"/ 804166 , NOUTĂTI EDITORIALE •/ ----------------------» • Al.Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, format 17 x 24 cm, 1056 p.; • Florin Marcu, Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii române, format 17 x 24 cm, 800 p.; • M. Eminescu, Opere, voi. V, ediţia Perpessicius reprodusă anastatic, format 29,5 x 24 cm, legat, cartonat, 720 p.; • M. Eminescu, Opera dramatică. 1. Lucrări originale, 336 p.; • Gh. F. Ciauşanu, Superstiţiile poporului român, 336 p.; • I. Oprişan, B. P. Hasdeu sau Setea de absolut. Tumultul şi misterul vieţii, 592 p. + 16 planşe hors text; • D. Micu, Istoria literaturii române, format 17 x 24 cm, legat, cartonat, 832 p.; • D. Micu, Timpuri zbuciumate. Reconstituiri subiective, 352 p.; • Mihnea Romalo, România în al doilea război mondial, 224 p.; • Stan Velea, Literatura polonă în România, 480 p.; • Giuliano Bonfante, Studii române, 276 p.; • Constantin Trandafir, Poezia lui Bacovia, 144 p.; • Dan Grigorescu, Civilizaţii enigmatice din Nordul Americii, 320 p.; • Florin Marcu, Marele dicţionar de neologisme, legat, cartonat, celofanat, format 17 x 27 cm, 960 p.; • Hans-Christian Huf Sfinx. Tainele istoriei, I—II, 464 p. III—IV, 384 p.; • James Churchward, Simbolurile sacre ale continentului Mu, 224 p.; • Jerome Clark, Enciclopedia fenomenelor inexplicabile, 560 p.; • Philipp Vandenberg, Secretul oracolelor antice, 256 p.; • Mihai Gheorghe Andrieş, Orizonturi misterioase. Aventuri în cea de-a patra dimensiune, 224 p.; • Mihail Gr. Romaşcanu, Tezaurul român de la Moscova, 208 p.; • Os Kuhlen, Sistemul ocult de dominare a lumii. Istoria secretă a umanităţii, 304 p.; • Ovidiu Drimba, Ovidiu. Marele exilat de la Tomis, 224 p.; • Paul Ştejanescu, Enigme ale istoriei române, 304 p.; • Paul Ştejanescu, Enigme ale istoriei universale, I—II, 352+320 p.; • Pierre Grimal, Dicţionar de mitologie greacă şi romană, format 17 x 24 cm, 592 p.; • Ştefan Sgandăr, Dicţionar enciclopedic pentru rebus, integrame, scrab- ble, 320 p.; • Istoria literaturii române în evocări, propusă de I. Oprişan, 464 p.; • I. Oprişan, G. Călinescu. Spectacolul personalităţii, dialoguri adnotate, 480 p.; • O radiografie a exilului românesc. Corespondenţă emisă şi primită de Grigore Nandriş. 1946-1967, 464 p.; • Tom Tit Tot. Basme şi poveşti populare englezeşti, 208 p. • Părinţii isihaşti, Iubirea de linişte, 160 p.; ÎN CURS DE APARIŢIE ----------------------------------»----- • Hans Biedermann, Dicţionar de simboluri, 528 p.; • Nic. Densuşianu, Istoria militară a poporului român, 336 p. B. P. HASDEU PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 VoL I Bogdan Petriceicu Hasdeu OPERE Ediţie critică coordonată de Stan’cu IIJN si I. OPRISAN 9 9 Voi. I: Poezia Voi. H: Proza tom 1 tom 2 Voi. HI: Dramaturgia Voi. IV: Studii şi articole literare, tom 1 filosofice şi culturale tom 2 Voi. V: Folclor literar 1 Folclor versificat 2 Proza populară Voi. VI: Folcloristica VoL VH: Publicistica politică tom 1 (1858-1868) tom 2 (1869-1870) tom 3 (1870-1902) Voi. Vffl: Istoria critică a românilor Voi. IX: Studii de istorie Voi. X: Cuvinte din bătrâni tom 1 tom 2 tom 3 Voi. XI: Etymologicum Magnum Romaniae tom 1 tom 2 tom 3 Voi. XII: Studii filologice Voi. XIH: Corespondenţa emisă tom 1 tom 2 Voi. XIV: Bibliografie Prezentul volum reprezintă volumul VII, tomul 2 din seria B. P. Hasdeu, OPERE. Bogdan Petriceicu Hasdeu PUBLICISTICA POLITICĂ 1869-1902 Voi. i Ediţie critică, prefaţă, note şi comentarii de I. OPRISAN 9 Editura SAECULUM I. O. Bucureşti, 2001 ,-v/ 17X o / 804166 Coperta de I. OPRIŞAN } Editura SAECULUM I. O. ISBN: 973-9399-90-8 Editura SAECULUM I. O. ISBN: 973-9399-91-6 © Toate drepturile sunt rezervate Editurii SAECULUM I. O. Lucrarea a apărut cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor. Epicentrul publicisticii politice hasdeene Debutând sub semnul luptei pentru unire, în paginile revistei România (1858-1859), publicistica politică a hii B. P. Hasdeu îmbrăţişează treptat toate problemele arzătoare ale zilei, consti- tuindu-se, cu timpul, într-o „voce“ distinctă, respectată sau temută în epocă. Totuşi, esenţializarea ei întârzie, pe de o parte, datorită ispitelor artistice - care dau carate, evident, articolelor, dar care le scot din planul real al înfruntării nemijlocite şi al replicii lapidare, în stare să mobilizeze sau să stăvilească răul, transferându-le într-un plan, interpretat, pe bună dreptate, chiar de cei incriminaţi, drept fantezist1 -, iar pe de alta, datorită lipsei unor „organe de publicitate" proprii, care să-i permită independenţa de gândire şi acţiune. Găzduit, când de Cezar Bolliac, când de C. A. Rosetd sau de Al. Candiano Popescu, B. P. Hasdeu merge doar aproximativ pe direcţia dorită, fiind nevoit, fie să nu contrazică flagrant orientările ziarelor la care colaborează, fie să-şi reprime impulsul, când opinia sa nu era agreată. Dovadă că cu fiecare dintre personalităţile menţionate scriitorul intră, în cele din urmă, în conflict, părăsind publicaţiile pe care aceştia le conduceau şi scriind tăioase replici împotriva lor. în 1869, însă, o dată cu apariţia ziarului Traian, scriitorul ridică, după cum nu o dată a afumat-o, un steag propriu, al viziunii sale personale, nedependente de nimeni şi de nimic, care va flutura până la sfârşitul anului 1871, când autorul hotărăşte să părăsească militantismul politic, în favoarea ştiinţei, dând Columnei lui Traian (continuatoarea ziarului Traian, interzis în 1870 de guvern) ţinuta academică corespunzătoare. Desigur, B. P. Hasdeu nu inaugura, în 1869, o cale cu totul nouă. 1. A se vedea mai ales dantelăriile critice din Aghiuţă şi Satyrul, cu valoare 6 B. P. HASDEU în linii mari, problemele abordate erau identice cu cele dezbătute anterior. în diverse etape ale activităţii sale jurnalistice, savantul le enumeră, alcătuind un fel de repertoriu ăl chestiunilor care l-au interesat în mod deosebit, cu menţionarea în enunţ a soluţiei pentru care opina. Ele sunt trecute şi în statutele ziarelor Traian şi Columna lui Traian, devenind principii călăuzitoare: „Regimul constituţional cu dinastia actuală. Combaterea guvernului personal. Armarea ţării. Descentralizarea. Instrucţiunea poporului. Românizarea gurilor Dunării. Stăvilirea şi înffânarea invaziunii jidoveşti. Poprirea străinilor de tot felul de a forma stat în stat pe teritoriul român. Apărarea românismului de dincoace şi de dincolo de Carpaţi. Respingerea ingerinţei diplomatice în afacerile ţării. Simpatia pentru popoarele latine din Occident. Menţinerea deplinei autonomii a statului român contra pretenţiunilor otomane. Dezvoltarea gustului literar şi ştiinţific.. încurajarea industrei naţionale..." Nouă este modalitatea de tratare a lor. După experienţa parlamentară, alături de Partidul Liberal („Naţional Democrat"), condus de Ion Brătianu şi C. A. Rosetti - când încercările sale de a determina majoritatea liberală a Camerei să ia deciziile impuse de situaţiile create, eşuează - ziaristul se rupe de Marele Partid de Acţiune şi creează o „fraţiune nedependinte" radicală, alcătuită în principal din tineri. însăşi viziunea sa se radicalizează. Vechile probleme sunt privite de data aceasta într-o perspectivă absolută, fiind readuse sistematic, în funcţie de importanţa lor, în atenţia opiniei publice. De unde mai înainte ziaristul doar semnalase relele, lovindu-le cu toată forţa verbului său incandescent, după 1869 el nu se mai mulţumeşte doar cu relevarea adevărului, ci vrea ameliorarea efectivă a situaţiei. Dărâmă, dar mai ales tinde să construiască. Foiletoanele sale sunt pline de soluţii, pe care, nu o dată, chiar Adunarea Deputaţilor le preia tale quale. „Ziarele s-au inventat - scria el în cronica politică datată 25 noiembrie / 7 decembrie 1869 -, nu atât spre a înregistra seaca actualitate, precum spre a pregăti ziua de mâni." Intuind cu puterea geniului său marile comandamente ale epocii şi generaţiei din care făcea parte, - după cum bine observa Mircea Eliade - B. P. Haşdeu se lansează în cel mai formidabil PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 7 proiect al existenţei sale: deşteptarea conştiinţei naţionale şi crearea statului democrat român de drept. întreaga publicistică a anilor 1869-1871 din Traian şi Columna lui Traian e circumscrisă şi focalizată, ca secvenţele unei lucrări de dimensiuni giganteşti acestor nobile aspiraţii. Ea începe la 16 aprilie 1869 şi se încheie pe 22 decembrie 1871, când savantul considera că piatra inerţiei a fost clintită din loc şi că românizarea şi democratizarea ţării se afla în plin proces de desfăşurare, încât prezenţa sa nu mai era necesară pe acest şantier: „Acum trei ani, simţul românesc era batjocorit. Cosmopolitism pe tot largul Daciei. Astăzi simţul românesc bate în toate sânurile, forţând până şi pe vechii stegari ai fantomei umanitare a îngâna măcar în aparenţă apucături mai naţionale” Pentru a ajunge aici, - la un rezultat final, desigur subiectiv - B. P. Hasdeu a întreprins o vastă acţiune conjugată, inteligetă, obiectivă, nepărtinitoare (chiar cu prietenii de idei cei mai apropiaţi), intransigentă, dar şi diplomatică, spre a-i determina pe membrii „şcoalei autoritare” să se desprindă de sub tutele „duumviratului” I. Brătianu / C. A. Rosetti şi să se alăture „şcoalei nedependinte” pe care o conducea. Dezamăgit de moralitatea vechilor politicieni, servili faţă de Tron şi indiferenţi faţă de ţară, predispuşi oricăror alianţe numai spre a ajunge sau spre a rămâne la putere, savantul pledează ani în şir pentru promovarea la cârma ţării a tineretului. „înlăturând fără cruţare pe toţi acei ce-i ascund -, printr-un mizerabil cor de linguşiri în proză şi în versuri, trista situaţiune a ţării -, Dinastia este datoare de a se înconjura cu o pleiadă, nu numai nepătată, nu numai francă, nu numai viguroasă prin vârstă, prin energie, prin capacitate, prin ştiinţă, dar mai nainte de toate - curat românească”. în acest sens, face nenumărate apeluri - rămase fără vreun rezultat - la Domintor spre a schimba echipa de consilieri, sperând să ajungă el însuşi printre ei. De altfel, Domnitorul - privit cu rezervă sau menajat, în speranţa că, tânăr fiind, se va înconjura de tineri - devine în paginile celor două ziare simbolul Străinului -, care ameninţa fiinţa naţională prin înlesnirea germanizării ţării. Desigur, astăzi, temerile - nu numai ale savantului - că Principele Carol I ar favoriza pătrunderea masivă a teutonilor în România, apar ca exagereate. Către sfârşitul vieţii, însuşi B. P. Hasdeu s-a convins că regele a fost un mare constructor de ţară. Dar atunci, sub ameninţarea imperiilor vecine şi a descoperii chiar de către gazetar a planurilor de germanizare a gurilor Dunării, opoziţia făcută, nu numai de el, intruziunii străine (în 8 B. P. HASDEU care context treebuie judecată şi chestiunea evreiască) era de mare actualitate, vitală, am putea spune. Relativizarea puterii şi a dreptului dinastiei în faţa poporului, pe de o parte, conjugată cu încercarea de a-i insufla, pe de altă parte, Domnitorului aspiraţia, nu numai de a se considera român, dar şi de a gândi în interesul naţiunii şi de a simţi ca român, constituie una dintre campaniile cele mai străruitoare, vehemente şi delicate totodată ale lui B. P. Hasdeu în cei trei ani de plenară angajare în luptele politice. Reflecţii tranşante de tipul: „O ţară există fără dinastie, pe când o dinastie nu există fără ţară: supunerea dinastiei la ţară este o consecvenţă logică“, se întâlnesc frecvent în publicistică hasdeeană.1 Nici un sacrificiu nu i se părea savantului prea mare pentru „aşezarea istoriei proaspătului stat românesc - pe axele naţion- alismului".1 2 Apărarea cu orice preţ a unirii şi stârnirea interesului pentru totalitatea teritoriilor locuite de români, în speranţa - adeverită de istorie - a alăturării lor în marea horă naţională pe întreg teritoriul vechii Dacii, constituie un imperativ major al celor două foi. Orice lezare a demnităţii naţionale în relaţiile cu alte state şi în primul rând cu vecinii, desconsiderarea calităţii de români a transilvănenilor, de către guvernanţi, sau visurile separatiste ale boierimii sunt tranşant admonestate. Spre salvgardarea eficientă a ţării, aşa de greu înjghebată, nu e de mirare că B, P. Hasdeu devine unul dintre cei mai acerbi susţinători ai armării ţării, propunând introducerea instrucţiei militare (pentru a fi îndrăgită) încă din şcoală, în aşa fel, încât absolventul să-şi poată apăra patria şi cu cartea şi cu arma. în acest context, mţelegem mai bine de ce B. P. Hasdeu a infierat cu atâta vigoare cosmopolitismul, întrevăzut ca un morb nociv, distrugător at simţămintelor naţionale. în paralel cu considerarea „naţionalităţii mai presus de toate" - cum se înverşuna să înscrie în statutelel primului Congres al Presei Române din 1871 -, ziaristul devine unul dintre statornicii susţinători ai democraţiei, cel de al doilea element al doctrinei sale militaiţte: „Românism şi Democraţie". într-o ţară în care cinurile de-abia fuseseră desfiinţate, în care boierismul se considera drept adevăratul părinte al patriei, în care descendenţii vechilor familii nobihtaţer („ciocoii vechi") dădeau mâna cu burghezia („ciocoii noi") spre a împila singurul element pur, germinativ al viitorului, ţăranul, B. P. Hasdeu devine 1. Cf. foiletonului datat „Bucureşti, 20 ianuarie 1 februarie 1870“. 2. Mircea Eliade, Introducere la ediţia Scrieri literare, morale ţi politice, I, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II“, Bucureşti, 1937, p. LXII. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 9 proteguitorul puţinelor libertăţi câştigate cu greu de care România acelor ani dispunea. Cele două gazete în întregul lor şi cu deosebire foiletoanele directorului se fac ecoul nedreptăţilor strigă- toare la cer (a se vedea episodul Cuca-Măcăi) săvârşite de organele administrative şi poliţieneşti la sate. Pe altă parte, ciomăgeala bandelor electorale şi crimele săvârşite din dorinţa gâtuirii libertăţii de vot, atotputernicia „Popei Tache“ sunt de- mascate în termenii cei mai vehemenţi, cerându-se insistent socoteală guvernelor. A mirat pe mulţi contemporani şi mai ales pe urmaşi înverşunarea cu care B. P. Hasdeu l-a urmărit pe Mihail Kogăi- niceanu, foileton de foileton , în tot ce întreprundea în timpul guvernării D. Ghica - M. Kogălniceanu (1869-1870). Nici o altă personalitate română nu a fost coborâtă mai adânc în noroi ca istoricul (admirat altă dată). învinuirile de trădare, crimă, minciună, hoţie, abuz, înşelătorie, perfidie, lipsă de onestitate şi inteligenţă se succed într-o acumulare infernală, de pamflet şi satiră sau de denunţ brutal. Motivaţia o aflăm, pe de o parte, în opoziţia pe care ministrul de Interne i-o făcuse savantului în Camera Deputaţilor, com- promiţându-1 şi zdrobindu-i cariera politică, dar mai ales în impresia - parţial întemeiată - că Mihail Kogălniceanu ar fi ţintit prin tot ce făcea către guvernarea personală, în care sens ar fi călătorit prin Europa spre a obţine aprobarea marilor puteri. Cum dictatura însemna moartea libertăţilor şi interzicerea presei democrate, de care se temea cel mai mult, B. P. Hasdeu nu s-a sfiit să-i fiică ministrului de Interne o atmosferă insu- portabilă, datorită căreia a şi fost interzis până la urmă ziarul Troian. Justiţia coruptă, administraţia nedreaptă, şcoala vitregită de guvernele trecătoare, armata umilită şi celelalte instituţii ale Statului, inclusiv Adunarea Deputaţilor şi Senatul stau continuu în atenţia lui B. P. Hasdeu, fiind de regulă criticate pentru aproape tot ce înfăptuiesc. Nici o altă gazetă a timpului nu a întreprins o radiografie mai radicală ca Troian, urmat de Columna lui Traian, a societăţii româneşti din anii 60-70 ai secolului al XEX-lea. în sens mai larg, publicistica politică a lui B. P. Hasdeu se constituie într-o suită de scrieri cu un învederat caracter moralizator al vieţii social-politice şi chiar culturale a vremii, pe care autorul dorea în mod sincer s-o cureţe de toate relele. Parcusă astăzi, în integralitatea ei, publicistica politică has- deeană ni se relevă cu mult mai importantă decât s-a bănuit. 10 B. P. HASDEU Ea păstrează, în orice caz, nealterate de timp, vibraţiile „sufletului uraganic“ al autorului, îngrijorat de prezentul şi mai ales de viitorul ţării, transmiţându-ne ceva din tensiunea acelor ani de zbucium, de curaj extraordinar şi de angajare totală. Dată fiind varietatea deosebită a subiectelor abordate şi a perspectivelor utilizate, ea ne oferă, pe de altă parte, ca nici o altă lucrare, posibilitatea de a pătrunde în universul spiritual al gazetarului, în intimitatea biografiei sale, fumizându-ne informaţii neaşteptate despre trecutul şi formaţia sa, despre pasiunile şi cunoştinţele sale, despre aspiraţii şi proiecte. Prin modul în care a fost înţeleasă şi practicată de autor, publicistica politică hasdeeană topeşte într-un întreg observaţii directe, caracterologice şi de comportament, reflecţii asupra vieţii sociale şi politice, incursiuni în istorie, în economia politică şi în sociologie, în etnologie şi chiar în filologie, precum şi numeroase decantări şi cugetări de natură filosofică, priviri ale faptelor vremelnice în perspectiva eternităţii. Pentru cine doreşte să se elucideze asupra sistemului de gândire al savantului, publicistica politică constituie o sursă fundamentală, neutilizată încă. încât, după toate cele relevate, nu greşim, credem, afirmând că, în mod paradoxal, articolele politice nutrite de evenimente şi personaje efemere, scrise sub zodia momentului, a clipei trecătoare, îţi lasă, după mai bine de un veac de la rapida lor elaborare, o mai puternică senzaţie de perenitate decât multe din creaţiile artistice hasdeene propriu-zise. De altfel, ca şi în cazul lui Mihai Eminescu sau I. L. Caragiale, o bună parte din paginile reunite în volumele de faţă par a ni se adresa nouă şi a avea în vedere evenimentele pe care le trăim. E proba cea mai elecventă a misterioasei lor viabilităţi. I. I. OPRISAN 9 Notă asupra ediţiei Studiile şi articolele lui Mircea Eliade din anii ’30 ai veacului XX şi mai ales mostrele publicate de el în voi. II al ediţiei Scrieri literare, morale şi politice, 1937, au impus ideea că B. P. Hasdeu a fost un mare gazetar, unul dintre cei mai mari, alături de Mihai Eminescu. Din păcate, însă, după 65 de ani de la evenimentul de deshumare menţionat, cercetătorii şi criticii continuă să susţină aserţiunea respectivă doar pe baza textelor incluse de Mircea Eliade în antologia citată - între timp interzisă sau dispărută şi ea -, lâră a avea posibilitatea verificării (şi a lărgirii argumentaţiei) în/la sfera întregului material, rămas, ca şi în urmă cu un secol şi jumătate, pierdut în periodicele vremii. Ediţia Publicistia politică. 1869-1902, voi. I-II reuneşte, pentru prima dată la un loc, toate articolele cu caracter politic publicate de B. P. Hasdeu în presa vremii de la începutul anului 1869 şi până la sfârşitul vieţii. Pentru identificarea surselor ne-am servit de cele trei bibli- ografii cu caracter afişat exhaustiv, care se completează unele pe altele: 1. Mircea Eliade, Contribuţii la bibliografia scrierilor lui Hasdeu în B. P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice, n, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II“, Bucureşti, 1937, pp. 347-410; 2. Vasile Sandu, Bibliografie, în voi. Pub- licistica lui Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pp. 193-254; 3. A. Sacerdoţeanu, Bibliografia operei lui B. P. Hasdeu, în Revista Arhivelor, LXV, voi. L, nr. 2, 1988, pp. 201-216; nr. 3, 1988, pp. 332-350; nr 4, 1988, pp. 427-449. O bună parte din materialele incluse în ediţie au fost descoperite de noi sau identificate - când nu erau semnate sau erau semnate cu pseudonime - ca aparţinându-i savantului. Demonstraţia pater- nităţii a fost făcută în notele şi comentariile de la sfârşitul fiecărui volum. Articolele şi conferinţele editate în timpul vieţii de către autor în broşuri (deci, cu circulaţie în volume posterioare apariţiei în periodice, sau de la început tipărite sub această formă), au fost 12 B. P. HASDEU incluse de către domnul Stancu Ilin în ediţia B. P. Hasdeu, Publicistica politică. 1858-1868, la începutul secţiunii ce alcătuieşte substanţa celor 3 tomuri, în subdiviziunea JHn volume. în volumele pe care le îngrijim se găsesc articole doar Din periodice. Dispunerea textelor în volume a fost făcută în funcţie de criteriul cronologic al apariţiei în presă. în situaţia în care, în acelaşi număr de ziar, s-au publicat mai multe articole ale lui B. P. Hasdeu, ele au fost incluse în ordinea în care se găsesc în cadrul numărului respectiv. în câteva cazuri, de publicare a materialelor în serial (exemplul epistolelor deschise către Nicolae Ionescu), toate secvenţele au fost reunite la data apariţiei primului dintre foiletoane. în mod obligatoriu s-a păstrat titlul dat de autor fiecărui text întrucât, însă, cele mai multe articole politice nu sunt intitulate, ci doar datate, iar uneori nici măcar datate, s-a procedat după cum urmează: 1. în situaţia în care cronicile politice poartă localizarea şi data, elementele respective au fost preluate ca titluri (ex.: Bucureşti, l/12aprilie 1870). 2. Pentru foiletoanele politice de după 5 octmbrie 1870, publicate în Columna lui Troian, în fruntea cărora B. P. Hasdeu a indicat succint problemele abordate în cuprinsul intervenţiei sale, s-a luat ca titlu formularea primei chestiuni, notată mire paranteze drepte [ ]. 3. în cazul în care articolele nu au putut fi singularizate prin nici unul din procedeele anterioare, s-a luat ca titlu primele cuvinte cu care încep, date, evident, între paranteze drepte [ ]. Pe cât posibil, au fost întregite, între paranteze drepte, toate prescurtările făcute din dorinţa de economisire a spaţiului tipografic (ex. d. > d[omnul], d-lui. > d[omnu]lui, dd. > djomnii], D-zeu > D[umne]zeu, etc. S-au lăsat însă neîntregite prescurtările în cazul unor articole în care se sconta prin ele efecte umoristice (ex.: Legea de instrucţiune publică a D. s. min. TU Maiorescu). Au fost unificate şi controlate după forma impusă toate numele proprii de personalităţi prezente în cuprinsul textelor reproduse în ediţie. în cazul special al lui Mihail Kogălniceanu - notat consecvent de B. P. Hasdeu: „Cogălniceanu”, am optat pentru forma încetăţenită: „Kogălniceanu". în privinţa stabilirii propriu-zise a textului, au fost respectate regulile generale de transcriere utilizate de noi în cadrul ediţiei critice B. P. Hasdeu, Opere (voi I-EH), Editura Minerva, Bucureşti, 1986, 1996, 1998, pe care le reproducem în cele ce urmează, pentru ca cititorul să le aibă la îndemână. a > ă ; în călău > călău, sărutare > sărutare. Am exceptat PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 13 cuvintele, în care a protonic este urmat în silaba următoare de un a: împarat, străbate; a > ă, în cuvintele din texte ce indică şi pxin alte elemente o influenţă a grafiilor etimologizante; lasand > lăsând, tremurandă > tremurăndă, zburând > zuburănd; ă > e, la fundul substantivelor şi verbelor cu tema în i; duşmăniă > duşmănie, fiă > fie, juniă > junie, poeziă > poezie, Romăniă > Românie, voiă > voie; ă > ă, în cuvintele: cârca > cârca, câne > câne (alternat cu câine), gădea > gâdea, gârbovit > gârbovit, grăne > grâne, îmblânzit > îmblânzit, pândind > pândind, păne > pane (în alternanţă cu pâine), plantat > plântat; ă > ă: ăsta > asta, dâ > dă, măi > măi. în asemenea cuvinte, în ortografia latinistă, se nota cu ă un ă accentuat; e > ă în cazurile în care autorul a făcut concesii curtentului latinizant (prin exces extins chiar la cuvinte nelatine), sau acolo unde a neglijat notarea semnului diacritic (e) care să ne comunice, un ă: apesătorii > apăsătorii, betrină > bătrână, brezdate > brăzdate, inse > însă, me > mci, remas > rămas, remăi > rămâi, resar > răsar, resună > răsună, resfaţată > răsfăţată, respuns > răspuns, restoamă > răstoarnă rezbate > răzbate, rezbiţi > răzbiţi, retăciţi > rătăciţi, reu > rău, se > să (conj.), seu > său, teu > tău, ţeri > ţări, versănd > vărsînd. A fost păstrat e în forme arhaice, populare sau regionale, deci în cuvinte în care el reprezintă o realitate fonetică.' crepată îmbetau, nemic, păserică, strein. e > i, la pluralul substantivelor feminine cu radicalul în i : poezie > (pi.) poezii. e > ie, la iniţiala de cuvânt sau de silabă: boeri > boieri, bubue > bubuie, fălfăe > fâlfâie, trebue > trebuie. Am exceptat de la această regulă pronumele eu, el, ea, şi formele verbale este şi era. Au fost modificate formele fer, peatră, peară, pept, în fier, piatră piară piept. e > a, în cuvinte care au cunoscut o formă mai veche cu ea şi după labiale: deca > dacă, der > dar, nevesta > nevastă, primavera > primăvară zăpedă > zăpadă', e > ea, când diftongul e sub accent: acestă > aceasta, ceja > ceafa, del > deal, Nicolenu > Nicoleanu, păstreză > păstrează, pleca > pleacă, seră > seară verdefă > verdeaţă; e > ă; nevezute > nevăzute, necaz > năcaz; e > ă : sub accent, în cuvintele: căleu > călău, nâtăreu > nătărău; 14 B. P. HASDEU e > î: avend > având, putend > putând, pen’la > pân’la; i > î: la iniţială, în formele latinizante: infinit > înfiit, ingăne > îngâne, întindea > întindea. Am transcris cu â câteva grafii cu i din sin > sân, zimbitoare > zâmbitoare, zină > zână. ia > ea, la mijlocul verbelor de conjugarea a IV-a cu tema în i: izbucnia > izbucnea, rătăcia > rătăcea', după consoane afiicate, oclusive sau palatale, conform normelor ortografice ac- tuale: ghiaţă > gheaţă, giam > geam, vechia > vechea. Forma pronumelui demostrativ la feminin singular, aceia, am transcris-o: aceea, în baza criteriului morfologic din norma ortografică de azi. o > oa, sub accent, în: flore > floare, forte > foarte, gropă > groapă, morte > moarte, orba > oarba, ose > oase, porta > poartă, răstome > răstoarne, scote > scoate, sorte > soarte; o > â: fontăni > fântâni, gond > gând, longă > lângă, rond > rând; (i)u (u) final, fără justificare fonetică, a fost eliminat. Formele astfeliu, ceriu, vânzătoriu au fost transcrise astfel, cer, vânzător. Un u parazitar a fost înlăturat şi din cuvintele: (al) doiulea > (al) doilea, amândoui > amândoi. în schimb a fost restabilit, conform grafiei actuale, în zioa > ziua. în unele nume proprii u final a fost păstrat cf. tradiţiei. Am păstrat formele alternante sunt/sânt/sum, suntem/sântem de la indicativul prezent al verbului a fi. Am conservat forma latinistă sum, cu marcată valoare stilistică. De asemenea, a fost păstrată alternanţa ei/ii de la genitiv-dativul substantivelor feminine: luntrii, ţârei. d/d > z, în cădut > căzut, şedând > şezând, vedi > vezi, deschidi > deschizi, dise > zise, spăndurătoare > spânzurătoare. Am transcris si > ş, iar ti > ţ sioapte > şoapte, hotiul > hoţul, s > j: în drosdii > drojdii, vrăşmaşa > vrăjmaşa, potrivit normei ortografice actuale; s > z: în poziţie intervocalică sau înainte de o consoană sonoră, atunci când norma ortografică actuală nu recomandă scrierea cu s: brăsdate > brăzdate, necasurile > necazurile, poesie > poezie, răsbate > răzbate, sbârceşte > zbârceşte, sboară > zboară, sgomot > zgomot, sguduit > zguduit. La fel s-a procedat în cazul neologismelor pentru care nu putem stabili cu precizie filiera de pătrundere în limba română: genesea > genezea, fantasia > fantazia, marchese > marcheze. Cuvintele filosof, filosofie, provenite din greacă, au fost păstrate ca atare. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 15 s (ss) > x: essală > exală, essil > exil. Cuvântul esplică l-am redat prin explică, chiar dacă în epocă pronunţia cu s putea fi reală; ch > h: Achite > Ahile, machinală > mahinală; ch > c: în echo > eco, echuri > ecuri. Hasdeu scria, alternat, ec, psicologic. ge, gi > j: în cuvintele; agiunge > ajunge, gelea > jelea, giafuri > jafuri, giale > jale, gioc > joc, gios > jos, giunie > junie, giupâne > jupăne, giur > jur, stegiar > stejar. B. P. Hasdeu folosea grupul ge (gi) pentru pronunţii identice cu cele din limba literară actuală, creând confuzii cu formele regionale reale. qu > cv: în; aquilă > acvilă. sce, sci > şte, şti: în cuvintele: izvorăsce > izvoăşte, moasce > moaşte, nasceri > naşteri, povestesce > povesteşte, puscele > puştele, recunoace > recunoaşte, risipesce > risipeşte, seim > ştim. Literele duble au fost eliminate, când nu prezentau pronunţii reale; buccăţi > bucăţi, collecţiunea > colecţiunea, melle > mele, mollatec > molatec, offeră > oferă, suferinţelor > suferinţelor. Am conservat formele de limbă din cuvintele vechi sau populare: acaţă, ald-acestea, asţfeli, cari, cănunţi, cătră, copaciul, coprinde, dejaba, împle, încunjoară, jecuri, lacrimi, lanţă, mănunţi, nestrânse, odină, poci, povară, razăm, sară, vătavul, vecinie, viersul, vitezi. De asemenea, am păstrat formele specifice ale neologismelor: acoardă, cranul, depinge, despărut, dezvoaltă, firmământ, Madoană, profiim, quiriţii, stomah, vagabunde. Intervenţiile noastre în text, spre a face mai inteligibilă ideea sau spre a da fluenţă frazei, sunt cuprinse între paranteze drepte. Forma corectată a fost indicată în subsol, între ghilimele cu precizarea (n. ed. ) = nota editorului. Aparatul critic este alcătuit din note şi comentarii. In note sunt indicate periodicele în care au apărut textele incluse în cadrul ediţiei (cu toate trimiterile bibliografice necesare), reproducerile ulterioare în presă sau volume şi versiunea luată ca text de bază. în comentarii e argumentată paternitatea artieolelor nesemnate sau publicate sub pseudonim, sunt evidenţiate ideile de bază ale viziunii politice şi filosofice a autorului, filiaţia ideilor de la un text la altul sau de la o operă la alta, similitudinile cu alte lucrări şi materiale contemporane, prefigurarea unor dezbateri politice, culturale sau literare ulterioare şi, mai ales, e relevată, de fiecare dată încărcătura artistică a textului. 16 B. P. HASDEU Notele, în cadrul studiilor economice, s-au dat în continuare, nu reluate de la 1 în fiecare fragment. Prin toate acestea, am dorit să individualizăm, atât în ansamblu, cât şi în parte punctul de vedere personal al autorului, noutatea intervenţiilor sale, precum şi mesajul transmis viitorimii. Notele şi comentariile constituie pentru cititor un punct de plecare orientativ în urmărirea diverselor idei, structuri şi forme de expresie specifice ziaristului. Ele îi oferă perspectiva în care amănuntul se încadrează în contextul larg al operei, particularul - în general, completând observaţiile din prefaţă. I. I. OPRISAN PUBLICISTICA POLITICĂ (1) PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 19 1 Domnului Redactor al ziarului Românul [I] Domnule Redactor, într-una din şedinţele fostei Camere, după ce am combătut tendinţele antinaţionale ale d[omnu]lui Dimitrie Ghica şi după ce dumnealui nu găsi altceva să-mi spună decât numai că aş fi voit să-mi răzbun contra domniei sale din cauza puţinului succes ce avuseseră interpelaţiunile mele trecute, îi răspunsei zâmbind că răzbunările se răped obişnuit de pe băncile ministeriale asupra deputaţilor, iar nu vice-versa, şi mă încredinţez astăzi cu o deosebită plăcere, că Guvernul actual s-a grăbit a justifica pe deplin această observaţiune politico-filosofică, chiar în privinţa micului meu individ. Am primit în zilele trecute, puţin timp după dizolvarea Camerei, următoarea adresă, pe coperta căreia figurează semnificativa formulă birocratică: „foarte, foarte urgent“, iar în jos aceste două semnături: „Ministru Gr. Bilciurescu, Capul Diviziunii Al. Creţescu“... Iertare, domnule redactor, dacă iuţeala nemilostivului condei m-a făcut să comit aci eroarea de stil de a numi pe d[omnul] Creţescu cap al diviziunii şi pe d[omnul] Bilciurescu ministru, pe când, de nu de fiacto, cel puţin de jure, titulaturile dumnealor trebuiesc intervertite. „Domnul meu, Am luat măsuri spre a face ca Arhiva istorică să fie publicată în viitor prin chiar Direcţiunea Arhivelor Statului. Am, dară, onoarea a vă încunoştiinţa că contractul din anul 1864, luna iulie, ce aveţi încheiat fără termen cu acest minister pentru mai sus zisa publicaţiune, a încetat cn finitul lui genariu trecut." Pentru mine personalmente, această dispoziţiune ministerială, nu are şi nu poate avea nimic nou, afară numai doară de formă si de dată. Mă aşteptam la ea, când denunţai cel d-întăi de pe înălţimea tribunei legăturile d[omnu]lui prim-ministru actual cu aspiraţiunile politice austro-maghiare. Mă aşteptam la ea, când zisei d[omnu]lui Koşălniceanu, eu singur în totată Adunarea cum că: proiectul d[omruei] sale de a desfiinţa districtul de Bolgrad este, pe de o parte un mijloc de a despopora Basarabia în profitul muscalilor, iară pe de alta, nu numai o călcare, ci chiar o anulare complectă a Constituţiuni noastre, bazate în totalitatea sa pe statu-quo al diviziunii districtuale din 1866. 20 B. P. HASDEU Putea, oaie, un guvern ca acel de astăzi, să nu pedepsească cu toată urgia mijloacelor ministeriale, pe un om, care, şi ca deputat, şi ca publicist, n-a suferit şi nu va suferi niciodată politica aus- tro-maghiară în afară şi atentate asupra Constituţiuni în întru? Asadaiă, nici nu mă plâng, nici nu mă mir, totul fiind foarte natural. Şi dacă alerg astăzi la ospitalitatea ziarului dfomniei] voastre, singurul motiv este că Monitorul Oficial se mărgineşte a publica numai destituţiunile, ba chiar nici pentru acelea nu mai are destul loc, încât astfel, fără această epistolă din parte-mi, stricarea contractului meu n-ar putea să aibă şi ea acea întinsă publicitate pe care o merită atât de mult toate actele guvernului actual. Primiţi, etc. 2 Către alegători Dare de seamă a majorităţii deputaţilor ai camerei dizolvate I. După constituţiunea noastră, deputatul reprezintă un tot şi o parte, ţara întreagă şi locul de unde vine. Această împărţire constituţională se manifestă în activitatea par- lamentară prin majoritate şi prin individualitate. în regimul constituţional, nici majoritatea nu ucide pe individ, nici individul nu distruge majoritatea. Precum deputatul-individ este dator a da seamă în propriul său nume localităţii, care avusese încredere anume în persoana lui, tot aşa majoritatea parlamentară, m numele tuturor membrilor săi, este datoare a da seamă naţiunii întregi. Indivizii ce compun majoritatea, care se prezintă astăzi dinaintea ţării întregi cu această dare de seamă, deşi poate în unele cestiuni au diferit în păreri şi în puncturi de vedere, totuşi n-au încetat niciodată de a forma un singur corp, o singură familie, o singură unitate logică, ca şi naţiunea română. Acel corp, acea unitate, acea majoritate compactă, a Camerei dizolvate la 29 ianuarie, vine astăzi ă-şi da seama înaintea ţării, rămâind fiecărui deputat în parte dreptui de a justifica propria sa acţiune individuală printr-o dare de seamă aparte. n. Revoluţiunea eminamente naţională a lui Tudor Vladimirescu şi revohtţhmea eminamente liberală din 1848, au dat naştere, în România modernă, unui stindard, în care s—au contopit într-un mod armonios, ca nuanţele curcubeului, aceste două idei nedespărţite: românismul şi democraţia. Precum naşterea pruncului Christos a deşteptat sângeroasa rivalitate a puterii lui Herbd, producând mii de marini, tot aşa ivirea măreţului stindard naţional şi liberal din 1821 şi 1848 devenise ţinta de goană PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 21 din partea tuturor molimelor unui trecut îngenuncheat în afară şi dictatorial în întru. t Mari au fost peric[o]lele, crâncene au fost luptele, sublime au fost sacrificiile acestui stindard în curs de 20 sau mai bine zicând, în curs de 48 de ani; căci, precum creştinul are o naştere materială şi o naştere spirituală, tot aşa naşterea materială a ideilor naţionale şi democratice în România a ocurs la 1821, iară naşterea spirituală s-a operat prin botezul lui 1848, încât aceste două date nu trebuie niciodată să fie separate şi izolate una de alta. Mari, crâncene, sublime au fost pericolele, luptele, sacrificiile acestui stindard de mântuire, în contra căruia puternicii zilei, din ţară şi din străinătate, nu încetau de a ridica furtuni şi viscole, silindu-se a-1 smulge din manile stegarilor, încercându-se a-1 doborî la pământ, sau cel puţin a mânji cu perfidie faţa-i candidă şi pură. Nu este aci locul a descrie toate peripeţiile acestei lungi drame, care, în istoria popoarelor, reînnoieşte rezbelul primitiv între Satan şi Dfumnejzeu; toţi am văzut-o cu ochii, toţi am simţit-o cu durere, toţi am urmărit-o cu speranţă şi, ca bătrânul Simeon din Evanghelie, am ajuns cu toţii a vedea lumina zilei, în care binele a învins răul. Nu vom vorbi cu atât mai mult despre evenimentele de tot proaspete, în privinţa cărora nu s-au stins încă pasiunile momentului; puntul, de la care vom începe, e singurul asupra căruia o controversă sinceră şi leală este imposibilă, faptul fiind atât de luminos, încât îl pot contesta numai orbii din naştere şi orbii prin întunericul păcatelor. 11 Februarie a ucis, nu numai regimul personal în România, ci chiar posibilitatea reîntoarcerii unor veleităţi despotice; 11 Februarie ne-a înzestrat cu o constituţiune, pe care ne-o pot invidia chiar statele cele mai înaintate pe calea civilizaţiunii; 11 Februarie ne-a dat un tron ereditar, omăt cu o dinastie regală în care sângele Bonaparţilor se confimdă cu sângele lui Frideric cel Mare. Era un fapt devenit o axiomă pentru care orice demonstraţiune ar fi de prisos. ffl. Căderea hii Vodă-Cuza a permis pentru prima oară ideilor naţionale şi democratice, trecând peste cercul îngust al câtorva inimi excepţionale, - în care îşi găseau un refugiu nestrămutat chiar în zilele cele mai negre -, a se lăţi cu repeziciune în toate straturile societăţii române. Astfel se explică în ce mod însăşi Camera fostului Domnitor nu s-a sfiit de a aclama cu entuziasm noua ordine de lucruri; astfel se explică în ce mod Parlamentul, ales sub ministerul Ion Ghica, a dat jos acest cabinet, încredinţând guvernul în mânile vechilor purtători ai stindardului naţional şi democratic; astfel se explică, în fine, în ce mod corpurile legislative, convocate în urma dizolvării acelui Parlament, au prezintat admirabilul spectacol al unei majorităţi liberale în Senat şi în Cameră, atât de impozant, cum n-a fost nici una din majorităţile trecute, organizate prin o brută presiune guvernamentală, în timpii când deşteptarea nu era încă mare şi generală. 22 B. P. HASDEU O sublimă revoluţiune, purificând atmosfera noastră politică de miasmele şi de întunericul trecutului, liberalismul a mers treptat ’nainte cu un pas măsurat, dară atât de energic, încât, după un interval d-abia de un an, România a reuşit a vedea, în fine, ideile din 1821 şi 1848 dominând în armonie la guvern şi în parlament, sau mai bine zicând, îmbrăţişând toate puterile constituţionale ale statului, astfel încât până şi Senatul, instiţuţie eminamente conservatoare şi chiar retrospectivă prin natura intimă a organizaţiunii sale, a rivalizat cu ministerul şi cu Camera Deputaţilor în tendinţe progresiste. Ceea ce a caracterizat mai cu deosebire majoritatea acestei reprezentaţii naţionale, a fost gruparea împrejuml aceluiaşi stindard a unor oameni cu totul separaţi prin trecutul lor, prin tradiţiile lor, prin condiţiuni de origine şi de profesiuni, dară care, sacrificând toate consideraţiunile egoiste, s-au decis a grăbi cu forţele comune şi a realiza destinele providenţiale ale României: nu mai era un partid, ci naţiunea întreagă. Mărginindu-ne acum numai asupra votului Adunării Deputaţilor, în care am avut onoarea a forma majoritatea în curs de două sesiuni, vom prezintă aci la apreţiarea naţiunii ceea ce am voit a face, ceea ce am putut şi ceea ce ne mai rămânea de făcut de acum înainte. IV. în prima sesiune, în cursul căreia, mai o jumătate de an, Camera a lucrat chiar duminicile şi în sărbătorile cel mari, prelungindu-şi adeseori şedinţele până la şapte ore din seară, cu toată opoziţiuneia pe care am întâmpinat-o din partea minorităţilor din dreapta şi din centra, majoritatea a izbutit să rezolve aproape toate cestiunile vitale pe care naţiunea le semnalase frică la 1848 şi n-a încetat a le cere în zadar de la 1859 încoace. A asigura proprietatea particulară, adică moşia cea mică, a conserva cu o gelozie străbună moşia cea mare a tuturor românilor şi, în fine, a prepara, în marginile posibilităţii, prosperitatea viitoare â ambelor acestor moşii prin dezvoltarea comerţului naţional şi a agriculturii, acestea au fost preocupările cele mai ardenţi ale majorităţii fostei Camere în intervalul primei sale sesiuni. Votând proiectul de lege asupra poliţiei rurale, prin care ne-am încercat a îngrădi, în contra atentatelor, averea agricolă, principala bogăţie economică a României, majoritatea a crezut a satisface una din dorinţele cele mai accent[u]ate ale ţării, cu atât mai mult, cu cât pământul a încetat de a fi la noi apanajul unei clase, devenind vatra naţiunii întregi. Mijlocul, nu atât de a pedepsi, precât a preveni într-un mod practic, mai cu seamă incendiarismul agricol, , a putut să provoace negreşit, ca orice lucru, unele obiecţiuni mai mult sau mai puţin sofistice, care mşă au trebuit să dispară în faţa unei necesităţi urgente şi palpabile de a curma răul, fără ca prin acesta să ne arătăm câtuşi de puţin mai aspri, de cum sunt în asemeni cazuri, administiaţiunile cele mai normale din celelalte staturi. Poliţia rurală, un fapt definitiv, câştigat în . prima sesiune a Camerei acum dizolvate, va pornite şi va înlesni apiculturii române PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 23 a lua acel avânt, pe care nu poate să nu-1 aibă orice proprietate asigurată; spre â ajunge şi mai bine la acele rezultate. Camera a dat Guvernului mijloace ae a pune în lucrare, într-un mod practic, legea deja votată de Constituantă şi prin care se pune în vânzare acea parte din domeniile statului, care, în mânile lui, nu produceau mai nimic, dar care, trecute în mânile cultivatorului român sunt menite a înzeci avuţia naţională. Această lege va da rezultate cu atât mai mari, căci ea a pus în poziţiune chiar pe cultivatorii cei mari a lua parte la concurenţă, dându-le înlesnirea d-a plăti în 12 ani. Prin aceasta s-a dat un puternic impuls dezvoltării agricole în România şi s-a înmulţit numărul atât de restrâns până acum al proprietarilor mijlocii, care sunt în toate ţările susţinătorii cei mai tan ai libertăţii şi producătorii cei mai siguri ai avuţiei publice. Armarea generală, venind a completa pe cea deja existentă a oraşelor, astfel încât toţi românii de prin toate unghiurile ţării, fără distmcţiune de vârstă, de poziţiune sau de localitate, să meargă la caz de nevoie a apăra cu piepturile lor, ca în epocile glorioase ale naţiunii române, sanctitatea căminului strămoşesc, armarea generală, dându-ne forţă, mândrie şi încredere în întru, ne va procura prin însuşi aceasta respect şi consideraţiune în afară. Aci, ca şi în privinţa poliţiei rurale, ca şi în toate cestiunile, cari permit pluralitatea sohiţiunilor s-au fost ridicat mai multe voci disonante, unele sincere, altele instrumentale, numai cu scopul de a paraliza acţiunea Parlamentului. S-a strigat, de exemplu, contra noii organizări armate în care unii au voit a vedea faptul de prusificare a oştii româneşti. Ei au uitat, însă, că sistema miliţiilor şi a gloatelor este la noi o antică tradiţiune ostăşească din zilele lui Mircea şi ale lui Ştefan, pusă în lucrare pe câmpiile Racovei şi ale Rovinei, cu mult mai înainte de a fi cunoscută cavalerilor teutonici din Prusia; iar în cât priveşte armata permanentă, ea nu poate să nu subziste încă câtva timp ca o şcoală de instrucţie pentru elementele armării generale. Spre a pune Guvernul în stare de a aborda fără întârziere realizarea acestui vot de o imensă importanţă pentru viitorul românis- mului întreg, majoritatea n-a stat pe gânduri un singur moment; ea i-a acordat pe lângă bugetul ministerului de rezbel, o sumă însemnată menită la cumpărarea şi aducerea din străinătate a armelor de perfecţiune. Solicitudinea majorităţii fostei Camere, în această mare cestiune de existenţă şi de mărire naţională, ar fi mers, negreşit, şi mai departe, dacă iau s-ar fi găsit în ţară şi chiar în sânul Parlamentului o seamă de oameni, can, denaturând adevăratele noastre intenţiuni de conservare legitimă şi de neutralitate neclintită, chemau asupră-ne fulgerele puterilor învecinate. Oricum să fie, cu toate piedicile interne şi externe, majoritatea este mândră de a putea zice că a dat statului posibilitatea şi dreptul de a pune pe picior, la momentul oportun, dacă Guvernul va şti şi va voi, un minim de 200.000 de oşteni, în vinele cărora curge sângele acelor viteji care se luptau contra turcilor la Războieni şi la Călugăreni, contra maghiarilor la Baia şi la Mirăslău. 24 B. P. HASDEU în fine, ca singurul mijloc de a transforma România intr-un adevărat stat european modem, majoritatea ei concentrase toată forţa atenţiunii asupra acelui gigantic instrument de avuţie, de cultură şi cje tărie, fără care, în secolul nostru, o ţară, oricât de bine înzestrată se aseamănă cu sălbăticia Asiei şi a Africii: căile de comunicaţiune. Intraţi cei mai de pe urmă în’această arenă dintre toate popoarele europene, românii sunt, naturalmente, expuşi la sacrificii mai mari, şi totuşi fiecare zi înainte, fiecare oră pierdută, ar fi făcut sarcina şi mai oneroasă; trebuia, deci, cu orice preţ, să ne decidem cât mâi curând a înfrunta cu bărbăţie greutăţile prezentului de teama de a le vedea din ce în ce crescânde. Pe lângă aceasta, spectacolul rezultatelor dobândite pe această cale, în toate celelalte state ale Europei, ne era o impulsiune puternică pentru a termina această cestiune. Poziţiunea României încă ne cerea aceasta. Aşezată la gurile Dunării, în coastele Europei Centrale, tocmai în acel punct geografic .unde numai marea desparte continentul nostru de celelalte două continente ale lumii vechi, astfel încât se poate zice că binecuvântatul pământ al Daciei este deopotrivă aproape de Paris, de piramide si de văile Caşmirului, România pare destinată a fi o trecătoare naturală pentru tranzacţiunile de tot felul, materiale şi spirituale, din apus spre răsărit şi din răsărit spre apus. îi lipsea numai marile vehicule internaţionale ale căilor ferate, care aveau s-o transforme în tranzitul cel mai favorit al comerţului universal, permiţându-i totdodată a scoate la iveală şi a pune în valoare propriile şi imensele resurse ale teritoriului român, îngropate până acum sub ţărâna sau d-abia vegetândă din cauza lipsei şi a dificultăţii comunicaţiunilor. Toate guvernele şi toate camerele, succefdate]1 la noi de la 1859 încoace au recunoscut în principiu acest mare adevăr şi s-au silit în aparenţă, din când în când, a provoca şi a agita cestiunea înfiinţării drumului ferat în România, dar numai majoritatea corpului legislativ acum dizolvat a cutezat a aborda cestiunea cu seriozitate. Şi, cu toate opintirile reacţiunii din ţară, susţinute ca totdeauna de’către acea parte a străinătăţii, pe care o supără de secoli previziunea marelui viitor românesc, ea a reuşit a găsi o soluţiune atât de vastă şi atât de energică, încât peste puţini ani întregimea teritoriului nostru, ele la Tumul lui Sever, de la podul lui Traian şi până la Prut, până la Carpaţi va fi acoperită în toate puncturile principale cu o reţea de căi ferate, construite după sistema cea mai modemă. Nu vom vorbi despre preţul acestei supreme necesităţi naţionale, pe care în toată ţara şi chiar în Cameră n-au combătut-o decât numai o minoritate microscopică; nu vom vorbi despre acest preţ, fiindcă, pe de-e parte, s-a demonstrat în dezbatere că el nu este prea mare, în comparaţiune cu preţurile cerute la noi în anii trecuţi de către alţi concesionari serioşi sau obţinute de către aceleaşi companii în străinătate, iar, pe de altă parte, un preţ nu este niciodată scump când consecinţa lui este de a aduce nişte avantaje înzecite si însutite, precum sunt acelea ce trebuie să se producă neapărat într-o ţară destinată a servi de legătură îotee Europa, Asia şi Africa şi care este încă fecioară în exploatarea propriilor sale mijloace. 1. în text „succese" (k ed.). PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 25 Ca un apendice la căile ferate, majoritatea fostei camere a votat înfiinţarea unui port românesc la Marea Neagră în regiunea Chiliei, unde proprietatea localităţii a fost totdeauna atât de învederată, încât deja milesienii în anticitate şi genovezii în Evul Mediu adăposteau acolo corăbiile lor încărcate cu bogăţiile Occidentului şi ale Orientului. Pe lângă importanţa-i comercială generală, acest’port este menit a ridica partea de peste Prut a României din acea stare de părăsire şi de apatie, în care o lăsaseră hoardele nomade ale tătarilor de Bugeac şi din care a avut prea puţin interes propriu ca s-o scoată guvernul rus, preocupat numai de prosperitatea învecinatei Odese. Pe lângă acestea, în îngrijirea sa de a concurge la înflorirea comunelor mai puţin importante si, ştiind totdodată din experienţa celorlalte ţări că căile [sic!] de fier, ca să poată satisface nevoile interioare ale ţării şi produce un bun venit, trebuie legate cu toate localităţile prin un sistem complet de căi ordinare, majoritatea fostei Camere a votat un proiect de lege relativ la drumurile aşa-numite naţionale, judeţene şi vicinale, care, trecând apoi prin Senat şi punându-se imediat în aplicare, a produs deja nişte roduri ce au meritat o deplină aprobare chiar din partea inamicilor celor mai declaraţi ai fostei Camere, cari au fost siliţi a recunoaşte că s-a lucrat în trei luni cât nu s-a făcut în trecut în 30 de ani. Acestea au fost, în câteva cuvinte, rezultatele cele mai importante ale activităţii fostei Camere în prima sesiune parlamentară: creaţiunea proprietăţii mijlocii, poliţia rurală, armarea generală, căile ferate, portul de [la] mare si totalitatea mijloacelor de civilizaţiune ordinare, fără a mai vorbi despre o mulţime de lucrări pe care noi le socotim a fi secundare, în comparaţiune cu acestea, deşi în toate Camerele precedinţi ele ocupau locul principal. Nu putera, însă, a nu menţiona măcar în treacăt importanta lege despre descentralizarea juriului, primul început de aplicarea unui principiu prevăzut deja în consti- tuţiunea noastră, şi descoperirea unei pagube publice de 600 mii de franci, dăruiţi, asa-zicând, lui Oppenheim din punga statului de către cabinetul Ion Ghica. V. V. A doua sesiune a corpului legislativ acum dizolvat s-a deschis printr-un mesaj princiar, din care credem de absolută necesitate de a reproduce aci unele pasaje pentru a justifica şi a completa astfel darea de seamă de mai sus despre mersul primei sesium. în privinţa căilor de comunicaţiune, de exemplu, cuvântul su- veranului nostru zice: „în ceea ce rămăsesem mai înapoi de societăţile civilizate, sunt mijloacele de circulaţiune. în anul acesta pot zice că am făcut paşi enormi pentru realizarea celor d-întâi. Astfel dar, dacă legislatura anului acesta n-ar fi făcut decât atât, tot este de ajuns spre a-şi lăsa numele neşters în analele noastre, precum şi în inimile românilor. Intr-o singură legislatură aţi înzestrat ţara cu o linie de’ căi ferate, care leagă amândouă capitalele ţârii şi România întreagă cu Occidentul şi Orientul. Aţi făcut încă prin legea ce aţi votat pentru şosele, ca toate unghiurile ţării să se poată pune în relaţiune cu căile ferate. Putem fi siguri că căile [sic!] ferate nu vor fi o sarcină care va apăsa tezaurul, ci din contra, dând un nou 26 B. P. HASDEU şi puternic avânt dezvoltării naţionale, vor prospera şi finanţele statului. Sunt fericit, domnilor, a fi cel d-întâi care să pun sub ochii d[umnea]voastră rezultatele strălucite ale acestor două legi, terasamentele de la Suceava la Iaşi şi Roman, de la Galaţi spre Roman şi la Bucureşti spre Ploieşti se lucrează cu mare activitate; pe drumul de fier de la Giurgiu la Bucureşti, la primăvară se va deschide cea d-întâi secţiune, iar la august viitor, sper, toată linia. Şoselele naţionale se vor da acum în circulaţiune, 130 kilometri; poduri mari şi mici în mare număr; 19 poduri de fier, 78 poduri reconstruite; iar căi judeţene s-au executat pe o lungime de 1600 kilometri, din care 200 kilometri s-au şi pietruit. Cu toate aceste n-am întrebuinţat decât o parte din zilele prevăzute de lege pentru anul Curent. Astfel, domnilor, nu se va împlini anul de la promulgarea acestor două legi, şi România va realiza mai multe căi de comunicaţiune decât s-au Scut în spaţiul de 30 de ani, de când s-a tras cea d-întâi şosea. Am vizitat o mare parte a ţării şi am constatat însumi aceste lucrări şi bărbăţia, ardoarea, pot zice, ce toată poporaţiunea ţării pune la realizarea acestor artere de viaţă socială. Românii au dovedit cu această ocaziune că tutelele de osebite naturi, sub care erau puşi, fură cauza de rămaseră pe loc şi că, lăsaţi în propria lor iniţiativă şi în toată independenţa, nu rămân mai jos de celelalte naţiuni.11 Majoritatea fostei Camere este mândră de a auzi în peisajul de mai sus, din gura augustului nostru principe, cum că ea a făcut în intervalul unei singure legislaturi sau, mai bine zicând numai într-o parte a unei singure sesiuni „de ajuns spre a-şi lăsa numele neşters în analele şi în inimile românilor". Suntem însă şi mai mândri, nu ca deputaţi’ ci ca români, de a avea în capul ţării pe cel d-întâi domn român, care nu se sfieste de a constata că naţiunea noastră rămâne pe loc numai atunci când o apasă diferitele tutele (epitropii), fie din întru, fie cu atât mai mult din afară şi că această nobilă naţiune merge înainte, rivalizând cu succes cu toate celelalte popoare dindată ce „este lăsată în propria sa iniţiativă şi în toată independinţa". Restul mesajului princiar vorbeşte despre îmbunătăţirile introduse în instrucţiunea publică, despre restaurarea monumentelor naţionale, despre energia ce va trebui pe viitor guvernului pentru aplicarea legii de armare generală, despre desfiinţarea institutelor poştale străine în România, despre crearea institutelor de credit ce se cer de urgenţă şi, în fine, constată, în următorul mod, repedea creştere a creditului român în intervalul cât au fost la putere, în Parlament şi în Guvern ideile majorităţii fostei Camere. „în privinţa aceasta, constatăm, cu bucurie că efectele publice, sporite în anul 1867 cu 15 la sută, s-au urcat în acest an încă cu 18. Astfel obligaţiunile rurale, cari la începutul anului acestuia aveau cursul de 78, acum se cumpără cu 96, iar obligaţiunile Openheim cu 84; şi cum putea fi într-alt fel, când acum nu numai că bugetele noastre nu se echilibrează cu un deficit, dar ele lasă încă un excedent. într-adevăr, exerciţiul anului 1867 s-a închis cu un prisos de peste douăzeci milioane lei vechi, cu care s-au putut acoperi deficitul anului 1867 fără să fim nevoiţi a recurge la un nou împrumut. Exerciţiul anului curent, dacă nu va lăsa un prisos atât de mare, nu trebuie să uităm câte îmbunătăţiri s-au adus în deosebitele serviţii, câte construcţiuni şi mai cu seamă câte reparaţiuni s-au făcut. Bugetele anului viitor, ce sunt în cercetarea comisiunii d[umnca]voastră, vă încredinţează că era împrumuturilor este închisă şi că nici contribuabililor nu se cer sacrificii noi, deşi avem cu drumurile de fier şi cu organizarea armatei cheltuieli extraordinare de întâia ordine. Să nu uităm asemenea că datoria noastră, nefiind consolidată, ea se stinge pe tot anul prin anuităţi. Văzând cât situaţiunea PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 27 noastră financiară s-a ameliorat, putem asemenea fi siguri a putea face onorare angajamentelor luate de guvernul trecut pentru rezolvarea cestiunii monastirilor zise închinate, fără a avea recurs la un împrumut, căci sperăm, domnilor, că comunităţile din Turcia, ce sunt interesate, nu vor mai pune piedică de a primi sumele consacrate lor.“ VI. A doua zi după această solemnă şi memorabilă deschidere a ambelor corpuri legislative, Camera a văzut apărând deodată pe băncile ministeriale un alt Cabinet, care prin modul compunerii sale era menit din capul locului a surprinde, a uimi, a produce o profundă senzaţie în numeroasa majoritate, ce nu vedea nici pe un membru propriu al său în combinaţiunea guvernamentală. în faţa unei situaţiuni atât de anormale, după primul moment de nendemână generală, trebuia naturalmente să se nască două cestiuni, de la dezlegarea cărora, într-un fel sau într-altul, depindea cu totul atitudinea majorităţii: care să fie, oare, cauza retragerii Ministeriului trecut? Care să fie raţiunea unei formări atât de ciudate la prima vedere a cabinetului ce î-a succe[dat]‘ la putere? încă în cursul primei sesiuni parlamentare, o seamă de oameni, pe care nu ne permitem a-i mani un partid, sau cel puţin un partid românesc, inventară o tristă meserie de a grămădi un nămol de calomnii pe capul României, împrăştiindu-le apoi cu profuziune în străinătate, unde ele găseau, negreşit, sprijinul cel mai călduros din partea celor interesaţi în sugrumarea libertăţii şi chiar stingerea naţionalităţii noastre. Astfel susţinute prin o coincidinţă fatală de împrejurări, prin rezbelul cretan, prin oarecare mişcare în populaţiile slavice din Turcia, prin justele protestaţiuni ale românismului din Transilvania, în fine prin toate resorturile giganticei maşini politice dezorganizate, care se numeşte cestiunea Orientului, falşităţile cele mai manifeste şi con- tradicţiunile cele mai absurde contra României libere găseau un răsunet repercutat aproape în toate cabinetele şi în toată presa Europei. Publicarea cărţii roşii, registrul diplomatic anual al Imperiului Austro-Maghiar, în loc de a împrăştia aceste zgomote, arătând adevărata lor origine în specula unor inamici seculari ai neamului românesc, a făcut din contra, ca şi când ar fi fost un text sacru pe care lumea trebuie să lucreze literalmente şi-n care nu este permis de a citi printre rânduri, poziţiunea României şi mai dificilă în faţa credulităţii interesate a duşmanilor noştri din străinătate. Retrăgându-se de la guvern, ministeriul ieşit din majoritatea fostei Camere, avea nobila ambiţiune de a justifica naţiunea română dinaintea Europei iritate, lăsând ca să vină în locu-i un alt cabinet, care, prin imposibilitatea de a descoperi ceea ce n-a existat niciodată, să dovedească diplomaţiei şi ziaristicii străine fantasmagoria bandelor bulgare, a arsenalului pentru rescularea Orientului, a persecuţiunii sistematice contra israeliţilor, a tratatelor de alianţă cu nordul contra Occidentului şi a tuturor celorlalte acuzaţiuni perfide, ieşite, din nenorocire, din pricina unor fii deznaturaţi ai României, dezgustaţi I. în text: „succes" (n. ecl.). 28 B. P. HASDEU de starea actuală a lucrurilor şi setoşi de a împinge ţara înapoi, sau cel puţin în sumbrele văgăuni ale trecutului regulamentar. Aşadară, majoritatea nu putea să nu înţeleagă si să nu aprobe cu o âbnegăţiune patriotică, motivele retragerii fostului minister; dar trebuia ea, oare, să acorde totdodată generosul său concurs unui nou cabinet, ce-i era cu totul străin, ba chiar prin principiu şi prin antecedente? în adevăr, o rupere decisivă între reprezentaţiunea naţională şi între guvern ar fi fost o consecinţă neîntârziată a situaţiei, dacă noii miniştri s-ar fi prezentat cu acea francheţe, cu acea lealitate, cu acel cavalerism, pe care omul nu poate să nu le admire chiar în adversarii săi şi ar fi spus mandatarilor ţării, fără a-şi îmbrobodi cugetarea sub vălul unei abilităţi bizantine: d[omni]lor, n-am simpatizat niciodată, nu simpatizăm şi nu putem simpatiza cu ideile şi principiile djjrm- neajvoastră. vn. Membrii guvernului actual, ştiindu-se fără sprijin în opiniunea publică şi slabi prin lipsa de omogenitate în propriul lor consiliu, au crezut mai comod a specula asupra bunei-credinţe a majorităţii, Erezentându-se dinainte-i cu un pachet de protestaţiuni desfăşurate i tot momentul pentru ca s-o convingă şi s-o asigure cum că au fost totdeauna cu dânsa, cum că au stimat-o în trecut şi a ajuns deja s-o iubească în prezent, cum că n-a venit decât numai pentru a sfărâma penele ce o calomniau, cum că nu se vor abate niciodată din calea ce-i va indica Parlamentul, etc., etc. Procesele-verbale ale Camerei, aproape în cursul total al celor două luni din ultima sesiune, tocmai până la preludiile dizolvării, ; unt pline de aceste protestaţiuni oficiale ale sentimentalismului guvernamental, a căruia mască era atât de bine grimată, încât până f i reacţiunea, ce avea tot dreptul de a se crede ea la putere, văzând necontenitele declaraţii de absolută supunere din partea guvernului la adresa majorităţii, nu s-a sfiit, prin organul unui deputat, de a azvârli în faţa preşedintelui Cabinetului epitetul de renegat Dacă jocul guvernului actual a fost în stare să înşele până într-atât chiar pe vechii săi amici, chiar pe aceia cu carea trăit, a simţit şi a lucrat în curs de zecimi de ani, apoi cu cât mai mult amăgirea era naturală din partea membrilor majorităţii parlamentare, cari aveau o datorie de respect pentru şinele d-a crede că nişte bărbaţi ce pretind a avea drepturi la stima publică şi care nu încetează de a se făli până şi cu virtuţile strămoşilor, ar fi capabili de a se pogon până la un rol de stravestiţi. Aşadar, admiţând, pe de o parte, pentru un moment cuvintele fostului ministru, de a se retrage de la putere; luând act, pe de altă parte, de protestaţiunile noului cabinet; condus mai ales de ideea d-a nu zgudui ţara prin nouă criză ministerială, majoritatea s-a decis a nu refuza ministeriului actual încrederea şi tot concursul de care un guvern bine intenţionat are nevoie spre a preface în fapte palpabile cugetările naţiunii. Numai vreo două, trei voci din majoritate au persistat a bănui PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 29 buna credinţă a noilor veniţi la putere, manifcstându—si din când în când nemulţumirea de la înălţimea tribunei. Ministeruf însă avea cu atât mai puţin drept de a fi îngrij[or]at prin aceste simjpjtome izolate de opoziţiune, cu cât restul Camerei, hotărât cu orice preţ a mănţine armonia relaţiunilor între cele două puteri constituţionale ale statului si încrezându-se pe deplin în lealitatea declaraţiunilor ministeriale, (ăsa toate incidentele de-o parte şi trecea pur şi simplu la ordinea zilei fără nici o altă consecinţă. Cu toată abilitatea-i de a ascunde adevăratele sale simţăminte şi tendinţe, Guvernul actual, m"i cu seamă din cauza neomogenităţii sale, nu putea să împiedice câteodată ca ele să nu transpire în afară, deşi buna voinţă a majorităţii îi permitea apoi de—ndată a Ie scuza, a fe justifica, a mistifica realitatea prin fel de fel de proteste şi de consideraţiuni atenuante. Astfel, agenţi diplomatici ai României în străinătate au fost numiţi tocmai dintre autorii faimoaselor invenţiuni despre bande, arsenalun, persecuţii, etc.; astfel din sânul armatei au început a fi eliminaţi cu încetul cei care concuraseră cu pericolul vieţii lor la marea operă naţională şi democratică din 11 Februarie; astfel unul din miniştri nu s-a sfiit de a atribui fostului guvern, ieşit din majoritatea Camerei, căderea creditului financiar al României^ deşi ştia că va fi silit, precum a şi fost îndată, a recunoaşte el însuşi perfida neexactitate a cifrelor ş-a concluziunilor sale; akfel un alt ministru a cutezat a lovi în dreptul constituţional de iniţiativă al Adunării Deputaţilor, retrăgând proiectele de legi ale Camerei din dezbaterea Senatului; astfel un al treilea ministru, după ce destituise nişte profesori, în urma unei anchete extralegale, fără vreo altă culpă din parte-le decât c-au dezaprobat cu energie o caricatură, care era o batjocură pentru suferinţele fraţilor noştri de peste Carpaţi, nu s-a putut stăpâni de a declara apoi în plină şedinţă a Camerei că tot aşa va mătura pe toţi cei ce vor fi în aceleaşi condiţiuni; astfel, în fine, un al patrulea ministru a acuzat majoritatea de a strica echilibrul bugetar, deşi nu se făcea nici un adaos fără consimţământul Guvernului şi deşi s-a respins chiar sporiri însemnate, propuse şi susţinute tocmai de pe băncile ministeriale. Majoritatea parlamentară, pentru ca să împingă abnegaţia până [la]* capăt, a suferit în tăcere toate aceste atacuri directe sau indirecte din partea Cabinetului actual, urmând înainte cu dezbaterea si votarea bugetelor, principala ocupaţhme a acestei sesiuni, până când, în fine, în mijlocul unei atmosfere de toată liniştea m aparenţă, cu cinci zile înainte de actul dizolvării, Guvernul supunându-se, pe d-o parte, presiunilor din afară, iar pe de alta ne mai putând a mai domina exploziunea propriilor sale principii d-abia tăinuite în curs de două luni, s-a hotărât cu orice preţ a grăbi dizolvarea Parlamentului, în speranţă că, întărit prin nişte promisiuni foarte naturale din străinătate şi aprovizionându-se de nişte agenţi administrativi, croiţi ad-hoc, va reuşi să-şi creeze o cameră după chip şi asemănare. VIII. 1. în text: „în“ (n. ed.). 30 B. P. HASDEU IX. în şedinţa din 23 ianuarie, Preşedintele Consiliului a venit să declare că nu mai voieşte să fie sclavul majorităţii, ceea ce însemnează în limbajul constituţional că nu împărtăşeşte opiniunile acestei ma- jorităţi; că nu-i place, de asemenea, de a fi un instrument de răzbunare în manile minorităţii, ceea ce însemnează, iarăşi în limbajul consti- tuţional, că nu împărtăşeşte nici opiniunile acestei minorităţi. Astfel, având în tot o opiniune a sa proprie, individuală, fără nici un răsunet nici în majoritate nici m minoritate, adică fără nici un răsunet în ţara întreagă de la mic până la mare şi, bucurându-se de succese exclusivamente în străinătate, - este expresiunea stenografică a dis- cursului ministerial - d[umnea]lui şi-a depus demisiunea în mânile Domnitorului. A doua zi, la 24 ianuarie, acelaşi prim-ministru, care recunoscuse el însuşi în ajun că numai si numai străinii aprobă politica d[omniei] sale, a’venit din nou în Cameră pentru a declara de astă-dată că demisiunea Cabinetului n-a fost primită si, prin urmare, pentru a mai putea rămânea de aci înainte pe băncile ministeriale, el are trebuinţă de un vot de încredere imediat din partea Parlamentului. Acesta este adevărul pur şi simplu pe care-1 pot verifica orişicând procesele-verbale ale Camerei: Ministeriul cerea votul de încredere, nu într-o cestiune specială, nu ca un bil de indemnitate pentru un fapt izolat, ci numai pentru că în fundul conştiinţei sale credea că nu are, sau ştia că nu merită să aibă încrederea ţării, precum zisese cu o zi înainte. E mai mult decât atât. Pentru ca majoritatea să nu-şi îrichipuiască cumva că cererea guvernului ascunde vreun subterfugiu, preşedintele Cabinetului a declarat m modul cel mai formal, precum constată iarăşi procesele-verbale, că votul de încredere pe care îl solicitează nu va prejudicia întru nimic facultatea Camerei de a dezaproba chiar a doua zi ilegalităţile ce putea comite puterea executivă. Auzind această nouă declaraţiune şi voind a persista până [la]1 sfârşit, cu toate sacrificiile constituţionâlmente posibile, în caracterul său de conciliaţiune, majoritatea, aproape în unanimitate, a acordat votul său de încredere unui guvern a cărui demisiune n-a fost primită de către capul statului. în şedinţa următoare s-a dovedit, însă, că toate retragerile, toate reintrările şi toate cererile cele simulate ale ministeriului n-au fost în realitate, decât numai nişte peripeţii potrivite cu premeditaţiune ale unei comedii politice, al cărera deznodământ era să fie dizolvarea Camerei atât de des cerată de foile austro-maghiare. Făcându-se o interpelaţiune în privinţa numirii generalului Mace- donski în capul celei mai importante diviziuni teritoriale militare, deşi acest personaj, pe d-o parte, nu putea reintra legalmente în armată, fiind pensionar, iar pe de alta, din punctul de vedere politic s-a manifestat, nu mai departe decât cu o lună înainte, ca inamicul cel mai înverşunat al regimului actual, al noii legi de armare generală şi chiar al naţiunii române întregi; Cabinetul a anunţat cu solemnitate 1. în text: „în“ (n. ed). PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 31 că face din aceasta o cestiune ministerială, încât va dizolva Camera, dacă ea nu va voi să recunoască dindată că numirea d[omnu]lui Macedonski este legală, este în interesul Tronului român, în interesul armatei române, în interesul naţiunii române! X. Nu vom analiza aci lungile dezbateri, urmate în curs de două şedinţe consecutive asupra acestei grave cestiuni şi prin care s-a constatat, între altele, cum că însuşi d[omnul] Beust cerea cu insistenţă tocmai în zilele din urmă dizolvarea unei Camere, a căreia majoritate este considerată ca revoluţionară de către politica austro-maghiară, şi că, iarăşi, tocmai îri zilele din urmă preşedintele Cabinetului a primit de la Paris o corispondenţă intimă ce-i prevesteşte candidatura la tronul României a unui personaj, cu care dfomnul] Macedonski se află în legăturile cele mai strânse, ceea ce nu e de natură a alina temerile ce au provocat numirea dfomniei] sale în capul armatei române şi persistinţa ministeriului actual de a-1 mănţine cu orice preţ. Nu vom descrie aci acele furtunoase discuţium, ce au venit să arunce o lumină atât de adevărată şi atât de tristă în adevărul ei asupra unui guvern, urcat la putere pe furiş, rămas la cârma statului prin amăgire şi care, după ce surprinsese dintru-ntâi buna credinţă a Parlamentului, se încearcă acum a viola conştiinţa naţiunii române, dinaintea căreia se prezintă cu îndoitul stindard: Beust-Macedonski! Vom spune normal că, chiar în aceste supreme momente, ma- joritatea a ştiut să se arate mai presus de orice consideraţiuni personale sau de parţialitate, demonstrând până şi adversarilor săi celor mai înverşunaţi cum că, în adevăr, precum am mai spus-o, ea nu este o partidă, ci ţara. Astfel, în loc de a vota o moţiune venită chiar din sânul nostru şi prin care se constata în nişte termeni energici ilegalitatea numirii d[omnu]lui Macedonski, noi am preferat a primi o altă propunere mai îndulcită, formulată de către un deputat cu totul străin majorităţii şi a căruia simpatie pentru Guvernul actual nu era un mister pentru nimeni. Astfel, iarăşi, după ce primul-ministru anunţând dizolvarea Camerei, ceru ca mar întâi de toate să i se dea bugetele, pentru dezbaterea cărora amâna citirea decretului până la sfârşitul sesiunii, majoritatea, pentru a scuti pe guvern de once contact ulterior cu un parlament pe jumătate dizolvat, pentru a nu ocaziona fiscului o zadarnică cheltuială de diurne, şi pentru a dovedi că nu voieşte a împiedica un singur moment mersul regulat al afacerilor statului, a votat în bloc toate bugetele, precum au fost elaborate de către Comisiunea Bugetară din prima sesiune, în care au figurat anume doi dintre miniştrii actuali, dfomnii] Dimitrie Ghica si M. Kogălniceanu. Astfel, în fine, după ce decretul de dizolvare a fost citit, majoritatea a răspuns prin strigăt unanim: „Să trăiască Constituţiunea! Să trăiască Carol I!“, încât jnsuşi Preşedintele Cabinetului a fost forţat să mărturisească, înainte de a se da jos de pe tribună, că nu i s-a întâmplat încă de a vedea constituţionalismul împins atât de departe. 32 B. P. HASDEU XL Ei bine, în urma tuturor acestor faze din ultimele cinci şedinţe ale Camerei, cât de mare trebuie să fi fost mirarea majorităţii citind peste câteva zile în coloanele Monitorului Oficial următoarele motive ale dizolvării: „Consiliul de Miniştri, în şedinţa sa de astăzi, miercuri 29 ianuarie anul 1869; Având în vedere că Adunarea Deputaţilor, în şedinţa sa de la 25 ale curentei luni, a dat ministerului un vot de încredere; Văzând că trei zile mai în urmă, adică la 28 curent, tot cu ocazhmea cestiunii care provocase acel vot, acest corp, revocându-şi votul său precedent de încredere, a votat o moţiune care nu numai că implică în sine blamul cel mai categoric în privinţa Cabinetului, dară încă este neconstituţional, căci calcă în atribuţiile puterii executive; în urma refuzului Măriei-Sale, Prea-înălţatului nostru Domn, de a primi demisiunea Ministeriului, care pentru motivele sus arătate nu mai putea lucra cu această Cameră; Consiliul găseşte de cuviinţă a se face apel la ţară prin convocarea unei noi Adunări,’potrivit articolului] 95 din constituţiune Dispoziţiile aci cuprinse se vor aduce la îndeplinire de către dfomnul] m in istm preşedinte, prin înţelegere cu d[omnul] ministru de Interne, după domneasca aprobare. Dimitrie Ghica, M. Kogălniceanu, A. G. Golescu, B. Boerescu, Colonel Duca, AL Creţescu“ Aşadară, până şi în ultimul său act faţă cu Parlamentul, Guvernul actual nu s-a sfiit de a recurge la denaturarea adevărului. A zice cum că prin votul din 24 genariu Camera ar fi dat ministeriului un bil de indemnitate în privinţa numirii generalului Macedonski, este a uita nu numai rezervele exprese, făcute de către majoritate în cursul discuţiunii, ci chiar propriile declaraţiui ale Preşedintelui Cabinetului în acea şedinţă, A zice, pe de altă parte, cum că votul din 28 genariu ar fi fost un atentat asupra prerogativei puterii executive, fiindcă moţiunea cerea depărtarea d[omnul]lui Macedonski din serviţiu, fără a constata textuahnente ilegalitatea faptului, este a uita că orice vot parlamentar e concluzhmea unei discuhuni, de care el nu poate fi despărţit într-un mod logic, şi că toţi oratorii din majoritate, cât au vorbit în cestiune, au insistat foarte expres asupra puntului de ilegalitate. Mai pe scurt, lipsa motivelor reale şi natura ridiculă a celor invocate probează mai bine decât orice altă consideraţiuni, că dizolvarea a fost curat şi simplu o exigenţă inexprimabilă a celor două stindarde, pe care Ministerul] actual le arborează acum făţiş pe pământul României: stindardul Beust şi stindardul numit Macedonski, în ac- ceptarea unui alt nume mai direct XII. Camera fiind dizolvată, majoritatea crede că, pentru a-şi împlini datoria pe deplin, trebuie să semnaleze ţării principalele primejdii şi stavile de care este ameninţată naţiunea dacă nu va trămite în viitorul PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 33 Parlament, ca şi în cel trecut, o adevărată reprezentaţiune românească bazată pe principiile din 1821 şi 1848. Armarea generală, mai nainte chiar de a se li realizat măcar în schiţă, va fi paralizată şi compromisă de către un guvern, ce dovedeşte că nu este inspirat de suflarea României; de către un guvern care pune în capul armatei tocmai pe adversarii cei mai înflăpăraţi ai noii organizări militare; de către un guvern, care s-a grăbit a provoca o criză ministerială într-adins, înainte de a intra în dezbaterea bugetului Ministerului de Rezbel, ştiind că majoritatea este gata a fiice toate sacrificiile posibile pentru a pune România în stare de a rezista la orice eventualitate; în fine de către un guvern ale căruia studiu sistematic este d-a depărta din armată tot ce e capacitate, punând în loc ruginile uitate şi demne de uitare ale trecutului regulamentar. Drumurile de fier, deşi votate şi începute totuşi vor solicita, tocmai de acum înainte, mai mult ca orişicând tot geloasa priveghere a viitorului Parlament, căci concesionam se vor înfăţişa dinaintea reprezentaţiunii naţionale, cerând, în înţelegere cu Ministeriul modi- ficarea mai multor puncturi esenţiale, precum au şi solicitat deja suprimarea ambraşamentului până la Botoşani, fără care nordul Moldovei rămâne osândit la o stagnaţiune perpetuă; acele cereri ne vor expune, nu numai la pagube în prezent dar şi la alte pierderi periodice nenumărate din cauza unei rele şi necomplete confecţionări din capul locului. Camera viitoare va avea încă a discuta propunerea d[omnu]lui Opfenheim d-a i se permite să suprime, în construirea căii ferate, viaductele. Această propunere cuprinde în sine două dezavantaje: ea este un câştig însemnat pentru concesionari în paguba ţării, si totdodată un pericol, căci, prin neexecutarea acelor construcţium, care, la întâlnirea drumului de fier cu căile obişnuite, ridică sau coboară nivelul căii ferate, aşa încât trenurile să poată trece pe dasupra sau pe dedesubt, şi se vor expune astfel călătorii la riscul de întâlniri şi loviri foarte primejdioase. Primirea podurilor de fier, concese acum câţiva ani şi care s-au construit în nişte conditiuni aşa de rele, pentru că contractul nu permitea nici un control decât’la definitiva predare, se va fiice m curând, şi, dacă Adunarea nu va veghea acea primire, se va face în condiţiuni păgubitoare pentru ţară. Pe lângă aceasta, se vor cere de la viitoare Adunare despăgubiri pentru d[omnul] Ward şi alţi concesionari ce şi-au violat contractele şi care caută prin înrâuriri străine în membrii Guvernului actual, un sprijin şi o protecţiune, care, din nenorocire pentru ţară, se pare că nu le va lipsi. Deşi cuvântul Suveranului a asigurat ţara despre închiderea epocii de împrumuturi de [la] Openheim, de [la la] Şheieri şi [de] alţii, totuşi Cabinetul actual chiar în cursul ultimei sesiuni, prin organul preşedintelui Consiliului şi mai cu seamă al ministrului de Finanţe, a manifestat, într-un mod foarte semnificativ, imposibilitatea de a merge înainte fără a complica statul în noi datorii, încât e foarte de temut că guvernul de astă dată nu va întârzia de a ne împinge iarăşi 34 B. P. HASDEU pe această tristă cale, dacă va reuşi cumva a dobândi concursul viitorului Parlament. în fine, ceea ce e mai grav decât toate, însăşi constitutiunea noastră Cu care are tot dreptul de a se mândri neamul romanesc, este în pericol din partea unor oameni care, nevoind a se mănţine la putere prin voinţa liberă a naţiunii, vor căuta să provoace tulburări şi scandaluri spre a sugruma apoi cuvântul şi presa, insistând asupra necesităţii de a modifica pactul nostru fundamental anume în sensul în care îi va inspira, - precum i-a inspirat deja pentru dizolvarea Camerei, - vocea acelora din străinătate ce sunt îngrij[or]aţi de libertatea actuală şi de mărirea viitoare a României. Aşadară în manile naţiunii se află astăzi soarta ei: ea are şă [hjotărască de voieşte a fi jucăria inamicilor existenţei sale sau de voieşte a se rădica in faţa lor şi a lumii ca o naţiune ce se respectă, ce are sentimentul demnităţii şi al conservării sale. Ea are să judece. Camera a dotat-o cu legile de asigurare şi creare a proprietăţii de mijloc, cu poliţia rurală, cu descentralizarea juriului, cu armarea generală, cu căile ferate, cu portul la mare, cu drumurile judeţene etc. Ea a condamnat sistemul împrumuturilor ruinătoare şi a arătat că nu va permite nimănui a conspira cu întreprinzătorii’ lucrărilor publice contra intereselor fiscului şi ale ţării, că nu va permite a se împiedica armarea generală, întărirea naţională, după inspiraţiunile si ordinele de la d[omlnu[l] Beust, nici a se unelti prin tot felul de mijloace piezişe, desfiinţarea constituţiuni. Ministeriul, declarându-se contra acelei majorităţi, s-a pus fireşte în faţa naţiunii în opoziţiune cu principiile ei, şi faptele ce s-au [înjdeplinit în câteva zile ne dovedesc că deja constituţiunea şi legea nu mai simt decât nişte vorbe, şi că peste puţin, dacă naţiunea va închide ochii, chiar urmele lor vor fi şterse de pe pământul României. Să judece, dar, naţiunea şi să se pronunţe: Voieşte o Românie a românilor, o Românie liberă şi respectată, sau voieşte o Românie umilită, o Românie Beust-Macedonski? Iacă verdictul ce are a da! Pentru membrii majorităţii fostei Adunări: C.A. Rosetti, B. Hasdeu, G. Chiţu 3 Domnului Redactor al ziarului Românul [II] Domnule Redactor, în ultimele şedinţe ale fostei Camere, ajungând şi eu a înţelege perfecţiunea noii’ stări de lucruri în România, am apărat cu mult zel ministeriul actual. Am demonstrat atunci cu procesele-verbale ale Parlamentului în mână, cum că Cabinetul d[omnu]lui Dimitrie Ghica păcătuise la fiecare pas contra naţiunii şi contra constituţiunii, numai din dorinţa de a-şi realiza programa primitivă, împăcând toate partidele. Akfel, amicii politici ai d[omni11or Beust şi Andrassy au fost trimişi să ne reprezinte la Paris şi la Constantmopole: naţiunea română insultată pentru împăcarea partidei austro-maghiare. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 35 Astfel, desfiinţarea districtului de Belgrad, propusă şi patronată în modul cel mai imperativ, până a face din ea o cestiune ministerială: constituţiunea română insultată pentru împăcarea partidei guverna- mentale de la Chişinău. Astfel, d[omnul] Macedonski pus contra Legii în capul armatei şi devenit apoi singura cauză a dizolvării unei reprezentaţiuni naţionale: ţara şi pactul fundamental insultate pentru împăcarea unei partide anonime, în misterele căreia iniţiase pe dfomnul] prim-mimstru o epistolă ocultă de la Paris... încetând de a fi deputat şi persistând totuşi, în simpatiile mele pentru oamenii astăzi la putere, de vreme ce nu-i mai pot apăra de pe tribună, m-am decis, dară, a le adresa o odă, căreia sper că veţi binevoi a-i acorda un mic loc în coloanele ziarului d[umnea]voastră. Primiţi, domnule Redactor, ete. 17 februarie 1869. 4 Anunţ foarte important Având intenţiunea de a scoate la lumină peste puţin Istoria publică, politică şi literară a dfomnullui Mihail Kogălniceanu, rog foarte mult ca oricine va fi posedând documente, detalii sau anecdote, relative la acest individ, să ni le comunice fără întârziere pentru ca să-mi pot complecta lucrarea. Mă grăbesc a observa viitorilor mei corespundenţi că nu este nici o amănunţime biografică, oricât de secondară în aparenţă care să nu aibă o valoare a sa în aprecierea istorică a caracterului unui om: drept exemplu am putea cita, bunăoară, vechiul rezbel al d[omnu]lui Kogălniceanu contra perciunilor evreieşti, urmat apoi de un tractat de eternă împâcăciune şi alianţă, spre deplină satisfacţiune a ambelor părţi beligerante, etc. etc... Pentru ca notiţele ce mi se vor procura, să nu fie expuse la faimoasa exactitate a serviciului postai, domnii corespundenţi vor putea să le trimită pe numele unor cunoscuţi ai lor tun Bucureşti, care să mi le înmâneze apoi direct, fără intermediul unui oficiu guvemapiental. 5 [Programul ziarului Troian] Oh quanto tarda a me ch’altri qui giunga Dante, Inffemul] 9,9 Optsprezece secoli n-au fost în stare a şterge numele lui Traian din memoria românilor. Din contra, figura marelui părinte al naţionalităţii noastre, devenind din ce în ce mai colosală în imaginaţiunea strănepoţilor, a ajuns, în fine, a îmbrăţişa cerul şi pământul. Când iama rădică munţi de zăpadă, albi si puri ca toga anticului roman, ţăranul le zice „troiene", întinzând apoi această poetică personificaţiune asupra tuturor punturilor unde terenul se undulează 36 B. P. HASDEU în valuri, unde monotonia şesului se întrerumpe prin varietatea dâmburilor, unde josul se zbuciumă a se urca sus. Imensul rezervatoriu de lumină, în care stelele sunt atât de condensate, încât se par a forma un singur brâu şi atât de înfipte în profundul spaţiului, încât d-abia se pot distinge, astronomii îl specifică cu diferite vorbe, care de care mai prozaice, dar pentru român el nu este alta decât numai „calea lui Traian". - în cer şi pe pământ, tot ce se înalţă şi tot ce luminează, tot ce-i mare şi tot ce-i durabil, primeşte de la poporul nostru botezul sacrului nume! Şi bi adevăr, în imaginea lui Trai an se întrunesc ambele elemente ale existinţei noastre naţionale: românism şi democraţie. împăratul Traian ne-a aşezat în aste locuri, răspundeau, sunt acum peste trei sute de ani, călătorului italian Della Văile, nişte bieţi călugări de lângă Târgovişte. Cu un secol mai încoace, ilustrul Miron Costin repeţea în versuri: „...Traian au adus p-aice Pe strămoşii cestor ţări de neam cu ferice; Răsădit-au ţârelor hotarele toate. Pe semne ce stau în veci a se vedea poate; El cu viţa cestui neam Ţara Românească împlut-au, Ardealul tot şi Moldovenească..." Chiar astăzi, când un secui din Transilvania sau un rutean din Bucovina se încearcă a propune o încuscrire unui românaş din aceeaşi comună, săteanul nostru, fie oricât de nevoiaş, le zice cu dispreţ: doară nu suntem toţi deopotrivă, voi oameni de viţă proastă şi eu neam de împărat!... De la Marea Neagră până în fundul Ungariei, de la Macedonia până la Maramureş, ori în ce parte a lumii se mişcă o ţipenie românească, ceea ce ne uneşte pe toţi într-o singură familie este cultul lui Trama. „Epoca acestui principe - zice ilustrul Lerminier - este apogeul spiritului latin, pe care l-a înlocuit apoi spiritul grec, spiritul uman, spiritul creştin, dar vai de individualitatea curat romană". însă Traian reprezintă în istoria universului nu numai culmea extremă a gemului italic, ci încă un model unic în toată anticitatea, şi chiar în timpii moderni, de un regim monarhic bazat, din propria iniţiativă a suveranului, pe principiile democraţiei celei mai nemărginite. La suirea sa pe tron, chemând la sine pe Saburranus, unul din romanii cei mai independinţi, Traian îi dă în mână gladiul de prefect al pretoriului, zicându-i totdodată aceste cuvinte: „iată arma cu care mă vei apăra de voi şti să fiu bun şi drept, iar de nu, atunci eşti dator a mă străpunge pe mine cel drâitâi/ „Nu persecutaţi pe nimeni", răspundea Traian unui proconsul care cerea instrucţiuni în privinţa d-abia născutului creştipism. Aflând că sacerdoţi invoacă în templuri divinităţile pentru viaţa şi sănătatea împăratului, Traian le-a poruncit el însuşi 0 să adauge cătră rugă această nepilduită restricţiune: „si bene rempublicam rexerit", adecă dacă este domn bun, iar nu altfeliu. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 37 Mai trebuie, oare, să zicem că regimul acestui semizeu a dat Romei pe istoricul Tacit, pe satiricul Juvenal, pe naturalistul Plini u, monumentele artistice cele mai superbe, academii, biblioteci şi gloria militară până la hotarele Industanului? Punând pe frontispiciu numele lui Traian, fundatorii acestui organ au făcut deja profesiunea de credinţă cea mai clară şi mai complectă. Am putea, dară, să ne oprim aci, cu atât mai mult, cu cât suntem prea departe de a împlânta vrun nou stindard, ci venim , numai pentru a re[î]nnoi oarecum pânza vechiului drapel, în jurul căruia am luptat, luptăm şi vom lupta totdanna. Redactorii ziarului de faţă, deşi juni încă în arena politică, totuşi nu o dată avuseseră ocaziuni, ca publicişti, ca deputaţi, ca cetăţeni, de a-şi manifesta credinţele cu toată francheţa unei convicţiuni profanele şi expansive. Darea de seamă pe care majoritatea Camerei dizolvate o adresase mai deunăzi cătră alegători, desfăşurând pe larg şi într-un mod sistematic denaintea ţării întregi atitudinea partidului progresist în trecut, în prezinte şi în viitor, race poziţiunea noastră şi mai lipede. Şi totuşi, sincera dorinţă de a ne pune noi înşine astfel încât naţiunea română să ne poată controla cu rigoare la tot pasul, cunoscând nu numai direcţiunea generală, ci, aşa-zicând, toate mdoiturile gândului nostru, ne sileste a mai intra aci în unele detaiuri. Trei date formează totalitatea crezului nostru politic: 1821, 1848, 1866. Revoluţiunea lui Tudor Vladimirescu a deşteptat în România elementul naţionalităţii, amorţit până atunce[a] sub falanga jugului fanariot Fidel memoriei lui 1821, organul nostru va fi un luptător neobosit al românismului. îl vom apăra în interiorul ţării, îl vom apăra în afară, îl vom apăra în toate şi pretutindeni, punându-1 d-a pururea mai presus de orice alte consideraţiuni, oricât de ponderoase. Vom combate toate elementele străine, ce ar tinde a forma un stat în stat pe teritoriul neamului românesc, precum sunt de exemplu, aşa-zisele comunităţi maghiare, israelite, bulgare etc. Vom lucra din toate puterile noastre la emanciparea literaturii naţionale de ruşinosul servilism al imitaţiunilor din afară, împingând forţele proprii ăle cugetării române spre încercări originale. Nu vom uita, însă, niciodată că, precum nouă ne este drag românismul, tot astfel şi celelalte naţionalităţi, fiecare în marginile cuibului strămoşesc, au,’ de asemenea, dreptul de a exista prin ele însele , încât orice popor subjugat şi oftând după independinţă, fie bulgari, fie greci, fie poloni, poate fi sigur pe această cale de simpatiile organului nostru. Revoluţiunea din 1848, rumpând şi sfărâmând ruginitele lanţuri ale privilegiului, a fost pentru noi aurora născândă a democraţiei. Generaţiunea de astăzi este fiia de trup şi de suflet a lui 1848. Lăsa-vom noi, oare, a se distruge opera’ mumei noastre? însăşi îndoiala în această privinţă ar fi deja o crimă din parte-ne! 1 1. In text: „înseşi" (n. ed). 38 B. P. HASDEU Orice încercare de a restabili în România uriciosul feodalism al claselor, ne va găsi totdauna gata a lovi fără cruţare. A fi cineva român, iată singura nobleţă, singurul titlu, singura ilustraţiune pe care noi o admitem. Sus meritul personal, jos prerogativa naşterii! Iubind însă libertatea şi egalitatea pentru gintea noastră, noi le vom iubi totdodată pentru’umanitatea întreagă, stigmatizând cu în- verşunare pe inamicii lor, oriunde îi vom întâlni, si făcând cauză comună cu toţi apărătorii progresului din toate părţile lumii. Revoluţiunea lui Tudor ne-a dat românism, revoluţiunea din 1848 ne-a dat democraţie, revoluţiunea din 11 februarie a venit să le căsătorească într-un mod indisolubil, dându-ne Constituţiunea. în 1866 principiile din 21 şi din 48 au devenit o literă vie, o lege, un sacrament. Vom respecta constituţiunea, cerând necontenit ca toţi s-o respecte, toţi fără excepţiune, toţi ae sus şi până jos. Aplicarea strică şi leală a pactului din 1866, pus sub auspiciile dinastiei actuale în neatârnare ae orice ingerinţă străină, va fi prima dogmă a religiunii noastre politice. Pentru ca această constituţiune, ce ne este atât de scumpă, să poată prinde o rădăcină adâncă în inima poporului român, vom urmări pretutindeni fără mizericordie pe acel vierme infernal, a căruia acţiune furişă perverteşte însăşi natura instituţiunilor celor mai salutare şi care se numeşte: abuz. Orice încercare de regim personal va găsi în acest ziar un antagonism perpetuu şi implacabil. Vom biciui abuzul în sferele înalte, îl vom biciui în regiunile subalterne, îl vom biciui, în fine, pe toată scara ierarhică a admin- istraţiunii si a magistraturii, [Combătând abaterile] de la moralitatea civică [de] a căr[ei]1 depinde nu numai libertatea, averea, onoarea individuală, ci chiar mersul în adevăr constituţional al statului. Organul nostru va fi un apărător călduros al tuturor victimelor abuzului, pentru cari va avea totdauna deschise coloanele sale. A doua dogmă a noastră va fi grabnica realizare a promisiunilor coprinse în textul constituţiunii, precum descentralizarea, responsabili- tatea tuturor agenţilor puterii executive, armarea ţării, instrucţiunea poporului, revizitinea legilor şi celelalte. A treia dogmă ya fi corriplectarea numeroaselor lacune, scăpate din vederea constituţiunii în referinţa vechiilor noastre tractate cu Poarta Otomană. Astfel vom demonstra treptat cu istoria şi cu dreptul ginţilor ăi mână că aşa-numita jursdicţiune consulară este pentru noi anomalia cea mai ilegală, că străbunii noştri au avut în toţi timpii dreptul de a face monedă, de a mări cadrele armatei, de a trimite reprezintanţi diplomatici în străinătate etc. etc. Iată programa pe baza căreia întemeietorii acestui organ nu vor refuza niciodată de a întinde o mână fiăţească la toţi aceia ce ar veni cu bună credinţă să suţină dempreună cu noi românismul şi democraţia, răsădite în însuşi leagănul naţionalităţii noastre de către 1 1. in text: „a cărora" (n. ed). PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 39 marele Traian si consacrate apoi mai deunăzi prin constituţiunea din 1866. Facem apel mai cu deosebire la acea simpatică junime, la acei colegi de vârstă şi de studiu, la acei fraţi de principii şi de aspiraţiuni, cu cari fundatorii ziarului de faţă au împărţit pană’ acum ideile şi simţimintele, dar cu cari am dori de astăzi mainte să împărţirii acţiunea, luptând cu toţii, braţ la braţ, pentru mărirea şi fericirea României! înainte de a lăsa condeiul, voim a preveni o mustrare. Această foaie nu este anonimă, deşi în fruntea-i nu se vede nici un nume. Tinerimea e francă: ea nu ştie a se ascunde după perdeaua necunoscutului. Membrii comitetului de re «facţiune fiind prea numeroşi pentru ca să poată figura pe frontispiciul ziarului, fiecare articol’ mai de consecinţă va purta subscrierea autorului. 6 Bucureşti, 17 aprilie 1869 în Gil-Blas sau aiuri - nu ni aducem bine aminte - Le Sage descrie pe un spaniol, care, cât p-aci, era să-nnebunească de desperare aflând că cincizeci de portughezi au bătut pe douăzeci şi cinci de castiliani. Partidul naţional, care nu poate să nu numere în sânul său pe toţi aceia ce iubesc românismul şi democraţia, adecă mai mult decât maioritatea ţârei, a fost bătut mai deunăzi, in actul constituţional cel mare al alegerilor parlamentare de cătră o grămăjoară de renegaţi, a cărora ultimă apostazie este anume de a se îmbrăţişa unii cu alţii, şi, totuşi, învinşi şi fugăriţi, departe de a ne supăra, noi resimţim o bucurie’ supremă ’ Patriotismul spaniolului din Le Sage, care nu admitea ca o forţă străină chiar îndoită şi întreită, să cuteze a înfrunta puterea naţională a fost o nobilă nebunie. Patriotismul nostru, care se veseleşte pe când aspectul de pre-mpregiur insuflă tuturora neste simţirriinte de tristeţă de durere şi de teroare, este nestrămutata linişte a unui cugetător ce priveşte cu ochii raţionamentului consecinţele viitoare în fenomenele momen- tului şi, plin de încredere în previziunile ştiinţei, se bucură cu bucuria nu de’ astăzi, ci de mâne. Neamul românesc întreg, de la un capăt al provinciei lui Traian până la marginea opusă, geme m momentul de faţă în torturele cele mai monstruoase, de dincolo de Carpaţi sub kogălniceanismul maghiarului, carele atacă naţionalitatea pentru a ne răpi apoi libertatea, iar de dincoace sub maghiarismul d-lui Kogălniceanu, care striveşte regimul constituţional, pentru ca naţiunea, devenită sclavă, să poată fi pusă mai pe urmă în vânzare, întocmai precum se împărţeau robii din vechime: imul cumpără pe frate, altul pe soră imul pe tată, altul pe mumă ba uneori se găseşte câte un muştereu mai bogat ca să ia cu toptanul toată familia! Spectacolul e grozav; genele se încarcă de lacrimi involuntare; 40 B. P. HASDEU inimile se-nfiorează prin electricitatea suferinţei generale, numai mintea nu se mişcă, nu se tulbură, nu se înspăimântă, strigând cu un aer de sărbătoare călăilor de la Peste şi gărzilot din Bucureşti: loviţi, loviţi, loviţi totdauna, căci fiecare nouă izbire apropie ora mântuirii! Lăsând acum deoparte cestiunea fraţilor noştri de peste Carpaţi, asupra cărora vom reveni în fiecare număr al ziarului, să ne oprim un moment în atmosfera României Dunărene, pe care Europa tot încă o numeşte „liberă“, prin un anacronism ridicol, anterior stării actuale de lucruri, şi să constatăm cu fericire că intervalul de terorism, urmat după dizolvarea fostei Camere, trebuie să fie celebrat şi bine cuvântat de către naţiunea română. Aceia ce contestau libertatea alegerilor sub ministeriul precedent, când până şi în Basarabia fabrica perpetuă de mandatari de poruficeală au putut să iasă deputaţi si senatori din opoziţiunea cea mai extremă, ba tocmai în Colegiul al IV-lea, ca d[omnii] Cociu, Iconomu sau Nicolae Creţulescu, n-au văzut astăzi nici chiar în cele două scaune ale României, m Iaşi şi m Bucureşti, acea scânteie de independinţă electorală pe care o văzuseră atunci la Belgrad şi la Izmail. Aceia ce inundau altă dată toate coloanele ziarelor reacţionare cu depeşe, cu epistole şi cu reacţiuni despre presiunea guvernamentală, adevărată sau imaginară, fără ca să-i fi ameninţat vreodată faţa procurorului sau a judelui de instrucţiune, privesc astăzi un număr de cetăţeni, târâţi fără mizericordie la puşcărie, pentru cea mai vagă exclamaţiune contra omniptitmţei ministeriale! Aceia ce mai conservau încă un pic de iluziune asupra capacităţii politice a d[omnu]lui Dimitrie Ghica, s-au încredinţat astăzi că dumnealui nu diferă în realitate de acel trist personaj din Moliere, pe care* îl explora după plac cel dentâi cavaler de industrie, cu singura condiţiune de a gâdila mica vanitate a individului, repetându-i la tot pasul: dignus, dignus est intrare. Aceia ce credeau cu sinceritate pe d[omnul] Kogălniceanu decis la bătrâneţe a răscumpăra prin o pocăinţă strălucită grelele păcate ale trecutului, au început a se îndoi astăzi chiar despre starea mentală a d[omnu]lui ministru de Interne, atribuind acţiunii unui medicament de surescitaţiune anormală lungul şir de bachanale demne de antica Babilonă! Dar rezultatul cel mare al situaţi unii este mai cu deosebire că tocmai despotismul guvernului a demonstrat astăzi pentru totdauna imposibilitatea despotismului în România Divinitatea iritată din Biblie cerea numai cinci suflete pure pentru ca în favoarea lor să absoalve cu generozitate numeroasa populaţiune a Sodomei, învăţându-ne prin aceasta că nemic nu este pierdut acolo unde mai viază încă o singură scânteie, licurind din cenuşa amorţirii generale. Ei bine, din cele treizeci şi trei de districte ale ţării, o a zecea parte a scăpat pe naţiunea română de ruşinoasa sentinţă de nematuritate constituţională cu care ne urmăreşte de atâta timp invidia şi duşmănia din întru şi din afară. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 41 Când desfrâul puterii a întrebuinţat cu profuziune toate armele posibile de violinţă şi de corupţiune, bici şi închisoare, proces şi destituire, ban şi ameninţare, şoaptă şi poruncă, promisiune şi de- zonoare; când un ministru care se numeşte Kogălniceanu, într-un extaz de furie profetică, prevestise de mai-nainte, cu o preciziune matematică, ceea ce va fi scos peste o lună din urna electorală, având apoi la dispoziţiune sabia şi punga statului pentru a-şi realiza proorocia; când Europa întreagă, parte amăgită şi parte interesată, dete unei asemeni cobe tot sprijinul aprobaţiunii diplomatice; şi când, totuşi, în faţa acestei gigantice conjuraţiuni universale, se mai găsesc încă trei orăşele unde libertatea să lupte piept la piept cu demonul dictaturii; noi uităm toate, uităm chiar pe d[omnii] Ianov, şi Nedelcovici, pentru a striga cu entuziasm: România trăieşte! Prima revistă politică a acestui ziar este un omagiu în onoarea Craiovei, Ploieştilor şi a Piteştilor, cătră cari s-ar putea aplica profunda observaţiune a unui părinte al Bisericei, că creştinismul s-a întărit, nu sub Constantin cel Mare, ci anume în goana Apostatului, când numai doi-trei nu se sfiau de a mai esprima pe faţă credinţa adevărului, iar toţi ceilalţi, rămânând fideli în fundul inimii, se ascundeau de vot sau votau ca în alegerile trecute! După d[omnul] Kogălniceanu nu va mai fi dictatură în România, precum după Julian n-a mai fost păgânism la străbunii noştri, căci cel mai bun mijloc de a rumpe coarda este de a întinde arcul până la ultima margine a posibilităţii. Iată de ce, o mai repetăm încă o dată, departe de a ne mâhni ca spaniolul lui Le Sage, noi nu cugetăm niciodată la ministeriul actual, precum nu cugetăm niciodată nici la ungurii de peste Carpaţi, decât numai cu un simţimânt de voioasă recunoştinţă! 7 Bucureşti, 25 aprilie 1869 Se scrie de la Iaşi cum că în noaptea de 14 aprilie s-ar fi furat caseta particulară a Măriei Sale Domnitorului, în care ar fi fost puţini bani şi destulă corespondinţă secretă. Faptul s-a petrecut în domiciliul d[omnu]lui Kogălniceanu. Cu această ocaziune ziarul Dreptatea observă cu multă logică: „în casa d[omnu]lui ministru de Interne, sub ochii gardei, poliţiei şi ai atâtor măsuri de privegheare de cari dispune dfomnul] Kogălniceanu, însuşi avutul Măriei Sale nu poate ii în siguranţă!" Unica eroare a confraţilor nostru de la Dreptatea consistă în aerul de a se mira. Acolo unde nu este în siguranţă naţiunea mtreagă, ar fi în adevăr ceva ciudat ca să se admită vro excepţiune anormală în favoarea unui singur om, fie el pus oricât de sus pe scara socială! încercarea de a pune mâna pe misterele Tronului nu este un lucru nou în istoria modernă a României. Iată ce zice d[omnul] Bolintineanu în Viaţa lui Cuza-Vodă: „Corespondinţă secretă a caimacamului, în care se trăda politica Foiţii, 42 B. P. HASDEU Austriei şi Angliei contra Unirii, fuse furată din scrinul lui Vogoride, predată Franţei şi publicată în presa europeană". Aceasta se întâmplase la 1859. Astăzi avem 1869. Din decadă în decadă, cu o regularitate astronomică, ne tot acufundăm în memoria trecutului! Eram cât p-aci să uităm a spune că de astă dată furul a fost surprins, mai-nainte de a fi putut sparge caseta. Urnele electorale se deschid cu mult mai lesne! Ş-apoi, oricât de neaşteptate ar fi secretele, ce ar putea ieşi după teoria probabilităţilor din fundul unei casete princiare, cată să măr- turisim că, în zilele omneputinţei d[omnu]lui Kogălniceanu, misteriul scrutinului a fost totdauna şi mai surprinzător! Zicem totdauna, adecă anume în 1864 şi 1869. în adevăr, ce secret mai miraculos poate fi pe faţa pământului decât numile d[omni]lor alde Nedelcovici, Ianov, Litinski etc. etc. etc. manifestându-se deodată ca espresiunea cea mai imaculată a ţării, fără ca înşişi alegătorii, după cuvântul lui Moliere să fi ştiut că vorbesc în proză?! Deucalion din anticitate făcea oameni din pietre de pe drum; d[omnul] Kogălniceanu l-a întrecut şi l-a lăsat în urmă, făcând mandatari dintr-o materie mai puţin solidă. Dar geniul prolific al ministrului nostru de Interne nu se va opri el, oare, cel puţin de acum înainte, pe această cale triumfală de creaţiuni din nemica? Artiştii cei mari nu obosesc niciodată, căci fiecare nou succes îi mai întăreşte pentru încercări viitoare: „ob prospera indefessi", dupre cum zice Tacit. Cât timp va dura viaţa politică a d[omnu]lui Kogălniceanu, o zi fără trădare, o oră fără nelegiuire, o minută fără minciună - trădări, nelegiuri, minciuni, însoţite toate după tipic de sacrilegul jurământ „pe sânta dreptate" - ar fi un fenomen contra mersului logic al naturii! Sub vărguţa magică a acestui Bosco ministerial, România întreagă se metamorfozează ou încetul într-o imensă colecţiune de istorie naturală care să poată fi desfăcută într-un moment oportun la mezatul de mult preparat al amatorilor! Destituţiunile cu toptanul au format deja o minunată menagerie administrativă şi judiciară, precum nu s-a văzut nici chiar în epoca Mavrocordaţilor. Menageria parlamentară datează tocmai din timpul statutului, rennoindu-se pentru astăzi pe ici, pe colea prin vro câteva achiziţiuni mai proaspete, aşezate în locul unor exemplare moarte sau prea învechite. Numai menageria municipală nu este încă destul de complectă. Alegerile consilierilor în Capitală se aproapie. Dar o asemenea bagatelă poate ea să îngrijească câtuşi de puţin pe un „maestro assoluto" ca d[omnul] Kogălniceanu? Patru mii de alegători bucureşteni, adecă patru mii de bilete unanime, nu sunt, oare, gata în tot momentul de a se arunca orbeşte, PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 43 dacă nu în foc şi în apă, încai în urnă, la orice semn de mână din partea d[omnu]lui ministru de Interne? D[omnul] Petre Grădişteanu pierdut-a vechea-i energie? Popa Tache nu mai trăieşte? împuţinatu-s-au geambaşii şi hamalii? Aşadară, Capitala va merge cu d[omnul] Kogălniceanu. Va merge întocmai precum a mers. Aceleaşi cauze vor produce necesarminte aceleaşi efecte. Este o lege naturală. Mai rămâne încă o singură dificultate. D[omnul] ministru de Interne trebuie să numească şaptesprezece candidaţi şi, cel puţin pentru onoarea României, ar putea să crează un optimist că mei chiar fabuloasa fecunditate a d[omnu]lui Kogăl- niceanu n-o să-i mai găsească, toţi apostolii religiunii dictatoriale fiind deja înregimentaţi cu atâta profuziune în Cameră, în adminis- traţiune, în magistratură, în dreapta şi în stânga! Din nenorocire, amicii stării actuale de lucruri simt în realitate mai numeroşi de cum s-ar părea cuiva la prima vedere. în fiecare casă vedem vase de argint şi vase de pământ, zicea Mântuitorul lumii, uitând să mai adauge că uneltele de lut simt totdauna cele mai multe şi cele mai întrebuinţate. Ele se sparg lesne, o ciocnire le reduce în pulbere, o ştirbitură ajunge pentru a le arunca afară; dar olarul le înlocuieşte într^o clipă, pc când vasele de argint, trăind mult, se produc cu anevoie. Tocmai djomnuY) Kogălniceanu să nu afle, oare, după plac vro şaptesprezece hârburi, pentru trebuinţa ad interim a municipalităţii din Capitală? De ce să nu ne aşteptăm bunăoară la d[omnul] Librecth, cununat, în calitate de primar,’ cu graţioasa fiică a lui Bucur? Alegerea ar fi cu atâta mai nemerită, cu cât ziarul d[omnu]lui Armând Levy, care publică franţuzeşte pentru cunoştinţa Europei pompoasele titluri ale tuturor deputaţilor d[omnu]lui kogălniceanu, ar avea ocaziunea de a zice: „maior, vechi adiotant princiar, fost director general al poştelor si al telegrafelor, băibat cunoscut prin gustul său în clădirea palatinilor de arhitectura cea mai alegantă, bun ogur pentru viitoarea înfrumuseţare a Capitalei!” E grozavă epoca în care, în mintea unui cetăţean, poate să se furişe măcar în glumă o asemenea idee! Suferinţa este în culme când începe a râde. în lungul interval de sclavie şi de întunerec, numit în istorie veacul de mijloc, când se întâmplă ca victimele nedreptăţii umane sfi se mai vază măturate pe d-asupra cu implacabila suflare a ciumei, nemaiştiind încotro să apuce, căci de jos şi de sus steteau deopotrivă la pândă tortura şi pieirea, ele căutau uitarea durerii şi a spaimei în nebunateeul vifor al danţului, ce-i zicea danţul macabru, danţul umbrelor, danţul morţii! România joacă, astăzi, domnule Kogălnicene! Ea joacă, nenorocită, pe marginea abisului în care o împing sceleraţii ce [nu] precupeţesc, cu neruşinare, însăşi existinţa naţionalităţii noastre! Să nu uitaţi, însă, că teribilul danţ din evul mediu îşi regula 44 B. P. HASDEU tactul după un cântec, plin de veselie, în care stăpânii, siliţi să joace la un loc cu plebea în onoarea Catastrofei, strigau cu o jale întârziată: „Je n’ai point appris â danser A danse et note si sauvage!..." 8 Bucureşti, 27 aprilie 1869 Românii din Abrud, aflând despre intenţiunea noastră de a seri analele vieţei publice a d[omnu]lui Kogălniceanu ne-a trimis, sub data de 19 aprilie, următoarea adresă: „Gratulăm întreprinderea şi cu impaciinţă aşteptăm rezultatul, adăpaţi de speranţă cu scriireâ domnii-tale imparţială ne va da o icoană adevărată despre caracterul acelui om, care sub costum de miel se vede a hrăni lupul rapace. Eşti rugat de a îngriji să ne ajungă şi nouă esemplare din opul domnii-tale. Permite-ne, însă, rugarea de a ne exprima dorinţa să binevoieşti în capul scrierii a ne mipărtăşi şi portretul fidel, ca să-l avem şi’ să cunoaştem pe omul care în’ timpul de faţă, fiind instrumentul în manile inamicilor gintei romane şi distructoare al edificiului naţional, este obiectul urei şi al dispreţiului nostru în gradul saperiativ. M. Nicola, Basiliu Başiotă, Moţu Dâmbul, Rubin Patiţa, Ioanne Gallu, Candid Albini, Basiliu Ciobanu, losef Draia, Ioanne Teoc, Lazar Vlad, Aaron Preşia, Mihai Cocu, Simione Caian, Nicolau St Suluţiu, Alesandm Lazarie, Angel Popovici, Alesandru Danciu, B. P. Hărşianu, Nicolau Boeriu, Ioane Todescu, Ioan Popp, Vasiliu Boeriu,’Nicolau Velţianu, Simeon Sterca Suluţiu, Comeliu Tobias, Dionisiu Adamovici“. Citind această manifestaţiune, cine, oare, nu-şi va aduce aminte celebra moţiune primită de cătră Constituanta din 1866? „Considerând că dţomnul] M. Kogălniceanu, ca ministru la 2 mai, prin lovitura de stat, s-a făcut culpabil de un sperjur si un atentat în contra legilor, subscrişii propun ca Adunarea României, fără a mai cerceta titlul alesului, în interesul demnităţei acestui corp şi al moralitătei publice, să-l respingă din sânul său. N. ’ Blaremberg, N. G. Racoviţă, A. Lapati, I. A. Cantacuzin, A. Zisu, V. Pogor, S. Tumavitu, A. I. Arion, S. Fălcoianu, Dr. Polizu, Gr. Cantacuzin, Gr. Serurie, V. Hiotu, C. Ciocârlan, Vlad Ghica, Gr. I. Lahovary, D. Polizu, A. Sihleanu, C. Racoviţă, C. Blaremberg, I. Fălcoianu, C. Iamandi, N. Costacopulo, M. Pleşoianu, Pană Buiescu, I. Ghica, C. Cantacuzino, G. G. Cantacuzino, N. Slăvescu, N. Canta, D. Racoviţă, G. Văleanu, D. Berendeiu, Petre Opran, Achile Teohari, Gr. Berindei, G. Enescu, Stănică Cesianu, C. Văleanu, S. Mihălescu, G. Magheru, A. A. Cantacuzin11. Urund acum la un loc principalele punturi din ambele sentiţe, iată în rezumat imaginea d[omnu]lui Kogălniceanu, după cum îl zugrăvesc, cu acordul cel mai perfect, România de dincolo si România de dincoace de Carpati, adecă totalitatea provinciei lui Traian: Lupul rapace în costum de miel; PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 45 Instrumentul inamicilor gintei române; Destructorul edificiului naţional; Obiectul urei şi al despreţului în gradul superlativ; Sperjur; Nedemn; Imoral... Pe lângă această icoană, atât de vie, rămâne palid chiar faimosul portret pe care îl schiţase altădată răposatul Barbu Catargiu, fotografind trăsţătjurele caracteristice ale d|omnu]lui Kogălniceanu de pe tribuna unei Camere convenţionale. însuşi Catilina nu este mai uricios în tabloul lui Cicerone! Să stabilim însă o diferinţă foarte esenţială între votul Constituantei şi între vocea abrudenilor. Contra verdictului din 1866, d[omnul] Kogălniceanu avea multe de zis. Dumnealui putea să se plângă, mai întâi de toate, de invidia, antipatia sau duşmănia unora dintre subscriitori, cu cari fusese de mai-nainte în neşte relaţiuni de aproape, fie politice, fie particulare. Dumnealui putea mai apoi să aibe, cel puţin aerul de a fi victima unei coaliţiuni anormale, în care rolul principal se părea că joacă reacţiunea, iritată contra autorului legii rurale. Admitem dară pentru un moment scuza unei răzbunări curat personale sau curat sociale. Mergem şi mai departe. Deşi împroprietărirea ţăranilor n-a servit, în realitate, în mânile d[omniei]sale decât numai ca un mijloc perfid de a ajunge la dicatatura cea mai brutală, totuşi eu imul, să fi fost în Constituantă, aş fi respins moţiunea de exludere, sau, cel mult, din principiu de echitate, aş fi cerut expulziunea tuturor ecelora de specia d[omnu]lui Kogălniceanu. Zic „eu-unul“, pentru a nu implica în aceasta nici o solidaritate. Dar în privinţa românilor de peste Carpaţi n-ar fi, oare, ridicol să se invoace cestiunea personală sau mai cu seamă acea socială? Din contra, tocmai din cauza acesteia din urmă, împingând entuziasmul până la iertarea despotismului, ardelenii au fost încă mai dăunăzi admiratori personali înflăcăraţi ai d[omnu]lui Kogălniceanu. Si iată că astăzi o teribilă anatemă răsună din munţii Abrudului! £)in munţii Abrudului, adăpostul perpetuu al românismului tran- scarpatin în zile de grea ispită! Din munţii Abrudlui, de unde ieşiră în secolul trecut cetele lui Hor[i]a şi Cloaşcă! Din munţii’Abrudului, pe culmea cărora s-a înălţat, la 1848, stindardul lui lancu şi al lui Balint! Din munţii Abrudului, în pâncetecele cărora s-a născut răposatul Şuluţu! Din munţii Abrudului, de unde pornea totdauna cel dentâi sunet la care răspundea apoi un ecou puternic şi unanim până la extremităţile Daciei! Denaintea unui asemenea blăstem, pleacă-ţi fruntea, d[omnu]le Kogălnicene! 46 B. P. HASDEU Constituanta te-a stigmatizat ca pe ucigaşul libertăţii. Abrudul te stigmatizează ca pe vânzătorul naţiunii. Ce-ţi mai rămâne, oare, de acum înainte? înalta încredere a... d[omni]lor Ianov, Nedelcovici şi Litinski!... 9 Bucureşti, 30 aprilie 1869 Un nou ziar! au răsunat mai deunăzi toate foile noastre bătrâne, văzând apariţiunea lui Traian. Deveniţi vechi la rândul nostru, vom striga şi noi acuma: „un nou ziar!“, salutând cel dentâi număr al unei gazete ieşite la lumină duminica trecută, adică cu unsprezece zile mai tinere, şi care poartă obositorul titlu de Opiniunea Constituţională, făcut parcă într-adins pentru a frământa limba bietului român. Nu ştim şi nu ne batem capul a ghici a cui anume să fie noua foaie, pe care lumea lesne o va descoase de la sine, chiar de pe acum, citind, bunăoară, prima-i revistă politică, unde se zice, între altele, în privinţa operaţiunilor electorale: „De vom cerceta clasa rurală, acolo găsim o nepăsare absolută; într-o comună de 500 de familii nu sunt zece oameni care să fie pătrunşi de importanţa şi de mărimea acestui drept; deşi chemaţi de autoritatea comunală de câte două ori şi aduşi cu vătăşei, d-abia se adună câţiva; şi de cele mai multe ori notarul comunei se vede silit a face alegeri fără alegători, şi vedem tot pe aceiaşi delegaţi jucând şi chiuind de bucurie, indiferent pentru că au ales pe dfomnul] Chirculescu, pe popa Ghiţă din Şerbăneşti sau pe dţomnul] Alexandrescu, dar totdauna pentru că astfel a voit şi a ordonat d[omnu]l prefect, numească-se el d[omnu]l Dumitrache Florescu, d[omnu]l Costică Fusea sau d[omnu]l Vasilache Hiotu“. Nu este, oare, învederat că aceste rânduri nu puteau fi scrise decât numai doară de cătră cineva foarte interesat, ieri, astăzi sau mâne, în alegerile de la Târgoviste, fără însă ca noă să ne pese mult, dacă va fi d[omnul] Ioan Grhica sau altul? Singurul lucru pe care voim a-1 constata aice, este că noul ziar poate fi foarte constituţional, după cum îi arată însuşi frontispiciul, poate fi chiar foarte democratic, în simţul cel mm american al cuvântului, dar numai românesc nu este deocamdată şi ne prea-temem ca şi pe viitor să nu se realizeze vorba ţăranului: ,iziua se cunoaşte de climineaţă“. Toată profesiunea de credinţă a noului nostru confiate se rezumă la următoarea declaraţiune ultra-platonică: „Propunem o ligă, o alianţă a tuturor oamenilor de bine, de talent şi de curaj, pentru descoperirea adevărului politic şi social la noi, pentru susţinerea şi propagarea lui; şi la această uniune liberală, la această asociaţiune de onoare şi de independinţă, chemăm pe toţi oamenii de inimă şi de ştiinţă, fără distincţiune de nuanţă şi de formă. O asemenea reuniune în numele principiilor eterne de morală şi de probitate o credem singura şi unica garanţie pentru restabilirea echilibrului în idei şi în credinţe, cel mai eficace mijloc pentru luminarea opiniunei, pentru fixarea rolurilor între oamenii politici, pentru curmarea dacă nu pentru îndreptarea răului; şi în această comunitate de convingeri şi de tendinţe PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 47 cel mai obscur chiar va avea partea sa din dignitatea colectivă, precum simplul soldat are o parte din gloria armatei care a apărat bine patria." Precum vedeţi, morala şi probitatea, sau mai bine zicând numai morala, căci probitatea se subînţelege deja necesarminte în acest nume generic, iată tot ce ne promite noul ziar, arborând astfel în fmnte-i un principiu uman universal, o deviză cosmopolită, o datorie egală pentru un japonez si pentru un parizian, dar nemic, nemic, de trei on nemic curat romanesc. Aceasta nu este tot. Opiniunea Constituţională urăşte naţionalitatea noastră. Primul său număr, afară de profesiunea de credinţă, mai coprinde încă, negreşit ca o dezvoltare literară a doctrinei politice, un articol intitulat Studiu de moravuri, în cate citim următoarele monstruoase blăstemuri contra naţiunii române: „Un lucru ce ne miră este atracţiunea ce are viciul pentru român, facilitatea cu care îl atrage corupţiunea, aplecarea sa spre rău - stricăciunea gustului - şi lipsa de simţ moral; în politică am luat partea nepractică a sistemului constituţional, licenţa pentru libertate şi satisfacerea pasiunilor şi a ambiţiunilor personali pentru sisteme; în drept, emitem sofisme în loc de teorii; în ştinţe, ne mulţumim cu o spoială cu totul superficială, pe care o numim cu emfază erudiţiune şi de care ne extaziem în admiraţiune; în litere, preferăm proza d[omnu]lui Scâlciescu în loc de proza d[omnu]lui I. Heliade Rădulescu şi versurile lui Râmâtorescu poeziei lui V. Alecsandri; în petreceri, am adoptat berea cea mai rea cu care ne îndopăm, muzica falşă, amorurile efemere, şi sărutarea unei Aspasii, care o vinde pe un preţ oarecare; în îmbrăcăminte, am ajuns mai excentrici decât englezii - unii semănăm cu păpuşi puse de mostră la magazinul unui neguţător de haine, alţii cu arendaşi de la Feifelei". Noi întrebăm pe oricine dacă unei foi române, care simte româneşte, care iubeşte România, care iubeşte românismul, îi este permis de a arunca m faţa naţiunii neşte asemeni calomnii, demne de a figura numai doară în coloanele unui ziar maghiar? Repetăm uică o dată, Opiniunea Constituţională este o opiniune turcească, nemţească, ungurească, jidovească, dar numai romanească nu este! Cel puţin, lăsând deoparte cosmopoltismul său, este ea, oare, în adevăr constituţională, sau numai în aparenţa titlului? Iată un pasaj care explică tot: ,Avem o constituţiune liberală şi o dinastie virtuoasă. Vom fi devotaţi apărători ai ambelor acestor instituţiuni fundamentale ale noastre..." Constituţiunea şi dinastia, două instituţiuni! Cum? O foaie ’ce-şi dă numele titular de Constituţională să nu ştie ea măcar atâta că dinastia nu esistă la noi decât numai în virtutea constituţiunii, ca o simplă parte dintr-o totalitate foarte complexă, ca un resort subordinat din mecanismul unei singure instituţiuni fiindamentalel Desfiinţaţi constituţiunea şi dinastia dispare de la sine, fiind la noi eslusiv constituţională iară nu un ce stătător da se, cum zice italianul, în felul dinastiilor din Rusia sau din Turcia, să ne ferească Dumnezeu! După ce constatarăm astfel caracterul neromânesc şi chiar ne- 48 B P. HASDEU constituţional al noului ziar, pentru care naţionalitatea noastră este o caricatură a neamului omenesc, iar dinastia se transformă într-o putere independinte de constituţiune, întocmai ca celebrul „L’etat c’est moi" al lui Ludovic XIV, să ne întrebăm acuma care să fie, oare, cauza apariţiunii acestei ciudate „opinuni", nu ieri şi nu mâne, ci anume astăzi, fără a ne îngriji, mai repetăm încă o dată, dacă patronul ziarului este sa nu este dţomnulj Ioan Ghica. Trecând la o altă cestiune de actualitate, vom dobândi, poate, într-un mod indirect, răspunsul cel mai probabil. Ministeriul italian a căzut, deşi avea o majoritate în Parlament. Cabinetul potughez se clatină,’ deşi îşi compusese o Cameră cu totul individuală, d-a dreptul prin o lovitură de stat Guvernul grec nu se ţine destul de tare, deşi speră a reuşi în alegeri, ceea ce vrea să zică mai pe scurt că lucrul este ca şi făcut, de vreme ce unii miniştri - dovadă d[omnul] Kogălniceanu la’Ploieşti - sunt mai totdauna rieşte profeţi nefailibili în asemenea materie. Fără a mai cerceta aci cauzele acestui curios fenomen în Italia, în Portugalia sau în Grecia, căci colegul nostru d[omnul] Misail le-a explicat deja pe larg în articolii săi asupra situaţiunii, aducând ingeniosul exemplu al lui Iuda, carele se leapădă el msuşi de preţul crimei şi merge de se spânzură, să vedem dacă la noi, în România, mai în 'specie, majoritatea guvernamentală cea exorbitantă va fi în stare să consolideze pe oamenii astăzi la putere. în Camera precedinte, dfomnul] Dimitrie Ghica nu înceta de a repeta că dumnealui şi numai dumnealui este preşedinte al Consiliului, pe când dfomnul] Kogălniceanu, din contra, protesta mereu, cu umilinţa cea mai judaică, că se mărgineşte strictaminte în rolul modest al unui ministru de tot secundar. Lucrurile merseră pe această cale atât de departe, încât, într-o şedinţă, d[omnul] Kogălniceanu, cutezând a emite o opiniune etero- âoxă, în calitatea sa de deputat, d[omnul] Dimitrie Ghica nu s-a sfiit a-i adresa pe loc o mustrare disciplinară, pe care a putut s-o sufere cu sânge rece numai doară o fiinţă atât de obicinuită de a înghite medicamentele cele mai viguroase, în prafuri şi în hapuri. Ei bine, astăzi nu mai este aşa. Fidel vechiului precept din Talmud, d[omnul] Kogălniceanu nu se pleacă niciodată, afară numai în perspectiva de a se rădica. în capul unui şireag de vro şaptezeci de automaţi, produşi cu atâta nevoie prin nimicirea cea mai făţişă a constituţiunii, ilustrul nostru mecanic a devenit singurul stăpân absolut al Cabinetului. Şi cine, oare, nu ştie ce este d[omnul] Kogălniceanu când se simte tare şi mare? Cine oare nu-şi aduce aminte ceea ce făcea dumnealui colegilor săi de altădată, insultând pe unii în consiliu şi destituind pe ceilalţi prin decrete, în nemuritoarea epocă din 1864? D[omnul] Dimitrie Ghica, atât de mândru mai deunăzi de preşed- inţ[i]a consiliului, se va împăca el, oare, cu noua sa poziţiune de corist ministerial, supus supremei direcţiuni a unui regizor capricios şi de o brutalitate proverbială? Dumnealui, care striga, sunt acum trei luni, că nu voieşte a fi nici sclavul unei majorităţi, oricât de liberale, nici instrumentul unei PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 49 minorităţi, oricât de aristocratice, fi-va astăzi sclavul şi instrumentul unor oameni de specia d[omni]lor Ianov, Nedelcovici ’si Litinslri, ce nu se pot măguli, nu numai cu prestigiul principiilor, dar nici măcar cu acea seacă ilustraţiune genealogică la care ţine cu atâta fire actualul nostru prim-ministru? A dizolva această Cameră, d[om]nu[l] Dimitrie Ghica nu poate, fiind opera d[omniei]sale în formă-, a rămânea cu dânsa iarăşi nu poate, fiind opera d[omnu]lui Kogălniceanu în fond:, tot ce poate dumnealui, într-o situaţiune atât de tragi-comică, este numai de a se demite, trăgând braţ la braţ în căderea-i, după mecanismul constituţional, pe toţi ceilalţi miniştri. întâmplându-se aceasta, precum ar fi logic să se întâmple, cine oare va moşteni puterea? A chema partidul naţional ar fi a supăra pe unguri, care se bucură astăzi de graţiile d[omnu]lui Bismarc. A pune în fruntea cabinetului pe dţomnul] Kogălniceanu, lăsându-1 a-şi însoţi apoi nişte colegi pe sprânceană, ca la 1864, ar fi a restabili, nu în parte, ci în complect, regimul lui 2 Mai, fatalul precursor al lui 11 Februarie. Nu cumva, dară, Opiniunea constituţională să fie programa viitorului ministerul? Nu cumva de aceea ea insultă cu atâta urgie naţiunea română, pentru a nu pierde altfel simpatia maghiarilor, pe cari altădată d[omnul] loan Ghica, din amicie personală pentru corniţele Andrassy, îi felicita cu căldură asupra uztnpaţhmii Transilvaniei? Nu cumva, de aceea, ea pune dinastia în neatârnare de constituţiune, uitând marele cuvânt al lui Montesquieu: „quand, dans un pays, il y a plus d’avantage â faire sa cour qu’a faire son devoir, tout est perdu“? Nu cumva? Dar acest nou ministeriu probabil rămâne-va el, oare, în faţa unui Parlament în care nu posedă nici măcar o minoritate? îl va dizolva ca la 1867? Ca la 1869? Si va scrânti-o tot ca atuncea... ’ * Corpurile legislative s-au deschis astăzi după tipic. Mesajul Tronului, pe care-1 vom reproduce în numărul viitor, le promite o durată numai de şasesprezece ale. 10 Bucureşti, 4 mai 1869 Reproducem, mai întâi de toate, mesajul princiar prin care s-a[u] deschis de astă dată ambele corpuri legislative. Publicându-1 în urma tuturor celorlalte ziare, profităm de această ocaziune pentru a face unele observaţhmi esenţiale, cari au scăpat, cinat ca prin minune, din agera atenţiune a confiaţilor noştri de diverse culori şi nuanţe. Iată-1: 50 B. P. HASDEU „Domnilor senatori, Domnilor deputaţi, Dizolvarea Adunărei Deputaţilor a întrerupt lucrările corpurilor legiuitoare, cu puţine zile înaintea termenului normal de închidere. în virtutea articolului] 95 din constituţiune, Eu v-am convocat pentru ziua de astăzi, spre a complecta sesiunea ordinară a anului 1868-1869. Domnilor deputaţi, Un conflict s-a fost rădicat între Ministeriul Meu şi între fosta Cameră a Deputaţilor. Aceasta m-a decis a face apel la ţară, şi ţara, alegându-vă, s-a pronunţat. Domnia-voastră, reprezintanţi ai naţiunii, cunoaşteţi care suit adevăratele nevoi şi trebuinţe ale ei. Toate clasele societăţii sunt însetate de îmbunătăţiri morale şi materiale. Dară aceste nu se pot dobândi decât prin pace şi stabilitate, datorite numai unei intime armonii, unei pline încrederi între puterea executivă şi între puterea legislativă. Sunt, dară, în drept a crede că veţi acorda tot luminatul şi energicul d[omniilor]voastră concurs Ministerului Meu, carele şi el, prin actele sale de o perfectă legalitate, se va sili a menţine această armonie şi a merita coonstituţionala d[omniilor]voastră aprobaţiune. Domnilor senatori, Domnilor deputaţi, îmi pare rău că sunteţi într-un timp când agricultura, marea sorgintă a avuţiei noastre naţionale, reclamă activitatea celor mai mulţi dintre D[omniile] voastre. Guvernul Meu va căuta a vă face posibilă cât mai curând reîntumarea pe la ocupaţiunile D[omniilor]voastre; pentru ca, cu atât mai mult, să fie în drept a vă cere un sacrificiu de timp mai îndelungat în viitoarea sesiune de iarnă. Totuşi, oarecare cestiuni de o mare importanţă sunt încă de rezolvat. Ele, prin urgenţa lor, nu vor putea fi amânate până la viitoarea d[omniilor]voastre întrunire. Miniştrii Mei, dară, vă Yor supune proiectele privitoare la aceste cestiuni. Pun temei, domnilor, pe patrioticul d[omniilor]voastre concurs, hrănesc convicţiunea că fiecare zi a activităţii d[omniilor]voastre va fi întrebuinţată spre binele ţârei şi, dar, vă şi urez ca Dumnezeu să binecuvinteze lucrările domni- ilor-voastre. Carol. (Contrasemnaţi) Ministrul preşedinte, Dim. Ghica, Ministrul de Interne, M. Kogălniceanu, Ministrul Finanţelor, Al. G. Golescu, Ministrul Justiţiei, B. Boerescu, Ministrul de Rezbel, Colonel Duca, Minis[trul] Cult[elor] şi Instrucţiunii] publice Al. Crefescu." Bucureşti, 29 aprilie 1869, nr. 799.“ Regele Portugaliei, după ce sfărâmase dentâi constituţiunea prin o lovitură de stat, a ajuns acuma, de asemenea, a deschide cu multă pompă sesiunea noului parlament lusitan, printr-un discurs ce se aseamănă, din întâmplare, ca două picături de apă cu opera Cabinetului român. Pentru ca să nu ni se impute o desnaturare mai mult sau mai puţin maliţioasă a cuvintelor vreunuia din cele două mesage, le punem aci pe ambele faţă-n faţă, îngemănate ca cei doi fraţi din PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 51 Siam, dupre cum găsim pre cel românesc în traducţiunea franceză oficială din Le Moniteur Roumain, iar pe cel portughez după Inde- pendinţa Belgică din 5 mai stil nou: Adresa română „Un conflit s’etait eleve entre mon Ministere et l’ancienne Chambre des Dcputcs. Cela m’a decide ă foire appel au Pays et le Pays en vous choisissant, s’est prononce." Adresa portugheză Un incident parlamentaire arrive en janvier demier, troublant l’armonie entre Ies pouvoirs de l’Etat, â cte .cause que la volonte naţionale a eu des nouveaux „conseilleis". Precum vedeţi, singura diferenţă între ambele preambule este că cea portugheză menţionează data desfiinţării fostului parlament, adecă luna lui genariu; dar, în realitate, căutând mai de aproape, dizolvarea Camerei române, prin o simpatie miraculoasă între Bucureşti şi Lis[a]bona, nu s-a îiitâmplat ea, oare, tot în acea lună? Trecând apoi peste eleganta şi mai cu seamă necontestabila veracitate a expresiunilor „ţara s-a pronunţat" din mesajul român şi „voinţa naţională, are noi consilieri", din acel portughez, să urmărim mai departe conffuntaţiunea ambelor texturi: Adresa română „Răpresentants de la Nation, vous savez quels sont ses văritables besoins. Toutes Ies classes de la societe ont soif d’amăliorations morales et materielles; mais ces amăliorations ne peuvent s’obtenir que par la paix et la stabilită, resultat d’une intime harmonie et d’une pleine confiance entre le Pouvoir executif et le Pouvoir legislatif." Adresa portugheză „J’attends de votre patriotisme et de vos lumiăres, que Ies diffecultăs tres graves contre lesquelles nous avons â lutter et Ies problămes a resoudre auront une solution satisfaisante, et qu’encore une Ibis il sera dămontre quels grands avantages ont peut devoir â l’harmonie et â la cooperation mutuelle entre le gouvemement et la representation naţionale." Orice comentariu ar fi de prisos. în faţa acestei sublime armonii de idee si de formă, noi ne mirăm numai de atâta, că de ce adecă d[omnul] Marsillac şi-a mai bătut capul de a traduce adresa română în franţuzeşte, pe când putea să reproducă de-a dreptul din Independinţa Belgică pe acea por- tugheză?! însă această asemănare în adevăr fenomenală este o bagatelă pe lângă o altă consideraţiune cu mult mai gravă. Ca rezultat direct al unor călcări de constituţiune, Parlamentul nostru era fatalminte menit, prin păcatul originii sale, de a fi deschis prin alte călcări analoage. Mesajul princiar zice: „în virtutea articolului} 95 din constituţiune, Eu v-am convocat pentru ziua de astăzi, spre a complecta sesiunea ordinară a anului 1868-1869". 52 B. P. HASDEU Să vedem, dară, ce va fi zicând acel articol 95, prin care d[omnul] Kogălniceanu a cutezat, cu atâta temeritate, a abuza de augusta încredere aSuveranului. Iată-1: „La 15 noiembrie a fiecărui an, Adunarea Deputaţilor şi Senatul să întrunesc fără convocaţiune, dacă Domnul nu le-a convocat mai-nainte. Durata Secării sesiuni este de trei luni. La deschiderea sesiunii, Domnul expune prin un mesaj starea ţării, la care Adunările foc răspunsurile lor. Domnul pronunţă închirierea sesiunii. ’ El are drotul de a convoca în sesiune extraordinară. El are dreptul de a dizoalve ambele Adunări deodată sau numai una din ele. Actul de dizolvare trrtarie să conţină convocaţiunea alegătorilor până în două luni de zile şi a Adunărilor până în trei luni. Domnul poate amâna Adunările: oricum, amânarea nu poate excede ter- menului de o lună, nici a fi re-nnoită in aceeaşi sesiune, filă consimţământul Adunărilor." Am reprodus articolul întreg, din literă în literă şi din virgulă în virgulă. Acuma, tocmai cu acest preţios text în mână, noi vom demonstra matematiceşte dfomnujlui Kogălniceanu cum că mesajul princiar calcă în două moduri făţişe pactul nostru fundamental. Dîntâi constituţiunea zice: „Domnul expune prin un mesaj starea ţări?'. Unde este aceea expunere a stării ţării în adresa d[umnea]voastră? Nu cumva expuneţi starea ţării spunându-ne că „toate clasele societăţii sunt însetate de îmbunătăţiri morale şi materiale" fără ca să arătaţi totdodată cum şi ce anume? Nu cumva expuneţi starea ţârei repetând mereu că „agricultura reclamă activitatea deputaţilor*', pentru ca astfel să-i puteţi expedi[a] mai curând pe acasă? Nu cumva expuneţi stare ţării anunţând, cu obscuritatea apo- calipsului, „oarecari cestiuni de o mare importanţă", fără ca să specificaţi măcar în treacăt una singură din ele? Să meargă mai departe. în articolul 95, pe care-1 invoacă domnii miniştri, unde oare să fie permis puterii executive de a complecta prin o nouă legislatură o sesiune neisprăvită a unei legislaturi disolute? Constituţiunea zice lămurit că fiecare sesiune ordinară „durează trei luni". Interpretând acest text prin cârpire, precum o faceţi dfumneajvoas- tră, de ce uitaţi că, tot pe baza articolului 95, o singură sesiune nu poate fi deschisă decât numai una singură dată printr-un singur mesaj princiar ,Ja deschiderea sesiunii Domnul expune etc.“? Dacă sesiunea de faţă este în realitate numai continuaţiunea celei precedinţi, de ce, dară, n-aţi păstrat în deplina-i vigoare mesajul prin oare se deschisese ea la 15 noiembrie 1868 şi în care Suveranul năotru zicea, între altele, că fosta majoritate „şi-a lăsat numele neşters în analele si la inimile românilor"? PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 53 Mai este încă ceva. Dacă sesiunea actuală continuă m adevăr pe cea trecută, apoi cum de puteţi pune d[umnea]voastră cu totul deoparte articolul 43 din aceeaşi constituţiune: „La fiecare sesiune, Adunarea Deputaţilor îşi numeşte preşedintele, vicepreşedinţii etc.“ Cu alte cuvinte, într-o singură sesiune nu pot fi două alegeri de birou. Chiar pe baza mesajului princiar, preşedinte legal al Camerei de astăzi este d[omnul] loan Brătianu, vicepreşedinţi sunt d[om]nii C. A. Rosetti, Panaiot Donici, Tumavitu, Laurtan!!!... în fine, dacă această sesiune nu este nimic aha decât numai continuarea celei încetate la 29 genariu, pentru care era o prezumţhme constituţională a unei durate până la 15 februarie, apoi ce ai fi făcut, oare, domnule Kogălnicene, dacă fosta Cameră s-ar fi disolut tocmai la 14 februarie, d-abia cu o zi înainte de termenul normal, precum i-o şi propunea însuşi d[omnul] Dimitrie Ghica, rugând-o să se ocupe până atunci cu budgetul Ministeriului de Rezbel? în acest caz, după teoria d[umi]tale, sesiunea ordinară a Parla- mentului actual ar trebui să dureze numai douăzeci şi patru, sau mai bine zicând numai şase ore! Nu vezi, domnule Kogălnicene, piramidalele absurdităţi la cari te împinge fără mizericordie monstruoasa copulaţiune a două sesiuni, a două legislaturi, a două apeluri la naţiune, dintre cari cel din urmă este anume călăul cehii dintâi? Afirmând că sesiunea de ieri şi sesiunea de astăzi formează ambele o singură continuitate, d[umnea]ta admiţi necesarminte, prin însăşi aceasta, că singurul mesaj princiar prin care ea s-a deschis este acela în care Principele admira cu entuziasm patriotismul şi energia ,.roşilor", combătuţi apoi de către zbirii d[omniei]tale căi înverşunarea cea mai draconiană în ultimele alegeri; că singurul birou legitim al Camerei actuale se compune din dţomnul] loan Brătianu şi alte patra persoane cari nici nu mai figurează măcar astăzi, mulţămită d[omniei]tale, în numărul deputaţilor, că o sesiune ordinară, mai în sfârşit, poate să nu ţină decât numai de la amiază şi până la prânz, fiind datoare în aceste câteva oare a-şi verifica titlurile, a răspunde la adresa Tronului, a stinge „setea morală şi materială a tuturor claselor societăţii", a rezolva „oâteCari cesthmi de o mare importanţă" şi, în fine, a pleca „la agricultură"!!! Iată logica cea riguroasă a ministeriului actual! Să ne rezumăm acuma într-un mod sistematic. Sesiunea prezinte a Parlamentului nostru este ordinară căci, după articolul 95 din constituţiune, Domnul era dator să-l convoace, pe când sesiunile extraordinare sunt numai acelea în privinţa cărora Principele posedă o putere facultativă: „arc dreptul de a convoca în sesiune extraordinară**. Ca ordinară, sesiunea prezentă, tot după articolul 95 din consti- tuţiune, trebuie cu orice preţ să dureze în intervalul precis de trei luni, afară numai de cazul dacă Domnul s-ar decide cumva a mai dizoalve încă o dată Parlamentul. 54 B. P. HASDEU La deschiderea acestei sesiuni, iarăşi după articolul 95 din constituţiune, Guvernul era chemat, în chipul cel mai imperativ, a expune prin mesajul princiar starea ţării, adecă condiţiunile admin- istrative, de magistratură, de armată, de lucrările publice, de instrucţiune, de referinţe internaţionale şi toate celelalte ale momentului. Departe de a răspunde câtuşi de puţin la aceste cereri atât de esprese ale articolului 95 din constituţiune, Ministeriul, ca şi când sesiunea ar fi estraordinară, acordă Parlamentului, în loc de trei luni, numai vro şeaseşprezeoi zile, sub ridicolul pretext de a continua o altă legislatură, şi-l deschide ^poi printr-un mesaj princiar, unde, în loc de a expune starea ţărei', nu zice nemic, afară numai de un lung adio: plecaţi, plecaţi, plecaţi mai curând! Astfel, articolul 95 din constituţiune, încăpând m destructricea gheară a autorului articolului III din Statut, a devenit, la rândul său, o impură batjocură, ca tot ce a emanat vreodată din oficina politică a d[omnu]lui Kogălniceanu! Două călcări ale pactului fundamental într-un singur discurs de câteva rânduri! Să aprofundăm însă cauzele cele intime ale procedurii. Putea, oare, tocmai Ministeriul actual să expună starea ţării? Această sarcină i-ar fi impus o dilemă deopotrivă fatală: sau de a scoate la lumină tabloul cel adevărat al României strivite în întru şi trădate în afară, sau de a minţi în faţa naţiunii întregi, făcând să tresalte chiar pietrele de indignaţiune, denaintea hidosului spectacol al unui cinism sălbatec! Pe de altă parte, putea, oare, d[omnul] Kogălniceanu să se arunce vitejeşte în toate eventualităţile unei durate parlamentare de trei luni? într-un spaţiu atât de lung, dfomnul] Dimitrie Ghica ar suferi el, oare, cu abnegaţiune brutalul despotism al tuturor creaturilor colegului său de la Interne? Ş-apoi chiar în sânul acestei reprezentaţiuni a biciului prefectoral, oare nu s-ar putea ivi vreo veleitate de independinţă care să ajungă, în fine, la o insolinte revoltă a sclavilor contra stăpânului, ca în faimoasa epocă a Statutului? Aşadară, asemenea ucigaşului Cain, neagra conştiinţă a d[omnu]lui Kogălniceanu caută refugiul negrului îhtunerec! Dumnealui calcă constituţiunea, pentru a nu expune starea ţării întinse în oribile torturi pe noul pat al Iui Procust! Dumnealui calcă constituţiunea, pentru a nu sta mult timp la vorbă nici chiar cu copiii nelegitimi ai voluptăţii libertocide! Şi ceea ce-i mai cu seamă grozav, este de a-1 vedea furişând toate acestea tocmai în Discursul Tronului!... 11 Bucureşti, 7 mai 1869 Toate organele oficioase ale guvernului se preocupă de epistola prin care d[omnul] Armând L6vy a crezut de cuviinţă a race o ciudată declaraţiune de rezbel d[omnu]lui Ioan Brătianu în coloanele Israelitului Român. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 55 Pressa şi Trompeta Carpaţilor, mai cu seamă, profită cu multă dibăcie de această ocaziune ca să lovească cu furie, nu pe jidani, ci tocmai din contra, pe cei izbiţi deja de răzbunătoarea urgie a neamului lui Israel. Noi, din parte-ne, nu luăm aci pana în mână pentru apologia d-lui Ioan Brătianu; ne-au interesat şi ne interesează totdauna prea puţin nişte cestiuni curat individuale; ceea ce voim a face este numai de a culege într-un singur buchet acele numeroase pasage din manifestul d[omnu]lui Armând Levy cu ajutorul cărora naţiunea întreagă să poată judeca, în cunoştinţă de cauză, despre trecut, despre prezent şi despre viitor. D[omnul] Armând Levy îşi începe filipica contra d[omnu]lui Ioan Brătianu aşa: „Ţi-am dat dovada cea mai mare de amiciţie ce un om poate da unui om, rămâind amicul d[umi]tale cu toate că ai exersat o persecuţiune contra rasei mele, contra acestei rase mari ebree, ce ai cutezat a o numi mai deunăzi, intr-un moment de mânie, o rasă stricată şi la care sunt mai mândru d-a aparţine decât n-a fost vreodată un nobil din Franţa sau din Germania d-a se putea zice descendintele cruciaţilor; o rasă binecuvântată întru toate..." Apoi mai departe: „Cât pentru mine, ebreu până în vârful unghiilor, iubesc rasa mea mai mult decât orice, cred în viitorul ei şi resimt în mine toate durerile sale trecute şi prezente." Noi întrebăm acum dacă nişte oameni din sânul cărora chiar cei mai luminaţi, precum este, fără îndoială, d[omnul] Armând Levy, cred toate popoarele de pe faţa globului pământesc atât de inferioare marii şi binecuvântatei rase ebree, încât pentru dânşii nobilul cel mai de frunte din Franţa sau din Germania nu preţuieşte cât jidovul cel mai din urmă; noi întrebăm dacă nişte asemeni fiinţe, cari îşi iubesc rasa mai mult decât orice şi rămân ebrei până în vârful unghiilor, atunci când se bucură de drepturile politice ale statului celui mai glorios din toată Europa, noi întrebăm dacă ei, aceşti oameni, aceste fiinţe, pot deveni vreodată cetăţeni buni şi patrioţi 'intr-o ţară ce nu este jidovească? Dacă însuşi d[omnul] Armând Levy n-a ajuns a simţi franţuzeşte, cu atât mai mult „jţipânul Moise", al d[omnu]lui Alecsandri, nu se va face român în vecii vecilor! Să urmărim însă epistola mai departe. Pentru a arăta până unde sunt capabili â merge jidanii numai ca să reuşească odată a metamorfoza România în Palestină, iată o confesiune caracteristică: „Daci aş trebui, spre a vă converti în apărători ardinţi, convinşi şi perseverenţi ai lui Israel, dacă, zic, aş trebui să îmbătrânesc cu douăzcei de ani într-o singură noapte sau ar trebui să-mi tai mâna, aş sacrifica nu numai fără să stau la îndoială, ci cu bucurie, amândouă mânile şi toţi anii ce mai am a trăi". Şi să nu ni se spună cum că numai d[omnul] Armând Levy a fi apt de a imita astfel, pentru cauza iudaismului, ceea ce făcuse Mucius Scaevola pentru salvarea Romei. Nu, toţi jidovii, toţi fără excepţiune, sunt întocmai de acelaşi calibru, după cum ne-o arată însăsi epistola mai la vale: 56 B. P. HASDEU „Fiecare ebreu poartă în sine, şi în activitatea sufletului său mijloacele de existenţă nu numai pentru dânsul, ci şi pentru familia sa; iar solidaritatea ebree este aşa de mare, încât dacă s-ar găsi strâmtorat pentru un moment, el găseşte la fiecare din coreligionarii săi reazămul ce-i trebuie". O asemenea gigantică solidaritate există ea, oare, între jidani şi creştini, nu la noi, dar m Franţa sau în Anglia, unde ei se bucură toţi deopotrivă de egalitatea cea mai perfectă, fiindcă numărul de tot mic al israeliţilor nu punea acolo în pericol înseşi bazele duratei naţionale? Dar ce-i pasă d[omnu]lui Armând Levy de francezi, de englezi, de români, de lumea toată, afară numai de jidani!? Dumnealui nu se sfieşte a cere pe faţă ca burghezia să fie poprită de a se naşte şi de a se dezvolta în România, fiindcă aceasta ar fi în dauna israeliţilor. Iată pasajul; „în meditaţiunile d[umi]tale asupra istoriei Orientului comparată cu aceea a Occidentului, te-ai întrebat, oare, de ce ebreii, în timp de mai multe secole, nu fuseseră persecutaţi la răsărit, pe când au fost persecutaţi la apus? Goniţi din Portugalia şi din Spania, ei au găsit un adăpost în Turcia; persecutaţi în Germania, ei au fost primiţi în Polonia şi, când, din Polonia şi din Turcia, s-au Introdus în Principalele Române, au găsit într-însele securitatea cea mai complectă. Aceasta nu vine mai vârtos de acolo că clerul catolic este mai intolerant decât clerul ortodox, căci Polonia este catolică şi ebreii n-au păţit nimic din cauza ei, ci din cauză că, neexistând burghezie în Orient, ebreii au împlinit rolul ei social, pe când m Occident au fost sacrificaţi periodic poftelor burgheziei. Astăzi, când clasa de mijloc este în drum de a se forma pe malul Dunării, vă veţi găsi din nou şi iute, dacă nu vă feriţi, în prezenţa aceloraşi exigenţe şi, fără îrtdoiala, în prezenţa aceloraşi imposibilităţi de justiţie". Prin uimare, burghezia română trebuie ucisă în faşă, căci altfel nu se va putea face justiţie coreligionarilor d[omnu]lui Armând Levy! Dumnealui însă nu se mărgineşte aci. Iată o altă cerere şi mai mostruoasă; „într-o zi, în Convenţiunea franceză, când se discuta cestiunea aboliţiunii sclavajului, s-a anunţat acest cuvânt rămas celebru: să se piardă coloniile mai bine, decât un principiu..." Cum, oare, trebuie să înţelegem noi această tragică parabolă? Nimic mai lesne. „Piară românii, dar jidovii să triumfe"!!! Fiind însă că naţiunea română n-a pierdut încă cu totul simţul de conservaţiune, d[omnul] Armând Levy schimbă tonul, lasă deoparte istoria, se un& pe triped şi se apucă a ne proroci, asemenea Cassandrei, nici mai mult nici mai puţin decât mina Troiei! Dumnealui arată dentâi că partidul democratic a căzut de la putere numai şi numai pentru că aşa au vrut jidovii: „Căderea-ţi nu este deloc efectul unei întâmplări, nici a răutăţii adeversarilor dfumijtale. Ai procurat prin persecutarea ebree puterilor garante, deja rău dispuse pentru administraţia d[umi]tale, un cuvânt comun de ordin în contra-ţi; însă te-ai crezut sigur de puterea-ţi interioară şi ai râs: dacă am majoritatea, ce-mi pasă de exterior. S-a format, dar, o armosferă politică care te-a asficsiat pe dţumneajta şi pe majoritatea dfumijtale". PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 57 Precum vedeţi, dacă dfomnul] Ioan Brătianu a fost silit a se retrage, dacă fosta Cameră a fost disolută, cauza este, curat şi simplu o atmosferă politică jidovească] Dfomnul] Armând Levy urmează mai încolo: „Mai adaog că or(i]care lovitură adusă ebreilor a tras totdauna nenorocire. Răpirea lui Mortara, un copil ebreu la Bolonia, a costat pe Papa mai mult decât pierderea Bolo[g]niei, două treimi din statele sale". Nu înţelegeţi, oare, că dacă Papa a pierdut atâta din cauza unui broscoi de jidov, apoi cât de imensă trebuie să fie catastrofe ce ne aşteaptă pe noi, cari cutezăm a ne juca cu 500.000 de vagabonzi? Dfomnul] Armând Levy nu lămureşte într-un mod direct această perspectivă, dar ne face s-o întrevedem în ziarul d[omniei]sale L’Etoile d'Orient, ieşit în aceeaşi zi cu epistola din Israelitul Român şi unde declară că ungurii sunt în număr de 15 milioane, că lor li se cuvine preponderenţa în Orient, etc. etc. etc.!!! In fine, iată încă un pasaj pe care noi îl reproducem fără a-1 comenta: „Chestia israelită, ce n-ai putut rezolva, rămâne ca o enigmă de Sphinx pozată succesiv tuturor guvernatorilor din România. Putem, oare, spera soluţiunea de la Mini stenul actual? Dumnezeu să-i dea voinţa şi energia! Insă ai lăsat succesorilor dfumijtale in materia emancipării ebrce o moştenire foarte dificilă. Cu toate acestea, avem o confienţă deplină în Principele liberal care ne guvernă, în cuvântul său şi Dumnezeu nu ne va părăsi!" Aşadară, drept concluziune, epistola dfomnujlui Armând Levy este cel mai preţios document ca să probeze până la evidinţă, o dată pentru totdauna, următoarele punturi: 1. Despreţuind toate celelalte neamuri, jidovii sunt absolutaminte incapabilii de a deveni buni cetăţeni ai unui stat 2. Nu este nici un mijloc la care ei să nu fie în stare de a recurge pentru ca să poată copleşi România. 3. Distrugerea burgheziei romane este prima condiţiune, recunos- cută în gura mare în programa dfomnullui Armând Levy. 4. Piară toţi românii, dar jidovii trebuie să triumfe! 5. Mini stenul Golescu a rost spulberat prin voinţa jidovilor. 6. Tot pe această cale, ne aşteaptă de acum înainte alipirea către Ungaria. 7. „Avem o confienţă deplină în Principele liberal care ne guvernă, în cuvântul său...“, zice cu o satisfecţiune supremă dfomnul] Armând Levy. Mulţumiri, de o mie de ori, muţumim pentru această comoară de revelaţiuni! 12 Bucureşti, 9 mai 1869 în douâ-trei vorbe am dori să rezumăm vârtejul politic al săptămânii întregi. Consiliul Mmicipal s-a ales în Bucureşti, din virgulă în virgulă, după cum o prevestirăm noi într-unul din numem trecuţi, când mângâiam pe dfomnul] ministru de Interne cu o serie de întrebări practice, urmate de o concluziune riguroasă: 58 B. P. HASDEU „Dfomnul] Petre Grădişteanu pierdut-a vechia-i energie? Popa-Tache nu mai trăieşte? împuţinatu-s-au giambaşii şi hamalii? Aşadară, Capitala va merge cu d[omnul] Kogălniceanu, întocmai precum a mers“... Către această profeţie, justificată în urmă prin realizarea cea mai complectă, mai rămâne astăzi numai doară de a se adăoga vro câteva mici detaiuri, pe cari, de asemenea, nu era greu de a le prevedea din capul locului, căci totul seînlănţuieşte, totul se explică mutualmente, totul se succede din consecinţă în consecinţă în sistema d[omnu]lui Kogălniceanu. Se pretinde, bunăoară, cum că sute de cetăţeni ar fi fost insultaţi, goniţi, bătuţi şi pe jumătate ucişi de către o veselă companie ai căreâ membri âu votat apoi în larg, unul cât zece, fără a se şti cine dintre dânşii este sau cine nu este alegător, dar altfel cu ştiinţa cea mai pozitivă că toate biletele, aruncate în urnă, reproduceau cu o exactitate stereotipă lista candidaţilor guvernului. Confiatele nostru de la Românul a mers cu cutezarea până a publica nişte epistole, nişte petiţiuni, nişte procese-verbale, ca şi când toate acestea ar putea schimba câtuşi de puţin reputaţiunea d[omnu]lui Kogălniceanu! Pe cine, oaie, mai poate suipinde, îh stare actuală de lucruri, chiar scrisoarea d[omnu]lui Grigorie Heliade, în care şp plânge că i s-ar fi furat optzeci de napoleoni şi un lanţ de aur de către o ceată „cu ciomege în mână, în capul căreia era d[omnul] Petre Grădişteanu etc.?“ Pe cine, oare, mai poate minuna, în condiţiunile în care ne aflăm, că tocmai generalul acestor oneşti bătăuşi este astăzi consilier municipal în virtutea a 1771 de voturi constatate prin Monitorul Oficiaţi Pe cine, oaie, va mai aduce în mirare, mâni sau poimâni, când sfatul comunal întreg, astfel personificat, mulţumită atmosferei dom- nitoare, va pomi deodată la [sacrilegiul?]r sistematic al tuturor cetăţenilor Capitali? Ceea ce ne întristează pe noi nu sunt alegerile de tot felul, municipale şi nemunicipale, căci în materia electorală în genere, oricâte se întâmplă şi s-ar mai întâmpla de acum înainte, tot încă este absolutamente imposibil ca până şi fecundul geniu al d[omnu]lui ministru de Interne să mai inventeze ceva mai nou, ceva mai neaşteptat, ceva mai monstruos decât cele petrecute deja la Craiova, la Ploieşti, la Piteşti, la Slatina, la Galaţi, prin toate unghiurile ţărei. Ne îngrijeşte, ne sperie, ne înfiorează o altă sferă de acţiune, pe care dfomnul] Kogălniceanu se pare că şi-a rezervat-o tocmai pentru efectul final. Presa a rămas intactă deocamdată. Românul este în tortură şi România precupeţită, dar cel puţin victima tot mai conservă încă preţioasa facultate de a se plânge, prin care se alină, ca prin farmec, durerile unei naţiuni ca şi ale unui individ. 1 1. în text: .sacagiul" (n. ed ). PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 59 D[omnul] Kogălniceanu nu promitea niciodată că va mănţine libertatea tiparului şi numai aceasta este ceea ce ne mai linişteai Fericită e instituţiunea şi fericit este omul cărora nu le oferă o mână de sprijin acela ce sfărâma o tribună în urma jurământului „să mă trăsnească Dumnezeu dacă mă voi atinge de acest altar" şi dizolva Camera trecută a doua zi după o duioasă tiradă de iubire la adresa d[omnullui Ioan Brătianu. In şedinţa de luni a Adunării Deputaţilor, dfomnul] Kogălniceanu a declarat că „va lăsa presa liberă". Noi tremurăm. Dea cerul ca să nu se împlinească astăzi, mâni, foarte curând, această grozavă presimţire, bazată pe profunda cunoştinţă a tărâmului! Presa e în pericol! Şi-n adevăr, ce oare nu se poate aştepta de la un om căruia d[omnul] A. G. Golescu i-a repetat în gura mare, de două ori, de la înălţimea tribunei parlamentare: „cât despre moralitate, jos fruntea, jos fruntea!" şi totuşi ministrul n-a găsit nici o vorbă ca să răspunză, iar Camera întreagă, deşi este născută pe furiş, din osul şi din carnea d[omnu]lui Kogălniceanu, a confirmat prin o tăcere dureroasă sentinţa de oprobriu a hidosului său părinte! N-a protestat nici măcar d[omnul] Dimitrie Ghica, asupra cămia nu poate să nu se răsfrângă prin solidaritate, ruşinea unui „coleg". Dar uitat-ai, oare, domnule Kogălnicene, că, cel puţin pe băncile Parlamentului, d[umnea]ta nu eşti „Pepelea", ingeniosul ideal de cinism din basmele poporale, ci un consilier al Tronului? în analele universale ale regimului reprezentativ nu s-a văzut înCă până astăzi un ministru să primească într-o Cameră epitetul de „imoral" cu acelaşi sânge rece de indiferenţă cu care aude cineva „bună-ziua" din gura unui trecător!!... însă lucrurile neauzite se petrec la noi nu numai în adunarea de pe Dealul-Mitropoliei. în şedinţa-i de marţi, Senatul a decis prin vot a răspunde la mesajul ’ princiar1. m şedinţa-i de miercuri, Senatul a decis prin vot a nu răspunde la mesajul princiar. Cestiunea călcării regulamentului, care popreşte de a reveni asupra unui vot, şi chiar cestiunea de demnitate, care nu permite unor oameni ce se respectă de a se contrazice într-un mod atât de ridicol intr-un interval d-abia de patruzeci şi opt de ore, ambele aceste cestiuni se întâlnesc aci cu o altă ’consideraţiune nu mai puţin importantă. Domnitorul a deschis Parlamentul printr-un discurs, în care salută nu numai pe deputaţi, ci tofdodată şi cu preferinţă pe senatori. Să fie, oare, delicat de a nu răspunde la salutarea Suveranului, pe când buna creştere cea mai elementară ne impune această datorie socială chiar în privinţa omului celui mai de rând? Senatul se scuză că aşa-i porunceşte d[omnul] prim-ministru, carele a declarat că altfel va fi silit să „avizeze". Ciudat! 1 1. Vezi Le Moniteur Roumain de joi. 60 B. P. HASDEU O Cameră se dLsoalvă pentru că nu vrea să salute pe d[omnul] Macedonski şi un Senat este in pericol de a fi trimis pe acasă fiindcă vrea să salute pe Capul Statului!... * P. S. Un articol din numărul trecut al ziarului nostru a demonstrat până la evidinţă că onoarea, averea şi chiar viaţa cetăţenilor se află la deplina dispoziţiune a judecătorilor de instrucţiune. într-o asemenea stare de lucruri, singura consolaţiune este ca cel puţin românul să fie victima unui alt român, căci multe se iartă între fraţi. Monitorul Oficial publică numirea unui d[omn] Cheminger ca judecător de instrucţiune la Bacău. Mişcaţi prin acest nume nemţesc, noi cutezăm a întreba cu rezervă pe puternicii zilei, dacă individul este român sau ba? Nu cumva trebuie un neamţ pentru ca să nu scape din închisoare pe djomnul] Iancu Negură, închis astăzi pentru hatârul d[omnu]lui Beust? 13 Un articol de fond în 1857, sub faimosul caimacam Vogorides, om bun din fire, după cum îl descrie djomnul] Bolintineanu, dar care nu ştia să înveţe a simţi româneşte şi nu avea destulă voinţă pentru a scăpa din manile mişeilor; în 1857, când acest străin dăduse d[omnu]lui Kogăl- niceanu primele lecţiuni cum se administrează, cum se fac alegerile de tot felul şi cum se vinde ţara, deşi atunci era vorbă numai despre Jnire, iară nu şi despre însăşi existanţa naţionalităţii române; în 857, marele nostru poet djomnul] V. Alecsandri, mai june încă, nai simţitor, mai pătuns de sacrul foc al adevărului şi al iubirii de ţară, a scris un sublim blestem, ce nu poate a nu rămânea tot. atât de nemuritor ca şi Marseilleza, ca. tot ce răsfrânge cugetul unui popor întreg, ca orice protestaţiune a libertăţii contra jugului, fie acesta de ieri sau de astăzi, de aici sau de peste nouă mări, căci evenimentele se repetă, după profunda observaţiune a lui Shakespeare! Aşteptăm cu nerăbdare ca actualul deputat al colegiului al Ill-lea de la Iaşi, tovarăş cu djomnii] Kogălniceanu, Nicu Aslan, ete., să scoată actualminte la lumină 0 a doua ediţiune a blăstemului din 1857. Dumnealui ar putea să mai adauge câte o strofă, să mai întărească câte un vers, să facă tabloul şi mai negru, fără a ieşi, câtuşi de puţin, din marginile strictei realităţi. Speranţele noastre s-au înşelat Bardul de altă dată se pare cu totul cufundat astăzi în prozaica dorinţă ca drumul de fier să treacă prin moşia djomnieijsale, precum Heine descrie pe viteazul Garald Harfagar cufundat într-o stearpă inerţie în fundul oceanului. Ne decidem, dară, a publica noi înşine o a doua ediţiune, întocmai astfel după cum o inspirase caimacamia lui Vogorides, dedicând-o, în calitate de simplu editor, anume djomnujlui Kogălniceanu, ceea ce nu poate să displacă djomnujlui Alecsandri... din cauza colegialităţii. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 61 MOLDOVA ÎN 1857 Scumpă Moldovă! ţară de jale! Ah, la ce zile tu ai ajuns! Lasă-mă-a plânge ranele tale, Căci până-n suflet mă simţ pătruns! Tu, ce eşti bună, dulce, iubită, Tu, ce eşti fiica lui Dumnezeu, Cum te loveşte soartea cumplită! Cum te îneacă amarul greu! Lupii şi corbii şi vulpi străine Fac a lor hrană din trupul tău Şi tu, Moldovă, plăteşti cu bine La toţi aceia care-ţi fac rău! O, cât de crunte ş-otrăvitoare Sunt pentru tine a lor muşcări, Când ei cu buze sfâşietoare Răspund l-a tale dulci săţutări! Dar mult mai aprig trebui să fie Chinul ce suferi, amarul chin, Când vezi chiar fii—ţi cu duşmănie Rupându-ţi sânul de-amor plin. Mumă duioasă, tristă-n cădere, Cu agonie mânele-ţi fiângi Şi nu-ţi rămâne nici o putere, Nici glas la lume ca să te plângi! Când ridici fruntea, jos în ţărână O-mpinge-o calcă duşman picior! Când ridici glasul, o cruntă mână îi curmă-ndată gemetu-n zbor! Dar cât va bate inima-n mine, Bu în veghere la luptă-oi sta, Ei, cu tărie, eu pentru tine î faţa lumei voi protesta! Penţru coroana-ţi suverană, Pentru-al tău nume şi al tău drept Bu înfiunta-voi hidra duşmană Ş-un scut ţi—oi face din al meu pept. Voi zice ţie: „Mamă-ntristată! Prinde la suflet învietor, Căci tu scăpa-vci de munci odafă Şi-i avea parte de viitor! Las’ să te prade hoţii în taină, Să urle lupii în urma ta. Lasă-i să rupă mândra ta haină... Haină mai mândră tu vei purta! zădar răii vreu m orbire Cereasca lege a-mprotivi. Cerul voieşte a ta mărire, Şi tu, Moldovă, mare vei fi! în zădar cearcă â să ridice Un zid pe Milcov, despărţitor. Cădea-va zidul, şi tu, ferice, Vei fi unită cu a ta sar’. Căci tot se află în Românie Inimi aprinse de—un sacru dor, Ce vreu românul ca să renvie Mare, puternic, ca dorul lor! B scrisă—n centri sfinh Unirei E scisă-n inimi cu fire ceresc! O! Românie! l-a ta mărire Lucrează braţul dumnezeiesc!" Voi zice, zice până la moarte Celor ce-s duşmani neîmpăcaţi: „O! voi, unelte de rele soarte Pentru românii ce vă sunt fraţi! Voi, care însuţi cu-a voastr mâne Mormântul prii l-aţi pregătit, Ş-aţi muşcat mâna ce vă dă pane, Şi-aţi rănit sânul ce v-a iubit! Voi, care ţării plătiţi cu ură Când ea vă cheamă dragii săi fii, Uitând Dreptate, Lege, Natură, Uitând că însuţi aveţi copii, Blăstcrmif ţării tunând să radă Pe capul vostru nelegiuit! Blasfemii! şi ură!... Lumea să vadă Cât rău în hune aţi făptuit! 62 B. P. HASDEU Fie-vă viaţa neagră, amară! Copii să n-aveţi de sărutat! Să n-aveţi nume, să n-aveţi ţară, Aici să n-aveţi loc de-ngropat! Şi când pe calea de vecinicie Veţi pleca sarbezi, tremurători, Pe fruntea voastră moartea să scrie: Duşmani ai ţării! Cruzi vânzători! 14 Bucureşti, 10 mai 1869 Astăzi este a treia aniversare a memorabilei zile din 1866, când principele Carol de Hohenzollem-Sigmaringen a intrat pentru prima oară în capitala României. Dirigând atunci o mică foaie politică ebdomadară, noi puserăm în fruntea-i aceste cuvinte: .Alegerea Alteţei Sale Regele Carol I asigură României Unirea. Constituanta va asigura României Libertatea şi Naţionalitatea. Să trăiască România, liberă, una şi nedespărţită! Să trăiască principele care va face pentru România ceea ce făcuse Leopold pentru Belgia! Să trăiască Unirea, Libertatea, Naţionalitatea şi Domnitorul care va sti să le respecte!" 'Repetăm acuma, din cuvânt în cuvânt, fără a adăuga şi fără a suprima o singură literă, această urare prin care salutarăm, sunt acum trei ani, dimineaţa regimului actual. Confiatele nostru de la Românul zice fii numărul său de astăzi că „fii astă mare zi“ el nu voieşte a vorbi „despre luptele din filtru". Ne asociem din toată inima la această frăgezime constituţională, pentru a nu turbura câtuşi de puţin prin o voce disonată armonia serbării generale. Astfel, dară, dând un scurt răhaz [sic!] de etichetă consilierilor Tronului, noi vom aduce deocamdată la cunoştinţa lectorilor noştri un fapt neoficial asupra căruia românii cei adevăraţi sunt daton a medita în orice timp, în zi de festivitate ca şi fii acea de lucru. Serviciul sanitar al Capitalei a publicat de curând, prin organul d[omnu]lui doctor I. Felix, un raport, în care, pe pagina 34, ne întâmpină următarele detaiuri statistice asupra nativităţii şi mortalităţii fii Bucureşti fii cursul ultimilor doi ani. „înregistraţi în 1867: născuţi morţi ortodocşi 4101 3192 catolici 157 353 protestanţi 73 164 armeni 37 43 israeliţi 408 221 înregistraţi fii 1868: născuţi morţi ortdocsi 4128 4272 PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 63 catolici 182 345 protestanţi 69 132 armeni 25 36 israeliţi 464 248...' Niciodată cifrele n-au fost mai elocinţi! După registrele autentice ale Capitalei, poporaţiunea creştină a Bucureştilor, de toate riturile fără excepţiime, ortodocşi, catolici, protestanţi şi armeni, moare pe fiecare an într-o proporţiune cu mult mai mare, câteodată chiar îndoită, decât numărul cel restrâns al naşterilor. Numai jidanii, neam binecuvântat de Dumnezeu, după expresiunea d[omnu]lui Armând Levy, se nasc aproape de două ori atâţia câţi mor. în 1867 s-au născut 408 israeliţi şi au murit d-abia 221. în 1868 - 464 născuţi şi 248 morţi! Mergând pe această cale, chiar dacă vom presupune că nu va mai intra în Bucureşti nici un alt jidan din afară, deşi în realitate tocmai israeliţii formează partea cea mai însemnată a imigraţiunii, şi tot încă, într-un scrut interval de cincizeci de ani, capitala României este fatalminte osândită a deveni un oraş curat evreesc! Să ne gândim! Publicând mai la vale proiectul guvemametal asupra organizării bisericeşti, care va intra de urginţă în dezbaterea Senatului, ne rezervăm a-1 analiza în numărul viitor al ziarului. 15 Bucureşti, 14 mai 1869 Dfomnul] Nicolae Ionescu a obţinut punerea de urginţă în dezbaterea Senatului a proiectului guvernamental de organizarea bisericii române. Gânditu-s-a, însă, elocintele senator al Universităţii de la Iaşi dacă este sau nu este astăzi momentul oportun de a grăbi soluţiunea unor cestiuni atât de grave? Punem cu totul deoparte pe d[omnul] Creţescu, subscriitorul aparinte al proiectului, căci despre dumnealui nemine nu vorbise când era consilier de stat sub Vodă Cuza; nemine n-a vorbit mai deunăzi admirându-1 în fotoliul de membru al înaltei Curţi de Casaţiune; nemine nu vorbeşte acuma şi nemine nu va vorbi mâni: fericita condiţiune a celor predestinaţi pentru paradis! Dar uitat-a d[omnul] Nicolae Ionescu că sub iscălitura de formă a ministrului actual de Culte şi de Instrucţiune Publică se ascunde, clipind din ochi, realitatea de fond a d[omnu]lui Kogălniceanu? Organizarea bisericii române se va fiice ea, oare, tocmai sub auspiciile autorului dezorganizării sale? Clerul nostru poate el să aştepte vro consolaţiune de la acela ce spărgea la Iaşi Mitropolia pentru a răpi, în întunerecul nopţii, însăsi persoana unui primat? ku este, oare, un sacrilegiu de a primi din mâna stângă a 64 B. P. HASDEU d[omnu]lui Kogălniceanu viitorul religios al României, pe când dreapta-i se razămă cu cinism pe umăral lui popa Tache!!... Iată ceea ce a scăpat din previziunea d[omnu]lui Nicolae Ionescu. Acuma însă trebuie să suferim consecinţele. în numărul trecut noi am reprodus deja textul proiectului, pe care-1 mai complectăm astăzi prin profundele observaţiuni ale d[omnullui N. R. şi ale unui alt senator, al căruia nume lesne se poate ghici, „ex ungue leonem", chiar sub vălul anonimului. Atrăgând toată atenţiunea lectorilor noştri asupra acestor doi articoli, ieşiţi din penele unor bărbaţi deopotrivă familiari cu materia din diferite punturi de vedere, ne vom mărgini din parte-ne a rezuma întreaga cestiune în câteva cuvinte. Proiectul d[omnu]lui Kogălniceanu coprinde în sine două enor- mităţi capitale: principiul oligarhic-monacal m sânul clerului şi rum- perea bisericei române prin o schismă, ambele contra canoanelor, contra constituţiumi, contra tradiţiunilor noastre naţionale. începând de la primul sinod, adunat în Jerusalem în anul 50 din era creştină, cu acelaşi scop, pe care-1 specifică proiectul d[omnu]lui Kogălniceanu, adecă „de a mănţine unitatea de dogme, administrativă, disciplinară şi judiciară a bisericii", începând de la acel sinod prototip, la care au luat parte „apostolii şi presbiteni şi Raţii" (Actele apost[olice], XV. 23), niciodată eclezia ortodocsă n-a respins clerul secular si chiar pe mirenii cei mai recomendabili prin virtuţile şi prin cunoştinţele lor de a participa la cârma turmei lui Crist Citind litura moartă a canoanelor, fără a înţelege spiritul lor, cum de n-a aruncat d[omnul] Kogălniceanu o răpede cătătură în josul deciziunilor sinodale, pentru ca să se încredinţeze că chiar pântre autorii lor au fost preoţi şi mireni? Cum de a priceput dumnealui canoanele într-um simţ mai aristocratic decât grecii şi muscalii, cari admit în compoziţiunea sinoadelor, nu numai pe mitropoliţi şi pe episcopi, ci încă pe egumeni şi pe protoierei? Pentru a cunoaşte ideea străbunilor noştri asupra elementelor constitutive ale unui ’sinod, de ce n-ai luat, ri[omnu]le Kogălnicene, măcar actele conciliului de la Florenţa, la care Moldova trimisese anume trei reprezentanţi: pe mitropolit, pe un protopop şi pe marele logofăt Neagoe, adică un călugăr, un preot şi nu mirean? Sinodul din proiectul guvernamental se compune din doi mitropoliţi şi şase episcopi, nici mai mult nici mai puţin. Oligarhia monacală în toată puterea cuvântului, cusută ca un petec zdrenţăros pe candida haină a constituţiunii celei mai democratice! Dar aceasta nu ajunge d[omnu]lui Kogălniceanu. Imitând Austria, care n-a ştiut cum să dezbine altfel pe fraţii noştri de peste Carpaţi, decât numai introducând cu o abilitate diabolică fatala zâzanie de cei uniţi şi de cei neuniţi, d[omnul] Kogălniceanu protege în biserica română, prin articolul 20 din proiect, pe vlădicii aleşi alăturea cu cei numiţi, pe episcopii canonici lângă cei necanonici,’ pe Ariu lângă Atanasiu, pe Cuza lângă Christ! Lăsând ca cele două studii speciale publicate mai la vale să demonstrefze] lectorilor noştri toată absurditatea constituţională si PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 65 juridică a acestei monstruoase amalgame, noi ne mulţămim a reproduce aci propriile cuvinte ale părintelui Melchisedek, actualul senator şi episcop al Dunării de Jos, carele, în primele momente ale unei inspiraţiuni creştine, refuzase, în 1865, „decretul de vlădică1*, deşi s-a răzgândit mai în urmă declarând că Sântul Spirit îi porunceşte a retrage demisiunea. lată-le: „M-am întrebat pe sine ce vor zice de mine şi credincioşii şi necredincioşii, văzându-mă ridicat Ia treapta de episcop alături de sfintele aşezăminte ale creştinătăţii... Conştiinţa mi-a spus că credincioşii se vor feri de mine şi mă vor despreţui ca pe un sperjur, iară necredincioşii se vor bucura, socotindu-mă şi pe mine ca pe unul din ei, ca pe o persoană ce nu crede în nimica sfânt; cu alte cuvinte un ipocrit Conştiinţa mi-a mai spus şi altă împrejurare foarte gravă. în secolul nostru, când materialismul şi-a întins aşa departe domnia sa peste spirite, când fariseii şi saducheii moderni, rezultatul boalei spirituale a veacului nostru, dau război de moarte celui răstignit pentru mântuirea lumii, şi cu scrierile lor cari de cari mai infame se silesc să surpe Biserica creştină, în care s-a păstrat sânta cruce, arma cea de mântuire a lumii, cuteza-voi, oare, şi eu, un smerit servitor al bisericii, pe care ea m-a crescut, ea m-a luminat, ea m-a înălţat până astăzi, cuteza-voi, zic, spre răsplătire să vin a rumpe legămintele cele sânte şi seculare, carii au ţinut până acum în patria noastră Biserica lui Christos? Acest azil al mântuirii noastre, şi sufletesc, şi politic, şi naţional, şi să mă ridic peste ruinele ei, dând totdeodată ocaziunea de un nou triumf necredinţei în divinitatea celui răstignit pentru noi?...“ Din Senat să trecem, oare, la Adunarea Deputaţilor? Deocamdată ea n-a lucrat nemic, absolutaminte nemic, dar a avut ocaziunea de a auzi mult, foarte mult, mai cu seamă plăcuta deelaraţiune a d[omnu]lui Bozianu că nu poate [prezida]2 o asemenea Cameră şi măgulitorul răspuns al d[omnu]lui Negri că nu voieşte nici măcar să figureze într-o companie „atât de demnă şi de bine compusă11, după ironica expresiune a d[omnu]lui V. Alecsandri. Văzând această maiestoasă neactivitate a areopagului de pe Dealul-Mitropoliei, noi aşteptăm cu nerăbdare ca marele poet al României să intoneze acolo într-o zi, chiar de pe fotoliul său preşedinţial, în mijlcul unor aplauze frenetice, teribila epigramă prin care biciuise altădată Camera din 1863, cu acea numai diferinţă că aceea nu plăcea lui Cuza, pe când aceasta nu poate să nu-i placă: „P-un deal oarecare Cu renume sânt, Făcea zgomot mare O moară de vânt; Şi biata morişcă, Chiar d-avea un pic De porumb şi hrişcă, Nu lucra nemic!11 66 B. P. HASDEU 16 Bucureşti, 15 mai 1869 în numărul viitor vom semnala un pericol naţional de prima ordine: rectificarea [h]otarelor între România şi Ungaria sub guvernul actual. Până atunci, Camera şi Senatul întrecându-se care de care a nu da organelor de publicitate nici o materie de vorbă, suntem aduşi deocamdată, prin forţa nnprejurărilor, pe pogorâşul de a vesti apariţi- unea & Capitală a unui nou ziar, în zig-zagunle căruia d[omnului] Kogălniceanu se răsfrânge mai bine decât chiar în coloanele Presei. Adunarea Naţională, o foaie anonimă, deşi foiţa-i cam şopteşte ceva la „ureche", ieşind la lumină hi ziua aniversară a intrării Principelui Carol în Bucureşti, şi-a început profesiunea de credinţă prin un îndoit „knicksen": la Tron şi la Cameră. Iată debutul în cestiune: „Numele sub care şi data la care apare aceasta foaie dispensează, sperăm, pre redacţiunea ei d-a face o lungă profesiune de credinţă. Adunarea Naţională şi 10 Mai spun tot ce suntem şi tot ce voim." Crezând însă, pe semne, că publicul nu va înţelege atât de lesne ceea ce este Adunarea Naţională, de astăzi şi ceea ce voieşte „10 Mai" pe mâne, noul organ urmează mai departe, devenind din ce în ce mai explicit cu fiecare silabă înainte: „Ştiind diii lecţhmile, nu numai ale istoriei generale, ci şi din propria noastră experienţă din ultimii ani de ce fatale consecinţe este modificarea repeţită a şartei fundamentale a unei naţiuni, noi vom pune inima Împreună cu celelalte foi cari au înscris în fruntea lor Constitufiunea, spre apărarea ei de orice călcare sau falşă interpretare. Totuşi, noi o declarăm franc de la început, nu înţelegem că Constitufiunea este ultimul cuvânt al progresului şi al liberalismului. Tot ce e uman e perfectibil: legea cea mai bună azi va putea fi nesuficientă mâne". Prin urmare: reviziunea constituţiunii! Dar în ce simţ anume? Pactul nostru fundamental nu este el destul de democratic, asigurând naţiunii uzul tuturor libertăţilor, sub egida egalităţii celei mai perfecte? Nu este destul de naţional, îngrădindu-ne cu vigoare contra colonizării, contra judaismului, contra amestecului străinilor? Ascultaţi ce ne răspunde în această privinţă Adunarea Naţională: „Noi nu avem ca ideal numai teorii împrumutate de la politicii străini, fie ei cei mai celebri; ci avem încă şi tradiţhmi naţionale seculare. Acel arbore rezistă mai tare fortunelor, care are rădăcini adânci întinse în pământ Instituţiuniie acelea sunt mai stabile, cari au atare rădăcini în naţiune. Acestea sunt tradiţiunea. Şi tradiţiunea română are asupra tradiţiunilor tuturor popoarelor Europei acel avantaj că merge tocmai până acolo până unde teoriile au pus limitele liberal- ismului, împăcat cu ordinea, cu legalitatea, fi cu autoritatea, ce nu poate, jără dauna ordinei, lipsi puterilor constituite ale unui popor." Aşadară, păcatul cel neiertat al constituţiunii din 1866 este că puterea executivă, chiar după enormităţile de mai deunăzi, şi tot încă PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 67 se plânge a nu avea „autoritatea*1 ca să poată păşi înainte la altele şi mai monstruoase! Un nou Statut, iată singura soluţiune! însă Adunarea Naţională merge îndărăt cu aspiraţiunile sale retrospective nu numai până la 2* mai, ci chiar dincolo de 24 genariu. Despotismul se întăreşte mai lesne într-un spaţiu mai îngust, ceva în felul „tiraniilor** din lumea antică. România întreagă este prea întinsă pentru absolutiştii noştri. Iată un pasaj: „O misiune specială a Adunării Naţionale, ca [a]ceea ce are în redacţiunea ei un însemnat număr de moldoveni, este d-a reprezintă interesele locale ale României de peste Milcov. Zicând aceasta, să nu strige nimeni la separatism etc.“ Supunându-ne ciudatei invitaţiuni, iată că noi nu vom striga la separatism, deşi în realitate tot ce poate fi permis unui adevărat unionist este de a constata că sufere, bunăoară, cutare district, cutare oraş, cutare cătun, fie de dincolo sau de dincoace, iar nu moldovenii sau muntenii; căci circomscripţiunile judeţene si comunale există, pe când Milcovul nu mai trăieşte, ca barieră politică, decât numai îri memoria vrăşmaşilor românismului! Nu vom striga la separatism, mai repetăm încă o dată dar nu ne putem stăpâni de a nu pune cuvintele Adunării Naţionale pur şi simplu, fără nici o deducţiune, într-o paralelă cu cuvintele d[omnu]lui Kogălniceanu, rostite zilele trecute cătră deputaţiunea de la Mehedinţi: „Dacă luptele nu vor înceta în Muntenia, voi depune frânele guvernului şi voi merge să scap sărmana mea provincioarâ?** Vă mai trebuie, oare, vro altă confesiune mai clară? în fine, Adunarea Naţională îşi încheie profesiunea de credinţă ca următoarea curioasă descoperire: „Redacţiunea acestei foi este anonimă, cum anonime sunt principiile eterne.** Precum vedeţi, libertatea, naţionalitatea, dreptatea, moralitatea, toate acestea sunt nişte icsuri fără nume pentru noul organ oficios al d[omnu]lui Kogălniceanu! Ne despărţim astădată de Adunarea Naţională, fără a mai analiza nici laudele cu cari tămâiază pe dfomnul] ministru de Interne pentru că a permis jidovilor a fi înmormântaţi la cimitirul creştin, nici mustrările ce adres[eaz]ă fraţilor noştri de peste Carpaţi, fiindcă victimele austro-maghiarismului nu nutresc în sânul lor o profundă admiraţiune pentru guvernul nostru actual. în rezumat, progrma noului ziar coprinde în sine următoarele trei punturi: Modificarea constituţiunii, ştergând din ea tot ce desplace... autorităţii! Scăparea „provincioarei**, lăsând Muntenia în plata lui Dumnezeu! Anonimitatea principiilor, adecă desfiinţarea distincţiunii dintre bine şi rău!... 1. hi text: „3“ (n. ed.). 68 B. P. HASDEU Să abordăm acuma o altă foaie, tot atât de liberală şi, mai cu seamă, tot atât de naţională. D[omnul] Armând Levy a crezut de cuviinţă a combate revista noastră politică din 7 mai. lată bateria d[omniei]sale. ,,D[omnul] Brătianu n-a răspuns, Românul a tăcut. Dar Troianul, ziar de antegardă al partidului Brătianu a fulgerat prin pana d[omnu]lui Hăjdeu, unul din semnătorii faimosului proiect ebreofag al celor 31. Dumnealui ne face următoarea frumoasă observaţiune: dacă dţomnul] Armând Levy a rămas jidan în Francia, unde se bucură de toate drepturile civile şi politice, apoi cum se poate spera că israeliţii de aci vor deveni vreodată buni patrioţi? D[omnul] Hăjdeu ar fi putut afla de la d[omnul] Brătianu cum că d[omnul] Armând L6vy împinge patriotismul său francez până la extremitate, fiind însă totdodată, filo-elin, filo-român, filo-bulgar, partizan al unităţii germane şi al celei italiene, iubind aproape deopotrivă judaismul, Francia şi Polonia." O mărturie în adevăr preţioasă! Jidanii, zice d. Armând Levy, unesc totdauna în patriotismul lor două, trei şi mai multe ţări. Aşa este! La noi, de exemplu, ei iubesc într-o măsură egală pe români, pe nemţi şi pe muscali. Dacă însă nemţii şi muscalii ar vrea cumva să împărţească România? Atunci compatrioţii dfomnujlui Armând Levy i-ar ajuta, findcă patriotismul duplu, austro-ruseşc ar trebui să sacrifice pe patriotismul cel simplu românesc... Am putea să finim aci cu acest comod adversar, dacă d[umnea]lui nu s-ar fi alunecat pe tărâmul argumentelor ad hominem. D[omnul] Armând Levy ne numeşte, „unul din semnătorii fai- mosului proiect ebreofag al celor 31“.’ Acuzaţiunea e justă, dar nu este complectă. Tot noi am scris petiţiunea pe baza căriia Constituanta din 1866 a exclus pe jidani din banchetul drepturilor politice în România. Ai fost dară prea-generos, d[omnu]le Armând Levy, atribuindu-ne numai o singură crimă în loc de două. Nici aceasta nu este tot în 1865, noi am ţinut în Bucureşti lungi conferinţe publice despre pericolele judaismului pe malurile Dunării. în 1862, noi am publicat în Iaşi un document, însoţit de întinse comentarii, asupra comerţului fraudulos al jidanilor. Vor mai fi fost şi altele, pe cari nu ni le mai aducem aminte. Ştim numai atâta, că n-am scăpat niciodată vio ocaziune de a lovi pe israeliţii din România, pe aceeaşi bază pe care Turgot osândea pe hoţul Cartouche: „nu pentru că eşti rău catolic, dar cetăţean vătămător!" Până aci dăm antagonistului nostru cea [mai] deplină dreptate. Protestăm însă contra celeilalte insinuaţium a d[omnu]lui Armând L6vy, cum să Traian ar fi ante-garda partidului „Brătianu". Dentâi, vorbind în genere, noi unii n-am aflat de nicăiri dacă vreun asemenea partid există undeva în România; dar ştim bine că PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 69 doi din domnii fraţi Brătianu au onoarea de a aparţine partidului democratic şi naţional. Al doilea, cât ne priveşte pe noi mai în specie, apoi ca deputat am declarat deja în Camera trecută, de la înălţimea tribunei, că nu recunoaştem mei un cap de partid si această solemnă declaraţiune am justrficat-o prin fapte, combătând’ cu vigoare pe guvernul actual, chiar atunci când îl susţineau, din amăgire, precum mărturiseşte darea de seamă a fostei majorităţi, toţi ceilalţi amici ai noştri politici şi personali. Am ţinut totdauna prea mult la demnitatea individuală pentru a nu suferi disciplina nimănui şi am respectat totdauna prea mult natura umană, pentru a nu disciplina pe nimeni. Atragem atenţiunea lectorilor asupra importantei revelaţiuni pe care o face mai la vale dfomnul] dr. Zotu în privinţa propagandei catolice în şcoalele române. 17 Bucureşti, 17 mai 1869 Pe când d[omnul] Kogălniceanu calcă sub picioare, într-un acces de frenezie, libertăţile noastre constituţionale cele mai sacre, d[omnul] Dimitrie Ghica, pe de altă parte, surprins cu dibăcie în vechea-i neputinţă de titluri, de genealogii, die blazonuri, de tot ceea ce străbunii noştri, bătându-şi joc de armele zugrăvite ale aristocraţiei occidentale numeau cu despreţ „cai verzi pe păreţi", devine un instrument naiv pentru a insulta tendinţele unitare şi chiar originea românilor. Pe biroul Adunării Deputaţilor se află un nou proiect de lege, contrasemnat şi depus de cătră însuşi nominalul preşedinte al Cabinetu- lui şi prin care se propune, nici’ mai mult, nici mai puţin, decât renviarea funestelor zile de trunchiarea României în mai multe fărâme, stergându-se totdodată, cu o mână sacrilegă, suvenirea descălecării iui Dragoş şi a lui Negru de prin selbele Ardealului! Oamenilor astăzi la putere nu le ajunge atâta că chiar stema actuală a statului, reprezmtând pe vulturul muntean şi pe zimbrul moldovean, în loc de o singură imagine a Daciei lui Trâian aminteşte deja într-un mod neoportun dureroasa dezbinare a ambelor maluri ale Milcovuhri, dumnealor s-au decis a mai jumătăţi încă pe fiecare din aceste două embleme, născocind armele Craiovei şi armele Budgeacului, prentru ca astfel sigiliul ţărei să arate Europei că România dunăreană consistă din patru bucăţi deosebite ce se pot dezlipi la trebuinţă! De şapte secoli, de la Negru-Vodă şi până astăzi, Oltul a luptat vitejeşte ’ contra tuturor inamicilor românismului, sub steagul comun al vulturului de la munte; şi iată că d[omnul] Dimţitrie] Ghica vine acuma să ne spună că Craiova trebuie să aibe un stindard separat, unde să figureze leul, stema proprie a bulgarilor, cu totul străină tradiţhmilor române. Provocăm pe oricine să ne-o arate pe vro veche pecete a Banatului. De la Dragoş-Vodă şi până la fatalul moment, când, dentâi tătării şi apoi muscalii, au uzurpat, prin forţă şi prin viclenie, lungul 70 B. P. HASDEU ses de peste Prut, Basarabia n-a avut niciodată un drapel aparte, încât chiar guvernul rusesc a fost silit să-i conserve pe zimbrul carpatin; şi iată că d[omnul] Dimitrie Ghica vine acuma să ne spună că Budgeacul trebuie să aibe un stindard separat, unde să figureze delfinul, stema proprie a coloniilor genoveze din Moldova de prin veacul de mijloc, cu totul străină tradiţiunilor române. Provocăm pe oricine să ne-o arăte pe vro veche pecete a laturii de la Marea Neagră! Lasă, dară, deoparte, d[omnu]le Dimitrie Ghica, istoria noastră străbună, pe care d[umnea]ta, cufundat în analele neamului, o poţi cunoaşte cel mult de vro două sute de ani şi ale căriia zile primitive de glorie nu va fi în stare să ţi le explice nici chiar excelenţa sa d[omnul] comite Stillfried von Alcantara-und-Rattonitz, ilustrul preşedinte al camerei [hjeraldice de la Berlin. Dacă ţi—ai fi dat osteneala de a studia cel puţin numismatica română, ai fi văzut că stema strămoşilor noştri a fost totdauna cu atât mai necomplicată cu cât mai mare era domnul ţării. Mircea se mulţumea cu vulturul, Ştefan - cu zimbrul şi numai Despot-Vodă - crescut la fastidioasa’curte a împăratului nemţesc Carol V şi al cărui regim efemer, rostogolindu-se din eroare în eroare până la marginea catastrofei, n-a lăsat nici o urmă în România - se încercase a face din armele naţionale o menagerie întreagă, introducând în ele cu profunziune peşti, târâtoare, bipede şi patrupede!... Dacă ai fi cercetat, d[omnu]le Dimitrie Ghica, măcar ştiinţa [hjeraldică universală - d[umnea]ta, adept înflăcărat al tuturor frivolităţilor de această natură - te-ai fi încredinţat că, până si în feodalismul teutonic, neamurile cele mai vechi, al cărora arbore genealogic se urcă la prima cruciată sau mai sus, se disting totdauna prin o simplicitate extremă a blazonului: o bară, o potcoavă, un inel, o măciucă, o singură figură fără nici un ornament, iată tot, pe când d[umnea]ta voieşti să cobori naţiunea română, superba' fiică a lui Traian, până la fantasticele combinaţiuni modeme ale nobleţei bastarde sau parvenite! Aşadară, ciocârtind stema României în patru surcele, guvernul nostru’ actual n-o face nici pentru artă, nici, cu atât mai puţin, în favoarea tradiţiunilor naţionale! Care să ne, dară, cauza cea adevărată? Noi nu mergem până acolo încât să atribuim paternitatea ideii, precum se şopteşte m public, dorinţei învăpăiate a d[omnu]lui Kogăl- niceanu de a resuscita din cenuşă pe faimosul viţel de aur al „tăbliţelor" de sub regimul trecut, calculând fabulosul număr de peceţi administrative, de nasturi oficiali, de guleri, de epolete etc., ce va aduce cu sine, sub auspiciile „vomiciei", modificarea armelor ţării. Nu admitem aceasta fiindcă, dupre expresiunea d[omnu]lui A. C. Golescu, dând cu totul d-o parte cestiunea moralităţii, ne închinăm denaintea inteliginţei d[omnu]hn Kogălniceanu, al căruia spirit inventiv lesne ar putea să „tăbliţească“ România într-un mod cu mult mai eficace, prin sute şi mii de alte stratageme care de care mai ingenioase, fără a compromite reputaţiunea „istoriografică" a individului, singură ce-i mai rămâne deocamdată. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 71 Să căutăm, dară, o altă cauză. Adăugând pe leii bulgăreşti şi pe delfinii genovezi, dfomnul] Dimitrie Ghica suprimă totdodată din armele ţării Soarele şi Luna, pe cari arheologul le găseşte nelipsite pe sigiliul României, mcepând de la cele mai vechi documinte şi pană astăzi, cu mult înainte de încheiarea tractatelor cu Poarta Otomană. Această emblemă au adus-o la noi tocmai Dagos-Vodă şi Radu Negru, Soarele si Luna fiind marca tradiţională a transilvaniei, de unde s-au pogorât vitezele cete din Făgăraş şi din Maramureş, pentru a funda pe malurile Dunării un azil etern âl românismului. Numai d[omnulL Beust sau d[omnul] Andrassy ar fi putut, d[omnu]le Dimitrie Ghica, să-ţi dea infernalul consiliu de a şterge dm armele noastre naţionale această preţioasă suvenire a Ardealului: „sfântul Soare" şi „sfânta Lună"; precum tot numai d[omnul] Beust şi d[omnul] Andrassy ar fi fost m stare să te-ndemne cu perfidie de a fiice dmtr-o Românie una şi nedespărţită patru ridicole principate, pe când altădată însuşi Mettenuch, mai puţin intrepid, nu recunoştea decât numai două!... Iată sub ce fel de guvern se va opera astăzi rectificarea hotarelor noastre cu Ungaria! Acei ce sacrifică cu abnegaţiune pe altarul austro-maghiarismului până şi secolarele aspiraţium de unitate naţion- ală, până şi evangeliui istoriei române, până şi maiestoasele umbre ale iui Dragoş şi Negru - fi-vor ei capabili de a refuza vreodată unor amici atât de intimi, pe ici pe colea, câte un petec de pământ, câte o îmbucătură de came din corpul sângerat al României?! Noi ne mirăm numai de atâta, că, în loc de a negocia cu Bucureştii, cabinetul imperial şi regesc de la Viena-Pesta nu s-a adresat d-a dreptul la scaunul vizinal de la Stambul, de vreme ce statul român se află astăzi întocmai în aceeaşi condiţiune internaţională ca în 1777, când Turcia, prin o simplă „tura" a sultanului, a cedat Austriei clasica Bucovină cu mormântul marelui Ştefan. în adevăr, iată cum ne specifică, în anul Domnului 1869, Almanacul de Gotha, registrul statistic oficial al diplomaţiei europeene: TURQUIE Eyalets ou Gouverneurs g6n£raux Si6ge des gouvemements g6n£raux gouvemements 1. Edim6, vilayet Khourchid-pacha Andrinople (Thrace, Tchirmen) 2. Touna, vilayet Sabri-pacha Roustchouk (Province du Danube) 3. Bogdhan (Moldavie) Le prince Iassy et Eflack (Valachie) Charles 1-er Bucharest Prin urmare, în faţa Europei, România nu mai există astăzi, fiind din nou înlocuită prin cele două provincii ale trecutului, cu o capitală la Bahhii şi o alta la Dâmboviţa, formând ambele un singur „paşalâc" turcesc, în fruntea căruia se află un „gubemor - general" al Maiestăţii 72 B. P. HASDEU Sale Padişahului, întocmai depotrivă cu Hurşid-paşa de la Adrianopole şi cu Satiri-pasa de la Rusciuk!... Şi ministeriul nostru actual n-a protestat contra acestei infamii, precum nu protestase ieri, când vizirul ne tăgăduia dreptul de reprezentaţiune în afară; precum nu va protesta mâni, când pretinsa;, regulare a hotarelor ar tăia chiar Bucureştii în două în beneficiul Ungariei, precum nu poate să proteste un jguvem, ce nu s-a ruşinat de a cerşetori cu umilinţă de la „înaltul Devlet“ netăgăduitul drept al străbunilor noştri până în epca fanarioţilor, de a bate monetă naţională... D[om]nii miniştri sunt preocupaţi numai cu autopsia României pe marca ţării şi cil desfiinţarea a tot ce ne vorbeşte de fraţii noştri de peste Carpaţi! 18 Bucureşti, 20 mai 1869 Revista era deja gata, complectând tot spaţiul rămas liber al ziarului, când imul dm colegii noştri ne-a adus o lucrare foarte serioasă, relativă la onoarea, la demnitatea, la viitorul armatei române, a cărei floare este ameninţată astăzi de a fi călcată cu dispreţ sub picioarele celor mai de pe urmă căprari din Prusia. Orice adevărat român lesne va înţelege ceea ce a trebuit să facem şi ceea ce am făcut. Ar fi fost o crimă din parte-ne de a pune pe un plan secundar o asemenea cestiune, în îndoiturile căriia se poate întrevedea pieirea naţionalităţii române, dacă răul nu va fi curmat în însuşi germenele său, după preceptul străbunilor noştri, cari au fost romani, iară nu slavi şi nu nemţi: principiis obs ta! Aşadară, am rupt în bucăţi şi am aruncat jos revista, publicând în locu-i articolul asupra căruia’nu găsim destule cuvinte pentru a atrage în grabă şi cu energie, nu atenţiunea, ci durerea, nu ochii, ci inima neamului românesc! Tot în această materie un alt coleg al nostru, d[omnul] maior Radu Mihail a făcut, în şedinţa de astăzi a Adunării Deputaţilor, o gravă interpelaţiune, la care d[omnul] Kogâlniceanu, pitulându-se după obicei sub grimasa unui arlechin, nu s-a sfiit a declara cu o veselă obscenitate, că nu vrea riici măcar să răspunză; iar d[omnii] general Florescu şi Manolache Epureanu, a căror nemerită împărechere este mai elocinte decât chiar discursurile dumnealor, au formal grozava teorie că de câte ori un prusian va insulta pe un român, trebuie să se facă muşama!!! în numărul viitor vom reproduce discursul d[omnu]lui Radu Mihail. 19 Bucureşti, 22 mai 1869 Ieri o delegaţiune din partea Camerei a înmânat capului statului, după toate formele etichetei celei mai riguroase, răspunsul la mesajul princiar. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 73 Abordând astăzi cestiunea, noi nu mai avem denaintea noastră un simplu proiect, supus la toate eventualităţile re viziunii, ci un fapt îndeplinit, nestrămutat, nerevocabil, a căruia natură nu mai poate fi dezminţită cu o oră mai târziu. Cu atât mai bine pentru apreciarea situaţiunii! Opera Adunării de pe Dealul Mitropoliei este copilul unui duphi servilism. Mandatarii, zişi ai naţiunii, au voit să linguşească pe tată şi pe naş totdodată. Puteau ei, oare, să uite datoria de recunoştinţă cătră d[omnul] Kogălniceanu, din a căruia pasiune pentru terorism s-au născut, într-o clipă, înarmaţi şi gata la luptă, ca Minerva din capul lui Joe? Puteau ei însă, pe de altă parte, să nu-şi aducă aminte, în acelaşi moment, că apariţiunea lor legală în lume se începe din ziua botezului; „ţara s-a pronunţat"? Astfel, Camera se vedea silită, prin însuşi păcatul originii sale, de a uni, într-o singură adulaţiune dizarmonioasă, două principii diametralminte opuse: regimul de la 1866 şi pe d[omnul] Kogălniceanu. Greutatea poziţiunii a covârşit forţele d[omni]lor deputaţi In zadar au alergat ei cu desperare la poezia d[omnu]lui Alecsandri şi la proza d[omnu]lui Heliade, numindu-i pe amândoi în fruntea comisiunii însărcinate cu redigerea adresei. Nici sublimul cântăreţ al Florioarei, nici marele profet al lui Isachar, n-au fost în stare de a birui absoluta imposibilitate de a celebra, la un loc şi în acelaşi timp, pe mirele României, aclamat cu dragoste de cătră Constituantă, şi pe hidosul demon, pe care dânsa îl stigmatizase pentru eternitate cu epitetul de „imoral"! Vânând două ţinte atât de diferite, dumnealor trebuiau cu orice preţ să ajungă a sacrifica pe una din ele în favoarea celeilalte. Fost-a jertfit dfpmnul] Kogălniceanu? Să vedem. Răspunsul la mesajul princiar zice, în adevăr, cu o profundă genuflexiune: „spiritul luminat, activ şi patriotic, care animă pe suveranul României". Ar putea crede cineva, la prima vedere, că d[om]nii deputaţi nu sleiesc cu profuziune dicţionarul adjectivelor decât numai pentru serviciul Tronului; însă, întâlnind dodată aspra căutătură a dfomnujlui ministru de Interne, dumnealor se sperie, se încurcă şi se grăbesc, înfruntând contradicţiunea cea mai rudimentară, a adăuga mai la vale: „în prezenţa giganticelor lucrări de îmbunătăţiri materiale, începute pe întinderea pământului românesc, Camera simte cu fericire că ţara a ieşit din DOMENIUL UTOPIILOR". Prin urmare, trei ani de regim constituţional; trei ani de domnie actuală; trei ani cari formează „luna de miere", epoca cea mai frumoasă, intervalul cel mai luminos, de iubire, de încredere, de intimitate în căsătoria Măriei Sale Carol I cu naţiunea română, au fost „domen[i]ul utopiilor"! Când ţara a osândit cu indignaţiune brutalul jug al Statutului - o utopie! Când ea se credea sosită într-un liman de virtute, de libertate 74 B. P. HASDEU si de mărire, alegând pe un principe ieşit din îngemănarea neamului fui Napleon cu al lui Frideric cel Mare - o utopie! Când noul suveran al românilor păşea cu o nobilă exppisiune pe calea românismului şi a democraţiei, înfrăţindu-se cu opinca^ pe câmpul de la Filaret, cu vocabularul în Academie, cu toţi românii de dincoace şi de dincolo de Carpaţi, de peste Prut, de peste Moina, de peste Dunăre - o utopie! Când România figura în concertul diplomatic al Europei ca un stat autonom şi independinte, iar nu ca un păcătos „paşalâc turcesc** pe care graţia Padişahului l-a încredinţat, pe o durată des plac, administraţiunii unui „guvernator general**, coleg cu Hurşid din Adrianopole şi cu Sabn din Rusciuc - o utopie! într-un cuvânt, până la d[omnul] Kogălniceanu totul a fost o „utopie**, adică totul a fost acel fantastic regat în care satira sângeroasă a lui Rabelais punea să domnească pe ridicolul „Gargantua**!... Iată ca ce [sic!] fel este adresa prin care Adunarea Deputaţilor a răspuns acuma la generozitatea Tronului!... „Pecetluitul** acelei Constituante, căreia i se datoreşte cu totul însăşi fiinţa regimului de astăzi, a reuşit, în fine, să-şi răzbune cu prisos contra infamantei sentinţe!... „Voi m-aţi numit imoral şi eu am protestat; eu vă numesc minciună şi voi afirmaţi**! E grozav! însă răspunsul Camerei nu se popreşte aci. El zice mai încolo: „Stabilitatea dobândită fn regiunea înaltă a Tronului; stabilitatea reprezintată de înălţimea Voastră şi de Augusta Sa dinastie; stabilitatea în instituţiuni constituţionale; stabilitatea în principiile civilizatoare, care conduce lumea modernă şi înţeleaptă lor aplicare în societatea română, vor încorona edificiul naţional şi social. Camera Deputaţilor va aduce energicul său concurs la această operă măreaţă şi, pentru realizarea ei, va fi în deplină armonie cu guvernul înălţimii Voastre." Prin urmare, Parlamentul d[omnu]lui Kogălniceanu va fi în deplină armonie cu guvernul actual pentru a realiza... ce?... «stabilitatea Tronului şi stabilitatea Constituţiunii»**! înţeles-am oare bine? Cu alte cuvinte, constituţiunea şi Tronul au fost la noi până astăzi, dupre expresiunea bătrânului Conachi: „Cu slove scris pe hârtie Se povesteşte să fie, Dar în faptă se vădeşte Că alta nu-nchipuieşte Decât numai nălucire..." Pentru a realiza stabilitatea elementului reprezentativ-dinastic în România, trebuia să vină anume d[omnul] Kogălniceanu! Constituţiunea şi Tronul aveau trebuinţă de a fi consolidate. Aşa ni se spune şi suntem gata, din parte-ne, a admite, de astă dată, că „gura păcătosului adevăr grăieşte". Să vă întrebăm, însă, cari simt anume mijloacele de consolidare PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 75 ce v-au servit până acuma a propti această şovăire a Tronului şi a constituţiunii? Consolida-se-vor ele prin măciuca lui Popa-Tache? Consolida-se-vor ele cerşitorind de la vizir permisiunea de a bate monetă? Consolida-se-vor ele lăsând ca cel mai de pe urmă căprar din Prusia să-si bată joc de floarea armatei române? Consoiida-se-vor ele insultând tot ce e libertate şi tot ce e naţionalitate? D[omnul] Kogălniceanu astfel a consolidat altădată domnia lui Vodă-Cuza!! Mai scurt, pusă între Scylla naşterii şi Caribda botezului, Adunarea Deputaţilor, după un singur fum fa picioarele Tronului, s-a mărginit a cheltui apoi tot restul tămâiei numai şi numai pentru d[omnul] ministru de Interne. Fără d[omnul] Kogălniceanu, regimul actual a fost până astăzi o utopie; lipsind d[omnul] Kogălniceanu, el nu va putea deveni niciodată o „realitate"; mulţumită d[omnu]lui Kogălniceanu, în mo- mentul de faţă el este pe cale de a se stabili... Ce ne mai aştepată, oare? * Din ultimele telegrame, publicate în numărul trecut al ziarului, cele mai remarcabile sunt două. Una din Madrid, reproducând curajoasele cuvinte ale republi- canului Garcia Lopez cum că principele ce va cuteza să primească coroana Spaniei se poate aştepta la soartea lui Maximilian; cealaltă din Viena, anunţând hotărârea Porţii de a desfiinţa capitulaţiunile sale, „eu sudiţii turci de religiune creştină", ceea ce implică în sine toate vechile noastre tractate. Lăsăm fără comentariu prezicerea oratorului spaniol, căci nu toate naţiunile sunt capabile s-o înţeleagă. Decizi unea cabinetului otoman are o însemnătate cu mult mai practică. Sultanul, după telegrama în cestiune, îşi formulează raţionamentul astfel: de vreme ce străbunii mei n-au intrat pe calea tractatelor prin forţă, rămâne dară în buna mea voinţă de a le conserva sau nu. în privinţa României, planul Imperiului Otoman de a reintra în posesiunea teritorială a Peninsulei Balcanice întregi a început deja de mult a se pune în lucrare. Ieri vizirul ne-a contestat dreptul de reprezentaţiune diplomatică - şi guvernul nostru a tăcut. Astăzi Almanacul de Gotha primeşte de la Constantinopole lista „pasalâcurilor turceşti", între cart figurează cu litere mari Moldova şi Tara Românească, ca două provincii separate, întocmai egale cu „eyaletul1 de Edime" sau cu „eyaletul de Tuna" - şi guvernul nostru iarăşi tace. 1. Vilaet. Vezi Almanahul de la Gotha. Citat de B. P. Hasdeu (n. ed.). 76 B. P. HASDEU Mâne vom vedea pe Mithad-paşa în Bucureşti - şi guvernul nostru nu va mai putea să nu tacă! Dacă nu în Cameră, la intrarea căreia se citeşte, scris cu grifa djomnujlui Kogălniceanu, teribilul „lasciate ogni speranza“ -, apoi. cel puţin m Senat nu se va găsi, oare, nici o singură voce românească pentru a cere seamă asupra tuturor acestor cestiuni de existinţă naţională? Aşteptăm. * Foaia pariziană Corresponden.ee d 'Orient din 10/22 mai ne aduce următoarea ştire, ce nu poate să nu răpească de bucurie inimele tuturor românilor ,Aflăm că comisiunea instituită sub auspiciile Alianţei Israelite pentru colonizarea Palestinei a adunat deja o sumă de 100.000 franci pentru primele cheltuieli de instalaţiune ale familiilor israelite cari vor fi peste puţin trimise Ia Iaffa. Deşi ideea restabilirii regatului israelit în Palestina nu găseşte aprobaţiunea tuturor membrilor, totuşi noi ştim pozitiv că mai mulţi israeliţi cu influinţă sunt decişi a lucra în acest simţ, chiar fără sprijinul Alianţei**. întrucât evreii, în loc de a se încuiba într-un mod fraudulos pe spinarea celorlalte naţionalităţi, nu vor tinde decât numai la redobândi- rea teritoriului propriu străbun, simpatiile cele mai călduroase ale tuturor românilor le sunt câştigate pentru totdauna: suntem siguri că ţara întreagă, de la Prut până la Severin, va fi gata, la orice moment, a face o contribuţiune pecuniară imensă pentru a transporta cât mai curând la Iaffa tot prisosul judovimei. Adăstăm un apel din partea d[omnu]lui Armând Levy, la care vom fi cei dentâi a răspunde, deschizând subscriitorilor coloanele ziarului şi depunând personalminte cel de pe urmă obol pentru a vea mângâierea de a trămite, cu rodul muncei noastre, cel puţin vro zece jidani la apele Iordanului!... * Chiar în momentul de a pune ziarul sub presă, aflăm că d[omnul] Kogălniceanu, printr-o propunere făcută ieri în Adunarea Deputaţilor, opreşte pe israeliţi de a mai căuta Palestina, dându-le „cetatea română"!!!. 20 Bucureşti, 22 mal 1869 Prevestirile d[omnu]lui Armând Levy, neobositul misionar al iudaismului pe malurile Dunării, încep a se realiza una câte una: nu degeaba proorocul israelit s-a împrietenit cu profetul de la Ploieşti. Dumnealui ne-a ameninţat mai deunăzi cu ştergerea neamului românesc din cartea popoarelor dacă nu ne vom grăbi pe dată a ceda lui Israil tot ce e mai bun pe pământul lui Traian; şi iată că la Paris, apare, în limba germană, o broşură diplomatică, prin care se propune curat şi simplu anexiunea ’ României cătră Imperiul Austro-Maghiar, sub pretext că aceasta ar dori-o chiar românii!!! PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 77 D[omnul] Armând Levy ne-a mai spus, pe de altă parte, cum că guvernul ţării lesne ar putea da jidovilor drepturi politice pe calea cea comodă a interpretării articolului 6 din constituţiune, carele - zice dumnealui - are în vedere numai pe „străinii de ritul israelit“, iar nicidecum pe cei născuţi în România; şi iată că d[omnul] Kogălniceanu, în şedinţa de joi a Camerei Deputaţilor vine de repetă în gura mare cum că „sunt între ebrei oameni ce nu trebuiesc excluşi de la participarea drepturilor acordate de constituţiune”, adecă, cu alte cuvinte, articolul 6 nu priveşte toată jidovimea, ci d-abia pe acei vro câţiva ce nu vor vrea sau nu vor şti „cum“ să se împace cu „vomicia”. Astfel, rezultatul final la care ne conduce cu o răpăziciune infernală guvernul actual, consistă în următorul „deutoronom”: 1. Ca politică interioară, vom fi daţi jidanilor! 2. Ca politică exterioară, vom fi daţi ungarilor! în privinţa judaismuhii, d[omnul] Kogălniceanu s-a pronunţat deja pe faţă, cerând concursul Parlamentului, sub cuvânt că astăzi dumnealui „nu se crede în drept de a rezolva singur cestiunea”, ceea ce înseamnă că o va rezolva singur mâne sau poimâne, când se va crede în drept s-o facă nefiind vorbă decât numai despre o credinţă momentană. în privinţa maghiarismului, d[omnul] Kogălniceanu se mai ţine încă deocamdată într-o rezervă aparinte, dar libelul nemţesc de la Paris rădică deja de pe acum un colţişor al vălului, combătând cu învierşunare pe aşa-numiţii „roşii”, pentru ca astfel să se înţeleagă mai bine că au scris-o anume amicii oamenilor noştri de la putere. Adunarea Naţională, organul intim al d[omnujlui ministru de Interne, care-i şopteşte totdauna la „ureche” ceea ce trebuie să scrie, îsi începuse numărul den tăi prin o pompoasă laudă cum că d[omnul] kogălniceanu a lărgit la noi sfera cimitirelor, permiţând a se îngropa acolo tot felul de oameni. în adevăr, România întreagă este pusă pe cale a fi înmormântată!!! Din lipsa spaţiului, ne oprim aci, căci interesul actualităţii ne sileşte a da loc dentăi epistolei de la Braşov cu analiza infamului pamflet teutonic de la Paris, apoi prescurtării şedinţei Camerei cu discuţiunea despre evrei si, în fine, pentru a complecta tabloul, unui nou studiu asupra modului cum feldfebelii din Prusia au ajuns a insulta la noi cu impunitate floarea armatei române. 21 Bucureşti, 27 mai 1869 9 7 Dreptatea de la Iaşi, în numărul său de 22 mai, se uneşte pe deplin cu modul în care ziarul nostru, cel dentăi dintre toate „a discutat şi a ccmut la lumina dreptului canonic şi uman neajunsurile şi . pericolele proiectului de organizare a bisericii române, prezentat de dţomnul] Crcţescu". în adevăr, cestiunea a fost analizată în revista lui Traian încă din 14 mai cu mult înainte de a intra în dezbaterea publică şi chiar de a ieşi din secţiunile Senatului. Mulţumind foii de peste Milcov, ne cuprinde totdodată un fel 78 B. P. HASDEU de mirare, când ne vedem necitiţi si necitaţi, măcar în treacăt, de cătră confraţii noştri din Bucureşti, dupre cum axată următorul pasaj din Românul de astăzi: „Proiectul Guvernului cere ca Sinodul să fie compus numai din mitropoliţii şi episcopii eparhioţi, adică peste tot în nr. de opt. Atât d[omnul] Costa-Foru, care susţine proiectul guvernului, cât şi dfomnul] N. Ionescu, care-1 combate, au dezbătut cu mult talent în şedinţa Senatului de sâmbătă această mare cestiune pentru naţiunea română. în şedinţa de astăzi a Senatului precum se va vedea mai la vale, dezbaterea a urmat şi -lumina s-a făcut deplină. Oricine acum ştie că proiectul guvernului voieşte, cum a zis dfomnul] Ionescu, a introduce despotismul monacal în biserica română, şi cellalt proiect cere ca biserica română să redevie ceea ce a fost: biserică liberă şi naţională, biserică constituţională în stat constituţional. Oricine ştie acum că sunt în joc, cum a zis d[omnul] Ionescu, tradiţiunile naţionale şi armonia tuturor legilor noastre. Dacă despotismul se va aşeza şi întrona în biserică, el se va introduce fireşte şi-n guvernământul mirean. Dacă preotul este, cum zic călugării şi cum a zis dfomnul] Costa-Foru, sluga episcopului, este firesc ca poporul, crescut de preoţi slugi, shigărie să înveţe. Prelaţii aleşi supt aceea lege, zice dfomnul] Ionescu, vor fi despoţi şi vor corumpe clerul în loc d-a-1 lumina şi ridica, căci nu uitaţi că, dacă clerul este căzut, datorăm căderea lui despotismului ce ne-a bântuit de 150 de ani. în faţa emininţilor oratori, cari au dezbătut această mare cestiune, de la care atârnă sclavia sau libertatea naţiunii române noi nu mai avem astăzi trebuinţă de a o dezbate aici“. Ei bine, toate câte a spus d. N. Ionescu, negreşit cu mai puţină elocinţă, au fost deja desfăşurate în revista noastră de sunt acum două săptămâni, pe care însă, din mtâmpare, n-a văzut-o Românul, preocupat, naturâlmente, mai mult de a urmări ceea ce fac adversarii, decât de a şti ceea ce scriu amicii. Iată dară, ce am zis noi, nu ieri, nu azi-dimineaţă, ci cu douăsprezece zile înainte: „Proiectul d[omnu]lui Kogălniceanu cuprinde în sine două enormităţi capitale: principiul oligarhic-monacal în sânul clerului şi rumperea bisericii române prin o schismă, ambele contra canoanelor, contra constituţiunii, contra tradiţiunilor noastre naţionale. începând de la primul sinod, adunat în Ierusalem, în anul 50, era creştină, cu acelaşi scop pe care-1 specifică proiectul d[omnu]lui Kogălniceanu, adecă de a mănţine unitatea de dogme, administrativă, disciplinară şi judiciară a bisericii, începând de la acel sinod prototip, la care au luat parte «apostolii, presbiterii şi fraţii» (Actele Apost[olice], XV, 23); niciodată ecclezia ortodoxă n-a respins clerul laic, şi chiar pe mirenii cei mai recomandabili prin virtuţile şi prin cunoştinţele lor, de a participa la cârma turmei lui Crist. Citind litera moartă a canoanelor, fără a înţelege spiritul lor, cum de n-a aruncat dfomnul] Kogălniceanu o răpede cătătuşj^în josul deciziunilor sinodale, pentru ca să se încredinţeze, că chiar pântre autorii lor au fost preoţi şi mireni? Cum de a priceput d[umnea]lui canoanele într-un simţ mai aristocratic decât grecii şi muscalii, care admit în compoziţiunea sinoadelor pe egumeni şi pe protoierei? Pentru a cunoaşte ideea străbunilor noştri asupra elementelor constitutive ale unui sinod, de ce n-ai luat, dfomnujle Kogălnicene, măcar actele conciliului de la Florenţa, la care Moldova trimisese anume trei reprezintanţi: pe mitropolit, pe un protopop şi pe marele logofăt Neagoe, adică un călugăr, un preot şi un mirean? PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 79 Sinodul din proiectul guvernamental se compune din doi mitropoliţi şi şase episcopi, nici mai mult nici mai puţin. Oligarhia monacală în toată puterea cuvântului, cusută ca un petec zdrenţeros pe candida haină a constituţiunii celei mai democratice!..." Ne felicităm astăzi că Senatul a înţeles cestiunea în acelaşi spirit, votând în şedinţa-i de ieri amendamentul d[omnu]lui N. Ionescu, care este curat şi simplu o concluziune a revistei noastre din 14 mai, dezvoltată apoi cu toată variata erudiţiune si superba artă oratorie a eminentului senator al Universităţii din Iaşi.** * Doi numeri întregi ai Israelitului Român din 16 si din 20 ale lunii, nu cuprind altceva afară numai de o imensă filipică din partea d[omnu]lui Armând Levy la adresa lui „Traian-Hăjdeu“, după care urmează în numărul din 23 o polemică ceva mai scurtă cu d[omnului] Panaiot Donici. Argumentaţia adversarului nostru se distinge în genere, de la un capăt până la cellalt, prin o urbanitate, prin o eleganţă, prin o fineţe, pe care noi unii nu o vom putea descri, preferind mai bine a reproduce în original următorul pasaj, nu tocmai dintre cele mai violinţi: „Am auzit de mai multe ori zicându-se că d[omnul] Hăjdeu ar fi un om de spirit; n-am putea zice pănă la ce punct această aserţiune este exactă. însă nu credem că ne-ar dezminţi cineva dacă am emite o părere umilă, cum că este un spirit falş. Dacă Gali ar fi pipăit cucuiele acestei căpăţâne emerite, el n-ar fi găsit deloc cucuerea veneraţiunii şi religiozităţii, ci din contra, ar fi constatat semnele ilogicii, precum şi Lavater ar fi citit în trăs[ăt]urile sale variabiîitatea opimunilor, râvnirea şi ura altora, în mijlocul unei satisfacţiuni imperturbabile de sineşi". Oricine înţelege că pe un aşa tărâm de luptă ne va fi cu totul peste putinţă de a combate vreodată pe d[omnul] Armând Levy, căruia i-a plăcut a se nomoli într-adins, pentru ca simţul de demnitate să nu ne permită în vecii vecilor de a ne pogon până la nivelul unui răspuns. Am fi mers cu indiferenţă şi mai departe, acordând o absoluţiune taciturnă pentru totdauna la orice a scris, scrie sau va seri de acum înainte cavalereasca pană a d[omnu]lui Armând Levy, în ambele sale ziare, atât în Israelitul Român precum şi în Steaua Orientului, dacă d[omnul] Kogălniceanu n-ar fi venit în zilele trecute să ameninţe deodată naţiunea, chiar în sânul Parlamentului, cu satisfacerea tuturor domiţelor jidoveşti prin o jidovească interpretare a constituţiunii. Aşadară, o datorie imperioasă către românism, suprema zeitate a acestui organ, singură a fost în stare să ne silească din nou, vrând-nevrând a utiliza confesiunile periodice ale d[omnu]lui Armând L6vy, fără a avea câtuşi de puţin în vedere individualitatea d[om- nieijsale, ci numai întrucât ele aruncă o vie lumină asupra misterioaselor ţesături politice ale d[omnu]lui Kogălniceanu. Publicând scrisoarea d-lui Panaiot Donici, în care d[umnea]lui 80 B. P. HASDEU declară, dintr-o scăpare de condei, că s-ar putea lăsa în pace toţi evreii născuţi în ţară, Trompeta Carpaţilor adause într-o notiţă că ea primeşte o asemenea condiţiune cel mult pentru vro sută de familii. Ştiţi, oare, ce răspunde la aceasta Israelitul Român în numărul său de vineri, adecă a doua zi după discursul d[omnu]lui Kogălniceanu din Cameră? Iată: „Unde găsi-veţi d[umnca]voastră o sută de familii jidoveşti, cari să fie dispuse a cumpăra egalitatea lor prin renegarea şi sacrificiul celorlalţi fraţi? Orice concesiune ni s-ar face, noi o primim numai ca pe o arvună a libertăţii generale. Una din trăsăturile caracteristice ale neamului nostru este că un jidov nu se închină niciodată pentru sine, ci pentru totalitatea cea mare a isracliţilor." Cu alte cuvinte, evreii sunt „fraţi" numai unii cu alţii; ei formează cu toţii o solidaritate universală nedezlipită, cu obligaţiunea expresă a fiecărui membru de a se închina pentru «totalitatea cea mare a israeliţilor». Ei cer astăzi drepturi politice în România la vro doi-trei ca un simplu «arvun» în perspectiva de a întinde apoi cu repeziciune cele dobândite asupra întregii lumi jidoveşti; şi toate astea se spun şi se scriu verde, pe faţă, în gura mare, cu litere majuscule, în mijlocul Bucureştilor, d-abia cu vreo câteva oare după ce d[omnul] Kogălniceanu declarase în Parlament că trebuie cu orice preţ să împământenim «măcar pe unii dintre evrei»!!"... Dfomnul] ministru de Interne face el, oare, parte din redacţiunea Israelitului Români Aşa şi nu aşa; căci precum toate burgurile anticei Elade pretindeau altădată de a fi unica patrie a lui Homer, tot astfel, nu un singur ziar, ci toate foile jidoveşti din Capitală au dreptul egal de a revendica astăzi ilustra persoană a dfomnujlui Kogălniceanu! Vineri dumnealui a scris în Israelitul Român-, duminică, adecă după două zile de la discursul sau din Cameră, îl vedem ascuţindu-şi condeiul în birourile Stelei Orientului cealaltă „Dalilă" ebraică din strada Beilicului, a cărei revistă din aceea zi ne spune tot ce se petrece cu uşa închisă, acolo unde nu poate pătrunde nimeni, afară numai de cei cu încrederea Tronului: „Consiliul de Miniştri a decis ca cestiunea israelită să fie abordată denajntea Adunării Deputaţilor, dând această misiune anume d[omnu]lui ministru de Interne". Dfomnul] Kogălniceanu, spus-a el, oare, în Cameră, că vine în urma unei deriziuni colective şi solidare din partea colegilor săi? Nu. De unde, dară, o poate şti cu atâta preciziune organul jidovilor dacă nu de la vreun colaborator cu portofoliu?... După ce am constatat astfel, în modul cel mai pozitiv, intima legătură actuală a dfomnujlui Kogălniceanu cu ambele foiţe israelite din Bucureşti, să ne fie permis de a recurge acum tot la acest câmp, atât de fertil pentru a mai lămuri încă, măcar în parte, panorama viitorului. în acelaşi număr de duminică, în care transpare gâfâind figura PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 81 d[omnu]lui ministru de Interne, Steaua Orientului, după ce se plânge că o comisiune parlamentară de anchetă ar înainta prea puţin cestiunea israelită, încheie apoi aşa: „emanciparea ţăranilor în România n-ar fi reuşit pe atare cale“. Prin urmare, vagabonzii din Palestina trebuiesc emancipaţi la noi astăzi, din virgulă în virgulă, precum a fost emancipată ieri opinca română. îm 1864 regimul personal s-a putut stabili, în favoarea legii rurale, prin însăşi naţiunea, amagită în buna-i credinţă; în 1869 el este pe drum de a se restaura sub pretextul cestiunii israelite, prin consimţământul diplomatic din afară, cumpărat cu banii jidanilor! Lovitura de Stat bate la uşă, şi vecinul portar, deprins a sări când suna clopoţelul, aşteaptă cu nerăbdare momentul de a deschide!!! 22 Bucureşti, 31 mai 1869 Ţinem mult a constata aci, o dată pentru totdauna, că ziarul Adunarea Naţională - a căruia foiţă, fie zis în treacăt, cu toată părerea de rău, se subscrie, din când în când, de către d[omnul] V. A. Urechia - este, pe de o parte, un organ recunoscut pe faţă al d[omnu]lui Kogălniceanu, iar pe de alta un luptător sincer, flanc şi verde, al separatismului, întocmai, ba poate şi mai mult, sau cel puţin mai cu fineţe, de cum fusese într-un timp nemuritoarea gazetă a d[omnu]lui Boldur-Lăţescu. In numărul său din 25 mai, făcând o lungă epologie a evreilor, Adunarea Naţională zice, între altele: „Este o aserţiune fără fundament ca un ziar din laş., Secolul XIX, ar fi o foaie subvenţionată a ministrului de Interne. Teoriile acestor foi n-au nimic d-a face cu faptele d[omnu]lui Kogălniceanu". Iată dară un „comunicat" în toată puterea cuvântului, prin fond şi prin formă, cu ace[e]a numai deosebire, că în loc de a figura în Monitorul Oficial, ca organ solidar al cabinetului întreg, el se publică prin o foaie proprie, personală, individuală, separată, subiectivă a d[omnu]lui ministru de Interne! Deci, Adunarea Naţională sau ,,d[omnul] Kogălniceau" e tot una. Să trecem acum la cealaltă cestiune în privinţa căreia celebrul răspuns ministerial, dat mai deunăzi deputaţiunii de la Mehedinţi: „voi lăsa Muntenia în plata lui Dumnezeu şi mă voi duce să scap sărmana mea provincioară", - n-a fost decât numai o elocinte prefaţă a unei opere în mai multe volume. în acelaşi număr din 25 mai, unde Adunarea Naţională se declara atât de făţiş a fi singurul interpret acreditat al cugetărilor intime ale d[omnu]hu Kogălniceanu, găsim un „dialog" în care moldoveanul îşi bate joc de muntean; şi apoi pe dată, în numărul din 29 ale lunii, apare următoarea statistică a proporţiunii între moldoveni şi munteni în birocraţia din Bucureşti: 82 B. P. HASDEU Impiegaţi de Impiegaţi de Nr. total al dincoace de dincolo de impegaţilor Milcov Milcov 29 27 12 în Ministerul de Interne 245 217 28 în Ministerul de Finanţe 25 22 3 în Ministerul de Externe 7 Cancelaria] Consiliului de 8 1 Miniştri 42 33 9 în Min. Instrucţiunii Publfice] şi Culte 43 39 4 în Ministferul de] Rezbel 20 15 5 în Ministerul] Justiţiei în Dir[ecţia] Arhivfelor] 18 18 Statului 9 8 1 în Direcţiunea] Sanitară 9 9 în Direcţiunea Peniten¬ ciarelor] 14 3 în Cancelaria] Casei de 11 Depuneri şi Cons[em- 26 1 naţiunii] ---- în Comitetul de Lichidate Toată diferinţa între noii separatişti anonimi de la Adunarea Naţională si între vechiul separatism cunoscut al foii Moldova este că d[omnuî] Bolduru-Lăţescu avea cel puţin curajul de a nu se ascunde după perdea, de a nu-şi tăinui numele, de a nu-şi mistifica principiile, pe când organul oficios al d[omnul]lui Kogălniceanu, pitulat şub nişte X .şi Y, ce se pot asemăna cu faimoasa „frunză" de pe statuile antice, protestează mereu, că ţine la Unire, precum în comedia Intimii a lui Sardou un bufon incomodează toată lumea, strigând totdodată că nu voieşte a incomoda pe nimeni. Spre a demostra supremă perfidie a preocupaţiunii statistice a Adunării Naţionale noi cerem mai întâi, în numele sacru al românis- mului ca ea să dea imediat la lumină cifta tuturor impiegaţilor din Capitală, nu după mizerabilele „provincioare" ale d[omnu]lui Kogăl- niceanu, ci după districte, singura diviziune teritorială constituţională şi naţională; pentru ca astfel să se poată vedea dacă craiovenii, mehedinţenii, vâlcenii ete. sunt sau nu sunt mai cu spor în careiera bugetară a Capitalei, decât bârlădenii, vasluienii sau gălăţenii. Al doilea, noi rugăm pe anonimii „pro pudoare" ai Adunării Naţionale de a întreba pe însuşi foiletonistul lor, „get-beget moldovan", carele în curs de cinci-şase’ ani în şir a fost director general, sau mai bine zicând, unicul ministru de rapt, la Despărţimântul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice: cum de s-a întâmplat, oare, că tocmai acolo, după statistica de mai Sus, figurează 33 de munteni şi 9 moldoveni? PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 83 Românii de prin districte, - căci numai astfel este permis a vorbi unei foi ce se respectă, - simt în genere tatr-un număr foarte mic în birocraţia bucureşteană, din două cauze, mai mult decât naturale: 1. Oricine preferă a servi în colţişorul, bun sau rău, unde îşi are familia, casa, masa, neamuri, cunoscuţi, cu o leafa egală sau chiar inferioară. 2. Rareori se expune cineva de a veni din depărtare, când ştie din repeţită experienţă a sute şi mii, cum că a două zi un nou ministru, urmând vechiului obicei, îl va da afară, nu pentru că e de la Botoşani, sau de la Râmnicu-Vâlceii, ci pentru că-i „alb“ sau „roşu“. ’ Pe când Adunarea Naţională se preface cu măiestrie intr-un nesecat izvor de munte, a cărei vrăşmaşă inundaţiune înmulţeşte cu orice preţ infernalele ape ale Milcovuluî, ca doară-doara vă reuşi a restabili din trecut 0 barieră de invidie şi de intrigă între amhele sale ţărmuri - este ciudat de a o vedea îinbunătăţindu-se totdodată pe lângă fraţii noştri de peste Carpaţi. Suntem fericiţi însă de a constata că până acuma ziarul separatist al d[omnu]lui Kogălniceanu a^ găsit un răsunet firesc numai în coloanele Telegrafului Român. în adevăr, aceia ce aplaudaseră mai deunăzi cu frenezie la „unirea“ Transilvaniei cu Ungaria, pot ei, oare, să nu aplaude astăzi, cu acelaşi entuziasm, la „dezunirea românilor de la Dunăre, al cărui singur rezultat este «unirea» României întregi cu coroana Sfântului Ştefan?! 1...“ Afară de foaia maghiarofilă de la Sibiu, nu credem că Adunarea Naţională cu toată dibăcia intelectuală şi mai cu seamă „materială14 a d[omnu]lui ministru de Interne să poată prinde în laţurile separa- tismului, pe altcineva în clasica patrie a lui Hor[e]a, a lui Petru Maior, a lui Şincai, a lui Şuluţu, a lui Iancu, a lui Mureşanu, a celor mai sublime fapte şi cugetări pe altarul Unităţii Române! în orice caz, tactica Această temere, care este mai-mai generală, atât în România precum şi-n Austria, ni se pare a fi foarte întemeiată (bien fondee) căci informaţiunile noastre particulare nC indică o lucrare continuă ce se urmăreşte de o bucată de timp în înţelesul unei asemeni alianţe...»" în numărul trecut noi reproduserăm, după ziarul Românul, o preţioasă epistolă a d[omnu]lui Beust către d[omnul] Zulauf, publicată în Cartea Roşie a imperiului austro-maghiar. Amintirăm atunci o altă notă diplomatică, pe care Românul o reproduce în numărul său de astăzi, şt din care noi inziserăm numai un singur scurt pasaj, relativ la călduroasa simpatie a Cabinetului de la Viena pentru dfomnii] Strat şi Ludwig Steege, promiţând totdodată lectorilor noştri de a le mai comunica dintr-însa o altă revelaţiune şi mai importantă. Ne vom ţine cuvântul. Simt acum cinci luni, trimiţând pe d[omnul] Zulauf la Bucureşti, d[omnul] Beust îi scria aşa: „îţi recomand, mai cu deosebire, de a fi în relaţiunile cele mai intime cu consulul francez de acolo carele, deşi numit de puţin timp, totuşi a ştiut să câştige o cunoştinţă perfectă despre oamenii şi lucrurile din Principate. Precum noi în genere ne înţelegem astăzi cu Franţa în toate afacerile orientale, astfel şi dfomnia] ta în special cată să ţii o atitudine absolutaminte conformă cu a d[omnu]lui Mellinet..." Trebuie, oare, să trecem cu vederea această gravă mărturie? Trebuie, oare, să ne închidem ochii în faţă-i, sub cuvânt de a cruţa susceptibilitatea guvernului de la Tuilleri? Trebuie, oare, să nu dăm la lumină această nenaturală alianţă a Franţei cu imperiul austro-maghiar, nu numai contra nenorocitelor popoare slave şi elenice, apăsate de urmaşii lui Mahomed şi de Casa de Habsburg, (Iar chiar contra latinilor dm Oriinte? 1. în text: „prin" (n. ed). 132 B. P. HASDEU Nu, nu şi încă o dată nu! Am crezut şi vom crede totdmina că prima şi cea mai imperioasă datorie a unui adevărat organ de publicitate este de a nu ascunde niciodată nemic denaintea naţiunii. Franţa, împinsă de o nenorocită inspiraţiune a guvernului său, a ţinut un moment cu d[omnul] Beust.. ţine-va, oare, şi de acum înainte? Napoleon [al] HI[-lea] recunoscând mai deunăzi nevoia unei modificări radicale în politica-i interioară, nu va urma, oare, nece- sarminte în diplomaţia franceză o schimbare tot atât de fundamentală?... Fi-va mai cu greu regimului bonapartist de a rumpe uricioasele-i legături cu Viena, de cum i-a fost de a se dezbrăca de bunăvoie de prerogativele cele mai comode ale unei puteri absolute, în favoarea reprezentaţiunii naţionale? Poporul francez este prea energic şi împăratul său e prea inteligent! Geniul latinităţii ni şopteşte că peste puţin Parisul nu va mai zâmbi nici d[omnu]lui beust, dar nici d[omnu]lui Bismark; nici neamţului de la Beci, dar nici neamţului de la Berlin! O alianţă federală ofensivă şi defensivă între toate naţionalităţile latine, este singura politică solidă şi durabilă, la care ne împinge nu numai vocea sângelui, dar încă imposibilitatea de a ne certa unii cu alţii, căci Alpii, Pirineii şi Carpaţii popresc, prin nişte gigantice şanţuri fireşti, pretenţiunile ficăruia... 41 [Noi n-am vorbit...] Noi n-am vorbit până acum nimic despre ultima Expoziţiune de opere artistice de la Muzeu, pe care Domnitorul a binevoit, între altele, a o completa din propria colecţiune a Măriei Sale, cu o serie de aşa-numite „tablouri române". Iată cum o descrie, pe această din urmă, Adunarea Naţională în numărul său de duminică: „Corniţele Preziosi, in acuarelele sale calde, pline de viaţă şi de mişcare, a încredinţat memoriei posterităţii scene şi costume naţionale, ce pe toată ziua se pierd, cât şi mai multe episoade din călătoriile Alteţei Sale Domnitorului prin ţară. lată principalele acuarele ale comitetului Preziosi. 1; Scene de ţigani. Topuri de o realitate admirabilă, bine grupate. 2. Costum de la Argeş. 3. Costum de la Vfaşca. 4. Monastirea Stavropoleos, aşa cum era mai nainte de reparaţiune. 5. Costum din judeţul Ilfov. 6. Două magnifice acuarele, reprezentând scene de bâlci de la Buzău, pline de viaţă, de realitate, de mişcare. 7. Un peisaj, Cetatea lui Negru Vodă. 8. Surugii, costume. 9. O scenă de secere, amiaza zilei repauzează natura' şi pe secerători. 10. Piaţa Mare din Bucureşti căreia doar numai Poartă Del Solie poate sta rivală, din cauza variatelor costume ce o umple. 11. O văzută a Bucureştilor la apusul Soarelui, luată, credem, din dealul Filaretului, ce ni se pare că sacrifică prea mult ideea principală a tabelului PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 133 tratând cu prea mare abundinţă pe planul întâi tufe şi verdeaţă. Aşa cum este, acuarela d[omnu]lui Preziosi surprinde de minune necomparabila frumuseţe a Bucureştilor, cu sutele sale de turnuri detăindu-se pe orizon, la raza Soarelui apunând. 12. Biserica de la Vălenii de Munte este o scenă foarte nimerită, reprezentând o panahidă sătenească. 13. Drumul spre Bucureşti este un deliţios peisaj de munte. 14. Plecarea Măriei Sale din Cotroceni nu prea recomandă pe municipalitatea de atunci pentru stogirea şoselei ce duce la Cotroceni. 15. Sosirea Măriei Sale la monastirea Sântului George, lângă Penteleu. 16. Sosirea Măriei Sale la Bălăneşti. 17. Primirea Măriei Sale la băile de la Slănic. ’ Aceste trei tabele din urmă vor fi adevărate monumente istorice. în tabelul reprezintând intrarea Alteţei Sale la Slănic, artistul autor şi-a păstrat un colţişor unde s-a reprezentat călare, însorit de d[omnul] Szatmari, tot călare...“ D[omnul] Preziosi şi D[omnul] Szatmari, adecă un prusac şi un ungur călări - Adunarea Naţională o numeşte aceasta „un tablou român". Sărmana Românie! Ziarul Opiniunea Constituţională, tot de duminică, este polul opus al Adunării Naţionale. Iată un scurt extract „M-am dus săptămâna aceasta să fac o vizită unei doamne, - unei amice -, o blondă fiică a poeticei Germanii; am găsit-o îmblobojitâ în un costum naţional de la munte. Nu-ţi poţi imagina ce ciudat se pare unui român să vază o străină în costumul nostru ţărănesc; - aceasta-ţi inspiră totdodată şi milă şi necaz. Oricât ar fi ea de bine făcută, de frumoasă, de graţioasă, - pe străină costumul românesc n-o prinde, nu ştie să-l poarte, nu-i şade bine. Costumul o strică pe dânsa şi ea strică portul. în sfârşit, ea era în costum ţărănesc, în picioare purta papuci turceşti, şi la cap era coafată europeneşte, cu bandouri, cam aplecate, şi cu coc; - da, cu cot în bucle, cari i se coborau încârlionţate pe gât. - Ce este asta? - nu mă putui opri d-a o întreba. * - Este pictorul, - răspunse ea - care are comandat un tablou naţional pentru... şi pozez de tipul unei ţărance române. Cum îţi par? - Frumoasă ca o zână! - îi zisei. însă nu pari nicidecum româncă; fiecâre popor are genul său de frumuseţe, caracterul său în tip, originalitatea sa în port încă o dată eşti foarte frumoasă, foarte graţioasă, eşti o perfecţiune, - dar nu ai câtuşi de puţin nimic românesc, şi semeni a o ţărancă de la noi de la munte precum ar semănă Papa de la Roma lui Cezar concherantul, dacă s-ar îmbloboji în tunica romană. înţelegi! Un tablou naţionali O germană îmbrăcată în costum ţărănesc, cu papuci turceşti şi cu coc - şi încă blondă! - unde dracul a putut vedea vreodată, vreun pictor la noi, la munte, o ţărancă blondă, şi blondă ca spicele de grâu?...“ O nemţoaică cu cătrinţă - un tablou român! Sărmana Românie! în fine, pentru a completa pe Adunarea Naţională şi pe Opiniunea Constituţională iată o notiţă, pe care ne-o comunică un amic: 134 B. P. HASDEU .Albumul d[omm]lor Preziosi şi Szatmari Cine a văzut acele acuarele, impresiunea ce i-a produs a fost, că mâna ce le-a făcut e străină, străin de tot, ba încă inspirată de dispreţul [arătat] rasei noastre. Ce urâte sunt costumele, ce barbare sunt figurile, ce groaznice sunt gingaşele noastre fetiţe! Până şi siturile, chiar cele urbane, sunt sălbatice! Apoi arta! Ici un preot mare cât biserica, dinainte căria aştepta pe Mfăria] S[aJ; dincoace un steag de biserică, nalt cât crucea bisericii, dinaintea căria stă! Pe piaţa cea mare din Bucureşti aproape toată lumea e desculţă! Locuitorii noştri seamănă cu cei din Australia, mâncători de furnici!..." 3 Un tablou român! Sărmana Românie! Şi cu toate acestea noi avem pictori ai noştri de primă ordine, cari âr fi putut să înţeleagă şi să depingă de minune natura românească, fiindcă această natură trăieşte chiar m inima, în sângele lor, un Aman, un Stăncescu, un Gngorescu, un Panaioteanu, un Tătărescu... Ne aşteptăm de acum înainte ca un prusian să se apuce a seri istoria românilor, iar un ungur să adune poeziile noastre naţionale!!! 42 Bucureşti, 12 / 24 iulie 1869 Vrând-nevrând, suntem siliţi a intra în vorbă cu d[omnul] director general al Oficiului Telegrafo-Postal. Poziţiunea e foarte critică. Pentru un publicist, d[omnul] Cociu, este cu mult mai periculos decât însuşi d[omnul] Kogălniceanu. E periculos, nu prin noua-i aureolă de cavaler al decoraţiunii prusiene, obţinută pentru o convenţiune internaţională, pe care, dacă nu ne înşelăm, o încheiase încă predecesorul d[omniei] sale, d[omnul] I. Fălcoiânu; nu! în această calitate d[umnea]lui va fi de temut mai târziu, pe viitor, mâni sau pomâni,' dar nu tocmai astăzi. D[omnul] Cociu e periculos pentru noi în însuşirea-i de Mercur, de divinitate a corespondenţei, de geniul bun sau rău, de la a căruia graţie depinde, în modul cel mai absolut, ca ziarele de opoziţiune să ajungă la ţinta lor, dacă nu totdauna, cel puţin, din când în când. Iată de ce noi ne-am ferit până acum a-1 supăra câtu-i negru sub unghie, înfiorându-ne cu groază de a nu atrage cumva asupră-ne măcar umbra urgiei olimpiene. Coprinşi în această privinţă de un fel de teamă superstiţioasă, noi înghiţeăm noduri în tăcere, chiar atunci când ni se scria din Banat şi din Ardeal, bunăoară, cum că numărul 6 al ziarului nostru nu s-a prea văzut pe acolo; chiar atunci, când ni s-a denunţat mai deunăzi la Tecuci, că numărul 27 lipseşte la vro cincisprezece abonaţi dintr-un singur district... Ei bine, răbdarea a covârşit, în fine, marginile cupei; am suferit de ajuns, si am mai îndura şi de aci înainte hi toate cestiunile persoanle; dar ne este peste putinţă a privi cu sânge rece pe d[omnul] Cociu înfruntând naţiunea română întreagă. Lucrurile cele mai mici sunt câteodată indici[i]le situaţiunilor celor mai mari. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 135 Psihologii au observat că tiranii popoarelor debut[eaz]ă în copilărie, prin a rumpe aripioarele musculiţelor. în meteorologie, o bucăţică de broască serveşte a prevesti cu o exactitate admirabilă schimbări în atmosferă. Aşadară, nu ne este permis a nu trage consecinţe din cele ce se petrec în cabinetul d[omnu]lui director general al Oficiului Tele- grafo-Postal. Cântă toată lumea începe a presimţi la noi, deocamdată mai mult instictiv, planul unei colosale înstrăinări a ţării, d[omnul] Cociu, un simptom microscopic al unei catastrofe gigantice, vine a contesta astăzi, printr-un act oficial, românismul românilor, în România!! Să ne explicăm. Iată o petiţiune, adresată mai deunăzi dfomnujlui cap al staţiunii din Calafat: „Informându-mă că la oficiul D[umnea]voastră este un post vacant de amploaiat, subsemnatul, ca român născut în Transilvania, însuşind calităţile cerute după anexatul atestat, vă rog respectuos, domnule Şef, a mijloci instalarea mea într-această misiune, ce de mult timp doresc a o îmbrăţişa şi mă oblig a solicita de la părinţii mei a fi şters din Codicele Transilvaniei, spre a-mi căpăta aici împământenirea completă; iar cât despre serviciu, promit că mă voi arăta, pe cât va fi posibil, demn de recomandaţiunea D[umnea]voastră. Primiţi etc. Mihalache Popescu" Capul staţiunii, d[omnul] BălănesCU, satisfăcând, ca un adevărat român, dorinţa junelui transilvănean, pe care s-a grăbit a-1 recomanda direcţiunii generale, iată răspunsul acesteia, sub nr. 6421, din 16 iunie 1869: „Vă înapoiez, anexat de aceasta, testimoniul scolastic ce mi-aţi înaintat pe lângă suplica alăturată de referatul D[umnea]v[oastră], nr. 54, făcându-vă cunoscut că STRĂINII nu se mai admit astăzi în serviciul telegrafic. Director general, Cociu" Românii de peste Carpaţi numiţi „nişte creştini" de cătră d[omnul] Dimitrie Ghica - treacă-meargă! Un german, d[omnul] Keminger, despre a căruia împământenire ne îndoim foarte mult, trimis la Bacău ca jude instructor, adică stăpân absolut peste libertatea cetăţenilor - treacă-meargă! Căprari prusiueni comandând în armata română, treacă-meargă! Un israelit, ascuns sub numele românesc de d[omnul] G. A. Focşăneanu, ocupând până mai ieri postul de inginer al statului în districtul Prahova - treacă-meargă! Alţi nu se mai ştie câţi nemţi şi jidani, fiirişaţi pe ici pe colea, fără ştirea lui Dumnezeu şi mai ales a naţiunii - treacă-meargă! Monitorul Oficial insistând asupra necesităţii de a pune venitici în capul tuturor serviciilor - treacă-meargă! Dar nu poate să treacă şi nu va merge, chiar de am fi siguri că de astăzi înainte, pe baza regimului „de răzbunare", ziarul nostru se osândeşte a nu mai ieşi niciodată din bariera Bucureştilor, nu poate să treacă şi nu va merge, ca d[omnul] Cociu să boteze cu epitetul de „străini" pe fraţii noştri de sub jugul puterilor învecinate! 136 B. P. HASDEU Este insultat simţământul naţional, este insultată constituţiunea, este insultată legea pozitivă. Despre simţământul naţional, fie-ne iertat a nu discuta. Să trecem la nişte lucruri mai palpabile. Iată ce zice pactul nostru fundamental: „Art. 8. împământenirea se dă de puterea legislativă. Numai împământenirea aseamănă pe STRĂIN cu ROMÂNUL, pentru exercitarea drepturilor politice. ROMÂNUL DIN ORICE STAT FĂRĂ PRIVIRE CĂTRE LOCUL NAŞTERII SALE, dovedind lepădarea sa de protecţiunea străină, poate dobândi de îndată exercitarea drepturilor politice, prin un vot al corpurilor legiuitoare". Astfel, constituţiunea, pe de o parte, stabileşte o distineţiune radicală între „un străin" şi un „român"; iar pe de alta, ea declară, în termenii cei mai categorici, că un „român" nu-şi poate pierde această preţioasă stemă a originii sale, fie el „din ’once stat, fără privire cătră locul naşterii sale". Un român nu se’ naturalizează la noi, precum se naturalizează un prusian, un ungur, un [hjotentot, etc.; căci el a fost, este şi va fi în vecii vecilor român prin „natură", având trebuinţă numai de formalitatea cea momentană, fără nici un stagiu, de a i se recunoaşte „naturalitatea" deja existentă. Legea care exlude pe „străini" din Oficiul Telegrafico-Postal, vorbeşte ea, oare, despre români? înţelegem ca d[omnul] Cociu să fi respins cererea d[omnu]lui Popescu sub pretext de necapacitate, sub pretext de neoportunitate, sub toate pretexturile posibile, până şi acela al bunului său plac directorial; dar nu înţelegem, ca dumnealui să numească pe toţi românii de peste Carpaţi „străini", căci prin aceasta, repeţim încă o dată, loveşte, simţământul naţional, calcă constituţiunea, probează o flagrantă rieuiţelegere a spiritului şi a literei legii pozitive. Faptul e mic în aparenţă, dar foarte mare în fond; el este o prismă a teribilei generalităţi,’ ce-şi înfige încetul cu încetai ghearele în existenţa naţionalităţii noastre; pe pământul României, străinii încep a-şi aroga drepturile românilor şi românii încep a deveni străini!! * Am aşteptat ca toate ziarele să se pronunţe, mai-nainte de noi, asupra faimoasei note a d[omnu]lui Kogămiceanu în privinţa israeliţilor, sperând că cel puţin unul din ele va nemeri calea cea adevărată, pentru ca să putem veni, apoi, cei mai de pe urmă, a pune numai un fel de sigil în josul sentinţei. Din nenorocire, toţi au vorbit, unii lăudând, alţii reprobând, unii pe larg, alţii pe scurt - dar nimeni n-a pătruns, după opiniunea noastră, până la sâmburele cestiunii. Si totuşi lucrai era atât de lesne! 61 geometrie, ajunge cuiva a defini cel dintâi unghi al unui poligon regulat, pentru ca toate celelalte să-i fie deopotrivă cunoscute. Tot aşa ocurge, câteodată, în politică. într-un singur interval de timp, d[omnul] Kogălniceanu a suferit trei poticniri, din cari s-a încercat a se rădica în acelaşi mod. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 137 Acuzat de a persecuta sistematic societatea „Transilvania", dum- nealui s-a justificat, publicând nişte ordine foarte frumoase, prin care porunceşte prefecţilor a concurge din toate puterile lor la prosperitatea acestei asociaţiuni, prin grabnica împlinire a sumelor ce i se datoresc în diferite districte. Acuzat de a urmări un plan de vindictă personală contra d[omnu]lui I. Fălcoianu, dumnealui s-a justificat, dând la lumină nişte acte foarte romantice, despre cea mai duioasă simpatie pentru nenorocitul osândit în fine, acuzat de a fi propus Adunării Deputaţilor împământenirea evreilor, dumnealui s-a justificat prin minunata-i notă, în răspuns la recriminaţiunile consulului francez... Toate acestea, precum am mai spus-o, formează o coincidenţă perfectă. Două din ele ne simt deja cunoscute cu o preciziune matematică. în privinţa societăţii „Transilvania", d[omnul] Papiu, în discursul său presedinţial din prima şedinţă a adunării anuale, a demonstrat prin ciire toată frivolitatea ordinelor celor făţişe ale d[omnu]lui Kogălniceanu: societatea „Transilvania" este în adevăr victima unei persecuţiuni sistematice. în privinţa d[omnu]lui I. Fălcoianu, printr-o epistolă, publicată în Românul, fratele domniei sale a demonstrat, până la evidenţă, fără a fi dezminţit, prin foaia oficială, toată frivolitatea actelor celor făţişe ale d[omnu]lui Kogălniceanu: d[omnul] I. Fălcoianu este m adevăr victima unei vindicte personale. Trebuie, oare, să mai demonstrăm toată frivolitatea notei în cestiunea jidanilor? Două unghiuri fiind analizate, mai rămâne, oare, cea mai mică îndoială despre cel [de-]al treilea? Valoarea triunghiuli întreg nu e şi nu poate fi alta, decât numai una pe faţă şi alta intr-ascuns! Cu toate astea, noi vom indica o metodă de a aprecia nota d[omnu]lui Kogălniceanu, chiar fără legătură cu celelalte două fapte analoage din fatala coincidenţă. în Cameră, dumnealui zicea cum că ar fi existând la noi o specie de israeliţi, spanioli si pământeni, care s-ar putea admite în drepturi politice, fără modificarea constituţiunii. în notă, din contră, dumnealui arată că toţi israeliţii, fără excepţiune, sunt dezbrăcaţi prin constituţiune de dreptul de a se naturaliza. Ce va fi însemnând, oare, această piramidală contradicţiune? Gândiţi-vă puţin! în Cameră, d[omnul] Kogălniceanu îşi rezervă facultatea de a [înjcetăţeni pe jidani, chiar dacă nu i s-ar încuviinţa lovitura de stat în notă, d[omnul] Kogălniceanu solicită încuviinţarea loviturii de stat sub cuvânt că altfel nu va fi în stare a jidovi ţara. Iată totul! Ş-apoi, n-ar fi, oare, ridicol de a crede cineva în sinceritatea ordinelor, actelor şi notelor unui om, pentru care a fost o tristă glumă până şi jurămintele? 138 B. P. HASDEU • * Ne soseşte, în acest moment, foaia ungurească oficioasă Honved, care declară pe faţă că: „poporul prusian este unul din cei mai credincioşi aliaţi ai naţiunii maghiare!” în faţa acestei alianţe pruso-maghiare, care se confirmă din ce în ce mai mult, având drept rezultat final cotropirea României, şi de care rtu ne va putea scăpa nici o „confederaţiune orientală", căci şi unirea cu Ungaria este tot o „confederaţiune” şi tot „orientală”, sau, cel puţin, „începutul” unei asemenea [,’confederaţiuni“] repeţim cu disperare, pentru a zecea oară: CONGRES PAN-LATIN ÎN PARIS!... 43 [Mareşalul Serrano] Mareşalul Serrano, ales regent al Spaniei, a refuzat lista civilă, deşi nu e avut, deşi nu e principe, deşi nu are nici măcar mângâierea de a fi dinastic. El se va mulţumi cu modesta-i pensiune de soldat. Publicând această noutate, ziarul Le Siecle observă în glumă: „lucru neauzit în Spania şi chiar... în Franţa!” Un muscal va putea să zică tot asa: „şi chiar în Rusia!” Un neamţ: „şi chiar în Germania Un român: „şi chiar în România!” * Sunt unele partide politice, disciplinate prin stindardul principiului. Simt altele, disciplinate prin stindardul unui om, în mâinile căruia principiul se mlădiază, se pleacă în dreapta şi în stânga, se mişcă în sus şi în jos, după consideraţiunile aşa-numitei oportunităţi, care nu este în realitate decât numai interesul îh luptă cu ideea. Partidele principiului, fie în bine sau în rău, sunt nemuritoare: exemplu: whig şi tory în Anglia. Partidele omului se duc, se duc, se duc... Nemini n-a putut niciodată a disciplina o ceată de oameni cu mai multă abilitate decât ungurul Francisc Deak. El devenise pentru ai săi un fel de Dalai-Lama al tibetanilor. Consiliile lm Deak nu se puteau discuta, ordinele lui nu se puteau interpreta, voinţa lui nu se putea controla, infaibilitatea lui nu se putea contesta... în şedinţa de la 8 iulie stil nou a Comisiei de la Pesta, marele profet se scoală, ia cuvântul, face o moţiune. Se pune la vot. Cade. înregistrând acest fapt, neauzit până astăzi, dar care se va repeta adesea ae acum înainte, ziarul Federaţiunea observă cu spirit: „turma mamelucilor începe a nu asculta de păstor...”. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 139 44 Bucureşti, 16 / 28 iulie 1869 Dovadă că ţara e fericită, este că miniştrii petrec. D[omnul] Kogălniceanu obţine prelungirea concediului; d[omnul A. G. Goleascu capătă permisiunea de a pleca în călătorie; d[omnul] A. Creţescu este ca şi când ar fi pururea absent; d[omnul] G. Mânu trece dm când în când prin Bucureşti, numai ca o viziune, fiind în relaitate totdauna la Furceni, şi chiar la Iaşi, unde îşi face intrările sale, după cum asigură ziarul Dreptatea, cu sunetul de tobe si de trâmbiţe, întocmai ca vizirul Giafer al califului Harun-al-Raşid din O mie şi una de nopţi', d[omnul] Dimitrie Ghica măsoară îh toate zilele mărimea şoselei şi d[omnul] V. Boerescu admiră grădina tragerii la semn... nemţească. O linişte perfectă domneşte în România, deşi limbile cele rele pretind, cum că chiar în mijlocul Capitalei şi chiar zîua-n amiaza-mare, djpmnul] Radu pescarul, d[omnul] staroste al măcelarilor, şi cine mai ştie cine, ar fi fost ciomăgiţi în lege de Cătră foştii capi ai bandelor electorale. în faţa acestei placidităţi generale, ni se pare a fi timpul cel mai propice a lăsa d-o parte mănunţişurile zilei, rădicându-ne până la acele principii mari, prin cari şi numai prin cari se face creşterea unei naţiuni. La Geneva, sub redacţiunea unui grec, a apărut de curând o nouă foaie, intitulată: La Confederation Orientale. Ea este un răspuns direct şi imediat la ultima proclamaţiune a lui Mazzini, propunând grecilor a lua iniţiativa strângerii tuturor popoarelor Oriintelui într-un singur mănunchi: români, sârbi, bulgari, amăuţi, iar mai cu seamă Elada, se-nţelege, în fruntea tuturor celorlalţi! Noua «foaie de la Geneva publică un program, pe care nu se vor găsi zece români ca să nu-1 respingă, fiind peste putinţă a nu vedea în el, după o clipă de cugetare, restabilirea Bizanţului din veacul de mijloc, compus dintr-o grămadă de naţionalităţi fără nici o legătură de grai şi de sânge, turtiţi la un loc sub supremaţia grecilor. Acest program zice: „Deosebirile de origine şi de limba sunt de puţină importanţă‘. Mai pe scurt, însuşi cuvântul „naţiune" trebuie şters din vocabular, căci fără „origine" şi’ fără „limbă" el nu poate avea absolutaminte nici un înţeles şi nici o valoare. Dacă limba şi originea nu leagă pe pretinsa „Confederaţiune Orientală", apoi unde, oare, se va găsi acel nod prin care să se justifice unitatea? Redactorul grec de la Geneva n-o spune, dar e lesne a citi printre rânduri: „Ortodoxia"! Ceea ce Se poate traduce şi mai limpede: „Patriarhatul de la Constantinopole"! 140 B. P. HASDEU Programul urmează mai departe: „Va veni timpul când confederaţiunea orientală nu va mai fi decât o asociaţiune de republici libere cu o administraţiune centrală^. Adică: Statele Unite sau Elveţia, două ţări „fără naţionalitate11. în Elveţia sunt patru neamuri de oameni: un punm de retoromani, o grămăjoară de italieni, ceva mai mulţi francezi, şi, în fine, un element germanic împărţit în douăzeci de dialecte, toţi aglomeraţi prin nişte doze atât de mici, încât ar fi o imposibilitate a trăi prin ele însesi; pe când românii, serbii şi bulgarii numără fiecare câte mai multe milioane, de o poporaţiune omogenă şi compactă, numai grecii şi albanezii find mai puţini şi mai împrăştiaţi. Statele Unite, pe de altă parte, pe lângă o impestriţare extremă de popoare şi până şi de culori, piei-albe, piei-negre, piei-roşii, apoi prin însăşi sorgintea lor reprezintă în istorie sacrificiul naţionalităţii în favoarea libertăţii, lupta coloniei contra metropolei, a fiicei contra mumei, a lui Washington Contra Britaniei; pe când românii, serbii, bulgarii, grecii şi albanezii, sufer şi lucră de secoli numai pentru limbă, anume pentru origine, anume pentru naţionalitate! Afară de aceasta, să vedem în ce consistă, oare, acea „admin- istraţiune centrală11, pe care ne-o propune, cu o suficienţă magistrală publicistul grec de la Geneva? Atât în Elveţia, precum şi în Statele Unite, o constituie trei corpuri: ’ 1. O adunare a deputaţilor: în Elveţia - „Consiliul Naţional11; m Statele Unite - „Caniera Reprezentanţilor11, câte un mandatar de 20 sau 30 mii de locuitori; 2. O instituţiune ponderatorie: în Elveţia - „Consiliul de Stat11, în Statele Unite - „Senat11, câte doi membri de canton. 3. O putere execvutivă: în Elveţia - „Consiliul Federal11; în Statele Unite - „preşedintele11 şi Cabinetul. Atât în Elveţia, precum şi’în Statele Unite confederaţiunea are câte o reşedinţă permanentă: în Elveţia - Berna, în Statele Unite - Washington. Autoritatea acestei „administraţii centrale11 se întinde asupra ur- mătoarelor punturi: pace şi rezbel, negociaţiunile diplomatice, tractate de comerţ, regularea tarifelor, facerea împrumuturilor, întreţinerea armatei, bugetul, etc. Unde vom ajunge noi, oare, cu atare sistemă în „Confederaţiunea Orientală11? Trebuie o singură reşedinţă federală, şi ea nu poate fi decât în Ţarigrad: plecăciune! Trebuie o singură adunare a deputaţilor, numească-se ea Consiliu Naţional, ca în Elveţia, sau Camera Reprezentanţilor, ca în Statele Unite: plecăciune! Tot aşa în privinţa celorlalte două puteri federale, cea ponderatorie şi cea executivă: plecăciune! în diplomaţie, în comerţ, în armată, în buget, românii să fie încătuşaţi prin gustul confederaţilor, şi mai ales al grecilor, de care d-abia ne-a putut scăpa Tudor Vladimirescu: plecăciune! Mai este ceva. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 141 în momentul de faţă, afară de un tribuţel, de care ne vom scutura de la sine, dacă alianţa pruso-maghiară ne va lăsa zile de trai, românii în specie nu au nici un motiv de a rumpe cu turcii; nu avem a revendica libertatea, ca bulgarii şi albanezii, nici teritoriul uzurpat ca serbii şi grecii. Dorim din toată inima emanciparea şi integritatea tuturor popoare- lor, dar suntem datori a ne gândi mai cu preferinţă la ale noastre. Mai întâi de toate, suntem români, al doilea - latini, al treilea - vecini. Amicia noastră e asigurată naţionalităţilor transdanubiene, mai ales şerbilor şi bulgarilor, cu cari nu ne-am certat niciodată, şi de care nu ne desparte decât Istrul; împrejurările pot să aducă chiar o alianţă diplomatică; am voi cu căldură a le câştiga cât mai curând simpatia fraţilor noştri din Occident; am lucra Bucuroşi de-mpreună cu ceilalţi latini, la renaşterea Răsăritului; dar „o confederaţiune orientală", adecă, dispreţul’ „originii" şi a[l] „limbii" cu o „adminis- traţiune centrală" la Bosfor sau la Pireu, - nu şi nu!... Deocamdată, pericolul naţionalităţii noastre vine de la nord, nu de la sud. „Ortodoxia" nu ne va face în vecii vecilor a uita că suntem români. în numărul nostru de la 6 iulie, am propus în congres pan-latin în Paris. Ne-am dezvoltat apoi moţiunea în următorul mod: „Franţa, împinsă de o nenorocită inspiraţiune a guvernului său, a ţinut un moment cu d[omnul] Beust... ţine-va, oare, şi de acum înainte? Napoleon [al] III[-lea], recunoscând mai deunăzi nevoia unei modificări radicale în politica-i interioară nu va urma, oare, nccesarminte în diplomaţia franceză o schimbare tot atât de fundamentală?... Fi-va mai cu greu regimului bonapartist a rumpe uricioasele-i legături cu Viena, de cum i-a fost a se dezbrăca de bunăvoie de prerogativele cele mai comode ale unei puteri absolute, în favoarea reprezintaţiunii naţionale? , >. ■. Poporul francez este prea energic şi împăratul său e prea inteligent! Geniul latinităţii ne şopteşte că, peste puţin, Parisul nu va mai zâmbi nici d[omnu]hn Beust, dar nici d[omnu]lui Bismark; nici neamţului de la Beci, dar nici neamţului de la Berlin! O alianţă federală ofensivă şi defensivă între toate naţionalităţile latine, este singura politică solidă şi durabilă la care ne împinge, nu numai vocea sângelui, dar încă imposibilitatea de a ne sfâşia unii cu alţii, căci Alpii, Pirineii şi Carpaţii popresc, prin nişte gigantice şanţuri fireşti, pretenţiunile fiecăreia." Ei bine, în aceeaşi zi, în care Traian propunea în Bucureşti o alianţă federală ofensivă şi defensivă mfre toate naţionalităţile latine, în aceeaşi zi, iată ce scria, la Torin[o], ziarul italian L ’unitâ politica, în numărul său din 18 iulie stil nou: „POPOARELE LATINE Noile alegeri în Franţa au deşteptat în această mare şi nobilă naţiune voinţa de a redobândi libertăţile, ce i-au fost răpite în fatala zi de 2 decembrie, pe care deputatul Pelletan a stigmatizat-o cu tot dreptul sub numele de: ziua crimei! !n faţa unei voinţe atât de energice, renunţând a păşi din ce în ce mai mult pe calea absolutismului, după gustul d[omnu]lui Rouher, Napoleon se 142 B. P. HASDEU decise a satisface oarecum dorinţa generală, redând poporului unele din drepturile cele uzurpate, spre a nu pune altfel în cumpănă coroana şi dinastia prin nişte pretenţiuni despotice, pe cari nu le mai poate suferi astăzi nici o naţiune în Europa. Noi sperăm că cotpul legislativ îl va sili peste puţin la concesiuni şi mai însemnate, iar întâmplându-se aceasta, Napoleon va câştiga o influinţă, o putere, pe cari nu le are încă, şi pe cari nu i le va procura niciodată acel milion de soldaţi ai săi. împlântând steagul libertăţii pentru imperiu, pentru despărţiminte şi pentru comune, el îşi va asigura iubirea tuturor popoarelor latine, cari îl privesc astăzi cu ură şi cu temere. Retrăgând prezidiul său din Roma şi recunoscând dreptul Italiei de a fi a italianilor, 26 milioane de italiani îi vor deveni amici. încetând de a mai proteja pe regina Isabela şi a mai aţâţa piedici contra constituirii Spaniei într-o monarhie reprezentativă sau într-o republică federativă, va atrage la sine vro 16 milioane de spanioli. Portughezii, văzând inaugurate în Franţa nişte instituţiuni mai liberale decât chiar în Anglia, se vor simţi împinşi de asemenea prin vocea sângelui, a intra la rândul lor în ligă, ceea ce mai adauge o poporaţiune de 3 milioane şi jumătate. Toate aceste naţiuni sunt învecinate, profesând acelaşi cult catolic, deşi numai în aparinţă, căci adoratorii papismului, anume clasa cea mai neluminată şi cea mai puţin patriotică, sunt în minoritate, pe când cei mai mulţi, iubind libertatea, nu pot iubi pe Papa. Mai este o a cincea naţiune latină, neînvecinată cu celelalte şi a cărei majoritate urmează cultul grec ortodox, anume românii, aproape 9 milioane, numărându-se la un loc cei autonomi şi cei anexaţi. Aşezată între Tisa şi Marea Neagră, între Nistru şi Dunăre, naţiunea română prezintă pentru ceilalţi latini o mare importanţă politică, despărţind pe slavii din Rusia, de slavii din Serbia şi din Bulgaria, ca o piedică în drumul Ţarului spre apucarea Constantinopolei. Deşi românii profes[eaz]ă cultul grec, totuşi se disting prin o toleranţă extremă cătră toate celelalte culte, iar în privinţa excepţională a israeliţilor, singura sorginte a urei este camăta jidovească şi monopolul comercial, ceea ce-i face deopotrivă nesuferiţi, nu numai românilor, dar încă boemilor, polonilor, bulgarilor, maghiarilor şi grecilor; ş-apoi fie prejudeţ sau nu, este pozitiv că poporaţiunea rurală aproape din toată Europa detestă pe israeliţi, din cauza murdarei lor lăcomii de a suge pe toţi acei ce nu sunt coreligionari ai lori Cele cinci naţiuni latine, organizate fiecare pe baze federative, adecă după sistemul de dezcentralizaţiune, care admite dezvălirea tuturor libertăţilor interne, administrative şi religioase, formând împreună o ligă etnică, o alianţă sau o confederaţiune, ar constitui un pan-latinism, superior prin forţa numerică, atât pan-slavismului precum şi himericul pan-germanism, la care niciodată nu vor voi să acceadă nici englezii, nici danezii, nici svedezii, ci numai doară olandezii şi flamanzii; în orice caz alianţa etnică latină va prezintă nouăzeci milioane de suflete, pe când slavii, numai şaptezeci şi şapte milioane, iar germanii propiu-zişi de-abia cincizeci milioane. Este, dară, învederat, că latinii ar avea o preoponderinţă între cele trei mari familii indo-europeane şi, prin acţiunea lor, ar împiedica popoarele germane şi slave de a-şi asimila naţionalităţile mongolo-europene, pe maghiari, pe finezi, . estoni, laponi, permiani, ceremişi, ziriani. Iată frumoasa perspectivă la care ar aduce re-ntoarcerea Franţei la libertăţi administrative, politice si religioase. încetând de a exercita înjositorul oficiu de PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 143 jandarm al Papei, a cărui influinţă şi autoritate nu poate fi decât mortală pentru orice libertate şi o piedică contra deplinei constituiri a naţionalităţii italiane, Franţa ar obţine o supremaţie, care, cu ajutorul celorlalte naţiuni surori, ar face-o arbitrul Europei. Dând de o parte injusta pretenţiune de a cotropi pe germanii cis-renani, în locul cărora şi-ar întinde acţiunea asupra porţiunii valone a Belgiei, şi fiind în fruntea a nouăzeci [de] milioane de latini, ea ar putea zice: noi, rasa latină, ne dezarmăm şi cerem ca toate popoarele să se dezarmeze. Timpul cuceririlor trebuie să treacă; banii, răsipiţi pentru puşti, tunuri, cetăţi şi vase cuirasate, să se cheltuiască mai bine pentru căi ferate, pentru porturi, pentru cheiuri, în fine, pentm acele lucruri care, punând în mişcare industria, vor ajunge a constitui o mare şi pacifică familie europeană, menită a răspândi artele şi civilizaţiunea în celelalte părţi ale emisferei..." Latinitatea trăieşte, dacă aceeaşi idee a putut să se nască în acelaşi interval de 24 de oare la Bucureşti şi la Torinfo]!... * Rezultatul alegerilor municipale de la Iaşi este într-o opoziţiune diametrală cu rezultatul alegerilor parlamentare de acolo. Iată lista consilierilor comunali: 1. Dimitrie Guşti 259 voturi. 2. Sandu Dudescu 241 [voturi]. 3. Dimitrie Tăcu 237 [voturi]. 4. Costache Langa 219 [voturi]. 5. Teodor Tăutu 218 [voturi]. 6. Anastase Fătu 211 [voturi]. 7. Alexandra Racoviţă 184 [voturi]. 8. Alexandru D. Ghica 181 [voturi]. 9. Alexandra M. Şendiea 168 [voturi]. 10. Nicolae V. Macarescu 167 [voturi]. 11. Nicolae Dumitriu 159 [voturi]. 12. Haralamb Gemea 158 [voturi]. 13. Dimitri Cozadin 157 [voturi]. 14. Iancu Boianu 156 [voturi]. 15. Costică Cerchez 156 [voturi]. 16. Dimitrie Lupu 155 [voturi]. 17. Scarlat Pastia 153 [voturi]. Majoritatea cea mare aparţine partidei naţionale. Lipsa d[omnu]iui Kogălniceanu din ţară mcepe a se cunoaşte. Profităm de această ocaziune pentru a întreba pe d[omnulj V. Alecsandri, deputatul Iaşilor, singurul demn în nişte timpi mai fericiţi a fi ales în România întreagă de la Tisa şi pană la Nistru, dacă dumnealui tot mai apără originea reprezintaţiunii zise naţionale, pe care a preşedat-o cu atâta abnegaţiune?... 144 B. P. HASDEU 45 Bucureşi 18 / 30 iulie 1869 Monitorul Oficial începe revista-i de ieri cu următoarele cuvinte: „în momentul când scrim aceste linii, telegrafiil nu ne-a trimis încă nici o ştire marcantă. Sunt zile, unde politica pare a avea şi dânsa trebuinţă de repaus în adevăr, toate lucrurile în lume au „trebuinţă de repaus" până şi domnii miniştri. Nici chiar concediile cele repeţite şi mereu prelungite ale gu- vernanţilor noştri nu mai îndestulează pe deplin această „trebuinţă de repaus". De vro câteva zile s-a răspândit zgomotul despre trecerea cabinetului actual la odihnă pentru ca imperioasa „trebuinţă de repaus" să fie şi mai bine satisfăcută. Nu afirmăm nemic deocamdată, dar nu putem a nu admite un grad de probabilitate. Bucureştii şi Berlinul se află astăzi în situaţiunea celor doi gemeni de la Siam, din cari unul nu poate simţi fără ca cellalt să resimţă. Ei bine, o epistolă din capitala Prusiei ne asigură, că d[omnul] Bismarck este pe cale de a se demite. „Trebuinţă de repaus" la Berlin, „trebuinţă de repaus" în Bucureşti, nimic mai natural! Dispărând după scena politică dfomnul] Bismarck, pot, oare, a nu-1 urma d[om]nii Kogălniceanu şi Dimitrie Ghica? Secând izvorul, încetează pârâul. Pe de altă parte, ploaia de decoraţiuni, ce curg de o bucată de timp de la sud şi de la nord asupra domnilor miniştri, nu este nici ea fără o însemnătate oarecare. Ieri dumnealor primeau pe la Marea Baltică „acvila roşie". Astăzi foaia oficială anunţă că Ie-a mai sosit de la Bosfor „medjidia". Creştinii şi păgânii se întrec, care de care, a îngreuia pieptul dej a _ atât de încărcat al d[omni]lor Kogălniceanu şi Dimitrie Ghica! însă decoraţiunile pentru miniştri sunt uneori că pensiunile pentru invalizi. Ne-aţi servit cu credinţă; acum aveţi „trebuinţă de repaus"; primiţi drept suvenire această jucărie! Ce-i drept, umilirea ţării către nemţi şi către otomani nu merită, oare, d[omni]lor Kogălniceanu şi Dimitrie Ghica, cel puţin o „acvilă roşie", cel puţin „o medjidie", cel puţin acea onorifică distincţiune a „cordonului" pe care românul n-ar putea s-o traducă decât numai doară prin „ştreang"? în orice ’ caz, întâmplându-se cumva din graţia lui Dumnezeu, această „trebuinţă de repaus", se va realiza ceea ce noi prevestirăm de o lună de zile, zicând în numărul lui Traian încă din 18 iunie: „călătoria d[omnu]lui Kogălniceanu ar fi în realitate o demisiune." Diferenţa este că acum s-ar îndruma toţi domnii miniştri laolaltă. Cine însă fi-va ursit a moşteni puterea? Dacă vom întreba pe jidovi, - negreşit d[omnul] Iepureanu. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 145 Dacă vom întreba pe unguri, - negreşit d[omnul] Ion Ghica. Dacă vom întreba pe prusiani, - negreşit unul dm doi. Dacă vom întreba pe români, - dar până atunci mai este!!... Oricum să fie, voitele despre căderea cabinetului se par a fi într-o legătură cu indignaţiunea generală, pe care a început a produce în Occidînte, inaugurarea la noi pe faţă a unei politici prea nemţeşti. Ziarul Le Siecle din 24 iulie publică un excelent articol al d-lui Leone Plee, intitulat Interesele Franţei la Dunăre şi din care noi vom reproduce aci numai pasajele cele mai esenţiale. Publicistul francez zice: „Fundaţiunea Statului Român a fost una din cele mai fericite şi cele mai strălucite concepţiuni ale epocii noastre, din punctul de vedere al Franţei. Cui putea servi această fundaţi unc mai bine decât nouă? Aşezat între Turcia, Rusia şi Austria, Statul Român, are avantajul de a despărţi pe rivali şi pe inamici, în profitul ideilor civilizatoare şi progresiste. Această mică ţară posedă aproape toate tendinţele morale şi toate aversiunile Râncezilor. Dacă Oriintele ar deveni rusesc, România ar fi cea dentâi năbuşită, ceea ce ea nu voieşte. Astfel, contribuind la fondarea Statului Român, Franţa a pus la Dunărea de Jos o veghe depărtată; gata în tot timpul a denunţa mişcările ruse. Pe de altă parte, românii urăsc nu numai pe muscali, dar încă şi pe nemţi, încât,_ la caz de vro înţelegere între Austria şi Rusia, ei ar rezista cu energie. în fine, fundaţiunea Statului Român este un bold perpetuu pentru Turcia, lăsată ca putere suzerană. Progresele materiale realizate în România, aduc prin însăşi forţa lucrurilor altele analoge în provinciile turceşti limitrofe. Turcia nu poate rămâne imobilă în faţa românilor, cari păşesc pe calea libertăţii şi a îmbunătăţirilor. în fine, iepeţim încă o dată, [dezvoltarea]1 Statului Român nu poate [fi] profita[bilă] decât numai românilor şi Franţei. Dentm-ntâi, aceste consideraţiuni au fost foarte bine înţelese, şi politica franceză se arătă favorabilă românilor. Franţa le trimitea misiuni, Franţa combătea prin agenţii săi politica rusă şi nemţească. Franţa susţinea diferitele schimbări menite a întări unitatea română şi independinţa românilor. Dar de vro câţiva ani încoace, nu se ştie ce geniu rău s-a furişat dodată între frumoasa creaţiune a Tractatului de la Paris şi între simpatiile franceze. O mulţime de acuzaţiuni au fost aţâţate contra românilor, cu scopul de a micşora şi de a înstrăina cu totul acele simpatii." D[omnul] Leone Plee enumera apoi ceşti unea israelită, cestiunea bandelor bulgare, cestiunea politicii nordice, şi ajunge la următoarea concluziune, pe care noi o traducem literalmente, făcând însă, ca totdauna, constituţionala rezervă, că numai şi numai miniştrii sunt responsabili: „Principele Caro! de HohenzoIIem avea tot ce se cerea pentru a împăca România. Fără alianţe în ţară, fără preferinţe, el trebuia să nu voiască decât binele general. Primii ani ai regimului său se păreau a justifica această intenţiune. Noi avem sub ochi o listă de fapte, care o atest. în curând, însă, reprezintanţii puterilor ostile Franţei au biruit, pe semne, intenţiunile cele bune ale principelui. Românii i-au fost depinşi ca nişte fiinţe neguvemabile; ambiţiunea i-a fost măgulită prin o perspectivă de mărire şi de absolutism. Acei ce doreau restauraţiunea vechii stări de lucruri l-au iritat contra adevăraţilor patrioţi şi, astăzi, principele Carol de Hohezollem, se pare a fi tot atât de nepopular precum 1. In text: „dezvelirea" (n. ed). 146 B. P. HASDEU ajunsese a fi principele Cuza. Românii au aerul de a-1 privi ca pe un delegat prusian cu planuri periculoase. Cel puţin astfel se vede din faptele şi core- spondinţele, pe care noi le vom rezuma în interesul politicii franceze şi al roftiânilor, căci este încă timp dc a ne opri pe pogorâşul cel rău...“ Precum vedeţi, ceea ce doreşte d[omnul] Leone Plee, nu este, în fond, decât ceea ce au propus deja în aceeaşi zi Traian în Bucureşti si L’unită politica în Torin[o], adecă restrângerea nodului între latinii din Oriinte şi latinii din Occidinte. Un asemenea pas nu se face însă într-un mod solid, nici prin consuli, nici prin note diplomatice, nici prin capriciul guvernelor bune sau rele, ci numai printr-o înţelegere mutuală şi intimă între însesi naţiunile. c Yoţi latinii trebuie să se vază odată faţă-n faţă şi braţ la braţ. Acolo ne vom spune bubele fiecăruia, căutând un remediu pnn forţe comune. Acolo vom arăta pericolul germanizării gurilor Dunării, într-o strânsă coeziune cu monstruoasa năvălire a jidovimii nemţeşti în România de peste Milcov. Acolo vom desfăşura tradiţionalul caracter de cotropire al maghiar- ilor, desemnând pe mapă limitele cele adevărate ale Panoniei. Acolo vom combina modul de a paraliza acţiunea Rusiei la Dunăre, opunându-i bunăoară, o alianţă vecinală între români, şerbi şi bulgari, încât slavii transdanubiani, tari prin amicia latinilor, de care nu se pot teme, să nu mai alerge la teribila protecţiune a slavilor de la Moscova, ce se pregătesc mereu a-i înghiţi, precum au înghiţit deja pe slavii din Polonia. Acolo, în fine, vom proba Occidintelui necesitatea de-a emancipa Oriintele!... Revenim, dar, din nou la: Congres pan-latin în Paris!... * Atrăgând toată atenţiunea lectorilor noştri asupra importantei corespundinţe de la Tecuci în privinţa lagărului, ne arătăm totdodată cea mai vie părere de rău, că lipsa spaţiului ne-a silit a remite pentru numărul viitor publicarea picantului articol despre cestiunea israelită, pe care ni-1 trimite d[omnul] Dimitrie G. Zisu. 46 Municipalitatea din Iaşi Secolul, foaia guvernamentală de peste Milcov, vorbind în numărul său din 10 iulie despre rezultatul alegerilor municipale din Iaşi zice: .Alegerea membrilor la Consiliul Comunal al capitalei Iaşi, s-a finit deja. Ziua de 6 iulie va rămâne memorabilă, ca o zi în care cetăţenii noştri de astă-dată au arătat, că ştiu a aprecia evenimentul, că au simţ de libertate şi ol cunosc a evita cursele, ce sunt în joc întotdauna la realizarea unor asemine acte. Felicităm cu bucurie pe comuna capitalei cu rezultatele fericite, ce ne-eu dat onorabilii alegători. Dorim ca aceşti alegători să fie stăpâni pe conştiinţa lor întotdauna, ca în ziua de 6 iulie. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 147 Onoare alegătorilor! Nici o imputaţiune nu li se poate face. Chiar noi, deşi din prescriptul nominal, publicat în nr. precedent a acestui ziar, au ieşit numai cinci persoane, suntem departe de a nega demnitatea acelora cari au câştigat mai multe voturi şi cari n-au fost înregistraţi în acel prcscript. Ni se pare, că corpul Consiliului Comunal niciodată n-a fost compus ca acum. Ni se parc încă, că niciodată un consiliu nou n-a fost precedat cu auspicii atât de fericite ca acum. Vorbim de suma de 33.000 galbeni, ce posedă în prezent casa comunală. Onestitatea şi inteligenţa persoanelor alese ne garantează că această sumă le va da forţa materială la acte utile urbei şi va li întrebuinţată cu economie - lucru ce va prezerva pe cetăţeni de impozite noi...“ Aşadară, din 17 membri se aleg numai cinci guvernamentali şi totuşi o foaie oficioasă, cam târziu, negreşit, se apucă şi strigă: „onoare alegătorilor4*! Cu alte cuvinte, „dezonoare alegătorilor", când tocmai aleşii lor de astăzi, d[omnii] Guşti, Tăcu, Fătu, etc. cădeau în alegerile par- lamentare, pentru hatârul d[omnu]lui Nicu Ceauru-Aslan! Logica este riguroasă. Tot ce poate face ziarul Secolul, este de a descărca „dezonoarea" pe spinarea d[omnu]lui Kogălniceanu, carele era în ţară când se alegeau deputaţii şi carele lipseşte din ţară la alegerea municipalilor. Pe deputaţi îi alesese d[omnul] Kogălniceanu, nu ieşenii! „Onoare ieşenilor! Dezonoare d[omnu]lui Kogălniceanu!" 47 Românii de peste Carpaţi Ziarul Federaţiunea de la Pesta, în numărul său din 6 iulie, vorbind despre rectificarea hotarelor între România şi Ungaria, pe care noi cei dintâi o osândirăm din capul locului, zice: „Nu cunoaştem motivele, cari au îndemnat pre cabinetul actual al României de a se prinde chiar acum de un lucru atât de greu, când cutezarea austro-maghiară este ca şi în zilele ei de glorie. Se poate uşor întâmpla, ca un al treilea să se folosească prea bine de un casus belii, ce s-ar isca dintr-o neînvoială eventuală împinsă până la exacerbare între cele două părţi mărginaşe Guvernul actual al României a mânat indulgenţa faţă cu pretinţiuni vecine până la slăbiciune, să nu zicem umilire, de unde amicii României se tem ca nu cumva dintr-astă constelaţiune puţin favorabilă să izvorască vreun rău. De altminteri patriotismul membrilor comisiunii este mai presus de toată îndoiala şi este garanţie destulă pentru cei ce ar avea temeri în privinţa scurtării teritoriului statului român". Ne unim cu Federaţiunea, că cei trei comisari din partea României, anume d[omnii] C. Negri, Panaiot Donici şi colonelul-locotenent Pencovici, sunt mai presus de orice insinuaţiune: ne unim cu Fed- eraţiunea, că guvernul actual a umilit naţiunea faţă cu străinii, prin urmare, ne unim cu Federaţiunea în toate şi am dori cu dragă inimă ca aşa să fie totdauna. 148 48 Partide române B. P. HASDEU Foaia Albina s-a mutat din Viena la Pesta. în numărul său din 10 iulie, ieşit în noua-i reşedinţă, citim următorul excelent articol despre situaţiunea română de peste Carp aţi: „CÂTE PARTIDE POLITICE SUNT ÎNTRE ROMÂNI?" „Vorbim despre o cauză, cunoscută tuturor prea bine, dar care nu este de prisos a o reconstata in fiecare zi şi Ia fiecare pas. Românii nu se sfâşie în patrie. Sau, dacă mai voiţi: românii cu toţii, naţiunea întreagă, constituă o singură partidă şi aceasta e: partida n a ţ i o n a 1 ă. Unica replică, ce contrarii s-ar încumeta doară să ne-o facă, este că deputaţii naţiunii române se împart în două cete, una e naţională, iar cealaltă deakistă. Apoi fiindcă deputaţii au să fie exptesiunea dreaptă şi adevărată a naţiunii ce-i alege şi deoarece dânşii se desfac în două - concluziunea falsă ar afirma, cum că şi naţiunea ne e dezbinată în două. Nu este aşa, naţiunea întreagă este naţională, căci poate fi altminteri. însăşi deakiştii au recunoscut aceasta, încă până nu se îndeakiseră şi anume au tecunoscut-o în alegai. La alegerile de deputaţi, nici unul dintre deakiştii de astăzi n-au avut curajul să spună poporului verde şi răspicat, cum că credinţa lui politică este cea deakistă, - ci se arătau de naţionalişti buni, sau cel puţin făceau câte o programă politică că-i punga, că-i teaca, ce poporal şi-o explica în sensul naţional şi numai acum o înţelege, de se scarpină după urechi, dar târziu! Astăzi, pre deakiştii noştri n condamnă poporal român întreg şi ziaristica românească îi condamnă în acord cu poporul, - iară dânşii nici unul, nici cutare satelit de al lor n-are curajul a păşi în publicitate cu numele propriu, să apere politica deakistă. Unde trebuiesc dovezi mai evidente, cum că partida deakistă n-are rădăcini în poporul românesc? Făcurăm această constatare nu numai pentru noi, dar, ca cetăţeni loiali, şi spre folosul regimului. Credem adică, cum că regimele toate au şi dorinţa d-a cunoaşte popoarele ce le guvem[eaz]ă şi d-a cerca să le mulţumească. Regimul unguresc, când voieşte să cunoscă pre români, are prin urmare să asculte graiul partidei noastre naţionale, carea cere drepturi şi uşurări pre seama poporului. Până acum regimul, pre semne, cerca naţiunea română la deakişti, a cărora năzuinţă principală părea: să-şi capete diregătorii grăsuţe pentru dumnealor. De acestea regimul le dete şi le mai dă, dar naţiunea tot nu vede nici un bine pentru sine, nu se entuziasma pentru regim. Cu alte cuvinte: dorim ca regimul să nu-şi dea neremunerabila trudă d-a obliga pre singurateci prin posturi, ci să oblige naţiunea prin drepturi. Atunci va fi sprijinit, nu de unul sau doi, cate astăzi nu cutează să-şi arate în public credinţa politică, ci de naţiunea întreagă. Românii ştiu prea bine, că drepturile şi nu numărul cel mare al oficialilor, poate ferici o naţiune. Dovadă spre aceasta e împărăţia neamţului: acolo cehii fac 3/4 din suma oficialilor şi totuşi naţiunea cehică se vaită mai tare de asupriri. Nesmintit, partida naţională încă pretinde numărul de oficiali, ce compete naţiunii. Dar pretinde numai conform drepturilor naţionale, în virtutea şi în cadrai acestor drepturi; - ca astei oficial român să ştie c-a intrat în oficiu ca r PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 149 român, cu drept naţional, pâstrându-şi conştiinţa şi demnitatea naţională, iar nu din graţie, pentru că s-a lepădat de credinţa politică a naţiunii sale şi s-a colăcit pe la... Asemenea lepădaţi îndiregătoriţi, departe d-a ne cauza bucurie, ne fac numai să ne supărăm şi să roşim de neruşinarea lor, iar de altă parte, spre mâhnirea noastră, ne umplu de suspiciuni în privinţa intenţiunilor regimului. Recapitulăm: românii sunt numai o partidă: cea naţională, deci regimul numai pre aceasta caută s-o asculte, când vrea să ne înţeleagă naţiunea..." Tot astfel şi în România cea liberă: scoateţi pe meschinii închinători prezenţi sau în perspectivă „ai sfântului buget", scoateţi pe câţiva oameni, cari pretind a iubi toată lumea, pentru a avea dreptul de a nu iubi nimic, scoateţi, în fine, pe străinii, confundaţi pe furiş în numărul românilor, şi restul nu va mai forma, decât un singur partid „naţional". 49 Percepţiunea în Bucureşti Citim în ziarul Românul de astăzi: „Mai mulţi cetăţeni veniră la biroul redacţiunii cu lacrimile în ochi, disperaţi de neomenia agenţilor de percepere, cari, - zic dânşii - i-au despoiat până la cămaşă. Să fie bine înţeles că nu facem nici o acuzare guvernului, însă lipsa de inteligenţă şi de ocitate a unor agenţi de percepere produce mari nemulţumiri. Iacă şi faptul: Agentul de percepere lasă biletul de contribuţiune acasă la contribuabil, pe când acesta lipseşte la ţară pentru comerţul său şi n-are pe nimeni, care să-l poată înlocui, şi când se întoarce, - şi uneori peste două şi trei luni - este supus a plăti în straiuri - cari toate sunt în folosul perceptorului - de cinci, de şase ori mai mult decât impozitele sale. Contribuitorul nu este culpabil, căci interesele sale, hrana vieţii sale, l-a silit să lipsească din Capitală. Contribuitorul este sărac, foarte sărac. Nu face nimic! El trebuie să plătească, căci aşa cere interesul perceptorului, şi fiindcă n-are cu ce plăti, i se pune în vânzare chiar căsuţa sa...“ 50 [Când o idee mare...] Când o idee mare începe a reuşi, toate vanităţile se grăbesc, cu cale sau fără cale, a prezenta drepturile lor la o doză de paternitate. Astfel, iată ce povesteşte, bunăoară ziarul Adunarea Naţională de astăzi: „Aflându-sc, acum câţiva ani, d[omnul] V. A. Urechia la Madrid, fu invitat de d[om]nul Nicolai Rivero, actualmente mairul oraşului, într-o întrunire amicală: se bea întru prosperarea şi fericirea României. Dfomnul] Urechia arată atunci, cât de puţin este cunoscut de lumea latină pământul lui Traian şi cât ar trebui să fie cunoscut acest pământ, de la independenţa şi prosperitata căruia depinde prosperitatea şi chiar independenţa Europei apusene. Dfomnul] Urechia propuse atunci propagarea ideii unui congres a rasei latine la Bucureşti, pentru cestiuni etnologice şi filologice. Acest congres urma mai apoi să aibă loc la inaugurarea Columnei Traiane în piaţa Academiei. Propunerea, salutată cu aplauze entuziaste, pentru că rămase până astăzi, din împrejurări ce ne sunt cunoscute, nerealizată, 150 B. P. HASDEU este a zice oare că este şi imposibilă realizarea ei în viitor? Deocamdată constatăm cu plăcere, că «seminţa aruncată începe a prinde rădăcini»". Prin urmare, „semânţa" congresului pan-latin în Paris este anume o „con- versaţiune inedită", pe care ar fi avut-o oare când d[omnul] V. A. Urechia la Madrid, într-o „întrunire amicală", unde mai întâi de toate „se bău" şi apoi urmă „seminţa", adecă ciudata propunere de a se improviza o adunare „etnologică şi filologică" pe piaţa Academiei din Bucureşti!! Iată unde conduce pc unii oameni patima de a se vârî în toate: tragere la semn, comitet arheologic, Izmail, Academia, Macedonia, ba până şi congresul pan-latin în [Bucureşti]1!... 51 Bucureşti, 19 / 31 iulie 1869 j 7 Din ce în ce mai nemţeşte domnilor miniştri! Născuţi prin străini, aţi trăit prin străini şi tot străinii o să vă mănânce capul! Primul act prin care dederăţi semn de existenţă, a fost memorabila declaraţiune de „succese în afară"! N-aţi cruţat apoi nemic spre a nu degenera cumva din falnica programă. Trimiserăţi la Paris, la Viena, la Constantinopole, pe amicii d[omnu]lui Beust, pentru a suţine acolo interesele României. Turcia, negându-ne dreptul de monedă şi de reprezintaţiune diplomatică, în loc de a protesta cu energie,’ aţi preferat a face temenelele la picioarele padişahului. Am fost număraţi în faţa Europei întregi între paşalâcurile Porţii Otomne, Principele românilor clasat pe aceeaşi linie cu un Sabri-Paşa de la Rusciuc, şi d[umnea]voastră aţi tăcut cu umilinţă. Cochetând cu dfomnul] Andrassy, şterserăţi din stema ţării tot ce ne mai aducea aminte pe fraţii noştri de peste Carpaţi. Pentru nişte feld-febeli d-ai d[omnu]lui Bismarck, vă arătarăţi gata a sfărâma cu precipitaţiune cariera ofiţerilor celor mai distinşi din armata română. Dizolvarăţi o Cameră si un Senat, întocmai după porunca dic- tatorilor voştri, înlocuindu-le printr-o manufactură prefectorală, pre- vestită cu o lună înainte, precum se anunţă în comerţ sosirea unor mărfuri proaspete! Pentru a acoperi gluma unui ispravnic, aţi josorit steagul lui Ştefan si Mihai denaintea pajurei austriace, lăudându-vă apoi, prin foaia oficială, că „aşa este uzul“. Zburând ca o minge de la Bismarck la Andrassy şi de la Beust la Bismarck, sclavi ai străinului, aţi ştiut a fi despoţi numai cu românii. Ajunserăţi, în fine, unde aţi ţintit: de aci înainte e peste putinţă a mai face un singur pas. Să înşirăm în câteva cuvinte ultimele voastre „succese". Toate foile din Occidinte şi chiar organele oficioase din Pesta semnalează o alianţă pruso-maghiară, cu scop de a anexa România către Ungaria sub un singur rege din dinastia brandenburgică. 1. în text" „Paris" (n. ed.). PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 151 Aceasta e faza întâia. Oştirea română se depărtează la Furceni, în fundul ţării, spre marginea rusească, de unde nemic nu ne ameninţă, pe când partea despre Ungaria se lasă golită la dispoziţia cătanelor. Aceasta e faza a doua. D[omnul] Kogălniceanu pleacă la Berlin, unde, pe dată, i se anină de grumaz „acvila roşie", ca şi când ar fi o probă de înaltă mulţumire a Prusiei, aliata ungurilor pentru tabăra de la Furceni. Aceasta e faza a treia. Decoraţiunile prusiane pe pieptul miniştrilor români deşteaptă, dodată, ca prin vărguţa magică, gustul ungurilor, încurajaţi prin depărtarea oştirii române, de a încerca o invaziune în miniatură, dentâi o sută de maghiari înarmaţi la Cheia, apoi două sute la Predeal, şi cine mai ştie câţi sau pe unde! Aceasta e faza a patra. Pe când guvernul se face a nu şti nemic, venind a vorbi în Monitorul Oficial d-abia a patra zi în urma evenimântului, pe care-1 denunţase deja ziarul Românul, ultimul rest de armată ce mai rămânea în Bucureşti, se mişcă. încotro? La Cheia? La Predeal? Nu! Tot la Furceni! în caz de nevoie, capitala României va avea apărători pe... ungurii de prin curţile boiereşti!!! Aceasta e faza a cincea. Nu tragem nici o concluziune. Ar fi prea grozavă! Dea Cerul să nu se nimerească! Aparinţele înşeală câteodată. în politică - zicea celebrul Hume - un pai distruge uneori combinaţiunile cele mai geometrice. De ce să nu aibe şi românii măcar atâta mângâiere!?... 52 Bucureşti, 23 iulie / 4 august 1869 Mai întâi de toate, atragem cea mai serioasă atenţiune a lectorilor asupra articolului colegului nostru d[omnul] maior Radu Mihail, care vine a declara pe faţă, cum că originea lagărului de la Furceni, imposibilă din puntul de vedere român, se datoreşte anume nefastei memorii a colonelului prusian Kremski. O corespundinţă a ziarului Le Siecle, pe care noi o reproduserăm în revista noastră din 11 iulie, făcea deja a ghici oarecum printre rânduri această misterioasă filiaţiune prin următoarele cuvinte: „în fine, România are un lagăr de mari evoluţiuni militare; nu ştim care va fi consecinţa acestei grandioase opere, contra căreia cabinetul Brătianu se pare a fi făcut o opozifiune sistematică, mai cu seamă în respectul alegerii unei localităţi prea aproape de [hjotarul Rusiei...“ 152 B. P. HASDEU Acum, însă, mulţumită curajului civic al d[omnu]lui Radu Mihail, faptul devine clar si limpede: tabăra de la Furceni este un product direct şi imediat ai Prusiei, a cărei alianţă cu Ungaria aruncă, în adevăr, o vie lumină, atât asupra intenţiunii de a depărta armata română la marginea ţării, precum şi asupra proaspetei încercări maghiare de a pregăti terenul invaziunii. Monitorul Oficial, în urma comunicatului său din 9 iulie, mai revine astăzi din nou asupra scandalului de la Cheia, dar numai pentru a constata realitatea lucrului, fără a ne împărtăşi totdodată răspunsul Cabinetului de la Viena. Datu-s-a Statului Român cuvenita satisfacţiune? Cazul de faţă este absolutamente identic cu cel al vaporului Radetzki. La Galaţi, românii violând teritoriul austro-maghiar, au fost siliţi a închina steagul, sub cuvânt că „aşa este uzul“. La Buzău, austro-maghiarii, violând teritoriul român, singura reparaţiune ce ni se poate oferi, este ca pajura habsburgică să se închine la rândul său, deoarece „aşa este uzul“. Avem tot dreptul de a cere o reciprocitate internaţională perfectă. Până atunci, însă, repeţim şi vom repeţi mereu cele spuse în numărul trecut la adresa dfomnijlor miniştri: „Zburând ca o minge de la Bismarck la Andrassy şi de la Beust la Bismark, sclavi ai străinului, aţi ştiut a fi despoţi numai cu românii." Şi ca o nouă dovadă despre veracitatea acestei grozave situaţiuni, iată ce ni se scrie din Giurgiu: „La 14 (26) ale lunii curente s-a prezintat în cancelaria frontieriei de aici, un preut catolic misionar, spre a ieşi din ţară. Ofiţerul de punct i-a răspuns că nu-i poate îngădui ieşirea, până nu va avea o autorizaţiune expresă din partea ministeriului. Preutul pleacă şi se întorcea apoi însoţit de d. Ignatiu Steiner, agintele vapoarelor din Giurgiu. Acesta cerând explicări într-un mod foarte violent, dţomnul] locotenent de grăniceri Şerbănoiu, deşi n-ar fi trebuit nici măcar să bage în seamă pe un simplu sudit austro-maghiar, îi răspunde totuşi cu amabilitate că nu poate permite trecerea preutului, [dacât] pe baza unei ordonanţe a Consiliului de Miniştri. Atunci dţomnul] Steiner se înfuriază, trânteşte cu pumnul în masă, dasupra căreia se vedea pe părete portretul Alteţei Sale Regale Carol I, şi strigă cât se poate: „Nu voi să ştiu, cer să treacă preutul!" Ofiţerul răspunde că are la dispoziţiunea sa 20 de grăniceri spre a face ca ordinea ministeriului să se respecte. Neamţul răcneşte că are 40 de soldaţi. în fine, ieşind dţomnul] Steiner adaugă: „să mă... în ţara, legile şi guvernul vostru." Am însemnat prin punturi o expresiune atât de brutală, încât respectul către public şi către mine însumi mă opreşte a o pronunţa. Ofiţerul constată toate acestea prin prescript-verbal, pe care-1 înaintează apoi la comandantul său şi la prefect. Făcutu-sa, oare, ceva? Se pare că administraţiunea, în unire cu justiţia, pe temeiul faimoasei circulari de armonie, se pregăteşte a face treaba muşama! Bietul popor român, la 11 Februarie îşi puse gâtul la tăietor, ca să se PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 153 pomenească cu o lighioaie de Steiner, din seminţia lui Israel, înjurându-ne în căminul nostru şi bătându-şi joc de acest pământ românesc, închegat din sângele strămoşilor! Până când oare? Mai este încă ceva. într-una din zilele săptămânii trecute, poliţia a arestat aci, fără mandat, pe un Andronache Dumitrescu din Bucureşti, acuzat că ar fi susţinut atentatul d[omnu]lui Kogălniceanu. Comisarul, d[omnul] Adamescu, a încheiat un proces-verbal în cofetăria d[omnu]lui Zamfir Georgesu, după care, apoi, poliţia, cu nota nr. 4224, a trămis pe prevenitul la procuror. Acei ce au denunţat pe acel Andronache sunt: Popa Ioan Duhovnicul, supranumit Giambaşu, şi un Stan Bâra. Aşadară, iată descoperit şi în Giurgiu un teribil complot contra vieţii marelui nostru ministru de Interne, despre care Monitorul Oficial a uitat să vorbească, după obicei!..." Corespundintele nostru garantează din virgulă în virgulă adevărul relaţiunii sale. Ungurii ne calcă [hjotarele; nemţii insultă prin tot ce poate fi mai injurios, ziua-n amiaza-mare, într-un pretoriu oficial „ţara, legile şi guvemul“; naţiunea română a rămas la tot pasul de batjocură pentru orice dihanie de străin; iar ministeriul, sluga căprarilor, îşi răzbună, arestând pe sărmanii cetăţeni, fără a păzi măcar biata formalitate, sub ridicolul pretext, că s-ar gândi cineva la hoitul d[omnu]lui Kogălniceanu! Unde mergem?... 53 [Un nu - ştim - ce cotidian...] Un nu-ştim-ce cotidian, numit Pressa, publică, în numărul său de astăzi, că „foiţă a sa proprie", patra poezii de D. Petrino, fără ca să zică măcar atâta, că le-a luat pe de[-a]-ntregul din Foaia Societăţii din Bucovina. Protestăm contra acestui FURT, cu atât mai mult că, cunoscând personalmente pe distinsul poet bucovinean, noi ştim, în modul cel mai pozitiv, că-1 va indigna de a vedea numele său în organul bandelor electorale, ca şi când ar fi colaborând d-a dreptul la acest pamflet periodic, care, (ie la început şi până la sfârşit, nu este decât numai o groasă injurie!... * Adunarea Naţională insistă din nou cum că ideea unui congres pan-latin ar fi proprietatea d[omnu]lui V. A. Urechia, citând drept argument următoarele cuvinte ale ziarului Federatiunea din 1868, nr. 147: „La anul, pe timpul adunării generale a Societăţii Academice, se va ţine o mare sărbătoare naţională în Bucureşti. Din iniţiativa Domnitorului României, s-a dat ordine a se face din bronz (precum se făcuse la ordinea împăratului Napoleon [al] IU[—lea]) Columna Traiană, care se va înălţa pe largul dinaintea 154 B. P. HASDEU palatului Academiei (Universitatea). La această festivitate va fi invitată toată seminţia latină, rcprezintată prin comiteturi din Franţa, Italia, Ispania, Portugalia, Elveţia, Dacia Aureliană (Macedonia). Se înţelege că provinciile Daciei Traiane, ca mai învecinate, au să fie reprezintate prin deputaţiuni mai numeroase...“ Vom face trei observaţiuni. 1) Ceea ce se zice mai sus, că are să fie „din iniţiativa Domnitorului României“, cum, oare, se poate atribui unui personaj de o ordine atât de terţiară ca dfomnul] Urechia? 2) O adunare de petrecere, tocmai în Bucureşti, în care, „cei mai numeroşi" erau să fie românii, este departe ca cerni de pământ de ideea unui congres pan-latin, în metropola cea adevărată a lumii latine modeme. 3) Ceea ce avea a se face, era să fie numai o festivitate, adecă „pompă", steaguri, clopoţei, muzică, cordele, danţuri etc., ca toate operele de aceeaşi natură ale unor oameni, care nu visează decât a se pune mereu în evidenţă, numindu-se ei inşii membri ai Academiei, membri ai Comitetului Teatral, membri ai Comitetului Arheologic, plus preşedinţi şi vicepreşedinţi ai tuturor societăţilor reale şi ideale!... Pentru ca să nu mai fie vorbă, repeţim încă o dată, că propunerea lui Traian este un congres pan-latin în Paris, unde să se stabilească bazele unei alianţe federale între toţi lfaţii din Galia, Ibieria, Italia, Lusitania şi Dacia, ceea ce nu are nici o legătură cu „focurile artificiale" trecute, prezente şi viitoare ale d[omnu]lui Urechia! Un amic ne spune că tot dumnealui pretindea altădată la prima paternitate a ideeii Academiei Române! Apoi, de! Nihil sine Urechia!... 54 Bucureşti, 25 iulie / 6 august 1869 A înregistra insulte peste insulte din partea străinilor de toate neamurile, este fatala soartă a publicistului român de o bucată de timp. în aceeaşi zi, la 14 iulie, printr-o coincidenţă mai mult decât misterioasă, îa Buzău ne călcau ungurii şi la Giurgiu ne batjocoreau austriecii. Ministeriul, carele, cu câteva săptămâni înainte, pentru un lucru mai mic, îngenunchease, la Galaţi, stindardul străbunilor noştri, grăbitu-s-a, oare, de a obţine, la rândul său, o cuvenită satisfacţiune? Nu. Aceasta însă nu este tot. Iată ce scrie ziarul Federaţiunea din Pesta, în numărul său din 11 iulie: „Pertractările între Austro-Maghiaria şi între România şi Serbia pentru estrădarea dezertorilor şi a celor supuşi la absentare, sunt către fine, spun foile ungureşti". Aducând această ştire atât de ameninţătoare, ziaristul român transcarpatin exclamă cu o supremă durere: „respice finem", adică: gândeşte-te unde vei ajunge! PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 155 în adevăr, singura consecinţă a unui tractat de extradiţiune cu Austro-Maghiaria, nu este şi nu poate fi decât numai alungarea nenorociţilor ardeleni, refugi[â]ţi astăzi pe pământul României libere, şi despre care, pentru a prepara justificarea monstruoasei măsuri, foile guvernamentale s-au apucat deja de pe acum a răspândi imfamia, cum că ar fi toţi „tâlhari11 şi „vagabunzi"!... Chiar în momentul de ’ faţă ne soseşte tocmai la timp, de la colegul nostru d[omnul] Missail, reţinut deocamdată în Slatina prin faimosul proces al celor 32 cetăţeni, un excelent studiu asupra extrădării, pe care îl recomandăm cu tot dinadinsul lectorilor noştri. în numărul viitor vom reproduce ceea ce scria m această cestiune însuşi dfomnul] Kogălniceanu pe la 1865, şi vom da apoi loc, drept concîuziune, unui importantissim memoriu oficial, pe care directorul general al despărţimântului de justiţie, sub ministeriul trecut, îl prezentase mai anţărţ ministrului său, d[omnul] Anton Arion. Astfel materia va fi pe deplin limpezită. Deocamdată nu putem a nu semnala o steluţă mângâietoare în mijlocul acestei atmosfere de pieire naţională. Pe când ţara se zbuciumă sub palmele străinilor, la cari ne expune mereu, de bunăvoie, guvernul nostru, junimea română din Paris se leapădă din ce în ce mai mult de creşterea cosmopolită de până acum, revenind la simţiminte curat române. Lectorii noştri au admirat deja frumoasele poezii ale d[omnu]lui 1. Lapedatu, pentru care până şi Divinitatea trebuie să fie naţională. în numărul de astăzi publicăm o altă floare românească de pe malurile Secuanei, pe care ne-o trimite d[omnul] S. Perieţeanu-Buzău, actualminte doctorand în drept al facultăţii din Paris, însoţindu-o de plăcuta promisiune de a ne mai împărtăşi alţi articoli de aceeaşi natură, „în virtutea identităţii de opiniuni, - zice dumnealui în epistolă, - care există între mine şi ziarul Traian.“ Articolul vorbeşte de „Câmpineanu". Acest singur nume zice tot! Să trăiască junimea română din Paris, care simte şi cugetă ca d[omnii] Perieţeanu-Buzău şi Lapedatu... 55 Bucureşti, 27 iulie / 8 august 1869 Domnii miniştri revin din preîmblare, imul câte unul. Zilele trecute se întoarse dfomnul] A. G. Golescu, făcând să înceteze taciturnul ad interim financiar al meditativului dfomnul] Creţescu, pentru care un singur portofoliu era deja prea mult, necum două! Astăzi foaia oficială ne mai anunţă o nouă plăcere. D[omnul] Kogălniceanu este în Bucureşti! Afară de decoraţiunea prusiana, oare ce va mai fi aducând cu sine din îndelungatu-i peregrinaj necorigibilul autor al Statutului? Cestiunea e foarte gravă. Vom trage deocamdată un colţişor al vălului. Tractatul de extradiţiune între România şi Austria - pe care l-au 156 B. P. HASDEU anunţat mai deunăzi foile ungureşti şi, în puterea căruia toţi românii de dincolo de Carpaţi, adăpostiţi deocamdată pre pământul României, aşa-numite libere, vor fi daţi, Iară milă şi îndurare, pe mânele d[omni]lor Beust şi Andrassy; - este unul din rezultatele cele mai strălucite ale patrioticei călătorii a d[omnu]lui Kogălniceanu. Tocmai de aceea vom începe si noi a publica, în numărul de astăzi, articolul, scris de actualul dfomn] ministru de Interne pe la 1865 asupra acestei cestiuni de existenţă naţională; pentru ca să se vază astfel, încă o dată, că simt unii oameni a căror mai toată viaţa a fost un lung şir de contradicţiuni peste contradicţiuni, bazate pe lipsa completă de principii şi o predomnire perpetuă a oportunităţii. Dfomnul] Kogălniceanu’combătând pre d[omnul] Kogălniceanu, n-ar fi un lucru mare, dar d[omnul] Kogălniceanu vorbind în adevăratul simţ românesc, este o raritate în toată puterea cuvântului, căci i s-a întâmplat numai de vro două-trei ori, anume în intervalurile sale de cădere, ca un mijloc ingenios de a se rădica din nou. Să dea Cerul ca dumnealui să fie totdauna jos: o dorim aceasta pentru binele României! Ceilalţi colegi şi dfomniei] sale nu servesc nici măcar la atâta!... Recomandăm, dară, lectorilor noştri cu tot dinadinsul articolul domnului Kogălniceanu din 1865, care botează cu epitetul de „trădare naţională" ceea ce guvernul actual se prepară a executa astăzi chiar prin intermediul d[omnu]lui Kogălniceanu. Trecem la o altă cestiune şi mai gravă, deşi extrema-i mărime nu permite spiritelor vulgare, pururea cufundate în mănunţimile zilei, de a înţelege toată importanţa lucrului. Monitorul Oficial ne aduce în acest moment următoarea ştire: „Mai mult de 800 oameni din Serbia, Hcţcrgovina, Bosnia, Banat, Croaţia, Slavonia şi Dalmaţia vor ţinea, de la 18 până la 29 august, la Cettigni [Cetinea], un congres naţional politic. Muntenegrenii au ales un comitet însărcinat a pregăti locuinţe pentru membrii congresului şi a veghea la întreţinerea lor pe cât timp se vor afla în acest oraş". Cată mai întâi să lămurim un punt esenţial. Poporaţiunea slavică din cele şapte sau opt provincii, menite a hia parte la „congresul naţional politic" din Muntenegru, se urcă la vro şase milioane de un element foarte omogen, vorbind toţi sârbeşte, cu prea mici diferinţe dialectice, şi ocupând vasta întindere de pământ de la Dunăre până la Marea Adriatică, între două popoare latine, românii spre răsărit şi italianii spre apus. Pentru prima oară, după cinci secoli, de când formau gloriosul Imperiul al lui Ştefan Duşan, toţi membrii familiei serbe, parte independinţi, parte supuşi Austriei şi Turciei se vor întâlni la un loc, într-o singură cugetare politică, dar până acum ei se întrevăzuseră deja cu ceilalţi consângeni slavi în congresul trecut de la Moscova, şi astfel, urmând mersul logic de la sinteză la analiză, după ce constituiseră dentâi nodul pan-slavic, se apucă treptat a consolida serbismul. Nu avem nemic de zis contra amicilor noştri sârbi, cu cari nu ne-am certat niciodată, afară doar de ceşti unea religioasă ierarhică din Banat, împăcată cu mulţumirea reciprocă; nu avem nemic de PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 157 zis, ba chiar ne bucurăm si-i fericim din toată inima de a li înţeles atât de bine însuşi organismul intim al principiului naţionalităţilor; dară ca români, pre de altă parte, nu putem a nu fi mâhniţi, în adâncul sufletului de a rămânea totdauna noi şi iarăşi noi, cei mai din urmă! Un „congres naţional politic" român, asemena celui şerb, n-a fost încă, şi nu numai că n-a fost, dar nici nu-1 vom putea avea, mai nainte de a fi realizat, ca o întroducţiunc nedispensabilă, un „congres pan-latin“, anume în Paris, localitatea cea mai de frunte a ginţii noastre, precum slavii făcuseră pe al lor în Moscova. A cugeta la consolidarea românismului fără a ne fi asigurat mai întâi puternicul sprijin din partea celorlalte neamuri ale noastre din Occidinte, cari în starea de astăzi a lucrurilor ne pot sacrifica şi ungurilor şi ruşilor, şi chiar nemţilor, fiindcă nu ne cunoaştem încă de aproape şi nimic pozitiv nu ne leagă; a cugeta Ia aceasta este a da o probă palpabilă de uşurinţa raţiunii şi de neştiinţa istoriei, dacă nu şi de sărăcia patriotismului! Aşadară, în faţa congresului pan-slavic de la Moscova, urmat acum de congresul sârb din Cetinea [Cettigni], noi revenim, iarăşi, cu o tărie îndoită, la propunerea unui congres pan-latin în Paris, în urma căruia, şi nu altfel, va deveni posibil un congres român la Bucureşti!... » 56 Bucureşti, 29 iulie / 10 august 1869 Monitorul Oficial de astăzi ne-a înspăimântat Sub rubrica „anunţurilor administrative", el publică următoarea lungă serie de jidani, ale căror stabilimente de beţie sunt menite peste o lună a otrăvi într-un mod sistematic pe bieţii români din târguşorul Fălticeni: „PREFECTURA DE SUCEAVA Pentru că evreii Iţic Herş sin Heim Simon, Heim Heinic, ZaJrnan Hilic, Şmil Haimovici, Avram Hahamu, şi evreicele Ţiical consoarta defunctului Simon Ceauşu, Mizi Haia, văduvă din oraşul Fălticeni, în conformitatea instrucţiilor d[omnu]Iui ministru de Interne, relative la stabilimente publice, să poată obţine cuvenitele autorizaţiuni spre a deschide stabîlimte de cârciumă şi hanuri, se publică termenul de o lună de la data aceştia, ca toate autorităţile ce vor cunoaşte că persoanele arătate mai sus sunt căzute în vreo pricină criminală, corecţională sau puşi sub supraveghere poliţienească, să-i denunţe acestui oficiu în termenul arătat. Dfomnii] George Plaiţă sau Lencoşescu, Mamant Popovici, evreii Avram Leiba, David Leiba Avram, Altar Elimbagen, Maieu sin Avram pronumit Fone, Stiul Buim, Golda Boroh, soţia defunctului Strai Avram, Bercu Mcreşteanu sau Strul Maieu şi Henic Herş Leiba din urbea Fălticeni au caut autorizaţiune a deschide stabilimente de cârciumă, ete. Pentru ca evreii Uie Şmil Simon Heim, Heim Marcu Sigal, Iţic Moisa şi evreica Elca, văduvă, din oraşul Fălticeni, în conformitatea instrucţiilor d-lui ministru de Interne relative la stabilimente publice să poată obţine cuvenitele autorizaţiuni spre a deschide stabilimente de cârciumă, se publică, etc. Pentru ca evreii Boroh Iancu, Avram Iţic Leiba din oraşul Fălticeni să 158 B. P. HASDEU poată obţină cuvenitele autorizaţiuni spre a deschide stabilimente de cârciumă, conform instrucţiunilor d[omnu]lui ministru de Interne, precum asemenea d[omnul] Periţi Arzic cafegiu, etc. Pentru ca evreii Mişel Heimovici, Iţic Balan, Pincu Safir, Iosub al Hahamului, Einic Moisa, Beriş Ghertler, Herşcu Weisman şi evreica Alta, consoarta defunctului Herşcu Dalman, din oraşul Fălticeni, în conformitatea instrucţiunilor d[omnu]lui ministru de Interne relative la stabilimente publice, să pot obţine cuvenitele autorizaţiuni pentru a deschide stabilimente de cârciumi, se publică termenul de o lună de la data acesteia etc.“ Asadară, nu numai într-o singură localitate, mai mult sat decât urbe, dar încă într-o singură zi, ni se anunţă cu sânge rece înfiinţarea spontană a treizeci de cârciumi jidoveşti şi două creştine „în conformitate cu instrucţiunile d[omnu]lui ministru de Interne11!!! Nu comentăm nemic, lăsând ca să cugete înşişi lectorii. Tot Monitorul Oficial de astăzi se încearcă a ne consola cel puţin în privinţa batjocurei aduse României de către neamţul Steiner de la Giurgiu: „MINISTERUL DE EXTERNE Guvernul român a retras d[omnu]lui Steiner, agent consular al Austriei la Giurgiu, execuatorul pentru exercitarea funcţiunilor sale. In urma acestei dispoziţiuni, onorabila agenţie şi consulatful] general al Austriei a însărcinat provizoriu cu girarea afacerilor agenţiei consulare pe d[omnul] Zagran. Sunt dară invitate toate autorităţile respective de a recunoaşte pe d[omnul] Zagran în calitate de însărcinat provizoriu cu girarea zisei agenţii." Declarăm că nu suntem nicidecum satisfăcuţi de acest „quasi-comunicat“. Dentâi, care, oare, să fie cauza că d[omnul] Dimitrie Ghica deschide gura d-abia astăzi asupra unui eveniment petrecut sunt acum cincisprezece zile? Al doilea, numitul Steiner a înjurat cu o aroganţă neauzită „ţara, legile şi guvernul României", anume în calitatea sa de „agent al vapoarelor austro-maghiare" în Giurgiu, fiindcă ofiţerul de grăniceri refuzase intrarea unui preut catolic într-unul din vase. Ei bine, deşi destituit din postul de „agent consular", zisul Steiner tot încă este „agent al vapoarelor", rămânând într-un scandalos contact cu autorităţile române, pe care le înfruntase cu o insolenţă mai mult decât nemţească. Prin urmare, noi cerem o reparaţiune deplină prin depărtarea individului Steiner din funcţiunea de agent al vapoarelor. De la mizeriile de tot felul ale guvernului actual, să trecem la un fenomen în adevăr mângâietor. Intr-una din ultimele şedinţe ale consiliului comunal din Bucureşti, d[omnul] Petre Grădişteanu, secundat ca totdauna de d[omnul] Pangăl, a susţinut desfiinţarea societăţii celei noi de tragere la semn, în care nu se admit decât numai români, sub cuvânt că tot românească ar fi şi societatea cea veche, deşi fundată de nemţi şi deşi nemţii se primesc în ea pe acelaşi picior cu românii. Iată replica djomnujlui Alexandru Lăzărescu, membrul cel mai PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 159 independinte al consiliului comunal de astăzi, dupre cum o citim în prescriptele verbale ale municipalităţii: „Dfomnul] Lăzărescu răspunde, că altceva este a adopta de la străini o invenţiune oarecare, şi altceva a zice că nemţii şi românii sunt una, că ce este nemţesc este şi românesc. Da, să adoptăm invenţiunile cum am adoptat atâtea altele, zice dfomnul] Lăzărescu, dară să ni le asimilăm şi datinilor noastre, iar nu să ne facem o glorie a zice: vreţi să fiţi progresişti, cosmopoliţi? vreţi să fiţi în curentul ideilor timpului? Ei bine, n-aveţi nevoie a ţine la individualitatea d[umneaJv[oastră], la demintatea d[umnea]v[oastră] ca naţiune. Treceţi la nemţi, nu vă formalizaţi, aveţi totdauna o frumoasă scuză la îndemână: ce este nemţesc este şi românesc! A! d[omni]lor, eu nu vă urez să profitaţi de invenţiunile străinilor în acest mod. Să sărbătorim la noi acasă, cam jenat, cam puţin comod deocamdată, până vom putea fi mai bine, dar nu voiesc niciodată să merg în casa nemţilor, numai pentru că acolo e mai bine. Orice veţi zice despre pământul dat de guvern, tirul e nemţesc, calificaţiunea ce i-am dat nu-i rădică organizarea şi tendinţele. în locul unui tablou românesc am văzut Germania în alegorie cu braţul întins asupra României. Am văzut, şi aceasta mi-a zdrobit inima, două tunuri antice româneşti, ornând sala de tir a străinilor, tunuri cari ar fi trebuit să fie aiurea, iar nu acolo". Iarăşi nu facem nici un comentariu, mărginindu-ne numai [la] a strânge cu frăţie mâna d-lui Alexandru Lăzărescu, şi trecem la Opiniunea Constituţională. în numărul său de duminică, acest ziar ne răspunde la pasajul, prin care noi osândirăm cu energie nefericita-i inspiraţiune de a pune în dezbatere într-un mod foarte nefavorabil, sacra persoană a Domnitorului, prin stabilirea unei solidarităţi neadmisibile între românul Carol-vodă şi Prusia. Iată ce ne zice, între altele, Opiniunea Constituţională: „Ah! Dar Traian a găsit partea care constituie după ‘dânsul, în articlul nostru, profesiunea de credinţă ministerială, aceea în care spune că „trebuieşte să ţinem cont de legăturile şi obligaţiunile de familie ale Suveranului nostru", şi Traian de aci ne acuză a fi contrari românismului, democraţiei şi catechismului constituţional, ca să ajungem la... Minister! Cum? Pentru că am zis că buna creştere, buna cuviinţă, ne face o datorie de a nu arunca invective şi injurii triviale ţării aceluia care înainte de a fi principele Carol I, Suveranul României a fost patria sa, unde a fost leagănul său şi unde-şi are părinţii; pentru că am zis că trebuieşte să luăm în considerare simţimântele de inimă care dictează Domnului nostru, oarecare egards, cum zice francezul, o rezervă către Prusia şi care, prin legături de familie, îi impune până la un punct oarecare obligaţiuni. Este aceasta o teorie contrarie democraţiei? Oare democraţia consistă în acuzaţiuni şi injurii aruncate Prusiei sau oricărei alte puteri? - Cum? - Pentru că am emis aceste idei, care nu sunt decât o datorie de bună-cuviinţă, către alesul românilor, - suntem în contra românismului?"... Cu toată plăcerea ce am avea-o de a discuta cât mai pre larg cu o foaie atât de serioasă, precum este în genere oraganul d[omnu]lui Ioan Ghica, respectul pentru constituţiune ne popreşte, totuşi, în cazul de faţă de a face altceva decât numai a ne încheia revista prin două urări: Să trăiască Domnul Român Carol 1! Jos influenţa nemţească!» B. P. HASDEU 160 * P. S. Recomandând cu tot dinadinsul lectorilor noştri excelentul articol asupra circularei d[omnu]lui V. Boerescu către agenţii poliţieneşti, ne arătăm totdodată cea mai sinceră părere de rău de a fi siliţi, din cauza abundenţei materiei, a remite pentru numărul viitor publicarea actelor pe cari ni le comunică printr-o adresă d[omnul] preşedinte al tirului român din Bucureşti, şi din cari se constată preferinţa guvernului actual pentru lucruri nemţeşti, ceea ce - zice d[omnui] V. A. Urechia - chiar nici Vodă Cuza n-a voit a face"!!.. 57 Bucureşti, 31 iulie / 12 august 1869 într-o ţară reprezentativă, unde Principele este neviolabil, datoria cea mai imperioasă şi cea mai delicată a agenţilor respunsabili ai puterii executive, numiţi „miniştri", este de a feri cu neadormite pe Capul Statului de orice act, susceptibil câtuşi de puţin a da loc la o interpretaţiune în defavoarea Tronului. Ei bine, aproape de opt luni guvernul actual urmăreşte cu stăruinţă o cale cu totul contrarie, silindu-se din răsputeri a grămădi fapte peste fapte, cari să prezinte măcar o aparinţă perfidă de a avea izvorul lor anume în regiunea constituţională cea mai înaltă. Şi dacă se întâmplă cumva, ca ziarele cele nedependinţi, strâmtorate de exigenţele opiniuni publice, să vină a înregistra vrând-nevrând această situaţiune atât de anormală, foaia oficială păstrează o tăcere mormântală, parcă într-adins pentru a uitări toate rumori le în dezavantajul nevio- labilităţii. Nu avem trebuinţă a recapitula aci lunga serie de machinaţiuni trecute de această natură, pe cari domnii miniştrii s-au încercat succesivaminte, cu o abilitate infernală a săpa regimul, inaugurat în România la 10 mai 1866; nu avem trebuinţă a repeţi ruşinosul acatist, deja atât de bine cunoscut, al tuturor nelegiuirilor din întru şi al tuturor umilirilor din afară, combinate totdauna într-un aşa mod, încât membrii cabinetului să aibă orişicând facultatea de a răspunde, precum zicea d[omnul] Kogălniceanu în 1865; „a vrut vodă"; nu avem trebuinţă a reveni asupra tuturor acestor monstruozităţi interne şi externe, deoarece avem denaintea noastră două probe de tot proaspete, calde, d-abia de ieri, de alaltăieri, despre fatala năzuinţă a celor cu „încrederea" de a surpa, puţin câte puţin, ceea ce este sacru în litera şi în spiritul constituţiunii. Un pamflet oficios, de ultima categorie, intitulat Pressa, îşi permite a anunţa, „din o sorginte sigură", plecarea Domnitorului la Crimeea, pentru a vizita acolo pe împăratul rusesc. Foile franceze au semnalat deja demult această călătorie, pe care noi, totuşi, ne-am abţinut până acum de a o lua în serios. Astfel, bunăoară, ziarul Le Siecle, din 2 august stil nou, a dat de ştire chiar în corpul revistei sale politice, cum că în Crimeea Principele Carol I ar avea de gând a se întâlni, nu numai cu ţarul, PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 161 ci încă şi cu regele Prusiei, luând câteşitrei parte la o solidaritate pruso-ruso-română! Ce să zicem, oare, acum, când această funestă noutate, care nu poate să fie adevărată, căci ar fi o crimă contra viitorului naţiunii române, se confirmă printr-o gazetă ministerială? Este învederat că însuşi Cabinetul tinde din toate forţele sale a încuiba în ţară o bănuială teribilă, care să planeze totuşi cu mult mai presus de capetele ministeriale! Pe când toată Europa strigă contra politicii prusiane în România, guvernul nostru vine s-o mai acrediteze, susţinând zgomotul despre o călătorie a Domnitorului, departe şi cu totul departe de a dezminţi îngrijorarea generală. Nu atingem deocamdată înalta cestiune constituţională, „dacă Principele unui stat reprezentativ poate sau nu poate să iasă din ţară fără voia naţiunii, singura suverană, în faţa căreia toţi ceilalţi simt nişte simpli funcţionari, de jos şi până la culme. Al doilea fapt este scandalul, aţâtat în zilele trecute, prin suprimarea tirului român. D[omnul] V. A. Urechia, „alter ego“ al d[omnu]lui Kogălniceanu, apare în public cu o protestaţiune, pe care noi o reproducem mai la vale şi în care, pe lângă altele, se face până şi apologia lui Cuza! Oare d[omnul] ministru de Interne ne crede atât de naivi, încât să nu putem pătrunde la sâmburele lucrului? D[omnul] Boerescu, desfiinţând tirul român în lipsa d[omnu]lui Kogălniceanu, de ce, oare, d[omnul] V. A. Urechia n-a protestat de-ndată? D[omnul] Kogălniceanu, întorcându-se, de ce nu revocă pe loc dispoziţiunea d[omnu]lui Boerescu, răpind d[omnu]lui V. A. Urechia ocaziunea să pişte, pe unde nu doare pe dfomnii] miniştri? Planul a fost combinat cu o dibăcie în adevăr admirabilă: mâne sau poimâni, d[omnul] Kogălniceanu, se va „grăbi" a re[î]nfiinţa tirul român, cu toată pompa, ae care este capabil, şi a dat atâtea probe spiritului inventiv al d[omnu]lui V. A. Urechia, şi astfel vor culege amândoi laurii naţionalismului, după ce însă... au răsunat, într-un mod „foarte regretabil", după expresiunea stereotipă a Adunării Naţionale, sute şi mii de comentarii, cari nu ating nici pe unul, nici pe cellalt, nici chiar pe cabinetul întreg! Noi declarăm cu obişnuita nostră francheţe, că am fost indignaţi până-n adâncul sufletului’ de preferinţa acordată cu atâta ostentaţiune unei societăţi pe jumătate nemţeşti, asupra unei instituţiuni curat române, dar ne mângâiem, pe de altă parte, că toată această încurcătură nu este decât o ingenioasă stratagemă, menită a înmulţi preste câteva zile numărul cordeletelor, steagurilor, clopoţeilor, ete. etc. ete.... Toate ar fi bine, dacă numai domnii miniştri n-ar profita cu aviditate la tot pasul, de orice ocaziune, mică şi mare, provocată, creată, sau cel puţin încurajată, pre sub mână ele către dumnealor înşi[ş]i, cu dorinţa evidintă de a slăbi şi a discredita regimul, pe care sunt datori, din contra, să-l suţină cu o energie neobosită, nu prin o politica anti-liberală în întru şi anti-naţională în afară, ci prin stindardul adevărat constituţional: 162 - B. P. HASDKU SS trăiască Domnul român Carol 1! Jos influenţa nemţească!... * Fiindcă Monitorul Oficial confirmă prin tăcerea sa negocierea tractatului de extradaţiune, anunţată prin foile austro-maghiare, şi în puterea căreia, lfaţii ardeleni, refugi[a]ţi în România zisă-liberă, vor fi daţi pre mânile d[omni]lor Beust şi Andrassy; noi urmăm mai la vale cu adunarea pieselor, relative la această „trădare naţională", după cum a numit-o d[omnul] Kogălniceanu în 1865. Aflam în acest moment, că d[omnul] Dr. Hodoş, vigurosul apărător al naţionalităţii române în Camera de la Pesta, ar fi sosit în Bucureşti spre a lua parte la lucrările Societăţii Academice. Să fie bine-venit! 58 Aprecieri despre Traian în Opiniunea Constituţională de duminică citim următoarele: „înţelegem pe Traian şi pe redactorii săi, chiar când ne acuză pe noi. Traian, e drept a zice, este un jurnal independent, consecvent în ideile sale, liberal, şi in opoziţiune şi cu guvernul actual şi cu noi, cari nu suntem şi nu putem fi roşii. Da, Traian se respectă, nu spune minciuni şi nu comite păcate de nelogică, de absurd şi de inconsecvenţă; îşi are teoriile sale, greşite, poate chiar exagerate, dar credincios lor, merge pe calea ce şi-a ales de la început. Şi apoi Traian este un jurnal bine-crescut, cu dânsul poate cineva să discute, nu se pune cu Pressa şi ca Adunarea Naţională, pe tărâmul insultelor triviale şi a invectivelor şi nu ai a citi în contra-şi un stil surugesc. Ce este drept, nu c păcat şi trebuie să o mărturi[si]m. Dar jurnalul Adunarea Naţională, încă o dată ciudat jurnal! Nici logică, nici consecvenţă, nici căpătâi: aci roşu şi guvernamental - sc potriveşte, după cum se exprimă o veche zicătoare română, ca nuca în părete aci moderat şi kogălnicenist, pare că d[omn]ul Kogălniceanu cu persecuţiunilc şi setea de răzbunare ce-i aide plămânii, cu lipsa completă de respect către lege şi către drepturi, cu animozităţi meschine şi simţiminte mici, cu exageraţiune extravagantă şi zvăpăiată în lucrările sale, cu violenţa şi patimile cc-1 rod [n-]a putut avea vreodată moderaţiune; aci alb şi «Beizadeist»... vezi aci se mai potriveşte!" Cu o zi sau douft înainte ziarul Românul scria: „Toţi ştiu că dţomnul] Hăjdcu n-ascultă decât îndemnurile inimii ş-ale capului său; toţi ştiu că Traian nc-a combătut foarte des şi cu destulă vehemenţă..." Suntem mândri de ambele aceste aprecieri: adversarii şi amicii politici sunt siliţi deopotrivă a recunoaşte suprema nedependinţă a fui Traian. Aşa va fi totdauna: nici roşu, nici alb, ci ROMÂNESC! 59 Iarăşi invaziunea! Citim în ziarul Românul de ieri şi reproducem cu rezervă, neavând noi înşine nici o informaţiune în această privinţă: PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 163 „O bandă de maghiari au intrat cu forţa în districtul Bacău, comuna Brusturoasa şi, luând prin forţă una mie şase sute oi ale locuitorilor români, au trecut cu ele în ţara lor. Ei bine! încă până astăzi oile bieţilor români sunt bune luate de maghiari. Sătenii români ţipă, strigă ş-acum, dar în deşert căci d[omnul] de Beust nu-i mai aude. Cunoaşte, oare, aceasta onoratul guvern? Şi dacă ştie, de ce a tăcut şi n-a spus faptul naţiunii, după cum am văzut că promite prin comunicatul inserat şi în Românul din 23 iulie? Tăcerea dovedeşte culpa sa, voiam să zic slăbiciunea sa. Aşadară iacă că [sic!] faptul de la Cheia nu este izolat. Aşadară iacă că [sic!] guvernul a tăcut, în timp de 40, 50 de zile şi n-a voit să comunice publicului o asemenea tâlhărească năvălire şi răpire a maghiar- ilor". 60 Asoclaţiunea Transilvania Citim în ziarul Federaţiunea din Pesta: „Intr-o epistolă privată, ce ni se comunică confidenţialmente, aflăm rezumat programul primirii oaspeţilor şi al aranjării petrecerilor adunării de la Şom- cuţa-Mare şi, cu permisiunea onor comunicator, îl facem cunoscut cititorilor noştri. Preşedintele Asociaţiunii se va primi în marginea districtului Cetăţii de Piatră [aproape de Ileanda]1, de o deputaţiune constătorie din dfomnii] juzi cercuali Vas. Dragoş şi Ion Hossu şi alţi posesori din jurul acela, însoţiţi de un stindard, cu cale-1 vor petrece până în hotarul opidului Şomcuţa-Mare, unde-1 va saluta altă deputaţiune opidană şi-l va petrece până la pretoriu în încăperile căpitanului suprem. în 10 august, inteligenţa română din Şomcuţa va da un banchet întru onoarea oaspeţilor, seara bal în sala cea mare a pretoriului. Apoi tinerimea română din Urbea Mare cu Justin Popfiu, sperăm, ne va delecta cu un frumos concert naţional. 10 încăperi ale pretoriului se vor mobila pentru ca să se poată găzdui în ele cei mai aleşi membri şi domni. Mai departe se va aşeza în pretoriu un bucătar, care pentru un preţ moderat va prevedea cu mâncări şi băuturi pe stim[aţii] noştri oaspeţi. La bal sunt gata toate damele din jur, ba şi din Baia-Mare vor veni cei mai de frunte, din alte părţi încă într-un frumos număr." Vom adăuga din parte-ne numai vro două-trei cuvinte spre înţelegerea acestei adunări. Asociaţiunea Transilvană pentru Cultura Poporului Român este cea mai solidă societate naţională, pe care o au românii de peste Carpaţi, ba încă, s-ar putea zice, că românismul întreg. în fiecare an, ea-şi ţine adunarea-i naţională într-o altă localitate şi anume acolo unde crede că poporul are trebuinţa cea mai urgentă âe vivificarea spiritului naţional. Astfel, pe unde a trecut o dată Asociaţiunea Transilvană, acolo românismul nu mai moare, fie cât de crâncene lovirile duşmanilor, căci până şi copii sunt gata a deveni martiri. 1. Nota autorului. («. ed.). 164 B. P. HASDEU Acum adunarea Asociaţiunii Transilvane a pătruns la Şomcuţa, în fundul Panoniei, marginea lumii române... îi trimitem călduroasele noastre urări! 61 Bucureşti, 3/15 august 1869 Toate sunt cu putinţă pentru domnii miniştri actuali. Până mai alaltăieri, noi nu credeam posibilă călătoria Domnitorului, mustrând cu durere în revista noastră trecută pe membrii Cabinetului de a acredita acest zgomot prin foiţele lor oficioase; şi iată că Măria Sa a şi plecat în realitate, după cum ne anunţă Monitorul, cu scopul de a vizita, în Crimeea, pe ţarul tuturor ruşilor. Constituţiunea română nu împiedică pe Capul Statului de a ieşi afară din ţară, pe cât timp si de câte ori domnii miniştri vor socoti de cuviinţă a consilia Tronului o excursiune peste [h]otâre; - şoptesc cu naivitate, în dreapta şi-n stânga, agenţii guvernului. Ciudată manieră de ’a interpreta pactul nostru fundamental. Dar nu este, oare, mveterat că pe baza unui asemena comentariu, Principele României ar putea să-şi aleagă o reşedinţă perpetuă la Berlin, lăsând sărmana ţară, pentru totdauna, pe mâne le cele mult gingaşe ale d[omnu]lui Kogălniceanu? ţ Deşi Constituanta din 1866 n-a defins într-un mod direct, printr-o dispoziţiune specială, absenteismul Principelui, totuşi oprirea este coprinsă, nu mai puţin clar şi limpede, supt o formă cu atâta mai eficace, cu cât ea este mai’ generală, în articolul 96, care zice: „Domnul nu are alte puteri decât acelea date lui prin constituţiune." Pactul fundamental pe care şi l-au croit mai deunăzi serbii, este fără alăturare mai monarhic decât al nostru şi, totuşi, chiar acolo, articolul 9 sună aşa: „Principele petrece nelipsit în ţară, iar când necesitatea îl va sili a merge pe câtva timp în străinătate, el va lăsa în locu-i un regent sau doi, anunţând aceasta naţiunii printr-o proclamaţiune." însuşi Cuza, plecând din ţară, simt acum tocmai patru ani, sub regimul statutului d[omnu]lui Kogălniceanu, avusese bunul simţ şi delicateţea de a instala în locu-i o regenţă, anunţată naţiunii într-un mod formal. Ei bine, astăzi România este părăsită de Capul Statului, pe care nici într-un caz nu-1 pot suplini miniştrii, căci prin însăşi aceasta ei ar deveni neviolabili, şi nu numai atâta, daiă până şi această călătorie a Domnitorului, adică un fel de vacanţă a Tronului, d-abia figurează în coada Monitorului Oficial, ca şi când ar fi o simplă inserţiune industrială!!! Noi nu ne îndoim, că va sosi odată momentul, ca domnii miniştri actuali, singuri responsabili, pe lângă espiarea celorlalte nenumărate păcate, să dea seamă naţiunii şi pentru această curioasă teorie de a înţelege constituţiunea, mai ales când dumnealor nu se vor putea scuza, decât numai prin amiciţia cu nemţii şi cu muscalii în dauna latinităţii! Pe când România întreagă, îşi are ochii întorşi spre Paris, guvernanţii noştri se uită cu duioşie la Crimeea! PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 165 Lăsând însă deocamdată în rezervă această cestiune, imensă prin consecinţele sale şi pe care este imposibil a o limpezi într-o singură zi; să abordăm lucruri mult mai mărunte. Primim chiar acum, din capitala districtului Vlaşca o corespun- dinţă, care ne povesteşte cu multă indignaţiune nişte fapte cu totul ordinare, de tot cotidiâne, de tot comune de o bucată de timp pe osânditul pământ al României, încât ele nu mai sunt în stare a mişca câtuşi de puţin pe cineva în această ţară, deprinsă a îndura în tăcere şi cu nesimţire câte şi mai câte! Iat-o: „Giurgiu, 1 august 1869 Dfomnul] Zamfir Georgescu, cofetar, unul din acei cetăţeni ce au luptat şi mai luptă prin toate mijloacele cuviincioase şi legale contra guvernului actual; acel care în timpul faimoaselor alegeri, profetizate de dfomnul] Kogălniceanu, a fost trămis înaintea Parchetului sub cuvânt că, în loc de a vota pe dfomnul] Gogoaşă, ar fi scris pe bilet: „nu se mai trec gogoşele“\ dfomnul] Georgescu mai avea, pe lângă altele, criminalul obicei de a citi în toate zilele în cofetăria sa, la auzul public, ziarele liberale, ale căror idei le împărtăşeşte cu inimă. Astăzi dumnealui zace aruncat în temniţă, ameninţându-i-se, dar, averile comerciale, căci poliţia l-a smuls ieri din prăvălie, cu modul foarte original, cu care ştie a proceda numai poliţistul de aici, dfomnul] Tacmengiu. Şi care-i este vina? Fiindcă ar fi zis în public că n-are încredere în guvernul actual, ceea ce păcătosul mandat de depunere traduce prin: „a ultragiat guvernul". Observaţi bine, că mandatul de înfăţişare şi de aducere nu există, căci poliţia din Giurgiu nu-şi bate capul cu asemenea deşerte formalităţi! Astăzi, ca amic, eu am voit să vorbesc cu dfomnul] Georgescu, dar directorul temniţei nu m[i]-a îngăduit nici măcar să-l văz, fără voia prealabil înscrisă din partea procurorului, adică a aceluia ce trimisese pe dfomnul] Alexandra Dumitrescu la Bucureşti, mcărcat de fiare la gât şi la mâni, numai pentru că cutezase a protesta contra bandei electorale. înţelegeţi foarte bine, că, a mă duce la un asemenea procuror, era a trece în zadar de la Ana la Caiafă! Aşadară, dfomnul] Georgescu stă azvârlit într-un mod barbar în puşcărie, fiindcă nu-i place a avea încredere în dfomnul] Kogălniceanu, pe când d. Steiner, fericitul sudet austro-maghiar, urmează a fi agent al vapoarelor, după ce înjurase cu o brutalitate sălbatică, într-un loc oficial, „ţara, legile şi guvernul" României! Când, oare, vom scăpa şi noi de armonia administrativo-judiciară, de regimul de răzbunare şi de batjocurile străinilor, cei trei stăpâni absoluţi ai naţiunii române?..." Şi cu toate astea, cată să mărturim cu francheţe că există între Carpaţi şi Dunăre un cetăţean, care numai dânsul nu poate să se plângă contra guvernului actual: părintele Dimitrie Constantinescu, prim-preut de Prahova, cunoscut în Europa întreagă supt nemuritorul nume de „Popa Tache“. Iată o relaţiune pe care am primit-o zilele acestea: „Bucureşti, 25 iulie 1869. Se zice că astăzi s-a prezentat la Prefectura de Ilfov ilustrul Popa Tache, dimpreună cu fratele sânţiei sale, spre a cere seamă de la dfomnul] Prefect pentru ce adecă a cutezat a destitui pe prea-iubitul său frăţior din postul de notar la comuna Băneasa, din plasa Dâmboviţei. 166 B. P. HASDEU D. prefect a expedit pe dată o epistolă către dfomnul] subprefect, ca la moment să-l reinstaleze tot la zisa comună. După ce d[omnui] prefect a plecat din pretoriu, celebrul Popa Tache s-a adresat cătră director, zicându-i că a scăpat din vedere de a mai face o mică rugăciune, şi anume: pe când era aproape destituirea giuvaerelui său dc frate, epistatul moşiei Băneasa a avut îndrăzneala de i-a luat un cal, pentru care cauză, - nu se ştie. Atunci d[omnull director, ca să îndatoreze şi dumnealui pe putinţele Popa Tache, a invitat [pe]1 loc pe fratele cuviosului ca să formuleze o petiţiunc în termenii următori: «D[omnu]le prefect, de cătră epistatul moşiei Băneasa, mi s-a sechestrat un cal, sub ce motive nu cunosc; vă rog, dar, să binevoiţi a da un ordin mai serios locului competinte spre a-mi restitui calul în a mea posesie.» Iată şi apostila d[omnu]lui director cătră dfomnul] subprefect de Dâmboviţa: «Domnul subprefect va merge însuşi în faţa locului, va cerceta cu seriozitate şi luând calul din mâna pârâtului, la moment îl va preda reclamantului, şi cel ce se va crede năpăstuit va reclama autorităţii competinte. (Semnat): p[entru] Prefect, D. Rizu.“ Apoi mai zică cineva, că România suferă, Când toţi agenţii mari şi mici ai administraţiunii ascultă cu atâta grabă orice poruncă a merelui cetăţean Popa-Tache, dimpreună cu întreaga-i familie!!!... * Fiindcă Monitorul după atâtea somaţiuni din partea-ne, tot încă n-a dezminţit fatala existinţă a negociaţilor între România şi Aus- tro-Ungaria pentru re-nnoirea monstruosului tractat de extradiţiune din 1865, publicăm mai la vale, spre deplina luminare a cestiunii, o importantissimă lucrare oficială a colegului nostru dfomnul] Missail, prezintată, sunt acum doi ani, ministrului de Justiţie dfomnul] Anton Arion. 62 Bucureşti, 5/17 august 1869 în revista trecută noi am analizat deja nefericita idee a călătoriei la Crimeea, pe care ministeriul actual crezuse de cuviinţă a o inspira Capului Statului. Am demonstrat că constituţiunea română refuză Principelui „puterea" de a lăsa ţara după bunul plac al consilierilor Tronului şi fără voia naţiunii. Am arătat că acest drept este foarte mărginit chiar la vecinii noştri şerbi, deşi pactul lor fundamental este cu mult mai monarhic decât al nostru. Am adus aminte, că însuşi vodă-Cuza, până şi sub regimul Statutului, nu părăsea România fără o instalare prealabilă a unei regenţe; căci miniştrii fiind respunsabili nu pot înlocui nici într-un caz pe un principe neviolabil. Am dovedit, în fine, că ceea ce ne putem aştepta de acum înainte, este ca dfomnii] Kogălniceanu şi Dimitrie’ Ghica să mai 1. în text: „de“ (n. ed.). PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 167 insufle Tronului de a se muta pentru totdauna la Berlin, dirijându-ne apoi din palatul regelui Friderich-Willhem, sub frumosul cuvânt că mei o lege nu-i opreşte!!! Am mai lăsat însă în rezervă un punt foarte important, foarte caracteristic, foarte semnificativ. Măria Sa a plecat din Bucureşti tocmai cu douăzeci şi patru ore înaintea de serbarea zilei onomastice a împăratului francezilor. Oare să fi fost atât de greu de a mai [fi] amâna[t] cu vro câteva minute? Majestatea Sa, împăratul de la Nord, nu putea să aştepte o singură zi în favoarea Majestăţii Sale împăratul din Occidinte? Cabinetul fiind singur respunsabil, latinitatea insultată va avea tot dreptul să-i zică: ai cauzat plecarea Capului Statului Român, la 2 august, într-adins, pentru că a doua zi să nu poată lua parte la o manifestare în onoarea lui Napoleon [al] II1[—lea]! Să fi fost ziua regelui prusian sau poate chiar a d[omnu]lui Andrassy, - n-o făceai aceasta! Ziarul Le Siecle din 8 august rezumă în următorul mod toată politica exterioară actuală a României: „Ea se reduce Ia cinci punturi: 1. Ruptura între Principele Carol şi Partitul Naţional, fiindcă acesta refuzase să pună pe colonelul Krenski în fruntea armatei române. 2. înlocuirea Misiunii Franceze, atât de regretate de partea cea liberală a oştirii, prin nişte căprari prusiani. 3. Stabilirea unei tabere la Furceni, mai aproape de Rusia decât de capitala ţării. 4. O convenţiune pentru navigarea Prutului, în puterea căreia este permis Rusiei a ţine în permaninţă o flotă şi o forţă armată la marginea României şi în vecinătatea imediată a Turciei. 5. Marile decoraţiuni prusiene a Vulturului Roşu şi Hohenzollem, acordate miniştrilor pentru nişte servicii oculte, căci cestiunea poştală, invocată ca pretext, se regulase încă de sub cabinetul precedinte." Cătră această tristă enumeraţiune trebuie să mai adăogăm acuma, cu o nouă durere de inimă, neromâneasca uneltire a guvernanţilor noştri, ca Principele să nu fie în Bucureşti tocmai la ziua onomastică a împăratului Napoleon!! Cu cât însă domnii miniştri vor persista mai mult în această răceală pentru latinii din Occidinte, cu atât naţiunea română va avea o datorie mai imperioasă de a se feri cu neadormite de scopurile ascunse ale nemţiîor, alergând în braţele pururea deschise ale fraţilor noştri din Franţa, Italia, Spania! Noi revenim, dară, la suprema urgenţă a unui congres pan-latin în Paris, cu atât ma mult că această idee, chiar fără s-o fi susţinut ceilalţi confiaţi ai noştri din ziaristica liberă, totuşi a provocat deja o mare tulburare în şirurile inamicilor secolari ai ’ românismului. Iată ce scrie Gazeta Transilvaniei în numărul său din 7 august: ,JProiect pentru un congre pan-latin: Sub acest titlu circulă prin toate jurnalele provocarea, ce se făcu în jurnalul Traian. pentru întrunirea unui congres în Paris, la care să ia parte toate seminţiile din limba latină, adică francezii, italiana, spaniolii, portugalii şi românii. Despre această provocare se primi îndată în Cluj o telegramă, şi Kolosvary Kozloni a 168 B. P. HASDEU şi combătut-o într-un articlu: „A pan-latin congressus eszmeje", consacrându-i fruntea coloanelor sale oficioase şi deducând că ideea aceasta, ca şi aceea a pan-slavismului şi pan-germanismului, de câte ori a ieşit pe orizontul ultraiştilor, până acum totdauna a rămas şi va rămâne numai idee, care se va înfiinţa ad calendas graecas, findcă românii rămaşi ticăloşiţi, ei singuri râd în pumni de astfel de cetăţeni rădicate în aer.“ Prin urmare d-abia ; ^ ’ ' unerea lui Traian si iată înfrunta cu înverşunare, ba încă mai mult, - a ne descuraja prin „ticăloşia“ românilor, la cari, în adevăr, strigătul nostru n-a găsit până acum nici un răsunet, numai din cauza micilor vanităţi personale: organul „cutăruia“ cum, oare, să primească o iniţiativă atât de grandioasă, din partea unui ziar m fruntea căruia se află „cutare"!!! Pe când o indiferenţă maliţioasă ne-a întâmpinat la noi acasă, nu numai foile ungureşti, dar şi cele austriaco, s-au turburat la singura perspectivă de a se putea realiza vreodată o colosală federaţiune pan-latină. Iată ce zice ziarul vienez Zukunft în capul revistei sale din 4 august: „După cum se ştie, în Bucureşti s-a emis de curând ideea, ca să se împreune în Paris, în timpul cel mai d-aproape, reprezintanţii tuturor naţionalităţilor latine ale Europei, spre a se consulta asupra împrejurărilor politice şi naţionale ale fiecărei ginţi în parte, asupra interesului comun al tuturora faţă cu celelalte naţiuni mari ale continentului nostru, asupra condiţiunilor şi tendinţelor unei politici federale. Dacă aceasta este un fel de răspuns la modul cum corniţele Beust a pus la cale România în Cartea roşie, şi la intenţiunile ostile ale Ungariei, contra acestor vechi resturi ale dominaţiunii române, - atunci nu se poate nega că pasul naţionaliştilor din Bucureşti este un act legitim al apărării prezentelui şi viitorului lor ale cărui consecinţe însă, în tot cazul, vor încurca şi mai mult cestiunea orientală şi vor îngreuia dezlegare* ei. Cele două depeşe ale d[omnu]lui Beust din Cartea roşie vor procura negreşit românilor o bogată materie de recriminaţiuni într-un asemenea congres pan-latin, sub ochii împăratului Napoleon, carele, după cum se ştie, este foarte fin la auz pentru astfel de exclamaţiuni!...“ Supărarea.mai mult sau mai puţin violinte şi teama, mai mult sau mai puţin "mascată a organelor maghiare şi austriace, ne probează, încă o dată, că Traian a reuşit să nemerească adevărata cărare a mântuirii neamului românesc, în faţa căreia ar trebui să dispară pentru totdauna meschinele rivalităţi de prioritatea inspiraţiunii, unindu-se toate ziarele nedependente într-o singură voce: Publicăm mai la vale o importantă depeşă din Belgrad. Guvernul Principelui Milan s-a grăbit a dezminţi oficialmente zgomotul despre încheierea unui tratat de extradiţiune între Serbia şi Austro-Ungaria. Guvernul Principelui Carol tace, deşi a fost acuzat mai pre faţă şi deşi a dat mai multe motive de a fi bănuit! că o telegramă a zburat ungureşti începând a ne Congres pan-latin la Paris! PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 169 63 Bucureşti, 9/21 august 1869 Monitorul Oficial de miercuri ne dă următorul comunicat: „Ziarul Traian în numărul său de duminică 3 august curent, relată un fact cu cât nefondat, cu atât şi neexact. Preferatura, dară, pentru a restabili adevărul, cere publicarea epistolei ce d[omnul] prefect ar fi adresat d[omnu]Iui subprefect, şi afirmă că notarul în cestiune se află încă astăzi destituit din funcţiunea ce ocupa şi trămis înaintea justiţiei pentru abuzul de putere ce a comis. In cât priveşte formularea petiţiunii ce dfomnul] Ioan Popescu a îndreptat prefecturei, aserţiunile acestui ziar sunt cu desăvârşire neexacte deoarece suplica a fost prezintată într-un mod corect şi d[omnul] director n-a făcut decât a recomanda d[omnu]lui subprefect să nu tolereze nimănui să-şi însuşească un obiect străin mai nainte de a fi dobândit acest drept prin calea legală". Mai întâi de toate să precizăm cestiunea. Este vorba de revista noastră de duminică în care noi am semnalat următoarele cinci cestiuni: 1. Politica anti-românească şi anti-democratică a guvernului actual de a consilia Tronului o călătorie la Crimeea, fără voia naţiunii şi contra interesului latinităţii, numai şi numai în folosul şvabilor şi al muscalilor. în această privinţă Monitorul Oficial nu ne dezminte. 2. Ilegala arestare a unui cetăţean din Giurgiu, fără mandat de înfăţişare şi de aducere, sub curiosul pretext că n-ar avea încredere în d[ommu] Kogălniceanu, ceea ce constituie o crimă imensă, pentru care nenorocitul a fost pus „la secret". în această privinţă Monitorul Oficial nu ne dezminte. 3. Triumful neamţului Steiner, tot din Giurgiu, carele rămâne tare şi mare, ca agent al vapoarelor, în urma grosolanelor insulte, aruncate cu insolenţă în faţa naţiunii române. în această privinţă Monitorul Oficial nu ne dezminte. 4. Negociarea între guvernul nostru si între cabinetul aus- tro-maghiar a încheierii unui tractat de extraciiţiune, în virtutea căruia toţi ardelenii, pribegiţi pe pământul României zise-libere, să fie daţi, după cea dentâi cerere pe manele d[omni]lor Beust şi Andrassy. în această privinţă Monitorul Oficial nu ne dezminte. Singurul lucra pe care d[omnii] miniştri au crezut de cuviinţă şi au socotit de datorie a ni da un viguros avertisment, a fost cutezarea noastră de a atinge „neviolabila" persoană a lui Popa Tache. Nu ne mai mirăm acum de raţiunea şi de ţinta glumeţelor epistole ale d[omnu]lui C. A. Rosetti către cuviosul prim-preut de Prahova! Să cercetăm însă cu sânge rece, dacă chiar în această cestiune comunicatul de mai sus este sau nu o dezminţire. Ce am spus noi, oare? Dentâi, că fostul prefect de Ilfov, înaintat apoi la demnitatea de agă, ar fi poruncit subprefectului de Dâmboviţa a reinstala în postul de notar al comunei Băneasa, pe un fiate al lui Popa Tache, destituit cu câteva zile înainte. 170 B. P. HASDEU La aceasta, comunicatul ne răspunde că individul „se află încă astăzi destituit". încă, astăzi... ne mulţumim d-ocamdatâ! Al doilea, noi ziceam aşa: „După ce d[omnul] prefect a plecat din pretoriu, celebrul Popa-Tache s-a adresat cătră dfomnul] director, zicându-i că a scăpat din vedere a mai face o mică rugăciune, şi anume: pe când era aproape destituirea giuvaerului său de frate, epistatul moşiei Băneasa a avut îndrăzneala de i-a luat un cal, pentru care cauză nu se ştie. Atunci d[omnul] director, ca să îndatoreze şi d[umnea]lui pe putinţele Popa-Tache, a invitat [pe] loc pe fratele cuviosului, ca să formuleze o petiţiune în termenii următori: «D[omnu]le prefect, de cătră epistatul moşiei Băneasa mi s-a sechestrat un cal, sub ce motive nu cunosc; vă rog, dar, să binevoiţi a da un ordin mai serios locului competinte spre a-mi restitui calul în a mea posesie.» Iată şi apostila d[omnu]lui director către d[omnuIJ subprefect de Dâmboviţa: < . . Kti \ i: l. în text: „Onorele", „onoare" (n. ed). 302 B. P. HASDEU nostru, este anume această latitudine, lasată nouă deocamdată de a seri, fără ca să ne asculte. Un om care nu se împiedică în limbă, îşi revarsă focul în vorbă şi se linişteşte; un gângav sau un mut, când se simte în neputinţă âe a se răzbuna prin cuvinte, se aprinde şi apucă măciuca. Aşa sunt şi naţiunile. Îl’ Februarie nu se întâmpla, dacă d[omnul] Kogălniceanu nu punea de mai nainte cu brutalitate, un căluş în gura ţării. Se zice că dumnealui ar dori, cu orice preţ, s-o mai facă şi astăzi... în adevăr, ziarul Românul în revista-i de miercuri, ne asigură că ministrul de Interne al Măriei Sale Carol I din 1869 nu face altceva, decât ceea ce făcea ministrul de Interne al Măriei Sale Alexandru Ioan I din 1864. Bunăoară: „— A! Aţi criticat modul în care se numeau deputaţii sub regimul Statutului? Ei bine, vor fi tot astfel numiţi sub regimul Constituţiunii de la 30 iunie, plus bâta bandelor de ex-puşcăriaşi ş-a jandarmilor deghizaţi. — A! Aţi criticat împrumutul Zarif de sub Cuza-Vodă? Ei bine, veţi avea sub Principele Carol împrumutul-loterie al comunei Capitalei. — A! Aţi criticat concesiunea Godillot sub Vodă-Cuza? Ei bine, veţi avea sub Principele Carol învoirea comunei în afacerea Godillot, ce este mai boacănă decât concesiunea. — A! Aţi criticat administraţiunea financiară de sub Vodă-Cuza? Ei bine, veţi avea asemenea risipe şi jafuri în toată ţara, şi Statul va plăti deja de la-nceput dobânzi de 12 la sută. — A! Aţi strigat că nu s-acordă dreptul de întrunire? Ei bine, îl veţi avea, dar vor veni bandele şi vă vor bate, şi poliţaiul vă va da afară, precum s-a făcut la Târgovişte. — A! Aţi strigat contra justiţiei ş-a lipsei de libertate? Ei bine, veţi avea acum libertatea, dară vă vor bate ex-puşcăriaşii chiar pe pieţele Capitalei, şi toţi cei bătuţi vor fi închişi şi daţi în judecată. — A! Aţi strigat că supt domnia lui Vodă-Cuza s-acuzau oamenii de comploturi, s-arestau ş-apoi o amnistie spăla pe miniştri de fărădelegile lor. Ei bine, veţi avea sub principele Carol un nomol de asemenea fărădelegi, din care vom scăpa tot prin amnistie. — A! Aţi strigat contra complotului Bontilă. Veţi avea acum complotul Pozovici, ce va fi şi mai ridicol. — A! Aţi strigat că se protejau culpabilii? Veţi avea acum uciderea de la Cuca-Măcăi, veţi avea recunoaşteri oficiale că crima s-a comis în ziua când prefectul era acolo, şi prefectul nu v-a dat în judecată, fiindcă nu găseşte cu cale ministrul Justiţiei. — A! Aţi strigat că supt Cuza şi Statutul se ţineau oameni închişi în contra prescrierilor legii? Veţi avea acum, sub Constituţiune şi sub Principele Carol, prizonieri trimişi în contra legii la Dobrovăţ şi la Bucovăţ; veţi avea protestarea a şase procurori în favoarea legii şi veţi vedea că numai voinţa ministeriului are putere şi că rezultatul este moartea celui închis prin violarea legii. — A! Aţi strigat pentru a compromite pe Vodă-Cuza: Osoiull... Ei bine, vom compromite şi noi pe Principele Carol..." Oricum să fie, deocamdată ţara este foarte fericită, după cum ne asigură Mesajul Princiar. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 303 Nu trebuie să credem, însă, că ea n-a fost şi mai zâmbitoare în alte epoci ale istoriei naţionale. în 1848, deşi nemţii de tot felul nu erau încă la noi aşa de numeroşi, totuşi se publica aici o foaie teutonică, intitulată Bukarester Zeitung. In numărul său din 20 aprile, ea descria naivilor săi lectori o adunare de boieri, ce se întrunise în palatul princiar cu două zile înainte. Vodă-Bibescu rostise atunci următorul cuvânt: „Evenimentele care au schimbat de curând faţa Europei, au pus pe puterile protectoare ale noastre, de a se gândi asupra atitudinii ţării. Maiestatea Sa împăratul Rusiei a trămis la Iaşi, pe generalul Duhamel, şi se mai aşteaptă acolo peste puţin un comisar din partea Porţii Otomane. Ei vor veni şi la noi. Va fi o adevărată fericire pentru mine de a le arăta pretutindeni linişte, mulţumire şi cea mai deplină unire între guvernul meu şi între toate clasele societăţii. Mă simţ puternic prin înţelepciunea, încrederea şi iubirea ţării..." Peste câteva zile a izbucnit revoluţiunea din 11 Iunie. Organ constituţional în toată puterea cuvântului, Traian nu poate a nu se înfiora, văzând fatalul pripor, pe care au pornit vizirii noştri, tocmai pe când ţara ar dori mai mult a se odihni de zguduirile trecutului prin înflorirea românismului şi a democraţiei sub juna dinastie a lui Carol-Vodă! * în momentul de a pune ziarul sub presă, primim un articol despre Facultatea de Medicină, din partea unui comitet de medici români din Capitală; o adresă de mulţumire cătră Traian în genere şi mai în special cătră colegul nostru d[omnul] Basiliu Maniu, pentru energica propagare a ideii Congresului pan-latin, de la mai mulţi cetăţeni (fin Brăila; şi, în fine, prescriptul verbal despre fundare în Botoşani a asociaţiunii contra năvălirii israelite, subscris de toţi membrii şi pe care ni-1 comunică însuşi biroul. * în şedinţa de astăzi, Camera Deputaţilor alese preşedinte pe d[omnul] Gregoriu Balş prin 48 voturi. D[omnul] Costache Bozianu avu numai 10 sufragii. Ţara d[omnu]lui Kogălniceanu!... 114 Bucureşti, 25 noiembrie / 7 decembrie 1869 Cine l-a adus? Cine ne va scăpa de dânsul? Iată preocupaţiunea generală a opiniei publice în faţa ultimei faze, la care a ajuns, încetul cu încetul, cabinetul actual, încât nu-i mai rămâne de acum înainte decât un singur pas, pentru ca să se 304 B. P. HASDEU decidă o dată pentru totdauna, într-un fel sau în altul, soarta latinilor din Orient. Timpul de faţă nu există în natură: totul sub Soare, ori că nu mai este, sau că nu este încă, în momentul când se vorbeşte. Trecutul şi viitorul sunt singurele forme posibile ale existenţei, între care aşa-numitul prezent se aşează numai din sistem, ca o ficţiune intermediară. Guvernele, ca şi partidele, trăiesc prin trecut şi prin viitor. Trecutul lor este ceea ce au făcut, viitorul - ceea ce cugetă să facă. Faptele trecutului nu sunt un mister pentru nimeni; cugetările viitorului, în starea socială din secolul nostru, se pot de asemeni descoperi, mulţumită organelor de publicitate. Ziarele s-au inventat, nu atât spre a înregistra seaca actualitate, precum spre a pregăti ziua de mâni. în acest mod, un guvern, ca şi un partid, lesne poate fi urmărit până într-adâncul conştiinţei. Ministeriul nostru îşi manifestă pe faţă şi ne-ncetat tendinţele sale printr-o mulţime de foi şi de foiţe. Monitorul Oficial este cea mai puţin importantă din toate, fiind ‘menit a pune la dosar numai ceea ce s-a făcut. Pressa este şi mai accesorie, fiind creată unicamente spre a combate pe un singur cetăţean. Organele guvernamentale, în adevăr preţioase din puntul de vedere al pulsului ministerial, sunt Trompeta Carpatilor şi Adunarea Naţională. Ambele aparţin direct d[omnu]lui Kogălniceanu. Ş-apoi, în cabinetul actual mai este, oare, cineva afară de dumnealui? Un om, pus între cinci oglinzi, se pare a fi şase oameni, toţi deopotrivă urâţi, dacă e urât originalul: acesta-i rolul d[omnu]lui Kogălniceanu între ceilalţi colegi de portofoliu! Aşadară, organele personale ale d[omnu]lui ministru de Interne exprimă ideea cabinetului întreg. Susul se răsfrânge în acest jos, întocmai ca o figură în fundul unui puţ. Iată ce zice Trompeta Carpatilor m fruntea revistei sale politice de duminică: ,3iroul Camerei s-a votat în şedinţa de joia trecută. Suntem datori, dară, a da oarecari desluşiri lectorilor noştri, pentru că biroul unei adunări legislative nu este şi nu poate fi lucm al absurdului; analizăm acest birou cel puţin în preşedintele şi vicepreşedinţi, partea adevărat politică a biroului, precum se diseacă orice corp spre a se vedea elementele din care este compus. Astfel, dară, zicem: onorabilul d[omn] Grigore Balsch este un personaj, care a fost opozant viguros lui 11 Februarie; dţomnul] general Florescu este maist pur, refuzând ministeriul de ori câte ori i s-a propus după 11 Februarie; dfomnul] George Vemescu este ministru al lui 2 Mai; şi numai unul din toată preşedenţ[i]a biroului, onorţabilul] d[omn] George Cantacuzeno se poate numi februarist curat Vază oricine cum revine justiţia după orice catastrofa. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 305 Oliul se confundă, ajunge în fiind prin amestec prin zguduire; îndată însă ce linişte[a] dă locul fiecărui element, oliul se urcă d-asupra. întrebăm acum: unde sunt februariştii? La fiind? Numai tulburările au putut să-i ridice un moment d-asupra; şi cât starea normală a lucrurilor îşi reia imperiul, orice parte a amestecului revine la locul ei. Edificatorii revin încet, încet la lucruri, şi tot mai putem spera". „Ce însemnează, oare, această intimă cugetare a d[omnu]lui Kogălniceanu?  zice că suntem sub regimul lui 2 Mai şi că tot mai putem spera, poate avea numai două înţelesuri, egalmente sem- nificative, ori că le vom considera pe fiecare în parte, sau că le vom căsători împreună. „Tot mai putem spera" vrea să zică, numai persoana lui Cuza ne lipseşte deocamdată. „Suntem sub regimul lui 2 Mai“, - vrea să zică: constituţiunea s-a înlocuit prin dictatură. Provocăm pe oricine a explica altfel această propagandă atât de limpede ad d[omnu]lui Kogălniceanu! însă, pentru ca ambele înţelesuri de mai sus să se poată realiza pe deplin, trebuie sfâşiată, mai întâi de toate, orice opoziţiune, chiar când ea este deja redusă, d-abia la surdele geremiade ale tiparului. Libertatea presei cată să fie nimicită cu orice preţ. Cellalt organ al d[omnu]lui Kogălniceanu a luat asuprăşi de a aşterne tărâmul. Iată cum se începe revista Adunării Naţionale de duminică: „E de prisos să mai amintim ceea ce s-a zis de atâtea ori, ceea ce e ştiut de toţi, că guvernul actual a avut totdauna lăudabila intenţiune d-a nu face nici un proces de presă; măsură cu care guvernul a respectat toate libertăţile nostre, şi mai ales libertatea presei, e mai presus de orice, s-ar putea zice, pentru ca să mai cercăm prin vorbe a ne ridica la înălţimea acestui adevăr. Dar, oare, fi-va destul atâta? E, oare, de ajuns ca guvernul să fie gardianul libertăţilor noastre, pe când noi înşine ne silim din-toate puterile noatre să le sugrumăm, să le ucidem, cu toată neobosita supraveghere a celor ce ni le-au dat, şi voiesc a ni le păstra? Nu ne punem, oare, într-o tristă contradicţiune cu popoarele acelea, care se luptă în contra guvernelor când le văd că le calcă libertăţile, deoarece la noi guvernul este acela care se luptă în contra celor ce le calcă şi voiesc moartea lor. Iată cu toate acestea ce se întâmplă cu libertatea presei, care, după cum am repetat-o de atâtea ori, voieşte singură să-şi sape groapa, în mâinile celor ce au făcut şi fac necontenit cel mai mare abuz de ea. Nu ştim dacă fatalitatea va justifica vreodată dreptele temeri ce le presimţim de la asemenea tristă stare de lucruri." Prin urmare, presa este în pericol, deşi oricine îşi va fi dat osteneala de a alătura ziarele opoziţiunii actuale cu pamfletele gu- vernului, n-a putut a nu se încredinţa în modul cel mai decisiv despre extrema urbanitate a celor dentâi faţă cu dezgustătoarea brutalitate a celorlalte. în aceeaşi zi, cântând din două istrumente diferite, însă după aceleaşi note, ca doi muzicanţi dintr-un singur orchestru după vărguţa 306 B. P. HASDEU aceluiaşi maistru de capelă, ambele organe ale d[omnu]lui Kogăl- niceanu ne prevestesc culmea despotismului. Trompeta Carpaţilor zice: „dictatură11! Adunarea Naţională zice: „încătuşarea presei!" Pentru ca concertul [sic!] să fie analizat pe deplin, trebuie să mai adăogăm alte două zgomote, răspândite în acelaşi timp si, cărora, chiar din cauza minunatei coincidenţe, ar fi cu greu a nu le acorda un mare grad de probabilitate. Pe de o parte, se zice, că faimosul d[omnl Alexandru Zissu, pomăzuit a deveni duce de Măcăi si marchez de Cuca dindată ce se va inaugura în ţară ceva mai făţiş feudalismul nobilitar, ar fi raportat d[omnu]lui Kogălniceanu: „în Xrgeş se cloceşte o cumplită revoluţiune!" Pe de altă parte, se vorbeşte despre o listă de proscripţiuni, în care n-ar fi uitată, negreşit, junimea de la Troian, desplăcuta ante-gardă a românismului contra tuturor planurilor de înstrăinare. O dată presa turtită, ţara pusă în frâu sub pretext de ordine, dictatura proclamată şi opoziţiunea aruncată peste [hjotare, cinci milioane de nemţi de la Rin şi de la Baltica sunt gata a coloniza România. în urmă, libertăţile chiar restabilindu-se, ele vor fi nemţeşti. înşişi exilaţii vor putea fi rechemaţi, învăţând însă mai’ întâi limba lui Guttemberg!... Ca post-scriptum la această revistă, iacă ce zicea răposatul Marţian sunt acum nouă ani: „De la anul 1835 se formă în Lipsea o pleiadă de economişti şi oameni de stat, care prin graiul viu, prin opuri şi ziare, propagară ideea că emigraţiunea germană, trebuie să se stăvilească în direcţiunea ei către America şi să se îndrepte către Orient, unde colonii, aproape de Germania şi sub protecţiunea puterii ei, vor putea, nu numai a-şi conserva naţionalitatea în mijlocul naţiunilor mai mici şi eterogene (unguri, slovaci, români, şerbi, bulgari, etc.), dar vor forma totdodată picheturi sau sentinele ale germanismului, care vor servi de bază la o operaţiune politică, pentru ca să se câştige ţărmul Mării Negre, căci aceasta este şi trebuie să devină limita naturală a Germaniei! Această idee nu este din cele care să nu prindă loc în inimile patrioţilor germani şi, mai cu seamă, în inima şcoalei pan-germanismului. Agitaţiunea ei creştea în cercurile literare şi a pătruns şi în regiunile guvernamentale. Prusia, încă din 1847, a tăcut pas, pentru ca Confederaţiunea Germană să declare cauza colonizării sub protecţiunea colectivă a Confederaţiunii. Conventul naţional din anul 1848 a îmbrăţişat cauza cu căldură, dar lucrarea i-a fost întreruptă de împrejurările politice de atunci, care nu-i lăsară timp a discuta un proiect de lege, ce comitetul de economie naţională îl elaborase ad-hoc. Şi în Colegiul Principilor a propus Prusia de a se înfiinţa un oficiu, însărcinat cu treburile colonizaţiunii. Cincisprezece comitete private se întemeiaseră încă înainte de 1848. Scopul lor este: a ajuta colonizaţiunea, prin toate mijloacele, prin mijloace materiale, intercesiuni, şi sfat. în anul 1848 s-a întemeiat Comitetul Naţional Central de Colonizare Germană şi acest comitet convocă un Congres, la care au luat parte, nu numai reprezentanţii comitetelor private din toată Germania, ci şi o mulţime de economişti naţionali şi oameni de stat. Statele1 germane mai orientale au trămis la acest congres anume delegat. 1. în text: „staturile" (n. ed.). PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 307 Aci s-au expus prin argumente lungi şi explicite că curgerea coloniilor trebuie să se detoame de la direcţiunea către America şi să se îndrepte către Răsărit, pentru a asigura Germaniei domnia peste Dunăre, de la izvor până la mare..." Sfârşind, repeţim încă o dată cele două întrebări de la începutul revistei in privinţa guvernului actual: Cine l-a adus? Cine ne va scăpa de dânsul? 115 Bucureşti, 27 noiembrie / 9 decembrie 1869 Despre Biroul Adunării Deputaţilor am vorbit deja în revista trecută, sau mai bine zicând am lăsat de astă dată să vorbească Trompeta Carpaţilor, mai competentă în această materie, care declară în gura mare că toţi preşedinţii Parlamentului nostru sunt luaţi pe sprânceană dintre oamenii statului. Reprezentaţiunea Naţională de pe Dealul Mitropoliei mai avea încă de ales comisiunea bugetară, cu care şi-a bătut capul două zile în şir, aproape fiecare deputat votând pentru alte persoane, până ce Beizadea-Mitică, văzând că numai de frică se va forma o majoritate, s-a simţit dator a striga: „este scandal, domnilor"! Se înţelege de la sine, că această energică atitudine a primului ministru a produs un efect imediat: „comisiunea bugetară s-a ales“. Gelos de succesul d[omnu]lui Demetriu Ghica, colegul său de la Interne făcu una şi mai boacănă. D[omnul] Radu Mihail începând a vorbi despre urgia de la Cuca-Măcăi şi constatând piedicile, pe care le-a întâmpinat la Ministerul de Rezbel până să poată răzbate la dosarul relativ la această monstruoasă expediţiune administrativă, d[omnul] Kogăl- niceanu opri pe orator şi nu-i permise a continua discursul. în fine, până şi colonelul Mânu a socotit de cuviinţă a nu rămâne în urmă pe cale prestigiului ministerial, răspunzând la plângerile d[omnu]lui Radu Mihail, că nu putea să bage în seamă cererea unui deputat, în josul căreia nu figura formula sacramantală: „primiţi consideraţiunile mele". Ambiţiosul reprezentant al junelui boierism, voieşte a fi considerat cel puţin pe hârtie: „pas grand’ chose"! Pe lângă grava ocupaţiune de a vota o comisiune într-un interval de patruzeci si opt de oare şi pe lângă înalta satisfacţiune de a asculta complimentele d[omni]lor miniştri, Camera Deputaţilor, printr-un exces de activitate, a reuşit încă a confecţiona un proiect de răspuns la Adresa Tronului. Iată-1: ,Adunarea se simte fericită de a putea, încă o dată, exprima în numele naţiunei via sa mulţumire pentru căsătoria Măriei Tale cu ilustra şi graţioasa principesă Elisabeta de Wied. Adunarea Măriei Tale vede în acest act consolidarea dinastiei Române şi asigurarea stabilităţii în viitor. Suntem, cu drept cuvânt, mândri de primirea ce suveranii Europei au lacut Măriei Tale; relaţiunile personale mai de aproape stabilite între Mfăria] Ta cu 308 B. P. HASDEU suveranii străini înlesnind şi mai mult bunele noastre raporturi cu celelalte puteri, vor grăbi soluţiunea diverselor cestiuni internaţionale. Ţara întreagă este adânc convinsă de bunele şi patrioticele intenţiuni ce Măria Ta ai manifestat, atât în Discursul Tronului, cât şi în alte multe ocaziuni. Adunarea crede că nu poate răspunde mai bine acestor nobile simţiminte decât exercitând la timp, în puterea dreptului său constituţional, un control serios şi nepărtinitor asupra actelor, atât din năuntru, cât şi din afară ale guvernului Măriei Tale. Am fost, Măria Ta, foarte simţitori la apelul de concordie ce ni s-a făcut de la înălţimea Tronului. Cu sinceritate preocupaţi de binele public, vom fi fericiţi de a vedea menţinându-se armonia în puterile statului. Adunarea se va sili a face cât [mai] roditoare lucrările sesiunii actuale. Astfel, vom putea răspunde la dreapta aşteptate a Măriei Tale şi la legitima dorinţă a ţării, făcând să înainteze naţiunea pe calea măririi şi a prosperităţii, astfel vom putea contribui la întărirea bazelor noului nostru edificiu social“. Călătoria Măriei Sale Domnitorului, - iacă tot ce şi-a permis a şti aşa-numita Reprezentaţiune Naţională! Aceasta se cheamă: „un control serios şi nepărtinitor asupra actelor atât din năuntru cât şi din afară!“ Este şi mai ciudată expfesiunea prin care se încheie reverenţa parlamentară: „întărirea bazelor noului edificiu social". De patru ani, - şi tot încă nou. S-apoi, ce însemnează oare „social"? £)e la 2 Mai încoace România a avut în vedere numai cestiunea politică. Suntem, oare, în 1864, când, în adevăr, se putea zice: „noul nostru edificiu social?" Mandatarii d[omnu]lui Kogălniceanu adormit-au în urma statu- tului, pentru ca să se redeştepte ameţiţi d-abia astăzi, crezându-se tot sub Vodă Cuza? Sau fi-va aceasta vro prevestire indirectă despre o altă cestiune socială viitoare, precum ar fi, bunăoară, înfiinţarea unei nobleţe ereditare? Colonizarea ţării cu berarii de la Rin ar fi, de asemenea, o cestiune socială... Am dori foarte mult, ca Monitorul Oficial să ne explice în ce anume înţeles, dintre cele de mai sus, trebui[e] să se ia „noul nostru edificiu social" din Răspunsul la Adresa Tronului. Până atunci maritajul princiar fiind la ordinea zilei, iacă cum îl apreţtuieşte ziarul Albina din Pesta, în numărul său din 21 noiembre: „După ce ţara a proclamat cu multă solemnitate şi în unanimitate ereditatea tronului, trebuia, prin consecinţă, să salute cu asemenea solemnitate şi unanimitate şi căsătoria Domnului. Dar dacă vom crede foilor străine seamănă nu se fi petrecut faptul tocma astfel: entuziasmul ce produsese acea solemnitate, pare că de atunci până acum s-a c-am răcit. Ce să fie cauza răcelei? Ori că sub guvernul d[omnu]lui Ghica, ministrului preşedinte, nu mai poate rodi entuziasmul în ţară? Ori că întâmplarea căsătoriei fără a înştiinţa Camera, va fi Insuflat temeri românilor liberali ce-s aderinţi ai datinelor constituţionale? - Fie oricum, efectul e clar: Măriile Lor nu găsiră la Bucureşti acea primire sărbătorească, la care poate că mulţi se vor fi crezut în drept a se aştepta. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 309 Foile guvernamentale şi cele amice guvernului se arătară singure voioase, mblicând şi câte o poezie ocazională în dauna literaturii româneşti..." Făcând această riguroasă analiză, confiatele nostru de peste Carpaţi a scăpat din vedere nămolul de felicitaţiuni de tot felul, publicate mereu în columnele foilor guvernamentale. Un entuziasm mai înfocat ar fi peste putinţă! Atrăgând, dară, toată atenţiunea Albinei asupra faptului, noi ne grăbim din partea-ne a explica modul, prin care s-a obţinut o manifestare atât de grandioasă. Iată un act care ni se trămite din Ploieşti: „No. 4571, octombrie 11, anul 1869. SUBPREFECTUL PLAŞI[I] FILIPEŞTI, DISţTRICTUL] PRAHOVA. „Domnule Primar al comunei... După cum cunoaşteţi, M[ăria] S[a] Domnitorul, la 4 curent a săvârşit logodna cu Principesa Elisabeta de Wied. Un act aşa de mare importanţă şi de ia care depinde viitorul patriei noastre cred că este de a noastră datorie chiar a-1 celebra prin rugăciuni către cel Atotputinte, implorând graţia şi protejarea junilor noştri suverani. Astfel, dară, duminică, la 12 curent, veţi face a se celebra în biserica comunei d[ umnca [voastră un te-deum religios, la care veţi asista d[ umnca ]voastră, consilierii, cum şi întreaga comună. Despre toate ce se vor petrece la acest te-deum veţi comunica în grabă subprefecturi i, împreună cu actul de felicitarea Măriei Sale Domnitorului şi a ilustrei Sale Logodnice din partea locuitorilor, spre a se trimite la destinaţia lor. Subprefect, C. Stoicescu." Orice comentariu ar fi de prisos, cu atât mai mult că adresa d[omnu]lui zapciu din Filipeşti, din norocire şi deocamdată nu este scrisă nemţeşte. Peste puţin vom fi siliţi a reproduce toate actele administrative în limba germană şi cu o traducere română, dacă încă ni se va permite un asemenea lux. Pentru ca lectorii noştri să se încredinţeze pe deplin, că aceasta nu este nicidecum o glumă, iată ce scrie o corespondenţă din Galaţi, publicată în ziarul Dreptatea din 13 noiembre: „Este acum o lună de zile de când am văzut afişe lipite pe stradă din partea Primăriei şi a poliţiei de Galaţi, că locomotivele căii ferate au să înceapă a circula, de la malul Dunării până la Vadul Ungurului etc. Trei săptămâni în şir am mers la debarcaderul căii şi abia după alte două afişe au început ieri, la 3 (15), a curentei a circula locomotivele, şi anume, Dr. Strussberg şi Ratibor. Ce nume de ale d[omnu]lui Strussberg vor mai fi şi acestea? In fine, în timpul ducerii mele la debacaderul căii, am văzut şi locomotiva numită Furst Carol. Mi-am zis, ce Fiirsl să fie acesta... Să fie Domnitorul României?... Nu se poale, căci noi avem Principe Domnitor şi ar fi scris Carol. încă un nemţism. Fiecare vagon are scris pe el, cu litere capitale, în limba nemţească, R. E. B. (Romanische Eisen-Bahn) şi R. St. E. (Ratibor-Strussberg Eisenbahn), ca şi când ar fi o cale ferată în ţara nemţească şi plătită de nemţi, când datoria concesionarului era să scrie în limba română, adică: Calea Ferată Română, sau iniţialele: C. F. R.“ 310 B. P. HASDEU Germanismul a început a cutreiera România cu iuţeala aburelui. Nu ştim numai dacă şinele sunt destul de solide, pentru ca să nu se răstoarne trenul... 116 Bucureşti, 29 noiembrie / 11 decembrie 1869 în numărul trecut al lui Traian corespondentul nostru parizian, ale cărui informaţiuni sunt totdauna luate din fântânile cele mai autentice, ne-a împărtăşit importantul fapt, că guvernul francez se apucă tocmai acum a persecuta în toate modurile pe israeliţii din Algeria deşi ei nu sunt acolo mai mulţi de 40.000, iar nu o jumătate de milion ca în martira Românie. Este, dară, învederat că până şi în regiunile cele mai ebreofile din Occident se pregăteşte, cu încetul, în această privinţă, o puternică reacţiune, pe care nu 6 va putea paraliza nici chiar alegerea prin subterfugiu a d[omnu]lui Cremieux ca deputat al unei circumscripţiuni electorale din Paris. Numai guvernul nostru nu voieşte să priceapă aceasta. Dfomnul] Kogălniceanu a făcut să apară în Paris o broşură în 62 pagini în 8, intitulată: La question des Israelites en Roumanie. O avem înaintea ochilor noştri. Se-nţelege de la sine, că numele automlui nu figurează în acest opuscul: dar grifa-i se recunoaşte prin acea împrejurare că nu încetează a admira la tot pasul faimosul răspuns din luna iunie la nota consulatului francez. Ei bine, ştiţi, oare, care-i concluziunea acestui ultim manifest al d[omnu]lui kogălniceanu? Dumnealui susţine cu energie că este treaba evreilor a dezlega la noi cestiunea israelită!!! Precum vedeţi, expediţiunea oficială a doi rabini peste Milcov spre a face acolo, la faţa locului, rechizitoriul procesului, n-a fost decât un elocinte preludiu al unei sisteme întregi. Israeliţii ne despoaie! - se aude din toate părţile. Să trimitem pe d[omnul] Armând Levy, ca să vază dumnealui, dacă este aşa sau dacă nu este; - răspunde cu sânge rece d[omnul] Kogălniceanu. Nu mai putem de evrei! - strigă naţiunea. Hm! Palestina să ne spună ceea ce-i de făcut; - replică cu gravitate d[omnul] ministru de Interne. Mai pe scurt, rolul României în cestiunea israelită, - după sublima teorie a guvernanţilor noştrii actuali, - este de a rămânea în agonie cu mânele încrucişate pe piept, aşteptând cu abnegaţiune sentinţa sinagogii. Si care poate fi rezultatul? în Camera Maghiară s-a constatat mai dăunăzi, pe faţă, în auzul tuturor, fără nici o contestaţiune din partea cuiva, cu afirmarea tacită a d[omnu]lui Andrassy, că: „Israeliţii din românia au dat Ungariei pentru înarmarea honvezilor mai multe mii de galbeni“. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 311 Drept probă, citiţi revista ziarului Federaţiunea din 19 noiembre. Aşadară, soluţiunea pe care o vor da evreii cestiunii israelite, în urma călduroasei solicitări a d-lui Kogălniceanu, nu poate fi decât... să se grăbească invaziunea. într-o poemă din 1821, descoperită de d[omnul] Alecsandri, fostul Preşedinte al Adunării Deputaţilor - în locul căruia s-a preferat acum d[omnul] Gregoriu Balş, - se povesteşte în următorul mod intrarea turcilor în Iaşi în urma Eteriei: „Spart-au bolţi negustoreşti, După sfaturi jidoveşti, De mărfuri prădându-le, La jidovi vânzându-le! Care boltă mai era, Jidovii le-o arăta. De era moldovenească, Ei le zicea că-i grecească, Şi turcii aprinşi pe loc, O despuiau şi-i da foc, Dând avere creştinească In mâna cea jidovească..." în loc de turci, puneţi pe unguri şi veţi avea tabloul cel mai exact al viitorului pe care ni-1 prepară’ doctrina d[omnu]lui Kogăl- niceanu în cestiunea israelită!... * Din Camera de la Pesta să trecem la acea din Dealul Mitropoliei. Din puntul de vedere naţional, diferenţa e de tot mică. A înregistra toate câte s-au petrecut în ultimele două, trei şedinţe, ar fi a imita pe înşişi membrii Corpului'Legislativ: a pierde timpul. Sub guvernul actual, rolul Parlamentului este atât de scăzut, încât nici chiar procesele sale verbale nu se publică în corpul Monitorului Oficial, ci pe nişte răvaşe suplimentare în felul anunţurilor comerciale, fără a fi cel puţin pe liârtie colorată sau cu litere roşii spre a atrage atenţiunea publică. în capul foii guvernamentale se pun tot neamul de felicitaţiuni, de numiri, de destituiri, de orice se ordonă, exilându-se dezbaterile parlamentare intr-un adaus de la coadă, deşi ele sunt de porunceală în cea mai mare parte. Dacă însuşi ministeriul, uitând firescul simţ al paternităţii, descon- sideră până într-atâta pe propriii săi mandatari, apoi cu cât mai mult este permis aceasta unui ziar neîncuscrit cu Popa-Tache! Şi totuşi s-au strecurat vro câteva episoade, demne de a trece la posteritate. D[omnul] Kogălniceanu a proclamat într-un mod solemn principiul dispreţului de sus pentru organele opiniunii publice. Era frumos a auzi o asemenea anatemă, mai cu seamă din partea vechiului redactor al Stelei Dunăriil Omul se dispreţuieşte totdauna pe sine însuşi mai nainte de a-1 dispreţui alţii! 312 B. P. HASDEU Ne explicăm acum de ce d[omnul] ministru de Interne a căzut atât de jos! D[omnul] Boerescu, pe de altă parte, a declarat Iară a sughiţa, că la Cuca-Măcăi nu s-a petrecut nimic extraordinar. Este remarcabil că tot aşa a declarat zilele astea în Camera din Pesta ministrul maghiar d[omnul] Rejner, că nu s-a petrecut nemic extraordinar la Tufaleni. Pentru ca identittea situaţiilor să fie şi mai perfectă, noi propunem fraţilor noştri din Ardeal a deschide subscripţiuni în favoarea victimelor de la Cuca-Măcăi, întocmai precum s-au deschis aice pentru acele de la Tufăleni. Mai este însă o mică diferenţă şi anume că deputatul din Pesta, Alexandru Roman, imul din cei mai viguroşi luptători ai românismului de peste Carpaţi, a fost aruncat m temniţă a doua zi după ce interpelase despre cruzimile baronului Apor. în Bucureşti, d[omnul] Kogălniceanu opri pe colegul nostru, d[omnul] colonel Radu Mihail, de a vorbi despre cruzimile d[omnu]lui Alexandru Zissu, pe semne numai pentru ca să nu fie silit a imita de pe acum purtarea cabinetului maghiar. Dar timpul nu este pierdut! în fine, ca ultim act de o însemnătate oarecare al Camerei este recunoaşterea definitivă a celor trei deputaţi de la Ploieşti: d[omnii] Anton Ârion, Grigorescu şi Nicolau. Să întrebăm, însă, cum de a putut Parlamentul, în curs de . şapte-opt luni, a lipsi o localitate de a avea o reprezentaţiune, a cărei legitimitate nici chiar bâta n-a fost în stare s-o invalideze. Tot ce ne-ar putea răspunde d[omnii] Nedelcovici-Ianov-Litinski et Compania este că mandatarii de la Prahova nu s-au ales ca dumnealor... 117 Bucureşti, 2/14 decembrie 1869 Este un semn caracteristic, după care se poate deosebi oricând şi oriunde un regim constituţional de o dictatură personală. într-o ţară în adevăr reprezentativă, toate fluctuaţiunile guverna- mentale pot fi prevăzute şi explicate, cele două puteri ale statului si toate părţile fiecăreia din ele, find totdauna într-o simetrie atât de riguroasă, încât ajunge să cunoaştem pe una, pentru ca să descri[e]m îndată pe celelalte. Sub un regim constituţional un ministeriu nu vine decât numai din majoritatea Parlamentului. Sub un regim constituţional toţi mebrii cabinetului răsfrâng una şi aceeaşi culoare. Sub un regim constituţional un ministru nu poate a nu lăsa fotoliul său, dindată ce nu împărtăşeşte vreuna din credinţele colegilor săi. Sub un regim constituţional fiecare mişcare într-una [din] regiunile cele superioare implică existenţa unei mişcări corespunzătoare în celelalte, întocmai precum una din rotiţele ceasornicului nu începe PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 313 a se învârti, fără ca s-o fi împins o vecină sau fără ca ea s-o împingă, toate mergând cu o regularitate, combinată din capul locului. Sub un regim constituţional, în fine, previziunea politică este posibilă. Altfel se petrec lucrurile sub o dictatură personală! Acolo, fie cineva cel mai sublim geniu după fata pământului, şi tot încă niciodată nu va putea şti ceea ce se va mtampla peste o oră, şi niciodată nu-şi va da seama, în urmă, pentru ce s-a întâmplat anume asa. Gustul despotului - numeascâ-se el Suluc, Maximilian, Kogăl- niceanu, nume turcesc, rusesc sau nemţesc - este misterul cel mai nestrăbătut pentru toţi, şi chiar pentru dânsul, ca tot ce capriciu. Lăsăm acuma ca lectorii noştri să decidă ei înşi[ş]i, sub ce fel de formă guvernamentală se află astăzi România. In locul răposatului Macedonski s-a pus în capul primei diviziuni teritoriale d[omnul] colonel Solomon. Cabinetul s-a completat, vârându-se la Externe d[omnul] Cali- machi-Catargiu. Din puntul de vedere constituţional, având toată buna-voinţă de a presupune că nu suntem sub o dictatură personală, am dori prea mult a înţelege semnificaţia acestor două numiri. Cine este d[omnul] Solomon? Ministru de Rezbel în ajunul lui 11 Februarie. Astăzi îl vedem cam fot pe acolo. Ce însemnează? Nu ştim. Cine’ este d[omnuIl Calimachi-Catargiu? O rudă a ambasadorului turcesc din Viena. Astăzi îl vedem în fruntea diplomaţiei române. Ce însemnează? Nu ştim. Am putea să petrecem astfel mtr-o lungă revistă toate câte se fac la noi de o bucată de timp, şi la fiecare nou fenomen suntem siguri de a găsi în toată ţara răsunetul cel mai întins: Nu ştim! Ba este un lucru pe care-1 ştim. încă în numărul nostru din 19 august, sunt acum patru luni si mai bine, vorbind despre călătoria Măriei Sale Domnitorului fa Livadia, noi prevestirăm că guvernul actual, zis al României, precum dăruise muscalilor Prutul, tot aşa le va mai hărăzi linia drumului de fier de la Iaşi la Odesa, prin care să se ucidă în favoarea Ţarului portul Galaţi, portul Brăila şi, mai cu seamă, viitorul nostru port de la Marea Neagră. Până acum, în curs de vreo sută cincizeci de zile, vulturii cei roşi de la putere au conservat în astă privinţă cea mai profundă tăcere. în Mesajul Princiar - nici o vorbă. Eram deja gata a admite o eroare nevoluntară din partea-ne, şi nu ne miram delocrf deoarece lucrurile, precum am mai spus-o se pot prevedea cu o preciziune oarecare numai sub un regim consti- tuţional. 314 B. P. HASDEU Ei bine nu! Curierul de Iaşi, foaia oficioasă de peste Milcov, în numărul său din 27 noiembrie cuprinde un articol foarte instructiv, intitulat: Calea ferată laşi-Prut. Aci-i aci. Iacă-1 întreg: .Aflăm că Consiliul Judeţean al districtului Iaşi a votat în unanimitate o adresă către guvern, rugându-1 să concedeze linia ce are a lega Iaşi[i] cu Prutul. Felicităm pe consiliul de iniţiativă ce a luat într-o afacere care este strâns legată de interesele cele mai grave ale Moldovei şi îl felicităm, cu atât mai mult, cu cât adresa lui are şi meritul unei necontestabile oportunităţi. Ştim cu toţii că guvernul rus a experimat deja de mult hotărârea de a conceda linia Kişinău-Novosu[l]itza-Cemăuţi în caz când guvernul român ar refuza împreunarea [tronsonului]1 rus cu [tronsonul]1 european pe la Iaşi, şi ni se zice din izvor foarte sigur că se tratează, în momentul de faţă, concedarea liniei Chişinău-Cemăuţi. Nu putem conchide alta din aceasta, decât că guvernul nostru ar fi arătat oareşicare ezitaţiuni în concedarea liniei laşi-Prut. O asemenea ezitaţiune, dacă există, ne pare vătămătoare intereselor noastre şi este bine ca, atrăgând atenţiunea tuturor asupra unei chestiuni, a cărei însemnătate nu poate să ne lase nepăsători, să provocăm un soi de discuţiune publică, ce va servi de anchetă serioasă spre luminarea şi a guvernului şi a guvernanţilor. Una din obiecţiunile în contra liniei Iaşi-Chişinău pare a proveni din pierderea eventuală ce ar suferi traficul gălăţean prin legarea Iaşilor cu Odesa. Dacă Galaţiul ar fi singura şi neapărata cale a tranzitului european, obiecţiunea ar fi serioasă; când însă Rusia, concedând linia Novosulitza se pregăteşte a ne smulge cu totul din mână acel tranzit, chestia se rezumă în următorul punct; neputând avea tranzitul pe la Galaţi, nu este bine să-l avem măcar pe la Iaşi? Răspunsul nu poate suferi nici o îndoială. De aceea, dacă atitudinea presupusă a guvernului este un adevăr, nu numai că Galaţiul nu va câştiga nimic, dar va pierde încă şi folosul însemnat ce ar putea trage din sporirea mişcării comerciale a două treimi din Moldova. Galaţiul find central comercial, spre care afluează toate tranzacţiunile nostre, este evident că el câştigă sau pierde după cum scade sau sporeşte activitatea comercială a ţării, şi linia Novosulitza o dată concedată, căderea mişcării internaţionale prin Moldova va reduce Galaţiul la un trafic pur interior. Tot la un asemenea trafic pur interior vor fi reduse atunci celelalte linii române şi suntem convinşi că în cazul acesta veniturile lor vor fi atât de mici, încât vom fi nevoiţi să adăogim la sarcinile destul de grele, ce avem astăzi, alte sarcini şi mai grele. Asemene nu trebuie să uităm că singurul mijloc de a alimenta navigaţia Prutului şi de a face productătoare convenţiunea încheiată între Austria, Rusia şi România, este linia laşi-Prut. Cele zise până acum simt atât de evidente, încât nu putem admite că guvernul le-ar fi putut scăpa cu vederea. Greutăţile, deci, ce, pe cât se vede, el opune liniei Iaşi-Chişinău, nu pot naşte, decât din intenţiunea bine determinată, ce are de a crea un port de mare pe ţărmurile noastre, şi refuzând linia spre Prut, guvernul nostru crede că va paraliza concurenţa ce Odesa ar putea să facă portului nostru. La aceasta vom răspunde că portul nostru o dată deschis, fiind pe Marea Neagră, punctul cel mai apropiat de continent, teama unei concurenţe cu Odesa este iluzorie, căci sigur mărfurile nu vor face un încungiur de aproape 100 kilometri numai pentru plăcerea de a trece prin Odesa. Până la deschiderea, însă, a portului, deschidere ce, chiar începând de astăzi lucrările, nu va putea 1. în text: „resouT (n. ed). PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 315 avea loc decât peste 10 ani, de ce să lipsim ţara de un câştig sigur? Mai mult încă, afirmăm fără teama de a fi paradoxală, că cel mai bun mijloc de a grăbi înfiinţarea atât de dorită a portului nostru este concedarea liniei laşi-Chişinău. în adevăr, înfiinţarea portului nu se va realiza decât prin avansuri de sume însemnate. Putea-vom face acele avansuri, când liniile noastre reduse, cum am zis, la un trafic pur interior, vor da un deficit însemnat? Susţinem că nu, şi numai descărcaţi de sarcinile căilor ferate prin imensul câştig ce ne va aduce tranzitul european, vom fi destul de liberi în operaţiunile noastre financiare, ca să putem lucra cu puteri suficiente la crearea portului nostru". Să rezumăm acum într-un mod analitic concluziunile acestei baterii ministeriale, pe care noi am întrevăzut-o, mai repeţim încă o dată, din timpul plăcutei excursiuni a capului statului la Crimeea: 1. Consilierii districtului Iaşi vor trămite guvernului o adresă ieşită din propria lor iniţiativă, întocmai ca felicitaţiunile de la Ploieşti sau nuntăritul de la Vlaşca. Nemic mai natural! 2. Gazeta guvernamentală felicită de pe acum, în dreapta şi în stânga, asigurându-ne cu gravitate, că muscalii numai din generozitate ne permit a lega Iaşii de Odesa, pe când pentru dânşii este tot atât de avantajoasă linia’ Cernăuţilor. 3. Ministeriul îşi ia gentilul aer de a ezita până aci, aşteptând presiunea opiniunii publice, adică a unui consiliu judeţean şi a Curierului de Iaşi. 4. Publicistul guvernamental susţine că, silind pe muscali a merge la Cernăuţi, noi vom face imposibil pentru totdauna tranzitul european prin Moldova, şi tot el ne spune că linia de la Iaşi spre ‘ viitorul port de la Marea -Neagră nu poate să nu se înfiinţeze cu timpul, chiar dacă vom face pe placul Rusiei, fiind cea mai comodă pentru tranzitul european. Este o contradicţiune. 5. Viitorul port de la Marea Neagră - zice Curierul de Iaşi - este menit, prin poziţiunea-i, a deveni fatal Odesei. Cum, dară, nu vedeţi că tocmai de aceea Rusia stăruieşte atât de mult a-1 paraliza în faşă? 6. Fără linia Iaşi-Odesa - ni se zice - nu se poate alimenta navigaţiunea Prutului. Aci naivitatea e în culme. După ce am dat de pomană muscalilor râul nostru cel mai românesc, apoi să le mai oferim şi o primă! 7. în fine, prin o erezie economică din cele mai originale, precursorul ministerial ne promite că linia Iaşi-Odesa va crea capitalul, cu care să putem construi portul de la Marea Neagră. Capitalurile ies chiar nepoftite din acele ţări, unde profitul lor este prea mic, bunăoară numai trei la sută ca în Anglia, şi se opresc, vrând-nevrând, acolo unde sunt destul de mari şansele de reuşită, însuşi Curierul de Iaşi ne asigură că viitorul nostru port de la Marea Neagră orişicând va fi în stare a rivaliza cu Odesa... Atăta-i tot! Credem că Ministeriul se va prezintă dinaintea Parlamentului cu o argumentaţiune mai puţin ciudată, deşi chiar logica cea excentrică 316 B. P. HASDEU a foii oficioase de peste Milcov va fi în stare să convingă pe deplin pe ciracii lui Popa-Tachel... Cestiunea fiind una dintr-acele, de la care depinde într-o mare parte soarta industrială, iar prin urmare şi politică a României, vom reveni... 118 Bucureşti, 4/16 decembrie 1869 Adunarea Deputaţilor, pusă în mişcare prin interpelaţiunea d[omnu]lui Esareu a dezbătut cestiunea Şcoalei de Medicină, trans- formată mai deunăzi în facultate, printr-o procedură pe care ne scutim a o defini, deoarece ajunge a rosti numle autorului: d[omnul] Alexandru Creţescu. Rezultatul discuţiunii parlamentare a fost nul, ca totdauna; dar obiectul în sine însuşi este atât de momentos, încât trebuie să fie permis cel puţin opiniunii publice a exprima aceea ce nu avea voie a spune reprezentaţiunea naţională. în numerii trecuţi ai hii Troian, noi publicarăm mai mulţi articoli, din care lectorii noştri au putut judeca pe deplin despre natura şi despre elementele lucrului. Cestiunea însă este cu mult mai importantă de cum s-ar crede la prima văzută şi de cum au înţeles-o până aci toţi ceilalaţi confiaţi ai noştri din ziaristică. O facultate medicală în România nu e menită a juca un rol curat ştiinţific ca aceea de litere, curat local ca aceea de drept sau curat tehnic ca aceea de ştiinţele pozitive, ci are o misiune nespus mai măreaţă de a exercita o viguroasă influenţă românească asupra Orientului întreg. Aci este adevăratul punt de vedere. Şcoala de până acum, înfiinţată sub regimul precedent, fie oricât de modestă, totuşi pe loc atrăsese de la sine o mulţime de şerbi şi de bulgari de peste Dunăre, cărora nu le plăcea, dintr-o antipatie firească, a studia pe Avicena m Stambul sau pe [Hjipocrat la Atena, şi care nu aveau totdodată destule mijloace spre a întreprinde lungul peregrinaj până la facultăţile occidentale sau nordice. Să fie bine constatat că, zicând toate acestea, este prea departe de la cugetarea noastră ideea faimoasei „Confederaţiuni Orientale", fie a românilor dunăreni cu slavii si cu grecii, fie a românilor transcarpatini cu austriecii şi cu ungurii. Troian a declarat din capul locului că respinge cu energie sistema cosmopolită a lui Mazzrni, care o propune mereu tuturor popoarelor, afară numai de italieni, fiindcă pe dânşii îi iubeşte din inimă, iar nu din buze. Individualitatea naţională rămânând dogma noastră fundamentală, nu vom primi niciodată noduri federale cu nimeni de alt neam, dar admitem cu fericire realaţiunile amicale cele mai intime ale românilor cu toţi acei, a căror simpatie pentru noi înşine nu poate fi supusă îndoielii; şi iacă de ce ne bucura o instituţiune ce ne punea într-un contact moral de aproape cu elementele cele neantipatice ale Orientului. Slavii transdanubieni întorcându-se acasă în ţara lor ca medici PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 317 din micul rezervatoriu bucurestean, duceau acolo şi presărau în toate direcţiunile iubire şi recunoştinţă pentru naţiunea română. Nici o propagandă nu putea fi mai vivace şi mai întinsă. Independent prin profesiunea-i de toate mrâuririle materiale sau ierarhice, medicul pătrunde în palatul bogatului şi în bordeiul săracului, pretutindeni ascultat cu acea atenţiune, pe care nu poate s-o refuze cineva aceluia, ce-i ţine viaţa în cumpănă. România [val avea un profund răsunet în Orient prin gentila-i pepinieră medicală. Cu cât însă şi mai eficace trebuie să fie acţiunea unei facultăţi, organizate astfel, încât nici unul din vecinii noştri de peste Dunăre să nu mai aibe nici măcar o umbră de tentaţiune de a căuta pe aiuri doritul titlu de doctor. Precum vedeţi, transformarea şcoalei celei secundare într-o şcoală superioară este demnă în toată puterea cuvântului de a frământa cnerii unui adevărat om de stat Ba se poate chiar zice, că evidenţa era atât de palpabilă, încât un ministru de Instrucţiune Publică nu avea nevoie de vreo însemnată doză de inteligenţă pentru ca să fie în stare a percepe dindată gravitatea cazului. D[omnul] Alexandru Creţescu s-a arătat mai pe jos de această condiţiune atât de moderată. Dumnealui a stricat şcoala de până acum şi a clădit în locu-i un nu ştim ce cu un nume facultativ şi cu o realitate ridicolă. Nimicind unul din stabilimentele ’ cele mai semnificative ale viitorului românesc urmat-a, oare, dumnealui vreunei ordin confidenţial din partea marelui vizir? Nu credem aceasta, ştiind că turcii, ca şi d[omnul] Alexandra Creţescu, nu se disting prin multă fineţe. Dumnealui a îndatorat Poarta Otomană fără ca s-o ştie. înaltul Divan îi este obligat fără ca s-o simţă. Ambii provoacă zâmbetul observatorului. Cată să plângem însă naţiunea română, a cărei soartă este încredinţată la nişte asemeni cârmaci! Instrucţiunea publică într-o ţară e temelia dezvoltării naţionale şi liberale, adică constituţionale. Cui, oare, nu place libertatea noastră de ne dă miniştri ca d[omnul] Alexandru Creţescu? Pe cine supără naţionalitatea română de ne întunecă pe toţi printr-un corp opac, pus în capul învăţământului?... Am spus că şcoala cea secundară nu mai există. în adevăr, indignaţi de arbitrariu si amărâţi de nepriceperea d[omnu]lui Alexandra Creţescu, toţi profesorii acestui institut atât de bine meritat, d[omnii] doctori Măldărescu, Sergiu, Romniceanu, Atana- sovici, Protici, Sutzu, Fiala, Drăghiescu, Vlădescu, M. P. Trandafirescu, Scheiber, Veleanu, T. Trandafirescu, Tedori, Fotino şi Grecescu, şi-au dat demisiunea în corpore. Le face onoare! Nu ne îndoim că, în locul dumnealor, guvernul va găsi cu cale a decreta pe cei şapte bărbieri ai d[omni]lor miniştri, plus bărbierul de curte. 318 B. P. HASDEU Este singurul metod posibil şi compatibil pentru d[omnul] Creţescu. Până atunci dumnealui are mângâierea provizorie de a se contempla pe sine însuşi în aşa-numita facultate, ai cărei profesori datoresc catedrele lor alegerii pe sprânceană din partea unui bărbat, atât de inteligent în toate, precum este actualul ministru al Instrucţiunii Publice. Mai pe scurt, nu avem nici şcoală secundară, nici facultate de medicină! Adunarea Deputaţilor a trecut la ordinea zilei după ce însă d[omnul] Cezat Bolliac a constatat în şedinţa de marţi, că „asemenea fapte întăresc dinastiile'1. * Se zice că secţiunile Camerei ar fi acordat ministeriului 75 milioane lei vechi spre acoperirea datoriei flotante, afară de vro 45 milioane pentru împământenirea însurăţeilor, şi afară de nu se mai ştie câte milioane, ca exerciţiu ordinar ’al bugetului! în numărul viitor o vom spune mai cu certitudine. 119 Bucureşti, 6/18 decembrie 1869 Ziarul Democraţia din 4 decembre reproduce, după Arhivele Israelite, în text si în traducere, următorul răspuns pe care M[ăria] S[a] Domnitorul l-ar fi dat rabinilor din Paris, veniţi a se plângă de pretinsele suferinţe ale neamului lui Abraham pe ţărmii Istrului: „PRINCIPEPE CAROL Aveţi dreptate. Personalmente le plâng ca orişicine şi mă flatez că în cât timp voi domni asupra românilor ele nu se vor mai repeţi. Pe lângă acestea sum convins că noi nu putem trăi fără israeliţi. EI VOR FORMA ÎN PATRIA MEA ADOPTIVĂ O CLASĂ DE MIJLOC, CARE NU EXISTĂ ÎNCĂ SI A CĂREI LIPSĂ ESTE UN MARE RĂU.“ „LE PRINCE CHARLES Vous aves raison. Personnellement je Ies deplore autant, que qui ce soit et je me flatte qu’aussi longtemps que je regnerai sur Ies Roumains ils ne se reproduiront plus. Je suis d’ailleurs persuade que nous ne pouvous pas nous passer des Israelites. ILS FORMERONT DANS MA PATRIE ADOPTIVE, UNE CLASSE MOYENNE QUI N’Y EXISTE PAS ENCORE ET DONT L’ABSANCE EST UN GRAND MAL“. Acest răspuns se reduce în analiză la următoarele trei punturi: 1. Evreii au făcut bine de a calomnia naţiunea română. 2. Alesul nostru este convins că Dacia nu poate trăi fără Palestina. 3. Dorinţa cea mai explicită a Măriei Sale este, ca anume dintr-înşii să se formeze burghezia noastră... Consecinţele logice ale acestor trei punturi se pot formula aşa: 1. Românii să tacă de aci încolo, căci nu vor avea niciodată cuvânt dinaintea Tronului. 2. Ca un element de tot necesar pentru România, israeliţii prin însăşi aceasta sunt stăpâni ai ţării. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 319 3. Având privilegiul de a deveni la noi clasa de mijloc, ei sunt puşi d-asupra opincii şi meniţi a trece d-a dreptul la culme... ’ Noi aşteptăm cu nerăbdare ca Monitorul Oficial să dezminţă fără o secundă de întârziere hidoasa aserţiune a Arhivei Israelite, reprodusă în ziarul Democraţia. Altfel nu vom înceta de a publica în fruntea organului nostru trista profesiune de credinţă, pe care foaia evreiască din Paris a cutezat s-o pună în gura Capului Statului Român... * Am spus în numărul trecut că guvernul a cerut de la Parlament, pe lângă milioanele cele bugetare, o sumă de vro 75 milioane de lei vechi spre acoperirea datoriei flotante şi altele 45 pentru îm- pământenirea însurăţeilor. Adăstăm cu discuţiunea mai pe larg, până ce toate aceste sute de milioane vor intra în dezbaterea Camerei, ieşind din misterul secţiunilor, a căror majoritate se zice că le-ar fi acordat la cea dintâi poruncă a d[omni]lor fabricanţi de reprezentaţiune naţională. Deocamdată vom atinge cestiunea numai în treacăt. Deşi guvernul se laudă că va putea realiza milioane peste milioane, printr-o nouă risipire a bunurilor statului, până ce mai sunt, totuşi, în fapt, este învederat că, negăsindu-se cumpărători în ţară, banii nu se vor căpăta decât numai: sau dându-se pământul României în stăpânirea nemţilor, ori efectuându-se un nu mai ştiu al câtelea împrumut. Ambele mijloace convin deopotrivă vizirilor noştri. Prin cel dentâi se va opera pe furiş colonizarea germană a Dunării până la Marea Neagră. Prin cel de-al doilea... dar să vedem mai întâi de toate, dacă un împrumut, câtuşi de puţin acceptabil, este cu putinţă în situaţiunea pe care ne-a creat-o guvernul actual. Monitorul Oficial de miercuri publică următoarea încheiere a Cabinetului. „Consiliul Miniştrilor, în şedinţa sa de astăzi, vineri, 31 octombre 1869, luând în deliberaţiune referatul d[omnu]lui ministru de Finanţe cu nr. 46488, prin care cere autorizaţia de a contracta cu d[om]nii bancheri M. S. Vlasto, Banca Românieie, Jaques Poumay, N. German şi fiii, S. Halfon şi fiii şi Ştefan Ioanid, transmiterea la Londra în mânile d[omnu]lui Fruhling et Goschen, a sumei de lire 73.434.18.10 sau lei noi 1.835.873 bani 50, valoarea cuponului semestrului al doilea din 1869 a amortismentului acestui an şi a comisionului de jumătate la sută, cu scadenţa fixă la 19 noiembte 1869, în condiţiunile expuse în acest referat: Având în vedere expunerile d[omnu]lui ministru că zişii bancheri au declarat că nici unul nu se poate angaja singur a face această plată fără concursul celorlalţi; Având în vedere însemnata sumă ce tezaurul este obligat a răspunde fix la zisa scadenţă, şi neînchipuirile în care se găseşte astăzi casa statului de a efectua d-odată această plată. Având în vedere declaraţiunea tăcută d[omnu]lui ministru de către zişii bancheri, că primesc a li se rambursa asemenea valoare în rate săptămânale de 320 B. P. HASDEU câte lei 150.000 purtând dobânda de 12 la sută socotite de la 3 noiembre a. c. şi până la definitiva răfiiire; Considerând arătarea d[omnu]lui ministru că cei[l]alţi bancheri şi anume fraţii Hillel Manuah, T. Mehdinţeanu şi Farchi, invitaţi a oferta, nu au dat până acum nici un răspuns, şi alţi bancheri, cu care să se poată face asemenea operaţiuni, afară de subscriitorii propunerii citate nu avem în Capitală; Considerăm că preţul de lei 25 bani 65 pretinşi de d[om]nii bancheri a li se da drept fiecare liră sterling este redus cu 15 bani la liră decât acel cu care s-a făcut plata întâiului cupon al anului curent; Consiliul, apreciind împrejurările expuse prin sus-citatul referat, în virtutea înaltului decret domnesc cu nr. 1493, de la 26 august expirat, autoriz[eaz]ă pe dfomnul] ministru de Finanţe a accepta propunerea Băncii României şi a d[omni]lor bancheri M. S. Vlasto, Jasques Poumay, N. Ghermani şi fiii, Halfon şi fiii şi St. Ioanid pentru transmiterea la Londra a sumei de 73.434.18,10 plătind drept schimb 65 bani la fiecare liră sterling sau în total lei 47.732 bani 64, şi osebit, a bonifica d[omni]lor bancheri procente de 12 la sută pe an, pentru sumele achitate cu întârziere, socotite de la 3 noiembre 1869 până la răfuirea totalei sume de lei 1.883.606 bani 14 (în care s-a coprins şi acei 47.732 bani 64, ce se adaugă drept schimb) în rate săptămânale de câte 150.000 lei conform aranjamentului propus; iar pentru acoperirea cheltuielilor de schimb şi transmiterea banilor în Londra se deschide pe seama ministrului de Finanţe un credit suplimentar de lei 12.300 bani 81, la artpcolul] 3 de la cap[itolul] 4 al bugetului ministrului de Finanţe pe anul 1869 conform artficolul] 25 din legea comptabilităţii. D[omnu]l ministru secretar de stat la departamentul de Finanţe este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a dispoziţiunilor jurnalului de faţă, în condiţiunile prescrise în art[icolul] 1 din înaltul decret domnesc citat mai sus. Miniştri: Dimitrie Ghica, Al. Creţescu, M. Kogălniceanu, G. Mânu, A. G. Golescu“. Citind acest act al Consiliului de Miniştri, oricine se simte fără voie împins a se întreba cu nedumerire: Statul Român este el mufluz? Din totalitatea bancherilor bucureşteni, puşi în poziţiunea cea mai avantajoasă de a cunoaşte de aproape starea fiscului, unii fug de toate propunerile guvernului, iar ceilalţi, având aerul de a se expune din generozitate, se prezintă cu disperata condiţiune a unei dobânzi de 12 la sută, a unui comision echivalent cu trei la sută, adică peste tot 15 la sută, şi mai pe d-asupia a unor rate ebdomadere!... Pentru plata amortismentului unei vechi datorii, se face o a doua şi mai boacănă; pentru plata acesteia se cere iarăşi una a treia şi mai nemaipomenită; şi aşa înainte până la nefinit! Ş-apoi dacă un asemenea monstruos discredit ne izbeşte atunci când’ ne trebuie d-abia vro câteva milioane de lei vechi, unde, dară, vom merge acum cu cele nenumărate, a căror votare este poruncită în pripă şubredei delegaţiuni prefectorale de pe Dealul Mitropoliei?... Un adevăra român poate să [îjnnebunească, cugetând la teribilul viitor, pe care ni l-am croit noi înşine; afară numai dacă-i va veni gustul să-şi înece durerea la „Deutsches-Theateri* din Bucureşti, unde a început a se reprezintă de vro câteva zile împăratul Maximilian. * în şedinţa de ieri a Adunării Deputaţilor, d[omnul] Gregoriu Balş a crezut de cuviinţă a regula trecerea în secţiuni, fără să fi lăsat pe PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 321 d[omnul] Petre Grădişteanu, a-şi dezvolta o interpelaţiune oarecare, anunţată cu trei zile înainte. — Dumneata nu eşti Preşedinte, ci un başi-buzuc! - strigă în gura mare şi în auzul tuturor dublul ales parlamentar şi municipal al Bucureştilor. Reprezentaţiune Naţională!!!... 120 Bucureşti, 9/21 decembrie 1869 Adunarea Naţională obişnuitul precursor al cugetărilor celor mai intime ale d[omnu]lui Kogălniceanu, în numărul său din 23 noiembrie, sunt acum două săptămâni şi mai bine, prevestea în următorul mod sugrumarea libertăţii presei: „E de prisos să mai amintim ceea ce s-a zis de atâtea ori, ceea ce e ştiut de toţi, că guvernul actual a avut totdauna lăudabila intenţiune d-a nu face nici un proces de presă. Măsura, cu care guvernul a respectat toate libertăţile noastre şi mai ales libertatea presei, e mai presus de orice s-ar putea zice, pentru ca să ne mai cercăm prin vorbe a ne ridica la înălţimea acestui adevăr. Dar, oare, fi-va destul atâta? E, oare, de ajuns ca guvernul să fie gardianul libertăţilor noastre, pe când noi înşine ne silim din toate puterile noastre să le sugrumăm, să le ucidem, cu toată neobosita supraveghere a celor ce ni le-au dat şi voiesc a ni le păstra? Nu ne punem, oare, într-o tristă contradicţiune cu popoarele acelea care se luptă în contra guvernelor când le văd că le calcă libertăţile, deoarece la noi guvernul este acela care se luptă în contra celor ce la calcă şi voiesc moartea lor? Iată cu toate acestea ce se întâmplă cu libertatea presei, care, după cum am repetat-o de atâtea ori, voieşte singură să-şi sape groapa în mâinile celor ce au făcut şi fac necontenit cel mai mare abuz de ea. Nu ştim dacă fatalitatea va justifica vreodată dreptele temeri ce le presimţim de la asemenea tristă stare de lucruri..." Ziarul Traian a fost singurul atunci carele a înţeles simţul şi ţinta acestei ameninţări, atât de categorice. Reproducând-o în revista noastră din 25 noiembre, noi nu ne sfiirăm a trage dintr-însa o serie de conclusiuni: „O dată presa turtită, ţara pusă în frâu sub pretext de ordine, dictatura proclamată şi opoziţiunea aruncată peste [hjotare, cinci milioane de nemţi de la Rin şi de la Baltica sunt gata a coloniza România. în urmă, libertăţile chiar restabilindu-se, ele vor fi nemţeşti. înşişi exilaţii vor putea fi rechemaţi, învăţând însă mai întâi limba lui Guttemberg!...“ Astfel, libertatea presei este menită a fi prima victimă, pe cadavrul căreia vulturii cei roşii să se poată urca treptat la terorism, la proscripţiune, la germânizare, la distrugerea neamului românesc, în favoarea vagabunzilor din Brandemburg, căptuşiţi cu acei din Palestina. Pune de-ntâi căluş în gură şi apoi fă ce-ţi place, - este o dogmă naturală din catehismul codrului. Se întâmplă, cele mai de multe ori, că cei ce nu mai pot să strige, se apucă de nevoie a da din mâni şi adesea nimeresc; dar se ştie totdodată, că prevederea n-a fost şi nu va fi în veci o însuşire 322 B. P. HASDEU a despoţilor, căci altfel ei nu s-ar juca cu focul şi n-ar sfârşi pârliţi ca totdauna. D[omnul] Kogălniceanu ştia, oare, la 2 Mai consecinţele Statutului? Aşadară, lăsând toate la o parte, guvernul actual visează de o bucată de timp crucificarea Cuvântului! După primul avertisment, furişat în columnele Adunării Naţionale, a urmat un al doilea cu mult mai decisiv în şedinţa de astăzi a ospiţiului de copii găsiţi ai lui Popa-Tache de pe Dealu Mitropoliei. D[omnul] Nicu-Ceauru-Aslan... Cine? Unul dintre cei mulţi. Ei bine, dumnealui veni cu o teribilă interpelaţiune, pe care n-au putut să nu-i inspire anume „alegătorii" d[omniei]sale, de vreme ce aşa cere mecanica regimului constituţional. Zisul domn a cerut de la minister să ia cât mai curând nişte măsuri energice contra exceselor presei. Negreşit ale presei nedependinţi, iar nu guvernamentale, contra căreia ar fi o contradicţiune să vorbească tocmai nemuritorul con- trackciu [sic!] al Monitorului Oficial de sub vodă-Cuza. Parlamentul se grăbi a trece la ordinea zilei, votând cu entuziasm o propunere prin care „reproba o parte din organele opiniunii publice din România". înţelege oricine că foile de sub auspiciile cuviosului prim preut de la Prahova nu puteau fi coprinse în această gravă excomunicaţiune. Presa liberă, presa patrioată, presa românească, iar nu nemţească şi evreiască, a fost singura izbită. Reprezentaţiunea zisă naţională a dat o ssentinţă fără să fi judecat. Cea dentâi regulă a unei discipline perfecte este ca porunca să nu fie discutată. V-aţi făcut datoria, domnilor! Precum vedeţi, cestiunea libertăţii presei prezintă la noi, astăzi, trei faze, dintre care două sunt deja un fapt îndeplinit: 1. A dezaprobat-o ziarul d[omnu]lui Kogălniceanu. 2. A dezaprobat-o Camera d[omnu]lui lui Kogălniceanu. 3. Mai rămâne s-o mai dezaprobe însuşi d[omnul] Kogălniceanu, şi atunci ne-am dus! Nu e greu a presimţi de pe acum până şi stilul decretului. El va fi cam aşa: „Considerând generala indignaţiune, pe care au provocat-o ex- cesele unei părţi a presei chiar din partea adevăratelor organe de opiniune publică, precum este Adunarea Naţională, Trompeta Car- paţilor. Secolul, Ecoul Danubian, etc.; Considerând că înşişi mandatarii, ieşiţi din liberul sufiagiu al naţiunii, au fost siliţi, printr-un vot expres, din propria iniţiativă a Parlamentului, fără nici un amestec direct sau indirect al Guvernului, a reproba într-un mod preremptoriu asemeni abuzuri, pe care nu le mai ate suferi ţara: onsiderând şi celelalte!!!" PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 323 Pe când deputaţii dau un vot de blam presei, ceea ce nu s-a mai văzut încă pre faţa pământului; - senatorii, pe de altă parte, refuză, în şedinţa lor de astăzi, recunoaşterea naturalităţii d[omni]lor dr. Cheţeariu, V. Rusu, Lugoşenu şi Neagoie Ştefan, români de peste Carpaţi, a căror indignare fusese votată de către Camera precedinte. Bucură-te, Austro-Ungarie! Să fi fost vrun căprar de la Berlin, se primea cu amândouă mânile. „Noi nu putem trăi fără israeliţi“!... 121 Bucureşti, 11 / 23 decembrie 1869 Foaia Românul, în revista-i de astăzi, zice printre altele: „Râdeţi!... ziceţi că nu vom izbuti să facem să parvină adevărul până la Tron. Râdeţi, domni miniştri, cât veţi voi şi loviţi cât veţi putea! Numai nu uitaţi că mulţi au râs de cele scrise în această foaie, şi [pentru] toţi a venit o zi în care au înţeles, fie măcar pentru câteva ore, că numai noi am triumfat, căci n-am voit a linguşi, că numai noi am izbutit în ceea ce s-atinge de binele public, pentru că numai noi, spunând adevărul, n-am voit a pierde pe Domn ş-a pune în zbuciumări naţiunea”. Numai noi! Zicând aceasta, foaia Românul vorbeşte, negreşit, deşi fără procură, în numele întregului partid de acţiune, fără deosebire de diversele nuanţe, mai mult sau mai puţin corecte. Ne mărginim aci d-ocamdată: un organ serios nu poate să nu înţeleagă că nu este astăzi timp de polemică. * De la deschiderea sesiunii actuale a Adunării Deputaţilor şi până ieri, amicii noştri politici din Parlament, câţi s-au strecurat ca prin minune printre’ bâtele electorale, d-abia în ultima şedinţă au putut spune o vorbă, fără s-o năbusească pe dată solida machină de la birou. Colegul nostru, d[omnul] maior Radu Mihai, a constatat, de la înălţimea tribunei, că nenorociţii săteni de la Argeş, sub pretext de facerea drumurilor, sunt târâţi fără milă a clădi uri teatru în Piteşti pentru desfătarea d[omnu]lui Alexandru Zissu şi a scărmăna grădinile de petrecere ale seiziilor [sic!] guvernului. D[omnul] Demetriu Ghica a răspuns prin... autoritatea morală a prefectului! Apoi s-a trecut la ordinea zilei! * Noi nu încetăm a reproduce în fruntea ziarului fatalele cuvinte pe care o foaie evreiască din Paris a cutezat cu insolenţă să le atribuie Măriei Sale Domnitorului. Suntem siguri că nişte idei atât de funeste n-au putut nici măcar să1 alunece vreodată prin inima şi prin mintea Capului Statului 1. In text: „să se“ («. ed). 324 B. P. HASDEUt Român; dar tocmai de aceea dorim cu tot dinadinsul pedeapsa calomniatorilor. Monitorului Oficial este dator de a dezminţi clar şi decisiv infama aserţiune a Arhivelor Israelite. Nu ajunge ca d[omnul] Kogălniceanu să îngâne în Cameră intr-un mod incidental vro câteva vorbe cu două înţelesuri; se cere o declaraţiune precisă, care să treacă apoi, fără nici o rezervă, în presa europeana. Ziarul Traian nu poate permite nimănui a cocheta printr-o şovăire cu alde djomnii] Cremieux şi Montefiori, astfel încât să rămână totdodată pentru viitor o portiţă de împăcare. Ministeriul trebuie să se pronunţe româneşte. * Mesajul princiar ne recomanda mai deunăzi cu multă stăruinţă a nu ne amesteca în afacerile vecinilor. Să ne fie, oare, oprit a vărsa o picătură de lacrimă, dacă nu un pârâu de sânge, văzând suferinţele fraţilor noştri de peste Carpaţi? Ei bine, nu! puţin ne pasă de muscali sau de teutoni, dar niciodată nu vom fi în stare a privi cu indiferenţă agonia românismului. în acest moment, ministeriul din Pesta, asigurat de simpatiile cabinetului din Bucureşti, împrăştie prin toată Transilvania, printr-o a şasea ediţiune, fiecare de câte 2.000 exemplare, o broşură intitulată. Catechism politic, de Mihail Boross „advocat, Pesta, 1869, s-a tipărit cu tiparul Societăţii Athenaeum. Opusculul se începe prin următorul dialog: „ întrebare: Cum se numeşte pământul pe care locuim? Răspuns: Ungaria. Acesta e pământul despre care a zis laureatul poate Mihail Vorsomarty: «Hazâdnak renduletlenul legy hive oh magyar! meri âldion, vagy verjen sors keze, itt elned s halnod kell», adică: «fii credincios neclintit patriei tale, o, maghiare! Să-ţi favor[iz]eze sau să te lovească mâna soartei, aici trebuie să trăieşti şi să mori.» întrebare: Numai maghiarii locuiesc pe acest pământ? Răspuns: Nu, ci în afară de maghiari mai locuiesc germani, slovaci, croaţi, români, şerbi, rusnaci, şi alte naţionalităţi; însă în privinţa politică toate aceste naţionalităţi, dimpreună cu maghiarii, compun naţiunea maghiară. întrebare: Ce trebuie înţeles prin cuvântul «democraţie»? Răspuns: Democraţia adevărată stă întru aceea că poporul îşi alege liber oficianţii, [recurge]1 la alegerea deputaţilr dietali, din care se alege ministeriul responsabil şi astfel [recurge]1 mediat la administrarea ţării şi la conducerea afacerilor comune; stă aceea întru că între civii patriei nu există nici o divergenţă, şi fieşicare poate avea pretenţiunea la oficiile cele mai mari, dacă are cultură, ştiinţă şi facultatea recemtă, stă întru aceea că nimeni nu e scutit de sub lege, de la purtarea greutăţilor comune şi nimeni nu se poate lăuda cu privilegiul asupra altora, sau cu preferinţa; cu un cuvânt, stă în egala dreptate." Aşadară, românii de peste Carpaţi nu mai simt români, ci maghiari, primind un spectru de democraţie în schimb pentru sacrificiul vieţii! 1. In text „incurge" (n. ed ). PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 325 Iacă de ce noi n-am încetat şi nu vom înceta a striga: naţionalitatea mai presus de toate! Nu ne trebuie nici America, nici Elveţia, nici Palestina, nici Bizanţul, ci România!... în numărul nostru din 25 octombrie, relatarăm următoarele: „Trebuie să lămurim mai întâi de toate că d[omnul] ministru al Justiţiei, are un trate avocat numit d[omnul] Costică Boerescu. Creştini până-n vârful unghiilor, dupre expresiunea d[omnu]lui Armând Levy, amândoi se iubesc şi se ajută în modul cel mai evanghelic. Ni se spune că un domn numit Rioşeanu, socrul d[omnu]lui Costică Boerescu avocatul, carele este frate cu d[omnul] Basiliu Boerescu ministrul ar fi strigat în gura mare în pretoriul tribunalului de Teleorman către d[omnul] preşedinte Hurezeanu: voi scrie la ginere-meu ca să te dea afară! Aşa se petrece după tipic mai în toate districtele. De câte ori Monitorul Oficial va anunţa schimbarea vreunui magistrat de prin judeţe, fiţi sigur că a fost la mijloc o rudă d-ale Tamidei! Aflăm astăzi că dfomnul] Hurezeanu, acel preşedinte de la Teleorman, carele nu ştiu să se împace cu acel djomn] Rioşeanu, carele este socrul al acelui d[omn] Costică Boerescu carele se fericeşte a fi frate cu d[omnul] ministru al Justiţiei - s-a destituit Am fost profeţi, fără ca noi unii să fi avut vreodată vreo asemenea pretenţiune din epoca Macabeilor!... Se vorbeşte necontenit despre o modificare ministerială. D[omnul]’ Gregoriu Balş, vigurosul Preşedinte al Adunării Depu- taţilor ar fi pomăzuit a moşteni de la d[omnul] A. G. Golescu portofoliul de Finanţe. Pe de altă parte, taciturnul şi melancolicul d[omn] Creţescu, retrăgându-se de la Curte, retrăgându-se de la Culte, trei candidaţi se par a avea nişte sorţi cam egale de a-i succede: d[omnii] Urechia, Mârzescu şi Popa-Tache!... 122 Bucureşti, 13 / 25 decembrie 1869 De vro câţiva ani încoace, cestiunea economică preocupă toate spiritele în România. Conştiinţa imenselor mijloace fireşti ale ţării, faţă cu o mizerie nu mai puţin uriaşă, care ne copleşeşte din ce în ce mai mult; această ciudată contradicţiune între ceea ce este şi ceea ce ar putea şi ar trebui să fie; acest trist spectacol al unui nenorocit bordei, clădit d-asupra unei grămezi de tezaure înmormântate, pe care le ascunde denaintea ochilor; au scuturat, în fine, apatia generală. Cată să mărfuri [si]m, însă, că guvernul actual luă partea cea mai activă la această deşteptare naţională. Fără a mai vortii de biciuri administrative în întru şi de umiliri diplomatice în afară, - despoind ţara prin loterii, prin nuntărituri, prin munţi de pietate, prin lagăre, prin dobânzi peste dobânzi, prin pradă armată ca la Cuca-Măcăi sau sub firma dreptăţii printr-o monstruoasă coaliţiune avocăţească, ş-apoi venind pe d-asupra să 326 B. P. HASDEU ne mai ameninţe cu un nou împrumut de nu se mai ştie câte milioane şi cu fatalul plan de a dărui în întreprindere la nişte venetici de prin Germania aproape toate veniturile ţării - consilierii de astăzi ai Tronului ne-au dat o împunsătură, de care era cu neputinţă să nu sară în picioare orice ţipenie de om, întrebându-se cu spaimă unii pe altţii: ce-i de făcut? Ziarul Traian, de la însăsi apariţiunea-i la lumină, n-a încetat a consacra studiului naţional ai economiei politice un spaţiu înseninat al columnelor sale. El nu s-a lăsat mai cu seamă de a repeţi mereu că starea curat agricolă a ţării, fără navigaţiune, fără institute de credit, fără industrie propriu-zisă, fără comerţ, ne aduce la o pieire sigură şi calculată. Suntem, dară, mai mult decât fericiţi astăzi de a putea anunţa lectorilor noştri că un mare număr de comercianţi şi industriaşi români din Capitală, prin propria lor iniţiativă, s-au decis, în fine, a se consulta cu toţii asupra măsurilor de luat spre înflorirea economică a cimitirului de la Dunăre. Unul din colegii noştri, dfomnul] Gregoriu Vulturescu, a fost însărcinat din parte-le a redege un proiect de Statute pentru formarea unei întinse Asociaţiuni de această natură, după exemplul acelora ce există în diferitele ţări ale Occidentului, deşi acolo nevoia e mai puţin simţită şi mai puţin urgentă. Ieri seara, după convocarea d[omnu]lui Costache Panaiot, fost primar al Bucureştilor, avu loc o numeroasă întrunire în sala de la Pomul-Verde, unde proiectul de Statute s-a şi primit în unanimitate. Peste trei sute de subscrieri l-au acoperit într-o clipă şi ni se asigură astăzi că adeziunile curg din toate părţile. Aşadară, cu adevărata graţie a lui Dumnezeu şi printr-o adevărată voinţă naţională, avem şi noi o grandioasă Asociaţiune Industrială şi Comercială curat românească. Onoare şi de trei ori onoarea burgheziei! Sperăm că într-un pas era cu atât mai la timpul şi la locul său, cu cât tocmai ieri, printr-o curioasă coincidenţă, Monitorul Oficial a publicat cel mai teribil document despre o mină economică aproape absolută a României. Lucml nu poate fi acuzat de parţialitate, ieşind dintr-o fabrică guvernamentală. Adunarea Deputaţilor alesese din sânul său o comisiune spre a cerceta situaţiunea financiară a statului român. Raportul s-a citit în Parlament şi s-a reprodus în foaia statului. Mai întâi de toate, însăşi Camera constată că aurora discreditului nostru economic se datoreşte anume ministeriului Kogălniceanu din memorabila epocă a loviturii de stat: „Ţiind seamă de sporirile şi cheltuielile ce s-au făcut în Moldova, rezultă pentru perioada de la 1859 până la [18]64, o sporire de cheltuieli de peste 30.000.000, cu care s-a îmbunătăţit toate serviciile statului în proporţie; dar cu sporirea veniturilor şi cu resursa extraor- dinară, de care a beneficiat statul prin secularizarea monastirilor închinate si a averii brâncovenesti, care, după acoperirea cheltuielilor, PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 327 au lăsat în casa statului un excedent de 2.000.000, zicem că cu aceste resurse, dacă ar fi existat cel mai mic spirit de o înţeleaptă prevedere, ar fi putut a se achita nu numai suma despăgubirii ce a hotărât statul de a plăti locurile sânte, dar aceste venituri ar fi putut în urmă servi de un fond de amortizare, cu care statul ar fi putut constitui, în condiţiunile cele mai favorabile, căile sale de comunicaţie şi alte lucrări publice. Oricum, prin acest adaos de venituri, se deschide, cu începutul anului 1864, e eră mai favorabilă pentru finanţele statului. La începutul acestui an guvernul prezintă un propiect de buget în sumă de 153.110.048 Venituri oridinare şi extraord[inare] 155.697.218 Excedent 1.587.170 în cifra cheltuielilor însă figurează, în sumă de 7.814.000, dobânda şi amortizarea împrumutului de lei 70.814.080, - ce Adunarea votase spre acoperirea de ajutor locurilor sânte. Aşadar, scăzându-se această cifră din suma cheltuielilor, ele în realitate nu erau evaluate decât la suma de 146.000.000. însă acel proiect de buget a rămas în stare de proiect, căci se decretează, la 18 iulie 1964, acelaşi an un alt buget în sumă de 204.040.676, pe lângă care, adăogăndu-se creditele extraordinare şi suplementare, totalul creditelor acordate s-a rădicat la cifra de 213.257.467. Veniturile dar erau departe de a acoperi această sporire de cheltuială, şi se afirmă din capul locului un deficit de peste 50.000.000, ce urma a se solvă cu un împrumut. Iată cum s-a lichidat bugetul anului 1864: Veniturile au fost evaluate în sumă de 150.570.082. Constatările în sumă de 175.282.561. încasările în sumă de 148.277.140. Iară cheltuielile la cifra de 160.948.858. Este însă de luat aminte că între venituri figurează 9.712.767 din împrumutul Stern şi peste 4.000.000 din împrumutul flotant. în ajunul anului nou, 1865, se votează bugetul veniturilor în sumă de 159.166.677, pe lângă care, adăogându-se şi creditele extraordinare, s-au efectuat plăţi în acelaşi an în suma de 176.613.523, adică cu 15.664.673 mai mult decât în’ anul 1864. în privinţa acestora din urmă doi ani, trebuie să mai amintim că, pe la finele anului 1863, Camera a votat o lege, prin care limita facultatea de a se deschide în cursul anului alte credite extraordinare şi suplimentare afară de cifra fixată la votarea fiecărui buget. Dis- poziţiunea aceasta s-a revocat prin decretul din 5 decembrie 1864, acordănduse guvernului facultatea de a-şi putea deschide credite suplimentare până la o treime a sumelor votate...“ Textul e atât de clar, mcât nu poate fi nici o lipsă de explicaţiune. De la 3 mai 1864 toate guvernele, câte s-au succes treptat la cârmă, au fost fatalmente silite, vrând-nevrând, a moşteni, unele după altele, păcatul Kogălniceanu. Astăzi cel stigmatizat de Constituantă, adică de părinţii regimului 328 B. P. HASDEU actual, s-a re-ntors la putere, spre a lăsa viitorului o nouă sarcină, tot atât de infernală. Pentru a nu fi bănuiţi de pasiune, vom face iarăşi să vorbească însăşi comisiunea parlamentară: „Datoria publică Stat de anuităţile de datorie publică plătibile la 1870 şi înainte Anuităţi de plătit în afară pentru împrumutul contractat către casa Stern din Londra, în anul 1864, august, în valoare nominală de lei 22.889.437, stingerea 2.122.854 este în 1889. 3.138.787 pentru împrumutul contractat către casa Oppenheim din Paris, în 1866, octombrie, valoarea nominală 31.610.500, stingerea se va efectua în 1880. 1.443.274 pentru construirea podurilor de fier, contractarea făcută în 1864, octombrie, pentru suma de lei 12.027.385, stingerea: 1880. 2.010.000 pentru construirea drumului de fier la Giurgiu, contractare făcută în 1865, octombrie, pentru suma de lei 12.901.155, stingerea: 1876. 2.518.500 pentru serviciul de dobânzi, socotit numai 2/3 din dobândă de 7 şi jumătate la sută pentru un capital nominal de 50.370.000 în construirea drumului de fier Suceava-Roman-Iaşi şi Suceava-Botoşani, socotit pe 219 kilometri, a 230.000 kilometru. Stingerea în 1860. 5.400.000 pentru serviciul de dobânzi, socotit numai 2/3 din dobânda de 7 şi jumătate la sută la un capital de 108.000.000, pentru construirea liniei ferate concedate companiei Strussberg pentru 400 kilometri a lei 270.000 kilometrul, pe cât se crede î se pune în circulaţie în 1870, potrivit declaraţiei din mesajul iomnesc. Stingerea în 1960. Anuităţi de plată în întru 3.000.000 pentru serviciul de dobânzi la datoria flotantă, existentă în sumă de peste 36.000.000. 938.000 darea anuală către Sublima Poartă. 1.851.851 subvenţia anuală după legea din 1868 pentru serviciul pensiunilor, 40.088 recompense naţionale V. Sturza, Asachi şi M. Millo. 127.000 pentru stingerea datoriei contractate pentru emanciparea foştilor sclavi. 300.000 alocaţia anuală pentru plata către particulari a productelor luate în trebuinţa oştirilor de ocupaţie în 1853-1854. Această datorie, nefiind definitiv constatată, nu se poate preciza durata acestor alocaţiuni... 375.000 despăgubirea către antreprenorii Băncii României, potrivit legii din 1869. Această locaţiune are a se repeta şi în 1870 numai. 111.219 alocafiune pentru despăgubirea guvernului austriac pentru armele luate la Bacău. 90.370 despăgubirea pentru procese pierdute ale ştatului. 95.915 diferite rente anuale către diferite case publice, pioase şi religioase şi către particolari după aşezămintele testatorilor. 55.555 restituiri ale garanţelor încasate la tezaur în numerar în diferite epoci. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 329 53.000 restituiri de reţinere de lefi către funcţionari, care după lege nu au dreptul la pensiune 23.683.413 Lista civilă şi dotaţiunea puterilor legiuitoare 1.185.185 Listă civilă. 673.029 Dotaţiunea Senatului si a Adunării. 25.539.637. Din lista ce precedează vă puteţi convinge, d[omni]lor deputaţi, că plăţile de dobânzi şi dotaţiune, cari se pot considera ca şi consolidate şi la cari fiscul este chemat a face faţă în anul viitor, plăţi ce se vor reproduce încă un îndelungat timp mai în întregimea lor, se urcă la suma de 26.466.090 lei noi. Nu am adăugat încă ceea ce vom fi chemaţi a plăti ca despăgubire locurile închinate, asemenea nu se prevede anuitatea ce vom fi chemaţi a plăti cei 600 kilometri ce urmează a se construi de compania Strussberg, a cărora garanţă se suie la peste 12.000.000 franci. în estimaţia de mai sus am admis hypoteza cea mai favorabilă, că drumurile de fier vor produce în anul întâi peste cheltuielile de reparaţie şi de întreţinere o a treia parte din anuitate, şi încă plăţile la cari avem a face faţă la anul viitor se suie la cifra de 26.466.090. Dacă vom continua a aloca pentru oştire ca şi în anii trecuţi suma de 20.000. 000 (în 1868 s-a alocat peste 22.000.000) şi vom adăuga şi cheltuielile indispensabile pentru strângerea veniturilor statului în sumă de cifra 6.000.000 (bugetul anului 1870 reclamă peste 7.000.000, cât au costat în anul 1868) totalul acestor trei articole de cheltuieli adică: datoria publică, armata şi cheltuielile de strângerea veniturilor se suie la suma de 51.466.090 lei noi sau 139.513.192 lei vechi. Deşi nu cunoaştem evaluaţiile veniturilor ordinare ale bugetului ce va prezenta guvernul pe 1870, dară luând de normă evaluaţiile ordinare din 1868, ele se reduc pentru anul 1870 la cifra de 56.500.000, pentru că, deşi în anul 1868 veniturile au fost de 61.000.000, dară din acestea urmează a se scădea 2.444.000 din vânzarea tutunului care nu se mai produce şi în 1870, şi 2.000.000 reţinerile din lefi, cari sunt afectate la casa pensiunilor. Pe lângă suma de 56.500.000, credem că am putea adăoga, fără a comite vro eroare, un spor de 1.500.000 din venitul vămilor si al poştelor, adică: 58.000. 000. In această hypoteză nu ar rămânea disponibilă pentru acoperirea tutulor celor[Ijalte servicii precum: justiţie, culte, interne, externe, lucrări publice, decăt cu un prisos de 6.000.000. Această situaţiune, dfomnijlor deputaţi, vorbeşte îndestul prin elocinţa cifrelor, şi ne putem dispensa de a mai face vreun comen- tariu... “ Nu-1 facem nici noi!... * Eram să vorbim despre alegerile municipale din Capitală, dar... cine oare îşi mai bate capul cu asemenea lucruri în zilele d[omnu]lui Kogălniceanu!... * Monitorul Oficial de astăzi publică următorul comunicat: „Jurnalul l'Echo Danubien, în numărul său de la 24 octombrie trecut, a 330 B. P. HASDEU publicat mai multe denunţări contra sub-prefectului plăşii Şiretului, din judeţul Botoşani; aşa, acest ziar atribuie acestui tuncţionar fapte arbitrare şi o conduită barbară către israeliţii din coprinsul administraţiei sale. D[omnul] ministru de Interne, prin ordinul cu nr. 16641, a pus îndatorire prefectului local a cerceta însuşi el faptele denunţate şi a supune relaţie de constatările ce va face. Pe lângă raportul cu nr. 7598, d[omnul] prefect de Botoşani a supus ministerului adresa ce a primit din partea a 87 de israeliţi, prin care aceştia declară aserţiunile sus-zisului jurnal de neadevărate şi nedemne de pana unui jurnalist." Aşadară, guvernanţii noştri se grăbesc a dezminţi într-un mod clar si limpede calomnia unei păcătoase foiţe evreieşti contra unui simplu subprefect, şi lasă fără comunicat funebrul discurs, pe care Arhivele Israelite cutezară a-1 pune m gura Capului Statului Român, forţându-ne astfel a-1 reproduce mereu în fruntea ziarului! Oare cum se numesc acestea, d[omnu]le Kogălniceanu? Desigur, nu devotament pentru Tron!!... * La Ministerul de Culte, în locul d[omnu]lui Creţescu, s-a numit d[omnul] Mârzescu. 123 Bucureşti, 15 / 27 decembrie 1869 în şedinţa de astăzi a Adunării Deputaţilor, după o interpelaţiune foarte neguroasă a d[omnu]lui Teodor Văcărescu, a urmat o dezbatere asupra faimosului împrumut municipal, pe care însuşi d[omnul] ministru de Interne îl specificase foarte clar, într-un ’ act oficial, publicat în Monitor, că nu este decât pur şi simplu o loterie. Legislaţiunea română precum şi a tuturor statelor civilizate, afară de vro câteva sărăcăcioase târguşoare nemţeşti de la Rin, opreşte în modul cel mai precis această specie de cavalerească industrie. Economia politică, pe de altă parte, o stigmatizează fără nici o rezervă, ca pe una dintre uneltele cele mai pernicioase d-ale demor- alizării. Un fost ministru italian, celebrai Antonio Scialoja, care nu se aseamănă cu nici unul din miniştrii români de astăzi, definea loteria în următorul mod; „Ea este o dare ocultă şi veninoasă, smulsă din punga sărăcimii celei mai despuiate prin amăgirea unei deşerte speranţe. Ea este un fel de impozit de cea mai extremă imoralitate. Ea face pe om să crează că poate să se înavuţească lesne şi fără muncă, nimicind astfel amoarea pentru lucru, principalul tezaur al familiilor şi al popoarelor. Ideea de îmbogăţire fiind una dintre cele mai dispuse a agita mai cu violenţă spiritul, se nasc superstiţiuni, care strică de-ntâi mintea şi apoi inima. Şarlatanismul se grăbeşte, negreşit, a pescui în apa turbure. Oriunde există loteria, o mulţime de potlogari trăiesc pe socoteala nătărăilor. Meşteşugarul este distras de la treabă, pierzând ore întregi cu aşa-numitele piramide cabalistice, cu ajutorul cărora îşi bate în zădar capul a ghici numerii! Obiceiul de economie şi de prevedere dispare. Săracul îşi cheltuieşte ultimul ban cu gândul că iacă-1 milionar mâni sau poimâni. în fine, fiind matematiceşte demonstrat că combinaţiunile jocului loteriei sunt totdauna astfel încât întreprin- PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 331 zătorul niciodată nu poate să piarză, cum, oare, se cheamă acei ce joacă cu siguranţa de câştig? Lăsăm să răspunză alţii"? Aşa descriu loteria miniştrii cei oneşti din toate ţările, fără a mai vorbi de litera şi de spiritul legii pozitive. Altfel se petrec lucrurile la noi, unde un deputat, chiar din majoritate, deşi independent prin temperament şi prin cunoştinţe, d[omnul] Alexandru Lăzărescu, nu se sfieşte a spune de la înălţimea tribunei, că loteria în cestiune este bazată pe un tripotaj necalificabil, iară d[omnul] Basiliu Boerescu, - auziţi cine! - răspunde cu mândria unui Tunsu, că dumnealui nu poate fi bănuit!!... Prădăciunea municipală, patronată pe faţă de către guvern, n-a avut în Parlament vreun alt rezultat afară numai acela de a procura d[omnu]lui Petre Grădişteanu frumoasa ocaziune de a zice, cu cel mai perfect sânge rece, că a iubit totdauna libertatea!!! O, Doamne, în ce timpi am mai ajuns şi noi! Să trăiască cinismul! Veniţi, bacantele Babilonei! alergaţi preoţii Cibellei! expuneţi cu neruşinare pe pieţele capitalei române monstruoasele voastre embleme, şi strigaţi apoi cu o sacrilegă îngâmfare a unei voluptăţi răguşite, că sunteţi organe ale Divinităţii! Asta ne mai lipseşte! Adunarea Deputaţilor trecu la ordinea zilei. S-apoi, oare, numai acuma? fru avusese aceeaşi soartă, sunt câteva zile, o altă interpelaţiune, nu mai puţin gravă: vandalismul de la Cuca-Măcăi? Precum d[omnul] Petre Grădişteanu declară astăzi cu solemnitate, că a iubit totdauna libertatea, tot astfel protesta mai deunăzi, cu fruntea cea mai senină, d[omnul] Basiliu Boerescu că nu s-a comis nici o necuviinţă în districtul Argeş. Ei bine, iacă raportul oficial al mult onorabilului d[omn] colonel Comescu către capul despărţimântului de Rezbel: „Domnule ministru! Conform ordinului d[umnea]v[oastră] nr. 15.983, prin care mă orânduiţi a cerceta plângerile sătenilor din comunele- Cuca-Măcăi, şi coprinse în petiţia acestor, pe care am primit-o cu ordţinul] d[umnea]v[oastră] nr. 92.838, sosind în oraşul Piteşti, am şi dat ordinul nr. 61 locot[enentului] Tănase Nicolae care comandase escadronul în lipsa căpitanului, pe timpul când s-au petrecut toate acestea, spre a-mi raporta ce ştie în această privinţă. Primind însă raportul său nr. 6, din care n-am putut afla nimic, mai primind şi din partea căpitanului] Murgulescu raportul nr. 1630, căci acest ofiţer avea ordinul d[umnea]v[oastră] de a-mi arăta detailurile de care aveam necesitate, însă şi din acesta neputând afla nimic, am şi dat ordin a se concentra dorobanţii, care merse[se]ră în acele comune şi, la 29 octombrie, sosind, am putut descoperi Următoarele: La 22 septembrie, după cererea Prefecturii de Argeş, cu nr. 5955 şi aprobarea Ministrului nr. 11.581, s-au concentrat 27 dorobanţi fără ofiţer ca să însoţească pe Sub-Prefectul plăşii Oltul şi judele de instrucţiune la delimitarea pământului între moşnenii Cuca-Măcăi şi proprietarul Haciulea. Aceste autorităţi sosind la faţa locului dimpreună cu inginerul şi începând măsurătoarea, locuitorii se apropiase de acel loc, protestând că li se răpeşte pământul. Atunci sub-prefectul 1 1. I principii della Economia Sociale, sez. VI, cap. II, art 7 (n. a.). 332 B. P. HASDEU a ordonat dorobanţilor să-i depărteze. Unii, însă, împotrivindu-se, s-a dat ordin a-i lovi cu bicele. Atunci sătenii începuse a veni din toate părţile cu pari şi pietre, de care se serviseră, aşa încât, un dorobanţ fu lovit în cap cu o piatră şi altul uşor la obraz. Sub-prefectul văzând că poziţia devine critică, s-a retras dimpreună cu dorobanţii. în urma acestora, Prefectura, cu adresa nr. 5983, de la 24 septembrie şi aprobarea Ministerului a cerut şi a concentrat 120 dorobanţi spre a însoţi pe însuşi prefectul în comunele Cuca-Măcăi, sub cuvânt de a înăbuşi revolta ce se ivise acolo. Dorobanţii, adunându-se, au plecat sub comanda locotenentului] Tănase Nicolae şi sub-locot[enentului] Poemaru, având în centrul escadronului trăsurile cu autorităţile administrative şi judiciare. Şi mergând astfel, au ajuns bt comuna Cuca, unde se opriră dinaintea primăriei, trimiţând de acolo dorobanţi care să prinză pe capii revoltei, însoţiţi de sub-prefectul local şi [de] proprietarul Haciulea. însă mai toţi locuitorii fiind fugiţi, au trecut în comuna Măcăi, nefăcând în cea întăi comună altă stricăciune, decât că au luat dorobanţii pere din grădina unui preot şi nişte coceni din ordinul prefectului. Ajungând în Măcăi şi găsindu-se, de asemenea, oameni[i] fugiţi, s-a dat ordin dorobanţilor [de] a-i căuta prin case. Sub-prefectul, însoţit de proprietarul Haciulea, arăta dorobanţilor casele capilor revoltei şi, fiindcă ele erau închise, a poruncit la unele de a le sparge şi a le face tot felul de stricăciuni, zicându-le că numai obiecte să nu ia, dar de ale mâncării pot să ia ce vor găsi, aşa încât dorobanţii începură a sparge pimniţele şi a prinde găini, curci şi a lua struguri şi nuci. Toate acestea se petreceau dinaintea autorităţilor menţionate mai sus. Doro- banţii declară că bătăi şi alte jafuri nu s-au urmat. Din acea comună, luându-se câţiva săteni, se trimiseră sub pază, iar dorobanţii, dimpreună cu celelalte autorităţi, porniră de acilea la Tactul Sub-Prefecturii, nelăsând în comună decât câţiva dorobanţi pentru executarea mandatelor de aducere pentru capii revoltei cei fugiţi. 3. Din depoziţiile luate dorobanţilor, anume: Brigadieru Ioan Dumitru Dinoiu, soldaţii: Dumitru Graure, Cremecine Lixandru, Ioan Mihai Sitaru şi Ceauşescu, însărcinaţi cu împlinirea mandatelor de aducere în comuna Măcăi, se dovedeşte că au luat păsări, au bătui pe primarul Mihai Marin, pe Constantin Zăbavă (străjer), lucruri care le mărturisesc şi ei, însă le aruncă unii asupra altora între dânşii. Confhintându-se însă cu primarul Marin Mihai, care se afla închis în temniţa oraşului, acesta a declarat că brigadierul Dinoiu cu soldatul Graure, l-au lovit întâi pe el şi, în urmă, Graure [l-]a bătut pe acel străjer, lovindu-1 cu piciorul. El mai adăugă că Lisandru şi cu Ceauşescu au siluit pe nevasta unui logofăt, precum că i-a jurat lui şi banii. - Toate aceste[a], însă, rămân a fi descoperite de justiţie, pentru care am şi ordonat a se pune aceşti dorobanţi sub arest, rugându-vă să binevoiţi a-i da în judecată, spre a se descoperi adevărul. Pentru cele petrecute la comuna Cuca-Măcăi şi arătate la § 2, responsabilitatea nu cade decât asupra ofiţerilor care comandau, şi autorităţii administrative, din a cărei iniţiativă s-au ocazionat acele dezordini', prin urmare, cred de cea mai mare necesitate, ca locotenentul şi sub-locot[enentul] să fie trasnferaţi de la acest escadron, urmând, asemenea, a li se aplica pedeapsa ce vefi crede de cuviinţă, mai întâi pentru dezordinile ce s-au comis, deşi ordonate de administraţie, msă poprite de disciplină, şi chiar nefolositoare, căci în acel timp comuna nu era în revoltă, ci era mai aproape pustie, şi al doilea pentru că mi-au ascuns adevărul, pe care trebuia să-l aflu de la soldaţi. Pentru cele petrecute în comuna Măcăi şi arătate la § 3, Justiţia se va pronunţa. Comandantul escadronului, căpitan Murgulescu, care se afla absent când s-au petrecut toate acestea, atrage responsabilitatea morală a acestor dezordini, PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 333 căci după o lună de la împlinirea lor şi până în minutul acesta, nu a ştiut nimic din ceea ce s-a petrecut în escadronul său, ceea ce se dovedeşte din rap[ortul] nr. 1630, deşi avea chiar ordinul d[umnea]v[oastră] în această privinţă. Prin urmare, pentru această neglijenţă, pe care nimic nu o poate justifica, trebuie permutat de la acest escadron, căci prezenţa sa aici ar fi primejdioasă disciplinei şi serviciului. Binevoiţi, vă rog, domnule ministru, a priimi încredinţarea prea osebitei mele consideraţii. Comandantul Diviziei: (Semnat) Colonel Comescu“. Aşadar, mult onorabilul d[omn] colonel Comescu constată ur- mătoarele: 1. La Cuca-Măcăi n-a fost nici o revoltă. 2. Autorităţile au făcut tot ce le-a stat în putinţă spre a cocoloşi adevărul, carele rămâne, de aceea, chiar până astăzi, necunoscut în cea mai mare parte. 3. Toate scenele de barbarie s-au comis anume şi d-a dreptul din ordinul administraţiunii. 4. Chiar ceea ce nu se ştiu încă, se poate deja ghici după ce se ştie: lângă spargeri şi furturi, dorobanţii au mers până la a viola în colectivitate pe o nenorocită femeie!... Si mai aveţi voi o scânteie de inimă, pretinşi mandatari ai naţiunii, trecând cu umilinţă la ordinea zilei asupra unor asemenea sălbatice atrocităţi? Supremul grad al neghiobiei, - zicea marele Tacit, - este când servilismul se numeşte tact politic: „idaue apud imperitos humanitas vocabatur, quum para servitutis esset“ . Românul cată s-o poată înţelege cel puţin acuma, dacă n-a voit s-o priceapă până astăzi. 124 Bucureşti, 18 / 30 decembrie 1869 în şedinţa de marţi a Adunării Deputaţilor, d[omnul] Iancu Codrescu a dezvoltat momentoasa-i interpelare asupra cestiunii isra- elite. Atât importanţa obiectului, precum şi abilitatea cu care a ştiut s-o utilizeze, ca totdauna, eminentul orator, silindu-se a nu supăra pe nimeni, ne impun datoria de a ne opri astăzi de la orice comentariu, până ce vom reproduce in extenso însuşi discursul dindată ce va fi apămt în columele Monitorului Oficial. Până atunci, revenim la raportul comisiunii financiare, despre care vorbirăm într-una din revistele trecute şi vom mai vorbi din când în când, fiind singurul act în adevăr însemnat, din câte au ieşit din două sesiuni din sânul legislaturii parlamentare actuale. Instrucţiunea Publică, într-o ţară constituţională, este garanţia cea mai solidă a libertăţii. Oricine strigă democraţie, fără să fi lucrat şi fără să tot lucreze mereu la luminarea poporului, de câte ori poate, şi pe cât poate, 1. Agricola, 21 (n. a.). 334 B. P. HASDEU este întocmai ca acela ce ar lega ochii unui om, strigându-i apoi: uită-te si judecă! Orbii au nevoie de a fi conduşi şi este îndemânatec câteodată de a-i conduce; dar cel puţin conducătorul să nu ne asigure că ei se conduc de la sine, pe când în realitate sunt conduşi în dreapta sau în stânga, după pofta aeluia ce-i conduce. Legislatorul din 1866, înzestrându-ne cu proiectul constituţiunii celei mai liberale, trebuia din capul locului, mai-nainte şi mai presus de toate, să-i dea unica sancţiune eficace, prin dezvoltarea cea ma energică a instrucţiunii publice. Numai astfel, un Popa-Tache ar fi fost peste putinţă! Au trecut de atunci aproape patru ani şi iată că o comisiune parlamentară vine astăzi a consta în gura mare, în următorul mod, înjositoarea stare a instrucţiunii publice în România: „1. în învăţământul rural au fost 1867 scoale cu o populaţiune de 48.580 elevi. 2. Primare urbane de ambe sexe, 144 scoale 19.398 elevi. 3. Secundare de ambe sexe 24 scoale, 3.100 elevi, dn care 1644 bursieri. 4. Superioare, 7 facultăţi, 203 studenţi, din care 37 bursieri, 36 la scoale din străinătate. 5. Private de ambe sexe, 94 scoale, 4351 elevi, din care 21 bursieri. Total general 2176 şcoale, 75.632 elevi, 1702 bursieri." Aşadar, la 5 milioane de români sunt d-abia vro 80.000 de şcolari’, adică numai unul din 70 învaţă carte! Cum, oare, mai vreţi ca ceilalţi să nu fie corp şi suflet la ordinele lui Bismarck? Dintre miniştrii, câţi s-au succes, după timpi, la nefericitul despărţimânt al Instrucţiunii Publice, unii ziceau că în America guvernul nu se amestecă în şcolaă, alţii propuneau reduceri din cauză de economie, o seamă îşi ’băteau capul a combina cu multă artă programe absurde, cerând’ca ţăranul să ştie botanică şi mineralogie, in loc de a-1 mărgini în lecutră şi în ’ numeraţie. Xstfel, când în America, când cu economia, când cu botanica şi mineralogia, naţiunea română se deşteaptă astăzi cea mai îiiapoiată în astă privinţă din toate popoarele Europei! Şi totuşi regimul se desfâtează în solmenităţile scolastice cele mai ’ , ^ ava era plin de clopoţei d-ai lui Urechia, flori, ghirlande, steaguri, covoare, scuturi, tobe, cimpoaie, cordele, icre, biftece, ete., etc., ete., în mijlocul cărora dfomnul] Mârzescu, demnul succesor al d[omnuu]lui Creţescu, nu se sfii a introduce pe Măriile lor Domnul şi Doamna, sub comicul pretext de „inaugurare a Universităţii". Nu ştie, oare, guvernul, că se inaugurează numai ceea ce n-a Este comod, negreşit, de a putea trămite în străinătate un nămol de telegrame, cum că sălbaticii români n-au avut până aci nici măcar o Universitate în capitala lor, încât trebuia să se înfiinţeze tocmai acum, în anul cutare al domniei Principelui Carol de Hohenzollem şi celelalte. fost? PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 335 în adevăr, ce alta poate însemna următoarea diplomă, pe care Monitorul Oficial se pare a o lua în ironie, numind-o „preţiosul document"? „CAROL I, Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Domn al românilor! La toţi de faţă şi viitori, sănătate! Prin această a noastră domnească patentă facem tuturor de obşte cunoscut că astăzi, la anul mântuirii una mie opt sute şasezeci şi nouă, decembrie în patrusprezece, şi al patrulea de la suirea noastră pe Tron, am binevoit şi în persoană, împreună cu prea iubita noastră soţie, Mfăria] S[a] Doamna Elisabeta, în prezenţa înaltului cler, a reprezentanţilor înaltelor corpuri, a reprezentanţilor puterilor străine, a marilor demnitari ai Statului şi a corpului profesioral, a inaugura Universitatea Română din Bucureşti, şi i-am dat această a noastră carte, sigilată cu domnescul nostru sigiliu pentru constatare si pomenire. CAROL" în acest act, nu se zice nici măcar o vorbă cum că Institutul Superior din Bucureşti exista cu mult înainte de venirea Măriei Sale. Şi apoi, ce însemnează, oaie, Universitatea Română, ca şi când’ cei de la putere ar avea de gând a mai înfiinţa pe viitor ’a alta ne-română, sau ca şi când însăşi România ar fi o ţară străină? Iacă la ce expun d[omnii] miniştrii pe Capul Statului, făcând ca naţiunea să le zică cu tot dreptul: nu numai că nu ne-aţi făcut nici o şcoală, dar încă v-aţi atribuit într-un mod ocult pe cele făcute prin munca şi patriotismul unor adevăraţi români! Dejunul 6, Tronul e mai durabil decât o stâncă de granit, oricât de furioase ar fi valurile oceanului ce o înconjoară şi o izbesc din toate părţile. întrebăm acum, dacă amicii cei mai sinceri ai dinastiei nu sunt la noi anume acei puţini, care, neavând nici un zor de a veni la putere, îi arată cu vigoare la tot pasul, fără teamă de înaltă urgie, drumul cel adevărat românesc, cenzurând cu francheţă şi cu asprime orice apucătură nenaţională? întrebăm, pe de altă parte, dacă cea mai înverşunată vrăjmaşă a stabilităţii dinastice nu este, din contra, acea mizerabilă turmă de linguşitori, cari numai ei sapă şi slăbesc Tronul, punându-1, din nesocotinţă sau din perfidie, mai presus de naţiune? Iacă de ce Traianişţii cred cu persistenţă a lucra în interesul cel bine înţeles al dinastiei, deşi niciodată nu-şi vor pleca frunţile cu umilinţă, niciodată nu vor face o singură concesiune în dauna Românismului sau a Democraţiei, niciodată nu vor uita vechea deviză a poporului aragonez, care jura cu mândrie principelui său: „si no, no“! Strige, dară, oricine că suntem antidinastici, de câte ori datoria de români ne va sili a ne ridica vocea, precum stăm gata a urni chiar braţul contra oricărei manifestări, mari şi mici, directe şi indirecte, făţişe şi ascunse, a ingerinţei străine! în 1729, sud vodă Gregoriu Ghica, Nicolae Costin, atunci unul din miniştri, scrise cronica Moldovei, pe care principele a însărcinat apoi pe ciracul său Amiras ca să i-o traducă în greceşte: citi opera, PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 347 găsi în ea o mulţime de pasaje foarte violente asupra fanarioţilor, şi totuşi nu s-a supărat!1 Era o probă strălucită că Domnul începea deja a simţi româneşte. Ei bine, să fie, oare, antidinastic la noi de a vorbi contra străinilor, tocmai astăzi, după ce Constituţiunea puse pe tronul lui Mircea şi al lui Ştefan pe un principe, nu efemer şi fără nici o legătură, ci ereditar, născut din părinţi români şi ai căruia copii nu pot a nu fi români si numai români? Ciudat! Aşadară, Traian nu va înceta, nici în anul al doilea al vieţii sale, a repeţi mereu cu bărbăţie: Să trăiască Carol I! Jos influenţa străină!... Unul din simptomele cele mai proaspete şi cele mai periculoase ale acţiunii puterilor din afară asupra ţării este modul neromânesc, cu care guvernul actual se pregăteşte a uni reţeaua noastră ferată cu Rusia (prin Sculeni) şi cu Austro-Ungaria (prin Braşov). în Economia Politică este recunoscut ca o axiomă că drumul de fier e cu atât mai productiv, cu cât liniile simt mai lungi. Aruncaţi acum o răpede cătătură asupra mapei României, şi lesne vă veţi încredinţa că distanţele cele mai scurte pentru noi, adică cele mai neproductive, se formează prin legarea reţelei noastre cu Sculenii şi cu Braşovul. Prin linia Sculeni, România de peste Milcov este d-abia atinsă, toată partea-i centrală şi de jos, cu portul Galaţi în frunte, rămânând condamnate îh favoarea Odesei. Un asemenea sacrificiu e cu atât mai absurd, cu cât comerţul nostru cu Rusia este aproape nul. Iacă, bunăoară, ultimele cifre, pe care ni le procură în astă materie însăşi statistica guvernamentală: 1. Export în Austria în Turcia în Rusia 55,479,730 237,319,472 4,588,466 2. Import Din Austria Din Turcia 78,070,908 18,692,073 Din Rusia 17,842,5741 2 Deci, în vederea exportului, cea mai gravă din toate, Rusia este pentru România de vreo 50 de ori mai p[r]ejos de Turcia şi de vreo 13 ori mai p[r]ejos de Austria; iar cât priveşte importul, de 4 ori inferioară Austriei, ba până şi Turciei, cu atât njai mult, că mai totalitatea importaţiunii moscovite consistă m nişte obiecte care se produc şi în ţară, tot aşa de bine şi tot aşa de ieftin! Pentru atare comerţ, să se distrugă, oare, primul port al României, fără a mai vorbi despre restul Moldovei?!... 1. Notices des manuscrits de la Bibliotheque du Roi, t[om] II, p. 282 (n. a.). 2. Analele Statistice, Bucureşti, 1869 (n. a.). 348 B. P. HASDEU Prin linia Braşovului, pe de altă parte, rămâne osândită la stagnaţiune Muntenia întreagă, în dreapta şi-n stânga, strecurându-se calea ferată numai prin mijloc, anume pe spaţiul cel mai îngust dintre Carpaţi şi Dunăre. După ce ambele concesiuni Strussberg şi Oppenheim ne impun deja sarcina unor sume fabuloase, pentru o durată de un secol, apoi atâta ne-ar mai trebui, ca până şi iodurile cele probabile ale sacrificiului să nu fie pentru noi, ci pentru vecini! De ce, oare, Austro-Ungaria nu voieşte a lega linia sa cu a noastră prin Sibiu, precum şi-o propunea ea însăşi de la început? Un englez din ambasadă de la Viena i-a demonstrat la timp că o asemenea linie ar fi pentru dânsa prea scurtă, fiind totdodată destul de lungă pentru Romania. Nici noi însă nu voim a ne omorî pe placul [hjabsburgului, cu atât mai mult că-1 avem de astă dată m palmă, drumul său ferat, fiind deja isprăvit în Transilvania până la Alba Iulia, încât este forţat cu orice preţ, vrând-nevrând, să-şi cate o intrare în România. Prin urmare, cu ştiinţa în mană, iar nu cu sentimentalismul şi cu fraze, noi respingem cu desăvârşire linia rusească a Sculenilor, şi nu primim, o dată cu capul, de la Austro-Ungaria o altă linie, decât numai aceea a Sibiului. A face altfel, ar fi a vinde ţara!!... Aviz mandatarilor naţiunii, în dezbaterea cărora va intra peste câteva zile această nouă trădare naţională pe calea economică. Sunt acum 30 de ani, de când Michel Chevalier a spus: „Cestiunea Orientului se rezumă întreagă în cele trei căi comerciale între Apus şi Răsărit, calea prin Constantinopole, calea prin Suez şi calea prin Syria“. Calea prin Constantinopole este deocamdată în mâna românilor. Voiţi, oare, a o dărui cazacului şi cătanei? Gândiţi-vă!... 129 Bucureşti, [6/18J3 ianuarie 1870 Mulţumită unui nămol de sărbători, Curtea petrece, Parlamentul petrece, Ministerul petrece, Municipalitatea petrece, toată lumea petrece în România, încât farmecul imitaţiuni ne-ar sili a petrece noi mşine, de nu ne-ar supăra norii ce se grămădesc din toate părţile la Apus şi la Răsărit. Suntem mai nervoşi, pesemne, decât limfatica majoritate. Aşadară, lăsând d-ocamdată la o parte politica interioara - care se desfatează cu voluptate în vizite, în danţuri, în banchete, în inauguraţi uni şi în „bine ai venit" de tot felul, - să aruncăm o răpede cătătură asupra evenimentelor din afară. Corespondenţa noastră pariziană, pe care o publicăm mai la vale, ne asigură, că noii consilieri ai împăratului’ Napoleon [al] IH[-lea] nu sunt tocmai bine dispuşi pentru confiaţii lor din Pesta şi din Viena. 1 2 3 1. Charles Boner, Transybxmia, London 1865, p. 602 (n. a.). 2. Discours d'ouverture de 1840 (n. a.). 3. hi text: ,,3/15“ (n. ed). PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 349 D[omnul] Beust a fost foarte nemulţumit mai cu seamă de a vedea în fruntea afacerilor străine pe curajosul d[omn] Dam, care nu s-a sfiit, zilele trecute, a declara în gura mare în Corpul Legislativ din Paris, că nu dumnealui este acela, fără ştire căruia Majestatea Sa va putea face diplomaţie, spre deplina satisfacţiune a cancelarului austro-maghiar. Şi noi avem mcă un ministru de Externe: ilustrul d[omn] Calimachi-Catargiu, celebru reprezentant al României de peste Milcov, bărbatul cel mai cunoscut în toată ţara şi chiar în Europa. Nu ştim, însă, dacă d[umnea]lui împărtăşeşte câtuşi de puţin îndrăzneaţă teorie a d[omnu]lui Dam! Este o probabilitate de 99 la 100, că fericitul ex-prefect de Roman habar n-are de jocul telegrafului şi al poştei între Bucureşti şi Berlin!... Revenind acum la Cabinetul francez, o răceală între Curtea din Tuilleri şi aceea de la Schdnbnmn s-ar părea a fi la ordinea zilei. România s-ar felicita, negreşit, de această ruptură între fraţii săi din Occident şi între călăii săi de peste Carpaţi, dacă numai ministerul Olivier ar putea să aibă destul timp spre a schimba atitudinea diplomatică a Franţei. Aci este cestiunea. Istoria ne arată că principii au alergat totdauna la consilieri din opoziţi une, de câte ori începeau a se cam zgudui picioarele Tronului. [De] cele mai multe ori, însă, aceasta s-a întâmplat prea târziu: stâlpii edificiului fiind în flăcări, acoperişul nu mai putea să nu cază. Dovadă e trista cronică a Angliei: fcarol I. Nu cumva să fie tot asa cu bătrânul monarh al Franţei? Scenele petrecute mai dăunăzi pe bulevardele Parisului, şi despre care au vorbit telegramele noastre, probează din ce în ce mai mult că Marseilleza se preface cu încetul într-un cor naţional. Franţa de astăzi este un vulcan în preziua exploziunii. Iacă de ce simţămintele d[omnu]lui Olivier sau ale d[omnu]lui Dam pentru Austro-Ungaria, fie ele oricât de corecte, nu mai prezintă acea extremă importanţă internaţională, pe care ar fi avut-o cu câţiva ani în urmă. Fatalitatea principilor este de a se deşepta mai totdauna în oara a unsprezecea; nemilostivul minutar le mai îngăduie d-abia un moment spre a-şi freca ochii cei îngreiuaţi şi a-i închide apoi pentru eternitate. Românii din vechime, care nu se perfecţionaseră încă în şcoala servilismului, se grăbeau la încoronarea fiecărui nou Domn a-i închina, din partea naţiunii, prin organul „primarului Capitalei" o străbună „oraţie", în locul căreia s-au introdus mai încoace balurile municipale: Iacă-o: „Măria Ta, Nu te supăra, Ci fii bun a ne asculta! îţi vom spune cam multe Şi mărunte, 350 B. P. HASDEU Dar tot lucruri plăcute, Să fie drag orişicui să ne-ascultc! O sută de ani să domneşti! Pe duşmani să-i biruieşti, Pe vrăşmaşi să-i pedepseşti, Pe turci - Să-i pui în turci, Pe tătari - Să-i pui în pari, Pe Ieşi şi pe cazaci - Să-i dai la draci! Alta să nu le faci! Pe unguri şi pe nemţi - Tot acolo să-i trimeţi; Şi aşa mai departe, Ca toţi să-şi aibă parte; Şi aşa înainte, Ca toţi să-nveţe minte! Şi aşa, rânduri, rânduri, Ca toţi să se puie pe gânduri. Dar cu moldovenii tăi, Măcar de or fi şi răi, Măria Ta să fii bun cu ei; Şi de-i vedea unii şi desculţi, Măria Ta tot să-i asculţi; Căci norodul e cam năzdrăvan, Face multe pozne într-un an; Şi ţara e cam nebună, Face multe pozne şi-ntr-o lună; Ba la îndemână, Şi-ntr-o săptămână, Iar de nu te-i păzi, Chiar într-o zi, Multe-i auzi... Dacă Domnii nu înţelegeau sfatul, nu era vina poporului! Napoleon [al] III[-lea] s-a gândit prea mult la dinastie şi prea puţin la naţiune. S-apoi nu e în joc numai Franţa. fcentru al civilizaţiunei modeme, Parisul nu este niciodată cel dintâi sau cel de pe turnă: în toate mişcările sale, unii îl preced, pregătindu-i calea, şi alţii îi succed, profitând de cele dobândite. Tactica republicană din Spania, erupţia dalmatină, fierberea Boemiei, iritaţiunea cu greu mascată a tuturor elementelor din bazinul Carpatin şi din acel Balcanic, - au pus deja de mult pe gânduri, pe cei deprinşi a nu se gândi numai m ziua pieirii. La Moscova şi-n Petersburg se descoperă mereu cospiraţiuni preste conspiraţiuni, cu nişte programe tot atât de sălbatice ca şi despotismul ţarului, căci există în natură o lege intimă de înrudire între acţiune si reacţiune. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 351 în Viena vedem faimoasa demonstraţiune a muncitorilor de fabrice, pe care ne-a descris-o ultima noastră corespondenţă de acolo. Ştirile cele mai proaspete ne mai prevestesc, cu un grad de certitudine, curânda retragere a lui Beust şi înlocuirea-i prin Met- terinich, unul din capii partidului clerical-anstocratic. Şă mai vorbim, oare, despre Italia? în faţa unei asemeni situaţiuni singura politică a tuturor principilor, care nu se mărginesc a crede cu nătângie, că dinastiile se pot consolida prin câteva banalităţi din Monitorul Oficial, este de a fi ca răposatul Leopold al Belgiei, sau cel puţin ca răposatul Ludovic al Bavariei. Se-nţelege de la sine, că toate acestea se referfă] la străinătate, iar nicidecum la România. La noi, din contra, lucrurile merg de minime. D[omnul] Kogălniceanu se răsfaţă pe malurile Dunării, combătut într-un mod serios numai din partea d[omnu]lui Heliade Rădulescu pentru o damă anonimă. Beizadea Mitică... dar despre dumnealui nu se vorbeşte. D[omnul] Boerescu este în ajun de a se străcura din Cabinet, fiindcă doi oameni ca dumnealui şi cu d[omnul] Kogălniceanu nu se pot împăca la un loc, tocmai din cauza prea marei asemănări în toate. în fine, spre culmea fericirii, se afirmă ca un lucru pozitiv, că în locul d[omnu]lui Costache Negri ar fi pomăzuit a fi ales deputat al Capitalei nemuritorul d[omn] Alexandra Zissu, cel cu Măcăii!!!... 130 Bucureşti, 10 / 22 ianuarie 1870 Uciderea unui cetăţean francez de cătră vărul împăratului Napoleon [al] III[—lea], preocupă toate spiritele. Corespondentul nostru parizian, trimiţându-ne în această privinţă o relaţiune, pe care o publicăm mai la vale, ne comunică totdodată numărul celsecvestrat al ziarului Marseillesa. în fruntea foii, care se aseamănă mai mult cu un afiş, atât prin formă, cât şi prin fond, - citim următoarea proclamaţiune: ,Avem slăbiciunea de a crede că nu toţi Bonaparţii sunt asasini. Cutezam a-mi închipui posibilitatea unui duel loial în această familie, în care omorul şi perfidia sunt de o datină tradiţională. Colaboratorul nostru Paschal Grousset împărtăşea cu mine această eroare, şi iată că astăzi noi plângem pe sărmanul şi bunul nostru amic Victor Noir, asasinat de cătră banditul Petru-Napoleon Bonaparte. Sunt optsprezece ani de când Franţa se află în mânile încruntate ale acestor pungaşi, care nu se mai mulţumesc a împuşca pe republicani în stiăzi, ci-i mai atrag acum în nişte curse imunde, măcelănndu-i la dânşii acasă. Poporule francez, oare n-ai început şi tu a te încredinţa că a sosit deja momentul de a pune capăt unei asemeni stări de lucruri? Enric Rochefort“ în Franţa, unde constituţiunea este cezariană iar nu democratică, ziarul a fost confiscat şi autorul dat în judecată. 352 B. P. HASDEU Numai atât. La noi, unde constituţiunea este democratică, iar nu cezariană, pentru un articol cu mult mai inocent, în care Democraţia n-a numit pe nimeni „o familie de asasini şi de pungaşi", Guvernul s-a urcat la tribuna Parlamentului spre a insulta de acolo întreaga presă nedependinte. Unde-i, oare, mai bine? Şi cu toate astea, dacă nu realitatea, cel puţin ideea că suntem sub im regim democratic, iar nu cezarian, face ca toată iritaţi unea presei să se reverse la noi numai asupra Cabinetului, pe când Tronul se pare a avea în toată ţara un singur inamic: d[omnul] mareşal al Curţii. Zilele trecute, colegul nostru d[omnul] Radu Michai, deputatul colegiului I de Argeş, n-a fost invitat la balul de la Palat. întâmplarea ar fi rămas nebăgată în seamă, să n-o fi agravat o curioasă confesiune a Preşedintelui Camerei. D[omnul] Gregoriu Balş s-a grăbit a declara că şi-a dat toată silinţa să afle cauza acestei misterioase excepţiuni, şi că d[omnul] mareşal al Curţii i-a răspuns că d[omnul] Radu Michai nu poate atinge treptele Palatului fiindcă insultase pe Domnitor printr-o depeşă m timpul alegerilor parlamentare de la Argeş. Telegrama în cestiune, publicată atunci m ziare, vorbea pur şi simplu despre scandaloasa ingerinţă a ministeriului actual în operaţi- unile electorale. Ei bine, cum, oare, ar trebui să se cheme procedura d[omnu]lui Filipescu, care nu se sfieşte, în calitatea-i de meşter de ceremonii al Palatului, a amesteca pe Domnul ţării în nişte lupte de partide, atribuind-i uri personale contra adversarilor d[omni]lui Kogălniceanu! Nu ştie, oare, dumnealui măcar atâta, că cine urăşte, se expune prin însăşi aceasta a fi urât la rândul său? Iacă de ce noi repeţim încă o dată, că duşmanul cel mai neîmpăcat al Dinastiei în România este anume d[omnul] mareşal al Curţii! Dacă s-ar găsi mai mulţi ca dumnealui, Tronul ar fi în pericol! Ne înfiorăm cu atât mai mult, cu cât capitala României se apucă a petrece din ce în ce mai nemţeşte. D[omnul] mareşal al Curţii, atât de ostil dinastiei, este în fruntea acestei mişcări de transformaţiune. La acelaşi bal de la Palat, despre care este vorba, se zice că puţina lume, curat românească, câtă s-a putut strecura cu anevoie în locuinţa Alesului Naţiunii, era cât p-aci să moară de sete, fiindcă servitorii ştiau numai nemţeşte. Putea cineva să strige de o mie de ori „apă", fără să mişte câtuşi de puţin pe blonzii galonaţi, aduşi într-adms de la Berlin. fcerice de acei doi-trei cărora le-a venit în cap să ceară: „wasser“!... Frumoase timpuri când românul a ajuns în propria lui ţară a nu mai fi înţeles în Palatul Capului Statului, dacă nu ştie nemţeşte!!! Mulţumim încă o dată d[omnu]lui mareşal al (burţii. Aceasta însă nu este tot. Aseară, „Teatrul Naţional" a fost scandaloasa arenă a unui PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 353 sacrilegiu, despre care se poate forma o slabă idee după următoarea foaie volantă, împărţită în public prin viguroasa indignaţiune a poporului: „TEATRUL NAŢIONAL (??) 8 IANUARIE 1870 SE VA REPREZENTA PIESA: DOAMNA DE AUR Balet naţional (??) jucat de nemţi pe scena şi în seara de reprezentaţiune a teatrului românesc. Teatrul Nemţesc, Baletul nemţesc, cu tot devergondagiul său, să se răsfeţe cu neruşinare pe scena românească?! Baladele, frumoasele jocuri româneşti, personele istorice, batjo- corite de străini sub patronarea comitetului românesc; instituit de guvern!? „Românism!... Naţionalitate!... înflorirea teatrului ROMÂNESC!..." Si totuşi nemţii nu vor triumfa. Junimea se deşteaptă din toate unghiurile Daciei. Studenţii din Viena ne-au făcut onoarea de a ne alege pe noi ca intermediari spre a transmite din partea-le studenţilor români din Bucureşti un căldurs apel pe care-1 publicăm mai la vale. Nu ne îndoim un singur moment că o voce frăţească va avea un răsunet frăţesc. O întâlnire română pe mormântul lui Ştefan cel Mare a căruia măreaţă umbră ne va insufla pierduta mândrie de a fi români şi numai români, iar nu teutoni sau muscali, - este o idee sublimă, menită a zgudui inimile tuturor fiilor lui Traian!!! D[omnul] mareşal al Curţii va trece, dar Românismul va rămânea! 131 Bucureşti, 13 / 25 ianuarie 1870 Ziarele din Capitală au început a dezbate o coajiţiune oarecare. Unele o atacă, celelalte o apără. A nu ne pronunţa într-o asemenea materie, ar fi a ne expune prin echivocul tăcerii a fi amestecaţi, când cu unele, când cu celelaltele. Cu totul nedependinte de oricine prin principiile sale, Traian nu poate primi nici o solidaritate cu nimeni. Ne vom emite doar părerea noastră asupra acestei cestiuni cu aceeaşi francheţe cu care suntem deprinşi a vorbi totdauna: fie cătră cei de sus, nefiind setoşi de putere, fie cătră cei de jos, nefiind vânători de poporaritate. ’ Se pretinde, se afirmă şi se repetă mereu, fără nici o protestaţiune din partea cuiva, cum că dfomnii] Ion Ghica şi Nicolau Ionescu ar fi încheiat un pact de alianţă. Bun e d[omnul] Ion Ghica. Bun e dfomnul] Nicolau Ionescu. 354 B. P. HASDEU Buni sunt amândoi. Cu toate astea, bunătatea respectivă a dumnealor, ni se pare a fi de o natură absolutamente diversă. Spre a împăca varietatea lucrurilor există numai două mijloace. Sau că fiecare din ele pierde câte ceva din propria-i individualitate, anume elementele cele eterogene, ori că numai unul îşi conservă pe deplin întregimea, ciuntindu-se cu abnegaţiune cellalt. Aşadară, pentru ca federaţiunea între d[omnii] Ion Ghica şi Nicolau Ionescu să fie de crezut, cată să admitem mai întâi de toate, cu orice preţ, una din două: 1. Amândoi au lepădat o parte din vechile lor idei. 2. Unul şi-a sacrificat, fără nici o rezervă, principiile în favoarea celuilalt. Care din două? Alegeţi! Dacă dumnealor amândoi au lepădat câte ceva din vechile lor idei, ba încă nişte punturi esenţiale, de la care depindea osebirea de partide, - atunci ce fel de încredere vor mai putea insufla chiar acelora, ce-i susţineau până astăzi? Dacă numai unul şi-a sacrificat, fără nici o rezervă, principiile în favoarea celuilalt, - el rămâne de aci încolo un renegat, a cărui greutate morală nu mai poate fi utilă nici chiar pentru fericitul său asociat. în ambele cazuri e rău. Aşa simt toate coaliţiunile, câte au fost şi vor mai fi vreodată pe faţa pământului! D[omnul] Nicolau Ionescu sau d[omnul] Ion Ghica ar fi avut, oare, nişte credinţe de aruncat în vânt? Cestiunea este foarte gravă. Se zice, că anume d[omnul] Ion Ghica ar fi făcut o păreche de concesiuni pe altarul dualismului: una în cestiunea israelită şi cealaltă pe tărâmul descentralizării administrative. Dar dumnealui fost-a, oare, până acum pentru invaziunea ji- dovească? Fost-a pentru centralizare? Dacă a fost, este o tristă mărturie; dacă n-a fost, nu avea nemic de conces; dacă a fost şi nu mai este, tranziţiunea e prea răpede pentru un bărbat de stat. S-apoi, divergenţa între d[omnii] Ion Ghica şi Nicolau Ionescu se mărginea, oare, numai şi numai în aceste două punturi: cestiunea israelită şi descentralizarea administrativă? Crezul Românismului în genere, în care se coprinde ceva mai mult decât buba iudaismului şi buba centralismului, fost-a, oare, până aci identic pentru ambele părţi contractante? Ideea cea pozitivă a naţionalităţii e cu mult mai vastă decât rubrica cea negativă a cestiunii israelite. Ideea cea pozitivă a unirii politice e cu mult mai înaltă decât rubrica cea negativă a descentralizării administrative. D[omnii] Ion Ghica şi Nicolau Ionescu înţelesu-s-au, oare, pe această bază? PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 355 întrevorbit-au, oare, asupra demnităţii diplomatice a Statului Român? Dacă nu, atunci coaliţiunea dumnealor ar fi întocmai ca aceea din 1866: hai să dărâmăm împreună, ş-apoi vom vedea! De dat jos, a fost lesne; dar veni ziua reconstrucţiunii şi iacă, tumul de la Babilon! Un compromis deveni necesar. Ţara a fost dăruită străinilor pe calea politică şi pe calea economică. D[omnii] Ion Ghica şi Nicolau Ionescu o ştiu foarte bine: tocmai atunci imul dintre dumnealor se uita în dreapta şi cellalt în stânga, negreşit ca o prefaţă a tratactului, pe care se şopteşte că l-ar fi încheiat astăzi!... Mai pe scurt, repeţim încă o dată: bun e d[omnul] Ion Ghica, bun e d[omnul] Nicolau Ionescu, buni sunt amândoi, - dar nu imul lângă altul. Fiecare îşi are locul său separat: „the right man in the right place", după vorba englezului. Suntem şi vom fi totdauna contra coaliţiunii. Ea este nu numai inutilă, dar încă în cel mai mare grad periculoasă. Nişte bărbaţi, atât de înţeligenţi ca d[0mnii] Ion Ghica şi Nicolau Ionescu, ne pot pricepe mai uşor ca oricine. Cabinetul actual nu mai merge. Mai deunăzi, văzând modul brutal, cu care preşedintele ex-of- ficio al Camerei conduce turma parlamentară, uri deputat strigă în gura mare: „revoluţiune". Când astfel de ţipete pătrund până ş-n corpul legislativ, gluma e serioasă. România nu este o prostituată pentru d[omnul] Kogălniceanu, nu este un ciocoi pentru Beizadea, nu este o pădure pentru d[omnul] Boerescu. Destulă batjocură! Oricine va veni în locul lor, e peste putinţă ca să nu aibe mai multă pudoare! Vină d[omnul] Ion Ghica cu amicii săi politici. Vină dfomnul] Nicolau Ionescu cu acei de o credinţă. Vină alţii, fie cine se va întâmpla, - însă un cabinet omogen. Să nu ni se mai zică, că toţi românii formează un singur partid dinastic. Dinastia nu are nici un partid în ţară, de vreme ce toate o susţin deopotrivă. Albi, roşi, verzi, toţi sunt dinastici în aceeaşi măsură, Iară însă a fi un singur partid. Respingem orice logodnă de două culori, dintre care cea mai bună atrage încrederea ţării şi cea mai rea o înşeală. Nu voim ca naţiunea să fie, încă o dată, victima duplicităţii. Non bis in idem!... * 356 B. P. HASDEU Guvernul actual îşi începuse cariera prin solemna declaraţiune că nefiind în stare a mulţumi România, a reuşit a dobândi succese în străinătate. Aşa a debutat, asa a mers înainte, aşa va isprăvi. Independinţa Befgică din 17 (5) genariu ne comunică o ştire foarte interesantă. După mijlocirea d[omnu]lui Beust, Turcia a binevoit a permite vasalului său Principele Carol I a funda o decoraţiune română. Atât ne mai trebuia! Săltaţi, lingăi de la Palat! Oricine va tămâia despotismul în proză sau în versuri, fie cea dentâi cât de scâlcită şi celelalte şchioape, - decoraţiune! Oricine va lucra pentru germanizarea României, fie prin comerţ, fie prin teatru, fie prin literatură, fie prin statui [lui]1 Guttemberg, - decoraţiune! Oricine va cere wasser, în loc de apă, - decoraţiune! Cel puţin până acum, preţul trădării purta câte un nume nemţesc, rusesc, turcesc... Natura serviciului se putea recunoaşte după văpseaua cordonului. De aci încolo, o decoraţiune română va împodobi pe slugile străinilui. Oroare!... 132 Bucureşti, 15 / 27 ianuarie 1870 In revista lui Traian din 3 genariu, noi analizarăm, din puntul de vedere al economiei politice preparativele guvernului actual de a lega reţeaua căilor ferate a României: cu Rusia prin Sculeni şi cu Austria prin Braşov. Arătam atunci că acest machiavelic plan, reducând tranzitul european la cele mai scurte două linii pe teritoriul nostru, spre a le lungi apoi în proporţiune pe teritoriul vecinilor, ne răpeşte tot profitul moral şi material al unui drum de fier; expune fiscul ţării la o plată sporită’a enormelor dobânzi, garantate concesionarilor; osândeşte mai toată România, şi anume părţile-i cele mai importante, munţii cu imensele lor resurse şi litoralul mării, cu frumoasa perspectivă a unei navigaţiuni naţionale la o stagnaţiune perpetuă; mai pe scurt, ucide Iară milă Dacia pe altarul Cazacului şi al Cătanei! Linia Braşovului nefiind încă oferită în dezbaterea Parlamentului, noi ne oprirăm mai cu deosebire asupra tovarăşei sale de la Sculeni, care se pare a fi atât de monstruoasă până şi părinţilor ei, încât însuşi d[omnul] Demitriu Ghica, depunând proiectul pe biroul Camerei şi roşind de cinismul d[omnu]lui Kogălniceanu, s-a crezut dator a declara că guvernul nu va face o cestiune ministerială din respingerea acestei concesiuni! în adevăr, sunt de o generozitate admirabilă acei ce conduc astăzi zdruncinata cârmă a statului român: noi vă propunem a trăda ţara fără însă a ne retrage, chiar de nu ne veţi asculta deocamdată! 1. în text: „la“ (n. ed.). PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 357 Galaţii, portul de la Marea Neagră, Moldova întreagă, paralizate pentru hatârul acelui sălbatec călău al Basarabiei, cu care, precum am demonstrat-o prin nişte cifre oficiale, România nu are nici o legătură comercială, - asemeni criminale concepţiuni se pot naşte în capul Cabinetului actual, dar el ne va face graţia de a nu le ridica la înălţimea unei crize ministeriale... însă guvernanţii noştri sunt îh felul lor ca acei făcători de rele, pe care prinzându-i o dată pentru o culpă mai bine cunoscută, tocmai atunci să descopere şi se constată o mulţime de fapte anterioare, scăpate, nu se ştie cum, din vederea justiţiei: astfel, în privinţa celor două linii de la Sculeni si de la Braşov, puntul de vedere al economiei politice, oricât de ponderos, nu este singurul şi nici chiar cel mai grav. Cestiunea fiind la ordinea zilei, misiunea cea mai sacră a unei prese adevărat naţionale este de a lumina pe deplin opiniunea publică, lăsând deocamdată la o parte toate mărunţişurile, care pot fi foarte supărăcioase sau foarte plăcute pentru un moment, dar nu vor pune ţara în pericol si nu vor servi la scopul cel mare al lui Traian: creşterea poporului. Ne vom face datoria. Afară de caracterul lor curat economic, căile ferate joacă mai totdauna un rol eminamente strategic. Se zice că Sadowa a fost câştigată prin boldul lui Dreyssen. Trebuie să se mai adauge că acţiunea teribilului ac s-ar fi zăpăcit fără ajutorul aburelui. O naţiune, aşezată la Gurile Dunării în poziţiunea geografică a României, între zgripţorul de la Viena, de o parte, zgripţorul de la Moscova, de alta, şi zgripţorul de la Berlin, mai pe deasupra, - este silită, vrând-nevrând, a avea în tot momentul ochii săi aţintiţi cu neadormire asupra exigenţelor militare a reţelei sale ferate. Intr-o altă ţară, miniştrii, aleşi din floarea morală şi intelectuală a naţiunii, îi înlesnesc această sarcină: ar fi ridicol însă a o pretinde tocmai acolo, unde un om atât de rum un şi atât de luminos ca Beizadea se află în culmea Cabinetului şi în fruntea Lucrărilor Publice! Să analizăm, dar, în puţine cuvinte, însemnătatea strategică a liniilor de la Sculeni şi de la Braşov. Când o armată străină năvăleşte într-o ţară, puntul său obiectuv, - după cum se numeşte în arta militară - este anunţe capitala, adică centrul, spre care convergesc, mai ales într-o monarhie, toate forţele vitale ale naţiunii. Districtele rareori îşi dau osteneala rezistenţei! Aceasta explică pentru ce toate popoarele au căutat a pune capitalele lor în nişte condiţiuni excepţionale. Românii din vechime au fost şi mai înţelepţi: tronu nu avea la noi niciodată o reşedinţă de tot stabilă, mutându-se mereu, după împrejurări, din Târgovişte la Bucureşti, din Suceava la Vaslui, din Român la Iaşi, şi aşa mai încolo. Astăzi capitala română cea mare este în Bucureşti, cea mică - în Iaşi. 358 B. P. HASDEU Prin Sculeni, muscalii au un picior în scaunul Moldovei. Mai daţi-le un drum de fier! Prin Braşov, austrieci sunt ca şi pe malurile Dâmboviţei. O cale metalică le mai lipseşte! Ş-apoi să se mai observe bine că, pe când lima Sibiului ar supune o invaziune nemţească la o călătorie cu mult mai lungă prin părţile cele mai belicoase ale Munteniei, şi prin nişte localităţi curat româneşti, chiar în Transilvania, direcţiunea Braşovului, din contra, nu numai că-i scurtează itinerariul, dar încă-i permite cu graţiozitate a intra în ţară prin porţiunea cea săsească a Ardealului, lăsând o specie de rezervă la spate. Dacă Rusia şi Austria s-ar concerta din nou a împărţi România, dând Moldova pe seama ţarului şi Muntenia pe socoteala kaisemlui; - ele n-ar fi în stare a combina o mai abilă lucrare preliminară, ca drumul ferat de la Braşov la Bucureşti şi de la Sculeni la Iaşi!! Să judece acum oricine, ca ce [sic!] fel de oameni se află astăzi în divanul României! Singurul lucm, care ne cam surprinde la prima vedere, este că guvernul a dat oarecum o întâietate parlamentară proiectului pentru linia Sculenilor. Nu v-aţi temut, oare, a supăra pe dfomnul] Andrassy? Nimic nu se întâmplă în această lume fără o cauză văzută sau nevăzută. Prin Austria ar fi cu greu a aduce, la nevoie, în România o provizie de regimente prusiene. Petersburgul trăieşte mai bine cu dfomnul] Bismark. Desfiinţaţi armata permanentă a ţării, aşezaţi apoi şinele spre Sculeni si-n câteva zile dragonii de la Berlin vor galopa pe străzile Bucureştilor alături cu vizitii cei pudraţi ai d[omnu]lui mareşal al Curţii!..’. Tot ce vom ruga noi deocamdată pe mandatarii naţiunii, - oricare ar fi păcatul naşterii lor, - este de a pricepe la timp că reducerea oştirii naţionale şi croirea unui drum de fier pruso-muscălesc coincid una cu alta, [fiind] născute ambele în capul stăpânului nostru de la Marea Baltică... Sapienţi sat. 133 Bucureşti, 17 / 29 ianuarie 1870 Ziar de principii, Traian s-a ferit totdauna cu stăruinţă de orice polemică, şi mai ales cu vreuna din fracţiunile partidului naţional-democratic. Câteodată însă provocarea unuia e atât de gravă, încât tăcerea celuilalt ar putea amăgi asupra naturii amândurora. în revista de astăzi, Românul exprimă un generos „dubiu“ despre scopul pe care l-ar „urmări" organul nostru. Sunt acum cinci luni şi mai bine [de când] venerabilul decan al publicismului român ne-a adresat deja aceeaşi măgulitoare bănuială. Am fost siliţi, vrând-nevrând, a răspunde atunci, şi fiindcă Traian PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 359 nu se schimbă niciodată, oricare ar fi oportunitatea, ne vom mărgini de astă-dată a reproduce textual cuvintele noastre de mai nainte, promiţând a ne apăra tot astfel, ori de câte ori ar fi pusă la îndoială ţinta acestui ziar. Iacă, dar, ceea ce zicem noi în revista noastră din 13 septembrie 1869: „Regimul constituţional cu dinastia actuală; Combaterea guvernului personal; Armarea ţării; Descentralizarea; Instrucţiunea poporului; Românizarea gurilor Dunării; Stăvilirea şi înfrânarea invaziunii jidoveşti; Poprirea străinilor de tot felul de a forma stat în stat pe teritoriul român; Apărarea românismului de dincoace şi de dincolo de Carpaţi; Respingerea ingerinţei diplomatice în afacerile ţării; Simpatia pentru popoarele latine din Occident; Menţinerea deplinei autonomii a statului român contra pretenţiunilor otomane; Dezvoltarea gustului literar şi ştiinţific; încurajarea industriei naţionale... Acestea sunt principiile lui Traian... In fine, cu acelaşi drept, cu care ziarul Românul pretinde a fi expresiunea d[omnu]lui Ioan Brătianu, afirmăm şi noi, că dfomnul] Ioan Brătianu nu poate să nu împărtăşească toate principiile, înscrise în statutele lui Traian"... Atâta!... * în numărul nostru din 3 genariu publicarăm o corespondenţă, în care a fost atinsă persoana unui d[omn] Constantinescu, tistul doro- banţilor primăriei. Ii dederăm loc m coloanele ziarului d-abia pe pagina a treia, fără a-1 menţiona câtuşi de puţin în revistă. Era mai mult o inserţiime decât un articol. Peste două sau trei zile, Românul reproduse în însuşi coipul revistei sale un extract din aceea corespondenţă, ridicând-o astfel la o înălţime, după care s-o poată vedea până şi d[omnul] primar al Capitalei. Agerul „lord-mair“ al Bucureştilor s-a grăbit peste două săptămâni a cere seamă de la Românul în numele zisului d[omn] Constantinescu. Lucrul iarăşi nu merita prea multă publicitate, cu tot prestigiul oficial al d[omnu]lui G. Gr. Cantacuzino, ales de-mpreună cu d[omnul] Petru Grădişteanu şi ceilalţi a reprezintă burghezia în scaunul ţării. Totuşi Românul a crezut de cuviinţă a-i răspunde printr-o epistolă, subcrisă de către însuşi dfomnul] C. A. Rosetti în care zice, între altele: „Cererea ce-mi faci este foarte dreaptă şi cu temei zici că, de câte ori public o acuzare contra unui om, am şi probe. Da, d[omnu]le primar, totdauna am avut probe despre cele ce s-au publicat în Românul de către redacţiunea sa şi încă de la un timp încoace am luat deprinderea d-a avea şi acte adeverite învestite cu pecetea unei autorităţi... 360 B. P. HASDEU Trei zile trecură de la publicarea artic[o]lului din Traian până la reproducerea lui de cătră Românul. în aceste trei zile, tăcere absolută din partea celor interesaţi; eram dar şi mai în drept a reproduce cele ce publicase Traian. Binevoieşte dar, domnule primar, a cere de la Traian ceea ce, din eroare, ceri de la Românul (care, precum vedeţi, v-a dat satisfacere publicând adresa domniei tale) şi nu mă îndoiesc că veţi fi satisfăcut de către redacţiunea acelui ziar...“ Confratele nostru nu s-a amăgit în privinţa lui Traian. Am contractat obiceiul, ca şi ziarul Românul, a nu primi niciodată corespondenţele noastre decât numai de la nişte bărbaţi onorabili, cunoscuţi, hotărâţi, şi care simt gata la orice moment de a da seamă de toate aserţiunile lor chiar dinaintea justiţiei... * Să abordăm o cestiune mai momentoasă. Senatul a respins proiectul de lege asupra inamovibilităţii judecăto- rilor de curţi. Ministeriul a fost forţat deocamdată a-şi retrage opera. Nu ne îndoim însă, că d[omnul] V. Boerescu, atât de celebm prin tenacitatea-i pe calea [pe] care i-a mers de minune până astăzi nu se va lăsa fără a-şi mai încerca norocul în Adunarea Deputaţilor. Până atunci Traian îşi împlineşte datoria de a depune obolul său în dezbatere. Publicăm mai la vale, în astă privinţă, un articol, pe care ni-1 trămite d[omnul] doctor în drept G. I. Vemescu. Dumnealui admite inamovibilitatea în principiu, combătându-o însă cu energie în condiţiunile momentului de faţă. Părerea noastră este ceva şi mai înaintată. Noi respingem cu desăvârşire orice idee de pietrificare. Voim electivitatea cea mai întinsă. Pentru ca sufragiul parlamentar, prin care se manifestă suveranitatea poporului, să nu mai fie scamotat într-un mod sistematic de către zbirii tuturor guvernelor succesive, - cel dentâi pas este alegerea prefecţilor şi a magistraţilor. Aşa sunt şerifii din Anglia fără ca printr-aceasta să se crează câtuşi de puţin redusă prerogativa princiară. Până şi-n barbara Ungarie, vice-comiţii sunt aleşi: altfel, desigur, n-ar figură astăzi nici un român sau sârb în Parlamentul de la Pesta. Prin inamovibilitatea magistraturii noi vom ucide în fesă orice perspectivă de atare reformă, impusă prin însuşi spiritul Constituţiunii noastre care dă judecătorilor o autoritate enormă în alegerile parla- mentare, nu pentru ca să-i vază apoi nişte „nemuritori" de ai d[omnu]lui V. Boerescu! Pactul nostru fundamental zice clar şi limpede că toate puterile statului emană de la popor. Puterea judiciară să fie, oare, o singură excepţiune? Aşadară, proiectul guvernamental este: 1. Un act anticonstituţional în literă şi în spirit; 2. O măsură ucigătoare pentru generaţia cea tânără; 3. Un premiu de familie pentru d[omnul] V. Boerescu. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 361 * D[omnul] ministru de Interne avea deja două sau mai bine zicând trei Adunări Naţionale, în Capitală, şi tot încă nu se credea a fi destul de tare! Informaţiunile Bucureştene, dintru-ntâi un simplu afis-anunţ, au devenit, la rândul lor, o foaie politică, pe jumătate serioasă şi pe jumătate umoristică. Toate aceste organe directe ale d[omnu]lui Kogălniceanu s-au apucat într-un glas a face cea mai crâncenă opoziţiune... Cui? Lui Traianl DemocraţieP RomănuluP Opiniunii Constituţionalei Nu, nu şi nu! Agenţii d[omnu]lui Kogălniceanu combat guvernul actual. Nici mai mult, nici mai puţin! Toţi miniştrii sunt sfâşiaţi, afară numai de „cel cu princina“! Opoziţiunea e foarte viguroasă, de vreme ce din şapte ea cruţă numai pe unul. în toate zilele Adunăriile şi Informaţiunile strigă pe toate tonurile că ministeriul nu mai poate merge, nefiind omogen. Lăsaţi pe d[omnul] Kogălniceanu cu cei doi aghiotanţi ai d[omniei] sale, dfomnul] Mârzescu şi d[omnul] Calimachi-Catargiu, şi atunci veţi vedea minunea! Ciudată logică! D[omnul] V. Boerescu e negru. Dfomnul] Beizadea e negru. Dfomnul] A. G. Golescu e negru. Dfomnul] nu mai ştim cine, e negru... Retrăgându-se aceştia şi rămânând numai d[omnul] Kogălniceanu, culoarea Cabinetului va realiza proverbialul: „se miră dracul de porumbei negri"! Rămâneţi mai bine la un loc, domnilor miniştri, pentru ca astfel să vă putem zice îhtr-o zi: am scăpat de toţi cei răi laolaltă!... 134 Bucureşti, 20 ianuarie / 1 februarie 1870 > 7 Printr-un [hjazard fericit, ziarul Românul a reuşit a pune mâna pe un preţios manuscript, menit dintru-ntâi pentru columnele lui Traian. Scrisoarea d[omnu]lui deputat Sterea, pe care o publicăm mai la vale, dacă nu explică, cel puţin constată faptul. Suntem însă prea departe de a ne mâhni de acest jdc al întâmplării, deoarece s-a atins ţinta cea mare de a edifica opiniunea publică, oricare ar fi fost canalul, ales sau nemerit, pentru răspâdirea luminii. Este vorba despre un act autograf al d[omnu]lui Basiliu Boerescu, pe care acest consilier al Măriei Sale Carol I l-ar îi încredinţat 362 B. P. HASDEU d[omnu]lui G. Balş pentru ca să-l prezinte Camerei ca un proiect de lege, ieşit din prorpia iniţiativă a Parlamentului, şi pe care dibaciul preşedinte al Adunării Deputaţilor, amic intim cu ’d[omnul] Kogăl- nicenau l-a pierdut din buzunar, nu se ştie cum, cu voie sau fără voie, încât a ajuns în mânile unui mandatar şi de acolo în publicitate, compromiţând însă nu pe d[omnul] ministru al Justiţiei, precum ar fi putut spera colegul său de la Interne, - căci nici unul dintre dumnealor nu se mai compromite, - dar pe un altcineva. Documentul în cestiune propune a se acorda Măriei Sale Doamnei o dotaţiune anuală pe viaţă de vro trei sute mii de franci, pe lângă mai multe milioane nedefinite pentru fiecare membm al posterităţii, fără a mai vorbi de unul câte unul, toate satele din domeniul statului, prefâcând astfel România întreagă într-o moşie de mână-moartă a familiei domnitoare!! Descoperirea acestei grosolane conspiraţiuni, care se potriveşte atât de bine cu ceea ce s-a operat deja, rânduri-rânduri, pnn felurite concesiuni de milioane, dăruite speculanţilor din Prusia şi prin monstruosul nuntărit de zece napoleoni pe comună, - a pus pe miniştri într-o situaţiune foarte ciudată, atât faţă cu Naţiunea precum şi cu Tronul, pe care le-a insultat deopotrivă. Să nu fi fost la mijloc propria scriptură a unuia dintre consilierii Capului Statului, - ba încă tocmai [a] aceluia]1 ce-1 însoţise în călătorie, - lucrul era mai puţin grav. D[omnul] Basiliu Boerescu a scrântit-o şi Cabinetul trebuie s-o dreagă. Aşadară, s-a pus la cale, ca majoritatea ciracilor prefectorali să vină a doua zi în Cameră cu o moţiune analo[a]gă. Zis, făcut. Atunci nominalul prim-ministru se scoală cu demnitate şi declară într-un mod solemn că este autorizat a declina orice dotaţiune până se vor îndrepta finanţele ţării. Aci însă, voind să ascunză o singură greşeală, agerii noştri cavaleri ai vulturului negru au comis altele două. Dentăi, d[omnul] Demetriu Ghica a zis că „e autorizat**... Prin urmare, dumnealui a ştiut de mai nainte că o asemenea propunere are să vină la birou, cerând apoi autorizarea. Deci, proiectul porneşte de la guvern... Al doilea, refuzul nu este categoric, ci numai până la îndrep- tarea finanţelor. Mâini sau poimâni, dacă vom mai trăi cu toţii până atunci o să vedem realizându-se transformaţiunea României într-un apanaj. Scăparea nu este decât momentană. Tot progresul material ce s-ar putea aduce în ţară, nu va servi spre mărirea prosperităţii naţionale, ci numai spre a înzestra o familie! Ziarele guvernamentale strigă pe toate tonurile, că a combate acest hidos sistem este a fi contra dinastiei. Dar interesele Tronului pot, oare, diferi vreodată de ale Naţiunii? O ţară există fără dinastie, pe când o dinastie nu există fără ţară: supunerea dinastiei la ţară este o consecinţă logică. 1. în text: „tocmai acela** (n. ed). PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 363 Una din casele princiare cele mai solide în Europa este acea sveziană. Francezul Bemadotte a încetat a fi francez, din momentul când pusese piciorul în Stockholm şi nu s-a sfiit apoi a lucra cu energie contra patriei sale primitive, nu numai pe cale diplomatică, dar chiar cu arma în mână! Lista civilă de acolo este cea mai mică! Tot aşa de solidă ar fi dinastia Hohenzollem-Sigmaringen în România clacă o turmă de valeţi nu s-ar zbuciuma mereu a irita buba făcând pe ţară să crează că Domnul nostru e străin şi că pune Naţiunea Română mai prejos de consideraţiuni de casă! Pentru ca să vază oricine ca[m] ce fel de servicii primeşte Tronul de la corifeii servilismului, n-are decât a citi ziarul Presa din 17 genariu. într-una din revistele trecute, noi ne-am fost plâns cu amărăciune, că la balul de la Palat, mulţumită d[omnu]lui mareşal al Curţii, oaspeţii erau siliţi a muri de sete dacă nu cereau wasser în loc de apă. Iacă ce ne răspunde organul celor de la putere: „Ce să le mai faci apoi celor de la Traian când ştiu nemţeşte şi au diplome de la blaj? Ei tot nemţeşte cred că se vorbeşte pe la palat; ei nu ştiu că DOI-TREI din servitorii palatului sunt români..." A insulta Blajul, cuibul culturii române de peste Carpaţi, şi a mărturi[si] pe faţă că se găsesc d-abia „doi-trei“ români pe lângă Alesul României, - aceasta se cheamă a susţine dinastia!!!... Adus a domni peste un popor liber, Carol I nu-şi va găsi amici în cireada slugăriei! Chemat de către latinii de la Dunăre, românismul este singura forţă a Măriei Sale... * în acest moment ni se spune că d[omnii] Ion Brătianu şi Anton Arion s-au demis din Cameră fiind acuzaţi de catră d[omnii] Iepureanu şi Petre Grădişteanu ca mâncători de banii statului! Sunteţi liberi de acum înainte a-i da în judecată; cel puţin de astă-dată Curtea de Casaţune nu va f bănuită de parţialitate!!! Nu ne îndoim că toţi mandatarii, adevărat aleşi, vor înţelege, în fine, că locul dumnealor nu este în reprezentaţiune bâtei. Colegul nostru, dfomnul] Radu Mihai a şi depus la birou demisiunea pe care ne grăbim a o publica în fruntea ziarului. 135 Bucureşti, 22 ianuarie / 3 februarie 1870 9 7 în revista noastră trecută am anunţat demisiunea din Adunarea Deputaţilor a d[omni]lor Ion Brătianu, Anton Arion şi colegul nostru Radu Mihai. Cei de-ntâi doi, fiindcă indignaţiunea nu le permitea a vedea extrema lor onorabilitate bănuită până şi de d[omnul] Manolache Iepureanu. 364 B. P. HASDEU Cel de-al treilea, deşi necomplicat în cestiune, totuşi s-a crezut moralmente dator a ieşi dintr-un asemenea parlament, fiindcă are inimă! Afară de dumnealor, nu s-a retras nimeni. Si de ce, oare? fru cumva se feresc a avea aerul unor sateliţii ai d[omni]lor Brătianu şi Arion? Ciudată temere! Oricine dintre dumnealor, fie chiar cel mai modest, ar fi fost silit a renunţa la mandat dintr-o cauză analoagă. Suntem siguri că d[omnii] Ion Brătianu şi Anton Arion, resimţeau cei dentâi lovitura şi se grăbeau a părăsi nişte bănci expuse răzbunărilor bandei electorale! Au printr-aceasta deveneau sateliţi? Ce aşteptaţi? Ce staţi pe gânduri? Voiţi, oare, ca fiecare la rând să primească câte o sângeroasă înfruntare, pentru ca să vă strecuraţi apoi unul câte unul? în secolul nostru Fabiii Cunctatori sunt imposibili chiar în arta militară. Cu atât mai mult în politică! Resemnaţiunea parlamentară a diferitelor nuanţe ale stângii în urma şedinţei de marţi, - este o eroare neiertată. De ce vă temeţi, nu veţi scăpa. Oricare ar fi motivul rămânerii voastre de astăzi, el nu poate a nu fi în contradicţiune cu faptul ieşirii voastre de mâni. Adversarii vor avea tot dreptuf să vă întrebe orişicând; de ce n-aţi lăcut-o de mai nainte? Când naţiunea piere, trădată făţiş pe cale diplomatică şi pe calea economică, nu alături cu d[omnul] î’etre Grădişteanu veţi putea s-o scăpaţi. Locul vostru este aiuri. Nu simţiţi, oare, din ce în ce mai tare atmosfera lui 3 Mai? A doua zi după retragerea d[omni]lor Ion Brătianu şi Anton Arion, Cabinetul începu a se face mai omogen întocmia după cum o cereau mereu diferitele foite ale d[omnu]lui Kogălniceanu. Dfomnii] Mârzescu şi Calimachi-Catargiu nu erau de ajuns pentru automl statului. Ieri s-a mai anunţat în Cameră că Măria Sa Domnitorul a binevoit a primi demisiunea d[omni]lui Basiliu Boerescu. Justiţia nu mai e o pădure. Aşa este, graţie lui Dumnezeu! Dar cestiunea cea politică nu-i aci. Rivali de meserie, d[omnii] Kogălniceanu şi Boerescu, nu se puteau suferi unul pe altul: Comana si Vlăsia. Acum portofoliul cel văduvit al dreptăţii se va încredinţa, fără cea mai mică îndoială, vreunui gemene de alde Mârzescu şi Cali- machi-Catargiu! Astfel, (fin cei şapte miniştri, patra reprezintă deja pe 3 Mai. Beizadea şi nu mai ştim cine, - sunt ca şi când n-ar fi! D[omnul] A. G. Gofescu va fi forţat peste câteva zile a ceda Fiscul d[omnu]lui Gregoriu Bals, singurul demn de această sarcină, dacă nu prin vocaţiune, cel puţin printr-o aspiraţiune financiară. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 365 Mulţumită unui asemenea cortegiu funebru, d[omnul] Kogăl- niceanu va fi cum a fost. Dumnealui nu se schimbă. Unica modificare posibilă se va admite doară pentru scurtarea timpului: 3 martie sau 3 aprilie în loc de 3 mai. Si noi ce facem? Petrecem cot la cot lângă d[omnul] Manolache lepureanu şi d[omnul] Petre Grădişteanu. * în momentul de a pune ziarul sub presă, primim de la colegul nostru, dfomnul] Stolojan, un răspuns la epistola d[omnu]lui Steria. îl vom publica în numărul viitor. 136 Bucureşti, 24 ianuarie / 5 februarie 1870 Faimosul autograf al d[omnu]lui Basiliu Boerescu s-a reprodus prin litografie. Se zice că poliţia s-ar fi încercat a confisca această preţioasă ediţiune. Dacă fapta e bună în sineşi, atunci de ce n-o lăsaţi să se împrăştie în toată ţara, pentru ca’ naţiunea să poată admira în voie „săpunul" pe care l-a dobândit în loc de „caşcaval", după expresiunea confratelui nostru de la Democraţie atât (ie stereotipă în privinţa cabinetului actual? Dacă fapta e rea prin ea sineşi, atunci de ce vă mărginiţi a suprima d-abia un petec de hârtie pe când suferiţi să stea în picioare un parlament întreg, căruia nu i-a fost ruşine a face de la înălţimea tribunei şi prin puternica maşină a votului, o a doua ediţiune cu mult mai scandaloasă decât aceea tăiată în piatră? Vă propunem această viguroasă dilemă: ori răbdaţi în pace circulaţiunea cea litografică sau de nu, apoi de-mpreună cu dânsa, mai sechestraţi şi Camera! în orice caz, iacă însuşi actul, din literă în literă, după cum ieşise din articulaţiunile digitale ale d[omnu]lui Basiliu Boerescu: „PROPUNERE DE PROIECT DE LEGE Domnilor Deputaţi, Forma monarhiei constituţionale, stabilirea unei dinastii, sunt strâns legate cu nişte uzuri cu nişte principii ce se respectă sau se aplică în toate statele, ce au adoptat acest sistem de guvern. într-o monarhie constituţională, familia domnitoare este o adevărată instituţiune şi prestigiul său cată [a fi] totdauna menţinut la înălţimea poziţiunei ce ocupă. De aceea vedem în toate staturile constituţionale, de la cele mai mari până la cele mai mici, naţiunea punând la dispoziţiunea capului dinastiei sale, pe lângă lista civilă, casteluri, palaturi şi domenii; iar pentru soţia sa, fiii şi fiicele suveranului decretând dotaţiuni şi diverse apanaje. Aşa, ca să aducem câteva exemple, vedem că în toate monarhiile consti- tuţionale, la [însurătoarea]1 suveranului se decretează o dotaţiune pentru soţia 1. în text: „măritişul" (n. ed.). 366 B. P. HASDEU sa. Nu numai staturile cele mari dar şi cele mai mici se conformă acestui uz. în Grecia, în Portugalia, adunările legiuitoare au votat donaţiunea principesei mai d-odată cu celebrarea căsătoriei sale. în Belgia, când fiul răposatului rege, actualul rege a ajuns [la] etatea [majoratului]1, Adunarea prin legea din 20 martie 1853 i-a votat o dotaţiunc de 200.000 franci şi după câteva luni, pătrunsă de cel mai sincer sentiment de amor şi devotament pentru dinastie... (aici lipseşte o frază; autorul se pare a fi fost prea emoţionat) următorul proiect de lege: „Art. I: Se fixează pentru Măria Sa Doamna Elisabeta o dotaţiunc anuală de 300.000 lei plătibili în tot timpul vieţii sale şi chiar când ar rămânea văduvă. Art. II: Când moştenitorul Tronului va atinge etatea de 18 ani împliniţi, i se va fixa o dotaţiune prin o lege specială. Asemenea se va urma şi cu ceilalţi fii ai Domnului. Art. III: Moşia statului... din judeţul... se declară domeniu al Coroanei şi va fi pusă la dispoziţiunea exclusivă a Domnului. Una sau două din moşiile statului cu venitul anual până la 30.000 franci se declară etc...“ Nu avem trebuinţă de comentare. Tot ce putem spune este că, deşi actul este scris cu mâna d[omnu]lui Basiliu Boerescu, totuşi d[omnul] Kogălniceanu s-a grăbit pe dată a revendica suprema onoare de a fi mişcat de acelaşi „sincer sentiment de amoare şi devotament pentru dinastie", arătându-se nu mai puţin gata a pune la dispoziţiunea Tronului: „pe lângă lista civilă, casteluri, palaturi şi domenuri, iar pentru soţia sa, fiii sau fiicele suveranului dotaţiuni si diverse apanaje" ÎH Iacă ce zice Adunarea Naţională, copilul de suflet al d[omnu]lui ministru de Interne, în ultimul său număr: „Venind acum la dotaţiunea ce se propusese pentru M[ăria] S[a] Doamna, fie-ne iertat a întreba pentru ce, oare, numai Doamna românilor să nu aibă un apanaj, pe când regina Belgiei, regina micului stat al Greciei au, pe când în Englitera s-au votat asemenea apanaje pentru toţi fiii reginei, pe când în toate stătuleţele din Europa, doamnele suveranilor se bucură de asemenea apanaje? Dar dacă suntem în stare să probăm, cu istoria în mână că în Moldva, din timpii cei mai vechi, doamnele se bucurau de venitul districtului Botoşani, care era lăsat pe seama lor, şi în Ţara Românească venitul produs din strângerea aurului pe care îl culegeau aurarii din Dâmboviţa şi din alte râuri producătare de acest metal, era asemenea lăsat pe seama doamnelor, cu atât mai ales credem oportunitatea acestui act de înaltă consideraţiune din partea ţării către Doamna actuală, care, de la primii paşi ce i-a făcut pe pământul patriei sale adoptive, s-a ilustrat prin atâtea binefaceri de cea mai distinsă dărnicie şi de notorietatea cea mai publică spre a le mai aminti aici!" Fără a răspunde Adunării Naţionale că constituţiunea noastră nu prevede pentru dinastie absolutamente nemic, afară numai şi numai de lista civilă, „pentru durata fiecărei domnii" după art. 94, fără a-i aduce aminte că în dezbaterile preliminare ale Constituantei s-a specificat anume că cei 40.000 de galbeni, peste ce avusese Vodă-Cuza vor servi la cheltuielile de posteritate ale dinastiei; fără a-i replica la pretinsa argumentaţiune istorică că în vechime domnii noştri, chiar cei nedinastici, se socoteau ca proprietari ai teritoriului întreg al ţării, dând astfel ei înşişi, fără voia naţiunii, oraşe şi sate la femeie, la 1. în text: „majorităţii" (n. ed.). PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 367 neamuri şi chiar la străini1: ne vom mulţumi a observa scurt şi neted că Măria’ Sa Doamna „ilustrându-se prin atâtea binefaceri de cea mai distinsă dărnicie şi de notorietatea cea mai publică1* nu avea în vedere întoarcerea costului generozităţii. Ar fi o crimă din partea-ne a bănui măcar aceasta, precum o face Adunarea Naţională. Organul cel intim al d[omnu]lui Kogălniceanu îşi încheie apoi pledoaria în următorul mod: „Voim, dară, o dinastie care, precum am mai zis-o, să se poată face mai bine respectată în afară şi mai adorată înăuntru?" Trist respect în afară şi tristă adoraţiune înăuntru - pentru bani!!... * Ca un apendice la proiectul de dotaţiune, publicăm mai la vale un alt document tot atât de infernal, depus deja pe biroul Parlamentului şi pe care nu vor putea să nu-1 voteze cu amândouă mânile cei cu casteluri! în numărul viitor vom analiza pe larg această „convenţiune“ prin care România devine în toată puterea cuvântului, un fel de provincie moscovită. Până atunci lăsăm pe lectori a citi şi a medita ei înşi[ş]i. Nu e greu. Trădarea e prea făţişă. Noi unii am fi gata a da majestării sale Ţarului zece prânzuri, ca la Livadia şi zece capete de ţigaretă, numai si numai pentru ca să primească toată această convenţiune, schimbând însă numele staturilor, astfel încât să figureze ,românii", oriunde sunt „ruşii" şi vice-versa. * Aflăm că studenţii Universităţii din Bucureşti ar fi ales din sânul lor o comisiune pentru a răspunde adevărat frăţeşte la adresa junimii române din Viena, în privinţa unei serbări comune la monastirea Putna din Bucovina pe mormântul lui Ştefan cel Mare. O scrisoare de peste Carpaţi ne înştiinţează că o primire nu mai puţin călduroasă a avut frumosul apel din partea tuturor şcoalelor superioare din Transilvania. Realizarea măreţei cugetări ni se pare a fi, cu atât mai asigurată, cu cât preparativele s-au luat pe faţă, fără nici o rezervă sau reticenţă, demnostrând astfel guvernului austro-maghiar, fie el oricât de sperios, că întrunirea nu va avea în sine nemic ilegal, nemic răsturnător, nemic politic... * 1. Vezi, bunăoară, Dogiel, Codex diplomaticus, t[om] 1, p. 600, actul din 1421, prin care Alexandru-Vodă acordă nevestei sale, poloneza Ringala, pe viaţă, oraşele Şiret şi Radouţii, fără să fi consultat măcar pe boieri... Acolo mergem?! Cel puţin, pe atunci, domnii noştri nu aveau listă civilă!... (n. a.). 368 B. P. HASDEU A reapărut ziarul Ţara. Redactrii sunt cei de mai nainte: d[omnii] N. Blaramberg, A. Pascal şi P. Carp. N-am citit decât numai cele trei rânduri prin care începe revista. Iacă-le: „Reluând opera noastră [de] acolo unde am lăsat-o, simţim mai puţin necesitatea unei expuneri de principii, decât aceea a unei recapitulaţiuni generale. In adevăr credinţele noastre politice sunt astăzi aceea ce fele erau ieri...“ Atâta ne-a ajuns. Nu credem ca restul revistei să poată fi în contrazicere cu această declaraţiune. Nu putem presupune ca redactorii unui organ - ceea ce însemnează a fi conducători ai unei părţi din opiniunea publică - să-si fi modificat principiile, Iară să aibe curajul de a o spune cu francheţă. Fiindcă nu credem şi nu presupunem aceasta, de aceea ne-a fost greu a citi întreaga Ţară de astăzi, cunscând pe cea de ieri. * D[omnul] Kogălniceanu s-a retras din minister. Demisiunea s-a primit şi s-a anunţat în Parlament. A vis d[omnu]lui Candiano!... 137 Bucureşti, 27 ianuarie / 8 februarie 1870 Când cade un minister, toţi îşi bat capul a descoperi secretul fenomenului. Orice s-ar zice despre meritele genealogice sau talentele dinamice ale d[omnullui Demetnu Ghica, rămânerea d[omniei]sale la preşed- inţ[i]a cea fizică a Consiliului nu ne poate împiedica de a considera lipsa d[omni]lor Kogălniceanu şi Borescu ca o adevărată schimbare de Cabinet. Dumnealor singuri erau până la un grad oarecare ceva, deşi nu avea titluri şi chiar fără să fi avut decoraţiuni. O realitate uricioasă, vătămătoare, rea, perfidă, oricum veţi voi să o1 botezaţi: dar nu mai puţin o realitate, iar nu o simplă ficţiune, pe care poate cineva să si-o închipuiască, pe rând sau cu toptanul, la agricultură, la comerţ, la externe, la interne, la justiţie, în dreapta şi-n stânga, ştiind foarte bine că nicăiri şi niciodată nu adaugă şi nu scade nemica. Fără a fi trecut printr-o clasă primară, Beizadeaua e ministru la Lucrările Publice! Fără să fi ascultat o singură lecţiune de drept, Beizadeaua e mare logofăt. Fără să fi auzit măcar d-a surda despre Laurent sau Martens, Beizadeaua e capela Afacerile Străine! La cele din întru, la cele de Rezbel, la Şcoli, la Finanţe, la Culte, puneţi-1 unde vreţi - tot una! 1. în text: „să-i“ (n. ed ). PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 369 Tocmai de aceea, însă, dumnealui poate fi privit în fapt ca şi când n-ar fi, încât retragerea d[omni]lor Boerescu şi Kogălniceanu, mai repeţim încă o dată, constituie pentru noi o cădere ministerială în deplina putere a cuvântului! Ne întrebăm, dară, împreună cu toată lumea: de ce a căzut? Toate cestiunile politice pot fi rezolvate în două moduri. Este o cale filosofică şi este o cale vulgară de a cerceta natura lucrurilor. Dintr-un punt de vedere mai înalt, cei doi ex-viziri ai României nu puteau să mai stea la divan fiindcă deveniseră amândoi prea tari! Arcul mtins peste măsură, trebuia să se rampă. De când există regimul reprezentativ pe ţărmii Dunării, aproape toţi miniştrii, ba până şi domnitorii noştri, s-au răsturnat anume atunci, când se părea a ’fi mai siguri de durată. în Anglia, stabilitatea guvernamentală ţine câteodată peste un pătrar de secol, numai şi numai pentru că miniştrii, şi chiar principii de acolo, tot atât de înţelepţi pre cât este de energică însăşi naţiunea lor, nu voiesc şi nu pot a deveni prea tari. în Franţa toţi sunt despoţi din cea dentâi dimineaţă şi toţi se clatină din cea dentâi seară. La noi tot cam asa. D[omnul] Kogălniceanu, prin Cameră, d[omnul] Boerescu, prin Camarilă, - fiecare ajunsese prea departe. Când frunţile dumnealor se păreau pierdute d-asupra norilor, picioarele s-au alunecat. Noi unii prevestirăm din capul locului acest rezultat al situaţiunii. Nu aşa însă şi-l explică opiniunea publică cea mare, sau mai bine zicând, cea voluminoasă, nedreprinsă a reduce amănunţimile la o expresiune generală. Se zice, că d[omnul] Boerescu ar fi fost îndemnat a croi şi a pune în mişcare faimosul proiect de dotaţiune. Se zice, că d[omnul] Kojgălniceanu s-ar fi supărat, nu de monstruosul caracter al concepţiunii, ci de dizgraţia de a nu fi fost preferat Se zice că, d[omnul] Gregoriu Balş, disciplinat de cătră dfomnul] Kogălniceanu s-ar fi apropiat de vro două săptămâni de djpmnul] Boerescu, asemenea acelor dezertori de poranceală, care intră în armata duşmană pentru ca s-o poată birui mai cu înlesnire. Se zice că d[omnul] Boerescu, amăgit prin aparenţă, ar fi încredinţat preţiosul act în mânile sincerului neofit, d[omnul] Gregoriu Balş. Se zice că d[omnul] Gregoriu Balş ar fi primit atunci o nouă instrucţiune de la d[omnul] Kogălniceanu: „pierde autograful lui Boerescu1*. Se zice că darea în publicitate a nemuritorului plan, căzut din buzunarul d[omnu]lui Gregoriu Balş şi găsit de către un alt amic al d[omnu]lui Kogălniceanu, ar fi compromis succesul afacerii. Se zice că d[omnul] Boerescu ar fi calculat oportun a-şi da demisiunea, pe care Măria Sa Vodă trebui, de astă dată, s-o primească, deşi se lipsea de servul cel mai devotat al dinastiei. 370 B. P. HASDEU Se zice că dfomnul] Kogălniceanu, cu toată învăpăiata-i dorinţă de a sta la minister, ar fi căpătat o ordine expresă de a nu mai călca treptele palatului. Se zice, în fine, că d[omnii] Boerescu şi Kogălniceanu s-ar fi retras amândoi din cauza castelurilor, cu acea numai deosebire că cel dentâi ni se prezintă ca o gingaşă victimă a unui zel cavaleresc, pe când cellalt este invidiosul călău al unor generoase aspiraţiuni. Se zice, în fine, că d[omnul] Boerescu poate să mai revină la cârmă, peste două-trei zile; dar d[omnul] Kogălniceanu, - în vecii vecilor! Iacă ceea ce se zice. Noi unii nu credem. Ne place mai bine explicaţiunea cea filosofică. Cu toate astea, ca organ al opiniunii publice, suntem datori a înregistra neşte zgomote, atât de grave, atât de probabile, atât de specioase. Oricum să fie, prin ieşirea d[omni]lor Kogălniceanu şi Boerescu, - o mai repeţim pentru a treia oară, - ministeriul s-a schimbat. Puţin ne pasă dacă d[omnul] Demitriu Ghica a trecut la Interne în locul d[omnu]lui Kogălniceanu, conservând totdodată, în privinţa curat materială, primul fotoliu în consiliu; puţin ne pasă dacă dfomnul] Cantacuzino, omul cel mai poporar în capitala României, ales mai dăunăzi la primărie dempreună cu d[omnul] Petre Grădişteanu, a înlocuit, la Justitei, pe dfomnul] Boerescu, puţin ne pasă dacă’d[omnii] Mârzescu şi Caîimachi-Cataigiu se vor retrage sau nu în viaţa privată, după o caîieră politică atât de îndelungată... Toate acestea sunt nişte preocupaţiuni secundare. Cestiunea cea capitală’ este atitudinea Parlamentului, născută din bâta fostului Cabinet Kogălniceanu-Boerescu! Cei învăţaţi a vota sub bici nu cumva vor observa că instrumentul de disciplină se află acum într-o altă mână? în şedinţa de ieri a Adunării Deputaţilor, dfomnul] Iorgu Brătianu a interpelat guvernul asupra retragerii d[omni]lor Kogălniceanu şi Boerescu. Discuţiunea, înfierbântându-se, s-au propus două moţiuni de blam. Dfomnul] Demetriu Ghica se aruncă asupra biroului, smulge clopoţelul din mânile preşedintelui şi cheamă reprezentaţiunea naţională la ordine. Era sublim. Nici chiar în Parlamentul lui Sulluc, un consilier al Tronului n-a mers până acolo! Şedinţa s-a ridicat în mijlocul unui sabat de strigăte şi de gesturi. Sclavii nu primesc schimbarea stăpânului. îl vom vedea mâni. * în momentul de a pune ziarul sub presă, aflăm două noutăţi deopotrivă de semnificative. Dfomnul] Demetriu Ghica, împreună cu celelalte resturi ale ministeriului trecut, s-a retras. Colegiul ţărănesc de la Severin a ales deputat pe vodă-Cuza. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 371 138 Bucureşti, 29 ianuarie / 10 februarie 1870 De ce să nu vorbim despre cei morţi? Viaţa ar fi prea comodă dacă păcătosul n-ar şti că-1 aşteaptă o aspră judecată chiar după uşa mormântului. Ministeriul din 16 noiembrie 1868 a murit prin retragerea dem- nilor] Kogălniceanu şi Boerescu. Rămânând vro câteva zile mai mult, d[omnul] Demetriu Ghica s-a încercat să probeze că şi d[umnea]lui este oarecum o individualitate, păcălindu-se totuşi foarte rău prin imposibilitatea de a merge măcar o săptămână! Inteligenţa d[omniei] sale, oricare ar fi ea, credem că-1 va împiedica de acum înainte de a se mai acăţa de lunecoasa scară a puterii, fără să fi fost ursit pentru aceasta prin fire şi prin studiu. Singurul personaj ce ne poate insufla o simţire de milă, este nenorocitul d[omn] Cantacuzino, care, asemenea unui faimos consul din Roma antică, n-a avut timp să se culce în tot intervalul minister[iat]ului său. O mai păţise altădată tot aşa d[omnul] Bengescu sub vodă-Cuza. „Les beuaux esprits se rencontrent“. In faţa schimbării ministeriale, răsuflând un moment, după o muncă de patrusprezece luni, să ne mai dăm ultima osteneală de a face necrologul trecutului. Nu vom vorbi despre tortura naţiunii în întru şi umilirea-i în afară. Mai mult sau mai puţin, de la 1859 şi până astăzi, în curs de o decadă întreagă, mai nici unul din cei două sute de miniştri nu s-a gândit cu destulă seriozitate la consolidarea libertăţii poporului prin învăţământ şi la mănţinerea demnităţii internaţionale printr-o atitudine autonoma. în administraţiune şi în diplomaţie, ministeriul Kogălniceanu- Boerescu a întrecut pe toate celelalte prin cinism: o diferenţă de grad. Aşadară, punând deocamdată la o parte o materie atât de cunoscută, să ne adresăm o altă întrebare. Se zice că Tronul nu caută la patriotismul si la liberalismul consilierilor săi, ci numai şi numai la dinastismul tor. Să vedem, dară, cum a găsit şi cum a lăsat guvernul trecut pe această preţioasă dinastie, pe care inamicii săi voiesc cu orice preţ s-o desparţă de naţiune şi de democraţie. Orice s-ar zice de combinaţiunea Brătianu-Donici, ea reuşise a face ca ţară să iubească pe Domnitor. Până şi acei ce-1 combătuseră din capul locului de frica ger- manizării, ’ajunse[se]ră acum a şopti cu nedumerire: se vede a fi o excepţiune! în adevăr, şi regele Leopold al Belgiei era german! Niciodată dinastia nu se părea a fi mai solid aşezată în însăşi inima .poporului român ca în ajunul venirii la putere a cabinetului Kogălniceanu-Boerescu. Noii miniştri au fost atât de meşteri, încât d-abia după un an 372 B. P. HASDEU de zile un colegiu ţărănesc alege astăzi în unanimitate pe fostul Domnitor! Terfelind stindardul naţional denaintea unui vapor austriac; in- sultând armata pentru un căprar prusian; suferind încălcarea teritoriului român de către o invaziune maghiară; cerşitorind cu îngenunchiere la Stambul drepturile străbune cele mai necontestabile ale ţării; scăldându-se într-o ploaie de decoraţiuni pentru vânzări de tot felul; în fine, căciulindu-se pe rând, când lui Beust, când lui Andrrassy, când lui Bismarck - acest guvern a învălit cu spuză în piepturile tuturor cetăţenilor aceea scânteie de dragoste pentru Dinastie care începese deja a se preface în flacără. Să luăm lucrurile numai de la căsătoria Măriei Sale încoace. Nuntăritul de cei zece napoleoni de comună şi proiectul de lege pentru înzestrarea întregii familii princiare cu apanaje; - aceste două beilicuri, chiar să fi fost ele singurele, tot încă erau de ajuns pentru a înstrăina Tronului simpatia naţiunii! Până ş-în momentul de a renunţa la cârmă, ministeriul Boer- escu-Kogălniceanu nu cugeta la altceva, decât numai la o nouă stratagemă de a compromite prestigiul dinastic. într-o mână el ţinea demisiunea, pe când cu cealaltă trămitea în străinătate următoarea telegramă: Bucureşti, Duminică 30 genar Colonelul Sturza a prezentat Camerei o propunere subscrisă de 65 deputaţi, ţinând a acorda principelui României o dotaţiune anuală de 300.000 franci..." Principelui? Cum aşa? Vă era ruşine a mărturi[si] în gura mare, că aţi cerat-o pentru Doamna, iar nu pentru Capul Statului? Propria voastră intenţiune vi se părea ea atât de monstruoasă, mcât v-aţi zbuciumat a o îmbrobodi denaintea Europei? Trebuia, oare, să vă încheiaţi cariera, precum aţi început-o, printr-o minciună pe socoteala Tronului?... Astăzi nu mai sunteţi, dar aţi fost prea mult timp, şi Dinastia trebuie să se gândească. Ea este zdruncinată. O întoarcere grabnică şi sinceră la litera şi la spiritul constituţiunii, la democraţie şi, mai presus de toate, la românism, singură o mai poate readuce acolo, unde s-a fost ridicat înainte de nefasta apariţiune a cabinetului Kogălniceanu-Boerescu. înlăturând fără cruţare pe toţi acei ce-i ascundeau, printr-un mizerabil cor de linguşiri în proză şi în versuri, trista situaţiune a ţării, - Dinastia este datoare de a se înconjura cu o pleiadă, nu numai nepătată, nu numai francă, nu numai viguroasă prin vrâstă, prin energie, prin capacitate, prin ştiinţă, dar mai nainte de toate - curat românească! Pentru ca Tronul să se poată întări, primul pas de făcut este a distrage cu o singură trăsură orice bănuială de străinism. Al doilea, e libertatea cea mai deplină a exerciţiului electoral în toate manifestaţiunile lui. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 373 Din acestea două se vor naşte toate!... N-ar fi cu neputinţă a pune chiar de acum prima piatră la acest măreţ edificiu. Oricare ar fi ministeriul menit a înlocui, astăzi sau mâni, pe cel trecut, el nu va putea a nu dizolva Parlamentul actual, [hjazardând un nou apel la naţiune. Dacă alegerile vor fi câtuşi de puţin libere, este mai mult decât sigur că viitoarele Camere vor da ele însele, din sânul lor, un alt Cabinet. Prin urmare, ministeriul cel pendinte, fie el de orice natură, este eminamente tranzitoriu. Bazându-se pe acest criteriu, Tronul ar putea chema la putere nişte oameni cu totul noi, cunoscuţi numai prin românismul şi litieralismul principiilor. Ar fi o încercare de două sau trei luni, fericită pentru ţară, în cazul cel mai bun şi nepericuloasă în cazul cel mai rău... * Aflăm în acest moment că d[omnul] A. G. Golescu, pe care ziarul Românul îl distinge nu ştim de ce prin epitetul de „Lambru“, ar fi însărcinat cu formarea rmnisteriului. Misterios în diplomaţie, misterios în finanţe, misterios m toate, numele noului preşedinte al Consiliului nu ne permite a ghici deocamdată nici măcar culoarea acelora cu care va crede de cuviinţă a se însoţi sumbrul cap al Cabinetului. Se vorbeşte de d[omnul] Ion Ghica... Se şopteşte de d[omnul] Costaforu... Se murmură de d[omnul] Mavrogheni... întuneric! 139 Bucureşti, 5/17 februarie 1870 în revista nostră trecută, vorbind despre dispariţiunea ariergardei fostului ministriu şi anunţând misiunea d[omnu]lui A. G. Golescu de a forma un nou cabinet, am observat cu toată francheţea dubiului, că eternul misticism al acestui fianciar diplomat şi diplomat financiar nu ne permite a ghici nici măcar numele viitorilor săi colegi. Astăzi toată lumea cată să recunoască că am avut cea mai deplină dreptate. în adevăr, cine, oare, se putea aştepta ca d[omnul] I. Cantacuzino, poreclit Zizin, renumit până aci numai prin datorii, - şi se ştie foarte bine că o reputaţiune de această natură implică mâi totiiauna un grad oarecare de nesolvabilitate, - va fi ales tocmai pentru delicatul portofoliu al Finanţelor? Negreşit, nu poate fi nici o probă mai palpabilă de golul fiscului, decât această intrepiditate a d[omnu]lui A. G. Golescu de a pune lada visteriei într-un contact de subordinaţiune cu unul din debitorii cei mai iluştri ai ţării! Cine, oare, se putea aştepta, pe de altă parte, ca djomnul] D. 374 B. P. HASDEU Cozadini, celebru contracciu al statului sub toate guvernele, mai totdauna întovărăşit cu diferiţii fii ai Palestinei, va fi vârât anume la Lucrările Publice, această fabuloasă bute a Danaidelor pentru fel de fel de concesiuni mari şi mici, menite de pe acum a se revărsa cu abundenţă asupra unor firme israelite fictive, căputşite cu o realitate anonimă creştină? în fine, cine, oare, se putea aştepta că Justiţia n-a scăpat de d[omnul] Basiliu Boerescu decât numai şi numai pentru a se pogon până la d[omnul] Paul Vioreanu? Ei bine, peste toată aşteptarea, lucrul s-a întâmplat aşa. D[omn]ii Mânu şi Mârzescu au rămas singuri neclintiţi la locurile dumnealor, fiind consideraţi, pe semne, ca ceea ce se numeşte în arta teatrală „utilităţi", adică nişte actori de a treia mână, deopotrivă suferiţi în tragedie, în dramă, în comedie şi chiar în rolul travestit din Baba-Hârcal Ş-apoi, ce diabolică muncă a trebuit celor de sus pentru ca să-şi poată dobândi acest curios Cabinet! Se zice, că puterea executivă s-ar fi adresat pe rând la mai mulţi cetăţeni, rugându-i, unul câte unul, a primi sarcina ministerială. Se zice, că între cei poftiţi ar fi fost d[omnul] Ion Ghica, d[omnul] Bozianu, d[omnul] Gună Vemescu, d[omnul] Ion Brătianu. Se zice, că toţi, până la unul, ar fi refuzat printr-un refuz categoric. Noi, din partea-ne, nu credem aceasta, fiind convinşi că nici un adevărat roman n-ar fi putut respinge, fie situaţiunea cât de grea, frumoasa perspectivă de a mântui ţara de alde d[omnii] Vioreanu, Zizin Contacuzino sau de Cozadini. Să vedem însă ceea ce ne spune Monitorul Oficial în numărul său de astăzi: El publică în fruntea-i următorul „nu ştim ce“, tot atât de nepilduit pe suprafaţa globului pământesc ca şi’ un risipitor în fruntea Finanţelor, un speculant la Lucrări Publice, sau o giruetă la Justiţie: „In urma demisiunii Cabinetului Dimitrie Ghica, Măria Sa Domnul s-a adresat îndată la preşedinţii Corpurilor Legiuitoare, spre a-i consulta asupra formării unui nou minister, şi această întâie încercare neizbutind, a făcut apoi apel la osebiţi oameni politici din ambele corpuri, dară şi această încercare rămase fără efect, din lipsă de majoritate în Adunarea Deputaţilor. în faţa acestor greutăţi, o Adunare de Deputaţi se ţinu, în cele din urmă, şi dfomnul] Al. G. Golescu întruni o majoritate îndestulătoare, promiţând concursul şi susţinerea sa, după care Măria Sa a însărcinat pe dfomnul] Golescu cu formarea ministeriului care s-a compus precum urmează: Dfomnul] Al. G. Golescu, preşedinte al Consiliului Miniştrilor, ministru de Interne şi ad-interim la Externe; dfomnul] G. Mânu - la Rezbel; dfomnul] I. Cantacuzin - la Finanţe; dfomnul] P. Vioreanu - la Justiţie; dfomnul] G. Mârzescu - la Culte şi Instrucţia Publică; dfomnul] Dim. Cozadini - la Lucrările Publice." Astfel, primii candidaţi la Cabinet ar fi fost d[om]nii Gregoriu Balş si Plaiano. N-au izbutit. Mărturia e naivă. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 375 Apoi Tronul s-ar fi adresat către osebiţi oameni politici din ambele Corpuri. Iarăşi n-a izbutit. E bine, cel puţin, că nu le zice pe nume, lăsându-ne încai mângâierea de a crede că n-a fost înfruntată cârma statului de nişte individualităţi fără nici o, greutate. In fine, nemaivând încotro, Puterea Executivă a pus mâna pe d[omnul] A. G. Golescu, iar d[omnul] A. G. Golescu a pus mâna pe d[om]nii Zizin Cantacuzino, Cozadini, Vioreanu. Aci a izbutit! Ceea ce-i mai cu seamă remarcabil este că Monitorul Oficial numeşte actualul cabinet un product direct şi exclusiv al „deputaţilor". Uitat-aţi, oare, Senatul? Dec! Lorzii de la Sântul Sava, neavând diurnă, ar fi fost mai puţin dispuşi a menţine cu orice preţ pe un mimsteriu, fie cât de baroc, unicamente de frica dizolvării. Puterea Executivă a lucrat cu multă abilitate, înlăturând pe mandatarii cei bătrâni în favoarea celor tineri. Cei doi galbeni pe zi de pe Dealul Mitropoliei vor susţine cu ochii închişi chiar pe d[omnul] Zizin Cantacuzino, chiar pe d[omnul] Cozadini, chiar pe d[omnul] Vioreanu. S-apoi, cine votează bugetul? £>e la cine depind apanajele? în mâna cui se află punga? Senatul era bun numai doară pe la 1866, când puterea executivă îl apăra cu multă nervozitate, temându-se ca nu cumva Adunarea Deputaţilor, mai jună şi mai sărăcăcioasa, să nu fie prea revoluţionară! Acum, însă, după patru ani de viaţă constituţională, Cârmaciul s-a putut încredinţa în toată vigoarea cuvântului că n-are decât să voiască şi pe dată vizitiul cel pudrat de la Curte va fi ales cu unanimitate Preşedinte al Parlamentului! Senatul nu mai e nimic, pe când Camera de jos s-a rădicat cu atât mai sus în iubirea lui Bismarck, cu cât mai jos au căzut amândoi în dispreţul naţiunii. Monitorul Oficial nu s-a înşelat, lăudându-se cu emfază de concursul Adunării Deputaţilor. în şedinţa-i de ien, după ce s-a scos la lumină superba com- binaţiune ministerială, d[omnul] Iorgu Brătianu a cutezat să întrebe pe d[omnul] A. G. Golescu despre natura parlamentară a noului ministeriu. Interpelarea, conchisă printr-o propunere de blam, a fost respinsă. Numai 31 au susţinut-o, contra a 67, pe lângă care s-ar mai fi adaus d[monul] Kogălniceanu, să fi venit în Cameră, completându-se, astfel, cabalistica cifră de 68, jubileul sosirii , la putere a diverselor specii de cameleoni şi de himere. Să trăiască d[omnul] Zizin Cantacuzino cu creditorii d[omniei]sale! Să trăiască d[omnul] Cozadini cu contraccii de legea lui Moise! Să trăiască d[omnul] Vioreanu, care n-a avut până acum sorţul de a se face cunoscut nici măcar printr-atâta!... Tare de încrederea Parlamentului, Cabinetul cel mic a şi început deja a viola pe faţă nenorocita constituţiune. 376 B. P. HASDEU Monitorul Oficial publică astăzi următorul act: ,,M[ăria] S[a] Domnul a adresat d[omnu]lui Ghica următoarea scrisoare: Principe! „Retragerea voastră din minister mă lipseşte de un concurs care întotdauna mi-a fost preţios. Eu o regret foarte şi profit de această ocaziune, spre a vă mulţumi tare de bunele servicii ce aţi adus ţării, în osebite împrejurări. Zelul şi devotamentul de care aţi dat atâtea probe, în tot cursul funcţiunilor voastre ca preşedinte al celui din urmă Cabinet, nu se vor şterge din memoria mea şi nu mă îndoiesc că le voi reafla şi că voi putea pe deplin conta pe dfumneajvoastră, ori de câte ori voi face apel la patriotismul vostru, în interesul scumpei noastre Românii. Pentru acum, vă rog, principe, să primiţi această expresiune a gratitudinii şi a simţămintelor deosebite ale, prea afectuosului vostru, CAROL“. în loc de comentariu, vom reproduce aci doi articoli din pactul nostru fundamental: „Art. 92. Persoana Domnului este neviolabilă. Miniştrii lui sunt răspunzători. Nici un act al Domnului nu poate avea tărie, dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care, printr-aceasta, devine răspunzător de acel act... Art. 12. Titlurile de nobleţe precum: principi, grafi, baroni şi alte asemenea, ca contrarii vechiului aşezământ al ţării, sunt şi rămân neadmise în Statul Român“. Constituţiunea e sfâşiată fără ca cel [sic!] puţin să fie la mijloc un ministru, pentru ca să acopere cu răspunderea numelui său zguduita neviolabilitate. a Tronului!... Nu ne vom mira a găsi în Monitorul Oficial de mâni alte două epistole, puse iarăşi pe socoteala personală şi imediată a Măriei Sale Domnitorul: Una către corniţele Basiliu Boerescu. Alta către baronul Mihail Kogălniceanu... * în momentul de a pune ziarul sub presă, primim de la d[omnul] Costache Panaiot un apel către bughezie, însoţit de Statutele României Industriale. Publicăm mai la vale Apelul, rezervăm Statutele pentru numărul viitor de-mpreună cu o adresă ce - ni se trămite din Dorohoi în aceeaşi cestiune. Astăzi, mai mult ca orişicând, fiind ameninţate, chiar de la înălţimea Tronului prin restabilirea unei aristocraţii feudale, opinca şi bluza trebuie să se deştepte o dată şi să se grupeze cu tărie!... 140 Bucureşti, 7/19 februarie 1870 S-a răspândit vorba despre încetarea lui Traian. Mai mulţi amici sinceri ai acestui organ au venit într-adins la PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 377 redacţiune spre a-i exprima din partea-le cea mai vie părere de rău pentru stingerea unui ziar care pune cu tărie românismul mai presus de toate, ţinând totdodată la stabilitatea regimului actual fără a linguşi câtuşi de puţin slăbiciunile Palatului. Cauza acestui zgomot poate să fi fost neapariţiunea lui Traian în curs de două zile, sâmbăta şi marţea, ceea ce a provenit însă numai din acea împrejurare foarte simplă, că vineri şi luni, fiind sărbători, tipografia a fost închisă. Pentru a preveni orice îndoială, ne grăbim a declara că foaia noastră n-a încetat şi n-are de gând a se stinge. Traian a ştiut deja a prinde nişte rădăcini destul de adânci, cel puţin în inimile cele fragede ale junimii, pentru ca să poată înfhinta de aci încolo orice furtună, susţinând cu independenţă principiile, fără conşideraţiuni de oportunitate sau neoportunitate, luminând cu francheţe opiniunea publică fără a visa zguduiri clandestine; apărând cu energie puritatea naţionalităţii noastre, fără a o confunda cu ortodoxia celorlalte popoare ale Orientului, şi demonstrând în gura mare că, pe pământul Dunării de Jos, românismul este singura cale de scăpare, fără care vor pieri toţi, oricine va cuteza s-o nesocotească, începând de la Tron până la Opincă!... * Cestiunea israelită se mişcă din nou. Mesia cel modem al iudaismului, faimosul dfomn] Cremieux, a adresat, zilele trecute, o furibundă epistolă către toate ziarele frunceze, cerând cu disperare de la puterile cele mari ale Europei ca un Congres Diplomatic să calce autonomia ţării noastre, acordând evreimii drepturile cetăţeneşti în România. S-ar părea, la’ prima vedere, că ciudata pretenţiune a ilustrului rabin nu putea decât să provoace ilaritata Cabinetelor. Ei bine, nu! Organul israelit din Bucureşti, numit Ecoul Danubian, reproducând scrisoarea d[omnu]lui Cremieux, o însoţeşte, în numărul său de astăzi, de următorul comentariu: „Persecuţiunea israeliţilor a dărâmat fotoliul d[omnu]lui Ioan C. Brătianu şi în zilele trecute p-acele ale d[omni]lor Ghica-Kogălniceanu. Aceste căderi succesive nu sunt datorate decât influenţei opiniunii publice din întru, care n-a lipsit a se convinge, că această conduită anti-umanitară este menită a aduce ţara la pieire.“ Aşadară, răposatul minister a căzut prin decretul Palestinei. Dacă ar fi în adevăr aşa, noi nu ne-am mai mira de apariţiunea celor două personaje, atât ie caracteristice în noul Cabinet: d[omnii] Zizin Cantacuzino şi Cozadini. Evreii ştiau pe cine să recomande. Unul datorându-le mult şi cellalt fiind un perpetuu asociat al tuturor contracciilor din legea lui Moise, ambii întrunesc condiţiunile cele mai esenţiale pentru a fi, cu voie sau fără voie, în serviciul Alianţei Israelite Universale. Nu ne îndoim că vreunul din cei doi-trei amici ai noştri din 378 B. P. HASDEU Parlament nu va neglija a interpela pe misteriosul d[omn] A. G. Golescu asupra măsurilor ce va crede de cuviinţă a le lua guvernul actual în faţa epistolei d[omnu]lui Cremieux. O zgomotoasă insultă aruncată asupra naţiunii române de către un deputat şi ex-ministru francez, prin organul ziaristicii pariziene întregi, ar merita cel puţin vro câteva rânduri în columnele Monitorului Oficial, mai cu seamă când un libel periodic jidovesc din Capitală nu se sfieşte a trâmbiţa, că toate guvernele se schimbă la noi după porunca Sinagogii. Am dori prea mult a şti, mai cu deosebire, părerea cea intimă a Cabinetului Zizin Cantacuzino-Cozadini: dacă în România există sau nu există evrei vagabonzi? Dacă ei există, precum afirma ministeriul precedent, deşi nu îndrăznea a trage o consecinţă legală din această premisă, apoi de ce dară nu li se aplică un corectiv, adoptat în toată lumea civilizată? Israeliţii, pe care nu voiesc să-i primească din mânile noastre, nici Austria, nici Rusia, nici Turcia, precum se plângea mai dăunăzi d[omnul] Kogălniceanu, - prin însăşi această excluziune universală sunt recunoscuţi de toată Europa ca’nişte oameni fără căpătâi. în orice stat, fie cât de liberal, vagabonzii cei constataţi se trimit la o casă de muncă. La noi sunt ocne. Avem sare multă şi lucrători puţini. Toţi legiştii din Franţa, cu însuşi dfomnul] Cremieux în frunte, n-ar fi în stare să ne conteste dreptul de a moraliza prin travaliu pe vagabonzii noştri de orice rit, şi de orice naţionalitate!... Ţarul Alexandru [al] II[-lea] a scos de curând un ucaz prin care numai evreii sunt osândiţi a servi în armată 30 de ani. Iacă o adevărată nedreptate. De ce, oare, nu protest[eaz]ă Alianţa Israelită Universală? De ce tace Ecoul Danubian!... * Vorbind despre organul jidovesc din Bucureşti, ne aducem aminte o curioasă fraternitate. Foaia israelită celebrează în următorul mod re-nvierea ziarului Ţara: „Mai înainte de a termina revista noastră, ne grăbim a saluta cu cordialitate reapariţiunea ziarului Ţara. Eminenţii săi redactori, credincioşi reprezentanţi ai junimii inteligente din România au fost cei dentâi spre a-şi ridica vocea în favoarea cauzei noastre, în timpul regimului lui Brătianu. Recunoştinţa noastră pentru aceşti campioni ai libertăţii şi ai egalităţii va fi eternă, convinşi fiind că d[omniile] lor vor urma pe calea progresului şi a umanităţii. Dorim ca Ţara să fie binevenită la reintrarea ei în arena publicităţii, ca simpatiile publicului să-i fie redobândite şi ca doctrinele ei sănătoase să găsească un răsunet puternic în toate inimile. Iată urările sincere ce form[ul]ăm în favoare acestei avangarde a unui viitor tolerant şi plin de prosperitate pentru România". Ziarul d[omni]lor Blaramberg, Pascal şi Caip a reapărut cu o solemnă declaraţiune, că nici unul din principiile sale primitive nu s-a modificat întru nemic. Prin urmare, Ecoul Danubian poate fi sigur de concursul cel PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 379 mai călduros din partea vechilor săi amici, a cărora statornicie suntem noi cei dentâi a o mărturi[si] cu cea mai perfectă imparţialitate. * în urma nemuritorului vot de încredere al celor 67, ministeriul nu încetează a hărţui Camera de a isprăvi cât mai curând cu bugetele. Dorinţa-i este foarte naturală. Mai mulţi, însă, au început a se cam îndoi de durata generozităţii d[omnu]lui Kogălniceanu pentru fericiţii său succesori. Unele spirite prea sistematice merg până [la] a analiza motivele cele probabile, care ar fi îndemnat pe fostul ministru de Interne de a da pe ai săi cu împrumutare d[omnu]lui A. G. Golescu. Pe de o parte, d[omnul] Kogălniceanu ar fi voit să probeze urbi et orbi mărimea autorităţii sale asupra mandatarilor bâtei, zicându-le: votaţi cu Arăpilă! Pe de altă parte, fiind destul de bine cu d[omnul] Zizin Cantacuzino, şi mai mult decât bine, cu d[omnul] Cozadini, d[umnea]lui ar mai avea oarecari socoteli de încheiat la Finanţe şi la Lucrările Publice. Peste câteva zile, majoritatea va primi ordinea de a lovi. Bugetele nu se vor vota... Aşa vorbesc limbile cele rele... * Aflăm în acest moment că d[omnul] Petre Grădişteanu ar fi insultat, în modul cel mai trivial, în şedinţa de astăzi a Adunării Deputaţilor, cu concursul cel mai făţiş al Biroului, pe toţii membrii Stângii. D[om]nii Chiţu, Grigorescu, Stolojan, B. Opreanu, Matache Ni- colau, B. Radianu, S. Mihălescu, Vilner şi A. C. Golescu au ieşit din Cameră. în revista nostră din 22 genar, sunt acum două săptămâni, cu ocaziunea primului scandal, în urma căruia se demiseseră d[omnii] I. C. Brătianu, A. Arion, R. Mihai şi C. A. Rosetti, noi am fost adresat celor rămaşi următoarele cuvinte: „Ce aşteptaţi? Ce staţi pe gânduri? Voiţi, oare, ca fiecare la rând să primească câte o sângeroasă înfruntare, pentru ca să vă strecuraţi apoi, unul către unul? în secolul nostru Fabii Cunctatori sunt imposibili, chiar în arta militară. Cu atât mai mult în politică! Resemnaţiunea parlamentară a diferitelor nuanţe ale Stângii în urma şedinţei de marţi, este o eroare neiertată. De ce vă temeţi nu veţi scăpa. Oricare ar fi motivul rămânerii voastre de astăzi, el nu poate a nu fi în contradicţiune cu faptul ieşirii voastre de mâni. Adversarii vor avea tot dreptul să vă întrebe orişicând: de ce n-aţi făcut-o de mai nainte? Când naţiunea piere, trădată pe calea diplomatică şi pe cale economică, nu alături cu d[omnul] Petre Grădişteanu veţi putea s-o scăpaţi. Locul vostru este aiuri..." Am fost profeţi, şi nu pentru prima oară! 380 B. P. HASDEU 141 Bucureşti, 10 / 22 februarie 1870 Adunarea Deputaţilor, fericită de a ii putut da naştere Cabinetului Zizin-Cozadini, s-a apucat cu multă activitate a vota bugetul, atât de necesar pentru creditorii şi asociaţii acestei faimoase dualităţi. După mersul normal al lucrurilor în România, o asemenea Cameră şi un asemenea minister, ar fi fost la locul lor în anul al şaptelea ăl regimului; se vede msă, din nenorocire, că inamicii Tronului din întru şi din afară îl silesc cu orice preţ a scurta săptămâna cea domnească reducând-o la patru zile! Sinceri în toate, suntem dinastici cu aceeaşi sinceritate! Nu credem nici m originea divină a principilor, nici în vecinicia coroanelor, nici în sublimitatea a tot ce se numeşte maiestate sau alteţă, adeseori numai prin antiteză. Niciodată o linguşire, o minciună, o umilinţă, nu va pângări cugetul nostru. Ţinem, msă, cu tărie la stabilitatea regimului actual. îara e sătulă de zguduiri. fiecare nouă zdruncinare ne-a împins îndărăt. Nu s-a făcut un singur experiment care să nu ne fi deşteptat a doua zi mai rău decât în ajun. în fine, dacă-n faţa lipsei de o serioasă responsabilitate ministerială, oricine ar avea dreptul a căuta cauza răului peste umerii consilierilor Tronului, totuşi nu mai puţin este adevărat că nimeni încă nu s-a adresat româneşte către Capul Statului zicându-i verde: „până aci!“ Aceasta este convincţiunea noastră. Nu serbăm şi nu vom serba niciodată pe 11 Februarie: nici în trecut, nici în viitor. însă nu toată lumea judecă astfel. Când noi vom striga la dreapta, alţii pot să arăte la stânga, şi nu se ştie pe cine o să asculte ţara. Duşmanii regimului actual n-au decât să zică: Priviţi în toate degetul lui Bismarck! Priviţi în Parlament pe ciracii bâtei! Priviţi la Finanţe un risipitor şi un contracciu la Lucrările Publice! Priviţi naţiunea română sclavă a sclavilor Prusiei! Priviţi pământul lui Ştefan şi al lui Mircea bucăţit în apanaje! Priviţi teutonii şi israeliţii, încuscriţi prin limbă şi prin ţinută, gonindu-ne din vetrele noastre chiar în cetatea lui Bucur! Priviţi abisul şi aduceţi-vă aminte cât de lesne se smulge copacul, până ce n-a prins rădăcină!... Iacă ce pot şopti adversarii Dinastiei. Ei n-ar fi în stare s-o zică, dacă ea nu ar dovedi o dată pentru totdauna că a încetat a fi prusiană precum încetară Bemadoţii a fi francezi în Svezia. Ei n-ar fi în stare s-o zică dacă mandatarii ţării ar fi un adevărat product al voinţei naţionale, - de nu mai mult, cel puţin aşa precum au fost sub cabinetul Ion Ghica. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 381 Ei n-ar fi în stare s-o zică dacă orice mediocritate, orice neonest, orice neromânesc, orice servil ar fi înlăturat cu stăruinţă de lângă cârma statului. Ei n-ar fi în stare s-o zică, dacă libertatea ar domni în întru şi demnitatea în afară. Ei n-ar fi în stare s-o zică, dacă tot felul de bufoni ai Curţii n-ar împinge mereu naţiunea a crede că Alesul său se gândeşte numai şi numai la dotaţiuni si nuntărituri. Ei nu ar fi în stare s-o zică, dacă Tronul, departe de a încuraja el însuşi, ar lucra cu vigoare a paraliza treptata colonizare teutono-is- raelită a României. Şi, oare, toate acestea ar fi peste putinţă? Mai este timp. Deocamdată Adunarea Deputaţilor votează bugetul, cabinetul Zizin-Cozadini îşi fieacă mânile. Bismarck dictează, poporul geme, apanajele ameninţă, nemţii şi evreii năpădesc din toate părţile!... * Terorismul maghiar devine pe zi ce merge mai setos de ură. Mai deunăzi d[omnul] Alexandru Roman, unul din fruntaşii . fraţilor noştri de peste Carpaţi, a fost azvârlit în puşcărie pentru că combătuse silnica unire a Ardealului cu Ungaria. Astăzi aceeaşi soartă aşteaptă pe d[omnul] Poruţ, actualul redactor al ziarului Federaţiunea, fiindcă cutezase a vorbi pe faţă în favoarea nenorociţilor tufaleni. D[omnul] Elia Măcelaru, atât de cunoscut prin curajul cu care îndrăznise mai anţărţ a detuna româneşte în Parlamentul din Pesta, ne trimite în această privinţă un călduros apel către aşa-numita Românie Liberă. Dându-i mai la vale locul de onoare, îndată după revistă, noi nu numai suntem convinşi că vocea veteranului tribun din Transilvania va găsi un adânc răsunt în inimile tuturor românilor, dar încă ne mai permitem a interpreta dorinţa d[omniei]sale într-un înţeles cu mult mai vast. Roman şi Poruţ nu sunt ultimele victime ale barbariei maghiare. Le vor urma alţii. Tot ce simte româneşte peste Carpaţi este osândit de mai nainte a forma o măreaţă legiune de apostoli, din sângele cărora va renaşte colonia lui Traian. Aşadară, în loc de un ajutor izolat pentru unul sau doi, noi propunem, în genere, înfiinţarea unui fond pentru martirii Român- ismului. Numai astfel ungurii se vor încredinţa că fiu lui Dragoş ş-ai lui Negru-Vodă sunt decişi a susţine cu energie, atât pe calea morală, precum şi pe cea materială, Maramureşul şi Făgăraşul. Rugăm pe toate celelalte ziare adevărat româneşti a reproduce frumosul apel al d[omnu]lui Elia Măcelaru. Se zice că d[omnul] Demetriu Ghica îşi prepară un banchet din partea Capitalei. 382 B. P. HASDEU Se pretinde că nişte liste de subscriere ar început deja a circula prin ^Bucureşti. în fond, nimic nu e mai lesne ca aceste focuri artificiale. Noi ne adresăm, însă, nu numai la patriotismul, ci încă la bunul simţ al burgheziei, invitând-o a face sacrificii pentru români, iar nu pentru rumuni, pentru Naţionalitate iar nu pentru Orto- doxie; pentru Opincă iar nu pentru Beizadea... 142 Bucureşti, 11 / 23 februarie 1870 Camera merge înainte eu bugetul. Mulţumită unei propuneri ultra-constituţionale a d[omnu]lui Petre Mavrogheni, lucrarea se strecoară cu iuţeala fulgerului, votându-se după capitoli, iar nu articol cu articol, precum cere pactul nostru fundamental. Ceea ce-i mai cu seamă remarcabil, este că bugetul Ministerului de Rezbel, după o stăruinţă expresă din partea guvernului, s-a lăsat tocmai la urmă. Ce însemnează, oare, această curioasă postpunere? Noi am spus de mult că puterea executivă voieşte cu orice preţ a reduce, a ciunti, a distrage armata română. Scopul, însă, fiind prea criminal, cârmacii noştri îşi bat capul a dobândi acest rezultat, pe cât s-ar putea, mai pe’nesimţite. Cu ocaziunea votării diferitelor bugete, oricât de zgomotoase âr fi dibacele protestaţiuni de economie, se vor mai adăuga, pe ici, pe colea, sute şi mii, astfel că, ajungând la Rezbel, pe care l-au aşezat într-adins pe ultima treaptă a scării, ministeriul se va arăta deodată speriat de mărimea deficitului, strigând cu o artistică disperare: ce să facem, domnilor! în acest mod, vrând-nevrând, Camera se va vedea într-o necesitate de forţă majoră de a realiza cu orice preţ tot felul de sustrageri numai şi numai în armată. Acesta este planul. Oştirea naţională - pe jumătate ucisă deja, materialmente prin tabăra din Furceni şi moralmente prin închinarea steagului la Galaţi, - este menită a mai primi o lovitură de graţie. Regimul actual nu are trebuinţă de puşca română, pe care niciodată n-o va face să uite drepturile şi datoriile cetăţeneşti: spre a strivi naţionalitatea latină de la Dunăre, ne vor sosi cu drumul ferat de la Sculeni regimente de compatrioţi ai servitorilor celor decoraţi de la Curte! Ş-apoi, nu ştim, zău, dacă ele nu sunt în Bucureşti. De o bucată de timp nu poţi face un singur păs în capitala României, fără a da de un nemaţ. Sunt prusieni. Toţi au trecut prin arme. Ce caută, oare, la Dâmboviţa nepomenitele până acum gloate ale acestor blonzi şi scrofuloşi venetici de la Marea Baltică? Ei nu sunt nici comercianţi, nici industriaşi, nici măcar lachei de la Palat. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 383 Priviţi într-înşii viitoarea oştire a României!... Noi repeţim, însă, cuvintele colegului nostru, d[omnul] Misail: nu vă atingeţi de armată! Nu vă permitem o dată cu capul a reduce un singur ostaş, a lăsa orfană o singură sabie, a da ruginei o singură baionetă. Dacă nu mai puteţi fără economie, nu ne îndoim că Măria Sa Vodă, mişcat de un simţimânt cu adevărat românesc, va fi cel dentăi a sacrifică o parte din lista—i civilă, scăzându-se apoi restul de la miniştri, de la casaţionişti, de la o mulţime de fericiţi fără muncă! în loc de a dezarma braţul român, carele va şti la nevoie să sfărâme străinismul chiar cu pietre, în caz de trebuinţă, popriţi mai bine pe alde Strussberg şi pe cei ascunşi sub numele feluriţilor israeliţi de la Berlin de a ne mai încărca cu milioane pentru kilometre neprevăzute! în realitate, însă, n-ar fi nevoie absolutamente de nici o reducere, dacă numai pe lângă portofoliu din piele de vită natura ar fi înzestrat pe aşa-numiţii bărbaţi de stat ai României cu nişte capete ministeriale. Finanţele unei ţări nu se îndreaptă în vecn vecilor prin bugete, ci prin zgândărirea unor noi fântâni de avuţie. Ne trebuie un Colbert, iar nu un A. G. Golescu, şi cu atât mai puţin un Zizin-CozadiniL. * Suntem în 11 Februarie. Tocmai la timp, ziarul Românul publică următoarea corespondenţă din Severin, relativă la alegerea parlamentară a fostului domnitor de către oltenii de la Mehedinţi: „CUZA în preziua alegerii de deputat a colegiului al IV-lea, oricine ar fi venit în oraşul Severin era să vază anxietatea cea mai expresă, impacienţa cea mai pronunţată în spiritele orăşenilor. Prin case şi prin locurile publice, grupe-grupe discutau asupra diferitelor persoane, cari şi-ar propune candidatura. Se vorbea că are să se propună d[omnul] Aurel Pleniceanu, Burilianu şi alţii; însă când îi întrebai pre dânşii, toţi îşi tăgăduiau candidaturile, lăsându-se toată lumea în poziţiune de a nu şti să susţină sau să combată diferitele candidaturi. în mijlocul acestei situaţiuni de nelinişte, pe când ideile mai mult se şopteau decât se vorbeau, că trebuia propus un om mare, care pus în balanţă cu propusul guvernului, să prepondereze; în acest timp se adună şi delegaţii de prin comune. Ideea că Vodă-Cuza cere a veni ca deputat în România irumpe ca prin miracol şi preocupă spiritul săteanului, care nu găsea alt fact ca mai virtuos decăt  ADUCE ÎN ŢARĂ PRE DOMNUL CARE LE-A DAT PĂMÂNT, SUB CARE NU PLĂTEAU CONTRIBUŢIUNI AŞA GRELE, ŞI CARE SE AFLA LA FRONTARIILE ROMÂNIEI...'* Dacă opinca formează, în adevăr, imensa maioritate a oricărei ţări, în ce mod, dară, naţiunea română a putut răsturna pe Vodă-Cuza? Dacă opinca iubeşte până astăzi şi nu poate să uite ceea ce a fost, cine, oare, mai rămâne în România pentru a susţine starea cea nouă de lucruri? Noi am spus deja în revista trecută că suntem cu toată sinceritatea, mai dinastici ca oricine. 384 B. P. HASDEU De aceea, însă, ne adresăm şi ne vom adresa mereu cătră regimul actual, repeţindu-i necontenit si la tot pasul: fii român, pentru mila lui Dumnezeu, căci altfel nu-i scăpare!... Caracteristica scrisoare, căreia-i dete loc, în columnele sale confratele nostru de la Românul este cea mai perfectă oglindă a situaţiuni, în trecut, în prezent şi poate chiar în viitor... 143 Bucureşti, 14 / 26 februarie 1870 9 7 Nimeni nu vorbeşte despre d[omnul] ministru de Rezbel. Şi totuşi, Monitorul Qficial este mai totodauna plin de tot felul de referate,’ memorande, regulamente, proiecte, anunţuri, etc., etc., răsărite cu grămada din capul acestui indispensabil al tuturor cabinetelor. Să fie, oare, d[omnul] George Mânu ca acei versificatori de calendare, pentru cari cifra poeziilor corespunde cu numărul zilelor, fără însă ca printr-această miraculoasă abundinţă ei să poată ieşi vreodată din disperarea obscurităţii? în orice caz, până şi ultima specie de poetaştri provoacă, uneori, atenţiunea publică, obosită de lucruri serioase, în intervalul cărora omul caută cu sete o hrană de ilaritate. Dfomnul] ministru de Rezbel să fie şi mai nenorocit? Dintr-atâtea sute şi mii de lucrări ale d[omnu]lui George Mânu, nici una să nu aibă cel puţin meritul muzei macaronice? Suntem fericiţi a mărturi[si] că ghinionul d[omnu]lui ministru de Rezbel nu merge până acolo. Dumnealui a scos la lumină zilele trecute un raport cătră Domnitor, demn din toate puntele de vedere a chema o grimasă de zâmbet pe buzele lectorilor, dacă numai naţiunea n-ar fi mai mult dispusă a plânge văzând capacitatea şi mai ales patriotismul cârmacilor săi! D[omnul] George Mânu este unul dintre consilierii Tronului. 0. Doamne! Raportul în cestiune, foarte lung, ca să nu zicem foarte prolix, se preocupă cu stăruinţă, de la început şi până la fine, numai şi numai cu combaterea industriei naţionale.’ D[omnul] ministru de Rezbel, redus la cea mai simplă expresiune, stabileşte următoarele două criterii: 1. Postavul din fabricile române, în fruntea cărora se află a mult meritosului d[omn] Băleanu, nu poate servi la nemica. 2. Guvernul nu voieşte, ca fabricanţii străini să se aşeze în România, încuibând la noi una din manufacturile cele mai importante, cele mai productive, cele mai conforme cu mijloacele ţării. Cu toate astea, armata are nevoie de postav. Ce-i de făcut? Nici o măsură statornică neputându-se lua, după convicţiunea cea savantă a d[omnu]lui George Mânu, concluziunea este că aproviz- ionarea oştirii m astă privinţă cată să fie lăsată cu totul la inspiraţiunea momentană a ministrului, a directorului, a capilor de secţiuni, şi aşa mai încolo. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 385 Acesta este simţul raportului, întrucât ne-a fost dat a-1 înţelege, fiind atât de confuz în genere, încât analiza rătăceşte cu spaimă prin pustietăţile sale, găsind d-abia, pe ici, pe colea, câte-un oasis. Dar d[omnul] ministru de Rezbel nu vede, oare, că, osândind pe fabricanţii români şi pe acei ce ar dori să se stabilească în ţară, dumnealui totuşi va fi silit cu orice preţ de a lua postav de undeva şi de la cineva? Industria naţională cea existentă şi orice nouă tendinţă locală, sunt ucise cu o singură trăsură de sabie în favoarea samsarilor, cari nu au nici meritul de a fi pământeni, nici de a concurge la înflorirea României, nici măcar de a putea vinde mai ieftin! însă raportul d[omnu]lui George Mânu este comic numai în aparinţă. Farsa posedă câteodată un element tragic. D[omnul] ministru de Rezbel voieşte, în fond, una din două: sau a îmbrăca armata foarte scump, ori’ a n-o îmbrăca deloc. Cea dentâi presupunere este imposiblă, în urma declaraţiunii celei solemne a fostului Cabinet că Măria Sa Vodă aşteaptă cu nerăbdare dresul finanţelor, pentru ca să capete apoi câsteluri, dotaţiuni şi apanaje pentru toţi membrii trecuţi, prezenţi şi viitori ai Dinastiei. Fiscul nu se va împle niciodată după gândul Domnitorului, dacă postavul soldatului va costa prea mult. Rămâne dar cealaltă ipoteză. D[omnul] George Mânu nu voieşte să-mbrace armata. Insă cum, oare, s-ajungă la acest superb prinos de economie pe altarul prestigiului dinastic? Micşorând oştirea astfel, încât să fie ca şi desfiinţată. In revista noastră trecută, noi am arătat deja că punerea Ministerului de Rezbel tocmai în coada tuturor bugetelor, este o abilă manoperă spre a smulge de la Parlament reducerea armatei; aducându-1 pe nesimţite în faţa unui deficit, pe care-1 vor mai încărca până atunci diferitele adausuri la celelalte despărţăminte. Rechizitoriul d[omnu]lui George Mânu contra postavului prezintă în realitate aceeaşi ţintă. Ce-i mai trebuie dfomniei] sale haină, când nu va fi pentru cine? Dragonul prusian, pe care ni-1 va oferi cu calea ferată de la Sculeni ministeriul actual, sau notre ami, d[omnul] Basiliu Boerescu, dindată ce vor fi distruse cetele naţionale, va veni fix und fertig!!!... Reducerea armatei este astăzi cea mai gravă cestiune la ordinea zilei: a fi ori a nu fi. * Ciudat lucru! Guvernul asctual sfărâmă puşca română din cauză de economie, şi tot el, m acelaşi timp, dăruieşte unui venetic cincisprezece kilometre, adică 300.000 [de] franci pe an din punga statului, permiţându-i a conduce calea ferată prin Caracal în loc de Slatina, după cum prevede foarte clar şi foarte limpede concesiunea. 386 B. P. HASDEU în numărul viitor noi vom dezbate mai pe larg această monstruoasă risipă. Deocamdată ne mărginim a constata flagrantul delict al con- tradicţiunii. Mare şi tare eşti tu în ţara noastră, tata Stmssberg!!!... 144 Domnului C. Blaramberg, deputat Prescriptul verbal al şedinţei de ieri a Adunării Deputaţilor, după cum îl publică ziarul Aomânul, îţi atribuie, cu ocazia dezbaterii bugetului Instrucţiunii Publice, un amendament pentru desfiinţarea Arichvei Istorice dezvoltat în următorul mod: ,Acest amendament îl face dfomnul] Blaramberg, pentru a nu se mai lăsa ca în trecut, în mânile unui singur om, fără nici un control, nişte tezaure atât de nepreţuite cum sunt documentele care au să serve la facerea Istoriei Românilor şi pentru a nu se mai falsifica asemenea documente, pentru a nu se da ca adevărate şi autentice nişte documente false, de fantazie“. Unicul redactor al Archivei Istorice, de la fondarea-i, în 1865, şi până la suprimare-i în 1869, am fost eu. Prin urmare, mie şi numai mie îmi revine d-a dreptul epitetul de falsar, pe care nu te-ai sfiit a-1 rosti de la întălţimea tribunei parlamentare. Domnul meu, îmi place a crede că eşti competinte în istorie. îmi place a crede că nil eşti deprins a vorbi cu uşurinţă. îmi place a crede că ai cetit, de nu cele trei tomuri ale Archivei Istorice, cel puţin vro câteva pagini. Dacă n-aş credea acestea, şi dacă n-ai fi vorbit într-o Cameră, nu ţi—aş adresa astă epistolă. Ar fi trist, domnul meu, ca un om, cărunţit în studiu, să fie silit a răspunde la toţi şi la toate. Aşadară, mai mult în interesul d[umi]tale, te invit şi te somez, nu numai din Archiva Istorică, dar din toate scrierile’ mele, cari formează la un loc vro douăzeci de volume, a arăta un singur document fals ori de fantazie, sau măcar o citaţiune neexactă! în caz contrar, înţelegi foarte bine, domnul meu, că epitetul de falsar, care se traduce româneşte prin MINCINOS, nu se raportează la mine. Primeşte etc. 145 Domnului Redactor al ziarului Românul Domnule Redactor, Nu mă îndoiesc că nu veţi refuza un loc în coloanele ziarului dumneavoastră alăturatului anunţ. Vă rog totodată a regula ca organul dumneavoastră să mi se transmită în schimb, str. Carol I, Nr. 14. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 387 Primiţi, Domnule Redactor, încredinţarea celei mai distinse con- sideraţiuni. B. P. HASDEU COLUMNA LUI TRAIAN Sub direcţiunea domnului B. P. HASDEU. Fost director al ziarului Traian. Nr. 1, apare, luni, în 2 martie. Abonamentele şi vânzare cu numărul se fac la librăriile: Ioanid, pe podul Mogoşoâiei lângă Hugues, Ioanid din Str. Lipscanilor, Socek de lângă Prefectura Poliţiei şi Danielopolu, la Intrarea Pasajului Român. 146 Moneda română Bucureşti, 1/13 martie 1870 Traian a murit. A rămas Columna lui Traian. Iată în două cuvinte istoria ziarului de faţă. Columna lui Traian nu e Traian, dar direcţiunea ambelor este aceeaşi. Cui n-a putut să-i placă de la început, nu-i va plăcea nici de aci înainte, păşind nestrămutată pe calea principiilor, fără a şovăi un singur moment după vântul oportunităţii sau după degetul fetişului. Românismul şi Democraţia au fost, sunt şi vor fi unica dualitate denaintea căreia nu vom înceta a ne închina. Sub Românism însă noi nu amestecăm pe furiş toate neamurile Orientului, mai sporite cu spuma Palestinei într-o monstruoasă con- federaţiune. Sub Democraţie, pe de altă parte, noi nu înţelegem o poleocraţie, adecă o abilă linguşire a elementului urban, fie el naţional sau nu, în dauna sărmanei opince! Aşa a fost Traian-, aşa va fi Columna lui Traian. A face o nouă profesiune de credinţă ar fi de prisos. Ne-am împlinit deja această datorie, o dată pentru totdauna, sunt acum şase luni, în următorul mod: „Regimul constituţional cu dinastia actuală; Combaterea guvernului personal; Armarea ţării; Descentralizarea; Instrucţiunea poporului; Românizarea gurilor Dunării; Stăvilirea şi înfrânarea invaziunii jidoveşti; Poprirea străinilor de tot felul de a forma stat în stat pe teritoriul român; Apărarea românismului de dincoace şi de dincolo de Carpaţi; Respingerea ingerinţei diplomatice în afacerile ţării; Simpatia pentru popoarele latine din Occident; Menţinerea deplinei autonomii a Statului român contra pretenţiilor otomane; Dezvolatarea gustului literar şi ştiinţific; 388 B. P. HASDEU încurajarea industriei naţionale..."1. Tari printr-această programă, pe care o credem a fi cea mai românească, noi ne vom feri cu stăruinţă de orice polemică personală. Tari printr-această programă, pe care o credem a fi cea mai românească, noi ne vom feri cu stăruinţă de orice polemică personală în ziaristica noastră, din nenorocire, unii s-au deprins a diviniza pe cutare, alţii s-au dedat a-1 sataniza; unii îşi încarcă foile cu apoteoza, alţii cu filipica; unii aşteaptă tot binele de la Ormuzd, alţii prevestesc tot răul de la Ahrimân; în realitate, însă, unii şi alţii, cei pozitivi şi cei negativi, sunt deopotrivă idolatri. Dezgustaţi de acest cult al individualităţii, care se pogoară câteodată până la adoraţiunea de sineşi, noi vom fi totdauna pe cât se va putea mai sobri în privinţa numelor proprii. Chiar când o culpă a cuiva ne-ar sili, vrând-nevrând, a-1 pune în joc, nu vom uita urbanitatea pentru toţi si indulgenţa pentru acei ce au lucrat mult-puţin: un Heliade, un Telî, un Negri, un Brătianu, un Creţulescu, un Alecsandri, un Bolintineanu, un Rosetti... * Cestiunea la ordinea zilei sunt banii de aur şi de argint, ieşiţi de vro câteva zile din asa-numitul „Palat de Monedă" al României, deşi în faptă ei s-au fabricat cu totul pe aiuri, punându-se numai timbrul în Bucureşti, - lucrul cel mai lesne, menit a satisface d-abia o vanitate de copil, fără a modifica natura păcatului de naştere. Oare toate cele din străinătate au devenit la noi naţionale, aducându-se în ţară şi îmbrăcându-se apoi, ca o păpuşă nemţească într-o haină română? Cu toate astea, lăsând la o parte întrebarea dacă galbenii şi argintii noştri sunt sau nu sunt pământeni, noi ne vom măigini a dezbate fondul. I. Un ziar din Bucureşti se îndoieşte despre adevărata valoare metalică a noii monede. Oricât de discreditată ar fi o foaie, o asemenea acuzaţiune este prea gravă, pentru ca guvernul să nu se grăbească pe dată a o dezminţi, prevenind la timp o turburare în toate tranzacţiunile pecuniare ale societăţii. Ministeriul n-a făcut-o. în politică, nu ca în drept, prezumţiunea este totdauna în defavoarea puterii executive.' Deci, moneda noastră aşa-zisă naţională rămâne deocamdată cel puţin suspectă. II. Monitorul Oficial, anunţând lumii apariţiunea banilor pretinşi româneşti, celebrează cu emfază pe Măria Sa Carol I, în zilele căruia ţara noastră s-a învrednicit a căpăta această sublimă fericire. Servilismul şi istoria au fost totdauna în ceartă Neamul lui Traian a trăit şi fără Măria Sa Carol I. Românii au avut monedă în toţi timpii, afară numai de epoca fanarioţilor. 1. Troian, nr. 56. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 389 De la Alexandru cel Bun, de la Mircea cel Mare, de la Ştefan, de la Ţepeş, de la Movileşti, de Ia Basarabi, se conservă până azi, pe ici pe colea, câte o suvenire numismatică. Talerii lui Iacob Basilic, lucraţi m Moldova, sunt de o frumseţe admirabilă. Până şi-n ajunul Mavrocordaţilor, pe la 1667, România avea un „Palat de Monedă", despre care cronicarul zice „pre acele vremi era pace şi ţara întemeiată, şi era bănărie în cetatea Sucevei, care era de la Dabija-vodă"‘ Precum vedeţi, regimul actual ne-a înzestrat cu moneda naţională în acelaşi mod în care djomnul] Mârzescu a înfiinţat Universitatea din Bucureşti!... IU. Ziarele străine au afirmat de mult, mai în unanimitate, cum că guvernul român a fost solicitat de la Turcia înalta permisiune de a bate bani de aur şi de argint Ministeriul nostru, cel trecut şi cel prezent, a mărturi[si]t prin tăcere această crimă capitală contra autonomiei naţionale. Astăzi circulă prin Bucureşti nişte lei noi cu o inscripţiune românească. Fără a căuta la limbă, noi nu ne temem a susţine că această monedă e turcească, fabricată prin delegaţiune, întocmai ca cea egipţiană. Mâni sau poimâni generozitatea Sultanului va permite amăuţilor a avea galbeni şi sfanţîhi cu o legendă albaneză. Atare monedă fi-va, oare, proprie a lor? IV. Pe banii de cari face atâta paradă Monitorul Oficial, noi privim de o parte efigia Principelui, iar pe revers cuvintele: „un leu“ sau „20 lei“. Legea specială asupra monedei, care nu s-a abrogat, prevede la noi clar şi limpede, nu chipurile domneşti, ci „Marca ţării". Noi n-o vedem. O călcare învederată! Şi mai mult decât atâta: este o tendinţă vilă din partea consilierilor Tronului de a face pe Măria Sa a crede cum că ar fi tot una cu ţara, ceea ce nu-i va recunoaşte niciodată nici un adevărat român, de la Sculeni până la Vârciorova. Moneda pe care ne-o oferiţi acuma, trebuie să fie a naţiunii, iar nu a Domnitorului, afară numai dacă ar fi făcută într-adins pentru lista civilă sau pentru vio dotaţiune. V. Pe lângă efigia principelui, leii noştri cei noi mai prezintă inscripţiunea: „Carol I, Domnul României Constituţiunea noastră nu acordă Capului Statului decât numai titlul de: „Domn al Românilor între ideea de teritoriu şi aceea de naţionalitate există o diferenţă enormă România se va numi tot România, chiar dacă în loc de români s-ar coloniza cu ebrei şi cu germani de ai d[omnu]lui Baruch- Strussberg. 1 Prusia poartă până astăzi un nume litvan, deşi cavaleri teutonici 1. Magazin istoric, tţomj 3, p. 9. 390 B. P. HASDEU au nimicit de secoli toată poporaţiunea primitivă, din care mai rămân d-abia vro câteva cotune. Oare aşa ROMÂNIE voiesc d[omnii] miniştri pentru Măria Sa Carol I, pe care noi însă nu-1 vom primi în veci decât numai ca pe Domnul Românilor, adecă al unei naţionalităţi latine, fără nici un amestec cu Marea Baltică... Aşadară, toate pompoasele exclamaţiuni ale foii oficiale despre imaginarul product al „Palatului de Monedă" din Bucureşti, se reduc în ultimă analiză la următoarele puncturi: Aceşti bani sunt bănuiţi de a nu corespunde cu valoarea lor nominală. O monedă cu mult jnai naţională au avut-o de veacuri străbunii noştri; Făcuţi cu voia Turciei aceşti ... simt otomani, iar... legea, dar mai ales simţul naţional şi democratic; în fine, suprimarea „românilor" denotă o preocupaţiune emina- mente antinaţională... Mândriţi-vă acum de fapta voastră! * Pe când ţara întreaga tremură încă în faţa nemuritoarei Convenţiuni Ruso-Române, prin care noi devenim pur şi simplu o provincie moscovită, guvernul actual mai depune astăzi pe biroul Parlamentului o altă trădare naţională de aceeaşi natură. Este un tractat de extradiţiune cu Serbia. Oamenii noştri de la putere nu ştiu nici măcar atâta că, după însăşi statistica oficială din Belgrad, peste 150.000 de români, fugiţi mai cu seamă de peste Olt de groaza ciocoiului şi a fanariotului, locuiesc de zecimi şi chiar de sutimi de ani pe teritoriul Serbiei. Oamenii noştri de la putere nu ştiu nici măcar atâta că în Serbia aproape fiecare cetăţean fiind soldat, aproape fiecare emigrant se poate considera ca dezertor. Oamenii noştri de la putere nu ştiu nici măcar atâta că, cu tractatul lor în mână, ei vor fi siliţi a extrăda guvernului sârbesc pe fraţii noştri români, desţăraţi în epoca Pasvantoglilor şi cari ar dori acum a se întoarce în cuibul străbun. Iacă cine ne cârmuieşte!... Pe basarabeni îi vom extrăda muscalilor, pe ardeleni îi vom extrăda maghiarilor, pe olteni îi vom extrăda sârbilor, şi toate acestea, după cum zice francezul: POUR LE ROI DE PRUSSE!! * Să mai vorbim, oare, despre proiectul ministerial de a scnimba linia drumului de fier de peste Olt, ducând-o prin Caracal în loc de Slatina? Un inginer a demonstrat mai dăunăzi că acest sacrificiu pe altarul d[omnu]lui Baruch-Strussberg, sau mai bine zicând a misterioşilor 1. Aici şi mai departe, textul este lacunar din cauza deteriorării ziarului aflat în colecţiile Bibliotecii Academiei Române (n. ed.). PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 391 săi pensionari, constituie un ocol de vro 15 kilometri, adecă vro 300.000 de franci aruncaţi pe fiecare an din punga Sfatului. Un alt inginer vine astăzi cu un nou calcul, probând până la evidenţă, că nu sunt 15 kilometri de ocol, ci tocmai 46, adecă aproape un milion de franci dobândă anuală. Suntem fericiţi a constata că Adunarea Deputaţilor, oricare ar fi viţiul originii sale, se pare a nu fi predispusă a acorda această specie indirectă de dotaţiune. * Vorbind despre vânzări, fie politice, fie economice, noi nu putem a nu observa un fenomen din cele mai triste. Două feliuri de oameni îşi bat joc de ţară: miniştri actuali ... să poată mănţine... perspectivă... mai mult, nici mai puţin, decât desfiinţarea armiei naţionale! Dumnealui licenţiază corpuri întregi, reduce efectivul celor suferite deocamdată, taie şi ciocârteşte fără milă materialul, hrana şi îm- brăcămintea ostaşului. Trei batalioane de vânători, un regiment de cavalerie şi patru baterii de artilerie simt şterse cu o singură trăsură de condei. Geniul se preface intr-o miniatură bună a figura numai doar în prăvălia unui neguţitor de jucării. Mai pe scurt, România se dezarmează cu desăvârşire, în speranţa de a-i veni apărători: dragonii de la Berlin şi honvezii de la Pesta. Am fost surprinşi în modul cel mai plăcut, ca să nu zicem cel mai neaşteptat de a vedea pe d[omnul] ministru de Resbel combătând cu multă energie şi cu multă logică pe d[omnul] Florescu. Discursul d[omniei] sale a fost admirabil. D[omnul] George Mânu a avut şi dumnealui o zi fiumoasă în viaţă!... * Vodă-Cuza, ales în unanimitate de cătră colegiul ţărănesc de la Mehedinţi, a răspuns biroului Camerei prin următoarea epistolă, citită în aceeaşi şedinţă de vineri, în care d[omnul] Florescu nu s-a sfiit a cere suprimarea stindardului românesc: domnule Preşedinte, Am priimit depeşa din 1/13 a lunii acestea, prin care d[om]nia voastră aţi binevoit a-mi vesti cum că Camera [sic!] Deputaţilor României au întărit votul cu care mă trămite în reprezentaţia ţării ca alesul său, Colegiul al patrulea de Mehedinţi. Această încunoştiinţare m-a pătruns, domnule preşedinte, şi mai întâi de toate vă rog s-arătaţi Camerei simţirile mele de recunoştinţă şi să primiţi pentru domnia voastră, prin al căruia organ ea-mi vine, viile mele mulţumiri. Puternice temeiuri însă mă opresc a priimi acest onor, mie făcut de Colegiul al patrulea mehedinţean; cu toate că scump îmi este a vedea în votul său şi-n a lui întărire că ţara, în a sa neatârnare, ştie a-şi revărsa dreptatea asupra urii şi a orbirii patimilor. Mai este aceasta o dovadă că, dacă am putut face ceva pentru ţară, ea 392 B. P. HASDEU n-a uitat-o şi tot crede că de departe, ca şi de aproape, nici o încunjurare nu-mi poate stinge adânca dorinţă de a o vedea fericită şi în înflorire. Primiţi, vă rog, d[omnu]le preşedinte, încredinţarea înaltei mele consideraţiuni. A.I. CTJZa“ Ziarul Informaţiunile Bucureştene, organ intim al d[omnu]lui Kogălniceanu, publicând acest act, se grăbeşte a observa totdodată în privinţa patronului său că: „E mai mult de cinci ani, singurele relaţnmi între fostul Domn şi între fostul său ministru, s-au mărginit într-o singură... 147 O aducere-aminte despre Despot-Vodă Bucureşti, 4/16 martie 1870 România a avut şi ea un Maximilian. A fost Iacob Basilic Despot, care s-a suit pe tronul Moldovei în deceniul al şaselea dintr-un secol oarecare, în urma unui domn alungat din ţară, al cărui nume era Alexandra. Originea-i cea adevărată nu se ştie, dar naţiunea română îl considera ca pe neamţ, fiind crescut la curtea împăratului german Carol [al] V[-lea], în armata căruia ocupase un post de căpitan sau de locotenent. Astfeli Despot-Vodă nu era după chipul şi asemănarea tuturor principilor: inteligent şi chiar învăţat el şi-ar fi întărit dinastia pentru multe veacuri, pe scaunul marelui Ştefan, să fi voit a face un singur lucra: a deveni român. Asta i-a lipsit şi atâta l-a dus la pieire. Chemat la domnia Moldovei, mai reală şi tr ai glorioasă decât serbedele titluşoare princiare fără pământ, el preferă totuşi a-şi da diferite epitete exotice: marchesul Samosului, baronul Părosului şi asa mai încolo, - primul pas spre ridicol dacă nu spre antipatie, în sânul unei naţiuni eminamente democratice. Iubitor de pompă, care i se părea a fi principalul atribut al suveranităţii, el îşi organizase curtea după norma etichetei germane, cu o mulţime de ober-lachei şi de unter-lachei, în numărul cărora îşi închipuia în deşert, că va putea să bage floarea României. Voind să arăte’ Europei că Moldova era o pădure fără dânsul, el avea aerul a nu şti nemic despre numeroasele scoale, rămase încă din timpul lui Alexandru-Vodă, nu al Lăpuşneanului, ci al celui Bun, lăudându-se cu zgomot în toate părţile: eu am înfiinţat aci o Universitate! Străin el însuşi, atrăgea în ţară străini peste străini, dându-le în pradă naţiunea română, şi pogorându-se uneori până [la] a împărţi frăţeşte cu dânşii impurul rezultat al jafului celui misterios. Neavând încredere în oştirea română, el se grăbi a-şi improviza sub feli de feli de pretexte o gardă de venetici, înmulţind-o din ce în ce pe furiş, legănat în neghioaba amăgire, că o potaie de mercenari va fi vreodată în stare a birui o naţiune întreagă. Necunoscând ţara şi neştind unde să-şi caute un razem, până a reuşi în clădirea superbului edificiu de dictatură, el se aruncase dentăi PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 393 în braţele unei popolarităţi democratice, apoi în splendida tabără a boierimii, în fine, într-o amalgamă de oameni murdari, de toate culorile, cu singura condiţume de a fi valeţi, şi n-a mai mers mai departe. Credincioşii săi l-au vândut cei dentăi, crezând să culeagă ei rodurile trădării: poporul însă a fost mai bucuros a primi din nou pe Alexandru-Vodă, carele în prima-i domnie fusese rău numai pentru boieri, dar în cea de a doua s-a arătat călău pentru toţi deopotrivă. Moartea lui Despot fii oribilă! Doi contimpurani au descris viaţa acestui nenorocit principe, carele nu putea să înţeleagă că românii nu sunt nemţi: Johann Sommer şi Antoniu Maria-G razi ani. Ambii l-au cunoscut personalmente. Noi n-am făcut alta, decât numai şi numai de a reduce propriile lor cuvinte la cea mai simplă expresiune. Dar cum se leagă toate acestea cu caracterul momentan al unei reviste, menite a se mărgini în sfera mănunţişurilor la ordinea zilei? Nu era, oare, mai instructiv a vorbi despre cuviosul Popa-Tache, dempreună cu ceilalţi respectabili colegi ai sânţiei sale? Cerând iertare pentru această temeritate din partca-ne de a lua istoria drept bază a politicei, fără să ţinem seamă mai întâi de toate de obiceiul vulgar de a pune la cale viitorul ţării prin neştiinţă de carte, - suntem datori cel puţin a explica motivul lungii digresiuni despre Despot-Vodă. Confratele nostru de la Românul a descoperit şi a scos la lumină, în numărul său de ieri, preţioasa corespundinţă a Măriei Sale Dom- nitorului cu eminentismul kyr-Grcgoriu, ecumenicul patriarh al Con- stantinopolei. Consilierii Tronului sub numele Capului Statului, au avut impudica îndrăzneală a supune controlului eccleziei bizantine legea organică a bisericei noastre, votată de către Parlamentul României. Guvernul din Bucureşti ne subordinează marelui Pontefice din Stambul. Văzând această grozăvie putem, oare, noi a nu ne aduce aminte, că tot aşa făcea Despot-Vodă, deşi nu era el însuşi ortodox, încât cronicarul Moldovei ti da măgulitorul nume de „eretic“? Dintre toţi domnii români, până la fatala epocă a fanariotismului, numai dânsul „se consulta pururea cu [(rimatul constantinopolitan“ după cum o declara cu umilinţă într-o epistolă către un călugăr din patriarhat: Kai ttu iHxyocyiomzm) AeSrakti, ev Jtarnv e'fie' Smţxo ov crovumm, o\I56 ti dvev -nţq ocvtov •yv&ţjiîy; nepavra1 Aducem acest pasaj pentru ca ilustrul prelat din Roma cea Nouă de acum înainte cu tot dreptul să poată zice într-o a doua epistolă către Capul Statului Român: „Fă, Măria Ta ceea ce a mai făcut Despot-Vodă!!“ Cât priveşte deznodământul unei asemeni imitaţiuni, aceasta nu e treaba ilustrului kyr-Gregoriu! Unde ne duceţi, domnilor miniştri?... 1. Crusius, Turco-Gracia, Basilae, 1584, p. 245-252. 394 B. P. HASDEU Si apoi, dacă ar fi numai atâta! tJn alt Cabinet, mai românesc şi mai democratic ar putea să dreagă toate consecinţele nefastei intimităţi epistolare între Puterea Executivă a României şi Autoritatea Spirituală a Bizanţului, afară numai de n-ar aduce până atunci zgândărirea faimoasei cestiuni a monastirilor zise închinate. E însă un alt caz cu mult mai grav. înstrăinându-se odată teritoriul României, nici un minister nu va mai vindeca răul, remediile fiind posibile contra morburilor, fie ele cât de periculoase, dar nu şi contra faptului împlinit al morţii. Ei bine, guvernul nostru actual a depus pe biroul Adunării Deputaţilor un voluminos proiect de lege intitulat Creditul Fonziar al României, carele nu e, în realitate, decât cea mai dibace conspiraţiune spre a face să treacă pe nesimţite în palma străinului toată proprietatea teritorială a ţărei, adecă fundamentul existenţei noastre individuale, ca Naţiune si ca Stat. în numdrul viitor, vom analiza pe larg această nouă şi nu cea din urmă monstruozitate a unor cârmaci, al cărora pogorâş mai are încă de furcă până-n vale. Deocamdată ne mulţumim a preveni cu tot dinadinsul, opiniunea publică şi mai ales atenţiunea Corpurilor Legislative, pentru ca mandatarii să nu poată fi surprinşi, precum s-a întâmplat de atâtea ori cu atâtea alte camere din lume... Vorba despre un banchet pentru beizadea Mitică Ghica a început din nou a circula prin Capitală. Iacă cel puţin o petrecere inocinte, pe care naţiunea română întreagă ar trebui s-o procure ambiţiosului cavaler de la Livadia, numai şi numai pentru ca să nu se mai gândească a reveni la putere, mângâiat în glorioasa-i retragere prin tot feliul de mezelicun. Nu înţelegem, însă, pentru ce să nu se dea un banchet şi d[omnu]lui Kogălniceanu? De ce să fie uitat până şi dţomnul] Manolache Costache Iepureanu, în sănătatea căruia răsuna altădată Sala Slătineanu în urma lui 11 Februarie?... Să trăiască Baltazar! strigau Bachanţii şi bachantele, pe când o tainică mână scria pe părete osânda cu litere de foc şi de sânge!!... 148 La Transilvanie et son union forcee avec la Hongrie (Transilvania şi unirea-i forţată cu Ungaria) Sub acest titlu una din revistele franceze cele mai răspândite Revue Contemporaine publica în broşura-i din 28 februarie un excelent articol al domnului S. Perieţeanu-Buzău. O vorbă asupra autorului, o vorbă asupra lucrării, o vorbă asupra ziarului. De un an aproape o prefacere radicală se manifestă din ce în ce mai mult în tendinţele junimii române din Paris. Ea iese cu încetul din apatica atmosferă a cosmopolitismului, m PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 395 care crescuse generaţiunea precedinte, începând de la 1849 şi până mai deunăzi. O lună, iar cu atât mai mult un an sau doi de petrecere în Paris, producea fatalmente asupra românului un efect de paralizie: el se deprindea a-şi dispreţui neamul şi tara. în adevăr, curţi oare putea să mai fie bun român un amic al lui Kossuth, un conviv al lui Armând Levy, un frate de cmce al lui Herzen? O idee vagă de solidaritatea universală a unei umanităţi abstracte, iacă tot ce aducea în ţară acest mixtum-compositum de un- gur-ebreu-muscal devenit prin apostazie mai inamic al românismului, decât chiar străinii din naştere. Astăzi, junimea română din Paris nu mai este aşa. Ea a început a înţelege că muzica omenirii nu poate să existe fără varietatea naţionalităţilor, iar varietatea naţionalităţilor nu poate să existe fără o viguroasă opintire a fiecăreia din ele de a fi o individualitate, un coip şi un suflet deosebit, un product al propriei sale vieţi. Unul dintre cei mai eminenţi din această nouă şcoală este d[omnul] Perieţeanu-Buzău, autorul patrioticelor studii publicate în Traian, despre Câmpineanu, despre Huniade, despre episcopul Cezariu şi primul sub- scriitor al adresei de mulţumire ce se trămise d[omnu]lui Hasdeu din Paris, pentru propagarea ideii congresului pan-latin de a cărei paternitate poate fi mândrn d[omnul] V. Maniu. Articolul francez al junelui doctorand în drept de la Sorbona respiră aceeaşi direcţiune. Dumnealui e român mai presus de toate, şi anume român fără nici o distincţiune de provincie. Muntean, d[omnul] Perieţeanu-Buzău se luptă pentru Transilvania, precum un Lazăr, un Lauri an, un Murgu, un Nicoară, ardeleni sau bănăţeni, se luptau pentru România Dunăreană. Noi insistăm mult asupra acestei particularităţi, care, din nenorocire, nu este a tutorora. D[omnul] Kogălniceanu, de exemplu, nu poate să deschidă o dată gura, fără a revendica cu aviditate însuşirea-i de moldovean. Alţii, ba încă dintre somităţi, cred numai’şi numai m Muntenia, frământaţi pe semne de meschinul necaz de ’a nu fi divinizaţi pe malurile Bahluiului ca pe ţărmul Dâmboviţei. A nu fi muntean, a nu fi moldovean, a nu fi ardelean, sau bănăţean, a fi român de la Tisa până la Nistru, este la noi un mare pas pe calea naţionalismului, şi d[omnul] Perieţeanu-Buzeu nu s-a sfiit a-1 face. Articolul d[omniei] sale se împarte în patru capitole. In cel dentâi dumnealui desfăşură în câteva cuvinte, cu o claritate admirabilă, toate fazele prin care trecuse treptat românimea transcar- patică, de la Traian şi până la 1848. în capitolul al doilea ni se prezintă un tablou concis şi energic al organizării revoluţiunii ardelene, care a fost nu socială, ca acfejea din Bucureşti şi din Iaşi, ci eminamente naţională. Ultimii doi capitali urmăresc cestiunea ardeleană până-n momentul de faţă, dezvăluind într-un mod patetic toată perfidia Austriei, toată 396 B. P. HASDEU barbaria maghiarului, toată suferinţa românului şi încheind apoi prin Autonomia Transilvaniei. Sperăm că această scurtă analiză va îndemna pe mulţi dintre noi a citi cu tot dinadinsul artic[o]lul d[omnu]lui Perieţeanu-Buzău căruia Revue Contemporaine i-a făcut onoarea de a-1 pune în fruntea paginelor sale. Dar în România citeşte, oare, cineva remarcabila revistă a d[omnu]lui de Callone, unul dintre cei mai călduroşi filo-români din Occident? La noi, aproape toţi sunt abonaţi numai la Revue des deux mondes, o publicaţiune mai mult decât renumită prin simpatia-i pentru unguri, pe care nu încetează a-i celebra pe toate tonurile! Cată să mărturi[si]m că societatea noastră, adică partea-i cititoare, - căci, pentru sărmana naţiune, n-a fost încă până acum cine s-o înveţe carte, - seamănă mult cu acea cochetă, care zicea cu naivitate: „nu mă iubi, pentru ca să te iubesc eu“. în orice caz, chiar din puntul de vedere curat literar şi ştiinţific, Revue Contemporaine rivalizează cu Revue des deux mondes... 149 Bucureşti, 9/21 martie 1870 Criminala corespondenţă cu patriarhatul bizantin, pe care minis- teriul actual nu s-a sfiit a o pune d-a dreptul în sarcina Măriei Sale Domnitorului, ne permite a nu mai vorbi nemţeşte, de vreme ce vom fi tot aşa de bine mţeleşi, adresându-ne către Palat în limba lui Colocotroni. Grecii au un proverb, care zice aşa: Tot) i^Euot) a'Q to cntfrioot) yfa paprupfat) ejfEtQ... Pentru cei de la Curte n-am avea nevoie a traduce această frumoasă zicătoare, dar cată s-o explicăm cel puţin în favoarea poporului suveran pe care nici chiar un secol de dominaţie fanariotică, atât de fatal pentru educaţi unea breslei boiereşti, n-a fost în stare să-l înveţe alfa şi omega. Ei bine, adagiul de mai sus vrea să zică: adu-ţi un străin în casă şi vei avea un martor contra ta. Profunda observaţiune a poporului grec este tot ce poate fi mai adevărat oricând şi oriunde: in Grecia ca şi-n România, înainte ca şi după 11 Februarie, în trecut ca şi-n viitor. Si totuşi s-au văzut adesea naţiuni întregi, conduse intr-o oară funestă de ’cătră doi-trei orbi, numiţi profeţi, ca în Biblie, tocmai pentru că nu puteau să-şi deschiză ochii; s-au văzut adesea naţiuni întregi, nesocotind cu stupiditate o lege atât de firească şi atât de limpede; s-au văzut adesea naţiuni întregi călcând nebuneşte sub picioare evidenţa pieririi: mărturia strănutai, adus în casă. Trebuie, oaie, să ne mirăm, când până şi grecii cu o jumătate de gură şopteau sublima maximă, iar cu cealaltă pofteau în Elada pe bavarezii lui Otton? Ne grăbim a declara că suntem departe de a pune aci în dezbatere cestiunea Domnului străin. Neamţul Leopold ştiuse a deveni cel mai bun, cel mai sincer, cel mai mare 'belgian. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 397 Francezul Bemadot întrecuse în energia patriotismului său scand- inav chiar pe sveţianii cei mai înflăcăraţi. Un individ excepţional este o raritate, dar nu e de tot peste putinţă. Dracul cel şchiop al lui Le Sage nu contesta virtutea umană, deşi adăoga cu multă francheţe că, de la creaţiunea lumii şi până astăzi, el a întâlnit în cale-i d-abia două modeluri. Două modeluri avem şi noi, nici mai mult, nici mai puţin, în toată istoria universală, despre bunătatea Domnului străin. De ce, dară, să nu ne-nchipuim, că cel de al treilea s-ar fi putut manifesta anume în România? Aşadară, fără a avea în vedere dinastia noastră actuală, noi vorbim numai de acele nenumărate gloate de venetici, cu cari ne înzestrează mereu regimul de la 10 Mai 1866. Cată să constatăm, însă, o dată pentru totdauna, că nu Domnul le aduce în ţară, ci consilierii cei deocheaţi, pe cari şi-i alege Tronul, uzând de o prerogativă eminamente constituţională.’ Vom da un exemplu. Timbrul nostru postai se confecţiona în România, costând fiscului câte 3000 franci pe an. D[omnul] ministru de Finanţe le-a dat zilele trecute în concesiune unui israelit din Paris, pe termen de 10 ani, cu preţul de 50.000 [de] franci, plătiţi în două ronduri: jumătate acum şi restul cel mult în 6 luni. Lăsând la o parte cestiunea cea naţională a lucrătorilor români, sacrificaţi fără milă pe altarul iudaismului, ne vom mulţumi a observa că numai dobânda celor 50.000 [de] fiunci constituie, pe fiecare an, un minimum de 5000, adecă aproape de două ori ceea ce costă cu totul fabrica pământeană. Comand timbrul pe zece ani, d[omnul] A. G. Golescu se pare a fi voit să probeze printr-aceasta, că Măria Sa Domnitorul, pus de pe acum în efigie pe marca poştală, va fi tot aşa în vecii vecilor. Linguşirea a mers prea departe. Domnii se schimbă, ca şi miniştrii. Negreşit, noi vorbim de figura Principelui, iar nu de stabilitatea Tronului. în fond, tot ce a făcut d[omnul] preşedinte al Consiliului, a fost de a arunca în vânt 50.000 [de] franci din sacul statului, de a azvârli pe poduri o seamă de muncitori români, si-n fine, mai presus de toate, a atrage în ţară o nouă droaie de străini, asiguraţi într-un mod oficial că neamul latin din Orient nu e capabil de a confecţiona nici măcar secătura timbrului postai! Ş-apoi această ciudată concesiune trecut-a ea încai prin Parlament? Nu. Vom mai da încă un exemplu. De la miniştrii în activitate să trecem la acei în reformă. Ziarul Der Osten din Viena, în numărul său din 13 martie stil nou, publică următoarea telegramă: „Der Ex-minister Kogălniceanu ist in die Dienste des D[okto]r Stroussberg getreten“. 398 B. P. HASDEU Adică: „Fostul ministru Kogălniceanu s-a băgat slugă la dfomnul] d[octo]r Strussberg“. Explicaţiunea enigmei nu este anevoie: pentru o simbrie de nu mai ştim câţi arginţi, apostolul cel cu punga lui Christ a devenit vechil al ilustrului israelit din Berlin, îndatoridu-se a-1 susţine, a-1 apăra şi a-1 ajuta în toate şi-n contra tuturora, ceea ce înseamnează o făţişă complicitate în prada României!! Nu cumva d[omnul] Kogălniceanu va fi crezând, că este totuna a fi consilier al lui Carol I sau al lui Strussberg? Mutata nomine de te fabula naratur! în orice caz, ar fi curios a afla, dacă sluga misteriosului concesionar a primit sau nu o condicuţă, în care stăpânului să-i poată atesta purtarea, când va fi să-l dea afară\ Cum, oare, străinii să nu năbuşească în ţară, când până si miniştrii Măriei Sale Domnitoml, trecuţi şi prezenţi, îi aşteaptă cu îăcomie la tocmeală?... Exemplul d[omnu]lui A. G. Golescu şi al d[omnu]lui Kogălniceanu a demonstrat îndestul, credem noi, că nu Capul Statului atrage cârdurile veneticilor în România, deşi numărul lor era foarte mic până la 10 Mai 1866. Până acum însă, cu toată mărimea pericolului, noi mai aveam încă o slabă mângâiere: pământul se zicea a fi al nostru. în al cincilea an al domnirei lui Carol I, ministeriul a depus pe biroul Camerei un proiect de lege, prin care organizează pe o scară întinsă exproprierea teritorială a românilor. Este un fel de Doomsday-Book, o „Carte de Groaznică Judecată", prin care cuceritorul normand deposedase oarecând, în mijlocul barbariei evului mediu, pe nenorociţii saxoni din Anglia! O companie anonimă deschide în Bucureşti un colosal stabiliment de „Credit Fonziar". Nu este nici un adevărat român, care să nu dorească din toată inima de a vedea cât mai curând fundarea unor bănci, menite a veni mai cu seamă în ajutorul sărmanului nostru plugar. D[omnul] Ion Ionescu, unul dintre cei mai distinşi agronomi ai ţării, a dezvoltat de minune astă imperioasă necesitate într-o serie de articole din Gazeta Satelor, arătând totdodată căile cele mai româneşti de a ajunge la ţintă. Există însă un abis imens între ceea ce ne trebuie nouă şi ceea ce voieşte să ne dea anonimul. într-unul din numerii viitori noi vom desfăşura toate amănuntele într-un studiu special. Deocamdată, ne vom mărgini a oferi vreo două-trei criterii, pe baza cărora nu va fi greu orişicui a înţelege din capul locului întregul mecanism al infernalului proiect de lege. Articolul 2 zice: „O singură Societate de Credit Fonziar va exista pentru toată România“. Articolul 4 adaugă: „Durata Societăţii va fi de cincizeci de anf‘. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 399 Aşadară, pentru două pătrare de secol toată România se dăruieşte în monopol unei singure societăţi. Capitolul 1 din titlul V, vorbind despre „contestaţiunile ce se vor ivi între împrumutaţi şi Societatea Creditul Fonziar“, pune pe nefericitul plugar român într-o imposibilitate aproape absolută de a câştiga judecata. Iacă, bunăoară, un alineat din articolul 22: „Dacă arbitrul, ales de împrumutat, nu se prezintă la localul Societăţii din Bucureşti în trei zile după prezentarea suplicei de contestaţie, suplica de contestaţie se va considera ca nefondată şi toate contestaţiile, cuprinse în acea suplică, nu vor mai putea face obiectul unei din nou reclamaţii". în fine, articolul 38 completează silogismul: „In caz de neplată a vreunei anuităţi la termen, precum şi-n toate celelalte cazuri, în cari Societatea este în drept a cere rambursarea capitalului întreg după statutele ei, ea va putea cere vânzarea silită a imobilului ipotecat de la Tribunalul în a cărui1... circumscripţiune se află imobilul.... opoziţiune nu se va putea face, nici primi de Tribunal, contra vânzării silite, cerute de Societate“. Trecem de astă-dată peste artic[o]lii 39, 42, 44, 45, 47, 49 şi 50, prin cari anonimul în cestiune, pe de o parte, îşi aşterne drumul de a putea scoate orişicând în vânzare moşiile cele ipotecate, iar pe de alta, îşi asigură o certitudine matematică de a le cumpăra numai dânsul, înlăturând pe toţi ceilalţi concurenţi. în cincizeci [de] ani, dacă nu mai curând, tot pământul României va fi a acestei monstruoase bănci, cu care se poate asemăna numai doară gigantica Companie a Indiilor Occidentale, cu acea siguţă diferenţă, că una va fi a Prusiei, pe când cealaltă este a Britaniei! Artic[o]lul 57 aşează pe culmea edificiului o cunună cu mult mai maiestoasă, decât căciula de pe palatul regal din Stuttgart: „Nu se va putea pune sechestru asupra averii mişcătoare şi nemişcătoare a Societăţii Creditului Fonziar". Anonimul nostru este neviolabil!! îl cunoaştem printr-atâta. Era să uităm că în şedinţa de ieri, Adunarea Deputaţilor a votat bugetul în total. 150 Bucureşti 11 / 23 martie 1870 A fost odată în România un Domn neamţ: Gastpar Grătzeţ. italianizat sub numele de Graziani, născut în oraşul Gratz din Ştiri a1 2 şi ajuns apoi, din treaptă-n treaptă, parte prin căciulite şi parte prin 1. Text deteriorat în Columna lui Traian (n. ed ). 2. Această origine este indicată pe portretul său, făcut după natură. Tot aşa zice contimporanul Petricius, Historia rerum in Polonia gastarum şi Kob’etzycki, Historia Vladislai, III, Dantisci, 1655, p. 668: „Pracerat Valachiae cum imperio Gaspar Gratianus, Germanus, ut erunt, origine, Graetii in Styria natus". 400 B. P. HASDEU jocul [hjazardului, dentăi dragoman la Poarta Otomană şi apoi bei la Moldova. El a sfârşit foarte rău, ca şi Despot-Vodă, ca şi Iancu Sasul, ca şi toţi domnii nemţi la noi: este vorba despre istoria cea veche. Cauza a fost, că-n loc să devină român, el voia să germanizeze o naţiune întreagă prin stupida fantazie a micii sale individualităţi; asemenea acelui vienez din zilele noastre carele se mira, că bucureştenii n-au îvăţat limba germană, deşi el a trăit douăzeci de ani în mijlocul lor şi totuşi nu ştia o boabă româneşte. Dar până la catastrofa neamţn'ui nostru mai este o bucată de cale, fiind d-abia la începutul regimului, despre care nemuritorul cronicar al ţării zice aşa: „Om neştiutor rândului şi obiceielor ţârei, fără limbă de ţară, care lucru mai greu nu poate fi, când nu ştie Domnul limba ţării unde domneşte. O, Moldovă! De ar fi Domnii tăi, care stăpânesc în tine toţi înţelepţi, încă n-ai pieri aşa lesne; ci domnie neştiutoare rândului tău şi lacome sunt pricina pieirii tale că nu caută să agonisească şi e nume bun in ţară, ci caută desfrânaţi în avere să strângă, care apoi totuşi se risipeşte si încă si cu primejdia casei lor.“' Dacă e adevărat că trecutul serveşte drept busolă viitorului, atunci nimeni mai bine ca Miron Costin, în pasajul de mai sus, n-a arătat cele două stânci de care este dator a se feri un domn neamţ în România căutând să meargă cu stăruinţă într-o direcţiune opusă: 1. Să se silească a cunoaşte „rândul ţării“. 2. Să nu „strângă avere, care apoi totuşi se risipeşte şi încă cu primejdia caset‘. Graţie lui Dumnezeu, noi nu mai avem un domn neamţ: Măria Sa Carol I este român, născut din părinţi români. De ce dară ministeriul actual ne împinge cu orice preţ a ne aduce aminte cele două reguli, scoase din tragica biografie a lui Gaspar Gratzer? De ce d[omnul] A. G. Golescu, pe de o parte, ne face a crede, că Tronul nu voieşte să cunoască „rândul ţării“, iar pe de alta, înrădăcinează cu perfidie bănuiala cum că „strângerea averii11 ar fi principala ţintă a regimului din 10 Mai 1866? Vom vorbi dentâi despre modul cum s-a primit ieri la Palat o deputaţiune a burgheziei bucureştene, şi apoi vom aborda tărâmul, pe care s-a pus astăzi în Adunarea Deputaţilor cestiunea Strussberg. în renumitul banchet dat mai dăunăzi în onoarea d[omnu]lui Ion Brătianu de către o parte din comerţul Capitalei, ilustrul tribun a îndemnat pe amicii săi politici a lumina printr-o acţiune colectivă neştiinţa Tronului asupra adevăratei situaţiuni a ţării. Oratorul nu se îndoia că vocea poporului va fi admisă, auzită şi ascultată. Fără d[omnul] Ion Brătianu nu era nici Carol I: putea oare producătorul să nu spere nici chiar el însuşi în bunătatea productului? Aşadară, consiliul era logic. Burghezia l-a primit cu toată veneraţia datorată unui veteran, fie şi atunci când rătăceşte. 1. Letopiseţ, ([omul] 1, p. 236. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 401 Aproape o mie de subscriitori au adresat către Capul Statului o patetică doleanţă, în care au expus pe scurt durerile momentului. Ca redacţiune, suplica putea fi cu mult mai completă, cu mult mai generală, cu mult mai energică. Astfel cum este, ea ni se pare a fi prea restrânsă, prea locală şi mai cu seamă prea indulgentă. Oricum să fie, o deputaţiune de cinci cu dfomnul] Costache Panaiot în frunte, s-a dus la Palat. Vom descrie primirea după cum se povesteşte prin toate colţurile Capitalei. Se zice că ministeriul nu s-ar fi sfiit a răspunde prin gura Măriri Sale că dfomnul] Costache Panaiot, - care nu venea acolo ca individ, ci ca o reprezentaţiune, şi al cărui nume, în orice caz, este tot atât de pământean ca şi acel de Hohenzollem, - nu poate să vorbească, nefund român. Se zice, că ministeriul ar mai fi adaus, iarăşi, prin organul Domnitorului, că neguţitorii din Bucureşti să nu se mai amestece în politică, fiindcă Puterea Executivă va şti să-i mufluzească, - ca şi când Tronul ar fi la noi şi el un comerciant, pus în concurenţă cu ceilalţi! Aceste două „se zice“ au ajuns până la noi. Ele se pot reduce la o singură concluziune: burghezia noastră a fost luată peste picior. Ea nu este „română" şi nu trebuie să fie „cetăţeană". Români sunt valeţii cei prusiani de la Curte, veniţi în Dacia cel mult de patra ani si care vor avea peste puţin monopolul de a se ocupa numai ei de politică! Dacă toate acestea sunt adevărate, - ceea ce noi unii tot încă nu putem crede, - atunci ministeriul actual, astupând gura naţiunii, împiedică pe Capul Statului de a cunoaşte „rândul ţării". Consecinţa: Gaspar Grătzer! Trecem la o altă cestiune şi mai fierbinte: „strângerea de avere". La Dealu Mitropoliei, dfomnul] Agarici şi-a dezvoltat, în fine, importantissima inteipelaţiune, anunţată de mai multe zile şi relativă la cele trei punturi fenomenale din afacerea Strussberg: 1. Un străin, numit Ambron, funcţionează în calitate de comisar român la Berlin, având în mânile sale milioane din punga ţării. 2. România n-are nici un control în tot felul de operaţiuni ale omniputintelui concesionar, deşi este ursită a-i tot plăti mereu în curs de un secol. 3. S-a răspândit zgomotul cum că obligaţiunile căii noastre ferate s-ar fi emis într-o mulţime spăimântătoare, fără nici o proporţiune cu lucrările cele executate sau cu traseurile cele aprobate. Dfomnul] Preşedinte al Consiliului a dat următoarele trei răs- punsuri: 1. D[omnul] Ambron. este „consilier Suprem la Ministerul de Finanţe din Prusia" şi cunoaşte de „minune legile de acolo"!!! 2. Dfomnul] Strussberg nu voieşte să primească nici un control, adică este neviolabil!!! 3. O emisiune anormală a obligaţiunilor nu poate fi de temut, fiindcă ele se păstrează totdauna sub două chei, una la dfomnul] Ambron şi cealaltă la dfomnul] Strussberg!!! 402 B. P. HASDEU în sfârşit, drept epilog d[omnul] A. G. Golescu primeşte a se trămite din partea-ne la Marea Baltică, o anchetă parlamentară!!! Apoi a urmat o interesantă dezbatere în curs de două zile: ieri şi astăzi. D[omnii] Georgiu Brătianu, Costică Grădişteanu şi mai ales Voinov, al cămi discurs a fost [o] adevărată1 cap d-operă înaltă de elocinţă, au redus în pulbere, printr-o analiză aşa-zisă chimică întregul strussbergism al regimului din 10 Mai 1866. D[omnii] Demetriu Ghica şi Nicu Ceaur-Aslan s-au oferit cu mult cavalerism a fi campioni ai Dinastiei, declarând cu un fel de mândrie naţională că „românii sunt hoţi şi tâlhari11, iar prusienii „modeluri de onestitate11, încât bună e numirea d[omnu]lui Ambron, bună e lipsa de control din partea ţării, bună e emisiunea obligaţiunilor celor de sub două chei! A fost apoteoza cinismului în deplina putere a cuvântului! Făcându-se apoi, din partea minorităţii, o moţiune de a revoca pe neconstituţionalul reprezentant al Statului Român în Prusia, de a desfiinţa autonomia teribilului concesionar şi de a supune unei riguroase cercetări cele două chei, - majoritatea a respins-o trecând cu triumf la ordinea zilei... De acum înainte orice dotaţiuni sunt de prisos. Un rezultat fără nici o alăturare mai strălucit s-a obţinut pe cale indirectă. Miron Costin o numea aceasta „desfrânare în avere să strângă11. El mai adăuga însă, cu sânge rece: „apoi totuşi se risipeşte, şi încă cu primejdia casei lor". Aci-i aci!... 151 Bucureşti, 15 / 27 martie 1870 Ieri toată ziua, trecătorii de pe Podul Mogoşoaiei puteau să admire pe frontispiciul Teatrului ciudata inscripţiune: vOnoare oamenilor de ordine11. în limba noastră vulgară ordinea se mai numeşte cu un alt cuvânt, mai puţin elegant. Era un banchet pentru oamenii de poruncă! Cine a asistat şi ce s-a zis acolo nu vom cerceta, căci am fi sfâşiaţi de a găsi cumva rătăcit vreun nume curat românesc. Aci nu e vorba de d[omnul] Demitriu Ghica. Am dori însă ca tocmai dumnealui să ne spună, cu mâna pe conştiinţă, dacă era logic de a celebra pe un bărbat a căruia toată cariera politică, în curs de douăzeci de ani, a fost o beşică umflată decorată, adică o goliciune absolută în întru şi pecetea străinului pe dinafară? Cu o zi înainte, acest domn declarase în Adunarea Deputaţilor, că românii sunt hoţi, iar prusianii modeluri de onestitate. Cine ţi-a dat banchetul, Beizadea? Prusianii sau români de-ai d[urni]tale? 1. în text: „un adevărat" (n. ed.). PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 403 Este în natura omului de a căuta o clipă de uitare, fie măcar în brutalitatea gâtlejului, când îl spăimântă, pentru ziua de mâne, sumbrul spectru al nesiguranţei. Din acest pun[c]t de vedere, e celebrau în istoria mai ales banchetul din 1 octombrie 1789. Slugile Dinastiei se tăvăleau în beţie strigând cu o voce răguşită: să trăiască regele! - pe când naţiunea, nebăgată în seamă, ascuţea în taină fatala secure, sub care, peste câteva zile, trebuia să piară valeţii împreună cu stăpânul si cu stăpâna! Ludvic [al] XVI[-lea] şi Mari a Antoaneta. Iacă de ce, - amici sinceri ai stabilităţii, după care România oftează de atâţia secoli, fără să-i fie dat s-o afle, cine mai ştie până când de acum înainte, - noi privim cu o adevărată tristeţe banchetul, pe care d-abia aseară a reuşit să şi-l confecţioneze Principele. Aci este vorba de d[omnul] Demitriu Ghica. Suntem cu atât mai mâhniţi, cu cât vârtejul se ridică mereu, tot mai sus şi mai sus: din sala Teatrului spre Dealul Mitropoliei. Unul dintre mandatarii din opoziţiune a spus, mai dăunăzi, că crizele financiare sunt în stare de a sfărâma până şi coroanele cele mai solide. Aşa-numiţii dinastici răspunseră la aceasta, acordând celor două chei din ghearele d[omnu]lui Strussberg şi Ambron cea mai deplină facultate de a mina fiscul român. A doua zi, aceeaşi majoritate, pretinsă guvernamentală, vine cu propunerea unei dări suplementare asupra sării. în zădar un deputat, cu economia politică în mână, s-a apucat să demonstre[ze] că toată greutatea acestui impozit cade numai pe sărăcime fără însă ca Tezauml să poată profita, consecinţa naturală fiind împuţinearea consumaţiunii, şi, prin urmare, reducerea venitului fiscal. Lada vistieriei va rămâne tot în starea-i normală, forţând pe ţăranul român a mânca mălai nesărat, dar nu putem şti dacă tot în starea-i normală va rămâne şi d[omnul] mareşal al Curţii, dindată ce naţiunea română se va convinge, că pmsianii de acolo se-ndoapă cu abundinţă, pe când ţara geme de foame. Ei bine, s-a votat! A treia zi, pe de o parte, se aştemeau mesele pentru „oameni de ordine11, iar pe de alta Parlamentul reducea cu 10 la sută peste ce a fost, adică cu 20 procente în tot, păcătoasele salarii ale impegaţilor. început-a cel puţin de la lista civilă care nu este decât onorariul primului funcţionar al statului, cămia poporul, singurul Suveran, îi plăteşte atât de gras, numai ca să-şi facă datoria? Nu! Milioanele joacă în caseta Domnitorului, pe când bieţii scriitori cu câte 100 sau 200 de lei pe lună, sunt jungheaţi la picioarele Mamonului numit „Strussberg-Ambron et Compania44!!! Ţara e dată în pradă speculanţilor din Berlin, opinca şi meseriaşul sunt lăsaţi fără o fărmătură de sare, slujbaşul e despuiat de rodul legitim al muncii - şi Principele benchetuieşte! Aci, iarăşi, este vorba de d[omnul] Demetriu Ghica. Şi totuşi naivitatea cârmacilor noştri merge atât de departe, încât ei nu voiesc nici măcar a crede, că România poate fi nemulţumită. 404 B. P. HASDEU O mie de cetăţeni din Capitală cutezaseră a subscri o plângere colectivă la adresa Tronului. Cum a fost primită - am arătat-o în revista precedentă. Aflăm astăzi că poliţia ar fi alergând prin toate înfundăturile Bucureştilor, căutând cu stăruinţă dovezi peste dovezi despre falsitatea iscăliturilor. In principiu, această măsură nu ni displace. Noi am cere numai ca ea să devină mai generală. Să luăm, bunăoară, mai întăi de toate, registrele faimosului Plebiscit din 1866. Cine poate fi sigur că din mii de nume de acolo ar rămânea măcar zece, de tot pure de minciună, de violenţă, de amăgire, sau cel puţin de repetiţiune? însăşi Constituanta se pare a fi simţit această probabilitate, deoarece s-a crezut datoare a opri pe viitor o nouă ediţiune a comediei. Să se fi propus atunci un mandarin din China sau din Japonia, rezultatul era absolutamente acelaşi: din cele cinci milioane de români, nici unul nu ştia, dacă exista sau nu undeva, pe faţa globului pământesc locotenintele prusian Carol de Hohenzoflem! De ce, oare, nu începeţi de acolo cercetarea iscăliturilor? Regimul actual ar putea s-o întreprinză fără nici o teamă, fiind bazat pe constituţiune, iar nu pe plebiscit. Acei ce-1 susţin, precum îl susţinem noi înşine, o fac numai şi numai în vederea Pactului fundamental. Desfiinţaţi-1 astăzi şi v-aţi dus pentru totdauna! Cât priveşte însă, petiţiunea burgheziei, singurul său păcat este numai doară ele a fi prea moale! într-o ţară democratică, deplina francheţe cătră oricine e prima datorie a unui cetăţean. Pentru a arăta că cel puţin noi unii ne-o vom împlini totdauna până-n capăt, vom încheia această revistă printr-o descoperire. Când ministeriul prezinte pogora pe Capul Statului Român până la tristul rol de subaltern al fanarioţilor din Pera, trămiţându-le spre reviziune legea organică a Bisericii Naţionale - noi eram departe de a putea descurca toate misterioasele iţe ale acestei complicate ma- chinaţii. O vom face astăzi măcar în parte. Organul israelit din Bucureşti, numit Ecoul Danubian, în numărul său din 12 martie reproduce ’ dintr-o foaie grecească o preţioasă circulară a nefastului K.yr-Gregoriu în favoarea evreilor. Primatul constantinopolitan îndeamnă în următorul mod pe fiii săi sufleteşti de a nu mai arunca deasupra Palestinei tot felul de acuzaţii pe’ care Sânţia Sa le numeşte mai mult decât superstiţioase: „Credem că fiecare creştin pios este dator a se gândi cu mai multă umanitate despre concetăţenii şi consupuşii noştri israeliţi. Nici legea masonică, nici actuala dezvoltare socială a israeliţilor, nici blândeţa lor naturală, nu justifică nişte asemenea imputări mincinoase. Veţi putea apreţui, fiind în relaţiuni intime cu dânşii, atât demnitatea lor omenească, icoana lor divină, anticitatea lor istorică, cât şi frumuseţa şi mărimea necomparabilă a perfecţiunii evanghelice a cerescului învăţător şi mântuitor al nostru Iisus Hristos“. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 405 Este sublimă strânsa amiciţie între Tronul Român, Patriarhatul Bizantin şi Talmudul, manifestându-se câteşi-trele, în acelaşi moment, ca trei clape ale clavirului sub o singură mână, printr-un singur artist, dintr-o singură inspiraţiune! Noi înţelegem foarte bine, că Patriarhul din Fanar va fi având o vie trebuinţă de înalta protecţiune a unui Cremieux sau Montefiori, spre dezlegarea cestiunii monastirilor zise închinate. Noi pricepem nu mai puţin că poporul lui Israel nu poate sta indiferinte pentru un popă, la picioarele căruia Cabinetul din Bucureşti prosterne cu impudinţă nefericita Românie. Amândoi sunt fatalmente apropiaţi unul de altul printr-un interes reciproc, a căruia natură este prea evidinte: un contract de societate între doi spărgători de uşi. Dar care să fie oare folosul acelora, ce ne vând pe noi, în propriul nostru nume, ca delegaţi ai naţiunii române, celei mai monstruoase dintre toate coaliţiunile?! Grecii şi evreii simt, pe semne, unicele elemente, de care se poate servi Dinastia în ţară. România devine bietul moşnean, Ion din Lipitorile satului pus la mijloc între Kyr-Iane şi Jupân-Moise. Să nu se uitea însă, că aceşti venetici au păţit-o rău mai la urmă... 152 Bucureşti, 18 / 30 martie 1870 Mergând înainte pe priponii pe care l-au împins şi-l tot îmbrâncesc necontenit fraţii de cruce ai acelora ce pierduseră altădată pe Vodă-Cuza, - regimul actual nu poate să nu cază. Nici Dusseldorff, nici Neu-Wied, nici însuşi Bismarck, nu-1 vor scăpa de tumbă. Noi o spunem pe faţă. Cu toate astea, oricât de enorme şi oricât de învederate ar fi numeroasele crime anticonstituţionale şi mai ales antinaţionale, pe care n-a încetat de a le comite cu cinism la tot pasul Puterea Executivă, noi dezaprobăm cu energie atitudinea cea răsturnătoare, ce se manifestă din ce în ce cu mai multă violenţă într-o parte din presa română. Citind unele ziare ar crede cineva că totul se va isprăvi într-o oră. Confiaţii noştri uită, pe semne, că până şi domniile cele mai desfrânate au trebuit să treacă în România prin cabalistica vamă de şapte ani. Mai sunt trei de aci încolo. începând, dar, a răcni prea tare de pe acuma, răguşeala poate să ne surprinză tocmai atunci, când am avea cea mai urgentă nevoie de toată vigoarea organului. Ni se pare mai potrivit a imita rezerva cântăreţilor de la Operă care îşi conservă vocea anume pentru ziua de reprezentaţiune. Ei vorbesc, dar nu ţipă. 406 B. P. HASDEU Noi o zicem aceasta, în cazul cel mai rău, când regimul n-ar voi cu nici un preţ sau n-ar putea să se-ndrepte, inaugurând la timp o sistemă românească, care să-l împace din nou cu naţiunea. Schimbarea însă este cu putinţă. Acei ce ne-au dat pe principele străin ştiau foarte bine că-n toată istoria universală numai doi dintr-această specie s-au nemerit a fi de treabă: unul în Svezia, altul în Belgia. Ei credeau, totuşi, în excepţiuni, la 1866. De ce să nu mâi crează şi astăzi? De ce să nu admitem posibilitatea căinţei din partea celui vinovat, mai cu seamă când mai are de-nainte-i trei veri şi trei ieme de a tot sta pe gânduri rumegând fragilitatea dreptului divin în secolul [al] XIX[-lea]? Să presupunem că el s-a supus voinţei naţionale. Să presupunem că Berlinul nu mai dictează în Bucureşti, umil- indu-ne pe calea politică şi despuindu-ne pe tărâmul economic. Să presupunem că stabilimentul comercial Strussberg-Ambron a rămas fără Companie. Să presupunem toate acestea întocmai precum presupuserăm, cu atâta bunăvoinţă, sunt acum patru ani, că simţimintele româneşti se zămislesc la Marea Baltică şi că educaţiunea democratică îşi are leagănul în casta cea mai feudală din Germania. întâmplându-se cumva o asemenea metamorfoză, radicalismul va fi silit a se contrazice, fie prin amuţire, fie prin conversiune. Aşa se compromit indivizii, aşa se compromit ziarele, aşa se compromit partidele, făcând un singur salt de la sublim la jos fără a căuta mai întăi cu stăruinţă un remediu intermediar. Este mai logic a preveni Puterea Executivă asupra extremului pericol în care o vedem aruncându-se orbeşte, fără a-i tot striga cu urgie ca să-şi ia geamantanul. Până la plecare mai este. Facă-se românească, nici mai mult, nici mai puţin, şi vom fi noi cei dentâi a ne bucura că ţara a dejucat măcar de astă-dată fatala învârtitură periodică a săptămânii domneşti. Altfel, puţin ne pasă cine va fi sau nu va fi la putere: fie Stan, fie Bran, numai să nu fie Franz sau Fritz! Până atunci, mai conservând încă o rază de speranţă, noi nu vom înceta a înregistra, imul câte unul, simptomele cele cumplite ale situaţiunii. Dinastia îşi închipuieşte cu naivitate de a avea la discreţiunea-i mulţi amici în ţară. Dacă ar şti româneşte, i-ar fi lesne a se convinge, pentru onoarea naţiunii române, că până şi partizanii cei mai înflăcăraţi ai Tronului nu got suferi pe nemţi. Ii vom da un exemplu. Poetul Sion, automl Mirelui României, a scos zilele acestea la lumină o frumoasă colecţiune, intitulată 101 fabule. Ea este închinată Măriei Sale Elisabeta, Doamna României. Dinastismul cel mai exclusiv respiră cu furie în fiecare virgulă. Ei bine, iaca, totuşi, o fabulă din cele multe: PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 407 „Papagalul şi curcanul Un amator de păseri luase-un papagal Şi-l coborâse-n Curte cu cuşca-i de metal, Iar celelalte păseri se grămădeau mereu, Spre-a face cunoştinţă, - tot împrejurul său. - De unde venişi, lfate? - îi zice un curcan. - Din India, - răspunse modemul Tamerlan, - Ai tu în a ta ţară aşa locaş frumos? Eşti tu vreun mare rege, de nu îmbli pe jos? Onoarea care-o capeţi aice la români, O capeţi tu pe—acolo, în ţară de păgâni? - Ba adevăr voi spune: eu acolo trăiesc Cam nebăgat în seamă de neamul omenesc. Ştiind că nu e nimeni în ţara sa proroc, Trăsei spre România să-mi caut de noroc Şi văz cu fericire că oamenii de-aici Primesc cu mare onoare pe orice venetici!..." Dacă d[omnul] Sionu scrie aşa, apoi ce va fi zicând oare naţiunea română întreagă, care n-a cântat niciodată pe Mirele României!... Inamici ai zguduirilor, de care am don din toată inima a feri sărmana ţară, noi ne înfiorăm a arunca măcar o răpede cătătură asupra Cabinetului şi asupra Parlamentului, care însă, din norocire, nu fac deocamdată ’ nimic, preferând, pe semne, o ultimă opintire spre a vota calea ferată la Sculeni şi Banca Fonziară, ca acont în preţul mezelicurilor de la Livadiaî... ’ * Publicăm mai la vale un scurt extras din darea de seamă a Consiliului Comunal din Iaşi. Citească-1 Primăria Capitalei pentru ca să vază cum cugetă şi cum lucrează, pentru luminarea poporului şi contra invaziunii străine de tot felul, acele rare municipalităţi, la naşterea cărora nu asistase nici o moaşă, trămisă şi plătită din partea Ministerului de Interne. Imparţialitatea ne sileşte totodată, a da loc în columnele noastre unui mic articol despre 11 Februarie, deşi nu împărtăşim unele idei ale autorului: el se pare a pierde din vedere, mai întâi de toate, că d[omnul] Ion Brătianu (cătră care se adresează şi pe care nu poate să nu-1 iubească oricine-1 cunoaşte) nu era în ţâră la catastrofa din 1866, - căci prezenţa d[omniei]’ sale - ne place a crede ar fi modificat-o din capul locului. 153 Bucureşti 22 [februarie] / 3 martie 1870 Un om de geniu nu poate fi despot. Dacă România a avut, are sau va avea vreodată tirani, într-o sferă mai mare sau mai mică, ei au fost, sunt şi vor fi orişicând nişte inteligenţe foarte mărginite, urcate sus, priritr-un fel de’ vânt politic, care rădică şi îmflă cu mult mai lesne o pană, un pai, o secătură, decât un corp ceva mai solidfomnul] 408 B. P. HASDEU O adevărată capacitate nu poate fi personală, ci este eminamente colectivă; ea cată să fie o putere reprezentativă în toată vigoarea cuvântului, după cum o numea americanul Emerson; ea se pune totdauna în cea mai strânsă armonie cu necesitatea secolului său şi a naţiunii sale; mai pe scurt, ea este servă, în loc de a fi doamnă. Dictatorii cei mărunţi de pe malul Dâmboviţei ar trebui să se pătrunză bine de această supremă lege, înregistrată la tot pasul în filosofia istoriei. Un individ poate să poruncească societăţii,-numai întrucât societatea porunceşte individului ca el să-i poruncească. Ultimul act al împăratului francezilor e proba cea mai evidentă despre superioritatea lui Napoleon [al] III[—lea]. Este următoarea epistolă adresată din parte-i cătră d[omnul] Emilie1 Ollivier, şi care arată, într-un mod palpabil, cât de puţin se aseamănă crierii din Tuilleri cu măduva din reşedinţa princiară a României: „21 martie 1870 Domnule Ministru, în împrejurările actuale, crez oportun a adopta toate reformele, pe care le cere regimul constituţional al imperiului spre a pune astfel capăt neastâmpăratei dorinţe de schimbare, ce coprinde unele spirite, neliniştind opinia publică prin teamă de nestabilitate. Printre atari reforme eu pun în prima linie acele relative la Constituţiune şi la prerogativele Senatului. Constituţiunea din 1852 tindea mai ales a da guvernului forţa de a restabili autoritatea şi ordinea, dar ea trebuia să rămână perfectibilă, în aşteptare ca starea ţării să permită aşezarea libertăţilor publice pe nişte fundamente tari. Astăzi, după ce transformaţiuni succesive au adus un regim constituţional, confrm cu bazele plebiscitului, - tot ce face o parte mai intimă din cercul legislativ cată să reintre în domeniul legii, cele din urmă reforme să capete un caracter definitiv, Constituţiunea să se pună mai presus de orice controversă, şi Senatul, acest mare corp, în care se află atâtea lumini, să vină mai eficace în ajutorul noului regim. Prin urmare, te rog a te înţelege cu colegii d[umiJtalc, spre a-mi prezintă un proiect de senat-consult, care să formuleze o dată pentru totdauna dispoziţiunile fundamentale, ce decurg din plebiscitul de la 1852, împărţind puterea legislativă între două Camere şi restituind naţiunii acea parte de autoritate constituantă, pe care mi-a fost delegată. Credeţi, domnule ministru, în simţămintele mele de înaltă stimă. NAPOLEON" Cu câteva luni, ba chiar cu câteva săptămâni înainte, dinastia bonapartistă se părea horcăind în agonie. Indignaţiunea poporului, decis a nu mai îndura durere şi ruşinea jugului, era, pe de o parte, aţâţată prin măcelul unui cetăţean de cătră un membru al familiei imperiale, iar, pe de alta, - încurajată prin zgomotul, din ce în ce mai acreditat, despre morbul cel incurabil al Cezarului. Trebuia d-abia o scânteie deasupra şi numai o suflare dedesupt, pentu ca Franţa întreagă să devină, într-o singură secundă, teatrul 1. în text: „Emiliu" (n. ed.). PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 409 unui teribil incendiu, ai căruia tăciuni să zboare înflăcăraţi la Ural şi la Bosfor. Napoleon [al] III[-lea] a înţeles la timp, că nu mai este nici o clipă de pierdut, şi iacă-1 democrat. Revoluţiunea a fost înlăturată. Tronul s-a înfipt. Lesne se sfărâmă coroanele, dar nu mai puţin lesne se întăresc, fiind răzemate pe un cap, în simţul moral, iar nu brut al cuvântului. Câtă distanţă de la Bonaparte şi până la [H]absburg! Pe când latinul paralizează furtuna, osândindu-se cel dentâi pe sine însuşi, pentru ca să nu-1 mai osândească de o mie de ori mai crâncen tribunalul cel suveran al poporului, neamţul îşi închipuieste, cu o tâmpă nătângie, că o seacă frunză va putea să reziste în faţa furiosului ocean! O telegramă ne anunţă, că deputaţii din Galiţia, din Slavonia şi din Stiria de-mpreună cu mandatarul român din Bucovina, - ceea ce ne atinge şi mai de aproape, - au părăsit cu unanimitate Parlamentul Vienez, declarând pe faţă, că nu vor mai intra acolo, pe cât timp nu va fi recunoscută, o dată pentru totdauna, deplina autonomie a diverselor provincii din Imperiul Austro-Maghiar. Poziţiunea lui Franz-Joseph este cu mult mai critică de cum era mai deunăzi a lui Napoleon [al] lll[-lea]. Neamţul însă nu vrea s-o înţeleagă! Pe malurile Senei era o luptă pentru libetate, dar nu şi pentru viaţă, nu pentru inimă, nu pentru existenţa naţională! Neamţul însă, nu vrea s-o înţeleagă! Dincolo se certa sclavul cu stăpânul, dar amândoi de acelaşi sânge, iertându-şi multe unul altuia în favoarea frăţiei mutuale; pe când de dincoace se iau piept la piept, fără milă şi fără cruţare un popor pământean şi un domn venetic! Neamţul însă nu vrea s-o înţeleagă! El uită până şi aceea că fratele său se numea Maximilian... Şi totuşi, în ajunul cumplitei catastrofe, acel neamţ dictează deocamdată în România. în sedinţa-i de ieri, Adunarea Deputaţilor a votat, după cum i-a plăcut lui, modificarea stemei naţionale. Ministeriul a cerut cu stăruinţă ca Soarele şi Luna să nu mai figureze de astăzi înainte alături cu zimbrul şi cu vulturul. Majoritatea a primit. în numărul viitor noi vom reveni mai pe larg asupra acestui grosolan sacrilegiu pe altarul acelui neamţ. Un singur cuvânt până atunci. Soarele şi Luna, pe care le găsim nestrămutate pe toate sigilurile lui Mircea şi Ştefan, sunt antica emblemă a Transilvaniei, demonstrând cu mândrie, în văzul tuturora, aspiraţiuna noastră tradiţională la unitatea neamului românesc. Neamţul nu poate suferi o asemenea perpetuă protestaţiune. Ea nu mai este... 410 B. P. HASDEU Monitorul Oficial a desfigurat printr-o miriadă de erori sublimul discurs al d[omnu]lui Voinov despre neviolabila hoţie Strussberg-Am- bron-et-Compania. Celelelate ziare, pe de altă parte, şi-au făcut gustul de a-1 ciunti prin nişte scurtări şchioape şi extracte nerumegate. îl reproducem mai la vale aşa precum a fost rostit. 154 Bucureşti, 25[februarie] / 6 martie 1870 Mai dăunăzi imul din organele opiniunii publice din Capitală a crezut de cuviinţă a propune o medalie în onoarea alegătorilor din Ploieşti. Âm fi fost cei dentăi a ne asocia la această generoasă iniţiativă, să nu ne fi oprit o consideraţiunea de dreptate. Mai multe alte colegii electorale din România, de dincolo şi de dincoace de Milcov, ar fi meritat aceeaşi distincţiune. De ce să uităm, mai cu seamă, pe acei ţărani de peste Olt, care nu s-au temut a acorda drepturile lor d[omnu]lui Ion Brătianu şi lui vodă-Cuza, bine sau rău, puţin ne pasă, dar totuşi pe faţă şi contra poruncii, deşi sărmana opincă este cea mai expusă biciului admin- istraţiunii? Astăzi însă, vedem şi noi,că trebuie cu orice preţ să se facă ceva excepţional pentru fraţii noştri ploieşteni, a căror ne-nfiântă virtute cetăţenească va găsi totdaunâ cel mai intim răsunet în Columna lui Traian. A trecut d-abia o săptămână de când consilierii Tronului, prin gura Capului Statului, cutezară a ameninţa de mufluzie cetatea română întreagă şi, mai ales, burghezia din Prahova, uitând cu nesocotinţă că-n ţara noastră niciodată politica n-a tăcut faliţi, decât numai doară pe domnii cei răi şi cei proşti, ceea ce în realitate este cam tot una. Acuma un alt fulger izbeşte din nou nenorocita urbe a căreia singură crimă este de a fi crezut cu bunomie că artic[o]lul 24 din Constituţiune, pus mai sus decât chiar Dinastia, ne-ar fi înzestrând cu cea mai deplină libertate de presă. Dfomnii] Candiano-Popescu şi Pandrav, redactorii foii De- mocraţia, au fost târâţi denaintea judelui de instrucţiune, domiciliul călcat, hârtiile sechestrate, puşcăria gata a-i înghiţi, soartea lui Fălcoianu rânjindu-le deja în perspectivă, şi toate acestea numai şi numai pentru că organul lor n-are câtuşi de puţin pretenţiunea de a fi carlist. Mai mult decât atâta: nu e vina diferiţilor agenţi direcţi şi indirecţi ai guvernului, dacă o furioasă răscoală n-a izbucnit în Ploieşti, cu toată silinţa ce-şi dedeseră oamenii ordinii de a provoca un fel de 3 August, cu ajutorul căruia cârmacii noştri să pună apoi lucrurile la cale, încât nimeni în ţară să nu mai poată atinge, m vecii vecilor neviolabila persoană a Domnitorului. Si cine este Vodă? 0n om muritor. De ce, oare, nu v-aţi supărat atunci, domnilor miniştri, când o PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 411 mulţime de ziare evreieşti lăudau şi celebrau pe Măria Sa, insultând totdodată cu insolenţă şi cu neruşinare sacra naţiune română, în faţa căreia, cel puţin pe teritoriul nostru, însuşi regele actual al Prusiei este o furnică, un atom, o nulitate şi ar fi fost tot asa chiar Frideric cel Mare, deşi dânsul era nu numai Hohenzollem, dar şi un om de geniu, ceea ce nu-i tot una! Scandalul de la Ploieşti nu s-a isprăvit încă. în şedinţa de luni a Adunării Deputaţilor, posomorâtul preşedinte al Consiliului şi-a manifestat cu multă sinceritate dorinţa, ca cetăţenii de acolo „să poftească pe străzi, căci administraţiunea va şti ce să facă dacă tulburătorii cred că a sosit momentul ultimei lor nebunii Sperăm că graţioasa invitaţiune ministerială nu va fi ascultată de astă-dată: momentul ultimei nebunii n-a sosit încă. Am dori însă ca d[omnul] A. G. Golescu să ne spună: când anume românii vor fi comis prima lor nebunie? Sperăm că graţioasa invitaţie ministerială nu va fi ascultată de astădată: momentul ultimei nebunii nu a venit încă. Lăsând, totuşi, deocamdată la o parte această gingaşă cestiune, care ar putea sa excite nişte cercetări foarte scabroase în analele de patru ani ale ţării lui Mircea şi Ştefan, - ne vom mărgini a constata cu francheţe că ploieştenii au început, în adevăr, a întrece pe toate celelalte oraşe ale României, de nu în independinţă, încai în martiriu. Ne grăbim, dară, a ne însuşi pe deplin ideea medaliei, mai propunând pe deasupra, ca o amendă pentru îhtârziarea din partea-ne o incripţiune care să figureze pe acel obol al recunoştinţei naţionale. Cuvintele cele mai potrivite cu situaţiunea ni se par a fi acestea URBEA PLOIEŞTI CARE A ŞTIUT A FI ROMÂNĂ ŞI DEMOCRATĂ SUB CAROL I HOHENZOLLERN-SIGMARINGEN Mâni sau poimâni, cine mai ştie, ceea ce s-a întâmplat redactorilor Democraţiei lesne poate să lovească de asemenea Columna lui Traian, deşi noi unii, dezgustaţi de consecinţele zguduirilor trecute, susţinem cu tărie dinastia actuală, cerându-i numai să meargă nestrămutat pe o cale românească. Un ziar eminamente guvernamental anunţă în numărul său de duminică o lege de presă. Cele din Ploieşti au fost un simplu material, care să poată servi de izvor la „expunerea de motive“. Se zice că numai rezistenţa d[omnu]lui Vioreanu a tot împiedicat până acum pe ceilalţi membri ai Cabinetului a depune pe biroul Parlamentului această nouă sfâşiere a Pactului Fundamental. D[omnul] ministru al Justiţiei e decis, pe semne, a nu mai reintra la Curtea de Casaţiune, cu atât mai mult că, chiar în afacerea ploieşteană, dumnealui comise suprema imprudenţă de a porunci 412 B. P. HASDEU imediata liberare a ziariştilor celor confiscaţi paralizând astfel la timp măcelul, pe care-1 doreşte cu atâta foc d[omnul] A. G. Golescu. Dar dfomnul] Vioreanu poate fi scos din ministeriu, şi atunci nu va mai rămânea nici o piedică pentru definitiva „sfărâmare a penelor'1 - visul de aur al regimului, necunoscut cu ostentaţiune de cătră d[omnul] Demetriu Ghica încă din luna lui noiembrie 1868! Portofoliul Dreptăţii este în pericol de a mai reveni la notre ami fără care până şi tragedia din Ploieşi ar fi osândită a rămânea fără ultima scenă, actorii cei noi recunoscând tradiţiunile artei. Ziarul Românul în numărul său de ieri, afirma chiar o schimbare totală a Cabinetului, în următorul mod: „Pomelnicul noilor miniştri, astfel precum se află astăzi în manile lui Popa Tache: Dfomnii] Basil Boerescu Manolache Costache Georgiu Costaforu General Florescu General Mânu Gregoriu Balş...“ O asemenea combinaţiune ministerială noi o credem cu totul imposibilă tocmai din cauza minunatei sale omogenităţi. De la 11 Februarie 1866 şi până astăzi, n-a fost încă în România nici un guvern cu o singură culoare. Văzurăm pe d[omnul] C. A. Rosetti lângă d[omnul] Demetriu Ghica, pe dfomnul] Demetriu Ghica lângă d[omnul] Kogălniceanu, pe dfomnul] Kogălniceanu lângă dfomnul] A. G. Golescu, pe dfomnul] A. G. Golescu lângă dfomnul] Cozadini, dar un Cabinet în care toţi colegii să fie dintr-o stofă: Boerescu, Costache, Costaforu, Florescu, Balş - este absolutamente peste putinţă. Va fi ceva, însă cu mult mai pestriţ. O armonie perfectă între consilierii Tronului, fie ei orişicine, ar deveni periculoasă pentru Dinastie... Bismarck s-ar opune. Miniştrii pot fi cât de răi, ba încă pot fi aleşi cu tot dinadinsul după intensitatea răutăţii, dar cată să aiferească ’ unul de altul prin specia păcatului, încât certându-se mereu, să se tot denunţe care pe care. Aci stă toată fineţea sistemei. Oricum să fie însă, dfomnii] Balş, Florescu, Costaforu, Costache, Boerescu, Ambron, sau Strussberg, - zilele presei sunt numărate. Nu ne mirăm dar a vedea tocmai acum înmulţindu-se pleiada ziarelor: florile cele mai frumoase răsar pe la finea verii. Trecând peste unele foi mai puţin însemnate, salutăm cu o deosebită căldură Vocea Oltului de la Craiova, organ democratic, fără să mai adăugăm că este şi românesc totdodată, căci în clasicul Banat al Basarabilor putea să ’pătrunză adesea ciuma cea materială din regiunile Egiptului, dar pesta morală a cosmopolitismului nu s-a furişat niciodată. Programa pe care o arborează Vocea Oltului m primul său număr este, din cuvânt în cuvânt, a noastră proprie, inaugurată dentăi de Traian şi rămasă apoi, prin moştenire, în Columna. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 413 Vom diferi, poate, în unele aprecieri personale, dar nu în principii... Era cât p-aici să încheiem această revistă, fără a atrage toată atenţiunea lectorilor asupra unui preţios studiu postum, pe care începem a-1 publica mai la vale. Intr-imul din numerii trecuţi, dând loc unui articol despre 11 Februarie, noi crezurăm necesar a declara că nu împărtăşim toate opiniunile autorului. Intre celelalte, el susţine că revoluţiunea din 1866 ar fi fost pur şi simplu o victorie a elementului neromânesc, impunându-se Daciei, cu voie sau fără voie, un principe străin. In fapt, nu este aşa. Carol I e dator a fi român. Ca probă, citiţi mai jos şi-n numerii viitori profundele observaţiuni ale răposatului Simion Bămuţ[i]u, trase din cursul său de la Uni- versitatea din Iaşi cum că un principe străin nu poate domni o singură clipă asupra românilor. Această nemuritoare lucrare, atât de utilă pentru Dinastie, noi am fi închinat-o chiar Capului Statului, dacă un comunicat din Monitorul Oficial nu oprea, mai dăunăzi, în modul cel mai expres orice dedicaţiune analoagă fără o atuorizare prealabilă din partea d[omnu]lui Mareşal al Curţii, cu care nu avem nici o cunoştinţă. 155 Bucureşti 29 [februarie] / 10 martie 1870 Revista noastră trecută a fost de două ori profetică. Am spus, că ministeriul d-abia se va cârpi printr-o nouă împestriţare, iar nicidecum nu se va schimba într-un mod radical, şi mai cu seamă omogen, precum pretindea un alt ziar din Capitală. Aşa s-a şi întâmplat sau cel puţin aşa este în ajun de a fi. Trei consilieri ai Tronului, d[omnii] Zizin, Mârzescu şi Cozadini au crezut de cuviinţă a se demite. Care să fie cauza? Se zice că preşedintele Cabinetului i-ar fi dat afară dintr-o Cameră, unde se consulta în taină cu d[omnii] Gregoriu Balş şi Nicu Ciaum-Aslan. Tocmai dumnealor să se supere pentru atâta lucru? Uitat-au, oare, că corifeul taberei, din care fac parte, d[omnul] Kogălniceanu, nu s-a formalizat contra d[omnu]lui Demetriu Ghica pentru că-1 gonise cu ruşine din Constituantă, ceea ce era cu mult mai grav? Oricum să fie, lipsa acestui triumvirat, - dacă numai nu va avea cumva cavalereasca înţelepciune de a-şi retrage demisiunile, - este menită a scăpa România de peste Milcov de onoarea, adică de oroarea de a fi reprezintată în Cabinet printr-o asemenea prismă. A doua profeţie a noastră e relativă la pretinsul rezbel civil din Ploieşti. Reproducând cuvintele dfomnului] A. G. Golescu [de pe]1 banca executivă a Parlamentului, prin care dumnealui îşi mângâia fierea 1. în text: „după" (n. ed.). 414 B. P. HASDEU cu speranţa unei răscoale din partea cetăţenilor din Prahova, noi am observat cu sânge rece că: „graţioasa invitaţiune ministerială nu va fi ascultată de astă-dată, căci momentul ultimei nebunii n-a sosit încă“. Monitorul Oficial a venit a doua zi să justifice pe deplin această previziune, printr-un comunicat, în care ne spune cu naivitate, că garda municipală din Ploieşti, după esortaţiunea prefectului s-a grăbit ea însăşi a aresta pe d[omnul] Candiano-Popescu. Cetăţenii din Prahova au reuşit a prinde pe gubemanţii noştri într-o cursă de o fineţe admirabila. De acum înainte, baioneta cea inteligentă are dreptul a pune mâna. Ieri pe unul, mâine pe altul. D[omnul] A. G. Golescu nu va contesta această riguroasă con- secinţă când va fi să sosească momentul ultimei nebunii. Inamicii regimului actual ar trebui să ridice un monument sapientismului Chariton Racotă! Asa se numeşte d[omnul] prefect de Ploieşti. Sa nu fi fost dumnealui, s-ar putea considera în viitor ca o ilegalitate, ca cineva să meargă şi să zică unei garde municpale: „cutare lucrează contra ţării; voi sunteţi mulţi şi el e singur; haidem!“ — Şi ce să facem cu dânsul? - întreba cu nedumerire burghezul cel cu puşca. — Să-l arestaţi! răspunse energicul d[omn] Chariton Racotă. Altul, în locul d[omniei] sale ar fi putut să ceară ca să-l trimită la Berlin. O mică diferenţă în formă, dar nu în fond. După 11 Februarie mulţi se plângeau de inaugurarea unei acţiuni politice în armată. Astăzi toată forţa politică a României, cea permanentă şi cea periodică, este deopotrivă iniţiată. Progres! Ne înfiorăm, cugetând la cele două profeţii ale noastre, care s-au realizat atât de lesne şi cu atâta răpeziciune. Ne turbură, mai cu deosebire, infernala abilitate a acelora ce s-au încuibat pe lângă Tron, precum omida se adăposteşte pe o frunză, până ce o face să dispară, acreditând din ce în ce în popor trista bănuială despre materialismul regimului actual. Când lumea începea deja să uite meschinul nuntărit de zece napoleoni pe comună, când numai amatorii de autografuri mai conservau încă faimosul castelărit al d[omnu]lui Basiliu Boerescu, iacă un nou bir, de aceeaşi natură, răspândit cu profuziune în toată ţara. Pentru capela de la Azilul Doamna Elena trebuia vreo cinci mii de galbeni. Ni se spune că liste de subscrieri s-ar fi trămis în toate districtele, în toate urbi[i]le, în toate satele, în toate cătunele, în toate mahalalele - ceea ce va produce, negreşit, mai multe zecimi de milioane. Cui, oare, să rămână prisosul acestui gigantic căpelărit? Cu o procedură atât de expeditivă, oricine uşor va întrece pe un Rothschild, nu în trei, ci într-un singur an’ întreprinzând o reparaţiune imaginară a tuturor capelelor din România. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 415 Noi nu ne îndoim că acest scandal se va opri din capul locului, iar dacă zgomotul n-ar fi adevărat, va fi dezminţit pe dată prin organul foii oficiale. Până atunci, Parlamentul nu lucrează nemic din cauza crizei ministeriale. Singura noutate mai interesantă este sosirea în Bucureşti a d[omnu]lui Librecht. România se întoarce cu încetul la aspectul său din 1865. Cine mai lipseşte încă? Va reveni şi acela!... 156 Prospect La prima apariţiune a unui ziar politic este de rigoare o profesiune de credinţă. O foaie curat literară, precum este a noastră, ar putea fi scutită de această formalitate de etichetă. Şi totuşi, literatura ni se pare a fi politica cea mai puternică, cea mai solidă şi cea mai sănătoasă, mai bine zicând, singura politică universală, sub stindardul căreia poate să se grupeze o ţară întreagă, fără diferenţă de partide, de colori, de nuanţe. A creşte naţiunea: iată ţinta cea mare a unui adevărat om de stat. Nu este, oare, tot acesta scopul cel mai sublim al literaturii, întrucât ea poate şi ştie a se menţine cu demnitate la înălţimea providenţialei sale misiuni? Zicând aceasta, noi suntem prea departe de a concepe măcar ciudata pretenţiune de a deveni mentori ai României. Ne vom împlini propria noastră datorie fără a ieşi însă din cercul cel restrâns al unei forţe în faşă: im atom din naţiunea română, vom concurge la opera educaţiunii’ sale într-un mod eficace, deşi într-o sferă modestă, apucându-ne mai întâi de toate a ne creşte pe noi înşine. O societate de juni, copii de ieri şi bărbaţi de mâne, nu vom cuteza niciodată a îmbrăca toga virilă, mai nainte de a fi dobândit deplina convincţiune că vom cugeta şi vom lucra româneşte. Omul posedă din naştere instinctul naturii sale umane, dar nu şi conştiinţa naţionalităţii,’ care se formează deja mai târziu, ca un gigant ’dintr-un germene prin iubire. Iubire de mamă, iubire de frate, iubire de coleg, iubire de amic, iubire de tot ce ne-nconjoară în fericire şi-n furtună, - iacă scara simţului naţional... Acea iubire însă, născută treptat, pe nesimţite, se poate stinge tot aşa de lesne dacă nu o va cimenta pentru totdauna profunda încredinţare, că trebuie să iubim căci merită a fi iubit. Aceasta este conştiinţa naţională. Dacă la noi românismul d-abia răsună astăzi în unele inimi, cauza este că ele niciodată nu şi-au dat osteneala de a ajunge până acolo, nevoind sau nefiind în stare să cerceteze dacă naţiunea română merită şi trebuie iubită. 416 B. P. HASDEU Sunt două căi pentru a reuşi într-un asemenea studiu fără care orice naţiune devine un stupid mizantrop, ce nu [se] iubeşte nici chiar pe sine însuşi, căutând pieirea sub o lovitură străină sau din propria sa mână. Aprofundaţi trecutul popomlui: istoria. Străbateţi prezintele său: poezia. Istoria naţională şi poezia naţională, iată unica şcoală, în care cată să fie crescută România, dacă voieşte a fi şi fără care, cel puţin noi unii, o generaţiune mai mult viitoare, până a nu trece printr-însa, nu vom crede că suntem... 157 Bucureşti, 1/12 aprilie 1870 Cabinetul întreg şi-a depus demisiunea în mânile Domnitorului. A cerceta cauzele căderii, ar fi o muncă tot atât de banală, ca şi pretenţiimea de a descoperi intima origine a succesorilor. într-o altă ţară dintre cele constituţionale, ministerele se schimbă după voinţa naţiunii, încât nu este greu orişicui a explica vine şi se duce prin viremântul opiniunii publice, din care fac parte toţi cetăţenii, înţelegându-se unul cu altul, ca membrii unei singure familii. La noi, din contra, nu Popoml Suveran primeşte sau respinge pe consilierii Tronului, ci-i bagă în slujă sau le dă drumul un element pe care-1 cunosc ai săi, dar cu care românii nu se vor înţelege în vecii vecilor: Străinul. De la 11 Februarie 1866 şi până astăzi, numai Cabinetul cel de-ntăi, înainte de venirea Măriei Sale a fost un product curat interior, deşi chiar acela fără ştirea lui Dumnezeu, brodit într-un mod artificial din nişte colegi nominali, ciocniţi printr-o specie de vagabundaj politic şi care n-au aşteptat nici măcar a doua zi pentru a-şi întoarce spatele unul altuia. Toate celelalte ministere, succese cu răpeziciune în curs de patru ani, mărtur[is]eau ele însele cu o cinică francheţe, că naşterea şi moartea lor depindeau deopotrivă de la porunca consulilor, botezată cu un termen mai elegant: exigenţele din afară. Astfel, un neamţ, un turc, un muscal, lesne ar putea să spună, de ce cutare a fost, nu mai este sau va mai fi la cârma Statului Român. Dar cum, oare, voiţi ca s-o ghicească vreunul din legionarii lui Traian pentru natura cărora sunt atât de anormale cugetările lui Bismarck, Gorcecoff sau Ali-paşa, ca să nu mai adăugăm pe un Cremieux sau Montefiori!! Dacă d[omnul] A. G. Golescu s-a retras de la putere, sorgintele nu este nici Cuca-Măcăi, nici Cheia, nici Steiner de la Giurgiu, nici stindardul de la Galaţi, nici Ambron, nici rezbelul civil de la Ploieşti, nici Zizin, nici chiar patriarhul de la Constantinopole! Dumnealui ar fi putut să mai comită o sută şi o mie de altele şi mai boacăne, fără totuşi să i se clătească un singur fir de păr, asemenea apostolilor lui (jhrist. Dacă însă îl vedem rostogolindu-se, este că aşa a voit Străinul, nu că nu-1 servea destul de bine, după toată pofta inimii, ci pentru PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 417 că multe şi felurite sunt combinaţiunile diplomaţiei: când un instrument se prea toceşte, meşterul cel deştept caută să-l înlocuiască prin ceva nou sau, cel puţin, printr-o unealtă mai odihnită, lăsată până atunci la o parte. Unele ziare din Capitală, anunţând criza ministerială, îşi bat capul a prevesti cu orice preţ, numele fericitului urmaş. Noi, din partea-ne, credem de ajuns a constata numai atâta: că oricum s-ar numi, va fi dintre cei la ordinea Străinului, şi ne îndatorăm de pe acum, în modul cel mai solemn, a o demonstra prin fapte, dindată ce Monitorul Oficial va fi publicat decretul. N-a sosit încă timpul unui Cabinet curat românesc singur capabil a consolida la noi Dinastia, împingând-o mereu pe o cale naţională şi democratică, încât Hohenzollemii să devină, peste aşteptare, Ber- nadoţi de la Dunăre. N-a sosit încă timpul unui Cabinet curat românesc, carele să cuteze a zice Capului Statului: „Suntem români iar nu prusieni şi miniştri responsabli ai ţării noastre, iar nu valeţi galonaţi ai unui senior feudal. N-a sosit încă timpul unui Cabinet curat românesc denaintea căruia să înţeleagă însuşi Străinul cine suntem şi cine este. Deocamdată, Cabinetul cel permanent al României e trupa nemţească Strussberg-Ambron-et-Compania, jucând pe scena noastră politică sub fel de fel de nume împrumutate, când dramă, când tragedie, când farsă, deşi varietatea costumelor nu ne-mpiedică a recunoaşte după accent şi după manieră perfecta identitate a actorului. A zice: dfomnul] A. G. Golescu e căzut - este pur şi simplu a înregistra finea unei piese în care ilustrul comedian de la Berlin apămse în rolul lui Arăpilă, rămânând însă ca mâini să-l mai admirăm tot pe dânsul şi-n acelaşi teatru în caracterul cocoşatului Richard al III-lea sau al pântecosului Falstaff din Shakespeare! Se vorbeşte despre dizolvarea Parlementului. Nemic mai natural: un alt decor. Oricum să fie, o reprezentaţiune fiind isprăvită, spectatorii începând a se împrăştia, figuranţii alergând la garderopă spre a depune acolo strălucitele vestminte ale unei măriri momentane şi lămpile fiind a se stinge, - să ne aducem aminte dacă nu totalitatea seratei încă efectul deznodământului. Finalul a fost foarte consecinţe cu întreaga conducere a intrigii. Ziarul Federaţiunea din Pesta, în numărul său din 25 martie, ne comunică următoarea ştire despre unul din ultimele acte ale d[omnu]lui A. G. Golescu: „Foile austro-maghiare spun că guvernul din România liberă a trămis o notă la ministeriul unguresc în care declară că este gata a lega căile româneşti cu cele ungureşti, nu numai la Braşov şi Turnu Severin ci şi Ia şesul Jiului.11 Prin urmare, d[omnul] Andpassy n-are decât să aleagă, oriunde i se va nemeri mai bine pentru interesele comerciale şi strategice ale Ungariei! în aceeaşi zi cu Federaţiunea noi primim o corespundinţă din Piteşti în care ni se spune: 418 B. P: HASDEU „Cetăţeanul N. Constantinescu zace în temniţă fiindcă spărsese, din întâmplare, o statuetă de gips, reprezentând figura Măriri Sale Domnitorului, ceea ce judele de instrucţiune numeşte: crima de les-maiestate!!!... Constituţiunea română admite neviolabilitatea Capului Statului, întrucât îl apără responsabilitatea ministerială; dar nu popreşte pe nimene de a uza si abuza de chipurile cele cioplite a cărora adoraţiune ar fi o idolatrie m toată puterea cuvântului. Oricine cumpără un portret sau un bust, fie chiar al împăratului de la Peking, dobândeşte printr-aceasta deplinul drept de a-1 rumpe sau de a-1 sfărâma, afară numai când o definde cumva vro lege specială. Dfomnul] A. G. Golescu, pe de o parte, pune România la deplina dispoziţiune a Ungariei, iar pe de alta, tot dumnealui refuză românilor facultatea de a avea, la deplina lor dispoziţiune o bucăţică de var, impusă adesea cu forţa de cătră însăşi administraţiunea printr-o năpastă de dare indirectă; - căci sunt prea puţini care să caute de bunăvoie icoanele Măriei Sale: gustul pentru frumoasele arte nu e destul de dezvoltat. în fine, cea mai din urmă manifestare ministerială în ajunul retragerii, este faimosul capelărit despre care noi vorbirăm deja în revista trecută, deşi nu credeam încă atunci posibilitatea unui asemenea beilic. Departe de a dezminţi scabrosul zgomot, Monitorul Oficial a început a publica rezultatul nenumăratelor liste de subscripţiune, răspândite cu grămada în toată ţara, precum se arunca altădată cisla, în epoca Mavrocordaţilor! Mii şi zecimi de mii de galbeni curg din toate părţile sub inocentul pretext al unui fantastic paraclis într-o casă de orfane, ale cărei eleve ar trebui mai bine să se deprindă de timpuriu cu o extremă modestie pentru ca să nu fie silite mai târziu a suferi proverbialele consecinţe ale mai multor pariziane de la Saint-Denis! Din norocire pentru dânsele, orice s-ar zice şi orice s-ar face, d-abia vro câteva oboluri din mai multe milioane vor putea fi întrebuinţate în fapt la Azilul Doamna Elena. Unde va merge restul? A fost puţin abil d[omnul] Kogălniceanu cu nuntăritul de la comune şi d[omnul] Basiliu Boerescu cu proiectul castelărituluv, d[omnul] A. G. Golescu i-a întrecut! Să-i fie ţărâna uşoară!... * în acest moment citim în Românul o declaraţiune foarte categorică din partea dfomnujlui Ion Brătianu cum că nu avusese nici o iniţiativă în alegerea cea pe sprânceană a comisarului nostru financiar la Berlin în persoana teribilului Ambron! Cât priveşte pe venerabilul veteran de la 1848 nu ne-am îndoit o singură clipă că va reuşi a scutura cu dispreţ o acuzaţie atât de compromiţătoare. însuşi d[omnul] A. G. Golescu protestă nu mai puţin energic, că nici dumnealui nu ştie nemic şi n-a văzut nemic! PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 419 Deci, prusianul, cel cu lada română de la Baltica, a fost găsit de către o a treia individualitate, care nu este nici d[omnul] Ion Brătianu, nici d[omnul] A. G. Golescu. Cine să fie, oare, pentru ca să fi putut opera această minune peste capetele miniştrilor? Ar trebui să-l descoperim cât mai curând cântându-i apoi povestea Codreanului: „Domnule, Măria Ta, Ia-n’ deschide fereastra, Să ne vedem feţele, Să ne-auzim vorbele! Să ştii, Doamne, să ştii bine Că nu-i vrednic pentru tine!... 158 Bucureşti, 5/17 apilie 1870 Suntem într-o situaţiune în care până şi erorile tipografice tind a fi neconstituţionale. La începutul revistei trecute, în loc de „Domnitorul" s-a strecurat Dormitorul. O diferinţă imperceptibilă, de o singură literă. Ne grăbim a înlătura confuzia. Şi totul se mişcă: „ e pur si muove ", după cum striga nemuritorul Galil’eo. Orice s-ar zice, există ceva dormitor în România. De o săptămână şi mai bine Parlamentul nu lucrează. De o săptămână şi mai bine, Ministeriul nu apare. Cu alte cuvinte, în acest concert de lipsă al puterilor statului tot ce ne-a mai rămas este Domnitorul. Prin urmare, numai cine doarme el însuşi poate să nu observe în regiunile cele înalte prezenţa unui element căruia i se cuvine cu tot dreptul numele de Dormitor. Este un pun[c]t misterios, nepipăit, neviolabil, o ficţiune. El nu vede, nu aude, nu simte, nu înţelege nemic. Fără să aibă vreun răsunet în ţară, somnul îi arată sub o aparenţă amicală o potaie de bufoni gata a-1 părăsi cel dentâi, dindată ce va trece timpul glumei! Toţi membrii cei mai înverşunaţi ai opoziţiunii se aleg şi se realeg unul după altul, chiar sub biciul prefecţilor, şi leneşul nostru visează nemărginitul devotament al naţiunii! O mânie generală fierbe de la o margine a României până la cealaltă, în faţa monstruosului brigandaj Strussberg-Amoron- et-Com- pania şi numai lui i se năluceşte că va putea să-l mai sporească prin tot felul de nuntărituri, castelărituri şi capelărituri! Temerea unei catastrofe ajungând atât de vie, încât nu se mai găsesc nici măcar miniştri, - priviţi-1 totuşi cum se culcă în linişte: pulsul bate mai încet, activitatea fibrelor musculare se opreşte, impresiunile se-ncurcă şi se-ntunecă, mişcările devin din ce în ce mai lâncede! 420 B. P. HASDEU Sub influinţa unui cloroform politic, el este fericit în nefericire. Contrastul viziunii cu realitatea se pare a fi aci în natura lucrurilor. Celebrul Cabanis povesteşte că un biet neamţ, murind de foame într-o puşcărie, îşi închipuia în toate nopţile că mănâncă tot ce-i mai bun in banclieturile de la Berlin. Fiind vorba anume despre Prusia, reproducem propriile cuvinte ale ilustrului fiziolog francez, pentru a nu fi acuzaţi de născocirea unei anecdote în conformitate cu caracterul ocaziunii. Iacă-le: „Mourant presque de faim dans son cachot, tous ses reves lui rappelaint chaque nuit Ies bonnes tables de Berlin."1 Dar cum, oare, era deşteptarea nenorocitului teuton? Se apuca cu mânile de pântece!... Aşadară, mai repeţim încă o dată, adevăul este că un Dormitor conduce astăzi, printre stânci şi furtune, zdruncinata barcă a României. Vasul ar putea să piară, de n-ar fi cu mult mai sigur, din învăţămintele trecutului, că echipajul în pericol va fi silit, cu voie sau fără voie, a îmbrânci cu indignţiune pe somnorosul cârmaci, căreia i se năzăreşte, într-o dulce reverie, că se răsfaţă pe trandafiri! Cine este dânsul? Fie A. G. Golescu, Demitriu Ghica, Boerescu sau altul, e tot una! Până la numirea unui nou Cabinet cu care să reînceapă şedinţele vechiului Parlament, în aşteptare de a se re[î]nnoi la rândul său, - nu mai avem nemic de spus. Ba da! în Franţa, ca si la noi, geme o criză ministerială. în Austria - de asemenea! în Italia - tot aşa. Spiritele de la toate extremităţile lumii se întâlnesc din direcţiunile opuse, - zicea bătrânul [Hjomer. Să presupunem că, în Paris, s-ar întâmpla cumva o revoluţiune. Oare si-n Viena? Si-n florenţa? £)espre Bucureşti nu vorbim... * Se afirmă cum că d[omnul] Gună Vemescu s-ar fi însărcinat astăzi cu combinaţiunea ministerială. Să fie oare atât de setos de a se compromite? Păcat!... 159 Bucureşti, 8/20 aprilie 1870 Aproape de două săptămâni toată atenţiunea Capitalei stă con- centrată asupra uşii Palatului. Cine intră si cine iese? 1. Rapports du physique et du moral; Du sommeil, § 3. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 421 D[omnul] Vasile Boerescu. D[omnul] Demitriu Ghica! Dfomnul] A. G. Golescu! D[omnul] Gună Vemescu! D[omnul] Ion Ghica...! După această ciudată busolă - în puterea căreia toţi valeţii de la Curte ar avea aerul de a li pretendinţii cei mai legitimi la por[t]ofolii, căci nimeni nu uarcă mai ades scările locuinţei princiare, - lumea noastră politică îşi petrece, născocind care de care fel de fel de combinaţiuni ministeriale, încât a ajuns ca până şi unele ziare, destul de serioase altfel, să publice în acelaşi număr două liste diferite! In fine, după o criză nepilduită în viaţa constituţională a României, lăsată mai o jumătate de lună Iară Legislativă şi Iară Executiv totdodată, iată că d[omnul] Ion Ghica se pare a fi ultima expresiune a viitorului Cabinet, deşi tot încă n-ar fi imposibil a garanta, dacă peste o oră iarăşi nu se va schimba vântul! Sunt sublime complimentele prin care an şi început de pe acum a-1 tămâia o seamă, ba încă tocmai aceia, care îl ucideau altă dată Iară cruţare prin împrumutul Schein şi prin epistola cătră Andrassy! Atari contradicţiuni pot fi compatibile numai doară cu o politică în care totul este bazat pe oportunitate şi nemic pe principiu, adică viaţă în minciună si moartea în adevăr. D[omnul] Ion (jhica şi-a câştigat o meritată reputaţiune de a fi mâncător de Camere, mâncat apoi totdauna, ia rândul său, de cătră moştenitorul victimei. Dumnealui nu va putea, prin urmare, să nu dizolve Parlamentul actual, şi o va face cu atât mai bine, cu cât în cestiunea alegerilor, cel puţin până astăzi, a fost oarecum cel mai corect dintre toţi miniştrii, lăsându-le, dacă nu de tot libere, încă fără nici o ingerinţă brutală şi făţişă. Aşa este! O mărturi[si]m cu francheţă; dar aceasta, totuşi, nu ne va metamorfoza niciodată în nişte admiratori de ocaziune ai unui bărbat atât de liberal, încât nu vrea şi nu e în stare de a înţelege cuvântul de naţionalitate. D[omnul] Ion Ghica este un democat american: gurile Dunării să devină o scursoare a tuturor neamurilor după iâţa globului pământesc. Ziarul Românul a observat mai de multe ori, cu o extremă indignaţiune cum că d[omnul] A. G. Golescu a fi fost în toţi timpii partizanul cel mai călduros al Ungariei. D[omnul] Ion Ghica nu e mai rece. Ziarul Românul a mai constatat pe larg, cu multă durere de inimă, erorile financiare ale d[omnu]lui A. G. Golescu. D[omnul] Ion Ghica fusese şi mai nenorocit De ce, dară, să-l măgulim? ’ Nu cumva în speranţă că nu ne va combate în lupta electorală, adormit prin perfidele protestaţhmi de simpatie din pariea-ne? Dar atunci noi am admite că dumnealui se va amesteca în alegeri. 422 B. P. HASDEU Cu atât mai puţin am avea dreptul de a-1 lăuda, ci din contra, logica ne-ar sili să-l punem cu orice preţ pe aceeaşi linie cu d[omnul] A. G. Golescu, nu numai ca frate de crace al maghiarului şi ca încurcător al fiscului, ci încă şi ca bâtă prefectorală! Să presupunem, însă, că d[omnul] Ion Ghica, amăgit şi ameţit prin amoroasa noastră expansiune, ne-ar deschide în laturi poarta Parlamentului, încât să putem năvăli acolo în majoritatea. Mâni îl vom da afară, după tipicul trecutului. Si de ce oare? farăşi pentru Schein si pentru Andrassy, de care atunci la moment ne vom aduce aminte, deşi ne prefacem a-i uita astăzi! Va fi o nouă contrazicere din cele multe!... Nu aşa se creşte o naţiune. Ipocrizia conducătorilor formează sclavi si idioţi, iar nu cetăţeni. Este o sistemă bizantină, care a permis lui Mahomed [al] U[-lea], a profana pe Sfânta Sofia. Nu aceasta trebuie să fie calea noastră. Drepţi pentru toţi fără excepţiune, suntem cei dentăi a recunoaşte constituţionalismul relativ al d[omnu]lui Ion Ghica, însă numai până aci. Cosmopolit în culme, dumnealui n-ar fi periculos pentru tendinţele naţiunii române numai într-un cabinet ai căruia ceilalţi membri l-ar precumpăni şi l-ar înfrâna printr-un element fără Armând Levy. Iacă de ce vom fi în opoziţiune contra d[omnu]lui Ion Ghica precum am fost contra tuturor predecesorilor d[omniei] sale de diverse nuanţe umanitare, până ce ne va da Dumnezeu a dobândi vreun guvern curat românesc. Cu toate astea, de câte ori noul preşedinte al Consiliului ar avea inspiraţiunea măcar în treacăt şi pe neştiute de a lucra într-un simţ mai ^naţional, nu ne vom sfii â-i zice: „Bine ai făcut! “ îi propunem noi înşine o încecare de această natură. D[omnul] Mareşal âl Curţii să fie oare neviolabil? Pe când miniştrii se schimbă dempreună cu frunza, numai consilierul cel mai aproape al Tronului să rămână singur neclintit în permaninţă? Se zice, că d[omnul] Ion Ghica ar fi studiat mult constituţiunea angleză. Dacă este aşa, dumnealui nu poate a nu şti, că în London căderea unui cabinet trage după sine imediata retragere a tuturor marilor ofiţeri ai Coroanei. Deşi aceasta nu e scris nicăiri, totuşi decurge într-un mod necesar din spiritul unui adevărat regim reprezentativ. în 1841, Robert Peel a reuşit a impune reginei Victoria până şi concedierea unei amice: graţioasa ducesă de Sutherland. Autorul cel mai recent asupra vieţii constituţionale în Anglia iată cum o explică: ,Acest uz a trebuit neapărat să se stabilească într-o ţară unde naţiunea voia ca puterea să fie în fapt a Parlamentului, adecă a opiniunii publice, legalminte reprezintate. N-ar putea servi la ncmic ca majoritatea parlamentară să dea miniştrii din sânul său, pe când aceştia din capul locului ar fi combătuţi prin nişte intrigi de Curte, contra, cărora n-ar avea cum să se apere. Un ministru PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 423 parlamentar, fie cât de bun şi fie cât de plăcut monarhului, totuşi nu-1 vede la orice moment, pe când aghiotanţii, şambelanii, damele de onoare sunt totdauna pe lângă principele sau pe lângă principesa, mai ales în orele lor cele mai intime, având astfel o mie1 de ocaziuni de a surpa într-ascuns pe toţi adversarii, într-o asemenea luptă, miniştrii ar fi pururea cei mai slabi. Iacă de ce ei au dreptul de a reforma oişicând personalul palatului". Am dori ca d[omnul] Ion Ghica să-si re-nceapă cariera ministerială anume prin înnoirea Mareşalului Curţii. Uniforma cea cu multe ceprazuri lesne va găsi o grămadă de aspiranţi demni de această splendoare printre amicii noului Cabinet... Altfel, d[omnul] Ion Ghica, redus la cea mai simplă expresiune, riscă a pierde pe jumătate până şi renumele său de constituţional. * în momentul de a pune ziarul sub presă, aflăm că d[omnul] A. G. Golescu a revenit la putere prin imposibilitatea de a împăca orice altă combinaţiune ministerială, după o tristă comedie de patrusprezece zile!!! 1. Herve, Une page de l’histoire d’Angleterre, Paris, 1869, p. 215. ’ NOTE ŞI COMENTARII PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 427 1 Domnului Redactor al ziarului „Românul" [I] Se publică în Românul, XIII, duminecă, 16 februarie 1869, p. 146, semnat: ,3- P. Hăjdeu“. Textul a fost reprodus după ziar. Nu se ştie dacă destituirea lui B. P. Hasdeu de la conducerea Arhivei Istorice a României a fost poruncită sau nu de premier sau de M. Kogălniceanu. în focul luptei, savantul putea învinui pe oricine şi mai ales era firesc să pună în legătură anularea contractului cu discursul său parlamentar. Cert este, însă, că pe lângă grupul restrâns de prieteni, care-1 admirau şi-l susţineau, văzând în el o mare glorie a ţării, B. P. Hasdeu îşi făcuse, prin felul de a se comporta, niciodată abil, foarte mulţi duşmani din rândul figurile»: sus-puse. Invidioşi, în fond, pe opera gigantescă pe care savantul o clădea, neamicii se grăbeau să-i pună piedici sau să-l înlăture definitiv din locurile prielnice creaţiei. Este şi cazul desfiinţării Arhivei Istorice a României. 2 Către Alegători. Dare de seamă a majorităţii deputaţilor ai Camerei dizolvate. Apare în Românul, XIII, luni-marţi, 17-18 februarie 1869, pe o foaie volantă, nenumerotată, semnată: „pentru membrii majorităţii fostei Adunări, C. A. Rosetti, B. Hăjdeu, G. Chiţu“. Textul a fost transcris după ziar. Scrisă, după cât se poate vedea din întorsătura ftazei, din reluarea ulterioară a ideilor, din zborul fanteziei şi din analiza cu acuitate a realităţii, din acumularea pamfletară a argumentelor, de către B. P. Hasdeu, „darea de seamă“ către alegători constituie un preambul al campaniilor antigu- vernamentale - sistematice şi tranşate - punctate cu vehemenţă de gazetar în coloanele ziarului Traian. Numele lui C. A. Rosetti credem că a fost adăugat din convenienţă, întrucât „darea de seamă" se publică în Românul, iar al lui G. Chiţu, prietenul susţinut călduros de savant până la alegerea ca membra al Academiei, - era de asemenea doar formal adăugat. „Darea de seamă" va constitui platforma de pe care B. P. Hasdeu va aproba şi susţine închegarea şi manifestarea „marelui partid de acţiune", alcătuit in marea lui majoritate din tineri profund patrioţi, din rândul căruia se considera el însuşi făcând parte. 3 Domnului Redactor al ziarului Românul [II] Apare în Românul, XIII, miercuri, 19 februarie 1869, p. 154, semnat: „B. P. Hăjdeu". S-a transcris după Românul. Oda adresată „oamenilor astăzi la putere", pe care, compensatoriu, B. P. Hasdeu le-o dedica, în neputinţa sa de a-i mai „apăra de pe tribună" 428 B. P. HASDEU era celebrul pamflet în versuri Odă la boieri, reluată apoi de ziarele Sentinela Română (VI, nr. 195, 20 februarie 1869, p. 79-80), şi Familia (V, nr. 9, 3/15 martie 1869, p. 98-100). Scriitorul însuşi o va republica într-o broşură separată, iar apoi în Columna lui Troian (I, nr. 23, 28 mai 1870, p. 2). Textul scrisorii aici adnotate însoţeşte „Oda“ şi în broşura imprimată la Tipografia C. A. Rosetti, în acelaşi an, 1869 (preţ: 10 bani). Despre difuziunea şi modificările satirei vezi notele lui Stancu Iliu la ediţia critică B. P. Hasdeu, Opere, voi. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, pp. 375-380. 4 Anunţ foarte important Se publică în Românul, XIII, joi, 3 aprilie 1869, p. 298, semnat: ,3- P. Hajdeu". A fost reprodus după ziar. Ideea elaborării unei „istorii publice, politice şi literare" a lui Mihail Kogălniceanu, ca un gest de răzbunare împotriva primului ministru şi a ministrului de interne în mai multe guverne care l-a şicanat pe B. P. Hasdeu, interzicându-i ziare, destituindu-1 sau făcându-1 să-şi piardă postul de deputat, va fi reluată şi susţinută de savantul consecvent în paginile ziarelor Troian şi Columna lui Traian. Desigur, nu era vorba de pregătirea unei asemenea cărţi şi cu atât mai puţin de scrierea ei, ci de o companie de aducere în prim plan a fărădelegilor reale sau imaginare ale lui M. Kogălniceanu, cu scopul de a-1 intimida în acţmnile sale. Un prim răspuns la apelul savantului din scrisoarea publicată în paginile ziarului Românul fi aflăm inserat m numărul din 4 aprilie 1869, p. 302 al aceluiaşi ziar. EI este trimis - într-o evidentă înţelegere cu autorul apelului - chiar de proprietarul şi ideologul gazetei, C. A. Rosetti. îl reproducem mai jos: „Domnule, Am citit în Românul de azi apelul ce faci la cetăţeni de a-ţi trămite orice acte ar avea, relative «la istoria publică, politică şi literară a d[omnu]hii Kogălniceanu» având, zici, intenţiunea a publica istoria domniei sale. Am şi eu, domnule, câteva asemenea acte, pe care ţi le voi comunica. Pentru astăzi, însă, îţi recomand colecţiunea Românului, mai cu seamă de la 10 octombrie 1863 până la 15 mai 1864, când el a fost suprimat. îţi recomand încă epistolele mele către fostul domn A. Cuza şi totdodată îţi recomand următoarea epistolă a d[omnu]lui D. Văsescu, cu data 4/16 mai 1864, pe care n-am publicat-o încă, păstrând-o pentru timpi mai priincioşi. Salutare frăţească, C. A. Rosetti." Un alt răspund, semnat de o listă întreagă de români din Transilvania, apare în Românul din 23, 24 şi 25 aprilie 1869, pp. 262-263. „Transilvania, Abrud, 19/6 aprilie 1869. Onorabilului domn B. P. Hăjdeu, în Bucureşti. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 429 Domnule, în patrioticul ziar Românul, redigeat cu mult zel naţional de marele patriot C. A. Rosetti, ediţiunea de joi, la 3 aprilie, sub Anunţ important citim că aveţi itenţiunea de a scoate la lumină peste puţin «istoria publică, politică şi literară a d[omnu]lui Kogălniceanu», ministru secretar de stat la departamentul de Interne. Gratulăm întreprinderea şi cu impacienţă aşteptăm rezultatul, adăpaţi de speranţă că scrierea domniei tale imparţială ne va da o icoană adevărată despre caracterul acelui om, care sub costum de miel se vede a hrăni pe lupul rapace. Eşti mgat de a îngriji să ne ajungă şi nouă exemplare din opul domniei tale. Permite-ne însă rugarea de a ne’ exprima dorinţa să binevoieşti la capul scrierii a ne împărtăşi şi portretul fidel, ca să-l avem şi să cunoaştem pe omul care în timpul de faţă, fiind instrument în manile inamicilor gintei române şi destructor al edificiului naţional, este obiectul tnei şi al dispreţului nostru în gradul superlativ. M. Nicola, Basiliu Boşiotă, Moţiu Dâmbul, Rubin Patiţia, Ioan Gollu, Candid Albini, Basiliu Ci’obanu, Iosef Draia, Ioan Teocu, Lazăr Vlad, Aaron Preşia, Mihai Cocu, Simeon Caianu, Nicolau Şt. Şuluţiu, Alexandru Lazaric, Angel Popovici, Alexandru Dan... B. P. Hărşianu, Nicolau Boeriu, Ioan Todescu, Ioan Pop, Vasiliu Boeriu, Nicolau Veltianu, Simion Sterca Şuluţiu, Comeliu Tobias, Dionisiu Adamovici." Alte răspunsuri nu s-au mai publicat în Românul şi nu s-au păstrat în Arhiva B. P. Hasdeu. Răspunsul abruderilor îi va prilejui ziaristului subiectul foiletonului politic Bucureşti, 27 aprilie 1869 (Traian I, nr. 4, duminecă, 27 aprilie 1869, p. 13) A se vedea textul în volum. 5 [Programul ziarului Traian] Apare ca articol program, nesemnat, în fruntea ziarului Traian, I, nr. 1,16 aprilie 1869, p. 1. E republicat, integral, cu titlul [Programul ziarului „ Traian"], în voi. Bogdan Petriceicu Hasdeu, Publicistică din ziarul „ Traian 1869-1870, selecţie Gabriel Mumjiev, îngrijirea textului, notă asupra ediţiei, postfaţă: Pavel Balmuş, Editura Arc, Chişinău, 1998, pp. 9-12. Textul a fost reprodus după ziar. Toate ideile emise aici vor constitui baza pledoariilor lui B. P. Hasdeu, nu numai din articolele politice din Traian şi Columna lui Traian, ci şi din restul conferinţelor publice şi din discursurile politice ţinute până la sfârşitul vieţii. Apariţia ziarului Traian coincide cu cristalizarea deplină a viziunii politice personale a savantului, punctată în special în paginile ziarului Românul. Printre membrii comitetului de redacţie, nenominalizaţi, se numărau: G. Missail, Miron Pompiliu, G. Vulturescu, ş.a. Drept girant al publicaţiei era trecut pe pagina a patra: Eftimie Ionescu. Ziarul apărea la Tipografia, C. A. Rosetti, strada Colţei, nr. 42. în subtitlu, Traian purta precizarea: „ziar politic, literar, ştiinţific şi industrial". Deviza publicaţiei era: „Românism - Constituţiunea - De- mocraţia" - ceea ce e detaliat, de altfel, în articolul program. 430 B. P. HASDEU într-o notiţă culeasă cu aldine, în chiar fruntea ziarului, se precizează: „Acest număr se împarte gratuitamente la toţi abonaţii Românului [ce ne lasă să bănuim sprijinul efectiv dat de C. A. Rosetti la apariţia ziarului]. Doritorii de a primi ziarul pe viitor, vor trimite cererile lor de abonament la Administraţiune. Orice reclamaţiune contra Administraţiunii ziarului se adresează la Redacţiune. Până la S[fânt]t[ul] George venitoriu, redacţiunea se află pre Podul Mogoşoaiei, Casele d[omnu]lui V. Brezeanu, peste dram de Piaţa Visteriei." Pe ultima pagină erau anunţate „operele noi“ ale lui B. P. Hasdeu „depuse de vânzare la Librăriile Socek şi Ioanid“: Istoria toleranţei religioase în România, preţ 2 sfanţi, Răzvan şi Vidra, preţ 3 sfanţi, şi Odă la Boieri, preţ 10 bani. 6 Bucureşti, 17 aprilie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 2, vineri, 18 aprilie 1869, p. 5-6, semnat: „Hâjdeu“, în cadrul rubricii „Politica*1. E inclus, integral, cu titlul [în „Gil Blas " sau aiuri, nu ne aducem aminte...], în voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 15-17. Textul s-a transcris după ziar. Şi acest număr al ziarului a fost împărţit gratuit la toţi abonaţii Românului. 7 Bucureşti, 25 aprilie 1869 Apare în Traian, I, nr. 3, vineri, 25 aprlie 1869, p. 9, semnat: „Hâjdeu**, la rubrica „Politica". E republicat, integral, cu titlul [Se scrie de la Iaşi, cum că...], în voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 18-20. Textul a fost reprodus după Traian. Cronica reprezintă unul dintre cele mai spumoase şi totodată vehe- mente foiletoane politice scrise vreodată de B. P. Hasdeu. Citatul şi aluzia la texte celebre dau o polivalenţă multiplă textului. O valoare cu totul aparte o dă foiletonului metafora dansului macabru, ce apare pentru prima dată explicit în scrisul savantului, dar ea îşi trimite reflexele şi în Complotul Bubei. în genere, foiletoanele politice - prin aluziile, comparaţiile, metaforele pe care le implică - dau măsura cunoştinţelor extraordinare, nu numai umaniste, pe care ziaristul le poseda. Surprinzătoare e îndeosebi stăpânirea autoritară a universului biblic, care imprimă scrisul său (atât literar cât şi ştiinţific) o adâncire sugestivă a sensurilor; faptul brutal, real, banal, căpătând, prin plasarea în configuraţia marilor motive religioase, o alonjă filosofico-morală ce a scăpat în genere contemporanilor şi urmaşilor. Filosoful Hasdeu nu trebuie, credem, căutat doar în poemele şi reflecţiile ultimilor ani, ci încă de pe acum, când „moraliza" ambianţa în care trăia, şi când cugeta insesizabil sau evident la statul, la societatea, la umanitatea ideală. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 431 8 Bucureşti, 27 aprilie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 4, duminică 27 aprilie 1869, p. 13, la rubrica „Politica'1, semnat „H“. E inclus, integral, cu titlul [Românii din Abrud, aflând...'], în voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 23-25. Textul a fost transcris după ziar. Scrisoarea de răspuns la apelul lui B. P. H. - de a i se trimite tot ce ştiu cititorii despre viaţa şi opera lui Mihail Kogălniceanu, asupra căruia pretindea că doreşte să elaboreze o monografie - venea de pe locurile din care se născuse Iulia Hasdeu (soţia scriitorului), locuri pe care el însuşi le vizitase şi le îndrăgise. Caracterizarea exemplară a acelui cuib al românismului ne face să înţelegem, indirect, virtuţile pe care le admirase la soţia sa. Integral, scrisoarea abrudenilor a fost publicată fără nici un comen- tariu, în paginile ziarului Românul, Xm, 23, 24 şi 25 aprilie 1869, pp. 262-263. A se vedea textul scrisorii în notele noastre la articolul Anunţ foarte important. 9 Bucureşti, 30 aprilie 1869 Apare în Traian, I, nr. 5, miercuri, 30 aprilie 1869, pp. 17-18, la rubrica Politica, semnat „Hâjdeu". E republicat, integral, cu titlul [„Un nou ziar!" au răsunat mai deunăzi...], în voi. Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 25-29. Textul s-a transcris după ziar. Ziarul încriminat, Opiniunea Constituţională, apărut la Bucureşti cu subtitlul „ziar politic, literar şi comercial", cu periodicitate bisăptămânală (an I, nr. 1, 27 aprilie 1869; ultimul număr: 28 februarie 1870), era, într-adevăr, o gazetă a familiei Ghica. Redactor era Pantazi Ghica, susţinut îndeaproape de Ion Ghica. Ea descindea din sfera Românului, lui C. A. Rosetti, de care se distanţase. B. P. Hasdeu ghiceşte nu numai apartenenţa dar întrevede bine şi profilul după proverbul citat: „ziua se cunoaşte de demineaţă". Interesantă ni se pare maniera de a pune în corelaţie evenimentele politice interne cu cele externe şi de a trage concluziile, de cele mai multe ori îndreptăţite, cu privire la arcuirea viitoare a politicii guvernului. 10 Bucureşti, 4 mai 1869 Se publică în Traian, I, nr. 6, duminică, 4 mai 1869, la rubrica Politica, pp. 21-22, semnat: „Hâjdeu". Textul a fost reprodus după Traian. Formaţia juridică a savantului răzbate cu prisosinţă din cronica politică de faţă, în care argumentele de procedură neconcordante cu legea, adunate sistematic, îi dau prilejul unui rechizitoriu fulminanat împotriva lui M. Kogălniceanu şi a guvernului. 432 B. P. HASDEU Articolul adnotat relevă încă o latură a gazetăriei lui B. P. Hasdeu - alături de încercarea de a-şi individualiza punctul de vedere - şi anume dimensiunea abisală. Făcând gazetărie, ziaristul încearcă să cuprindă întregul informaţiilor transmise de presa internă şi externă, dorind să nu-i scape nimic, să fie la curent cu toate evenimentele petrecute în spaţiul european. Setea de absolut îl mână către aprofundarea, pe cât posibil, integrală a vieţii politice. Prin aceasta el nu numai că îi întrece pe contemporani, dar devine un model pentru gazetarul dintotdeauna, inclusiv pentru cel modem. 11 Bucureşti, 7 mai 1869 Apare în Traian, I, nr. 7, miercuri, 7 mai 1869, la rubrica Politica, pp. 25-26, semnat: „Hâjdeu“. E reprodus, integral, cu titlul [Toate organele oficioase ale guvernului...], în voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 29-32. Textul a fost transcris după ziar. Replica lui B. P. Hasdeu trebuie înţeleasă în contextul epocii şi a competiţiei directe şi indirecte care se crease în mod natural între burghezia română, în curs de afirmare, şi populaţia evreiască venită din Rusia şi Polonia, ce pusese stăpânire pe’ pârghiile economiei naţionale. Altminteri, în afara intereselor strict economice şi implicit politice naţionale, B. P. Hasdeu, ce avea între modelele foarte apropiate o evreică (pe bunica sa, Valeria Hâjdeu) a fost deosebit de tolerant şi prieten cu câţiva mari cărturari de orgine evreiască, atât din ţară, cât şi din străinătate. 12 Bucureşti, 9 mai 1869 Se publică în Traian, I, nr. 8, vineri 9 mai 1869, p. 29, semnat: „Hâjdeu", la rubrica Politica. E republicat (fără P.S.-ul din final), de către Mircea Eliade în Scrieri literare, morale şi politice, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II“, Bucureşti, 1937, tomul II, pp. 173-176, sub titlul: [Parlamentul d[omnu]lui Cogălniceanu]. A fost inclus, fragementar, cu titlul [în două-trei vorbe...], în antologia B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „ Traian "..., pp. 32-34. Textul s-a reprodus după Traian. O dată atacul împotriva lui Kogălniceanu început, fantezia şi raţiunea lui B. P. Hasdeu concură în a vedea peste tot vinovăţia omului de stat o^e i-a îngrădit accesul spre sferele puterii. Evident, presa nu era în pericol, cel puţin în totalitatea ei, dar ziaristul tulbură apele pentru ca eventualitatea suprimării gazetelor din opoziţie să nu se poată materializa. Asistăm, aşa dar, la o critică de prevenire şi nu de comentare a unor evenimente petrecute. 13 Un articol de fond Apare în Traian, I, nr. 8., vineri, 9 mai 1869, p. 30, nesemnat. A fost reprodus după ziar. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 433 Deşi articolul nu e semnat, nu-i greu de ghicit pana lui B. P. Hasdeu. E în stilul său de a-şi orchestra articolele politice cu texte literare (în speţă cu satire). Pe de altă parte, evocarea lui Vogoride, cu abuzurile inimaginabile, de pe urma cărora suferise şi gazetarul la începutul carierei sale, pe când funcţiona ca judecător la Tribunalul din Cahul, are un ce aproape memorialistic (greu de crezut că ar fi putut fi realizat de colaboratorii de pe malul Dâmboviţei ai ziarului). în sfârşit, textul conţine in nuce ideea necesităţii acordării domnului străin la pulsul ţării, dezvoltată ulterior în ample foiletoane hasdeene şi chiar în lucrări cu caracter ştiinţific. Se trimitea subtil o primă săgeată la adresa domnitorului, ce va face de aici încolo obiectul unor necruţătoarea critici. 14 Bucureşti, 10 mai 1869 Se publică în Traian, I, nr. 9, duminică, 11 mai 1869, p. 33, la rubrica Politica, semnat: „Hâjdeu“. E republicat, integral, cu titlul [Astăzi este a treia aniversară...], în voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 34-35. Textul a fost reprodus după Traian. Tulburătoarele concluzii extrase din citirea statisticilor publicate de doctorul Felix sunt printre puţinele probe ale cunoştinţelor lui B. P. Hasdeu de statitică, ce-1 îndreptăţise să ocupe cândva o catedră de acest profil la Liceul Naţional din Iaşi. Proiectul de lege organică pentru Biserica Ortodoxă Română apărea în acelaşi număr, pp. 34-35. 15 Bucureşti, 14 mai 1869 Apare în Traian, I, nr. 10, 14 mai 1869, p. 37, la rubrica Politica, semnat: „H“. E inclus, integral, cu titlul [D. Nicolae Ionescu a obţinut...] în voi. B. P. Hasdeu. Publicistică din ziarul „ Traian "..., pp. 36-38. Textul a fost transcris după ziar. Hasdeu, admiratorul istoricului M. Kogălniceanu în toată tinereţea sa, îi dă acum lecţie de istorie. E o postură interesantă, ce-i permite nenumărate ironii, nu numai la adresa primului ministru... Cele două articole, la care se referă B. P. Hasdeu, se intitulează Alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparchioţi în România liberă (semnat N. R.) (pp. 38-39) şi Unde mergem cu biserica? O jurisprudenţă babilonică în România (nesemnat) (p. 39). 16 Bucureşti, 15 mai 1869 Se publică în Traian, I, nr, 11, vineri, 16 mai 1869, pp. 41-42, la rubrica Politica, semnat: „H“. E reprodus, integral, cu titlul [în numărul viitor, vom semnala un pericol...], în voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian", pp. 38-41. Textul a fost transcris după ziar. 434 B. P. HASDEU Prezentarea critică a ziarului Adunarea Naţională relevă, încă o dată, punctele cardinale ale acţiunilor ziaristice şi parlamentare ale lui B. P. Hasdeu: apărarea pactului naţional (constituţia de la 1866), apărarea libertăţii în genere, apărarea unirii şi a integrităţii teritoriale naţionale. Pe de altă parte, disputa cu Armând Levy îi prilejuieşte câteva profesiuni de credinţă fundamentale pentru înţelegerea atitudinii autorului faţă de chestiunea evreiască şi faţă de partidele politice. Articolul reprezintă unul dintre textele esenţiale ale doctrinei politice hasdeene. Interesează mai cu seamă istoricul desprinderii sale de aripa Brătianu a Partidului Democratic şi Naţional şi evidenţierea independenţei de viziune faţă de tot restul personalităţilor politice ale vremii. Neînregimentarea în cadrul grupării Brătianu, pe de o parte, atacurile vehemente împotriva „monstruoasei coaliţii", şi a guvernelor aflate la putere, pe de altă parte, au determinat lipsirea sa de sprijinul politic necesar şi înlăturarea, în cele din urmă, din viaţa politică. 17 Bucureşti, 17 mai 1869 Apare în Traian, I, nr. 12, duminică, 18 mai 1869, pp. 45-46, la rubrica Politica, semnat: „H“. E reprodus, integral, sub titlul [Pe când d. Kogălniceanu calcă...], în voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 44-47. Textul a fost transcris după ziar. Articol foarte important de dovedire a unităţii naţionale cu argumen- tele heraldicii. Istoricul formulează opinii rămase definitive despre originea componentelor stemelor voievodale munteneşti şi moldoveneşti, reunite încă de la descălecare prin elementul transilvănean, atât între ele cât şi cu provincia de peste Carpaţi. îmbrăcând forma unei scrisori deschise, a unui dialog public, foiletonul politic îl umileşte pe primul ministru pm competenţa desăvârşită şi prin lipsa posibilităţii oricărei replici. Istoricul găsea, în sfârşit, un teren pe care adversarii săi nu aveau nici o şansă de izbândă! 18 Bucureşti, 20 mai 1869 Se publică în Traian, I, nr. 13, miercuri, 21 mai 1869, p. 49, la rubrica Politica, semnat: „H“. A fost reprodus după ziar. Articolul la care face referinţă B. P. Hasdeu se intitulează încă un român jertfit pentru un prusian şi este semnat Gr. Vfulturescu] (pp. 49-50). Replica dată intruziunii voinţei şi bunului plac german în treburile armatei naţionale constituie începutul unei campanii antiprusiene şi (implicit) antidinastice ce va cauza, în cele din urmă, interzicerea publicaţiei. Discursul maiomlui Radu Mihai este publicat în numărul următor al ziarului (I, nr. 14, 24 mai 1869, p. 54), sub titlul: ,Jnterpelaţiunea d-lui Radu Mihai în cestiunea căprarului prusian, Adunarea Deputaţilor, 20 mai [1869]“. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 435 19 Bucureşti, 22 mai 1869 Apare în Troian, I, nr. 14, vineri, 23 mai 1869, la rubrica Politica, p. 57, semnat: „H“. A fost reprodus fragmentar (fără partea finală) de Mircea Eliade în Scrieri literare, morale şi politice..., II, pp. 176-179, cu titlul [Răspuns la Mesagiu]. Este inclus, integral, cu titlul [Ieri o delegafiune...], în voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „ Traian "..., pp. 47-49. Textul s-a transcris după ziar. Prin comentariul său asupra mesajului Tronului, B. P. Hasdeu creează o multiplă suspiciune: între Adunarea Deputaţilor şi ministrul de Interne, între ministrul de Interne şi Rege, între Rege şi Camera Deputaţilor. Cea de a doua parte a foiletonului aduce lumini asupra viziunii ziaristului în chestiunea evreiască. Dorind ca nici un străin, indiferent de originea lui, să nu obstrucţioneze procesul de dezvoltare al ţării, el e capabil de mari sacrificii spre a înlesni plecarea celor care au venit deja aici, ilegal, în ţările lor sau în ţara pe care vor să şi-o edifice (cazul evreilor). Se face mult caz de intoleranţa românilor din a doua jumătate a secolului trecut faţă de străini, uitându-se să se observe fenomenul contemporan similar, cu mult mai aspra, de închidere a graniţelor de către toate statele civilizate ale Europei de apus, eventualilor dornici de a emigra acolo. 20 Bucureşti, 22 mai 1869 j 7 Se publică în Traian, duminică, 25 mai 1869, p. 57, la rubrica Politica, semnat: „H“. A fost reprodus după ziar. Reflecţiile lui B. P. Hasdeu au fost prilejuite de intervenţia lui Mihail Kogălniceanu în şedinţa Camerei Deputaţilor din 2 mai 1869, comentată şi ea, alături de articolul politic, în fruntea ziarului, sub titlul: Cestiunea israelită. în esenţă, M. Kogălniceanu - „fără ca să fie aceasta la ordinea zilei - declară că va vorbi despre israeliţi". „La noi - spune el - cestiunea n-a fost niciodată religioasă, ca în Spania. Năvălirea evreilor în ţară, între anii 1834-1845, adică nu a tuturor, ci numai a celor fără ştiinţă şi fără bani, a îngrijat oarecum spiritele din punctul de vedere economic; Europa însă n-o înţelege aceasta. Ea ne atribuie intoleranţa religioasă. Cată s-o liniştim. Cestiunea fiind gravă, guvernul nu se crede singur în drept s-o rezolve. El vrea să-l ajute presa, opiniunea publică, etc. Sunt unii ebrei, ce nu trebuie excluşi de la participarea drepturilor acordate de Constituţi- une, anume cei spanioli sau cei născuţi în ţară. Aşadarâ, Camera este rugată să numească o comisiune, care să studieze cestiunea, fără ca aceasta să se mai discute astăzi, ci mai târziu" (p. 57). în ce priveşte broşura încriminată, ea se intitulează Die Einheit Rumăniens, oder die Losung die Donaufrage, von einem Rumănen, Paris, Imprimerie generale de Ch. Lahure, Rue de Fleurs, 9, 1869. Ea este 436 B. P. HASDEU recenzată, evident critic, sub forma unei scrisori, nestimate, trimise din Braşov, intitulată Unirea României cu Ungaria (p. 57). în locul semnăturii figurează un A (delta magic). 21 Bucureşti, 27 mai 1869 Apare în Troian, I, nr. 16, miercuri, 28 mai 1869, la rubrica Politica, pp. 61-62, sub semnătura: „H“. E reprodus, integral, sub titlul [.Dreptatea de la /uşi...], în voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian pp. 49-52. Textul a fost transcris după ziar. Polemica lui B. P. Hasdeu cu Armând Levy asupra chestiunii evreieşti evidenţiază, pe de o parte, detaşarea savantului de impulsurile subiective, iar pe de alta, superioritatea sa totală în plan spiritual, ceea ce-i permite să-şi domine adversarul, într-o spumoasă punere la punct ironică. 22 Bucureşti, 31 mai 1869 Se publică în Traian, I, nr. 17, duminică, 1 iunie 1869, pp. 65-66, la rubrica Politica, semnat: „H“. E republicat, integral, în voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul Traian..., pp. 53-57, sub titlul [Ţinem mult a constata aici...]. Textul a fost reprodus după Traian. Aici şi mai departe, B. P. Hasdeu transformă ziarul într-o tribună de luptă împotriva tuturor celor care încearcă, indiferent de modalitatea îmbrăţişată, să distrugă marele vis al românilor Unirea. Pentru menţinerea neştirbită a acestui act capital, savantul a săvârşit fapte ce li s-au părut multora nefireşti, ca de pildă schimbarea numelui revistei Din Moldova, în Lumina, dezicerea de votul împotriva venirii regelui Carol, condamnarea lui Cuza şi aprobarea răsturnării de la 2 Mai 1866 ş.a. în privinţa neregulelor săvârşite de Compania Strussberg în împreju- rimile Slatinei, ziarul publică, sub titlul Dictatura prusiană, o relatare de la Senat, semnată Al. Sihleanu, prin care se dă glas revoltei a „162 onorabili judeţeani de la Olt". Raportul aceluiaşi Al. Sihleanu, publicat sub titlul Terorismul elec- toral, înfăţişează întâi Senatului îi apoi cititorilor ziarului Traian (pp. 67-68), samavolniciile electorale săvârşite în judeţele Argeş şi Muscel, asupra cărora B. P. Hasdeu doar atrage atenţia în foiletonul politic. 23 Bucureşti, 3 iunie 1869 Apare în Traian, I, nr. 18, miercuri, 4 iunie 1869, p. 69-70, la rubrica Politica, semnat: „H“. E inclus, integral, cu titlul [Şedinţa de duminică a Adunării Deputaţilor...], în voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 57-60. Textul s-a reprodus după ziar. într-o scrisoare pe care I. Lapedatu, pe atunci „studinte în litere, stipendist al Societăţii Transilvania”, o trimitea din Paris, ziarului Traian, PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 437 la 8 iunie 1869, îl numea pe B. P. Hasdeu, „cap redactare al ziarului Traian” şi membrul „comitetului societăţii Transilvania". O ştire din revista Familia de la Pesta, inserată la rubrica „Varietăţi" ne lămureşte, peste ani, asupra conducerii ziarului şi ne lasă o idee despre răsunetul pe care patriotismul fierbinte al savantului vizionar al marii uniri l-a avut îndeosebi în sufletele românilor din Transilvania. O reproducem ca pe un important document de epocă: „Traian. în fine, a apărut la fiaţii noştri de dincolo un ziar care întru toate e la înălţimea misiunii sale. înţelegem ziarul Traian, apărut de curând la Bucureşti, şi care va ieşi regulat de trei ori într-o săptămână. Numele redactorului nu e semnat pe ziar, dar pe baza unei scrisori particulare, putem să spunem că acela e celebrul nostru bărbat de litere, dţomnul] B. P. Hâjdeu, ceea ce se şi cunoaşte numaidecât din ingeniozitatea şi eleganţa stilului, ce caracterizează acest ziar. Gratulăm redacţiunea că a deschis coloanele ziarului său şi pentru lucrări literare originale. Până acum, ziarele politice din România desconsiderau literatura naţională şi artele frumoase şi nu le consacrau nici un locşor în coloanele lor. Ziarul Traian este cel mai dintâi în România care poartă cu demnitate pe fruntea sa numirea de « politic şi literar ». îi dorim, dară, din toată inima succes bun, şi îl recomandăm atenţiunii on[oraţilor] cititori, cu atât mai vârtos, căci noul ziar promite a se ocupa mult de cestiunea românilor de dincoace de Carpaţi" (p. 72). Foiletonul dezvăluie, între altele, atât împrejurările m care a fost redactată „Darea de seamă a majorităţii deputaţilor ai Camerei dizolvate", cât şi pe autorii ei, care au fost B. P. Hasdeu şi G. Chiţu; C. A. Rosetti contrasemnând fără să contribuie la elaborarea „dării de seamă". Pe de altă parte, Cronica politică de faţă reprezintă prima distanţare netă a lui B. P. Hasdeu de Ioan Brătianu, sub patronajul căruia se pare că s-a înfiinţat ziarul. El constituie cel dintâi foileton al poziţiei independente faţă de toţi a lui B. P. Hasdeu şi a grupării din jurul ziarului Traian. 24 Bucureşti, 7 iunie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 19, duminică 8 iunie 1869, p. 73, la rubrica Politica, nesemnat. Este republicat, integral, cu titlul [Parlamentul, după ce şi-a isprăvit...'], în antologia B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „ Traian “..., pp. 60-62. Textul s-a transcris după ziar. După cum se poate constata, atacurile lui B. P. Hasdeu împotriva lui M. Kogălniceanu sporesc în intensitate şi amploare, ziaristul concen- trându-şi aproape întreg efortul în a-1 ridiculiza, persifla şi învinui de tot răul din ţară pe omul politic, ministru de Interne. Foarte interesantă ni se pare afirmaţia autorului că i-ar cunoaşte pe toţi transilvănenii din ţară. Deşi la început a tunat împotriva corifeilor Şcolii Ardelene (a se vedea studiul Pierit-au dacii?), ulterior - în special după căsătoria cu Iulia Faliciu - el îmbrăţişează cu cea mai mare căldură nu numai personalităţile transilvănene aflate dincoace sau dincolo de munţi ci însăşi cauza Ardealului, devenind unul dintre cei mai fervenţi luptători pentru marea unire. 438 B, P. HASDEU 25 Pentru Adunarea Naţională [1] Apare în Traian, I, nr. 19, duminică 8 iunie 1869, pp. 74-75, semnat: „Hâjdeu“. Este reprodus integral, de Mircea Eliade, cu acelaşi titlu, în ediţia B. P. Hasdeu Scrieri literare, morale şi politice..., tom. II, pp. 180-182. E inclus, integral, cu titlul Pentru Adunarea Naţională [I], în antologia B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 62-64. Textul a fost transcris după Traian. Este una dintre cele mai ferme, profesiuni de credinţă publicată de către autor, în care îşi definşte cu limpezime independenţa sa şi a ziarului faţă de toate orientările şi partidele politice şi-şi precizează atitudinea clară în privinţa unităţii naţionale. Afirmaţiile de aici se regăsesc, altfel formulate, în cuprinsul întregii publicistici politice a savantului. Singurul lucm care ni se pare nereal îl constituie mărturisirea lui B. P. Hasdeu că România ar fi fost organul lui Anastasie Panu. După opinia noastră (a se vedea lucrarea B. P. Hasdeu sau Setea de absolut. Tumultul şi misterul vieţii, Editura Vestala, Bucureşti, 2001), afirmaţia este conjuncturală. Ziaristul invoca un nume de prestigiu (cunoscut pentru ideile unioniste), care nu se mai putea pronunţa, pentru a anihila învinuirile ce-i erau aduse de Adunarea Naţională. în fapt, revista fusese susţinută material şi moral de Alexandru Hăjdeu. 26 Bucureşti, 11 iunie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 20, miercuri, 11 iunie 1869, pp. 77-78, la rubrica Politica, semnat: „H“. E republicat, integral, cu titlul [Astăzi este aniversarea revoluţiunii...], în voi B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 67-71. Textul s-a reprodus după ziar. Spre a nu lăsa impresia de despotism în afirmaţii şi de intoleranţă faţă de crezul şi opiniile altora, B. P. Hasdeu inserează în acelaşi număr, la rubrica intitulată „Corespondenţa", nesemnat, următorul anunţ ieşit clar de sub pana sa: „Oricine se crede atacat în coloanele lui Traian, are dreptul cel mai neconstestabil de a răspunde. Nu vom fi noi aceia cari să refuzăm vreodată această justă reparaţiune, fără a căuta câtuşi de puţin la divergenţa opiniunii antagonistului, ci numai la modul de a o exprima în marginea «urbanităţii», zeitatea de formă a ziarului nostru, precum «românismul» şi «democraţia» sunt zeităţile de fond (p. 79). Era, în fapt, o profesiune de credinţă, pe care redactorul publucaţiei o va onora întreaga viaţă. 27 Bucureşti, 12 iunie 1869 Apare în Traian, I, nr. 21, vineri, 13 iunie 1869, p. 81, la rubrica Politica, semnat: „Hajdeu". Textul a fost transcris după ziar. Dizolvarea Senatului, la care se face aluzie, fusese cerută de miniştrii, secretari de stat: Dimitrie Ghica, M. Kogălniceanu, A. G. Golescu, B. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 4P> Boerescu, şi Al. Creţiescu sub motivul lipsei de „autoritate morală" şi „prestigiu" din partea respectivului forum naţional. Regele valida propunerea la 9 iunie 1869. în articolul Dizolvarea Senatului (pp. 81-83), G. Missail analizcn/.ă pe larg cauzele reale care au dus la actul pecetluit de decretul domnesc. 28 Bucureşti, 14 iunie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 22, duminică 15 iunie 1869, p. 85, la rubrica Politica, sub semnătură: „H“. Este reprodus, fragmentar, de Mircea Eliade în voi. B. P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice..., tom. II, pp. 182-185, sub titlul: [Complotul D[omnu]lui Cogălniceanu]. E inclus, fragmentar, cu titlul Monitorul Oficial“ de astăzi...], în voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „ Traian "..., pp. 71-73. Textul a fost transcris după ziar. Găsind în fiazele esenţiale ale anunţului din Monitorul Oficial (comentat la începutul revistei politice din 14 iunie 1869) formularea ideală a uneia dintre aspiraţiile sale cele mai intime - dărâmarea tiraniei şi a monarhiilor (inclusiv a celei româneşti, satirizată vehement în paginile ziarului Traian), B. P. Hasdeu va reproduce pasajul citat în chiar fruntea numerelor următoare ale publicaţiei (I, nr. 23-27, 18-29 iunie 1869, pp. 89, 93, 97, 26). Monarhiile şi boierii lacomi sau guvernele despotice, împilatoare ale popoarelor - în rândul cărora includea evident şi guvernul Ghica-Kogăl- niceanu, precum şi pe toţi adversarii din partida conservatoare românească - cunosc, nu numai aici, o vehementă condamnare din partea autorului aristocrat rasat şi demoperat de suflet. 29 Pentru Adunarea Naţională [2] Apare în Traian, I, nr. 22, duminică, 15 iuniel869, p. 87, sub semnătura: „Hăjdeu". E republicat, integral, cu titlul Pentru Adunarea Naţională [II], în voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 73-75. Textul a fost reprodus după ziar. Textul reprezintă una dintre autocaracterizările fundamentale ale autorului privind configuraţia sa caracterologică şi intransigenţa de opinii. Interesantă ni se pare şi nuanţarea pe care B. P. Hasdeu ţine să o facă asupra evoluţiei personalităţii sale de la impulsivitatea şi violenţa tinereţii la seninătatea şi calmul maturităţii. Curioasă e afirmaţia publicistului că, în 1860, ar fi fost „tânăr de 24 de ani“. Declaraţia se adaugă mărturisirilor privitoare la naşterea sa în 1836, ce contrazic data oficială extrasă din mitrica bisericii din Cristineşti (1838). A se vedea întreaga expunere a problemei în B. P. Hasdeu sau Setea de absolut. Tumultul şi misterul vieţii, Editura Vestala, Bucureşti, 2001. 440 B. P. HASDEU Seria mărturisirilor lui B. P. Hasdeu din articolele replici aduc importante dezvăluiri nu numai asupra vieţii, formaţiei şi personalităţii sale, ci şi a altora. în cazul de faţă asupra lui V. A. Urechia. 30 Bucureşti, 17 iunie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 23, miercuri, 18 iunie 1869, p. 89, la rubrica Politica, sub semnătura: „H“. E republicat, integral, cu titlul [Să spunem dintâi ceea ce este...], în voi. Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 75-77. Textul a fost transcris după Traian. întreaga înşiruire a zvonurilor cu titlul „se zice“ este, evident, insinuantă. E o dorinţă pe care gazetarul şi-o ascunde în spatele impersonalului „se zice“. Partea a doua a foiletonului dezvoltă ideea - prezentă de-a lungul întregii publicistici politice hasdeene - că evenimentele din ţară sunt rodul efectiv al intervenţiilor oculte străine. Bănuiala de trădare a intereselor naţionale şi de distrugere voită a valorilor româneşti - din interese mercantil meschine - transpare din aproape toate articolele sale. 31 Bucureşti, 19 iunie 1869 Apare în Traian, I, nr. 24, vineri, 20 iunie 1869, p. 93, la rubrica Politica, semnat: „H“. E republicat, integral, cu titlul [Este ceva grozav, ce nu se vede...] în voi. Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 77-78. Textul s-a transcris după ziar. Spre a nu lăsa vreun dubiu asupra faptului că versurile încriminate în finalul cronicii politice din 19 iunie 1869 îi aparţin lui Cezar Bolliac (prieten şi apoi duşman politic), B. P. Hasdeu inserează în fruntea următorului număr al ziarului Traian (I, nr 25, duminică, 22 iunie 1869, p. 97), următorul Avis important. „Fiindcă unii n-au înţeles destul de bine din numărul trecut, de cine anume să fie versurile «Vă uniţi cu Ungaria Suntem fraţi în vitejie Din Atila şi Traian!...» ne credem daton a lămuri că ele sunt proprietatea cea mai necontestabilă a d[omnu]lui Cezar Bolliac, fiind scrise la Segedin, în 1849, pe când petrecea în tabăra ungurească, şi publicate la Paris, în 1857, între poeziile aşa-numite «naţionale», sub titlul Chemarea“. Spre a-i face o atmosferă proastă lui M. Kogălniceanu - sau poate pentru că' realmente credea aşa - B. P. Hasdeu insinuează că plecarea ministrului de Interne în străinătate, chipurile în concediu, ar avea ca ţintă obţinerea aprobării pentru o dictatură personală. Foiletonul are profunde accente literare, sugerând cu adevărat atmos- fera terifiantă din preajma stingerii unui ins sau a unei colectivităţi. . PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 441 32 Jidovii în Transilvania Se publică în Traicut, I, nr 24, 20 iunie 1869, p. 95, semnat: „H“. Textul a fost reprodus după ziar. Nu este prima dată, când B. P. Hasdeu utilizează în argumentarea sa afirmaţiile unor adversari ai românilor, care îi susţin demonstraţiile. Este şi cazul scurtei consemnări adnotate. 33 Bucureşti, 21 iunie 1869 Apare în Traian, I, nr. 25, duminică, 22 iunie 1869, pp. 97-98, la rubrica Politica, semnat: „H“. E republicat, integral, cu titlul [„Adunarea Naţională“ a descoperit, în fine...], în antologia B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 79-81. Textul s-a transcris după Traian. Preocupat de apărarea ţării printr-o armată puternică, bine echipată şi nutrită, autorul revine ori de câte ori găseşte prilejul spre a aduce în atenţia opiniei publice îngrijirea subumană a militarilor din tabăra de la Furceni. Articolul se înscrie într-o amplă serie de incriminări la adresa guvernului şi, evident, a Domnitorului pentu desconsiderarea şi jignirea armatei române. 34 Bucureşti, 26 iunie 1869 j 7 Se publică în Traian, I, nr. 26, vineri, 27 iunie 1869, pp. 101-102, la rubrica Politica, semnat: „H“. E republicat, integral, cu titlul [în „revistele" noastre trecute...], în antologia Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 81-86. Textul a fost reprodus după ziar. înjosirea drapelului naţional în faţa steagului austriac va fi invocată de aici înainte în numeroase articole politice de către B. P. Hasdeu, drept una dintre cele mai grave ofense aduse de guvernul Kogălniceanu-Ghica prestigiului ţării. Articolul anunţat despre Compania Dunăreană e publicat, într-adevăr, în acelaşi număr (pp. 102-103), cu titlul Societatea vapoarelor austriace pe Dunăre, semnat: I, Ionescu. 35 Bucureşti, 29 iunie / 11 iulie 1869 Apare în Traian, I, nr. 27, duminică, 29 iunie 1869, p. 105, la rubrica Politica semnat: „H“. Textul a fost reprodus după Traian. Evocând figura lui La Fayette care, proclamând, de la tribuna Adunării Naţionale a Franţei, dreptul „omului de a rezista la opresiune1', B. P. Hasdeu pledează, în fond, pentru libertate şi, implicit, pentru indejîendenţă. 442 B. P. HASDEU Pe acest fundat, el respinge categoric ridicarea unei statui lui Guttenberg la Bucureşti şi evidenţiază, o dată mai, mult rolul lui Neagoe Basarab în crearea tiparului românesc. Ideea vechimii tipăriturilor româneşti e dezvoltată cu argumente istorice în Traiart: Un tezaur de typo-xilografie românească de pe la 1550 (I, nr. 18, miercuri, 4 iunie 1869, p. 72; nr. 20, miercuri 11 iunie 1869, p. 80; nr. 23, miercuri, 18 iunie 1960, p. 92 şi nr. 27, duminică 29 iunie 1869, p. 107). 36 Bucureşti, 2/14 iulie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 28, miercuri, 2 iulie 1869, pp. 109-110, la rubrica Politica, semnat: „H“. E reprodus, integral, cu titlul [Asupra „revistei" noastre de astăzi...], în antologia B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 90-94. Textul s-a transcris după ziar. Articolul evidenţiază un fapt mai puţin recunoscut de presa vremii, şi anume: puterea de anticipare a viziunilor politice hasdeene. Din fericire, proiectul prusaco-maghiar nu s-a realizat datorită opoziţiei celorlalte puteri europene, dar el s-a materializat la nivelul înţelegerilor bilaterale iniţiale. O chestiune cu totul curioasă o constituie contradicţia în care cade B. P. Hasdeu. Pe de o parte, el respinge străinismul şi înstrăinarea (intruziunea forţelor oculte în treburile ţării), iar pe de altă parte, prevede cu simpatie o eventuală penetrare în România a unor figuri de prestigiu sau a unor elemnte din ţările latine. 37 Bucureşti, 4/16 iulie 1869 Apare în Traian, I, nr. 29, vineri, 4 iulie 1869, pp. 113-114, la rubrica: Politica, semnat: „H“. Textul a fost reprodus după Traian. Pentru a confirma opinia lui B. P. Hasdeu cu privire la importanţa învăţării limbii greceşti pentru un filolog, trimitem la corespondenţa sa cu Iulia-fiică, plină de îndemnuri stăruitoare privind însuşirea, cu buni profesori, a acestei limbi clasice cheie. Adevărurile istorice invocate de savant sunt însă peremptorii. Dacă nu s-ar fi ajuns la situaţii limite, nu ar fi putut izbucni revoluţia lui Tudor Vladimirescu! 38 Bucureşti, 6/18 iulie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 30, duminică, 6 iulie 1869, p. 117, la rubrica Politica, semnat: „Hâjdeu“. E republicat, integral, cu titlul [Există o mişcare instinctivă...], în voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 95-96. Textul a fost transcris după ziar. Articolul dă glas uneia dintre acţiunile că răsunetul cel mai larg iniţiate de B. P. Hasdeu în paginile ziarului Traian, acţiune pe care o va susţine şi populariza prin toate mijloacele până la înfrângerea Franţei în războiul PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 443 din 1871, când savantul îşi dâ seama că fără sprijinul şi prezenţa celei mai strălucite reprezentante a latinismului un asemenea congres nu ar avea nici o şansă de izbândă. Dincolo, însă, de aspectele politice dezbătute, articolul dezvăluia într-o formă cristalină una dintre ideile de bază ale filosofiei istoriei a autorului. 39 Bucureşti, 8/20 iulie 1869 Apare în Traian, I, nr. 31, miercuri, 9 iulie 1869, pp. 121-122, la rubrica Politica, semnat: „Hajdeu". E reprodus, fragmentar, de Mircea Eliade în ediţia B. P. Hasdeu Scrieri literare, morale şi politice..., II, pp. 185-189 cu titlul [Un congres pan-latin la Paris]. Integral, este publicat în B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 96-100, sub titlul [în numărul trecut noi am propus...]. Textul a fost reprodus după Traian. Spre a completa viziunea românilor asupra lui Napoleon, ilustrată în cronica politică din fruntea ziarului, B. P. Hasdeu publica imediat după comentariile politice datate „Bucureşti 8/20 iulie 1869“, în cadrul rubricii Poporul, sub titlul Napoleon cel Mare şi Franţa în poezia poporană a românilor (p. 122), textele integrale ale celor două cântece istorice populare: Cântecul lui Bonaparte, după cum se cântă în Basarabia („din colecţiunea d[omnu]lui B. P. H[asdeu]“) şi Cântecul lui Bonaparte, după cum se cânta în Transilvania („din colecţiunea d[omnu]lui M[iron] Pompiliu”). Textele respective pot fi regăsite în voi. V, tom 1 al seriei B. P. Hasdeu, Opere. După cum se vede, ideea „congresului pan-latin la Bucureşti*4 devine un leit-motiv al publicisticii hasdeene. Ea va da substanţă - într-o multiplă orchestrare - articolelor gazetarului până la războiul franco-german, încheiat cu catastrofa franceză. 40 Bucureşti, 11/23 iulie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 32, vineri, 11 iulie 1869, pp. 125-126, la rubrica Politica, semnat: „Hajdeu“. E republicat, integral, în voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 101-105, sub titlul [M se trimite din Belgrad...]. Textul a fost transcris după ziar. Reproducând in extenso, în paginile ziarului Traian, discursul Regenţei Princiare Sârbe cu prilejul încheierii sesiunii Marii Adunări Naţionale Constituante, e clar că B. P. Hasdeu dorea să dea o pildă contemporanilor săi şi în primul rând Guvernului de ce minuni politice poate să facă un popor vecin prin unire, prin călăuzirea conform legilor tradiţionale şi mai ales prin acordul şi înţelegerea perfectă între Tron şi Reprezentanţa Naţională. De altfel, el evidenţia cu italice ceea ce considera a fi mai important, constituind un model pentru români. 444 B. P. HASDEU în partea a doua a articolului, savantul dă încă o dată dovadă de perspicacitatea previziunilor sale. Franţa îşi va schimba, intr-adevăr, atitudinea faţă de Prusia, ajungând, în cele din urmă, la conflict militar cu ea. 41 [Noi n-am vorbit...] Apare în Traian, I, nr. 32, vineri, 11 iulie 1869, p. 128, semnat: „H“. Textul a fost reprodus după ziar. Furat de atitudinea sa anticosmopolită şi mai ales de ostilitatea faţă de intruziunea străinilor din anturajul casei regale, în treburile ţării sau de pornirea faţă de bănuita ploconeală a guvernului în faţa curţii de la Viena, autorul vede peste tot o profuziune a străinismului. Evident, B. P. Hasdeu are dreptate când afirmă că artiştii români ar fi pictat cu mai multă simţire naţională scenele rustice sau peisajele faţă de care Preziosi şi Szatmari îşi iau o instinctivă distanţare. Relatarea asupra deschiderii salonului de artă îmbracă haina pamfletu- lui politic. întrucât ecourile din presă sunt total nefavorabile, scriitorul se rezumă să alăture câteva extrase concordante cu viziunea sa. Printr-un asemenea procedeu el dă articolului o percutanţă cu mult mai puternică decât dacă şi-ar fi expus direct opiniile. 42 Bucureşti, 12/24 iulie 1869 9 7 Se publică în Traian, I, nr. 33, duminică, 13 iulue 1869, pp. 129-130, la rubrica Politica, semnat: „Hajdeu“. E republicat integral, cu titlul [Vrând—nevrănd, sîntem siliţi a intra în vorbă...'], în voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 105-109. Textul s-a transcris după Traian. Nici o problemă nu a fost susţinută cu mai multă căldură de către B. P. Hasdeu - el însuşi venind din afara fruntariilor ţării - ca aceea a românilor de dincolo de graniţele vremelnice. Dovadă şi înflăcărată pledoarie din articolul de faţă. A se acorda imediat şi fără nici un act birocratic cetăţenia română tuturor celor născuţi români pe toate meridi- anele i se părea autorului actul cel mai firesc cu putinţă şi cea mai elementară respectare a Constituţiei. Partea a Il-a a articolului dezvăluie surprinzătoare cunoştinţe matematice la B. P. Hasdeu, pe care le utilizează în sens metaforic spre a descifra tainele personalităţii Iui M. Kogălniceanu. 43 [Mareşalul Serrano...] Apare în Traian, I, nr. 33, duminică 13 iulie 1869, p. 132, nesemnat Textul a fost reprodus după ziar. Deşi evocă întâmplări străine - prezentate drept curiozităţi incredibile - cele două notaţii, publicate la rubrica Varietăţi, sunt pline de insinuări PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 445 la adresa corupţiei, avidităţii de bani şi a lipsei de principii a membrilor guvernului. E vizat, în primul rând, M. Kogălniceanu - a cărui partid e creat şi susţinut de voinţa şi bunul său plac. Implicit, se aduc elogii partidelor die principii cum se vroia a fi şi gruparea condusă de B. P. Hasdeu. 44 Bucureşti, 16/28 iulie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 34, miercuri, 16 iulie 1869, pp. 133-134, în cadrul rubricii Politica, semnat: „Hajdeu“. Textul a fost reprodus după ziar. După cum se poate observa şi din cuprinsul acestei cronici politice, ideea uniunii pan latine propuse de B. P. Hasdeu plutea în aer. Propunerea creării unei confederaţii orientale multinaţionale fără liant etnic, îi accentuează pledoariile pentru congresul pan latin şi pentru unirea popoarelor romanice; iar apariţia unui articol cu idei similare la Torino îi întăreşte credinţa în justeţea punctului său de vedere, fâcându-1 să se dedice cu şi mai mare abnegaţie luptei pentru coeziunea popoarelor de origine latină. Articolul aduce nuanţări interesante şi în privinţa atitudinii sale faţă de populaţia israelită. Toleranţa poporului român, pe care a subliniat-o într-un discurs celebru, publicat şi sub formă de carte, se manifestă şi în comportamentul, ideile şi viziunea savantului. Ceea ce nu putea admite era camăta şi monopolul comercial instaurat de evrei, nu numai în România, ci în toată Europa Centrală şi de Sud-Est. Un fapt demn de remarcat în cadrul foiletonului adnotat îl constituie configurarea spaţială a întinderii etnice româneşti, într-o formulare ce trece ad-litteram în celebra Doină eminesciană. Simt dovezi că poetul naţional a citit în profunzime publicistica hasdeeană, din care s-a inspirat nu o dată. 45 Bucureşti, 18/30 iulie 1869 Apare în Traian, I, nr. 35, vineri 18 iulie 1869, p. 137, în cadrul rubricii Politica, semnat: „Hajdeu". E republicat, fragmentar, cu titlul: [.Franţa şi România], de Mircea Eliade, în ediţia B.P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice..., H, pp. 189-192. Tot fiugmentar, e republicat, cu titlul [„Monitorul Oficial" începe...], în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „ Traian "..., pp. 109-112. De remarcat că în ediţia de la Chişinău foiletonul e datat greşit „Bucureşti, 17/29 iulie 1869“. Textul a fost reprodus după Traian. Pamflet strălucit. Una din culmile până la care putea fi înălţat artisticeşte foiletonul politic, de către B. P. Hasdeu. Sintagma „trebuinţa de repaus" - orchestrată în diverse note satirice - se pare că i-a atras atenţia tânărului Eminescu, care o va relua în celebra „nevoie de repaus” din Luceafărul. Eventualitatea citirii articolului lui B. P. Hasdeu de către 446 B. P. HASDEU Eminescu e întărită de faptul că în acelaşi număr (p. 140) găsim publicat anunţul „cercului literar Orientul”, prin care erau comunicate comisiile însărcinate „să facă, în lunile iulie şi august, excursiuni în părţile Daciei şi să culeagă tot ce vor putea din ceea ce se atinge de literatura poporană: poezii, basme etc.“ M. Eminescu era repartizat în Comisia „pentru Moldavia”, alături de Basarab şi V. Dimitrescu. E clar că dezicerea autorului de opinia ziaristului francez, în privinţa lui Carol de Hohenzollem, e pur formală. Ceva mai târziu o va exprima el însuşi încă şi mai tăios. 46 Municipalitatea din Iaşi Se publică în Traian, I, nr. 35, vineri, 18 iulie 1869, p. 138, la rubrica Revista ziarelor, nesemnat. Textul a fost transcris după Traian. Libertatea de a alege candidaţi din opoziţie în Consiliul municipal Iaşi i se pare autorului a fi fost posibilă numai datorită lipsei din ţară a lui M. Kogălniceanu, ministrul de Interne. E limpede că B. P. Hasdeu încearcă pe toate căile, printr-o diabolică orchestrare a materialelor ziarului, să-l înţepe continuu pe M. Kogăl- niceanu. Toate relele din ţară i s-ar datora - în viziunea pătimaşă a autorului - doar lui! 47 Românii de peste Carpaţi Apare în Traian, I, nr. 35, vineri, 18 iulie 1869, p. 138, la rubrica Revista ziarelor, nesemnat. Textul s-a reprodus după ziar. Se vede şi din articolul de faţă că B. P. Hasdeu foloseşte tehnica citării diveselor publicaţii spre a-şi întări afirmaţiile din propriile foiletoane sau spre a le utiliza ca pretexte de reluare a unor idei la care ţine. Nici un citat reprodus de B. P. Hasdeu nu este întâmplător! 48 Partide române Se publică în Traian, I, nr. 35, vineri, 18 iulie 1869, p. 138, la rubrica Revista ziarelor, nesemnat. Textul a fost transcris după Traian. Nou prilej pentru B. P. Hasdeu de a arăta fragilitatea „partidelor omului”, care „se duc“, precum cel al lui Francisc Deak din Ungaria. (A se vedea articolul [Mareşalul Serrano].) Pledoarie pentru perenitatea partidelor de principii, sprijinite pe voinţa naţiunii. 49 Percepţiunea în Bucureşti Apare în Traian, I, nr. 35, vineri, 18 iulie 1869, p. 138, la rubrica Revista ziarelor, nesemnat. Textul s-a reprodus după ziar. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 447 50 [Când o idee mare...] Se publică în Traian, I, nr. 35, vineri, 18 iulie 1869, p. 140, la rubrica Varietăţi, fără titlu, nesemnat. Textul a fost transcris după Traian. Articolul îi aparţine clar lui B. P. Hasdeu, fiind scris dintr-un impuls fierbinte împotriva „prietenului” său V. A. Urechia, care încerca să-şi aroge întâietatea lansării ideii congresului pan latin. 51 Bucureşti, 19/31 iulie 1869 Apare în Traian, I, nr. 36, duminică 20 iulie 1869, p. 141, la rubrica Politica, semnat „H“. E republicat, integral, în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 112-113, cu titlul [Din ce în ce mai nemţeşte...]. S-a reprodus după Traian. Recapitulare a tuturor capetelor de acuzare împotriva guvernului M. Kogălniceanu-D. Ghica, care au constituit substanţa foiletoanelor politice publicate de B. P. Hasdeu de la apariţia ziarului Traian. Rechizitoriu cu caracter, evident, mai general împotriva tuturor celor care acţionează împotriva intereselor ţării, cântând în strună şi poloconindu-se în faţa străinilor. Spre a-şi susţine afirmaţiile din prezentul foileton politic, privitoare la invaziunea maghiară de la Cheia şi Predeal, B. P. Hasdeu publică în acelaşi număr şi pe aceeaşi pagină, sub titlul Invaziunea maghiară, trei relatări concludente din Românul şi Monitorul Oficial. 52 Bucureşti, 23 iulie/4 august 1869 Se publică în Traian, I, nr. 37, miercuri, 23 iulie 1869, p. 145, la rubrica Politica, semnat: „H“. E republicat, integral, în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 116-117, cu titlul [Mai întâi de toate, atragem cea mai serioasă atenţie...]. S-a reptodus după Traian. Spre a sublinia ofensa adusă ţării la Giurgiu, B. P. Hasdeu reproduce cu verzale, în fruntea numerelor următoare ale ziarului (I, nr. 38, 25 iulie 1869 şi I, nr. 39, 27 iulie 1869), sub titlul Nemţii şi românii, pasajul din Corespondenţa din Giurgiu relativă la comportamentul lui „Ignatiu Steiner, agentul vapoarelor din Giurgiu”. Foarte important pentru înţelegerea, atât a antimonarhismului, cât şi a pan-latinismului savantului, ni se pare textul publicat cu verzale în frontispiciul nr. 37 al ziarului: „Se zice că peste puţin M. S. Regina Portugaliei va sosi la Bucureşti. Dacă ar fi numai o principesă - fie din orişicare dinastie, princiară, ducală, regească sau chiar imperială, - noi am tăcea, stindardul nostru excluzând o admiraţiune nemotivată pentru capetele [în]coronate. 448 B. P. HASDEU Fiind însă în cesiune anume o ţară latină, o scumpă soră a naţiunii române, ne grăbim a anunţa faptul, îndemnând pe toţi românii a ieşi întru întâmpinarea augustei oaspe, ca semn de iubire pentru fraţii noştri din Portugalia41. Antimonarhismul păleşte în faţa pan-latinismului! Maiorul Radu Mihail publică, într-adevăr, în acelaşi număr al ziarului articolul Cine a făcut lagărul de la Furceni (pp. 145-146). 53 [Un nu ştim ce cotidian...] Apare în Traian, I, nr. 37, 23 iulie 1869, p. 148, la rubrica Varietăţi, nesemnat. E republicat integral în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian“..., p. 118, cu titlul Varietăţi. Textul s-a reprodus după Traian. Replica reprezintă o continuare a articolului [Când o idee mare...] (Traian, I, nr. 35, vineri 18 iulie 1869, p. 140). Paternitatea e probată nu numai de conţinutul propriu-zis al articolului, în cuprinsul căruia B. P. Hasdeu îşi argumentează apartenenţa ideii şi ţelurile înalte pe care le întrevede congresului pan latin parizian, dar şi prin expresia evidenţiată cu aldine: „Nihil sine Urechia“, ce revine în numeroase articole semnate cu numele propriu sau cu pseudonime clar însuşite. 54 Bucureşti, 25 iulie/6 august 1869 Se publică în Traian, I, nr. 38, vineri, 25 iulie 1869, p. 149, la rubrica Politica, semnat: „H“. E republicat, integral, sub titlul [A înregistra insulte peste insulte...], în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 119-120. Textul a fost reprodus după Traian. Articolul de faţă susţine şi completează ideea dezvoltată în Parlament şi în presă, de către B. P. Hasdeu, în virtutea căreia românii din afara graniţelor ţării trebuie să aibă acelaşi regim cu toţi românii pământeni. Ei nu trebuie trataţi ca străini şi nu ar trebui să existe o aşa de complicată procedură de împământenire. Studiul lui G. Missail apare în acelaşi număr al ziarului, sub titlul O mare cestiune naţională. Extradiţiunea (pp. 149-150). 55 Bucureşti, 27 iulie/8 august 1869 Apare m Traian, I, nr. 39, duminică, 27 iulie 1869, p. 153, la rubrica Politica, semnat: „H“. E reprodus, integral, cu titlul [Exemplul slavilor], de Mircea Eliade, în ediţia B.P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice..., n, pp. 193-195. A fost republicat, integral, în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 120-121, sub titlul: [Domnii miniştri revin...] unde este greşit datat: „Bucureşti, 26 iulie/7 august 1869“. Textul a fost reprodus după Traian. Articolul lui M. Kogălniceanu, invocat în cronica politică, se intitulează Convenţiunea austro-maghiară şi a apărut în ziarul Epoca, nr. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 449 1, 4 iulie 1865. El este reprodus de B. P. Hasdeu în nr. 39 (27 iulie 1869, pp. 156-154) şi nr. 41 (1 august 1869, pp. 161-162) al ziarului Traian. Evenimentele politice din Europa şi mai ales cele din ţările vecine îi oferă lui B. P. Hasdeu - nu numai în cadrul foiletonului aici adnotat - prilejul reluării ideilor sale de bază: pan-romanitatea şi românismul. Realizările celorlalte popoare, privite cu admiraţie, sunt invocate ca modele de urmat de către guvernul român. 56 Bucureşti, 29 iulie/10 august 1869 Se publică în Traian, I, nr. 40, miercuri, 30 iulie 1869, p. 157, la rubrica Politica, semnat: „Hajdeu". Textul s-a transcris după ziar. Articolul lui V. A. Urechia, anunţat în finalul foiletonului politic, apare în numărul următor al ziarului (41, vineri 1 august 1869, p. 164), cu titlul: Triumful nemţilor denunţat de domnul V. A. Urechia. Lovirea dată Societăţii Române de Arme, Gimnastică şi Dare la Semn, pentru a patrona pe cea nemţească de Tir, Protest către opiniunea pulbică, în cadrul rubricii ad-hoc înfiinţate: Societăţile Române. Protestul era semnat de V. A. Urechia, în calitate de preşedinte, şi contrasemnat de C. F. Robescu, (secretar), Emil Costinescu, Radu Mihai, I. Zira, Meţu, I. Cocorescu, Petrino şi N. Voinescu. 57 Bucureşti, 31 iulie/12 august 1869 Apare în Traian, I, nr. 41, vineri 1 august 1869, p. 161, la rubrica Politica, semnat: „H“. E inserat, fragmentar, de Mircea Eliade, sub titlul: [Zvon despre călătoria Domnitorului în Crimeia], în Scrieri literare, morale şi politice..., II, pp. 195-198. A fost republicat, tot fragmentar, cu titlul [Intr-o ţară reprezentativă...], în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 125-126. Textul a fost transcris după ziar. Luând, cu alura totalei neînţelegeri a lucrurilor, apărarea Domnitorului, şi criticându-i pentru orice act al acestuia pe miniştri - reprezentanţii naţiunii -, B. P. Hasdeu întoarce, amplificată, învinuirea împotriva principeluli Carol I, responsabil, în fond, pentru tot ce săvârşeşte. Sugestivă ni se pare insinuarea că Domnitorul n-ar avea voie să părăsească ţara fără aprobarea reprezentanţilor naţiunii. 58 Aprecieri despre „Traian“ Se publică în Traian, I, nr. 41, vineri, 1 august 1869, p. 162, la rubrica Revista ziarelor, nesemnat. Textul a fost reprodus după Traian. Paternitatea nu e greu de stabilit. Mândria recunoaşterii de către prieteni şi duşmani a neatârnării poziţiei ziarului de nici un partid şi a consecventei apărări a românismului este a redactorului şef, care îşi poate permite să afirme în final, în numele publicaţiei şi în numele său personal: „Aşa va fi totdauna: nici roşu, nici alb, ci ROMÂNESC". 450 B. P. HASDEU 59 Iarăşi invaziunea 9 Apare în Traian, I, nr. 41, vineri, 1 august 1869, p. 162, la rubrica Revista ziarelor, nesemnat, de unde a fost transcris. 60 Asociaţiunea Transilvania Se publică în Traian, I, nr. 41, vineri, 1 august, 1869, p. 162, la rubrica Revista ziarelor, nesemnat. S-a reprodus după ziar. Soarta Asociaţiei Transilvane pentru Cultura Poporului Român l-a preocupat intens pe B. P. Hasdeu, cu atât mai mult cu cât vedea în ea un factor de regenerare naţională. 61 Bucureşti, 3/15 august 1869 Apare în Traian, I, nr. 42; duminică 3 august 1869, p. 165, la rubrica Politica, semnat: „H“. E reprodus, integral, sub titlul [Toate sunt cu putinţă pentru domnii miniştri...], în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 127-129. Textul a fost transcris după Traian. învinuirile la adresa guvernului - care avea obligaţia constituţională de a supraveghea ieşirile din ţară ale Domnitorului - sunt amplificate până la absurd. în virtutea lipsei de atenţie a miniştrilor, Principele ar fi putut să-şi aleagă o reşedinţă perpetuă la Berlin. în orice caz, dincolo de toate exagerările, B.P. Hasdeu îi prinde în culpă, atât pe miniştri, cât şi pe Şeful Statului, pentru vina de a fi plecat din ţară fără a numi o regenţă pe timpul lipsei, aşa cum „însuşi Cuza [...] avusese bunul simţ şi delitateţea de a instala în locu-i o regenţă, anunţată naţiunii într-un mod formal11. 62 Bucureşti, 5/17 august 1869 Se publică în Traian, I, nr. 43, marţi, 5 august 1869, p. 169, la rubrica Politica, semnat: „H“. E republicat, integral, sub titlul: [în „revista“ trecută, noi am analizat...], în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 129-131. Textul a fost reprodus după Traian. Gesturile şi faptele Domnitorului sunt privite în absolut ca dăunătoare, nu numai ţării, ci, şi pan-latinismului, chiar dacă ele nu aveau nici un caracter subversiv. în orice caz, apropierea de Rusia şi cochetarea cu Prusia - principalii vinovaţi, după savant, ai relelor care tronau în ţară -, constituie pentru B.P. Hasdeu profunde acte antinaţionale. Dorinţa dirijării politicii guvernului către îmbrăţişarea ţărilor de gintă latină este mai evidentă aici ca oriunde. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 451 63 Bucureşti, 9/21 august 1869 Apare în Traian, I, nr. 44, sâmbătă, 9 august 1869, p. 173, la rubrica Politica, semnat: „H“. E republicat, integral, sub titlul [Popa Tache... Influenţa teutonă], de Mircea Eliade, în ediţia B.P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice..., II, pp. 198-201. E inclus, integral, în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., sub titlul [,Monitorul Oficial" de miercuri...], pp. 132-134, unde articolul e greşit datat: „Bucureşti, 8/20 august 1869“. Textul a fost reprodus după Traian. Profund cunoscător al istoriei române, pregătind tocmai elaborarea Istoriei critice a românilor, B. P. Hasdeu ripostează cu o rară vehemenţă împotriva deznaţionalizării vestigiilor tradiţionale româneşt şi mai ales împotriva denaturării trecutului nostru istoric. Toate aceste fapte, datorate poate incompetenţei sau formulării unor ipoteze discutabile, erau în- trevăzute drept acte politice profund gândite. Apărarea demnităţii naţionale devenise pentru B.P. Hasdeu o datorie sacră. Savantul va reveni asupra greşitei includeri a oraşelor transilvănene cu nume nemţeşti (în convenţia poştală româno-austriacă) în foiletonul politic din 19 august 1860 (.Bucureşti, 18/30 august 1860), p. 185, cu prilejul explicărilor date de Monitorul Oficial. 64 Fabrica [de] corespondenţe din Transilvania Apare în Traian, I, nr. 44, sâmbătă 9 august 1869, p. 176, la rubrica Varietăţi, nesemnat. S-a reprodus după Traian. Subtilitate jurnalistică specifică lui B.P. Hasdeu. Cuplată cu duşmănia faţă de M. Kogălniceanu, articolul îşi dezvăluie paternitatea. 65 Un răspuns la Braşov şi la Pesta Se publică în Traian, I, nr. 44, sâmbătă 9 august 1869, p. 176, la rubrica Corespundinţa, semnat: „B. P. Hajdeu“. E inclus, integral, în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 134-135. S-a reprodus după ziar. Mai pe larg despre alegerea lui Alexandru Hâjdeu ca membm al Societăţii Academice Române şi despre forţarea sa de către regimul ţarist să demisioneze, a se vedea în lucrarea noastră B.P. Hasdeu sau Setea de absolut. Tumultul şi misterul vieţii, Editura Vestala, Bucureşti, 2001. 66 Scrisori bucureştene Apare în Traian, I, nr. 45, marţi, 12 august 1869, p. 179, la mbrica Corepundinţa, semnat „D. P.“ Textul a fost transcris după Traian. 452 B. P. HASDEU Articolul aparţine, după toate probabilităţile, lui B. P. Hasdeu. Dovadă că în revista politică din Traian (1, nr. 48, 21 aug. 1869) el îşi însuşeşte integral ideile şi nu lasă să se întrevadă nici o clipă că ar fi fost primit şi doar publicat. 67 Bucureşti, 13/25 august 1869 Apare în Traian, I, nr. 46, joi, 14 august 1869, p. 181, la rubrica „Politica", semnat: „H“. Este republicat, integral, în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 138-140, sub titlul [în numărul trecut publicăm...]. Textul a fost reprodus după Traian. într-adevăr, în numărul precedent (I, nr. 45, marţi 12 august 1869), în locul obişnuitei cronici politice a lui B. P. Hasdeu se publica, în fruntea ziarului, scrisoarea adresată D-lui B. P. Hăjdeu, directorul ziarului Traian, trimisă la 6/18 august 1869, de „studenţii români din Paris”: S. Perieţeanu-Buzău, Demetriu D. Laurian, Georgiu Hagiescu, Bonifaciu Florescu, Lapedatu, Ion Bazoceanu, M. Strajanu; mulţi dintre ei viitori colaboratori ai ziarului şi a altor publicaţii conduse de savant. întrucât această epistolă deschisă va constitui un punct de reper în articolele viitoare ale lui B. P. Hasdeu şi întrucât ea reprezintă un ecou direct al celei mai fierbinţi idei pentru care gazetarul a luptat cu înflăcărare până la căderea Franţei de pe firmamentul politic, în 1871, o reproducem în continuare, ca pe un important document de epocă: „D[omnu]lui B. P. HĂJDEU, directorul ziarului TRAIANU Paris, 6 (18) august 1869. Domnule Director! în nr. 30 al românescului ziar, pe care-I dirigeţi, aţi expus la aprobaţiunea lumii latine o mare idee, emisă într-un moment de supremă inspiraţiune de cătră energicul român d[omnul] V. Maniu, în ultima-i scriere, şi anume ideea unui «Congress pan-latin în Paris». Dezvoltând şi urmărind cu perseverinţă această mare idee în colum- nele lui Traian, n-aţi pregetat a atribui junimei române de pre malurile Senei, din Turin şi din Madrid, un măreţ rol în realizarea-i. Departe de a crede atribuirea unui astfel de rol junimei române ca o simplă stimulare a simţimântului de ambiţiune; noi ne permitem a o privi ca expresiunea încrederii, pe care aveţi în patriotismul, ce trebuie să palpite în sânul tinerimei. Nu ne îndoim, că acest patriotism animă, în adevăr, întreaga junime studiosă de aci; cu tote acestea, însă, nevoind a uzurpa dreptul de a ne pronunţa în numele ei colectiv, ne mulţumim a vorbi pentru noi înşine, cari formăm d-abia o mică parte dintr-însa. Este, oare, necesar, domnule Director, a vă mai descrife] puternicul ecou, pe care-1 află la noi apelul d[umnea]voastră? Este, oare, necesar, a vă mai spune, că cauza [sic!], care ne-a făcut a nu vă semnala până acum simţimintele, produse în noi de acel apel, n-a fbst indiferinţa? PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 453 Este, oare, necesar a vă mai asigura, că noi, în măsura debilelor noastre puteri, ne-am încercat deja a divulga şi a propaga acea sublimă idee? Ei bine, tot ce putem zice, este că sămânţa apelului d[umnea]voastră găsi în piepturile noastre pământul acela, carele, totdauna şi sub orice vicisitudini ale atmosferei, promite cultivatorului fructe corespunzătoare aşteptării şi ostenelelor sale!... De altmintrelea, ni place a crede, că d[umnea]voastră încă sunteţi de aceeaşi opiniune cu noi, că ideile de o atare natură adeseori întâmpină în drumul realizării lor obstacole şi piedici în circumstanţele timpului. Acesta însă departe de a fi o raţiune pentru descurajare, este îndemnul cel mai solid pentru a ne face să perseverăm, învingând dificultăţile şi grăbind sosirea momentului acela, în care să triumfe această mare idee, ale căreia consecinţe pentru nemul latin sunt necalculabile. Nu sunt, oare, atâtea exemple chiar în istoria modernă a românilor de asemeni idei mari, cari, prin modul neaşteptat al realizării lor, ne obligă a spera, că însăşi forţa lucrurilor va împinge pe membrii ginţii latine din Orient la «Congresul pan-latin din metropola Franţei», ca să pună de-mpreună cu fraţii lor din Occidinte fundamentul unei solidarităţi morale eterne, singurul geniu conservator al Latinismului? Se naşte, însă, domnule Director, cestiunea: ce ar trebui fucut până atunci? Cât se atinge de noi, ca şi până aci, nu vom înceta a divulga şi a propaga urgenţa «Congresului pan-latin», întrucât ni se poate permite a lua acestă iniţiativă, care ar trebui să cază în domeniul de acţiune al oamenilor înarmaţi de autoritate şi de experienţă. Astfel, noi răspundem pe deplin la apelul lui Traian, dar totdodată, simţind propria noastră nesuficienţă, cutezând a face şi noi din parte-ne un alt apel cătră somităţile politice române, rugându-le ca să conlucreze şi ele cu energie şi rezoluţiune la realizarea marii idei! Cu acestă ocaziune, trebuie să constatăm un adevăr, deşi dureros, dar nu mai puţin evident, că pre cât sunt de cunoscuţi românii din România liberă în Occident, pre atâta sunt de necunoscuţi românii din Austria. Lucrai stând astfel, n-ar fi bine, oare, pentru moment, ca să ia parte câţiva din ei la congresul de pace, care se va ţine la 14 septembrie la Lausanne, în Elveţia, unde venind în contact cu bărbaţii însemnaţi din Occident, le-ar putea face cunoscută situaţiunea lor? Iată, dară, d[omnu]le Director, simţimintele produse în noi prin emiterea marii idei a «Congresului pan-latin în Paris», şi prin apelul, pe care-1 faceţi junimii române. Din această expunere puteţi vedea, că credinţa noastră este fermă şi că noi vom face tot posibilul pentru realizarea acestei cugetări, având conştiinţa, că ni împlinim una din cele mai sânte datorii către patria şi naţiunea noastră, pentru care vom sacrifica totul, ce poate pretinde o mamă duioasă de la adevăraţii săi fii. Facă toate ziarele ca Traian şi atunci putem fi siguri că nava latinismului, înfruntând orice viscole, va ajunge intactă şi triumfătoare la limanul dorit: românism şi democraţie! Binevoiţi, d[omnu]le Director, a primi expresiunea stimei, ce vă conservăm. Studinţii români din Paris: 454 B. P. HASDEU S. Perieţeanu-Buzău, Demetriu A. Laurian, Georgiu Hagiescu, Bonifaciu Florescu, I. Lapedatu, Ion Bozoceanu, M. Strajanu." 68 Bucureşti, 18/30 august 1869 Se publică în Traian, I, nr. 47, marţi, 19 august 1869, p. 185, la rubrica Politica, semnat: „H“. E republicat, integral, în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 140-142, sub titlul [Căderea ministerului nu poate fi departe...]. Textul a fost reprodus după Traian. Spre a crea animozitate şi suspiciune în rândul cititorilor cu privire la stabilitatea Tronului, la statornicia Domnitorului şi la mobilul vizitelor sale în ţară şi în străinătate, B.P. Hasdeu notează o vreme, în diverse registre o frază aproape identică, de mare incisivitate, ce face ca foiletoanele sale să capete, nu numai individual, ci şi în asamblu, implicaţii artisitce de orchestrare literar-artistică. Reproducem câteva din finalurile ce fac aluzie la Domnitor: ,,M[aria] S[a] Domnitorul s-a întors în Bucureşti, nu se ştie pentru cât timp“ [Traian, I, nr. 46, joi 14 august 1869, p. 181); ,,M[aria] S[a] Domnitorul a plecat la Furceni, de unde, peste opt zile, se va întoarce în Bucureşti, nu se ştie pe cât timp" (Traian, I, nr. 47, marţi, 19 august 1869, p. 185); , Astăzi se întoarce M[ăria] S[a] Domnitorul în Capitală, nu se ştie pe cât timp" (Traian, I, nr. 49, sâmbătă, 23 august 1869, p. 193); ,,M[ăria] S[a] Domnitorul pleacă în străinătate, nu se ştie pe cât timp" (Traian, I, nr. 50, marţi, 26 august 1869, p. 198). 69 Bucureşti, 21 august/2 septembrie 1869 Apare în Traian, I, nr. 48, joi, 21 august 1869, pp. 189-190, la rubrica Politica, semnat: „H“. E inclus integral, de Mircea Eliade, sub titlul [Numiri ilegale], în ediţia B.P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice..., II, pp. 202-205. Fragmentar, e republicat în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 142-145. Textul a fost reprodus după ziarul Traian. Cronica politică de faţă confirmă paternitatea articolului Scrisori bucureştene, din nr. 45 (12 august 1869), p. 178 al ziarului, semnat D. P. Materialul pe care B. P. Hasdeu i-1 propune ministrului de Finanţe spre lectură se intitulază Pensionarii, de M. Rachtivanu, şi vizează deficienţele acestui minister în privinţa plăţilor către pensionari. Remarcabil ni se pare argumentul „solidarităţii ministeriale" în perspectiva căreia sunt judecate toate faptele miniştrilor. Chiar dacă vreunul se consideră neimplicat direct într-un rău social, prin logica solidarităţii guvernamentale, el devine implicit coautor. Pregătirea juridică a automlui îşi spune şi aici cuvântul, încât demonstraţia sa rămâne fără replică. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 455 69bis Justiţia militară Se publică în Traian, I, nr. 48, 21 august 1869, p. 192, la rubrica Varietăţi, nesemnat. Textul s-a transcris după ziar. Apărarea legii şi a legalităţii - cu subtilităţi pamfletare specifice - îl trădează pe B. P. Hasdeu. 70 Bucureşti, 23 august/4 septembrie 1869 Apare în Traian, I, nr. 49, sâmbătă, 23 august 1869, p. 193, la rubrica Politica, semnat: „H“. E republicat, integral, în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., sub titlul: [Nu intră în catehismul lui Traian...], pp. 145-147. Textul s-a reprodus după ziar. în spijinul pledoariilor sale pentru apropierea de Franţa şi pentru organizarea congresului pan latin la Paris, B. P. Hasdeu inserează în acelaşi număr amplul articol al lui G. Missail: Adevărata politică românească (care ar fi - în rezumat - cea pro-latină şi pro-fianceză), articol ce îşi ia ca motto un extras din „petiţiunea românilor din 1856 către imperatorul Napoleon1', şi se încheie cu poezia populară „Frunză verde lăcrimioară/ Am avut o surioară", care ar simboliza simţămintele de frăţie şi dragoste ale românilor faţă de Franţa. Articolul se continuă în următoarele două numere. 71 [Academia Română] Apare în paginile ziarului Traian, I, nr. 49, sâmbătă, 23 august 1869, p. 196, la rubrica Varietăţi, nesemnat. E republicat în voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 147-148, sub titlul Varietăţi [IV]. Textul a fost transcris după ziar. 72 Bucureşti, 26 august/7 septembrie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 50, marţi, 26 august 1869, pp. 197-198, la rubrica Politica, semnat: „H“. E republicat, integral, în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 148-152, sub titlul: [încă un comunicat...]. Textul a fost reprodus după ziarul Traian. într-adevăr, previziunile lui B.P. Hasdeu se împlinesc, miraculos, întocmai, şi savantul exultă de bucurie! Puterea anticipatorie a publicisticii sale politice - la care ne-am referit - se sprijină pe încă un fapt concret. 456 B. P. HASDEU 73 Bucureşti, 28 august/9 septembrie 1869 Apare în Traian, I, nr. 51, joi, 28 august 1869, p. 201, la rubrica Politica, semnat: „H“. E republicat, integral, de Mircea Eliade, sub titlul ['Călătoria Domnitorului], în ediţia B.P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice..., II, pp. 206-208. A fost inclus, integral, sub titlul [Astăzi ne revine nouă rândul...], în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 154-155. Textul s-a reprodus după ziar. Contrazicerea Monitorului Oficial în privinţa „miilor de glasuri1* care ar fi „salutat pe Domn cu strigările «drum bun şi fericită întoarcere»11, îi prilejuieşte lui B.P. Hasdeu una dintre cele mai savuroase şarje pamfletare. Autorul despică firul în patru, argumentând, pe de o parte, imposibilitatea fizică a unui asemenea fapt, iar pe de alta, imposibilitatea sufletească a românilor de a se bucura la plecarea din ţară a domnitorului. Cu această ocazie, el revine la litera legii, constatând ilegalitatea plecării Suveranului neînsoţit de miniştri. Insinuările sale subtile pun într-o postură ridicolă statutul domnitorului. 74 Bucureşti, 2/14 septembrie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 52, marţi, 2 septembrie 1869, p. 205, la rubrica Politica, semnat: „H“. Textul a fost reprodus după Traian. Scrisorile pariziene erau semnate cu pseudonimul C. Zamolxe, iar Scrisorile din Brăila cu iniţiala „M“. în continuarea alicolului Adevărata politică românească, G. Missail publica (în întâmpinarea vizitei domni- torului Carol I la Paris), articolul Erori bonapartiste în politica Orientului. (pp. 205-206). Deşi B.P. Hasdeu publică un simplu comentariu politic, el dă textului, prin repetarea frazei iniţiale în final, cu altă încărcătură de sens, sonorităţi şi valori poematice. E una dintre tendinţele cele mai fireşti ale publicisticii politice hasdeene. 75 Bucureşti, 4/16 septembrie 1869 Apare în Traian, I, nr. 53, joi, 4 septembrie1869, p. 209, la rubrica Politica semnat: „H“. E republicat, integral, sub titlul [Ordinul d-lui Kogălniceanu], în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 156-158. Textul a fost reprodus după Traian. în completarea consideraţiilor din foiletonul politic, B. P. Hasdeu publică, la rubrica Revista ziarelor, Ordinul d[omnu]lui Kogălniceanu cătră prefectul de Bolgrad despre colonizarea gurilor Dunării cu vagabonzi, precum şi articolul D[omnu] Kogălniceanu şi cei doi Levy, invocat de savant, reprodus după Dreptatea din Iaşi. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 457 76 Bucureşti, 5/17 septembrie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 54, sâmbătă, 6 septembrie 1869, pp. 213-214, la rubrica Politica, semnat: ,,Hajdeu“. E republicat, integral, cu titlul [Mai toate organele de publicitate...], în voi. B.P. Hasdeu, Publicis- tică din ziarul „Traian"..., pp. 158-161. Textul a fost reprodus după ziar. Verificăm, încă o dată, puterea extraordinară de previziune a afirmaţiilor lui B.P. Hasdeu din articolele politice: Imperiul Austro-Ungar s-a dezmembrat, pierind ca putere europeană, iar românii, ori de câte ori au trecut în Transilvania - în 1916, în 1944 - au fost primiţi cu flori de fraţii lor, fiind priviţi ca eliberatori. 77 Bande Apare în Traian, I, nr. 54, sâmbătă, 6 septembrie 1869, p. 216, în cadrul rubricii Varietăţi, nesemnat. E inclus, integral, în voi. Publicistică din ziarul „ Traian "..., p. 163, sub titlul Varietăţi [V], Bande. Textul a fost reprodus după Traian. Un articol tipic pentru ceea ce M. Eliade denumea „scrieri morale“ Pe linia bunelor moravuri tradiţionale şi a comportării civilizate din ţările Apusului, B.P. Hasdeu pledează, în marginea satirei şi a ironiei, pentreu o asanare a corijenţelor la buna creştere a adolescenţilor. Evident, în combaterea bădărănismelor şi huliga-nismelor, autorul nu se putea să nu facă aluzie la bandele electorale plătite, de bătăuşi, care sugrumau libertatea cetăţenilor. De altfel, nu-i greu de observat că mai toate articolele sale pe teme „domestice11 implică profund coordonata politică. Căci - după cum o spune în mai multe rânduri - peştele de la cap se împute, iar individul e nevoit să sufere în intimitatea sa repercursiunile legilor sociale. 78 Bucureşti, 11/23 septembrie 1869 Apare în Traian, I, nr. 55, joi, 11 septembrie 1869, p. 217, la rubrica Politica, semnat: „Hajdeu11. E inclus, integral, cu titlul [Sunt acum trei secoli...], în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 163-164. Textul a fost reprodus după Traian. Articol fundamental de pledoarie pentru înnoirea prin tineret a ţării. în sprijinul afirmaţiilor exprimate fii cronica politică, B. P. Hasdeu publică, sub titlul: Feudalismul în România, - petiţiunea adresată de un număr de 333 de familii din Târgul Adjud ministrului de Interne. Petiţiunea e precedată de scrisoarea unuia dintre semnatari, V. Nădejde, către „directorul ziarului Traian“, prin care roagă să se dea publicităţii cererea, pentru că în „chipul acesta” speră că „originalul11 „nu se va rătăci prin minister11 (p. 219). 458 B. P. HASDEU 79 De la 1859 până la 1869. Apel Se publică în Traiati, I, nr. 55, joi, 11 septembrie 1869, pp. 217-219, semnat „Un amic al lui «Traian»“. Textul s-a reprodus după ziar. E posibil ca articolul să fi fost scris de mai mulţi autori. Bănuiala ne-o trezeşte partea I a textului. Partea a Ii-a, însă, începând cu Ce este de Jacuf! îi aparţine sigur lui B.P. Hasdeu. Recunoaştem pasaje întregi aproape identice din alte articole. Indiferent, însă, dacă a fost scris de B.P. Hasdeu singur, sau împreună cu colectivul redacţional, articolul constituie cea mai amplă expunere de motive asupra necesităţii implicării tinerimii în opera de salvare a ţării. Jurnalistul mai credea încă în intervenţia Domnitorului - om tânăr - m propulsarea juneţii (şi deci şi a lui Hasdeu) spre cârma ţării. 80 Bucureşti, 13/25 septembrie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 56, sâmbătă, 13 septembrie 1869, pp. 221-222, la rubrica Politica, semnat: „Hăjdeu". E inclus de Mircea Eliade, fragmentar, sub titlul [Principiile ziarului,, Traian “], în ediţia B.P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice..., II, pp. 208-211. E republicat, integral, cu titlul dat de Mircea Eliade, în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian”..., pp. 165-167. Textul a fost transcris după ziar. Ingenios mod de a-şi ascunde principiile „drapelului1* propriu, pe care-1 ridică din ce în ce mai pregnant, în spatele „statutelor" ziarului, cu ale căror puncte de vedere este solidar. De fapt, nu B.P. Hasdeu se pune de acord cu „statutele", ci statutele au fost impuse (elaborate) în funcţie de viziunea scriitorului. în întregul lui, ziarul Traian este opera savantului. Nimic nu se publică fără încuviinţarea „directorului". 81 Bucureşti, 15/27 septembrie 1869 Apare în Traian, I, nr. 57, marţi, 16 septembrie 1869, p. 225, la rubrica Politica, semnat: „Hăjdeu". E inclus, integral, sub titlul [Nu invocăm niciodată autoritatea foilor...] greşit datat ,Jiucureşti, 16/28 septembrie 1869", în antologia B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian”..., pp. 168-170. Textul a fost reprodus după ziar. Ca o lămurire a celor câteva fraze sibilinice din cronica politică, B. P. Hasdeu inserează, la rubrica Corespundinţa, articolul Scrisori italiene, de B. Horia, în care se relatează pe larg despre donaţia de 50. 000 lei noi făcută de Nicolae Talievici din Craiova. Mai interesantă, însă, în cuprinsul nr. 57/16 sept. 1869, ni se pare scrisoarea adresată de Al. Odobescu directorului ziarului, pe care îl roagă să publice „darea de seamă despre aducerea şi expunerea Tezaurului de la Pietroasa, la Paris şi Londra, în anii 1867 şi 1868", spre a anihila PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 459 suspiciunile ce începuseră să fie formulate în presa vremii cu privire la autenticitatea pieselor tezaurului readuse în ţară.. 82 Bucureşti, 20 septembrie/2 octombrie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 58, sâmbătă, 20 septembrie 1869, pp. 229-230, la rubrica Politica, semnat: „Hăjdeu“. E republicat, integral, sub titlul [Statutul lui „Traian"...] în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 170-174. Textul a fost reprodus după Traian. Ca un pandant la glorificarea lui Şincai de către B. P. Hasdeu - până la a vorbi de el ca de un semizeu - se publică în coloanele numărului 58 al ziarului: Apoteoza lui Şincai, ampla dare de seamă semnată G. Missail, despre „discursul de recepţiune a[l] domnului A. Papiu Ilarian şi răspunsul domnului George Bariţ“ (pp. 230-232). Desigur, perioada domniilor fanariote a fost evocată şi invocată de multe ori în termeni sumbri de către B.P. Hasdeu. Foiletonul de faţă detaliază, însă, cu minuţie relele provocate de „beizadelele din Fanar“ asupra ţării, întrevăzând veacul fanariot drept antipodul maxim al naţionalismului. Şi totuşi întunecata epocă nu i se pare, în final, atăt de periculoasă ca tendinţa de germanizare a patriei sub Carol I. 83 Bucureşti, 23 septembrie/5 octombrie 1869 Apare în Traian, I, nr. 59, marţi, 23 septembrie 1869, p. 235, la rubrica Politica, semnat: „Hăjdeu“. E inclus, integral, sub titlul [Despotism şi libertate], de Mircea Eliade, în ediţia B.P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice..., II, pp. 211-213. A fost republicat, integral, cu titlul [O temere mică în România...], în antologia B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 174-176. Textul a fost transcris după ziar. Concordonată cu afirmaţiile savantului, se cuvine a fi reţinută fierbintea pledoarie pentru libertate şi condamnarea dictaturii din articolul, semnat Cassiu Ilarian, trimis din Paris „cetăţeanului Hăjdeu“ şi publicat de acesta pe prima pagină a ziarului. Temerile generate de cursul îngrijorător al evenimentelor europene, provocat de îmbolnărirea împăratului Napoleon al III-lea, sunt atenuate de încrederea ziaristului în victoria forţelor favorabile României. Dacă în privinţa Austriei, previziunile sale se vor adeveri pe termen lung, în ce priveşte Franţa, el nu poate ghici, pe termen scurt, catastrofa care se apropie. Era prea pătimaş legat de destinul Franţei pentru a putea judeca cu sânge rece realitatea. 84 Bucureşti, 25 septembrie/7 octombrie 1869 Se publica în Traian, I, nr. 60, joi, 25 septembrie 1869, pp. 241-242, la rubrica Politica, semnat: „Hăjdeu“. Fragmentar, a fost reluat de Mircea Eliade, sub titlul \XJn ministru al Instrucţiunii Publice] în ediţia B.P. 460 B. P. HASDEU Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice..., II, pp. 214-218. Integral, este inclus, sub titlul [5te crede în genere...], în antologia Publicistică din ziarul „Troian"..., pp. 176-179. Textul a fost reprodus după ziarul Traian. Atentatul ministrului Creţescu la libertatea promovării valorilor prin concurs, demascat în cronica politică, este pus într-o lumină şi mai întunecată în articolul nesemnat Cestiunea-Lahovary. Prin reproducerea unor tăieturi din Românul, sunt aduse la cunoştinţa publicului, pe de o parte, încercările ministrului de a sista activitatea Consiliului General al Intrucţiunii Publice (nefixând locul şi data şedinţelor, neoficiind deschiderea acestora), iar pe de alta, e dezvăluită opresiunea exercitată de el ca ministru al justiţiei împotriva lui Grigorie Lahovary (care demascase, într-o scrisoare deschisă, publicată în presă, tendinţele despotice ale ministrului Instrucţiunii Publice). Cazul Lahovary menţine atenţia ziarului şi în numele următoare, când G. Missail publică (sub pseudonimul Ex Consilio) articolul Disciplina judiciară în cestiunea Lahovari (I, nr. 62, marţi, 30 septembrie 1869, pp. 249-252). într-un mod vizibil legată de combaterea despotismului, a terorii şi a lipsei de libertate (din cronica politică aici adnotată), ne apare şi poezia Astăzi publicată de B. P. Hasdeu pe ultima pagină a ziarului Traian (p. 244). Remarcăm tendinţa autorului de orchestrare a materialelor ziarului spre acelaşi ţel, în cadrul unui număr! 85 Bucureşti, 27 septembrie/9 octombrie 1869 Apare în Traian, I, nr. 61, sâmbătă, 27 septembrie 1869, pp. 245-246, la rubrica Politica, semnat: „Hăjdeu“. E republicat, integral, sub titlul [„Monitorul Oficial" de ieri...], în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 180-183. Textul a fost reprodus după ziar. Articolul lui B. Maniu, la care face referinţă B. P. Hasdeu în cronica „politică", se intitulează: Ne trebuie conştiinţă naţională (şi a apărut în cadrul rubricii: „Politica şi activitatea noastră" (p. 246). Consecvent în a apăra naţionalitatea, B.P. Hasdeu atrage treptat, atenţia asupra tuturor forţelor şi pârghiilor cosmopolitismului care pro- voacă înstrăinarea, deznaţionalizarea şi atrofierea spiritului patriotic. Iezuitismul, evocat şi altă dată, pentru nefastele sale repercusiuni asupra oricărui neam, devine ţinta principală a foiletonului politic de faţă. 86 Bucureşti, 30 septembrie/12 octombrie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 62, marţi, 30 septembrie 1869, p. 62, la rubrica Politica, semnat: „Hăjdeu". E republicat, integral, cu titlul [Montesquieu zicea, că studiul Dreptului...], în antologia B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 183-185. Textul s-a transcris după ziar. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 461 Revenirea lui B.P. Hasdeu asupra cazului Lahovary - de data aceasta din perspectiva cunoştinţelor sale de drept - este justificată de gravitatea încălcărilor legii de către ministrul Instrucţiunii Publice în exerciţiu. Tendinţa spre despotism, spre guvern personal, observată, în numerele trecute ale ziarului, la M. Kogălniceanu e relevată acum (şi în cronicile precedente) şi la alţi miniştri din guvern. în preziua procesului de la Curtea de Casaţie, ziaristul încearcă să înrâurească opinia areopagului cu probele propriei viziuni. Memoriul de care vorbeşte este semnat de G. Missail (cu pseudonimul Ex Consilio) (pp. 249-252). în presa vremii, însă, pornirea lui B.P. Hasdeu împotriva lui Al. Creţescu este pusă pe seama răzbunării provocată de interzicerea revistei Arhiva Istorică de către ministrul Instrucţiunii Publice. Savantul reproduce textul incriminării aduse de ziarul Presa (din 2 octombrie 1869), la rubrica Varietăţi, fără nici un comentariu. Deşi denigrator, articolul reprodus nu poate să nu recunoască meritele savantului. (A se vedea textul în Traian, nr. 64, sâmbătă 4 octombrie 1869, p. 260). 87 Bucureşti, 2/14 octombrie 1869 Apare în Traian, I, nr. 63, joi, 2 octombrie 1869, p. 253, la rubrica Politica, semnat: „Hăjdeu“. E inclus, integral, de Mircea Eliade, sub titlul [Călătoria Domnitorului], în ediţia B.P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice..., II, pp. 218-220. E reprodus, integral, cu titlul [Sterilitatea unor noutăţi...], în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „ Traian ", pp. 185-186. Textul a fost transcris după ziar. Reluare a ideii călătoriei nefireşti a Domnitorului ui străinătate. Prilej de învinuire a miniştrilor pentru consiliile date lui Carol I. Se vede, însă, tot mai clar că scriitorul nu-1 disculpă pe voievod de vina de a călători „incognito", ca persoană particulară, şi nu ca principe încoronat al României. 88 Bucureşti, 4/16 octombrie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 64, sâmbătă, 4 octombrie 1869, p. 257, la rubrica Politica, semnat: „Hăjdeu". Textul a fost reprodus după ziar. Articolul lui B. Marian, la care face referinţă B. P. Hasdeu, se intitulează: Politica noastră externă (pp. 257-258). Plin de mândrie pentru identificarea originii române a textului sacru scris în limba slavonă, pe care au jurat regii Franţei la încoronare, B.P. Hasdeu începe să publice, la rubrica Literatura, în cadrul lucrării Limba slavică la români până la anul 1400, cap. II, Literatura cultă. Secolul XII, subcapitolele Textul Sacrului de la Reims: noţiune preliminară-. Textul Sacrului. Cercetări până la Biliarski şi Textul Sacrului: Bilarski. Studiul continuă în numerele următoare. 462 B. P. HASDEU 82 D[omnul] Kogălniceanu şi organul său politic Apare în Traian, I, nr. 64, 4 octombrie 1869, pp. 258-259, semnat: „Ghimpescu". E inclus, integral, cu titlul D. Kogălniceanu şi organul său politic, în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 188-190. Textul a fost reprodus după ziar. După atâtea incriminări ale lui M. Kogălniceanu din perspectiva actelor sale politico-economice, B.P. Hasdeu îl pune la stâlpul infamiei pe istoric cu argumente istorice. Este unul dintre cele mai neiertătoare texte scrise pătimaş împotriva lui M. Kogălniceanu. 90 Bucureşti, 7/19 octombrie 1869 Apare în Traian, I, nr. 65, marţi, 7 octombrie 1869, pp. 261-262, la rubrica Politica, semnat: „Hăsdeu“. E reţinut, fragmentar, cu titlul [Dreptul de a bate monedă], de Mircea Eliade în ediţia B.P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice..., II, pp. 221-222. Integral, este inclus în antologia B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „ Traian cu titlul [în numărul trecut al ziarului „Traian"...], pp. 190-194. Textul a fost reprodus după ziar. Articolul lui Gr. Vulturescu, căruia B. P. Hasdeu îi face loc în coloanele ziarului, se intitulează: Ai cui are să fie Bucureştii? în continuarea lui se publică scrisoarea trimisă de A. P. Alexi, directorului ziarului Traian: Mihai cel Viteaz şi Gutemberg! (pp. 263-264). 91 Bucureşti, 9/21 octombrie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 66, joi, 9 octombrie 1869, pp. 265-266, la rubrica Politica, semnat: „Hasdeu". E republicat, integral, cu titlul [Suntem datori a explica...], în antologia B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „ Traian “..., pp. 194-198. Textul a fost reprodus după ziarul Traian. Cavaler al adevărului, B.P. Hasdeu înlătură falsele ştiri despre nobleţea reginei Elisabetei, cu care Carol I se logodise la Wied. El apelează pentru aceasta la un instrument indubitabil, reputat, datorat chiar nemţilor, Almanahul de Gotha. 92 Bucureşti, 11/23 octombrie 1869 Apare în Traian, I, nr. 67, sâmbătă, 11 octombrie 1869, pp. 269-270, la rubrica Politica, semnat :„Hăsdeu“. E reprodus, integral, cu titlul [Monitorul Oficial a început...], în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 198-202. Textul a fost transcris după ziar. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 463 „Corespundinţa“ Din Transilvania (pp. 270-271), la care face aluzie B. P. Hasdeu, semnată A. (lambda) pare a fi scrisă chiar de el, întrucât documentarea istorică şi nervul patriotic îl reclamă pe autor. E posibil, însă, ca articolul să-i aparţină şi lui C. Missail. Numărul următor continuă prezentarea situaţiei ieşite din firesc a alungării ţăranilor români din Tofalu, sub titlul: Justiţia şi umanitatea maghiară în Transilvania. Cauza Tofalu. Materialul e semnat: V. Maniu. Apariţia în Monitorul Oficial a numeroaselor felicitări trimise din ţară cu prilejul logodnei Domnitorului, trezesc în autor, pe de o parte, spiritul său ironic - ce dau primei părţi a foiletonului alura unei savuroase şarje la adresa plecăciunii umilitoare în faţa Alesului Ţării -, iar pe de alta deşteaptă mânia contra împilării - ca un contrast - de către străinii maghiari şi nemţi - a românilor din Transilvania. Cuvintele de laudă ale lui Ulisse de Marsillac la adresa lui Simion Bămuţiu, promotorul direcţiei naţionale, în contextul publicării felicitărilor agramate ale slujbaşilor statului i se par lui B.P. Hasdeu providenţiale pentru că patriotul ardelean a atras cu extraordinară putere de anticipaţie atenţia asupra pericolului alegerii de către români a unui principe de origine germană. O dovedeşte prin citate convingătoare. 93 Bucureşti, 14/26 octombrie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 68, marţi, 14 octombrie 1869, pp. 273-274, la rubrica Politica, semnat: „Hăsdeu“. E republicat, integral, cu titlul [Dacă Traian va muri vreodată...], în antologia B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „ Traian "... pp. 202-207. Textul a fost reprodus după ziar. Deşi B.P. Hasdeu i-a legat de multe ori, în foiletoanele sale politice, pe evrei de germani, considerându-i pe primii avangarda celor din urmă în colonizarea naţiunilor străine, de-abia acum afirmă răspicat că cele două popoare alcătuiesc un „element bicefal“ de care statele europene trebuie să se teamă. De-abia în lumina acestui articol înţelegem îndârjirea antievreiască a nepotului evreicei Valeria Hâjdeu. Combătându-i pe evrei, B.P. Hasdeu îi combătea implicit pe germani, de care se temea cu mult mai mult Luând atitudine contra emigranţilor evrei sosiţi în România, el ţintea ceva mai departe - să pună stavilă împământenirii tuturor străinilor şi să-l intimideze pe Domnitor în tendinţa de a coloniza Dacia Traiană cu elemente germanice. 94 Onor. Comitet al ziarului „Traian" Apare în Traian, I, nr. 69, joi, 16 octombrie 1869, p. 277, în fruntea ziarului, semnat: B.P. Hăsdeu. Textul s-a reprodus după Traian. A se vedea motivaţia ce a generat această demisie în notele foiletonului politic Bucureşti, 16/28 octombrie 1869. 464 B. P. HASDEU 95 Bucureşti, 16/28 octombrie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 69, joi, 16 octombrie 1869, pp. 277-278, la rubrica Politica, nesemnat. E inclus, integral, cu titlul [Numărul «şapte» a jucat un mare rol...], în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 207-212. Textul a fost reprodus după ziar. Este cel mai vehement articol publicat de B. P. Hasdeu împotriva guvernului în totalitatea lui, rezumând, îh fond, majoritatea chestiunilor abordate anterior sau ivite la ordinea zilei. De teama eventualelor repercursiuni pe care publicarea articolului l-ar putea avea asupra propriei persoane şi a ziarului, B. P. Hasdeu inserează în fruntea jurnalului o scrisoare, evident formală, de demisie de la conducerea publicaţiei; reprodusă de noi în corpul ediţiei. în virtutea acestei scrisori, prin care-şi dădea demisia de la direcţia politică a ziarului, savantul nu va mai semna nici una din cronicile politice următoare publicate în Traian. Stilul, însă, comunitatea de idei cu articolele anterioare, ca şi numeroasele aluzii concrete la diverse fapte de viaţă sau de creaţie îl trădează clar pe B. P. Hasdeu. în plus, în sumarul ziarului, el îşi asumă toate cronicile politice, îndepărtând dubiile asupra paternităţii. 96 Bucureşti, 18/30 octombrie 1869 j 7 Apare în Traian, I, nr. 70, sâmbătă, 18 octombrie 1869, pp. 281-282, la rubrica Politica, nesemnat. E reţinut, fragmentar, sub titlul [„ Traian " e dinastic], de Mircea Eliade în ediţia B.P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice..., II, pp. 223-225. Integral, a fost inclus, sub titlul [Ni se spune, cu siguranţă...] în antologia Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 212-216. Textul s-a transcris după ziar. Atac fulminant împotriva guvernului, demonstrând imposibilitatea restrângerii democraţiei şi a libertăţii presei, tocmai în momentul cel mai solemn din viaţa Domnitorului: căsătoria. Autorul încearcă să pareze, de fapt, intenţiile guvernamentale de a suprima ziarul pentru accentuatul său antidinasticism. Dacă se va observa mai bine, B.P. Hasdeu nu prea l-a atacat în primele luni pe Carol I, ci guvernul şi pe Mihai Kogălniceanu, despre care bănuia că vrea să instaureze o guvernare despotic-personală. 97 Bucureşti, 21 octombrie/2 noiembrie 1869 9 7 Se publică în Traian, I, nr. 71, marţi, 21 octombrie 1869, pp. 285-286, la rubrica Politica, nesemnat. E republicat, integral, cu titlul [Corespon- dentul nostru din Torino...], în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 216-220. Textul a fost reprodus după Traian. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 465 Articolul Numărul românilor din ambele Dacii, semnat Babeş, este reprodus după Albina şi apare în acelaşi număr al ziarului Traian, p. 287. Cifra exactă indicată de autor era de 11.140.000 români. Comparaţia ororilor săvârşite la Măcăi (Argeş) cu crimele din 1527 de la Roma depăşeşte caracterul unei simple asemuiri. Prin grozăvia faptelor punctate cu gradaţie crescândă, B.P. Hasdeu dă foiletonului vibraţia artei autentice, în stare să zguduie conştiinţele. 98 Către d[omnuI] I. Heliade Rădulescu Apare în Traian, acelaşi număr (I, nr. 71, marţi, 21 octombrie 1869), p. 286, semnat „Hasdeu“. E republicat, integral, cu titlul Către d. Heliade Rădulescu, în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 220-222. Textul a fost transcris după ziar. înţepăturile la adresa lui I. Heliade Rădulescu, de aici şi din alte articole, erau cauzate de deziluzia aceluia ce crezuse cu sfinţenie în caracterul şi opera scriitorului paşoptist. Căci, alături de Tudor Vladimirescu (dintr-o altă generaţie) şi Nicolae Bălcescu, I. Heliade Rădulescu era personalitatea către care B_. P. Hasdeu şi-a îndreptat privirile în toată adolescenţa şi tinereţea sa. între altele, probabil şi datorită învăţăturii date de tatăl său, care avea o mare admiraţie faţă de scriitorul şi patriotul de la 1848. întruparea, peste secole, a sufletului lui Girolamo Savonarola în fiinţa Italiei constituie, evident o figură de stil. Ea ne cheamă, însă, în minte fără să vrem întreaga dezvoltare de mai târziu a teoriei reîncarnării de către B.P. Hasdeu. 99 Bucureşti, 22 octombrie/3 noiembrie 1869 Se publică în Traian, I, Nr. 72, joi, 23 octombrie 1869, pp. 289-290, la rubrica Politica, nesemnat. E reprodus, integral, cu titlul [Intr-una din revistele noastre trecute...], în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 222-225. Textul a fost reprodus după ziar. Impresionantă - dincolo de pledoaria pentru dreptate în cazul moşnenilor maltrataţi la Cuca şi Măcăi - este traducerea, făcută, după toate probabilităţile, de B. P. Hasdeu, a proclamaţiei Comitetului In- surecţional din Cattaro. Textul aminteşte de vibraţia versetelor Cântării României, de N. Bălcescu/ Al. Russo, ce-i va fi stat sigur ca model savantului - fie şi numai ca tonalitate - în transpunem românească. Din nou, un fapt străin, de bravură naţională, este înfăţişat românilor ca un exemplu demn de urmat. 100 Bucureşti, 25 octombrie/6 noiembrie 1869 Apare în Traian, I, nr. 73, sâmbătă, 25 octombrie 1869, pp. 293-294, la rubrica Politica, nesemnat. E republicat, integral, cu titlul [D. Epureanu 466 B. P. HASDEU se află, de câteva zile...], în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul ,,Traian“..., pp. 225-228. Textul a fost reprodus după ziar. Dezbaterea chestiunii apartenenţei averilor mănăstireşti din Bucovina la patrimoniul naţional, reaminteşte cercetătorului pregătirea juridică a autorului. Articolul se transformă întrro pledoarie cu interesante puncte de susţinere împotriva dreptului Austro-Ungar de a le sechestra. Insinuările şi limbajul cu înţeles multiplu, atât la adresa lui A.G. Golescu, cât şi a lui Costache Manolache Iepureanu, infuzează o fină subtextualitate artistică. 101 Pentru d[omnul[Kogălniceanu Se publică în acelaşi număr din Traian cu cronica politică precedentă, p. 294, ca articol de sine stătător, semnat „Hasdeu". E inclus integral, sub titlul Pentru d. Cogălniceanu, de Mircea Eliade în ediţia B.P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice..., II, pp. 225-228. Integral, cu titlu identic, e reprodus în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „ Traian pp. 228-230. Textul a fost transcris după ziar. Cercetarea istorică devine aici materie de pamflet politic, cu nu- meroase insinuări şi jocuri de cuvinte (ex. „zisul căpitan"/ „domnul Zisu, vigurosul prefect de la Piteşti"). Incursiune în trecutul Italiei, Franţei şi Urbei eterne (Roma) spre a evidenţia samavolnicia bandelor răufăcătoare de bătăuşi şi complicitatea regimurilor dictatoriale cu ele. întreaga expunere ţinteşte spre asemuirea, în final, a lui M. Kogăl- niceanu cu Catilina - nu atăt pentru ce a făcut, ci pentru ce urmează să facă. întrucât premisele conduc firesc la întrebarea: „De la Catilina până la djomnul] Kogălniceanu - un pas. Contra cui însă va fi conjurând dumnealui?" 102 Bucureti, 28 octombrie/9 noiembrie 1869 Apare în Traian-, I, nr. 74, marţi, 28 octombrie 1869, pp. 297-298, la rubrica Politica, nesemnat. E republicat, integral, cu titlul [„ Curierul de Iaşi", în numărul său...], în antologia B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 230-233. Textul a fost reprodus după ziar. Aici şi în alte părţi, B.P. Hasdeu pledează pentru democratizarea'totală a legii şi a administraţiei. „Parolele de onoare", contrazise de istorie, nu sunt argumente, cu atât mai mult cu cât ele sunt rostite de boieri şi de membri ai guvernelor - persoane compromise moral. Atragem atenţia asupra viziunii democrate hasdeene asupra reprezen- tării naţionale. Poporul nu mai putea fi reprezentat, în secolul al XlX-lea, de boieri sau numai de boieri. Burghezia îşi avea şi ea dreptul la delegaţi. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 467 103 Bucureşti, 30 octombrie/11 noiembrie 1869 Se publică în Troian, I, nr. 75, joi, 20 octombrie 1869, p. 301, la rubrica Politica, nesemnat. E reprodus, integral, cu titlul [Corespondentul nostru parizian...], în antologia B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian“..., pp. 233-235. Textul a fost transcris după ziar. Mozaic de ştiri, comentate cu ironie, sarcasm sau cu reală îngrijorare. Din toate răzbate însă puternicul simţ patriocit al ziaristului, atent, pe de o parte, la demnitatea naţională, iar pe de alta, la întronarea unor legi corecte în primul rând pentru români. 104 Bucureşti, 1/13 noiembrie 1869 Apare în Traian, I, nr. 76, sâmbătă, 1 noiembrie 1869, p. 305, la rubrica Politica, nesemnat. Este inclus, integral, sub titlul [Moi am fost cei dintâi...], în voi. Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 235-237. Textul a fost reprodus după ziarul Traian. Articol scris într-un spirit foarte modem de înţelegere a drepturilor popoarelor. B. P. Hasdeu e printre puţinii ziarişti ai timpului său care prevăd dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar. Interesantă - pentru judecarea modului de înţelegere a mesajului publicistic al celorlalte gazete - ni se pare invocarea de către savant a „regulei generale": „Un ziar se arată nu prin ceea ce spune, ci prin ceea ce nu spune..." 105 Teologia din Iaşi Se publică în acelaşi număr (76), p. 308 al ziarului Traian. Este reprodus, integral, sub titlul Varietăţii [VII], Gura păcătosului adevăr spune, în antologia B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „ Traian "..., pp. 238-239. Textul s-a transcris după ziar. începutul unei lungi dispute, continuată nu numai în foiletoanele politice. Ideea finală, formulată mai târziu, era că ierarhii bisericeşti se interpun, separându-i nedorit pe credincioşi de Dumnezeu. 106 Bucureşti, 4/16 noiembrie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 77, marţi, 4 noiembrie 1869, p. 309, la rubrica Politica, nesemnat. E reprodus, integral, sub titlul [In revista noastră din 14 octombrie...], în antologia B.P. Hasdeu, Publicistică din ziand „Traian"..., pp. 239-242. Textul s-a transcris după Traian. Logica juristului - demonstrată de numeroase ori în publicistica politică - este neîndurătoare. M. Kogălniceanu este desfiinţat şi pus la 468 B. P. HASDEU stâlpul infamiei. Explicarea prin „exemplul vulgar“ al hoţilor care jefuiesc o familie este nu numai elocventă, dar plină de savoare artistică. E posibil ca „foaia volantă" primită chipurile din Transilvania, care ar fi „început a circula peste Carpaţi" - şi pe care ziaristul o inserează integral în revista politică adnotată - să-i aparţină chiar lui. Recunoaştem uşor lamentaţia şi îndemnurile nu numai din Cântarea României, dar şi dintr-o bună parte a publicisticii politice hasdeene. 107 Bucureşti, 6/18 noiembrie 1869 Apare în Troian, I, nr. 78, joi, 6 noiembrie 1869, pp. 313-314, la rubrica Politica, nesemnat Este inclus, integral, de Mircea Eliade, cu titlul [Bilanţul guvernării d-lui Cogălniceanu], în ediţia B.P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice,.., II, pp. 228-232. E reprodus, de asemenea, integral, sub titlul [Zgomotuldespre retragerea ministerului...], în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 242-245 (unde e greşit datat: „Bucureşti, 5/17 noiembrie 1869“). Textul a fost reprodus după ziar. Intr-adevăr, Mircea Eliade avea dreptate să intituleze articolul ,Bilanţul guvernării... Kolgălniceanu". Sunt înşirate sistematic toate relele săvârşite sau acceptate tacit de Guvern, rele pe care B. P. Hasdeu le-a combătut în momentul semnalării lor în presă, sau când le-a aflat personal din surse sigure. 108 Bucureşti, 8/20 noiembrie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 79, sâmbătă, 8 octombrie 1869, pp. 317-318, la rubrica Politica, nesemnat. E republicat, integral, cu titlul [D. Kogălniceanu autorizase o loterie...], în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „ Traian "..., pp. 245-248. Textul a fost reprodus după ziar. în sprijinul afirmaţiilor finale din cronica politică, B. P. Hasdeu inserează, la p. 319 a numărului 79 din ziar, cererea lui Iordan Ceauşul de a i se judeca procesul pe care l-a intentat celor doi împricinaţi menţionaţi de autor. întreg foiletonul este scris în spiritul studiilor de economie politică, între care cel mai important, Agricultura şi manufactura începe a fi publicat în ziar în chiar numărul de faţă, 79 (p. 318-319). 109 Bucureşti, 11/23 noiembrie 1869 9 7 Apare în Traian, I, nr. 80, marţi, 11 noiembrie 1869, p. 321, la rubrica Politica, nesemnat. E inclus, integral, cu titlul [Noutatea cea mai ardentă...], în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 248-250. Textul a fost transcris după ziar. Articolul lui Gr. Vulturescu, menţionat de B. P. Hasdeu în cronica politică, se intitulează: încă un cadavru pe conştiinţa regimului (p. 322). PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 469 în numărul următor, ziarul publică, chiar în fruntea sa, ferparul dedicat morţii lui Ion Fălcoianu (p. 325) Cu foiletonul de faţă, B. P. Hasdeu începe campania de demascare a abuzurilor săvârşite de Guvern în privinţa colectării darurilor pentru nunta Domnitorului. în mod samavolnic, comunele erau silite să plătească sume fabuloase; sume care s-au înmulţit în timp - pentru naşterea primului copil, pentru înălţarea unor biserici, pentru cumpărarea sau construirea unor palate etc. 110 Bucureşti, 15/27 noiembrie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 81, sâmbătă 15 noiembrie 1869, p. 325, la rubrica Politica, nesemnat. E republicat, integral, cu titlul [Ziarul „Dimineaţa", în numărul său...], în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 250-252. Textul a fost reprodus după Traian. Ideea ziaristului de la Democraţia din Ploieşti, de a-i înfăţişa Domnitorului drept cadou de nuntă cadavrul lui Ion Fălcoianu, ucis de Guvernul Kogălniceanu, îl încântă nespus pe B. P. Hasdeu, prilejuindu-i o spumoasă viziune macabră ad-hoc: ,,D[omnul] Kogălniceanu în capul unei asemenea procesiuni şi d[omnul] Zissu în coadă, ar face admirabilul efect al unor ciocli îh timp de ciumă...“ 111 Bucureşti, 18/30 noiembrie 1869 Apare în Traian, I, nr. 82, marţi, 18 noiembrie 1869, p. 329, la rubrica Politica, nesemnat. E reprodus, integral, cu titlul [Deşi înmormântarea nenorocitului Fălcoianu...], în antologia B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 252-255. Textul a fost reprodus după ziar. Foileton de un extraordinar curaj, care va pricinui, între altele, suprimarea ziarului. Primul dintre toţi ziariştii, B. P. Hasdeu, condamnă intruziunea reginei în treburile ţării. Acum si altădată, gazetarul afirmă răspicat, că singurul ales al ţării este principele. Nimeni altcineva din familie nu are dreptul să ia decizii alături sau în locul lui. 112 Discursului d[omnului] B. P. Hasdeu, primind preşedinţ[i]a Societăţii „Românismul", în şedinţa din 15 noiembrie 1869 y > Se publică în Traian, I, nr. 82, marţi, 18 noimbrie 1869, p. 330. E republicat în Foaia Societăţii Românismul, I, nr. 3, iunie 1870, pp. 97-101. E inclus, integral, cu acelaşi titlu, în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 256-259. Textul a fost reprodus după Foaia Societăţii Românismul. Deşi Discursul se publică abia în nr. 3 al revistei, B. P. Hasdeu figurează încă de la primul număr al publicaţiei în fruntea „comisiunii de 470 B. P. HASDEU redacţiune şi administrare a foii“, alături de N. V. Scurtescu, T. P. Rădulescu, G. Dem. Teodorescu, Gr. G. Tocilescu şi Const. D. Vucici. De asemenea, el colaborează cu documente şi articole în toate numerele anterioare. Societatea Românismul a fost fondată - o dată cu votarea statutelor - pe data de 23 februarie 1869. Comitetul îl are, încă din acea adunare generală, în frunte pe B. P. Hasdeu. Vicepreşedinţi erau: I. A. Brătescu şi Ştefan C. Mihăilescu, secretari: G. Dem. Teodorescu şi T. P. Rădulescu; casier: N. Ath. Popovici, iar membri: Dem. S. Urseanu şi Dem. C. Ollănescu. Versurile citate de savant ca exemplu de extremă persiflare a românismului de către direcţia cosmopolită vor fi veştejite din nou, la rubrica „Diverse", în Columna lui Traian, I, nr. 33, 8 iulie 1870, p. 4: „Ni se spune că vineri are a fi dată în Pensionatul Călugăriţelor Catolice din Bucureşti o mică reprezentaţiune teatrală în folosul elevelor sărace: o piesă franceză, una germană şi apoi româneşte... ghici? Papinian şi Vespasian, dialog în versuri de djomnul] Iacob Negruzzi, în care se ia în râs tot ce-i românesc. Un model: «Românismul? Ce-i aceia? în urechi frumos loveşte, Ce-nsemnează-i greu a spune, însă sună româneşte... Mândrul Soare sus pe ceruri româneşte să lucească, Căci română e d-asupra împărăţia cerească! Prea frumos le spui acestea, însă cam braşoveneşte...» Iacă în ce mod copiliţele noastre învaţă a dispreţui naţiunea română în institutele străine!!!! Se zice că această necalificabilă operă a şcoalei francmasonice din Iaşi a mai fost reprezintată în acest pensionat cu alte ocaziuni analoage fiind foarte admirată de către profesoara de limba română de acolo care este - maghiară. Bucură-te, d[omnu]le Iacob Negruzzi! «Dignus, dignus es intrare!!!!»" 113 Bucureşti, 20 noiembrie/2 decembrie 1869 Apare în Traian, I, nr. 83, joi, 20 noiembrie 1869, pp. 333-334, la rubrica Politica, nesemnat. E inclus de Mircea Eliade, fragmentar, sub titlul [Cuza Vodă şi domnitorul Carol\, în ediţia B.P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice..., II, pp. 233-236. A fost republicat, integral, sub titlul [Promiseserăm a reproduce Mesajul...], greşit datat: „Bucureşti, 19 noiembrie/1 decembrie 1869", în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 259-262. Textul s-a transcris după ziar. Stăruinţa cu care B. P. Hasdeu îl urmăreşte pe M. Kogălniceanu în tot ce întreprinde - punând toate relele din ţară în primul rând pe seama lui - ajunge în articolul de faţă la una din culmi. Elementele malefice ale gândirii şi acţiunii guvernamentale din perioada domniei lui Cuza i se par a fi reverberate dezastruos sub Caro! i datorită factorului germinativ care le-a provocat apariţia: voinţa lui M. Kogălniceanu. Realitatea capătă penumbre fabulos-fantastice. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 471 114 Bucureşti, 25 noiembrie/7 decembrie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 84, marţi, 25 noiembrie 1869, p. 337, la rubrica Politica, nesemnat. Textul a fost trascris după ziar. Persiflare a cugetării revistelor guvernamentale printr-o răsturnare a logicii filosofice în propria expunere. Nu prezentul - ca la Eminescu - e singurul timp existent, ci trecutul şi viitorul - momente ce nu pot fi controlate. Dezvăluire senzaţională - pe bază de documente, pentru prima dată fundată istoric - a intenţiilor Germaniei de a coloniza spaţiul dunărean, până la Marea Neagră. Lecturile în vederea elaborării studiilor de economie politică i-au lărgit, implicit, savantului orizontul politic şi înţelegerea fenomenelor istorico-sociale. Ele i-au dat în mod cert şi o mai profundă deschidere filosofică. De altfel, nu întâmplător, publicistica politică este, din ce în ce mai mult, impregnată de reflecţii filosofice. Savantul pare a-şi ordona gândurile într-un sistem. 115 Bucureşti, 27 noiembrie/9 decembrie 1869 Apare în Traian, I, nr. 85, joi, 27 noiembrie 1869, pp. 341-342, la rubrica Politica, nesemnat. E republicat, integral, cu titlul [Despre biuroul Adunării Deputaţilor...], în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 262-265. Textul a fost reprodus după ziar. După cum am explicat şi în B. P. Hasdeu sau Setea de absolut. Tumultul şi misterul vieţii (Editura Vestală, Bucureşti, 2001), savantul a avut în prima jumătate de an de existenţă a ziarului Traian o atitudine, dacă nu respectuoasă, în orice caz reţinută, faţă de Carol I. în optimismul lui, el credea că regele tânăr va înlocui din toate funcţiile pe politicienii veroşi, de meserie, bătrâni, cu tineri români cinstiţi, buni patrioţi (printre care se considera, evident, şi el a fi...) Constatând, însă, că timpul frece şi regele nu schimbă nimic, B. P. Hasdeu se întoarce cu toată violenţa împotriva Tronului, persiflându-1, satirizându-1 sau atacându-1 fără nici un menajament. Articolul de faţă face parte din această amplă serie antidinastică ce va duce, în cele din urmă, la interzicerea publicaţiei. înţepăturile satirice, demascările persiflante, probarea ştiinţifică cu documente a tendinţelor de germanizate a ţării cuprind, între altele, şi fireşti izbucniri memorabile de felul celor din finalul articolului. 116 Bucureşti, 29 noiembrie/11 decembrie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 86, sâmbătă, 29 noiembrie 1869, pp. 345-346, la rubrica Politica, nesemnat. E republicat, integral, cu titlul [In numărul trecut al lui „Traian"...], în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „ Traian pp. 265-268. Textul s-a transcris după Traian. 472 B. P. HASDEU Punerea în paralelă, cu scopuri denigratoare, a două personalităţi, a două momente istorice, a două fenomene - în cazul de faţă a două reprezentaţiuni naţionale - constituie una dintre modalităţile de bază ale foiletonisticii politice hasdeene. Nu atăt antitezele le caută autorul, cât asemănările, spre a vesteji aşa-zisele personalităţi sau fapte. Pe de altă parte, punctele de suspensie, concluziile nerostite dar subînţelese dau o greutate mult mai mare învinuirii decât verdictul clar rostit. Cele două procedee de potenţare artistică a realităţii sunt de regulă complementare la B.P. Hasdeu. 117 Bucureşti, 2/14 decembrie 1869 Apare în Traian, I, nr. 87, marţi, 2 decembrie 1869, p. 349, la rubrica Politica, nesemnat. E inclus, iijtegral, sub titlul [Linia ferată Iaşi-Odesa], de Mircea Eliade în ediţia B. P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice..., II, pp. 307-311. E republicat, integral, cu titlul [Este un semn caracteristic...], în antologia B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 268-271. Textul a fost reprodus după ziar. Prima parte a foiletonului dă contur unei imagini ideale a statului democrat constituţional. El nu s-a întrupat nicăieri şi niciodată atât de coerent. Prin contrast - statul dictaturii personale (în sens mai larg al dictaturii unei grupări) se înfăţişează ca un haos imprevizibil. în perspectivă acestei tranşante opoziţii structurale - cu prelungiri simbolico-filosofice -, B.P. Hasdeu judecă faptele banale, datul istoric al schimbărilor ministeriale. 118 Bucureşti, 4/16 decembrie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 88, joi, 4 decembrie, pp. 353-354, la rubrica Politica, nesemnat. E inclus, fragmentar, cu titlul [Facultatea de medicină], de Mircea Eliade în ediţia B.P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice..., II, pp. 237-239. Integral, este republicat, cu titlul [Adunarea Deputaţilor pusă în mişcare...], în voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 271-273. Textul a fost reprodus după ziar. Ne aflăm poate în faţa celui mai ilustrativ exemplu de privire a faptelor - indiferent din ce domeniu - în perspectiva larg-culturală naţională ideală. Convins că România are o misiune în lume, că e predestinată să devină un factor de civilizare în Estul Europei, B.P. Hasdeu vede în Facultatea de Medicină una din căile de îndeplinire a acestei chemări divine. E limpede că orice act administrativ, neînfăptuit în perspectiva viziunii sale ideale, e profund criticabil. Este şi cazul transformării Şcolii Secundare de Medicină din Bucureşti în facultate! publicistica politică, i 869-1902 473 119 Bucureşti, 6/18 decembrie 1869 Apare în Traian, I, nr. 89, sâmbătă, 6 decembrie 1869, pp. 357-358, la rubrica Politica, nesemnat. Textul a fost reprodus după Traian. Pentru că Monitorul Oficial nu dezminte afirmaţiile domnitorului Carol I, făcute la Paris, în chestiunea evreiască, B. P. Hasdeu va publica în trei numere consecutive (90-91-92) ale ziarului Traian, în frontispiciu, citatul (în franceză si română) comentat în revista politică din 6 decembrie 1869. Comentariile asupra împrumutului aprobat de Camera Deputaţilor dovedeşte o neaşteptată aplicare din partea autorului la problemele financiare. Surprinzătoare e reducerea la absurd, pe care B.P. Hasdeu o aplică frecvent, precum şi devierea discuţiei celei mai sioase în final, spre o dezvoltare umorescă, desfiinţatoare pentru adversar. 120 Bucureşti, 9/21 decembrie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 90, marţi, 9 decembrie 1869, p. 361, la rubrica Politica, nesemnat. Textul a fost transcris după Traian. „Crucificarea Cuvântului", după cum sugestiv numeşte autorul „sugru- marea libertăţii presei" constituie, într-adevăr, una din primele forme de manifestare a oricărei dictaturi. încât, după votul dovedit al Camerei de „reprobare" a unei părţi a presei, evident a celei de opoziţie - B.P. Hasdeu era îndreptăţit să creadă că se află în preajma instaurării unei dictaturi personale. Cu curajul său ieşit din comun, nu numai că autorul nu bate în retragere, ci îşi esenţializează critica, încercând să atenţioneze opinia publică de pericolul ce pândea libertăţile democratice. 121 Bucureşti, 11/23 decembrie 1869 Apare în Traian, I, nr. 91, joi, 11 decembrie 1869, p. 365, la rubrica Politica, nesemnat. E republicat, integral, cu titlul [Foaia „Românul", în „revista"-i de astăzi...], în voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 274-276. Textul a fost reprodus după Traian. Cu o fermitate crescândă, B.P. Hasdeu pledează pentru păstrarea demnităţii naţionale, nepermiţându-şi nici o coloratură umorescă. E singura zonă în care tonul gazetarului rămâne solemn, sentenţios, grav. 122 Bucureşti, 13/25 decembrie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 92, sâmbătă, 13 decembrie 1869, pp. 369-370, la rubrica Politica, nesemnat. Textul a fost reprodus după Traian. 474 B. P. HASDEU Chestiunile grav economice ale ţării sunt discutate de B. P. Hasdeu cu sensibile similitudini de opinie şi afirmare, şi în serialul Agricultura şi manufactura (început în nr. 79) sâmbătă, 8 noiembrie 1869, pp. 318-319) al ziarului Traian si continuat în numerele 80 (11 noiembrie 1869, pp. 322-323), 83 (20 noiembrie 1869, pp. 335-336), 85 (27 noiembrie 1869, pp. 342-343), 87 (2 decembrie 1869, pp. 351-352). In numărul de faţă, amplul studiu de la rubrica „Economia politică" se continuă cu secvenţa a-VI-a, Şcoala umanitară. John Stuart Mill, pp. 371-372). Studiul se publică mai departe în numerele 94 (18 decembrie 1869, pp. 370-371), nr. 96 (23 decembrie 1869, pp. 387-388). A se vedea textul integral reprodus în volum. 123 Bucureşti, 15/27 decembrie 1869 Apare în Traian, I, nr. 93, marţi, 16 decembrie 1869, pp. 373-374, la rubrica Politica, nesemnat. Textul s-a reprodus după ziar. Două din chestiunile fierbinţi ale anului 1869, asupra cărora B. P. Hasdeu a atras stăruitor şi vehement atenţia, îşi relevă forţele ascunse, întrevăzute exact de ziarist. A se vedea foiletoanele politice anterioare. 124 Bucureşti, 18/30 decembrie 1869 Se publică în Traian, I, nr. 94, joi, 18 decembrie 1869, pp. 377-378, la rubrica Politica, nesemnat. E republicat, integral, cu titlul [în şedinţa de marţi a Adunării Deputaţilor], m voi. Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 276-279. Textul a fost reprodus după Traian. Articolul lui N. Voinov (vicepreşedinte al Asociaţiunii de Rezistenţă contra Invaziunii Evreieşti), este, de' fapt, o scrisoare adresată ziarului Traian, cu rugămintea de a insera în coloanele acestuia Rezoluţiile Asociaţiei din 1869 în chestiunea evreiască înaintate guvernului. (Scrisoarea şi anexa se publică în acelaşi număr (94), la pp. 378-379.) Spre a-1 menaja pe principele Carol pentru faptul că îşi atribuie înfiinţarea unei Universităţi care exista, B. P. Hasdeu îi înviunuieşte pe consilierii Tronului că n-au avut grijă să nu-1 pună intr-o asemenea discreditatoare situaţie. Mai târziu, însă, îl va învinui direct pe Domnitor pentru orgoliul de a dori să se afle că el a făcut totul. încă şi mai gravă i se pare cea de a doua chestiune pusă în discuţie - şi anume înstrăinarea tezaurului de documente naţionale. Cercetătorul vechilor hrisoave, atăt de preţioase pentru istoria României, tună şi fulgeră - pe bună dreptate -, utilizând cea mai neagră cerneală, direct împotriva Capului Statului. 125 Bucureşti, 20 decembrie 1869/1 ianuarie 1870 Apare în Traian, I, nr. 95, sâmbătă, 20 decembrie 1869, pp. 381-382, la rubrica Politica, nesemnat. E inclus, integral, cu titlul [In „revsta “ PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 475 trecută, noi am descris...], în voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul ,, Troian "..., pp. 279-282. Textul s-a transcris după ziar. Vestejire a intruziunii principesei Elisabeta în treburile publice şi pledoarie în favoarea supremului suveran în stat: poporul. Teza aceasta este una dintre cele mai scumpe gândirii şi acţiunii lui B. P. Hasdeu. O regăsim în toată opera sa, nu numai politică şi istorică, dar în primul rând în publicistică. Nefericit că previziunile sale sumbre încep să se înfăptuiască sau să fie date pe faţă, B. P. Hasdeu readuce aminte cititorilor notaţiile oraculare inserate în numerele mai vechi ale ziarului. 126 Bucureşti, 23 decembrie 1869 / 4 ianuarie 1870 Se publică în Traian, I, nr. 96, marţi, 23 decembrie 1869, pp. 385-386, la rubrica Politica, nesemnat. E republicat, fragmentar, cu titlul [în ziua de 20 decembrie, s-a comunicat...], în voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 282-285. Textul a fost reprodus după Traian. Chestiunea înlocuirii treptate a miniştrilor oneşti sau de altă coloratură cu oameni devotaţi lui M. Kogălniceanu, atinsă tangenţial de B. P. Hasdeu, este reluată în articolul (semnat B.): Schimbarea miniştrilor Jară voia lor de către d[omnu]l Mihail Kogălniceanu (publicat în acelaşi număr al ziarului, pp. 386-387). E posibil ca iniţiala B., ce ar putea proveni de la Bogadan, să mascheze numele lui B. P. Hasdeu? 127 Bucureşti, 31 decembrie 1869 / 12 ianuarie 1870 Apare în Traian, I, nr. 97, miercuri, 31 decembrie 1869, p. 389, la rubrica Politica, nesemnat. A fost inclus de Mircea' Eliade, integral, cu titlul [.Bilanţul unui an], în ediţia B. P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice..., U, pp. 240-244. E republicat, integral, sub titlul [Intrăm în anul now...], în voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 285-287. Textul s-a transcris după ziar. Foiletonul de faţă, de o spumozitate şi o rară vehemenţă, în cel mai pur stil hasdeean, constituie unul din argumentele neîndoielnice în favoarea paternităţii cronicilor politice publicate de savant în fruntea ziarului Traian de după data de 23 octombrie 1869. Pentru acelaşi fapt pledează şi reacţia dură împotriva atitudinii manifestată de I. Heliade Rădulescu (admirat, totuşi, în cele mai multe articole), pe de o parte, faţă de Gh. Şincai şi, pe de alta, faţă de Guttenberg. Subscrierea ziarului Traian şi a lui B. P. Hasdeu personal la „declaraţiunea de principii" a Congresului Liberilor Cugetători explică, în sfârşit, evoluţia lui B. P. Hasdeu, desprins de accidentul conjunctural de mai târziu, al morţii Iuliei, către o religie proprie. 476 B. P. HASDEU 128 Bucureşti, 3/15 ianuarie 1870 Se publică în Traian, n, nr. 1, sâmbătă, 3 ianuarie 1870, pp. 1-2, la rubrica Politica, nesemnat. E inclus, integral, de Mircea Eliade, sub titlul [Interesele României], în ediţia B. P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice..., II, pp. 244-248. E reprodus, integral, cu titlul [De o bucată de timp...], îii voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 288-290. Textul s-a transcris după ziar. Punând întotdeauna naţiunea deasupra domnitorului şi naţionalitatea şi democraţia mai presus de dinastie, B. P. Hasdeu demonstrează că gruparea de la Traian şi toţi cei care luptă pentru întărirea ţării contribuie cu mult mai mult la consolidarea dinastiei, decât linguşitorii din preajma tronului. Declarându-se din nou susţinător al dinastiei, ziaristul încerca să impună o imagine ideală a acesteia, aşa cum şi-o dorea, profund românizată şi simţitoare la tot ce e românesc. 129 Bucureşti, [6/18] ianuarie 1870 Apare în Traian, n, nr. 2, marţi, 6 ianuarie 1870, pp. 5-6, greşit datată: Bucureşti, 3/15 ianuarie 1870, la rubrica Politica, nesemnat. E republicat, integral, cu titlul [Mulţumită unui nămol de sărbători...], în voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 291-293. Textul a fost reprodus după Traian. Ziarist temperamental, angajându-se plenar în luptă, B. P. Hasdeu îşi dezvăluie coordonatele sufleteşti intime, de altfel uşor de ghicit. „Suntem mai nervoşi, pe semne, decât emfatica majoritate" - scrie el. Extraordinară ni se pare puterea de anticipare asupra soartei lui Napoleon al III-lea, admirat şi curtat altă dată, dar întrevăzut aproape de prăbuşire. Motivul - pilduitor relevat -: preocuparea prea mare faţă de dinastie şi prea puţină faţă de mândra naţiune franceză! Principele putea cugeta la vremelnicia domniilor! 130 Bucureşti, 10/22 ianuarie 1870 Se publică în Traian, II, nr. 3, sâmbătă, 10 ianuarie 1870, pp. 9-10, Ia rubrica Politica, nesemnat. E republicat, integral, cu titlul [Uciderea unui cetăţean francez...], în voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 294-296. Textul a fost transcris după ziar. Foarte importantă, în cronica politică adnotată, ni se pare înştiinţarea că savantul a fost ales de către studenţii români din Viena să întermedieze legătura cu studenţii bucureşteni. Este vorba de faza premergătoare a Serbării de la Putna, organizată şi condusă, în final, de I. Slavici şi M. F.minescu. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 477 în numele Comitetului Provizoariu din Viena semnează: Petru Pitey, student în legi (preşedinte), Gabriel Băleanu, candidat de profesor (secretar) şi Emil Cosabust, student în legi, „în numele membrilor“. Din Apelul „către fraţii şi comilitonii de la Universitatea română din Bucureşti", publicat de B. P. Hasdeu în acelaşi număr al ziarului, p. 11, rezultă clar obiectivul central al întâlnirii programate a se desfăşura la Putna în zilele Hramului de Sfânta Mărie (15/27 august 1870): „Deşi desfăcuţi unii de alţii în privinţa politică, ne uneşte, totuşi, aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri şi datine, aceeaşi religiune şi credinţă politică şi socială, de la Tisa pân’ la Marea Neagră, de la Nistru şi pan’ la Balcani: scopul nostru comun nu fiiră şi nici că vor fi în stare a-1 împiedica, nici politica străină, nici cursul timpului. Este însă o necesitate inperioasă pentru conlucrarea la acelaşi scop, ca să ne coadunăm din toate unghiurile spre a ne cunoaşte unii pre alţii, a ne uni în cuget şi simţiri, a ne co[î]nţelege despre interesele noastre comune, pentru care suntem şi existăm: pentru progres şi cultura naţională" (p. 11). 131 Bucureşti, 13/25 ianuarie 1870 Apare în Traian, II, nr. 4, marţi, 13 ianuarie 1870, pp. 13-14, la rubrica Politica, nesemnat. E republicat, integral, cu titlul [Ziarele din capitală au început a dezbate...], m voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 296-298. Textul a fost reprodus după Traian. Articolul are un pronunţat caracter programatic, lămurindu-ne peste timp ce înţelegea B. P. Hasdeu prin jurnalistică. După opinia sa, un ziar nu se putea posta într-o atitudine de espectativă. El trebuia să se pronunţe, să nu lase impresia duplicităţii sau a aprobării prin tăcere. Acelaşi lucru îl cerea şi adversarilor şi cu atât mai mult guvernului, să nu fie emanaţia mai multor culori, pentru ca ţara să ştie cu cine are de-a face, nu, pe de o parte, să privească cu încredere, iar pe de alta să fie dezamăgită. Finalul cronicii constituie începutul cele mai dure, mai consecvente şi mai cu spirit companii antidanistice purtate în epocă. Vremea tatonărilor, a îngăduinţelor, a şanselor generos acordate a trecut! Domnitorul este văzut aşa cum era: „Străinul", „despotul", promotorul germanismului în România. 132 Bucureşti, 15/27 ianuarie 1870 Se publică în Traian, II, nr. 5, joi, 15 ianuarie 1870, p. 17, la rubrica Politica, nesemnat. E reprodus, integral, cu titlul [fn „revista " lui „ Traian " din 3 genariu...], în voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 298-300. Textul s-a transcris după ziar. Naţional - are aici sensul de ideal. Cu cât un ziar este mai fidel adevărului şi apără mai mult democraţia, cu atăt ajută el mai mult „creşterii poporului", şi este, deci, mai naţional. 478 B. P. HASDEU Nereuşind să convingă cu argumente economice, că deschiderea liniilor Sculeni/Iaşi şi Braşov/Bucureşti este dezavantajoasă pentru ţară, B. P. Hasdeu recurge la argumentele miiitare în perspectiva cărora finalizarea tronsoanelor respective îi apare a fi încă şi mai periculoasă. 133 Bucureşti, 17/29 ianuarie 1870 Apare în Traian, II, nr. 6, sâmbătă, 17 ianuarie 1870, pp. 21-22, la rubrica Politica, nesemnat. E republicat, integral, cu titlul [Ziar de principii, „Traian“ s-a ferit...], în voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 301-303. Textul a fost reprodus după Traian. Articolul menţionat, în legătură cu care se ia poziţie în cronica politică de faţă, se intitulează Imovibilitatea în magistratură şi a apărat în acelaşi număr (p. 24). Sugestiv ni se pare că ori de câte ori figura şi faptele lui M. Kogălniceanu reţin atenţia ziaristului, pana sa se înfierbântă mai mult decât de obicei şi „revista politică" capătă coloratură accentuat foiletonistic-lit- erară. Este şi cazul finalului articolului de faţă. 134 Bucureşti, 20 ianuarie/1 februarie 1870 5 7 Se publică în Traian, II, nr. 7, marţi, 20 ianuarie 1870, p. 25, la rubrica, Politica, nesemnat. E republicat, integral, cu titlul [Printr-un hazard fericit, „Românul"...], în voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 304-305. Textul a fost transcris după ziar. „Demisiunea d[omnuJlui Radu Mihai din Cameră, 20 gen[ariu] 1870" - publicată, într-adevăr, în fruntea ziarului - constutuie o mostră de scrisoare politică a timpului: „Domnule Preşedinte, Nu mai pot face parte din această Cameră. Actul de curtezie ce se face pentru toţi deputaţii, sunt sigur că pentru mine nu va avea loc, fiindu-vă prea [puţin] simpatic. Oamenii cu fruntea senină ca mine nu pot să vă inspirire decât oroare. Primiţi vă rog, şi prin scris, a mea demisiune, o dată cu această stimă ce vi se cade. Deputatul colegiului I de Argeş, Maior Radu Mihai“. Ziarul inserează, de asemenea, scrisoarea deputatului I. Steria, la care se face aluzie la începutul cronicii politice. Epistola apare la rubrica „Corespundinţa" (p. 27). „Domnilor de la Traian, Am rămas surprins, văzând că ziarul Românul a reprodus partea esenţială din actul autograf despre dotaţiunea Doamnei şi a posterităţii domneşti, pe când eu, vă asigur, că mai mulţi au insistat către mine a o da Românului, însă n-am voit, ci, din contra, am încredinţat-o în copie întocmai domnului Stolojan, care m-a asigurat pe onoare că o va da lui PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 479 Traian. Voiam, din mai multe puncte de vedere, ca acest act important să apară mai întâi în ziarul d[umnea]voastră, june şi independent. Spunând aceasta la cunoştinţa d[umnea]voastră spre a cunoaşte întrucâtva şi credinţele mele, primiţi totodată consideraţiunile mele“. 135 Bucureşti, 22 ianuarie/3 februarie 1870 Apare în Traian, II, nr. 8, joi, 22 ianuarie 1870, p. 29, la rubrica Politica, nesemnat. E republicat, integral, cu titlul [în „revista" noastră trecută, am anunţat...], în voi. B. P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 306-307. Textul a fost reprodus după ziar. în continuarea cronicii politice, se publică, in extenso (sub titlul Demisiunile d[omni]lor I. Brătianu şi A. Arion) cererile de demisie din Adunarea Deputaţilor ale lui I. Brătianu şi A. Arion (p. 28). Afirmaţia din finalul cronicii politice e respectată prin inserarea în paginile numărului următor al publicaţiei (II, nr. 9, 24 ianuarie 1870, p. 34) sub titlul „Domnului directore al ziarului Traian " a scrisorii lui A. Stolojan. Concluzia: Nu a dat copia documentului la Traian, pentru că Sterie a refuzat să dea originalul sau ui lipsa acestuia, să confirme veridicitatea copiei făcute. 136 Bucureşti, 24 ianuarie/5 februarie 1870 Se publică ăi Traian, II, nr. 9, sâmbătă, 24 ianuarie 1870, pp. 33-34, la rubrica Politica, nesemnat. E republicat, integral, cu titlul [Faimosul autograf al d-lui Vasile Boerescu...], în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 307-310. Textul a fost transcris după ziar. în continuarea cronicii politice se publică, in extenso, textul Convenţi- unii ruso-romăne, semnată de agentul României: L. Steege şi de agentul general al Rusiei, D. Offenberg şi contrasemnată de M. Kogălniceanu, în calitate de ministru secretar de stat la Departamentul Afacerilor Străine, în numerele următoare se vor publica analize detaliate ale Convenţiei, semnate G. Mfissail]. Vehemenţa înfierării proiectului de lege privind înzestrarea principesei Elisabeta şi a urmaşilor Domnitorului cu rente viagere şi cu alte apanaje feudale - cu totul singulară în epocă - era justificată de dorinţa ziaristului ca dinastia să nu devină o povară pentru ţară. Şi aşa cadourile pentru căsătoria perechii domnitoare se transformaseră într-un adevărat tribut greu de suportat. 137 Bucureşti, 27 ianuarie/8 februarie 1870 Apare în Traian, II, nr. 10, marţi, 27 ianuarie 1870, pp. 37-38, la rubrica Politica, nesemnat. E inclus de Mircea Eliade, integral, sub titlul [Retragerea d-lui Cogălniceanu], în ediţia B.P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice..., II, pp. 248-251. E republicat, integral (greşit datat: 480 B. P. HASDEU Bucureşti, 26 ianuarie/8 februarie 1870), cu titlul [Când cade un minister...'], în antologia B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 310-312. Textul a fost reprodus după Traian. Cu un fair play, ce caracterizează toate manifestările sale publice, B. P. Hasdeu, face - după atâtea puneri la stâlpul infamiei - elogiul lui M. Kogălniceanu, in momentul demisiei sale din cabinet. Chiar dacă l-a criticat, istoricul şi reputatul om politic reprezenta ceva. El constituia elementul de coeziune, de acţiune şi gândire al guvernului. Plecarea sa, împreună cu Vasile Boerescu, de la putere însemna - după cum s-a şi adeverit - căderea întregului guvern. Prin opoziţie, savantul îl discreditează pe prinţul Dimitrie Ghica, creionând unul dintre cele mai savuroase portrete în negru. Articolul de faţă este ilustrativ pentru modul de exercitare a jurnalisticii de către B. P. Hasdeu. Pe de o parte, el ţine să informeze opinia publică despre ceea ce se spune în ţară cu privire la un eveniment, iar pe de alta el judecă dintr-o perspectivă înalt filosofică faptele demne de a fi consemnate. 138 Bucureşti, 29 ianuarie/10 februarie 1870 j 7 Se publică în Traian, II, nr. 11, joi, 29 ianuarie 1870, pp. 41—42, la rubrica Politica, nesemnat. E reprodus de Mircea Eliade, integral, sub titlul [între tron şi naţiune], în ediţia B.P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice..., II, pp. 252-255. E republicat, integral, cu titlul [De ce să nu vorbim...], în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 313-315. Textul a fost transcris după ziar. Este ultima încercare pe care B. P. Hasdeu o face de a impune, prin sugestiile adresate domnitorului, un guvern alcătuit din oameni tineri, curaţi şi patrioţi, între care se vedea şi pe sine. Neânţelegerea arătată de Carol I faţă de stringenţele momentului în ce priveşte schimbarea de „cadre", singura în stare să producă revirimentul moral şi economic dorit, precum şi decepţia provocată de imposibilitatea de a schimba, de Ia înălţimea guvernului, ceva în ţară, îl aruncă definitiv pe gazetar în tabăra adversă dinastiei (până la împăcarea conjuncturală de după 1900). Este momentul hotărâtor care face trecerea de la încercarea de a afla o soluţie sub proteguirea dinastică la neîncrederea în tot ce se realizează sub aceste auspicii. 139 Bucureşti, 5/17 februarie 1870 Apare în Traian, n, nr. 12, joi, 5 februarie 1870, pp. 45-46, la rubrica Politica, nesemnat E republicat, integral, cu titlul [în „revista “ noastră trecută, vorbind...], în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „ Traian “..., pp. 315-318. Textul s-a transcris după ziar. Tonul antidinastic se amplifică. Nemulţumit de calitatea morală a celor chemaţi să alcătuiască noul Cabinet şi surprins neplăcut de reinstaurarea, PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 481 chiar de Domnitor, a titulaturii feudale, B. P. Hasdeu părăseşte dantelăria satirică. Finalul cronicii îndeamnă deschis la revoltă. Nu la o revoltă a celor de sus - a avuţilor şi a intelectualităţii ci a opinicii şi a bluzei albastre, deci a poporului care alcătuia talpa ţării. 140 Bucureşti, 7/19 februarie 1870 Se publică în Troian, n, nr. 13, sâmbătă 7 februarie 1870, p. 49, la rubrica Politica, nesemnat. E inclus, integral, cu titlul [S-o răspândit vorba despre încetarea...], în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Troian"..., pp. 318-321. Textul a fost reprodus după Traian. Zvonul despre încetarea apariţiei ziarului Traian - ce se va adeveri în curând - nu se referă (după cum lasă să se înţeleagă B. P. Hasdeu) la o autostingere a publicaţiei. El preconizează replica dinastică, în primul rând, şi guvernamentală, în al doilea rând, faţă de libertăţile pe care ziarul şi le lua împotriva „autorităţilor statale“ în cronicile politice. încercând să pareze lovitura aşteptată, savantul afirmă cu şi mai mare tărie poziţia ziarului, încercând să strângă în jurai său toate forţele proteguitoare. 141 Bucureşti, 10/22 februarie 1870 Apare în Traian, II, nr. 14, marţi, 10 februarie 1870, p. 49, la rubrica Politica, nesemnat E republicat, integral, cu titlul [Adunarea Deputaţilor, fericită de a fi putut...'], în antologia B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traiain"..., pp. 322-324. Textul s-a transcris după ziar. Consecvent ideii reînnoirii spiritual-economice româneşti, B. P. Hasdeu trage, aici, oarecum, concluziile sub forma unui hotărât credo politic. El îşi exprimă clar antidinasticismul şi atitudinea contrară tuturor privilegiilor ce lovesc interesele ţării. Se simte că directorul ziarului atacă cu bravadă în mod decisiv pe adversarii care complotează în umbră împotriva existenţei publicaţiei, devenită, într-adevăr, un port-drapel al românismului, dreptăţii şi libertăţii. Situaţia dezastruoasă a ţării e înfăţişată într-o perspectivă apocaliptică, cu ritmări de versete biblice. Apelul amintit în cronica politică e publicat în continuarea ei, la pp. 49-50 sub titlul: Apel către inteligenţia română. 142 Bucureşti, 11/23 februarie 1870 Se publică în Traian, II, nr. 15, joi, 12 februarie 1870, p. 57, la rubrica Politica, nesemnat. E inclus, integral, cu titlul [Camera merge înainte...], în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., pp. 324-326. Textul a fost reprodus după Traian. Atitudinea evident anticarlistă - aflată într-o continuă creştere, de Ia un număr la altul -, încununată prin reproducerea articolului din Românul 482 B. P. HASDEU despre alegerea iui Cuza, deputat de Tumu-Severin, va cauza, peste numai un număr, interzicerea ziarului Traian. 143 Bucureşti, 14/26 februarie 1870 Apare în Traian, II, nr. 16, sâmbătă, 14 februarie 1870, p. 62, la rubrica Politica, nesemnat. E republicat, integral, cu titlul [.Nimeni nu vorbeşte despre d. ministru...], în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „ Traian “..., pp. 326-328. Textul a fost transcris după ziar. „Numărul viitor", în care autorul urma să dezbată „monstruoasa risipă" de bani ai ţării în favoarea companiei Strussberg, nu va mai apărea. Printr-un abuz al puterii, Traian era suprimat. Ideea armării ţării, a educării în spirit militar a românilor încă din copilărie şi a dotării forţei militare cu tehnica de luptă corespunzătoare, modernă, străbate de la un cap la altul publicistica politică hasdeană, întrucât savantul credea că numai un scut armat puternic poate intimida pe neprieteni şi impune respectul din partea vecinilor. 144 Domnului C. Blaramberg, deputat Se publică în Traian, II, nr. 16, sâmbătă, 14 februarie 1870, p. 63, semnat „B. P. Hasdeu". E republicat, integral, cu acelaşi titlu, în voi. B.P. Hasdeu, Publicistică din ziarul „Traian"..., p. 328. Textul s-a transcris după ziar. Disputa cu detractorul monografiei Ioan Vodă cel Cumplit - formează un capitol amplu al biografiei lui B. P. Hasdeu. A se vedea notele noastre din volumul II al seriei B. P. Hasdeu, Opere şi capitolul Istoria la temperatura artei (pp. 268-271), din voi. B. P. Hasdeu sau Setea de absolut, Editura Vestala, Bucureşti, 2001. Afirmaţia autorului că scrierile sale ar „forma la un loc vro douăzeci de volume" este exagerată. B. P. Hasdeu nu publicase pănă la acea dată 20 de titluri. Ca volum, însă, dacă luăm în calcul şi opera publicistică, şi documentele istorice inserate în Arhiva Istorică, declaraţia gazetarului se suţine. 145 Dmnulul Redactor al ziarului Românul Se publică în Românul, XIV, nr. 1, 1 martie 1870, p. 187, semnat: „B. P. Hasdeu". Textul a fost reprodus după Românul. 146 Moneda română Apare în Columna lui Traian, I, nr. 1, luni, 2 martie 1870, pp. 1-2, nesemnat, intitulat: Bucureşti 1/13 martie 1870, iar în scara principalelor scrieri din tomul I: Moneda română. Textul s-a transcris după exemplarul de ziar deteriorat de la Biblioteca Academiei Române. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 483 Deşi, ziaristul continuă să nu-şi semneze articolele de fond şi în Columna lui Traian, avem dovada peremptorie - dincolo de unitatea stilistică şi de problematică - a paternităţilor hasdeene. în fruntea colecţiei legate în volum a Columnei lui Traian, de la Biblioteca Academiei Române (P IV, 166), se află tipărită scara principalelor scrieri din tomul I. La secţiunea „Politică", cu care începe „scara", în dreptul numelui B. P. Hasdeu, stă scris: „Toate revistele politice, dintre care cele mai esenţiale sunt". 147 O aducere-aminte despre Despot Vodă Apare în Columna lui Traian, I, nr. 2, joi, 5 martie 1870, pp. 1 -2, nesemnat, intitulat în corpul ziarului: Bucureşti, 4/16 martie, 1870, iar la sumar, scara principalelor scrieri din tomul I: O aducere aminte despre Despot Vodă. E inclus, fragmentar de Mircea Eliade, cu titlul [Despot Vodă...], în ediţia B. P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice..., II, pp. 255-259. Textul a fost reprodus după ziar. Evocarea vieţii desprinsă de sufletul ţării pe care, într-un total dezacord cu oamenii locului, a dus-o Despot Vodă, reprezintă una dintre multele pilde istorice prezentate de B. P. Hasdeu contemporanilor. Istoria devenea sub până lui argument al politicii şi prilej explicit şi implicit de înţepare a mărimilor vremii. în cazul de faţă, cel vizat era însuşi domnitorul Carol I, ce provocase - după opinia exagerată a autorului - o adevărată invazie nemţească. Ca şi în alte rânduri, B. P. Hasdeu transferă vina de pe seama Domnitorului, pe aceea a Guvernului, acordându-i principelui străin şansa de a deveni cu adevărat român şi de a chema în preajmă-i tineri de bună credinţă. Adânc cunoscător al documentelor privitoare la mănăstirile închinate, pe care le studiase ani de zile, ziaristul era printre cei mai îndreptăţiţi să protesteze împotriva plecăciunilor făcute de Domnitor şi de Guvern în faţa patriarhului de la Constantinopol şi contra tentativelor de înstrăinare a unor părţi din pământul ţării. 148 La Transilvanie et son union forcee avec la Hongrie (Transilvania şi unirea-i forţată cu Ungaria) Se publică în Columna lui Traian, I, nr. 2, joi, 5 martie 1870, p. 3, la rubrica Bibliografia, nesemnat, însă menţionat ca aparţinând lui B. P. Hasdeu la „Scara principalelor scrieri din tomul I". Textul a fost transcris după ziar. E clar că recenzarea articolului semnat de S. Perieţeanu-Buzău în Revue Contemporaine reprezintă un simplu pretext de elogiere a creşterii sentimentelor naţionaî-patriotice în sufletul studenţilor români, din gen- eraţiile mai noi, aflaţi în străinătate. 484 B. P. HASDEU Articolul se adaugă la seria încercărilor făcute de B. P. Hasdeu de a-şi capta ca prieteni de idei în primul rând pe tinerii generoşi, legaţi profund de trecut şi de popor. 149 Bucureşti, 9/21 martie 1870 t 7 Apare în Columna lui Troian, I, nr. 3, luni, 9 martie 1870, pp. 1-2, nesemnat. Textul a fost reprodus după ziar. întreg articolul este dedicat problemei intruziunii străine în ţară. Ceea ce în alte foiletoane e tratat în trecere, devine aici subiect central. Aparent fără rezonanţă, luările sale de poziţie au deşteptat totuşi conştiinţele. Câteva cuvinte fugare lasă să se întrevadă grija deosebită a autorului faţă de „nefericitul plugar român“ şi faţă de „poporul suveran", pe care toţi încearcă să-l escrocheze. 1*50 Bucureşti, 11/23 martie 1870 Se publică în Columna lui Traian, I, nr. 4, joi, 12 martie 1870, p. 1, nesemnat. Textul a fost reprodus după ziar. După invocarea pildei oferite contemporanilor de eşecul domniei lui Iacob Basilic Despot (în revista politică din 5 martie 1870), B. P. Hasdeu recurge la exemplul domniei lui Gaspar Graziani spre a trage concluzii cu directă referinţă la stăpânirea lui Carol I. Utilizarea istoriei ca pretext constituie unul dintre procedeele cele mai frecvente de vestejire a evenimentelor şi personalităţilor contemporane de către gazetar. 151 Bucureşti, 15/27 martie 1870 Apare în Columna lui Traian, I, nr. 5, luni, 16 martie 1870, p. 1, nesemnat. Textul s-a transcris după ziar. Străinismul - pe bună dreptate combătut pentru ravagiile defavorabile pe care le-a făcut asupra industriei, comerţului şi a finanţelor româneşti din anii ’60 ai secolului al XlX-Iea - devine, se pare, de la un punct încolo, o obsesie hasdeeană, un monstru fabulos, pe care gazetarul îl atacă cu o nepotolită vervă. Este şi cazul articolului de faţă, în care pretextul nu mai contează. în focul înverşunării, el apelează tot mai mult la pilda istoriei. Evenimentele istorice trecute capătă valoarea unor adevărate metafore care oferă cheile înţelegerii faptelor contemporane. Scrisă într-o asemenea perspectivă, cu conotaţii simbolico-metaforice la tot pasul, publicistica politică hasdeeană sare firesc din zona comentariului cotidian, ziaristic, în sferele artei. 152 Bucureşti, 18/30 martie 1870 9 7 Sc publică în Columna lui Traian, I, nr. 6, joi, 19 martie 1870, pp. I l, ncKcmnat. Textul a fost reprodus după ziar. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 485 Articolul despre 11 Februarie menţionat în cronica politică a lui B. P. Hasdeu e intitulat chiar 11 Februarie şi e semnat cu pseudonimul „Un român verde". S-ar părea că autorul este chiar B. P. Hasdeu, deşi în notiţa din cronica politică se declară - e adevărat cu perfidie - împotriva opiniei celui care i-ar fi trimis articolul. S-ar părea că avem de a face cu una din farsele savantului, care îşi concentrează atacurile nu numai împotriva duşmanilor, ci şi a prietenilor. Reproducem în continuare articolul, în discuţie pentru ca cercetătorul să-l poată avea la îndemână în vederea stabilirii paternităţii: Oricum, ideile de aici consună cu tot ce a scris B. P. Hasdeu în Românul şi în Troian: „11 Februarie Românul de duminică publică un articol al d[omnu]lui Ion Brătianu. înainte de a vorbi despre această nouă manifestaţiune, - căci aşa suntem noi deprinşi a privi rarele scrieri periodice ale ilustrului tribun de la Piteşti - vom face vro două rezerve. D-întăi, militarii de la 11 Februarie s-au purtat cavalereşte. Ei şi-au expus cariera şi viaţa, ei au fost nu numai dezinteresaţi, dar chiar siguri de a deveni victime, mai pe scurt, cestiunea lor trebuie pusă mai cu totul la o parte. In istorie, nu vedem noi, oare, că dacă cruciadele au ieşit rău, n-a fost vina generoşilor paladini, ci a acelui eremit Petru, fiinţă răutăcuioasă şi exaltată, carele-i rătăcise prin extravaganţa unei fantazii agramate, ce se părea unora a fi identică cu darul de profeţie! Al doilea, suntem prea departe a fi cuzişti, dispreţuind totdauna din adâncul inimii acele câteva murdare fiinţe, care împestriţară pentru eternitate, cu nişte pete neşterse, regimul fastului Domnitor. întrăm în materie. Puţin ne interesează în articolul d[omnu]lui Ion Brătianu, apologia d[omnu]lui Bălăceanu sau polemica cu d[omnul] Florescu. Pentru noi .unii, d[umnea]lor sunt tot o apă, căci nu ne pasă de a şti dacă cutare e fcbruarist şi cutare nu, ci dacă, unul şi altul au lucrat vreodată pentru românism şi democraţie. Abordăm, dară, d-a dreptul concluziunea autorului. Ea se reduce la două pun[c]te: 1. D[omnul] Ion Brătianu zice că: „11 Februarie este Constituţia, unde românii au înscris cele mai frumoase drepturi pentru români“. 2. D[omnul] Ion Brătianu mai zice că: „11 Februarie este Tronul, înălţat aşa de sus, încât suflarea ciumată a străinilor să nu se mai poată urca până la dânsul“. Aci se coprinde întregul articol. Pentru a înţelege tăria lui din punctul de vedere al legilor logice, cătă să-l descompunem în următorii membri de raţionament: 1.11 Februarie a depărtat de la Tron ciumata suflare a străinilor. Cum? Punând un străin pe tron. Cu alte cuvinte, a vindecat pe cel bolnav, dându-i să bea o otravă mortală. Iacă ceea ce noi nu înţelegem. 486 B. P. HASDEU 2. 11 Februarie a înscris cele mai frumoase drepturi pentru români. Cum? Perpetuând o dinastie neromănă, astfel ca statul să poată trece la posteritatea fraţilor Principelui, care sunt ne-români de la creştet şi până la talpă. Aceasta se cheamă „cele mai frumoase drepturi pentru români". Iacă, iarăşi, ceea ce noi nu înţelegem. Aşadară, aşteptăm cu cea ma vie nerăbdare, ca dfomnul] Ion Brătianu să scoată la lumină alte argumente, mai puţin ciudate în favoarea lui 11 Februarie. E lucru firesc ca un părinte să nu voiască a recunoaşte urâciunea copilului. Dfomnul] Ion Brătianu este tatăl lui 11 Februarie şi de aceea merită a fi scuzat. Dar de ce, oare, dumnealui să fie cu atâta dragoste numai pentru fiu-său, iar nu şi pentru nepotul dfomniei] sale? ■ Actuala stare de lucruri, oricât de hidoasă, este puiul cel mai legitim al lui 11 Februarie. Dacă e bun 11 Februarie, nu e mai puţin bună şi actuala stare de lucruri. Să fim consecinţi. Nu este, oare, cu mult mai lesne de a mărturisi pe faţă şi cu francheţe că am fost comis o eroare, în care am împins totdodată cu precipitare naţiunea întreagă? Secolul nostru nu mai acordă monopolul nefailibilităţii nici chiar Papei de la Roma!... Aţi dărâmat un vechi edificiu fără ca să ştiţi de mai nainte ceea ce să puneţi în loc, şi când zidarii v-au strâns cu uşa, ca să le daţi mai curând de lucru, negăsind piatră şi cărămidă, le-aţi aruncat noroi amestecat cu paie. Recunoscând greşeala trecută, cel puţin de aci încolo să nu mai stricaţi nemic, fără să fi adunat mai întâi un bun material pentru viitor.11 153 Bucureşti, 22 [februarie]/3 martie 1870 Apare în Columna lui Traian, I, nr. 7, luni, 23 martie 1870, p. 1, nesemnat. A fost reprodus, fragmentar, sub titlul [Franz Joseph şi Napoleon III], de Mircea Eliade, în ediţia B.P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice..., II, pp. 259-262. Textul s- transcris după ziar. Elogiile lui B. P. Hasdeu la adresa Iui Napoleon al-IH-lea s-au dovedit exagerate, întrucât cedările sale nu au reuşit să potolească masele înfierbântate. Derularea evenimentelor nu-i permite savantului să revină - după cum promite - asupra semnificaţiei heraldice a Soarelui şi a Lunei în stemele şi sigiliile voievozilor români. Cu alte ocazii - tot polemice - el si-a exprimat punctul de vedere. A se vedea, între altele, desfăşurarea de ui'iinicnlc împotriva lui Dimitrie Ghica din cronica politică publicată în iiiiniii (1. iu 12, duminică, 18 mai 1869, pp. 45-46). Sugestivă ni se pare PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 487 însă opinia savantului cum că prezenţa celor două astre în stemele Moldovei şi Munteniei ar reprezenta „aspiraţiunea noastră tradiţională la unitatea neamului românesc". Chiar dacă ele au constituit doar un punct comun, regăsibil în toate provinciile în anumite etape, viziunea istoricului e de luat în considerare. în orice caz, e limpede că B. P. Hasdeu utilizează orice pretext pentru a-şi exterioriza propriile aspiraţii - care erau cele ale unirii întregii suflări româneşti într-un stat independent puternic. Discursul lui N. Voinov este publicat in extenso în acelaşi număr al ziarului, pp. 2-3. Considerând, probabil, că atacul împotriva lui G. Sion a fost prea dur, B. P. Hasdeu se opreşte, într-unul din numerele următoare ale ziarului (I, nr. 9, 30 martie 1870), mai pe îndelete, în articolul Elementul monarhic în cele „ 101 Fabule “ de d[omnul] Giorgiu Sion, asupra poziţiei poetului faţă de casa regală. Concluziile sunt, de data aceasta, radical diferite, „Oricum să fie, cele 101 Fabule sunt fără comparaţiune mai puţin monarhice decât următoarele versuri din Răzvan şi Vidra, pentru care, totuşi, drama d[omnu]lui Hasdeu a fost interzisă pe sub mână de a se mai reprezenta". Deşi „Neamţul" la care autorul se referă direct e numit (Franz-Joseph), maniera în care foiletonul e scris trimite în subtext tot timpul la celălalt neamţ, care se afla în fruntea statului român. Dacă nu ar interveni decodificarea - evident parţială - aluzia ar. rămâne întreagă la Carol I. 154 Bucureşti, 25 [februarie]/6 martie 1870 Se publică în Columna lui Traian, I, nr. 8, joi, 26 martie 1870, pp. 1-2, nesemnat. Textul a fost reprodus după ziar. Cea mai importantă afirmaţie prezentă în articolul de faţă o constituie dezvăluirea faptului că ziarul Columna lui Traian continuă neabătut programul ziarului Traian. Sugestivă este, de asemenea, şi revenirea la fondul articolului 11 Februarie, ce lasă să se înţeleagă - într-o tonalitate pamfletară - că paternitatea îi aparţine. Ideea că dinastia şi în primul rând regele, trebuie să se identifice în gând şi faptă cu aspiraţiile naţiunii asupra căreia domneşte constituie una din coordonatele fundamentale ale publicisticii lui B. P. Hasdeu. Ea capătă în revista politică de faţă o coloratură demnă de consemnat. în pofida repetatelor şi insistentelor afirmaţii că ziarul susţine „dinastia actuală", foiletoanele politice continuă campania împotriva principelui străin, nelegat în nici un fel de naţiunea asupra căreia a fost chemat să domnească. în orice caz, diminuarea perpetuă a importanţei Domnului faţă de cea a ţării, a poporului, ajunge aici Ia formulări memorabile: „Şi cine este Vodă? Un om muritor"; „...sacra naţiune română, în faţa căreia, cel puţin pe teritoriul nostru, însuşi regele actual al Prusiei este o furnică, un atom, o nulitate şi ar fi fost tot aşa chiar Frideric cel Mare, deşi dânsul era nu numai Hohenzollem, dar şi un om de geniu, ceea ce nu-i tot una!" 488 B. P. HASDEU 155 Bucureşti, 29 [februarie]/10 martie 1870 Apare în Columna lui Troian, 1, tir. 9, luni, 30 martie 1870, p. 1, nesemnat. Textul s- transcris după ziar. întrebarea finală se referă clar la domnitorul Alexandrul Ioan Cuza, aflat în străinătate. 156 Prospect Se publică în Foaia Societăţii Românismul, I, nr. 1, aprilie 1870, pp. 3-4, drept articol program, nesemnat. Textul a fost reprodus după revistă. „Comisiunea de redacţie şi administrare a foii“ se compunea din: B. P. Hasdeu, N. V. Scurtescu; T. P. Rădulescu, G. Dem. Teodorescu, Gr. G. Tocilescu şi Const D. Vucici. Nu este exclus ca „programul" să fi fost elaborat de întreg colectivul de redacţie. B. P. Hasdeu deţinea funcţia de preşedinte al Societăţii „Românismul". 157 Bucureşti, 1/12 aprilie 1870 Apare în Columna lui Troian, 1, nr. 10, joi, 2 aprilie 1870, p. 1, nesemnat. A fost reprodus, fragmentar, cu titlul [O demisie cu tâlc], de Mircea Eliade, îh ediţia B.P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice..., II, pp. 262-265. Textul s-a transcris după ziar. Articolul reprezintă cel mai furibund pamflet antidinastic al lui B.P. Hasdeu. „Dormitorului" - intenţionat scris şi nu datorită vreunei greşeli de tipar - se referă la Domnitor. Explicitatea ironică este dată pe larg de autor în numărul următor al ziarului; prilej cu care construieşte - pornind de la pretextul greşelii de tipar - o formidabilă acuză împotriva lui Carol I. De menţionat, că Mircea Eliade corijează în textul inclus în ediţia menţionată greşeala intenţionat făcută de gazetar, stricând tot hazul farsei hasdeene. Luând act de declaraţiile principalilor oameni politici (pe seama cărora era pusă aducerea în ţară a consorţiului „Strussberg-Ambron-et Com- pania") că nu au avut „nici o iniţiativă în acest sens, autorul îl identifică pe făptaş în persoana Domnitorului, singurul care putea „opera această minune peste capetele miniştrilor". Nu o spune însă deschis, ci citând, cu măiestrie, un fragment foarte explicit şi sugestiv totodată din balada Codreanul. Interesantă ni se pare şi exploatarea valenţelor artistico-filosofice ale motivului lumii ca teatru îh caracterizarea situaţiei politico-sociale din Principate. PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 489 158 Bucureşti, 5/17 aprilie 1870 Se publică în Columna lui Troian, I, nr. 11, hmi, 6 aprilie 1870, p. 1, nesemnat. Textul s-a transcris după ziar. Continuare firească a pamfletului din nr. 10, joi, 2 aprilie 1870, al ziarului. De fapt, foiletonul precedent a constituit pretextul - căutat - al declanşării acestuia. Arta pedalării pe mai multe planuri, a apropierii şi depărtării de obiectiv, a învăluirii şi trecerii subtile pe alte coordonate atinge aici una din culmile sale. Foiletonul denotă totodată un curaj extraordinar din partea publicis- tului care nu cunoaşte tabuuri în exprimarea gândurilor proprii. 159 Bucureşti, 8/20 aprilie 1870 Apare în Columna lui Traian, I, nr. 12, joi, 9 apriie 1870, pp. 1-2, nesemnat. Textul a fost reprodus după ziar. Articol foarte însemnat, de autodefinire a atitudinii politice, bazată pe principii ferme şi pe obiectivitate. I Cuprins Epicentrul publicisticii politice hasdeene...................5 Notă asupra ediţiei.........................................11 1. Domnului Redactor al ziarului Românul [I] . . . . 19(427) 2. Către alegători. Dare de seamă a majorităţii deputaţilor ai camerei dizolvate............................... 20(427) 3. Domnului Redactor al ziarului Românul [II] . . . 34(427) 4. Anunţ foarte important............................ 35(428) 5. [Programul ziarului Traian]...................... 35(429) 6. Bucureşti, 17 aprilie 1869 ....................... 39(430) 7. Bucureşti, 25 aprilie 1869 ...................... 41(430) 8. Bucureşti, 27 aprilie 1869 ...................... 44(431) 9. Bucureşti, 30 aprilie 1869 ....................... 46(431) 10. Bucureşti, 4 mai 1869 ........................... 49(431) 11. Bucureşti, 7 mai 1869 ........................... 54(432) 12. Bucureşti, 9 mai 1869 ........................... 57(432) 13. Un articol de fond............................... 60(432) 14. Bucureşti, 10 mai 1869 .......................... 62(433) 15. Bucureşti, 14 mai 1869 .......................... 63(433) 16. Bucureşti, 15 mai 1869 .......................... 66(433) 17. Bucureşti, 17 mai 1869 .......................... 69(434) 18. Bucureşti, 20 mai 1869 .......................... 72(434) 19. Bucureşti, 22 mai 1869 .......................... 72(435) 20. Bucureşti, 22 mai 1869 .......................... 76(435) 21. Bucureşti, 27 mai 1869 .......................... 77(436) 22. Bucureşti, 31 mai 1869 .......................... 81(436) 23. Bucureşti, 3 iunie 1869 ......................... 85(436) 24. Bucureşti, 7 iunie 1869 ......................... 89(437) 25. Pentru Adunarea Naţională [1].................... 91(438) 26. Bucureşti, 11 iunie 1869 ........................ 93(438) 27. Bucureşti, 12 iunie 1869 ........................ 97(438) 28. Bucureşti, 14 iunie 1869 ........................ 97(439) 29. Pentru Adunarea Naţională [2]................... 100(439) 492 B. P. HASDEU 30. Bucureşti, 17 iunie 1869.........................102(440) 31. Bucureşti, 19 iunie 1869.........................104(440) 32. Jidovii în Transilvania..........................105(441) 33. Bucureşti, 21 innie 1869.........................106(441) 34. Bucureşti, 26 iunie 1869.........................109(441) 35. Bucureşti, 29-iunie/ll iulie 1869 ...............114(441) 36. Bucureşti, 2/14 iulie 1869 ..................... 115(442) 37. Bucureşti, 4/16 iulie 1869 ..................... 118(442) 38. Bucureşti, 6/18 iulie 1869 ......................122(442) 39. Bucureşti, 8/20 iulie 1869 ..................... 124(443) 40. Bucureşti, 11/23 iulie...................! . . . 128(443) 41. (Noi n-am vorbit-.]............................. 132(444) 42. Bucureşti, 12/24 iulie 1869.................... 134(444) 43. [Mareşalul Serrano]..............................138(444) 44. Bucureşti, 16/28 iulie 1869......................139(445) 45. Bucure» 18/30 iulie 1869 ....................... 144(445) 46. Municipalitatea din Iaşi........................ 146(446) 47. Românii de peste Carpaţi........................ 147(446) 48. Partide române.................................. 148(446) 49. Perceptiunea în Bucureşti...................... 149(446) 50. [Când o idee mare-.]............................ 149(447) 51. Bucureşti, 19/31 iulie 1869......................150(447) 52. Bucureşti, 23 iulie/4 august 1869 .............. 151(447) 53. [Un nu - ştim - ce cotidian...)................. 153(448) 54. Bucureşti, 25 iulie/6 august 1869 .............. 154(448) 55. Bucureşti, 27 iulie/8 august 1869 .............. 155(448) 56. Bucureşti, 29 iulie/10 august 1869...............157(449) 57. Bucureşti, 31 iulie/12 august 1869...............160(449) 58. Aprecieri despre Troian......................... 162(449) 59. Iarăşi invaziunea!.............................. 162(450) 60. Asociatiunea Transilvania....................... 163(450) 61. Bucureşti, 3/15 august 1869 .................... 164(450) 62. Bucureşti, 5/17 august 1869 .................... 166(450) 63. Bucureşti, 9/21 august 1869 .................... 169(451) 64. Fabrica corespondenţelor din Transilvania .... 171(451) 65. Un răspuns la Braşov şi la Pesta.................171(451) 66. Scrisori bucureştene............................ 172(451) 67. Bucureşti, 13/25 august 1869 ................... 173(452) 68. Bucureşti, 18/30 august 1869 ................... 175(454) 69. Bucureşti, 21 august/2 septembrie 1869 ......... 176(454) PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 493 69bis. Justiţia militară............................179(455) 70. Bucureşti, 23 august/4 septembrie 1869 ........ 180(455) 71. [Academia Română]...............................182(455) 72. Bucureşti, 26 august/7 septembrie 1869 182(455) 73. Bucureşti, 28 august/9 septembrie 1869 .........186(456) 74. Bucureşti, 2/14 septembrie 1869.................188(456) 75. Bucureşti, 4/16 septembrie 1869.................189(456) 76. Bucureşti, 5/17 septembrie 1869.................191(457) 77. Bande .’........................................195(457) 78. Bucureşti, 11/23 septembrie 1869 ............195(457) 79. De la 1859 până la 1869. Apel...................197(458) 80. Bucureşti, 13/25 septembrie 1869 ........... 206(458) 81. Bucureşti, 15/27 septembre 1869 ........... 209(458) 82. Bucureşti, 20 septembrie/2 octombrie 1869 .... 211(459) 83. Bucureşti, 23 septembrie/5 octombrie 1869 . . . . 215(459) 84. Bucureşti, 25 scptembrie/7 octombrie 1869 .... 217(459) 85. Bucureşti, 27 septembrie/9 octombrie 1869 .... 221(460) 86. Bucureşti, 30 septembrie/12 octombrie 1869 . . . 224(460) 87. Bucureşti, 2/14 octombrie 1869 ................226(461) 88. Bucureşti, 4/16 octombrie 1869 ............... 228(461) 89. D. Kogălniceanu şi organul său politic.........228(462) 90. Bucureşti, 7/19 octombrie 1869 ............... 230(462) 91. Bucureşti, 9/21 octombrie 1869 ................234(462) 92. Bucureşti, 11/23 octombrie 1869 .............. 238(462) 93. Bucureşti, 14/26 octombrie 1869 .............. 242(463) 94. Onor Comitet al ziarului Traian................247(463) 95. Bucureşti, 16/28 octombrie 1869 .............. 248(464) 96. Bucureşti, 18/30 octombrie 1869 .............. 253(464) 97. Bucureşti, 21 octombrie/2 noiembrie 1869 .... 257(464) 98. Către d[omnui) L Heliade Rădulescu.............261(465) 99. Bucureşti, 22 octombrie/3 noiembrie 1869 .... 263(465) 100. Bucureşti, 25 octombrie/6 noiembrie 1869 . . . 267(465) 101. Pentru djomnul] Kogălniceanu...................269(466) 102. Bucureşti, 28 octombrie/9 noiembrie 1869 . . . 271(466) 103. Bucureşti, 30 octombrie/11 noiembrie 1869 . . . 274(467) 104. Bucureşti, 1/13 noiembrie 1869 ............... 276(467) 105. Teologia din Iaşi..............................279(467) 106. Bucureşti, 4/Î6 noiembrie 1869 ............... 280(467) 107. Bucureşti, 6/18 noiembrie 1869 ............... 283(468) 108. Bucureşti, 8/20 noiembrie 1869 ............... 286(468) 494 B. P. HASDEU 109. Bucureşti, 11/23 noiembrie 1869 ................289(468) 110. Bucureşti, 15/27 noiembrie 1869 ............... 291(469) 111. Bucureşti, 18/30 noiembrie 1869.................293(469) 112. Discursul d[omnului] B. P. Hasdeu primind preşedinţ[i]a Societăţii „Românismul", în şedinţa din. 15 noiembrie 1869 ....................................296(469) 113. Bucureşti, 20 noiembrie/2 decembrie 1869 . . . 300(470) 114. Bucureşti, 25 noiembrie/7 decembrie 1869 . . . 303(471) 115. Bucureşti, 27 noiembrie/9 decembrie 1869 . . . 307(471) 116. Bucureşti, 29 noiembrie/11 decembrie 1869 . . . 310(471) 117. Bucureşti, 2/14 decembrie 1869 .................312(472) 118. Bucureşti, 4/16 decembrie 1869 .................316(472) 119. Bucureşti, 6/18 decembrie 1869 .................318(473) 120. Bucureşti, 9/21 decembrie 1869 .................321(473) 121. Bucureşti, 11/23 decembrie 1869................323(473) 122. Bucureşti, 13/25 decembrie 1869................325(473) 123. Bucureşti, 15/27 decembrie 1869................330(474) 124. Bucureşti, 18/30 decembrie 1869................333(474) 125. Bucureşti, 20 decembrie 1869/1 ianuarie 1870 . 336(474) 126. Bucureşti, 23 decembrie 1869/4 ianuarie 1870 . 339(475) 127. Bucureşti, 31 decembrie 1869/12 ianuarie 1870.342(475) 128. Bucureşti, 3/15 ianuarie 1870 ................. 345(476) 129. Bucureşti, [6/18] ianuarie 1870.................348(476) 130. Bucureşti, 10/22 ianuarie 1870 ................ 351(476) 131. Bucureşti, 13/25 ianuarie 1870 ................ 353(477) 132. Bucureşti, 15/27 ianuarie 1870 ................ 356(477) 133. Bucureşti, 17/29 ianuarie 1870..................358(478) 134. Bucureşti, 20 ianuarie/1 februarie 1870 ....... 361(478) 135. Bucureşti, 22 ianuarie/3 februarie 1870 ....... 363(479) 136. Bucureşti, 24 ianuarie/5 februarie 1870 ....... 365(479) 137. Bucureşti, 27 ianuarie/8 februarie 1870 ....... 368(479) 138. Bucureşti, 29 ianuarie/10 februarie 1870 .... 371(480) 139. Bucureşti, 5/17 februarie 1870 ................ 373(480) 140. Bucureşti, 7/19 februarie 1870 ................ 376(481) 141. Bucureşti, 10/22 februarie 1870 ............... 380(481) 142. Bucureşti, 11/23 februarie 1870 ............... 382(481) 143. Bucureşti, 14/26 februarie 1870 ................384(482) 144. Domnuiui C. Blaramberg, deputat.................386(482) 145. Domnului Redactor ai ziarului Românul .... 386(482) 146. Moneda română...................................387(482) PUBLICISTICA POLITICĂ. 1869-1902 495 147. O aducere-aminte despre Despot-Vodă............392(483) 148. La Transilvanie et son union forcee avec la Hongrie. (Transilvania şi unirea-i forţată cu Ungaria) . . . 394(483) 149. Bucureşti, 9/21 martie 1870 .................. 396(484) 150. Bucureşti 11/23 martie 1870 .................. 399(484) 151. Bucureşti, 15/27 martie 1870..................402(484) 152. Bucureşti, 18/30 martie 1870...................405(484) 153. Bucureşti 22 [februarie]/3 martie 1870 ........ 407(486) 154. Bucureşti, 25[februarie]/6 martie 1870 ........ 410(487) 155. Bucureşti 29 {februbnibrubrubrubruarieJ/10 martie 1870 . . 413(488) 156. Prospect.......................................415(488) 157. Bucureşti, 1/12 aprilie 1870 ................. 416(488) 158. Bucureşti, 5/17 apilie 1870 .................. 419(489) 159. Bucureşti, 8/20 aprilie 1870 ................. 420(489) CĂRŢILE NOASTRE - LA DISPOZIŢIA D-VOASTRĂ Editurile SAECULUM I.O. si VESTALA (Str. Ciucea, nr. 5, bl. L 19, ap. 216, cod 74696, Bucureşti - 72), oferă cititorilor interesaţi cărţile publicate sub egida lor cu reducere de preţ, în cazul în care le achiziţionează direct de la depozitul editurilor (Str. Teodosie Rudeanu, nr. 29, sect. I) cu plata în numerar, sau le comandă în scris (cu plata ramburs). Toate cărţile beneficiază de gratuitatea expe- dierii prin poştă. Reducerile sunt proporţionale cu valoarea cărţilor comandate. Peste 100.000 lei - 10%; peste 400.000 lei - 15%; peste 1.000.000 lei - 20%. Relaţii suplimentare la telefoanele 01/222.85.97, 222.86.45, 223.10.40 (depozit), între orele 9—17 (fax: 01/222.85.97, 01/3452827). OFRRTĂ SPKCTALĂ Cititorii care achiziţionează cărţi direct de la depozit beneficiază de reducerea de 10% chiar şi atunci când suma cumpărăturilor nu se ridică la 100.000 lei. Vizitaţi pagina noastră de internet: www.saeculum.ro TITLURI DISPONIBILE • Lucian Predescu, Enciclopedia României, format 29 x 21 cm, 976 p., • Marc Aureliu, Către sine însuşi, 160 p.; • M. Emincscu. Statul. 1. Funcţiile şi misiunea sa. 320 pa • M. Emincscu, Statul. 2. Personalitatea statului şi organele puterii. 301 p ; • Ballasar Gradau, Oracolul. Manual al înţelepciunii în viaţă, 128 pa • C. Manolache, Scânteietoarea viaţă a Iuliei Hasdeu, 320 pa • Clavton - Price. Cele 7 minuni ale lumii antice, 192 pa • Antonia Rados, Complotul securităţii. Revoluţia trădată din România. 160 p.: • Apostol Stan. Revoluţia de la 1848. Boieri şi ţărani, 304 pa • B. P. Hasdeu, Protocoalele şedinţelor de spiritism, 320 p.; • C. Dumitrescu. R. Perciun, Diabetul zaharat, 192 p.; • Dan Grigorcscu, Pietrele de la Stonehenge tac, 304 pa • Dan Grigorcscu, Romanul american al secolului XX, 352 pa • Elisabeta Şosa, Ortografia fără taine, cu desene color de Done Stan, 256 p.; • Florentin Popcscu, Detenţiunea şi sfârşitul lui V'. Voiculescu, 160 p.; • Etnii Lu/bvig, Fiul omului, 192 p.; • Florin Mărcii. Dicţionar uzual de neologisme, 432 pa • G. Bacovia, Versuri, 192 pa • G. Călinescu, Oglinda constelată, 196 p.; • //. Frisch, Sursele germane ale creaţiei eminesciene, I—11, 416 t 416 p.; • Horia Matei, Cucerirea Westului sălbatic, 224 pa • Horia Matei, Enigmele lenei [HI, 368 i 368 pa • Felie R. Paturi, Marile enigme ale lumii, format 27 x 21 cm, interior policromie, legat, celofanat, 304 p.; • Iordan Datei/, Dicţionarul etnologilor români, voi. I-ll, 320 t 328 p.,; • Miluit Gheorghe Andrieş, Ultimul oraş al Atlantidei, 320 p.; • Neaga Rădulescu. Turnul Babei, 192 p.; • Ovidiu Drimba. Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. l-III, 464 t 384 + 416 p.; voi. IV-V, 560 + 448 p.; voi. VCViil, 400 + 368 ' 352 pa voi. IX-X, 416 i 416 n, • Ovidiu Drimba, Istoria literaturii universale. Cil, 352 + 448 pa • Ovidiu Drimba, Istoria teatrului universal, 352 p.; • P. Cbfford, Scurtă istorie a sfârşitului lumii, 224 pa • Paul Liekens. Efectul de piramidă, 176 pa » Max Toţii. Greg Nielsen, Energia secretă a piramidei, 208 pa • Manfred Dimde, Puterea vindecătoare a piramidelor, 224 pa • Paul Ştefănescu. Asasinatele politice în istoria României, 240 pa • Ricbard Rcschika, Introducere în opera lui Mircea Eliade, 160 p , • Somadeva. Oceanul poveştilor, 288 p.; • Pr. Vasi/c Sorcscu, Religia ortodoxă, călăuză pentru credincioşi l>’p j • Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, 384 pa | * Pariciatantra (Cele cinei cărţi ale înţelepciunii). 238 p. j • Apostol Stan, Ion Mihalache. Destinul unei vieţi, mm p . | * L'iuton tlorgias. inuluoere de lh. Siinonsîv, 128 p