Redactor de carte: MANUELA ANTON Coperta: MĂRIA PAŞOL edactare computerizată: GABRIEL N. COLŢA B. P. HASDEU PUBLICISTICA POLITICĂ Cartea a aPărut cu sprijinul MINISTERULUI EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII Volumul I (1858-1868) Ediţie critică de STANCUILIN © Toate drepturile sunt rezervate Editurii FLOAREA DARURILOR ISBN: 973-9363-32-6 Editura FLOAREA DARURILOR Bucureşti, 2002 175422G / 8 "i7 PREFAŢA F«x: 337.33.77 în articolele politice ale lui B. P. Hasdeu se oglindesc atât marile idei democratice ale vremii sale, cât şi efortul de a se impune şi de a prinde rădăcini în societatea românească. Când a trecut Prutul, în 1857, pentru a se stabili la Iaşi, renunţând la cetăţenia rusească, B. P. Hasdeu nu avea prea multe opţiuni pentru a se face cunoscut. Cu conştiinţa ascendenţei nobiliare a familiei sale, tânărul „prinţ" era privit cu răceală în capitala Moldovei. Urmând îndemnurile tatălui său, B. P. Hasdeu îmbrăţişa ideea Unirii tuturor românilor, prin deschiderea ce apăruse după Convenţia de la Paris din 7/19 august 1858. El s-a îndreptat, instinctiv, către cercul unionist, reprezentat, atunci, de Constantin Hurmuzachi, Anastase Panu, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu. Se pare că un prim succes ar fi înregistrat, câştigând simpatia lui Anastase Panu, unul din cei trei caimacam, numiţi de puterile garante. Cu ajutorul lui, inclusiv cel financiar, ar fi scos prima sa revistă, intitulată simbolic „România". Alte păreri înclină spre varianta după care banii necesari publicaţiei ar fi provenit de la tatăl său, care este prezent, în paginile revistei, cu un articol iscălit cu pseudonimul Alexandru Hotineanul. Titlul revistei „România" era scris cu litere latine, deşi în corpul săptămânalului predomina alfabetul de tranziţie, în care literele chirilice încă mai persistau. Apărut la 18 noiembrie 1858, periodicul nu a rezistat mult, la 16 ianuarie 1859 încetându-şi apariţia odată cu alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza. Tânărul aristocrat basarabean îşi făcuse datoria. Am reţinut în volumul nostru articole semnificative, precum Convenţiunea şi ţara sau Adunarea şi Candidaturile la domnie, pentru opţiunile sale politice. * După ce câţiva ani se va dedica activităţii didactice şi organizării „bibliotecii naţionale", pe care o înzestrează cu 4000 de volume, sau muncii ştiinţifice concretizată în articole enciclopedice în Foaia de storie română (1860) sau Foiţa de istorie şi literatură (1860). B. P. Hasdeu va reveni în polemicile politice, atacând pe C. A. Rosetti în „Aghiuţă" şi ziarul „Buciumul" (Sofismele „Românului"), pentru ca, ulterior, să colaboreze la ziarul ,JRomânul". La Iaşi i se intenta un proces de încălcare a moralităţii şcolare, pentru publicarea, în paginile periodicului „Lumina", a „romanţului" Duduca Mamuca. Deşi a fost achitat, acţiune abuzivă la care s-a asociat şi Mihail Kogălniceanu B. P. Hasdeu se mută 5 Acestea sunt problemele cele mari de limpezit în studiul de faţă, probleme pe care de demult le-ar fi dezlegat ştiinţa, dacă întruna, pe fel de căi piezişe, nu s-ar fi silit să le tot încurce politica. Negreşit, politica unui stat poate şi chiar trebuie să se folosească de istorie la aşezarea instituţiunilor interne şi a raporturilor externe ale naţiunii, tot aşa precum profită de astronomie pentru marină sau de geometrie pentru cadastru; dar o politică uneltind falsificarea verităţii istorice este ca şi când ar cere să dispară din spaţiu planeta Marte sau să se schimbe proprietăţile triunghiului. Eu, unul, daca aş şti că românii sunt ţigani sau că ungurii au descoperit America, mi-ar părea rău, foarte rău, din punctul de vedere al simpatiilor şi antipatiilor mele personale; totuşi nu m-aş sfii o singură clipă de a spune adevărul în faţa tuturora. După această profesiune de credinţă, care nu e de prisos, intru de-a dreptul în materie. Oriunde istoria ne arată vreo gintă temeinic aşezată, pretutindeni sub această gintă ea ne lasă a vedea, sau măcar a zări pe furiş, nişte rămăşiţe mai mult sau mai puţin stăruitoare dintr-o altă gintă mai veche, cucerită sau cotropită. Orice gintă se compune, ca terenurile în geologie, dintr-un strat actual şi din substraturi succesive anterioare. Pe Peninsula Balcanică, întrucât ne putem urca ceva mai sigur pe scara timpului cu ajutorul scriitorilor şi al monumentelor, cinci-şase-şapte veacuri înainte de Cristos, ne întâmpină două straturi etnice învecinate: ginta greacă şi ginta tracică, ambele suprapuse unui substrat comun pelasgic. Cine anume să fi fost pelasgii, acei autohtoni între Marea Neagră şi Marea Adriatică, mai presăraţi oarecând în Italia, poate şi-n Spania, şi din care în epoca lui Herodot abia mai rămânea licărind o urmă ? Această întrebare este, fără îndoială, mai întunecoasă decât aceea despre originea bascilor de astăzi; dar cum că pelasgii au existat într-o vreme, e tot aşa de pozitiv ca şi existenţa în timpul nostru propriu a enigmaticului element basc. Este probabil că pelasgii n-au fost nici indo-europeni, nici semiţi, ci mai curând hamiţi. Aşezărnintele lor în Asia mică şi apoi în Europa sudică sunt în dreptul continentului african, unde Egiptul strălucea ca centru al hamitismului. Zidurile ciclopice ale pelasgilor par a fi surori piramidelor egiptene, cu care le şi asemăna în vechime Pausanias, pe când semiţilor, şi chiar indo-europenilor, nu le plăceau niciodată construcţiile gigantice. Dacă pelasgii au fost hamiţi, după cum credem noi, atunci o personificaţie mitică a lor pe Peninsula Balcanică ar fi egipteanul Danaos fratele lui Aegyptos, cu vreo 1500 de ani înainte de Cristos, să zicem cu 2000 de ani, acel Danaos al cărui neam clădi minunata cetate ciclopică de Ia Tiryns. Oricum, fie hamiţi, fie semiţi, fie indo-europeni, pelasgii n-au fost greci şi n-au fost traci; însă tracii şi grecii, descălecând în Europa, găsiseră pretutindeni o groasă pătură pelasgică şi pretutindeni s-au amestecat cu ea, astfel că ei ştiau că nu sunt pelasgi, dar ştiau totodată că se trag din pelasgi, de unde aserţiunile cele contradictorii în aparenţă la scriitorii antici, care deosebesc foarte lămurit pe pelasgi, pe greci şi pe traci unii de alţii, şi totuşi adesea îi împleticesc laolaltă. Cu acest prim raport de strat şi substrat se începe istoria Peninsulei Balcanice, şi se desfăşoară apoi de atunci, la intervale depărtate, prin alte două raporturi analoage: 1. peste cea mai mare parte din stratul tracic, devenit la rândul său substrat, se aşază latinii, dând naştere naţionalităţii traco-latine a românilor; 2. peste cea mai mare parte din stratul român, devenit la rândul său substrat, se aşază slavicii, dând naştere naţionalităţii româno-slavice a sârbilor şi naţionalităţii româno-slavice a bulgarilor. Din prima amalgamare - latinizarea tracilor - se sustrage numai neamul albanez, unicul supravieţuitor nemijlocit al stratului ante-latin şi acela mulţumită căruia noi putem şti astăzi camrce fel de gintă a fost aceea tracică, ceea ce n-am şti aproape deloc după puţinele date lingvistice şi etice împrăştiate pe ici-colea în literatura clasică. Din amalgamarea a doua - slavicizarea latinilor - s-au sustras numai românii din Dacia. Repetăm încă odată: numai românii din Dacia, căci aşa-numiţii macedo-români şi istriano-români, aromânii din Pind şi nimerii din Dalmaţia, după cum ne vom încredinţa mai la vale, nu se pogoară din latinii de acolo din epoca cea ante-slavică, ci se trag din numeroase cete de dacoromâni din Carpaţi, trecute peste Dunăre abia în secolul X. Pe greci, din cauza înaltei lor culturi literare, dinaintea căreia se închinau cu entuziasm scipionii şi cezarii, romanii n-au putut şi chiar n-au vrut să-i latinizeze. Din ce în ce mai scăpătaţi sub raportul moral şi intelectual, grecii totuşi şi-au păstrat astfel străvechea lor naţionalitate, o păstrează şi o vor păstra şi de acum înainte. Amestecul medieval cu slavici, cu albanezi, cu români, cu cine mai ştie cine, un amestec care făcea pe alde Fallmerayer să tăgăduiască elenismul palicarilor de astăzi, acel amestec greciza pe cei ce se însoţeau cu dânşii, dar pe dânşii nu i-a românizat, nici albanizat, nici slavicizat. Ca naţionalitate, Kir-Iane se trage de-a dreptul din Leonizi si Aristoteli, din Temistocli şi din Platoni, din acea pleiadă de capete sublime şi de inimi uriaşe, a căror răsărire pe un peticuţ de spaţiu într-un peticuţ de timp este un fenomen fără pereche în istoria omenirii. Grecii actuali sunt o continuitate directă a vechilor eleni, tot aşa precum copţii actuali, fără graiul cărora nu ş-ar fi putut descifra hieroglifele, sunt o continuitate directă a vechilor egipteni. Numai şi numai legionarii romani ar fi fost în stare să deznaţionalizeze pe greci, şi ei n-au făcut-o. în Grecia cea cucerită - observă Momirisen (Rom. Gesch., V, 249) se învăţa 10 mai puţin latineşte decum se învăţa greceşte în Roma cea cuceritoare. Mai mult decât atât; romanii îngăduiau de bună voie grecilor să grecizeze întreaga parte meridională a Peninsulei Balcanice, în care de altminteri procesul de grecizare se începuse deja sub Filip şi sub Alexandru cel Mare. La umbra aquilei capitoline, această propagandă grecească se întindea până la Balcani. în Tracia propriu-zisă, devenită provincie romană cu un secol înainte de cucerirea Daciei, inscripţiunile până la Traian, sub Traian şi după Traian sunt aproape toate greceşti; ba chiar şi legionarii cei mai curaţi romani, bunăoară un Aurelius-Mucianus, cum s-ar zice la noi un „Aurel Muceanu", îşi făceau fală a nu scrie latineşte, ci: Ai>Q8?u6<; Mouxiao6<; nge-caQiaooţ xa>6prr)<; tqîxt)<; tipetcdqîov etc. (Dumont, Inscr. de la Thrace, p. 11; cfr. Heuzey et Daumet, Mission de Macedoine, Paris 1864; O. Ahtohhht>> Iîo%3flKa bt> PyMejiiio, Petersb. 1880). Este arheologhiceste absurd de a crede că românii de astăzi din Macedonia, din EpS din Tesalia, s-au format acolo în acea epocă, şi vom vedea mai jos că aceasta este absurd nu numai arheologhiceşte. La nord însă, între Balcani şi între Dunăre, apoi pe întregul teritoriu iliric ocupat astăzi de elementul sârbo-croat, cu atât şi mai vârtos în Dalmaţia cea pe atunci privită ca o parte a Italiei, cultura latină şi numai latină se lăţea fără nici o piedică deasupra substratului tracic, pe care-1 metamorfoza şi prin care se metamorfoza ea însăşi într-o naţionalitate românească trans-danubiană, paralelă cu naţionalitatea românească cea cis-danubiană din Carpaţi, născândă ceva mai târziu din aceleaşi două ingrediente - din latini şi din ramura tracică a dacilor. în Epir, graţie unor fericite împrejurări topice excepţionale, tracii scăpau şi de greci şi de romani, însă numai acolo. Românii şi grecii împărţeau dară atunci, între secolele III-VII, în două jumătăţi aproape deopotrivă întinderea Peninsulei Balcanice: unii la nord de Balcani, ceilalţi la sud. Grecii mai aveau pe deasupra insulele şi fâşii grecizate din Asia 11 şi din Africa, ba încă şi oraşele din Dobrogea şi de lângă Dunăre, iar românii, pe lângă Oltenia, Banat şi o parte din Ardeal, îşi întindeau ramuri peste Pannonia, unde mai în urmă îi găsi năvala maghiară. Cât se atinge de Muntenia propriu-zisa şi de Moldova, să nu căutăm acolo pe români în acea epocă, în care vâjâia pe ţărmul nordic al Mării Negre rostogolirea hoardelor răsăritene spre gurile Dunării. De la Nistru şi până la Olt era o adevărată vale a plângerii, de unde nu scăpai decât numai doar înfundându-te în creierii Carpaţilor. E comic, şi totuşi este foarte adevărat, că cel mai vechi monument al limbii române, un monument istoriceşte mai preţios pentru noi decât însăşi Columna lui Traian, se datorează unui catâr, „Tă> r|u,iovo>" despre care vorbesc pe larg doi scriitori bizantini din secolul VI: Theophanes în 'IoTOfncdv PtpAoi 6exa, şi Theophylactus Simocatta în 'Ioxogva oixoujievixfj. începând de la Thunmann şi până la Cipariu, începând de la Cipariu şi până la mine, toţi pe rând suntem nevoiţi a încăleca pe acel năzdrăvan catâr, fără care n-am fi în stare astăzi a dovedi printr-un text neîndoios vechea latinizare a tracilor între Balcani şi între Dunăre. Era pe la anul 580, sunt acum douăsprezece veacuri. Chaganul avarilor pustia Imperiul Oriental. Doi hatmani români, Comenţiol şi Martin, ascunşi în codrii Balcanilor, au năvălit de acolo pe neaşteptate asupra barbarilor. Izbânda era sigură, să nu se fi întâmplat catârul de mai sus, care purta o povară. Povara alunecându-se şi căzând de pe catâr, fără s-o bage de seamă stăpânul dobitocului, un alt ostaş striga, cât îl ţinea gura, să se întoarcă ca s-o ridice: TOQva togva (pQctTge = toarnă, toarnă, fratre ! Aşa zice Teofan, şi tot aşa povesteşte Teofilact, la care însă este forma retoarnă: petoQva, şi se mai adaugă că aceste cuvinte erau în limba ţării, adică în graiul locuitorilor din regiunea Balcanilor: „eiuxwoup te yXu>xxr\". întreaga oaste a lui Comenţiol şi a lui Martin fiind compusă din români, ţipătul „toarnă, fratre!" produse între 12 dânşii o mişcare de spaimă, căci el însemna retragere: înturnare sau re-nturnare. Românii dară au fugit, însă „toarnă, toarnă, fratre" ne-a rămas, încât istoricul trebui să binecuvânteze acea fugă, datorită unui catâr. Aceasta se petrecea, încă o dată, în a doua jumătate a secolului al Vl-lea. Precum la nord în Dacia peste substratul tracic se aşternuse stratul latin, tot aşadar au dispărut tracii sub latini la sud în antica Mesie, iar cu atât mai vârtos nu puteau să nu dispară în regiunea Iliriei, unde elementul tracic fusese cel dintâi cucerit şi latinizat. în locul numeroaselor dialecte tracice de altădată, trebuiau să se formeze trei mari dialecte traco-latine: dialectul daco-latin în Carpaţi, dialectul meso-latin în Balcani şi dialectul iliro-latin spre Adriatică; trei dialecte care, de la apus spre răsărit, alcătuiau o prelungire organică a grupului dialectelor italiene. Afară din Epir, traci nu mai erau nicăieri, adică nicăieri nu se mai vedeau pe deasupra. Acum, în secolele VI şi VII, se arată un nou strat: stratul slavic. într-un mod sporadic şi fără a rămâne pe loc, ci numai năvălind, prădând, mvârtindu-se şi apoi întorcându-se, slavicii făcuseră cunoştinţă cu Peninsula Balcanică deja cu mult mai dinainte, mai ales amestecaţi printre goţi, printre huni, printre avari. în deşert însă slaviciştii de altădată cu generalul Certkow în frunte şi d. Drinow mai încoace (3acejieme BajncaHCKaro nojiyocTpOBa GnaBflHaMH, Moscova 1873) şi-au bătut şi-şi bat capul de a găsi locuinţe compacte statornice de slavici în Dacia până la secolul VI, iar peste Dunăre până cu un secol mai târziu. Pentru a ajunge la scopul lor, Certkowii şi Drinowii sunt siliţi a alerga la următoarele mijloace: 1. dânşii iau invaziile momentane de slavici, şi chiar apariţiile individuale de câte un slavic, drept aşezăminte etnice permanente, ca şi când - de pildă - ar susţine cineva că România 13 a fost colonizată de germani fiindcă armate austriece au trecut pe la noi nu o dată, sau fiindcă un Winterhalter a fost subministru de Finanţe, iar un Van Saanen la Externe; 2. dânşii răstălmăcesc prin lexiconul slavic vechea nomenclatură topică şi personală a Peninsulei Balcanice, adică nişte cuvinte al căror sens nu se ştie şi, prin urmare, e lesne orişicui, când apucă o vorbă en bloc fără s-o descompună în tulpină şi-n sufix şi fără a se întemeia pe vreo lege fonetică, să-i dea tot felul de sensuri cu ajutorul unor asemănări curat materiale, de exemplu un Hasdeu prin cele trei sonuri h-s-d poate să devină latinul Hosidius sau evreul Khisdai' sau olandezul Heusde; 3. în fine, dânşii resping mărturia contrarie a textelor celor mai necontestabile, bunăoară a împăratului Constantin Porfirogenet, şi se întemeiază pe vreo interpolaţiune posterioară dintr-un text indiferent, bunăoară pe pasajul despre cele „şapte neamuri slavice" în Tracia la armeanul Moise de Choren, scriitor din secolul V, dar a cărui cronică a fost refăcută în secolul X, când s-a şi intercalat în ea pasajul în chestiune, luat din Anastasius Bibliothecarius, scriitor din secolul IX. Nici o dovadă serioasă despre aşezarea slavicilor pe Peninsula Balcanică înainte de secolul VII, nu există. Cele „şapte neamuri slavice" ne întâmpină pentru prima oară la bizantinul Teofan sub anul 678, o sută de ani după „toarnă, toarnă, fratre". Pe când românii din Balcani strigau: toarnă, toarnă, fratre, tot atunci trăia gotul Iornande, ajuns episcop al Ravenei în Italia, şi trăia grecul Procopiu, devenit prefect al Bizanţului, cele mai sigure două izvoare despre începuturile slavicilor pe Peninsula Balcanică, cele mai sigure nu numai prin aceea că erau contemporani, dar mai ales prin călătoriile lor şi prin înalta poziţie politică a amândurora. Pe timpul lui Procopiu şi al lui Iornande, adică în secolul VI, la miază-zi de Dunăre nu se afla 14 încă nicăieri nici un aşezământ slavic, ci numai la nord, şi anume în sus de la gurile Dunării. Iornande, mai ales, descrie pe cât se poate de limpede marginile topografice ale celor două mari ramuri slavice orientale de atunci: anţii şi slavicii. Slavicii - race el - se întind de la Dunăre până la Nistru şi apoi spre nord până la Vistula, iar anţii de la Nistru spre răsărit până la Nipru. Noi am tradus din textul lui Iornande numai partea care se cuprinde în toate ediţiile şi în toate manuscrisele. Am lăsat fără traducere pasajul pe care slaviciştii, cu Schaffarik în cap, îl tăgăduiesc sub cuvânt că n-are nici un înţeles: "sinnlos" (Abkunft d. Slawen, 115). Acel pasaj însă se găseşte atât într-un manuscris foarte important, precum şi-n primele ediţii, şi dacă el nu avea nici un înţeles pentru Schaffarik, 1-a căpătat totuşi pentru Zeuss, iar de la Zeuss încoace se mai întăreşte printr-o descoperire arheologică. Pasajul în chestiune sună într-un manuscris: „a civitate novi et Sclavino rumunnense et lacu qui appellatur Musianus"; în primele ediţiuni, începând de la a lui Bonaventura Vulcanius: „a civitate nova et Sclavino Rumunnensi et lacu qui appellatur Musianus". „Lacus Musianus" se ştie că este lacul Ramsin din Dobrogea. Aci se împacă toţi comentatorii. Ceea ce nu plăcea lui Schaffarik este anume: „Sclavinum Rumunnense". Zeuss, un cap genial ca lingvist şi ca istoric totodată, acela care - după expresia lui Rosler (Ub. d. Zeitpunkt d. slaw. Ansiedlung, în Sitzungsb. d. Wien, Akad., phil.-hist. CI. t. LXXIII p. 96) - ne minunează cu atât mai mult cu cât mai bine îl cunoaştem: „ein Forscher den wir desto mehr bewundern, je mehr wir ihn studiren"; Zeuss, reproducând pasajul de mai sus (Die Deutschen u. die Nachbarstamme p. 593-4), constată că „Civitas Nova" se numea la bizantini oraşul Nicopole, iar „Sclavinum Rumunnense" -zice el - ar putea să fie actualul sat Slăveni din districtul Romanaţi, astfel că textul întreg din Iornande înseamnă că locuinţele slavinilor se întindeau în jos până la gurile Dunării şi până la Olt: „die nbrdlichen Grenzen der Sklawenen lăgen so am 15 Dniester und an der Weichsel, die sudlichen an der Donaumiindung und der Aluta." Şi când zicea acestea pe ghicite prin puterea geniului său, Zeuss nu ştia că satul Slăveni de lângă Olt a fost în adevăr un punct foarte însemnat deja în epoca romană. Cu alte cuvinte, Zeuss nu putea sa ştie ceea ce va vorbi în urmă despre Slăveni d. A. Odobescu bunăoară, când - profitând de săpăturile altora de mai înainte - ne dă în studiul său despre „Antichităţile din Romanaţi" (Scrieri t. 2 p. 414, 447) următoarea notiţă: ,JMai spre nord la Slăveni, alături cu calea lui Traian, este o cetate păstrată cu şanţ întreit şi cu un turn lângă dânsa, aşezate drept pe malul înălţat al Oltului. în râpa de sub cetate şi sub curtea dlui Murgăşeanu s-a deschis la 1837 o boltă subterană, din care s-au scos mai multe tăbliţe de piatră sculptate cu icoanele zeului Mitra şi cu inscripţiile: SOLI. INVICTO. MITHRAE., şi un altar purtând cuvintele: ARA. SOLIS..." Şi apoi mai jos adaugă: „Iată acum informaţiile ce ne veniră de la Slăveni (plasa Ocolului): în această comună Slăvenii se află în centrul său ruinele unei vechi cetăţui, care, după cercetările făcute prin bătrânii comunei, nu se ştie de când şi de cine este zidită, ale cărei şanţuri se văd a fi fost numai de pământ, iară nu de piatră sau de cărămidă. Bănuţi cu inscripţiuni foarte vechi s-au găsit adesea de locuitori pe ruinele acestei cetăţi. Se mai află încă prin această comună, ruinat, un drum aşternut cu piatră măruntă, având direcţiune de la miază-noapte spre miazăzi prin comună, care se zice a fi fost făcut de împăratul Traian. (subscr. P. Ionescu...)." în România sunt mai multe sate numite „Slăveşti", dar -afară de acel sat de lângă Olt - nici o localitate nu poartă numele de Slăveni, în care se păstrează atât de viu „Sclavinum" al lui Iornande, „Sclavinum Rumunnense", adică Slăvinul românesc, marginea cea apuseană a stăpânirii slavice la noi în secolul VI. Sufixaţia românească cea mai obişnuită a nomenclaturii de sate 16 fiind în „-eşti" şi în „-eni", Slăveni este o formă posterioară analogică în loc de vechiul Slăvin, „Sclavinum", în care ne întâmpină sufixul -in, un sufix mult mai rar, dar foarte caracteristic în numiri topice oltene: Severin, Marotin, Potopin, Scorcodin, Robotin, Sâmbotin etc, şi-n cele personale ca: Tudorin, Florin, Sorin şi altele. Fie topic, fie personal, sufixul nostru -in este vechiul latin onomastic -înus, -Iha, -uium, mai adesea numai amplificativ ca în „Severinus" din „Severus", „Justinus" din „Justus", „Constantinus" din „Constans", , J»aulinus" din „Paulus" etc. Topicul „Slăvin" caută dară să se fi născut din personalul „Slăvin", o amplificare printr-un sufix curat românesc din numele „Slavic" foarte întrebuinţat altă dată la toţi slavicii: Slavicata, Slavicek, Slavicko, Slavicen etc. (MopomKHH-b, HMeHocJiOB'b, p. 179-80; cfr. BeHejiHHi., TpaMaTW p. 348). Românii, ca şi alte popoare, împrumutau nume personale de pe la toţi vecinii, adesea fără nici o schimbare; pe „Slavic" însă ei l-au românizat în „Slăvin" printr-o sufixaţiune de tot romanică. Mai este de observat că v între două vocale s-a conservat în „Slăvin" ca şi-n „Severin", căci fonetica numirilor topice şi personale diferă în această privinţă de fonetica vorbelor comune, în care un asemenea v tinde a se vocaliza ca în „cal = ital. cavallo". Identificarea între Slăvenii de astăzi şi între „Sclavinum" din secolul VI, bănuită de Zeuss printr-o interpretare exclusiv istorică a textului din Iornande, se confirmă dară pe deplin prin arheologie şi prin lingvistică totodată. întregul pasaj: „Sclavini a Civitate Nova et Sclavino Rumunnensi et lacu qui appellatur Musianus usque ad Danastrum et in boream Vistula tenus commorantur; hi paludes sylvasque pro civitatibus habent" însemnează astfel: „Hotarele slavicilor se încep în centru de la Dunăre în faţa Nicopolei, apoi la stânga de la Olt în dreptul Slăvinului românesc, iar la dreapta de la lacul Ramsin în Dobrogea, mergând de; aci spre nord şi 17 spre răsărit până la Vistula şi până la Nistru, pe unde nu sunt oraşe, ci numai bălţi şi păduri." Cele trei puncte slabe sudice, Iornande le înşiră în ordinea importanţei lor relative: Nicopole, Slăvin, Ramsin; iar la „Scalvinum" el adaugă epitetul „rumunnense", „românesc", tocmai pentru a se feri de confuzie, deoarece în pasajul întreg e vorba de poporul Slavinilor, cărora „Sclavinum" nu le aparţinea, ci aparţinea românilor. Acest ,,rumunnensis" ne aduce aminte că sufixul -ensis devenise aşa zicând specific pentru numirile etnice din Dacia: AApoxfjvoioi, niagnvaiot, Tqixoqvtjvoioi, noTouAarnvoioi, SaAârţvaioi, Kauxofjvoioi, KiTrjvoioi, Pataxrjaioi, Amicenses, Picenses etc. la Ptolemeu, la Dione Cassiu, la Ammian Marcellin şi la alţii. Către aceste numiri etnice din Dacia, „Namen dakischer Volkerschaften" după expresia lui Pott (Personennamen p. 459), se mai adaugă acum: Rumunnenses, - prima menţiune textuală a formei român sau rumân. Pe când d. Gr. Tocilescu scormoneşte cu sapa în mână şi descoperă în Dobrogea oraşul roman Tropaeum, despre existenţa căruia nu mai e chip a ne îndoi, îmi pare bine de a descoperi şi eu, la un alt capăt al lumii româneşti, oraşul oltenesc „Sclavinum rumunnense"; totuşi, mai puţin norocos decât vechiul meu elev şi acuma iubit coleg, această descoperire eu cat s-o împart cu răposatul Zeuss, ba încă trebuie să-i las lui partea cea mai frumoasă. Merg cu altruismul şi mai departe: îmi pare rău că împărţeala nu s-a făcut mai de-nainte între Zeuss şi între d. A. Odobescu, căruia un Zeuss ar fi trebuit să nu-i scape din vedere când scria tocmai despre Slăveni. La Iornande ramura Slavinilor se întindea de la Dunăre în sus până la Vistula, pe când la răsărit de dânşii locuia ramura anţilor de la Nistru până la Nipru. Această preţioasă indicaţiune „Vistula" ar fi ea singură de ajuns pentru a ne arăta că slavinii 18 erau anume poloni, iar anţii - ruşi sau mai bine ruteni. Polonii dară au fost aceia care în secolul VI ocupaseră întreaga Moldovă cu Muntenia până la Olt şi care - cu câteva zeci de ani mai în urmă - s-au revărsat peste Dunăre pentru a da acolo naştere naţionalităţii bulgare. La acest polonism al bulgarilor noi vom reveni mai jos. Deocamdată să trecem la sârbi. Ceea ce Procopiu şi Iornande sunt pentru începuturile bulgarilor, pentru începuturile sârbilor este împăratul Constantin Porfirogenet. Nimeni nu era mai în poziţie decât dânsul de a cunoaşte tot ce se petrecea sau ceea ce se petrecuse într-o epocă destul de apropiată în marginile şi la hotarele imperiului. Ei bine, el ne spune foarte limpede că întreaga gintă sârbească, sârbii propriu-zişi şi croaţii cu diferitele lor subdiviziuni, s-a aşezat pe teritoriul spre Adriatică în secolul VTI, sub împăratul Eracliu, adică ceva mai înainte de anul 640, şi că se pogorâse acolo din părţile Bavariei (Bayi^agtia) învecinate cu Franconia (<&Qayyia - Francia orientalis), deci nicidecum din Rusia, şi nici din Galiţia, după cum unul după altul şi unul de la altul tot repetă slaviştii, ci anume din ramura cea mai occidentală a slavilor, adică din ramura boemă. Se pare că însuşi cuvântul sârb a fost într-o vreme oarecare un nume generic pentru întreaga ramură boemă. Aşa-zişii sorabi din Lusaţia, care îşi dau ei înşişi numele de „sârbi" întocmai ca şi sârbii din Peninsula Balcanică, vorbesc un dialect boem, amestecat cu elemente polone. Nu e apoi fără însemnătate că în cronica boemă rimată a lui Dalimil, scrisă pe la anul 1800 pe baza legendelor poporane, ne întâmpină următorul pasaj despre „ceh", fabulosul părinte al naţionalităţii boeme: W srbskein jazyku jest zemie Jejzto Charwati jest imie, W tej zemi biese lech Jemuz imie biese Cech... 19 Adică: „în ginta sârbă este o ţară care se numeşte Croaţia; în acea ţară era un boier, care se numea Ceh...". Scriind acestea pe la finea secolului XIII, Dalimil nu putea avea în vedere vreo altă Serbie sau vreo altă Croaţie decât singurele care existau atunci şi care există până astăzi. Prin urmare, unicul sens legendar care se poate da într-un mod firesc pasajului de mai sus, este că la boemi era încă proaspătă în secolul XIII tradiţia despre strânsa lor legătură de neam cu sârbii şi cu croaţii şi despre vechea răspândire a numelui de sârbi peste întreaga ramură boemă. Dalimil se împacă pe deplin în această privinţă cu ceea ce ne spune Constantin Porfirogenet. Bulgarii priviţi ca o colonie polonă şi sârbii ca o colonie boemă, iată ceva cu totul nou, deşi rezultă de-a dreptul din mărturia fântânilor istorice celor mai temeinice. Această mărturie atât de pozitivă n-o vedeau oare predecesorii mei, aceia care citează mereu pe Iornande şi pe Constantin Porfirogenet? Negreşit că ei o vedeau, dar se zbuciumau a n-o vedea, adică a o înconjura sau a o răstălmăci prin fel de fel de tertipuri, numai şi numai fiindcă pe cei tendenţioşi îi nemulţumea că slavii nu sunt destul de vechi pe Peninsula Balcanică, iar pe cei nepărtinitori îi încurca o teorie lingvistică cu desăvârşire falsă, pe care dânşii o îmbrăţişară fără s-o fi cercetat mai de aproape. Vom vorbi numai cu aceşti din urmă, a căror rătăcire e de bună credinţă. Dobrowsky împărţea pe toţi slavii în două ramuri: o ramură orientală, în care el bagă pe ruşi, pe bulgari şi pe sârbi, şi o ramură occidentală, în care el pune pe poloni şi pe bohemi. Criteriile acestei clasificări, aşa cum ni le dă Dobrowsky (Institutiones linguae slavicae, Vindob. 1822, p. 1), sunt toate fără nici o greutate. Primul criteriu este că slavii orientali zic „razum", pe când cei occidentali „rozum"; ultimul criteriu este că slavii orientali zic „desnitza", pe când cei occidentali „pravitza"; şi tot aşa sunt celelalte opt din numărul total de zece 20 criterii. După nişte asemenea criterii, rutenii trebuiesc despărţiţi de slavii orientali, căci ei zic „rozum", nu „razum". Nu după deosebiri lexice şi nu după forme rare sau izolate se clasifică dialectele unei familii lingvistice, ci ele trebuie clasificate după trăsăturile cele fundamentale fonetice. Astfel, de exemplu, ceea ce caracteriza graiul rusesc şi pe cel rutenesc după toate dialectele şi-n toate monumentele literare, întrucât nu s-a furişat în ele limba bisericească paleo-slavică, este aşa numitul plenison, ruseşte nojiHoraacie, adică sonurile lichide / şi r provoacă o reduplicare vocalică a silabei, de ex. „golova" în loc de „glova" sau „glava", „gorod" în loc de „grod" sau „grad", „koroli" în loc de „kroli" sau „krali" etc. Acest plenison, cu care s-au bălăbănit toţi slaviştii începând de la Vostokov şi până la Potebnia, este atât de esenţial şi atât de circulator în graiul ruşilor şi al rutenilor, încât izbeşte de la cea dintâi clipă urechea oricărui ne-rus sau ne-rutean. Nici polonii, nici boemii, dar nici sârbii, nici bulgarii nu cunosc câtuşi de puţin acest fenomen fonetic, de ajuns el singur pentru a constitui o unitate dialectală deosebită ruteno-rusă. Unitatea ruteno-rusă este aceea pe care Iornande o numea anţi, „Antes", spunându-ne că ei stăpânesc dincolo de Nistru şi că sunt ramura cea mai puternică a ginţii slavice: „fortissimi eorum", ceea ce e adevărat până astăzi. Alături cu unitatea ruteno-rusă, fără ca să vorbim aci despre dialecte mici, care lesne îşi pot găsi locul intern sau intermediar deîndată ce se va stabili o adevărată clasificaţiune a dialectelor celo* mari, ne întâmpină alte două unităţi slavice dialectale: unitatea polono-bulgară şi unitatea bohemo-sârbă. Pe polono-bulgari îi caracterizează: 1. Vocala nazală. în vechea bulgară, adică în aşa-numita paleo-slavică, această vocală se reprezenta prin literele chirilice x şi a, rostite ca on şi en în francezul „bon" şi „fin"; la poloni ea se scrie astăzi prin a şi e cu cedilă: 3, e. La bulgarii actuali 21 vocala nazală s-a păstrat numai în unele localităţi sau în unele vorbe, dar totuşi s-a păstrat cu o deplină certitudine. Fenomenul a fost indicat de demult de Grigorovic, apoi studiat de Miklosich (Die Sprache d. Bulgaren, Wien, 1858) şi urmărit de Hattala (Knijizevnik, t. 2, p. 461 sqq.). între vocala nazală polonă şi între cea bulgară nu există cea mai mică diferenţă. Nici ruteno-ruşii, nici bohemo-sârbii nu cunosc această particularitate atât de caracteristică pentru fonetismul polono-bulgar. Luând exemple din textul publicat de Hattala, noi vedem bulgăreşte „««zile" = polonul „jezyk (knzyk)", pe când ruseşte, ruteneşte, bohemeşte şi sârbeşte cuvântul sună „iazyk" sau „iezik" fără nici o nazală; bulgăreşte „rankă" = polonul „reka (renka)", pe când ruseşte, ruteneşte, bohemeşte şi sârbeşte: „ruka". Vorbele noastre „poruncă", „rând", „muncă", „răspântie", „oglindă" etc, noi le-am împrumutat anume din vechea bulgară şi sub aceeaşi formă nazală le-am fi putut împrumuta de la poloni, numai de la bulgari şi de la poloni, niciodată de la ceilalţi slavi. La ceilalţi slavi vocala on şi en nu ne întâmpină nici în graiul de astăzi, nici în monumentele lor cele mai vechi, afară numai de dialectul sloven, despre care vom vorbi mai jos. 2. Sonul dz pe lângă z nu există nici la ruteno-ruşi, nici Ia bohemo-sârbi, ci numai la polono-bulgari. în grafica cirilică z se scria 3 şi se numea „zemlia", iar dz se scria s şi se numea „dzialo", fiecare son posedând câte un semn grafic deosebit. Câte un semn grafic deosebit au ambele sonuri şi-n alfabetul slavic cel numit glagoliţă. Miklosich a dovedit de demult, că litera s şi cea corespunzătoare din glagoliţă exprimă totdeauna anume sonul dz (Rad jugoslov. Akad., IX, 11-16). Tot aşa în textele cirilice româneşti s se rosteşte totdeauna dz şi este mai cu seamă des în cele moldoveneşti: P*3* = rarfzâ, EpAHâx = brârufeâ etc, dar a'Mor = zălog. în poloneză se scrie z şi dz: „ziemia" şi „dzien". La bulgarii de astăzi sonul dz, ca şi vocala nazală, nu se mai aude pretutindeni, dar pe unde s-a păstrat, acolo sună curat în poloneză şi fraţii Tzankof (Gramm. d. bulg. 22 Spr. 7) observă cu drept cuvânt: „das z in einigen Wortern wird in manchen Gegenden wie das polnische dz ausgesprochen". în bulgarul dzvăneţ „clopoţel" dz sună întocmai ca în polonul dzwonek „clopoţel", ruseşte zvonok, bohemeşte zwonec. Nimic analog la toţi ceilalţi slavi, afară de slovaci, la care către elementul bohem s-a adăugat cel polon. Beloruşii sunt pe jumătate poloni prin consonantismul lor. La ruteni dz sună numai în cuvintele împrumutate de la poloni sau de la moldoveni; iar la muntenegreni este un italienism: ,j, dolce" ca în „razzo" sau „pranzo". 3. în fine, polonii şi bulgarii se întâlnesc în sonul ia, pe care ruteno-ruşii şi-bohemo-sârbii rostesc ie. în alfabetul cirilic acest •ia e reprezentat prin litera -fc numită „iati". împrumutând cirilica de la vechii bulgari, românii au conservat lui *fe valoarea-i cea adevărată, pe care ruşii şi sârbii au schimbat-o în ie. Numai bulgarii şi polonii zic: v/ara (.B*k(M.) - nu „vi'era", „gniozdo ('rM*3A« )" - nu „gni'ezdo", „nev/asta (we-kc-ra)" _ nu „neviesta". 4. în acest mod, trei particularităţi fonetice de cea mai mare însemnătate: vocala nazală on şien (x, a), cuplul z şi dz (3, s) şi iatismul în loc de ietism, stabilesc o unitate dialectală poiono-bulgară în opoziţie cu unitatea dialectală cea ruteno-rusă. Unitatea bohemo-sârbă, pe de altă parte, se caracterizează prin: 1. Funcţia vocalică a lui r. Bohemeşte şi sârbeşte se zice deopotrivă trn, prst, krk etc, acolo unde toţi ceilalţi slavi trebuie să recurgă la o vocală propriu-zisă: tern, perst. Nici ruteno-ruşii, nici polono-bulgarii nu cunosc acest fenomen. 2. Din toate dialectele slavice, numai bohemii şi sârbii posedă cantitatea prosodică: vocale lungi şi vocale scurte în sensul cel clasic muzical al cuvântului. O vocală lungă la bohemi poate fi scurtă la sârbi şi viceversa, după cum este chiar 23 în unele dialecte boheme sau sârbeşti, dar fenomenul în sine e acelaşi şi el deosebeşte cu totul unitatea bohemo-sârbă de celelalte două unităţi: cea ruteno-rusă şi cea polono-bulgară. Compară oricine: Rusul Polonul Bohemul Sârbul boloto Moto blăto blăto soloma sloma slăma slăma zdorov zdrow zdrâv zdrav ceresnîa czeresznia tfesne tresnîa etc. Despre accentuarea polono-bulgară şi cea bohemo-sârbă noi vom vorbi mai jos. A pretinde că rutenii şi ruşii au avut şi ei odată vocala nazală sau vocala lichidă şi le-au pierdut mai în urmă, sau că polonii nu avuseseră dintru-ntâi pe dz şi l-au căpătat mai târziu, este a confunda noţiunea concretă de un dialect naţional cu noţiunea abstractă de o limbă primitivă comună unei ginţi. E vorba de ruteni, de ruşi, de poloni, de bohemi, de când rutenii sunt ruteni, de când ruşii sunt ruşi, polonii poloni şi bohemii bohemi, iar nicidecum nu e vorba de o teoretică epocă anterioara unitară. Ei bine, de când rutenii sunt ruteni şi ruşii ruşi, adică dintr-o perioadă cu mult mai veche decât secolul VI - şi numai acest secol ne interesează pe noi în studiul de faţă - ei n-au nici o urmă de vocală nazală a polono-bulgarilor, de vocală lichidă a bohemo-sârbilor, de dz, de cantitate prosodică etc. Oricare ar fi fost, sub raportul fonetismului, ipotetica „limbă primitivă comună" a slavilor, ea se diferenţiase în câteva dialecte mari dintr-un timp imemorial, fiecare mare dialect dobândind un caracter propriu prin acelaşi proces prin care s-au caracterizat mai încoace bulgarii şi sârbii: stratificaţie. Această lucrare a substraturilor eterogene asupra diferenţierii slavilor era cât p-aci s-o ghicească eminentul lingvist rus Baudouin de Courtenay, 24 elev al lui Ascoli, dar a trecut iute pe deasupră-i cu următoarea observaţie nedezvoltată şi neaplicată: „Probabil o înrâurire străină, de alt neam, a comunicat deosebitelor grupuri de dialecte şi sub-dialecte slavice caracterul cel distinctiv al fiecărui grup." (IIporpaMMa JieKniB, Kazan 1881, p. 145: BtpoaTHoe Hyxoe, HHocTpaimoe Bjrixme, coo6mHBinee OTjrknbHHM rpymraM cjiobjthckhx Hapt^ifl h roBopoB cBoe6pa3HMB xapaKTep) Trei straturi deopotrivă slavice aşezându-se fiecare în trei regiuni diferite peste câte un astfel de substrat etnic, unul a devenit bohem pe Elba, celălalt polon pe Vistula, cel de al treilea ruteno-rus pe Nipru sau pe aiurea, şi din acelaşi moment fonetismul fiecăruia din ele este un fonetism aparte. Substratul bohemilor va fi fost celtic sau german, substratul ruteno-ruşilor va fi fost tătăresc sau fines, nu se ştie; cu mai multă siguranţă se poate crede că substratul polonilor a fost anume litvan, şi numai asupra acestuia din urmă noi ne vom opri o clipă. Litvanii nu sunt slavi, după cum nu sunt nici germani, ci o gintă indo-europeană separată. Prin încălcări succesive din partea altor neamuri, ei au ajuns a fi puţin numeroşi, dar totuşi se împart în două mari dialecte: cel lituanian propriu-zis şi cel letic, după ce un al treilea dialect, cel prusie, a dispărut cu desăvârşire. Leţii sau latişii sunt ramura cea mai nordică, lângă Marea Baltică; lituanienii propriu-zişi, ramura cea sudică, sunt din vecii vecilor la coasta polonilor, în acelaşi chip în care bascii sunt la coasta spaniolilor sau bretonii la coasta francezilor, adică: înghiţind spaniolii substratul iberic, au rămas neînghiţiţi numai bascii; înghiţind francezii substratul galic, au rămas neînghiţiţi numai bretonii; înghiţind polonii substratul lituanian, pe care-1 cotropiseră la aşezarea lor în regiunea Vistulei, numai o parte din acel substrat a rămas neînghiţită. Acea vocală nazală pe care n-o au ruteno-ruşii şi bohemo-sârbii, pe care n-o are nici chiar ramura cea letică a litvanilor, 25 litvanii propriu-zişi o au pe deplin dezvoltată substrat, au dat-o stratului polon ^ Comparaţi: VeCW UUnn: Rus: ^ bulgar: desenti penta menkaku zenti zonba mo/idru ronka blondin' ongli dziesierac d6ăimtis desiati pienta pentis piaţa miewkki menkas miagkii miahkyi zienc gentis ziati ziati zwib ia/nbas zub zub mondry mandrus mudryi mudryi renka ra/tka ruka ruka bfondzic blansti bluditi wengiel anglis ugoli de unde dânşii, ca Bohem: Sârb: desiati deset deset piaţa pe ta pe ta (p/ntene) mekky mek zet' zet zub zub (zd/wbesc) moudry mudr (mândru) ruka ruka (porwncă) blouditi bluditi (bldndă) uhel ugali.. bluditi uholi Lăsăm ca alţii să urmărească mai departe ceea ce noi ne mărginim aci de a indica pe scurt, căci nouă ne ajunge a constata conformitatea faptului istoric cu faptul lingvistic. Când Iornande aduce pe bulgari de Ia Vistula, iar Constantin Porfirogenet pe sârbi din Bohemia, mărturia lor, atât de ponderoasă prin sine însăşi, nu numai că nu e în contradicţie cu adevărata clasificare a dialectelor slavice, ci tocmai se controlează şi se întăreşte prin această clasificare. în invaziile polonilor peste Dunăre, înainte de aşezarea lor acolo, au participat uneori şi cete vecine de ruteni de peste Nistru, adică - în graiul lui Procopiu şi al lui Iornande - pe lângă „slavini" au fost şi „anţi", din care unii n-au putut să nu rămână şi ei peste Dunăre. Pe de altă parte, la năvălirea bohemilor în latura superioară apuseană a Peninsulei Balcanice, i-au însoţit o seamă de cete învecinate de poloni, după cum ne dă a înţelege însuşi Constantin Porfirogenet, când ne spune că unul din 26 principii sârbeşti era venit din regiunea Vistulei: „eic, tov 7ioxap.6v BioXaţ". Dar grosul naţionalităţii bulgare s-a format din poloni cu un amestec prea mic de ruteni, iar grosul naţionalităţii sârbe s-a format din bohemi cu un amestec prea mic de poloni, în ambele cazuri fără nici un ingredient de ruşi propriu-zişi. Aceste două straturi slavice, cel polon de o parte şi cel bohem de alta, s-au suprapus deopotrivă stratului anterior românesc, aşezat el însuşi de la Marea Neagră până la Marea Adriatică peste substratul primitiv tracic, adică s-au suprapus celor două dialecte latine transdanubiene dispărute: cel meso-latin şi cel iliro-latin. Românii de peste Dunăre au fost slavizaţi astfel pe deasupra, ceea ce vrea să zică că slavii de peste Dunăre au fost românizaţi astfel pe dedesubt: raport de strat şi de substrat. înainte de a trece mai departe, un cuvânt despre slovenii cei din Carintia şi din Stiria, cărora şcoala lui Miklosich, sau mai bine a lui Kopitar, le atribuie limba paleo-slavică, dându-i numele de paleo-slovenă. Strânsa înrudire dialectală a slovenilor cu sârbii este mai presus de orice îndoială, şi totuşi ei posedă până astăzi pe alocuri vocala nazală ca polonii şi au avut-o deja în secolul X, judecând după textul aşa numit frisingian. Vocala nazală nu este singura particularitate fonetică care-i uneşte cu polonii. în acelaşi text frisingian, bunăoară, ne întâmpină contracţiile tva, me pentru tvoia, moie, întocmai ca în polonă şi până astăzi la sloveni, ca şi la poloni, circulă deopotrivă ăek şi ăovek = cztek şi czlowiek. Numele lor medieval „sclavini", identic cu numele medieval „sclavini" al bulgarilor, indică iarăşi un singur dialect polon, despărţit în două ramuri. Epoca despărţirii caută să fi fost secolul VI, poate chiar secolul V, când dintr-un punct comun la nord-est de Carpaţi, adică din Galiţia actuală, ramura cea mai orientală s-a pogorât spre gurile Dunării, unde ne-o arată Procopiu şi Iornande. Cealaltă ramură, mai occidentală, rămasă 27 dintâi în Galiţia, a început apoi, prin trecătorile munţilor Tatra şi Beskid, a străbate în Pannonia, nu înainte de finele secolului VII, după ce adică o ramură a bohemilor ocupase deja Iliria. Din Pannonia invazia maghiară împinse o parte din aceşti poloni către Carintia şi către Stiria, unde ei s-au amestecat cu sârbii. Slovenii formează astfel un dialect intermediar între unitatea polono-bulgară şi între acea bohemo-sârbă. în timpul petrecerii lor în Pannonia - o vom vedea mai jos - slovenii s-au întâlnit cu elementul românesc. De la aceşti sloveni, iar nu de la bulgari, au căpătat ungurii cuvintele lor cu vocala nazală: pentek = fiAT&Ka, xend = PAAS> szere/itse = C*PA|U4> parancs = ii op am* etc Aceşti sloveni, la rândul lor, de la românii din Pannonia, iar nu de la cei din Dacia, au căpătat unele particularităţi lingvistice, bunăoară diftongul nostru oa (Miklosich, Lautl. p. 228). Este de observat că, după cum trecerea polonilor din Moldova în Bulgaria în secolul VII a permis rutenilor a se aşeza în urmă pe malul nordic al Dunării, tot aşa rutenii au profitat de pogorârea celorlalţi poloni în Pannonia pentru a urma şi acolo după dânşii, prin aceeaşi cale a Tatrei şi a Beskidului, aşezându-se în unele părţi nord-estice ale Ungariei, unde-i găsim până astăzi. Cât se atinge de cestiunea dacă limba paleo-slavică este vechea bulgară sau dacă e vechea slovenă, apoi pe noi - întrucât vechea slovenă şi vechea bulgară reprezintă deopotrivă un dialect paleo-polon - ea ne preocupă foarte puţin în cazul de faţă: lăsăm pe slavişti să se certe ei între ei. Raportul de strat şi de substrat constituie substanţa unei naţionalităţi. Către această substanţă se adaugă pretutindeni din când în când accidente, adică o intervenire superficială a unor elemente etnice străine, deja după formarea cea definitivă a unei naţionalităţi. Fenicienii au fost un accident la vechii eleni. în Tracia occidentală a fost un accident elementul celtic al 28 scordiştilor sau al tauriştilor; în Tracia orientală, elementul german al bastarnilor, goţii, gepizii, longobarzii, apoi hunii, avarii şi câţi alţii, au fost accidente pe întreaga Peninsulă Balcanică. La neo-latinii din apus n-a fost decât un accident revărsarea elementului germanic peste stratul latin cel suprapus acolo substratului celtic, iberic, etrusc, pe alocuri chiar pelasgic. Din strat şi substrat se naşte organismul unei naţionalităţi; prin accidente se preînnoiesc moleculele acestui organism, se activează circulaţia, dar organismul rămâne acelaşi. în dezvoltările de mai sus, noi n-am vorbit nimic despre elementele cele accidentale turanice pe peninsula Balcanică. Bohemii găsiră în Iliria stoluri de avari, care au pierit fără a lăsa mai nimic fino-tătăresc în naţionalitatea sârbă. Asupra polonilor, abia aşezaţi în Balcani, năvăliră alte stoluri fino-tătăreşti, aşa-numiţii bulgari din părţile râului Volga, care se arătaseră din când în când şi mai înainte în imperiul bizantin, atârnaţi de hoardele cele cotropitoare ale hunilor (Zeuss, op. cit., 710-27) şi care de astă dată, devenind stăpâni, deteră „slavinilor" lui Iornande şi ai lui Procopiu până şi numele de „bulgari". Un nume şi nimic mai mult. Bulgarii sunt tătari numai prin nume, după cum numai prin nume „anţii" lui Procopie şi ai lui Iornande sunt scandinavi, căci,,rus" era numele varegilor celor veniţi în Rusia din Suedia. De aceeaşi natură ne-reală este numele de „romani", „' Pcofiaioi", pe care şi-1 dau grecii moderni. Tătăresc între greci, slavi şi români nu e aproape nimic pe Peninsula Balcanică, afară numai doar de unele figuri cu nasuri turtite sau de unele căpăţâne brachy-cephalice, pe care le studiază antropologii, dar care nu dovedesc nimic, chiar dacă ele s-ar putea supune unui serios control statistic. La sârbi, la bulgari, la români, pretutindeni neamurile turanice se deznaţionalizau deîndată ce se vedeau izolate de restul tătărimii. Oare unde mai sunt astăzi cumanii din Moldova ? 29 Pentru Peninsula Balcanică întreagă, tătarii au fost ca o vijelie care trece înainte, iar slavii - poloni spre răsărit, bohemi spre apus - au fost o mănoasă ploaie care, intrând adânc în pământul cel românesc de mai înainte, a făcut să rodească acolo două naţionalităţi noi pline de viitor: naţionalitatea bulgară şi naţionalitatea sârbă. Fiind vorba despre numele „bulgar", pe care şi l-au însuşit mai târziu slavinii lui Iornande şi ai lui Procopiu, aci este locul de a observa în treacăt că până-n timpii de tot noi el era cu desăvârşire necunoscut românilor. Moşii şi strămoşii noştri numeau totdeauna pe bulgari şchiai. Aşa, de exemplu, despre cucerirea Bulgariei de către turci cronicarul oltean Moxa (Hasdeu, Cuv. d. bătrâni, I, 402) zice: „Baiazit prinse pre Şuşmanu domnulu şchiailoru de-1 tăe, ani 1395, atunce luară turcii ţara şchiailoru cu totul..." Cuvântul „schiau", ca simplu epitet, căpătase în gura poporului român înţelesul de „naiv" sau „rustic". Mitropolitul Dosoftei zice într-un loc (Synaxar, 1683, dec. 29, f. 244 a): „om prostacu şi schiau şi cu totul ţărănescu". Să se bage de seamă că în „schiau", nefiind un nume personal sau topic, ci un termen comun, s-au păzit cu rigoare legile fonetice: „schiau" derivă din „sclavum" prin aceeaşi trecere a lui cl în chi şi prin aceeaşi vocalizare a lui v între vocale ca în „chee" vechi „chiae" din „clavem", „chiamă" din „clamat", „râu" din ,,rivum" etc. Românii dară nu cunoşteau decât numele cel primitiv al ramurii polone aşezate în secolul VII peste substratul meso-latin: „sclavini" la Iornande, „EKA,aJ3r|voi" la Procopiu. Albanezii, al căror fonetism se apropie în această privinţă şi-n altele multe de cel românesc, nici dânşii nu numesc pe bulgari altfel decât ştia, Bulgaria - Ştiinică. Despre rolul substratului românesc în naşterea şi-n dezvoltarea slavilor transdanubieni au vorbit mai mult sau mai puţin unii şi alţii, mai ales răposatul Miklosich, şi eu însumi în studiul meu: „O pagină din sintaxa româno-albaneză" (Cuv. d. 30 bătr., I p. 611-687). Va fi mult, mult, foarte mult de vorbit de acum înainte. Aci noi vom atinge un singur punct, care va întregi cele zise mai sus despre polonismul bulgarilor şi bohemismul sârbilor. Cele trei unităţi dialectale slavice se deosebesc una de alta nu numai prin fonetism, dar şi prin accentuaţiune. Ruteno-ruşii au o accentuaţiune de tot liberă: accentul poate să cadă pe oricare silabă a cuvântului. La polonezi şi la bohemi, din contra, accentul este nestrămutat, şi anume: la polonezi totdeauna pe silaba penultimă, la bohemi totdeauna pe prima silabă. Aşa, de exemplu, numele râului Ialomiţa poate să fie accentuat ruseşte în patru feluri: Ialomiţa, Ialomiţa, Ialomiţa şi Ialomiţa; în poloneză numai: Ialomiţa; bohemeşte numai: Ialomiţa; trei sisteme de accentuaţie cu desăvârşire deosebite. De aci urmează că la bulgari, după cum este la poloni, accentul ar trebui să cadă întotdeauna pe penultima, iar la sârbi, după cum este la bohemi, totdeauna pe prima; şi întocmai aşa ar fi fost, dacă substratul românesc cel trans-danubian n-ar fi zguduit accentuaţiunea celor două straturi slavice de acolo. Românii, ca şi italienii, având o accentuaţiune pe deplin liberă, au altoit-o sârbilor şi bulgarilor. Această libertate de accentuaţiune s-a socotit până acum la sârbi şi la bulgari ca un semn de unitate dialectală cu ruşii, pe când în fapt ruşii, precum am văzut, n-au avut deloc a face nici cu bulgarii, nici cu sârbii. însă accentuaţiunea românească n-a putut să distrugă peste tot la sârbi şi la bulgari cele două sisteme anterioare, astfel că sistema penultimară cea polonă se mai recunoaşte până astăzi la bulgari, iar sistema primară cea bohemă se mai recunoaşte până astăzi la sârbi. Si iată cum: 1. Unele sub-dialecte bulgare, bunăoară zagoricenii şi costurenii, accentuează totdeauna pe penultima întocmai ca polonii: edno, mdmce, râkă, zenă, dete, dvcar, umrel, galeno, fietîri, zatvoreni, napravîla, meseclna, babidka, golemo, krallţă etc, etc, mutând accentul în flexiune iarăşi întocmai ca polonii, 31 de exemplu: din dvâar „cioban" ovcărkă „ciobănea" = poloneşte din „dwczarz - owczărka" (Tzonev, Za udarenieto v bălgarski ezik, în Sbornik t. 6, Sofia 1891, p. 23). 2. La sârbi, zdruncinându-se accentuaţiunea bohemă prin înrâurirea substratului românesc, a rămas totuşi tendinţa de a accentua pe cât se poate mai sus, astfel că la auz se pare ca şi când accentul ar fi totdeauna pe prima silabă. Din această cauză, ca o dovadă de tendinţa cea generală, când un nume se construieşte cu o prepoziţie, numele poate să devină atonic, urcându-se accentul pe prepoziţia, bunăoară: nâ ranu, nâ vodu, preko brda etc. (Miklosich, Lautl. I, 320), întocmai ca bohemeşte: 6b den, pod nohou etc., ceea ce la nume disilabice sau polisilabice e peste putinţă în celelalte dialecte slavice. Cunoscutul profesor de la Belgrad, d. Stoian Boskovic, actualul ministru al Serbiei în România, mi-a observat într-o zi că din toţi străinii, slavi şi neslavi, bohemii sunt aceia care învaţă mai lesne şi vorbesc mai bine sârbeşte. Si nu e de mirare, de vreme ce numai pe bohemi nu-i poate încurca vocala r, cantitatea prosodică şi accentuaţiunea sârbească. în acest chip băgarea sârbilor şi bulgarilor în unitatea ruteno-rusă a fost până acum ca un fel de iluzie optică, datorită împrejurării că ruşii, sârbii şi bulgarii au acelaşi alfabet şi aceeaşi limbă bisericească. Limba bisericească mai cu deosebire, adică vechea bulgară, a servit-a forma limba rusească cea literară, dându-i un aspect foarte depărtat de graiul rusesc poporan şi apropiind-o într-un mod artificial de graiurile slavice transdanubiene, şi aceeaşi limbă bisericească a fost în curs de secole limba oficială şi literară a sârbilor, astfel că - la prima vedere - ruseşte, sârbeşte şi bulgăreşte se pare a fi mai-mai totuna, deşi în realitate aceste trei graiuri aparţin la trei unităţi dialectale diferite. 32 Prin fonetism, până şi prin accentuaţiune, întrucât nu s-a amestecat în ele substratul cel românesc, bulgara este un vechi dialect polon, sârba un vechi dialect bohem. La bulgari, fără îndoială, înrâurirea românească se resimte mai puternic decât la sârbi, ceea ce înseamnă una din trei: 1. Sau că stratul sârbesc a fost, în provinciile pe care le-a ocupat, mai numeros decât stratul bulgar în celelalte provincii; 2. Sau că meso-latinii au fost mai compacţi şi mai energici sub bulgari decât iliro-latinii sub sârbi; 3. Sau că sârbii n-au încetat mult timp de a fi în contact cu dialectele cele înrudite de la Iliria în sus până la Bohemia, pe când bulgarii s-au văzut deodată despărţiţi de trunchiul polonilor, aşa că cei dintâi au putut să reziste mai bine decât ceilalţi acţiunii substratului românesc. Câteşitrele cauzele au putut să concurgă Ia producerea efectului; cauza a treia însă ni se pare a fi fost cea mai decisivă: grabnica izolare a bulgarilor de elementul polon şi prelungita comunitate a sârbilor cu elementul bohem. îndată după trecerea şi aşezarea slavinilor peste Dunăre, fostele lor locuinţe dintre Olt şi Nistru au fost ocupate de către porţiunea cea mai apuseană a anţilor, anume de către ruteni, care s-au grăbit a apuca Moldova, unde au şi rămas în curs de mai multe secole, luptându-se sau înfrăţindu-se acolo cu pecenegii, cu cumanii, apoi cu românii. Pe lângă ruteni, caută să fi fost şi stoluri de vechi vecini ai polonilor litvani, în poloneză JLitwa", un neam mult mai sălbatic decât slavii şi a căror atingere de atunci cu românii, deşi foarte scurtă, totuşi ne-a lăsat o amintire supărăcioasă în cuvântul „litfă" sau „liftă": „litfă rea", „liftă spurcată". Această „litfă" sau „liftă" la moldoveni şi la munteni nu se poate trage decât numai din acea epocă, deoarece cu Lituania propriu-zisă românii de la Dunăre n-au fost niciodată în vecinătate. Prin ruteni dară şi prin ceilalţi, continuitatea între slavini, adică vechii bulgari, şi între poloni a fost astfel ruptă 33 pentru totdeauna. Substratul românesc a putut să lucreze fără nici o piedică asupra stratului bulgăresc, şi a lucrat atât de viguros, încât nu numai a modificat gramatica şi a zguduit accentuaţiunea, dar încă a transmis bulgarilor trăsăturile cele mai caracteristice ale vocalismului românesc: pe ea, pe oa şi pe vocala obscură mobilă. Despre ea şi oa la bulgari noi nu vom vorbi aci; despre vocala obscură mobilă vom constata numai că bulgarii, întocmai ca românii şi contra tuturor legilor foneticii slavice, lasă pe a a trece în ă de câte ori a pierde accentul; slătkă şi slătkă, ca la noi barbă şi bărbat. începând de pe la finele secolului VII şi până pe la începutul secolului X, adică într-un interval de cel puţin două sute de ani, s-au cristalizat naţionalitatea polono-română a bulgarilor şi naţionalitatea bohemo-română a sârbilor, deja după ce se tradusese Sfânta Scriptură în vechea bulgară, de vreme ce în limba acelei traduceri nu se recunoaşte încă puternica lucrare a substratului românesc asupra stratului slavic. în acest interval de timp, la finele secolului IX, cade năvălirea ungurilor în Pannonia, un eveniment care a dat naştere moravo-românilor pe de o parte, pe de alta macedo-românilor şi istriano-românilor. Noi înlăturăm cu totul pe faimosul Notarius anonymus Belae regis şi celelalte fântâni în care se afirmă că maghiarii la intrarea lor în Pannonia au găsit acolo pe slavi, mai corect pe sloveni, şi pe români. Acele fântâni pot fi criticate, pot fi bănuite, pot fi spulberate, pot fi hunfalvizate, - puţin ne pasă. Ca punct de plecare, nouă ne ajunge un text istoric mai presus de toate textele: existenţa românilor în Moravia. Este un text pe care o mie de Rosleri nu vor fi în stare să-1 răstoarne, şi nici măcar să-1 răstălmăcească în felul lor. Acei români cum oare ar fi putut ei să nimerească în Moravia, dacă nu i-ar fi împins într-acolo din Pannonia năvălirea ungurilor ? 34 Astăzi, în urma cercetărilor lui Miklosich şi ale lui Bartoş (Moravske Valassko, în Osveta, 1880, p. 369-86), nimeni nu se mai îndoieşte că valahii din Moravia sunt adevăraţi români, cu desăvârşire slavizaţi de nu se mai ştie de când, dar mai păstrând încă multe cuvinte româneşti, unele sub forma românească cea mai veche, de exemplu „glag = chiag", din latinul rustic „clagum = coagulum", cu nemuiarea lui cl în chi, sau „merenda = merinda", latinul „merenda", cu netrecerea lui e în i, moravo-românii au conservat chiar unele vorbe romanice dispărute din graiul românesc, bunăoară „tropa" = francezul „troupe" = spaniolul „tropa". Un moravo-român, Benes Kulda, a publicat în două tomuri basmele româno-morave (Morawske nârodnf pohâdky, Praga, 1874-5), în care cititorul se izbeşte mereu de asemenea românisme. Epoca slavizării acestor români din Moravia este aşa de veche, încât nici un document morav nu-i deosebeşte de ceilalţi slavi de acolo. în actele morave din secolul XI abia se mai găsesc câteva nume personale româneşti, precum „Crisan", „Bukan filius Neg" şi „Kokor" într-un act din 1052 (Boczek, Cod. Morav, I, 125), care însă nici acelea nu sunt pe deplin sigure. Aşezarea dară a acelor români din Moravia trebuie urcată cu vreo două secole mai sus, întâlnindu-se astfel din punct în punct cu năvălirea ungurilor în Pannonia. Năvălind în Pannonia dinspre nord şi orient, ungurii au trebuit fireşte să împingă pe românii de acolo în cele două direcţii opuse punctelor de intrare, adică spre occident şi spre sud. Spre occident au fost împinşi românii pe care îi găsim apoi în Moravia, cu totul despărţiţi de restul românimii şi slavizaţi fără nici o greutate; spre sud, adică peste Dunăre, au fost împinse alte cete de români, din care unii, cei din Bosnia mai ales, şi-au păstrat mult timp naţionalitatea şi s-au sârbizat d-abia după secolul XV (Miklosich, Wander. d. Rumunen, 3-6), alţii -istriano-românii - au nimerit tocmai pe la Triest, unde au putut să reziste bine-rău sârbizării, mulţumită stăpânirii italiene de acolo; în fine o seamă, numărul cel mai mare, trecând prin 35 elementul sârbesc şi prin cel bulgăresc, s-au strecurat în Macedonia, în Epir şi-n Tesalia, unde nu s-au deznaţionalizat din cauză că acolo se începuse deja lupta între greci şi între slavi, astfel că nici grecii nu mai erau tari, nici slavii nu se întăriseră încă. Profitând de acest antagonism, românii ştiură cu dibăcie a se însoţi: când cu grecii contra slavilor, când cu slavii contra grecilor, căutând mai presus de toate a se consolida ei înşişi, iar după ce se consolidară, peste vreo două secole şi mai bine, ei au izbutit a fonda imperiul româno-bulgar al Asanilor. Aşadar naşterea macedo-românilor, a istriano-românilor şi a moravo-românilor datează deopotrivă din secolul X, nefiind ei toţi altceva decât nişte daco-români împinşi din Pannonia spre sud şi spre apus prin năvălirea maghiară. Tocmai aceasta rezultă şi din cronica rusească a lui Nestor, scriitor din secolul XI, care zice sub anii 886-898 (ed. Miklosich, p. 12): „au trecut lângă Kiev ungurii, pe dealul ce se numeşte cel unguresc, şi ajungând la Nipru au aşezat corturile lor, căci umblă şi ei cu corturi ca cumanii, şi venind din părţile răsăritului s-au repezit peste munţi mari şi au început a face război cu românii şi cu slovenii care locuiau acolo, fiindcă de-ntâi locuiseră acolo slovenii, apoi românii au cuprins pământul slovenilor, de aci ungurii au gonit pe români şi au rămas cu slovenii, pe care i-au supus, şi de atunci se cheamă Ţara Ungurească, şi au început ungurii a face război grecilor, prădând Tracia şi Macedonia până la Tesalonic, şi au început a face război cu moravii şi cu bohemii..." în acest preţios text nu numai se constată că ungurii au găsit pe români în Pannonia: „pocaăa voievati na zivuscaia tu Vlahy" şi că i-au alungat de acolo: „Ugri prognasa Vlahy i nasledisa zemliu", dar se mai constată totodată că mişcarea cea centrifugă a ungurilor s-a făcut anume în cele două direcţii: spre sud către Balcani şi spre apus către Moravia: prima mişcare ne-a explicat deja mai sus originea românilor transdanubieni de astăzi, iar a doua mişcare pe aceea a moravo-românilor. 36 în cronica lui Nestor trebuie despărţită cu stăruinţă partea cea de la început, în care nu se află nici o indicaţie cronologică, de partea cea următoare, unde evenimentele sunt înşirate an după an, anume de la anul 852 încoace. Prima parte, o stângace ţesătură de legende, n-are aproape nici o valoare istorică. Acolo, bunăoară, Nestor ne spune de-ntâi că „vlachii" au alungat pe toţi slavii din regiunea Dunării, făcându-i să plece spre nord, apoi mai jos ne povesteşte că apostolul Andrei a găsit pe slavi tocmai la Novgorod, de unde rezultă că acea alungare a tuturor slavilor din regiunea Dunării se întâmplase cu mult timp înainte de Crist, de vreme ce pe timpul apostolilor ei erau deja aşezaţi la Novgorod, iar prin urmare numele „vlachilor" nu se mai poate aplica nici chiar la vechii romani, astfel că şcoala lui Schaffarik se văzu silită a preface pe acei „vlachi" în gali şi a născoci o fantasmagorie a unor lupte pre-istorice între slavi şi celţi. încă odată, prima parte a cronicii lui Nestor e aproape o galimatie. Cu totul altceva este partea cea cronologică. Aci călugărul de la Kiev, înşirând lucruri apropiate de timpul său şi despre care el avea informaţii precise, devine unul din izvoarele cele mai preţioase pentru istoria medievală a Europei orientale. De această natură este şi relaţiunea de mai sus a lui Nestor despre mersul ungurilor pe lângă Kiev, despre trecerea lor prin Carpaţi, despre intrarea în Pannonia, despre lupta cu slovenii şi cu românii, despre gonirea românilor. Această relaţie rezistă oricărei răstălmăciri rosleriene. Primul text, care menţionează pe macedo-români, este din anul 976, adică numai vreo optzeci de ani după năvălirea ungurilor în Pannonia. Acel text se cuprinde anume la bizantinul Kedrenos (II, 485) şi ne spune că atunci un principe bulgar a fost ucis de „nişte drumaşi români": „napă tvvcov BXa%xav oSvcrav". Românii cei fugăriţi din Pannonia nu erau încă aşezaţi nicăieri într-un mod statornic, ci alcătuiau deocamdată cete de bejenari fără adăpost. 37 Peste un secol in*. -i rr____ ... . naqayytXlto ii ipXv xai ioT{ iţ v/mv unundv ti rtavxeXăg (laxi) xai âwf- ifS^r pipe elf paeilia pipe slţ auy-jrnrţ, ţ tfiXov, dXXă âfovi[dfievov nav-tag xaxangaypaxive6Aa%- tpevicxat ii noXXâ xai xXtnxa ndw ofivvuevop xafr' ixdaxp> oţxovţ ipţmeit&fâtovs noog tovg iavtov ( dg%aioxt(ovg pudiXelg tiăv 'Pwfiaiuw. HoXtfmiHeits naţia %ou fjaoiXitos Toatavoi xai narieXtăg bt-xgi/iivttg iălmaav, xai %0v /}a0$Xiwg avimv JsxifidXov dnoaq-cryivxog xai Tţ» xeq>aXipi Ini SoQcnog dvagxij&h-iog ir elalv oi Xeyoitepoi Jdxai xai Biaaot; Igxovv ii ngoiegov nXrfiiov tov Javov-fiiov nota/Mi xai tov Xdov, Svvivno-Tttfior Sdfiav xaXovpuv, tv&a Xig/toi âgtiioţ olxovaiv, iv oxvgolg yal ivoflu-%ots xonoiq. Toinou; &aţţo$vttg vrre-xgivovxo dydnfjv xai iovXmjiv ngug xovg dg%aloxigovg fiaaiXtlf xai iţe^x«flsyoi iS,x oxvfjuiuthuw lXi)itovTO jug g«iţa; xiir'Pw/iaiwy oifer dyuyaxxijOavxesxax' Oi xai IţeXO-ovrts xâv txslat itctind-ţţffav tu ndarj *ij 'Hmigtf xai Maxe-Sovla, ol ii nXsioveg avxtZv ţixţaav xîpi 'EXXdia.... Să ştiţi de la mine, voi şi ai voştri, că al vlachilor neam e necredincios la culme şi stricat, nici lui Dumnezeu ţinând credinţă dreaptă, nici împăratului, nici rudei sau amicului, ci silindu-se a-i amăgi pe toţi. Mari mincinoşi şi tâlhari vestiţi, ei sunt pururea gata a jura prietenilor cele mai grozave jurăminte, şi a le călca apoi cu uşurinţă, făcând frăţii de cruce şi cumetrii, meşteri de a înşela prin ele pe cei proşti. Niciodată n-au fost ei cuiva cu credinţă, nici chiar vechilor împăraţi ai romanilor. împăratul Traian îi atacase, i-a strivit de tot şi i-a robit, ucigând pe împăratul lor Decebal, al cărui cap a fost înfipt într-o suliţă în mijlocul oraşului Roma. Ei sunt aşa-numiţii daci şi bessi. De-ntâi locuiseră în vecinătatea Dunării şi a fluviului Sau numit astăzi Sava, unde acum locuiesc sârbii, în locuri tari şi grele de străbătut, pe care rezemându-se, făţăriau iubire şi supunere către vechii împăraţi, pe când din întăririle lor năvăleau şi pustiiau provinciile romanilor, încât aceştia, pierzând răbdarea, precum ăm spus-o, i-au strivit. Atunci, fugind de acolo, ei s-au răspândit în tot Epirul şi Macedonia, cei mai mulţi s-au aşezat în Elada... (Vasilievski CoR-k-n.* „ 38 în acest pasaj, este o parte pe care Kekaumenos a luat-o din lecturile sale clasice, bunăoară despre bessi din Strabon (VII, 5 § 12) şi despre lupta lui Traian cu Decebal din Dione Cassiu (ed. Gros, IX, 419); este o parte însă în privinţa căreia el nu putea să aibă decât informaţii personale, şi anume: 1. în secolul XI românii locuiau în Epir, în Macedonia şi foarte mulţi în Elada; 2. acei români ştiau să ameţească şi să înşele prin viclenie pe toţi duşmanii lor; 3. ei veniră acolo, fugind dintr-o regiune învecinată cu râul Sava, adică nu din Dacia, ci din Pannonia. De către cine fuseseră alungaţi românii din Pannonia ? aceasta Kekaumenos n-o ştia, şi de aceea el o atribuie într-un mod vag „vechilor împăraţi", căzând astfel în două nepotriviri: 1. ar fi fost absurd ca „vechii împăraţi" să fugărească pe români prin Pannonia tocmai în interiorul imperiului, adică să-i adăpostească în loc de a-i goni; 2. din cauza acelei fugăriri românii veniseră a se aşeza până în Elada, unde iarăşi ar fi absurd de a-i căuta sub „vechii împăraţi". Pasajul din Kekaumenos se poate înţelege pe deplin numai întregindu-se prin cronica lui Nestor: invazia maghiară a fost aceea care alungase pe români din Pannonia. Tuturor istoricilor noştri le-a rămas necunoscut un preţios hrisov de la împăratul bizantin Vasile Bulgaroctonul, care - după ce nimicise primul imperiu bulgăresc - ne spune în anul 1020 că „în întreaga Bulgarie se află împrăştiaţi români, iar lângă râul Vardari, adică în Rumelia, locuiesc o samă de unguri": Ttnv deva nârjav Boo^yagiav BA,dxcov xou xtnv 7tsQi tov BagSdQeiov TouQxtnv (TojiyâHHCKiH, Hctoph» iTepKBeii, Moscova, 1871, p. 263). Acei români din 1020 nu erau meso-latinii cei găsiţi de slavicini în Balcani în secolul VII şi dispăruţi apoi prin amestec 39 cu dânşii, ci erau românii cei alungaţi de către unguri din Pannonia pe la 900-950, pe care gonindu-i maghiarii, „Touqxoi" în cronicile bizantine, o seamă din aceşti maghiari au rămas şi ei în Rumelia. Menţiunea ungurilor la un loc cu românii în hrisovul împăratului Vasile Bulgaroctonul e foarte caracteristică. Pretinde-va un Hunfalvy, pentru a nu-şi pierde procesul cu românii, cum că şi acei unguri locuiau peste Dunăre tot din epoca lui Aurelian, ca şi colonia cea ungurească de lângă Ohrida, pe care o menţionează Anna Comnena: oi ueqi ttjv * AxgiSiv oixoovtec, Touqxoi ? Despre aceşti unguri vorbeşte şi Anonimul regelui Bela, când ne spune că în invazia peste Dunăre, pierzând pe căpitanul lor, ei din prostie nu s-au mai întors în Ungaria: „stultus populus, quia mortuo domino suo viam non dilexit redire ad patriam suam". Dânşii au rămas dincolo de Balcani din prostie, fie şi aşa, deoarece nu avem nici o probă contrarie; românii însă, alungaţi din Pannonia de neamul acestui „stultus populus", au trebuit să rămână peste Dunăre de nevoie. Năvălirea ungurilor a avut o importanţă extremă pentru istoria Peninsulei Balcanice în veacul de mijloc. Pe românii din Dacia, tari prin cetatea munţilor, Arpad şi urmaşii săi n-au fost în stare să-i sfărâme sau să-i gonească, ci chiar din contra au fost aproape totdeauna bătuţi de dânşii; pe românii însă cei de pe şesul Pannoniei, rău adăpostiţi şi poate şi rău organizaţi, maghiarii i-au alungat, şi de aci următoarele două consecinţe: - de-ntâi, către naţionalitatea sârbă, plămădită din amestecul bohemilor cu iliro-latinii, s-a mai altoit acuma un element daco-latin, de astă dată nu ca substrat, ci numai ca accident, dar accident foarte însemnat prin înrudirea sa cu substratul; - al doilea, s-a născut naţionalitatea macedo-română, care în curs de vreo două sute de ani, de la secolul X până la secolul 40 XII, n-a încetat de a se tot lăţi, de o parte până la poalele Balcanilor, de alta până la nordul Eladei. Calea fiind odată deschisă, din când în când puteau a se mai adăuga către acei macedoromâni cete noi de români din Dacia, sau din cei ieşiţi cu dânşii tot din Pannonia şi care se opriseră printre sârbi. Să nu fi fost năvălirea ungurilor, nu s-ar fi născut acel puternic imperiu româno-bulgar al lui Ioniţă Asen, care dete Bizanţului prima adevărată lovitură de moarte. Când alăturează cineva dialectului daco-român sau al românilor propriu-zişi cu dialectul macedo-român al aromânilor şi cu cel istriano-român al rumerilor, nu poate să nu constate următoarele: 1. Aceste trei dialecte diferă între ele mai puţin decât dialectele provinciale din Italia şi din Franţa, iar prin urmare e peste putinţă ca ruperea continuităţii între ele să fie veche. Separarea s-a operat foarte târziu, după ce totalitatea unei singure limbi româneşti fusese deja pe deplin formată, crescută şi consolidată, ceea ce s-a întâmplat anume între secolele HI-IX, în curs de şase sute de ani, în ţara unde Traian îşi pusese piciorul trecând podul de la Severin şi de unde apoi elementul românesc s-a întins treptat în Ardeal, în Banat, în Pannonia. 2. Dialectul daco-român prezintă o dezvoltare liniştită organică, în care nu ne întâmpină contrastul între un prea mare conservatism pe de o parte şi între o prea mare desfigurare pe de alta, ca la macedo-români şi cu atât mai mare la istriano-români. Un asemenea contrast este rezultatul unei zguduiri. Orice zguduire dezechilibrează. Dialectul macedo-român şi cel istriano-român s-au zdruncinat prin colindările lor, pe când cel daco-român s-a mişcat simetric, rămânând nestrămutat în aceleaşi condiţii teritoriale, climaterice şi etnice. Faimoasa teorie a lui Rosler este o ipoteză anti-lingvistică şi anti-istorică totodată. Anti-lingvistică, de vreme ce ea se 41 întemeiază pe absoluta neştire a legilor de formare a dialectelor. Anti-istorică, fiindcă ea uită în genere că popoarele din veacul de mijloc se împingeau de la nord spre sud, niciodată de la sud spre nord, şi uită în special că românii erau atunci ciobani, iar migraţiunile ciobanilor sunt totdeauna iarăşi de la nord spre sud, niciodată de la sud spre nord. Când e vorba de începutul popoarelor şi de epoci întunecoase din viaţa lor, orice studiu exclusiv istoric duce la încheieri greşite; la încheieri greşite, nu mai puţin, duce orice studiu exclusiv lingvistic. Pentru a nimeri adevărul, sau încai a ne apropia de adevăr, trebuie neapărat un studiu paralel istorico-lingvistic. Când un text istoric se întăreşte printr-un fapt lingvistic sau viceversa, ambele urmărite pe o cale strâns metodică, atunci şi numai atunci adevărul e găsit. Isprăvind, mă întreb acuma: izbutit-am oare a limpezi problemele cele mari, puse în capul studiului de faţă ? Primul strat etnic cunoscut al Peninsulei Balcanice întregi au fost pelasgii, o gintă ne-semitică şi ne-indo-europeană, semănând la apucături mai ales cu vechii egipteni. Peste substratul pelasgic, amestecându-se cu el, s-au aşezat cu vreo 2000 de ani înainte de Cristos, două ginţi indo-europene deosebite: elinii şi tracii. Grecii de astăzi, cu toate ingredientele străine primite în cursul veacurilor, sunt o continuitate directă a anticilor elini; iar o continuitate directă a anticilor traci sunt albanezii de astăzi, care însă reprezintă numai unul din numeroasele dialecte tracice. Afară de albanezi, toţi ceilalţi traci, împărţiţi într-o mulţime de popoare mari şi mici au fost deznaţionalizaţi sub dominaţia romană, şi anume tracii cei sudici, de la Balcani în jos până la Elada, au fost grecizaţi, tracii cei nordici au fost latinizaţi. 42 Latinizarea tracilor nordici, făptuită între secolele III-VI, au produs trei dialecte traco-latine: dialectul meso-latin între Dunăre şi între Balcani, dialectul iliro-latin între Balcani şi între Adriatica, dialectul daco-latin în Carpaţi. în secolul VII, aproape în acelaşi timp, un popor slavic de ramură polonă s-a aşezat peste meso-latini, cu care amestecându-se a dat naştere naţiunii româno-slavice numite mai târziu bulgari, iar un popor slavic de ramura bohemă s-a aşezat peste iliro-latini, cu care amestecându-se a dat naştere neamului româno-slavic al sârbilor. înainte şi-n tot timpul acelor mişcări polono-boheme, daco-latinii locuiau netulburaţi în Oltenia, în Banat şi-ntr-o parte a Ardealului, de unde cu încetul îşi întinseră crengile asupra Pannoniei, pe când în Moldova şi până la Olt se învârteau - parte tătari, parte slavi - pecenegii, cumanii, rutenii, şi chiar lituanii. Năvălirea ungurilor în secolul X n-a putut să nimicească sau să alunge pe românii cei din părţile Daciei propriu-zise, dar a reuşit să împingă o seamă de români din Pannonia spre Moravia unde ei n-au întârziat a fi slavizaţi, iar pe ceilalţi români tot din Pannonia i-a gonit peste Dunăre, unde dânşii parte s-au slavizat, parte s-au păstrat în Istria, partea cea mai mare au alcătuit sâmburele macedo-românilor de astăzi. în acest mod, după secolul X, afară de daco-latinii cei vechi rămaşi în Carpaţi, care au păstrat numele de români, menţionat deja la Iornande, s-au ivit două odrasle ale lor peste Dunăre: aromânii la sud de Balcani şi nimerii lângă Triest. Sunt acum treizeci de ani şi mai bine de când, printr-o monografie despre Io în titlul domnilor români şi bulgari şi printr-un studiu intitulat Perit-au dacii ? eu începusem un şir neîntrerupt de cercetări analitice asupra istoriei române. Lucrarea de faţă, o scurtă sinteză a acelei lungi analize, este ultimul cuvânt al meu asupra unor măreţe nedumeriri, care m-au zbuciumat peste un pătrar de secol. Căutând totdeauna adevărul 43 numai pentru adevăr, fără nici un folos egoist şi fără nici o tendinţă şovinistă, sunt fericit de a constata că nu m-am contrazis niciodată în trăsăturile cele fundamentale, deşi mi-a plăcut'totdeauna a mă completa şi uneori â mă rectifica eu însumi în amănunte. Dar fericirea mea cea mai mare este că rezultatul definitiv al muncii mele nu împinge la dezbinare, ci îndeamnă la înfrăţire. Toate popoarele balcanice, românii, grecii, albanezii, sârbii şi bulgarii ne apar acum ca o singură familie strâns înrudită, ca un o-oc,». A uitat însă în această privinţă fântâna cea mai însemnată, anume pe Cândidus Isauricus, istoric contemporan cu însuşi împăratul Leon, despre care ne spune că era dac din Iliria: «os ţjv ex 59 AaxiaQ TTţc, ev ' fAAopioic,», nu din Balcani, nici din Rodop. Acest bess din Iliria era deci albanez, ca şi costobocii şi carpodacii. Bessii nu mai erau atunci lângă Dunăre, ci în direcţia Mării Adriatice. Tot ce ne poate interesa din cercetările d-Iui Tomaschek despre bessi este numai doară culegerea datelor relative la creştinarea acestui popor, de unde le-a reprodus apoi iezuitul belgian Van den Gheyn. Ambii însă se feresc mereu de a pune punctul pe i, că aceşti bessi erau daci veniţi anume din Dacia lui Traian. Pe timpul lui Herodot, dacii şi daco-bessii nu puteau locui în Carpaţi, deoarece locuia acolo un neam eterogen al agatirşilor. Ei se aflau încă la sud de Dunăre; dar sub ce fel de nume oare printre celelalte popoare tracice ? Dacă vom admite că în- acea perioadă din istoria lor ei erau «Avoi, ©păxEţ xoo Aiaxou yevooc,» la Thucydide (VII, 27), care îi distinge printre traci ca «Aîoi u.a%oupo(pdpoi» (II, 96), adică «purtători de săbii», o armă atât de caracteristică a dacilor pe Columna Traiană, în această ipoteză vom admite de asemenea pe daeo-bessi sub numele de diobessi (= Dio-bessi) la Pliniu, unde nici acolo ei nu se confundă cu bessii cei propriu-zişi. Oricum ar fi, teoria cea pan-bessică a d-lui Tomaschek se distruge printr-o linie de demarcaţiune foarte riguroasă între traco-bessi şi între daco-bessi, aceşti din urmă strâns legaţi cu costobocii şi cu carpii ca străbuni ai arnăuţilor. Aceşti arnăuţi, foarte viteji ca totdeauna, se mai menţionează sub numele de bessi nu odată, fie ca ostaşi izolaţi, fie ca cete numeroase, în scriitorii bizantini până la jumătatea secolului VI, ca o naţionalitate cu totul deosebită de celelalte naţionalităţi de pe Peninsula Balcanică, şi chiar ca o naţionalitate separată de ceilalţi traci, anume la Theophanes: «axpaxia rdx$a>v xe xai Beaacov xca exepoov ©paxciv eSvtbv». La anul 539, numele de bessi dispare, şi peste cinci secole, la 1079, apare în istoria bizantină numele de arnăuţi: ' Appavîxcu. 60 Iată dar întreaga geneză a albanezilor: trei popoare dacice -costoboci, carpi şi bessi pribegiţi din Carpaţi în epoca împăratului Aurelian, după ce mai întâi, în curs de 150 de ani, el conlucraseră deja aici în Dacia Traiană la formarea naţionalităţii române. De la anul 300 până la marele Scanderbeg, eroul, naţional al arnăuţilor, trecuseră aproape 1200 de ani. într-o asemenea duzină de secole, stând nestrămutaţi pe acelaşi loc în Iliria, nu e de mirare că posteritatea dacilor a ajuns a se crede autohtonă pe ţărmul Adriaticii, astfel că Scanderbeg scria către un principe italian: «Tu nu cunoşti pe albanezii mei! noi ne tragem din acei macedoni, cari cu Alexandru «al nostru biruiseră India. Astăzi istoria dezminte macedonismul arnăuţilor, dar le recunoaşte totuşi o viţă nu mai puţin ilustră. Un nou Scanderbeg le-ar putea zice: «noi suntem neamul lui Decebal care făcuse tributar imperiul roman şi speriase pe însuşi Traian !» Mă opresc aci. Voi reveni în studiul meu ulterior «Cine sunt sârbii şi bulgarii ?» mai cu seamă însă în conferinţa: «Românii din Pannonia», unde vom analiza noul text confirmativ al bizantinului Kekaumenos. Albanezii dară nu sunt rude cu noi, românii, ci ne sunt chiar fraţi buni, fraţi din acelaşi sânge dacic. Albanezii sunt pentru noi ceea ce sunt celţii pentru francezi. Terminând, voi trage două concluzii de actualitate: 1. Oricare filolog român, fie cât de serios, fie cât de metodic, va rătăci cu desăvârşire, mai ales în privinţa gramaticii, dacă nu va studia mai întâi limba albaneză în toate dialectele sale, precum şi folclorul albanez; 2. Natiunea română e datoare a susţine frăţeşte pe albanezi, după cum susţine pe macedo-români, care şi ei, macedo-românii şi albanezii, s-au iubit totdeauna unii pe alţii şi ar putea laolaltă foarte bine, «daci redivivi», să formeze într-o zi un frumos regat neo-dacic de 3-4 milioane, alături cu actualul regat neo-elenic. Proverb albanez: ghiaku uiă s'bănetă = româneşte din punct în punct: sângele apă nu se face. 61 DISCURSUL DLUIB. P. HASDEU Primind preşedinţia Societăţii „Românismul", în şedinţa din 15 Noiembrie 1869. Domnilor, Mi-aţi oferit preşedinţia acestei societăţi. O consider mai mult decât o onoare, mai mult decât o plăcere, mai mult decât o manifestaţiune: m-aţi pus, dlor, în stare de a lucra cu vigoare în înţelesul convincţiunilor mele. Am crezut totdauna că mântuirea neamului nostru consistă, nu în neguroasele sfere ale abstracţiunii, ci numai şi numai în stindardul cel viu al Românismului. Am crezut totdauna că acest măreţ drapel nu poate fi ridicat sus de nişte mâini veştejite, ci numai şi numai de puternicul braţ al junimei. ,. • Românism ca ţintă, junimea ca glonţ: o teorie întreagă în două cuvinte! Privindu-vă, mă simt fericit de a vede realizată în miniatură. Suntem puţini docamdată. Nu ! Suntem foarte mulţi. Sămânţa, din care se desfăşoară acel brad al Carpaţilor, care ne apare ca un munte înfipt într-un alt munte, - e măruntă şi este uriaşă totdodată, căci arborele întreg se cuprinde deja într-însa. Leul este leu chiar când se naşte. Astfel e şi Românismul. Dar o sămânţă, dlor, lesne poate fi strivită în faşă. Aci e răul. Să veghem dar; să ne ferim de uneltirile vrăjmaşilor; să apărăm sâmburele viitorului. Indignarea se zugrăveşte pe feţe d-voastre: se poate oare ca Românismul să nu fie sigur tocmai în ţara românului ? 62 E ruşine s-o spunem; ar fi o greşală s-o ascundem, şi o pieire ca să n-o înţelegem. Să cercetăm situaţiunea. Inamicul este pe jumătate dezarmat, când începem a-1 cunoaşte mai de aproape. Viermii cei mai periculoşi nu sunt din afară, ci se formează din însuşi corpul nostru gangrenat. Când boala ajunge până acolo, omul moare, dacă nu se leapădă în clipă de membrul cel căzut în putregiune. Popoarele - ca şi indivizii! Bubă mai mare, dureri mai crude, agonie mai lungă, - iacă toată diferinţa. Există la noi o legiune de oameni pentru cari un grec, un turc, un otentot, un român - e totuna. Ei pretind că meschina cestiune a naţionalităţilor trebuie să se piarză în grandioasa concepţiune a umanităţii. Nenorociţii, ei nu ştiu sau nu vor a şti că adevăratul amic al genului omenesc este numai acela care-şi iubeşte mai nainte de toate propria sa ginte. Ce aţi zice d-voastră despre un tablou în care nu s-ar vedea decât o singură culoare ? Ce aţi zice despre o arie în care nu s-ar auzi decât un singur ton? Varietatea culorilor constituie pictura; varietatea tonurilor constituie muzica; varietatea naţionalităţilor constituie umanitatea. Fiecare neam reprezintă în concertul total o idee diferită, fără care n-ar putea fi armonie. Precum tipograful aşează literă lângă literă, tot aşa Providenţa a cules naţiune lângă natiune, combinând din diversitatea lor unirea unui „Cuvânt". Lăsând ca românul să devină neamţ sau muscal, aţi şters o culoare, aţi supres un ton, aţi năbuşit o idee, aţi pierdut o literă: aţi făcut din umanitate o caricatură, o disonanţă, o galimatie ! 63 Oare acesta se cheamă a iubi ? Amoarea cea adevărată se manifestă numai în concret: creându-şi un ideal, sufletul îl întrupează. Indianul este şi mai sublim decât cosmopoliţii noştri; el adoră natura întreagă, de la furnică şi până la elefant, de la pai şi pene la banan, de la grăunte şi până la Imalaiul. Şi cauza: îi este lene a iubi!... De ce să ne oprim şi noi la umanitate, când ne putem întinde în elastica afecţiune asupra nefinitului universal ? Pentru ce să uităm acele drăgălaşe steluţe, pe cari le putem iubi prin telescop ? Ridicol în teorie, cosmopolitismul este în practică un egosim rafinat! E comod a iubi umanitatea, când aceasta ne scuteşte de a vedea altceva în lume afară de propria noastră nulitate ! Pentru ca să vă convingeţi, dlor, până la ce grad de cinică ostentaţiune s-a ridicat, eram să zic s-a pogorât la noi cosmopolitismul, - îmi veţi permite a vă citi un pasaj, publicat mai deunăzi într-o foaie periodică, destul de răspândită. Iată-1: Românismul ? Ce-i acela ? {n urechi frumos loveşte, Ce-nsemnează-i greu a spune, însă sună româneşte. Crezi tu c-or îndrăzni încă să deschidă a lor gură, Când vom striga Românismul în politică,-n pictură ? Domnilor, literatura românească să vă fie Arta fie românească, fiţi români în poezie; Industria şi comerţul să vă fie româneşti, Româneşti d-acum să fie dogmele bisericeşti, Maniera românească, fiţi români în îmbrăcare, Românească să vă fie băutură şi mâncare, Mândrul soare sus pe ceruri româneşte să lucească, Căci română e dasupra împărăţia cerească !... Prea-frumos le spui aceste, însă cam braşoveneşte !... 64 Prin urmare literatura noastră nu trebuie să fie românească, arta noastră nu trebuie să fie românească, poezia noastră nu trebuie să fie românească, industria noastră nu trebuie să fie românească, maniera noastră nu trebuie să fie românească, căci nişte asemeni pretenţiuni sunt tot atât de absurde, ca şi când ar propune cineva românizarea soarelui şi a împărăţiei cereşti ! Este o adevărată nenorocire, că până şi versurile de mai sus nu sunt scrise astfel încât fiecare vorbă să fie luată dintr-o altă limbă !... Scriind curat româneşte, poetul căzu într-o groasă contradicţiune! Nu toţi cosmopoliţii sunt atât de sinceri. Unii dintre ei nu combat pe faţă românismul. Ei posedă două stratageme ingenioase, ca să ajungă Ia acelaşi rezultat pe o cale mai sucită. Dintâi: libertatea mai presus de naţionalitate. Un liberalism în culme ! Dar pentru ca cineva sa fie liber, cată mai nainte să existe. Românul nu mai există, dindată ce încetează de a fi român. Devenind muscal, el există ca muscal; devenind neamţ, el există ca neamţ; însă ca român - nu. Babilonieni, asirienii, cartaginezii, sute de naţiuni stinse, nu mai există astăzi, nu pentru că n-au lăsat copii şi nepoţi, ci numai pentru că aceştia au uitat individualitatea lor naţională. Un mort are el nevoie de libertate ? Ce satiră! Când această frumoasă tactică nu reuşeşte, mai este o alta şi mai dibace. Noi am dori a lucra româneşte, - zice oftând cosmopolitul mascat, - dar nu e oportun ! Oportunitatea cere să fim turci, tătari, israeliţi, până ce va veni odată rândul Românismului. Ce este oportunitatea, dlor ? Negaţiunea principiului. 65 Ce este principiul ? Adevărul. Oportunitatea este o minciună ! Arătaţi-mi însă un singur popor, crescut prin regimul minciunii ? Aşa se dumesnicesc numai sclavii, pe cari adevărul i-ar smulge de sub jugul despotului! Nimic mare în lume n-a prins rădăcină fără să fi avut martiri. Dacă apostolii lui Crist ar fi judecat că nu era oportun a se expune la tortură, omenirea ar fi idolatră până astăzi. Răscoala lui Tudor Vladimirescu n-a fost oportună, deoarece n-a reuşit. Revoluţiunea din '48 - de asemenea. Cu teoria oportunităţii, România s-ar mai zbuciuma încă sub talpa fanariotului! Naţiunile merg înainte numai pe calea principiului. Cine se teme a fi român totdauna, sub pretext de oportunitate, nu e român niciodată ! Cosmopolit ca şi ceilalţi, dânsul n-o spune verde şi limpede, calculând a nu fi oportun nici aceasta ! !... Şiret de meserie, el uită că viclenia nu este nici măcar un semn de inteligenţă... Aşadară, Dlor, duşmanul cel mai neîmpăcat al românismului este spiritul cosmopolit, răspândit în ţară, mai mult sau mai puţin, sub diferite forme, când mai fine, când mai grosolane, când făţiş, când îmbrobodit în larva libertăţii fără naţionalitate sau al oportunităţii fără principiu. Din fericire, el nu ne poate amăgi. Junimea este incapabilă a trăi în minciună şi în metafizică: îi trebuie adevăr şi viaţă ! Plină de forţe, ea nu le ascunde precum se pitulează slăbiciunea: până şi apatia aparentă este somnul unui Vezuviu ! 66 Neatinsă de miasma corupţiunii, ea caută să-şi exercite puterea pe calea binelui; până şi rătăcirile sale sunt ca sufletul alunecat în treacăt pe luciul unui cristal. Neameţită prin vârtejul străinătăţii, ea nu s-a deprins a-şi batjocori leagănul: dovadă această societate !... Iată de ce, Dlor, vă mulţumesc din adâncul conştiinţei, că m-aţi crezut destul de tânăr între cei bătrâni pentru ca să poci înţelege aspiraţiile şi să împart speranţele D-voastre. Să trăiască Românismul!... El este pentru noi prima conditiune pentru ca să putem iubi umanitatea. El este pentru noi prima conditiune pentru ca să putem iubi libertatea. El este pentru noi prima conditiune pentru ca să putem iubi adevărul. Românismul este umanitate, libertate şi adevăr... Cosmopolitismul - egoism, sclavie şi minciună !... 67 COSMOPOLITISM ŞI NAŢIONALISM Discursul preşedenţial de redeschidere a şedinteior societăţii „Românismul", ţinută în 26 septembrie 1870 Şi iată o muiere Chananeiană ieşi dintr-acele hotare, strigă lui grăind: „fie-ţi milă de mine, Doamne, fiul lui David!..." Iară el răspunzând zise: „nu sunt trimes, ce numai cătră oile cele pierite ale casei lui Israil." Dară ea veni şi se închină lui, grăindu-i: „Doamne, ajută-mi!" Iară el răspunzând zise: „nu-i bine a lua pâinea feciorilor şi a o arunca câinilor" Mântuitorul, Mat. XV, 22-26 (după ediţiunea din 1648) Domnilor, Sunt două luni de când nu ne-am văzut. Prea puţin şi prea mult totodată. Două luni d-abia rădică din sămânţă un fir de iarbă; două luni rostogolesc după piedestaluri seculare împărăţiile cele mai strălucite; două luni - nimic pentru un atom şi o eternitate pentru un colos. Ce contrast! Dar tocmai această extremă fragilitate umană în faţa mersului domol şi trăgănat al naturii întregi, ne îndeamnă a fi pururea în pază, pururea observând legile lumii morale, pururea calculând relaţiunile dintre cauze şi efecte, pururea paralizând catastrofa şi asicurând succesul prin puterea cugetării, care nu este decât programa acţiunii. 68 în intervalul despărţirii noastre s-a petrecut un mare eveniment. Este răzbelul granco-german. Electrizaţi prin suferinţa fraţilor noştri din Gallia, noi am oftat, am plâns, am gemut. Acum însă, în urma unei sincere expansiuni, să oprim pentru un moment prin stavila raţiunii impetuosul torent al simţământului. Să ne întrebăm cu sânge rece: care să fie secretul triumfului prusian şi al calamităţii franceze ? Pentru noi unii aceasta nu este o cestiune de actualitate politică, ci o problemă eminamente ştiinţifică. Şi dacă m-am decis a o atinge anume dinaintea d-v., o fac numai şi numai în vederea sublimei ţinte, pe care şi-a propus-o societatea „Românismul". Această asociaţiune a fost efectul unei necesităţi. Ea trebuia, şi de aceea este, şi de aceea va fi. Grupându-ne pentru prima oară prin impulsul unei comune aspiraţiuni, noi ne-am fost zis: România piere prin cosmopolitism, de nu se va găsi un pumn de cetăţeni, de juni, de apostoli, cari s-o recheme de timpuriu la calea naţionalităţii. Aşa-i Domnilor ? Aşa este. însă de unde ştiaţi dv. cu atâta convicţiune că generalitatea cosmopolită trage după sine pieirea individualităţii naţionale ? Era o teorie. Lipsea practica. Teribilul duel de la Rin a venit să demonstreze prin faptă ceea ce dv. concepurăţi în idee. Prusia învinge, din nenorocire; ea învinge, pentru că urmează un drapel naţional: germanismul. Francia este învinsă, iarăşi din nenorocire; ea este învinsă fiindcă aroganta nepricepere a unor oameni de stat i-a legat braţele, i-a trândăvit inima, i-a zăpăcit mintea prin umanitate. E destul a zice că ministrul cel mai influent al actualei republici, arbitru de justiţie şi arbitru de război totodată este un evreu: Cremieux. 69 E destul a zice că preşedintele Parlamentului lui Bonaparte era un neamţ: Schneider. E destul a zice că geniul cel mai superb al Franciei, marele Victor Hugo, nu se sfieşte a striga într-un palid manifest: de ce să ne batem cu germanii, când suntem om şi om ! „Om şi om", negaţiunea naţionalismului, înscrisă cu litere rabinice pe lojele francmasonilor, aci este pogorâşul Franciei. „Om şi om", ziceau cu un aer filosofic 50.000 de cetăţeni din Nancy, lăsându-se pălmuiţi şi despuiaţi în voie bună de către patru soldaţi prusieni! „Om şi om", Schneider, Cremieux sau Bismark, totuna !! Acei ce confundă naţionalităţile într-o singură abstractiune haotică a umanităţii, de ce oare să nu facă încă un pas înainte: dobitoc şi dobitoc ? Francezul este om, ca şi germanul; germanul este om, ca şi francezul; dar omul în genere, fie francez sau german este animal ca şi hiena, care-i dezgroapă şi-i mănâncă pe furiş cadavrul. O consecinţă logică a patimei de a generaliza ! Să dea Provedinţa, ca sora noastră mai mare din Apus să înţeleagă cu o oră înainte absurditatea cosmopolitismului. Atunci şi numai atunci ea va fi nebiruită. Cel puţin nouă, coloniei lui Traian de la Dunăre, să ne profite deocamdată dureroasa lecţie de familie. Să fim român mai presus de toate. Ca români să nu uităm că suntem latini. Numai români şi numai latini. Zic „numai", şi mă grăbesc a da cheia cuvântului. Ceea ce nu se pierde n-are nevoie de veghere. Aşa este calitatea de om. Chiar dacă am voi s-o renegăm, şi tot încă vom conserva nestrămutat sigiliul lui Adam. Oare tot aşa de sigură să fie şi naţionalitatea ? Cine n-o iubeşte, n-o conservă. Să păstrăm dară cu o fanatică gelozie acest gingaş tezaur, pe care poate să ni-1 răpească într-o zi pentru totdauna pestifera suflare a demonului de monotonie, distrugând în cale-i orice varietate, reducând armonia la un singur ton, încarcerând lumina 70 într-o unică rază, ucizând originalitatea prin imitaţiune, sugrumând entuziasmul prin apatie, înlocuind lupta prin inerţie şi depunând viaţa în mormânt! Acesta este nivelul cosmopolit, duşmanul cel mai înverşunat al adevăratei umanităţi, pe care o pogoară până la o brută uniformitate. Trăiască Naţionalismul! in CAUZELE ŞI REZULTATELE COSMOPOLITISMULUI Discursul preşedenţial la inaugurarea anului III al societăţii „Românismul", rostit în şedinţa publică din 24 ianuarie 1871 ...Unnuovo Ordin sorge di cose, una novella Norma civile, ed il passato e scuola Del prudente avenir... MONTI Domnilor, Din două punturi de vedere mă crez dator a deschide această şedinţă prin câteva cuvinte introductive. Pe de o parte serbând aniversarea societăţii, noi nu putem a nu ne aduce aminte cu toţii originea, ideea, ţinta micului nostru grup: „Românismul", adică lupta principiului naţional contra uzurpaţiunii cosmopolite. Pe de altă parte, ales de trei ori în fruntea aspiraţiilor Dv., n-aş putea arăta mai bine omagiul meu de recunoştinţă, decât 71 întreţinându-vă despre ceea ce vă mişcă, ceea ce vă doare, ceea ce vă întruneşte. V-am vorbit pentru ultima dată după calamitatea de la Sedan. Ne întâlnim acum după catastrofa de la Paris. Am plâns atunci, plângem cu atât mai mult astăzi dureroasa experiinţă a unei scumpe surori; dar plângând în faţa rezultatului, cată să medităm asupra cauzei, pentru ca nu cumva un deznodământ analog să ne surprindă pe noi înşine, cufundaţi într-o stearpă bocire. Când un om cade sau o naţiune se poticneşte, a înţelege sorgintea răului este unica garanţie de vindecare, dacă nu pentru victimă, cel puţin pentru toate gemenele sale prezinţi şi viitoare. Ceea ce pregătise dezastrul Franciei a fost adormirea simţului naţional, dilatat până la dispariţiune prin cultul unei universalităţi nedefinite. Visând a deveni lume şi încetând de a fi Francia, asemenea alchimistului din evul mediu, ea pierdea aurul cel adevărat în iluziune de a căpăta un aur imaginar. Imperiul spulberat, Republica moşteni toga lui Cezar, dar buba rămase tot bubă, căci nu în forma guvernului se ascundea cangrena. Mâine Regalitatea va înlocui Republica, tot aşa de lesne precum poimâine se poate rentoarce Imperiul, şi totuşi slăbiciunea va persista, pe cât timp lipseşte miraculoasa gimnastică a naţionalismului, singura aptă, fie sub despotism sau în libertate, a forma Achili în ţara Mirmidonilor. Din norocire, lumina începe a licări în animele şi-n minţile francezilor. Cu câtăva săptămâni înainte, dictatorul din Bordeaux scria circulari prefectorale, în cari Umanitatea era la tot pasul şi Franţa nicăieri. Astăzi acelaşi Gambetta zice într-o epistolă către eruditul Littre: „noi pierim prin necunoştinţa istoriei naţionale". Ce metamorfoză! 72 Dacă piloţii Imperiului şi ai Republicii, în loc de a fi curtezani şi advocaţi ar fi consultat la timp busola istoriei naţionale, pe care o regretă prea târziu, ei s-ar fi convins cu o oră înainte că Francia a fost mare şi tare numai atunci când voia a fi Franţa. Cel mult latinitate. Atâta! Jeanna d'Arc; Henric IV; Richelieu; Colbert. Acestea sunt punctele culminante. Au trebuit sute de mii de cadavre, turtite sub o imensă panoramă de ruine, pentru ca să revenim în agonie la eterna maximă a lui Socrat: „cunoaşte-te pe tine însuţi" ! Franţa a fost paradisul, dar nu şi patria narcoticei doctrine: „om şi om". Cosmopolitismul s-a născut printr-o consecinţă firească în Elveţia şi-n Statele Unite, precum acţiunea climatologică naşte în Egipt ciumă şi lăcustă. Acolo unde naţionalitatea nu există, toate naţiunile fiind cusute într-o peticărie de paiaţă, este absurd a cere naţionalism. Contrabandiştii însă Contrabandiştii însă n-au vrut să observe absurditatea şi mai flagrantă de a nu-1 vedea acolo, unde naţionalitatea constituie un adevărat geometric. Elveţia şi Statele Unite sunt fruntea civilizaţiunii! Aşa strigă admiratorii Parisului în America. Naturala concluziune a acestei premise este: Civilizaţi-vă ca cei de la Ziirich şi de la Washington. Epilogul: Cosmopolitism! Să judecăm un moment. Fără naţionalism progresul poate ajunge la apogeu, dar numai progresul material, progresul brut, progresul vitei. 73 E sublimă în această privinţă parabola biblică a turnului de la Babilon. Oamenii s-ăr fi urcat în cer, dacă speriata Divinitate nu se grăbea a amesteca toate limbile, producând în lumea primordială un fel de Elveţie sau de de Statele Unite. Naţionalismul este o conditiune esenţială a tuturor creaţiunilor mari în sfera ideii. Ceea ce-i originalitatea pentru un individ, este naţionalitatea pentru un popor. Reduşi la caracterul general de bipede umane, noi ne învârtim exclusiv în preocuparea curat zoologică de a satisface materia prin materie: să trăim bine, să mâncăm bine, să ne-mbrăcăm bine, să ne mişcăm bine, toate bine în simţul vulgar al cuvântului. O furnică perfecţionată! Arătaţi-mi în Statele Unite şi-n Elveţia un Bacon, un Shakespeare, un Gibbon, un Leibniz, un Goethe, un Niebuhr, un Corneille, un Moliere, un Descartes, un Montesquieu, un Dante, Ariosto, Petrarca, Vico, un mare pictor, un mare sculptor, un gigant în ştiinţă, în arte sau în inspiraţiune, în fine un adevărat om, căci materia este a animalului şi numai omului îi aparţine geniul! în loc de aceştia, cosmopolitismul ne oferă ceasornice de la Geneva şi drumurile de fier cu cai! „Civilizaţia americană, zice celebrul economist italian Boccardo, este un corp cu membre de uriaş şi cu un căpuşor de copil! Nervoase şi putinţi sunt braţele; săracă şi îngustă e mintea. Ciudat lucru ! într-un secol întreg de cea mai liberă şi cea mai prosperă viaţă, Statele Unite nu ne-au dat încă nici o literatură, nici o filosofie în proporţie cu mărimea şi importanţa lor politică. Elementele materiale de civilizaţiune sunt îngrămădite în culme, dar nu ajung multe din elemente morale..." 74 Această riguroasă constatare, pe care o face francamente tocmai un autor cosmopolit fără să-i înţeleagă el însuşi greutatea, se aplică cu atât mai mult către obscurele cantoane şvitereze. Este reversul medaliei... Republici ca Statele Unite şi Elveţia au fost şi-n Grecia antică, dar Grecia antică a produs totuşi pe Platon, pe Aristotel, pe Tucidide, pe Homer, pe Anacreon, pe Fidias, pe Apelle... De ce ? Era o naţionalitate. Astfel de republici să imiteze la noi ceea ce confundă cosmopolitismul cu ideea republicană. Sau mai bine, să nu imiteze pe nimeni: fie români şi numai români!... Am început prin imagini triste: Sedan şi Paris. Voi încheia, domnilor, printr-o perspectivă de speranţă. Capitala Italiei se mută la Roma. Latinitatea n-a pierit. Trăiască românismul! DISCURSUL DE DESCHIDERE LA SERBAREA PE CÂMPIA COTROCENI ÎN MEMORIA LUI TUDOR VLADIMIRESCU Domnilor, Am ascultat serviciul divin în memoria lui Domnu-Tudor. Mişcat împreună cu dv. de accentele religiunii, să-mi permiteţi a începe şi eu prin cuvintele Evangheliei. Mântuitorul a zis: „Rodul iese din grăuntele cel putrezit în pământ." 75 Această învăţătură se aplică dopotrivă la om şi la plantă. Viitorul unei naţiuni răsare din cadavrele străbunilor. Niciodată România nu va scoate din sânul său flori şi poame dacă nu va sorbi mai întâi măduva puterii şi a virtuţii, sucul iubirii şi al sacrificiului, aburul sângelui vărsat pentru ţară, din mormintele acelora care s-au făcut pulbere pentru ca să ni se lase nouă sufletul! Grăunţii cei putreziţi în pământ ai neamului românesc, sunt oasele unui Mircea, ?tefan, Mihai, Greceanu, Miron Costin, Horia, ?incai, sute şi mii. Acesta este cimitirul în care, din sămânţa cea îngropată a înţelepciunii şi a bărbăţiei strămoşeşti, dacă ne vom da dulcea osteneală de a mai mişca din când în când uitatele brazde, sau cele puţin câte una din ele, va înflori o nouă Românie. E ceea ce ne-a întrunit astăzi. Am venit aci pentru a zgândări lespedea funebră a lui Domnu-Tudor, scăpărând din grăuntele cel putrezit al martirului ideii naţionale o nepieritoare scânteie de viaţă curat română ! Sunt acum tocmai cincizeci de ani şi tocmai pe această câmpie a Cotrocenilor, căpitanul pandurilor de peste Olt strigase din băierile inimei: al românului este cuibul românesc şi numai al românului! El căzu, căzu victima sublimului ţipăt de renaştere, căzu prinosul de răscumpărare pe altarul naţionalismului, dar n-a căzut singur, ci trăgând în prăpastie cu dânsul dominaţia cea venetică a fanariotului! Cu anul 1821 se începe istoria modernă a României; cu anul 1821 se curmă veacul nostru de mijloc, periodul de întuneric, epoca de ruşine sub jugul plăcintarilor din Ţarigrad, un lung secol de palme pe divina icoană a lui Badea Traian; cu anul 1821 se redeşteptă din dureroasa-i letargie conştiinţa naţională a ramurii latine de pe ţărmii Dunării. Ceea ce s-a făcut d-atunci şi până astăzi, trecu pe dasupra. Nu vreau a turna veninul mustrărilor în cupa acestei serbări, pe care aş dori din tot adâncul sufletului să devină cât mai curând o horă de împăcare a întregului popor român, încât numai lipsa de mijloace a putut împiedica societatea „Românismul^ de a chema pe toţi de acelaşi nume şi de aceeaşi limbă la agapa înfrăţirii naţionale sub grandioasa umbră a lui Domnu Tudor ! Oricâte rele să se fi strecurat după 1821, simţul românesc nu se mai stinge! închipuiţi-vă, Domnilor, că această întinsă câmpie ar fi acoperită de stoluri de lăcuste. în loc de verde vi s-ar părea că vedeţi numai negru. Ei bine, mulţumită anului 1821, eu nu m-aş speria nici chiar atuncea. Lăcustele sunt mari, dar sunt puţine, alăturea cu nenumăratele fire de iarbă şi aceste nenumărate fire de iarbă sunt românii. Lăcustele cotropesc, mănâncă, distrug, dar nu şi rădăcina, şi această nemuritoare rădăcină este Românismul. Lăcustele sunt mari, cotropesc, mănâncă, distrug, dar se găseşte totdauna, la un moment predestinat, câte un plugar ca Domnu Tudor. Să trăiască românii! Să trăiască Românismul! Să trăiască memoria lui Vladimirescu ! 76 PAPA DE LA NEVA Conferinţă ţinută Ia Ateneul Român în ziua de 7 decembrie 1901 pentru Societatea „Tinerimea Română" Vasile Urechiă, preşedintele Ateneului şi primul fundator, nu mai este printre noi. Fost-am cu dânsul într-o strânsă legătură în curs de aproape patruzeci de ani; şi regret că n-am putut să fiu de faţă la înmormântare, ca să fi vărsat atunci o lacrimă fierbinte. Acuma, după două săptămâni, lacrima cea caldă s-a răcit, s-a cristalizat; dar tocmai de aceea a devenit cugetată şi trainică. Mă simţesc dator a începe conferinţa mea printr-un omagiu adus marelui ateneist. într-una din nenumăratele sale lucrări, Urechiă povesteşte cum într-o zi m-a ferit dânsul de cnuta muscălească, şi cum, la rândul meu, într-altă zi, l-am ferit eu de iataganul turcesc. Aşa a fost. Ne-am scăpat viaţa unul altuia. Este nu mai puţin adevărat - ceea ce el n-a spus-o, dar o spun eu - în timp de treizeci de ani noi necontenit ne-am certat, ne-am ciorovăit, ne-am pişcat mereu. Şi totuşi noi n-am încetat niciodată de a ne iubi vrând-nevrând, simţind o imperioasă neînţeleasă atracţie reciprocă. Voi da un exemplu din cele multe. Ca ministru sub Ioan Brătianu, Urechiă m-a destituit din membru al consiliului permanent al instrucţiunii publice, fiindcă refuzasem de a-i satisface o veleitate ministerială; ei bine, peste câteva zile Facultatea de Litere m-a ales Decan, şi printre ceilalţi profesori m-a votat şi Urechiă; iar după o lună, nu mai departe, el însuşi m-a rugat să reintru în consiliul permanent, numindu-mă printr-un nou decret regal, şi m-a şi trimis imediat la Paris pentru ca să reprezint acolo România la inaugurarea monumentului lui Michelet. 78 Acelaşi fel de antinomie ni s-a.întâmplat amândurora mai la fiecare pas; ne supăram, ne izbeam, ne respingeam, şi nu ne puteam despărţi, nu era chip a nu ne iubi. Să fie oare o enigma psihologică ? Sa fie b tainica fatalitate a soartei individuale ? Nu. Sunt aproape patruzeci de ani de când eu sunt căsătorit. Eu unul n-am avut pretenţia niciodată de a fi sfânt în sensul canoanelor sinodale; am fost păcătos, rău, iute; şi în curs de aproape patruzeci de ani, nu o dată pe an, uneori nu o dată pe lună, m-am certat cu nevasta mea; dar o secundă măcar noi nu ne-am gândit la divorţ, ci ne-am iubit şi ne iubim din ce în ce mai mult, amândoi ajunşi bătrâni. Odată, în tinereţe, nevasta mea se plângea unei prietene de peccadilele mele. Prietena a întrebat-o: cum dară de-1 mai iubeşti ? Nevasta mea i-a răspuns simplu: nu-1 pot lăsa, e mare patriot... De aceeaşi natură, sau foarte asemănătoare, este iubirea între doi adevăraţi amici. O idee supremă, o idee eternă uneşte două suflete, pe când totodată idei secundare şi terţiare le dezbină: le dezbină şi trec. Cu Urechiă mă lega într-un mod indisolubil ideea supremă eternă a Românismului; ne dezbinau procedurile şi punturile de vedere, - diferenţă radicală de temperamente. Cele mai multe instituţii culturale la noi se datorează direct sau indirect lui Urechiă. între altele, cea mai de frunte este Academia Română. Aşa cum se întemeiase din capul locului, Academia noastră este Urechiă întreg: reprezentarea tuturor provinciilor române înainte şi mai presus de toate, culminarea ştiinţifică sau specialistă pe a doua linie. A fost inspiraţiunea cea mai fericită. Graţie lui Urechiă, românii n-au căzut în pacostea zâzaniei academice aşa zicând confesionale ca la sârbi, care au o Academie pravoslavnică la Belgrad şi o altă Academie papistaşă la Agram, adesea duşmănoasă una alteia, ambele sterpe pentru viitoarea renaştere a totalităţii naţionale sârbeşti. La orice capăt al Europei, fie congres, fie o solemnitate internaţională, pretutindenea unde putea să răsune faima numelui român, Urechiă trebuia să fie acolo, trebuia să înfrunte 79 pe rău-voitorii noştri, trebuia să acaţere tricolorul nostru, trebuia să se bage printre somităţi străine, pentru a câştiga tovarăşi cauzei naţionale. Pe la noi mulţi zâmbeau, privind pe Urechiă la Capitoliu însoţit de un cioban ardelean; mulţi zâmbeau citind neterminabila polemică daco-romanică a lui Urechiă în ziare franceze, italiene şi spaniole; mulţi zâmbeau la noi, dar nu zâmbeau ungurii, muscalii şi evreii, ci scrâşneau din dinţi cu furie duşmanii avântului panlatin al românilor. Telegrama de condoleanţe pe care s-a grăbit a o trimite primarul Romei principele Colonna la moartea preşedintelui nostru, este cel mai elocvinte epitaf pentru mormânt, şi cea mai vie mângâiere pentru spiritul cel dezincarnat al lui Urechiă: te plânge Urbea Eternă! Moldovean din fundul munţilor de la Neamţ, Urechiă simţea aceeaşi simpatie pentru orice suflare românească de orişiunde. Macedonoromânii îi datorează imens, dacă nu chiar tot sub raportul mişcării intelectuale. Românimea de peste Carpaţi n-a încetat şi n-ar trebui să înceteze de a-1 binecuvânta. Câtă brumă a putut, a făcut el şi basarabenilor, pentru care mult va putea să facă numai doară Dumnezeu faţă cu pravoslavnica Rusie. Urechiă îmbrăţişa deopotrivă pe toţi românii, mai ales pe cei înstrăinaţi. Printr-un fel de instinct, el susţinea de asemenea cu căldură pe albanezi, fără a le fi studiat originile; şi când eu am demonstrat într-o şedinţă a Academiei că albanezii sunt posteritatea directă a dacilor, Urechiă era fericit că ghicise adevărul şi mi-a zis emoţionat: ? ? ? Pornirea firească a lui Urechiă nu era spre cugetare, ci spre acţiune: acţiune, iarăşi acţiune, nentreruptă acţiune, o forţă gigantică de acţiune pe aceeaşi întinsă sferă a naţionalităţii române în toate raporturile ei. El a scris şi a tipărit prodigios de mult; dar om de ştiinţă n-a fost în înţelesul riguros al cuvântului; prea puţin artist în literatură; prea îl dezgusta obiectivitatea, prea îl obosea recea şi înceată metodă. Ca agitator însă pentru binele şi mărirea neamului românesc, Urechiă a fost sublim, 80 nimeni nu va putea să-1 înlocuiască, nimic nu va putea să-1 întunece în istoria noastră naţională, în care el va rămânea ca un arhanghel al entuziasmului în memoria tuturor românilor. Bătrânii se duc unul câte unul; câţi mai rămân încă pe pământ, să nu le amarăm ultimele lor momente. Un vechi proverb românesc zice: „cine n-are bătrân, să-şi cumpere". Sunt timpuri în istorie când tineretul dictează, iar moşnegii cată să asculte: aşa este într-o epocă de revoluţiune. Sunt alte timpuri când tineretul trebuie să urmeze ascultător după povaţa moşnegilor: aşa este într-o epocă de progres normal. Moşneag a fost Cavour; moşneag a fost Bismarck; moşneag a fost Gladstone; astăzi bătrânul Krueger abia se mai ţine pe picioare şi totuşi zguduie pe uriaşa Anglie. Oricând însă, fie în revoluţiune, fie în evoluţiune, tinerii şi bătrânii să păşească braţ la braţ cu dragoste şi în armonie. Iată de ce eu, bătrân, vă vorbesc astăzi în numele Societăţii „Tinerimea". Societatea Tinerimea, nu cumva s-o confundaţi cu Societatea Junimea, care nu mai există. Tânăr şi june nu sunt sinonime în limba română. Tânărul este numai tânăr, iar junele poate să nu fie „tânăr", căci june înseamnă româneşte om neînsurat în genere, un celibatar, un amator de însurătoare, fie el chiar un flăcău unguresc de şaizeci de ani. De aceea, se vede, Societatea Junimea nu mai există, fiindcă s-a însurat; şi dacă soţia e prea zglobie şi zburdalnică, două zeflemele la un loc, în curând se va întâmpla o jalnică văduvie. Repet dară că eu n-am a face cu fosta junime, nici cu junimea cea transformată, ci numai cu tinerimea. O altă lămurire. Un ziar bucureştean, de altminterelea foarte amical, anunţând conferinţa mea de astă-seară, adăugă că voi combate pe slavi. Pe slavi ? nu; este o eroare. Eu n-am combătut niciodată pe slavi peste tot; ba încă pentru bulgari şi pentru sârbi în special am avut pururea o deosebită simpatie, ci am combătut şi voi combate oricând pe muscali. Tot aşa eu nu sunt contra semiţilor peste tot. Arabii sunt semiţi, şi totuşi eu i-am lăudat 81 totdauna; dar în veci voi fi contra evreilor. Pe evrei şi pe muscali eu nu-i voi cruţa nici chiar pe patul de moarte, căci sunt elementele cele mai periculoase pentru români şi pentru oricare altă naţionalitate, unii deznaţionalizând, ceilalţi cosmopoli-tizând, în fond totuna, muscali şi evrei. Ultima mea conferinţă de pe această tribună a Ateneului a fost ţinută cu ocaziunea asasinatului lui Mihăileanu. Nenorocitul patriot macedoromân fusese împuşcat în mijlocul Bucureştiului de către un fanatic bulgar, împins la aceasta de faimosul Boris Sarafov, preşedintele comitetului cel bulgăresc de ucigaşi şi de excroci. Indignaţi la culme, românii acuzau întreaga naţionalitate bulgară. Presa română, mai ales cea bucureşteană, fulgera şi trăsnea fără excepţie asupra vechilor noştri prieteni de peste Dunăre. Atunci eu mă crezusem chemat a demasca pe adevăraţii criminali, pe singurii instigatori ai duşmăniei între români şi bulgari, pe pururea ascunsul Mefistofeles: Rusia, lucrând nu pe faţă prin guvernul cel oficial, ci printr-un guvern ocult, aşa-numita societate panslavică filantropică de la Petersburg, înfiinţată altădată de nefastul Ignatiev, menţinută şi întărită de alţi mii de Ignatievi şi mai de ai dracului. Comitetele bulgăreşti şi Sarafovii lor sunt un simplu instrument al muscalilor, Rusia fiind împiedicată prin elementul românesc de a-şi putea realiza pretinsa lor „misiune istorică" de a apuca mai curând Stambulul. Prin acea conferinţă eu am arătat românilor în 1900, ceea ce arăta nemuritorul nostru Heliade la 1850 în a doua lui scrisoare către români, publicată în Curierul de ambe sexe. Pentru ca să vedeţi că tactica Rusiei a rămas astăzi întocmai după cum a fost cu o jumătate de secol înainte şi după cum a fost totdauna, voi reproduce textual un pasaj din acea scrisoare a profetului Heliade. Iată-1: 82 „Am dezvălit, - zice Heliade -, am dezvelit înaintea soarelui cabalele protectoratului răpitor, cabale de mai mult de un secol; smuls-am masca ţarului, şi am înfierat pe acest faraon de Ia nord, am însemnat cu Crucea pe Dracul de miazănoapte..." Şi mai jos Heliade urmează: „Această Rusie care vă trimise zavera cu Ipsilante, care vă aduse ciuma, holera şi Regulamentul la 1828, care vă făcu a mânca humă şi coajă de copaci luându-vă făina şi mălaiul; această Rusie ce vă prepară omorul, focul şi prada averilor la 1848; tot această ortodoxă şi protectoare putere nu încetează prin uneltele sale a vă turbura din nou pacea..." Când oare vorbeşte Heliade: la 1850 ? sau nu cumva tocmai astăzi ? Şi acele cuvinte la 1850 le repeta cu Heliade: Tel, Magheru, fraţii Goleşti, fraţii Brătieni şi legiunea tuturor adevăraţilor români. Drept răspuns, muscalii vindeau la noi pe la sate iconiţe de sfinţi şi caricaturi de împăraţi, nişte mâzgălituri ieftine şi proaste şi fiindcă românii le luau mai mult gratis, Rusia striga: „vedeţi că poporul moldovenesc iubeşte sfânta Rusie!" pe când în realitate ţăranii, în graiul lor cel fără etichetă, niciodată nu caracteriza pe muscali altfel decât porci, mai ales porci hărbareţi, cuvântul hărbareţ aplicându-se numai la porci şi la muscali. Ar crede cineva că ţăranii noştri au citit pe marele francez de altădată, pe nemuritorul Montesquieu, care în „Esprit des lois", cartea XIV, capitolul 2, zice lămurit: „II faut ecorcher un Moscovite pour lui donner du sentiment" - Muscalul nu simte până ce nu-1 jupuieşti de piele, şi fiindcă noi nu-1 jupuim, hărbareţul revenea mereu şi a revenit şi acuma. Abia s-au aşezat în mormânt oasele lui Mihăileanu, abia a fost demascată mişelia societăţii panslavice de Ia Petersburg, nu s-a uitat încă scandalul achitării lui Sarafov de către uneltele 83 cele muscăleşti de la Sofia, şi iată că porcul cel hărbareţ reapare în capitala României, printr-o foiţă periodică ruseşte şi franţuzeşte, sub titlul de .JL'Orient orthodoxe", unde îşi începe profesiunea de credinţă cu următoarele cuvinte: „Le but de VOrient orthodoxe est de rapprocher les peuples des Balkans: les grecs, les roumains, les bulgares et les serbes avec la Russie, avânt une religion commune; de montrer leur interets vitaux et de les deTendre contre les attaques des etrangers. Pour arriver â ces fins il est absolument besoin d'une confederation balkanique, sous la protection d'une puissance comme Ia Russie..." etc, etc, din ce în ce mai neruşinat. în capul acestei foiţe figurează un sârb: d. Dragutin Ilici, - un fel de paravan, pentru ca să nu se zică că este o operă exclusiv muscălească, sau mai bine pentru ca să fie un simbol că un sârb scriind ruseşte în România reprezintă deja un început al confederaţiei balcanice. Asemenea marafeturi nu sunt ceva nou în tactica muscălească. Sârbul însă, d. Ilici, ne surprinde că nu cunoaşte istoria literaturii sârbeşti. A mai fost un sârb, tocmai cel dintâi panslavist în legătură cu muscalii, un sârb tobă de carte: Iurai Krijanici, care la 1645 a plecat la Moscova şi peste câţiva ani s-a văzut condamnat şi exilat în Siberia. în Siberia, un sârb panslavist foarte învăţat! Norocul dlui Ilici este că prea învăţat nu pare a fi; dar muscalii trimit în Siberia şi pe cei ignoranţi. Pentru o confederaţiune balcanică am fost şi eu totdauna; ba ţinusem chiar în Ateneu în acest sens o conferinţă sunt acum vreo patruzeci de ani, când ateneiştii se întruneau în palatul de lângă Cişmigiu; o confederaţiune însă fără muscali şi fără motiv ortodox: o confederaţiune între români, greci, bulgari, sârbi, albanezi şi poate şi unguri. Muscalii n-au ce căuta în Balcani, locul lor fiind în Urali. Apoi, dacă e vorba de ortodoxie, muscalii se pretinză cel mult că sunt un soi de creştini, fie; dar ortodocşi ei nu sunt, ci profesează numai un rit cu totul deosebit, care se poate numi tzarodoxie cu un Papa de la Neva. Aceasta 84 nu este un paradox, ci un adevăr demonstrabil, pe care îl voi şi demonstra. {nceputurile ortodoxiei la români sunt din veacul de mijloc, împreună cu sârbii şi bulgarii, din aceeaşi fântână greacă bizantină. Până la secolul trecut noi, românii, nici n-am fost vecini cu muscalii, ci cu rutenii, cu ruşii propriu-zişi, „les petits russiens", care vorbesc o limbă slavică distinsă ca şi cea polonă sau cea bohemă, nicidecum un simplu dialect muscălesc: „das Kleinrussische - zice Miklosich - ist eine selbststăndige Sprache und nicht ein Dialekt des Grossrussischen". Deci a nu se amalgama muscalii cei stăpâni cu rutenii cei robiţi, rutenii, ca şi polonii, sunt nişte victime ale barbarului muscal. Totuşi nici cu rutenii noi n-am avut vechi legături religioase, ci numai cu sârbii şi cu bulgarii. Cu sârbii dar şi cu bulgarii noi suntem de la început coreligionari prin ortodoxie; şi dorim a rămâne nestrămutaţi. Singura mare deosebire între ortodoxia românilor şi între aceea a sârbilor şi a bulgarilor a fost totdauna şi persistă: lipsa la noi absolută de bigotism. Din toate popoarele creştine, numai şi numai românii, din momentul de când apar pe scena istoriei ca o naţionalitate separară şi până în ziua de astăzi, n-au dat naştere nici unui sfânt. Faptul este ciudat şi totuşi noi provocăm pe oricine de a ne da o singură dezminţire. Sfinţii noştri aşa-numiţi naţionali: sântul Ioan de la Suceava, sânta Paraschiva de la Iaşi, sânta Filotea de la Curtea de Argeş au fost bulgari, sârbi, greci. Biserica noastră a posedat în diferite timpuri bărbaţi mari, iluştri prin ştiinţă şi prin moralitate, precum, de exemplu, mitropolitul Dosoftei, sau încă mai bine mitropolitul Iacob Stamati, născut porcar din munţii Ardealului, care, ridicându-se numai prin învăţătură şi prin virtute din stâna ciobănească până la culmea ierarhiei spirituale, a fost un adevărat scut al poporului contra desfrâului despotic şi oligarhic; dar niciodată n-a trecut 85 prin mintea strămoşilor noştri tentaţiunea de a sfinţi aceste somităţi ecleziastice. Nu ne-au lipsit, de asemenea, pustnici, eremiţi, ascetici, ducând o viaţă nu mai puţin dură şi nu mai puţin contemplativă de cum se crede a fi fost sfinţii cei ieşiţi în primii secoli ai creştinismului din fundul Tebaidei. Astfel a fost, între alţii, acel sihastru Danul, care trăia într-o peşteră de la Voroneţ şi pe care Ştefan cel Mare îl consulta în afacerile cele mai grave ale statului, primind drept răspuns consiliile cele mai patriotice, bunăoară: „nu te închina turcului, ci te du de te luptă". Românii nu făceau sfinţi calendarişti, dar totuşi ei numeau sfinţi pe oamenii cei mari ai neamului românesc, de exemplu cronicarul Ureche ne spune despre Ştefan cel Mare: „îi zicea sfântul Ştefan-Vodă nu pentru suflet, că este în mâna lui Dumnezeu, că el încă a fost om cu păcate, ci pentru lucrurile sale cele vitejeşti..." Pentru faptele cele curat cetăţeneşti, românul ar putea chiar astăzi să zică: sfântul Mihail Kogălniceanu, sfântul Ion Brătianu, sfântul Lascăr Catargi, însă nu într-un sens clerical; pe când amicii noştri sârbii şi bulgarii au speriat până şi pe muscali de mulţimea sfinţilor bisericeşti sadea bulgăreşti şi sadea sârbeşti. Profesorul de la Moscova Golubinski numără 52 sfinţi exclusiv bulgăreşti, dintre care unii proaspeţi din zilele noastre, de pildă un sfânt Ignatie de la Eski-Zagra mort la 1814 şi un alt sfânt Onufrie din Gabrova de la 1818. Sârbii, la rândul lor, au mers până a clasifica pe sfinţii lor cei proprii, anume 10 principi, 8 vlădici şi nu mai ştiu câţi alţi de alte categorii. Cu toate astea, oricât de caracteristică ar fi diferenţa între români şi între sârbo-bulgari din punctul de vedere al bigotismului, noi recunoaştem cu draga inimă că suntem cu sârbii şi bulgarii deopotrivă ortodocşi: toţi pe deplin coreligionari; nu însă, nu şi de o mie de ori nu, nu cu muscalii, care nu sunt deloc ortodocşi. 86 Să examinăm cestiunea pe faţă şi fără ocol, pentru ca să ne poată răspunde cei agramaţi de la „L'Orient orthodoxe". Biserica cea muscălească se împarte în două tabere distincte: biserica muscălească cea oficială şi o biserică muscălească neoficială. Să începem prin cea neoficială: aşa-numitul raskol, literalmente „schismă". Această schismă se compune dintr-o mulţime de secte mari şi mici, toate proprii muscalilor, absolut necunoscute rutenilor. Rutenii- şi-au căpătat, abia de vreo 50 de ani, una singură sectă, care orişicum este mult mai cuminte decât toate cele muscăleşti, anume stundismul. Stundismul se înrudeşte cu protestantismul german, şi s-a născut pe Ia 1860 în coloniile nemţeşti din Rusia meridională, mai ales într-o colonie nemţească din Basarabia, în satul Sărata din districtul Akermanului, unde primii predicatori au fost nemţii Lindl şi Strohle. Este remarcabil că propaganda ştundistă a debutat în Basarabia, dar n-a putut să molipsească pe nici un moldovean, ci a trebuit să treacă peste Nistru şi acolo s-a răspândit cu o neînchipuită repeziciune printre ruteni; fiind însă o sectă mai de treabă, ea n-a putut străbate la muscali. Muscalii se mulţumesc cu sectele cele mai absurde, uneori chiar criminale, care formează biserica lor cea neoficială. Această biserică muscălească neoficială nu este o glumă numerică de vro câteva mii de oameni, nici chiar câteva sute de mii, ci nu e departe de jumătatea numărului total al muscalilor propriu-zişi, ai stăpânilor Rusiei, ai candidaţilor de a stăpâni pensinsula balcanică. La 1830 contele Krasinski constatase 5 rnilioane „et le nombre allait sans cesse en augmentant". în România, în Bucovina şi-m Dobrogea, muscalii cei imigraţi la noi: lipoveni şi scopeţi, pe care îi descrie răposatul episcop Melchisedek şi preutul Dirnitrie Dan, ne pot da o idee despre ceea ce este biserica muscălească cea neoficială, dar o idee slabă, căci cei mai răi au rămas la nord în patria lor. Acolo se menţine până 87 astăzi, bunăoară, secta celor porecliţi Duhobortzi, ale cărora asasinate îngroziseră la 1839 pe contele Worontzof, descoperindu-se o insulă a lor numită Rai i muka, adică „Paradis şi tortură", unde s-au găsit mii de cadavre a victimelor. O altă sectă, HlestovşcUd, reprezintă întocmai pe flagelanţii din veacul de mijloc. O altă sectă, Subotniki, imită obiceiurile şi riturile evreilor. O sectă consideră sinuciderea sau omorul prin ardere ca un botez de foc. Baronul Haxthausen, care trăise în Rusia pe la 1843, ne povesteşte cum, cu câţiva ani înainte, pe o moşie de lângă râul Volga, vro cincizeci de sectari s-au întrunit pentru a se omorî unul pe altul, şi toţi au căzut măcelăriţi unul cu cuţitul altuia, afară de numai doi rămaşi vii, fiind surprinşi de către autoritate. înlăturându-se fanatismul cel sălbatic al acestor sectari, ei sunt cei mai onorabili dintre muscali: sunt cinstiţi, ţin la cuvântul lor, se feresc de minciuni, astfel că în ultimul război turco-rus, dacă un lipovan ar fi fost în capul statului rusesc, e sigur că nu ne-ar fi răpit petecul de Basarabie, după ce se îndatorise a păstra integritatea teritoriului românesc. Ei toţi sunt ţărani şi negustori, mulţi foarte bogaţi. Şi fiind mulţi foarte bogaţi, să ne permită ziarul domnului nici a-1 întreba: oare nu cumva în numele acestei ortodoxii ne face propagandă ? Să trecem însă la cealaltă biserică muscălească, la cea oficială, la care aparţine şi pe care o protege făţiş guvernul de la Petersburg, numind-o cu fală pravoslavnică. Ultimul nostru cronicar, Zilot Românul, care scria pe timpul lui Tudor Vladimirescu, caracterizează româneşte şi greceşte întreaga lume oficială muscălească în două versuri: „Iar înăuntru ce să vezi ? un lup supt pielea oii: De la împărat până la ofiţer, anautes eua au..." adică toţi unul ca altul. Aceşti „lupi supt pielea oii", fie cât de răi, au fost în adevăr ortodocşi, cel puţin un fel de ortodocşi, până la Petru cel Mare. Până atunci muscalii aveau în fruntea bisericii un cap canonic. Doctrina evanghelică nu îngăduie unui mirean să stea în capul bisericii, căci însuşi Crist zice: „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului, şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale Iui Dumnezeu". La 1702 Petru cel Mare a desfiinţat patriarhatul de la Moscova şi s-a proclamat el însuşi şef suprem al bisericii. De atunci şi până astăzi ţarul este Papa de la Neva, întocmai după cum la catolici este Papa de la Vatican, însă fără asemănare mai teribil Papa cel muscălesc, de vreme ce în loc de cârjă ţine în mână o nagaică, un gârbaci special al cazacilor. Este o kesarodoxie, o ţarodoxie, o nagaicodoxie, dar nu poate fi ortodoxie. Muscalii nu sunt coreligionari cu românii, cu grecii, cu sârbii şi cu bulgarii. Un mic pas mai departe, o simplă variaţiune, şi sultanul ar putea să desfiinţeze patriarcatul de Constantinopole, proclamându-se şef suprem al bisericii creştine. Cum dară, domniile voastre cei de la „L'Orient orthodoxe", cum dară domniile voastre, fie lipoveni, fie ţarodoxi, una din nouă, cum de ne vorbiţi de ortodoxie ? Ba încă ne vorbiţi de un protectorat ortodox al Rusiei! Protectorat!... Am terminat cu ambele biserici cele quasi-creştine muscăleşti; ne mai rămâne cestiunea protectoratului. Protectorat eminamente politic, nu religiunea, este ceea ce preocupă pe patronii domnului Ilici. în secolul trecut Rusia exercitase câtva timp mai întâi un protectorat asupra tătarilor din Crimeea, măcar că tătarii de acolo erau mahometani; şi exercitase câtva timp mai întâi un protectorat asupra Poloniei, măcar că polonii sunt catolici. Chiar astăzi Rusia ar fi foarte bucuroasă să exercite câtva timp mai întâi un protectorat asupra Chinei, măcar că chinezii sunt budişti. Cestiunea ortodoxiei este o pură farsă pentru muscali; realitate serioasă pentru dânşii este protectoratul, negreşit câtva timp mai întâi, şi apoi nagaică! Drama muscălească este o piesă în cinci acte: primul act -dragoste, actul al cincilea - asasinat, cele trei acte de la mijloc -ruble, decoraţii, titluri, minciuni şi infamii! Miron Costrn ne spune că sub Ştefan-vodă Tomşa a fost osândit la moarte un diac sau gramatic. ,.Pentru un diac ce era foarte de treabă de scrisoare - zice cronicarul - s-au rugat boierii să-1 ierte că 88 89 este cărturar bun. A răspuns Ştefan-vodă: ha, ha, ha, mai cărturar decât dracul, nu este altul." Ei bine, Rusia, când îi trebuie, găseşte totdeauna la nevoie indivizi mai cărturari decât însuşi dracul. Printre ceilalţi este Paul Lilienfeld, german prin origine şi prin inteligenţă, muscal prin creştere şi prin foloase materiale. Lilienfeld a studiat la universitatea din Petersburg şi a înaintat foarte sus în ierarhia administrativă: guvernator al Curlandiei, viceguvernator în capitala Rusiei, senator imperial. Specializându-se în sociologie, el a publicat studii ruseşti; a scos apoi aceleaşi studii nemţeşti în cinci tomuri: Gedanken uber die Socialwissenschaft der Zukunft (Cugetări asupra Sociologiei viitorului), în fine franţuzeşte: La pathologie sociale, care nu poate să nu încânte pe francezii cei de astăzi, deoarece autorul e muscal. Cu multă abilitate şi aşa zicând pe nesimţite, Lilienfeld susţine şi dezvoltă teoriile cele plăcute guvernului rusesc, pe care îl justifică nu numai pentru prezent, ci mai ales pentru viitor: „în Zukunft". în operele sale el nu zăreşte nicăieri un singur rău la muscali: despotismul, cruzimea, barbaria Rusiei, toate sunt bune la Lilienfeld. Regimul constitutiv al Angliei -zice el - nu este ceva mai presus decât absolutismulmuscălesc: „L'autocratie correspond parfaitement au caractere de la nationalite" russe, â ses tendances et ses as, irations; ainsi qu'aux conditions ethnographiques... Non seulement au point de vue des exigences de la vie reelle, mais de meme au point de vue scientifique, ou ne saurait soutenir que la constitution politique de lempire britannique soit plus parfaite que celle de la Russie". Aşadară polonii, germanii din provinciile baltice, rutenii, moldovenii din Basarabia, tou trebuie să sărute oribilul jug al muscalilor, fiindcă muscalilor le convine despotismul, care din punctul de vedere ştiinţific nu e mai puţin perfect* decât constituţia engleză. Dar dacă elementele cele nemuscăleşti se indignează de despotism? O, atunci - zice Lilienfeld: „en rejetant de son sein les elements pernicieux, en les refoulant â sa păripherie en analogie avec le travail de secretion des organismes de la nature, la societe effectue un triage dans le sens 90 negatif. L'execution capitale, la deportation, la reclusion temporaire ou viagere, le bannissement vers les bas-fonds sociaux des individus moralement degeneres, sont les moyens dont la societe se sert pour se debarrasser de ces 616ments". Deci călăul, cnuta şi Siberia sunt un fel de purgativ foarte ştiinţific, după Lilienfeld, pentru a restabili buna digestiune a guvernului muscălesc. Cu alte cuvinte, pentru sociologul de la Petersburg, polonii, rutenii şi moldovenii cei decapitări, spânzuraţi, torturaţi sau surghiuniţi, reprezintă nişte ingrediente scoase din stomacul cel stricat al ţarului: „en analogie avec Ie travail de secretion". Şi pentru uşurarea acestei opreaţiuni servă o lungă ierarhie de cinovnici mari şi mici, o ierarhie întemeiată pe cete de jandarmi şi de cazaci. Iată soarta, pe care în ziarul „L'Orient orthodoxe" o aşteaptă confederaţiunea cea balcanică sub protectoratul Rusiei. Mai drept va fi ca redactorii să lase în pace România, dar nici la Belgrad sau la Sofia să nu meargă, ci să plece mai curând în sfânta Rusie, unde, după teoria Iui Lilienfeld, vor putea să serve guvernului muscălesc muscălesc «en analogie avec le travail de secretion». Pe noi, românii, nu ne-a ameţit Papa de la Roma, dar cu atâta şi mai puţin ne va înşela enciclicele Papei de la Neva ! Un singur punct, 06 care se fereşte Lilienfeld cu tot dinadinsul în operele sale, ruseşte, nemţeşte şi franţuzeşte, un singur punct uitat sunt spionii. Ar fi trebuit cu orice preţ să justifice rolul pe care îl joacă spionii în organismul statului muscălesc, rolul cel mai important în Rusia. în imperiul ţarului, între fiecare zece indivizi figurează cel puţin un spion. Deci se numără minimum zece milioane de spioni de ambele sexuri, afară de mulţi spioni nu din interes, ci gratis: spioni pentru artă, quintescenţa caracterului muscălesc. Mai pe dasupra, în fiecare capitală europeană în permanenţă, în unele puncturi într-un mod provizoriu sau transito, circulează o droaie nenumărată de spioni muscăleşti, poliţia secretă a Papei de la Neva. în Bucureşti a fost totdauna o mulţime. Chiar aici în Ateneu nu poate să lipsească vro câţiva. Să-şi facă dară infama meserie! să raporteze că un bătrân moldovean a fotografiat Rusia în numele Tinerimii Române. 91 ÎN PERIODICE CONVENŢIUNEA ŞI ŢARA Congresul de la Paris a aşezat în tratatul din 30 martie 1856 bazele noii organizări a Principatelor Române. Aceste baze, după hotărârea congresului, trebuia dezvoltate, pentru a fi prochemate apoi ca constituţiunea fundamentală a ţârei. Actul convenţiei a celor şepte puteri, care cuprinde această constituţie, în sfârşit s-a promulgat. Oricât de mari au fost speranţele şi dorinţele noastre, noi trebuie să mulţămim mărinimoaselor puteri căci ele au introdus Principatele Române în dreptul public european. Mulţămită fie lor, căci ele au luat supt a lor garanţie drepturile Principatelor pe temeiul vechilor lor capitulaţi! încheiate cu înalta Poartă. Mulţămită fie lor, căci în constituţiunea ce ne-au dat videm că sistemul reprezentativ formează baza legislaţiei noastre, că în Bucureşti şi în Iaşi două Camere vor reprezenta naţiunea, că la Focşani reprezentarea amânduror ţărilor are a fi una şi nedespărţită, că, în sfârşit, dreptatea înaltă va fi aceeaşi pentru românii din Moldova şi acei din Ţara Muntenească: din Focşani îşi va câştiga dreptul său fiecare român. Mulţămită fie lor, căci nimărui nu-i va fi iertat a încălca pământul României! Garanţia colectivă a puterilor l-au încunjurat de un zid moral, peste care nici o armie a staturilor megieşe nu va păşi/ Mulţămită fie lor, căci toţi românii sunt de acum deopotrivă înaintea legii, înaintea dărilor, şi deopotrivă admişi în funcţiile publice a îmbelor Principate; căci libertatea lor individuală este de acum garantată; căci toate privilegiile, scutinţele şi 92 monopolurile de clasă sunt de acum desfiinţate; căci răspunderea funcţionarilor înalţi ne dă garanţii în contra arbitrariului şi a abuzurilor ce ne-au sfâşiat până acum; căci, dacă aşteptarea ne-a fost mai mare, dacă dorinţile românilor din amândouă Principatele, rostite de cătră adunările ad-hoc, nu s-au îndeplinit, totuşi nu suntem îndrituiţi a ne arata ingraţi. în adevăr, am fi fost mai fericiţi dacă conferinţele din Paris, conformându-se cu dorinţele Principatelor, ar fi decretat unirea lor într-un singur stat şi punerea în capul noului stat al României a unui prinţ străin. Unirea ne-ar fi dat o viaţă mai puternică; prinţul străin ne-ar ft ferit de noi înşine, de patimile şi rivalităţile ambiţiilor personale, într-un cuvânt de pericolul dezbinărilor şi a prigonirilor interioare, tocmai în momentul crizei de moarte sau de viaţă prin care avem a trece. Dar trebuie să recunoaştem că, dacă din împrejurări a politicei europene, puterile s-au găsit în neputinţă a răspunde cu deplinătate la dorinţele românilor, dacă ele nu au putut a ni da unirea şi asigurarea vieţei noastre politice prin prinţul străin, trebuie să recunoaştem înşine că, aflându-se în o aşa neputinţă, ele ne-au dat acum deodată totul ce erau în putinţă de a ni da. Multe staturi ale Europei civilizate doresc şi suspin de secole după aşezăminte ca aceste de care avem a ne bucura noi românii din Principatele Unite, dar până astăzi încă soarta nu le-au ajutat de a le câştiga. Menţinerea cu nestrămutare a barslor constitutive a Convenţiei să fie de acum înainte deviza tuturor românilor, insuflaţi de iubire pentru ţara lor. Să ne adunăm cu toţii împrejurul acestui princip şi să înscriem cu litere mari şi neşterse pre stindardul nostru: „Respectarea Constituţiunei şi apărarea ei de orice încălcare, ori din ce parte ea ar veni!" Acest stindard va fi singur mântuirea noastră. Toţi bărbaţii bine-cugetători să-şi deie mână supt umbra lui nu numai încât priveşte criza electorală ce avem a petrece, dar şi în ceea ce va privi după aceasta, dezvoltarea principiilor ale noii constituţiuni şi dreapta lor aplicare. 93 Astfel puterile şi-au îndeplinit mandatul ce-şi dăduse de însăşi! Trusşepte îşi au de acum înainte ochii pironiţi pe ţările surori; şa oricare ar fi deosebirea simţimentelor cu care ele vor urmării lucrarea ce are a se desăvârşi în sânul Principatelor, trusşepte! aşteaptă cu deopotrivă nerăbdare rezultatul ei. Acest rezultat va fi-, justificarea opiniunei a unora din ele şi condamnarea opiniunilor i celorlalte. Aşadar, puterile şi-au îndeplinit mandatul şi Principatele Unite sunt chemate astăzi a-şi îndeplini pe al lor. Românii, prin purtarea lor, dau-ar oare dreptate acelora ce i-au descris cu cele mai negre coloare? Dau-ar o dezminţire acelora ce au pretins că ei formează elementul puternic al unei naţiuni? Că sângele vechilor români, ce curge în vinele lor, închezăşluieşte despre dezvoltarea lor naţională. Aceasta este întrebarea ! Să aşteptăm răspunsul, căci faptele românilor pot singure a-1 da. ADUNAREA ŞI CANDIDATURILE LA DOMNIE Sosiţi în momentul aşteptat de ţară cu aşa nerăbdare, sosiţi în momentul în care suntem chemaţi a ne pune noi înşine la o cale, să aruncăm mai întâi o ochire asupra tristului nostru trecut, căci experiinţele trecutului trebuie să ne servească de învăţătură să examinăm apoi conştiincios situaţiunea actuală a lucrurilor, şi să ne uităm cu sânge rece împrejurul nostru, izgonind din inimă spiritul de partidă şi patimile personale. Ce ne înfăţoşează trecutul ? Experiinţa ni arată că modul aplicărei Regulamentului Organic nu a ţintit la alta decât la răsturnarea spiritului acelui aşezământ. Puterea executivă au împresurat fără cruţare, prin ajutorul unei majorităţi servile al Obşteştii Adunări, drepturile acestiea. Adunarea a consacrat toate câte Domnitorul a dorit! 94 Prefaceri în legea fundamentală, întindire a puterilor Domnului, sporirea listei civile; într-un cuvânt, câte sacrificii s-au cerut în prejudiciul interesului public, Adunarea toate le-a concedat! Astfel puterea legislativă a ajuns a fi cătră sfârşit o simplă conditiune de formă pentru a îmbrobodi abuzul. Ce să mai vorbim de multe alte ? de discreditul general în care au picat toate funcţiile publice, de predomnirea abuzului în toate ramurile guvernului. Care din noi nu le cunoaşte, care din noi nu le simte. Nime din noi nu poate tăgădui că chiar de la început răua aplicaţiune a Regulamentului a zguduit tot sistemul nostru guvernamental şi social, slăbănogind toate legămintele ce era menite pentru a-1 mănţinea. Din zi în zi lucrul obştesc a mers mai rău, până ce evenimentele din 1848 au dat şi ţărilor române un motiv de explozie în contra apăsărilor supt care stau ele gemând. Dar vocea adevărului, în demnaţiunea publică grabnic au fost înăduşite. Fiecare îşi aduce aminte întrarea în ţară a legioanelor rosiene. Zece ani au trecut de atunci peste noi. Care a fost însă rezultatul mişcării din 11548 ! Nu a fost altoi decât depărtarea domnilor de atunci şi inaugurarea Convenţiei de la Balta-Liman. Această Convenţie a fost o ciuntire manifestă a pincipiilor statornicite prin Regulament şi epoha ce a urmat ei o necontenită zguduire a bietelor ţări. De abia au putut ele gusta o linişte de doi ani numai în tot cursul acestui timp. Iar legămintele noastre constitutive nu au putut decât a să slăbănogi şi mai mult încă. Anul 1856 a adus cu sine o răsturnare totală şi deplină -domnirea a singurului arbitrar. Uitându-ne dar astăzi împrejurul nostru, nu vedem alta decât triste ruine. Noul edificiu politic, la a căruia înălţare suntem astăzi chemaţi, are a să rădica pe baza noii Constituţiuni. Diferite partizi să şi formează şi să mişcă, luând fiecare de deviză prosperitatea patriei şi consolidarea naţiunei române. Fiecare din ele manifestează aceeaşi dorinţă patriotică; despărţirea nu provine din alta decât numai din diferitele 95 mijloace şi diferitul sistem ce ele adoptează pentru a dobândi rezultatul dorit. Două idei predomnesc mai cu seamă. întâia idee pretinde că trebuie să aşteptăm totul de la persoana Domnului, că de la a lui putere atârnă binele sau râul, că legile el singur are a le face şi că Adunarea nu va avea decât a le primi sau a le înlătura, că Domnul poate desfiinţa Adunarea după placul său, că totul în sfârşit are a atârna de la a lui bunăvoinţă şi că de aceea ţara politică întreagă să se înţeleagă asupra omului ce are a fi chemat la această înaltă misie, împuind deputaţilor voinţa ei - aceea de a da votul lor pentru cutare sau cutare. Oare acesta să fie adevăratul spirit al Convenţiei ? Toate principiile constituţionale scrise în ea să fie oare un neadevăr, o iluzie mai mult de pierdut? Aceasta nu o putem crede. Iată cauza. Noi vedem că Domnul are a împărţi puterea legislativă cu Adunarea; Domnul are în adevăr dritul dizolvării Adunărei, însă, să înţelege de la sine, numai pe motive binecuvântate şi justificate de cătră ţară prin o a doua alegere; Adunarea n-are dritul iniţiativei legiuirilor, ea are însă acela de a le delibera, a le amenda sau a le respinge; ei este dat a vota până şi câtimea listei civile a Domnului; şi nu videm ca Adunărei să-i fie oprit prin Convenţie dritul de a face observaţiile şi reprezentările sale puterei executive. Afară de aceste, comisia legislativă din Focşani are a fi compusă pe jumătate de cătră Domn, şi cealaltă jumătate are a fi din sânul Adunărei; această comisie este înadins impusă, cu scop de a controla faptele puterei executive, căci fără ea Domnul nu poate promulga nici o lege în ţară. Să mai adăogim că miniştrii sunt răspunzători şi că nu numai DomnuL ci şi Adunarea poate pune supt acuzaţie, că prin urmare asemine miniştri nu mai pot servi de unealtă Domnului, carele va trebui să respecteze responsabilitatea şi prin urmare neatârnarea lor de voinţa lui personală. 96 Dacă toate principiile de mai sus sunt un adevăr, atunci, pentru ca Domnul să fie totul, ca totul să atârne de la a lui voinţă, atunci trebuie mai întâi să violăm principiile şi actul Convenţiei, să ne înturnăm cu grăbire sub regimul în aplicarea Regulamentului Organic, să ne plecăm de pe acum capul dinaintea unui om, să compunem o Adunare, luând de exemplu trecutele Adunări Obşteşti şi atunci în adevăr Domnul va fi totul iar ţara întreaga nemica ! Dar chiar aşa să fie, totuşi această idee, adică aceea că „trebuie să aşteptăm totul de la Domn, că totul are a atârna de la a sa bunăvoinţă, că de aceea ţara trebuie să înţeleagă asupra omului ce are a fi chemat la domnie şi să-1 impuie Adunărei, totuşi ea nu se poate pune în aplicaţie cu exactitate de cătră apărătorii ei; căci până astăzi privim că, în loc ca ţara să caute a impune Adunărei omul pe care s-ar socoti mai demn de încrederea ei, privim că din contra cu ajutorul acestei idei nu să fac alte mişcări decât acele de a se impune ţârei pe cutare sau cutare candidat, într-un cuvânt, nu videm că ţara să-şi fi pus de la sine candidatul ei, dar vedem candidaţii cercând a se impune ţărei. A doua idee este aceea în circularea partidei naţionale din 24 a trecutei luni august. Fiecare o cunoaşte. Prin ea să sprijinim ca mai înainte de toate să ne silim a compune o Adunare naţională şi demnă de gravitatea împrejurărilor în mijlocul cărora ne aflăm. Această idee o sprijinim şi noi. O sprijinim fiindcă drepturile Adunărei sunt mari şi necontestabile, fiindcă voim mănţinerea iar nu dărâmarea lor. O sprijinim fiindcă Adunarea are a alege Domnul; fiindcă ea are a vota lista lui civilă, o dată pentru totdeauna; fiindcă dacă s-ar alege deputaţi numai pentru ca ei să aleagă pe cutare Domn, vom avea atunci, în curs de şepte ani şi în epoha cea mai importantă pentru ţară, o majoritate servilă a omului pentru care ea a fost compusă, o majoritate dezbrăcată de neatârnarea 97 trebuitoare spre îndeplinirea cu sfinţenie a unui aşa mare mandat. O sprijinim fiindcă forma mandatelor imperative, ce se întrebuinţează astăzi întru sprijinirea întâiei idei şi asigurarea izbutirei ei, nu este alta decât un semn de supunere a tuturor celor ce contractează asemine legături la un om; când noi avem din contra nevoie de a păstra în toată a ei întregime neatârnarea noastră personală spre a putea răspunde la chemarea ce ni se face. O sprijinim fiindcă neatârnarea deputatului aduce cu sine neatârnarea Adunărei; fiindcă o majoritate de oameni de princip, liberi în opiniile lor, va da desigur votul ei acelui mai demn, ţintind a-1 lega pe dânsul cu aspre îndatoriri cătră ţară, iară nu a lega ţara cu îndatoriri de supunere cătră dânsul; fiindcă oameni liberi în opinia lor nu vor da votul lor decât acelui ce va înfăţoşa cele mai mari garanţii pentru respectarea drepturilor naţiei şi a constituţiei ţârei. O sprijinim acea idee fiindcă, dacă o aşa majoritate s-ar şi înşăla în alegerea ce ar face, dacă omul în care şi-ar pune ea toată încredirea ar înşăla aşteptarea ei şi a ţărei, acea majoritate va fi atunci cel puţin ferită de a fi unealtă în manile înşălătoriului, punându-să ca o stavilă în contra încălcărilor lui. Unii zic că pentru reprezentarea principiilor, fiecare partidă trebuie să puie înainte omul în care principiul ei să fie personificat. Fie şi aşa. însă ce princip înfăţoşază candidaţii ce avem astăzi dinaintea noastră ? Pe de o parte vedem sfâşierea Regulamentului Organic, mai departe nu vedem alta decât întunericul. în sfârşit, sprijinim a doua idee fiindcă mai cu greu ţara întreagă să va înţelege asupra unui singur om, fără a fi în pericol de a fi ademenită, decât fiecare district asupra persoanelor care sunt mai demne a reprezenta ţara în Cameră şi a hotărî asupra ţării întregi. Lesne ne-am putea convinge de acest adevăr dacă 98 am fi în putinţă a zice districtelor: „trimeţi fiecare lista oamenilor pe cari-i socotiţi mai demni de a reprezenta marele interese ale naţiei"; şi apoi, întornându-ne cătră acei care cheamă astăzi ţara a impune Adunărei Domnul, să le zicem şi lor: „daţi-ne şi voi lista persoanelor care au jurat de pe acum credinţă unui om şi de care aveţi a compune viitoarea Adunare". Comparând apoi amândouă listele şi punându-le sub ochii ţării, nu rămâne vreo îndoială caria din aceste amândouă adunări, ieşite din una şi alta din combinările arătate, ea ar da preferinţă. Noi sperăm că ţara, considerând adevăratul ei interes şi vor vedea cât este de mare pericolul. Nu dar alegerea cutăruia la domnie, ci înfiinţarea unei Adunări neatârnate şi demne, care nu va fi servilă, care va şti a să opune încălcărilor şi abuzurilor; iată ţelul ce fiecare trebuie să aibă dinaintea ochilor. Altfel vom face noi înşine iluzorii toate dispusăciunele congresului. Căci unde este omul acela care, având în manele sale toată şi întreaga putere, care, neavând teamă de controlul unei Adunări, formată numai pentru a-1 rădica pe dânsul pe tron, şi nu pentru a da legi şi a-1 controla, unde este, zicem, acela care va şti să se mărginească în acele prescrise de legi. în alte ţări mai învăţate cu virtuţile cetăţeneşti un asemine om este un fenomen Oameni la Washington sunt rare geniuri care apar din când în când, şi noi le vom găsi la noi ? au dacă ar exista acest geniu, nu ar fi luminat pe orizonul patriei, nu ar fi lucrat puternic în timpurile de luptă ale naţiei ? Iată în ce prăpastie am pica ţiindu-ne de întâia idee şi uitând de aceea care este singurul Uman de scăpare: „Apărarea Constituţiei prin neatârnarea Adunărei". Vedem cu o adevărată mâhnire că conflictul ce s-a iscat în sânul Comisiei interimare stă încă în suspens E. S. Afif-Bei, aducătorul hatişerifului de promulgare a Convenţiei şi a 99 firmanului de instalare a Comisiei interimare, au desăvârşit zilele trecute o a treia tentativă pentru a impune Comisiei interimare comunicări ale înaltei Porţi. Nu cunoaştem cuprinderea acelor comunicaţii, spre a ne putea rosti asupra lor, căci ele s-au împărtăşit verbal de cătră E. S. Afif-Bei care a declarat că nu ar avea autorizaţie a le da în scris; şi majoritatea Comisiunei interimare a arătat la aceasta că nu-şi poate face aprecierile asupra unor ziceri verbale la care nu are vreun răspuns de dat înainte de a le primi oficial şi în scris. Fiecare însă se întreabă: până când şi în cât răbdarea noastră va fi pusă la probă prin aşa urmări ! Care este oare misia E. S. Afif-Bei ? Pentru care motiv E. S. prelungeşte şederea sa aice, când misia aducerei şi a cetirei hatişerifului şi a firmanului, singură misie pentru împlinirea căreia a fost acreditat oficial de cătră Poartă guvernământului nostru, s-au îndeplinit de E. S. din momentul instalării guvernământului interimar ? Aceste sunt întrebările ce fiecare îşi face, fără a-şi putea da seamă de ele. Noi însă venim a crede că dacă E. S Afif-Bei s-ar fi întors la Constantinopole după îndeplinirea misiei ce avea, precum era de aşteptat, dacă E. S. nu s-ar fi aşăzat aice fară a avea vreun titlu cunoscut şi care ar fi putut autoriza la aceste, venim a crede că trista dezbinare ce avem a regreta astăzi, desigur nu s-ar fi iscat în sânul guvernământului. Suntem conduşi la această concluzie prin factul faţăşului patronaj ce trimisul înaltei Porţi exercitează în favoare d-sale logofătul Catargiu, membru al Comisiunei interimare şi cari a provocat dezbinarea. Ce însemnează dar acest patronaj de nu încurajarea ilegalilor urmări a d-sale Catargiu, de nu sprijinirea lor în contra majorităţii şi prin urmare a legalităţii. Dacă înalta Poartă crede că are drept a impune Principatelor voinţele sale arbitrare, dacă ea socoate că stipulaţiile ale Convenţiei sunt în această privire o literă moartă, dacă ea are întru aceasta aprobarea puterilor garante, apoi arate făţiş, 100 ingerinţa sa în administraţia noastră dinlăuntru; atuncea vom şti cel puţin de ce avem să ne ţinem. Iar în cât înalta Poartă va mănţinea agenţi gentili, vom fi purure expuşi a vedea confuzii şi dezbinări în sânul guvernământului nostru. Acest conflict pune astăzi ţara întreagă în îngrijire şi o împiedică în pacinica îndeplinire chemării ce i s-a făcut prin Convenţia de la 7/19 august încât va continua astfel de urmări în contra principiului de autonomie, garantat nouă de cătră Puteri, noi nu vom avea linişte şi de aceea nu vom înceta de a protesta din toate puterile noastre în contra unor aşa fapte, care sunt mărturisirea ingerinţelor pe supt cumpăt în lucrurile administraţiei noastre dinlăuntru. Recheme dar înalta Poartă cu cât mai în grabă în Constantinopole pe E. S. Afif-Bei şi conflictul ce ne-au pus în aşa mari îngrijiri să va alina de îndată; iar actul Convenţiei, ordinul legal şi liniştea publică vor fi respectate în aşa chip de cătră toţi şi în totul. ALEGEREA DOMNULUI \ One person of whose acts a great multitud by mutual covenants one with another have made themselves every one the aut hor, to the end he may use the strenght and means ofthem all, ofhe shall think expedient for their peace and common defense. Hobbes, Leviathan, ch XVII. în foaia trecută „României", un român drept, un roman al cărui iubire de moşie îmi este cunoscută de vro douăzeci ani şi nici nu poate fi pusă la vro îndoială, rostise două mari prorocii: „ 1j1bliotkc a v romani-; y 101 „Cine ni s-a alegi de Domn nu o va gâci strigătul partidelor, ci o vroinţă din sus care, când timpul ei va fi sosit, însufleţi-va inimele deputaţilor prin sloboda-nţălegere şi sfătuire fiecărui dintr-înşii cu ceilalţi ş-a tuturor împreună. Acea voinţă din sus ni va alege de Domn p-unul din acei ce se sprijină de vuietul partidelor împuindu-se-şişi ţărei, ci p-un român ce nu ţinteşte la scaunul domnesc, însă, alegându-să, va priimi-ncredinţata lui povară cu frica lui Dumnezeu. Au această prorocie, mulţumită fie Adunărei, nu s-a-mplinit în toata sa cuprindere ? Credem că se va-mplini d-aseminea şi cea a doua: „...Va muri pentru sine şi pentru rudele sale, pentru prietenii şi cunoştinţele, pentru duşmanii şi rău-voitorii de-nainte, va-nvia pentru a se jărtfi-n tot ceasul binelui ţărei!" Să trăiască Măria Sa Vodă ! MANDATELE-MPERATIVE-N PRIVIREA PROPĂŞIREI •> Des caracteres graves sur la baignoire du roi Tching-thang disaient: renouvelle-toi completement chague jours, fais-le de nouveau, encore de nouveau, et toujours de nouveau... Khoung-fout^ Ta_H.o Viaţa publică omenirei facu-n zilele noastre un singur progres ş-anume progresul d-a se-ncredinţa că omul propă-şeşte-n tot minutul cătr-un viitor de ce-n ce mai bun, mai frumos, mai adevărat şi mai folositor, progresul d-a recunoaşte fiinţa unui progres. 102 Mii de secole trecură până ce-omenirea ş-a luat aminte ist mare adevăr: căci lumea-nţelepcioasă păşea ca [cum] păşesc trupurile cereşti, tăinuind de la ochiul pipăitor cel mai mic semn mişcarei sale. N-avem două sute de ani de când Bossuet învălea vieţuirea omenimei într-o pânză mormântară unui adevărat pesi[mi]sm teologic. Abia trecu un secol de când Giambatista Vico-nchidea istoria neamului nostru-n trei cercuri fataliste, cercul puterei preoţeşti, cercul înrâurirei ostăşeşti ş-acel al cetăţeniei, în ist chip c-ajungând la cea mai-naltă treaptă, omenirea trebuie să cadă-napoi în starea-i începătoarnică, sub jugul popiei. în sfârşit, sosi timpul a recunoaşte fiinţa progresului. Lessing rostise-ntâiul cuvânt nimerit şi-n urmele marelui poet se sculară vechilii ai sfintei cauze. Unul întrecea-n altoi, pân'ce-n vremea noastră Feuerbach în Germania, Carlisle în Anglia, Everson în America, August Comte în Franţa ş-alţii dezvoltători nemuritorului principiu al lui Hegel: „Zeul îşi află conştiinţa-ntru omul", nu pătrunseră chiar însuşi izvorul progresului; nu ni arătară pân'la ce-nălţime a ajuns şi poate ajunge geniul omenesc. Iată trecutul progresului: omenirea, ţintind din tot timpul, ca şi sistemul nostru solar, câtr-un Hercule al său, multă vreme nu-şi găsea un Herschell spre a dovedi acea neîntrecută ţintire. în timpul de faţă, peri-o-ar cele mai puternice-mpărăţii, stânge-s-ar cele mai măreţe popoare... ideea progresului va rămâne neclintită! Studiul firei omeneşti este de dovadă-ntr-aceasta. înainte, omul nădăjduia numai pentru însuşi, cel mult pentru prăsirea sa. Filosofîa indiană, chineză, elină, dezlegările psihologice ale sholasticăi sunt martori. Nădejdea era o simţi-re-ndividuală, un fenomen mărunt şi singuratic. Omeni-rea-ntreagă, neamurile, naţiunile (races et nations) n-aveau, nu puteau avea ceva asemeni, îndeobştie lor tuturor... pân'ce cuvântul „progres" nu fu dat la lumină. 103 Oricum să tâlcuiţ[i] acest cuvânt, orice doctrină să primiţfî}-de temelie-n tâlcuirile voastre, veţ[i] vedea că el nu-nsemnează1 alta decât nădejde, cu aceea numai deosebire, deosebire curat sinonimică, că progresul nu cuprinde-n sânu-i un singur om, ci toate ramurile omenirei-ntrunite prin credinţa-ntru a doua zi! Nădejdea este propăşire-ndividuală; propăşirea este nădejdea colectivă. Dacă-i aşa (căci nu poate fi altminte) c-este oare-n firea omenimei mai statornic, mai ţiitor, mai îndărătnic decât credinţa-n progres ? De la leagănul şi până-n ceasul morţii, omul cel mai nenorocit nu se leapădă de nădejde: aceasta este un adevăr banal, oare se va lepăda d-ea omenirea-ntreagă, chiar sub domnirea chinurilor celor mai grele ? Iată viitorul progresului, acestui perpetuum mobile aducător cu fiecare-naintire o aşteptare de ceva-ncă mai dorit. Privirăm trecutul, adâncirăm viitorul. Privirea trecutului ni trebuie spre a dovedi că recunoştinţa progresului este-ntocmai însuşirea timpului de faţă. Adâncirea viitorului ni trebuie spre a arăta că progresul nu este o sistemă care ar trece lăsând loc unei alte, ci trebuinţa neapărată a firei omeneşti. Să tragem din zisele propuneri urmările lor logice: 1. Un om lucrând împotriva progresului nu este un om al secolului nostru. 2. Un om lucrând împotriva progresului se leapădă chiar de firea sa d-om. Iată pentru ce voiesc arunca o ochire asupra mandatelor imperative nu-n privirea Constituţiunei sau a legilor puse (positives), nu-n privirea-ndatoririlor cetăţeneşti, ci numai în a progresului. Un cutare nu bagă-n seamă Constituţiunea, legile puse, îndatoririle cetăţeneşti, şi însuşi recunoaşte aceasta nebăgare-n seamă; o recunoaşte căci toate constituţiunile, legile, îndatoririle 104 cetăţeneşti sunt dopotrivă supuse multura-ndoieli şi ne-nţelegeri. însă tot acelaşi cutare n-ar recunoaşte, cred, că el nu este om de secolul al XIX; că el nu este om ... de fel. Prin urmare, el n-a recunoaşte aşişderea necrederea sa-n progresul şi, dacă ş-o va recunoaşte, nu va arăta prin aceasta alta decât că nu-nţelege ce-nsemnează ist cuvânt Să considerăm dar mandatele-mperative-n privirea progresului. Legea neapărată propăşirei, lege sine qua non, criter al său, este ca fiecare zi-n urmă să ni-aducă oreşicare-mbunătăţire necunoscută-n zilele de-nainte. O aşa-mbunătăţire ne-ntâmpină tocmai atunci când noi o dorim, adică când o cer ideile şi trebuinţele noastre, căci altminte noi nu o am înţelege, ş-ea ar trece nesimţită. Mozaismul era trebuitor vechilor israeliţi, potrivindu-se cu neprelucratele idei şi trebuinţi d-atunci; mozaismul fu dat. Papismul era trebuitor popoarelor mezăvului spre a le-nainta prin cunoştinţa cu cetăţenia răsăriteană: papismul fu dat. Luteranismul era trebuitor în vremea dezvoltărei facultăţilor cugetative a e omenirei; luteranismul dat. Şi c.l. Aşa fiecare minut al necontenitului progres omenesc are un ce al său, potrivit cu ideile şi trebuinţele lui. Un aseminea ce se cheamă: „dreptul", „adevărul" al unui minut hotărât: Mozaismul fu dreptul ş-adevărul pentru vechii izraeliţi. Papismul fu dreptul ş-adevărul pentru popoarele mezăvului. Luteranismul fu dreptul ş-adevărul pentru-nţeleginţele secolului al XVI. Deci, pe când dreptul ş-adevărul erau însuşite mozaismului, papismul şi luteranismul n-ar fi putut fi ceva aseminea. Pe când dreptul ş-adevărul era însuşite papismului, mozaismul şi luteranismul ar fi părut nedreptul şi neadevărul etc. 105 Iată de unde izvorăşte lămurirea mandatelor imperative-n privirea progresului. Noi jos-iscăliţii jurăm că-n ziua de mâine n-om fi mai înţelepţi decât suntem în ziua d-astăz[i] şi prin urmare ş-astăz(i) şi mâine vom socoti p-un ce de dreptul ş-adevărul nostru. Noi jos-iscăliţii jurăm aşişderea c-om lupta fară cruţare cu toţi acei ce să vor face mâine mai înţelepţi decât noi suntem astăzfi] şi n-or socoti, prin urmare, p-un ce de dreptul şi adevărul lor. Deşi articolul din supra ni este trimes prea târziu pentru ca să-1 putem apleca la cestiunea candidaturilor la domnie, nu ne oprim totuş(i) a-1 împărtăşi aci, socotind c-un mandat imperativ, departe de a fi numai o specialitate, este-n deobştie orice hotărâre zămislită mai-nainte d-a nu fi sosit neapăratul ei timp, orice oarbă-ndatorire a lucra aşa iar nu alminte-n zilele viitoare. O NOTIŢĂ ISTORICĂ ÎN OBIECTUL LARGIREI BAZELOR LEGEI ELECTORALE mănăstirile, şi mazilii, şi feciorii de boeri din ţară, şi giupânese sărace, într-acela chip zicând că li s-au pustiit satele şi li s-au răşchirat vecini[i] prin slobozii şi prin satele boereşti şi ei au rămas numai cu siliştile; alta s-au jăluit prin pârcălabii de ţinuturi că le intră în sate de le pradă vecini şi-i zobotesc fară de ispravă; alta îmbla dişugubinarii în toată vremea de fac năpăşti a fămei şi a fete de oameni buni şi a sărace, pe minciuni de fac pradă şi-i bagă în hier şi-i ciobotesc; alta îmbla slugile hătmăneşti şi ghizii ţărăneşti de la învăluesc ţăganii şi-i pradă; într-aceea domnia mea am sfătuit cu tot sfatul nostru: cu mitropolitul şi cu alţi episcopi şi cu egumeni şi cu boierii cei mari şi al doilea şi al treilea şi cu mazilii şi cu feciorii de boieri de ţară şi cu slugi domneşti voinici dinaintea şi cu toată ţara, aşa s-au tocmit şi s-au rupt denaintea domniei mele." Urmează după aceea însuşi (sic) legiuirea, menită a curma neorânduielele enumerate mai sus, şi carea este mai puţin însemnată în cazul de faţă. Nimene nu poate tăgădui că bazele adunărei legiuitoare, convocate, sunt acum preste două sute de ani, de cătră Miron Barnovski Movilă Vodă, sunt mult mai liberale, mult mai drepte, decât acele ale Adunărilor noastre legiuitoare de astăzi. O, propăşire ! în arhivul statului din Iaşi, în una din condicile cuprinzătoare' documinţilor mănăstireşti, am aflat un act din anul 1828 genar 16, doveditor că în ţara noastră Adunările legiuitoare se alcătuiau în vechime din reprezintanţii tuturor claselor societăţei, departe de a fi numai cât un monopol al boierismului. în orice stat constituţional nişte asemene documinţi păstrează totdeauna caracterul unei legi învechite dar nu stricate: a precedent. Aduc aci începutul actului: „Io, Miron Barnovski Movilă voevoda Bojiiu Milostiiu Gospodar zemli Moldavskoi. Adecă s-au jăluit înaintea domnii mele rugătorii noştri episcopii şi egumenii din prin toate 106 CÂTEVA CUVINTE ÎN CESTIUNEA MONASTIRILOR ÎNCHINATE Ocupându-mă, de o bucată de vreme, în Arhiva Statului de aice (nu ex officio, ci ca un semplice diletante), avui ocaziunea de a mă încredinţa, prin studiarea condicei documinţilor monăstireşti, despre uşurinţa de a se mătura din ţară nesuferita rapănă a călugărimei greco-turceşti, fără multă şi zadarnică procedură. 107 Temeiurile mele sunt destul de tari pentru a se scuti guvernul şi naţiunea de necesitatea umilitei aşteptări „doar vor hotărî ceva străinii". Alergând tot la străini şi la străini, nu am ajuns oare ca, mai t Ia urmă, până şi pedepsirea tâlharilor de prin temniţele noastre să atârne de la bunăvoinţă a unor conferinţi europeane ? ! Din cercetarea actelor se adevereşte că monăstirile cereau succesivaminte întărirură peste întăritură de la fiecare domn nou venit, asupra stăpânirei averilor ce li s-au fost hărăzit de cătră un domn oarecare de mai-nainte. Nu se vede de nicăire că unele asemene cereri să fi urmat în temeiul proceselor, al îndoielelor, al protestăciunilor din partea cuiva. Deci a posteriori suntem fundaţi a încheia că însuşi dreptul ţărei cuprindea în sine clauzula unor aşa întărituri, adecă mai clar: daniile neîntărite de cătră oareunul din domnitorii posteriori încetau de a fi tari. Cea mai mare parte a moşiilor hărăzite alcătuiau, mai-nainte de hărăzirea lor, dreapta proprietate a deosebitelor politii ale ţărei. Uricile sunt foarte lămurite în această privire: satul cutare ce asculta (sau în hrisoavele slavoneşti; prisluşal) de târgul Vasluiului, de târgul laşului, etc. însă ce fel de drept avut-au domnii de a secestea şi de a înstrăina proprietăţile orăşeneşti, de au numai singură sâlnlcia, care este însuşi opusul dreptului ? Pre lângă acerile politiilor, mănăstirile căpătau un mare număr de alte averi şi mai puţin disponivere (sic). Documinţilor (sic) rostesc: să dăm satul domnesc cutare (în slavoneşte: selo gospodskoe). Pentru ce oare ele nu zic: satul domniei mele ? Prin urmare, nişte aşa proprietăţi alcătuiau apanajul tronului, iar nu moşia unui singur Domn. Au cu ce chip de dreptate un individ, urcat din întâmplare pe scaunul ţărei, să se fi putut desface de ceea ce nu era legalminte a lui, strâmbând nestrămutatele drepturi ale tuturor celorlalţi indivizi, meniţi de a se urca din timp în timp pe acelaşi scaun ? ! 108 VOTUL UNIVERSAL De o bucată de vreme urmăresc cu cea mai vie atenţiune polemica despre votul universal încinsă şi învăpăiată între cele două foi mari ale noastre cotidiene „Buciumul" şi,,Românui". Ambii antagonişti recunosc în fond bunătatea şi trebuinţa lucrului în dezbatere: ambii resping în formă amestecul străinilor într-o cestiune atât de autonomică: însă, de aci înainte unirea între ei dispare şi diverginţa opiniunilor să iscă asupra modului de manifestare. Ziarul de la Caimata cere ca votul universal să ni se acoarde de către Adunarea convenţională de pe Dealul Mitropoliei: ziarul de pe Podul Mogoşoaei, din contra, voieşte ca să ni-1 decrete d-a dreptul puterea executivă. Camera sau guvernul ? „Românul" sau „Buciumul" ? Alegeţi! Mare e prestigiul „Românului". Cine oare din noi nu-şi aduce aminte nobilul foc cu care acest vechi ziar a apărat odată interesele ţărei ? De aceea, mai înainte d-a osândi noua cale pe care a apucat a păşi d. Rosetti, fiecare din noi se întreabă cu o dureroasă îndoială pe sine însuşi: Este oare adevărat că Românul s-a unit cu ciocoii ? a întins grecilor mâna de ajutor ? critică actele guvernului numai pentru că sunt ale guvernului, fie ele bune sau rele ? Este oare adevărat ? Şi zău ! trecutul acestei foi e atât de măreţ, încât sunt mulţi de aceia ce-şi fac întrebările de mai sus fără a simţi curajul d-a răspunde la ele fără să cuteze măcar a cerceta faptele ! Pe de altă parte, a devenit mare şi tot creşte din zi în zi prestigiul „Buciumului". E plăcut a citi o foaie scrisă nu cu stilul oficios şi leşinat al ziarului de la Caimata, ci într-o limbă curat românească, cu o vervă şi cu o artă stilistică ce urcă pe redactor la treapta celor mai buni prozaici români. E şi mai plăcut a vedea în fruntea acestei foi, nu deviza cea vagă şi cu două feţe a „Românului"; voieşte şi vei putea ! Luminează-te şi vei fi (căci voinţa poate fi rea sau bună şi lumina e naturală sau artificială); 109 nu! ci nişte cuvinte sublime în toată preciziunea lor; instrucţiunea obligatorie, armarea ţărei, votul universal, împroprietărirea ţăranilor! O foaie în care păsurile guvernului sunt lăudate sau reprobate după adevăratul lor merit; în care se combat până la cea de pe urmă picătură de cerneală scandalurile călugărilor greci şi şovăiturile ciocoismului, în care se urează tot ce promite zile senine viitorului României; o aşa foaie este menită a atrage la sine cu încetul toate inimile adevărat patriotice! Ei bine! e greu a alege între aceste două prestigiuri. „Românul" cântă: Camera să legiuiască asupra votului universal! ,3uciumul" sună: Proclame-I Domnitorul! Şi noi, cei mai mulţi, ne uităm cu nedumerire unii la alţii, clătinându-ne în dreapta şi-n stânga, ca păpuşile chineze aşezate pe o emisferă, ce se leagănă necontenit de la o parte la alta! „Buciumul" ne zice: votul universal va strivi oligarhia! - şi iată-ne plecaţi în dreapta, celebrând perspicacitatea „Buciumului" şi trămiţându-i bilete de vizită. „Românul" ne spune: votul universal e subterfugiul dictaturei! - şi iată-ne reveniţi în stânga, proslăvind patriotismul „Românului" şi vizitând Caimata. în toate lunile suntem „buciumişti" şi în toate vinerile „romanişti"! Totuşi, oricât de puternic să fie prestigiul fiecăruia din cele două foi vrăjmaşe, oricât de fermecător să fie numele d-lui Rosetti sau condeiul d-lui Bolliac, oricât de luminos să fie trecutul unuia şi prezintele celuilalt, totuşi, zic, publicul român de mult s-ar fi deşteptat, cred eu, dacă cestiunea, oricât de spinoasă la întâia privire, i s-ar fi înfăţişat din adevăratul şi principalul său punt de vedere. Un tablou d-al lui Rafael lesne poate fi neînţeles de către un spectator ce-1 vede lipsit de cuvenita lumină. Am zis odată că „Românul" şi „Buciumul" recunosc amândoi necesitatea şi oportunitatea votului universal. Acesta e un lucru constatat. Am mai zis că ambii doresc răsărirea votului universal din sânul patriei, iară nu din graţia străinilor. Şi acest punt e nu mai puţin netăgăduit. însă „Românul" adaugă că 110 muma votului universal trebuie să fie Camera, pe când dupre „Buciumul" că acest rol trebuie să fie al Domnitorului. Precum vedeţi toată vorba este numai despre agintele sau organul ce trebuie. , i Of! Doamne! Dacă votul universal ne este în adevăr neapărat - şi aceasta o recunosc la noi înşişi inimicii politici şi d. Rosetti şi d. Bolliac -; dacă un asemenea, în adevăr, poate contribui la fericirea şi mărirea României; dacă el e pentru noi o cestiune de viaţă sau moarte, to be or not to be !, apoi ce ne pasă de ne va veni t.l de la Cameră sau de la Domnitor, numai să vină fără întârziere, să vină atunci când şi în cât timp mai suntem în stare de a sughiţa după el! De am şti bine (ferească-ne D-zeu !) că nu e chip a-1 căpăta din întru, din patrie, atunci... atunci s-ar găsi mulţi deznădăjduiţi ce nu s-ar sfii, vai! a-1 priimi chiar din afară, cădeau de la străini, precum au mai priimit Convenţiunea ! Când omul e flămând, el nu caută dacă hrana ce o găseşte se află jos sau sus, în dreapta sau în stânga: el o ia orideunde o vede, fără multe marafeturi: o ia, mănâncă şi se întăreşte. Ar fi glumeţ acela ce ar spune nenorocitului: pânea ta trebuie s-o iei din stânga, iară nu cumva de aiurea ! — Lasă-mă în pace, domnule, ar răspunde muribundul de foame; lasă-mă în pace cu sătulul trebuie al d-tale! Noi, românii, suntem întocmai într-o astfel de pusătură faţă cu votul universal. \ Aşadară, ne e totuna a câştiga îndestularea suveranei noastre dorinţe fie de la puterea legiuitoare a d-lui Rosetti fie de la aceea executivă a d-lui Bolliac; şi e crud a zice nouă, cari suferim şi ne simţim în agonie, că trebuie s-o căpătăm anume de la cea dintâi, sau anume de la cea de al doilea. Trebuie şi nu trebuie sunt din resortul teoretic al filosofiei; legile şi politica, ştiinţe esenţialmente practice, cercetează şi stabilesc nu aceea ce trebuie sau ceea ce nu trebuie, ci ceea ce se poate sau ce nu se poate. Putinţa şi neputinţa sunt adevăratele margini ale acţiunii juridice şi politice. Oricare publicist cată să o ştie. 111 Filosofia ne învaţă că nu trebuie să ucidem; legile şi politica studiază dacă acest precept e cu putinţă şi enumera excepţiunile de neputinţă, precum: poţi ucide apărându-ţi viaţa, poţi ucide pe ostaşul trădător etc. Străbunii noştri ştiau foarte bine filosoficeşte că nu trebuie să furăm; cu toate astea, pravila lui -> Vasile Lupul legiuieşte că un sărac silit de foame poate să fure o bucată de pâne. Iată adevăratul şi principalele punt de vedere din care cată să prezentăm cestiunea votului universal. Să nu ne întrebăm ca până acum: cine oare trebuie să ni-1 acorde? Această formă de întrebare nu e nici juridică, nici politică ! Nu ! ci ne întrebăm aşa: în starea de faţă a lucrurilor, cui oare e dat a ne acorda votul universal ? cine oare poate s-o facă ? Camera ? Domnitorul ? Cine poate ? Să se fie propus cestiunea în aşa mod din capul locului, discuţiunea era de mult sfârşită, adevărul devenea pipăit, şi opiniunea publică n-ar mai roti astăzi în cercuri viţioase de teorii filosofice în loc de a păşi cu grabă drept înainte pe calea aplicaţiunii practice, unică raţională în sfera legilor şi a politicei. D. Rosetti ar fi plecat în jos cu umilinţă steagul bucăţit al Camerei şi d. Bolliac n-ar mai avea trebuinţă d-a se lupta cu un antagonist învins şi fără arme. Toate astea urmau neînlăturat dacă jurnalismul ar fi formulat preocupatiunea sa în următorul chip: De vreme ce votul universal e pentru români de primă importanţă, apoi îl vom priimi cu bucurie orideunde ne va veni el; aşadară cată să ne aruncăm ochii în jurul nostru şi să recunoaştem de aproape pe acela care poate să ni-1 dea ! Am declarat odată, împreună cu d.d. Bolliac şi Rosetti, că pe străini îi lăsăm la o parte în cât timp mai nutrim în sânul nostru cea mai slabă şi efemeră speranţă d-a fi auziţi şi ascultaţi de către puterile ţărei. Treaba străinilor a fost d-a ne confirma autonomia şi treaba lor va fi d-a confirma orişicând actele şi faptele autonimiei noastre: exemplu: Unirea ! Deci, rămâne pe tapet Camera cea de până mai deunăzi şi faţă cu ea guvernul. Nu ne va fi greu a aprofunda dispoziţiunile acestor două elemente 112 luptătoare în privinţa materiei ce ne ocupă. Au Camera ne va putea da votul universal ? Au ni-1 va putea da guvernul ? Mai multe cestiuni, foarte dificile la întâia vedere, lesne se limpezesc de îndată ce izbutim a găsi dreapta şi cea mai scurtă cale la înţelegerea lor. Aşa e şi cu votul universal. Un simplu principiu luminos ca ziua, recunoscut de toată lumea şi pe baza căruia fiinţează însăşi umanitatea, coprinde în sine cheia enigmei: Nimenea nu poate dori propria sa nimicire ! Cine oare este acela care a tăgăduit neatacabilitatea acestei axiome ? Ei bine: introducerea votului universal e în cea mai nedezlipită legătură cu acest principiu, atât de adevărat încât devenise banal. Aplicaţi-1 către puterea executivă şi întrebaţi-vă: Domnitorul se nimiceşte el oare introducând votul universal ? Se nimiceşte el ? Nu! Domnitorul rămâne Domnitor ca mai nainte şi, prin urmare, el poate dori această instituţiune. Aplicaţi-1 acum către Camera de pe Dealul Mitropoliei, întrebându-vă: această Cameră compusă numai din clasa înstărită a ţărei, nimici-se-va ea oare introducând un vot în puterea căruia vor veni s-o înlocuiască toate clasele unite ale societăţii noastre, toate fără deosebire ? Nimici-se-va ea ? Răspunsul se cuprinde în însăşi întrebarea şi rezultatul este că oligarhica noastră Cameră nici într-un fel nu poate dori votul universal. D. Rosetti, apărându-şi ideea şi arătând toată buna voinţă de a proba (dacă aceasta se cheamă a proba) liberalismul Camerei d-lui, zice ca ea singură a cerut lărgirea legii electorale. O aşa obiecţiune aruncă pe onorabilele directore al „Românului" în alternativa următoarei dileme, cam puţin măgulitoarie pentru caracterul d-lui intelectual şi moral. Dacă domnia sa e sincer, atunci ne pare râu pentru înţelegerea d-lui d-al vedea amăgit; dacă, viceversa, domnia sa nu este amăgit, atunci ne pare şi mai rău pentru moralitatea d-lui, d-al vedea nesincer. Una din două ! Cum de nu ştie d. Rosetti că lărgirea legii electorale nu e totuna cu votul universal ? Când trei oligarhi îşi mai însoţesc alţi trei oligarhi, suma lor se face şase oligarhi... Oare aceasta e votul 113 universal ? Oare aceasta doreşte d. Rosetti ? în orice caz, glasul poporului nostru nu se uneşte în această privinţă cu liberalismul Camerei: şi al „Românului"... Noi cerem o lege electorală nemărginită, iară nu lărgită, ba încă lărgită în înţelesul unei adunări oligarhice ! Ştiu bine şi mă mângâi în simţul meu de român măcar cu atâta că, oricât de oligarhică) Camera d-lui Rosetti, tot încă coprindea în sine totdauna câţiva bărbaţi plini de iubirea patriei, plini de abnegaţiune de clasă, plini de râvnă pentru nivelarea drepturilor cetăţeneşti şi pentru renaşterea României din fenixul votului universal. Ştiu bine că, slava Domnului! nu tot boierul e oligarh precum nu tot oligarhul e boier ! Adesea - ori vedeţi pe un Văcărescu, un Golescu, un Bălăceanu strângând cu simpatie mâna ţăranului, pe când, alăturea cu ei, un parvenit, casap, bucătar sau ţigan el însuşi sau părintele lui, rădică în sus o frunte pe care se citeşte cu litere neşterse stigma oligarhului: Privilegiul! însă, apelez la memoria insului d. Rosetti rugându-1 a-mi enumera pe degete fracţiunea cea frumoasă şi democratică a Camerei d-lui. Mulţi sunt oare ? Norocul nostru este că această Adunare nu reprezintă naţiunea, căci altminte ar trebui să murim de ruşine! Dacă un străin, venit de aseară, ne-ar încredinţa despre putinţa Camerei d-a ne înzestra cu votul universal, nu m-aş mira nicidecum de simplicitatea lui şi i-aş ierta pe loc neştiinţa. Dară o asemenea aserţiune izvorăşte din gura, din pana, poate chiar din înima d-lui Rosetti; mă mir şi nu iert. Uitat-a d-lui istoria acestei Camere ? O istorie sistematică şi pe larg înscrisă în coloanele „Românului" ! Scăpata-a din vedere d-lui acea draconiană lege rurală care a ieşit din sânul oligarhicei majorităţi a Camerei, fiind destinată pentru a strivi şi a şterge de pe faţa pământului pe bietul ţăran român, şi pe care lege, mostra al secuiului XIX, a respins-o... Domnitorul! ? E scurtă ţinerea de minte a d-lui Rosetti şi strâmbă e logica d-lui! O. Cameră ucizătoare a ţăranilor de astăzi, prin ce minune putea-va ea să se 114 pronunţe mâne sau veriodată pentru votul universal, care este rumperea deosebirii politice dintre ciocoi şi clăcaş ? Lucrul e cu neputinţă, de o mie de ori cu neputinţă! Dară votul universal e nu numai sinuciderea Camerei d-lui Rosetti, e nu numai necompatibilă cu soit—disant lărgirea legii electorale, e nu numai diametralmente opus cu principiile desfăşurate la văzul totora în faimoasa lege rurală a acelei Camere... nu! Votul universal tăinuieşte în sine, ca floarea tăinuită în sămânţă, câteva consecinţi neapărate, scumpe pentru ţară, dară cu cari în veci nu se va putea împăca oligarhia) pe cari în veci nu va putea îmbrăţişa Camera d-lui Rosetti. Aceia cari cer votul universal nu au în vedere o simplă înmulţire numerică şi varietate socială a reprezentanţilor naţiunii, ci anume foloasele ulterioare, câte vor să se nască din introducerea acestei măsuri. Dacă am şti sau am crede că votul universal nu ne va aduce în viitor decât ceea ce ne-a adus până astăzi, votul restrâns, dacă nu ne-am aştepta la schimbarea efectelor din schimbarea cauzelor, apoi la ce ne-ar mai sluji dorinţa noastră ? Dacă consecinţele votului universal ar fi aceleaşi cu ale votului restrâns, apoi înşişi oligarhii, în loc d-a ţipa furios în contră-ne, bucuros ar veni să se unească cu noi şi să ne saluteze cu nepoftitul nume de fraţi! Prin urmare, nu atât votul universal în sine, precât frumoasele lui rezultate sunt ceea ce ni-1 face drag nouă şi ceea ce-1 arată slut în ochii oligarhiei. Ele sunt atât de vederate, încât nu ne-a fost greu a le ghici nici chiar nouă, neciopliţilor şi nevârstnicilor democraţi, cum ne numeşte epitrofica foaie a d-lui Rosetti, iară cu cât mai vârtos culţilor şi maturilor oligarhi ai Camerei! Cine oare nu ştie că între celelalte lucruri frumoase, emise într-o vreme, ce e dreptul cam de multişor, de către directorele „Românului" s-au celebrat în gura mare şi cu emfaz următoariele grandioase principiuri: împroprietărirea ţăranilor, armarea ţărei, instrucţiunea obligatorie. Să nu fi fost sau să nu se fi arătat d. Rosetti, în cursul mai multor ani, sprijinitor aprins 115 al acestor idei progresiste şi mântuitoare. D-sa au era astăzi ceea ce este, nu ne impunea chiar în căderea sa, ca Satan al lui Milton, strălucitor încă după prăvălirea sa din cer! Noi l-întrebăm acum, pe d. Rosetti de astăzi, dacă d-lui tot mai ţine cu vechea sa profesiune de credinţă ? dacă d-lui tot mai doreşte ca ţăranul să fie proprietar ? ca românul să ştie carte ? ca patria să fie armată şi în stare de apărare ? o mai doreşte d-lui ? Toate astea sunt consecinţe directe şi neînlăturate ale votului universal, pe cari d-lui unul ne asigură cu sânge rece ca totu-1 mai vrea; însă toate astea nu sunt de fel ceea ce ar putea surâde Camerei d-lui, care astfel nu poate voi nici însuşi votul universal. Cu cât mai departe adâncim cestiunea, cu atât mai mult ne vine a gândi că toată polemica .Românului" de o bucată de timp trebuie înţeleasă pe dos: d. Rosetti glumeşte proslăvindu-ne prea vestita Adunare de pe Dealul Mitropoliei, d-lui o ia în râs făcându-se din politeţă că ar fi lăudând-o, d-lui o păcăleşte... Şi naivul public crede că d-lui vorbeşte serios. O ! nu e aşa de neconsecinte d. Rosetti! D. Rosetti nu e atât de nelogic ! însuşi d-lui ne povestise într-o vreme în „Românul", mi-aduc aminte, despre poznaşa republică de la Babin în Polonia, al carii scop a fost d-a biciui viţiul şi nepriceperea, trimiţând la cei proşti diplome de erudiţi, la ucigaşi testimoniuri de filantropi, la furi certificate de oameni cinstiţi etc, adică descriind neajunsul individului prin arătarea virtuţii opuse. Ei bine ! D. Rosetti e tocmai republica de Babin a obligarhilor noştri. D-lui vede necapacitatea, reaua voinţă, egoismul, scelerateţea Camerei şi o numeşte înţeleaptă, bine dispusă, naţională, patriotică şi aşa mai departe. Şi apoi însuşi d-lui îşi râde în barbă ! Ce satiră ! Am analizat şi am probat neputinţa Camerei d-a ne da votul universal. Acest fapt se bazează pe principiul natural că nimini nu-şi doreşte, cel puţin când se află într-o stare normală de sănătate, propria sa nimicire; sc bazează pe caracterul profundarnente antidemocratic al legii electorale şi al legii 116 rurale născute din sânul majorităţii Camerei; se bazează pe consecinţele implicate în introducerea votului universal, precum, bunăoară şi mai cu deosebire, împroprietărirea ţăranilor ! Nu cred ca o cestiune să poată fi demonstrată într-un mod mai peremptoriu şi cutez a zice, mai geometric. Rezultatul discuţiunii noastre ne înfăţişează două punturi culminante, asupra cărora atragem toată luarea-aminte a bărbaţilor ce-şi iubesc ţara, ce au puterea în mână) ce ar voi să-i pregătească un viitor falnic. E absurd a cere votul universal de la sau prin camera. E primejdios a recurge la intermediul oligarhiei. E absurd şi e primejdios ! Când d-ta ai nevoie de bani, oare îi vine în cap a alerga la acela care ştii bine că nu-ţi va împrumuta nici într-un chip ? Cine voieşte a se răcori nu se expune la razele soarelui; şi cine voieşte a se încălzi, nu se adăposteşte în umbra pădurii. Unele aşa apucături ar fi singure de ajuns pentru a merita unui individ beneficiul balamucului, cu cât mai vârtos ar fi ele ridicule din partea unui guvern, compus, fireşte, din somităţile ţărei întregi! însă ministerul care s-ar aluneca pe o asemenea cale nu numai ar cădea în cea mai poznaşă şi copilărească absurditate, ci încă ar împinge patria la marginea pieirii; şi ne-ar face pe d-o parte să râdem cu hohote; pe de alta să plângem cu amar rătăcirile şi aiuririle necapacităţii urcate la putere ! Să presupunem că puterea executivă convoacă faimoasa noastră Cameră şi depune pe biroul ei proiectul votului universal. Oligarhii nu pot să-1 primească: neputinţa lor e tot atât de neînvingibilă precum e aceea a orbului d-a vedea şi acea a surdului de a auzi. Ei bine ! Camera se simte constrânsă sau de a modifica proiectul după sensul oligarhic, sau de a-1 respinge. Guvernul înţelege greşeala comisă şi recurge la privilegiul său de a dizolva Adunarea. Dară e târziu ! Oligarhia vede înainte-i trista perspectivă sau de a fi spulberată sau de a se mănţine prin rezistenţă. E lucrul firesc ca ea să aleagă mijlocul de pe urmă, declarându-se în permanentă. Exemple citiţi în istoria Franciei 117 şi a Angliei. Atunci ce oare rămâne de Vacut puterii executive ? întrebuinţarea forţei armate ? Ce va urma ?! ... Gândiţi-vă, gândiţi-vă pentru mila lui D-zeu, d-lor miniştri ! De unde oare poţi cunoaşte d-ta cu o aşa spăimântătoarie siguranţă şi amănunţime consecinţele convocării Camerei ? Cine oare te-a înzestrat cu darul năzdrăvan d-a citi aşa de limpede în paginile viitorului ? în ce chip ne vei putea încredinţa că ceea ce s-a întâmplat în Anglia şi Francia o să se întâmple şi la noi, ginte neatârnată şi diferită prin moravuri şi tradiţiuni istorice ? Acestea sunt întâmpinările ce ne-ar putea face un antagonist serios adică un antagonist ce n-ar voi să semene cu bravii din „Convenţiunea - „Independinţa" şi C-nia. Acestea sunt obiecţiunile ce ne-ar putea face, bunăoară, d. Rosetti, pe care ne place până acum a-1 respecta ca pe un patriot rătăcit, încunjurat, în nenorocirea sa, de sălbatici din codrii Tesaliei, de bufoni, de turciţi etc. cărora li se pare că veştede personalităţi, mârşave calomnii şi caraghioslâcuri de a lui Cacavella sunt de ajuns spre a răspunde la argumente, pentru a răsplăti politeţea de bună creştere, pentru a sfărâma principii! De unde ştiu eu că, convocându-se Camera şi propu— nându-i-se votul universal, ea se va constitui în permanenţă şi va da naştere unui răzbel civil ? - Această ştire a mea nu e o certitudine, căci nimica nu este cert în combinările politicei; dară probabilitatea e aci foarte mare şi un adevărat român se teme, se înfioară şi se fereşte de realizarea unor asemenea probabilităţi! închipuiţi-vă că o mumă trebuie să treacă o prăpastie, peste care suat întinse două poduri: un pod larg, bine întărit, nesupus pericolului, şi un altul îngust, slab, nesigur. Tu, fiule, lăsa-vei pe muma-ta să aleagă puntea cea primejdioasă pe când nimica n-o împiedecă să abordeze trecătoarea cea liniştită şi tare ? Tu, fiule, cuteza-vei să concepi în mintea-ţi criminalele raţionamente: de unde pot şti că mama va cădea în prăpastie? cine e în stare a cunoaşte viitorul ? Las-o să cerce ? Un atare nu va fi ruşinea naturei! 118 SOFISMELE „ROMANULUI" Proudhon a făcut sofisme asupra proprietăţii, Fourier asupra familiei, Owen asupra comunităţii, Michelet asupra istoriei, fiziocraţii asupra economiei politice, omiopaţii asupra medicinei etc... D. Rosetti, o sofismă între aceştia, face sofisme asupra situaţiunii noastre politice şi sociale; şi trebuie să recunoaştem, fără a măguli cât de puţin pe directorele Românului", că sofismele d-lui ar putea pretinde, orişiunde şi orişicând, la o întâietate cantitativă şi calitativă. Sofismele sunt ceva mijlociu între adevăr şi minciună. Ele sunt adevăruri prin formă şi minciuni prin fond, adică, mai pe scurt şi în termeni tecnici, adevăruri formale şi minciuni fundamentale. Meşteşugul frazeologiei, întrebuinţarea nedefinită a cuvântului cu mai multe înţelesuri, sărituri de la o idee la alta fără a trece prin punturile intermedie etc. pot concurge pentru a îmbrăca o absurditate în haina argumentaţiunii logice. Minciuna simplă e ridiculă şi nevătămătoare; ea poartă cu sine carta sa de vizită, toţi o cunosc pe nume şi o primesc fără multe ceremonii după cum ea merită. Dacă ne-ar spune cineva, bunăoară, că Dracul e redactorele „Nichipercii", noi nu ne-am stânjini a-i răspunde cu zâmbet: ,,minţeşti, bădiţă ! nu e atât de prost Dracul!" Sofisma, din contra, e gravă şi periculoasă. Ea apare înaintea noastră sub numele uzurpat al adevărului, ascunde propria sa natură, solicită din parte-ne un respect nemeritat şi adeseori îl şi capătă. De pildă, ni se zice: trebuie să apărăm patria; însă d. Rosetti, ca patriot, o reprezintă; deci trebuie să apărăm pe d. Rosetti. Debitaţi această frază în piaţa publică şi pariez că) din o sută de ascultători, nouăzeci şi nouă nu vor descifra sofisma ! căci ei nu vor fi în stare a defini mai nainte de toate ceea ce este patria, ce e patriotul, ce e apărarea, ce e d. Rosetti. 119 Nu toate spiritele sunt înzestrate cu o îndestulă pătrundere anatomică pentru a putea opera asupra sofismei, analizând şi scoţând la lumină toate tecnele ei, până şi cele mai mărunte. Dară răsplata unei aşa greutăţi se află deplină în mulţămirea ce ne procură rezultatul operaţiunii, arătându-ne uşurătatea cu care se rătăceşte mintea omului când crede ceea ce nu înţelege. Atunci ne coprinde o adâncă mirare despre tristele mijloace prin cari se câştigă reputaţiunile, se dobândeşte popularitatea, se formează autorităţi. Acest fapt e mai cu seamă vederat în ţârele noastre, unde puţini şi prea puţini sunt deprinşi şi capabili d-a cugeta asupra lecturei. Am întreprins a combate numai şi numai sofismele ,JRomânului", lăsând la o parte celelalte organe reflexive şi diminutive ale coaliţiunii. De întâi, singură foaia de la Caimata ne prezintă deja un prea mare belşug de materie foarte deasă, pentru ca să ne mai putem bate capul şi cu sucursalele sale. Al doilea, sofismele din „Conventiunea", ,Jndependinţa" et C-nie sunt mai mult minciuni, simple decât sofisme şi prin urmare, le-am socotit a fi ridicule şi nevătămătoare, chiar dacă nu ne-ar fi ajutat în această privinţă d. Millo, caracterizându-le în personagiul atât de comic al lui Mofturianu ! Un singur exemplu va ajunge pentru a da o idee despre geniul inferior al sofismelor Caimatei de jos (căci Caimata, ca Parlamentul englez, înfăţişează două Camere). Atingând articolul meu asupra votului universal, un întreţinut de la „Conventiunea" (No. sau litra 17) se rosteşte aşa: „Acăţându-ne acum şi d. Hăjdeu de votul universal, zice că să nu ne întrebăm ca până acum cine trebuie să ni-1 acorde, ci să ne întrebăm cine poate să-1 facă: Camera sau Domnitorul ? Noi ne-am pronunţiat pentru Cameră, când ne-am întrebat cu cine să ţinem: cu Camera sau cu Domnitorul ?" Prin urmare oamenii Coahţiunii nu-şi fac întrebarea filosofică cine trebuie ? nici acea juridico-poUtică cine poate ? ci întrebarea mercenarilor: cu cine să ţinem ? Pas d'argent, pas de Suisse ! Bravo „Conventiunea" ! 120 Să nu gândiţi însă că sucursalele Caimatei ar fi având totdauna o previziune gata de sofisme, măcar de felul cu cine să ţinem ? De cele mai multe ori le lipsesc până şi acestea, încât ele se văd forţate a alerga la un mijloc şi mai demn: la personalităţi, şi încă ce personalităţi! Ele vă încredinţează, de exemplu, că un român din Basarabia, Bogdan Hăjdeu, e rus şi rusolatru. Cerceteze ele în consulatul moscovit şi vor afla că acest rus şi rusolatru e osândit la Siberia de către guvernul ţarului, pentru a fi despreţuit supunerea muscălească şi pentru a se fi încercat de a deştepta spiritele basarabenilor deznaţionalizaţi prin diabolica politică a cabinetului de Petersburg! Părintele acestui rus şi rusolatru e acel Alexandru Hăjdeu care a cutezat să proteste energic în favoarea naţionalităţii române, sub guvernul barbarului Nicolae! Unicul frate al acestui rus şi rusolatru, pictorele Nicu Hăjdeu, a murit de oftică în vârstă de 19 ani, câteva zile după ce a ieşit din adâncul temniţelor moscovite ! Cu toate astea, caimatiştii cred că Bogdan Hăjdeu e rus şi rusolatru, pentru că el scrie în ,,Buciumul", pentru că el doreşte .Regatul României, pentru că el cere votul universal... pentru că el are curajul convincţiunii d-a-şi subsemna numele \ Nu ne îndoim că Bogdan Hăjdeu va deveni mâne mongol, pentru că nu cruţă acum sofismele ,,Românului" ! Logică ! Aşadară, înlăturăm şi „Independinţa", (în sensul republicei de la Babin) şi „Conventiunea" (în înţelesul neguţătoresc de învoială) şi ,Nichipercea" (cel naiv ca un înger), le înlăturăm pentru că, după vortţa cântecului: „Stăpânii să războiască Şi slugile să-i privească. Ne vom mulţumi a combate direcţiunea sofistică a Românului", acestui visternic al Caimatei (de la cuvântul turcesc caime - bani de hârtie), prin care vieţuiesc şi cu care, odată la un loc, vor apune credincioasele sale... ecouri. 121 Făgăduim că nu vom lăsa pe d. Rosetti a comite de acum înainte o singură sofisma care să scape nedemascată de atenţiunea noastră. Deocamdată vom analiza cele mai importante din sofismele trecute, ce s-au bucurat până astăzi de privilegiul impurităţii, contraria principiului de egalitate - fraternitate -libertate! Votul universal duce la dictatură Iată calul de bătălie ce-1 încalecă pe rând toţi generalii coaliţiunii, silindu-1 să galopeze pe gheaţă şi uitând că-i lipsesc potcoave. Să începem prin definiţiunea terminilor. Votul universale e voinţa şi controlul tutora; dictatura este voinţa fără control a unuia, adică votul universal e tocmai ceea ce nu este dictatura şi viceversa: dictatura e opozitul votului universal. Prin ce minune dară votul universal ne va putea duce la dictatură? O asemenea aserţiune oare nu este ea identică cu următoarea: mergând spre miazăzi vei ajunge la nord ? sau cu astalaltă: să au te speli căci te vei feşteli ? Ideile de miazăzi, de nord, de spălare, de feştelire sunt nişte idei prea vulgarii, a căror înlănţuire nu poate înşela pe nimene, de vreme ce fiecare ştie din copilărie, orbeşte, ca pe Tatăl nostru, că miazăziua e diametralminte contrarie nordului şi spălarea feştelirii. Votul universal şi dictatura sunt idee de o ordine mult mai înaltă şi atât de nefamiliară pentru gloată, încât legătura lor ca efect şi cauză, deşi cu desăvârşire absurdă în ochii criticei, totuşi lesne poate să apară unui din cei fericiţi în împărăţia cerului a fi sigură tocmai ca 2+2=4. A vorbi politică fără definiţiuni se cheamă a vorbi câtre români chinezeşte; şi a vorbi către români chinezeşte se cheamă a nu vorbi politică. Bum-bum 122 ne va aduce la bam-bam o pricepeţi, domnilor cititori ai „Românului" ? Cum să n-o pricepeţi, deoarece v-o spune d. Rosetti, nici mai mult nici mai puţin decât însuşi d. Rosetti! Iată, fraţilor, bum-bum însemnează alb (votul universal) şi bam-bam însemnează negru (dictatura !)... Aha ! D. Rosetti nu ne-a spus-o! Acuma am dori şi noi să întrebăm pe prea înţeleptul nostru dascăl de la Caimata, dacă negrul urmează din alb. Degeaba, domnilor! D. Rosetti vă va răspunde, ca teologia dogmatică: credeţi şi nu raţionaţi, adică luminaţi-vă şi veţi fi, voiţi şi veţi putea ! Bum-bum ne va duce la bam-bam ! Să presupunem însă că sofisma d-lui directore al „Românului" nu e sofisma, ci un adevăr pur şi demonstrat. Ei bine ! D-ta ne zici, d-le Rosetti, că votul universal ne va duce la dictatură; te credem pentru un moment cu aceeaşi abnegaţie de cugetare cu care alţii te cred în toată viaţa lor; dară este un lucru la mijloc ! tot d-ta, d-lc Rosetti, ne cânţi de mai multe luni de zile, chiar din ceasul dizolvării Camerei, cum că guvernul nostru e dictatorial. Fiindcă, după părerea d-tale, dictatura la noi este un fapt acomplit, apoi cum oare ne-o va mai putea aduce votul universal ? Suntem sub dictatură, zici d-ta: vom fi sub dictatură, ne cânţi d-ta; deci d. Rosetti, cu voia d-tale, votul universal ne va lăsa cum ne va găsi, fără a produce cea mai mică schimbare în situaţiunea noastră. Aşa gândeşti d-ta; nu eu, ferească-mă D-zeu ! Pentru ca să poţi fi consecinţe cu sofisma cum că votul universal ne duce la dictatură, d-ta trebuie să recunoşti neapărat că până acum noi n-am fost sub dictatură; pentru ca să poţi recunoaşte una ca asta, trebuie numaidecât să arzi toate numerile foaiei d-tale încoaci de la actul de botez al coaliţiunii; şi apoi să te confesezi cu francheţă că ... ai glumit. Atunci ne vei spune, fără teamă d-a cădea, nu în sofisma, ci în galimatias: ministerul Creţulescu a fost de minune, dară votul universal ne duce la dictatură ! Ş-o zice d. Rosetti ? D-lui ? -Niciodată! Ş-apoi cine poate crede că d-sa e sofist şi se contrazice la tot pasul! Eu unul am această antinaţională 123 cutezanţă, pentru că sunt rus şi rusolatru, ba încă pe cale de a deveni mongol. Opiniunile d-lui sunt clare, precise, logice, consecinţi şi, mai cu deosebire, laconice. Luminează-te şi vei fi, voieşte şi vei putea, crede-mă şi vei şti! Dictatura .......însă votul universal tot are să ne-o procure, măcar ca ea este ! Precum vedeţi, cuvintele: votul universal ne duce la dictatură copiind două feluri de contradicţiuni enorme: dintâi, contrazicerea ideilor emise în frază între sine (votai universal -dictatura); al doilea, contrazicerea acestor idei cu altele, tot ale d-lui Rosetti (dictatura e introdusă - se va introduce). Una la mână şi cele multe înainte ! II Poporul să ceară votul universal în Câmpul Libertăţii După ce „Românul" a simţit că nu ne poate speria prin faimoasa sofisma cum că votul universal duce la dictatură, d. Rosetti a întors cestiunea pe altă foaie şi a început a striga ca nu cumva să se ia o măsură mai nainte de a se consulta poporul adunat în Câmpul Libertăţii şi învăţat să ţipe: vreau votul universal! D. Aricescu s-a supărat foarte mult pe această cerere a Caimatei. După părerea d-lui, demagogia sau d. Rosetti voieşte adunarea poporului pe Câmpul Libertăţii, pentru ca să amăgească vulgul, să provoace rurburări, să pună în conflict gendarmeria sau oştirea cu poporul şi să justifice o invaziune. Nu mă îndoiesc nici eu că acestea ar fi rezultatele unei asemenea întruniri; dară socot din parte-mi că planul d-lui Rosetti nu merită a fi combătut cu atâta seriozitate: căci pentru a ajunge la acelaşi scop, vreau să zic pentru a nimici efectele machiavelicei combinaţiuni a „Românului", era destul a demonstra absurditatea sofismei! E frumos şi măreţ cuvântul „popor"! Poporul s-adună, poporul doreşte, poporul cere !... Totuşi, acele câteva mii de bucureşteni între cari vor fi pe jumătate greci, bulgari, sârbi, unguri şi nemţi; acele câteva mii grămădite pe Câmpul Libertăţii, după apelul d-lui Rosetti, sunt ele oare „poporul românesc" ? Pentru ca în adevăr să se poată reprezenta cinci milioane de români şi pentru ca imaginea lor să încapă pe Câmpul Libertăţii, sau în oricare altă localitate izolată, există un singur mijloc şi acel mijloc se cheamă: „votul universal". Toate clasele şi toţi locuitorii României să aleagă deputaţi însărcinaţi cu cererea... ca sa se îndreptuiască toate clasele şi toţi locuitorii României să aleagă deputaţi! Iată ceea ce propune d. Rosetti. Să vină însuşi votul universal, pentru a face votul universal! Precum vedeţi, logica „Românului" e un ce tot atât de nou ca Epoptica D-lui Vaillant! Mai este un alt punt de vedere din care propunerea lui Rosetti nu e mai puţin absurdă, adică e nu mai puţin consecinţe. D-lui cheamă poporul... ! pentru ce? - pentru ca să-1 întrebe: voiţi votul universal ? Această întrebare arată cât de mult despreţuieşte d. Rosetti pe acel nenorocit popor românesc, al cărui nume, ca o amară ironie, umple toate coloanele foaiei d-lui! Votul universal este o instituţiune în puterea căreia tot românul devine cetăţean. Ei bine, patrioticul directore al Caimatei are mimă să se îndoiască despre dorinţa românilor d-a fi cetăţeni! întrebarea ce o adresează d-lui poporului nostru este ca şi când nescine ar îndrăzni să-1 întrebe pe însuşi d-sa: Die Rosetti, voieşti a fi om ? d-lui ar avea tot dreptul de a întoarce spatele la o aşa cestiune: au care este dreptul poporului român în privinţa d-lui Rosetti ? Deci, d. Rosetti stăruieşte ca votul universal să se introducă prin votul universal şi ca românii să se roage d-a fi români ... Am voit să ne luminăm şi n-am putut a fi! Două la mână; am început a osteni. 124 125 III Ministerul Kogălniceanu nu e din majoritate Lumea antică credea că a fost odată un timp de aur când zeii ar fi domnit pe faţa pământului. în ţara noastră şi în zilele noastre zeii n-ar fi buni nici ca miniştri: „Independinţa" i-ar ataca pentru că ei nu sunt nici beizadele, nici logofeţi, nici vornici, ceea ce se numeşte în limba „Independinţei" a nu avea consistenţă; „Conventiunea" ar observa că natura lor zeească nu are greutate şi, prin urmare, nu se poate cântări; „Nichipercea" ar fi în contra lor pentru că i-ar plăcea lui a fi îh contra lor; „Românul" cu d. Rosetti ar zbiera că ei nu sunt din majoritate ! D. Kogălniceanu cu colegii săi sunt oamenii pământeni: cu cât dară mai vârtos ei n-au consistenţă, n-au greutate, nu plac cui place ca niminea să nu-i placă, nu sunt din majoritate ! Dacă „Independinţa", „Conventiunea" et C-nie vorbesc de clacă, nu e de mirare: ele ar dori ca să nu se stingă în vecii vecilor împărăţia clăcilor ! Dară e mult mai gravă majoritatea d-lui Rosetti; oare ce înţelege d-lui sub acuzaţiunea aruncată în faţa noului minister ? în ordinea sistemului constituţional reprezentativ este generalmente admis, ca două condiţiuni sine qua non, că misterul este expresiunea majorităţei Camerei şi Camera, pe aceeaşi bază, este expresiunea majorităţii poporului. Poporul se răsfrânge în Cameră; Camera se răsfrânge în minister; încât însuşi ministerul este o răsfrângere indirectă a poporului. Iată principiul! D. Kogălniceanu este din maioritatea Adunării de la Dealul Mitropoliei, iară ceilalţi colegi ai d-lui nici nu au fost în stare, adică nici au avut starea pentru a fi deputaţi veriodată. Aceasta e raţiunea că ministerul Kogălniceanu nu e din majoritate. Totuşi, de ce oare prea constituţionalele directore al „Românului", imputând ca o crimă noului Cabinet d-a nu fi din 126 majoritatea adunării; de ce oare prea reprezentativul directore al „Românului" nu impută totdodată, ca o crimă, oligarhicei adunări d-a fi din majoritatea poporului ? De ce ? Este o deriziune sofistică d-a cere una din aceste condiţiuni, fără a avea sau a îndeplini pe cealaltă. Camera fiind oglinda poporului, ministerul e oglinda Camerei. Când adunarea nu este din majoritatea ţărei, cu ce drept, cu ce logică, cu ce obraz cutezaţi voi a pretinde ca ministerul să fie din majoritatea Adunării ? Trei la mână; acuma să ne mai răsuflăm. SOLIDARITATEA PRESEI! Am citit în ziarul d-voastră părerea de rău ce arătaţi pentru suprimarea foaiei mele umoristice „Aghiuţă". Nu întru aci în dezbaterea cauzelor acelei suprimări, căci sunt dator a nu vă atrage neplăcerea de a priimi cel puţin un avertisment. Totuşi, mă grăbesc a vă mulţumi din suflet pentru că măcar d-voastră aţi rădicat vocea pentru nenorocirea bietului ,.Aghiuţă", onoare ce nu i-a făcut-o acele ziare în cari am scris, pentru cari am simţit, de la cari aveam dreptul de a cere un sprijin moral. Dar vai ! lucrurile morale sunt acum atât de rare şi atât de scumpe! Cu această ocaziune, priimiţi, etc. B. P. Hăjdeu. 127 FRATERNITATEA SI UNIREA Va veni un timp, pre care speranţele şi dorinţele noastre ar voi să-1 realizeze cât mai în grabă, va veni un timp, mai curând sau mai târziu, când primul articol, articolul fundamental, lex anima reipublicae, ce se va înscrie cu litere neşterse în fruntea Constituţiunii poporului român, va fi: toţi românii sunt fraţi, toate provinciele române sunt unite, toate naţionalităţile neromâne, învecinate, de aceeaşi forţă cu noi şi cari au suferit ca şi noi, sunt confederate cu românii contra inamicilor celor puternici şi cuceritori. Fraternitatea între membrii naţiunii, unire între provincii, confederaţie ofensivă şi defensivă cu naţionalităţile, aceste trei mari principii constituţionale sunt adânc gravate, domnilor, în natura românilor. O vom proba aceasta în lectura de astăzi cu istoria în mână. De întâi, fraternitatea. Cel mai vechi document de limba noastră românească, citat şi recitat mereu de toti istoricii şi filologii naţionali şi străini, Thunmann, Petru Maior, Engel, Şincai, Cipariu, Vaillant etc. sunt două cuvinte, reproduse în cronicele bizantine ale lui Teofan şi a lui Teofilact Simocatta. Pe la anul 587, într-o bătălie de lângă munţii Balcani, între avari şi armata greacă compusă, cea mai mare parte, din români de peste Dunăre, un ostaş strigă câtre altul să se întoarcă înapoi, pentru a rădica de jos un lucru oarecare ce-i căzuse de pe cal. Această întâmplare, atât de simplă, fu cauza pierderii bătăliei; căci oastea, auzind cuvintele: TCWyoMppaxpe, fu cuprinsă de o spaimă panică şi se întoarse la fugă. Două vorbe, această exclamaţie: toma, fratre, sunt, domnilor, precum am spus-o, cel mai vechi document de limbă română. Ele constată că deja atunce, sunt acum peste doisprezeci secoli, străbunii noştri se adresau unul cătră altul, ca şi în ziua de astăzi, cu dulcele nume de frate sau, după forma latină mai pură, fratre. 128 Nici într-o altă limbă de origină latină cuvântul frate nu ne întâmpină într-un sens atât de universal şi cu un uz atât de des ca la români; iar o limbă naţională fiind, totdauna, imaginea cea mai fidelă a moravurilor, urmează dară consecvenţa că nici la un alt popor latin ideea de fraternitate între toţi membri naţiunii n-a fost niciodată încuibată ca la români. în adevăr, domnilor, la noi nu numai toţi îşi adresează acest nume unul altuia, adeseori fără a se cunoaşte cât de puţin, dar românul e dispus a zice „frate", în unele cazuri, până şi unor lucruri neînsufleţite, cum, bunăoară, în următorul cântec popolar, unul din cele mai vechi şi totdodată unul din cele mai frumoase: „Frate, frate, de stejar! Lasă-mă să tai un par Să-mi fac osie la car. — Frăţioare românaş! Parul mare daţi-l-aş, Dac-ai face tu din el O armă de voinicel: Ghioagă mare, năstrujită, Cu piroane ţintuită, Şi cu dânsa d-ai scăpa Sărmană moşia ta De tătari şi de lifteni Şi de duşmani ungureni..." în această sublimă poezie, domnilor, vedeţi fraternizând pe voinicul român cu măreţul stejar, regele codrului; principiul fraternităţii e aci foarte bine caracterizat: românul cere de la fratele său stejar, ca sacrificiu frăţesc, un par pentru ca să-şi facă o osie; stejarul pe de altă parte, nu refuză fratelui românaş, însă cu patriotica conditiune de a întrebuinţa acel par nu pentru osie, ci pentru apărarea ţărei; pentru apărarea ţărei în care au crescut ei amândoi, şi românul şi stejarul; pentru apărarea ţărei care este muma lor a amândurora şi pe baza caria ei amândoi au dreptul 129 de a se numi fraţi. Aşadară, domnilor, sub fraternitate românul nostru înţelegea comunitatea patriei şi, de aceea, nu e de mirare când îl auziţi numind frate stejarul cel verde născut în România, pe Când niciodată, cel puţin în poeziile sale poporale, el nu acordă acest simpatic nume vreunui străin. Cătră străini românul se adresează totdauna numai cu satiră, dacă nu şi cu ură; el le cântă, de pildă, în loc de fraternitate: „Ungurean cu sucman scurt Nu şedea-n Moldova mult...* Sau: Sau: „De tătari am o săgeată, De turci sabia cea lată, Şi de Ieşi un buzdugan, Şi de unguri un arcan..." Sas viteaz Cu nod pe nas...' Străinul, domnilor, nu poate fi frate, după ideea românului; dar sunt fraţi toţi românii unii cu alţii şi sunt fraţi toţi românii chiar cu stejarul din ţara lor ! Nu e greu a descoperi originea acestei idei de fraternitate naţională, o idee prea puţin pronunţată la celelalte popoare latine; o idee prea puţin familiară vechilor români; o idee, în fine, care se pare a se fi născut şi dezvoltat la străbunii noştri anume pe teritoriul Daciei. Surorile noastre Spania, Galia şi Italia fuseseră deja de mult timp provincii romane când Dacia începe a fi sub Traian. Spania, Galia şi Italia rămaseră încă pentru mult timp provincii romane, când Dacia înceta a fi sub Aurelian. Astfel, legătura coloniştilor din Dacia cu centrul imperiului a fost cea mai scurtă, abia de un secol şi jumătate; încât în Spania, în Galia, în Italia, romanii niciodată nu s-au văzut aşa de izolaţi ca în Dacia unde, lăsaţi prea de timpuriu ca o pradă în manele barbarilor, ei nu s-ar fi putut mănţinea dacă nu se grupau în jurul unul lângă altul formând o strânsă şi intimă familie de fraţi. Bântuiţi când de goţi, când de huni, când de avari, de maghiari, slavi, pecenegi, comani, noi am rezistat apărându-ne nu ca indivizi, căci am fi pierit cu toţii unul câte unul; am rezistat apărându-ne nu ca un stat, căci fiecare stat are un centru iar centrul lipsea românilor: noi am rezistat, domnilor, apărându-ne ca nişte fraţi, pe cari au-i conduce interesul politic, ca într-un stat, nici egoismul, ca pre un individ, ci-i povăţuieşte numai solidaritatea de sânge, simpatia de familie, amorul frăţesc. însă, pe lângă această fraternitate naţională generală, străbunii noştri au crezut de trebuinţă a mai crea, domnilor, alte două specii de frăţie artificială, destinate anume pentru acele înime alese cari formează floarea unei naţiuni. Aceste două specii, cu totul uitate în ziua de astăzi, zi rece şi prozaică, sunt: frăţia decruce şi frăţia de moşie. De-ntâi, frăţia de cruce. Vă aduceţi aminte, domnilor, frumoasa baladă popolară intitulată: Balaurul ? „La mijlocul drumului, La puţul porumbului Văzui floarea câmpului. Dar n-i floarea câmpului, Şerpuleţ cu solzii verzi, Nici să-I vezi, Nici să-1 visezi, Şi-nghiţea pe jumătate Trup cu arme ferecate, Trupuşor de voinicel Ce striga mereu din el..." Dar iată că se iveşte în cale un mândru călăreţ; vede această jalnică scenă şi strigă şarpelui: 130 131 „Nu-nghiţi pe bietul frate Că-ţi tai trupu-n jumătate..," Aci, domnilor, sub numele de frate deocamdată simpla poezie înţelege comunitate de patrie, după cum am explicat-o mai sus. Călăreţul strigă şarpelui să nu înghită pre român, căci toţi românii fiind fraţi, el va fi dator a-şi apăra pre fratele său. Şarpele rezistă şi ameninţă. Atunci viteazul nostru, zice balada: „Iute paloşul scotea, Pe balaur îl tăia, Copilandrul mi-1 scotea Şi-n cârcă mi-1 rădica Şi la stână mi-1 ducea Şi-n lapte mi-1 tot scălda, De venin îi curăţea Şi cu viaţă-1 dărui..." Până aci, precum aţi văzut amândoi voinicii au fost fraţi numai ca români, adecă în sensul cel mai întins al cuvântului; de aci însă legătura devine mai strânsă; unul altuia a scăpat viaţa, s-au expus unul pentru altul; şi fraternitatea generală nu le mai ajunge; ei devin fraţi de cruce. „Ş-apoi, mări, cât trăia Fraţi de cruce se prindea, Şi-mpreună voinicea Şi balaurii stârpea..." Publicând această baladă, d. Alecsandri o însoţeşte de următoarea notiţă: „A se prinde fraţi de cruce este un obicei vechi - zice d-lui - pe care îl aflăm în cele mai vechi poveşti şi balade. Această legătură strânsă impunea datorinţa de a se jertfi unul pentru altul. Ea se forma prin ajutorul unor formule tainice, dintre cari cea mai puternică era amestecarea sângelui. Aşa când doi bărbaţi vroiau a se prinde fraţi de cruce, fieşicare dintre ei trebuia să-şi facă la braţul drept o tăietură în formă de cruce şi să amestece sângele fratelui său cu al sau". D. Alecsandri crede că acest obicei se va fi născut în veacurile de mijloc. După noi însă, el are o origine romană mult mai antică şi nu are a face cu frăţia de arme a cavalerilor feodali din evul mediu, frăţie bazată pe schimbul armelor. Cum că la vechii romani amestecarea sângelui crea un fel de amicie mult mai intimă decât chiar fraternitatea naturală, dovadă cuvintele lui Valeriu Maxim, cuvinte ce au rămas până astăzi ne-nţelese de filologii occidentali numai din cauza că lor nu le sunt cunoscute obiceiele românilor. Iată textul: „Mixtum cruorem amicorum et vulneribus innexa vulnera, mortemque morţi inhaerentem videre; haee sunt vera Romanae amicitiae indicta... Astfel Valeriu Maxim, carele a trăit sub împăratul Tiberiu, distinge amiciţia română de amicia de la celelalte popoare. La romani, zice el, semnul caracteristic al amiciei era amestecul sângelui din ranele celor doi amici cu hotărâre de a muri unul pentru altul. Ei bine, domnilor! întocmai aşa, în fond şi în formă, a fost şi aşa-numita frăţie de cruce la români. Şi la sârbi a existat şi pare-mi-se că ezistă şi astăzi această insutuţiune; dar învederat că sârbii au luat-o de la români. Dovadă că ea nu există la celelalte popoare slave şi, prin urmare, nu poate fi de origine slavonă; când, din contra, noi am reuşit a proba originea sa romană antică. Afară de amestecarea sângelui, românii mai întrebuinţau încă o formalitate simbolică pentru a deveni fraţi de cruce. Sommer, amicul şi biograful lui Despota-Vodă, zice că domnul moldovenesc Ştefan Tomşa, voind a se face frate de cruce cu unul numit Dimitrie, amândoi au mâncat dintr-o turtă făcută în forma crucii, ceea ce, zice Sommer, însemnează la români alianţa cea mai sacră: „bolum in cruciş formam compositum, quod sanctissimum apud illos foedus existimatur, edere..." Şi aci, domnilor, străluceşte, se zbuciumă pentru a ieşi la lumină, antica origine romană a instituţiunilor noastre naţionale. La 132 133 romani măritişul cel mai solemn era per confarreationem, adecă măritişul prin formalitatea turtei. Acest măritiş era atât de sacru, încât, după mărturia lui Gaiu, puteau deveni Flamines majores şi Reges Sacrorum, adecă sacerdoţi .principali numai acei născuţi dintr-o însoţire per confarreationem. Deci turta, ca simbol de alianţă cea mai sacramentală, fie între doi bărbaţi, fie între un bărbat şi o femeie, căci sensul este aci un lucru de tot secundar, iar ideea fundamentală este numai ideea însoţirei: turta, ca simbol de alianţa cea mai sacramentală, este o instituţiune romană pură. Am explicat, domnilor, principiul fraternităţii generale între toţi românii şi principiul frăţiei speciale numite frăţie de cruce, prin sânge şi prin turtă, per cruorem şi per confarreationem, adecă a unei fraternităţi în puterea căruia doi voinici se legau a se apăra unul pe altul cu forţa braţului. Am spus însă că mai era o altă specie de frăţie, în care se asocia nu braţele ci se asocia averile: frăţia de moşie. în Arhiva Statului se conservă două documinte, un hrisov din 1577 de la Alesandru-Vodă Mircea din Ţara Românească şi un zapis particolar din 1620, de la un postelnic Muşat tot din Ţara Românească. Pe baza acestor două acte noi putem descrie, domnilor, până şi cu detaliele ceremonialului această curioasa şi frumoasă instituţiune naţională; o instituţiune de care astăzi mi se pare că n-a mai rămas nici o urmă, şi care se conservase la munteni mai mult timp decât la toţi ceilalţi români. Când doi indivizi, având fiecare ceva stăricică sau moşioară, voiau a se înfrăţi, ei îşi făceau dentâi unul altuia câte un dar De pildă, unul numit Voilă înfrăţindu-se în 1577 cu fiii unui popă Nan, le dede în dar 250 lei pe d-asupra şi un cal negru, iar ei îi dederă din parte-le o bucată de pământ din satul Topliţă. O a treia persoană juca în asemenea cazuri rolul de tată comun pentru acei înfrăţiţi şi, în această calitate, le făcea şi ea părinteşti daruri la fiecare. De pildă, în 1620, postelnicul Muşat înfrăţind pre Fătul, Neagoe şi Vasile, dede lui Fătul o dulamăcu vulpi, 134 dede lui Neagoe un cal murg înfrânat turceşte şi o cabaniţă cu guler blăniţă, dede nevestei lui Fătl 10 coţi de tulpan, iar Vasile primi doi robi şi o bucată de pământ. Din aceasta vedeţi, domnilor, că frăţia de moşie era accesibilă şi pentru femeie. Solemnitatea înfrăţirii se executa în biserică. Preutul întreba pe flecare dacă se înfrăţeşte de bunăvoie. La ceremonie asista toată populaţia locului. în documentul din 1577 se zice lămurit că înfrăţirea lui Voilă cu feciorii lui popa Nan „s-a făcut denaintea popilor şi a tuturor orăşenilor din Argeş, şi înaintea tuturor vecinilor buni de pe împrejur". în fine, cel mai bogat dintre cei înfrăţiţi da un banchet de frăţie, un banchet pentru care, observaţi bine, trebuia neapărat să se junghie un porc gras după expresiunea hrisovului din 1577. Cum că instituţiunea frăţiei de moşie a fost odată comună tuturor românilor, dovadă că cronicarul bizantin Pachymeres o descrie la românii de peste Dunăre şi, prin urmare, origina să e anterioară timpului împăratului Aurelian, când o parte din coloniştii romani din Dacia lui Traian se strămutară de ceea parte a Dunării. Sub anul 1277 Pachymeres povesteşte că Măria împărăteasa româno-bulgarilor, din ilustra dinastie românească a Asanilor, temându-se de o rudă a sa, anume Svetislav, care domnea ca principe feodal peste românii din munţii Balcani şi afişa pretenţiuni asupra tronului imperial, îl invită la Târnovo, capitala imperiului româno-bulgar, şi-1 îndemnă a se înfrăţi cu fiul ei Mihai. Mihai era un prunc din leagăn, zice Pachymeres, pe când Svetislav era bătrân cărunt. Cu toate acestea înfrăţirea se operă cu multă solemnitate în biserica catedrală, unde bătrânul Svetislav se recunoscu frate mai mic al pruncului Mihail, iar împărăteasa Măria deveni mama lor comună. O asemenea înfrăţire trebuie să fie fost foarte sacră la români, de vreme ce în urma acestei solemnităţi împărăteasa Măria nu se mai temea de rivalitatea lui Svetislav, dezarmat prin legătura frăţiei. Precum frăţia de cruce prin sânge se trage din amiciţia per cruorem şi precum frăţia de cruce prin turtă se trage din foedus 135 ■ per confarreationem, tot aşa, domnilor, şi frăţia de moşie e de origine romană, căci norocul nostru este că românul nu poate să facă nici un pas fără ca din acel pas să nu se cunoască îndată pupulus quiritium. Aţi văzut, domnilor, că frăţia de moşie presupune totdeauna o a treia persoană, care lua asupă-şi rolul de părinte şi, prin urmare, era nu numai o frăţie ci încă o adopţiune sau o înfiere. Acuma aduceti-vă aminte în ce mod se executa la vechii romani acea specie de adopţiune care secuimea arrogatio sau adrogatio. Iacă ce zice Gaiu: „Populi auctoritate adoptamus eos qui sui juris sunt: quae species adoptions dicitur adrogatio, quia et is, qui adoptant, rogatur, id est interrogatur, an velit eum, quem adoptaturus sit, justum sibi filium esse; et is qui adoptator, rogatur, an id fieri patiatur; ut populus rogatur, an id fieri jubeat..." Acest fel de adopţiune, zice Tacit, se numea „lege curiata, apud pontifices, ut moris est". Aşadară, adrogatio la romani se făcea în templu, denaintea sacerdoţilor şi denaintea poporului care o ratifica prin prezenţa sa. Tot aşa a fost şi înfrăţirea de moşie la români, cu acea numai diferinţă că biserica creştină înlocui templul idolatru şi preoţii înlocuiră pe sacerdoţi. Este învederat că românii n-au făcut alta decât numai a lăţi sensul primitiv al adrogaţiunii romane, introducând pe lângă paternitate, lăsată acum pe un plan secundar, ideea de fraternitate, devenită predominantă. Afară de aceasta, avem să mai facem, domnilor, o observaţiune ce ni se pare a fi prea importantă în fond deşi este cam comică în formă. Aţi văzut că la înfrăţirea de moşie, ultima formalitate, prin care se încheia şi se întărea ceremonialul, era înjunghiarea unui porc. Originea acestui obicei este romană din timpii cei mai antici, încă din epoca regilor şi a fundaţiunei Romei. In Roma primitivă alianţele socotite ca cele mai inviolabile erau însoţite de junghiarea unui porc. Feţialul, adică un fel de sacerdote însărcinat cu executarea acestei operaţiuni simbolice, zicea cine va călca alianţa, pe acela „Jupiter să-1 lovească precum lovesc eu pre acest porc". Descrierea acestei 136 legis actio o puteţi găsi în Tit-Liviu. Aşadară, junghiarea unui porc în solemnitatea înfrăţirii de moşie da acestei alianţe fraterne caracterul cel mai sacru, în sensul roman antic. Ei bine, domnilor! Oare nu avem dreptate de a repeta ceea ce am spus altădată că un Niehbur sau un Mommsen ar putea descoperi în obiceiele românilor toată istoria socială a Romei primitive ! Legătura de frăţie, fie aceea de cruce, fie aceea de moşie, era pentru doi bărbaţi tot atât de strânsă ca legătura măritişului între un bărbat şi o femeie. în adevăr, românul considera pe nevasta sa ca şi pe o soră. De aci cuvântul a se însura, adecă a lua o soră, în loc de a se căsători. De aci iarăşi mai multe pasagii în cântecele naţionale, precum: bunăoară, într-o poezie publicată de d Alecsandri, voinicul, având să ia o fată, îi zice: „Tu soră să-mi fii, Mumă la copii..." Şi aci însă ideea e romană antică: căci cuvântul latinesc uxor, adecă nevastă, derivă din uti-sonor sau ut-soror, după forma mai veche us (ax.) soror, adecă ca-şi-soră. Aşadară, domnilor, principiul fraternităţei este săpat în natura naţionalităţei noastre, noi am vrut frăţie între toţi românii; frăţie de cruce sau asociaţia braţelor; frăţie de moşie sau asociaţia averilor, frăţie, în fine, precum nu veţi putea găsi, într-un grad atât de dezvoltat şi cu o expresie atât de complectă, nici la un alt popor de pe faţa pământului. Ce-i drept însă. străbunii noştri înţelegeau frăţia altfel de cum o înţeleg acei ce ne dau astăzi pompoase lecţiuni de fraternitate. Pentru străbunii noştri fraternitatea n-a fost un principiu cosmopolit şi abstract; fraţi erau toţi românii, însă numai românii; fraţi erau toţi aceia ce nu se sfiau a-şi sacrifica viaţa unul pentru altul, adecă român pentru român; fraţi erau toţi aceia ce deschideau cu generozitate pungele lor pentru a se ajuta unul pe altul îa cercul patriei, iară nu pentru a trimite bani în America sau în Noua-Zeelandă, pe când românul moare de foame. 137 După ce am analizat fraternitatea între toţi membrii naţiunii, să trecem acum la un alt principiu constituţional mai vast, dar nu mai puţin înrădăcinat în trecutul românilor: anume unirea între prtMncii.Aşfi silit a face istoria întreagă a României dacă m-aş apuca, domnilor, a descrie aci planurile unioniste ale lui Mircea cel Mare, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Ion cel Cumplit, Mihai cel Viteaz şi alţi principi cari îşi puseseră în gând de a uni sub un singur sceptru toate provinciele române. Această istorie ar fi cu atât mai interesantă cu cât mai multe din episoadele sale sunt până astăzi prea puţin cunoscute; precum, bunăoară, - voi aduce un singur exemplu —cronicele ne povestesc despre încercarea lui Ştefan cel Mare de a uni Moldova cu Ţara Românească, dară nu găsim nici într-o cronică ca acest mare principe să fi avut în privinţa Transilvaniei întocmai planul realizat mai târziu de Mihai cel Viteaz. Ei bine, domnilor! în Arhiva imperială de la Viena, într-o condică manuscriptă intitulata Maximilian's Registraiurbuch des ungrischen Ausfertigungen, sub no. 30, se află un act oficial din 1490 prin care împăratul Maximilian numeşte pre Ştefan cel Mare locoteninte imperial în Transilvania; întocmai precum peste un secol a făcut împăratul Rudolf pentru Mihai-cel Viteaz, cu toate astea, domnilor, spaţiul unei singure lecture şi mulţimea materiilor de prima importanţă de care avem a ne ocupa în cursul nostru îmi impune imperioasa datorie de a fi cât se poate mai laconic, câte se poate mai concis, lăsând la o parte tot ce ar cere o expunere mai detaliată. Şi apoi, domnilor, cestiunea principală nu consistă întru a constata tendinţa unionistă a principilor, căci principii, chiar cei mai celebri, nu sunt decât oameni, nu sunt decât indivizi, şi-mi vine greu a mă împăca cu teoriele cele cam despotice ale lui Carlysle, Emerson, Thibaut, Napoleon HI şi alţii, cum că un principe personifică o naţiune. Nu, domnilor! După mine, şi sper că în privinţa aceasta nu fac decât a exprima şi opiniunea d-voastră, după mine o naţiune nu poate fi reprezentată printr-un singur om; şi dovada cea mai bună, cea mai logică şi cea mai înţeleasă este istoria feluritelor parlamente sau camere; o istorie 138 din care lesne ne încredinţăm că nici chiar sute de deputati de frunte nu reprezintă totdeauna cumsecade naţiunea ce-i alege; apoi dară cu cât mai vârtos nu o poate reprezintă un singur individ, fie cât de mare! Aşadară, pentru a proba tendinţa unionistă a românilor, noi nu vom cerceta istoria principilor, ci istoria poporului român! în cestiunea unirei puntul cel mai interesant şi cel mai important, cel puţin astăzi sau deocamdată, mi se pare a fi Transilvania. în adevăr, domnilor, stăpâniţi de frâul guvernului austriac, ziariştii de peste Carpaţi ne încredinţează pe toate tonurile cum că românii de acolo n-ar fi dorind deloc unirea cu Principatele. Voi sunteţi turci, sunteţi greci, sunteţi muscali, nu vă vrem ! ne striga mai an cel mai celebru publicist ardelean în foaia transilvăneană cea mai răspândită. Un Meternich n-ar fi putut scrie cu mai multă înverşunare! Ei bine, noi nu ne supărăm pe acel publicist şi pe ai săi, căci credem că d-lor chiar dacă ar vrea şi tot încă n-ar avea voie să scrie altfel. Respectăm fiarele ce-i jenează; dară fie:ne permis a dovedi cum că poporul român din Transilvania nu are pentru guvernul austriac acea simpatie ce se tipăreşte cu litere mari în jurnalele transilvane, şi pe când ziariştii celebrează curtea de la Viena, ştiţi oare, domnilor, ce cântă ţăranul român din Ardeal ? Iată cântecul: „Decât cătană la rând Mai bine în codru flămând; Decât cătană în şireag Mai bine în codru pribeag." Şi apoi încă: „Eu voios aş cătăni La străin de n-aş robi Da-i ştiut de orişicine La străin cât e de bine, Că străinul te tot poartă Până-ţi e viaţa moartă!" 139 Pe de altă parte, ca contrast cu această antipatie românească pentru străin, adecă pentru austriac, permiteţi-mi a vă aduce aminte o colindă transilvană popolară, publicată de d. Marienescu şi pe care o cântă toţi ţăranii români din Ardeal: „Colo sus la răsărit Mândru-i câmpul înflorit, Şi e soare ca de vară, Ziua lungă până-n seară; Dar nu-i soare ca de vară Ci-s feciori din altă ţară: Unu-i oacheş moldovean Altu-i sprinten ardelean Stau aproape d-un ţăran, Fac trei jocuri în trei locuri Ca şi para cea de focuri, Călţuni roşii tropotind, Pinteni galbeni zuruind". Să observări, domnilor, că sub numele de ţăran cântecul înţelege anume pe românul din Ţara Românească. Deci, iată puşi în joc românii din cele trei provincii, din cari una mai aşteaptă încă cu nerăbdare momentul unirii: moldovean, ardelean şi muntean. Să ascultăm acum conversaţiunea lor: „Moldoveanul le grăia: D-aţi veni în ţara mea, Să vă împart eu murgi d-ai mei Să vă poarte ca şi lei, Să vă-ntreceţi şi cu zmei! Vedeţi, domnilor, că moldoveanul din acest cântec, adecă un adevărat moldovean, este mai mult decât unionist: el nu numai invită pe fraţii munteni şi ardeleni la Moldova, ci încă se arată gata a împărţi cu ei frăţeşte tot ce are mai scump; să vă împart eu murgi d-ai mei! Şi ascultaţi acum pe ardelean: „Ardeleanul le grăia: N-aveţi ţară ca a mea, 140 Că e cerc d-atâţia munţi. Ca grădină între curţi, Iar în munţi e avuţie, Să neiajungă pe vecie!" n Astfel ardeleanul ne propune nouă, ăstora din Principate, de a împărţi cu noi aurul din munţii Transilvaniei, aurul ce-i pare rău să-1 stăpânească străinii. Bietul ardelean e unionist ca şi moldoveanul, cel puţin până nu se apucă a citi jurnalele transilvane. In fine, iacă ce spune munteanul: „Dar ţăranul le grăia: N-aveţi ţară ca a mea, Că în ea e apa dulce, Cine bea nu se mai duce..." Dacă n-ar mai fi, domnilor, altă dovadă afară de acest preţios cântec şi tot încă ar rămânea constatat pentru totdeauna că sentimentul unirii naţionale între toate provinciele române este un sentiment providenţial, sădit de destin în înima poporului nostru, pre care nu-1 poate nimici despotismul străinului şi nu-1 poate ascunde ipocrizia egoiştilor. Transilvanul, ca şi moldoveanul, ca şi munteanul, sughiţă unul după altul, domnilor. De la poezia popolară, care este totdauna ecoul cel mai fidel al ideilor naţionale, să trecem la istoria pozitivă, alegând iarăşi exemple mai cu seamă din trecutul Transilvaniei, căci tendinţele unioniste ale moldovenilor şi muntenilor nu se mai pot discuta, fiind deja justificate prin factul împlinit, pe când Transilvania mai rămâne încă deocamdată afară din hora unirii. Aşadară, domnilor, vă poci asigura că istoria Transilvaniei e plină de mişcări unioniste din partea poporului românesc de acolo. Un document din 1335 din colecţiunea lui Kosenfeld arată cum mai mulţi români din districtul Haţeg au fugit în Moldova şi s-au unit cu moldovenii contra ungurenilor. Cronica săsească intitulată Album Oltardiaium povesteşte sub anul 1530 despre invaziunea 141 domnului muntenesc în Transilvania de unde a scos şi a dus cu el în Ţara Românească mai multe familii de români, de către cari fusese invitat să vie să-i elibereze de jugul saşilor: „per quos in ruinant saxonum evocatus erat". Tot pe atunci, după mărturia lui Lazius, neşte români din Transilvania au găsit o comoară şi au fugit cu ea în Moldova, pentru ca s-o oferească domnului Petru Rareş... Aş putea înmulţi până la nefinit aceste exemple, dară mă voi mărgini a mai cita numai unul singur, din timpii mai noi şi de o evidenţă unionistă surprinzătoare. In colecţiunea legilor ruseşti, o colecţiune care formează o bibliotecă întreagă de documinte juridice, am descoperit, domnilor, proba cea mai strălucită de sentimentele unioniste comune tuturor românilor din câteşitrele provincii, Moldova, Transilvania şi Ţara Românească. în 1767, sunt acum un secol, Principatele gemeau sub jugul fanarioţilor, iară românii ardeleni se aflau în culmea iobăgiei. Aşadară mai mulţi locuitori din câteşitrele ţări s-au înţeles unii cu alţii şi, alegând deputaţi, i-au trimis în Rusia la împărăteasa Ecaterina cea mare, cerând ca ea să le acorde undeva aproape de Kiev un teritoriu întins, unde ei să fundeze o republică românească sub protecţiunea Rusiei, însă cârmuindu-se după legile româneşti, în limba românească şi având magistraţi naţionali români. între celelalte, articolul 19 din acest act cerea următoarele: „Rugăm pre înalta graţie imperială ca să ne acorde o diplomă de garanţie; însă numai neamului nostru românesc, sub care se înţeleg locuitorii a câteşitrei principate, axtume moldovenii, muntenii şi transilvănenii, popor de o limbă şi de o credinţă". Negreşit, muscalii n-au vrut să primească asemenea condiţii; dară actul rămâne publicat, publicat în ediţiunea oficială a legilor ruseşti şi de câte ori guvernul moscovit ar vorbi despre sentimintele separatiste ale românilor, n-ar trebui, domnilor, să-i răspundem alta decât numai atâta: citeşte colecţiunea legilor tale, tomul 18, pagina 44. 142 RECHIZITORIUL DLUI PANTAZI GHICA Poco vedete e parvi molto... Vedeţi puţin şi vi se pare a vedea multe Petrarca, Canzone 4 D. Pantazi Ghica, încredinţându-se, cu durere, că noi nu răspundem decât numai în note şi în parantezi de câte două-trei rânduri la lungele şi neîntreruptele atacuri ale foii numite „Independinţa română", se decise în fine a ne trimite o rachetă fulminantă pe o altă cale, anume prin ziarul „Ţara", cunoscând pesemne nestrămutata consideraţiune pe care noi am arătat-o totdauna pentru acest organ al înaltei nobleţe. Tactica d-lui Pantazi Ghica i-a reuşit astă dată de minune: serviciele, aduse partidei democratice în timpul fierberii electorale prin francheţa feodală a ziarului „Ţara", sunt atât de mari încât ar fi o lipsă de recunoştinţă din parte-ne de a nu lua în băgarea de seamă cea mai serioasă tot ce se publică în coloanele sale, fie măcar supt iscălitura d-lui redactor al „Independinţei române". Aşadar, citind în foaia cea mult făcătoare-de-bine din 22 decembre un lung articlu, intitulat Metamorfozele d-lui Hăjdeu şi subscris cu toate literile „Pantazi Ghica", noi ne simţirăm cu desplăcere prinşi în cursă, adică puşi în necesitate de a răspunde nu în note şi nu în parantezi, ca până acuma, ci prin un articlu special şi ad-hoc, în vederea simţului de gratitudine ce-1 datorim ziarului „Ţara", după cum am lămurit-o mai sus. 143 Ne veţi întreba, însă, de ce oare am lăsat atacul d-lui Pantazi Ghica fără nici o întâmpinare de la 22 decembre şi până astăzi ? O! adversarul nostru lesne va să recunoască d-lui însuşi că cestiunea, jurisdicţiunii consulare", care ne-a preocupat în acest interval, merita, din toate punturile de vedere, un pas de preferinţă asupra unei polemice personale, chiar cu d. Pantazi Ghica! Ş-apoi această amânare nu poate a nu fi în avantajul domniei sale, căci ea readuce deodată aminte publicului un articlu demult uitat, o lucrare încă din anul trecut şi la care autorul său trebuie, negreşit, să fi ţinând foarte mult de vreme ce n-a publicat-o în „Independinţa română". După această mică introducţiune, intram acum de-a dreptul în analiza Metamorfozelor d-lui Hăjdeu pe cari, după nefericitul obicei contractat prin genul studielor noastre istorice, le vom descoase fir câte fir, aţă câte aţă, rugând totdodată pe d. Pantazi Ghica de a imita această metodă, singură leală, de câte ori i se va întâmpla a ne ataca, se-nţelege, în coloanele ziarului „Ţara". Articolul începe aşa: „D. Hăjdeu de la «Românul» (actualmente), după ce a jurat o vendetă formidabilă în contra tuturor oamenilor de ordine, nemulţămindu-se numai a calomnia, se acaţă personalmente de indivizi, citează nume proprii cu felurite glume pline de maliţie, de politeţă, de urbanitate şi de bună-creştere. Intre persoanele cari au fericirea de a vedea numile lor citate de către ilustrul scriitor actual de la «Românul» figurează şi numele meu, care mai cu osebire se vede că este onorat de către d. Hăjdeu cu o ură şi o înverşunare cu totul particulară". Noi au negăm adversarilor noştri numele de „oameni de ordine"; în sensul ordinii ce domneşte într-un mormânt unde nimic nu se mişcă, nimic nu turbură liniştea, nimic nu produce „dezordine". Nu înţelegem însă în ce chip înţelege d. Pantazi Ghica cum că d. Hăjdeu ar fi „jurat o vendetă formidabilă" contra acestor oameni, atât de pacinici şi atât de inofensivi. O 144 vendetă este consecinţa unei insulte primite şi pentru ca ea să fie formidabilă", insulta trebuie să fi fost foarte gravă. Şnsă o partidă întreagă poate el oare a insulta pe un om, pe o simplă individualitate ? Nu ! Ea poate să insulte numai doară naţiunea, lucrând la înapoiarea ei, la sugrumarea viitorului său; şi atunci vendeta izolată a fiecăruia dintre cetăţenii cei adoratori ai progresului, o vendetă într-adevăr formidabilă, nu mai este o manifestaţiune personală, cu un ecou general. în acest înţeles, rnărturisim şi noi, domnule Ghica, c-o să exercităm totdauna o vendetă, nu zicem formidabilă, dar cel puţin foarte activă, contra partidei actualmente a domniei voastre, însă această vendetă noi n-am , jurat-o" de ieri de alaltăieri, ci de când ţinem pana în mână, şi drept dovadă vă înaintăm a citi un articlu al nostru din ziarul „Dacia" de la 1861, ce se redacta altădată la Iaşi supt redacţiunea d-lui Gheorghe Petrescu şi a d-lui Vasile Alecsandrescu-Urechiă. Pe de altă parte, tăgăduim cu desăvârşire ca în vreunul din articolii noştri noi să fi calomniat pe cineva sau să fi menţionat numile proprii într-un mod nedemn. Pe când d. Pantazi Ghica ne numea în , Jndependinţa română" „Hăjdeu - Răzvan", însorind acest elegant epitet de neşte comentarii tot pe atât de cavalereşti, pe cât de veridice, nouă ne-ar fi fost lesne de a uni de asemene numele d-sale cu ,3oemul", cu , Jadeşul" sau cu „Păţitul", însă chiar să nu ne fi oprit bunul simţ, ne-ar fi luminat însuşi exemplul adversarilor noştri politici, pe cari-i vedeam prăvă-lindu-se în râpă tocmai din cauza puţinului respect pentru adevăr şi a puţinei stime pentru persoane. Dar ceea ce e mai frumos, mai neaşteptat, mai sublim în articolul d-lui Pantazi Ghica este convicţiunea ce o are cum că „numele d-sale mai cu osebire se vede că este onorat de cătră d. Hăjdeu cu o ură şi o înverşunare cu totul particulară". Plângerea fiind anecdotică, să ne permită adversarul nostru a-i spune şi noi o poveste. 145 Un englez cutreiera Europa cu un companion de călătorie. Adjungând la Strasburg, ei ieşiră ca să vază oraşul şi deteră la capătul podului peste un băiat ce vindea nişte turte. — îţi plac aceste turte, milorde ? întrebă companionul. Englezul nu răspunse nemica. A doua zi ei plecară. Peste un an amândoi călătorii se întoarseră Ia Strasburg. Englezul voi din nou să vază oraşul şi, zărind la capătul podului pe acelaşi băiat cu turte, el se întoarse către companionul său şi-i răspunse cu gravitate la întrebarea de an: „îmi plac". Noi putem asigura pe d. Pantazi Ghica că „ura şi înverşunarea noastră" se gândeşte la numele d-sale întocmai precum englezul îşi aduce aminte despre turtele de la Strasburg: peste un an. Dumnealui urmează mai departe: „Mă simt dator să explic, nu d-lui Hăjdeu, mărturisesc că am scepticismul de a nu ţinea compt în societate de d. Hăjdeu şi de operele sale, dar publicului motivele acestei animozităţi, acestei teribile uri care stă suspensă asupra capului meu, ca sabia lui Damocles". Iarăşi animozitate ! iarăşi teribila ură a d-lui Hăjdeu contra d-lui Pantazi Ghica ! Iarăşi turtele de la Strasburg. Să observăm însă adversarului nostru că dacă o asemenea ură există undeva apoi desigur nu în noi ci în însuşi d. Pantazi Ghica. în adevăr, o ură, mai cu seamă o ură teribilă, este o pasiune în toată puterea cuvântului, ce nu poate a nu arunca o confuziune radicală în creierii victimei sale, şi pe acea confuziune radicală noi o găsim anume în pasagiul de mai sus din articolul d-lui Pantazi Ghica. Dumnealui zice că în societate nu ţine compt de noi şi de operele noastre. Apoi adaugă îndată că ţine compt de noi şi de operele noastre în public. 146 însă ce este publicul şi ce este societatea, domnule Pantazi Ghica? Dacă societatea consistă în acele două-trei saloane unde se vorbeşte numai franţuzeşte, unde întreţinerea unghielor formează ocupaţiunea cea mai gravă, unde „dicţionarul de conversaţiune" serveşte la afişarea unei instrucţiuni universale de unde orice lucru românesc se respinge cu dispreţ: c'est valaque, apoi vă rugăm noi înşine, domnule, de a nu ţinea compt de noi şi de operele noastre în acea briliantă „societate", şi vă mulţămim din toată inima de a ne pune faţă în faţă nu cu „St. Germainul" ci numai cu bietul public, cu acei români ce vorbesc româneşte, lucrează în sudoarea frunţii, au-şi dau aerul de a şti ceea ce a-au învăţat şi pun o doină românească mai presus de un madrigal francez. Să venim acuma la cauzele pentru cari d-lui Pantazi asupra capului domniei sale. Iată ce zice articolul din ziarul „Ţara": , Am avut nefericirea de a spune şi de a publica că d. Hăjdeu nu este astăzi consecinţe cu ideile sale de ieri şi de a ne mira să vedem acum în d. Hăjdeu februaristul cel mai entuziast şi carlistul cel mai fanatic, pe când îl ştim, şi operele sale probă aceasta, că alaltăieri era maistul cel mai călduros şi cuzistul cel mai frenetic; am mai comis păcatul de a compara scrierile d-lui Hăjdeu de pe la februarie, martie şi aprilie, în contra domnului străin cu scrierile d-sale de pe la noiembrie şi decembre pentru domnul străin ". Aşadară, făcând rezumatul acestei lunge fraze urmează că: 1. D Hăjdeu a fost maist; 2. A fost cuzist; 3. Este februarist; 4. Este carlist; 5. A scris contra principelui străin în februarie, martie şi aprilie; 6. A scris pentru principele străin în noiembre şi decembre. 147 Sâ relevam mai întâi de toate acele erori absolute în cari nu se află o umbră, o picătură, un atom de adevăr. Noi n-am scris niciodată în viaţa noastră o singură silabă contra principelui străin, dar preferam totdeauna, până la stabilirea actualii ordini de lucruri, ca noua dinastie română să fie din Francia, din Italia sau din Spania. Această opiniune politică personală ne îndemna a supscrie în registrul negativ la plebiscitul de la 1 aprilie. Peste două zile, însă, izbucni la Iaşi mişcarea separatistă de la 3 aprilie şi noi ne grăbim îndată a ne retracta votul, prin o epistolă publicată atunci în „Românul" şi în „Dezbaterile", declarând pe faţă că principiul unirii, adecă al acelui principiu suprem la care trebuie supuse toate principiile secundare, mă face a vota pentru Carol I, căruia grabnică venire va fi în stare de a mântui şi de a consolida Unirea. Dacă de atunci şi până acuma eu am devenit pe nesimţite şi treptat în scrierile mele un admirator sincer al suveranului actual al României, aceasta mi se pare a fi mai natural şi mai legitim din parte-mi decât chiar din partea d-voastre, domnule Pantazi Gica. Admiraţiunea este totdeauna efectul d-a vedea ceva măreţ sau frumos, la care omul nu s-a aşteptat dintru-ntâi. Faptele M. S. Carol I, de la început şi până astăzi au fost pentru noi, ca şi pentru naţiunea întreagă, o serie neîntreruptă de asemeni efecte. Cum dară puteţi d-voastră, domnule Ghica, a ne face o crimă de neconsecinţă politică dintr-o logică a naturei lucrurilor ? D-ta mă mai acuzi însă de a mă fi făcut dintr-o dată februarist. Februariştii, domnule, sunt de două feluri. Unii au conceput, au preparat şi au executat cu periclul vieţei lor căderea fostului Domnitor; aceştia sunt prea puţini şi ne îndoim foarte mult ca să poată face parte din numărul lor acei sibariţi ce dormeau alene în noaptea din 11 februarie şi cari 148 începură a striga apoi a doua zi pe piaţă în gura mare: iată cine suntem noi! într-un alt sens, mai general, dar nu mai puţin adevărat, sunt februarişti toţi aceia ce au îmbrăţişat şi au ştiut să-şi asimileze faptul împlinit, adecă naţiunea întreagă. Este foarte probabil, d-nule Pantazi Ghica că noi amândoi facem parte cam din această ultimă categorie. Cât mă priveşte pe mine, eu o recunosc cu francheţă. De aci, nu se mai aruncă blamul de a fi fost maist. Da; am fost, d-nule; am fost dimpreună cu mai toată ţara; şi d. Rosetti v-a explicat deja mai deunăzi, într-o epistolă cătră Vodă-Cuza, în ce chip tocmai d-voaslră înşivă aşa-numiţii conservatori, aţi procurat fostului principe ocaziunea de a captiva aproape naţiunea întreagă la plebiscitul din 2 mai. Capii partidei liberale, voind a preveni şi a paraliza lovitura de stat, nu vă propuneau ei oare de a supscrie de mai nainte o programă prin care să vă îndatoraţi între altele, în faţa României, a vota o lege electorală şi o lege rurală pe baze mai întinse ? Programa se supscrie de cătră doi-trei dintre d-voastră. Ceilalţi i-au întors spatele. Apoi cum oare vreţi, domnilor, ca naţiunea întreagă să nu fi primit cu bucurie sufragiul universal şi împroprietărirea muncitorului din manele lui Cuza, de vreme ce ea ştia că din manele d-voastră n-o să le capete în vecii vecilor! Aşadar, noi nu ne sfiim a zice că am fost maist şi mai adăugăm şi mai mult: în favoarea votului universal şi a emancipării ţăranului, noi închiserăm ochii cu abnegaţiune chiar asupra statului, carele însă nu face parte strictă din 2 mai, fiind un subterfugiu, afişat cu o zi mai târziu. în politică nu toate principiile sunt egalmente importante. Există o gradaţiune pe care trebuie s-o studieze îndelung şi s-o mediteze neîncetat bărbaţii ce doresc a lua o parte oarecare la direcţiunea morală a patriei lor. Pe această bază, de câte ori se întâmplă ca naţiunea să nu poată dobândi realizarea unui 149 principiu mai mare, decât numai prin sacrificiul unui alt principiu mai mic, omul politic sacrifică principiul cel mai mic şi dobândeşte pe cel mai mare. Astfel, de exemplu, în ajunul lui 11 februarie, pentru a reda ţărei libertatea, partida democratică sacrifică, pentru un moment, caracterul său antiaristocratic, făcând un pact de alianţă cu oamenii trecutului. Tot astfel, la 2 mai 1864, noi credeam că sufragiul universal şi împroprietărirea ţăranilor sunt două principii atât de colosale, încât alăturea cu ele toate celelalte consideraţiuni se reduceau la neşte proporţiuni microscopice. Tot astfel, iarăşi la 3 aprilie 1866, în favoarea sublimului principiu al unirii naţionale, noi am jertfit, fără sfială şi cu lealitate, ideea noastră personală de dinastie latină. Nu sacrifică cele mai mici pentru cele mari numai aceia ce nu vor a merge înainte, d-le Pantazi Ghica. D. Pantazi Ghica nu se poate plânge astă dată că noi i-am fi răspuns cu uşurinţă. Scrupulozitatea noastră de a satisface pe deplin ambiţiunea domniei sale este atât de mare, încât noi am reprodus până aci şi vom mai urma a tot reproduce până la sfârşit mai totalitatea articlului din ziarul „Ţara", „din cuvânt în cuvânt, din virgulă în virgulă, d-a totului tot", după cum zic fraţii noştri din Ardeal. Având astfel ambele piese puse faţă în faţă, publicul o să poată judeca, în cunoştinţă de cauză, din care parte este logica, dreptatea şi buna-cuviinţă a tremenilor. Pe lângă acele cinci acuzaţiuni pe cari le analizarăm deja cu d-arriănuntul în ..Românul" de ieri, d. Pantazi Ghica ne mai incriminează de a fi fost „cuzist".. O, Doamne ! Dar cuziştii au fost toţi aceia ce aclamaseră cu entuziasm pe fostul Vodă de la 14 şi 24 ianuarie 1859, adică toată naţiunea română de la Herţa şi până la Turnul-Severin, printre cari aţi fi fost, negreşit, d-voastră înşivă, domnule Pantazi Ghica. Agresorul nostru nu se mărgineşte însă de a ne arunca nouă epitetul de „cuzist", deşi numai „Hăjdeu" figurează în titlul articulului. D. d. I. Brătianu şi C. A. Rosetti, zice dumnealui, au fost de asemenea cuzişti. Iată anume cum se pronunţă d. Pantazi Ghica în această privinţă: „Pe când conservatorii supscriau o petiţiune ca să se aducă aminte lui Vodă-Cuza angajamentele sale şi să ceară domnitorul străin, d. d Ion Brătianu şi C. A. Rosetti, cu partizanii dumnealor, scriau o petiţiune pentru Vodă-Cuza şi ziarul „Românul" de atunci publica articli fulgerători în contra unui domnitor străin. Vodă-Cuza era sublim! aşa scria d. C. A. Rosetti de la Iaşi". Este un ceva admirabil cum o tendinţă fatală a naturei întregi, fizice, morale şi intelectuale ^ de a se lepăda de negativ, căutând totdeauna pozitivul - face ca în societatea umană adevărul să nu se poată ascunde niciodată supt o mască fie cât de deasă şi cât de bine acăţată. Astfel, de exemplu, crima pe care d. Pantazi Ghica o impută în pasagiul de mai sus, cu uxt aer atât de triumfal, dlor Rosetti şi Brătianu, căci despre mine însumi o să spui ceva şi mai la vale, este cea mai gravă, cea mai lovitoare, cea mai oribilă acuzaţiune din câte au primit vrodată însuşi partita aşa numită conservatoare. Natura trebuie să tindă la pozitiv, chiar fără s-o vrea; limba oamenilor dezvăleşte adevărul, chiar fără s-o ştie. D. d. Brătianu şi Rosetti sunt stigmatizaţi de cătră d-nul Pantazi Ghica pentru două monstruozităţi nesuferite: Dumnealor nu s-au declarat contra lui Cuza chiar de a doua zi după a sa alegere; dumnealor n-au vrut să-1 răstoarne încât timp mai conservau o rază de speranţă despre îndreptarea lucrurilor; dumnealor îl numeau „sublim" într-un moment în care fostul domnitor, nedezminţit încă prin o lungă serie de loviri date naţiunii, jura cu solemnitate că voieşte a lucra la libertatea şi mărirea României. 151 Dumnealor combăteau ideea principelui străin atunci când ea ar fi zdruncinat în zadar starea lucrurilor existinţi, fără a avea totdodată nici o garanţie de realizare; dumnealor nu se sfiau a fulgera chiar contra acestei idei, atunci când se temeau că, supt firma unui principe străin imposibil, se ascundea în realitate, pentru a ieşi apoi la lumină în momentul oportun, ca deus ex machina, vreun candidat... Dumneata ne înţelegi foarte bine, domnule Pantazi Ghica. Acestea sunt crimele cele nepilduite de cari sunt culpabili d. d. Rosetti şi Brătianu. Partita aşa-numită conservatoare, din contra, a posedat totdeauna şi nu se poate ca sa nu fi fost reţinut cu sanctitate până astăzi virtuţile străbune, opuse caracterului crimelorxte mai sus, şi anume: 1. Ea dorea din toată inima a vedea răsturnat pe Vodă-Cuza chiar de a doua zi după a sa alegere. 2. "Ea proclama pe toate tonurile pe principele străin tocmai atunci când era mai sicur că Europa nu poate să ni-1 dea. Ambele aceste virtuţi se reduc prin analiză la una singură: „amor pentru vacanţa tronului". Iată consecinţa riguroasă şi necesară ce rezultă din cuvintele d-lui Pantazi Ghica. După ce am explicat în ce mod au fost „cuzişti" veteranii partidei democratice, modestia ne permite acuma a răspunde mai pe scurt în propria noastră privinţă. Vodă-Cuza a fost cel dentâi domn român modern, ieşit din clasa de mijloc iar nu din cerculeţul protipendadei. Acesta a fost pentru noi primul motiv d-a fi „cuzist". Prin 2 mai se dede ţăranului pământ şi mi se dede mie, adecă la un milion ca mine, dreptul de a reprezintă şi noi ţara noastră, în loc de a fi neşte simple obiecte asupra cărora legiferau nu patriotismul şi nu inteligenţa, ci averile moştenite, câştigate şi dotale! Acesta a fost pentru noi un al doilea motiv de a fi „cuzist". 1^9 întrebăm însă chiar pe d. Pantazi Ghica dacă putea să mai rămână „cuzist" după 2 mai, un om a cărui toată viaţa este cugetarea şi pana şi carele, plini de iluziuni cu o zi mai-nainte, văzu deodată cugetarea-i năbuşită, pana-i sfărâmată, tiparul zdrobit! în „Românul" din 6 iunie 1864 se află o epistolă a noastră către redacţiune protestând cu amărare contra sugrumării presei. Publicând-o, „Românul" a însoţit atunci cu următoarea observaţiune: ,JD. Hăjdeu ne trimite o epistolă pe care o reproducem mai la vale; d-sa s-a văzut dator a ne mulţămi, căci am susţinut dreptul la viaţă ce avea «Aghiuţă», ca şi oricare altă foaie publică; aceasta însă este numai o simplă formă. D. Hăjdeu n-a luat pana în mână nici pentru a mulţămi unui individ, nici spre a apăra o singură foaie, fie chiar foaia creată de d-sa, scopul ce a urmărit d-sa, ca şi noi toţi, în această privinţă este mai mare, este scopul cel nobil, cel sânt: libertatea presei, adecă lumina şi adevărul." Aceasta o să încredinţeze poate, pe d. Pantazi Ghica, cum că noi nu suntem tocmai-tocmai „actualmente" de la „Românul", după cum i se pare domniei sale. într-o notiţă dintr-un articol noi rugarăm mai deunăzi ţe antagonistul nostru de a ne indica în toate scrierile noastre de la 24 mai 1864 şi până la 11 februarie 1866 o singură frază prin care noi să fi susţinut regimul lui Vodă-Cuza în urma artisticei aplicări a art. IU din statut. D. Pantazi Ghica se grăbi atunci a ne răspunde în „Independinţa română", când cum că opera noastră întreagă Ion cel cumplit n-ar fi decât o apologie a fostului domnitor. Ei bine, noi îl rugăm pe d-lui de a ne indica din acea operă, care numără 264 de pagine, o singură frază prin care să fie susţinut regimul lui Vodă-Cuza după 24 mai 1864. D. Pantazi Ghica afirmă cum că cartea întreagă ar fi cuzistă: cât dară de lesne o să-i fie d-sale de a extrage din ea, după 153 rugămintea noastră, nu mai mult decât numai curat şi simplu o frază. Ceea ce este „cuzist" în Ion cel Cumplit o să susţinem noi înşine d-lui Pantazi Ghica. Pe pagina 23 noi susţinem că polonii, cari au călcat în 1863 cu armele în mână teritoriul liber şi neutru al României, trebuiau respinşi cu energie şi înfrânaţi cu asprime. Opiniunea noastră poate fi eronată, dar noi o mănţinem chiar astăzi. Pe pagina 31, noi ziceam cu durere că „Camerele legislative nu fac un 2 mai". Este vina partitei d-voastră, dle Pantazi Glxica, dacă ea, având singură în mână toată puterea legislativă până la 2 mai fusese absolutamente incapabilă de a da ţărei legea rurală şi legea electorală. Iată toată actualitatea „cuzistă" din Ion cel Cumplit. Ba nu: mai este încă ceva. Pe pagina 47 noi ziceam: „Astăzi legile noastre pedepsesc cu temniţa pe debitorul unui particolar, de cele mai multe ori al unui grec sau evreu căci românii nu prea au bani de dat cu împrumut: debitorul statului rămâne nepedepsit." Nu cumva şi aceasta să fie o apologie a regimului lui Vodă-Cuza după 2 mai ? Precum vedeţi, domnule Pantazi Ghica, noi vă răspundem chiar la acelea ce nu sunt coprinse în articolul d-voastră din ziarul „Ţara", fiind decişi a ne răfui acum din toate punturile de vedere, pentru a vă lăsa apoi iar în linişte, ca să ne atacaţi din nou fără nici un răspuns din parte-ne, româneşte şi nemţeşte, în toate coloanele „Independinţei române". Astfel, noi arătarăm pe larg agresorului nostru în ce sens am fost cuzist-maist, în ce chip suntem carlist-februarist şi, în fine, până la ce grad sunt neadevărate aserţiunile d-sale, cum că noi am fi combătut oareşicând ideea principelui străin. 154 Concluziunea este că noi am fost totdauna în acea tabără pe stindardul căreia vedeam „rădicarea poporului şi combaterea partizanilor trecutului". Tari în acest principiu fundamental, suntem mândri de a nu ne fi contrazis niciodată în scurta noastră viaţă pontică, şi tocmai acei ce ne atacă probează mai bine decât oricine, căutând cu stăruinţă să descopere vro neconsecinţă din parte-ne şi nefăcând alta decât de a ne procura mereu ocaziuni de a le demonstra prin fapte nestrămutata noastră persistenţă în credinţele democratice. Cuzist, maist, februarist, carlist... să mai fie oare, afară de acestea, vreo altă învinovăţire pe care să ne-o mai fi imputând articolul d-lui Pantazi Ghica ? Mai este încă una, şi anume cea mai comică. Antagonistul nostru ne spune cu gravitate cum că revoluţiunea de la 1848 a fost opera cea mai necontestabilă a aşa-numiţilor conservatori, d. d. Mavrocordaţi, Filipeşti, Catargieşti, Cazimireşti, etc., punând din zăpăceală printre boieri şi pe d. Heliade Rădulescu, apoi se adresează d-a dreptul către noi cu o asprime catoniană, întrebându-ne unde adecă am fost la 1848 ? şi în fine răspunde tot dumnealui însuşi, cum că noi ne închinam atunci „la Suleiman-paşa şi la Tangher-effendi, lăsând ţara în anxietate şi agonie". La 1848 noi aveam d-abia 12 ani şi gemeam în Basarabia supt jugul unui guvern străin carele nu ne permitea nici măcar de a cugeta româneşte !! „închinarea noastră la Suleiman-paşa şi la Tangher-effendi" caracterizează pe deplin maniera d-lui Pantazi Ghica. 155 CARACTERUL NAŢIONALITĂŢII ROMÂNE CA BAZA LEGISLAŢIUNEI SALE Pour bien comprendre l'histoire des peuples, il faut s'assoir longtemps aupris de leur bereeau et Ies suivre pas ă pas ă leur entrte dans la cartere... Pentru a înţelege bine istoria popoarelor trebuie să ne aşezăm mult timp lângă leagănul lor şi să le urmărim apoi pas la pas la intrarea lor pe scenă... Guizot, Essais sur l'histoire. E ciudat că unul şi acelaşi principiu este universalmente recunoscut în privinţa mizerabilei individualităţi şi scapă cu desăvârşire din vedere, chiar din partea oamenilor celor mai serioşi, dindată ce este vorba a-1 aplica către colectivităţi, către popoare, către naţiuni. Când o persoană vrea să-şi confecţioneze o haină, ea nu trimite pe croit ca să ia măsura după corpul vecinului, sau al celui dentâi trecător, ci, din contră, o croieşte după propria sa statură, care nu poate fi întocmai egală cu nici o alta în lume, căci natura a făcut astfel, încât să nu existe două frunze absolutamente deopotrivă. . Când un bolnav cheamă pe un medic, el nu-i zice: domnule doctor, caută pulsul jupanului de peste drum sau du-te de ia 156 diagnoza cutare din strada de alăturea şi apoi vino de-mi scrie o reţetă. Ei bine! numai staturile, numai corpurile cele imense ale cărora formă şi conservaţiune sunt de mii de ori mai importante şi mai preţioase decât personalitatea cea mai ilustră, numai ele sunt osândite a suferi cu răbdare şi a îndura în tăcere ceea ce n-ar primi a i se face omul cel mai de pe urmă! Când un popor are cumva nevoie de o haină, adică de vro reformă exterioară, legislatorii şi administratorii săi se grăbesc pe dată a-1 înveli în nişte veşminte exotice, aduse cine mai ştie de pe unde şi croite mai ştie pentru cine. Dacă haina este prea largă, se răspunde că purtătorul o să se mai îngraşe cu timpul; dacă e prea strimptâ, se asicură că ştofa o să se mai întinză mai în urmă; şi astfel, nenorocitul popor se vede constrâns, vrând-nevrând, a târî după sine o hlamidă de astrolog sau a strânge din umeri într-o scurteică de arlechin. Când o naţiune este bolnavă, medicul său, în loc s-o întrebe unde o doare şi cum se simte, în loc de a studia cauzele locale ale morbului, în loc de a aprofunda organismul izolat al paciintelui, încalecă deodată pe un bidiviu, pleacă la Paris, la Bruxelles, la Berlin, la Londra, pipăie cu cea mai mare îngrijire pulsurile oamenilor de acolo şi apoi trimite o reţetă, adică o lege! Trebuie o orbire extraordinară pentru a au observa de la prima vedere, pe de o parte bufonada, iar pe de alta pericolul acestei procedure; totuşi sunt ani întregi, ba încă mai multe zecimi de ani, începând de la Regulamentul Organic sau chiar de la Pravilele lui Caragea şi Ipsilant, de când sărmana Românie zace într-o asemenea oribilă oftalmie, uneori forţată, câteodată benevolă, primind legi şi reforme de la muşcau şi de la austriaci, sau comisionându-le ea însăşi din dreapta şi din stânga, după capriciul modei. 157 Este timp însă, acum sau niciodată, de a ne lepăda de hainele altora şi de a înţelege în fine că la boalele noastre, cari sunt cam multe, fiind efecte cronice ale unui trecut păcătos, nouă ne trebuiesc nişte reţete scrise anume pentru noi, iar nu pentru China sau Japonia. însuşi mesagiul tronului, prin care s-a deschis mai deunăzi o nouă legislatură a ambelor Camere, ne îndeamnă la acest mare pas, zicându-ne că armarea generală a ţărei o să se opereze nu dupre sterpe imitaţiuni din străinătate, ci în spiritul românesc cel vechi. în adevăr, caracterul unei naţionalităţi este singura fontană, singurul criteriu, singura bază a legislaţiunii sale, întărindu-se şi generalizându-se astfel ceea ce a zis nemuritorul Montesquieu în privinţa guvernului unui stat: „Guvernul cel mai conform cu natura este acela a căruia dispoziţiune particulară se potriveşte mai bine cu dispozipiunea poporului în fruntea căruia se află"1. Dar cum oare se poate cunoaşte caracterul -naţionalităţii române ? Unde oare să fie busola care să ne conducă pe acest ocean atât de unduios, atât de multicolor, atât de nestatornic ? Fost-au oare vrodată doi autori cari să ne fi caracterizat în acelaşi mod, cari să fi găsit în noi aceleaşi elemente, aceleaşi viţiuri, fără a cădea unii în neşte laude exagerate, alţii în nişte detractări peste măsură ? în afară şi întrul ţărei, în vechime şi în timpii moderni, au fost mulţi şi foarte mulţi de aceia ce ne zugrăveau în faţa lumii cu un complex de văpsele atât de posomorâte, atât de infernale, încât una singură dintre ele ar fi fost de ajuns pentru a face naţionalitatea noastră un obiect de dezgust şi de despreţ pentru toate popoarele. Aşa, de exemplu, după mărturia istoricilor maghiari şi saşi, toţi românii, toţi fără deosebire, mic şi mare, sunt furi, ucigaşi şi incendiari2 şi nu trebuie să ne mirăm de a auzi o asemenea sentinţă din gura unor străini, inamici secolari ai naţionalităţii 1 Esprit des lois, liv. I, chap. 3. 2 Eder: Observationes ad historiam Transilvaniae, Cibinii, 1803, p. 267. noastre, de vreme ce mai tot în acest fel ne depingeau de noi până mai alaltăieri chiar boierii noştri româneşti, zicând, de exemplu, în petiţiunile şi memorandele lor cătră puterile Europei. „Proprietarii de la ţară, mai cu seamă tăcând parte din acea clasă numără între dânşii mulţi oameni onorabili şi inteligenţi; dar sunt puţini care au îndestulă instrucţie şi destulă speriinţă ca să poată fi în stare a trata afacerile nalte ale ţărei lor: d-aceea, liniştiţi şi modeşti în pretenţiunile lor, se mulţămesc a se ocupa de starea şi de speculaţiile lor şi se mărginesc a da ţărei oamenii cei mai recomandabili între funcţionarii ordinului al 2-lea şi al 3-lea. Asupra ţăranilor români, nici sfaturile, nici exemplele cele mai doveditoare (concluante) n-au putere. Ca să le facă cineva bine trebuie ca binele să-i vie din porunca guvernului, ş-atunci chiar se-mpotriveşte la acel ordin, de câte ori nu este însoţit de ameninţări executive foarte persistinte. Dacă nu zicem nimic asupra profesiunilor libere este că lipsesc cu totul la noi. Câţiva indivizi cari cu pompă (îngâmfare) iau titlul de profesori şi d-avocaţi n-au nici numărul nici calităţile cerute ca să constituie o clasă în societate". Acesta să fie oare în realitate caracterul românilor ? Dacă ar fi aşa, atunci ar trebui îndată să aruncăm jos condeiul, încrucişând manele pe piept, cu desperata imposibilitate a unui fachir indian, şi să aşteptăm apoi cu apatie, din moment în moment, fatala pieire a gintei române, căci un popor compus de furi, din ucigaşi, din incendiari, din nerozi şi din şireţi nu poate să trăiască, nu poate să existe, fiind o pură negaţiune. Din norocire, nu maghiarii, nu saşii şi nu clasa feudală de valvasori şi de valvasini, numiţi astfel boieri, au putut să cunoască şi au dreptul de a judeca caracterul românilor. Lupul este un expert de minune în privinţa cărnii oii, însă numai atâta, şi nu cumva să vă bazaţi pe ceea ce-o să vă spună despre 158 159 calităţile morale ale victimei sale. Sunt alte izvoare, unde se oglindeşte, ca într-un tapet de apă limpede, caracterul cel adevărat al naţionalităţii noastre şi atari izvoare sunt anumîe acele fapte din istoria română în cari poporul nostru s-a manifestat uniform şi consecutte, deşi secolii le despărţeau unul de altul şi deşi ele avură loc nu numai în diferite timpuri, ci încă în diferite regiuni pe cari le separă munţii cei mai nestrăbătuţi şi fluviile cele mai gigantice. Este învederat că, dacă naţiunea română, în neşte împrejurări analoage întâmplate în Transilvania, în Moldova, în Ţara Românească, în seclul XV, în seclul XVII, în seclul nostru, s-a arătat totdauna pretutindeni, întocmai în acelaşi mod, fără să fi avut în vedere sau măcar fără să fi auzit despre exemplele trecutului şi ale provinciilor surori, această admirabilă identitate de procedură, derivată numai din însăşi natura intimă proprie a poporului, denotă şi defineşte caracterul său. Iată sarcina ce ne-am impus-o noi în studiul de faţă. Este grea, este spinoasă, dar noi suntem fericiţi numai de a o începe, indicând adevărul în trăsături generale... II Unul din elementele cele mai decisive ale caracterului naţional al românilor şi carele totdodată, precum vom vedea mai la vale, este cel mai fecund în consecinţe legislative speciale, este o moderaţiune extremă, pe care în zadar am căuta-o la vecinii noştri de altă viţă, turci, slavoni, greci sau maghiari şi nici chiar la fraţii latini din Occidinte, cunoscuţi cu totul din contra prin feluritele nuanţe turbulinte: turbulinţa veselă a francezului, turbulinţa posomorâtă a spaniolului, turbulinţa calculată a italianului. 160 Pentru a descoperi prototipul şi originea sublimei moderaţiuni a poporului român, trebuie să ne rădicăm sus în istoria Romei antice, şt anume la acel moment când plebea, pe o parte iritată prin neauzitele torture şi nesăturata lăcomie a nobleţei, iară pe de altă parte văzând o invaziune inamică pe teritoriul patriei, dintâi se crede datoare a respinge pe duşmani de la hotarele ţârei, apoi se întoarce şi, în loc de a depune armele după cum o cerea obiceiul în urma fiecărui răzbel le reţine, se retrage în gloate pe muntele Aventin şi declară de acolo că nu voieşte a mai îndura tirania patricianilor. Speriându-se de o deciziune atât de energică, Senatul Romei se teme ca mojicii cei înarmaţi şi setoşi de răzbunare să nu recurgă la calea violinţei. Faptul dezminţi această temere, care se părea totuşi foarte naturală. Plebea sau „materia brută", după expresiunea unui om de stat din lnbăra reacţiunii, se mulţămi a fortifica noua sa locuinţă şi, având lipsă de hrană, apuca de prin învecinările Romei vite şi grâne, strictamente numai atâta cât îi trebuia pentru a nu muri de foame, fără a comite un singur exces, un singur omor, o singură cruzime. Nestrămutat în hotărârea sa de a nu reintra în Roma, până a nu i se vor garanta drepturile sale umane contra apăsării oligarhice, poporul aştepta în linişte, cu demnitate, tare ca fierul şi ca fierul rece. Relatând după Titu-Liviu această frază din istoria republicei romane, celebrul Michelet îi dă aerul unei fabule: „Tradiţiunea naţională - zice el - împodobi cu această moderaţiune cuibul libertăţii"3. în adevăr, istoricul francez nu putea crede în realitatea unui fenomen pentru care nu găsea nici o pereche în cronicele celorlalte popoare occidentale. Să fi profundat el însă analele romanilor, apoi lesne s-ar fi încredinţat că admirabila moderaţiune de la muntele Aventin a fost o manifestare naturală şi, aşa zicând, necesară a caracterului roman primitiv, pe care dintre toţi fiii urbii eterne l-au moştenit şi l-au păstrat până astăzi numai veteranii de la Dunăre. 3 Histoire Romaine, liv. I, ch. 2. 161 Probele noastre istorice despre perfecta moderaţiune a naţionalităţii române noi le vom începe cu un eveniment ce pâseaă avantajul de a fi nuniai ca d reproducţiune fotografică a faptului de la muntele Aventin, cu acea diferinţă numai că strănepoţii s-au arătat aci şi mai cumpăniţi de cum fuseseră străbunii lor, încât marele Michelet ar fi silit cu atât mai mult a-i refuza orice crezământ, dacă naraţiunea noastră nu s-ar baza pe un document autentic, conservat în arhivul transilvan de la Kolos-Monostor, fascicul Kott Kolos. lit c, nr. 96. în anii 1437-1438, pe când toată Europa se afla încă în obscuritatea cea mai profundă a barbarismului din evul mediu, ţăranii români din Ardeal, chinuiţi într-un mod infernal de către nobleţă maghiară, pierdură răbdarea, se înţeleseră unii cu alţii, se răsculară, formară bande armate, îşi puseră capi dintre ei, şi intrară în luptă pe faţă cu asupritorii. Baza de operaţiune a revoltei, ca şi la 1848, a fost Aiud. După mai multe întâlniri şi ciocniri, lucrurile au ajuns acolo încât orgolioasa aristocraţie se simti forţată a apuca drumul negoţiaţiunilor, întocmai ca şi patricianii Romei în faţa plebii la muntele Aventin. Victorioşi, puternici, amărâţi prin suferinţele trecutului, lipsiţi de orice cultură morală, trăind, în fine, într-o epocă când simţul de umanitate era necunoscut chiar la curtea papală, ţăranii români ar fi trebuit să profite acuma de poziţiunea lor, reducând în cenuşă tot ce era unguresc pe pământul Ardealului. Ei bine, nu ! Ei au primit propunerile duşmanului şi, alegând din sânul lor deputaţi, dintre cari cel mai deştept pare să fi fost Mihai Românul din Viragosberk, îi trimiseră pentru a încheia un tractat de pace cu aristocraţia maghiară. Acest act s-a păstrat până astăzi4 şi se poate considera cu tot dreptul ca unul din cele mai frumoase titluri în favoarea caracterului naţionalităţii române, pe care o insultă şi o denigrează fără ruşine şi fără sfială, tocmai publiciştii Ungariii. 4 Vezi-l în Kurz Magazin, t. 2, p. 366, în articolul comitelui Kemerny: Keber den Bauernaufstand. Lungimea documentului nu ne permite a-1 reproduce aci în totalitate, mărginindu-ne a indica numai unele punturi capitale. Dintâi ţăranii nu tăgăduiesc nicidecum datoriele lor teritoriale în privinţa stăpânilor pământului, observând însă că acele datorii trebuie să fie stabile şi sicure, iar nu arbitrarii, şi anume câte un florin pe an de la fiecare plug cu opt boi şi aşa mai departe în analogie. Al doilea, ţăranii recunosc nobleţei dreptul de a exercita puterea judiciară asupra supuşilor lor, cu acea conditiune însă că cel nemulţămit de sentinţa stăpânului său are prerogativa de a apela la proprietarul unui alt sat, a căruia deciziune în asemenea cazuri va avea o forţă obligatorie definitivă. Al treilea, un ţăran nu are dreptul de a fugi de pe moşie, posedând însă facultatea de a se retrage într-un mod legal, plătind stăpânului său toate câte îi datorea din trecut şi mai dându-i pe deasupra o sumă oareşicare. In fine, ceea ce denotă cu o naivitate foarte preţioasă simţul egalitar, înnăscut în natura naţionalităţii române, este clauza prin care se stabileşte ca nici notabilul să nu insulte pe ţăran, nici ţăranul pe nobil! Plebea romană de la muntele Aventin avea a face cu neşte inamici de acelaşi neam, de aceeaşi limbă, de acelaşi sânge, ceea ce explică până la un grad purtarea sa moale şi blândă în privinţa patricianilor. Plebea românească din Ardeal, din contra, se află în faţa unor subjugători din fundul Asiei. Plebea romană de la muntele Aventin nu se luptase încă niciodată contra călăilor săi pe un câmp de bătălie. Plebea românească din Ardeal, din contra, învinsese deja pe maghiari cu arma în mână şi ar fi avut tot dreptul de a le dicta legi oricât de aspre. Plebea romană de la muntele Arentin ceru de la Senat, ca singurul mijloc de împăcare, crearea unor tribuni ai poporului, cu o autoritate imensă prin care se paraliza toată puterea nobleţei. Plebea românească din Ardeal, din contra, nu impuse aristocraţiei maghiare nici o conditiune câtuşi de puţin oneroasă. Aşadară, moderaţiunea strănepoţilor, după cum am mai spus-o deja mai sus, întrecu din toate punturile de vedere pe 162 163 aceea a străbunilor care se părea atât de miraculoasă sau, mai bine zicând, atât de imposibilă ilustrului Michelet. ■> ^Delegaţii' nobleţei ungare, constrânşi de forţa majoră, subscriseră tractatului de mai sus dempreună cu agerul Minai Românul de Viragosberk şi cu ceilalţi deputaţi ai ţărănimii. Asicuraţi în buna lor credinţă prin noul pact social, românii se împrăştiară, aruncând arma la o parte şi apucând cornul plugului. Numai atâta aştepta perfidul maghiar. Jurământul fix călcat supt picioare şi asuprirea opincei se reîncepu din nou cu o vigoare înzecită... Dar ceea ce ne interesează deocamdată nu sunt suferinţele fraţilor noştri din Ardeal, a cărora descriere ar necesita mii de volume, ci numai constatarea unei moderaţiuni extraordinare, ca una din trăsăturile cele mai emininte ale caracterului nostru naţional. Să trecem la alte probe. IU După ce-am descoperit însăşi sorgintea moderaţiunii noastre naţionale în caracterul antic al străbunilor romani, după ce am confruntat două fenomene atât de înrudite, precum sunt retragerea plebii romane la muntele Aventin şi revolta ţărănimei ardelene din a. 1437, vom urma de aci înainte cu relatarea câtorva eveneminte analoage mai semnificative din istoria românilor de prin diferitele provincii ale Daciei lui Traian, dând astfel tezii noastre toată valoarea unui adevăr istoric necontestabil, bazat, nu pe un exemplu izolat şi dubios, ci pe o grupă întreagă de fapte identice şi mai presus de orice bănuială. Văzurăm deja în paragraful precedinte moderaţiunea ţăranilor români din Transilvania, tractând, în triumful unei victorii, cu barbara şi nemilostiva nobleţă maghiară. Să descrim acuma purtarea aceleiaşi generoase opince ardelene faţă cu o altă specie de apăsători locali, mai fini, mai perfizi, mai periculoşi decât brutalul fiu al lui Attila, anume saşii. Ceva mai nainte de anul 1366 o nouă colonie săsească veni a se aşeza în vecinătatea satului românesc Sân-Petru din circonscripţiunea oraşului Bistriţa. încetul cu încetul, venetieii se apucară a uzurpa din teritoriul şi din pădurea românilor, ceea ce ocaziona în fine un proces între ambele părţi denaintea autorităţilor din Bistriţa, cari, deşi compuse numai din nemţi, totuşi, într-un paroxism de justiţie, deteră dreptate satului Sân-Petru contra pretenţiunilor coloniei săseşti. Astfel, victoria rămase în partea românilor, care n-ar fi avut alta de făcut, după cursul ordinar al lucrurilor omeneşti, decât a se întoarce acasă bucurându-se de izbândă şi lăudându-se că au păţit-o saşii. Nu aşa a făcut bunul popor românesc din sântul Sânt-Petru. Mulţămiţi de a-şi fi asicurat proprietatea lor cea strămoşească, românii se îmblânziră deodată, le păru rău de nevoia bieţilor nemţi, şi iată că bătrânii satului, seniore Blaccorum, abordează tribunalul cu o naivitate în adevăr patriarcală şi declară că de acum înainte ei uită cu desăvârşire cearta lor cu saşii şi drept dovadă le acordă dreptul de a lua din pădurea românilor toată lemnăria, câtă le va trebui, pentru clădirea templului şi a celorlalte edificii din noua lor colonie5. Am dori foarte mult ca să ni se arate în istoria unui alt popor un asemenea model de o moderaţiune naţională chiar exagerată! Gratitudinea saşilor a fost de a scoate şi de a goni cu timpul pe sărmanii români din Sân-Petru, unde astăzi totul, până şi aerul, a devenit curat nemţesc. Aceasta a fost soarta universală a naţionalităţii noastre, către care se pot aplica în toată întinderea lor cuvintele lui Fontenelle: „Este bun acel om care nu ştie a înşela decât numai pe sine însuşi". Nu ne putem stăpâni de a nu mai aduce aci încă un exemplu din istoria românismului ardelenesc, căci tocmai în Transilvania 5 Puşcariu: Disertaţiunea despre împărţirea Ardealului, p. 20. 165 164 naţionalitatea noastră a gemut totdauna supt jugul cel mai oribil, tocmai acolo unde motivele de ură şi de iritaţiune au fost în toţi timpii cele mai naturale şi cele mai legitime; tocmai acolo, în fine, nestrămutata moderaţiune a poporului român este fenomenul cel mai admirabil sau, mai bine zis, este un adevărat miracol, pe care nu vor putea niciodată să-1 înţeleagă şi să-1 explice, ba nici măcar să-i dea crezare, istoricii străini. Pe la 1529, în epoca ilustrului domn moldovenesc Petru Rareş, susţinuti prin îndemnul şi prin ajutoarele acestui mare principe, denaintea căruia tremurau deopotrivă ungurii, saşii, polonii şi până şi Poarta Otomană, ţăranii români din Ardeal se constituiră într-un fel de revoltă permaninte contra maghiarilor şi contra nemţilor. Petru von Ruppe, stareţul de atunci al unei monastiri catolice de la Cluj, plângându-se de jalnica situaţiune generală a Transilvaniei şi povestind despre trei irupţiuni succesive ale ţărănimii române în interiorul sântului locaş, adaugă că „deşi intenţiunea revoltanţilor era de a face tot răul ce le sta în putinţă, totuşi, îmblânziţi prin vorbele burte ale călugărilor, ei s-au retras în linişte, fără a fi comis cea mai mică violinţă"6. Iată caracterul cel excepţional, cel propriu, cel fără asemene al românului. îl vezi cu arma în mână, într-un moment de teroare revolutionară, când însuşi cerul se pare mânjit de sânge; îl vezi în faţa unui duşman dezarmat, care cu o zi mai nainte îl tortura cu o voluptate diabolică, bătându-şi joc de durere şi de omenire; îl vezi setos de răzbunare, orbit de suvenirea trecutului, gata a împlânta ucigătoarea unealtă în pieptul vrăjmaşului; dar ascultaţi... o rugăminte, o vorbă, un cuvânt dulce răsună din gura inamicului cel umilit şi îngenucheat; aceasta ajunge; braţul românului se opreşte, inima-i se moaie, fhmtea-i se descreţeşte, el iartă !! Şi pe cine oare iartă ? Pe vreun cavaler, care să-i ţină seamă de acest act de înaltă generozitate ? Nu ! Românul iartă pe acel 6 Vezi documentul publicat de Fabricius, în Archiv des Vereins, N. R, t. 5, p. 27 etc. ungur nedegroşat încă după zece secii petrecuţi în Europa şi care, chiar în momentul iertării, meditează deja noi chinuri şi mai grozave, imaginează noi lanţuri şi mai grele, inventează noi biciuri şi mai ferecate, pentru zdrumecarea naţionalităţii noastre ! Românul iartă pe acel sas care cu o oră mai târziu va reîncepe cu o nouă energie vecinicul său rol de spion al maghiarului, de calomniator al neamului românesc, de o lipitoare ce suge atât de pe nesimţite încât numai grăsimea-i cea atârnată în jos arată că a supt şi probează cum a supt! Iată pe cine iartă românul! şi el nu poate să nu ierte, căci moderaţiunea, o moderatiune aşa-zicând supraumană, este un semn divin scris pe fruntea neamului românesc spre a-1 deosebi de toate celelalte naţionalităţi. Pentru ca să încheiem într-un mod plastic acest paragraf despre caracterul românilor din Ardeal, vom aduce aci o steluţă din poezia lor poporară. O colindă transilvăneană se începe aşa: „Ce-i mai bun ca boul bun ? La aratru dacă-! pun, Brazdă neagră bine-ntoarce, Brâul roşu bine-1 coace, Şi ţi-1 cară-acasă-n saci De Crăciun să-ţi faci colaci! .-^ De aci urmează: Ce-i mai bun ca calul bun ? Că pe el dacă mă pun Pe duşman din ţar-alung, Şi-1 alerg până-1 adjung..." Apoi mai departe: „Ce-i mai bun ca oaia bună ? Lapte, lână îţi adună, 167 166 Toată vara te nutreşte, Toată iarna te-ncălzeşte..." în fine, după această sublimă enumeraţiune curat omerică a lucrurilor celor mai bune din lume, vine concluziunea colindei, prin care ni se explică de minune extrema moderaţiune a naţionalităţii române, chiar în privinţa maghiarilor, chiar în respectul saşilor: „Nu-i mai bun ca suflet bun !..."7 IV Deşi abundanţa materialelor documentate relative la istoria Transilvaniei lesne ne-ar permite a mai lărgi cadrul exemplelor, totuşi, crezând că faptele cele autentice, aduse deja mai sus, sunt chiar ele singure prea destule spre definitiva stabilire a adevărului, noi lăsăm acum deocamdată în laturi pe fraţii noştri din Ardeal, pentru a întoarce privirile spre partea Moldovei şi a Ţărei Româneşti. Multe cruzimi oribile şi monstruoase s-au comis în diferite timpuri pe întinsul spaţiu de pământ aşternut la mijloc între cele două localităţi extreme omonime, între Cernăuţul moldovenesc şi Cernăuţul muntenesc. Noi nu vorbim aci despre acele scene sângeroase, fără cari este imposibilă o bătălie sau o luptă francă între doi adversari porniţi unul asupra altuia cu arma în mână. Nu! asemenea momente de furie fiind neşte consecinţe universale ale principiului de a conserva contra izbirii unui atac sau de a se irita în faţa rezistinţei, nu pot arunca cea mai mică ' Marienescu: Poezia poporară, Pesta, 1859, p. 65. 168 umbră în defavoarea moderaţiunii unui individ şi cu atât mai mult a unei naţionalităţi. Cruzimile despre cari vorbim noi sunt anume acele executate cu sânge rece, cu prentedinţiune, fără bătălie, fără luptă, fără atac, fără rezistinţă; în fine, mai mult sau mai puţin, pe o scară mai mare sau mai mică, ceva în felul măcelului de la St. Barthelemi şi a Vesperelor siciliatte. Am definit ideea noastră şi acum trebuie să mai repetăm încă o dată, cu toată părerea de rău, că istoria Moldovei şi a Ţărei Româneşti este plină până la vărf de fapte de această natură. Cine însă fost-au autorii lor ? Uneori principii, adeseori boierii, unii şi alţii susţinuţi de cătră slugile lor; niciodată însă naţiunea română, niciodată poporul român, niciodată acele gloate române al cărora aspect gigantic poate speria numai doară pe aceia ce nu cunosc divina bunătate a colosului sau cari nu voiesc s-o cunoască, fiind decişi a-1 calomnii cu orice preţ pentru neşte meschine şi egoiste interese personale şi de clică. Când Ţepeş măcelărea pe nobili şi pe plugari, pe bogaţi şi pe săraci, pe străini şi pe pământeni, pe oaspeţi şi pe soli, această turbare individuală a unui despot fără frâu nu putea înnegri câtuşi de puţin caracterul cel ultramoderat al naţionalităţii noastre, precum existinţa unei case de nebuni nu înnegreşte starea mentală a unui oraş. Tot de această specie sunt omorurile cele cumplite ce zac ca o pată neştearsă pe istoria Lăpuşneanului, a lui Mircea II, a lui Mihnea Turcitul etc, fără ca să fie dat cuiva şi dreptul de a imputa poporului românesc altceva decât numai nenorocirea de a fi posedat şi el ca alţii vre câţiva Tiberi, Neroni şi Caligula ! Cât priveşte cruzimile boiereşti, cari de cele mai multe ori întreceau în fineţă şi în perfidie chiar pe acele domneşti, apoi ne va ajunge a cita aci propriile cuvinte ale cronicarilor moldoveni şi munteni, pentru ca astfel oricine să se poată încredinţa, în cunoştinţă de cauză, despre absoluta neutralitate a naţiunii române în vârtejul baccanalelor aristocratice. 169 Povestind moartea lui Vodă-ştefan Locustă, analistul Ureche se exprimă în următorul mod: „S-au vorovit o seamă de boieri din curtea lui, anume Găneştii şi Arbureştii, şi la aşternutul lui, unde odihnea, l-au omorât în cetatea Sucevei. Iar începătura acestei lucru urât şi necuvios s-a făcut de la Mihul hatmanul şi de la Trotuşeanu logofătul, carii s-au vorovit într-o seară, ca neşte tirani şi lupi turbaţi, să vâneze oaia cea nezlobivă (nerăutăcioasă), adecă pre Ştefan-Vodă, şi dând învăţătură slugilor sale ca toţi să se într-armeze şi punându-le şi jurământ ca să le fie cu dreptate, s-au pornit cu toţii şi într-un foişor sus în cetate, unde odihnea, au risipit uşa şi, neştiind Ştefan Vodă nemică de aceasta, s-a sculat fiind numai cu cămaşa, iară şi cu toţii ca neşte lei sălbateci au năvălit asupra-i şi multe rane făcăndu-i l-au omorât..."8 Vă întrebăm acuma dacă poate fi responsabilă naţionalitatea română pentru o crimă oribilă, dar pe care, după mărturia cea mai lămurită a însuşi cronicarului, au comis-o numai „o seamă de boieri", întovărăşiţi numai de „slugile lor", adecă, vorbind în stilul modem, a comis-o curat şi simplu numai „o partită boierească", fără nici un amestec de alte elemente ? Relatând catastrofa unui alt principe din aceeaşi epocă, anume Ştefan, fiul Iui Petru Rareş, analistul Ureche zice de asemenea foarte limpede că „boierii l-au omorât"9, deşi se încearcă totdodată a scuza fapta prin „nevoile ţărei", ceea ce dacă ar fi adevărat, n-ar servi decât numai a proba tocmai moderaţiunea cea proverbială a acestei blânde ţări care, oricât de asuprită, totuşi răbda în tăcere şi se ţinea la o parte, încât a trebuit ca cuţitele boiereşti să se însărcineze cu vindicta publică ! Trecând acum la cronica muntenească, vom alege iarăşi vro câteva exemple mai clare şi mai decisive cum că naţiunea română n-a participat niciodată la înaltele opere (Ies hautes oeuvres) ale călăilor din clasa cea feodală, pe cari îi însoţeau în 8 Letopis., 1.1, p. 167. 9 Ibid., p. 175. 170 această carieră numai „slugile" lor, adecă „boierii cei noi", după limbagiul actual. Supt anul 1529 analele munteneşti, narând revolta vornicului Neagoe şi a postelnicului Drăgan contra Iui Radu de la Afumaţi, urmează aşa: „când a fost Radul-Vodă în oraş în Râmnic, iar boierii au adjuns pe Radul-Vodă de l-au legat şi i-au tăiat capul, şi lui şi fiu-său"10. A lega pe un domn prin surprindere, mat cu seamă pe un domn viteaz şi patriot precum era Radu de la Afumaţi, a-1 măcelări fără milă, a nu cruţa nici măcar pe fiul său, o ! niciodată poporul român, gloata, opinca, masele cele brute, n-au căzut în ţările noastre atât de jos şi de aceea cată să fim recunoscători cronicarului de a nu lăsa o umbră de bănuială în această privinţă, zicând anume cum că autorii măcelului au fost „boierii". Tot astfel, supt anul 1532, adecă cu vro trei ani mai în urmă, analistul ntuntenesc adnotează următoarele: „S-a dus Vintilă-Vodă la Craiova să vâneze cerbi peste Jiu şi s-a sfătuit Vintilă-Vodă cu oamenii lui de taină să taie alţi boieri; iar boierii s-au gătit ei de au tăiat pre Vintilă-Vodă în malul Jiului"11. în acest ultim caz, ucigaşii se par la prima vedere scuzabili prin necesitatea de a înlătura periclul proprielor lor capete, tăind în pripă pe Vintilă-Vodă. Să ne întrebăm însă de ce trebuia oare neapărat ca ei să meargă la vânătoare, de vreme ce ştiau că acolo li se prepară o cursă de moarte ? Ş-apoi întocmai în poziţiunea acelor boieri, ba chiar în acelaşi seclu, s-a aflat odată un simplu om din popor, un ţăran, un haiduc de pădure, şi iată ascultaţi în ce mod mintea-i cea curat românească a dezlegat cestiunea dacă este sau dacă nu este permis a ucide pe acei ce ne ameninţă cu pieirea pe noi înşine. Ştefan Surdul, care domni în Muntenia cu un an sau doi înainte de Mihai Viteazul, tăcea toate silinţele sale pentru a pune mâna pe un hoţ de la Olt, groaza drumaşilor, numit Mihu din 10 Magazin istoric, t. 4, p. 271. " Ibidem. 171 codru Cobmlm. S-a întâmplat însă cu totul din contra, că bandrtui a pnns el pe Vodă, si antica baladă popo ară muncească povesteşte în următorul chip această'ciud'ă „Şi cum sta şi cum zicea, O frunză de fag zmucea Şi-ntre buze o punea Şi suna hoţiş din ea. Frunza-n patru că plesnea, Codrul negru clocotea, D-un lung chiot chiotea, D-un greu tropot tropotea, Şi-mprejuru-le d-odată Se ivea o mândră ceată, O ceată de voinicei, Lotri, puişori de zmei, Cu căciule stogoşcate, Cu chebe roşii pe spate, Şi musteţi de varvaric Cum stă bine la voinic. Lângă el cât îi zărea, Mihu astfel le grăia: — Fraţii mei, neferii mei, Lotri, puişori de zmei! îl vedeţi voi pe ast om ? El e mare, căci e Domn, Dar cât e de Domn şi mare Minte coaptă încă n-are ! Hai, copii, de mi-1 luaţi, Prin săbii să-1 fluturaţi, Dar nemic să mi-i stricaţi, Cale bună să-i lăsaţi; Că, de-i Domnul priceput, E destul câte-a văzut, Ca să afle, ca să ştie Că Mihu nu-i de glumie!" 172 Confruntaţi acum această cavalerească răzbunare a mojicului român contra lui Ştefan Surdul cu răzbunarea cea boierească contra lui Vintilă-Vodă! .^nt,i;. Să nu ni se răspunză cum că o baladă poporară, fie cât de veche, fie cât de frumoasă, totuşi nu este o istorie. în unele cazuri toate documentele cele scrise sunt departe de a prezintă suprema importanţă şi chiar veracitatea cea factică a unui cântec bătrânesc. Nu sunt eu care o observ pentru prima oară, deşi adevărurile speculative nu au trebuinţă de a se baza pe autorităţi. Marele Vico, creatorul filosofiei istoriei, a spus deja, este acum un seclu şi jumătate, că poezia poporară are avantajul de a zugrăvi caracterul unei naţiuni întregi, pe când cronicele constată numai neşte fapte izolate. „Poporul - zice ilustrul italian - nu imaginează decât numai aceea ce este conform cu realitatea". Din acest punt de vedere, balada despre „Mihu din codrul Cobiului" este o imagine fidelă şi preţioasă a caracterului naţionalităţii române, a caria providenţială moderaţiune nu se dezminte nici chiar în mijlocul pădurii ! După ce am probat că gintea română nu poate fi incriminată nici măcar în parte pentru grozavele cruzimi domneşti şi boiereşti ce au mânjit în curs de secii cu şiroaie de sânge paginele analelor Moldovei şi ale Ţărei Româneşti, ne rămâne acum a desfăşura dinaintea ochilor naţiunei acele cazuri în cari însuşi poporul ieşea pe scena istoriei, mişcându-se puternic ca un zeu al vindictei, posomorât, indignat, murmurător ca undele oceanului, dar totdeauna moderat, moderat mâi presus de toate, moderat pestă măsură... 173 Mai întâi de toate vom relata aci un fapt în care actorii au fost curat şi simplu numai ţărani, fără nici un amestec de vreun alt element, fără ca ideea primitivă să fi venit de aiurea, fără ca vreun meşter din altă clasă să fi aţâţat pe ascuns focul, retrăgându-se apoi la o parte şi lăsând în joc numai naiva opincă, precum aceasta s-a văzut în atâtea rânduri. între anii 1561-1563 domni în Moldova Iacob Eraclide Despota, un principe luminat, cu simţiminte liberali, dar lipsit de cunoştinţa ţărei şi înconjurat de un consiliu boieresc ieşit din şcoala şi pus sub direcţiunea faimosului vornic Motoc. Despoiarea monăstirilor de sacrele odoare a fost prima cauză a nemulţămirii generale; iritaţiunea poporului crescu însă şi mai mult când Divanul decretă deodată o capitaţiune exorbitantă, în puterea căreia nu numai locuitorii de prin oraşe ci până şi plugarul cel mni de pe urmă trebuia să plătească visteriei tot bir suplementar de un galben pe cap. Era pe la începutul anului 1563. Toată ţara se afla deja în fierbere. Iacob porunci armatei ca să se adune în câmp, în apropiarea fortăreţei Hotinului, unde era să-i facă o revistă, îndrumându-se spre acel punct, el se văzu într-un moment înconjurat de mai multe mii de ţărani. Boierii ce-1 însoţeau se făcură nevăzuţi, lăsându-1 singur într-un ocean de mojicime. O spaimă mortală cuprinse pe principele. Ţăranii strigau cu turbare că ei nu sunt în stare de a plăti noul bir. Inspirat prin greutatea situaţiunii, Iacob ceru ca să fie ascultat şi iată că o profundă tăcere se lăţi d-asupra gloatelor. El povesti pe larg periclul invaziunilor străine ce ameninţau ţara şi întrebă apoi pe inteligimea opincă dacă ea preferă mai bine a vedea Moldova sfâşiată de către duşmani, decât să sacrifice de bunăvoie câte un galben pentru formarea unei armate puternice care să respingă pe inamic de la otarele patriei ? în urma victoriei - adause 174 principele - mă voi gândi eu singur la uşurarea suferinţelor voastre. Un discurs blând şi patriotic linişti ca printr-un farmec toată furia acestei imense adunări curat ţărăneşti, ce acoperea luciul câmpiilor şi care, cu o clipă mai-nainte, era gata a turti pe victima ce-i căzuse în mână. Ai dreptate, Măria Ta ! răspunseră ţăranii; numai bagă de seamă c-o să te-nşele boierii şi vlădicii, precum tot ei îndemnau la fapte rele şi pe fostul Alexandru-Vodă. Zicând acestea, gloatele se împrăştiară, iar principele rămase uimit şi d-abia crezând el însuşi că a putut să scape aşa de lesne.12 Arătaţi-ne, pentru mila lui Dumnezeu, în analele celorlalte popoare, un singur exemplu de această natură! în Anglia cea flegmatică şi parlamentară s-au văzut revoltele cele sângeroase, nu din cauza unei întăriri straordinare şi cu totul disproporţionate a impozitului, ci simplu numai pentru că perceptorii cereau dările cele obicinuite într-un mod puţin politicos. în România, suveranul aruncă asupra ţărei birul cel mai greu, toată naţiunea se turbură şi se indignează, mii de ţărani încongioară pe Vodă singur şi rătăcit în câmp, o catastrofă se pare neînlăturată... ei bine ! principele zice că acest sacrificiu este necesar pentru salvarea patriei din manele duşmanilor şi opinca, devenind deodată dulce ca o porumbiţă, îi strigă: să trăieşti M. Ta ! ! Peste câteva zile, în urtna scenei de la Hotin, se realiză prezicerea cea practică a ţăranilor: Iacob Eraclide, înşelat de către boierii şi vlădicii săi, fu răsturnat prin perfidie şi măcelărit cu o cruzime neauzită: dar numai „slugele boiereşti" luară parte la această tragedie, iar nu naţiunea, nu poporul român carele nu ştia a se răscula altfel decât numai aşa cum îl văzurăm mai sus pe câmpiele Nistrului. 12 Această naraţiune noi am luat-o mai-mai textualmente din opera amicului personal al Iui Despota: Sommer: Vita lacobi Despotae, Vitebergae, 1857, p. 36. 175 Ferindu-ne de lungimi, suntem siliţi d-abia a atinge cu uşurinţă revolta ţărănească din zilele lui Vodă-Alexandru Iliaş, descrisă pe larg în analele lui Miron Costin. „Ţărănimea - zice cronicarul - atâta mulţime s-a strâns din toate părţile, cât nu încăpea în târg în Iaşi, ci umpluse locul pretutindenea, strigând pre greci, de prin toate uliţele".13 Principele abdică de bunăvoie, declarând cu francheţă că el nu poate trăi fără venetici: „Cine să rădică pre greci, pre mine se rădică". în turburarea, urmată apoi naturalmente după retragerea lui Vodă, când ţara rămase deodată fără cap, un boier grec fu ucis, şi un altul rănit la cap. Iată totul! Nici o prăvălie spartă, nici o casă violată, nici o pungă furată, nici o pradă, nici un măcel! Şi cu toate acestea, evenimentul în cestiune era mai mult decât o simplă revoltă: el ni se prezintă ca o adevărată revoluţiune, fiind schimbarea radicală a unei sisteme guvernamentale şi distrugerea totală a unui regim nenaţional. Acelaşi Alexandru Iliaş domni câtva timp şi în Ţara Românească, unde se distinse prin aceeaşi antoare furioasă pentru greci şi unde adjunse la acelaşi final umilitor şi ruşinos. După ce tăiase pe toţi adversarii cei mai periculoşi ai elementului venetic, numai vestitul Lupul Mehedinţeanul reuşi a scăpa din manele lui Vodă, fugând în Transilvania şi aducând de acolo o armată ungurească. Să lăsăm de aci înainte ca să vorbească iarăşi cronica muntenească: „Cine-i era prieten şi-i spunea că adevărat vine Lupul paharnicul cu oşti grele, iar el necrezând îi târâia de coadele cailor prin târg, pre alţii îiomora, cât nu mai cuteza nemine să-i spună, ci tot şedea în scaun negătit. Atunci îi veni vestea că a intrat Lupul în ţară. Umplându-se de înimă rea, strânse puţinei călăraşi şi pedestraşi, câţi se aflară acolo, şi le zise: staţi cu mine şi eu o să vă dau lefi îndoite. Iar ei răspunseră că nu vor sta, căci ai călcat jurământul şi ne-ai oprit simbriile şi ne-ai stricat obiceiurile, cât am rămas la mare sărăcie şi n-avem nici o armă, căci le-am vândut toate pentru nevoile ce am avut de la tine, Doamne, nici îţi putem 13 Letopis., 1.1, p. 264. 176 folosi acum nemica, ci numai te scoală de fugi că vrăjmaşii tăi s-au apropiat. Atunci Alexandru-Vodă le mulţămi şi le dede o pungă de bani, ca să împartă cu toţii, şi numaidecât încalecă pe cal şi fugi. Lupul încă sosi şi începu a tăia pe boierii greci şi pe slugile lor, care jefuiseră ţara, şi mult sânge s-a vărsat..."14 Acest pasagiu este foarte interesant mai cu seamă prin contrastul ce stabileşte între caracterul boierilor şi acela al poporului. Astfel, aristocratul Lupul, cum sosi, pe dată se apucă nu de alta, ci numai de vărsare de sânge; pe cănd sărmanii săteni, călăraşi şi pedestraşi, pe cari Alexandru Iliaş îi despoiase şi-i redusese la sapă de lemn, îl mustră cu o blândeţă frăţească şi-1 sfătuiesc cu o îngrijire amicală ca să nu mai aştepte, ci să fugă. De la acest tablou atât de mângâietor să trecem acum la dezgustătorul spectaclu al revoltei seimenilor supt Matei Basarab, de unde ne vom convinge încă o dată că moderaţiunea poporului român este o calitate naţională distinctă, pe care noi n-o găsim nici la unul din toate celelalte popoare. Ameninţat necontenit de către evailul său din Moldova, Vasile-Vodă, şi de către cazaci pe de o parte, iar pe de alta de către turci şi de către tătari, Matei Basarab fu constrâns a forma o armată permanentă, destul de numeroasă, despărţită în regimente de dorobanţi şi de seimeni, pe cari, pentru a nu distrage de la plug braţele românului, principele „îi strânse pe toţi dintr-alte ţări străine", după expresiunea cronicarului.13 Cea mai mare parte sârbi, de la cari spiritul de indisciplină se hultui apoi într-o seamă de români din corpul dorobanţilor, „căci s-au însoţit cu sârbii seimeni de şi-au măritat fetele şi surorile după ei"16. Văzând bătrâneţile şi boala lui Matei Basarab, aceşti mercenari se deciseră a juca în Ţăra Românească rolul cohortei pretoriane de la Roma şi al ortalei ienicereşti de la 14 Magazin ist., t. 4, 308. 15 Ibid., p. 327. 16 Ibid., p. 329. 177 Constantinopole. Cronica muntenească descrie pe larg această lungă şi dureroasă anarhie militară care d-abia se stârni supt Constantin Şerban, succesorul lui Matei Basarab. O să extragem aci numai o mică parte din lista tuturor monstruozităţilor comise în acel interval de timp de către „neantul seimenesc". Când Matei Basarab zăcea bolnav în pat, seimenii năvăliră în camera princiară, strigând că vor să uciză pe doi dintre boieri, apoi, negăsindu-i nicăiri, plecară la curtea clucerului Socol Cornăţeanul, îl uciseră „şi-au jefuit casele luând tot ce au vrut". Ieşind Matei Basarab la plimbare afară din târg, seimenii închiseră porţile Târgoviştei şi trei zile în şir n-au lăsat pe Vodă sa intre înapoi, ba nici măcar ca să i se aducă din oraş ceva de mâncare. Supt Constantin Şerban, într-o singură zi, seimenii au măcelărit cinsprezece boieri. Tot atunci călcară sfintele biserici ale lui Dumnezeu, încă slujind preoţii sfânta liturghie, iar ei intrau în biserici de-i scoteau de păr afară şi tot ce au aflat în biserice au luat, numai pietrele goale au lăsat.. ."17 Ei bine ! cine le făcea toate acestea ? Naţiunea română ? Nu ! Să ne ferească Dumnezeu ! Naţiunea română a fost din contra acei bravi ostaşi pământeni către cari se adresă Constantin Şerban cu următoarele cuvinte: „Feţii mei! Să scoatem din mijlocul nostru pe seimenii şerbi, că nu este ţărei de nici un folos"18. Astfel, moderaţiunea cea angelică a poporului român apare la lumină, în toată splendoarea aureolei, atât prin probe istorice intrenseci, precum nu mai puţin prin confruntaţiuni analitice cu cruzimile princiare, cu cruzimile boiereşti, cu cruzimile veneticilor. Un exemplu încă, un singur exemplu, tot din timpul lui Matei Basarab însă relativ specialmente la Moldova, de vreme ce sunt unii oameni cari, deşi se cred foarte mari unionişti şi foarte mari naţionalişti, totuşi nu se sfiesc a striga în gura mare cum că România de peste Milcov are totdeauna trebuinţă 17 Ibid., p. 339. 18 Ibid., p. 337. de a se afirma deosebit şi fără solidaritate cu România de-ncoace de Milcov. Arhidiaconul arab Paul de Aleppo se afla prezinte în Iaşi în momentul răsturnării lui Vasile-Vodă Lupul de către logofătul Georgiţă. Vasile-Vodă avusese păcatul de a se înconjura de favoriţi greci şi aceasta fu adevărata cauză a revoluţiunii. Moldovenii reuşiră. Vasile-Vodă fii silit a căuta scăparea în fugă. Capitala ţărei rămase în anarhia cea mai complectă. „Toţi grecii - zice Paul de Aleppo - preoţi şi laici, stăteau aşteptând din moment în moment o moarte prin sabie".19 însă toate temerile lor au fost în zadar. Mulţumiţi cu victoria cauzei naţionale, românii se bucurau din suflet de căderea grecilor, dar nu le trecea nici măcar prin minte de a împlânta arnta în pieptul unui inamic dezarmat şi umilit. Peste cătva timp Vasile-Vodă se întoarse în ţară, aducând cu sine o armată căzăcească. Acuma veni răndul lui Georgiţă de a se retrage. Ascultaţi naraţiunea lui Paul de Aleppo: .Atunci o mare spaimă şi teroare căzu pe evrei şi turci, pe cari cazacii îi jefuiră şi-i torturară cu o cruzime atât de mare, încât erau p-aci să piară cu desăvârşire; iar însăşi moldovenii au fost tractaţi poate şi mai rău... "20 Iată diferinţa între două popoare !... Lăsăm acum la o parte istoria cea veche a românilor şi trecând cu tăcere peste neagra epocă a fanariotismului, pe care pana noastră se refuză a o atinge de oroare şi de ruşine, noi ne grăbim d-a dreptul a aborda anul 1848, cel mai modern şi totdodată cel mai ilustru martor al sublimei moderaţiuni ce a distins şi va distinge în toţi timpii caracterul nationalităţii române. 19 Arhiva istorică, 1.1, part. 2, p. 75. 20 Ibid, p. 77. 178 179 VI Nu este nici intenţiunea, nici competinţa noastră, nici cadrul studiului de faţă, de a cerceta cauzele şi filiaţiunea acelui imens incendiu revoluţionar ce se revărsase cu furie, sunt acum tocmai douăzeci de ani, ca lava clocotind a unui vulcan deşteptat din adormire, peste toată faţa Europei. Ruşinaţi de a nu fi auzit altă dată, zăcând atunci fără simţiri în stupida tâmpire a unui sclav, prima chemare a Libertăţii de la 1793, românii se grăbiră a proba, cel puţin acuma, că timpul împrăştie coşmarul letargiei cele mai grele şi astfel anul 1848 ne putu număra şi pe noi printre celelalte unelte solidare Regeneraţiunii Universale. în Transilvania, în Moldova, în Ţara Românească, în toate unghiurile Daciei lui Traian, unde au se stinsese încă cea de pe urmă suflare de viaţă naţională, stindardul tricolor spintecă văzduhul emancipându-1 de miasmele apăsării. însă nu toţi românii înţeleseră în acelaşi mod, şi poate că nu aveau nevoie de a înţelege toţi într-un fel, rolul providenţial al Revoluţiunii. A confunda la un loc anul 1848 al muntenilor, cu acel al moldovenilor sau a amalgama ambele fenomene cu mişcarea fraţilor din Ardeal, ar fi eroarea cea mai gravă şi mai neiertată din câte ar putea comite un istoric al naţionalităţii române. Libertatea era o deviză comună, un semn de întrunire, un curcubeu de alianţă; dar această sublimă libertate este, din nenorocire, un termin atât de elastic, încât cu totul astfel o interpretau muntenii, cu totul altfel o pricepea Moldova, cu totul altfel o dorea ardeleanul. în Transilvania, libertatea de la 1848 nu avea vreun alt sens decât numai acela de a scutura cu orice preţ jugul maghiarului, fără să fi fost vreo trebuinţă de preocupaţiuni sociali, de vreme ce acolo nu exista nici o diferenţă de clase în sânul naţiunii române. în acest chip, renaşterea transilvană a fost curat şi 180 simplu o luptă internaţională sau un duel mortal între acvila română şi între biciul lui Atila; şi cată că mărturisim că situaţiunea românismului din Ardeal, ca şi aceea a Poloniei, ca şi aceea a Cretei, ca şi aceea a bulgarilor, nu-i permite nici chiar astăzi, după un interval de două decade, vreo specie de revoluţiune. în Moldova, anul 1848 a fost dată cronologică a răsturnării lui Mihai Sturdza, atâta şi nemic mai mult Originea, organizarea şi conducerea mişcării a fost boierească, aristocratică, feodală, în toată puterea cuvântului: le roi est mort, vive le roii. D. Iepureanu se lăudă mai deunăzi în Cameră de a fi fost unul dintre conducători şi ne mai citi o listă de alţi unsprezece, mai toţi din clasa cea privilegiată. Stricta mănţinere a Regulamentului Organic, marea cartă a oligarhiei române, a fost o dogmă religioasă a revoluţionarilor celor căftăniţi de peste Milcov. Ţinta cea cvasiliberală a boierilor era schimbarea domniei, iar nicidecum regenerarea naţiunii. Despre ţărani, despre burghezie, despre popor n-a fost nici o vorbă... Numai în Ţara Românească revoluţiunea de la 1848 avu un adevărat caracter democratic, pe care noi nu-1 putem descrie mai bine decât reproducând aci următoarea poetică apostrofă cătră boieri, ieşită atunci din pana unuia dintre capii mişcării: „Uitaţi-vă la câmpia aceea, peste care razele soarelui, tinzându-se uşor şi dulce, o sărută din partea cerescului părinte şi ea se frământă în durerile naşterii, ca cum ea ar voi din pântecele-i numai să hrănească lumea întreagă, ş-apoi aruncaţi-vă ochiul pe sântul mucenic sătean român şi veţi vedea că năvălirile barbarilor, uciderile, trădările, jafurile, corupţia străinilor ş-a voastră, veac peste veac, an peste an, zi peste zi şi nenorocire peste nenorocire se grămădiră pe spatele lui, ca neaua pe culmele munţilor, şi nu putură să-1 doboare la pământ, să-i îngheţe sângele şi să stingă în inima lui scânteia cea sântă a libertăţii, conştiinţa nationalităţii, a puterii ş-a vitejielor sale. 181 Uitaţi-vă şi vedeţi pe spatele lui se văd ranele iataganului şi vânătăile bicelor şi stă scris pe cer deasupra-i că voi sunteţi cei vinovaţi; este gol şi flămând, faţa-i pârlită de soare, fruntea-i cea lată şi plină de arsurile durerilor şi ochii cei plini de foc spun că sufletu-i este întristat până la moarte, căci vede viermele cel străin vieţei şi naturei sale, voi şi protectoratul vostru, sfredelind spre inima ţărei lui; căci vede că, după atâtea chinuri şi muncă, îi luarăţi aetim şi vitele, căldarea şi salba copilei sale şi-n bunătatea şi credinţa lui plânge rătăcirea şi pierderea răstignitorilor săi !"21 Simţimentele coprinse în acest tablou ne explică pe deplin pentru ce revoluţiunea muntenească de la 1848, având în frunte-i pe amicii cei mai înflăcăraţi ai nenorocitei opince, trebuia să fie esenţialmente democratică, începându-se prin stabilirea egalităţii cetăţeneşti şi prin arderea infernalului Regulament, pe care boierii de peste Milcov îl conservau cu sânţenie, ca Moise pe tablele decalogului. Acuma, cunoscând spiritul propriu al anului 1848 în fiecare din cele trei mari provincii române dintre Dunăre şi Carpaţi, rezultă de la sine însuşi că numai în Transilvania şi în Ţara Românească se putu manifesta atunci caracterul naţionalităţii noastre, fiind pusă în joc întregimea poporului, pe când în Moldova toată acţiunea se învârtea stearpă şi pitulată în microscopica sferă a câtorva seniori, nerăbdători de lungimea domniei lui Mihai Sturdza. în revoluţiunea transilvană de la 1848 noi trebuie să distingem şi să separăm cu îngrijire două momente fundamentale: momentul fierberii şi momentul luptei. în cursul acestuia din urmă s-au petrecut, negreşti, mii de scene sângeroase, căci astfel este fizionomia normală a unei stări de răzbel. Comisu-s-a însă vreo singură violinţă în momentul fierberii, după cum aceasta s-a întâmplat totdeauna la toate 21 CA. Rosetti: Apel la toate partidele. Paris, 1850, p. 25. 182 celelalte popoare în cazuri analoage ? La Duminica Tomei 60 mii de ţărani români, sosiţi în fugă din toate părţile Ardealului, se adunară în gloate pe câmpia de la Blaj. Suferinţele secolare din trecut şi perspectiva unui jug şi mai oribil ce-i ameninţa în viitor, îndemna naturalmente toată această armată de martiri la o grabnică şi energică răzbunare contra maghiarilor. Răposatul Bărnuţ le striga de pe tribună: „Senatul şi poporul român nu iartă pe unguri"22. Ei bine, adunarea de la Blaj se ţinu cu atâta linişte, cu atâta demnitate, cu atâta parlamentarism, încât înşişi comisarii oficiali ăi Ungariei rămaseră uimiţi în faţa acestui miracol de moderaţiune! Am precizat mai sus spiritul cel democratic în gradul suprem al revoluţiunii muntene de la 1848. Pe câmpul de bătălie se afla poporul şi aristocraţia. Ucisu-s-a, bătutu-s-a, insultatu-s-a un singur boier ? Nu ! Ba încă din contră, tocmai în momentele de efervescinţă cea mai extremă, o singură prădăciune n-a mânjit manele revoluţionarilor deveniţi deodată puri, ca vestala antică, prin omniputintea forţă moralizatoare a libertăţii. Un ziar bucureştean din 10 iulie 1848 descrie în următorul mod două-trei din floricelele cele mai admirabile, culese din buchetul moderaţiunii muntene din epoca revoluţiunii. „Sâmbătă în 19 iunie, când tot poporul era adunat la palat ca să se opună aristocraţilor, cari voiau cu puterea armată să răstoarne guvernul provizoriu, în minutul cănd se fortificau baricadele şi se aştepta cu neastâmpăr un atac din partea miliţiei, a trecut un covrigar şi un om al poporului, întinzând mâna, a voit să fure un covrig fără ca covrigarul să-1 fi văzut. Un străin care 1-a văzut a strigat îndată: noi am venit aicea nu ca să furăm, ci ca să ne apărăm drepturile şi libertatea. Această strigare fu repetată de o mare parte a poporului prezinte şi cel ce luase covrigul fu silit a-1 da înapoi. 22 Bărauţiu: Dreptul public roman, p. XX. 183 Când poporul întărâtat a intrat în casa unui aristocrat şi a risipit toate lucrurile ce a găsit acolo, un ţigan a voit să pună în sân o bucată de zahăr; dar îndată altul i-o smulse din mână şi dându-i un sfanţ îi zise: du-te de-ţi cumpără zahăr dacă vrei să ai, d-aci n-ai voie a lua nimic. Asemenea scene s-au repetat şi la alte case d-ale aristocraţilor, câte a dărâmat poporul, şi din nici una nu şi-a apropiat nimeni ceva, nici de mâncare, nici haine, nici vreun alt obiect preţios. Poporul înfuriat striga cerând de la guvern pe colonelul Solomon ca să-şi răzbune de moartea fraţilor săi. Spiritele erau foarte întărâtate, cererile opiniatre, zgomotul se făcea din ce în ce mai mare, când un singur om, d. Brătianu, ieşind la balcon zise: fraţilor! dacă odată am scos moartea din Constituţiune afară, să nu ne mai pătăm cu sângele unui frate al nostru care a greşit. Aceste vorbe făcură efectul lor: poporul se retrase liniştit..."23 VII Nu credem ca o cestiune politică română să fi fost aşezată vreodată pe atâtea argumente documentate prin câte am probat noi în studiul de faţă moderaţiunea cea de tot excepţională a naţionalităţii noastre, citind la tot pasul faptele cele mai autentice din istoria Moldovei, Transilvaniei şi a Ţărei Româneşti, adecă din analele generale ale Daciei lui Traian. Nu ne-ar fi fost greu a înmulţi exemplele, dacă nu ne-am fi silit cu stăruinţă de a păzi o proporţiune, aşa-zicând estetică între toate părţile scrierii, cumpănindu-le astfel încât flecare ramură a românismului să fie egalmente reprezintată, fără a predomni 23 Pruncul român, no. 12. câtuşi de puţin una asupra alteia, pentru ca să nu ni se poată arunca în faţă blamul, cant la modă în ziua de astăzi, de a fi acordat o mai mare atenţiune celora de dincolo de Milcov decât cestora de dincoace, sau de a fi favorit mai mult România dunăreană decât pe fraţii de peste Carpaţi. Numai din această cauză am fost siliţi a suprima mai multe detalii foarte interesante, precum, bunăoară, călătoria a 400 de târgovişteni, despuiaţi în 1821 de drepturile lor teritoriale şi cari, folosindu-se atonei de turburarea ce domnea în toată ţara, veniră la Bucureşti pentru a cere dreptate, fără însă a fi comis în drumul lor, înainte şi înapoi, cea mai mică violinţă sau cea mai mică dezordine.24 însă oricât de laconici, oricât de sobri, oricât de reţinuţi am fi fost noi în enumerarea faptelor, şi tot încă este imposibil de a nu recunoaşte că materialele adunate în acest opuscul sunt nu numai suficiinţi pentru demonstrarea tezei, ci chiar s-ar putea considera ca un fel de lux, de abundinţă, de vreme ce o jumătate sau o a patra parte din ele ar fi deja prea de ajuns la stabilirea definitivă a adevărului. în faţa acestei riguroase evidenţe, unii se vor întreba negreşit cum de n-a întrevăzut-o până acum nici unul din istoricii şi publiciştii noştri ? cum de n-a constatat încă nimeni altul această surprinzătoare şi categorică diferinţă între caracterul românilor şi între caracterele tuturor celorlalte neamuri ? cum de nu s-a tras până astăzi o concludinte atât de clară şi atât de legitimă dintr-o serie de fapte istorice din cari cele mai multe au fost deja demult familiare scriitorilor noştri, fiind coprinse mai cu seamă în cronicele locali ? Un ilustru cugetător francez a spus în privinţa statisticei: „Faptele sunt nule pentru cine nu cunoaşte natura lucrurilor"25. 24 Iacovenco: Moldova şi Valahia între 1820-1829 (ruseşte). Petersburg, a. 1834, p. 27. 25 J.B. Say: Cours d'economie politique, 1.1, p. 29. 184 185 Această luminoasă observaţiune, noi o vom repeta în respectul istoriei, toate ştiinţele politice fiind mai mult sau mai puţin înrudite prin metodele lor. A cunoaşte natura lucrurilor se cheamă a grupa la un loc toate faptele analoage, cercetând apoi puntul comun, spiritul, filosofia lor. Ei bine, tocmai o asemenea grea lucrare analitico-sintetică nu s-a făcut mai-mai niciodată pe câmpul istoriei române, studiindu-se toate fenomenele izolate unele de altele, fără nici o legătură şi, prin urmare, fără nici un învăţământ. S-a zis şi s-a pretins în mai multe rânduri cum că politica noastră ar trebui neapărat bazată pe studiul trecutului naţional. Dar cum oare şi în ce chip s-ar putea realiza această justă şi patriotică dorinţă, în cât timp istoria română nu prezintă nemic alt decât un haos de episoade întrerupte, rudis indigestaque moles, după expresiunea lui Ovidiu ? Ştiinţa politică nu poate avea în vedere excepţiunile şi particularităţile, ci numai principiile cele eterne ce ni se revelează unicamente prin paciinţa de a urmări în cronice şi în acte manifestarea uneia şi aceleiaşi idei în diferite locuri, în diferite împrejurări. Studiul nostru este o slabă încercare de această specie. Abordând însă pentru prima oară o cale nouă şi neumblată, noi nu cutezarăm a îmbrăţişa totul, ci d-abia numai a atinge cu sfială o singură trăsătură din caracterul românilor. Soluţiunea întrecu aşteptările noastre. Mulţămită unui interogatoriu scrupulos, la care supuseserăm analele şi hrisoavele naţionale, un mare adevăr o să rămână de acum nainte înregistrat în filosofia istoriei şi anume acela că n-a existat şi nu este nici un popor pe faţa pământului mai moderat, chiar în pornirile sale cele mai extreme, decât poporul român. în acest mod am dobândit cel puţin măcar un singur principiu etern pe care să se poată întemeia cu sicuranţă politica noastră naţională şi ale căruia consecinţe practice actuale sunt cu atât mai importante cu cât el dezminte toate calomniile, doboară toate piedicile, îrdundează toate paradoxele ce servesc mereu, de la 1848 şi până astăzi, drept o armă formidabilă în manele inamicilor interni şi externi ai românismului. Celebrul Gustav Dore, ilustrând cu sublimele sale desenuri vechea legendă cavalerească despre Croquemitaine, schiţează într-un loc tabloul alegoric al unei familii întregi a baronului de-Frică: le baron de la Peur. Imaginea reprezintă, cu o realitate admirabilă, o grupă de figure speriate, cu ochii ieşiţi din orbite, cu gure deschise, cu corpuri înţepenite, cu braţele întinse, ca şi când ar vrea să respingă îmbrăţişarea unui spectru. Gravura nemuritorului artist francez se aplică de minune către baronii României, după cum îi numeşte însuşi d. N. Blaremberg, şi cari de asemenea tremurau şi mai tremură încă şi astăzi de spaimă, şoptind cu o voce stinsă de emoţiune cuvântul „demagogie" de câte ori li se povesteşte vreun nou pas de făcut în grădina progresului! Dar este oare cu putinţă demagogia în sânul unui popor pe care istoria hi-1 arată demn şi liniştit chiar în mijlocul anarhiei celei mai oribile ? Este oare cu putinţă demagogia din partea unei naţionalităţi care to toţi timpii şi în toate locurile, în barbarismul evului mediu şi în civilizaţiunea modernă, în Ardeal, în Moldova, în Ţara Românească, în privinţa subjugătorilor străini, în privinţa veneticilor uzurpatori, în privinţa,aristocraţiei celei mai vrăjmaşe, în privinţa apăsătorilor din întru şi din afară, n-a ieşit niciodată un singur moment din sfera unei amenităţi în adevăr evanghelice ? Nu, domnilor baroni ai ziarului „Ţara", pe cari v-au preces deja de mult pe această cale Metternich şi Nesselrode ! Nu şi de o mie de ori nu! Demagogia este posibilă în Franţa, în Germania, în Italia, în Anglia, în orice altă parte, unde va mai fi fost vreodată, dar în zadar vă zbuciumaţi a o atribui României, al cărui trecut este pur de orice jacherie, de orice frondă, de orice 2 septembre, de drice Ion de Leyde sau Savonarola î,XJn singur simptom demagogic apare în tot cursul istoriei noastre 186 187 naţionale şi acel singur simptom tară pereche, pe care noi îl descriserăm pe larg, a fost datorit seimenilor străini ai lui Matei Basarab, iar nicidecum românilor ! Aşadară, libertatea cea mai absolută a presei, armarea cea mai generală a ţărei, emanciparea cea mai complectă a comunei, facultatea cea mai întinsă a întrunirilor, toate acestea şi toate de felul acesta sunt nişte emanaţiuni necesarii din caracterul naţionalităţii române, nedezminţită niciodată în lungul vârtej al secolilor şi probată prin totalitatea istoriei noastre antice şi moderne, ne asicurează atât pe noi, precum şi pe baronii din reacţiune, precum de asemenea şi pe domnii consuli, nu numai contra unei perspective de demagogie, ci chiar contra probabilităţii abuzului !... Sunt acum două mii de ani, de când geniul cel mai practic al universului, divinul Aristotel, a zis aceste scurte cuvinte: „Legile se fac pentru ţară iar nu ţara pentru legi"26. Vor mai trece încă alţi două mii de ani, dar aforismul marelui filosof elin nu se va învechi niciodată, devenind, din contră, din ce în ce mai june, mai proaspăt, mai viguros cu fiecare zi înainte. Fi-vom oare tocmai noi cei mai de pe urmă pe scara popoarelor pentru a înţelege un adevăr atât de limpede şi atât de elementar?... * Mitic., liklV.c. 1. 188 O VOCE NĂBUŞITĂ Mai-nainte de toate cată să stabilim o diferenţă radicală între cazul nostru şi între cazul d-lui N. Blaremberg. Dumnealui pretinde de asemenea cum că vocea domniei sale ar fi fost năbuşită, anume că sesiunea trecută a Parlamentului român, şi drept dovadă publică un lung discurs pe care zice că l-ar fi rostit, să nu se fi grăbit guvernul a închide Camera. Procesele-verbale ale Adunării Legislative din anul trecut dovedesc că discursul d-lui N. Blaremberg n-a fost nici măcar început în realitate, încât trebuie pus întocmai într-o linie cu acele sublime viziuni ce turmentau pe asceticii din evul mediu, având pentru ei toată forţa unui adevăr, pe când spiritele cele reci ale altora le numeau curat şi simplu „o fantazie". Aşa-numitul discurs al d-lui N. Blaremberg este o operă poetică, scrisă în proză ca Palingenezia lui Ballanche, şi distingându-se prin un caracter poetic sumbru şi exagerat, ca Comedia Divină a lui Dante, se înţelege în aplicaţiune cătră actualitatea romana. Vocea d-lui N. Blaremberg a fost năbuşită numai în imaginaţiunea oratorului său, mai bine zicând, dumnealui a fost în această ocaziune numai un orator imaginar. Cazul nostru este cu mult mai prozaic, cu mult mai banal, cu mult mai pământesc: citiţi „Monitorul oficial" din 24 ianuarie ş-o să vedeţi că Parlamentul român ne-a curmat vorba, ne-a închis gura, ne-a rădicat cuvântul, tocmai după ce făcusem deja exordiul viitorului discurs. Era în dezbatere proiectul de adresă în răspuns la mesajul tronului. Lupta parlamentară se prelungise deja până la cinci ore. Domnii deputaţi sunt şi ei oameni, pentru cari nihil humanum nu poate fi străin, ceea ce vrea să zică româneşte că dumnealor le era foame. Stomacul este un despot legitim, după cum îl numea Menevius Agrippa şi, prin urmare, supunându-se 189 unui ordin predestinat, reprezintanţii naţiunii începură a cere în majoritate închiderea discutiunii. Cererea, chiar să nu fi fost logică, şi încă era foarte naturală. Din nenorocire, articlul 51 din regulamentul Camerei permite unuia dintre deputaţi de a vorbi contra închiderii, obligând Adunarea a-i da ascultare chiar când se apropie ora prânzului şi apoi a decide mai în urmă. Să vedeţi acuma în ce mod m-am putut eu folosi de beneficiul regulamentar, aruncându-vă ochu pentru un moment asupra următorului început de discurs, publicat nu tocmai după cum l-am rostit eu, dar aşa cum a binevoit a mi-1 perfecţiona în stil „Monitorul oficial". „Se cere închiderea discuţiunii. D. B. P. Hăjdeu: Cer cuvântul contra închiderii discuţiunii şi crez că am motive destul de puternice. Discuţiunea se închide atunci când cestiunea este deja luminată şi eu crez că este imposibil a fi luminată şi aceasta din o cauză foarte dreaptă (?). Au vorbit până acum zece oratori; din aceşti zece, afară de dl ministru de Interne, numai doi au susţinut proiectul de răspuns ( ?) la discursurile (?) Tronului, iară ceilalţi opt l-au combătut. Din aceasta se vede curat ( ?) că cestiunea nu poate (n-a putut ?) fi luminată, deoarece nu este o proporţiune în număr al celor cari au combătut şi al acelora cari au susţinut. Afară de aceasta... Voci: Ne-am luminat! La vot! Se spune la vot etc." Cât de fericit a fost dl N. Blaremberg, al căruia discurs s-a publicat corect şi întreg în coloanele ziarului „Ţara", fără să fi fost măcar întrerupt una singură dată, căci nu era cine să-1 întrerumpă, şi fără ca să-1 estropieze până la absurditate nemilostivul, vandalicul „Monitor oficial" ! ! Acuma, oricine a citit sau va citi cumva din întâmplare finalul „afară de aceasta..." din începutul discursului fie-zis al meu, o să se întrebe, negreşit, despre ceea ce era să urmeze după o asemenea frază ce se pare a anunţa o lungă serie de observaţiuni, asfixiate deodată şi pe neaşteptate în gura oratorului, simplu numai din cauza influinţei magnetice a unei intuiţiuni de supă. Aşadară, noi simţim o datorie personală imperioasă de a dezvolta cel puţin aci, într-un mod sumar, întrucât ne putem aduce aminte, pricipalele cauze pentru cari discuţiunea asupra proiectului de adresă nu era luminată, după opiniunea noastră, nici chiar pe la cinci ore. Deputaţii, cărora o soartă mai zâmbitoare le-a îngăduit de a vorbi unul după altul mai-nainte de închiderea discuţiunii au fost anume dd. Lăzărescu, G. Brătianu, Georgiu, Lupaşcu, Chiţu, Negură, Voinov, Apostoleanu, Kogălniceanu şi A. Lahovary. Din lupta unor asemenea elemente s-ar fi putut aştepta cu tot dreptul foarte multă lumină şi cu toate astea s-a întâmplat şi aci ceea ce se întâmplă de cele mai multe ori în lume, şi anume că rezultatele n-au justificat aşteptarea. Drept dovadă, iată câteva exemple. Dl Lăzărescu declară cu o amabilitate perfectă cum că redactorii proiectului de adresă sunt neşte oameni lipsiţi cu desăvârşire de cunoştinţele cele mai elementare în gramatică şi în arta stilului, fiind invitaţi, naturalmente, de a le studia de acum înainte în viitoarele opere ale d-lui Lăzărescu. întrebăm dacă discursul acestui onorabil reprezintante al naţiunii a putut lumina câtuşi de puţin starea primitivă a cestiunii ? Dl Kogălniceanu schiţează cu obişnuita sa elocinţă, o interesantă pagină din istoria regimului trecut, care nu ştim, zău, în ce mod ar fi putut arunca vreo lumină oricât de indirectă asupra proiectului de adresă. Dl Negură propune a se vota d-a dreptul lucrarea Senatului, argumentând dentâi că senatorii sunt mai bătrâni decât deputaţii şi al doilea că proiectul lor a fost redactat de cătră onorabilele dl 190 191 N. Ionescu, pe care oratorul are toată buna voinţă de a-1 considera ca pe cel mai forte în limba şi-n istoria română. Teoria d-lui Negură, dând Camerei un testimoniu de nematuritate şi reducând greaua sarcină de legislatori la modestul rol de copişti ai Senatului, ar fi fost în stare de a întuneca din nou cestiunea, chiar să fi fost luminată. Dl A. Lahovary osândeşte lucrarea comisiunii din puntul de vedere al picturei, declarând-o palidă şi incoloră, încât discursul onorabilelui orator al dreptei, chiar dacă atinse lumina, apoi numai doară în sensul fizic al cuvântului... Să mărturească dară oricine că închiderea discuţiunii, în urma unor dezbateri atât de depărtate de la fondul cestiunii, n-a fost curat şi simplu un efect al gastronomiei, iar nicidecum al luminei, pe care n-au putut s-o producă nici filologia d-lui Lăzărescu, nici istoria d-lui Kogălniceanu, nici abnegaţiunea orientală a d-lui Negură, nici optica d-lui A. Lahovary. însă motivul cel mare ce ne făcea a cere prelungirea discuţiunii şi pe care noi era să-1 dezvoltăm, să nu ne fi amuţit deodată o sută de voci strigând cu desperare: „ne-am luminat!", a fost cu mult mai grav decât inoportunitatea izolată a opiniunilor individuale ale domnilor oratori. Mai toţi acei ce combăteau din dreapta şi din centru proiectul de adresă insistau supt fel de fel de cuvinte de a intercala în textul său un pasaj relativ la cestiunea evreilor, şi nimeni, absolutamente nimeni din toată Camera, nu şi-a dat osteneala sau nu crezu de cuviinţă de a prezintă măcar un singur argument contrariu. Puţini români, chiar din sânul fracţiunii libere şi independinte, pot pretinde de a se fi luptat mai mult decât noi contra invaziunii fiilor Iui Israil. Sunt deja cinci sau şase ani de când religiunea noastră politică este de a combate cu energie lăţirea şi fraudulenţa judaismului, lovindu-1 în ziare, prin broşure, prin lecture publice şi prin peţiunea prezintată la Constituantă de către comercianţii bucureşteni şi al căruia autor ne mândrim a fi noi. Aşadară, nici d. Lupaşcu, nici d. Voinov, nici d. Apostoleanu, nici ceilalţi promotori ai ideei de a se atinge cu orice preţ cestiunea Palestinei nu ne vor acuza, credem, de a fi un amic al cotropirii judaice. Ei bine, cu toate acestea, noi respingem cu desăvârşire trebuinţa de a se fi menţionat această plagă naţională într-o adresă a Camerei în care se trec cu vederea toate celelalte detalii administrative şi politice. Oare ce o să zică Europa, aflând că mesajul tronului promite nouă armarea generală a ţărei, realizarea unei aspiraţiuni naţionale atât de înflăcărate, bulevardul independinţei noastre politice, garanţia tuturor libertăţilor noastre cetăţeneşti, piedestalul viitorului gintei române, şi noi... noi ascultăm cu o indiferinţă glacială această sublimă promisiune, concentrând toată mintea, toată simţirea, toată suflarea, toată fiinţa noastră numai în cercul evreilor ? Oare ce o să zică Europa aflând că România de peste Milcov nu are nici o nevoie, nu are nici o dorinţă, nu are nici un scop în lume, nu dă nici un semn de viaţă decât numai-numai-numai în privinţa evreilor, încât dezlegarea acestei cestiuni a fost unica preocupare a reprezintanţilor Moldovei. O Cameră, înzestrată cu dreptul cel mai întins de a legifera, face un proiect de lege şi-1 votează. Dezbaterile parlamentarii, dacă numai închiderea stomacală a discuţiunii nu le taie tocmai la începutul lor, expun ţărei şi Europei întregi motivele legislaţiunii. Iată tot ce trebuia făcut în respectul evreilor şi poate fi sicură fracţiunea liberă şi independinţă că ne vor găsi totdeauna gata de a susţinea un asemenea proiect de lege, pe care îl vom propune noi înşine, dacă nu se vor grăbi dumnealor de a ne preveni pe această cale, în care am dori însă din toată înima de a le lăsa un pas de preferinţă, fiindcă noi ne-am dat deja demult probele noastre în privinţa judaismului... 192 193 MISTICISMUL DREPTEI Son dessein etait cependent D'enfaire plus cu'un president. Voltaire, Henriade în sesiunea actuală a Parlamentului cel june, după cum obicinuieşte a numi pe Adunarea Deputaţilor venerabilul nostru senator d. Nicolae Ionescu - desicur nu într-un sens ironic, căci toţi bătrânii, dorind naturalmente a întineri cumva ei înşii, n-ar fi consecinţi de a despreţui tocmai dumnealor mugurii juneţei -, ni s-a întâmplat a studia un fenomen foarte curios, pe care noi îl credem propriu numai sferelor celor neguroase ale metafizicei şi cu totul străin câmpului practic, vulgar, prozaic al politicii militante. Istoria filosofiei ne arată că spiritul uman, dindată ce-şi pierde vigoarea, dindată ce se desperă, dindată ce începe a-şi cunoaşte neputinţa, este fatalmente osândit a se cufunda în misticism, adecă de a căuta în visuri deşerte, în jocuri de imaginaţiune, în năluciri bolnăvicioase, acea mângâiere pe care n-o mai găseşte în lumea realităţii. Astfel, de exemplu, filosofia greacă, după strălucita epocă a Platonilor şi a Aristotelilor, degenera în puerilele divagaţiuni ale şcoalei alexandrine, iar în zilele noastre cine oare nu ştie până la ce grad de fantasmagorie s-au pogorât elevii lui Hegel, dintre cari unii nu s-au sfiit de a scoate la lumină tractate de Demonologie ! Noi unii ne închipuiam însă că acest morb al raţiunii este un semn de decadinţă numai în respectul sectelor filosofice, şi nu ne trecea măcar prin idee de a concepe posibilitatea unui asemenea criteriu în privinţa partitelor politice, până ce ultimele lupte parlamentare, ocurse aci în Bucureşti sub ochii noştri, n-au venit mai deunăzi să ne dea dezminţirea cea mai pozitivă, 194 dinaintea căreia ne închinăm fruntea, repetând cu umilinţă cuvintele Sântei Scripture: „Mari sunt minunile lui Dumnezeu !" De la 3 ianuarie încoace, văzând d-odată pentru prima oară principiile democratice încorporate nu numai în guvern ci încă într-o mare majoritate a Camerei, partita aşa-numită a dreptei se simţi atât de lovită, atât de enervată, atât de ameţită, încât nemaiştiind ea singură ce face şi unde o să ajungă, se azvârli cu trup şi cu suflet în fantasticele regiuni ale misticismului, cu acea spontaneitate cu care idolatrul indian se aruncă sub zdrobitoarele roate ale carului ce duce imaginea zeului Siva. D. Nicolae Blaremberg, publicând în ziarul „Ţara" un colosal discurs de două coaie sub frumosul pretext cum că era să-1 pronunţe în Camera trecută, fără însă ca legitima-i dorinţă să se fi realizat în fapt măcar prin articolarea celor două cuvinte iniţiale: „domnilor deputaţi", se poate lăuda cu tot dreptul de a fi dat dumnealui prima impulsiune fatalei mişcări spre misticism, în care se precipitează acuma, cu avântul unei contagiuni, întreaga partită a dreptei. D. Petre Carp este succesorul imediat a d-lui Nicolae Blaremberg. Elev inteliginte, ca Fichte bunăoară în privinţa lui Kant, actualul reprezintante de la Vaslui ştiu a da probe de un spirit foarte original, deşi numai continuând şi perfecţionând opera predecesorelui său. Astfel, pe când misticismul unuia consistă într-o interpelaţiune imaginară, pronunţată într-o Cameră nu mai puţin imaginară cătră un minister tot atât de imaginar, misticismul celuilalt se coprinde într-un discurs real, rostit într-o Cameră reală, la adresa unui minister real, asupra unor lucruri imaginare. ,3ande armate de străini cutrieră România şi- eu sunt aici ca un Jules Favre etc." striga de pe tribună d. Carp, făcând ca toţi deputaţii să se uite cu mirare extremă unii la alţii, nefiind capabili de a pricepe despre ce anume să fie vorba, de vreme ce nici unul dintre dumnealor, veniţi de curând de prin toate 195 unghiurile ţărei, nu văzuse absolutamente nicăiri nu numai o bandă, ci nici măcar un singur străin armat. Pentru a putea înţelege mai bine misticismul d-lui Carp, nu este de prisos de a-şi aduce aminte cum că tocmai dumnealui tradusese pe Macbeth şi pe Othello, cele mai teribile drame din repertoriul marelui Shakespeare, ceea ce produse, pe semne, o impresiune atât de puternică asupra imaginaţiunii junelui nostru deputat încât să-1 îndemne a strămuta până şi în sânul unei reprezintaţiuni naţionale, iar nu dramatice, acea posomorâtă scenă în care vrăjitoarele shakespeariene exclamă: „Frumos este grozavul şi grozav este frumosul!". în fine, după d. Nicolae Blaremberg şi după d. Petre Carp, al treilea şi cel mai proaspăt luptător al acestei noi scoale de misticism este onorabilele d. Constantin Niculescu Câţă, carele în zilele trecute se repezi intrepidamente la tribuna Camerei numai pentru a face de acolo o lungă disertaţiune despre existinţa dracilor şi despre culoarea lui Adam. în fond teoriele d-lui Câţă diferesc prea puţin de ale celor doi părinţi ai misticismului dreptei, cu aceea numai deosebire că dumnealui îi întrece şi-i lasă departe în urmă pe amândoi prin o ştiinţă monstruoasă, despre care ar fi o crimă din parte-ne de a nu prezintă aci un mic model în favoarea amatorilor de curiozităţi literare. Vorbind despre draci, d. Câţă avu amabilitatea de a comunica reprezintaţiunii naţionale următoarele preţioase notiţe: „Bărbaţi foarte erudiţi şi luminaţi, ca Douglas Humm, Allan Cardec, fraţii Devamport şi alţii au vorbit şi au scris volume întregi despre existinţa unor asemenea spirite, despre manifestaţiunea lor fluidă, şi au clasificat diferitele lor atribuţiuni...". Cât priveşte culoarea lui Adarix, d. Câţă îşi susţinu teza de pe tribuna unui corp legislativ, în următorul mod: „întru aceasta se acordă cu noi toţi geologii şi bărbaţii, căci Figurier, în La terre avânt le diluge, Bertrand în Revolutions du globe şi 196 Limmermann în Geschichte des Schoepfung spun că la începutul procreaţiunii toţi oamenii aveau un semn pronunţat roşu...". Astfel d. Câţă avusese gigantica laboriozitate de a consulta trei opere speciale numai despre culoarea lui Adam, iar în respectul dracilor izvoarele domniei sale au fost atât de numeroase încât, după menţiunea „bărbaţilor celor foarte erudiţi şi mai cu seamă luminaţi", dumnealui se grăbeşte de a mai adăuga încă pe semnificativul „şi alţii". întrebăm acuma, dacă nu este culmea misticismului de a imagina discursuri de felul aceluia al d-lui Blaremberg, de a visa bande armate de străini ca d. Carp, sau de a-şi închipui pe draci şi culoarea lui Adam dempreună cu d. Câţă ? Mai întrebăm totdodată dacă o partită politică, forţată a recurge la neşte asemenea mijloace, nu mărturiseşte prin aceasta ea însăşi slăbiciunea, caducitatea, neputinţa, în care se află faţă cu un adversar plin de viaţă, plin de energie, şi plin de speranţă ? Aşadară, prin o procedură filosofică, fără exemplu până acum în analele politice, la noi în România tabăra oamenilor trecutului a ajuns în fine la acea fază a misticismului care este un preludiu al morţii: d. d. Blaremberg, Carp şi Câţă joacă în această privinţă tristul rol al gnosticilor din istoria metafizicei. Ne pare rău însă de a fi siliţi să constatăm aice că tot cam în felul acesta se pare a fi predestinată a se stinge peste puţin acea porţiune din centrul nostru parlamentar care, şezând prea aproape de dreapta, a început deja a resimţi oarecum molipsirea vecinătăţii: aşa de pildă, d. Kogălniceanu a anunţat mai deunăzi o ciudată interpelaţiune, în puterea caria pe de o parte monăsurile catolice din ţară să fie datoare a primi în sânul lor câte un popă pravoslavnic, iar pe de alta guvernul să fie chemat a se substitui autorităţii părinţilor, în conformitate cu legile lui Lycurg... Ne oprim aci. Denaintea unor teorii şi a unei opoziţiuni de această natură, orice raţionamente ar fi de prisos, însăşi gluma devine obositoare, o singură răpede cătătură este de ajuns şi apoi se trecem iute mainte, după consiliul lui Dante: Non ragionar di lor, ma guarda e passa! 197 ARMAREA GENERALĂ Venez, enfants; que sur vosfrontsje lise Un avenir de gloire at de bonheur ! Vous vaincrez, oui; votre oeil le prophetise; Craissez, enfants; croissez pour notre bonheur! Beranger, Waterloo Două cestiuni de prima ordine s-au întâlnit acum pe biroul Camerei, fiind deopotrivă demne din toate punturile de vedere de a se exercita energia reprezintanţilor naţiunii: armarea generală şi drumul ferat. Chiar să nu se fi votat nici o altă lege şi tot încă singura soluţiune a acestor două preocupări atât de emininte naţionale ar fi deja de ajuns spre a ilustra sesiunea oricât de lungă a unui Parlament. însă dobândirea unei asemenea dorite soluţiuni este însoţită în ambele cazuri de enorma dificultate de a alege în cunoştiinţă de cauză anume pe cea mai avantajoasă între numeroasele propuneri relative la fiecare din cele două obiecte, diferind cu totul în mijloace, în condiţiuni, în modul de a înţelege natura lucrurilor. Astfel, în privinţa drumului ferat, două concesiuni rivale mai serioase, Oppenheim şi Strussberg, dispută toată atenţiunea Camerei, afară de mai multe alte oferte imaginare sau în perspectivă, ce ni se anunţă mereu prin organele reacţiunii 198 parlamentare, într-adins numai spre a aduce o paralizie în spirite. Cât despre armarea generală, două proiecte se află deja actualmente în studiul Camerei, unul elaborat de d. ministru de Război şi altul prezentat de d. deputat Lecca, vechi elev al şcoalelor militare din Franţa, afară de un al treilea ce se zice că s-ar fi preparând de cătră maioritatea comitetului delegaţiilor de secţiuni, fără însă ca să ne fie cunoscută până acum economia acestei problematice lucrări. Oricât de ciudată s-ar putea părea aserţiunea noastră la prima vedere, noi nu ne sfiim de a afirma existinţa unei legături raţionale foarte intime între cestiunea drumului ferat şi între aceea a armării generale, până la un aşa grad, încât una fără alta ar fi necomplectă, iar prin urmare ambele trebuie să [se] voteze dacă nu totdodată, cel puţin în cursul unei singure sesiuni. în adevăr, principalul scop al drumului ferat este de a înlesni crearea şi dezvoltarea avuţiei naţionale care ar fi expusă apoi a deveni la tot momentul prada celui dintâi vaccin puternic dacă noi n-am ti în stare s-o apărăm şi s-o conservăm, ceea ce este misiunea specială a unei forţe publice solide şi întinse. Atât drumul ferat, precum şi armarea generală, nu vor începe a fi o realitate în toată puterea cuvântului decât numai cel puţin peste zece ani, după aşezarea primei pietre fundamentale la ambele aceste mari instituţiuni; dar atunci, în ora solemnă când vagonurile se vor pune în mişcare, pe întregul rezou al României, de la Mihăileni până la Severin, luaţi bine seama, căci puterea armată a ţărei va trebui să fie tot atât de gata, la cea dintâi chemare a patriei, de a se pune şi ea în mişcare, pe tot spaţiul de la Carpaţi până la Dunăre; căci altfel, însăşi linia de fier, dimpreună cu noi şi cu vetrele noastre va fi curat şi simplu o bucăţică de apucat pentru cei de la nord şi pentru cei de la răsărit. Aşadară, drumul ferat şi armarea generală cată să se nască în România ambele totdodată; să crească, să se dezvolte, să se 199 întărească iarăşi ambele totdodată; şi, în fine de asemenea totdodată să ajungă ambele la acel apogeu în care noi le vedem astăzi în un fel de invidie în staturile modeluri din Occidinte. A rezoalve actualmente numai pe una din aceste două grandioase cestiuni; de la unirea cărora depinde în totul viitorul nostru naţional, lăsând cu neglijenţă pe cealaltă la o parte sau amânând-o docamdată pentru alte timpuri, ar fi cea mai neiertată eroare politică, cea mai grosieră nesocotinţă a raţiunii de stat, cea mai criminală indiferinţă pentru destinatele României! După ce ne încercarăm a stabili puntul de înrudire între cele două preocupaţiuni egalmente capitale şi urginţi ale reprezintaţiunii naţionale, rezervăm acuma altora, mai competinţi, dreptul şi datoria de a aprofunda cestiunea drumului ferat, mărturisind noi unii cu francheţă lipsa noastră aproape absolută de acele cunoştinţe tecnice fără cari, cu neşte noţiuni teoretice de economie politică, ni se pare a fi imposibil de a aprecia într-un mod serios avantajele sau dezavantajele unei concesiuni de această natură. Sarcina, pe care noi avem îndrăzneala de a o lua asupra-ne în ocaziunea de faţă, se rapoartă dar exclusivamente numai la cealaltă cestiune ardinte ce o să vină în curând, dendată după votarea de preferinţă a drumului ferat, la ordinea zilei a Camerei, încât trebuie să ne grăbim cu tot dinadinsul a profita de puţinul interval de timp ce ne rămâne până atonei, spre a depune şi noi din parte-ne micul nostru obol de idei, bune sau rele, juste sau eronate, în sacul opiniunii publice. II Mesajul princiar, specificând corpurilor legislative proiectele cele mai importante dintre câte urmau a se supune votului 200 reprezintaţiunii naţionale în sesiunea actuală, a atins mai pe larg cestiunea cea mare a organizării armatei române. Iată înseşi cuvintele discursului Tronului, primite atunci de cătră ambele Camere cu aplauzele cele mai călduroase, în semn de satisfacţiune, pe care nu puteau să n-o resimtă mandatarii ţărei, auzind din gura suveranului ghicirea propriei lor cugetări: „Organizarea puterii armate, după principiele adoptate astăzi mai în toată lumea civilizată, a fost la români o tradiţiune naţională, o idee răspândită şi simţită de toţi, încă înainte de a deveni o credinţă europeană. Grănicerii şi dorobanţii au fost o încercare de reconstituire de care trebuie să ţinem socoteală. Dacă condiţiunile sociale şi economice în cari se afla ţara înainte de ultimele reforme şi alte împrejurări de diferite nature au împiedicat acea reconstituire d-a se complecta întru toate, astăzi vedem că reorganizarea armatei noastre a devenit posibilă şi că ea este o necesitate absolută din puntul de vedere, economic cât şi acela al îndatoririlor situaţiunii noastre politice, care ne face o conditiune de existinţă din păstrarea neutralităţii noastre..." Astfel, mesajul princiar nu se mărgineşte de a anunţa un proiect ci încă stabileşte în termeni generali bazele fundamentale pe cari va trebui să se reformeze armata noastră şi anume: 1. Tradiţiunea naţională despre organizaţiunea oştirilor romane; 2. Progresul actual al artei militare în străinătate. In principiu, nimic nu poate fi mai raţional, mai just şi chiar mai necesar ca ambele aceste sorginţi, a cărora concordare este indicată şi recomandată legislaţiunii în privinţa armării ţării. în adevăr, dacă e drept ca toate institoţiunile unui popor să fie o consecinţă a naturei nationale, manifestate prin istorie, apoi nu este mai puţin cert, pe de altă parte, că nici un neam, fie măcar atât de izolat ca japonezii, nu s-a dezvoltat unicamente prin propriile sale căi, fără a împrumuta din când în când câte ceva şi de aiuri. 201 Vorbind mai în specie despre străbunii noştri, ba încă tocmai în sfera armatei, nu întâlnim noi oare in timpii cei mai glorioşi din analele Moldovei şi ale Munteniei mai multe vestigii ale influinţei militare externe maghiare, polone, germane sau turce ? Căpitanii lui ştefan cel Mare se numeau hotnogi21, o vorbă luată de la unguri. Zicerea hatman, pe care noi o primirăm de la poloni, trecuse la aceştia de la nemţi, derivând din cuvântul hauptmann. Expresiunile tabără, polc, suliţă, puşcă etc. sunt slavone, bulucul, iurăşul şi alte sunt turceşti. însuşi numele de dorobanţ, invocat în discursul Tronului ca o calificaţiune militară locală, nu este decât termenul german trabant, precum sabia este Săbel, pârcălab - Burgraff, flintă - Flinte şi aşa mai departe. Apoi fi-va oare posibil ca românii de astăzi să se sustragă absolutamente exemplelor organizaţiunii ostăşeşti din afară, de vreme ce n-au putut s-o facă nici chiar părinţii noştri, ale căror relaţiuni internaţionale au fost atât de restrânse şi atât de ostile ? Orice teorie extremă e contrară legilor realităţii. Este absurd de a pretinde ca puterea armată a României să fie fotografiată în fond şi în formă numai după modeluri străine, dar este tot atât de absurd de a visa în seclul nostru o renaştere aşa zicând adecvată a oştirilor lui Mircea şi ale lui Ştefan, care nici acelea nu erau esclusivamente române. Iată de ce noi nu putem a nu aproba încă o dată bifurcaţiunea admisă în mesajul princiar. Este departe însă de la emiterea vagă a principiului şi până la aflarea aplicţiunii celei precise, căci la mijloc între aceste alfa şi omega ale operaţiunii se înşiră o mulţime de litere, o mulţime de sonuri, o mulţime de punturi intermediare, peste cari nu poate sări cu precipitaţiune un spirit serios şi pe cari cele două proiecte legislative asupra organizării forţei armate, prezintate deocamdată Camerei unul de cătră d. ministru de Răzbel şi altul din partea d-lui Ipan Lecca, le-a rezolvit, după opiniunea noastră, cu prea multă uşurinţă. "Letopiseţe, t. l,p. 118. Discursul Tronului insistă mai cu deosebire asupra elementului românesc al armării, punând toate inovaţiunile din străinătate pe un plan secundar şi subordinat. Această frumoasă solicitudine naţională, care, la citirea mesajului, emoţionase până la extaz inimile tuturor ascultătorilor, fără distincţiune de partită politică, trebuia urmărită, justificată, încorporată în orice proiect de aplicaţiune, relativ la reformarea puterii armate a României. Ei bine, din nenorocire, atât în lucrarea d-lui ministru de Răzbel, precum şi în acea a d-lui Lecca, elementul străin nu numai precumpăneşte, ci am putea zice că domneşte el singur, oricât de mult s-ar încerca a-1 împământeni şi a-1 ascunde haina unei terminologii pretinse locale. Astfel, de exemplu, onorabilul deputat al colegiului I de Bacău împărţeşte totalitatea forţei armate în următoarele cinci categorii: 1. Oaste regulară şi permanentă; 2. O strajă mobilă pedestră; 3. O strajă mobilă călare; 4. O rezervă a străjei mobile pedestre; 5. O strajă comunală pedestră". La prima vedere, cuvântul „strajă" s-ar părea a semnala aci o rennoire a vechilor instituţiuni militare române; în faptă însă, precum vom vedea mai la vale, nemic analog n-a existat niciodată la străbunii noştri, iar însăşi vorba „strajă" se aplica numai la avantgarda şi la ariergarda armatei, după cum o defineşte Neagoe-Vodă în preţiosul său tractat: „Străjile sunt capul şi coada oştilor"28. Supunându-se unei analize reale, fără a lua în consideraţiune varietatea numilor, cele cinci categorii ale d-lui Lecca diferesc foarte puţin de cele cinci „elemente distincte" din proiectul d-lui ministru de Răzbel, şi anume: „1. Armata permanentă cu rezervele ei; 2. Miliţia activă care se compune din dorobanţi şi grăniceri; 28 Vezi articlul meu în Buletinul Instrucţiunii Publice, 1865, p. 78. 202 203 3. Miliţia neactivă; 4. Garda cetăţeană numai în oraşe; 5. Gloatele". Singura deosebire radicală între aceste două tablouri consistă, după părerea noastră, în cestiunea „gloatelor", pe cari d. Lecca le suprimă cu desăvârşire, ceea ce lesne ar putea face de asemenea d. ministru de Răzbel, de vreme ce, în proiectul d-sale, ele ne apar, dacă nu ca o ficţiune, cel puţin ca o fiinţă foarte problematică. în respectul celorlalte categorii, lista d-lui Lecca este identică cu aceea ministerială, căci „straja comunală" şi „garda cetăţenească" este totuna; „oaste regulară" şi „armată permanentă" este iarăşi totuna; „rezerva străjei mobile" şi , jniliţia neactivă" este nu mai puţin totuna, iar, .miliţia activă" a d-lui ministru de Răzbel d. Lecca se mărgineşte numai de a o dezbina în două, „straja mobilă pedestră" şi „straja mobilă călare", ceea ce s-ar fi putut introduce tot aşa de bine în proiectul ministerial, fără ca schimbarea să fie măcar simţită sau să aibă vreo consecinţă. Cauza acestei intime înrudiri între ideile d-lui Lecca şi ale d-lui ministru de Răzbel nu este alta decăt numai o reminiscinţă voluntară sau involuntară a instituţiunilor prusiane pe cari dumnealor amândoi le aveau în vedere aproape în acelaşi grad, localizându-le apoi sub alte numi, astfel ca cele două banuri ale landwherului să devină strajă mobilă şi rezervă sau miliţie activă şi neactivă, iar landsturmul să se prefacă în gloată. Cu toate acestea, lăsând docamdată la o parte răul general de a da forţei noastre armate o organizaţiune în care numele să fie ceva româneşti iar fondul să rămână de tot străin, precum este în ambele proiecte legislative de mai sus, contra intenţiunii mesajului princiar şi contra dorinţei noastre, să ne întrebăm »acuma, mat nainte de toate, dacă sistema prusiana, mai în specie, poate fi aplicabilă cătră situaţiunea particulară, materială şi * politică a României ? FRACŢIUNEA INDEPENDINTĂ Republicains ou niveleurs, ou raissonneurs visionnaires, fanatiques ou ambitieux, tous etaient â metre en comun leurs coleres, leurs theories, leurs extases; il suffisait que tous, animes contre les cavaliers et les Presbyteriens d'une egale haine, se portassent avec la merne ardeur vers cet avenir inconuu... Guizot, Revolution d 'Angleterre în fine „Monitorul oficial" publică memorabila profesiune de credinţă a d-lui Iancu Negură, ba încă într-un mod destul de corect, ceea ce este nu mai puţin memorabil. Acuma noi ne putem pronunţa în cunoştinţă de cauză asupra unui act de revelaţiune, fără de care ar fi rămas ciuntă una din paginele cele mai interesante ale junei noastre vieţe constituţionale. Mulţămim „Monitorului oficial", mulţămim d-lui Negură, dar mulţămim încă mai mult Camerei, a caria înaltă generozitate a permis oratorelui de a vorbi o oră întreagă despre tot ce i-a plăcut domniei sale, de omni re 'scibili, după cum zicea Pico della Mirandola, afară numai de singura cestiune pentru care anume ceruse cuvântul. Să facem dentâi o scurtă şi veridică geneză a întâmplării. La şedinţa din 9 martie, după citirea cea tereotică a procesului-verbal, d. preşedinte al Camerei anunţă deodată că „d. Negură are cuvântul asupra ordinii zilei". în adevăr, onorabilul deputat de la Bacău se urcă la tribună, declarând că „preferă să roage pe minister a se ocupa de bugete". 205 204 Până aci, adecă în intervalul a trei-patru silabe, d. Negură a fost în cestiune; însă numai până aci şi nu mai departe; căci iată-1 lăsând subitamente cu totul la o parte bugetele şi ordinea zilei, pentru a ne înzestra pe neaşteptate cu un fel de declaraţiune a drepturilor omului. Sculându-se apoi, d. Ion Brătianu a declarat că „n-a auzit asemenea discurs de când a venit principele Louis Napoleon în Constituantă, ca să-şi facă profesiunea de credinţă când îşi punea candidatura, dar astăzi nu suntem în condiţiunile acelea". După acest măgulitor răspuns, Camera a fost unanimă de a închide discuţiunea, grăbindu-se de a trece la cercetarea obiectului celui foarte serios al taxelor comunale. Şi totuşi discursul d-lui Negură merită, după opiniunea noastră, dacă nu atâta laudă, cel puţin mai multă atenţiune. în formă, el se aseamănă poate, mai ştii, cu discursurile napoleoniane; în fond însă, noi unii nu-i găsim altă pereche decât numai în istoria puritanismului englez. D. Negură face parte din acea fracţiune parlamentară născută în urma lui 11 februarie, pe care unul din părinţii ei, eruditul d. Nicolae Ionescu, a numit-o , Jndipendinte". Un bărbat ca actualul senator al Universităţii din Iaşi nu azardează, negreşti, nici o vorbă fără a fi precugetat de mai nainte asupra sensului, greutăţii şi consecinţelor ei. Afară de aceasta, toate discursurile şi toate scrierile d-lui Ionescu probează cea mai intimă familiaritate cu limba, cu istoria şi cu constituţiunea imperiului britanic. Aşadară, dând amicilor săi politici porecla de independinţi, dumnealui ştia foarte bine că începând de la Adam şi până astăzi, n-a existat încă decât numai o singură partită parlamentară cu acest nume, a caria faptă a fost specialmente răsturnarea lui Carol I şi înfiinţarea brutalei dictature a lui Cromwell. Pentru ca asemănarea să fie şi mai perfectă, fracţiunea noastră a independinţilor şi-a mai atribuit apoi ea însăşi mai de 206 curând calificaţiunea de „pură", aducându-şi aminte, pesemne, că omonimii lor de pe malurile Tamisei erau născuţi din sânul puritanismului. Decizia independinţilor englezi, cari formau şi ei dintru-ntâi o mică fracţiune din lungul parlament, erau faimoasele cuvinte ale lui Cromwell: „Ştiu ceea ce nu vreau, dar nu ştiu încă ceea ce. vreau"29. Această abilă deviză a trecut intactă, drept moştenire, la fracţiunea noastră cea independinte, ba încă şi pură, din Parlamentul român, a caria voinţă pozitivă rămâne până acum un mister acoperit de negură, ştiindu-se deocamdată numai partea cea curat negativă a programului său. Precum vedeţi, chiar mai-nainte de revelaticea profesiune de credinţă la ordinea zilei a onorabilului deputat de Bacău, se putea deja stabili o analogie oareşicare între cele două fracţiuni de independinţi, atât de depărtate una de alta prin timp, prin spaţiu şi prin varietatea situaţiunilor. Acuma însă, mulţămită „Monitorului oficial", noi posedăm textualmente însuşi Evangeliul partitei al caria d. Ionescu a fost Ioan Botezătorul. întregul discurs al d-lui Negură se rezumă în următorul principiu fundamental: „Aparţin la o congregaţiune care nu recunoaşte nici un papă şi nici un despotism..." Ei bine, atare congregaţiune de credincioşi formau în politică numai independinţii lui Cromwell, cari nu recunoşteau de asemeni nici o autoritate ecleziastică sau civilă, fiind toţi egali dinaintea lui D-zeu.30 Până şi alegorica exclamaţiune a d-lui Negură că „arborii tineri sufăr şi degenerează dacă răsar sub umbra arborilor vechi şi găunoşi", se pare a fi luată literalmente dintr-o predică puritană. 25 Garnier Pages: Dictionnaire politique, art. Independants. 30 Guizot: Histoire des Charles, ed. 6, t. 2, p. 9 şi 297. 207 Ne oprim aci, mulţămiţi de a fi constatat o legătură foarte strânsă între independinţii români de astăzi şi acei ce răsturnaseră pe Carol I al Engliteriei, rezervându-ne pentru un alt articol ocaziunea de a demonstra d-lui Negură cum că nu este totuna natura oamenilor şi aceea a copacilor, cum că e curios de a şterge diferinţa capacitătilor, cum că este imposibil de a reduce la aceeaşi valoare o carieră ilustră şi un trecut obscur, cum că există o deosebire radicală între principiul de egalitate şi acel de nivelare. POLIŢIA RURALĂ ...ratum tamen pensumque nihil haberet, nisi quod iustum santumque esse in Romains antiquitatibus legisset. "Nimic aprobat şi valabil, dacă nu e justificat s trecutul străbunilor. şi consânţit prin Labeo Anstitius, ap. Aulu Gell, XIII, 12. Proiectul de lege asupra poliţiei rurale, compus dintru-ntâi încă supt cabinetul trecut şi elaborat acum din nou de cătră comitetul delegaţiilor de secţiuni, se află pus la ordinea de zi a Camerei, dempreună cu raportul d-lui Ion Ghica, carele astfel, 208 prin un azard curios, are fericirea de a modifica actualmente ca delegat, apărând apoi modificările ca raportor, tocmai ceea ce făcuse mai an însuşi dumnealui ca ministru. Principiul fundamental al acestui proiect este solidaritatea comunală, al caria caracter se specifică mai cu seamă prin următorii articoli: „Art. 71. Păzitorul care va vedea, va simţi sau va auzi că se comite vreo crimă sau delict, va fi dator a prinde pe făptuitor; Art. 72. Dacă nu-i va putea prinde singur, va da îndată alarmă în sat, strigând pe tovarăşii săi, din cari unii vor ţinea urma lăcătorilor de rele, iar alţii vor chema pe toţi sătenii cari vor fi datori a sări pe dată cu topoare, ciomegi şi cu orice vor fi având şi a le da ajutor să-i prinză. Art. 73. îndată ce se va da alarma, dorobanţii ce sunt la casele lor, în satele ce au dorobanţi, grănicerii în satele de graniţă, sunt datori a sări armaţi şi a da ajutor la prinderea făcătorilor de rele. Art. 85. Locuitorii comunei ce nu vor sări să prinză pe făcătorii de rele, vor răspunde solidarmente cu toată paguba ce se va pricinui prin jafuri, furtişaguri şi tâlhării, chiar călătorii de vor fi păgubaşi. Dacă însă locuitorii vor dovedi că fără greşeală din parte-le n-au putut prinde de veste despre ivirea făcătorilor de rele, atunci vor fi apăraţi de răspundere. Art. 86. în caz de foc, la case, în sat, la bucate, din arii sau fânării, la păduri, la bucate încă neadunate de pe câmp, la şire de paie şi altele, păzitorii vor fi datori a da alarmă şi sătenii a sări cu toţii spre a da ajutor la stingere, întocmai ca şi la prinderea făcătorilor de rele. Asemenea mai sunt datori sătenii a cerceta şi a descoperi pe dătătorii de foc. Dacă sătenii nu vor voi a stinge focul, vor fi răspunzători solidarmente pentru pagubă, ca şi pentru nesărirea la prinderea tăcătorilor de rele..." 209 Aceasta este esenţa solidarităţii comunale pe care legea asupra poliţiei rurale trebuie să o admită cu orice preţ, după expresiunea d-lui Ion Ghica, - „având în vedere înspăimântătoarele şi îngrijorătoarele cazuri de călcare cu mâna armată, jafuri, torture şi omoruri făcute în prezintă comunei întrege asistânde, fără a aduce nici un ajutor". Şi totuşi, din cele şapte secţiuni ale Camerei s-a găsit una, anume a doua, care a respins în unanimitate acest principiu fundamental, fără care proiectul întreg devine, după opiniunea noastră, absolutamente sterp: iar în secţiunea a şaptea l-au combătut în modul cel mai radical d-nii Negură şi Străjescu. Noi nu cunoaştem până acum argumentele acestor adversari ai solidarităţii comunale, şi chiar dacă le-am cunoaşte, indiscreţiunea cea proverbială de ziarist tot încă nu şi-ar permite din parte-ne de a divulga ca deputat misterele acelor controverse parlamentare ce se petrec în familie, fără ceremonie, fără stenografi, fără public, fără trâmbiţa „Monitorului oficial". Aşadar, nu vom prejudeca deloc asupra naturei şi greutăţii raţiunilor, bune sau rele, ce vor fi mişcat pe unii dintre onorabilii reprezintanţi ai naţiunii de a osândi solidaritatea comunală; tot ce voim noi în studiul de faţă este pe de o parte de a proba naţionalitatea cea curat românească a acestei instituţiuni, iar pe de alta de a indica mica amendare ce i s-ar putea aduce în sensul civilizaţiunii şi al democraţiei moderne, fără însă ca prin aceasta să se paralizeze acţiunea legei. Ştim bine că apropiarea Pastelor a început deja a exercita o influenţă din ce în ce mai imperioasă asupra spiritelor unora dintre domnii deputaţi, distrăgându-i de la cercul pământesc al legislaţiunii, cătră sfera mai înaltă a preocupaţiunilor religioase, pentru cari li se pare de tot necesară liniştea provinciei; nu credem însă ca dumnealor să poată părăsi Bucureştiul mai-nainte de a fi dat o soluţiune definitivă poliţiei rurale, căci astfel, în loc de dorita pace sufletească, nu vor găsi în districtele lor decât numai foc, pradă, măcel şi silă. Oricâte ni s-ar spune despre acele frumoase manufacture cu vapor, pe care elocinţa d-lui Kogălniceanu a voit cu vai cu chiu a le introduce în colegiul al 3-lea, noi tot vom persista în profunda noastră convicţiune cum că viaţa materială a României consistă numai în modesta operaţiune a plugarului, încât ar fi o crimă din partea reprezentaţiunei naţionale de a pune tocmai acum ouăle roşii mai presus de interesul cel mai sacru al agriculturei române. Montesquieu a zis că sicuranţa este criteriul libertăţii.3' Ei bine, satele noastre nu sunt libere, căci nu sunt sicure: nu sunt sicure, căci nu au poliţie rurală, căci nu le-o dăm noi şi nu le-o dăm noi, căci ne-au fărmecat Pastele. Este ciudat că în secolul al XVU-lea, pe când România nu avea încă nici regim constituţional, nici doctori în drept, codul penal al barbarului Domn32 moldovenesc Vasile Lupul, se compunea mai pe jumătate din dispoziţiuni de poliţie rurală, dintre cari unele sunt sublime cu toată sălbăticia lor, precum de exemplu: „Art. 35. Ceia ce vor intra în vie sau în pomet pentru a mânca numai poame, să nu se certe (pedepsească); iară de se va arăta lucrul (se va constata) cum au mers să fure, să-i bată şi să le ia hainele. Art. 43. Văcarul de va lua un bou de la plugar să-1 pască şi de va pieri boul, să jure văcarul pre numele lui Dumnezeu cum n-a făcut el vreun meşteşug (înşelăciune) şi cum nu ştie el nimic de pierirea boului, şi să fie în pace, să nu aibă nici o pagubă. Art. 45. De vreme ce va jura văcarul cum nu ştie de pierirea boului, nici de vătămătura Iui, iară mai apoi se va vădi şi se va arăta cu doi sau cu trei martori, oameni de credinţă, cum a jurat strâmb, acestuia să i se taie limba şi să plătească paguba celuia cu boul.. .33 Noi nu cerem ca domnii deputaţi să taie limbele văcarilor, dar cel puţin să nu uite dumnealor de tot boul plugarului, de care 31 Esprit de lois, liv. XII, ch. 2. 32 în textul de bază: cod (n. e.). 33 Pravila, Iaşi, 1646, p. 6-7. 210 211 se îngrijea cu atâta stăruinţă necioplitul şi neconstituţionali Vasile Lupu, punând astfel asicurarea aspiraţiunilor agricole primul plan al legislaţiunei naţionale. n Cauzele analoage nu pot a nu da naştere unor efecte nu mai puţin analoage, oricât de larg să fie abisul de timp, de spaţiu sau de împrejurări ce le desparte şi le izolează unele de altele. Astfel, în antica Persie, când desele răsturnări de regi degeneraseră într-un fel de boală naţională, legislaţiunea veni a stabili o pedeapsă egală nu numai pentru persoana conspiratorului, ci încă pentru toate rudele sale, cari astfel, de groaza solidarităţii, s-au simţit puşi în necesitatea de a priveghea şi a se denunţa reciprocamente.34 La Roma, când sclavii s-au îndulcit de a atenta furiş la viaţa stăpânilor, o lege decise deodată osânda de moarte pentru toţi robii din acea casă în care se va fi întâmplat omorul patronului şi cazurile, în adevăr, încetară ca prin vărguţa magică, toţi servii observându-se unii pe alţii, de frica penalităţii celei solidare.35 Tot aşa în Anglia, spre a înfrâna prin o măsură energică pornirea aşa-numitelor „înalte trădări" contra tronului, a trebuit o lege specială, în virtutea căreia tot neamul vinovatului pierdea dreptul la moştenirea-i, încât era natural ca însăşi familia să fie întotdeauna cei dintâi de a opri şi de a dejuca orice plan pervers din partea vreunuia dintre membrii săi.36 Ar fi pueril a căuta o filiaţiune de origine între aceste trei fenomene, ocurse în diferite epoce şi în diferite circumstanţe; 34 Amian. Marceli: XXIII, 6. 3Î Senatus consultum silanianum, f.f. 36 Corruption of the Blood, în Meyer: Institutions Judiciaire, t. 2, p. 269. 212 unul pe ţărmii Aranului, altul în regiunea Tibrului, cel de al treilea pe malurile Tamisei, deşi câteşitrele prezintă în esenţă o identitate absolută de cauze şi de efecte. Raţiunea omului este aceeaşi sub toate latitudinile. Mecanismul logicei umane operează în acelaşi mod în orişicare zonă a globului pământesc. Persul, romanul şi englezul nu aveau trebuinţă de a se consulta unii cu alţii, pentru a deduce fiecare tot aşa de bine, prin propria sa cugetare, unele consecinţe necesare ale intimului legământ între individ şi între societatea ce-1 înconjoară. ' La prima vedere, responsabilitatea unei comunităţi întregi pentru faptele unuia dintre părtaşii săi, aşa cum o arată exemplele de mai sus din legislaţiunea persană, romană şi engleză, se pare a fi barbară, lovind pe cei inocinţi în locul celui culpabil, dar această aparinţă de injustiţie nu este în realitate destul de serioasă. Dintâi, prin însăşi natura cea strânsă a relaţiunilor umane, este imposibil ca cercul imediat în care se petrece ordinarmente un om să nu-i cunoască mai mult sau mai puţin gândurile şi intenţiunile, fiind astfel până la un grad un adevărat complice al vinei sale; iar pe de altă parte, legea responsabilităţii solidare, punând pe individ sub aspra priveghiare a celor de aproape oferă în genere avantajul de a preveni crima şi prin urmare de a înlătura aplicarea penalităţii. Tocmai acesta este principiul sohdarităţii comunale, propus prin proiectul de lege asupra poliţiei rurale, pe care îl avem actualmente pe biroul Camerei precum persianul şi englezul voiau să împiedice revolta politică prin pedeapsa neamurilor vinovatului, precum romanul oprea criminalul braţ al sclavului prin răspunderea colectivă a domesticităţii întregi: tot aşa legiuitorul nostru constată că o comună rurală nu poate să nu aibă o legătură oareşicare cu făcătorii de rele din circomscripţiunea sa, şi deci, pentru ca să dispară hoţia, trebuie 213 s-o punem în ostilitate de interese faţă cu toţi acei ce o proteg, cu toţi acei ce o ascund, cu toţi acei ce o adăpostesc. Să nu ne închipuim însă că acest principiu este sau va fi din nou în legislaţiunea română. în fond, adecă ca solidaritatea tuturor pentru unul în genere, noi am demonstrat deja susceptibilitatea sa de a naşte spontaneminte în concepţiunea juridică a popoarelor celor mai eterogene prin sânge şi prin poziţiune; în formă adecă anume în privinţa poliţiei rurale, el este un product propriu al propriilor noastre idei româneşti, nu de astăzi, nu de ieri, ci din acea vechime naţională depărtată pe care istoricul o dezmormântă, în sudoarea franţei, din bibliotece şi arhive. în trecutul lui Vodă moldovenesc Ştefan cel Tânăr cu regele polon Sigismund I, cu data din decembre 1519, scris poloneşte şi publicat în preţioasa colecţie numită Acta tomiciana, ne . întâmpină între altele: „Art. 11. Dacă un boier, un agricultor, un administrator sau un vătăman (primar) ar zice cum că furul căutat nu se află la el, atunci acel boier, ţăran, administrator sau vătăman îşi va da cuvântul, pe credinţă şi pe suflet, că furul nu se află la el, nici în proprietatea lui... Art. 12. Acela care n-ar voi să jure în modul arătat, va răspunde cu averea sa toată paguba câtă şi-o va preţului însuşi păgubaşiul, sau altfel să-i indice şi să-i dea pe faţă pe furul.. .".37 Aceşti doi articoli din străbuna poliţie rurală â românilor corespund de minune, mai-mai literalmente, cu cele două aliniaturi ale art. 85 din proiectul guvernului actual. „Locuitorii comunei ce nu vor sări să prinză pe făcătorii de rele vor răspunde solidarmente de toată paguba ce se va pricinui prin jafuri, furtişaguri şi tâlhării... Dacă însă locuitorii vor dovedi că fără greşeală din parte-le n-au putut prinde de veste despre ivirea făcătorilor de rele, atunci vor fi apăraţi de răspundere..." 37 Arhiva istorică a României, 11, partea I, pag. 4. 214 Nu mai puţin clar se exprimă Antonio Măria Braziani, descriind pe la 1570 obiceiele românilor, pe cari acest prelat italian avusese ocaziuni de a-i cunoaşte foarte de aproape, petrecând mai mult timp la marginea Nistrului: „Dacă cineva este prădat, precum adeseori se întâmplă neguţitorilor, atunci se despăgubeşte de la aceia în comune cărora s-a săvârşit prădăciunea".38 în faţa acestor testimonii atât de decisive, mai trebuie oare alte argumente despre naţionalitatea cea curat românească a solidarităţii comunale, pe care nu o introduce ci, aşa-zicând, o împrospătează astăzi în ţara noastră legea de poliţie rurală dată mai deunăzi în dezbaterea Parlamentului ? Dorinţa de a ne reaminti la tot pasul instituţiunile strămoşilor se pare a fi la ordinea zilei a ambelor puteri constitutive ale statului român: mesajul princiar ne-a vorbit despre vechea organizare naţională a forţei armate; votul Camerei ne-a înzestrat cu un juriu descentralizat prin districte, după cum aceasta a fost totdeauna în timpii cei glorioşi ai României; în fine poliţia rurală, bazată pe principiul solidarităţii comunale, o să mai complecteze lista. Urmând de a merge înainte pe această cale, în loc de a maimuţi orbeşte grimasele străinilor, noi vom satisface nu numai suspinul sentimentului naţional, ci chiar pretenţiunea ştiinţei moderne, care ne învaţă, prin organele marelui Savigny, că „originea necesară a dreptului se află în însuşi poporul".39 38 De Despota Vallacorum principe, pag. 21: „Si quis spoliatus fuerit, quod mercatoribus baud raro accidere solet, ab iis repetit oblatum, in quorum infuriam accepit". 39 Histoire du droit romain, pref., p. V. 215 III Solidaritatea comunală, după cum o găsim în proiectul guvernului, ne prezintă însă un element pe care noi unii nu credem ca să fie cumva cu putinţă de a-1 descoperi în vechile instituţiuni de poliţie rurală ale românilor. Tractatul lui Vodă Ştefan cel Tânăr şi pasajul din opera italianului Graziani ne vorbesc, după cum o văzurăm, despre obligaţiunea locuitorilor unui teritoriu de a dezdăuna solidarmente pe cel păgubaş, la caz de neglijinţă din parte-le numai în cestiunea unei violinţe, adică în aceea ce proiectul actual specifică prin , jaf, furtişag şi tâlhărie". Străbunii noştri nu s-au gândit de a generaliza măsura, aplicând-o deopotrivă, ca legiuitorul modern, cătră „foc la case, în sat, la bucate de arii, la fânării, la păduri, la bucate încă neadunate de pe câmp, la şire de paie şi alte". Judecându-se cu seriozitate, această distincţiune nu poate a nu face multă onoare bunului simţ al românilor din epoca cea patriarcală şi necivilizată, cari nu ajunseseră încă la subtilitatea de a confunda la un loc reaua-voinţă şi azardul. în jaf, în furtişag, în tâlhărie autorul faptei este un membru al societăţii, o fiinţă morală, un cetăţean carele comite în cunoştinţă de cauză, cu precugetare, prin consimţimântul făţiş sau cel puţin sub egida tăcerii a mai multor alţi complici direcţi sau indirecţi, pe când incendiul, din contră, cele mai de multe ori este rezultatul unei întâmplări nepremeditate sau chiar cu totul străină participaţiunii umane. Ni se zice însă - şi aceasta noi am auzit-o de la neşte bărbaţi a cărora competinţă în materie de viaţă agricolă este mai pe sus de orice bănuială - cum că egalitatea solidarităţii comunale pentru violinţă şi pentru incendiu, anume aşa cum e propusă în proiectul ministerial, ar fi imperiozamente necesitată prin starea cea excepţională a lucrurilor de la ţară, unde sătenii ar fi ajuns astăzi la un fel de nărav de a da foc la edificiile şi la grânele proprietarilor. Nu suntem noi aceia cari să apărăm sau să încurajăm o asemenea situaţiune. Democraţia nu e un ciur, făcut într-adins aşa încât prin găuricele sale să poată trece numai insectele cele mici şi să servească drept o piedică nestrăbătută pentru cele mari. Este însă nu mai puţin adevărat că legile nu trebuie să fie o pânză de păianjin, pe care ungând o corupe şi scapă. Pe când biata musculiţă se opreşte, se încurcă şi piere. Noi voim o siguranţă absolutamente deopotrivă pentru toţi, pentru boier şi pentru ţăran, pentru sărac şi pentru bogat, pentru gândac şi pentru musculiţă. Ei bine, legea d-lui Ion Ghica, voind a protege moşiile contra incendiilor, ni se pare a trage coarda arcului prea mult şi peste măsură în partea proprietarilor. în adevăr, cine oare ne garantează că un arendaş dibace, văzându-se cumva în imposibilitatea de a vinde restul bucatelor sale, sau dorind a face vreo nouă clădire în locul celei vechi, fără însă a cheltui din pungă, cine oare ne garantează, mai repetăm încă o dată, cum că un asemenea arendaş, inspirat din beneficiul articolului 86 din lege, nu va da foc el însuşi, se-nţelege pe un timp de noapte şi în neşte împrejurări combinate de mai-nainte, pentru ca ţăranii să nu poată sări, să nu poată stinge, să nu poată pune mâna pe imaginarul făcător de rele. Aşadar, noi suntem dispuşi a primi solidaritatea comunală în cestiune de incendiu numai atunci când sicuranţa proprietarului se va putea concorda cu aceea nu mai puţin legitimă a săteanului; şi acest rezultat, just şi salutar pentru ambele părţi, s-ar putea dobândi, credem noi, prin următorul scurt amendament: „Despăgubirea din partea comunei va fi jumătatea lucrului celui ars". Este învederat că proprietarul se va sili de a nu fi el însuşi cauza incendiului, dindată ce va şti că nu se va putea dezdăuna decât numai pe jumătate, deşi totdodată nici ţăranii nu se vor prea grăbi la darea de foc, fiind expuşi la o pierdere solidară. 216 217 Ne rezumăm. Poliţia rurală este una din trebuinţele noastre cele mai urginţi, a caria de mult dorită soluţiune ţara este în drept de a o cere cât mai curând de la maioritatea cea liberală a Parlamentului de astăzi. Proiectul de lege, depus actualmente pe biroul Camerei, este bazat în cea mai mare parte pe instituţiunile noastre naţionale din vechime. Singura obiecţiune serioasă ce i se poate face în privinţa sohdarităţii comunale, se rapoartă la cazul de incendiu şi se amendează fără nici o dificultate, conservându-se intacte spiritul şi economia legii. LIBERALISMUL DREPTEI Boeme, Fragm. No. 110. De mult nu avurăm ocaziunea de a vizita această curioasă „Ţară" bilingvă, ce se poate asemăna oarecum cu peninsula pireneică, ediţiunea franceză, o dată pe săptămână, ocupând micul spaţiu al Portugaliei, iar acea română, de cinci ori mai întinsă, jucând rolul Spaniei, cu aceea numai deosebire că 218 ambele sunt unite deocamdată supt un singur sceptru triumviral, al d-lor Blaremberg, Carp şi Pascal, pe lângă cari d. Marsifiac ni se pare a fi un simplu vicerege foarte amovibil al părţii de peste Minho. Ultima noastră incursiune pe teritoriul acestei „Ţări" de granzi şi de hidalgi fiind provocată prin nemuritoarea interpelaţiune a domnului Niculescu Câţă despre existkiţa dracilor şi despre culoarea cea stacojie a lui Adam, este natural că de atunci încoace noi aşteptăm mereu ca organul dreptei să ne mai prezinte încă vro materie cel puţin tot atât de instructivă şi iată de ce îi iertăm cu generozitate toate curiozităţile mai secondare, exilarea polonilor, întrunirile montenegrinilor, ba până şi invaziunea başibuzucilor lui Sabri-Paşa. Avem satisfacţiunea de a ne încredinţa actualmente cum că ilustra capdoperă drac-adamizată (cuvânt nou, format după modelul de mac-adamizat) a d-lui Nicolescu Câţă, oricât de originală, oricât de extraordinară, oricât de sublimă tot încă este susceptibilă de a fi întrecută, mulţămită prodigioasei buneivoinţe a unor domni de a nu se retrage niciodată denaintea vreunei dificultăţi logice, precum pe eroul lui Cervantes, din cealaltă peninsulă pireneică, nu-1 puteau opri în glorioasa-i cale nici chiar roatele moarei. Astfel, ziarul „Ţara" din 11 aprilie ne asicură, cu cea mai perfectă seriozitate, că anul 1848 a existat tocmai cu o sută cinci ani înainte de anul 1848, căci „nu trebuie să se uite că desfiinţarea servajului datează în România de la 1743". Trecând cu vederea eroarea cronologică de 1743, în loc de 1739, noi suntem încântaţi că partita boierească de astăzi îşi atribuie acum cu francheţă fapta lui Constantin Mavrocordat, iar prin urmare mărturiseşte ea însăşi că nu are a face cu boierimea românească cea veche, de vreme ce aşa-numita Reformă din 1739, pe care ziarul „Ţara" îi place a o numi „desfiinţarea servajului" fusese în realitate curat şi simplu o fină stratagemă fanariotică a principelui celui mai eminamente fanariot, anume 219 a slăbi puterea câtorva boieri pământeni, ce mai fiinţau încă pe ici pe colea în patria Buzeştilor şi a Galomfireştilor. Al doilea, ne pare nu mai puţin bine că partita boierească actuală, admirând cu emfază pretinsa „desfiinţare a servajului" a lui Constantin Mavrocordat, ne spune în fine pe faţă că poziţiunea ţăranilor era tot ce poate fi mai de minune înainte de 1848, încât nu ne mai rămâne alta decât numai a şterge cu buretele tot ce s-a făcut mai în urmă, revenind cu pocăinţa unui păcătos la dulceaţa faimoasei Reforme din 1739, ceea ce ni se promite, negreşit, ca un premiu de gratitudine din partea viitorului minister boieresc. Aşadară, este şi va fi constatat că adversarii noştri sunt posteritatea directă a lui Constantin Mavrocordat, cari sughiţă cu nerăbdare a li se da cât mai în grabă scutelnici, în conformitate cu Reforma din 1739. întrebăm pe oricine dacă o asemenea neaşteptată perspectivă nu eclipsează din toate punturile de vedere chiar culoarea cea stacojie a lui Adam şi chiar pe dracii d-lui Nicolescu Câţă ? Ziarul „Ţara", urmărind cu stăruinţă teza de a demonstra cu orice preţ existinţa anului 1848 înainte de anul 1848. zice mai departe: „După 1789, o deputaţiune de boieri români, compusă de Ghica, banul Craiovei, Preda Brâncovanu, Scarlat Câmpineanu, din partea Valahiei şi de Beldinian, Catargiu şi Sturdza din partea Moldovei, se duse la Bonaparte pentru a-i propune să formeze o republică română sau danubiană. Nu se aşteptase dar cei de la «Românul» pentru a se introduce la noi principiile din 1789". Iacă o nouă confesiune, tot atât de limpede, cu acea numai diferenţă că ea nu este însoţită de o eroare cronologică, căci anul evenimentului nu se specifică, zicându-se d-abia cu o jumătate de gură „după 1789", deşi se ştie că după acel an, adecă în 1793, Bonaparte cu vai cu chiu a putut să ajungă la gradul de căpitan, încât neşte boieri mari ca Brâncovenii şi Sturdzeştii nici nu s-ar 220 fi pogorât din înălţimea işlicurilor pentru a strânge mâna mititelului corsican. Lăsând însă la o parte aceasta abilă preciziune cronologică, noi ne vom mărgini de a observa numai atâta că pentru monarhista cei devotaţi de lâ ziarul „Ţara" toate „principiele din 1789" se reduc astăzi la cuvântul republică... Aşadar, pentru a răpi capilor partitei democratice actuale gloria primei propagări a ideilor liberale în România, domnii baroni de la ziarul „Ţara" pe de o parte se identifică dumnealor înşii cu Reforma cea ultra-fanariotică a lui Constantin Mavrocordat din 1739, poetizând suprema fericire a ţăranilor de supt acel regim, a căruia re-nnoire va fi principala misiune a viitorului cabinet boieresc; iar pe de altă parte ne cântă o adevărată epopee, în felul Odiseei, asupra fantasticei călătorii a şase protopendişti din Moldova şi din Muntenia spre a solicita de la Bonaparte o republică, ceea ce nu mai exista atunci în realitate nici chiar în Francia şi care, în orice caz, este într-o ciudată contradicţiune cu zgomotoasele pretenţiuni monarhice şi dinastice ale dreptei de astăzi. Departe însă de a se mărgini cu aceste două puternice argumente contra oamenilor de la 1848, adecă cu liberala Reformă a lui Constantin Mavrocordat şi cu nu mai puţin liberala republică supt un principe absolut, numit prim-consul, ziarul „Ţara" urmează mereu înainte spicuind cu neobosire din istoria modernă a României neşte fapte demne de a forma subiectul cel mult a unei comedii de salon. Iacă-Ie: „încă de la 1834 boierii români cereau unirea principatelor supt un principe străin, cu singura condiţiune ca acest principe să nu aparţină nici uneia din puterile vecine, şi această din urmă condiţiune a oprit pe Rusia de a adera la dorinţele românilor din acea epocă. Aceasta se poate vedea în scrisoarea diplomatului francez Bois-le-Comte publicată în «Monitorul Universal» al Franciei din 1856. 221 Pe la 1821, un boier, vorbind cu d. de Laurencon, îi zicea că România nu ar fi cu desăvârşire fericită decât când, în locul protectoratului exclusiv al unei singure puteri, ar fi aşezată garanţia colectivă a Europei. în 1759, spătarul Ion Cantacuzin se explica cu marchizul Luchisini, însărcinat de afaceri al Prusiei pe lângă Congresul din Siştov asupra politicei exterioare a României şi stăruia asupra avantajelor ce ar fi pentru noi de a fi uniţi cu puterile occidintale în loc de puterile învecinate. Ar trebui să parcurgem toată istoria ţărei noastre pentru a dovedi că aceşti boieri, atât de calomniaţi astăzi, înţelegeau însă foarte bine trebuinţele ţărei lor, că vechii erau dotaţi cu o inteligenţă politică rară şi cu o iubire mare pentru libertate şi chiar egalitate; într-un cuvânt, pentru toate principiele mari, cari sunt gloria civihzatiunii moderne. Cu ce drept dar cei de la «Românul» au cutezanţa a ne zice că dânşii sunt cei dintâi cari au purtat în ţara noastră drapelul naţional, că lor le datorim proclamaţiunea ideilor moderne ? Nu cumva cred că am uitat istoria noastră şi că sunt de ajuns afirmările lor îndrăzneţe pentru a şterge suvenirea virtutilor părinţilor noştri ?..." Nu vom acuza pe adversarii noştri de uitarea istoriei naţionale, căci se uită numai ceea ce s-a ştiut altădată, iar conştiinţa noastră nu ne permite de a le face nici măcar această specie de compliment retrospectiv: vom preferi mai bine a zice că dumnealor, ocupaţi din cea mai fragedă copilărie cu gravele afaceri de stat, n-au avut timpul de a învăţa istoria, mai cu seamă istoria română şi, prin urmare, n-au putut s-o uite. în adevăr, citind ziarul „Ţara" ar crede cineva că ştiinţa istorică se compune din neşte bile de lot, numite citaţiuni, pe cari orice mână, fie cât de neabilă, lipsită de cel mai slab concurs al inteliginţei, Ie scoate cu înlesnire din sac, una după alta, fără ordine, fără precugetare, fără legătură, strigând apoi cu emfază: Neculce zice... Bois-le-Comte zice... Cantemir zice... etc. 222 Curioasă istorie mai este şi aceea de a confunda liberalismul cu scutelnicii lui Mavrocordat, de a rezuma toate principiele de Ia 1789 cu cuvântul republică, sau încă mai bine de a atribui partitei boiereşti splendida iniţiativă a mişcării democratice din România, supt pretext că la 1834, la 1821 şi la 1759, s-ar fi găsit câte un boier care să fi spus oareşcui o vorbă cu două înţelesuri ! Mai întâi de toate, acele vorbe, chiar să fi fost ele foarte precise, ceea ce nu este, şi tot încă nu ne-ar putea jena nicidecum, deoarece partita democratică se laudă că a făcut, lucrând totdeauna şi în toate locurile, pe când modestia antagoniştilor noştri se mulţumeşte că au spus, vorbind de trei ori în doi secoli, o dată la Siştov şi celelalte daţi nu se mai ştie pe unde. Dacă ziarul „Ţara" nu voieşte a admite nici o diferinţă între faptă şi vorbă, nu avem decât a-1 felicita pentru că a rămas atât de credincios principielor eterne ale partitei sale, noi însă din parte-ne nu vom putea acorda nici o importanţă unor conversaţiuni de felul aceleia a spătarului Cantacuziri cu marchizul Luchisini, aducându-ne aminte, în privinţa vorbelor în genere, o strofă din Alfred (de) Musset, pe care o recomandăm cu tot dinadinsul potrivnicilor noştri: „II faut etre ignorant comme un maître d'ecole Pour se flatter de dire une seule parole Que personne ici-bas n'ait pu dire avânt vous." (Namouna, chant II) Dar să recunoaştem că ar fi existat în realitate în România vre câţiva oameni, cu mult înainte de 1848, cari să fi aprofundat toată plenitudinea hberalismului nu numai prin două-trei vorbe, ci chiar prin o serie de fapte, şi a cărora origine să fi fost cel puţin tot atât de ilustră ca şi numele domnilor publicişti actuali de la ziarul „Ţara". 223 Ei bine ! Acei câţiva oameni erau renegaţi din sânul boierismului, pe care îl călcaseră cu despreţ supt picioare, uitând privilegiul în favoarea naţiunii, precum l-au uitat în Occidinte marchizul Mirabeau sau corniţele Saint-Simon, încât este tot ce poate fi mai curios de a vedea astăzi o partită mândrindu-se tocmai cu memoria călăilor săi! Pe baza unei procedure atât de originale, trebuie să ne aşteptăm negreşit ca boierii de peste o sută de ani, posteritatea ziarului „Ţara" sa înregistreze cu fală în lista istorică a partitei lor numele Goleştilor, Brătenilor, Cantacuzenilor, Rosettilor, etc, declamând atunci bunăoară: „în anul cutare boierul Brătianu... în anul cutare boierul Golescu... şi aşa mai departe, iar drept concluziune: „noi n-am uitat istoria noastră". Nu, domnilor! Istoria cea adevărată a partitei boiereşti în România, cel puţin înainte de magica suflare a anului 1848, se cuprinde întreagă în următoarea definiţiune a unui diplomat francez, mult mai cunoscut decât misteriosul Bois-Ie-Comte al ziarului „Ţara": ,JLes boyards representent avec beaucoup de morgue Ies grands du pays, mais ils sont en effet que des proprietaires assez riches et des vexateurs tres-cruels." (Baron de Tott, Memoires, t. 2, p. 35). PRIMA EPISTOLĂ DESPRE POLITICA DE LA BACĂU Domnule redactor, „Salus reipublice summa lex esto", salutea ţărei lege supremă, ziceau străbunii străbunilor noştri, la începutul existinţei lor politice, pe când Roma întreagă forma de-abia un mic puntuleţ pe mica liniuţă a Tibrului, dar un viitor admirabil, 224 o putere gigantică, un imperiu universal palpita deja în acele cuvinte. Unirea română, o unire frazică, sinceră, necondiţionată, căci, întocmai ca şi iubirea, ea dispare îndată ce aburează câtuşi de puţin răceala neîncrederii, a fost pentru mine totdeauna şi va fi de acum înainte acea salută a ţărei, acea lege supremă pe altarul caria nu mă voi sfii niciodată, un singur moment, de a sacrifica cu abnegaţie ideile şi simpatiile mele. Sunt acum doi ani, tot în coloanele ziarului d-voastră, eu aclamai într-un mod motivat alegerea Alteţei Sale Carol I, căci nu vedeam aiuri posibilitatea consolidării Unirii Române, iar Unirea Română este o sublimă divinitate, pe care naţiunea noastră trebuie să o adoare chiar când o priveşte zdrobind unele meschine individualităţi, precum indianul se aruncă de bună voie supt carul zeului Siva, zeul focului, zeul renaşterii. Atunci am sacrificat o idee, copilul răsfăţat al cugetării individuale, partea cea mai umană a fiinţei umane, acuma îmi vine rândul de a mai sacrifica o simpatie şi-mi voi îndeplini iarăşi fatalul sacerdoţiu, cu aceeaşi energie, căci simţesc din nou necesitatea de a se grupa toţi românii ca să apere contra ameninţărilor vrăjmaşe marele stindard al Unirii. Am îndurat în tăcere insultele tuturor ziarelor străine din ţară şi din străinătate, în cari se gratificau cu elegantul nume de barbari subscriitorii proiectului de lege relativ la cestiunea israehtă; am ascultat cu indiferinţă toate consiliile oficiale şi neoficiale, în Cameră şi în afară din Cameră, de a-mi retrage dempreună cu ceilalţi iscălitura, supt cuvânt de a înlătura prin aceasta indignaţiunea Europei; am îndurat unele în tăcere, am ascultat altele cu indiferinţă, căci puţin îmi pasă mie unuia de vorbele străinilor de tot felul şi chiar de opiniunea Europei, când este pusă în joc o datorie de român. Ei bine, ceea ce n-au reuşit asupră-mi nici ziarele poliglote, nici consiliile parlamentare, o face astăzi neaşteptata încercare a unora dintre cei supscrişi alăturea cu mine în acel zgomotos 225 proiect de lege de a-1 exploata nu mai puţin decât contra însuşi grandiosului edificiu al Unirii Române ! Nocturnul scandal de la Bacău, cu ocaziunea trecerii d-lui Ion Brătianu; criminalele proclamaţiuni de răsturnare, despre j cari ziarul „Ţara" vorbeşte că ar fi emanate de la d. Negură; şi în ^ fine ciudata petiţiune de la Iaşi contra drumului ferat, mijlocul cel mai eficace de a şterge odată pentru totdeauna urâcioasele distincţiuni provinciale de moldoveni şi de munteni, creând o singură Românie cu repeziciunea vaporului; toate aceste opere directe sau indirecte ale unora din consupscriitorii mei, nu-mi mai permit de a figura mai mult timp pe aceeaşi listă. Aşadară, rezervându-mi cu sanctitate dreptul şi obligaţiunea de a lucra cu stăruinţă în orice împrejurare, ca mandatar al naţiunei, la depărtarea israeliţilor de prin comunele rurale şi la respingerea vagabonzilor din străinătate, singurele două punturi esenţiale, -declar totdeodată de a nu mai face parte dintre semnatorii acelui proiect pe care s-au găsit unii ca să-1 intervertească, cu o tristă abilitate, contra divinei cauze a Unirii Române. Primiţi, domnule redactor, etc. 19 aprilie, 1868 B. P. Hăjdeu A DOUA EPISTOLĂ DESPRE POLITICA DE LA BACĂU Domnule redactor, în urma primei mele epistole, prin care ani declarat de a nu mai face parte dintre semnatorii proiectului de lege relativ la cestiunea israelită, de vreme ce-1 văzui abătându-se cu totul de 226 la adevărata sa fiinţă şi devenind pe neaşteptate o fatală armă, cu atât mai periculoasă cu cât ea este mai indirectă contra marelui principiu al Unirii Române; în urma primei mele epistole, de care eu unul mă voi mândri totdeauna, ca de un holocaust al ambiţiunii individuale pe altarul necesităţii naţionale, avui ocaziunea de a auzi din diverse părţi trei feluri de imputări, adăpostite supt perfida perdea a şoaptelor; de unde sunt silit a le smulge eu însumi, nu atât pentru a mă justifica personalmente; precum pentru a arunca o lumină asupra caracterului situaţiunii. Unii mă acuză de a atribui intenţiuni antiunioniste tuturor supscriitorilor proiectului. Alţii mă mustră de prea multă grabă în tragerea consecinţelor din evenimentul de la Bacău, mai-nainte de a se fi constatat faptul. O seamă, în fine, mă osândesc ca pe un renegat al vechilor mele credinţe contra judaismului în România. Cât priveşte această ultimă învinovăţire, ea se combate prin însăşi epistola mea, în care eu am spus pe faţă că-mi voi mănţinea totdeauna nestrămutat în opiniune de mai-nainte în cestiunea evreilor, deşi nu poci admite ca o semnătură a mea să servească cuiva, dempreună cu alte iscălituri, la zguduirea providinţialelor temelii ale Unirii Române. Tot epistola mea răspunde acelora ce ar dori să denatureze, prin o generalizare gratuită, sensul precis al cuvintelor mele, aplicându-le către toţi semnatorii proiectului, pe când eu n-am avut şi nu puteam avea în vedere decât numai pe „unii", ale cărora numi era de prisos ca să le mai pomenesc, fiind sicur că reticinţa va fi lesne înţeleasă de toată lumea şi mai cu deosebire de cei „cu musca pe căciulă". Aşadară, singura imputare ceva mai serioasă rămâne precipitaţiunea cu care, după părerea unora, eu m-aş fi pronunţat fără a avea probe, despre caracterul puţin unionist al turburării de Ia Bacău, şi numai din acest unic punct de vedere opiniunea 227 publică este în drept de a cere din parte-mi un fel de expunere de motive. A fluiera pe un ministru, sau a opri trăsura unui ministru este negreşit o faptă puţin cavalerească, dar totuşi ea nu constituie un atentat contra bazelor fundamentale ale statului. în Anglia şi în America asemeni baccanale nu sunt fără exemplu, deşi acolo, întru cât ne putem aduce aminte din câte ni s-au întâmplat a citi, ele se petrec totdeauna la lumina zilei, iar nicidecum supt vălul nopţii. întunerecul poate fi soţia sclavului, ce voieşte a scăpa de jugul unui tiran, dar omul liber este deprins şi dator să-şi exprime namiaza-mare suveranele sale nemulţămiri contra unui simplu ministru. Oricum să fie, ceea ce agravează aventura de la Bacău nu este atâta însuşi faptul material, care, ca în cele mai multe cazuri, a putut să iasă cu totul altfel de cum se aştepta c-o să fie, ci preparativele intelectuale, în cari se manifestă totdeauna intenţiunea cea nedejucată încă a autorilor. Ei bine, domnii conducători de la Bacău, n-au avut abilitatea sau n-au crezut de cuviinţă de a-şi micşora importanţa ascunzând acele preparative, pe cari, din contra, dumnealor înşii le-au dat îndată publicităţii într-un organ special, „Zorile", adecă o lumină ce începe a se revărsa cu încetul din obscuritatea negurei. „Românul" de joi a reprodus în totalitate un număr întreg al acestei întunecoase aurore băcăuane, din 17 aprilie, în care ne întâmpină de întâi o descriere foarte patetică a primirii d-lui Ion Brătianu, încheiată prin versurile: „Căci e scoasă la vânzare Ţara lui Ştefan cel Mare." Şi apoi urmează succesivamente, una lângă alta, următoarele două adrese-proclamaţiuni, una subscrisă şi cealaltă nu: „D-lui Colonel Nicolae Haralambie. 228 Aţi răsturnat un regim, revoltaţi de concesiunea lui Godifiot care s-a plătit cu 4.000.000 lei vechi şi aţi păstrat tăcere pentru crima de 200 milioane a lui Bălăceanu-Oppenheim şi mai admitiţi prin tăcere şi trădare dotaţiunea de un miliard 800 milioane pretinsului Strusberg et comp., prin concesiunea drumului de fier; v-aţi riscat pentru hoţii reparabile ca să tăceţi pentru cele ireparabile, şi voiţi încă a trece de om onest şi patriot; alons doric. „Cătră cetăţenii urbei Bacău, Armele ce v-aţi procurat din magazinul de pe Bistriţă rămân proprietatea voastră particulară şi definitivă, sunt eu răspunzător către oricine. Doresc numai ca acele arme să nu treacă în mâni străine ci să rămâie în familiele voastre de aducere aminte pentru concursul ce aţi dat a scăpa ţara de ruşinea unei trădări. Al vostru frate şi amic devotat, Iancu Negură." Nu vom vorbi nimic despre scrisoarea d-lui Negură, deşi ar fi prea multe de zis şi mai cu seamă în privinţa minunatei întârzieri a sentimentalei dorinţe a domniei sale de a vedea pustele perpetuându-se în familiele amicilor săi, ceea ce era natural ca dumnealui să le spună nu acuma, ci tocmai atunci când le dăruia acele arme, încă în anul trecut, primind drept răsplată rangul de „sergent", precum grenadierii lui Napoleon cel Mare îl numeau le petit caporal. Lăsând însă la o parte acest „buletin", noi ne vom mărgini de a analiza numai cealaltă bucată, pe care redacţiunea „Zorilor" a pus-o în fruntea scrisorii d-lui Negură, desicur fără nici o precugetare, măcar că într-un ziar bine condus, precum trebuie să fie acel de la Bacău, toate părţile se combină într-o certă 229 ordine raţională, astfel ca una să servească de introducţiune, o altă de concluziune, şi aşa mai departe, explicându-se împrumutat unele prin altele. Scrisoarea cătră colonelul Haralambie posedă meritul unei clarităţi cristaline, zicându-i curat şi simplu: regimele actual fiind mai rău decât regimul lui Cuza, dumneata nu eşti om onest dacă nu-1 vei răsturna şi pe acesta, de vreme ce ai cutezat a răsturna pe un altul mai bun, şi apoi urmează imediat mai la vale apelul d-lui Negură despre perpetuitatea armelor. Oricum veţi întoarce, oricum veţi suci, oricum veţi răstălmăci, oricum veţi comenta provocaţiunea cătră colonelul Haralmbie, şi tot încă ea nu este susceptibilă de a avea vrun alt înţeles. în aşteptare de a mi se demonstra contrariul, primiţi, domnule redactor etc. B.P. Hăjdeu 25 aprilie A TREIA EPISTOLĂ DESPRE POLITICA DE LA < BACĂU Domnule redactor, Luând pana în mână, mă gândesc foarte mult la solemna promisiune pe care a dat-o d. Negură în zilele trecute, din înălţimea tribunei parlamentare, de a sărbători pe d. Carp la trecerea să prin Bacău, primindu-1 întocmai aşa cum se primesc toţi aceia ce nu au fericirea de a împărtăşi în totul opiniunile d-lor sergenţi ai gardei naţionale de acolo. Dacă o soartă atât de posomorâtă aşteaptă pe d. Carp, apoi cu atât mai vârtos aş avea şi eu tot temeiul de a crede că 230 sărbătorirea micei mele persoane n-ar fi câtuşi de puţin mai generoasă dacă mi-ar veni cumva gustul sau necesitatea de a vizita în treacă malurile Bistriţei, şi mai cu seamă având deprinderea de a călători în trăsură descoperită. Aşadară, scriind aceste rânduri, eu nu-mi ascund nicidecum trista perspectivă de a-mi putea găsi Bacăul şi singurul lucru ce mă mai mângâie este posibilitatea de a încongiura oraşul poricalelor, după cum 1-a numit d. Carp, trecând prin Bârlad sau chiar îndrumându-mă pe Dunăre, numai pentru a nu avea onorifica distincţiune a sărbătoririi. în adevăr, câte bordeie, atâtea obiceie, zice un vechi proverb, şi prin urmare nu avem dreptul de a ne mira dacă obiceiul Bacăului este de a fluiera pe bucureşteni, pe când Bucureştiul din contra, lasă cu blândeţe pe băcăuani ca să ne ameninţe cu patriarcala lor răzbunare până şi în sânul Parlamentului ! Trimiţându-vă a doua mea epistolă, eu mă bazai în apreciaţiunile mele asupra aşa-numitei politice libere şi independinţi numai pe cele două adrese-proclamaţiuni, una neiscălită şi cealaltă supscrisă de către d-nu Negură, pe cari le reprodusese mai deunăzi Românul" după foaia de la Bacău; căci nu avui ocaziunea de a vedea până acum eu însumi cu ochii mei nici măcar una singură dintre „Zorile", a cărora dubioasă lumină nu străbate, pe semne, mai departe de luciul Bistriţei. Din întâmplare, îmi cade în mână, în momentul de faţă. Un număr original şi autentic al acestui fenix băcăuan, nu acela pe care l-aţi utilizat d-voastră, ci un altul, mai anterior, tocmai din 11-12 aprilie, adică chiar noaptea faimosului asediu al trăsurii d-lui Ion Brătianu. Acest număr coprinde, mai nainte de toate, în corpul revistei sale, un lung dicţionar de trivialităţi la adresa ministerului actual, începându-se cu o imagine foarte orientală: „caravana şarlatanielor politice din Bucureşti a traversat din nou în 231 Moldova"; şi trecând apoi cu o abundinţă admirabilă la nişte insulte atât de grosolane, încât lasă departe în estetica expresiunilor şi pe „Convenţiunea" d-lui Boldur-Lăţescu şi chiar pe „Ecoul danubian" al d-lui Carmellin. Punând însă la o parte toate furioasele turpitudini ale aurorei băcăuane, care se par a voi cu orice preţ ca să i se aplice ceea ce se zicea altădată despre limba latină: „La Bakeou dans Ies mots brave l'honnetete", să ne oprim un moment numai asupra următorului pasaj, pe care suntem siliţi de a-1 reproduce textualmente: „Trebuie alungaţi acei cari au dat străinilor feliurite angajamente ca să apuce puterea statului; este umilitor ca să fim despuiaţi de neşte scamatori politici, cari n-au decât meritul neruşinării, cari storc resursele civilizării poporului chiar în numele civilizării, lăsând în urmă ignoranţă şi mizerie... Trebuie alungaţi acei cari demoralizează neîncetat naţiunea, declarând-o incapabilă de a întreprinde ceva prin sine însăşi; acei cari nu recunosc românilor decât capacitatea de a da biruri şi soldaţi... Trebuie alungaţi acei cari au pervertit din capul locului principiul guvernului constituţional în acel personal, şi pretinşii miniştri responsabili în miniştri favoriţi..." Iată dar trei energice trebuie alungaţi, cari se traduc în limbagiul parlamentar prin „căderea ministerului actual" şi prin neunirea unui alt minister". Să ne permită însă domnii politici liberi şi independinţi de a-i întreba asupra compunerii noului cabinet ? Cine anume au să vină oare în locul Brătienilor şi al Goleştilor ? Ar fi absurd de a presupune măcar că un guvern poate să cază fără a fi gata totdodată, de mai nainte, un altul ca să-1 înlocuiască. Stânga fiind alungaţi de la putere, trebuie să chemaţi sau pe dreapta, ori pe centru, una din două. Dreapta este acea partită pe care, dacă nu din bănci, cel puţin de pe tribună, o reprezintă d. Carp. Pe de altă parte, singurul centru în care există un mdiment ministerial sunt amicii politici ai d-lui Kogălniceanu. Aceasta să fie oare dorinţa oamenilor politici de la Bacău ? Dacă e aşa, ar trebui s-o spună pe faţă. Dacă nu e aşa, atunci e învederat că dumnealor nu voiesc absolutamente nici un minister. în cazul de pe urmă, rămâne a se mai descoperi ceea ce doresc dumnealor. Revista politică a „Zorilor" se încheie cu următoarele cuvinte: „Sfătuim pe toţi românii cari mai ţin la această ţară şi la suvenirea eroilor ei, să se armeze toţi de la mic până la mare, cu ce va putea, şi să fie gata pentru ziua chemărei". După această clară provocaţiune la o specie de răzbel civil, urmează imediat profesiunea de credinţă a d-lui Negură, pe care noi o analizaserăm deja altă dată în coloanele Românului", încercându-ne a stabili atunci o analogie istorică între independinţii români şi între independinţii lui Cromwell. Deci, întreaga politică de la Bacău s-ar putea rezuma cam în următorul mod: Nu voim ministerul actual, fiindcă nu ne place drumul de fier; Nu ne convine dreapta, fiindcă apără pe evrei; Nu primim pe d. Kogălniceanu, fiindcă nu-1 primim; Toţi românii să se armeze, aşteptând ziua chemărei... Primiţi domnule redactore, etc. B. P. Hăjdeu 232 233 PROBELE ZIARULUI „TARA" DESPRE PATRIOTISMUL BOIERILOR Quand on joue ă la paume, c'est une mSme balle dont on joue l'un et l'autre; mais l'un le place mieux. Pascal, Pensdes, I, X, 9 Asemenea aceljui] călător care, grăbit de a merge înainte, cercetează numai principalele strade ale unui oraş, lăsând cu totul la o parte mahalalele, redacţiunea „Românului" obicinuieşte de a se distrage exclusivamente cu primele două pagine ale ziarului „Tara", aruncând din înălţime despreţul tăcerii asupra celorlalte două. în adevăr, sunt imense tezaurele ce se pot găsi chiar numai în singura revistă interioară a organului dreptei, bandele armate, înecarea evreilor, lovitura de stat, expulzarea polonilor, nefailibilitatea consulilor, prerogativa străinilor de a numi prefecţi în România, avantajele intervenţiunii şi celelalte frumuseţi egalmente unice în felul lor, pe cari redacţiunea ,JRomânului" ştie a le pune la lumină cu toată abilitatea unui pictor de a aşeza un tablou, când în umbră, când în faţa soarelui, când de aproape, când în depărtare; cu toate acestea, nouă unora nu ni se pare a fi tocmai just de a nu acorda măcar în treacăt un pai de atenţiune părţilor aşa-zicând suburbane ale ziarului „Ţara", coprinse pe paginile a treia şi a patra, unde d-nii Blaremberg, Carp şi Pascal îşi au „târgul cucului" al dumnealor, adecă anticităţile boiereşti, pe când pe pagina întâia şi a doua sunt espuse cu preferinţă les hautes nouveautis. Aşadar, pentru a remedia, după putinţele noastre, această superbă nepăsare a redacţiutiii „Românului", care nu bagă în seamă decât regiunile cele mai strălucite ale domnilor dreptaşi, 234 să ne fie permis nouă de a lua asupră-ne astă dată modestul şi puţin plăcutul rol de a parcurge acele obscure ulicioare ale ziarului „Ţara", în cari partita boierească, supt titlul de „o pagină de historie", fie povesteşte cu emfază mărimea străbunilor săi, eroismul gâştelor de la Capitol, sau după expresiunea răposatului Conachi: „Muşchiul ce-1 calci în picioare este iarbă din vechime; Strălucitor putregaiul a fost copaci cu mărime !" în numărul de vineri al foii sale, pe pagina a treia şi a patra, d. Nicolae Blaremberg declară cu solemnitate că voieşte a demonstra, în fine, odată pentru totdeauna, eternul patriotism al boierilor români din toate epocele, mai adăugând, la adresa acelora ce nu sunt atât de versaţi ca dumnealui în ştiinţa istorică, următoarele ponderoase cuvinte: „după obicei, flecare din aserţiunile noastre vor fi sprijinite pe extracte lungi şi complecte, iar nu pe câteva fraze întortocheate şi ciuntite, culese pe ici colea şi mai adesea fără nici o legătură logică între dânsele". Lăsând la o parte că autorul acestei pagini, recomandând altora legătura logică, a uitat dumnealui însuşi de a respecta legătura gramaticală, care este cu mult mai facilă şi nu permite nimănui de a concorda singuralul cu pluralul, precum este în fraza „fiecare... vor fi sprijinite"; noi ne vom mărgini de a studia numai extractele cele „lungi şi complete" ale d-lui Blaremberg despre neperturbabilul patriotism al partitei boiereşti. în totul sunt numai două, nici mai mult nici mai puţin, una scoasă din compilaţiunea lui Fotino şi cealaltă din cronica lui Enache Kogălniceanu, ş-apoi ambele, observaţi bine, anume din secolul fanarioţilor, pe care ziarul „Ţara" îl consideră, negreşit, ca pe cel mai ilustru din toată istoria patriotismului boieresc ! Iată cel dintâi: 235 „Domnul (Constantin-Vodă Cehan Racoviţă), fiind dator poziţiunea sa acestor doi oameni (doi greci) şi stăpânit fiind de ei, urma cu strângerea dărilor şi guvernul ţărei se făcea după voia şi poveţele lor. Boierii, văzând că lucrurile din ce în ce merg mai rău, au deliberat între ei şi au scris în ascuns la Craiova. Episcopul şi toţi boierii de acolo au plecat la Constantinopole. Domnul cum a simţit aceasta s-a înspăimântat şi chemând pe boieri a stat la învoială cu dânşii şi le-a promis ca să nu mai ia din ţară mai mult de trei mii de pungi de bani pe an, să gonească pe postelnicul Geanet din ţară şi să trimită un boier român ca capukehaia la Constantinopole. Boierii mulţămindu-se au trimis îndată şi ajungând pe episcopul Râmnicului cu craiovenii la Adrianopole, i-au întors" (Fotino, Historia Daciei tradusă de d-nu Sion, t. 2, pag. 159). Prin urmare, cea mai luminoasă probă de nestrămutatul patriotism al boierilor este că, dindată ce nu le plăcea guvernul, dumnealor se cărau cu toţii ca să ducă arzuri sau jalobe la Constantinopole, întocmai precum astăzi posteritatea lor, fidelă tradiţiunilor străbune, se plânge la consuli şi se văietă la ziarele austro-maghiare. Precum vedeţi, prima citaţiune a d-lui Blaremberg este nu numai „lungă şi completă", ci încă atât de nemerită încât noi nu putem a nu ne pleca steagul denaintea victoriosului nostru adversar, zicând cu umilinţă, tot cant în stilul seclului trecut: „evala ! aşa este !". Iată şi al doilea extract, nu mai puţin lung şi nu mai puţin complet; „Iar Domnul acesta (Grigore Calimaki) au început pe o seamă de boieri ce nu-i boierise a-i înfrunta şi a le găsi cuvinte proaste, vrând ca să nu-i ştie cine sunt, arătându-le şi o mândrie nespusă, care nu mai statură la alt Domn, făcând şi mare nedreptate ţărei şi săracilor. Atunci au început boierii a se face totuna şi a vorbi ei în de ei şi a zice: ce va să zică una ca asta, aceştia n-au pus gând bun asupra noastră şi vor să ne stingă şi pe noi şi pe ţară, şi socotind numai să facă arzul la împărăţie şi să fugă câţiva tătari şi aşa au făcut trei arzuri cătră împărăţie de către toată ţara şi boierimea şi au repezit pe un turc la Ţarigrad ca să-1 dea la împărăţie. Atunci s-a sculat şi o seamă de boieri de au fugit şi anume aceştia: Enachi Costachi vornic, Iordachi Costache Venin visternic, Ilie Costachi spătar, Filip Catargiu visternic, Sandu Sturza paharnic, Arghir de la Tecuci stolnic, Buhuş stolnic, Miclescu paharnic şi Cuza stolnic şi alţii până la 19 boieri. După ce cronicarul narează cum s-a înfăţişat sultanului arzul, de marşele făcute de Domn pe lângă han ca să-i trimeaţă înapoi pe boierii emigraţi, chezăşiile date de el dintâi boierilor de se vor întruna, el adaogă: şi aşa mergând la Domn cu mare cinste s-au primit, ÎNCEPÂND A-I PUNE PE DÂNŞII LA ŢINUTURI ŞI LA SLUJBE". Sublim! de trei ori sublim! Nemuritorul patriotism al boierilor a consistat pe de o parte în glorioase sărutări de poale la „împărăţie" şi chiar la „Han-Tătar", iar pe de altă parte în generoasa lor împăcare cu domnitorul, pe dată ce „a început a-i pune şi pe dânşii la ţinuturi şi la slujbe!" Recunoaştem în gura mare că lunga şi completa erudiţiune a ziarului „Ţara" ne-a biruit astă dată cu desăvârşire, încât este peste putinţă ca să fie cineva care să nu mărturisească de acum înainte, cu convicţiunea cea mai profundă, că boierii noştri nu numai au fost ci încă sunt şi vor fi totdeauna patrioţi, de câte ori, după expresiunea cronicarului Enachi Kogălniceanu, „mergând la Domn cu mare cinste se vor primi, începând a se pune şi dânşii LA ŢINUTURI ŞI LA SLUJBE" !... 236 237 CUGETĂRI ASUPRA ZIARULUI „ŢARA" Ilfaut ecorcher un Moscovite pour lui donner du sentiment. Montesquieu, Esprit des lois, XIV, 2 Fără a vorbi despre aerul ironic şi puţin elegant cu care se exprimă în genere organul partitei boiereşti despre augustul părinte al suveranului nostru, deşi nu încetează, totdodată, de a te asurzi în toate zilele cu zgomotoasele sale protestaţiuni de devotament pentru dinastie, să ne fie iertat de a supune aci unui studiu logic principalele punturi din analiza ziarului „Ţara". Sunt unele ziare despre cari regulele de cuviinţă nu ne permit nu numai de a vorbi, ci nici măcar de a articula sonorul lor nume; sunt alte ziare cari nu ne procură niciodată, nici nouă nici altora, o materie de vorbă, deşi nimic nu ne împiedică a declara că de această alunecoasă natură este bunăoară „Pressa", ce asudă mereu cu o persistinţă demnă de toată lauda, pentru ca să ajungă cumva a fi spirituală, uitând din nenorocire că numai spiritul asudat este imposibil. Astfel, vrând-nevrând, noi suntem siliţi de a ne reîntoarce la singura resursă ce ne mai rămâne în momente de lipsă, dar care, în adevăr, e un tezaur nesleit de petrecere pentru toţi amatorii de curiozităţi antice şi moderne: oricine lesne va alege, fără alte comentarii, că aceasta nu este şi nu poate fi decât numai ziarul „Ţara". Aci însă ne întâmpină dificultatea cea mare de a putea alege din nămolul bogăţielor de tot felul, expuse talmeş-balmeş la admiraţiunea spectatorilor, Rossi, Platon, Fotino, Hymnul de dragoste, Hello, Aristotel, coifuri de cavaleri, coroane de conţi, ,,Neue freie Presse",,,Le nain jaune", etc. etc. etc. în faţa unui asemenea labirint, noi nu putem face altceva decât numai doară de a ne lăsa cu abnegaţiune în voia azardului, punând mâna pe cel dintâi număr al ziarului „Ţara", din zece şi mai multe foi aruncate în dezordine pe masă denaintea noastră; şi nefericitul număr, tras astfel la sorţi, se întâmplă de a fi tocmai acela în care vedem analizată epistola Alteţei Sale Regale principele Antonie de Hohenzollern. Iritaţi de principiele eminamente democratice ale principelui de Hohenzollern, d. d. Pascal, Blaremberg şi Carp îşi manifestă superba d-lor nemulţămire în următorul mod: „Ce înţelege înălţimea Sa Regală prin boierism ? înţelege Ea o clasă ce, având o constituire politică ca lorzii din Anglia, ar fi geloasă de privilegiul strămoşesc şi s-ar opune la satisfacerea acelei cereri de egalitate ce pare a fi semnul distinctiv al seminţiilor latine ? Dar o asemenea clasă nu mai exista de mult la noi şi chiar inamicii noştri trebuie să mărturisească că boierii înşişi s-au grăbit a se lepăda de privilegiurile lor. Dacă însă înălţimea Sa Regală înţelege prin boieri fiii şi scoborâtorii acelor ce fură odinioară vornici şi spătari, să ne fie permis a zice că nu cunoaştem în istorie decât o singură epocă în care simpla împrejurare că purtai un nume era de ajuns ca să fii prigonit, epoca în care revoluţiunea franceză degenerează în anarhie, până ce, lunecând în sângele ce ea singură vărsase, căzu sub povara propriilor sale excese. Acea epocă nu are însă altă valoare decât a ne arăta primejdia la care se expune un stat şi un guvern care permit a se răspândi în un popor mare idei subversive şi opuse principiilor de dreptate. Suntem însă şicuri că î. S. Regală o condamnă ca şi noi şi nu putem atribui fraza în contra boierismului decât unei necunoştinţe a stării noastre 238 239 sociale, necunoştinţă ce e firească când vorbim de departe de un popor cu care ne ocupăm abia de ieri. Acest pasaj coprinde în sine trei contradicţiuni „piramidale", după cum s-ar fi expres Iorgu de la Sadagura în comedia d-lui Alecsandri, şi anume: 1. Dacă clasa boierească nu mai există de mult şi mai cu seamă dacă „boierii ei înşişi s-au grăbit a se lepăda de privilegiunile lor", apoi de ce dară ziarul „Ţara" ne trâmbiţează nencetat cum că boierii ar fi unicii autori ai tuturor bunătăţilor, câte se desfăşoară pe pământul României, începând de la Traian şi până la 11 februarie inclusivamente, ba încă şi mai încoace până la ministerul Golescu şi Brătianu ? 2. Dacă a fost într-adevăr atât de criminal acel guvern francez care preparase revoluţiunea din 1789, „permiţând a se răspândi într-un popor mare idei subversive" apoi de ce dară ziarul „Ţara" se. laudă necontenit cu profesiunea principielor din 1789 şi a mers mai deunăzi până a face o epică descriere a călătoriei a şase boieri, trimişi, nu se ştie când, la primul consul Bonaparte pentru a-i propune formarea unei republice române ? 3. In fine, dacă „necunoştinţă stării noastre sociale" e firească când „vorbeşte cineva de departe", apoi de ce dară dd. Blaremberg, Pascal şi Carp au totdeauna o încreiere atât de absolută, atât de oarbă, atât de servilă, pentru toate câte ne spun asupra României ziarele franceze, germane şi engleze, inventând persecuţiuni poloneze, înecări israelite, conferinţe montenegrine, invaziuni otomane şi aşa înainte ? Aşadară, oamenii de la ziarul „Ţara", pe de o parte se mândresc de a fi boieri, iar pe de alta ne asicură cum că boierismul nu mai există; pe de o parte se fac discipoli ai lui Mirabeau, iar pe de alta declară revoluţiunea din 1789 un product al „ideilor subversive"; pe de o parte neagă principelui de Hohenzollern posibilitatea de a cunoaşte starea socială a României, fiindcă scrie la Dusseldorff, iar pe de alta atribuie această posibilitate tuturor foiţelor străine de pe la toate extremităţile lumii! ! Nu mai departe decât în numărul de ieri, d. d. Blaremberg, Carp şi Pascal revin din nou asupra existinţei nemuritoarelor bande armate cu următoarele cuvinte: „Organele oficiale şi oficioase ale guvernului român repet în toate zilele că nu au fost niciodată bande în România. Primim în acest moment «Constituţionalul» din 5 mai în care se găsesc liniile următoare: «Guvernul român, înştiinţat şi silit de Francia şi de alte cabinete, a trebuit să pună capăt la formarea bandelor pe teritoriul său»." Ei bine, nu este oare tot ce poate fi mai ciudat, mai pueril, mai ridicol, când domnii triumviri de la ziarul „Ţara" împrumută magica ocheană a unei foi pariziene pentru ca să vază aice în România nişte bande cu totul invizibile şi nu sunt nicidecum în stare de a vedea pe sărmanii boieri, deşi pentru aceasta dumnealor n-ar avea trebuinţă decât de a consulta cea mai simplă oglindă !... II După cele trei colosale contradicţiuni despre existinţa şi neexistinţa boierismului, despre bunătatea şi răutatea revoluţiunii din 1789 şi despre posibilitatea şi imposibilitatea de a cunoaşte România „de departe", d. d. Carp, Pascal şi Blaremberg păşesc înainte cu aceeaşi vigoare de raţionamente şi cu nu mai puţină eleganţă de expresiuni, în următorul mod: „Epistola prinţului de Hohenzollern mai conţine oarecare apreciaţiune asupra stării noastre sociale, care dovedeşte cât de puţin ţara noastră este cunoscută în străinătate. Prinţul zice că 240 241 una din cauzele inferiorităţii noastre sociale este bulevardul Carpaţilor, care ne despărţeşte de elementul transilvanian mai înaintat. Rezultă din această frază că Alteţa Sa Regală crede pe fraţii noştri din Transilvania mai luminaţi decât noi. Nu este a face o siluire modestiei noastre dacă vom declara că nu putem primi o asemenea apreciaţiune. Fără a nega că se află între românii din Transilvania oameni erudiţi, putem însă afirma că românii din Moldo-România n-au nimic a râvni,. în această privinţă de la fraţii lor de dincolo de Carpaţi. Crescute în şcolile cele mai bune din Occident, nutrite de studiele serioase cari fac onoare seclului nostru, junele generaţiuni ale României libere pot cita o mulţime de nume cari strălucesc în economia politică, în elocvenţă, în poezie, în istorie, în literatură, în ştiinţe, în arte. Şi aceasta este consecvenţa naturală a educaţiunei cari ele au primit. Pe când aceste june generaţiuni se adapă la izvoarele liberalismului occidental de ideile cele mai largi şi mai înalte, românii din Transilvania erau condamnaţi de a rămâne în şcoalele Austriei şi flecare ştie ce idei aveau curs în aceste scoale până in timpurile din urmă. în filosofie, vedere mărginită, în literatură rutină, în politică despotismul, iată în puţine cuvinte în ce cerc se învârtea învăţământul şi iată şi o explicatiune a purtărei ulterioare a oamenilor cari s-au format supt acest regim". Mai întâi de toate, ziarul „Ţara" începe lungul său rechizitoriu contra fraţilor noştri de peste Carpaţi prin o nouă declaraţiune incidentală cum că România „este prea puţin cunoscută în străinătate", ceea ce ne provoacă de a mai repeta şi noi încă o dată întrebarea ce o adresaserăm deja în atâtea rânduri triumviratului partitei boiereşti, şi anume: de ce dară, domnilor, ne ameţiţi d-voastră mereu cu tot felul de invenţiuni din străinătate, de vreme ce le ştiţi prea bine că sunt bazate pe o necunoştinţă absolută a stării noastre sociale ? Să revenim însă la pura cestiune a elementului român din Transilvania, în privinţa căruia putem vorbi cu imparţialitatea cea mai perfectă, nefiind ardeleni noi înşine, deşi cunoaştem Ardealul mult mai de aproape decât d. d. Blaremberg, Carp şi Pascal, cărora, la rândul nostru, noi nu le făgăduim nicidecum de a cunoaşte mult mai bine ţăranii Oceanului Atlantic. De la apariţiunea foii şi până astăzi, ziarul „Ţara" ne-a spus de o mie de ori că partita democratică este compusă din ignoratism şi din întunerec, toată ştiinţa şi toată lumina fiind monopolizate în tabăra boierilor, pe cari egoismul foarte scuzabil al d-lor Carp, Blaremberg şi Pascal nu le permite de a-i numi altfel decât numai „partea cea inteliginte a naţiunii". Aşadară, noi ne vom ţinea strict în cercul ideilor ziarului „Ţara", pentru care însuşi Mântuitorul omenirii trebuie să fie fost negreşit sau duce ori cel puţin marchiz, precum cavalerii din evul mediu numeau pe Maica Domnului „Madame la comtesse"; ne vom ţinea strict în cercul ideilor ziarului „Ţara" dacă-1 vom ruga cu stăruinţă de a ne spune unde oare să fie ascunse acele ilustraţiuni ale dumnealor economice, istorice şi literarii, cari să întunece numele lui Marţian, Cipariu, Laurian etc, afară numai dacă nu cumva fiecare dintre membrii „Ateneului Român", se va fi considerând ca o celebritate ! Noi nu vom cerceta dacă fraţii noştri de peste Carpaţi îşi fac studiele lor numai în despotica Austrie, sau dacă cea mai mare parte au ieşit anume din clasicele facultăţi ale Italiei, precum ar putea să ateste registrurile universităţilor de Padova, de Pavia, de Pisa etc; nu vom cerceta aceasta, căci nu în şcoală omul devine om, ci după ce iese din şcoală, şi în regula generală lista doctorilor şi a licenţiaţilor nu este decât numai o listă de nulităţi patentate sau cel mult de nişte aspiranţi, pentru cari uşa ştiinţei e deschisă, dar cari n-au trecut încă peste pragul acelei uşe. Ceea ce ziarul „Ţara" numeşte cu emfază „creştere în şcoalele cele mai bune din Occidinte", într-o limbă mai prozaică se zice curat şi simplu „o petrecere la Paris", şi cât priveşte rezultatele unor asemeni petreceri, prea puţin ştiinţifice, apoi nu credem să le fi descris cineva mai plastic decât nemilostivul 242 243 Shakespeare când biciuieşte o societate engleză boierească analoagâ altădată în pretensiunile sale de „partea inteligintă a nadunii" cu societatea boierească română de astăzi: „Ei au adus din Francia câteva grimase, ce-i prind atât de bine încât ai putea să juri că până şi nasurile lor sunt nişte consiliari ai lui Pepin sau ai hii Clotar".40 Dacă ziarul „Ţara" are în vedere geamul de la ochi, coloarea mănuşilor şi arta conversaţiunii, atunci în adevăr fraţii noştri ardeleni stau foarte jos pe scara civilizaţiunii; dacă însă este vorba despre o ştiinţă serioasă, despre o moralitate antică şi despre un patriotism fără „Neue freie Presse", apoi stăruim cu tot dinadinsul partita boierească de a merge să le înveţe la Blaj şi la Sibiu, în patria lui Petru Maior, a lui Şincai, a lui Samuil Micu, a lui Lazăr, a lui Şuluţ... Principele Antonie de Hohenzollern avu dară dreptate de a se plânge că bulevardul Carpaţllor ne despărţeşte de elementul transilvan şi, dintre toţi românii, numai d-nii Blaremberg, Carp şi Pascal n-ar voi să şteargă acest fatal bulevard, de dincolo de care viează de secoli partea cea mai democratică a naţionalităţii române... III în fine, mai este încă ceva. Ziarul „Ţara" zice: „Prinţul de Hohenzollern crede că o viaţă de om nu este de ajuns pentru a da României civilizaţiunea ce-i trebuieşte. Noi avem bună speranţă în viitorul ţărei noastre şi, întru aceasta, trecutul este pentru noi un chezaş pentru viitor. Ce era România, 40 Henry VIII, act. l,sc. 3. sunt 30 de ani, sub punctul de vedere intelectual, şi ce este ea astăzi ? Ce erau pe atuncea instituţiunile noastre politice, şi ce sunt ele acum ?" Aci naivitatea partitei boiereşti întrece toate marginele imaginaţiunei. Ea mărtureşte cu francheţă că de la 1848 şi până astăzi România a făcut pasul cel mai gigantic pe calea culturei intelectuale şi a instituţiunilor politice; dar nu ne spune nicidecum cui oare se datoreşte acest fenomen, unic în analele lumii prin răpeziciunea şi mărimea progresului ? Ca o lacomă omidă, ce-şi caută o pradă Pe frageda mlădiţă; Ca neagra lipitoare pe sânul de zăpadă Al dulcei copilită; Boierule! Cinci veacuri, cinci veacuri şi mai bine, Setos de duşmănie, Sugeai tu-n frunză sucul şi sângele în vine Din blânda Românie! De groază şi durere, de munca şi bătaie, De jaf şi umilinţă, Am fi strigat, dar glasul se îneacă şi se taie D-atâta suferinţă; Şi ca în codri freamăt, ca murmur în izvoare Aşa în noi suspinul Mai rămânea el singur să spună ce ne doare, Cfit de amar e chinul!... Şi tu râdeai, jupâne, cu fală şi rânjire; Râdeai, precum un gâde, Ce-şi vede jertfa moartă d-o singură izbire, Se laudă şi râde ! Căci nu ştiai că viaţa, închisă-n nemişcare, E cea mai cu putere; Căci nu credeai c-un suflet se face mult mai tare, Călindu-se-n tăcere !... 244 245 Suspinul, ca scânteia, căzută jos în paie Sau p-un covor de spice, Pândind o adiare, s-o umple în văpaie Şi-n aer s-o rădice; Suspinul, când poporul întreg din piept îl scoate Ş-un eco se găseşte; Suspinul, ca scânteia, turbat cuprinde toate Şi-n praf le mistuieşte !... Acel suspin din 1848 a fost partita democratică, iară ecou, Francia. CINE A FĂCUT PE 1848 ? Să nu mărturiseşti asupra vecinului mincinoasă. tău mărturie Porunca a 9-a Iau pana în mână pentru a arunca asupra ziarului „Românul" şi mai cu seamă asupra d-lui C. A. Rosetti o acuzaţiune cu mult mai gravă decât toate imputările câte îi fac mereu triumvirii de la „Ţara", anonimii de Ia „Pressa", monoteistul de la „Ecoul Danubian" şi chiar nocturnii politici de la Bacău. Partita boierească repetă necontenit, prin organul d-lui Blaremberg, pe baza citaţiunilor celor mai erudite din toţi autorii antichităţii, cum că revoluţiunea din 1848 a fost opera cea mai necontestabilă a oamenilor Regulamentului Organic; şi totuşi ziarul „Românul" ascultă cu nepăsare, cu sânge rece, cu 246 placiditate acest proces de flagrantă uzurpaţiune, iar d. C. A. Rosetti zâmbeşte, face din umăr şi nu răspunde nimica. Ei bine, domnule Rosetti! Când adversarii partitei democratice, pe cari „Românul" îi numeşte, nu ştiu de ce, onoraţi, iar nu onorabili, ca şi când prin aceasta ar voi să constate faptul, tăgăduind totdodată dreptul; când ei imaginează scenele cele mai danteşti, cele mai shakespeariene, cele mai sumbre şi cele mai tragice: bande sârbe, expulziuni polone şi înecări judaice, d-ta îi combaţi, îi dezminţi, îi reduci la o expresiune mai mult decât simplă, şi nu te mişti nicidecum numai atunci când îi vezi atribuindu-şi cu un aer de cuceritori unica revoluţhme socială a României. Ziarul „Românul" îmi va răspunde, poate, cum că unele lucruri sunt atât de clare încât mintea le pricepe fără ajutorul demonstraţiunii, precum matematicul nu se opreşte niciodată asupra axiomelor. Aşa este; însă politica nu face parte din ştiinţele pozitive, ci din cele speculative, în sfera cărora filosoful se crede dator de a proba toate, până şi aceea că există când o probează, iar prin urmare cu atât mai mult adevărata paternitate a anului 1848. Când boierii pretind a fi părinţi ai unei revoluţiuni curat democratice, lucrul e negreşit tot atât de absurd ca şi cum ar zice cineva că negrul este alb, că mişcarea însemnează repaosul, că înainte e tomna cu înapoi, cvadratura cercului, elixirul vieţii sau perpetuam mobile; şi -măcar cu toate acestea, văzând că ziarul „Românul" nu voieşte nici măcar să bage în seamă unele pretenţiuni atât de serioase ale partitei boiereşti asupra anului 1848, noi îl acuzăm în gura mare de a menaja cu tot dinadinsul pe d. d. Carp şi Pascal. Aşadar, ceea ce d. C. A. Rosetti crede a fi de prisos ca să demonstreze, spre a nu mai amărî peste măsură zilele deja prea amare ale ziarului „Ţara", o vom demonstra-o noi, a căruia inimă de tot împetrită nu admite asemeni simţiminte de 247 mizericordie; şi vom demonstra-o tocmai cu cuvintele d-lui C. A. Rosetti. D. N. Blaremberg, pe primele pagine din lunga sa „o pagină de historie", ne asicură cum că în 1848 actualul director al ,,Românului" ar fi acordat partitei boiereşti laudele cele mai simpatice şi cele mai măgulitoare, adecă anume zicându-i că ea „danţează la Pomul-verde de la Braşov, pe când ţara pere în agonie". Este o mare nenorocire pentru ziarul „Ţara" că d. N. Blaremberg n-a citit, afară de „Pruncul român" încă o altă scriere a d-lui C. A. Rosetti, tot de pe la 1848, pe care n-am cunoscut-o nici noi până mai deunăzi, şi în care furnică la tot pasul neşte complimente, fără comparaţiune cu mult mai călduroase, la adresa partitei boiereşti. Acea scriere, publicată atunci la Paris, supt titlul de Apel la toate partitele, cuprinde în sine cel puţin o sută de pasaje egalmente entuziastice despre patriotismul, umanitatea, liberalismul şi cultura boierilor, precum este, de exemplu, pasajul următor: „Ascultaţi boieri ! Uitaţi-vă la câmpia aceea peste care razele soarelui tinzând uşor şi dulce, o sărută din partea cerescului părinte şi ea se frământă în durerile naşterii, ca cum ar voi din pântecele-i numai să hrănească lumea întreagă; ş-apoi aruncaţi-vă ochiul pe sântul mucenic sătean român şi veţi vedea că năvălirile barbarilor, uciderile, trădările, jafurile, corupţiunea străinilor şi a voastră, veac peste veac, an peste an, zi peste zi şi nenorocire peste nenorocire, se îngrămădiră pe spatele lui, ca neaua pe culmile munţilor, şi nu putură să-1 doboare la pământ, să-i îngheţe sângele şi să stingă în inima lui scânteia cea sfântă a libertăţii, conştiinţa naţionalităţii, a puterii şi a vitejiilor sale!... Uitaţi-vă şi vedeţi ! Pe spatele lui se văd ranele iataganului şi vânătăile bicelor şi stă scris pe cer d-asupra-i că voi sunteţi cei vinovaţi! Este gol şi flămând, faţa-i pârlită de soare, fruntea-i cea lată plină de arăturele durerilor şi ochii cei plini de foc spun că sufletu-i este întristat până la moarte, căci vede viermele cel străin vieţei şi naturei sale, voi şi protectorul vostru, sfredelin-du-se spre inima ţărei lui... Ş-acum, că văzurăţi rodurile veacurilor şi a muncei unei naţiuni întregi vărsându-se în casele voastre, uitaţi-vă şi veţi vedea o privelişte, de nu mai tristă, mult mai spăimântătoare; căci săteanul, în durerile sale, are cel puţin drept mângâiere credinţa sa în Dumnezeu şi înviere, amorul şi ajutorul soţiei şi al copiilor săi, liniştea cugetului şi odihna somnului; el este sfinţit şi roditor prin muncă şi voi blăstemaţi şi sterpi prin trândăvie; el luminat prin suferinţe şi voi întunecaţi prin desfrânări; el român, necorupt, frumos, sănătos, bun, drept şi iubitor prin rudenia sa cu pământul, şi voi corupţi, bolnavi şi nedrepţi prin rudenia voastră cu străinii, prin trândăvie, desfrânare şi şedere !... Iată dară un criteriu sicur, pozitiv, nefailibil, pentru ca să se poată recunoaşte odată pentru totdeauna adevăraţii autori ai revoluţiunii române. Dacă d. d. Carp, Blaremberg şi Pascal ne vor arăta în partita boierească un singur om de la 1848, care să fi scris un singur pasaj de această natură, atunci ne vom pleca şi noi steagul, vom ridica cuşma d-asupra săbiei, precum se capitula în vechime dinaintea inamicului, şi vom mărturisi cu o umilinţa evanghelică că dumnealor sunt sarea pământului! A ne spune că cutare sau cutare boier, doi sau trei cel mult, au luat parte indirectă la mişcarea revoluţionară, nu însemnează nimic de vreme ce interesul personal, frica sau ipocrizia aruncaseră de asemenea pentru un moment mai mulţi conţi şi viconţi chiar în vârful democratic din 1789, cari însă dindată după aceea se grăbiră de a pleca în fugă la Petersburg şi Potsdam, unde îi aştepta o petrecere de mai bun neam, precum pe boierii noştri îi ademenea Pomul-verde de la Braşov ! 248 249 Anul 1848 aparţine numai acelora cari l-au simţit, precum simte mama bătăile copilului ce se mişcă supt inima-i, nerăbdător de a ieşi la lumină ! ... DISCUŢIUNEA GENERALĂ A CONCESIUNILOR DRUMULUI DE FER AyeţiQyyY, eţivav, Xmeţiey împăratul Iulian Deh ! fate un corpo sol di mebri amici!. Torq. Tasso Ar trebui să mai acuz, de asemenea, pe unii oratori pururea înscrişi şi pururea tăcuţi, cari nu cer cuvântul decât numai cu statornica precugetare de a-1 ceda altora, deşi eu unul, nu ştiu de ce, n-am avut niciodată norocirea de a încăpea în numărul moştenitorilor de vorbă, pentru cari nu există proverbul latinesc: tarde venientibus ossa. Şi totuşi eu sunt departe de a mă plânge şi nu acuz pe nimene, căci nu la toată lumea a fost dat de a scoate din magica cutie a Pandorei dar atât de invidiat de a turna mereu la fraze, care ne face adeseaori să admirăm unele discursuri, precum se admiră iuţeala roatei într-o maşină, cu acea mică deosebire că roata orişicum serveşte totdeauna de a produce ceva, pe când discursurile nu totdeauna. Aşadară, discuţiunea în care cerusem cuvântul, fiind odată închisă, nu-mi mai rămâne decât a mă felicita de a putea utiliza acum notiţiele mele într-o altă sferă ce-mi este mult mai familiară decât treptele tribunei, modificând un rău discurs într-un articol mai puţin rău, şi care, chiar de ar fi el tot atât de rău, tot va avea avantajul de a nu fi întrerupt prin perfidele exclamaţiuni ale adversarilor politici. Gândeam să vorbesc şi eu; mă îngrijisem de a mă înscrie la birou destul de timpuriu; dar oratorii cei mai fecunzi în cuvinte, perorând, în cazul cel mai bun, numai câte trei într-o şedinţă, au ştiut să monopolizeze cu atâta abilitate patru sau cinci zile, încât discuţiunea s-a-nchis, ba încă am concurs eu însumi, prin rădicarea manei, la obţinerea acestei fericite încetări de frazeologie. Dacă aş avea a mă plânge de cineva, apoi numai doară de aceia ce se înscriseseră ca să vorbească pentru, curat şi simplu, cu cavalerească ihtenţiune de a răpi rândul altora, şi de aci înainte, mulţămită acestei ingenioase stratageme, dumnealor au vorbit tot ce poate fi mai contra. 250 II Mai nainte de toate, declar cu solemnitate că avui angelica răbdare de a asculta pe toţi oratorii din opoziţiune; pe toţi, în afară numai de d. Lăzărescu, despre care însă mi s-a spus, cum că principalul argument al domniei sale ar fi fost o diatribă funebră la adresa onorabilelui şi respectabilelui d. Costache Hurmuzache, iar prin urmare însuşi discursul trebuie clasat în rubrica oraţiunilor lui Bossuet sau ale lui Botitlaloue, neavând nici o legătură cu cestiunea drumurilor de fer. 251 în genere, a combate este mult mai mult decât a susţinea, precum opera distrugerii întrece totdeauna cu uşurinţă opera de edificare. Pentru a dărâma palatul cel mai splendid ajung grosolanele braţe ale zidarilor, celor mai empirici, pe când construirea unei căsuţe cât de modeste cere ştiinţa unui arhitect. Ei bine, în cestiunea discuţiunii generale, urmate zilele trecute în Parlamentul nostru asupra drumurilor ferate în România, natura lucrurilor se pare a-şi fi ales o cale inversă. Combaterea a fost atât de moale încât ar fi crezut cineva că luptătorii îşi învelesc argumentele în bumbac, pentru ca să nu se strice cumva prin forţa rezistinţei. Tărâmul pe care se puseră dumnealor era atât de periculos, atât de suspect, atât de incomod, încât până şi cei mai înverşunaţi, până şi artileria cea grea a d-lui I. Codrescu, până şi cavaleria cea uşoară a d-lui G. Brătianu, au fost siliţi (sic) a protesta necontenit despre profunda lor admiraţiune pentru sublimele rezultate ale căilor ferate, deşi le combăteau. Suntem gata a sacrifica tot pentru a avea un drum de fer şi totuşi trebuie să nu sacrificăm nemica, strigau dumnealor, căutând d-a baba-oarba o potecă prin care să poată scăpa din acest labirint al contradicţiunilor. O logică ciudată pe care noi nu o ştim, zău, cum s-o calificăm, diferind cu totul şi de logica lui Arnauld, şi de logica lui Aristotel, şi chiar de logica sanscrită a lui Botama. Fiind însă că tot dumnealor obicinuiesc a pretinde ca până şi geometria să fie naţională, precum a spus-o foarte clar d. Holban, zicând că legile tecnice din Prusia sunt bune pentru nemţi, dar nu pentru români, apoi trebuie să credem c& acest mod de a cugeta va fi vro logică naţională a domnialor adecă liberă şi independinte de orice raport între premise şi concluziune! in Aşa-numita Fracţiune a fost reprezentată în această logomachie prin trei campioni, d-nii I. Codreanu, A. Holban şi G. Brătianu, cari s-au deosebit unul de altul prin varietatea armelor, întâlnindu-se însă într-un singur punt esenţial şi anume în uitarea de a lega laşul cu Bucureştiul, o uitare foarte curioasă din partea unor bărbaţi ce pretind a fi atât de devotaţi Unirii, pe când se ştie că Unirea nu poate fi consolidată fără activarea unor comunicaţiuni grabnice şi lesnicioase între ambele maluri ale Milcovului, o uitare mai-mai tot atât de neiertată ca şi următoarele cuvinte pe cari noi le găsim într-un articlu al d-lui Pavloff din ziarul separatist de la Iaşi, „Conventiunea" din 4 mai: „în regiunile Moldovei, corcii romani întâlniră mai puţine elemente străine, astfel încât formând majoritatea, ei înzestrară Moldova cu un popor blând, tolerant, ospitalier, nobil şi mândru. Valahia era locuită mai mult de ţigani şi corcii romani nu avură nici o influinţă. Prin urmare, Muntenia se trezi cu un popor în care maioritatea era ţigani, laş, imprudent, ambiţios, fără mândrie, invidios, egoist şi netrebnic. Ne mărgirum de a vorbi numai de aceste două provincii, Moldova şi Valahia, căci vroim a demonstra cu istoria în mână că nu poate dura mult o fuziune între două popoare cari, mai-nainte şi după amalgamarea lor, au fost separate de natura lucrurilor şi de atotputernicul creator /" Noi întrebăm numai atâta, dacă acest d. Pavloff, din gura căruia putu ieşi un asemenea oribil blăstem contra românismului, nu va fi cel dintâi în a aplauda cu frenezie lipsa unui drum de fer între Iaşi şi Bucureşti ? Domnii din Fracţiune admit o linie din Moldova spre Austria orientală, mai admit încă o altă linie din Ţara Românească spre Austria occidentală, şi nu admit numai linia de la Iaşi până la Bucureşti, încât un român de peste Milcov să fie pus în stare de 252 253 a merge la Petersburg sau la Strasbourg mai curând şi mai cu uşurinţă decât de la Bahlui până la Dâmboviţa !! Sunteţi pentru căile ferate ş-apoi le combateţi; sunteţi pentru Unire ş-apoi o izbiţi; cată să mărturisim că această eternă procedură a aşa-numitei fracţiuni este o enigmă, pe care nici chiar agerimea lui Oedip n-ar fi în stare s-o dezlege, decât numai doară prin o dilemă: sau nu ştiţi ce voiţi, ori voiţi ceea ce nu puteţi spune, una din două! IV Precum Iliada, enumerând pe eroii Troei, îi descrie pe fiecare prin câte un epitet sonor şi caracteristic ce ne zugrăveşte o figură întreagă, tot aşa ne vom încerca şi noi de a trece acum în revistă pe toţi oratorii din opoziţiune, extrăgând din discursurile lor punturile cele mai esenţiale, miezul ideei, măduva intenţiunii. Vrând-nevrând, trebuie să începem această listă analitică prin onorabilul d. Iancu Codrescu, fiindcă tocmai dumnealui aruncase primul glonţ de provocaţiune la debutul luptei. Mai întâi de toate, onorabilul nostru a spus că nu crede că drumul ferat în România să poată realiza marile speranţe 5le apărătorilor săi, căci îl sperie şi-1 dezamăgeşte exemplul Sveziei, unde căile de această natură nu produc mai nemica, încât dumnealui ne sfătuieşte de a nu imita acele iluziuni înşelate ale regatului scandinav. Este remarcabil că celălalt orator al Fracţiunii, d. Holban, străbătuse, de asemenea ca şi d. Codrescu luciul Mării Baltice, însă cu un scop diametralmente opus şi anume pentru a ne propune Svezia ca un model, unde guvernul şi reprezintaţiunea naţională au reuşit a construi căile ferate cu un preţ kilometric foarte mic. Ciudat! D. Codrescu ne zice: nu imitaţi pe sveziani, d. Holban ne strigă: imitaţi pe sveziani; unul da, altul ba; pe cine să credem ? Recomandându-ne preţul kilometric al drumului ferat scandinav, d. Holban a uitat sau, mai bine, a voit să nu-şi aducă aminte că Svezia este tocmai patria ferului, că nu există pe faţa pământului o altă ţară unde acest metal să fie mai abundinte, mai bun şi mai ieftin; că acolo patruzeci mii de lucrători exploatează actualmente şase sute de mine; că, prin urmare, nicăiri în lume locomoţiunea răpede nu poate fi executată în neşte condiţii materiale mai avantajoase. D. Codrescu, pe de altă parte, amemnţându-ne cu nulitatea reţetei căilor ferate din Svezia, a binevoit a trece cu vederea poziţiunea geografică excepţională a acelei ţări, înfundate cu totul în gheţurile nordului, cu o poporaţiune foarte restrânsă şi foarte rărită, fără posibilitate de tranzit exterior şi chiar de o circulaţiune interioară destul de activă. Preţul kilometric svezian, pe care îl cere d. Holban, ar fi tot atât de anormal în România, pe cât de anormale ar fi în Svezia viile de la Cotnar, căci nu toate regiunile prezintă aceleaşi mijloace, aceleaşi îndemânări, aceleaşi avuţii şi precum nouă ne lipseşte ferul scandinav, tot aşa Scandinaviei îi lipseşte viţa românească, încât un pogon de vie lângă Stockholm, desicur, n-ar putea să aibă o valoare egală cu un pogon de vie din districtul d-lui Holban. Cât priveşte pe d. Codrescu, apoi argumentul favorit pe care ni-1 oferă matura sagacitate a domniei sale pledează tocmai, din contra, în favoarea grabnicei înfiinţări a căilor ferate în România, chiar dacă ele ne-ar costa orişicât de scump. In adevăr, de vreme ce Svezia nu s-a sfiit a-şi impune un asemenea sacrificiu, deşi ştia de mai-nainte că, dacă nu altele, cel puţin tranzitul îi va lipsi totdauna, cu cât dară mai vârtos lrebuie să şi-1 impună România, a caria poporaţiune creşte pe tot anul cu 254 255 zborul gândului şi a caria admirabilă poziţiune la gurile Dunării o face caravan-serai între Occidinte şi Oriinte ? Nu mai puţin nefericit a fost un alt argument fundamental al d-lui Codrescu. Stăruind ca linia Moldovei să nu meargă prin Valea Şiretului, ci prin Botoşani şi prin bazinul Bârladului, dumnealui a citat cuvintele unui autor francez, cum că drumul de fer ar fi un magnet ce ar atrage la sine toate resursele, sărăcind astfel localităţile prin cari nu trece. Nu ucideţi Botoşanii! Nu ucideţi Bârladul! exclamă apoi d. Codrescu; căci le veţi ucide negreşit, de-ndată ce veţi aşeza magnetul în altă direcţiune. D. Dimitrie Ghica a relevat deja în Cameră, cu mult spirit, printr-un discurs improvizat, această flagrantă contradicţiune a d-lui Codrescu care se arată atât de îngrijit pentru Bârlad şi pentru Botoşani, deşi totdeodată dumnealui doreşte ca să nu se facă drumul de fer nici de la Iaşi la Bucureşti, nici de la Bucureşti la Craiova, lăsând fără magnet punturile cele mai principale ale ţărei, cu mult mai importante decât cele două oraşe de predilecţiune. Ş-apoi, după cum a observat-o foarte bine tot d. Dumitru Ghica, dacă în adevăr o cale ferată este un magnet, atunci nu trebuie să permitem ca Austria, Turcia, Rusia şi Serbia să aşeze neşte asemeni puternici aginţi de atracţiune, jur împrejurul fruntariilor noastre, pe când noi vom sta nepăsători cu braţele încrucişate, privind cum toate forţele României emigrează la vecini, după argumentul lui însuşi d. Codrescu. Mai este încă o contradicţiune capitală în discursul elocintelui orator. Dumnealui ne-a demonstrat cu multă claritate eroarea vechei sisteme de a alege pentru căile ferate liniile cele mai drepte şi cele mai scurte, pe când, din contra numai lungimea hniilor poate servi a vivifica această specie de comunicaţiune, făcând-o să se adape din mai multe punturi dodată. Ei bine, tot dumnealui, a redus apoi reţeaua întreagă numai la două mici hniuţe izolate, una de la Iaşi spre Austria şi cealaltă de la Bucureşti iarăşi spre Austria. Noi înţelegem ca d. Codrescu să combată din capul locului înfiinţarea drumului ferat, dar ca să se gândească astfel Ia modul de a paraliza un drum ferat deja, după înfiinţare, aceasta noi nu înţelegem, căci nu voim a-1 asemăna pe dumnealui cu acei medici din evul mediu cari otrăveau pe bolnavul lor numai din ambiţiune personală, fiindcă spuseseră de mai-nainte că n-o să trăiască. D. Codrescu a mai afirmat încă cum că nu este totuna traseul cel mai util ţărei şi traseul cel mai util concesionarilor. Iată o ghicitoare în toată puterea cuvântului! Noi îl vom întreba pe dumnealui, dintâi, dacă traseul cel mai productiv nu este totdodată cel mai util ţărei ? şi al doilea dacă poate a nu fi cel mai util pentru concesionari traseul cel mai productiv ? Productivitatea cea mai dezvoltată a traseului este o dorinţă egalmente ardinte a ţărei şi a concesionarilor, iar mai cu seamă când aceştia sunt chemaţi a profita de opera comună în curs de un seclu. în fine, d. Codrescu a insistat mult asupra puntului ca lucrătorii căii ferate să fie după putinţă dintre pământeni. Aci noi împărtăşim cu deplinătate opiniunea domniei sale, care nu poate a nu surâde chiar concesionarilor, deoarece interesul lor natural este de a avea lucrătorii cei mai ieftini, iar prin urmare pe cei locali, iar nu pe cei aduşi cu multă cheltuială şi cu multă dificultate de pe la capetele lumii. Aceasta este atât de adevărat, încât mijlocul cel mai comod de a face să se retragă un concesionar ar fi de a cere de la dânsul ca să întrebuinţeze numai lucrători din străinătate, căci un concesionar imprudinte, ce ar primi din zăpăceală o asemenea conditiune, ar deveni absolutamente falit mai-nainte de a realiza un singur kilometru. Aşadară, noi aderăm cu desăvârşire la patriotica dorinţă a d-lui Codrescu, care trebuie să fie totdodată dorinţa cea neguţitorească a concesionarilor; dar ni se pare cam ciudat că, pentru a manifesta această simplă şi necomplicată opiniune, d. 256 257 Codrescu, în loc de a o exprima în două-trei cuvinte, s-a crezut dator a merge pieziş, a cita un amendament al d-lui C. A. Rosetti, tocmai din anul mântuirii 1862 ! In adevăr, în acea epocă, venind în Cameră o propunere de a concede înfiinţarea unor căi ferate, stânga, atunci în minoritate, ceruse ca, pestre cinci ani după isprăvirea construcţiunii, lucrătorii să înceapă a se recruta numai dintre români. Ministru era d. Kogălniceanu şi majoritatea reprezintatiunii naţionale era a domniei sale. Amendamentul d-lui C. A. Rosetti a fost respins. Cine oare 1-a putut respinge ? Desicur, nu minoritatea din 1862 care este maioritatea de astăzi. Aşadară, citaţiunea d-lui Codrescu au serveşte decât numai doară ca o mustrare la adresa d-lui Kogălniceanu. Lăsăm deocamdată la o parte restul discursului, în care oratorul desfăşoară o nouă teorie politico-economică a capitalurilor străine şi naţionale, uitând că numai capitalul nu are patrie... Vom trece, fără a ne opri, peste discursurile celorlalţi doi campioni ai Fracţiunei, anume d-nii G. Brătianu şi A. Holban. în privinţa celui dintâi tăcerea noastră se va explica prin miraculoasa facilitate a domniei sale de a vorbi despre toate cestiunile, deşi această furibundă elocinţă n-a fost niciodată în stare de a lumina măcar una singură. Jurisprudinţă, artă militară, economie politică, istorie, filologie, doctrinele teologice ale tuturor sectelor de pe suprafaţa pământului, filosofie, calcul infinitezimal, în fine, nimic nu este străin d-lui G. Brătianu, ale căruia discursuri formează totdeauna un curs pestriţ de enciclopedie teoretică şi practică pentru uzul nimănui. Cât se atinge de d. Holban, apoi partea esenţială a cuvântului d-sale, adică naţionalitatea geometriei şi ieftinătatea drumului ferat din Svezia, noi am analizat-o deja mai sus, cu ocaziunea d-lui Codrescu, iar restul se mărgineşte în plânsul lui Ieremia pe râul Babilonului. S-a zis deja adeseori că d. Carp şi-a ales binevoitoarea misiune de a reprezintă România în străinătate supt nişte culori mai posomorâte şi mai negre de cum sunt dracii ce se pot vedea zugrăviţi pe părete la intrarea unor biserici de prin sate, pentru ca să sperie imaginaţiunea bieţilor creştini; ei bine, d. Holban a luat asupră-şi o sarcină cam analoagă, cu aceea numai deosebire că cuvintele d-sale nu răsună prin fire electrice la Paris şi la Londra, unde d. Carp se pare a fi acaparat cu rădicata toată poporaritatea în această tristă carieră. Eu unul, când privesc pe acest june reprezintant al laşului tunând de pe tribună, numind vânzători pe toţi acei ce nu au fericirea de a împărtăşi vederile cele stâmte ale Fracţiunei, proorocind cu înverşunare peirea României, grămădind fulgere peste fulgere şi trăsnete peste trăsnete, nu mă poci stăpâni de a nu-mi aduce aminte figura tinerei Casandre pe murul Ilionului, pe care misticul poet Licofron ne-o arată cum „săgetează vorbe nesfârşite şi neînţelese şi din gură-i, ce rumegă frunza de dafin", izbucneşte o voce profetică, ca altădată a sumbrului sfinx: cQJManEToy&oana\i\rfr\ Pori v 5a