de Heliade, dc Maghieru şi de Tell, ce dejucaseră planul zaverei şi prin urmare compromiseseră pe noii aspiratori la domnie şi la ministere în ochii Rusiei.“ * Am tot vorbit de decretul scandalos de la Craiova şi am promis de a introduce pe cititori şi în cabala aceasta. S-a vorbit în multe rânduri că d.Tell, fiind în relaţie încă mai dinainte de 1848 cu societatea rodiniană din piaţa Sorbona, fiind iniţiat de membrii ei în ale comitetului compus de Ion Ghica şi luând instrucţiunile cele mai antinaţionale şi dezastroase de la comisia de trei spre a le executa în Oltenia, începând de la Izlaz, avu bunul-simţ de a pricepe consecuinţele acelor instrucţiuni şi se determină a lua o cale mai conformă cu caracterul său şi cu foloasele ţărei. însă facil nu se poate cineva dezbăra de îndatoriri şi influinţe vechi, mai vârtos când nu era singur în ;,eâmp. Să continuăm cu memoriurile intime ale mele, date spre a se publica în dosarul dlui Russo: Se ştie entuziasmul cu carc locuitorii din Caracal întâmpinară pe oamenii regeneraţiunii. Această manifestaţie publică ffocu un mare efect în sufletul lui Tell şi îi mai schimbă cugetele ;Cc i le împrumutase comisia de trei. Ajungând în Craiova, oamenii mişcării fură întâmpinaţi cu un entuziasm şi mai mare 452 ION HELIADE RÂDULESCU şi acum, când Heliade credea pcTell cu totul scăpat dc influinţa fatala şi de inspiraţiunile lui Ion Ghica, iată-1 dimpreună cu Ştefan Golescul că a doua zi după ajungerea în Craiova îi prezentă un decret ce desfiinţa claca din ziua de 9 iuniu, cerând aprobarea şi semnătura şi a lui, cum şi a celorlalţi membri ai Guvernului proclamat la Izlaz (adică a lui Maghieru şi preotul Şapcă). Heliade văzu aci o nouă tentaţie mai noduroasă şi mai grea decât cea cu violaţia casei publice din Izlaz, căci aceea cel puţin se prezenta însuşi prin formele sale cu un caracter violent şi repumnător; însă decretul acesta, sub masca unei filantropie, ascundea şi aducea după sine calamităţile cele mai deplorabili pentru ţară, guera civilă adică, pierderea întreagă a averilor particulare şi foametea generală, impusă prin cel mai arbitrarii! din absolutismi. Heliade se punea prin acest decret într-o dilemă din carc n-ar fi putut ieşi fără a se compromite. Dc-ar fi aprobat şi susemnat decretul; ar fi făcut cu aceasta a reuşi planul sau instrucţiunile lui Ion Ghica şi ar fi oferit el însuşi ruşilor un pretext legal ca să intre, ca nişte mântuitori adică, în ţară. Rempingând decretul, şi-ar fi pierdut popularitatea între cei ce de atâţia ani gemea nu din cauza clăcei, ci din cauza abuzurilor clăcei. Heliade, după o matură cugetare, îşi puse toate puterile de a învedera că acel decret era curat un act arbitrariu, neuman şi în contradicţie cu proclamaţia şi cu jurământul solemnei ce făcuseră cu toţii la Islaz, după sanctificarea apei şi a stindardelor, arătând că a desfiinţa legile vechi şi a da altele nouă este un drept numai al unui corp legislativ dc reprezentanţi ai naţiunii. Pe lângă aceasta, adaose el, noua Constituţie, însuşi după litera şi spiritul proclamaţiunii, nu era încă decât un projet, şi că o adunanţă generală era chemată, prin articolul 22, spre a dezbate şi sancţiona legile propuse şi că, în fine, ei, membri ai unui Guvern provizoriu şi problematic încă, nu putea decât a ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 453 propune reprezentanţilor naţiunii projetele de legiuiri, iar nu de a oferi şi de a da ceea ce nu este al lor. — Credeţi, mai adaose, că sunteţi apărători ai sătenilor prin decretul acesta? însă ce le daţi printr-însul? Un repaos de trei zile în accastă stagiune a seceratului şi de agitaţie publică; trei zile luate de la lucrările de pe câmp şi petrecute apoi, poate, în excese fără număr ce 1111 le veţi putea întâmpina sau reţine. Cu aceste trei zile de fiecare săreau se vor aduna bucatele de pe câmp unde, abandonate pe câmpuri putrezirii, lipsa lor va produce foamete ale căria prime victime vor fi săracii, aceşti săteni însuşi pe care ziceţi că-i protegiaţi. Le faceţi astăzi un dar de trei zile spre a-i face apoi, în iarnă şi în primăvara viitoare, a plăti cu modesta lor avere şi cu vitele lor fatalul acesta repaos, propriu numai de a naşte crime în circonstanţele dificili în care ne aflăm. Şi apoi, unde va fi să fie, Î11 ce este culpabil comerciantul agricol spre a fi condamnat a-şi pierde averea ce şi-a depus-o cu laboare în brazdele pământului numai pe credinţa legilor ce am avut până acum? Nouăle legiuiri nu pot să fie în vigoare decât după aprobaţia unui corp legislativ. îmi place a crede, domnilor, că actul dumneavoastră provine dintr-un nobil avânt; însă e foarte arbitrariu şi n-aţi cugetat matur când vi l-aţi propus; eu nu por a-1 suscric, nici aproba. Maghieru şi preotul Şapcă fură de opinia lui Heliade; Tell, Golescu şi Pleşoianu era contrarii. Preotul Şapcă adaose atunci: - Domnilor, credeţi-mă că şi însuşi sătenii vor fi de părerea domnului Heliade şi a noastră, căci după credinţa lor, ei cred că e mare păcat de a abandona bucatele pe câmp. Heliade nu întârzie de a lua acest argument ca o armă tare la cuvintele lui şi propuse de a consulta însuşi opinia sătenilor. Această propunere termină disputa şi începură a procede spre compunerea unui alt decret, conform cu principíele de ordine ce adoptaseră cu toţii. Decretul acesta invita şi îndatora pe 454 ION HB JADE RÄDUI.ESCU săteni a-şi recunoaşte încă vechile lor datorii până la întrunirea la un loc a adunării reprezentanţilor naţiunii. Bunul-simţ al lui Tell de a abandona din ce în ce instrucţiunile comisiunii de trei şi de a adopta nişte principe şi o politică cu totul naţionale şi salutarie, fu aspru criticat la Bucureşti în gaşca zavergiilor; Teii din ziua aceasta, când abandonă dreptul fatal, fu condamnat şi proscris Ia Bucureşti, dimpreună cu Hei iade şi Maghieru, întocmai ca şi Tudor dc zavergii. Romanescul ce, ca secretar al Guvernului provizoriu, contrasemna decretul ce punea ţara şi satele în ordinea legală, fu mai la urmă atacat cu două descărcături de pistoale în strada ce se zice astăzi a Colegiului. Fanariotul ce se zice „Românul“ îl sfâşie astăzi foarte aspru. No. 4 Spre a complecta fizionomia acestor doi 1848, alăturăm aci tabelul ce am înfăţişat la mai mulţi bărbaţi de stat de la diferinţi cabinete şi care fu publicat în dosariul ce se edită de d. N. Russo (vezi pag. 174). SITUAŢIA MOLDO-VALAHIEI ÎN 1848 1. Europa era agitară din cauza deplorabilă a uvrierilor (sau lucrătorilor) fără lucru şi din cauza ideilor soţialismului rău înţeles şi rău aplicat. 2. Pentru scopurile sale particulare, în Austria şi în Turcia, 1. Moldo-Valahia nu era locuită decât de laboratori (de pământ) ce n-avea nici o ştiinţă de ideile socialismului şi prin urmare se bucura de o linişte perfectă; căci, nefund aceleaşi cauze, nu putea să iasă efectele ce şe văzură în Europa. 2. Sturza şi Bibescul, geloşi fireşte de a lor putere, nu prea o ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 455 Rusia voia cu orice preţ să ocupe ambele domniate. 3. Spre a aduce pe Sturza ta nevoie de a cere ajutorul ruşilor în Moldo-Valaliia, cabinetul Petreburgului află cu cale de a-i turbura ordinea. Complotul fu urzit în consulatul Rusiei.1 Capii îi fură amicii şi aliaţii con solului, după cari se luară o minoritate de juni amăgiţi.2 4. Spre a pune în nevoie pe Bibescul de a cere adică ajutorul ruşilor, Rusia îşi transportă scena cabalelor în Ţara Română. Planul rebeliei fu tras ca şi în Moldova, conspiratorii lucra în umbră în casa unui general rus. Capii oculţi era acest general cu cumetrii săi şi câţiva din nemulţumiţi (mécontents) şi aspiratori la tron. Cu toţii expediară afară luară aşa de repede de a împlini voinţa ţarului, adică de a chema pe ruşi. 3. Sturza, ascultat de soldaţii săi, comandaţi de fiii săi, nu avu greutate de a astupa rebelia, şi aresta şi alungă pe rebeli. Popolul moldav3, străin de intrigele Rusiei, rămase ca simplu spectator; nu putu să aibă simpatii nici pentru principiele4, nici pentru persoana turburătorilor. Sturza, prin urmare, stabili ordinea; aceasta însă îl costă tronul} 4. Bibescu, din dizgraţie, nu avea în dispoziţia sa nici poliţia, nici oştirea. Poliţia îşi executa foncţiunile sub dictatura consulatului şi prin urmare nu putea fi favorabilă domnitorului.6 Oştirea, sau mai vârtos garnizoana din Capitală, era sub comanda şi ordinele creaturilor ruseşti. Soldaţii harangaţi de domnitor la cazarmă nu se supuseră, numind 1 Ca şi cel din [821, ca şi cel din Brăila şi Galaţi. 2 Şi cari mânară bunurile Moldovei de la 1848 încă şi cari astăzi îşi au patenta, de unde se cuvine, de patrioţi, de partit naţional. 3 Neavând aşa multă bulgărime. 4 Vezi proclamaţia din Ieşi. 5 Ca şi pe A. Chica ce se amestecă întru a restabili ordinea la Brăila în 1840. 6 Capii complotului, coci cei înrolaţi de dânşii, roţi câţi propaga anarhia, fiind sub o egidă ocultă, poliţia nu putea nici a-i supăra, unde Curierul român fu închis pentru că a strigat că îi e frică de anarhie. 456 ION HEI JADE RÄDU1.ESCU din toţii expediată afară din sânul complotului pe Ion Ghica, care, dresuit bine cu culorile unui patriotism şi cu ale ideilor epocci1, făcu apel mai întâi la oamenii amestecaţi şi compromişi în cele de la Brăila, ca Bălceştii, Marinică, Telegescul etc. şi apoi2 la membrii unei soţietăţi ce formase el însuşi cu doi ani mai nainte3, precum Bră-tienii, Rusetache etc. Toţi aceştia luară roluri de actori şi Ion Ghica de sufler în comedia sângeratică ce era să se joace şi al căria autor era ministeriul rus."* 5. Locuitorii Moldovei, pro-tegiaţi de o poliţie credincioasă şi de soldaţi ascultători la vocea domnitorului, întemeindu-se pe apărarea legitimă a capului statului, nu simţiră nevoia de a alerga ei singuri la mijloace de apărare, şi prin urmare de a căuta alţi capi decât pe cei legitimi. fraţi pe turburătorii de meserie şi pe mercenarii adunaţi de agenţii ruşi. Popolul român, văzând pe domn fără nici o forţă, nici morală, nici materială, abandonat de cei ce se cuvenea de a susţine ordinea, îngrijat la aceste simptome de rebelie, se sperie de spectacolul scandalos de la cazarmă. Locuitorii Capitalei se prepara spre a se apăra, susţinând pe capul statului (pe alesul naţiunii). 5. Locuitorii Ţârei Române, văzând neputinţa domnitorului şi pericolul public, alergară la alţi capi. Heliade şi Maghieru luară iniţiativa de a apăra ordinea'5, exortând pe domnitor de a nu abandona ţara în prada perturbatorilor şi a anarhiei. ' De socialism până Ia comunism. 2 Sau mai bine mai naintc de toate. 3 Soţietatea ordinară de Ia piaţa Sorbonei, ai căria fondatori fură dd. Ion Ghica şi A. G. Golescul. ^ Ca Ia 1821 şi la Brăila. 5 Şi de a-l face pe Teii de a abandona instrucţiunile ce luase de la comisia de trei ce-şi ţinuse seanţele în casele dlui Mavros. Dl ui Tell nu i s-a iertat culpa că s-a decis a trece în partea ordinei, lăsând câmpul anarhiştilor. echilibru Intre antiteze 457 6. în Moldova apărarea venind din partea domnitorului legitim, acesta putea din drept alerga la mijloacele severe sau pedepsitoare, căci câmpurile era distinse: domnitoriul cu soldaţii săi d-o parte, şi de cealaltă tot civilul ce, neavând drept de a se arma, cuteză să ia armele. Sturza fiind, ca domn, stindardul ordinii, avea şi prestigiul, şi puterea. 7. Sturza avu dreptul d-a aresta şi d-a alunga din ţară pe oricare ce, nefiind soldat, cuteza în acea epocă de a se arma. 8. Sturz a, ordonând d-a face foc asupra rebelilor, se întemeia pe dreptul său legitim: pedepsea pe turburători şi restabilea ordinea. 9. Sturza, ca un cap al statului ascultat de ai săi, ordona. 6. în Ţara Română, apărarea venind din partea unor oameni ce vorbea în numele popolului speriat, aceşti oameni sau capi n-avea dreptul de a alerga la mijloace severe sau pedepsitoare, şi pe de altă parte, câmpurile nu era destinse la început; căci la spectacolul de a vedea pe soldaţi că nu se supun domnitorului, fiecare se văzuse nevoit de a se arma singur spre apărare. Heiiade şi Maghieru, şi apoi Tell, n-avea iară, în partea lor, nici puterea, nici prestigiul legitimităţii. 7. Heiiade şi Maghieru nu putea aresta pe oamenii armaţi căci aceştia, ia vederea soldaţilor indiferenţi şi perfizi, avea dreptul natural d-a se arma. Rolul lui Heiiade era de a lumina minţile şi d-a le abate din drumul exceselor. 8. Heiiade şi Maghieru, de ar fi ordonat focul, n-ar fi făcut decât a scula pe civili în contra altor civili, a provoca o luptă civilă şi a da nutriment anarhiei începute. 9. Heiiade, Tell şi Maghieru, în lipsa unui cap legitim, nu putea decât a menagia minţile, a lumina opiniunile şi a împăca interesele. 458 !ON HELIADE RĂDVLESCU 10. în Moldova, anarhiştii începuseră prin acte scandaloase, fără a promite nimic popolului şi Sturza nu află nici o greutate de a le desfiinţa planurile: îi răsturna fără a fi nevoit d-a face concesiuni. 11. în Moldova, Rusia, favorizând pe turburători, fu contrarie iui Sturza şi oamenilor săi. 12. în Moldova fură persecutaţi numai partizanii lui Sturza. 13. în Moldova, turburătorii fiind protegiaţi ca nişte oameni oneşti iar patrioţii, apărătorii ordinii, fură alungaţi din ţară ca nişte furi, antinaţionalişti. 10. în Ţara Română, anarhiştii - văzând ce păţiseră cumetrii sau complicii lor din Moldova — spre a trage popolul de partea lor, se puseră spre a încuragia prada prin lipiciul împărţirii moşiilor. Heliade, neavând mijloacele de a-i pedepsi, se văzu nevoit de a Ic dejuca cugetele prin nişte mici concesiuni. Şi apoi era şi foarte urgent de a promite ceea ce era drept. 11. în Ţara Română Rusia, favorizând pe cei ce se sculaseră în contra lui Bibescu, persecută pe Heliade, Tell şi Maghicru, precum şi pe toţi amicii ordinii ce făcuseră cauză comună cu dânşii şi contribuită de a dejuca planurile dezastroase ale lui Duhamel. 12. In Ţara Română, tot popolul fu persecutat, închisorile fură pline de boieri şi feciori de boieri, de neguţători, de meşteri, de săteni, pentru că toţi aceştia, vrând a apăra ordinea, contri buiseră a dejuca — ca şi Sturza cu ai săi - planurile de dinafară. 13. în Ţara Română, capii primitivi ai complotului rămaseră în ţară şi, puşi de ruşi în ministere, cei mai cutezători, ce trecură adică de revoluţionari, fură prote-giaţi în străinătate, iar apărătorii ordiniei, de la capi până la popol, ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 459 14. Apărătorii ordinei în Moldova fură puţini şi prin Urmare şi victimele puţine. 15. Cu căderea lui Stur/.a, rebelii din Moldova triumfând în întreprinderea lor şi constanţi împlinitori ai programei ce li se didese, fideli adică politicei jnoscovite, îşi împărţi râ (graţie protecţiunii oculte) bunurile ţflrei: gospodăratul, ministerele, Foncţiunile publice fură ale lor. Rebelii Moldovei nu numai că risturnară pe Sturza, ci putură a reţine popolui în acelaşi respect Citre protectoratul exclusiv; una Ca aceasta merita o mare recompensă. fură calificaţi ca şi Sturza de furi (şi scoşi din partitul zis, de sine, naţional). 14. Apărătorii ordinei în Ţara Română îi fură mai toţi locuitorii şi prin urmare popolui întreg a cătat să sufere martiriul. 15. Rebelii Ţărei Române (înţelegem cu rebeli pe cei în contra domnitorului), după căderea lui Bibescu, paralizaţi prin naţiunea întreagă ce, prin toate forţele, susţinea ordinea, certân-du-se între dânşii ca toţi speculatorii ce pierd, demascaţi în intenţiunile lor anarhice, fură fireşte dispreţiaţi de cabinetul Rusiei ca nişte nedăstomici (incapabili), rămaseră fără domniar, fără ministere (Rusia nu mai cunoaşte pe agenţii săi ce se compromit). Rebelii din Bucureşti ajunseră, prin amuţirile lor spre prada averilor, a dezgusta ţara şi a o scula în contra protectoratului autor de zavere, ion Ghica dară, dimpreună cu consorţii săi, căta a fi oropsit de domnul cărui se oferise spre slujbă (ca să nu zicem serviţiu), să fie alungat din raiul pământesc al României şi să caute în purgatoriul străinătăţii a-şi spăla păcatele prin serviciuri demne de tot omul ce intră la nişte asemene a stăpâni. 460 ION HEI IADE RÂDUI.ESCU 16. Perturbatorii Moldovei, fiind uniţi şi convergenţi în opiniunile şi actele lor, nu lipsiră, de la 1848 până astăzi, d-a fi lângă ruşi şi d-a executa voinţele lor, aflându-se în administraţie. 17. Moldova, neavând afară nici un emigrat după instalaţia lui Grigoriu Ghica, Rusia prin urmare n-avu nevoie de emisari secreţi printre moldovenii din străinătate (nefiind emigraţi, nu era nevoie nici de emisari spre a-i spiona). 16. Dintre toţi complotiştii din Bucureşti, nu putură rămâne pe lângă ruşi decât numai cei ce, oferindu-se în serviţiul Rusiei, ştiură a nu se expune publicamente în fapte şi vorbe anarhice. Demagogii sistematici, cum şi cei ce avură dizgraţia de a trece din câmpul anarhiştilor spre a face cauză comună cu Heliade, Tell şi Maghieru în favoarea ordinei, fură cu toţii expulsi din ţară, unii pentru câ prea mult com-promiseseră politica rusă, şi alţii ca foarte necesarii de a compromite în străinătate şi d-a degenera principíele popolului român. Aceştia din urmă avură pretutindeni protecţia ascunsă a domnului căruia servea. 17. Ţara Română având emigranţi, Rusia luă înăsure spre a pune în aceeaşi categorie şi mai vârtos pe demagogii ce masca mai bine politica. Ion Ghica fu capul acestora şi reuşiră prin ideile lor înadins extreme a paraliza actele adevăraţilor oameni ai ordinei şi a-i corn promite înaintea Turciei şi Austriei (sau a Europei oficiale) pe mai mulţi din oamenii ce nu îmblaseră decât pe calea legalităţii. Forţurile pseudo-emi graţilor fură de a deznatuni politica legală a popolului român. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 461 Heliade le combătu neîncetat prin toate mijloacele toate încercările şi prin aceasta îşi trase ura şi persecuţia nu numai a Rusiei, ci şi a tutulor românilor amăgiţi şi ameţiţi de cabalele agenţilor ei secreţi şi ascunşi sub o mantie de naţionalism. Cu ocazia atâtor citări ce aduserăm clin dosarul editat de domnul N. Russo, terminăm aceste anexe cum şi prima parte a lui Issachar prin însemnarea următoare: Mulţi, în adevăr, nu s-au simţit bine când a apărut acest dosar, pentru că într-însul nu scrie un om, ci ies la lumină atâtea acte prin care mulţi se văzură demascaţi mai nainte de timp. Atâtea zbierete se auziră din toate părţile asupra acestei colecţiuni dc acte şi de mărturii competinte şi, neavând ce face Scrierii, începură a ataca pe editor. Crezând a amăgi opinia publică, sicofanţii se prefăcură a fi cei mai simpli şi mai proşti dintre cărturari. Cum văzură o carte, să-i dăm — ziseră — şi un autor: autorul văzut este N. Russo şi cel ascuns este Heliade, şi aide să batem — îşi ziseră cu toţii — pe acesta, bătând pe celălalt. D. N. Russo spune singur că nu este autor, ci un fel de grefier sau registrator ce coase act lângă act şi mărturie lângă mărturie şi face un dosar. Iacă istoria acestui dosar. Din românii internaţi în Brusa, partea ce nu abandonase principiele române dc la 1848, precum Gr. Zosima, 1. Negul ici, N. Russo etc., în număr de vreo zece, numiră un fel de arhivar spre a aduna şi conserva orice acte şi hârtii atingătoare de ale ţării şi ale mişcării ei. Acesta a răposatul I. Negulici, care în adevăr şi conservă toată corespodenţa între emigraţi, jurnalele încheiate între dânşii şi oricâte se scria şi de străini despre ale mişcării din 1848. După moartea răposatului Negulici, aceste hârtii trecură la 462 ION HELIADE RĂDUI.ESCU dd. Gr. Zosima şi N. Russo, oameni dc aceleaşi principe cu Negul ici, Heliade, Grigore Grădişteanul, Tcll şi Plcşoianu până la un timp. Din aceste hârtii, d. Russo alese şi încheie un dosar, alăturând pe lângă dânsul şi cele citate din memoriurile melc asupra istoriei regeneraţiunii române, cum şi dintr-o broşură a dlui Eugène Carpantier. Când atu publicat în franţozeşte memoriurile mele şi când viu cu dânsele la scena scandaloasă din Izlaz, am cre'zut dc cuviinţă, pentru multe cuvinte, să tac împregiurarea cu tentativa de a se sparge lada subadministraţiunii cu bani publici şi mă mărginesc a zice printr-o notă cele următoare: „Conservăm suvenirea unor fapte importante ce ţin de capitolul acesta. Deocamdată însă le tăcem, rezervându-ne, după împregiurări, de a le publiai sau între notele ce vom da la capătul acestei cărţi, sau în nişte memoriuri intime, ce se vor da la lumină mai târziu“. Nu apucă să iasă afară cartea aceasta, sau mai bine această notă, că unul din ofiţerii ce se aflase faţă la Izlaz şi ştia toate, îmi scrise o scrisoarc din cele mai triviali, criticându-mă foarte aspru că de ce tac suvenirele acelor fapte şi mă provocă a le da afară.1 De ar fi fost acest ofiţer inemic al dlui Tcll, aş fi crezut că ura îl făcea să judice atât de uşurel şi că îl împinge ca, cu orice preţ, să denigre pe inemicul său; însă acest ofiţer era şi este amic al dlui Tell şi nu-mi puteam explica care era motivul ce îl împingea să mă provoace, cu nişte înjurături atât de frăţeşti şi atât de căuzaşe spre a da la lumină acele fapte. Când dar se determină d. N. Russo spre a fi editorul acelui dosar, căta fireşte a-1 complecta cu tot ce ar fi putut a-1 face mai înţeles cititorilor, cu mărturii oculare şi cu tot ce ar fi putut explica şi iniţia pe oricine în înţelesul atâtor cabale. Atunci, spre a satisface dorinţa anticilor dlui Tell, didei dlui N. Russo şi o 1 Conservăm acea scrisoare. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 463 ¡¡¡¡pare parte din memoriurile mele intime şi inedite. Sunt aspru ■j€U d.Tell în accle memoriuri şi nu cu persoana d-lui, ci cu fapta Şxe era a se comite în Islaz şi prin care se zicea că avea să inaugure Eoluţia. iată însă cauza asprimii mele: la încercarea de a se rge lada cu banii publici a subtadministraţiunii au fost atâţia itâţia marcuri, veniţi de pe dinafară, lăsăm pe cei din sat. I ada, în vederea tutulor, s-a adus în bătătură de soldaţi şi linterofiţerul, din ordin capului său superior, a luat securea s-o jllpargă. Cine a dat acest ordin? D. Tell şi îl judic aspru şi l-aş * Condamna şi mai aspru ca judicător. Ca avocat însă, cu cât ¡■fei-aş pune toate puterile de a arăta înaintea judicăţii fapta în ■adevărul şi aspectul său cel mai oribil şi mai hidos, cu atâta aş ¡■pleda mai bine cauza dlui Tell şi i-aş arăta calităţile de oştean, jflupus şi disciplinat; pentru că cu cât fapta era mai oribilă, cu ¡■¡Itâta nu era o invenţie ieşită din mintea şi inima unui ofiţer ■pe prudenţa dlui Tell. D. Tell o singură culpă avu, culpa de ■lise determina a se pune între capii unei revoluţiuni, când odată ■ftra oştean jurat, disciplinat şi ofiţer superior. Aceasta, de este « culpă, au comis-o şi alţii însuşi dintr-un suflec generos şi uma-®flltar. Culpa e în sine un sacrificiu, daca întreprinderea a căzut; fgiste însă un merit de a triumfat cauza şi aduce după sine atâtea ««aude şi recompense în recunoştinţa publică, cu câc sacrificiul W#*te mai mare. Revoluţionarii, când cad, sunt în adevăr con-Wrin antecamerele comisarilor ce tie-au crucificat ţara, ci se împlineşte în plină generală adunare de reprezentanţi ai naţiunii. > GUVERNUL Şl POPOI.UL Dualitate ai căria termeni sunt corelativi şi simpatici: unul "ără altul nu poate, unul fără altul nu este întreg. Unde nu e bopol, nu poate să existe guvern şi unde nu e guvern, nu poate ■exista popol sau societate. Să ne explicăm mai bine: unde, într-o casă, se află numai o ‘ingură persoană, acolo numai o singură voie se află, şi acea “ersoană este liberă d-a trăi cum va voi şi d-a laoe orice va voi *n casa sa. De are femeie şi prund, şi servilori sau sclavi, aceştia iu pot avea voie decât numai până unde, sau pe cât lc acordă egea. Când însă sunt două sau mai multe persoane în aceeaşi jasă şi toate libere şi independenţi, atunci, de iui va li învoire je voinţe, daca unul pretinde a se face numai dupa voia sa, atunci, assorbind unul voile şi persoanele celorlalţi, acesta devine împilător şi ceilalţi împilaţi; unul despot şi ceilalţi sclavi: atunci ■iu e mulţumire, nu e uniune sau unire, ci unitate sau despotism. ■Uniune sau unire este numai acolo unde este învoire de voinţe, jaeolo unde fiecare respectă voia sau libertatea celorlalţi. Sunt staturi, iară, unde locuitorii lor sunt încă în stare de norod, sau cum am zice de nerod, acolo fiindcă nimeni n-are voie şi drepturi decât numai datorii, acolo neaflându-se/w/W, guvernul se zice şi este în adevăr stăpânire. Unde nu e popol dară. acolo nu este nici guvern, şi unde este norod, acolo 480 ION HELIADE RĂDUI.ESCU fatalmente sau neapărat cată a fi stăpânire.' Iar stăpânirea este mai ades personificată într-un singur individ, ce se zice monarh. Acolo, fiind numai o persoană, şi ceilalţi fiind ca servi sau lucruri, acolo este numai o singură voie şi monarhul absolut face orice voieşte; acolo fiind unitate, afacerile pot merge de minune după acea sistemă, sau fără împiedicare, până când lumea tace şi se supune ducelui. Acolo nu este de competinţa nici unui străin d-a se amesteca spre a turbura pacea între monarh şi servii lui, precum nu este de competinţa nunului d-a turbura pacea domestică a cuiva, daca femeea şi toţi ai casei se simt ferici întru a nu avea altă voie decât a bărbatului sau a părintelui de familie. Unde însă este stăpânire, acolo oamenii nu sunt persoane, ci lucruri, acolo ţeara toată este proprietatea sau moşie a monarhului, apanagiu al familiei lui, şi din acea mare proprietate poate el dărui părţi servitorilor săi, şi poate iar a le lua înapoi daca aceştia sau descindenţii lor se arată ingraţi sau rebeli; acolo, voi să zic, poate avea loc aceea ce se zice confiscaţie de averi. Fiind dară că ţeara se zice că este proprietate a monarhului, de aceea acestuia i se da şi titlu în consecinţă, spre exemplu: mai nainte, domnitorul galilor se zicea rege al Franţei-, până astăzi iară auzim zicându-se: rege al Prusiei, imperator al tuturor Rusielor, imperator al Austriei etc. Când însă noroadele se deşteaptă, şi deşteptarea lor e maturitate, când încep a avea conştiinţă de sine, şi încep de şinele2 a striga: „şi noi suntem 1 Această vorbă este slavonă; românul, de n-a avut-o în vocabularul său primitiv este semn că n-a avut nici lucrul şi că dimpreună cu lucrul, şi numele lui a venit de la străini (vezi denumirile sclavilor în limbile antice). 2 Apăsarăm asupra vorbei de sine, pentru că numai când noroadele se deşteaptă de sine şi strigă spontaneu, numai atunci e semn că a sunai ora mântuirii lor; iar când le îmboldesc străinii sau demagogii, deşteptarea lor este ca a oricărui ce nu şi-a făcut somnul şi în deşteptarea sa de altul este sau ameţit, sau cu arţag. Atunci, neştiind ce face, nu se agită spre mântui rea sa ci, ca orbul, dă în groape sau din lacuri în puţuri. Astfel spre ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 481 persoane ca tor omul“, atunci norodul începe a deveni popol şi pace nu mai e până când stăpânirea nu începe a deveni guvern; atunci afacerile nu mai pot merge după sistema de mai nainte a absolutismului, atunci mai curând sau mai târziu cată a se face un pact nou, o hună învoire, pentru că toţi strigă: bună ţară, rea tocmeală. Tocmeala cea bună atunci, aşezământul cel nou, contractul social, se numeşte Constituţie, şi de aci înainte toţi locuitorii exemplu, de câte ori italienii Fură împunşi de alţii spre a se deştepta şi agita, n-avură de rezultat în urmă decât dezbinări, suspinuri şi gemete subr nouăle juguri străine; Crimeea, împunsă de dinafară spre a se dezlipi de Turda, n-avu de rezultat decât a se lipi de Rusia. Daca Polonia este astăzi împărţită, cauza este că nici până acum niciodată nu s-a sculat sau agitat de la sine ci împunsă sau de ambiţioşi intriganţi din întru, sau de puteri de dinafară pentru interesele lor; bulgarii, de câte ori fură împunşi prin alţii de a se scula, nu s-au ales cu nimic decât au servit întru a împlini interesele altora cărora le-au deschis drum către Orient cu un jug nou şi mai greu. Nu mai vorbim de Gaîiţia; ea fu adăpată înadins cyuyy să turbeze astfel încât membrii corpului soţial să ucidă capetele şi ajunse până întru a-şi pierde numai viaţa politică, ci şi numele naţional: astăzi galiţianul nu se mai zice polon, ci om împărătesc (cezarcky). Unde Elveţia, ce se sculă de la sine şi America septentrională nu fură ameţite în deşteptarea lor şi ştiură şi a-şi înfiinţa drepturi, şi a le apăra, şi a le conserva şi a progresa apoi. Grecia iară se regenera pentru că singură se sculă, pentru că nu era adormită, ci de trei secuii era deşteaptă înaintea puntei şi tăişului iataganului ianicearului, pentru că vocea ce o chema la arme nu era de străini, ci a unui martir al ei ca Riga, a înţelepţilor ei ca Lambru, Corai, Vardalah, (ihenadiu, Neofit, Beniamin cic., a eroilor ei ca Boceari, Canari etc. şi tot ce era străin, tot ce mirosea a străin, nu putu face sat între dânşii. Fanarioţii n-avură drept de cetate decât între noi şi în Moldova mai vârtos. Despre români nu mai zic nimic, căci suntem cu toţii la faţa locului şi fiecăruia i-a dat Dumnezeu ochi să vază, urechi să auză şi minte să judice. Să se uite numai la câţi i-au îmboldit şi îi îmboldesc, să se uite numai (a câţi au vrut să-i conducă în gropi, Ia originea lor, la numele lor, la viaţa lor trecută, la relaţiunile şi afecţiunile lor, la faptele lor, la oamenii şi cabinetele care îi susţin şi fiecare va pricepe. De câte ori veri fi agitaţi prin străini sau agenţi ai străinilor, niciodată, românilor, nu vâ veri alege decât cu a da din lac în puţ. 482 ION HEI.IADE RÂDUI.ESCU ţărei, legaţi şi solidari unul cu altul prin acel pact, se pot nunii în adevăr soţietate; pentru că atunci, în adevăr, judeţ cu judeţ, sat cu sat, familie cu familie şi om cu om, este în asoţiaţie bazaţii pe drepturi şi datorii egali şi reciproce. Atunci iară domnitorul ţărei nu se mai poate zice, spre exemplu, rege al Franţei pentru că Franţa nu mai e apanagiu! sau moşia familiei lui; atunci regele sau domnitorul, fiind numai cap al statului, cctăţeanul cc reprezenta pe toţi cetăţenii neapărat cată a se zice rege sau imperator al francezilor. Pentru că guvern va să zică cârmuire iar nu stăpânire; şi cel de la cârma unei nave, sau comandantul ei, nu este şi proprietar al ei, cum şi cel dc la cârma unei ţări sau cârmuitorul ei nu este şi proprietar al ţărei, ci duce sau conducător al locuitorilor cu condiţiuni şi răspunderi. însă care sunt semnele ce ne arată că norodul se deşteaptă de sine şi începe a deveni popoP. Când norodul pe de o pane nu mai sufere jugul şi pe de alta nu se mai lasă a fi condus nici de intriganţi ipocriţi, nici de nebuni, când norodul începe a preţui şi stima pe făcătorii săi de bine şi se fereşte şi de cel ce îl împila şi de cel ce îl amăgeşte; când norodul începe a vedea cu ochii săi şi a judeca cu capul său, şi a vorbi cu gura sa; atunci sunt semnele cele bune, atunci cuvântul se răpede ca fulgerul de la apus până la răsărit, de la Cerneri până la Focşani. Atunci, în adevăr, norodul devine o persoană colectivă compusă de bărbaţi trezi şi maturi, căci copiii şi nebunii şi cei beţi nu sunt persoane după nici o doctrină, după nici o lege, şi când cineva se ia după nebuni, învederează că e mai degradat şi decât nebunul. Norodul, devenind în adevăr popol, devine o persoană colectivă şi atunci stăpânirea neapărat cată a deveni guvern, şi de sine, din natura sa, fiind asemenea o persoană, iată două persoane, şi fiecare cată a avea şi drepturi şi datorii; în pactul soţia], atunci se prescrie unul câte unul drepturile fiecăruia şi una câte una datoriele fiecăruia. Atunci, pe de o parte, de nu vor fi respectate drepturile fiecăruia, şi pe de alta de a nu-şi va împlini fiecare datoriele, învoire nu e, pace nu e. De ajunge ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 483 popolul a călca drepturile şi a uzurpa atributele guvernului, atunci singur se degrada din starea de persoană şi, ce se va întâmpla, culpa este a lui. De va ajunge iar guvernul a nu respecta drepturile popolului şi a-i uzurpa voia şi libertăţile prescrise de legi, atunci singur se degradâ în starea de stăpânire ţi orice se va întâmpla, culpa a lui este. Din acestea se vede că cine se mulţumeşte cu stăpânirea, mulţumească-se sănătos, că merită soarta sa şi vai de intrigantul sau imprudentul ce cutează a-1 îmboldi spre a se deştepta. Să ştie însă şi acel cine, oricare va fi, că până când se mulţumeşte cu stăpânirea, el persoană nu e, popol nu e: e din cap până-n picioare norod. Care popol iară curează a uzurpa atributele guvernului, acela nu mai e popol în starea normală: e coprins de friguri şi de convulsiuni, e nebun sau cel puţin e amăgit de intriganţi voitori de rău. Acel popol se degrada mai jos decât norodul şi, devenind fiară, gardianii publici sunt nevoiţi neapărat de a deveni vânători. Ambele domniate sau ducate1, de la fondarea lor, fură constituate pe un pact soţial, luară adică de la începutul lor o 1 Am zis şi altă dată de-ajuns că vodă sau voievod nu va să zică principe, ci ducă sau ducător, că'HŢej-iwv nu va să zică nici apx^v (prind-: pe), nici oivaC ci iar ducător sau. ducă. Voievodat, dar şi‘HŢep.Ci)veLa va să zică ducat. Principii sau capii ai ţârelor noastre aţi fost şi sunt numai arhonţii lor, de la caporal până la spătar şi de Ia pitar al doilea până Ia ban (arhon pitar, arhon ban). Vodă e ducă. Cel care zice domnitorului pe româneşte prinţ este sau un innorant de drepturile patriei, sau un batjocoritor. Şi domnitorul care singur se zice principe e un om ce se degradâ singur, şi atunci îşi poare lua şi nădragii în baston, ca prinţi pul Zamfir, sau perna în cap, ca Buleţul. Reprezentanţii naţiunii sunt rugaţi a se ocupa de această chestie gravă, încurcată cu atâta stăruinţă pe de o parte de străinii cu rea-credinţă, şi pe de alta de nişte români maimuţari, ce au mania sau mâncărimea de a face ca toate să miroasă a franţozeşte. Reprezentanţii naţiunii sunt rugaţi asemenea de a provedea şi asupra titlurilor şi decoraţi iniilor străine, proprii numai spre a corumpe o naţie mică şi începătoare ca a noastră. Corupţia cată a o stinge de la rădăcină sau de la cap. 484 ION HEI-IADE RĂDULESCU formă de guvern constituţional. Răzbelele însă ce avură până la un timp şi necontenit cu turci, cu tătari, cu poloni şi cu unguri cam deprinseră pe români de mare necesitate într-o stare de dictatură. Domnului ales, ca unui cap al armatei sau duce, i se da toată puterea şi atributele unui dictator. De aci înainte, de unde la început, după gergul dc atunci, i se zicea oblăduitor, adică „cârmuitor“ sau „guvernator“, începu a i se zice stăpâtiitor. Românii, fără a schimba pactul so rial, că ta fireşte a suferi sau a îngădui acel regim, pentru că aflându-se mai totdauna pe picior de răzbel şi cu mâna pe sabie, răzbelul cere fatalmente (neapărat) o severă disciplină, o supunere oarbă. Astăzi, acea disciplină se cere numai de la partea soţietăţii ce se numeşte oştire; pe atunci însă tot românul se năştea boieribil, adică chemat la oştire, tot românul era soldat şi ţărele de la un cap la altul căta a se supune la aceeaşi disciplină şi supunere oarbă, consimţită însă de bunăvoie, pentru că legea sau pactul soţial primitiv exista şi există încă (dictatura era provizorie şi evenimentele de dinafară prelungiră îndelung provizoriul acela). Am zis că pactul primitiv exista şi există încă în toată vigoarea, căci domnul a fost tot ales şi ţeara nu deveni moşia lui; el singur n-avea dreptul de a da legi, voia lui nu era lege, ci avea cameră de reprezentanţi ai ţărei ce se numea când obştească adunare1, când divan, unde domnitorul însuşi prezida, iar metropolitul era ca al doilea după dânsul. Domnitorul iară, ca jude suprem, nu putea da de sine sentinţele, ci avea drepr numai cât un prezident în înalta curte judecătorească. Până când dară domnitorului, după legi, i se acorda numai nişte asemenea prerogative sau drepturi, pactul soţial era constituţional; domnitorul pe de o parte era o persoană, şi naţia pe de alta, prin reprezentanţii săi, era o altă persoană de aceeaşi valoare, 1 Obştească adunare s-a zis, şi ca să fie obştească, nu era numai a unei condiţiuni dc oameni. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 485 cu aceleaşi drepturi şi datorii. Suveranitatea purcedea nu din drept de naştere, ci de ia aleşii naţiunii ce alegea pe domnitor şi prin urmare suveranitatea era latentă în sânul naţiunii, de unde, ca dintr-o sorginte, se împărţea în toate ramurile statului şi ca o aureolă se concentra spre a încinge capul alesului suprem. Cum se luară armele din mâinile românilor, întâi prin dizgraţiatul decret al lui Mihai Bravul ce făcu pe români, din soldaţi, iobagi sau servi, şi apoi prin lovitura cea după urmă a regimului fanariot prin Mavrocordat, popolul român începu a pierde conştiinţa de sine, nu mai simţi, nu mai pricepu că era şi el o persoană (pentru că decretul Iui Mihai îl adusese deja în stare de lucru, ca serv). Vorba popor, deşi mai exista pe unde şi unde, nu mai avea nicidecum înţelesul de popoh ajunsese şi vorba aceasta în starea numelui sau vorbei de român, ce nu mai însenina naţie, ci serv sau mojic. Popolul clar deveni norod. Boierii, deşi pierduseră armele, conserva însă singuri numele profesiunii lor primitive de belatori (căci boier, belator va să zică) şi, prin urmare, nu putea pierde ca şi popolul conştiinţa de sine: ei singuri forma o persoană colectivă şi contrabalanţa tendinţele de absolutism ale domnitorului fanariot care se numea domn şi stăpânitor al Ţârei Româneşti şi Moldovei (parcă ţârele le-ar fi luat ca moşie a lui în punta săbiei). Ţârele însă, deşi în faptă era despuiate de drepturi, după legi însă nu era încă moşiele nimului. Domnitorul fanariot nu era proprietar al ţărei, ci un fel de arendaş sau cumpărător ce cumpăra clopotul Colţei de la cei ce n-avea nici un drept legal spre a-1 vinde. „Apa trece şi pietrele rămân“ zicea boierii pământeni tutulor fanarioţilor. Titlul lor de domn stăpânitor al ţărei era abuziv, uzurpat, şi unde era să fie, în fond nu era decât un fel de aburi sau fumuri ieşite din smorfurile bizantine sau fanariote, un fel de titlu ndcrr|g Xupoxajimct£, un fel ele titlu ca al unor generali muscăleşti, fără regimente: domn al ţărei care, adesea, îi pica ca nasul de ceară dimpreună cu capul cu tot. De aci dară, ducele sau vodă al românilor, fără ştirea 486 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU nimului, fără ştirea nici însuşi a românilor, rămase pe nesimţite cu titlu de domn şi stăpânitor (ca sabia şi cu topuz dumnealui) al ţărei! însă în vorbă numai (cum am zice: ŢeXa jJte va ere yeXu) va irepvoojJ.ev tov xaipo, „râzi de mine, râd de tine că ne merg treburile bine“), în vorbă sau în râs era titlurile acestea cu cari şi fanarioţii îşi râdea de români şi românii de fanarioţi, şi când era la faptă, puţin şi se duce p-aci-ncolo, de unde au fost venit, lăsându-ne însă ca o lepră smorfurile lor şi balele şi lăturele lor cari astăzi deveniră unii demagogi şi alţii sbiri ai ţărei şi o aduseră în starea actuală ce fără ruşine o numesc împlinirea scopului, realizarea speranţelor. Domnitorul dar era numit „stăpânitor al ţărei“ şi locuitorii ei „norod“; iar numele de soţietate nici nu exista în gergul popular, nici însuşi în limba cancelariilor şi a bisericii. Un om singur începu a striga de la căderea fanarioţilor încoa, adică de la 1822: 1111 stăpânire, ci guvern, nu norod ci popol, nu cinste ci onoare, nu slavă ci glorie etc. Nici într-o carte mai nainte de scrierile lui nu se văz figurând vorbele guvern, popol, soţietate, onoare, glorie1 etc. Drăganii şi Voinii toţi la 1 Vorbele cu care se serve o limbă învederează foarte des Instituţiunile naţiunii ce vorbeşte acea limbă şi starea libertăţilor şi drepturilor ei. Din vorbele numai boier y vodă şi cocon se trage sau iese din haos o mare parte a istoriei noastre. Când zici slobozenie este un fel de permisie (a dat stăpânul slobozenie robului să se mai preîmblc şi el), şi când libertatea îi ia locul este cu totul altceva, departe cât cerul de iad. La grecii moderni, după ce se liberară, în timpul agonului, pe când guvernul avea o formă democratică, ministrul de zvx& grammateii Ţpa;i}J.aT€U£ (ca un fel de bărbat cu portofoliu sau secretar de stat). Vorba n-arăta încă umilinţă sau servitute; cum Ii se dete însă un rege, ministrul fii numit Intoupfog (adică „sub-lucrător“): aci se vede un uno (sub) şi învederează capul jos sau sub comandele cuiva. In timpul acelei democraţii de palicari, capul poliţiei se zicea astinomu („veghetor asupra legilor cetăţii“); dc la regalitate încoa se zice politarh („capul sau mai marele cetăţenilor“), un fel de vătaf, de zabet, 1111 fel de ciocan peste cetăţeni. Când zici agă presupune un regim de spahii şi când zici prefect presupune cu totul alta etc. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 487 început şi mai târziu toţi Sarsailii striga că strică limba. Teocapilii striga şi strigă încă că, stricând limba bisericească, atacă religia.1 Norodul, în fine, începu a-şi reconchista conştiinţa despre sine, datinele străbune sta încă de faţă: nici un drept de naştere, şi ţara era încă scutită de Dumnezeu, pentru că nu devenise încă apanagiul sau moşia a nici unei familie2; legile ţârei se făcea încă după formele constituţionali şi în puterea autonomiei, fără a fi controlate de nimeni.3 Norodul, în fine, începu a se numipopolşi prin urmare nu mai putea suferi stăpânirea-, pentru că sclavii numai au stăpâni sau stăpânire: liberii cer guvern. In cele după urmă, strigările legali şi drepte de la 1848 ale popolului român ce ştiu a impune demagogilor şi a susţine ordinea ca nicăiri în Europa, deşteptară puterile europene despre planurile Nordului ce striga că ni se pierde originea în întunerecul seculilor şi pe care astăzi l-a apucat sentimentalismul despre naţionalitatea noastră romană, şi despre câte frumuseţile toate. Şi puterile Europei nu fură deşteptate, 1 „Câţi feciori ai, moşule?“ întrebă cineva pe un bătrân. „Aţâţi“ răspunde el. „însuraţi sau nensuraţi sunt?“ „Toţi sunt însuraţi“ răspunde el. Fecior dar, ca şi fecior în casă, însemnează făt, fetiol, fecior, Tratcr sau mascul, iar nu vergine. Femininul făcând fecioară, însemnează ircxiSioxr], adică feată, fetiolă, fecioară, iar nu vergine-, căci poare fi cineva fecior şi fecioară şi să fie însurat sau măritat. Mama însă a Domnului şi Dumnezeului nostru, după dogmele credinţei noastre, a fost şi este vergine. Trup e vorba slavonă şi însemnează mortăciune, iar nu corp-, şi eroarea e mare de se va lua un termin drept altul (regulile esteticei le lăsăm la o parte că teocapelii nu le pricep); una e trupul sau cadaverul Domnului, to TTTWjjLa tou Kupiou, şi alta corpul Domnului, xo cro>p.a xou Kuptou. In unele ca acestea, teocapelii striga şi strigă că li se strică limba fără judicată şi fără gust. Tu vrei să le dai o limbă creştină şi ei susţin o limbă de marerialişri idolatri. 2 Confiscaţia averilor, prin urmare, la noi nu putu avea loc. 3 Condica din timpul lui Caragea e dezbătută şi aprobată în corpul legislativ de atunci, fără a fi întrebată nici o putere de dinafară. 488 ION HEI.IADE RĂDULESCU luminate despre ale noastre nici de Sarsaili, nici de puii de fanarioţi, nici de demagogi, nici dc anarhişti; scrierile şi faptele fiecăruia stau de faţă. Europa se convinse că românii n-au fosi nici comunişti, nici soţialişti, după cum voia să învedereze sau să justifice calomniele inemicilor noştri toţi câţi se încârdoşasern la Paris în Comitet democratic şi soţiab, Europa se convinse că românii n-au fost rebeli, ci conservatori.1 Anul 1848 (nu cel din Moldova sau de peste Prut, ci cel de peste Olt) aduse apoi răzbelul din Crimeea; acesta aduse tractatul şi convenţia din Paris şi convenţia aduse starea de astăzi a ambelor ducate: bună, dc vom şti a ne folosi de dânsa, şi foarte rea de nu-şi va cunoaşte fiecare datoricle sale; bună de vom fi în adevăr popolşl foarte rea de ne vom degrada mai jos decât norodul. Guvernul constituţional, după vechile noastre clatine şi instituţiuni, este condiţia noastră recunoscută şi garantită de Europa întreagă. Convenţia, deşi în contradicţie în multe, deşi contrarie la multe din drepturile necontestabili ale României, nu putu însă refuza românilor guvernul lor primitiv, guvernul lor constituţional în care trăiră atâţia secoli. Astăzi dar avem guvern pe de o parte şipopolpe de alta; astăzi suntem doi: cată s-o ştim cu toţii, şi guvernul şi popolul mai vârtos. Astăzi nu mai e unul singur care să îmbie şi să facă oricum îi va plesni prin cap. Guvernul este o persoană şi popolul alta; libertate absolută nu e nici d-o parte, ca la despoţi, nici de alta, ca la demagogi sau la fiarele populare: astăzi sunt legăminte sacre între membrii soţietăţii, astăzi fiecare e dator a respecta drepturile altuia şi a-şi împlini datoricle, pentru c& suntem doi, iar o mai reperăm. Doi sumem; ş-apoi nu e unul mai greu şi altul mai uşor, nu unul mai mare şi altul mai mic. In persoana 1 Vezi Suvenirele şi impresiunile unui proscris, pag. 218 la 222, reproduse în anexul următor, cum şi Memoriurile asupra istoriei regeneraţiunii românilor, de la un cap până la altul. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 489 Capului statului, fiecare este dator a vedea astăzi nu un uzur-ator, ci peste cinci milioane de suflete de români personificate un loc. Cât are cineva a se teme de cinci milioane de oameni un loc şi a-i respecta, atâta e dator a respecta şi a venera per-oana capului naţiunii, în care se reprezenta toată suveranitatea ~e în adevăr purcede la noi de la popol, prin aleşii săi; şi "espectul şi veneraţia nu i se poate oferi decât cu adevărul drept omagiu: minciuna, adularea, intriga nu poate veni împregiurul domnitorului constituţional decât ca să-l răstoarne. Pe lângă aceasta, daca nu din datoria în care ne obligă pactul soţial, încai din interes personal, fiecare c dator a susţine şi venera prin adevăr pe capul starului, a-1 lumina prin lumina focului sacru, pentru că fiecare îşi vede persoana sa individuală, existinţa sa naţională şi privată, în persoana şi existitiţa ducelui general. Poate-se onoare mai mare şi veneraţie mai legitimă? Domnul şi guvernul lui împreună să preţuiască cât cinci milioane de români! Şi încă, să fie activul, superiorul Î11 această dualitate naturală şi simpatică! Aşa dară, guvernul, dacă este guvern şi nu stăpânire, el are şi dreptul, şi datoria de a veghea spre a nu se rumpe echilibrul în care stă şi viază existinţa sa şi a naţiunii; şi el iară este şi în drept, şi în datorie de a lua iniţiativa spre a restabili echilibrul îndată ce se va rumpe, căci fără echilibru între guvern şi popol, nici unul, nici altul nu mai există: atunci e or tiranie d-o parte, or anarhie de alta, şi cel care mântuie soţietatea şi de una şi de alta, acela este mântuitorul, şi vai de naţiunea unde străinul i se oferă de mântuitor! Guvernul fiind activul şi popolul fiind pasivul în această diadă sau nuntă soţială, guvernul este ca mirele mistic şi naţia sau popolul ca mireasa mistică. Să luăm însă bine aminte că guvernul, pentru că este activul, de va avea numai drepturi şi datorii nu, devine de două ori activ, şi popolul, fiind pasivul, de va avea numai datorii şi drepturi nu, devine de două ori pasiv şi echilibrul este rupt cu 490 ION HELIADE RĂDU1.ESCU totul: atunci e unitate, atunci unul e totul şi altul nimica. Guvernul dar, ca activ sau căruia i sc dă puterea, cată să aiba mai multe datorii, şi popolul, ca pasiv, cată să aibă mai multe drepturi ca să se poată susţine echilibrul sau dreptatea, sau ca să poată exista şi guvern, şi popol. Pentru că Dumnezeu, activul activilor, ca Atotpotent, în nemărginita sa dreptate şi-a impus datoria datoriilor (vezi articolul Monada, diada şi triada, pag. 15 şi 16, cum şi Progresul şi conservaţia, precum şi Dreptul şi datoria). Popolului i s-a dat ca instinct să-şi adoare libertatea şi să fie gelos de dânsa, şi guvernului i s-a impus ca să adoare egalitatea tutulor înaintea legii şi să fie gelos de dânsa, să fie adică nepărtinitor. Din acestea urmează că popolul ce s-a mântuit de stăpânire e dator să ştie că nu e singur. Naţia cată a se pătrunde că nu e ca o femeie emancipată, ca o prostituată, spre a se lăsa a li batjocorită de oricare venit şi venetic, şi însuşi de oamenii sângiurilor şi ai corupţiunii, ci că este mireasă, consoarta legitimă cu alesul său, cu mirele său; popolul cată să ştie că arc guvern garantit de Europa întreagă şi că popolul nu mai e popol fără guvern, ci populaţă, un ce mai jos şi decât norodul. Ohlocraţia e una cu anarhia, şi anarhia este cea mai oribilă şi mai hidoasă din tiranii. Guvernul iar, din partea sa, e mai mult decât dator să ştie, să se pătrunză bine, că capul statului nu mai e domn stăpânilor al ţărei, că ambele ducate nici cu vorba, nici cu fapta nu sunt moşiele familiei sale, ci dote sau zestre a naţiunii, proprietatea ei neatinsă şi sântă. Guvernul nu e stăpânire, cu un cuvânt cată să ştie că nu e singur persoană ca să facă orice va voi, ci suntem două persoane de aceeaşi greutate în balanţa dreptăţii sau a pactului soţial. Cată să ştie că, daca preţuieşte cât cinci milioane de români, şi românii sunt toţi atâţia la număr şi toţi geloşi de drepturile lor, de libertăţile lor; în acest echilibru, nici o parte nu poate trage mai mult decât ceealaltă, afară numai daca din dizgraţie va adaoge ceva ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 491 ftrăini: spre exemplu un muscal sau un neamţ sau un francez, iau un turc mai mult, rumpe echilibrul. Nici popolul dară nu se cuvine a deveni intrumentul sau căria agenţilor intrigelor şi intereselor străine, nici guvernul, mire, nu-şi poate duce consoartea de urechi spre a o prostitua aintea străinilor: vorbă curată, clară şi pricepută de toţi, afară surzii şi orbii din sistemă. Naţia iar ce începe a zice: „cutare Ştrăin sau cabinet ne-a făcut bine, sau ne poate face bine, sau are cutare daruri“, e ca şi femeia cochetă ce începe a-i scăpăra Ochii în dreapta şi în stânga, cochetând şi provocând curtezani. Nici un cabinet nu ne-a făcut bine şi nici nu ne poate face nici bine, ca naţie, de nu ni-1 vom face noi înşine. Iată însă isterul acestei aparinţe: Din legile provedinţei, din legile dinamice sau mecanice este prescris ca daca două sau mai multe puteri împing sau trag la şinele cu aceeaşi forţă un objet, acesta stă pc loc şi se conservă; iar daca o putere împinge mai tare sau trage mai cu forţă, atunci objetul se mişcă sau svolă din loc în partea celui ce trage mai Cu forţă. Binele ce ne pot face cabinetele străine este, când acestea vor fi de aceeaşi putere, ca, trăgând fiecare, nu pentru binele nostru, ci pentru interesul său, trăgând cu aceeaşi forţă, noi să rămânem conservându-ne şi progresând de sine-ne. Noi, convinşi de legile acestea, dorim ca fiecare putere garantă să aibă aceeaşi forţă ca să ne împingă sau să ne tragă astfel cum să nu ne poată assorbi; când se împuternicează sau influe una mai mult, suntem datori, în vârturca însuşi a legilor sau a pactului european, a ne deveni partizanii ei, şi când va deveni mai debilă, atunci pentru binele nostru propriu vom fi nevoiţi a ne face avocatul ei. Ne place să vedem pe Rusia atât tare cât este fiecare din puterile garante: ne ferim însă de dânsa când se face mai tare. Să ferească iar Dumnezeu de a deveni o putere mică, că atunci suntem duşi: ceilalţi vecini ne înghit. Când Turcia era mai tare 492 ION HEI .IADE RĂDUl.ESCU decât statele vecine, atunci eram ameninţaţi de soarta Greciei şi a Bulgariei, reduşi întru a ne apăra numai în vârtutea braţului nostru. Când însă Turcia începu a scădea şi cestelahe puicii deveniră mai tari, de atunci începurăm a fi ameninţaţi de soaru Crimeei, a Poloniei şi a Ungariei. Iar când puterile vecine vor fi dc acceaşi forţă şi vor avea aceeaşi influinţă între noi, atunci rivalitatea lor ne mântuie; întinzându-ne sau împingându-nc fiecare cu aceeaşi forţă, rămânem locului ca români, cu guvernul şi popolul nostru. Facem accleaşi urări pentru toate puterile garante şi acelaşi linguagiu ţinem către toate; şi ne ţinem atât de tare de a nu ieşi din făgaşul legilor, pe cât nu voim să ştim de coaliţiuni şi pacturi ascunse, nici de vorbe consulari pc la urechi, dup;) sistema de mai nainte. Guvernele cc voiesc a li se respecta legile şi pactele cată a şi le promulga mai întâi, a le da adică pe faţă; noi nu putem şi nici nu voim a fi ghicitori, ca să ştim care di» puteri este mai mare sau pe ce fel de promisiuni ascunse se fac păcile. Noi suntem datori a ne uita numai la litera şi spiritul tractatelor şi legilor. Vorbă iar clară şi curată. Cată să începem şi noi odată a vedea cu ochii noştri şi judeca cu capul nostru însuşi, a imita cel puţin pe sârbi, vecinii noştri, ce sunt o mâna de oameni. ic - Toate sunt bune şi foarte adevărate, îmi zise un român într-o zi, ascultându-mă; însă ce faci ciocoismului, ce s-a întins în toate condiţiunile soţietăţii. — Hei! Hei! Dumnezeu să-ţi ierte păcatele, că-mi apucaşi înainte, prorupsei eu; aci iarăşi vream să te aduc şi aci vream să ajung. Ciocoiul e răul relelor! Ciocoii s-au împărţit în doua părţi astăzi, pentru că văd două puteri egali, una a guvernului şi alta a popolului; unii se făcură ciocoii guvernului şi alţii ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 493 ocoii popolului. De amândouă părţile, adularea şi minciuna, tKficu! material şi moral cel mai sordid. I De amândouă părţile, stăruinţele cele mai mari spre a nu "sa a se apropia adevărul nici de guvern, nici de popol; eclamaţiunile, intrigele şi maşinaţiunile cele mai neauzite în tara noastră. De amândouă părţile, ciocoii s-au pus spre a orbi fi paraliza şi pe guvern, şi pe popol, spre a specula şi pe unul |i pe altul, fiecare în scopurile sale sau şi ale străinilor căror s-au t)ferit de instrumente. Amăgitorii, uzurpând unii atributele opolului, alţii atributele guvernului, sunt astăzi capii şi aducătorii ţărei şi străbat ţeara şi Capitala mâncându-se între ine, ca lupii asupra vacei. Lupii, când pleacă la vânat, se adună n cârd, merg în unire şi în tăcere ca toţi furii şi briganţii. Asupra pradei însă să-i vezi! Ciocoii când se adună şi se fac Căuzaşi, nimeni nu sunt mai fraţi decât dânşii; când însă biata ţeară ajunge pe mâinile lor, atunci să-i vezi cum se bat pe ministere şi pe bietul popol. Te uită pe de altă parte la unele din foile publice: una minte jpolului şi alta minte guvernului, una lingăreşte pe unul şi ta pe al tu); una se face că susţine popolul ca să-l aducă în sapă e lemn şi alta se face că susţine ministerul ca să aţâţe şi mai iult patimele şi să-l răstoarne mai târziu în folosul suflorului ei. Ia-le însă începutul redactorilor lor încă de mai nainte de ’48 şi vino cu dânşii până pe dealul Mitropoliei şi vei vedea că 0 gaşcă era cu toţii, toţi era partit naţional şi cârdăşie mare, până junseră la biata vacă. Ce este astăzi nu e bine, îşi zic toţi cu oţii, că nu e nici stăpânire, nici guvern de o parte, nu e iar, de altă parte, nici norod, nici popok pe amândouă părţile le-a împresurat şi le-au paralizat ciocoii bonjurişti. Cine se cuvine a lua iniţiativa spre a restabili ordinea, «igurând viaţa, onoarea şi proprietatea fiecăruia, a stabili - cu alte vorbe - echilibrul între guvern şi popol? Fireşte că partea cea activă, partea ce se zice guvern. Lui îi impune legea şi 494 JON HEI.IADE RÂDUI.ESCU dreptul şi datoria de a începe; şi guvernul, ca să înceapă, cata să înceapă de la capul suprem al statului. Capul statului sperăm că se va pătrunde bine de misiunea sa, de sarcina sa cea mare, căci domnitorul astăzi nu mai e nici bei, nici gospodar, nici prinţ sau principe, ci vodă sau ducă, domn constituţional, domn conducător. Pricepând aceasta bine, natural va zice celor ce îl încongiură: „Domnilor, eu sunt alesul ambelor ţăre; înire dânsele şi între mine este un pact solemnei şi garantit de Europa întreagă, intre mine şi naţie sunt nişte legăminte ce nu se poi rumpe nepedepsit nici de o parte, nici de alta; e un fel de căsătorie ce cată a fi respectată de amândouă părţile. Şi, precum într-o căsătorie bine condiţionată şi serioasă, bărbatul, din puntul său de onoare, veghează şi-şi fereşte soţia de a nu (î încongiurată de oameni maloneşti ce o ar putea amăgi şi dezonora, precum iară, din partea sa, şi femeia e geloasă şi are drept de a fi tristă când vede pe bărbatul său în companie de oameni cu viaţă urâtă, ce pot aduce dezonoare familiei şi ruină casei, asemenea şi un domnitor constituţional şi mai vârtos ales, e dator a fi gelos şi a veghea ca naţia să nu cadă pe mâini de amăgitori ce o pot duce la pieire. însă pentru că sunt gelos de conduita naţiunii mele, sunt dator a judica că şi ea are dreptul de a fi geloasă de conduita mea, de a veghea asupra oamenilor ce mă încongiură şi mă serv. Precum eu nu sufăr ca naţia să contracte relaţiuni cu oameni ce o amăgesc şi învăţături ce o degradă, asemenea şi naţia nu sufere oameni pătaţi şi de viaţă desfrânată pe lângă mine. Eu sunt încă nou aci; nu cunosc bine oamenii ce mă împresurară de toate părţile şi prin urmare nu pot încă arăta pe nimeni cu degitul. Cine dar se ştie că a scăpat din ocnă, cine se ştie spadasin şi cavaler de industrie, cine a comis vreo crima şi n-a trecut prin purgatoriul tribunalelor şi al penitenţei, cine a fugit cu bani publici şi nu i-a dat înapoi, să nu mai calce prin palatul meu, care este al patriei. Eu nu pot oieri scandale ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 495 înaintea Europei, ce nu poate suferi nepedepsite nelegiuirile, llici da nişte asemenea exemple românilor, încuragiând viciul i nelegiuirea. Pentru că ceea ce aş suferi a sc comite în contra 'tora, mâine, mai cu cuvânt şi mai pe dasupra, se va comite n contra mea. Să mi se cureţe dar casa dc furi de timp, de raziţi şi mai vârtos de cei de cari vorbii mai sus. Să nu cuteze imeni a crede că palatul, unde este tronul naţiunii, poate deveni o casă de orgii. Să mi se cureţe palatul de asemenea fiinţe; să se cureţe toate foncţiunile publice de toţi câţi vor fi tigmatizaţi de crimă. Naţia, domnilor, e în drept de a fi geloasă de relaţiunile şi afecţiunile mele, precum şi eu sunt în drept de fi gelos de ale ei, de a preveghea cum să nu fie amăgită şi ndusă de fiinţe ce o dezonoară şi o degradă.“ Va chema apoi pe dd. miniştri, unul câte unul, şi va începe de la al celor din întru: „Domnule - îi va zice - fiindcă Stăpânirea astăzi se zice şi cată să fiz guvern, află că dumneata nu mai eşti dvornic sau perdegiu al domniei mele, ci ministru secretar de stat responsabil', şi ministru, cred că ştii că va să zică servitori naţiunii sau al guvernului şi al popolului totdeodată (căci naţia se compune de guvern şi de popol). Prin urmare, în timpul serviţiului, ca parte activă, cată să te dezbraci de drepturi, căci ai numai datorii spre a respecta şi apăra drepturile celor ce contribuiesc spre a ţine statul, datorii de a asigura viaţa, proprietatea şi onoarea fiecăruia, dc a manţine, Cu un cuvânt, ordinea şi pacea ce stă în echilibrarea cea mai exactă între guvern şi popol. Caută ca administratorii să nu fie mai răi decât ispravnicii, nici cei de sub aceştia mai răi decât zapciii. Caută, cu un cuvânt, ca ccea ce zic oamenii guvern să nu fie mai rău decât ceea ce se zicea odată stăpânire. - Dumneata iară, domnule, sunt sigur că ştii ca şi mine că nu mai eşti logofăt, pentru că nici n-ai făcut, nici n-ai pus vreodată la cuvinte, şi nici nu-ţi este aceasta meseria. Eşti ministru secretar de stat spre a preveghea şi servi spre a se ţine dreptatea. Vă spui la toţi miniştrii şi mai vârtos dumitale că, 496 ION HEIJADfi RĂDULESCU în calea ce avem a străbate cu toţii, trasă de Europa întreagă după cererea patriei, ca să ajungem la capul dorit, nu putem începe, după toate legile naturei, decât din puntul de unde ne aflăm, din puntul în care am aflat ţeara. Regimul consular există, l-am aflat aci şi aduce poate nemulţumiri dese şi de o parte, şi de alta; nimeni n-ar dori rn;ii bine decât a ne afla şi noi, într-o zi, pe piciorul pe care se alia şi celelalte staturi ale Europei în relaţiunile lor respective. Dau regimul consular este o stare anormală, răul cată a-1 stârpi elf la rădăcină, de la cauza lui. Cauza lui, domnilor, este starea neregulată şi foarte puţin scrupuloasă în care s-au aflai judecătoriele în Orient. Voiţi dară să scăpăm de regimul consular? Să moralizăm judecătoriele că şi puterile garante nu cer mai bine (cel puţin, eu aşa cred). Până când judecătoriele vor fi tot în starea trecută, guvernului nostru i se astupă guta cu atâta mai mult cu cât a altora ar fi în drept de a se deschide asupra tribunalelor noastre. Cată să fim drepţi şi prin urmare încă muţi în chestia aceasta, căci fiecare consol, până când sa ne aducă de mărturie pe ai săi, ne scoate înainte pe noi înşine, pe români voi să zic, că ne plângem cu toţii în contra judecătorielor şi le acuzăm de atâţia ani, şi între noi, şi la străini, le acuzăm că am fost victimele lor. Cum vrem noi ca acei consoli să tacă şi să-şi lase supuşii respectivi a deveni victime ca pământenii noştri? Misia dar a Ministerului Justiţiei, serviciul cel mai mare ce poate face naţiunii este de a face ca dreptatea să fie dreptate, de a insufla încrederea şi respectul mai întâi pământenilor, de a da probe de exactitudinea şi integritatea judecătorielor noastre. Prin dreptate mimai putem asigura şi pe pământeni, şi pe străini, prin adevărata dreptate numai ne putem scăpa dc regimul consular, iar nu prin note şi prin frazi ce nu fac decâi a învenina relaţiunile de vecinătate. Sunt puteri ce, în adevăr, ne voiesc binele şi doresc îndreptarea şi ameliorarea alor noastre; însă, ce să zic? Dumnezeu să mă ierte, că păgubaşul e cu mii ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 497 de prepusuri sau păcate! Poate că păcătuiesc şi eu. De uncie ştim noi că n-ar fi şi puteri ce, în ascuns, nu stăruiesc ca să ne facă Cum să nu mai putem ieşi din starea în care ne-am aflat, ca să aibă pretext întru a ne acuza şi a se amesteca în ale noastre? Vrem, domnule ministre, să nu mai vedem dragomani prin tribunalele noastre? Moralizaţi, moralizaţi judecătoriele, şi apoi puterile Europei, unele ne vor mulţumi că le-am mai împuţinat şi descurcat afacerile şi spezele consulare, şi altele nu vor mai avea pretexte de a se mai amesteca în ale noastre, acuzându-ne. Am a vorbi mult şi cu dumneata, domnule, şi foarte mult. Despre logofcţie, s-o lăsăm în pace, pentru că şi dumneata ştii Că nu mai eşti logofăt, ci, ca toţi colegii d-tale, eşti tot ministru secretar de stat. Şi pentru că în sarcina d-tale sunt cele ale culturilor sau religiunilor, cum şi cele ale instrucţiunii publice, de la dumneata se cuvenea să încep, pentru că aceste două chestiuni sunt din cele mai vitali, prin care viază şi creşte o naţie: acestea sunt bazile de unde se începe edificiul soţial. Religia ce profesă un popol şi felul instrucţiunii ce i se dă singure deseamnă şi prelungesc sau prescurta viaţa sau viitorul lui. Religia părinţilor noştri, domnule ministre, a fost şi este divină pentru că a fost şi este tolerantă. In ţărele noastre au aflat refugiu toate credinţele persecutate, afară de ale împilătorilor, căci aceştia au fost tari la şinele şi n-au avut nevoie de a căuta loc de scăpare. Bisericele catolice au fost tolerate şi susţinute şi dotate în ambele domniate încă de la fondarea lor; cele din Câmpulung, din Argeş, şi d-airea sunt monumente ce învederează toleranţa părinţilor noştri. Israeliţii, persecutaţi pe airea, au aflat refigiu în ţărele noastre, circulare ale patriarhilor Constantinopolii sunt marture de spiritul Mântuitorului lumii ce întotdauna a viat în marea Biserică a Răsăritului.1 Când protestantismul apăru în Europa şi fu persecutat în lumea 1 Cu altă ocazie vom comunica nişte asemenea documente de binecuvântată memorie. 498 ION HEIJADE RĂDUI.ESCU catolică, aci la noi, templurile protestanţilor se înălţa către ceru ri cu ajutoare şi contribuţiuni de la români. Bisericele catolice, sub numele de bărăţii (adică „frăţii“), templele protestanţilor, sinagogele israeliţilor, se bucura de prerogativele celor mai distinşi capi şi servitori ai naţiunii noastre; voi să zic că avea scutelnici şi posluşnici români ce servea acelor biscrice ca unor case ale aceluiaşi Dumnezeu. Cei vii şi oneşti ai diferitelor confesiuni religioase afla ospitalitate şi omenie între noi, împieguri în ale statului, comerţ liber, liber exerciţiu de profesiuni; cei morţi află loc de îmmormântare şi repaos şi onori şi salutări la trecerea lor din lumea aceasta în ceealaltă: clopotele bisericelor noastre ortodoxe sună în onoarea catolicului şi protestantului ce se desparte de ai săi pentru totdauna; luge sau plânge glasul de aramă al ortodoxilor, căci un om, un frate, un amic, un necu noscut însuşi a fost între noi şi nu va mai fi. Istoria ţârelor noastre nu este maculată de inchiziţiuni, de răzbele sau certe religioase, unde Europa s-a sfâşiat şi s-a măcelat foarte ncome-neşte, şi unde în Franţa se comitea Sânt Barthelemy. Aceasta este în adevăr doctrina Mântuitorului lumei, a Fiului lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat; părinţii noştri s-au pătruns de dânsa şi ne-a lăsat de moştenire, din generaţie în alta, în adevăr creştina lor toleranţă. Nu de mult, aşezăminte de instrucţie se fondară pentru catolici şi protestanţi şi sume înseninătoare se oferiră şi din fonduri publice şi de la particulari şi însuşi din obolul văduvei ortodoxe, şi capul statului ortodox încinse fota şi luă mistria spre a pune piatra de temelie a edificiului de altă confesie. Nouă însă nu ni s-a întors înapoi cu aceeaşi măsură. Noi am numit pe fiecare cu numele ce singur şi l-a dat; catolicul singur s-a numit catolic şi noi îl numim tot aşa; protestantului îi zicem, după cum singur se numeşte, tot protestant unde, în Hal. impiego, funcţiune (n. ed.) ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 499 toate statele papali, pe oriunde se profesa credinţa catolică, nouă Ce ne numim creştini ortodoxi ni se zice schismatici, şi protestanţilor eretici. In toată Italia, ce este surora noastră după sânge şi origine, morţii noştri n-au loc de îngropare. Filia unuia din capii României, murind în anii trecuţi la Neapole, nu putu afla ;loc de înmormântare şi desfigurată, descompusă, a cătat să fie Strămutată peste mări, ca să afle îmmormântare la Malta, pe locul ospitalier al englezului protestant. Fiul unuia din domnitorii ţărei murind la Pisa, nu putu fi dus la Livorn, unde este o capelă ortodoxă cu nume de greacă schismatică, decât noaptea, într-o trăsură din cele mai impure, căci nimeni nu cuteza a se atinge de un schismatici Acestea sunt fapte ce repumnă omenirea oricând, şi mai vârtos în al XlX-lea secol. In care stat catolic s-a putut fonda vreo biserică ortodoxă, vreun aşezământ de instrucţie cu asistenţa, cu ajutorul sau contribuţie catolică? (Jnde preoţii noştri au putut avea vreo prerogativă în statele catolice? însă treacă: căci tot meritul creştinului este de a face bine şi însuşi celui ce îl urăşte. Binecuvântat fie numele Dumnezeului ce ne învaţă aceasta şi binecuvântat fie numele părinţilor noştri ce ne lăsară de moştenire această cerească toleranţă! Toleranţa însă stă întru a lăsa pe tot omul să trăiască cu credinţele sale, dându-i ospitalitate şi întru a-i respecta convicţiunile: întru a nu ataca religia nunului. Când însă altul re atacă în casa ta, se schimbă chestia. Însuşi Mântuitorul lumii ne zice: fiţi blânzi ca colum-bii şi înţelepţi ca şerpii. Cată să te aperi, bădiţă, când altul te loveşte sau va să te lovească la cap. Aud de nişte propagande, şi acolo voiam să ajung. Propaganda, mai vârtos în cele religioase, este un atac, o lovitură în inima naţiunii. Noi nu facem propagande nicăiri; să ne ierte dar oricine că nu putem suferi nici o propagandă în mijlocul nostru, şi mai vârtos spre a ne smulge de la credinţa şi datinele părinţilor noştri, ca să ne tragă acolo unde nici morţii noştri nu află îngropare. Murmura e mare în ţeară, prepusurile sunt 500 ION HEl ,IADE RÄDUI.ESCU varii şi foarte mari; şi acestea, de nu se vor întâmpina de la început, sunt în stare să aducă mari calamităţi între români. Românii au pus în mirare pe toţi călătorii străini ce i-au vizitai după timpi, pe toţi autorii străini, despre tenacitatea lor în religia lor primitivă a Răsăritului. Tot ce i-a distins întotdauna mai mult decât pe alţii, cum zic atâţia autori celebri străini, a fost că „pentru moşie (patrie) şi pentru lege ştiu muri până la unul“. Prin urmare, nu vă jucaţi cu focul. Prepusurile cată a se risipi din capul locului. Se zice că unii din români sunt în relaţiuni cu iezuiţii şi că ar fi dat acestora mari promisiuni (dumneata cată s-o cunoşti aceasta, domnule ministre?). Sc vede iar (şi aceasta cam bate mult la ochi) ca românii ortodoxi, mai vârtos cei literaţi ce trecură din Transilvania la noi, nu prea îşi aflară bine capului, ca Iazăr spre exemplu, ca Nistorescul, Murgul etc.etc. şi că cei uniţi cu Roma au fost totdauna împinşi înainte şi bine susţinuţi, l'ie aceasta o sistemă, fie hazard sau întâmplare, treacî-meargă şi aceasta. Dee-se, de se află, şi uniţilor impieguri ca şi celor neuniţi; însă nu mai mult, şi mai vârtos nu în cele biserici şi în instrucţiunea publică, şi mai vârtos iară, nu în şcoalele primare, nu în senii-naruri, nici în eforia sau în direcţia şcoalelor. M-ai priceput? Junimea totdauna se cuvine a fi ferită, şi mai vârtos în această epocă de tranziţie. Cată să luăm bine aminte la prepusurile şi temerile generale, căci adesea din prepusuri vin cele mai mari rele, pentru că acolo intrigele se insinua eu mai mare artă şi tărie. Intr-un cuvânt, propagande nu sufăr; fumul lor începe a se simţi şi focul cată să fie undeva, căci pâna nu e foc, fum 1111 iese. Să ne lase fiecare Î11 pacc, precum noi îi lăsăm pe toţi. Şi voinţa stăruitoare ce vezi în mine nu esic voinţă de despot, ci voinţa naţiunii: eu sunt alesul şi reprezentantul ei permanent. Atât mă ocupai întru a conserva, încât uitai progresul in aceste momente critice. Despre progres în religia noastră, cl se ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 501 nflă în germine de la începutul ei; este însuşi misiunea eristianisniului şi progresul înaintează sau stă în proporţie eu zelul ce pun cei cari sunt capii religiunii de a nu sta lumina subt Bbroc. Progresul dar se aşteaptă de la arhipăstori şi episcopi, iar misia d-tale în aceasta este a te înţelege cu capii religiunii, a le aduce aminte datoriele întru a merge pe calea părinţilor bisericei, a nu ieşi adică din calea ce le-o prescriu evangheliele şi legile ţărei, ce toate purced de acolo. Biserica, de la începutul ei, este casa de oaspeţi unde s-a depus cei doi dinari spre însănătoşirea sau mântuirea celui căzut în tâlhari şi caria i s-a zis că, cu ce va mai adăogi de la dânsa, i se va da înapoi. Cei doi dinari sunt tezaurul Testamentelor vechi şi nou, ca conservaţie a progreselor trecute, şi ceea ce se va mai adăogi este progresul pe viitor. Din zioa dar de când biserica a lăsat a se face un progres afară din sânul său, din zioa de când capii ei au uitat progresul şi s-au mărginit numai într-o conservaţie nepricepută şi otioasă, într-o conservaţie — voi să zic — ca a talantului îngropat şi ros de rugină, de atunci s-a abătut din calea ce le-a tras-o Fiul omului şi al lui Dumnezeu. Arhiereii şi preoţii cată a merge în paralel cu ceilalţi cetăţeni pe calea progresului. Preoţi luminaţi dar, domnule ministru al religiunii, şi arhierei mai vârtos şi mai luminaţi. Şi pentru aceasta şcoale, scoale pretutindeni şi seminare, căci acolo sunt şi câmpurile, şi instrumentele aratorie, şi seminţele intelectuale şi morale, de acolo fructe însutite ce aşteaptă naţia spre mântuirea sa. Insă nu se cuvine a uita că ceea ce seamănă cineva, aceea şi răsare, aceea şi culege. Cei după sistema veche au lucrat în consecinţă: logofeţi s-au zis, logofeţi au scos; logofeţie au semăn ar, logofeţi au răsărit, cu sutele de mii, şi roţi flămânzi, toţi neavând cu ce trăi decât cu condeiul, toţi alegând la guvern şi împresurându-1 pentru chivernisele, toţi căzând pe biata ţeară ca lăcustele, toţi declamatori şi limbuţi, fireşte ca nişte logofeţi 50 2 ION HELIADE KĂDUI.ESCU ce era şi sunt. Unde a avut statul atâtea foncţiuni pc câţi ]ogofi'(i au scos şcoalele? Iată cauza turburărilor necontenite: pentru ui omului, daca nu i se dă a mânca ca om, cată a mânca ca lup. Dumneavoastră nu vă mai ziceţi logofeţi şi prin urmare ar li o anomalie din cele mai neauzite de veţi apuca a logofc(i dreptatea, religia şi şcoalele. Cetăţile şi burgurile noastre sunt neregulate, sordide si izolate. Intre dânsele comunicaţia e tare împiedicată, drumurile noastre sunt nepracticabile, râurile neplutitoare, câmpurile cele mai multe nelucrate şi cele puţine foarte rău cultivate, pădurile noastre devastate pe mici foloase, munţii noştri aşteaptă să li se deschidă pântecele ca să ne dea aurul, argintul şi toate metalele; vitele noastre, rău crescute, ca şi oamenii. Oştirile noastre sunt comandate de ofiţeri ce n-au nici o idee de artele şi ştiinţele tributare la arta militară; ministerele, cancelariele, judecătoriele noastre sunt pline toate de logofeţi. Comercial nostru este în langoare, industria nici în concepţia ei. Patria dar are nevoie de matematici, ingineri, arhitecţi, mecanici etc.; de mineralogi sau de geologi, de chimişti şi fizici, de agronomi, de ofiţeri de toate armele, de comercianţi luminaţi, de economişti politici, de oameni ai legilor, de bărbaţi de stat, de medici.1 Scoateţi dar de aceştia, că aceştia nu aleargă leşinaţi după chivernisele, nu sunt lipitorile ţărei, ci mântuitorii ei; aceştia folosesc pe alţii, folosindu-.se pe sine. Faceţi dar a se instrui junimea, iar 1111 a se îndoctrina. Ce mi-aţi pus limbele vechi sau clasice, ca latina, în primele clase gimnaziale? Ce să facă cu dânsele jumătate copii neavuţi, ce sunt nevoiţi a lăsa şcoalele mai de timpuriu? Faceţi cum fiecare june, ieşind din scoale, din academii, din universităţi, să iasă cu specialităţi prin care să poată trăi şi fi independent: scoale. 1 Tare s-a mai ferit Regulamentul zis organic de a face sâ ne dea şcoalele nişte asemenea bărbaţi, ci logofeţi şi tot logofeţi; căci aceştia, unii prostitul ţeara şi alţii o turbură. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 503 ai vârtos tehnice, prin toate judeţele, căci numai acestca 'rcează burghezia naţională, şi naţia ce n-are meşteri, artişti, mercianţi dintre ai săi, acea naţie piere. Burghezul e virtutea âţiunii, şi noi n-avem burghezi români, f Faceţi cum junii să iasă fiecare cu meseria sa din şcoalc, căci ‘ceea este puterea independenţei individuale. In deşert tot Jjleclamă lumea libertate până când nu se va libera fiecare indi-«vid, căci libertatea publică se compune de libertăţile individuale. Cată să liberăm individele din sclavia neaverii şi a ^patimilor innobile. Libertatea sc susţine şi sc conservă numai ■de oameni liberi: sclavii de sub jugul material îşi pot foarte facil Scutura jugul daca voiesc. Sclavii însă ai patimelor lor, sclavii viciului şi corupţiunii nu ştiu preţui şi susţine libertatea căci, de sunt subalterni, se târăsc ca şerpii, de sunt capi, devin despoţi. Sclavii patimelor, domnule ministre al instrucţiunii publice, ucid libertatea şi a lor proprie, şi a altora. Industrie dar, arte, bele-arte, ştiinţe exacte; prin acestea numai se învaţă ¡.adevărul şi adevărul, singurul adevărul numai mântuie. ^Instrucţie, cu un cuvânt, iar nu îndoctrinare. Limbe cât se poate »mai puţine în clasile primare; ştiinţe speculative cât se poate ;şi mai puţine. Nu daţi junimii decât idei exacte. Iată ceea ce cere patria de la mine şi iată ce sunt şi eu dator a cere de la ministrul instrucţiunii publice, şi o cerui prin atâtea ,moduri, subt atâtea forme, numai ca să mă pricepi mai bine. Iar cât pentru dumneata, domnule, căta să o ştii de mult că nu mai eşti agă sau vrtm spahiu, zabet sau ciocan al capitalei, ci prefect al poliţiei. Dumneata şi ministrul celor din întru cată să ştiri mai nainte de toţi că guvern nu va să zică stăpânire. Cătaţi dară spre a vă purta în consecuenţă. Nu mă încerc a-ţi vorbi de poliţia Statelor Unite că este prea departe de noi. Ai fost, crez, prin Londra şi prin Paris, unde popolii sunt cu mult mai cerbicoşi şi mai violenţi decât popolul blând şi mlădios al României. Cum de ne aduserăţi atâtea mode de p-acolo, câţi 504 ION HEI,IADE RĂDUI.ESCU vizitarăţi acele locuri? Cum de îmi tot puneţi înainte atâtea uniforme, atâtea feluri de chipiuri şi de ciocuri în barbă, câiul dc modul poliţielor de pe acolo, şi de instrucţia ce se cerc tic la cei ce comandă oştirile nu-mi vorbirăţi nimeni până acum? Uniforma şi chipiurile sunt nişte semne cc arată că ce este suin acel chipiu, cată să fie un cap plin de prudenţă şi de idei, mi barbare şi asiatice, ci europene; că ce bate sub acea uniform;) cată să fie o inimă de un adevărat oştean, curagios şi teribil pc câmpul bătăliei şi blând şi modest în cetate, şi însuşi cu inemicul învins. P-acolo pc unde aţi îmbiat dumneavoastră şi de unde nc aduserăţi atâtea mode, oamenii poliţiei sunt oamenii ordinii şi ai păcii: ei îndreptează pe străinii şi pe pământenii ce nu cunosc stradele şi adresele; ei adună de pe strade pe oamenii căzuţi de fatică şi însuşi de băutură, şi îi duc spre trezire în casc dinadins de repaos şi de azil; ei închid noaptea porţile şi uşelc uitate neînchise, ei fac a se stinge focurile şi luminele uitate nestinse; ei, cu un cuvânt, sunt ca nişte angeli custozi ai cetă ţenilor pacefici şi însuşi ai celor căzuţi sub greutatea viciului sau a patimilor degradatoare. Poliţia, domnule prefect, în adevărata ei însemnare şi destinată, cată să fie ca proveclinţa, pretutindeni, ştiitoare de toate, şi iarăşi ca provedinţa, nesimţită materialmente, nesupărătoare nimului, preurmătoare însă a crimei şi mai vârtos neprovocătoare, m-ai priceput? Liberă dar voie din partea poliţiei de vorbe, liberă voie de adunări; asupra faptei însă, asupra călcării legilor, mână de fier. Culpabilul să nu scape: victima cată a se mântui şi criminalul a se înfrâna. Ce suni uniformele acestea de zbiri de tot felul? Ce este marţialismul acesta în poliţie, unde nu-şi are nici un loc? Ce sunt acele tropote de cai ai dorobanţilor, ce fac a schinteia pardoseala stradelor? Ce este acel zornet de săbii şi darea peste oameni, când cu caii, când cu tina din copitele lor? Cc! Cu asalt am luai ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 505 fiu aceste două ţâre? Ce! Sub legea marţială se află capitalele şi ¿burgurile lor? Mai dezbrăcaţi acele uniforme; dorobanţii şi gvardianii să se prefacă, daca nu în poliţmani, încai în sergenţi “ide cetate, şi să se aleagă dintre oamenii păduitori, moderaţi şi oneşti: nici unul să nu se poată înrola fără o garanţie de la un ICetăţean onest sau proprietar. Oamenii acum contribuiesc spre îia fi mântuiţi de făcătorii de rele, iar nu spre a fi maltractaţi de ¡servitorii publici. De spioni mai vârtos şi de fonduri secrete să nu mai aud. Eu n-am luat ţărele în punta săbiei; eu nu sunt uzurpatorul, ci alesul lor. Nu mă tem de nimeni ca să pot suferi ca poliţia Să demorali/.e lumea cu spionagiul. Statul nostru nu se compune din naţionalităţi diverse şi antipatice, ca să ştim că conspira una în contra alteia: toţi suntem români ortodoxi şi -¡egalitatea înaintea legii a nivelat condiţiunile. Să nu mai aud ;de datinele şi învăţăturile agielor. Ce este acea maşină, pe atât de ridiculă, pe cât de meschină şi cabalistică, acea comedie deplorabilă ce făcu a se compromite şi guvernul, şi popolul ■român? Cine sunt acei mizerabili aventurieri ce inventară acea ¡maşină şi o puseră a se fabrica? Sub a căror comande era ei şi cine i-a adus în ţară? Apoi, de la un timp încoa, văd că adminis-■aţia, poliţia şi oştirea închid ochii la fapte în adevăr turburătoare şi criminale şi îi află bărbăţia şi eroismul la fapte mai neînsemnătoare: înghit, cum zice Scriptura, cămila câtu-i de •mare şi noduroasă, şi strecoară ţânţarul ca să nu se înece cu dânsul. Ce atâta nevoie şi uiet spre a strecura ţânţarii? Vedeţi ; Să nu se mai înghită cămilele. Cu un cuvânt, domnilor miniştri toţi, aflaţi că sunteţi responsabili de orice act mi-aduceţi a suscrie; nu mă faceţi a ; Sliscrie decrete ce compromit popolul înaintea Europei, nu compromiteri guvernul prin faptele, nici însuşi prin vorbele şi purtările dumneavoastră. Ţineţi un linguagiu demn de un guvern constituţional şi de datinele ţărci; nu suferiţi pc 506 ION HELIADE RĂDULESCU nimeni ca să vă mai zică «excelenţă» pentru că unii sunt simpli şi îi umiliţi cu aceasta, şi alţii vin a vă batjocori cu titlul acesia. Pe unde sunt excelenţele şi în limbă, şi în drepturi, sunt pentru totdauna, pe viaţă: la noi n-au fost nici în limbă, nici în drepturi. Şi ca să vă vorbesc mai pe româneşte, feriţi-vă dc excelenţii ce ţin cât cioara-n par. Nu batjocoriţi pe nimeni şi mai vârtos nu lăsaţi ele a fi batjocoriţi cu titluri ce nu le aveţi. Termin, domnilor, cu a vă arăta că suntem într-un timp de tranziţie, trecând de la o epocă la alta şi fiecare avem încă multe din învăţăturile trecutului. Cată să mărturisim ca fiecare începe a-şi face educaţia respectivă a stării sau condiţiunii sale. Şi guvernul adică acum îşi face educaţia sa dc guvern, şi nu poate lipsi de a-şi da adesea în petic, crezând că este toi stăpânire (şi această educaţie se face pe capul bietului popol), şi popolul iar, din partea sa, acum începe a-şi face educaţia dc popol adevărat şi cam adesea dumnealui îşi dă în petic, crezând că este tot norod (şi această educaţie şi-o face pe capul guvernului). Una dar pentru alta, domnilor, şi prin urmare cată sa fim mai indulgenţi fiecare. Nu putem cere deodată de la im popol nou virtuţile şi experienţa popolilor bătrâni, şi din partea sa, popolul nu poate cere de la guvern deodată toate, şi mai vârtos câte materialmente cer timp. Nu seceră cineva îndată cum seamănă; seceră însă neapărat ceea ce a semănat. Ceea ce veţi semăna, domnilor, aceea şi veţi secera, înzecii şi însutit. Blândeţe veţi semăna, blândeţe veţi secera însutii. Violenţă veţi semăna, violenţă veţi culege, iarăşi însutii. Omenie veţi semăna, omenie veţi culege. Insulte veţi semăna, insulte veţi culege. Dreptate veţi semăna, dreptate veţi culege. Intrigă şi calomnii veţi semăna, tot intrige şi calomnii veţi culege. Şi tot însutit, tot însutit, domnilor, să vă aşteptaţi la ţoale ce veţi semăna în ministerele dumneavoastră, căci aşa sunt legile divine şi eterne ale Provedinţei.“ ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 507 K De va ţine capul guvernului numai o singură dată lin-guagiul accsta, sau altul asemenea acestuia, toate reintră în Ikarea normală: oamenii guvernului d-o parte şi popolul de alta |şi vin în simţiri, îşi vede fiecare calea ce e dator să ţie; echilibrul fedică se aşează ordinea şi pacea publică se alină, creditul general fse rensufleţeşte. Proprietatea, onoarea şi viaţa fiecăruia se iîntemeie pe baze solide. Ţine domnitorul linguagiul acesta? Aspiraţiunile, speranţele fiecăruia se realiză. Ce zic, speranţele noastre sunt cu mult mai modeste şi însuşi fără a ţine acest linguagiu, fără a fi profesate aceste adevăruri, e de ajuns a le suferi numai guvernul spre a circula, e de ajuns de a le înghiţi fiecare, că ar produce o înseninătoare siniptomă, ar aduce un mare folos. Tăcerea, de ar fi din partea guvernului, după cum se vede şi din partea popolului, ar fi un J semn de consimtiment şi atunci oamenii, ce unii au împresurat î pe alesul naţiunii şi alţii declamă popolului spre a specula şi î minţi şi pe unul, şi pe altul, nu s-ar mai putea ţine: peste curând I am vedea şi tronul, şi ţeara întreagă libere de perturbatorii de meserie. Şi atunci îndreptarea ar fi foarte vecină. Iar de va zice fiecare: „bune sunt toate câte se zic părţii celeilalte, numai cele ce se zic nouă nu se pot înghiţi“, atunci iată Isahar, iată labo-j j fatorul între două focuri: şi când acesta şi-a luat misia şi sarcina I sa, s-a decis şi la aceasta. Noi suntem datori a spune adevărurile ce cu atât sunt de Salutarie, cu cât sunt de tari şi eroice, a le spune şi la oamenii guvernului, şi la oamenii popolului. De la popol, în loc de a afla ură, aflarăm simpatii şi recunoştinţă: toţi oamenii ordinii şi însuşi amăgiţii din toate condiţiunile şi stările societăţii deveniră amicii noştri. Daca dar popolul, ce se compune de cinci milioane de români, recunoaşte adevărul şi iartă erorile ce s-ar strecura din marele zel, plecat ne rugăm să binevoiască a-1 recunoaşte şi guvernul, ce nu reprezentă mai mult decât tot cinci milioane de români, şi mai vârtos că popolului i se 508 ION HEI,IADE RĂDUI.ESCU prezentă adevărul cu un aer mai familiar şi drept consiliu un< Ic guvernului i se oferă drept omagiu. Iar daca, din dizgraţie, ar fi undeva (precum şi este pe alocurea) guvern ce lasă a fi mustrat popolul dc erorile sale ţi împregiurul tronului nu tolera decât adularea, minciuna .şi corupţia, atunci şi popolul este în drept a zice: „Că lasă-ne, jupâne, cu adevărurile dumitale; de-ajuns ne sunt nou;) nevoile noastre, contribuţiunile îmmulţitc şi mai necontrolaie, străini de toate lini bele şi interesele, ospeţe şi îmbuibarea lot ca să-şi bată joc de speranţele noastre, ocupaţiuni străine, impoziţiuni spre a da şi susţine oameni ca să nu facă nimic decât ca să ne lege şi să ne areste. Mai venişi acum şi dumneata să ne izbeşti cu adevărurile în cap; le ştim toate, cum ştim că avem să şi murim într-o zi. Insă nu ne place în amarurile noastre să ne console cineva cu moartea, vrem şi noi să ne mai petrecem, să ne mai uităm amarurile. Daca guvernul adună pe lângă sine adulatori şi măscărici, vrem s-avem şi noi adulatorii şi măscăricii noştri; daca guvernul se serve cu oameni ce insultă şi maltractă lumea, ne servim şi noi tot ca asemenea oameni. Daca guvernul voieşte să-şi aibă ciocoii şi nebunii săi, noi de ce să n-avem ciocoii şi nebunii noştri?“ Iată cauza din care pretutindeni ies şi sunt bineveniţi demagogii. Guvernul ce suferă zbirii, să se aştepte mai curând sau mai târziu la demagogi. ANEXE I în Suvenirile şi impresiunile unui proscris, făcând o comparaţie între România şi Franţa, vorbind de egalitatea materială, egalitatea intelectuală, egalitatea morală, egalitatea politică, cum şi de regalitate, de drepturile de naştere, de biserică în România, de taxe şi de dreptul de viaţă şi de dreptate; ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 509 In concluzia despre acestea, iată cum se exprimă Proscrisul fcmân: î „Apoi, recapitulând, începui a mă întreba: pentru ce se agită |t se zbucină lumea mai mult de o jumătate de secol? Pentru |e atâta măcel şi atâta sânge? 1 — Pentru a desfiinţa dreptul celui mai furb şi dreptul celui mai tare, ce vânzătorii de corpuri şi de suflete umane avură sfrunteria şi impietatea de a-i numi drept divin; Insă România niciodată n-a cunoscut nişte asemenea drepturi! , - Spre a desfiinţa toate drepturile de naştere şi orice a mai rămas de la feodalitate (se zbucină Europa); Noi însă n-am simţit niciodată nevoia de a desfiinţa nişte asemenea drepturi pentru că niciodată n-au existat între noi! — Spre a proclama şi a realiza egalitatea înaintea legii (mi se adaose); Insă această egalitate întotdauna a fost între noi mai mult decât în vorbe, căci egalitatea materială, intelectuală, morală şi politică au fost întotdauna mai bine practicate la noi decât airea.1 Mă mai întrebai încă: spre ce se agită şi se zbucină popolii de la 1848 încoa? — Spre a răsturna tronurile şi a converti pe regi şi pe principi în cetăţeni buni, în adevăraţi creştini; însă, încât pentru aceasta România, fără a vărsa nici o picătură de sânge, a mers cu şase secuii înaintea Europei, căci ea de cinci sute de ani nu avu nici regi, nici principi! — Spre a proclama şi stabili republica democratică (mi se adaose); 510 ION HELIADE RĂDUI.ESCU Noi însă am avur un ce mai bun, mai progresiv decât republica, căci capul statului nostru nu s-a zis niciodată prezident (ci duce)! Prezident, adaosei eu, însemnează ceva mai pretenţios şi mai despotic decât rege, căci vorba rege, venind de la regere-diregerc, n-are nici o prerogativă în sine; şi daca regii mai târziu îşi deteni prerogative, acestea nu le avură de la numele lor, ci prin abuz din uzurpare: prerogativele lor nu vin din sufragiu universul. Din contra, prezident venind de la vorbapresidere, preşedere, prerogativele lui sunt în principiu, în însuşi vorbă. A preşede va să zică nu a direge, ci a fi mai cocoţat decât ceilalţi. Pune acum că prerogativele unui prezident, nefiind uzurpate, ca sa se poată zice o nelegiuire, sunt recunoscute, aclamate, sancţionate prin sufragiul universal! Acum nu mai rămâne decâi a i se acorda prezidenţia pe viaţă sau de moştenire, şi iacă tirania legitimată prin sufragiul universal! lacă-mi-ţi progres!1 Ce mai este iar agitaţia aceasta, mă mai întrebai, aceste împingeri şi respingeri, aceste acţiuni şi rcacţiuni, răzbelul acesta fratricid? Pentru ce popolii nu se mai astâmpără? Pentru ce n-au ei nici pace, nici repaos? Pentru ce despoţii s-au ligat între sine? Pentru ce popolii ţipă şi pretutindeni sunt striviţi de împilători? - Popolii se agită pentru că mor de foame şi cer egalitatea înaintea dreptului d-a trăi; cer a se desfiinţa monopolele, taxele şi vămele (ce scumpesc ale vieţii); cer ca să trăiască laborând, cer dreptul la travaliu; cer ca fiecare să poată travalia pentru sine, iar nu pentru bancheri şi samsari, cer spre a se asocia; însă în România, tot cel ce vine în lume are dreptul d-a trăi, pământean şi străin, avut şi neavut; monopolul e o vorbă nouă, abia s-a arătat între noi, e ca un fel de prunc monstruos şi costeliv; nişte asemenea prunci vin în lume cu moartea în rărunchii lor: nu duc mult. In România iară, taxele nu sunt 1 Acestea se scria la 1849. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 511 cunoscute, viaţa a fost întotdeauna facilă, voioasă, şi pământul ospitaliar, copios şi larg! - Daca este aşa, îmi ziseră unii, voi sunteţi mai naintaţi decât ceilalţi; instituţiunile şi datinele voastre sunt mai democratice, mai umane. Pentru ce dară vă scularăţi acum în urmă? Spre a susţine aceste instituţiuni sfâşiate de vreo optsprezece ani, ca niciodată, de un protectorat inuman şi uzurpator; spre a restabili sau a pune pe calea lor legală salutarie aceste insutuţiuni, a le face folositoare, descurcându-le de abuzuri şi de orice intrigă din întru şi din afară; spre a restabili la locul său fiecare din aceste elemente civile, politice şi soţiale, atât de frumoase fiecare şi atât de răsturnate şi deplasate prin forţa şi astuţia străinului fără lege; spre a reconchista bunurile publice ale mănăstirilor, ce de vreo doi ani deveniseră cu totul prada străinului; spre a asigura proprietatea privată şi publică, ameninţată din întunerec de acel Regulament cu neruşinare organic şi impus prin baionete străine; spre a pune un termin abuzurilor şi vexaţiunilor încuragiare de un protectorat abuziv, cu scop de a putea apoi acesta avea pretextul d-a se amesteca în ale noastre şi d-a deschide calea la abuzuri nouă, fără a desfiinţa pe cele vechi; spre a deschide şi a oferi, pe de o parte, azil la orice străin onest şi laborios ce ar voi să devină concetăţean al nostru, fără distincţie de religie; şi spre a asigura, pe de altă parte, ţeara despre acei străini trândavi şi intriganţi ce deveniră instrumentele protectoratului, ca să devie apoi uzurpatorii moşielor şi drepturilor noastre; spre a restabili ţeara în vechile sale relaţiuni cu Turcia, bazare pe tractate şi paralizate prin amestecul străinului şi prin Regulamentul uzurpator al autonomiei noastre; spre a întâmpina şi a înneca o rebelie urzită în Iaşi de sateliţii străinului, rebelie ce ne prepara guerra civilă, împărţirea 512 ION HEIJADE RADUI.ESCU averilor, anarhia cea mai sângeroasă ca să poată oferi pretcxi de invazie armarelor ruseşti, ce din ţările noastre se postară spre a ameninţa totdodată Orientele şi Occidentele; spre a susţine ordinea ameninţată, a mântui proprietăţile şi vieţile în pericol şi a ţine astfel în respect intervenirea unui protectorat provocator; spre a mântui averile în contra unui comunism de la nord ce vine ca un diluviu spre a uzurpa toate proprietăţile îu favoarea unuia singur; în fine, spre a ne apăra şi asigura drepturile, instituţiunile, proprietăţile materiale, intelectuale, morale, politice şi religioase; într-un cuvânt, spre a conserva ca să putem progresa. lată mişcarea noastră, ce nu seamănă cu a nici unui alt popol, care n-avu nimic de plagiar. Mişcare de principe, de conservaţie, de ordine; mişcare în contra tiraniei şi a pasiunilor anarhiei. Comisarul străin puse îndată de a înneca vocea foaiei publice ce striga: «Urăsc tirania, mi-e frică de anarhie» etc.“ (pag. 215 la 222). II Ştiam şi cu, încă mai nainte de 1848, până a nu mă duce în Franţa, atâta franţozeşte cât să pricep însemnarea fiecărin vorbe în diferintele ei sensuri, şi atâta gramatică şi derivaţia vorbelor încât să pot scrie throne şi nu trotie, symmetric şi nu symetrie, antichrist şi nu Antechrist, antechambre şi nu antiebambre, după cum scriu păcătoşaşte mai toţi autorii francezi şi însuşi dicţionarul Academiei. Probă despre aceasta sunt toate traducţiunile mele încă de pe la 1822, ca Arta poetici) a lui Boileau, ca din poeziele dlui de Lamartine şi altele. La 1848, venind câţiva din români de la haqialâcul Parisului unde, neînvăţând franţozeşte, îşi uitaseră limba Iov ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 513 * proprie şi n-avuseseră timp d-a se ocupa de datinele şi instituţiunile patriei lor, venind câţiva români, se puseră a organiza o revoluţie de porunceală dimpreună cu Ipsilanţii de ' pe atunci. Intre altele, tot auzeam de la dânşii pronunţând des vorbele soţial, soţialism. Eu ştiam însemnarea acestor vorbe, însă nu puteam pricepe ce relaţie pot avea dânsele cu principele cc i auzeam că profesa aceştia. întrebai pe mai mulţi să-mi spuie ţ ce înţeleg cu aceste vorbe. CJnul îmi spuse că înţeleg a face pe sătean, din clăcaş, chiriaş. „Rău“, zisei eu. Altul îmi spuse că soţialisnuil este să dea drumul arestanţilor din ocne, spre a începe prada. „Şi mai rău“, zisei eu în sine-mi. în fine, cel mai mare peste comisia naltă de trei îmi zise într-o zi: „Ăştia ai noştri cam dau mult în soţialism, căci vor să dea câte 15 pogoane de fiecare clăcaş; însă nu strică, lasă că cu acestea, sculăm lumea şi ajungem la scopul nostru“. Ştiindu-1 mai instruit sau mai bătut la minte decât pe ceilalţi, văzui că aceştia cu soţialismul înţeleg 15 pogoane la cei ce n-au, luate de la cei ce au! „Mare minune“, îmi ziceam, „de când naiba s-a schimbat limba franceză şi s-a prefăcut aşa de pocit însemnarea sau originea vorbelor!“ Eram acum prea bătrân ca să mai pot învăţa altă carte şi mai vârtos o carte care să mă înveţe că soţ va să zică 15 pogoane; că soţietate va să zică a lua ale altuia; şi că soţialism prin urmare va să zică tâlhărie. Neputând învăţa această carte, mă ţinui tot de ce ştiam eu şi când mă dusei la Izlaz, făcui o surpriză tutulor căuzaşilor, strigând cum să m-audă toată ţeara: „Respect la persoane, respect la proprietate!“ Ţeara văzui că mă pricepu şi se sculă toată ca un singur om spre a face a se respecta proprietatea şi a-mi da ajutor d-a trimite peste hotare pe un domnişor trimis de peste Milcov ca să invite pe deputaţii săteni d-a da în capul oricăruia va zice că are moşie sau pământ. Nenţelegeri fură multe, intrigele şi calomniele îşi juca calul ca niciodată; catastrofa de la 13 sept. căta să vie neapărat. Nu e 514 ION HEI,IADE RĂDUI.ESCU locul aci de a vorbi sau de a face istoria acelor evenimente. Vorba e de soţialism. Cum zisei, eu nu mai puteam învăţa altă carte şi însuşi după ce trecui hotarele ţărei; eu soţului şi soţiei tot soţ îi ziceam, când ziceam soţietate eu nu puteam înţelege tâlhărie, şi când ziceam soţial, după toate gramaticele şi dicţionarele, nu puteam înţelege decât un ce care este al soţietăţii sau care este relativ la soţietate.1 Ajungând cu d. Tell la Bruxelles, fuserăm recomandaţi şi intruduşi la un bărbat matur, prudent şi foarte respectabil. Venind vorba despre mişcarea noastră, „n-aţi făcut bine“ ne zise „de a vă scula tocmai acum în contra Turciei.. — Din contra, domnule, prorupsei eu; mă iartă, că eşti rău informat. Românii nu fură decât contra-revoluţionari. Scularea lor nu fu decât spre a întâmpina o rebelie ce se urzea intr-ascuns; şi în loc de a se rebela în contra Turciei, nu cerură decât a rennoi vechile lor relaţiuni cu Turcia, paralizate de puteri străine. Românii n-au declarat răzbel nimului, n-au provocat pe nimeni; mişcarea lor n-a fost politică ci, în puterea autonomiei lor cu totul şi cu totul soţială, după vechile lor daţi ne. — Nu mai pronunţa, pentru Dumnezeu, vorba soţială, mă prorupse respectabilul bătrân, că face urât efect. Vorba aceasta sună foarte rău la oamenii înţelepţi, la oamenii de stat. îi mulţumii de observaţia ce îmi făcu, aducându-mi mai vârtos aminte de projetul de descatenarea celor din ocne, de 15 pogoane etc. însă ce naiba, iarăşi îmi zisei, ce are d-a face însoţirea, soţietatea, cu 15 pogoane! Eram pe acest fel de cugete când ne luarăm ziua bună şi ieşirăm. — O păţişi? îmi zise d. Tell când eram deja afară. Se cuvenea să-i răspunzi că nu prea ştii încă bine franţozeşte şi că ai făcut greşeală de limbă. 1 Cum virtuţi soţiale, viciuri soţiale. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 515 — Eli nu pretind că sunt maestru de limba franţeză, îi zisei; | poate să pronunţ rău, poate să fac frazile după românie pe ‘ franto/ie: însă păcat de gramatică sau de logică n-am făcut cu IÎ' 'aceasta vorbă. Aci cată să fie ceva politic, poate că de la un timp îiicoa, această vorbă să fi luat vreo înseninare cu totul contrarie ş de ceea ce arată originea ei şi dicţionarele. Cu cât ne apropiam de Franţa, cu atâta vedeam că vorba aceasta nu era binevenită la oameni ce însufla oarecare stimă. Mai luai dicţionarul Academiei, mai citii, şi tot ce ştiam eu îmi explica şi dicţionarul. Atunci îmi zisei; vorba aceasta cată să fi păţit ca şi la noi dizgraţiata expresie za-vera. Nu e popol slav care acasă la el, în ţeara lui, cu zavera să nu înţeleagă pentru lege sau veritate; însă ia să vie la noi, în ţeara română, să vază ce înţelegem noi cu dânsa? Vor fi făcut nebunii Franţei cu socialismul ceea ce au făcut zavergiii la noi cu zavera. Ajungând în Paris, îşi poate cineva închipui impresiunile mele citind pe ale „proscrisului“ român. Vorbele însă soţial, soţialism mă intrigă tare, mai vârtos că nu era o foaie publică care să nu apere sau să nu combată aceste vorbe. Vream să şriu ce înţeles le dau unii şi ce înţeles le dau alţii. Întrebam pe mulţi francezi şi mai toţi ştia şi mai puţin decât mine. Unii îmi zicea: „Eu sunt pentru republica democratică şi soţială“, şi când întrebam pe cei mai instruiţi, îmi spunea curat: „Nici o definiţie exactă nu e încă pentru aceasta, e un fel de mot d’ordre. Când s-a proclamat republica, a ieşit o voce ce adaose democratică şi socială. Şi strigând unii bravo\, în entuziasmul general, se repetară mii şi mii de bravo frenetice“. Alţii, mai inocenţi sau mai neştiutori d-ale limbei şi d-ale cărţilor, îmi zicea: - Eu, sacresti!, nu voi republica daca nu va fi democratică şi... - însă ce înţelegeţi voi cu soţiale? întrebai eu. — Soţiale, îmi răspunse el, va să zică coziale. 516 ION HEI .IADE RÄDUI.ESCU Coziale va să zică să-mi dea caution (cauţie), să-mi dea garanţie că va ţine şi că va aduce vreun bine celor neavuţi şi scăpătaţi; să asigure popolul. De nu va fi aşa, să se ducă republica dracului. Mă uitam la bunul-simţ, la judicata dreaptă a oamenilor simpli din popol: ei, nepricepând vorbele, le pronunţă într-un chip sau le schimonoşia să le dea un înţeles după impresiunea ce le făcea. Din soţiale, ei pronunţa coziale că aşa le plăcea sâ fie felul guvernului. Astfel, la noi, oamenii simpli pe miniştrii prin interim îi numesc ţintirim, logofeţiei îi zicea odată golofeţie (că acolo se golea oamenii). Cu toate acestea, eu vream să ştiu lucrul în adevăratul său sens. începui a căuta cărţi cari tracta de soţialism şi pe atunci de acestea era foarte multe. Cea dântâi ce cumpărai tracta de bucătărie, arătând cum trebuie a să asocia objetele din care se fac bucatele; spre exemplu, lăptucele cu oţetul, cu oliul, cu ouă coapte, cu raci, cu sardele, cu pui rece fript, cu sfecle etc., acolo se zicea că este un socialism bine sau rău combinat. Aruncai cartea din mână, crezând că îşi râde de cititori. într-altăxi vă'/.ui în librerii o carte cu titlul Socialisme universel Aceasta e ce caut, îmi zisei. Cumpărai cartea şi, venind acasă, văzui că tracta despre molecule, cum s-au însoţit şi au format globurile şi astrele; cum acestea în însoţire formă sistemele solare sau planetare; vorbea despre crearea lumii, despre geologie, despre diluviu, despre istoria naturală, despre fizică, despre chimie, despre astronomie, despre societăţi şi guverne şi alte asemenea. Terminând această carte, îmi zisei: „autorul e francez şi văz că şi el a înţeles ca şi mine vorbele soţ, însoţire, soţietate; soţial, soţialism-, însă ce i-a venit lui, să dea un asemenea titlu unei cărţi ce tracta de nişte ştiinţe ce îşi au deja fiecare numele său, precum fizica, chimia, astronomia, geologia etc.?“ - Acesta este secretul autorilor, îmi zise într-o zi un francez, spre a li se trece cărţile. Titlul unei cărţi este ca şi eticheta pe ECHILIBRU ÎN TRE ANTITEZE 517 sticlele cu vin, pe borcanele cu pomadă, ca eticheta pe toate marfele. Când pune cineva pe un borcan cu pomadă vorba sau numelephilocom (amicul coamei sau părului), aceasta vinde de minune marfa; când pune la uşa unui cabinet public titlul inodor (adică nemirositor), intră cu nasul închis şi lasă să miroasă oricât de rău, că nu-ţi pasă. Acum e la modă vorba socialism, toate cărţile şi însuşi cele de bucătărie se zic soţialistc. Dumneata însuşi nu cumpărai atâtea cărţi daca n-avea titlul de soţialism. Mă disperai din acestea toate de a mai afla vreodată înţelesul cabalistic al acestei vorbe. Intr-altă zi aflai altă carte ce se intitula: Le vrai socialism (Adevăratul soţialism). O cumpărai, o citii şi de aci înainte începui oarecum a mă mai orienta spre a dezlega eu singur enigma. Autorul vorbea despre împărţirea şi subîmpărţirea pământurilor în Franţa, încât astăzi un ţăran, când are un pogon de loc, e ca un lucru mare; că astfel, daca are o vacă sau o oaie sau o capră, 11-are unde s-o pască şi cată, pentru fiecare vitişoară, să-şi piardă timp un om, un copil, o copilă spre a o duce pe marginea cărărilor să pască, cu lacătul de ţâţe, şi a preveghea să n-apuce cu botul în dreapta sau în stânga, pe locul cuiva. Plângea autorul starea aceasta şi-şi da părerea, zicând că ştiinţa ştiinţelor, ştiinţa nouă a soţialismului cerc ca toate casele dintr-un sat să se asoţieze spre a avea numai un singur păstor sau văcar pentru toate vitele satului, sau cel mult doi; căci mizeria cea mare de aci vine, căci 300 de vace sau 300 de capre cer 300 de oameni şi smulg de la lucru 600 de braţe. „Daca aceasta este ştiinţa ştiinţelor, îmi ziceam eu, să vie soţialiştii la noi şi vor vedea că românii, până şi însuşi ţiganii sunt dascălii lumii în socialismul dumnealor.“ Se mai zicea în acea carte, descriindu-se starea a vreo 16 milioane de proletari ai Franţei, că n-au unde să-şi plece capul, că dorm pe sub poduri, cari cer de lucru şi nu află, căci maşinele cu vapor i-au scos afară de prin fabrice, şi că 518 ION HEI.IADE RĂDUI.ESCU asemenea zvânturaţi, numai de se vor asocia spre a-şi cumpăra singuri prin companii maşine, se pot mântui, căci almintrelea, după doctrina lui Malthus, guvernul cată a provedea spre a st ucide încă din copilărie oamenii ncavuţi sau proletari. „Noi n-avem, îmi ziceam în sine-mi, nici locul atât de strimt, nici maşine cari să dea pe lucrători afară, pe pardoseala stradelor, nici oameni cari să doarmă pe sub poduri, nici cari să moară de foame, nici filosofi şi moralişti cari să îndemne guvernul spre a ucide, ca Erod, pe proletari din faşe.“ în fine, acea carte conchidea că adevăratul soţialism este întru a aduce ca tot locuitorul Franţei să aibă oala la foc, o găină şi o capră cel puţin în bătătură, daca nu şi o vacă. „Hei, minunea ra, Doamne! îmi ziceam, noi românii am fosr socialişti de atâţia secuii şi nici n-am ştiut. Bietul coconul Jourdain nu s-a mirat mai mult decât mine când striga: uite, frate, de treizeci de ani fac la proză şi nici n-am ştiut-o! Să vie la noi toţi soţialiştii să vadă că cel mai după urmă sătean are oala lui la foc şi căldarca de mămăligă, găincle lui, vaca lui, râmătorii lui. Ce zid Ţiganii însuşi cu corturile era îa stare să facă a li se scurge ochii la dânşii toţi golanii Franţei: era 1111 ce epic să-i fi văzut cineva când se mută de la un loc în altul. Carul lor, tras de atâţia cai, asinii lor încărcaţi, ursul lor ce urmează cu pas greu guiţatul râmătorilor, căldări, dichise, scule, velinţe şi capul familiei, meşterul cu cisme roşii, cu anteriu de dimie vărgată sau în furculiţe de mătasă, şi căciula lui la o parte, capul sus şi semeţ şi pieptul înainte“. Soţialismul, cu un cuvânt, se zicea că este ştiinţa care dă omului dreptul la travaliu, dreptul la viaţă, dreptul de a travalia şi a trăi. „Insă la noi, îmi mai ziceam eu, tot omul are dreptul de a travalia, numai să voiască; nevoia cea mare este că atât e pământul de larg şi copios, încât oamenii s-au învăţat a le da pământul mai de sine toate, fără a travalia; la noi, tot omul ce vine în lume are dreptul de a trăi. Ştiinţa ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 519 aceasta şi în teorie, şi în practică o cunosc românii de la descălicătoare!“ Din toate acestea mă orientai şi văzui că ştiinţa soţialismului * I îşi avea originea în economia politică şi că tatăl ei, ca să zic aşa, | I a fost Carol Fourier, ale cărui opere le citisem şi le studiasem ■ ’l | încă de la 1832. Acesta fu maestrul soţialismului, însă pe nicăiri i i el nu dete doctrinelor sale un asemenea nume. Francezii îl '* cunoscură mai puţin decât alte naţiuni; câţiva din Sarsailii * ?: Franţei, pricepându-1 pe jumătate şi mai nicidecum, îşi imaginară a zbura... unde credeţi? La nemurire? Ferească ; ; Dumnezeu! La tronul Franţei, la prezidenţia republicei, f dându-i nume şi de soţiale. Plagiarii aceştia, furând pe Fourier, i9h îl parodiară mai rău decât teocapilii pe Crist; nici apostolii nu şi-ar mai cunoaşte doctrinele văzând pe teocapili, nici Fourier nu şi-ar mai cunoaşte pe ale sale de ar mai veni odată pe lume. De unde dar să-mi poată mie trece prin minte că socialismul avea vreun început în doctrinele lui Fourier? Şi cum bieţii francezi, ce văd atât de superficial lucrurile şi îşi cunosc aşa de rău oamenii, purea să-mi spuie ce esce soţialismul? Nici adepţii lui îl pricepea, nici adversarii lui ştia de ce îl combărea. Soţialismul e de o dată cu omul pentru că omul este cel mai soţiabil din coace animalele. Care din legiuicorii antichităţii a cunoscut mai bine natura umană sau legile ce Dumnezeu a fii impus în inima omului, acela a fose în scare mai bine de a crea i* jj| societăţi. Mozaismul, cristianismul şi însuşi islamismul n-avură ale scop dccâc a apropia pe om de om, a-i asocia şi înfrăţi ca să poacă avea fiecare oala la foc. Europa s-a pervercic mult în ' aceasta, iar popolii orientali sunt mai aproape de omul £ primitiv. De are tot românul la noi oala la foc, esce că România e mai aproape nu numai de Orient, ci şi de practicarea preceptelor cristianismului. Ce făcură însă Sarsailii noştri politici şi literari? Ceea ce făcea şi cavalerul de la Mancha, faimosul Don Quichotte. îi 520 ION HELIADE RÂDUI.ESCU plăcea lui viaţa avânturoasă, lupte şi nevoi, visa la a mântui la vergini, la văduve, la oameni împilaţi, şi ca să poată a se bate cu lumea, unde vedea o turmă de oi, după pulberea ce făcea în drumul lor, îşi închipuia că vine o oaste formidabilă; nu era berbece care să nu fie asuprit cu vreun nume de căpitan de inemici: unul i se părea că e nelegiuitul Paris ce a răpit pe Elena, violând ospitalitatea, altul zicea că e Ector, altul că e cutare sau cutare tiran şi violator. Şi trăgea eroul de la Mancha sabia sau lataierul, după limba răposatului Pralea, şi străbătea turma de oi dintr-un cap până într-altul şi iar se întorcea înapoi, tăind în dreapta şi în stânga până ţi-1 prindea păstorii şi ţi-1 deştepta din visările de nebun, târnuindu-1 şi descântându-i bine de trântitură. Se înţelepţea însă nebunul? Unde! De vedea altă dată mori de vânt, i se părea uriaşi şi îi sfida la bătaie; nu*se lăsa până ce vreo aripă a morii nu-1 răpezea peste cap, cum să vadă că uriaşii, de frica lui, aruncaseră via dincolo de gard. Astfel şi cu Sarsailii noştri; aide să zicem, îşi ziseră, că s-a îngustat şi la noi ca pe airea pământul, că sunt şi pe la noi milioane de proletari, că n-au unde locui, că dorm pe sub poduri, că n-au ce travalia, că mor cu sutele pe zi de foame, că îşi abandonă copiii încă de prunci în braţele corupţiunii, păcatului şi morţii şi că filosofii moderni şi umani, aflând ştiinţa asociaţiei, consilie satele să n-aibă câte trei sute de văcari, ci numai unul sau doi; aide să zicem că şi la noi e Franţa şi să ieşim şi noi, ca Louis Blanc, ca Proudhon, ca Ledru Rollin, cu soţialismul, ca Michelet cu revoluţia şi umanitatea. Aide să zicem că şi noi avem burgrafi, baroni, conţi, marchizi ca nişte cătcăuni şi că belesc lumea şi că pe cea nebelită o pun de bat lacurile să tacă broaştele, ca să poată dormi domnii sau magnaţii; aide să zicem că la noi e leit Franţa din al XVlII-lea secol, să mi-ţi facem o revoluţie, să stingem pe spurcaţii de baroni, să formăm o a treia stare de burghezi! Tu să zicem că eşti Ixmis ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 521 Blanc, eu să fiu Michelet, astâlalt, Ledru Rollin, cestălalt etc.ctc. O dizgraţiate creaturc de momite răutăcioase şi turbate! III Cine a îmbiat prin Germania, Franţa şi Englitera, îşi poate face o idee despre starea acelora ce se zic proletari, adică a oamenilor ce n-au pământ, n-au casă, n-au — cum se zice — nici unde să-şi plece capul. Aceştia dorm pe sub poduri, pe sub galerii, unde bate vântul de toate părţile şi însuşi pe strade, neavând nici cu ce se acoperi. Aceştia, se-ntâmplă câteodată într-o singură capitală şi într-o singură zi, d-a muri de foame câte 120 până la 150 de inşi pe zi, cum la noi n-au murit niciodată nici de ciumă atâţia. In Londra se adună cu miile de aceştia sub nişte boltiture susţinute de coloane, bărbaţi, femei, mame cu copiii lor, tremurând de frig, neavând nici paie cum să-şi facă un culcuş cel puţin, ca râmâtorii la noi. Acolo să se ducă cineva, în mijlocul icrnei, de la opt şi nouă ore în sus, acolo s-audă tremurat de frig, suspine, gemete până la muget de dureri şi de foame, acolo ţipete, acolo valea lacremelor, acolo grimarea dinţilor. Nu trece mult şi câte un judan-doi, cu câte o lanternă în mână, se preîmblă pe subt acele titre caverne (peşteri neguroase), strigând: „Domnii mei, doamnele mele, cine pofteşte câte un pat, foarte conforteblşi numai un şeling (ca la 3 lei) pentru o noapte..Nimic mai oribil decât a se auzi expresia domnii mei şi doamnele mele în asemenea loc şi adresară către asemenea zvânturaţi; i se pare cuiva că aude pe însuşi Satana batjocorind omenirea prin cea mai oribilă ironie. Şi cu toate acestea, judanul nu-şi bate joc de nimeni, el îşi face meseria şi pot zice că ajută oarecum omenirea: oamenii către cari se adresă el, o mare parte sunt artişti, oameni de litere, oameni ce şi-au pierdut juneţea în studiuri mari, oamenii cătră cari se adresă el sunt cea mai mare parte artizani, meşteri pe cari vaporul şi maşinele, 522 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU venind spre a le libera braţele, i-a scos afară din fabrice liberi, cu totul şi cu totul liberi absoluţi de a muri de frig şi de foame şi, tot ce este mai rău, liberi de a se arunca — mai rău decât în foc - în braţele viţiului. Judanul în adevăr la domni proletari şi la doamne proletare se adresă. Atunci vezi că din acele mii de oameni încep unii a se scula şi alţii, sculaţi din capul locului, a urma ca oile după cel ce îi conduce a-şi putea pleca capul pentru o noapte dând un şeling. Cine are şelingul nu mai stă, căci frigul nu-i mai dă pas. După un cuart d-oră, strigătorii cu lanterna în mână iar apar: „Domnii mei şi doamnele mele! încep a striga din nou, cine pofteşte un pat foarte confortebl pe o jumătate de şeling pe noapte?“ Acum şi mai mulţi se pot lua după dânşii şi daca urmezi şi tu, a vedea ce fel sunt acele paturi câte o jumătate de şeling, paturile sau culcuşele ţiganilor deodată de laie, ce avea scoarţe, velinţe, păture spre a aşterne şi a înveli, ţi se par sofale pe lângă acele paturi conforteble. După un cuart d-oră iar apar strigătorii şi iar încep: „Domnii mei şi doamnele mele! Cine pofteşte câte un pat pe cinci penţi (nişte crăiţari englezi) pe o noapte?“ Lume şi mai multă se ia după dânşii şi daca ai inimă spre a mai urma, fericeşti şi însuşi pe netoţii deodată din ţărele noastre. Strigătorii mai vin şi se mai duc şi iar mai vin şi iarăşi mai prepun câte un pat pe un crâiţar. Cine se ştie că are crăiţarul, prinde picioare şi-l urmează. Apoi o cam răresc strigătorii şi, când vin, propun câte un pat pentru două persoane pe un crăiţar, apoi câte un pat pentru trei şi patru persoane pe un crăiţar. Se mai adună mulţi, ce abia pot merge de neavere, de bătrâneţe şi de friguri. Rămân însă mulţi, cu sutele încă, ce nu pot realiza nici patru, nici cinci, nici zece la un loc crăi ţarul, şi atunci de viu să vezi iadul asupra pământului în prima din capitalele lumii! Acolo, mulţi până a doua zi mor în chinurile gerului şi ale foamei. Daca ai inimă să urmezi după cei care au ECHII.IBRU ÎNTRE ANTITEZE 523 închiriat câte trei şi patru un pat, acolo nu mai e pudoare, nu mai e distincţie între sexe, nu mai e însă nici simţire de sexe, pentru că omul nu mai simte decât frigul şi foamea. Aceştia sunt proletarii Engliterei şi ai Irlandei, aceştia formă gloatele sau popolul, şi de aceştia, sau asemenea acestora, proletari adică, în anii trecuţi se afla 16 milioane în Franţa. Starea aceasta de oameni, viaţa aceasta, sau mai bine iadul acesta, n-au fost cunoscute pe la noi. Nişte asemenea oameni se pot scula pentru a cerc dreptul de a trăi şi a striga: „Vrem să trăim travaliând sau să murim luptându-ne“, vivre en travailljint ou mourir en combattant. Unde a fost vreodată necesitatea la noi de asemenea agitaţiuni? Unde a fost vreodată la noi cunoscut ce va să zică proletar? Nişte Sarsaili însă ce au văzut sau au auzit de pe airea că se fac nişte asemenea agitaţiuni, de cari ştiu a se folosi ciarlatanii politici şi a se glorifica demagogii, nişte sarsaili însă se puseră a-şi închipui turmele de oi pacefice că sunt nişte tabere de cătcăuni, şi se încercară a agita masele. Mi-aduc aminte la 1848, când comisia executivă de trei trimise pe unii la Ocnele Mari, pe alţii la cele de la Telega, ca să libere pe criminali (căci numai aceia s-ar fi putut lua după nişte pierduţi ca emisarii comisiunii de trei), mi-aduc aminte că pe la Filipeştii de Târg se pusese un demagog a aranga sătenilor şi când un boier trecea pe acolo cu trăsura şi caii săi, demagogul comisiunii de trei se suise pe un butoi, dinaintea hanului, şi striga: - Fraţilor, vedeţi pe acela ce vine în trăsura lui şi care mai are nu ştiu câte acasă? - II vedem, domnişorule. - Hei, ca mâine voi a s-aveţi şi trăsurele şi caii voştri... - Să dea Dumnezeu, domnişorule! - II vedeţi însă cum vine, răsturnat şi înţolat? - îl vedem, domnişorule. 524 ION HEI.IADE RĂDUI.ESCU - Hei! Ca mâine a să-l vedeţi gol şi zdrenţăros, şi încins cu tei... - Ba l-a feri Dumnezeu, jupâne! L-a feri Dumnezeu! Şi bieţii oameni, bieţii creştini (căci asta e atributul cel adevărat al săteanului român) începură a se rări şi a se duce fiecare spre a-şi căuta de lucru. - Haideţi, hei! începură a striga unii, ce stăm noi de ascultăm cu gura căscată la fleandorul ăsta? Nu vedeţi voi că ăsta 1111 e om curat? Ar avea cineva cu ce să împle volume întregi de ar descrie scenele din preziua lui ’48 şi cele după 9 iui\iu încoa, în care să se mire de bunul-simţ şi de prudenţa săteanului român. Când însă ieşi o voce din Izlaz ce striga: „Respect la persoane şi la proprietate!“, toată ţeara se sculă ca un singur om spre a impune respect demagogilor. D. ionescul poate mărturisi ce i-au răspuns deputaţii sătenilor când îi îndemna să dea şi să omoare pe cine zice că are pământ. IV Să vorbim acum şi de starea săteanului român, după ce arătarăm ce este proletarul pe airea. Mă înturnam acum două luni de la Paris; la Pesta se îmbarcară mai mulţi pasageri pe Dunăre în jos, între cari se afla şi un doctor în medicină german şi un neguţător italian. Primul se ducea la Ieşi, al doilea la Galaţi pentru prima oară. Auzind după o zi că sunt român, vrură a face cunoştinţă mai d-aproape cu mine, mai vârtos doctorul german. Mă întrebă în două-trei zile despre multe, îmi ceru să-i explic multe. - N-a ieşit carte, îmi zise el, care să tracte despre Principatele voastre şi să n-o citesc, orice s-a scris de străini şi de români însuşi, de cei dinainte şi de contimporani, tot am citit, căci mult m-au interesat locurile acestea, însă aflu o mulţime de contradicţiuni: un autor cu altul nu se învoieşte. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 525 După unii, ţi se pare că la voi este ţara promisă; după alţii, că la voi este sclavia şi mizeria. Am citit o broşură intitulată Question économique des Principautés Danubiennes: începe prin un tabel foarte trist al stării locuitorilor. Pe cât îmi aduc aminte, zice că străinul, cum pune piciorul pe pământul ţărei române, dezbarcând de pe Dunăre, aşteaptă după aspectul ce îi oferă natura în aceste ţăre, după clima sau cerul sub care ele se află, să vază oameni mai ferici decât airea, şi nu vede decât nişte fiinţe necunoscute ştiinţei, ce n-au nici figură de om, nişte fantasme schidoaie, costelive, pipernicite, abia acoperite de nişte zdrenţe, ce ies din nişte moşoroaie sau găure ce se zic locuinţe, $i alte ademenea. Spune-mi, rogu-te, mă mai întrebă doctorul, sunt adevărate acestea? Sunt adevărate ale celorlalţi ce spun câte bunuri şi câte frumuseţi toate despre patria d-tale? - Ce să-ţi spui, domnule? îi răspunsei eu. Sunt multe adevăruri şi de o parte şi de alta; sunt însă şi mai multe neadevăruri de amândouă părţile, pentru că fiecare scriitor a scris cu patimă, insuflat sau de un amor peste măsură, sau de o ură şi mai dezmăsurată, şi ştii că şi amorul, şi ura orbesc. Numai indiferinţii sunt judicători fără părtinire. Tu eşti indiferent, cunoşti alte ţăre: vei vedea şi pe ale noastre şi de le vei vedea mai îndelung în toate amănuntele, vei putea judica sau vedea ce este şi ce nu este adevăr în câte ai citit... In zioa aceea, seara pe la zece ore, am şi ajuns la Giurgiu. Doctorul german, de unde era să se ducă pe la Galaţi la Ieşi, se determină a descinde la Giurgiu unde, fiind noapte, traserăm cu toţii la aceeaşi locandă. A doua zi plecarăm spre Bucureşti în aceeaşi deligenţă. Era duminică. Ajungând pe la amiezi la Călugăreni, acolo steterăm spre a schimba caii. Ca în toate duminicelc, era horă dinaintea hanului. Străinul nostru era curios d-a observa pe sătenii români ce acum, pentru prima oară, avea ocazia de a-i vedea. Flăcăii şi fetele era fireşte îndu-minicaţi, ca la horă; toţi curaţi, fetele curate şi multe frumoase, 526 ION HELIADE RADUI.ESCU ca toare vlăşcencele. Nn era însă una care să aibă mai puţin de 30 şi 40 de galbeni, salbe la gât; la unele, galbenii trecea şi peste sută. Eu tăceam şi îmi mărturisesc deboleţea sau vanitatea dc român, eram mândru de flăcăii şi fetele noastre, căci de 12 ani nu mai văzusem horă de sat şi cunoşteam în ce stare sunt proletarii pe airea. Străinul tot da din cap şi mai vârtos când înceta hora şi fetele începea a fugi râzând şi galbenii suna la gâtul lor. Plecarăm din Călugăreni şi, când trecurăm podul la Argeş, acolo iar stete diligenţa. Am uitat să spui că satul e pc culmea dealului, între Argeş şi Călugăreni. Străinul nostru se uita cu mare curiozitate la casele pe linie, spoite bine, curate, cum şi la bărbaţi şi femei, ce era îmbrăcaţi ca în zi de duminică. Când ne deterăm jos după ce trecurăm Argeşul, acolo la han, iar era horă; fetele, ca mai aproape de Bucureşti, era şi mai bine înduminecate, salbele lor era şi mai grele de aur. Atunci nu mai putu străinul şi d-odată se adresă către mine, zicându-mi: - Pentru Dumnezeu! Cum pot oamenii să minţă atâta? Ăştia sunt acele iesme, acele fiinţe schidoale, pipernicite şi costelive, ce ies din nişte moşoroaie sau găure? Eu n-am văzut pe nicăiri prin sate atâta aur, nici feţe mai vioase şi mai ridente. - De aceea ţi-am zis, îi răspunsei eu, că un om indiferent judică mai bine. Dumneata vei vedea singur şi partea cea bună, şi partea cea rea, şi vei judica ce este şi ce nu este adevăr în câtc ai citit. Unii din scriitori sunt plătiţi de a desfigura adevărul, sau în bine sau în rău, pentru interesul celor ce le plătesc; alţii scriu cu patimă. Autorul Chestiunii economice îşi avea interesele coteriei sale de a prezenta ţara astfel. Noi suntem un popol primitiv încă şi tot binele este afară, la sate, tot răul e prin cetăţi. Scriitori ca autorul Chestiunii economice ies din capitalele noastre şi fete cu galbeni la gât ies din aceste căscioare ce, cum le vezi, nu sunt nicidecum moşoroaie sau gaure. Autori ca al Chestiunii economice agită ţeara de vreo doisprezece ani ca să aducă pe ţăran în starea irlandeşilor şi a proletarilor Engliterei ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 527 şi Franţei; şi de ar fi încai numai mania momiţăriei: din dizgraţie, sunt nişte instrumente condamnabile ale străinilor. Am mai vorbit multe pe drum până să ajungem în Bucureşti şi care nu sunt de cadrul acestui articol. CALITĂŢI ŞI DEFECTE SAU VIRTUŢI ŞI VICIUR1 Toată lumea vorbeşte de sute de calităţi şi virtuţi, cum şi de sute de defecte şi viţiuri, antitezile lor. Noi aci n-avem a le defini pentru că unii mai mult, alţii mai puţin, le cunosc însemnarea şi pentru că aci nu facem un tractat special de morală. Articolul acesta este destinat întru a clasifica, spre ştiinţa tutulor, atât virtuţile, cât şi viţiurile. Acestea sunt în genere de trei feluri: 1. Calităţi, adică virtuţi şi viciuri, individuale; 2. Calităţi domestice, şi 3. Calităti sotiale. ; Virtuţi şi viciuri individuale Calităţi sau virtuţi individuale, cum şi defecte ori viţiuri i individuale, sunt ca: ştiinţa mnoranţa înfrânarea desfrânarea curagiul împuţinarea de inimă sau de suflet activitatea lenea curăţia spurcăria etc. Poate cineva să aibă una sau mai multe din aceste calităţi sau defecte, virtuţi sau viţiuri, le are însă pentru sine, pentru binele şi răul său propriu mai mult. Omul cu ştiinţă, înfrânat, 528 ION HEI.IADE RĂDUI.ESCU curagios, activ, curat etc. e folosit pentru sine mai mult; şi daca n-are şi virtuţi domestice şi soţiale, nu aduce nici un bine nici familiei, nici soţietăţii. Mulţi criminali şi tâlhari au fost curaţi în portul şi locuinţa lor, activi, curagioşi, înfrânaţi la pofte şi de multe ori şi instruiţi. Omul iar, cu defecte individuale, omul spurcăros sau îngălat sau sordid, leneş, codard, desfrânat, lacom sau beţiv, innorant, cu aceste defecte şi viţiuri, răul cel mai mare şi-l face sieşi. Adesea, oameni cu defecte şi viciuri individuale au avui virtuţi domestice şi sociale. Mulţi căpitani mari, mulţi autori şi artişti mari, mulţi buni patrioţi şi buni bărbaţi şi taţi de familie şi-au avut multe defecte individuale. A putut fi cineva căpitan mare, liberator patriei, şi să fie desfrânat în patime, îngălat în portul sau vestmintele sale; a putut cineva fi artist mare, autor mare, şi să fie fricos, să n-aibă curagiu, să n-aibă gustul de a fi curat. Soţietatea dar n-are a se amesteca în defectele individuale ale nimului. Aceste sunt calităţi ce pot fi folositoare sau pierzătoare în familie, precum: Virtuţi şi viciuri domestice economia amorul patern sau matern amorul conjugal amorul filial amorul fratern risipa răsfăţarea paternă adulteriul nerecunoştinţa filială discordia fraternă bun domn or doamnă de casă rău domn de casă bun domestic rău domestic Economia este o virtute ce daca e numai pentru binele celui ce o posedă sau a familiei lui numai, devine un vi ţiu ce se ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 529 numeşte avariţie. Economia cere virtuţi soţiali. Risipa iar face rău numai risipitorului şi familei lui. Asemenea şi celelalte calităţi, virtuţi şi viţiuri domestice; pentru dânsele au a se mulţumi sau a se plânge numai ai casei sau ai familiei: bărbatul adică sau femeea, părinţii sau fiii, fraţii între sine, domnii de casă şi domesticii. Individul şi soţietatea ce se amestică în ale casei, în ale familiei cuiva, e o soţietate imorală, despotă. Scriitorii publici nu pot intra în personalităţi de individe sau de familii. Nişte asemenea scriitori sunt ca violatorii de libertate, ca nişte violatori de domiciliu, ca nişte tâlhari morali. Unii ca aceştia se zic diavoli în limba elenică. Un Socrate a putut să aibă defecte individuale şi domestice şi mari calităţi sau virtuţi soţiale sau publice; Socrate a putut fi necurat şi neprimenit, a putut să trăiască rău cu soţia lui, şi să fie tipul virtuţilor soţiale. Un tâlhar iară, un tiran, un spion, un trădător, poate să aibă toate virtuţile individuale şi domestice reunite la un loc şi, cu toate acestea, să fie cum şi este flagelul soţietăţii. Poate fi tâlharul, furul, tiranul etc. curat în vestmintele sale, curagios, sapient, să ştie toate ca şi dracul, să-şi ame soţia şi să-i fie credincios, să-şi ame copiii şi pentru folosul lor să despoaie şi să fure, să spioneze şi să trădea; soţietatea însă n-are a-i ţine cont de acele virtuţi. Virtuţile şi viţiurile soţiale sunt aşa de numeroase şi varii, pe cât sunt şi faptele sau acţiunile folositoare sau vătămătoare soţietăţii; astfel sunt: Virtuţi şi viciuri soţiale caritatea cruzimea neprobitatea ferocitatea egoismul exclusiv ipocrizia probitatea umanitatea patriotismul sinceritatea 530 ION HEI-IADE RÄDUI.ESCU generozitatea avariţia simplitatea moravurilor luxul, cupiditatea modestia vanitatea etc. Insă toate virtuţile, fie sute şi mii, după binele ce fac soţic-tăţii, toate se reduc la una singură, sau toate emană dintr-una şi singură virtute-mater, care este. justiţia. Omul drept cu inima posedă toate virtuţile soţiale, căci ai dreptatea în inimă şi vei fi bun, caritabil, uman, vei fi bun cetăţean, bun soţ, bun amic, îţi va fi ruşine să fii ipocrit, vei fi generos, simplu, modest, vei fi bun administrator, bun jude. Omul drept cu inima e şi mare cu sufletul, mare cu geniul; fii drept cu inima şi vei fi şi elocuent cu vorba: totdauna vei învinge şi vei convinge, căci nu vei susţine niciodată o cauză nedreaptă. Omul drept cu inima dezleagă cele mai dificile chestiuni soţiale; poate orice voieşte pentru că nu voieşte decât ce poate. Justiţia, pe care se bază toate legile, e mater şi suverana virtuţilor; fără dânsa, un autor mare al antichităţii a zis că nici divinitatea n-ar fi putut nici crea, nici conserva, nici conduce universul. Nu face altuia ceea ce nu vrei să-ţi facă altul şi fă altuia ceea ce vrei să-ţi facă şi ţie alţii. Aceasta e legea legilor, aceasta e teoria şi practica justiţiei, aceasta e norma sau îndreptarul prin care ajungem a posede toate virtuţile. Justiţia e dreptatea şi emblema dreptăţii e echilibrul între antiteze. Precum toate virtuţile se rezumă în justiţie, asemenea toate viţiurile şi crimele se rezumă în injustiţie, în strâmbătate. Omul strâmb cu inima e capabil de toate viţiile [scris: virtuţile], de toate crimele. Din aceasta se vede că, ca să fie un om întreg sau integru, nu e de-ajuns să aibă virtuţi individuale şi domestice, cată ::ă aibă virtuţi soţiale, şi acestea se rezumă în dreptate. Fără dreptate, nimeni nu e integru, fără dreptate omul nu e tot, omul e ne-tot. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 531 ÎNCĂ O DATĂ PROGRESUL Şl CONSERVAŢIA S-a publicat în anul 1856 o scriere intitulată Conservatorul. Mai toţi românii cititori o cunosc. Mulţi înrolaţi sub stindardul cabalelor de dinafară, vocifera atunci asupra Conservatorului pentru că cei ce ne-au pus la ochi să ne ia şi ţeara, şi moşii, şi tot ce ne-a mai rămas, se îndrăcesc când aud că am început a fi conservatori. 'I ot aceia, însă cu mai puţin curagiu, se încearcă şi astăzi a încurca minţile asupra principelor ce pot pune pe fiecare pe calea dreaptă. în acea scriere se vorbea despre conservaţie şi despre progres; acel articol s-a reprodus ca o introducţie în Isahar. Într-însul, ca în orice tractat de ştiinţă, se coprind principele şi se dau defmiţiunile şi a conservaţiunii, şi a progresului; exemplele ce se aduc înainte sunt cam departe de noi. Astăzi veni timpul a se aplica şi a se dezvolta mai pe înţelesul românilor, pentru că mulţi de bună-credinţă se sperie de conservaţie. Cu apariţia foaiei publice numită Conservatorul progresist, noi, după convicţia noastră, n-am putut decât a ne bucura de un asemenea organ al publicităţii, necesar totdauna şi mai vârtos în zilele acestea, când lumea ce sufere, aşteaptă adevărul de oriunde va răsări. Cu întristare însă văzurăm că foile de mai nainte ale Capitalei, în loc de a cugeta şi a judica bărbăteşte, se sculară mai cu toate spre a da luptă acestci foi încă de la începutul ei, când aceasta nu provocă pe nici una. Lupta, în loc de a înceta, din zi în zi deveni mai deplorabilă până când aduse în nevoie pe Conservator de a se apăra. Adversarii lui se armaseră până în dinţi şi lovea cu armele cele mai veninoase; iar Conservatorul se mărgini până la un timp numai întru a se feri, fără a riposta. Loviturele se îmnuilţiră din mai multe părţi şi el abia ardica mâna spre a se apăra, pentru că personalităţile, injurele, 532 ION HELIADE RĂDU1.F.SCU asupririle, invenţiunile şi calomniele nu era, precum se vede, arme din arsenalul Conservatorului. Noi, ca nişte spectatori la această luptă nedreaptă, cată să ruinpem odată tăcerea, căci suntem datori însuşi convicţiunilor noastre de a apăra ce este adevărat şi drept, de a apăra însuşi aceea ce s-a întâmplat a recunoaşte de adevăr: şi apărarea noas' tră se mărgineşte în demonstraţiuni. Fără a intra în dezbateri, ne mărginim numai întru a demonstra daca conservatorul poate fi şi progresist. Şi luăm sarcina aceasta spre a pune ideile înaintea publicului, a le judica el şi a alege dintre eroare şi adevăr. Am arătat dc-ajuns în articolul Progresul şi conservaţia că nu numai se poate conservatorul de a fi progresist, ci este şi dator a fi, căci conservatorul staţionar pierde şi ceea ce are (vezi Isabar, pag. 18). Nu ne aşteptam însă că se vor afla oameni cari, văzând, nu vor să vază şi citind, nu vor să înţeleagă şi că din sistemă vor să amestece minţile şi să turbure situaţia cât se va putea mai mult. Nu ne aşteptam că s-ar putea începe o luptă şi asupra unor punturi atât de învederare şi însuşi oamenilor celor mai simpli, şi de aceea n-am dat lămuririle ce ne încercăm a da aci. Progresul este o mişcare; însă iată, pe înţelesul tutulor, legea sau natura mişcării. Când cineva stă în loc se zice staţionar şi îşi face mai rău sieşi decât altora. Când se mişcă înainte, se zice progresist; când se mişcă înapoi, se zice retrograd. Prin urmare, a zice cineva că este staţionar progresist este, în adevăr, 1111 numai ridicol, ci şi absurd; a zice iară, că este retrograd progresist cs.x.c şi mai absurd. Aceşti trei termeni nu se poate zice că se pot însoţi fără a prezenta o absurditate, o monstruozitate, o imposibilitate. Conservator, iară, va să zică păstrător pe limba ce avurăm până acum de la moşi, de la strămoşi. Poate dar sta cineva în loc, conservând sau păstrând ceea ce are, şi poate iar cineva, conservând cele avute, să sporească, să meargă înainte; ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 533 precum se poate iară, luându-şi - cum se zice - catrafusele, adică tot conservând, să se ducă înapoi de unde a venit. Vorba dar „conservator“ se poate însoţi cu câtetrei termenii de sus. Se poate zice [de] cineva şi conservator progresist, şi conservator staţionar, şi conservator retrograd. Se poate zice, cum se zic multe absurdităţi, însă numai conservatorul progresist este cu adevărul, numai el în adevăr conservă; căci conservatorul staţionar, stând locului, piere dimpreună cu ceea ce voieşte să conserve. Conservatorul staţionar pate ca cel cu talantul evanghelic ce, vrând a-1 conserva îngropându-1, a făcut să-l roadă rugina şi el să fie condamnat. Despre conservatorul retrograd, fiecine poate vedea că totdauna e în pierdere, căci pe calea materială nu numai că stă locului, ci tot înapoiază, iar pe calea spirituală şi morală tot înapoind cineva, ajunge până la puntul de unde a început când a venit pe lume şi, prin urmare, ajunge la nimic. Românului, în genere, îi e de-ajuns când aude vorba păstrător sau conservator să. înţeleagă ceva bun, cuvios, lăudabil, şi nu întreabă mai departe. Vrem însă, noi, unii, a ne arăta că ştim mai multe şi că am văzut dezvoltându-se mai multe doctrine şi nu tăcem ca tot românul, ci vrem a investiga mai departe? Liber atunci la tot curiosul, cum aude pe cineva numindu-se conservator, de a-1 întreba; „ce specie de conservator eşti, domnule, ca să ştim şi noi?“ Şi daca îţi răspunde, domnule curios, că este conservator progresist, daca mai nainte de a-1 întreba, el însuşi îşi dă profesia de credinţă că este conservator progresist, lasă-1 în pace, pentru Dumnezeu, daca eşti de bună-credinţă şi daca nu cauţi cearta cu lumânarea, pentru că şi el ştie ce zice, şi dumneata înţelegi, pricepi foarte bine ce zice el. Eşti însă, cine vei fi, progresist, şi vrei să stingi pe conservatori de pe faţa pământului, află atunci că cată să începi de la dumneata pentru că, cu câr vei fi progresist mai înfocat, cu atâta cată să fii conservatorul cel mai mare. Ia o pereche de 534 ION HEI.IADE RADUI.ESCU mucări şi te înjunghie singur, sâ scapi lumea de cel mai mare conservator. Şi de vei face vreo faptă lăudabilă cu aceasta sau vei comite vreo nebunie, va judica lumea; şi noi, ]ăsându-te în pace, ne adresăm către bumil-simţ, către judicata comună a oamenilor. Am arătat, şi fiecare pricepe, câ progres fără eonservaţie nu se poate pentru că nimeni nu poate avea sute de nu conservă zecile; nimeni nu poate îmmulţi ideile bune de nu va conserva pe cele bune ce avu mai dinainte; un şcolar nu poate progresa daca, trecând de la clasa întâia la a doua, a treia şi celelalte, uită sau nu conservă cele ce a fost învăţat în clasa întâia, a doua şi a treia... Prin urmare, ca să fii progresist, cată să fii şi conservator totdeodată şi cată mai întâi de toate să începi de la eonservaţie, pentru că progresul este pentru cei vii, iar nu pentru cei morţi. Omul ce nu voieşte a se conserva, acela se ucide şi a se ucide cineva e una cu a zice noapte bună pentru totdeauna progresului care îşi caută de cale. Acestea le înţelege fiecare om dintr-un capăt la altul al ţărei, şi am vorbit de-ajuns în articolul sus arătat (vezi Isahar, pag.19), că progresiştii adevăraţi pe aceeaşi cale sunt cu conservatorii adevăraţi; scopul şi al unora, şi al altora este sporirea. Conservatorii sau bărbaţii maturi păstrează avuţiele materiale şi morale şi merg înainte cu timpul unde se duc şi progresiştii de bună-credinţă; iar junii, începând ca tot omul ce vine în lume cu nimic sau de la nimic, îşi agonisesc cu timpul avuţie şi materială, şi morală, de la părinţii şi instructorii lor, ce au conservat, sau de la propria lor laboare şi experiinţă până în fine moştenesc toate progresele conservate; şi le conservă şi ei, de sunt înţelepţi, spre a progresa şi mai departe şi a lăsa ale lor şi ale generaţiunilor trecute la generaţia care vine după dânşii. Nu ne mirăm de popol în genere, de oamenii simpli şi necitiţi, că aceştia judicând cu capul lor ce li I-a dat Dumnezeu, au înţeles întotdauna legea mişcării sau adevărata cale a ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 535 progresului, în care fiecare pas e o conservare şi fiecare staţie e o conservaţie; nu ne mirăm, zic, de oamenii simpli, căci aceştia, de când e lumea între toţi popolii pământului au urmat, fără să-i înveţe nimeni, întocmai cum arătăm şi noi. Conservând cele agonisite, toţi popolii lumii au înaintat cu dânsele împreună şi făcură ca, din generaţie într-alta, a se transmite până la noi progresele conservate. Şi, din câte cunoştinţe avu antichitatea, numai acelea nu ajunseră până la noi câte, din dizgraţie, tui se putură conserva prin atâţia şi varii vandalismi. Oamenii simpli înţeleg câte zicem noi şi le aprobă pentru că le-au înţeles de la sine şi le-au practicat mai dinainte, încă când noi nici nu eram pe lume, şi au urmat în consecinţă cu înţelegerea lor. Noi ne mirăm şi ne crucim de cei ce se dau de erudiţi, de oameni ai ştiinţei şi ai dreptului şi pretind a se pune în capul popolului, a-1 conduce şi a-1 lumina. Aceştia se pun de a-şi face spaimă de conservaţie şi de a spăiniânra lumea cu dânsa. Şi-au făcut o idee, că conservatorii sunt nişte canibali sau cătcăuni şi se armară până în dinţi în contra lor. Insă de unde le vine şi lor ideea de a se scula în contra conservaţiunii? Mai întâi este că, din dizgraţie, nu judică cu capul lor ca oamenii, ci cu mintea fabricată din şcoalele şi din cărţile Franţei. Şi al doilea, că şi şcolile şi cărţile Franţei nu fără cauză au ajuns de a fi prea multe în rătăcire. Şi iată cauza (de care n-a putut scăpa nici un popol când a ajuns a fi în luptă de idei, de principe, de doctrine şi de opiniuni): Am zis airea că, unde este împilare, acolo şi protestaţiuni, unde e despotism, acolo şi revoluţiuni, unde e viţiul întins şi cu putere, acolo şi virtutea, pe unde se mai află, devine şi mai tare şi ajunge până la eroism, până la a opera minuni. Apoi, nu e nici un tiran care, singur, să voiască a-şi numi guvernul său tiranic sau despotic; din contra, şi-l decoră singur cu nume de guvern patriarhal, părintesc etc. Viţiul, asemenea, fuge, se fereşte de numele său iivii nci.injjt KAJJÜl.ESCU propriu: zgârcitul se zice singur econom şi însuşi cel beat nu spune că e beat, ci se laudă că e cu chief. Tot asemenea, cei cari voiesc să ţie lumea în loc (parcă ar putea aresta timpul), cei cari vor să ţie popolii în orbire spre a le impune datoria, şi ei a se bucura exclusivamente de drepturi, nu le place a se numi tirani, despoţi, împilători, mâncători, sugători, nu le place a se numi nici însuşi staţionari, ci se înţoală cu numele de conservatori. îşi mint însă loruşi, vrând a minţi lumii. Specia aceasta de oameni sunt pieirea lumii şi inemicii cei mai mari ai însuşi speciei lor. Sub nişte asemenea oameni gemea Franţa şi Europa înainte de revoluţia mare. Aceştia persecuta orice idee umanitară, pe orice om o ar fi practicat şi profesat. Timpul însă nu stă şi lumea, popolii mergea înainte cu dânsul. Popolul Franţei începu a ţipa şi cu dânsul împreună ţipară şi înşişi nobilii Franţei luminaţi, ce începuseră înţelege legile mişcării, ţipa mai vârtos că înţestarea staţionarilor, ce se înţola cu numele de conservatori, aducea pieirea generală şi mai vârtos a inteligenţei, a elitei Franţei. Iată dar două câmpuri, unul al staţionarilor ce avea neruşinarea de a se numi conservatori, şi altul al adevăraţilor conservatori ce voia şi vedea că era datori de a merge în paralel cu timpul; aceştia dar, spre distincţie, cătară a-şi da numele de progresişti, nu că dară nu mai voia să conserve nimic, nici limbă, nici literatură, nici ştiinţe, nici arte, nici adevăr, nici dreptate, nici gloria naţională, nici autonomia şi independenţa Franţei, ci pentru că voia să meargă dimpreună cu timpul, conservând toate progresele trecute. Când odată ajung capii doctrinelor sau principelor a se despărţi în două câmpuri, atunci să se aştepte cineva să vază înrolându-se subt ambele stindarde tot ce este mai viţios, mai imoral, mai hidos în soţietate. Atunci să vezi că, precum viţiul şi corupţia de sus sc decoară cu nume cuvioase, asemenea viţiul, corupţia de jos sc înţoală cu nume şi mai cuvioase. Pe toţi vagabonzii şi ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 537 ştrengarii, pe toţi cavalerii de industrie, pe toţi câţi n-au avut nimic de sacru, pe toţi spionii şi trădătorii, pe toţi filii păcatului şi ai piericiunii, îi vezi cu câte o peană în căciulă şi cu căciula laoparte, beţi de crime şi orgii strigând că sunt liberali, progresişti! Niciodată virtuţile nu sunt mai profanate ca în zilele când viţiurile se decoară cu numele lor. Niciodată libertatea nu e mai profanată ca în zilele când viţioşii se pun în rangurile ei, niciodată progresul nu e mai ţinut în loc şi mai înapoiat ca în zilele nefaste când risipitorii trec în câmpul lui. Oroare şi profanaţie în sus, oroare şi profanaţie în jos. Despoţii de sus profană numele conservaţiunii şi vagabonzii şi desfrânaţii de jos, despoţii din tină, profană numele progresului. în acel timp de oroare, minţile se sperie, se amestică, până ce cu toţii, spectatori şi actori, încep a striga, unii „nu mai voi conservaţie!“ şi alţii „nu mai voi progres!“ Şi pentru ce? Pentru că conservatorii adevăraţi se sperie de imoralitatea şi de ipocrizia din câmpul lor; şi progresiştii adevăraţi se sperie de imoralitatea şi ipocrizia din câmpul lor; capii doctrinelor ajung a nu-şi mai cunoaşte doctrinele lor proprie. Astfel, trece apoi mult, după două şi trei generaţiuni, abia încep a se dezmetici minţile şi a vedea din nou că nu se poate conservaţie fără progres, nici progres fără conservaţie, că lupta a fost vană, că lupta au provocat-o şi au întărâtat-o ipocriţii, ciarlatanii, intriganţii din amândouă părţile. In nişte asemenea zile se formară şcoalele contimporane ale Franţei, când nici o parte, nici alta, nu fu în starea sa normală. Unele combătură pe conservatori, căci nu înţelegea cu numele acesta decât staţionari, tirani ce se împut în desfrânarea şi răutatea lor; şi altele combătură pe progresişti, pentru că după fapte nu-i văzură decât risipitori, destructori, vandali, corupţi şi pervertiţi. Cele sacre însă nu se pot întina. Pentru că preotul e rău şi corupt, omul cu mintea sănătoasă nu arde evatigheliele; 538 ION HEI,IADE RÂDUI.ESCU pentru că staţionarii ipocriţi s-au zis conservatori, omul înţelept nu poate respinge binefacerile conservaţiunii. Pentru că, iară, desfrânatul se înţoală cu numele de liberal, omul drept adoară libertatea şi plânge pe desfrânat ca pe un profanator. Pentru că risipitorul şi viţiosul se decoară cu numele dc progresist, conservatorul adevărat recunoaşte binefacerile progresului şi fuge de adunarea celor ce, în numele progresului, se fac obstacol la orice înaintare. Cu un cuvânt, nu sunt adversarii unui princip inemicii de moarte ai acelui princip, ci însuşi partizanii lui imprudenţi, ipocriţi şi neconsecuenţi. Abuzurile călugărilor au făcut a-napoia cristianismul mai mult decât persecuţiunile Neronilor şi Domiţianilor. Zişii de sine liberali au adus a fi din nou sugrumată libertatea. Sub tirani tot te mai bucuri de oarecare libertăţi, însă sub zişii de sine liberali, sub liberalii oficiali, eşti calificat de rebel şi însuşi când voieşti a te plânge prin vreo petiţie. Zişii de sine progresişti au fost cel mai mare obstacol în calea progresului. Zişii de sine unionişti au paralizat uniunea şi au făcut-o a se depărta cu un secol de noi, şi vai! cine ştie unde 1111 ne-au mai împins mincinoşii unionişti? Şcoalele moderne ale Franţei sunt născute nu în starea normală a soţietăţilor. Capii lor fură cei mai mulţi capi de partite şi, când nu se bat pe baricade cu puşca, se bat din casă cu peana. Franţa e în revoluţie permanentă de ia 1790 şi încă mai dinainte. Şi noi, din starea normală, ne ducem spre a ne fabrica mintea după capete ce nu sunt în stare normală. în loc de a culege ştiinţe exacte acolo, ne ducem spre a ne îndoctrina şi a veni înapoi spre a judica cu capul celor ce ne-au îndoctrinat. Ne-a spus profesorul, sau camaradul nostru din şcoală, sau cel de pe bulevard, am citit în vreo carte că conservaţia este principul tiranilor, despoţilor, oligarhilor? Aide şi noi, începem a striga în contra conservaţiunii şi a conservatorilor şi a întărâta popolii asupra lor, a scula frate asupra fratelui, însuşi în epocele de criză şi de organizare şi a face astfel trebele inemicilor din ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 539 ¡1 afară şi ale emisarilor lor daca vom fi având inemici dinafară «înai mari decât pe noi înşine: pentru că ce îşi face omul tont lllşi viclean singur nu-i poate face nici dracul, zice proverbul. ® Acestea le-am scris pentru lumea simplă şi credulă ce, '■luându-se după alţii, se lasă a se amăgi sau de emisari străini, -p sau de ambiţioşi din întru. Oamenii amăgiţi şi cu bună-credinţă I ne pot judica şi pricepe şi a se folosi din câte scriem aci or airea. I Noi facem ştiinţă, dăm definiţiuni, spunem lucrurile pe ■|| numele lor, le explicăm după natura lor. în ştiinţă nu putem A confunda lucrurile şi când zicem conservatori, nu înţelegem || staţionari, precum şi când zicem progresişti nu înţelegem 1! \ risipitori, destructori, vandali. Când zicem naţionali iară, nu f înţelegem dezbinatori, şi când vedem dezbinatori nu putem nici j mort a nume de naţionali. Când zicem liberali, nu j k înţelegem oameni fără lege şi Dumnezeu pentru că, ca să fim f ‘î* fîlii libertăţii, cată să fim filii lui Dumnezeu, căci „Eu sunt Domnul Dumnezeul rău, carele te-a exdus din casa sclaviei“ ş zice Dumnezeul nostru, şi aceasta e libertatea libertăţilor. Sclavii viţiurilor, filii păcatului nu pot niciodată ajunge la libertate. Până aci ne încercarăm a pune principele unei ştiinţe, a face o teorie fără aplicaţie. Cată însă a veni şi la exemple şi a ie lua : din mijlocul nostru, ca să fie mai înţelese. Cum apăru foaia numită Conservatorul progresist, oamenii de bună-credinţă, oamenii ce se bucură la orice scriere mai mult apare spre dotarea literaturei noastre şi spre dezbaterea şi dezvoltarea principelor ei, şi spre luminarea minţilor, se bucurară şi alergară : a se suscrie de abonaţi, ca şi la alte foi. De se arătară critice, ca la orice faptă, noi nu puturăm lua parte, ci încuviinţarăm fapta pentru că, de o am fi criticat, ne-am fi criticat însuşi principele, însuşi convicţiunile noastre; ne-a părut bine a crede pe oameni după vorbele lor, după profesia lor de credinţă. De s-au aflat şi sceptici şi necrezători, noi ne aşteptam ca aceştia să întrebe cu bună-credinţă, cu judicată, după regulele ştiinţei: 540 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU „teşişi la lumină, frate Conservator, însă ia spune-mi, ce speţie de conservator eşti?“ Şi daca acesta ne răspunde, mai nainte de a-1 întreba, „conservator progresist“, să-i fi dat pace, cum ani zis mai sus, că şi el ştie ce zice, şi noi îl pricepem. Se mai putea încă a-l întreba oamenii cu experiinţă, Stanii păţiţi, cum zice românul: „Insă ia să-mi spui, nenişorule, eşti cu adevărat conservator? Sau eşti de aceia ce vor să stea locului şi nu se mişcă nici spre a-şi curăţa de rugină cele conservate şi, de ruşine de a te numi staţionar, ţi-ai dat titlu de conservator?“ Şi daca iar, până a nu-1 întreba nimeni, el ne-a răspuns singur mai dinainte că „sunt o speţie de oameni ca nişte plante parazite, ca bureţii, ce mor nemişcaţi pe arburele pe care s-au acăţat ca nişte ulcere sau buboaie ale bietului arbure, că sunt nişte oameni ai trecutului, căror nu le mai place nimic din prezent şi cari se sperie de un viitor mai bun pe care ei nu l-au preparat etc.etc. şi că aceştia n-au nimic d-amcstic cu noi, precum nici noi cu dânşii“ - lasă, domnule progresist, atunci în pace pe conservator, căci pe un drum merge cu dumneata: dumneata progresi conservând, şi el conservă progresând. I.asă-1 în pace şi, de eşti ca Stan Păţitul, aşteaptă să vezi daca faptele-i seamănă cu vorbele. Nici una din acestea nu s-au întâmplat, ci văzurăm pe de o parte oameni fără nici un princip ce vor să-şi facă un nume cu orice preţ şi pe de alta oameni îndoctrinaţi a căror minte s-a fasonat, din dizgraţie, după şcoalele cele mai rătăcite ale Franţei. Tot însă ce ni s-a părut mai straniu în această stranie polemică, nu de principe, ci de partite, este de a vedea pe Naţionalul devenind ca un campion provocator şi ieşind la luptă de tot dezarmat, sau armat cu nişte arme proprii dc a vulnera pe însuşi cel care le poartă. Articolul său de provocare din 31 decembriu trecut ne arată şi armele ce şi-a ales, şi locurile ce voieşte să atace, lată locurile acestea: ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 541 1. Coiiservatorulprogresist zice Naţionalul că este un titlu curios; 2. începe a lovi în epigrafa Conservatorului ca să lovească în redactorii lui. Şi epigrafa este „Toate politicile promit progresul, însă numai politica conservatoare vi-1 poate da“. Şi Se supără Naţionalul de această expresie pentru ce să uite pe unii-alţii ce îşi atribuiesc şi personifică într-înşii şi cele de la 1848, şi cele din tractatul de la Paris, şi cele din Divanul ad-hoc, şi cele din convenţie, şi cele de la 24 ianuarie etc. Şi forţa sau armele cu care se servă sunt: 1. Doctrina ce zice că are că „priimeşte binele de oriunde va veni, fără deosebire de persoană şi de clasă 2. Şi cea mai nainte de toate, Convenţia din Paris: pe aceasta o are şi de scut sau egidă, şi de sabie cu două ascuţişe. însă să începem a judeca fără părtinire: I. Ce este mai curios, titlul de Conservator progresist, ce este foarte natural şi logic după cele arătate mai sus, sau titlul de Naţional convenţional?. Poate fi cineva convenţional cât voieşte, cu corp, cu suflet, pentru că tot omul e liber de a-şi avea gustul său şi aplecările sale; atunci însă să ne ierte şi să facă bine a se numi ceea ce este, adică Convenţional, iar nu Naţional, căci convenţia poate fi de toate, numai naţională nu este. Putem să o lăudăm, putem să o suferim noi, unii, nu însă şi s-o avem drept objetul nostru de predilecţie, căci şi noi suntem liberi, ca tot omul, de a avea gusturile şi afecţiunile noastre. Mai nainte de convenţie, cu tot respectul ce avem către dânsa, sau cu toată teama ce avem de dânsa, ne este scumpă naţia; şi daca cutezăm a ne pune şi noi între fiii toţi ai patriei (unul adică din toţi, iar nu unul singur şi predilect, ca alţii), daca cutezăm, cu alte vorbe, a ne pune şi noi între naţionali sau ai naţiunii (fără a monopoliza naţionalitatea), ca să fim consecuenţi, nu putem fi şi convenţionali tot deodată: cată să fim sau una, sau alta, or una mai mult, or alta ceva mai puţin. Convenţia poate 542 ION HEI.IADE RÂD UT-ESCU să fie cxcelentissimă, suveranissimă, însă faptele, istoria, suni aci şi ne învederează că e făcută de străini şi prin urmare nu c naţională; poată să miroasă a vanilie, a ambrozie ce dfl nemurirea, nu miroase însă nicidecum a frunză de cer şi a piu de pe munţii Carpaţilor. Poate că comitem un păcat mare îu politică profesând nişte asemenea principe, însă păcatul c mărturisit ca să-l ştie toţi, şi românii, şi străinii. Fiecine ne poate vedea după principele noastre că suntem şi noi naţionali, cu toate acestea n-am cutezat a ne da uu asemenea nume sau titlu, pentru că naţionalismul sau patriotismul presupune virtuţi mari şi devotament şi mai mate. Patriotismul este amorul către patrie, şi când antă cineva, anm şi însuşi cvi defectele sale un objet. Filiul, de îşi antă părinţii, sau părinţii de îşi amă filiul, îl arnă cu defectele sale şi sacrifică tot pentru dânsul şi însuşi viaţa. Au aceste calităţi, aceste virtuţi cei ce se zic patrioţi şi naţionali? Şi, de la au, cum pot a se zice şi convenţionali, totdeodată? Şi, de se zic convenţionali, cum de calcă convenţia de câte ori le vine bine? II. Locul în care Naţionalul dă cu ce apucă şi cu însuşi convenţia, este la cap, în frunte, în epigrafa Conservatorului. însă acea epigrafă este invulnerabilă. 1. Pentru că este de domeniul ştiinţei şi a ajuns ca o maximă. 2. Pentru că, daca mai târziu, cu timpul, va ieşi vreo politicii care să ne poată da progresul cu nişte paşi ceva mai răscăcărai i decât ai politicii conservatoare, atunci ştiinţa o va recunoaşte pe aceea, şi această maximă va rămâne, ca multe altele, numai înregistrată în analele naimării minţii umane; atunci criticelc ce i-ar putea cineva face nu le merită nicidecum Conservatorul progresist, ci bărbaţii ştiinţei ca d. Guizot, ce au observat şi au exprimat această axiomă pe care Conservatorul şi-a pus-o in frunte ca o epigrafă. Naţionalul, în specialitatea sa, se cuvenea ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 545 ştie cine a fost zis că numai politica conservatoare ne poate progresul, şi să se fi sculat asupra aceluia, iar nu asupra 'onservatorului. Apoi şi d. Guizot a putut să fie în eroare în servaţiunile sale, în studiul istoriei progresului, a putut să nu 'bă luminele şi erudiţia Naţionalului nostru, însă nicidecum nu i-a venit în minte ca să atingă pe conducătorii României de la 1848, 1853, 1856 şi 1859. De unde ştia bietul om pe la îl845 că ce bărbaţi or Mcsii vor da României anii aceştia? Prin urmare, rău se leagă Naţionalul de acea epigrafă. i Apoi şi epigrafa are şi ea un loc, un rol, un sex în republica pterelor, ca toate epigrafele, e şi ea o damicelă bine crescută şi ¡nu se lasă nici moartă a-i pune cineva barbă şi mustăţi şi a o scoate ca pe o bacantă în saturnalele de astăzi ale anarhiei noastre literare. Până a da Naţionalul, acea epigrafă sare ea de-şi reclamă onoarea în numele tutulor legilor: cu drept Naţionalul o face epigraf ? III. Doctrina cu care Naţionalul se serve drept armă, că adică priimeşte binele de oriunde va veni, fără deosebire de ersoană sau de clasă, e o armă fără putere căci, daca în ţeara oastră ne-a ferit Dumnezeu până acum de n-am avut clasi şi daca Naţionalul combate toate persoanele afară de aceia ce îi încuviinţează părerile, va să zică că nu priimeşte binele mai de nicăiri. Cu părere de rău văzurăm că Naţionalul, de unde era mai moderat decât alţii, intră într-o luptă atât de nedreaptă şi atât de nepreparat spre bătaie. Locurile unde a ochit să dea sunt, cum am zis, invulnerabile şi armele ce şi-a ales se întorc însuşi asupra lui; epigrafa ţipă şi nu se lasă a-i pune nimeni mustăţi şi barbă. Progresul nu suferă de a fi susţinut ca paraliticii de nimeni, ci merge cu vigoare şi drept, dimpreună cu timpul şi ne târăşte pe toţi, vrând-nevrând, acolo unde degitul lui Dumnezeu conduce umanitatea întreagă; şi, ca să ajungă mai curând acolo, conservă, ca un înţestat, toate progresele trecute. Naţia iar îşi reclamă şi ea atributele şi drepturile sale, pentru 544 ION HEI.IADE RĂDUI.ESCU că nimeni nu poate servi la doi domni, şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona. Acestea toate, adică şi teoria şi exemplele, le-am pus înainte pentru cei amăgiţi, pentru oamenii de bună-credinţă ce au comis erori, crezând că vorbesc drept, că fac bine; în numărul acestora ne place a crede că s-a aflat şi se află şi Naţionalul. De a păcătuit vreodată, va fi păcătuit ca şi noi, cu mintea, iar nu cu inima; atâta l-a dus capul, ca şi pe noi, atâta a vorbit şi a făcut, crezând că face bine. Lăsăm pe Naţional pentru că sperăm că va avea odată conştiinţa de numele ce şi l-a dat şi va urma în consecuinţă. Ce facem însă celor ce au o mâncărime de a-şi face un nume cu orice preţ, cu zbierete, cu înjure, cu crime şi însuşi cu excesul de nebunie şi de tontie; ce facem acelor ce întreabă: „Ce are de gând să conserve CojiservatoruP. Işlicele, ciacşirii? Falanga? Regulamentul?“ etc. Ce facem mai vârtos ambiţioşilor intriganţi ce cunosc, ca şi diavolul, adevărul şi cari, prin minciuni şi asupriri vor să ajungă la scopurile lor condamnabile? Pe aceştia nu ne încercăm a-i convinge; ci lupta care ne-o dau, le-o întoarcem înapoi nu servindu-ne de armele lor, ci demascându-i şi lăsându-i în judicata victimelor lor, celor amăgiţi de dânşii. Pentru oameni de condiţia dântâi ce vor să-şi facă un nume cu orice preţ şi pentru intriganţii din sistemă destinăm deocamdată rândurile următoare scrise cu altă oca/ie, tot apărând şi progresul, şi conservaţia, cu aceeaşi credinţă sau ardoare. Ziceam atunci: „A nu şti cineva şi a crede este o simplitate ce nu e dată fiecăruia om; a şti însă şi a nu voi să crează, aceasta, în adevăr, este o monstruozitate din cele mai rare. Daca mulţi din ai noştri, ducându-se prin străinătate, au uitat limba română, sunt liberi după paradoxalele dumnealor doctrine de a se zice naţionalişti, să le fie de bine cu naţionalitatea dumnealor; iar daca venind înapoi de la Paris au uitat şi ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 545 'ranţozeştele, e o pretenţie foarte cutezătoare de a se zice rogresişti când uită tot ce au învăţat. Daca ştiu franţozeşte, a conserva va să zică a păstra, şi când ice cineva: om păstrător, femeie păstrătoare, de când e lumea română nu s-a înţeles că păstrează molema ciumei, nici gunoaiele, nici urdorile, nici fiarele pădurilor, nici şerpii mocirlelor, nici ouăle locustelor etc. Femeia păstrătoare se înţelege aceea care păstrează tot ce face averea şi fericirea casei. Păstrarea în adevăratul ei sens este mama sporirii. Ce se tot fac oamenii de rea-credinţă atât de simpli, prefăcându-se că nu înţeleg că se poate însoţi conservaţia cu progresul? Ce tot întreabă ce are d-a conserva conservatorul, crezând a-1 lua în râs, şi nu văd că ei însuşi se fac de batjocura lumii? Cei amăgiţi de aceşti bairactari ai ianicearismului progresului, toţi câţi n-au nimic nici în cap, nici în pungă, pot să le vie bine a crede că se poate progres fără conservaţie, pentru că n-au avut niciodată nimic de a conserva şi pentru că le vine neted de a progresa, luând ale altora. Dd. redactori de jurnale însă şi tipografi sântem siguri că n-ar voi să piarză, nici să dăruiască nici o machină, nici o literă din câte au apucat să-şi facă, ci din contra, ' prin conservaţia acestora, speră a spori şi, prin averea ce posedă î şi conservă, vin a se înscrie în listele de alegători şi de eligibili: Ş dumnealor ştiu că numai conservând pot progresa. Ne pare rău din inimă când unii din românii din sis'temă se prefac că nu pricep vorbele şi că şi-au uitat limba părinţilor, numai ca să amăgească şi să încurce minţile junilor. Le aducem însă aminte să-şi ia bine măsurele căci au d-a face cu românii, şi românii au fost foarte dibaci şi de a scoate arama fiecăruia, şi de a aduce în simţiri pe toate loazele îmbăierate“. Progresul şi conservaţia, cum am arătat, fac o diadă simpatică şi creatoare. Unul este mirele şi alta mireasa: unul fără alta nu poate. Conservaţia fără progres e stearpă; progresul fără conservaţie e imposibil. 546 ION HEI .IADE RĂDU1.ESCU CENZURA. ABUZUL TIPARULUI. LIBERTATEA TIPARULUI Cenzura şi abuzul tiparului sunt două contraste ce forma o diadă sau o dualitate monstruoasă; între aceşti doi termini nu e însoţire, nu e simpatie spre a crea ceva, ca în di adele corelative şi simpatice. însoţirea lor e spre a distruge; însoţirea lor e mai sinistră decât a doi lupi ce pleacă şi vin a sc disputa pe aceeaşi vacă. Omul nu se poate însoţi nici cu unul, nici cu altul, nici cu amândoi. Omul cată a da în capul şi unuia, şi altuia, spre a mântui victima. Victima, între cenzură şi licenţă sau abuzul tiparului, este libertatea tiparului. încercarea noastră aci este de a combate şi pe una, şi pe alta, de a mântui libertatea, vera libertate a tiparului. Aceşti doi lupi, unul îndrăcit şi altul turbat, se pun a ucide tiparul şi, pe ruinele iui, au a se disputa, a se bate, a se mânca până ce va desfiinţa unul pe altul şi va rămâne unul domn peste osemintele libertăţii. Vă este scumpă libertatea, români? Sunteţi sinceri când invocaţi acest nume? Armaţi-vă cu armele ştiinţei şi moralei în contra acestor doi neîmpăcaţi lupi; la cap, repetaţi-vă loviturile morali, să nu vă scape inemicii şi să mântuiţi libertatea voastră. Am zis airea că despotismul pretutindeni face a se naşte revoluţiunile, căci unde este împilare, acolo şi gemăt, acolo şi protestaţiuni. Revoluţia este ţipătul spontaneu în contra despoţilor; şi aceştia n-ar mai exista după revoluţie daca anarhia n-ar veni în ajutorul lor, luându-le locul. Cenzura iar este despotismul, împilarea tiparului; şi după desfiinţarea cenzurei, tiparul ar fi liber şi am putea a ne folosi de binefacerile lui nemărginite, daca n-ar veni în ajutorul cenzurei destronate libertinagiu), desfrâul, abuzul tiparului, spre a domina în locul ei şi a-i restabili din nou scaunul de fier. Tiparul este o machină, un instrument ca şi tunul, ce dă şi în tirani, şi în popol, după vocea care comandă şi după mâna ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 547 Care îi dă foc. Tiparul este o machină ca şi aratrul, ce poate trage (ulcul sau brazda şi în ţearina fecundă, şi prin mijlocul Cetăţilor luate cu asalt şi incendiate. Tiparul este o machină ca (1 cele aplicate la nave şi la drumurile ferate: condusă loco-[Otiva de minte cunoscătoare şi de mână expertă, apropie distanţele şi iuţeşte mersul progresului; condusă însă de mână Inexpertă, produce catastrofe. A confisca machinele sau a Ie aresta mişcarea este un despotism; a le da însă pe mâini inexperte, conduse de capete smintite sau necunoscătoare, este ceva mai mult dccât despotismul, este a expune capitaluri şi vieţe a mii de oameni, este a întârzia progresul cu secolii, este D rafmaţie mai mult decât diabolică, este iezuitismul ajuns în culmea lui. Despotismul ţine popolii în loc, anarhia îi rempinge înapoi. Cenzura acopere luminele, abuzul tiparului le stinge; una întârzie mersul progresului, altul îl înapoiază, căci una ţine popolii în adormire şi altul deşteaptă minţile, îndemnându-le Ia distrucţie. Cenzura, dar, este un rău; desfrâul sau abuzul tiparului este un rău şi mai mare, este un îndoit rău, pentru că sunt doi lupi asupra aceleiaşi vace, pentru că, fără abuzul tiparului, cenzura ar fi fost de mult desfiinţată. Abuzul tiparului dă din nou viaţă cenzurei, încuviinţându-i existinţa. Ca să scăpăm de cenzură, cată să ne ferim mai întâi de abuzul, de desfrâul tiparului precum, ca să scăpăm de tiranie, cată să nc ferim de anarhie. Unde e anarhie, acolo şi abuzul de tipar şi unde e abuz de tipar, acolo nu e guvern, ci anarhie. Numai stăpânirile anarhice încuviinţează şi sufăr abuzul tiparului, ca să poată avea cuvânt de a deveni stăpânire monarhică, satrapie, paşalâc, han-rătărie. Uitaţi-vă în sus şi în jos, românilor, şi luaţi aminte la câte vă zic. Suntem în prezioa unui jug de fier preparat de abuzul tiparului şi încuragiat de filii despotismului. 548 ION HEI JADE RÄDUI.ESCU Ştim cu toţii ce este cenzura pentru că cu toţii am gemui sub mâna ei de fier, pentru că cu toţii am strigat ca un singur om, la 1848, în contra ei. Insă ce am cerut atunci? Ce au cerul de atunci încoa toţi românii, necontenit? Ca să scăpăm adicii de dânsa şi să cădem subt jugul de mii de ori mai oribil şi mai împilator al abuzului tiparului? Ca să avem, în loc de un tiran decent, mii de tirani, cu toţii filii ai păcatului şi ai corupţiuiui? Nimeni n-a dorit anarhia când a strigat asupra tiranici, nimeni n-a dorit abuzul tiparului când a strigat asupra cenzurei. Cenzura astupă gura bărbaţilor luminaţi şi oneşti; abuzul tiparului deschide gura innoranţilor şi tutulor sceleraţilor spre a încurca situaţia, a turbura minţile ca să putem fi vânaţi de vânătorii de dinafară ca peştii în apă turbure. Cenzura acoperă lumina şi nu lasă a se cunoaşte adevărul; abuzul tiparului dcscatenă, din fundul Tartarului, minciuna, calomnia, asuprirea, demonul urei şi al invidiei, discordia între familii, guera civilă, batjocura celor mai sacre societăţi, orbirea minţilor. Cenzura acoperă lumina, abuzul tiparului aduce întunerecul. Cenzura e doamnă, abuzul tiparului este servitorul, ministrul ei cel mai îndemânatic şi mai potent. în monstruosul lor amor, cenzura naşte licenţa şi aceasta renaşte cenzura. Una născând din ceealaltă, îndată îşi devoră pe născătoarea sa; însuşi din concepţia sa îşi devoră pântecele unde s-a conceput. Ştim ce este cenzură; văzurăm şi ce este licenţa sau desfrâul tiparului. Ce este însă libertatea, vera libertate a tiparului? Veta libertate a tiparului este victima între aceste două contraste extreme. Cenzura acoperă lumina - liccnţa tiparului o stinge. Libertatea tiparului produce şi întreţine lumina, cenzura acoperă adevărul, licenţa tiparului proclamă minciuna. Libertatea tiparului învederează adevărul. Cenzura e staţionară, licenţa tiparului retrogradă. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 549 ( Libertatea tiparului e progresistă. Cenzura adoarme, licenţa ucide, libertatea vivifică. te Cenzura abrutiza, licenţa distruge, libertatea creează. 5 Cenzura e invenţia diavolului, licenţa e invenţia lezuitismului, libertatea e atributul lui Dumnezeu. Libertatea tiparului dar deşteaptă minţile adormite spre creare, învederează adevărul spre mântuire, încuragiâ virtutea, combate viciul, adoară justiţia, fulgeră nelegiuirea, face a se bucura drepţii şi a se păli şi a se converti fiii păcatului. Libertatea tiparului este vigoarea şi putinţa de a apăra religia şi |convicţiunile naţiunii, drepturile ei şi particulare, familia, ¡ proprietatea, onoarea. Libertatea tiparului n-aduce înainte decât fapte; ineniică viţiului şi crimei, e foarte compătimitoare şi plânge pe viţios şi criminal. Libertatea tiparului combate totdauna răul în genere, în abstract, şi niciodată în concret: lovind viţiul, respectă persoana. Libertatea tiparului niciodată nu e provocătoare, nu atacă ea mai întâi; ştie însă a se apăra cu vigoare pentru că ştie şi a suferi, şi iartă adesea. Omul în adevăr liber trece cu vederea şi iartă atace şi nedreptăţi asupra persoanei sale; nu suferă însă, nu iartă împilarea, nedreptatea comisă asupra altei persoane şi mai vârtos asupra celui fără putere. Libertatea tiparului iartă a păcătui cineva cu mintea (cât îl duce capul), nu însă şi cu inima; iartă neputinţele şi greutăţile corpului, niciodată însă atacul în contra adevărului. Când geme popolul şi individul scăpătat, când religia părinţilor e atacară prin propagande şi machinaţiuni străine, când drepturile patriei sunt atacate, violate sau vândute, când limba naţiunii este sau împiedicară în mersul cui turei sale, sau batjocorită din sistemă, când adevăruri ştiinţifice, istorice şi morale, ştiinţa cu un cuvânt, arta, industria, verul şi frumosul sunt acoperite, suprimate, persecutate în cei ce le profesa şi lc proclamă, atunci libertatea tiparului e „Mihael arhanghel ce cu 550 ION HEI JADE RÄDUI.ESCU Satan se luptă şi curăţeşte Cerul“; atunci se scoală ea şi se arma spre a apăra religia, drepturi publice şi particulare, limbă, naţio nalitate, ştiinţă şi arta, şi apărarea nu e niciodată provocare, mi e atac. Provocatorul e ce] ce s-a atins de cele mai sacre ale omenirii, ale societăţii, ale patriei. Când libertatea tiparului se armă spre apărare, cu atâi armele îi sunt mai tari şi mai nenvinse, cu cât expresiunile ci vor fi mai decenţi, cu cât scopul ei va fi de a lovi viţiul, violarea, nedreptatea, innoranţa despotă, iar nu omul dominat de acesie păcate. Arma libertăţii tiparului este adevărul iar nu minciuna, şi cu atât mai puţin asuprirea şi calomnia. Precum răzbelul cere eroi deprinşi a purta şi mânui armele, a da planul răzbelului, a comanda şi conduce armate, asemenea libertatea tiparului cerc pe atleţii săi a fi luminaţi în cele despre care vorbesc şi scriu, bărbaţi ai adevărului, ai ştiinţei, ai moralei, ai virtuţii, bărbaţi drepţi cu inima. Căci numai dreptatea itiimei naşte puterea cuvântului. Libertatea tiparului, când iese la luptă, arenei pe care se luptă îi înseamnă margini, îi pune bariere, căci un pas, o linie afară din barieră e licenţă, e abuz de tipar. Insă cum se pot cunoaşte acele margini, sau cum se pot observa spre a nu fi călcate? Sau care lege ar putea să facă spre a fi respectate? Când omul e binecrescut, când, pe lângă creşterea şi deprinderea cu buna-cuviinţă şi cu morale, când, adică, pe lângă cultura inimei vine şi cultura minţii prin studiul ştiinţelor, când omul care scrie şi tipăreşte liber este un bărbat competent şi speţial în ceea ce vorbeşte or scrie şi tipăreşte în specialitatea sa, acela combate eroarea şi minciuna, învedereaza adevărul şi, spre a-şi umili adversarii, spre a-i răzbuna mai teribil, nu face decât a-1 lumina şi a-1 învinge eonvingându-l. Răutatea cea mai mare a eroului (daca se poate numi răutate:) stă în generozitatea către cel învins. Răutatea cea mai mare a celui ce scrie, profitând de libertatea tiparului, stă întru :i lumina pe ¡nemicul său de moarte. Vreţi să pedepsiţi pe cei ce ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 551 lombat şi batjocură limba română? Faceţi-i a o cunoaşte. Vreţi lă pedepsiţi pe cei ce combat şi dispreţă ştiinţele şi artele? Luminaţi pe fîlii lor şi faceţi-i bărbaţi speciali, daca nu puteţi lumina pe cei învechiţi în răutate. Iezuiţii, organe ale despotismului, fac răul începând de la copii, încârcându-se cu tducaţia lor; şi voi, o, fîlii ai libertăţii, pentru ce să nu faceţi binele începând de la copii? Ca să ştie omul a pune bariere arenei pe care se luptă libertatea tiparului, cată să cunoască mai întâi calea progresului ce făcu omenirea şi puntul unde ajunse în zilele noastre, cată să cunoască ştiinţele şi artele în tot adevărul lor, cată cel puţin să fie competent în cele ce vorbeşte. Omul în adevăr liber ştie să vorbească în câte este competent, ştie însă şi mai bine să tacă şi să asculte în câte nu cunoaşte. Ca să ştie omul pune bariere arenei pe care se luptă libertatea tiparului, cată să cunoască adevărul, cară să aibă mintea luminată de făclia ştiinţelor, inima miruită de oliul blândeţii. „Fii ager şi vehement cu mintea, fii însă blând şi drept cu inima, şi ieşind pe arena libertăţii tiparului, te vei bate şi vei învinge da prode“, aceasta cerea psal-mistul când invoca pe Domnul, pe Domnul ce mântuise un popol întreg din casa servitutii de sub jugul lui Faraon: aceasta cerea când, în ardoarea rugei sale, cânta: „Inimă curată edifică întru mine, Dumnezeule!“, căci din inimă spurcată nu putea ieşi nici adevărul, nici cuvântul. Acestea mai cerea regele profet când, la cele ce avea să vorbească şi să scrie, ruga pe Domnul, zicând: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uză de îngrădire împregiurul buzelor mele“, şi acestea sunt barierele arenei libertăţii tiparului. Psalmistul nu ie cerea acestea de la oameni, nu de la potenţi, nici însuşi de la legi, ci de la Domnul Iehova, de la cei ce scapă popolii din servitute, de la vera libertate, de la libertatea libertăţilor. Iehova va să zică Cel ce este şi Ceea ce este, şi cel ce este va să zică adevărul, şi ceea cc nu este va să zică minciuna. 1 )e la adevăr (căci Dumnezeu adevăr şi agape este), de la adevăr 552 ION HELIADE RĂDUI.ESCU dar regele profet cerea ca în vorba-i şi în scrisul său să se puie uşă de îngrădire buzelor sale. Numai adevărul deseamna hotarele libertăţii, căci vera libertate a fiecăruia om nu se întinde în hotarele libertăţii altuia: a trece în libertatea altuia va să zică tiranie, despotism, iar 1111 libertate. Iată dar libertatea tiparului: ştiinţă despre cele ce vorbim şi scriem; imparţialitate înaintea adevărului; ură şi mânie sacră împotriva cupidităţii, împilării, minciunii, calomniei, ipocriziei, vinului; compătimire însă pentru omul posedat de demonii acestor păcate. Ca să asigure libertatea tiparului de a nu degenera în licenţă, în abuz, au propus unii prin multe locuri şi au reuşit de a stabili legi coercitive sau pedepsitoare pentru abuzul tiparului. De a pedepsi adică cu cutare pedeapsă sau amendă cel ce atacă religia şi morala publică; cu cutare pedeapsă iar cel ce atacă legile sau persoana domnitorului; cu cutare pedeapsă şi amendă cel ce atacă onoarea familielor şi persoanelor etc. Nu sunt însă atâtea şi atâtea legi în contra ucizătorilor, tâlharilor, furilor, plastro-grafilor, calpuzanilor, marturilor mincinoşi, insultătorilor, ciomăgaşilor etc. etc.? Şi cu toate acestea totdauna suni călcate. Şi cine le calcă? Sânţii? Oamenii virtuoşi? Tot oamenii cei corupţi şi depravaţi, filii dezordinii. Auzitu-s-a de un om de omenie că a ieşit în codru sau că a spart vreo boltă sau vreo casă? Auzitu-s-a de vreun neguţător de omenie că şi-a lăsat negoţul şi s-a apucat de a fabrica moneră falsă, sau a comite plastrografîe? Auzitu-s-a de vreun om căruia în adevăr îi e scumpă onoarea sa să atace onoarea altuia? Auzitu-s-a de vreun om în adevăr liber să devie tiran când ajunge la putere? Tiranul e sau uzurpatorul tutulor libertăţilor, sau sclavul ce ajunge la putere.1 Omul onest şi virtuos nu face ceea ce 1111 se cuvine şi însuşi de ar lipsi legile coercitive. Prin urmare, în 1 Zicătoarea românului este: „Ţiganul când a ajuns împărat, întâi pe tată-său l-a spânzurat“. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 553 van tot faceţi, o, oameni, la legi coercitive spre a pedepsi pe făcătorii de rele, căci aceştia tot vă calcă legile; vedeţi mai bine de a împuţina pe făcătorii de rele. Creaţi şcoli tehnice şi de speţialităţi de unde junii să iasă cu mijloacele de a-şi procura cele spre existinţă, de a avea indipendenţă, şi materială, şi morală, iar nu de a aştepta la chivernisele. Unde oameni au cele spre existenţa lor, acolo şi făcătorii de rele sunt mai puţini. împuţinaţi dar pe făcătorii de rele, îmmulţind şcoalele tehnice, îngrijind de junime în genere, de la naşterea ei; şi, precum nu se lasă a se naşte şi a vieţui 1111 prunc nebotezat, asemenea să nu se lase a creşte fără a se instrui şi lumina prin întreitul botez al ştiinţelor, artelor şi moralei, cum am mai zis-o acum douăzeci de ani în Curierul de ambe-sexe. Luminaţi omenirea prin întreita sau integrala educaţie, şi făcătorii de rele vor pieri, şi legile coercitive se vor mai împuţina, şi patria se va uşura din spezele la atâţia armăşei, la atâtea temniţe şi temniceri, la atâţia capi de sbiri, complici mai criminali decât tâlharii codrilor, la atâtea judecătorii nu criminalice, ci criminali, după cum singuri se numesc etc. etc. Vreţi să nu se mai auză de abuzul tiparului? Moralizaţi junimea şi veţi avea mai puţini îmbătrâniţi sau învechiţi în rele. Şi ca s-o moralizaţi, daţi-i ştiinţe exacte şi specialităţi, iar nu scoale în care se îndoctrină spre a apăra eroarea şi minciuna, iar nu scoale de unde să ia armele în contra reprezentanţilor naţiunii însuşi din mâinile profesorilor. Am vorbit de libertatea tiparului ce e Î11 fundul inimei omului de omenie, omului luminat cu mintea şi curat şi drept cu inima; mai este însă una care se acordă fiecărui cetăţean de la stat, de la guvern, de la patrie, prin vocea legilor. A fost odată un timp, în mediul ev, când guvernele, ca şi domnii feodali, îşi făcea un monopol din toate meseriile. Şi, ca să poată cineva a-şi exercita profesia sau meseria, câta să-şi cumpere de la guvern dreptul sau voia sau privilegiul. Nimeni nu putea fi 556 ION HEI.1ADE RĂDULESCU măsure nu spre a restabili cenzura, nu spre a turna sau rasolj la legi coercitive, ci spre a perfecţiona libertatea tiparului, făcând-o salutarie. Liber este orice medic a-şi exercita profesia, numai să doi probe că cunoaşte în adevăr medicina; liber este orice om ile a face pe profesor, numai să înfăţişeze atestate că arc cunoştinţele necesarie la şcoala ce va deschide, sau la ştiinţele or lecţiunile ce voieşte a comunica. Liber asemenea este oricine' să scrie şi să tipărească; însă unde a învăţat, ce ştie d. autoi, d. publicist? Daca nu lăsaţi, o, ministere ale instrucţiunii publice, o, onorabili eforie, pe fitecine a deschide o şcoală şi a-şi comunica ideile la câteva zecimi de elevi, cum de lăsaţi pe fitecine a se face dascăli ai unei naţiuni întrege? Daca nu toleraţi, o, prea altissime şi prea serenissime guverne, fitecăruia de a face pe medic şi pe spiţer, temându-vă ca nu cumva, clin neştiinţă, să învenine şi să ucidă materialmente câteva individe, cum de toleraţi fiecăruia venit de a învenina şi ucide nu din neştiinţă, ci din sistemă, din reaoa deprindere, ca agenţi ai minciunii, de a ucide moralmente sufletele unei naţiuni întrege, lăsându-i a se face dascălii şi conductorii popolului, a batjocori credinţele şi religia, a ataca şi paraliza drepturile patriei, a intru până în sanctuariul familielor, a da prin tină pe capii de familie, anume şi pe însuşi chiriarhul religiunii, în râsul şi batjocura străinilor? Ce? Era anevoie de a cugeta că numai medicul poate face pe medicul şi că numai cei competenţi de a scrie pot scrie şi tipări? Nu era nicidecum anevoie, ci aveţi necesitate de licenţa şi abuzul tiparului ca să aveţi apoi cuvânt d-a restabili din nou cenzura. Când oamenii absolutismului cad sau suni ameninţaţi, şovăie de a cădea, aleargă la fraţii lor, la oamenii anarhiei (căci şi despoţii, şi anarhiştii an aceeaşi sorginte, şi unii, şi alţii sunt filii lui Belial, ai dezordinii, şi unii, şi alţii suni scrementele păcatului), aleargă dar la oamenii anarhiei spre a ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 557 peria soţîctatea şi a o face a dori din nou despotismul. Vă sunt ecesarie dezordinile ca să vă puteţi legitima colţurile de stat, evaziunile, legile coercitive, armăşeii, temnicerii, legile ..larţiali, dcpărtaţiunile etc. Şi toate machinaţiunile voastre n-ar ieşi la capăt după cugetele voastre condamnabili, daca popolii fir fi maturi, daca popolii nu s-ar lăsa a se amăgi de agenţii voştri provocatori pe cari îi revestiţi cu nume de liberali şi de naţionali, ca să aţâţe guerele civili, să despartă naţia în clasi, să vâ prepare tărâmul spre împlinirea machinaţiunilor voastre, şi când vine timpul, atunci să-şi scoată masca şi, cu un râs sardonic, să-şi bată joc de speranţele popolului. Popoli zvânturaţi, cum de nu vă mai convingeţi că de unde iese cenzura, d-acolo iese şi abuzul tiparului? Ca să ne mântuim dară de tiranie, cată să ne ferim ca de focul Gheenei de anarhie; şi, ca .să ne mântuim de cenzura ce acopere adevărul, cată să ne mântuim de abuzul tiparului ce face a triumfa minciuna. Iar ca să putem scăpa de abuzul tiparului, remediul nu stă în legi coercitive, căci acestea totdauna sunt călcare de innoranţa imorală şi despotă; remediul stă întru a pune pe tot omul la locul său, întru a nu mai lăsa adică publicitatea pe mâna oamenilor necompetenţi, pe mâna înfierărilor prin sigiliul păcatului. Libertate dar absolută tiparului, fără nici o lege alta, speţială, decât cele ce există deja pentru delicte. Libertate absolută! Insă ce ai învăţat, băiete, şi unde ai învăţat? Care îţi sunt probele de cunoştinţele necesarie spre a lumina şi conduce opinia publică? Prin ce te-ai distins în serviţiurile patriei? Care îţi sunt cunoştinţele şi experiinţa în ale ţărei? Care îţi este studiul despre datinele naţiunii şi caracterul ei, ca să vii a te face avocatul popolului? Şi cine ţi-a dat dreptul acesta de a-i pleda cauzele pe care nu le cunoşti? De unde ai venit şi cu ce patentă mi-ai venit ca să te pui a încurca minţile şi situaţia? Nimeni nu-ţi cunoaşte trecutul, sau ţi-1 cunoaşte: foarte trist şi mizerabil. 558 ION HEI.IADE RÄDUI.ESCU „Du-te de învaţă, zice libertatea meserielor, fă-te artizan şi artist şi fii apoi liber a-ţi exercita profesiunea. Du-te de U' luminează, instruindu-te, zice de asemenea şi libertatea tiparului, cu nişte drepturi şi mai cuvioase; du-te de învaţă câtc se cer de la un publicist, de la un moralist, de la un instructor, de la un conducător de opinie publică, şi vino de scrie şi publică ca om liber, pentru că numele meu libertate este. Nu profana însă numele meu, sclavule al tutulor păcatelor... Tu, cangrena societăţii, să vii în numele meu a te arăta drept remediu de sănătate morală? Tu, care ţi-ai batjocorit părinţii şi i-ai amărât până pe patul lor de moarte, tu care, conceput în corupţia din sânul ciocoismului şi care ţi-ai petrecut copilăria şi juneţea în tina desfrânării şi orgielor; tu care ai bătrânit în cele rele, devenind veteranul feloniei şi infamielor, tu, lepra societăţii în hotarele patriei şi ruşinea, oprobriul naţiunii în străinătate, tu să vii să pui mâna-ţi sacrilege pe libertatea tiparului şi să vinzi ca un telal pe stradele publice onoarea familielor? înapoi, Satana! Prefer de mii de ori căluşul şi fiarele cenzurei ce mă asigură de stâlparea şi aureola martirilor, decât de a fi profanată în braţele fiilor dezordinii şi păcatului ca cea mai după urmă prostituată, ca cea mai după urmă bacantă în saturnalelc voastre... înapoi, Satan!“ Pe cât este de severă libertatea tiparului, pe atâta este de candidă şi castă, l.uând-o din puntul de vedere cel mai nalt şi divin, din puntul de vedere religios, ea este filia, sau mai bine filittl însuşi al lui Dumnezeu. Libertatea tiparului este incarnaţia Cuvântului, ce se concepe numai în curăţia şi verginitatea inimei, şi numai prin spiritul sânt al verităţii1 Filiul şi cuvântul lui Dumnezeu încarnându-se, veni spre a consola pe cei ce plâng, a bucura pe cei drepţi, a ferici pe cei ce însera de dreptate, a promite împărăţia cerurilor celor făcători de pace. 1 Vezi anexul II. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 559 9 Şi pe cât fu de blând cu cei împilaţi şi suferitori, pe atâta fu de lever şi aspru cu cei împilători şi mai vârtos cu ipocriţii de farisei ţi cu avocaţii de cărturari. A bătut şi fulgerat viţiul şi împilarea; fi-a pronunţat însă nici un nume. El, Domnul şi împăratul lumii, a respectat onoarea familielor şi persoanelor, cum şi |proprietatea, căci n-a sculat pe scăpătaţi în contra avuţilor, ci s-pe aceştia îndemna de a compătimi cu cel scăpătat şi de a-1 ' protege. lată tip de libertate a cuvântului sau a tiparului. Nimic d-amestec între dânsa şi între filii nelegiuirii; ea n-are nimic d-amestec nici cu Herod şi fariseii şi zbirii acestora, ce vin să 0 lege în grădina olivilor, nici cu luda ce o vinde, nici cu Îpopulaţia imondă şi hidoasă ce strigă: „să se crucifice!“, nimic d-amestec cu aceştia, decât d-a se ruga pentru dânşii: „iartă-le lor, Părinte, că nu ştiu ce fac!“ închiem articolul nostru repetând: libertatea tiparului este ca libertatea tutulor măiestrielor. Fie liber oricine de a scrie şi a tipări, numai să arate că posedă cunoştinţele cerute. Legile coercitive nu aduc nici un folos, pentru că tot le calcă Jinnoranţii şi depravaţii, după cum le calcă şi furii şi tâlharii. |în loc de cenzură şi de legi coercitive, faceţi a nu se mai da publicitatea în mâinile innoranţilor, desfrânaţilor, nici însuşi a celor neexperimentaţi. Cum nu poate fiecine a face pe medicul în neputinţele corpului, asemenea şi încă mai dificil ! nu poate face fiecine pe medicul în cele morali. Pânâ să ia iniţiativa guvernul sau reprezentanţii naţiunii spre a stabili vera libertate a tiparului, suntem şi noi datori fiecare a contribui spre aceasta şi a da adevărata impulsie şi direcţie tutulor libertăţilor. Am vorbit de-ajuns în contra cenzurei şi abuzului tiparului, în contra despoţilor şi anarhiştilor, în contra tâlharilor şi furilor şi în contra sbirilor şi executorilor carnefîci; însă tot atât de criminali şi poate şi mai spurcaţi sunt încuragietorii păcatelor şi nelegiuirilor. Cată să stăm strâmb şi să vorbim drept, o, fraţilor mei în durerea ce aveţi a vă plânge şi de tiranie şi de 560 ION HELIADE RĂDUI.ESCU anarhie, şi de cenzură şi de licenţa tiparului; cată să stăm strâmli şi să vorbim drept câte ceva şi de noi înşine, ce suntem datori de a contribui şi noi, fiecare, spre stabilirea libertăţilor noastre, spre mântuirea noastră proprie. De n-ar fi mijlocitoare prostituţia, n-ar avea atâtea mijloace sau atâta facilitate de a se întinde; De n-ar fi cumpărători de oameni, traficul cu sclavi ar înceta; De n-ar fi ga7.de de hoţi, furii şi tâlharii nu ar avea atâta curagiu de a ieşi în codru: şi care era odată curagiul lor când dregătoriele devenea complicii şi patronii lori Tot asemenea dar aceste cărţi scandaloase, aceste foi sor dide şi îngălate nici lumina n-ar mai vedea de n-ar afla cumpărători. Noi, cumpărătorii de nişte asemenea cărţi şi foi publici.', noi încuragiăm continuarea şi îmmulţirea lor, noi suntem gazdele de hoţi ale acestor furi şi tâlhari morali ce ne batjocoresc părinţii şi ftlii, ce calcă casele spre a fura onorile familicloi, ce vin spre a ne ucide sufletele, ce, ca nişte sacrilegi, intră până în altar, în sântele sântelor, ce se cearcă a surpa tronul şi dreptu rile patriei cu loviture de secure; noi suntem gazde acestor ucizători de suflete, de naţionalitate, de cele mai scumpe ale naţiunii. Noi le încuragiăm cutezanţa, noi le dăm ospitalitaie în casele noastre, pe mesele noastre, noi le aducem şi le dăm în mâinile copiilor noştri şi facem din aceşti înveninători de suflete nutrimentul moral din toate zilele al junimii. Nu vedeţi cine sunt cei ce scriu nişte asemenea cărţi şi foi? Nu le cunoaşteţi viaţa şi trecutul, nu vedeţi că orice au făcut în viaţa lor, n-au făcut-o decât pentru un interes sordid, si totdauna pentru bani? Nu vedeţi că le scapără ochii dupil argint, aur şi diamante? Văd bieţii mizerabili că li se trece marfa injurelor şi calomnielor, scriu dară la injure, la calomnie, se măscăresc pe sine când n-au pe cine mai măscări, se dau în spectacol lumii cu ipocrizia, cu declamaţiunile, cu zbieretele; ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 561 îşi pun coadă şi coarne, îşi dau nume infernali, numai ca să-şi jpoată duce o viaţă mizerabilă de păcate, la să vază însă că le Iruncaţi din mâinile voastre cărţile ce ies din sordidele lor Utege, din inimile lor şi mai spurcate şi din descreieratele lor iapete, ia să vă audă că nu mai vreţi astfel de marfă; că vreţi lă cumpăraţi morală, bună-cuviinţă, respect către persoane şi proprietate, stil, producţiuni al geniului şi ale talentului, ştiinţe, arte. Şi veţi vedea cum se schimbă, cum, ca prin miracul, se metamorfoză oamenii aceştia numai pentru interes, şi veţi vedea Că îşi iau măsurele, că se pun a-şi lumina mintea cu ştiinţe exacte, cu idei pozitive şi cuvioase şi că ajung a-şi dota butega Cu marfa ce le cereţi, cu marfa ce căutaţi! Nici o lege coercitivă, nici o măciucă de Hercule, nici o armă nu e în stare de a zdrobi capetele acestei hidre moderne $i turbate. Singura armă este dispreţul către orice carte scandaloasă, către orice foaie immorală ce nu respectă persoana şi numele altuia. Opinia publică formă autorii şi publiciştii. Cine pretinde a forma el opinia publică, acela e un arogant uzurpator; acela, şi de-a ajunge a face ceva, nu face decât a îndoctrina popolul, adică a-l perverti şi a-1 încurca. Vreţi dar să aveţi scriitori buni, cătaţi cărţile cele bune şi veţi face astfel a nu sc mai lăsa publicitarea în mâinile ciarlatanilor. Nici un om instruit şi sigur de cunoştinţele sale, nici un om binecrescut şi onest, nici un om al adevăratului progres, nici un fii iu al libertăţii, nici cu vorba, nici cu scrisul nu se atinge de libertatea altuia, nici de voia lui, nici de credinţele lui, nici de opinia lui, şi cu atâta mai vârtos de onoarea lui, de familia lui, de proprietatea lui, de persoana lui, cu un cuvânt. Nici un filiu al adevărului nu se serve cu minciuna, nici un drept cu inima nu se armă cu calomnia, nici un adorator al justiţiei nu comite nelegiuirea, nici un adevărat proprietar nu atacă proprietatea altuia, nici un adevărat tată de familie nu ION HEI,IADE RĂDUI.ESCU atacă familia altuia, nici un adevărat pietos în religia sa nu atac.i religia altuia, nici nu se amestecă a face propagandă într-însa. Prin urmare, cine insultă persoanele anume, cine şi-a făcut din minciune şi din calomnie o profesie, cine batjocoreşte cele sacre, cine vorbeşte ccea ce nu ştie, acela nu numai că este nu om rău crescut, innorant, ci, precum n-are nimic în cap, ase menea n-are mai nimic în casă şi în pungă şi face abuz cu tiparul după cum face şi cu gura şi cu braţele; acela e ca fin ul ce sparge casele noaptea, ca tâlharul ce iese în codru şi la dru murile mari, acela din abuzul tiparului îşi face o meserie de la care îndată ar şi înceta daca ar vedea că din toate cascle i se alungă producţiunile abuzului său, daca ar vedea că nu-i producc nimic mizerabila sa meserie. încetaţi dar de a mai da bani pe nişte asemenea scrieri, închideţi uşa şi celor ce vi le aduc şi vi le arată şi veţi vedea minunea, veţi vedea pe aceşti apostoli ai minciunii devenind numai din interes apostoli ai adevărului. Iar de nu facem aşa, să nu ne mai plângem în contra nimului: căci fiecare cum îşi aşterne, aşa se culcă. Mărăcini punem în pat, pe mărăcini ne vom culca. ANEXE Am promis câteva anexe. Acestea sunt: 1. Un articol ce am fost scris pe la 1845 despre cenzură şi libertatea tiparului. Situaţia ţărelor noastre pe atunci era cu totul altfel, nimeni nu-şi putea arăta cugetările liber, pentru că unde e împilare, sclavul cel mai împilat şi mai timid este domnitorul. Când ţărele noastre era sub opresia de dinafară, cel mai puţin liber din cetăţeni era cel ce se afla în capul guvernului. Acel articol dară e scris cum se putea scrie pe atunci şi îl comunicăm ca un document ce va putea învedera nu atât curagiul scriitorului, cât curagiul celor de la capul guvernului. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 563 II. Pentru că arătarăm ce esrc libertatea tiparului sau care te tipul or norma ei, luându-se din puntul de vedere ligios, reproducem spre dezvoltarea acestei aserţiuni un pitol întreg din Suvenirile şi impresiunile unui proscris. III. Abuzul tiparului provenind din cauză că se lasă * ublicitatea pe mână de oameni nccompetenţi, publicul vede u numai o neştiinţă în cele ce se scriu şi se publică, în chestiuni e politică, de morală, de ştiinţe, ci o necunoştinţă torală şi de rimele noţiuni ale limbei, ale stilului şi ale regulelor fiecăria "orme de scris. Toată forma are regúlele sale ieşite din sânul naturei; până va veni timpul de a vorbi de cele mai principali, tă a vorbi câte ceva despre satiră, cu care cred unii că se pot rma spre a ucide viţiul şi, pentru că nu o cunosc, n-ajung decât ucide virtutea. Vom vorbi dar, în al treilea anex, despre satiră: Ce este şi care sunt regúlele ei? Şi ce scop au? Şi ce a făcut tnăriniea şi gloria autorilor satirici? I CÂTEVA ÎNSEMNĂRI DESPRE CENZURĂ (1845) Când oamenii n-ar fi făcut abuz cu facultăţile lor fizice şi intelectuali, când ar fi fost buni şi drepţi între sine, nu s-ar fi prezentat nicăiri necesitatea despre legile penali. Oamenii însă, liberi de a face şi binele, şi răul, abătându-se din calea dreaptă a binelui, asuprindu-se şi nedreptăţindu-se unul pe altul, societatea văzu necesitatea legilor pedepsitoare; niciodată însă nu s-a înfiinţat o lege fâră să o ceară necesitatea. Mai nainte de invenţia tiparului şi de abuzul ce făcu omul şi cu dânsul, fiecine ştie că n-a putut exista ceiwura. Fiind însă că şi tiparul, ca un instrument, fu şi rău întrebuinţat de când în când de oameni, şi se făcu şi cu dânsul unde şi unde rău, pe lângă nemărginitul bine ce aduse şi va aduce lumii, şi fiind că relele ce pot proveni din acest abuz sunt pe atâta mai grele, pe cât facerile de bine sunt mai mari şi nemărginite, se înfăţişă 564 ION HELIADE RÂDUI.ESCU necesitatea în unele ţăre de a înfiinţa o priveghiere. Cenzurii dar este un fel de poliţie a cuvântului scris. însă nici o poliţie din lume, cu scop de a asigura adică şi mai bine viaţa, averea şi onoarea cetăţenilor, n-avu ideea arii de stravagantă de a lua măsure şi de a supune pe fiecare cetăţean întru a sta în casă şi de a nu putea ieşi afară până când nu i se va da un zbir sau un geandarm sau armăşel spre a-1 urmări, a-l preveghea oriunde se va duce şi ori la ce ar voi să iacă, sau (care se aseamănă şi mai mult cu misia deplorabilă a cenzurei) a-i lega mâinile şi a-i pune un căluş în gură, ca să nu poată supăra viaţa, averea şi onoarea cuiva. Nişte asemenea măsure de poliţie fireşte că ar fi mai asigurătoare, după părerea domnului poliţai, pentru că dumnealui ar crede că întâmpină cit dânselc mulţime de rele. „Când ai vedea pe tot omul legat pe strade şi pe drumuri, şi cu un căluş de gură, şi cu câte un zbir după dânsul, ar fi o frumuseţe de siguranţă publică!“, zice d. poliţai cu această invenţie cu totul nouă; însă unde ar mai fi libertatea publică şi individuale? Mulţi maeştri de poliţie vor fi dorit şi le vor fi scăpărând ochii după nişte asemenea măsure; însă, din dizgraţia lor şi din fericirea luminei, nu s-au pus încă în lucrare pe nicăiri, ci pretutindeni oamenii sunt mai mult sau mai puţin liberi şi au legile înainte, în care, pentru orice abuz, este prescrisă şi o pedeapsă, şi prin urmare oamenii au a alege. Ix’gilc dar, pe de o parte, pe de alta o educaţie bună, un naturel bun şi neofensiv, teama de opinia lumii pun fiecăruia un frâu prin care se întâmpină multe şi foarte multe nelegiuiri ce ar proveni sau din răzbunare, sau din disperaţie, sau dintr-o strictă necesitate, sau din cupiditate ori poftă de a avea ale altuia, lat când, din dizgraţie, cu roate câte arătarâm, tor se comice vreo abatere sau nelegiuire, atunci numai individul ce a comis-o îşi pierde libertatea şi aşteaptă toată rigoarea dreptăţii, iar ceilalţi rămân liberi, după cum au fost şi mai nainte. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 565 Am zis că abuzul tiparului a adus adică necesitatea de a se înfiinţa cenzura, şi îmi place a crede că la început nu s-a înfiinţat această poliţie a cuvântului scris decât spre a întâmpina relele ce ar proveni din acest abuz, iar nu spre a acoperi adevărurile salutarie popolilor, şi guvernelor încă şi mai mult. Insă precum omul aduse toate la abuz şi însuşi şi cele mai sacre, precum făcu abuz cu tiparul, asemenea făcu un abuz şi mai mare cu cenzura, pentru că mai pretutindeni unde fu înfiinţată, nu se văzu acest gardian ce veni cu nume de custode al moralei decât ca un înger căzut şi prefăcut în demon; în loc de a apăra ; morala, nu făcu decât a persecuta şi a ascunde adevărul, i Cenzura nu deveni decât un spăimântaliu al cugetării, un I carnefice (gâde) al cuvântului, spre a-1 înneca mai nainte de a If se concepe. Iată dar că ceea ce ni se păru, cu câteva rânduri mai I sus, straniu, paradox, imposibil, iat-o în fiinţă, iată poliţia că | leagă mâinile fiecăruia şi îi pune un căluş la gură, şi însuşi în casele sale. I Va zice însă cineva: „Relele ce vin peste materie ca râlhâ-| riele, fururile, bătăile şi alte asemenea, nu pot fi atât de destruc-I toare soţietăţii ca cele ce vin şi atacă spiritul, mintea, inima omului, pentru că cele dintâi sunt păgubitoare numai în parte la individe, iar cele de al doilea, răul îl fac în genere, peste toată soţietatea şi îl întind din generaţie în alta. Prin urmare s-a cuvenit a se lua măsure de o preveghiere mai riguroasă asupra tot răului ce poate învenina şi corumpe sufletele oamenilor, spre a-1 preîntâmpina mai nainte de a veni. Tiparul poate aduce erezii, perturbaţiuni, răsculări, guere civili, anarhie, corupţie în genere şi prin urmare măsurele ce se cuvin a se lua despre dânsul nu sunt spre a pedepsi răul, căci nu mai are reparaţie după ce vine, ci spre a-1 preîntâmpina de a nu se comite.“ Foarte bine; însă, când avem exemplu în istorie că ereziele le-a adus în religiuni libertatea tiparului? Când s-au sculat popolii invitaţi numai şi numai prin libertatea tiparului? 566 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU Ereziele în religie au provenit din cu totul alte cauze, pe când tiparul nici nu exista, din dizgraţie, căci adevărul propagai .şi învederat prin tipar, în loc de a dezbina lumea în erezii, din contra, o uneşte, căci numai adevărul uneşte şi mântuie oamenii. A zice că tiparul a produs erezii ar fi mai sălbatic şi mai crud decât limbagiul lupului fabulei către mielul ce csa născut în acea primăveră: - Ba că îmi turburi apa (şi mielul era din josul apei); - Ba că m-ai înjurat an (şi bietul miel era născut din prima vera aceea); - Ba că m-a înjurat tată-tău, şi alte asemenea, până ce 1 a mâncat, pretextând că prea e al dracului şi limbut de gură, cil ştie să se apere. în adevăr că mielul de libertate a tiparului ştie să se apere şi lupii cuvântului vor s-o mănânce, pretextând că prea este ;i naibei. Nu s-au sculat niciodată popolii când au fost liberi de a cugeta, a vorbi şi a scrie, când adică au avut libertatea tiparului; pentru că popolii, când se află bine, bucurându-se de bunurile lor materiali şi morali, de dreptate şi de libertate, nici un inemic al ordinii nu e în stare de a-i răscula. Unde e libertate, acolo abuzul tiparului este pedepsit de opinia publică cu mult mai aspru decât de legile coercitive. Tiparul mi este aflat decât de vreo câteva sute de ani şi rebelii, erezii, vărsări de sânge s-au văzut cu mult mai crude şi mai cumplite în antichitate şi în mediul ev, pe când oamenii nici nu ştia ce este tiparul. Cauza revoluţiunilor şi a rebelieloi n-a fost niciodată libertatea tiparului, libertatea de a spune adevărul: cauza a fost excesul împilărilor. Popoarele nu se scoală facil şi de fi-te ce spre a-şi compromite repaosul şi averea, a-.şi vărsa sângele şi a-şi pierde familiele, susţinerea, capii lor şi speranţele lor. Fiecăruia îi e scumpă viaţa şi până la viaţă, îi e scump repaosul; şi ca să se scoale e semn că e în ultima ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 567 disperaţie, că cuţitul a ajuns la os, şi când zice românul aceasta, #una ca şi când ar zice că omul suferă cu paţienţă cuţitul până ir vestmânt, până în piele, până în carne, când va fi să fie; la &S însă... A! Atunci fie tipar sau nu, că un ţipăt scot oamenii CU toţii, de la mare până la mic, şi cei ce sufăr n-au nevoie de vorbe şi de frazi, că se înţeleg cu toţii din ochi. Cauza revolu-ţiunilor dar, iar o mai repet, este tirania, nu libertatea tiparului.1 N-avem exemplu ca tiparul să fi răsculat vreun popol, unde înfiinţarea cenzurei în Franţa destronă pe Carol X. De când t libertatea tiparului în Englitcra, de atunci ţeara aceasta se bucură de ordinea şi tranchilitatea ce nu se vede în alte locuri $i care nu s-a văzut nici în Englitera mai nainte de constituţie de avenimentul libertăţii. Când popolul e împilat până la cea din urmă paţienţă, fie împiedicat oricât tiparul, fie desfiinţat însuşi, îmmulţească-se preveghierile oricât, căci toate sunt în van, tirania singură prepară revoluţia şi matoreşte planul libertăţii; faptele tiraniei vorbesc ochilor cu mai mare elocinţă decât frazile celor mai potente filipice-, schinteie ochii oamenilor de o mânie sacră şi scuturarea jugului se efectuă spontaneu. Prin Urmare, daca guvernele ar avea în adevăr o înţeleaptă prevedere, Hupă cum zic, de a întâmpina răul din concepţia lui mai nainte Be a se comite, şi-ar pune mai bine toate puterile de a-şi întemeia legile pe justiţie. Nu vine din libertatea tiparului nici o dizgraţie, nici o Calamitate publică; din contra, ea arată adevărurile ce sunt mai salutare guvernelor decât popolilor; prin libertatea tiparului, guvernele cunosc opiniunile şi păsurile popolilor, ea • ¡preîntâmpină totdauna relele ce pot proveni din disperaţia de a nu putea răsufla cel ce suferă. Omul supărat, omul ce crede 1 Aceste sunt scrise acum 15 ani şi parcă ar fi scrise în zioa de astăzi, căci două şi două tot patru fac, în tot timpul şi în tot locul. 568 ION HE1.IADE RĂDUI.ESCU că e nedreptăţit, de este liber de a vorbi şi a-şi scoate, cum se zice, focul, mânia i se svaporă şi răsuflă şi a doua zi îşi ia din nou sarcina, cu aceeaşi paţienţâ. Libertatea tiparului e ca lacrâma ce uşurează inima şi prin urmare este un scut tare de apărare guvernelor şi preîntâmpină mari calamităţi. Carol X, de n-ar fi atins tiparul, n-ar fi căzut de pe tronul Franţei şi poale până astăzi dinastia lui ar fi domnit în acea ţeară. Nu au guvernele şi popolii inemici mai fatali decât pe cei ce dau consiliul i spre a se înfiinţa cenzura sau a se da ordonanţe în contra tipa rului. Nici un inemic n-a avut Carol X mai mare decâi Polignac. Pentru mine este o problemă şi întreb: cine a făcui revoluţia în Franţa la 1830? Iafayette cu partizanii săi, sau Polignac, cu ordonanţele sale în contra tiparului? Revoluţionarii din sistemă n-ar putea scula popolii daca tiranii n-ar împila popolii. Acestea sunt nişte observaţiuni relative la ţările în care a existat cenzura. Cât pentru noi, n-avem nevoie deocamdată de nici o observaţie ca aceasta pentru că, glorificat fie numele Domnului, până acum n-am avut legea cenzurei, şi nici că apăru nevoia de a se înfiinţa. Noi n-am avut încă nici însuşi aceea ce se poate numi tipar, în semnificaţia sa întinsă şi progresivă. La noi, abia se naşte această industrie şi a se înfiinţa cenzura ar fi una ca şi când s-ar înfiinţa foncţia unui carnefice (gâeie) ca s;i schilăvească sau să ucidă pruncul mai nainte de a se naşte1 sub cuvânt că laminatul şi prevăzătorul guvern se teme ca nu cumva acest copil în faşe, ce se numeşte tipar, să nu cumva sâ se facă vreun om rău. Nouă, acest modest şi umil tipar ce avurăm nu ne aduse nici un rău, nici o răscoală, nici o erezie. Pe Vladimirescul nu l-a sculat tiparul, ci împungerile abuzurilor fanarioţilor; opoziţia din 1836 a Generalei Adunări n-a format-o tiparul, ' Vezi anexul II. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 569 ci încercările Rusiei de a ne smulge autonomia; opoziţia în contra domnitorului din anul 1841 n-a format-o tiparul, ci alte machinaţiuni de dinafară, ce putea afla pretext pe abuzurile din îlltru; opoziţia Adunării Generali în contra încercărilor lui Trandafirof n-a format-o tiparul, ci reaua-credinţă cu care era Să se înfigă în ţeară minorii străini. Din cele zise dar se vede că cenzura pretudindeni este o absurditate din cele mai mari, şi la noi ar fi un ce mai mult şi decât o absurditate, pentru că nu numai că ar acoperi adevărul înaintea şi a popolului, şi a guvernului, ci ar fi o tentaţie din :le mai supărătoare însuşi domnitorului, o sarcină, un jug din cele mai apăsătoare; căci se ştie că a avea o cenzură va să zică a trece prin cercetarea ei tot ce se tipăreşte şi că, prin urmare, orice se tipăreşte este cu voia sau consimţământul guvernului. Şi domnitorul, fiind solidar, are o mare răspundere; când, odată, nu este independent se expune a avea pe toată ziua note de la consulate. Unde de asemenea supărări domnitorul este cu totul ferit când este libertate de tipar. In cazul acesta, orice se tipăreşte este expresia priacipelor şi opiniunilor unui particular, a autorului, şi el este responsabil de câte a scris şi a publicat. Pe lângă acestea, un domnitor, şi de-ar împărţi toate foncţiunile statului cu cea mai luminată şi strictă justiţie şi însuşi de ar deseca toate averile sale şi tezaurul public în faceri de bine şi în gratificaţiuni, tot nu ar putea ajunge la toate nevoile, tot nu ar putea mulţumi pe toţi. Problema mulţumirii generali nu se poate dezlega prin acte de mizericordie, căci acestea pe unii face ingraţi şi pe cea mai mare parte nemulţumiţi. Omul întreg şi sănătos n-are nevoie de mizericordia altuia pentru că provedinţa a provăzut de fiecare, dându-i facultăţile fizice, intelectuali şi morali, încât de le va pune omul în lucrare este în stare d-a se nutri şi pe sine, şi pe alţii, şi d-a-şi asigura viitorul. Muncitorul însuşi cu sapa, şi el este în stare de a se 570 ION HEI.IADE RĂDUI.ESCU nutri, căci Dumnezeu nu i-a dat două gure şi un braţ, ci doini braţe şi o gură. El e neavut şi scăpătat numai atunci când îi ia cineva xiielc şi braţele în serviţiul altuia. Prin urmare, guvern drept nu se poate numi cel ce împarte mizericordia cu caic încarcă pc unii şi de care lipseşte pe alţii, nemulţumind şi pe unii, şi pe alţii, ci acela care lasă omului câte i-a dat Dumnezeu, care lasă adică libere facultăţile oamenilor, nepuindu-le nici o piedică la exerciţiul lor. Ştiinţele, artele, industria, timpul sau zilele, facultăţile fizice sau intelectuali sunt adevărata proprietate a oamenilor, căci acestea sunt proprie ale noastre, acestea unele sunt averea cu care ne-a dotat Dumnezeu când am venit în lume, acestea altele sunt averea ce ne-am agonisit-o cu studiul şi cu travaliul; acestea sunt adevărata proprietate, şi cu atâta mai preţioasă cu cât că nu este supusă la nici o calamitate sau răpire. Poate cineva să ne răpească averea materială, nu însă şi ştiinţa, nu şi arta, nu şi industria, nu şi timpul ce curge neîncetat în abundanţâ pentru toţi, din nesecata sa sorginte. Bătrânii noştri numea măestria sau arta ori ştiinţa „brăţară de aur“, ornamentul adică cel mai preţios al braţelor. Nimic nu a fost mai scump în toate societăţile ca proprietatea; toţi se alarmă în zilele noastre pentru dânsa. Nici o lege ce ar ataca proprietatea 1111 ar putea fi binevenită în soţietatc şi nici n-ar cuteza a se propune sau înfăţişa decar cu o mână armată tâlhăreşte. Daca dar proprietatea materială ce este un rezultat al travaliului, al timpului, al industriei însoţită cu ştiinţa, al talentului, al tutulor facultăţilor fizice şi intelectuali; daca proprietatea materială, ce este o vice-proprietate, 1111 se poate ataca, ce nume să dăm acelei soţietăţi ce sufere legi ce vin a ataca vera proprietate, adică tot ce e propriu al omului? Unde i s-ar părea că se află un maestru, un industrial, un artizan, un neguţător, când legea sau statul i-ar zice că este liber de a-şi exercita meseria, numai consomatorii lui să vie mai întâi a se înfăţişa la o autoritate oarecare ca să-i dea de ştire despre ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 571 CC cumpără, şi el pe de altă parte numai atunci să poată vinde ţftv labora objetul comandat când consomatorul va avea voie 'e la acea autoritate să poată cumpăra sau comanda objetul ¿lecesariu? Unde i s-ar părea că se află când, după o asemenea jnăsură sau lege, ar vedea că consomatorii i se împuţina sau că flecare nu are voie de a consuma cât îi este necesariu? Unde i S-ar părea că este un proprietar de moşie când ar vedea o lege ‘care i-ar zice: „In ţarinele tale numai atâtea pluguri să scoţi şi numai cutare speţie de sămânţă să semeni şi din productele tale numai atâta sumă ai voie să vinzi?“ Sau, ce ar fi şi mai rău, când legea i-ar zice: „Ţearină ai, însă n-ai voie să ari, nici să sapi; de ai arar, n-ai voie să semeni; de ai semănat, n-ai voie să seceri; ide ai secerat, n-ai voie să vinzi şi nici să mănânci“? Nişte asemenea măsure sau legi în contra proprietăţii materiali şi pieritoare nu s-au văzut nicăiri; cum dar în contra proprietăţii celei mai sigure, în contra verei proprietăţi ar crede cineva că ar putea să le propuie sau să le impuie nepedepsit? Cenzura atacă proprietatea geniului, talentului, autorului competent, îi împiedică facultăţile, i le sugrumă, atacă proprietatea tipografului şi uvrierilor tipografi; celor ce trăiesc cu comerciul libreriei, uvrierilor legărori de cărţi şi însuşi publicului ce are un drept la lumină, la adevăr, care este proprietatea tutulor. Va zice cineva însă: „Cenzura nu prohibă toate cărţile şi din unele nu împiedică, nu trunchiază decât o parte, nu pune adică foarfeca decât pe ici, pe colo“. Aceasta este ca si când ar zice cineva: „Eu nu-ţi iau moşia sau casa sau averea toată, ci numai o parte, pe ici, pe colo, colea îţi rotunzesc hotarul, dincoaci nu-mi vine la calcul să aibi livede, ori fâneţe, ori arătură, ori moară“. Tiparul dar, daca e proprietatea publică, moara publică de unde iese făina sau nutrimentul moral al publicului, daca e folositor, cată să fie liber; iar daca se poate face abuz şi cu dânsul, ca cu toate instrumentele şi machinele cele mai 572 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU folositoare, facă-se legi în contra abuzurilor, să se ia măsurc a nu se da publicitatea pe mâna oamenilor necompetenţi. Când morarul 1111 e bun, 1111 e meşter, nu arde cineva moara, ci schimbă morarul; când preotul e innorant şi viţios, mi derapănă cineva biserica, ba nici nu o închide, ci schimb;) preotul sau ia măsure spre a se da preoţia la oameni luminaţi şi cuvioşi. Publicitatea este un apostolat, o preoţie, e ca o biserică şi cenzura este ca şi când ar închide cineva biserica. Legea cenzurei niciodată n-a existat în legile părinţilor noştri şi, ca amic şi al guvernului şi al naţiunii, fierbinte rog pe unul de a nu propune niciodată 1111 asemenea project de lege, şi pe ceealaltă de a nu-1 suferi când i se va propune, şi cu atâia mai mult de a nu-1 provoca prin abuz şi licenţă. O lege ce ai înfiinţa cenzura ar fi fatale, ar fi de capul şi celui ce o ar propune, şi celui ce o ar suferi, căci ar fi atacul cel mai violeiu în contra proprietăţii. Carol X n-a mai domnit după o asemenea măsură, şi toate guvernele în care se află cenzura suni ameninţate de revoluţiuni, de care libera Engliteră 1111 se teme. II ADORAŢIA MAGILOR Magii era sapienţii sau preoţii religiunii lui Zoroastru. Li adora lumina şi o personifica sau localiza în soare şi în astre. In evanghelistul Luca se văd asemenea păstorii celebrând dimpreună cu magii naşterea Cuvântului. Adoratorii luminci vin de la răsărit, din coprinsuri depărtate, spre a recunoaşu' Cuvântul de împărat şi a se închina lui. Oamenii necorupţi, oamenii primitivi, păstorii suni asemenea cei dintâi ce se unesc cu angelii spre a înrona imne la Cuvântul ce se naşte. Spre a recunoaşte dar cuvântul sau raţia divină se cere sau o sapienţă luminată, sau o natură simpla şi primitivă. Oamenii ce-şi află interesele în domnia răului, oamenii îmbuibaţi de vechile prejudiţiuri se sperie totdaima echilibru Intre antiteze 573 când apare adevărul, sunt în neastâmpăr când se arată Cuvântul spre a deschide gura la cei muţi. Aceasta se împlineşte la naşterea Cuvântului, Mântuitorului nostru şi al lumii întrege. Oamenii ce adoarâ lumina vin spre a proclama Cuvântul sau Raţia ca singura şi adevărata putere ce se cuvine a guverna lumea, ca singurul rege adevărat. Oamenii simpli cu inima, popolul adevărat, sărbătoresc cu bucurie apariţia cuvântului. Regele trecutului şi complicii lui, Herod, cărturarii sau doctorii în legi, avocaţii, sofiştii, ipocriţii1, toţi s-alarmă şi par c-ar sta pe spini şi cu toţii conspiră în contra puterii justiţiei divine, ce vine spre a răsturna falsa lor putere. Aleargă mai întâi la minciune, la toate virtuţile vulpii, la astuţie, şi apoi, văzând că s-au încelat pre sine vrând a încela, aleargă ia forţă spre a îneca cuvântul însuşi din leagănul lui. în timpii noştri însă, răul crescu şi e cu mult mai mare. Herozii din zilele noastre au luat măsure de a îneca cuvântul mai nainte şi de a se naşte. înfiinţează cenzura, iac legi îu contra libertăţii tiparului, vor să uciză pruncul însuşi din pântecele ce îl poartă. Aleargă adică mai întâi tot la minciune, tot la felonie, arătând că cenzura, acest carnefice al cuvântului, este singurul mijloc de a împiedica licenţa, că cenzura lor este ca un omagiu ce aduc ei înaintea moralei publice. Insă daca cuvântul străbate prin toate obstacolele cenzurei, prin toate ordonanţele despre presă, daca adevărurile încep a lumina multitudinea, Herozii aleargă la forţă. Cel din timpul Mântuitorului nostru pune de înjunghie copiii, ţipătul de sânge se înalţă în Betleem peste tot, vocea Raşelei se aude plângându-şi filii pentru că nu mai sunt în israel oamenii casei sale, nu mai e adică acea generaţie predestinată spre a forma un popol model. 1 Cum am zice rot partitnl naţional al judanilor circoncişi şi necirconcişi. 574 TON HEUADE RĂDUI.ESCU în zilele noastre, când lamínele străbat, când adevărurile apar, potentaţii nu atacă pe sateliţii lor, nu pe creaturele lor, nu pe cărturarii sau pe doctorii în legi, nu pe cei ce s-au învccliii în regimul cabalelor şi al minciunii, ci în oamenii cei noi bal cu furoare, în junime davi loviturele cele mai decisive. Hemd va să extermine pe toţi pruncii din Berleem; Herozii din zilele noastre cutează şi mai mult, forţurile lor sunt spre a le ucide sufletele, junimea noastră astăzi e toată înveninată, toaia coruptă, toată ucisă moralmente. Herozii noştri sting de la ochii junimii lumina, le învenină educaţia, dându-i de instructori pe iezuiţi. La nord naturalmente nu e lumină, nu e căldură, sufletul e amorţit. In mijlocul Europei, în mijlocul însuşi al Franţei, sufletul e avilit şi plânge avelinat de cărturarii şi feriseii timpului. Iară cea mai oribilă din înjunghieri, iată înjunghierea morală a pruncilor din Betleemele moderne. * Sculându-se dur losef luă pruncul şi pe mama sa noaptea şi se retrase in Ugipet. Şi siete acolo până muri Herod. (Matei, cap.H, V. 14 şi 15) Omul ce devanţă secuiul său, omul înţelept şi cuminte, ce face când se află singur, înaintea unor oameni fără credinţă, fără conştiinţă? Ce face când se află faţă în faţă cu nişte tâlhari, numeroşi şi potenţi? Cuvine-se a-şi expune neputinţa înaintea forţei, a-şi expune viaţa nu numai a sa, ci şi a semenilor săi, şi a lipsi astfel epoca sa de cunoştinţele lor? Nu mai nainte de timpul cuvenit. Se retrage dar şi-şi caută un azil spre a medita, a aştepta momentul favorabil de a-şi răspândi doctrina, luminele şi adevărul. 'Lot asemenea se împlinesc evenimentele la naşterea cuvântului Mântuitorului lumii, căci el era fiinţa, Dumnezeu ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 575 ;|i om totdeodată, şi câta să reprezente umanitatea întreagă în jţDate fazile sale şi drepturile sale. înaintea unui Herod felon, Ijmpiu, tare, sanguinari, angelul Domnului, mintea zice lui iosef a căuta un refugiu; şi dă de ştire magilor, adoratorilor ^minei şi cuvântului d-a se retrage la sine-le (căci nu e nimic |fl-aniestic între adoratorii luminei şi între Herozi); prescrie lui flosef angelul de a se refugia în Egipt dinpreună cu copilul. H Egiptul era p-atunci ţeara unde Ptoloineii protegiaseră Ştiinţele, unde sapienţii din toate părţile îşi avea locul de ¿întâlnire. Prin urmare, acolo Raţia sau Cuvântul (A.0Ţ0g) putea afla refugiu, acolo putea a se dezvolta, a se întări şi creşte. De îfcolo putea iar să vie înapoi spre a se răspândi în toată ludeea ||i de acolo a-şi întinde razele peste tot pământul. Şi spre a ¡mântui lumea, începe de la cea mai umilă din cetăţi; începe de la Nazaret. In zilele noastre începe-va cuvântul a mântui lumea de la ţ Franţa, de la acest ligipt al civilizaţiunii moderne, sau de la o H naţie obscură? O, Românie! Văzu-te ca pe o altă Nazaret. 'Fu ieşti vergină încă, umilă; îţi ai şi tu Herozii tăi, proconsulii tăi, mâna Cezarului se apeasă pe tine. Crist este persecutat în filii tăi. (Suveniri şi impresmni ale unui proscris, p.240-243) III SATIRA Satira este descripţia or pictura viţiului şi a ridicolului, sau mai bine flagelarea corupţiunii. Din definiţia ei tiară urmează că satira nu-şi poate avea loc unde nu e corupţiune. Satira, cu alte cuvinte, cată să fie ca un remediu eroic la malariele morali, şi unde nu e malarie, unde e sănătate, remediurile nu-şi pot avea locul. Să ne explicăm mai dezvolt, cu istoria popolilor în mână. Cel ce aspiră la ceva, îşi arată dorinţele prin cerere, prin rugă. 576 ION HEI .IADE RÂDULESCU Ruga e poezia popolilor primitivi ce aşteaptă un organizator, ruga e poezia sclavului ce aşteaptă un liberator. Ruga se vede la ebrei în timpii patriarhilor, ce încep a aspira la a deveni uu Israel de unde era ebrei, a deveni adică o naţie organizată, dc unde era 1111 popol nomad. Ruga se vede în tot timpul lor de rătăcire dintr-un loc în altul şi în tot timpul lor de servitute iu Egipt. Cum ajunge omul la împlinirea speranţelor sale, cum scapn omul din sclavie sau dintr-un pericol, îndată, în momentele lui de bucurie, de exaltare sau, cu alte vorbe, de poezie, imnul dc laudă iese din inima lui, expresia de recunoştinţă sau către Dumnezeu, sau către liberatorul, mântuitorul său. Cum trece popolul ebreu Marea Roşie şi se vede mântuit de Faraon, cc piere în fundul mării, după o consternaţie generală, prima lui exclamare se aude: „Să cântăm Domnului că cu victoria s-a glorificat!“. După trecerea popolilor sau din barbarie la civilizare, sau din servitute la libertate, începând o epocă de organizare, de creare nouă, poezia popolilor în asemenea epoce organice este epopeea, care este expresia activităţii, energiei, zelului, devotamentului general, a luptelor din toate părţile şi din toate vârtuţile. Epopeea este descrierea unei creaţiuni, unei fapte generali, şi daca creaţia se operă şi nu este nimeni ca să o descrie, epopeea atunci este în fapte, iar nu în vorbe. După organizare, după victoria luptelor-sau materiali, sau morali - începe oarecare repaos, oarecare întrerumperi, şi poezia atunci e în fragmente ce aduc aminte, una câte una, cele ce s-au întâmplat în timpul luptelor, în timpul organizării. Drama vine în urma epopeei, drama e un fragment al ei şi fiind că epoca când începe drama este aproape de timpii eroismului ale căruia suvenirj sunt încă vii, în drama primitivă cată sa domine sublimul, grandiosul, miraculosul, pateticul, teribilul şi însuşi oribilul; drama cată să fie tragedie. Thersiţii, bufonii, ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 577 -ie pot suferi în răzbel pe câmpul luptelor; de multe ori sunt fft necesari spre a distrage pe luptători. Când însă aspiraţiunile linui popol se realiză şi realizarea se simboliză sau printr-un ¡¡tabernacol, sau într-un templu unde se localiză marele ideal al ¡atâtor generaţiuni trecute, când în acel templu se celebră şi se recomandă memoria eroilor, se nară sau se reprezenta faptele mior, se apoteoză numele lor, atunci burlescul sau bufonul, nici însuşi râsul nu mai poate avea loc în Sânta Sântelor, nici însuşi pe teatru. Comedia şi încă şi mai puţin farsa nu-şi are locul pentru că nu e naturală nici la ocazie, nici în epoca ce nu e încă coruptă. După fructele însă, bune sau rele, ce aduc legile organice nemerite sau neînemeritc, după o prosperitate sau fericire neaşteptată, sau după nişte dizgraţie şi mai neaşteptate, după îmbuibare sau gemete, soţietatea începe a se demoraliza sau a se corumpe, or de multe îmbuibare, or de multele suferinţe; şi atunci, bărbaţii integri ce mai rămân sunt coprinşi de dispe-raţie la spectacolul general; poeţii, oratorii publici n-au decât sau lacrămcle elegiei, sau râsul sardonic al satirei, faptele soţietăţii nemaiavând şir sau unitate, nici poezia ei nu mai are unitatea epopeei şi dramei, poezia se vede în fragmente elegiace sau satirice. Poeţii devin profeţi, adică bărbaţi ce critică, arată plagele soţietăţii şi cari aspiră la un viitor mai ferice, aşteaptă un mântuitor. Poezia unei asemenea epoce critice nu mai inventă nimic, căci nu e descrierea unei creaţiuni, nici f-î- recomandarea unor fapte lăudabili; poezia profeţilor şi IC satiriştilor plânge sau regretă trecutul glorios, critică şi blestemă W şi flagelă prezentul viţios şi aspiră la un viitor mai ferice. Atunci apar Isaii şi leremiii, atunci Hipponacii şi Arhilocii, atunci Horaţii şi Juvenalii, după caracterul popolilor, după credinţele şi legile lor, după modul lor de guvern. Daca, spre exemplu, soţietatea a fost bazată pe principe de libertate şi daca, prin corupţie, libertatea se degeneră în desfrâu, în libertinagiu 578 ION HEI.IAPE RADUI.ESCU sau în anarhie, care este preziua unei tiranie, atunci apar si însuşi Aristofani, ce îşi fac o profesie şi o plăcere infernală dc a batjocori talentul, meritul şi virtutea. Atunci Socraţii şi Aristizii sunt victima sicofanţilor şi jucăria bufonilor sceleraţi până ajung, după ce sunt denigraţi şi batjocoriţi pe scenă şi prin pamflete, să fie condamnaţi la cicută şi la ostracism; atunci, în alte părţi, profeţii sunt lapidaţi, Crist expus la invidia juzilor şi în prada marturilor mincinoşi, atunci tâlharilor li se acorda graţia şi însuşi posturi şi onori şi dreptul e condamnat la cruce. Atunci însă se apropie şi căderea Atenelor şi Jerusalemei; popolul pervertit, popolul ce ascultă de sicofanţi şi se lasă a se conduce de dânşii aşteaptă un despot. Satira dar presupune un timp de corupţie între toţi popolii, şi scopul ei este moral, daca e pedeapsa ridicolului şi a viţiului; scopul ei este însă infernal daca vine spre a batjocori şi acuza talentul, virtutea. La împregiurarea din urmă, corupţia e aşa dc generală, încât probitatea, meritul, virtutea, se par ca o anomalie. Satira infernală e o simptomă de smintire, de moarte naţională: inemicul despot, ce aduce fiare pentru popolul îndrăcit, e la hotarele patriei, la portele cetăţii. Studiind istoria lumii, uitându-ne la viaţa individelor şi a popolilor, vedem intr-un capăt al vieţei, la naşterea individelor, la începutul popolilor, ruga şi imnul, iar în cel de pe urma capăt, elegia mai mult, daca popolul e pieros, şi satira mai mult, daca e sceptic sau cu credinţe păgâne. Popolii primitivi sau în pruncia lor adoară şi ajung până la a apoteoza pe legiuitorii, pe făcătorii lor de bine, iar popolii ce au trăit deja, popolii ce s-au învechit în rele, popolii corupţi şi pervertiţi, batjocoresc şi reneagă pe primii lor legiuitori, n-au nici o recunoştinţă către făcătorii lor de bine actuali, şi răzbunarea lor ajunge până la turbare, nu pentru răul, ci pentru binele ce le-ai făcut. Popolul corupt e mai fatal decât mârţoaga cu învăţ rău: se sperie de ceea ce nu există. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 579 Imnul, ca poezie, e cântarea naşterii, nunţii, liberării, —eaţiunii; elegia şi satira e cântarea sau râsul sardonic al durerii, ;presia disperaţiunii, e gemătul agoniei. La agoniele vieţelor ari - între cari primul loc ocupă viaţa naţiunilor - sunt unii ari suspină şi se lamenta şi gem şi critică cu durere cauzele malariei şi tratarea medicilor, şi alţii ce aşteaptă cu impaţienţă ¡a suna ora iatală pentru că aşteaptă o mare moştenire, la agonia :naţiunilor asemenea, din partea celor ce critică cu durere, satira teste morală şi, din partea celor ce le precipită căderea, satira e Infernală. Cea dintâi va să susţie viaţa naţională şi combate cu .rigoare răul, ori de unde vine; cea de al doilea aşteaptă cu 'bucurie moartea şi combate cu turbare binele ori de unde ar îveni. Prima se armă în contra viţiului ca să apere virtutea; cea de al doilea se armă în contra virtuţii şi propagă viţiul ca 1111 virus ucizător în tot corpul soţial. Fiind că e vorba de moarte, cată să ne împlinim parabola; poeţii sau autorii satirici sunt ca angeiii şi diavolii ce zic că se arată în timpul agoniei. Unii vin ‘spre a consola şi apăra virtutea şi alţii spre a acuza şi calomnia sufletul celui drept. Să lăsăm deocamdată satira infernală, căci nu e din regiunile pământeşti. Să vorbim tot de satira morală. Aceasta, uneori este politică, flagelând viţiurile guvernului, şi alteori este soţială, bătând defectele şi viţiurile soţietăţii sau ale popolului, nu în parte, Î11 individe sau în concret, ci în general sau în abstract. După împregiurări atunci, după talente şi dispoziţiuni, reveste mai multe forme: când e în proză, când e în versuri; când e naraţie simplă, când acţie sau punere în scenă. Prin urmare, când reveste forma dramei, se zice comedie, fie în proză, fie în versuri; iar când comedia se mărgineşte numai întru a fi bufonă şi a provoca râsul, fără nici un scop moral, atunci se zice farsă. Adevăratul satirist, orice formă va adopta, se fereşte de minciune şi prin urmare nu poate grămădi defecte şi viţiuri pe o persoană ce nu le are, căci comite un neadevăr, 580 ION H EI .IADE RĂDUI.ESCU ci adună defectele, ridicolele şi oribilul unui viţiu sau ale mai multor şi le personifică într-un ideal. Astfel, spre exemplu, Molière, ca să arate sau ca să flagele ipocrizia, o personifică în Tartuf, personagiu ideal, fictiv; ca să arate ridicolul şi hidosul avariţiei, o personifică în Harpagon. Fiecare ipocrit, fiecare avar se poate vedea singur în Tartuf, în Harpagon; nu se vede însa şi arătat cu degitul, uiduit, flagelat în persoana sa, în numele său. Sariristul fals, satiristul de şcoala infernală, din contra, joaca rolul de delator, de sicofant; adună toate defectele, toate viţiurile şi însuşi crimele şi asupreşte cu dânsele pe inocent, pe omul drept. Diferinţa între satira proprie şi între comedie este că satira spune sau nară faptele, purtările, gesturile, învăţăturile şi imită limbagiul viţiosului, unde comedia lasă pe viţios sa vorbească singur, să se descrie, să se arate singur în toate faptele şi momentele sale. Noi nu facem aci vin articol de literatură proprie, ci mai mult de morală, de filosofia şi de istoria satirei în genere, şi prin urmare nu ne întindem a enumera numele autorilor satirici de diferinte speţie şi ai diferinţilor naţiuni, nici a analiza sau critica operele lor. Suntem poate cu totul originali în tractatul nostru şi în modul nostru de împărţire, de comparaţiuni şi de para-lelismi. Am zis că malatiele morali a ie societăţilor sau corupţia lor provoacă or lacremele unora, or râsul şi critica şi batjocura altora. Insă lacremele nu sunt pentru fiecare om, nici râsul şi batjocura pot deveni arma fiecăruia. Acestea au cauzele lor profunde şi foarte îndepărtate, în individ spre exemplu, dupa temperamentul şi umorile lui, după condiţiunile, temperamentul şi umorile părinţilor lui, după educaţia ce a luat, dupa împregiurările şi tentaţiunile prin care a trecut; iar în popoli, cauza este în clima în care trăiesc, în legile, credinţele, religia cu care au crescut, în evenimentele de fericire sau de calamităţi prin care au trecut. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 581 Spre exemplu, când se corumpe soţictatea, din popoli pietoşi ca în al lui Israel, ies mai mult lacreme decât râs şi batjocură, lacreme de durere şi adesea lacreme amare de critică; într-însul se înalţă Isaii ce se plâng că n-a mai rămas sănătos nici cât să pui degitul pe corpul soţial: tot e plin de vineţele, de plage şi de ulccre: vin Ieremiii ce se lamenta pe ruinele cetăţii sânte. Şi când popolul e în captivitate, disperaţia e mută, nu mai are nici lacreme, nici suspine, harpele sunt suspendute pe salciele râului Babilonci. Domnul în Israel e domnul libertăţii şi cântarea Domnului, cântarea libertăţii, nu se cântă în pământul străin al împilătorului. Scutură-ţi jugul, liberă-te, o, sclaviile, ca să poţi cânta cântarea Domnului. In Israel, la apariţia corupţiunii, idolatriei, servituţii materiali sau morali, geniul se aprinde şi raţiona ca Isaia, se lamenta ca Ieremia, se înalţă ca Ezechiel, stigmatiza crima ca Daniel, ce face a înmărmuri despotul; se răpeşte la ceruri pe car şi prin cursieri de foc ca Elie. în Grecia se vede 1111 fenomen contrariu cu totul la asemenea epoce de crize. Elenii locuiră o altă climă, fură legănaţi în alte credinţe, educaţi de altă religie, de alte legi. Elenii fură păgâni idolatri; Bacchus sau beţia la dânşii avea templu şi preoţi şi sărbători. Venere sau prostituţia avea asemenea templuri şi preotese şi sărbători; orgiele la dânşii era prescrise de religie. Jupiter însuşi ia dânşii avea ospeţie, se îmbăta de nectar, şi adulterini divin încuragia şi legitima pc cel uman. Clima însă era ageră şi producea spirite răpezi, talente exceJinţi, gustul în arte şi acestea curând contribuiră întru a deznerva şi sfemeia cu totul virtutea primitivă; şi când odată începu a lipsi siniti-mentul datoriei şi al onorii, corupţia fu generală. Intr-un asemenea popol corupt cu totul, apariţia unor virtuoşi ca Socratc şi drepţi ca Aristide se păru ca o anomalie, o crimă de lese-religie şi când legile antice şi datinele primitive începură a fi criticate şi dispreţate, când scepticismul se 582 ION HEI.IADE RĂDULESCU întinse peste tot, când tot popolu! deveni epicurian, nici o lacreniă nu se mai văzu, nici o plângere ca în Israel; legămintele soţietăţii fiind toate rupte şi egoismul desfrânării dominând pretutindeni, fireşte critica căută să ia forma satirei de şcoală infernală. Satira dar îşi puse coarne şi coadă, împruinuia picioare de ţap, deveni diavol sau satir în feminin, adică satirii. Primii satirişti luară rolul delatorului, acuzătoriului, adică al diavolului, mai întâi de pe carul Tespidii, cu oarecare teama, şi apoi din teatru însuşi oficialmente, căci teatrul era un mi nister public. Primii satirişti, ca şi diavolii, începură a cómbale virtutea, a păli onoarea familielor. Geniul în Elada coruptă era beat în orgiele lui Bacchu şi ale Venerii. Unul din primii satirişti, Arhiloc, îşi armă iambul cu turbarea, după expresia lui Horaţiu. Satirele lui fură în contra unui zvâmurat tată de familie, în contra lui Lycamb, pentru că acesta i-a fost refuzat pe fiia sa, şi îl batjocori atâta cât îl aduse la ultima disperaţie şi îi făcu a se ucide singur, dizgraţiatul. Nu întârzie însă sceleratul artist de a-şi afla pedeapsă, pentru că hi înjunghiat de 1111 pumnal răzbunător. După dânsul şi după ahii asemenea lui veni un satirist şi mai infam, ce organiză oficialmente satira în comedie, dâiidu-i formă de dramă. Acesta Iu Aristofane, geniu Î11 adevăr elenic, însă al Eladei bete, corupte în orgii. Zisei şi repetai „al Eladei bete“, căci mai nainte de Aristofane mai era încă în vigoare moravurile primitive ale timpilor eroici, şi eroismul e foarte strâns legat cu onoarea, cu toate simtimcntele cavalereşti. Mai nainte de Aristofane, licenţa şi desfrâul nu era aşa în ordinea zilei căci Arhiloc, cum arătarăm, află un pumnal răzbunător, şi pe de altă parte, Aristofane o mărturiseşte singur că la începutul mizerabilei sale meserii, de delator bufon, avea mare frică; soarta predecesorilor săi Magnes, Cratin şi Grates îl făcea să tremure, cum o zice singur. Mai nainte, nişte asemenea sceleraţi nu prea putea li ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 583 bineveniţi în Atena. Când republica se corupse de tot, popolul suveran ajunse ca toţi despoţii ce, beţi de orgii, se lasă să auză ! singuri cum îi iau în râs şi-i batjocoresc bufonii lor. Personagiul lui Aristofane Demos, prin care era reprezentat popolul pe scenă, era tractat de Aristofane când ca un copil credul, ce se lasă a se amăgi şi purta de nas de magistraţii săi, când ca un bătrân dehulat, arţăgos, capricios, avar, tont şi găman, îndopându-se de mâncări şi de vin şi ascultând cu plăcere la adulările oratorilor sau demagogilor şi avocaţilor săi. De multe ori Demos sau popolul era reprezentat surd, orb, ca unul ce nu auzea, nu vedea că adulatorii săi îl amăgesc, îl fură şi îl trădau. Astfel, Aristofane arăta pe scenă pe popolul suveran, şi popolul suveran râdea de nu mai putea. Se desfăta cu o nespusă plăcere când se vedea batjocorit, pentru că tot aşa, şi mai rău decât aşa, sc batjocorea şi talentul, şi meritul şi virtutea, ce era ca nişte spini în ochii popolului invidios. La romani, deşi păgâni ca grecii, însă satira nu putu ajunge până la această licenţă. Misia ei nu mai fu a satirului sau, cum am zice noi astăzi, a diavolului. In republica romană, cetăţenii sau popolul avea un mare orgoliu, morga patriciană era geloasă de demnitatea sa şi apoi despotismul imperial strânsese frâul tutulor. Nimeni nu ar fi putut a-şi bate joc nepedepsit de 1111 cetăţean, şi cu atât mai vârtos de un patriciu, şi încă şi mai puţin de imperatori sau de corpuri întrege ale statului. Satira nu putu a se atinge de nimeni în concret sau în persoană, nu cuteză nici însuşi de a face aluziuni; se mărgini a batjocori numai ridicolul în abstract şi câteodată şi viţiul, însă se feri tare de a face aluziuni. Speţia aceasta de satiră se formă în Roma şi aci se cultivă şi se întinse, căci numai Roma în antichitate reuni, după antecedentele sale, condiţiunile şi puterea de a înfrâna cuvântul până la cenzură. Roma, în cele mai după urmă ale sale, reprezenta despotismul şi cenzura, unde Atena în ultimele sale reprezenta anarhia, demagogia şi licenţa 584 ION HEIJADE RĂDUI.ESCU cuvântului. De aceea, cred că Quintilian zise Satira quicLun iohi nostra est, adică „satira întreagă este a noastră (a romanilor)“; 1111 că doară un bărbat de erudiţia lui n-ar fi ştiut că grecii au fost avut satirişti, ci vru să arate că această specie de satiră, de a nu ataca persoanele, este invenţie romană. Fără a enumera pe autorii satirici ai Romei, ne mărginim a zice că cei mai de frunte fură Horaţiu şi Juvenal. F. de cadrul altui articol de a face comparaţia între aceşti doi poeţi satirici şi de a analiza scrierile lor. Doritorii de a se instrui în literatură vor putea citi pe Ia Harpe. Horaţiu şi Juvenal se ferita de a face satire politice, critica lor se mărgini întru a batjocori numai pe cei fără putere; cel din urmă pe femei le tractă foarie amar, uitând că mama sa a fost o femeie. Pe patricieni şi pe imperatori nu numai nu i-au criticat, ci i-au şi adulat. Satira romanilor, cu un cuvânt, fu păgână. Veni însă şi adevărata satiră, satira creştină ce avu cu totul altă misie. începutul ei nu putea avea loc în antichitate, decâi în Israel. înaintea corupţiunii, profeţii 11-avură decât lacrenic, elegii dureroase, aspiraţiuni la mântuirea soţietăţii, critică din inimă de fraţi, de părinţi; când însă fu de neapărată necesitate de a veni bătaia, pedeapsa, când cel aşteptat, cel dorit de atâţia secoli apăru cu putere de sus, acesta, ca adevăratul Cuvânr si Fiiu al lui Dumnezeu, veni să consoale pe cei de plâng, să apere pe cei fără putere şi împilaţi. Pentru dânşii numai avu lacreme şi simţi durere, pentru popolul I azăr ce zăcea pe gunoi se puse înaintea potenţilor, pe el îl trase afară din mormânt, la viaţa; iar pentru precupeţii s,i tiranii popolului, luă în adevăr biciul şi-i scoase afară din templu, răsturnându-le mesele de trafic. Satira creştină de la Dânsul avu începutul: cl spuse fariseilor potenţi că înghit cămila şi strecoară ţânţarul, el îi asemenă cu mormintele spoite pe dinafară şi pline de putrejune în îmru, el cuteză a califica pe Herod, organul cezarului, cu numele de Vulpe, el protestă în contra patriciilor Romei, arătând că nu ECHU JBRU ÎNTRE ANTITEZE 585 lunr ei taţi, ci unul singur, cel din ceruri, eTată al tutulor. Pori ă combaţi, satiristule, pe potenţi împilători şi să aperi pe cei pilaţi? Armă-ţi satira cu adevăruri, cu verul cuvânt, şi satira a nu va fi păgână. Află însă, sau poate că o ştii ca şi mine, că "atira creştină într-un capăt al carierei sale n-are decât staulul ¡drept leagăn, boul şi asinul, simbolul laboarei, drept ajutoare părinţilor, şi în cellalt capăt cununa de spini şi până în urmă, Golgota şi crucea. Şi de aceea îţi vine mai comod de a te arma cu satira păgână în contra celor fără putere şi căzuţi. Dă în contra inemicului secular ce stă la hotarele patriei, acolo răpede 'fulgerele cuvântului, iar nu în fraţii tăi, de aceeaşi naţie cil tine. Ţi-e frică, mizerabile păgân, să fii creştin, ţi-e frică să fii apostol al adevăratului cuvânt, pentru că ştii foarte bine că Cuvântul >i Fiiul lui Dumnezeu a zis-o curat, pe înţelesul tutulor: „Cel te va să vie după mine, sâ se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa“. Crucea lui Crist adică, crucea dreptului, crucea martirului, iar nu aceea ce aşteaptă pe sceleraţi şi pe tâlhari. Vă e teamă de crucea Iui Crist, şi de aceea vă puserăţi a vă face propagatori ide alte doctrine, de alte rcligiuni, şi de aceea vă armarăţi cu -Calomnia, cu minciuna, în contra celor ce voiesc a-şi apăra proprietatea, onoarea familielor, religia şi persoana. Terminăm acest articol citând câte ceva şi din Marmontel despre satiră. El mai împarte satira în alte două ramure: în satiră de moravuri şi în satiră de viţiuri, şi iată cum se exprimă: „Satira generală despre moravuri se apropie mai mult de Comedie. Este însă această diferinţă: poetul, în cea dintâi, îşi descrie ca Juvenal şi Horaţiu, modelul ideal ce îi stă faţă în cugetarea sa, şi îi face tabelul, unde în comedie poetul îşi personifică originalul şi-l trimite pe teatru, spre a se anunţa şi a se descrie el însuşi. Horaţiu spune ce face avarul; Plaut şi Moliere încărcă pe avar de a ne arăta şi a ne spune el însuşi ceea ce face. 586 JON HEUADE RĂDUI.ESCU In satira personală, primul clin oameni este, fără contestaţii', Aristofane; farsor neruşinat, grosolan şi bas, este vehement, tare, energic, plin de o sare acră şi muşcătoare, de o fecunditate, d o varietate şi d-o rapiditate nespuse în săgetele ce răpedc (ava conştiinţă. Şi de ar fi atacat numai felonia, insolenţa, aviditatea, răpirile funcţionarilor, necredinţa lor, şi oarba mlădiere a popn lului de a se lăsa a se conduce de friponi şi de furi, Aristo/anr ar fi meritat poate laudele ce singur îşi face1, însă turbarea lui în delaţie îl împinse până la infamia caracterului de delator. Si cvi aceeaşi impudenţă şi turbare să răpezi şi asupra meritului, inocenţei şi virtuţii: calomnie pe Socrate, persecută pe Qeoii, şi aceasta va fi în etern ruşinea nu numai a lui, ci şi a Atenei, ce l-a suferit. Am zis-o în articolul Allusio şi o mai repet, că şi de am presupune că satira personală ar fi folositoare şi justă, sau cuvenită, meseria de satiric personal este odioasă, căci satiricul atunci împlineşte foncţia de executor, de carnefice. Un fiu merită de a fi pedepsit sau însemnat; mâna însă ce-i aplică fierul arzător cu care îl înfierează devine odioasă. Moliere şi ,i permis numai o dată satira personală în scena lui Trissotiu şi numai asupra unui simplu ridicol; se cuvine însă a şti că ideea acestei scene nu este a lui Moliere, ci Despreaux i-a insuflat u. De atunci încoa, îşi luară drum şi alţii de a-şi permite, cu neruşinarea lui Aristofane şi fără talentele acestuia, a pune satir.i personală şi calomnioasă pe teatrul francez, însă totdaun.i calomniatorul a fost pedepsit de opinia publică şi oprobriul im s-a mai şters de pe numele lui. In cât pentru satira general,l despre viţiuri, nimic nu este mai inocent şi mai iertat decât aceasta. Satira viţiurilor 1111 face decât a 111 le descrie şi stă la ni >i de a ne feri şi depărta, cum să nu semănăm lor. Aceasta se vede 1 Până a-l lăuda alţii se lăuda singur, după cum lac, bunioară, şi .ii noştri ce n-au nici un merir decât de a se lăuda singuri. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 587 n toţi timpii şi pe la roţi popolii. Poeţii greci din periodul al reilea au pus-o pe scenă. Latinii ii imitară...“ r Despre satira personală mai adăogim şi noi ceva. Aceasta -niciodată nu arată pe autor în starea normală. Omul este or nebun, or supărat când o face. Nebunii sau bufonii de pe la curţile suveranilor şi mai marilor antici şi de mediul ev au abundai înrotdauna în satira personală şi însuşi în contra făcătorilor lor de bine, şi când domnul e desfrânat, ia şi nebunu) patentă sau voie de satirist personal, sau satiristul personal ia ¡patentă de nebun, de a batjocori adică lumea nepedepsit. Astfel, S-au văzut nişte asemenea nebuni sau bufoni şi în republicele l-corupte, unde popolul corupe este suveranul, precum şi în timpii de anarhie. Acestea pentru nebunii patentaţi. In cât pentru cei supăraţi, aceştia se judică după natura sdesdeninului sau supărării lor. Daca autorul e supărat în persoana sa, în interesele sale, satira lui e o răzbunare personală şi poate foarte adesea să fie nedreaptă, plină de patime, plină de trivialităţi; iar daca supărarea lui provine din spectacolul nedreptăţii, împilării, viţiului, din spectacolul suferinţelor generali, din dorul către popol, către naţie, către omenirea suferitoare, atunci cât pentru satiristul ce cuteză a bate viţiul de pe tron şi din templu, ce cuteză a înfiera în persoană pe împilătorul, pe curm pi torul naţiunii sale şi a-şi expune libertatea şi viaţa, satira lui îl înalţă până la eroism şi la martiriu. Poţi să baţi pe Herod şi pe Cezar şi pe Caiafa în persoană? ha-o, fratele meu, şi atunci vei urma marelui şi divinului maestru al satirei personale creştine. Armă-te cu biciul şi dă afară pe speculatori din templu, armă-te şi însuşi cu ciomagul şi pune laţul de botul ursului şi nu-1 lăsa să prepare anarhia în ţară şi să priimească pe chiriarhul şi pe reprezentanţii naţiunii cu ţigara în gură. La toate împregiurările însă fii just, nu calomnia nici însuşi pe urs; spune adevărul şi niciodată minciuna. Nu face 588 ION HEI JADE RÄDUI.ESCU pe fur ucizător, zi ursului urs şi vulpei vulpe şi caprei capră; nu face pe capra nici lup, nici domn. Bateţi, spre exemplu, defectele morali, faptele oamenilor forţei, violării, cabalei, nu însă şi defectele lor corporali, spuneţi faptele viţiosului, intrigantului, ipocritului, sceleratului, ciarlu tanului, impostorului, laoplanului, daţi-le pe faţă, daca le ştii i, cu mâna pe inimă, spre a-i cunoaşte lumea şi a se feri de dânşii. Făceţi-le rău, daca voiţi, cât puteţi, nu le faceţi însă binele ee nu îl merită, asuprindu-i cu câte n-au făcut, sau legându-vă de defectele lor naturali, de care nu sunt ei solidari. Ce aveţi cu ochii orbului, cu urechile surdului, cu limba mutului, cu chelia chelului sau cu cocoaşa ghebosului? Sunt ei solidari cu defectele lor corporali? Ce aveţi cu familia lor, cu copiii lor, cu casele lor? Pentru ce vă faceţi mai răi şi mai injuşti decât dânşii? Si tu, popole, oricare vei fî, ce te zici suveran, în oricare grad de corupţie şi de păgânătate vei cădea; oriunde te vor duce orgiele lui Bacchu şi ale Venerii, adu-ţi aminte că popolul Atenei în toată corupţia lui din urmă şi păgân ătatea, permitea bufonilor săi de a-1 batjocori, sau de a batjocori pe cetăţenii virtuoşi, numai pe la capătul toamnei, în sărbătorile Iceneeue, când atenienii era singuri între dânşii, când porţile cetăţii era închise la străinii dinafară, iar nu şi în sărbătorile dionisiali, când cetatea era plină de străini. Şi daca am zis că satira personală arată pe autorul ei că nu este în starea normală, că adică acesta este or nebun, or supărat, termin cu a ura pentru ficcare individ minte întreagă şi demnitate, cum şi fericirea de a nu cădea în tentaţiuni şi supărări ca să se afle în nevoie sau de a-şi răzbuna, sau de a se apăra. Iar pentru popol fac urări de a nu cădea pe dânşii nici cutrupitori şi uzurpatori, nici impostori, nici laoplani, nici demagogi, nici ciarlatani, nici împilători, ca să 1111 aibă nevoie sufletele drepte şi eroice de a-i combate sau de a-i demasca. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 589 DREAPTA Şl STÂNGA De unde vine că în toace statele constituţionali, în idunanţele reprezentanţilor naţiunii, unora din membri să li se dea numire de dreapta şi altora de stânga ? Noi credem că aceste denumiri sunt încă nişte resturi ale pretinsului drept divin. Monarhii, în antichitate, pretindea că originea lor era divină; pe aceştia îi imitară şi monarhii din mediul ev, şi unii însuşi până în zilele noastre. Lăsând guvernele pure teocratice, unde domnea preoţii în numele divinităţii, de vom veni la Egipt, la faraoni, aceştia pretindea a fi strănepoţi din tată în fiiu în linie dreaptă de la zeul zeilor Osire. Iată drept divin, adică, cum am zice noi, drept păgân. La greci, heraclizii se trăgea de la Hercule şi acesta avu de tată pe Jupiter, sau Joe, din adulter: toţi eroii sau regii anticei Elade era nişte semizei cari avură, sau de tată, sau de mamă, o divinitate, or prin fornicaţie, or prin adulter: iată alt drept divin şi, prin urmare, tot drept păgân. La romani, Romul se zicea că avu de tată pe Marte, şi tot prin nuntă clandestină şi ilegală. Imperatorii mai pe urmă nu era nici mai mult, nici mai puţin decât divini. Până şi Caligula şi Neron se zicea dumnezeescu] sau divul Caligula. Mai iată şi alt drept atât de monstruozamente divin. Regalitatea în Israel, începând de la Moise până la Sanuiel, fu considerată ca guvernul sclavilor şi ca un flagel al divinităţii pentru un popol corupt şi pervertit. Saul fii primul flagel pentru acest popol, ce nu mai fu gelos de libertăţile sale. Regalitatea electivă în Saul şi în David, ca să devie ereditară în Sardanapalul judan, adică în Solomon, ce începu a întruduce datine şi doctrine păgâne, uzurpă ungerea, ce era dreptul geniului sau al profeţilor şi preoţilor ştiinţei, şi de aci regele începu a fi sacrat şi numit „uns al Domnului“, lată şi altfel de drept divin care, nedescinzând de la Moise, fiecine poate vedea că nu fii decât un drept al astuţiei şi al uzurpaţiunii. 590 ION HEUADE RĂDU1.ESCU La catolici, papa se zice vicarul lui Crist... Inchipuiţi-vă ce fel de vicar avu Crist în Borgii! în Franţa, Burbonii era descin denţi ai sântului Ludovic. Fondatorul Ungariei fu Sântul Ştefan. In cristianism, imperatorii şi regii, nemaifiind iertat de a se numi „dumnezei“, se făcură sânţi, ca să protege pe descin-denţii lor din înălţimea cerurilor. în islam, sultanul este locotenentele lui Mahomet. Pretutindeni, până când popolii fură proşti, guvernele avură naivitatea sau cutezanţa de a zice că reprezintă divinitatea, puterea pe pământ. Prin urmare, dreapta fu la toţi popolii antici şi moderni locul de onoare, iar stânga locul al doilea şi adesea locul celor condamnaţi. După religia noastră iară, drepţii sau oile, la a doua venire, au să fie d-a dreapta puterii şi păcătoşii sau caprele au să fie d-a stânga. De aci dară, celor guvernamentali sau ministeriali, ca unor curtezani sau favoriţi, li se însemnă locul d-a dreapta în adunările generali, iar opozanţilor, ca unor păcătoşi şi dizgraţiaţi, li se însemnă locul din stânga. Când trecură mulţi popoli de la absolutism în guvernele constituţionali, la început, când n-avea încă popolii întreagă conştiinţă de drepturile şi de puterea lor, deprinşi încă în datinele monarhielor absolute, considerară ei singuri stânga, unde sta apărătorii lor, ca un loc de dizgraţie, ca locul oamenilor ce nu se bucură de favoarea monarhilor. Pe de altă parte iară, ca să împlinim ideea şi mai bine, însuşi de a presupune două puteri egali, una, d-o parte, a guvernului, şi alta a popolului, de altă parte, se cuvine a recunoaşte că guvernul este partea activă sau mirele' şi prin urmare ai săi luară locul în dreapta şi oamenii popolului luară locul din stânga. Mai târziu însă, cu cât popolii înaintară în educaţia lor constituţională, cu cât începură a avea întreagă conştiinţă de drepturile şi puterea lor şi prin urmare a fi geloşi de libertăţile lor, cu atâta 1 Vezi Isahar. Chwernul şi popolul. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 591 tei din stânga începură a avea favoarea popolului, cu acât mai '¡Tiuit cu cât pierdea pe a guvernului. Daca sunt două puteri în aţele constituţionali, a guvernului d-o parte şi a popolului de ’ta, cei de la stânga guvernului fireşte că vin d-a dreapta “opolului; şi ca să cază d-a dreapta cesteilalte puteri, ce se ‘urneşte popol, ca să fie favoriţii lui, cată să-i susţie drepturile, :ata să fie avocaţi sinceri şi devotaţi ai popolului. De unde dar la început stânga era neconsiderată şi dizgra-■ţiată, de unde era piatra de împiedicare sau a scandalului, ¡deveni piatra cardinală sau cea din unghi, pe care se întemeie 'dificilii soţial, şi cu atâta mai mult stânga fu mai onorată de opoli, cu cât bărbaţii ei avea a se lupta cu toate nevoile şi Mizgraţiile. Stânga, de când se matoriră şi se luminară popolii, ¡începu a fi sinonimă cu libertate, progres, dezinteresare, devotament şi însuşi sacrificiu pentru ale naţiunii; bărbaţii din Stânga fură adesea calificaţi cu denumirile de speranţe, de coloane ale naţiunii. Cu numele de coloane sau de stâlpi ai ţării fura, de la fondarea acestor două domniate, numiţi toţi aceia şdin boierii ţârelor ce au rezistat în contra arbitrariului şi al ¡domnilor pământeni, şi al domnilor fanarioţi, şi al turcilor, şi al armatelor de invaziuni. Boierii cei adevăraţi ai ţârei şi-au ales totdauna locul din stânga, nu în material, nu prin vorbe, ci în moral şi în fapte. Stânga, deşi 1111 mai avu favoarea domnitorilor, avu însă întotdauna favoarea popolilor geloşi de drepturile şi de libertăţile lor. Din acestea dar se înţelege că nu locul din stânga dă onoarea morală celor ce îl ocupă, ci faptele lor, daca în adevăr sunt demne de a ocupa dreapta popolului şi stânga guvernului. Când zicem stângă în zilele noastre, în termenii adevăratei ştiinţe politice şi morali, astăzi nu mai înţelegem un loc, ci o misie, un suflet mare şi luminat, devotat cu totul la interesele naţiunii. 592 ION HEUADE RĂDUI.ESCU în ţârele noastre însă se prezintă astăzi un fenomen cu toiul contrariu. Vor, spre exemplu, unii să umilească naţia român;! puindu-şi toate puterile de a demonstra că nu se mai află până la unul, în 11 milioane de români, demn de a o guverna şi ca principii Europei ce sunt născuţi în purpură, crescuţi în adularea curtezanilor, oameni ce n-au cunoscut lipsa .vi durerea, străini datinelor noastre, fără cunoştinţă în ale ţărci, deprinşi cu nepotismul şi cu favoarea mai mult decât ţoale stările de oameni? Vor, zic, să demonstre în umilirea naţiunii că aceştia sunt Mes ii, destinaţi de a ne face oameni, adică feric iV Vor ca, de unde aceste două ţâre fură atâţia secuii ţârele sau moşia naţiunii, să le facă apanagiul sau moşia cutăria familie? Aceştia însuşi ce dau loviture de moarte drepturilor şi demnităţii naţiunii şi libertăţii ei, aceştia ce vor să-i ia proprie tatea ei ca să o dea în mâini străine, aceştia ce au îngenuchial patria şi o dau cu capul de pământ înaintea străinilor, de cai i Europa însuşi, în al XIX-lea secul se dezbate spre a se desface, aceştia, ipocriţii, în batjocura şi mai mare a naţiunii, se înţoahi cu numele de liberali, de naţionali, de stânga. Se propune în adunarea generală ca fostele guverne să dea cuvânt înaintea naţiunii pe cât timp au domnit fără controlul reprezentanţilor ei şi să răspunză înapoi banii publici ce şi-au însuşit arbitrar şi în contra legilor. Cei cari propun şi susţin această propoziţie, în adevăr naţională, cei cari, ca să susţic dreptul popolului, uită şi însuşi vocea naturei şi votează spre a supune pe însuşi părinţii lor a da cuvânt, aceia sunt consule raţi de retrograzi, de oameni ai trecutului şi ai favorii, şi spre batjocură sunt condamnaţi a trece d-a dreapta guvernului; iai cei cari susţin guvernele trecute spre a nu întoarce publicului averea sa proprie, banii storşi numai din sudoarea popolului, oamenii, zic, ai interesului, ai cabalei şi ai violenţei, cuteaza a se înţola cu numele de avocaţi ai acestui popol, aceia uci ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 593 d-a stânga puterii executive şi d-a dreapta popolului, ca avocaţi ai lui! Se încearcă miniştrii să împle adunarea generală de administratori, de foncţionari ce depind dc guvern, să rumpă adică printr-o majoritate echilibrul între guvern şi popol? Cei cari susţin nişte asemeni cugete şi încercări condamnabili ale ministerului n-au ruşine d-a se numi liberali, naţionali, stângă din cap până-n picioare; iar cari se luptă ca adunarea generală Să reprezinte în adevăr naţia, să fie compusă numai de oameni ai naţiunii, aceia sunt calificaţi cu numele de retrograzi, de antinaţionali, de dreaptă din cap până-n picioare! Mai voieşte ministerul, văzând că n-are majoritate în Cameră, şi cunoscând >’că nici moralitatea, nici curagiul nu permite cuiva de a-şi da totdauna votul pe faţă, şi cu aceasta se încercă a legiui votul pe faţă ca să fie sigur de majoritate, mai vârtos în timpii noştri, în starea nematură a naţiunii? Cei cari susţin încercările ministerului se numesc oameni sinceri, bărbaţi de caracter, liberi în simtimentele lor, naţionali, oameni ai stângei; şi cei cari se luptă de a mântui patria de pericolul cel mare în care ar cădea printr-o asemenea lege, în asemenea timpi şi în asemenea loc, aceia sunt calificaţi de oameni fără curagiu, de ipocriţi, de antinaţionali, de oameni ai dreptei. Nu este astăzi român care aspiră la foncţiuni, care se mlădie după dictatura ministerelor, care se întoarce după cum bate vântul, să nu-şi dea numele de patriot devotat, de naţional, de liberal, şi să nu se îndese în stânga, calificând pe oamenii cu principe şi cu stăruinţă, pe oamenii dezinteresaţi, de oameni ai trecutului (ca şi când cu trecutul ar dezonora pe cineva, ca şi când trecutul n-ar fi al Razilor, al Mircilor, al Mihailor..., al celor ce au protestat la 1832, ’36, ’45 şi ’48, ca şi al celor ce au vrut să ucidă oamenii popolului la 1848, după cum au ucis pe Tudor). Toate pe dos la noi, de la un timp încoa. Prin alte ţăre a ajuns, după împregiurări, ca stânga să ardice şi stindardul 594 ION HEUADF. RĂDUI.ESCU revoluţiunii. Un deputat mai deunăzi cuteză, în plină adunam.), a răpezi vorba, apostrofând pe cei condamnaţi d-a sta la dreapta şi a-i califica de revoluţionari! Ce a vrut să înţeleagă cu aceasta? Să-i ia adică în râs pe de o parte, arătând ceea ce nu sunt, şi să-i stigmatize pe de alta în ochii Europei oficiali? Sau să-i onoare, vrând a înţelege că dintr-înşii au apărat drepturile patriei şi la 1832, şi la 1836, şi la 1845, şi în Divanul ad-hoc, şi acum, în contra încercărilor şi veleităţilor ministercloi succesive? De va fi cea din urmă, atunci, o, fîeroşilor corifei din stânga, o, susţinători ai tutulor încercărilor de arbitrar, faceţi bine de treceţi la dreapta şi lăsaţi celor ce au apărat şi apăra drepturile naţiunii, lăsaţi-le lor locul la stânga; treceţi la ministei şi lăsaţi locul dizgraţiei acestora pe cari îi calificaţi de revoluţionari. Lăsaţi popolului ce este al popolului, respectaţi starea lui de umilinţă, nu-1 degradaţi mai jos şi decât fiarele, aducându-1 în stare de a-şi batjocori şi persecuta el însuşi pe adevăraţii săi apărători, pe adevăraţii săi avocaţi, şi de a se arunca ca orb în braţele celor ce, pe toate zilele, îl vând şi-l duc la cea mai după urmă scăpătare şi materială, şi morală; cel puţin nu vă batjocoriţi pe sine, dându-vă nume la care niciodată n-aţi aspirat. Nu ştiu de ce să mă mir mai mult, de ipocrizia celor ce speculă ca nişte laoplani popolul, sau de nelogica or neconse-cuinţa maselor? Mai este inimă sau ruşine în cei ce specula popolul? Mai este simţ în acest popol, ce se lasă a se amăgi astfel? De câte ori văz şi auz pe aceşti oameni cu projecte mari şi cu mijloace foarte mici, cărora le plac comoditatea şi spiră la funcţiuni nalte fără nici un serviţiu trecut, fără nici o experienţă, fără nici un sacrificiu, curtezani ai puterii din dreapta, că vor să treacă de avocaţi, de apărători ai popolului şi sa pretinză a fi ei liberali, ei progresişti, ei independenţi, ei sa forme stânga, mi-aduc aminte de expresia mea veche de acum treizeci de ani, când ziceam: „vezi, asta va să zică slava ECHIURRU ÎNTRE ANTITEZE 595 chilipir!“ Mi-aduc aminte de versurile cântăreţului lui Tântală fi Păcală: Glorie de pe saltea, Cu ciubuc şi cu cafea! Mă-nebunesc după tine, Că eşti şi cum se cuvine, Fără pic de osteneală, Ai şi bani, şi pricopseală! îmi mai aduc aminte de o istorioară ce am a vă spune, lî cititori, şi despre care vă rog a-mi da voie a v-o nara în limbagiul ^personagiului despre care vă voi vorbi, sau în limbagiul acelei epoce. Generaţia în vigoare pe la 1830 era mai toată elevă a l şcoalelor grece, şi cine n-apucase prin acele scoale, trecuse însă f kata praxin prin şcoala fanariotă şi prin urmare se servea cu terminii ei, cu limbagiul ei, adică cu jargonul ei greco-turc. într-o zi veni la mine unul din foştii mei condiscepoli de prin vreo două-trei clasi elenice. Acesta ştia câteva greceşti, ştia însă ' şi mai bine ale chiverniselilor din regimul de pe atunci, ce nu era aşa nici de impertinent, nici de rafinat, nici de pretenţios ca regimul zişilor libertanţi. — Musiu Heliade, îmi zise (eu eram musiu şi el era cocon), cunoşti dumneata mythistoria (romanţul, vrea să zică) numită : Aristomenis kai Gorgoi - O cunosc. Ştii la ce 111-am gândit, frăţioare? - Nu ştiu. — M-am gândit, afendi-mu, s-o metaphrasesc pe limbă noastră proastă, vorbitoare. - însă care este limba cea neproastă şi nevorbitoare? — Hi, zău, şi dumneata! Tot aşa te-am pomenit, să întrebi p pe om câte alea toate. 596 ION HEI.IADE RĂDUI.ESCU - întreb, vezi bine, pentru că întrebând mai află omul diurni ştie; şi eu unu] zău, nu ştiu care este limba noastră cc;i neproastă şi nevorbitoare. - Vezi că m-am învăţat de la eleneşte să zic: eis leu kathomilumenen hymon aplen dialekton. - Acum am priceput unde ne aflăm, cu toate că n-am priceput bine ce vrei să zici. — Iaca, m-am gândit să metaphrasesc pe Aristomenh km Gorgo în româneşte. -A! Acum am priceput foarte bine. — Da ştii de ce m-am gândit s-o metaphrasesc? - Ba vezi, asta n-o ştiu. — M-am gândit, nenişorule, că hem numele nemuritor mi I fac, hem maicii noastre de obşte patriii slujesc, hem poate s;l ktipisesc şi vreo mie de galbeni. De colea e, frăţioare?! — Apoi, ce mai stai? Eu mă mir de ce n-ai mctaphrasii-o până acum. Auzi colea: o mie de galbeni! Apoi şi maica noastră de obşte, patriei, slujită, apoi şi numele nemuritor! Aceste suni trei lucruri foarte înseninătoare. — Un lucru mimai te rog, îmi mai adaose fiitorul autor şi servitor al patriei, să mă ajuţi şi dumneata, să mă mai diorthoseşti pe ici-pe colo... - Bucuros, îi zisei eu. S-a dus omul, promiţându-mi că a să metaphrasească pe Aristnmene şi Gorgo. Şi, de câte ori mă vedea pe drum sau în vreo casă, mă saluta foarte afabil şi semnificativ: se credea omul deja şi autor şi, pentru că îi promisesem de a-1 mai diorthosi (correge), semăna că parcă mă şi îndatorasem de a-i fi scuteluic sau posluşnic, după drepturile chilipirgiilor de pe atunci şi prin urmare că m-ar fi şi luat subt protecţia sa, de a nu mă lăsa sa rămâi în tina ocupaţiunilor pământeşti, când va zbura el la nemurire. Câteodată, strângându-mă de mână, îmi zicea cu un aer foarte protector: ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 597 — Autor la autor dă bună ziua! A murit bietul om, Dumnezeu să-l ierte, şi până la ora morţii sale nu s-apucase încă a începe metaphrasirea lui Aristumene şi Gurgo. De câte ori văz şi auz pe liberalii noştri stângaşi, pe aceşti profanatori ai libertăţii şi ai naţiunii, şi le citesc jargonul sau gâscânăria plină de galicismi, mi-aduc aminte dc răposatul tnetaphrasitor în imaginaţie al lui Aristomene şi Gurgo. Hem numele nemuritor şi-l fac, hem nici un sacrificiu nu depun, hem alţii îşi depun obolul pe altarul patriei (şi patria sunt :dumncalor), hem patriei slujesc cu sudorile altuia, hem poate să ktipisească şi vreun minister; de colea e, frăţioare? Apoi, fiindcă patriei n-au slujit (decât au de gând să-i slujească1), îi vezi pe unii numai trăsnete şi plesnete cu toţii, considerând toată lumea ca o ţărână din înălţimea nemuririi lor patriotice; iar pe alţii, pentru că le-am dres adesea şi stilul şi limba, pentru că lc-am dat şi timpul ce singur m-a nutrit totdauna, împlându-le coloanele gazetelor prin articolele mele proprii, îi vezi că şi-au luat un aer de demonitori către tributari, un aer de protectori, că adică au binevoit să-şi îmmulţească abonaţii, onorându-mi scrierile şi dându-le câte un loc sub soare în preţioasele d-lor ziare subliniate. lată-vă, români, stânga; luaţi-i, unul câte unul, şi nu veţi afla excepţiuni nici unul la sută. Din cap până-n picioare vedeţi pe metaphrasitorul lui Aristomene şi Gorgo, cu diferinţă numai că acel răposat a trăit şi n-a făcut nimica, iar ambidextrii noştri de stângaşi vă făcură mai mult decât nimic, vă aduseră în starea în care sunteţi. Şi fiindcă este vorba de comparaţie, nici jargonul metaphrasitorului lui Aristomene şi Gurgo nu le lipseşte, nici de chilipiruri nu se feresc, nici mai jos decât autori şi martiri nu rămân, deşi înjură şi batjocoresc pe adevăraţii martiri de pe 1 Vezi anecdotul următor. 3VB ION HEI.IADE RÂD UI,ESC U pâlcul ghilotinei; când carneficele face a le svola capul, martirii voştri cu patentă le mai dă şi cu piciorul. Când, iară, Curierul român de a doua oară căzu susţinând limba naţiunii, drepturile şi credinţele ei, martirii voştri marurixatori, o, români, aplaudară mâna carneficelui. Anecdot Românii cei nesubliniaţi, adică cei neînsemnaţi, cei (aia pene în căciulă sau fără clopoţei la tichie, românii adevăraţi voi să zic, spun că vătaful peste toţi găsilaşii a murit odată; căci moi şi vătafii, cu toată vătăşia lor, şi cu toate injurele şi vocifera-ţiunile lor şi cu tot pilul lor sfârcuit cu plumb şi cu toate pietrele lor din buzunar şi cu toate pletele lor de lăieţi, şi cu toţi ochii lor cei boboşaţi, a murit vătaful, acolo să-i fie umbrele, şi vflta şoaia, demna sa consoartă, după datine, petrecându-i la groapa spre a-i face onorile cuvenite, se smulgea şi se bătea cu pumii în piept, bocindu-i şi cântându-i calităţile şi descriindu-i averile materiali şi morali. -Aoleo! Aoleo! Că mult mai era dibaci, că n-apuca să pice, şi el pe loc găsea! Că-mi lua o cizmă de la un cizmar şi alta de la altul, şi-mi era totdauna încălţat! Aoleo, că mult mi-1 mai pizmuia şi nu mi-1 mai lăsa în pace hoţii de păgubaşi! Aoleo, că mult mai era chipeş şi mult îi mai şedea bine cu cizme roşii! - Dar ce, îşi făcuse? o întrebă una din vecinele sale, ce o consola. - Ba nu-şi făcuseee, dar aveaaa de gând să-şi facăăăă! Astfel poate vedea şi auzi cineva pe toţi consorţii martirilor şi poeţilor şi patrioţilor şi liberalilor şi naţionalilor si ambidextrilor noştri de stângaşi: unul pe altul se cântă, unul pe altul se boceşte încă de vii, unul altuia îşi dau talente şi calităţi ce niciodată nu le-au avut, îşi atribuiesc fapte ce nu le-au făcut, dar au de gând să le facă... (1860, mai 4). ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 599 VOT UNIVERSAL - RĂZVOT UNIVERSAL A I Vot însemnează dorinţă, decizie sau hotărâre, o voinţă întărită prin convicţie. Şi fiindcă voia, dorinţa, decizia... mai întâi se exprimă prin voce, prin vorbă, prin cuvânt, şi apoi se execută, se realiză prin faptă; vot dară însemnea7ă în genere a-şi exprima, a-şi declara propria sa părere, propria sa dorinţă, propria sa judicată sau decizie, iar nu părerea, dorinţa, judicata sau decizia altuia sau a altora. Vot, mai nainte de toate, presupune minte, raţie, ştiinţă, experiinţă şi apoi voie liberă sau libertate. Nimeni nu are nici drept, nici datorie de a-şi da votul pentru ceea ce nu ştie, nici cunoaşte, pentru că nimeni nu poate nici voi, nici dori ceea ce nu ştie. Nimeni nu e liber a da sau a accepe votul altuia pentru că sau violă dreptul altuia, sau este violat. Nimeni n-are drept a tipări hârtii, a le face a circula şi, influind sau cu forţa, sau cu ameninţări, să viole masele de a suscrie da sau nu, pentru că vot va să zică dorinţa proprie şi spontanee despre un objet sau idee, când vine timpul acelei idei. — Vreţi principe străin sau nu? — Vreţi vot universal sau nu? — Vreţi dictatură sau nu? — Vreţi han-tătărie ereditară sau nu? — Vreţi să vă anexaţi la Rusia, precum s-a anexat Crimeea prin han-tătar, sau nu? Şi alte asemenea nu va să zică a chema lumea la vot universal, ci a impune lumii, prin ameninţări, voia sa proprie, sau a chema lumea a vota despre ceea ce nu ştie, nu cunoaşte bine. Eşti foncţionar subaltern, ţi se pune înainte a suscrie un da sau nu. De vei suscrie da, este în contra convicţiunii tale, 600 ION H Ei .IADE RÂDUI.ESOJ conştiinţei tale; dc vei scrie nu, eşti pus ia index şi eşti ameninţai de a fi destituit. Prin urmare, iar o mai repetăm: vot, mai nainte de toate, presupune minte, raţie, ştiinţă, experiinţă, voie liberă sau plina şi perfectă libertate. II fot omul este dotat de la Dumnezeu cu liber-arbitru sau cu voie liberă şi cu dreptul de a-şi exprima prin vot voia */ proprie, părerea sa, judicata sa, dorinţa sa, decizia sa şi nimeni n-are drept de a-i impune pe ale sale. Pentru dreptul acesta dar, tot omul după faptele sale se laudă, se recompensă, şi tot dupa faptele sale se judică, se condamnă: pentru că a avut voie libera de a face binele sau de a comite răul. Ca să putem însă a ne decide spre bine sau spre rău, caia mai întâi să cunoaştem, să putem distinge binele din rău. Dc aceea dar am zis că, pe lângă minte sau raţie, ca să ne putem decide se cere şi ştiinţă, şi experiinţă la cel chemat a-şi da votul. Toţi oamenii, fără des ti neţ ie, sunt chemaţi de Dumnezeu la bine; nu însă toţi oamenii se mişcă spre bine. Cauza este pentru că unii nu voiese, alţii nu ştiu şi cei mai mulţi sunt împiedicaii de a şti şi de a veni la bine. I ot asemenea, toţi oamenii suni chemaţi spre a deveni demni de a-şi da votul; şi unii nu voiesc, şi cei mai mulţi sunt împiedicaţi de a deveni demni. Votul e raţia. Raţia este ca lumina: luminează foarte întins în departe şi luminează în spaţiu foarte mic când este mărginiră şi restrânsă dc muri, de obroc. întinderi mintea sau raţia că veţi întinde şi votul, luminaţi masele ca să le puteţi chema la consiliu, la părere. Altfel parodiaţi, batjocoriţi votul şi îl faceţi răzvot. Pentru că nimeni nu poate da ceea ce nu are, nu cereţi dar părere de la cel ce nu are nici minte. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 601 III Votul fiind manifestarea liberului-arbitru, votul este ca şi bertatea: emană de la Dumnezeu şi amândouă au aceeaşi atură divină, pot cum poate şi Dumnezeu şi nu pot ceea ce ici Dumnezeu nu poate. La Dumnezeu, în omnipotinţa sa, sunt multe cari sunt Imposibili. Dumnezeu poate să fie atot-bun, pentru că este Itot-potent; nu poate însă să facă ca să înceteze de a fi Dumnezeu, sempretern şi atot-bun. Libertatea asemenea este beră a face tot; nu însă şi de a se sinucide ca libertate, degene-ând în tiranie sau în anarhie. Precum Dumnezeu nu poate Eieveni diavol, asemenea şi libertatea nu poare deveni despotism, nici monarhic, nici anarhic. Votul adevărat este manifestarea adevăratei libertăţi. Tot ţce este spre binele public, pentru libertatea publică, putem vota, Siu însă şi ce aduce pieire, catastrofe, sclavie. De aceea, mai Şjiainte de a vota, se cuvine a şti să cugetăm, să deliberăm. Votul ieste ca şi cuvântul, şi precum 1111 putem numi cuvânt (LOGOS) tot şirul de vorbe vage şi necompatibili, precum nu putem zice ;Că cel care minte are cuvânt, că cel care calomnie sau vorbeşte ¡nebune sau răutăcioase are cuvânt, asemenea nici vot, în adevăratul său înţeles, 1111 poate fi expresia unei dcciziuni nebune şi ■dezastroase, unei judecăţi strâmbe. Vot dară este expresia numai a părerilor raţionabili, numai a dorinţelor cuvioase, a judecăţilor drepte, numai a deci/junilor salutarie. A vota orb, a vota cei necompetenţi, a vota nebunii, copiii şi junii minori, a vota masele neluminate, sau a vota olarul pentru oştean, oşteanul pentru cler, clerul pentru comercianţi, cetăţenii pentru săteni, sătenii peiîtru cetăţeni, pentru ştiinţe şi arte şi însuşi pentru politică, nu se cheamă vot, ci răzvot. 602 ION HEI .IADE RĂDUl.ESCU IV Vom lăsa pentru un moment monotonia stilului didaaii şi vom alerga la bunul-simţ ai românului în genere, l;i anecdotele sau istorioarele lui caustice. Stilul caustic este ni.ii propriu românului din cauze multe şi îl înţelege mai bine (ve/i Isahar, pag. 17 şi cele precedenţi). 1 Păcală avea un fiiti şi fiiul lui Păcală căzu greu amalat. - Ai mânca ceva, Dănciucă, fătul meu? îl întrebă Păcală eu toată tandreţea paternă. -Aş mânca stele fripte, răspunse fiiul lui Păcală. El fireşte că şi-a dat votul pentru că şi-a exprimat dorim.i întocmai după cum cer unii a şi-o exprima, adresându-se l,i multitudini cari nu ştiu ce să dorească. Păcală, după aceasta - şi Păcală este tot cel ce întreabă înnebuni şi necompetenţi - Păcală îşi exprimă şi el dorini,i printr-un vot şi mai deşănţat, strigând cu durere din fundul inimei: -Doamne, Dumnezeule! Lungeşte boala băiatului până v.i putrezi cerul, să cază stelele ca să rni-i frig vreuna-două. 2 Nişte Păcăli din sistemă, adică cu inima plină de rea-uv dinţă, întrebară pe români în preziua divanului de porunceal.i ce-i zic şi divan ad-hoc\ - Ce voiţi voi? Şi nu-i lăsară a răspunde încai singuri, ca băiatul lui Păcălii, ci puseră a tipări mii şi mii de cărţulii pe cari era cacogntfhtl fratuozeşte: - Principe străin vrem. ECHil.IBRU ÎNTRE ANTITEZE 603 Un alt român, ce era în străinătate, îşi dete şi el votul sau îşi arătă o dorinţă ce păcălea şi pe acei Păcăli din sistemă şi pe amăgiţii de dânşii şi pe toţi principii străini ce puseseră ochii pe ţărele noastre, zicând: - Doamne, Dumnezeule! Lungeşte dorinţa impusă românilor până când va putrezi Europa monarhică sau regală, Să cază principii ca stelele, ca să pot şi eu să dau românilor vrun principe străin, să-l mănânce fript! Acestea pentru părerile sau dorinţele deşănţate; să venim şi la păreri sau urări şi dorinţe ce nu vin spontaneu din mintea $i inima omului, ci sunt prescrise şi impuse de alţii. 3 Păcală se duse şi el odată la anul nou, spre vizită, sau la naşu-său, sau la cumătru-său, şi fiindcă nu ştia ce să zică, instinctul sau şi însuşi mintea lui sănătoasă îl făcea să tacă şi să auză numai. - Dc ce ai stat mut? îi ziseră unii-alţii după ce ieşiră afară; '•'Să fi zis şi tu ceva. — Ce eram să zic? întrebă şi el, bietul Păcală. — la, să fi zis: „La mulţi ani, tot ca acum“ şi îi deteră această urare s-o înveţe pe dinafară, întocmai ca cele patru piuituri şi Ca nişte bilete ce se văzură mai deunăzi circulând. După mult timp, Păcală văzu lume adunată la un loc, intră în întru şi, văzând un om mort întins pe masă şi pe ai casei plângând, ca să 1111 stea mut, ca mai nainte, începu a ura sau a arăta dorinţa ce i-o spuseseră alţii: % — La mulţi ani, tot ca acum! Toţi alergară asupra lui; unii zic că l-ar fi şi bătut şi târnuit Cum să nu-i mai rămâie păr în cap. -1,ăsaţi-mă, vai de mine! striga Păcală, ce am făcut? Ce am /,is? Sau ce se cuvenea să zic? 604 ION HEI-IADE RÂDUI.ESCU — Să fi zis, îi striga toţi, să fi zis, prostule: „Dumnezeu sa I ierte, şi dumneavoastră să fiţi sănătoşi!“ — Aşa oi zice de aci înainte, numai mă lăsaţi; şi aşa învata bietul Păcală să zică, speriat în bătăi. Mult după aceasta, intră Păcală la Crăciun într-o casă şi, văzând masa întinsă şi un purcel fript pe masă, se adresă la comeseni cu urările ce i se întipăriseră atât de profund prin influinţa pumnilor: - Dumnezeu să-l ierte, strigă Păcală, şi dumneavoastră .s,i fiţi sănătoşi! -Auzi, păgânul! strigară comesenii, parcă porcul ar fi sufln de om, suflet de creştin! Auzi, Dumnezeu să-l ierte! Şi săriră cu toţii asupra lui şi îl îmflară iar în bătăi. — Aoleo! striga Păcală, dar cum eram să zic? - „Să-l mâncaţi sănătoşi“, să fi zis, păgâne, iar nu „Dumnezeu să-l ierte“. - 1-ăsaţi-mă, că tot aşa oi zice de acum înainte; şi aşa înva(a să zică, speriat iar în bătăi. Păcală se duse de aci înainte cu urarea sau votul nou, învăţal pe dinafară; nu mai uita acum vorba sau urarea „să-l mâncăii, sau să-l mănânci sănătos!“ Toţi românii ştiu ce a păţit şi cu această urare şi de aceea o tăcem deocamdată. Istoria aceasta e veche şi s-a conservat prin tradiţie între români; tot adevărul ce este într-însa e i a bunul-simţ popular singur ne spune câte nevoi aduc roare ideile şi toate urările impuse de alţii, învăţate pe dinafară şi aplicau-nici la timpul, nici la locul lor. 4 O altă împregiurare, care ţine cu totul de domiiiiul istoriei patriei, ne dă o lecţie foarte folositoare. O vom nara loi pe româneşte, în stilul său caustic: ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 605 Când Mihai Bravul se determină a susţine drepturile patriei “i tractatele călcate deja de Turcia ianiciară, se înţelese mai întâi fi se legă în alianţă ofensivă şi defensivă cu Bathory al T ransilvaniei şi cu Aron al Moldaviei. Trase dar sabia şi ardică 'tindardul în contra călcătoarei de tractate, întemeindu-se pe %jutorul ce îi vor trimite Aron şi Bathory. Sinan-paşa venea în contra României în capul a două sute Ue mii de ianiciari, de spahii şi de manafi, şi Mihai ieşea la Dunăre, în întâmpinarea inemicuiui, numai cu opt mii de români, aşteptând contingentul moldav şi transilvan. Lui Bathory atunci îi veni pofta de a se proclama rege şi de a supune Moldavia şi România sceptrului său cel fraged. Avea partizani mulţi în Moldavia şi toţi zişii liberali şi unitari de atunci striga „Să trăiască Bathory!“ Gloatele toate era conduse de cavaleri de industrie ce deveniseră demagogi şi mercenari ai lui Bathory. Ambiţiosul Sigismund Bathory începu de la Moldova să paralize şi să răstoarne, mai întâi pe Aron, ca să nu poată acesta trimite ajutorul promis lui Mihai, şi apoi şi acesta, constrâns de turci, să fie nevoit a se închina cu ţeara dimpreună lui Bathory. Planul în folosul lui şi în pieirea României fu îndemânatic. Se sculară gloatele conduse de demagogi salariaţi şi, încuragiate de oştiri transilvane ce era la hotare, răsturnară pe Aron, care fugi şi dete în discreţia transilvanilor. Aron muri apoi în Transilvania. Demagogii era liberali după zisa lor şi propuseră gloatelor să aleagă un domn din clasile cele mai abjecte, sub cuvânt ca să puie naţia pe tron, iar nu familii: - Ştiţi ce? Ie ziseră. Să alegem un ţigan de domn, căci daca ţiganul se înalţă atât, unde oare n-a să ajungă românul mai sus? Gloatele fură supraprinse în credinţele lor şi, prin vot parodiat zis universal, proclamară un ţigan de domn. Pe acest ţigan îl chema poate Borcea sau Şolcan; poeţii însă de ocazie, lingariţii adulatori nu ştiu alta în asemenea împregiurări de flaterie decât a da nume pompoase cumetrilor, complicilor lor 606 ION HEI .IADE RÂDUI.ESCU şi stăpânilor noi. Ii auzi mimai: Victor Hugo, Lamartinc al României, Beranger, La Fontaine al Moldaviei, Cavour, Mctternich, Napoleon al României! Le e ruşine cu numele propriu al complicilor lor. Tot asemenea şi atunci, pe Faraonul de Şolcan îl supranumiră, nici mai mult, nici mai puţin decâi Ştefan: rămase însă Ştefan, 1111 ce! Mare, ci Ştefan Ţiganul; cronicarii transilvani contimporani îl numesc Răzvan, tot cam pe ţigănic.1 Ştefan Ţiganul fu susţinut de oştirile lui Batbory ce intraseră în Moldavia, subt condiţie de a încorpora ţeara cu Transilvania, şi Ştefan Ţiganul de a fi locotenentul sau vătaful lui Bathory. Sunt multe anecdote sau zicătoare despre domnia sau vătăşia de trei luni a lui Răzvan; ie lăsăm de astă dată. Tot ce putem spune acum este că, după o vătăşie foarte crudă şi neomenoasă de trei luni, moldovenii disperaţi se sculară cu toţii şi-l prinseră şi îl deteră altui ţigan a-1 spânzura, şi astfel scăpă lumea de dânsul, după o calamitate de trei luni, produsa dintr-un răzvot universal. 5 Să trecem la istoria serioasă şi vom vedea ce rezultate ies când se cere vot de la cei ce n-au nici minte, când votul esie parodiat şi batjocorit prin răzvot. Cei răi din Arena nu putea suferi dreptatea şi virtuţile lui Aristide; îl acuzară, şi fiindcă nici o lege nu-1 putea condamna ia ostracism sau exil, făcură apel la multitudini, la toţi câţi nu ştia nici ce este justiţia sau dreptatea, ca să-şi dea acele populate votul sau părerea daca se cuvine a se exila Aristide cel jusi. Populaţele, conduseşi intrigate de demagogi, îşi deteră votul a se exila Aristide. Şi daca întreba cineva: „pentru ce vă daţi 1 Cronica lui Şincai, tom II, pag. 257. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 607 otul a se exila omul acesta?“ oamenii ce-şi da nu părerea lor Proprie, ci pe cea insinuată sau impusă de alţii, răspundea: - Pentru că este drept, şi ni s-a urât cu atâta dreptate! 6 Ana şi Caiafa voia să pierdă pe ¡¡sus; puseră a-1 acuza prin delatori, a-1 prinde prin miliţiani, conduşi de Iuda, şi a-1 da 'udecăţii, care îl condamnă morţii. Pilat, neaflând nici o culpă in cel just, voi să-l libere, referindu-se la multitudini sau, cum ţie unii astăzi, la votul universal. 3 — Pe cine voiţi să vă liber, întrebă Pilat, pe tâlharul Baraba “•au pe lisus? Şi multitudinile, conduse şi intrigate de zbirii şi servitorii lui Ana şi Caiafa, capii cărturarilor şi fariseilor, strigară 'frenetice: — Tâlharul Baraba să sc libere şi iisus să se crucifice! V Nu continuăm mai nainte, că ne sângeră inima de ■ consecinţele oribili parodiei şi batjocurei votului, când se ccre, înadins spre a face rău, părere de la cei ce n-au nici minte ca Să judece şi să distingă. Unele ca acestea văzură tiranii căpuiţi de putere şi se bucurară căci le servea de pretext şi îşi ziseră, şi forţară lumea a se supune la zisa lor şi a abdica la dreptul ce fiecare are de a-şi exprima părerea proprie sau dorinţa. Tiranul zice: „Numai eu să am voie şi părere şi dorinţe; numai eu să am vot. Votul meu singur să fie lege, ceilalţi toţi să nu voiască decât ceea ce voiesc eu“. 'Fot tiranul zice aşa şi o şi face din natura lui impie şi uzurpatoare, îndată ce se vede cu putere; iar daca vede atâtea exemple înainte, acestea îi servesc de pretext spre a-şi legitima uzurparea. 608 ION HELIADE RĂDUI.ESCU Vin apoi oligarhii, când sc văd la putere, şi aceştia fiind jj.ev („să ne iubim unul pe altul ca într-un cuget să mărturisim“): „să ne iubim...“, iată solidaritatea între individ şi individ. Pentru ce? Pentru care scop? Ca într-un cuget să mărturisim; iată confederaţia cea mai presus de toată dorinţa, cea mai perfectă. Creştinătatea pe atunci, cum am zis, avea drept de cetate numai în Dacia şi aci se putea organiza liber după spiritul doctrinelor sale; airea era împiedicată. Monastiri dar şi cenobie separate şi autocefale, cu alte cenobie şi monastiri autocefale, formară episcopate chiriarhe (suverane) şi tot asemenea comit nitate cu comunitate laică şi autonomă, sau castel cu castel, formară căpitănate. Şi episcopii era aleşi de tot clerul şi de laici, iar căpitanul al mai multor castele era ales de cetăţenii toţi ai castelelor: votul şi aci era universal. Episcopat apoi cu episcopat, chiriarhe (suverane1) peste suflete libere şi sacre, forma uit arhiepiscopat sau metropolie (mater a cetăţilor), cu eparhia sa proprie, în care metropolitul era chiriarh sau suveran. Şi tot asemenea, căpitănat cu câpitânat forma o regie întinsa, 1 Traducem vorba chiriarh pc limbagiul păgân în „suveran“, căci nu avem alta spre a ne apropia de înţeles; iar vorba chiriarh în sine demonstra confederaţia creştină, jcupiotr va să zică „domn“ şi chiriarh „arhi-domn". Egumenii dar, căpitanii, era domni autonomi. ECH11.IBRU ÎNTRE ANTITEZE 633 condusă dc un cap suprem ales care, după împregiurări, avea diverse nume; mai adesea, după împregiurările dese dc răzbel, se numea campodux. Arhiepiscopul sau metropoliti.il era ales pe viaţă de sinodul Isau adunarea clerului întreg al mai multor episcopate. Capul Suprem al unei regiuni iară era ales pe cinci ani de mandatarii tutulor stărilor din urbe şi castele; iară vot universal. Capul ecclesiei avea pe lângă sine un sinod local permanent spre a fi ajutat şi controlat. Capului civil i se da iară un senat permanent spre a fi controlat de acesta. Şi fiindcă numirea de semit (deşi va să zică „bătrâni“) rechema timpi de republice păgâne, de patricieni privelegiaţi, proscriseră numele acesta, înlocuindu-l cu expresia cu ochi vechi, care va să zică tot bătrâni cu experienţă, ce au văzut şi păţit multe. Arhiepiscopat apoi cu arhiepiscopat, independente şi chiriarhe, era predestinate a forma un patriarhat, precum regie cu regie era destinate a forma o Românie una şi nedespărţită, după cum se spera a se forma o ecclesie una şi nedespărţită, federativă şi una, şi alta, şi compusă din părţi autonome, din individe libere şi sacre. Astfel se guvernară românii din Dacia, de la Aurelian până la Constantin, fără nici o pretenţie de a se mai zice romani, căci eleni şi romani, după limba ecclesiei, era sinonime cu idolatri. De li s-a zis, de la Aurelian încoa, goţi şi geţi, aceasta le aducea atâta mulţumire cât aduce astăzi cetăţenilor din Statele Unite de a se numi americani, cu toate că sunt englezi de naţie şi cultivă limba anglă. Fxclesia, sau societatea creştină în genere, până la Constantin fu persecutată de cezar şi ecclesia mi putea să aibă nimic d-amestec cu cezarul. Mireasă pură a lui Crist, numai în Dacia se bucura de faţă de onorile de niater comună. în Dacia se constituită patru episcopate în patru mari regiuni, ce forma o Dacie sau o Românie nouă, compuse aceste regiuni de căpitănate autonome, compuse şi acestea de comunităţi autonome, compuse şi acestea de cetăţeni liberi şi sacri. 634 ION HF.l.IADE RĂDUI.ESCU IX Când Constantin îşi aşeză tronul în Rizanţiu şi începu ;t protege pe creştini, românii din Dacia, sub nume de goţi şi de geţi, fără a-1 recunoaşte de suveran, îl binecuvântară. I ,a primul sinod convocat la Niccea, romanii din Dacia, ca creştini deja organizaţi mai de doi sccoli după instituţiunile ecclesici primitive, uimiseră patru arhiepiscopi. Ecclesia în Dacia, având repaos mai mult decât în Imperiul roman, se organizase subt episcopi şi metropoliţi erudiţi şi virtuoşi, şi sub apărarea de guvernatori creştini, după toc spiritul ei federativ, încât deveni model celorlalte ecclesie, ce nu sc putuseră încă organiza din cauza persecuţiunilor imperarorilor păgâni. Metropolitul Teofil al Coţiei se vede în acel sinod c.i primul orator ce susţine spiritul federativ al ecclcsiei. Ursulla preotul, ce deveni după aceasta episcop al Argeşului (Daphnelor), se vede asemenea insuflat de acelaşi spirit ia discepol al lui Teofil. în acest sinod se recunoaşte fiecăruia episcop chiriarhia sau suveranitatea sa în eparhia respectiva, confederându-se toate în cinci mari patriarhate, ce forma ecclesia ecumenică federativă. Teofil, pentru această exemplară organizare după adevăratul spirit ce insufla pe apostoli, se supranumeşte apostol al Daciei. ' Spiritul federativ nu era încă bine stabilit în alte ecclesie ca în I);h ia; mulţi din patriarhi şi metropoliţi calea în chiriarhia episcopilor şi mulii din capii politici călca în prerogativele chiriarhilor. Aceasta făcu ea, în al treilea sinod adunat în Efes la anul 431, să legiuiascâ definitiv ca toi episcopul şi metropolitul să fie chiriarh, arhi-domn suveran în eparhia sa. Cuvântul pe care întemeia această sântă legiuire este „ca să nu piară, să sc micşoreze libertatea nimului ce cu sângele său a dăruit-o turulor I¡mi:. Cristos, Uhennorultutulor oamenilor“. Se vorbeşte apoi că această libert.inşi independinţă s-a consacrat cu timpul din canoanele apostolilor, iar da. a vreo lege imperială sau alta va cuteza să calce această sântă legiuire, sinodul s-o declare de ax:upO£ (fără nici o putere) şi, prin urmare, afurisită (ve/i canonul VIU al Sinodului 111). De acest canon avem să dăm cu nasul pr ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 635 i. După Constantin, fiii acestuia şi mai vârtos imperatori ca Iulian Parahatul şi toţi cci după dânsul, toţi parabaţi canoanelor iau instituţiunilor adevăratului cristianism, cari făcuseră o ecclesie oficială supusă cezarului şi cari, cu toţii, contribuiră a Stabili ca lege po/.itivă tot dreptul păgân, numit drept roman, ţi instituţiunile ecclesiei să rămâie dimpreună cu evangheliul literă moartă, şi altele asemenea acestora, cari aduseră lumea creştină către păgânism, făcură pe romanii din Dacia a rumpe CU totul cu Imperiul bizantin, după cum mai naitite o rupse-seră cu Imperiul roman; căci unde sunt tendinţe către predominare, unde sunt vanitate şi tiranie, după doctrina ecclesiei nu este adevărată creşrinătnte. Daca n-am vorbit mai nainte, încai aci e locul de a vorbi anume despre ecclesia. Am zis că ecclesia va să zică mai mult decât ceea ce înţelegem astăzi cu vorba soţietate, ecclisia era o adunare de oameni aleşi, şi mai mult decât liberi, de individe sacre. Ecclesia nu vrea să zică ceea ce înţelegem astăzi prin biserică, căci primii cristiani nu avea templu înadins pentru serviciul divin. Templu la dânşii viu era tot creştinul, şi inima hti altar. Ecclesia era o adunare de templuri vii. După exemplul primelor şi micelor adunări de vase, ca să zic aşa, ale âlegerii, idealul cristianismului era de a converti toată lumea şi a o preface intr-o ecclesie ecumenică sau universală, şi de aceea scopul său era o confederaţie universală de cetăţi şi popoli sacri, adică mai mulr decât liberi. Ecclesia primitivă o vorbă, un nume avea şi pentru lege, şi pentru relege sau religie. Nu cunoştea alte legi ale sale şi altele politice; acelaşi codice avea să organize şi să regiile şi să judice patriarhii cr ne trimit pc acei egumeni, când vom tracta chestia monas-tirilor. Avem a-i întreba: de la caro hahambaşa au luat putere să impuie egumeni în cparhiele României? Sau care putere, din cefe garante, îşi poare aroga dreptul dc a ne încălca sânta religie în picioare? Cc ne-au garantir ele daca nu religia şi autonomia? 636 ION HEI .IADE RADUI.ESCU societatea întreagă a creştinilor. Legi ce nu era ale ecclesiei cr.i legi păgâne. Românii neîncetat asemenea o singură lege au avui în limba lor creştinată şi când, mai târziu, cu limba slavonă .şi prin multe aberaţiuni se întruduse vorba pravilă, ca să însenineze codice de legi politice, legea neîncetat a rămas să însenineze ceea ce astăzi înţelegem prin religie. Probe sunt expresiuni ca cele următoare: „De ce lege e?“; „De lege românească“; „Şi-a schimbat legea“; „Om fără lege şi fără Dumnezeu“ etc. Ei dară la început n-au avut altă lege, nici alte instituţiuni decât ale ecclesiei primitive, şi cu acestea au rămas până la Maici Basarab, având Pentateucul drept codice, ca să zicem aşa, civil. X Când ecclesia oficială, atât în Roma creştinată, cât şi în Bizanţiu, făcu un pact cu cezarul şi recunoscu de lege pozitivii ce avea să administre şi să judice soţietatea creştină, tot dreptul păgân numit roman{, de atunci se făcu primul pas de dezbinare; de atunci relegea, în loc de a deveni garanţia legii, era datoare de a combate legea. Căci ecclesia nu mai putea decâl ca o renegată a mai garanţi drepturi ca cel din naştere, şi de putere de braţe, ca cel de a posede sclavi, ca dreptul uzurei sau cametei etc. Cu un cuvânt, nimic din dreptul păgân sau roman nu putea garanţi ecclesia. De aci înainte, în toate soţietăţile creştine, şi ale Răsăritului, şi ale Apusului, ecclesia fu înlăturată, începu a suferi persecuţiuni indirecte, mai fatale decât ale păgânătăţii. Pesie dreptul roman mai veni şi dreptul feodal în statele apusului şi ecclesia oficială, în loc efe a protesta, tăcu şi la răsărit, şi la apus. Aceasta din urmă comise ceva şi mai culpabil, pentru că era plină de vechii patricieni: încuviinţă dreptul roman şi 1 Ca şi când, după eliberarea Eiadei de sub turci, ar fr rămas acr;r.u a se administra şi judica după dreptul ianicear. F.CHII.IBRU ÎNTRE ANTI TEZE 637 binecuvânta dreptul feodal şi deveni complice cezarului şi baronilor ca să împartă cu dânşii despuierile popolilor. Pasul dântâi e mai greu, cele următoare vin răpede: Ecclesia oficială, ce făcuse pact cu cezarul şi cu baronii, începu a pierde şi a uita cu totul spiritul de confederaţie compusă de popoli liberi şi începu a visa la o dominaţie catolică sau universală, cu un singur cap absolut. De unde în păgânism se ştia numai de sclavia corpului, în ecclesie se inrruduse şi sclavia sufletului, şi ca să poară reduce sufletele în sclavie, începu să le întunece. De unde, până aci, ecclesia era o şcoală de filosofia cea mai naltă şi de luminare, se prefăcu într-o şcoală de întunecare, de superstiţiuni mai groase decât ale idolatriei, un cuib de trafic spre a specula minţile şi sufletele. XI Aluatul farisian de catolicism sau de reacţie către o păgână-tate mai fatală, către dominare peste suflete sclave, supuse orbeşte, se fermentase sau se dospise în Roma papală. Aceasta fu cauza că Răsăritul, sau mai ales grecii puri (iar nu bizantinii evgheniei) şi românii din Dacia şi Moesia nu putură încuviinţa tendinţele an ti federative şi amiliberali ale papismulm. Despărţirea urmă foarte fireşte, pentru că popolii de originea lor liberi nu putea recunoaşte pe papa de cap absolut, ci numai 1111 prelat sau arhiereu al Romei, egal cu toţi arhiereii sau chiriarhii. Şi pentru că apusenii ajunseseră a schimba şi simbolul credinţei, adică Credo, Î11 articulul despre purcederea Sfântului Spirit, grecii, În limba lor, ca să arate că nu sunt inovatori, ci constanţi primului Credo, ce unea toată creştinătatea, îl conservară cum a fost, lăsând şi articolul despre ecclesie cum fusese mai nai 11 te: eio jitav âyiav xa^oXixfjv xai ¿crroCTToXtxrjv ExxXr\ în limba eccicsiei se traduce „coconii din Babilon“, aşa la cununii se cere a se da coconi buni, şi pentru cei mari, şi pentru ţigani. 644 ION HEI JAD li RĂDU1.ESCU smorhirile; pentru el, când aude domnitor, începe a crede u va să zică „dormitor“. XV Aşa se formară două mari domniate, compuse din republice mai mari şi mai mice, din căpitănate, dintr-un Banat sau comitat, din ducatele Linoiulul şi Senescului, toate confedcrair şi conservându-şi drepturile din antichitate după primele instituuuni creştine. Corupându-se încă de mai nainte limba populară şi amestecându-se cil vorbe slavone, ungare şi germane, castelelor încă de mai nainte începuse a se zice, dup.i germani, burguri, de la TtupŢOC („turn“), pentru că castelele, dimpreună cu bisericile lor, era ariciate de turnuri; iar ceia ţenilor, locuitori dintr-înscle, începuse a se zice burgari sau, mai stricat, purgari şi castelanilor burgărabi1 şi apoi, mai stricai, pârgălabi. Cu cât se împuţina din cauza invaziunilor castelele mici de pe câmpiele României, cu atâta se ardica altele, mai mari şi mai întărite la plaiuri, pe munţi şi la Dunăre, spre apărarea fron tierelor, numite „pârgălabii mari“. Aşa se formară, după pâr gălăbia de Dâmboviţa, la Giurgiu, la Brăila, la Galaţi, la Chilia, la Focşani etc., eu pârgălabii sau castelanii lor. In 1376 se vede o pârgălăbie a Dâmboviţei şi comisul Dragomir, ales de pârga lab, bate şi ucide pe Nicoară, voivodul Transilvaniei, în răzbelul ce pierdu Ludovic, regele Ungariei, în contra românilor sau ,i lui Vladislav 1 Basarab. Autorii contimporani latinişti ai ungurilor numesc pe pârgălabul Dragomir, castelanul de Dâmboviţa Dragomir'2. Mai târziu, când castelul deveni burg şi burgurile abandonate începură a pieri din cauza invaziunilor barbarilor moderni, ca tătarii şi turcii, rămaseră numai locurile 1 imitaţie poate după Burgnwi sau burgrafi. * După Thuruţius, Şincai, torn I, pag. 336. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 645 r-i g.|ile semănăture, adică satele1 şi pe dânsele nu se mai coustruiră Rlecât colibe şi bordeie, mai facile spre a fi reduse în cenuşă la pntrarea incmicilor. Satele sau ţearinile împlinind locul I burgurilor, capii satelor rămaseră tot cu numele de pârgălabi, iSau castelani, şi locuitorii lor tot cu drepturile republicane şi I municipale de a-şi alege singuri capii. I Nu se poate crede că vreun despot sau vreo signiorie de me- I cliul ev au putut da nişte asemenea drepturi burgurilor reduse I în sate, ci din contra, despoţii după timpi, cum şi cei cu |ftendinţe oligarhice au tot rupt, rupt şi deşirat din întregul |drepturilor, până ce rămase acest schelet ce ne arată forma j corpului soţial întreagă. Nu ştim dacă descoperirea originii şi •dreptului bârgălabilor nu va avea dizgraţiata soartă a descoperirii vorbelor clacă şi vecinătate, care făcu pe cei din Moldova a schimba vecinătatea în boieresc, şi pe cei de aci claca în chirie. Câţi vor vedea că vorbapărgălab recheamă republicele vechi şi că pe săteni îi cheamă la votul universal, îşi vor pune toate puterile a o franţozi sau nemţoi sau muscali, ca să poată impune pe pârgălab d-a dreptul, după cum au schimbat şi numele sub-cârmuitorilor în prefecţi, ca să ardice dreptul locuitorilor de a-i alege. XVI De la Radu Negru până la Mavrocordat, republicele fiind confederate în domniat din cauza răzbel urilor necontenite, I românii se deprinseră deja a-şi sacrifica fiecare libertăţile spre »-şi putea apăra şi conserva existinţa naţională. Domnia electivă deveni, de nevoie, o dictatură şi se născu din cauza invaziunilor, când a tătarilor, când a turcilor, când a ungurilor, când a polonilor. Votul universal însă se exercită necontenit, 1 Saturn, suta, în latineşte va să zică ţearine, semănăture, holde. In cărţile vechi ale bisericei, în rugele unde astăzi se zice „apără, păzeşte, Doamne, holdele noastre“, acolo se zice „apără, Doamne, satele noastre". 646 JON H El JADE RÄDUEESCU şi era elementul vital al guvernământului ambelor domnia te, cu toate că, în paranteze, Moldavia a cam feş teii t-o de mullc ori, când prin tendinţe către catolicism şi feudalism, când prin veleităţi către absolutism, când prin alegeri de ţigani şi de bagabonzi la domnie, când cu trădători ca Cantcmir. N-avem însă a ne plânge de elementul pur român din Moldavia; aceste calamităţi au provenit din cauza elementelor eterogene de cumani, de poloni, de unguri, de fanarioţi, de armeni, de jtidani, de cari a fost şi este plină Moldavia. Domnul se alegea după votul universal şi era domn ales legalmente mimai când, după sistema federativă, era recunoscui de toate judeţele ce era autonome, ca toate can toanele Elveţiei. Banul Craiovei sau al Severinului se alegea asemenea, de cei din partea locului, cari singuri era competenţi. Metropolitul şi episcopii se alegea asemenea de soboare. Judeţii Câmpulungului, Curţii de Argeş, al Târgoviştei şi Roşiorilor dc Vede se alegea de cetăţenii respectivi. Foncţionarii administraţiunii până la subcârmuitor şi ai justiţiei era aleşi. Pârgălabii şi bătrânii satelor se aleg până astăzi de sătenii respectivi. Obşteasca sau generala adunare era compusă după voiul universal, nu cum să reprezinte fiecare deputat atâtea mii de suflete, ci cum să reprezente toate stările şi interesele soţietăţii. Am zis stări şi interese, pentru că caste şi clasi n-au cunoscut instituţiunile evanghelice ale României; vorbele caste şi clasi sau trepte sunt rezultate sau ale plinei desmorfuri momiţării, sau ale innoranţei. XVII De la Mavrocordat încoa, domnii nu mai fură aleşi, ci impuşi d-a dreptul sub nume de bei. Daca subt acest regim de ianiceari1 nu se mai exercită votul decât numai prin sare, la 1 fiecare fanariot nummdu-se bei, intra ca membru în vreuna din octalele ianicearilor şi de aceea i se da citai. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 647 alegerea burgălabilor, şi prin urmare toţi foncţionarii statului ră impuşi, de la ban până la numiţii zapcii, şi însuşi metro-poliîui şi episcopii şi egumenii, cu aceasta nu va să zică că s-a desfiinţat legea veche, ci că a fost numai suspendută. Biserica apoi este aci, e vie încă şi stă în picioare; canoanele ei sunt încă în vigoare, este tot biserică sinodică şi apostolică. Şi daca spre exemplu Austria, după incorporaţia Transilvaniei cu imperiul său, pentru cuvinte particulare ale sale, 1111 mai convocă dieta mai multe zecimi de ani, dieta Transilvaniei în fine, când veni timpul de a se convoca, tot după legea ce existase fu convocată. Regimul fanarioţilor a fost un regim de uzurpare, însă drepturile unei naţiuni regenerate sunt neprescriptibili. Şi apoi, când merge cineva pe o cale şi este nevoit a sta locului, împiedicat de împregiurări, daca acele împiedicări se ardică, nu îşi ia drumul decât de unde stătuse. Astfel românii, împiedicaţi în calea lor dc şaisprezece secuii, cu venirea lui Mavrocordat, astăzi îşi iavi drumul de acolo de unde s-au fost arestat: or înainte, or în laturi, or înapoi. Oricâte s-au comis de la Mavrocordat încoa şi însuşi Convenţia neconvenţională cu autonomia românilor, pentru orice român adevărat sunt ca 11011 avenus. Proba mai pricepută de toţi românii este că, după avenimentul din nou al pământenilor la tronul patriei, sub Grigorie Ghica se numi un comitet înadins dc boieri cunoscători de datinele patriei şi de drepturile ei din antichitate, spre redacţia unui proiect de regulement de reforme ce avea a se da în dezbaterea unei adunări generale extraordinare de revizie, după vechile datine. Regulamentul se elaborâ consultându-se ducamentele vechi şi tradiţia, şi acest regulament legiuieşte, după vechile datine şi după luminele epocei, două adunări generali; una ordinară, de toţi anii, şi alta extraordinară, pentru alegere de domn, pentru legiuiri sau reforme radicali, pentru îmmulţirea impozitelor şi a armatei etc. Alegătorii deputaţilor acestor adunări era ţeara întreagă, adică; proprietarii, boierii, feciorii de boieri, neguţătorii şi 648 ION HEI .IADE RÂDUI.ESCU meseriaşii toţi; şi daca şi potcovarii, ca ţiganii, îşi trimetea în adunare pe starostca lor ales de dânşii, mai este prepus că sătenii nu era chemaţi în ace) regulament făcut de români spre a-şi alege şi trimite reprezentanţii lor? Regulamentul însă, deşi început şi elaborat în domnia Ini Grigorie Ghica, s-a terminat însă în timpul ocupaţiunii si influinţei baionetelor ruse şi sub prezidenţa, în acel comitet cum şi în prima generală adunare, a consolului rus Minciaki. Ruşii dar nu putură tolera a se recunoaşte sătenilor dreptul de a vota, căci la dânşii sătenii era sclavi şi ai noştri, ca votatori, ar fi fost un scandal la o întâmplare de încorporaţie a domniatelor cil Rusia. Sătenii români dară fură daţi afară din ecclesia Iui Crist de ortodoxa Rusie! XVIII Anul insă 1836, sau adunarea generală din anul acela, protestă în contra tutulor celor împănate şi impuse în Regulament de baionetele ruse. Anul 1848 protestă în contra Regulamentului întreg şi chemă pe tor românul competent la votul universal, care fu proclamat în numele vechilor si neprescriptibilelor instituţiuni. Cei contrarii votului universal fură desemnaţi de fii ai păcatului. Contrarie însă îi sunt amândouă câmpurile ce s-au văzut mai sus, şi tirania cu oligarhia d-o parte, şi anarhia cu ohlocraiia de alta. Se speriarâ atunci fiii păcatului din toate părţile şi când, după roare sforţările vane, veni timpul de un sobor după vechile datine, făcură a-i numi divan ad-hoc (pentru treaba acea a lor, de porunceală) şi mai făcută a se convoca, ca niciodată, printr-un firman şi a se aduna în batjocura tutulor adunăriloi spre a vota patru fiunturi, unul decât altul mai păcătos, dictate de dinafară ca urările lui Păcală (vezi Votul..., pag. 198 şi 19lJ). Nici un deputat din cei veniţi spre a reprezenta pe ţărani nu fu întrebat a spune păsurile sătenilor: toţi vota din porunci! ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 649 „¡demagogilor cele patru piuituri ce nu le pricepea. Păcăliră ţcara m pe bieţii săteni, după cum şi-au pus în cap să-i mai păcălească ■cum o dară şi bine, tot printr-o adunare de porunceală şi prin iţăzvorul universal. jj Ca să fie mai siguri de reuşită, fiii păcatului alergară apoi |a Paris unde, subt insinuaţiunile unui Mephistofeles trimis (înadins din nord, făcură a se împăna convenţia cu atâtea contradicţiuni. Vechile noastre tractate cu Turcia sunt recu--noscure în Convenţie, autonomia noastră e recunoscută ase-itlienea şi apoi autonomia toată e violată prin impunerea însuşi 6 celei conventiuni! Şi de unde, prin Regulament, numai sătenii fera excluşi de la vot, convenţia excluse şi inteliginţa şi toată pxperiinţa, chemând la vot numai pe proprietari, ca să poată jf&stfe] întruduce ca niciodată în adunări şi pe venetici (vezi Nuiexele următoare). Prin venetici, astăzi Rusia ajunse ca garan-fţia celorlalte puteri să fie numai o vorbă şi politica ei numai să tdicteze în toate ministerele ce se succedară de la 1859 încoa. | Si de unde de la străini fu exclusă toată inteliginţa şi expe-feiinta de la vot, ministerele succesive, cu cumetrii lor, făcură |ca nici clerul să nu mai fie reprezentat în adunare. Cum moare Icâte un metropolit şi episcop, înadins nu se mai alege altul, ci î je numeşte d-a dreptul câte un locotenent din cari unora le place ug li se zice mai bine locoţiitor\ Aceştia n-au drept de a veni în Iftdunare şi metropolitul rămâind singur, clerul ajunse a fi *■ despuiat de toate drepturile sale neprescriptibili. Sinoadele au idat drepturi şi datorii clerului; sinoadele numai i le poate lua. | XIX ‘ Apoi, după o reprezentaţie a naţiunii atât de ruptă şi sfâşiată t ca cămaşa lui Crist, veniră şi cei cu dreptul păgân din Paris şi jtoti maimuţarii, şi adunarea generală o numiră Cameră, fără fftirea nici a lui Dumnezeu, nici a Convenţiunii (ca să nu zic ! a dracului), o numiră cameră ca s-o poată deschide şi închide oricând voiesc cci cari ţin cheile. 650 ION H El .IADE RÂDUI.ESCU Adunarea generală presupune oameni ce reprezeni;! generalitatea, adică toate stările; camera presupune păreri. Ne tem mahinaţiunile străine şi tiraniştii din întru de oameni şi le vine mai neted cu păreţii. Fanarioţilor nu le-a plesnit aceasta prin cap şi ar fi zis aferim celui ce ar fi inventat-o, căci i-ar li scutit de sforţurile ce şi-au dat de a suspende pe atâţia ani adunările, l/a fanarioţi, adunarea era adunare; şi când, dup.t capriciu, o convoca câteodată stropiată, era spre a delibera, iai nu cu acelaşi pitae să cheme şi să dea oamenii afară: — De ce ne-ai chemat, Măria Ta? - V-am chemat ca să vă dau cu sictir afară! Mai batjocură decât aceasta nu s-a mai auzit în analele României. „Guvern constituţional este“, zic unii, „aşa sunt guvernele constituţionali“. Dar unde vă este, pentru Duni nezeu, constituţia ieşită din rărunchii autonomiei naţionali? Ziceţi mai bin& guvern convenţional adică de tocmeală sau de porunceală, pentru că, de nu-i veţi da înţelesul literal ca n.i însemneze de tocmeală, atunci guvern convenţional ştiţi că va să zică guvern de terorism, ce ni se prepară prin răzvot, şi al căruia semnal se dete prin uciderea lui Carargiu. Ş-apoi, acolo unde sunt guverne constituţionali, capul statului este ieşit dintr-o dinastie cc are suveranitatea de moşie ni re, iar nu e ales şi revestit cu suveranitatea naţiunii. Nu mai vă bateţi dar joc de mandatarii naţiunii, numindu-i păreţi sau cameră, fără a vă întemeia pe nici o lege, decât pe fărădelegea voastră. c 1 Acestea sunt instituţiunile din antichitate ale României; I. De la Traian până la Aurel ian, Dacia e provinţie romana şi se guvernă după legile şi instituţiunile Imperiului roman; ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 651 II. De la Aurelian până la al X-lea secol, Dacia este autonomă şi creştină; organizată după instituţiunile ecclesiei primitive, se constituie şi continuă a se guverna în ecclesii sau "democraţii creştine autonome fiecare şi confederate. Codicele lor civil este Pentateucul; nimic până aci nu sufăr ele din ale jpaganismului; ! III. De la al X-lea secol până la al XUl-lea, ecclcsiele sau ^democraţiele confederate încep a se întruni şi a forma Căpitanate sau judeţe, apoi bănate sau comitate, apoi ducate, fdouă în centru şi vreo şapte peste Carpaţi, apoi două regate: unul peste Dunăre, al romano-bulgarilor, despotic, şi altul peste Carpaţi, al ungro-valahilor, feodal; IV. De la al XlII-lea secul sau de la Radu Negru până la Dan, adică până Ia 1382, România centrală constituită în fdomniate, se compune sau se împarte după modelul Palestinei ^în douăsprezece democraţii creştine sau judeţe autonome. Acestea, confederate sub un domn, stau neatinse încă de erezii ale absolutismului şi feudalităţii. Domnii guvernă după instituţiunile pure ale ecclesiei, naţia posedă deplina suveranitate, şi de aceea poate nu se vede până la Mircea nici un hrisobul în numele sau din partea domnului. V. De la 1382, de la Dan I se întruduce cu minoriţii aluat catolic, tendinţe către absolutism şi feodalism; capii ţărei se despart în boieri şi ciocoi. Dăneştii se sforţa a întruduce doctrine străine, păgânismul feodal şi papal; Mirceştii susţin datinele patriei şi libertăţile popolului, devenind victime ciocoilor ce era instrumentele propagandei. Cruzimile Dăneştilor sau ciocoilor provoc apărarea patrioţilor ce se zic Mirceşti, şi vendicta lor sau apărarea lor se incarna sau se personifică în Vlad V. VI. Dăneştii, prin cumetrii lor Corvinii renegaţi şi prin Ştefan al Moldaviei, răstoarnă pe Vlad V şi cu dânsul împreună si speranţele patrioţilor liberali, şi fac a se înmuiiţi ciocoismul şi tendinţele către feudalitate până la Mihai Bătăiosul. 652 ION HEI.IADE RÂDU1.ESCU VII. Mihai, la 1598, legitimă păcatele feodali, şi reducând pe români în servi, lasă ţeara fără defensori, pe mână dc mercenari. Instituţiunile ecclesiei, fără a fi desfiinţate, suni împănate cu principe străine. Mihai, eroul şi idolul ciocoilor, este pentru aceasta abandonat de restul boierilor. Pravila lui Matei Basarab află majoritate în ciocoi şi întruduce din dreptul păgân sau roman câte legitima drepturi feodali. Epoci aceasta prepară epoca fanarioţilor, pentru că roţi ciocoii cercii domni străini. VIII. De la Mavrocordat până la Grigoriu Ghica, 1822, dictatură de bei străini, în cari ciocoii au câmp deschis de intrige şi de împilare. Pravila lui Caragea uită cu totul dreptul mozaic şi creştin şi, întruducând dreptul roman, feudalismul face din clacă o datorie. IX. De la Grigoriu Ghica până astăzi, principul libertăţii sau al ecclesiei primitive ia putere prin regeneraţia şi cultura limbei şi necontenit este în luptă cu al absolutismului sau catolicismului. Incarnaţia boierismului sau a eroismului primitiv bate cu vigoare ciocoismul nou. II In atâtea prefaceri, împregiurări şi calamităţi, de şaptes prezece sccoli tor ce rămâne constant şi ca inherent cu natura românului, tor ce traversă şi predomină ca un fir roşu şi neîntre rupt, este forma instittiţiLinilor noastre, forma unei ecclesie sau democraţii compuse din mai multe democraţii, ce suni judeţele, şi satele şi cenobiele. Numele de burgălab demonstra ce a fost şi ce se cuvine ,i fi satul; numele de judeţ demonstra ce a fost şi ce se cuvine a fi ţinutul sau districtul. Judeţul a fost un jude suprem, ce repiv zeu ta autonomia ţinutului. Numele de domn (xuptocj) denionstră ce a fost şi ce se cuvine a fi capul statului, ales şi recunoscut de toate judeţele. Chiriarhia metropolitului şi ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 653 episeopilor demonstra confederaţia ecclesiei din ecclesii mai fnice, toate autocefale şi doamne, pentru că cbiriarh va să zică rhi-domn, sau domnul domnilor sufleteşti. Tronul, unde rezidă suveranitatea naţiunii, a ecclesiei sau a soţietăţii întrege, este încă al naţiunii: nu s-a înstrăinat încă, n-a devenit proprietatea nici unei dinastie sau familie. Ţeara se zice încă tot Ţeara Românească, adică a romanilor: n-a devenit încă apanagiul sau moşie de moştenire a nici unei familie, ca s-o poată apoi închina ţarului, sau Kaizerului, vreun Han-tătar, cum fu închinată Crimeea, Ungaria şi Polonia. Domnul este încă electiv; suveranitatea nu e avere a lui, ci a naţiunii ce îl revestă cu dânsa. Capii bisericii, revestiţi cu chiriarhia clerului, n-au făcut încă pact cu nici un cezar, în bisericele noastre nu s-a pomenit nici un sultan, nici un ţar, nici un kaizer. De se pomeneşte domnul, se pomeneşte naţia, fiind ales de dânsa. Canoanele ecclesiei sunt încă în vigoare: prelaţii noştri se zic încă tot chiriarhi, mitropolitul este încă tot prezident din drept al corpului legislativ şi, de li s-au uzurpat drepturile în zilele noastre, protestăm în numele canoanelor. Din uzurparea drepturilor chiriarhilor s-a încurcat şi s-a compromis chestia monastirilor, scrintindu-se din tărâmul ei religios pe tărâm diplomatic. Monastirile şi satele încă n-au pierdut dreptul de a-şi alege capii respcctivi. Poate să fie hidos acest schelet, ca toate scheletele, este însă schelet de cristianism adevărat şi primitiv, iar nu de papism. Daca veni peste noi o convenţie, aceasta nu e constituţie definitivă şi naţională, ci o învoire provizorie, un punt dc plecare pe calea autonomiei recunoscute de însuşi această convenţie. De n-ar fi convenţia un punt de plecare pe calea autonomiei de a ne da noi înşine constituţia, atunci convenţia ar fi în contradicţie cu sine şi, ca să o respectăm, a cătat a se respecta mai întâi singură: daca ne recunoaşte autonomia, n-ar fi putut să ne viole însuşi această autonomie, impuindu-se pe 654 ION HEI,IADE RĂDUI.ESCU sine ca o lege definitivă şi perpetuă. Putem dară, plecând de la convenţie, să o prefacem, în virtutea autonomiei, articol cu articol, după datinele naţiunii şi după adevăratele necesităţi ce le prezentă împregiurările şi secuiul. Cât pentru domn, fie unul, fie doi, în ambele domniate, în persoana lui se adună drepturile întrege ab antiquo ale ambelor domniate, iar nu sfâşierea lor, sacrificarea lor, batjo cura lor. Şi, fiindcă în secuiul XIX nu mai sunt împregiurările din mediul ev, de a sta călare cu lancea şi sabia în pumn, domnul nu-şi mai poate aroga nimic de dictatorial. Naţia revine în starea sa normală, compusă din ecclesii sau democraţii creştine confederate, după cum este Elveţia şi Statele Unite din America. Unirea este starea noastră normală, iar nu unitatea (vezi articolul Unire şi unitate). Meritul românilor este că au devanţat pe elveţi şi pe englezii din America cu atâţia secuii, constituindu-se încă din al doilea secul în ecclesii sau democraţii federative, după spiritul adevăratului cristiamsm. Europa, în instituţiunile ce se ating de libertate, egalitate şi fraternitate, în cele ce se ating de înfrăţirea şi solidaritatea popolilor, n-a ajuns încă pe primii noştri străbuni. A fi dar conservatori anticelor noastre instituţiuni şi curăţitori ai lor de tot ce s-a intrudus de eterogen şi parazit; a fi împlinitorii legii după progresele adevărate ale secuiului, iar nu destructori, aceasta va să zică adevărat progres şi cu această profesie de credinţă toată Europa ne poate suferi şi ne întinde mâna spre a ne conserva, după cum sufere şi conservă şi pe Elveţia. Englitera, ce este una din puterile garante şi care poale mult, nimic nu respectă până la veneraţie ca pe popolii şi guvernele ce îşi conservă şi îşi ameliora vechile instituţiuni, fie monarhice, fie democratice. Inovaţiunile n-aduc decâi dificultăţi şi neînvoiri între vecinii de dinafară, şi obstacole şi pieiri în întru. echilibru Intre antiteze 655 III [ Toţi se mişcă în numele patriotismului, cei mai mulţi de Şună-credinţă, şi unii cu precugetare de a amăgi popolul sub masca acestui simtiment. Patriotismul însă este 1111 amor ca şi Imorui filial; şi precum fiiul este dator a-şi ama şi respecta piama şi înşişi cu defectele ei, asemenea şi un adevărat patriot Este dator a-şi ama şi respecta patria şi însuşi cu defectele ei. I; Patria însă este un objet moral, şi cu patrie înţelegem 'pstituţiunile ţârei, drepturile ci publice, datinele ei, religia ei, 'mba ei, bărbaţii ei eminenţi şi devotaţi, istoria ei. N-are omul ‘ atrie daca n-are drepturi în ţeara unde s-a născut, daca acea Learâ n-are instituţiuni sau daca el n-are suvcniri pietoase în acea ţeara. afecţiuni şi admiraţiuni pentru trecutul ei, pentru bărbaţii ei. Unde dar este patriotismul acelora ce limba patriei n-au Vrut s-o studie, ce istoria patriei nu vor s-o cunoască, căror dati-fflele ei îi sunt urâte, cari instituţiunile ei au pregetat a le studia j se duc spre a se îndoctrina în drepturi păgâne şi cari totdauna, Spre a se distinge adică, s-au făcut montiţele şi instrumentele eând ale fanarioţilor, când ale muscalilor, când ale nemţilor, tari se leapădă de religia părinţilor lor şi se unesc cu papismul, iţi cari acum nimic nu le miroase bine de nu va fi franţozesc? Mi-au fost şi îmi sunt scumpe şi sacre ale patriei, şi de aceea am studiat fără ajutorul nimului limba ei, istoria ei; de aceea religia ei mi-a fost sacră şi sântă, de aceea instituţiunile ei au făcut deliciurile vieţei mele. Eu nimic, cum am mai zis, n-am inventat, nimic n-am imitat de la străini, nici o inovaţie 11-am voit să întruduc; toate câte am spus, le-am aflat pentru că au existat de sine. Meritul meu — de va fi un merit - este, iar cum #m mai zis, că am deschis ochii, m-am uitat, am văzut, m-ara încântat şi am căzut în genuchi. Mi-aş fi adorat instituţiunile patriei şi însuşi de ar fi avut defecte, şi cu atâta mai vârtos sunt 656 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU adoratorul lor când mă conving că toate au fost divine înti-însele, pentru că au fost instituţiunile ecclesiei primitivi'. De am sacrificat până la 1848 şi timp şi repaos, de am sacrificat la 1848, şi de atunci până astăzi, şi avere adunată ui sudori, şi libertate în unsprezece ani, şi viitorul copiilor, de suni de la 1859 pus la index şi în atâtea focuri converginţi, eMr numai şi numai pentru că mi-au fost scumpe aceste institutului şi m-am determinat a mai sacrifica până voi trăi tot, numai i.i să pot face a le vedea Europa întreagă şi mai vârtos compatriot ii mei, aşa de pure şi de divine, după cum le-am văzut eu şi a se convinge că numai calea lor ne poate mântui. N-am imitat nimic la 1848, ci am făcut să domine numai spiritul vechilor noastre institutiuni în cele 22 de articole ale constimţiunii adevărat naţionali. Adoraţia acestor instituţiuni m-a făcut a nu fi moderat sau încropit, nu - cum se zice - de juste milieu, ci totdauna cu cea mai mare ardoare şi curagiu a mă pune între atâtea focuri convergenţi: între al tiraniei şi al anarhiei; între al bigoteriei şi al ateiei; între al pedantismului şi al innoranţei. Şi astăzi mă azvârl cu aceeaşi ardoare între alte patru focuri convergenţi: între al tiraniei şi oligarhiei, de o parte, şi între al anarhiei şi ohlocraţiei de alta. Soarta mea va fi soarta ce va avea şi votul universal, dimpreună cu vechile noastre instituţiuni: or ucis de câte patru focuri, or triumfător cu naţia întreagă, cu instituţiunile ei şi iu adevăratul vot universal. IV „Ce atâta fanatism“, îmi zise într-o zi un cunoscut, „pen tru aceste instituţiuni învechite şi uitate? Cu ce ne-am folosii de la dânsele? Nu vezi că Europa, ce nu s-a organizat dup,l instituţiunile sau utopiele ecclesiei primitive, unde a ajuns? Mai lasă-le; cată să mergem şi noi înainte, cu secuiul!“ ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 657 „Până să-ţi răspund“, îi zisei, „despre foloasele ce ne-an adus ‘nstituţiunile părinţilor noştri, ce întreb mai întâi să-mi spui iJomnia-ta: cu ce s-au folosit Imperiul roman de la apus şi •imperiul bizantin că nu s-au organizat amândouă după Institut iu ni le sau spiritul ecclesiei primitive, după ce sc creştinară, ci, rămâind în legile păgânătăţii, au pervertit ecclesia? Căzură unul în mâinile barbarilor şi altul în mâinile turcilor, pentru că, în loc de a uni individ cu individ, şi cetate cu cetate, şi popol cu popol, şi naţie cu naţie, după spiritul federativ al ecclesiei, în loc de a se curaţi şi reforma după castitatea şi moravurile pure ale primilor creştini, se întinară şi mai mult ;în spurcările şi vanităţile şi neomeniile păgânismului, pervertind îşi pe creştini. Cu ce s-a folosit regatul româno-bulgar că imită Bizanţiul şi nu se constitui după spiritul şi speranţele ecclesiei primitive? Cu ce s-a folosit regatul ungro-valahilor că imită statele apusului, catolice şi feodale, şi se făcu organ papilor spre a extermina ortodoxia românilor noştri? (vezi răzbelele Ungariei în ‘ contra românilor, de la Radu Negru până la Vlad V). Cu ce , s-a folosit regatul Poloniei în catolicismul şi feodalismul său şi cu răzbelele ce dete românilor, tot insuflat de anticristi-anismul papal? Cu ce s-a folosit Germania întreagă până stete 5 supusă orbeşte papismului? Protestaţia singură o puse pe calea libertăţilor si a progresului şi când protestară bărbaţii ei cei mari, cari după rug, cari victorioşi, protestară în numele legii noastre, a ecclesiei primitive. Cu ce s-a folosit Englitera până : se guvernă după doctrinele absolutismului catolic? Cu ce s-a folosit Franţa în instituţiunile ei catolice şi feodale? Progresul şi foloasele Franţei încep de la revoluţia cea mare, care nu tu decât o protestaţie furioasă în contra catolicismului, în contra drepturilor de naştere anticristiane, şi toate le distruse în numele libertăţii, egalităţii şi fraternităţii ecclesiei primitive, toate le distruse ca să ajungă la legile noastre unde n-a ajuns încă. 658 ION HEI.IADE RĂDUI.ESCU N-a ajuns încă Franţa la instituţiunilc părinţilor iioniii pentru că odată cu revoluţia cea mare începu şi reacţia: pro clamând republica, imită republica păgână, cu datinelc şi nomenclatura ei, stabili în teroare republica unitară, în loc tIc.* republica federativă, înapoind cu şaptesprezece secoli înapoi: calea republice) păgâne căta s-o ducă la imperiu. Cu ce s a folosit Italia până ce stete supusă orbeşte papismului? Despi c Spania şi Portugalia nu-ţi mai vorbesc: le ştiţi cât de catolin sunt şi de aceca stau locului, staţionare. De a înaintat F,uro|>a, a împins-o timpul, iar nu instiruţiunile ei vechi şi aiiticristiaiu1 ce mi le lauzi. Şi când a împins-o timpul, şi şi-a deschis ochii, Valdeşii, Albigenii, Abelarzii, Ioanii Huşi, Lutherii ere. au făcut-o să vază frumosul şi divinul instituţiilor ecclesiri primitive, ce dumneata le numeşti utopii; şi acolo, spre acele instituţiuni a plecat Europa, de la Luther încoa, şi 1111 se va aresta decât după ce va ajunge acolo. Acolo va mai răsufla din calea sa penibilă spre a-şi lua drumul înainte, pe o calc mai puţin spinoasă. De a înaintat iar Europa este că acolo, după împregiurâri, aglomeraţiunile de popoli omogeni s-au făcut mai mari; şi, materialmente vorbind, timp mult şi braţe multe opera cu mult mai mult decât timp puţin şi braţe puţine. Impregiurările noastre au fost cu totul altele: ne-a mi depărtat de popolii de familie sau stirpe romană; am rămas izolaţi şi puţini, încongiuraţi de vecini tari. Nu se vede în istoria noastră de patru secuii încoa să fi avut treizeci de ani de repaus; şi timp puţin şi braţe puţine nu pot, fireşte, produce cât timpul mult şi braţele multe. Rămâind dar puţini şi încongiuraţi de vecini tari, cari putea în adevăr să ne striveascî sau să ne înghită, acum îmi vine rândul a-ţi răspunde în ce ne-au folosit iustini ţiunile părinţilor noştri, sau ale ecclesiei primitive. Ne-au folosit că, legându-ne de la început — iar o mai repet - 0111 cu om şi comunitate cu comunitate, şi judeţ cu judeţ, sau ecclesie cu ecclesie în confederaţie sau unire strânsa, ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 659 ne-au conservat, de la Aurelian până la Radu Negru, de n-am devenit pradă barbarilor, mult mai numeroşi decât noi, ci am creştinat pe barbari (pe goţi, pe bulgari, pe unguri: vezi istoria românilor). Ne-au folosit că, de la formarea domniatelor, n-am căzut în mâinile turcilor, ca Bizanţiul, că n-am devenit paşa-lâcuri ca regatul româno-bulgar, ca Epirul, Serbia şi Bosna. Ne-au folosii în contra răzbelelor ce ne da turcii, pe de o parte, şi papisnnil de alta, prin unguri şi poloni: cum am rezistat în contra unora, am scăpat şi de veleităţile altora. Ne-au folosit că ne-au ferit de «sânte Barthelemy», ca în franţa, de inchizi-ţiuni ca în Spania şi Italia. Cauza că existăm până astăzi nu este că am fost tari şi numeroşi, şi că vecinii noştri au fost puţini şi debili, ci pentru că instituţiunile ne-au întărit cu unirea şi ne-au ferit de unitate. Astfel, când malacii tari şi dese atacând un individ, el tot rezistă şi sc conservă, se miră cineva de constituţia corpului lui; şi tot astfel, după atâtea invaziuni şi atacuri de barbari, după atâtea calamităţi publice de şaptesprezece secuii, după atâtea intrige tortuoase de dinafară, când vede cineva că România centrală tot a putut rezista şi a se conserva încă, cată a se mira de constituţia corpului ei soţial. Instituţiunile părinţilor noştri, domnule, ne-au mântuit şi ne-au conservat, până le-am conservat şi noi pure. Spiritul de solidaritate între individe şi de confederaţie între cetăţi şi judeţe l-a paralizat, l-a desfiinţat Mihai Bătăiosul, emule fatal al Dăneştilor şi Corvinilor. Domnia apoi electivă ne-a mântuit de a ne incorpora ca state mice, nici cu Turcia, nici cu Ungaria şi apoi cu Austria, nici cu Polonia şi apoi cu Rusia. De am fi avut domnie ereditară, în contra spiritului ecclesiei, de mult s-ar fî dus de ţărele noastre, căci cu acelaşi domn pe viaţă şi cu aceeaşi familie domnitoare s-ar fi încuibat, ca în toate statele mice, şi s-ar fi înrădăcinat aceeaşi politică de dinafară. O domnie ereditară s-ar fi încuscrit şi s-ar fi aglomerat ca statele mici dimpregiurul 660 ION HEI .IADE RÂDU1.ESCU Austriei. Neereditatea la tron şi religia pură creştină a Răsări tului ne-au ferit a nu ne încorpora nici cu Turcia, nici cu statele apusului. Când Turcia se credea, de la Mircea încoa, că are în ţărclc noastre de domn un om devotat politicci sale şi se simţea deja în preziua de a face din domniate paşalâcuri, spiritul institu ţiunilor noastre ce trecuse în învăţăturile şi datinele românilor făcea să se aleagă alt domn care, schimbând politica predecesorului său, mântuia ţara de veleităţile Turciei. Când apoi acest succesor continua îndelung o politică ungurească sau poloneza, schimbându-se domnul se primenea politica; nici o politica n-ajungea să prinză rădăcină şi să se împuţă, bunioară. Românul, ca tot omul, este curat când se primeneşte, şi prime-nindu-ne de domni şi de familia domnitoare, ne-am conservai curaţi. De la un timp încoa ţine cam de mult în ţările noastre o politică exclusiv rusească. De la 1848 încoa, şi mai vârtos de la 1859 se vede în toate guvernele succesive că ce voieşte Rusia, aceea se face în ţărele noastre şi numele neutralitate a ajuns nu o literă moartă, ci o mască. Cată să ne primenim, daca vrei să-nai ntăm cu secuiul, domnule“, terminai cu acel convorbitor, „cată să ne primenim căci altfel nc împuţim de tot şi înapoiem în timpii Crimeei independente pentru câtva, ca s-o închine apoi Tatar-Han Rusiei. Şi nu putem veni în starea normala după datinele şi deprinderile românilor de şaptesprezece secoli, nu vom putea nainta cu secuiul dccât daca vom legiui din nou şi definitiv alegerea domnului din cinci în cinci ani“ (vezi justificaţia constituţiunii de la 1848, tipărită la Paris, şi articolul Unirea şi unitatea). V La această idee de a schimba domnul din cinci în cinci ani, interlocutorul meu sări în sus şi strigă: „Ce vrei, domnule? ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 661 Republică? Şi schimbare de domni Ia fiecare cinci ani? Să ne ferească Dumnezeu!“ Pregetai de a-1 converti pentru că misia mea, ca şi a primilor creştini, nu este de a converti oamenii la republică. Eu fac istorie: arăt instituţiunile noastre, de la Aurelian până astăzi. Eu nu introduc doctrine nouă intr-un guvern monarhic şi ereditar: acolo fie ca Ia ei, şi Ia noi fie ca la noi. De la Radu Negru până astăzi n-am avut ereditare nici domnia, nici rangurile ierarhiei. De n-a fost bine în aceşti şease secuii, cauza nu a fost instituţiunile ţârei, acelea ne-au conservat, cum am zis, cauza a fost evenimentele, vecinătăţile şi durata domnilor mai mult de cinci ani la domnie, evenimente ce au fost ca nişte malatii. în seculii de la Aurelian până la Radu Negru, în timpii când nu exista dictatură domnială, armonia cristiană ne-a ferit de toaie relele. Se poate vedea şi din micul manuscript ce ni s-a conservat de la Huru, cancelierul Iui Dragoş1, cât de bine şi de tari s-au ţinut românii în interval de zece secoli aproape. în acest interval, toate dregătoriele se alegea prin vot universal la fiecare cinci ani. Scopul meu de astă dată nu este de a îndoctrina oamenii, ci de a nara şi a arăta cu degetul fapte. Apoi daca astăzi corpul soţial se zbucină şi muge, daca naţia geme de durerile şi plagele sale, ce i-au venit mai mult de dinafară, la aspectul acestui mare amalat în agonie cutez a zice atâtor medici, ciarlatani politici ce s-au adunat împregiurul lui şi vor, ca şi medicii lui Molière, mai bine să moară amalatul ţinând regula sistemei lor, decât să se scoale, călcând regala. „Domnilor, Ie zic şi eu, până să-i aplicaţi remediul, luaţi în consideraţie şi viaţa şi datinele şi deprinderile lui de şaptesprezece secoli; nu-1 scoateţi răpede din elementul lui vital, daţi-i medicamente după constituţia şi natura lui.“ Interlocutorul meu era, cum se vede, din cei ce, la divanul ad-hoc, au cerut 1 A cărui publicare, pc lângă alte multe, suntem datori dlui G. Asachi. 662 ION HE1JADE RÂDU1.ESCU principe străin, sau din cci ce se mulţumesc astăzi cu un principe... nu Zamfir, ci ereditar şi adică pământean. Se mulţumesc dumnealor aşa; de ce însă puterile garante nu le-au dar nici una, nici alra? Se poare crede oare că principele străin era să fie vreo fericire mare pentru români şi puterile garante, de mare invidie sau răutate, nu le-a iertat să se bucure de această fericire? Sau că principele străin, prevăzându-se ca ar fi o mare calamitate, puterile, din marca lor mizericordie, i-au ferit de răul în care românii, cu ochii închişi, alergau a se dărâpa? Nici una, nici alta ci, după cum am auzit-o de la un mare om de stat şi mult: voitor de bine românilor, cauza a fost şi este că Europa întreagă, după cum n-ar ajuta, nici suferi astăzi ca Belgia sau un alt stat monarhic să devie republică, tot asemenea n-ar ajuta, nici suferi ca Elveţia să se transforme în regat sau ohlocraţie. Şi una, şi alta ar fi o inovaţie şi guvernelor conservative nu le plac inovaţiunile. Demagogii şi intriganţii de la divanul ad-hoc au cerut inovaţiuni, iar nu amelioraţiuni în speţia lor de guvernământ, nici asicurarea drepturilor ab antiquo 1111 se cuprindea în acele păcătoase de patru punturi, în loc de a cere santificarea sau respectarea tratatelor noastre, în care se coprinde: I. Integritatea teritoriului ce n-a avut drept Turcia a-1 înstrăina, ca Bucovina şi Basarabia; II. Dreptul de a încheia tractate şi de a declara răzbel; III. Dreptul de a bate moneră; IV. Dreptul de a-şi alege domnii din pământeni; V. Dreptul autonomiei de a-şi da românii singuri legi (iar nu datoria de a accepe convenţiuni impuse). Demagogii şi intriganţii din contra, făcură masele a abdica la cele de sus patru mari drepturi, a se legitima prin pact european uzurparea Basarabiei ş'i a Bucovinei şi a cere numai autonomia, cu o inovaţie de principe străin! Nu plac cabinetelor Europei inovaţiunile, căci interesele puterilor nefiind tot ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 663 celea, prin inovaţiuni se ardică ncînvoiri şi dificultăţi. Voiţi ndreptări, românilor? Nu vă schimbaţi numele, nici modul guvernului, ci schimbaţi-vă, amelioraţi-vă voi înşivă, deschi-SBeţi-vă ochii când vă alegeţi domni. în Elveţia şi Statele Unite 5$e schimbă domnii sau prezidenţii la fiecare cinci ani, şi însuşi pentru aceasta este armonie şi bine. Durata domnilor pe mai mulţi ani aduce lumea la disperaţie: pe ambiţioşi la intrige mari şi pe nemulţumiţi la complotc (vezi explicaţia constituţiunii de la 1848). VI Am zis că misia mea, ca şi a primilor creştini, nu este de a îndoctrina pe nimini, nici de a-1 converti spre republică. Republica şi democraţia îmi recheamă pe ale Spartei, Atenei, Romei, Veneţiei etc. N-am nici o tendinţă către păgânism şi de aceea nu-mi place nici despotismul unuia, nici al mai multora. Am trăit însă şi trăim în ecclcsii confederate în două domniate: domnia are tron, a avut coroană şi sceptru. Republica n-are aceste semne, şi domnia cu tronul şi coroana au fost şi sunt ale naţiunii, iar nu ale unei familie. Sunt gelos de suveranitatea naţiunii. Aceasta e legea şi relegea părinţilor noştri şi a mea. Cui îi place ase lepăda de legea părinţilor săi nu-i voi zice cu renegat, ci posteritatea va decide. Ca istoric, am arătat că numai instituţiunile ecclesiei primitive ne-au conservat prin atâţia secoli şi prin atâtea nevoi, de am existat până astăzi ca popoli autonomi şi că totdauna inovaţiunile şi momiţăriile de la străini ne-au făcut a pierde multe. Cată însă a zice ceva şi despre împregiurările ce au contribuit în timpii cei mai grei, de decadinră, casă nu pierdem de toc acele instiraţiuni şi cel puţin să le cunoaştem forma după restul sau scheletul ce ne-a mai rămas. Până la Mihai Bătăiosul, acele instituţiuni ne-au conservat, pentru că partea cea mai mare din români au ştiut a le conserva 664 ION HEI -IADE RÂDUEESCU şi apăra în contra ciocoismului catolico-feodal, intruclus de Dăneşti şi de Corvini. Mihai le dete o lovitură fatală care, făcând a pierde patria pe apărătorii ei naturali, prefăcuţi în servi, domnii ce mai urmară rămaseră a se apăra pe sine prin mcrce narii străini, prin le ferii. Puţini dc aci înainte rămaseră a se mai bate pentru lege şi moşie. Legea era sfâşiată de sabia lui Mihai şi sătenilor, descendenţi ai colonilor militari cu burgălabii si castelanii lor, li se legiuise servitutea drept moşie. De aci până la Constantin Brâncoveanul, Turcia putu face orice voia cu ţârele noastre, până ne impuse beii fanarioţi din ortalcle ianiciarilor. Nu se cuvine însă a uita că islamismul este o inspiraţie sau operă a unui călugăr creştin din secta nestorienilor, căruia Mahomet îi fu discepol, şi că islamismul, ca o continuaţie a cristianismului primitiv altoit, ca să zic aşa, în popolii arabi, veni ca o protestaţie cu mâna armată în contra dreptului păgân şi a dreptului feodal, şi poate în contra ecclesiei oficiali ce devenise complice cezarului şi baronilor. Papa şi baronii cunoscută aceasta mai bine şi de aceea ardicară cruciate. Islamismul nu cunoştea servagiul sau iobăgia, nici drepturile de naştere. In timpii lui Matei Basarab se comise şi un codice în care se întruduse, pe lângă dreptul impus de Mihai, şi parte din aluatul dreptului roman sau păgân, deşi multe rămaseră din Pentateuc. Partea liberală (şi partea liberală pe atunci era boierii conservatori, reduşi în puţin număr, şi clerul întreg), partea liberală zic, se folosi din avenimentul beilor sau al beilicului (pentru că provedinţa a făcut, în marca sa bunătate, să ias.i binele şi din însuşi excesul răului). Partea liberală îşi alic spiritul cel bun al islamismului încât, pentru ceea ce se atingea de abolirea iobăgiei şi a drepturilor de naştere, îşi ziseră: daca turcul şi fanariotul s-au pus a ne desfiinţa oştirea de mercenari, încai să ne folosim cu emanciparea românului căci, ca liber, devine el iar oştean odată. Şi metropolitul, episcopii, clerul întreg, cu ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 665 boierii ce mai rămăseseră, triumfară în contra ciocoilor susţinuţi până aci de influinţe şi dc smorfuri ungureşti şi poloneze. Prin adunarea generală de eternă memorie se dete din nou libertatea ţăranilor. Cuvintele ce se pun înainte în hrisobulul liberator sunt că „ecclesia nu iartă ca creştinii baptizaţi, unşi şi fraţi în Cristos, să fie sclavi“. Adunarea generală de arunci fulgeră cu anateme pe cine va mai cuteza să aserve din nou pe românul sătean (vezi acel hrisobul). 'Fot influinţa ecclesiei făcu, în zilele noastre, a se aboli servitutea în Rusia. La apus, toate progresele s-au făcut în contra legii, revoltându-se popolii în contra papismului. In ■ecclesia răsăritului, toate progresele şi liberările s-au operat în numele legii. „Jos cu legea!“ la apus, „sus cu legea!“ la noi, daca voim progres şi libertate. VII Preponderinţa turcilor prin fanarioţii ce ne-au despuiat de multe drepturi contribui, pe de altă parte, foarte spre a ne face a mântui multe din instituţiunile ecclesiei, între cari libertatea individuală este cea mai principală, e puntul de plecare către progres şi mântuire. Ne mai feri încă de lepra ce se mai putea întinde de la unguri şi poloni spre a se introduce drepturi de naştere, titluri ereditare de comţie, baronie şi uemeşie, precum se creaseră boierii de neamuri în contra spiritului ecclesiei. Momiţarii ce vor să treacă de modă îşi întoarseră ochii de la poloni şi unguri şi începură a imita mai mult ale turcilor. Prin această momi-ţărie, vechii liberali şi conservatori datinelor străbune se întăriră prin aliaţi noi spre a mai conserva viaţa patriarhală. Dezbinarea şi intrigcle ce le întindea ciocoii, de la Mihai până la Mavrocordat, amuţiră înaintea jugului celor străini; şi câţi mai rămăseseră boieri se unea întru a face opoziţie tiranilor. 666 ION HELIADE RĂDUI.ESCU Când, apoi, această imitaţie exclusivă de la turci, şi în cele bune, şi în cele rele, ne ameninţa cu a deveni raiele sau paşalâcuri, atunci rivalitatea Rusiei şi a Austriei, ce puseseră ochii pe ţărele noastre, ne scăpă de acest pericol, cu scop de a ne prepara altul în care căzu Bucovina şi Basarabia şi în care tot speră încă şi Rusia, şi Austria, să ne împingă şi pe noi. VIII Şi când, în fine, eram aproape de a ne încorpora cu Rusia, în preziua ajutorului ce aceasta se prepara a da Austriei la 1848 şi când Austria nu putea decât să tacă la orice ar fi făcut Roşia din noi, arunci, de acel mare pericol nu ne mântui decât iar spiritul ecclesiei primitive, căci din rărunchii ei ieşi vocea: „Dumnezeu e domn şi s-a arătat nouă, bine este cuvântat cel ce vine în numele Domnului!“ Din sânul ecclesiei ieşea vocea: „Respect la persoane, respect la proprietate!“, pentru că persoanele, individele, era sacre pentru dânsa. Din inima ei ieşea vocea: „Pace vouă, libertate vouă! Foloase generale fără paguba nimului!“, pentru că ea era marer comună la toţi. Singură, această mater comună urăşte tirania şi are frică de anarhie. Din tezaurul ininiei ei ieşea ruge ca a preotului Şapcă, care sanctifică stindardul regeneraţiunii la Islaz (vezi acea rugă in Memoriurile regeneraţiunii, tipărite Ia Paris, pagina 63). Şi toate cele 22 de articole ale constituţiunii, toate fură proclamate în numele vechelor noastre instituţiuni. Acest spirit al ecclesiei se puse peste ţeara întreagă ca spiritul lui Dumnezeu odinioară peste profeţi şi ţeara îi cunoscu vocea, căci era deprinsă de secoli cu dânsa. Şi ţeara se sculă în picioare ca un singur om şi clerul întreg luă partea cea mai activa. Metropoiitul, când susemnă constituţia şi jură credinţă ei, jurământul lui fu: „Jur, pentru că constituţia este după spiritul evanghelielor!“ Iată cauza acelei minuni de trei luni de entuziasm, de frăţie şi de ordine: era mater ecclcsia ce vorbea ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 667 fiilor ei şi fiii ci îi cunoştea şi îi pricepea vocea. De ce nu se mai operă şi acum asemenea minuni? Pentru că popolii sunt conduşi de doctrine străine, necunoscute lor, pentru că popolii sunt uimiţi, ameţiţi, confuziaţi, nimic nu pricep; şi ţeara toată e un Babei, o confuzie. Popolii români au trecut prin atârea prefaceri, au putut înceta de a mai fi coloni militari, au putut deveni servi, apoi clăcaşi, apoi chiriaşi sau proletari, n-au încetat însă de la Atire-lian până astăzi de a fi tot creştini. Acesta e firul roşu ca sângele lui Crist, care traversă fără întrerumpere prin şaptesprezece secoli. Presbiterii sau preoţii românilor 1111 ştiu altă carte, nici altă lege decât evangheliul şi Biblia. Ei sunt inteliginţa satelor şi de la 1848 încoa, toţi câţi frământă masele sunt nepricepuţi de această inteligenţă, l ot ce nu e din sorgintea Bibliei şi evanghelîului e nepriceput la români, e străin, e păgân, e latin şi, la nevoie, la o forţă majoră, mai curând s-ar face românul turc decât lâtin; s-au ţinut însă de a 1111 deveni nici una, nici alta, afară de uniaţii ce se uniră cu Roma papală, cu care 11-ani avut nimic d-amestic decât a ne apăra când arma mâna ungurilor şi polonilor şi de cânii, acum, ne trimite legiuni de propagând işti spre a pune mâna pe instrucţia publică. Acesta e românul; învăţaţi a-1 cunoaşte daca voiţi a vă asculta, daca voiţi a-1 conduce. Nu-i daţi legi şi reforme ce nu sunt de natura lui. IX Mulţi amici, spre a mă convinge, mi-au făcut objecţiuni ca cele următoare: „Nu dorim mai mult decât ca România să fi avut în adevăr aceste instituţiuni, căci 11-am mai trece de •novatori la reformele ce am dori a se introduce după spiritul seculului şi după necesităţile ce ni se prezentă. Vrem să ne con-Vlngem; şi, pe lângă cele în care ne ajută inducţia şi deducţia, arată-ne ceva probe, vreun codice cât de mic, vreo colecţie de 668 ION HEI-IADE RĂDUI.ESCU legiuiri şi instituţiuni scrise şi rămase ca un ducunient istorii, căci alt codice mai vechi decât al lui Matei Basarab n-aveni, .şi domnia-ta te sui până în timpii lui Aurclian şi Traian. l’ot esic obscur dc la Radu Negru înainte!“ Răspunzând acelor amici, crez că voi mulţumi pe toţi citi torii, cu toate că în multe mă cam repet, spre a face a se întipaii mai mult chestiunile principali. Am arătat, cred, de-ajuns c,l instituţiunilc ecclesiei primitive parte sunt adunate în corp dr lege, parte au trecut în uz prin tradiţie. Care sunt mai nepic ritoare şi mai nenfrânte din legi? Cele ce stau scrise, sau cele ce au trecut în uz şi au devenit, cum se zice, ca o a doilea nanii.):’ Am arătat iară că Pentateucul a fost şi este un codice de-ajuns pentru orice societate sau ecclesie ce, lepădând idolatria, a voii să treacă la creştinătate. Acest codice guverna, administra şi judeca popolul Israel, şi Crist singur a zis: „N-am venit să st rit, ci să împlinesc legea“, lată dar codicele scris, cu mult mai veci ti decât al lui Matei, şi daca de la Matei Basarab în sus nu mai există altul, decât nişte hrisoave ca al lui Miliai, este proba c,l nu s-a elaborat altul, ci până la Mihai cu Pentateucul s-an păscut românii (zicpăscut pentru că vojiog - ce s-a tradus prin „lege", păşune va să zică; vezi art. Lege şi fărădelege). Am spus încă că, oriunde s-a constituit o ecclesie, n-a puiul să se organize, să se guverne, să se administre, să se judice decâi după legea ce a împlinit-o Crist, adică după Vechiul Testa ment, pe lângă care se adaogă cel nou1. încetar-am noi de l.i Aureliau de a ii creştini de eeclesia Răsăritului? Ce lege dar sau codice s-ar mai fi cerut să aibă românii, trecând de la idolatrie la creştinătate, decât legea împlinită de Crist, adică Pentateucul, şi instituţiunile primelor societăţi sau ecclesie creştine? De nu se vede alt codice până la Matei Basarab se învederează c.\ numai românii au rămas până la Mihai Bătăiosul cu a iui 1 Vezi canonul 85 al Apostolilor. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 669 ntroduce în legile lor fărdelegi străine. Capul religiunii de aceea fost şi este până astăzi prezident al corpului legislativ. Mai vine în ajutorul meu manuscrisul tradus din latineşte "Je Huru, cancelierul lui Dragoş. Acesta învederează că ambele 'omniate, mai nainte de Radu Negru şi Dragoş, s-au guvernat 'n formă de republice federative. Mulţi din propagandiştii %apismului, bazându-se pe sofisme, declară acest manuscris de ‘apocrif. Ce fac însă burgălăbielor mari din Moldova şi burgâlă-Ibielor tutulor satelor noastre? Cetiţi acel manuscris publicat întâi în Iaşi şi apoi în Bucureşti, în Revista română. Acela arată Câ toţi foncţionarii locali şi generali se alegea la fiecare cinci ani, Jupă vot universal. Nu vede cineva în acea organizare decât nişte descindenţi ai Romei republicane deveniţi creştini. Pe lângă acestea, ca să închei, mai adaog: moravurile, deprinderile, uzanţele, datinele ce se văd la popoli nu sunt decât nişte legi foarte antice, ce au trecut în uz; şi când nu mai e necesitate de a fi adunate ca într-un codice, e de-ajuns a le Studia şi a le descrie numai cineva. Se conservă din legile cele mai antice ale romanilor, mai vechi poate şi decât Numa iPompiliu, unde se vede aplicându-se pedeapsa cu moartea la ¡Oricine cuteza a-şi tăia sau mânca boul or vaca. Pentru ce atâta cruzime la legiuitor ca să ceară a se omorî un om pentru uciderea unei vite? Oamenii era ca şi sălbatici şi-şi mânca vitele fără a şti să cugete mai nainte. Legiuitorii voia să-i facă, ca agricultori, a trăi şi a-şi asicura şi mai bine existinţa, prin conservarea sau laboarea şi productul vitei. Până dar a-i deprinde cu această viată şi a-i fiice a vedea singuri foloasele şi interesele din conservarea şi uzul vitelor, legea a cărat să fie foarte aspră şi să facă a pieri mulţi călcători. Astăzi, românul nu mai are nevoie de asemenea legi scrise, căci au rămas în uz, scrise în inima lui. Li ştie astăzi foloasele ce are de la vită şi săteanul o consideră ca şi un membru al familiei. I ,a întâmplare de a fi nevoit a tăia vreo vită, o plânge; şi are de păcat a mânca din carnea vitei cu care s-a 668 ION HEUADE RĂDU1.ESCU legiuiri şi instituţiuni scrise şi rămase ca un ducument istoi ii, căci alt codice mai vechi decât al lui Matei Basarab n-aveni, şi domnia-ta te sui până în timpii lui Aurelian şi Traian. Toi cmc obscur de la Radu Negru înainte!“ Răspunzând acelor amici, crez. că voi mulţumi pe foţi cili torii, cu toate că în multe mă cam repet, spre a face a se îinip.nl mai mult chestiunile principali. Am arătat, cred, de-ajuns ta instituţiunile ecclesiei primitive parte sunt adunate în corp dr lege, parte au trecut în uz prin tradiţie. Care sunt mai nepir ritoare şi mai nenfrânte din legi? Cele ce stau scrise, sau i fiice au trecut în uz şi au devenit, cum se zice, ca o a doilea natui.l;' Am arătat iară că Pentateucul a lost şi este un codice de-ajum pentru orice societate sau ecclesie ce, lepădând idolatria, a voii să treacă la creştinătate. Acest codice guverna, administra şi judeca popolul Israel, şi Crist singur a zis: „N-am venit să şuii, ci să împlinesc legea“. Iată dar codicele scris, cu mult mai vei hi decât al lui Matei, şi daca de la Matei Basarab în sus nu mai există altul, decât nişte hrisoave ca al lui Mihai, este proba i ,1 nu s-a elaborat altul, ci până la Mihai cu Pentateucul s an păscut românii (zicpăscut pentru că vojJ.O£ — ce s-a tradus prin păşune va să zică; vezi art. Lege şi fărădelege). Am spus încă că, oriunde s-a constituit o ecclesie, n-a pulul să se organize, să se guverne, să se admiuistre, să se judice div.il după legea ce a împlinit-o Crist, adică după Vechilii Testa ment, pe lângă care se adaogă cel nou1. încetat-am noi de la Aurelian de a fi creştini de ecclesia Răsăritului? Ce lege dar sau codice s-ar mai fi cerut să aibă românii, trecând de la idolai i ii1 la creştinătate, decât legea împlinită de Crist, adică Penrareui ni, şi instituţiunile primelor societăţi sau ecclesie creştine? De nu se vede alt codice până la Matei Basarab se învedereaza i.t numai românii au rămas până la Mihai Bătăiosul cu a nu 1 Vezi canonul 85 al Apostolilor. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 669 troduce în legile lor fărdelegi străine. Capul religiunii de aceea ifost şi este până astăzi prezident ai corpului legislativ. ‘ Mai vine în ajutorul meu manuscrisul tradus din latineşte e Huru, cancelierul lui Dragoş. Acesta învederează că ambele 'omniate, mai nainte de Radu Negru şi Dragoş, s-au guvernat 'l formă de republice federative. Mulţi din propagandiştii apismului, bazându-se pe sofisme, declară acest manuscris de pocrif. Ce fac însă burgălăbielor mari din Moldova şi burgălă-ielor tutulor satelor noastre? Cetiţi acel manuscris publicat ntâi în Iaşi şi apoi în Bucureşti, în Revista română. Acela arată â toţi foneţionarii locali şi generali se alegea la Fiecare cinci ani, 'upă vot universal. Nu vede cineva în acea organizare decât işte descindenţi ai Romei republicane deveniţi creştini. Pe iângă acestea, ca să închei, mai adaog: moravurile, deprinderile, uzanţele, datinele ce se văd la popoli nu sunt decât Silişte legi foarte antice, ce au trecut în uz; şi când nu mai e ¡necesitate de a fi adunate ca într-un codice, e de-ajuns a Ie Studia şi a le descrie numai cineva. Se conservă din legile cele mai antice ale romanilor, mai vechi poate şi decât Numa Pompiliu, unde se vede aplicându-se pedeapsa cu moartea la Oricine cuteza a-şi tăia sau mânca boul or vaca. Pentru ce atâta cruzime la legiuitor ca să ceară a se omori un om pentru uciderea unei vite? Oamenii era ca şi sălbatici şi-şi mânca vitele fâră a şti să cugete mai nainte. Legiuitorii voia să-i facă, ca agricultori, a trăi şi a-şi asicura şi mai bine existinţa, prin conservarea sau laboarca şi productul vitei. Până dar a-i deprinde cu aceasta viaţă şi a-i face a vedea singuri foloasele şi interesele din conservarea şi uzul vitelor, legea a cătat să fie foarte aspră şi să facă a pieri mulţi călcători. Astăzi, românul nu mai are nevoie de asemenea legi scrise, căci au rămas în uz, scrise în inima lui. El ştie astăzi foloasele ce are de la vită şi săteanul o consideră ca şi un ■membru al familiei. La întâmplare de a fi nevoit a tăia vreo vită, o plânge; şi are de păcat a mânca din carnea vitei cu care s-a 670 ION HEI .IADE RÂDUl.ESCU ajutat şi nutrit. Carnea o vinde la alţii. Legile stau scrise pân;l când se mai află călcători; îndată însă ce devin uzuri, cartea ,<*• poate şi pierde, mai vârtos pe timpii când nu exista tipografia. Putem să avem înaintea noastră legiuiri ca Regulamentul, Codicele lui Caragea, pravila lui Matei Basarab, pentru că suni legiuiri nouă şi n-au putut deveni uzuri; iar cele dr şaptesprezece secoli şi ale republicei romane, ce sunt şi mai vechi, acelea e de-ajuns când Ic vedem că au devenit uzuii, deprinderi, datine, sau al doilea natură. Când avem înainte un fier fasonat, acesta presupune lui, ciocan, nicovană, pile etc. şi un maestru; când avem înainte marmură fasonată în statuie sau sub altă formă, aceasta pix-supune daltă şi toate cele necesarie unui statuar. Pentru ce, când avem înainte nişte popoli fasonaţi cu uzurile, cu datinele, moravurile lor, să nu presupunem instrumentele ce i an fasonat, adică doctrinele, credinţele, legile şi legiuitorii? Şi când marmura e pemelică, când statua ne reprezintă o Diană in formele cele mai clasice, în proporţiunile cele mai juste, şi este aflată în teritoriul Aticei, atunci ştim să spunem că statua e de şcoala elenică, din cutare epocă, a lui Pericle de exemplu. Iar când avem un popol înainte, cu nici un titlu ereditar, cu uu metropolit de prezident al generalilor adunări, cu capul statului ales şi cu numire nici de imperator, nici de rege, nici de prezident, ci cu numele de domn (xuptoţ), când în acesi popol, sătenii îşi aleg pe burgălab şi monahii pe stariţ sau egumen, să nu ştim a spune că accst popol este fasonat astlel după şcoala lui Crist şi după instituţiunile ecclesiei? Metropolitul şi episcopii sunt chiriarhi sau arhidomni; voiţi a-i despuia de chiriarhie? Atunci călcaţi canoanele ecclesiei ie sunt şi lege scrisă, şi trecute în uz. Atunci sunteţi parabaţi. apostaţi, renegaţi. Capul statului se zice domn. Vreţi să-i luaţi prerogativele adevărate ab antiquo, sau să-i daţi şi mai multe, numindu-1 principe ereditar sau rege? Atunci sunteţi inovatori şi voiţi a desfiinţa legile şi uzanţele ab antiqiw. iar parabaţi, i.u ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 671 renegaţi. Eu unul însă nici voi provoca nişte asemenea inovaţiuni, nici mă voi pune în câmpul celor ce Ic provoacă şi le susţin. Foncţionarii statului, civili şi militari, s-au zis după limba-giul vechi boieri, ca gloria slavă şi alte asemenea; de s-a schimbat acum slava în glorie şi boierul în foncţionar, nu s-a făcut decât numai o traducţie; faptele însă există, căci ţara nu poate rămâne fără foncţionari civili şi militari. Ştiut-au românii vreodată sau ştiu până astăzi ce va să zică dinastia? Ştiut-au ei ce va să zică nobil sau princip, până învăţară franţozeşte? Boierii la dânşii era arhonţi, după limba greacă, adică „capi“ sau „principi“, iar nu domnul, şi boieria a fost o meserie, iar nu o nobilitate ereditară'. Avut-au vreodată românii alt cezar decât pe ei însuşi, adică naţia ce este fiie a ecciesiei? Făcut-a vreodată ecclesia română pact cu cezarul, ca să se lase a-i impune el, din drept, funcţionarii? Să nu mi se ceară dar corpuri de legi mai vechi decât ale ecciesiei ce există şi cari au trecut şi în uzuri şi datine între români. Din contra, noi avem dreptul a cere probe şi ducumente când se încearcă unii a introduce inovaţiuni. Pe ce se întemeiază dumnealor când ne vin cu nobleţi ereditare, cu principi străini sau cu principi ereditari pământeni? Când n-are cineva drepturi istorice, 1111 poate veni decât cu dreptul săbiei sau braţelor, şi când sabie şi braţe n-au, vor să alerge la sabie şi braţe străine, să vândă ţeara. X Suntem aproape de a termina această mică operă şi cată a-mi da cuvântul pentru ce am scris-o cum se vede. Mulţi din amici, văzând scrierea pe când se elabora, îmi ziseră; „Iar te pui 1 Boier e meserie de apărarea ţărei, / Iar nu nobilitate; căci nobil tot românul / A fost întoedauna... (Mihaidn, cântul II, vezi hahar, pag. 128) 672 ION HEI.IADE RĂDUI.ESCU între două focuri, vezi că naţia este împărţită în diverse parliie şi că móntentele sunt critice. Mai bine era să scrii în favoare;! unui singur partit, pentru că ai mai fi avut aliaţi“. Ceea ce am zis amicilor mei, zic şi publicului întreg: „( 'u un individ mai mult, nu e nici un folos pentru nici un panii; partitele pot foarte bine, sau foarte rău, exista şi fără mine. Scopul meu, sau mai bine ambiţia mea, n-a fost niciodată s;i plac în prezent. Puţin îmi pasă de ceea ce pot zice sau face oamenii astăzi despre mine. Ambiţia mea a fost totdauna s;\ nu-mi fie ruşine în viitor de câte zic şi fac astăzi. De aceea, câte am scris, totdauna s-au recunoscut după cinci şi zece ani ile adevărate, şi multe se vor recunoaşte când nu voi mai fi între români, iar daca momentele sunt critice, atunci sunt dator mie însumi şi naţiunii sâ observ malaticle şi ulcerele corpului soţia) ce l-au adus la crize şi să numesc tot răul pe numele lui, ca sa -1 cunoaştem cu toţii şi să i se poată afla remediul şi aplica, de vor voi celelalte partite. Am scris acest articol şi cele următoare nu cu scop de a ataca oameni sau partite, ci de a combate cu vigoare malaticle soţiali în folosul oamenilor. Şi daca arăt că menucii adevăratului vot universal sunt tirania, oligarhia şi sateliţii acestora, ce se pun în capul anarhiei şi ohlocvaţiei, nu lovesc oameni, ci aceste plage ce chinuic în adevăr popolii, ating însă numai pe cei ce se revesi cu dânseie ca cu o piele. Tirania şi oligarhia împieliţându-se în tirani, nu atinge decât pe tirani şi pe oligarhi, sunt ca tunica sau cămaşa Dejanirei, ce arde pe cei ce se revest cu dânsa. In această scriere, cum şi în altele, nu e nici o răutate în contra vreunui partit. Pentru mine, şi zişii albi, şi zişii roşii, şi moderaţii, şi votatorii din sesia trecută, şi abţinuţii, toţi sunt români şi la toţi le-am voit binele, daca doresc binele comun. Iar daca în adevăr am şi eu vreo răutate sau îmi este permis a avea, răutatea mea este numai asupra tiraniei şi a anarhiei; şi fiindcă aceste două extremităţi se ating, voi fi totdauna cu cei ECHILIBRU INTRE ANTI TEZE 673 adevăraţi adversari ai tiraniei unui singur, ce prin anarhie şi prin Jzvot se încearcă a-şi legitima crimele. XI Să venim în fine la speria aceasta de omuleţi ce ne-au dat ocazia de a face pe români să descingă votul universal din răzvotul infernal. Această speţie de creature intiobili şi vile, nefiind în stare de a crea sau inventa ceva, nici însuşi d-a imita Sau copia, nu cugecă decât la crime şi atentate şi se pun a parodia bărbaţii cei mari, a le profana numele şi faptele prin donchişonade, ce n-au nici meritul d-a fi ridicole. Sateliţi apoi maloneşti şi infami, vin a-şi oferi abominabilele serviţiuri şi La domni fără de lege devin spurcaţi carnefici, şi până a ajunge la a ucide drepturile şi libertăţile naţiunii, se pun ca nişte pristavi ai fărdelegii şi strigă: „Noi nu infectăm multitudinile, ci bucinăm spre a le deştepta din somn, ca să le facem a se mişca şi a cere votul universal (citiţi: răzvotul), a arăta lumii că ştiu şi românii a se mişca ca francezii. Vrem a face multitudinile să înţeleagă că Napoleon III a mântuit Franţa prinîr-o lovitură de stat şi prin votul universal“. Acest galimatias de limbagiu ne face a uu/ni nişte asemenea criminale încercări parodie şi profanaţie, pentru că diferinra ce există între vot şi răzvot, aceeaşi există şi între împregiurările Franţei şi cavalerii de industrie ce căzură ca păcatele peste ambele domniatc. Napoleon III, când adveni la prezidenţia republicei, află votul universal înfiinţat deja şi legitimat de oamenii revoluţiunii din februariu 1848. Napoleon III nu s-a înjosit a crede că l-ar fi putut realiza prin hârtii maculate şi păcătoase, împărţite prin zbirii poliţiei. Iar când, după o prezidenţie de cinci ani, veni timpul a întreba opinia şi dorinţa în genere a fiilor Franţei despre modul de guvern ce prefer ei, 674 ION HEI.IADE RĂDUI.ESCU Napoleon 111 şria că se adresă către francezi, cari toţi era competenţi a-şi da votul încât pentru aceasta. Era competenţi, zic, pentru că nu era france/., burghez sau ţăran şi însuşi proletar, care să nu fi fost fiiu vreunui veteran ce făcuse gloria Franţei, purtând armele d-alăturea şi suli comanda gloriosului martir de la Sânta Elena. Nu era iară ui< i o casă în capitală, în cetăţi, în burguri, în cătunele cele mai depărtate în care să nu se fi aflat chipul lui Napoleon cel marc, ca al unei divinităţi populare, în aur, în argint, în bronz, iu marmură, în porţelană, pe telă şi pe hârtie, spre satisfacţia atât a luxului celui mai grandios, cât şi a pietăţei celei mai modeste şi umile. Pe ce puneai ochii în ale casei, vedeai pe Napoleon I; pe mobile, pe candelabre, pe sigiliuri, pe călimări; pe masa tir scris îl vedeai ca un geniu al inspiraţitinii, asupra orelor veghea ca zeul timpului ce destină un moment oarccare şi îl aşteaptă în tăcere. Vasele de lux şi ale uzului de tot momentul parcă .11 fi pierdut din valoare de nu ar fi prezentat pe Napoleon 1, sau ceva din ale lui. Pipele însuşi, or de reprezenta capela sau clapea marelui căpitan, or de repezenta capul vreunui veteran, parcă ar fi fost un volcan ce fumega şi ameninţa de un cutremur ce zbucină tronuri. Nimic mai prozaic decât o tabacheră; şi era toate poetizate îndată ce purta chipul Iui, şi el, la strănutare, parcă ar fi strigat adoraţilor lui: „vivat Franţa!“ Tabelele saloanelor, murii capitalei şi burgurilor, monumentele cele mai admirabili, toate reprezenta pe omul mare şi rechema zilele de glorie ale Franţei. în case era ca zeul penai, asupra individelor ce îl purta la piept era ca un talisman sau ca un angel custode; de pe coloana Vendome veghea cu braţele încrucişare şi cu ochiul de achilă peste Franţa întreagă şi cerea de la fiii ei reparaţie celor de la Moscva şi de la Waterloo. Numele lui Napoleon era cunoscut 1111 numai de toţi francezii, până la copil, ci de universul întreg, până în fundul Asiei, Africei şi Americei: ECHII.1 BRU ÎNTRE ANTITEZE 675 Du bord du Tanaîs au sommet du Cedar; Sur le bronze et le marbre, et sur le sein des braves, Et jusque dans le coeur de ces troupeaux d’esclaves Qu’ilfoulait tremblans sous son cbar!. Acestea le ştia Franţa întreagă mai nai mc de 1848 şi daca o marc pane din francezi era şi sunt încă republicani, majoritatea însă, popului întreg era napoleonişti: toţi visa Ia imperiu pentru că visa la glorie. Organul revoluţionarilor mai nainte de 1848 era jurnalul numit La Colonne, ce da tutulor să înţeleagă coloana Vcndome: şi cei mai mulţi au luat parte la revoluţia de la 1848 ca prin republică să ajungă la imperiu. Republica, pentru majoritatea Franţei, n-a fost un scop, ci un mijloc, un drum de a ajunge la imperiu. Şi la 1852, Napoleon III la aceşti francezi s-a adresat, ce ei mai dinainte preparaseră şi înfiinţaseră votul universal. Toţi dar era competinţi de a vota despre imperiu pentru că ştia ce dorea şi ce decide, pentru că momentul de a li se realiza speranţele venise. Numele lui Napoleon atunci era o programă şi ceea ce făcea pe oamenii Europei de la 1815 să tremure la 1848 şi în urmă, aceea însuşi deştepta speranţele şi curagiul francezilor geloşi de glorie şi cari avea necesitate de un cap. Franţa, pe lângă acestea, la 1852 era saţie de consechinţele intrigelor şi exageraţiunilor, de încercările dizgraţiatc ale uto-pielor, şi nimeni n-ar fi dorit să mai revie la scenele sângeroase ale revoluţiunii celei mari. întrebarea, în asemenea circonstanţe, era facilă de a se pune înaintea votului universal al naţiunii, înfiinţat şi legitimat deja: „Ce voiţi, francezilor? Starea de paralizie, guvern de oameni necompetenţi, sau al lui Napoleon? Voiţi republica sau imperiul?“ Şi fiecare vota, pentru că ştia ce votează; ştia atunci şi ororile republicei de la ’93, şi piedicile, cum şi ameninţările 1 Lamartine, Meditaţhini, tomul II: Bonaparte. 676 ION Hl-I IA! )!• RÂDUI.ESCU republicai de la 1848, de o parte, şi gloria imperiului de ali.i. Pe lângă acestea, ce sunt foarte de ajuns, nu ştiu ce este în inima oamenilor că, precum le place frumosul şi sublimul, le pl.u asemenea şi numele ce au ceva de sonor şi profetic în sine, nume ce le au unii oameni fără ştirea lor, din naştere, iar nu uzurpate şi trase de urechi, bunioară. în numele NAPOLEON, fiecare francez şi străin simte, aude ceva de leon sau de leu... Hei acum, domnilor Sarsaili, ce după ce aţi profanat şi limbă, şi literatură, şi patriotism, şi familie, şi religie, şi toi ce are omul mai sacru, veniţi în fine a vă băga nasul şi în politica şi în reforme soţiali, spuneţi singuri cine este acel impertinent, mai vârtos dintre curci tu rile voastre de venetici, care să cuteze a profana prin cea mai sordidă din donchişonade epopeea glorioasă a Franţei napoleoniene, şi a spune că părinţii lui şi-au vărsat sângele pentru patrie? Ciocoii şi tâlharii n-au sânge de a şi-l vărsa: lor mâna justiţiei le varsă sângele. Faceţi singuri comparaţie între împregiurările şi oamenii Franţei şi între atentatele şi bandiţii voştri. Care vă este speţia de guvern ce aveţi a pune înaintea românilor spre a opta între trecutul lor şi viitorul vostru? Proiectul oare de dictatură ce se văzu prin jurnalele Fairopei şi cele pământene? Credeţi ca românii or să aprobe o crimă de lese-naţionalitate, de înaltă trădare? Nu mai profanaţi dar faptele mari ale istoriei cu bufonăriele voastre, nu mai batjocoriţi speranţele românilor insultând astfel plagelc şi suferinţele lor, căci nu le vine nicidecum a râde de donchişonadele voastre atât de sordide, când ţeara este îngcnuchiată şi când inteliginţa ei geme de acuzările Europei, făcând-o solidară de faptele voastre. Aţi văzut singuri în cele după urmă că lumea v-a aflai cugetul şi că aţi ajuns de râs prin declamaţiunile voastre groteşti, atât în România, cât şi în străinătate, şi începeţi acum a vă trage vorba, a vă dezavoca singuri projetele ce aţi avut sfrunteria a le publica, şi protestaţi acum singuri că n-aţi avut nici un cugei de lovitură de stat. Nu vă mai pierdeţi timpul a încredinţa ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 677 lumea despre una ca aceasta, căci vă asicurăm şi noi că lovitura te ari fost projectat, în loc să Fie de stat, era să vă fie de cap {un coup de tête et jamais un coup d’état). Vă lăsăm dar in partea şi rolul ce v-aţi ales şi vă urăm de anul nou: vouă să vă dea Dumnezeu minre, iar românilor unirea vieţei! UNIRE SI UNITATE Din gloria străbună De am căzut, ne-nalţă, De am uitat unirea Ce-i intărea-ntru toate, Acum ne jă uniţi.1 I Tragem din tabelul istoric al instituţiunilor României centrale, de şaptesprezece secoli, articolele următoare: Articolul 1. Libertatea individului şi inviolabilitatea domiciliului, spre a Forma comune şi suburbiuri libere. 1 Să nu se bucure propagandiştii papismului, căci n-am înţeles, nici înţelegem uniaţii cu Roma papală şi dezbinatoare, ci uniri în .sânta unire a fiecăruia român cu alrul. Mai adăogini spre ştiinţă iară că nu prea este în uz a lua autorii drept epigrafe în capul scrierilor versete sau pasage din însuşi scrierile lor proprie, aducându-se pe sine de mărturie. Aci sunt însă nişte cazuri cu totul excepţionali: Heliade R. din anul 1863 aduce de mărturie pe Heliade R. din anul 1822. Toţi câţi trăiesc ştiu că a dimineţii cântare, Cântarea dimineţii sau deşteptării românilor în revoluţia lui Tudor este scrisă pentru prunci în anul 1822, când s-a şi inrrudus metodul lancasterian. Patru generaţiuni de prunci au cântat neîncetat şi cântă această cântare şi au cerut şi cer de la Dumnezeu câte s-au înfiinţat deja. Câte zic astăzi nu sunt dictate de pasiuni, nici imitaţiuni de la străini, ci din capul locului, de 1a debutul meu, au fost o programă. 678 ION HEI,IADE RĂDUl.ESCU Art. 2. Libertatea colcctivă a comunei şi a suburbiului cu drepturile municipali de a-şi alege, ca şi până acum, castilanul sau burgăiabul, deputatul şi jurii sau juraţii. Art. 3. Reîntregirea săteanului în colon militar, aşezat pc dominiurile statului sau ale monastirilor. Reîntregirea cetăţeanului din urbe şi sate de moşneni şi de arendatori în gardii municipali. Art. 4. Suburbiele formă cetate liberă, comunele forma plase şi judeţe libere. Art. 5. Autonomia fiecăruia judeţ, cu tezaurul şi bugetul său particular, cu adunarea locală a deputaţilor săi, cu dreptul de a-şi alege diregătorii, judecătorii, magisterii săi, cu armata sa judeţiaiă. Art. 6. Confederaţia tuuilor judeţelor astfel cum cele cinci judeţe ale Olteniei să forme, ca din antichitate, Bănatul Severinului; doisprezece judeţe ale Ţărei Române să forme un domnîat, .şi judeţele Moldaviei alt domniat; şi aceste trei mari regiuni să forme o Românie, UNA Şl NEDESPĂRŢITĂ. Art. 7. Spre înflorirea tutulor cetăţilor şi capitalelor, Bănatul Severinului va avea adunarea generală a deputaţilor celor cinci judeţe în Craiova, tezaurul său central, bugetul său separat, banul său ales la fiecare cinci ani, diregătorii si judecătorii aleşi în adunarea sa generală la fiecare cinci ani; magisterii săi aleşi la fiecare an, armata sa, şcoalele sale. Art. 8. Domniatu! Ţărei Române va avea adunarea sa generală în Bucureşti, compusă de deputaţii judeţelor sale, tezaurul său cu diregătorii şi judecătorii săi superiori aleşi pc cinci ani, magisterii săi, armata sa, şcoalele sale. Art. 9. Domniatul Moldaviei va avea asemenea ca din and chitate adunarea generală a deputaţilor judeţelor sale în Ieşi, tezaurul şi bugetul său separat, diregătorii şi judicâtorii sai superiori, aleşi pe cinci ani, magisterii săi, armata sa, şcoalele sale. ECHILIBRU ÎNTRE AN TITEZE 679 Art. 10. Confederaţia sau UNIREA Bănatului Severinului cu ambele domniate, formând o Românie UNA şi NEDESPĂRŢITĂ, va avea un congres universal compus din câte trele adunările generali, un singur domn ca simbol al UNIUNII, tezaurul şi bugetul său central pentru spezele generali, oştirea sa UNITARĂ. Art. 11. Bănatul Severinului îşi va restabili curtea sa, coroana sa dc comite sau de ban, vearga sau toiagul său de argint cu toate însemnele; domniatele amândouă îşi vor conserva şi respecta ca un paladiu tronul, coroana, sceptrul aureu, purpura şi toate însemnele respective, curţile şi palatele respective. Art. 12. Domnul unitar se alege pe cinci ani în toate adunările judeţelor României întrege, şi numele celor aleşi în fiecare judeţ se trimit congresului spre a proclama pe cel ce are majoritatea*. Nu se cere altă calitate decât a fi român ortodox şi în etate de la treizeci şi cinci de ani în sus. Art. 13. Proclamându-se domnul, congresul procedc la alegerea a doi locotenenţi, unul pentru Bucureşti şi altul pentru Ieşi, la alegerea miniştrilor. Locotenenţii sunt dintre miniştri, 1 Crarie luminelor secolului sau experiinţei, alegerea se poate face în aceeaşi zi şi oră în adunările rutulor judeţelor. Fiecare membru scrie două nume, după dorinţa, convicţia sau alegerea sa. Aceste două persoane- una este dintre pământenii judeţului şi alta din altă parte a Uniunii române (spre exemplu, în Caracal se scrie Petre din Romanaţi şi Pa vel din Cralova, Bucureşti, Ieşi, Brăila, Buzău etc.). Două nume ce vor avea majoritatea alegerii judeţiale se sigila de secretăria adunării, de faţă cu alegătorii, şi pe dară se trimit la congres cu adresă specială, susetnnată de alegători. în congres se deschid adresele, se citesc numele şi se înseamnă. Cel care adună majoritatea judeţelor, acela se proclamă de domn ales după opinia şi dorinţa judeţelor federative. Astfel, intrigele şi tentaţiunile ce se întâmplă la asemenea alegeri dispar, căci un prerendenr nu poare fi în aceeaşi zi şi oră la toate judeţele. Opinia este în adevăr generală, pentru că, de poate influenţa judeţeanul de faţă, cel d-al doilea nu are decât numele lui, trecutul lui, faptele lui, consideraţia generala de care se bucură şi cari singure sunt de faţă la alegere. 680 ION HELIADE RĂDU1.ESCU prezida ministerul sau ţin locul domnului în Ieşi, în Bucureşti, în lipsa domnului. Art. 14. Domnul ales va revesti ambele porfire, se va întrona şi unge pe rând, în ambele capitale, şi va reprezenta suvera nitatea uniunii întrege. Art. 15. România, revenind în starea sa normală, se constituie după natura speciei sale de guvernământ nu în republică, ci în domnie adevărată, în monarhie naţională (airea, monarliiele au fost şi sunt monarhii dinastice, sau ale unei singure familie). Art. 16. Fiecare comună îşi va avea şcoala sa militară, fiecare judeţ şcoala sa începătoare şi militară, şi un colegiu unit cu o şcoală de arte şi de agricultură. Fiecare capitală va avea şcoa lele sale începătoare, gimnaziele sale, şcoala sa de arte şi agricul tură, iar Bucureştii şi leşii vor avea şi alte o universitare, o şcoala politehnică şi diverse academii de ştiinţe, belle litere şi ane. Art. 17. Oştirea întreagă a României, instrucţia publică, religia naţională, dnanele, administraţia, legile civili, comerciali' şi penali, vor fi de una şi aceeaşi sistemă unitară. Art. 18. Congresul universal se va ţine alternativamente, când în Bucureşti, când în Ieşi. Art. 19. Adunările generali reprezentând ţărele respective în sesiunile de peste an, pentru restul anului, în lipsa lor, aceste adunări vor fi reprezentate de un senat compus tic membri aleşi pe viaţă de însuşi aceste adunări. Fiecare senator ales va avea etatea de cel puţin de patruzeci de ani şi nu se va putea alege decât dintre foştii domni şi locotenenţi, din foştii preşidenli sau vice-preşidenţi ai adunărilor, din prezidenţii curţilor, din membrii curţilor de casaţie şi dintre celebrităţile de specialităţi ştiinţifice şi comerciali'. Banatul Severinului va da zeee 1 Acest corp ce reprezenta naţia în permanenţă şi prepară proiecte dr legi sc cuvine a avea în sine membri de toate specialităţile: bărbaţi de sun, oşteni, sapienţi şi erudiţi, doctori în medicină şi legi, comercianţi rn. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 681 Imembri, domniatul Ţârei Române douăzeci şi patru, al Mol-daviei treizeci: peste tot, şaizeci şi patru senatori ce vor împlini locul adunărilor peste an, vor ţine consiliul cu domnul, vor observa guvernul miniştrilor şi vor prepara proiecte de legi spre a se prezenta adunărilor şi congresului. Art. 20. Fiecare comună, fiind armată ca o colonie militară, * cum a fost din antichitate, îşi va da contingentul pentru servi-ţiul judeţului şi va forma, cu toate împreună, armata judeţială Ece va face parte din oştirea unitară a României. | Art. 21. Pe lângă colonii militari şi guarzii municipali, (¡România va avea o armată mobilă şi permanentă, în proporţie |rcu populaţia sa şi veniturile sale generali sau centrali. Se va | observa cum să nu se suie spezele pe de o parte, şi să nu se ardicc I pe de altă parte braţe multe de la cultura pământului şi ţ industrie. I Art. 22. Ducele suprem al oştirii întrege, atât al colonielor | militare, guardiilor municipali, cât şi al armatei mobile, este din drept domnul; ministrul de răzbel, sau generalul locotenent i ce îi ţine locul, este ales sau înălţat de congres dintre generalii armatelor, respectându-se ierarhia şi capaciratea. Arr. 23. Armata Severinului întreagă este comandată de un general de brigadă, a Ţărei Române de un general de divizie şi de doi generali de brigadă, a Moldaviei asemenea de un general de divizie şi de doi generali de brigadă, si cu toţii j| împreuna sunt sub comanda generalului de corp, care va fi şi ministru de răzbel. Art. 24. Precum sătenii se nasc coloni militari, asemenea toţi cetăţenii capitalelor, urbelor sau cetăţilor sunt din drept H şi din datorie înscrişi sau înrolaţi în gardele municipali. Art. 25. Singură gardia municipală dă şi gardia de onoare Jf’ a palatului sau a domnului, oriunde s-ar afla în România, şi niciodată armata mobilă sau de garnizoană. 682 ION HEI .IADE RĂDUl.ESCU Art. 26. Domnul, în tot cursul domniei, are palatul sau locuinţa când în Ieşi, când în Bucureşti, şi toate spezele curţii şi ale decorului sau repre/.entanţiunii de la patrie. Iar dupa o domnie terminată cu bine, în cinci ani, i se va da drept recom pensă ca listă civilă pe trecuţii cinci ani câte douăzeci inii galbeni, adică una sută mii galbeni peste tot, prezentaţi după descinderea sa de pe tron drept omagiu. Art. 27. Orice recompensă şi promoţie în gradele şi ierarhia serviţiului purcede numai de la naţie, prin reprezeii tanţii ei, când în adunările locali şi generali, când în congres, după natura lor. Domnul întăreşte numai pe candidatul alo sau pronuitar şi, spre abatere de orice abuz, niciodată nu i siva înfăţişa mai mult de un singur ales la aceeaşi foncţie. Art. 28. Domnul, ca ales de reprezentanţii naţiunii în toate judeţele, prezidă din drept senatul, după cum a prezidat pe cri c-ocbii vechi, şi mai târziu naltul divan. Metropoliţii prezidă din drept adunările generali din Ieşi şi Bucureşti, a Severinului este prezidată de episcopul respectiv. Congresul universal este prezidat de arhipăstorul. Art. 29. Adunările generali se adună în toţi anii, congresul universal se adună ordinar la fiecare cinci ani, la alegerea domnului, fără să fie convocat, ci fiecare adunare generală in ultima lună a anului al cincilea se adună din drept a se întruni în una din capitale. Se convoacă însă congresul extraordi llámente la întâmplare de a declara răzbel sau d-a încheia pace, de a vota la necesitate contribuţiuni extraordinare sau reforme fondamentali de principe, de va fi de urgenţă, şi alte asemenea. Art. 30. Domnul are tilu de „măria sa, domn al românilor1, ducă al Ţărei Române şi Moldaviei, comite sau ban al Severinului“ etc. Domnul reprezentând suveranitatea naţionala în tot cursul domniei, va avea numai numele său din baptesma: ' Iar mi ai României, căci România nu este proprietate a lui, sau ■■ familiei din care a ieşit. ECHÍ1.IBRU ÎNTRE ANTITEZEI ó 83 loan 1, Radul 11, Vlad al V-lca, şi niciodată numele de familie. Domneşte până în momentul când, după cinci ani, se aclamă în congres, după alegerea generală, succesorul său. Art. 31 • Domnul nu poate fi reales în două perioade, unul după altul. Se poate însă realege după încetare sau repaos de cinci ani. Cel care va persista prin conspiraţiuni a mai sta pe tron după împlinirea de cinci ani şi alegerea succesorului său, este proscris mai dinainte, de acum ca un afară de lege şi .culpabil de naltă trădare, de lese-naţionalitate. Art. 32. Domnul ce în cursul vieţei sale s-a putut alege alternativamente (domnind cinci ani şi încetând alţi cinci) de trei ori, în virtutea sapientei şi faptelor sale lăudabili, va avea supramunire după moarte de „cel Mare“, de „cel Bun“, şi pentru desanden ţii lui se va vota de congres o recompensă naţională, cum şi onorile pentru memoria lui. La a treia alegere se şi încoronează. Art. 33. Guvern provizoriu nu poate avea loc decât numai la întâmplare de moarte a domnului pe tron sau de destituire mai nainte de cinci ani pentru crimă de lese-naţionalitate. Atunci din drept îi ia locul până la noua alegere arbipâstorul. Acesta convoacă atunci adunările şi congresul, acestuia i se supun toate autorităţile. 11 Aceste trei/cei şi trei articole nu sunt nouă în România, toate sunt trase din instirutium’le românilor de şaptesprezece seeoli; unele se conservă până astăzi, altele s-au conservat până la 1859, şi câte se par nouă, pentru să sunt scrise după spiritul secuiului, au existat şi există în ecclesia sau soţietatea României. Aceste treizeci şi trei de articole, trase din propriele noastre instituţiuni, s-au conservat de moşii noştri prin atâtea nevoi, ca nişte seminţe proprie a germina şi a se dezvolta la căldura soarelui secuiului XIX şi al următorului său XX. 684 ION HEI,IADE RÂDUEESCU Din aceste treizeci şi trei de principe ne putem da, din dreptul autonomiei noastre recunoscut printr-un pact european, prin convenţia dintre puterile garante, ne putem da, zic, înşine o constituţie în adevăr naţională, demnă de luptele şi sacrificiele părinţilor noştri, şi proprie a forma din noi cetăţeni ca în statele ce au abandonat dreptul păgân şi feodal şi s-au pus pe tărâmul dreptului cristian. Aceste treizeci şi trei de articole sunt singurele legăminte naturali şi naţionali totdeodată ce ne pot strânge în adevărata UNIRIi, în unirea vieţei. Cu cât va lipsi unul sau mai multe dintr-însele, cu atâta mai mult tindem către ură, dezbinare şi disoluţie, şi când în numele unirii se încearcă sau voieşte cineva a rumpe sau desfiinţa aceste noduri sacre, atunci în locul unirii ce naşte tăria şi libertatea nu ne aduce decât unitatea, ce este mama despotismului sau monarhic, sau anarhic. Acum este timpul de a da definiţia ce este unirea şi ce este unitatea, cu toate că cititorii noştri credem că au şi început a-şi face o idee distinsă şi despre una, şi despre alta. Cînd zicem: „unu şi cu unu, şi cu unu...“, atunci ajungem la unire. Când zicem „unu, şi cu nula, şi cu nula..ajungem atunci la unitate. Prin urmare: unde este unire, toţi sunt ceva, şi unde este unitate, acolo unul este tot şi ceilalţi nula. Când zicem unire, înţelegem mai multe unităţi egali, o legătură de mai multe persoane sau objete, când egali, când simpatice. Unitatea, din contra, este unul, unde unirea este ca orice număr în nemărginit. Când zicem unire între două, trei, patru, cinci... milioane de români, înţelegem o legătură strânsă între atâţia români, iar nu un singur român, nici o adunătură de toate speţiele de străini. Unirea, ca şi numărul, presupune persoane şi objecte egali sau simpatice: două mere şi trei pere şi patru gutui nu fac nouă mere... ci nouă fructe. Patruzeci şi nouă de români, ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 685 şaizeci şi şase de ruşi, şase sute şaizeci şi şase de austriaci nu fac ¡781 de români..., ci 781 de oameni. | Când românii ar fi împărţiţi în liberi şi sclavi, în privilegiaţi Iţi dezmoşteniţi, în caste sacre sau zise legiuite, şi în parii sau \ciandala, unire n-ar putea exista între români, ci împerechere ( în fiecare castă, contrarie una alteia. Unire nu poate exista între : lupi şi oi, între carnefice şi victimă, între despot şi sclav... Unire : n-ar fi între români când unul ar fi tot şi ceilalţi cinci sau zece î milioane nimica; atunci ar fi unul şi cu nula, şi cu nula..adică ¡¡unitatea absolutismului. Unire nu e înrr-o asociaţie sau companie când numai unul dintre soţi este persoană şi ceilalţi fcoze, sau lucruri, când unul singur ar avea voie şi părere şi s decizie şi drepturi, şi ceilalţi nici voie, nici părere, nici decizie, : nici drepturi, decât numai datorii. Unitatea dar este unuişi nu număr, şi când unul dintre toţi îşi arogă dreptul de a fi totul, în persoana lui nu este principiul unirii şi al tăriei, ci al despotismului, al urei şi al desoluţiunii. Şi fiindcă despotismul a existat şi există încă acolo unde oamenii sunt sclavi şi vili, şi voiesc a fi, cată să ţinem compt despre despotism; este însă rezultatul unităţii şi nu al unirii. Acolo pacea şi răzbelul se fac când voieşte şi cum voieşte unul, iar 1111 când şi cum voieşte naţia. Recunoaştem unitatea ca fapt; nu o putem însă confunda cu unirea, şi când este vorba de principul unirii, nu-1 putem personifica într-un despot, într-un dezbinator machiavelic, nici intr-un Heliogabal, şi cu atâta mai puţin într-un fanean de cafeuri. Aceasta ar fi ca şi când grecii ar personifica principul virtuţii în Melit şi Anit, şi nu în Socrate, ca şi când principul cristianismului s-ar personifica într-un Ana şi Caiafa sau într-un papă Borgia, iar nu în Crist; ca şi când principul virginităţii s-ar personifica într-o Marion de Lorme, ca şi când principul castităţii s-ar personifica în Don Juan sau în cavalerul de l'aublas. 686 ION HEE1ADE RÂD UI .ESC U Cine voieşte unire şi principul unirii îl personifică într-im om de nimic, într-un dezbinator de meserie, într-un adunăloi de ştrengari ce n-au valoarea nici a ştreangului cu care să fie spânzuraţi, acela sau că este un ciarlatan laoplan (amăgitor de popoli), sau că este un guguman neconsecuent cu gura căscată. Pot fi oameni partizani ai unităţii şi ni absolutismului, dup.t gusturile sau interesele lor; aceia însă sunt sinceri şi credincioşi în doctrinele lor, apără de faţă tot ce este al unităţii şi ;il absolutismului şi combat tot ce este al uniunii individelor .si popolilor, tot ce produce libertatea individuală şi publică. Nu pricep însă cum oameni, ce se zic liberali şi naţionali, să susţie tot ce tinde către absolutism, tot ce este antinaţional, tot te :i devenit instrument pasiv al iuemicului natural şi secular. Nu pricep cum oameni ce se zic zelatori înfocaţi ai unirii sau uniunii să apere cu atâta ardoare unitatea. Zică-se absolutişti şi atunci, de vor fi străini, le respectăm doctrinele, iar de vor fi români, nu-i putem califica decât între conspiratorii în contra ordinii noastre legali. Unitate este în Rusia: acolo unul este tot şi ceilalţi nula. Unitare este în Franţa, şi când este teroare anarhică în Paris, teroarea şi anarhia este în toată Franţa; când este despotism în capitală, despotismul e şi mai greu în provinţie. Unitatea, pe unde este, nu a adus-o decât conchista .şi nu o poate închega decât seculii. S-a assorbit sau a pierit Basarabia în Rusia, însă aceasta este uzurparea tractatului de la 1812, şi nu credem ca s-a putut închega în cincizcci de ani numai. Şi mai este încă mult până să se muscălească toţi basarabenii şi să se legitime această uzurpare. S-a unit Banatul Severinului cu Muntenia noastră în confederaţie de popoli omogeni şi au dus împreună aceeaşi soartă sau aceleaşi nevoi peste şase secuii şi am fi ajuns cu toţii departe de azi înainte, daca nu venea Regulamentul zis ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 687 fcrganic, ajurat de două sute de mii baionete muscăleşti să-i ¡fiinţeze individualitatea colectivă şi morală, să degrade antica capitală Craiova sub un „căpitan ispravnic“ ce acum se numeşte prefect al Doljului, şi s-o reducă în văduvie de fiii săi cei mai buni, de inteligenţele şi capacităţile sale ce vin în Bucureşti ca să se îndoctrine în şcoala servilismului. Românii ce mai rămaseră în Craiova sunt astăzi sufocaţi de venetici Străini. Cu ce s-a folosit Oltenia din unitatea în care a împins-o Regulamentul destructor de individualităţi morali? Acolo are să ajungă şi Moldavia dimpreun cvi capitala sa leşii, şi mai râu încă decât acolo, pentru că este mai aproape de Rusia. Mesagiul domnesc cu care s-a deschis Adunarea generală de estimp aduce aminte de starea deplorabilă în care ajunsese Iesii în cinci ani şi cere mijloace de a-1 realţa din această scăpatarc. Daţi înapoi ceea ce s-a uzurpat de la Oltenia şi de la Moldavia, daţi fiecăruia judeţ1 ce este al său, daca voiţi afecţie reciprocă şi unire. Daţi leşilor şi Moldaviei ceea ce a fost propriu al lor şi iată mijloace şi măsure spre a le realţa din scăpătare şi a le pune pe calea înfloririi şi prosperităţii unirii generali. 111 La început, în toate solemnităţile, în toate scrierile, tabelele de pictori şi litografiele, în toate transparentele, figura două surori, Muntenia şi Moldavia, când dându-şi mâna cu afecţie, când strâns îmbrăţişate. Aceste tabele alegorice nu exprima decât speranţele, aspiraţiunile tutulor la unirea adevărată a două surori gemene, vii şi doamne fiecare, iar nu desfiinţarea lor în unitate. Unde sunt astăzi aceste două surori? Unde drepturile şi atributele lor? Unde taurul şi zimbrul uneia 1 Vor să-I prefacă în district ca să-i refuze drepturile şi autonomia. 688 ION HEI.IADE RĂDU1.ESCU şi acvila celeilalte, reprezentate pe două scuturi unite? S- ;i înghiţit oare zimbrul Moldaviei de acvila noastră, transfiguram în vultur rapace? Văzurăm în vara trecută dispărând însemnele Moldaviei de pc drapelele uniunii, fără să fi precedut vreo decizie sau lege votată de reprezentanţii ambelor regiuni române. Văzurăm In fine prin gazetele străine .şi pământene un proiect de n dictatură permanentă, de un absolutism ce nu s-ar suferi asta/i nici în Turcia, şi adunarea generală redusă în Cameră tace c.i păreţii şi nu declară pe autor de criminal de lese-naţionalitate. Ştim cu toţii că cei cari împart astăzi puş'te prin sate cunosc mai bine decât toţi că pustele au, mai mult decât orice, regula şi ordinea lor, că însuşi soldaţilor destinaţi a fi de linie nu se dau îndată cum se recrută paşte pe mână, până când nu se împart sub disciplină şi se supun la capi si instructori. Când dară ştiu acestea cei cari împart puste prin sate, ce cuvânt îi împinge a călca regula şi a da deodată sătenilor nedisciplinali puste în dispoziţia lor? Aceasta este oare armarea ţărei contra inimicilor dinafară, sau o provocare către guera civilă? Auzim (şi să dea Dumnezeu să fie neadevărate câte auzim) că aceste puşte le plătesc satele în preţ mai mult decât valoarea lor şi ca sătenii, murmurând că li se îngreuie impozitele, demagogii le spun la ureche: „Daţi, fraţilor, bani, cumpăraţi puşte, căci cu acestea o să vă duceţi la Bucureşti să luaţi moşiele proprietarilor!“ Acestea sunt de una şi aceeaşi natură cu faptele ce citarăm, şi tromba dătătoare de semnal este răzvotul universal, şi toate tind la unitate şi absolutism, la calamităţi publice, la catastrofe, la provocări de invaziuni, la uciderea naţionalităţii; şi Adunarea generală tot tace. Moldavia a avut drept din antichitate d-a încheia tractate, precum şi Ţara Română. Auzim că acum în urmă s-ar fi închciat un tractat secret între cncazul Serbiei si între domnul zis de sine al României. Principele Milos poate ECHILIBRU INTRE ANTITEZE 689 Să fie sub condiţiuni ce îi dau dreptul de a tracta în numele său propriu, fără ştirea naţiunii; iar domnul Ţârelor sau Dominatelor Unite, de unde are dreptul acesta d-a încheia tractate :de alianţă ofensivă şi defensivă fără ştirea reprezentanţilor Mol da viei şi Ţărei Române, fără ştirea naţiunii ce ea are a-şi trimite fiii la răzbel şi a suporta spezele şi consachinţele răzbelului? Şi de unde şrim noi că un asemenea răzbel nu va fi în folosul ţarului şi în pieirea naţiunii noastre? Adunarea generală, tăcând la toate acestea, iace naţia toată responsabilă către puterile garante ce ştiu că n-au garant.it nicidecum o asemenea stare anormală şi eteroclitâ. Daca tace Adunarea generală sub impresia unui terorism, ameninţată oficiozamente de a fi trimisă la Arnota, nu tăcem noi românii, oricare nc-ar fi soarta: un gemet se simte de la Prut până la Puntea lui Traian. Toţi cu toţii strigăm înaintea pericolului eminent ce ne ameninţă până la frontiere, până la porţile capitalei, până în incinta rnetropoliei, până la uşele caselor noastre, şi o voce singură se împrumută cu vocile mtulor şi protestă şi întreabă; „Ce însemnează această înarmare fără să preceadă nici o disciplină, nici o regulă? Unde sunt milioanele de care s-a stors în cinci ani rara? Cum de se uită cu torul uciderea lui Catargiu şi se închiseră toate dosarele, fără a se mai urmări ucizătorul? Ce sunt aceste bande de tâlhari organizaţi ce sparg casele şi ucid oameni?“ IV Mai repetim, ca să nu se uite: unde este unire, toţi sunt ceva, toţi sunt persoane. Unde este unitate, unul este tot şi ceilalţi nuia şi ameninţaţi de a fi reduşi întru nimic. Să lăsăm persoanele individuali, să veniţii la persoanele colective sau morali, sau ia regiunile României autonome, la judeţele ei, la capitalele şi urbele ei. Când una din capitale, când fiia lui Bucur, Bucureştii voi să zic, s-ar adresa la celelalte 690 ION HEEIADE RĂDUI.ESCU capitale, la Craiova, la Ieşi şi la toate urbele din judeţe şi la toate satele, şi ar zice: „Daţi, că eu vă comand, daţi contribuţie, individe, comerciu, industrie, proprietate; daţi pentru scoale, pentru drumuri, pentru oştire, pentru curţi de judicata, pentru administraţie; aduceţi toate casele voastre publice, toate donaţiunile părinţilor voştri, trimiceţi-vă sudorile din sudorile voastre aci, în tezaurul meu ca în tonelul fără fund al danaidelor, fără să aveţi drept întru nimic de a vă controla propriele voastre fonduri, daţi pentru drumuri, şi voi să n-aven drumuri; plătiţi patente pentru comerciu şi industrie, si comerciu! şi industria voastră să n-aibă căi de comunicaţie, sa moară de langoare; daţi pentru oştire, şi oştirea compusă din fiii şi fraţii voştri, în loc de a stârpi tâlhăriele sau de a fi atâi de numeroasă ca să ţie în respect pe străini la invaziuni, în loi de a combate cel puţin, ca armata romană, ¡nemicii morali cari sunt drumurile şi râurile nepracticabili, mocirlele, ţoale obstacolele etc., are să fie constrânsă cum să vă împuşte pe voi înşivă, ca la Craiova şi la Bolgrad. Daţi bani de şosele, de amelioraţiuni materiale, de scoale, că am să-mi fac şoselele melc, teatrele mele, academiele şi gini naziele mele, cum să vă apese şi să vă stoarcă înzecit de ceea ee ar costa, şi voi să rămâneţi fără căi, fără grădiue, fără colegiuri: eu cu luxul şi orgiele, voi cu neaverea şi innoranţa; eu în dan ţuri, cu curtezanii mei, voi în gemete sub proconsulii ce vă voi trimite curtezanii mei de venetici şi cavalerii mei de industrie! Plătiţi voi administraţia, judecătoriele şi poliţia înzecit şi sa n-aveţi drept a vă alege servitorii publici, adică administratorii şi judicătorii, căci eu, Bucureştii, am câteva legiuni înadins compuse: de coconaşi ce şi-au ruinat starea şi simt nevoie a şi o pune la loc din spinarea voastră; de golani ce n-au avut stare defel şi le cere şi lor inima a-şi face stări mari din sudorile şi sângele vostru; de feneani servili, ce se înrola sub stindardul unui partit ca să poată, dimpreună cu părtinii său, pune mâna HGHIUBRU ÎNTRE ANT1TEZK 691 pe putere ca să vă stoarcă pe voi. Am, cu un cuvânt, legiuni de ciocoi noi ce au rafinat şcoala fanarioţilor şi a cinovnicilor muscali prin gesturi şi declamaţiuni şi vorbe pompoase de naţionalitate, de democraţie şi patriotism profanate. Daţi pentru toţi aceştia să le faceţi stările, să nu cumva să vă alegeţi voi administratorii, dintre voi, ca să-i moralizaţi şi cari, respectându-vă, să aibă de onoare a se alia sau încuscri cu voi; am să vă trimit şi să vă impui eu, clin legiunile mele de cavaleri de industrie cari să nu fie servitori publici, ci stăpâni, şi cari, în loc de a se încuscri cu voi, să vă batjocorească femeile şi fetele şi să vă insulte flăcăii. Daţi, iar o mai repet, pentru şcoale, şi scoale să n-aveţi decât de începători, ce sunt mai facili din copilărie de a fi îndoctrinaţi în iezuittsm de uniţii ce vin să puie mâna pe instrucţia primară. Daţi pentru şcoaiele melc, ce mi le fac înadins spre a nu produce oameni speciali, demni a se nutri din sudorile şi capacitatea lor, ci numai o pepinieră de peţitori la chivernisele, demni de a fi recrutaţi în legiunile mele ce vi le trimit, spre a se nutri ca lipitori din sângele vostru şi a reveni ca lingariţi în Bucureşti. Voi mai vârtos, Craiovo şi leşilor, daţi mai mult decât aţi dat până acum, că aveţi să ajungeţi curând, curând, în starea vechilor capitale, a Târgoviştei şi a Curţii de Argeş. Daţi, cu un cuvânt, că eu, sau mai bine curtezanii şi rufianii mei, sunt tot şi voi nimic. Iar daca credeţi că sunteţi ceva, pentru că vă trimiteţi reprezentanţii voştri spre a controla banii voştri proprii şi a cere amelioraţiuni şi pentru căile şi starea voastră, vă amăgiţi, pentru că reprezentanţii voştri vor lua răspunsul ce au luat şi ai Muscelului în atâtea rânduri. Reprezentanţii voştri au să vie numai spre a vota ca să daţi şi iar să mai daţi, ca să dea adeverinţă că toate merg bine, căci altfel sunt daţi afară după cum au venit; iar de vor cuteza să vă susţine drepturile, să vă arate păsurile, atunci... hei, atunci ştiu ei ce a păţit Catargiu, şi mi-ţi vine un minister care nu spune nici de tinde vine, nici 692 ION HEI .IADE RĂDUU-SCU unde se duce, şi atunci să fie mulţumiţi de se vor alege numai cu Arnota... Să nu cumva să vă treacă prin minte să faceţi să se aduni' deputaţii judeţului în urbele voastre respective, ci să-i trimiteţi cu grămada aci la mine, în Bucureşti, unde e oştire multă ca să poată a-i ameninţa curtezanii şi oaspeţii mei venetici că piui tunul într-înşii de vor arăta vreo plângere. Astăzi e unire, şi aşa ştiu lingăii şi curtezanii mei să vă unească, pe unii în tăcere.i morţii, de nu vor primii proiectul de dictatură al lui Mamamuşi. I)e vă place o astfel de unire, bine; de unde nu. favoritul meu cel prea dilect cheamă şi pe muscali să vă uneasca, legându-vă cot la cot“. La un asemenea limbagiu, toate regiunile României autonome, toate capitalele, urbele şi comunele ar răspunde: „Ba mulţumim dumitale, surioară, daca tu te-ai deprins cu pros tituţia când la fanarioţi, când la muscali, când Ia nemţi, şi (Tai lepădat legea părinţilor, şi, beată de orgii, numeşti acestea unire, noi suntem deştepte şi o numim cauze nestinse de ură, distruc ţie, niirfcie, unitate fatală, despotism neauzit părinţilor noştri. Bine că unitatea curtezanilor tăi nu s-o amesteca şi în casele noastre particulare, ca să adune veniturile fiecăruia în tezaurul tău fără funii, şi să se încarce cu a ne organiza şi administra ei casele. Fiecare individ cu averea şi casa sa şi libertatea sa, şi fiecare judeţ cu bugetul şi autonomia sa de acum înainte, şi aceasta numim noi princip de unire. Nu tindem noi la separatism, când reclamăm autonomia fiecăruia judeţ, după cum nimeni n-are asemenea tendinţe când voieşte şi cere să-si aibă libertatea proprie, să-şi regule singur veniturile şi să-şi organize şi administre casa, fără să se amestece altul în ale sale proprii. Tu şi ai tăi tindeţi Ia separatism, la ură şi dezbinare când vorbiţi şi faceţi astfel!“ Un asemenea răspuns ar veni spotnaneu tutulor numai la limbagiul ce ar cuteza Bucureştii să adrese celorlalte capitale, urbe şi judeţe întrege; iar când, pe lângă limbagiu, ar veni si ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 693 fapta şi cu toţii ar vedea că dan şi tot dan, şi nu se aleg cu nimic, şi nu se bucură de nici un drept, şi că copiii lor sunt împuşcaţi ca la Craiova şi Bolgrad, şi pentru cei cari rămân sunt nevoiţi a-i trimite în Bucureşti cu alte speze, spre a-i ţine în gimnazic îşi, departe de ochii lor, în loc să înveţe ceva, să se retoarne corupţi; atunci, daca ar tăcea, sunt sigur că disperaţia mută e cu mult mai lugubră decât gemetul agoniei. Tăcerea popolilor în disperaţie este o cobe fatală pentru tiranie. Am pus o ipoteză şi, cu un daca, văzurăm la ce rezultate am ajunge; însă scopul nostru nu este de a face la ipotezi ci, printr-însele, a ajunge la convicţie. Scopul nostru principal în scrierea ce tractăm este a ajunge cu toţii a forma o Românie una şi nedespărţită, liberă, demnă de sine, fără a fi proprietatea nimului şi cu un singur domn, unitar şi ales ca simbol al unirii şi al suveranităţii naţionali. Prin urmare, daca voim pace şi unire adevărată şi apoi tărie şi prosperitate, să se dea înapoi Moldaviei şi Olteniei ceea ce a fost al lor; să se dea iar înapoi Ţărei Române ceea cc este propriu al său, să se dea fiecăruia judeţ şi flecăria comune şi fiecăruia individ ceea ce este propriu al său. Fără aceasta 1111 e unire. Această unire adevărată sau legâmintele ce ajung la dânsa din dizgraţie n-o aştept de la locuitorii Bucureştilor şi Ieşilor pentru că parte sunt interesaţi la starea actuală şi tind la unitate de a nimici totul în folosul lor propriu, şi parte mi-au venit cu doctrine de centralizare, cu o sistemă ce nu se poate aplica la învăţăturile, datinele şi natura românului, cu o sistemă ce pentru aceea o apără cu fanatism, pentru că 1111 o cunosc: căci fanatismul provine din innoranţă. Când ar şti în adevăr ce este centru şi centraliznţia, n-ar tinde către unitate. Materialmente vorbind, a centraliza sau a aduce la centru toate părţile sau atomele din care se compune un corp sau o sistemă, ar fi ca şi când ar reduce totul într-un punt. A sta însă toată partea şi tot atomul întreg şi sănătos la locul său respectiv, aceea va să zică centralizare. Ce ar fi de 694 ION HEI .IADE RĂDUl.ESCU sistema solară când toţi planeţii şi stei iţii s-ar assorbi şi s-ar încentra numai prin puterea atracţiunii în soare, sau într-un singur punt al centrului soarelui? Ar fi aceea însuşi ce s-ar întâmpla când toate moşiele României s-ar assorbi în Bucureşti, sau în palatul cuiva, şi averile tutulor s-ar încasa în punga lui şi toţi românii ar deveni nulă ca să forme un singur puni matematic. A centraliza dara va să zică a conserva toată partea întreaga şi sănătoasă la locul său respectiv şi a le uni pc toate prin atracţia ce tinde către centru care, moralmente vorbind, este simpatia, afecţia, amoarea, instituţiunile ce nasc aceste afecţiuni reciproce1. Respectaţi dar individele si comunele şi judeţele întrege şi sănătoase la locul lor respectiv, adică libere şi autonome, şi unirea vine de sine în instituţiunile proprie de a susţine echilibrul între egoism şi abnegaţie, între instinctul de a conserva şi între tinderea de a face cu toţii un tot. N-ani nici o speranţă la interesanţii şi sofiştii şi semidocţii şi amăgiţii din Bucureşti; speranţele mele sunt la bunul-simi popular, la toţi cei din judeţe ce, pe lângă interesele lor locali, unesc şi deprinderea de a judica cu propria lor minte ce au de la Dumnezeu, şi n-au învăţat a judica cu mintea străinilor şi a francezilor mai vârtos, nici a se momiţări după alţii, nici a spune vorbe pe dinafară din cărţile şi sistemele ce au citit sau văzut, şi n-au fost în stare a le pricepe. V Astăzi, veniturile statului se suie până la 150 milioane şi toi nu ajung, în tezaur e deficit, ţeara se îngreuie din zi în zi de datorii şi deputaţii tot sunt nevoiţi să voteze la credite, căci 1 Principele cc propunem ca bazi de o constituţie naţională şi unitoare ne dau materie de a mai elabora şi promite alte două articole, adică: I. Dotnntd şi domnişorul şi 2. Incentrarea, descentrarea şi concentrarea. Vom combate încentrarea şi descentrarea şi vom susţine concentrarea. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 695 ministerele „n-au nici hârtie“, săracele. După atâtea speze Neauzite în ţârele noastre, încai de ar fi lumea mulţumită; ci îfoncţionarii nu îşi iau salaricle cu lunele, individele sunt îngreuiate până la disperaţie, laşii şi Craiova scad din zi în zi, judcielc n-au scoale, n-au drumuri de comunicaţie, nu află dreptate, nici garanţie la cele proprie. Pentru ce? Pentru că aceasta este natura unităţii, să nu fie decât unul şi ceilalţi să se reducă la nula; şi de s-ar înzeci şi în suri acele 150 de milioane, tot mai rău ar merge, pentru că toţi ar ajunge în sapă de lemn fără să ştie ce s-au făcut averile lor stoarse. De vom face un calcul după sistema federativă ce e proprie la datinele şi învăţăturile românilor, după sistema adevăratei uniri, vedem că pentru fiecare judeţ este de ajuns 1.300.000 ca să-şi ţie administraţia, justiţia, instrucţia locală, ca să-şi facă în zece ani cel mult drumurile de comunicaţie, ca să opere amelioraţiunile materiali analoage şi posibili, ca să-şi întreţie miliţia sau armata locală şi să se bucure în pace de sacrificiele sale, ardicând toată greutatea şi complicaţiunile :guvernului central, lată un tabel de spezele necesarie fiecăruia ' judeţ pe un an1: Prefectura pe an .................................. 90.000 Subprefecturele.................................... 100.000 Tribunalul......................................... 120.000 Poliţia............................................ 30.000 Şcoala primara de băieţi .......................... 24.000 Şcoala de fete .................................... 20.000 Şase clasi colegiale............................... 50.000 Şcoala de agricultură şi arte...................... 50.000 Spitalul .......................................... 30.000 1 Acest tabel de speze s-a făcut aproximativ după salaríele şi personalul de mulţi paraziţi de astăzi. Adunarea locală, din autonomia sa, poate face mari economii reducând foncţionarii şi utilizând fondurile spre a dora judeţul cu multe instituţiuni utile. 696 ION HEEÍADE RĂDUEESCU Diurna deputaţilor pe trei luni, a 1000 lei pe lună, câte cinci de plasă, până la............ 75.000 Spezele Adunării locali ............................. 10.000 Miliţia locală....................................... 200.000 Artileria locală..................................... 100.000 Pentru şosele........................................ 200.000 Un arhitect ......................................... 12.000 Un inginer .......................................... 12.000 Un medic primar ..................................... 12.000 Patru medici pentru plase, a 6000 lei ............... 28.800 Un veterinar......................................... 7200 Rezervă pe tor anul ................................. 100.000 1.271.000 Sunt judeţe ale căror contribuţiuni pe an se suie cu muli mai sus de un milion două sute mii. Spre exemplu, judeţul Mehedinţilor în ultimul trimestru contribui cu 501.417 lei şi prin urmare în anul întreg până la două milioane trei mii şase sute şaizeci şi opt, din carii pentru punţi şi şosele s-au dat pe un trimestru 116.424 şi pe un an 465.696. în al Dâmboviţei se vede contribuind până la 350.000 pentru punţi şi şosele, afară de un milion patru sute, şi n-are nimic. Al Buzăului contribuie într-un an cu un milion opt sute treizeci şi nouă dimii circa, din care pentru punţi şi şosele se suie până la 338.588. Al Puinei contribuie cu un milion cinci sute de mii circa, din cari pentru punţi şi şosele se suie până la trei sute de mii. Şi au oare aceste judeţe şi celelalte drumuri, au ceva din câie s-ar putea crea numai cu jumătate din contribuţiuuile lor si le-ar putea pune pe calea progresului material, intelectual şi moral? Se înghit în Bucureşti, delapidându-se dc şaptesprezece ministere ce se succedară în cinci ani, şi miniştrii tot cer l.i credite, adică adaos de impozite, îngreuieri de debite. „Unire este aceasta?“ pot întreba judeţele, „sau voi Bucureştilor, ui ECH1UBRU ÎNTRE ANTITEZE 697 curtezanii voştri tot şi noi nula? Dc azi înainte ne vom organiza noi înşine şi ne vom administra singuri propricle noastre fonduri. De-ajuns cu o asemenea epitropie spoliatoare!“ Declarându-se şi constituindu-se fiecare judeţ de autonom, cu restul din venituri ce trece peste 1.300.000 în sus, se pot ardica până la un timp edificiuri publice precum ospelul cetăţii sau al municipalităţii, colegiul şi celelalte scoale, curtea adunării locali, a administraţiunii şi a judecătoriei, spitalul, cazarma şi alte amelioraţiuni, precum şi sale de azil şi şcoalele centrale ale fiecăria plase şi casa de administraţie a plasei etc. Cu patruzeci de milioane se organiză toată ţeara, milioane ce provin din fiecare judeţ numai din conrribuţiunile sale proprie. Celelalte 110 milioane, restul din 150, provin din restul contribuţiunilor, din saline, din vamc, dominiurile statului şi se poc împărţi pentru guvernul central, pentru al Moldaviei şi Olteniei, pentru armata mobilă, pentru academiele şi universităţile din Bucureşti şi din ieşi, şi pentru etlificiurile publice şi amelioraţiunile din judeţe. Şi fiindcă toate judeţele coprind în sine dominiuri mănăstireşti sau ale statului, fiindcă toate judeţele contribuiesc la veniturile vămei prin producţie şi consumaţie sau prin importaţieşi exportaţie, ofiţerii miliţiei sau armatei fiecăruia judeţ, de la colonel la caporal, vor fi salariaţi de guvernul central, care va mai da şi câte o subvenţie analoagă judeţelor cu mai puţine venituri decât spezele necesarie la întreţinerea şcoalelor. Armata iar a fiecăruia judeţ nu este mobilă decât numai în coprinsul judeţului: armata mobilă a Olteniei, a Ţărei Române şi a Moldaviei nu de strămută decât până la hotarele regiunii respective. Adunarea oştii la un loc pentru manopere generali, pentru necesităţi urgenţi ca turburări, sau la apropiere de inemici, nu se poare efectua decât prin deciziuni sau ale Congresului, sau ale Adunărilor generali. Ministrul de răzbel sau mareşalul execută întrunirea oştirii după nişte asemenea 698 ION HEI,IADE RĂDUI.ESCU deci/juni sau, la caz urgent, în a sa proprie responsabilitate, Dislocarea armatelor necontenit ocaziona atâtea speze nefolositoare, provocă atâtea malarii, rumpe şi toceşte atâtea încălţăminte, vesminte, care de transport şi ruină atâtea vite, toate în greutatea ţârei. Dislocarea oştirei este favorabilă tiraniei si folositoare unităţii; acolo îşi are cuvântul unde guvernul central, spre exemplu, are necesitate de italieni, nemţi şi unguri şi croaţi, spre a arăta dinţii la români şi a-i împila, şi vice-versa, unde trimite pe români, croaţi etc. spre a împila pe unguri şi pe italieni. La noi, unde esie unire şi confederaţie de popoli egali l;i drepturi şi omogeni, ce necesitate este de atâta zbucinare necontenită ca în timp de răzbel, în mijlocul păcii, spre a trimite pe olteni şi munteni a arăta dinţii la moldoveni, şi a aduce pc moldoveni spre a arăta dinţii la munteni? Negreşit, spic semn de afecţie şi spre a întări unitatea! Spezele dar provenite din dislocări sau scrântiri ale armatei devin capitale mari, economisi udu-se. Ce necesitate iar este de a trimite în cele civile pe munteni în Moldavia spre a lua, ca funcţionari, pâinea de la gura copiilor moldovenilor, şi spre compensaţie a aduce pe moldoveni aci, cu speze şi zbueinări de transporturi, spre a lua foncţiunile şi pâinea alor noştri? Neapărat că tot spre a întări dragostea şi nodurile unirii! Mai bine o inerţie fără judicată a gunoiului ce îngraşă pământul decât o asemenea logică ieşită din creieri de aventurieri de cafeuri ce au ajuns la putere şi trafica cu iraits portul armatei şi oamenilor. Rezerva iar de a zecea parte din veniturile fiecăruia judeţ capitalizându-s'e din an în an, va forma fondurile unei bănce judeţene sau unei case de credit reciproi. Pe lângă aceasta, se va mai alătura şi a zecea parte ce fiecărui foncţionar se reţine din salariele sale spre a i se asicura drept ui la ceea ce astăzi se zice pensie şi când atunci fiecăruia i se v.i reda ale sale din ale sale. Pe temeiul acestor două case reunite ECHILIBRU ÎNTRE ANTI TEZE 699 e vor întreprinde drumuri şi roate amelioraţiunile decise în dunarea locală şi executate d-a dreptul la faţa locului, prin lgineri, arhitecţi şi întreprinzători locali, iar nu din mână în ână şi prin atâţia ordonatori, curtieri şi foncţionari paraziţi. Aveţi a opta, români, de oriunde sunteţi: vreţi unirea sau Unitatea? Optaţi între proiectul pe care vi-1 ofer ca un testament ce vă pot lăsa după atâtea labori, şi între proiectul de dictatură ce îl văzurăţi prin gazete. Eu vă suscriu pe al meu. Autorul celuilalt, infam şi codace urzitor de complote, n-avu curajul a-şi da numele la lumină ci, demn complice al ucizătorului lui Catargiu, loveşte, mizerabilul, de la întuncrec. Daca aţi ştiut, toţi cei de dincoaci de Milcov, a susţine trei luni constituţia de la 1848 şi aţi vărsat sudori şi sânge şi aţi sacrificat averi şi libertate individuală ca să faceţi să ajungă ca astăzi să aibă drept de cetate, veţi şti şi acum a opta între unire şi unitate, între proiectul ce vi-1 ofer de faţă, la lumina zilei, şi între proiectul acelui infam ce vine să-şi bată joc de speranţele voastre legitime şi să se suie ca o pasăre de noapte peste ruinele voastre. Prin ipoteza ce am făcut, am arătat că daca Bucureştii s-ar adr esa la celelalte capitale, urbe şi judeţe, şi ar ţine limbagiul de sus, fireşte că acestea ar pune pe fiecare la locul său şi l-ar face a-şi cunoaşte lungul nasului prin răspunsul ce i-ar da. Iar daca s-ar întâmpla şi altfel, daca oamenii uimiţi de interese particulare şi cei mai mulţi dc dureri şi suferinţe au pierdut, dimpreună cu minţile, şi toate speranţele legitime, au ajuns a fi jucăria ciarlaranilor speculatori de corpuri şi de suflete, au ajuns a fi, după expresia răposatului George Lazăr, „de tot căzuţi în prăpastia orbirii, bine gătiţi spre slujba vrăjmaşului omenirii, răpitorului casei părinteşti“, de au ajuns a opta şi a lăsa a se realiza acel proiect de dictatură, atunci cu durere îi vom plânge ca pe nişte sclavi şi vile creatnre, repetându-le ceea ce ziceam acum treizeci şi patru de ani: 700 ION HEI .IADE RADU1MSCU Voi din Râmnicul Sărat Ce cazaci aţi botezat, Naşi de muc lui Suvarof Barzii lui Trandafirof, Argeşeni, câmpulungeni, Voi, levenţii mei olteni, Strănepoţi de roşiori, De fustaşi şi verzişori, Voi, bădiţă moldoveni, Scumpii mei basarabeni. Ai Şiretului copii, Călăraşi de bidivii, Moşoroi ce vă culcaţi Şi Movilă vă sculaţi, Ai să tragem din vioară Ca moşii d-odinioară, Să-ntindem pe Românie A coardă de istorie Voi aţi fost muzele mele, Voi conducătoare stele. Aşa, voi aii Fost speranţele mele, inspiratorii mei şi precum totdauna aţi fost prudenţi şi v-aţi conservat avutul părintesc, şi material şi moral, veţi fi şi acum asemenea de înţelepţi. Ciiiţi cu luare-amintc câte vă scriu despre autonomia judefeloi, faceţi'Vă calcul dc câte aţi dat şi veţi mai da fără să vă alegeţi cu nimica şi când vă veţi decide a ieşi de subt epitropia spolia toare şi urniliantă, fiţi serioşi şi gravi. Strigările, declamaţiunilr şi gesturile sunt pentru şireţi şi amăgitori, fapte violenţi suni pentru despoţi şi pentru câţi vor a uzurpa ale altora; voi sumei i cu fondurile, fiţi dar gravi ca toţi comercianţii ce îşi depun fondurile lor proprie. Nici o vorbă, nici o faptă mai mult dup.) decizie, decât mandatul la deputaţii voştri: să nu se retoarne ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 701 Idin Bucureşti fără dreptul de a-şi administra fiecare judeţ veniturile din contribuţiunile sale. Aci e toată mântuirea, căci aci stă adevărata unire şi tărie. ANEXE No. 1 CONSTITUŢIA ROMÂNĂ UE LA 1848 EXPLICATĂ DUPĂ ADEVĂRATELE SALE PRINCIPI'. însemnare Eiind acuzaţi de imitatori ai ideilor ce zbucină Europa la 1848, şi prin urmare de inovatori şi introducători între români de principe ultra-liberali, am fost nevoiţi la 1849 a explica constituţia ce şi-au dat-o românii la 1848 şi au apărat-o în timp de trei luni, şi ale căria principe sau articole au ajuns a fi recunoscute mai peste tot de puterile garante şi astăzi a avea drept de cetate. Această explicaţie, în limba franceză, după ce s-a dat unde s-a cuvenit atât în Paris, cât şi în I .ondra, la 1850 s-a publicat în Paris, în tipografia d. de Soye şi compania, rue de Seine no, 36. Cu această ocazie, o traducem publicând-o pentru români ca anex la articolele precedenţi. Nu retragem din original decât numai câteva nume proprie, iată acea explicaţie sau justificaţie ce am promis în Instituţiunile României, p.225: Credem a împlini o faptă necesarie şi de datorie dând analiza şi justificaţia principelor Constituţiunii ce românii din autonomia lor şi-au propus în anul 1848. Această Constituţie fu acuzată de idei nouă şi că ar fi imitat principele ce zbucinară acum în urmă Europa, lată cele 22 de articole sau cereri ale românilor. 702 ION HEI .IADE RĂDUEESCU „1. Independinţă administrativă şi legislativă, întemeiat pe tractatele lui Mircea şi Vlad V şi nici o intervenire a puteriloi străine în ale ţării.“ Accst articol n-are nevoie de nici un comentariu. Românii au vrut să conserve printr-însul ceea ce totdauna au avut pâini la 1828 şi ceea ce însuşi tractatul din Adrianopole a respectai. „2. Egalitate de drepturi politice şi civili.“ Egalitatea politică şi civilă a existat întotdauna din drepi şi din fapt în Moldo-Valahia. Carierele civili, militare si judiciare au fost totdauna deschise la tot românul, ca şi cariera sacerdotală. Ce alt a deschis drumul şi a împins pe cei mai mulţi a străbate prin gradele ierarhiei decât această egalitate? Cea mai mare parte din boierii actuali se compune sau din domestici or feciori în casă ce au devenit boieri în virtutea drepturilor publice, sau din străini ce au aflat azil şi drepturi în ţară. Daca ţeara n-ar fi fost guvernată după egalitatea politică, doi domni din zilele noastre n-ar fi putut străbate prin toate rangurile ierarhiei până la tron şi atâţia străini, atâţia fanarioţi n-ar fi losi astăzi boieri, ca să devie un câmp de adversari în contra egalităţii cu nişte principe străine de instituriunile ab antiquo ale românilor. Românii n-au inventat nimic nou prin acesl articol; au vrut numai să consacre un drept antic şi prin articolele ce urmează a-1 aduce să fie folositor şi saluiariu, descurcându-1 de abuzurile ce îl făcuseră prejudicial şi funesi. „3- Contribuţie generală." Aceasta este o consecinţă a egalităţii politice şi civili. S-a văzut în câte s-au zis în opuscula ce deterăm’ că boier va să zica belator, ofiţer şi apoi finicţiowirpublic, l ot românul, mai nainie de regimul fanariot, se năştea soldar şi prin urmare belator şi boieribil. Când era în foncţie sau la răzbel, era scutit de 1 Protectoratul. RCHfl.IBRU ÎNTRE ANTlTf-ZH 703 contribuţie. De la Mavrocordat încoa, beii, desfiinţând oştirile române şi vrând sâ dea un aer dc nobilitare rudelor lor şi tutulor aventurierilor ce venea cu dânşii, dimpreună cu titlurile sau caftanele ce le acorda, ti revestea şi cu dreptul de a nu da contribuţia într-o ţeară ce nu era a lor. Apoi, ca să astupe gura boierilor pământeni sau ca să-i corumpă, începură a-i adula dându-le şi lor aceleaşi privilege, îndată ce îi revestea cu caftan. Pe lângă acestea, în care parte a Europei, sub care sistemă de guvern nu dau locuitorii contribuţie spre a susţine spezele statului? „4. Adunare generală compusă de reprezentanţii aleşi din toate stările soţietăţii.“ Dc va lua cineva în consideraţie istoria acestor două ţâre, daca va vedea la alegerea domnilor adunându-se reprezentanţi din toate stările şi oştirea întreagă — iar oştire era ţeara întreagă - de va examina actul zis de reforme al lui Mavrocordat ce a fost discutat şi adoptat de generala adunare, de va examina un asemenea act promulgat în Moldavia Ia anul 1740, de va arunca o căutătură asupra semnăturelor puse pe aceste două acte solemnele, probe pipăite despre anticele noastre asemblee generali sau soboare, va vedea că adunarea generală a românilor întotdauna a fost compusă de reprezentanţi aleşi din toate stările soţietăţii. Denominaţia însuşi dc a se zice „generală“ îi demostră natura. Românii dar nu cer a aduce inovaţiuni, ci a conserva. „5- Capul statului responsabil, ales pc cinci ani, şi eligibil din toate stările soţietăţii.“ Anticii domni, ca nişte aleşi, nu putea fi decât responsabili înaintea alegătorilor lor. Şi mai târziu, când beii din Fanar plătea cu capul actele lor arbitrarie, responsabilitatea lor înaintea Porţii şi pedeapsa le venea după acuzaţia boierilor sau reprezentanţilor ţărei. Românii în zilele noastre nu cer o asemenea responsabilitate. Timpii aceia, din norocire, au trecut; şi Poarta ce a respectat, în modul regimului său de atunci, 704 ION HEI-IADE RĂDU1.ESCU drepturile acestor doi popoli, refuza-va oare a le respecta conform cu civilizaţia în care se vede că a intrat? De când oare, să ne spuie cineva, începură domnii a se lua sau alege numai dintre cei ce au devenit boieri mari? De nouăsprezece ani, de la Regulamentul zis organic. Până să vorbim de timpi mai vechi, de datinele românilor, Poarta însuşi când ne impunea beii săi de sinistră memorie, din care clasa a soţietăţii îi recruta? ('ine nu cunoaşte originea obscură a celor mai mulţi din aceşti aventurieri sclavi? Pe lângă acestea, daca ierarhia a fost şi este deschisă la tot românul, daca doi din domnii din zilele noastre, din origine foarte umilă, putură prinveni până ia cea mai naltă magistratură a statului, în virtutea cărui drept putură a se sui până la gradul acesta? Articolul din Regulamentul zis organic despre alegerea domnului este o uzurpare a acestor drepturi de egalitate ce deschid capacităţilor cariera şi lasă mai liberă opinia şi alegerea, şi o uzurpare mai abominabilă decât impunerea beilor din Fanar; şi una, şi alta a fost o inovaţie prejudiciabilă anticelor .şi neprescriptibilelor drepturi publice. Politica rusă a ştiut în modul său trage folos din egalitatea drepturilor publice: a împins şi a făcut să ajungă la primele grade ale ierarhiei crea-turele şi zbirii săi şi apoi, prin articolul din Regulament impus prin baionete, monopoliza domniatul numai pentru această pepinieră de oameni vili şi corupţi, recrutaţi spre a-i servi d< instrumente la planurile sale. Să ne suim la timpii antici: Radu de la Afumaţi, mai nainie ele a fi ales domn, era un simplu particular onest, fără nici un titlu şi de o iamilie foarte umilă. Când opinia publică cădea pe vreun preot, nici o lege nu împiedica alegerea la domniai; nici o stare sau profesie tiu era exclusă de la alegerea la domnie. Petru Rareş al Moklaviei, simplu pescar, lăsă plasa şi se sui la tron după ce vocea patriei îl alese în unanimitate. Constantin Cantemir, când fu ales domn, abia avea gradul de sărdar. Iar ECH1UBRU ÎNTRE ANTITEZE 705 în cât durata dc cinci ani, aceasta este un rezultat al experienţei (ca să ne aducem aminte de timpii mai dinainte de Radu Negru, 4nd capii statului era aleşi numai pe cinci ani): românii, după atâtea păţiri, văzură că un domn nil poate guverna în pace, Suferit fără nici o opoziţie tempestoasă, decât numai în primii ani ai domniei, până se îmmulţesc nemulţumiţii. Pentru ce să se perpetue o stare de neastâmpăr, de pasiuni, de disperaţie generală din care Rusia profită spre a-şi exercita intrigele, dezbinând pe boieri şi umilind sau încuragiând pe domn, după împregiurări şi după planurile sale?1 Regulamentul organic fixă domnia pe viaţă; Regulamentul însă nu e legea ţărei, este expresia forţei. Şi apoi, pentru ce Rusia însuşi n-a lăsat pe A. Ghica să domnească pe viaţă, după litera Regulamentului acesta? Acesta e caracterul forţei şi al nelegiuirii, ele nu pot să-şi recunoască şi să-şi ţie nici propriele lor legi. Responsabilitatea capului statului şi alegerea dintre toate stările societăţii nu sunt dară nici imitaţie dc la străini, nici tendinţe către nişte idei ce nu pot să fie azi nouă în Europa, ci un drept atât de vechi al ţărei încât a ajuns datină între români. Iar daca cineva numeşte una ca aceasta democraţie, nu sunt românii care o zic. Pilat întrebă pe Crist daca c rege: „Tu zici“, îi răspunse Mântuitorul. Românii vor să conserve; însă, vai! nu li se acordă nici dreptul de a fi conservatori. „6. împuţinarea listei civili; toate mijloacele de a corumpe să se desfiinţeze.“ Venitul anual al Ţărei Române se urcă până la 17 milioane lei2 şi Regulamentul acordă domnului o listă civilă ce se suie 1 Este domnul de politica Rusiei? Ea îl încoragie şi susţine, umilind reprezentanţii ţărei. începe domnul a-şi aduce aminte că e român? Rusia ammuţă atunci pe ambiţioşi şi nemulţumiţi spre a-1 răsturna. 2 Acestea se 7,icea atunci, (a 1849. 706 ION HEI.1ADE RADUI.ESCU peste tot până la două milioane. în care stat s-ar putea alia proporţia aceasta (ca la noi la niminca)? Pe lângă aceasta, fosi a vreodată fixată prin vreo lege lista civilă mai nainte de 1830, ca s-o respectăm astăzi numai pentru cuvântul că a fost impusă de nişte baionete atât de protectoare ca ale Rusiei? Pentru ce cabinetul moscovit a voit a împuţina veniturile statului şi mări lista civilă? Ca să ţie neîncetat ţara înapoi, ca să-i taie orice mijloc de progres material şi intelectual, ca să corumpă pe boieri prin cursa sau atracţia unei liste civili, târându-i către a-şi uiia orice datorie naţională şi a nu mai aspira decât tot la tron, prin baseţă şi trădare. „7. Responsabilitatea miniştrilor şi a tutulor foncţionariloi publici“. Daca capul statului a fost totdauna responsabil, cu atâta mai vârtos au cătat să fie miniştrii şi ceilalţi foncţionari. în timpii mai vechi, popolul român cerea adesea destituţia şi însuşi capnl miniştrilor. Timpii aceia au trecut; românii astăzi cer numai, ca în toate ţârele constituţionali, responsabilitatea foncţionariloi publici înaintea Adunării generali a reprezentanţilor naţiunii. „8. Libertate absolută a tiparului.“ Niciodată în Moldo-Valahia n-a existat vreo lege în contra tiparului, nici vreo cenzură. Nici însuşi Regulamentul organic n-a putut avea sfrunteria ca să cuteze a viola aceasiă libertate. Nu se vede într-însul nici un articol, nici o aluzie relativă la cenzură. Generalul Kiseleff a întrebat în anul 1830 cari sunt legile Moldovei despre cenzură, şi Divanul execuhv i-a răspuns că tiparul n-a avut niciodată vreo cenzură decât opinia publică; opinia singură nu sufere ca să se atace religia şi morala. Daca dar ţara n-a cunoscut niciodată această politii-a cugetării şi a cuvântului, daca şi însuşi Regulamentul zis organic nu cuteză a o introduce, era oare datori românii s,1 sufere acum în urmă o cenzură ce nu dată decât de câţiva ani, ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 707 impusă arbitrarmente de Kiseleff şi conservată de domn, constrâns printr-un ordin verbal al consolnlui rus? „9. Orice recompensă să vie de la patrie prin reprezentanţii ei, iar nn de la domn.* Moldo-Valahia n-a avut niciodată decoraţiuni sau titluri ereditare. Recompensele în aceste două ţăre nu se pot acorda isau oferi decât în numerariu sau în pensiuni. Prin urmare, fiind chestie de bani publici, nu pot fi obiectul decât al decretelor jAdunării generali ce regulă bugetul. „10. Dreptul pentru fiecare judeţ de a-şi alege funcţionarii, ¡drept ce emană din dreptul popolului de a alege şi însuşi pe ¡domn.“ Articolul acesta se explică de sine şi a fost în parte îrespectat şi însuşi de Regulamentul zis organic. De i-am dat o extensie mai întinsă, a fost ca să se ardicc orice responsabilitate ce apasă asupra domnului şi ca să se stirpească mijloacele de corupţie altoite în acest Regulament. „11. Gardie naţională.“ Daca s-a tradus numele pităriei, căminăriei ctc. prin „gardie naţională“, culpa nu este a românilor, ci a celor ce n-au voit să cunoască istoria Ţărei Române. Noi nu ne putem însărcina şi cu a face educaţia unora ca aceştia ce pretind a fi oameni de stat şi se amestică a critica constituţia română, zicând că este prea liberală. Nu ne putem însărcina încă şi mai puţin cu a converti pe Dracul care, după cum se zice, cunoaşte mai bine decât oricine adevărul şi nu voieşte niciodată a-1 recunoaşte. Cu istoria în mână, noi ne adresăm la Poartă (atunci, la 1848); Rusia, inspirată de marea şi căzăceasca sa cârdăşie către guvernul turcesc, îl făcu să intre în prepusuri şi să se teamă pe nedrept de acest articol. însă când toată ţara era plină de coloni militari1, de pitărei, căminărei, păbărnicei, 1 Ve7.i Anexul IU, de la capătul acestui articol, pag. 154. TON HEUADE RĂDULESCU postelnicei... Turcia pe atunci era cu mult mai tare decât astăzi, şi simpaticle ce şi le atrage (de când s-a pus pe calea civilizaţiunii) o pot face mai tare decât atunci, ca să nu se tcanw întru nimic de ceea ce se atinge de dreptul românilor, rcclamal de dânşii numai spre a putea garanţi legile în contra arbitrariului interior. „12. Emanciparea mănăstirilor închinate la Locurile Sânte.“ Clauza aceasta nu este un articol de constituţie: este o chestie judiciară. Părinţii noştri au fondat mănăstiri şi stabilimente publice ca să fie azil scăpătatului, bătrânului, orfanului şi ca să asicure santitatea, cum şi practica acestor simtimenteşi a ultimilor lor voinţe, fondatorii şi donatorii le-au pus sub patronagiul locurilor sânte. Cupiditatea însă sacerdotală, uitând din zi în zi scopul pentru care s-au ardicat accste stabilimente, împinse pe aceşti epitropi ai lor până la a cuteza a-şi aroga titlul şi dreptul de proprietari. Apoi, aceştia, ca să-şi asicure nişte asemenea titluri şi drepturi, se puseră acum în urină sub protecţia ţarului. Consolul rus deveni în cele după urmă un al doilea ministru ele culte şi complice tutulor spoliaţiunilor şi tutulor abuzurilor egumenali. „13. Emancipaţia ţăranilor (şi proprietarilor) de clacă, devenind, unii, proprietari prin indemnizaţie şi alţii reintrând în drepturile lor de proprietari adevăraţi.“ Am dat explicaţia clacei (vezi Protectoratul, pag. 12). Claca a fost şi este un travaliu pietos şi gratuit, e un fel de ajutor ce dă săteanul tare şi avut celui mai debil şi neavm. Am arătat cum şi de când claca s-a impus ca o datorie (şi la clăcaşi, şi la proprietari) de vreo douăzeci dc zile pe an. Zilele acestea însă, din cauza spiritului speculator şi rapace al arendaşilor şi unor foncţionari publici, ajunseră a trece peste numărul de şaizeci, cari iau de la sătean zilele ccle mai bune de lucru ale fiecăria stagiuni sau timp al anului. Expresia „emancipaţie de clacă“ este ca şi când ar fi zis „emancipaţie de ajutor“. Cu ce drepi ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 709 egulamentul zis organic şi Condica lui Caragea, ce recunosc 'bertatea ţăranului, făcură din clacă o datorie de servagiu, ipozând nişte legi fără ştirea şi în dauna acestor oameni liberi? urnele de serv, de vasal, de corvee, n-au existat niciodată în oldo-Valahia. Niciodată aceste vorbe n-au fost cunoscute în Vocabularul românilor. Au făcut din clacă în Ţeara Română, după cum făcură şi în Moldavia din vecinătate, o vorbă echivalentă sau dc aceeaşi valoare cu vorba servagiu. Nu, ci claca în Ţeara Română şi vecinătate în Moldavia, iată datoriele reciproce între cei avuţi şi neavuţi spre a se ajuta între sine, şi iată cum se încercară a le transforma în drept al celui mai tare, fără însă a putea rade sau şterge aceste vorbe. Până când vorbele ajutor ş\ vecin n-au însemnare se „serv“, până atunci claca şi vecinătatea nu vor avea însemnare de „servagiu“. Prin articolul acesta, românii, fără a imita pe nimeni, au voit a stabili pe ţărani în drepturile ce totdauna le-au avut până la Caragea şi însuşi până la 1830. Au acuzat mulţi articolul acesta de tendinţe către socialism sau comunism; coprinsul lui însă se mărgineşte numai a da ţăranului ceea ce totdauna a avut până la 1815, o mică parte de pământ, căci raza satului a fost întotdauna proprietate a comunei. Această mică parte, uzurpată prin Condica lui Caragea şi prin Regulamentul zis organic, dată înapoi ţăranului, e spre a forma comuna; s-a şi propus îndem-nizarea proprietarului pentru aceasta, spre a lipsi orice fel de rele interpretaţiuni şi a rasicura minţile. Prin acest articol, am voit şi mai mult: am voit.să asicurăm proprietăţile mari, ameninţate de comunismul moscovit ce stă ascuns în Regulamentul zis organic (vezi Protectoratul ţarului, pag. 55-57, reproduse în al doilea anex, ce urmează); claca devenind o datorie şi pentru sătean, şi pentru proprietar, pentru scopuri ale Rusiei, voim să se desfiinţeze în folosul ambelor părţi. Actele din trei luni ale Guvernului provizoriu, comisarii trimişi înadins în toate plasele, convocaţia unei Adunări generale spre a discuta 710 ION HEI,IADE RĂDUI.ESCU douăzeci şi unu! articole ale acestei constituţiuni, numirea unei comisiuni compuse de membri egali, cari să reprezente şi pe proprietari, şi pe ţărani, la un travaliu preparatoriu la aceasi;) chestie, toate învederează lealitatea mişcării şi buna-credinia a acestui articol. Guvernul provizoriu fu compus de oameni «■ toidanna au profesat simtimente progresive şi echitabili; ace.si guvern a fost, ca să zic aşa, sufletul mişcării. Care act, care mişcare, care vorbă au putut să dea a se propune vreo cugetare atentatorie la proprietate? Comisarii nu se trimiseră prin toate satele? Instrucţiuni nu li s-au dat de la guvern spre a îndemna pe săteni la ordine şi la respectul către proprietate, explicându-le proclamaţia constituţională şi invitând pe săteni a-şi împlini datoriele laborii şi pentru ei, şi pentru proprietar? ('u toate acestea, cată a spune, s-au auzit adesea nişte exal taţi pronunţând şi strigând vorbe foarte incendiare ce alarma pe proprietari; însă cine era aceşti exaltaţi? ('ari era şi cari sunt până astăzi relaţiunile lor? Aceştia sunt astăzi protegiaţi si recompensaţi de ruşi: unii au fost creature ruse, alţii crea ture ale agenţilor Rusiei (alţii trimişi înadins de la Iaşi). Toţi aceşti agenţi provocatori se bucură astăzi de libertatea lor între cazaci, alţii s-au şi pus în foneţiuni lucrative. Şi cari sunt proscrişii? Amicii ordinii, oamenii ce au sacrificat tot spre a mântui ţear.i de anarhie. „14. Abolirea servitutii ţiganilor printr-o indemnitate." Singur articolul acesta n-a existat în vechile noastre legi. Daca este o crimă a declara liberi, în al XlX-lea secol, oameni ce au aceeaşi religie cu noi, oameni ce au luat baptesma şi ungerea ca preotul şi împăratul biblic, atunci, nevoiţi, vom şterge acest articol din Constituţia noastră, vom face cum s.i complăcem acelora ce, în pietatea lor, au conştiinţa atât de elastică a se consola singuri, zicând că ţiganul se cuvine a lî sclav, căci un ţigan a fost cel ce a făurit cuiele cu au pironit pe ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 711 Crist pe cruce! Nu ştiu daca acest articol miroase a soţialism, pentru că miroase a cristianism şi a umanitate. „15- Un reprezentant la Constantinopole, ales dintre români.“ Prin articolul acesta, românii au vrut a înnoi cu Poarta adevăratele lor relaţiuni şi a dezbăra Divanul Turciei de un spion rus, luat dintre fanarioţi. „16. Instrucţie egală, integrală şi gratuită pentru toţi românii dc amândouă sexele.“ Articolul acesta emană din dreptul egalităţii politice şi civile. De n-ani avut până acum instrucţia răspândită între toate stările, şi aceasta s-ar părea o inovaţie; răspundem atunci că nici innoranţa şi obscurantismul n-au fost vreodată sancţionate prin legile noastre, ca să fim obligaţi a le respecta. „17. Aboliţia titlurilor fără foncţiuni.“ Vechile foncţiuni abolite de beii din Fanar li s-a conservat de dânşii, cum am zic (în Protectorat) titlurile şi numele. Grigore Ghica, propuindu-şi a face reforme, nu uită abuzul acesta; în Regulamentul însă zis organic, se află cu cale dc muscali a sc conserva nişte asemenea titluri absurde, pentru că Regulamentul nu conservă înadins decât tot ce rămăsese mai rău din acel regim destructor al fanarioţilor. Unde s-a mai văzut nişte absurdităţi asemenea celor următoare: este cineva cap al unei mese sau cancelerie, şi după serviţiu de trei sau mai mulţi ani, i se dă, drept recompensă, titlul sau rangul de brutar sau pitar (fonetic ce nu mai există)! Este cap al unei secţiuni şi i se dă titlul sau rangul de sofragiu, paharnici Este jude sau prezident la vreun tribunal şi i se dă titlul sau rangul militar turcesc de sărdar. Este director la un minister? I se dă titlul de temnicer (clucer). Este director al instrucţiunii publice sau la culturi? 1 se dă titlu de un ianicer sau spahiu ce nu ştie carte, 712 ION HEI.1ADH RĂDUI.ESCU titlul de agă (Osman-aga, Iusuf-aga1)! Este ministru al celor clin întru? I se dă titlu de uşar (dvomic, care stă la uşă sau la perdea). Este ministru al finanţelor? I se dă titlul de garderobier, care păstrează vestmintele domnului (vestiar)! Este spătar sau cap al oştirii? Ca să-l mai înalţe în rang, i se dă titlul de autor, de compozitor de cuvinte (logolhet)! Este, în fine, lacheu al domnului sau al vreunui boier, ajunge de aci în vreo foncţie de subcomisar de poliţie sau de căpitan de barieră? Ca să lir recompensat de serviţiul de trei sau mai mulţi ani, i se dă titlul de profesor de stil ţconcipisi)\ Şi toate consecinţele acestea, din Regulamentul zis tot organic, suntem datori marei dibăcii a prezidentului rus Minciaki, a domnilor Villara şi compania. Se află pe lume ceva mai absurd decât acest galimatias din toate limbile ce nu atestă nici un drept, nici o nobilitare decâi o stare de domestici ai vechilor domni şi mai vârtos ai beiloi din Fanar? Cine nu poate vedea simţul comun al acestui articol 17? Are el vreo tendinţă către dezordine sau ultra-libera lism, daca voieşte a onora după cuviinţă pe foncţionarii statului şi a-i mântui de ciocoismul sau servilismul ce le stă în frunte cu titlul ce îl poartă cu atâta orgoliu şi fără conştiinţă de sine? Au doară foncţiunile ce ocupă nu sunt de-ajuns de onorabili ca să le poarte numele? Pentru ce oare, domnule uşar sau vornic, domnule garderobier sau vestier, domnule ciutac sau agă, să li se pară mai onorabili decât domnule ministre? Pentru ce, dom nule brutar, dom nule sofragiu sau paharnic, domnule temnicer sau armaş, domnule logofăt sau compunător de discursuri, să li se pară mai onorabil decât domnulejude, domnule prezident, 1 I ureii cc nu ştiu carte, din drept se zic aga. Daca ştiu carte, se /ii efendi', de ajung până Ia gradul de maior sau de subprefect, se zic bei. Asilel sunt beii de Chio, de Samos etc. Paşalâcurile cu trei coade sau tuiuri suni vechi regate; paşalâcurile cu două coade sau tuiuri sunt provintii; paşalâcurile cu un tui sunt prefecture, beilicurile sunt subprefecture. Vom da poate mai târziu un articol de ierarhia turcilor sau de titlurile lor. ECHI1.1BRU ÎNTRE ANTITEZE 713 ţ domnule director, domnule spătar sau general? Este vreo I aristocraţie sau nobilitate, sau însuşi boierie1 în aceste titluri f de uşar, de sofragiu, de brutar etc.? Sau este ceva de democratic ţ în titlurile de prezident, de secretar, de director, de ministru, de f general, de colonel, de maior etc.? „18. Aboliţia pedepselor corporali şi degradante (adică aboliţia bâtăii).“ Pe baza egalităţii politice, beii din Fanar nivila toate clasile: ei punea la falangă şi pe săteni, şi pe boieri. Un boier din primele familii a fost bătut la falangă în zilele lui Grigorie Ghica. Regulamentul organic aboli pedeapsa cu bătaia pentru boieri şi ofiţeri, Constituţia, pe bazea egalităţii politice, desfiinţează bătaia pentru toţi, adieă şi pentru săteni, şi pentru soldaţi (oamenii mişcării au fost restul din boieri; reacţionarii ce ţinea la bătaie era ciocoi). „19. Aboliţia pedepsei cu moartea, după cum e în faptă să I fie şi în sentinţă.“ Legea în adevăr condamnă la moarte (când criminalul nu merită a mai trăi), însă din zilele lui Grigorie Ghica, de la 1822, | nu s-a mai putut afla vreun om să se facă carnefice sau gâde, pentru că ţara se curăţisc de străini vagabonzi şi mercenari. De atunci se cătâ şi tot se căută în van între pământeni vreunul care să priimească sarcina de executor al legii sau gâde (nici unul 1 Mulţi au vrut să nc asuprească că, cu abolirea titlurilor fără foncţiuni, am abolit boieria. Aboliţia boierismului vine (le la fanarioţi şi de la Rusia, făcând să piară boierii şi să le ia locul ciocoii, cu cari se pot servi mai bine. Noi totdauna am fost panegeristul boierismului pentru că în boierism a existat eroismul, patriotismul, tot ce a avut ceara de ilustru, de erudit, de nobil şi generos (vezi Mibaida> vezi articolul Boierii şi ciocoii, vezi Aristocraţia şi evghenizi). Am avut vorbă şi cu un diplomat mare la 1836 despre aceasta şi câte i-am răspuns se pun în anexul IV, ce urmează. Noi n-am fost adversarii boierismului, ei ai ciocoismului, şi numai rămaşii boieri au fost cu noi la 1848. Ciocoii au fost cu ruşii. De ar mai fi astăzi boieri în ţeară, aceştia ar fi cu noi. Am rămas însă singur, ca istoric al celor trecute. 714 ION HEI,IADE RADUEESCU până astăzi nu s-a aflat, cu toate că apuntamentele îi suni de-ajuns de mari). Moravurile s-au îmblânzit şi nu sufer nici execuţiuni, nici carnefici. Pedeapsa cu moartea dar este înfaphl abolită de douăzeci şi opt de ani1, constituţia o desfiinţează şi din sentinţă, în onoarea naţiunii şi a moravurilor. „20. Stabilimente penitenciare.“ „21. Emancipaţia israeliţilor şi egalitate politică pentru (oii pământenii de orice religie.“ Aceste două articole n-au nevoie de vreo analiză sau justificaţie; spiritul progresului şi al fraternizării a străbătui şi în inima românilor, daca au adoptat şi au susţinut trei luni cu atâta entuziasm şi devotament aceste 21 de articole. Pentru cei ce au coragiul şi reaua-voinţă dc a le combate, le lăsăm păliia glorie de a fi învingători. Ţarul îi va recompensa foarte bine. „22. Convocaţia îndată a unei adunări generali constituante aleasă cum să reprezente toate stările societăţii şi care va li însărcinată a legicii o constituţie pe temeiul acestor 22 de articole, dccretate de popolul român.“ Se vede toată lealitatea şi toată buna-credinţă a mişcării în acest din urmă articol. Unde este arbitrariul? Unde e comu nismul? Unde sunt simptomele de dezordine când se proclama nişte principe ce totdauna au condus şi administrat ţeara şi când acestea sunt supuse la discuţia şi aprobarea reprezentanţilor tutulor condiţiunilor şi tutulor intereselor2. (1849, iunhi 9) 1 In momentul d-acum, când traducem, sunt 42 de ani de când nu s-a auzit de execuţie, afara de asasinate plătite. Nu mai avem gâzi, ci bravi de Veneţia sub comanda... 2 în proclamaţie chemam pe toţi prozeliţii de orice religie la egaliiaic de drepturi, la aceeaşi masă cc întinde patria la toţi. Dumnealor au înţeles să se puie ei la masă ş\ pe noi, românii, să ne puie sub masă. Nu ne câini de ce am făcut. Este însă o dreptate şi o răsplată şi pentru puii de judam renegaţi, şi pentru puii de calpuzani spânzuraţi. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 715 II PROPRIETATEA ŞI COMUNISMUL ŢARIAN Al meu să fie al meu, Şi al tău să fie tot al meu. în articolul 13 al constituţiunii de la 1848 se coprinde: „Emancipada ţăranilor de clacă şi împroprietărirea lor prin indemnizare“. în anexul I ce decorăm, se dezvoltă şi se justifică acest articol cum să nu mai rămâie nici un prepus despre buna-credinţă cu care s-a scris şi s-a publicat într-un timp când zavera urzită de o mână din afară se prepara a proclama împărţirea cu forţa a moşielor fără nici o indemnizare. Claca, care îşi are originea într-un simtiment pietos de o viaţă patriarhală, cu atâta hi parodiată mai în urmă, încât devenise o sarcină pentru ţăran şi un mijloc sau drum de a dezmoşteni mai târziu pe proprietari de moşiele lor. I ,a 1848, emanciparea de clacă nu era atât de mântuitoare pentru ţăran, cât pentru proprietar, ameninţat de a-şi înstrăina cu totul moşia. Intr-un guvern de trei luni, compus de părţi eterogene şi zbucinat de intrige de dinafară, n-a fost cu putinţă a se explica acest articol. în cele trei luni, tot ce era de urgenţă era susţinerea ordinii. îndată cum am trecut în Paris şi am dar afară mica mea scriere intitulată Protectoratul ţarului, am crezut de datorie a explica prin toate modurile cugetul adevărat al acestui articol. Iată ce se zicea în apendice la capătul acelei opuscule: „Regulamentul organic început sub domnirea lui Gr. Ghica în înţelesul naţional, se termină prin ruşi răsturnându-se în înţelesul şi scopurile cabinetului din Petreburg. Gr. Ghica înţelese libertatea ţăranului în sensul naţional; cabinetul moscovit o lăsă şi o recunoscu în Regulament după un sens al său particular care s-a văz.ut în Basarabia şi care se va vedea de 716 ION HHI,IADE RÂDUI.ESCU orice român cc va citi aceste rânduri. Unul (Gr. Ghica) voia să facă o naţie prin libertatea ţăranului, altul (ţarismul) voia sa disipe nişte popoli ce începuseră a aspira la o naţionalitate. Ţăranul fu recunoscut prin Regulament de om liber, după cum a şi fost, a se duce a locui unde îi va plăcea sau cumpărându-şi a sa proprietate, sau trecând pe o altă moşie, după a sa alegere. Zisu! de sine protectorat rus, puind mâna, după cum am arătat-o, pe acest project de reforme, nu întârzie a trage folos în partea sa din fiecare articol, parodiind orice princip bun sau abuzând de dânsul. Declară dar, pe de o parte, pe ţăran liber prin Regulament şi îndatorează pe de alta pc proprietar a-i da neapărat nouă pogoane a le cultiva pentru sine, şi autoriză pe ţăran a nu plăti pentru aceste nouă pogoane decât o clacă în travaliu ce 1111 valora decât mult până la trei galbeni pc an... C11 ce scop însă? Îndată se va vedea. Rusia considera Moldo-Valahia ca două ţări chemate a deveni două guberniuri moscovite şi se şi credea în preziua de a-şi realiza acest cuget prin actul separat şi secret al tractatului din Adrianopole. Intr-un asemenea caz, ca să assoarbă şi să desfiinţeze cu totul naţionalitatea română, îi era de mare necesitate de a-şi prepara drumul pentru schimbarea locuitorilor sau strămutarea lor din aceste două ţăre. Recunoscu libertatea ţăranilor noştri de a se strămuta oriunde vor voi, mai vârtos când ei de fel era lăsaţi să n-aibă nici loc, nici casă în ţeara părinţilor lor. Astfel voia zisul protectorat să-i afle când era sa devie, cum spera, şi domn, şi stăpân a! acestor ţâre. Peste trei sau patru ani apoi, mişcat acest protectorat de un simtimeni cu totul patern în maniera sa moscovită, la aspectul ţăranilor români reduşi în scăpărare din cauza zapciilor fasonaţi după modelul cinovnicilor ruşi, avea apoi să proclame, după cum a făcut-o şi în Basarabia, că după Regulament câte doi ţărani pe an de pe fiecare moşie pot afla la mila împărătească spezele drumului până în Rusia şi pământ acolo de ajuns, şi ajutor in ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 717 bani spre a se stabili acolo şi a-şi cumpăra vite şi instrumente aratorie. Apoi, tot printr-o solicitudine părintească, ţăranii români nu era să fie ardicaţi toţi deodată, ci încetul cu încetul, câte două familie din sat, cum am zis, pe fiecare an, încât strămutarea totală să se opere în mai mulţi ani. In Rusia iară nu era să fie aruncaţi aşa, în deserturi, ci diseminaţi printre populadele moscovite încât, fiind de aceeaşi religie cu dânsele, la a doua sau — mult - a treia generaţie, naţionalitatea românilor să fie assorbită de număr şi uitată cu totul. După aceasta, Moldo-Valahia era să rămâie oare despo-pulată de ţărani? Nu, ferească Dumnezeu! Pentru că tot solicitudinea paternă a ţarului, în interesul proprietarilor români, încă era să propuie a se repopula ţărele de ţărani muscali ce, după spusa cinovnicilor ruşi, era să fie mai laborioşi şi mai ascultători. Nu poate nimeni nega această extremă bunătate a ţarului pentru că s-au văzut probe învederate şi palpabile în Basarabia. Această parte a Moldaviei, smulsă de puterea protectoare (pentru că toţi protectorii smulg), fu despopulată peste curând de la 1812 încoa şi repopulată de ţărani muscali. Aceştia, cum se aşezară pe moşiele boierilor Basarabiei, avură drept la pogoanele zise legiuite, cu mica plată de clacă sau vecinătate, cum se zicea pe acolo, făcură la început cu supunere un an-doi claca, forţaţi însuşi de cinovnicii împărăţiei (pentru că împăratul se zice că respectă foarte mult proprietatea într-un mod al său particular, cum se va vedea). După al treilea an, nu ştiu cine le suflă la ureche muscalilor ţărani să nu mai fie aşa de supuşi; le veni mai bine să nu mai facă nici o robotă pentru pământul ce ocupa şi se făcură că nu pricep deloc româneşte când îi chema la clacă sau vecinătate: „Ia ni znaiu“ se auzea din gură în gură şi din sat în sat. De aci înainte să mai vezi discordii, lupte şi procese între proprietari şi ţăranii muscali. La aceste neînvoiri, cinovnicii împărăteşti, 718 ION HEI .IADE RĂDU1.ESCU autorităţile, era poruncite să pedepsească aspru până la disperaţie pe mojicii de muscali în favoarea boierilor români (ce dreptate şi milostivire moscovită!). Cu toate acestea însă, nu se cuvine a uita că în Rusia nu se suferă scandale ele a se scula gloatele, şi gloatele moscovite, cu toate bătăile la spate, pare c;i le suflă dracul la ureche să brave tot şi să se răscoale şi să strige cu toţii: „cazaci ne facem şi claca nu mai dăm!“ La această strigare, cată să amuţească toţi cinovnicii şi sa încremenească cu cnutul în mână. Există o lege în Rusia că satul care se înscrie la cazaci, are să dea împăratului în timp de răzbel câte patru voinici, cu arme, cai şi toate spezele, de suta de familii, şi tot legea aceea scrie că satul înscris la cazaci are drept pe moşia pe care şade să şi-o facă proprietate a sa. Toate satele de muscali strigară că se fac cazaci, însă toate satele 1111 putură fi ascultate deodată, căci prea sărea fapta în ochi, ci încetul cu încetul: în numele legii existente, azi 1111 sar, mâine altul, începură a da jalobe că doresc să devină oameni împărăteşti. In virtutea acestei legi apoi, gospodin proprietarul n-are ce face, cată să fie desproprietărit în utilitate publică (şi publicul este ţarii] acolo), cată să mi-ţi lase moşia să devie proprietate a coroanei (căci coroana e lucru mare, se preferă înaintea tu tu lor drepturilor), prin urmare este dator proprietarul a-şi vinde moşia. Insă preţul s-a prevăzut cu mult mai nainte, prin lege Î11 asemenea cazuri, să fie fixat aşa de jos, încât abia să poată lua proprietarul a zecea parte din valoarea moşiei. Tot omul e dator să lase cât de jos când este vorba de coroană. Astfel, în ziua de azi, Basarabia este mai toată locuită de cazaci sau de moldoveni căzăciţi, şi astfel mai toţi proprietarii Basarabiei şi-au pierdut moşiele, ajungând - după zisa lor - a fi încinşi cu tei. Tot: această soartă ameninţa şi pe proprietarii Ţărei Române şi ai restului din Moldavia, preparată prin Regulamentul organic, şi iată că noi numim comunismul ţarian sau taresc. Probe de această bună intenţie a ţarismului suni, ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 719 tcum se zice pe româneşte, cu carul şi fel de fel. între altele, vom |relata o împregiurare ce s-a întâmplat în zilele noastre în Ţara fRomână. f Sub guvernul lui Alexandru Ghica, un boier român i îndemnat de filantropie sau sau de propriul său interes aflat în interesul comun, îşi propuse a-şi despărţi o parte din moşie şi a o vinde în bucăţi la ţărani. Peste 1500 de familii veniră a-şi cumpăra câte un petic de loc şi a se stabili pe legitima sau cumpărata lor proprietate. Consolul rus însă aţâţă sau încuragie câţiva proprietari a reclama sub diverse pretexte sau sofisme în contra acestei noi speculaţiuni ce deschidea la mai mulţi ţărani mijlocul de a deveni proprietari (faptă ce ar fi împiedicat mai târziu drumul Rusiei de a strămut a pe români, aşa de facil cum îşi pusese în minte). Reclamaţiile acelor boieri deveniră serioase şi consolul le susţinea pe sub mână. A. Ghica stărui întru a protege libertatea boierului de a vinde din moşia sa şi a ţăranilor de a cumpăra locuri. Vânzarea se urmă neîncetat până la avenimentul lui Bibescu la domnie. Acesta, intimidat de consol, fu nevoit a face să 1111 se mai întinză vânzarea, ce era peste puţin — după zisa consolului rus — a se întinde ca o cangrenă, iar după noi ca un drum liberator la toţi câţi ar fi voit a-şi vinde în modul acesta din moşii, şi la toţi câţi din ţărani ar fi putut şi voit a se face proprietari, cumpărându-şi locuri, îsi puseră toate puterile a explica litera Regulamentului în modul următor, ce 11c lasă loc a întrevedea foarte limpede scopurile cabinetului moscovit: că adică ţăranul este liber, poate a se duce oriunde va voi; nu are însă dreptul de a-şi cumpăra un loc sau o „casă“, că are adică drept de a fi neîncetat proletar si străin în ţara moşilor şi părinţilor săi. Ce interes are ţarul de a vedea sau a avea pe ţăranul român liber în modul acesta particular, liber fără proprietate, fără nici un colţ de pământ unde să-şi plece capul? Pentru ce în Moldo-Valahia grecii, sârbii, bulgarii, ebreii pot să-şi cumpere /zu ION HEUADE RĂDUI.ESCU locuri şi case şi ţăranii] român să fie condamnat a rătăci pe pământul străbunilor săi, apărat de sabia sa, adăpat de sângele săli, fecundat de sudorile sale? Ştiţi pentru ce? Pentru ca să fie gatova după predestinaría moscovită a se duce a popula deşertele Siberiei şi a lăsa pământul român în păşune cazacilor uzurpatori. Vedeţi, de felul acesta de comunism Constituţia din 1848 a voit a mântui vechea Terra romana şi moşiele pani cularilor. Furii însă au datina lor proprie de a numi „tâlhari“ pe victimele lor. Românii, ca nişte hoţi de păgubaşi, n-au tăcui molcwn, ci au strigat prin articolul 13 „Emancipare de claca ţăranilor şi proprietarilor“. Şi majestatea sa cazacă nu întârzie a numi pe aceşti tâlhari de păgubaşi „comunişti“. Adevăraţii conservatori ai proprietăţii publice şi private fură asupriţi cu numele de „comunişti!“ Acestea scriam şi publicam la 1849 în Paris. Astăzi, aflându-ne sub alte condiţiuni, ne putem cu roţii grăbi spre a da marilor proprietari pe cât se va putea mai mulţi aliaţi, formând comune libere şi liberând proprietăţile mari de oriei' îndatorire. Se pot vedea şi câte am scris în articolul intitulai Propriul şi comunul (ye/, i Diversele. Biblioteca portativei). III PROPRIETARII ŞI SĂTENII ÎN BUCOVINA Arătarăni prin anexul al doilea că, după cum s-a clesproprieîăiit basarabenii şi s-au ocupat moşiele române de muscali, asemenea se prepara şi la noi prin articolele strecurau' în Regulament. De acestea am scăpat mulţumită principelor proclamate la 9 iuniti 1848, la Izlaz. Spre a complecta darea noastră de ştire, cată să arătăm cum s-a urmat şi în Bucovina spre a expropria pe proprietarii români şi a aduce pe săteni în stare de proletari vagabonzi. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 721 După luarea Bucovinei de Austria, măsura cea dântâi fu de a arunca bunioară cât de mult impozite pe ţărani, cu capitaţia, cu impozite pe producte, pe vii, pe vite, pe ramatori, oi, pasări, până la ouă. Spre a consola apoi pe săteni şi a-i face a suferi sarcinele cil oarecare speranţe, se ¡tuse la cale a-i împroprietări, forţând pe proprietari — ca şi la noi astăzi - a-şi ceda sătenilor, prin despăgubire, atâtea şi atâtea pogoane. Spre a se realiza sumele necesarie la răscumpărarea pogoanelor vândute, se supraimpuseră: întâi, un impozit anual ţăranilor, în parte spre răscumpărarea pământurilor, capete şi dobândă; al doilea, un impozit general şi adică filantropic peste toţi, proprietari, neguţători, meseriaşi şi însuşi săteni, spre ajutorul zişilor emancipaţi; al treilea, spre împlinirea milioanelor necesarie la răscumpărare, se mai impuse un împrumut forţat, câte atâtea la sută din venitul fiecăruia. Cu sumele adunate după aceste trei impozite se plătiră proprietarii ce, după daunele boiereşti, nu întârxiară a le cheltui şi a-şi vinde apoi şi resturile din pogoanele ce le mai rămăseseră. Ţăranii însă, cu impozitele pentru coroană, cu cel pentru răscumpărarea pământurilor şi cu cel filantropic pe dasupra, ca fuiorul popii, se îticărcară în atâtea datorit, încât fură nevoiţi a-şi lăsa micele moşii la creditorii nemţi ce îi împrumutaseră. Astfel, astăzi, pământul Bucovinei îl posed nemţii, ca şi în Transilvania; iar elementul român se tlesproprie, ajungând cei din oraşe ca lepra societăţii, a trăi cu toate faptele ruşinoase, iar cei din sate proletari vagabonzi. Şi noii proprietari străini, ca economi, cupizi şi solidari între dânşii, spre a-şi cultiva moşiele, se legară strâns a nu da mai mult decât o jumătate de sfanţig preţul lucrului mâinilor pe zi. Astfel, astăzi, sătenii români din Bucovina, din cauza sărăciei, umplu de cu primăvară Moldavia a căuta de lucru cu preţuri mai bune. Proiectul de lege rurală ce propune astăzi guvernul, acelaşi viitor ne prepară; îmbucătăţeşte mai întâi dominiurile mari, 722 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU dându-le la săteni, ce de la aceştia să le ia apoi creditorii străini. Frământă adică mai întâi ţara întreagă, paralizând agricultura, impune sătenilor în timp de douăzeci de ani biruri până la 500 lei1 pe an ca să-i înnece în datorii şi ca să-i aducă, în fine, după o servitute sau muncă de faraoni în libertatea de a muri de foame. IV PROPRIETARII Şl SĂTENII ÎN ROMÂNIA Pe când aceste anexe, dimpreună cu o părere despre chestia rurală, se afla, după promisiune, în tipar, apăru şi proiectul de legiuire rurală ce se prezentă înaintea Adunării generali a depu taţilor naţiunii, şi se publică, nu ştim cu ce intenţiune, în toata ţeara cu atâta rapiditate. Fiind contrariu datinelor naţiunii şi doctrinelor ce totdauna am profesat, fiind contrariu principelui noastre „Respect la proprietate, respect la persoane; foloase generale fără paguba nimului“; venind acest proiect a ataca şi averea proprietarilor, şi persoana sătenilor; având de rezultai până, în fine, ruinarea generală (a proprietarilor pământurilor şi a proprietarilor laborii) în folosul numai al unor făcători de rele, ne vedem forţaţi, ca român şi ca om de la 1848, a ne pune pe tărâmul dreptului şi a apăra toate proprietăţile, adică şi a pământului şi laborii, cu un cuvânt pe toţi românii în genere. Aon arătat, în Instituţiunile României, fazile prin cari a treci 11 popolul român optsprezece secoli, de la Traian până în zilele noastre: I. Ţăranul a fost, de la Traian până la Mihai Bătăiosul, colon militar, adică proprietar agricultor cu arma în mâna 1 72 lei impozitele actuali, alţi 160 impozitul răscumpărării, apoi impozitele comunei, apoi fonciera, apoi chiria pogoanelor când nu ir ajunge, mai vârtos când se va osteni pământul lor. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 723 II. De la Mihai Bătăiosul până la Mavrocordat, redus ca Serv în stare de sclavie, lipit cu forţa de pământul altuia. III. De la Mavrocordat se liberă şi, pe un timp de câţiva ani, se rătăci vagabond ca toţi libcrrii în stare de proletar. ÎV. în aceasta a patra epocă i se oferă ospitalitate pe moşiele altora, cu condiţiune de clacă şi, din liberat profctar, devine liber clăcaş sau oaspc, fără a fi sicur de productul laborii sale, sub regimul fanariot până la 1822. V. De la 1822, prin Regulamentul elaborat sub Gr. Gliica şi terminat la 1832, devine liber, oaspc sau clăcaş, însă mic proprietar pe mişcătoare sau asicurat de productul averii sale. VI. De la 1848 devine liber, mic proprietar şi chiriaş, nemaiavând necesitate de ospitalitatea altuia, scăpând de clacă şi el, şi proprietarul moşiei. Din epoca a patra însă până astăzi să se observe că întotdauna săteanul a fost în relaţiune cu proprietarul moşiei pe nişte învoiri de asociaţiune sau tovărăşie, unul pilind pământul la mijloc şi altul laboarea. VII. Timpul astăzi a venit, epoca, necesitatea din ambele părţi o cer ca să devie liber, proprietar şi el pe casă în comună, aliat proprietarilor mari întru apărarea generală a proprietăţii. Timpul, voi să zic, a venit ca să facem a apăra cu toţii proprietatea, iar nu să aprindem guere civile, sculând român asupra românului îu epoca de unire. Proiectul, proiectat cu cea mai condamnabilă rea-credinţă şi răspândit în ţeară ca să răscoale satele, nu corespunde cu doctrinele noastre, nici cu speranţele sătenilor de a li se îmbunătăţi soarta; din contră, despoaie pe unii şi degrada pe alţii mai jos şi decât vitele, după cum o vom învedera îndată. Iată critica noastră în parte, împrutnutându-ne vocea tutulor, şi a proprietarilor, şi a sătenilor. De optsprezece secuii, pactul social în ţârele române a fost bazat pe respectul la proprietate, de orice natură; proprietatea, mai vârtos materială, a pământului, a caselor, a braţelor, a 724 ION HEI,IADE RÂDUI.ESCU instrumentelor de laboare, eu atâta a fost mai respectată, cu câl a fost mai simţită şi mai pricepută decât proprietăţile intelectuali şi morali. Mai mult de o sută douăzeci de ani, proprietatea de pământ se oferi spre a se asoţia cu proprietate;! braţelor, vitelor şi altor instrumente de laboare. Pe temeiul respectului reciproc către proprietate, din ce în ce se regulara şi mai bine condiţiunile acestei asociaţiuni, pe atât de naturali, pe cât o parte avu necesitate de ceealaltă, căci una căuta pămâm şi cealaltă braţe sau laboare. Până astăzi bazile noastre soţiali sunt profund stabilite pe această asociaţiune între proprietarii pământurilor şi între proprietarii laborii. Prin agricultură, această însoţire făcu din zi în zi mai mult a progresa prosperitatea materială. A rumpe această asociaţiune este una cu a răsturna din temelie soţietatea română. A ataca iară proprietatea ambelor părţi tot într-un timp cu aceeaşi lovitură este una cu a înapoia în starea sălbatic ilor celor mai lipsiţi de instinctul dreptului, este şi mai mult, este una cu a ne degrada în starea fiarelor. Când cineva îşi propune a rumpe pactul cel vechi de asociaţiune ce a existat între ambele proprietăţi şi cutează şi poate a face una ea aceasta, atunci soţietatea, ţeara întreagă esie nevoită a-1 întreba: „Vii, domnule, ca turburător de meserie sau ca un Attila, sau legiuitor?“ Suntem siguri, mulţumită situ-aţiunii actuali, în plină constituţiune, în plină convenţiune între puterile Europei de a ne garanţi drepturile, în plin secul al XlX-lea, că va fi şi el nevoit a ne răspunde: „Mă prezint ea legiuitor înaintea unui corp legislativ“. Ca legiuitor dară, nu poate vorbi, nici gesticula decât de pe tărâmul dreptului, este dator — daca voieşte şi poate sparge asociaţiunea - este dator mai nainte de toate a pune ambele părţi de asociaţi în poziţiune cum au fost în preziua închierii primului pact de asociaţiune, a despărţi adică fiecare parte eu averea sa proprie, făcând pe fiecare a rămâne cum au fost la ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 725 început, una proprietară absolută pe pământul său şi alta proprietară absolută pe timpul său, braţele sale, vitele sale, instrumentele sale de laboare, pe tot ce posedă astăzi. Din această poziţiune apoi, sau atitudine, cată să urmeze sau o întreagă şi nerevocată despărţire, ce nu credem a o voi nimeni, sau o învoire din nou, conformă cu epoca şi cu necesităţile actuali. Clare este dar întrebarea astăzi? A rumpe, a sparge tovărăşia între domnii moşielor şi domnii Iaborii? Aceasta nu o voiesc nici unii, nici alţii, având unii necesitate de pământ şi alţii de laboare. Sau a procede la un pact nou de învoire? Aceasta o doresc poate amândouă părţile daca este vorba de îmbunătăţirea tutulor stărilor. Ţăranii, după cum ştim, cer spre îmbunătăţirea stării lor a scăpa de dorobanţii guvernelor succesive pe de o parte şi pe de alta de arendaşii cupizi, susţinuţi de şcoala /.apciilor regimelor trecute, a li se elibera adică timpul şi braţele de paralizia în care le aducea şi le aduc abuzurile. A veni însă un proiect de legiuire rurală, a ataca de moarte şi în acelaşi timp drepturile şi ale proprietăţii, şi ale libertăţii, forţând pe unii a vinde ceea ce n-au de vânzare şi pe alţii a cumpăra aceea ce nu voiesc şi nu pot încă să cumpere, încărcându-se cu datorii şi cu dobânda lor, ruinând pe unii şi preparând altora starea cea mai deplorabilă de proletari, un asemenea proiect pretutindeni este reprobat şi de cei mai de rând oameni, necum de un corp legislativ ce este chemat spre a dota ţara cu legiuiri echitabili şi a pune naţia în genere pe calea prosperităţii materiale şi morali. Proiectul de legiuire rurală ce se propuse Adunării generali, reprezentanţilor naţiunii, cum se făcu cunoscut, împlu lumea română de fiori, prepusul şi spaima puse în inimele şi ale proprietarilor de pământ, şi ale asociaţilor lor săteni. Pe unii ameninţă cu a fi desproprietăriţi şi pe alţii cu a-şi îndoi şi întrei chinurile prin impozite mai grele pentru speranţa ca să ajungă după douăzeci de ani (câţi vor mai trăi până atunci), constrânşi ca într-un cerc de fier şi reduşi, cum 726 ION HKUADIi RĂDUI.ESCU se zice, în sapă de lemn, cu pământurile împărţire şi subtilii părţire la copii sau luate de creditori după datoriile ce vor li contractat în aceşti douăzeci de ani şi rămâind nici încai cu perspectiva de a se mai reîntregi în starea de oaspeţi sau clâcaşi; căci cu cât se înmulţeşte populaţia, cu atâta ospitalitatea devine mai imposibilă. Fiind dar că se declară astăzi, în plină Adunare generală a reprezentanţilor, de către M. Kogălniceanul, că acest proicci violator de drepturi este conform cu articolul 13 al Constiui ţiunii de la 1848 şi fiindcă acea constituţie este operă a mea, pentru care am suferit atâta şi mai mult decât toţi, sunt datoi a spune domnului acestuia că nu arc dreptul de a-mi parodia şi explica de la sine astfel intenţiunile ce le-am explicat: cu însumi atunci, în trei luni cât am fost la putere, prin expresiunile de „respect la proprietate şi foloase generali fără paguba nimului“1. Toată Constituţia de la 1848 este bazată pe aceste două mari principe; motivele celor 22 de articole suni expuse în proclamaţiune. în toate articolele, în puterea suveranităţii ce totdauna a emanat în ţărcle noastre de la popol, se văd expresiunile foarte clare şi precise ca cele următoare: Popolul român respinge Regulamentul; Popolul român decretă independenţă administrativă şi legislativă; Popolul român voieşte şi decretă egalitatea la drepturi şi datorii, contribuţiime generale, drepturi la vot, adunare legislativă compusă de reprezentanţi ai tutulor stărilor soţietăţii; 1 Să sc vază şi discursul cu care ani deschis comisia compusă de pro pnetari şi săreni, în cart mă exprim: „Libertatea este pentru cei vii, iar nu pentru cei morţi; a exista este mai întâi decât a fi liber. Cată să existăm, cată să avem al nostru, cu ce exista; aşadar, proprietatea înaintea libertăţii“. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 727 Popolul român decretă responsabilitatea capului statului, alegerea lui din toate condiţiunile, domnirea lui pe cinci ani şi împuţinarea listei civile, responsabilitatea miniştrilor etc.; Popolul român decretă libertatea tiparului, a vorbei şi a adunărilor; armarea naţiunii (colonii militare), instituirea de bance, emanciparea monastirilor; Popolul român decretă ca tot judeţul să-şi aleagă singur foncţionarii publici etc. Iar când vine la art. 13 (număr totdauna fatal), popolul român n-are drept a decreta; popolul român zicem că împarte dreptatea. Să se vază dar că am ştiut a pune punturile pe I, şi vie astăzi oamenii cu dreptatea, vie cu judicata, iar nu cu lopata, nu cu spolierea, nu cu stângacea gbibăcie de se rezema pe articolul 13 al Constituţiunii, căci dau peste cap nu ca un martir, ci ca paiaţi. Cum de fură unii la toate articolele constituţiunii târzii şi îndărătnici şi numai la al treisprezecelea să fie aşa de răpezi a se revesti cu dânsul? Le va fi însă ca cămaşa Dejanirei. După acestea, adică după 21 de articole, acea proclamaţie sau constituţie chema mai întâi o adunare generală constituantă, aleasă cum să reprezente toate interesele şi toate stările societăţii, spre a delibera toate articolele şi mai vârtos pe acesta, al treisprezecelea. Făcut-au aşa cei cari invocă acea constituţie? Dat-au mai întâi un proiect de lărgirea raţionabilă a votului, cum să fie în adunare reprezentanţi ai sătenilor? Sau veni cu un proiect ce mai întâi se publică în ţeară, să amăgească mulţimile, şi apoi prin terorism să facă cum, despuindu-se proprietarii, sătenii mai târziu să ajungă ca în Bucovina, în sapă de lemn? în fine, liberi era domnia lor a-şi justifica proiectul în numele broşurelor sale, în numele anarhiştilor or zavergiilor de la 1848, între cari au luat şi domnia lor parte la laşi, iar nu în numele constituţiunii de atunci, ce a fost contra-zavera. în cazul acesta, de a vorbi în numele său propriu şi al cumetrilor 728 ÎON HEI .SADE RÂDUl.ESCU săi, se poate face pe strade, cu stindardul roşu în cafeuri, iar nu în asemblee legislativă, nu dc ministru al unui guvern regular. Cine nu ştie că zaverele sunt nişte beţii populare şi că un minister regular nu le poate lua de exemplu? Proiectul ce astăzi, în 1864, zic că l-au comis în numele art.13 al constituţiunii de la 1848 este o cutezanţă necalificabilă, demnă numai de autorul său şi de cumetrii săi. Eu mi-am explicat de ajuns ¡menţiunile şi la 1848, şi mai târziu la 1849 şi de atunci până astăzi în toate scrierile melc. Protest dară şi nu dau nimului dreptul d-a mă comenta, lai proprietatea ce am apărat-o în contra zaverei ce se prepara dinafară, la 1848 ca şi astăzi, viu a o apăra şi acum, când se ataca întreit. întâi, pentru că proiectul numit cutează din ştiinţă şi din sistemă a constrânge pe proprietari a-şi vinde cu forţa moşiele ca la Bucovina; al doilea, pentru că proprietarilor li se fixa arbitrarul preţul pogonului, fără a se lua în consideraţiune calitatea şi localitatea pământurilor; al treilea, pentru că acesi preţ impus arbitrar, în loc de a li se oferi în numerar, li sc impune în hârtii ce nu coprind în sine nici o garanţie decât temerea ce inspiră toate adăstările îndelungi, supuse la atâtea eventualităţi şi fluctuaţiuni. Unele ca acestea nu pot veni din articolul 13 al Constituţiunii şi cu atâta mai vârtos din principele proclamaţiunii pe care se bazează constituţiunea întreagă în care se zicea: „a sc sacrifica cei mai mulţi în folosul celor mai puţini este nedrept; a fi sacrificaţi iară cei mai puţini de cei mai mulţi este o violare“. Şi daca am mai zis „foloase generali fără paguba nimului“ suni dator, precum am susţinut şi susţiu cauza proprietăţii de pământ, asemenea şi poate cu mai multă ardoare să susţiu şi cauza proprietăţii sau averii sătenilor. Prin acest proiect văz: mai întâi, că sătenii sunt atacaţi în libertăţile lor, îndatoraţi cu forţa a cumpăra pe datorie şi cu dobândă, cu voie-fără voie, cu timp-fără timp, şi nu cât pol, ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 729 nu cât le ajunge. Al doilea pentru că, după ce li s-au întreit impozitele, ca în Bucovina, li se mai impune pe tot anul un impozit cu atâta mai greu, cu cât este executabil fără adăstare la termine fixe, şi cu cât este mai mare decât chiria ce da până acum pentru aceeaşi cantitate de pogoane ce le putea schimba, după ce se ostenea locul, cum zic ei, şi a lua alte atâtea pogoane la loc odinit sau productiv, chirie ce o plătea şi cu laboare, şi cu producte, când nu o putea plăti în bani şi o plătea iară cu îndelunge adăstări, după cum o învederează pretutindeni rămăşiţele. Execuţia la termin fixat minează şi pe oameni cu averi mari, necum pe săteni. A treia pentru că, plătind prin execuţiimi în termin de douăzeci de ani, vânzându-şi vitele şi intrând în datorii, când vor rămânea pe deplin proprietari pe pogoanele plătite, vor veni creditorii a le vinde sau a le lua pământul pentru datoriele contractate cu altă dobândă în aceşti douăzeci de ani de execuţiuni, iar cum s-a întâmplat în Bucovina. A patra, pentru că la împărţirea de pământ ce simt forţaţi a cumpăra, în loc de a se considera familiele sau persoanele ca în toate locurile constituţionali, din contră, sunt luate în consideraţiune vitele ce se pot adăogi sau scădea, după timp, că vita adică este persoană după autorii acestui proiect şi omul nimic. A cincea, care este şi mai spăimântător, pentru că se prepară prin acest proiect un viitor foarte negru însuşi sătenilor de astăzi, viitor ce va deveni şi mai nesuferit fiilor şi nepoţilor lor după subtîmpăr-ţirea sau vinderea pogoanelor plătite în douăzeci de ani, cu sudori de strâmtorări pungătoare şi cu vinderea vitelor. Aducem aminte, pe lângă aceasta, atât guvernului actual, cât şi corpului legislativ că fiecare nu se află astăzi în locul ce ocupă decât în virtutea sau în urma convetiţiunii între puterile ce ne-au garantit drepturile. Această convenţie, în art.46, alinea a treia, asicură proprietatea garantind că „nimeni nu va putea fi expropriat decât legemente pentru cauză de interes public 730 ION HEUADE RĂDUl.ESCU şi prin despăgubire“. Iar în alinea a cincea a aceluiaşi articol cav nu desfiinţarea totală, ci „revizuirea fără întârziere a legii ci1 regulează raporturile proprietarilor pământului cu cultivatorii spre a se îmbunătăţi starea ţăranilor“. Exproprierea nu cmc iertată decât după lege. Legea aceasta nu s-a făcut. Despre ţărani iară se ccre după drept cuvânt numai îmbunătăţirea stării lor, iar 1111 împroprietărirea cu forţa şi exproprierea proprietarilor, ameninţându-i cu rebeliuni. A ataca convenţiunea şi ba/.ilc soţietăţii totdeodată este este una cu a răsturna însuşi bazile picate stă guvernul dimpreună cu capul său. Proiectul nou de legiuire rurală, aruncat ca o bombă în mijlocul naţiunii întrege departe şi de spiritul, şi de litera Convenţiunii, departe de aşteptările ţăranilor de a li se îmbtt nătăţi starea, vine din contra în explozia şi spargerea sa, a răsturna orbeşte, lipsit de minte şi judicată, tont şi fatal ca toate bombele, a nimici toate stările. Regulaţi raporturile între proprietari şi cultivatori îmbunătăţind starea celor din urma prin stârpirea abuzurilor, daţi sătenilor conştiinţa de sine şi a dreptului şi datoriei prin luminare; daţi-le scoale de agricultura şi meserii; construiţi drumurile, lăsaţi-i liberi, precum aşi fost, de a cumpăra de bunăvoie când poate şi cât poate, unde va alia de vânzare, iar de bunăvoie, şi iată îmbunătăţirea soartei lui, iată iar ceea ce cere ţăranul: scăpaţi-1 de dorobanţi şi de arendaşii cupizi, iar nu de asociaţii lor proprietari, cari totdauna le-an depus capitalul sau pământ şi i-au ajutat cu împrumutări şi daruri şi-au adăstat. Relele ce au venit şi sătenilor, şi pro prietarilor au fost tot din partea guvernelor şi acum, până sa geamă boii, ţipă carul! Nu este alt mijloc spre a îmbunătăţi starea ţăranului decât numai de vom progresa pe drumul justiţiei ce pe atâta este mai românesc, pe cât este mai echitabil şi mai creştinesc decât al altor popoli şi nu putem ţine drumul acesta decât de vom urma şirul sau genealogia legiuirilor succesive ale României şi caic ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 731 au respcctat şi au făcut să prospere din ce în ce mai mult proprietăţile de orice natură. Aveam preparate nişte păreri despre drumul ce am putea ţine încât pentru regularea raporturilor între proprietari şi cultivatori şi pentru îmbunătăţirea stării acestora materială. Această părere fiind sub tipar, fu întreruptă de apărarea ce ne văzurăm nevoiţi a face în contra acuzării ce ni se făcu că proiectul fatal este repezit în numele articolului 13 din Constituţia de la 1848. lată că, după critica aceasta, oferim şi noi în public părerile noastre, conforme cu doctrinele noastre bazate pe respectul Ia proprietate şi pe foloase generali, fără paguba nimului. Despre acestea am vorbit foarte pe larg în Biblioteca portativă, de la pag.289 până la 504. Aci, ca să nu ne mai repe-ţim, ne mărginim în câteva articole ce credem că vor fi simţite şi de proprietari, şi de către sătenii înţelepţi şi prevăzători. S-a văzut prin câte fazi a trecut popolul laborator român până să ajungă astăzi liber şi chiriaş. Astăzi se cere în genere, progresând cu timpul, de a i se îmbunătăţi starea. Părinţii averii sunt timpul şi travaliul. Cauzele sărăciei sunt lenea sau despotismul. Spre a îmbunătăţi starea săteanului este dar de necesitate mai întâi a-1 face domn absolut pe timpul său şi pe laboarea sa, a-i libera adică zilele de clacă sau chirie, a-1 libera de abuzurile ocazionate prin această învoire sau instituţiune; şi, al doilea, a-i da gustul laborii sau travaliului. Spre a-îmbunătăţi starea este dar necesitatea a-1 mântui de despotism şi de lene. Ca să procedăm spre acest scop, vom avea de busolă în acest mic articol vechile noastre principe: proprietatea şi libertatea să se respecte până în ultima consecinţă; toate stările să fie folosite şi nici una să nu piarză nimic. Şi în fine, apoi: fiecăruia după faptele sale. Câtetrele aceste principe sunt sinonime cu justiţia. 732 ION HEI,IADE RĂDUI.ESCU Părere Aşa dară: Art.1. Fiindcă toţi proprietarii de moşii cunoaştem că de bunăvoia lor voiesc a vinde în fracţiuni de 400 stânjeni pătraţi eoprinsul comunei, sătenii — câţi vor voi şi vor putea — cum pere-şi căminul casei şi curţii sau acei 400 stânjeni. Mai vârtos că nu intră în datorii. Prin modul acesta, fără a se ataca proprietatea, nici libertatea, săteanul liber din drept cum a fost si până acum devine mic proprietar de nemişcătoare şi îşi eliberă timpul, laboarea şi vitele, rămâiud de aci înainte acestea în a sa proprie şi absolută dispoziţiune, scăpând de dorobanţi şi de abuzurile ce le ocaziona claca sau chiria. Săteanul astfel se pune pe calea progresului sau ameliorării şi face primul pas către înavuţire; devine proprietar fără a ataca proprietatea altuia, se foloseşte fără a face pe nimeni a pierde decât numai ciocoismul, care vine acum a despuia pe unii şi împila pe alţii. Art. 2. Fiindcă satul devine comună, pusă pe calea de a se întinde sau mări şi a se ameliora din ce în ce mai mult, proprietarul în folosul său propriu şi în folosul comunei va provedea de la sine, fără a fi forţat, spre a lăsa împregiurul comunei câteva pogoane pe cât îl iartă întinderea sau mărimea moşiei şi interesele sale. Aceste pogoane ale razei comunei vor servi acum la început pentru izlaz sau păşune a vitelor; acestea, ca avere proprie a proprietarului, vor putea fi, după voinţa sa, or închiriate, or vândute comunei sau în parte locuitorilor la necesităţile lor sau pentru locuri de case nouă la îmmulţirea familielor, sau pentru pieţe de târg or obor, sau pentru fabrice şi alte aşezăminte de comerciu, industrie şi agricultură. Prin articolul acesta, proprietatea nu se atacă întru nimic şi comuna nu întâmpină obstacol spre a se întinde şi înflori. Art. 3. Săteanul, devenind mic proprietar absolut, pe casa sa şi cele mişcătoare, vechiul şi marele proprietar al moşiei sau ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 733 al dominiului rămâne asemenea precum a fost proprietar absolut pe tot dominiul său, afară din comună şi pe toate stabilimentele sale din întru, şi astfel ambele părţi se pun în poziţiune de a contracta o nouă învoire pe baza-i de libertate: nu de drepturi şi datorii reciproce, ci de foloase reciproce. Art. 4. Locuitorii comunei, cei mai mulţi fiind de meserie agricultori, se constituiesc astfel şi se declară de arendatori sau fermieri mai mici sau mai mari şi pentru comerciul lor îşi caută, ca toţi arendaţii mari, locuri sau pogoane câte le sunt necesarie spre a le lua în arendă sau cu chirie, care este tot una. Art. 5. Proprietariul dominiului sau moşiei, ca domn absolut pe averea sa de pământ, îşi împarte moşia în ţearine ce le va numi ferme sau arenda sau sate (saduri) şi le va declara că Ic are de dat cu arendă sau cu chirie nu mai puţin decât pe cinci ani. De aci înainte începe o eră nouă de învoiri între oameni în adevăr liberi şi de relaţiuni folositoare pentru amândouă părţile. Fostul sătean se prezentă de aci înainte ca arendator şi se învoieşte a lua cu arendă oricâte pogoane îi trebuie pentru nutrimentul său şi al vitelor şi pentru comerciul său agricol; şi astfel continuă a schimba pogoanele după ce se osteneşte pământul, şi a-şi îmbunătăţi starea fără a fi constrâns în puţinele pogoane ce este forţat a cumpăra pe datorie şi cu uzură sau dobândă. Art. 6. Preţul pogoanelor cu arendă după învoire liberă, sau în bani sau în producte din atâtea unul, sau şi în laboare1. Preţul iar va putea fi după timpi, după localităţi sau după starea agriculturci care, cu cât va înainta, cu atâta va fi mai folositoare pentru amândouă părţile. Şi fiindcă astăzi pământ este mai mult şi braţe mai puţine, concurenţa între proprietari va apăra 1 A se plăti omul şi cu laboarea sau cu productul imediat al laborii este o datină sau instituţie din cele mai folositoare când nu poate plăti în bani. 734 ION HEI .IADE RĂDU1.ESCU pe locuitorii comunei despre preţurile peste măsură ce s-ar presupune a li se cere din partea unora. Art.7. Săteanul arendator nu e dator a lua cu arendă decât numai câte pogoane voieşte. Proprietarul moşiei iară nu e dator a da cu arendă decât atâtea pogoane câte comercial agricol îi permite. La întâmplare când locuitorul comunei nu poate afla ţearine sau pogoane a lua cu arendă pe moşia de care este încongiurat, îşi caută ca şi până acum a avea după cum îi vine mai bine. Fiecare îşi consultă interesele proprie şi urmează după dânsele. Art.8. Satul devenind comună, fostul proprietar al satului devine cel mai notabil locuitor al comunei prin casele sale, prin locurile ce îi va conserva, prin hanuri şi alte stabilimente cc posedă, ca tot locuitorul burgurilor şi cetăţilor. Şi fiindcă tot omul, pe locul şi în casa sa, este liber a face oricc comerciu iertat de legi, comerciul vinului, al rachiului şi altor băuturi necesaric şi rămâne un drept al proprietarului pe locurile sale proprie, adică la moară, la pădure... de va plăti statului patenta pentru acest comerciu. Şi fiindcă iar că privilegele şi monopolurile sunt abolite, liberi sunt toţi locuitorii comunei, cum şi fostul proprietar, de vor voi şi vor putea a face pe locurile lor acest comerciu, plătind comunei dreptul ce avea până acum proprietarul, şi statului patenta cuvenită. Această aboliţie de monopol este opera legii ce s-a sancţionat în satisfacţiunea tutulor. Proprietarul, de va voi prin oamenii săi a continua şi în comună (ca la ntoară şi la pădure) acest comerciu, cu acesta va ţine concurenţă celorlalţi în folosul comunei şi în folosul său propriu. Art.9. Prin precedentele opt articole, săteanul actual se constituie mic proprietar şi se pune pe cale, scăpând de dorobanţi şi de arendaşii cupizi, liberându-şi timpul şi braţele, a putea deveni proprietar şi mai mare, pe temeiul că tot pro prietarul de moşie este liber a-şi vinde când voieşte din moşi.i ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 735 sa şi că tot săteanul este liber a cumpăra când voieşte şi cât poate, locuitorii comunei ca arendatori mici vor putea de aci înainte face pe îndelete cum făcură şi arendatorii mari: când vor avea adică stare de ajuns şi voie, vor putea cumpăra unde vor afla de vânzare, oricâte ţearine sau pogoane le va plăcea şi aşa din mici proprietari de case şi mici arendatori vor deveni, neforţaţi de nimeni, şi proprietari de ţearine după puterea fiecăruia1. Spre îmbunătăţirea stării săteanului, primul pas este a-1 mântui de abuzuri ce sunt ocazionate din cauza paraliziei timpului şi laborii sale, a-1 face adică liber în adevăr sau proprietar absolut pe căminul său, pe timpul său, pe braţele sale, pe vitele sale. Astfel sunt astăzi toţi mărginaşii dimpregiurul Bucureştilor şi altor urbe sau cetăţi, sunt foarte avuţi; şi astfel locuitorii comunelor, pentru aite avantage vor fi şi rnai bine. De aci înainte, aplicând preceptul „fiecăruia după faptele sale“, fiecare va înainta nemaiavând nici un obstacol sau piedică, după activitatea, inteligenţa, capacitatea şi măsurele sale de economie, atât a timpului, cât şi a productelor laborii sale şi toţi vor prospera mulţumită întinderii şi fertilităţii pământului României. Iată dar respectul în genere şi la proprietate, şi la persoane. Iată foloase pentru toţi fără să pierză nimeni nici din dreptul său, nici din proprietatea sa, mare sau mică, nici din timpul sau din libertatea sa. însemnare Părerea noastră se mărgineşte numai până în limitele dreptului sau ale libertăţii fiecăruia. Părerea unuia nu poate fi 1 Spre aceasta poate guvernul, spre ştiinţă, ordona prefecturelor ca prin suprefecture să se facă liste de câţi proprietari au pogoane de vânzare, de câţi săteni voiesc să cumpere ţearine pe bani număraţi, de câţi pe parte din bani şi restul pe aşteptare, fără însă să se înece în datorii mari şi uzure. 736 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU generoasă din averea şi libertatea altuia. Religia poate face apel la inima celor avuţi în favoarea celor scăpătaţi. Ceea ce am putut zice la 1848, şi de atunci până astăzi, aceea zic şi acuma. Vează-se câte am zis în proclamaţiune despre art.13 al Constituţiunii. Acolo nu promit, nu invit la violarea dreptului1 şi mă adres, în numele religiunii, la generozitatea proprietarilor. Liberi dar aceştia, de vor voi, să facă şi mai mult decât părerea ce mi-o pot da; aceasta ar trece în bucuria generală pesic speranţele mele. Orice vor face însă mai mult proprietarii sau reprezentanţii lor, să se ferească de a îneca în datorii pe săteni, căci aceasta ar aduce un mare rău şi pentru unii, şi pentru alţii. * Zic mulţi că, după proiectul dat de ministerul actual sau după modificaţiunile lui, triumfă principul de a împroprietări ţăranul. Insă când principul acesta n-a fost în vigoare? Când săteanul, ca om liber, n-a avut voie sau libertate de a cumpăra orice îi place şi ce poate? Chestia nu este de a întemeia acest princip, căci acesta a domnit în România cu mult mai naime şi de naşterea acestora ce sunt astăzi la putere: chestia este de a da mijloace săteanului de a deveni proprietar de imobile câi mai curând şi cât mai uşor şi fără a se îngropa sau îneca în datorii şi dobânde. Casă şi curte fiecare poate cumpăra astăzi, pe ieftin şi fără a intra în datorii; cu casa sau cu căminul sau scapă de violarea zilelor ce i se iau pentru alţii, în timpul când 1 Mai nainte de proclamarea constituţiunii, la sanctificarea apei, în ruga ce preparasem pentru preotul Şapcă, se văd principele şi iiucnţiuniic mele. Iată ce ziceam: „Dumnezeule al puterii şi al justiţiei, caută asupri popolului tău... Auzi şi binecuvânta ruga Ini; varsă în sânul lui curaginl, în inima lui blândeţea, în mintea lui spiritul ordinii...“ Câte s-au zis atunci parc că s-ar fi zis pentru împregiurările dc faţă şi vor fi zise penu u toţi timpii. Pe atât am cerut ca spiritul meu să fie în inimele românilor, pe cât mima mea va fi în adevăr şi dreptate. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 737 ţearina sa arc necesitate de aceleaşi zile şi de aceeaşi laboare. li promiteţi împroprietărirea, fericirea, şi îi împiedicaţi apoi drumul, făcându-1 a-şi răscumpăra libertatea deplină prin sume ce nu le poate plăti îndată, ci în douăzeci de ani, şi supuindu-1 a răspunde peste tot până la 500 Iei pe an, ca să-l aduceţi în starea bucovinenilor. iată ce auzii şi din gura unui fiiu de săteni ce reprezenta în Divanul ad-hoc cauza acestora şi care până astăzi nu încetează a le pleda cauza prin atâtea sacrificiuri. El îmi zise că poate vorbi în numele a patruzeci de sate şi a le spune păsurile şi dorinţa, îmi arătă că sătenii nu sunt nicidecum mulţumiţi de proiectul ce li s-a citit prin sate şi că s-au speriat de moarte, văzândti-se ameninţaţi cu a fi închişi în douăsprezece pogoane, din cari numai trei de arătură, şi apoi înecaţi în datorii şi siluiţi a plăti în douăzeci de ani capete şi dobânde: - îmbunătăţirea cată să ne-o dea, adaose el, că ne-au dat-o şapte împărăţii; însă ce îmbunătăţire este aceea când pâinea care îmi trebuie o plătesc la brutar? Pentru ce adică am să mulţumesc brutarului când îi plătesc pâinea, şi nu cât îmi trebuie şi cât i-a plesnit lui în cap ca să-mi dea, adică când mai mult, cânt! mai puţin decât îmi trebuie. Nu ne mai trebuie astfel de îmbunătăţire: mai bine să ne lase pe cum am fost. De voiesc într-adevăr îmbunătăţirea stării noastre, să ne întrebe pe noi. Noi cerem să ne scăpăm de dorobanţi, să ne mântuim braţele şi zilele; cerem adică să ne răscumpărăm cu bani gata casele sau vatra satului şi de aci înainte să ne lase după datina şi orânda veche, a lua cu învoire oricâte pogoane vom putea fiecare a munci; să nu ni se adaoge însă preţurile pogoa-nelor închiriate. De aci înainte, chivernisindu-ne cum vom putea şi agonisind încetul cu încetul, vom putea mai cumpăra unde vom afla după trebuinţă şi după putere, cu bună învoire şi cu bani gata, iar nu pe datorii, că datoria e scaiul sau 738 ION HEI.IADE RÂDUEESCU pecinginea dracului. Cine are stare şi avere, poate cumpăra pământ cât voieşte, că în toate zilele se vând moşii. Eu aş zice însă o vorbă: că bine ar fi să avem o cutie în sat, să dăm fiecăruia câte un ce pe an şi din banii ce se vor strânge să cumpărăm, când va fi de vânzare pogoanele statului, cât de mult vom putea, care să fie ale statului, şi să nu le poate vinde nimeni, nici înstrăina, ca să nu ni le ia străinii bucăţică cu bucăţică, dupa cum s-au despuiat mulţi din moşneni. De aci înainte, cui îi dă mâna şi are bani să dea peste aceea ce dă la cutie, cumpere-şi pe seama sa oricâte locuri sau moşii va putea! — Şi nu vă place, îi zisei, proiectul guvernului? — Nu, ferească Dumnezeu! Să nu ne ducă păcatele să cază şi sataraua asta peste noi, destule avem pe cap. — Dar unii-alţii ce vin prin sate, ce vă spun? — Ei spun multe şi de toate: spun să luăm deocamdată fiecare pogoanele legiuite, alţii zic să luăm fiecare câte douăsprezece pogoane şi, daca vom vedea că 1111 ne ajung, să mai cerem şi altele. Mult luăm, am zis noi unora, mult o să şi plătim. Voi luaţi acuma, luaţi şi mai târziu, iar cât pentru plată, când v-o cere bani, să nu daţi, că n-or să aibe ce să vă facă. — Şi v-a plăcut vorba asta? mai întrebai eu. — Le place la câţi cred că numai aşa se poate lua ale altuia. Iar câţi ştiu că dacă iau eu de la altul, [ia] şi altul de la mine, că treaba e pe jaf şi pe ciomag, cine are pumnii mai ţepeni, ăia îşi fac cruce şi scuipă în sân de astfel de îmbunătăţire. Noi n-am avut până acum parte nici de munca şi agonisirea noastrn, darămite să ne mai bizuim pe ce vom lua de la alţii! De ne-ar zice încai: „Creştini, cumpăraţi voi vatra satului, că noi va dăruim fără nici o plată pogoanele dimpregiurul satului, să fie ale comunei, să nu le poată vinde nimeni, tot am crede că pro prietarii încep a face ca părinţii lor, mănăstiri ce le înzestrează cu moşii. Dar nici atunci nu ne-am ţine cu pământ, că mi (i ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 739 vine într-o zi un guvern ce despoaie la mănăstiri şi le ia moşiile: şi atunci să mai vezi robie!...“ Din toată întrevorbirea cu acest om a naturei ce vorbea cu limba lui proprie, am văzut că părerea ce ne dăm noi a putut ghici dorinţele sătenilor pe atâta pe cât n-am voit a ieşi din dati-nele ţărei, din şirul legiuirilor succesive. Şi aceste legiuiri nu le-au făcut nici doctori în legi, nici ceva filantropi de meserie, ci au fost dictate de trebuinţele timpilor şi de foloasele sau interesele reciproce, faceţi dar legi dictate de timp şi de interese sau foloase reciproce, iar nu momiţându-vă, nici devenind instrument politicelor străine. Pe lângă acestea, instinctul de a cere ca locul sau pogoanele de dinafară să fie ale comunei, iar nu ale individelor, nu învederează decât tradiţiunea colonielor militare. Sătenii până astăzi sunt deprinşi a zice: „la noi“ iar nu „la mine“, „locul ăsta este al nostru“, iar nu „al meu“. Săteanul nu este încă învăţat a se vedea limitat în hotare proprie ale sale. Nu-1 scoateţi din dati-nele lui, nu-1 înecaţi în datorii; faceţi-1 a cumpăra pe bani gata. Dea statul mai întâi din dominiurile mănăstirilor pogoane comunelor de pe dânsele şi formeze colonie militare; şi încetul cu încetul, toată lumea începe a-şi îmbunătăţi starea materială şi morală. CUM OMUL DEVINE PROPRIETAR Sunt două căi: 1. Pe calea legală (a lui Dumnezeu) Omul este dotat de la Dumnezeu cu simţire, minte, judecată, voie; cu braţe spre travaliu, cu picioare spre a se mişca după voie, cu toate facultăţile sale fizice şi intelectuali. Cu această dotă sau avere vine el în lume. Acestea sunt primordiala 740 (ON HKUAOF. RĂDU1.ESOJ lui proprietate, principul tutulor averilor. De la naştere dar, omul vine în lume proprietar pe ale sale proprie. Aceste proprietăţi singure îl pot face cu timpul avut şi fericit, însă toate i-ar fi în van de nu ar avea şi libertate: libertatea este sufletul, viaţa tutulor proprietăţilor cu care se naşte omul. Toate ar fi ca moarte sau inutile pentru dânsul daca picioarele şi mâinele i-ar fi în catene, daca timpul şi travaliul i s-ar lua pentru folosul al tuia. Prima cerere dar este să se nască omul întreg, cu toate proprietăţile fizice şi morali. A doua cerere este ca legile să-i recunoască libertatea. Cu timpul apoi şi cu travaliul, devine proprietar mai avut în modul următor: I. învaţă o artă, o meserie, o speţialitate oarecare; II. Se procură sau îşi cumpără instrumentele de travaliu; III. îşi închiriază o casă, un lucrăcoriu, o magazie, un loc cu un cuvânt; IV. Cu timpul şi cu travaliul îşi procură cele spre trai şi adună prin economie până îşi cumpără casă sau locul de travaliu, ca să scape de chirie; V. Apoi tot mai adună, daca are măsură şi este econom, tot mai adună până devine proprietar mai mare şi tot mai marc în capital, în mişcătoare şi nemişcătoare. Lenea însă, tot viţiul, despotismul, îl desproprietăresc şi de facultăţile sale, şi de producţiunile travaliului său. Aşa poate şi săteanul deveni în adevăr proprietar. I. Meseria o are: este cultivator de pământ; II. Instrumentele de laboare le arc, car, vite, plug etc.; III. Pe casă şi pe locul necesar este astăzi chiriaş, însă timpul şi braţele şi instrumentele îi sunt paralizate de abuzuri; IV. Casa o poate cumpăra astăzi fără să intre în datorii .si a plăti dobânde; locurile necesarii le poate închiria mai cu folos, ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 741 pentru că timpul şi braţele şi instrumentele i se eliberă prin cumpărarea casei; V. In primul an se pot înscrie câţi săteni vor să cumpere şi pământuri cu bani număraţi, fără să se robească în datorii, şi câţi proprietari vor să vânză pământuri. In anul al doilea, se înscriu alţii, în al treilea alţii... şi aşa mai încolo, până când toţi pot deveni proprietari de pământ în mai puţin de zece ani, fără să se zbucine ţeara, fără să iasă ţăranul din datinele lui, fără să devie, din cauza datorielor, proletar ca în Bucovina. II. Pe calea ilegală (a dracului) I. Nu învaţă omul nici o artă, nici o speţialitate, nu se apucă de nici o meserie; II. Nu se îngrijaşte de nici un instrument de travaliu, de nici un instrument creator; se procură de tot ce poate distruge, de un pistol, de o puşcă, de un stilet, de o armă oarecare, de măciucă, de o bâtă, de o cheie ce deschide toate broaştele, şi îşi caută complici; III. In loc să iasă la lucru, din contra, iese la drumurile mari sau noaptea în srrade ascunse; despoaie, se introduce în case, sparge uşe, sparge Iade şi cufere, ucide şi fură; IV. Până se alege cu ceva, îşi pune în pericol viaţa, libertatea. De ajunge a-şi mântui şi una, şi alta, nu se alege nici cu cele furate, căci dreptatea îl urmăreşte (daca dreptatea 1111 e agie, bunioară), şi averea ce crede că este a lui este averea altuia. Este şi alt mijloc: 1. Neînvăţând nimic, sau învăţând din toate câte nimic, se face ciocoi, adulator al guvernelor spurcate şi despotice, cavaler de industrie; 2. Intră în chiverniseală, fură, fură nepedepsit, fără a risca nici viaţa, nici libertatea ca tâlharii, se însoţeşte cu dânşii spre a-i protege şi a le lua cele furate; şi adaoge avere peste avere, 742 ION HEEIADE RĂDUI.ESCU până Ie ia dracul pe roate, căci dreptatea Iui Dumnezeu mi o agie, ci urmăreşte neîncetat cu legea eternă a compensaţiunii. Oamenii drepţi cu inima şi cu mintea doresc din suflet şi însuşi cu sacrificiuri mari a pune pe săteni pe calea de a deveni proprietari de averi cât de multe, atât materiali, cât şi morali (căci ei sunt fondul naţiunii), a-i îndrepta adică pe calea cea dântâi, legală sau a lui Dumnezeu, şi a le ardica toaic obstacolele, toate piedicele. Cavalerii însă de industrie, oamenii îmbătrâniţi în rele, craii de cafeuri, aceştia vor să puie pe săteni pe calea a doua, ilegală, pe calea dracului: nu vor să-i facă proprietari, ci tâlhari de astă dată, şi mai târziu să-i aducă în starea bucovinilor. Nu credem însă că sătenii români se vor lua după poveţele celor ce despoaie mănăstiri şi biserice, celor ce duc între puşti pe miniştrii lui Dumnezeu. ZAVERA Şl CONTRA-ZAVERA Unde este o revoluţiune, bună sau rea, este şi o contra-revoluţiune de aceeaşi natură; unde este o rebeliune, este şi o contra-rebeliune, unde este o tâlhărie, este şi o contra-tâlhăric sau poteră; unde este o zaveră este şi o contra-zaveră, precum unde este o acţiune, bună sau rea, este şi o reacţiune. Noi avem a vorbi de zaveră şi contra-zaveră, şi înadins alegem vorba slavonă, ca să dăm ideii noastre o culoare locală. In limbile slave, veni va să zică religie, credinţă, lege, şi za-vera va să zică „pentru lege sau credinţă“. în politicele ipocrite, cele mai mari rele s-au comis în numele legii sau relegiunii. Vorba zavera ne-a venit la 1821 de peste Prut şi în numele ei s-au violat vergini, s-au ucis părinţi de familie, s-au prădat şi ars case, s-au spart şi despuiat biserice; ambele Românii s-au împlut de oroare. Românii dar nu înţeleg cu za-veră decât despuiere, măcal, incendiuri, orori de toaic ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 743 speţiele, tâlhărie în mare şi patentată, cobe de invaziuni străine; înţeleg, cu un cuvânt, o tactică a fostelor cabinete moscovite. Când apare undeva o rebeliune sau zaveră, este din dreptul şi din datoria guvernului a o combate şi a o stinge, şi când guvernul nu poate sau nu voieşte a o face, atunci în contra atacului se scoală 0111 cu om, familie cu familie, cetate cu cetate, se scoală naţia spre a se apăra. La 1840, apăru o zaveră la Brăila; Alexandru Chica, ca domn, o stinse şi ţeara rămase în pace. La 1848 apăru o zaveră la Taşi şi Mihael Sturza făcu să lege pe zavergii şi îi tractă astfel ca nişte instrumente străine, încât până astăzi li se cunosc semnele pe spate' şi Moldavia rămase cât se putu în pace. Alexandru Ghica, Mihael Sturza putură stinge zavera şi întâmpina consecuinţele ei, pentru că unul avea în capul oştirii pe frate-său şi altul pe fiii săi. La 1821, A. Suţul era mort şi, spre a întâmpina zavera ce venea de peste Prut, se sculă o contra-zaveră de peste Olt. Timpii era mai înapoiaţi şi n-avem nici un princip din acea contra-zaveră decât apărare la atac, pradă în contra pradei, oroare contra orori. La 1848, la zavera ce veni de peste Prut la Ieşi, şi de la Ieşi la Bucureşti, George Bibescul n-avu în capul oştirii fiii lui M. Sturza. Bibescu fu trădat de capii oştirii, abandonat [de] soldaţi. Zavera se prepara cu principele: „Jaf sau pradă la proprietate, pagube generali în folosul unei mici adunâture de zavergii“. Bibescul nu putu stinge zavera. I ,a atac căta dară a se apăra naţia. La zavera ce venea de peste Prut cu „jaf la proprietate“, contra-zavera veni de peste Olt cu „respect la proprietate“. Cine se puseră în capul acestei mişcări de apărare? Eu cu ai mei, Magheru cu 200 dorobanţi, fraţii Racotă cu 200 de lăncieri, G. Zalic cu compania de 200 pedeştri de la Celei. Aceştia chemară naţia la pace şi la libertate. Aceştia conjurară 1 Cuza încă conservă semnele biciului ca zavergiu din 1848. 744 ION HEI,IADE RĂDU1.ESCU pe domn să nu se descuragie şi să nu lase ţeara pe râpa anarhici, aceştia făcură naţia a se scula ca un singur om spre a stinge contra-zavera. Aceştia apoi fură persecutaţi până la moarte dc zavergii, aceştia până astăzi sunt persecutaţi prin tot felul de piedice, de pierderi şi dc calomnii1. Proclamaţia, constituţia, spiritul dintr-însa sunt opera mea: mi-am expus viaţa să scap viaţa celorlalţi, mi-am lăsat pradă averile să scap averile celor lalţi. Constituţia nu e opera zavergiilor, e coşmarul, spaima lor; până astăzi ei visează la dictatură, la nouă zavere. Cele din anul 1864 sunt o nouă ediţie a zavergiilor de la 1848. Atunci s-a ameninţat proprietatea, astăzi mai mult decâi atunci sc ameninţă şi proprietatea şi libertatea; atunci, zavera o făcea nişte adunăture de oameni fără principe, astăzi, ca să nu fie fiasco ca atunci, o face... guvernul! Unde suntem? Ce timpi am ajuns? Datoria ce mi-[am] împlinit la 1848 apărând proprietatea şi proclamând libertatea, acea datorie mi-o împlinesc şi astăzi. Sunt la postul meu. Oamenii libertăţii, oamenii ordinii sunt nevoiţi spre apărare a face o cauză comună. I ,a atac vom fi nevoiţi a răspunde cu apărarea şi, precum la 1848 în contra protectoratului exclusiv am chemat garanţia Europei, asemenea astăzi toţi oamenii ordinii, ai dreptăţii, suntem nevoiţi a chema atenţiunea puterilor garante, hac ele această zaveră? Atunci protestăm, nu ne trebuie garanţia lor. Sunt ele în adevăr garante? Atunci pentru ce tac la un asemenea spectacol? 1 Ce ar fi făcut însă oamenii aceştia fără ajutorul a şase eorporaţiuni brave din capitală, ce susţinură, dinpreuuă cu suburbia armenilor, trei luni ordinea şi pe capii guvernului? Suntem nevoiţi a tăcea dc astă da ui mmicle capilor acestor eorporaţiuni, pentru că în plină zaveră de astăzi, ar fi una cu a-i denunţa că au fost oameni ai ordinii. De-ajuns este ca, de la 1848 până astăzi, au fost puşi la index şi alungaţi şi însuşi persecutaţi prin toate modurile spre a nu înainta la nimic şi a li se uita şi numele. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 745 Iată în ce stare aduce pe sătean proiectul ce n-a putut veni decât de peste graniţă, de la străini. Pe lângă 72 lei dările sau contribuţiiinile de pesre an, i se adaog acum şi cele pentru ţinerea comunei; apoi se mai adaoge şi răscumpărarea pogoanelor impuse a le cumpăra cu forţa fără timp, cum şi dobânda acestei datorii; i se mai adaoge încă de aci înainte şi contribuţia fon-( cieră ca proprietar pe pogoanele cumpărate pe datorie cu ; dobândă, i se mai adaoge încă şi plata pogoanelor ce nu-i ajung şi este nevoit a lua pe dasupra cu chirie, peste tot până la 500 lei pe an, cu neputinţa de a-i plăti sătenii în genere, în starea lor de astăzi de agricultură. Aceşti bani, de aci înainte, cată a le răspunde din trimestru în trimestru prin execuţiune fără adăstare. în primul şi al doilea an vor vinde din vite spre a se plăti; în anii următori, neguţători stabiliţi prin comune cu cârciume, hanuri, strângeri de bucate, se vor oferi a-i împrumuta, le vor da spre exemplu 100 lei şi în înscris vor pune 150 | cu dobânda lor. Apoi, din ati în an crescând nouâle împrumuturi şi dobândele, în anul al douăzecilea petecul de pogoane răscumpărat va fi luat de împrumutători şi iată-i proletari în sapă de lemn, iată iar dominiuri mari compuse din petice mici. Cine vor fi atunci proprietarii noi ai acelor dominiuri? Străini trimişi înadins de cei ce astăzi trimiseră faimosul proiect care hi dat înaintea Adunării generali. Bateţi în palme, domnilor liberali, domnilor naţionalişti, că s-a luat de princip împroprietărirea cu forţa a săteanului pe datorie. Bateţi în palme că inteligenţa României este forţată a-şi vinde două părţi din trei deocamdată din moşie şi săteanul este forţat a plăti pe tot anul câte cinci sute de lei, ca după douăzeci de ani să se uite la altul cum îi ia şi stăpâneşte pământul ce credea că avea să fie al său. 746 ION HEI JADE RĂDULESCU Cine va trăi atunci va vedea cu ochii câte din dizgraţii' prevedem. Să de Dumnezeu însă mai bine să se reali/c speranţele celor cu bună-credinţă decât temerile noastre. Eu nu mă pot împărtăşi de bucuria unora, ci plâng viitorul şi al proprietarilor forţaţi în dreptul lor, şi al sătenilor forţaţi în libertatea lor. Eu tot ce doresc astăzi, continuând calea progresului şi a datinelor şi legiuirilor succesive ale României, este să văz pe săteni liberi în adevăr şi domni sau proprietari pe căminul şi curtea lor, pe timpul şi braţele loc, pe vitele Iov, pe toată averea lor şi puşi astfel pe calc după meseria şi activitatea lor a-şi îmmulţi fiecare averea şi în ţearine şi în alte posesiuni cât vor putea, ca toţi locuitorii din urbe şi capitale. Spre asicurarea însă a libertăţilor publice şi individuali, spre apărarea şi a proprietăţilor particulare şi ale patriei în genere, în virtutea drepturilor din antichitate şi în numele convenţiunii ce ne-a garantit stipulaţiunile încheiate cu Turcia sub Mircea şi Vlad V, să ne punem toţi în situaţiunea cum am fost înainte şi după închierea acestor tractate, adică ne vom arma cu toţii sub numele de coloni militari, nume ce, pe cât este de antic, pe atâta astăzi este mai înţeles în toate limbele şi la toate cabinetele. NICI ARMAREA GLOATELOR, NICI GARDIA ORĂŞENEASCA, CI COLONIE MILITARĂ Reproduserăm justificaţia Constituţiunii de la 1848, publicată în 1849. Atât se putea zice atunci despre drepturile românilor neprescriptibili, şi mai vârtos în îngustul cadru do câteva pagini. Astăzi, când românii sunt mai luminaţi în istoria ECHILIBRU ÎNTRE AN TITEZE 747 drepturilor lor şi datinelor naţiunii, trimitem pe fiecare la Încercarea despre istoria instituţiunibr României ce publicarăm. Romanii, îndată dtipă venirea lor în Dacia, se aşezară şi se constituită în coloni militari, adică în laboratori sau cultivatori de pământ cu arma în mână, stabiliri în castele diverse cu satele sau ţearinele lor şi sub comanda unui castelan ales, ce mai târziu se traduse în burgraf, apoi în fugărab, şi în fine se jergoniză în pârcălab, ca deputatul liputatşi pe airea lepădat, ca tipografia în potigrafie, ca exemplarul în jimblar. S-a văzut iară că datinele şi deprinderile lor republicane nu întârziară a se bapteza sau umaniza şi perfecţiona prin doctrinele cristiane ce se adoptară în genere în antica Dacie, devenită terra romana. Iată două mari instituţiuni ce făcură educaţia romanilor deveniţi români în atâţia secoli: instituţia de coloni militari şi instituţia ecclesiei primitive. Acestea deve-niră datine, 117,11 ri, al doilea natură. A ieşi românii dintr-însele este una cu a înceta de a mai fi români. Cine deneagă că românul a fost colon militar, deneagă însuşi originea lui. Cine încearcă a-1 face altceva decât colon militar, acela îi rumpe firul vieţei naţionali. Numele „român“ este echivalent cu colon militar şi creştin ortodox de ecclesia primitivă. Nu daţi în aceste două instituţiuni că daţi în viaţa naţiunii române. Amândouă aceste instituţiuni sunt astăzi 111 pericol. Ca instrumente, pe de o parte, ale politicei străine de dinafară, şi pe de alta ale propagandei papali, s-au pus unii a face să dispară orice instiruţiune politică ieşită din sânul bisericei ortodoxe. Oameni mediocri, orbiţi de interese personali, vânduţi străinilor, satsaili politici, donchişoţi militari, conspiratori asupra libertăţilor publice si credinţelor naţionali, bat pe de o parte în capii bisericei, forţându-i a se apropia de papism, bat pe de alta şi tor înrr-un timp în oştirea legitimă şi egalitară a naţiunii. După ce voiră a schimba călinclarul şi ;i ne dezbina de Biserica Răsăritului, ai căria au fost fondatori şi ajutători primii noştri străbuni, acum deteră un proiect în Adunarea reprezentanţilor naţiunii cu scop de a dezarma România subt pomposul pretext de a arma ţara, proiect cc înadins n-are nimic de românesc, nimic dc just, nimic de logic. Pe cât au fost de proşti scriitori aceşti dătători de proiecic (căci se văd că nici carte 1111 ştiu), pe atâta se învederează cil au fost şi sunt de răuvoitori. împărţirea însuşi şi nomenclatura din acest proiect face pe oricine a se înfiora de spaimă, sau dc multă greaţă a striga cu Aristofan: (pepexe Xexdvr|v. Auzind cineva expresia „armarea gloatelor“, i se pare că vede nişic populaţe hidoase de ostrogoţi sau de netoţi, armate cu bâte, cu secure, dând cu copiii dc picioare, incendiind şi devastând toi. Unde aflară această denumire atât de ignobilă, de hidoasă şi degrădătoare pentru multul, pentru fondul României întrege? „Armarea gloatelor“ va să zică „armarea calicimii“ sau, de s-ai traduce pe franţozcşte, va să zică „armement des populaces!“ Ceea ce au în inimă despre naţia română, aceea şi exprima mizerabilii: „Limba păcătuind, adevărul spune“. Cu gloate (dc vor mai fi gloate decât bandiţii toleraţi înadins) şi-au fost pus în cap să facă o lovitură de stat! Aceasta sperie naţia întreagă şi mai vârtos pe reprezentanţii naţiunii. Ca antidot dară la această instituţiune nouă de bande nedesciplinate şi descatenate în contra ordinii şi Convenţiunii puterilor garante, Adunarea legislativă fu nevoită a propune şi a legiui gardia naţională, inovaţie blândă şi de apărare la o inovaţiune cruntă şi ofensivă. Aceasta fu combătută de dătătorii proiectului până când, neputând face mai mult, o paro diară în gardia orăşănească, galimatias, tragelaf compus dc o vorbă de familie latină (garda) şi de alta, de familie şi gcstui i hune. De ar fi aceasta din innoranţă, de ar fi încai ieşită din tina ciocoismului sau din deprinderi a la soldatesca, am trece cu vederea această lipsă de estetică, de gust şi de limbă parlamentară; răul însă este că toate provin din rea-credinţă, din planuri tenebroase spre a comite răul, a-1 legitima, şi spre a parodia binele daca nu-1 poate desfiinţa. Veniră apoi alţii, sau unul singur, d. G. Foru, şi se opuse şi armării gloatelor, ca unei conspiraţiuni, şi gardiei orăşeneşti, ca unui ostrogotism fără gust şi fără temei. Nu cunoşteam intenţia dlui Foru, sântem însă datori a-i lăuda cuvântarea şi curagiul de a se arunca şi a se expune între două spurcăciuni, una decât alta mai scârboase, ieşind din aceeaşi sorginte. Adunarea generală s-a luptat cu demnitate în contra proiectelor tenebroase şi îi exprimăm recunoştinţa noastră: a combătut cu energie şi cu prudenţă şi proiectul conspirator în contra libertăţilor publice, şi parodierea gardiei naţionali prin gardia orăşănească: a vorbit şi a făcut, voi să zic, cum se cuvenea în incinta unui parlament. Noi însă, ca om privat, ca omul de la 1848, ca autorul proclamaţiunii regeneratoare, al constituţiunii de atunci, noi ce vorbim publicului întreg, suntem datori a ne explica clar, cu istoria în mână. Puterile garante au garantit prin conven-ţiunea dintre dânsele drepturile şi datoriele stipulate în tractatele lui Mircea, Vlad V, Petre Rareş şi Bogdan. Cum era ţeara atunci? Dezarmară sau armată? Ce era ţăranul? Gloată sau colon militar? Ce era acei douăsprezece mii de dorobanţi? Gendarmi? Miliţie? Sau oaste mobilă ce venea a-şi face rândul din totul naţiunii, ce era întreagă coloni militari de la citadini până la cel din urmă locuitor din cătune? Vreţi, domnilor, să regeneraţi pe români, să-i armaţi şi să respectaţi convenţia în acelaşi timp? Nu-i pervertiţi prin 750 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU inovaţiuni criminali şi călcătoare convenţiunii, ci armaţi-i româneşte: reîntregiţi pe români în drepturile şi datoriele lor de coloni militari şi atunci, cu istoria şi cu tractatele lui Mircea şi Vlad V în mână, în numele convenţiunii ce a garanţii solemnei cele stipulate într-însele, vom putea face după tărâmul dreptului a tăcea şi ţarul, şi oricare putere din cele garante, Toată naţia se compune şi cată a se compune, după tractate, de coloni militari, de bărbaţi armaţi, de la citadini până la săteni, stabili şi nemutaţi de la locuinţele lor. Apoi, fiecare român, ca egal înaintea legii, cată să-şi facă rândul spre a se duce la timp în armata mobilă. Armata mobilă apoi nu se poate mări mai mult fără a ardica pe de o parte braţe de la laboare, fără a îngreuia ţara, pe de altă parte, cu speze şi fără a ne expune la observaţiuni din partea puterilor garante, ce în folosul nostru au prevăzut primele de sus două cazuri. N-avem nevoie a sărăci ţeara cu îmnmlţirea armatei mobile, când şapte puteri ne-au garantit pacea şi respectarea drepturilor. Este în drept de a purta arme şi de a-şi apăra fiecare legea şi moşia, după expresia părinţilor noştri? Este iară o datorie, o sarcină de a purta arme? Pentru ce dară, o! armatori numai de gloate, voiţi a privileghia adică pe unii şi a împila pe alţii? Toţi românii sunt egali înaintea legii; toţi românii s-au născut boieribili, adică coloni militari. Iată armarea naţiunii, fără a cuteza nimeni a ne face observaţiuni, iată reîntregirea românului, iată termini proprii naţionali. De unde aţi venit şi cu ce drept aţi venit cu acea nomenclatură ostrogotă, cu acea clasificaţiune atentatoric egalităţii ce înalţă pe unii şi prosteşte pe alţii: I. cu „armată regulată“; II. cu „miliţie“; III. cu „gloate armate“; IV. cu „gardie orăşănească“? Ne dezbinaţi naţia în întru, ne compromiteri ţeara afară şi, în numele drepturilor naţionali, în numele ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 751 convenţiunii ce ne-a garantir aceste drepturi, înaintea naţiunii şi a Europei întrege, vă spui că n-aveţi dreptul de a despărţi naţiunea în clasi, de a înfiinţa privilegiuri nouă, de a compromite ţeara provocând observaţiuni şi invaziuni străine. Cu asemenea intenţiuni şi proiecte meritaţi avă ţintui posteritatea de stâlpul istoriei. ISAHAR SAU LABORATORUL PARTEA a IlI-a TIMPUL Şl LOCUL I Metafizicii se ocupă mai întins despre asemenea objete intelectuali sau imateriali, din cari Timpul şi Locul sunt în prima linie. A le înţelege sau percepe este de-ajuns mintea fiecăruia om. Fiecare percepe de la sine şi prin sine ce este timpul şi locul sau spaţiul. De n-am fi venit pe lume cu facultatea de a percepe şi distinge prin noi înşine objetele imateriali, nici un instructor, nici un metafizic n-ar fi fost în stare de a ne face să le cunoaştem şi să le distingem. Toate cele eterne au fost de la început totdeodată; mintea umană însă are oarecare ordine de la care începe şi după dânsa îi vine mai bine a pune Timpul şi Locul gi o diadă primordială. Sunt oameni care deneagă Timpul, zicând că timpul nu este decât mişcarea locului sau a spaţiului; instinctul însă al omului, bumil-simţ general pot distinge unul din altul. Toate limbile posed aceste două numiri, cum şi atribute distincte pentru amândoi termenii, după cum vom vedea. Una este a întreba cei cari deneagă Timpul: „când s-a întâmplat cutare eveniment?“ şi alta a întreba „unde s-a întâmplat?“ A confunda pe când cu unde este semn nu de erudiţie, ci de idiotism. 754 ION HEUADE RĂDULESCU Timpul şi Locul au existat din eternitate, există şi vor exişi a. Ieri, azi şi mâine în toate limbile arată timpul, precum înapoi, aci, înainte, arată locul. Termenii însă acestei diade sunt aşa dr corelativi, paraleli şi simpatici, încât unul presupune pe celălalt, unul este complinirea celuilalt; şi astfel este natura tutulor diadelor simpatice. Când zice cineva fiu, înţelege părinţi; când '¿¡ce şcolar, înţelege şi profesor, când zice mire înţelege şi mireasă şi cu toate acestea, una este fiiul şi alta părinţii. Când zicem Timp, caia să presupunem şi Loc; şi cu toate acestea, ambele objetc suiu cu totul distincte unul de altul şi fiecare îşi are atributele sale distincte, proprietăţile sale, terminii sau vocabularul său: Despre Timp zicem când, despre Loc unde; Timpul pasă, Locul stă-, Timpul se mişcă, Locul se măsoară-, Timpul se compune din durate, Locul se compune din extensiuni sau distanţe-, Timpul este etern, Locul este nemărginit etc. în această diadă corelativă, Timpul este termen activ, pentru că neîncetat pasă sau trece, şi Locul este termen pasiv pentru că neîncetat stă. Locul s'au Spaţiul este necesarii! Timpului, pentru că, de n-ar fi spaţiul, peste ce ar trece timpul? Timpul iar este necesariu Locului pentru că, de n-ar fi Timpul, ce s-ar şti despre durata locului şi despre distanţele Iui? II Când voim a studia, analizând ca să zic aşa Timpul, începem de la o clipă sau moment; şi moment lângă altul Face o durată de o secundă. Mai multe secunde dau un minut, mai multe minute o oră şi zicem: 24 de ore fac o zi şi o noapte. Din zile ajungem la săptămâni, luni, ani, lustri, cpocă, secol. Şi daca ne întoarcem cu mintea în trecut, din secol în secol, până la începutul creaţiunii (daca poate avea început), ne ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 755 putem întreba: ce a fost înaintea creariunii? Nu ştim! Dar timp a mai fost? Despre aceasta, mintea ne asicură că timpul tot a existat. Şi de ne vom sui cu mintea oricât, până când am pierde şi numărul întunerecelor de secuii, tot n-am putea afla începutul sau capătul primar al Timpului. Plecăm iară cu mintea din clipa de acum în viitor, şi din mâine în alt mâine, din săptămână în alta, din an în an, din secol în secolii fiitori, timpul tot va fi; şi de s-ar distruge pământul şi universul întreg, secolii tot se vor succede cu miile, cu milioanele şi bilioanele, până la întunerece nenumărate de secoli, fără capăt în viitor ca şi în trecut. Această infinitate sau nemărginire a Timpului se zice eternitate, şi prin urmare Timpul este etern. Tot asemenea, ca să ne facem o idee despre loc sau spaţiu, ne imaginăm un punt unde suntem, şi din punt în punt formăm o linie până la alt punt, până la cea mai depărtată stelă ce mai putem vedea în spaţiu. Asemenea linii ne putem imagina în toate părţile împregiurul nostru până unde poate ajunge vederea. De ne-ara strămuta cu mintea în cea mai depărtată stelă, de acolo iar ni s-ar descoperi împregiurul nostru o asemenea întindere. De aci, strămutaţi iară în cel mai depănat punt al firmamentului, ni s-ar descoperi iar împregiur o asemenea întindere, şi daca ni s-ar fatica mintea străbătând din întindere în întindere, tot n-am mai descoperi o margine şi dincolo de nemărginire tot ar mai fi o întindere sau spaţiu. Locul dar sau Spaţiul, nea vând margini, este infinit, nemărginit. Spaţiul sau Locul este, după cum a zis Pascal, o sferă nemărginită, al căruia centru este pretutindeni şi circonfermţa sau marginile nicăiri. Eternitatea este proprietate a Spiritului. Infinitatea sau nemărginirea este proprietate a Locului. Timpul împrumută Locului eternitatea şi Locul împrumută Timpului infinitatea sau nemărginirea, încât putem zice: Timpul este etern şi infinit, 756 ION HEIIADE RÂDUI.ESCU Spaţiu] este infinit şi etern. Timpul, după natura lui, este un şir infinit de durate al căruia atom intelectual este clipa sau momentul; Locul, după natura lui, este un şir nemărginit de extensiuni sau distanţe, al cărora atom este puntul. Clipă lângă clipă, cum am zis, compune durată, punt lângă punt forma linie sau extensie. Timpul se are către Loc ca durata către distanţă. Timpul am zis că pasă şi Locul că stă; însă daca Locul este o sferă al căria centru e pretutindeni şi circomfcrinţa nicăiti, a se mişca Timpul va să zică a trece despre centru către circom ferinţă şi prin urinare a nainta neîncetat. A ne mişca ca materie din loc în loc vedem că facem, spre exemplu, o oră; de ne înturnăm înapoi cu aceeaşi iuţeală facem altă oră. Locul ce l-am lăsat iar îl avem, căci venim de unde am plecat; orele însă ce au trecut 1111 le mai avem. Distanţa de la un punt la altul a fosi de o oră, în loc ne-am înturnat, iar în timp am înaintat, în timp am făcut două orc. Fiecare dar se convinge că Timpul şi Locul există fiecare cu o natură distinctă de a celuilalt. Timpul este intelectual şi Locul material; Timpul activ şi Locul pasiv. Atât suntem convinşi că Timpul şi Locul există şi că fiecare, de distincte nature, unul întregeşte pe celălalt, încât fiecare îi percepe de sine; şi că oamenii simpli mai mult se întunecă decât să se lumineze prin explicaţiunile ce le fac metafizicii de o parte, şi materialiştii pe de alta. Spune unui om al naturei, unui copil, că timpul nu există, ci este numai mişcarea locului, că l-ai con-fuziat de tot. Mai toţi pretinşii erudiţi sunt uricioşi vulgului pentru că, în loc de a le ajuta şi dirige judicata, mai mult voiesc a i-o perverti, a i-o întoarce pe dos cum ar întoarce un ciorap. Încercarea este audacioasă şi penibilă şi de aceea bieţii oameni, mai vârtos copiii, nu vor să se lase pe mâna pedanţilor. Sa spunem curat oamenilor că Timpul e timp şi Locul e loc, sau că ce e timp nu e loc şi ce e loc nu e timp. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 757 Unui medic naturalist i s-a întâmplat un neajuns cu un român. După câţiva ani, întâlnindu-se cu românul tot în locul unde o păţise, îi zise: — Ştii tu una, Stane? Aci şi acum este tot una. Stan se uită mult la dânsul şi, după ce îl cunoscu, îi zise: - Ba nu, jupâne! Aci mi-aduc aminte că te-am târnuit odată... şi acum văz că îţi lipseşte binişor din togă. SPIRITUL Şl MATERIA I Daca ne-am imagina Timpul şi I-ocuI, de sine nu sunt decât nişte viduri, deserturi. Insă nimic nu este vid în natură. Locul sau Spaţiul este plin, şi împlinirea lui este Materia. Timpul asemenea cată să fie plin, şi împlinirea lui este Spiritul sau Mintea. Locul este domiciliul Materiei şi Timpul domiciliul Spiritului, sau: Materia este locuitorul Locului şi Spiritul este locuitorul Timpului. Cu materia sau cu corpul, spre exemplu, suntem în loc; în 'Timp nu putem fi decât cu spiritul sau cu mintea. Şi fiindcă Timpul străbate Locul, Spiritul străbate şi Timpul, şi Locul. Homer, Pindar, ca oameni, ca materie existară într-un loc oarecare, în Grecia; ca spirit, ca idei, ca întreg al ideilor lor, străbat toate locurile şi ca spirit dură cât şi I impui. Precum Timpul este corelativ cu Locul, asemenea şi Spiritul este corelativ cu Materia, unul este necesariu altuia, unul presupune pe altul, anul este complinirea celuilalt. Spiritul însă este activ pentru că posedă mişcarea, şi Materia este pasivă pentru că posedă inerţia. I impui trece, însă trece peste tot spaţiul, pretutindeni totdeodată; asemenea, Spiritul se mişcă şi pune în mişcare toată materia. Lot ce este materie, fie oricât de fluidă şi imponderabilă, fie ca lumina, ca 758 ION HEI-IADE RĂDULESCU electricitatea, ca căldura, nu poate fi spirit, pentru că acestea se află numai unde se află, iar nu pretudindeni. Unde nu e lumină, e întunerec, unde nu e cald este rece, pe când, spre exemplu, mintea este şi aci şi în Pekin, şi în ziua de azi, şi în 1848. Spiritul se are către Materie ca Timpul către 1 ,oc, şi precum ce este Timp mi este loc, asemenea, ce este Spirit nu este Materie; cu toate acestea, unul prin altul se întregeşte. De n-ar fi Materia, Spiritul n-ar avea pe ce să se manifeste, ci în etern ar rămânea necunoscut. Căci cine ar cunoaşte geniul, idealul unui artist, de n-ar avea această materia necesarie spre a-şi realiza idealul său? De n-ar fi iară Spiritul ce posedă mişcarea. Materia în etern ar rămâne inertă şi informă. II Ca activ, Spiritul se poate compara cu mirele universal; ca pasiv, Materia se poate compara cu mireasa universală. Unul pe altul se caută, se cere, şi între ambii termini este o nuntă perpetuă. Spiritul, ca mire, este adorator, Materia, ca mireasă, este adorabilă; unul este fecundator şi alta fecundabilă şi fecundată. Mulţi artişti, de orice genere, mulţi statuari s-au văzut căzând în genuchi spre a-şi adora idealul realizat prin materie. Simpatia ce există între Spirit şi Materie, între activ şi pasiv, se zice amor. Şi amorul toate egaliza, toate nivilcază; amorul n-are orgoliu, nu pretenţiuni, nu mânie, nu rancună, toate le iartă şi le suportă; amorul este întreg bunătate. Acest amor singur a făcut ca Activul să se considere singur echivalent Pasivului, şi Binele să nu poată exista decât în stabilirea şi menţinerea acestui echilibru. Spre a se menţine eclti libru între Spirit şi Materie, Spiritul, ca activ şi în etern bun, şi-a impus datorii şi Materiei, conoedând, a prescris drepturi. Căci daca Spiritul, ca activ, şi-ar fi arogat drepturi, ar fi fosi de mai multe ori activ şi prin urmare ar fi fost nedrept, despoi. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 759 Şi daca Materiei, ca pasive, i s-ar fi prescris datorii, Materia ar fi devenit de mai multe ori pasivă şi prin urmare nedreptăţită; echilibrul prin urmare ar fi fost rupt, dreptate n-ar fi existat. Şi fără acest echilibru, fără dreptate, universul ar fi fost Haos. Astfel, tinereţea mirelui înamorat îşi impune datorii şi concede tinerei sale mirese drepturi. Astfel, amoroasa consoartă, singură îşi impune datorii, pe cât predomină spiritul într-însa şi recunoaşte consortelui său drepturi, şi astfel echilibrul conjugal realiză armonia domestică. 1 ot astfel, părinţii ce sunt activi, în carii spiritul sau mintea viază şi predomină, îşi impun de bunăvoie datorii şi de bunăvoie conced pruncilor lor drepturi, pentru că în aceştia domină mai mult materia, spiritul nefiintl încă manifestat atâta. Prin amorul divin, Pasivului, Materiei, i s-au prescris drepturi şi aceste drepturi s-au stabilit prin legi eterne, nemutabili. Instinctul, bunul-simţ popular între toate gintile aceste legi prescrise Materiei, le-au numit scrisul, ursită, destin, făcut, fatum, fatalitate. 111 Proprietăţile Spiritului sunt puterea, voia liberă sau libertatea, mişcarea, progresul, amorul. Spre a se conserva echilibrul, spre a-şi afla fiecare termin din aceste proprietăţi ale Spiritului contragreutatea sa, Materia posedă: corelativ puterii Spiritului, Forţa; corelativ libertăţii, Destinul sau Fatalitatea1; corelativ mişcării, Inerţia sau nemişcarea; corelativ progresului, Conservaţia; 1 Vorba fatalitate, din cauza innoranţei şi abuzului, a căzut mulr în limba vorbitoare din însemnarea ei adevărată; mai de multe ori se ia spre riu, pe când în adevăr nu este decâr destinul, legile scrise, Materia, annnţa a grecilor, nevoia a românilor: spiritul are voie, materia nevoie. 760 ION HEI,IADE RĂDUI.ESCU corelativ amorului, Atracţia materială ce stă locului spre a conserva amorul Spiritului. De n-ar fi fost puterea Spiritului, forţa latentă a Materiei în etern ar fi stat adormită în sânul ei; şi de n-ar fi fost forţa Materiei, pc ce s-ar fi manifestat puterea Spiritului? De n-ar fi existat inerţia Materiei, mişcarea exclusivă a Spiritului ar li fost o singură clipă de la 1111 cap fără început al Timpului sempi-tern până la celălalt: durată, repaos, viaţă n-ar mai fi existai; pe ce s-ar fi pus Spiritul spre a cultiva şi fccunda Materia? De n-ar fi fost conservaţia Materiei, cum am mai fi cunoscut Progresul? Pentru că progresul naintat nu este decât o conservaţie de mai multe progrese. De n-ar fi fost atracţia Materiei, amorul Spiritului n-ar fi aflat, ca să zicem aşa, braţele deschise, unde să-şi producă prodigele Creaţiunii. De n-ar fi fost Scrisul sau fatalitatea Materiei, pe ce ar fi fost sigure mişcarea şi libertatea Spiritului? Numai pentru că Materia îşi are legile sale, drepturile sale, scrisele sau prescrisele sale, fatalitatea sa, din care nu poate ieşi sau scăpa, numai pentru aceea Spiritul sau mintea umană a putut inventa şi stabili ştiinţele exacte şi artele. Pentru că, fără fatalitate, când ar fi fost mintea sicură că, puind grâu, 11-ar culege spini sau nisip? De n-ar fi fost metalurilor prescris de a se topi totdauna în foc, la cutare sau cutare grad dc căldură, cum s-ar fi stabilit măiestriele fierăriei, bronzăriei şi altor metaluri? Fără fatalitatea materiei, nimic 11-ar fi sicur, toate ar I) hazard: astăzi, din hidrogen şi oxigen s-ar produce apă, mâine foc, altă dată altceva, altă dată nimic. Astăzi, din leşie sau potasa şi din grăsimi s-ar produce săpun, mâine piatră, altă dată altceva sau nimic. Fără fatalitate sau legi proscrise Materiei, generli, speţiole nu s-ar propaga: astăzi taurul şi juninca ar produce viţel, mâine alt animal. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 761 Cu un cuvânt, fără fatalitate, nici o ştiinţă pozitivă sau exactă n-ar exista. IV Prin urmare, Binele stă în echilibru între Putere şi Forţă, între Mişcare şi Inerţie, între Progres şi Conservaţie, între Amor şi Atracţie, între Libertate şi Fatalitate, între Drept şi Datorie. Răul este lipsa Binelui, lipsa acestui echilibru; răul stă sau în predominarea unui termin, sau în anularea cu totul a unuia prin altul. Binele, cu un cuvânt, stă în echilibrul antitezilor şi Răul în rumperea echilibrului antitezilor. Timpul şi Locul, Spiritul şi Materia, Sufletul şi Corpul, Puterea şi Forţa, Libertatea şi Fatalitatea, Mişcarea şi Inerţia, Progresul şi Conservaţia..., cu un cuvânt Activul şi Pasivul sunt nişte antitezi sau antinomii ce formă nişte diade sau dualităţi simpatice, corelative, paralele, foarte aproape una de alta, încât un termin presupune pe altul, unul întregeşte pe celalalt; între dânşii nu încape luptă, ci nuntă. Din Teze şi Antiteze iese Sinteză; din Activ şi Pasiv iese Rezultat. Când zicem Spirit, cată să înţelegem şi Putere, şi Libertate, şi Mişcare, şi Progres, şi prin urmare şi inteligenţă. Când zicem Materie, cată să înţelegem şi Forţă, şi Fatalitate, şi Inerţie, şi Conservaţie, şi innoranţă. Unde predomină Spiritul, acolo predomină Putere cu puţină forţă, mişcare răpede cu puţin răpaos, Progres sau naintare fără folos, Libertate cu puţină ştiinţă exactă, datorii cu puţine drepturi, abnegaţie cu puţin egoism (vezi articolul Egoismul şi Abnegaţia), prin urmare rău mai mare sau mai mic. Unde predomină Materia, acolo se vede Forţă cu puţină putere, Inerţie cu puţină mişcare, conservaţie cu puţin progres, fatalitate cu puţină libertate, adică sclavie mai mult şi mai puţin, innoranţă, drepturi cu puţine datorii, egoism cu puţină abnegaţie. Şi cu cât Materia predomină mai mult, cu atât 762 ION HELIADE RÂDUI.ESCU predomină forţa, inerţia, stagnaţia, innoranţa, fatalitatea, egoismul, despotismul. Amorul sau caritatea, fiind proprietate a Spiritului, acesia nu poate fi decât în etern bun. Şi Spiritul, fiind bun, este liber numai de a opera binele, căci un minut de va opera răul, încetează de a mai fi spirit. Omul, fiind compus şi din Spirii, şi din Materie, când este potent şi tare numai ca să opere binele, când este liber numai spre a face bine, atunci într-însul pro prietăţile spiritului sunt în echilibru cu proprietăţile materiei: atunci devine omul moral, iar omul moral dar cată să fie atâta forţă cât şi putere, atâta libertate cât şi supunere la fatalitate sau la legile materiei, atâtea datorii cât şi drepturi, atâta abnegaţie cât şi egoism. Spiritul, ca liber şi bun ce îşi impune datorii, ca inteligent, are responsabilitatea despre câte operă. Materia, ca fatală, ca privilegiată numai cu drepturi, ca innară, n-are nici o responsabilitate despre câte îi sunt scrise. Piatra, spre exemplu, despărţindu-se şi căzând de pe culmea unei înălţimi, după legea greutăţii, cată fatalmente (neapărat) să cază pe pământ. Vai de capul dar ce s-ar afla în calea ei. Piatra nu e responsabilă; aşa îi este scris, voie liberă n-are spre a se da înlături. Bomba sau glonţul, ca materie repezită din ţeava unui tun sau a unei puşte, cată a-şi urma fatalmente calea sau linia, formând o curbă după legile-i prescrise odată; tot ce întâmpină în cale, cară a distruge după forţa ce i s-a dat; în dreapta sau în stânga nu ştie a se abate, de nimic nu este responsabilă. Responsabilă este mintea ce a îndreptat ţeava, ce a făcut a se întinde mâna şi a da foc pulberii din ţeava. Când săgeata se răpede de mâna unui tată, vai de fiiul ce stă în calea ei. Materia este fatală, nu ştie a se abate din legile ei ce i s-au prescris. Lancea, ca materie, având pun ta sau fierul ascuţit, străbate prin tot ce este mai moale decât fierul, după forţa cu care este împinsă. Omul, ca materie, se poare răpezi ca şi săgeata; ca ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 763 minte însă, cu voie liberă sc poate aresta, se poate abate în dreapta sau în stânga, şi când dă înainte cu lancea întinsă, străbătând şi distrugând tor ce întâmpină, atunci cu atâta este mai responsabil cu cât răul ce a comis este mai mare. Şi când omul devine numai pasiv sau subaltern, supuindu-se conian-delor altora, responsabilitatea cade asupra activului ce a dat comanda. Unde libertatea lipseşte, acolo şi responsabilitatea lipseşte. Corpul omului iară, ca materie, după legile nemutabili, este mai greu decât aerul. Omul ce le cunoaşte, să nu încerce a călca aceste legi, că pedeapsa este imediată, adică numaidecât. Nici Papa, nici Cezarul să nu cerce, suindu-sc pe creştetul cupolei de la Şan Petru să se avânte de acolo spre a zbura sau înota în aer, că tui va scăpa de pedeapsa ce îl aşteaptă. Unde nu e inteliginţă şi echilibru sau dreptate, voia liberă nu e libertate, ci e forţă, o mişcare brutală şi toantă. libertatea spiritului universal este inteligentă şi făcătoare de bine. Individul, cu atâta este mai liber cu cât este mai bun, mai drept, mai inteligent. Libertatea individului fiind o proprietate, roate proprietăţile au margini sau hotare. Libertatea fiecăruia cată să înceteze acolo unde începe libertatea altuia. Omul numai cu drepturi, fără datorii, omul cu o libertate absolută şi exclusivă este 1111 despot din cei mai tonţi, este o forţă brutală, este o fiară turbată fără nici o schinteie de inteligenţă. Ca să împlinim ideea despre Spirit şi Materie, închiem arătând că tot ce este materie cată fatalmente, mai curând sau mai târziu, a-şi schimba forma prin mişcarea spiritului. 'Iot ce începe sau se naşte subt o formă, neapărat sau fatalmente cată să moară spre a trece sau a rencepe sunt altă formă. V Libertatea este nu numai proprietate, ci însuşi lege a spiritului ce îl mărgineşte în natura lui de etern, de infinit şi 764 ION HEI.IADE RĂDU1.ESCU de bun sau caritabil, lege ce îi regulează onmiputerea cc îi impune dreptul şi datoria de a fi în etern şi în nemărginit bun. Legea ce este prescrisă odată Spiritului, este prescrisă în acelaşi timp tutulor faptelor spirituali, ce emană dintr-însul. Spiritul este liber de a fi tezaurul bunătăţilor. In prima sa definţie sau înseninare, Libertatea este facultatea ce are o fiinţă activă de a se mişca în toate părţile sau în tot coprinsul naturei sale. însă libertatea, cum s-a zis, fiind o lege, nu este în sine alta decât un drept şi o datorie totdeodaia, şi vice-versa. Spiritul dar are şi dreptul, şi datoria dc a li întotdauna şi pretutindeni bun. Libertatea dar, fiind legea Spiritului, definiţia ei se poate traduce în frazile următoare: Libertatea este facultatea de a face binele; libertatea este dreptul de a face binele, cu datoria de a face binele. Dreptul şi datoria, fiind lege a libertăţii Spiritului, sunt prin urmare lege şi a libertăţii tutulor oamenilor. Prin urmare, dreptul şi datoria este numai la bine; căci a avea drept la a face rău, dreptul 11-ar mai fi decât strâmb. Avem dar dreptul şi datoria la bine, la ameliorare, la progresare. Tot ce este perfectibil şi progresibil, acela este şi liber. Libertate, cu un cuvânt, va să zică caritate. „Libeo“ va să zică „îmi place“, libesc sau iubesc, de unde şi libov slavon. Spiritul ar fi inert ca materia daca caritatea sau libertatea n-ar fi legea lui. Motivul sau mişcătorul la toate este amorul, plăcerea. Prin urmare, omul rău nu poate fi niciodată liber; este un sclav când nu poate fi tiran. „Libertate spre rău“, daca n-ar însemna abuz al libertăţii, ar fi una cu expresia „caritate spre rău“. Liber, bun, caritabil, drept sau just sunt sinonime atributuri ale spiritului. Ce mai putem zice noi ăştia, domnii liberali? Suntem buni, suntem caritabili, suntem drepţi cu inima şi cu mintea ca să avem puterea şi ştiinţa de a fi liberi? Şi, fiind că nu suntem buni şi drepţi, suntem sclavi după cum suntem, când suntem supuşi, şi suntem tirani când suntem domni. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 765 lsaia, când spiritul lui Dumnezeu se pune peste dânsul, iată cum se exprimă: „Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, ştergeri răutăţile din | sufletele voastre, să tui le mai vază ochii mei; încetaţi de la răutăţile voastre, învăţaţi a face bine, căutaţi dreptatea, i mântuiţi pe nedreptăţit, judecaţi orfanului, faceţi dreptate f văduvei. Şi veniţi apoi şi vom vorbi împreună“, zice Domnul. Cine e Domnul? Cel ce a scos din casa servitutii libertatea libertăţilor. Când de pe tărâmul inaterial se pune cineva a studia legile materiei subt orice formă se prezentă ea, fiecare lege descoperită este o ştiinţă exactă. Şi legile eterne ale materiei nu se inventă, pentru că au existat din toată eternitatea: ele se află. Insă şi spiritul îşi are, dimpreună cu proprietăţile sale, şi legile sale asemenea de eterne, asemenea de fatali sau neevitabili. Spiritul se distinge din materie ca şi timpul din spaţiu; nu se poate însă percepe ca materia ce cade în simţirile noastre. Spiritul nu se lasă a fi studiat decât numai când, prin prodigele creaţiunii sale se manifestă asupra materiei. Şi fiindcă materia este nemărginită ca şi spaţiul, şi fiindcă spiritul este infinit şi etern ca şi timpul, studiul legilor materiei şi spiritului este nemărginit. Legile materiei în genere şi ale spiritului se zic cu un cuvânt natură. Cine însă este legiuitorul?1 Tot ce am putut studia şi percepe din acest mare şi nemărginit condice, aceea ştim şi exact. Marc parte din naturalişti, printr-un studiu îndelung şi monoton, ajung ca într-o stare de monomanie şi, devenind unitari, nu recunosc decât un singur termin, un singur princip: materia. * Vezi lsahar, pagina 14. VI 766 ION HEI,IADE RĂDUI.ESCU Aceşti material işti deneagă spiritul, sufletul, inteliginţa, ideile înăscute, voie liberă, puterea morală şi însuşi divinitatea, Pentru ei, tot e materie şi proprietăţi ale materiei, totul poseda numai forţă, totul este fatalitate. Aceşti oameni, studiind nmli, fac ca şi călătorii ce, în toată viaţa lor călătorind, se întâmpla să uite cu totul puntul de unde au plccat. Materialiştii vorbe« mult de spaţiu, de toate câte sunt în spaţiu, şi timpul îl uiia cu totul sau se fac că îl uită. Şi daca nu-l uită, timpul poate rămânea viei? Cu ce îl reîmplu? Cum pot a-şi imagina legi ce le recunosc fără a recunoaşte un legiuitor? Unde ar ajunge universul numai prin forţa materială ce posedă, fără puterea spirituală? Tot ce este materie este supus la adăogire şi la scădere, la mărire şi la împuţinare. Materia luată dintr-un loc şi pusă în altul este în locul în care s-a pus şi nu mai este în locul de unde s-a luat. Spre exemplu, cine adună banii din pungele tutulor îi grămădeşte în pungele şi casele sale şi pungele tutulor rămân vide, deşerte. Materia are a face cu locul. Cu spiritul nu este aşa. Poate cineva să adune, să culeagă ideile tutulor să le rezume în sine, să-şi înavuţească mintea şi fiecare ce şi-a dat ideile să rămâie tot cu dânsele înavuţite şi îmmulţite prin travaliul minţii rezumătoare. Ce zic materialiştii la acest fenomen nccontestabil? Cine ia cele materiale ale altuia, se zice fur, răpitor, pretutindeni este temut şi persecutat; cine adună ideile contimporanilor şi predecesorilor săi se zice rezumator, redemptor, incarnarea cuvântului, omul oamenilor, mintea minţilor, lumea îi binecuvântă şi îi înalţă altare. Aha este spiritul şi alta materia. Naturalizaţii uită de unde au plecat. Cunosc multe, numai pe sine nu se cunosc. Inteliginţa umană parţială se poate aresta pe tot ce este material, a studia proprietăţile şi legile materiei îndelung şi din toate piuiturile de vedere, cum şi manifestările spiritului. Când însă inteliginţa se avântă exclusivamente în nemărginitele ECHII.IBRU ÎNTRE ANTITEZE 767 dominiuri ale spiritului, inteliginţa în dominiul nematerial nu află nici un punt de susţinere, nici un punt de care se poate aresta; mintea plană numai în vag, nu poate decât numai specula, şi orice ştiinţă concere este numai speculativă, n-are nimic de pozitiv, nimic de exact, pentru că partea nu poate coprinde sau percepe totul. Despre cele spirituali, nu putem percepe decât acolo unde spiritul se manifestă ca materie. Ca om, ca materie, cuget, aşadar exist, viez, şi viaţa nu e materie, nici proprietate a materiei, ca forţa, şi forţa nu e inteligenţă. Om şi viu, este una plus una, adică două. Om mort este două minus una, adică numai una, numai corp, numai materie. Vil Spiritul, posedând mişcarea şi inteliginţa şi fiind imaterial, nu poate veni în contact cu materia decât prin tot ce este mai puţin material, prin părţile sau formele materiei cele mai fluide, cele mai sublimate, prin părţile ei cele mai imponderabili, cu un cuvânt prin esenţia sau - cum se zice pe româneşte — prin spiritul materiei, daca este iertat a se zice aşa. Mişcarea sau puterea spiritului se adresă la forţa materiei, care stă latentă, şi o deşteaptă prin magnetism, prin electricitate, prin caloare sau căldură, prin lumină. în grâne şi în sâmburi, spiritul dă viaţă germenului prin căldură, prin lumină, prin electricitate, şi face a creşte şi a prospera prin umiditate sau ploaie. în tot ce este animal, spiritul vine în contact cu materia, prin atracţia masculelui către femine, prin magnetism şi electricitate, prin esenţia materiei corporale în părţile cele mai simţibili. Fluidele, materia imponderabilă, sunt agenţii prin care spiritul vine în contact cu materia, îi comunică viaţa şi inteliginţa şi îi deşteaptă forţa. Astfel s-a creat universul, deşteptându-se forţele din materia universala prin fluidele ei cele mai imponderabili, şi 768 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU tot astfel, printr-un etern şi tot june amor, universul este într-o perpetuă nuntă, perpetuă creaţie şi perpetuă generare, fie în toi, fie în parte. Ne rezumăm dară: spiritul fiind etern şi nemărginit, ca şi timpul, materia fiind eternă şi nemărginită ca şi locul, materia este echivalentă spiritului şi echilibru] cată să fie recunoscui, constatat. Proprietăţile spiritului împreună sunt echivalenţi proprietăţilor materiei împreună. Fiecare proprietate în parte a spiritului esre echivalentă proprietăţii corelative a materiei. Mişcarea şi puterea spirituală este echivalentă inerţiei şi forţei materiali. Libertatea este echivalentă destinului sau fatalităţii. Cât e de mare inteligenţa spiritului, pe atât e de mare innoranţa şi brutalitatea materiei. Şi toate aceste proprietăţi sunt nişte contra-peze în echilibrul universal. Materia, ca inertă, este gravidă, stabilă, forte, tare, innara şi brută. Spiritul, ca imaterial, este mobil de sine şi răpede, cari tabil, şi ca inteligent şi potent, în locul forţei sau tăriei, posedă puterea sau convingerea. Spiritul, iar o mai repetăm, de bunăvoie îşi impune datorii, recunoscând drepturile materiei. Datoria, rolul spiritului, este de a cultiva, de a adora, de a fecunda materia, de a o aduce din perfcct în mai perfect, în nemărginit. El poate, iar nu forţă; convinge, iar nu violă. Egiptenii, ca mai grosolani, avea de simbol al amorului generator al spiritului pe cel mai afrodisiac din animale: pe ţapul, şi grecii mai estetici îl prefăcură în Pan. Iar drept simbol al fecundităţii spiritului luară apa, şi totdeodată şi vasul ce coprinde apa, adică ctinop, chip sau cupă. Grecii, mai târziu, în filocalia sau în gustul lor exquis, luară columba drept simbol al amorului spiritului. Creştinii, în cuvioşia şi filocalia lor, luară de simbol al spiritului tot columba. Spiritul se consideră în toii timpii că este în mare relaţie cu apele, adică cu gazele. Căci apele în plural are altă semnificaţie în limbele antice. De ac i expresiunile: spiritul Domnului presteape, Naraiana peste ape, ECHil.IBRU ÎNTRE ANTITEZE 769 cum şi simbolurile spiritului ţapului şi canop, columba şi colymbithra sau scăldătoarea. PROGRESUL ŞI CONSERVAŢIA 1 în Jsabar, pagina 17, am vorbit despre progres şi con-servaţie, despre natura ¡or, despre necesitatea unuia de alta, despre complinirea sau întregirea unuia prin alta. Acest articol suplimentar este spre a arăta cum îşi operă spiritul prin materie, progresul asupra materiei. Mişcarea, după cum s-a văzut, este proprietate a spiritului şi inerţia proprietate a materiei. A se mişca însă în van, fără a produce nimic bun sau mai bun, nu poate fi în legile sau în natura spiritului. Spiritul nu se mişcă decât spre bine sau din bine spre mai bine, din perfect în mai perfect. Această mişcare sau naintare se numeşte progres. Materia având proprietatea inerţiei, de sine n-ar putea nici a se mişca, nici a produce ceva, de n-ar veni spiritul spre a o mişca şi a o fecunda. Daca materia, ca instrument, produce ceva şi daca ceea ce produce mai rămâne nepierdut, acea proprietate de a manţine cele produse se numeşte conservaţie. Conservaţia dar este o pauză, un repaos în cursul progresului. Noi nu putem da conservaţiunii un înţeles excepţional de circonstanţe, când oamenii interesaţi la abuzuri şi la nişte fărădelegi ce le numesc privilcgiuri se luptă a conserva tot ce nu este progres, sau a pune obstacole progresului. O asemenea stăruinţă de a manţine răul se numeşte conservaţie negativă. Noi vorbim de cele în adevăr pozitive, de conservarea binelui. Ce este în istoria întreagă a lumii şi în limbele tutulor popolilor o mică epocă din istoria Franţei şi un abuz, ca să nu zicem profanaţie, a unei vorbe ce totdauna şi-a avut locul cel 770 ÎON HEI .IADE RÂDUI.ESCIJ mai onorabil în toate moralele sănătoase? în româneşte, niciodată omul risipitor n-a avut un nume aşa de bun ca omul păstrător sau conservator. Noi zicem că precum a sc mişca fii;) a produce nimica bun nu va să zică progres, asemenea a m;i locului fără a manţine cele bune şi folositoare nu va să zie.i conservaţie. Spiritul dară este principul progresului şi materia este principul conservaţiunii. Şi precum se are spiritul că tir materie, aşa se are progresul către conservaţie. Unul altuia este complinire şi progres fără conservaţie nu poate exista, nid conservaţie fără progres. Progresul este un bine pentru că, de ar fi un rău, răul este lipsa binelui. Răul este un ce negativ şi spiritul fiind pozitiv, nu poate face nici o mişcare negativii. Apoi, fiecine ştie că o mişcare negativă va să zică încetare, stan' în loc, inerţie, şi aceste proprietăţi sunt ale materiei, iar nu ale spiritului. II Progresul fiind un efect al mişcării spiritului, este bun şi nemărginit ca şi dânsul. Casă ne facem o idee mai clară despre nemărginirea progresului, să punem înainte un exemplu de nişte programe mărginite şi cunoscute ce se pot înţelege de oricine. Să ne imaginăm că un maestru inginer şi mehanic, un matematic întreg, un Arhimed modern care, precum ştie a-.şi desemna planurile sau modelele, ştie asemenea, travaliind singur lemnul, fierul şi arama, a-şi executa sau realiza idealul. Să zicem iară că acest maestru este aruncat din întâmplare, ca un Robinson, într-o isolă oarecare dezerta şi care, cu toaie acestea, posedă şi lemne, şi fier şi aramă de ajuns, cum şi alte materiale. Maestrul în singurătatea sa inventă o maşină, o locomotivă cu vapor şi îşi propune a o executa singur spre it ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 77! face un bine sieşi şi altora, şi cu acel bine a mai face şi alt bine, şi aşa mai încolo. N-are însă nici un instrument, nici un loc unde să poată sta. Mişcarea lui cea dântâi este spre a-şi construi din materialul ce află un acoperământ, o casă spre a avea unde se alberga. Iată un progres ce îl conservă. Se mişcă apoi, caută cele necesarie spre a-şi construi un cămin sau un focar: din pielea fiarelor ce a ucis ca vânător spre a se nutri îşi fabrică nişte foi. Iată alte progrese pe care le conservă. Din lemnele pădurilor îşi face o provizie de cărbuni, îşi alege un trunchi de arbure sau o buturugă mare, proprie a-i servi de temei la o bucată mare de fier bun de a-i servi drept năcovanâ. îşi mai alege din fierul ce are înainte o altă bucată ce i-ar putea servi drept bătător sau ciocan; apoi, alte fiare mai subţiri ce, încovoindu-se sau legându-se, le poate da forma unui fel de cleşte. Iată alte progrese pe care le conservă. Materie, am zis, are de-ajuns înainte, un fel de instrumente a ajuns a-şi forma, prin care nu va putea fasona decât nişte objete foarte imperfecte. Se pune dar â travalia din fierul ce 1111 cere nici atâta forţă, nici atâta bătătură spre a deveni un nou instrument. Fapta cea mai facilă şi mai întâi necesarie esre a-şi fabrica 1111 fel de cuie sau piroane sau găuritori ce, cu puţin foc, cu puţină bătătură, se pot forma pe acea năcovană şi cu acel bătător sau fel de ciocan. Cu aceşti găuritori de diverse grosimi şi prin ajutorul bătătorului îşi poate găuri prin mijloc două petice de fier roşite şi amolate în foc, pe care, mai lăţindu-le prin bătător la un capăt, unindu-le printr-un cui ce petrece prin găurele date la mijloc, le aduce în stare de a putea ţine mai bine decât cel dântâi. Iară alt progres şi altă conservaţie. Cu acest cleşte poate ajunge a ţine o bucată de fier mai groasă, scurtă cât se poate mai mult. Dintr-aceasta, supuind-o la un foc mai iute, îşi face un ciocan mai perfect decât bătătorul cu care se servea. Iată alt progres şi altă conservaţie. Cleştele 772 ION HEI .IADE RĂDU1.ESCU nou şi ciocanul făcu a nu se mai servi cu bucăţile de fier de mai nainte, ce cu atâta dificultate împlinea locul unor asemene:! instrumente. De aci înainte, travaliul se facilitaşi maestrul se pune a-şi fabrica mai mulţi cleşti, mai multe ciocane de diverse mărimi şi forme, care din care mai perfect. Cu aceste instru mente, începe a cugeta la a-şi schimba năcovana ce îi servea aşii de neîndemânatic până aci. la alt fier, propriu spre a deveni n năcovana, îl bate şi îl ascute de ambele părţi ca nişte braţe, îi dă forma unui T solid, îi ascute bine capătul liniei verticale spre a se putea înfige cu tărie în buturugă, îi dă găurele necesarie unde să se poată forma cuie de diverse grosimi. Iată alic progrese, alte conservaţiuni şi îmmulţire de forţe proprie spre a mai accelera sau iuţi travaliul şi a fabrica mai cu perfecţie. De aci înainte, prin eonservaţia progreselor ce a făcui, maestrul se pune a-şi fabrica toate instrumentele, procedând astfel cum prin unul să poată fabrica pe altul, prin aceste don.) pe cel d-al treilea şi aşa mai înainte; şi, trecând din progres în progres, din perfecţie în perfecţie, ajunge a-şi dota făurăria de toate instrumentele bătătoare, găuritoare, tăietoare, pilitoare, poleitoarc etc. Aci ajunge la capătul unui period al îndelungului său travaliu. Cu aceste instrumente ale făurăriei este în stare a-şi fabrica cele necesarie pentru lemnărie, secure, barde, tesle, fierăstraie, rândele, dalte, burghie etc. Alte progrese, alic conservaţiuni. De aci înainte începe a-şi fabrica instrumentele strungărioi şi arămăriei, până îşi dotează toate oficinele necesarie spre a-şi putea fabrica sau realiza idealul, maşina ce şi-a propus. Nu se cuvine însă a uita să observăm că acum, în puntul de progrese unde a ajuns, prin instrumentele ce posedă şi conservă cu mart1 luare-aminte, maestrul poate fabrica într-o n ceea ce mai nai iii e fără dânsele n-ar fi putut produce în luni, ani sau poaii1 nicidecum. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 773 începe dar la cele necesarie pentru maşină: face spiţe, obede, întregeşte roate, rotile, formă osii, drugi, vârteje, bende, trece din parte în parte, din amănunt în amănunt, din progres în progres, ce fiecare în rându-i devine o conservaţie, până când maşina încheindu-se, este terminată după plan. III Până aci, maşina a fost un scop; terminată însă, devine un mediu, 1111 instrument spre a ajunge cu dânsa la alt scop mai înalt pentru care a fost predestinată. Să zicem că maşina este o locomotivă cu vapor care, aplicată la vasele, la drumuri de fier, la fabrice, nu-şi poate cineva închipui progresele ce va produce prin facilitarea comerciului şi industriei, prin apropierea popolilor, comunicaţia lor deasă, schimbul productelor şi ideilor etc. Luând calea progresului de la primul ciocan şi cleşte ce şi-a putut face maestrul până la realizarea instrumentului numit maşină, şi de aci înainte pe viitor, vede cineva că orice objet realizat mai în urmă, de acelaşi maestru, cu aceeaşi programă şi cu acelaşi scop, este mai perfect decât cele ce au contribuit spre realizarea lui şi că progresul cel nou poate lua mai cu folos locul progreselor celor vechi şi că ceea ce a fost odată 1111 instrument, Î11 urmă nu mai poate servi decât ca o materie destinată a lua altă formă. Mai vedem iară că, cu cât mai naintează progrsul, cu atâta forţele se mai îmmulţesc, mişcarea şi travaliul devin mai răpezi şi că, din progres în progres, producţiunile materiali şi spirituali cresc cu progresie geometrică. Se mai vede încă că maestrul e tot acela, cu acelaşi geniu şi ştiinţă, atât când se servea cu două bucăţi de fier în loc de ciocan şi necovană ca să ajungă la realizarea unei maşine, cât şi când se serve cu maşina ca să ajungă Ia alte progrese, mai nalte şi mai îmmulţite. Geniul şi talentul şi ştiinţa era tot acelea, instrumentele însă îi lipsea. 774 ION HEI.IADE RĂDUI.ESCU Este necesitate de a compara în miniatură pe acest maestru, pe acest Arhimed modern, cu spiritul universal, cu marele maestru demiurg al universului? Comparaţia este debilă, însă facilita mai mult înţelegerea. Maestrul nostru este un individ, un atom; înaintea lui n-are decât o foarte mică parte din materie, un foarte mărginit loc, şi un timp nici cât viaţa lui întreagă, şi o forţă cât a unui individ, îmmulţită prin mari greutăţi, prin instrumentele ce şi-a creat singur, pc când spiritul universal are înainte spaţiul nemărginit, materia nemărginiri şi eternitatea, şi dispone de omnipotenţa sa şi de toate forţele materiei universali. Maestrul nostru, în sine, este un rezultai al altor progrese de dinaintea lui, şi materia ce are înainte, fier, aramă etc., nu e în starea primitivă cum se află în rărunchii munţilor şi cu atât mai puţin cum ar fi fost în starea haotica de amestecul elementelor. Materia lui este un product al altor progrese mai dinainte, şi fierăria, arămăria, lemnăria, naupigia îşi au o cale lungă înapoi prin care au trecut din progres în progres, până să ajungă în starea de progres în care se află; şi încă ştiinţa mecanicei şi altele au cătat să-şi facă calea lor până să poată facilita unui inginer mecanic executarea planului său. Din aceste observaţiuni asupra unui şir foarte mărginit de progrese în curs de câţiva ani operate prin stăruinţa unui singui individ, ne putem face idee de calea nemărginită a progresului universal care este fără capăt, nici de unde vine, nici unde se duce. Prin aceste observaţiuni, putem asemenea deduce ca spiritul n-a putut debuta decât cu materia informă sau haotica şi că începutul său a fost fără început. Progresul dar, în genere, este nemărginit şi etern, ca şi timpul, ca şi spiritul. Şi daca progresul, fiind bun ca spiritul, trece din bine în mai bine, din perfect în mai perfect, scopul progresului dar este perfecţia. Insă unde este perfecţia perfecţiunilor, perfecţia absolută? în capătul capetelor unde va •| ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 775 M ajunge progresul, adică în nemărginit. Perfecţia dar este un ideal, un scop de care, cu cât ne apropiem, cu atâta ne încredinţăm că suntem mai departe de dânsa. Gradul de perfecţie în care ajungem trecând din progres în progres este o perfecţie { relativă pe care o putem numi perfectibilitate. Tot dară ce este t progresibil este şi perfectibil, şi viceversa. IV Toată fiinţa liberă nu poate fi condamnată nici la o mişcare f continuă, fără repaos, nici la o inerţie eternă, ci are libertatea de a sta când voieşte şi cât voieşte, şi de a se mişca oriunde şi oricând voieşte. De ar fi fost condamnată tot întru a se mişca, atunci n-ar mai fi liberă şi nici n-ar cunoaşte ce este conservaţia. De ar fi fost condamnată a tot sta în etern în ceea ce se află, pe lângă pierderea libertăţii, n-ar mai cunoaşte ce este progresul. Din libertate dar emană şi progresul, şi conservaţia, din a căror unire sau echilibrare iese perfectibilitatea. Perfectibilitatea iar deseamnă sau reprezenta repaosul, staţiunile, etapele progresului, şi perfecţia, cum s-a mai zis, este scopul unde merge progresul. Umanitatea, fiind perfectibilă, se naşte, vieţuieşte, se succede din generaţie în generaţie, începe de unde a lăsat generaţia precedentă. In această mişcare dar va să zică că fiecare generaţie în calea ei ascendentă şi descendentă face o curbă sau un cerc ce, la fiecare rotire, se mai lărgeşte pentru că generaţia ce vine începe cu toate progresele generaţiunii ce se duce. Cercul dar al cunoştinţelor, al progresului material şi spiritual, cercul perfectibilităţii fiecăria generaţiuni e tot mai spaţios. D. Michelet, vorbind despre mişcarea umanităţii, a zis: „Umanitatea se învârteşte într-un cerc care neîncetat se tot lărgeşte în spiraliu“. Noi, când vorbim despre mişcarea umanităţii şi descoperind în viaţa individelor şi în istoria popolilor 776 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU ascinderea şi descinderea, zicem: Umanitatea în calea .s.i înaintează prin curbe ondulante: ascinde şi descinde astfel ct11n generaţia viitoare să ascindă mai mult şi cum mai mulie generaţiuni formând un period, al doilea period să devie mai vast. Astfel dară, rotirea în spiral iu este formară ele atâtea curbe câte şi generaţiuni şi individe. Ascinde sau se înalţă adică o generaţie şi descinde; a doua se înalţă iar mai sus decât cea trecută, şi descinde; a treia se nalta şi mai sus etc., până când aceste formă împreună un period, spre exemplu al ascinderii şi descinderii Egiptului. Vine apoi Grecia, cu ascinderile şi descinderile generaţiunilor sale şi ascin derea şi descinderea sa generală ca naţie, formă un period cu atâta mai mare, cu cât progresele operate în acest period suni mai vaste. De unde descinde Grecia, asciiule Roma prin atâiea curbe câte şi generaţiuni şi în descinderea sa generală, de unde progresele Greciei era mărginite numai în Ahaia, Roma le întinde dimpreună cu progresele sale proprii în tot Imperiul roman, adică în toată Europa. Descinde Roma, încep a ascin de stirpele mai nouă, goţii sau germanii, francii, englezii; periodul progreselor ce aceste stirpe fac din generaţie în alta încinge în spiraliu toate perioadele lumii antice şi aşa mai încolo. Aceste progrese n-ar fi fost cunoscute din generaţie în alia daca nu s-ar fi conservat. Conservaţia dar este puntul de plecare al cunoscutului, de unde ne mişcăm în fiecare generaţie spic progres sau perfectibilitate, care este necunoscutul sau idealul dorit. Conservaţia, fiind o staţie, nu poate servi drept repaos decâi până când se prepară, se elaboră alt progres nou. Noul progres îi ia locul şi dură în stare de conscrvaţic până când vine aii progres. Progresul, fiind proprietate a spiritului, nu se poale face cunoscut de nu se va manifesta prin amelioraţia materiala ce cade în simţiri. Progresul este idealul, conservaţia este realul. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 777 PARTEA ISTORICĂ PERIODUL! I încetăm din partea teoriei asupra spiritului şi materiei. Să intrăm în partea practică, în istoria lumii. Să urmăm cu spiritul generator, comparându-1 cu un mire universal, plin de amor, sau cu un artist inteligent, genial, demiurg totdauna omnipotent şi niciodată forte sau violator: pentru că una este a putea şi alta a forţa. Un artist niciodată nu-şi începe opera decât de la început; mai întâi îşi trage planul idealului său, desemnându-i conturul, şi apoi vine la fiecare parte, la frecare amănunt. Perfectibilitatea amănuntelor este perfectibilitatea operei, terminarea părţilor este terminarea totului. Artistul însă are înainte, pe de o parte drept spaţiu, micul loc în care travalie, pe de alta drept materie un bloc de marmură, sau o telă, şi culori, iar drept timp cel mult durata vieţii sale. Spiritul are înainte spaţiul nemărginit, materia infinită şi eternitatea. In primele perioade ale creaţiunii, toate forţele latente din materia informă şi în amestec fură deşteptate prin puterea şi mişcarea spre bine sau libertatea suavă şi dătătoare de viaţă a spiritului. In inerţia universală, toate forţele universali au cătat să se puie în mişcare; ca schinteia ce iese din sânul pietrei, lumina ieşi din întunerec, lumină, electricitate, caloare fură primele forţe ce fură atinse şi deşteptate de puterea spiritului, şi acestea deşeptară toate forţele latenţi ale materiei universali. „Spiritul Domnului1 plană peste ape.2“ 1 Spiritul Domnului în ebraică însemnează „spiritul mare, spiritul universal“; astfel esre şi expresia muntele Domnului, adică „muntele cel mare“. Superlativul adesea se exprimă poericamente prin „divin“, „al lui Dumnezeu“, tot ce este demn de divinitate. Astfel, românii se exprimă şi cu vorbele împărătesc, domnesc ca să arate „mare“: palate împărăteşti, mere domneşti. 2 Ape, la plural, înseamnă elemente, aere sau gazuri, eter, lumină; verbul plană însemnează mişcare neviolatoare. 778 ION HEI .IADE RĂDULESCU Primul echilibru se stabili în tor planul nemărginit al uni versului în nenumăratele sisteme de centre parţiali împregiunil centrului centrelor firmamentului. Mişcarea mare comunicată forţelor mari stabiliră echilibrul universal. Planul universal fu tras şi stabilit. Spiritul ce plana putu afla repao.s, Demiurgul Arhinted putu zice eXw ncc OTU) („am unde ,s,l stau“). Zi una, periodul unu. Aşa vorbeşte Biblia sau Cartc.t creaţiunii; aşa poate vorbi ştiinţa. In paranteze să arătăm şi cum spune Pimander că vorbeşte Tot sau Hermcs Trismegistul, în ale căruia ştiinţe şi mistere fusese iniţiat şi Moise: -Aveam înaintea ochilor un mare spectacol. Totul devenise lumină, lumină atât de blândă şi de suavă, încât ni;i împlea de delîciuri pe mine ce mă uitam (lumină lină şi dulce). Această lumină era Kneph (spiritul) voind a se manifesta prin creaţie. Peste puţin, o negură deasă şi spăimântătoare se răspândi şi această negură deveni o natură umidă, agitată printr-un neexprimabil tumult. O mare vapoare scăpă dintr-însa cu uici şi din acel uiet ieşi o voce ce credeam că e vocea luminei. Din vocea luminei ieşi verbul sau Logos. Logos, cuvântul stând peste natura umidă, o reîncălzea, Kneph (spiritul) transformase acea masă apoasă într-o singura masă sferică, într-un ou imens ce-l ţinea în gură şi din rărunchii sferei apoase ieşea un foc subtil (caloarea) şi se suia în înălţimile cerurilor. Un aer uşor supuindu-se spiritului se aşeză în acelaşi timp în regia intermediară, între caloare şi apă. însă ţara şi apa era atât în amestec, încât faţa ţărei, acoperită de apă, nu se arăta nicăiri. Verbul spiritual ce se purta peste ape despărţi ţeara de ape. Zeul Mens (minte) produse cu verbul său un alt Mens, al treilea demiurg. Acest zeu-foc, această divinitate spirit crea apoi şapte rectori ce îmbrăţişară în cercurile lor lumea văzuta. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 779 Zeul demiurg şi Logos procedară apoi la creaţie. Din ţlementele interioare fură create animalele ce nu au raţie. Aerul produse păsărele şi apa peştii; pământul produse animalele ce avea în sânul său, patrupedele, târâtoarele, bestiele feroci şi domestice. Zeul pater creă în fine pe om după imaginea sa. îndelung şi foarte îndelung travaliu a cătat să puie spiritul cu materia inertă şi informă. în nemărginita, necontenita şi eterna sa creaţie, câtă luptă de forţe universali până să-şi ia stelele formele, locul şi echilibrul lor, până când terra să-şi ia locul şi misia în numărul nenumărat de legiuni de sori şi de planeţi! Câte perioade de secoli apoi în cursul său regular această terră n-a făcut până să se despartă apele de uscat şi acest pământ să ajungă în stare de a-şi putea deschide sânul spre a prepara nutrimentul la orice vietate, astfel cum cele din urmă să se forme şi să se nutrească din cele de mai nainte! Omul veni în urma tutulor şi prin urmare avu dreptul peste toate, cum peste dânsul avură dreptul fiii lui, şi tot astfel cum fiecare generaţia ce vine are dreptul de a moşteni şi posede toate câte au aflat şi posedut generaţiile trecute. Omul ca rezumat al tutulor animalelor rezumă în sine toate facultăţile, gesturile şi înclinările şi pasiunile tutulor. Omul deveni instrumentul cel mai perfectibil, mai apt al acestui mare artist şi poet1 al spiritului universal, voi să zic prin care avu a realiza prodigele progresului material, spiritual şi moral. în om se vor dompta toate virtualităţile ce produseră toate animalele, prin om se vor dompta şi conduce toate forţele materiali. Acest instrument a cătat, după legile prescrise în calea progresului, din etapă în etapă a deveni din perfectibil în mai perfectibil. 1 Poet va să zică creator. 780 ION HEI.IADE RĂDULESCU 11 Intre primii oameni şi ultimele animale, nuanţele nu era prea mult distincte. Herodot vorbeşte de nişte fiinţe sau oameni pe cari îi numeşte aegopozi, troglodiţi, ihtiofagi, ce nu se ilis tingea de urangutani decât prin articulaţiuni de vorbe cu o voi v ca a nyhteridelor sau liliecilor, ce se aseamănă cu a momiţi/lor. Etiopienii sau negrii ce veniră după aceştia, deşi mai perfectibili, avură şi au încă multe din imperfecţiunile aegopozilor, trogln diţilor şi ihtiofagilor1. Stirpea mongolă sau a arămiilor sau a indochinezilor conservă încă mult din imperfecţiunile negrilor şi se mai depărtează de a troglodiţilor. în fine, stirpea cama ziană apăru cu toată inteliginţa de a distinge binele din rău şi deveni puntul de plecare al progresului spiritual şi moral. în această stirpe se văd figurând întâi cei mai oacheşi, dup.i cari urmează tot mai albi, până ajung la cei mai blonzi. Iu stirpea caucaziană se văd întâi arabii, armenii, babilonienii, ebreii sau fenicienii, elenii sau grecii, romanii şi galii, apoi franco-germanii sau goţii şi în fine slavii, din care cei mai blonzi, ruşii. De vom ţine cont de aegopozii lui Herodot, ei reprezenta nişte abia oameni sau stârpitura umanităţii. Negrii reprezenta pruncia, leagănul umanităţii; ei n-au tradiţiuni, n-au istorie de la dânşii; alţii au vorbit şi au scris despre ei. Omul nu-şi aduce aminte de cele din leagănul său. Indienii reprezenta copilăria umanităţii. Copilului îi plai fabulele, miraculosul; istoria antică a indienilor toată este narau în mitii cei mai supranaturali, roţi actorii istoriei lor suni maharhi, ce sunt divinităţi mai mari decât universul. Spre exemplu, de la creaţie până la deluviu ei numără zece maharln, din cari al şaprele este extraordinar. 1 Herodot nu prea e crezut despre câte spune de această spec ie de oameni imperfecţi. In seria animalelor însă ea împle o lacună, care v.i li si mai mare când negrii vor fi absorbiţi de cei albi şi vor dispărea. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 7 81 Chinezii reprezintă adolescenţa umanităţii, istoria lor este romanţul plin de miracole; actorii, eroii antichităţii lor nu mai sunt zei, ci imperatori în relaţie eu divinitatea. Ei, de la creaţie până la deluviu numără zece imperatori, din cari al şaptelea tot extraordinar. Babilonienii, stirpe arabă, între cari se vede şi Thare, tatăl lui Abraham, reprezentă juneţea umanităţii. Istoria lor este romanţul istoric pe sistemă regalistă, dezbărat mai mult de cele miraculoase: tot mitul coprinde o alegere, un adevăr avelat. Iii numără zece regi de la creaţie până la deluviu. Egiptenii sunt rămăşiţele etiopienilor dominaţi de stirpea arabă. Sistema Egiptului nu este, cum seva vedea, nici teocraţia indienilor, nici imperialismul patriarhal al chinezilor, ci absolutismul cel mai împilător. Am arătat că al şaptelea personagiu de la creaţie până la deluviu se distinge din toate: el reprezenta geniul. Ca să fie geniu, indienii, după sistema lor teocratică, zicea că nu putea fi altceva decât zeu. Chinezii zicea că geniul căta să fie impe-rator, babilonienii spunea că e rege. După egipteni, geniul nu putea fi decât un ministru, un servitor al lui Faraon, al despotismului. Acesta fu Thot sau Hermes. Moise nară aceeaşi miti; îi preface însă după sistema lui umanitară şi egalitară. După dânsul, de la creaţie până la deluviu se numără zece patriarhi, toţi oameni, păstori. După dânsul, patriarhul al şaptelea, Enoch, inventatorul ştiinţelor şi astronomiei, omul care de viu fu răpit la cer, fiind în relaţie cu astrele, omul ce împărţi anul în 365 de zile, nu fu nici zeu, nici imperator, nici rege, şi cu atât mai puţin un Fiermes sau 1111 servitor al unui despot, ci un om simplu, primitiv, un patriarh. După Moise, geniul, ca să fie adevărat geniu, cată să se facă om, să trăiască între semenii săi, să-i lumineze, să-i folosească, şi după natura lui să se înalţe de viu la cer. 782 ION HEI-IADE RAD UI .ESC U III Să revenim la egipteni. Arătarăm că ei fură rămăşiţele clio pienilor dominaţi de stirpea mai inteligente a arabilor. în Egipt, activul arab, în loc de a-şi impune datorii după legile spiritului, îşi arogă drepturi şi deveni despot, iar pasivului etiopian nu i căzu în parte decât datorii, şi deveni sclav. Si despoţii ştiu că sclavul nu se poate ţine în servitute de nu va fi speriat, de nu i de va deseca orice putere spirituală, ce singură este în state de a deştepta şi dirige forţa materială. Stirpea arabă organiză despotismul în Europa, introducând teocraţia indienilor, cu mult mai centralizată şi prin urmare mai anulatoare (vezi încentrarea şi descentrarea). Drepturile sacerdotali ale brahmanilor, drepturile nobilitare ale oştenilor, drepturile comerciali ale cetăţenilor din Indii, în Egipt toate se încentrară într-un singur individ şi toate şi le însuşi regele, Regele în Egipt deveni mai mult decât marele preot, cu toţi preoţii la un loc, el singur mai mult decât toţi oştenii sau semizeii (nobilii) la un loc: el deveni domn absolut şi al corner-ciului, industriei şi al pământurilor. Biblia ne spune că un om de stirpe arabă, un deschidem al lui Abraham, Iosef voi să zic, veni şi învăţă pe rege a face monopol pe grâne ca printr-însele, în timp de foamete, să ia ţearinele popolului. Regele deveni în Egipt faraon şi faraon va să zică revărsător de lumină, soare, fiiu al lui Osiris, al însuşi divinităţii. El, prin ajutorul castei sacredotali, îşi însuşi dreptul divin asupra pământului, totul căta să fie al lui şi singur împărţi locuitorii Egiptului în caste, unele împilătoare, altele împilate, şi toate împreună sclave divinităţii sale. Tot ce fu activ în Egipt îşi arogă drepturi şi iar drepturi, şi la tot ce fu pasiv i se impuse datorii şi iar datorii. Echilibrul fu rupt cu totul. în locul puterii sufletului nu domină decât forţa materială ce pretutindeni îşi imprimă timbrul şi însuşi în monumente în care nu se vede decât ¡aboareşi forţă materială. Laboarea este o operare fără voie ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 783 liberă; travaliul presupune inteligenţă, putere a sufletului. Dominaţia forţei se consolida ca nicăiri şi se încentră într-un singur individ. în Indii, toţi locuitorii era de aceeaşi stirpe, de acelaşi grad de inteligenţă. Oştenii nu putură lăsa pe mult timp dominarea ca un privilegiu exclusiv al popilor. Popii, ca să se susţie, cătară a cede şi a împărţi frăţeşte; cetăţenii şi câmpenii se sculară şi, după lungi lupte în contra popilor şi bătăioşilor de oşteni, îşi achistară şi ei drepturi şi deveniră cu toţii patru caste legitime, în China, imperialismul se baza pe paternitate, impcratorul nu putea domni de nu domina ca un pater patriarhalemente; stirpea era tot aceea. în Babilonia, regele era un patriarh şi un căpitan totdeodată al semenţiei sale şi al altor semenţii consanguine, ieşite din aceeaşi coapsă. în Egipt fu din contra, o stirpe arabă şi mai inteliginte cuceri şi domină o stirpe domoală şi pasivă. Regele se încon-giură de oşteni de stirpea lui, de arabi, fanatici din natură, cu mare inteliginţă, atât spre a domni, cât şi spre a servi, cu mare devotament către despotul său spre a putea şi el fi, la rândul său, despot subalternilor săi. Sacerdoţii, etiopieni la început, cătară să devie servitorii forţei, ca toată inteligenţa fără putere şi adevăr. în Etiopia era deja de mult întrunite şi stabilite credinţele false ale brahmanilor Indielor, despărţirea oamenilor în caste. Când sacerdoţiul deveni proprietate stirpei arabe, rafinat şi organizat după o mare astuţie, deveni fulgere în mâna faraonismului. Faraon deveni, cum se va vedea, divinitate incarnată, cu totul şi cu totul forţă şi fără putere pentru că nu îşi luă de bază decât minciuna. Iată o regalitate cum să li se scurgă ochii la toţi regii trecuţi şi viitori, iată adică umanitatea nu staţionară, nu coruptă, ci pervertită. Confuzia din Babei veni spre a se întrona pe piramide şi de acolo a se întinde peste tot pământul. Mişcarea libertăţii fu anulată cu totul înaintea forţei exclusive. Libertatea, în 784 ION HEIIADE RĂDUI.ESCU adevăr, îşi avu şi-şi va avea încă mult martirii săi. însă şi rega litatea sau despotismul a cătat să-şi aibă şi mai mult devoia|ii şi martirii săi. Primul despot a fost prima victimă pe altarul libertăţii. Cât timp s-a luptat lumea sălbatică şi lumea barbară pân.I să se supuie nu legilor, ci fărădelegilor despotismului! Pcmni că despotismul singur, puindu-se mai presus de legi, singur se pune afară din lege (hors la loi): cine a voit, a putut ucide un despot ca pe orice fiară. Toţi despoţii antichităţii, toţi câii se încearcă până astăzi a întinde curse sălbaticilor şi, în numele unei credinţe, a le pune fiare, au căzut victimă; întrebaţi pe iezuiţi câte pat pântre hoardele de sălbatici şi între popolli barbari, adică cei mai apropiaţi de natură! Să continuăm cu istoria în mână. Osiris, primul rege organizator al Egiptului după maniera sa particulară, primul faraon, când se încercă a încatena voia liberă, libertăţile locuim rilor, deodătă cu conceperea despotismului se concepu şi conspiraţia. în capul a şaptezeci şi doi de eroi se puse un conspirator, un apărător al libertăţii anume Typhon sau Ţiphon. Aceştia, fiindcă era tari şi audaci, se supranumiră giganţi. 1 )e ce stirpe a putut fi Typhon? De stirpe etiopiană sau arabă? întrebaţi Europa din ce castă fu Luther, gigantele liberei conştiinţe, laic sau călugăr catolic? Cui pe cui se scoate afară... Pe lângă acestea, Osiris ca mascul îşi avea femina sa ce se numea Isis sau Iside. Typhon îşi avea el pe asa ce se numea Nepthe, frumoasă de minune. Cronica scandaloasă de p-atunt i mai spune multe şi despre lside cu Typhon, şi despre Osiris cu Nephte. Reginelor le plac adesea câte 1111 ministru şi regilor le plac câte o ministroaică şi ce făcură, ce dreseră, că după aceslc regule ieşiră şi câţiva copii din flori. Stirpea etiopiană nu prr.i era aşa frumoasă. Pe ce era să puie ochii lside daca Thyplion ar fi fost etiopian? Pe ce era să puie ochii Osiris daca IMepliie ar fi fost etiopiană? ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 785 Typhon revoluţionarul fu dar pur sânge arab şi, nici mai mult, nici mai puţin, într-o noapte ucise pe Osiris. însă ştiţi cum este datina: „Regele a murit, să trăiască regele!“ Şi lupta fu mare între văduva Iside şi între giganţii de revoluţionari. Alergă şi ea, ca toate reginele, la toţi giganţii de braţ şi de cap, la Joi, la Hermeşi, la toţi generalii sau căpitanii, la toţi miniştrii şi la toţi cuvioşii de hierofanţi. Având pe aceştia, gloatele căta să fie cu dânsa. Şi cu cine a fost întotdauna opinca? Materia este una cu forţa. Typhon cu ai săi fu învins; lside cu ai săi fu vingătoare şi stabili pe tron pe fiiul său Horus. Şi spre a întrona cu dânsul şi faraonismul, făcu pe toţi cuvioşii hierofanţi a mărturi şi a afirma că Osiris a fost însuşi divinitatea ce s-a fost încarnat şi s-a făcut rege spre a da umanităţii 1111 model de guvernare. IV Iată acum cum dintr-un princip, după toate logicele din lume, iese o sistemă. Când bărbatul unei femei este un jupân, femeia fireşte cată să fie o jupâneasă; când bărbatul este un domn, femeia este o doamnă; când bărbatul este rege, femeia este regină; când bărbatul este zeu, femeia este zeie. Şi daca zeul este declarat, recunoscut, probat de zeul zeilor, femeia lui este neapărat, fatalmente, zeia zeilor. însă daca Osiris şi Iside sunt monarhii cerului şi ai pământului, ce cată să fie generalii şi miniştrii lor? fireşte, fatalmente, tot divinităţi, geniuri cereşti, angeli, arhangeli, Joi, Hetculi, domni ai forţelor, Hermeşi, Thoţi trismegişti. Şi prin urmare Horus, fiiul lui Osiris şi Isidei, succesorul lor, căta să fie iar o divinitate pe pământ şi aşa, din tată în fiiu, tot zei şi tot zee. Şi de aci înainte noroc şi tot noroc: Osiris fu în adevăr ucis de Typhon şi de ai săi, aceasta 1111 se putea ascunde sau nega, pentru că roată lumea o văzuse cu ochii. însă Osiris, ca 786 ION HEIJADE RĂDUI.ESCU zeu, s-a făcut că moare şi s-a suit la cer, unde era locul lui; |>e pământ nu descinduse decât provizoriu, până una-alta. Iside, după întronarea lui Horus, fiiul său, mai purcesc gravidă şi fătă un copil, şi apoi câţi a mai dat Dumnezeu. Cu cine făcea acei copilaşi? Tot cu răposatul Osiris, pentru că el, ca zeu, se ştia de toţi că nu murise. Vedeţi cum în toate vini.’ norocul când adopţi odată din capul locului o sistema cumsecade! Iside apoi, ca zeie, căta să se sature odată iu străinătate cu pământul, căta să se ducă odată în patria ei, în cer; şi fiiul său Horus, mai curând sau mai târziu căra şi el sa facă această călătorie. Luară dar de mai nainte măsurc dimpreună cu eminenţele, cu toate preasfinţeniile hierofanţiloi să se decidă odată toate, ca să puie, cum zicem noi,modernii, punturile pe toţi i. Daca adică Osiris este probat şi ştiut de toi i că este zeul mare, Iside zeia mare, descindenţii lor toţi, unul după altul, tor zei, tot faraoni, şi miniştrii lor tot agatodemoni, geniuri bune, tot angeli, tot arhangeli după limbele noastre, ce căta să fie Typhon şi femeia sa Naphte, şi soţii lui cei 72, şi descindenţii lor, şi imitatorii lor? Aceia, fireşte, s-a aflat cu cale de toate cuvioşiele sacerdotali a fi şi ei tot Baali, adică tot nemuritori în alt mod. Giganţii dar, ce s-au luptat pentru libertate, căta să devie din cap până-n picioare titani, sau titani, sau satani, spirite făcătoare de rău, inemici ai cerului. Iată dar o sistemă întreagă, cu toate consecinţele trase dintr-un singur princip; că adică Osiris, primul violator, uzurpator de libertăţi, este însuşi Dumnezeu, că forţa este divinitate şi că apărătorul libertăţilor este dracul. De aci se divinizară toate forţele, toate elementele, tot ce distruge şi e teribil, tot ce e materie: vera dualitate deveni unitate, monadă. Dimpreună cu spiritul fu anulată şi libertatea, iată răul din rumperea cu totul a echilibrului. Şi acestui rău i se dete numele de bine, de divinitate, in contra căruia se inventă principul răului,- Typhon: adie) echilibru Intre antiteze 787 materia şi forţa să fie binele, şi spiritul şi puterea să fie răul! Despotismul să fie divinitatea şi libertatea să fie dracul! Cum se împăca cu acestea toţi papeţii... După aceştia, binele faraonic nu era decât răul, şi răul este lipsa binelui, un termin negativ. Unde poate ajunge lumea cu nişte asemenea doctrine, daca acestui râu, numit bine, i se dă alt princip al răului, alt termin negativ? V însă toată lumea nu era numai etiopiana, stirpea arabă era multă, şi faraon fiind divinitate, nu mai lăsa nici un drept, nici o libertate de conştiinţa humei, viermilor de oameni, decât celor ce avea onoarea de a fi servitorii, miniştrii, zbirii, carne-ficii, preoţii altarului lui. Stirpea arabă se încuscrise, se încrucişase cu stirpea etiopiana. Dascălul, având relaţiuni cu dascălii, devine şi mai dascăl; având relaţiuni cu copiii, cu şcolarii, rămâne tot dascăl, cum a fost, se mai copilăreşte şi el, dar matureşte, luminează pe şcolari. Stirpea arabă în Egipt rămase staţionară, însă făcu a mai progresa cea etiopiană şi materialmente, în culoare şi gesturi, şi spiritualmente: humele şi viermii de sclavi începură a cugeta şi pe lângă dânşii mai veniră după Josef atâţia ebrei cu tatăl lui Iacob, toţi tor din stirpe primitivă arabă şi nepervertită, şi aceştia ajunseră şi ei sclavi. Şi sclavii cugeta ca dracul, ca maestrul lor Typhon. Şi sistema faraonică nu se mărgini numai asupra celor vii; asupra celor morţi se întinse cu mai mare vigoare şi în eternitate. Vai de liberalul chinuit de viu, de se întâmpla să moară. Temniţele, tortúrele, suferinţele cugetătorilor vii-1111 era nimic pe lângă tortúrele şi suferinţele ce îi aştepta după moarte. Domnul şi monarhul şi judele suprem al iadului era tot Osiris; zbirii şi cameficii infernali era tot miniştrii lui Osiris. Acolo n-avea nici o parte adversariul acestuia Typhon, că tot ar mai fi dat oarecare repaos unui păcătos ce ar fi cutezat în viaţă să 788 ION HEI .IADE RĂDULESCU cugere că c om şi că s-ar fi cuvenit să aibă şi el o parte din drepturi şi din libertate. Osiris nu era jupiter, să lase iadul pe mâna fratelui său Pluton şi cu atât mai vârtos ca Dumnezeul catolicismului «•, în pizma lui Crist ce zdrobise dracii, să lase iadul tot pe mânu dracilor. Osiris 1111 lăsă nimic adversariului său, nimic nu împărţi cu nimeni. In iad ca şi în cer, dominaţia căta să fie a lui, pedeapsa pretutindeni căta să fie a lui. Osiris fii tipul tutuloi Cezarilor, tutulor despoţilor şi de aceea tot un domn cată s.l fie şi în Petreburg şi în Siberia, şi în Paris şi în Caiaua, şi în palat şi în puşcărie. Ca să se ştie că cine va cuteza să păcătuiască a se lua după spurcatul de Typhon n-are mântuire şi scăpare nici mort! Odată sistemă! Imperatorii şi domnitorii crcştini ştiu ci dr ce le cere inima să fie mai bine catolici decât ortodoxi şi protestanţi, pentru că bietul catolicism, cu dreptul său divin, cu inchiziţiumle sale, cu aservirea conştiinţei şi cu atâtea multe este un leit faraonism mascat. Păcat numai că, de când au ieşii erexiele, oamenii nu mai au credinţă şi i-a cam trecut moda şi catolicismului, subt orice formă s-ar arăta. Pe această sistema dar adevărul fu ascuns, ştiinţa prohibită, ascunsă sub mistere, privilegiu numai al adoratorilor divinităţii pământeşti, al preoţilor voi să zic. Un preot anume Prometeu, ce cuteză a divulga ştiinţa, iu condamnat a i se zdrumica ficaţii de viu. Ştiinţa, artele, medicina, arta de a scrie, era privilegiu al casiei sacerdotali; până şi meseria lucrativă de rufiani era tot a hierofanţilor: aţi văzut cum ştiură să aducă din condei pe copilaşii din văduvie ai Isidei! Artele celelalte, măiestriele, ca să 1111 se propage mai 111 uit, se deterâ de moştenire din tată în fiiti prin caste. Omul fu condamnat a trăi într-o monotonie perpetuă; catena ştiinţeloi şi artelor era ruptă: fiecare familie ii'avea decât o singură toană. Astfel, în faraonismul modern al fabricelor, proletarul 1111 învaţă ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 789 decât numai a da cu ciocanul, numai a pili sau polei, şi numai a pili cutare sau cutare părticică şi numai astfel îşi petrece toată viaţa, abrutizându-se. VI Pe când Egiptul, discepol al teocraţiei Indiilor, poza deja de maestru, brahmanii de partea lor sc sforţa să-l întreacă prin legile lui Mânu, Asiria lua cu toptanul şi divinităţile, şi sistemele Egiptului şi indielor, imperatorii patriarhali ai Chinei începuseră a nu se lăsa mai jos decâr faraonii Egiptului, Persia era deja îmbuibată de dualitatea himerică a principului binelui şi al răului: şi binele lor nu era decât lipsa adevărată a binelui, era forţa materială. în toată Asia, forţa materială, elementele - focul, apa, aerul, pământul - era divinităţi, şi divinităţi tari cât elementele, fatali şi toante, inexorabili ca materia, rele ca toate muierile urâte şi fără bărbat, divinităţi setoase de sânge uman. însă unde este împilare, acolo şi gemet, unde e durere, acolo şi ţipet: unde e nedreptate, acolo şi protestaţie. injustiţia, strâmbătatea, pe lângă altele, are şi darul de a fi strâmbă, adică de a se nedreptăţi, de a se strâmba însuşi pe sine, de a da răul însuşi celui ce îi face bine, de a pedepsi şi sacrifica pe însuşi servitorii săi. Miniştrii nedreptăţii ajung până în fine a se face demagogii celor împilaţi. Gemea umanitatea pretutindeni, pe oriunde era cetăţi şi templuri şi turnuri şi carcere. De mai era vreo libertate, era numai între popolii nomazi şi păstori. Zeul vechi al păgânătăţii era forţele şi umanitatea împilată, începând a cugeta, începu a se lupta în contra forţei. Toţi împilaţii de pretutindeni aştepta 1111 mântuitor şi fiindcă acest liberator se aştepta pretutindeni, pretutindeni se aflară inteliginţi spre a se pune în capul popolilor. în Indii apăru Sakia sau Buddha, în China Con-Cong, şi unde nu se arătă nimeni, toţi dezmoşteniţii, toţi paria, toţi ciandala, îşi luară lumea Î11 790 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU cap: străbătură pelagurile, mările şi se răspândiră în Europa i a pelasgi, spre a forma soţietăţbnouă, staturi nouă. Despotismul asiatic era deja vechi; i se desecase forţele şi când e cineva tare, este mai generos, mai sincer. Despotismul desecat de forţe aleargă la doi, la astuţie, este crud, este capii cios, arţăgos ca toate cotoroanţele cicălitoare. Despotismul în tăria sa este audace, omoară pe faţă, se serve de securea cameii celui în piaţele publice. Despotismul mătufit, desecat de fonc, este codaci, ucide pc la spate prin mâna plătită a zbirilor şi bravilor de meserie. Despotismul desecat, de are armată, o ţii iede lux: angelii lui gardieni sunt tâlharii şi pe mâna lor abandonă ţeara: nici proprietate, nici onoare, nici viaţă nu mai sunt în sicuritate. Iată cauza primelor emigraţiuni asiatice. In Egipt, fiind despotismul mai mare, împilaţii începură a fi altoiţi de doctrinele arabilor primitivi, care deja începusem a se lupta cu forţa. O figură mare se vede în Biblie. Un lacob, nepot al arabului Abraham, o noapte întreagă se luptă pâna dimineaţa, se luptă de moarte şi, când se lumină de ziuă, umbra era răsturnată la pământ, genucheJe lui lacob era pe pieptul ei, umbra abia răsufla: - Basta! îi zise umbra, şi umbra era Dumnezeul forţei, Dumnezeul vechi. Basta! S-a făcut lumină, ai învins; de azi înainte nu vei mai fi numit lacob, ci Israel, adică vingător al divinităţii şi solidar cu oamenii. (Oi Ce noapte lungă, câţi secoli de întunerec în care numai forţa fu Dumnezeu! Spumă în fine autora, ardică capul, omule, îndreptează-te în picioare, căci Israel a rămas şchiop1. Brote al Greciei, devină Anthrop, sclaviile al antichităţii, aşteaptă că ai să devii Crist, uns preoi şi rege adevărat totdeodată, fiiu al adevăratului Dumnezeu.) Descindenţii acestui Israel, acestui vingător al foric-i brutali, acestui solidar cu oamenii, veniră în Egipt şi lura 1 Biblia, Geneza, cap. XXXII, verset 31. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 791 confundaţi cu toţi sclavii şi mai abjecţi decât dânşii, până când, cu toţii împreună, începură a zice: „După moarte, rău în eternitate subt prevegherea şi torturele lui Osiris, în viaţă rău sub jugul descindenţilor lui; încai cât trăim, să cugetăm şi să facem ca Typhon. Ţyphon revoluţionarul să fie domnul şi patronul nostru“. Şi de aci iată începutul revoluţiunilor, iată şi emigraţiunile din Egipt până când, unul după altul ieşiră Inachi, Cecropi, Moişi, Cadmi, mai în acelaşi secol. „Jos cu forţa ce se zice autoritate!“ se auzea din gură în gură, în societăţi secrete, de faţă în pieţele publice, pe drumul emigraţilor. Dar cc să se puie în loc? Aci era diferinţa de opiniuni şi de sisteme. Vil Inach şi Cecrop veniră în Grecia la oameni primitivi şi mai sălbatici şi veniră cu tradiţiunile egiptene, cu zeii Egiptului şi schimbându-le numele după limba locală, lc schimbară sau răsturnară şi sistema: „Jos cu doamna autoritate care este numai forţă! N-a învins Osiris, ci Typhon; n-a învins Saturn, ci revoluţionarul Jupiter. Jos din cer şi de pe pământ forţa!“ Revoluţia deveni divinitatea grecilor. Nephte, adversaria Isidii, Nephte natura stearpă şi femină, la greci deveni masculă şi fecundatoare, deveni Neptun şi frate al divinităţii supreme, frate al lui Jupiter. Sais egipteana deveni Pallas Minerva întotdauna castă, Isis luxurioasa deveni casta Diană. Divinităţile luară forme umane şi deveniră tipul frumosului. Atât s-au priceput, atât au făcut pe de o parte Inach şi Cecrop, revoluţionarii din Egipt, şi pe de alta Cadnius, emigrat din Eenicia ce divulgă şi populariză alfabetul, de unde era numai un mister al preoţilor. Atât s-au priceput, o repetăm, atât au făcut; dar avură înaintea lor un popol primitiv, vivace ca un sălbatic, iute ca şi căpriorile munţilor. F:u de-ajuns 792 ION HEI .IADE RÂDUI.ESCU să le spuie că omul nu mai este brotos, ci anthropos, şi că cci dilecţi înaintea cerului nu mai sunt decât fiii revoluţiunii, fiii lui Jupiter Pater. Forţa începu a deveni putere şi o adevărata autoritate, bazată pe libertate, pe Logos. Vili Cu Moise nu fu aşa; în planul său cel nou, în principele sale, în evenimentele sale fu mai fericit decât Inach şi Cecrop. In popolul însă ce avu înainte fu cu totul dizgraţiat; el avu un popol învechit în sclavie, învechit în rele. Moise, ca iniţiat în toate misterele, crescut la Curte, fu mai instruit. Moise fu pe de o parte unul din elita Egiptului, sapientissim cu erudiţia, altissim prin creşterea sa, iar pe de aha descindent al lui Iacob, care terasase forţa. Moise ucise un curtean din camarilă, un zbir al poliţiei ce maltacta pe naţionalii săi, şi fusese nevoit a se refugia în deserturi şi a cere ospitalitate la Iothor, preot poate al dogmelor lui Sakia sau Buddha ce se răspândea în toată Asia, neavând scăpare în Indii, sau preot poate al cultului primitiv. Moise îşi medită planul optzeci de ani şi când văzu pe adevăratul Dumnezeu, nu-l văzu în forţă, nu în elemente, nu în soare, nu în stele, ci în lumina ce ieşea dintr-un rug, lumină suavă ce luminează fără a arde sau a consuma, lumină dătătoare de viaţă ce viază în toate şi însuşi într-un mărăcine de rug. Moise, când se returnă în Egipt, propaganda era făcută de ai săi, societăţile secrete încinseseră tot Egiptul; toţi dezmoşteniţ ii din toate ginţile era cu dânsul, ebrei, egipteni, arabi din alte semenţii. Două milioane cinci sute de mii era cu dânsul şi îl aştepta muşcându-şi unghiile. El se prezentă înaintea lui faraon în numele adevăratei divinităţi, ca o altă divinitate. Intr-o noapte, toţi fiii primo geniţi, toţi moştenitorii privelegiurilor Egiptului fură ucişi. Angelul exterminator zdrobi toate capetele hidrei. Toiagul iu ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 793 mână, sacul în spinare şi drum din cetatea păcatului, drum din lumea veche, drum spre o soţietate nouă. El nu vorbea mult, el făcea mult, limbagiul lui era seninele; şi seninele lui era elementele, catastrofele, plagele Egiptului pentru despoţi, marea, uraganele, norii, fulgerele, tunetele, apele vii, apele moarte. Drum către ţeara promisă, către soţietatea model, şi drum prin Marea Roşie; prin undă de sânge trece Revoluţia. Faraon vine! Treci mai curând, Israele, că te înghit undele, sau rămâi tot în cetatea păcatului; în luniea veche nu te aşteaptă decât servitutea. Popolul ales trece, şi Moise şi ai săi Î11 urma lui; şi acesta, cum ajunge dincolo în deşert, tace, şi ţintă se duce la templul lui Baal Typhon ce se ardica pe 1111 promontoriu în deşert. La templul dracului lui faraon, la templul patronului şi tipului antic al revoluţionarilor şi din pragul acestui templu, drept în picioare, cu braţele încrucişate pe piept, cu degetul cel mare al dreptei la gură, mut ca statua tăcerii, contemplă cum se îneacă toată autoritatea falsă, toată forţa faraonică: care de gheră, cal şi călăreţ dispărură ca plumbul în apele vehemenţi. Imnul apoi: „Să cântăm Domnului căci prin victorie s-a glorificat! Repezit-a urgia sa şi i-a devorat ca paiele. La suflarea narelor mâniei sale despărţitu-s-au apele şi i-au acoperit pe dânşii“ etc. Cine însă este Domnul acela? Numele lui este inefabil, gura omului să nu-1 profane, el este Cel ce este. El nu e zeu, este Fiinţă, viaţa vieţclor. Tot ce este, este adevăr, tot ce 1111 este, este minciună; păgâni, nu profanaţi numele adevărului prin erorile voastre! Dar ce este acest adevăr, această fiinţă? Ascultă-1 cum singur îşi dă definiţia: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-a exdus din casa servituţii; să nu ai Dumnezei1 afară de mine!“ 1 Zeu, în limba ebraică, însemnează potent, domn, stăpân, ciocoi. 794 ION HEI .IADE RADUI.ESCU N-auziţi, sclavilor, că acest Domn Dumnezeu este libertate-;! libertăţilor? Şi că alt Dumnezeu nu e decâtjibertatea? Moi.se în cer nu vede revoluţia ca Cecrop, el vede libertatea, vede spiritul liber, atot bun şi atot potent, spiritul ce mântuie sclavi din servitute, spiritul ce plană peste elemente. Revoluţia nu e în cer, ci un arhangel al acestui spirit pe pământ care aprinde inimele celor ce cu mâna înaltă să scoală să scuture jugul. PERIODUL AI. DOILEA I (Jnde e materie nu e decât forţa, unde e spirit acolo este putere. Unde predomină materia, acolo predomină forţa şi prin urmare dreptul celui mai tare, fără datorii. Unde predomina spiritul, acolo predomină puterea şi prin urmare dreptul celui mai debil. Doctrinele Indiilor, Egiptului, era bazate pe forţă, toate divinităţile era forţe, elemente, materie. Dogmele religioase, credinţele insinuate popolilor, nu serveau decât spre consolt darea sau perpetuarea despotismului. Umanitatea era stătuta de suferinţe şi de dureri; omul însă avea instinctul sinelui, fiecare simţea că este într-însul un Eu şi acel eu cugetă, şi acel eu are o origină cu cotul distinsă de a materiei. Şi după atâţia secoli, acel eu a cătat să proteste odată. Când omul protestă în cetăţi, a cătat să cară victimă atât a despoţilor, cât şi a sclavilor. Despoţii prin sclavi şi-au terasai adversarii. Când atâţia Prometei se încercase a arăta rătăciţiloi adevărul, orbilor lumina, crierilor şi inimelor îngheţate a le comunica căldura vieţei şi ştiinţa, Prometeii fură condamnaţi ca furi de cele divine, ca furi ai focului din cer şi condamnaţi a li se roade ficaţii de vulturi. A fi condamnat la moarte, a muri nu este nimic când moare cineva împăcat cu conştiinţa. Pentru liberatori se inventă ah chin, cu chinul morţii şi tortura remuscării. Iată cum: a .se ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 795 perverti cuiva conştiinţa, a se fasona mintea omului astfel încât să crează că comite rău) când face binele, a-1 face să nu cute/.e niciodată a face binele, că va trece de fur de cele divine, de apostat, aceasta va să zică a face din conştiinţă o remuşcare, este vulturul cc de viu roade ficaţii cuiva. Mulţi au sacrificat viaţa cu bucurie; a-şi sacrifica însă dimpreună cu viaţa şi onoarea, aceasta este eroismul eroismilor, egal cu puterea divinităţii. Un Promcteu născut fără scutece, în iesle, avu această putere: se decise a muri pe lemn, între doi ladri. Vulturul remuşcării de El nu se apropie. Atâţia şi atâţia secoii, dogma că omul este după imaginea divinităţii fu persecutată prin toate cetăţile, prin toate soţietăţile umane ca o profanaţie, şi nu se putea profesa decât pântre popolii nomazi. Omul cată să fie huma, vierme: sacerdotele numai era ceva, şi despoţii numai era fiii şi delegaţii divinităţilor. Arburele ştiinţei era condamnat de dogmele Indiilor şi ale Egiptului să-şi ascunză rădăcinile, să şi le întinză până în fundul iadului şi de acolo să-şi tragă sucul: „Cu moarte să moară cine va gusta din fructele lui!“ Sakia în Indii, cu braţu-i titanian zmulse arburele ştiinţei şi disccpolii lui, transplantându-1 în China, răsturnară şi dogma, şi sistema. Arburele ştiinţei fu arătat, demonstrat că îşi are rădăcinile în cer şi ramurele lui cad ca nişte raze pe pământ. Cine gustă din fructele lui, ia viaţă nouă şi vede lumina vie1. II Tot era materie şi forţă şi fatalitate în Indii şi în Egipt şi în toată Asia; pentru că spiritul şi puterea şi voia liberă nu era recunoscute, n-aveau drept de cetate. Echilibru] nu numai că 1 Vezi Istoria universală, tomul I. 796 ION HEI,IADE RĂDUî.ESCU era rupt, ci un termen era cu totul anulat. Dpgma unităţii materiei domnea în toată inerţia ei. Primii rebeli, primii apostaţi cunoscuţi în contra acestei dogme fatali fură Prometeu, Sakia, Moise, Inach, Cecrop şi Cad mus. Moise şi Cadmus mai furară şi alt foc din cer şi îl divulgară viermilor, humelor, broţilor de oameni. Divulgară alfabetul! Cum să nu turbeze forţa faraonilor antici şi moderni? Două soţietăţi, nouă modele se stabiliră în fire: una în Palestina, în terra promisă, şi alta în Elada. China rămase izolată, necunoscută de lumea antică şi prea puţin cunoscută de lumea modernă. în Terra promisă, fu recunoscut de Dumnezeu liberatorul sau libertatea Iehova; în Elada revoluţionarul, revoluţia-Jupiter. In Palestina se stabili o republică democratică federativă pentru că capul statului, Domnul-libertatca, domnea nevăzut în ceruri: „Să n-ai ţie alţi zei“, adică domni. In Elada, pentru că revoluţionarul se dogmatiza că a fost zeu, pui de zeu, se stabiliră regaturi cari, până în fine, se confederară. Zeul însă mai avu fraţi şi copii şi consângi divini; aceştia după dreptate căta să fie egali, căci spiritul se manifestase deja şi se agita ca activ. In cer, prin dodecada zeilor se dogmatiză o republică de zei. Pe pământ, prin urmare, regatele au cătat neapărat să se transforme în republice aristocratice şi federative. Pentru că credinţele, idealurile ce îşi fac oamenii despre cer şi le realiză pe pământ. Moise, ca să desfiinţeze teminţele şi torturele, renegă, desfiinţa mai întâi iadul. Iehova al lui nu are rival, nu air adversariu. Moise nu vorbeşte nicăiri de dracul, dracul este o invenţie sau o imitaţie a regalităţii ereditare a lui Solomou. Iadul la ebrei nu înseamnă decât moartea, întunerecul. Răul pentru Moise nu era decât lipsa binelui, adică sau rumpere.i echilibrului între activ şi pasiv, sau dislocarea lor. BCHII.IBRU ÎNTRE ANTITEZE 797 Şarpele pasiv devine activ şi amăgeşte pe femeie, şi femeia pasivă devine activă şi seduce pe bărbat, iată pierderea binelui, iată răul în mitul lui. Acest mit exista deja în tot Orientul, Moise nu putea face să-l uite oamenii. Omul era deja condamnat de mult la moarte de va gusta din fructele arborelui ştiinţei. Nară dar şi el acest mit, însă afirmă că femeia este destinată de a sfărâma capul şarpelui: ea va civiliza sau mai bine va moraliza pe om. Instituţia carcerelor şi a carneficilor nu fu cunoscută în Palestina până la regalitate, pentru că nu fu cunoscut nici iadul, nici dracul. Pentru criminali sau ucizători, Moise institui patru cetăţi inviolabili de refugiu sau penitenţiare. Acolo se refugie culpabilul şi statul fu scutit de a salaria carnefici. Consângii ucisului singuri cu dorul lor avea dreptul de a pedepsi pe ucizător, iar nu nişte judici salariaţi, cu tot sângele rece. Criminalul refugiat în cetăţile de azil scăpau din mâna celui cu drept de răzbunare; după ani putea să fie iertat. Crima de lese-maiestate nu este cunoscută în noua soţietate-model. Crima de lese-divinitate era foarte sever pedepsită pentru că era crimă de lese-libertate. In Moise se văd nişte reforme putem zice cu totul radicali. El o rumpe cu totul cu trecutul nu numai în instituţiuni, ci şi în termini sau denumiri. La el sacrificatorii, servitorii altarului, nu se mai zic hicrofanţi, ierei, sacerdoţi, adică sacri sau sânţi, ci simplu, cu un nume istoric de leviţi, după numele străbunului lor, ca toate celelalte semenţii. în limbagiul lui nu se mai aud vorbele de miracole sau minuni, ci semne, simboluri; mitul, fabula, alegoria, după Moise se zice avelaţie, apocalipsă. Termenii de auguri, devini, ghicitori, ce presupun fraudă, ciarlatanie, fură aboliţi. Cei cari văd bine, bazaţi pe experiinţă, pe adevăr, pe ştiinţă, fură numiţi văzători, oratori publici, profeţi, adică predicatori (profet „predicator“ va să zică: phao dico, şi pro sau pre, „predic“, predicator). Tot ce se zicea zeu în Egipt şi 798 ION HELIADE RÂDUI.ESCU în toacă Asia, pentru Moise însemna materie, forţă bruiata, forţă fatală, ciocoi cum am zice noi, despot. Moise făcu şi mai mult: nimic nu mai nara despre datinelc şi cotumele Egiptului ca să nu-şi mai aducă aminte posteriraiea de dânsele. Ce bine ar fi fost daca evangeliştii n-ar mai fi descr is datinele şi ipocrizia fariseilor! Călugării creştini n-ar fi avut pc cine imita. Cel puţin ar fi inventat altceva... in Reformele acestea radicali nu se văd în Elada pentru ia Inach, Cecrop şi Cadmus vin pe tărâmul ei cu toate tracii ţiunile, preţinerile şi prejudiţiurile Egiptului şi Feniciei. Vin cu toţi zeii pâgânătăţii, cu toate inegalităţile sau inferiorităţile zeilor subalterni, cu toţi fiii de zei sau semizeii lor. Un om de rând s-ar fi considerat de eretic, de apostat, de ar fi cuter.u a zice că este egal unui Cecropide, unui Heraclide, unui Ahilc, unor descindenţi ai Iui Castor şi Poluce. Oamenii de rând ce avea sânge prin vine nu putea în Elada fi egali eroilor, principii lor avea icor, adică mai mult decâi ambrozie divină, care circula prin vinele lor. Sacerdoţii Eladei nu era nişte cetăţeni de rând, însărcinaţi cu depozitul legii ca leviţii lui Israel, ci nişte favoriţi ai zeilor, nişte mijlocitori între oameni şi zei. Ei legitima fiii bastarzi, ei adeverea cum au născut Danaele şi Ledele. Elada nu fu decât Egiptul răsturnai, cu aceleaşi elemente; Palestina fu Egiptul denegat, abandonai cu totul. Palestina însă fu plină de fiii sclavilor din Egipt, idei nou.i cu totul nalte şi divine, altoite în tulpină veche. Elada fusese plină de vechi pelasgi, de vechi protestatori, de un fel de barbari ca goţii, ostrogoţii, normanzii, francii Europei, stirpe inculta dar viguroasă, dar necoruptă, nepervertită, câmp primilor dr orice sămânţă. In Palestina conducea 1111 Moise, un losua al lui ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 799 Navi, câţiva pontefici succesivi şi judici şi în fine foarte rari câţiva profeţi protestacori ce ajungea a fi condamnaţi la moarte. în Elada din contra, era o stirpe dc oameni toţi capabili de a deveni Moişi, şi losue, şi profeţi, toţi capabili d-a se arma cu junghiul lui Aod şi al lui Iehoiada. Acestor popoli fu de-ajuns a li se înrădăcina credinţa că cel mai mare zeu, domn al cerului şi al pământului, este revoluţia, că fructele sapienţei sau ştiinţei nu sunt prohibite, ci că ştiinţa este fiia semprcvergină, născută din creştetul divinităţii supreme; le fu de-ajuns să ştie că în cer este republică. Prin aceste principe, mintea oamenilor naturei îşi luă avântul spre a doniţa şi cultiva materia. Şi de unde în Palestina, cu nişte popoli de sclavi, republica democratică degeneră în monarhie absolută, în iudaism, farisaism, contra tutulor protestaţiunilor depozitarilor legii, în Grecia regalitâţile cătară să facă loc până în fine republicelor democratice şi federative. Credinţele până în fine aduc la fapte. Forţa materiei cătă să ceadă înaintea puterii spiritului. Divinităţile monstruoase ale Egiptului luară forme umane. Forţa stâncelor de piatră, forţa metalurilor cătă a se mlădia sub puterea spiritului împrumutată daltei artiştilor. Şi fiindcă spiritul este caritabil, delicat, curtez, spiritul înnobilă materia, îi dete formele cele mai delicate, cele mai perfecte. Gustul deveni un cult. Brotulardică capul în sus şi deveni anthrop. Puterea gustului, frumosului, sublimului, învinse sau convinse forţa materiei. Artele, ştiinţele, fură divinizate, avură altare; vârtutea deveni virtute, cultul pentru libertate ardică la rangul de zei pe toţi apărătorii patriei, pe toţi tiranoctonii şi, o! minune, regicidul fu înălţat la rangul de zei. Singură credinţa că Dumnezeu e revoluţia, singură această credinţă produse Soloni şi Licurgi, Harmodii şi Aristogitoni, Leonizi şi Teniistocli cu soldaţii lor, Aristizi şi Timoleoni; Homeri, Pindari, Sapphe, F'schili, Sofocli şi Euripizi; Herodoţi, 800 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU Tucidizi şi Xenofonţi; Isocraţi şi Demosteni; Pitagori, Socrii, Aristoteli şi Platoni; Appeli şi Fidii. Până când mai există timpul, până când mai este un mâine, tot mai e un progres; şi fără mişcare, fără naintare, fără reforme salutarii, fără revoluţie nu e progres. Primeniţi-vă, primeniţi-va, oameni, că almintrelea vă împuţiţi de necurăţie şi ele lângoare. Primeniţi domnitorii ca să nu devie tirani. Forţa materiei singu ră e o besniţă fatală, o durdă ce striveşte şi distruge cu greutatea. Numai agera putere a spiritului o poate dirige şi utiliza. IV în Palestina, multul era materie pasivă, oameni învechiţi în relele Egiptului, fiii şi nepoţii acestora, cu aceleaşi înclinări şi datine, cu aceleaşi erori; şi inteliginţa spiritului era între puţini. Sclavul innoranţei era o regulă generală; omul liber cu mintea şi cu inima era o excepţie. în Elada din contra, multul era om al naturei, descindent de protestatori în grămade de emigraţi, multul era liber; şi puţinul conserva erorile şi prejudiţiile Egiptului. Semizei, Heraclizii prin urmare au cătai să dispară. Servitutea fu o excepţie. în Palestina, sclavii nu putură fără stăpân şi până în fine cerură un rege. Mai marele preot le dete în fine un rege; le spuse însă că 1111 e graţia lui Dumnezeu, ci pedeapsa, biciul lui pentru cererea şi faptele lor. Iată originea regalităţii pentru creştini, ce sunt continuatorii mozaismului; regele e flagelul, iar nu voia şi cu atât mai puţin graţia celui ce mântuie din casa servitutii. Sclavii abdicară şi la dreptul de alegere. I,e-au fost mult că au şi ales pe Saul şi pe David. Israel deveni iudeu sau judan, adien partizan al dinastii lui luda. Două semenţii întemeiară o dinastie. Solomon, ca să poai.l domni, se încercă a introduce idolatria, adoraţia materiei sau a forţei; neputând însă a o stabili, introduse dogma binelui şi a răului, dete, după doctrinele Persiei şi ale Egiptului, lui ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 801 IDumnezeu un adversariu, inventă pe Satan, cu alte cuvinte introduse faraonismul; rennoi pe Osiris şi pe Typhon prin Sabaoth al lui şi prin Satan. | Zece setnenţii protestară şi se despărţiră în stat separat în I care se mai conservară legile lui Moise. Iudeii prefăcură 1 aceste legi din verset în verset ca să-şi poată legitima abuzurile şi privilegele, şi iată două versiuni de Biblic, a iudeilor ebraică şi a israeliţilor, dintre cari fură şi cei şaptezeci, ce o traduseră sub Ptolemei în eleneşte. Din dezbinarea în iudei sau judani şi israeliţi urmară servitute în Babilonia, doctrine antilibcrali, datine şi credinţe antimozaice, aduse din cetatea coufuziunii, aristocraţie de naştere, farisaism, servilism înaintea succesorilor faraonismului, perşilor, Ptolemeilor, Cezarilor, catastrofe, disoluţie; şi printre acestea, protestaţiuni perpetue din partea conservatorilor de libertăţi, de doctrine salutarie, de eroism, protestaţiuni şi aspiraţiuni nalte şi nobili ale profeţilor, eroism de Iudite, de Macabei: micul, meschinul, hidosul, servilul în genere şi marele, frumosul şi liberalul în excepţie. Cu toate acestea, faraonismul de oriunde era, de oriunde se adoptă, de oricari succesor al lui, faraonismul avea ochii puşi pe aceste două tere, pe aceste două cuiburi unde spiritul se agită să domoale materia, să stabile echilibrul între forţă şi putere: Grecia şi Palestina sta în ochii faraonismului. Şi cu Grecia împreună am uitat să spunem că mergea în paralel şi Roma republicană, pentru că avea tot credinţele Eladei. Zeul ei era tot Jupiter, tot revoluţia, cu diferinţă numai că originea elenilor era din emigraţi protestatari şi a romanilor de principi, ca Eneea, şi de tâlhari, ca Romul şi consorţii. Faraonismul transplantat în Persia nu lăsă repaos Palestinei şi Eladei. Faraonismul imitat de Filip şi Alexandru nu lăsă repaos Eladei şi Palestinei. Rennoit prin Prolemei, corup se de tot Palestina şi Grecia; altoit în Roma prin misterele şi cultul Isidei, întemeiat de Cezar şi August, nu mai dete pace, nici nu 802 ION HEI JADE RÄDUI.ESCU mai lăsă viaţă nici Palestinei, nici Eladei, ca şi republicei Romei. Tiberii şi ceilalţi Cezari, succesori adevăraţi ai faraonilor, împliniră restul. Faraonismul nu-şi sătura turbarea decât când distruse republica Romei şi reduse ţărele libertăţii, Palestina şi Elada, în provinţii ale imperiului păgân, ca să nu zicem roman; pentru că tot mai era un mare număr de republicani, ce devenir,! primii martiri ai cristianismului. Un singur despot, faraon divinizat în Roma, proconsoli în Palestina şi Elada, sub numele de Ahaia. PERIODUL AL TREILEA I Elada însă, prin Socraţii şi Platonii săi, aflaseră cuvântul Logos, şi profeţii Palestinei, văzătorii ei, îl văzuseră mai dinainte şi aspiraseră la avenimentul lui. Cuvântul este principul tutulor legilor eterne ale naturei materiali şi naturci spirituali. Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu este cuvântul. Cuvântul este focarul tutulor schinteilor divine ale raţiunii universali, repărţite cu justiţie şi economie divină peste tot ce viază. Cuvântul este expresia inteliginţei spiritului şi cu cât predomină materia şi prin urmare forţa, cu atâta puterea cuvântului se împuţinează. Unde este exclusivamente materia, acolo cuvântul dispare cu totul. Tot omul îşi are partea sa, schinteia de cuvânt. Omul corupt n-ascultă de cuvânt. Omul pervertit nu numai n-ascultă, dar nici nu ştie de cuvânt. Unde soţietatea este coruptă şi pervertită, unde - după zisa profetului - n-a mai rămas până la unul, unde toţi s-au abătut, toţi împreună s-au înrăutăţit, unde n-a mai rămas nici cât să pui degitul de sănătos pe corpul colectiv al societăţii, acolo ce se făcu atâtea miliarde de schinteie ale cuvântului universal? Toate acele schinteie, ca să zicem aşa, se retrag şi se adună ca într-un focar într-un singur ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 803 | individ. El singur cugetă şi raţiona cât toţi. Şi acel mare fenomen se numeşte ijicarnarea cuvântului. De aceea, pretutindeni unde sunt mari viţiuri într-o | soţietate, acolo d-alăturea cu dânsele sunt şi mari virtuţi în alte individe, spre a nu se rumpe echilibrul. Varii şi multe geniuri se văz în societatea antică a Eladei, virtute însă mare la un loc nu se vede decât în Socrate, când se corumpe societatea elenă. Şi fiindcă nici o societate nu se degradase, nici se corupsese ca în Palestina devenită iudee, aci incarnaţia cuvântului după toate legile eterne cată a-şi avea locul spre mântuirea umanităţii. Acolo corupţia era mai mare, acolo şi tradiţiunile, credinţele despre avenimentul unui redemptor, unui liberator, era înrădăcinate. Omul căzut s-a fost numit Adam, după tradiţiunile abra-mienc, omul regenerator, cuvântul incarnat a cătat a fi numit Adam cel nou. Omul prin om a cătat să fie regenerat, pentru că s-a văzut că instrumentul cel mai perfect al spiritului prin care îşi operă progresele sale este omul. Faraonisniul roman al Cezarilor îşi avea originea în faraonismul Egiptului, tot adică acolo unde, ca o protestaţie, şi principele libertăţii îşi avură începutul şi se transplantaseră în Elada şi Italia, precum şi în Palestina. Cuvântul, recunoscut de eleni, văzut de văzătorii Palestinei, se incarna în Betbleem, de la spiritul ce) mai curat şi sânt, din sânul verginităţii, şi se născu în presepiu ca ultimul din proletari spre a realţa şi regenera umanitatea de la picioare, de la părţile ei cele mai suferinde şi mai abjecte. Sus, umanitate! Dumnezeu este om şi omul e Dumnezeu: sus, sclaviile! Ungere s-a pus pe capul tău şi te-ai sacrat preot şi rege totdeodată. Cuvântul etern, cuvântul demiurg îţi recunoaşte persoana de sacră şi inviolabilă. Toţi fiii laborii şi ai durerii, toţi pescarii şi dezmoşteniţii, veniţi la dânsul, sus la 804 ION HEI-IADE RADUI.ESCU Golgota şi de acolo la victorie. Spargeri porţile temniţelor, căci Domnul vostru a spart porţile iadului. Luaţi cu toţii spirit sânt şi în toate limbile spuneţi până la marginile lumii nuvela cea bună. Câţi sunteţi orbi, deschideţi ochii la lumină şi la puterea cuvântului şi vedeţi că nu mai puteţi fi sclavi, averea altuia. Câţi sunteţi surzi, auziţi odată că Dunmezeu-libertatea este Dumnezcu-cuvântul. Câţi sunteţi muţi, câţi aveţi gura astupată de căluşul Cezarului, noului faraon, destupaţi-vă gurele, dezlegaţi-vă limbele şi strigaţi de pe acoperişele caselor că sunteţi toţi liberi, preoţi şi fiii ai lui Dumnezeu, fraţi în cuvânt şi în torturele crucii. Popole-Lazăr, scoală din gunoi, scoală însuşi din mormânt şi ia-ţi drepturile, locul tău în soarele dreptăţii. Ecclesie prostituată, ecclcsic-Magdalină, ce îţi dezveleai carmenii numai înaintea celor tari şi avuţi, ce îţi prodigai profumele pe capul Cezarilor şi fariseilor, ale cării cugetări era numai pentru desfătarea domnilor lumii. Ecclesie prostituată, depozitara legii, vino-ţi în sine, Magdalino, ascultă cuvântul; mult ai iubit, mult ţi se vor ierta păcatele. Popolul-Lazăr, fratele tău, nu mai zace în gunoi, nu mai e mort; a scuturat de pe dânsul linţoliul. Mirul tău, de unde era pentru capul regilor şi preoţilor, varsă-1 tot pe picioarele fiiului omului, pe picioarele umanităţii, peste popol ce suportă toate greutăţile. Perii capului tău, toate cugetările adică ce ies din capul tău, vie toate şi acopere aceste picioare, acest popol îngreuiat de atâtea sarcine; cugetă, cugetă, Magdalino-ecclesie, cugetă numai la popol până se va ridica, creşte-1 şi fă-i educaţia. Magdalino reîntregită, de unde ai fost curvă şi rufiană domnilor, de a/i înainte eşti mireasă, uxor, consoartă legitimă a cuvântului. Popole, mirul tot, până la ultima picătură, este pe capul iau, mort ai fost şi ai înviat, şi ai înviat Crist, adică uns preot şi rege, persoana ta este sacră. Ca preot singur ai dreptul, lăi.l intervenirea nimului, a te ruga lui Dumnezeu în spirit şi iu ECHILIBRU ÎNTRE ANTI TEZE 805 adevăr în tot locul şi în tot timpul. Nu localiza divinitatea în ierusalim. Omule nou, după cum este sacră persoana ta, aşa este şi a aproapelui tău. Prin urmare, iubeşte pe aproapele ca însuşi pe sine-ţi. Ce nu-ţi place să-ţi facă altul, nu face nici tu altuia. Ceea ce-ţi place să-ţi facă altul, fă şi tu altuia. A iubi pe cei ce te iubesc, o fac şi păgânii. Tu iubeşte şi pe cei ce te urăsc, doreşte repentirea şi îndreptarea lor, binele lor, pentru că în îndreptarea comună, în binele comun stă şi binele tău. Iată împlinirea, iată continuarea legii. II Ideile, doctrinele nouă, protestaţiunile, tot progresul moral ieşit din sânul Egiptului nu-şi putuseră afla loc nici în Egipt, nici oriunde doctrinele şi sistema faraonismului se întemeiase. Inach şi Cecrop le duseră la descindenţii emigraţilor pelasgi, la fiii naturei. Moise le duse, dimpreună cu un popol învechit în servitute, în mijlocul deşertului şi de acolo succesorul său în terra promisă. Ce este în material, aceea este şi în spiritual, pentru că spiritul am zis că este corelativ şi paralel cu materia. Frunza de calitate bună n-are viitor, n-are viaţă în trunchiul învechit şi vermulos. Progresul, doctrinele salutarii ieşite dintr-un popol în elita Iui de oameni, n-au viitor, n-au viaţă, nu pot avea drept de cetate în acelaşi popol. Incarnarea cuvântului se operă în Palestina pentru că acolo era şi tradiţiunile, doctrinele lui Moise, conservate, înaintate, propagate prin profeţi. Primii creştini se recrutară din elita israeliţilor, adversarilor continuatori ai mozaismului. Iudeii sau judanii nu putea fi apţi spre a adopta nişte principe şi doctrine ce le renegaseră deja de mult şi în care nu-şi vedea decât pierderea intereselor şi predominării lor asupra popolului. Pe când faraonismul Cezarilor, după ce reduse în provinţie romană 806 ION HEI .IADE RÂDULESCU Elada întreagă, reduse în ruine şi Ierusalima şi credca ci libertatea s-a stins pretutindeni ca şi în toată Italia, din acele ruine ale Ierusalimei, din acele familii fugare de judani şi de israel iţi ieşiră şi câteva familii de creştini, ce se risipiră în Asi;i Mică, în Grecia, şi ajunseră până în cetatea Cezarilor. Primii ce veniră la cristianism fură grecii platonieni, ce cunoaşte de cuvânt, de logos, parte mare din stoici, atât greci, cât şi romani, restul republicanilor din Roma şi din Italia, toţi sclavii, toţi dezmoşteniţii, toate victimele imperialismului, faraonismului Cezarilor şi patricienilor. Cu cât se întinseră şi se îmmulţiră creştinii, cu atât în ce pură a deveni redutabili oamenilor forţei, lumei vechi şi păgâne. Patricienii, comercianţii, toţi precupeţii de corpuri şi de suflete umane, toţi cămătarii, proprietarii de sclavi, toţi agenţii şi zbirii forţei, despotismului universal, deşteptară prepusurile Cezarilor şi începură a persecuta pc creştinii din tot imperiul ca pe nişte inemici ai ordinei, ca pe nişte destructori ai tutulor bazilor pe care se întemeia soţietatea. III Spre a-şi face cineva o idee de societatea romană, se cuvine a-şi face alt studiu, special. In câteva linii vom arăta aci câtev;i punturi principali. Sub imperiu, cezarul, imperatorul, era Dumnezeu; calul imperatorului însuşi era adesea divinizat. Concubina cezarului era o divinitate, junele ce ar fi avut onoare de a fi răpit ca un Ganimede în regiunile eteriene de cezarul-Jupiter, a doua /.i avea altare din partea cetăţii întrege. Liberaţii favoriţi ai patri cienilor, toată partea comerciantă trafica cu vânzare şi cumpărare de oameni. Patricienele, curtezanele, auzind că băile în sânge uman ţin pielea fragedă şi frescă şi fac faţa frumoasa, înjunghea pe toată ziua oameni cumpăraţi şi în sângele lor proaspăt îşi făcea băile. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 807 Precupeţii de corpuri şi de suflete umane cumpăra de la căpitanii ce se întorcea de la răzbel oameni de ştiinţe şi de arte, captivaţi din cetăţile învinse, retori, filosofi, matematici, artişti; cu dânşii forma colegiuri de băieţi şi de fete cumpărate, învăţa pe unii ştiinţe şi arte, şi îi vinde ca bărbaţi instruiţi cu preţuri foarte scumpe. Din fetele instruite stabilea case de prostituţie, făcea actriţe, istrioane. Prin sclavi arhitecţi se construia edificiurile colosali, punţi, monumente. Apollodor arhitectul ce a construit puntea lui Traian a fost un sclav, instruit şi educat astfel. Artizanii şi meseriaşii era mai toţi sclavi; oameni, geniuri ca Talma, ca Paganini, în acei timpi ar fi fost nişte sclavi sau nişte istrioni. Oameni ca Franklin, ca Arago, ca Michel Angel şi Rafael, ca Rossini şi Mozart, ar fi fost nişte sclavi. Oameni ca eu care scriu, ca voi cât mă citiţi, am fi fost mai rău decât sclavii, am fi fost nişte liberaţi. Liberaţii era mai răi decât lacheii ciocoi. Ei bine, oameni ca cei enumeraţi, cum suntem toţi românii şi cum am fost întotdauna fără a fi patricieni din naştere, alergau fireşte a îmbrăţişa dogmele şi credinţele salutarie ale primilor creştini, căci adesea sclavul din societatea romană era arhiereu în societatea secretă a creştinilor. Acolo afla egalitatea, înfrăţirea, acolo ungerea prin baptesmă, acolo ajutorul reciproc, acolo consolaţia, toate virtuţile lumii antice şi mai mult decât toate, o virtute nouă, [nejcunoscută până atunci, caritatea. Virtuţile stoice era o umbră pe lângă virtuţile creştine, eroismul grecilor şi romanilor nu se putea compara pc lângă eroismul martirilor creştini. De la tată până la prunc, de la bărbatul cel mai viguros până la muma cea mai călduroasă şi până la verginea cea mai timidă întrecea tot eroismul amic. Curagiul şi paţienţa martirilor punea în admiraţie şi uimire pe însuşi carneficii lor, ce lepăda instrumentele torturei şi alerga 808 ION HEI .IADE RĂDU1.ESCU să moară şi ei aşa de frumos, invocând numele celui crucificai pentru mântuirea sclavilor cezarismului, sclavilor păcatului. Primele persecuţiuni ale israeliţilor creştinaţi fură numai în Palestina de la judani. Autorităţile romane era indiferinţi kt incriminările judanilor, căci 1111 considera cristianismul decât ca o sectă din Iudeea. în primul secol avură timp creştinii de a se îmmulţi şi organiza subt indifcrinţa imperiului. De la Domiţian încoa, doctrinele lor şi numărul lor începu a însuikt prepus despotismului. Unsprezece mari şi oficiali persecuţiuni avură în tor imperiul. Răul creştinismului tot veni de la faraonismul Romei; sântul loan filosoful şi evangelistul ne descrie sub vălul apocalipsei toată corupţia Romei deznervate, noii Babilonie, şi prevede toate persecuţiunile din partea acestei prostituate ce, stând pe hidra cu şapte capete, soarbe din cupa de aur sângele uman şi se îmbată de sânge uman. Sântul loan uită, ca să zic aşa, relele Romei cezarilor când prevede relele ce au să vie peste societatea sau ecclesia creştinilor de la Roma papală, şi atunci prostituatei îi dă numele cel mai teribil, cel mai blestemai, numele de 6661. IV Pe la începutul secolului IV, creştinii era deja întinşi în toate părţile imperiului, în toate ramurile guvernului. Păgânismul era deznervat, batjocorit de sceptici ca Lucian şi însuşi de imperatori, ce îşi numea caii membri ai sinodului sau congregaţiunii sacerdoţiului păgân. Numai în creştini se vedea suc de viaţă fizică şi morală, apatia stoică, paţienţacea mai exemplară, probitatea, blândeţea, caritatea, solidaritatea visată de Israel, eroismul, toate virtuţile în fine aduse la perfecţie. Viitorul era al creştinilor, al omului 1 Ce însemnează httinos după sântul Jrineu. Vezi nota acestui număr. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 809 nou, peste lumea veche ce sta să cază în ruine. în administraţie şi în tribunale creştinii era cei mai integri şi mai drepţi. în armată, creştinii era cei mai fideli şi mai eroi pentru că cu toţii, la orice împregiurare, era închinaţi crucii, adică morţii celei mai cumplite. Constantin, ce aspira la tron, văzu în creştini un mare element de speculaţie şi deveni protectorul lor, ca să fie susţinut şi înălţat de dânşii. Prin creştini, Constantin se sui la imperiu şi 1111 văzu şicuritate decât în părţile Orientului, unde Dacia deja era toată creştină, şi în Elada şi Asia Mică păgânismul scăzuse cu totul. îşi mută reşedinţa în Bizanţiu, numindu-1 Constanti-nopole şi Roma nouă, Roma creştină. Creştinii, ardicând crucea în locul acvilei asupra stindardelor, crezură că creştinismul a triumfat. însă vai! de aci înainte începe adevărata şi serioasa reacţie, adică idolatria mascată, parodia cristianismului. încă mai dinainte, papii Romei, văzând deznervarea şi corupţia romanilor, începuseră a aspira la dominaţia peste spiritul umanităţii. Istoria ecclesiei vorbeşte de papa Ştefan 1 pe cari mai mulţi arhierei îl declară de Anticrist. Eugene Sue vorbeşte, în Misterelepopolului, de Tirric, agentul lui Ştefan I în Galii şi dezvăluie planurile Romei papale. Acest l’itric se făcuse creştin cu condiţie de la papa Ştefan de a-1 ajuta să vie la imperiu şi a realiza planurile sale anticristiane1. Cine ne asicură că Constantin n-avu asemenea tentaţiuni, sau că ambiţia lui nu le-a căutat, cum se zice, cu lumânarea, când faptele lui învederează o reacţie şi o parodie totală a cristianismului? V Aci este timpul de a vorbi că una este cristianismul ca doctrină, ca un întreg de dogme salutarie, ca lege sau religie, 1 Vezi Misterele popolului, voi.VI şi VII. 810 ION HEI-IADE RĂDULESCU şi alta este ecclesia. Ecclesia, după unii, va să zică adunare, ca şi sinagogă, ce în adevăr va să zică „adunare“. După cum se vede însă în primul secol, ecclesie va să zică „societate“, adică toţi creştinii câţi se afla într-o cetate oarecare, cu toţii la un loc forma o ecclesie, o congregaţie şi prin urmare şi locul lor de adunare în care se concerta despre ale comunei şi se ruga lui Dumnezeu. Ecclesia nu era templu. Ecclesiele, până la Constantin, de nicăiri n-avea drept de cetate decât numai în Dacia, care se emancipase de Roma păgână şi imperială încă de la Aurelian, şi până când fura persecutate, era constituite în toată curăţia şi simplitatea lor de apostoli. De la Constantin, ecclesiele toate sau toate congregaţiunile or comunităţile de creştini au cătat să devie o singură soţietate sau ecclesie ecumenică, adică universală şi federativă, la care de la început aspira toate, rămâind fiecare ecclesie sau coprins autocefală, adică de sine1. în sinodul de la Niceea, unde prezida Constantin (să luăm bine aminte, unde prezida cezarul Constantin), acolo se şi constitui una sântă catolică2 (citeşte ecumenică sau sinodică, pe româneşte) şi apostolică ecclesie. De aci înainte, ecclesia deveni oficială, şi instituţiunile, ierarhia, regulele cum să se administre soţietatea creştină, drepturile şi datoriele ei se numiră ecclesie. Alta fu ecclesia primitivă, instituită de apostoli, şi aha ecclesia oficială. Ecclesia primitivă fu numită mireasa lui Crisi şi prin urmare mater a creştinilor. Spiritul ce via într-însa era sufletul marelui corp colectiv al creştinătăţii. Ecclesia primitivă era şcoala şi focarul progresului. Toate ilustraţiunile secolului se adunaseră în sânul ei. Lumea veche era retrogradă, staţionara, păgână; tot progresul se opera în ecclesie. Ce se făcu cu ecclesia oficială? Ecclesia oficială deveni con cu bina cezarului, fu toată la comandele şi la capriciurile lui; 1 Vezi Instituţiunile României. 2 Catolicismul d-atunci dată. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 811 vitrigă a creştinilor, nu mai cugetă decât ca toate concubinele la toaleta sa, la ierarhia sa, la drepturi fără datorii. Lăcomia o făcu să nu mai invite popolul decât la paţienţă, la suferinţe, la privaţiuni, la lepădare de toate bunurile de pe pământ. Nuvela cea bună, ce se tot da de trei sute de ani, nu mai fu pentru viaţa aceasta, ci după moarte în cer. Şi iadul păgânilor pe care îl zdrobise Crist, redemptorul umanităţii întrege, ecclesia oficială iar îl reînfiinţa pentru toate cuvintele vechiului faraonism. Crist venise ca să anunţe un sempretern an al Domnului, adică să distrugă toate carcerile, toate închisorile de datorii, toate constrângerile corpului. Cum putea cezarul şi cămătarii fără aceasta? Ecclesia reînfiinţa iadul ca să legitime puşcăriele şi tortúrele. Papii, prelaţii făcură pact cu cezarul şi ziseră popolilor: „Fericiţi cei săraci de duh sau de minte1; Fericiţi cei ce plâng (fără să le mai promită vreo consolaţie decât după moarte); Daţi-ne, o popoli, toate averile, toate pământurile, tot ce aveţi a lăsa copiilor voştri, tot ce este pre pământ să fie al cezarului şi al nostru, al patricienilor, şi mai târziu al principilor şi al baronilor (de la dânşii apoi le lua tot ei şi cei despuieri de averile lor se alegea cu comorile din cer); Respectaţi dreptul păgân sau roman. Domnii să rămâie cu sclavii lor, cu dreptul de viaţă şi de moarte asupra lor, cămătarii cu camăra lor şi cu dreptul de a-şi vinde pe debitorii lor, precupeţii de corpurile şi de sufletele umane fie cu precupeţia lor; Legea romană sau păgână să fie legea voastră pozitivă pe pământ; legea lui Crist să fie o lege ideală, o utopie demnă de lumea ceealaltă.“ 1 Una este tu) TTvéujj.cm ortodox şi alta tou TTveujica:o£ catolic; una este modeşti, umili cu mintea, şi alta săraci de minte. 812 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU Şi ecclesia oficială, prelaţii ţiind limbagiul acesta, făcură şi mai mult, sărutară pulberea picioarelor seninătăţii sale cezarului. Cezarul le dete coroane imperiali (mitre) şi tiare, mantii imperiali, titluri de prea sânţi, pământuri, sclavi etc. Ecclesia primitivă era sufletul societăţii. lx;gea ei era Pentateiieul şi ea deveni garanţia legii, adică relege. Ecclesia oficială fu ca sufletul ce iese din corp când se lasă a se despărţi de stat. Daca legea statului era dreptul roman, cum putea legea lui Crist sa fie relegea sau garanţia acestui drept păgân? Şi daca era garanţia acestui drept barbar, cum mai putea fi legea lui Crisl? A despărţi ecclesia de stat, a zice: puterea spirituală d-o paraşi puterea timporală de alta este una cu a despărţi sufletul tic corp. Şi această absurditate, această violare ce făcu să domine tot păgânismul, tot idolatria, se numi marea dezlegare a problemei soţiali. Singură ecclesia federativă a Daciei rămase credincioasă mireasă a lui Crist, constituită după canoanele apostolilor, pentru că se emancipase de Roma păgână încă de la Aurelian. Nimic nu fu d-amestec între ea şi cezar. Ea prezida neîncetat şaptesprezece secoli toate corpurile legislative ca relegea să poală garanţi legea. Ea prezida la alegerea domnilor, ea până astăzi ne fu adevărată mater, iar nu vitrigă; ea ne conservă numele de romani, căci ne cultivă şi ne conservă limba, ea singură vorbeşte şi se roagă lui Dumnezeu în limba fiilor ei. De câiul te-au batjocorit zbirii cezarilor, o sântă şi preacurata noastră mater? De când ponteficii tăi deveniră sclavii desfrânaţilor? I )e când noi, fiii tăi, suferim cu apatie martiriul tău, despuierea ta? VI Ecclesia oficială şi la răsărit, şi mai vârtos la apus, întrona şi consolidă din nou faraonismul şi aservi spiritul. De unde ecclesia lui Crist fu atâţia secoli sanctuariul şi focarul progresului, ecclesia oficială nu numai stete staţionara, ci ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 813 retrogradă în păgânism. Toate progresele de aci înainte se operară afară de sânul ei şi ea le persecută. Spiritul lui Crist, alungat din altar, se puse peste laici, peste cei drepţi cu inima. De aci apoi protestaţiuni în toate părţile. Primele protestaţiuni fură la apus, în contra lui Ştefan 1, papa Romei din partea arhiereilor. Şi fiindcă cezarul p-atunci n-avca nimic d-amestic cu ecclesia, Ştefan, neprotegiat de tiranie, rămase cu numele de Anticrist. Protestaţiunile de la răsărit fură învinse de fulgerile anatemelor ecclesiei oficiali, protegiate de cezar. Primii protestatori ai răsăritului fură nevoiţi ase refugia la barbari, la păgâni. Nestorienii alergară la arabi şi îndoctrinară pe Mahomet a veni să proteste cu sabia în mână. Cu sabia în mână să proclame egalitatea, cu mână înaltă să dea oamenilor câte a fost promis Crist. Cuteză să spuie popolilor că el este spiritul consolator ce a promis Crist că va trimite după dânsul, însă vai! Spirit consolator, spirit de libertate şi egalitate propagat în stirpe arabă, în stirpe deja foarte veche, stirpe aptă spre a servi despotului ca să poată domina ca tiran, în huzur. Frunză de arbure delicios altoită în tulpină veche şi vermuloasă; vin nou şi generos în butie veche şi dogită, după expresia evangelistului. Islamismul nu făcu decât să areste corupţia în Bizantin, a mântui ecclesia de a deveni concubina cezarului. Sultanii n-avură nimic d-amestic cu ecclesia. Islamismul, ca o protestaţie armată, încuragie şi susţinu toate protestaţiunile. In Occident, protestaţiunile Valdeşilor şi Albinesilor fură înecate în sânge şi reduse în cenuşă pe rugurile papilor. Libertatea conştiinţei, dimpreună cu Abelarzii, loanii Huşi, dimpreună cu hughenoţii, avură milioane de martiri. Analele inchiziţiunii fac lumea a sc spăi mân ta de torturele papalităţii. Luther şi Calvin apar ca protestaţie incarnată şi triumfătoare şi liberă jumătate Europa de faraonismul papal. Libertatea conştiinţei devine o dogmă 814 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU mai în toată Germania, în Ungaria, în Elveţia, în Englitera ,şi mai târziu în America. Această libertate a minţii inventa constituţia şi smulse varga de fier din mâna absolutismului. Şi protestanţii Europei totdauna au simpatizat cu protestanţii Asiei. Englitera a susţinut totdauna Turcia; de câte ori au intrat turcii în Austria papală, totdauna s-au bucurat ungurii şi Germania protestantă. Revoluţia religioasă aduse revoluţi,\ politică pentru că ceea ce credea omul, am mai zis-o, aceea si realiză în faptele sale, în modul relaţiunilor sale soţiali şi politice. Franţa catolică prin protestaţiunile sale preferi a deveni sceptică şi atee decât să rărnâie papistă, şi când văzu că nu poate altfel a se mântui de jugul faraonic al dreptului divin, sperie lumea, zbucină tronurile prin protestaţia ei armată, prin revoluţia cea mare voi să zic. „Jos cu tronul şi altarul!“ fu ţipătul cel mare, „jos cu relegea“, şi ardicară statua raţiunii. Raţia fir divinitatea Franţei. Insă ce este raţia decât logos, cuvântul? „Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvântul“. Avea conştiinţă acel popol revoltat de ce zicea şi ce făcea când proclama pe Dumnezeul lor cel nou? Era o renturnare sistematică precugetată de la ateismul enciciopediştilor, de la scepticismul voltairian la vera şi primitiva creştinătate, la vera liberare a umanităţii? Sau un instinct, o lege eternă a omului de a căra lumina când e la întunerec, de a alerga la raţie când se vede victima erorii, de a cere libertate când se vede în servitute? Când francezii strigară „Jos cu relegea!“ era un semn că simţiseră până în oase că relegea catolică nu mai era garanţia legii, adică a raţiunii. VII Omul are, în adevăr, instinctul sau legea înscrisă să ccaril apă când are sete, când îi e frig să caute căldură şi când e victima eroarei să caute a-1 mântui adevărul sait raţia, să sfarme altarele minciunei şi să alerge la cultul raţiunii. însă învăţul sau ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 815 || deprinderea cu trecutul, preţinerile şi prejudiţele cu care s-a ţ crescut îl fac foarte adesea, când va să iasă dintr-o eroare, să dea I în alta; când va să abandone o sistemă, să cază în alta, cu totul I contrarie şi tot atât de pernicioasă. I Revoluţia mare a Franţei distruse şi tronul, şi altarul | trecutului, desfiinţa şi regalitatea, şi sacerdoţiul. însă ce puse ■[ în loc? Republica. Şi după daunele rămase din istorie, după i educaţia ce avusese Franţa, revoluţionarii nu putură decât a 1 imita pe Bruţii ce alungaseră pe Tarquini şi înfiinţară o repu-j blică unitară, centralizată, cu toate dregătoriele, cu toată no-f menclatura republicei romane. în locul despotismului unui rege, înfiinţară despotismul capitalei. De n-ar fi fost preţinuţi, ar fi inventat, ca stirpea germană, iar n-ar fi imitat. Nu luară lecţie din istorie, că unitatea este mama despo-: tismului, fie regal, fie republican, şi că republica unitară sau încentrată aduce fatalmente la imperiu şi de la imperiu la tiranie nouă, la disoluţie, la starea unui bas imperiu, unui imperiu bizantin. Despotismul unei capitale, despotismul a mii de despoţi e cu mult mai împilător decât despotismul unui singur om; şi republica încentrată, nemaiputând a se reîntoarce la regalitate, cade fatalmente sub dictatura unuia din republicani, unui imperator. Republica şi tot guvernul constituţional este cel mai nesuferit şi cel mai detestabil din guverne daca nu asicură mai întâi inviolabilitatea individuală şi inviolabilitatea colectivă, daca nu respectă libertatea persoanei şi cu atâta mai mult a comunei, şi cu atâta mai mult a judeţului ee se compune de mai multe persoane. Prima republică model ce apăru în lume după legile eterne ale naturei fu republica soţietăţilor sau ecclesielor creştine. Ecclesia primitivă sacră mai întâi prin baptesmă şi ungere individul, persoana, şi comunitatea sau comuna compuindu-se de persoane inviolabili şi libere, sacrate, ecclesia sau comuna 816 ION HEI .IADE RĂDULESCU deveni şi mai sacră, şi mai inviolabilă, autocefală sau independentă de sine. Şi în fine, ecclesie cu ccclesie independente formară episcopate chiriarhe, adică suverane, apoi arhiepiscopate, apoi patriarhale, şi toate împreună o ecclesie ecumenica sau universală, cu un cap nevăzut: Crist. Ecclesia creştinii primitivă dete mai întâi un model de o republică federativă care singură este după legile lui Dumnezeu1. Ecclesia apusului apoi, după sistema faraonică, deveni despotă absolută, cu un singur centru. Iată cauza protestaţiunilor şi a dezbinărilor şi a cădcrii mai târziu a papalităţii. Ecclesia Răsăritului conservând sistema federativă şi naturală, încetară protestaţiunile în sânul ei şi va avea înainte secuii de durată, ca şi sistemele planetare. După sistema federativă a ecclesiei răsăritului sau după un instinct natural al oamenilor, republica Elveţiei, creată de germani, departe de a fi unitară sau încentrată, se constitui în republică federativă şi va dura secoli pentru că respectă libertăţile şi individuali, şi colective. Pentru acelaşi cuvânt putu să se consolide şi să dure şi să prospere republica Americei septentrionali, pentru că se constitui în democraţie federativă. Franţa de două ori proclamă republica şi de două ori căzu subt dictatura imperialismului, pentru că de două ori imită republica unitară încentrată, despotică, a Romei. Aceasta e natura republicei unitare: când este anarhie în Capitală, anarhie să fie în toate provinţiele şi când este despotism în Capitală, despotismul să domine peste toi. Oricine a luat sistema faraonică, ca faraonii a păţit mai curând sau mai târziu; cine s-a opus şi s-a luptat în contra naturei până în fine a cătat să cază pentru că, până în fine, lot natura învinge. Şi natura nu este decât legile împreună şi ale materiei, şi ale spiritului, ce neîncetat tind spre a stabili si 1 Vezi Instititţiunile României şi articolul următor: Nici încentrurc, nici descentrări', ci concentrarea. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 817 mauri ne echilibru) între putere şi forţă. Nimeni să nu brave nici fatalitatea, nici libertatea. VIII Iată cauza pentru care nu dură prima republică a Franţei şi căzu sub dictatura imperialismului şi apoi sub restauraţia burboniană şi apoi, ca să cerce, se sculă cu altă revoluţie orleanistă la 1830. Cu a treia revoluţie, la 1848, proclamă iar republica unitară. Saţii, oamenii de atâtea sisteme mai mult şi mai puţin faraonice, în a doua republică se arătară Cecropi şi Moişi noi, spre a propune remediuri radicale multe şi varii. Una din vocile cele mai mari fu şi a lui Proudhon, cari fu cu atâta mai mare, cu cât se păru mai paradoxală. Insă ce a zis el mai mult, sau ce a zis mai puţin decât Cecrop şi decât Moise? Dc a zis Moise că Osiris nu e Dumnezeu, ci Satan, tot aşa a zis şi Proudhon, că Dumnezeu e Satan, că adică Dumnezeul care susţine pe despoţi nu poate fi decât dracul gol; sau că Dumnezeu, care ar susţine faraonismul papal, nu e decât protectorul despotismului. Şi când a zis că „Dumnezeu a murit“, n-a înţeles oare că protectorul despoţilor neputând fi Dumnezeu, decât o ficţiune ca Osiris, nu mai poate exista înaintea luminei sau adevărului? Când Proudhon a zis că a murit Dumnezeu-Satan, adică divinitatea satanică, şi că Dumnezeu cel nou şi cel adevărat este omul sau umanitatea, în ce-a fost contrariu doctrinelor lui Crist, carele a fost expresia, cuvântul lui Dumnezeu? Doctrina lui Crist nu ne asigură tot aşa, că Dumnezeu s-a făcut om ca să facă pe om Dumnezeu? Când Proudhon zice, ca şi revoluţia cea mare, că raţia este Dumnezeu, au nu şi cristianisinul a zis că Dumnezeu este cuvântul? Pentru cc unul să paie oamenilor paradoxal, şi cristianisinul şi mozaismul nu? Pentru că ne-a orbit faraonismul nou (cât pentru ideile soţiali ale lui Proudhon vom vorbi cu altă ocazie, vezi Biblicele, pagina 109-118). 818 ION HEI .IADE RADULESCU Mozaismul a fost protestaţia în contra faraonismului egiptean; cristianismul, protestaţia în contra faraonismului roman; islamismul, protestaţia în contra faraonismului bizantin şi revoluţiunile Franţei protestaţiuni în contra faraonismului papal şi regal. Insă tot ce n-au propus oamenii Franţei este sistema federativă şi libertatea nu poate avea viaţă în sistema unitară. Franţa se compune de o stirpe galică veche care, crescută în datori, care a fost pasivă, şi de o stirpe francă mai nouă care, venind cu dreptul săbiei, a fost activă. Sistema unitară fatalmente va domina mult într-însa, ca şi în Egipt, şi pentru popolii ce doresc în adevăr libertatea, Franţa nu poate fi luată de model. Locul libertăţii este America. Acolo, în tulpina sălbatică s-au altoit ideile celor ce au voit şi n-au putut libera Europa, acolo acele idei pot să aibă viaţă şi viitor. IX Fiindcă vorbirăm mai sus de mozaism, cristianism etc., ne aduserăm aminte a arăta şi puntul de plecare şi calea progresului credinţelor sau religiunilor. Puntul de plecare al simtimentului religios la sălbatici este fetişismul. în prima lui etapă la barbari este teocraţia. în a doua etapă, la civilizaţi sau cetăţeniţi, sau poleiţi, ca să 1111 zicem spoiţi, este idolatria. C11 cât omul se mai îmblânzeşte, se mai moraliză sau se armoniza, cu atâta iese din idolatrie şi religia lui devine antropolatrie, adică adorarea omului. Cristianismul, care este religia viitorului enunţată ca o bună nuvelă de acum două mii de ani aproape, naintă şi mai departe cu facultatea de a adora. Religia lui Crist este ptoholatrie, adică adoraţia proletarului, a săracului. Ptoholatria este religia omului întregit, omului în adevăr liber, religia spiritului atol -bun; „Am fost gol şi nu 111-aţi îmbrăcat. Am fost flămând şi nu mi-aţi dat să mănânc. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 819 Am fost setos şi nu m-aţi adăpat. Am fost pe patul lângoarei şi nu m-aţi căutat. Am fost în temniţă şi nu m-aţi cercetat. - Când, Doamne? - A fost fratele meu, săracul“. lată cultul ce voieşte Crist-logos, Crist-raţia de la omul cel nou. Inoitu-ne-am sau am rămas tot în omul vechi? Ajuns-am în era carităţii, sau suntem încă tot în civilizaţie, în idolatria patimilor, ca elenii lui Pericle şi ca romanii lui August? Câţiva oameni noi şi caritabili, câţiva adevăraţi creştini din secol în secol nu pot încă înfiinţa creştinătatea, reacţia idolatriei moderne dată de la începutul secolului IV. S-au numit oamenii creştini cu milioanele, dar pentru ce mai sacrifică mii şi milioane de hecatombe zeului Marte, zeului răzbel? Pentru ce cultul viţelului de aur este cultul cel mai mare şi cel mai întins? Templurile Venerii au schimbat numai numele, templurile lui Bachu au schimbat numai numele; preotesele Venerii şi ale lui Bachu nu sunt în fiinţă? Ce schimbare s-a făcut daca lui Pluton i s-a schimbat numele în Satan şi iadul, după ce l-a surpat Crist, s-a reedificat, s-a restaurat şi mai teribil de papi? Papii, prelaţii, toţi călugării, citind Evangeliul imitat-au pe Crist, sau au îmmulţit şi rafinat ipocrizia şi răutatea fariseilor şi şi-au făcut dintr-însele virtuţile cele mai principali? Nu suntem încă creştini, ci tot civilizaţi idolatri, cu multe resturi încă din teocraţia barbarilor şi din fetişismul sălbaticilor. Mai are mult spiritul până să cultive materia, s-o armonize şi să stabile echilibrul între puterea lui şi forţa materiei, fot forţa predomină. X Consultând cineva istoria, luând d-a rândul stirpele umane şi popolii lor unul după altul, începând de la negri până la cei 820 ION HEUADE RĂDULESCU mai albi, nu vede decât un progres continuu, din perfect în ni;ii perfect; un progres, voi să zic, al puterii spiritului asupra forţei materiei. Calea acestui progres se pare lungă, însă materia fiind nemărginită ca si spaţiul, şi spiritul fiind nemărginit ca şi timpul, prin urmare şi progresul cată să fie nemărginit şi infinii ca şi spaţiul şi timpul. Lungă dar e calea progresului pentru ca lung şi lung e travaliul spiritului până să învingă inerţia materiei ce este nemărginită, până să ajungă a stabili echilibrul între putere şi forţă, între libertate şi fatalitate. Teoria ce am stabilit despre natura libertăţii şi a fatalităţii am probat-o cu istoria paşilor sau etăţilor umanităţii şi fiecare cititor se poate convinge că oriunde a predominat materia, acolo a predominat fatalitatea şi forţa. Cu cât omul este mai innorant, mai aproape de bestie, mai aproape de asprimea pietrei, cu atâta este mai fatal, patimele lui mai violenţi şi egali forţelor materiei. Omul ce se aseamănă bestiei devine mai fatal decât avalanşa ce cade din munţi, mai fatal decât bomba ce scapă din ţeava tunului. Omul, cu cât este mai mult materie, cu atâta, când este domn, devine despot; când este sclav, n-are decât inert ia materiei zdrobită de ciocanul forţei, şi când se revoltă de multele suferinţe, nu mai deşteaptă în el decât forţa materiei, forţa salpetrei, forţa vapoarelor ce sparge şi zdrobeşte, forţa leului împuns, forţa elefantului turbat. Omul materie nu este decât or sclav, or despot; nu cunoaşte decât dreptul celui mai tare. Despre dreptul celui mai debil n-are altă cunoştinţă decât simţirea ce i-a dat natura, ca tutulor animalelor pentru puii lor, o simţire periodică. Oriunde şi oricând spiritul n-a ajuns încă a cultiva, a înol >i],i şi armoniza materia, acolo oamenii nu sunt decât unii despnii şi alţii sclavi, şi tot acolo ies şi protestatarii şi reformatorii cei mari. Şi mintea acestora, fiind echivalentă minţilor ce s-.11 ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 821 cuveni să aibă toţi contimporanii lor, mintea lor colectivă ce provede pentru toţi devanţă epoca lor cu zecimi de secoli. Pentru că spiritul în mişcarea sa continuă neputând a se aresta, cu cât îl comprimă mai îndelung, cu atât în explozia lui, ca să zicem aşa, se răpede mai departe în viitor decât unde era să ajungă prin mersul său regular. De aceea revoluţiunile se avântă prin mari bonduri, încât oamenii nu mai cunosc tărâmul politic şi soţial de care sunt avântaţi. Iată cauza acţiunilor şi reacţiunilor în popoli, şi iară pentru ce erorile, prejudiţiurile, preţinerile se succed din generaţie în alta. Sclavii nu ştiu să fie liberi şi despoţii nu ştiu să fie domni, precum innoranţa nu poate fi ştiinţă. Şi când ştiinţa se constituie, când adevărul se manifestă, mai are nevoie încă de secoli până să pătrunză masele pentru că masele, din trecutul lor sunt mai mult decât corupte, sunt pervertite'. De aceea Bacon a zis că de ar fi cu putinţă să piară toate ştiinţele, să piarză omul cu totul memoria trecutului, toată această raţie umană fasonată sau pervertită, şi să înceapă din nou calea progresului. Când o dată se rumpe echilibrul, când o balanţă stând în cumpănă se mişcă printr-o forţă oarecare şi apucă o parte la vale, echilibrul nu se stabilă numaidecât. Ceealaltă parte trage mai cu aceeaşi forţă la vale şi aşa, când în sus, când jos, abia după mai multe legănări sau zbucinări se restabilă echilibrul. Din faraonismul Egiptului avântându-se spiritul în idealul lui Moise, lui Cecrop şi lui Sakia, faraonismul, prin reacţia sa îşi ia forţe nouă în Persia, în Palestina prin iudaism şi solomo-nism, în Grecia prin filipism, alexandrism şi epicurianism, în Roma prin imperialism. Din această situaţie, spiritul s-agită 1 A fi un om sau un popol stricat, rupt, plin de plage şi de ulcere materiali sau morali, tot este speranţă de a se drege, de a se repara, a fi însă pervertit sau întors pe dos ca un ciorap... Ce poare face cu dânsul un Moise sau un Socrate, or Luther? 822 ION HEI.IADE RĂDUI.ESCU prin platonism şi cristianism şi devanţă secoli, materia prin greutatea sa trage în cealaltă parte, până când îşi restabilă cultul prin noua idolatrie a papalităţii şi a noului drept zis tot divin. Spiritul s-agită prin protestaţiuni şi revoluţiuni nouă, din ce în ce cu atât mai puţin violenţi, cu cât predomină spiritul sau ştiinţa, până când îmniulţindu-se, popularizându-se ştiinţa, matorindu-se popolii, se va stabili echilibrul între spirii şi materie şi prin urmare între libertate şi fatalitate, între putere şi forţă. Cu cât un popol sau un stat iese din acest timp de tranziţie ce se zice civilizaţie, poleire sau spoitură, cu atâta vedem că se împuţină forţa şi se măreşte puterea. în Europa, englezii simt mai naintaţi pe calea progresului şi acolo cu atâi despotismul este mai domol, cu cât spiritul este mai convingător. In America, unde în arbure nou s-au altoit liberalismul englez, libertatea este elementul de viaţă fără de care n-ar putea trăi oamenii şi guvernul, fiind potent, n-are necesitate de forţă. In America şi Elveţia, guvernul are puterea adevărului iar nu forţa hidrei cu mii de capete, adică a minciunei. Guvernele caută a convinge, iar nu a învinge. Legitime Domn al cerurilor, consolatorule spirit al adevărului, Carele pretutindenea eşti şi toate le împlineşti; Tezaurul bunătăţilor şi dătătorule de viaţă! Vino şi-ţi pune tabernacolul în mijlocul nostru şi ne curăţeşte de toată macula şi de toată tribulaţia; şi salvă, Bunule, sufleţelele noastre. Însemnare Câte am zis în treizeci şi nouă de pagine ¡11 extenso se coprind în zece rânduri ale acestei ruge. ECHI) JBRU ÎNTRE ANTITEZE 823 EGOISMUL SI ABNEGAŢIA I Egoismul ştim toţi că derivă de la vorba ego, adică eu. Insă cc este ace) ego sau eu pentru toţi oamenii ce raţiona? Ca să zicem eu, cată să existăm, să fim vii, să percepem cele de dinafară de noi, să raţionăm. Ego dar, sau eu, este o proprietate, un atribut al părţii inteligente din noi, este o proprietate a sufletului iar nu a corpului, o proprietate a spiritului, iar 1111 a materiei. Spiritul, ca activ şi atotbun, a cărui misie este spre a cultiva materia (căci nimeni nu-şi urăşte corpul său, ci îl nutreşte şi-l încălzeşte), spiritul de bunăvoie concede această proprietate ca un drept corpului sau materiei, fiind pasivă (vezi Spiritul şi materiei). Plecând de la acest punt, fiecare vede că egoismul este simtimentul ce are fiecare individ pentru conservarea, prosperarea sinelui şi a speciei sale. Daca spiritul şi-ar fi rezervat pentru sine egoismul său, ca drept al său, şi ar fi lăsat materiei abnegaţiunea ca o datorie, echilibrul s-ar fi rupt pentru că de o parte ar fi fost numai dreptul exclusiv şi de alta numai datoria exclusivă. Răul ar fi fost în nemărginit de mare. Ca bun dar, spiritul concede întotdauna egoismul său ca un drept materiei spre conservare şi de bunăvoie se încarcă cu abnegaţiunea ca cu o datorie. Materia, neposedând inteligenţa şi după legile eterne neputând creşte decât numai când i se adaogă, în dreptul ce posedă dar trage sau atrage la sine, fără să ştie şi îşi asimilă materia necesarie spre conservare, alimentare sau creştere spre a fi bine în condiţiunile în care se află ca element, ca mineral, ca vegetal, ca animal, ca om. Când corpului îi e foame, egoismul - ce este proprietate a sufletului - se simte dator a-i da impulsiunea necesarie spre a se nutri. Când corpului îi este sete, egoismul îndată îl împinge spre a-şi satisface cererea. La oricare necesitate sau pericol al corpului, egoismul este ca un angel custode spre a-1 apăra de 824 ION HEIJADE RĂDUI.ESCU pericol şi a-i satisface cererile. Are corpul necesitate de căldură pentru că l-a pătruns frigul? Egoismul face tot spre a nu îngheţa corpul. Egoismul, ca proprietate a sufletului, face şi mai muli decât a întâmpina cererile corpului în toate ocaziunilc. Egoismul prevede şi provede. Egoismul ne face a ne aproviziona de cu vara despre cele necesarie iarna, a ne prevedea din juneţn despre cele necesarie la cărunteţă. Egoismul ne face a dori să ne satisfacem simţimântele, câte cele cinci dorinţe ale simţurilor materiali, ale văzului, auzului, gustului, odoratului şi tactului, cum şi dorinţele simţirilor afective sau morali care suni amorul, amicia, familisnml şi ambiţia. A satisface însă simţurile noastre afective este una cu a prevedea despre fiinţele ce amăm şi adorăm. Fără egoism n-am provedea pentru objectele scumpe inimei noastre, pentru consorţi, pentru fiii, pentru părinţi şi fraţi, pentru amici, pentru compatrioţi, pentru omenirea întreagă. Fără egoism n-am provedea pentru cei de aproape ai noştri, pentru consorţii, fiii şi fraţii, atât în prezent, cât şi în viitor (familism). Fără egoism adevărat ne-am purta către amicii noştri astfel cum să ne devie inamici, căci am avea numai instinctul fiarei (amicie). Fără egoismul adevărat, ambiţia nu ar mai fi decât o morgă toantă, o fudulie stupidă, o detestabilă vanitate. Egoismul adevărat face pe capul unui stat a deveni om mare în interesul propriu, dorind a-şi lăsa numele în inimele celor după dânsul. Egoismul adevărat face pe general a se purta cum să fie amat de soldaţii săi, ca cu dânşii să repoarte victoria. Egoismul adevărat face a se dezvolta geniurile şi talentele în perspectiva de a deveni celebre (ambiţia). Cu un cuvânt, din egoism emană amorul, familismul, amicia, ambiţia. De n-ar fi fost sufletul bun, n-ar fi conces corpului ca un drept această proprietate a sa, egoismul. Sufletul s-a uitat pe sine, pe ego al său şi şi-a impus abnegaţiunea ca o datorie. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 825 II Materia însă, ca inertă, ca ncinteligentă, neposedând decât fatalitatea sau legile care îi sunt prescrise ca nişte privilegiuri, a cătat ca în toate plantele şi animalele să ceară şi neîncetat să ceară tot cc îi este necesariu spre a deveni arbure sau animal, a creştc şi a-şi propaga specia. Omul, în apariţiunea lui pe pământ, a făcut - ca toate animalele — ceea ce face şi astăxi când este prunc, a cerut şi a tot cerut şi căutat să ia spre nutrimentul şi necesariele sale cu orice preţ. Pruncul nu va să ştie de au sau nu părinţii săi, el cere şi plânge pentru că de nu va mânca şi bea, el moare şi instinctul conservaţiunii, care este egoismul în germinc, nedezvoltat încă, îl împinge a cere sau a căuta. Omul primitiv a fost ziserăm ca orice animal sau ca orice prunc, corpul i-a cerut tot de care a avut necesitate şi sufletul prin egoism l-a făcut să ia de oriunde a aflat şi l-a lăsat şi natura. De la părinţi s-a permis a se lua şi a se da la copii, iar părinţilor nu s-a permis de la natură a lua bucătura de la gura pruncilor. Cu cât omul fu la început mai mult corp, mai multă materie decât spirit, mai mult material decât moral, cu atâta egoismul lui, fiind foarte excesiv, semăna cu instinctul fiarei; şi când, din selbe se stabili în societate, acest egoism exclusiv al fiecăruia deveni un rău pentru ceilalţi. Nevoia, necesitatea forţă mai curând sau mai târziu pe oameni a se învoi între sine spre a-şi pune oarecari condiţiuni sau regiile ca să mai domoale egoismul însuşi în favoarea altruismului. Fiecare adică îşi mai sacrifică din drepturile egosimului său ca să-şi mai sacrifice şi ceilalţi şi astfel toţi să fie şicuri de ale sale şi de viaţa sa. De n-ar fi fost oamenii egoişti, s-ar fi lăsat prada primului venit sau primei venite fiare. Egoismul a împins pe fiecare să ceară asicurare în contra egoismului altuia. Din egoismul dar individual al fiecăruia emană solidaritatea generală a tutuior. 826 ION HEI,IADE RÁDULESCU Cine însă s-a simţit mai tare în egoismul său fără a-1 şii domoli a făcut şi face cu semenele său ceea ce face lupul cu oaia. Acest abuz al materiei ce posedă forţa a cătat până în fine ca spiritul prin a sa putere să-l reţie, să-l domoale, cultivând materia. Primii legiuitori, primii moralişti, cum se formara societăţile, fură nevoiţi a combate egoismul ca un rău (dupa cum şi este în adevăr, când este exclusiv). Combătură neîncetai egoismul cu ce putură inventa oamenii, cu divinităţi, cu iadul după moarte, cu pedepse corporali, cu viaţa exemplară, şi recomandară în locul lui abnegaţiunea. La egoism exclusiv opuseră abnegaţiunea exclusivă până când ajunseră a crede şi a predica că binele suprem, perfecţia cea mai înaltă stă în abnegaţiune. Nu fu nici o religie, nici o morală care să nu puie înainte abnegaţiunea sau lepădarea de sine ca virtutea cea mai înaltă. Pe altarele abnegaţiunei nu fură aduse drept victime nici tauri, nici ţapi, ci hecatombe şi hecatombe de oameni. Dintr-o margine, moraliştii trecură la alta, dintr-un neadevăr la alt neadevăr, dintr-un rău la alt rău, pentru că, de unde egoismul exclusiv rumpea echilibrul între drepturile corpului şi proprietăţile sufletului, abnegaţia exclusivă, după morala acestora, rumpea echilibrul de ceealaltă parte, între drepturile spiritului şi proprietăţile corpului. Pentru că, daca egoismul exclusiv este în adevăr un rău, ce ar fi oare când doctrina unei abnegaţiuni exclusive ar coprinde inimele tutulor oamenilor şi cu toţii s-ar determina o singură săptămână a nu se mai nutri şi adăpa, a abnega la toate? III Nu credem însă că primii legiuitori şi primii moralişti, sau capii şi iniţiatorii moralei, au putut fi în eroarea aceasta de a combate exclusivamente egoismul ca un rău absolut şi de a pune în locul lui exclusivamente abnegaţiunea, ca un bine ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 827 absolut. Oameni ca Moise, Sakia, Confuciu, Zoroastru, Pitagora, Socrate, Platon, ca Omul-Dumnezeu, Crist, îşi înte-meiară morala pe binele comun. Moise zice că fiecare să-şi aibe ale sale neatinse de nimeni şi ţearina sa, şi animalul său, şi toată averea sa. Prin aceasta dară apără şi încuviinţă egoismul fiecăruia. A ama pe aproapele său ca însuşi pe sine nu va să zică a se urî pc sineşi, a cădea în abncgaţiune pentru alţii ci, fiindcă pe sine ne amăm din drept şi din faptă, să aniăm şi pe aproapele nostru. Culmea de aur a moraliştilor Chinei nu era dccât puntul cel mai culminant al echilibrului. Se suie omul până la un punct de virtute ca pe un munte; de acolo, din puntul cel mai nalt, cât va păşi mai nainte nu face decât a descinde. Pan metron ariston, „măsura în toate“ este cel mai perfect bine; miden agan, „nimic peste măsură“ al moraliştilor greci, şi nici prea-prea, nici foarte-foarte al moralei populare a românilor învederează că toţi înţelepţii naţiunilor şi însuşi instinctul popular au recunoscut binele în echilibrul antitezilor. Nici egoism mai mult, nici abnegaţiune mai multă. Pentru că omul este şi spirit, şi materie şi pentru că am demonstrat că sufletul este echivalent corpului şi ca activ se cuvine a-şi alege datoria, lăsând materiei dreptul ca la una ce este pasivă. Insă o, minune! Oriunde egoismul devine normă şi conductorul exclusiv al oamenilor sau al celor mai mulţi, acolo în compensaţiune legile eterne ale provedinţei, spre a restabili echilibrul, pun atâta caritate sau abnegaţiune în inima celor mai puţini sau celor mai rari, încât acestea să cchivale egoismul celor mai mulţi. Pe lângă acestea, primii legiuitori şi începători ai moralei, de n-ar fi trăit în epoche de egoism absolut, în epoche sau de barbarie, sau de corumpţiune, n-ar fi avut de ce să recomande abnegaţiunea daca şi dânsa ar fi fost simţită şi practicată între oameni ca şi egoismul. Scopul lor a fost spre a stabili echilibrul între cerinţele sufletului şi ale corpului, spre a deştepta în oameni simţirile afective. Corpul, ca materie ce 828 ION HEI,IADE RÂDUI.ESCU posedă forţa, sufletul ca spirit ce posedă puterea, au cătat să fie într-o îndelungată luptă şi travaliul spiritului a cătat să fie foarte îndelung în luptă spre a restabili echilibrul ca din omul material şi din omul intelectual să rezulte omul moral. Primii legiuitori şi moralişti în timpii primitivi de egoism exclusiv, au cătat să fie din aceia ce au avut o mare şi foarte mare doză de filantropie şi unica lor pasiune a fost întru a se uita pe sine, a se lupta în toată viaţa lor spre a învinge obstacolele; pentru binele altora, s-au abandonat într-o întreagă abnega-ţiune spre a deveni exemplu. Când cineva se află în luptă, se cuvine să ştim că se află într-o stare excepţională; instinctul de apărare, devotamentul pentru alţii, entuziasmul înaintea idealului tău îl fac a opera prodige de eroism şi de abnegaţiune. Când are cineva a se lupta cu egoismul exclusiv, este nevoit ca să devie el însuşi abnegaţia exclusivă spre a stabili echilibrul; şi apoi spiritul nu în van şi-a impus datoria abnegaţiunii cedând materiei dreptul egoismului. Moise a arătat el singur atâta abnegaţiune pe cât egoism şi ingratitudine a arătat popolul său întreg. Abnegaţia lui a cumpănit sau a tras cât egoismul celorlalţi toţi. Socrate arătă asemenea atâta abnegaţiune pe cât aceasta lipsea cu cocul din concetăţenii săi. Crist, ca om şi reprezentant al umanităţii întrege, şi Dumnezeu totdeodată, ca reprezentant al spiritului universal şi demiurg, a arătat atâta abnegaţiune pentru sine pe cât egoism a încuibat, încuibă şi va încuiba omenirea întreagă; fără această mare şi nemărginită abnegaţiune nu s-ar fi putui echilibra egoismul întregei umanităţi. S-a făcut om ca să faca pe om Dumnezeu. Probă că abnegaţiunea lui n-a fost de 0111, ci de Dumnezeu-cuvânt, de raţiune divină şi universală, esie între altele că a abnegat şi până la onoare. Moise a murit fără a i se şti unde i-a fost mormântul, Socrate s-a lăsat să-l omoare când putea să scape după propti nerea diseepolilor săi; a nutrit însă cu onoarea sa. Crist, înti o ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 829 abnegaţii!ae totală în viaţa sa, s-a lăsat să-şi dea sufletul prin supliciul cel mai neomenos, s-a lăsat să fie condamnat şi ucis ca un scelerat, să fie pus în rândul ladronilor. Făcutu-o-a vreun om aceasta? I,ăsatu-s-a de bunăvoie să fie ucis şi dezonorat totdeodată pentru binele altora, pentru binele însuşi acelora cari striga să se crucifice. Şi de a făcut-o cineva, sufletul lui a cătat să fie o divinitate întreagă. Puterea aceasta nu o are omul. Imitatorii lui .Moise, profeţii, au făcut ca maestrul lor. Imitatorii Jui Crist, apostolii şi martirii, au făcut ca Crist, s-au luptat prin abnegaţiune în ale traiului în contra egoismului epicurianilor, prin abnegaţiunea vieţei în contra cruzimii păgânilor, cu puterea sufletului lor în contra forţei faraonismului Romei, şi totdauna spre a convinge, iar nu a învinge. Câţi, în timp de egoism general, au imitat pe Moise, pe Socrate, pe apostoli si pe martiri, puind abnegaţiune totală în contra egoismului total, au făcut ceea ce fac toţi oştenii, toţi luptătorii carii în câmpul răzbelului se luptă atâta în contra inemicului, pe cât cei ce au rămas p-acasă îşi caută în repaos şi plăcere de câte le dictează egoismul lor; şi acolo, cei cari mor în luptă sânt cei cari au ieşit în frunte, lăsând în urma lor să ia premielc şi cununele cei cari vor supravieţui, din cari cei mai mulţi sunt cei cari au rămas în coadă. IV Atâta abnegaţie din partea unor asemenea oameni rumpe în adevăr echilibrul în existinţa lor proprie; şi aci este tot sacrificiul ce în toţi timpii şi în toate locurile li s-a recunoscut. Noi n-am vorbit de aceştia la finele paragrafului II al acestui tractat; nu sunt ei cari prin doctrinele lor au combătut egoismul şi au preaînălţat abnegaţiunea. Ei au făcut mai mult şi au vorbit mai puţin; au adaos de la dânşii ceea ce lipsea de la alţii şi au rumpt echilibrul în şinele lor propriu spre a-1 restabili între oameni. 830 ION HEI JADE RÀDUI.ESCU Răul nu vine de la dânşii vrând a se lupta prin abnegaţiune în contra egoismului. Răul vine de la aceia ce nici n-au inventai abnegaţiunea ca o contra-peză egoismului, nici nu sunt în stare de a o practica ci, învăţând nişte regule de morală pe dinafară, au luat drept exemplare pe toţi bărbaţii abnegaţiunii nu spre a-i imita, ci spre a specula în numele lor credulitatea mulţiru-dinei. Aceşti ipocriţi, văzând abnegaţiunea generală pentru bărbaţii cei mari, ştiură a se folosi declamând abnegaţiune şi făcându-şi o meserie iar nu o practică din morală. Speria aceasta de ipocriţi şi însuşi când au ajuns a cunoaşte că binele stă în echilibru între abnegaţiune şi egoism, şi atunci însuşi îşi formară o morală numai pentru auditorii şi adepţii lor creduli. Unul din aceştia a fost şi Seneca. El spunea că tot răul vine de la aur sau de la bani şi în toată morala lui îndeamnă pe toţi, zicând că cine are aur şi argint să-l arunce în mare. Când a murit însă i s-a aflat o mulţime de talanţi de aur! Dumnealui nu i-a fost aruncat în mare... Speţia aceasta de oameni în morala lor pare că ar zice: „ca să fie cu dreptate, ca să fie cumpănă dreaptă, aidem să stabilim echilibrul: eu să fiu cu egoismul într-o parte şi tu cu abnegaţiunea într-alta. Tu să-mi dai neîncetat şi eu să iau neîncetat. Tu să fii dcsculţ, dezbrăcat, nemâncat, pălit, să ajungi piele şi oase, şi eu să fiu încălţat, învulpat, îmbuibat, rumen, bucăliu şi pântecos“. De este dascăl de morală sau scriitor de morală, pe tine te îndeamnă la abnegaţiune şi el strânge la avere. De este călugăr, abate sau prelat şi de predică morala, religia lui, morala lui se întemeiază pe abnegaţiune; sătul, îmbuibai, asigurat despre viitor, de pe amvon predică celor dăsculţi şi flămânzi abnegaţiunea, iar celor avuţi le zicc: „avuţiile lumci acesteia sunt vanitate, lipsiţi-vă de avere, lăsaţi-vă pe voi şi pe copiii voştri săraci, daţi-ne nouă moşiele voastre, averile voastre, ca să vă adunaţi comori în cer“. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE Iar de sunt suverani, specia aceasta de oameni, dau onori | şi ranguri unor asemenea moralişti ce învaţă şi deprind | popolii la sărăcie, la suferinţe, la a da tot fără murmură, Ia abne-9 gaţiune cu un cuvânt şi pare că le-ar zice: „îndemnaţi populii la abnegaţiune ca să dea tot, să luăm şi noi, să luaţi şi voi; ţ popolul cu abnegaţiunea şi noi cu egoismul, el cu ce este greu > şi spinos, noi cu ce este uşure şi neted“. V De s-ar mărgini încai în modul acesta de morală a lor particulară! Nu le este de-ajuns uşurele şi netedul pentru dânşii iar greul şi spinosul pentru alţii şi să-i lase în pace a-şi duce sarcina suferinţelor şi durerilor ce le-a căzut în parte. Pe lângă sarcină şi critică şi batjocură şi pcrsecuţiuni. Pentru că au prefiri t unii de sine şi alţii pentru că le-au căzut în parte de a fi ca nişte oi şi ca nişte vite de laboare, cei ce s-au făcut lupi nu le mai iartă până când nu le va mânca, mâncându-se între ei. 'Iot însă ce este mai hidos şi mai revoltam din toate este spectacolul moraliştilor salariaţi şi al prelaţilor ce îndeamnă popolul la pacientă, la suferinţe, la martiriu şi a binecuvânta jugul care îi împila şi îi degradă. Modul acesta de dreptate, de morală sau de echilibru este mare în speţia sa, mare cât toate fărădelegile la un loc. Ca să facem a-1 pricepe toţi, şi cei cari nu cunosc istoria, suntem nevoiţi a aduce înainte din cele contimporane care deşi nu atât de grave ca cele din secol» antici şi ai meziului ev, se pot înţelege însă pentru că s-au văzut toţi câţi trăiesc. Voi să vorbesc în parenteze de oamenii de la 1848 (aceste parentezes-a publicat dimpreună cu întregul acestui articol în Trompeta Carpaţilor din 27 februariu, anul 1866. Nu mai credem acum necesariu de a întreţine pe cititori despre faptele şi oamenii pe cari îi cunosc şi despre cari istoria nepărtinitoare îi va pune la locul lor). 832 ION HEI.IADE RĂDUI.ESCU VI Din câtc s-au zis, din câte poare observa cineva studiind istoria lumii, nu vede decât o stăruinţă continuă, amoroasă ţii caritabilă a puterei spiritului spre a domoli, modula, foiţii materiei, stabilind echilibrul între libertate şi fatalitate, între abnegaţiune şi egoism. Acest echilibru a cătat să existe în ioi pentru că fără dânsul n-ar mai exista totul, nici material, nici moral. Când au fost popolii pe de o parte sclavi, tiranii lor pe de alta şi-au însuşit pentru dânşii exclusiv atâta libertate cât s-ai fi cuvenit a se repărţi tutulor indivizilor din servitute. Când multul oamenilor iară a avut atâta egoism, puţinul sau excep ţiunile şi-au impus atâta abnegaţiune cât să echivale egoismul celorlalţi. Insă perfecţia unei opere nu stă în desenul conturelor, ci din perfecţionarea amănuntelor. Echilibrul stă în tot ca 1111 model pentru părţi şi scopul spiritului, ca artist demiurg, este spre a perfecţiona părţile, amănuntele, a perfecţiona individele. Acest echilibru între egoism şi abnegaţiune cată prin urmare a se stabili în fiecare individ. Aceeaşi persoană, precum se cuvine să aibă şi drepturi şi datorii totdeodată, asemenea se cuvine să aibă atâta doză de abnegaţiune pe cât are de egoism, pentru că este şi suflet şi corp totdeodată. Spre a fi tot onnil în starea normală se cuvine să-şi conserve echilibrul de amân două aceste părţi, să nu fie - cum zice românul - „nea-ntr-o parte“, să nu dea moralmente, cum am zice, nici pe spate, nici pe brânci, nici în dreapta, nici în stânga. Atâta cată să avem fiecare aceeaşi doză de abnegaţie şi de egoism şi să stabilim fiecare echilibrul în noi înşine, încât, vorbind tot moralmente, să nu cădem nici pe spate în abnegaţiune întreagă cu cel ui egoismul întreg peste noi, nici înainte, beţi de egoism şi cu genuchii pe pieptul celui ce a abnegat la drepturile sale. Să nu ne facem nici oi, nici lupi, să fim oameni cu toţii, de la capul statului până la cel din urmă cetăţean. Nici să mâncăm pe alţii, nici să lăsăm să ne mănânce alţii. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 833 Morala cea adevărată stă întru a armoniza fiecare în noi înşine egoismul cu abnegaţiunea; între aceşti doi termeni nu încape luptă, ci nunta, unul este necesariu celuilalt, unul complineşte pe celalalt. Zişii moralişti, de n-au fost ipocriţi, au avut cel puţin o mare doză de nepricepere; n-au înţeles nici pe Moise, nici pe Crist când au combătut egoismul ca un viciu şi au preaînălţat abnegaţiunea ca o virtute. Binele, virtutea, stă în echilibru în aceşti doi termeni, între aceste două antiteze. Moise şi toţi legislatorii şi moraliştii adevăraţi, Crist mai pe sus de toţi pe acest echilibru şi-au stabilit morala când au zis: „amă pe aproapele tău ca însuşi pe tine“ (n-au zis „mai mult decât pe tine“); şi iar când a zis: „nimeni nu-şi urăşte corpul său, ci şi-l nutreşte şi încălzeştc“, n-a putut pune abnegaţiunea drept culme a perfecţiunii. Când însă se cuvine să avem abnegaţiune în faptele noastre, şi când egoism? va întreba cineva; cum să stabilim acest echilibru intim în toate împregiurările ce ni se întâmplă în viaţă? Pentru aceasta, mintea omului singură îi poate servi de normă şi de conductor. Echilibru nu va să zică dccât cumpănă dreaptă, dreptate: ce nu vrei să-ţi facă altul, nu face nici tu altuia; ce vrei să-ţi facă altul, fă şi tu altuia; nu-ţi uri corpul, ci nutreşte-1 şi încălzeşte-1 din ale tale proprie, iar nu din ale altuia; fiecare cu ale sale; caută-ţi neîncetat foloasele şi interesele, caută-le însă în foloasele şi interesele publice, iar nu în dauna publică sau a aproapelui tău; caută-ţi interesele, achistându-ţi ştiinţe exacte, arte, măiestrie necesarie publicului şi care te pot face avut şi independent, folosind soţietatea. Comerciul, industria, agricultura te pot înavuţi; aleargă la dânsele, însă caută: fă comerciu omenesc iar nu faraonic, judănesc', folosindu-se pe sine în dauna altora; caută industria creştină, iar nu faraonică, servindu-te cu sclavii în fabrice; recearcă agricultura liberă şi soţietară, iar nu prin laboare 1 Vezi Comerciul antic şi comerciul modern. 834 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU faraonică cic sclavi, de iloţi, de iobagi. Am zis şi iar o mai repet că se poc între oameni foloase generali fără dauna niniultii. Numai între fiare nu se poate; ele mimai se nutresc prin devorare şi destrucţiune, ele numai sunt fatali, fiind mai muli materie. Fii în adevăr egoist pentru sine-ţi, pentru ai tăi, penmi ale tale proprie; abnegă însă cu totul de a atinge ale altuia. Sacrificiul, abnegaţiunea nu sunt necesarie decât la împie giurări grave şi mari: când vine străinul a-ţi lua averile m drepturile, şi libertăţile, şi ale tale şi ale fraţilor tăi, a-ţi domin.i ţeara, a-ţi subjuga raţiunea, atunci e timp de sacrificiu şi dr abnegaţiune şi acest sacrificiu nu se iace decât în favoarea egoismului celui mai sublim, atât individual, cât şi coleciiv. Niciodată ca atunci popolul, naţia întreagă este datoare a striga ca un singur om: sunt şi voi să fiu ego. Patriotismul este cel mai sublim şi cel mai divin egoism. Sacrifică sau abnegă de bunăvoie întotdauna o mică pane de ale tale în favoarea binelui sau egoismului general. Contribuieşte din tot sufletul pentru serviţiurile statului, pentru armată, căci libertatea are necesitate de putere; pentru instrucţiunea publică, căci de acolo te-ai instruit, de acolo se vor instrui fiii şi descendenţii tăi spre a deveni cetăţeni şi a li onoarea patriei. Una însă este a contribui, şi alta a arunca în mare şi în foc; una este a sacrifica toţi câte ceva pentru binele public, şi alta a sacrifica pentru a satisface rapacitatea, a îmbuiba lenea, a da puşca în mâna celor ce omoară cetăţenii în straile şi violă libertăţile şi domiciliurile. In asemenea cazuri, egoismul esclusiv al celor ce se opun la asemenea contribuţiuni este una din cele mai nalte virtuţi. Fii mare egoist pentru libertatea şi onoarea ta şi a concetăţenilor tăi. Când este bătut, când este ucis un reprezentant ai naţiunii şi al tău la poartea generalei adunări1, crede şi simte că eşti tu însuşi bătut şi ucis, fii egoistul cel mai mare. Când 1 Aluziune la asasinatul lui Barbu Catargiu în poarta Adunării n-pii-zentanţilor naţiunii. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 835 se violă domiciliul oricărui cetăţean, fie acesta şi însuşi inemic al tău, crede că s-a violat domiciliul tău propriu; apără-1 şi protestă, căci a abnega în asemenea cazuri este una cu a renega. Palma ce se da peste faţa concetăţeanului tău consider-o că este dată de însuşi peste faţa ta. în asemenea cazuri, de este cu putinţă, împrumută-te cu egoismul rutulor, devino egoismul colectiv şi incarnat, pe cât n-au alţii egoism la un asemenea ultragiu restabilă tu echilibrul prin marele tău egoism. Devino om liber, apără-ţi şi conservă libertatea individuală şi libertăţile publice, fii liber cu spiritul şi atunci raţia sau mintea îţi va spune cum să ţii echilibrul între egoism şi abnegaţiune, când să fii egoist şi când să abnegi sau la parte din ale tale, sau la toate şi însuşi la viaţă. Unde sunt popolii barbari, abnegaţia consistă numai în credinţă; iar în practică, în fapte, pretutindeni egoismul, pe când morala lor nu declamă decât abnegaţiune. Cu cât popolii se luminează, cu atâta şi abnegaţia şi egoismul devin o credinţă şi o practică totdeodată, şi cu atâta unirea la un loc a acestora devine o adevărată morală. Să zicem ceva şi despre noi românii. La noi, spre exemplu, credinţa şi practica atât a egoismului cât şi a abnegaţiunii în echilibru a fost mai mult la indivizi în parte decât în genere peste toţi: când a fost să se facă ceva pentru binele publicului, vreo contribuţiune de bunăvoie se văd în adevăr unii cari sacrifică sume mari (şi în vechime moşii noştri îşi sacrifica toată averea, abnega la tot, îşi lăsa descendenţii săraci spre a dota monastiri şi spitaluri); iar totul în genere era în cea mai mare parte indiferent. Intre populii luminaţi nimeni nu abneagă până acolo, nimeni nu sacrifică mult; toţi însă dau câte ceva. Treizeci şi şase milioane de francezi, contribuind cu câte un franc la o binefacere publică, la un monument naţional, realiză 36 milioane de franci; între rumâni pot şi vor până la o sută de inşi a contribui la o faptă mare şi dau cu generozitate până la zece mii franci fiecare şi nu realiză decât abia un milion de franci. Şi daca unul singur ar sacrifica a cest milion de franci, 836 ION HEI,IADE RÂDULESCU el pe sine s-ar sărăci şi n-ar realiza aceea ce naţia franceză ar înfiinţa, puind fiecare obolul său. Astfel spre exemplu când carul este înţepenit în nomol, de vor pune doi şi trei inşi umărul spre a-1 scoate, ei se speteşte şi carul rămâne tot în loc. iar de vor pune sute şi mii numai mâna, carul iese şi nimeni nu pate nimic. 1865, decembriu 20 LEGEA ŞI FĂRĂDELEGEA 1 Se ştie, credem, de cidtorii noştri că mai adesea când tractăm despre un sujet sau objet oarecare, începem mai întâi de la definiţiunea lui, îl cercetăm adică din toate părţile, din toate piuiturile de vedere, ca să-i aflăm natura, originea lui de se poate. A da însă o definiţiune exactă sau justă este una din cele mai serioase şi mai dificili ocupaţiuni ale filosofului. A defini, după noi, va să zică a şti în adevăr. Platon se zice că, voind a da definiţiunea omului, voind adică a arăta ce este omul, zice că omul este un animal cu două picioare şi fără aripe. Cercetat-a oare Platon bine ce este omul? Diogene, ca să-şi rândă de definiţiunea lui Platon, luă un cocoş şi, tăindu-i aripele, intră cu dânsul în şcoala lui Platon şi zise: „iată omul lui Platon“. Sapienţii mai târziu, care de care, ca să nu pată ca filosoful Atenei, detcră atâtea şi atâtea detlniţiuni mai exacte şi nrai destingătoare generelui uman. Unii ziseră că omul este un animal raţionabil: parcă celelalte animale ar fi nebune sau descreierate, parcă nu şi-ar avea dozea lor de raţiune ce li se cuvine în starea lor normală. Alţii ziseră că omul este o fiinţa inteliginte şi morală. Aci lipseşte animalul. Aristotelc zise ca omul este un animal politic, ^(MV tioAxtixov. Un naturalist ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 837 zise: planta viază, animalul viază şi simte, omul viază, simte şi cugetă. Şi animalele însă cugetă! Franklin zise că omul, este un animal ce îşi fabrică singur uneltele sau instrumentele; cu această defmiţiune se arată numai partea inteligente a omului, nu şi cea morală. Alţii adaoseră că inteligenţa omului este mai presus decât a celorlalte animale prin facultatea speţială de a face abstracţiuni. Ca să complectăm însă definiţiunea, noi adăogim că tot ce distinge pe om din celelalte animale este numai facultatea de a-şi comunica ideile, şi prin urmare zicem: omul este un animal sociabil, comunicativ şi cel mai raţionabil şi perfectibil (am putea zice în nemărginit) din toate animalele. Unde sociabilitatea sau spiritul de asociaţiune lipseşte, unde comunicaţia căilor materiali şi intelectuali nu este deschisă spre a ne schimba productele travaliului şi minţii, acolo locuitorii, deşi vor fi raţionabili şi inteligenţi, sunt încă foarte departe de a se numi oameni. rW)\hr| ere odrtov, „cunoaşte-te pe tine“ este una ce caută de a-ţi da adevărata definiţiune. Lupul de astăzi n-are nici o diferenţă de străbunii săi din timpul Iui Maiteisala sau ai lui Adam. Leul din zilele noastre nu este nici mai blând, nici mai cultivat decât leii din cea mai naltă antichitate. Toate animalele afară de om stau în primitiva lor stare, fără să fi făcut vreun progres. Pentru ce? Pentru că, deşi toate îşi au porţiunea lor de inteliginţă şi de raţiune, deşi unele sunt cam sociabili, trăind unele şi îmblând în turme, laborând altele împreună ca albinele şi castorii, nu sunt însă şi comunicative, n-au facultatea de a-şi comunica cugetarea, de a-şi transmite cunoştinţele şi păţirile sau experienţa, nici de la una la alta, nici din generaţiune în alta. Platon ar fi dat mai bine definiţiunea omului daca ca elen s-ar fi exprimat în limbagiul contimporanilor săi, zicând: „ceea ce mai nainte se zicea brotos, astăzi se zice anthrop“, şi câte n-ar 838 ION HE!.IADE RÄDU1.ESCU mai fi dat să înţeleagă! S-au dus timpii de pe când omul cm considerat de brut păscător, rumegător, un animal ce căta numai a-şi împlea foalele cum putea şi de unde putea. Anthrop va să zică „căutător în sus, atingător către cele înalte", fiinţa liberă ce stă faţă în faţă cu divinitatea. Ce este dară sau ce voim a fi omul? Un brotos, un brut, sau un antbropî Pe Platon l-ar fi înţeles oamenii mai bine de ar fi zis: antropul este anthrop şi nu mai este nici humă, nici brut, precum ne înţeleg pe noi când zicem „omul este om şi asinul asin“. Când zicem „dă-mi făină amestecată cu sare şi dimpreună cu apă făcută cocă şi apoi coaptă“, i se pare cuiva că spunem o ghicitoare. E mai facil şi mai pe înţeles când zicem simplu şi curat: „dă-mi pâine“. Un român simplu zise într-o zi unui ţăran ce intră la dânsul: „şezi Stane pe ăl scaun“, şi Stan îl pricepu numaidecât. Mai târziu, pe omul simplu îl duse bunioară păcatele învăţând carte să înveţe şi câte ceva din gramatică. Atunci mai întâlnindu-se cu Stan, nu-i mai zise: „Stane, şezi pe ăl scaun“, ci „substantive propriu, de genere masculin, de numărul singular, de cazul numinativ, şezi pe ăl substantiv comun, de genere neutru“ etc. Bietul Stan atunci nu-1 mai pricepu deloc. Cele mai bune şi mai clare definiţiuni sunt adesea însuşi numele cu care sunt numite objectele. în limbele primitive, ieşite din sânul naturei, vorbele sau numele objectelor era totdeodată şi cele mai exacte definiţiuni. Pentru cine ştie, spre exemplu, greceşte, poate vedea că nişte vorbe ca geografic, geometrie, geologie, astronomie şi altele asemenea, dimpreună cu vorba este şi definiţia. Grecul când zice ecclesia înţelege „congregaţie, adunare, societatc de oameni de elită“, când zice syneleusis înţelege „venire la un loc“. l ot astfel şi românul, când zicea obşteasca adunare înţelegea „adunare generală“ şi presupunea oameni şi că cei adunaţi căta să fie tractaţi de oameni: astăzi însă, când fără ştirea nici a ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 839 datinelor, nici a legilor, aude cameră, popolul în genere nu înţelege decât păreţi şi uşă carc se deschide şi se închide de cei ce posed cheia; mai înţelege la cameră, fireşte, şi ferestre peste care sunt nevoiţi a sări cei cari nu pot apuca să iasă pe uşă. Expresia obşteasca adunare este nu numai o exactă definiţie a instituţiunii reprezentaţiunii naţionali, ci şi o programă despre drepturile unui popol, pe când camera din contra, este vorbă cabalistică înţeleasă figurat numai de cei ce uzurpă sau de cei ce abdică la acele drepturi. N-am termina cu exemplele daca nu ne-am aduce aminte că am promis a vorbi despre lege şi desprefărăidelege. A vorbi despre aceste două objecte avem mai întâi după datina noastră sau după un învăţ ce am apucat a începe de la început, adică de la originea lor, care ne va da cea mai bună şi mai exactă definiţiune. 11 Văzurăm că numele cele mai bune şi cele mai proprie ale objectelor sunt acelea ce de sine sunt cea mai adevărată definiţie, acelea ce totdeodată sunt şi princip şi programă elaborării ce am avea a face despre acel objet. Vorba sau numele lege este din acele fericite nume şi nici într-o limbă ca în cea română n-am putea vorbi sau scrie mai bine şi mai clar despre lege, pentru că singură din limbile de familia latină îşi conservă încă vigoarea şi verginitatea limbilor ieşite din sânul naturei. Vorbind de literatură, se ştie de toţi că literatura tractă despre toate; în dominiul ei intră şi proză, şi poezie, şi ştiinţe, şi arte, şi măiestrie, şi cele politice şi cele sociali, şi legislatură, şi strategică etc. Se ştie iară că literatură derivă de la litere. Să începem dar de la litere. Semnele sau literele cu care scriem astăzi, fiind romane, se ştie că sunt elenice modificate şi, fiind elenice, sunt feniciane sau ebraice, întoarse de la dreapta spre stânga. Ca ebraice, ele, 840 ION HEI,IADE RĂDUI.ESCU ca şi Moise, şi-au luat începutul în Egipt ca un rezultai .ti stenografiei hieroglifelor şi semnelor ideografiei. Hieroglifele era un alfabet îmmulţit, reprezentat prin animale sau alte objcic. Spre exemplu, litera A se arăta prin pasărea Ibis, B sau beth era reprezentată prin casă, cu fereastra ei la mijloc, consoana Ci se reprezenta printr-o cămilă, ghimel sau gamma, consoana / se reprezenta printr-un leu, lambda (lup, Iepure...), prin mai multe objete al cărora nume monosilabe începea cu sonul /. Ideografia, din contra, nu era un alfabet prin care s-ar li putut forma silabe şi articula vorbe, era o reprezentaţie simbolică din care ne-au rămas semne ca cifrele arabice 1, 2, 3,4, 5... ce, fără silabe, arată o vorbă sau o idee ce prin alfabet se scrie: una, două, trei... Astfel sunt şi semnele zodiacului: ™ ce imită curgerea apei însemnează vărsătorul, II însemnează gemeni, Ct>) însemnează taur etc., ¿5 pământul. Astfel sunt şi semnele algebrice: + plus, - minus, = egal, > < inegal, adică mai mare sau mai mic şi altele asemenea, ce în fiecare limbă arata aceeaşi idee cu alte nume sau vorbe. Alfabetul fu o compilaţie din câteva semne ideografice şi din câteva ieroglife semnificate, fu o combinaţie ce aplana şi dificultăţile ideografiei, care cerea atâtea semne sau litere câte şi vorbe într-o limbă, şi dificultăţile întârzierii hieroglifelor, până să se desemne case, cămile, Ici, lupi etc. Limba egipteană se compunea de vorbe mai monosilabe ca şi chineza; spre exemplu, pasărea Ibis se zicea a şi putea să arale vocala a printr-o Ibis. Ca să dăm o idee în limba română despre hieroglife, am putea arăta litera b printr-un bou, pe o printr-un ou, pe / printr-un leu, pe c printr-un cal sau corb, sau cuc; pe g printr-o gaiţă, pe r printr-o roată, pe s printr-un şearpe etc. Am desemna dară un cal şi un şearpe în loc de c-s, după care, puind pasărea Ibis sau a, am putea citi casă. Daca, luându-ne după limbagiul domnilor ablativi, am voi a zice în loc de regisor regisoare, şi daca am voi a-1 reprezenta prin alfabetul hieroglific , ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 841 am desemna doi sau mai mulţi regi, cu coroanele lor pe cap, cu vearga lor de fier sau de aur în mână, cu purpura lor pe umeri, cum să se cunoască de departe, şi după dânşii am mai desemna şi 1111 soare cu razele lui cu tot; atunci lumea, copiii cari nu ştiu citi, nici n-au auzit de litere şi de carte, văzdndu-i, ar zice: regi-soare. Asemenea, daca profetul s-ar zice profe, desemnând un profet, fie în toanele lui, fie în catalipsie, şi lângă dânsul un soare, şi fiecare văzându-l ar citi în marea satisfacţiune a tutulor domnilor ablativi profet sau profesoare, scamotând un s în loc de profesor. Daca s-ar întinde cineva mai mult decât egiptenii, desemnând objete exprimate prin nume polisilabe, din hieroglife, ar ajunge la rebusuri, în care limba franceză îşi dă cu atâta profuziune coastele. Când ar desemna cineva un pui oarecare, fie de columbă, fie de cioară, şi l-ar pune prin soare, apoi ar desemna nişte cai, un pat, pronumele îmi, un Amor ş-apoi nişte oase, cine le-ar vedea ar zice: Pui prin-soare c-ai patimi amor-oase. Î11 genere, hieroglifele era un alfabet, fiind limba egipteană, cum am zis, monosilabă. Adesea însă trecea când în regiunea ideografică, când în cea emblematică. Astfel, în loc de a depinge două semne ca să arate om, desemna un om; când vrea să se exprime în plural, desemna doi oameni1. Daca omul era de genere mascule, i se punea articolul masculin, de era femine i se punea articolul feminin în toată evidenţa, ca să se cunoască, căci fără această condiţiune cacografia n-ar fi fost în stare de a exprima adevărata cugetare a desemnatorului. Daca forma de om reprezenta o divinitate, articolul, ca simbol al forţei şi al creaţiunii, i se punea drept sceptru în mână şi mai târziu, pentru buna-cuviinţă, i se dete forma de o cheie. încheiem clară că din hieroglife parte era fonetice ca un alfabet, şi parte 1 în Umbcle primitive, de multe ori om-om însemna oameni, precum în limba română pui-pui însemnează puilor. 842 ION HE1.1ADE RĂDUI.ESCU ideografice, ca embleme. Din cele fonetice ca Iepure, leu, lup, ce reprezintă sonul sau consoana /, spre a scrie mai răpede se preferi partea cea mai caracteristică a Iepurelui, adică urechile: //, şi mai târziu o singură ureche: /; aşa şi abreviaţiunea leului deveni 1, de unde lambda elenic. Din aceste semne abreviate ieşi modul scrierii hieratice şi demotice egiptene, de unde emană şi alfabetul siriac, fenician, grec, latin. Acest alfabet, ce se ţinea ca un secret între ierofanţi, se divulgă şi se populariza mai târziu de bărbaţi ca Moise. în arta ideografiei, justiţia sau dreptatea se reprezenta printr-o balanţă ca T şi acest semn deveni rădăcina lui Tao al chinezilor, ce înseninează „dreptate, divinitate“, Tora ebraică ce înseninează „lege“, Themis\z greci. însă!' reprezintă două unghiuri drepte ce sunt egale unui triunghi A, şi triunghiul este egal unui semicerc D, ce este egal unui cerc împărţit în două prin diametrul 0. Aşadară, ca figure matematice T=A=D=0; iată dara rădăcinele lui Tao, Tora, Aeug, Aiog, Deus, Deu, Oeog. După ideografi iară, lumina se reprezenta prin două raze şi când voia să arate lumina că venea de sus în jos o reprezenta aşa A , când voia să arate lumina ce de jos se suie la ceruri o reprezenta aşa V ; primul semn dete originea lui A maiiiscul elenic, de unde rădăcina lui Xotfnreiv, Xuxauyec, lux, luce, lucire, lumină etc. A, lumina materială, începu a însemna şi lumina intelectuală şi morală ce de sus vine peste om spre a i lumina mintea şi inima, iar facultatea de a-şi înălţa omul minie.i până la cele mai înalte, până la divinitate, se reprezenta prin două raze nu care descind, ci care se înalţă, adică astfel: V, caic dete originea lui v al grecilor, lui n al nostru, lui nun ebraii , de unde apoi rădăcina lui V00£, nosco, cu-nosc, precum si rădăcina sau emblema Ţ sau g, de unde ŢlŢVOCTXOJ, geniu. In matematice, semnul ± va să zică plus şi minus-, iu ideografie, Av vrea să zică lumina de sus unită cu miuic.i omului, lumina divină d-alăturea cu geniul uman. Aceste dou.i ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 843 senine la un loc înseamnă raţie luminată, justiţie, adevăr. Prin urmare, A.Ţ este nu numai rădăcina, ci emblema însuşi a lui Xojoc; cât pentru vocali, fie e, fie o, n-avem a zice nimic căci ele se schimbă una în alta: Xeyw, lego, Xojog, Xéycnc sau Xé%ig, legs sau lac, sau /igi? român şi italian. 111 Iată dar ce însemnează lege: justiţie, adevăr, raţio luminată, raţio divină. De aceea, primele legi ce cunoaştem din cea mai naltă antichitate, prima cartă sau constituţie în zece articole ce se dete de pe muntele Sinai fu numită decalog, zece raţiuni sau raţionamente, iar nu zece comandamente sau poruñee. Pentru că Divinitatea, ca raţie supremă, convinge iar nu comandă. Sistema despotică, faraonică sau papală, profană mai târziu decalogul prin denumirea de zece comandamente, denumire cu totul anti-ichovaică, anti-cristiană şi de les-divinitate. „Eu sunt Domul Dumnezeul tău carele te exduse din casa servitutii; să n-ai ţie alţi zei, afară de mine“. Când acest Qv, accastă fiinţă supremă se declară, se define singură că scoate, exduce pe sclavi din servitute, va să zică că este libertatea libertăţilor iar nu idolul Osiris, străbunul faraonilor. Şi când zice să nu avem alţi zei1, regi, despoţi sau domni decât pe cel ce mântuit din servitute, aceasta nu este o comandă, o poruncă faraonică, cezariană sau imperială, ci 1111 adevăr ce pătrunde până în fundul inimei şi ne face a tresări de convicţiune. „Onoară pe tatăl tău şi pe muma ta ca să-ţi fie ţie bine“ etc., adică ca să te onoare şi pe tine fiii tăi; aceasta nu este o comandă, ci 1111 raţionament care, de nu l-ar fi exprimat Moise, l-ar ii produs spontaneti pretutindeni mintea umană, după cum îl şi cunoştea oamenii mai nainte de Moise. „De patru ori patru 1 Zeu în ebraică însemnează rege, despot, tiran, ciocoi sau ciocan. 844 ION HEI JADE RÀDUI.ESCU fac şeaisprezece“ este un adevăr etern care şi fără Pitagora .1 existat mai nainte de creaţiune şi va exista în toată eternitatea, „Trei unghiuri ale unui triunghi fac cât două unghiuri drepte'1 este o lege, un adevăr etern şi nemutabil. Nu îmmulţim nişte asemenea exemple temându-ne d a cădea prea mult în gergul ştiinţific şi a fi apoi neînţeleşi. Mate maticii, mecanicii, astronomii, naturaliştii, toţi bărbaţii ştiin ţel or exacte ştiu în adevăr ce se înţelege când pronunţă vorba lege. Legea este mai mult decât o axiomă, este un adevăr, o justiţie de sine şi în sine, este expresia raţiunii supreme, loan, cel mai filosof şi cel mai poet dintre cvanghelişti, divinităţii încarnate în Fiiul omului îi dete numele de Logos. Când oamenii fac legi, acestea, daca nu pot avea eternitatea legilor naturei, cată cel puţin să fie nişte regiile sau nişte învoiri cari să convingă, să uşureze, să satisfacă pe cei ce sufer. Când însă, spre exemplu, se comit nişte învoiri după cari toţi se obliga ca să-şi descopere capul înaintea unui om, care îşi arogă dreptul d-a sta singur acoperit ca un idol înaintea unui popol întreg, prosternat, daca oamenii ar consimţi şi ar suscrie însuşi de bunăvoie o asemenea învoire sau pact, ce cuvânt oare ar putea da despre o asemenea consimţire, decât singurul cuvânt al sclavilor Romei imperiali şi pontificali, cuvântul iloţiloi Spartei, anatemelor faraoniene şi babiloniene, pariilor si ceandalilor Indiilor? Pentru asemenea fiinţe ce ajung în atâtea degradare dc a numi legi nişte asemenea păcătoasc învoiri, vin adesea nişte oameni inspiraţi la durerile şi împilarea umanităţii căzute şi în numele ei proclamă nişte regule, nişte legăminte, şi prescriu s,i le observe, să Ie ţie cu jurământ popolul întreg. în asemenea cazuri, numai atunci acele regule sau legăminte provenite din partea unui singur individ sau unei minorităţi oarecare, numai atunci pot să ia numele de legi sau de logi, când lunu-a ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 845 se convinge că au în şinele adevărul etern, justiţia divină, raţiunea nemutabilă. Oamenii de bună-credinţă, când s-au sacrificat pe sine spre a mântui omenirea căzută şi s-au hotărât a da în adevăr nişte legi ca inspirate din ceruri, şi atunci însuşi nu le-au impus cu forţa fără consimţământul popolului adunat la un loc, pentru că natura legii ca şi a raţiunii este de a convinge, iar nu d-a învinge. IV Moise, când în numele lui lehova se prezentă a mântui din servitute 1111 popol decăzut şi a-i da legi regeneratoare şi salutarie, adună popolul întreg, bătrâni şi juni, bărbaţi şi femei, şi ca să se întinză suvenirea mai departe în generaţiunile fiitoare, adună şi însuşi pruncii şi copiii; istoria nu ne arată 1111 vot universal mai antic decât acesta. Acestui popol adunat nu-i prezentă nişte vorbe cabalistice nepricepute de nimeni, ci îi vorbi de interesele lui, de drepturile lui, de averea lui, de tot ce simţea şi pricepea el mai mult. I.e zise: „Israel, sau israeliţi, acestea zice Domnul: Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, carele v-ain exdus din casa servituţii. De acum înainte nu mai sunteţi sclavi, să nu mai aveţi alţi domni sau zei. Ţărânele voastre de azi înainte să fie ale voastre, iar nu ca în Egipt, ale lui faraon. Voiţi?“ - Voim! răspunseră cu toţii, barbari, femei, juni şi bătrâni, şi copilaşii după dânşii strigară: voim, voim. - Familiele voastre, casele voastre, vitele voastre, toate câte aveţi, să fie ale voastre, asicurate în etern fără să se atingă faraon sau altcineva de dânsele. Voiţi? - Voim, voim; cum să nu voim? - De acum înainte voi singuri să vă alegeţi dintre zeci, dintre sute, dintre mii cari să vă judice, să vă administre, să vă conducă spre a întâmpina pe inemicii voştri şi a vă apăra 846 ION HEI .IADE RĂDUEESCU familiele şi averile. Auziţi? Singuri să vă alegeţi pe diregă torii voştri, iar nu să vi-i impuie faraon sau altul ca dânsul. Voili? — Voim! Voim! răspunseră cu toţii, şi copiii repetară: voim! Pentru ce oare voiră cu toţii în unanimitate? Pentru că tot ce li se zise în numele lui Dumnezeu era just, era adevăr, şi prin urmare era legi. sau logi. Cine vorbeşte adevăr, dreptate, cuvânt sau logos, poate şi are dreptul şi datoria să cuteze a zincă vorbeşte în numele lui Dumnezeu. De le-ar fi zis însă: „Israel, acestea zice Domnul: Aici si oriunde vă voi duce, să ştiţi că nu aveţi nici voie liberă, nici proprietate; aveţi să fiţi după cum aţi fost în Misraim (Egipi) sub faraon. Cu diferinţă numai că ţearinile voastre, familiele voastre, averile voastre, braţele voastre, timpul vostru, de unde era ale lui faraon, au să fie ale lui Moise şi Aron şi ale descin-denţilor lui. Ţeara voastră să fie a lui, armatele voastre să fie ale lui, să jure în numele Iui. Adunările bătrânilor voştri să jure lui credinţă, iat nu lui Dumnezeu şi naţiunii. Dregătorii ce au să vă judice, să vă administre, să vă conducă, să nu-i alegeţi voi; ci Moise şi sămânţa lui are să vi-i impuie spre a vă conduce eu vargă de fier şi a vă sfarma ca pe vasele olarului... Voiţi?“ Ce credeţi că ar fi răspuns acei ebrei, acei popoli eranţi, stătuţi de fatică, uimiţi de fulgerile şi sunetele ce nu mai văzuseră, nu mai auziseră până atunci? In loc de a se entuziasma şi extazia la acele fulgere şi trăznetc, în loc de a le numi gloria Domnului, s-ar fi spăimântat cu toţii, plini de disperaţiune şi de cel mai sacru din desdemne s-ar fi sculat cu toţii de unde era cu faţa la pământ şi ar fi strigat ca un singur om: - Ba mulţumim dumitale, jupân Moise! Aceste vorbe nn sunt legi, n-au dreptate, n-au adevăr, acestea sunt fărădelegi, vorbe adică fără adevăr, fără cuvânt, fără logos sau raţiune. Minţi, jupâne, că acestea vin de la Dumnezeu, ce ne-ai spus că ne-a scos din casa servitutii ca să ne dea pe mâinile tale si în moştenire seminţiei tale de vipere. Minţi că ne-ai chemai ECHILIBRU ÎNTRE ANTI TEZE 847 la vot universal şi la liberrate; câre ne spui n-aduc decât la servitute universală, la faraonism universal. Titanul sau Satanul de Osiris, străbunul faraonilor, n-a minţit ca tine. V lată pentru ce am zis că numai în limba română putem vorbi şi scrie despre lege şi fărădelege pentru că numai românul conservă adevărata însemnare a vorbei lege şi când faptele sunt fără cuvânt, sau logos, fără adevăr, fără dreptate, numai românul le numeşte fărădelege. Domnilor, câţi sunteţi sapienţi şi filosofi, câţi sunteţi doctori în legi, câţi sunteţi poligloţi spuneţi daca cunoaşteţi vreo limbă, antică sau modernă, carc inichităţii şi oricărui pact fără dreptate să-i zică fărădelege7. Românul nu înţelege cu vorba lege ceea ce francezul s-a deprins a înţelege prin vorba Im şi ceea ce latinul imperiului din mediul ev, îndoctrinat de faraonismul papal, începu a înţelege prin vorba lex. Românul înţelege însuşi aceea ce străbunii săi din timpii lui Numa Pompiliu înţelegea prin Lex, adică ceva ce vine de sus, de la o divinitate oarecare spre a mântui pe oameni şi care, însemnând „adevăr, dreptate venită de sus“, cată să fie discutată de popolul întreg, de la Brut întâiul până la ultimul Brut. Subt imperiu, când liberii, Neronii, Domiţianii, Commodii şi Heliogabalii se deifica singuri şi zicea că voinţele, capricele lor sunt legi, se ştie ce păţiră înaintea unui popol ce de atâţia secuii cunoştea cât va să zică legea. Şi pe atunci românii ce locuiseră Dacia şi ai căror părinţi fuseseră mulţi creştinaţi de Petru şi Pavel în Roma, şi alţii creştinaţi în Dacia de Clemente ce fusese exilat în Dacia, şi de discepolii lui, românii zic din Dacia nu mai ştia şi nici nu mai vrea să ştie despre ce înţelegea păgânii cu vorba lex-, aceşti români nici până astăzi nu ştiu ce înţeleg francezii cu vorba loi. Românii, când 848 ION HEI,IADE RĂDUl.ESCU zic lege, înţeleg veritatea supremă, justiţia divină, Dumnacu; în vocabularul lor neexistând vorba religie, n-avea altă vorba decât lege spre a exprima aceea ce Europa întreagă şi inteligenţii română de astăzi înţeleg cu religie. Românii, când văd un om pierdut cu inima şi cu sufletul, încă zic despre dânsul: „om fira lege şi fără Dumnezeu“. Legea românilor, de la Aurelian de când s-au emancipat de dominaţia păgână a Romei şi până la Matei Basarab a fost, în cele lumeşti Pentateucul, iar în cele sufleteşti sau ale ecclesiei Evangheliul, actele apostolilor şi canoanele acestora şi ale sinoadelor. Ceea ce Europa catolică, îmbuibată de tradiţiunilc Imperiului roman, înţelege până astăzi prin vorba lege, românii au numit-o învoire, tocmeală („bună ţară, au zis, rea tocmeală“) şi când mai târziu în tocmeală începu a se amesteca aluat roman sau păgân, zis bazilicak, ca în timpii lui Matei Basarab, Ipsilante şi Caragea, acelei tocmele le care ei n-au fost întrebaţi ca s-o numească pe limba lor proprie, îi ziseră după limba scribilor de atunci pravilă; i-a ferit Dumnezeu de a o numi lege. Ei au putut numi tocmeală, învoire, legătură orice aşezare, fie între două individe, fie în genere pentru toată societatea, şi s-au supus cum au putut, de voie-de nevoie, la acea învoire, fără însă a o numi vreodată lege. Şi apoi, când cele coprinse în tocmeala n-avea nici dreptate, nici adevăr, nici cuvânt sau raţiune, atunci întotdauna au numit-o fărădelege, adică ceva fără dreptate, fără cuvânt. Ca românii nimeni nu se poate exprima mai bine să arate întregul legii, natura şi originea ei. Câte fac oamenii ieşind din legile naturei sau mai bine zis ale lui Dumnezeu, după geniul limbei române se pot numi, în limbagiul timpului nostru mai înavuţit, pacte, contracte sociali, instituţiuni, regulamente, statute, constituţie, convenţie etc.etc., nu însă şi lege-, o asemenea denumire pentru asemenea învoiri s-ar părea un solicism, un ECHII.IBRU ÎNTRE ANTITEZE 849 barbarism la adevărata urechc română. Lege, înaintea românului, este numai aceea ce este divin, nemutabil, şi pe care nimeni n-o poate schimba fără a deveni renegat. Şeapte puteri garante drepturilor românilor ne însemnară în timpii din urmă un punt de plecare pe calea autonomiei noastre recunoscute şi avură lealitatea, simtimentul justiţiei, de numi acel pact convenţie, iar nu lege. Şi noi, nişte pigmei să cutezăm a numi legi toate fărădelegile comise de ministerele succesive de la un timp încoa, revestite cu încuviinţarea unor adunări recrutate înadins şi de un plebiscit răpit de la plebea ce n-are nici părere, nici vot? „Respect şi supunere la legi“ am zis întotdauna. La fărădelegi însă.. .Ho! Până aci. jos cu fărădelegile! Pentru dânsele nu putem avea decât ură şi dispreţ şi nu putem convoca decât dezdemnul generai şi gladiul justiţiei, fărădelegi le nu pot fi respectate de nimeni şi oricine are dreptate de a le călca şi proba învederată este că le calcă şi însuşi cei cari le iac. Vi Am vorbit de pactele sau contractele sociali după cari se învoiesc locuitorii unei ţăre a se regula, a se guverna şi a trăi între sine. Să lăsam Europa, peste care a trecut' Imperiul roman, feudalitatea şi civilizaţia, a-şi despărţi legile după Montesquieu, în religioase, morale, politice şi civili etc. S-o lăsăm să sufere a se contrazice unele cu altele şi să admită că în unele legi poate să existe adevărul etern şi în altele minciuna şi dreptul celui mai tare, celui mai vulpean. Noi, precum ştim a zice că omul este om fără a-1 despărţi, ca Aristotele, în liberi şi sclavi, asemenea ştim că legea pretutindeni — şi în credinţă, şi în morală, şi în politică, şi în societate - cată să fie tot lege, adică logos. Vom face poate un alt 850 ION HELIADE RÂDULESCU tractat în care vom discuta câte se zic de domni ca Odilon Barrot şi alţii. Acum zicem numai că nu putem aştepta mai mult de la nişte oameni ce prin tradiţiuni eronee din copilăria şi juneţea lor n-au învăţat alta decât că legile sunt ca oalele necoapte la care guvernele, judecătorii şi avocaţii pot să le puie mănuşa oriunde voiesc. Daca legea este un adevăr, o dreptate, două şi două cată să facă patru şi în sanctuariu, şi în cetate, si în colibă, şi în palat; dreptul nu poate fi strâmb niciodată decâi după ce se va strâmba, şi atunci nu mai este drept. Vom vorbi despre aceasta ai rea mai pe larg. Ceea ce Europa de astăzi înţelege prin vorba lege, adică instituţiuni umane, bune sau rele, grecii antici o numea vojiiog. Să cercetăm şi originea acestui nume. Am zis că mintea umană era reprezentată prin semnul v sau n, de unde, cum ani zis, VOl)£ (minte), nosco. Când sapienţilor, marilor cugetători, le-veni ideea că omul este o fiinţă îndoită, compusă din minte şi materie sau corp, atunci începură a reprezenta această fiinţă prin 1 plus v sau n, adică materie plus minte, făcând semnul acesta: LV sau in, adică jjl sau m. Semnul m dară, în cele mai multe limbe este emblema sau rădăcina lui jie, ¡leja. ?ne, mine, moi, mih, moia etc. M dară înseamnă acel eu filosofic şi prin urmare om: m însă, fiind 1 + n, m + n este egal lui 1 +n + n =-■ lui 1 + 2n; şi iar ran = 1 + n. n = 1 + n ardicat la a doua putere. MN, prin urmare, era formula sau atributul sau numele omului, cu îndoita minte sau cu mintea ardicată la a doua, a treia putere. Precum coarnele era atributul lui Ammon, precum fulgerul era atributul lui Jupiter, asemenea MN era atributul primilor legislatori. Primul legislator al lndiilor, oricare ar fi fost numele lui propriu, fu calificat cu numele de Ma Nu, alrul al egiptenilor cu numele de MeNes, altul al grecilor sau al Cretei cu numele de MeNos, pe care îl dotata şi cu o pereche de coarne, ca şi pe Moise, până când şi însuşi ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 851 Pompiliu al romanilor, când deveni legiuitor, fu gratificat cu supranumele de NuMa. Legiuitorul germanilor asemenea nu lipsi de a fi revestit cu numele de MaN. Lui Moise, având la începutul numelui litera M, i se mai adaose şi simbolul geniului V care modernii, poate şi contimporanii lui după datinele din Egipt, ziseră că sunt coarne pentru că coarnele la ebrei era simbolul forţei şi al orgoliului, în van n-or fi zicând şi românii că „a scos coarne“ pentru cel care se îngâmfă de mândrie. In Egipt coarnele era simbolul însuşi al divinităţii. Pe zeul Ammon nici l-ar fi cunoscut cineva de nu ar fi avut coarne; despre boul Apis nici nu mai vorbim daca era o dată bou. Iată, din cele de sus, din simbolul sau formula mn cum grecii numiră nomoi legâmintele sau regúlele de purtare între oameni şi cum romanii nomodotului lor îi deteră numele de Numa. Cel care dotează dar societăţile cu instimţiuni umane cată să aibă minte şi minte cât se poate mai multă şi mai mare şi minte care să înceapă de la a se regula pe sine până să pretinză a regula pe alţii. Mn se vede în vorbele mens, minte, Minerva, Memnon, Mnemosyne şi în toţi nomii Greciei. Aşadar şi din puntul acesta de vedere, veritatea cată să existe totdauna în legi; nu este iertat dară ca în legile zise poziti ve să intre strâmbul în locul dreptului. Să n-aşteptăm dară de la innoranţă coruptă, dc Ia viciuri, nici de la însuşi sapienţa celor rău îndoctrinaţi şi învăţaţi a ieşi vreodată adevăraţi nomi şi cu atâta mai puţin legi sau logi... Logos, după divina noastră credinţă, nu s-a conceput decât în sânul verginităţii, curăţiei celei mai perfecte. (Scris după plebiscitul lui Cuza, publicat în Revista Dunării, în I9decembr. 1865) 852 ION HF.LIADE RĂDUI.ESCU LEGEA ŞI RELEGEA I S-a văzut ceca ce oamenii primitivi şi toţi sapienţii lumii din toţi timpii şi din toate locurile, au înţeles cu vorba lege. Fiind dară legea o raţie absolută, eternă şi nemutabilă, un adevăr neconstestabil şi recunoscut de toţi, în antichitate oricine, convins de binefacerile unor adevăruri salutaric, s-a pre zentat înaintea unui popol cu o lege oarecare sau cu un codice coprinzător dc mai multe legi, a putut după tot cuvântul a se prezenta cu dânsele în numele unei divinităţi. Astfel vedem pe Moise în deşert, de pe muntele Sinai, a se prezenta cu legile sale. Astfel mai târziu Pompiliu, ce fu supranumit NM, adică Nunia, îşi dete legile din partea divi ni taţii Egeria. Tot astfel evanghelistul Ioan ne asigură că Logos sau legea era la Dumnezeu şi Dumnezeu era logos. Astfel iar Mahomet dă o carte (Coran carte va să zică, ca Biblia) şi spune că tot versetul dintr-însa îi venea de la Dumnezeu, prin arhanghelul Gabriel. Şi tot astfel şi cu mai mare cuvânt pot toii oamenii ştiinţelor, când descopăr câte o lege din marele codice al naturei, pot spune în toată convicţiunea şi în tot adevărul că acea lege vine de la Dumnezeu, da.mai presus de toţi oamenii şi de tot universul ce se supune în etern la acele legi nemu tabili, ce toate concură spre a stabili şi manţine echilibrul universal, adică pe româneşte dreptatea universală (nu zicem justiţia). Primii legislatori, spre a-şi garanţi legile, le supunea la convicţiunea şi aprobaţiunea publică şi, spuind că vin de la Dumnezeu (după cum în adevăr şi vin când sunt în adevăr legi) făcea apel la credinţa celor ce nu putea să aibă convicţia sau ştiinţa, făcea nişte dogme din principele de unde emana acele legi ca nişte consecinţe, după acele dogme făcea educaţiunca publicului, instituia datine, sărbători, ceremonii solemnele, ECHILIBRU ÎNTRE ANTI TEZE 853 culturi, şi astfel legea ca să fie garantită din generaţiune în alta, legea devenea relege. Rclegea dar este garanţia legii şi astfel în aceeaşi carte, în Testamentul Vechi, se coprinde şi legea, şi relegea. lot astfel şi Testamentul Nou se coprinde împlinirea şi a legei, şi a relegii. Tot astfel, în Coran este şi legea, şi relegea islamului. II Când însă imperatorii romani se învoiră cu papii, cu ccclcsia, ca legea zisă pozitivă a creştinilor să rămâie tot fărădelegile păgânismului şi când mai târziu papii încuviinţară fărădelegile feodalităţii, atunci relegea lui Crist cum mai putea garanţi fărădelegile păgâne şi feodali? Daca legea lui Crist unge sau sacră pe tot omul ce vine în lume de orice condiţiune, cum relegea mai poate încuviinţa sclavia? Daca legea lui Moise sau a lui Crist nu iartă camăta, nici constrângerea corporală sau vinderea debitorului, cum relegea poate garanţi acest drept păgân? Când legea pozitivă este în sine o fărădelege, şi relegea sau religia este o credinţă, o aspiraţie către dreptate şi mântuire din fărădelegi, atunci cum mai pot sta una înaintea alteia sau împreună, decât spre a se distruge mai curând sau mai târziu între sine. în Indii, fărădelegea numită lege împărţea oamenii mai întâi în patru caste zise legitime: în brahmani, în eroi sau oşteni, în comercianţi şi laboratori sau agricultori, şi apoi în mai multe caste care de care mai puţin legitime şi mai abjecte, ieşite din amestecul acestor caste şi din cele ieşite dintr-însele. Relegea acolo, ca din rele principe rele rezultate, venea să confirme, să legitime această inumană împărţire, arătând că la început zeul Brahma a creat patru Adami. Pe unul l-a scos din capul său şi l-a destinat a fi brahman sau preot, el şi descindenţii săi. Pe al doilea l-a scos din braţele sale şi l-a destinat a fi, el şi descendenţii lui, oşteni, eroi, semizei, nobili din tată în fiu. Pe al treilea 854 ION HEI,IADE RÂDU1.ESCU l-a scos clin... coapsă (ca să nu spunem cum se exprimă textul) şi l-a destinat din tară în fiu să fie comerciant. Pe al patrulea l-a scos din talpă şi l-a destinat din tată în fiu să fie laborator sau plugar. Ce mai timpi! Ce mai credinţe! După lege şi relege; însă era solidare una alteia. In Kgipt, dttpă fărădelegile numite legi, faraon era domn absolut al pământului şi a! oamenilor. Relegea avea misia de a întemeia prin credinţă şi a perpetua aceste drepturi lui faraon, arătând că el se trage din tată în fiu din divinitate, că este ci singur divinitatea absolută pe pământ (vezi articolul Spiritul şi materia). Relegea falsă consolidaşi garanta legea falsă; sistema era consecuentă. Moise, ce protestă cu mâna înaltă în contra fărădelegilor faraonice, îşi bază şi perpetuă legea egalitară pe credinţele umanitare ce dete popolului. După el, un singur Adanr fu creai la început şi toţi oamenii având aceeaşi origină sunt egali şi fraţi, libertatea oamenilor o întemeiază pe însuşi fiinţa lui Dumnezeu ce ordonă să nu cunoască oamenii alt zeu sau domn decât pe cel ce mântuie din casa servitutii. Ca să legiuiască ca funcţionarii publici nu sunt domni, ci servitori aleşi, asicura popolul că acestea zice Dumnezeu; „să vă alegeţi vouă dintre zeci, dintre sute, dintre mii ca să vă conducă, să vă administreze, să vă judice“. Relegea în Israel este confirmarea şi garanţia legii. Grecia la început se constitui în regate federative, cu regi şi aristocraţi; relegea întemeiază credinţe de o dodecadă de zei mari în cer şi o multitudine de divinităţi de a doua şi a treia mână; ca să legitime aristocraţia, recunoaşte nişte semizei sau fii şi descindenţi ai zeilor. Şi astfel se urmă şi în Italia. Herculc, Castor şi Poluce, după afirmarea relegii, fură fiii ai lui Jupitcr; Aliile fiiu al Thetidii etc. Şi apoi daca relegea s-a întemeiat bine şi s-a popularizat peste tot, încredinţând că este republică in cer, a cătat să schimbe după credinţe şi legea ce forma republice în toată Grecia. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 855 Cristiam’smul nu fu decât împlinirea legii date de Moise, perfecţionarea ei, pentru că însuşi Crist zice: „N-am venit a aboli, ci a împlini legea“. Primii creştini, abjurând la iudaism şi la păgânism, se constituirá în soţietăţi nouă. Acestea nu fură numite nici regate, nici republice, nici democraţie, casă n-aibă nimic de asemănare cu soţietăţile lumii vechi sau cu păgânismul, fură numite ecclesie, societăţi de oameni de elită. Primii creştini au fugit şi de vorba dcmocraţie, ce însemnează „domnire a popolului“; acel verb crato mirosea a despotism. Primii creştini nu voia despotismul nici din partea unuia, nici din partea multora; avea de exemplu democraţia Atenei ce condamnă pe Socrate la cicută, şi republica aristocratică a fariseilor, ce condamnă Cuvântul la cruce. Vorba libertate prea puţin se aude între primii creştini; mai totdauna această vorbă este exprimată prin termenul mântuire, pentru că mântuirea este o libertate perfectă, integrală, şi a corpului, şi a sufletului; în soţietăţile păgâne şi în soţietăţile civilizate, oamenii au fost mai mult liberi de a muri de foame, de durere. A fi mântuit sau salvat este mai mult decât liber. Moise a fost un liberator; Crist a fost mai mult a fost Salvatorul. Primele soţietăţi creştine se constituirá dar nu în democraţie, unde fiecare individ era sclav cetăţii (luaţi aminte la verbul crato), ci în ecclesie compuse de individe mai mult decât libere, de individe sacrate. Şi aceste ecclesie autocefale deveniră federative, solidare una cu alta. Legea acestor societăţi nu putea fi nici păgână sau romană, nici iudaică; legea lor, codicele lor politic fu Pentateucul israelit, par şi primitiv, adăogit sau perfecţionat după necesităţile timpului prin canoanele apostolilor. Relegea apoi sau credinţele primilor creştini venea spre a garanţi legea. Daca crezi într-unul Dumnezeu părintele tutulor, fraternitatea, egalitatea şi libertatea sau mântuirea sunt garantite. Daca acest Dumnezeu este crezut în unitate simplă, unitatea simplă este nula. Ca să fie fiinţă adevărată iar nu fictivă, 856 ION HEI .IADE RĂDLJLESCU cată să fîc trinitate1. Tatăl reprezenta începutul tutulor, liiul este logos, reprezentând materia universală, Sântul spirit, spiritul universal. A adora această fiinţă ce nu o vedem esle ;i o adora în imaginea sa care este omul, a o cultiva întreit, în omul material, în omul intelectual şi în omul moral. Mântuire sau libertate perfectă nu e fără cducaţiune întreită a ştiinţeloi, măiestrielor şi artelor. A crede că Crist, reprezentam ui umanităţii, este fiul lui Dumnezeu şi însuşi Dumnezeu este un.i cu a garanţi mântuirea umanităţii, inviolabilitatea persoanei, apoteoza omului: pentru că Dumnezeu s-a făcut om, ca să !;u .1 pe om Dumnezeu. Iată societatea model, cetatea apocaliptic .1, visată de profeţi, văzută de evanghelistul Inemicul, adversariul acestei soţietăţi fu Roma. Evanghelistul Ioan o numeşte 666, ce însemnează Latinos, Romă, Papaliuitc. „răul relelor de rele“2. Imperatorii Romei deveniră creştini spre a parodia sau perverti crisrianismul, spre a perpetua păgânismul sub altă formă. Impuseră „omului nou“, societăţilor creştine, legea păgânismului, dreptul zis roman şi le lăsară relegea ca nişte credinţe fără nici un rezultat altul decât a suferi cu o paţiemâ ce nu se putea afla la păgâni. Papii şi prelaţii renegară legea lui Crist şi cu relegea nu se serviră decât spre a face din popolii supuşi mai ducili şi mai muţi decât vitele fără cuvânt. Spre acesi scop se află marea şi atât de pronată sau cocoţată ideea de a despărţi ecclesia de stat, ale sufleteşti de ale corpului! Insă ce cste ecclesia dccât societatea şi cum putem despărţi societatea sau popolul de stat sau de guvern? Ce să faca guvernul fără societate sau ecclesie şi ce să facă societatea fata guvern? Ce să facă corpul fără suflet şi sufletul fără corp? A despărţi ale sufletului de ale corpului este una cu a ucide pe om. înaintea unei asemenea sisteme ieşiră protestaţiuni şi de la 1 Vezi Unitatea, dualitatea şi trinitatea. 1 Vezi nota numărului 666. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 857 răsărit, şi de la apus. Nestorienii se duseră a îndoctrina pe arabii ce conserva rradiţiuni abraniiene. Islamismul lui Mahomet tui fu decât o mare protestaţie asiatică cu mâna armată, ca şi revoluţia Franţei de la ’89. Legea lui Mahomet fu garantiră prin relege. Aceeaşi carte, Coranul, coprinde şi una, şi alta. 111 A fi administraţi şi judicaţi după dreptul păgân sau roman şi mai târziu după dreptul feodal şi a avea credinţa sau relegea lui Crist este, sau pe de o parte a batjocori relegea, sau pe deal ta mai curând or mai târziu relegea a desfiinţa fărădelegea şi a o reforma în lege. lmperatorii şi regii toţi, papii şi patriarhii, prelaţii şi baronii toţi ai basului imperiu şi ai feudalităţii, decât să fi despărţit ecclesia de stat, mai bine ar fi lăsat pe creştini cu legea şi relegea lor şi ei, dimpreună cu legea păgână, s-ar fi înţestat să rămâie tot păgâni cu relegea lor ce le garanta drepturile, privilcgele. Păgâni au fost şi au rămas; însă, de unde era păgâni sinceri şi oneşti, au devenit păgâni ipocriţi, de unde era persecutori ai cristianisniului, au devenit batjocoritorii lui. Romanii şi grecii cu păgânismul antic, când legea le era uniformă cu relegea, prin unirea societăţii cu statul au operat minuni de eroism şi de sapienţă. De când au abandonat legea şi au batjocorit relegea nouă, ca să devie parodiatorii cristianisniului, de când au dezbinat societatea de guvern, ecclesia de star, de atunci nemai-fiind suflet în corpul cel mare soţial, de atunci la răsărit veniră saracinii şi la apus barbarii şi le luară moştenirea. Câţi sunteţi astăzi capi ai naţiunilor or deveniţi păgâni, după cum vă sunt legile de păgâne, ca să vi se asemene credinţele cu faptele; or, după relegea mântuitoare a lui Crist, schimbaţi-vă şi legea ca să vi se asemene faptele cu credinţa, lmperatorii Romei era mai consecuenţi, imperatorul roman era cap şi al relegii, şi al legii; de când se despărţi una de alta, de 858 ION HEI,IADE RĂDULESCU atunci începu disoluţia. Aţi crezut să abateţi lumea, umanitatea, din calea progresului; însă daca va sta timpul, va sta şi progresul. Relegea lui Crist este a raţiunii, a cuvântului, este adevăr, şi adevărul este etern. Cât va exista raţia, adevărul, va exista .şi relegea libertăţii integrali, a mântuirii voi să zic. Ioanii Huşi, Lutherii, revoluţia şi republica Elveţiei, revoluţiimile Franţei, republica federativă a Americei, nu suni decât nişte protestaţiuni mari în numele raţiunii şi libertinii integrali, nişte încercări mari spre a face ca legile adevărate, legile liberatoare să devie dogme şi dogmele cristiane să devie legi pozitive. Toate reformele în Rusia provin de sus, de la inteligenţă, de la imperatorii ce, fiind creştini ortodoxi, ei pricep mai bine Evangeliul şi ei au dat probe că voiesc a libera popolul ca să confirme legea cu relegea. Daca de la începutul cristi anismului a rămas undeva ca ecclesiele sau soţietăţile să fie toi federative, ca legea să fie tot una cu relegea, întrebând istoria ne spune că nicăiri puritatea cristianismului nu s-a conservai şi manţinut decât la noi, în Dacia emancipată de la Aurelian de imperialism şi de dreptul păgân. La noi neîncetat legea a fost relege, soţictatea a fost una cu ecclesia şi precum ecclesiele au fost federative şi solidare, asemenea şi comunele sau pârgălăbiele au fost federative şi solidare. Această sistemă cristiană a făcut să dure România peste şaptesprezece secoli, să reziste în contra tutulor barbarilor ce au devastat ambele imperiuri de la apus şi răsărit. Şi de când pericolul fu mai mare, de la apariţia turcilor şi tătarilor, repu-blicele noastre federative fiind nevoite a fi neîncetat cu mâna pe sabie, cu toate drepturile lor, fără a abdica la nici unul, neîncetat se lăsară a fi guvernate de un campodux sau voivod ales în comun, şi aceste domniate sau voivodate există pâini acum pentru că una le-a fost şi statul, şi ecclesia. Dreptul acestor republice a fost de a alege şi pe capul statului, şi pe capul ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 859 religiunii. Şi capul religiunîi întotdauna a prezidat corpurile legiuitoare ca legea întotdauna să fie conformă cu relegea. De când s-a introdus în legile noastre aluat de drept păgân, de bazilicale, de când s-a introdus aluat de drepturi feodali, de când s-a început după imitaţiune de la păgâni a distinge dintre ecclesie şi stat, de când s-a uitat mai mult sau mai puţin dreptul republicelor federative ale României de a-şi alege ele însuşi pe capii bisericei şi ai statului, de atunci suntem pe calea disolu-ţiunii, ca tot corpul ce îl abandonă sufletul. Creştinătorii goţilor, încă din timpii lui Aurelian, fură românii; creştinătorii slavilor fură românii Metodiu şi Chirii. Primii combătători şi protestatori contra catolicismului sau despotismului papal sc văd românii, sub fraţii Asani, ce liberară Bizanţul de imperatorii catolici; primii luptători cu turcii, primele bulevarde ale Europei în contra acestui torent fură românii. Ţărele noastre au fost singurele ţăre model în confederaţiunea creştină. Ţărele noastre în mediul ev au fost şi mai organizate, şi mai instruite, şi mai civilizate decât toată Europa feodală. Prima ecclesie creştină ce-şi traduse biblioteca sa în limba vorbitoare fu ecclesia română, ce poate deşteptă şi pe Luther la aceasta. Primele scoale în limbele orientali se stabiliră în România; instructorul lui Petru cel Mare al Rusiei fu spătarul Cârnul, moldavul. De am rămas apoi în urma Europei, n-am rămas nici cu credinţele, nici cu dogmele, nici cu instituţiunile liberali în urma ei, ci numai cu cantitatea sau cu numărul, cu forţa materială. Nobilitate ereditară n-am avut de fel, şi Franţa liberală a trecut prin torente de sânge până să ajungă (şi n-a ajuns încă) la egalitatea noastră; duci, marchezi, comiţi ereditari tot mai are. Europa, când cere libertăţi, strigă „jos cu legea!“; noi am conservat libertăţile în numele legii şi le cerem în numele legii. Daca Elveţia şi America mai târziu au devenit republice 860 JON HEI .IADE RĂDUI.ESCU federative după tipul ecclesielor primitive, România a io,st instituită astfel de la al treilea secol. Europa ne-a întrecut numai cu forţa materială, cu măiestriile, cu ştiinţele, cu artele, pentru că a avut mai multe braţe, mai mult repaos; însă cu repărţirea mai dreaptă a averilor, cu dreptul la travaliu şi la viaţă, va avea încă mult până să ne ajungă. Şi cu cât ne vom depărta de instituţiunile ecclesiei pri mitive de care se apropie America, cu cât vom imita Europa papală şi feodală, cu atât ne vom pierde ca naţie. Vedeţi ce ne-au adus toate câte am imitat din Franţa unitară, din Franţa ce poate fi egalitară, însă foarte târziu liberală şi liberatoare. Franţa nu va fi liberă decât când o va libera exemplul Germaniei şi Americei federative. Franţa catolică va fi liberată de Franţa protestatoare, şi însuşi de Franţa atee. Curând şi va veni timpul a arăta Franţei de la ’89, de la 1830 şi 1848 că n-a făcut, nici proclamat ceea ce a proclamai România din 1848. 1866, ianuariu 10 NICI ÎNCENTRAREA, NICI DESCENTRAREA: CONCENTRAREA I Ca să fim înţeleşi de toţi, să lăsăm pentru un momelii gergul sau jargonul ştiinţific şi să vorbim pe limba primitiva a românului. Ţăranii în genere, ţepei sau parului ce este bănii în mijlocul ariei îi zic ţef, geometrii îi zic centru. Când treicia românii, petrec o funie lungă cu un ochi sau laţ peste acel par şi de dânsa leagă caii ce, fiecare la locul său, aleargă împregiunil parului sau centrului. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 861 Du-te oricarc eşti unitar sau în sistemele politice, sau în cele religioase, du-te la oricare sătean, fie cel mai simplu din lume, când treieră şi întreabă-1: - Ce vrei tu, măi Stane: vrei să-ţi iau caii şi să ţi-i trag unul câte unul, după cum se trag puii jumuliţi prin frigare, să ţi-i trag prin parul acela ce l-ai bătut în mijlocul ariei, sau să le tai funia şi să le dau drumul pe câmp? Românul ar sta şi, după ce s-ar uita mult la dumneata, şi-ar face cruce şi ţi-ar răspunde: - Dar năzdrăvan eşti, domnule! Când te apucă mult te ţine? De l-ai apuca mai răstit şi i-ai adăogi: - Nn, spune că nu te las: caii în ţeapă sau risipiţi pe câmp? - Ci lasă-mă, omule, să-mi caut de treierat; ce mă tot întrebi ce voi? Iaca, asta voi: voi să treier, să-mi alerge câişorii fiecare la locul său, legaţi de funie, să-mi alerge peste spicele de grâu împregiurul ţefului. Asta voi şi lasă-mă în pace, c-apoi îmi sare şi mie ţandăra şi... Pune-i atunci, bunioară, pistolul în piept sau baioneta în coastă şi întreabă-1, cum să vază că 1111 e de glumă: - Ce vrei, române? Funia tăiată sau caii colo, în ţeapă? Spune, că te culc la pământ. Bietul om, de va şti că e singur şi că 11-are la cine striga şi cerc ajutor, îţi va răspunde plin de spaimă şi scărpinându-se în cap: - Ştii ce, jupâne? Daca a ajuns treaba p-atât, daca suntem ca în codru, mai rău decât pe mâinele hoţilor, şi nu vrei să-mi laşi caii la locul lor, taie-le mai bine funia să-şi ia câmpii, că tot i-oi mai găsi; dar de pus în ţeapă! Ai parte că eşti mai tare decât mine, c-ai vedea apoi pe dracul. II Vazuşi, domnule centralizator sau unitar, cum judică cu capul lui, cu mintea lui dată de la Dumnezeu tot românul cc 862 ION HEIJADE RĂDUI.ESCU nu ştie nici carte, nici ce este centru, nici ce este încentrarca. descentrarea şi concentrarea? A lua caii unul câte unul şi a-i trece ca prin frigare prin parul din mijlocul ariei este a-i încentra sau centraliza, fapu ce nicidecum nu e în gustul românului. Iar daca domnia la, domnule de sistema centralizării, vrei să-ţi facă cineva aşa cu caii dumitale, cu averea dumitale, atunci altă vorbă, eu unul respect gustul şi libertatea tutulor, fă cum îţi place, cu toate t .1 îmi pare rău de bieţii cai. A desface şi a tăia funia ce ţine caii în arie treierând, şi a-i lăsa s-o ia peste câmp, care încotro v.i apuca, va să zică a descentra sau descentraliza. Românul nu voieşte nici una, nici alta, dar la nevoie preiei a mai bine ceea ce zicem descentrare; iar încât pentru ceea ce zii 1 dumneata centralizare, l-ai auzit cum îi sare ţandăra. Insă ce voieşte el când cere să-l laşi să treiere, adică caii să fie prinşi de funie şi fiecare la locul lor respectiv să alerge împregiurul ţefuliii, daca şi-a prins funia eu un laţ larg? El bine vezi că cere concen trarea, adică toţi caii să gravite împregiurul aceluiaşi centru şi de l-ai învăţa şi pe el limba noastră, a procopsiţilor, ţi-ar zice: „nici încentrarea, nici descentrarea, domnule, ci concentrarea“. Cine l-a învăţat pe dânsul să judice aşa fără să ştie, nu sistemele din lume, ci nici vorba sistemă ce va să zică? Fireşte că Dumnezeu, logica universală, natura ce coprinde toate legile lui Dumnezeu. In aceste legi, nimic nu este încentrat, niti descentrat în univers, ci toate sunt concentrate. Sistema lui Dumnezeu prin care ţine universul este concentrativă sau federativă. Mii şi milioane de centre, cu sistema lor parţiala, gravită împregiurul unui centru universal. Să luăm, spre exemplu, unul din aceste centre, să luam soarele cu sistema lui. Ce ar fi de sistema solară când acest soare ar assorbi toţi planeţii lui dimpreună cu pământul nostru şi ai face una cu dânsul? Sau ce ar mai fi când ar încentra pe toţi dimpreună eu volumul său propriu şi toată sistema ar rediu eu ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 863 într-un singur punt matematic, cât îi e şi adevăratul centru? N-ar deveni sistema solară un punct, un nimic? Şi ce-ar mai fi iară când din contra, ar lăsa ca toţi planeţii nu numai să se descentre de la centrul lui, ci fiecare atom sau particelă a fiecăruia planit să se mai descentre din centrul său propriu şi parţial? Fireşte, o disoluţie. Şi una, şi alta ar fi rău, cu diferinţa însă că din încentrare, ce este una cu nula, nu s-ar mai putea crea nimic, pe când din descentrarea sau disoluţia atomclor s-ar putea crea lumea din nou, subt alte forme poate. Insa sistema naturei sau a lui Dumnezeu, în marea sa bunătate şi înţelepciune, s-a aflat cu cale să fie sistema concentrării sau a echilibrului universal. Dumnezeu, ca fiinţa cea mai liberală, n-a tolerat sau n-a binecuvântat clccât sistema federativă; aşa s-a făcut şi a zis Dumnezeu că este bine foarte. Şi atâta de liberală este această sistemă federativă încât orice planet la locul său şi orice este în oricare planet la locul său, se bucură de autonomia sa, deşi gravită în giurul aceluiaşi centru. Spre exemplu, pământul, fără a se încentra cu soarele, fără a se descentra de dânsul, se bucură de legile sale proprie, de autonomia sa. Şi orice e viu asupra pământului, om şi animal, gravită în adevăr împregiurul centrului acestui glob fără ă cădea în lună sau în soare, sau a se prăvăli în spaţiu; se bucură însă de voia sa, de libertatea sa, fără a fi tras în centrul sau buricul pământului, sau a fi lipit, pironit, înfipt ca arborele în locul unde s-a născut. Tot ce are mişcare are şi oarecare doză de voie liberă. III De n-am fi văzut.sistema federativă peste tot, în universul întreg, tot am fi descoperit-o în parte în oameni, studiind natura umană. Omul, casoţiabil, comunicativ şi raţionabil, nu poate sta izolat şi însuşi în starea sa de sălbăticie. Şi precum om cu om se adună şi formă o comună sau o cetate, asemenea 864 ION HELIA.DE RADULESCU popo] cu popo! se adună şi formă o naţiune. Aceasta e o Icre nemutabilă; dintr-însa nu poate să iasă nici omul, nici planei ii, fără a suferi nişte grave consecuinţe. Până când oamenii au fost conduşi de legile lui Dumnezeu ce sunt, ca să zicem aşa, înscrise de la naştere în inimelc lor, prin instinct aşa s-au adunat, aşa s-au asociat. Soţietăţile Greciei, de la care avem mai multe cunoştinţe istorice, de l.i începutul lor prin instinctul natural se formară în cetăţi sau rigate mici independente şi apoi aceste coprinsuri, fie ca regale, fie ca republice, se uniră împreună în confederaţiune. Primii creştini ce veniră să se dezbrace cil totul de omul cel vechi, să puie o linie de demarcaţiune între el şi lumea veche, lumea faraonică şi romană, cu un cuvânt lumea păgână, prin confederaţiune îşi constituirá ecciesiele sau soţietăţile lor. Germanii mai târziu, ca stirpe mai nouă şi neperverrită de docrrine faraonice, fără cunoştinţe de drepturi romane, prin instinctul lor propriu, învăţaţi, luminaţi — cum se zice— numai de la Dumnezeu, oricum ajunseră a se organiza în pane, împreună însă ajunseră la o confederaţiune. De unde a ieşit sistema unitară, sistema încentrării sau centralizării exclusive? Unde o vedem mai întâi apărând în istoria lumii sau a omului? Nu la sălbatici, nu la popoli nomazi, ci la barbari, acolo unde omul deveni lupul omului, la ciorna gaşi, acolo unde în puterea braţului şi a măciucei începură unii să ia ale altora: şi pământuri, şi drepturi, şi libertăţi; la descin denţii lui Cain, după expresia biblică, cu 1111 cuvânt acolo unde oamenii s-au abătut de la legile lui Dumnezeu sau ale naturei, la fratricizi. Biblia ne spune că Cain, fratricidul, a apucat spic răsărit de la Eufrat şi acolo a construit Rnochiele, adică cctăţile crimelor şi păcatelor. Părţile despre răsărit ale Eufratului, părţile Gangelui sunt Indiele; şi în Indii se vede mai întâi sistema unitară a centralizării, sistema despotismului, întemeiata, consolidată, susţinută de teocraţie, de dreptul zis divin. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 865 Stirpea arabă, discepol al şcoalei teocratice din Indii, întrecu pe maestrul său, întemeind dreptul divin în Egipt peste stirpea pasivă, etiopiana. Conchista, adică sabia şi lancea, fondă sistema contranaturală a centralizării, unde unul este totul şi ceilalţi nula. Astfel se vede despotismul şi în Babilonia, şi în Persia şi mai târziu în Roma imperială. Sistema unităţii, sistema încentrării este identică cu faraonismul, ce perverti umanitatea întreagă şi din ale căruia preţineri încă nu poate scăpa lumea de patru mii de ani. Această sistemă nu face decât a-şi schimba numele şi câtcodată şi forma; în sine însă este tot aceea şi se perpetuă sub diverse nume şi forme. Teocraţie, faraonism, regalitate, imperialism, oligarhie, ohlocraţie, republică unitară, catolicism, este unui şi acelaşi object ce arc unul şi acelaşi scop, un centru general care să assoarbă toate centrele parţiali, toate persoanele individuali şi colective, în care un singur om sau o singură cetate să fie tot, şi ceilalţi oameni, pe cât se poate, aproape de nimic. Un om, o cetate, o castă să posede tot, şi avere şi materie şi drepturi şi ştiinţă; monopolul comerciului, industriei, artelor, să se dea numai servitorilor, susţinătorilor, apărătorilor acestei sisteme unitare. Cu un cuvânt, unitatea este mama despotismului. Cine a voit să scuture jugul despotismului, ca prin instinct s-au mântuit mai întâi de dogma unităţii şi a alergat la unire. Unitatea, după cum am mai zis şi altă dată, este monadă, adică unul şi cu nula şi cu nula... Unirea, din contră, arată că toţi suntem ceva şi cată să fim ceva, pentru că unirea este unul şi cu unul şi cu unul. Unirea este om liber cu om liber, popol liber şi cu popol liber, naţie liberă şi cu naţiune liberă: „Dă-mi, jupâne, boii şi carul ce mi-ai luat - zice românul - dă-mi drepturile ce mi-ai luat, dă-mi scula mea înapoi, şi apoi să vorbim de unire. Până când mă uit la toate ce mi le-ai luat şi te bucuri numai tu de dânsele, nu-mi mai vorbi de unire, nu-mi mai spune că eşti un princip împieliţat“. 866 ION HEI,IADE RĂDULESCU Unirea este una din miracolele amorului carităţii m dragoste nu există când unul sau unii vor să fie tot şi alţii nimic, unii să posede toate şi alţii nimic1. Unirea este când fiecare îşi are ale sale. Se poate uni toată lumea în adevăr şi prin justiţie sau dreptate se manţine şi se perpetuă unirea. Şi unde iui c caritate, nu este nici dreptate, nici adevăr. Unitatea este o invenţie a eroarei sau a minciunii, pentru că unitate nu există. Unitatea simplă este nulă, un nimic, şi l.i nimic, la disoluţiune aduce dogma ei. Tot este compus în uni vers şi însuşi atomul cel mai nedivizibil. Pentru că tot atomul, tot puntul este un cerc şi tot cercul este egal sau echivalent unui triunghi, prin urmare toată unitatea părută este o trinitate. IV De la dogma falsă a unităţii simple au ieşit toate erorile, toţi despotismii religioşi şi politici, toate suferinţele, toată stagnai.ia umanităţii. Unitatea simplă să zicem că este un punt mau: matic. Ce poate face un geometru, un matematic, un om de rând cu un singur punt? Nu poate trage sau forma nici o linie. De aceea, toţi popolii ce s-au crescut şi s-au format după dogma unităţii au rămas staţionari, penrru că după cum le-a fost credinţa, aşa s-au nevoit să-şi urmeze în viaţa practică, în viaţa politică şi socială. Avem de exemplu pe chinezi, pe ebrei, pe musulmani... Toţi cu unitatea stau pe loc, toţi cu unitatea în cer vor să se supuie unui singur monarh pe pământ, care mai curând sau mai târziu devine un despot. Dualitatea este ceva, este doi termeni, două punturi din căuşe poate trage o linie, o mişcare înainte sau înapoi. Şi daca aceşti doi termeni sunt pozitivi, adică daca există amândoi, şi unul este împlinirea altuia, atunci linia, calea se face înainte, adica 1 Vezi Unirea şi unitatea. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 867 această diadă produce ceva: din spirit şi materie iese creaţia sau universul; din mire şi mireasă iese familia; din operatori şi material iese edificiul; din maestru şi discepoli iese o şcoală sau o doctrină oarecare etc. Prin urmare, iese o trinitate, un triunghi care este măsura prin care se măsoară universul (vezi habar, pag. 13 şi 14). Daca însă din aceşti doi termeni unul este pozitiv, ca averea care este ceva, şi celalalt este negativ, ca neaverea sau sărăcia care este lipsa averii, sau nimicul, atunci dualitatea este părută, căci în realitate nu e decât unitatea compusă. Astfel este dualitatea bine şi rău: binele este pozitiv, răul este lipsa binelui şi nu e decât nimicul, este negativ. Nişte asemenea dualişti în părere, ca nişte unitari, nu numai că au rămas staţionari, ci au şi retrogradat, s-au pervertit din starea primitivă a naturei. Astfel se văd mai multe secte în Indii şi în China, astfel caldeii, perşii, babilonenii, egiptenii cu Osiris şi Typhon. Astfel, uniteismul ebreilor degenera în sabeismul solomonic, în Sabaoth şi Satan, şi tot astfel zeismul islamului, îmbuibat de sabeismul persan şi de judaismul ieşit din Babilonia, degenera într-un părut dualism cu un singur termin, ce mai mult perverti umanitatea decât s-o ţie staţionară. Dualitatea cu doi termeni pozitivi şi egali şi de aceeaşi natură este dualitatea cea mai monstruoasă: doi bărbaţi în maritagiu între sine sau pe aceeaşi femeie; două femei măritate între sine sau pe acelaşi bărbat; doi flecari la un ioc; doi lacomi la un loc; doi lupi p-o vacă; doi regi pe acelaşi tron; rivalii de astăzi pe tronul României. Sunt nişte dualităţi din cele mai monstruoase, din cele mai sterpe, din cele mai pernicioase, pervertitoare, înapoitoare soţietăţilor umane. V Când umanitatea, prin dogme şi credinţe false, se abate din calea legilor naturei şi consecuinţele rele se îmmulţesc din 868 ION HEI .IADE RĂDULESCU generaţiune în generaţiune, încât nu mai este speranţă de nici un bine, de nici o uşurare de la palat şi altar până la colibn, atunci cine credeţi că ia iniţiativa spre regenerare? Erudiţii? îndoctrinaţii în doctrinele vechi şi false? Oamenii rutinei, vreun om din popol mai luminat decât ceilalţi? Nu. Natura cmc maestrul primordial, natura este depozitarul înaltului legislaloi universal şi când dascălii au pervertit lumea, natura singură a luat iniţiativa a pune lumea iar pe calea naturei. Atunci, oamenii cei mai puţin instruiţi, cei mai puţin duşi la nici o biserică, popolul ce este mai apropiat de natură, acela începe mai întâi a ţipa şi la ţipătul lui află ocaziune a se scula şi câteva inteliginţi sau mai puţin corupte ori pervertite, sau mecontante or paraponisite, sau ambiţioase, şi vin a se pune în capul popolilor spre a-i conduce (de nu sunt învechite în rele) sau spre a-i specula. Atunci, câte idei ies din sânul popo lului, acelea ies din sânul naturei, atunci vocea popolului este vocea lui Dumnezeu. Atunci lumea strigă „jos cu Osiris, jos cu Saturn, sus cu Typhon, sus cu Jupiter“, adică jos cu zeul ficţiunii, sus cu realitatea! sau jos faraonismul, sus cu revoluţiunea! Unitatea atunci vezi că dispare; toată sistema unitară a centralizaţiunii se desface, în agitaţia revoluţiunii toaie legămintele sociali sunt rupte, tot individul e de capul său, toi individul devine un eu, o persoană independentă până la un timp. Şi atunci, dintr-un eu şi alt eu, dintr-un ins şi alt ins, din unul şi alt unul începe a se forma unirea, soţietatea nouă. In soţietatea nouă ce ieşi din Egipt, în soţietatea lui Israil, individele declarate, recunoscute de libere şi fiecare cu al său, se formă doisprezece popoli sau semenţii, liberi, independenţi, fiecare cu coprinsul sau pământul său separat, fiecare cu capii săi aleşi şi toţi împreună autonomi, formând o confederaţiune. Iată o unire care, de s-ar putea numi unitate: însă acea unitaic nu este materială, care nu poate să existe, ci o unitate moral.), colectivă, compusă de atâtea individe, de aţâţi popoli diferenii ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 869 şi autonomi, de atâtea instituţiuni locali şi adesea de atâtea limbe şi doctrine diverse. De vom trece în Grecia, regenerarea n-o vedem ieşită decât tot din sânul naturei, tot din elemente pelasge de emigraţi. Instinctul lor către organizare fu tot sistema federativă între diverse elemente autonome. în Italia sau Ausonia nu fu aşa, pentru că acolo nu se vede la început decât pe de o parte popol adus de puiul de zei (şi zeu va să zică ciocoi), de principele Enea. îndoctrinat, acest popol şi învechit în principul unităţii sau centralizării, şi pe de altă parte tâlhar, până în fine îşi află un cap ca Romul. Tâlharul nu este decât un centralizator de meserie; el are o mâncărime ca averile tutulor să le puie intr-un singur loc, în punga sa. Astea fură elemente principali din cari se forma locuitorii Ausoniei. Şi religia sau credinţele lor fiind bazate pe republica politeismului din cer, că tară în fine să ajungă ca şi grecii la republică; de fel însă, fiind pui de principi şi de tâlhari, republica lor deveni nu numai aristocratică, ci şi unitară. Roma, capitala, să fie tot şi restul nimic: Roma despotă. Sistema unitară, sistema centralizării a cătat să fete ca pretutindeni despotismul mai întâi patrician, şi apoi imperial, apoi papal. Căci daca patricienii n-ar fi fost despoţi, popolii i-ar fi susţinut să nu cază. Popolii prefer fireşte despotismul unuia din dispotismul a mii de tirani. Uniteismul sau unita-rismul aduce fatalmente la imperialism sau, cu o vorbă mai puţin clasică dar mai bine înţeleasă, laporuncism. Când apoi umanitatea întreagă începu să geamă din nou subt acest faraonism nou, altoit din Egipt de stirpea romană, bazat pe o forţă formidabilă şi întins peste tot, cum peste tot să ajungă cuţitul la os, atunci tot natura veni să repare natura. Atunci, ţipetele se auziră ieşind din sânul popolilor, atunci ideile salutarie, principele trinităţii liberatoare nu fură pricepute decât de pescarii din Palestina, de resturile de republicani ai Greciei şi Italiei. Şi prima soţietate a ecclesiei nu fu decât 870 ION HELIADE RĂDUI.ESCU federativă. Tot individul liber, toată ecclesia autocefală, toata episcopia chiriarhă şi independentă, cu supremaţia unui patriarhat, şi toate patriarhatele împreună formând o singurii ecclesie ecumenică sau universală, federativă, iată iar o unitate morală, iar nu materială. Acest model de soţietate nouă, ca un adevăr al sistemei naturei, al legilor eterne ale lui Dumnezeu, deveni neapărat şi cu drept cuvânt o dogmă. Insă popolii învechiţi în dogmele false ale unităţii, deşi se creştinară, politicamente rămaseră tot unitari, tot subt despotismul unui singur despot, şi cei interesaţi a manţine această sistemă preînoiră faraonismul suin o formă nouă. Primii cari pricepură mai bine dogma trinitară, dogma federativă, nu fură romanii, grecii şi galii, stirpele învechite în doctrine false; primii fură barbarii, sălbaticii noi, goţii, ostrogoţii, germanii, francii etc., oamenii naturei. Speţia aceasta de oameni, speţia aceasta de barbari sălbatici neîndoctrinaţi în nici o credinţă unitară, nestabiliţi încă şi alungaţi poate de toate societăţile învechite în dogmele faraonice, speţia aceasta de oameni zic, şi de nu le-ar fi vorbit nimeni de sistema federativă a primilor creştini, ar fi inventat-o singuri pentru ca le-a dictat-o natura. Lumea veche era fasonată toată după dogma datoriei exclusive, fără drepturi; drepturile era ale monarhului sau ale oligarhilor. Barbarii de stirpe germană apărură cu drepturi. Fiecare barbar primitiv, necorupt, nu ştie decât să se apere şi să se susţie: „Nu pune mâna pe mine că dau!“, şi dă şi însuşi în căpitanul lui. Şi speţia aceasta de căpitani nu putea sta unul lângă altul decât fiecare cu drepturile sale, decât în confede raţiune spre a-şi putea face şi ei un loc la soare în lumea veche, în lumea romană sau faraonică. Imperialismul şi patriciatul roman devenind detestabil, insuportabil tutulor popolilor şi mai vârtos creştinilor primitivi, nu mai avu nici o susţinere, caia să cază înaintea invaziunii acestor barbari şi să se dezmembiv. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 871 Dezmoşteniţilor lumii le venea mai bine cu barbarii, cel puţin ei era pedepsitorii despoţilor. Astfel totdauna românilor le venea mai bine de câte ori venea turcii, decât când era cu fanarioţii şi ciocoii pe spinarea lor. Barbarii dominară Europa şi se constituiră într-o sistemă federativă incultă, neperfectă la început, care este feodalitatea, adică o confederaţie sălbatică, păgână. Cum se creştină această stirpe de barbari, de oameni primitivi şi noi, plini de vigoare şi de viitor, doctrinele cristianismului primitiv aflară viaţă şi viitor, altoite în această tulpină sălbatică. Stirpea germană ungându-se, îmblânzindu-se, în loc de a trece sau a întârzia prin civilizaţia păgână, prin acest interval de tranziţiune al tradiţiunilor clasice, în loc de a se îmbuiba de modele elenice şi romane, trecură prin cristianismul pur sau se grăbiră a trece în era garantismului, al căria început fu confederaţia creştină, eră de solidaritate reciprocă ce prepară era armonică, care singură fu scopul lui Crist (acea eră armonică, vorbind în paranteze, este era promisă de Cuvântul-jude şi repărţător universal, domnirea paracletului, a spiritului consolator, a spiritului verităţii). Stirpea germană fu care mai întâi se constitui în confede-raţiune bine înţeleasă sau creştină. Ea protestă în contra faraonismului papal şi proclamă libertatea conştiinţei. Din elementul ei ieşi republica federativă a Elveţiei. Din ea ieşiră guvernele constituţionali al Engliterei şi ale Germaniei. De la englezi, ce sunt tot de stirpe germană, se coloniza America şi până în fine se realiză idealul elitei englezilor, republica federativă sau în adevăr creştină. Şi când unii din această stirpe se îndoctrinară în principele faraonismului papal, în principele unitare de monarhie, şi atunci vedem că învăţul din fire n-are lecuire, germanul catolic în federatism cată să revie. Austria, spre exemplu, deşi imperialistă, deşi cu imperatorul romanilor 872 ION HEI JADE RĂDULESCU în capul ei, a fugit însă întotdauna de sistema absorbirii, de sistema încentralizării. Fiecare naţie de sub dominiul ei, unguri, boemi, italieni, saşi, fură respectaţi mai mult sau mai puţin, în datinele, în legile, în drepturile, în limba ei. Daca românii au rămas mai pe jos, este că au fost şi suni stirpe veche, stirpe crescută în datorii fără drepturi, stirpe învechită în sistemă de unitarism. De s-au agitat şi ei vrodată, a fost sau ca să se unească cu faraonismul papal, sau ca să combat a libertăţile în favoarea imperatorului. însă acest imperator, fiind de stirpe germană, nu i-a absorbit în germanism, tot le-a octroiat oarecare drepturi. VI Aproposito de stirpi vcchi şi unitariste. Ebreii, ca unitari, din democraţie căzură în regalitate absolută şi de aci în servitute, în risipire, şi de aci pretutindeni tot servitori faraonismului sub toate formele: farisei, precupeţi, spioni, zbiri ai polirielor, toate lipitorile, plagele soţietăţilor. Romanii, scuturând jugul regalităţii, nu-şi formară decât republică unitară din care căzură în imperialism, în faraonism papal, în disoluţiune şi la răsărit, şi la apus. Când veni peste dânşii la apus stirpea germană, sau geniul acestei stirpe, se încercară a se constitui în republice federative, geniul nou îi făcu a mai pricepe geniul cristia nismului, dar catolicismul a cătat să predomine. Republicele federative de oameni pasivi în datorie exclusivă au cătat să se transforme în regate cu capi sau regi de stirpe germană, stirpe activă a dreptului. Astăzi, luminele secolului îi mai deşteptării şi, în agitaţia lor, nu cerură decât unitatea Italiei, ci nu pot pricepe încă unirea sau confederaţia unei Italie libere. Elenii, dominaţi de Filipi şi Alexandri, uimiţi de victoriile acestuia, dominaţi de romani, creştinaţi, educaţi în nouăle doctrine de pontefici cc deveniseră organele cezarului, abjurând ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 873 şi la numele de eleni, pe care ecclesia oficială îl fulgera ca pe un nume de idolatru, prefăcându-se în romani, deprinşi, fasonaţi în uni ţarismul bizantin şi apoi al islamismului, când vrură a scutura jugul de la unitarismul islamului, nu vrea să cază decât în unitarismul ţarismului. Grecii au uitat cu totul că sunt dcscindenţii acelor democraţi federativi, au uitat că sunt şi creştini trinitari, ortodoxia lor nu se poate mântui de aspiraţiuni catolicc, de doctrine romane d-ale lui Constantin; ecclesia lor vor să fie tot catolică, absolută, iar nu sinociică sau constituţională. Pretenţiunile oamenilor ei sunt să domine în contra canoanelor asupra ecclesiei autocefale a românilor. Grecii, regeneraţi, alergară tot la o regalitate unitară. Nu ştiu cum se vor mulţumi locuitorii din Eptanez. Galii şi iberienii (spaniolii şi portughezii), stirpe învechită în dogmele exclusive ale datoriei, în druidism, care cerea sângele unei vergine şi tatăl căta s-o ducă singur spre a o junghia la altar; galii, stirpe pasivă, subjugată de romani, condusă cu vargă de fier şi mai mult pe calea datoriei fără drepturi, subjugată apoi cu romanii dimpreună de franci, nu se învechi decât tot în doctrine imitare. Unitarismul roman, dimpreună cu unitarismul papal, cutrupiră şi abrutizară pe gali. Venind francii, subjugară şi elementul galic, şi elementul roman. Acesta din urmă, locuind mai mult prin cetăţi şi nemai-putând a fi domn, deveni ciocoiul elementului franc, instrumentul lui, curtierul sau samsarul lui, cu un cuvânt; care din romani nu deveni popă catolic, deveni burghez, spre a exploata şi pe domnii franci, şi pe popolul gal. Popii înnemeriră mai bine, că luară moşiele domnilor, burghezii fură tractaţi de marţafoi, până când, în cele din urmă, cătară a face cauză comună cu popolul. Când se operă fuziunea şi cu toţii împreună formară o singură naţiune franceză din trei elemente, ideile, simtimentelc unora se comunicară altora; faraonismul 874 ION HEI.IADE RĂDUI.ESCU însă roman se dete în moştenire de către papi principilor feodali şi apoi unora dintre dânşii şi dreptul divin, şi drepturile patricienilor. Jugul acesta împilând şi elementul roman, şi elementul galic, protestaţiunile Hussilor, Lutherilor, Calvinilor deşteptând popolii de stirpea germană, englezii spre exemplu, aceste protestaţiuni, contagioase de natura lor, se întinseră şi în Franţa. După un mare scepticism despre credinţele catolicismului, după un travaliu mare al filosofilor sau enciclopediştilor, izbucni în fine revoluţia mare, care surpă şi tron şi altare, şi coroane şi tiare. Şi când se proclamă republica, doctrinele vechi, unitare, ce făcuse educaţia popolului şi burgheziei, şcoala clasică făcură să ia de model republica unitară a Romei. După republica unitară veni, fatalmente, tot ca în Roma, dictatura şi imperiul. După imperiu, restauraţia tot cu sistema unitară. Această sistemă era veche, lumea era saţie de dânsa, ura despotismul imperial, ura însă şi dreptul divin; era însă speriată şi de excesele republicei, fără a pricepe că acele excese provenea nu de la republica simplă, ci de la republica unitară, de la republica despotică, de la republica păgână. Când supărările se sparseră într-o a doua revoluţiune, fugind şi de republică, şi de dreptul divin, alergară la o regalitate constituţională, la un rege al burgheziei. în adevăr, libertatea deveni un fapt ca niciodată în franţa, dreptul omului visat de filosofi fu recunoscut şi avu drept de cetate. Insă ce faci unui popol deprins cu egalitatea ca intr-un aer sau element de viaţă, deprins atâţia secoli cu datoria fără drept, fasonat după dogmele catolice a abdica totdauna la libertate? Libertatea pentru francezi este numai un ideal, o teorie fără practică: este ca credinţa în abnegaţiune a călugărilor, ce în faptă nu e decât egoismul burtos, împieliţat şi pântecos. francezul strigă „libertate“ şi fatalmente, fără a şti, cade tot în egalitate, fie însuşi înaintea ghilotinei. Revoluţie apoi din nou, ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 875 republică unitară, imperiul, egalitatea înaintea jugului, egalitatea fără libertate, centralizare. Secolii sunt însă prea înaintaţi, federatismul se întinde între germani şi englezi, Elveţia este aci, America s-a apropiat cu vaporul şi cu electricitatea. Daca nu Franţa întreagă, elita Franţei a început a cugeta că imperialismul, centralizaţia nu duce decât la disoluţiune. Imperatorul actual declară acum doi ani înaintea corpurilor legislative că unitarismul, centralizarea nu duce decât la disoluţiune, şi proptise că să înceapă a mai descentraliza. Limba franceză fiind săracă, n-a fost în stare să exprime ideea întreagă a imperatorului. Francezii n-au fost deprinşi a se exprima cu vorba concentralizare. Nu credem ca imperatorul să fi voit să treacă dintr-un rău la altul, de la încentralizare la descentralizare. Ideea imperatorului a fost, credem, să facă o Franţă concentralizată sau federativă, dând fiecăruia departament libertăţile sale, autonomia sa. De n-ar fi târziu însă, de n-ar fi o idee ca şi a imperatorilor romani ce, devenind creştini şi văzând centrifugismul provinţielor, disoluţiunea, şi vrând a imita constituirea federativă a ecclesiei, voiră şi ei a concede fiecăria provinţie libertăţi şi drepturi municipali. De ar fi proclamat elementul german republica, republica Germaniei ar fi fost de la începutul ei, din faşele ei, federativă, republică de protestanţi. Oriunde domină catolicismul nu e confederaţie, nu e libertate, nu e constituţie. Să ne uităm la Spania, la Italia, la Franţa, la Austria. Daca Belgia, pentru cuvinte mari, face o excepţiune, excepţia totdauna nu este decât ca să confirme regula. Mi-aduc aminte: la 1848 toţi preoţii catolici prcdica popolilor peste tot în imperiul Austriei că, şi de ar voi imperatorul să le dea constituţiune, ei popolii, turma cea credincioasă să nu primească, căci constituţiunea nu e decât fata Satanii, invenţie a ereziei lui Luther şi Calvin. 876 ION HEI JADE RÄDULESCU VII Este timp să venim şi la românii noştri, la romanii orio doxi în adevăr, iar nu la romanii nici catolici ca grecii, niii uniaţi ca cei îndoctrinaţi de Roma papală. Românii din Dacia sunt nişte resturi de republicani (de originea lor însă, în parenteze, toţi descindenţi sau ai romanilor lui Romulus, sau ai părţii pasive or subjugate a anticei Ausonii), nişte republicani amorţiţi în cristianismul primitiv şi pur, izolaţi de Roma imperială şi emancipaţi de dânsa ca şi englezii din America de dominaţia Engliterei. Ca creştini emancipaţi în Dacia, se con stituiră în ecclesii sau republice independente şi federative. Când Roma imperială se transformă în Roma papală, adică într-un faraonism modern mai rafinat, într-un despotism asupra spiritului ce este mai mare decât despotismul asupra corpului, românii cu credinţele cristianismului primitiv considerării catolicismul după justa lui valoare mai rău decât păgânismul. Românii au rupt-o întru toate cu Roma papală, mai muli decât cu Roma imperială. S-au luptat cu catolicii susţinând pe bizantini până alungară pe imperatorii latini. S-au luptai neîncetat asupra propagandei catolice după alungarea tătarilor. Au abandonat mulţi Transilvania, cu Radu Negru şi cu Dragoş spre a forma, dimpreună cu cei de dincoaci de Carpaţi, dom-niate federative, compuse din republice federative, spre a mântui ţărele de cavaleri templieri sau ioaniţi. Făcură mai tîrziu să dispară Dan, fratele lui Mircea, ce introdusese propaganda călugărilor catolici minoriţi. Puseră mai în urmă în capul lor pe Vlad V, victima catolicismului, ca să-i mântuie de inchiziţiunile catolice şi de intruducţia feodalităţii complice papilor. Preferiră mai bine confederaţia cu sultanii decât cu principii catolici. Ajutară ecclesia răsăritului după ce căzu. săracă, sub jugul musulman. Trăiră într-o dictatură perpeiuâ de domniat peste patru secoli, fără a desfiinţa pârcălabiele sau ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 877 republicele federative, fără a introduce drepturi de naştere sau ereditare. Şi în fine, aluatul mai întâi de dreptul roman, de bazilica, nu-1 introduseră decât străinii. Şi când începură a visa la o unire adevărată, la o confede-raţiune creştină de români, demnă de secolul XIX, cine credeţi că i-a îndoctrinat sau i-a indus în eroarea când a unităţii sau încentrării, credeţi oare că român pe român s-a încelat? Nu, pentru că de i-ar fi întrebat cineva sincer şi pe limba lor: „Vreţi voi ca pungele tutulor să se deşerte în pungele derbedeilor din toate limbele din Bucureşti?“, ei ar fi răspuns un NU cât toate zilele de mare sau de lung. De i-ar fi întrebat cineva „Vreare-aţi voi câte cetăţi şi urbe sunteţi să se pustieze toate în folosul Bucureştilor stăpâniţi de străini şi de vagabonzi de prin cafeuri?“, ei ar fi răspuns: Nu. Şi daca s-ar fi întors la bucureşteni şi i-ar fi întrebat: „Dar voi, vrear-aţi să vie să vă cucerească nu moldovenii, ci lepădăturele Moldovei, dimpreună cu toţi jidanii circumtăiaţi şi necircumtăiaţi?“, ei ar fi răspuns tot Nu, şi iar nu. De ar fi întrebat toate judeţele, toate satele, unul câte unul: „Vrear-aţi să daţi bani de şosele şi să n-aveţi nici drumuri? Vrear-aţi să vi se îmmulţească birurile în nemărginit şi să fiţi mai rău decât înainte? Vrear-aţi să vă ia copiii îndoit şi împătrit la oştire şi prin urmare să daţi împătrit ca să-i hrăniţi fără să producă nimic, fără să apere ţara de străini, fără s-o apere nici de tâlhari, ci numai copiii voştri să ne omoare copiii noştri şi mamele noastre, când le vor porunci harambaşii şi tâlharii?“ Cu toţii ar fi răspuns: Nu, nu, nu! Intrebaţi-i aşa verde pe româneşte, să vă priceapă bine, daca vreţi şi să aflaţi adevărata opiniune şi s-o comunicaţi şi Europei. Şi cari sunt aceia ce veniră cu nişte întrebări cabalistice, pricepute numai de Europa veche, şi neînţelese de români? Credeţi că sunt români curaţi cei cari cu unirea au 878 ION HELIADE RĂDULESCU înţeles unitatea? Nici unul n-a fost român curat, ci or din rămăşiţele fanarioţilor, evghenisii din Bucureşti şi din Iaşi, ori discepolii sau ciracii acestora; or români din cei uniţi cu doctrinele Romei catolice. Luaţi-i unul câte unul şi veţi vedea că aceştia sunt astăzi storcătorii voştri, din aceştia au de gând să vă stoarcă pe viitor. Şi de veţi da cu toţii în doctrinele lor, de veţi cere unitatea, este semn că mai aveţi din restul sângelui tâlharului de Romul şi din al republicanilor unitari cv fatalmente căzu în faraonismul modern, în poruncialismul cr este una cu imperialismul. Acesta va să zică păcatul originar şi la ebrei, şi la greci, şi la romani, şi la gali. De am fi fost de stirpe germană, n-am li făcut aşa; am fi făcut ca elveţianii, ca englezii, ca americanii. Cel puţin am fi dat noi capi sau principi altor naţiuni, iar nu am fi luat de la alţii. VIII N-au fost români cei cari au dospit întrebările ce zbucină România de zece ani încoa. De ar fi fost români, ar fi întrebai româneşte; - Vrei să-ţi trag caii ca prin frigare în parul acela din mijloc, sau să le tai funia, s-apuce câmpii? Şi românul ar fi răspuns: - Ba eu voi să treier şi daca nu mă laşi să fac de ce m-ani apucat, să produc ceva, mai bine taie funia cailor, că tot i-oi mai găsi. Omul naturei, omul lui Dumnezeu nu va nici încentrarea, nici descentrarea, ci concentrarea, fără a cunoaşte termenii, iar.] a şti că încentrarea este faraonism şi că descentrarea esie desoluţie, anarhie. Românul nu ştie nici ce este puterea centripetă, nici ce este puterea centrifugă, nici ce este fizica şi mehanica, ci numai aşa, din instinct, după cum îl lumi nea/,;i ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 879 pe e] Dumnezeu, după cum legile lui Dumnezeu sunt neevitabili şi nemutabili, spune că va să treiere. Adică caii lui nici să se mai apropie de ţef, sau centru, nici să se mai depărteze, ci după cum i-a pus el, să dea roată împregiurul ţefului. Omul simplu din toate naţiunile şi din toţi secolii a voit şi voieşte concentrarea, adică echilibrul între puterea centripetă şi puterea centrifugă. Omul pervertit, omul îndoctrinat în sisteme nu ştie să mai spuie decât câte a învăţat pe dinafară din cărţile faraonice, imperialiste, papale, regale. în ştiinţă are un adevăr, în dogme altul. în ştiinţă recunoaşte concentrarea, în politică propagă încentrarea. Omul simplu n-are nici ştiinţă, nici doctrine; el un adevăr are: Roată va să fie roata; Caii va să-i treiere; Când este pe marginea unui puţ, unei groape sau pe vârful Colţei, nu va nicidecum să se încentre cu buricul pământului; Când îmblă, caută cât poate să nu-şi piarză ceea ce procopsiţii numesc echilibru, şi când şi-l pierde, zice că a căzut iar nu că s-a înălţat, şi-l auzi: „Bine că nu mi-am frânt piciorul, or că nu mi-am spart capul!“ Spuneţi românilor că centru e una cu buricul pământului şi veţi vedea daca vor să se încentre sau să se centralize, ca dumneavoastră, cei procopsiţi. Dar ce? Dumneavoastră oare cereţi? Nu vă mai faceţi aşa proşti, 1111 vreţi nici dumneavoastră, dar îndemnaţi pc alţii să se centralize şi dumneavoastră să fiţi sau centru, sau la centru, unde intră averile tutulor ca în tonelul Danaidelor. Speţia centralizatorilor, daca nu poate deveni Cezar, va să fie încai servul Cezarului. 1866, apriliu 17 880 ION HEI-IADE RĂDUI.ESCU COMERC1UL ANTIC ŞI COMERCIUL MODERN PRIMA EPOCĂ I Comerciul, ca multe specialităţi şi meserii, îşi are originea în Asia. Popolii primitivi fură mai întâi vânători, ca toţi sălbaticii, apoi păstori, ca nomazii, şi apoi, stabilindu-se; devenirii agricultori. Ca mijlocitori între aceste stări de oameni ieşiră neguţătorii sau comercianţii, spre a facilita schimbul productelor unor popoli la alţii. La această meserie nu se putea apleca decât oameni mai apţi spre speculaţiune; şi cupiditatea, ce întotdauna şi mai vârtos în starea de barbarie predomină ca prin instinct, făcu pe neguţători a crede că această meserie de schimb se bază pe lucru sau câştig, cum se zice dincolo de Milcov, di cu atât, adică, prosperă mai mult cu cât va da cineva mai puţin pe un object sau un product şi îl va vinde apoi pe mai mult. „Ieftin să cumperi şi scump să vinzi“, iată maxima comerciului primitiv. De aci, iată o meserie ce vine a se folosi din pierderea şi a producătorilor, şi a consumatorilor. Cupiditatea sau lăcomia de câştig împinse apoi această meserie fatalmente în multe viţiuri proprie de a amăgi lumea: minciune, fraude, doi sau vulpenie, jurăminte şi însuşi furare, fură binevenite la primii comercianţi, daca îi ajuta spre a-şi mări foloasele. Descindenţii sau discepoJii primilor comercianţi până astăzi prin tradiţie conservă aceleaşi gesturi, ţin acelaşi limbagiu pretutindeni: „Zău, pe legea mea daca nu păgubesc!“, „Să ma bată Dumnezeu dacă nu mă ţine pe mine mai mult!“, „Pentru dumneata am hotărât să păgubesc, numai să te fac muşteriu!“, „Haide, dar crede-mă că nu-mi dai nici pe jumătate din cât mă ţine“, şi alte asemenea. Şi când 7,ice că păgubeşte pe jumătate, se simte cel mai mulţumit în sine daca îţi va lua două sau trei preţuri din valoarea cuvenită. ECHILIBRU IN L Ki AlM 11 irxc Să mai vorbim şi despre darea cu cotul? Despre lipsa la dramuri? Schimbarea mărfei? încărcarea la compt? Rivalitatea şi lupta fiecăruia de a-şi stinge, daca s-ar putea, pe concurentul său? Tendinţa fiecăruia la monopol? Inventarea cametei ce ruină pe oricine are nevoia de a se împrumuta? Din cea mai naltă antichitate iară, toţi câţi începură a se specula cu cumpărătoarea şi vinderea de vite şi însuşi de oameni, nu li s-au părut aşa de greu, nici aşa de scrupulos a alerga şi la furat. Până astăzi, câţi sânt neguţători de cai, cei mai mulţi sânt şi hoţi sau gazde de hoţi de cai. Ba au încă şi ingenioasa zicătoare care o spun cu mare plăcere: „Oricine fură ceva, cată să-l ducă la spinare; bietul cal însă te duce el pe tine!“ Astăzi, traficul cu oameni nu este iertat. Mai nainte se vindea şi se cumpăra bieţii ţigani; astăzi, fetele românilor numai au împlut Alexandria în Egipt şi Constantinopole, furate de nişte zişi negustori şi vândute acolo spre prostituţiune. Şi apoi, precum de la negoţul de cai ajunge cineva la furt de cai, asemenea, de la furt fatalmente ajunge şi la omor, spre a-şi asicura cele furate. II Toate acestea şi altele ce s-au practicat şi se practică încă pe oriunde lumea e barbară, aduseră pe oameni din cea mai naltă antichitate şi până la noi a nu avea o bună idee despre tot ce este bazârghian sau pragrnatefi, sau cupeţ, sau şi negustor. în antichitatea ajungea oamenii a avea scârbă de această meserie ca de cea mai innobilă. în Indii se credea că Brahma a creat Ia început patru Adami: pe primul l-a scos din cap, şi dintr-însu) se trag preoţii; pe al doilea din braţe, şi dintr-însul ieşiră oştenii, cavalerii, nobilii; pe al treilea l-a scos din talpe, şi dintr-însul au ieşit laboratorii; pe al patrulea l-a scos din părţile cele mai ruşinoase, din scre-mentele sale, şi dintr-însul se trag negustorii. Iată originea 882 ÎON HEI-IADE RÂDULESCU comercianţilor la Indii, din cauza faptelor acestei caste (pentru că comercianţii aparte era o castă ce nu se putea însura decât cu fete d-ale lor sau d-ale laboratorilor; de s-ar fi întâmplat a ieşi vreun copil dintr-un negustor şi fată sau de nobil, sau de popă, acela, săracul, era afurisit, era paria). Precum apoi cesta 1111 de supără când devine acesta, nici lăuta când devine alăută şi nici lămâia când devine alămâie, asemenea credem că nici Brahma nu s-ar fi cuvenit să se supere când, la ebrei, deveni Abraham. Brahma, la indieni, avu de consoartă sau soţie pe scumpa sa surioară ce o chema Sarra-suaty. După aceeaşi datină, şi străbunul ebreilor Abraham îşi luă de soţie pe suroara patriarhiei sale, Sara; se disculpă însă înaintea lui Abimeleh zicând că 1111 îi este suror din mumă (că arunci ar fi fost păcatul, pesemne, mai mare), ci din tată1. Abraham avea şi un nepot, anume Lot, care se ştie că după arderea Sodomelor şi Gomorei, îmbătându-1 fetele, se întâmplă să aibe de la dânsele doi filii, Moab, din care ieşiră moabiţii, şi Aman, din care ieşiră amanitanii (Geneza, cap. XIX, v. 37 şi 38). Abraham avu încă şi un filiu, făcut cu sclava sa Agar, ce se numi Ismael. Şi apoi alt fiu legitim, Isac, ce l-a făcut cu femeia sa Sara. De aci se vede că din familia lui Abraham ieşiră două stirpe de oameni, una legitimă sau pură, din Isac, din cârc ieşiră ebreii, şi alta impură, ce ieşi din aduheriu, ca ismaeliţii, şi din incest, ca moabiţii şi amaniţii. Aşa ebreii, ca oameni de omenie, ca păstori, se cutremura când auzea de cetăţi, de turnuri sau închisori; p-acolo nu locuia decât strănepoţi tot d-ai lui Cain: se cutremura mai vârtos când auzea de negustori. După credinţele sau convicţiunile lor, speti.1 aceasta de oameni nu putea să fie vreo scmenţie legitimă, t ai.i să fie product sau al adulteriului, sau al incestului. Pe negustoi 1 E „Şi apoi, în sdevăr, suror îmi şi este din rată, iar nu din mama; 1111 se făcu dar mie soţie“ (Geneza, cap. XX, v.12). ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 883 dară îi numea ismaeliţi1, moabiţi, amaniţi ce speculă cu sudorile oamenilor simpli şi drepţi cu inima, şi pe atunci, a zice cineva ismaelit, moabit, era vai de om! Era ceva mai teribel decar a zice astăzi marţafoi sau, fercască Dumnezeu, burtă-verde! Iată dar, şi după ebrci, originea negustorilor tot origine despre care nu prea se aude de bine. La eleni şi la romani, oameni mai cu gust, mai estetici sau cum am zice mai drepţi, toţi muritorii avea aceeaşi origine numai că, după stare, după meserie, după sex, fiecare îşi avea câte 1111 zeu în Olimp de protector. Jupiter sau Joe era zeul suveranilor şi părintele celor vii. Morţii se da pe mâna lui Pluton. Neptun era cu mult mai mare decât englezii de astăzi, era zeul şi suveranul tutulor mărilor, dimpreună cu Amphitrite, demna sa consoartă. Marte era zeul răzbelelor sau al oştenilor. Apolon era zeul ştiinţelor şi artelor şi cu un cuvânt, ca prezident al muzelor şi ca un soare radios ce era, mai era şi patronul tutulor sapienţilor şi tutulor artiştilor. Diana, ca o castă divă, era zeia virginităţii şi cu atâta mai vârtos a tutulor verginilor. Mai elegantă şi mai graţioasă decât Diana, luxurioasa Venus era mama şi zeia amorurilor. Străbunele noastre romanele o adora din toată inima şi din tot sufletul; strănepoatele lor până astăzi nu pun mâna nici pe fus, nici pe ac, nici pe ghem, nici numără la gerbe în zioa vineri, ca să nu li se întâmple vreun pocinog sau 111 căsătorie, sau în amor. Femeile geloase alerga cu ruge la Junona, regina Olimpului, ca să le facă vendicta, ca una ce era mai mult decât Stana păţita. Vulcan era zeul tutulor făurarilor ce îşi scot pâine cu ciocanul. De agricultori, de păstori etc. nu mai vorbim, că aceştia trăia din laboarea lor proprie, cu ale lor proprie: 11-avea nevoie de protecţiuni mari. Avea şi ei zei, dar mai mici. 1 Când fraţii lui losef, ca nişte fraţi buni, hotărâră a-1 vinde la nişte ismaeliţi, ca nişte madianiri ce era, îl cumpărară pe 20 auree (Geneză, cap. XXXII, v. 28). OO'l IUN HEI,IADE RADUI.ESCU Mai era nişte oameni căror le plăcea mai bine a munca, cum se zice, „d-a gata“ din averile altora. Credinţele populare şi oficiali prevăzuseră să dea şi acestora un protector. Furii, ladrii, mincinoşii, mijlocitorii la fapte galante nu putea să rămâie afară din lege, fără nici un zeu, şi daca Radu Angel avu cât trăi atâţia patroni şi protectori, de ce în antichitate toţi furii şi ladrii la un loc să nu aibă nici încai 1111 patron pe culmea Olimpului. Elenii îmbla cu judicata, iar nu cu lopata; le dele şi lor un zeu şi pe cine să aleagă de a-i protege din tot cugetul decât pe olimpianul Figaro, pe Mercur, ce de fel era şi cam bun de mână: n-apuca să pice şi el găsea! Ce credeţi însă, că după o enumeraţiune atât de lungă, negustorii la eleni au rămas fără zeu, fără protector? Nicidecum, li se dete şi lor unul, li se dete... cu iertăciune... tot îndemânaticul Mercur, ce protegia pe mincinoşi şi pe furi! Vedeţi dară că parcă a fost un făcut în antichitate: nu e popol, nu e credinţă să zică vreo vorbă bună şi de bieţii negustori! Eu, credeţi-mă că mă supăr de aceasta şi îmi pare rău când aud şi pe români că ţin tot una cu vorbe ca marţafoi, burtă-verde şi câte şi mai câte. Să fie oare răutatea în genere a oamenilor ce dete negoţului aceste origini care de care mai injurioase? Sau faptele, gesturile, apucăturile la care era nevoită să alerge această meserie? Sau fatalitatea că în epoca Î11 care s-a născut, în loc de a fi condus de raţiune, ce a dominat la dezvoltarea sau educaţia tutulor ştiinţelor şi artelor, bietul comerţ, ca prunc în mijlocul barbariei, avu drept guvernantă sau pedagogă cupiditatea? Noi credem ipoteza din urmă şi ne vom explica când vom vorbi de comerciul modern. III In istorie, ca popol exclusiv comerciant nu se vede altul mai antic decât fenicienii, cu porturile, cu cetăţile lor, Tir şi Sidon, şi cu flotele lor. Daca se cuvine să credem Biblia, fenicienii, ca ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 00) stirpe tot arabă sau siriacă, era o aglomeraţie - ca la toate porturile - de ismaeliţi, madianiţi, moabiţi şi amaniţi etc.etc., ce vorbea aceeaşi limbă cu ebreii, ce avea aceleaşi tradiţiuni, cu diferinţă că, după spusa ebreilor, fenicienii era nişte filistini, era empia filistă, căci pe de o parte era sau bastarzi, cum s-a arătat, sau fii ai păcatului or incestului, şi pe de alta era păgâni idolatri, sacrifica copii la Moloh şi se furnica în templuri şi prin păduri. între filisteni se vede iar că locui şi Abraham, cu toată semenţia sa ca străin zile multe (Geneza, cap.XXI, vers.34). Cu alte cuvinte, ebreii cu fenicienii avură multe relaţiuni şi până în fine îi avură în multe de maeştri, şi spre a se închina la idoli, şi întru ale comerţului. Spune-mi cu cine trăieşti ca să spui cine eşti! Şi iară, cu cine trăieşti, cu acela te şi asemeni. Nu ştim bine, fenicienii fură dăscăli ai ebreilor, sau ebreii dăscăli ai fenicienilor. Pictorilor ştim însă că le place să depingă pe Didona în costum d-o frumoasă judană. Ştiţi apoi că cetatea Cartagina nu fu decât o colonie de fenicieni, cu portul ei, cu traficul ei, cu sacrificiurile de copii la altare, şi prin urmare cu comerciul ei, bazat tot pe fraudă şi camătă. Romanii la început nu fură decât mai întâi păstori. Tata Romulus şi frăţiorul său Remus fură alăptaţi de o lupă, cării îi place mult să dea ocol pe lângă turme; apoi, după ce se aşezară şi ei, cu casele lor, cu cetatea lor... deveniră laborarori de pământ şi oşteni foarte bătăioşi. Cetăţenii Romei se uita la comerciu sau la trafic cu mare dispreţ; pesemne că auziseră de la străbunul lor Enea cam multe despre feniciana de Didona. Meseria de schimbători de producte, meseria de trafic între dânşii, nu o făcea decât sclavii sau liberaţii, ce era mai scârboşi decât sclavii. Semăna mult cu ciocoii noştri. Până în epoca primului răzbel punic, romanii se servea cu vaselele insularilor. De aci înainte, începură şi ei a-şi construi o flotă şi ajunseră cu dânsa până a-şi arăta acvilele înaintea 886 ION HEI .IADE RÄDUI.ESCU Cartaginii. Răzbelele romanilor cu rivalii lor făcură a se elev, volta şi comerciul roman, însă tot după datinele şi maximele maeştrilor de feniciani şi cartaginezi, tot în folosul comercianţilor şi dauna producătorilor şi consumatorilor; şi închipuiţi-va apoi ca acest comerciu să fie pe mână de liberaţi, ce au fost odată sclavi, şi pus apoi sub protecţia acvilelor romane! IV Cartagina nu putea să vază cu ochi buni dezvoltarea comcrciului în republica romană, sub un patronagiu atât de tare: ostilităţile începură. In porturile Italiei se formă o marină romană, peste 120 de nave fură construite după mo delul unei triride, cu trei rânduri de rame, pe care o aruncaseră vânturile pe ţărmurii Italiei. Prin această flotă fură dominate cetăţile Siciliei şi apoi, după luarea Sardiniei şi Spaniei, iot această flotă veni a disputa Cartaginii imperiul mărilor. In cele din urmă, după răzbele multe, Cartagina distrusa o dată, romanii deveniră domnii Mediteranei şi apoi flotele lor putură ajunge, fără împiedecare, în Grecia, la Orient şi la Egipt. Comerciul Romei se întinse peste tot pământul cunoscut, ca şi armele ei. Vânătorii Cartaginii, prin liberţii lor, deveniră comercianţi unind, pe lângă maximele vechi, şi forţa armelor. Nu întârziata dară a trece în ochii celorlalte naţiuni ca nişte tirani cupizi şi nesăţioşi. Egiptul se scoală, popolii se întărâtă, Cilicia şi lliria împlu mările de piraţi până când şi însuşi colo niele romane se revoltă în contra Romei, cum şi acum, în urmă, colonii englezi din America se revoltară în contra Engliterei. Pompei curai.i mările de piraţi şi îşi trage afecţia comercianţilor. Cezar, ca sa nu rămâie fără susţinere, îşi pune toate puterile spre a-şi trage afecţia oştenilor. Fiecare îşi avea cugetele sale. Victoriele, pe de o parte, şi pe de alta comerciul roman întins pretutindeni împlură Roma şi cetăţile Italiei de averile ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 887 lumii. Avuţicle Cartaginii răpite, aurul Spaniei, aromatele, profumele şi mătăsăriele Orientului ţesute cu aur şi argint, nestimatele Indiilor, fructele din toate climatele, vinuri, oliu, sclavi din toate naţiunile, nu întârziară de a face din acei cumpătaţi agricultori, din acei soldaţi robuşti, activi şi determinaţi, din acei republicani austeri şi plini de virtuţi stoice, oamenii cei mai sfemeiaţi. Exemplele că oamenii se înavuţesc cu dolul, frauda şi camăta, din care comerţul trăgea mare folos, făcură pe cetăţenii republicei a se împărţi în două clasi, una decât alta mai desfrânate: pe de o parte patricienii deznervaţi, molatici şi plini de morgă, şi pe de alta comercianţii egoişti, lacomi de avere şi fără nici o conştiinţă, toţi sibariţi, cu un cuvânt, îmbuibându-se din dezmoştenirea celorlalte stări. Această stare prepara fatalmente calea către pierderea tutulor libertăţilor, către imperiu. In van nu s-a dat lui Mercur misia de a fi mijlocitorul lui Joe. Figarilor, după urma Almavivilor, le merge bine. EPOCA A DOUA I De la dictatura lui Cezar, subt imperatori, luxul se încuibă în Roma şi o împlu de toate câte producea Indiele, China şi Egiptul. In porturile Italiei abia putea să încapă multitudinea navelor ce din toate părţile lumii aducea luxul, opulenţa, superfluitatea şi în fine, cea mai după urmă corupţiune. Comer-ciul antic, după principele pe care se baza, era cu un cuvânt sorgintea corupţiunii naţiunilor ce s-au ocupat exclusivamente şi s-au dat la dânsul. Astfel se stinse Fenicia, astfel dispăru Cartagina, astfel începu a declina Roma, a se dezbina şi a pieri. Astfel, după cum vom arăta îndată, Palestina sau Israel, devenind iudee, dispăru înaintea lui Tit şi locuitorii ei se răspândiră peste tot pământul. Astfel iară mai încoa republicele Genovei şi Veneţiei dispărură, 888 ION HEI .IADE RĂDULESCU şi această soartă ar aştepta şi pe Englitera şi alte ţăre daca, îu cele după marea revoluţiune a Franţei, n-ar fi apărut comerciul adevărat, comerciul modern. Vorbirăm de israeliţi şi de judani; şi cată să ne întoarcem înapoi spre a stabili diferinţa între aceste două fracţiuni. Sâ lăsăm pe fenicieni la o parte, ce se compunea din diverşi' colonii; să venim la ebrei, ce pretindea a se trage din Isac, filiul legitim al lui Abrabam. Ce făcură, ce dreseră şi aceşti ebrei, ca până a nu ajunge în ţara promisă şi a se constitui în Israel, se aflată mulţi dintre dânşii ce s-apucară a-şi turna viţelul de aur şi a-i stabili cultul din capul locului, ca o divinitate ce era a traficului. Partea cea mai înţelegătoare reuşi a distruge acest idol şi urmă după legile lui Moise. Nu întârziară însă, după vreo trei secuii, a se mai corumpe şi ei cu popolii vecini cu care era în contact. începură a cam trage către idolatrie, a li se scurge ochii după viţelul de aur, a voi şi ei un rege şi, după alegerea celui dântâi, a stabili o dinastie cu cel d-al doilea. Cei din semenţia lui Iuda, până în fine reuşisă, dimpreună cu cei din semenţia lui Beniamin, a-şi stabili dinastia lor şi îşi deteră numele de judani sau iudei, adică partizani ai Iudei. Judanii, sub Solomon, se încercară a introduce idolatria, inventară pe draci şi îi puseră în opoziţiune cu Dumnezeu, ca să zic adică că Dumnezeu este suveranul şi dracii revoluţionarii, istorie veche de când cu faraonul lui Osiris şi cu rebelii de titani, ţitani sau satani, le poate zice cineva şi şaitani, ca turcii. Judanii, cu mintea lor de speculatori, alergă şi la falsificare, îşi făcură o versiune a lor, aparte, din Pcntateuc, schimbând la virgule, la prepoziţiuni, la cazuri, la persoanele şi timpii verbilor, cum putură şi ei ca toţi falsificatorii spre a-şi legitima privilege şi ţinerea de sclavi etc.etc. După moartea lui Solomon, sub Roboam fiul acestuia, toţi câţi nu le plăcea a fi judani, i i a ţine legile curate ale lui Moise şi a se numi cu numele naţional ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 889 de israeliţi, nu întârziată a li se urî cu toate solomoniele judaneşti şi formară un regat federativ şi constituţional de zece semenţii, despărţiadu-se de judani şi de beniaminişti. Regatul constituţional şi conservator se numi al lui Israel, şi regatul dinastic se numi al Iudei. De aci înainte, ca să poată domina judanii, ce nu făcură? Deveniră organele servile influinţei puterilor vecine, ca toţi ciocoii se făcură adulatorii şi servii când ai faraonilor, când ai Babiloniei, când ai Persiei; Cirus şi Alexandru înaintea lor nu era nici mai mult, nici mai puţin decât Mesia din cap până-n picioare; sub Tiberiu deveniră mai cezarişti decât Pilat, numai să se crucifice Crist, mântuitorul lor şi al lumii. Israeliţii — continuatori ai mozaismului adevărat, până în fine adoptară cristianismul ca o continuaţie, ca o împlinire a legii. Judanii rămaseră sclavi prejudiţielor lor, păgânătăţii din care gustaseră mult, şi cu meseria de a se strecura pentru ca nu cumva să distrugă o musculiţă, şi cu marele apetit de a înghiţi cămila sau casa văduvei, şi cu patriotismul de a-şi vinde şi patria la romani, numai cu condiţia de a-i lăsa a-şi trafica şi stoarce pe compatrioţii lor, căci se zicea şi ortodoxi. însă romanii, în lăcomia în care ajunseseră subt imperatori, nu prea vrea să lase pe alţii să mai stoarcă; vrea să stoarcă şi să sugă numai ei. Şi apoi se întâmplă şi judanilor farisei ceea ce se întâmplă la toţi ciocoii din lume; le veni şi lor şi începură, bunioară, a fi în contra cezarului, îndată ce acesta nu-i mai lăsă a stoarce numai ei; atunci îi apucă dorul de ţară. Cezarul, pe atunci, nu prea ştia multe, era Tit în persoană, ce nu putea să sufere nici un ciocoi din lume, fie însuşi şi judan. După câteva turburări, Tit apăru înaintea Ierusalimei, incendie cetatea şi pe judani, câţi mai rămaseră, îi răspândi pe faţa pământului. De ce să se apuce acum? Felul ăsta de oameni când nu mai poate fi ciocoi, devin fireşte traficatori sau negustori. Pretutindeni se acăţară de trafic şi, ca o stirpe de sirieni, îşi făcură o 890 ION HEI.IADE RADUI.ESCU şcoală particulară a lor, cu atât mai innobilâ decât a fenicienilor şi cartaginezilor, cu cât că nu se negoţia în ţeara lor proprie .şi deveniră maeştri tutulor naţiunilor falite şi nefalite încă. II Imperatorii romani mai duseră apoi cât pot duce toţi imperatorii uzurpatori, cât pot duce fiii republicei când vin a-şi ucide republica, muma lor. Imperiul roman se împărţi în doua imperiuri, unul la Orient şi altul rămase la Occidem, amândouă flagele umanităţii. Fiii naturei, barbarii veniră şi la Orient, şi la Occident spre a răzbuna natura şi a o face să înceapă din nou. Stirpea germană la apus, şi stirpea arabă la răsărit, pline de vigoare amândouă şi de viitor, veniră a spulbera toate mijloacele de corupţiune, toate privilegele şi ale patriciatului roman, şi ale evgheniei bizantine. Astfel, tempestele şi uraganele, tunetele şi trăznetele curăţă atmosfera de miasme, distrug ca să dea viaţă nouă. Lumea rămase în amorţire după acest mare deluviii şi după ce se nivilară clasile la apus, după Renaştere, iniţiativa progresului nou se luă sub protecţia şi dominarea stripei celei nouă, a germanilor, normanzilor, bretonilor, francilor. Grecii la răsărit, romanii la apus, deznervaţi, despreţuitori virtuţilor şi sapientei străbunilor, fără putere intelectuale de a le ntai pricepe, fără forţă materială de a le apăra, apărându-se pe sine, nu aflară altă cale decât sau de a deveni instrumentele domnilor noi, sau alergând la trafic, a se deprinde în şcoala de comerciu a judanilor. Elementul grec şi roman din Bizantin, pierzând evghenia, parte se turci, parte deveni ciocoiul turcilor, parte deveni bazârghian, pragmateft, negustor. Elementul roman exclusiv la apus, în loc d-a se păgâni, creştină pe barbari şi nemaiputând spre exemplu în Galii — fi domnul aborigenilor gali, se făcu sau ciocoiul francilor, sau comerciant prin cetăţile ce locuia. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 891 Europa, prin urmare, se împlu de atâţia comercianţi din toate naţiunile decăzute, de judani, greci, romani, ilirieni. III în mediul ev, Europa era iară plină de principi şi baroni cucerători şi feodali cu servii lor aborigeni. Partea cucerătoarc, partea armată, era doamnă în castelele sale; partea laboratoare şi aborigenă, partea cucerită, era servă la câmpie; partea decăzută, partea falită, deveni traficatoare şi se aglomeră prin cctăţi sau porturi. în Germania cată să punem că aborigenii era tot de o stirpe cu capii lor, deprinşi a trăi în clanuri; capii considera pe vasalii lor nu ca nişte servi, ci ca nişte camarazi de arme. Pântre aceste elemente era şi clerul recrutat din toate naţiunile, între care predomina elementul roman. Cu cât ne suim la ecclesia primitivă şi la răsărit, şi la apus, cu atât vedem bărbaţi mari, erudiţi, plini de virtuţi, ce propaga evangeliul şi îl explica. Ecclesia ungând individele, le constituia sacre şi le apăra de servitutea materială, de servitutea patimilor şi a viciurilor; ea singură coprindea în sine, dimpreună cu doctrinele mântuitoare ale cristianismului, şi toate ideile mari ale antichităţii clasice care pieriseră sub jugul faraonismului imperial. Ea tuna asupra tiranilor, ipocriţilor, avuţilor fără rărunchi, asupra îmbuibării sibariţilor, asupra amfiteatrelor unde oamenii se arunca înaintea fiarelor spre petrecerea patricienilor şi Messalinclor; ea tuna asupra neguţătorilor de corpuri şi de suflete umane, de profumuri şi aromate, de stofe, de aur şi argint, de porfir şi bison, de nestimate, de vinuri, de tot ce desfătea7.ă şi îmbuibă pe cei tari din sudorile şi sângele celor debili şi scăpătaţi; ea, în fine, tuna şi asupra cămătarilor. Rolul ecclesiei fu mare şi sublim; sub păgânism îşi împlinea misia ca mireasă a lui Crist. Cum însă oamenii ei deteră mâna cu cezarul şi se încercară a o face servitoarea lui, îndată din toate părţile apărură protestaţi uni. Ecclesia, devenind oficială, 892 ION HEIJADE RĂDUI.ESCU numaidecât califică prin fulgere de anateme, cu numele de apostazii, de erezii, aceste cutezătoare protestaţiuni. Prima protestaţie cu mâna armată se vede în Arabia unde un protestator nestorian se duse şi îndoctrina pe Mahoniei a veni ca un consolator spre a da câte a promis Crist şi au fosi răpit cezarii, a desfiinţa fastul bizantin şi a aresta corupţiunca. Jugul islamului neaflând nici o tendinţă spre bine între bizantini, aresta orice mişcare mai nainte spre rău. Mişcarea spre bine defel nu era; mişcarea spre rău fu arestată de barbari, prin urmare inerţie complectă. Era necesitate în Orient de o inerţie, de un somn lung, după o orgie atât de lungă a impera-torilor şi evghenişilor bizantini, spre a lua puteri nouă omenirea decăzută. Inteliginţa, pe unde mai era, în adevăr nu mai putu vorbi, dar şi foştii privilegiaţi, evghenişi, nu mai avură de unde a sc mai îmbuiba şi desfrâna. Iataganul egaliză clasile. Tot ce nu era musulman, fie grec, fie bulgar, fie sârb, fie armean, fie judan, căta sau a se turci, sau a deveni bazârgbian. Ştiinţa antică, suve-nirule de glorie ale vechilor eleni, limba Honierilor şi Demostenilor, sapienta Platonilor, dimpreună cu verele principe ale cristianismului, nu putea fi de ocupaţia bazârghenilor sau pragmatefţilor, nici de a părinţilor de familie ce abia îşi putea duce sarcina sub jugul osmanlâului, şi cu atâta mai puţin de a palicarilor clefii ce, de pe crestele munţilor, îşi conserva independenţa cu arma în mână. Ecclesia încetă de a mai fi oficială, ca ecclesie suferită, din contra, persecutată de cezarul nou şi cucerător, încetă de a fi instrumentul lui; acesta, în fanatismul său, i-ar fi refuzat orice serviţiu de şcoala ei bizantină. Primii osmanlâi, cu cât era tic barbari, cu atâta era de primitivi şi li se părea corupţi toţi ghia urii. Ecclesia dar, ca o altă Magdalină repentită, se resemna şi din sânul ei, sau mai bine din sânul cenobielor primilivt-începură a ieşi predicatori ca Miniaţii, dascăli ce iniţiară pe laici ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 893 în frumuseţile clasicităţii antice, în virtuţile părinţilor ecclesiei. Acei laici, elevi ai monahilor cuvioşi şi instruiţi, se determinară cei mai mulţi a rămânea neînsuraţi ca să poată servi în lume ca dascăli conaţionalilor şi coreligionarilor lor. Şi aşa, aceşti dăscăli, laici şi monahi, ca Lambru, Vamva, Corai, Neofit, Economul, Vardalah, Ghenadiu, nu lăsară a se stinge schinteia sacră a Cuvântului, a mântuirii, aflând cei mai mulţi ospitalitate şi onori şi recunoştinţă în România. Aceştia tuna asupra împilării turcilor, ca şi asupra servilismului fanarioţilor, ca şi asupra apatiei marţafoilor de şcoala judană, ce exploata şi turc, şi creştin. IV Câte se întâmplară la răsărit, aceleaşi aveniseră şi la apus, încă de mai nainte şi încă cu catastrofe şi mai înseninătoare. Peste elementul deznervat, de stirpe romană, veniseră barbari de o stirpe mai viguroasă, mai inteligente decât a saracinilor. în Italia predomină elementul german. în Galii veniseră francii, de aceeaşi stirpe cu a germanilor, ce supuseră elementul roman la acelaşi jug cu elementul aborigen galic: serv şi comerciant fu tot una înaintea nobilului feodal. Ecclesia, la apus, unde era focarul cuvântului, al inteligenţii, învăţată de mai nainte de a fi instrumentul cezarilor, nu întârzie de a creştina pe barbari şi, în loc de a le înfrâna fuga fieroasă a barbarismului, le recunoscu privilegele ce îşi însuşiseră, binecuvânta drepturile feodali ca să împartă cu dânşii despuierile de la popoli. Recunoscu suveranitatea barbarilor, spre a lua şi papa locul cezarului în Roma. Drepturile principilor şi baronilor furî binecuvântate ca şi cardinalii săi să aibe prerogativele principilor, ca şi prelaţii săi să aibă drepturile baronilor în moşiele de care despuiaseră pe despuietori. Episcop şi baron deveniră împreună despoţii aborigenilor din roată Europa. 894 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU Aceste apucăture, aceste gesturi, această tendinţă de reacţie către păgânătate sunt alte forme, atâtea încântece şi descâmcir sacerdotali nu le putură pricepe nici principii feodali, niii popolii dezmoşteniţi, şi cu atât mai vârtos comercianţii ic exploata şi pe unii, şi pe alţii: precupeţii sunt rivali între sine, între aceste trei feluri de trafic, de o parte al prelaţilor i u sufletele oamenilor şi cu averile lor, de alta al principilor feudali cu corpurile şi cu averile lor, şi de altă parte al negustorilor n trafica cu toţi, inteliginţa se afla tot în partea cea pură a ecclesici. Protestaţia începe din sânul ecclesiei, Abelarzii, loanii Husi suni premergătorii Lutherilor şi Calvinilor. Ecclesia oficială îi declară de eretici, precum odinioară cea din Orient declara dc eretici pe toţi protestatorii. Protestantismul veni naturalmente în Occident ca m islamismul în Orient, cu acelaşi scop, însă cu împregiurări i n totul altele. Islamismul în Occident nu veni din panca aborigenilor greci, ci din partea unor barbari fără cunoştinţa; islamismul veni numai spre a întâmpina corupţiunea. Prous tantismul în Occident veni din sânul însuşi al ecclesiei, din partea pământenilor, din elementul german, din panva inteliginţei pure şi conştiincioase; veni, cu un cuvânt, spvc a lumina. Islamismul adormi lumea spre a lua puteri noua; protestantismul o deşteptă. V Pe de altă parte, protestantismul adresându-se la inteligeuia. făcu apel la cavalerismul nobililor Germaniei centrali, ai căror vasali, fiind de aceeaşi stirpe cu dânşii, le era, cum am mai zis, mai mult camarazi de arme; îi invită ca fiecare familie să-şi ia înapoi moşiele de cari abuza călugării de la Roma, ca şi călugării fanarioţi de moşiele părinţilor noştri; făcu apel la sapienţii Germaniei, la burghezia cetăţilor ce se ocupau cu industria şi cu comerciul propriu al lor, iar nu ca nişte venetici de şcoala ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 895 judană. Rirccr, sapient, burghez, sătean în Germania, cu coţii făcură cauză comună cu compatriotul lor Lutherşi protestară în contra abuzurilor de la Roma. în Germania nu putea avea loc nici o speţie de Saint-Barthelemy. In Galii din contra, francii, fiind cutrupitori ca turcii în Orient, protestantismul nu putea fi ascultat decât de elementele dezmoştenite, de cel galic şi cel roman, ce se şi contopiseră. Forţa cc era în mâna domnitorilor franci făcu să dispară orice protestaţie, de la început, de la Valdeşi încă şi Albigenzi, cum şi hughenoţi, până Ia disfaimoasa St.Barthelemy. Aceste măsuri severe, aceste neomenii ale despotismului fcodal din Franţa, această în testare a catolicismului, nu putea până în fine să nu aducă burghezia cetăţilor întru a-şi da mâna într-o zi cu popolul întreg de la câmpuri şi a înfiinţa revoluţia preparată de inteligenţa cea mare a Franţei. Pe atunci, Englitera ca şi Germania era în linişte pentru că, cu mult mai nainte, ca protestante, apucaseră a face un pact între toate stările soţictăţii şi a recunoaşte drepturile şi datoriele fiecăria stări. Stările soţictăţii ca protestante deja era în armonie în Faiglitera, pe când în Franţa ghilotina vendictei nivila clasile; şi cetăţenii Franţei, neputând deveni protestanţi, deveniră cu toţii atei. COMERCIUI, MODERN I De la Revoluţia mare nivilându-se clasile, stabilindu-se egalitatea tutulor înaintea legilor, conchistându-şi burghezii aceleaşi drepturi cu foştii şi actuali duci şi marchezi, instrucţia, adevărul, averea, confortabilul îşi făcură loc şi se apropiară de toate stările; ştiinţele şi artele se răspândiră mai vârtos în starea de mijloc, în starea burghezilor. Fostul roturier de neguţător începu a raţiona; fiiul lui deveni profesor, avocat, medic, 896 ION HEI-IADE RĂDULESCU sapient, artist, mare celebritate europeană, onoarea patriei sale, deputat, genera), ministru, negoţiant. Comerciul în mâinile lui şi numai în mâinile lui deveni o ştiinţă pozitivă, exactă; inima lui se înnobila, sufletul lui se înălţă şi luă iniţiativa spre a regenera lumea, a o mântui. Profeţii şi martirii redempţiunii comerciului-paria de patru mii de ani ieşiră din fiii comercianţilor: ştiinţa asocia auriilor şi legea serielor ieşi de la foşti comercianţi ca Fouricr Carol sau Proudhon. Fariseii timpului au putut striga: „poate ieşi ceva bun de la Burtă-verde?“, cum striga odinioaia: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?“ Redempţia radicală, perfecta, cată să se nască în presepiu (staul). Fourier, Proudhon au putut să aibă toate aberaţiunile, inerante la toate începuturile, neapărate la fuga gemurilor căror li se dă luptă din toate părţile; tot însă ce este adevăr la aceste două mari geniuri aparţine astăzi la ştiinţa pozitivă a comerciului. Aceşti profeţi şi martiri ai redemţiunii comerciali veniră spre a regenera lumea, ca şi cristianismul la începutul lui, a face din comerciant un adevărat creştin. Teocapilii au pervertit cristianismul, comerciul nou îl va regenera, dând pâinea spre fiinţă la toată suflarea. Ei strigară mai întâi cum să-i auză lumea: Jos cu viţelul de aur! Halt cu toate holocaustele cerute de acest idol! Jos cu vampirul cametei ce suge lumea prin milioane şi miliarde de gure! Jos cu minciunele şi frauda! Jos cu samsarii ce storc şi pe producători, şi pe consomatori, şi pe împrn mutători, şi pe împrumutaţi! Englezii şi germanii pricepură mai bine şi mai întâi pe accşt i martiri; olandezii, belgii, elveţii nu se lăsară mai jos, francezii nu întârziară a-şi recunoaşte profeţii ca să poată merge în paralel cu comerciul englez şi german. II Camăta scăzu în F^uropa până la a se desfiinţa cu totul, rămânând numai ca o remuneraţie a schimbului. Comerciul ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 897 începu a se adresa nu la camătă şi la trafic, ci la adevăratele sorginţi ale avuţiei, la natură, ce neîncetat şi în nedesecat produce, şi la travaliul ce împreună cu natura ar purea nutri cu abondenţa pe toţi oamenii şi însuşi de ar fi de 50 de ori mai mulţi decât cei dc astăzi pe faţa pământului. Comerciul antic, stupid, nu putea să aibă nici o ştiinţă despre puterile prodigioase ale naturei, pentru că tot ce era mai innorant şi mai vulpean nu alerga decât la comerciu, spre a-1 compromite cu frauda, a-1 ruina cu camătă şi a paraliza cu totul travaliul ce este părintele, iar nu sclavul conierciului. Comerciul modern, comerciul-ştiinţă ieşind din sânul burgheziei, de la gemurile ce studiară natura, popolii pământului şi prodigele travaliului, va ajunge în adevăr a face pe om după imaginea lui Dumnezeu numai prin travaliu: căci numai prin travaliu devine omul creator. Comerciul nou este singura speranţă a popolilor, este politica adevărată a staturilor. Politica Engliterei nu există decât în dezvoltarea şi avantagele comerciului, staturile ce îl înţeleg şi îl practică, acelea vor domina universul. Englitera va fi ruinată ca Fenicia, Cartagina şi Veneţia... de se va ţine de comerciul vechi, de comerciul egoist; va fi însă regina lumii de va deveni şcoala comerciului-ştiinţă. Capitalurile până acum n-au aşteptat decât răzbele, famete, calamităţi publice spre a dezvolta o activitate şi a crede că se măresc când oamenii gem, când travaliul e împiedecat; şi când calamităţile publice nu le venea în ajutor, speranţa le era la camăta ce ruina şi pe proprietarii de pământuri, şi pe neguţătorii însuşi. Aştepta a se mări prin camătă, parcă ar făta banii ca vitele! Parcă ar germina banii ca plantele! Astăzi, precum din aburi se fac picăture sau ploaie, precum din picăturele de ploaie se fac sorginţi şi pâraie; din acestea, râuri şi fluviuri, şi acestea toate fac mările ce cu toate dimpreună răcoresc şi fecundă pământul; asemenea din sumele cele mai mici, reunite în acţiuni prin asociaţiuni se formă capitaluri 898 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU prodigioase ce vin a opera miracole necunoscute în Iuiikm antică şi în mediul ev. Asemenea capitaluri reunite prin acţiuni vin a încuragia travaliul, iar nu a-1 aservi şi exploata, se adresa la natură spre a dezvolta agricultura şi a o face a prospera, spre a face a se îmmulţi şi nainta industria, a facilita transportul şi pe mare şi pe uscat, a construi căi ferate şi bâtele cu vapor, ,i apropia popolii şi naţiunile spre înavuţire reciprocă şi înfrăţire. Vasele, dimpreună cu productele ce transportă, se pot îneca; prin ajutorul însă al asociaţiunilor, oamenii nu rămân minaţi. Incendiul poate consuma case, stabilimente, productele naturei şi travaliului; asociaţiunile însă vin în ajutorul oamctiiloi, restituindu-le averile la loc. Ceea ce odinioară nu putea, şi de ar fi voit, executa suveranii mari, ca Alexandri şi Cezarii, cu sute de mii de armată şi cu miliarde de arginţi, astăzi le execut.] comerciu] fără a sacrifica nici un individ. Alexandru cel Maie a voit, dar n-a putut deschide istmul de Suez; comerciul modern l-a deschis în folosul tutulor. Comerciul, prin asociaţiuni, a pus mâna pe forţele naturei şi, de unde acestea mai adesea era în danna oamenilor, el le-a organizat spre înfrumuseţarea naturei şi folosul oamenilor, el împle astăzi văile şi găureşte munţii, aplană căile, deseacâ paludele, însănătoşează locurile morboase, uneşte Asia, Africa şi America cu Europa, dă pâinea din toate zilele şi confortabilul la milioane de individe, le moraliză în loc de a le corumpe. Comerciul modern va ajunge până întru a asocia travaliul şi moşiele cu capitalurile de unde până astăzi şi moşii, şi travaliu era aservite capitalului. Tot ce era mai innobil, mai inuman şi prin urmare mai execrabil în antichitate era un comerciant; tot ce este mai nobil şi mai moral astăzi este un comerciant englez şt german. ( V sunt eroii ca anticii Herculi, Tezei şi alţii pe lângă comercianţii moderni? Ce sunt cavalerii de mediul ev pe lângă principii comerciului modern, pe lângă cruciatele acestora? O asocia)ie ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 899 prin acţiuni operă astăzi mai multe decât toate expediţiunile din lume adunate la un loc. Acele distrugea mai mult, despuia popolii, nu numai cei învinşi, ci şi pe cei pe unde trecea, spre îmbuibarea vingătorilor; asociaţiunile, pe unde îşi fac expediţiunile lor, aduc avuţia şi civilizaţia. Castelele principilor feodali sta peste crestele munţilor ca nişre arie de vulturi şi palida lor strălucire provenea din averile răpite ale laboratorilor şi burghezilor. Palatele principilor comerciului modern sunt în mijlocul cetăţilor, în mijlocul câmpielor şi tot decorul, toată magnificenţa lor regală provine numai din folosul comun. Câţi din accştia se mai ţin încă de datinele comerciului judan, nu-i aşteaptă decât falita, ruina. Comerciul nou este încă prunc; dezvoltarea, creşterea sau educaţia lui este în viitor. Misia, predestinaţia lui este întru a mântui omenirea, a o armoniza în adevăr. El va stabili echilibrul între toate antitezile; misia lui este de a face bilanţul activelor şi pasivelor popolilor. Iii Oricine ne-a auzit sau ne-a citit în prima parte a acestui tractat al nostru, suntem siguri că a crezut că noi venim spre a combate şi a umili comerciul, asemănându-ne sau păgânilor cu credinţele or fabulele lor, sau principilor şi baronilor feodali, a căror morgă 1111 putea şti să raţione. Noi făcurăm istoricul acestei specialităţi sau ramure ce a fost întotdauna o parte înseninătoare în toate societăţile umane. Prin istoricul nostru n-am avut înainte decât a arăta reaua soartă în care s-a conceput această specialitate în acei timpi de barbarie, a arăta calamităţile prin care a trecut din cauza principelor pe cari se baza, deriderile şi ultragele ce a cătat să sufere. Comerciul, ca oricare ştiinţă, este tot acela, fie în lumea antică, fie în lumea modernă. El, din natura lui, căta să ajungă unde a ajuns astăzi; căci comerciul, va să zică relaţia, şi prima 900 ION HEUADE RĂDUI.ESCU calitate a omului ce îl distinge de celelalte animale, este de ,i fi comunicativ; s-a conceput însă într-o epocă tristă de 'mim ranţă şi de barbarie şi a păţit mai mult decât filosofia căzând în mâinile ciarlatanilor, decât retorica căzând în mâinile soliş tilor, dccât religia căzând în mâinile teocapililor. Comerciul, la începutul său, a avut dizgraţiata soartă ce avu şi libertatea în ţărele noastre, ajungând pe mâna oamenilor innoranţi, cupizi şi în al căror cap a fost un amestec, un haos de toate principele, încât au înspăimântat toate sufletele pure, pe toţi oamenii binelui. Oamenii corupţi şi coruptori au comis toate abuzurile în comerciu; acesta însă din predestinaţia, din natura lui, a călăi cât de târziu să ajungă acolo unde se află astăzi. Oamenii corupţi, innoranţi, fiii perdiţiunii, au comis pretutindeni abuzurile, parodiind libertatea; aceasta însă, până în fine, a scăpat prin toate persecuţiunile din partea despotismului şi parodiele din partea ciarlatanilor şi n-a lipsit nicăiti de a se distinge din Iibertinagiu sau desfrâu şi a învedera lumii că este fiia cerului şi mântuitoarea lumii. Comerciul, ca şi libertatea, este tot acela; oamenii păgân is mului însă n-au fost oamenii libertăţii şi ai ştiinţei. Relele «• am semnalat n-au venit de la comerciu, ci de la oamenii păcatului şi ai innoranţei. IV Vorbind despre redempţiunea comerciului din ghiarcle judanismului, suntem datori câteva linie ca să ne înţeleagă si alţii, aşa precum am cugetat şi cugctăm scriind acest tractai. Noi am făcut întotdauna o mare distincţie între israeliţi si judani. Israelit pentru noi şi istorie este un nume al unei naţiuni ce şi-a avut un mare rol în lume, cu instituţiunile şi cu geniurilc ce au ieşit dintr-însa. Judan nu este un nume naţional, t i n calificaţie, o denumire a unui partit, al unei dinastie, ca burboniştii în Franţa, carliştii în Spania etc. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 901 Judanii, până când au avut un regat, o parte era amatorii privilegelor si ai tutulor speculaţiunilor, ce nu le putea suferi popolul sau naţia Israel. Precum grecii au avut pe fanarioţi, precum românii avură pe ciocoi, asemenea şi israeliţii avură pe judani. Vom vorbi mai pe larg despre aceasta în articolul special intitulat Israeliţii şi judanii. Judanismul, după risipirea judanilor de Titus în lume, deveni o şcoală, ca şi farisaismul, ca şi machiavelismul, ca şi fanariotismul. La şcoala aceasta învăţară toate naţiunile decăzute, romani, italieni, greci, armeni, iliri sau slavi etc.etc. Noi, români în Ţara Românească, n-am zis niciodată israeliţilor judani, ci ebrei, numele de israeliţi întâia dată s-a publicat de mine, în scrisele cu mult mai nainte de 1848. V Puţin ne-ar folosi însă acest paralel sau comparaţie între comerciul antic şi comerciul modem, care după apreţiaţiunile noastre mai bucuros le-am numi comerciul judan şi comerciul adevărat creştin, în folosul tutulor şi în dauna nimului; spre ce ne-ar folosi mai mult decât a petrece o oară cu istoricul pe scurt al acestei specialităţi? Noi am avut un scop pentru folosul general al României; propuindu-ne a face o mică tractaţie de istorie sau de literatură, ne-am propus a face în adevăr politică, aşa cum înţelegem noi politica. Am vorbit şi am scris atâta ca să putem apoi a ne adresa la români şi să ne poată şi ei înţelege când îi vom întreba: „Noi, românii, ce fel de comerciu am cunoscut şi cunoaştem, ce fel de comerciu am avut şi avem? Comerciul modern şi creştin, sau comerciul antic şi judan? Comerciul nostru a fost o relaţie de la om către om, ca să ne folosim reciprocamente, sau rela-ţiuni de rea-credinţă, spre a ne încela unul pe altul şi a ne folosi unul din pierderea altuia?“ Cari sunt apoi neguţătorii din ţărele 902 ION HEI .IADE RÂDUI.ESCU noastre? Sunt ei români sau nişte străini din diverse naţiona lităţi, discepoli ai şcoalei judane, continuatori ai comerciului fenician, cartaginez, păgân, ce nu-şi poate afla folosul decât în piei rea comună, şi ai căruia conducători sunt numai reaua credinţă, minciuna şi frauda? Aceste principe n-au fost niciodată de natura românilor, şi când, după timpi, s-au dat şi ei la comerciu, în cea mai maro parte n-au putut urma după condiscepolii lor în şcoala judana, şi-au făcut un comerciu în parte, ca şi agricultorii, românesc, căutând a-şi desface productele sau marfa cu omenie. VI Comerciul modern devenind o ştiinţă, are nevoie încă de dezvoltare şi de perfecţiune: volume întrege s-ar putea scrie de mulţi bărbaţi, şi în multe ramure ale lui. Şi ca să devie în adevăr o ştiinţă pozitivă, cată să abandone toate principele pe cari se întemeia cei din antichitate şi din mediul ev. Acele principe fiind minciuna, reaua-credinţă, frauda şi câte am mai spus la început, nu putea avea de rezultat decât fatalmente pierderi si ale producătorilor, şi ale consumatorilor, şi până în fine şi comercianţilor, ca toate jocurile la noroc conduse de rea-cre dinţă: din rele principe, şi mai rele rezultate. Comerciul nou, ca să devie ştiinţă, cată să plece - ca de la un princip — de la un adevăr necontestabil. Este vorba de a îmmulţi averea, fie individuală, fie domestică, fie publica? Nimeni nu se poate adresa decât la adevăratele sorginţi ale averii. Aceste sunt, pe de o parte, natura ce neîncetat şi în nedesecat produce, şi pe de alta travaliul. Cultul viţelului de aur, toate maximele acestui cult, camăta şi altele nu au făcui de 4000 de ani decât, dispreţând şi una şi alta, a stoarce omenirea, luând pâinea de la gura săracului. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 903 Ar crede cineva că noi, vorbind de ştiinţa comerciului modern, am voi să înţelegem economia politică. Cam seamănă, după cum zice românul, dar nu răsare. Când economia politică s-ar fi numit ctematonomie politică sau ştiinţa averilor, ne-am fi îndemnat a ne da mâna cu domnii economişti pentru că am fi văzut că au cel puţin conştiinţă despre ştiinţa lor şi de numele ce îi dau. Când zice cineva astronomie, înţelege ştiinţa ce ne vorbeşte de legile nestrămutate ale astrelor. Când zice agronomie, înţelege legile despre cum să se cultive ţarinele. Tot asemenea, când s-a zis întâia dată economie, s-a înţeles legile după care se administra o casă. Primul tractat ce cunoaştem despre economie este al lui Xenofonte. Acolo nu se vorbeşte decât despre cum să-şi facă cine casa, cum s-o împartă, în care partea ei să locuiască, în care părţi să-şi conserve proviziunile etc. etc. şi aci în adevăr nu vede cineva decât nişte teorie şi regiile despre administraţia casei. însă ce este al casei nu este al politiei sau al publicului şi a zice cineva economie politică este tot una ca şi când ar zice că ce este propriu este şi comuni Sunt multe calităţi ce nu se pot concorda cu unele substanţe şi precum nu putem zice santitate diabolică, diavolie divină, monarhie anarhică, asemenea 1111 putem zice nici economie politică. Ce este al casei, nu este şi al publicului: economie politică pentru noi ni se pare ceva absurd. Aci nu era chestia de a face economiştii nişte maritagiuri monstruoase, ci de a ne arăta cum se îmmulţesc averile, fie ale individelor, fie ale cetăţii. Averile se zic ctemata sau şi chremata, şi precum zicem agronomie, zicând ctematonomie am putea zice ctematonomie politică sau domestică şi celelalte, sau ştiinţa despre prosperarea avuţiei particulare şi publice. Noi dară am putea numi ştiinţa comerciului adevărat, a relaţiunilor utili între oameni, ctematonomie, sau ştiinţa de a înavuţi toţi oamenii fără dauna nimului, adresându-se fiecare la sorginţii avuţiei cari sunt natura şi travaliul, secundate de asociaţiune. 904 ION HEIJADE RÂDUI.ESCU VII Să punem în paralel câteva exemple: A Să punem două pârţi în relaţie oarecare. Unul sau mai mulţi împreună au zece mii galbeni, altul arc o moşie sau o proprietate de douăzeci mii galbeni. După relaţiunile sau comerciul între păgâni, daca cel cu moşia arc necesitate de bani şi se împrumută cu zece mii galbeni, împrumutătorul îi cere, drept siguranţă ca ipotecă, moşia de valoare îndoită de douăzeci mii galbeni, cu condiţia de a-i da, după lege (păgână) dobândă câte zece la sută. împrumutatul, daca în cincisprezece ani îi dă regulat câic zece la sută pe an, răspunde în acest interval cincisprezece mii galbeni, şi capetele de zece mii tot este dator. Iar daca nu poale răspunde dobânda regulat, şi aceasta din an în an trecându-se la capete şi cerând altă dobândă, în cinci ani proprietarul împrumutat cată să pierză moşia, pentru că banii nu fată ca animalele, nici nu germină ca plantele. Mai târziu ajung si împrumutătorii a pierde şi capitalele în speranţa dobândelor, pentru că dobânda unui singur leu, într-o mie de ani se suie mai mult de 15 milioane de miliarde de kilometre cubice de aur. Nici de s-ar preface globul pământului întreg în aur n-ar li în stare de a răspunde dobânda unui leu. Iată cauza falimentelor. Să ne adresăm însă la sorginţii averii, la natură şi la travaliu prin asociaţiune. Să punem moşia despre care vorbirăm mai sus drept valoarea de douăzeci mii galbeni ca fond asicurator, şi alţi zece mii galbeni ai unui capitalist ce până acum aştepta de la dobândă spre a-şi îmmulţi capitalul, să le punem în asociaţie. Pentru acest treizeci mii galbeni se pot emite bonuri sau poliţe de jumătatea valorii fondului întreg, adică de cincisprezece mii galbeni. Aceste hârtii sau bonuri pot circula ca monetă, întâi pentru că reprezintă valoare îndoită şi al doilea ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 905 pentru că se pot schimba la minut pe bani, din numerarul de zece mii galbeni. J Capitalistul şi proprietarul, după sistema veche a viţelului de aur, era unul activ şi altul pasiv; după sistema nouă devin asociaţi, unul îşi asicură banii şi celalalt îşi face circulabilă jumătate din averea sa. Proprietarul îşi cultivă moşia prin sumele de care dispune, sau îşi liberă moşia de dobândele ce i-o ameninţă; iar capitalistul, după ce că îşi asicură capitalul, are foloase cu mult mai mari decât ale dobândei. lată avantage în folosul amândurora şi în paguba nimului. Acest mecanism suntem preparaţi sau a-1 arăta într-o scriere separată, sau a-1 explica celor ce s-ar adresa la noi într-adins spre aceasta. B După această sistemă s-ar putea plăti datoriele statului şi în cinci ani să se mântuie de atâtea milioane de anuităţi. Ministerele noastre însă fug şi însuşi de a auzi nişte asemenea teorie, de a vedea nişte asemenea projete. Au treabă bieţii oameni cu marea ocupaţie de a afunda ţara în datorii, de a face împrumuturi ca al lui Oppenheim şi cel din Constantinopole; nu-şi mai văd capul de atâtea treburi. Numai cu reţinerea de zece la sută din apuntamentele foncţionarilor s-ar putea face o casă de credit reciproc între moşii şi capitaluri adunate pentru dreptul la pensiuni. Daca din reţinerea câte zece la sută s-ar pune câte un milion în casa de credit reciproc şi s-ar asoţia cu moşii, după modul arătat subt litera A, în 24 de ani, în casă capi tal izându-se acele reţineri, ar ajunge până la cifra de 300 milioane, ale căror procente ar I ajunge cu prisos pentru darea pensiunilor şi capitalul, din tot dreptul, ar fi al pensionarilor pentru care l-a şi depus. Suntem dispuşi a da toate explicaţiunile asupra acestui sujet. Dar n-au timp bieţii miniştri să se ocupe de asemenea utopii. 906 ION HELIADE RĂDUI.ESCU A se despuia văduvele şi orfanii de depunerile în 24 şi 3(1 de ani ale părinţilor lor se pare mult mai practic. C O asemenea asociaţie a pământului cu capitalurile mari o ar putea face statul pe o scară mai mare; ar putea pune din dominiurile statului drept fond, spre exemplu, la început tic 200 milioane, cu alte 100 milioane din numerarul ce intră pc fiecare an în visterie şi din acţiuni. Fiind un fond de 300 milioane asicurator înaintea publicului, statul ar putea emile bonuri de 150 milioane, schimbabile la minut. Nu ne încape cadrul acestui tractat spre a pune într-însul tractate separate. Am vorbit de-ajuns în scrierea intitulată Casă de credit reciproc. Explicaţiunile se dau mai pe larg în exemple din partea a doua şi practică [a] acelei scrieri. De vom fi căutaţi sau de guvern, sau de particulari a da explicaţiunile necesarie, vom satisface, credem, pe toţi câţi se vor adresa serios la noi. Suntem încă foarte voioşi a da şi lecţiuni asupra acestei ştiinţe pozitive. D îndată ce guvernul ar emite bonuri pe temeiul dominiurilor sale şi al veniturilor anuali, pe loc s-ar putea pune în execuţie şi drumurile de fier cu banii noştri proprii, cu bani ai românilor. Din toate ofertele ce ni se propun de la străini nu vedem decât ruină pentru ţară şi aservirea ei la străini pe zecimi de ani. Numai propunerea dlui Offenheim ni se pare mai avantagioasa, căci invită statul de a se asocia cu a treia parte. Sistemele de asociaţiuni ţin de comerciul-ştiinţă, de comerciul modern. Foloase pentru ambele părţi fără pierderi ale publicului. IV lângă acestea, pentru stat nu va fi nici o dificultate de a lua acţiuni pentru a treia parte când pe tot anul va dispune de la 150 până la 200 milioane în bonurile emise. Guvernul, luând ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 907 parte în asociaţie, va avea parte precum la folos, asemenea şi la controlul continuu ce va asicura folosul. în momentul când scriem, auzim că guvernul a luat dispo-ziţiuni de a se efectua drumurile ferate în România cu bani româneşti prin acţiuni realizate dintr-un procent de 6 la sută din veniturile fondare. Şi n-avem decât urări pentru reuşita acestui projet. E Asociaţiunile pot ajunge până întru a se nutri oamenii, a locui, încălzi, revesti şi avea confortabilul gratis, pentru că sorginţile avuţiei sunt natura şi travaliul şi acestea ar putea nutri de 50 de ori mai mulţi de ar fi oamenii pe faţa pământului. De la acest început plecând, mulţi comercianţi din Paris au stabilit, la începutul anului trecut, în cartierul Templului, Magazinele Unite, de unde preţul de orice cumpără cineva, după câţiva ani, se dă înapoi clupă o obligaţiune garantă. Reuşita acestui stabiliment va impulsiona şi altele, până când va ajunge ca toată lumea să poată trăi după travaliul său, în largul său, cu toate cele necesarie la viaţa, educaţia şi perfecţionarea sa. NICI CENTRALIZAREA, NICI DESCENTRALIZAREA, CI CONCENTRALIZAREA Sub toate tonurile ne-am încercat a vorbi despre centralizare şi descentralizare, despre tiranie şi anarhie, şi am spus că nu ne place nici una, nici alta, că ne luptăm şi în contra uneia, şi în contra alteia. Centralizarea este a se sforţa spre a aduce toate la centru, intr-un singur punt; şi fiindcă aceasta nu se poate, este a disloca toate, a le scrânti, a le paraliza, a face ceea ce face oricare despot, a zice: „eu sunt tot şi voi sunteţi nimic, sunteţi jucăria ION HEUADE RÂDUI.ESCU capriciurilor mele“. Centralizarea este o luptă spre a distruge tot şi a distruge până în cele din urmă pe sine. Asfel a făcut fara onismul, asfel Filip şi Alexandru, asfel republica centralizatoare a Romei ş-apoi imperiul ei, până ce ajunse în totală descentra lizare sau disoluţiune. Sub toate tonurile am zis, am combătut, şi centralizarea şi descentralizarea. Cunosc cititorii noştri câte am zis în Unirea şi unitatea, şi apoi în articolul Concentrarea, cu un cuvânt în toate capitolele din această operă ce tind spre echilibrarea antitezilor. Ca să putem fi înţeleşi de toţi, am luat de exemplu caii dintr-o arie cc sunt puşi ca să treiere. Nici un român nu credem că se va afla care ar priimi, când se duce să treiere, nici să-i tragă cineva caii prin parul din mijloc ca puii printr-o frigare, să-i încentralize, nici să le taie funia şi să-i lase a lua peste câmpii în toate părţile, să-i descentralize. Fiecare voieşte să treiere, adică fiecare cal să fie la locul său respectiv, mai nnih sau mai puţin depărtat de par sau de centru, şi să dea ocol sau să gravite îtnpregiurul aceluiaşi centru, adică să fie concentra-Uzaţi spre treierare. Cu un cuvânt, iar o mai repetăm, a centraliza va să zică „a anula“ (daca se poate), a descentraliza va să zică „a dizolva“, a concentraliza va să zică a face să existe, a conserva şi a face a progresa. Fiecare atom îşi are centrul său şi mai multe arome concentrate într-un centru general formă un tot. Astfel tot ce este animal, vegetal şi mineral asupra pământului gravita învpre-giurul centrului acestei sfere şi formă un planet dimpreună cu satelitul său luna; şi astfel, toţi planeţii dimpreună cu sateliţii lor gravita împregiurul altui centru, mai general, care este soarele şi formă sistema solară, şi tot astfel, poate, mai mulţi sori dimpreună cu planeţii şi sateliţii planeţilor lor gravita sau se concentră cu un centru universal, şi astfel se conservă, duru şi progresă universal. Legea concentrării este universalii, nenmtabilă, eternă, este legea vieţei. Mai nainte de creaţimie ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 909 a fost elementele în confuziune, în amestic, în haos a fost disoluţia. Creaţia a început odată cu concentralizarea şi unde concentralizarea încetează, acolo încetează şi viaţa, acolo începe moartea, începe disoluţia. Legea concentraiizării fiind legea naturei, nemutabilă şi eternă, este prin urmare şi înscrisă în inima fiecăruia om şi unde nu e intcliginţă ca s-o priceapă, este instinct; şi unde nu este nici instinct, acolo natura de sine îşi conservă legile sale şi materia fatalmente se supune fără abatere. Nici un om, nici un popol, nici o naţie, nici un stat n-a putut călca nepedepsit această lege. Centralizarea şi descentralizarea mai curând sau mai târziu şi-au avut efectele sale dezastroase. Să venim la sistemele de guvernămente. Cele centralizatoare s-au pierdut cu regii şi popolii lor, ca Egiptul, ca Persia veche, ca Roma şi altele, prin excesul de a tot centraliza sau de a tot împila, prin excesul de a putea zice „eu sunt tot, restul nimic“ au adus oamenii a se descentraliza, din tiranie la anarhie şi din anarhie la disoluţiune. De atâtea ori am mai zis-o şi iarăşi o mai repetim. Primii ce apărură în istorie cu sistema concentralizării fură revoluţionarii din Egipt; Moise şi Cecrope. De la mozaism avem o carte scrisă, cele cinci cărţi din Biblie, şi aci vedem organizându-se o societate concentralizată, o naţiune compusă din doisprezece popoli sau semenţii, fiecare autonom, cu toate cele necesarie spre traiul său, material, moral şi politic, cu pământurile sale, cu judicii săi respectivi, cu administratorii sau diregătorii săi, cu ducii săi, cu instructorii săi; şi toate aceste semenţii cu centrul lor parţial, formând o singură naţiune cu centrul său general, cu guvernul său, şi aşa prosperă această naţie până trăi concentralizată. De când începu centralizarea dimpreună cu despotismul regal, de arunci începură şi protestaţiuni, tendinţe spre descentralizare, până se dezbină naţia în două centre separate, în două regate, în regatul partizanilor dinastiei lui luda sau a judanilor, 910 ION HEUADF. RĂDUI.ESOJ si în regatul lui Israel. De aci înainte, altesubt-dezbinări, pânn pieri orice putere morală, orice forţă materială, şi apoi servim ic din nou, disoluţic, descentralizare totală. De la cecropism n-avem nimic scris, avem fapte. Greu a antică se vede organizată în societăţi mici, independenţi, auio nome, unite însă împreună prin aceleaşi credinţe şi poate şi speranţe, prin sărbători, prin legăminte de alianţă ofensivă şi defensivă; vedem adică societăţi autonome confederate, popoli independenţi concentraţi spre a forma o singură naţiune din mai multe centre parţiali. Viaţa politică a Greciei fu toată în această confederaţiune, tot progresul ei, material şi moral, sc operă în această viaţă de concentralizare a mai multor popoli autonomi. Filip şi fiiul acestuia, Alexandru, centralizară Grecia prin conchistă, prin despotism, şi o prepară spre a deveni prada despotismului roman. Subt acest despotism, subt această centralizare a Imperiului roman, lumea din toate părţile se zbucină spre a descentraliza, până ajunse la o disoluţiune totală şi prada barbarilor. în acel haos de disoluţiune, o lume nouă apăru, ieşită din elita lui Israel şi a Eladei, din cristianism şi platonism, „omul nou“ fu sacral prin ungere şi baptesmă. Şi aşa, din individe sacre se formară comune sau ecclesie şi mai sacre. Din comune sau ecclesie se formară episcopate autonome şi independenţi. Din episcopate chiriarhe sau suverane se formară arhiepiscopate şi patriarhale care, concentralizându-se într-o confederaţiune strânsă, formară o ecclesie una şi nedespărţită, ecumenică sau universală, după tipul sistemei solare. Această organizare, deşi naturală, deşi eternă ca lumea, nu putea încă servi de exemplu popolilor vechi, greci, romani, gali, ebrei, învăţaţi, deprinşi deja sub jugul exclusiv al datoriei sau al centralizării. Aceşti popoli învăţaţi cu jugul despărţiră ecclesia de stat, lăsară numai ecclesia în confederaţiune sau în concentralizare şi ei rămaseră, tot cum au fost, a se organiza ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 911 şi ia răsărit, şi la apus, după voia domnilor noi, adică domnul a fi totul şi popolii nimica, capitala a fi totul şi celelalte urbe nimica. Centralizarea domină din nou pretutindeni în lumea profană. Numai barbarii când se creştinară, numai popolii din stirpea germană, fiind ieşiţi din sânul naturei, nu se putea centraliza ca grecii şi romanii: ei începură a se concentraliza, a se confedera. în popoli de stirpea aceasta se putu realiza o concentralizare, ca în republica federativă a Elveţiei, ca în confederaţia germană, ca în Statele Unite ale Aniericei. Popolii învăţaţi din lumea veche rămaseră în „omul vechi“; popolii neînvăţaţi, popolii naturei, se revestiră cu mai mare facilitate sau mai răpecie în „omul nou“. Noi românii, creştinându-ne de la început, furăm organizaţi în comune şi staturi mici, confederate după tipul ecclesiei; sâ se observe câte am zis în micul istoric despre instituţiunile României. Aceste comune şi mici staturi s-au confederat în judeţe şi judeţele în domniate sub Radu Negru şi subt Dragoş, şi au rămas în burgălăbie autonome până la 2 mai 1864. Spiritul federativ sau concentralizator al ecclesiei răsăritului a predominat întotdauna în organizarea domniatelor noastre; spiritul centralizator nu s-a introdus în ţărele noastre decât de la apus, ce fără greotate s-a putut altoi, ca să zicem aşa, în inte-liginţa românilor, fiind de origine romană, în care a dominat spiritul unităţii, spiritul centralizării sau al despotismului. Tot românul neînvăţat nu voieşte nici să-i pui caii de la arie în ţeapă sau în centru, nici să le tai funia şi să-i laşi a-şi lua câmpii; el va să treiere. Un amic din cei învăţaţi ne întreabă că ce s-ar întâmpla când treizeci şi trei de cai s-ar înşira împre-giurul a trei pari, câte 11 de fiecare ţef sau centru, spre a treiera? S-ar întâmpla aceea ce se întâmplă când din 33 de cai se formă trei arie şi la fiecare treierând câte unsprezece cai, se pot mâna de aproape mai cu facilitate, pe când puşi toţi la o arie şi mânaţi 912 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU toţi de departe s-ar încurca şi ar produce nişte inconvenionice fiecare român le poate prevedea când ar pune 33 de cai la o singură arie. Acest amic ştie foarte bine ce este centru matematic şi ceea ce prin analogie sau figurat se zice centru politic sau centru guvernamental. Când caii se despart în mai multe părţi spic a se pune la mai multe arie, nimeni nu bate parii atât de aproape încât periferiele sau ariele să se taie între sine şi caii sa sc încurce. Şi când mai multe judeţe, ca nişte centre parţiali ale comunelor, se întrunesc spre a se concenrraliza într-un singur stat, cu un singur guvern, care este centrul general al centrelor, atunci judică ca un om de stat, ca un reformator, cu întemeietorii confederaţiunii germane, ca Franklinii şi Washingtonii, organizatorii Staturilor Unite. Centralizarea este un rezultat al conchistelor. Cutrupitorul, cu armele în mână, zice: „eu sunt totul, voi nimica, eu şi ai mei suntem centru, prin urmare drepturile voastre se centraliza în dreptul meu, voi n-aveţi decât datorii, averile voastre se centraliza în averea mea; vieţele voastre sunt pentru viaţa mea“. Nu mai pot rămâne centralizaţi pe viitor decât popolii concheruţi, popolii învăţaţi cu despotismul. Libertatea individuală, comunală, publică, nu se poate stabili, garanţi, nici însuşi cunoaşte decât acolo unde individul este liber, comuna sau judeţul autonom şi naţia prin asemenea noduri unită. „Ca să mă unesc cu tine, zice fiecare individ ca prin instinct, dă-mi ce este al meu, dă-mi ce mi-ai luat.“ „Ca să ne unim împreună, zice fiecare popol, fiecare judeţ, fiecare provinţie, dă-mi cele necesarie spre a mă administra şi judica şi provedea de aproape. Cât pentru guvernare, putem fi guvernaţi oricât de departe.“ Să zicem că într-o singură urbă ar veni un centralizator şi, cu armele în mână, ar zice tutulor familielor: „Aduceţi în casa mea, în punga mea, toate veniturile voastre până la obol şi eu vă voi plăti cum ştiu chiria caselor, eu vă voi da servitorii ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 913 necesarii şi îi voi plăti, eu — prin oamenii mei — vă voi ţine cuhnia şi masa, eu vă voi da toate cele necesarie etc. Centralizaţi în casa mea toate averile voastre; toată economia şi administraţia voastră domestică se va căta după placul sau capriciul meu.“ Ce s-ar întâmpla după o asemenea centrali/are? Cine ar avea un venit al său propriu de 3000 galbeni, spre exemplu, n-ar vedea în casa şi la masa sa nici îndestularea celuia ce trăieşte cu 1000 galbeni, făcându-şi bugetul după placul şi economia sa; servitorii casei sale, impuşi de la guvernul centralizator, nu i-ar fi în casă decât mai rău decât nişte domni, ar fi nişte zbiri, nişte spioni; casa şi cele de prin pregiur i s-ar dărăpăna, curtea, grădina, i s-ar părăgini, mobilele i-ar fi delabrate, mizeria cea mai mare s-ar vedea pretutindeni. Astfel se întâmplă şi cu centralizarea administrativă, judiciară şi economică. Guvernul centralizator zice tutulor judeţelor: daţi capitaţia, daţi patru la sută din venitul proprietăţii, daţi pentru punţi şi şosele, daţi, daţi şi tot daţi, şi venitul tot al judeţului până la opt şi douăsprezece milioane pe an, trimiteţi-1 în visterie şi eu vă voi trimite servitorii sau slujbaşii voştri, administratorii, poliţaii, judecătorii, să vă mai stoarcă; eu vă voi face punţi şi şosele, eu vă voi face scoale etc. etc. Cât se cheltuieşte pentru aceasta din opt până la douăsprezece milioane pe an? Nici două milioane, şi nici tu drumuri, nici punţi, nici administraţie, nici dreptate, nici instrucţie publică (vezi Unirea şi unitatea). Amicul este judeţean din Câmpul I.ung şi poate face un compt despre câte milioane a contribuit în vreo zece ani acest judeţ pentru punţi şi şosele; şi încă până acum n-are nici zece stânjeni de drum. lată efectele centralizării. Instinctul fiecăruia judeţ, ca şi fiecăria familie, este de a zice: lasă-mă pe mine cu veniturile şi spezele mele să-mi fac eu bugetul după necesităţile mele, să-mi fac eu economia mea, cum îmi va veni mai bine, să mă judic şi să mă administra conform cu legile generali care 914 ION HEI .IADE RĂDU1.ESCU ne unesc íntr-un singur stat: una este instrucţia, şi se poate împărţi la toţi egalmente, pentru că toţi contribuiesc egalmenie; una este armata, şi se împarte în proporţiune spre apărarea .şi a părţilor, şi a totului; una este justiţia şi se poate împărţi asemenea la toţi, ca fiecare să aibă la sine tot ce este necesariu ca să existe ca mic stat concentrat, ca celelalte state, gravitând împregiurul aceluiaşi centru care este guvernul unitar. Lumea veche însă, lumea păgână perpetuată prin tradiţiuni, nu poate pricepe aceste centre parţiali cum se pot concentra la un centru general. LITERATURA = POLITICA I Suindu-ne în cea mai naltă antichitate, vedem că oamenii cunoştea atâtea ştiinţe, arte şi măiestrie, fără să ştie carte, pentru că alfabetul sau cărţi nu existau. Ruinele atâtor cetăţi antice ca Babilonia, ca piramidele Egiptului, ne învederează o cunoştinţă întreagă despre arhitectură, mecanică sau ştiinţa dinamicei, cunoştinţe întrege de matematice aplicate la astronomie, de pe când nici urme de litere sau alfabet nu se văd. Geometria, arhitectura, mecanica, astronomia, fizica, medicina, ştiinţele naturali, atâtea arte şi măiestrii, voi să zic, se cultiva în Egipt din cea mai naltă antichitate, fără a fi cunoscut alfabetul sau literele. Ştiinţele toate se comunica iniţiaţilor sau elevilor prin voce vie, prin practică, astfel cum se înveaţa până astăzi multe arte şi măiestrie, desenului sau pictura spre exemplu, muzica şi sculptura şi multe noţiuni însuşi de ştiinţe. Ştiinţele se comunica prin via voce sau cel mult prin alte semne ca ale ideografiei, ca ale hieroglifelor, ce servea mai mult spre aducerea aminte şi nicidecum spre a putea face vreun tractat de ştiinţe. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 915 De aci se învederează că una sunt ştiinţele, artele şi măies-triele, şi alta sunt literele sau cărţile până în zilele noastre. Se poate un om să ştie multe şi multe ca anticii sapienţi, şi carte să nu ştie, şi ueştiind carte, să nu-şi poată comunica la cei ce nu sunt de faţă cunoştinţele sale. De când se inventă alfabetul sau literele ce singure pot traduce mai fidel şi reprezenta raţiunea umană, de atunci studiul ştiinţelor se facilita şi în toate progresai deveni mai râpede; ştiinţele, de unde era ascunse sau oculte, se divulgară şi deveniră mai apropiabili, şi cu cât arta uzului literelor naintă prin scriere, de la papir, pergam până la hârtia şi până la tipărire, cu atâta ştiinţele nu numai că înaintară, ci deveniră mai populare şi soţietatea sau omenirea se folosi şi înainta întru toate. Fără litere, naintarea ar fi fost foarte târzie. Ştiinţele, istoria, dinrr-o generaţiuneîn alta, ar fi riscat a se pierde; cu moartea unui sapient s-ar fi pierdut şi sapienta lui. II Se poate într-o ţară, ca şi în Egiptul antic, să se afle multe gemuri, mulţi bărbaţi speciali în toate ştiinţele, artele şi măiestriele şi cu toate acestea, acea ţară, de nu va avea cărţi care să întindă ştiinţa şi s-o transmită de la o generaţiunre la alta, acea ţară zic va fi tot în stare de barbarie. Daca Elada antică ne este mai cunoscută decât Egiptul, daca s-a zis civilizată, este că de la bărbaţii ei speciali, prin litere, ne-au rămas moştenire cunoştinţele, ştiinţele lor, capetele lor d-operă. Civilizat nu este cel ce ştie multe numai pentru sine şi pentru epoca sa, ci acela care îşi comunică cunoştinţele şi le lasă de moştenire la posteritate, spre a se folosi şi a ajunge mai departe cu dânsele. Daca Europa de la Renaştere este mai înaintată decât Grecia antică, cauza [este] că literele sunt într-o stare cu mult mai înaintată. Ceea ce se sculpta în antichitate 916 ION HEI IADE RÂDUI.ESCU pe table de metal atâtea zile şi luni, astăzi se scrie într-o ora si ceea ce s-ar scrie cu zecimile de ani se tipăreşte într-o săpia mână. După perfecţiunea tipografiei prin vapor, astăzi se tipăreşte şi se răspânde într-o zi în Europa întreagă câte altădată nu se putea răspândi cu seculii. Egiptul a fost barbar cu uni sapienţii lui pentru că n-a avut cărţi, n-a fost comunicativ; Turcia şi Rusia de astări sunt barbare pe lângă celelalte ţăre ale Europei pentru că, deşi au oameni speciali foarte mulţi, n-an însă cărţi ce tracta de acele specialităţi. Căutând la noi, făcând cineva comparaţiune între starea de la 1820 şi ceea de astăzi, vedem că avem cu sutele şi cu miile bărbaţi ce au studiat în ţară şi în străinătate şi daca aceşti bărbati speciali 1111 înavuţesc limba cu cărţi ce tractă despre acele spe cialităţi, să nu ne facem iluziuni, sunt nişte barbari acei sapienţi pentru că nu sunt comunicativi. Naţia ce posede mai multe şi mai bune asemenea cărţi ce înalţă sufletul, ce pot dezlega problemele cele mai dificili ale unmanităţii, ce preîntâmpina nevoile societăţii, ce pot libera pe om de sclavia innoranţei, de sclavia sărăciei materiali şi spirituali, acea naţie este cea mai civilizată şi se află în civilizaţiunea cea mai durabilă. Cărţile ce tractă despre ştiinţe, arte şi măiestrie, despre toate ce pot folosi şi face a înainta societatea, de la cele mai utili până la cele mai frumoase şi mai sublime, acele cărţi, toate la un loc se numesc literatura unei limbe, unei naţiuni, şi cu cât acele cărţi vor fi mai multe, mai clare, mai utili, scrise mai cu ana şi cunoştinţă, cu atâta acea literatură este mai amplă şi mai sublimă. Şi pentru ce însă cărţile unei limbe sunt identice eu literatura ei? Pentru cuvântul cel mai natural din toaie, pentru că numai literele sau alfabetul putură traduce cuvântul sau raţiunea umană şi a o comunica aşa de fidel; ideografia şi hieroglifele n-ar fi fost în srare de a înfiinţa o literatură. De la apariţiunea literelor se înfiinţară şi cărţile. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 917 III Nici o limbă nu se exprimă aşa de natural ca cea română când este vorba de un om instruit, sapient, cu minte şi întreg întru toate. Românul zice: „Omul ăsta ştie carte“, nu zice a învăţat, ci ştie carte; învăţul este o deprindere, iar nu ştiinţa. De aceea se şi zice „învaţă pe dinafară“. Scăpaţi-ne de învăţământul public, domnilor miniştri, şi daţi-ne instrucţiune, sapientă publică. Mai zice românul: „om cu carte multă“. Auziţi, domnii mei? Multă, iar nu puţină, şi cu atât mai rău când nu e nicidecum. Mai auzeam încă în copilărie că cartea nu are margini: sute şi ntii de ani de ar trăi omul, tot nu poate şti cartea toată. Oamenilor iar ce ştiu oricât de multe, şi nu ştiu carte, grecii le zic „agrammatos philosophos“, filosofi fără carte, filosofi neliteraţi. Omul, în adevăr, nu poate să ştie una şi să nu ştie alta, şi precum se poate zice unui medic: „Cunoşti, domnule, medicina, dar nu cunoşti şi muzica“, asemenea i se poate zice: „Eşti bun medic, dar carte nu ştii“, şi nu se supără daca este aşa. De aceea, să au fie supărare, daca am zice în faţă fiecăruia din bărbaţii noştri speciali: Vei fi, domnule, bun inginer, bun arhitect, bun mehanic, bun avocat; dar, cu iertăciune, carte nu prea ştii; Vei fi bun muzic, bun pictor, bun sculptor; dar carte nu ştii; Vei fi ştiind, coconaşule, toate limbele, toate istoriele, numai carte şi istorie românească nu ştii, şi nu e culpa noastră daca românii n-au nici o nevoie astăzi de dumneata; Vei fi, domnule doctor, mare filosof, mare teolog, filosof şi teolog absolut, mare avocat, dar ce păcat că carte nu ştii, că ne-am fi bucurat şi noi! Şi iarăşi, viceversa, ca să nu fie supărare: vei fi ştiind, domnule, carte multă, dar ştiinţe şi arte nu cunoşti; şi cretie-ne că ne pare rău din suflet, pentru că ai fi putut face mare bine naţiunii. 918 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU Am vrut a stabili un adevăr, că adicâ una sunt ştiinţele .şi alta este cartea, astfel precum fiecare specialitate diferă de alia şi toate împreună fac un întreg. Voi să constat că literatura sau cartea este o specialitate aparte, şi cine nu s-a ocupat de dânsa nu poate s-o cunoască. IV Până când dară nu ne vom aplica întru şti şi carte, şi mai vârtos carte românească, şi nu ne vom scrie câte ştim şi cunoaştem în limba naţională, raţională şi corectă, până când 1111 vom împlea bibliotecile române cu cărţile noastre ca să le lăsăm la posteritate, să nu ne facem iluziuni, iar o mai repet, tot barbari vom fi. De am fi, dimpreună cu toţi românii din Capitală si din toate părţile României, de am fi toţi cu toţii, fiecare câu-un panepistimion, adică ştiutor de toate ştiinţele, şi nu am şti carte, sau nu am voi a ne comunica prin scris sau prin cărţi la naţiunea întreagă şi la posteritate cunoştinţele, capitalul nostru intelectual şi moral, toţi noi aceşti angeli, toate aceste geniuri de sapienţă, toţi cu toţii n-am fi decât nişte barbari, cu atâta mai cumpliţi decât barbarii primitivi, cu cât am şti mai multe decât dânşii. Posteritatea n-ar avea decât a ne critica pentru că nu i-am lăsat nimic din ştiinţele noastre. Pe lângă acestea, fără cărţi naţionali, fără literatura naţională, nu poate exista nici patrie, nici patriotism, nici naţionalitate; si iată cauza pentru ce părinţii noştri avea mai mult dor de ale patriei, pentru că avea fapta patriotismului iară a cunoaşte numele sau vorba cu care ne decorăm noi în toate ocaziunile, cunoştea numai ale ţărei lor; şi ceea ce cunoaşie omul, aceea şi poate iubi, daca merită iubire. Noi însă cum putem iubi ţara daca nu cunoaştem nici istoria ei, nici instituţiunile ei, nici limba ei? De la un timp îneoa, stările avute şi-au crescut copiii prin profesori străini, în limbe străine, şi trimiţându-i apoi de mici ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 919 în străinătate, acei copii se reurna în ţară fără nici o cunoştinţă de ale ei; superbi de câte ştia, era indiferenţi dc câte nu cunoştea. N-au vrut să cunoască ţara; nici ţara astăzi nu voieşte a-i cunoaşte. Iată cauza scăderii familielor istorice. Stările de mijloc şi cele neavute îşi dau copiii a trece prin colegiuri şi facultăţi (de când avem colegiuri şi facultăţi), cu profesori ce n-au nici o unitate între dânşii, fiecare cu sistema lui. Aceşti copii trec toate clasele începătoare, gimnaziali şi de facultăţi, mai mult se îndoctrmă ele cât se insmiie; câte aud sau învaţă într-o clasă, în cealaltă profesorul se încearcă a-i dexvăţa, şi aşa, în 14 şi 16 ani de studiu trec din şcoalele noastre în cele din Francia sau Germania fără a şti româneşte; fiecare îşi are o manieră a sa de a scrie, după cât mai mult sau mai puţin l-a îndoctrinat dascălul ce l-a fost acaparat. Fiecare înşiră la litere, la vorbe, fără a-şi da nici un cuvânt de câte scrie, şi într-o limbă care numai românească nu este, plină de solicismi şi de străinismi. In Franţa apoi sau în Germania, de se duc, şi acolo de se apucă de vreo specialitate, prea puţină carte franceză sau germană cunosc, căci foarte puţini vin înapoi în stare cum să scrie bine în limba franceză sau germană, cum să poată trece de autori în acele limbe; vin, voi să zic, în ţară nici români, nici francezi, fără nici un legământ de unitate care să-i lege între dânşii şi cu naţiunea întreagă. Cei din stările avute, din familiele istorice, necunoscând nici istoria, nici instituţiunile naţiunii, au început a crede, după câte au văzut în istoria Germanici şi Franţei, că sunt nobili ereditari, că foncţiunile mari ale ţârei au fost ale lor de moştenire. Cei de stările de mijloc, necunoscând iară instituţiunile egalitari ale României, crezură pe cei din stările avute că sunt, nici mai mult, nici mai puţin, decât nişte baroni şi comiţi feodali, nişte cătcăuni de burgrafi şi margrafi, buni de dus la ghilotină. Daca am fi ştiut cu toţii că naţia română de la început 920 ION HEI.IADE RĂDUI.ESCU n-a cunoscut niciodată titluri şi drepturi ereditari, ci tordaun.i şi-a recrutat capacităţile din toate străiie societăţii şi cânii s-;i învechit o generaţie, a venit cea nouă a-i lua locul din toate stările, n-am fi ajuns în această confiiziune şi luptă absurdă. Ciul Negruleştii şi vin Mirciuleştii; cad aceştia şi vin domni, bani, din toate stările societăţii; se sting Buzeştii şi Calofireşlii, Leurdenii, şi vin Filipeştii, Lenşi, Nestori, se duc aceştia şi vine generaţia actuală, cu acelcaşi drepturi egalitare. Cine n-a mai vrut să fie boier ca Ianache Văcărescul, a se ocupa cu limba patriei, a încetat de sine de a mai fi boier sau cap al naţiunii, şi au venit alţi fii ai patriei a-i lua locul. V Am zis în adevăr că literatura unei limbe există în cărţile ce posedă acea limbă; însă despre ce tractă acele cărţi, acea literatură? La oricare naţiune ne-am uita, cărţile sunt considerate ca cel mai preţios al lor tezaur intelectual şi moral, şi această venc-raţiune spontanee n-ar putea veni daca cărţile n-ar tracta despre cele de folos societăţii; toată cartea ce ar tinde spre a distruge, iar nu spre a crea, spre a perverti oamenii, n-ar aduce decâi oroare şi, departe de a intra în literatura unei naţiuni, n-ar fi decât o pagină neagră în istoria limbei în care s-a scris, scornul autorului ei şi al epocei acestui autor. Să luăm d-a rândul mai multe specialităţi despre care, prin scrierile lor, se ocupă bărbaţii în folosul societăţii şi omenirii. Cărţile de agricultură, de mineralogie, despre canalizarea râurilor, despre construirea căilor, despre navigaţiune; cărţile ce tractă despre ştiinţe, arte, măiestrie, despre comerciu şi industrie şi înflorirea lor, cărţile despre educaţiune, morală şi istorie, istoria universală în genere şi a popolilor în pane, biografíele oamenilor mari, istoria artei militare şi a tutulor expediţiunilor, de laXenofonte până astăzi; cărţile de călătorii, ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 921 romanţele însuşi istorice, ce ne arată societatea în toate mizeriele ei, uncie vedem cu ochii şi pipăim cu degitu) toate plagele omenirii şi care ne fac a simţi durerile şi suferinţele celor dezmoşteniţi; toate poemele mari, în fine, unde se creă idealele cele mai sublime, cari ne fac a visa perfecţiunea şi până în fine a o şi realiza; acele cărţi, de la invenţiunea alfabetului până astăzi, nu au tractat şi nu tracta decât despre binele şi mulţumirea societăţii, spre ameliorarea ei, spre perfecţionarea omului în cele soţiali şi în cele guvernamentali. Ştiţi însă, domnii mei, cum se zice în limba în care s-a tractat pentru prima oară despre ştiinţe şi arte, în limba elenică voi să zic, cum se numesc urbea, cetatea, societatea ? Aceste objecte se numesc polis, politia, şi prin urmare politică va să zică ştiinţa care se ocupă despre binele material şi moral al soţie-tăţii. Cine se ocupă de agricultură, de comerciu, de industrie şi le face a prospera; cine se ocupă de ştiinţe, de arte şi măiestrii, despre tot ce poate da cetăţenilor pâinea spre fiinţă, atât materială cât şi morală, independinţa lor individuală şi colectivă; cine se ocupă despre a asicura prezentele şi viitorul naţiunii, despre a libera pe oameni de jugul neavcrii, de jugul innoranţei, de jugul famei şi al imoralităţii, de jugul din întru şi din afară; cine se ocupă, pe lângă acestea, de fericirea cetăţenilor întru a le înfrumuseţa toate câte văd şi aud; aceia nu se ocupă decât de adevărata politică, lată dar că acievărata literatură a unei naţiuni este adevărata ei politică. Diferinţa dintre politică şi literatură nu este decât că literatura coprinde în sine politica, unde politica propriu-zisă nu coprinde literatura întreagă. Literatura şi politica însă, spre a mântui soţietatea, spre a corespunde scopului său, are de datorie a fi totdauna în adevăr; căci erorile, şi cele fără voie, fac a înapoia popolii şi îi ruină. O greşală în politică şi prin urmare în literatură, la cei ce sunt capi ai politicei sau literaturei unei epoche, e mai mult decât o crimă, decât un rău; este crima IUN HFJ.IADE RĂDU1.ESCU ardicată la a şaptea putere, ca să mă exprim printr-un termin biblic. Crima stinge un individ sau o familie; eroarea iu doctrine ţine popolii cu miile de ani în întunerec şi sclavie, greşala în literatură sau în politică stinge naţiuni întrege. VI Ocupaţi-vă, vorbiţi şi scrieţi, junilor, de limba naţionala; oeupaţi-vă a o studia, a o cultiva, şi a cultiva o limbă va să /.ic a a serie într-însa despre toate ştiinţele şi artele, despre toate epocele şi toţi popolii. 1 amba singură uneşte, întăreşte şi define naţiunea; oeupaţi-vă de dânsa mai nainte de toate şi nu veţi face prin aceasta decât cea mai fundamentală politică, veţi pune fundamentele naţionalităţii. Câţi studiaţi matematicele, apleeaţi-le la inginerie, la arhitectură, la mecanică, la construiri de drumuri, la căi ferate, la plutirea râurilor, la arta militară, şi nu veţi face decât politica cea mai sănătoasă; câţi sunteţi filosofi, faceţi ca sapienta voastră să afle cauzele tutulor relelor ce chinuie societatea; mai descinderi din regiunile supranaturali, mai descinderi pe pământ, până în colibele mizerabililor; mai lăsaţi sistemele şi va ocupaţi numai de om şi veţi face cea mai sublimă din politice. Ocupaţi-vă de agricultură, câţi sunteţi proprietari mici şi mari; oeupaţi-vă de industrie şi de industria naţională, de comerciul -nu cel antic, că e bazat pe trafic şi fraudă - ci de comerciul modem, ce a ajuns a fi o ştiinţă. Ocupă-te, adevăratule popol, de agricultură, de comerciu şi de industrie şi vei întrece pe toţi Talleyranzii şi Merrernichii în politică. Juni oficeri, toţi câţi încingeţi sabia spre apărarea patriei, studiaţi cu stăruinţă matematicile, toate ştiinţele tributare la arta militară, studiaţi istoria acestei arte şi a tutulor răzbelelor sau campanielor, aveţi conştiinţa de frumoasa voastră specialitate; fiţi credincioşi naţiunii şi tronului, apăraţi şi susţineţi ordinea, preparaţi-vă a apăra patria în tot momentul şi veţi face ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 923 politica cea mai salutarie. Cântaţi, poeţi, pe Dumnezeu, natura întreagă, amorurile ccle sacre, înălţaţi pe femeie la gradul ei predestinat de la început, cântaţi pe toţi bărbaţii cei mari, înălţaţi-i de model înaintea posterităţii; înălţaţi virtutea prin tragediele voastre şi flagelaţi numai şi numai viţiul, iar nu pe om, în comediele şi satirele voastre, şi veţi deveni suveranii tutulor politicelor. Ocupaţi-vă, câţi simţiţi în voi darul de sus, vocaţiunca preoţiei, ocupaţi-vă de vera teologie, de vera morală, de ştiinţa educaţiunii; însuraţi-vă şi deveniţi părinţi de familie, simţiţi amorul conjugal şi patern în inimele voastre; simţiţi durerea părinţilor când îşi pierd copiii, şi a copiilor când îşi pierd părinţii, simţiţi suferinţele şi jugul fiecăria familie prin suferinţele voastre proprie şi prin jugul ce îl purtaţi singuri, şi fiţi siguri că, prin ştiinţele tributare la vocaţiunea voastră de preoţi, prin ocupaţiunile demne de înalta voastră misiune, veţi face politica cca mai divină. VII Până acum nu mă adresai decât la o singură jumătate a umanităţii, la bărbaţi. Nu credeţi însă că am putut vreodată uita pe cealaltă jumătate, care este mama noastră, consoartea noastră, surora noastră, fiia noastră. Să mi se ierta o mică abatere ca să pot mai bine intra în sujetul nostru, care este literatura sau adevărata politică. în cartea cărţilor care se numeşte Vechiul Testament, îu capitolele creaţi unii se văd în limbele ce pot traduce sau exprima raţiunea, trei verbi activi: creare, plnsmare sau formare, şi edificare. Când universul se face, ca să zicem aşa, din nimic, versetul l de la capul 1 se exprimă: „In principiu creă Dumnezeu cerul şi pământul“. Materia există acum şi cată a lua forme atâtea şi varie, a se forma plantele, animalele uscatului, peştii mării, pasările aerului. Aci nu mai e vorba de creare, ci de 924 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU plasmare sau formare: tot este plasmat, de la firul de iarba până la om. Când apare femeia, nu se aude nici de creare, nici de plasmare, pentru că este vorba de un edificiu. Iată cum se exprimă versetul 22 al capitolului II: „Şi a edificat Domnul Dumnezeu coasta ce luă din Adam în femeie“. Edificiu nici în marmură, nici în porfir, ci în femeie, iată primul templu viu ce adoră omul şi adoră în adevăr până astăzi. Primul object ce adoră omul ca prunc, când vine în lume, este mama; amorul Iui, fericirea, beatitudinea lui este la sânul mamei. Cine a putut adora în pruncie, în copilărie şi însuşi până în adolescenţa sa ceva mai mult decât pe mama sa, pe surora sa? June, objectul său de predilecţiune este femeia; sufletul lui în cea mai ferventă adoraţiune se adresă la dilecta inimei sale, fie amantă, fie promisă sau fidanţată, fie mireasă sau consoartă. Vin copiii în bărbăţie, vine fiia; şi ce avem mai adorabil, câţi suntem părinţi, decât fiiele noastre? Iată primul templu viu, primul edificiu, prima casă vie ce edifică Domnul Dumnezeu din coasta omului, din rărunchii lui. Şi iată partea din noi înşine ce fu destinată spre a zdrobi capul balaurului-barbarie, balaurului-innoranţă, balaurului-des-potism, destinată spre a ne îmblânzi, a ne civiliza, cu un cuvânt, spre a libera pe om. VIII îndată ce căzu omul, îndată ce se degradă în stare de barbar, primul semn după care se cunoscu barbaria, grosolănia lui, fii dispreţul către femeie, subjugarea ei. între popolii barbari, antici şi moderni, femeia este sclavă. Şi ca barbar noi nu înţelegem nici pe săteni, nici însuşi pe sălbatici; aceştia au pe femeie de consoartă, de soţie, iar nu sclavă. Barbari sunt cei din cetăţi ce legiuiesc şi menţin sclavia femeii. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 925 în primul popol cărui se dă primele legi umane şi divine, în Israel voi să zic, femeia se vede cântând imnul libertăţii. Mariani, surora lui Aaron, ia timpanul şi cântă: „Să cântăm Domnului, căci cu victorie s-a glorificat: cal şi calar i-a dărâpat în Marea Roşie“. în Israel, până când femeia se vede liberă, ieşiră Dcbore, Judite, profetese şi toate în genere năştea fii liberi. Din una ca aceste femei se născu şi însuşi Fiiul lui Dumnezeu. în primul popol ce începe a se civiliza, între eleni voi să zic, bărbatul Orfeu descinde până în infern după consoartea sa Euridice. Femeia este preoteasă la altar; femeia mamă îşi trimetea fiii la răzbel şi dându-i pavăza, ea îi comanda: „Sau cu dânsa, sau pe dânsa“, căci pe pavăza lor proprie se aducea cei morţi în bătaie la căminul lor, înaintea ochilor mamei lor. între eleni ies Sappho, ce dispută coroana Pindarilor şi reportă victoria în concursuri; între creştinii primitivi, femeile asistă în agonia Dumnezeu-omului Ele sunt mai nainte ia învierea lui, ele mai întâi mărturisesc că a înviat Crisr. Femeile, între primii creştini, se văd diaconese, preotose oficiante, profetese, prezicătoare, martire ce ştia şi avea dreptul a mărturi. Adevăraţii creştini da drepturi egali femeilor; falşii creştini, creştini numai cu numele, reîncepură a tracta pe femeie ca toţi barbarii. în Dacia, între romani, unde pentru prima oară ecclesia lui Crist avu nu numai ospitalitate, ci şi drept de cetate, între românii ce ei mai întâi s-au emancipat de Roma păgână şi imperială, între români pentru prima oară femeia deveni persoană şi cetăţeană cu sufletul său, cu numele său propriu, cu drepturile sale. în toată Europa civilizată, până astăzi femeia încă nu este din drept o persoană, femeii i s-a refuzat şi i se refuză până astăzi numele său propriu, numai reginele domnitoare se bucură de acest prerogativ. Ele numai se pot numi pe nume, Tereza, Ecaterina, Victoria, Isabela. Celelalte femei 926 ION HEIJADE RÂDULESCU sunt averea bărbatului, nu poartă decât numele bărbatului t a să poată însemna ceva. După instituţiunile, legile şi datinele Europei civilizate, femeii, ca să fie ceva, i se zice spre exemplu: Madame Brâncoveanu, Madame Băleanu etc., pe când în România femeii i s-ar fi părut o insultă a i se zice în faţă „cucoană Brâncoveanco, cucoană Băleanco“. Femeile noastre, ca şi reginele, au numele lor cu care se onoară: cucoana Safi/i, cucoana Maria, Catiuca, Pulcheria etc. Femeia este unsă de la baptesmă regină, cu numele său propriu. Şi daca femeia nu şi-a exercitat drepturile de cetăţeană, cauza n-a fost legile, ce i-a cunoscut şi i-a sacrat drepturile, ci innoranţa în care s-au aflat şi femeile, şi bărbaţii. Femeia română, emancipată, liberă din drept, nu avea lipsă decât de instrucţiune, luminare, în paralel cu a bărbaţilor. Spre a trece la adevărata emancipare a femeii între români, n-ar fi fost nevoie de prefacerea legilor, ca în Europa, ci numai de o educaţiune integrală. Legiuirile nouă, imitate din Europa şi mai puţin creştine, veniră a degrada pe femeie foarte mult înaintea dreptului, şi cu legiuirile imitarăm şi smorfurile; femeile abdicară singure la numele lor propriu şi începură a se crede onorate când stângacii noştri de domnişori începură a le zice, ca la dumnealor în Franţa, „Madame“: deveniră de bunăvoie captive. Sclavia este un rău, are însă ceva de gravid; jugul ce-1 suportă omul cu resignaţiune, şi n-aşteaptă decât momentul spre a-1 scutura. Sclavul ni se pare un martir; tot însă ce este mai trist şi mai lamentabil este când sclavul ajunge a se degrada până acolo încât să se crează onorat când poartă numele stăpânului ca un sigiliu în faţa lui, ca un colan împregiurul gâtului. Tot ce era mai lamentabil pentru bieţii ţigani înainte de ¡848 era că i-am auzit eu cu urechile mele, când era supăraţi de oarecare vexaţiuni, zicând: ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 927 — Vai de noi, coconaşule, parcă n-am mai fi ţigani boiereşti! Am ajuns mai rău decât românii! Iată răul relelor, iată răul ardicat la a doua şi a treia putere. Cu smorfurile de la străini am adus pe femeile, surorile şi fiicele noastre, când poartă numele bărbaţilor, a se crede mai onorate decât mamele şi bunele noastre ce, ca orice regină, îşi purta numele său propriu. IX Să revenim la literatura ce este relativă în parte pentru ceealaltă jumătate a omenirii, pentru surorile, consorţile, filiele noastre. Vorbiţi, scrieţi, ocupaţi-vă, juni şi barbari, juni studioşi câţi mă citiţi, câţi sunteţi în România întreagă, ocu-paţi-vă serios eu cea mai mare fervoare întru a îmmulţi şi răspândi cărţi pentru cducaţiunea şi luminarea femeii. Puneţi-vă eu toţii intru a o înălţa la predestinaţiunea ei de a strivi în adevăr capul balaurului. Oricât dc sus vom înălţa pe femeia cu inima şi cu sufletul, cu atâta mai sus ne înălţăm pe noi înşine; şi oricât de jos o degradă legile pe care le facem noi, bărbaţii, pe atâta şi încă şi mai jos ne degradăm pe noi înşine. Să facem din literatură puţină etimologie. Literele sunt adesea în etimologie şi algebră fatale ca şi cifrele în calcul. Din doi şi doi, orice vom face, nu pot ieşi nici cinci, nici trei, ci fatalmente tot patru. In limbele antice, puiul asinei însemna fatalmente asin curat, cu ambele lui ureche; puiul vacei însemna viţel sau bou. în limbele antice, omul era calificat după muma lui; barbarii, popolii primitivi, până astăzi când vor să insulte 1111 om se leagă de biata mama lui. în Egipt însă, când vrea să zică morar, zice puiul morăresei; când vrea să zică cerşetor, zice puiul cerşetoarei, ca şi puiul asinei. Şi de aci, la popolul ce ieşi din sânul Egiptului, când vrea să zică „odată om“, tipul oamenilor, omul-Dumnezeu, zicea Fiul omului-, si tot 928 ION HEI .IADE RÂDU1.ESCU asemenea, în tot Orientele, când voiesc a zice sclav, zic puiul sclavei. Aşa, pe oriunde femeia este mai mult şi mai puţin sclavă, bărbaţii sunt puii mamei lor, puii sclavei; nu putem ieşi din această fatalitate. Cată mamele noastre să fie libere, adică luminate, ca să putem zice că suntem liberi, pui de libertate. In ţărele unde oamenii se insultă de mamă, unde femeia este tractată numai de „lele“, fiecare este puiul mamei sale. Când se va emancipa femeia după natura sa, după cerinţele sale, după sexul său, atunci se va emancipa şi bărbatul în adevăr, după sexul său. în van oamenii declamă în Europa şi pretutindeni, în locurile publice, şi strigă în împregiurări grave şi câteodată şi ridicole, că mor până la unul; cei mai sinceri dintr-înşii se duc să moară şi, când văd nevoia, aleargă la o onestă retiradă. Ne doare şi când ne zgâriem, şi de mor puii sclavei Orientului şi puii sclavei Occidentului, sunt legile aspre, disciplina severă, gura tunurilor ce îi aşteaptă şi înapoi ca şi înainte, ce îi împinge a muri. Nu vom şti în adevăr să murim până nu ne vor comanda muma sau soţia noastră: „Du-te să mori!“ Spartanii de aceea ştia să moară şi trei sute de inşi se luptară cu două sute de mii de barbari, fără a alerga la retrageri oneste: pentru că mamele lor le zicea T| xccv, T\ em xocv! Guilelm Tell de aceea a ştiut a învinge şi a-şi libera patria, pentru că femeia lui i-a zis: „Du-te şi mori! Din pântecele meu nu voi să iasă un pui de sclavă!“ Iniţiativa la liberarea Americei au luat-o femeile pentru că s-au decis de la una până la alta a nu mai purta decât mânu-facture de mâinele lor proprie, fără a cumpăra nici o manufactură engleză. Pe englez cu nimica nu-1 baţi decât cu a nu-i cumpăra marfa; şi l-au bătut de moarte femeile Americei. Ştefan al nostru de aceea a ştiut a învinge după o retragere, pentru că mama lui i-a închis porţile cetăţii şi i-a zis: ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 929 „Du-te să mori!“ Ocupaţi-vă toţi câţi sunteţi bărbaţi de literatura ce înalţă pe femeie la predestinaţiunea ei. Ocupaţi-vă, femei, şi grăbiţi întru a ajunge la predestinaţiunea voastră, să îmblânziţi adică, să umanizaţi, să dezgrosolănizaţi pe om, să daţi patriei cetăţeni liberi din fiii voştri şi cetăţcne serioase din fiiele voastre; suflaţi în sufletele noastre amorul patriei, amorul acela de care voi sunteţi capabili când iubiţi ceva, faceţi din noi eroi demni de secolul XIX şi veţi face din noi nişte zei mai presus de zeii antichităţii şi toate veţi fi surori născătoarei de Dumnezeu, ce vă reprezentă în ceruri. Ocupaţia bărbaţilor întru a înălţa pc femeie şi a femeii întru a perfecţiona pe bărbat va fi politica lui Dumnezeu, ce a zis femeii a strivi capul balaurului. X Arătarăm, demonstrarăm, că literatura adevărată este cea mai adevărată politică. însă daca este aşa, ce este aceea ce oamenii, fără a-şi da cuvânt de vorbele ce pronunţă, numesc politică şi care n-are nimic de comun cu ştiinţa ce se ocupă de binele comun? Nu vă miraţi de paradoxul acesta. Viţiul cel puţin are pudoarea de a nu se numi singur viţiu, îi e ruşine cu numele său propriu şi îşi împinge cutezanţa până la a-şi da numele de virtute, de calitate bună. Ciarlatanii în Oriente îşi dau numele de kalos hiatros. Teocapelia sau precupeţia cu divinitatea se înţoală cu titlul Acsantitate. Fărădelegea, sub diverse forme, îşi dă nume de lege, şi încă de lege pozitivă. Discordia vine în numele concordiei spre a dezbina oamenii şi popolii. Strâmbul de la Balta-Liman vine în numele dreptului şi al ordinii spre a dezordina soţietatea, zicând că stabilă ordinea legală. Venim noi la putere? (pentru că, ca să nu fie mânie, cată să vorbim şi noi de:) Venim noi la putere? Deh! N-ai ce zice, vedem şi noi că e cu frica lui Dumnezeu. Vin alţii la putere? Atunci vai de 930 !ON HEI,IADE RĂDU1.ESCU lume! A lipsit dreptatea de pe pământ! Cu un cuvânt, minciuna zbiară de se sparge că este adevărul întreg. Pentru ce dară ciarlatania, or de sus, or de jos, a celor cc speculă cu popolii, a celor ce aduc atâtea calamităţi pe soţie-tate, pentru ce să nu se numească şi ea politică? Adică ştiinţa ce se ocupă de binele societăţii? Şi nu strică ea; strică cei ce mi înţeleg vorbele şi crezându-i, dau ca orbii în cursele ei. Numai vulpenia ciarlatanilor, pe de o parte, şi innoranţa po-polilor pe de alta zic că această desfruntată meserie este politică. Departe de noi, departe de locul acesta această iasmă ce, fără ştirea nici a lui Dumnezeu, nici a dracului, se numeşte politică! I-a intrat cuiva în cap a ajunge la minister, sau la tron, sau cel puţin a acapara pc suveran şi a-1 încongiura ca într-un cerc de fier? Nici mai mult, nici mai puţin, de politică se ocupă dumnealui, el acolo, toate cabalele, toate intrigele, toate ipocriziele, toate calomniele şi însuşi toate crimele ce este capabil a comite, cu numele de politică sunt scuzate, şi apoi s-au inventat şi expresiunile: „suveranitatea scopului“, „scopul scuză mijloacele“. însă ce au de comun acele neomenii cu binele societăţii, cu ştiinţa politicei? îşi aleg unii meseria de a trăi din spinarea altora, fără a produce nimic? Devin pentru aceasta adulatorii când ai tiraniei, când ai anarhiei? Baseţele lor pe de o parte, demagogiele lor pe de alta, în ce au d-a face cu politica sau cu ştiinţa pentru binele societăţii? Să cuteze însă cineva a-i numi pe nume şi va vedea ce pate, căci ei tot cu dinţii de politică şi de onoare se ţin bieţii oameni. îşi aleg alţii meseria de a deveni instrumentele străinilor, tocmesc şi vând drepturile şi pământurile patriei lor respective? Din oricare ţeară şi din oricare epocă ar fi oamenii aceştia, pare că şi-ar fi dat mâna, pare că şi-ar fi dat cuvântul cu toţii de a-şi numi a lor meserie tot politică. Apoi „scoală-te tu să mă pui eu“, alergările după foncţiuni, samsarlâcul la concesiuni, partituri ce frământă ţeara pentru ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 931 interesele a vreo două sute de individe dintr-o parte şi din alta, intrigele şi calomniele în alegeri, ca să Fim numai noi şi ai noştri, or într-o parte, or şi dintr-alta, toate acestea mai au alt nume decât politică? Să mai vorbim şi de mercenarii sau neferii unor asemenea campanii de cavaleri de industrie? De căţeii unor asemenea vânători în care vânatul sau prada sunt naţiuni întrege? Aceştia, în itmoranţa lor, cred că fac politică; comercianţii, meşterii, îşi abandonă comerciul şi industria până ajung în sapă de lemn, crezând că intră în politică tocmai când ies din meseria lor proprie. Când vom căuta la cabinete, vedem tractate de eternă amicie, de eternă pace, ce în germine n-au decât un răzbel vecin, tractate ce as i cură neutralitatea unor ţăre şi cei ce le suscriu n-au alt cuget decât care de care să-i calce teritoriul mai întâi. Apoi atâtea manopere, atâtea jocuri, atâtea invitări spre a scula popoarele vecinilor căror au jurat eternă amicie şi apoi a lăsa acele popoare victimă vendictei suveranului lor etc. etc. Când va şti cineva în ce stă adevărul cabinetelor, nu vede decât că minciuna este ardicată până la dogmă. Cu toate acestea, de la faraoni până astăzi, popolii tot politică cred că sunt aceste dulapuri, aceste neomenii; pentru că aşa le spune şi dascălul şi vlădica, şi jurnalele, şi teatrele. Cine nu voieşte a numi pe numele său propriu această înaltă ciarlatanie, îi pot zice ce! puţin diplomaţie, sau mai pe româneşte: taler cu două feţe. XI Biata minciună! îi place şi ei a se da de adevăr, şi jură săraca pe onoare, pe Dumnezeul ce nu-1 are, că este numai adevăr. Biata ciarlatanie! îi place şi ei să zică că e politică, că este ştiinţa pentru binele comun, şi nu strică ea: strică cine crede. Eu unul însă n-am crezut-o ori de unde a venit, de la tronuri sau de la altare, de la tiranie sau de la anarhie, de sus sau de jos, din dreapta sau din stânga. Şi de aceea spui că minciuna nu este 932 ION HEI.IADE RĂDUI.ESCU adevăr, că ciariatania, prefăcătoria nu esre politică şi că politica adevărată este literatura adevărată. Mie mi s-a zis şi în parte, şi oficial, că nu sunt bun de politică, ci numai de literatură. Este foarte adevărat că nu mă pricep întru nimic în pretinsa dumnealor politică şi nici nu mă pot... amesteca într-însa. Necapacitatea despre aceasta ce se află în mine îmi face onoare, pe atât cât îmi face onoare de a fi numai român şi de a vorbi românilor numai de literatură. Pentru că politica cea mai mare ce s-a făcut vreodată în ţeara română a fost în epoca de literatura ecclesiei române, când de la Matei Basarab până la Constantin Brâncoveanul s-au tradus în limba română cărţile ecclesiei, în preziua regimului fanariot. Acele cărţi ne-au conservat limba şi naţionalitatea, căci altfel rămâneam mai rău decât românii din Macedonia. Politică mare s-a făcut de Şincai, de Văcărescul lenache, de P. Maior, de Georgie Lazăr, de banul Bălăceanul, ce a făcut a se da ştiinţele în limba română, de Societatea filarmonică ce înfiinţa teatrul român; politică mare au făcut toţi autorii şi poeţii României ce au scris şi tipărit de la 1832 până la 1848 pentru că au făcut numai literatură: şi puterile vecine ştia mai bine decât noi că facem adevărată politică şi de aceea persecutară faptele noastre. De la 1859 până astăzi în toate părţile tot politica s-a declamat şi nicăiri nu s-a făcut adevărată politică ca în Ateneul român, pentru că numai literatură s-a făcut. In periodul acestui an s-a vorbit: - despre resurecţiunea poeziei păgâne în secolul XIX; - despre cum se critică operele de artă; - despre râsetele române sau caracterul caustic al românilor; - despre misiunea guvernului, ingerenţa guvernamentală şi iniţiativa privată; - despre teatru; - despre destrucţiunea şi reînnoirea fiinţelor vii pe pământ. Se va mai vorbi: ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 933 - despre instrucţiunea română în Transilvania; - despre expoziţiunea universală; - despre rolul românismului în chestiunea orientală; - despre scrierea română cu litere latine; - despre istoria instituţiunilor ţării; - despre poezia populară; - despre pictorii români înainte de 1848; - despre teoria impozitelor; - despre antichitatea omului în creaţiune; - despre Goethe; - despre mărimea, scăderea şi rezultatele domniei române; - despre creditul public; - despre familie, rolul şi influenţa ei în societate; - despre unde îşi culegeau poeţii români coloritul de stil; - despre organizaţiunea societăţii; - despre educaţiune şi politică şi oamenii de stat. Ei bine, domnii mei! Iată adevărată politică într-un stadiu de cinci luni; şi laudă şi glorie bărbaţilor ce au luat iniţiativa spre a face a se deschide această sală înaintea publicului serios ca să poată auzi, în orele sale de petrecere, cele ce pot fi spre folosul şi înaintarea soţietăţii. Nu putem abandona sujetul despre care tractăm fără a atrage atenţiunea cititorilor noştri asupra laborioaselor veghieri ale dlui I. Râureanul. Nobila însărcinare ce de june încă îşi impuse spre a se ocupa despre a conduce junimea pe calea frumosului sau a virtuţii îl împinse, fără ştirea sa poate, pe tărâmul celei mai fundamentali politice; în ultimii trei ani, începând de la 1867, publică până la patrusprezece elaborate destinate spre a forma o mică bibliotecă pentru junimea de ambele sexe. După noi, o politică veră cată să înceapă de la dezvoltarea minţii şi formarea inimii junimii. Elaborările acestui bărbat conştiincios, prin veghieri îndelungate şi speze înseninătoare fac onoare profesiunii sale şi atrag din zi în zi 934 ION HEI,IADE RĂDUI.ESCU atenţiunea bărbaţilor serioşi, atât pentru alegerea sujetelor ce a tractat, cât şi a limbei corecte şi a modului de scriere atât de gramaticale. Terminăm repetând că toţi câţi se ocupă de ştiinţă spre a ameliora societatea sau politica, studiind trecutul ei, conducând prezentul spre a prepara un viitor mai ferice şi provăzând astfel pentru educaţiunea junimii, aceştia în adevăr pot zice că fac adevărată politică, iar nu cei cari se pun în capul partiturilor şi mai vârtos împregiurul sau în coada acestora spre a secunda veleităţile ambiţioşilor intriganţi, sbucinând minţile şi dezbinând soţietatea pentru interese condamnabili. Şi daca, în regiunea literaturei, am putea zice că intră şi foile publice, daca şi acestea apoi ca literatură ar pretinde că fac politică, atunci cu părere de rău şi din experienţă vedem că nu fac decât cea mai diz,graţiată şi cea mai deplorabila din literature1. (Pronunţat în Ateneul român, în conferinţa clin lOdeccmbriu 1868) 1SRAEUT1I Şl jUDANII I După Biblie, Abram a fost fii iu a! lui Thare, originar din Caldeea, cu patru generaţiuni în jos strănepot al lui Heber, care era din descindenţîi lui Seni. Abram cu ai săi, toţi de stirpe arabă, trăind o viaţă nomadă cu ármentele şi turmele sale, se distingea din ceilalţi popoli circumvecini prin numele de heberi 1 în Biblioteca portativă s-a mai publicat: câteva din colectiunea diadelor noasire, între carc intră şi Politica şi diplomaţia, cum şi Propriul şi comunul. Dc vom apuca a da o a doua ediţiune, acolo se vor adăogi şi aceste dualităţi, dimpreună cu altele ce ne vor fi ocazionate din circonstante. ECHILIBRU ÎNTRE ANTiTEXE 935 sau hebrei, sau după numele zisului lor străbun Heber, sau din cauza vieţei lor erante şi nomade, nefiind încă stabiliţi. Când intră şi între popolii aceştia eranţi ideea de a se stabili undeva şi de a forma o naţiune sau un stat, atunci, ca să-şi dea o origine ilustră, înălţară la un grad mai mare după datinclc de atunci numele moşului Abram şi ziseră că Dumnezeu i-a zis să se numească Abraham. Se ştie că pe atunci divinitatea cea mai înaltă şi cea mai în credit în tot Orientul era Brahma. Ebreii dar ziseră că cu voia şi ştirea lui Dumnezeu Brahma sau Abraham este însuşi străbunul lor, sau mai bine deteră numelui străbunului lor o splendoare oarecum divină. După credinţele Indielorşi însuşi după ale caldeilor la început, zeul Brahma neputând face o mezalianţă, îşi luă ca şi Jupiter de soţie pe însuşi scumpa sa surioară. Această surioară şi consoarte totdeodată a lui Braham se numea Sarrah-suary. Deteră dar ebreii şi ei soţiei lui Abram numele de Sara, care după ce Abram deveni Abraham, deveni neapărat şi Sara Sarrah. Şi mai pc urmă, ca să semene străbunul lor întru toate cu Brahma, puseră în gura lui Abraham că a zis regelui Abimeleh că soţia sau consoarta Sarrah îi era suror. Legenda încetul cu încetul se complectă de ici-de colo, .şi originea ebreilor ajunse în linie dreaptă, daca nu divină întru toate, cel puţin tic la un tată celebru ce vorbea gură în gură cu Dumnezeu şi cu angelii săi. N-avem să zicem nimic despre aceasta. Toţi popolii au voit şi voiesc să zică că au o origine cât s-a putut mai naltă, mai veche şi mai ilustră; pentru ce ebreilor să le ia cineva dreptul acesta? Faraonii zicea că sunt descindcnţi ai suveranului cerului şi pământului, Osire, romanii asicurară că pater Enea era filiu ai Venerei şi că străbunul Romul a fost filiu al ¡ui Marte, Burbonii făcură sânt din cap până-n picioare pe străbunul lor Ludovic, ungurii făcură sânt pe întemeietorul feodalirăţii, Ştefan; şi de ce adică bieţii ebrei să n-aibă şi ei un străbun care să semene întru toate cu zeul Brahma? 936 ION HEI .IADE RĂDULESCU Ideea este legitimă, ingenioasă şi lăudabilă; tot însă ce este-admirabil şi care nu se vede la nici un popol este că pe timpul lui lacob, nepotul lui Abraham, când se înrădăcinase şi mai mult din tară în filiu ideea de a forma din aceşti popoli cranii o naţiune care, ca un singur corp sau individ, să facă un stat-model, se inventă, ca nicăiri, o figură din cele mai grandioase ce au mai apărut pe faţa pământului. Pe atunci şi încă şi mai încoaci, forţa sau tăria şi prin urmare despotismul era singura divinitate ce se putea ţine în credit. Omul a cătat să se lupte până astăzi cu forţa, a cătat să îmblânzească fiarele, să module materia după a sa voie şi necesitate, să străbată şi să domine mările, să invente şi să utilize focul, să topească metalele, să împle văile, să spargă munţii, să captive şi să conducă fulgerul, să ia, cu un cuvânt, locul divinităţilor antice: Neptun, Vulcan, Jupiter să rămâie jos pe lângă om, care domină toate elementele ce trecea drept divinităţi. Ei bine, acest lacob, ca nepot al lui Abraham, îşi luă frumosul şi admirabilul rol de a reprezenta pe omul viitorului şi ca acesta a cătat să aibe o noapte lungă şi întreagă, o luptă formiadbilă, corp la corp cu o umbră, cu divinitatea acelor timpi, cu forţa voi să zic, şi când se reversă de zori, în primele albori, omul era vingător, terasasc divinitatea-umbră; era cu genuchii pe pieptul ei, cu pumnii în griunajii ei, abia gâfâia biata forţă subt puterea spiritului uman. De aci înainte, omul triumfător, acel lacob ce reprezenta pe „omul nou“, a cătat să fie numit Israel, adică vingător al eloimilor, adică forţelor şi solidar cu omul. Misia omului nu se mai cuvenea a fi de aci înainte d-a se mai lupta şi bate ca fiarele cu semenele său, ci de a fi solidar cu dânsul, de a-şi afla fiecare sicuritate şi folos în sicuritatea şi folosul altuia. I] De la idee însă până la realitate este un mare şi marc interval; toată ideea până nu devine o faptă este tot în stare de ideal. Studiind cineva istoria şi logica sau şirul evenimentelor ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 937 ce se succed, vede că toate ideile mari şi salutarie, emanând din minţile cele mai eminenţi, îşi au pe aspiratorii la dânseie ce se numiră văzători, prooroci sau profeţi, propagatori şi preparatori, pe executorul sau împlinitorul lor, pe Mesia al lor, şi după aceasta pe luptătorii sau martirii ce se luptă, se sacrifică spre susţinerea şi stabilirea acestor idei. Mai vede încă, pe de altă parte, că - afară de adversarii sau inemicii lor - aceste idei îşi au şi pe falşii lor profeţi, pe speculatorii lor, pe falşii lor apărători ce se decoară încă de vii din mijlocul orgielor cu numele de martiri şi cari, speculând tot, degenera şi răstoarnă toate câte au fost preparat adevăraţii aspiratori şi executori. Aceştia, văzând că timpii se apropie spre realizarea speranţelor oamenilor de elită, îşi zic: „Poarte bine! însă alţii cu invenţiunea, noi cu foloasele dintr-însa; alţii cu laborile preparative, noi cu productele din sudorile lor; alţii cu execuţiunea sau împlinirea lor, noi cu domnia; alţii cu sacrificiurile, noi cu benefici urile“. Fie Iacob care începu această idee mare a solidarităţii între oameni sau popoli, fie altul mai nainte de dânsul, sau fie mai mulţi oameni de elită, nu intrăm în această cercetare; ideea însă se vede în marea figură biblică, când omul viitorului se numi Israel, vingător al forţei şi solidar cu oamenii. De aci apoi aspiraţia, credinţa de a se forma şi organiza o naţiune sau un stat model care, din mai mulţi popoli să devie ca un singur corp, un singur individ; şi personificarea acestui ideal se numi Israel. Ce s-a întâmplat însă? Realizatu-s-a îndată această mare idee, ieşiră din sânul stirpei ce se numea semitică şi din care se trag toţi popolii albi ai Asiei şi Europei, iar nu numai ebreii? Nicidecum, căci realizarea unei asemenea idee cere, cum am zis, secoli şi secoli de preparare, secoli şi secoli de lupte, în contra şi a inemicilor, şi a falşilor amici; cere sute şi mii de profeţi, înalte şi devotate minţi de executare şi mii şi mii de adevăraţi martiri şi geniuri încă şi mai agere, inime şi mai devotate, energie fără preget spre a repara erorile provenite din 938 ION HEI .IADE RĂDULESCU reaua execuţiune, din reacţiunea mişcărilor, spre a întâmpina rătăcirea din urmă ce este totdauna mai rea decât cea dintâi... Compare cineva faraonismul Egiptului cu faraonismul Romei. Ideea de un Israel este mare cât umanitatea întreagă, trecută, prezentă şi viitoare; şi de la un Iacob, ce după Biblie trecu cu doisprezece filii ai săi în Misraim sau Egipt, nu putea nici să germine, nici să se dezvoalte şi cu atâta mai puţin să-şi dea fructele sale o idee atât de grandioasă, inoculată în acei unsprezece fii ce, până a deveni solidari, nu om cu om, ci încai frate cu frate, vânduseră pe fratele lor propriu la nişte cumpărători de oameni, la nişte negocianţi de ismaeliţi; şi cu atât mai puţin putea germina această idee de la sclavul Iosef care, ajungând unul din satrapii lui faraon, îi dete consiliul - prevăzând fametea - să adune toate grânele sau bucatele şi cu acestea, la timp de nevoie, să cumpere pământurile şi însuşi corpurile popolului flămând, dezmoştenindu-l de averile şi de libertăţile sale. Această idee şi mai puţin încă putea germina şi a-şi da fructele sale în mijlocul descidenţilor lui Iacob, ce nu se îmmulţiră în Egipt decât spre a îmmulţi numărul sclavilor şi spre a se corumpe în tina servitutii după exemplul şi capriciul desporilor lor. Această idee nu putu afla loc decât în capetele de elită, în inteligenţele eminenţi ce putea să iasă din antica civilizaţitme a Egiptului care, precum produse Prometei ce fură focul din cer spre a lumina pe oameni, precum produse Orfei, Inahi şi Cecropi ce veniră a civiliza pe eleni, produse şi pe Moise ce îşi făcuse educaţiunea în sanctuariul tu tu lor ştiinţelor oculte. Precum civilizaţia modernă a Europei produse Abelarzi, Ioani Huşi, Guilelmi felii, Lutheri, franklini, Washingtoni, asemenea şi civilizaţia antică îşi produse oameni ce frunzele Arburclui ştiinţei ce era deja vermulos, avea să le altoiască în tulpincle sălbaticc şi viguroase ale popolilor mai noi. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 939 Un exemplu asemenea vedem în timpii părinţilor noştri. Englezii cei mai liberali şi progresişti nu putură altoi ideile mari ale filiilor AJbionei decât peste oceane, în America. 111 Moise, mai dizgraţiat decât toţi, crezu să facă un popol liber şi model dintr-o adunătură de sclavi învechiţi în servitute, în corupţiune şi viţiuri. Având nevoie de braţe, se adresă la toţi paria şi ciandalii Egiptului, la toate anatemele lui de orice stirpe, şi mai vârtos la descindenţii lui Iacob. Din capul locului văzu că îi este în pericol şi pielea, şi capul când, mus trânti pe unul din aceşti sclavi despre urâta lui viaţă şi dâudu-i consiliuri de a se purta mai bine către semenii săi, acesta, ca toţi agenţii poliţielor, îl ameninţă că a fost ucis un zbir al faraonismului. A cătat să-şi ia lumea în cap şi să se rătăcească prin munţi zeci şi zeci de ani, a medita şi a se consulta cu un sapient anume lothor, care îl făcu şi ginere. Cine sau ce era acest lothor? Fireşte că numai sclav nu era, pentru că era sacerdote al ştiinţei. După atâţia zeci de ani, după ce exploră dezertele şi studie fluxele şi refluxele Mării Roşie, se returnă în Egipt adresându-se din nou la desindenţii lui Iacob, spuindu-le că ei sunt predestinaţi spre a deveni popol model, ca popol ales, că Dumnezeu a fost încheiat un pact de alianţă cu străbunul lor Abraham (de le va fi fost străbun) şi le promise o ţeară cu mai multă sinceritate şi zel, după cum astăzi nişte falşi Moişi le promite drept Palestina nouă ţeara romanilor; şi tot în numele lui Dumnezeu le promise toate bunurile de pe faţa pământului. Toate însă era în van; urechile lor era surde, minţile tâmpite; când însă se adresă la cupiditatea, la lăcomia lor, dibăcia căpitanului operă minuni. Le zise: „fiecare să-şi ucidă pe primogenitul domnului său, să prade fără nici un scrupul pe vecinul său şi cu braţ înalt să iasă din Egipt“. Nimic nu împunse şi electriza pe toţi golanii până la unul ca această 940 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU ammuţare la pradă şi ucidere! Tristă şi deplorabilă situaţie .şi încă şi mai teribilă ananga sau nevoia de a alerga cineva la asemenea espediente spre a-şi realiza marele ideal. îndemnarea la pradă şi la ucidere fu mai elocuentă decâi toate cuvintele. Spun mulţi că suveranitatea scopului scuz;) mijloacele; însă care fură rezultatele unui asemenea începui:1 Acest popol de sclavi proclamat de suveran, de popol ales al lui Dumnezeu, cu vorba numai, cu proclamaţiunea numai nu «• putea dezvăţa de câte învăţase în Egipt ca toţi servii; acest popol, când nu mai fu sclav, deveni despor în toată oroarea rebeliunii. La toată lipsa, la tot capriciul se revolta spre a-şi ucide pe capii săi, pentru că li se spusese că Dumnezeu le-a comandat încă din Egipt spre a-şi ucide domnii şi deprăda vecinii, pentru ca li se spusese că ei sunt aleşii şi favoriţii celui Preaînalt. Ce mai face cineva cu asemenea gloate? Pe când li se prepara decalogul sau admirabila constituţiunc în zece raţionamente care le asicura familia, libertatea şi proprietatea, pe când li se proclama un domn nevăzut, o divinitaic nouă şi salvatoarea ce îi sacra de liberi, scoţându-i din casa servitutii, lor le era mintea tot la boul Apis şi îşi fabricară din averile furate viţelul de aur. Idolul, zeul lor era aurul, doctrina lor traficul şi specula, dogma lor era camăta şi frauda. A căiai ducele lor să-i poarte prin dezerturi patruzeci de ani, până să-şi lase acolo oasele toţi câţi îşi mai aducea aminte de Egipt şi de toate datincle şi învăţăturile cie acolo. A cutezat să crcază, sa spere că, cu o generaţiune nonă, va putea să-şi realize idealul spre a forma un Israel, uit popol model. Viaţa lui Moise fu plină de dureri şi turmente, calea lui plină de obstacole; pe tot momentul se despera înaiuic.i ingratitudinii şi neînţelegerii unui popol cerbicos, după cum ¡1 numea el, până în fine îşi luă lumea în cap şi se duse a mm i aşa cum nimeni să nu-1 mai îngroape, nimeni să nu ştie nici unde i-au rămas oasele. Scriptura zice că nişte străini, nisic trimişi - cum se zice - de la Dumnezeu avură pietaiea spre a-i ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 941 lua corpul, ferindti-1 de a deveni prada corbilor. Trimişii în limbele antice se numesc angeli. Angelii lui Dumnezeu provăzură spre îmmormântarea acestui dizgraţiat. IV Abia Jesue al lui Navi, cu a doua şi a treia generaţiune ieşite din acest popol cerbicos de sclavi, putu veni ca prin tăria braţului, în punta lăncii şi gura gladiului, să cuceară pământul filisteilor sau Palestina şi să-i stabile pe dânsul, după legile lui Moise. Nişte asemenea principe şi legi de cea mai întreagă libertate nu putea să nu producă nişte generaţiuni mai inteligenţi, mai energice, mai geloase de libertăţile proclamate. Perfecţiunea însă cere nu numai cale deschisă şi infinită a progresului, ci şi sute şi mii de generaţiuni tot mai perfectibili, ce tind înainte şi nu se abat din această cale. Şi cară să nu uităm iară că fiii, oricât vor progresa, totdauna moştenesc şi din viţiurile părinţilor lor. Democraţia federativă de douăsprezece semenţie cu coprinsele sau judeţele lor autonome, instituită de Jesue după legile lui Moise, putu în adevăr produce excelenţi sacerdoţi, mari judici, bravi căpitani, distinşi, devotaţi oratori publici sau profeţi, eminenţi cetăţeni şi cetâţene: Aodi, Debore, Samueli. Calea progresului e lungă şi precum în cele fizice, asemenea şi în cele morali este necesitate de o necontenită încrucişare de individe în mai multe generaţiuni până să se cureţe şi să ameliore o stirpe oarecare, o specie oarecare fie de oameni, fie de alte animale, fie însuşi de plante. Atavismul tot apare şi după mai multe generaţiuni’. fiecare ebreu era foarte fireşte fii iu al 1 Ca vai a ce în prima ci nuntă s-a măritat cu lin asin produce mânzi cu urechile mari şi din mariragiui cu un armăsar. Acest fenomen se numeşte atavism. Sclavele din Egipt, din mamă în fată până astăzi ne produc oameni ai servitutii, instrumente ale despotismului. 942 ION HEI .IADE UADUEESCU tatălui său şi fiii, moştenind şi din viţiurile părinţilor lor, oribil ar nainta spre bine, ajung a le şi mări, îmmulţi, când apuca înapoi spre scădere sau degenerare. legile lui Moise le zic neîncetat: „Fiţi liberi“, şi nu le permite nici cumpărarea, nici vânzarea de corpuri sau suflete umane decât servi ţiul omului pe şeapte ani. Ei, din natura lor, ca pui ai sclavilor din Egipt, tot spre servitudine au tins şi tind. Legile lui Moise le zic: „Fiţi curaţi, deveniţi sânţi prin puritatea voastră!“ Şi nici un popol ca dânşii nu s-a distins în traiul cel mai îngălat; urdorile şi vermina în care îşi complac a vieţui provocară până şi lepra. După ce se văzură puii sclavilor şi ei cu ţearine, cu cetăţi, cu legi şi cu libertăţi, ochii lor era aţintaţi la vecinii lor idolatri ce îşi avea pe de o parte satrapii, despoţii şi regii lor, şi pe de alta sclavii lor, concubinele şi meretricile lor, ce se dilecta îu sărbătorile veneriane, ce se tăvălea în orgiele silvestre şi care îşi sacrifica copiii; Nephtae ajunse până întru a considera pe cel Preaînalt de egal al lui Moloh, sacrificându-i pe unica sa fiie. Când se îmbuibară şi se depravară şi mai mult, libertăţile le era ca o sarcină, nu le mai venea nicidecum bine cu democraţia lor, care n-avea alt cap sau domn decât pe cel nevăzut din ceruri, care nu lc putea cere nici vergini la pat, nici juni la oaste şi la orgie, nici productele travaliului, nici contribuţiuni şi angarie. Puilor de sclavi li se scurgea ochii după fastele păgânilor, le cerea inima să aibă şi ei un despot, un rege. în van primul sacerdote, depozitarul şi explicatorul legii, îi exorta către propriul lor bine, în van le spunea că regele, dupa legea lui Moise, nu este după voia celui Preaînalt, că regele, având a le cere femeile, şi fetele, şi junii, şi averile, nu este decât un flagel, o calamitate pe popol. Ei 1111: rege şi rege voia. (.lisă mai facă şi acest gelos sapient şi bătrân? Omului poţi să-i iei, nu poţi însă să-i dai cu forţa. „Daca este aşa, popol gros iu cerbice, popol îndărătnic care vrei să mergi tot înapoi spic ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 943 servitutea de unde ai ieşit, fii dar cu rege, zise Samuel; să ştii însă că aceasta nu va fi graţia, ci flagelul lui Dumnezeu peste tine“. îşi aleseră un rege, pe cel mai bătăios şi mai măciucar dintre dânşii, pe Sau). Unde mai fu israel, popolul ales de aci înainte? Unde aleşii lui Dumnezeu ca naţiune? Unde zilele trecute de glorie când popolul întreg, ca un singur om, n-avea de inemici decât pe alienigeni , când la vocea ducilor şi profeţilor opera prodige de curagiu, de valoare şi de eroism? Ca religie iară, ca lege, mozaişti mai fură aceşti ebrei când, abandonând legea lui Moisc ce îi constituia în democraţie federativă, se luară după instituţiunile păgânilor sub jugul despotismului? Pe cât admirăm geniul egipteanului Moise între toţi legislatorii naţiunilor pământului, legile lui liberali şi liberatoare, principele lui din care emană cristianisniitl, pe atâta — plângând pe acest om mare — deplorăm umanitatea întreagă că aduse fatalitatea ca germenii unor asemenea principe să fie semănaţi sau aruncaţi fără provedere într-un popol atâta de cerbicos, atâta de îndărătnic, atât de apt a servi numai despotismului şi spre a nu profesa decât frauda şi traficul. Până astăzi dcscindenţii acestui popol susţin absolutismul, devenind organele tutulor despoţilor, tutulor pofidelor. Trăiră cu năpruiul de Saul care, oricum, fiind mai innorant şi mai nepriceput la rele, nu se atinse de dreptul electiv al popolului. Aleseră mai târziu pe David, din semenţia sau familia lui Iuda. Acesta, mai instruit, mai îndemânatic, putea ca om privat şi păstor de a fi un mare poet sau profet, apărând şi cântând cauza popo-lului, preînălţând pe Domnul ca singurul cap al naţiunii; devenind însă rege, începu a visa la o regalitate ereditară. De aci înainte nu se mai ruga celui Preaînalt pentru prosperitatea popolului, ci pentru binele exclusiv al familiei sale, îi plăcea * Din ir. aliena, „străin“ (n.ed.). 944 ION HEI .IADE RĂDU1.ESCU să cânte în psalmii săi: „Doamne, scuteşte pe rege şi pe filiul regelui“. V Toţi câţi mai ţinea încă legile lui Moise, toţi câţi se mai încerca a regenera pe Israel sau a-1 mai conserva să mai existe încai ca o umbră, fie oricât de degenerat, toţi câţi era geloşi de drepturile şi libertăţile naţiunii, suspinând după vechea democraţie, toţi câţi dorea ca ţeara promisă să fie precum a fost, averea naţiunii iar nu moşia familiei lui luda, ca din Palestina să devie ludeea, nu putea auzi cu voie bună nişte asemenea psalmi, nici vedea cu bucurie nişte asemenea semne de uzurpare. Oamenii începură a murmura şi a se prepara spre apărare când văzură că se îmmulţea partizanii lui Iuda. Naţia se împărţi în două partite: liberalii, naţionaliştii îşi păstrară numele de Israel; uzurpatorii, oamenii dinastiei lui luda se numiră iudei sau judani. Iudeu sau judan nu este prin urmare nume de naţiune, nici care să distingă pe adepţii vreunei religiuni, ci nume de partit sau de facţiune, de partizan al ludei. Aceste două partituri ajunseră şi până la mâini : unii îşi apăra libertăţile şi alţii pe noul dinast; valoarea, eroismul, de unde până aci se dezvolta spre apărare în contra alienigenilor, degenerară întru a susţine despotismul. Cauza popolului fiind justă, în câmpul liberalilor se puse şi însuşi Absalon, filiul lui David, care îşi pierdu viaţa în această gueră fratricidă. Învinse, în fine, partitul lui Iuda pentru că spiritul lui Iehova, celui ce mân tu isc din casa servitutii, se depărtase de la popolul ce abandonase instituţiunile lui Moise. Păgânismul se îmmulţise între ebrei; Israel avea puţini apărători. Se stabili cu victoria judanilor regalitatea ereditară; vingătorii nu întârziară I raducerea expresiei franceze en venir (sau arriver) aux mains, „a ajunge Ia luptă, la bătaie“ (n.ed.). ECHU JBRU ÎNTRE ANTITEZE 945 de a da numele de ludeea regatului stabilit de dânşii. David lăsă de succesor la tron pe Solomon. Ca culme însă la toate păcatele de unde se putea derapa în abisul corupţiunii şi ipocriziei fu că toate aceste fărădelegi se legitimară în numele celui etern. De aci începutul farisaismului, după al căruia tip se perfecţionă mai târziu şi şcoala lui Loyola. Solomon nu fusese născut şi crescut la stână, ca tatăl său David; născut în purpură, crescut înctingiurat de curtizani, se instrui în adevăr în multe, ştiind câte se putea învăţa pc atunci, şi de faţă şi oculte, cunoscând şi cele faraoniane, şi cele babilo-niane, şi cele persane, talentul poeziei sau profeţiei îl putea avea de la tatăl său. Daca tutulor poeţilor le plac să aibă a face cu ficţiuni şi le vin atât de bine, şi cu muzele şi cu satirii şi cu zeii şi cu titanii şi cu angelii şi cu satanii, Solomon, ca poet şi rege totdeodată, în regala sa imaginaţiune şi vervă stabili creditul lui Satan în toată ludeea şi dete celui Preaînalt un adversariu atât de teribil şi etern ca toate revoluţiunile la un loc. Fabula faraonică a lui Osire şi Typhon, doctrinele persanilor despre Ormuz şi Ariman era necesarie despotismului stabilit în ludeea, pentru că nici un rege n-ar fi putut domni după legile lui Moise. Solomon se alie cu faraon luând de soţie pe fiia acestuia, se alie cu toţi regii păgâni din locurile circum-vecine, luându-le câte o fiie; legitimă poligamia; gincceul lui se compunea de şeapte sute de femei legitime şi de alte trei sute concubine; introduce idolatria ce singură putea legitima şi susţine regalitatea; dă privelege semenţiei lui Beniamin; pune impozite şi angarie pe popol, ardică luxul şi corupţi unea până la culme. Judanii, înclinaţi din capul focului către idolatrie, speculă şi trafic, îmbuibaţi de favori şi privilege, ajungând a egaliza cu toţi satrapii Asiei, nu putea decât a încuviinţa abaterile lui Solomon din legile şi preceptele lui Moise şi a se întrece întru a imita pe domnul lor. 946 ION HEI JADE RÄDUI.ESCU Ieroboam, ce deplângea accastă abatere, nu întârzie tic a li suspect partizanilor lui Iuda. Solomon puse să-l caute şi sa 1 ucidă. Ieroboam se refugie în Egipt. După nişte asemenea Păpuşi exemple, ce putea deveni Roboam, filial acestui Sardanapal al iudaismului? VI După moartea lui Solomon, advenind la tron demnul său filiu Roboam, popolii alergară ca la toţi regii cei noi şi cerută cu plângeri a li se uşura impozitele şi angariele ce îi îngenuchea-seră sub domnia tatălui său. Roboam nu întârzie a răspunde la aceste plângeri şi zise pe faţă cum să auză toţi: — In adevăr, tatăl meu a pus peste voi un jug foarte greu; eu însă îl voi face şi mai apăsător. Tatăl meu v-a bătut cu verge de lemn; eu însă vă voi bate cu veargă de fier: plumb voi adăogi la bicele tatălui meu! Ce mai faci, popole, de aci înainte? Unde mai este Israel, idealul acela visat de atâtea geniuri de elită şi pentru care elaborară, se sacrificară atâţia profeţi şi eroi? Unde este împilare, acolo şi geamăt-, unde este bătaie, acolo şi ţipete. Veargă de fier, bice cu puntele de plumb sunt acelea! Se sculară toţi popolii federativi, zece semenţii de dezmoşteniţi, a se apăra în contra privelegiatelor două semenţie de împilatori şi proclamară un regat al lui Israel, despărţindu-se de regatul lui Iuda. Liberalii, constituţionalii, cum am xice în zilele noastre, d-o parte, cu judeţele sau semenţielc lor, cu nume de israeliţi, şi dinasticii sau judanii de alta, emuli ai tutulor păgânilor. La vocea israeliţilor alergă Ieroboam din Egipt şi venind în mijlocul fraţilor săi în împilare şi persecuţiuni, fu proclamat de rege al lui Israel: „Şi astfel Israel se răsculă în contra casei (dinastiei) lui Iuda, faptă care dură până astăzi“ (vezi Cartea cronicelor, II, cap. XI, vers. 19). ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 947 îs rad însă şi rege era două contraria diamerralmente opuse. Israel nu putea proclama un rege daca voia să existe ca Israel. Ieroboam, prin urmare, nu întârzie de a introduce şi el idolatria şi puse a turna doi viţei d-aur, înălţând altare unuia la Beth-el şi altuia la Dan, aducând aminte popolului că viţelul de aur a fost divinitatea străbunilor săi în Egipt. Idolatria se întinse în ambele regate ca în toate regatele. VII De aci înainte, câţi mai putură continua după legile şi instituţiunile lui Moise, nu încetară a se lupta în contra inemi-cilor şi din afară, şi din întru. Când dintre ebrei se mai scula bărbaţi inspiraţi de spiritul verităţii ce inspirase şi pe Moise şi aducea aminte de vechile instituţiuni, de abaterea de la dânsei e spre a susţine dreptatea, a protege pe cd asuprii, pe orfan şi pe văduvă, şi a flagela viţiul şi ipocrizia, când, intr-vin cvivânt, se ardica câte un profet, judami era în contra lui, acuzândii-1, condamnându-1, întărâtând popolul a-1 ucide cu pietre. Cei dintre continuatorii lui Moise conservară Scriptura dvipă vechile ei texte; judanii nu încetară de a preschimba redacţiunea versetelor în cazuri, în timpi, în persoanele verbilor, în permutarea punctuaţiunii, oriunde prin asemenea subtilităţi s-ar fi putut susţine şi legitima nouăle doctrine şi privilege spre a se întări dinastia lui Iuda. Privilegiaţii sau oligarhia ce se crease în această naţiune dezbinată nu lipsiră în orice ocaziune de a adula pe cucerători în toate modurile, de a deveni instrumentele staturilor potenţi, înaintea Cirilor, Alexandrilor, Ptolemeilor, ci era înainte prosternându-se şi proclamându-i deMesii, văzând drepturile popolilor spre a domina asupra lor. Judanii deznervaţi şi corupţi, nefiind în stare de a rezista, fură duşi în servitute în Babilonia şi de aci se returnară cu atâtea învăţături păgâne. Câţi putură sta in contra inemicilor, traşi la munţi şi împărţind 948 ION HEI,IADE RĂDULESCU frăţeşte ultimele averi şi pâine în toate zilele, rămaseră mai pini de doctrine străine şi nu încetară de la aspiraţiunile cane realizarea unui adevărat Israel. Cu un cuvânt, între ebrei, ca între toţi popolii, de la început nu întârziară a se arăta şi împilatori, şi împilaţi; de la începui libertatea avu necontenite lupte cu depotermul, democraţia t u monarhia, oligarhia şi ohlocraţia. Toţi protestatorii, toţi pro feţii vorbea în numele lui Israel; iar în numele Iudei nu vorbea decât partizanii dinastiei lui luda. Toţi eroii se lupta pentru independenţa, existenţa lui Israel. Profeţi, arhierei, bărbaţi mari n-avea a se lupta decât în contra inemicilor din afară şi a instrumentelor acestora din întru, cari era dintre judani. Israel producea profeţi şi eroi; judanii era pepiniera din cari ieşea scribii, fariseii, toţi speculatorii, storcătorii popolului, toţi câţi strecura ţânţarul (ca nu cumva să desfiinţeze insectul), dar înghiţea cămila şi casa văduvei. VIII Din şcoala profeţilor, care era şcoala principelor şi doctrinelor lui Moise, căta să apară mai curând sau mai târziu aşteptatul Mesia; din legea veche căta să emane împlinirea ei, perfecţiunea ei, legea nouă. Crist, împlinitorul legii, care vine cu Noul Testament a proclama pe oameni în genere de fiii ai lui Dumnezeu şi moşteni adevăraţi, Crist nu se vede născând nici în cetatea Indii, în Icrusalem, nici în scutecele palatului vreunui rege ca Erod, nici în domele satrapiene ale vreunui doctor în legi sau vreunui fariseu. Crist se vede născând în cea mai umilă burgadă, în stalul sau presepiul vitelor, având drept marturi taurul şi asinul, emblemele laborii. Crist se naşte şi creşte între popol, între continuatorii legii mozaice, între fracţiunea cea mai democratică a esenienilor; şi cu toate că suntem pe tărâmul ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 949 istoriei, nu al teologiei, cată să adăogim câteva cuvinte despre dogma cea mai principală a cristianismului. Fură oameni ce nu voiră a recunoaşte divinitatea Mântuitorului lumii; au fost însă alţii cari, de multul lor entuziasm la doctrina lui divină, ajunseră a nu-i recunoaşte umanitatea, zicând că viaţa lui între oameni şi suferinţele lui n-au fost decât ca o vizie în ochii oamenilor, ca o părere. Drept-credincioşii însă îl recunoscură şi îl adorară şi ca adevărat om, şi ca adevărat Dumnezeu. Despre umanitatea lui Cri st, evanghelistul Matei, arătând genealogia celui născut în presepiu, arătă că este descindent al lui David şi că prin urmare a fost din semenţia lui Iuda. Matei se vede în adevăr un continuator al doctrinelor lui Moise, după care cei căzuţi şi păcătoşi se regenerară prin travaliu, după care industria şi artele îşi au începutul între descindenţii lui Cain, Tobelcain şi Iubel. In Matei mai vedem un adevăr ce s-a văzut între toate naţiunile degradate şi căzute. Adam a căzut; prin alt Adam se regenera. Păcatele lui David vine a le şterge şi a le curăţi un descindent al lui David. Când naţiunele se degeneră până în fine popolii ajung a se corumpe de la mare până la mic, când - după expresiunea lui Isaia - pe corpul soţial nu mai este nici unde să pui degitul pe loc sănătos, atunci foarte des suvenirea străbunilor deşteaptă mai întâi pe descindenţii familielor ilustre. Germenii libertăţii şi independenţii în Polonia astăzi se dezvoltă mai mult în inimile descindenţilor familielor ilustre; deşi acestea şi-au avut păcatele lor, aceştia astăzi sunt mai devotaţi spre a face orice sacrificiu pentru liberarea popolului împilat odinioară de părinţii lor. Fie dar Crist, în partea sa umană, fiiiu al lui David din familia lui Iuda, căci prin acesta se vede mai perfect şi mai sublim daca se devotă pentru mântuirea lui Israel şi combate ipocrizia fariseilor şi stigmatiza cu numele de vulpe stirpea regală a lui Erod. 950 ION HEI,IADE RĂDULESCU loan însă, cel mai cordial şi mai dileet dintre discepoh, filosoful profet dintre evanghelişti, dându-i originea divina, ne strămută cu mult mai nalt decât timpii lui David; ac (ave .1 străbate secolii mai nainte de creaţiune, recunoscându-1 de Raţiunea divină, zicând: „In principiu era cuvântul, şi cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era cuvântul“. Apasă foarte laiv asupra vorbei Dumnezeu, zicând xai Oeoc rjv o Xoyoc;; 1 ,1 şi când ar zice că Dumnezeu, iar nu altceva era cuvântul, loan, cc era israeilit ca toţi esenienii, ne spune că apostolii era închişi de frica ittdeilor, jupanilor, judovilor. iată învederare necontcsia bilă că judanii era o fracţiune aparte în naţiunea ebree, cc persecuta orice princip şi orice aspiraţtune care tindea spre regenerarea lui Israel. Judanii, cu alte cuvinte, deşi din naţiunea ebree, era însă aceea ce în limba română s-ar zice ciocoii ebreilor, coruptorii şi storcătorii lor, era renegaţii din Israel, ca magnaţii români de peste Carpaţi ce, renegând la naţionalitatea lor, s-au zis unguri spre a putea stoarce pe fraţii lor. Iară prima bună nuvelă ce, după Matei, Isus anunţă popolului adunat: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor consola; Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul; Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, că aceia se vor sătura; Fericiţi cei mizericordioşi, că aceia mizericordie vor afla; Fericiţi cei cu inima curată, că aceia vor vedea pe Dumnezeu; Fericiţi cei făcători de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema; Fericiţi câţi vor fi persecutaţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia cerurilor. l ot popolul, Israel întreg asculta prosternat şi plin de speranţă cuvintele acestea; judanii numai se spăimântară că vor ajunge flămânzii şi însetaţii a-şi avea pâinea şi dreptatea. Daca ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 95! judanii ar fi ţinut legea lui Moise, de ar fi fost în adevăr mozaişti, pentru ce se speriară de atâtea fericiri ce însuşi Moise le promisese celor blânzi, mizericordioşi, cu inima curată şi făcători de pace? In ce era contrarie nuvela cea bună preceptelor şi doctrinelor lui Moise? în ce Testamentul Nou venea spre a se opune Testamentului Vechi? Pentru ce se turburară judanii când însuşi unul din familia lui Iuda veni a anunţa lui Israel că ora venise de a posede câte Moise le promisese? IX Toţi câţi mai continuaseră de a respecta şi ţine legile lui Moise, toţi câţi mai rămăseseră israeliţi, urmară lui Isus şi îl supranumiră Crist. Cei surzi înaintea cuvântului începură a auzi adevărul. Cei orbi cu mintea începură a vedea înaintea luminii raţiunii. Cei debili cu corpul şi cu sufletul se împlură de tărie a se lupta pentru dreptate. Cei amalaţi şi paralitici se împlură de vigoare şi d-o energie creatoare. Toţi dezmoşteniţii, până la samariteni, se simţiră de fiii ai lui Dumnezeu şi moşteni ai pământului. Vameşi, păcătoşi şi prostituate, fariseii însuşi, Pauli, se luară după Crist şi crezură lui spre a se revesti cu omul nou şi a regenera pe Israel. Primii creştini înfiinţară idealul lui lacob, lui Moise şi al profeţilor; ei formară primele soţietăţi ale adevăratului Israel şi nu blestemară pe Crist decât cei ce se înţes iară a rămânea judani. Aceştia îl persecutară, îl calomniară, îl condamnară, îl crucificară între doi ladroni. Descindenţii acestora rămaseră până astăzi judanii, cu legea nu a lui Moise, ci a Talmudului. Toţi mozaiştii, ca nişte continuatori, au devenit creştini, toţi talmudiştii au devenit judani. După israeliţii deveniţi creştini, urmând lui Crist şi apostolilor săi, se luară cei mai eminenţi din sapienţii Asiei, Egiptului, Greciei şi Romei şi cu toţii propagară Evangheliul în Dacia, în Galia, în Britania, în Europa 952 ION HEI,IADE RĂDUI.ESCU toată. Grecii, romanii, galii, anglii, germanii, slavii, Europa întreagă se pot da astăzi de popoli-model, de israeliţi în realitate, iar nu judanii cari se înţestă încă a rămâne în omul cel vechi şi vermulos, şi cari n-au vrut şi nu vor încă, continuând a merge în paralel cu primii şi modernii israeliţi pe calea progresului. Conchidem dară că între naţiunile antichităţii istoria, precum cunoaşte arabi, egipteni, fenicieni, perşi, armeni, eleni, romani, de asemenea cunoaşte şi pe ebrei, ca variante din stirpea caucaziană sau semetică. Denumirea de Israe! nu este un nume de o naţiune oarecare, ci numele unui ideal, al unui popol-model şi când vreodată jidanii au înfiinţat pe acel popol-model? Executal-aii ci vreodată acea doctrină înaltă şi progresistă ce provedea despre destinatele omului şi care indica cu degitul viitorul umanităţii? 'Foţi popolii ce s-au pus pe calea progresului şi, luptându-se cu zeul-forţă, s-au apropiat de a deveni solidari între sine, aceia numai, vorbind noi în limbagiu biblic şi după aspiraţiile lui Moise, s-ar putea numi Israel. Crist însuşi a prevăzut că popolii pământului de la răsărit şi apusuri se vor întrece a îmbrăţişa doctrina salutarie revestindu-se cu omul cel nou şi că mulţi din descindenţii lui Abraham vor rămânea, ca nişte cerbicoşi ce sunt, în carnea vermuloasă a omului celui vechi. Apostolii lui, lăsând pe judani, se duseră a propaga evangheliul la gentili şi barbari. De la creştinarea Europei încoa, toate asoţiaţiunile de creştini în adunările lor rituali şi solemne, fie englezi sau germani, fie însuşi poloni, n-au încetat de a se numi pe sine între confraţi cu numele de Israel şi de a distinge pe profani sau pe adversarii lor cu numele de filistei. Templierii, liberii teutoni, n-avură înainte decât, ca nişte adevăraţi israeliţi, unii spre a erige şi a realiza Ierusalima ideală şi alţii spre a se lupia pentru dânsa şi a o susţine. In România însuşi am apucat de la moşii noştri, a căror educaţie era numai evanghelică, a cănit ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 953 bibliotecă consista numai în cărţile ecclesiei, am apucat, zic, numindu-mi moşia sau patria lor „pământul făgăduinţei“ şi rugându-se lui Dumnezeu spre a protcge pe Israel (neamul lor) şi spre a risipi planurile filisteilor (inemicilor patriei). Ecclesia întreagă şi ecumenică a creştinilor cântă întotdauna „Lumină-te, lumină-te, nouă Ierusalem, şi te bucură, Sion“. Cine şi a cui este acea nouă Ierusalem? Au doară a judanilor? Au nu a creştinătăţii întrege? Israel dară, după termenii biblici, este umanitatea întreagă pe calea progresului, în care judanii întotdauna s-au ferit d-a intra. Iar în timpii de demult, judanii nu fură, după cum am zis, decât ciocoii ebreilor. Iată dar pe scurt numele sau termenii despre cari tractăm în acest articol: ebrei, numele unei naţiuni de stirpea semetică; Israel, numele unui ideal, la care a avut dreptul d-a aspira umanitatea întreagă; judani, numele unui partit, unei facţiuni speculatoare a popolului, ciocoii naţiunii ebree şi care, când nu mai avură pe cine specula şi stoarce în Palestina ce devenise a lor, ludeea, cucerită de Titu, se răspândiră peste tot pământul spre a susţine cu traficul, cu frauda, cu spionagiul, cu toate meseriele abjecte şi infame, ca toţi ciocoii scăpătaţi. Departe de a ne pune pe tărâmul religios, şi cu atâta mai vârtos departe de orice tentaţiune de fanatism, nu facem decât istorie şi când vom cerceta de care religiune sunt judanii, îi vedem cu totul depărtaţi, mai depărtaţi şi decât mahometanii de legile lui Moise şi de morelc arabice ale lui Abraham. Descindenţii lui Ismael ţin cu mult mai mult datuiele patriarcali. în religiunea lor, judanii sunt talmudişti. Fie-le de bine credinţele sau religia. Aci nu e vorba de persecuţiuni sau de ură religioasă, puţin ne pasă daca au continuat sau nu legile lui Moise, daca au realizat sau nu speranţele lui; studiem numai istoria mediului ev şi a timpilor moderni şi între toţi popolii 954 ION HEI-IADE RĂDUI.ESCU Europei au vedem altă naţiune mai tolerantă şi mai ospitalieră decât cea română. Pe când judanii era persecutaţi, masacraţi şi puşi pe foc în Spania, Italia şi airea, în România afla refugiu şi ospitalitate şi drepturi mai multe decât turcii, căci judanilor li s-a tolerai întotdauna a-şi avea case şi sinagoge în România, pe când turcilor nu li s-a iertat a-şi ardica geamii pe pământul sanctificat cu sângele părinţilor noştri. X Să venim în epoca în care trăim, să venim la judanii ce, de mai multe generaţiuni, au aflat ospitalitate în România liberă şi la câţi de vreo treizeci de ani, incurseră ca o invazie din toate părţile Europei, de pe unde fură alungaţi, şi mai vârtos din Polonia sau din statele Rusiei. Toleranţa ce s-a acordat în România la toate religiunile a fost acordată şi judanilor. Pe când în statele papali şi însuşi în regatul Neapolii, ortodoxii nu avea dreptul nici de a se îngropa, în România templele catolice sau bărăţiele avea drepturile sau prerogativele bănielor (optzeci de scutelnici şi posluşnici ad libitum). Cum apăru protestantismul, şi în Europa se comitea Saint-Barthelemy şi curgea sângele francezilor pe stradele Parisului, în România deodată cu apariţiunea lui, avu şi drepi de cetate; păstorii protestanţilor în ierarhia eclesiastică fură consideraţi ca nişte arhimandriţi*. Intre arhimandriţi sau păstori fură consideraţi întotdauna pe pământul României şi rabinii şi hahamii. Pe când toate naţiunile disting pe desindenţii lui Abraham cu numele de iudei, judani, juif, iahudi, şi pe când ei însuşi se numesc în gergul lor cu numele dejud, românii i-au onorai 1 „Capul mandrei sau a stânei", capul păstoriei, adică păstor. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 955 cu numele naţional dc ebrei. încât pentru libera vieţuire, dreptul de a-şi cumpăra şi construi case ca toţi pământenii, încât pentru consideraţiunea între oameni, ebreii (nu le mai zicem de aci înainte judani), ebreii zic, s-au bucurat în România mai mult decât sătenii români, coreligionarii şi conaţionalii noştri, încât pentru industrie şi comerciu au putut a se întinde mai mult decât până la uzurpare. Pe când era titluri sau ranguri de boierie, câţiva din notabilii ebrei au devenit boieri şi daca n-au luat ranguri de boierie din cei notabili este că în demnitatea lor n-au brigat asemenea titluri. Dintre profesorii Capitalei, Baraş, ebreu de naţiune, se bucura de onorile cele mai distinse, de afecţiunea elevilor săi şi la moartea lui Capitala întreagă îl petrecu până la mormânt, unde unul din cei mai distinşi şi cuvioşi arhimandriţi, în oraţiu-nea sa funebră îi făcu panegiricul. Văduva lui, ca toate matroanele României, se bucură de o pensiune pentru serviţiurile soţului său. La 1848, când se proclamă constituţiunea ce popului român îşi dete singur, fură chemaţi şi ebreii pămân-teniţi la aceleaşi drepturi ca şi românii, zicându-le eă „o masă întinde patria la toţi“. Nn i-a chemat însă şi la votul universal, pentru că nimeni nu poate oferi, nici promite ceea ce singur nu are. De unde dară şi pentru ce în zilele de faţă ieşi o voce şi se răspândi în roată Europa că guvernele ei sunt dezdemnate şi că conştiinţa lor este revoltată (parcă ar fi avut conştiinţă pe când punea pe ebrei pe foc şi în beţia de sânge sărbătorea sântele Banhelemy), că conştiinţa lor este înfiorată înaintea purtării românilor către descindcnţii lui luda? îndată vom vedea şi aceasta. Xi De când, graţie simtimentului caritxtbil de ospitalitate şi de toleranţă al românilor, se împlu România întreagă şi mai vârtos 956 ION HEI .IADE RÂDULESCU Moldova de toţi alungaţii fără căpătâi cbrei şi se îmmulţira aceştia până la 700.000 indivizi înaintea a vreo patru milioane de români; de câud aceştia prin spiritul de speculă şi de trafic acaparară industria şi comerciul, mare şi mic, al României până la birturi, hanuri, cârciume, până la pâine şi carne, până la legume şi poame şi până la cărătura din porturi; de când deveniră samsarii şi revânzătorii productelor de orice travaliu în marea daună şi a producătorilor, şi a consumatorilor; de atunci se deşteptară câţiva din capii adoratorilor viţelului de aur, din adoratorii lui Mamona, şi îşi ziseră: „Iată ţeara promisă! Nimic mai facil şi mai plăcut decât să facem din România o Iudec! Coreligionarii noştri au coprins toate meseriele, întinzându-se în toate unghiurile ţărei, forţând pe indigeni a ni le vinde. S-a desfiinţat boieria pământenilor; noi să devenim proprietarii şi domnii pământurilor, şi românii să devie servii noştri! La faptă! Acum e timpul! Să dăm, să lovim şi să ţipăm tot noi!“ Nu întârziară apoi a-şi trimite agenţii lor în ambele Principate spre a încuragia pe de o parte pe coreligionarii lor cu pretenţiuni la drepturi ce nu le posed nici pământenii, iar pe de alta a propaga şi a susţine ideile cele mai absurde. De la un timp încoa, mulţi clin ebrei începură a se numi „români de ritul israelit“, expresie neauzită încă pe faţa pământului. Din religiunile cunoscute s-a auzit până acum de bahmism, budism, mozaism, criscianism, mahometanism, despre vreo religiune însă care să se zică israelitism nu s-a mai auzit încă. Daca iar, în religiunile existenţi se află şi oarecari rituri diverse, se poate zice între creştini ritul răsăritean, ritul apusean, ritul reformiştilor, luterani, calvini etc., ce rit însă este acela ce se zice israelit? De vom vorbi de ebrei încât pentru religiune, ei n-au fost decât mozaişti, precum turcii sunt maho-metani, precum adoratorii lui Crist sunt cristiani; când însă au încetat d-a mai fi mozaişti, când deveniră partizani ai lui hula, ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 957 se putură numi juclani, adversarii şi persecutori ai israeliţilor şi profeţilor: se pot astăzi numi talmudişti. Cu românii însă ce pot avea de comun? De unde ei români? Şi de unde românii vreodată de Ia descălicătoare au fost altceva decât creştini de ritul Răsăritului? Ce galimatias este acesta „român de rit israelit“? De unde judanul este israelit şi de unde poate fi român? Cu limba? Cu legea? Cu religia? Cu credinţele? Cu datinele? Cu luptele ce au dus spre apărarea acestui pământ? în adevăr n-a putut să iasă o asemenea espresiune decât din capetele pervertite ale comisarilor târtanilor din Franţa şi Englitera. Toţi cunosc până unde noi, cari scriem aceste pagini, ne-am arătat cu toată ocaziunea simţimentele noastre umanitare de câte ori s-au putut ardica nişte acuzări asupra ebreilor, acuzări ce totdauna le-am considerat ca nişte calomnie. încă mai nainte de 1848, pagini multe ale Curierului român sunt pline de apărări ale acestei stirpe decăzute şi învechite în prejudiţiuri ce nu mai sunt de secuiul XIX. De câte ori s-au ardicat asupra ebreilor calomniile ce îşi au originea în părţile apusului, că adică ebreii mănâncă la copii, noi cei dântâi am fost ce am combătut cu tărie asemenea calomnie, de cari au fost asupriţi şi creştinii primitivi, tot în Roma păgână. în principele noastre de a susţine cauza asupriţilor şi împilaţilor, am susţinut pe ebrei când era asupriţi, împilaţi şi batjocoriţi, şi daca nu putem abnega acele principe ce învederează o viaţă de o jumătate de secol, cum putem închide ochii astăzi, când vedem pe fraţii noştri, pe conaţionalii şi coreligionarii noştri, românii cei mai toleranţi între popolii Europei, calomniaţi, insultaţi de agenţii Alianţei zise de sine israelită, fără ştirea raţiunii umane? Suntem atacaţi în numele nostru naţional, în onoarea noastră, în existinţa noastră naţională, şi cată să ne apărăm. Tăcerea noastră ar fi o crimă de lese-naţionalitate şi daca pentru puţin deschidem din gravitatea filosofici istorice nu este decât a surâde cu pietate înaintea mizeriei unei porţiuni a 958 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU omcnirci ce şi-a bătut cu pietre pe toţi profeţii ce le-a dorii numai binele. N-am pronunţat nici un nume, n-am să mă ceri cu nimeni pentru că numai egalii se ceartă. Noi românii, în demnitatea şi bunâ-cuviinţa noastră, am numit, după cum am zis, pe aceşti străini cu numele ce l-am crezut de naţional, cu numele de ebrei. Să. ne fie permis însă astăzi a distinge pe intriganţii din Englitera şi Franţa, pe leviţii viţelului de aur cu însuşi numele cu care îşi complac a se numi ei singuri în toată Europa şi Asia, cu numele de judani', adică de ciocoi ai ebreilor. Lăsăm dară la o parte pe ebreii născuţi şi crescuţi de doua şi trei generaţiuni în România şi cari, mai mult sau mai puţin, s-au dedat cu ale noastre şi cari, mulţumiţi de ospitalitatea ce le-au dat părinţii noştri, nu i-am auzit cu vreo pretenţiune în pământul ospitalier; cu aceia nu avem nimic. Biciul sarcasmului indignaţiunii noastre ce ne încercăm a lua este biciul lui Crist prin care flagelă pe toţi câţi făcură din casa Domnului o tavernă de trafic, îi vom numi ceea ce an vrut şi voiesc să fie, îi vom numi mai puţin decât judani: le vom zice ciufuţi, cum le zic musulmanii. Numele lor propriu de scârbă nu-1 vom pronunţa şi nici cu dânşii nu ne vom măsura, îi vom tracta pe cei din Englitera ca pc nişte sperveniţi târtani şi pe cei din Franţa ca pe nişte cavaleri de industrie, ca pe nişte aventurieri de tristă figură. In lupta noastră supremă, avem a ne lua corp la corp cu potentaţi de regiuni cu totul înalte şi le spunem: „Nişte târtani, în toată hidoasa lor idolatrie, nişte imonde hahamie ale orgielor lui Mamona îşi imaginară în sabatele lor - să ni se permită exprcsiunea fiindcă este tot apuseană — îşi imaginară să iacă din pământul României o nouă Indee a descindenţilor lui Iuda Iscariotul şi a tutulor judilor vânzători de fraţi, şi în nelegiuitele lor veleităţi îşi trimiseră, ca nişte îngeri ai Satanii, 1 Cei din Franţa se mini esc juifi, cei din Englitera şi Germania se numesc iudi, cei din [taliaghidei, cei din Turcia iabu/ii. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 959 misionarii lor spre a pune discordie între români şi ebreii din România. înflară capul ebreilor cu cele mai stranie idei şi-i împinseră până la cele mai strâmbe pretcnţiuni străvestite cu numele de drepturi. însă când ebreii au fost vreodată lipsiţi de drepturi în patria noastră? Li s-a recunoscut întotdauna drepturile omului şi, de n-au avut întru toate drepturile românului, este pentru că n-au vrut niciodată a fi români. Care lege i-a împiedicat, pe când exista boierie, de a se revesti cei mai luminaţi şi capabili cu titlu de boieri, atât oficialmente de către guvern, cât şi în casele lor, din partea domesticilor ce Ie servea? Servitoarea română zicea capului casei «boierul» şi copiilor «coconaşii». Pe când singuri, după meseria lor, vrea să fie jupâni, se bucura de toată jupânia; astăzi toată lumea le zice «domni». Care lege astăzi îi împiedică de a intra în oştire şi de a deveni ofiţeri după merite? Care lege împiedică pe doctorii în medicină dintre dânşii, Impiegaţi sau în oştire, sau în gardia naţională, de a îndosa uniforma şi de a încinge spada? Care lege împiedica pe fiii ebreilor de a deveni bursieri ai statului şi de a studia şi în patrie, şi în străinătate cu spezele României, când filii celor mai devotaţi şi scăpătaţi români sunt lăsaţi în sarcina părinţilor? Cari drepturi mai voiesc? Dreptul de a fi alegători şi aleşi? Dreptul de a fi deputaţi şi senatori? Dreptul de a fi judecători şi administratori? însă dreptul acesta îl are popolul României în genere ca să-l poată da târtanilor din Franţa şi Englitera şi amăgirilor de dânşii ebrei din România? Sătenii români votează prin delegaţi şi ebreilor, fiind comercianţi şi industriali, să le dăm dreptul de a avea votul direct, încât în colegi urile electorali să avem câte cincizeci de români şi sute de ebrei? însă ca sâ poată un filiu al patriei deveni deputat, jude, prefect, general, i se cere să depuie jurământ pe Evangheliu că va fi credincios patriei şi tronului, şi această îndatorire neevitabilă o poate contracta 1111 turc sau un ebreu sau oricine 960 ION HELIADE RĂDUIJESCU nu este creştin? Sau de o va contracta, îl putem crede când el nu crede în Evangheliu? La această din urmă întrebare ni s-a răspuns, nu din partea ebreilor, ci din partea unor zişi români, zicând: «Aceasta nu este nimic, căci fiecare îşi va pune jurământul după religiunea sa: creştinul va jura pe Evanghelii!, musulmanul pe Coran şi judanul pe legea lui Iuda.» Oameni ai legii cari numai aci vă prefaceri că nu pricepeţi ce este legea pozitivă, care cere să i se respecte şi lirera, şi spiritul! Au doară constituţia nu cere clar şi pozitiv ca jurământul să se facă pe Evangheliu, şi nu pe Coran? Au doară spiritul legiuitorului, când a cerut jurământul numai pe Evangheliu, a înţeles că va avea să dea drepturi de cetăţean şi muftiilor şi hahamilor? Şi daca a cerut jurământul numai pe Evangheliu, este acum timpul de a călca sau de a schimba constituţiunea numai ca să complăcem târtanilor din Englitera şi Franţa, sub a cărora soldă şi discreţiunc v-aţi pus şi dumneavoastră, sperând a ajunge la minister, vânzând România? Nu vedeţi dumneavoastră că târtanii din Englitera şi Franţa nu cer drepturi de cetăţeni în România, ci privilegiuri, supremaţia, vor a fonda o aristocraţie a banilor, a viţelului de aur? Cer aceea ce noi nu putem da, până la ultimul român. Naţia română, geloasă ca toate naţiunile Europei de libertăţile sale şi de dreptul egalităţii, s-a sculat la 1848 ca un singur om şi de atunci până astăzi s-a agitat, s-a luptat, a sacrificat spre a aboli orice privilege, fie însuşi d-ale gloriei naţionali, spre a pune în respect oricare veleitate către crearea vreunei aristocraţie, fie mai legitimă şi însuşi decât a familielor istorice ale fiilor unei ţăre. Cred oare târtanii din Englitera şi din Franţa, credeţi oare şi dumneavoastră dimpreună cu dânşii că românii se vor uita cu sânge rece la a se stabili între dânşii cea mai sordidă şi mai imondă, cea mai bădărană dintre ariltocraţie, dominaţia de marţafoi, de judani, de rufiani ai lui Mamona? Pe ce cuvânt însă, şi pe ce drept se va putea stabili o ase-menea abominabilă dominaţie înaintea atriului, înaintea ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 961 porţilor secuiului douăzeci, unde umanitatea întreagă, afară de fiii pieirii, se va prezenta ca o mireasă înaintea divinului său mire? Vin târtanii din Englitera şi Franţa cu dreptul omului, bazat pe egalitate, să pretindă numai ei privilege şi supremaţie? Şi fiindcă nu pot invoca dreptul acesta, cutează, după cum le-a plesnit în cap paradoxul de «român de ritul israelit», să-şi împingă cutezanţa şi mai judănească de a ne ameninţa cu numele suveranilor Europei, speriindu-ne că conştiinţa adică a unui monarh ne-a urgisit în naiva şi virginala sa candoare! Auzi minciune şi cutezanţă! Auzi profanaţiune a acelui mai suprem şi evident adevăr! Un monarh care este dator coroana cea mai splendidă a Europei numai principiului egalităţii, el să vie să impuie o aristocraţie de marţafoi peste un popol român, în plin secol al nouăsprezecelea! Ci ca lăsaţi-ne în pace, domnilor miniştri, cu nişte temeri atât de eteroclite şi absurde, speriindu-vă de nişte minciuni, de care nici un monarh n-a putut nici visa. România are o providenţă care o protege de şaptesprezece secoli şi monarhului ce ar visa să improvize o aristocraţie de judani în România, un asemenea vis tiu va fi decât cea mai stranie aiurare pe patul morţii; nu va trăi să vadă şi paradoxul acesta, i-a sunat ora precum îi suna şi scândura. Mai este un drept prin care se stabilesc aristocraţiele şi privilegile mai în toate părţile lumii păgâne şi barbare, dreptul măciucei şi al gladiului, dreptul ce îşi deteră oarecând şi golanii ce ieşiră din Kgipt, şi în tăria braţului cuceriră Palestina, ucizând şi risipind, dezmoştenind pe pământenii ei. Aceia însă şi-au expus viaţa şi au răscumpărat pământul cucerit cu sângele lor. Cu ce oare ne vor cuceri judanii, întrebăm pe toţi monarhii ce ne spun că li s-a înfiorat conştiinţa, ca s-auză toţi agenţii târtanilor din Englitera şi Franţa ce vin a ne da lecţiuni de umanitate până în faţa adunărilor noastre legislative? Cu cantitatea? Cu numărul? Cu forţa? 962 ION HE1.IADE RĂDUI.ESCU Pentru binele ce le dorim şi le-am dorit, în numele regenerării popolilor şi însuşi a ebreilor pe pământul Palestinei, îi plângem de pietate şi le dăm tot consiliu] ce le poate da un creştin gelos de mântuirea umanităţii întrege, pe plagele Ini Crist ce din înălţimea crucii iartă şi pe însuşi carneficii săi, să nu cumva să se încerce la una ca aceasta şi nici să cuteze nici a cugeta, necum a pretinde ceva în această epocă de agitaţiune provocată de îngerii Satanii ce i-au indus în tentaţiune, să nu se cerce la una ca aceasta, că Dumnezeu ştie unde vor ajunge românii în legitima lor şi cea mai sacră din toate urgiele, apărându-şi drepturile lor ca orice naţiune ce îşi are instinctul de conservare. Tot ce mai putem zice ebreilor celor din Bucureşti, care ne cunosc şi pe cari îi cunoaştem şi pe cari i-am auzit adesea raţionând omeneşte şi blestemând pe emisarii ciocoilor târtăneşti din Englitera şi Franţa este că stă la dânşii să dejoace toate planurile dezastroase ale celor ce şi-au pus în cap să-i ducă pe calea pieirii. La ei stă de a cere să se cureţe România de emisarii acelor ciocoi ai curţii viţelului de aur“. Unul din ebreii din Bucureşti îmi zise într-o zi: — Părinţii voştri au fost mai ospitalieri cu părinţii noştri. Şi eu le-am răspuns: — Fiţi şi voi ca părinţii voştri şi vom fi şi noi ca părinţii noştri. Când suntem atacaţi, cată să ne apărăm. Aţi crezut că există un Dumnezeu care, urgisind umanitatea întreagă, voieşte să constituie un singur popol privilegiat. Nu mai este accla Dumnezeul secului nouăsprezece; fără plagele pironirii celui născut în staul, fără plagele lui în care îmi simţ durerile din toate zilele, aş fi fost, cum am zis-o totdauna, cel mai teribil din atei. Credeţi însă în care Dumnezeu vă place, fie acesta Sabaot, Domnul forţelor, fie viţelul de aur, că aveţi toată libertatea; israelizaţi-vă însă, civilizaţi-vă adică. Daca vreţi a fi din Israel, încetaţi de a mai fi judani. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 963 Auzii într-o zi în atriul Adunării legislative, pe un misionar al târtanilor din Englitera şi Franţa apostrofând pe un reprezentant al naţiunii române, zicând: - Ce vreţi să înţelegeţi cu expresiunea „la noi“ sau „în ţara noastră“? Şi ce va să zică „la noi“? Au nu acolo unde s-a crescut cineva şi unde îi sunt îngropate oasele părinţilor săi? Şi prin urmare nu şi Ies Juijs (vorbea franţozeşte) sunt la dânşii, în ţeara aceasta când într-însa îşi au îngropate oasele părinţilor lor? Mi-adusci atunci aminte din zilele ciumei lui Caragea. Eram copil şi părinţii mei încă de mai nainte, din timpul răzbelului muscalilor, dideseră ospitalitate la una din familielc de bulgari refugiate la noi de frica turcilor. Copiii bulgari născuţi în casa noastră, crescând împreună cu mine, îşi făcea jocurile dimpreună cu mine şi când, după ducerea muscalilor, veni Caragea cu ciuma dimpreună, bietul bulgar cu femeia lui rămaşi în casa părinţilor mei, trăgându-ne noi la ţară, muriră amândoi de ciumă şi, din pietatea părintelui meu, fură îngropaţi în grădina noastră ca să nu-i dea pe mâna cioclilor. Acolo până astăzi se repaoză oasele lor; şi copiii lor fură crescuţi şi căpătuiţi de părinţii mei. Unde ne-am afla astăzi când acei copii ar veni să pretinză că casa părinţilor mei este casa lor proprie, pentru că oasele părinţilor lor sunt în grădina noastră paternă? Iacă argument, iacă logică, iacă veritate, iacă dreptate judană! Şi în pragul Adunării noastre legislative! AVEREA STABILĂ - AVEREA INSTABILĂ Casa pensiunilor. Casa de credit reciproc Pensie la un servitor se zice când acesta, servind cu devotament şi credinţă mai mulţi ani şi luându-şi salariul pe deplin, i se face, de la domnul său sau de la casa în care a servit, un ajutor drept recompensă pentru repausul cărunteţelor sale, sau pentru susţinerea descindenţilor săi. Când acestui servitor i se 964 ION HEI,IADE RÂDUI.ESCU reţine oarecare parte din salariu) său pe fiecare lună spre a lui proprie economie, şi la ieşirea sa din serviţiu i se dă înapoi reţinerile cu procentele sumelor adunate din fiecare lună, atunci nu i se dă nimic mai mult decât dreptul său, i se restituie adică ale sale din ale sale. Regulamentul organic la începutul său considerând pe foncţionarii publici ca pe nişte servitori ai statului, a prevăzut ca să se depuie pe tot anul câte o sumă oarecare şi să fie destinate mai târziu, după un serviţiu de ani determinaţi, pentru pensiunea acestor foncţionari. Aceste sume adunate, după opt ani, începură a se împărţi foncţionarilor ce au servit 8, 16, 24 de ani. Inmulţindu-se, după trecere de mai mulţi ani, pensiunile şi nefiind de ajuns sumele destinate la început, se luară măsure şi se legiuiră reţinerile de câte zece la sută atât de la apuntamentele foncţionarilor, cât şi de la însuşi sumele pensiunilor. De aci înainte condiţiunile pactului primitiv se văzu schimbate şi numele de pensiune nu-şi mai putea avea loc; de aci înainte fiecare foncţionar deveni un creditor al statului cu sumele ce i se reţinură pe fiecare an şi cu procentele lor. Să facem, spre exemplu, comptul reţinerilor de zece la sută ale unui foncţionar ce a servit 24 de ani cu salariu de 500 lei vechi pe lună. Acestea depuind câte 600 lei pe fiecare an, aceştia capitalizându-se, în 24 ani s-ar sui la cifra 60.000, care i-ar da un procent de 6.000, fără a fi dezmoştenit de capitalul de care astăzi statul de/moşteneşte pe descindenţii lui ce rămân în adevăr creditori ai statului. .Astăzi pensionarii, după ce li s-a absorbit capitalul depus, după ce li se dezmoştenesc fiii de sumele depuse, după ce li se mai reţine câte o zecimă din zisa pensiune, sunt ameninţaţi a li se mai scădea câte un necu noscut la sută. Care însă este cauza acestei anomalie? Ce s-au făcut fondurile capitalurilor depuse de 40 de ani aproape şi procentele lor? Şi pentru ce statul este nevoit a veni cu o subvenţiune de ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 965 cinci milioane pe toc anul, ce abia ajung spre a răspunde zisele pensiuni? Iată câteva din cauze: 1. Pentru că, din capul locului, nu s-a creat o casă spre administrarea şi capitalizarea fondurilor depuse, care s-au vărsat în visterie ca în tonelul Danaidelor; 2. Pentru că, de la 1859 încoa, sărind guvernele succesive peste gradele ierarhiei, şi dând la mulţi foncţionari ce 23 de ani au depus câte 600 lei, o foncţiune înaltă cu apuntamente de 2.000 lei pe lună, de unde s-ar fi cuvenit a ieşi la pensiune cu suma de 6.000 lei pe an, după dreptul ce li se cuvenea la capitalele depuse, ieşiră cu pensiune împătrită de 24.000 lei pe an, şi din aceasta începu a se împuţina capitalele restului pensionarilor ce nu se bucurară de această favoare; 3. Se adaoseră apoi diurne foncţionarilor pe lângă apuntatnentele legiuite; la mulţi din foncţionari, ieşiţi la pensiune, li s-a considerat şi diurnele din care n-a fost depus a zecea parte şi aşa, de unde se cuvenea a li se da 6.000 lei pe an pensie, se retraseră din serviţiu cu câte douăsprezece, optsprezece, douăzeci şi patru mii lei drept pensiune, care împuţina şi mai mult capitalele restului dintre foncţionari; 4. Pe lângă acestea, se mai adaoseră în sarcina casei pensiunilor şi recompensele naţionali. Libere era guvernele succesive şi corpurile legiuitoare a lua în consideraţiune serviciurile extraordinare ale multora din cetăţeni şi, în generozitatea lor, să acorde recompense naţionali; nu era drept însă ca aceste recompense să se dea din obolul anual al foştilor foncţionari, depus înadins pentru anii cărunteţclor şi pentru văduvele şi orfanii lor. Pentru aceste recompense se cuvenea a se destina şi legiui alte fonduri, după cum în urmă, însă foarte târziu, se făcu prin legiuirea din 186... Acestea sunt cauzele nu numai ale lipsei de care sufer astăzi pensionarii, ci şi a pierderii de orice perspectivă pe viitor a 966 ION HEI,IADE RĂDUI.ESCU foncţionarilor actuali. Răul însă s-a comis şi astăzi este în culmea lui şi pensionarii sunt ameninţaţi la o reducere din ce în ce mai mare, şi foncţionarii actuali sunt condamnaţi d-a nu avea nici o perspectivă pentru bătrâneţele lor; toţi sunt victimaţi, fără a putea numi pe nimeni anume de împilător. Răul s-a comis, ca toate erorile ce provin în timpi de tranziţiuni, de reforme intru duse de oameni fără experienţă şi prevedere în timpi de agitaţiuni politice şi soţiali. Nu putem acuza pe nimeni în parte, afară numai decât daca vom intra fiecare în sine înşine şi vom vedea cu toţii erorile prin cari am trecut cu toţii. N-avem dară acum decât, cu maturitate, cu spiritul blândeţei şi al echităţii, a căta cu toţii un remediu posibil, o reparaţiune ce se poate împlini. Propui dară să alergăm la crearea unei case bine administrate în folosul nu numai a fondatorilor ei, ci şi al României, după cum se va vedea în câte avem a vorbi îndată. Vom numi această instituţiune Casa de credit reciproc şi scopul ei va fi ca, unind sau însoţind averea nemişcătoare cu capitalele în numerar, pe de o parte statul să poată a se uşura cu încetul de răspunderea acelor cinci milioane de subvenţiune pentru pensionari şi pe de alta foncţionarii publici şi pensionarii să reconchiste cu încetul iară drepturile pierdute din cauza neprovederii. Până a intra în teorie, vom începe de la fapte, de la practică, ce singură ne va dicta şi regulele ce vom avea a ne pune şi observa. începutul se poate face pe o scară oricât de mică şi dc la tot ce este mai posibil în ţeara noastră. începem de la a zecea parte ce toţi foncţionarii sunt deprinşi de atâţia zeci de ani a lăsa în casa visteriei din salariele lor legiuite şi însuşi pensionarii din pensiunile lor, fără murmura şi însuşi când li s-a cerut mai mult. Am zis că zecima din salariu de 500 lei pe lună, sau de 6.000 lei pe an, dând pe tot anul câte 600 lei, aceştia, capitalizându-se nu la fiecare trei şi şase luni, ci la capătul fiecărui an, ajung în 24 de ani la cifra de 60.000 Ici ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 967 aproape şi dau un procent de 6.000 Iei şi, prin urmare, în treizeci de ani - după ultima legiuire relativă la pensiuni - ajung la cifra de un capital de 100.000 lei. Ceea ce vine la fiecare, vine prin urmare la toţi foncţionarii împreună. Cifra d-un milion dară, capitalizată în treizeci de ani, ar ajunge la un capital de 200 milioane şi prin urmare cifra de 6 milioane ce s-ar reţine pe fiecare an de la 60 milioane ale salarielor foncţionarilor unui stat oarecare ar ajunge la un capital de un miliard şi jumătate, care ar da un procent de 150 milioane ca venit, sau drept al foncţionarilor fondatori ce au fost depus în acea casă câte zece la sută pe tot anul; şi acest fond şi venit dimpreună, fiind proprietatea foncţionarilor în perpetuu, cum şi descindenţilor lor, unde ar mai fi atunci necesitate de subvenţiuni din visterie şi unde ar mai fi necesitate de aceste zise pensiuni? Căci fiecare şi-ar avea ale sale dintr-ale sale. Răul însă este consomat; astăzi nu putem începe de unde ar fi putut începe Regulamentul organic acum petruzeci de ani, nu putem adică să dăm reţinerilor destinaţiunea de a se capitaliza pe contul adevăraţilor lor proprietari. Astăzi, foncţionarii în activitate depun câte zece la sută spre a susţine pe vechii foncţionari ieşiţi la pensiuni şi ale căror capitaluri depuse pe anii trecuţi au dispărut din visterie din cauza neprovederii. Să începem dară de unde se poate ca, fără zbucinare, încetul cu încetul, să ajungem la starea normală şi echitabilă; să începem nu de la suma întreagă a tutulor reţinerilor ce îşi au destinata lor spre răspunderea anuală pensiunilor, ci de la un capital improvizat de un milion de romanaţix sau lei noi. 1 După cum se zice franc, nu putem zice român, căci auzul românului nu suferă a se zice „s-a dat o sută de români (ca o sută de franci) pe un bou“. Zicem dară romanat, cum se zice constantina!, colonat, ducat ctc,. l.eula rămas de la monetele Banatului, pe a cărui arme era leul; banii iar avea f/gura banului. 968 !ON HEI .IADE RÄDUEESCU De unde să improvizăm acest milion? Din acele 14 milioane lei vechi ce se dau pe tot anul pentru pensiuni, tot în folosul pensionarilor, după cum se va vedea, şi cu condiţiune de a li se restitui în urmă în modul cel mai simplu şi facil. Să ne explicăm: din 14 milioane ce se iau pe an pentru răspunderea pensiunilor, se vor reţinea în primul şi în al doilea an câte zece la sută, adică câte un milion patru sute de mii, peste tot în doi ani 2 milioane opt sute de mii lei noi, şi pentru aceste reţineri se va da fiecăruia pensionar câte un bon echivalent sumei reţinerilor, care bonuri apoi se vor stinge sau plăti în termin de câţiva ani. Fără această măsură pensionarii sunt ameninţaţi la o reducţiune în perpetuu de alţi zece sau cincisprezece la sută, peste zecima ce dau; pe când aceşti zece la sută pentru doi ani numai li se va restitui la termenul fixat. Pe lângă milionul de lei noi improvizat în primii doi ani şi pe lângă procentele lui, să se mai adaoge pe tot anul câte cincizeci de mii lei noi din pensiunile stinse, care să se scază din subvenţiunea de cinci milioane pe tot anul, cu care visteria vine în ajutorul casei pensiunilor, urmând înainte până la stingerea totală a tutulor pensiunilor actuali care neapărat va adveni în curs de 25 până la 30 de ani. Atunci, ajungând astfel la starea normală în casa de credit reciproc, se va depune pe tot anul suma reţinerilor întreagă care din an în an va însuma averea sau proprietatea pecuniară a fiecăruia depunător, fie foncţionar, fie însuşi şi pensionar, despre a cărui depunere se va vorbi la locul său: pentru că de la începutul acestei instituţiuni sau case reţinerea dc la pensionari nu va mai fi pierdută, ci se va capitaliza pentru descindenţii lor. Până să venim la a doua parte a acestei scrieri, ce va tracta despre crearea, asicurarea şi administrarea acestei case, să facem un tabel despre creşterea din an în an al capitalului de un milion romanaţi şi de cei cincizeci mii pe fiecare an. lată acest tabel aproximativ. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 969 Anul / romanaţi: Fondul primitiv 1.000.000 Procentele lui sau anuitatea 100.000 Pensiunile stinse 50.000 TJSO'OOO" Anul II Fondul de sus 1.150.000 Procentele sau anuitatea 115.000 Pensiunile stinse 100.000 1.365.000 Anul III Fondul de sus 1.365.000 Procentele sau anuitatea 136.500 Pensiunile stinse 150.000 T. 651 ".500"' Anul IV Fondul de sus 1.651.500 Procentele sau anuitatea 165.150 Pensiunile stinse 200.000_ 2.0lA650 Anul V Fondul de sus 2.016.650 Procentele sau anuitatea 201.665 Pensiunile stinse 250.000 2.468.315 Anul VI Fondul ele sus 2.468.315 Procentele sati anuitatea 246.831 Pensiunile stinse1 400.000 3 A A 46 1 Stingerile, cu cât trec anii, cată să prezente o cifră mai mare. 970 ION HEI .IADE RĂDUI.ESCU Anul VII Fondul de sus Procentele sau anuitatea Pensiunile stinse Anul VIII Fondul de sus Procentele sau anuitatea Pensiunile stinse Anul IX Fondul de sus Procentele sau anuitatea Pensiunile stinse AnulX Fondul de sus Procente sau anuitatea Pensiunile stinse Anul XI Fondul de sus Procente sau anuitatea Pensiunile stinse1 3.115.146 3U.514 500.000 37926^660 3.926.660 392.666 600.000 49Î9326 4.919.326 491.932 700.000 6TTl .258 6.111.258 611.125 800.000 7.522.383' 7.522.383 752.238 1.000.000 9.274.62! 1 Stingerile se îmmulţesc cu câte 200.000 pe tot anul. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 971 Anul XII Fondul dc sus Procente sau anuitatea Pensiunile stinse Anul XIII Fondul de sus Procente sau anuitatea Pensiunile stinse Anul XIV Fondul de sus Procente sau anuitatea Pensiunile stinse Anul XV Fondul de sus Procente sau anuitatea Pensiunile stinse Anul XVI Fondul de sus Procente sau anuitatea Pensiunile stinse A fiul XVII Fondul de sus Procente sau anuitatea Pensiunile stinse 9.274.621 927.462 1.200.000 1 l740l083 11.402.083 1.140.208 1.400.000 1379427291 13.942.291 1.394.229 1.600.000 16.936.520 16.936.520 1.693.652 1. 800.000 2OĂ3O A 72 20.430.172 2.043.017 2.000.000 2i.-fd.1S') 24.473.189 2.447.318 2.200.000 29.120.507 972 ION HELIADE RĂDULESCU Anul XVIII Fondul de sus Procente sau anuitatea Pensiunile stinse1 Anul XIX Fondul de sus Procente sau anuitatea Pensiunile stinse Ai iul XX Fondul de sus Procente sau anuitatea Pensiunile stinse Anul XXI Fondul de sus Procente sau anuitatea Pensiunile stinse Anul XXII Fondul de sus Procente sau anuitatea Pensiunile stinse Anul XXIII Fondul de sus Procente sau anuitatea Pensiunile stinse 29.120.507 2.912.050 2.500.000 34531557 34.532.557 3.453.255 2^800.000 46.785.812 40.785.812 4.078.581 3A00.000 47.964.393' 47.964.393 4.796.439 3.400.000 56.160.832 56.160.832 5.616.083 3.700.000 65:476.915 65.476.915 6.547.691 _4.000.000 76^024.606 1 Stingerile ajung la trei sute mii lei pe an. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 973 Anul XXIV Fonduidesus 76.024.606 Procente sau anuitatea 7.602.460 Pensiunile stinse 4.300.000 87.927.066 De la începutul anului douăzeci şi cinci, guvernul încetează de la darea subvenţiunii şi în casă începe a se vărsa reţinerea câte zece la sută, atât de la foncţionari, cât şi de la restul pensionarilor. Anul XXV Fondul de sus 87.927.066 Procente sau anuitatea 8.792.706 Zecima apuntanientelor şi pensiunilor 6.000.000 H12." I Anul XXVI Fonduidesus 102.719.772 Procente sau anuitatea 10.271.977 Zecima apuntamentelor şi pensiunilor 6.000.000 118^91.749' Anul XXVII Fonduidesus 118.991.749 Procente sau anuitatea 11.899.174 Zecima apunt. şi pensiunilor 6.000.000 7.%”8957923.... Anul XXVIII Fondul de sus 136.890.923 Procente sau anuitatea 13.689.092 Zecima apunt. şi pensiunilor 6.000.000 156.580.015 974 ION HEUADE RĂDUI.ESCU Anul XXIX Fondul de sus 156.580.015 Procente sau anuitatea 15.658.001 Zecima apunt. şi pensiunilor 6.000.000 i '8.238.0 i (i Anul XXX Fondul de sus 178.238.016 Procente sau anuitatea 17.823.801 Zecima apunt. şi pensiunilor 6.000.000 .'.02.0M.sr Anul XXXI Fondul de sus 202.061.817 Procente sau anuitatea 20.206.181 Zecima apunt. şi pensiunilor 6.000.000 ‘228^2677998' Anul XXXII Fondul de sus 228.267.998 Procente sau anuitatea 22.826.799 Zecima apunt. şi pensiunilor 6.000.000 “257.094797~ Anul XXXIII Fondul de sus 257.094.797 Procente sau anuitatea 25-709.479 Zecima apunt. şi pensiunilor 6.000.000 28S.80-i..rG De aci înainte, acest fond rămâne proprietate a pensi onarilor şi foncţionarilor ce, de la 1870 au depus câte zece 1 a sută pe fiecare an sau din apuntamentele, sau din pensiunile lor. Procentele sau venitul acestui fond ce trecu peste cifra de 28 milioane şapte sute mii romanaţi sau franci, devin anual ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 975 venit pentru familiele depunătorilor sau fondatorilor după proporţiunea sumei zecimelor depuse. La întâmplare de încetare din viaţă a vreunui foncţionar sau pensionar care şi-a vărsat neîncetat zecimele sale mensuali sau anuali, sumele depuse se vor capitaliza neîncetat în casă şi la timpul cuvenit moştenitorii vor avea dreptul la fondul capitalizat şi la procentele lui. După instituirea acestei case se poate vedea pe de o parte că pensionarii actuali de la primul an al acestei instituţiuni încep a avea dreptul asupra zecimelor ce li se reţin şi cari au a se capitaliza pe contul lor, iar pe de altă parte, foncţionarilor actuali li se prepară un viitor cu mult mai avantagios, mântuindu-se de tristele consecinţe ale legiuirii de la 1868... Prin această instituţiune se împiedică toate dificultăţile în care astăzi se află şi guvernul şi pensionarii, din cauza nepre-vederii de a se institui o asemenea casă încă din anul când s-au legiuit reţinerile. De s-ar fi prevăzut spre a crea o asemenea casă şi de ar fi capitalizat acele reţineri, această casă ar fi avut astăzi un fond prin aproximaţie de 600 milioane lei vechi, cari ar fi dat un procent de 60 milioane lei vechi în dispoziţiunea pensionarilor în locul celor 14 milioane ce îi împart astăzi în sarcina statului. PARTEA A DOUA însă cum se asicură aceste reţineri şi cum se administra însumarea lor, încât începând de la improvizarea unui milion de romanaţi sau lei noi, să ajungă în timp de treizeci de ani la cifra de peste 27 milioane, fără a se împuţina fondurile sau fără a se înstrăina or dispărea ca în trecut? în adevăr, fondurile şi veniturile sau procentele lor vor fi totdauna în mare pericol îndată ce vor fi lăsate spre a se administra de cei ce nu sunt proprietarii lor, adică de străini de orice natură, fie aceştia oameni ai guvernului, ca vistierii după timpi, 976 ION HEI .IADli RĂDU1.ESCU cu casierii şi sateliţii lor, fie alţi impiegaţi însărcinaţi sau aleşi spre a administra fără controlul atât al proprietarilor, pe ele o parte, cât şi al guvernului pe de alta, control simplificat şi perfecţionat astfel încât pe toată luna, pe toată săptămâna şi însuşi pe fiecare zi, starea casei să fie ca o oglindă la vederea publicului întreg. Despre această asicurare şi administrare avem a ne ocupa în accastă a doua parte. Fiindcă primul fond de milionul realizat în primul an provine din partea pensionarilor actuali, aceşti pensionari dară ca fondatori şi proprietari ai acestei case vor alege un comitet sau consiliu de supraveghere de paisprezece membri aleşi dintre dânşii, dimpreună cu un director şi casier. I.a această primă alegere, ca să se opere cu mai mare facilitate şi ordine, alegătorii vor fi toţi pensionarii ce se bucură de o pensiune de la 500 lei vechi în sus pe lună. La o alegere după trei ani vor lua parte dimpreună cu pensionarii şi toţi foncţionarii actuali ce se bucură de apuntamente de la 500 lei vechi în sus. Fiecare pensionar alegător la timpul alegerii, după o prealabilă cugetare despre persoanele ce va alege, îşi va forma un buletin care va coprinde numele membrilor Consiliului, al directorului şi al casierului, şi acest buletin îl va trimite sau se va depune sub semnătura sa şi sigilat la comitetul actual al Casei pensiunilor. In ziua deschiderii scrutinului, vor fi de faţă membrii comitetului actual al Casei pensiunilor, cu alţi zece sau douăzeci de delegaţi din partea pensionarilor din Capitală, cum şi unul sau doi însărcinaţi înadins din partea guvernului (ca procurorul general şi directorul Ministerului de Finanţe, de exemplu). Alegându-se acest comitet, va fi însărcinat cu realizarea primului milion, cu capitalizarea lui în primul an şi cu încasarea de la visterie a celor cincizeci mii ronianaţi din stingerea anuală a pensiunilor. Suma de un milion, prin stăruirea şi măsurile luate de comitet, spre asicurarea lui se va asocia în moşii sau averi nemişcătoare de valoare întreită, sau ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 977 şi îndoită mai târziu, când casa instituită îşi va avea un credit ce va merita. Aşa, în primul an, la suma de 1.000.000 romanaţi se vor asocia moşii a căror valoare adevărată să fie de 3.000.000. Foloasele ce vor avea proprietarii moşielor asociaţi se vor vedea peste curând în toată evidenţa lor. Aceşti proprietari societari ale căror moşii vor fi estimate la trei milioane vor avea crcdit la casă de o a treia parte a valorii moşiei asociate şi prin urmare toţi împreună, după un pact încheiat în toate formele legali, vor putea emite hârtii în valoare de un milion, care se pot schimba la casă la vedere, din numerarul de un milion ce se află deja într-însa. Fiecine vede că noi nici propunem, nici recomandăm hani de hârtie, ce circulă airea în societate şi publicul le ia orbeşte, fără să ştie ce valori există în casa de unde se emit; nişte asemenea hârtie sau bonuri vor reprezenta înaintea publicului o împătrită valoare de suma care poartă, căci un bon spre exemplu de 100 romanaţi reprezenta valoare de 300 în valoarea moşiei, şi de 100 în numerar, ce se află în casă, aşteptând schimbul. Nişte asemenea bonuri prin urmare sunt mai asicurătoare şi mai valabili decât argintul şi aurul, pentru că oricine dă product sau travaliu de 32 lei vechi, spre exemplu, şi pentru dânsul ia un ducat, nu ia în adevăr decât valoare ca de 27 lei, pe când hârtia sau cambiala ce vine la casa de credit reciproc reprezentă valoare 128 lei vechi. Pe lângă aceasta, casa care răspunde în numerar 100 romanaţi, în locul lor încasează hârtie în valoare de 300. în momentul, spre exemplu, când ies din casă primele sume în nurnărar, în acel moment cată a le lua locul atâtea bonuri ce asicurând valoarea ieşită reprezentă o avere de întreită valoare. Când bonurile de un milon emise din partea proprietarilor s-au prezentat la casă şi s-au schimbat în numerar de aceeaşi valoare, în locul numerarului intră bonuri de valoare 978 ION HE1.IADE RÂDUI.ESCU de trei milioane, plus procentele milionului pe şase luni şi operaţia este terminată şi încheiată pentru semestru! întreg. Daca iar (după cum va avea să se întâmple) vor veni particulari spre a-şi schimba aurul şi argintul pe bonuri pentru calităţile lor ce vor fi recunoscute şi despre care vom vorbi în urmă, în locul bonurilor cată să intre şi să rămâie în casă numerarul vărsat sau depus, încât pe toată ziua şi pe tot minutul bilanţul este efectuat de sine, dimpreună cu operaţiunea momentului şi la vederea oricăruia. în anul al doilea, procentcle la 1.150.000, unite cu 100.000 romanaţi a pensiunilor stinse, daca formă sume de 215.000, cu aceştia se însoţesc alte imobili după rândul cum s-au prezentat, în valoare întreită adică 6.450.000, şi din partea noilor soţietari se emit bonuri de 215.000 romanaţi ce aşteaptă schimbul la prezentarea lor la casă. Operaţiunile anului acesta sunt cu atâta simplitate şi claritate ca şi ale primului an. Astfel se va urma mai încolo, din an în an, până când se va deprinde şi se va asicura lumea şi până când pe rând vor intra ca fonduri asicurătoare în aceasta casă toate dominiurile, toate proprietăţile imobili ale României şi până când, după sistema descentralizării pe care noi o numim a concentralizării, fiecare judeţiu îşi va crea casa de credit reciproc. Nici un ban nu va ieşi din această casă fără să fie asicucat pe imobilă de valoare întreită. Nici un dominiu, moşie sau orice imobil nu va intra ca fond în această casă fără să fie asicurat că se va libera de orice debit, că va deveni mai productiv şi prosper şi că, pentru a treia parte din valoarea sa, devenind circulabil ca orice monetă, va aduce un nou profit necunoscut până acum proprietarilor tic moşii şi case, a căror valoare sta până acum în capitalul mori. Un proprietar de moşie în valoare de treizeci mii ducaii până acum, daca ar fi avut necesitate de 10.000 ducaţi, se ştie că ar fi recurs să-şi ipotece moşia. Din momentul ipotecării, se ştie că situaţia lui era pasivă, pentru că se da debitor cade echilibru Intre antiteze 979 creditorul său de 10.000 ducaţi, cu dobânda lor anuală cel puţin de 1.000. în zece ani spre exemplu, după cele mai favorabili condiţiuni ar fi cătat să răspunză câte 1.000 ducaţi, dobândă adică 10 mii peste tot, şi tot să rămâie debitor de capitalul de 10.000. Când, după crearea acestei case de credit reciproc, acelaşi proprietar ar veni cu acecaşi moşie a o depune într-însa ca fond, situaţia lui devine activă căci, de unde după sistema sau cultul viţelului de aur al cămătarilor era debitor, aci devine soţietar. Până ad proprietarul, împrumutându-se cu zece mii ducaţi, căra a da din mână-i o obligaţiune prin care se îndatora a-i vinde proprietatea ipotecată la caz de nerăspunderea la termin a capitalului şi dobândelor. Ca societar însă în casa de credit reciproc, pentru zece mii ducaţi, în loc de obligaţiune emite bonuri şi, răspunzând pe tot anul câte zece la sută, adică câte 1.000 ducaţi, în doisprezece ani bonurile emise reintră în casa lui şi creditul ce i s-a fost dat făcându-se circulabil, după ce aduce profitul legitim şi nemancabil, atât proprietarilor, cât şi creditorilor nevăzuţi ce compun publicul, îi mai aduce şi alt folos de zece mii ducaţi ce ar fi fost dator după doisprece ani la orice cămătar la care şi-ar fi ipotecat proprietatea, lată dar pentru orice proprietate imobilă un al doilea venit: pe de o parte al productelor ei sau cel de la arendă şi pe de alta al procentelor din a treia parte a valorii moşiei ce devine circulabilă şi mai târziu din a doua parte. Să venim pe de altă parte la membrii asoţiariunii cari, sau ca pensionari, sau ca foncţionari, au depus zecimcle lor ca fonduri. Aceştia au aceleaşi drepturi şi credit ca şi proprietarii de moşii. Pentru că, daca proprietarul în imobile asociat la casa de credit reciproc are dreptul sau creditul de a emite bonuri echivalente cu a treia sau a doua parte a valorii sale, pentru acelaşi cuvânt şi acţionarul ce a depus în numerar o sumă de două, patru, şase, opt, zece... acţiuni are dreptul şi creditul de 980 ION HEIJADE RĂDUI.ESCU a emite şi el bonuri echivalente cu jumătatea sumelor depuse, cu condiţiune de a răspunde aceleaşi anuităţi ca şi proprietarii asociaţi. Spre exemplu, cine are fonduri în Casă de zece acţiuni, poate emite bonuri în valoarea a cinci. Iată dar şi pentru capitalişti un profit nou. Acestea se pot învedera mai bine atât în dezvoltările făcute în partea a treia a acestei scrieri, cât şi în manipulaţiunea şi operaţiunile Casei. Să spunem câteva şi din foloasele ce poate trage guvernul dintr-o asemenea instituţiune. In atâtea rânduri guvernul a fost nevoit a contracta împrumute cu procente mari şi a se decide de a-şi da spre vânzare din moşiele statului. Creându-se această casă de credit reciproc, guvernul are mijloace a reuni în această casă şi alte capitaluri, afară de primul milion improvizat din partea pensionarilor, şi atunci la orice nevoie nu va avea decât a-şi asoţia din moşiele sale şi, emiţând bonuri echivalenre cu a treia sau a doua parte a valorii acelor moşii, să realize sume mai mari decât poate realiza prin vânzarea acelor moşii. Pe lângă aceasta, guvernul, interesându-se de a da valoarea ce merită nişte asemenea bonuri şi putând a le da tot cursul şi creditul, va putea printr-însele răspunde la toate cerinţele căci, din natura lor prezentând toate garanţiele, se dau la moment ca orice moneră şi se primesc cu aceeaşi valoare. Casa de credit reciproc este destinată, începând însuşi cu un milion, a aduce peste puţini ani cele mai mari foloase atât guvernului, cât şi publicului. Secretul şi reuşita acestei mari şi generale binefaceri stă în adevărul de care se vor pătrunde atât pensionarii, cât şi funcţionarii statului ce îşi depun decimele lor, cum şi guvernul dimpreună cu publicul întreg; şi acesi adevăr este că sorginţile nedesecabili ale averii sunt întâi natura cu producţiunile sale şi al doilea industria şi travaliul, conduse de lumina ştiinţei. Natura globului pe care locuim produce pe tot anul cât să poată nutri, revesti şi încălzi peste zece miliarde de oameni, ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 981 afară de producţiunile ştiinţei şi industriei. Care dar este cauza că un singur miliard de oameni ce abia sunt pe faţa pământului nu este sigur de ale existenţei sale pe mâine? Cauza este că aurul şi argintul devenind reprezentantul averii, nu e de-ajuns spre a cumpăra producţiunile naturei şi industriei din fiecare an şi a realiza schimbul necesariu între producători şi consomatori. Abondanţa naturei e mare şi lipsa între oameni se aseamănă cu setea fabulei lui Tan tal. îndată ce se va afla un alt reprezentant al averii mai capabil, mai suficient decât aurul, cum să reprezente averea întreagă, problema binelui general este dezlegată. Şi hârtiele sau bonurile ce propunem noi vor fi cel mai copios şi cel mai potent şi cel mai multiplu mijloc de a facilita schimbul. Noi nu vrem, iar o mai repetăm, bani de hârtie, ci vrem ca aurul să fie aur, argintul argint şi toată averea să fie avere în toată puterea cuvântului; vrem ca egalitatea înaintea legii, precum s-a recunoscut între oameni, să fie recunoscută şi între averi de orice natură şi precum nu vrem bani de hârtie ca în alte state, asemenea nu voim nici despotismul aurului şi argintului. Este timpul d-a termina oamenii odată cu cultul viţelului de aur. Hârtiele noastre nu sunt de natura banilor de hârtie ce se emit sau din partea guvernelor, sau din partea bancherilor în valori de zeci şi sute de milioane pe când, de sictir, în casă n-au nici a zecea parte. Noi emitem unul pe când în casă sunt fonduri asicurătoare de patru. Hârtiele noastre sunt cambiale schimbabili la vedere, lumea ştie că sunt cambiale şi nu s-a speriat de dânsele de când au apărut în lume; tot ce nu ştia însă era averea adevărată a persoanelor şi caselor ce le emitea. Noi astăzi vrem să ştie lumea ce are în mână şi din care şi din câtă avere purcede acel reprezentant al averii. Reprezentanţii averilor ce propunem sunt mai potenţi şi mai neatacabili decât aurul şi argintul. Aurul şi argintul se poate fura şi deveni nevăzut. Reprezentanţii averilor noastre, ieşind din matricula 982 ION HEUADE RAQUI ,ESCU lor, sunt numerotaţi şi în mâna furuhii devin un corp de delict. Ducaţii şi napoleonii fiind semeni, n-au note caracteristice spre a se distinge în mâna (tirului. Romanaţii noştri îşi au culoarea distinsă a fiecăria proprietăţi ce reprezenta: poartă în cap numele acelei proprietăţi, sunt revestid cu semnătura proprietarului care îi emite şi cu a directorului casei care este preparată de a le face onoarea. Până acum, când se fura sau se pierdea hanii cuiva, proprietarul lor se plângea 7.1'când: „Mi s-a furat sau am pierdut atâţia bani“. De aci înainte poate striga prin toate modurile publicităţii: „Atâţia romanad, cu numele şi cu numărul cutare şi cutare, mi s-au furat!“ Unde se va duce furul să schimbe şi să nu fie înhăţat? Aurul şi argintul se poate răpi din tezaurul public şi de tătari, şi de turci, şi de muscali, şi de nemţi, şi de miniştri, şi de casieri, să ferească Dumnezeu! Şi de câte maraf eturi toate. Cu romanaţii noştri este cu totul altfel: ei sunt neatacabili şi impumnabili. Natura lor este de a face să treacă aurul şi argintul din orice casă de credit reciproc în mâinile proprietarilor cu întreite averi, şi la întâmplare de tătari, de turci, de muscali, de nemţi, de miniştri, de casieri, de logofeţi şi oricari mara-fetlii, romanaţii noştri devin hârtii de nici o valoare în mâna răpitorilor; afară numai daca proprietarii de la cari a fost emanat nu vor ajunge printr-un paradox de luarea minţilor să-i apuce vreun simţiment de generozitate şi de binevoinţă de a înţola pe aceşti despuietori, răspunzând în mâinele lor capetele şi procentele sumelor răpite. Din ziua, din momentul când Casa va fi deprădată de romanaţii ce posedă, din acelaşi moment acei reprezentanţi ai averii devin, ca prin miracol, hârtie albă fără nici o valoare. Aurul şi argintul se mai pierd încă şi la împregiurări de incendiu sau de foc: romanaţii noştri sunt invulnerabili şi nu-i poate atinge nici focul. Din cenuşa lor renasc şi-şi reclamă valoarea lor în registrele casei şi în matricúlele de unde au fost emişi. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 983 O! Mare putere a adevăraţilor reprezentanţi ai averii! Cât va stă pământul, cât vor exista dominiurile, moşiele, proprietăţile ce vor fi reprezentate prin roraanaţii noştri, atâta va dura şi valoarea lor nestricabilă şi nepieritoare. Romanaţii noştri în casele publice şi ale particularilor sunt custozii şi apărătorii şi însuşi ai aurului şi argintului mai mult decât sute şi mii de soldaţi ce-i vor custodi. PARTEA A TREIA PROIECT DE STATUTE I Dispoziţiuni generali 1. Prin instituţiunea Casei de crcdit reciproc averile nemişcătoare se asociază cu averile în numerar, asicurându-se şi ajutându-se unele prin altele. 2. Asociaţia între proprietari de moşii şi între capitaluri se încheie pe termin de 33 de ani. 3. Proprietarul ce voieşte a-şi face circulabilă o parte din averea sa nemişcătoare, depuind-o ca fond în Casa de credit reciproc, se numeşte soţietarfondator. 4. Pensionând sau foncţionarul ce îşi depune în Casa de credit reciproc decima din pensiunea sau din apuntamentele sale se numeşte acţionar fondator. 5. Proprietarii ce depun, pe lângă averi nemişcătoare, şi fond u ri în numărar se numescproprietiiri acţionari. 6. Sunt bineveniţi la Casă şi particularii de orice stare de vor voi să depuie, sau deodată sau în mai multe rânduri, din capitalul lor spre a lua acţiuni şi spre a-1 asicura şi îmmulţi în asociaţiunea de credit reciproc. Aceştia se numesc acţionari simpli. 7. Fiecare acţie este de 1.200 romanaţi. 984 ION HEI .IADE RĂDUEESCU 8. Pensionarul sau orice funcţionar public, care depune în Casă decima din pensiunea sa sau din apuntamentele sale până la 1.200 romanaţi, având câte 1.000 romanaţi pe lună, posedă titlul unei acţiuni. 9. Cei care depun decima anuală de 600 romanaţi, având câte 500 pe lună, posed titlul unei acţiuni la capătul anului al doilea. 10. Cei cari depun decima anuală de 300 romanaţi, având câte 250 pe lună, ajung la titlul de o acţiune după al patrulea an, şi aşa mai departe. 11. Deşi asociaţia este pe termin de 33 de ani, se respectă însă dreptul atât proprietarilor de moşii, cât şi acţionarilor, de a-şi vinde sau da în dote sau de a lăsa în moştenire averile depuse, transmiţând, se înţelege, celor ce li iau locul aceleaşi datorii când li se recunosc aceleaşi drepturi. Cu un cuvânt, persoanele se pot schimba, averile însă depuse rămân în asociaţiune până la terminul fixat. 12. Capitalurile fiind asicurate prin averile nemişcătoare, cu tot dreptul şi aceste proprietăţi imobili şi asicurătoare cată să fie respectate şi asicurate prin capitaluri pentru că ajutorul este reciproc din ambele părţi şi pentru că atât moşiele, cât şi capitalurile depuindu-se în casă, sunt considerate sub acoperământ de orice pericol. 13. Scopul acestei asociaţiuni este: I. Creditul şi ajutorul reciproc al societarilor între sine; II. Folosul general al publicului prin scăderea dobândelor la un maximum de şase la sută pe an, sub nume de drept al schimbului; III. Incuragiarea travaliului şi dezvoltarea industriei, comerciului, agriculturii, artelor şi profesiunilor. 14. Direcţia Asociaţiunii va provedea prin a sa stăruinţă şi bună administraţiune, prosperând să creeze, cât se va putea, mai multe asemenea case de credit reciproc, atât în Capitală câl şi ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 985 prin judeţe, carii, independenţi de sine, vor opera după sistemul conccntralizării sau a confederaţiunii, ca să zicem aşa. II Societarii fondatori 15- Societarii fondatori nu pot depune în Casă decât proprietăţi nemişcătoare, nesupuse la ipotecă, libere de orice datorie sau împregiurare de dote sau de procese şi preţuite după toate formele legali despre adevărata lor valoare şi despre adevăratul lor venit anual. 16. Fiecare proprietar de imobile se constituie soţietar fondator după depunerea în Casă ca fond proprietăţile sale în toate condiţiunile şi formele cerute de lege şi îndată i se acordă un credit la început de a treia parte a valorii acelei proprietăţi; emite apoi hârtii sau bonuri în formă de cambiale de valoarea sumei creditului ce i s-a acordat şi aceste cambiale se schimbă la vedere, înfăţişându-se la casă. Spre exemplu, pentru proprietate în valoare de 300.000 romanaţi emite bonuri de 100.000; pentru proprietate de 90.000 romanaţi emite bonuri de 30.000. 17. Societarii fondatori emiţând bonuri acreditate şi răspunzându-i-se pentru dânsele în numerar sume echivalente cu sumele coprinse într-însele, este obligat a răspunde la Casă câte 10 la sută la începutul fiecăruia semestru în timp de 14 ani, când şi devine posesor al titlului de acţionar pentru sumele ce a răspuns în anul al treisprezccilea şi al patrusprezecelea. Din aceşti zece la sută, patru vor fi pentru amortizarea capetelor ce a fost ardicat din casă şi restul de şase pentru dreptul schimbului. 18. Jumătatea anuităţii la fiecare trimestru se încasează din venitul proprietăţii depuse. Direcţia Casei provede încă de la încheierea pactului spre a lua această măsură. 19. Societarul fondator ce depune drept avere nemişcătoare casă sau orice edificiu, pe lângă condiţiunile din art. 16, este încă obligat a-şi asicura imobilul de incendiu. Constituindu-se 986 ION HEI.1ADE RĂOU1.ESCU societar, i se dă credit de zece ori cât jumătatea chiriei sau venitului anua! al acestui edificiu. Spre exemplu, daca venitul anual al proprietăţii este de 200 romanaţi, i se acordă credit de 1.000 a căror anuitate la care se obligă a răspunde este de 100. 20. Fiecare societar fondator, având credit după valoarea proprietăţii depuse, este prin urmare numai pentru sine: nu trage adică, nici nu este tras în vreo răspundere. 21. Această casă fiind instituită spre credit şi ajutor reciproc al societarilor, după cum aceştia nu pot aduce vreo daună sau împiedicare casei în operaţiunile sale, asemenea şi casa nu poale ruina sau dezmoşteni pe vreunul din societari. 22. La caz prin urmare de a iui putea vreun societar fondator a-şi răspunde la termin anuitatea la care s-a obligat, Casa are dreptul d-a-i ataca, numai venitul anual, conform cu art. 18. 23. Casa, prin urmare, nu va putea pune în vânzare sau înstrăina nici într-un mod proprietăţile depuse; căci pe de o parte lupta cea până acum între capitaluri şi între averi nemişcătoare nu mai poate avea nici un cuvânt şi pentru că, pe de altă parte, tot ce intră în casă este depus ca într-un azil. 24. La caz extraordinar de neputinţă spre a împlini răspunderea anuităţii, societarul fondator se poate provedea cu o poliţă revestită cu girul unuia din societarii solvabil de suma datorită. III Acţionarii fondatori 25. Acţionarul fondator, fiind creditor al casei cu capitalul ce a depus în acţiuni, are drept de a fi şi acreditat. 26. Acţionarii fondatori, precum pensionarii ce au realizat primul milion în numerar sau şi particulari ce iau acţiuni şi depun capitaluri, au dreptul, de la al cincilea an, însuşi d-a emite bonuri de valoarea jumătăţii acţiunilor luate daca o dată au în casă capitaluri îndoite. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 987 27. Pentru bonurile emise de acţionar, acesta se îndatorează a răspunde ca şi societarii fondatori câte a zecea parte pc fiecare an din suma valorii bonurilor emise până la finele anului doisprezece. rv Adunarea societarilor 28. Adunarea societarilor se convoacă în tot anul de Consiliul de supraveghere prin prezidentul său, la o zi fixată. Acum la început se convoacă de comitetul provizoriu despre care am vorbit la pagina 390. 29. Societarii ce vor avea în casă valori cel puţin de o acţiune sau de 1.200 romanaţi vor da plină putere la unul dintre dânşii spre a reprezenta în adevăr ca delegat cel puţin cincizeci de acţiuni. 30. Proprietarul a cincizeci acţiuni şi proprietarii de moşii poate se prezenta în adunare din dreptul său. 31. Acţionarii de prin judeţe pot, de vor voi sau de vor fi reţinuţi de afacerile lor, trimite un singur delegat pentru oricâte acţiuni, care să voteze prin voturile ce i le recunoaşte art. următor 32. Deplina însărcinare va fi legalizată de autoritatea locală competinte. 32. De la o acţiune până la cinci dau dreptul la un vot; de la cinci până la zece, la două voturi; de la zece până la douăzeci, la trei voturi. De la douăzeci în sus, fiecare douăzeci dau dreptul la un vot, adică o sută acţiuni dau dreptul la şapte voturi. 33. Adunarea societarilor este convocată cu o lună înainte de ziua fixată. 34. Fiecare societar sau delegat se prezentă la prezidiul Consiliului de supraveghere cu titlurile ce posedă. Prezidentul îi oferă bilet de intrare pe care se înseamnă şi numărul voturilor ce are drept a da. 988 ION HEI.IADE RĂDUI.ESCU 35. Delegaţii ce reprezenta mai mulţi socierari au drept de a vota în numele celor ce l-au trimis cu numărul voturilor de care se bucură aceştia. 36. Adunarea este considerată în plinul său îndată după verificarea titlurilor şi însuşi cu treizeci de membri. 37. Membrii prezenţi îşi aleg prezidentul, doi vice-prezi-denţi şi patru secretari. 38. Atribuţiunile Adunării societarilor sunt: a) De a lua în considcraţiune raportul Consiliului de supraveghere; b) D-a cerceta conturile, d-a le aproba sau d-a le critica prin observaţiunile sale; c) D-a se convinge de adevăratul dividend sau folos net al acţiunilor şi d-a-1 face cunoscut; d) D-a delibera asupra proiectelor de amelioraţiuni, de modificări, de întreprinderi. Proiectele vor fi preparare şi prezentate de Consiliul de supraveghere; e) D-a alege din nou, de va fi necesitate, alţi membri ai Consiliului şi ai Direcţiunii; f) D-a propune prin cinci membri proiecte de ameliorări şi modificări sau întreprinderi; g) D-a se pronunţa cu un cuvânt şi d-a decide asupra tutulor intereselor Asociaţiunii şi d-a prescrie calea ce Consiliul de supraveghere şi Direcţia vor avea să urmeze până la adunarea următoare. 39. Dezbaterile şi deciziunilc Adunării se constată prin procesuri verbali. Arhiva Adunării se încredinţează Consiliului de supraveghere. V Consiliul de supraveghere 40. Consiliul de supraveghere se va compune cel puţin de paisprezece membri, de un prezident şi un vice-prezidem. ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 989 Consiliul va reprezenta Asociaţiunea întreagă în admini-straţiunea Casei şi va fi ales de societarii fondatori şi de societarii acţionari. Al. Prezidentul sau vice-prezidentul dimpreună cu şase membri, cu directorul, vor fi în permanenţă şi pe toată săptămâna se va schimba câte unul din membri prin tragere Ia sorţi, luându-i locul unul din cei şapte rămaşi, sau după cum se vor învoi. 42. Directorul şi prezidentul sau vice-prezidentul rămân în permanenţă. 43. Consiliu! permanent de şapte membri se va aduna în toate zilele, într-o sală a edificiului unde se află şi Casa, cum şi direcţia. Iar consiliu) plenar de cincisprezece membri se va aduna cel puţin o dată pe lună. La cazuri urgenţi va fi convocat de prezident în şedinţe extraordinare. 44. Atribuţiunile Consiliului de supraveghere sunt: I. De a reprezenta în administraţiunea casei cu deplină putere pe toţi societarii; II. De a priveghea spre îndeplinirea şi necălcarea statutelor; III. De a cere de la directorul gerant pe toată săptămâna relaţiune despre cursul operaţiunilor Casei şi la fiecare trei luni tabel exact şi general de starea Casei; IV. De a revedea şi verifica conturile prezentate de director şi de a le publica spre ştiinţa tutulor societarilor; V. De a aproba sau respinge propoziţiunile despre societari noi, despre acordare de credite şi de a se consulta şi d-a decide despre toate câte sunt relative la interesele Casei; VI. De a revoca în cazuri grave pe director sau casier şi de a provedea, la asemenea împregiurări sau la cazuri de demisiune or de încetare din viaţă, a pune pe unul din membrii Consiliului a-i lua locul provizoriu până la alegerea şi numirea definitivă a altora de adunarea societarilor; 990 ION HELIADE RÂDUI.ESCU VIL De a convoca prin prezident Adunarea soţietarilor în genere la timpul fixat sau şi extraordinariamente când va fi necesitate. 45- Daca statul va lua parte în Asociaţiune ca societar fondator prin dominiurile sale, va numi din drept un delegar care din drept va fi membru al Consiliului de supraveghere. 46. Consiliul plinar poate numi din sânul său delegaţi speciali spre crearea şi stabilirea de case dc credit reciproc prin judeţe, unde va simţi necesitate şi dorinţă a proprietarilor. 47. Membrii Consiliului de supraveghere în primii trei ani îşi vor oferi scrviţiul fără onorariu. După trei ani li se va acorda de adunarea societarilor o diurnă convenabilă şi analoagă cu mijloacele Casei. VI Direcţia 48. Directorul gerant, fiind unul din membrii Consiliului de supraveghere, executorul Consiliului în administraţiunea Casei. 49. Directorul gerant îşi va alătura subt a sa răspundere un ajutor co-gerant, care îi va ţinea locul în caz de absenţă. 50. Toate deciziunile Consiliului de supraveghere se execută prin director, atât în direcţiunea şi administraţiunea Casei, cât şi orice afaceri de dinafară. 51. Propuneri de noi societari, propuneri de întreprinderi (când le va veni timpul), propuneri de împrumuturi ce s-ar prezenta la direcţiune, sunt la rândul lor prezentate la Consiliu prin director; iar Consiliul dă dezlegare după deciziunea ce s-a luat. 52. Cambiale sau poliţe, girate de doi din acţionarii fondatori sau de simpli acţionari, ale căror fonduri în casă trec peste valoarea cambialei, se pot schimba la casă, de va avea fonduri disponibili, numai prin ordinul directorului şi cu termin 1111 mai mult de trei luni. La scadinţă, poliţele ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 991 societarilor se pot schimba sau prennoi, răspunzându-se dreptul schimbului. 53. Directorul este reprezentant legal al Asociaţiunii sau al Casei înaintea oricării autorităţi şi înaintea oricărui tribunal în cazuri de proces. 54. Pe lângă direcţiune se va alătura un avocat dintre soţietarii cu această specialitate. 55. Directorul are dreptul de a-şi numi singur, subt a sa răspundere, foncţionarii direcţiunii, afară de contabil şi casier, ce sunt aleşi şi numiţi de Adunarea soţietarilor. 56. Personalul direcţiunii şi casieriei se va fixa dc director dimpreună cu casierul şi se va supune la aprobaţiunea Consiliului plinar de supraveghere. 57. Directorul, co-gerantul, casierul şi contabilul va avea onorare fixate de Adunare. 58. Toţi foncţionarii direcţiunii, de la director până la cel mai din urmă, vor lăsa în casă pe toată luna câte o decimă din salaríele ¡or spre a se capitaliza în folosul lor, formându-se în acţiuni. 59. Direcţia îşi va alătura cu timpul, după decizi unea Consiliului de supraveghere, o mică tipografie spre tipărirea bonurilor şi altor hârtii ale Asociaţiunii, cum şi o foaie periodică care se va numi „Credit reciproc“. Vil Casieria 60. După alegerea Consiliului de supraveghere, a directorului, casierului şi contabilului, casierul va prezenta un proiect de regulament despre ţinerea şi administrarea casei şi îl va supune la dezbaterea şi aprobarea Consiliului plinar după cátese va conduce în operaţiunile Casei. 61. La tot momentul neapărat se cere ca fondul Casei să se afle întreg într-însa, sau în numărar, sau în bonuri. 992 ION HEI .IADE RÂDU1.ESCU VIII Bonuri 62. Fiecare societar fondator, după închierea pactului său dc asodaţiune cu direcţiunea, îndată poate pune a i se tipări bonuri ce pot însuma a treia parte a valorii proprietăţii sale depuse. Până la înfiinţarea tipografiei direcţiunii, bonurile se pot tipări şi airea, după toate precauţiunile liecesarie. 63. Bonurile vor fi revestite cu timbrul uscat al Asociaţiunii, cu semnătura proprietarului societar ce le emite ca un traent, şi contrasemnate de director. 64. Forma bonurilor va fi cam în modul următor sau cum se va afla de cuviinţă de către Consiliul de supraveghere: No. DOMINIUI, ALBINEŞTI DAŢI PURTĂTORULUI VALOARE de 500 ROMANAŢI Semnătura proprietarului Semnătura directorului (timbru) 65. Ca reprezentanţi ai averii României, bonurile pot avea drept timbru stemele diverselor părţi ale României. Pe cele de zece romanaţi se va pune leul, ca emblemă a Bănatului Severinului; pe cele de douăzeci romanaţi se va pune acvila cruciată, ca emblemă a romanităţii; pe cele de 100 romanaţi se va pune taurul şi delfinul, emblemă a Moldovei; pe cele de 500 romanaţi se va pune dragonul, ca emblemă a Daciei. 66. Bonurile de 500 romanaţi vor fi în număr mai mic. Cele de 100 romanaţi vor fi în număr încincit, cele de 20 în număr cincizecit; cele de 10 în număr însutit. ECHU JBRU ÎNTRE ANTITEZE 993 67. Tipărindu-se bonurile dimpreună cu matricúlele lor, se vor lega împreună, formând volume ce vor avea pe muche numele moşiei sau al proprietarului. 68. Când aceste bonuri se vor trage din matricula şi se vor emite proprietarului respectiv, după prescripţiunea art.6l şi 62 .se trec, pe de o parte, în registrele ad-hoc însemnându-se de la care până la care număr s-a dat fiecare serie în posesiunea proprietarului, bonurile remiţându-se proprietarului. Volumul coprinzător al matriculelor rămâne în arhiva casei spre a servi, la timp de schimbare, pentru confrontarea şi aplicarea bonurilor cu locul de unde a purces. 69. Casa, între alţi funcţionari, va avea şi schimbătorii necesarii. Aceştia nu operă schimbul până nu sc încredinţează: 1. Daca bonul, combinându-se cu matriculul ce-i poartă numărul se adapta acolo exact; 2. Daca se prezentă de două sau de mai multe ori acelaşi număr, aceeaşi culoare sau aceleaşi semne pentru aceeaşi serie; 3. Daca bonul poartă un număr mai sus de al ultimului bon ce s-a fost remis proprietarului şi care se află deja înscris în registru; 4. Daca timbrul, semnăturele şi semnele hârtiei sunt dubioase. 70. La caz de falsificare probată, legile în vigoare se aplică ca pentru toţi falsificatorii. IX Drepturi şi datorii generali 71. Numărul pensionarilor şi funcţionarilor ce îşi depun decima în Casă fiind prea mare, fiecare cincisprezece acţiuni vor trimite un delegat în adunarea primului an. în a cincea adunare, 25 de acţiuni vor avea un delegat; în a zecea adunare, 994 ION HELIADE RĂDUI.ESCU 50 de acţiuni vor avea un reprezentant şi aşa mai înainte, cu cât se va îmmulţi numărul acţiunilor. 72. Proprietarul de moşii ca societar are dreptul d-a veni singur în adunare sau d-a-şi trimite delegatul său. 73. Membrii Consiliului de supraveghere vor fi aleşi dintre soţietarii ce posed cel puţin 20 de acţiuni. I,a începui însă vor fi dintre pensionarii ce au realizat primul milion şi din cari au pensiune cel puţin de 1.500 lei vechi pe lună. Casierul se va alege dintre cei mai avuţi şi solvabili şi care va lua cel puţin 50 de acţiuni. 74. Directorul, co-gerantul şi contabilul se vor alege dintre cei cu cunoştinţe speciali. 75. Regulamentul Adunării se va elabora şi vota în sânul ei. 76. Regulamentul direcţiunii şi al casieriei se va elabora de director dimpreună cu casierul şi se vor supune dezbaterii şi aprobării Consiliului plenar de supraveghere. 77. Direcţia, dimpreună cu casierul, la capătul fiecăria săptâmâne va da raport Consiliului permanent despre operaţiunile ebdomadare ale casei, despre starea ei şi despre dispoziţiunile luate până în săptămâna viitoare. Iar la capătul fiecăria lune, va aşterne bilanţ general de starea casei şi-l va supune Consiliului, dimpreună cu un raport despre operaţiunile Casei pe luna expirată. Consiliul, după ce va vizita Casa şi o va afla conform cu raportul sau bilanţul dat, va pune a se tipări acea dare de conturi şi se va împărţi tutulor societarilor spre ştiinţa lor. 78. Nici un societar nu ca putea pune la aceeaşi casă capital mai mult de a treia parte a fondului întreg al Casei. 79. Nici un proprietar nu va putea pune din dominiurile sale a căror valoare să-i deie credit mai mult de a treia parte din capitalul întreg al Casei. 80. Prin urmare, daca statul va voi a-şi asoţia cu asemenea case dominiuri, mine sau alte averi nemişcătoare, le va împărţi ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE 995 şi le va depune la mai multe case ce se vor mai crea, dând asistinţă şi ajutor la toate şi folosindu-sc de la toate. Valoarea dominiurilor depuse să nu poată cere un credit mai mult de a treia parte a capitalului întreg al Casei. Aceste măsurc, cum şi cele precedenţi despre voturi, se iau pentru marele cuvânt ca nici capitalurile mari să dicteze legea capitalurilor celor mici, şi nici acestea prin înimulţirea voturilor să dicteze lege capitalurilor celor mari. 81. Directorul, co-gerantul său, casierul, contabilul şi toţi impiegaţii direcţiunii vor avea salariul fixat de adunare şi vor depune pe toată luna decima acestor salarie spre a se capitaliza în casă. 82. Decimele pensiunilor şi ale apuntamentelor nu se pot ataca de nici un sechestru. 83. Moşiele sau oricari imobile depuse în casa de credit reciproc sunt neatacabile de oricare alt creditor şi nu pot suferi nici un sechestru. 84. Moşiele depuse la Casa de credit reciproc nu se pot ipoteca până la expirarea termenului de 33 de ani ai asociaţiunii. X Articoli adiţionali 85. Invoindu-se pensionarii actuali spre a realiza primul milion de romanaţi, după cum am arătat la pag.390, vor alege dintre dânşii la început un comitet organizator şi provizoriu. 86. Comitetul organizator va intra în relaţiune cu comitetul actual al pensiunilor şi după consimţământul pensionarilor ce l-au ales, va începe a încasa pe toată luna aceea a doua decimă din pensiuni până când, în timp de doi ani, se va însuma milionul primar. 996 ION HEUADE RĂDUI.ESCU 87. Sumele ce se vor aduna din a cioua decimă se vor da pe toată luna la visteria statului, schimbându-se pe bonuri de împrumut cu procentele cuvenite. 88. Comitetul organizator, până la realizarea zisului milion, se va ocupa cu dezbaterea şi amendarea acestui proiect de statute spre a-1 supune dezbaterii şi aprobării societarilor. 89. Comitetul organizator se va adresa încă la toţi proprietarii şi înţelegându-se cu cei ce vor voi a lua parte la asociaţiuni ca societari fondatori, îi vor invita a se suscrie cu proprietăţile ce vor voi a depune spre a putea fi convocaţi în adunarea fiitoare, ce va avea a dezbate şi afirma pactul definitiv. 90. După aceste elaborări preparatoare, Comitetul organizator va convoca adunarea stăruitoare care, constituindu-se după art. 35, va intra în deliberările sale. NOTE ŞI COMENTARII ISTORIA CRITICA UNIVERSALA Deşi a mai tradus şi compilat manuale şcolare de istorie si istorie universala (ms. 487 de la Biblioteca Academiei cuprinde o asemenea Istorie universală, care trebuie pusă în relaţie cu cea tipărită în 1843 etc.), primele menţiuni ale intenţiei lui Heliade de a scrie unul sau mai multe texte privind istoria cea mai veche a umanităţii, şi chiar a lumii, apar curând după plecarea sa din Franţa, de pilda într-o scrisoare către N. Rusu-Lăcusteanu din Chios, la 20 noiembrie 1851: „Va scriam în cele trecute că am mai multe scrieri, parte terminate, parte în lucrare, istorice, ştiinţifice şi religioase. De voi trăi, cuget să încep un şir de publicări după cum cred că s-ar fi putut publica, iar nu după cum le-a pocit catolicismul papal şi cezariau. Acestea sunt: istorie (istoria popolilor antici, istoria Greciei, istoria Romei republicane, istoria Romei imperiale, istoria mediului ev, istoria modernă, istoria cristianismului şi ecclesiei, comentarii la Apocalipse), ştiinţe (geologie, fizică, chimie, istorie naturală...) etc. Acestea si altele sunt elementare, pe înţelesul tuturor în limba română” {Scrisori din exii. Bucureşti, 1891, p. 144-145). Scriind aceluiaşi prieten în vara anului următor, Heliade se referă indirect la proiect, mărturisind totuşi că lucrează la o istorie: „De n-aş avea ocupaţie cu lecţiile copiilor şi cu scrierea istoriei, aş înnebuni de supărare şi de urât“ (30 iunie/12 iulie, op. cit., p. 175). Lui Gr. Grădişteanu îi dă explicaţii mai ample în august 1852: „Mă întrebi ce istorie lucrez? Mi se pare că ti-am scris că una ce aspiră a se numi universală. Nu aflai câmp unde să-mi prcîmblu durerile şi păţirile decât în durerile şi păţirile popolilor de la începutul lumii. Scrisei până acum materia de vreo două mari volume, şi încă nu ieşii bine din timpii fabuloşi. Acum mă aflu în prima epocă organică, când se organiză brahmanii, faraonii, şahii Persici, şi când protestă budiştii, evreii şi grecii prin emigraţiile lor, 1000 NOTE Şl COMENTARII căcândli-şî alte locuri spre a-şi duce credinţele, sentimentele şi durerile“ (op. cit., p. 184). La începutul anului 1853 căuta deja un sprijinitor care să-l ajute la tipărirea cărţii, departe de a fi totuşi terminată: „Despre persoana ce zici că ar putea ajuta la tipărirea Istoriei universale, o cunosc... însă nu aş dori a-i fi în sarcină“ (op. cit., p. 209). La 5/17 februarie: „Din Istoria universală ce lucrez am scris trei mari volume“ (op. cit., p. 216) etc. Apropierea evenimentelor, tensionarea din Balcani care va duce curând la războiul zis al Criineii se simt de pe acum şi Hellade va abandona această operă, lăsând-o nu doar neterminată, ci şi nerevăzută, într-o formă neglijentă, cu repetiţii şi improprietăţi; ea va fi publicată abia postum, după manuscrisele aflate în posesia familiei, fără editor, fiind, probabil, fiul său, Ioati 1. Heliadc Rădulescu. Cartea a apărur în 1892, cu ortografia latinizantă pe care o folosea autorul: Historia critică universală, de 1. Heliade-Rădulescu, scriere postumă, Bucureşti, Tipografia Statului, două volume culese şl paginate în unul singur, 540 p., fără nici o indicaţie asupra editorului, transcrierii, manuscrisului care a fost reprodus etc. Dintre puţinii comentatori care au discutat Istoria critică universală, Scraba consideră că studiul religiilor orientale, budismul în speţă, a fost de natură să confirme „militarismul“ filosofiei Iul Hellade Rădulescu: „In Istoria sa critică universală (operă fundamentală a filosofiei lui, nu lsahar, cum se crede), Eliad cercetează cu de-amâtiunţime Istoria vechilor religiuni şl ajunge pe aceste baze să-şi închege propria-i doctrină. Cercetările de astăzi asupra vechilor credinţi religioase confirmă în totul, din acest punct de vedere, doctrina lui Eliad. Astăzi e fapt indiscutabil, pe deplin câştigat, că toate religiunile mari ale omenirii au avut drept bază un dualism, iar ca rezultat un al treilea element: o trinitate. L uşor de constatat că această idee tri ni tarii porneşte din o constatare de natură socială, fie privind lucrurile sub o faţă generală, ori particulară. Această cale a găsit-o budismul, ca şl celelalte religiuni mari. Chiar fără a intra în cercetări istorice, Eliad putea găsi punctul său de plecare în mijlocul societăţii: familia e rezultatul dualismului natural: bărbat şi femele ori, cum zice dânsul, mirele şi mireasa l...]. Dar istoria critică universală a lut Eliad, întreprinsă de el când sistemul îi era de mult închegat sub Influenţa NOTE Şl COMENTARII 1001 lui Proudhon, nu îi era decât confirmarea că mersese pe calea adevărului.“ (cf. G.D. Scraba, Ioan Heliade Rădulescu. Începuturile filosofici fi sociologiei române. Bucureşti, f.a„ p. 124-125). De fapt, cu excepţia unui articol al universitarului ieşean V. Cristian (Ioan Heliade Rădidescu şi istoria universală, în Analele ştiinţifice ale Universităţii ,Al.L Cuzti“, seria istorie, XII, 1966), această carte postumă n-a fost discutată şi deci nici sursele sale, care pot impresiona la prima vedere, căci pe parcursul ei autorul dă ample fragmente traduse din cărţile fundamentale ale vechilor religii orientale, citează tot felul de autorităţi din spaţiul orientalisticii şi intră chiar în discuţia unor probleme tehnice. El citează, astfel, pe sinologul francez Julien Guillaume Paurhier, editorul lui Marco Polo şi traducătorul lui Confucius, iar cartea folosită este probabil Chine, ou description historique, géographique et littéraire de ce vaste empire, d’apr'es des documents chinois, premiere partie comprenant un résumé de l’histoire et de la civilisation chinoise depuis les temps les plus anciens jusqu’à nos jours, Paris, Firmin Didot, 1837; pe alt orientalist francez, A.I ,.A. 1 .oiseleur-Deslongchamps, cu ediţia şi traducerea legilor lui Mami, Lois de Ma>iau (reeditată în 1850!), sau pe orientalistul britanic H.Th.Colebrooke, tot în legătură cu legile lui Manu, dar textul consultat nu poate fi ediţia engleză Iissays on the religion and philosophy of the Hindus, ci o traducere franceză a aceluiaşi Paurhier citat mai sus, Essais sur la philosophie des Hindous, traduite de l’anglais et augmenté de textes sanscrites et de notes nombreuses, Paris, 1833, după cum la orientalistul german, profesor la Heidelberg, Georg I’ried rich Creuzer, cartea sa celebra Symbolik und Mythologie der alten Volker a fost evident citită în traducerea lui J.D. Guigniant, Religions de l’antiquité considérées principalement dans leurs jbrmes symboliques et mythologiques, Paris, I-1V, 1825-1851. faptul că la cunoscutul orientalist englez William Jones - citat la p. 452 a ediţiei originale cu „traducţiasa engleză“ din legile lui Manu - nu găsim o traducere franceză a cărţii sale fnslitutes ofHiudu latv, or the Ordinances of Manu nu trebuie să ne conducă la ideea că totuşi Heliade ar fi putut cili englezeşte aceste texte, ci mai degrabă că tot eşafodajul referitor la legile lui Manu, şi poate nu numai acesta, e compilat după un intermediar francez în care sunt invocate autorităţile respective; ceea ce nu scade meritul scriitorului nostru de a se fi interesat, primul în cultura 1002 NOTE ŞI COMENTARII română, de aceste texte clasice ale istoriei universale a religiilor, filosofici şi dreptului şi de a fi invocat aceste nume, adesea în propoziţii a căror veridicitate stă încă în picioare. BIBLICELE Volumul intiulat Biblicele, sau notitii istorice, filosofice, religioase şi politice asupra Bibliei, de I. Heliade R., a apărut în 1858 la Paris, „în tipografia lui Preve şi Comp., via J.-J. Rousseau, 15“; se cunosc mai multe variante, cu un număr variabil de pagini, de la 32 la 192. Nici acest volum nu este complet (se opreşte abrupt, în mijlocul unei fraze), fiind evident că autorul îl difuza în fascicule, pe măsură ce tipografia i le furniza. La sfârşitul anului, Heliade revine în ţară şi cartea n-a mai fost niciodată terminată. Există şi exemplare identice, prevăzute însă cu o copertă falsă, destinată probabil să ajute la scurgerea exemplarelor rămase nevândute: Biblicele, sau noliţii istorice, filosofice, religioase, politice si literarie asupra Bibliei, de I. Heliade R., Paris, în tipografia lui K. Voitelain et Comp., via J.-J. Rousseau 15, 1859“ (exemplarul văzut de noi se află la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj). Probabil că prima fascicolă a Biblicelor a apărut în mai 1858 sau curând după aceea, pentru că acum apare în ziarul Naţionalul anunţul că s-a pus sub tipar o carte ce c rezultatul unor îndelungi studii asupra Bibliei sub forma de note sau comentarii ceFor mai dificile versete ale tutulor capitolelor Bibliei, sub titlul de Biblice..." (nr.45 din 15 mai 1858, p.176), iar din 25 mai datează prima reacţie a oficialităţii ecleziastice, într-uii text publicat în suplimentul Predicatorului la nr.I6, din 21 iunie 1858, p. 123: „Ne-au venit la mână patru coaie dintâi din Biblia sacra... şi jumătate de coaie din Biblicele ce au să alcătuiască planul şi tălmăcirile editorului la ediţia aceasta biblică. (Heliade relatează că, în semn de respect, a trimis el însuşi aceste texte ierarhilor de la Bucureşti şi Sibiu înainte de a le difuza.) Biblicele, tipărite în paralel cu traducerea sa din Biblie, stau la originea unui scandal care se reflectă chiar în paginile cărţii. Acuzaţiilor aduse de mitropolitul Şaguna într-un articol violent din Telegraful român, nr. 22 din 29 mai, şi apoi în broşură separată, se răspunde în ziarul Naţionalul, nr. 55 din 19 iunie într-un articol al redacţiei, care condamnă atacul lui Şaguna, şi apoi de Heliade însuşi, NOTE Şl COMENTARII 1003 intr-o lungă replică din nr. 68-79 în acelaşi ziar, în august-septembrie (text reprodus în Biblice, în capitolul intitulat Scandalul sau piedica, p.65-85 în ediţia originală), preluată în cea mal mare parte şl în ediţia de faţă. Acest răspuns al lui Heliade este urmat dc o altă intervenţie a lui Şaguna, într-o circulară din 4 octombrie 1858, rămasă fără replică, probabil din cauza plecării lui Heliade şi intrării lui într-o altă zonă de preocupări (pentru alte detalii, vezi şi cartea noastră Echilibrul între antiteze, p. 271-274). Tot ca o reacţie împotriva traducerii lui Heliade Rădulescu şl a comentariilor sale, Predicatortd (care era organul oficial al Mitropoliei din Bucureşti) începe în nr. 24 din 17 august 1858, p. 188, 1111 serial despre Biblia şi cele mai principale traducţii ale ei. Heliade Rădulescu reproduce în comentariile sale titlurile tradiţionale ale subcapitolelor diferitelor cărţi din Vechiul Testament, pe care de obicei ic explică în note; dintre cele aflate în fragmentele selectate Î11 prezenta ediţie, partea a V-a, intitulată Yirtho (titlu pe care Heliade nu-1 explică), îşi ia numele de la preotul letro, „socrul lui Moise“ (Exodul, 18), iar numele părţii a IX-a, Ki Thissa, se lămureşte la p. 137 a ediţiei originale: „Partea a zecea (de fapt, partea a noua - n.n.) a Exodului, intitulată Ki Thissa, adică De vei lua contptul, de vei face catagrafia“. Mai departe, partea a patra din Levilic, Intitulată Tasriah, „tractâ despre curăţia sau purificaţia femeii în lehuzia ei şi în alte împrejurări“ (p. 170). Probabil că după apariţia cărţii, o continuare a ei a fost anunţată princr-un prospect de patru pagini, găsit într-umil din exemplare, cu titlul Biblicele, semnat T. Hellade la sfârşit şi fără nici un alt element lămuritor eu privire ia dată, modalitatea de realizare etc. Continuarea este numită Î11 finalul textului: habar sau l.aboratorul, şi avea să devină cunoscută apoi sub numele de Echilibru între antiteze; prezentarea datează deci de la începutul anului 1859. Textul acestei prezentări, necunoscut, dar important ca document cu privire la ideile Iul Heliade şi la relaţia dintre volume - de altfel, evidentă pentru cine le parcurge -este următorul: Biblicele Când poate cineva zice ştiu, este mai sigur decât de cele despre cari zice crez. Nu prea dă semne bune un om când, în loc de a zice 1004 NOTE Şl COMENTARII ştiu că exist, s-ar exprima: cred că exist. Vai de români ar fi când, în loc de a şti, ar crede numai că simt români. Nu e om cât de simplu sau cât de virtuos care s-ar simţi onorat când i-ar zice cineva 111 faţă: dumneata zici că eşti om de omenie, însă eu nu o ştiu, ci te crez numai. Aşadar, ştiinţa e de un grad mai nalt de convicţie decât credinţa şi acolo unde este ştiinţă, credinţa 1111 mai are loc decât sau ca să înapoiem noi, sau ca să umilim pe alţii. Fiind însă că omul 1111 ştie toate şi nici nu va ajunge vreodată la a şti roate - căci progresul este infinit ca şi timpul - despre câte 1111 este convins omul, despre câte nu şrie, cată natural sau a crede ceva, sau a nu crede nimic, după cum îi va fi voia sau după încrederea ce îi insuflă cel care i le spune. Câte credem astăzi, adesea mâine poate să le ştim şi credinţa atunci nu mai are loc. Din câte credea lumea acum două, trei şi patru mii de ani, astăzi ajunse timpul - şi cu dânsul mintea umană - sau a şti multe, sau a mai crede pe unele, sau a nu mai crede nicidecum pe altele. Pentru câte ştim dară, a le mai pune în dominiul credinţei este una cu a înapoia noi şi cu a degrada objetele despre care am zice că credem când odată s-au demonstrat prin ştiinţă. Profesorul ştie că două şi două fac patru, ştie că pământul e rotund şi că se învârteşte în axul său şi dă roată împregiurul şoareltii, ştie că Radul Negru fu primul domn şi fondator al României etc. Şcolarul însă la început le învaţă crezând, până când vine timpul d-a se convinge şi a le şti şi el. Românul iar, ca tot omul, ştie că de se va pune cineva pe marginea ctăcei şi o va tăia de la rădăcină, neapărat va cădea mai nainte şi decât craca. Dănciucul însă ce n-a vrut nici să-l crează, a căzut de şi-a rupt junghitura şi sfărmat oasele. Aşadară, când credem pe cei cari ştiu, ajungem şi noi la ştiinţă, iar când nu voim a-i crede, sau stăm locului cu neştiinţa, sau ne spargem capetele şi ne rumpem oasele, ca şi dănciucul. Când credem însă pe cei cari nu ştiu sau pe cari voiesc a ne amâ<ţi, când, orbi fiind, ne lăsăm a fi conduşi de alţii, mai orbi decar noi, dăm fireşte în groape sau din rău, mergem în mai rău. Ştiu un tezaur în cutare loc, îţi zice cineva; cată însă a-ţi lăsa pe câtva timp ocupaţiunile şi să vii după mine sacrificând bani şi interese. De îl vei crede, îl urmezi; de nud vei crede, stai locului şi-ţi cauţi de ale tale. De i-ai crezut însă şi te-ai luat după dânsul, în toate zilele până la faţa locului zici crez. Ajungând acolo şi săpând, de vei afla tezaurul, nu mai zici NOTE ŞI COMENTARII 1005 crez că aci e tezaur, ci ştiu. Iar de nu vei afla nimic, atunci credinţa ţi-a pierit şi tot ce ştii este că conducătorul tău te-a amăgit, ţi-ai pierdut toate în van. Credinţa dar adevărată aduce mai curând sau mai târziu ia lumină, la adevăr, la ştiinţă, la mântuire; credinţa mincinoasă aduce la minciune, la hnunerec, la superstiţie, la nefiinţă, la pieire. Sunt dar objete pe care omul le ştie; şi despre câte nu ştie sau nu este convins încă, or după anii şi starea lui de innoranţă, or după secolul in care trăieşte, cată să creazâ ceva, luându-se sau după tradiţiuni, sau după cum imaginaţia sa îşi închipuieşte acele objete, sau după cum imaginaţia altuia şi le-a închipuit. Bine este să ştie omul oricât de multe; iar pentru câte nu ştie, de va fi 0111 fără credinţe, e om fără aspiraţiuni, fără speranţe, e un om disperat. Vai de popolul sau naţia fără credinţe, că acela n-are nici o speranţă, nici o aspiraţie, şi prin urmare e popol fără programă de un viitor, e jucăria hazardului sau a întâmplărilor. Pentru ce dară o, oameni ce pretindeţi a îndrepta lumea cu umărul, când n-aţi putut a vă dirige şi îndrepta capetele voastre, pentru ce vreţi a ne dărăpăna credinţele şi însuşi credinţele acelea ce singure ne por prepara viitorul? Românul spre exemplu ştie că e român, şi e de ajuns a crede şi a şti că a fost odată roman, ţinta lui, aspiraţiunile lui vor fi de a-şi da mâna cu naţiunile surori şi cu dânsele a se mântui de jugul străin. Iar de-1 veţi face a crede că el a fost şi este dac, şi de-i vei spune apoi din sistemă că dacul a fost slav, unde îl duci cu această credinţă? Acolo unde, fireşte, din sistemă ai şi început deja a-1 duce. Pentru câte nu putem încă şti ţiu mult la credinţele vere, la credinţele ce duc la mântuire şi cari sunt date de cei ce şi-au consacrat vegherile, zilele şi însuşi viaţa pentru binele umanităţii. Pre cât însă ţiu la credinţă şi o apăr ca o cale, ca o scară ce duce la ştiinţă şi la mântuire, fiind convins de devotamentul şi de ştiinţele iniţiatorilor, pe atâta urăsc, condamn şi combat din toate puterile pe toţi speculatorii cu corpurile şi cu sufletele oamenilor ce întind pe întemeietorii credinţelor şi pe legiuitori după interesele lor şi cari, pervertind legile, din ştiinţă se sforţară a face nişte eterne credinţe şi 1006 NOTE ŞI COMENTARII din credinţele cele mai vere şi mai salutarie făcură credinţele celc mai mincinoase şi mai împilătoare, căci: de n-ar fi monarhul absolut, cnmt şi barbar, d-ar fi popolii conduşi şi guvernaţi în adevăr părinteşte, revoluţiunile politice foarte rar s-ar întâmpla; lumea ar progresa prin pace şi pe calea legilor, ca toţi fiii ce gradual, sub direcţia şi apărarea părinţilor, ajung la maturitate şi la a-şi căuta singuri de ale lor. Şi iar, de n-ar fi despotismul religios, nu şi-ar avea loc ereziile, pentru că: profesorul luminat, drept şi plin de demnitate se face a fi respectat şi amat de elevii săi; ponteficele luminat, drept, cuvios, şi ale cărui fapte se aseamănă cu vorbele şi ale cărui vorbe simt nepărtinitoare şi în folosul comun, acela nu numai că nu pierde pe nici imul din sectatorii săi, ci pe mulţi alţi străini îi aduce la credinţele sale, toţi caută la zisele lui şi toţi imită faptele lui. Primul dar călcător de lege şi primul rebel în contra ordinii publice a fost nu popolul, ci primul despot care a violat dreptatea. Primul iar apostat, primul renegat, primul ereziarh a fost primul pontefice ce cuteză a despreţa şi a călca preceptele iniţiatorului credinţei sale şi a perverti legea lui. De n-ar fi fost abuzuri în biserica bizantină, nu s-ar fi sculat primii prorestatori ai Răsăritului. De n-ar fi fost abuzurile papali, nu s-ar fi sculat prorestatori ia Apus. Si pe de altă parte, de nu s-ar fi corupi Imperiul roman, de n-ar fi ajuns despotismul patrician şi cel pretorian în culmea lor, de n-ar fi gemut plebeul şi sclavul, barbarii n-ar fi putut distruge acest mare imperiu. De n-ar fi njuns iar despotismul imperatorilor bizantini mai detestabil şi decât anticul faraonism, de n-ar fi ajuns din aceasta corpul soţial la ultima desnervare, corupţie şi disoluţie, islamismul nu şi-ar fi avut locul sau, apărând, ar fi întâmpinat piepturi şi obstacole neînvinse. Căci omul moare când 1111 mai e suc de viaţă într-însul, şi un stat dispare când nimic nu mai e sănătos Î11 corpul soţial. Unde popolul este împilat, sclav, perverit şi corupt, acolo inemicului dinafară de pretutindeni îi sunt deschise porţile. De 11-ar fi fost în Europa şi mai vârtos în Franţa acâtea abuzuri cu acele faimoase nedrepturi ce s-au numit drept roman şi drept feodal, revoluţia mare de la ’93 nu şi-ar fi avut locul. Nu fiţi sperjuri şi rebeli, o, voi cari sunteţi în capul popolilor, de voiţi ca şi popolii să nu devie rebeli. NOTE ŞI COMENTARII 1007 Nu fiţi renegaţi şi apostaţi, o, ponteficilor cruzi, desfrânaţi şi ipocriţi, claca voiţi a nu avea schisme şi erezii în credinţa ce profesaţi şi voi înşivă nu o credcţi şi nu o împliniţi decât în forme şi în pompe teatrali, căci unde este abuz şi împilare, acolo şi protestaţia, unde e tiranie, acolo şi conspiraţiuni şi comploturi, unde cuţitul ajunge la os, acolo şi ţipete spontanee, acolo şi revoluţiuni. Şi apoi, precum despotismul produce pretutindeni tirani crunţi ordesnervaţi, mari or mici, teribili or detestabili, asemenea şi revolţiunile produc demagogi, ciarlatani, speculatori de idei, pervertitori de principe, parodiatori de libertăţi şi carneftci, anarhia în fine şi o tiranie cu milioane de capete şi cu îndoite milioane de braţe, tirania ce nimic nu cree, tirania destructoare. Precum iară apostazia sau despotismul superstiţiunii, abuzul religiunilor produc teocapiii (speculatori cu divinitatea), tirani sau despoţi spirituali, zbiri sau încatenatori de suflete de la leagăn până la mormânt; asemenea, ereziele produc, cu anarhia religioasă, atei, sceleraţi, oameni capabili de orice crimă, destructori de tot ce are omul mai scump şi mai sacru. Un câmp va să degrade pe om mai jos şi decât vita, altul îl face mai rău şi decât fiara: piei re şi d-o parte, şi de alta. în asemenea lupte se află astăzi soţietatea noastră: de o parte pretenţiuni la despotism, de alta anarhia complecta. De o parte superstiţia oarbă şi despotă, de alta apostazia complectă, ateismul. Biblicele vin spre a se pune între aceste două focuri, a nu lăsa a se întinde nici farisaismul ipocrit şi cu dânsul superstiţia, nici ateismul. Amândouă părţile le vom avea de inemice, şi cu cât amândouă sunt asemenea de tari, cu atâta şi curagiul nostru se măreşte, pentru că, în fine, adevărul va învinge. De va fi de partea noastră adevărul, meritul şi puterea nu sunt ale noastre, ci ale Lui însuşi; de va fi de partea adversarilor noştri, ne vom simţi ferici însuşi în căderea noastră, căci a ieşi cineva din eroare este o fericire din cele mai mari. încât pentru chestiunile cele mai importante ale epocei noastre alăturăm, pe lângă Biblice, o a doilea scriere separată numiră Isahar sau Laboratorul. Aceasta va completa Biblicele. Şi iacă misiunea ei, sau profesia ei de credinţă. 1008 NOTE ŞI COMENTARII ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE Primele pagini din volum au fost retipărite în foileton, probabil la foarte scurt interval, în noua serie a Curierului românesc care apare la Bucureşti, la sfârşitul anului 1859, sub pretextul că s-a cerut editarea textului şi cu caractere de tranziţie, nu numai cu alfabet latin, cura a fost imprimată cartea; ele apar în nr. 1 din 29 noiembrie, p. 1-4 (prologul, capitolele Superstiţia şi ateiia, Tirania şi anarhia şi Prima condică a României), în nr. 2 din 6 decembrie, p. 5-8 (capitolul Monada, diada şi triada) şi în nr. 3 din 13 decembrie, p. 9-12, textul în continuare. lată mica lămurire care precede textul foiletonului din nr. 1: „Partea aceasta este destinată pentru scrieri or în proză, or in versuri, ce sunt apoi a se da în cărţi sau broşure în parte. Deocamdată avem traducţiunile Poeziebr lui Ossian şi a lerasalunei liberate. Acestea se vor publica cu litere adevărat româneşti pentru junimea studioasă. habar s-a cerut mai în toate judeţele a se tipări şi cu slove amestecate, după cum mai dăinuie încă. începem de la această scriere. In anul viitor alternativamente vom reproduce când din bardul Caledoniei, când din valul Italiei.“ Cartea intitulată Echilibru/ între anlilezi! sau/spiritul şi materia! de! ¡.Heliade R., a fost publicată în fascicule pe parcursul a zece ani, între 1859 şi 1869, sau, cum se specifică pe foaia de titlu care i s-a adăugat în momentul când fasciculele au fost compactate, „püblicat de la 1859 până ia 1869“ şi are în final 400 p. Tot de atunci datează şi mica Prefaţă explicativă, şi sumarul de la p. VII-VTII; în total, acest adaos pus la începutul cărţii legate şi prezentate ca atare în 1869, are opt pagini numerotate cu cifre romane. Prima fasciculă apărută şi pusă independent în comerţ se intitulează, aşa cum ediţia reflectă, Isahar sau laboratorul/ Scriere soţială, politică şi literară, cu un moto din Geneză care explică numele luat ca simbol al muncitorului, al celui care trudeşte în veci fără să-şi primească răsplata; ea are 32 de pagini. Prima fasciculă a apărut probabil în mai sau iunie 1859, şi este anunţată în presă ca fiind distribuită în abonament celor care se înscriseseră anterior pentru a primi Biblicele. In Moţionalul, nr. 34 din 5 aprilie 1859, p. 135, anunţul pentru Biblice este continuat astfel: „La începutul lui iunie sau şi mai nainte se vor expune alte două NOTE ŞI COMENTARII 1009 broşure pentru iuniu şi iuliu, şi aşa mai nainte se vor continua. Isnhar va însoţi Biblicele şi sc va împărţi abonaţilor de două ori pe luna câte o coală de formatul alăturat, peste tot douăzeci şi patru de coaie pe an. Costul Biblicelor dimpreună cu Isaharvi fi de şaizeci şi patru de lei pe an şi fiecare broşură compusă de 40 pagini...“ în nr.39 al aceluiaşi ziar se anunţa chiar cuprinsul broşurii, cu primele şapte texte până la Progresul şi conservatia inclusiv, cu singura observaţie că Prefaţa este la Isahar, nu la Biblice, cum glâsuieşre anunţul (p. 156). Ritmul de apariţie al fasciculelor va fi insă foarte inegal. După o ritmicitate susţinută în primul an, căci fascicula a douăzeci şi patra apare la 4 mai 1860 (vezi însemnarea la sfârşitul său, p. 196 în ediţia originală, adică la jumătatea volumului aşa cum se prezintă el în forma compactată în 1869); capitolul despre Instituţiile României, la mijlocul cărţii, care a fost publicat şi în broşură separata, apare însă abia în 1864, iar fascicola a patruzeci şi doua, Legea si relegea, este datată 17 aprilie 1866. Este evident că în aceste condiţii şi dată fiind alcătuirea cu totul compozita a scrierii, de numeroasele reluări din publicaţii anterioare, de o recepţie critică oarecare a ei nu poate fi vorba. Istoricii filosofiei i-au acordat mai multă atenţie. După G.D. Scraba, principiul care stă la baza cărţii şi a filosofiei sale este mistic (spre deosebire de religia sa, care este o morală), întrucât „concepţia crini rară şi misricismul sunt inseparabile“ (G.D. Scraba, loan Heliade Rădulescu, p. 147). Măi recent, Ion lanoşi îl consideră pe Heliade „un al doilea mare scriitor filosof', după Cantemir, iar Echilibrul, deşi tributar unei viziuni retardare, „rămâne proptiu-zis primul sistem filosofic românesc voit atot-cuprinzător“ (O istorie a filosofiei româneşti, Cluj, 1996, p. 43). F,1 găseşte că „naivitatea nu anulează nici rigoarea, nici eleganţa construcţiei... Orice s-ar spune, filosofia rămâne o parte cel puţin la fel de rezistentă a moştenirii lui Heliade“ (ca şi poezia - n.n.). Lucrarea pune un mare număr de probleme editorului şi comentatorului de astăzi, dintre care două par mai importante, foarte diferite între ele: aceea a surselor sale şi aceea a sensului atitudinilor ideologice implicate în diferitele sale generalizări, între care antisemitismul său teoretic este cea mai vizibila şi cea mai delicată totodată. Dacă problema surselor pe care le utilizează Heliade în discuţia unor mari chestiuni filosofice ce au pasionat gânditorii din prima jumătate a sec. al XlX-lea n-a scăpat atenţiei specialiştilor, care au şi propus un 1010 NOTE Şl COMENTARII număr de identificări (vezi, în afară de cartea mai veche a lui Scraba, de cărţile exploratorii ale lui D. Popovici, cercetările lui Radu Tomoiagă din Ion Eliade Rădutescu. Ideologia social-politică şi filozofică. Bucureşti, 1971, şi Personalităţi şi tendinţe în perioada paşoptistă, Bucureşti, 1976), cea a antisemitismului lui Heliade n-a fost niciodată discutată explicit. Vizibilă mai ales spre sfârşitul cărţii, în capitolul Israeliţii şi judanii, această poziţie se întemeiază — ca multe fantezii istorice ale autorului - pe o distincţie arbitrară dar curentă în mediile tradiţionaliste, populiste din sec. al XlX-lea, care este o epocă de afirmare a naţiunilor, cu tendinţe de dcmonizare a oricărei alrerirăţi rezistente la asimilare din diferite raţiuni: evreii antichităţii, a căror civilizaţie are numeroase elemente comune cu creştinismul şi în general cu civilizaţia europeana (pe care Heliade le observă), ar fi lăsat perioadei moderne două linii ale tradiţiei: israeliţii, evreii „buni“, din a căror sectă eseniană se trag creştinii, şi evreii aserviţi „viţelului de aur“, care sunt urmaşii neamului lui Iuda, iudeii sau „judanii“. Este vorba, se pare, ca şi la Eminescu, în primul rând de o discriminare şi de o poziţie teoretică, inspirată din aceeaşi motivaţie economică pe care o invocă apărătorii ţărănismului autohton şi cei ai necesităţii constituirii unei burghezii naţionale. Deşi declarat xenofobe, ca şi în cazul grecilor, luările sale de poziţie teoretice sunt dublate de atitudini favorabile când este vorba de elemente concrete, de protestul împotriva unor cazuri flagrante de persecuţie şi agresiune împotriva comunităţii evreieşti şi ele ating o parte a adevăratei probleme, referindu-sc la maculatura propagandistică instigatoare care circula mai ales în Europa de Răsărit, arătând că nivelul scăzut de educaţie al populaţiei majoritare favorizează răspândirea unor legende absurde şi în general antisemitismul. Pentru că aceste atitudini nu sunt cunoscute, adăugăm la dosarul chestiunii textul unui articol apărut cam în aceeaşi perioadă în care Heliade îşi lansa primele broşuri din Echilibru intre antiteze:. Masacrul din Galaţi Ştirile diverse ce vin de la Galaţi adeverează o dezordine din i ele mai barbare şi mai nesuferite ce s-a comis în acel port. Dupa unii, ebreii ar fi ucis, după alţii ar fi zgâriat un copil; după alţii iar, ebreii ar fi „supt sânge de ceştin“, şi după alţii că un copil ar fi căzut şi s-ar fi zgâriat singur. NOTE Şi COMENTARII 1011 Ce s-a întâmplat însă după aceasta? Populaţia, adunătura de diverse elemente şi naţionalităţi, aflară pretext de prada, de ucideri şi de cele mai neomenoase crime: mulţi ebrei fură ucişi şi mai mulţi vulneraţi şi bătuţi, casele ebreilor toate violate şi deprădate, două sinagoge sparte şi despuiate, vasele cultului, legea sau Tora călcată în picioare, tot ce fiecare naţionalist şi credincios al legii sale are de sacru şi de sânt, după credinţa părinţilor săi, batjocorit cu neomenie. Unde sântem? In care secol trăim? Noi n-avem aci nici de a adeveri omorul sau malrractarea vreunui copil, nici de a învedera că nu s-ar fi comis nici o crimă din partea vreunui ebreu. Aceasta c dreptul şi datoria guvernului şi tribunalelor. Noi întrebăm numai: avem guvern? Avem legi spre a judica şi condamna crimele, sau oriunde îi va plăcea populaţiei, poate nepedepsit a se face singură judicătoare şi pedepsitoare crimelor neadeverite încă? Unde ne c siguranţa? Sau ce au să zică naţiunile vecine, puterile ce ne-au garanţii fiinţa politică şi socială? Crimele comise Î11 Galaţi mi pot rămânea nepedepsite,- cată a fi mustrare foarte aspru şi foarte drept spre a spăla ruşinea naţiunii române şi a epocei în care trăim. De se va fi comis vreo nelegiuire din partea ebreilor, sau în parte, sau în genere, neapărat se cuvine prin calea legilor a-şi lua pedeapsa criminalii, şi iot asemenea şi încă şi mai aspru se cuvine a fi pedepsiţi turburătorii ce au uzurpat drepturile guvernului şi ale jl(Stiţiei, spre a deveni ucigaşi de oameni şl prădători de familii şi spărgători de templuri, suferite şi recunoscute deja de legi. Să venim însă la necontenitul - de atâţia secuii — prepus drept sau nedrept asupra ebreilor, că ucid adică la copii şi că cu sângele acestora îşi fac pastele. Este acesta un adevăr oribil sau o acuzaţie, o calomnie din cele mai infame şi mai neomenoasei Socrate fu acuzat de coruptor de copii, de empiu, de om fără Dumnezeu, şi de cine? De 'Vieiir şi de Anit! Mântuitorul lumii fu acuzat de laoplan, de blasfemător, de complice al vameşiiorşi al păcătoşilor, şi de cine? De fariseii ipocriţi, de vânzătorii patriei, de sugătorii Palestinei. Creştinii primitivi, pâna când fură puţini la număr şi fără drept de cetate, fură trei sute de ani acuzaţi de enipii, de oameni fără Dumnezeu, de mâncători de copii în agapele şi adunările lor, şi de cine? De păgâni, de împilătorii lumii. Fură oare adevărate acele acuzaţiuni, acele infame şi sistematice calomnii? 1012 NOTE ŞI COMENTARII Ebreii neîncetat, de la întronarea şi întărirea creştinilor fură acuzaţi că mănâncă neîncetat la pastele lor sânge de copii creştini. Este oare adevărat sau este o calomnie? Aceasta e întrebarea ce ne facem şi acesta este scopul acestui articol. Până când Europa întreagă era innorantă, fanatică şi superstiţioasă, această acuzaţie trecea de adevif în Franţa ca şi în Spania, în Englitera ca şi la Roma şi în toata Italia, în Germania ca şi în Rusia, în România ca şi în tot Orientele. După ce însă se mai civiliza şi se mai umaniza Europa, după ce Franţa şi Englitera proclamară şi susţinură drepturile omului, Franţa, Englitera, Germania toată, Spania însuşi şl Italia nu mai crezură această acuzaţie. Ebreii astăzi sunt tot aceia în toate părţile Europei, aceeaşi religie au, cu foarte mici diferinţe de cult. Ebreii nu mănâncă la copii în Englitera, nu în Franţa, nu în Germania, nu pe nicăiri pe unde oamenii începură a deveni oameni, nici însuşi în Austria şi Rusia ebreii nu mănâncă la copii. Pe unde mai sunt ei canibali în ziua de astăzi sau pe unde mai sunt acuzaţi de o asemenea neomenoasă faptă? Pe acolo pe unde popolii mai sunt încă barbari sau demi-barbari. în Ungaria au încetat de vreo cincizeci de ani de a mai fi acuzaţi de mâncători de copii; în ţeara noastră şi mai vârtos în Bucureşti, mulţumită lui Dumnezeu, e mult de când ebreii sunt consideraţi oameni ca şi noi, concetăţeni cu noi, omeniţi în casele noastre şi noi stimaţi şi omeniţi în casele lor. în Moldova numai, pe unde şi unde, pe acolo numai pe unde se află adunâture de străini orientali de tot felul, pe acolo ebreii mai mănâncă la copii, ca şi prin Salonic, ca şi prin Smirna, ca şi prin câteva părţi din Asia. Mânca odată ebreii la copii şi prin Atena şi toată Grecia liberă de astăzi, cum şi prin Eptanez, însă, o, minune! că de când se lumină Atena, Grecia libera, Eptanezul, câ ebreii nu mai mănâncă la copii, şi sunt oameni ca şi noi, şi cred în Dumnezeul lui Moise care este şi al nostru, şi au de carte a legii Biblia, care este temeiul şi începutul şi al legii noastre... Ştirea despre masacrul din Galaţi, după cum ajunse la noi, va ajunge neapărat şi în Viena, Berlin, Paris, Londra, şi mai departe, desfigurată poate cu totul şi mărită în dezavantagiul românilor ce 1111 merită o asemenea maculă, uneltită înadins şi foarte sistematică asupra românilor din partea inemicilor lui mortali. Nu, nici românii, nici moldovenii nu sunt capabili de asemenea dezordini şi barbarii. Galaţii sunt un oraş al Moldavei, însă locuitorii, cea mai mare parte, îi sunt NOTE ŞI COMENTARII 1013 scrăini, şi străini orientali, ce vin cu credinţele lor deşarte şi cu innoranţa lor şi cari sunt ştiuţi de pornirea lor la scoatere de cuţite, la masacre şi la ptade. Nu, românii, pe unde este element curat român, nu mai cred în calomniile fanatismului şi oamenilor innoranţi, corupţi, pervertiţi; românii nu sunt instrumentele oarbe ale cabalelor inemicilor dinafară. Ebreii - iar o zicem din convicţia noastră cea mai intimă - că nu sunt şi nici n-au fost vreodată popolul sau naţia care să mănânce la oameni sau la copii, de oricare stirpe sau credinţa; în religia lor nu se află un asemenea precept inuman şi barbar, stirpea lor din origine n-a fost stirpe de sălbatici antropofagi. Din contra, cartea lor fondamentale de lege este şi cartea noastră; din contra, ei sunt primul popol al antichităţii cari au desfiinţat sacrificiurile umane, ei despre aceasta au umanizat şi însuşi pe eleni; ei au dărăpănat şi au persecutat pretutindeni cultul lui Moloh, care cetea saerificiuri de copii; ebreii, cu legiuitorul şi profeţii lor fură popului care prepară cristianismul, fără ebrei lumea astăzi ar fi fost poate tot idolatră şi în adevăr mâncătoare de oameni; ei astăzi sunt popolul cel mai dezmoştenit, cel mai împilat pretutindeni şi daca am avut şi eu vreun servi ţiu a oferi vreodată, l-am oferit din inimă pentru partea cea împilată, până se restabileşte echilibrul. Iar de se va fi comis vreodată vreo crimă şi de ebrei, ca de oameni din oricare naţionalitate, aceasta n-a provenit niciodată din religie, pentru că nicîo religie nu poate da asemenea precepte. Când religia ebreilor ar comanda nişte asemenea fapte abominabili, ar fi lepădat-o ei însuşi încă mai dinainte, ca popol nesâlbatic, necum astăzi, în al nouăsprezecelea secul. Probă că religia ebreilor nu coprinde nişte asemenea precepte este că pretutindeni şi însuşi la noi, miniştrii cultului, miniştrii celor bisericeşti au fost şi sunt oameni luminaţi şi daca au suferit pe ebrei a-şi exercita cultul lor şi a locui pe unde sunt aşezaţi, culpa mai mult ar fi a miniştrilor statului decât a ebreilor, de a permite şi însuşi cu locuinţa nişte asemenea canibali (mâncători de oameni). Când dară guvernele îi permit, nu e dreptul populaţiei de a comite masacre ca cel din Galaţi. Şi noi nu ştim ce să apărăm aci mai mult: pe ebreii masacraţi în pământ român, sau onoarea noastră proprie a românilor? Nu sunt dară nici ebrei cari să mănânce la copii, căci i-ar fi alungat guvernul, nici românii cari să-i calomnie şi să-i masacre pentru aceasta. Calomniile vin mai de departe; calomniatorii suni 1014 NOTE Şl COMENTARII străinii, bandele organizate sunt de străini. Scrieri ca Praştia1 şi ca Neofit“, infame, nu sunt născute din cap românesc, nu traduse de oameni cu doctrine şi darine române. Masacrul din Galaţi este din aceeaşi sorginte ca şi Praştia. Noi ne facem datoria noastră întru a apăra şi pe români, şi pe ebrei. Sră la guvern întru a face şi el aşa cum să înceteze odată cabalele, calomniele ce ajunseră a înălţa corupţia la grad de morală şi pe instrumentele străine la grad de patrioţi, pe fanaticul la grad de zelator credincios şi pe armaţii cu cuţite asasine la gradul de eroi. Noi apărăm pe împilat până ce împilarea e asupra lui; cât însă aceasta ardică capul şi echilibrul se rumpe din nou, în sens invers, atunci iarăşi ne facem datoria a zice „halt!“; şi despre aceasta ne rezervăm spre a face la timp şi la ocazie alt articol. Astăzi, ebreul este împilat cu masacrul şi românul împilat cu acuzaţia de popol barbar; nici unul nu merită calomniele puse asupră-i, Praşliele din afara şi masacrele le comit instrumentele străinilor. Naţionalul, II (1859), nr. 36, 11 aprilie, p. 142 1 Probabil, Praştie, care s-au tipărit în zilele... Mihai Grigoriu Sturdza Voievod..., în sf. monastire Neamţul, 1837, 4 + 212 p.; este o compilaţie propagandistică destinată convertirii evreilor, după o scriere a ruteanului Ioanichie Galeatovski din sec. al XVI-lea, atribuită ieromonahului Chiriac şi publicată de obicei împreună cu alte scricri împotriva sectelor eretice. Reeditată la Bucureşti, în 1858. Titlul Praştie se referă la legenda biblică a lui David şi Goliat (n.ed). 2 Este vorba, probabil, de volumul înfruntarea jidovilor, apărut în 1803 la Iaşi şi atribuit unui autor grec, Neofit Cavsocalivitul, o altă lucrare de grosolană propagandă antisemită, reeditată de altfel, în 1935, de revista pro-legionară Porunca vremii (n.ed.). REPERE CRITICE* Literatura rumâncască, atâte veacuri îngheţată de gerul barbarismului şi a căria abia o umbră mai rămăsese, desfigurată şi aceea, ciuntită, a început a-şi lua fiinţa sa. Domnia ta ai deschis drumul regeneraţiunii sale prin Gramatica d.t. Acum multe, frumoase alcătuiri şi traduceri s-au tipărit în Bucureşti. Un Teatru Naţional s-a urzit şi multe alte îmbunătăţiri s-au făcut, carc-ţi fac multă cinste, domnule! Noi ar trebui să fim geloşi pe dv. şi să ne arătăm gelozia scriind, traducând şi făcând şi noi ceva. (C. NEGRU XXi, Scrisoare către I. Helinde Râdulescu, ' în Muzeul Naţional, I, nr. 36, 4 nov. 1836, p. 141) Un om, pe care boiarii-1 giudecâ de puţină însemnătate, dară pe care Daşkov îl gâcise mai bine, Eliade, putea servi de legătură între consulul francez şi între românii patrioţi. Numeroasele predări de învăţătură, activa lui propagandă, influinţa lui asupra ţăranilor şi asupra clasei de mijloc făceau dintr-însul un adversariu cu totul altmintrelea mai înspăimântătorii! decât boierii cei mari din Obşteasca Adunare, ce erau inspiraţi mai mult de invidie (pizmă) decât de patriotism. [...] Indicaţiile bibliografice an fost date în finalul fiecărui extras; în mai multe cazuri am renunţat la trimiterile din subsol, care nu aveau relevanţă şi aglomerau spaţiul în mod inutil. 1016 REPERE CRITICE Giudccăţile celc mai deosebite se dădură asupra lui Eliade: unii îl denigrează cu uccruţare, alţii îl înalţă peste măsură, încât istoricul nepărtinitoriu întâmpină greutate a se rosti în mijlocul acestor contraziceri. Un lucru e cu toate aceste sigur, că adecă ura, ca şi admirarea, sânt un semn de importanţă pentru acel ce este obiectul acestora: un om nu e de o stofă ordinară când deodată aţâţă şi entuziasm, şi ură. Cât pentru noi, străini de patimile şi rivalităţile unei ţări depărtate, am putut studia cu seriozitate astă fizionomie ciudată fără a lua vreo partidă, fără vreo atragere, precum şi fără a ne rosti asupra lucrului mai înainte de a-1 cunoaşte, ascultând tot cu atâta îngăduinţă acuzaţiile precum şi laudele, şi luând în urmă faptele ca conţroluri ale nedreptelor clevetiri sau ale oarbelor simpatii. Admirările pentru Eliade se esplică uşor: înseninătoarele serviţii făcute de dânsul în favoarea cauzei naţionale nu sânt tăgăduite de nici unul dintre clevetitorii săi. Rămâne dar a da socoteală de duşmănii, a căuta cauzele lor, a le apreţui valoarea. Cauzele sânt feliurite: unele sânt neatârnate de Eliade, altele vin de la dânsul; cele întâi se ţin de poziţia esccpţională în care se află, punându-1 între oamenii ce fac cauză comună cu dânsul, celelalte de la defectele caracterului şi de la nechibzuinţele personale. Eliade nu datoreşte strămoşilor săi nici cu avuţia, nici cu însemnătatea, el este fiiul operilor sale; mărit prin lucru, el şi-au făcut un rang prin scrierile şi inteliginţa sa. Asta în Valah ia era ceva nou. Cu toate aceste, în astă ţeară se găsesc mulţi parveniţi, însă parveniţi cu averi mari şi cari datoresc cu aceste sau jăfuirilor, sau îngiositelor linguşiri. Aceia sânt bine primiţi şi merg cu fruntea rădicată. însă un om parvenit prin învăţătură şi scrieri, un 0111 ce trăieşte din condeiul său! Cu greu s-ar putea găsi un al doilea esemplu, şi aceea ce pretutindene aiurea ar fi un merit, Î11 Valaliia devine o faptă de acuzaţie. Princepele Ioan Ghica crede că ucide pe Eliade prin aceste înfricoşate cuvinte: „El este singurul om ce trăieşte din scrierile sale!”1 Să 1111 uităm că Ioan Ghica figurează între insurgenţii de la 1848 şi că el descopere pretenţii de reformator. Să admirăm deci copilăreştele 1 Cea din urmă ocupaţie a Principatelor Dunărene, pag. 76. REPERE CRITICE 1017 mânii ale principelui scriitoriu şi care ar fi prea încurcai, fără îndoială, de a vieţui din scrierile sale. „Lucru ciudat, zice cl, Eliade, deşi lipsit de idei şi talent, sfârşi prin a-şi căpăta o popularitate nemărginită“.1 Noi însă sântem de opinie că trebuie mai mult decât talente pentru a căpăta fără talente o popularitate nemărginită. Iată dar secretul a multe nemulţămiri. Eliade e un plebeian, făcând cauză comună cu oamenii ce se cred patriciani, dispozaţi prin urmare a nu ierta nimic: foarte indulgenţi între ei, dară foarte aspri pentru dânsul. Boiariul poate avea defecte, dară omul de litere nu are decâr viţiuri. Eliade este deci, între oamenii ce-1 încungiurâ, un feliu de anomalie. El mai face încă escepţie şi în altă privire. Acei ce combat cu el pentru cauza naţională au întru aceasta uşurinţele şi îndemânările asigurate de avuţiile câştigate. Eliade, din contra, este nevoit de a lucra pentru pânea de toate zilele; ca părinte de familie, el trebuie să împărţească ale sale între fii şi patrie: la luptele din afară se mai amestecă şi greutăţile năuntrice, şi în astă îndoită luptă desigur se vatămă sau interesele particulare, sau cele publice, adese chiar şi amândouă. în aceasta zace secretul a multor slăbăciuni nu numai pentru Eliade, dar şi pentru alţii. Este iertat fără îndoială unui părinte de familie fără avere de a sta departe de luptele publice, însă de se amestecă în ele cu aprindere, şi mai ales în cele în tăi ranguri, el întreprinde atunci o faptă ce este cea mai grea prubă de curagiu şi de virtute. Asrfeliu, omul cel mai puternic al timpurilor moderne, O’Connell, fu nevoit, pentru a continua cariera sa politică, de a primi o subvenţie populară. Eliade, chinuit de nevoile casnice, cu diavolul ispititorii! la uşă supt forma unui domnitorii! sau a unui consul rusesc, era mai mult decât companionii săi expus la cădere. Asta nu e nicicum o dezvinuire, dară o explicaţie, căci pentru a giudeca pe un om cu neplrtinire, trebuie mai înainte a studia condiţia sa sociala. Cât pentru caracterul personal al lui Eliade, el înfăţoşează criticei câteva sujete de defăimare. Puternic şi îndrăzneţ în polemică, el este în lucrări slab şi nehotărât, cu curagiul entuziastic al tribunului, el e lipsit de curagiul de rând al soldatului. Iată cel puţin ceea ce zic învinuitorii lui. Trebuie să adăogi ni încă că între oamenii ce l-au 1 Ibid. 1018 RUPERE CRITICE încungiurat, nici unul - afară de Magheru — nu are titluri militare de agiuns pentru a face autoritate în asemene cazuri. Aceea ce nu am fi voit si găsim la Eliade e spiritul de denigrare şi neîncredere cătră oamenii ce mergeau cu el supt tot acelaşi stindard politic. Fără îndoială, lui îi este iertat, prin inteliginţa sa, de a giudeca pe boieri după meritile lor. Insă păcătuieşte cineva în contra dreptului când nu respectează nobilele cscepţii. Neiertătorii! şi prepuielnic, el formulează cu uşurinţă ccle mai grele acuzaţii. Noi ştim foarte biue de câte ori în revoluţii se înfăţoşează proiecte diferite şi pretenţii contrare scopului. înaintea ochilor lui Eliade, toţi cei ce nu cugetă ca dânsul sau nu lucrează ca el, sânt acuzaţi de trădători, când cineva nu urmează în calea trasă de dânsul, atunce acela e co 11 făptaş cu Rusia: se pare că între Eliade şi între ţar nu este nimic care să-i unească. Din aceasta rezultă judecăţi sumeţe din parte-i, sau provocatoare insinuări. Scrierile sale au un caracter denonciator, o fizionomie de spionagiu, şi fiindcă el e singurul ce au scris întâmplările de la 1848, el abuzează de peana sa pentru a acuza pe oameni şi a deznatura ţintirile. E adevăr că Î11 astă privire, adversarii săi nu-l cruţă nicidecum şi 1111 lipsesc a-i da epiteturi despreţuitoare. Noi însă am fi voit să videm pe Eliade dând escmplul de cumpătare şi de cuviinţă, foarte adese, emigraţia nu produce alta decât un schimb de ingiurii între esilaţi. Nimene nu voieşte a avea sarcina greşelelor sau a nechibzuinţelor. Dacă acum, după apreciaţiile morale, intrăm în dominiul faptelor, sântem siliţi a recunoaşte că serviciile făcute de Eliade cauzei naţionale întrec cu mult nechibzuinţele ce au putut produce un caracter nesigur şi o energie schimbăcioasă. Cu lipsurile naturei noastre, ar fi prea mare lucru a cere dc la un om să fie în totul complet. Singura bază a unei giudecăţi înţelepte este cumpăna între binele şi răul făcut. In astă privire, noi sântem de părere că Eliade între toţi are drept la recunoştinţa publică. încă din juneţă, campionul cel mai arzătoriu între regeneratorii limbei naţionale, dedat cu totul la închinarea şi predarea vorbei strămoşeşti, el sfarmă tradiţiile Fanariului şi merită a fi însemnat de Constantin Golcscu, om onest între boierii români. Lupta fu lungi şi se sfârşi prin pacinice triumfuri. Partea ce Eliade avu în aceasta nu fu una din cele mai mici. REPERE CRITICE ¡019 De pe la anul 1830 se începură luptele cele mari. După cumplite şi crude amăgiri, pericolele protectoratului rusesc îi erau descoperite în roată întinderea lor. A combate protectoratul fu în viitoriu unica îngrijire a lui Eliade, a da pe faţă, prin scrieri, toate ameninţările protectoratului de a încorpora Principatele cu imperiul său şi a pregăti inimile la energice împotriviri, asta fu mai ales misiunea sa. Toate mijloacele unui talent fură puse în lucrare: toate formele variate ale literaturei, ode, fabule, disertaţii şi în sfârşit puterile active ale presei. Curierul român devine în manele lui Eliade un organ important ce făcu să răsune departe chestia naţională. Se poate zice, ba şi dovedi, că Eliade fu cel întâi care creâ în România o opiniune publică. Până la dânsul fusese nemulţămiri din partea boiarilor, certe din partea ambiţioşilor, al căror vuiet nu trecea marginile Bucureştilor. Scrierile poetului jurnalist făcură să străbată în toate clasele cugetarea politică; studenţii şcoalelor, neguţirorii oraşelor, cultivatorii câmpiilor se deşteptară la accentele unei voace neobosite: Eliade căpătă acea întinsă popularitate ce pune în mirare pe loan Ghica. Numele Eliade deveni un stindard şi supt acest stindard naţiunea sa se recunoscu pe sine însăşi. fată aceea ce nu s-ar putea tăgădui, iată aceea ce istoria e silită de a spune. Chiar atunci când ea ar recunoaşte şi ar spune slăbăciunile omului privat, ea mărturiseşte lucrarea puternică a omului politic. Presupuind că Eliade se amestecă în pericole vulgare, totuşi nu trebuie mai puţin a "mărturisi că toată vieaţa sa, de douăzeci de ani încoace, n-au fost alta decât un act îndelungat de curagiu, în o luptă nestinsă în contra nevoilor vieţei şi în contra ţarului, care ar fi deplinii cu multă generozitate aceste nevoi dacă Eliade întindea mâna. Nu trebuie, fără îndoială, de a-i face un merit pentru că nu s-au lăsat a se corupe, deşi în adevăr asta e un merit rar îtt Principate. Dară trebuie a li recunoscut pentru că au înfruntat cu o energie necrezută pe înfricoşatul autocrator, pentru că au atacat făţiş pe colosul Petersburgului, pentru că au fost cel întâi într-o luptă ce putea, din moment în moment, să-l ducă la exil şi la mizerie. Acesta e un fel de curagiu ce nu se află în fiecare om. (EU AS REGNAULT, istoria politică şi socialii a Princtparelor DmiăreJiCy traducere de loan Fătu, iaşi, 1856, p. 43S, 4. ■> K ■']-i■'[) 1020 REPERE CRI TICE Héliade est un homme déjà âgé, petit de taille, figure intelligente, malgré sa laideur. Toutefois, il aime qu’on lui dise qu’il est d’une noble origine et qu’il est beau. Ces deux qualités lui ayant été niées par M.Elias R., dans son ouvrage sur les Principautés, il fit répondre, par un de ses séides, qu’il avait ces deux qualités. Il a la manie des uniformes, et cette passion, chez lui, est tout aussi forte qu’elle Test chez Soulouque ou Taustin T’r. Eu 1840, on l’avait vu mettre un pantalon de satin blanc er de longs bas de soie, et marcher ainsi dans les rues. En 1848, du temps de la révolution, il adopta le manteau blanc doublé de pourpre. Depuis 1853, qu’il accompagna Onier Pacha à Shumla, il porte l’uniforme de chef de cavas turc. Il ne manque pas d’intelligence, mais son intelligence brille de préférence dans les intrigues de mauvais goût. Il a l’esprit très susceptible de tomber dans la confusion des théories, et ces théories sont de celles qui lui sont propres à lui seul. (D. BOLINT1NEANU, L'Autriche, lu Turquie et les Moldn-VuLicjiies, 1856, în: D. Bolintineanu, Opère, ed. şi note de T.Vârgolici, vol. XII., Bucureşti, 1992, p.125) Sunt oameni a cărora vieaţă cuprinde istoria a unei epoce, a unei naţiuni. Cele dintâi noţiuni despre strălucita origine a naţiunei noastre, cele dintâi simţimente de patriotism, de libertate, de umanitate, cele dintâi idei de literatura limbei şi de cultura frumosului şi adevărului, cele dintâi noţiuni în cunoştinţele uzuale ne-a fost date şi inspirate de accst bărbat. în curs de treizeci de ani aproape, autorul şi publicistul deodată ne-a luminat spiritul prin frumoasa artă a scrisului său, ne-a arătat că în nefericita stare în care ne aflam avem o origină strălucită, că în limba noastră cea stricată se află sorginţi nedisecaţi de frumuseţi originale, susceptibile de compuneri şi de combinări de fraze poetice, de retorică şi ştiinţă. Ne-a învăţat că în poporul nostru, apăsat de atâtea nefericiri, se află o lumină de înţelegere, o putere de inimă şi o bunătate de caracter care, dezvoltate şi bine conduse, ar putea să-l tnâie la progres mai mare. Şi, după ce ne-a învăţat cine suntem, de unde venim, ce facem şi unde putem merge, chiar în momentul când ne aflam în pericolul cel mai mare în care voiau să ne arunce inemicii noştri, s-a pus în fruntea noastră REPERF. CRITICE 1021 şi nu ne-a lăsat să cădem în prăpastie; şi de atunci încă ne-am pregătit împreună cu dânsul viitorul ce ne aduc astăzi puterile europene. Deodată gramatic, filolog, profesor, poet, publicist, filosof, literat profund, patriot român, a concentrat într-însul o epocă întreagă a României, regenerarea şi progresul ei; fără să dezmintă vreodată simţimentele de amoare de patrie şi de umanitate, autorul Mihaidei este geniul universal al unei epoce tic renaştere naţionala. Astăzi, Eliade nu armonizează cu desăvârşire cu voinţa naţiunii în circumstărilc ei de acum, aceasta provine poate din caracterul sau neîncrezător căci, după câte vedem din parte-i, Eliade a devenit pesimist, dară asta nu adauge vătămare nimănui, tot ce imputăm lui Eliade este izolarea sa de compatrioţii şi camarazii săi de revoluţiune esil, astăzi chiar când patria arc necesitatea de capacitatea şi ajutorul fiilor ei, Eliade stă retras şi nu voieşte să ia nici o parte în trebile politice, sperăm însă că curând sau mai târziu, Eliade se va reuni cu camarazii libertăţii. (I.G. VAI ,ENTINEANU, Biografici oatneuilor mari scrisă de un om mic, Paris [?], 1859, p. 48-50) Printre junii cari se îmbulzeau în giurul catedrei de la Săntul-Sava, 1 Jzăr curând disrin.se pre cel care avea să continue opera lui. Ioan Rădulescu, cunoscut mai mult sub numele de Eliade, era medior la stat, oachiş la faţă, atitudinea lui e modestă şi întipărită de oarecare neotărâre. Dar ochii lui dezvălesc pre lucrătorul a cărui activitate neobosită a ştiut să cuprindă totdeodată şi ştiinţele, şi literile. El ceteşte versurile sale cu o voce dulce şi armonioasă. Mi se pare că-l aud încă rostind pre acelea ce el improviza, suind Dunărea dinpreună cu familia mea. Mergeam de )a Giurgiu la Viena. El cânta Istrul, bătrânul fluviu al românilor — 14octobre 1846- pre Galiitea. [...] Versurile ce citai dau o idee esactâ de talentul dlui Eliade. Graţia este farmecul de căpetenie al acestui talent, acea graţie latină al cărei secret neciodinioară rasa germană nu-l va afla. Nu mă mir că auto rele Serafimului şi al Imnului la amor a tradus Meditaţiunilepoetice ale lui Eamartine. Te gândeşti la cântăreţul melodios al Elvirei când poetul român vorbeşte despre ace) spirit cu aripile de azur care se leagănă între pământ şi ceruri, vedenie zâmbitoare care-1 ocupă până şi în somnu-i, care e unicul obiect al cugitărilor seale, pre care o zăreşte pre piscul 1022 REPERE CRITICE coluicilor, în oglinda undelor şl a cărei voce armonioasa şi duioasă el o aude în ecouri. Această idee de femeia identificată cu un înger bun place, se vede, dlui Eliade... (DORA D’TSTRIA, Eliade Rădnlescu, în Operile doamnei Dorn dlstria, trad.: de Gregorie C.Peretz, voi.!, Bucureşti, 1876, p. 207, 209; apărut în franceză în Rivisla Orientale îasc.4, iunie 1867) Părinte! De douăzeci de ani România întreagă, de la o margine până la cealaltă, numeşte pe Heliade „părinte al literaturii române“! De douăzeci de ani, şi totuşi nimeni nu şi-a dat seama, nimeni n-a luat osteneala de a cumpăni greutatea acestui epitet: „părinte al literaturii române“. Un literat esre o naţiune! Au fost sute de popoare care avuseseră fiecare câte o limbă, dar n-a putut fiecare să-şi creeze câte o literatură, ide se mişcau, cugetau, lucrau, vorbeau, dar numai în vis, că ci n-au lăsat nici o urmă. Literatura singură afirma existenţa cea deşteaptă a unei naţiuni: singură îi dă secretul demn de a nu muri niciodată. A dormi, fie visele cât i echer. Remarcăm în treacăt că atitudinea francmasonilor faţă de „meşteşuguri şi arte“ sau faţă de „industrie“ concordă pedeplia (mai puţin misticismul concepţiei lor) cu atitudinea lui Diderot şi D’Alembert şi că ea a precedat „industrialismul“ lui Saint-Simon, de care Eliade era entuziasmat încă din deceniul al treilea al secolului trecut. Alături de concepţiile fiziocraţilor, care puneau principalul accent pe munca câmpului şi pe bogăţiile agricole, concepţiile francmasonilor au avut neîndoielnic partea lor de contribuţie în faptul că Eliade a proslăvit munca fizică şi a dat primelor două părţi din Echilibru între antiteze denumirea semnificativă de Isahar sau Laboratorul. Nu este de altminteri exclus ca filosofia masonică să-şi fi exercitat influenţa asupra însăşi teoriei echilibrului între antiteze, aşa cum şi-a exercitat-o în mod cert asupra teoriei echilibrului a lui Proudhon. Primit ca ucenic la 8 ianuark^US47 în loja masonica din Besançon, Proudhon relatează că ideea cea mai importantă a teologiei masonice este ideea de raport, concretizată prin ideea de echilibru. „Dumnezeul masonilor... este personificarea echilibrului universal“. Francmasonii au avut în acelaşi timp contribuţii substanţiale la studierea şi popularizarea vechilor concepţii militariste. G. D. Scraba s-a referit în acest sens la lucrarea Les vers dorés de Pythagore (1813) a celebrului ocultist şi teozof A. Fabre d’Olivet, în care pitagoreismul este înfăţişat ca o sinteză a concepţiilor trinitariste anterioare. Este foarte probabil ca această carte sau alte lucrări asemănătoare să-i fi căzut în mână lui Eliade, care citea mult şi de toate. Tot atât de probabil este ca Eliade să fi cunoscut o altă operă fundamentală a lui Fabre d’Olivet, De l'état social de l’homme (1822), reeditată sub titlul Histoire philosophique du genre humain (2 volume, ¡824). Influenţat vizibil de G. Vico, Fabre d’Olivet i-a înrâurit, la rândul său, pe P. Ballanche şi P. Leroux, care au avut un rol de seamă în formarea concepţiilor palingcnczice şi trinitariste ale lui Eliade. Prin precedentul creat de el, Fabre d’Olivet poate să-l fi încurajat pe Eliade în tentativa de a elabora o proprie „istorie filosofică a omenirii“, Istoria critică universală, bazată de asemenea pe o concepţie ţrinitaristă, precum şi pe ideea că izvorul principal al istoriei antice îl constituie studiul comparativ aprofundat al cărţilor sacre ale diferitelor popoare. 1056 REPERE CRITJCE Subliniem că Eliade nu este, din capul locului, un imitator servil al tui Fabre d’Olivet sau ai altor autori de „istorii filosofice“, ci sc comportă, ca de obicei, critic şi independent. Intre concepţia sa trinitaristă şi aceea a lui Fabre d’Olivet există deosebiri considerabile. Eliade recurge direct la textele sacre antice (Upanişadele, Avesta, Cartea lui Mânu etc.) şi le interpretează în lumina propriei sale concepţii militariste, teoria echilibrului între antiteze. în chip firesc, el nu împărtăşeşte concepţiile monarhiste-teocratice ale lui Fabre d’Olivet, ideolog reprezentativ al Restauraţiei. în Histoirephilosophiquedugenre hurnain, Fabre d’Olivet rămâne în esenţă un conservator retrograd, în timp ce Eliade apare în Istoria critică universală ca un conservator progresist. (RADU TOrVIOi ACA, loan Eliade Kiidulcscu. ideologia social-politică şi filosofică, Bucureşti, 1971, p. 194-196) Ridicolă este nu postura lirică, ci limba poeziei heliadeşti. Inegalitatea straturilor lingvistice creează seismele din interiorul operei. Popularitatea Zburătorului nu vine numai din motiv, ci din cursivitatea versului, în vreme ce Visul ş\ Anatolida, cu idei temerare, alunecă spre anularea emoţiei din pricina unui lexic experimental imposibil. Curios, Heliade avea simţul ridicolului când era vorba de adversarii săi filologici, scoţând efecte comice din parodia vocabularului latinist. Nimic nu-i pare însă abominabil în propria artificialitate. Elaborările cele mai fanteziste sunt licheni ai pietrei din care îşi zidea poemele; sub acţiunea lor erozivă toată arhitectura se năruie. Tradus, Heliade ar fi însă un mare poet al veacului al XlX-lea, suportând orice comparaţie. Edificiul poetic şi-ar recăpăta liniile înăbuşite de vegetaţia parazită, ideile ar reapare în temeritatea lor originară, metaforele şi-ar redobândi frăgezimea intenţională. Flste, de altfel, şi concluzia călinesciană: „de n-ar fi trebuit să înceapă totul şi să-şi cheltuiască energia în lupta pentru formaţia limbii din învălmăşeala căreia nu putea vedea limpede adevărata cale, Eliade ar fi putut deveni un foarte mare poet“. Virtual, el este un mare poet, şi transpunerea viziunilor lui într-o limbă de circulaţie, ar dovedi-o. Alta este situaţia paginilor de proză. Fără intenţia unei consacrări aici, Heliade izbuteşte involuntar defrişarea de teritorii inedite, ale prozei pamfletare, reflexive, filosofice, memorialiste, unde - spre REPERE CRITICE 1057 deosebire de poezie - savoarea rezidă tocmai în limba violeur colorată, familială, spontană în oralitatea ei pre-caragialeană, nerefuzându-se nici trivialităţii, nici elanurilor speculative. Fiziologistul în stil de epocă din Coconul Drăgan depăşeşte simţitor gustul contemporan prin virulenţa umorilor vindicative din Domnul Sarsailă, autorul sau speculând pastişa cu tuşe locale în Fiziologia poetului. De regulă, pagina de proză mai des citată rămâne Dispoziţiile şi încercările mele de poezie (1838), nu lipsită de haz particular, dar se uită că adevărata proză heliadescă, aceea unde el nu mal imită pe nimeni şi se avântă în ape necunoscute cu o îndrăzneala ce-i era proprie, c aceea din Biblice, din Echilibru între antiteze şi din memorialistica publicară în limba franceză Souvenirs el Impressions d’un proscrit, 1850; Mémoires sur l’Histoire de la régénération roumaine..., 1851). „Eliade este un prozator excepţional, scrie G. Călinescu, un pamfletar ignorai sub această latură. [...] Ca istoric poate diforma, ca memorialist e neîntrecut. Memoriile asupra istoriei regenerării, din păcate rău transpuse în româneşte, sunt un adevărat roman ingenuu al infatuării profetice.“ Consonantă este şi opinia lui Al. Piru, care vorbeşte la rându-i despre „farmecul memorialisticii“ scriitorului. Dar atât. Nici unul din aceşti exegeţi ai operei heliadeşti nu extinde enunţul către analiza, acestor lucrări. Şi totuşi, în cazul Memoriilor asupra regenerării... (1851), exact intuite de G. Călinescu drept un „adevărat roman“, ne aflăm în faţa primei opere (dacă ne gândim că cel dintâi roman autohton notabil e din 1855) unde istoria (evenimentul, documentul) şi ficţiunea, versiunea subiectivă a faptelor, fuzionează într-un mod imprevizibil pentru stadiul prozei naţionale. Scrise la persoana a treia, Memoriile (operă de intenţie justificativă, polemică şi cu adresă politică) marchează în planul literar o intenţie de obiectivare (Heliade-autorul şi Heliade-eroul unor epizoade sunt două euri diferenţiate) şi o alternanţă a planurilor epice depăşind tot cec a ce s-a îndrăznit în acest sens în epocă. „Romanul“ se înscrie totodată ca o primă imagine epică a evenimentelor de la 1848, cum nu vom mai întâlni alta... (MIRCEA ZAC1U, Viaticum, în Vatra, 11/1972, nr. 6, p. 27; în voi. Viaticum, Bucureşti, 1983, p. 35-37) 1058 REPERE CRITICE Un aspect cu totul particular al literaturii lui Heliade îl conferă împrejurarea că acesta era, se pare, un foarte bun cunoscător al culturii populare în toate formele specifice de manifestare. S-a remarcat, desigur, în legătură mai ales cu Zburătorul, că inspiraţia campestră care apare uneori în poezia sa vine dintr-o cunoaştere directă a satului românesc, a realităţilor lui fizice şi a credinţelor sale superstiţioase prefigurândii-1 în câteva tablouri pe Coşbuc sau pe losif. E însă prea puţin. înainte de Alecsandri şi în chip mult mai organic, comparabil doar cu Budai-Deleami, Heliade foloseşte în opera sa elemente ale acestei culturi populare, pe care o cunoştea foarte bine şi pe care înţelegea să o asimileze nu numai spaţiului naţional de extragere a substanţei brute a literaturii sale, ci şi să o înglobeze într-o linie de continuitate spirituală, cu efecte concrete şi directe în procesul de elaborare artistică, în diversele sale forme de cristalizare, adică în ceea ce are mai intim şi mai caracteristic un mare creator. [...] Cunoaşterii adânci a obiceiurilor şi simţămintclor poporului li se datorează Zburătorul, poemă de o factură cu totul neobişnuită în epocă. Fără îndoială că tema sa e romantică, jocul nehotărât al sentimentelor, stările incerte de spirit, invazia fabuloasă a crosului în sufletul candid al fetei sunt, toate, frecvente în poezia epocii; ceea ce e particular în poem, ceea ce îi schimbă în bună măsură aspectul esie, în primul rând, integrarea acestui complex în formulele şi peisajul sufletesc al altui univers, şi anume în cel folcloric. Nu este vorba de o simplă transpunere directă a unor credinţe şi rituri folclorice, nici măcar de o preluare a mentalităţii, a psihologiei concret populare, ci de o magistrală transfigurare artistică a unor date furnizate, evident, de mitologia populară şi de însuşi folclorul nostru. Credinţa în zburător, ca şi ceremonialul popular al mărturisirii iubirii stau la baza fabulaţiei, îi furnizează pretextul şi cadrul general, însă poezia este de fapt o sceneta, 1111 joc al măştilor, care reprezintă tipuri eterne, ca şi ciclurile naturale, cu o construcţie elaborată, compusă, îndelung cizelată. Tulburarea şi plângerea fetei, monologul ei zbuciumat în aparenţă oferă o interpretare stilizată a motivului tinerei fete îndrăgostite, adică în esenţă tot o aplicare a unui principiu clasic şi, exceptând materialul lingvistic şi datele concrete ale credinţelor noastre, care sunt absolut proprii şi caracteristice, psihologia eroinei este aceeaşi care apare la poeţii petrarchizanţi sau la Racine. Zburătorul REPERE CRITICE 1059 au este o poezie „realistă“, pentru bunul motiv că descrierile nu sunt realiste, ci simbolice [...]. Nu jocul nehotărât şi şăgalnic al fetei este popular, căci antinomiile sale sunt o convenţie proprie eroticii petrarchiste („Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate“, sau „Obrajii... unul arde şi altul mi-a răcit“), şi nici tabloul idilic al viţeluşei la păscut („Brânduşa paşte iarba la umbră lângă mine...“), ci limbajul de o plasticitate extraordinara şi universul de credinţe şi superstiţii pe care Heliade le foloseşte pentru a ilustra o veche temă a literaturii de pretutindeni şi dintotdeauna. Heliade se dovedeşte astfel nu primul poet care simte şi transmite valorile poeziei populare, ci primul care şi le integrează în chip organic, potenţâmlu-le la nivelul capodoperelor literaturii universale, cum vor face mai târziu într-o operă întreagă, nu numai într-o încercare de excepţie, Eminescu şi Blaga. Dacă poezia lui Heliade oscilează mereu între clasicismul ei structural şi romantismul modelelor, proza sa este un fenomen de spontaneitate, care nu se poate subsuma cu uşurinţă nici unei formule artistice, pe care de altfel nici nu a avut-o în vedere. Heliade nu scrie proză ca să facă „literatură“, ci pentru a exprima o atitudine şi, nu o dată, nu ştii unde sfârşeşte proza de idei şi unde începe intenţia artistică, ca în prefeţele sale mai ales, pline de adresări familiare, de exemple şi istorii, semănate pe parcursul unei argumentaţii aride sau al unei demonstraţii teoretice. El este în principiu un moralist, un autor de caractere, de tipuri în sens clasic, şi nu de fiziologii; portretele sale sunt sume caricaturale ale unor trăsături reprezentative, şi 1111 numai figura lui Sarsailă, bolnav de boala autorlâcului, - care e în esenţă o satiră a poetului romantic -, ci şi Cuconiţa Drăgana sau Cuconul Drăgan, care trăiesc nu prin adevărul lor particular (căci trăsăturile sunt şarjate), ci prin verosimilitatea tipului pe care îl reprezintă. Heliade însuşi va teoretiza în altă parte (Echilibru intre antiteze, p. 187-188) satira în sens clasic, prin intermediul tipurilor ideale, cumulând într-un prototip o sumă de trăsături, iar nu hipcrbolizându-le pe ale unui individ, refuzând adică particularul, concretul ca marcă a romantismului; el are Î11 vedere şi efectul moral al satirei. (M. ANGHEI.ESCU, Prefaţă la I. Heliade Rfldulcseu, Versuri şi proză, ed. de VI. Drimba, Bucureşti, 1972; voi. Scriitori şi curente. Bucureşti, 1982, p. 94) 1060 REPERE CRITICE Nu vom pucea înţelege valoarea unui asemenea efort lingvistic dacă mi-i raportăm la funcţia sa, intrinsecă actului însuşi de creaţie aşa cum îl înţelege Heliade, Luat în sens pur lexical, un asemenea limbaj este desigur numai „stravagant“ (G. Călinescu). Poetul însă aspiră să învingă dintr-o dată două mari piedici: pe de o parte neajunsurile fireşti ale limbajului poetic naţional, care nu-şi găsise încă făgaşul (şi-l va găsi abia prin opera de întemeietor a lui Alecsandri, care „româneşte“ poezia, aruncând punţile necesare către folclor); pe de altă parte, sărind şi anticipând etapele, poetul tinde titanic către găsirea unui limbaj universal al poeziei, concentrat şi apropiat celor mai fine nuanţe ale cugetării poetice, „preţios“ am spune în sensul rigurozităţii mallarmeenc. Acest limbaj nu ni-1 poate da decât ori matematica, ori limbile clasice - adevăr pe care-1 desprindem din experienţele poeziei celei mai moderne. Citită astfel, poezia Anatolidei va spune mai mult prin „furoare“ (lat. furor) decât prin „mânie“, prin „laboare“ (lat. Libor) decâi prin „muncă“ etc. Aceeaşi funcţie o au şi grecismele: panhymniu, pancosmie, talam, arhetip, epitalam, horul(„liorul ăstor angeli“), arpă, imenett, paragraf, exiomă, apostazie, anateme etc. Anatolida fiind un poem cosmogonic, desfăşurat în treptele unei ierarhii hermetice perfecte, efortul poetului este acela de a crea un instrument de expresie redus la esenţe, cu o putere de sugerare maximă, aşa cum mimai simbolurile sacre o por avea. (MARIN M.INCU, Heliade, modelator al conştiinţei poetice româneşti, în voi. Repere, Bucureşti, 1977, p.55-56) Materia densă nu e caricatura, ci termenul dual-armonic al spiritului. O dovedesc şi singurele două cânturi terminate din Mihaida, pe care Heliade o vroia o epopee naţională în spirit romantic. Urmând sugestii din Tasso şi formula poemei romantice lamartinienc, Mihaida rămâne expresia cea mai caracteristică a deltei heliadisce în literatură, căci ea este poema întrupării Logosului în istorie. Epopeea se structurează pornind de la o viziune tassească a topografiei universului. In Cântul I, uu lung discurs al divinităţii (Dumnezeu Fiul sau Logosul) se desfăsoară, ca preambul şi arhetip al acţiunii istorice, REPERE CRITICE 1061 „sus, mai presus de ceruri“. Discursul divin rezumă sensul istoriei, liberă desfăşurare a voinţei umane între principiul divin (Alfa) şi divina cauză finală (Omega). Limbajul divinităţii este cuvânt-lumină şi poetul încearcă să-l traducă, aproximativ, în limbajul uman printr-un discurs violent neologistic, care poate motiva acuza de italienism, dar care e corelatul unei intenţii estetice: crearea limbajului sublim, îndepărtat de sensurile comune ale termenilor, limbaj-simbol al rădăcinilor primordiale. Căci, între nume şi fiinţă, Heliade simte o legătură magică: primul act uman, similar creaţiei demiurgice, este, în Anatolida, numirea lumii, iar căderea în Istorie e o uitare a numelor: „pierzând lucrurile, am pierdut şi adevărata însemnare a lucrurilor“ (Descrierea Europei...). Coborând, prin solie cerească, prin vis şi prin conştiinţă, Cuvântul apare, în Cântul II al Mihaidei, întrupat în istorie. Stilistic, Cântul II contrastează vizibil cu primul: discursurile boierilor se desfăşoară într-un limbaj familiar, cu intenţii de culoare locală, deci de traducere a Logosului în limite de timp şi spaţiu. Mihaida se construieşte astfel ca o scrie de incarnări descendente ale Logosului, de la nivelul cuvântului-lumină până la acela al limbajului terestru, ce nu i se opune, ci reprezintă, conform deltei prime, faţa lui pasivă sau materia. (IOANA EM. PETRESCU, ion Heliade Râdulescu, în Mic dicţionar. Scriitori români, coord. M. Zaciu, M. Papahagi şi A. Sasu, Bucureşti, 1978, p. 255; dezvoltat cu titlul Heliade sau spectacolul Ideii, în voi. Configuraţii, Cluj-Napoca, 1981, p. 122-123) Ce poate fi afirmat cu siguranţă despre Heliade? Câ omul deconcertează prin amestecul insolit de calităţi şi cusururi, prin disponibilitate, prin facultatea de a se înnoi rămânând acelaşi, de a sugera unor indivizi diferiţi că le e congener. Suflet mistuit de febre, dotat cu o inteligenţa vioaie, cu o energie inepuizabila, cu o sete devorantă de a cunoaşte, cu ambiţia de a juca un mare rol, rol pe care ştia că-l merită şi, în comparaţie cu alţii, îl şi merita efectiv, el pare a fi zidit din contrarii; e deopotrivă rezonabil şi exaltat, sincer şi poseur, duios şi sarcastic, flexibil şi încăpăţânat, expansiv şi secret. Care e adevăratul Heliade? Infatigabilul promotor al luminării din deceniile 1062 REPERE CRITICE trei şi patru, ori cărturarul amar, cu gândurile aburite, care nu-şi mai găsea locul în peisajul anilor ’60? Raţionalistul format de veacul al XVIII-lea, pentru care cultura nu se află în antiteză cu natura, iar Dumnezeu există dar abscons, ori romanticul tumultuos, vizionar, antipozitivist, trăind în aprehensiunea miracolului? Este Heliade exponentul burghezilor şi negustorilor bucureşteni la 1848, omul practic, de bun-simţ, care-şi interpelează cititorul cu familiaritate, într-un limbaj plastic, concret, plin de haz, sau mai degrabă fantastul, rupt de realitatea cotidiană, în comunicare cu esenţele, care condamnă mercantilismul veacului şi degradarea spiritului în superbe peroraţii cu accent oracular? Este Heliade un retrograd prin teama de revoluţie, glorificarea vechilor instituţii ale ţării, politica de absolută lealitate faţă de Poartă, ori un progresist prin visele de federalism european, ideile asociaţioniste, socialismul împrumutat lui Leroux, Lecouturier, Proudhon etc.? Acesre întrebări sunt desigur retorice. Ele vor să spună că Heliade e multiplu, că încercarea de a-l defini prin reducţie e zadarnică; deşi fiecare ipostază poate fi argumentar;), numai combinarea lor e în măsură să~i aproximeze personalitatea. Pentru cine priveşte de aproape, luând în considerare doar episoade disparate ale biografiei ori atitudini de moment, omul se înfăţişează de fiecare data altfel, iar imaginile sale diverse se opun, se întretaie, dar nu se acoperă. Acestei structuri morale complexe, de un proteism atât de izbitor, i se adaugă numeroasele contrarietăţi ale creaţiei. Desigur, problematica degajării sensurilor are alt statut la Heliade decât la marii creatori. Capodoperele suscită interpretări variate datorită densităţii lor semantice; ca universuri non-conceptualizare de fiinţe şi lucruri, ele nu por fi nici străpunse cu privirea, nici cuprinse cu fantezia, nici definite cu ajutorul categoriilor logice [...]. Râvnind să cânte la toate instrumentele şi să deschidă şantiere pretutindeni, Heliade e un seriilor prodig, care sfidează diviziunea modernă a genurilor şi repartizarea specialiştilor pe arii de competenţă limitate. El se ocupa de filosofic, politică, istorie, economie; practică deopotrivă poezia, proza, teatrul, critica, jurnalismul. Autodidact, lipsit de o cultură sistematică, dar deschis, vioi, asociativ, dotat cu o remarcabilă capacitate asimilatoric. REPERE CRITICE 1063 Heliade atacă fără sfială toate problemele, stimulând prin exemplul său o intelectualitate încă firavă. (PAUL CORNEA, /. Heliade Rădulescu în conştiinţa criticii româneşti. Prefaţă la voi. /. Heliade Rădulescu, Bucureşti, 1980; Itinerar printre clasici, Bucureşti, 1984, p. 258-259) O energie aeriană extraordinară ascunde crosul lieliadesc. O pane, o fază a crosului. Cea de început, de dinaintea stabilizării lui. Ca ci, vom vedea deîndatâ, Heliade este în poezia erotică mai moralizator decât oriunde. Simţul (plumbul) datoriei se afirmă pe acest teren delicat mai hotărât decât în alte domenii. Discursul îndrăgostit al lui ion Heliade Rădulescu este, în esenţă, un discurs moral, antipatic moral, plin de sfaturi şi de rcstricţiuni. într-o Elegie din volumul Meditaţii poetice (1830), el se adresează deja soţiei, „tovaroş vecinic“, de care l-a legat o lege sfântă. 'Lotul e statornicit, pecetluit, doar amintirea mai reţine „minutul cel fericit“ când tânărul zărise fiinţa scumpă şi fiinţa-i spusese cu decizie: „Tinere,-mi zice, d-acum trăieşte Sub legea singură ce-am sfinţit.“ Heliade trăieşte, în poezie cel puţin, sub semnul acestei sacre legi. Toate poemele lui glorifică amorul conjugal, familia, iar simţul lui cel mai puternic este acela al paternităţii. în dragoste, ca şi în cultură, politică, Ion Heliade Rădulescu se simte un Părinte: „Nod şi mai tare după-asta vine, Minuturi sfinte sărbătorim: Cerul ne face părinţi să fim, Braţele noastre acum sunt pline.“ Iubirea, care, de regulă, este un zbor, o plutire peste greaua materie, nu apare decât rar şi superficial în aceste poeme ce fac elogiul tihnei casnice. Versurile „Ti-ndreptezi zborul fără aşteptare/ Şi iar la postu-ţi drept te opreşti“ nu arată o dorinţă de evaziune, de plutire, cum se zice, cu capul în nori. Aşezat, mulţumit, îndrăgostitul elegiac se gândeşte deja la moarte: „sosească ceasul, noi ne gătim“. O moarte calmă, un sfârşit aproape mulţumit. 1064 REPERE CRITICE Figura esenţială a eresului heliadesc este, în fond, conjugalitatea. Simbolul feminităţii este pentru el Hera. Alţii celebrează amorul pasional sau amorul spiritualizat, pe Aj'rodha Pandemos sau pe Ajrodita Uraniu. Heliade face cu ardoare elogiul cuplului şi al castei iubiri conjugale. Lucru rar în poezie. Denis de Rougemont (l.es mythes de l’arnour) crede că literaturile europene n-au propus un mit al căsătoriei ideale. Literatura caută, în genere, simboluri erotice în afara spaţiului conjugai. Nici Barthes nu trece conjugalitatea printre figurile discursului îndrăgostit. Căminul este cu precădere spaţiul unui lung război de liârţuială. El poate provoca uneori, prin evaziune, o formă a pasiunii erotice. Nu ne putem imagina, zice tot Denis de Rougemont, pe Tristan însurat. Heliade şi-l imaginează, îndrăgostitul său stă nerăbdător la porţile templului familial. Simţul datoriei primează în raport cu simţul erotic. Pasiunea 11-are, pentru Heliade, nici o justificare dacă nu duce spre altar (cămin). Odată instalată în celula familiei, pasiunea îmbracă veşmintele datoriei. Pentru spiritul romantic, asta ar echivala cu un detestabil eşec. Pentru Heliade este o împlinire sacră. El înnobilează, astfel, conjugalitatea şi face clin ea figura dominantă a vieţii afective. Mitul poeziei lui nu este Don Juan, nu este, până la capăt, nici Tristan (mitul pasiunii devoratoare). Mste mitul cuplului biblic, simbolul unei mândre singurătăţi în doi. Un Portret din 1836 este mai încurajator. Liniile sunt mai uşoare, mai fine, imaginile se deplasează dinspre iarna conjugala spre primăvara logodnei. Sunt imagini, nici vorbă, gata făcute: zâmbetul „vesel“ străluceşte pe buze, chipul este „dulce ca blândeţea“, sânul „uşure“, în pieptu-i Edenul e „însinuit“, copila e „iâmbuidi ca cerul, ca el trăsnitoare“, fiinţa ei este o combinaţie de zeităţi etc. Toate acestea indică o înseninare a condeiului, paralel cu diminuarea simţului moralizator. In afara unei trimiteri: „marea-cuviinţâ îţi dă al său glas“, nu sunt formulate oprelişti morale. Copila cu pasul mai mândru decât acela al Aurorei (să reţinem transparenţa, diafanitatea imaginii) este „un model al virtutci“, dar virtutea, dacă luăm în seamă argumentele poetului, virtutea decurge din frumuseţea obiectului erotic. Frumuseţea e virtutea ei. (EUGEN SIMION, Dimineaţa poeţilor. Eseu despre începuturile poeziei române, Bucureşti, 1980, p. 97—100) REPERE CRITICE 1065 Caietele de notiţe la traducerea Bibliei, publicate la Paris în 1858, sub titlul de Biblicele, interpretate în ansamblu, scriu în strania lor împerechere de versete biblice şi realităţi contemporane, un eseu in palimpsest despre modelul spirilu/d al profetului care îşi salvează poporul. Este sensul subiectiv insuflat de Heliade acestui eseu rebel, de o îndrăzneală ieşită din comun. Refuzul dogmatismului se citeşte în libertatea asociativă a comentariului evadat spre istoria contemporană a românilor. Versetul biblic sau fragmentul de verset sunt un pretext, un ţărm de la care se desprinde călătorul săltat imediat pe valurile divagaţiei. Cum s-a ivit impulsul misterios de a-şt scrie propriul mit, deghizat fără premeditare, iu povestea biblică a profetului? Traducătorul, poet născut, dar nededicat poeziei ce i-ar fi absorbit surplusul energiilor spirituale şi psihice, şi-a canalizai pasiunile spre traducerea marii cărţi călăuzitoare. Urmărind simpla traducere, scop spre care se îndrepta cu o pasiune, de asemenea, neobişnuită, Heliade s-a dăruit cu atâta profunzime, încât, nici de el ştiut, s-a declanşat printr-o atracţie secretă, compensatoare, mecanismul psihic al identificării. E procesul surprins în notaţiile publicate în „caietele“ traducerii. Din ele rezultă o nouă funcţionalitate a cărţii. Biblicele au, de aceea, aspect de memorial îmbogăţit asociativ din surse livreşti, ieşit din cutele sufleteşti ale unui mare nemulţumit. Umbra lui Heliade se zbuciumă iremediabil pe ecranul aruncat în spatele străvechiului text, ca pentru a proiecta pc el numai evenimente contemporane traducătorului, sufleteşte implicat în ele. Şi toate acestea nu se întâmplă într-o creaţie literară originală, dar originală e deschiderea disproporţionată a planului secund, cu mare potenţial psihologic, fără ca Heliade să se fi împiedicat în interdicţiile dogmatice ale unei astfel dc traduceri. Kra sincer uimit până ia iritare, când Şaguna îl acuza de profanare. Astăzi Biblicele ne apar ea operă independentă, compusă pe ideea că o (kpXiov este viaţa fiecărui om excepţional ca şi istoria unui popor, încercarea de tipizare este evidentă. Numele „biblice“ simbolizează stări genera! umane. Aici ne răsare în minte justificarea estetică a tipizării literare dată de Heliade, anterior, în interpretarea propriilor poeme Serafimul şi Heruvimul şi Visul (Cuvzeta Teatrului National. I, 1835): „în operile oricărui artist sau scriitor a trebuit să se vază si oarecare asemănare cu viaţa lui, şi când au lost lipsite de acea relaţie, 1066 REPERE CRITICE de acea afinitate cu faptele, întâmplările şi patimile autorului, atunci au fost reci şi fără interes“. O convingere estetică, deja postulată în opinia mai veclie, e practicată consecvent în acest text al maturităţii zbuciumate, când „bărbatul sfâşiat de patimi, amăgit de întâmplări, obosit de păcate se află pradă mustrării cugetului“ şi îşi face suma experienţei, într-o carte care poate fi curiozitate a veacului romantic. Din suita motivaţiilor subiective ce se pot descoperi, mai selectăm una. Notiţele la cartea Genezei sfârşesc într-o paranteză despre lipul uman reprezentat de Iosif, tipul „inteligenţei şi talentului“. Divagaţia lui Heliade este condusă de o idee. Ea se clarifică treptat. Inteligenţa umană, la popoarele vechi, „dacă nu era un privilegiu al sacerdoţilor, de era adică profană, avu altă soartă, sau de a fi târâtă prin tină, sau de a fi servitoare curţilor de toată specia de Faraoni. Mitul despre rolul ce fu condamnată Inteligenţa de a juca era de mult răspândit în Orient [...].“ La mit se adaugă exemplul lui Iosif, visătorul inteligent care scapă de ura fraţilor săi, îşi părăseşte ţara pentru a lua drumul Egiptului unde trece (fără să-i fi fost fatală) prin încercarea clasicizată tipologic de raportul Hippolyte-Phedra. Mai apoi, pentru a supravieţui şi a nu mai fi umilit, îşi pune inteligenţa şi darul de a tălmăci vise, în slujba Faraonului. Astfel îşi deschide accesul la putere, făcându-se util seminţiei sale. Exemplificarea continuă cu Homerşi Esop. [...] Nici în Biblicele Heliade nu încetează să creadă că „poetul c un creator de o lume ideală“, un demiurg în felul lui, că „poeţii sunt sublimi în fabulele lor“, dar seninătatea anilor aiuerevoluţionari c definitiv pierdută. „Profeţia ieremiadei“ se scaldă în amar, capătă contur chipul profetului martir. Prăbuşirea sufletească se citeşte în cenuşa idealului: „Astfel (ca şi Moise — n.ri.), cu doi ani înainte de evenimentele grandioase de la ’48, sufletul meu dorea şi prevedea Căderea idolilor pământeşti...“. Era vremea când poetul scria odă la prefacerile ce aveau să schimbe faţa patriei, odă cu „resort din cele mai politice“, trimisă la „inima omului“. Acum se retrage sub scutul limbajului figurat şi îi argumentează valoarea expresivă, cuprinsă în sensurile literare ale textului biblic. Intre categoriile esteticii romantice, la nivel european, „biblicul“ întruneşte foarte multe posibilităţi expresive şi e preferat, mai întâi pentru disponibilităţile de reprezentare a tipicului. Biblicul, ordine liniştitoare, e asimilat în romantism ca valoare pozitivă. Heliade a folosit cu elan şi originalitate acest subterfugiu figurativ, care îl ajută să se elibereze de bogăţia REPERE CRITICE 1067 semnificaţiilor gândite. Nu există operă a lui Heliade, literară sau nu, în spaţiul căreia categoria tipologică amintită să lipsească. Ea face parte din stilul personal al autorului Biblicelor, chiar dinaintea acestei opere. Numele poetului sublim, care domină ultima perioadă a carierei lui Heliade nu mai este Homer, ci Moise, poetul-profet, înălţat „mai presus de istoric şi de legiuitor“, imnograful creator în „rima inteligenţei“. Dar unde sunt oamenii acelor timpuri, oamenii care „deveniri lei la sunetul timbanelor, la carmen» profetului“? Nostalgia lui ubi sunt?are aici o nuanţă subiectivă, originala, caracteristică. Se subliniază conştiinţa antitezei între timpul în care oamenii se transfigurau sub vraja cuvântului poetic, scandau în cor, dând un spectacol „impozant şi teribil“ cum visa Heliade în momentul 1859, când forţa mobilizatoare a poeziei sale intra în declin. De aceea scriitorul părăseşte rimele şi se refugiază în teoria forţei vizionare a versului, sperând un reviriment. (EI .VIRA SOROHAN, Ipostaze ale revoltei ta Heliade Râdulescu si Eminescu, Editura Minerva, 1982, p. 43-45, 65-66) In literatura noastră mai veche există poeţi care te invită parcă să-i expediezi. Unii au scris prea puţin, precum Cârlova - nu din vina lui - alţii prea mult şi şi-au dat pe faţă toate păcatele. Ion Heliade Rădulescu - poetul - face parte din ultima categorie. A rimat în neştire, a tradus, a adaptat, a scris fabule ca La Fontaine, elegii numerotate ca - mai târ/.iu - Rilke, a început o epopee etc. Acest neastâmpăr şi-această hărnicie nu sunt de natură să încurajeze lectura. Personalitatea lui complexă şi contradictorie i-a derutat pe contemporani. Unii l-au numit „părintele literaturii române“, inventând o sintagma care, uşor modificată şi adaptată, avea să facă marc carieră abia un secol mai târ/.iu, alţii i-au negat meritele, chiar şi cele incontestabile. Eminescu însuşi a avut despre el două păreri diferite [...]. De altfel, cercetând cu lupa, descoperim în opera schiţată grandios virtualităţi şi sugestii pentru o serie întreagă de poeţi care i-au urmat. Un cuib gigant de motive. Din ouăle oarecum primitive - să le zicem de brontozaur? - viitorimea urmând să scoată prin clocire şi evoluţie rapidă şi forţată pui bibiliţi frumos de mierlă şi privighetoare. Poetul care „nu voia să revoluţioneze poezia, ci s-o 1068 REPERE CRITICE creeze“, cum observa iui de mult un tânăr cercetător, trimite în viitor săgeţi ce îi vor sensibiliza pe Arghezi, de pildă, ori pe Nichifor Crainic, V. Voiculescu şi pe alţi autori de imnuri şi de laude. Ca să 1111 mai vorbesc că pofta versificatoare a unor autori mărunţi de astăzi ne poare duce cu gândul şi la „părintele literaturii“, care dorea să pună în versuri Biblia - Vechiulşi Noul Testament - istoria naţională şi istoria lumii. (MARIN SORESC U, „Proeopsecda“şi „autorhiad" Ini Ion Heliade Răduleseu, în Revista de istorie şi teorie literară, XXXlIÎ/1985, nr.l, p. 117, 118) Heliade nu lămureşte direct nicăieri punctul de plecare şi finalitatea precisă a istoriei sale universale. Deşi faza entuziastă a socialismului său creştin trecuse, această lucrare nu poate fi însă desprinsa de căutările anterioare, de dorinţa de a găsi Î11 trecut 1111 model plauzibil al cetăţii ideale, o vârstă edenică a omului primordial, bun din naştere şi încă necorupt; ea este tocmai expresia necesităţii de a încadra diferitele aspecte fragmentare ale viziunii lui Heliade într-un tot, într-un sistem istoric pe de o parte, şi într-o relaţie coerentă dintre o nul material şi omul spiritual pe de altă parte, de a constitui deci gândirea teoretică de până acum a politicianului într-o morala fundamentata istoric şi într-o filosofic. Este foarte plauzibil că Heliade nu a urmat un model proptiu-zis în elaborarea acestei opere, care s-a născut în primul rând dinrr-o nevoie obiectivă şi spre care converge întreaga sa activitate de reformator politic începând de pe la 1840, şi convingerea lui că „o astfel de istorie nu s-a scris încă“ este din acest punct de vedere pe deplin îndreptăţită. Nu e mai puţin adevărat că dacă el nu a cunoscut probabil Istoria universală a lui Herder, pe care Quinet o tradusese tocmai (el nu pare să-l fi citit în general pe Quinet), este sigur că avea ştiinţă de alte istorii similare. El a cunoscut una în şapte volume, amintită într-o scrisoare către exilaţii din Brusa, la 15 iulie 1851, care n-a putut fi identificată de G. Oprescu, şi tradusese cinat, prin 1845, câteva pagini din celebra Histoire rle la civilisation europeenne a lui Guizot, apărută în Curierul de ambe sexe, V; el cunoscuse probabil şi scrierile lui Michelet în domeniul respectiv, Principes de laphilosophie de Ikisloire, volumul din 1839 care cuprinde o selecţie comentată din celebra Scienai nuova REPERE CRITICE 1069 a lui Vico, după cum a cunoscut sau măcar a avut ştiinţă şi de Introduction à l’histoire universelle a lui Michelct îusuşi, din 1831. Ultima putuse sâ-i inspire cadrul necesar pentru înţelegerea istoriei propriei ţări, credinţa că libertatea fără egalitate e nocivă, că binele nu derivă numai din ieleea de simpatie, ci şi din aceea de ordine etc. Cartea, năzuind să cuprindă şi să explice utopiile parţiale de până atunci, este o utopie ea însăşi şi pentru motivul că acceptă un model raţional perfcct al umanităţii, pe baza căruia reconstituie logic şi progresiv un trecut cunoscut doar în manifestări selectate după un principiu arbitrar (elementele de cultură materială sau de economie lipsesc cu totul din construcţia sa). Orientat spre viitor, acreditat cu puterea de a prevesti ştiinţific viitorul, sistemul fusese anunţat din Souvenirs et impressions d’un proscrit: „si l’on connaît un peuple quelconque, si l’on étudie ses lois et ses mœurs, ses croyances religieuses et politiques, sa force matérielle, intellectuelle et morale; si l’on observe ses relations intérieures et extérieures, la qualité et la quantité de ses voisons et de leurs relations, on peut calculer, déduire et prévoir l’avenir de ce peuple“. In Istoria universală, aceleaşi facultăţi de divinaţie ştiinţifică, dacă se poate spune astfel, sunr orientate spre trecut. Elementele care compun acest sistem, complex şi mai puţin absurd decât pare la prima lectură, sunt multiple, în bună parte împrumutate din lecturi. (MIRCUA AN(,I [[■'I .KSCÜ, !on Heliade Rădulescu. O biografic a omului şi a operei, Bucureşti, 1986, p. 305-307) Mărea revelaţie pe care i-a produs-o lui Heliade exilul trebuie să fi constat tocmai în sugerarea existenţei unui „romantism selenar“: solarul Heliade observă, oarecum surprins, că o latură ascunsă a lucrurilor se relevă uneori ca determinantă şi că cele mai clare construcţii posedă o importantă zonă de umbră. Spiritualitatea heliadescă se modifică astfel radical: tot ce fusese familiaritate sau vulgaritate se topeşte ca prin farmec; s-ar spune că scriitorul intuieşte faptul că viaţa este o dramă şi că tonul cu care te apropii de misterul ei trebuie să fie cel solemn. După ce s-a complăcut în descrierea aspectelor hilare sau pitoreşti, Heliade 1070 REPERE CRIT ICE începe să atace problemele fundamentale ale vieţii; originea şi sensul existenţei, soarta omului pe pământ, raportul dintre personalitate şi istorie etc. Propensiunea cosmică, obsesia sensurilor ultime ale existenţei nu s-au născut în conştiinţa lui Heliade odată cu exilul: vagi presimţiri ale unei „lumi de dincolo“, esenţiale pentru artist, se manifestaseră încă din poezia heliadescă de tinereţe; versurile realmente interesante din La moartea lui Cârlova, Zburătorul, Cutremurul etc., sondează, prudent, invizibilul. Marele poet cosmic ieşise la iveală chiar în aceste poezii de tinereţe, obsedate de construcţia grandioasă. Dar erau mai degrabă o promisiune. In perioada următoare revoluţiei, tot ceea ce fusese ascuns şi latent iese la suprafaţă: astfel am caracteriza, sumar, exilul. Reforma spiritului heliadcsc se întreprinde pe dimensiunea sa cea mai profundă, pe dimensiunea filosofică. In exil, Heliade se descoperă drept gânditor autentic, cel dintâi filosof speculativ din cultura noastră moderna. Elementele filosofici sale provin, fără îndoială, din surse variate: triada obsesivă îşi are probabil sorgintea în Leroux; e posibil ca autorul român să fi luat contact cu gândirea hegeliană prin intermediul colportorilor ei francezi; dimensiunea biblică şi socială a scrierii teoretice provine de la un Charles Renouvier sau Henri Lecouturier; fantezia poetică ce scaldă toată construcţia mentală i-a fost sugerata de literaţi ca Lamennais. Dar asamblarea acestor elemente disparate, gruparea originală a componentelor, rămâne opera lui Heliade însuşi. Este partea de creaţie filosofică a autorului. Fapt semnificativ: Heliade simte nevoia organizării filosofice a existenţei sale spirituale abia în perioada de care ne ocupăm. Până atunci, creaţia i se desfăşurase, mai mult sau mai puţin, la întâmplare; abia acum el acuză necesitatea sistemului, a construcţiei teoretice interne. Nu trebuie să ne scape sensul de autodescoperire. Teoretizând triar, Heliade îşi dă seama - cu stupoare - că, în chip inconştient, fusese şi până arunci condus de regula triadei, de regula pe care o va teoretiza abia în Echilibru intre antiteze. In literatură, politică şi religie fusese triar fără să ştie. Prin revelaţia teoretică tardivă, propria sa existenţa spirituală capătă, brusc, un sens. Moderaţia politică, religiozitatea pe care a încercat mereu s-o expliciteze raţional, respingerea clasicismului şi a romantismului în numele unei „a treia REPERE CRITICE 1071 soluţii“ — tocul devine clar şi coerent după adoptarea triadei. Iată că exilul înseamnă, la Heliade, identificarea propriilor sale structuri adânci, până atunci obnubilate de contingent. Dar faţeta cea mai spectaculoasă a exilului rămâne cea stilistică: transmutaţia operată la nivelul frazei lui Heliade ţine de miracol. N-ar fi exagerat să afirmăm că toate descoperirile spirituale ce îl asaltează pe Heliade după 1848 au un reflex perceptibil la nivelul stilului. Până atunci, stilul prozei lui Heliade evoluase în limitele unei vulgarităţi verbioase; poetul introdusese în literatură limbajul de fiecare zi, o puternică doză de oralitate, plăcerea de a aborda familiar cititorul, pasiunea pentru culoarea lingvistică tare. Dacă Prefaţa la Gramatică sau Domnul Sarsailă autorul sunt texte reprezentative, atunci găsim în ele modelul unei fraze satirice şi ireverenţioase, desprinse direct din cotidian. Schimbare dramatică şi la acest capitol: ne vine greu să realizăm că paginile solemne din Souvenirs et impressions... sau Istoria Românilor ar fi scrise de aceeaşi persoană care crease pe veselul Sarsailă. Heliade devine, la propriu, un alt autor. [...] Rezultatul în ceea ce-1 priveşte pe Heliade: o proză aflată la antipozii vorbirii populare şi spontane din epoca prerevoluţionară. Fraza nervoasă şi directă se rransformă într-un fel de exortaţie solemnă, adaptată sceneriei romantice. [...] Mai mult, sensul oricărei întâmplări contemporane i se parc lui Heliade determinat de arhetipul biblic, la care participă conştient. Este de la sine înţeles că un asemenea text, cu semnificaţii oculte, nu poate arăta oricum: este cultivată cu delicii parafraza, lexicul se ataşează registrului elevat, iar terminologia sau chiar grafia (majusculele!) trebuie să sugereze prezenţa dominatoare a unei suprarealităţi invizibile, percepută doar de scriitor; arhaismele căutate, neologismele intempestive, chiar preţioase, au aceeaşi funcţie. (MIHA1 ZAMFIR, Din secolul romantic, Bucureşti, 1989, p. 113-115) Cel mai edificator dintre textele politice ale lui Eliade rămâne Proclamaţia ele la Islaz. Dacă nu greşeşte E. I.ovinescu văzând în ea o „frazeologie (care) aparţine, desigur, pe dc-a-ntregul marii Revoluţii“, „un ton plin de gravitate mistică“ sau „o aparenţă evanghelică a 1072 REPERE CRITICE înfrăţirii claselor“, arunci au încape îndoială că avem în acest text una din foarte rarele mostre de Higb Romanticism din întreaga ideologie politică românească. Invocând pe îngerul mântuirii româneşti, care va suna din trâmbiţă, Eliade proclamă o triplă utopie: în numele egalităţii, fraternităţii şi libertăţii. „Scularea aceasta e pentru binele, pentru fericirea tutulor stărilor societăţii...“, scrie el (Gândirea românească în epoca paşoptistă, 1969,1, p. 50), adăugând că „poporul român voieşte o patrie tare, imită îu dragosre, compusă de fraţi“ şi încheind cu afirmarea dreptului la adunările libere, la exprimare liberă şi la toate cclelalte libertăţi individuale. Tonul biblic este frapant, deşi chemarea are adresă politică şi militară: „Cu uoi este Dumnezeu, fraţilor! In numele lui sculaţi-vă şi îngerul răzbunării dumnezeieşti va striga pe toţi vrăjmaşii şi va dobori cal şi călăreţ, carele şi armele lui vor fi risipite ca pulberea şi planurile lui împrăştiate ca fumul. I j arme, români! La armele mântuirii noastre!“ (p. 61). Tot aşa de radical romantic este Mlade şi în textele de după revoluţie. în Suvenire şi impresii ale unui proscris, gândirea lui nu e deloc socială sau isiorică, ci, dacă pot spune aşa, cosmică. Instiiuţiile suni criticau' din perspectiva degradării dreptului divin. „Sclav“, „călău" sau „despot“ nu sunt la el concepte politice, ci de-a dreptul ontologice. Se poale să aibă d reptate I). Popovici (1977), p. 218) când susţine că „în toaie acestea se află, de bună seamă, Biblia, dar se mai află încă ceva [...], socialismul francez“, cu toate acestea utopismul eliadesc este foane departe de al lui Fourier, în primul rând pentru că esenţa Iui nu e socială şi politică, ci cosmică şi religioasă, cum şade bine unui vizionar din primele timpuri ale romantismului. (NICOLAE MANOLESCU, Istoria critică a literaturii românie, voi. I, Bucureşti, 1990, p. 173. Apariţia lui Ion I leliade Rădulescu îu literatura română seamănă cu izbucnirea unui vulcan: oferă nu numai 1111 spectacol extraordinar (asimilarea vastă a culturii şi spiritului european), dat împinge la suprafaţă, tocmai prin explozia ce aruncă împrejur atâta noroi, materiile preţioase topite înlăuntrul său: lirismul, pe cât de pur, pe atât de ptofujid cu care ne împărtăşesc în clipe de iluminare marii REPERE CRITICE 1073 poeţi. Frecventând mai îiuâi şcoala dc la Sf. Sava, întemeiată de ardeleanul Cheorghe Lazar, care studiase, la rândul său, la Cluj şi Viena şi preda acum la Bucureşti, între altele, cu entuziasm, pe lângă teoriile luminiştilor francezi, filosofía lui Kant („filosofía fnmţozească zicea că trebuie să-şi scoaţă căciulă înaintea celii nemţeşti“, îl citează pe magister discipolul său, deschizând o perspectivă spre inima Europei cugetătoare), precocele Heliade, cate la vârsta de 17 ani devine el însuşi dascăl la această şcoală unde ceilalţi paşoptişti i-au fost elevi, dă apoi dovadă, de-a lungul întregii lui existenţe de creator, de o adevărată febricitate europenizantă. Fapta sa cea mai spectaculoasă în acest sens este activitatea de traducător, prin care s-a străduit să încetăţenească în limba română literatura Occidentului, în ce i se părea că avea ea mai de preţ („rraducţiile“, zicea el în 1828, „nobilesc“ limba, căci „îmbrăţoşânduTc, le face ale sale“, iar în 1836, justificâiulu-şi tălmăcirea lui Lamartine şi Byton, „am vrut să văz pe cât se mlădie limba şi pe cât este destoinică să exprime acele idei... pline de patimă, înalte şi posomorâte“). (I. NEGOIŢESCU, !storid literaturii româiie, Bucureşti, 1991, p. 60) CUPRINSUL ISTORIA CRITICĂ UNIVERSALĂ (fragment) INTRODUCT1E I................................................. 7 I I................................................. 10 III. Timp — Spaţiu .................................... 13 IV. Spirit - Materie ................................. 16 V. Calităţile şi legile spiritului .................. 17 VI. Calităţile, legile materiei ...................... 20 VII. Progres — Conservaţie............................. 21 VIII. Libertate (drept, datorie) - fatalitate ......... 28 IX. Infinit - Finit ................................. 31 X. Substanţă — Formă ................................ 32 XI. [Dualitate-Trinitate] ............................ 35 [Umanitatea] .......................................... 86 Religii. Elemente ..................................... 101 BIBLICELE (fragment) Prolegomene ........................................... 113 CENEZA Capul II ...................................... 122 1076 CUPRINSUL Capul 111 ......................................... 125 Capul XLVII ....................................... 130 Scandalul sau piedica ..................................... 132 EXODUL V. Yirtlio Cap. XX............................................ 182 IX. Ki Thissa Cap. XXXIII ....................................... 193 Cap. XXXIV ........................................ 196 A TREIA CARTE A 1.U1 MOISE IV. Tasriah Cap. XII........................................... 200 ECHILIBRU ÎNTRE ANTITEZE Prefaţă ................................................... 203 ISAHAR SAU I.ABORATORUI.. I I. Superstiţia şl ateia ............................. 211 II. Tirania şi anarhia ............................... 213 III. Prima condică a României ......................... 215 IV. Monada, diada şi triada sau unitatea, dualitatea şi trinitatea........................... 220 Progresul şi conservaţia .............................. 240 Englezii şi francezii sau dreptul şi datoria, libertatea şi egalitatea .......................... 244 Aristocraţia şi evghenia .............................. 270 Boierii şi ciocoii .................................... 288 Anexe istorice ........................................ 342 Doi 1821, doi 1848, doi 1859 .......................... 412 Anexe ................................................. 430 ISAHAR SAU LABORATORIJI.. Partea a Il-a [Introducţie] ......................................... 467 Guvernul şi popolul ................................... 479 Anexe.................................................. 508 Calităţi şi defecte sau virtuţi şi viciuri............. 527 încă o dată progresul şi conservaţia .................. 531 Cenzura. Abuzul tiparului. Libertatea tiparului .... 546 CUPRINSUL 1077 Anexe..................................................... 562 I. Câteva însemnări despre cenzură (1845) ......... 563 II. Adoraţia magilor ............................... 572 IU. Satira .......................................... 575 Dreapta şi stânga ........................................ 589 Vot universal - Răzvot universal ......................... 599 Unire şi unitate .................... .................... 677 Anexe .................................................... 701 I. Constituţia română de la 1848 explicată după adevăratele sale principe............................ 701 II. Proprietatea şi comunismul ţarian .............. 715 III. Proprietarii şi sătenii în Bucovina............. 720 IV. Proprietarii şi sătenii în România ............. 722 Cum omul devine proprietar ..................... 739 Zavera şi contra-zavera .............. ................... 742 Nici armarea gloatelor, nici gardia orăşenească, ci colonie militară ................................. 746 ISAHAR SAU LABORATORUL Partea a IlI-a Timpul şi Locul .......................................... 753 Spiritul şi Materia ...................................... 757 Progresul şi Conservaţia ................................. 769 Partea istorică Periodul 1 .......................................... 777 Periodul al doilea................................... 794 Egoismul şi Abnegaţia .................................... 823 1 ,egea şi Fărădelegea ................................... 836 Legea şi Relegca ......................................... 852 Nici încentrarea, nici descentrarea: concentrarea . . . 860 Comcrcitil antic şi comerciul modern ..................... 880 Nici centralizarea, nici descentralizarea, ci concentralizarea ................................. 907 Literatura - Politica .................................... 914 Israeliţii şi judanii .................................... 934 1078 CUPRINSUL Averea stabilă — Averea instabilă Casa pensiunilor. Casa de credit reciproc ............ 963 Partea a doua ........................................ 975 Partea a treia. Proiect de statute .................. 983 NOTE ŞI COMENTARII Istoria critică universală ................................... 999 Biblicele.....................................................1002 Echilibru între antitezx'.....................................1008 Repere critice ...............................................1015