BIBLIOTECA UNIVERSITARA DE DREPT „PANDECTELE ROMÂNE” SUB CONDUCEREA D-LUI C.HAMANBIU CONSILIER LA CURTEA DE CASAŢIE C. HAMANGIU CONSILIER LA ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE MEMBRU ONORAR AL ACADEMIEI ROMÂNE MATEI G. NICOLAU DIPLOMAT AL ŞCOLII DE ÎNALTE STUDII A SORBONEI LAUREAT AL INSTITUTULUI FRANŢEI DREPTUL ROMAN VOLUMUL I y BUCUREŞTI EDITURA LIBRĂRIEI SOCEC & CO., SOCIETATE ANONIMĂ 1930 "Az/z/Ai" „BIBLIOTECA universitară DE DREPT" de sub direcţiunea d-lui C. HAMANGIU, Consilier la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Directorul „Pandectelor Române". Din această, Bibliotecă au apărut până acum următoarele volume: 1. Tratat de drept Constituţional de G. Alexianu, Profesor universitar, eu o prefaţă de C. Hamangiu, Consilier la înalte Curte de Casaţie. Lei 140.—. 2. Tratat de procedură penală de 1. lonescu-Dolj, Preşedinte la Consiliul Legislativ, fost Consilier la Curtea de Casaţie. Lei 140.—. 3. Tratat de drept internaţional public şi privat de G. Plastara, Profesor universitar. Lei 240.—. 4. Principii de Economie politică de Charles Gide, trad. de G. Alexianu, Profesor universitar. Lei 220.—. 5. Tratat de drept Administrativ de M. Vâram, Doctor în drept din Paris, Membru în Consiliul superior de revizie, Docent universitar. Lei 240.— 0. Cetatea antică de Fustei de Coulanges, tradusă de A. G. Alexianu, cu o prefaţă de C. Hamangiu, Consilier la înalta Curte de Casaţie. Lei 140.— 7. Dreptul roman (Yol. I) de C. Hamangiu, Consilier la Curtea de Casaţie şi Matei G. Nicolau, Doctor în drept din Paris, diplomat al Şcoalei de Hautes Etudes. 8. Tooria Generală a Dreptului (Enciclopedia juridică) de Mircea Djuvara, Profesor universitar Bucureşti. 3 volume. Yol. I Lei 100; Voi. II Lei 220; Voi. III Lei 100. Sub tipar: Dreptul Roman (Voi. II) de C. Hamangiu, Consilier In Curtea de Casaţie şi Matei G. Nicolau, Doctor în drept din Paris, diplomat al Şcoalei de Hautes Etudes. DREPTUL ROMA.N -t '-Şr * G. HAMANG1U CONSILIER LA ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE MEMBRU ONORAR AL ACADEMIEI ROMÂNE MATEI G. NICOLAU DIPLOMAT AL ŞCOLII DE ÎNALTE STUDII A SORBONEI LAUREAT AL INSTITUTULUI FRANŢEI DREPTUL ROMAN EDITURA LIBRĂRIEI SOCEC & Co., S. A. BUCUREŞTI 1930 INTRODUCERE 1. Definiţie. Obiect. Studiul Dreptului roman, aşa cum este înţeles astăzi, cuprinde întreaga viaţă juridică a poporului roman din cele mai îndepărtate timpuri ale apariţiei sale pe scena Istoriei, până la moartea împăratului Justinian (565 d. Chr.); prin urmare ar dăinui nu mai puţin de 13 veacuri, dacă am ţine seama de data legendară a fundărei Romei (753 înainte de Chr.). In realitate documentele sigure nu se urcă dincolo de sec. al V-lea înainte de Chr. Intr’un sens mai restrâns, Dreptul roman cuprinde numai legiuirea lui Justinian 1). Aşâ eră înţeles Dreptul roman în tot timpul Evului mediu şi până la începutul secolului al XIX. 2. Dreptul bizantin. Dela moartea lui Justinian şi până la căderea Constantinopolului sub Turci (1453), Dreptul în vigoare în imperiul de răsărit se numeşte drept bizantin. Nu ne vom ocupa de el; dar nu trebue crezut că între Dreptul roman de o parte şi dreptul bizantin de alta, ar există o diferenţă fundamentală, o barieră reală. De fapt aceeaş evo- ’) Cf. Cuq. Mantie/.,, p. 1. 2354. — Biblioteca Universitară i o INTRODUCERE luţie istorică şi juridică continuă, fără salturi, cu modificări lente1). Intre legiuirea lui Justinian şi Bazilicale, diferenţa nu este mai mare decât între cele XII Table şi legiuirea lui Justinian. Aceasta din urmă este numai un simplu moment, o etapă, destul de scurtă de altfel, a desvoltării Dreptului romano-bizantin 2). Nici din punctul de vedere al uşurinţei metodei nu se poate justifică această despărţire, căci adesea ori soluţia unei dificultăţi de Drept roman se găseşte în scholiile (notele şi comentariile) Basilicalelor, iar, de altă parte, este dela sine înţeles că nu se poate studia Dreptul bizantin fără a cunoaşte Dreptul roman. Explicaţia acestei despărţiri trebueşte căutată în altă parte. In urma invaziunilor barbare. Europa occidentală a fost despărţită şi izolată de imperiul bizantin. Pentru popoarele occidentale începe încă de atunci o evoluţie istorică, şi deci şi juridică, proprie. Când s’a reluat studiul Dreptului roman şi s’a introdus în Universităţi alături de Dreptul canonic, singurele texte juridice mai răspândite în occident erau complicaţiunile lui Justinian. Dreptul bizantin de după Justinian nu interesă pe aceste popoare rămase izolate de imperiul bizantin şi de aceea toate manualele de Drept roman din occident con- ’) Cf. G. Cornii, Droit romain, p. 3. s) Justinian, ca şî toţi monarhii legislatori, crezuse, ca şi Napoleon, că va putea opri evoluţia Dreptului, oprind orice Comentariu al nouei legislaţii (Constit. Tanta, Cod. I, 17.2 § 21), dar această prohibiţiune n’a fost niciodată observată şi nu mult timp in urmă apar numeroase comentarii. INTRODUCERE 3 *ui< r/i un capitol acestei chestiuni1), a „destinelor I )i opiului roman în apusul Europei". Prin urmare, motivele acestei despărţiri sunt de itrilin extern şi accidental iar nu intrinseci evoluţiei Dreptului roman. Este de prisos să adăugăm că aceste motive nu există pentru noi, care am păstrat legătura cu imperiul bizantin până la căderea lui subt Turci. Istoria Dreptului nostru începe, nu «lela compilaţiunea lui Justinian, ci dela Basilicale2) ii aceleaşi motive care la popoarele occidentale limitează la Justinian întinderea Dreptului roman, fiindcă pe legislaţia acestuia se grefează propriul I )rept naţional, aceleaşi motive ne îndeamnă pe noi N.i ne facem o altă concepţie despre acest drept şi să privim Dreptul romano-bizantin în întregul său. Aşa dar această unitate a Dreptului romano-bi-znntin este nu numai o concepţie mai justă din punct de vedere ştiinţific, dar este şi singura admisibilă din punct de vedere naţional, căci numai astfel vom putea legă printr’un lanţ neîntrerupt originile noastre de trecutul roman. 3. Utilitatea şi importanţa Dreptului roman. (mm Dreptul roman nu se mai aplică astăzi şi deci n are o utilizare directă, trebueşte examinat care sunt motivele pentru care se învaţă. Utilitatea ') V. Girard, Marinei, p. 94 Cornii, Droit rom. p. 651-661. ; ) După părerea d-lui prof. S. G. Longinescu, bazată în special pe un pasagiu din Descriptio Moldaviae a lui Conte-mlr, încă din timpul lui Alexandru cel Bun am fi împrumutat Basilicalele după care s’ar fi alcătuit pravila sa vezi Curierul judirinr, 1923. 4 introducere Dreptului roman poate fi privită din mai multe puncte de vedere: a) O utilitate practică. Codul nostru civil este imitat după codul francez din 1804. Isvoarele acestuia sunt pe deoparte cutuma — dreptul consuetu-dinar francez — iar de alta, mai ales în ce priveşte obligaţiile şi contractele. Dreptul roman. învăţând prin urmare Dreptul roman, se va cunoaşte mai bine rostul şi sensul dispoziţiunilor Codului civil. Aceasta eră părerea autorilor codului şi a jurisconsulţilor contimporani (Gary, Portalis, Bigot-Prea-meneu, Merlin). Autorii moderni socotesc insuficient acest argument1), fiindcă, spun ei, numărul dispoziţiunilor din Cod care trebuesc lămurite prin Dreptul roman este prea mic, iar de altă parte, nu adevăratul Drept roman a trecut în dispoziţi-unile Codului civil ci Dreptul roman aşâ cum eră cunoscut la epoca aceea2). b) O utilitate educativă şi de pregătire technică. Jurisconsulţii romani au fost aceea care au pus bazele Ştiinţei Dreptului: ei au avut un spirit practic3) ') Accarias, Precis. I, p. XIX, Girard Măruţei, p. 4—5. *) Cu toate acestea numai această consideraţiune practică poate explică pentruce se învaţă numai dreptul civil roman cu procedura şi nu $1 dreptul public şi dreptul penal roman. Acestea sunt prea diferite de concepţiile actuale şi nu au avut o influentă destul de sensibilă asupra dreptului modern. 3) Cf. Ch. Appleton, Meltmgcs Cornii 1926, t. I p. 43 şi urm. şi p. 51. INTRODUCERE 5 şi In acelaş timp o agerime pentru construcţiile teoretice ale Dreptului rămasă neltrecută. Dela dânşii avem vocabularul juridic şi lor le datorăm categoriile, clasificările şi noţiunile Dreptului. Dacă astăzi jurisconsulţii din întreaga lume mânuesc aceleaşi concepte şi — ca să zicem aşâ — vorbesc aceeaş limbă1), aceasta este opera jurisconsulţilor Romej. Dar aceşti jurisconsulţi nu erau numai nişte mari constructori, ci şi nişte iscusiţi cazuişti care ştiau să găsească pentru fiecare speţă, pentru fiecare caz în parte, soluţia cea mai potrivită şi cea mai echitabilă. Trecând prin şcoala lor, chiar dacă ar fi ca mai târziu să se uite tot, exerciţiul făcut întăreşte pentru totdeauna spiritul. c) Mai mult chiar decât un simplu exerciţiu. Dreptul roman ne dă un orizont istoric unic, căci îmbrăţişează, precum am văzut, o perioadă milenară. E inutil să spunem că Dreptul este într o continuă transformare. Pentru cine nu vrea să înveţe decât Dreptul actual, acela nu va prinde decât o fărâmă, un moment din această neîncetată devenire şi orice posibilitate de a înţelege rostul şi menirea celor ce le învaţă, îi este definitiv refuzată. Aceasta este utilitatea istorică a Dreptului roman, poate cea mai importantă. S'ar putea observă că nu numai Dreptul roman dar şi orice Istorie a unui Drept trecut şi în special o. istorie ') Cuq. Mantiei, p. 2, Cf. N. Corodeanu, Importanţa şi niftoilii studiilor de drept roman. Buc. 1924. 6 INTRODUCERE universală şi generală a Dreptului ar prezentă aceleaşi foloase. Mai întâiu însă nu trebuie uitat că Dreptul roman mai prezintă utilităţi (cf. pune-tele a) şi b) pe care celelalte Drepturi istorice nu le au. Apoi chiar printre celelalte Drepturi, un loc eminent şi neegalabiî este reservat Dreptului roman1). Intr adevăr Romanii au avut o adevărată vocaţiune pentru Drept2). Ei au ştiut să organizeze pe baze juridice lumea cucerită cu forţa armelor şi atunci pentru prima dată în istoria omenirii s'a văzut realizarea unor idei de justiţie şi echitate care nu se aflau până atunci decât în cărţile filosofilor. Romanii au făcut acea mare minune de a îndeplini ceeace până la ei eră socotit un vis nerealizabil al cugetătorilor. Va trebui să studiem cum s'a întâmplat acest mare eveniment al istoriei sociale. De altfel Romanii ca şi popoarele învecinate şi supuse au fost conştienţi de acest mare rol al Romei3). d) Din această utilitate teoretică decurg alte foloase practice. Dreptul roman este un imens tezaur de experienţă juridică. Nici un om, oricât de vastă ar fi experienţa sa personală şi oricât de !) Cf. G. Cornii, Dr. rom. p. 3. 2) V. Declareuil, Rome et V organisation du Droit, p. 1, 12, etc. I. Popescu-Spineni. ") Cicerone compară pe jurisconsulţii romani cu marii filosofi greci Metoda dreptului roman, 1927. Vergilius în Ae-neis VI v. 851 scria: Tu regere imperio populos. Romane, memento, Haec tibi artes... Rutilius Mamatianus, poet gal din sec. al V-lea d. Chr. cântă în timpul năvălirilor barbare, pe ruinele lumii romane: Porrige victuras romana în saecula legea. INTRODUCERE 7 îndelungată practică ar avea, nu se poate lipsi de experienţa secolelor. Dacă legile în vigoare ar conţine soluţiunile tuturor chestiunilor juridice posibile şi dacă ar fi veşnice, ne-am putea mulţumi cu ele. Dar este cu neputinţă ca legile să prevadă tot şi nimic din ce e omenesc nu e veşnic. Şi pentru a completă o lege incompletă ori pentru a alcătui una nouă, va trebui căutat soluţiunile în experienţa trecutului. S’a observa); de un eminent autor francez *) că legile bine făcute devin din ce în ce mai rare. Se pare că arta de a face legi se pierde din ce în ce, odată cu scăderea culturii istorice. Aceeaş observaţiune o făcea şi un savant german2). Să nu se obiecteze că numai puţini sunt chemaţi să facă legile. Orice jurist va avea de criticat o lege ori o soluţiune imperfectă şi nu va şti să critice o lege rea, acela care nu ştie cum trebuie făcut o lege bună. O lege nu poate fi opera unei voinţi individuale, sau un capriciu legislativ; ea este un produs social al unei evoluţii istorice3). e) Rămâne de văzut dacă Dreptul roman mai prezintă şi un interes de actualitate, cu alte cuvinte, dacă tendinţele cele mai recente ale Dreptului modern găsesc îndrumarea necesară în învăţămintele Dreptului roman. *) D'l H. Capitant în prefaţa cărţii: Especes choisies em-pruntees â la jurisprudence, ed. II, 1927, p. IX. — In Universităţile anglo-americane se dă studenţilor în Drept de alcătuit proiecte de legi. *) Marele romanist Dernburg, Pandekten, II, §147, nota 9. 3) Cf. Cicerone. De Rep. II, 1; Accarias Pcecis I, p. XIV: (!. Stoicescu, Curs, ed. II, p. 9. 8 INTRODUCERE Printre principalele tendinţe ale Dreptului actual se poate observa: 1. O apropiere între Drept şi Morală1). O găsim în desvoltarea dată de juris-prudenţă obligaţiilor naturale precum şi în teoria abusului de drept2), creată de doctrina recentă. In Dreptul roman eră o strânsă legătură între Drept şi Morală. A fost o gravă eroare a unor eminenţi romanişti3) dea face o vină jurisconsulţilor romani pentru această legitimă apropiere. Din contra alţi romanişti (Cuq, Appleton) au recunoscut just punctul de vedere roman, căci jurisconsulţii romani deşi au ştiut să diferenţieze Morala de Drept, nu le-au izolat niciodată (de ex. rolul moralizator al cen-sorilor 4). 2. O tendinţă de individualizare5) a Dreptului. Din ce în ce mai mult atât în jurisprudenţă cât şi în predarea Dreptului se observă tendinţa de a insistă asupra importanţei practice a speciei, a cazului particular şi a soluţionării sale nu după reguli care să se aplice mecanic şi uniform, ci într'un mod cât mai perfect adecuat şi mai potrivit pentru fie- *) *) V. G. Ripert. La regie morale dans Ies obligations civiles. Paris 1925. 2) V. Louis Josserand, De l’abus des Droits, Paris 1905 2-e ed. 1927 (V. pp. 84—85). 3) Girard. Mamtel p. 2. Accarias, Precis, I, p. IV şi urm. şi p. 3 (ed. IV). *) Cuq. lnstitutions ed. II, t. I, p. 118, 155, 664—667. Cf. infra § 5. Appleton, Notre enseignement du Drott romain. Mălanges Cornii, 1926, p. 67 şi urm. *) Formula e a d-lui G. Cornii. Cf. Ed. Lambert în prefaţa cărţii „Espăces choisies empruntees â la jurisprudence, ed. II, 1927, p. XIX. INTRODUCERE 9 care caz în parte. Această este o tendinţă din cele mai generale pe care o găsim nu numai în Dreptul civil, dar şi în Dreptul penal actual. Am arătat mai sus (No. 3, b) că juiisconsulţii romani erau şi nişte excelenţi casuişti1). (Cf. stipra, p. 5). 3. O tendinţă doctrinară de reîntărire a categoriilor juridice şi a unei discipline stricte, sdrunci-nate în ultimul timp sub motiv că sunt „artificiale"2). Această mişcare se observă paralel cu cea precedentă şi fără să fie în contradicţie cu ea, ambele fiind susţinute de aceleaşi personalităţi8). Şi în această privinţă, jurisconsulţii romani ne pot fi de folos, căci au fost inventatorii construcţiilor juridice. Vedem prin urmare că departe de a fi învechit, Dreptul roman păstrează încă tot interesul de actualitate pentru satisfacerea celor mai recente tendinţe. () Ar fi inexact să se creadă că din punct de vedere social, lumea romană prezintă un singur aspect. Colectivismul primitiv face repede loc indi- ’) Cf. Declareuil, Rome et l'organisation du Dtoit, p. 1; 10—11. *) E spiritul în care a fost scris recentul „Cours elemen-taire de Droit civil" de d-nii A. Colin şi H. Capitant, „Ultimul cuvânt al Doctrinei". Cităm din prefaţă la ed. I: „Nous n'avons pas redoute le reproche de dogmatisme ni l’inconveniant des categories tran-chees, des divisions rigides ă arStes un peu dures. Ce n'est pas que nous ignorions tout ce qu’une telle maniere peut, en face des nuances fuyantes de la vie, offrir parfois d'un peu d’arbitraire, voire mâme d’artificiel". 3) D-nii H. Capitant, G. Cornii, etc. 10 INTRODU* :KRK vidualismului din ultimele timpuri ale Republicei şi primele secole ale imperiului, iar în epoca bizantină vedem apărând unul din cele mai complexe sisteme politico-sociale pe care le-a cunoscut omenirea: un socialism de stat şi un sindicalism corporativ foarte înaintate. g) Dreptul roman este introducerea obligatorie a Dreptului comparat nu numai pentru Drepturile naţiunilor neolatine, dar şi pentru Dreptul anglo-saxon. Intr’adevăr, pentru acesta din urmă, afară de asemănări importante cu Dreptul roman în materia obligaţiilor, există în ce priveşte procedura, modul de formaţiune jurisprudenţial şi pretorian al Dreptului, analogii foarte mari cu procedura formulară şi cu creaţiunile de drept ale pretorului roman: a-mândouă sunt radical deosebite de Dreptul nostru continental, bazat exclusiv pe Coduri scrise. 4. Metoda Dreptului Roman1). Scopul urmărit in acest studiu odată cunoscut, metoda sa va fi uşor de determinat căci ea este în funcţiune de scopul şi de foloasele ce trebuesc dobândite. Am arătat că principala utilitate a Dreptului roman este de ordin istoric. Prin urmare şi metoda de întrebuinţat va fi o metodă istorică, adică o metodă privind instituţiunile romane sub aspectul lor evolutiv, iar nu static. Chiar şi pentru compilaţia lui ţustinian 1 A se vedea în această privinţă: Ihering. Geist des Rom. Rechts, voi. I, p. 1 şi urm. Girard, Mantiei p. 7; Accarias. Pricis, I, p. XXIII: Cuq. Instit (ed. I) p. XXVI. INTRODUCERE II este necesar să distingem care sunt regulile de formaţiune recentă, care sunt cele datorite pretorilor şi jurisconsulţilor mai vechi şi în sfârşit, care sunt regulile aparţinând celor mai vechi şi mai primitive straturi; vom procedă prin urmare întocmai ca în geologie, examinând stratificaţiunile fiecărei vârste contribuţiunile fiecărei epoce. Uneori simpla examinare a regulilor Dreptului roman nu ne va da soluţia căutată şi atunci va trebui recurs la metoda comparativă, la comparaţia cu inştituţiunile analoge ale altor popoare de acelaş grad de civilizaţie, întrebuinţând această metodă, se va putea lăsa la o parte anumite detalii, chestiunile de amănunt, aceasta pentru a avea o privire mai clară asupra întregului. Dar nu vor trebui omise acele controverse celebre ale jurisconsulţilor romani, fiindcă numai aşâ, prin cunoaşterea lor, vom avea o imagină vie a Dreptului de atunci, căci Dreptul este prin esenţă vieaţă, deci luptă şi ciocnire de interese şi de idei. Ca pentru orice pregătire serioasă, numai cunoştinţa izvoarelor, adică cetirea textelor, poate da o deplină stăpânire a materiei1). Şi în privinţa acestor texte semnalăm o particularitate esenţială a lor, care va determină metoda de interpretare2). Nu trebuie să privim aceste texte ’) Cf. Ch. Appleton, Notre enseignement du Dcoit romain, ses ennemis et ses defauts. în Melanges Cornii, 1926, t. I, p. 45. “) V. Cuq. Sur une nouvelle methode d’intecpretation des documenta juridiques. Nouvelle Revue historique (23), 1899, p. 622 $1 urm. 12 INTRODUCERE ca nişte articole de cod. Un articol de cod conţine o regulă generală şi implicit un număr nelimitat de soluţiuni pentru toate cazurile asemănătoare. Un text de Drept roman nu este prin esenţă o regulă generală. Adesea ori el conţine soluţiunea unei speţe particulare ori părerea unui jurisconsult şi în acest caz orice generalizare ne este interzisă. Tocmai aci stă una dintre marile utilităţi ale Dreptului roman; pe când articolul de cod ne dă o regulă abstractă, o formulă teoretică, din contra un text de drept roman ne arată dreptul aplicat, concret şi viu 1). Mult timp însă textele Dreptului roman au fost considerate ca articole de cod, din care trebueşte scos o regulă generală care să dea soluţia la un număr nedeterminat de specii asemănătoare. Această metodă, num'tâ exegetică, îşi avea explicarea în faptul că atunci Dreptul roman nu eră un drept istoric, ci un drept care se aplică încă. Aşâ eră, în trecut, în sudul Franţei şi tot aşâ eră şi în Germania. Diferenţa între această metodă, exegetică şi dogmatică, şi metoda istorică şi comparativă este exact aceeaş ca între metoda Dreptului actual şi metoda Istoriei. Rezumăm aceste diferenţe: a) Metoda istorică priveşte instituţiunile din punct de vedere evolutiv; metoda exegetică, 1 V. Ed. Cuq. Sur unc nouvelle mithode d’interpritatlon des documents juridiques — & propos de Vinscription d'Hen-schir-Mettich, în Nouvelle rei>ue hlstorique, 23, (1899) p. 622 şi urm. INTRODUCERE 13 din contra, le priveşte subt aspectul lor static, adică la un anumit moment al evoluţiei lor. b) Metoda istorică, necăutând soluţiuni practice, trece asupra amănuntelor 1) ; din contra metoda exegetică nu poate omite nimic, căci din punct de vedere practic toate problemele sunt egal de importante, căci toate se pot întâlni în vieaţa zilnică 1 2) ; c) Metoda istorică priveşte fiecare caz sub aspectul său particular fără să caute generalizări; metoda exegetică dimpotrivă tinde să ajungă la reguli generale. Metoda exegetică şi dogmatică se desvoltase mai ales în Germania subt influenţa Pandectiştilor, adică a Romaniştilor, care se ocupau în special de studiul Dreptului roman aplicat (Pandektenrecht). Ei au alcătuit ceeace numeau „Dreptul roman actual" adică aşâ cum trebuia aplicat. In Franţa din contra, încă din secolul al XVI-lea, marele romanist Cujas, arătase că nu trebuie să vedem nişte dispoziţiuni generale, acolo unde sunt numai nişte soluţiuni de speţă. Dar această metodă însă nu s'a impus definitiv decât în urma lucrărilor şcoalei istorice germane, al cărei şef a fost romanistul Frederic Carol von Savigny. 5. Definiţiunea Dreptului, jurisprudenţei şi a justiţiei după concepţia romană. Câteva noţiuni gene- 1) V. Cuq. Manuel, p. III, Instit. (ed. I), t. I, p. XXV. 2) B. Windschied. Lehrbuch, I § 1. 14 INTRODUCERE rale asupra acestor chestiuni sunt necesare înainte de a păşi la explicarea fiecărei materii speciale. A) In institutele lui Justinian (I, 1, § 1) se găseşte o definiţie celebră a jurisprudenţei, concepută ca ştiinţă a Dreptului: Jurisptudentia est divinamm atque humanarum reram notitia, justi atque in justi scientia; (Jurisprudenţa este, fiind cunoscute lucrurile divine şi omeneşti, ştiinţa justului şi a injustului1). Pentru a explică această defini-ţiune, vechii interpreţi au construit vreo 4 sisteme 2). Studii recente3) au dovedit însă că această definiţie datează din primele timpuri ale epocei imperiale şi că a fost construită după definiţiunea filozofiei aşâ cum eră concepută atunci de stoici şi pitagoricienii. Romanii, dornici de a găsi cât mai multe înrudiri între ştiinţa lor, a Dreptului lor şi filosofia greacă *) au împrumutat această definiţiune gân-dindu-se la împărţirea Dreptului în Drept divin [as şi Drept uman jus, care se află în tradiţia vechilor jurisconsulţi (veteres). E drept că în epoca imperială când a fost împrumutată această definiţiune, Dreptul divin ([as), având numai o sancţiune pla- ') După interpretarea d-lui Fellx Seim: Les origines de la notion de jurisprudence, Paris, 1926, p. 27. ") Accarias, Precis I, No. 2, p. 5, nota 4. 3) A se vedea lucrarea citată a d-lui P. Senn: cf. Gaston Boissier, La religion romainc, p. 125. 4) V. supra Noi 3 c) nota 1 şi 3 e) 1) p. 5. INTRODUCERE 15 ionică, îşi pierduse din importanţa de odinioară. (Comisarii lui Justinian, când au adoptat această dofiniţiune, au înţeles-o desigur în acelaş sens, căci mire învăţământul filosofic păgân1) şi cel creştin nu a existat discontinuitate. B) In aceste condiţiuni, este evident că în defi-niţiunea Dreptului nu puteau decât să accentueze legătura dintre Drept şi Morală 2), Intr’adevăr Cel-sus, (citat de Ulpian, libro I Institutionum, Dig. I, I, 1, pr.) defineşte Dreptul ca „ars boni et neqttt'8). Dar ştim că binele este şi obiectul Moralei. Analizând perceptele Dreptului, Ulpian le enu-meră (Dig. I, I, 10, § 1): „Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere“ (cf. Instit. I, I, § 3). Observăm eă primul precept ţine mai mult de Morală. C) Justiţia şi ea va fi înfăţişată nu ca o calitate obiectivă a actului în sine, ci ca o virtute a omului just, care vrea întotdeauna dreptatea (Ulp. Dig. I, I, 10, pr. cf. Instit, I, I, pr.): Justiţia est constans ct perpetua voluntas jus suum cuique tribuendi*). ') Tot ei au păstrat o aluziune directă a lui Ulpian la învăţământul filosofic. Ulpian (Dig. I, I § 1), ocupându-se de definiţia Dreptului, spune despre jurisconsulţi: „veram, nisi foilor, philosophiam, non simulatam adfectantes", şi este de notat că definiţia Institutelor Justirjian este împrumutată tocmai dela Ulpian, (libro I Regularum, Dig. I, I, 10 § 2). a) V. supra § 3 e) 1). “) V. B. Windscheid Pandekten t. I § 28 n. 2.—Dernburg, Pandckten I, § 19 n. 4. *) V. critica acestei definiţii: Accarias, Precis, I, p. 3, nota 2. INTRODUCERE 16 Aceste principii rămân aproape neschimbate în tot timpul Dreptului romano-bizantin1). De altfel trebuie să ne ferim să credem că Romanii au confundat Morala cu Dreptul: e deajuns să amintim o frază celebră a jurisconsultului Paul (Dig. 50, 17, 144, 1) : Non omne quod licet hones-turn est, pentru ca să vedem că nu numai că nu le-au confundat, dar că au ştiut să-şi determine raporturile reciproce între sfera regulilor juridice şi aceea a regulilor Moralei, aceasta din urmă fiind mai mare 2). 6. împărţirile Dreptului. Romanii au făcut de timpuriu mai multe distincţiuni care trebuesc cunoscute. A) Dreptul natural. Dreptul ginţilor. Dreptul civil. In legătură cu concepţia lor morală a Dreptului, Romanii socoteau că există un drept firesc şi universal. Intr’adevăr, Cicerone (De republica III, 22, 33) scria: Est quaedam vera lex, naturae con-gruens, diffusa in omnes, universa, constans, sempi-terna. Această concepţie se datoreşte filosofilor greci şi în dramele lor vedem vorbindu-se de „legile nescrise ale Zeilor" "). ') Pentru epoca bizantinii, V. tl-l I. Pcretz, Istoria Dreptului român I, partea bizantinii. 2) Cf. Demangeat, Trăite, p. 5 şi Pothier, Trăite des obli-gations, selon Ies regles tont du for de la conscience que du for cxterieur şi D-l S. G. Longinescu, Elemente de Drept roman, Partea generală voi. I No. 28 (p. 23) ed. 1927. '”') Sofocle, Antigona v. 454—455: a-ff/airca 8su>v vo|U(i.a Thucydide, II, 37, 2, cf. Dig. I, 1, 6 § 1. INTRODUCERI? 17 Jurisconsultul Ulpian (Dig. I, 1, 1 § 3) numeşte drept natural (jus naturale) normele comune oamenilor şi animalelor, de ex. unirea bărbatului şi a femeei, creşterea şi educarea copiilor. Concepţia aceasta, de origină pitagoriciană, n’are nici o valoare din punct de vedere juridic. Intr’o concepţie mai exactă, dreptul natural ar fi un drept comun tuturor oamenilor, dar numai oamenilor şi bazat pe raţiune: aşâ ar fi egalitatea primitivă a oamenilor, când nu există robia (Dig. 50, 17, 32). dreptul de legitimă apărare (Dig. 43, 16. 1 § 27) »). Dreptul ginţilor2), este dreptul comun, observat la toţi oamenii: aşâ sclavia, care e potrivnică dreptului natural, este conformă dreptului ginţilor. Consecinţa este că atunci când Romanii au intrat în relaţiuni cu Străinii, le-au aplicat nu dreptul lor naţional, propriu al Romei, ci dispozi-ţiunile dreptului ginţilor, comune tuturor3). Dreptul propriu al fiecărui stat este numit civil (adică al cetăţenilor, membrii ai comunităţii Statului numită civitas. Distincţiunea aceasta între gen~ tuim şi jus civile, o vedem apărând în Institutele jurisconsultului Gaius din epoca Antoininlor, care ne spune că Romanii se folosesc de două drepturi, unul propriu al lor (jus civile, numit mult ') V. totuşi. Florentinus (Dig. I, 1, 3) care numără această IiiRtitutie printre cele ale dreptului ginţilor. V. inţra. *) Cf. Cicerone, De leg. 2, 4, 8. ’) V. Voigt. Die Lehre vom Jus naturale, aequum et bonum inul jus gentium der Romer. Leipzig 1856—1876. :iv>4. — Biblioteca Universitară 2 18 INTRODUCERE timp jus Quiritium,,- căci romanii se numeau între ei în vechime, Quirites) şi altul comun tuturor popoarelor (jus genthin) j). „Jus civile" mai are şi alte înţelesuri,, referindu-se la diferitele părţi ale dreptului romăn, după izvorul poarelor (jus gentiun) 2). Unii jurisconsulţi .din sec. al II-lea şi al III-lea, citaţi în Digeste (I, 1, 2—5) precizează concep-ţiunea dreptului ginţilor aşă cum a fost expusă mai sus şi cuprind într’însul dreptul de legitimă apărare (v. supra § 6), robia, războaiele, limitarea proprietăţilor, apoi comerţul, vânzarea, închirierea, etc. b) Dreptul scris şi dreptul nescris. — Nu faptul material al scrierii face diferenţa între aceste două feluri de drepturi3), ci izvorul lor. Dreptul nescris este dreptul consuetudinar — obiceiul juridic al cărui autor este de cele mai multe ori necunoscut 4). Din contră, dreptul scris este acela pe care autoritatea publică îl creează în baza puterii sale legiuitoare 5). Ne vom ocupă mai departe de izvoarele dreptului scris şi de organele cu atribuţiuni legislative. ’) V. Gaius lnstit. I, 1. Instit. Just. 1, 2, 1—2. 2) V. D'l S. G. Longinescu. Elcm. de Drept roman. Partea generală, voi. I, p. 89—91. s) V. Instit. I, 2, §§ 3—10. Dig. I, 1, 6 § 1, Gaius I, 5§ 2—4. — S ar părea că această confuzie a criteriului de distincfie a fost comisă chiar de Romani (Instit. I, 2 § 10). 4) V. Declareuil, Rome et l'organisation du Droit, p. 17. ') Izvoarele dreptului scris sunt în număr de 6 la Romanii Lex plebiscita, senatusconsulta, principum placita, magistra-tuum edicta, responsa prudentium. INTRODUCERE 19 i) Dreptul public şi dreptul privat. Este o dis-IIncţiune celebră care a rămas fundamentală până Iu ziua de astăzi. După definiţiunea lui Ulpian, dreptul public se referă la statul roman, pe când dreptul privat are în vedere interesul particular1). In dreptul public se coprindeâ întreaga organizare religioasă şi politică a Statului adică: a) Sacra (regulile privitoare la cult); b) Sacerdotes recrutarea şi funcţiunile preoţilor) ; c) Magistratus (recrutarea şi funcţiunile magistraţilor — adică a dregătorilor Statului). Acestea sunt principalele împărţiri ale Dreptului la Romani. Notiţă bibliografică2). 7. Ne vom ocupă aici numai de publicaţiile mai Importante dela 1800 încoace. Se poate distinge două perioade: Intr’o primă perioadă, care ţine până pe la 1880, Dreptul roman se studia izolat în fiecare ţară şi romaniştii de diferite naţionalităţi nu nveau legături între dânşii. In a doua perioadă, mulţumită traducerilor făcute, începe să se observe o utilizare din ce în ce mai largă a tuturor lucrărilor de Drept roman de peste ') Ulpian, D. 1, 1, 1, 2 (cf. Instit. 1. 1. 4.) Hujus studii ilitne sunt positiones publicum et privatum. Publicum jus est, i|iu>tl ad statum rei Romanae spectat, privatum quod ad sin-gulorum utilitatem pertinet. ’) Pentru amănunte a se vedea bibliografiile din Manualele I) Im Cuq (p. V—VIII), Girard (p. VII—XIV) şi Decla-umiiI, Rome et l’organisation du Droit, p. 429—440. 20 INTRODUCERE tot şi un fel de colaborare se stabileşte Intre romaniştii diferitelor ţări, în special în Franţa, Germania, Italia şi Belgia. Cunoscându-se mai bine, ei utilizează lucrările celorlalţi mai cu înlesnire 1). Să examinăm pe rând mişcarea şi studiile de Drept îoman în fiecare din ţările care au produs mai mult în această direcţie: 1) In Germania apare, la începutul secolului trecut, o mişcare pentru studierea Dreptului roman din punct de vedere istoric-evolutiv. Este şcoala istorică 2) în fruntea căreia se află celebrul romanist F.C. von Savigny (1779—1861), restauratorul metodei istorice, preconizată de Cujas8), care este şi astăzi la baza studiilor de Drept roman. Dintre tratatele cele mai importante ale lui Savigny amintim: System des heutigen Romischen Rechts — marele să tratat de Drept roman tradus în limba franceză de Guenoux, 7 voi., Paris, 1851—1855: — un tratat asupra posesiunei — tradus în limba franceză de Staedler, Paris 1864; în sfârşit un tratat asupra obligaţiilor — tradus în limba franceză de Ch. Gerardin şi P Jozon, 2 voi. Paris, 1863). De şcoala lui Savigny se leagă marea revistă germană de istoria Dreptului continuată până astăzi sub diferite numiri: Zeitschrift fur geschicht-liche Rechtswissenschaft (1815—1850); Zeitschrift ') V. P. Collinet. La Science allexnande du Droit romain, in Revue de l’enseignement, nov.-dic. 1919, p. 456 şi urm. !) V. supta No. 4, p. II. *) V. supta No. 4, p. 13. INTRODUCERE 21 liir Rechtsgeschichte (1861—1878). Z. f. privat imd offentliches Recht (1878 şi urm.) Z. f. Vergli-chende Rechtswissenschaft, (Stuttgart 1878 şi urm.) şi în sfârşit Zeitschrift der Savigny Stiftung fur Rechtsgeschichte, (Weimar, 1880 şi urm.) având o parte specială pentru Dreptul roman (ro-manistische Abteilung). O vom cită prescurtat: Z. Sav. St. Aproape contimporan cu Savigny a fost celalt mare romanist al Germaniei, Rudolf von Ihering (1818—1892), socotit de mulţi ca cel mai mare .spirit juridic al timpurilor moderne1). Iată lista lucrărilor sale cele mai importante, traduse toate In limba franceză de C. de Meulenaere: L’esprit du droit romain dans Ies diverses pha-ses de son developpement (lucrarea sa fundamentală), 4 voi. 1875; Du fondementde l’action posses-soire Gând, Paris (2 ed. 1882); Role de la volante dans la possession, 1892; Actio injuriarum. Des lesions injurieuses en droit romain, Paris 1898; l,'6volution du droit (ed. 3, 2 voi. Paris, 1901); lîtudes complementaires de l’espirit du droit ro-ninin, I. De la faute en droit prive. II, Fondement tles interdits possessoires. (Paris, 1880, 1895). Cugetător profund, Ihering s’a ocupat de problemele generale pe care le ridică ştiinţa Dreptului. In con- ') V. Pianiol, Trăite elem. de Droit civil, I, no. 3018 (p. uoo cil. X) şl în necrologul din Nouvelle revue historique (16) I8U p. 797. 22 INTRODUCERE cepţiunea sa definitivă, el admite ideea tinalistă a Dreptului, adică dreptul în funcţiune de scop. Aproape în acelaş timp, un mare istoric german Theodor Mommsen (1817—1903), adânc cunoscător al tuturor ştiinţelor auxiliare ale istoriei, publică 2 mari tratate: unul de Drept public roman, 8 voi. (traducere franceză de P.-Fr. Girard), altul de Drept penal roman, 3 voi. (traducere franceză de A. Duquesne). Amândouă aceste tratate, rămase neîntrecute până astăzi, au fost publicate în aceeaş colecţie de antichităţi romane. (Manuel des Antiquites romaines) alcătuită subt direcţia lui Mommsen şi Marquardt. In această colecţie a publicat şi Paul Krueger, un colaborator al lui Mommsen, o excelentă istorie a izvoarelor Dreptului roman. Printre celelalte lucrări şi tratate de Drept roman semnalăm aici pe cele mai importante: Pernice (Alfred) publică un tratat privitor la Dreptul roman în primul secol al imperiului: Labeo Das romische Privatrecht im ersten Jahrhunderte der Keiserzeit, 3 voi. Halle 1900. Karlowa (Otto), Râmische Rechtsgeschichte, 2 voi. Leipzig 1885— 1901. Primul volum cuprinde Dreptul public şi izvoarele Dreptului roman: volumul al doilea este consacrat dreptului privat. Brinz Lehrbuch der Pandekten, 4 voi. Erlangen, 1871—1891; B. Windscheid Lehrbuch der Pandek-tenrechts 3 voi. Frankfurt, 1906 (revăzut de Theo-dor Kipp). Acest tratat este unul din cele mai INTRODUCERE 23 hune şi a avut o mare influenţă asupra redactorilor codului civil german. In sfârşit, cel mai recent din seria marilor tratate de Drept roman este System des romischen Rechts. Die Pandekten (2 voi.) de H. Dernburg, revăzut de Sokolowski (ultima ediţie este din 1912). Mai semnalăm tratatul lui Robert von Mayr: komische Rechtsgeschichte, Berlin—Leipzig, Gos-ehen 1912—1913, tratatul lui B. Kuebler (1925) şi manualul lui P. Joers (1927). Printre autorii de lucrări speciale mai importante semnalăm pe Gradenwitz cu studiile sale asupra interpolaţiunilor în Pandecte1). (Die in-terpolation in den Pandekten, Berlin 1887) şi asupra papirologiei (Einfuhrung in die Papyrus-lumde, Leipzig, 1900). Pentru Dreptul roman în provinciile de răsărit, important pentru noi, sunt două lucrări mai de seamă: Mitteis, Reichs- und Volkrecht in den ostlichen Provinzen des romis-t Imn Kaiserreiches, Leipzig 1891; Bcassloff, Zur Kcnntniss des Volksrechts in den romanistischen ()st provinzen, 1902. Asupra lucrărilor de altă ordine vom reveni. 2) Belgia a dat o serie importantă de romanişti. Charles Maynz a publicat un tratat „Cours de Droif iomain“ 3 voi. (ed. 5-a 1891). D-l G. Cornii ') In privinţa interpolaţiunilor în textele Pandectelor mai Hi'iiiii.il.'iin: Kalb, Die Jagd Nach Interpolationen in den Di-1X97, H. Appleton Les interpolations dans Ies Par-llmte*. Paris 1902 Beseler, etc. Cf. in{ra p. 164, No. 1. 24 INTRODUCERE are mai multe lucrări importante: Trăite de la pos-sesion en Droit romain, Paris 1905: Debitum et obligatio, Paris 1912; Droit romain. aperţu his- ; torique sommaire ad usum cupidae Iegum juven- j tutis, Bruxelles 1921. Van Wetter a publicat două tratate: Cours elementaire de Droit romain, (2 voi. 1893) şi Pandectes (5 voi. 1909). D-l F. de Visscher a publicat de curând, între altele, o interesantă lucrare asupra „Condicţiunei" (1923). 3) In Italia s'au tipărit în ultimul timp numeroase lucrări. „Italia dă vivacitatea spiritului ei, rapidi- ; tatea concepţiunii, calităţile ei înnăscute la care ’ adaugă severitatea erudiţiunii imitată dela Germani...“ spunea D-l prof. P. Collinet1). Amintim printre autorii cei mai însemnaţi: Emilio Costa: Storia delle fonte del diritto romano, Torino 1909 şi Storia del diritto romano privato dalie origine alle comilazioni giustinianee, ed. II 1925. Un excelent rezumat dogmatic al \ Dreptului roman se datoreşte lui C. Ferrini. Titlul ; este „Manuale di pandette, (ed. IlI-a, 1917). Mai amintim Corso di Istituzioni de Arangio-Ruiz, şi • în sfârşit, importantele lucrări ale profesorului \ Pietro Bonfante: Storia di diritto romano, Firenzel 1900; ed. III, 1923. trad. franceză 1928); Institu-j zioni di diritto romano (8 voi. Numai voi. I Di-j ’) A se vedea, P. Collinet. La science atlemande du Droit romain et ses limites în „Revue de renseignement". nov.-dec.l 1919 p. 456 şi urm. INTRODUCERE 25 i i(Io di famiglia Roma 1925, şi voi. II, la proprietâ, I‘>26 au apărut până acum). Cu începere din anul 1888 se publică la Roma un buletin al Institutului de Drept roman (Bulle-lino dell’Istituto di diritto romano). Bibliografia Dreptului roman pentru Italia se găseşte în broşura D-lui P. de Francisci (care este şi autorul unui tratat în 2 volume asuora cantractelor renumite: SuviXXayji.a), intitulată II dinţii t o romano, Roma 1923. 4. In Franţa, tratatele mai vechi (Ortolan, De-mangeat), prezintă puţin interes din pricina că au rămas străine de mişcarea de regenerare a studiilor de Drept roman din Germania. Chiar tratatul, excelent de altfel, al lui C. Accarias, Precis de Droit romain (ed. IV 1886—1891 2 voi.) a rămas străin de progresele Dreptului roman, căci Accarias, ne-ştiind limba germană1) nu a putut să utilizeze rezultatele şcoalei istorice. Totuşi tratatul său merită o atenţiune specială din pricina întinselor cunoştinţe filologice şi a literaturilor clasice ale lui Accarias şl a profundei sale ştiinţe a textelor. El întrebuinţează de altfel metoda istorică. In urma numeroaselor traduceri ale lucrărilor romaniştilor germani amintite mai sus, apar în Franţa. aproape în acelaş timp două tratate de Drept roman dintre cele mai bune: „Manuel elementaire de Droit romain" de Paul-Frederic Girard, care ') V. H. Monnier, Necrologul lui C. Accarias în „Revue irlll<|m- de 16gislation et jurisprudence" 1903. 26 INTRODUCERE a tradus, precum am amintit mai sus, tratatul de drept public roman a lui Mommsen; şi „Les insti-tutions juridiques des Romains" de Ed. Cuq (2 voi. 1891—1902). Aceşti autori întrebuinţează o riguroasă metodă istorică, înspirându-se de preceptele marelui romanist Cujas (1522—1599) *) şi în acelaş timp au folosit ultimele rezultate ale cercetărilor şcoalei istorice germane („Soit dit sans offenser persoane", scrie D-l prof. Collinet, „les savants fran-ţais citent ou utilisent, en les citant, la plupart des travaux ant£rieurs, les allemands surtout"2). P. F. Girard a mai publicat şi o excelentă co-lecţiune de texte de Drept roman (ultima ediţie, a V-a, e din 1923), o „Histoire de l’organisation ju-diciaire des Romains", Paris 1901, şi Melanges du droit romain (2 voi. 1912—1923), adică o co-lecţiune a diferitelor articole publicate de dânsul în Nouvelle revue historique3). Ultima ediţie a trata- >) Ed. Cuq. Sur une nouvelle methode d'interpretation des documents juridiques. Nouvelle Revue historique (23) 1899 p. 622. a) D-l P. Collinet, La Science allemande du Droit romain et ses llmites, în Revue lnt. de 1’Enscignement, nov.-dec. 1919 p. 459. *) Este cea mai bună publicaţie de acest fel în Franţa. Are trei serii: I) Dela 1855—1864 sub numele de „Revue historique de droit franţais et etrangcr. II) Dela 1877—la 1921 sub numele de „Nouvelle revue historique de dr. fr. et etran-ger“. III) Dela 1921 revine la vechiul nume „Revue... etc.“. O vom dtâ întotdeauna cu iniţialele N. R. H. INTRODUCERE 27 (ului de drept roman publicată de Girard e din 1924 (ed. a Vil-a 1). D-l Ed. Cuq care a publicat numeroase studii asupra Dreptului babilonian, şi a colonatului, a dat, în 1917, o nouă ediţie a Insti-tuţiunilor sale de Drept roman, contopindu-le şi rezumându-le într’un singur volum sub titlu de: „Manuel des institution juridiques des Romains", (ed. II, 1928). O paralelă Intre aceşti doi iluştri romanişti evident că nu este uşoară; amândoi urmează metoda istorică dar pe când P. Fr. Girard avea o încli-naţiune către o reconstruire integrală a evoluţiei Dreptului roman şi în consecinţă eră aplecat spre conjecturi şi construcţiuni ipotetice, prezentate de altfel cu toată rigoarea ştiinţifică; din contra D-l Ed. Cuq înclină şi mai mult către o metodă strict istorică, insistând deci mai mult asupra studiului faptelor pozitive dar izolate2). Noile tendinţe ale Studiului Dreptului roman par să fie în direcţiunea indicată de D-l Cuq. La aceasta contribue şi o apropiere din ce în ce mai accentuată în ultimii ani, între învăţământul Dreptului roman şi studiile similare dela Facultăţile de litere şi aceasta atât în Franţa cât şi în Germania, unde această mişcare erâ mai veche. 1) O nouă ediţie (a VlII-a) a tratatului regretaului Girard n apărut în cursul anului 1929, publicată subt îngrijirea D-lui l'clix Senn, profesor onorar al Facultăţii de Drept din Paris. Toate citaţiunile noastre se referă la această ultimă ediţiune. -) Cuq. „Sur une nouvelle methode d’interpretation des ilocuments juridiques", N. R. H. 1899, p.. 622 şi urm. 28 INTRODUCERE Printre noile lucrări apărute în Franţa, care atestează această tendinţă, mai importante sunt studiile D-lui Paul Collinet; „Etudes historiques sur le Droit de Justinien" din care au apărut până acum două volume: I) Le caractere oriental de l’oeuvre legislative de Justinien et Ies destinâes des institutions classiques en Occident (Paris 1912) şi II) Histoire de l'Ecole de Droit de Beyrouth (Paris 1925). J. Declareuil, Rome et l’organisation du Droit (Paris 1924) In colecţiunea „L’evolution de l’humanite— Biblio-theque de synthese hystorique. Mai amintim următo irele tratate şi studii: Paul Htivelin, Cours elementaire de Dr. R. t. I (1927) şi t. II (1929). Gaston May. Elements de Droit romain (8 ed. Paris 1920). Eug. Petit, Trăite elementaire de Droit romain a 9-a ed. Paris 1925). Ch. Appleton, Le testament romain L’Histo-rie de la compensation, L’Histoire de la propriete pretoriene. E, Jobbi'Duval, Etudes sur l’histoire de la pro-cedure civile chez Ies Romains, I Procădure par le pari. Agere per sponsionen. Paris 1896. Felix Senn, Les orlgines de la notion de juris-prudence. Paris 1926, etc. Prinrre micile tratate apărute în Franţa semnalăm pe cel mai nou şi unul dintre cele mai bune, fără îndoială: „Petit prăcis Dalloz", Precis de Droit INTRODUCERE 29 romain", de D-nii prof. P. Collinet şi A. Giffrard (ed. a II~a 1928—1929). In acest moment se pregăteşte — sub direcţiunea D-lui Paul Collinet — o bibliografie generală a Dreptului roman cuprinzând toate lucrările scrise în limba franceză asupra acestei specialităţi. 5. Printre autorii de Drept roman care au scris în limba română, amintim pe cei mai vechi. G. I. Bejan; G. Mârzescu (Maximele Dreptului Roman cu aplicaţiune la codicele nostru civil, Iaşi 1880); G. Danielopol (Diverse fragmente juridice, 3 voi. Bucureşti 1891—1896; Explicarea Instituţiu-nilor lui Justinian, Buc. 1899); I. Kalinderu, etc. Printre autorii astăzi în vieaţă cităm în ordinea alfabetică: I. C. Cătuneanu, Curs elementar de Drept roman, Bucureşti, ed. II, 1924; S. G. Longinescu, Elemente de Drept roman: Partea generală 2 voi. Bucureşti 1908 (ed. I), 1914 (ed. II), Obligaţiile, partea generală, Bucureşti 1914. Drepturile reale, Buc., 1922. A apărut o nouă ediţie a acestor lucrări, Bucureşti, 1927— 1928. C. Stoicescu, Teoria obligaţiilor. Bucureşti 1912. C. Stoicescu, Dreptul roman, 1 voi. Buc., ed. II, 1927. 8. Printre dicţionarele de antichităţi, amintim 30 INTRODUCERE pe cele două mai importante, adevărate tezaure de documentaţie: Pauly-Wissowa, Realencyclopădie der Klassi-schen Altertumwissenschaft. Daremberg, Saglio, Pottier, Dictionaire des anti-quites grecques et romaines, Paris 1897—1898. Celelalte lucrări speciale, monografii şi studii ale d-lor I, C. Cătuneanu, Crătunescu, C. Coroi, N. Corodeanu, G. A. Cuza, Gr. Dumitrescu, St. Dumitriu, V. Economu, S. G. Longinescu, Şt. Mei-tani, I. Popescu-Spineni, C. Stoicescu, etc. vor fi semnalate la materia respectivă. 9. Printre colecţiunile de studii, cele mai importante sunt: Melanges Ch. Appleton, 2 voi., Lyon 1903; Me-langes Gerardin 1 voi. Paris 1907; Melanges P. Frederic Gir ard. Etudes de droit romain dediees â M. P. Frederic Girard, 2 voi. 1912 ( a nu se confundă cu Melanges Girard scrise de el însuşi — nu oferite de alţii— citate mai sus); Etudes d'histoire juridique offertes â Paul-Frederic Girard 2 volume 1912. Mălanges Fitting. 2 volume, Montpellier, 1907; Studi in onore di Vitt. Scialoja 2 voi. Milano 1905; Melanges de droit romain de-dies â Georges Cornii, 2 voi, 1926; Melanges Paul Fournier. 1929. Toate acestea sunt studii datorite diferiţilor romanişti şi consacrate sărbătoririi unuia dintre ei, cu ocazia retragerii din învăţământ ori a împlinirii unei anumite vârste. INTRODUCERE 31 10. Printre colecţiunile de texte de Drept roman, cităm, afară de Textele publicate de Girard amintite mai sus: Bruns-Grandenwitz: Fontes juris romani antiqui, ed. 7, 1909. Fontes juris romani ante-justiniani de Riccobono, Baviera şi Ferrini, 1909; Syrisch-rdmisches Rechtsbuch aus dem funften lahrhundert de Dr. Karl Georg Bruns şi Dr. Ed, Sachau ed. II, 1907; (In lucrarea precedentă se găseşte o traducere în limba latină, făcută de Ferrini, a cărţii Syro-romane). I. C. Cătuneanu, Isvoare de Drept roman şi formule alese, Bucureşti, 1924. Pentru dreptul îoman anterior lui Justinian, avem: „Colectio librorum juris ante justiniani' de Krue-ger. Th. Mommsen şi Studemund, 3 voi. 1870— 1906; Jurisprudentia antejustinianea de Hutschke (în colecţia Teubner) 3 voi. Pentru codicele Theodosian avem o ediţie dată de Th. Mommsen şi Paul M. Meyer 2 voi. 1905 şi o ediţie recentă datorită lui Paul Krueger. Corpus juris civilis (compilaţia lui Justinian) a fost publicat de Krueger Mommsen (Institute şi Digeste); Krueger (Codex) Schoell şi KroE (Novelele). Este cea mai bună ediţie. In sfârşit, Lenei a publicat o reconstituire a edictul perpetuu (ultima ediţie germană, a IlI-a) i* din 1927; tradusă în limba franceză de F. Peltici- 2 voi. 1901—1903 (înainte de Lenei, un alt romanist, Rudorff, încercase o asemenea reconsti- 32 INTRODUCERE tuire a edictului perpetuu). Tot lui Lenei se dato-reşte o încercare de reconstituire a operilor jurisconsulţilor din care s’au spicuit fragmentele Di-gestelor: Palingenesia juris civilis (2 voi. Leipzig 1889). Cel mai bun dicţionar pentru textele juridice este: Heumanns Handlexicon zu dan Quellen des romischen Rechts, revăzut de Seckel (ed. a 9-a lena 1907). Un mare dicţionar al tuturor cuvintelor din textele juridice este în curs de publicare: Vo-cabuarium jurisprudentiae romanae editum jussu Instituti Savigniani, (1894—1917). Cea mai bună gramatică a limbei juriştilor romani este aceea datorită lui Kalb. Juristen-Latein. 10 bis. Aceste note introductive pot da o idee destul de exactă de aspectul actual al Ştiinţei Dreptului roman şi mijloacelor de care dispunem pentru a-1 studia. Cine vrea să studieze mai aprofundat o chestiune, poate găsi în bioliografia aceasta primele indicaţiuni necesare; rămânând ca în urmă să utilizeze bibliografiile speciale mai amănunţite din cărţile citate aici. Toate cărţile la care ne referim în această lucrare vor fi citate după ultimele lor ediţiuni, aşâ cum sunt indicate aici. Nu vom menţiona prin urmare ediţiunea în citaţiuni, decât excepţional, când ne-am referi la o ediţiune mai veche. CARTEA I -a Organizaţiunea Statului roman şi izvoarele Dreptului 11. Generalităţi. In această parte a tratatului vom studia instituţiunile Statului roman în legătură cu formarea Dreptului. Dispoziţiunile şi regulile juridice sunt statornicite în diferite moduri; astăzi singurul izvor aproape al întregului nostru Drept este puterea legiuitoare: parlamentul şi suveranul. Dacă astăzi prin urmare legea este aproape singurul izvor al Dreptului, nu a fost întotdeauna tot aşâ. In societăţile puţin evoluate principalul izvor al Dreptului este obiceiul (cutuma). In afară de aceste două izvoare, care s’ar putea numi generale fiindcă se întâlnesc aproape pretutindeni, Dreptul roman a mai cunoscut unele izvoare de Drept, ce-i sunt proprii şi despre care ne vom ocupă în această parte. Notă. — Am arătat aici un sens — sensul juridic — al expresiunii „izvor de Drept". Ea mai are un alt sens — un sens istoric — şi atunci arată — Biblioteca Universitară. 3 34 DREPTUL ROMAN documentele şi toate celelalte monumente, acte, etc., pe care putem baza cunoştinţele noastre asupra Istoriei Dreptului. Această distincţiune, atât de simplă, a fost mult timp nesocotită: unele izvoare de Drept — în sens istoric — au fost socotite ca izvoare de Drept — în sens juridic. Metoda istorică le-a deosebit în mod definitiv şi astfel această distincţiune este capitală pentru aplicarea metodei istorice. CAPITOLUL I. Epoca regală A. Institutiunile primitive. 12. Constituţia Statului. Roma, fondată după legendă la anul 753 înainte de Christos, a fost guvernantă mai întâiu, timp de 244 de ani, de regi. Amintirea acestei perioade este prea vie în epoca mai recentă, de când avem documente mai numeroase, pentru a fi negată cu desăvârşire 1). După gonirea regilor, a fost menţinut un funcţionar religios, capul nominal al religiunii romane, care aveâ tocmai numele de rex sacrificulus, sau rex sacro~ rum. Istoria comparată ne dă explicaţia acestui fapt. La Atena, de exemplu, după gonirea regilor, ') O şcoală istorică din secolul al XIX perpetuată până astăzi negă cu desăvârşire orişice tradiţiune relativă la primele timpuri ale Romei. INSTITUŢIUNILE PRIMITIVE 35 avem un arhonte, însărcinat şi cu atribuţiuni religioase numit (JaoiXsDţ ( = rex). Cu mijlocul acesta, divinitatea care ar fi putut să fie ofensată prin alungarea regilor, căci aceştia erau preoţii supremi, va continuă să apere Statul, zeii vor fi prielnici şi Republicii, De altă parte mai cunoaştem un magistrat al republicii al cărui nume nu poate fi explicat decât admiţând existenţa unei perioade regale: aşâ numitul interrex. Toate acestea ne dau un aspect destul de precis al regalităţii primitive: Regele este preotul suprem, judecătorul cel mai malt, capul armatelor şi administratorul finanţelor publice. Pe lângă dânsul, un sfat de bătrâni, probabil 100, care au numai a sfătui pe rege, iar nu a i impune hotărâri, şi în sfârşit, ultimul organ al Stalului este poporul. Adunat în comitium, el constitue o adunare cu aribuţiuni electorale, religoase şi administrative. Ne vom ocupă pe rând de fiecare din aceste trei organe ale statului roman. 13. Regele1). Magistrat numit pe vieaţă, regele este preotul şi judecătorul suprem şi are atribuţiuni de ordin executiv şi administrativ. Monarchia romană eră electivă, după toate probabilităţile.2) In tot cazul nu eră hereditară. Când un rege muriâ, Senatul numiâ din sânul său pentru un timp de cinci zile pe un interrex. Misiunea acestuia eră de a pro- ') Isvoarele noastre pentru epoca regală sunt scrierile lui l)i. 218. ') V. G. Cornii, Droit romain, 1921, p. 7. L. Homo, op. i ii. p. 10. ') V. Th. Mommsen, Dr. publ., VI, 1, p. 106—125 şi VII, I i -14; cf. Girard, Histoire de l'organisation judicialre des Homains, p. 5. 40 DREPTUL ROMAN gelc, tot aşâ consiliul de familie îi corespunde Senatul şi paralelismul nu încetează decât cu al treilea element al Statului, comiţiile. Această comparaţie ingenioasă a fost urmată de mulţi autori1) şi prezintă unele asemănări de o parte şi de alta, cu totul remarcabile: în special regele aminteşte prin întreitul caracter al atribuţiunilor sale pe Pater familias: şi unul şi celalt sunt la dată preoţi, judecători şi administratori. Ar fi însă o eroare a crede că organizaţia Statului a fost copiată după organizaţia familială: regalitatea este o inştitu-ţiune care se regăseşte chiar şi la popoare care nu cunosc regimul patriarhal, iar, de altă parte, patria potestas romană prezintă caractere specifice care s ar estompă printr’o astfel de comparaţie. De altă parte, influenţa etruscă explică foarte bine caracterele regalităţii romane 2) şi se ştie cu siguranţă marea înrâurire a Etruscilor asupra in-stituţiunilor politice şi religioase ale Romei. 19. Structura socială ptimitivă. Italioţii şi Celţii. Pe lângă clasa de cetăţeni cu depline drepturi, patricii, patres, mai existau clientela alcătuită din oameni de situaţie inferioară şi caracterizată prin dependenţa ei de câte o familie influentă (appli-catio) şi plebea care e şi ea o clasă inferioară dar, spre deosebire de clienţi, este caracterizată prin independenţa ei. ’) Cf. Girard, Manuel, ed. 8 1929, p. 15. ') V. L. Homo. Les institutions politiques romaines, p- 12. STRUCTURA SOCIALĂ A ROMEI 41 Această organizaţiune, destul de complexă, se regăseşte şi la alte popoare şi e natural să o regăsim mai ales la cele înrudite mai de aproape cu Italioţii. Intre popoarele indo-europene, Celţii sunt cei mai apropiaţi de triburile primitive ale Italiei şi structura lor socială ca şi organizaţia lor familială şi regimul proprietăţii funciare este destul de asemănător la unii şi la ceilalţi1). 20. Origina clientelei şi a plebei. Problema aceasta este una dintre cele mai grele ale Istoriei romane şi până acuma nu s’a găsit o soluţie satisfăcătoare. Pentru a explică origina clientelei (dela cluete a ascultă), s’au imaginat un mare număr de sisteme2). Nu le vom enumerâ ci vom aminti numai l>e cel mai probabil: clienţii sunt, probabil, vechi sclavi desrobiţi; pe lângă aceştia trebue să mai amintim pe plebeii care se puneau sub protecţia unui patron: applicatio ad patronams). Intre patron şi clienţi există raporturi de drepturi şi obligaţiuni (jura patronatus). Clientul datoreşte patronului său respect (ob-(icquium) şi trebue să-l ajute cu bani în diferite împrejurări. ') Vezi Valaori, Elemente de linguistică indo-europeană p. 1)2—63. ’) Sunt foarte bine expuse, discutate şi criticate de P. Wlllrms, Droit public rom., p. 12—14. ') Cf. P. Willems op. cit. p. 13 Cornii, Droit Romain, 42 DREPTUL ROMAN Patronul la rândul să trebuia să ajute pe client cu ştiinţa sa a Dreptului (clienţi promere jura) când acesta aveâ vreun proces, Dacă patronul cauză vreun rău clientului, eră lovit de o sancţiune religioasă; cele XII Table repetă prescripţiunea dreptului sacru: Patronus si clienţi fraudem ţecerit, sacet esto. „Dacă patronul a adus vreo pagubă clientului său, să fie blestemat!" *). Asupra originilor plebei planează aceeaşi nesiguranţă şi multe sisteme au fost imaginate pentru a o explică2); după toate probabilităţile originele plebei sunt multiple: muncitori agricoli, poate Sabini, supuşi şi reduşi în stare inferioară de popula-ţiuni războinice, poate mai cu seamă Albani; comercianţi, imigraţi de tot felul, toţi aceştia au format cu încetul o populaţiune considerată multă vreme ca exterioară comunităţii politice: este plebea, plebs *). 21. Ginţite: natura, istoricul şi dispariţia lor. Cele mai multe state primitive sunt formate din agregarea şi unirea mai multor colectivităţi, grupuri ori triburi, care au la baza lor uneori înrudirea de sânge alte ori o ideie religioasă. Foarte rar unitatea acestor colectivităţi sau triburi este de natură politică ori teritorială. Gruparea acestor triburi are însă de cele mai multe ori o bază terito- ') XII Table, 8, 21; Adus Gellius, 20, 1. ’) Vezi Willems, Dtolt public, p. 37 şi urm. Cf. Plga-niol, Origines de Rome, 1927. L. Homo, Les institutions po-litiques romaines, 1927, p. 14. *) Cf. Declareull, Rome, etc. p. 47. STRUCTURA SOCIALĂ A ROMEI 45 rială şi o organizaţiunc politică şi uneori, cum a fost cazul Romei şi al celor mai multe State greceşti, o organizaţiune municipală. Este trecerea dela clan la Stat1). Statul roman a fost la început o agregaţiune de gentes, grupări asemănătoare celor din Grecia-TEVOS, Aceste gentes erau formate din mai multe familii pe care le uniau origina comună-ma-nifestată prin existenţa unui nume comun tuturor membrilor ginţii, nomen gentilicium; cultul comun şi o organizaţiune religioasă şi militară destul de bine fixată desăvârşiau unitatea, foarte solidă la origină, a ginţii. Gintea mai posedă şi terenuri, ogoare sau păduri comune pe care le împărţiâ temporar membrilor ei în vederea cultivărilor. Un drept succesoral a parte eră rezultatul acestei unităţi a gintei: membrii ei se moşteniau reciproc până la cele mai îndepărtate grade. Dar această grupare, atât de puternică la început, eră menită pieirii din momentul însu-şi al în-chiegării Statului. Ea se interpuneâ între membrii ei şi Stat, limitând astfel puterea acestuia. Intre aceste două organisme a fost astfel o luptă lentă al cărui rezultat a fost liberarea familiilor incluse in ginte şi dispariţia treptată a ginţii însăşi. Sacra gentilicia cad în desuetudine, autoritatea organelor , > * *1 •' • ') V. A. Moret et G. Davy, Des Claris aux Empires, l’.iris. 1923. 44 DREPTUL ROMAN ginţii scade din ce în ce, jus gentilitatis1) este uitat şi el lăsând numai câteva urme în materie de succesiune şi cele conexe: tutelă, curatelă. Pământurile ginţei — la început proprietate colectivă — deveniră şi ele proprietatea individuală în urma mai multor assignationes 2) şi în locul ginţii de altă dată apăreau acum familiile de sine stătătoare, unde toată puterea eră concentrată în persoana capului ei, pater familias. In timpul lui Gaius, în secolul II al erei noastre, gintea este doar o amintire: ea nu mai corespundeâ unei realităţi juridice. Data acestei desagregări a ginţii ne este necunoscută. Mult timp s’a atribuit reformei lui Servius Tullius, dar astăzi se admite în general că ea este posterioară acelei reforme: desagregarea ginţilor a fost rezultatul unei lente evoluţiuni iar nu a unei singure reforme. 22. Familia, domus. In interiorul fiecărei ginţi existau mai multe familii organizate după tipul patriarcal. Fundamentul ei eră puterea capului ei — pater familias. înrudirea între membrii familiei eră bazată nu pe legăturile de sânge ci pe această putere a tatălui de familie — Patria po-testas. Membrii familiei se numeau agnati, iar înrudirea lor, agnatio; ea eră opusă înrudirii de sânge cognatio. Puterea părintească a capului de ’) V. Festus, V Familia; cf. Suetoniu, Tiberius, 1. — Sacra gentilicia sunt cultul comun al unei ginţi, după cum sacra privata sunt cultul special al unei familii. 3) Atribuiri de pământ pe cale administrativă. STRUCTURA SOCIALĂ A ROMEI 45 familie roman, erâ o putere aproape absolută — nelimitată de altceva decât de obiceiul strămoşilor — mos majorum — şi de sfatul rudelor apropiate — mai mult consultativ de altfel.. Romanii erau foarte mândri de această organizare a familiei şi jurisconsulţii lor subliniau faptul că ea nu se găseşte la nici «in alt popor 1) ceeace nu pare tocmai exact căci o organizaţiune destul de asemănătoare există la populaţiunile celtice2). In tot cazul patria potestas romană este radical deosebită de puterea părintească modernă şi de cea germanică, origina celei de astăzi3). Pe când acestea din urmă sunt bazate pe o ideie de protecţie a membrilor familiei4) — în special minorii — patria potestas există în folosul lui pater familias, va dură în consecinţă cât şi vieaţa acestuia şi chiar se poate spune că din anumite puncte de vedere, ea se prelungeşte şi dincolo de moartea sa. Titular al întregului patrimoniu al familiei, preot, judecător şi pedepsitor în materie penală, pater familias îşi exercită puterea sa aroape deopotrivă asupra tuturor membrilor familiei. Când această putere poartă asupra copiilor, ea se numeşte atunci pro- ') V. Gaius, I, 55. ;) V. Gaius ibid.; Caesar, De B.gallico, VI, 19; cf, supra. p. 9, No. 19, cf. Mitteis Reichsrecht and Volkscech, p. 209, ') Deaceea se zicea (V. Loysel, Institutes, coutum., 55): lui pays coutumier, paissance paternelle (în sensul roman: patria potestas) na lieu. ‘) S’a susţinut contrariul în ce priveşte familia germanici primitivă. V. Brissaud, Manuel d’histoire du Droit prive, p. 6 şi 108 şi urm. 46 DREPTUL ROMAN priu zis patria potestas. când se referă la soţie, manus, iar la sclavi, dominica potestas. La început însă aceste diverse categorii nu erau prea diferenţiate, se apropiau destul de mult de dreptul de proprietate şi aveau poate un nume unic. La moartea lui pater familias. grupul se disocia deşi poate că, mai ales la început, copiii continuau printr’o comunitate de fapt comunitatea de drept ce procedase. Ei rămâneau agnaţi, şi descendenţii lor în linie masculină erau tot agnati fiindcă, dacă pater familias ar fi trăit indefinit de mult, cu toţii s’ar fi găsit subt aceeaşi patria potestas. O putere atât de considerabilă eră potrivnică autorităţii crescânde a Statului — tot aşa cum odinioară eră puterea ginţii. Deaceea vedem re-petându-se cu familia procesul de desagregare văzut mai sus. După cura atunci familiile au fost liberate de autoritatea gintei, tot aşa acum membrii familiei, indivizii alierii juris vor fi scoşi cu încetul de subt atotputernicia lui pater familias: Destul de timpuriu apar măsuri menite să restrângă puterea părintească şi să slăbească unitatea şi coheziunea grupului familial. Ele sunt premergătoare ale unei perioade de individualism accentuat la sfârşitul Republicii şi începutul Imperiului. Cu ocaziunea tratării diverselor materii relative la dreptul persoanelor şi la sucesiuni, vom studia în amănunt detaliile acestei evoluţiuni şi vom aprofunda structura familiei şi a celorlalte insti-tuţiuni expuse aci în mod sumar. REFORMA LUI SERVIUS TULLIUS 47 C. Reforma lui Servius Tullius. 23. Servius Tullius, ai şaselea rege după tra-diţiune (578—534 a. Chr.) a dat Romei o nouă organizaţiune teritorială şi militară care a fost la baza unei reforme fiscale şi politice. Lui i se atribue introducerea plebei în grupul politic-roman. 24. Din punct de vedere teritorial el a împărţit teritoriul Romei în patru „triburi11 sau cartiere: Palatina, Esquilina, Collina şi Suburana. In fiecare trib se întocmesc liste de cens. Fiecare cetăţean este obligat să facă o declaraţiune în privinţa averii sale. Recensământul avea loc la câte cinci ani. Averea imobiliară se desvoltase în acest timp ţi ea singură eră ţinută în seamă după cât se pare, dacă nu în timpul Republicii, cel puţin la începutx). 25. Din punct de vedere militar, Servius Tullius împărţi întreaga populaţie în centurii repartizate pe clase după averea respectivă a fiecăruia. Fiecare centurie conţinea aproximativ 100 de oameni. In fiecare clasă, erau două subclase de centurii, unele cuprinzând oameni mai tineri — juniores •— adică soldaţi în vârstă de cel puţin 17 ani şi cel mult 46. şi altele compuse din oameni mai în vârstă — seniores — dda 46 la 60 de ani. Este evident că, numărul centuriilor de juniores şi de ') După unii autori, în fixarea censului fiecărui cetăţean nur fi ţinut socoteală chiar dela început atât de averea imobiliară cât şi de cea mobiliară. In acest sens, V. C. Stoicescu, i Urs, p. 21 (ed. Il-a). 48 DREPTUL ROMAN seniores fiind egal, centuriile de juniores erau mai mari, aveau un efectiv mai considerabil decât cele de seniores. Votul se făcea pe centurii aşa că seniores. deşi în minoritate numerică, aveau un număr de voturi egal cu ceilalţi. S’a zis că această dispoziţiune fusese inspirată de dorinţa de a da o situaţiune preponderentă celor mai cu experienţă. Repartizarea centuriilor pe clase eră făcută în modul următor, după in formaţiunile date de Titus Livius1) şi de Dionisie din Halicarnas2). Clasa I cuprindea pe cei cu un cens de peste 100.000 aşi; avea 80 centurii: Clasa II cuprindea pe cei cu un-cens de peste 75.000 aşi; avea 20 centurii; Clasa III cuprindeâ pe cei cu un cens de peste 50.000 aşi; avea 20 centurii; Clasa IV cuprindeâ pe cei cu un cens de peste 25.000 aşi; avea 20 centurii; Clasa V cuprindeâ pe cei cu un cens de peste 11.000 aşi; aveâ 30 centurii; Aceasta dă un total de 170 de centurii. Pe lângă acestea mai erau 18 centurii de cavaleri aleşi printre cetăţenii cei mai bogaţi şi dintre acestea, şase centurii erau alcătuite exclusiv din patricieni (centuriae procutn patricium, sex suffra-gia). Cetăţenii care făceau parte din clase se ’)V. T. Livius 1, 43. “) Dionisie din Halicarnas, 4, 16, 17. Aceşti doi istorici nu sunt de acord asupra unor detalii. REFORMA LUI SERV1US TUIXIUS 49 numeau adsidui1), locupletes, ceeace ar însemnă că ar fi proprietari de pământ: adsiduus este din familia verbului sideo fad +* siduus) iar locupletes (sing. locuples) este un cuvânt compus în rădăcina căruia intră cuvântul locus, loc, pământ (locum + * pleo, cf. verbul impleo2). Aceste etimologii constituesc un argument pentru cei ce susţin că Ia început se ţinea seama în mod exclusiv de averea imobiliară în fixarea censului, căci numai proprietarii funciari ar fi făcut parte din clase, dacă acele cuvinte trebuesc luate în sensul lor etimologic3). Se poate totuşi obiectă că nu este absolut sigur că aceste cuvinte să fi fost întrebuinţate în sensul riguros etimologic; într'adevăr, în epoca mai recentă ele înseamnă pur şi simplu „bogat" indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a averii1). Cetăţenii rămaşi în afară de clase, inf ta classem intrau şi ei în armată echipându-se pe socoteala lor (velati et accensi), dacă aveau o avere de cel puţin 1500 de aşi; dacă aveau o avere mai mică, până la limita minimă de 375 de aşi, atunci ei, erau ') Vezi Festus, v° adsiduus. s) Este sigur de altfel că fruntaşii vechii Rome erau marii proprietari de pământ. Numeroase cuvinte şi expresiuni latine dovedesc aceasta. V. Marouzeau, în Melanges Ven-tlryes, 1925, şi Meillet, Histoice de la langue latine, 1928, p. 118. ") In acest sens V. Declareuil, Rome, etc., p. 48. *) Vezi Stoicescu, Curs. p. 21, cf. supra, p. 47 nota 1. Cf. Cicero, De Rep., 2, 2; Topica, 1, 10; Aulus Gellius, 16, 10. JVM. — Biblioteca Universitari. 4 50 DREPTUL ROMAN echipaţi pe socoteala Statului. Ei se numeau proletarii1) ceeace arătă — prin opoziţie cu adsidui, lipsa lor de mijloace: ei nu aveau altceva decât proles, descendenţa. Mai erau centurii de meseriaşi şi muzicanţi. — Toate aceste centurii la un loc erau în număr de cinci, aşâ că totalul general este de 193 de centurii (170 + 18 +5) pentru întreaga armată instituită de Servius Tullius: exercitus Servianus 2). Asupra totalului centuriilor (193) nu există nici o îndoială dar este multă nesiguranţă In privinţa celor cinci centurii şi a repartizării lor între oamenii aflaţi în afară de clase. 26. Votarea se făcea, precum s’a spus, pe centurii şi majoritatea lor fiind de 97, dacă clasa I-a împreună cu cele 18 centurii de cavalerie votau la fel, majoritatea eră obţinută (80 + 18 = 98 > aşă că nu mai eră nevoie de consultat celelalte centurii. Prin urmare în armata serviană cei bogaţi aveau preponderenţa şi din această cauză s’a presupus că centuriile din clasele bogate ar fi avut un într’adevăr surprinzător ca majoritatea numerică a populaţiunii Romei primitive să se compună ’) Varro, De Lingua latina, V° Prolefarius. “) Pentru detalii, a se vedea Mommsen, Dr. public, 6, 1, 279 $1 urm.: id., Romische Porschungen, Berlin, 1864—1879, 1, p. 178 şl E. Cavaignac, Journal des Savanţi, 1911. REFORMA LUI SERVIUS TULLIUS 51 numai din oameni cu o avere de peste 100.000 aşi. Totuşi dacă se ţine seama că centuria eră nu numai o unitate electivă dar şi mai cu seamă una militară, atunci se poate vedea că, din motive Icchnice, este probabil ca efectivul centuriilor să nu fi variat mult. Acest nou corp legislativ, creat de Servius Tullius pe lângă vechile comiţii curiate, nu este aşâ dar o injustă plutocraţie, cum ar putea părea după o superficială examinare, ci, după toate probabilităţile ei corespundea situaţiunii reale a comunităţii romane primitive compusă în majoritate de ţărani mai mult sau puţin avuţi. 27. Repartizarea centuriilor în clase după un cens evaulat în aşi, ne indică data aproximativă a informaţiunii istoricilor romani: într’adevăr, în timpul lui Servius Tullius nu există încă acest sistem monetar, căci el a fost introdus în timpul republicii. De aici rezultă că această clasificare este o adaptare târzie; prima împărţire a armatei ser-viene eră făcută, probabil, după proprietatea funciară pe care o posedau contribuabilii: 20 de jugere pentru cei din prima clasă (cu un cens de 100.000 de aşi mai târziu), 15 jugere pentru clasa următoare şi aşâ mai departe1). ') V. Girard, Manuet, p. 18—19. 52 DREPTUL ROMAN D. Izvoarele dreptului in epoca regală. 28. Consuetudinea. Principalul izvor de drept1) şi poate chiar singurul in epoca regală este con-suetudinea sau obiceiul: consuetudo, mos ma-jorum cum îl numeau Romanii. Consuetudinea este un total de tradiţiuni juridice şi de soluţiuni practice pe care un uz vechiu şi repetat le-a fixat într'un mod mai mult sau mai puţin definitiv. Una din trăsăturile caracteristice ale consuetudinii este însă-şi faptul că origina lor este depărtată : inveterata consuetudo, spun jurisconsulţii romani2). 29. Formarea consuetudinii. Modul de formaţiune al acestui drept este discutat. După o opinie care ne pare preferabilă, credem că origina acestui drept stă în sentinţele judiciare. Când un fruntaş dă o hotărîre dintr’un proces, aceasta devine oarecum o normă de conducere pentru soluţionarea speciilor asemănătoare care se vor mai prezentă3). Adesea ori se extrage din sentinţă o maximă, un proverb juridic. Aşa sunt cele mai multe colecţiuni de legiuiri orientale încă din cea mai îndepărtată antichitate: celebra legislaţie a regelui egiptean J) Cf. Hamangiu, Rosetti Bălănescu şi Băicoianu, Tratat de Drept civ. Rom., I, p. 17 (No. 18). !) Dig., 1, 3, De legibus, 32, 1. *) Cf. în acest sens Planiol, Trăiţi elementaire de Droit civil t. I, p. 7. — Cf. în sens diferit, Găny, Methode d'inter-pretation, p. 276. IZVOARELE DREPTULUI IN EPOCA REGALA 53 Bochoris1) este o simplă colecţiune de adagii şi maxime juridice tradiţionale; dreptul consuetudinar englez, în cea mai importantă parte a sa, este alcătuit din spusele — dicta — judecătorilor. Se poate vedea de aici gravele inconveniente ale dreptului consuetudinar el nu conţine decât solu-ţiuni de speţă; nu se poate raţionâ asupra acestor maxime cum s'ar face cu c dispoziţiune legislativă; orice deducţiune, orice extensiune la o speţă nouă este contrarie naturei însăşi a acestui drept. Adăugăm incertitudinea unui drept care de cele mai multe ori nu este scris şi vom înţelege toată inferioritatea dreptului consuetudinar faţă de legisla-ţiunile scrise. 30. Fundamentul juridic al consuetudinii. La popoarele primitive dreptul apare ca o revelaţiune . 39 şi urm. 64 DREPTUL ROMAN Tribunii erau aleşi în concilium plebis'1) Ei trebuiau să fie de origină plebeiană. Persoana lor eră inviolabilă sacrosanctus magistratus 8). Numărul tribunilor a fost mărit în urmă şi fixat definitiv la zece în anul 457 a. Chr. Atribuţiunile tribunilor sunt destul numeroase: a) Jus intercessionis. Eră dreptul de a se opune la orice măsură pe care ar fi socotit-o ca potrivnică intereselor plebei. Opoziţia lor, „veto" invocat de un singur tribun, eră suficient pentru a împiedică executarea unei măsuri luate de orice magistrat sau chiar de senat. Ei puteau interveni în favoarea unui plebeu în mod individual (vicitim) atunci când socoteau că este nevoie3) b) fus agendi cum plebe. Este dreptul de a convocă plebea în adunările numite concilia plebis. Importanţa acestor adunări a crescut cu timpul, c) Dreptul de coerciţiune. Este întru câtva puterea executivă cu care este învestit tribunul pentru a sancţiona deciziunile luate de dânsul, în virtutea lui jus intecessionis sau a lui jus-agendi. Tribunul putea ordonă arestarea (in vincula duci jubere) oricărei persoane care s'ar fi opus deciziunii sale şi chiar a unui magistrat4). ‘) Titus-Livius, II, 33. — El erau Inviolabili în virtutea legii însă-şi care a creat trlbunatul, lex sacrata, confirmată de legea posterioară, lex Valcria Hocatia. 2) In urma unei legi din anul 471 a Chr, (283 a. u. c.), lex Publilia Voleronis. ’) fus auxilii, ad singuiotum auxilium. *) Când tribunii luau o asemenea deciziune eră necesară unanimitatea lor fiindcă fiecare tribun aveâ faţă de colegul său un jus intercessionis. REPUBLICA — INSTITUŢlUNlLE POLITICE 65 Edilii se alegeau, ca şi tribunii, în concilia plebis (în urma plebiscitului citat — lex Publilia Volero-nis). Ei erau nişte magistraţi subalterni care trebuiau să îndeplinească misiunile şi serviciile cu care îi însărcinau tribunii; în special ei aveau atribuţiuni de ordin financiar. Localul lor eră în Aedes Cereris de unde numele de aediles. Trebuie să adăugăm că mai târziu, în anul 388 a. u. c. (366 a. Chr.) s'au creat doi Aediles ex patribus, doui edili patricieni, care aveau anumite atribuţiui de ordin municipal şi în special poliţia pieţelor şi a oricărui comerţ ambulant. Când această magistratură a devenit, ca şi celelalte, accesibilă plebei, puţină vreme după crearea ei, aceşti noi edili s au numit aediles curules, în opoziţie cu edilii plebei care acum se numeau aediles non curules, aediles plebei. Importanţa edililor curuli a fost considerabilă din punct de vedere al dreptului civil, căci ei fiind însărcinaţi cu supravegherea vânzărilor depe piaţă au introdus anumite reguli (în materia vânzării) pe care le vom studia la locul lor. 41. Comiţiile tribute. Concilia plebis. In epoca republicană avem, pe lângă comiţia curiata care pierd din importanţă şi se întrunesc numai pentru câteva chestiuni strict limitate (votarea unei lex cariata de imperio prin care un magistrat superior este învestit cu puterea, sau pentru o adrogaţiune, otc.) apoi comiţia centuriata, care îşi păstrează vechia lor importantă1); mai avem două noui feluri ') Intre anii 516 şi 536 numărul centuriilor fu ridicat la 17} şi s’a suprimat dreptul cavalerilor de a vota cei dintâiu. ^^r>4. — biblioteca Universitară 5 66 DREPTUL ROMAN de adunări, create între data alungării regilor şi a alcătuirei celor XII Table. Comiţiile tribute cuprindeau atât pe Patricieni cât şi pe plebei. Votarea se făcea pe triburi (tribu-tim). Triburile (tribus) erau o diviziune teritorială. Roma eră împărţită în patru triburi (triburile urbane). Mai erau un număr de triburi rurale — mult mai mare şi care a variat (27 la început) 1). Precum se vede, majoritatea o aveau triburile rurale. Cum acestea aveau un număr mai mic de membri decât triburile urbane, rezultă că votul unui membru dintr’un trib rural avea o mai mare importanţă decât a unuia dintr’un trib urban. A fi trecut dintr’un trib rural într’unul urban cetăţeanului, erâ o pedeapsă pe care o aplică cetăţeanului erâ o pedeapsă pe care o aplică uneori cesorul. (Vezi supra p. 61, No. 37). Printre atribuţiunile speciale ale acestor comiţii erau alegerea unor anumiţi magistraţi: questorii (vezi supra, p. 61, No. 36) edilii curuli. Concilia plebis, la început, precum arată numele lor, erau o adunare rezervată exclusiv plebeilor. Dela anul 283, dela un plebiscit citat mai sus (Ies Publilia Voleronis), plebeii alegeau în aceste adunări distribuite pe triburi (concilia plebis tributa) pe magistraţii lor, tribuni sau edili2). In aceste adunări se mai luau anumite deciziuni legislative care ') Mai târziu 31 de triburi rustice. 2) Ele erau convocate şi prezidate de tribunii plebei pe când comiţiile erau prezidate de un consul sau un pretor. REPUBLICA INSTITUŢ1UNILE POLITICE 6? uu putut fi opuse şi patricienilor mai ales dacă erau încuviinţate de senat printr’o prealabilă confirmare (auctoritas senatus). Intr’adevăr o lege Valerta lioratia din anul 305 a. u. c. (449 a. Chr.) decise ca orice ar fi hotărît plebea, să fie aplicabil poporului întreg; o sută zece ani în urmă o lege Publilia Phitonis, la anul 415 a. u. c., decise ca auctoritas patnim, care eră o confirmare posterioară a plebiscitului, să fie dată cu anticipaţie, în sfârşit o ul-liină lege lex Hortensia (între anii 465—468 a.u.c;. •W—286 a. Chr.) a suprimat necesitatea unei prealabile patrum aucoritas1); această deciziune fu luată în urma unei noui secesiuni a plebei. De acum 0 >ticila plebis 2) au căpătat o putere legislativă deplină; de altfel patricienii luau acum şi ei parte la vot. Hotărîrile şi măsurile luate de concilia plebis mc numesc plebiscita, uneori şi lex. Cele mai multe legi romane cari au fost votate în concilia plebis. mint plebiscite. ■12. Admiterea plebeilor la magistraturile republicane. Cu încetul, în urma luptelor susţinute cu energie, plebeii nu numai că fură admişi a ocupă magistraturile republicane, dar chiar eră obligator >') Kste controversă asupra importanţei şi a scopului propriu n llri-fircia dintre aceste legi din cauza lipsei de documente. Iii lot cazul chiar înainte de legea Hortensia, avem câtevâ iilclilNcite importante, de ex.: lex Canuleia, lex Ogulnia, lex lli tulii tic consiliata, sunt plebiscite. — Asupra controversei viul Wlllcins, Droit public, p. 150 şi urm.; G. Danielopol. Penu'iicritc juridice, III, p. 287 şi urm. *) l'.lc erau convocate şi prezidate de tribunii plebei pe 1 Aiul comiţiile erau prezidate de un consul sau un pretor. 68 DREPTUL ROMAN ca din doui magistraţi-colegi, cel puţin unul să fie plebeu. Iată enumeraţiunea magistraturilor care au devenit accesibile plebeilor: Consulatul la anul 387 a. u. c. (367 a. Chr.); edilitatea curală la nul 390 (364 a. hr.); dictatura la anul 398 (356 a. Chr.); censura la anul 403 (351 a. Chr.); pretura la anul 417 (337 a. Chr.); funcţiunile sacerdotale devin accesibile plebei la anul 454 (300 a. Chr.) în virtutea legii Ogulnia, un plebiscit). In anul 415 o lege a lui Publius Philo a hotărît ca cel puţin unul din cei doui censori să fie plebeu. Cu trei ani mai înainte se admisese ca, eventual, ambii consuli să fie plebei. 43. Admiterea plebeilor in Senat. In epoca republicană senatul devine un organ esenţial al Statului. Dacă în teorie el a pierdut anumite din prerogativele sale, în fapt autoritatea sa este mult mai mare acum decât în epoca regulă; Consulii au acum o situaţiune cu totul subordinată faţă de senat; ei nu vor îndrăzni să treacă peste avizul senatului şi nici nu vor luă o deciziune mai importantă fără a-1 consultă, fiindcă sunt responsabili de actele lor. Dela plebiscitul ovinian (442 a. u. c.; 312 a, Chr.) numirea senatorilor se face de către censori. Senatul se compune acum din 300 de membri dintre care 136 de origină patriciană şi 164 plebei. Cei dintâi se numesc patres, cei din urmă, înscrişi posterior în senat, se numesc conscripti, de unde numele care se dă senatorilor: patres conscripti1}. ') Explicaţinea ce dăm în text a expresiunii patres con~ scripti este dată de Livius II, 1 şi Paul Diaconul: ea este REPUBLICA — INSTITUŢIUNILE POLITICE 69 Această introducere a plebeilor în senat este foarte veche; se urcă la origina însăşi a Republicei. 44. Apărarea persoanei cetăţeanului. Am arătat mai sus că printre progresele făcute în timpul republicei este şi garantarea mai deplină a persoanei cetăţeanului. Reamintim mai întâiu lex Valeria de provocatione din anul 245 1). In secolul al II a. Chr. fură votate trei legi, leges Porciae, care aveau de obiect, după cât se pare, să interzică uciderea sau lovirea unui cetăţean roman, chiar de către un magistrat în exerciţiul fucţiunii, subt sancţiunea unei gravis poena, care nu ne este cunoscută. O lege Scmpronia din anul 123 a. Chr. pare să fi extins a-ceastă măsură întregului imperiu şi poate chiar a întărit prescripţiunile legilor Porciae, chiar în cazul unui Senatus consultam ultimum, care mai înainte avea de efect să suspende dreptul de provocatio ad populum®). Nu cunoaştem alte detalii asupra a-cestor legi. Tot ce ştim este că Romanii le calificau de „legi protergo civium latae. O lege Aternia T.irpeia de multa a conferit tuturor magistraţilor lulmisă de mulţi filologi şl jurişti, dar nu e singura. După ti altă interpretare care se sprijină pe un text al lui Dionis ■lin lîalicarnas (II, 12), patres conscripti ar însemnă pur fl simplu patres, înscrişi. ') Vezi pentru detalii C. Stoicescu, Curs, p. 23. ’) Senatus consultum ultimum, eră o deciziune a Senatului |»rln care aceasta în împrejurări grave dădeă depline puteri iniimilllor: videant consules ne quin respublica detrimenti «iipliit. In timpul conjuraţiunii lui Catilina, Cicero a fost in» vmIU împreună cu colegul său cu puteri discreţionare. 70 DREPTUL ROMAN deptul de a impune amenzi (jas multae dictionis) drept care mai înainte aparţinuse în mod exclusiv consulilor, dar în acelaş timp a fixat multa suprema adică maxim~ul de amendă la 30 boi şi două oi ceeace face, în aşi librali 3020 (după legea Juliea Papiria de multarum aestimatione); de asemenea amenda nu putea fi superioră jumătăţii averii cetăţeanului. Dincolo de aceste limite, cel amendat avea dreptul de a face apel la popor. In sfârşit, mai semnalăm legea Poetelia Papiria din anul 428 a. u. c. care a oprit legarea debitorilor insolvabili de către creditorii lor. Asupra acestei legi vom reveni cu ocaziunea studierii nexum-vXm. De altfel această materie este foarte controversată1). 45. Distribuirile de pământ. Lupta între patricieni şi plebei a avut, precum am spus mai sus, şi un caracter economic. împărţirea de pământ plebeilor a fost însă mai mult un mijloc de a-i face să renunţe la alte pretenţiuni. Intr’adevăr, la anul 292 ab. u. c. tribunal plebei C. Terentilius Arsa ceru patricienilor institurea unei comisiuni de cinci membri care să aibă misiunea să determine limitele puterii consulare. Plebeii se plângeau că magistraţii patricieni sunt rău voitori şi că abuzează de puterile lor. Patricienii căutară să evite soluţionarea propunerei lui Te-rentilius Arsa şi, în schimb, dădură plebeilor pământ pe muntele Aventin (lex Icilia de agro Aven~ ’) V. Ilie Popescu-Spineni, Ncxum, 1925 p. 48. REPUBLICA — INSTITUŢIIJNILE POLITICE 71 tino publicando) în anul 297 a. u. c. Dar plebeii nu renunţară la pretenţiile lor şi aceasta este origina celebrei legi a celor XII Table. Secţiunea II — Legea celor XII Table şi egalitatea drepturilor. 46. Decemvirii, La anul 300 a. u. c. se ajunse la o înţelegere între patricieni şi plebei. O comisiune de 10 membri avea să fie însărcinată nu numai cu redactarea legilor, dar şi cu guvernarea Republicii în timpul redactării. In acest timp exerciţiul magistraţilor patricieni eră suspendat, iar plebea renunţă de a recurge în acest timp la jus provocatio-nis. Comisiunea de 10 membri nu fu aleasă decât în anul 302 pentru a intră în funcţiune anul următor. Ea fu aleasă de comiţiile centuriate. Intre timp însă a fost numită o comisiune de trei membri cu misiunea de a studia dreptul din cetăţile greceşti foarte probabil în sudul Italiei, numită în acea epocă Graecia Magna. In anul 302 fu aleasă comisia de decemviri din care făceau parte şi cei trei comisari trimeşi ca să .studieze legile elenice. Decemvirii fură exclusiv patricieni, deşi se prevăzuse posibilitatea ca să fie a-leşi şi plebeii, (legislatores et ex plebe et ex patri-hus ui utrisque utilia ferrent quaeque aequandae li~ bcrtatis essent). Decemvirii redactară mai întâiu mimai zece table care fură votate de comiţiile cen-luriate şi expuse în Forum1). Descoperindu-se anu- ') Titus Livlus, 3, 34; Dionis din Halicarnas, 10, 57. DREPTUL ROMAN mite lacune în legea votată, s’a mai numit o nouă comisiune de zece membrii pentru anul 304 a. u. c. Printre aceşti decemviri ar fi fost şi trei plebei. Noua comisiune alcătui două table noui. Dar noii decemviri nu voiră să supună aceste table aprobării poporului şi continuară să cârmuiască statul. După câteva turburări, produse în special de ilegalităţile comise de decemvirul Appius Claudius, decemvirii fură alungaţi şi în locul lor fură restabilite vechile magistraturi1). Primii consuli supu-seră noile table votului comiţilor şi au fost aprobate; legea astfel completată a fost expusă în Forum pe nişte table de bronz2) sau poate de lemn3). Aceste table au fost distruse la anul 364 când Galii au ocupat Roma şi probabil n’au m3i fost afişate în urmă. In timpul lui Cicerone ele se învăţau pe dinafară de copii, dar acest obiceiu fu repede părăsit4). învăţarea pe dinafară a avut de consecinţă o alteraţiune continuă a textului arhaic şi o modernizare a sa 5). ') Pentru detalii vezi G. Danielopol, Fragmente juridice, III, p. 256 şi urm. 2) Livius, 3, 57, 10; Dionis, 10, 57. Diodor din Sicilia 12, 26. 3) Pomponius în Digcste, I, 2, 3, 4 spune că tablele ar fi fost de fildeş eborcac, dar aceasta este probabil o greşală de copist în loc de roboreae, G. Danielopol, loc. cit. p. 257. Cuq Marmei, p. 17. 4) Cic., De legibus, 2, 23, 59 discebamus enim pueri XII ut carmen necessarium, quae hodic nemo discit. ’) Cf. P. Krueger, Histoire des Sourccs, trad. Brissaud. p. 13. REPUBLICA LEGEA CELOR XII TABLE 73 47. Conţinutul legei celor XII Table. Legea celor XII table (lex duodecim tabulacum, duodecim tabulae, lex decemviralis) a avut o considerabilă influenţă asupra desvoltării dreptului roman. Ea a fost socotită ca izvorul însuşi al întregului drept public şi privat, după o expresiune a lui Titus Li-vius 1). Cu toate acestea ea este departe de a fi o legislaţiune completă. Legea celor douăsprezece table este mai înainte de toate o redacţiune a dreptului cutumiar. Am putea spune cu oarecare siguranţă că nu conţinea inovaţiuni. Scurtimea însăşi a prescripţiunilor sale dovedeşte că ea nu făcea decât să înregistreze anumite obiceiuri juridice care erau prezente în mintea tuturor. Nu am putea da aici pe larg conţinutul acestei importante legi: dispoziţiunile ei vor fi explicate cu ocaziunea tratării materiei respective. Vom semnală numai punctele cele mai importante. Primele reguli sunt relative la procedură. In a-ceastă materie legea conţine dispoziţiuni destul de amănunţite. Reclamantul poate obligă pe pârît ca să-i urmeze în faţa magistratului, chiar cu forţa dacă se opune. Procedura este formalistă şi rigidă: este aşâ numita procedură a Acţiunilor legii (legis actiones) în număr de patru la acea dată: sacramentum, maţi tis injectio, judicis postulatis, pignoris capis des- ') Livius, 3, 34, 6: Nune quoque in iioc immenso aliarum Miper alias acervatarum legum cumulo fons omnis publici privutiquc est juris. 74 DREPTUL ROMAN pre care vom trata pe larg mai departe. (V. procedura). Esenţialul în aceste proceduri este îndeplinirea gesturilor şi rostirea cuvintelor rituale: magistratul este adesea un simplu martor care constată numai îndeplinirea formelor legale. Faptul nu este surprinzător, căci el este conform cu o concepţie primitivă a justiţiei: justiţia privată în care orice ofensat îşi făceâ singur dreptate cu observarea formelor legale. Este, precum s’a spus, ,,o procedură fără proces". In privinţa delictelor, legea celor XII Table ne arată o legislaţie de tranziţie dela justiţia privată — răzbunarea limitată la regula talionului — la justiţia dată în numele Statului. Familia este organizată după tipul patriarhal, dar femeile au o situaţiune relativ favorabilă. Legea celor XII Table mai conţine o serie de dispoziţiuni relative la dreptul sacru, reglementarea îmmormântărilor (anumite dispoziţiuni tinzând Ia înfrânarca risipei cu această ocaziune), şi alte dispoziţiuni de drept public. Nu trebuie crezut că legea celor XII Table ar fi abrogat sau măcar ar fi făcut să se uite dreptul anterior. Chiar după introducerea acestor table s’a continuat să se invoce anumite dispoziţiuni foarte vechi, anterioare celor XII Table, şi atribuite de tradiţiune principalilor regi ai Romei prmitive. Se poate vedea de aici cât de puternic eră elementul cutumiar în legiuirea decemvrială: ea nu abrogă REPUBLICA LEGEA CELOR XII TABLE 75 vechile obiceiuri şi nu inovează, ci numai continuă vechiul mos majorum. 48. Elementul grec. Nu ar trebui crezut însă că legiuirea celor XII table nu a suferit influenţa ele-nică. Elementul elenic este incontestabil, dar el nu se prezintă ca un împrumut sau o importaţiune. Romanii aveau relaţiuni cu Grecii încă din timpurile preistorice. Cu Grecii din Italia de sud, aceste relaţiuni au fost continue şi numeroase cuvinte greceşti au trecut în limba latină încă din epoca cea mai veche. Amintim un cuvânt juridic, care se găseşte în cele XII Table: poena Ttotvr] sub forma doriană, rcotvâ1). Dacă decemvirii au împrumutat unele dispoziţiuni din dreptul grec, în special din legile lui Solon, ei n’au făcut decât să precizeze prin aceasta anumite tendinţe care existau în dreptul cutumiar roman. Iată cele mai importante dispoziţiuni de origină elenică: libertatea de asociaţie (vezi infra, Dreptul persoanelor, p. 391, No. 408) anumite dispoziţiuni relative la hotărnicie (adio finium regundorum v. Gaius, Dig. 10, 1, 13), unele dispoziţiuni relative la îmmormântare, etc. Pomponius (în Dig., 1, 2, 4) spune că un înţelept grec, anume Hermodor din Efes, care se află în exil în Italia, '). Cuvintele greceşti împrumutate de Romani în acea epocă au format dialectul dorian care eră cel mai răspândit în Italia de sud şi în Sidlia. Limba celor XII Table este foarte concisă. Adesea schimbarea de subiect dintr’o propoziţiune în alta nu este indicată: De ex.: Si in jtis vocat (reclamantul), ito (pârîtul). V. A. Mcillet, Histoire de la langue latine, 1928, p. 119 şi urm. 76 DREPTUL ROMAN ar fi explicat decemvirilor legile greceşti. Romanii în semn de recunoştinţă i-au ridicat o statue la Roma. 49. Caracterul legii celor XII Table. Prin însuşi faptul că legea celor XII Table consacră obiceiul juridic străvechiu, ea nu putea fi egalitară1). Din acest punct de vedere ea nu reprezenta un progres pentru plebe. Intr’adevăr, în materia dreptului public neegalităţile rămăseseră ca mai înainte; plebii nu puteau ocupă magistraturi republicane. Pentru a dobândi acest drept, a trebuit acea lungă luptă despre care s’a vorbit mai sus. Din punct de vedere al dreptului civil, aceeaşi neega-litate: plebeii nu aveau jus conubii cu patricienii. Acest drept nu le-a fost acordat decât prin lex Canuleia, un plebiscit din anul 309 a. u. c., adică posterior cu patru ani legii celor XII Table. In de republica II, 37, 63 Cicero numeşte cele XII Table „tabulae iniquarum legum". 50. Comentariile. Jurisconsulţii romani au scris foarte multe comentarii asupra acestei legi, considerată ca fundamentală. Se citează printre comentatorii celor XII Table Lucius Acilius, Sextus Aelius, care a scris aşâ numitele Tripertita, o lucrare împărţită în trei părţi, Antistius Labeo şi Gaius al cărui comentariu asupra celor XII Table a fost utilizat de compilatorii Digestelor. Se mai adaugă de obiceiu la aceste nume acel al jurisconsultului Servius Sulpcius Rufus, prietenul lui Ci- ’) Cf. Girard, Manuel, p. 27. — Cf. I. Peretz, Istoria Ivi român, voi. I, Originile, (ed. Il-a), p. 113. REPUBLICA — LEGEA CELOR XII TABLE 77 cero, şi al gramaticului L. Aelius Stilo Praeconinus, dar faptul nu este sigur. Nici unul din aceste comentarii nu ni s’a transmis şi nici textul celor XII Table. 51. încercările moderne de reconstituire. Pe baza citaţiunilor din cele douăsprezece table care se găsesc în Digeste, la gramaticii vechi şi la scriitori, s’a încercat a se reconstitui textul celor XII Table. Uneori avem citaţiuni directe, alte ori numai simple indicaţiuni a conţinutului unei dispoziţiuni. O dificultate considerabilă a fost reconstituirea planului. Împărţirea însăşi în table este surprinzătoare. Celelalte legi romane nu au o astfel de împărţire. Lu-indu-se ca bază Comentariul lui Gaius în 6 cărţi s’a presupus că fiecare carte conţinea comentariul a două table. Uneori se găsesc la scriitorii antici referinţe directe asupra tablei în care se găsea o anumită dispoziţiune1). Jurisconsultul francez Iacobus Gothofredus (1587—1652) a alcătuit un plan al celor XII Table pe care în urmă l-au adoptat toţi romaniştii moderni2) (Cf. pentru detalii asupra planului C. Stoicescu, Curs, p. 26). 52. Autencitatea celor XII Table. Critica modernă a pus la îndoială veracitatea indicaţiunilor ') V. P. Krueger, Histoire des sources, trad. Brissaud, ji l(i. ") V. Lucrările lui Dirksen, Schoell, Bruns (Fontes juris Voigt şi mai ales Girard Textes de droit tomain. Iu romăneşte G. Danielopol, Fragmente juridice, III, p. 261 |l urm. (text — după ediţiunea Iui Pellat, Manuale juris sy-iiiii'lii iini. traducere şi comentariu). FT , i;;; i' j | 78 DREPTUL ROMAN I1 date de istoricii şi jurisconsulţii romani relativ la alcătuirea celor XII Table. Principalul argument al criticilor este pierderea textului, primitiv dacă 11 acesta ar îi existat în urma invaziunii Galilor. Consecinţa acestei invaziuni a fost că toată tra- ditiunea romană anterioară acestui eveniment a * 1 , fost refăcută în urmă mai mult după imaginaţie I decât după documente. Teza aceasta, susţinută mai întâiu de D-l Ettore Pais, (Storia di Roma) şi de D-l Ed. Lambert, profesor la Universitatea din î Lyon (în Nouvelle revue historique, 1902 şi în , Melanges Appleton, 1903 p. 503—636), a fost combătută de Girard (în N. R. H. 1902, p. 381— •436) şi de curând, ea a fost părăsită chiar de D-I Pais, Studi Storici per iantichitâ classica, II, ?. , i Nu vom insistă asupra argumentelor care se pot ! invocă în favoarea autenticităţii celor XII Table. ■' Este de ajuns să amintim că în tot timpul antici- j tăţii clasice şi încă din epoca cea mai îndepărtată j legea ceor XII Table este socotită de Romani ca o legislaţie în vigoare1). Secţiunea III. Izvoarele Dreptului. 53. In epoca republicei izvoarele dreptului, în : sensul modului de formare al normelor juridice, sunt în număr de trei: consuetudinea, despre care s a vorbit şi asupra cărei nu vom mai reveni, legea i şi plebiscitul, şi al treilea edictul. Trebuie să mai ’) Vezi şi C. Stoicescu, Curs, p. 27—28. REPUBLICA — ISVOARELE DREPTULUI 79 amintim că în această epocă jurisconsulţii au exercitat o considerabilă influenţă asupra desvoltării dreptului şi numeroase reguli consacrate în urmă le sunt datorite. Cu toate acestea, jurisprudenţa, în sensul roman, adică ceeace numim noi astăzi doctrina, nu poate fi socotită ca un izvor de drept în sensul strict al cuvântului. Ea nu va deveni cu adevărat un mod de formaţiune al dreptului decât în epoca imperială când împăraţii au acordat unor jurisconsulţi dreptul de a da consultaţiuni care să oblige pe judecător a le urmă. Senatusconsultele, adică hotărîriie luate de senat, nu sunt încă nici ele un izvor de drept. Dar autoritatea senatului fiind în acest timp foarte mare, el a început să îşi aroge o putere legislativă pe care nu o avusese până atunci, în special în cazuri urgente. Observăm că în acest timp consuetudinea, care, preum am văzut, constituie dreptul nescris (jus non scriptum) pierde din importanţa sa, în favoarea dreptului scris, reprezentat prin celelalte izvoare: legea, plebiscitele, edictele. § 1. Legea şi plebiscitele. 54. Noţiune. Am văzut mai sus (p. 54, No. 31) ■•musul cuvântului lege. După definiţiunea lui Ga-uis, ea este o deciziune a poporului. Prin populus ne înţelege totalitatea cetăţenilor romani uniţi in mod legal în comiţii (fie curiate, fie centuriate, lie tribute). 80 DREPTUL ROMAN Plebiscitele sunt, după o definiţiune simetrică a lui Gaius, o deciziune a plebei întrunită în con-cilitim plebis. Precum s'a văzut, la început ele erau obligatoare numai pentru plebe, dar mai târziu, cel puţin dela anul 468 a. u. c. (dela lex Hortensia) plebiscitele au putere de lege şi sunt aplicabile întregului popor roman. De atunci nu mai există nici un interes de a deosebi legea (lex) de plebiscit şi, în fapt, în textele juridice, aproape toate plebiscitele sunt calificate de leges. De altfel activitatea legislativă cea mai intensă în epoca re-publicei, este aceea a conciliilor plebei. Comiţiile centuriate vin în al doilea rând din acest punct de vedere. Cele mai multe legi romane sunt plebiscite. 55. Votarea legilor. înainte de a supune un proiect de lege votului, el trebuia anunţat printr’un edict şi afişat în public: aceasta se numea prc-mulgatio1). Motivul acestei afişări eră ca poporul să poată luă cunoştinţă de proiect şi să se evită orice surprindere: din acest moment textul proiectului nu mai putea fi modificat. O lege Licinia Junia din anul 692 a. u. c. (62 a. Chr,) a decis ca să se depuie la aerarium 2) o copie a proiectului de lege ca să nu mai poată fi modificat (ne varietur). Votarea se face după propunerea unui magistrat, care este autorul legii (legis lator). ') V. Festus, V* promulgări. 2 j Se mai depunea o copie Ia aerarium spre păstrare. REPUBLICA IZVOARELE DREPTULUI 81 Această propunere se numeşte rogatio şi este continuarea procedeului din epoca regală (V. supta, p. 55, No. 31). Din această pricină legile votate se numeau leges rogatae spre deosebire de acele dispoziţiuni şi măsuri luate de Senat sau de un magistrat, in numele poporului, relative la un cetăţean, la o categorie de persoane, sau la o civi-tas; aceste măsuri se numeau leges datae. Imediat după votare, legea devenea obligatorie şi putea fi aplicată independent de orice altă măsură. Eră totuşi obiceiul de a le publică: legile erau expuse în forum1). 56. Legea Caecilia Didia. In anul 656 a. u. c. (98 a. Chr.) o lege Caecilia Didia a introdus două noui dispoziţiuni: a) S'a interzis ca în acelaş poiect de lege să se introducă mai multe dispoziţiuni fără legătura între ele: ne quid per saturam ferretur*). Motivul acestei dispoziţiuni, care de altfel nu s’a respectat, eră ca să se evite anumite manopere condamnabile: se întruneau în acelaş proiect dispo-ziţiuni care erau agreabile adunării şi altele, la care propunătorul ţinea, dar care singure n’ar ii obţinut aprobarea adunării. In modul acesta se exercită o oarecare influenţă asupra votului, căci adunarea eră silită să accepte dispoziţiunile care ') Legile astfel prezentate se numeau saturae leges, leges l'i-r saturam. Aşâ a fost legea Julia de maritandis ordinibus. 1) Bste important de observat în această materie că avem Hli'l o adevărată delegaţiune a suveranităţii poporului — imn sar putea numi în termeni moderni acest act. -- biblioteca Universitară. 6 82 DREPTUL ROMAN nu-i conveniau pentru ca să poată vota pe celelalte. Intr’adevăr, precum am arătat mai sus (p. 55, No. 31) adunarea nu putea decât să voteze proiectul în întregime sau să-l respingă tot întreg. 57. b) O a doua dispoziţiune a legii Caecili.a Didia a fost consacrarea unui vechiu obiceiu. Din timpuri străvechi erâ obiceiul ca înainte de ziua votului să se ţină întruniri (contiones) în care oricine avea dreptul să vorbească relativ la proiectul de lege propus. Se ţineâ de obiceiu 3 adunări de acest fel la interval de opt zile, aşâ că trebuia un total de 24 de zile (Trinum nundi-num) între ziua publicării proiectului şi aceea a votării lui. Acest obiceiu a fost consacrat definitiv prin legea citată. 58. Conţinutul legilor. Legile cuprind de obiceiu trei părţi: praescriptio, rogatio, sanctio. a) Praescriptio, este, după etimologia cuvântului, partea scrisă la început. Se arătă mai întâi numele şi titlurile autorului proiectului de lege; ziua şi locul votării; tribul care a votat întâiu (tribus praerogativa) în caz de votare tributim: numele cetăţeanului care a votat primul1). b) Rogatio este textul însu-şi al legii. c) Sanctio. Este partea în care se prevede măsurile luate spre a asigură aplicarea legii, în spe- ') De obiceiu se alegeau persoane cu nume de bun augur: Lucius, Felix. A se vedea legea Quinctia de Aquaeductibus singurul exemplu păstrat, în Textes Girard. ISV0AI1ELE DREPTULUI LEGEA 83 cial nulitatea actelor făcute în contra legii sau pedepse împotriva celor ce ar violâ-o. Din acest punct de vedere legile romane au fost împărţite în trei categorii1): 1. Leges perfectae sunt acelea care anulează actele făcute în dispreţul lor. 2. Leges minus quam perfectae sunt acele legi care, fără să anuleze actul ilegal, prevăd pedepse pentru cei ce l-ar comite. 3. Leges imperfectae, sunt legile lipsite de orice sancţiune directă: ele n’au sanctio; aşâ au fost legea Cincia asupra donaţiunilor, legea Furia testamentaria, etc. La aceste trei categorii de legi descrise de jurisconsulţii romani2), interpreţii moderni au mai adăugat încă o categorie: leges plus quam perfec-tae care prevăd totodată nulitatea actului ilegal şi pedepsirea celui care l-a făcut3). O constituţiune a împăraţilor Theodosiu şi Va-lentinian4) a înzestrat cu o sancţiune toate legile existente: actul contrar unei legi va fi considerat ca nul. 59. Abrogarea legei. O lege poate fi abrogată prin desuetudine5) sau prin votarea unei legi ion ( rarii. In această materie limba latină posedă im mare număr de termeni technici: abrogare ') V. C. Hamangiu, Rosetti Bălănescu şi Băicoianu, Drept rit’. Rom., I, p. 48, (No. 49), şi C. Stoicescu, Curs, ed. II, II. ) Ulpian, Regulae, I, 1—2. ’) A se vedea F. Senn. Leges perfectae, m. q. perfectae, inifH-rfcctae, Paris, 1902. *) C. Just., 1, 14, de legibus 5. *) V. supra, p. 54, nota 3. 84 DREPTUL ROMA.N este abrogarea loială a unei legi; derogare sau exrogare înseamnă o abrogare parţială; subrogate este modificarea unei dispoziţiuni dintr’o lege prin-tr’o dispoziţiune adiţională; obrogare este o abrogare indirectă 1). 60. Retroactivitatea legilor. Legile în principiu nu au efect retroactiv. De obiceiu se însera în lege o clauză în acest sens. 61. Nulitatea legilor. Legile puteau avea un vi-ţiu de formă sau un viţiu de fond. In acest caz legea eră nulă şi oricine avea dreptul să invoce nulitatea legii şi putea să nu ţină seama de ea. Dar dacă legea eră socotită ca valabilă de către magistraţi, aceştia puteau pedepsi pe cei ce nu au ţinut seama de ea. Senatul, în ultimul secol al Republicii, şi-a arogat dreptul de a aprecia validitatea legilor. S’a luat obiceiul a se abrogă legile neregulate spre a evită orice îndoială asupra acestui punct. 62. Numele şi data legilor. Legile poartă numele autorului lor: se pune la feminin numele gen-tiliciu al lui legis lator. De ex. o lege a lui Gaius Iulius Caesar se va numi tex Julia. Dacă cel care a propus legea eră consul, atunci legea va avea două nume: primul va fi acela al consulului care a propus-o, al doilea va fi numele colegului său. De ex. lex Poetelia Papiria. Uipian, Regulae, I, 3 şi Festus, V* abrogare, derogare, etc. ISVOARELE DREPTULUI LEGEA 85 63. Mult timp s'au datat legile pe baza indicaţiu-nilor trase din numele lor. De ex. când erâ o lege Furia, se căuta în listele de magistraţi1) la ce an a fost un magistrat cu acest nume, şi, dacă se găsea, legea erâ socotită ca fiind a lui, iar anul legii erâ determinat prin însuşi acest fapt. Dar Girard a dovedit că acest sistem este defectuos pentru motivul foarte simplu că nu avem liste complete cu numele tuturor magistraţilor, în special al pretorilor şi al tribunilor2). Rezultatul erâ că adesea ori determinarea datei legilor erâ inexactă. Mai toate legile erau atribuite unor anumite epoci pentru care documentele sunt mai abundente (secolele IV, V, VI a. u. c.). Girard a întrebuinţat altă metodă pentru datarea legilor: determinarea datei legilor se va face după conţinutul ei şi după însăşi starea dreptului roman pe care o presupune acest conţinut. Consecinţa este că de cele mai multe ori datarea legii nu se va putea face decât cu aproximaţie prin două date: prima este epoca pentru care e sigur că legea nu există încă şi a doua este aceea a epo cei când e sigur că legea există. De exemplu: legea Aebutia este datată de Girard între anii 605 şi 632 a. u. c.3). ') Sunt liste aproape complete pentru consuli (v. ediţia Tastelor publicată de Liebenam). “) V. Girard, Manuel, p. 39, nota, 3, şi articolele sale din Reiate de l’Enseignement, 1890, p. 623 şi urm. Z. Sav. St.. IK«H p. 11—54. 7 Girard, N. R. H„ 1897, p. 249—294. 86 DREPTUL ROMAN 64. Limitele puterii legislative a poporului. Nu trebuie crezut că în dreptul roman poporul eră suveran în sensul modern al cuvântului, şi că ar fi putut luă orice măsură ax fi voit. Mai întâiu el nu avea dreptul de iniţiativă care aparţinea magistraţilor. Aceştia consultau senatul înainte de a propune un proiect de lege poporului. Dacă se vota ceva contrar unor precepte de ordin religios sau considerate ca fiind de ordin constituţional, acea dispoziţiune eră nulă şi această nulitate eră adeseaori prevăzută în însu-şi textul legii printr’o formulă: Si quid sacri sandi est, quod non jure sit rogatum, ejus hae nihil rogatur1). 65. Legile votate în epoca republicană. Cele mai multe legi din istoria dreptului roman au fost votate în epoca Republicii. Nu le vom putea enumera aici pe toate, ci ne vom mulţumi să amintim pe cele mai importante pentru dreptul privat2). Una din cele mai vechi, după legea celor XII Table, este legea Aquilia, un plebiscit de prin sec. al V a. u. c., relativ la daunele cauzate proprietăţii. O serie de legi relative la raporturile între creditori, debitori şi cauţiuni (legile Apuleia, Furia, Publilia, Cicereia). Două legi având de scop reprimarea delictului de violenţă (Lex Plautia şi lex Julia de vi). J) Probus, 3, 14, cf. Mommscn, Staatsrecht, III, 1 p. 335. ’) Vezi pentru detalii, Dictionnaire des antiquites grecques ct romaines, Daremberg-Saglioo, V-o Lex de Ed. Cuq, şi Gi-rard, Manuel, p. 38 şi urm. ISVOARELE DREPTULUI—EDICTELE MAGISTRAŢILOR $7 Alte legi relative la minori (lex Plaetoria); la absenţi (tex Hostilia); la dreptul succesoral (legile Furia, Voconia, Falcidia); legi relative la protejarea impuberilor, tutelă (lex Atilia). In sfârşit legi de procedură dintre care cea mai importantă pare să fie lex Aebutia, care a modificat vechiul sistem procedural al Acţiunilor legii dând mai multă libertate de acţiune pretorului. Legea Vallia a atenuat efectele unei vechi legis-actio: manus injectio. Toate aceste legi vor fi examinate la capitolul respectiv; deocamdată această enumeraţiune este suficientă pentru a învedera abundenţa activităţii legislative în această epocă. § 2. Edictele magistraţilor. 66. Noţiune. Eră obiceiul la Romani ca. înainte de a intră în funcţiune, un magistrat să expună programul său de activitate. Dacă aceste decla-raţiuni (edicta) nu aveau mare importanţă pentru dreptul privat atunci când emanau dela un magistrat cu atribuţiuni pur politice cum eră consulul bună oară1), ele aveau o importanţă cu totul considerabilă atunci când emana dela un magistrat cu atribuţiuni judecătoreşti, cum erau pretorul (urban sau peregrin) şi edili la Roma, Guvernatorul şi questorul în provincii. ') Asupra edictelor consulilor şi censorilor V. Atilus i .cllius, Noctes atticae, III, 18 şl XV, 11. 88 DREPTUL ROMAN In edictul acestor magistraţi se găseau norme de drept fiindcă ei expuneau cu ocazia intrării în funcţiune principiile după care au să lucreze. Acest izvor de drept a fost poate cel mai important pentru epoca republicană şi mai ales la începutul imperiului. Edictul eră scris pe o tablă de lemn vopsită în alb de unde numele de album, care se dă uneori edictului. Titlurile erau scrise cu roşu de unde vine numele de rubrica (lat. ruber = roşu). Cel mai important dintre edicte a fost acel al pretorlui1) urban. Jurisconsulutul Marcellus îl numeşte vira vox juris civilis (Dig., 1, 1, 8). Dreptul constituit astfel se numeşte drept onorar fiindcă în latineşte funcţiunea magistratului se numea honor. 67. Fundamentul dreptului onorar. Este o chestiune foarte delicată aceea a fundamentului juridic al acestei activităţi a magistraţilor judecătoreşti, în special al pretorului. Intr'adevăr, ca judecători, ei au misiunea de a aplică dreptul iar nu de a-1 modifică şi a introduce reguli noui. Mai întăiu trebuie să observăm că aceşti magistraţi erau învestiţi cu o putere proprie impe-rium, care lipseşte judecătorilor în ziua de astăzi. Apoi trebuie să adăugăm că, după o părere susţinută de Girard, legea Aebutia, de care s’a vorbit mai sus, a dat pretorului anumite atribuţiuni pe *) *) V. Gaius I, 6. — Inst. Just., I, 2, 7. ISVOARELE DREPTULUI—EDICTELE MAGISTRAŢILOR 89 care nu le avea mai înainte: de o parte redactarea formulelor după care avea să se judece procesul, iar pe de altă parte posibilitatea de a refuză o acţiune dată de lege, denegatio actionis1). In tot cazul este sigur că in epoca clasică activitatea juridică a pretorului este întreită: pe de c, parte completează şi întăreşte dreptul civil (iz-vorît din legi şi cutumă) dar el poate completă dreptul acolo unde sunt lacune, şi chiar să-l modifice acolo unde dreptul civil (jus civile)*) pare neechitabil; măsurile luate de pretor pot avea deci trei cauze: ele pot fi adjuvandi juris civilis gratia, supplendi vel impugnandi j. c. gratia3). Evident că aceste măsuri s'au luat în ordine progresivă, începând cu cele care se sprijineau pe dispoziţiu-nile dreptului civil şi terminând cu cele potrivnice acestor dispoziţiuni. 68. Procedeele întrebuinţate de pretor. Pretorul are la dispoziţia sa o seric de mijloace juridice pe care jus civile nu le avea. ') Girard, Organisation judiciaire, 1, 6. 195—198: D-I Ed. Cuq crede că pretorul avea această putere chiar înainte de legea Aebutia. — După Accarias, Precis p., 44, pretorul a avut întotdeauna puterea legislativă, chiar la origine. V. combaterea acestei ipoteze G. Danielopol. Fragmente, III, p. 326. 2) Jus civile are mai multe înţelesuri în dreptul roman. Aici el însemnează toate izvoarele de drept roman afară de dreptul onorar (jus honorarium) introdus prin edictele magistraţilor. Jus civile mai poate să însemneze totalitatea normelor juridice proprii ale cetăţenilor romani (jus'proprium civium romanorum) în opoziţie cu jus gentium, sau chiar operile jurisconsulţilor. ’) V. Papinian, Dig., I, 1, 7, 1. 90 DREPTUL ROMAN Unele sunt bazate pe acea putere de comandă proprie a magistratului numită imperium; aşâ sunt: a) missio in possessionem adică ordinul magistratului prin care o persoană dobândeşte posesiunea unui bun sau a patrimoniului întreg a altei persoane, de obiceiu un debitor recalcitrant sau insolvabil; b) Restitutio in integram este desfiinţarea unui act: pretorul decide ca să nu se ţină seama de actul încheiat. Aşâ este în cazul unei adrogaţiuni, care are de efect, precum vom vedea mai departe (infra, dreptul persoanelor, p. 241, No. 278) stingerea datoriilor contractuale acelui adrogat. Pentru a evită acest rezultat, pretorul decide să nu ţină seama de capitis deminutio produsă de adroga-ţiune; c) Stipulaţiunea pretoriană este un contract încheiat în urma invitaţiunii pretorului prin care o persoană se obligă la o prestaţiune cerută de magistrat: d) Interdictul (numite şi decreta) este un ordin dat de magistrat prin care reglementează în mod provizoriu situaţiunea împricinaţilor de obiceiu pentru a împiedecă acte de violenţă. Alte mijloace sunt bazate pe puterea judecătorească a magistratului (jurisdictio). Acestea sunt: a) acţiunile pretoriene (sunt acţiunile create de pretor pe lângă cele ale dreptului civil); b) prae-scriptio este o rezervă scrisă în fruntea formulei după care se va judecă procesul: c) exceptio este un mijloc de apărare în favoarea pârâtului. In baza acestor dispoziţiuni, pretorul poate să paralizeze o pretenţiune bazată pe dreptul Civil. 1SV0ARELE DREPTULUI-EDICTELE MAGISTRAŢILOR 91 De ex. un moştenitor se prezintă invocând o dis-poziţiune a dreptului civil, atunci când edictul pretorului promite moştenirea altor persoane. Pretorul e drept, nu poate crea noui moşteniri în afară de cei prevăzuţi de lege şi de aceea persoanele gratificate de dânsul nu vor avea titlul de moştenitori civili (heredes) căci pretorul nu poate face norme de drept civil1) dar în schimb va acorda o bo ■ nortim possessio celor chemaţi de el la moştenire şi astfel aceştia vor fi moştenitorii de fapt, care vor profita de averea moştenită. Din această pricină textele juridice desting între raporturile juridice ale dreptului civil (valabile jure civili) şi cele create de pretor (valabile tuitione praetoris, adică mulţumită sprijinului pretorului). 69. Conţinutul edictului pretorului urban. Am văzut mai sus cele şapte mijloace de care dispune pretorul pentru a împărţi dreptatea. Fiecare dis-poziţiune eră prevăzută în mod amănunţit într’un „articol" al edictului. Fiecare articol ca şi edictul întreg se numea edictum: aşâ de ex. edictum carbo-nianum este o dispoziţiune introdusă de un pretor din sec. VII a. u. c. anume Carbo. Planul edictului în această epocă pare destul de asemănător cu acel al edictului codificat de jurisconsultul Iulian în secolul II al erei noastre, care va fi expus mai departe 2). ') V. Gaius, 3 32; Instit. )ust., 3, 9, 2, — De aici vine adagiul modern praetor ţus [acere non potest. ’) V. Girard, Melanges, t. I, p. 197—203. Trebuie sem- 92 DREPTUL ROMAN 70. Edicta perpetua, edicta repentina. Edictul dat de magistrat la intrarea în funcţiune eră valabil în tot timpul duratei funcţiunilor acestuia adică un an de zile. De aceea el se numeşte edictum perpe-titum1). Cicero îl numeşte lex annua. Spre deosebire de acest edict, pretorul mai putea luă măsuri urgente — edicta repentina, pentru circumstanţe neprevăzute. Pretorii luaseră obiceiul de a reluă edictul dat de predecesorii lor aşâ că mulţumită acestei tradiţiuni, dreptul onorar avea o stabilitate suficientă. Partea care se transmitea dela un pretor lc altul se numeâ pars tralaticia în opoziţie cu dispo-ziţiunile noui (pars nova), 71. Deosebirile între dreptul pretorian şi legea civilă. Cu toate că dispoziţiunile edictului deveniseră în fapt egale cu legea, trebuie totuşi să semnalăm existenţa a numeroase deosebiri. a) Aplicaţiunea edictului este limitată la întinderea puterii magistratului care l-a făcut. In consecinţă el nu va dură decât un an, căci succesorul magistratului nu este obligat a-1 adoptă. Pretorul însă care a dat edictul este obligat a-1 respectă, cel puţin dela o lege Cornelia din anul 687 (67 a Chr.)'care obligă pe pretori a judecă în conformitate cu edictul dat de ei: ut praetores ex edictis suis perpetuis nalat doar o singură diferenţă relativă la locul formulelor de acţiuni care se aflau într’un apendice. ') Pcrpetuum în limba latină însemnează „continuu". ISVOARELE DREPTULUI—EDICTELE MAGISTRAŢILOR 93 jus dicerent. Din contra, legea este perpetuă şi leagă pe orice cetăţean roman. b) Legea este concepută în termeni imperativi. Pretorul, însă, nu poate crea drepturi noui (vezi supta, p. 91, No. 68, şi nota 1) şi deaceea nu dă ordine ci numai îndemnuri: exhibeas (să arăţi) sau restituas (să restitui) sau promite intervenţia sa în anumite împrejurări sau cu anumite condi-ţiuni: judicium dabo, in integrum restituam, etc.*). c) Această diferenţă în cuvinte ne arată o diferenţă în fond. Dreptul onorar nu este egalul dreptului civil: el poate uneori, prin mijlocul unei excepţii să paralizeze un drept civil, dar nu-1 poate abrogă după cum nu pcate nici să confere un drept nou. 72. Importanţa dreptului onorar. Dreptul onorar a avut o influenţă considerabilă asupra evoluţiei dreptului roman. Sub acţiunea pretorilor, normele juridice ale vechiului drept au fost adaptate noilor situaţiuni şi astfel dreptul a fost ţinut într’un contact continuu cu modificările vieţii sociale şi cu necesităţile economice. In istoria universală a dreptului, această formaţiune a dreptului onorar roman este un fenomen unic şi din cele mai importante şi mai instructive. El nu poate fi asemănat cu jurisprudenţa modernă căci judecătorul de ') Vezi lista completă a acestor formule în P. Krueger, lllstoirc des Sources, p. 48. u DRKI'Tl’L ROMAN astăzi este mult mai puţin liber, fiind ţinut să aplice cu stricteţă legea scrisă (v. art. 5 c. civ. român). In elaborarea dreptului, pretorul a fost foarte mult influenţat de jurisconsulţi care la rândul lor erau înainte de toate nişte practicieni ai dreptului1). De aici rezultă acea perfectă adaptare a dreptului onorar la nevoile vieţii, pe care o constatau chiar juriştii şi deaceea nu este surprinzător faptul că jurisconsulţii clasici au consacrat comentariului edictului, voluminoase tratate (libri ad edicta). § 3. ţurisprudenţa. -— Ştiinţa dreptului, 73. Ştiinţa dreptului ca izvor indirect de norme juridice. Cele spuse mai sus relative la raporturile între pretor şi jurisconsulţi ne arată rolul acestora în formaţiunea dreptului. Jurisconsulţii romani sunt numiţi prudentes, periti, juris pruden-tes de unde ştiinţa lor juris prudentia2), care înseamnă doctrina3); jurisprudenţă în sensul de astăzi al cuvântului, adică deciziuni judiciare de speţă, nu există în dreptul roman, unde hotărârea eră dată de un fel de jurat, judex, delegat de magistrat. (Vezi însă infra, p. 122, No. 120). I) A se vedea articolul d-lui H. Lăvy-Briihl, Prudent et Priteur, în Revue historique de droit, 1926. I. Kalinderu, Droit pretorien et reponses des prudents, Paris, 1885. J) Uneori ea este indicată sub numele de jus civile: este un al treilea sens al acestei expresiuni, luată aci în sensul cel mai strict. (Pomponius, Dig., 1, 2, 2, 12). *) Cf. Hamangiu, Rosetti Bălănescu şi Băicoianu, Drept civ. Rom., I. p. 22, No. 24. JURISPRUDENŢA — ŞTIINŢA DREPTULUI 95 74. Istoria ştiinţei dreptului în epoca republicană. Intr’o primă fază, dreptul este o ştiinţă religioasă şi secretă. Pontifii sunt primii jurisconsulţi. Legenda atribuie unui pontif anume Papirius, din timpul regelui Tarquinius Superbus, alcătuirea unei colecţiuni de legi, care cuprindea probabil mai ales reguli de ordin religios. Această colec-ţiune de leges regiae s’a numit fus papirianum şi a fost comentată de un jurisconsult dela sfârşitul epocei republicane, Granius Flaccus. In urma publicării legii celor XII Table, dreptul, cel puţin în forma sa abstractă, a devenit accesibil tuturor; dar pontifii continuau să deţină secretul procedurilor judiciare şi a calendarului judecătoresc aşâ că fără intervenţia lor, nimeni nu se putea judecă ’). De altfel dreptul rămăsese în mare parte consuetudinar şi se crede că multe instituţiuni juridice şi printre cele mai importante, ar fi opera Inrisprudenţeis) pontificale, de ex. in jure cessio, emancipaţiunea, adopţiunea manumisiunea, testamentul per aes et libram, etc.3). Procedeul lor consistă în a realiză anumite forme legale într’un scop diferit de cel pentru care au fost create şt ustfel reuşiau să adapteze regulile dreptului la nevoile vieţii. 75. Divulgarea dreptului. Pe la anul 450 un secretar al celebrului bărbat de Stat Appius Cladius ') V. Titus-Livius, 9, 46, 5. ') Acest cuvânt va fi întrebuinţat întotdeauna în sen-mi! roman. *) V. Cii'ard, Manueî, p. 48. % DREPTUL ROMAN Caecus, anume Cnaeius Flavius a publicat formulele sacramentale ale Acţiunilor legii (legis acti-ones) şi puţin după aceea şi calendarul judecătoresc cu menţiunea zilelor faste (dies fasti) în care se putea judecă. Dreptul astfel divulgat s’a numit jus Flavianum. Cam 25 de ani mai târziu un ponţi-fex maximus, plebeu de origină, anume Tiberius Coruncanius (consul la anul 474 a. u. c.) dădea consultaţiuni publice1) în faţa unui auditor care învăţă astfel dreptul. Dreptul a devenit atunci o ştiinţă accesibilă oricui. 76. Principalii jurisconsulţi ai epocei republicane 2). Secularizarea dreptului a avut de consecinţă că un mare număr de oameni distinşi prin cariera lor politică, onorabilitatea moravurilor şi cultura lor, s’au ocupat cu ştiinţa dreptului. Ei au exercitat o mare influenţă asupra evoluţiei dreptului şi au reuşit să facă o ştiinţă din ceeace înainte de ei eră doar o practică empirică. Misiunea lor a putut fi caracterizată ca o „juris civilis in artem redactio". Vom examina pe rând pe principalii jurisconsulţi ai acestei epoce pe care jurisconsulţii clasici i-au numit veteres. 77. Sextus Aelius Paetus Catus, consul în anul 556 (201 a. Chr.), a compus o lucrare numită Tripertita, care, după cum o arată numele avea ‘) Publice proţiteri, Pomponius, Dig., 1, 2, 2, 35 şi 38. 2) Vezi şi G. Danielopol, Fragmente juridice, III, p. 334 şi urm. JURISPRUDENŢA — ŞTIINŢA DREPTULUI 97 trei părţi. Este un comentariu al celor douăsprezece Table care a fost socotită de jurisconsulţii de mai târziu ca un „leagăn" (ctinabula) al dreptului1). El a mai scris o lucrare — Jus Aelianum — menită să completeze Jus Flavianum care devenise incomplet. Sunt multe lucruri obscure în legătură cu aceste lucrări2). 78. Amintim pe cei doui Catoni M. Porcius Cato tatăl (censor în 570 a. u. c. 184 a. Chr.) şi fiul său M. Porcius Cato Licinianus. 79. Fundatores juris civilis. Trei jurisconsulţi din această epocă sunt socotiţi de Pomponius (Dig., 1, 2, 2, 37): ca fundatori ai dreptului Manilius, Brutus şi Publius Mucius. Manius Manilius, consul în 605/149, a lăsat mai multe lucrări despţe care însă avem foarte puţine informaţiuni. M. Junius Brutus a scris, sub formă de dialog, trei cărţi de jure civili. Publius Mucius Scaevola, consul în anul 621/133, pontif ex maximus, a scris o lucrare împărţită în zece cărţi. Pe lângă aceştia mai amintim pe jurisconsultul Publius Rutilius Rufus, consul în anul 649/105; el a fost elevul lui Publius Mucius. Probabil lui îi se datoreşte introducerea în edict a furmulei Ruti-liune. ') Pomponius, Dig., 1, 2,2,7, Sextus Aelius este primul comentator al celor XII Table; Lambert (v. supta) care a con-li'.slat: autenticitatea celor XII Table, a atribuit acestui ju-iiKoiisuIt invenţia lor. ’) V. C. Stoicescu, Curs, p. 25. — P. Krueger, Hist, des ,'iiniiii's, p. 70—71. biblioteca Universitara 7 98 DREPTUL ROMAN W > i i 1 80. Quintus Mucius Scaevola, augurul, văr cu Publius Mucius Scaevola, pontiful, a fost un jurisconsult apreciat după cele ce spune Cicero, care 1 i-a fost elev. (Consul la 637/117). 81. Quintus Mucius Scaevola, pontiful, fiul lui Publius, a fost poate cel mai mare jurisconsult al acelei vremi. El fu consul la 659/95. A murit la , anul 672/82, asasinat de partizanii lui Marius. A scris mai multe lucrări: un liber singularis opo>v (de-finiţiuni) care a devenit modelul tuturor lucrărilor de acest gen (deţinitiones) şi din care comisarii lui ţustinian au extras mai multe fragmente. A mai scris un jus civile în 18 cărţi, care dease-menea a servit de model lucrărilor posterioare. El a fost admirat de toţi jurisconsulţii romani de mai târziu ca un model (Vezi G. Lepointe, Q. ," Mucius Scaevola, teză, Paris 1926). 1 ’ 82. Elevii lui Quintus Mucius. Celebrul juris- consult a avut un mare număr de elevi, printre care cel mai ilustru a fost C. Aquilius Gallus, pretor în anul 688/66, prietenul lui Cicero. Acest jurisconsult este creatorul acţiunii de doi (judi-citim de dolo) şi a stipuiaţiunii ce-i poartă numele (Aquiliana stipulatio). 83. Servius Sulpicius Rufus, este un alt contemporan al lui Cicero, (consul în anul 703/51); a lăsat o operă juridică din cele mai bogate1) şi este renumit ca bun dialectician; Cicero admiră I * l) El este primul comentator al edictului. Iki JURISPRUDENŢA — ŞTIINŢA DREPTULUI 99 stilul său. A avut mulţi elevi printre care cel mai ilustru este Alfenus Varus. Un alt jurisconsult, Aulus Ofilius, a scris un voluminos comentariu asupra edictului. Eră prietenul intim al lui Iulius Caesar. gu 84. Alfenus Varus, consul suffectus în anul 715/39; a lăsat o lucrare în patruzeci de cărţi intitulată Digesta; Numeroase soluţiuni juridice, care se găsesc în digestele lui Justinian se dato-resc lui. El eră foarte iscusit în analiza cazurilor practice, a speciilor1). 85. Ultimii jurisconsulţi ai epocei republicane. In această epocă au mai trăit Cascellius (căruia îi se datoreşte o acţiune, judicium Cascellianum); C. Trebatius Testa consul în anul 700/54 citat adesea de jurisconsulţii din epoca clasică; Quintus Aelius Tubero, care fiind învins de Cicero în procesul lui Ligarius, părăsi baroul şi se consacră studiilor juridice; el eră elevul filozofului stoic Panaetius, care a exercitat o mare influenţă asupra desvoltării unor teorii din dreptul roman. In sfârşit se mai citează numele C. Aelius Gallus, autorul unui tratat intitulat De significatione verborum quae ad jus civile pcrtinetit, cel mai vechiu dicţionar juridic. 86. Opera jurisconsulţilor. După un text celebru n lui Cicerone (de oratore, 1, 48, 212), activitatea jurisconsulţilor consistă în respondere, cavere şi agere. — A) Respondere însemnează a dă consul- ') Vezi A. Outrey, Alfenus Varus, teză, Paris 1930. 100 DREPTUL ROMAN taţiuni, este activitatea de căpetenie a jurisconsulţilor 1). De aceea responsa prudentium, consultaţiu-nile, au fost socotite ca un adevărat izvor de drept. Cel dintâiu care a introdus acest obiceiu a fost Ti. Coruncanius. Se ştie că dădea consultaţiuni publice (publice ptâŢileri). B) Cavere este redactarea actelor juridice. Se ştie că în această epocă formalismul domneâ încă şi pentru a redacta un act trebuiau cunoscute formulele sacramentale. C) Agere este asistarea împricinaţilor într’un proces. Jurisconsulţii au continuat opera pontifilor şi ade-seaori cu aceleaşi metode: utilizarea unor anumite forme legale într’un scop diferit de cel primitiv*). 87. Metoda jurisconsulţilor. La început jurisconsulţii se ocupau de analizarea speciilor şi reducerea lor la o regulă de drept. Nu existau încă nici definiţiuni precise nici categorii juridice bine delimitate. Se urmă metoda enumerării cazurilor, mai concretă, cu preferinţă faţă de generalizările care plăceau atât de mult filozofilor greci*). In acest mod însă metoda jurisconsulţilor a căpătat o mare preciziune şi o deplină siguranţă, contactul cu practica judiciară a fost menţinut continuu. Deasemenea ei căutau să interpreteze cu rigoare textele juridice şi dădeau o mare importanţă cuvintelor însă-şi (interpretarea gramaticală). J) Uneori această parte a activităţii jurisconsulţilor este arătată prin verbul sccibece, adică a dă consultafiuni scrise; V. Cicero, Topica, 1, 4. J) Pentru detalii V. C. Stoicescu, Curs,, p. 33. ’) Cf. P. Krueger, Hrist. des Sourccs, p. 62. JURISPRUDENŢA — ŞTIINŢA DREPTULUI 101 Cicerone le face din aceasta o vină întruna din cuvântările sale. (Pro Murena, 12) dar mulţumită acestei metode, stilul jurisconsulţilor romani a căpătat o precizine pe care o admiră Quintilian şi chiar Cicerone el însuşi. De altă parte s’a ajuns la o deplină cunoaştere a legilor, ceeace de altfel este fundamentul însuşi al ştiinţei dreptului. 88. Influenţa greacă. Metoda jurisconsulţilor romani a făcut considerabile progrese sub influenţa filozofiei greceşti, în special a stoicilor. Panaetios, un filozof grec, ţinuse o şcoală la Roma şi avusese printre discipolii săi eminenţi jurisconsulţi (Publius Rutilius Rufus şi Q. Aelius Tubero în special). Filozofia aristoteliciană câştigă şi ea partizani şi metoda raţionamentului aristotelic fu aplicată pentru prima dată dreptului de Q. Mucius Scaevola. Se fac clasificări şi se utilizează diversele forme de raţionament, în special analogia, care pătrunsese şi în studiile gramaticale. Influenţa greacă s’a manifestat nu numai în privinţa metodei dar şi a fondului*). S’au împrumutat anumite concepţiuni, unele relative la responsabilitate şi imputabilitate, altele privitoare la clasificarea lucrurilor (v. infra, Jus rerum p. 414, nr. 430). In general se poate spune că aceste împrumuturi nint de mică importanţă. Jurisconsulţii romani au ') V. E. Costa, La Filosof ia greca nella giurisprudenza romana, 1891. — Felix Senn, Les origines de la notion de /'u-risprudence, 1926. Dela justice et du Droit, 1927; Sokolow-tki, Dic philosophie im privafrecht, 1902—1907. ^jjLlOT EC4 DEMIŞI 451 102 DREPTUL ROMAN fost foarte prudenţi în admiterea ideilor filo-lozofice greceşti: ei nu le-au acceptat decât atunci când există în dreptul roman un element analog pe care se putea grefă elementul împrumutat *). § 4. Senatus — consuttclc. 89. In epoca regală senatul aveă de misiune a controlâ dacă legile (leges) votate de comiţii nu erau contrarii dreptului în vigoare. Ei acordau aprobarea lor patrum auctoritas (auctoritas înseamnă confirmare) legilor care le păreau conforme cu dreptul. In timpul republicei legile votate de popor trebuiau supuse senatului. Aprobarea eră acordată întotdeauna după cât se pare; ea deveni o simplă formalitate după legea Publilia (415/339) care pre-scriâ ca auctoritas patrum să fie acordată cu anticipare, înainte de votul comiţiilor (v. supra p. 67, nr. 41). 90. In epoca republicană senatul nu are o putere legislativă proprie, totuşi el participă în mod indirect la formarea dreptului. Senatorii puteau să ceară magistraţilor să supună votului poporului un proiect de lege. De altă parte Senatul puteâ verifică validitatea unei legi şi eventual s’o anuleze (v. supra, p. 84, No. 61). Dar cu timpul Senatul a putut să iâ anumite dispoziţiuni cu caracter legisla- ') Se ştie acum că hypotheca este o instituţiune pur romană cu toate că poartă un nume grec. SENATUS CONSULTELE 103 tiv (v. supta„ p. 79, No. 53) şi după toate probabilităţile, încă din acest timp s au introdus anumite norme de drept privat prin senatus-consulte1). Cicerone le consideră ca un izvor de drept şi le pune imediat după leges ?). O redacţiune scrisă a senatus-consultelor eră depusă imediat după votarea lor la aerarium; dacă nu se făcea aceasta, senatus-Consultul eră nul. Secţiunea IV. — Extinderea teritorială a Statului roman şi consecinţele ei. 91. Organizaţia Italiei şt a provinciilor. Epoca republicană este caracterizată printr'o continuă extensiune teritorială a Statului roman8). Nu putem intră aici în detaliile acestor cuceriri, vom semnală numai câteva date mai importante din punct de vedere juidic. Cucerirea Italiei de către Roma se termină în anul 532—222 *). Sicilia devine colonie romană în anul 513—241 5), este prima colonie a Romanilor. Grecia a devenit colonie romană în anul 608—146 şi în acelaş an Catargina a fost distrusă. *) V. P. Krueger, Histoire des Sources, p. 31. ’) Cicero, Topica, 5, 28. s) Vezi supra, p. 58, No. 33. ‘) Asupra originilor şi cauzelor cuceririlor romane vezi: J. W. Spaeth, A study of the causes of Rome’s Wars from 343 io 265 B. C. (studiu asupra cauzelor răsboaelor Romei, între unii 343 şi 265 înainte de Chr.), şi darea de seamă a d-lui Matei Nicolau în Revue de Philotogie, 1927, p. 379 şî urm. Cf. L. Homo, L’ltalie primitive et Ies debuts de l’imperialisme lornoin. ") Prima cifră arată anul dela întemeirea Romei (a. II. c.), ,i doua arată anul înainte de Chirstos. 104 DREPTUL ROMAN 92. Provinciile romane aveau în fruntea lor un guvernator (praeses provinciae) ajutat de questori ; care aveau atribuţiunile edililor. Guvernatorii provinciilor erau aleşi printre foştii magistraţi cărora li se prorogă magistratura pe un an de zile după ex- j pirarea mandatului lor şi erau trimişi în provincii -■ în. această calitate: ei se numeau proconsuli sau ,j propraetori dpă funcţiunea pe care o exercitaseră j la Roma. Obiceiul acestei prorogări datează din epoca lui Sulla. El nu eră conform constituţiei politice a Statului Roman dar a fost acceptat fără ; protestare. ^ Guvernatorii provinciilor dădeau edicte destul de \ asemănătoare celui pretorian1). ] 93. In Italia subsistară organizaţiunile locale. In j fruntea comunelor (civitates) sunt doi sau patru | magistraţi (duo viri sau quatuor viri) care au atri- j buţiuni asemănătoare celor ale consulilor. Există ' , un senat municipal al cărui membri se numesc de- | curiones. împărţirea justiţiei se face de către prae- J fecti jure dicundo, delegaţi ai pretorilor. i 94. Sfera de aplicaţiune a legilor romane. Ro- | manii au respectat dreptul propriu al popoarelor j supuse dominaţiunilor lor. Edictul guvernatorilor j de provincie lăsă un loc de cinste dreptului naţio- J nai al poporului respectiv: cu timpul dreptul naţio- | nai local a fost asimilat dreptului roman deşi dife- *) *) Asupra atribuţiunilor judecătoreşti ale magistraţilor din , provincii vezi: Faletti: Jurisdiction civile des magistrates pro- :j vinciaux, these, Paris, 1926, EXTINDEREA IMPERIULUI ROMAN 105 renţe între drepturile diferitelor provincii au durat până în ultima fază a dreptului roman. Printre drepturile provinciale, cel mai important eră dreptul grec, care eră aplicat într'o mare parte a imperiului. In consecinţă legile romane nu se aplică decât cetăţenilor Romani şi încă numai celor ce locuesc în Italia. Sunt totuşi legi care se aplică pe întreg teritoriul imperiului roman de ex.: lex Appuleia relativă la cauţiuni. Dar există un mare număr de prescripţiuni aplicabile atât romanilor cât şi peregrinilor: sunt regulile lui jus gentium. CAPITOLUL III Imperiul 95. August şi înfiinţa rea imperiului. La anul 727/27 în urma victoriei dela Actium, Octavian August concentră în persoana sa puteri care erau incompatibile cu forma republicană. In aparenţă constituţiunea republicană fu păstrată, numele magistraţilor rămăsese acelaş1) dar în realitate o singură persoană aveâ puterea efectivă; republica se transformase în monarchie2). Imperiul, într’o primă fază, care durează până la anul 284 al erei noastre, data urcării pe tron a lui Diocleţian, este o monar-diic moderată în care puterile sunt împărţite între ') Tacit Annales, I. 3. ’) V. B. Betti, Rendiconti del Instituto Lombar do, 1915. J 06 DREPTUL ROMAN senat şi împărat, care este şi preşedintele Senatului (princeps senatus). Din cauza acestei împărţiri a puterilor între doi factori, Mommsen a numit a-ceastă epocă dyarchia; ea se mai numeşte şi principat (dela princeps, titlul suveranului). Intr'o a doua fază, dela urcarea pe tron a lui Diocleţian, imperiul devine o monarchie absolută. Ea a fost numită şi „dominat" dela titlul care se dă acum împăratului: dominus. Secţiunea I. — Principatul. § 1. Organizaţiunea Statului, 96. Organizaţţiunea imperială. In timpul imperiului magistraturile rămân aceleaşi. Se continuă a se alege consuli mai întâiu de comiţii, ca şi în epoca republicană, apoi de senat, precum vom vedea mai' departe. 97. împăratul nu are o putere unică: el întruneşte în persoana sa mai multe din atribuţiunile pe care le aveau înainte magistraţii. El are imperium proconsulare, un drept de comandă asupra armatelor din provincii şi administrarea însă-şi a provinciilor de frontieră (pe celelalte le administrează senatul). împăratul este învestit cu tribunicia pote~ stas. El este un fel de tribun perpetuu şi fără colegi 1): nimeni nu va putea lovi de intercessio o ho- J) Tribunii continuă să existe şi sub imperiu, dar puterea lor e cu totul teoretică. ORGANIZAŢIA IMPERIUl-UI 107 tărîre a sa ceeace constituie o dublă superioritate faţă de tribunii plebei a căror putere eră anuală şi limitată de o intercessio eventuală a colegilor. Consecinţa investirii împăratului cu această putere este că persoana sa va fi sacro-sanctă. împăratul mai este şi pontifex maximus, adică este capul religios al Statului. Lui August i s’au mai oferit cura legum et morum, puterea legislativă şi de censură dar, ca om politic abil şi prudent, el a refuzat-o. 98. Comiţiile. Dintre cele trei categorii de puteri pe care le aveau la început comiţiile, puterea judecătorească, cea legislativă şi cea electorală, pe prima o pierduse încă în timpul republicei în urma institutirii unor tribunale speciale quaestiones per-petuae. In timpul lui Tiberiu alegerea funcţionarilor şi magistraţilor fu încredinţată senatului1). Puterea legislativă a comiţiilor a durat mai multă vreme. In timpul lui August s’au votat numeroase legi. Sub. împăratul Nerva (96—98 d. Chr.) s'a votat ultima lege (o lex agraria) şi de atunci poporul nu s’a mai întrunit în comiţii. La urcarea pe tron a unui nou monarh, poporul vota o lex regia de imperio2) care investiâ pe împărat cu puterea tribunicie; este singura manifestare a poporului care dădea iluziunea unei participări ale sale la guvernarea statului. ') Tacit, Annales, I, 15. ') V. Lex de imperio Vespasiani, în Girard, Textes, p. 105. 108 DREPTUL ROMAN Jurisconsulţii au tras anumite consecinţe din acest fapt, în special au imaginat o teorie a de-legaţiunii puterilor legislative ale poporului. In realitate în acest moment, organul bolnav al constituţiunii republicane erâ tocmai adunarea poporului sub orice formă a ei (comiţii, ori concilia plebis). Ea erâ o rămăşiţă a organizării municipale primitive. Când statul român erâ un oraş, Roma, o adunare a cetăţenilor erâ un lucru relativ simplu. Când dreptul de cetăţenie a fost întins mai întâiu Italiei apoi unor anumite civi-tates din provincii eşâ că cetăţeni romani se găseau în toată întinderea imperiului, o adevărată adunare a cetăţenilor erâ cu totul imposibilă1). In consecinţă adunările care se ţineau la Roma nu mai aveau valoarea de altă dată. In constituţiunea republicană erâ în consecinţă un organ care trebuiâ înlocuit. împăratul şi-a luat această sarcină: el este reprezentantul poporului fiind investit cu puterea tribunicie. El va aveâ de acum încolo atribuţiunile pe care mai înainte le aveâ poporul2). 99. Senatul. împăratul nu puteâ să ia asupra sa toate atribuţiunile comiţiilor: a votâ, a alege ’) Instit. Just., 1, 2, 5 : Nam cum auctus est Populus Ro-manus in eum modum, ut difficile sit in unum eum convocare legis sanciendae causa, aequum visum est senatum vice populi consuli. Cf. Pomponius, Dig., 1, 2, 2, 9. ’) Legea de laesa maiestate sanctionă mal înainte o ofensă adusă poporului roman; In timpul imperiului se aplică ofenselor aduse împăratului. ORGANIZAŢIA IMPERIULUI 109 este faptul mai multora, iar nu al unuia singur. Din această cauză puterea electorală fu transferată senatului încă din timpul lui Tiberiu (Tacit, Annales, 1, 15). Puterile senatului sunt simetrice cu cele ale împăratului. Senatul are administraţia unor anumite provincii, provinciile senatoriale, după cum împăratul are şi el administraţia celorlalte provincii (v. supta). Iii fruntea provinciilor senatoriale se află un proconsul1). Egiptul are o organizaţiune specială: el este administrat de un fel de vice-rege, prefectul Egiptului. In Egipt s’a menţinut organizaţia locală. El este socotit printre provinciile imperiale. Senatul are atribuţiuni financiare; el dispune de veniturile provinciilor senatoriale care se varsă în tezaurul public aeratium populi sive Saturni — după cum şi împăratul are un tezaur particular, fiscus ptincipis. In sfârşit se poate constată aceeaşi împărţire a puterilor şi din punct de vedere electoral: senatul alege pe magistraţi dintr’o listă prezentată de împărat, dela anul H d. Chr. 100. Magistraţii. In epoca imperială regăsim pe aceeaşi magistraţi ca şi în epoca republicană; trebuie să semnalăm însă că ei nu mai au aceeaşi autoritate ca mai înainte Precum s’â spus, ei sunt aleşi de Senat. ') El este numit ca şi mai înainte, prin prorogarea puterilor sale de magistrat după expirarea anului său de magistratură. 1.10 DREPTUL ROMAN Împăratul are un consiliu consultativ (conci-lium principis). Acest consiliu, compus din magistraţi militari de care vom vorbi mai departe, din senatori şi jurisconsulţi a căpătat o autoritate din ce în ce mai mare1). Pe lângă el funcţionau mai multe biurouri care alcătuiau cancelaria imperială. Precum vom vedea, ea a avut un rol considerabil în elaborarea dreptului şi în difuziunea sa în întreg imperiul roman. S’au creat unele magistraturi noui: de ex.: praetor tutelaris, care a fost însărcinat în mod specia] cu organizarea tutelelor, din timpul lui Marcus Aurelius şi Lucius Verus. 101. Cei mai importanţi magistraţi sunt acum cei însărcinaţi cu atribuţiuni militare. Împăratul are o gardă specială formată din soldaţi aleşi: sunt cohortele pretoriene. Ele sunt comandate de doi prefecţi ai pretoriului (prae-fecti praetovio) cari sunt cei mai înalţi ofiţeri în ordinea erarhică după împărat. Mai există şi un prefect de poliţie praefectus itrbi; un comandant al pompierilor şi al agenţilor în special însărcinaţi cu garda de noapte (prae~ fectus vigilnm) ; în sfârşii un fel de ministru al aprovizionării, praefectus annonae. Aceşti magistraţi, în special prefecţii pretoriului aveau şi unele atribuţiuni de ordin judecătoresc şi de aici importanţa lor din punct de vedere juridic. ') V. Ed. Cuq, Le Conseil des Empereurs d’Auguste â Diocletion. I. Kalinderu, Consiliul împăraţilor in Roma şi Constantinopole, Bucureşti, 1887. ORGANIZAŢIA IMPERIULUI Ml 102. In această epocă izvoarele dreptului devin foarte numeroase din cauza multiplicităţii însă-şi a organelor statului. Principatul este în realitate o epocă de tranziţie; vom vedea că în epoca mo-narchiei absolute multe din ele vor dispărea în baza unui fenomen analog selecţiunii naturale. § 2. Izvoarele dreptului. 103. /. Consuetudinea, Ea continuă să aibă acelaş rol creator de norme juridice şi în acelaş timp poate abrogă legile prin desuetudine v. supra, p. 22, No. 30). Textele referitoare la consuetudine sunt destul de numeroase în această epocă1). 104. II. Legea. Sub imperiu s‘au mai votat câteva legi de comiţiile tribute şi de cele centuriate; dar după Nerva poporul nu a mai fost convocat. (V. supra, p. 77, No. 98). 105. Iată lista principalelor legi votate în acest timp; la anul 737 (17 a. Chr.) două legi Juliae asupra procedurii; la 736 (16 a. Chr.) (după unii la anul 757) legea Julia de maritandis ordinibus; legea Julia de fundo dotali este probabil din acelaş an; la anul 762/19 d. Chr., legea Papia Poppaea; la anul 757/4 d. Chr. legea Aelia Sentia şi la anul 752/2 a. Chr. legea Fufia Caninia, ambele relative la manumisiuni; o lege Junia relativă la manumisi-imi (lege numită din Institutele lui Justinian lex Ju~ ') V. .supra, p. 54, nota 3, No. 30). — V. Dig., 1, 3, 32, 1 (Iulian). 112 DREPTUL ROMAN nia-Norbana) a cărei dată este controversată daci care aparţine sigur acestei epoci; o lege Claudia al împăratului cu acest nume (41—54 d. Chr.) rela-1 tivă la tutela femeilor. Se vede de aici că activitatea! juridică a comiţiilor a fost destul de însemnată înl acest timp. Legile votate au o importanţă consideri rabilă pentru istoria dreptului roman. 106. III. Senatus consultele. încă din epoca re- , publicei senatul începuse să aibă oarecare putere | în materie legislativă. In timpul imperiului, cu ajutorul împăraţilor care au socotit întotdeauna că e îj mai uşor de legiferat prin senat decât prin comiţii,J puterea legislativă a senatului a crescut. Nu se ştie exact când senatus-consultele au căpă- j tat cu adevărat putere de lege. După un text al| jurisconsultului Gaius, care trăia în epoca împăra-| ţilor Antonini, senatus-consultele au în acel timpii putere de lege; dar el semnalează că această ches- j tiune a fost controversată1). Este deci sigur că înj timpul lui Antonin Piui senatul avea puterea legis-| lativă; se poate însă ca el să fi avut această putere! încă din timpul lui Hadrian (117—138 d. Chr.) 2),| când s’a votat un important s-c. relativ la dreptulj succesoral al mamei (s.-c. Tertulian). ’) Gaius, I, 4: Senatus consultum este quod senatus jubet'l atque constituit. Idque vicem legis obtinet quamvis fuerit f quaesitum. *) V. în acest sens, P. F. Girard, Mamiel, p. 61—63; Cuq.J Mantiei, p. 26; — Vezi şi G. Danielopol, Fragmente juridice,i III, p. 317 şi urm. SENATUS — CONSULTELE 113 107. Votarea senatus~consultelor. Senatus-con-sultele se votau după propunerea unui magistrat superior, uneori consulul adesea împăratul. Propunerea supusă senatorilor eră adesea însoţită de o expunere de motive, orafio. Puterea imperială devenind tot mai puternică, de pe la sfârşitul secolului al III senatul a ajuns să fie un simplu organ de înregistrare al deriziunilor imperiale. Intr’adevăr în virtutea lui jusrelationis făcea o. propunere care eră cetită în Senat (orafio principis în senatu habita). şi accepţată de acesta. Deaceea în această vreme senatus consultelesunt numite adesea orationes (de ex. oratio Severi, este un senatus consult votat după propunerea împăratului Septimiu Sever, în anul .195). După votarea senatus consultelor, pentru ca acestea să aibă deplină putere, trebuia ca o copie să fie depusă în aerarium. Numele senatus consultelor se formează prin a* dăugarea terminaţiunii~anum la numele gentiliciu al unuia din consulii în exerciţiu, anul în care s’a votat sau cu numele împăratului atunci când sena-fus-consultul erâ datorit iniţiativei acestuia. Un singur senatus conşult îşi trage numele dela persoana a cărui faptă l-a provocat; este senatus-con-sultul macedonianum dela numele paricidului Ma-cedo. 108. Principalele şenaţussonsulte. Printre şe-natus-consultele mai importante din această epocă semnalăm mai întâiu pe cele trei care au fost votate ''354. — Biblioteca Universitară 114 DREPTUL ROMAN într’o vreme când senatul n’aveâ încă o putere legislativă bine asigurată; sunts.-c. Velleiantim1) din anul 46, s. c. Trebellianum 2) din anul 55 ori 56 şi s.-c, Macedonianum s) din timpul împăratului Ves-pasian (69-—79). Cum în acest timp puterea legislativă a senatului eră încă dubioasă senatus consul-tele citate nu aveau decât un efect pretorian, adică aveau de consecinţă o simplă excepţiune pe care o putea invocă părîtul spre a paraliza regula de drept civil rămasă în vigoare4) In timpul lui Hadrian (117—138) găsim două senatus-consulte foarte importante din punct de vedere al dreptului privat: S.-c. Juvenţian din anul 129 relativ la petiţiunea de hereditate; el a fost propus de celebrul jurisconsult Juventius Celsus, consul în acel an; S.-c. Tertullian relativ la dreptul succesoral al mamei faţă de copii ei, de care trebuie apropiat un alt senatus-consult, s.-c. Orfitianum din timpul împăratului Marcu-Aureliu (anul 178) relativ la succesiunea copiilor la bunurile lăsate de mama lor. ') Se referea la incapacitatea femeii de a se obligă pentru altul. Este origina celebrei „incapacităţi Veleiene", care, în Franţa a durat până In timpul lui Henric al IV-lea. ’) Relativ la fidel comise ca şi un alt s.-c. din aceeaşi epocă, s. c., Pegasian (în timpul lui Vespasian). ’) Relativ la împrumuturile de bani (mutuum) ale fiilor in patria potestate. 4) Mai amintim s.-c. Claudian (al împăratului Claudiu relativ la relaţiunile unei femei libere cu un sclav; s.-consultele Hosidian şi Volusian relativ la dărâmările de case; s.-c. Ne-ronian (al împăratului Nero) relativ la legatele nule din punct de vedere al formei. EDICTELE MAGISTRAŢILOR 115 In anul 195 s'a votat un s.-c. relativ la alienarea bunurilor minorilor, este oratio Severi despre care am vorbit mai sus; iar în anul 208 oratio Antonini, un s,-c. relativ la donaţiunile între soţi. Acestea sunt principalele s.-consulte şi despre dispoziţiunile lor ne vom ocupă pe larg la materia respectivă. 109. IV. Edictele magistraţilor. In epoca imperială magistraţii continuă să publice edictele lor, ei conservă jus edicendi: avem şi în această vreme la Roma un edict al pretorului urban, un altul al pretorului peregrin, şi în sfârşit edictul edililor, iar în provincii edictul guvernatorului (praeses provin-ciae) şi al questorilor cari au funcţiunile edililor dela Roma. Insă în această vreme rolul acestor magistraţi scade considerabil. Hadrian restrânge sfera de ju-risdicţiune a pretorului urban limitând-o la teritoriul Romei, iar pentru Italia el creează patru legaţi consular es însărcinaţi cu misiunea de a împărţi justiţia în cele patru districte respective1). Marcus Au-relius încredinţează atribuţiunile juridice ale acestor legaţi consulares, unor juridici2) şi astfel în locul unei jurisdicţiuni unice, aceea a pretorului, avem din epoca lui Hadrian, mai multe, ceeace puteâ aveâ de consecinţă distrugerea unităţii dreptului honorar. Vom vedea imediat cum această consecinţă a fost înlăturată, (inţra. No. 110). Pe de altă parte pre- l) Spartianus, Vita Hadriani, 22, 13. 8) Cf. I. Capitolinus, Vita Mărci, § 11. 116 DREPTUL ROMAN torii şi ceilalţi magistraţi se mărgineau acum să reproducă în-edictele lor pe acel a predecesorilor lor aşă că aceste edicte aveau acum o stabilitate de fapt foarte aproape de stabilitatea de drept. 110. Codificarea Edictului. In timpul domniei lui Hadrian s’a produs un eveniment de cea mai mare importanţă în această materie. Acest împărat, probabil cu scopul de a menţine unitatea dreptului pre-torian1), a însărcinat pe jurisconsultul Salvius Ju-lianus cu codificarea edictului pretorian. In codificarea sa Julianus a urmat foarte de aproape ordinea materiilor observată până atunci de pretori cu mici schimbări *). Odată terminată această codificare ea fu ratificată de un senatus consult, care, după toate probabilităţile, avea de scop să invite pe magistraţi ca să deâ edicte conforme tipului stabilit de Julianus 3). In această materie sunt foarte multe dificultăţi de detaliu: a) Mai au pretorii după această codificare jus edicendi? b) In ce măsură au acest jus edicendi, dacă,el mai există? ') Vezi în acest sens E. Cuq, Marmei, p. 21. 2) Vezi P. F. Girard, Aus romischen und burgerlichem Recht în Festschrift Bekker, 1907, p. 42—49 şi Nouvelle Revue ■ hisîorique 1904, p. 158—-164. 3) Vezi în acest sens Gjrard. Manue/, p. 58; Cuq. Manuel, p. 22. S’a susţinut însă, că scopul acestui s.-c. ar fi fost qa să dea putere de lege codificării lui Justianus, dar aceasta nu este cu putinţă din cauza că în acest caz ar fi dispărut încă de pe atunci diferenţa între dreptul honorar şi dreptul civil pe care o vedem că subsistă până In epoca Iui Justinian. EDICTELE MAGISTRAŢILOR 117 c) Ce au devenit celelalte edicte? Vom examinâ pe rând fiecare chestiune. 111. Jus edicendi după * codificarea edictului. Se admite în general că magistraţii păstrează jus edi-cendi. Principalul argument în acest sens este că Gaius, care scrie Institutele sale după codificare, întrebuinţează prezentul Vorbind de acest drept: jus edicendi habent magisttatus populi Romani1). Argumentul xie pare destul de slab fiindcă Gaius întrebuinţează deasemenea prezentul când vorbeşte de legi şi de plebiscite (v. supta, p. 54, No. 31) şi noi ştim (v. supta, p. 107, No. 98 ) că ultimile legi votate de popor sunt din timpul lui Nerva. Un argument mai puternic ne pare a fi absenţa de infor-maţiuni asupra acestei abrogări a lui Jus edicendi. Argumentul cel mai important este, pe cât ni se pare, un text al lui Justiniatt (în constituţia Tanta § 18; cf. Constit.'ASSioxev § 18) în care ni se spune că după această codificare pretorul a putut încă să introducă unele dispoziţiuni noui, clausulae novac 2). In rezumat se poate spune că magistraţii conservă -jus edicendi redus însă la o simplă formalitate întrucât acesta va fi totdeauna conform celui 1 1) V. Demangeat, Deoit rottiain, p. 86; Girărd, Martuel, p. 59. a) Exactitatea acestei afirmatiuni a fost contestată (V. (îirard, Manuet, p. 59) totuşi chiar în cazul acesta, eroarea făcută de Justinian ar fi inexplicabilă dacă pretorii nu ar fi avut lflcă jus edicendi. 118 DREPTUL ROMAN al lui Julianus şi poate dreptul de a introduce clau-sulae novae1). 112. Celelalte edicte. Este probabil că şi celelalte edicte au fost codificate dar nu ştim nimic precis asupra lor. Edictul edililor curuli a devenit un apendice al edictului pretorului urban. Edictul guvernatorilor de provincii a fost probabil codificat şi el. După cât se pare el eră destul de asemănător edictului pretorului. Guvernatorii au continuat probabil să publice edictul lor şi subsistau încă diferenţe locale. Principalul nostru izvor în această materie este comentariul lui Gaius ad Edic~ tum provinciale din care s’au luat numeroase fragmente în digeste. Nu se ştie nimic despre soarta edictului pretorului peregrin, în tot cazul însă el nu a fost fuzionat cu cel urban în codificarea lui Julianus, precum s a susţinut uneori. 113. Data codificării edictului. Nu se cunoaşte precis această dată însă ea ar avea o mare importanţă. Este sigur că această codificare a avut loc în timpul lui Hadrian (117—138) după toate probabilităţile în ultimii ani ai domniei acestuia (13-4— 138). Unii autori2), au susţinut că edictul ar fi fost ’) Este cert că aceste clausulc noui au fost foarte puţine la număr căci încă înainte de Hadrian edictul avea o oarecare stabilitate de fapt. •) Girard, în N. Revue historiq., 1910, p. 5—40, Cf. C. Stoicescu, Curs, ed. II-a, p. 40. — Girard a renunţat la această opinie şi a acceptat pe prima. (V. Girard, Textes de Droit Rom. ed. 5, p. 137). EDICTELE MAGISTRAŢILOR 119 codificat între anii 125 şi 128, dar această ipoteză a fost foarte criticată1). 114. încercările de reconstituite ale Edictului perpetuu. Edictul codificat de Julianus, edictul „perpetuu" în sensul modern al cuvântului de data a-ceasta 2) nu ne-a fost transmisă în forma sa originală. S’au făcut mai multe încercări de reconstituire a edictului. Cea mai veche reconstituire ştiinţifică este a lui Rudorff (Edicti perpetui quae reliqua sunt) dar lucrarea d-lui Otto Lenei a întunecat pe toate celelalte în această materie3). 115. Metoda de reconstituire a edictului-perpetuu este bazată pe următorul fapt: jurisconsulţii cei mai importanţi ne-au lăsat lucrări care urmează planul edictului pretorului: aşâ sunt comentariile lui Paul şi Ulpian asupra Edictului pretorului urban, comentariul lui Gaius ad Edictum provinciale şi prima parte a Digestelor lui Julianus care conţin dease-menea un comentariu al edictului pretorian. E drept că nici aceste lucrări nu ni s’au conservat în întregime dar se găsesc în Digestele lui Justinian un mare număr de fragmente extrase din aceste opere şi din fericire comisarii lui Justinian au avut grija să ne arate lucrarea din care a fost extras fiecare fragment, de ex. Paulus, libro XIV ad Edictum, sau ’) V. Cuq, Mantiei, p. 21, No. 5. 2) Vezi supta, p. 92, nota 1 (No. 70). ■’) Există o traducere în limba franceză a acestei lucrări făcută de Peltier: Essai de veconstitution de l'edit perpetuei, 2 voi, Paris. 1901—1903. Există acum o a treia ediţie germană: Das Edictum petcetuum, 1927. 120 DREPTUL ROMAN Ulpianus, libto IX ad Edictutn: aceasta este in-scripţiunea (inscripţio) a fragmentului. Mulţumită acestei indicaţiuni, care multă vreme nu a fost utilizată, s’au putut reconstitui în parte cel puţin, operile jurisconsulţilor clasici1) şi implicit apoi aceea a edictului. In privinţa conţinutului însu-şi al edictului există în Digestele lui Justinian şi în alte scrieri un număv destul de mare de clause ale edictului reproduse textual. (Ele sunt anunţate prin cuvinte ait Praetor, sau Praeforis verba sunt haec, etc.). Celelalte dis-poziţiuni au fost reconstituite pe cale de hipoteză. 116. Planul edictului perpetuu. Iată acum acest plan al edictului după reconstituirea lui Lenei*). Edictul codificat cuprinde atât edictul pretorului urban cât şi acel al edililor curulî. Edictul pretorului are o parte principală şi trei apendice. Apendicele cuprinde formulele interdictelor, excepţiuhile şi stipulaţiunile pretoriene. Parte principală a edictului se subdivide în patru părţi: Partea I-a (titlurile'1—13) cuprinde formulele acţiunilor şi introducerea instanţei până la litis contestatio. ’) Otto Lenei a făcut şl o Palingencsla juris civilis, adică o reconstituire a operilor jurisconsulţilor romani: Jurisconsulţii sunt aşezaţi în ordine alfabetică iar lucrările lor sunt reconstituite după fragmentele- digeste'lor şi a altor izvoare puse în ordine după indicaţiunile din inscripţio. Mai înainte Hom-mel făcuse o asemenea încercare (Palingenesia juris civilis din 1767). ’) Vezi pentru detalii Girard, Textes, p. 139 şi urm.; Cf. 1, Peretz. Ist. Dr. Român, voi. 1, Originile, ed. II, p. 143 EDICTELE MAGISTRAŢILOR 121 Partea a IV-a (titlurile 36—42) este relativă la executarea sentinţei şi cuprinde formulele de ac* ţiune relative la această executare. Partea a ÎI (titlurile 14—24) şi partea'a III-*a (titlurile 25—35) sunt destul de greu de deosebit între ele: în aceste părţi sunt toatecelelalte acţiuni relative la dreptul persoanelor sau ale patrimonlu* lui. După opiniâ admisă'astăzi de cei mai mulţi ro manişti deosebirea între cele două părţi ar fi bazată pe rerum adus, adică pe sistemul anului judiciar roman: în prima-dm aceste părţi sunt acţiunile supuse procedurii obişnuite — reeutti adm; în partea a doua sunt căile de drept mai repezi, sustrase lui re -rum adus, adică acele care se puteau exercită îri alte zile şi în alt loc decât cele obişnuite1). In total edictul pretorului are 45 de titluri dacă se socoteşte fiecare apeiidice ca un titlul 117. V. ConstiţiunUe2) imperiale; In această e-pocă apare un nou izvor de drept: sunt constitui ţiunile imperiale (tonstitutiohes, placita principum). înainte de-a examinâ puterea lor legislativă, va trebui să arătăm diferitele feluri de constrtuţfuni. 118. Felurile constituţiunilor. Sunt patru feluri de constituţiuni: ’) Este opinia pe care a adoptat-o Lenei In ultimile două ediţiuni ale Edictului perpetuu şi este acceptată de Girărd, Melanges, p. 249 şi 305; cf. Cuq, Mantiei, p. 23. J) Precum se va vedeâ. adest cuvâiit are in dreptul roman un sens cu totul deosebit de al cuvântului modern. In! consecinţă trebuie evitată această confuziune. 122 DREPTUL ROMAN 119. 1. Edicta. Acestea sunt foarte asemănătoare cu acele ale magistraţilor, căci împăratul fiind şi el un magistrat, are jus edicendi. Edictele sunt aduse la cunoştiinţa publică prin afişare, iar in provinciile greceşti se adaugă o traducere greacă, 120. 2. Decreta. Sunt hotărîrile împăratului în litigiile ce-i sunt supuse; într adevăr împăratul are anumite atribuţiuni judiciare, el judecă adesea în apel şi uneori chiar şi în primă şi ultimă instanţă. Aceste hotărîri imperiale, datorite celor mai eminenţi jurisconsulţi ai imperiului, care erau membri în consiliul imperial şi pe care împăratul îi consultă întotdeauna, au avut o foarte mare influenţă asupra formării dreptului1) şi cu toate că erau simple hotărîri judectoreşti, jurispru-denţa imperială eră observată de ceilalţi magistraţi. Dealtfel cu aceste decreta apare în dreptul roman noţiunea de jurisprudenţă în sensul modern al cuvântului2). Jurisconsultul Calistrat a scris un comentariu al deciziunilor imperiale. 121. 3. Mandata. Sunt instrucţiunile adresate de împărat diferiţilor magistraţi, în special guvernatorilor de provincie, chiar şi celor ai povinciilor senatoriale (proconsulii) asupra cărora împăratul are un drept de control. Mandata sunt mai mu*t acte administrative — şi deaceea Gaius nici nu J) De ex. Decretam Mărci relativ reprimarea faptului de a-Ji face dreptate singur. !) Vezi supra, p. 94, No. 73. C0NST1TUŢIUNILE IMPERIALE 125 le citează printre constituţiunile imperiale — dar ele conţin adeseaori principii sau reguli de drept. 122. 4. Rescriptele. Sunt răspunsurile, consulta-ţiunile împăratului la întrebările ce i se pun. Din punct de vedere material, aceste răspunsuri pot avea două forme: sau o scrisoare separată: epistola, sau o adnotaţiune scrisă pe însăşi petiţia adresată (subscripţia). Acest ultim procedeu a fost întrebuinţat mai ales faţă de particulari pentru a împiedecă pe aceştia de a separă răspunsul de cerere şi a-1 utiliză la alte scopuri1). Când împăratul răspundeâ unui magistrat, de obiceiu unui guvernator de provincie, se utiliză de obiceiu primul procedeu fiindcă în acest caz nici o fraudă nu eră cu putinţă. Vezi de ex. corespondenţa lui Traian cu Pliniu cel tânăra). Rescriptele capătă o mare importanţă din timpul lui Hadrian. Ele sunt de mai multe teluri: 1. unele au de scop a acordă un privilegiu special unei anumite persoane: sunt aşâ numitele constitutionis personales 3) ; 2. altele conţin interpretări ale dreptului în vigoare; 3. altele au de scop a organiză o instanţă; tot aşâ cum în epoca procedurii formulare, pretorul dădeâ judecătorului *) *) Vezi Vita Macrini; 13: Ne ad alias causas facta prae-ferrentur, quae ad gratiam composita viderentur. ’) Este cartea X a corespondentei lui Pliniu; a fost tradusă în româneşte de d-1 Profesor G. Popa-Lisseanu. ') V. Ulpian, Dig., 1, 4, 1, 2. — Cf. Krueger, Hist. des sources, p. 132. 124 DREPTUL ROMAN însărcinat ' cu judecarea uiluî proces * instrucţiuni scrise*— formala. împăratul a procedat la fel: el dă un reScript prin care răspunde la'cărerea unor împricinaţi (li-belii, supplicationeS, preces) şi organizează instanţa este aşa numita procedură prin resertpf. In orice caz afacerea se judecă în afară de sistemul obişnuit — ordo jwdiciorum — de care ne vom ocupă când vom trată procedura — şi deaceea aceâSfă procedură s’a numit extaordinară (extta ordinetn)* 4. In 'sfârşit sunt rescriptele care introduc reguli-noui. Ele sunt afişate şi înregistrate într’un' liber libellorum rescriptorum et propositorum. O in-scripţiune din anul 238 d, Chr. (din- timpul împăratului Gordian) descoperită în Tracia, la Scap-topara1) ne arată modul cum se făcea această afişare în provincii. 123. Puterea legislativă a împăratului. Gaius (Instit., 1, 5) ne spune că puterea legislativă a împăratului este în afară de orice îndoială: Con-stitutio principis est, quod imperator decreta vel edicto vel epistula constituit. Mec umquam dubita-turn est quitt id legis vicem optineat, cum ipse imperator per legem imperium. Din acest text trebuie reţinut două lilcruri: a) Gaius pune pe acelaş plan toate felurile de constituţiuni şi deci ele au ') Scaptopara este forma exactă a numelui acestei localităţi! iar* nu Scaptopârene, care se găseşte în toate manualele şi lucrările asupra acestei chestiuni $1 care nu e decât' 6 eroare de-citire a lui Mommsen. A se vedeâ textul 'inscrlpţtunli In Girard, Texte». p. 205. CONSŢITUŢIUNILE IMPERIALE 125 aceeaşi putere în drept; b) Fundanientul acestei puteri legislative a împăratului, se bazează rpe./er de imperjo care îl > învesteşte cu puterea trebuincioasa (vezi supta, ■ p. 107,; No. 98). 124. Nici unul din, aceşţe două puncte nu.repre-zintă situaţiunea primitivă a dreptului: 1. Laîn-ceput, împăratul 5 nu, are puterea. legislativăl,): /August a refuzat cura legum et moruni şi deci nu are puţerea legiuitoare; când, primii împăraţi fac o lege, ei o fac în virtutea unei dalegaţiuni speciale, , ca. orcare alt magistrat: supt aşa numitele leges datae. 2. Este cert că la început toate felurile , de coastiţuţiuni nu aveau, o egală putere de lege: decreta erau simple sentinţe; rescripţia erau conşuJtaţiuni care nu se aplicau decât la cazul pentru, care au fost; date afară, dacă împăratul nu hotăra contrariul sşi atunci (reşcriptul ,erâ afişat; în sfârşit edictele chiar nu aveau putere decât In timpul vieţii feşp&eaţplui care le?a dat, după cum edictul magistratului nu « era valabil decât în timpul anului de.magistratură. şi deaceea vedein în primele timpuri ale, imperiului mai mulţi împăraţi succesivi edictând aceeaşi depoziţiune. Din timpul lui Hadrian — d.upăi toate probabilităţile lucţurde s’au schtebat: orice hotărîre a;împăratului aveâ putere de lege pentru. toate:cazurile chiar după moartea împăratului care le-a dat. Deaceea pentru a suprima aplicaţiunea unei !) Vţzi, Cirard, Marmei, p.,66;Krueger, Hist.des sources, p. 136. 126 DREPTUL ROMAN constituţiuni imperiale este nevoie de o abrogare expresă1). 125. VI. Responsa pnidentium. Cel mai curios izvor de drept al acestei epoce este fără îndoială responsa prudentium, consultaţiunile jurisconsulţilor. Ele nu mai sunt în această epocă simple opini-uni care nu leagă pe judecător ci, în virtutea unor concesiuni speciale ale împăraţilor, ele au devenit norme obligatorii. Rămâne de precizat detaliile acestor concesiuni imperiale. 126. ]us publice respondertdi. August, probabil îr scopul de a câştigă de partea regimului monarhic pe unii jurisconsulţi le-a acordat unora dintre ei jus publice respondendi: dreptul de a da consul-taţiuni în numele împăratului: ex. auctoritate prin-cipis, cu condiţiunea ca aceste consultaţiuni să fie semnate adică învestite de sigiliul jurisconsultului, spre a garantă autenticitatea consultaţiunii2). Consecinţa acestui drept eră că judecătorul căruia i se aducea o astfel de consultaţiune eră legat de opinia jurisconsultului, rămânând însă liber în aprecierea faptelor. 127. Rescriptul lui Hadrian. După un text a lui Gaius3) împăratul Hadrian ar fi decis ca opiniile ') Vezi Julius Capitolinus, Vita Macrini, 13. 2) V. Pomponius, Dig., 1, 2, 2, 49. “) Instit., 1, 7. Responsa prudentium sunt senteutiae et opi-niones eorum quibus permissum est jura condere. Quorum omnium si in unum sententiae concurrunt, td quod ita sen- HESPONSA PRUDENTIUM 127 jurisconsulţilor să aibă putere de lege dacă sunt unanime, iar dacă este divergenţă, atunci judecătorul rămâne liber să aleagă pe care vrea. Acest text a dat naştere la multe greutăţi1); se pare că ar fi greşit în manuscris. Se admite în general că este exactă afirmaţinea finală: Hadrian a rezolvat prin rescriptul său cazul când eră divergenţă între jurişti. Dar e foarte contestabilă prima afirma-ţiune: dacă ar fi exactă, atunci ar rezultă că con-sultaţiunile jurisconsulţilor ar aveâ putere de lege nu numai pentru speţa pentru care a fost dată, dar pentru toate speciile asemănătoare. Mai mult chiar: unii autori interpretează cuvintele: senten-tiae et opiniones ca şi când ar însemnă operile jurisconsulţilor iar nu consultaţiunle lor; după această doctrină ar trebui făcut o distincţiune între jus publice respondendi — dreptul de a da consulta-ţiuni în numele împăratului, şi permissio jura con~ dendi de care vorbeşte Gaius şi care ar fi un fel de sancţiune acordată opiniilor conţinute în operile unui jurisconsult, sancţiune acordată după moartea acestuia de obiceiu. Dar această interpretare se loveşte de o mare greutate: nici un text nu vorbeşte despre o asemenea sancţiune şi în plus, dacă ar fi aşâ sarcina judecătorului ar fi mult îngreunată prin rescriptul lui Hadrian fiindcă ar fi tiunt, legis vicem optinet; si vero dissentiunt, judici licet qwuin velit sententiam sequi; idque rescripto divi Hadriani signifi-eatur. ') Vezi asupra interpretării ac"'*"' t‘>v* Itmaa*r [. 152. / / 9 128 DREPTUL ROMAN obligat atunci să cerceteze toate opiniile susţinute asupra,unui punct de drept, pe când scopul res-criptului pare tocmai să fie simplificarea. 128. Şcolile de jurisconsulţi. încă dela începutul imperiului se formează două şcoli de jurisconsulţi: una condusă de C. Ateius Capito, consul în anul 758, alta de M. Antistius Labeo. Aceste două şcoli adverse durează până pela mijlocul sec. al II-lea: ultimul jurisconsult care mai vorbeşte despre această distincţiune care se intitulează el însuşi ca „sabinian" adică aparţinând Şcolii lui Ateius Capito. Care este fundamentul acestei deosebiri? După-Pomponius ’), şcoala fondată de Ateius Capito, care s'a numit şcoala sabiniană, după numele lui Massurius Sabinus, succesorul lui Capito în fruntea şcolii (sau cassiană, după numele unui alt cap al acestei şcoli. C. Cassius Longinus, succesorul lui‘Massurius Sabinus), eră o şcoală tradiţionalistă, conservatoare. Şcoala fundată de Labes eră dimpotrivă novatoare, progresistă. Această şcoală s’a numit proculiană după numele unuia dintre > fruntaşii acestei şcoli, Proculus. Deaseme-nea sabinienii ar fi partizanii soluţiunilor de speţă pe când proculianii ar fi sistematizatori şi generalizatoris). Deasemenea istoricii ne înfăţişează pe fondatorii celor două şcoli ca firi cu totul deosebite: M -. Ani «o eră republicanul hotărît. ’) b- ore V. M. Sc.-anz .{) pe care există şi în şcolile gramatici' H ilologus, 42, p. 308. JURISCONSULŢII 129 care n’a acceptat niciodată regimul imperial, om integru care a ştiut să meargă până la capăt în convingerile sale, renunţând chiar la consulatul ce i se oferise (a fost doar pretor, după anul 758) Din contra, Capito eră partizanul regimului imperial, şi a mers cu supunerea sa până la servilism1). In cursul expunerii dreptului roman vom găsi în multe puncte controversele care despărţiau cele două şcoli. 129. In ce priveşte forma materială a acestor şcoli, nu ştim dacă într adevăr erau două stabilimente (stationes, auditocia) în care se predă dep-tul sau mai curând erau două curente adverse ca şi sectele filozofice ale grecilor. In tot cazul este cert că ele aveau o organizaţiune precisă, fiecare având un fruntaş (princeps scholae). La moartea unuia se alegea un altul şi aşâ avem o serie neîntreruptă de jurisconsulţi care îşi transmit metoda şi ideile 2). Vom studia pe rând pe principalii jurisconsulţi romani din această epocă3). 130. Marcus Antistius Labeo 4). Precum am văzut, el este fondatorul şcolii proculiane. Eră elevul lui Trebatius. A murit după anul 10 d. Chr. dar înainte de anul 22 d. Chr. El a lăsat o operă foarte ’) Tacit, Anale, XII, 12. 2) Vezi pentru detalii G. Baviera, Le due scuole dei giurc-consulti romani,. 1908. “) Pentru detalii cf. P. Krueger, Histoire des Sources, p. 188 şi urm. *) Pentru detalii vezi A. Pernice, M. Antistius Labeo, Das romische Privatrecht im ersten Jahrhundert der Keiserzeit. 2554. — Biblioteca Universitar* 9 130 DREPTUL ROMAN voluminoasă. După moartea sa jurisconsultul Ja-volenus a făcut două rezumate ale operei postume a lui Labeo (posteriores Labeonis) din care s’au păstrat un număr destul de considerabil de fragmente în digeste. 131. C. Ateius Capito a avut ca profesor pe O fi-lius şi eră vestit ca cunoscător ar dreptului relt-gios. Opera sa destul de considerabilă a lăsat % puţine urme în dreptul roman. | 132. Massurius Sabinus. succesorul lui Capito a scris o operă celebră: libri tres juris civilis, care | a fost comentată apoi de marii jurisconsulţi de mai | târziu, Pomponius, Paul, Ulpian în nişte comentarii intitulate libri ex Sabino, sau ad Sabinum şi din ;! care s’a păstrat în Digeste un mare număr de f fragmente. 133. Nerva senior. (M. Cocceius Nerva) este I succesorul cel mai apropiat al lui Labeo. Opiniile f sale sunt citate adeseaori dar nu se cunoaşte titlul operilor sale. A murit la anul 33 d. Chr. Fiul său, Nerva junior, a fost un jurisconsult mai puţin celebru ca tatăl său. t 134. Proculus, succesorul lui Nerva senior în ! fruntea şcolii fondate de Labeo, a dat numele . acestei şcoli (Proculiani). Opera sa a lăsat urme | profunde în digestele lui Justinian. 135. C, Cassius Longinus, consul în anul 30 d. ; Chr. a fost elevul şi succesorul lui Massurius Sa- | binus, şi a avut un foarte mare renume. După nu- t, mele său şcoala fondată de Capito s’a numit Ca- \ JURISCONSULŢII 131 siană. Principala sa operă este libti juris civilis care ne este cunoscută numai prin citafiunile jurisconsulţilor de mai târziu. A murit în timpul lui Vespasian 1). i 36. Plautius. Tot în acest timp trăeşte un celebru jurisconsult aparţinând şcolii sabiniene; este Plautius. El s a ocupat mai ales cu jus honorarium şi lucrarea sa a avut un succes egal cu aceea a lui Massurius Sabinus asupra dreptului civil. Jurisconsulţii Neratius, Javolenus, Pomponius şi Paul au comentat-o. 137. Javolenus Priscus. A fost unul din capii şcolii Sabiniene. El a trăit la sfârşitul secolului I şi începutul secolului al II-lea. A fost consul la anul 90. Din opera sa s'a păstrat în Digestele lui Justinian fragmente din cele 14 cărţi de epistulae, libri ad Plautium; el a făcut două rezumate ale operii postume a lui Labeo. 138. Titius Aristo, jurisconsultul de origină greacă a trăit în timpul lui Traian şi a făcut parte din consiliul acestui împărat. A fost elevul lui Cas-sius şi ne este înfăţişat ca un model de probitate şi ca un profund cunoscător al dreputului2). 139. Salvius Julianius 3) elevul lui Javolenus, este ultimul fruntaş al şcolii sabiniene. In timpul împăratului Hadrian el a fost însărcinat cu codificarea ') Vezi intra, p. 133, No. 146. “') V. Pllnius, Epistulae 8, 14. ') Vezi asupra acestui jurisconsult: L. Boulard L. Sal-vlus Julianus, teză, Paris, 1903.- — W. Rechnitz, Sşlviani-m7ic Studieri 1925. 132 DREPTUL ROMAN edictului perpetuu. Principala sa operă sunt Di-gestele în 90 de cărţi. In primele 58 el urmeaz* planul edictului perpetuu. 140. Revenind la şcoala Proculiană, vom aminti doui fruntaşi ai acestei şcoale Pegasus1), succesorul lui Proculus, şi Juventius Celsus, succesorul lui Pegasus. Nu avem informaţiuni precise asupra lor. 141. Juventius Celsus, fiul precedentului, a fost contimporan cu Salvius Julianus şi împreună au făcut parte din consiliul împăratului Hadrian. Celsus a fost consul la anul 129; el este ultimul fruntaş al şcolii proculiane. A scris foarte mult: Epis-tulae, Quaestiones, etc.; principala sa operă este însă Digesta din care ni s’au păstrat multe fragmente în compilaţiunea lui Justinian. 142. Neratius Priscus. contimporanul lui Celsus şi, ca şi acesta, fruntaş al proculianilor şi membru în consiliul imperial, a lăsat mai multe lucrări: /?e-gulae (15 cărţi); Responsa (3 cărţi; Membranae (7 cărţi), etc. 143. Pomponius. Acest jurisconsult scrie în timpul lui Antonin Piui. El face transiţie între vechii jurisconsulţi citaţi mai sus şi jurisconsulţii epocii următoare în care dreptul roman atinge apogeul desvoltării sale. Pomponius care eră probabil sa-binian, a scris foarte mult. In Digestele lui Justi-nian găsim mai ales extrase din liber singularis enchiridii, libri ad Quintum Mucium (39), etc. ’) Pegasus este probabil autorul S.-consultulul pegasian. JURISCONSULŢII 133 144. Sextus Caecilius Africanus, contimporanul precedentul şi probabil elevul lui Julianus. Principala sa operă este intitulată Quaestiones. 145. Gaius. Gaius este unul dintre cei mai mari jurisconsulţi romani, unul din aceea care prin claritatea stilului său şi prin spiritul său didactic a exercitat cea mai mare influenţă. Nu se ştie nimic despre vieaţa sa. El nu este citat de nici un jurisconsult din epoca clasică şi numele său apare de abia în constituţiunile imperiale din secolul al V-lea. După doctrina dominantă, Gaius ar fi trăit în timpul lui Hadrian şi Antonin Piui, poate în partea greacă a Imperiului roman; astfel sar putea explică de ce el nu este cunoscut la Roma. Gaius spune el însu-şi că este Sabinian. E ultimul care mai vorbeşte, despre diferenţa celor două şcoli. 146. Doctrina d~lui Profesor S. G. Longinescu asupra lui Gaius. După această doctrină1) opera care ne-a fost transmisă sub numele lui Gaius (simplu praenomen) n’ar fi alta decât aceea a celebrului jurisconsult sabinian din secolul I: Gaius Cassius Longinus (v. supra p. 130, No. 135). Opinia aceasta a fost acceptată imediat de Kalb unul dintre cei mai mari romanişti germani şi unul dintre cei care au studiat mai mult opera lui Gaius2). ') S. G. Longinescu, Caius der Rechtsgelehrtc, teză, Berlin, 1896. *) Kalb In Bursians Jahresberichte, 1896 şi 1901. Vezi mrifra, N. Herzen In Zeitschr. der Savigny Stiftung, 1899, p. 211—229. f34 DREPTUL ROMAN 147. Opera lui Gaius1). Gaius a scris un comentariu în 6 cărţi asupra celor XII Table, un comentariu asupra edictului pretorului urban şi un altul ad edictum provinciale, Res cottidiane sive Aureorum, (tratat de practică juridică) şi în sfârşit celebrele Institutiones care au servit de model comisarilor lui Justinian pentru alcătuirea unui manual pentru studenţi. împărţirea adoptată de Gaius şi instituţiunile sale anume: a) persoane; b) lucruri şi dobândirea lor — în care intră şi testamentul şi moştenirea ab intestas, fiind considerate ca moduri de dobândire a bunurilor; c) obligaţiunile (şi evident, contractele); d) acţiunile (procedura) a fost utilizată în aproape toate codurile moderne, în special în codul civil francez şi în codul nostru. E probabil că această diviziune nu a fost inventată de Gaius dar el este singurul care s’o fi întrebuinţat cu atât succes, după cât se ştie. 148. Palimpsestul din Verona. Până în secolul trecut institutele lui Gaius nu ne erau cunoscute decât prin institutele lui Justinian şi fragmentele din Digeste. Istoricul german Niebuhr a descoperit la anul 1816 textul original al institutelor lui Gaius. Acesta însă, scris prin secolul al Vl-lea fusese şters şi în urmă s’a scris pe acelaş pergament un nou text, mai interesant pentru vremea ’) Nu putem da aici titlurile tuturor scrierilor sale; pentru detalii V. P. Krueger, Histoire des Sources, p. 243 şi urm. JURISCONSULŢII 135 aceea — epistolele fericitului Ieronim1). Dificultatea cea mare eră de a face să reapară textul şters. Prin mijloace chimice s’a reuşit a face posibilă descifrarea textului lui Gaius. Un mare progres în citirea textului s’a făcut în urma lucrării lui W. Studemund, un ilustru învăţat care se specializase în citirea palimpsestelor. La anul 1874 el a publicat o reproducere exactă a textului (apographum) pe care a completat-o în urmă2). Această descoperire a revoluţionat studiile asupra istoriei dreptului roman3). 149. Ulpius Marcellus, a trăit în timpul lui An-tonin Piui şi al lui Marcus Aurelius (circa 138— 180). Opera sa principală este Digesta (31 de cărţi) adnotată în urmă de Scaevola şi de Ulpian. A mai scris Epistulae şi Quaestiones. 150. Quintus Cervidias Scaevola, contimporan cu precedentul, a fost principalul consilier juridic al lui Marcus Aurelius. A lăsat note asupra Di-gestelor lui Julian şi ale lui Marcellus şi a scris el însu-şi patruzeci de cărţi intitulate Digesta, apoi 20 de cărţi de Quaestiones, 6 de Responsa din ’) Un text care a fost şters pentru ca pe acelaş pergament să se scrie un nou text se numeşte palimpsest. ’) Vezi ediţia a Il-a a lui Studemund şi Krueger. — Printre ediţiunile textului lui Gaius amintim: cea a lui E. Dubois, 1881: cea a lui Seckel şi Kuebler din 1908 şi în Girard, Tex-tes, p. 225—354. tea, p. 225—354. Ultima ediţie (Kuebler) este din 1928. 8) Textul nu este pur: sunt gloseme şi interpolaţiuni posterioare lui Gaius V. E. Albertario în Rendiconti dello R. Jstituto Lombardo, Seria II, t. LIX, p. 198 şi urm. (1926) şi LXI (1928): Appleton, N. R. H„ 1929, p. 197 şi urm. 136 DREPTUL ROMAN care ni s'au păstrat fragmente în Digestele lui ţustinian. 151. Aemilius Papinianus, cel mai mare jurisco-sult al Romei deschide epoca clasică a jurispru-denţei romane; el a avut o strălucită carieră administrativă şi la anul 203 a devenit prefect al pretoriului. A fost ucis la anul 212 din ordinul împăratului Caracalla pentru că a reprobat asasinarea lui Geta, fratele lui Caracalla, comisă de Caracalla el însuşi. A scris Quaestiones şi Responsa, operile sale principale, apoi mai multe alte tratate mai puţin importante. Stilul său e foarte concis şi deaceea e uneori greu de înţeles. Papinianus îşi datoreşte marele său renume cunoştinţei aprofundate a practicii judiciare şi a operilor jurisconsulţilor mai vechi pe care îl citează des, spiritului său critic şi perspicace, preciziunii metodei sale şi în sfârşit, vederilor sale largi. 152. Jutius Paulus, adsesor al lui Papinian ca prefect al pretoriului, a fost însuşi prefect al pretoriului până în anul 235; eră elevul lui Scaevola. Opera sa este imensă: a scris 86 de lucrări, dintre care principalele sunt libri ad Edictum (78 de cărţi) şi libri ad Sabinnm. A mai scris notat la operile ju risconsulţilor anteriori, Papinian, Scaevola, Ju-lian, etc. Un foarte mare număr de fragmente din Digestele lui Justinian sunt luate din opera sa care înfăţişează o expunere metodică a întregului jus honotarium şi jus civile. JURISCONSULŢII 137 O operă a lui Paulus, Sententiae ad filium, un repertoriu de practică judiciară ni s’a păstrat independent de compilaţiunei lui Justinian într’un rezumat făcut în secolul al V-lea. 153. Domitius lllpianus, originar din Tyr (în Fenicia) a fost adsesor al lui Papinian şi apoi prefect al pretoriului între anii 222 şi 228 când a fost asasinat. Deşi timpul în care a scris este relativ scurt (212—217) el a lăsat o operă imensă: aproape două treimi din Digestele lui Justinian sunt alcătuite cu fragmente din opera sa. Este jurisconsultul care a fost cel mai mult utilizat de comisarii lui Justinian. A scris 81 de cărţi ad Edic~ turn, libri ad Sabinum 1) şi un număr foarte mare de monografii. 154. Valoarea lui Ulpian. Opinia lui A. Pernice. Ulpian a scris într’un stil foarte limpede; este lipsit de originalitate şi de spiritul critic al lui Papinian şi al lui Paul, dar avea o erudiţie foarte vastă şi a citat aproape pe toţi jurisconsulţii romani, fiind un mare compilator. A. Pernice, un celebru romanist german, a contestat lui Ulpian chiar şi această calitate (v. Sitzungsberichte Berlin, 1885). După dânsul Ulpian ar fi compiiat pe rând, dintr’un număr redus de jurisconsulţi pentru fiecare materie. Părerea lui A. Pernice a fost însă combătută. ’) A mai scris un liber singularis regularum, manual elementar, care ni s’a păstrat în parte printr’un manuscris din secolul al X-Iea. Vezi Girard, Textes, p. 461—491. 138 DREPTUL ROMAN 155. Papinian, Paul şi Ulpian sunt cei trei mari jurisconsulţi ai Romei antice 1). După ei ştiinţa dreptului decade repede. Putem să mai amintim pe Marcianus contimporan al celor trei mari jurisconsulţi, care a scris Institutiones în 16 cărţi, un liber singularis ad formulam hypothecariam (el este principalul comentator al dreptului hipote-car), etc. 156. Herennius Modcstinus, elevul lui Ulpian este un jurisconsult care a avut mult succes mai târziu din pricina clarităţii şi simplităţii stilului său. A scris o serie de monografii, 6 cărţi de excusa~ tionibus (aceasta din urmă în limba greacă), şi un tratat asupra „diferenţelor" (Libri differentia-rum). 157. Ultimii doi jurisconsulţi ai acestei epoce, care sunt citaţi în digestele lui Justinian sunt Her-mogenianus2) şi Aurelius Arcadius Charisius3). 158. Diferite feluri de lucrări juridice. Am arătat mai sus principalele opere ale jursconsulţilor; am văzut că ele erau intitulate, Quaestiones. Responsa. Sententiae. Digesta. etc. Să explicăm aceste titluri. 159. Tratatele elementare scrise pentru studenţi şi începători poartă dife rite nume: unele sunt simple ’) Mai amintim pc Claudiiis Tryphoninus, elevul Iul Cer-vidius Scaevola, care a scris notac Ia opera maestrului său şi Disputationes în 21 de cărţi. A fost membru în consiliul imperial în timpul împăratului Septimiu Sever. Contimporanul acestuia, Callistrat, grec de origină, a scris Quaestiones şi 6 cărţi de cognitionibus, comentariu al deciziunilor imperiale. *) A scris şase cărţi intitulate juris epitomae. *) A lăsat trei monografii. TRATATELE JURIDICE 139 regule concise: Regulae sau Definitiones; altele sunt mai desvoltate şi conţin o expunere metodică a dreptului: Institutiones, Enchiridia cuvânt grec, care înseamnă manual). 160. Alte tratate, mai desvoltate, dar scrise în-tr’un stil foarte concis poartă numele de Pithana, Opiniones sau Sententiae, Ele par să fie nişte repertorii al regulilor de drept mai mult pentru prac-ticiani decât pentru studenţi. 161. Consultaţiunile şi soluţiunile de speţă ale cazurilor grele au fost păstrate şi selecţionate în Quaestiones şi Responsa. 162. Comentariile asupra edictului — tibri ad edictum — formează o parte considerabilă din opera jurisconsulţilor romani. 163. Unele lucrări au de obiect special studierea dreptului civil. Aşâ au fost lucrările lui Mucius Scaevola, ale lui Massurius Sabinus şi toate lucrările ce derivă din acestea libri ad Sabinum. 164. Digesta sunt adevărate enciclopedii juridice în care sunt concentrate pe deoparte dreptul pre-torian iar pe de alta dreptul civil. Digeste însemnează o lucrare pusă în ordine, sistematizată. 165. In sfârşit trebuie să mai amintim un foarte mare număr de monografii, apoi scrisori între jurisconsulţi epistutae, etc. 166. învăţământul Dreptului. In acest timp drep tul se predă după o metodă empirică, pur practică. In jurul unui jurisconsult cu renume se grupează tineri doritori de a studiâ dreptul. Ei asistă astfel 140 DREPTUL ROMAN la consultaţiunile pe care le dă maestrul lor (Res~ ponsa) şi adesea pun ei însăşi întrebări (Quaestio-nes). După obiceiul şcolilor de retorică, studenţii în drept „discută" adesea câte o chestiune mai delicată: sunt aşa numitele disputationes, care au loc în public. La Roma sunt unele şcoale de drept: stationes, auditoria1) unde au loc aceste discuţiuni. Există şcoli de drept şi în provincii dintre care cea mai celebră în secolul al III-lea este cea dela Beyruth (Berytus) în Fenicia1 2), 167. Metoda juriscosulţilor3). Jurisconsulţii studiază dreptul mai a)es din punct de vedere practic. Analiza cazurilor de speţă este împinsă la o mare perfecţiune. Misiunea jurisconsultului consistă în a găsi pentru fiecare problemă soluţiu-nea cea mai conformă cu legislaţia existentă şi cu echitatea. De aici r;zultă o logică particulară, o logică juridică pe care Romanii au cunoscut-o mai bine decât oricare alţii. Mai mult încă: ei au ştiut ca o ultimă consecinţă a acestei logici, să sistematizeze dreptul îr. vigoare, să creeze categoriile şi noţiunile juridice de care ne folosim până în ziua de astăzi. Ei sunt creatorii limba-giului tehnic juridic. In evoluţia sa, dreptul roman a fost foarte mult influenţat de opera juriscon- 1) Vezi Aulu-Gelliu, Noctcs Atticae, 13, 13. 2) V. Paul Collinet, Histoirc dc l’Bcole de Bcyroutk, Paris, 1925. *) V. Paul Krueger, Hist. des sources, p. 62. Cug, Ma-nuel, p. 40 şi urm. DOMINATUL — ORGANIZAŢIA STATULUI 141 suiţilor: pretorii adesea nu au făcut altceva decât au consacrat, mulţumită autorităţii lor, soluţiuni date de jursconsulţi *). Secţiunea a Il-a. — Monarhia absoluţi (dominatul), § 1. Organizaţia Statului. 168. Reforma lui Diccleţian: In urma turbură' rilor pe care le-a suferit imperiul roman în secolul al IlI-lea, din pricina atacurilor continue ale bar, barilor dela graniţă şi a descompunerii sociale din năuntru, imperiul roman, izbutind să înfrângă criza a ieşit cu totul transformat. Cu venirea lui Diocleţian la tron (284 după Chr.) începe o nouă eră. Pentru o mai uşoară administrare a imperiului acesta este despărţit în două părţi: imperiul occidental, cu capitala la Milan; o alta orientală cu capitala (provizorie) la Niceea. Imperiul rămâne însă unul şi indivizibil ca fiinţă politică. 169. „Dominatul". Ultimele obstacole care limitau puterea cad acum. împăratul este un monarh absolut şi de drept divin. Titlul său este acum „do-minus" — stăpânul — de unde numele ce s’a dat acestei perioade: dominatul. Acest titlu l-au purtat, dar nu în mod oficial şi unii împăraţi din epoca precedentă: Diocleţian, Traian, etc. Dela Septimiu Sever (193—211) el devine un titlu oficial. Faţă de atotputernicia imperială, senatul devine un *) Vezi H. Levy-Briihl, Revue hisforique de Droit, 1926. 142 DREPTUL ROMAN simplu consiliu municipal. Pe lângă senatul dela Roma, mai există în această perioadă un altul la Constantinopole care devine capitala imperiului cu venirea la tron a lui Constantin cel Mare (311—337). 170. Concepţiunea religioasă a Imperiului. Cercetări recente au dovedit că în epoca precedentă, concepţiunea monarhiei de drept divin începea să apară sub influenţa egipteană. In această ultimă perioadă, ea se precizează, dar nu sub influenţa egipteană, ci aceea asiatică a dinastiei Sasanide. care reînviase imperiul persan1). Marele zeu al imperiului este acum un zeu persan Mithras2). El este soarele înfăţişat ca stăpân al lumii: Mithras sol invictus3). împăratul Aurelian (270 — 275) îi consacră un templu strălucit la Roma. împăraţii sunt consideraţi ei însăşi ca zei — dominus et deus 4); ei poartă un nimb în jurul frunţii pe monetele şi medaliile bătute atunci5). ‘) V. L. Homo, Institutions politiques romaines, 1927, p. 333 şi urm. ’) Sol. dominus imperii romani. *) Cf. L. Homo, op. cit., p. 338. *) împăratul este el însuşi de origină divină diis genitus. E zeu prezent şi corporal după expresia lui Vegetius: tan-quam praesens et corporulis deus (Epitome rei mili-taris, II, 5). “) V. Babelon, La trouvaillc monctaire de Helleville, 1910. Concepţia monarhiei divine îşi are origina chiar la începutul imperiului. Compară fraza lui Vegetius citată supra cu versurile lui Ovidiu (Metamorfoze, XV, 869—870: diis) Qua caput Augustum, quem temperat, orbe relicto, Accedat caelo faveatque praecantibue absens. DOMINATUL — ORGANIZAŢIA STATULUI 143 171. Funcţionarii imperiali. După sistemul persan ei sunt acum funcţionari pe lângă persoana împăratului: praepositus sacri cubiculi este primul funcţionar al palatului; Quaestor sacri palatii este primul ministru. Organizaţiunea aceasta se regăseşte în vechiul nostru drept public. 172. Armata şi provinciile. In acest timp armata primeşte o organizaţiune specială şi este corn plet deosebită de administraţiunea civilă. Circumscripţiile militare nu corespund celor civile. Provinciile sunt mult mai mici acum ca în epoca precedentă: în fruntea lor este un consularis, praeses sau rector. Mai multe provincii la un loc formează o diocesă. Mai multe diocese alcătuesc o prefectură; prefecturile erau în număr de patru: Orientul. Iliria, Galia, şi Italia. 173. Influenţa creştinismului. In urma edictului din Milan (313) dat de Constantin cel Mare creştinismul devine o religiune autorizată şi face mari progrese. Numeroase dispoziţiuni legislative din acest timp pot fi explicate prin influenţa ideilor creştine, precum vom vedea în cursul expunerii. § 2. Izvoarele Dreptului. 174. I. Consuetudinea îşi păstrează puterea de mai înainte ca factor creator de drept. O constitu-ţiune a împăratului Constantin (8, 52, (53), 2) a hotărât ca acest izvor de drept să nu mai poată 168 DREPTUL ROMAN Justinian a reformat această programă (v. constit. Omnem). Sunt cinci ani de cursuri: în primul an studenţii învăţau Instiiuţiunile sale, în anii următori Digestele iar în ultimul an (al cincilea) se studiâ codul. Vechile nume date studenţilor au fost păstrate afară de acel al studenţilor primului an care mai înainte se numeau dupondii iar după Justinian, Justiniahi novi. 207, Literatura juridică posterioară lui Justinian este destul de bogată. Amintim lucrările cele mai importante: parafraza greacă a instituţiunilor atribuită lui Teofil (se găsesc numeroase informaţiuni destul de importante): un comentariu asupra Di-gestelor de Stephanos, unul asupra Codului de Thalaileos, şi mai multe asupra Novelelor. Acum apar aşa numitele Nomocanones, sinteză de drept civil şi eclesiastic. împăratul Leon Isauricul a publicat peîa 740 un extras Ecloga (’ExXo?-?] twv voţuov) în care a fuzionat pasagii din cele patru ramuri ale legislaţiei lui Justinian şi cu numeroase modificări inspirate de dreptul grec şi de dreptul canonic. In prima jumătate a sec. al IX-lea împăratul Vasile Macedoneanul abrogă acest extras şi caută să restabilească legislaţia lui Justinian alcătuind un manual împărţit în 40 de titluri: icpâyipov. Cea mai celebră legislaţiune din acest timp sunt Basilicale (tâ paaOaxâ v6|ii|xa) făcute de succesorul lui Vasile, împăratul Leon filosoful 888— 911, Este o sinteză a dreptului în vigoare în 60 DREPTUL ROMAN IN ORIENT 169 de cărţi în care sau pus la un loc fragmente din diferitele corpuri de legi (Digeste, Cod.) ale lui Justinian. Mai târziu apar alte rezumate, manuale, compilaţiuni, etc., dintre care nu voip reaminti decât Manualul în şase cărţi (â)(e£â6i6Xoc) al lui Harme-nopulos1). Din punct de vedere al studiului dreptului roman propriu zis aceste colecţiuni prezintă o oarecare importanţă. Basilicalele în special conţin traduceri in greceşte ale unor texte din legislaţia lui Justinian cu note şi comentarii (scolii) adeseori de mare interes 2). Amintim deasemenea, că aceste colecţiuni au avut o mare influenţă asupra istoriei dreptului nostru. Secţiunea a II-a. — Dreptul roman în Occident. 208. In occident s'a păstrat multă vreme şi s a utilizat în anumite regiuni (Italia, sudul Franţei! anumite părţi din dreptul roman, în special Codiţi Teodosian, sentinţele lui Paul (din Breviarum Atavici). Dreptul roman eră studiat alături de dreptul lombard în unele universităţi din Italia şi din această epocă ni s au păstrat anumite lucrări, unele de exegesă (glosa Instituţiunilor — dela Turin), altele rezumate pentru şcoală. Studiul exegetic al dreptului roman a luat un mare avânt în urma lu- ') Pentru detalii vezi I. Peretz, Originile dreptului român, ed. II 1926. 2) Cea mai bună ediţie este cea a lui Heimbach. 146 DREPTUL ROMAN dreptul comun să fi considerat ca nul1). Se iau măsuri ca rescriptul să nu poată fi despărţit de chestiunea pe care o rezolvă, de aci marele număr de adnotaticnes din această epocă adică rescripte scrise în notă pe însăşi petiţia. Valentinian al III-lea a decis ca nici un rescript să nu poată fi extins la alte cazuri decât dacă voinţa împăratului care l-a dat eră în acest sens adică dacă rescriptul eSte o îex generalis 2). 180. Diviziunea imperiului şi unitatea legislaţiei. Am arătat că dela Diocleţian imperiul este despărţit în două părţi: una orientală cu capitala întâi la Niceea, după cea (dela Constantin) la Constanti-nopole (care mai înainte se numea Byzantium), alta occidentală cu capitala la Roma. Constantin cel Mare (311—337) a reuşit să realizeze la un moment dat unitatea imperiului. Despărţirea aceasta, la început administrativă, a devenit politică după moartea lui Theodosius I la 395: fiii săi îşi împăr-ţesc imperiul, Arcadius ia Orientul; Honorius, Occidentul. La anul 476 Roma este ocupată de barbari şi împăratul Romulus Augustulus este depus. Cu aceasta se sfârşeşte imperiul de Apus. In tot acest timp unitatea legislaţiunii a fost menţinută prin faptul că orice lege nouă promulgată într'o parte a imperiului eră comunicată (printr'o pragmatica sanctio) celuilalt împărat. Acesta, e drept, rămâ- ’) Cod. Th„ I, 2, 2. 2) Cod. I, 14, 3. DOMINATUL — 1SVOARELE DREPTULUI 147 neâ liber s’o accepte sau nu, el fiind supremul arbitru al nevoilor supuşilor săi. După căderea Romei sub barbari, un singur e-veniment trebuie semnalat: este domnia regelui o-strogot Teodoric, om înţelept care a ştiut să redea Italiei o parte din vechea ei strălucire (489—526). Justinian (527—565) recucereşte mai întâiu Africa (534), iar mai târziu chiar Italia (540—554) căreia i-a extins legislaţiunea sa printr'o celebră pragmatica sanctio „Pro petitione Vigilit'. 181. Senatul, In această epocă senatul, care devine un consiliu municipal, pierde orice aparenţă de putere legislativă. Amintim numai că el este consultat pentru alcătuirea constituţiunilor (supra, p. 144, No. 176). 182. Jurisconsulţii, Ştiinţa dreptului decade foarte mult. Nu mai există acum decât practicieni. Principala lor ocupaţiune este de a compila scrierile predecesorilor lor şi de a găsi un text care să justifice pretenţiunile părţii ce-i consultă. Ei nu mai pot înţelege bine marile opere clasice şi deaceea recurg adesea la jurisconsulţi de mâna a doua, cum este Modestin (v. supra, p. 138, No. 156) dar care au avantajul de a fi clari. 183. Autoritatea jurisconsulţilor clasici. In această epocă de decădere este natural ca autoritatea jurisconsulţilor din trecut să crească. Se luase obiceiul a se cită operile lor în faţa judecătorilor şi cel cure puteâ să aducă mai multe texte în favoarea cauzei sale, câştigă procesul. împăraţii au căutat să 148 DREPTUL ROMAN reglementeze acest obiceiu. La anul 321 împăratul Constantin1) suprimă autoritatea notelor lui Paul şi Ulpian asupra lui Papinian pentru că — spune împăratul — aceste note tind mai mult la critica lui Papinian decât la îndreptarea dreptului. 184. Legea citaţiunilor2). Cea mai importantă măsură luată pentru a reglementă citarea jurisconsulţilor este aşâ numita lege a citaţiunilor, o con-stituţiune a împăraţilor Teodosiu al II-lea şi Valen-tinian al III-lea în anul 426 8). S'a decis atunci că singurii jurisconsulţi care au autoritate în faţa instanţelor sunt: Papinian, Paul, Ulpian, Modestin şi Gaius 4) precum şi autorii citaţi de ei, în special Q. Mucius Scaevola, Sabinus, Julianus, Marcellus cu condiţiunea însă de a aduce în sprijinul acestei citaţiuni textul originalB). Se menţine dispoziţiunea lui Constantin care a suprimat autoritatea notelor lui Paul şi Ulpian asupra lui Papinian. Rezolvarea divergenţelor se face după un procedeu mecanic „doveditor al ignoranţei acelor timpuri", precum foarte bine spune d-1 Profesor Collinet; în acest caz majoritatea triumfă: dacă sunt părţi egale, a-tunci triumfă părerea lui Papinian. >) Cod. Thcod., I. 4 t. a) Expresiunea este de origină germană (Das Citirgesetz) *) Cod. Theod., I, 4. 3. *) Este prima dată când apare numele acestui jurisconsult. *) Vezi în acest sens P. Krueger Hist. des Sources, p. 353, Glrard, Mantiei, p. 81; Cug, Mantiei, p. 54, Textul poate fi interpretat în mod diferit, vezi Puchta, Instilutionen I, ed. 10, p. 373. Demangeat, Dr. R„ I, p. 112—113. COMPILAŢIUNILE PREJUSTINIENE 149 185. Şcolile de drept. In acest timp există, mai ales In partea orientală a imperiului, câteva şcoli de drept celebre: la Atena, la Alexandria, la Constan-tinopole (fondată în 334, reorganizată în 425 de Teodosiu) şi la Beyruth. Aceasta din urmă în special a fost vestită (Vezi P. Collinet, Histoire de VScote de Droit de Begrouth (lîtudes historiques sur le Droit de Justinien, t. II), Paris 1925. 186. ..Dascălii universali'. Profesorii din secolul al V-lea ai Şcolii din Beyruth au căpătat acest titlu pentru cunoştinţele lor vaste şi marele lor renume (în gr. ol zotxoofiivYj? SiSdoxaXot, Basilicale XI, 2, 27 s. c. 1). Amintim numele celor mai vestiţi din operile cărora sau extras notele din basi-licale numite Scholii: — Ciril, Domninus, Demoste-nes, Eudoxius, Leontius şi în special Patricius a cărui operă a inspirat mult pe comisarii lui fustinian in alcătuirea compilaţiunii *). 5 2. Compilaţlunile prejusfiniane. 187. Noţiune generală. In acest timp s'a căutat a strânge Ia un loc operile marilor jurisconsulţi în vederea utilizării lor practice, iar pe de altă parte s’a făcut acelaş lucru pentru constituţiunile imperiale. Cum aceste colecţiuni de constituţiune erau scrise pe foi în formă de carte (codex) iar nu pe suluri (volumina) ele sau numit coduri. ') Vezi Collinet, op. cif., şi Cuq, Mantie/, p. 37 Cf. C. Stoicescu, Pancferfete române, 1925, recenzii, p. 85—85. m DREPTUL ROMAN 188. Codurile prejustiniane. Sunt trei, două private şi unul oficial. A) Codul Gregorianus datorit unui jurisconsult necunoscut numit (după toate probabilităţile, Gre-gorius1) (nu Gregorianus). A fost alcătuit pe la 294 ori poate la 291 şi completat în urmă. B) Codul Hermogenianus, datorit unui oarecare Hermogenes ori poate jurisconsultului Hermogenianus, a fost alcătuit pe la anul 295 şi a fost completat mai târziu cu constitutiuni din anii 314—324 şi 364—365. Pare să fie o continuare a primului. Aceste două coduri au fost utilizate de Comisarii lui Justian pentru codul acestuia: toate constituţi-unile anterioare lui Constantin provin din codurile citate. C) Codul Teodosian. Este o colecţiune oficială de constitutiuni făcută din ordinul împăraţilor Teodo-siu al II-lea şi Valentinian al III-lea, terminată la anul 438. Cuprinde 16 cărţi. Cărţile sunt divizate în titluri, titlurile în constituţiuni sau legi. In interiorul unui titlu constituţiunile sunt aşezate în ordine chronologică. 189. Printre compilaţiunile care cuprind fragmentele din operile jurisconsulţilor cităm: a) Fragmenta Vaticana2) anterioare codului Teodosian (alcătuite între anii 372 şi 438) — cuprinde texte de mare importanţă. Vezi P. Krueger, op. cit., p. 372. !) Numite astfel fiindcă manuscrisul ce le conţine se află în Biblioteca Vaticanului. Vezi Girard, Textes, p. 511. C0MPILAŢ1UNILE PREJUSTINIENE 151 b) Qollatio Mosaicarum et Romanarum legam, alcătuită cam în acelaş timp (390—438) este o paralelă între legile romane şi cele iudaice1). c) Consultatio cujusdam vetecis jurisconsulţi2) este o consultaţiune sau mai curând o colecţiune de consultaţiuni date de un jurisconsult necunoscut, prin secolul V—VI, poate în Galia. d) Cartea syro-romană, sau mai exact Leges saeculares, legi laice, ne este cunoscută prin mai multe traduceri orientale în limba arabă, armeană şi siriacă după un original grec, pierdut. Textul a fost redactat prima dată anterior lui Constantin şi a doua oară prin secolul al V-leas). 190. Legile romane ale barbarilor. Barbarii pătrunzând în imperiul roman au respectat dreptul supuşilor lor romani. Atunci s’a desvolat principiul naţionalităţii legilor. Barbarii trăiau după legea lor, barbară, iar Romanii după legile lor. Cum aceste legi erau foarte numeroase, regii barbari au pus să se facă compilaţiuni pentru o mai uşoară împărţire a justiţiei la supuşii lor romani. Aceste compilaţiuni sunt preţioase pentrucă ne-au păstrat multe texte clasice. 1. Lex Romana Wisigothorum. Este o compila-ţiune conţinând atât constituţiuni (leges) cât şi fragmente din operile jurisconsulţilor (jos) 4). Ea a ') Girard, Textes, p. 573. 2) Girard, Textes, p. 521. ’) Vezi ediţiunea cu traducere germană de Bruns $i Sachau. 4) In această epocă se face o distincţlune Intre jus care este orice izvor de drept in afară de constituţiunile imperiale 152 DREPTUL ROMA.N fost alcătuită la anul 506 din ordinul regelui Alatic şi deaceea s'a mai numit şi breviarium Alarici sau alaricianum; ea cuprinde; I) constituţiuni din codul Teodosian şi constituţiuni posterioare; II) în pariea a Il-a (jus): un rezumat (Epitome) în 2 cărţi a Institutelor lui Gaius, un extras din Sententiae ale lui Paul; părţi din codul Gregorian şi Hermogenian, şi. un fragment din Papinian. Toate aceste părţi, a-fară de Epitome a lui Gaius, sunt însoţite de un comentariu (interpretatio), alcătuit anterior, după toate probabilităţile, 2. Lex Romana Butgundionum redactat din ordinul regelui Gondebaldus la o dată necunoscută, poate după moartea acestui rege (la 516) dar în tot cazul înainte de 534, data căderii regatului bur-gund. Această compilaţiune conţine extrase din codurile citate din „Sentinţele" lui Paul şi din Gaius. 3. Edictul lui Teodoric, rege ostrogot al Italiei (489—526) a fost dat pe la începutul secolului al Vl-lea. Este un rezumat al dreptului aplicabil atât Romanilor cât şi Ostrogoţilor. CAPITOLUL IV. Opera juridică a lui Justinian. 191. Împăratul Justinian (527—565). Justinian este împăratul cel mai celebru din toată istoria romană, nu numai pentru cuceririle sale, ci mai ales (legea) şl aceste legea. Jus cuprinde mai cu seamă scrierile jurisconsulţilor. LEGIUIREA LUI JUSTINIAN 153 pentru opera sa legislativă. El a făcut, precum vom vedeă o colecţiune rezumativă a dreptului roman anterior făcând şi anumite inovaţiuni1). Această compilaţiune reprezintă un punct capital în Istoria Dreptului; este în acelaş timp sfârşitul dreptului roman şi începutul dreptului bizantin: crepusculul unei civilizaţiuni milenare şi aurora unei alte civili -zaţiuni nu mai puţin strălucite. Dar nu ar trebui crezut că prin aceasta, evoluţiunea dreptului ar fi fost întreruptă sau schimbată. Dreptul îşi continuă evoluţiunea sa şi nu este nici un motiv ştiinţific de a opri aci studiul drepului roman, precum am arătat în introducere. Justinian2) s’a născut la Tauresium în Illiricum, a fost adoptat de unchiul său Justin şi s'a urcat pe tron la moartea acestuia (527) el fiind în vârstă de 45 de ani. S’a căsătorit cu Teodora3), o femeie de moravuri puţin onorabile. 192. Alcătuirea compilaţiunilor. Prima ediţiune a Codului. La 13 Februarie 528 Justinian a însărcinat o comisiune de zece membrii, printre care erau Tri-bonianus, marele jurisconsult, favoritul împăratului, Teofil, celebru profesor la Constantinopole şi Leontius, un fost profesor la Beyruth, ca să redacteze o nouă colecţiune de constituţiuni imperiale ‘) Vezi I. Peretz, Istoria Dreptului rom., voi. I, Originile, (ed. II), p. 313 şi urm. !) Vezi Ch. Diehl, Justinien et la civilisation byzantine au VI siicle, Paris, 1901. *) Vezi asupra ei şi asupra influenţii ce a exercitat asupra dreptului, Gianturco (E), In Studi per C. Fadda, Napoll, 1906. 154 DREPTUL ROMAN (teges). Lucrarea fu terminată un an mai târziu şi a fost publicată la 7 Aprilie 529. 193. Alcătuirea Digestelor. împăratul a voit să facă acelaş lucru pentru just o compilaţiune care să cuprindă fragmente din opera jurisconsulţilor aplicabile timpului său. O comisiune de 16 membri prezidată de Tribonian care acum eră quaestor sacri palatii fu însărcinată cu alcătuirea acestei compila* ţiuni la 15 Decembrie 530. Printre membrii comi-siunii erau profesorii Teofil şi Cratinus dela Con-stantinopole, Doroteu şi Anatol dela Beyruth, şi unsprezece avocaţi. Lucrarea fu terminată la 16 Decembrie 533. Comisiunea aveâ permsiunea de a modifică textele pe care le compila, precum vom vedea mai departe. Pentru a pune capăt unor vechi con troverse şi a desfiinţa instituţiuni învechite, fusti-nian a dat în acest timp un mare număr de consti-tuţiuni. încă din anul 529 dar mai ales în 530. A-ceste constituţiuni strânse la un loc au fost numite Quinqnanginta decisiones. 194. împărţirea Digestelor. Digestele (Digesta) sau Pandecte Eav8ixrat= compilaţiune) au fost împărţite în 50 de cărţi. Justinian ne spune (în constituţiunea Tanta *) care este traducerea unei constituţiuni greceşti numită âsSeixsv) că opera jurisconsulţilor din care s’au extras fragmentele co-prindeâ 2000 de cărţi, circa 3 milioane de rânduri. ’) Constitutiunile sunt numite astfel după primul cuvânt cu care încep. LEGIUIREA LUI JUSTINIA'N 155 Sa pus întrebarea cum au putut face jurisconsulţii însărcinaţi de Justinian o operă atât de considerabilă într’un timp atât de scurt? Unii au vrut să vadă în acest fapt o dovadă a lipsei de seriozitate cu care ar fi lucrat comisiunea. De curând însă s’a susţinut că ar fi lucrat compilaţiune analoagâ un fel de Praedigesta, pe care ar fi folosit-o comisarii lui Justinian, ceeace le-a permis să termine foarte repede dar, evident acest fapt ar scădea mult valoarea muncii lor proprii1). Fiecare carte a digestelor este împărţită în titluri care poartă fiecare un nume, apoi titlurile sunt împărţite în fragmente. La începutul fiecărui fragment este o indicaţiune a operii jurisconsultului din care s’a extras fragmentul: este aşâ numita inscripţio, de ex. Paukts, libro secundo sententiarum. In sfârşit fiecare fragment este împărţit în mai multe paragrafe. Numerotarea lor începe însă numai cu al doilea paragraf; primul se numeşte principium (prescurtat: pr.) Aşâ dar pentru a cită un pasagiu din Digeste sunt necesare patru cifre: de ex.: Dig. (sau D.) 14, 2, de lege Rhodia de iactu, Fr. 2, § 3, sau, mai scurt: 14, 2, 2, 3, unde prima cifră arată cartea, a doua titlul, a treia fragmentul, a patra paragraful. In secolul trecut sistemul citărilor eră diferit: mai întâiu se punea fragmentul (care atunci se ’) V. Peters, Die ostromtschen Digesten kommentare and dic Entstehung der Digesten; Beciehte din Leipzig, 1913, p. 1—113. cf. P. Collinet, comunicarea făcută la Congresul de studii bizantine, Belgrad, 1927. Pentru amănunte a se vedea Pr. Schulz, Einliihrung in das Studium dec Digesten, 1916. 156 DREPTUL ROMAN numeâ şi lege, tex) apoi paragraful şi în urmS numai indicaţiunea cărţii din digcste şi a titlului. In acest sistem citaţiunea noastră ar aveâ următoarea formă: 2, 3, Dig., 14, 2, de lege Rhodia, etc. In vechile tratate de drept nici nu se făceâ menţiunea cărţii şi a titlului ci numai se indică numele acestuia de ex. 2, 3, Dig., de lege Rhodia..., fiindcă se pre-supuneâ că cititorul cunoaşte destul de bine diges-tele ca să ştie unde se află acest titlu. Pentru a înlesni cercetările şi îndreptarea citaţiunilor greşite există în fiecare ediţiune a digestelor un index al titlurilor în ordine alfabetică (index omnium ti-tulorum) 1). Când un titlu este des citat atunci ei se indică prin formula: h. t. ( = hoc titulo, la acest titlu citat). Când un fragment este prea scurt pentru a fi împărţit în paragrafe, atunci se indică totuşi, pentru motive de claritate şi de simetrie că este un paragraf unic (prescurtat un. Ex. Dig., 14, 1, de exercitoria actione, 3, un). Câteva titluri foarte importante sunt citate prin prescurtare adesea fără indicaţiunea cărţii şi a titlului. Iată pe cele mai importante: R. C. înseamnă de Rebus cceditis (Dig., 12, 1) de O. et A. înseamnă de Obligationibus et Actionibus (Dig., 44, 7); de V. O. înseamnă de Verborum Obligatinibus (Dig., 45, 1): de V. S. înseamnă de Verborum sig-niţicatione (Dig., 50, 16): de R. J. înseamnă de re- ') De ex. pentru a jti unde se află titlul de hereditatls petitione va trebui căutat Ia cuvântul hereditatls ?i se va găsi Indicaţiunea: D. 5, 3. LEGIUIREA LUI JUSTINIAN 157 gulis juris (Dig., 50, 17). Cărţile 30, 31, 32 nu sunt împărţite în titluri şi toate tratează despre legate şi fidei comise (de legatis et fidei-commissis). Ele sunt în realitate nişte titluri foarte lungi şi se citează adesea sub forma de Legatis 1°, de Legatis II4 etc. Justinian a grupat cele 50 de cărţi ale Di-gestelor în 7 părţi nu numai pentru „proprietatea numerilor" cum spune Justinian dar pentrucă aceasta eră diviziunea în comentariile edictului care se vede încă în Sententiae ale lui Paul: I. zp&za. (1 1—4); II. De judiciis (1. 5—11): III, De rebus (10—19); IV. Umbilicus (20—27); IV, De testa-mentis (28—36); VI (37—43); VII (43—50) fără nume. 195. Dispoziţia fragmentelor în interiorul titlurilor; doctrina lui Bluhme. Mult timp s’a crezut că aşezarea fragmentelor în interiorul fiecărui titlu ar fi fost făcută fără nici o regulă. Bluhme1) a reuşit însă să arate că dacă într'adevăr nu există o ordine raţională, internă, există cel puţin una externă: fragmentele sunt dispuse în trei serii după provenienţa lor, Probabil că au fost trei comisiuni care au lucrat simultan: fiecare îţi luase o anumită parte din opera jurisconsulţilor şi după ce au făcut extrasele respective, rezultatele au fost centralizate de comisiunea de 16 membri. In fiecare titlu găsim aşâ dar trei serii: A) Seria Sabiniană care cuprinde libri ad Sabinum, Digesta lui Julian, ') V. Bluhme, Zeltschrift fur geschlchtllche Rechstwlssen-tchaft IV, 1818. p. 257—474. 158 DREPTUL ROMAN Institationes, Regulae şi în sfârşit comentariile care se referă la titlurile 17—27 din Edict (părţile III—IV) care tratează despre materii asemănătoare (contracte, dotă, filiaţiune, tutelă, furt, patronat, şi succesiuni). B) Seria edictală, cuprinde mai întâiu litri ad edictum (de Paul, Ulpian) minus cele referitoare la titlurile 17—27; apoi tot în acestă serie intră libri ad Plautium, Digesta lui Celsus şi Mar-cellus, libri brevium ai lui Paul, libri monitorii ai lui Callistrat, toate operile lui Modestin, libri ex Cassio şi Epistulae ale lui Iavolenus, lucrarea lui Pomponius ad Quintum Mucium Scaevola, etc. C) Seria papiniană, cuprinde Responsa şi Quae-stiones ale lui Papinian, Paul, Cervidius Scaevola; Gaius, Comentariul asupra celor XII Table, Sen-tentiae ale lui Paul, etc. Pe lângă aceste părţi, mai există uneori un ap-pendix sau pars postpapiniana în care s’au pus cărţile rare (Labeo Quintus Mucius Scaevola) pe care compilatorii nu le-au avut imediat la dispoziţie, după cât se pare. Titlurile încep de obiceiu cu massa cea mai abundentă; uneori s’au făcut schimbări în interiorul unui titlu pentru a pune în legătură un pasagiu cu un altul aparţinând altei masse, probabil cu ocazi-unea reviziunii finale, precum se poate vedea mai ales în primele titluri din prima carte. Uneori în-tr’un singur titlu se regăsesc de două ori fiecare DIGESTEI.E 159 serie1). Un fapt considerabil trebuie notat: compilatorii au fuzionat jus civile cu jus honorariutn care până atunci rămăseseră separate. 196. Critica doctrinei lui Bluhme. S’a susţinut, în special de F. Hofmann şi Pfaff, că acest sistem ar fi bazat pe o simplă şi incopletă examinare a câtorva titluri din Digeste şi că Justinian ar fi împrumutat acest plan după o operă anterioară, un „prae-digesta". Teoria lui Bluhme, susţinută de Momm-sen, Joers2), Krueger a trimfat. 197. Doctrina d~lui C. Longo. Un romanist italian, d-1 C. Longo, plecând dela o afirmaţiune a lui Justinian3) relativă la constituţiunile pe care a trebuit să le deâ în timpul când se lucrau pan-dectele, pentru a rezolva vechile controverse, a căutat să stabilească cronologia lucrărilor corni-siunii bazându-se pe aceste constituţiuni, care ni s’au păstrat în Codul Justinian şi sunt datate. Studiind aceste constituţiuni, d-1 Longo a putut să stabilească în ce punct se găseau lucrările comi-siunii la anumite date şi această cercetare a confirmat doctrina lui Bluhme4). 198. Alcătuirea lnstituţiunilor. In acelaş timp, pe când se lucrau Digestele, Justinian a instituit o *) *) Sunt titlurile care provin din fuzionarea a două vechi titluri: aşâ sunt titlurile 21, 2 de evictionibus et duplae stipula-tione; 23, 2 de ritu nuptiacum, etc. s) Am văzut că această idee a fost susţinută recent de Peters, V. supra, p. 127, nota 1. ’) In constituţiunea Cordi, § 1. 4) V. C. Longo, Storia della fonnazione delle Pandette In llullctino di D, R. t. XIX, 1907, p. 132 şi urm. 160 DREPTUL ROMAN altă comlsiune de trei membri: Tribonian, Teofil şi Doroteu, care aveâ de misiune să alcătuiască un manual rezumând principalele puncte ale legisla-ţiunii sale. Comisiunea a luat ca bază Instituţiunile lui Gaius, Res cottidianae tot ale acestuia şi apoi Instituţiunile lui Ulpian, Marcian şi Florentin1). S’a alcătuit astfel o lucrare în patru cărţi împărţită în titluri şi titlurle în paragrafe. Ea a fost terminată la 30 Noemvrie 533, deci înaintea Digestelor. 199. A doua ediţie a Codului. Cum primul cod nu mai eră la curent cu starea legislaţiunii, ţustinian a însărcinat o comisiune ca să facă o nouă ediţiune. la anul 534. Acest nou cod (Codex Justinianus re-petitae praelectionis) este singurul care ni s’a transmis. Din prima ediţiune nu a mai rămas decât un index al titlurilor. Codul este împărţit în 12 cărţi, fiecare carte este împărţită în titluri, titlurile în con-stituţiuni având fiecare o inscripţio în care se arată numele împăratului care a făcut-o şi acel al persoanei căreia a fost adresată, de ex. Imp. Antoni-nus A. Artemidoro (adică Imperator Antoninus Augustus Artemidoro). Dacă sunt mai mulţi împăraţi atunci inscripţio ia forma aceasta Impp. Dio-cletianus et Maximianus AA et CC. Aurelio adică: Imperatores D. et M. Augusti et Caesares Aurelio 2). La sfârşitul fiecărei constituţiuni este o sub- *) *) In editiunile Instltutiunilor (vezi aceea a lui Krueger $1 Girard, Textes, p. 638 şi urm.) se indică izvorul fiecărui pasagiu. *) Când o constituţie este adresată unui prefect al pretoriului atunci după numele acestuia urmează Iiterile pp. COD0L JUSTINIAN 161 scriptio în care se arată ziua luna anul (prin consulii anului) şi locul unde a fost dată constituţiu-nea. Comisarii primiseră permisiunea de împărţi o constituţiune în mai multe părţi sau, invers de a pune la un loc mai multe constituţiuni. De aici au rezultat anumite confuziuni şi obscurităţi. Comisarii au avut de asemenea dreptul de a modifică ceeace nu li se mai părea conform dreptului de atunci şi de a interpolâ texte, adică de a introduce dispozi-ţiuni noui. Comisarii care au redactat codul Teo-dosian primiseră o autorizaţiune analogă. Citarea unui pasagiu din Cod se face la fel caşi pentru Digeste, orice citaţiune cuprinzând patru cifre: prima arată cartea, a doua titlul, a treia con-stituţiunea (sau legea) şi ultima paragraful (primul paragraf nu este numerotat şi se numeşte şi aici principium). 200. Novelele. După alcătuirea ultimii ediţiuni a codului, ţustinian promisese că nu va mai modifică şi că nu va mai face nici o altă ediţiune şi că va strânge la un loc toate constituţiunile ce va mai publică. Aceste constituţiuni, date de Justinian posterior ultimei ediţiuni a Codului — destul de numeroase şi unele foarte importante pentru dreptul privat, s’au numit novellae (leges) în greceşte veapal (StatdSsiţ). Cele mai multe novele sunt scrise în limba greacă. Justinian nu a făcut nici o colecţiune oficială. Există trei colecţiuni private. Cea mai bună este cea făcută sub un succesor al lui Justinian, Tiberiu; ea cuprinde 168 Novele: 157 2194. — Biblioteca (Jniverfitară. II 162 DREPTUL ROMAN sunt ale lui Justian, patru ale lui Justin al II-lea (565—578) succesorul imediat al lui Justinian, şi 3 ale lui Tiberiu al II-lea sub care s a făcut co-lecţiunea. La acestea se mai adaugă 22 Novele ce ne-au fost transmise prin alte manuscrise (ms. din Verona, apendicele la Epitome a lui Julian). Există o altă colecţiune, text grec şi traducere în latineşte, cuprinzând 134 Novele ale lui Justinian (date între 535 şi 556). Această colecţiune se numeşte Au-thenticum. O a treia colecţiune, şi mai incompletă, este o traducere în latineşte a 122 Novele date între anii 535 şi 555. Traducerea a fost făcută de un profesor din Constantinopole, contimporan cu Justinian, Julian. Colecţiunea se numeşte Epitome Ju~ liani. 201 .Corpus juris civilisx). Instituţiunile.Digestele Codul şi Novelele alcătuesc cele patru părţi ale legislaţiei lui Justinian. împăratul decisese ca ele să aibă o egală putere de lege şi afirmase că nu sunt contraziceri (antinomii) în textele sale. Cu toate acestea astăzi toată lumea recunoaşte că asemenea antinomii existau în legislaţia lui Justinian. Justinian interzisese comentariile asupra legislaţiunii sale. El credea că prin aceasta va putea opri denaturarea sau întunecarea dispoziţiunilor din legislaţia sa şi să evite reînceperea controverselor pe care cu atâta grije voise să le curme. Erau autorizate numai traducerile literale xati jroSa şi indicile JtapâmXa ') Opera legislativă a lui Justinian s’a numit astfel spre a se deosebi de Corpus juris canonici. LEGIUIREA LUI JUSTINIAN 163 Această colecţiune a tuturor părţilor legislaţiei lui Justinian s au numit în evul mediu Corpus juris civils pentru a fi deosebit de Corpus juris canonici. 202. Transmiterea operei juridice a lui Justinian. Un număr destul de mare de manuscrise relativ hune ne-au transmis Instituţiunile, Codul şi Novelele. Digestele au fost mult timp uitate şi în orient ele dispăruseră cu desăvârşire. S au păstrat numai in occident o versiune numită Vulgata (littera vul-l/aris) conţinută în nişte manuscrise de prin secolul al XI şi al XII şi un alt manuscris mult mai vechiu (de prin secolul al Vl-lea şi al Vll-lea) care este şi mult mai bun, numit litera Pisana sau Florentina după numele oraşelor unde s’a păstrat manuscrisul: întâiu la Pisa, pe urmă la Florenţa. Momm-sen, care a făcut o ediţie ştiinţifică a Dijestelor (2 voi.) a dovedit că Vulgata este în cea mai mare parte copiată după Florentina1). 203. Reconstituirea textului original. Interpolaţiu-nile. Prima grijă a Romaniştilor pentru a studiâ în mod ştiinţific dreptul roman, a fost reconstituirea textului exact al legilor romane, constituţiuni imperiale ori opere ale jurisconsulţilor. O dificultate considerabilă apare aici: textele aşa cum se găsesc în compilaţiunea luijustinian nu sunt în starea lorpură originală ci au fost modificate de comisarii lui Justinian care adesea au intercalat cuvinte ori fraze întregi: sunt aşa numitele emblemata Triboni.ini sau ') Cele mai bune ediţii ale Corpus-uhii sunt acelea publicate de Mommsen, Krueger, Schoell. Ultima este din 1928. 164 DREPTUL ROMAN interpolaţiuni. In ultimul timp s’au făcut multe cercetări pentru descoperirea lor1). Iată principalele mijloace de descoperire a inter-polaţiunilor. 1. Comparaţiunea cu un text neinterpolat, când un asemenea text există, de ex. Instituţiunile lui Gaius păstrate în forma lor originală în palimpsestul dela Verona, Constituţiunile din codul Teodo-sian, Fragmenta Vaticana, etc. Chiar şi în compi-laţiunile lui ţustinian uneori un text este reprodus de două ori (leges geminatae) şi se poate ca numai unul din ele să fi fost interpolat. 2. Anachronisme şi substituiri de termeni: unii termeni învechiţi, care se refereau la instituţiuni ieşite din uz, au fost înlocuiţi (aşa: mancipatio a fost înlocuit cu traditio; fiducia cu pignus, etc.). 3. Metoda inscripţiunilor aplicată de Lenei textelor din Digeste. Lenei a observat că uneori, după indicaţiunile „inscripţunii" din fruntea fragmentelor, se părea că jurisconsulţii ar fi tratat aceeaş che-; stiuni în cărţi deosebite ceeace eră destul de sur-j prinzător. Lucrul se explică însă prin faptul că com- j pilatorii au transportat unele texte dela o materie j la alta prin interpolaţiuni: aşa unele texte referi-] toare la fidttcie au fost transportate la pignus; cele] i *) V. O. Gradenwitz, Interpolationen in den Pandekten,} 1887, G. Beseler, Beitrăge zur kritik der Rechtsquellen fj voi. 1910—1920. W. Kalb, Die Jagd nach Interpolationen im den Digesten, 1897. L. Mitteis, E. Levy, E. Rabel, Index?, interpolationum quae in Justiniani Digestis inesse dicunturt în curs de publicare. i 1NTERP0LAŢIUNILE 165 referitoare la receptum argentarii au fost aplicate pactului de constitut. In felul acesta s’a putut reconstitui aspectul primitiv al unui mare număr de instituţiuni modificate sau dispărute. 4. Vocabularul şi gramatica. Limba latină întrebuinţată de comisarii lui Justinian este o limbă greoae, foarte diferită de aceea a jurisconsulţilorda-sici. S'au făcut vocabularii speciale de cuvinte considerate ca proprii ale compilatorilor sau de sensuri speciale ale unor anumite cuvinte sau în sfârşit anumite expresiuni1), de ex: adimplere. coadunare, sa-tisdationem dare, celebrare (in sensul de a desăvârşi, a încheia un contract). Deasemenea se mai poate face o contra probă: Când o frază este bănuită ca interpolată, este bine a vedea dacă cuvintele întrebuinţate acolo fac parte din vocabularul compilatorilor; există un dicţionar cu toate cuvintele întrebuinţate în constituţiunile latine ale lui Ju-stiman’). 5. Clauzulele ritmice. De curând s’a descoperit im nou criteriu de interpolaţiuni. S’a observat că «fflrşitul frazelor şi al membrelor frazei aveau o a-mimită structură ritmică. Cum această structură ritmică a evoluat cu timpul, studiul acestor clauzule Hr putea determină data aproximativă a unui pa- ') Un index complet de cuvinte şi «instrucţiuni conside-rnlr ca criterii de interpolaţiuni a fost făcut de d-I A. Guar-Urii Cltati, Indice delle parole frasi e construiti ritcnuti in-llhlo di interpolazione nei testi giuridici romani, ed. Il-a 1927. *) V. Carlo Longo, Vocabulario delle constituzioni di Giu~ itlninno, 1898. 166 DREPTUL ROMAN sagiu. Doctorul W. Rechnitz a aplicat această metodă jurisconsultului Salvius Julianus (Salvianische Studieri, 1925) dar studiul său nu este convingător. D-l Prof. Collinet a descoperit existenţa unei clau-sule bazate pe accent (cursus) în constituţiunile imperiale şi în colaborare cu d-l M. Nicolau. a fixat evoluţiunea acestui cursus din secolul III până în secolul al V-lea. (V. Collinet, Revue des Btudes latines, 1927; Matei Nicolau, Les origines du cursus rythmique, ibidem, 1928—1929). 204. Aprecierea operei lui Justitiian. S’a zis adesea că vanitatea a fost mobilul care l-a împins pe Justinian ca să facă această compilaţiune. Apoi s’a criticat metoda întrebuinţată de comisarii săi şi în special stricarea textului original al jurisconsulţilor prin iriterpolaţiuni. Critica nu este tocmai întemeiată. Mai întâiu este aproape sigur că fără compilaţiunea lui Justinian textele jurisconsulţilor clasici s’ar fi pierdut cu desăvârşire în evul mediu1). In ce priveşte motivul care a împins pe Justinian ca să intreprindă această codificare, este fără îndoială o necesitate practică a momentului dovadă că aproape în arelaş timp barbarii făceau codificări asemănătoare2). Deasemenea se mai făcuseră alte încercări de această natură înainte de Justinian (de ex. codul Theodosian, etc.). 205. Caracterul oriental al legislaţiei lui Justi- *) *) P. Krueger, Hist. des Sources, p. 453. !) V. P. Collinet. The general problems raised bg the codi(ication of Justinian, 1922. LEGIUIREA LUI JUSTINIAN 167 nian. D-l Prof. P. Collinet, studiind de aproape legislaţia lui Justinian şi inovaţiunile făcute de acesta1) a dovedit că cele mai multe din aceste reforme sunt inspirate de dreptul grec şi că de cele mai multe ori ele reprezintă un compromis între instituţiunile romane şi cele elenice2). CAPITOLUL V. Dreptul roman după Justinian Secţiunea I-a. — Dreptul roman în Orient. 206. învăţământul Dreptului. înainte de Justinian studiile de drept durau patru ani: în primul an se studiau Institutele lui Gaius şi câteva materii (dotă, tutelă, testamente, etc.) extrase din Libri ad Sa-birium; în anul al II-lea se studiau anumite părţi din libri ad Edictum {după Ulpian) şi studenţii se numeau din această cauză edictales; în anul al treilea se studiâ restul materiilor relative la edict şi Responsa lui Papinian; studenţii se numeau papi-nianistae; studenţii din anul al IV-lea se numeau lytae „cei care rezolvă probleme juridice"k), şi erau chiar studenţi în anul . al V-lea prolytae *). ') V. Paul Collinet, Studes historiqucs sur le Droit de Justinien. t. I, 1912, Le caractere oriental de l’oeuvre legislative de Justinien. ’) Vezi I. Peretz, Istoria Dr. rom., voi. I, Originile, ed. II) I». 319. •) V. P. Collinet, op. cit., t. II, Histoire de l’tcole de droit de Begrouth (1925), p. 229. *) Importanţa acestui program de studii consistă în aceea rft în Digeste regăsim aceleaşi serii: pars sabiniana, cdic-tulis, etc. 168 DREPTUL ROMAN Justinian a reformat această programă (v. constit. Omnem). Sunt cinci ani de cursuri: în primul an studenţii învăţau Instiiuţiunile sale, în anii următori Digestele iar în ultimul an (al cincilea) se studiâ codul. Vechile nume date studenţilor au fost păstrate afară de acel al studenţilor primului an care mai înainte se numeau dapondii iar după Justinian, Justiniani novi. 207. Literatura juridică posterioară lui Justinian este destul de bogată. Amintim lucrările cele mai importante: parafraza greacă a instituţiunilor atribuită lui Teofil (se găsesc numeroase informaţiuni destul de importante); un comentariu asupra Di-gestelor de Stephanos, unul asupra Codului de Thalaileos, şi mai multe asupra Novelelor. Acum apar aşa numitele Nomocanones, sinteză de drept civil şi eclesiastic. împăratul Leon Isauricul a publicat pela 740 un extras Ecloga (’ExXoyyj twv vojuiw) în care a fuzionat pasagii din cele patru ramuri ale legislaţiei lui Justinian şi cu numeroase modificări inspirate de dreptul grec şi de dreptul canonic. In prima jumătate a sec. al IX-lea împăratul Vasile Macedoneanul abrogă acest extras şi caută să restabilească legislaţia lui Justinian alcătuind un manual împărţit în 40 de titluri: npoyipov. Cea mai celebră legislaţiune din acest timp sunt Basilicale (tâ ţîaaiAtxâ vojttţra) făcute de succesorul lui Vasile, împăratul Leon filosoful 888— 911. Este o sinteză a dreptului în vigoare în 60 DREPTUL ROMAN IN ORIENT 169 tic cărţi în care s'au pus la un loc fragmente din diferitele corpuri de legi (Digeste, Cod.) ale Iui (ustinian. Mai târziu apar alte rezumate, manuale, compilaţiuni, etc., dintre care nu voiţi reaminti decât Manualul în şase cărţi (£ye£d. civ.rom.). Cf. C. Hamangiu,Rosettl Bălăncscu şi Băico-i.inu, Drept civ. rom.). I, p. 216, No. 251. Proculienii mai cereau ca copilu să fi ţipat, C. VI, 29, 3. 182 DREPTUL ROMAN că au supravieţuit părinţilor şi invers; dacă nu sunt puberi, se consideră că ei au murit întâiu 1) (jus commorientium). 216. Capacitate de drept şi capacitate de [apt. Ne-am ocupat până acum de capacitatea de a avea drepturi, dar nu toţi cei care au drepturi le pot şi exercită: de ex. nebunia sau minoritatea se opun la aceasta: o altă persoană, tutor ori curator, exercită drepturile incapabilului, lovit astfel nu de o incapacitate de drept ci de o incapacitate de fapt. 217. Persoanele morale sau juridice. Am văzut că oamenii pot fi subiecte de drepturi. Dar în afară de oameni — persoane fizice — mai pot fi subiecte de drepturi — în dreptul roman, ca şi astăzi, — unele entităţi juridice, asociaţiuni de oamenii ori patrimonii cu afectaţiuni anumite. 217 bis. Planul acestei cărţi. Vom studia pe rând: I. Status libertatis; II. Status civitatis; III. Status familiae; IV. Incapacităţile de fapt; V. Ca-pitis deminutio; VI. Persoanele morale sau juridice. CAPITOLUL I. Status libertatis 218. Clasficare. După cum spun textele In-stituţiunilor lui Gaius şi Justinian (v. supta. No. ’) Cf. art. 720—722, cod. civ. fr. suprimate în codul nostru. A se vedea D. 34, 5, De rcb. dub. Fr. 9 §§ 2, 4 şt Fr. 22 şl 23; D. 36, 1 ad. S. C. Trebel, 18 § 7. STATUS LIBERTATIS 183 p. 178 clasificarea fundamentală a oamenilor (nu a persoanelor) este în liberi şi sclavi, adică în oameni investiţi cu personalitatea juridică şi în oameni fără personalitate juridică: sclavii1). Clasa sclavilor este omogenă: toţi sunt aşezaţi pe aceeaşi treaptă adică sunt socotiţi, din punct de vedete al dreptului civil, nu ca persoane ci ca lucruri — res2). Din contra clasa oamenilor liberi conţine mai multe distincţiunî şi împărţiri pe care le vom trată mai departe. In consecinţă, pentru a defini pe cei liberi (care au status libertatis), se poate spune că sunt toţi oamenii afară de sclavi. Intre cele două clase fundamentale: liberi şi sclavi, există o clasă intermediară, care, spre deosebire de cele două dintâiu rămase neschimbate până la sfârşitul imperiului roman, s'a modificat şi şi-a schimbat conţinutul odată cu evoluţia structurii sociale şi politice a Statului roman, aşâ încât este imposibil de dat pentru această clasă o defi-niţiune unică. Despre sclavi 219. Noţiuni generale. Sclavia este o institu-ţiune comună aproape tuturor popoarelor din an-ticitate. Jurisconsulţii romani o justificau tocmai prin această generalitate a instiuţiunii. Sub influ- ') lnstit. Just., 3, 6, 10; Cod. Just., 6, 4, 4, 10—11. J) Ulpian Reg.. 19,1, Gaius., 2,13. 184 DREPTUL ROMAN enţa filozofiei stoice, ei recunoşteau că această si-tuaţiune este contrarie naturii1) şi această consi-deraţiune este fundamentală pentru a explică o mulţime din îndulcirile aduse principiului că sclavul este o res şi că n’are personalitate. § 1. Condiţiunea juridică a sclavilor. 220. Nici condiţiunea juridică nici situaţiunea socială şi de fapt a sclavilor n’au rămas aceleaşi în evoluţia Dreptului roman. Expunerea şi explicarea acestor elemente vor face obiectul paragrafelor următoare. 221. Condiţiunea juridică a sclavilor este definită prin dublul principiu arătat mai sus: de o parte sclavul este asimilat unui obiect — res — şi deci este cu desăvârşire supus puterii stăpânului său (dominica potestas) şi, de altă parte, sclavul n’are personalitate şi deci nu poate fi subiect de drepturi. Ambele reguli sunt contrarii naturii şi umanităţii dar conforme unei logice riguroase: evoluţia istoriei, a dat dreptate sentimentelor umanitare împotriva logicii juridice. A. Limitarea puterii stăpânului asupra sclavului (dominica potestas). Deşi puterea stăpânului asupra sclavului este o adevărată proprietate — do~ minium — totuşi acest nume îi este dat destul de ') Florentinus, Dig., 1, 5, 4, 1; cf. Instit. Just., 1, 3, 2. Vezi şi G. Danielopol, Fragmente juridice, t. I, 134 şi urm. Despre servi, manumisiuni, libertini şi ingenui, în special, p. 137; I. Peretz, Istoria Dr, Rom., voi. I, Originile (ed. II) p. 146—147; Appleton, Milanges Pournicr, p. 6, CONDIŢIUNEA JURIDICĂ A SCLAVILOR 185 r.ir în texte. Numele ei obişnuit este dominica po-U stas, sau pur şi simplu potestas, ceeace aminteşte puterea pe care o avea într’o epocă preistorică şeful familiei asupra tuturor persoanelor alieni juriu fără deosebire: sclavi, copii, soţie1). 222. Puterea stăpânului eră la început fără nici o limită juridică. Nu trebuie crezut însă că ea nu avea limite de fapt şi că starea sclavului ar fi fost foarte rea în aceasă epocă, ci, după cum vom vedeâ, este tocmai dimpotrivă, ea este mai bună acum ca mai târziu. In această epocă primitivă sclavii romani erau puţini numeroşi: dovada e chiar în numele pe cari îl purtau atunci: fiecare cap de familie având un singur sclav. îl numea printr’un compus al numelui său terminat în -por (puer): Marcipor = sclavul lui Marcus. Când sclavii s’au îmmulţit, acest sistem de denumire a devenit imposibil. De altă parte sclavii erau de obiceiu prizonieri de râsboiu luaţi dela popoarele italice vecine: deci asemănare de rassă şi civi-lizaţiune. In sfârşit religiunea erâ puternică iar sclavul din punct de vedere religios are personalitate. (Mormântul său este res religiosa ca şi al oamenilor liberi şi jurământul său este valabil). Toate aceste condiţiuni au făcut ca sclavii să fie mai bine trataţi în această epocă decât mai târziu în epoca marilor cuceriri când sclavii, luaţi dela *) *) Mai târziu jurisconsulţii romani au făcut diferenţe Intre diversele puteri ale lui pater familias (cf. infra, p. 231, No. 265). 186 DREPTUL ROMAN popoare îndepărtate, s’au îmmulţit1) şi erau de rassă foarte diferită (Gali, Traci, Frigieni) şi deci mai îndepărtaţi sufleteşte de stăpânii lor romani. 223. Din punct de vedere al dreptului civil însă, sclavul n’are nici un drept. Stăpânul foloseşte munca sa ca şi a animalelor şi devine proprietar al copiilor sclavului. Căsătoria acestuia (contuber-nium) este o stare de fapt, nu de drept. Rudenia sclavilor (cognatio servilis) nu a avut aproape nici un efect juridic în epoca clasică; în epoca bizantină s’au recunoscut acestei rudenii anumite efecte strict limitate (vezi, infra, p. 187, No. 224). Sclavul n’are patrimoniu şi nu poate avea rolul de reclamant ori de pârît într’un proces. Neavând patrimoniu, ei nu lasă nici o moştenire (heredi-tas) şi nici nu pot testă, afară de sclavii publici care pot dispune astfel de jumătate din averea lor. Dacă este victima unui delict, el nu se poate plânge: numai stăpânul său are o acţiune împotriva autorului. Dacă sclavul comite un delict, tot stăpânul său este ţinut printr’o acţiune cu caracter noxal, care îl obligă să plătească desdăunările sau să părăsească victimei pc sclav2). Stăpânul poate dispune de sclav: îl ponte vinde, cu copiii săi sau *) In epoca clasica sclavii, devenind numeroşi sunt împărţiţi: unii lucrează la tară şi alcătucsc familia rustica, alţii stau pe lângă stăpân, în oraş este familia urbana. In drept nu există deosebire între ci, în fapt însă situaţia celor din urmă e mai bună decât a primilor. ’) La fel va răspunde stăpânul pentru pagubele cauzate de un animal, deci din acest punct de vedere e iarăşi asimilare. Tot aşă este şi pentru oricare alt alieni juris, CONDIŢIUNEA JURIDICĂ A SCLAVILOR 187 I.ii.i ei — putând astfel să-i despartă; în sfârşit iî pn.ile omorî. In epoca primitivă existenţa condiţiunilor mai •ins amintite (p. 185, No. 222) limitau în fapt aceste i ujori, dar în epoca clasică ele dispărând, sclavii au rămas la bunul plac al stăpânilor. Excesul râului a adus îndreptarea sa pe cale legislativă. 224. O lege Petronia din anul 19 d. Chr. interzise stăpânilor de a expune pe sclavi fiarelor sălbatice la jocurile de circ, afară de cazul când .ui fost recunoscuţi judecătoreşte ca vinovaţi. Mai târziu Antonin Piui pedepseşte ca o crimă uciderea fără motiv a sclavului. Sclavul se poate plânge magistratului în caz de rele tratamente, prin procedura extra ordinem1). Claudiu declară liber pe sclavul părăsit de stăpânul său în caz de boală ori de bătrâneţe*). împăratul Constantin iâ aceiaşi măsură în caz de părăsire a unui sclav nou născut, iar Justinian despoaie de proprietatea sa asupra sclavului pe stăpânul care l-ar supune castrării sau circumci-siunii3). In sfârşit, în epoca bizantină, se recunoaşte rudeniei între sclavi (cognatio servilis) anumite efecte juridice: împiedicări la căsătorie (chiar anterior dreptului bizantin) şi interdicţiu-nea de a despărţi pe mama de copiii ei sclavi, fie ’ V. Gaius I, 15, cf. pentru fiul de familie o evoluţie paralelă. ’) Cod. 7. 6, 1, 3. ’) Vezi infra, p. 199 No, 230 relativ la Încetarea sclaviei. 188 DREPTUL ROMAN prin vânzare separată ori altfel1). (Cf. supra, p. 186 No. 223). B) Recunoaşterea unei personalităţi limitate a sclavului. 225. Principiul primitiv eră că sclavul nu are nici o personalitate (v. supra, p. 183, No. 221). Consecinţa acestui principiu eră că imediat ce sfătos libertatis al unei persoane erâ contestat, ea nu se mai puteâ apără singură, trebuiâ un terţiu care s'o apere, aşa numitul adsertor libertatis. 226. Procesul de libertate. Organizarea acestui proces prezintă mai multe particularităţi care trebuiesc studiate mai de aproape. a) Procesul de libertate, care se numeşte în texte: causa liberalis, vindicatio in libertatem, vindicatio in servitutem, se intenta în epoca acţiunilor legii printr’o legis actio sacramenti şi se dau cauţiuni (praedes litis et vindiciarum). b) In acest proces sunt trei excepţii Ia regulele comune ale procedurii: toate trei sunt în favoarea libertăţii. 1. Sacramentum este fixat la 50 de aşi în loc de 500, adică este fixat la suma cea mai joasă deşi obiectul litigiului, libertatea unui om, este un lucru extrem de preţios: libert as inaestimabilis est, libertas est omnibus rebus favorabilior, după cum spuneau jurisconsulţii romani2). ') Instit. Just., 3, 6, 10: Cod. Just., 6, 4, 4, 10—11. *) Vezi şi Cuq., Manuel, p. 78 şi 83. V. Gaius, IV, 14. PROCESUL DE LIBERTATE 189 2. Persoana a cărei libertate formă obiectul li-i lipului eră lăsată in libertate provizorie adică, «lupă cum spun textele, vindiciae sunt secundum libertatem sau pro libertate conform celor XII Table1). 3. Prin derogare la principiul Bis de eadem re ne sit adio, procesul puteâ fi reluat de cel puţin trei ori cu un adsertor libertatis oarecare*), c)Competenţa. După unele texte®), aceste procese se judecau de decemviri litibus judicandis, apoi «le centumviri. Mai târziu se pare că aceste procese au intrat în competinţa consulilor — poate dela legea Aelia Senfia din anul 4 d. Chr. (757). In epoca Severilor există un pretor special: praetor de liberalibus causis. In timpul procedurii formulare se afirmă de unele texte4) că ar există o procedură specială, un praejudicium în baza căruia se puneâ judecătorului întrebarea an liber sit. In epoca lui Diocleţian există o altă acţiune prejudicială, şi aceasta este mai sigur, sub forma unei întrebări: llltrum ex libertate in servitutem an ex servitute in libertatem petatur5). Interesul acestei chestiuni prejudiciale consistă în determinarea persoanei care trebuie să facă proba: lui adsertor libertatis, când persoana în chestiune este presupusă sclav, şi în caz de vindicatio in servitutem din con- ') Vezi Gaius, IV, 14, Pomponius, Dig., I, 2, 2, 24. J) C. J. 7, 1: Cicero, Pro domo, 29 78. 3) Cicero, Pro domo, loc. cit. *) Instit. 4, 6, 13, C. J. 7, 16, 21. 5) Vezi Girard, ManueL p. 113, nota 7. 190 DREPTUL ROMAN tra, persoana este presupusă liberă şi stăpânul trebuie să facă proba că-i este sclav. In epoca lui Justinian nu mai există adsertor: sclavul poate să se apere singur, dar în schimb se va aplică de acum înainte şi la aceste procese principiul: Bis de eadem re ne sit actio1). 226 bis. Din punctul de vedere al Dreptului civil, singurele obligaţiuni1 ale sclavului recunoscute legalmente, sunt cele ce nasc din delictele sale. Dacă va fi desrobit, el rămâne totuşi obligat. ') Această reformă a lui Justinian a fost cauza pentru care s'au pierdut cele mai multe texte relative la posibilitatea de a reluă procesul de libertate. D-I Matei Nicolau a dovedit (în două lecţiuni făcute la agregaţia de drept roman a Facultăţii de Drept din Paris) că acest proces putea fi reluat în număr indefinit de ori, după cum spune Cicero în pro domo, loc. cit. Nu este exact că ar există contradicţie între acest text şi textul constituţiei lui Justinian citată (C. J. 7, 17, 1, pr.) sau al unei epigrame a lui Marţial, cum s'a crezut până acum. Această opinie eră datorită unei greşite interpretări a textului din Cod şi a epigramei lui Marţial. Dacă nu avea o limită juridică, procesul de libertate avea totuşi o limită de fapt ce rezultă din însăşi procedura sa (la început procedura per sacramentum) şi din necesitatea de a găsi un adsertor. Deasemenea este inexactă afirma-ţiunea că pentru a reluă procesul eră nevoie de un nou adsertor. D-l Nicolau a dovedit că acclaş adsertor puteâ reluă procesul de libertate pierdut. Toate explicaţiunile date până acum pentru a justifică posibilitatea de a reluă procesul de libertate pierdut, cad faţă de aceste noui constatări. Iată care erau aceste explicaţi uni: după unii autori (Girard, Beauchet, Appleton, Bonfante, etc.) reluarea procesului cu un alt adsertor puteâ fi explicată prin faptul că prima de-ciziune avea o autoritate relativă, opozabilă numai adser-torului care a pierdut procesul. După alţii (Accarias, Cuq, etc.) posibilitatea de a reluă procesul de libertate se explică prin faptul că sclavul ne apărându-se singur, a putut să fie rău apărat de adsertor. CAPACITATEA JURIDICA A SCI.AVUI.UI 191 Mai târziu s’au recunoscut în sarcina sclavului • i obligaţiuni născute din contracte dar valabile numai jure naturali adică numai ca simple obligaţiuni naturale1). Aici e chiar domeniul unde s’a desvoltat celebra teorie a obligaţiunilor naturale, plecându-se dela ideea a cărei importanţă am semnalat-o mai sus (supta, p. 184, No. 219) că sclavia e contrarie naturii şi că din punct de vedere al dreptului natural toţi oamenii sunt egali2), E controversă asupra datei când s’a recunoscut noţiunea de obligaţie naturală8). 227. Sclavul ca reprezentant al stăpânului său. Alături de această personalitate restrânsă, dar proprie, recunoscută sclavului, i s’a mai acordat una de împrumut, Pentru a înţelege aceasta, semnalarea câtorva principii preliminare este necesară: spre deosebire de drepturile moderne, dreptul roman nu admiteâ reprezentarea: un paterfamilias nu puteâ încheia acte juridice în numele şi pentru alt pater familias, cu efecte directe pentru acesta din urmă, în baza unei împuterniciri. Ulpian, Dig., 44, 7, 14: Servi ex delictis quidem obli-gantur et si manumittantur obligaţi remanent: ex contracti-bus autem civiliter non obligantur sed naturaliter et obli* gantur et obligant. J) Ulpian, Dig., 50, 17, 32. Quod attinet ad Jus civile, servi pro nullis habentur; non tamen et jure naturali, quai quod ad jus naturale attinet omnes homines aequalcs sunt. ') A se vedea studiul lui J. Siber asupra obligaţiunilor naturale în studiile în memoria lui L. Mitteis (1926). — cf. Cf. Karlowa Rom. Rechtsg., 2, 1, p. 111. 192 DREPTUL ROMAN De asemenea, spre deosebire de drepturile moderne, persoanele puse sub autoritatea altuia (persoanele alierii juris) nu puteau să aibă un patrimoniu distinct de pater familias al lor: întreaga familie are un singur patrimoniu. Prin excepţie la primul principiu, care prezentă în practică mari inconveniente, şi ca o extensiune a celui de al doilea principiu, s'a admis că sclavul poate reprezenta în unele cazuri pe stăpânul său. Intr’adevăr în baza acestui din urmă principiu orice lucru dobândea un sclav, eră câştigat de stăpânul său: dacă sclavul devenea proprietar al unui lucru sau titular al unui alt drept real ori creditor, aceste drepturi treceau în patrimoniul stăpânului său1). Invers, sclavul nu putea face pe stăpânul său debitor şi nici nu putea înstrăina un drept real al acesuia. Acest rezultat se formulează zicându-se că sclavul, ca şi celelalte persoane alierii juris, sunt pentru stăpânul lor instrumente de achiziţie: ele pot face mai bună situaţiunea stăpânului lor, nu o pot face însă mai rea. Distincţiunea între actele care ameliorează situaţiunea (adică achiziţiu-nea de drepturi reale sau de creanţe) şi cele care o agravează (adică pierderea aceloraşi drepturi) este pur juridică, nu economică, după cum s’ar păreâ, căci nu se ţine seama de rezultatul economic *) *) Gaius, 1, 52. Quodcumque per servum adquiritur id domino adquiritur. ACŢIUNILE ADJECŢICIAE QUALITATIS 193 final al actului favorabil ori defavorabil, ci de natura juridică a acestuia. Această distincţiune este fundamentală şi o vom mai întâlni în alte materii (infra, p. 315, No. 340). 228. Acţiunile adjectitiae qualitatis. împărţirea în acte care ameliorează situaţiunea şi acte care o agravează este nepractică. Vieaţa de toate zilele aproape nu cunoaşte acte exclusiv favorabile. De-aceea s’a mers şi mai departe şi s’a admis că sclavul reprezintă pe stăpânul său în anumite împrejurări strict limitate chiar dacă actele încheiate de sclav nu intră în categoria celor favorabile stăpânului. S’a dat, în consecinţă, de pretori, mai multe acţiuni împotriva stăpânului, acesta fiind obligat prin faptul sclavului în următoarele ipoteze: 1. Stăpânul va fi ţinut în mod solidar cu sclavul când acesta este prepusul său. Aceasta se întâmplă în trei cazuri: a) Când stăpânul, un armator exercitor), a însărcinat pe sclavul său cu direcţiunea unei corăbii; el va fi ţinut în virtutea acţiunii exercitoria; b) Când stăpânul a (însărcinat pe sclav cu un comerţ terestru, i-a încredinţat, de ex., un magazin (taberna). Sclavul se numeşte institor, iar acţiunea dată împotriva stăpânului poartă numele de act io institoria. c) In sfârşit stăpânul este obligat prin actul sclavului când a aderat la el (adio quod jusstt). 2. Stăpânul nu va fi ţinut solidar cu sclavul în alte împrejurări decât în cele citate mai sus. Totuşi 2554, — Biblioteca Unireriitară. 15 194 DREPTUL ROMAN el va fi ţinut să răspundă de obligaţiunile sclavului când ar fi profitat de pe urma speculaţiunilor sclavului sau când i-ar fi încredinţat administrarea unor anumite bunuri — adică un pecaliu. In primul caz va fi ţinut în măsura îmbogăţirii sale, iar în cel de al doilea până la concurenţa valorii peculiului. Pentru ambele ipoteze există o acţiune pretoriană unică: actio de peculio et de in rem verso 1). Trebuie adăugat că în toate aceste împrejurări sclavul nu are o personalitate propriu zisă ci împrumută pe aceea a stăpânului său. El lucrează ex persona domini. In consecinţă un sclav fără stăpân (servus sine domino) rămâne incapabil din acest punct de vedere. § 2. Cauzele sclaviei. 229. Sclavia fiind o instituţiune a lui jus gen-tium/este natural ca cele mai importante cauze ale sale să aparţină acestui drept2). Sunt totuşi alte cauze, mai puţin importante şi care au variat cu diferitele schimbări sociale, provenind din jus civile. ’ Pentru detalii a se vedea în voi. II, la capitolul respectiv şi P. Huvelin, Droit commercial romain, 1929, p. 160 şi urm. Pentru teoria peculiilor vezi infra, p. 267, No. 307, B„ § 2. *) Vezi şl G. Danielopol, Fragmente juridice, I, p. 141 şi urm. CAUZELE SCLAVIEI 195 229 bis. A. Cauzele sclaviei după jus gentium. Iile sunt două: naşterea şi captivitatea1). Acestea sunt sursele cele mai importante ale sclaviei. Ele au rămas neschimbate dela origină până în cele mai recente timpuri spre deosebire de sursele sclaviei de drept civil. 1. Naşterea. Cum nu poate există căsătorie legitimă cu o sclavă (supra, p. 186, No. 223) copiii ei vor urmă, conform regulei generale pentru copiii născuţi în afară din căsătorie, condiţiunea mamei în momentul naşterii. Prin excepţie la această regulă şi prin aplicarea ficţiunii in[ans conceptus pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur (supra, p. 163, No. 202) s’a admis că dacă mama a fost liberă într’un moment oarecare al sarcinii, copilul se va naşte liber2). Din contra în unele cazuri copilul se va naşte sclav deşi mama sa eră liberă (vezi infra, p. 196, 299 ter). 2. Captivitatea. Prizonierii de răsboiu sunt sclavii Statului care i-a prins. Fundamentul acestei regule este un principiu mai larg care a fost întotdeauna considerat în vigoare atât de Romani cât şi de alte popoare antice: Străinul aflat pe teritoriul roman şi fără să fie apărat de vreun tratat ori de legături ') Instit. J. I, 3: De jur. person. 4. Servi aut nascuntur aut fiunt: nascuntur ex ancillis nostris. Distincţiunea fundamentală a jurisconsulţilor romani eră în: surse posterioare naşterii şi naşterea ea însăşi. ■) Marcian, Dig., 1, 5, 5, 2 şi 3. — Cf. Paul, II, 242. Vezi (iiiard, Manuel, p. 113 şi cf. supra No. 201 rezervele relative la regula infans conceptus... 196 DKKPTUL ROMAN de ospitalitate prin care să capete protecţia unui cetăţean roman, este considerat sclav, independent de orice stare de răsboiu şi chiar în timp de pace *). 229 ier. B. Cauzele sclaviei bazate pe dreptul civil. Acestea au variat cu modificările sociale şi politice ale Statului roman. 1. In vechiul drept roman avem: a) Vânzarea în străinătate (trans Tiberim) căci concepţia romană nu admite ca cineva care a fost liber în Roma să devină tot acolo sclav. Sunt în drept de a vinde: Magistratul pe dezertorii sau pe cei care nu se prezintă la cens (incensi). Creditorul pe debitorii săi insolvabili (addicti). Victima unui furt pe autorul furtului2). Părinţii pe copiii lor. b) Predarea către un Stat străin de către Statul roman a ofensatorului acelui Stat. Acesta devenea sclavul Statului ofensat. 2. In dreptul mai recent s’au mai admis următoarele cazuri în care o persoană liberă deveneă sclav: a) După o veche dispoziţiune a edictului pretorului, devine sclav acela care cu rea credinţă se lasă vândut ca sclav de altă persoană pentru a împărţi în urmă preţul vânzării (pretii participandi causa) şi a reclamă libertatea. Dacă se dovedeşte : 1) Intenţia sa fraudduloasă. 2) împărţirea preţului cel ') A se vedea infra p. 211, No. 247, o aplicare a acestui principiu la peregrinii deditid. J) Vezi voi. II la materia furtului. CAUZELE SCLAVIEI 197 vândut rămâne sclav drept pedeapsă, dacă este inai mare de 20 de ani1). Acest caz subsistă în legislaţia lui Justinian. b) Femeea liberă care întreţine relaţiuni cu un sclav cu toată opunerea stăpânului acestuia, drept pedeapsă, ea va deveni, în virtutea senatus-consul-tului Claudian (52 d. Chr), sclavă şi va naşte copii sclavi (v. supra, p. 195, No. 229, A. 1) 2). c) Sclavii pedepsei (servi poenae) adică cei condamnaţi la moarte (ad bestias, etc.) sau la muncă silnică (ad metallum). Justinian a abrogat senatus-consultul claudian precum şi condamnarea ad metalla cu robirea condamnatului. d) In caz de ingratitudine a libertului, în baza unei sentinţe a magistratului, acesta poate redeveni sclav. Acest caz subsistă în legislaţia lui Justinian. e) In sfârşit s a admis în epocă târzie bizantină că omul liber să se poate vinde el însu-şi ca sclav. § 3. Desrobirea 230. Principiul. Marele principiu care domină întreaga materie este că desrobirea nu se poate realiză decât prin voinţa stăpânului exprimată prin-tr’un mod solemn3). ‘) Dig-, 40, 12, 23 pr. ’) Gaius, 1, 84—86 şi Tacit. Annales 12, 53. V. Mitteis, Rcichsrecht und Volkstecht, p. 364 şi urm. 3) Acest principiu este rezultatul logic a altor două: pe de o parte sclavul este obiectul unui drept de proprietate al 198 DREPTUL ROMAN Din acest principiu decurg mai multe consecinţe: a) Simpla părăsire a sclavului fără nici o voinţă de a-1 liberă de sclavie nu-1 face liber. El va fi tot sclav (servus sine domino). b) Lipsa solemnităţii în exprimarea voinţii stăpânului atrage nulitatea acestei desrobiri. Prin excepţie pretorul a admis că o astfel de desrobire ne-formalistă, nulă jure civili, să fie totuşi valabilă jure praetorio. (V. infra, p. 202, No. 233). c) Este contrariu principiului de mai sus ca sclavul să devină liber fără voinţa stăpânului. Prin excepţie s’au admis câteva cazuri strict limitate când sclavul devine liber prin efectul unei dispoziţiuni legislative independent de orice manifestare de voinţă a stăpânului: 1) După un edict al lui Clau-diu 1), sclavul părăsit de stăpânul său pentru boală ori pentru bătrâneţe: 2) Deasemenea copilul unei roabe părăsit imediat după naştere, după o decizie a lui Constantin 2). 3) Dacă sclavul a fost considerat ca liber timp de 30 de ani, el beneficiază de o prescripţie extinc-tivă a sclaviei, (dela Diocleţian); 4) Intrarea în armată sau în ordinile eclesiastice superioare: 5) stăpânului şi deci numai acesta poate dispune de dânsul; iar de altă parte este principiul general al formalismului primitiv care cere ca orice act de voinţă, pentru a fi eficace, să fie manifestat într’o anumită formă solemnă. Atenuările succesive ale acestor două principii explică exceptiunile pe care le suferă principiul formulat mai sus, ') Cf. infra, p. 218, No. 252. c). 3) Aceste două excepţiuni contravin şi punctului a). Cf. supra, p. 187, No. 224. DESROBIKEA 199 (Castrarea sau circumciziunea efectuată din ordinul stăpânului x). d) Manifestarea voinţii stăpânului într’o formă solemnă este condiţiunea esenţială dar suficientă pentru o desrobire regulată. Prin excepţie în epoca lui August s’au adus restricţiuni libertăţii de a des-robî. Voinţa singură exprimată chiar în mod solemn nu va fi întotdeauna suficientă. Punctul a) nu mai are nevoie de alte explcaţiuni iar punctul cj a fost suficient desvoltat. Rămâne să examinăm punctele b) şi d). A. Modurile de desrobire. 231. Modurile formaliste. După un text celebru a lui Gaius (I, 35) ele sunt trei la număr: 1. Censul. Stăpânul avea posibilitatea de a înscrie pe sclav în registrele censului la fiecare 5 ani când censorul făcea recensământul. După cum a-tunci când un cetăţean nu voiâ să se înscrie în registrele censului puteâ fi vândut de censor ca sclav (incensi, v. supra, p. 196, No. 229 ter) tot aşâ sclavul înscris deveniâ liber. 2. Vindicta. Este un proces de libertate fictiv bazat pe aceleaşi principii ca şi in jure cessio (v. infra, p. 520, No. 536). Se intentează stăpânului care vreâ să desrobească pe un sclav un proces de către un adertor libertatis înţeles cu stăpânul. La ) Cf. supra, p. 187, No. 224. 200 DREPPUI. ROMAN afirmaţiunea adsertorului că sclavul e om liber, stăpânul nu se împotriveşte, iar pretorul recunnoaşte libertatea sclavului în chestiune. Acest proces ar fi trebuit să aibă de consecinţă ca sclavul să fie considerat nu ca un desrobit ci ca un om care a fost întotdeauna liber (ingenuas), Romanii însă au limitat şi aici efectele ficţiunii la cele strict necesare şi procesul fictiv nu va avea efecte pentru trecut ci numai pentru viitor. El nu şterge existenţa trecută a robiei. Vindicta însemnează varga de care se făcea uz în acest proces ca şi în procesele de revendicare. A-supra întrebuinţării exacte a acestei vărgi este controversă 1). 3. Testamentul. Testamentul, recunoscut şi înzestrat cu efecte legale încă din epoca celor XII Table, este al treilea procedeu. Spre deosebire de cele două dintâiu, el nu-şi va produce efectele decât după moartea stăpânului, dar în schimb, deasemenea spre deosebire de celelalte două, se poate subordona în acest caz libertatea sclavului unui termen sau unei condiţiuni. In acest caz sclavul se numeşte statu-liber2). In privinţa formei acordării libertăţii prin testament se distinge cazul când testatorul acordă direct libertatea sclavului (servus metis liber esto), este legatul per vindicationem; şi, al doilea, cazul ') V. Mommscn. Dc. Puhl., 2, p. 63., No. 2. Ihering, Geist, d. Rom. R., 1, 165. ’) Paul. D., 40, 7. Dc statulibcris 1, pr. Statuliber est qui statutam et destinatara in tempus vel condicionem libertatem habet. DESROBIREA 201 când testatorul ordonă moştenitorului său liberarea sclavului (heres metis damnas esto servum meum manumittece). In primul caz sclavul va fi considerat ca liberat de stăpânul său mort şi-l va avea pe a-cesta ca patron — după concepţiunea romană —-aşâ că în fapt n’are patron (libertus orcinus), pe când în cazul al II-lea are ca patron pe moştenitorul însărcinat să-l manumită. 232. Evoluţia modurilor formaliste de desrobire. Dintre modurile formaliste cel dintâiu care a di-părut este procedura prin cens. Vindicta, procesul fictiv de libertate, se menţine; în epoca lui Diocle-ţian s’a încercat de stăpâni, ori de patroni, de conivenţă cu sclavii ori cu liberţii lor, să ocolească dispo-ziţiunile privitoare la procesul fictiv şi înlocuirea lui cu un proces real: Sclavul, de conivenţă cu stăpânul, se va afirma liber, iar libertul, de conivenţă cu patronul va pretinde că nu este libert, ci ingenuus. Efectul acestui proces va fi că sclavul şi libertul vor fi consideraţi ca ingenui, ca şi când n'ar fi fost niciodată sclavi. Deaci se poate vedeâ caracterul real al vindictei: ea este un proces fictiv cu efecte limitate şi Romanii nu au luat niciodată această procedură de jurisdicţie graţioase drept o afacere contencioasă. Cum conivenţa dintre stăpân şi sclav aveau acum de efect să facă pe acesta din urmă ingenuus, Diocleţian a luat măsuri pentru a descoperi şi a reprimă frauda1). ’) Scnatus consaltum de fraude defepcnda: Dig., 40, 16. De coli. deleg. 1. 2, 4. Materia sclaviei ca ţi desrobirea erau 202 DREPTUL ROMÂN 233. Modurile de desrobire neformaliste. Prin derogare Ia principiul formalismului vedem într’o epocă mai recentă că s’au admis de pretor desrobirea fără formă solemnă; iată aceste procedee: Stăpânul declară liber pe sclav în prezenţa mai multor prieteni (inter amicos) de obiceiu după un banchet (post mensam); deasemenea stăpânul poate adresă sclavului o scrisoare prin care îl declară liber (per epistulam). Aceste procedee, nule jure civili, au devenit valabile jure praetorio1). 234. Modurile de desrobire in epoca bizantină. Dintre vechile moduri formaliste singur testamentul mai subsistă: procedeele neformaliste fiind mai comode şi având aceleaşi efecte sunt mai întrebuinţate. Acum apare un nou procedeu formalist: desrobirea în biserică (in sacro sanctis ecclesiis) recunoscut de Constantin 2). socotite de ordine publică şi deci nu puteau fi modificate prin convenţiuni particulare: Conventio privata neque ser-vum qmmquam neque libertum alicujus facere potest (Dig., 40, 12 de lib. causn. 37). ’) Dreptul provincial grec distinge şi el între sclavii liberaţi printr'un mod solemn (o5tv?ixt4pioi) de sclavii liberaţi fără formă (&iteXtuTepm). Of. Mitteis, Op. cit. p. 103, 152, 376. *) Origina probabilă a acestui nou mod formalist de desrobire este un procedeu din vechiul drept grec: manumisiunea in sacrosanctis ecclesiis nu ar fi decât forma creştină a obiceiului păgân de a vinde sclavul, căruia stăpânul voia să-i dea lbertatea, unui templu (hierodulismul). Cf. Mitteis, Reichs-recht tind Volksrecht, p. 100 şi 375. Girard, Manuel, p. 129 —130. LIMITAREA DREPTULUI A DESROBI 203 13. Limitările legale ale dreptului de a destobi. 235. La început principiul că voinţa stăpânului exprimată în formă solemnă poate da libertate sclavului său nu a suferit — probabil — nici o excepţie. Mai târziu însă, din cauza înmulţirea numărului sclavilor, desrobirile devnind mai frecvente, mai ales cele testamentare, acestea nu au mai putut fi socotite ca de interes privat. O limită legală a fost impusă desrobirilor, înmulţirea liberţilor — cetăţeni de condiţiune inferioară şi de moravuri dubioase — a fost considerată ca un pericol pentru Stat. Mai întâiu s'a reglementat desrobirea pe cale testamentară. Nimeni nu va putea desrobî decât un număr de sclavi proporţional cu totalul sclavilor săi. Limita maximă eră o sută de sclavi şi se luau măsuri pentru reprimarea fraudelor. Sclavii trebuiau să fie anume determinaţi1). Aceste măsuri, prevăzute de lega Fu fia Caninia (din anul 752 al Romei. 2 a. Chr.) au fost urmate de o lege mai importantă, legea Aelia Sentia (757 al Romei, 4 d. Chr). Legea aceasta institue un consiliu care să examineze cauzele de desrobire: la Roma consiliul eră compus din 5 senatori şi 5 cavaleri prezidaţi de un magistrat iar în provincii din 20 de recuperatori. Acest consiliu va avea de examinat dacă există o justă cauză de desrobire — de cx. rudenie în linie directă, etc. — în cazurile când ') Cf. Girard, Marmei, p. 134. 204 DREPTUL ROMAN legea le prevede adică: a) Când stăpânul nu are încă 20 de ani; b) Când sclavul nu are încă 30 de ani *). Legea Aelia Sentia declară deasemenea nulă orice desrobire făcută în dauna creditorilor, adică o des-robire care să cauzeze sau să mărească insolvabilitatea debitorului (eventus damni) şi în acelaş timp să fie conştientă (consilium fraudis) 2). In privinţa sclavilor nedemni, care au suferit în timpul robiei pedepse grave, legea prevede că în caz de desrobire ei nu devin cetăţeni romani ci simpli peregrini de cea mai rea condiţiune (peregrini dediticii) s). Sub Justinian nu mai avem decât prohibiţiunea desrobirilor făcute de un patron mai tânăr de 20 de ani şi a celei făcute în frauda creditorilor. CAPITOLUL II. Statua Civitatis. 236. Introducere. La început singur membrul unui Stat, cetăţeanul, putea să aibă drepturi şi avea personalitatea juridică. Străinii, care voiau să fie apăraţi de legile romane, nu aveau altceva de făcut decât sau să se alăture pe lângă un patron; (jus ap- 1) In primul caz sancţiunea este nulitatea; In al doilea sclavul capătă numai o libertate restrânsă: el devine latin Ju-nian. Cf. Gaius, I, 38—-41. Vezi infra p. 217, No. 252. ’) Cf. Instit. Just. 1, 6 pr.: Qui in fraudem creditorum manumittit, nihii agit. Cf. Gaius, I, 46—47. ’) Vezi infra, p. 219, No. 255. Cf. Gaius, I, 13; Ulpian Reg„ I. 11. STATUS CIVITATIS 205 glicationis), ca şi clienţii, sau numai să se pună sub protecţia unui cetăţean. Cu timpul Romanii au recunoscut unele drepturi şi peregrinilor. Din pune-ud de vedere al dreptului de cetăţenie, după drep-i ul roman, unii pot fi cetăţeni, alţii latini şi, în sfârşit, alţii peregrini. Ei diferă din punctul de vedere al drepturilor politice şi al drepturilor civile. Din acelaş punct de vedere mai trebuie să distingem două categorii de oameni liberi după cum s au născut liberi (ingenui) sau au devenit mai în urmă (manumisii). In fiecare din aceste clase putem avea cetăţeni romani, latini ori peregrini. A. Ingenui. 237. Sunt ingenui acele persoane care n’au fost niciodată sclavi1). Prin urmare cel născut liber, care mai în urmă ar deveni sclav şi apoi şi-ar recăpăta libertatea, nu mai este ingenuu ci libert. 238. Postliminium. Prin excepţie la regula precedentă s’a admis că cel care a fost făcut prizonier intr’un răsboiu şi a devenit sclav, dacă reuşeşte să se scape şi să se întoarcă în patrie, redevine liber şi se consideră că nu ar fi fost niciodată sclav cu rezerva a două condiţiuni,2): a) să nu mai aibă intenţia de a se înapoia la inamic 3); b) să nu fi capitulat. Ficţiunea postliminiului, ca şi toate ficţiu- ') Vezi infca, p. 213, No. 249., Vezi şi G. Danielopol, l:r;tgmente juridice, I, p. 154. ’) D, 49, 15; 5, 3 şi 49, 15, 17. ') Cazul celebru al lui Regulus. 206 DREPTUL ROMAN nile, este de strictă aplicare: se consideră că cetăţeanul care a fost sclav şi s a întors ar fi rămas întotdeauna în Statul său 1), dar numai în ce priveşte situaţiunile de drept (res juris) nu şi cele de fapt (de ex. posesiunea: res facti). § 1. Cetăţenii 239. Izvoarele dreptului de cetăţenie. Fără a examina aici cele două moduri de a obţine cetăţenia: naturalizarea şi beneficiul legii, ne vom opri deocamdată asupra principalului izvor al cetăţeniei: naşterea. Două puncte sunt de examinat: a) Când se apreciază momentul decisiv pentru fixarea calităţii; b) A cui condiţiune o va urmă copilul. Dacă părinţii copilului erau căsătoriţi, se ţine seama numai de momentul concepţiunii şi de condiţiunea tatălui: copilul va avea condiţiunea tatălui din momentul concepţiunii sale. Din contra, dacă n’au fost căsătoriţi părinţii, copilul va urmă condiţiunea pe care o avea mama în momentul naşterii. Deci soluţiunile sunt simetric opuse în cele două cazuri examinate Prim excepţie, o lege Minicia (v. Gaius.l, 78) decide că dacă mama eră romană şi tatăl peregrin şi necăsătoriţi, copilul va urmă condiţiunea tatălui. De altă parte, în această materie nu se aplică niciodată principiul infans conceptus pro nato habetur quo- *) *) Instit. Just., 1, 12, 5; Dig.. 49, 15, 5, 1. C0ND1ŢIUNEA CETĂŢENILOR 207 ties de commodis ejus agitur, ficţiune care se aplică la copilul roabei1). In rezumat vedem deci că pe când în privinţa sclaviei, libertatea eră privită in mod favorabil şi se înmulţeau căile de a o dobândi, în ce priveşte cetăţenia existau reguli restrictive. 240. Pierderea calităţii de cetăţean. Vom examina această materie la capitolul referitor la capitis ileminutio şi la cele privitoare la Latini şi peregrini. 241. Situaţiunea şi drepturile cetăţeanului. Cetăţeanul are totalitatea drepturilor private şi politice. HI are o gens şi un trib, ceeace îi conferă anumite drepturi în interiorul acestor organisme. Această calitate apare în numele său unde se menţionează ginta şi tribul din care face parte. Un cetăţean roman are m epoca clasică trei nume: praenomen apoi nomen gentile (gentilicium) care arată ginta sa, în sfârşit, un cognamen, un calificativ al ramurei din ginta căreia aparţine. Se mai poate găsi şi indicaţiunea liliaţiunii şi aceea a tribului2). Să studiem drepturile cetăţeanului: A) Drepturile politice. Ele sunt jus suţfragii (dreptul de vot) jus honorum (dreptul de a fi ales iu magistraturi), dreptul de a fi legionar (jus mi-litiae). ‘) In consecinţă, dacă femeea a fost la un moment dat, ui timpul sarcinii, cetăţeană romană şi pe urmă ar fi pierdut această calitate, copilul ei nu se va naşte cetăţean, cl va avea situaţiunea femeii din momentul naşterii. ') De exemplu; Marcus Tullius (praenomen şi nomen gen-(ilieium) Mărci filius, Cornelia tribu, Cicero (cognomen). 208 DREPTUL ROMAN B) Drepturile private. Ele consistă în facultatea de a îndeplini principalele acte ale lui jus civile. (Actele lui jus gentium sunt accesibile şi cetăţenilor şi peregrinilor). Aşâ avem jus commercii, care este dreptul de încheia actele de transferare sau achiziţie a proprietăţii civile, dreptul de a se obligă prin sponsio sau prin expensilatio; dreptul de a face un testament, dreptul de a intentâ acţiunile legii. Jus conubii îi dă dreptul de a fundă o familie civilă, contractând un justum matrimonium (căsătoria dreptului civil1) în opoziţie cu căsătoria dreptului ginţilor. § 2. Latinii. 242. Categoriile de Latini. Intre cetăţeni şi peregrini avem o clasă intermediară: Latinii. Sunt evident mai întâiu locuitorii Laţiului. Dar aceştia nu sunt singuri latini. Trebuie să deosebim: 1. Latini veteres (prisci). Sunt Latini de baştină precum şi cei din coloniile latine fondate înainte de 416 a. u. c. (268 a. Chr.). 2. Latini coloniarii. Sunt locuitorii coloniilor romane fondate după 486—268. Ele au numai jus laţii şi trebuie deosebit un majus latium şi un minus latium. 243. Situaţiunea Latinilor. Toţi Latinii au jus suffragii şi probabil jus commercii. Nu au jus ho-norum şi dreptul de a servi în legiuni. Pentru jus conubii trebuie să distingem după categoriile de ') Vezi inţra, p. 280, No. 316 şi 317. LATINII 209 Latini: Latini prisci au acest drept în majoritatea lor; latini coloniari nu-1 au. 244. Incetăţenirea Latinilor. Latinii dobândesc cetăţenia romană prin beneficiul legii şi prin naturalizare. 1. Beneficiul legii. Stabilirea domiciliului la Roma atrage după sine incetăţenirea pentru Latini veteres. In decursul timpului s'au adus la această regulă diferite restricţiuni, unele în interesul oraşelor latine 1) altele în interesul statului roman 2). îndeplinirea unei sarcine publice, magistratura, în cazul când colonia avea minus latium; decurionatul — adică demnitatea de senator municipal — în coloniile învestite cu majus latium, aduceau după sine incetăţenirea, 2. Naturalizarea. Aceasta eră ori o măsură individuală ori chiar una colectivă dată printr’o lege. La 664 (90 d. Chr). în urma răsboaelor sociale — o lege Julia acordă cetăţenia tuturor Italioţilor. Nu mai rămân Latini decât în coloniile din afară de Italia. In sfârşit, vom vedea mai departe constituţia împăratului Caracalla din anul 212, care a extins dreptul de cetăţenie romană. § 3. Peregrinii 245. Peregrinii sunt străini care au relaţiuni cu statul roman şi a căror situaţiune juridică a fost ’) Aşa de exemplu trebuiau să lase urmaşi (stirps a se) în oraşul de unde plecau pentru ca acestea să nu se depopuleze. ’) O lege Licinia Mucia din 659 a suprimat acest drept. 2354. — Biblioteca Universitară. 14 210 DREPTUL ROMAN recunoscută şi ocrotită de acesta, spre deosebire de Barbari. Aceştia sunt în afară de lumea romană. 246. Categoriile de peregrini. Peregrinii cei mai mulţi sunt străinii din provinciile romane — adică din ţările anexate imperiului. Aşa sunt Galii şi Grecii. Ei au dreptul lor propriu 1). Dar pe lângă aceştia mai trebuie să notăm pe peregrinii dediticii, adică acei care au capitulat şi cu care Romani n’au încheiat nici un tratat. Tot în această din urmă categorie de peregrini intră şi cetăţenii romani care şi-au pierdut cetăţenia în urma unei condamnaţiuni (aquae et ignis interdictio, sau, sub imperiu, deportaţiunea), sau a exilului pentru a evită o condamnaţiune capitală. 247. Situaţiunea peregrinilor. Ei nu au decât drepturile decurgând din jus gentium şi excepţional li se acordă jus commercii. N’au ţirepturi politice şi — spre deosebire de Romani şi de Latini, ei n’au trei nume, ci unul singur însoţit de numele tatălui la genitiv2). Peregrinii nu puteau intenta o legis actio afară poate de unele cazuri excepţionale, li s’a recunoscut dreptul de a se adresă justiţiei mai întâiu unor arbitrii speciali (recuperatores), iar mai pe urmă vedem chiar un magistrat anumit care se ocupă de procesele peregrinlor sau ale cetăţenilor romani cu peregrinii (este pretorul peregrin care apare la 512 (242 a. Chr.). ') Pentru dreptul elenistic de exemplu, cf. Mitteis, Reichs-recht und Volksrecht p. 61 şi urm. 2) De ex. Dioraedes Diomedis, Maximus Batonis, etc. PEREGRINII 211 In jurisdicţia acestui pretor s’a desvoltat pe cât se pare formula — actul de procedură scris — şi aci a fost origina procedurii formulare. Peregrinii sunt supuşi în general dreptului lor naţional. Fiecare străin trebuia să aibă o naţionalitate. După dreptul grec un om putea aparţine în acelaş timp mai multor state (civitates) şi deci să aibă mai multe naţionalităţi. Din contra, după dreptul roman nimeni nu putea avea decât o singură naţionalitate1). Totuşi peregrini deditici nu aveau nici o naţionalitate. Situaţia lor eră — după expresia lui Gaius2) — cea mai rea — pessima li~ bertas. Ei n’aveau dreptul să se apropie mai mult de 100 de mile de oraşul Roma sub pedeapsa de a deveni sclavi3). 248. Incetăţenirea peregrinilor. Afară de peregrinii dediticii, care nu pot dobândi în nici un chip cetăţenia romană4), toţi ceilalţi pot deveni cetăţeni sau prin beneficiul legii, de ex. în virtutea unei dis-poziţiuni a legii Acilia repetundarum (din 631) în cazul când un peregrin a reuşit să obţină condamnarea unui magistrat concusionar — sau prin naturalizare. Naturalizarea este şi aici un act legislativ. Acordarea cetăţeniei poate fi completă şi atunci cuprinde şi drepturile politice sau numai parţială, cu- ') Duarum vel plurium civatatem civem esse, no.stra jure t i vili, nemo potest. Cic. Pro Ludo Cornclio Bulbo. I I. ;) Gaius, I, 26, Neaparţinând nici unui stat, el mi puteau le.stă. “) Gaius, I, 27. *) Gaius, I, 26. 212 DREPTUL ROMAN prinzând numai drepturile private. încetăţenitul dobândea dreptul de a purtă cele 3 nume şi erâ înscris într'un trib. Mai multe legi au acordat cetăţenia unor categorii întregi de peregrini: Legea Julia (664) o acordă peregrinilor din Italia iar, legea Roscia (705) o acordă Galilor din Galia trans-padană. împăraţii au acordat cetăţenia pentru motive militare: în legiuni nu puteau sluji decât cetăţeni şi în consecinţă se acordă această calitate peregrinilor ce trebuiau înscrişi în legiuni1). O măsură mai generală este aceea a împăratului Caracalla care acordă la 212 cetăţenia tuturor peregrinilor din imperiu cu câteva excepţii, probabil. Se ştie cu siguranţă că peregrinii dediticii erau excluşi. Constituţia aceasta ne este cunoscută mai ales prin papirul Giessen No. 40 (v. Girard, Textes, p. 203—205).2). Motivul acestei măsuri este în primul rând de ordin fiscal: cum numai Romanii plăteau un impozit pe moşteniri, vicessima hereditatum, împăratul a vrut să generalizeze această sursă de venituri. Totuşi drepturile naţionale ale peregrinilor nu dispar. (Pentru detalii a se vedeâ Mitteis, Reichsrecht ’) Legiunile astfel formate se numeau vernaculae. Alt caz de încetăţenire eră aceea a soldaţilor., care slujiseră în armată: la liberarea din serviciul militar li se acordă o honesta missio prin care li se recunoştea calitatea de cetăţean. 2) Cf. Ulpian, Dig„ 1, 5, 17. S’a susţinut că papirul Giessen No. 40 ar conţine numai textul unui edict din 213 com-plimentar celui din 212 şi deci diferit de acesta. V. E. Bicker-mann, Das Edikt der Kaisers Caracalla in Pap. Giess. 40 Berlin, 1926. PEREGRINII 213 tind Volksrecht in den ostlichen Provinzen des Romischen Keiserreichs, 1891, p. 159 şi urm). Numai sub Justinian, la anul 531, calitatea de peregrin ca şi aceea de latin dispăruseră. Este ceeace constată împăratul când desfiinţează aceste distincţi-ttni devenite atunci pur teoretice. B. — Desrobiţii § 1. Desroblţii cetăţeni 249. Am arătat mai sus modurile de desrobire (supra, p. 199, No. 231). Este natural ca un stăpân desrobind pe sclavul său să-i confere şi status civi-tatis al său. Un stăpân latin sau peregrin nu va putea face din robul său un cetăţean roman, căci nu i-ar puteâ da mai multe drepturi decât are el însuşi. In principiu un cetăţean roman va face din sclavul său — prin desrobire — tot un cetăţean roman1). Prin urmare vom distinge printre liberţi — caşî pentru ingenui — trei clase. Prin excepţie la principiul că sclavul desrobit al unui cetăţean roman devine şi el cetăţean roman, un desrobit care în timpul sclaviei a fost supus unor pedepse grave (vineţi tortive) — vor deveni numai peregrini, în baza unei dispoziţiuni a legii Aelia Sentia*). Deasemenea prin excepţii la acest principiu — în virtutea legii Junia Norbana *) sclavii desrobiţi ’) In privinţa condiţiunilor pentru ca desrobitul sii devie cetăţean roman V. Gaius, I, 17 şi Ulpian, Req., I, 6. s) Cf. supra, p. 203, No. 235 şi infrn, p. 210. Nn. 255 ’) Vezi intra. p. 217, No. 252. 214 DREPTUL ROMAN ai unui cetăţean roman vor deveni în unele cazuri numai latini. 250. Situaţiunea desrobiţilor cetăţeni romani. Devenind liber sclavul ia prenumele şi nomen gentili-cium al patronului său iar numele său de sclav devine cognomen. După cum cetăţeanul roman arată în numele său filiaţiunea, sclavul va indică situa-ţiunea sa de libert1). 1. In dreptul public, desrobitul are jus suffcagii (într'unul din cele 4 triburi urbane), dar ei n’au jus honorum şi nici descendenţii lor de gradul I-iu. Ei n'au dreptul să fie legionari şi nici de a fi aleşi în magistraturi municipale dela o lege Vissellia (din 23 d. Chr.). Desrobitul puteâ să capete o scutire a acestor incapacităţi de drept public prin concesiunea inelului de aur (jus aureorum anulotum), semnul distinctiv al oamenilor ingenui; acest drept le-a fost acordat mai întâiu numai desrobiţilor cu cens eque-stru, iar dela Comod tuturor desrobiţilor. 2. Din punct de vedere al dreptului privat, des-robiţii nu aveau la început jus conubii cu ingenui. Această incapacitate a fost restrânsă la căsătoria cu membri ordinului senatorial prin legea Julia (din 736). 250 bis. Dar desrobitul rămâne subordonat fostului său stăpân; a) Desrobitul datoreşte fostului său stăpân respect — obsequium. El nu poate intentâ o acţiune ’) De ex. Marcus TuJlius Mărci libertus Hermodorus. DESR0BIŢI1 CETĂŢENI 21 O împotriva patronului său decât cu autorizaţia magistratului şi patronul se bucură de un beneţicium competentiae1). b) Desrobitul trebuie să facă servicii patronului său: operae; acestea sunt de două feluri: operae oţficiales şi operae artificiales sau fabriles. Primele au un caracter domestic: sunt servicii şi datorii morale şi nu pot fi reclamate în justiţie. Cele de al doilea sunt zile de muncă. Ele sunt tarifate după costul normal al unei zile de lucru şi acest preţ este destul de uşor de determinat în mediile sociale puţin înaintate, unde munca manuală este nediferenţiată. De aci rezultă că această datorie în zile de muncă eră echivalentă cu o datorie în bani. Deaceea unele texte compară acţiunei în justiţie pentru a obţine aceste operae (judicium operarăm cu o acţiune pur pecuniară (adio certae creditae pecuniae) 2). Tot aci intră şi darurile pe care libertul le datoră patronului (dona, munera). Intr’o formulă sintetică, textele ne spun că libertul datoreşte patronului: operae, dona, munera*). Dar toate aceste drepturi nu decurgeau din însuşi faptul desrobirii ci dintr’o convenţiune între patron şi libert încheiată în momenul desrobirii sub forma unui contract verbal special (ju~ ’) Cf. Procedura, (voi. II). V. Gaius, IV, 46. Invers, nici patronul nu poate intenta o acuzaţiune capitală contra libertului său decât cu pericolul de a pierde drepturile de patronat (Cf. Ulpian Dig. 38, 2 14). 2) Cf. Pomponius Dig., 38, 1, 4. V. Cuq. Mantiei, p. 420. 8) Paul, Sent-, 2, 32. 1; Valerius Probus; cf. Dig. 38, 1. 37 pr. I 216 DREPTUL ROMAN rata proniissio liberti sau jus jucandum liberii). Cum patronul putea abuzâ cerând prea multe ope-rae libertului său cu coonvenţiunea 1), un pretor Ru-tilius a fixat un maximum. Dar patronul nu poate să scoată bani vânzând aceste operae2). c) In sfârşit patronul şi familia sa avea anumite drepturi asupra patrimoniului libertului său. Acestea se numesc Bona. Patronul are drept la alimente şi invers, el datoreşte alimente libertului său când acesta ar sărăci. Dacă patronul ar refuză alimentele, el ar pierde drepturile de patronat. Cum sclavul nu are familie nici desrobitul nu va avea rude. In loc de rude el are pe patron şi familia acestuia. De aci rezultă în favoarea patronului drepturi de tutelă şi de succesiune ab intestat. Toate aceste drepturi: Obsequium, Operae, Bona, alcătuesc Jura patronatus: ele se transmit în favoarea moştenitorilor patronului chiar dacă acesta i-ar fi desmoştenit. Se pare deasemenea că şi moştenitorii desrobitului ar fi ţinuţi să respecte Jura patronatus3). împăratul are dreptul să scutească pe desrobit şi de aceste sarcini de drept privat acordându-i resti-tutio natalium care produce însă efecte şi în privinţa drepturilor publice: din toate punctele de vedere, al J) In privinfa acestei convcntiuni (jus jucandum liberti) a se vedea în materia obligaţiunilor (voi. II), la contractul literal. J) In virtutea legii, Aelia Sentia el ar pierde în acest caz drepturile de patronat (Cf. Dig.. 40, 9,32, 1-2). ’) Cuq., Manuel, p. 105—106. DESR0BIŢ1I CETĂŢENI 217 dreptul privat ca şi al dreptului public va fi asimilat unui ingenuu. Cum însă restiiutio natalium •.|>rc deosebire de jus aureorum anulocum (vezi su-l>ru. p. 214, No. 250) suprimă drepturile patronului, împăratul nu o va acordă decât cu consimţi-uiăntul patronului1). împăratul Justinian a acordat prin novela 78, tuturor desrobiţilor atât Jus aureorum amtlorum cât şi n stitutio natulium, rezervând însă drepturile patronului. § 2. Desrobiţii latini 251. In categoria desrobiţilor latini avem: a) Conform principiului enunţat (supra, p. 213, No. 249) mai sus de care decurgea că status civitatis al patronului va fi şi acel al desrobitului, intră în categoria latinilor toţi desrobiţii acestora; b) Desrobiţii cetăţenilor romanii care sunt loviţi de dispoziţiunile legii junia Norbana de dată nesigură (după unii din 772, după alţii (Girard Manuel, p. 138) între anii 710 şi 727). Ei devin latini şi deaceea poartă numele de latini Juniani. Rămâne să examinăm pe aceştia din urmă, căci asupra desrobiţilor latini propriu zişi nu c nimic de adăugat. 252. Izvoarele. Legea Junia Norbana pune în a-ceastă categorie pe următorii desrobiţi: a) Cei des-robiţi printr'un mod neformalist (v. supra, p. 202 *) A se vedea exemple în corespondenta lui Pliniu cu Traian. Ep. V (IV) şi XI (IX). Traducerea de G. Popa-Lisseanu, p. 57 şi 63. 218 DREPTUL ROMAN No. 233).Această desrobire, nulă jure civili, recunoscută de pretor ca valabilă eră o situaţiune excepţională în dreptul roman şi deaceea legea Junia a organizat-o într’un mod special1). Situaţiunea eră identică atunci când stăpânul manumisor nu avea un drept de proprietate quiritară asupra sclavului 2). Legea se aplică şi în acest cazs); b). Sclavul mai tânăr de 30 de ani desrobit contrariu dispoziţiu-nilor legii Aelia Sentia (supta, p. 203, No. 235); c) Sclavul bătrân şi bolnav părăsit de stăpânul său 4) şi devenit liber în virtutea edictului lui Clau-diu (supra, p. 198, No. 230). 253. Incetăţănirea latinilor Juniani. Legea consideră această stare a latinilor juniani ca provizorie. Deaceea sunt foarte numeroase cazurile în care ei pot deveni cetăţeni: a) Prin căsătoria cu o Romană după ce va naşte un copil (anniculi causae proba-tio); b) Prin căsătoria cu o neromană pe care din eroare o crezuse romană (erroris causae probatio); c) Intrând în corpul militar al vigililor5), construind o casă, o corabie, o brutărie; d) Prin binefacerea împăratului sau e) prin repetarea desrobirii în formă legală °). ’) A ciut acestor liberii o propria libertas asupra căreia V. infra, p. 219 No. 254). 2) Cf. p. 198. No. 230 şi nota 1. ’) Ulpian, 1, 16. *) Asupra sclavului fără stăpân, vezi supra, p. 198, No. 230 a). s) Miliţia, aedificio, nave, pistrino, beneficio principali, iteratione. 6) Deciziunea imperială poate deasemenea face pe cineva ingenuu dintr’un desrobit. DESR0B1ŢII PEREGRINI 219 254. Condiţiunea Latinilor Juniani. Ei au In general situaţiunea Latinilor coloniari (v. supra, p. No. 213). dar spre deosebire de aceştia, ei nu pot lăsă nici un fel de moştenire. La moartea lor, patronul îa patrimoniul lăsat de desrobit nu ca o moştenire (jure hereditatis), ci jure peculii. ceeace are de consecinţă că nu va fi ţinut de datorile lăsate de desrobit decât în măsura activului ce-1 capătă1). Latinii Juniani nu pot figura într’un testament: ei n’au deci nici testamenti ţactio pasivă decât în în mod excepţional2). § 3. Desrobitii peregrini 255. Din această categorie fac mai întâiu parte desrobiţii peregrinilor. Aceştia vor fi supuşi legii naţionale a patronului manumisor3). Dar mai trebuie să adăugăm aici pe desrobiţii care au suferit în timpul sclaviei pedepse grave vineţi tortive). Aceştia conform legii Aelia Sentia 4) devin numai peregrini deditici şi în consecinţă au situaţiunea nenorocită (pessima libertas) a aces-!ora6). J) Deaceea s’a zis că ei trăesc liberi dar mor sclavi. 3) Gaius I, 23—24; Ulpian, Reg., 17. ") V. Mitteis, Reichsrecht und Volksrecht, p. 372 şi urm. Pentru diferenţa între liberţi' o&ivSuvrocpioi şi &ireXtuTeprji, V ibid. p. 103, 152, 376. *) V. supra, p. 203, No. 235, şi p. 213, No. 249. ’) V. Gaius, I, 26 Cf. supra, p. 210, No. 247. 220 DREPTUL ROMAN § 4. Destobiţii în timpul lui Justinian 256. justinian, care a desfiinţat categoriile de Latini şi peregrini1), a desfiinţat şi pe aceea de liberţi latini sau peregrini deditici2), aşa că în imperiul bizantin nu-i mai găsim nici pe unii nici pe alţii. C. Cazurile de semi'libertate 256 bis. In Statul roman a existat întotdeauna o clasă intermediară între liberi şi sclavi. Dar com-poziţiunea acestei clase a variat cu starea socială şi politică a Statului roman. § 1. Semi-libertatea in vechiul drept şi în epoca clasică 257. Printre semi-liberi avem în acest timp diferite categorii de persoane a căror situaţiune se datoreşte cauzelor celor mai diverse. 1) Addicti, nexi. judicati. Este controversă asupra diferenţii precise car despart aceste categorii de debitori supuşi puterii creditorului lor. După un sistem®) diferenţa între nexi şi judicati ar fi că, şi unii şi ceilalţi fiind debitori supuşi unei manus injectio 4) a creditorului lor, primii erau ţinuţi în virtutea unui nexum r ) pe când cci din urmă în baza unei con-damnaţiuni judiciare. Dacă aceşti debitori nu pu- *) *) Vezi supra, p. 211, No. 248. ’) C. Just. 7, 5, 1, Cf. Instit. J. 1, 5, 3. ’) Vezi procedura (voi. II, No. 842). *) Vezi Voi. II, materia obligaţiunilor. No. 287. ’) Sistem susţinut de Girard, Marnei, p. 1341. NEXI ADDICTI 221 teau să înfăţişeze în apărarea lor un vindex1), ei erau atribuiţi creditorului şi deveneau addicti. După un alt sistem2), în sprijinul căruia se invoacă un text al lui Varro (De Lingua latina 7. 105), diferenţa între nexi de o parte şi addicti şi judicati de alta ar fi că numai ultimii ar fi supuşi unei manus injectio. In acest sistem nexus ar fi un debitor, care, fiind obligat nexu (adică per aes et Itbram, v. voi. II, Obligaţiile) şi neplătind, trebuie să facă munci creditorului său. Prin urmare vedem că, pe când în primul sistem în categoria celor addicti intrau şi nexi, căci şi aceştia şi judicati trebuiau să fie supuşi unei manus injectio, după care urmă addictio, în al doilea sistem din contra. nexi nu vor fi niciodată addicti3). In tot cazul, şi nexi şi addicti, se aflau într’o stare analoagă sclaviei. Dar aceasta este numai o stare de fapt. In drept, ei rămân liberi şi odată ieşiţi din această stare ei nu vor fi desrobiţi *). Pentru nexi această situaţiune încetează la anul 428 a. u. c. când o lege Poetelia Papiria desfiinţează efectul executiv al nexului5). Din contra pentru judicati şi addicti, acest regim de închisoare ’) Vezi Procedura (voi. II, No. 825). J) Cuq. Manuel, p. 85. —■ Collinet et Giflard, Precis, t. I). No. 334 şi II, No. 7. ") Pentru discuţia valorii respective a acestor două sisteme vezi voi. II, Obligaţiile, la nexum. *) V. Quintilian, Inst. Orat., 5, 10. 60. “) Vezi voi. II Oblig, la nexum. 222 DREPTUL ROMAN privată a.durat până la 388, când s’au desfiinţat închisorile private1). II. Liber homo bona fide serviens, este omul care, crezându-se sclav, serveşte altuia. In fapt el este sclav, dar în drept el rămâne liber. Calitatea sa odată recunoscută, el devine liber şi ingenuu, nu desrobit. III. Redempti. Sunt captivii răscumpăraţi: liberi în drept în virtutea postliminiului, ei trebuie totuşi să plătească suma de bani ce a servit la răscumpărarea lor. Până atunci ei se aflau într'o stare asemănătoare sclaviei, trebuind să facă munci pentru ca să despăgubească astfel pe răscumpărătorul lor, dacă n’au bani. Durata maximă a acestei situ-aţiuni a fost fixată de împărăţii Honorius şi Ar-cadius Ia cinci ani2). IV. Auctorati sunt cei care şi-au luat obligaţiunea faţă de un antreprenor de spectacole publice ca să lupte în circ3); liberi în drept, ei erau în fapt un fel de sclavi; de situaţiunea lor erau legate anumite decăderi de drept public (excludere dela decurionat) şi de drept privat pretorian (infamia cf. Dig.. 3, 2, 3, 1). V. Persoanele in mancipio. Sunt persoanele alieni jnris trecute de subt puterea lui pater fa- ’) Prin constituţia împăratului Teodosiu I, V. C. Th. 9, 11, De privat, care. 1; C. Just. 9, 5, 1, din 486. 2) Cod. Just., 8, 50 de Postiminio, 20. “) Starea lor eră constată printr’o declaraţiune în faţa tribunilor: — Ei jurau că acceptă să fie „arşi, legaţi, sau omorîţi" — uri, vinciri necarique. PERSOANEI.E IN MANCIPIO 223 milias al lor în altă familie şi deci în puterea altui puterţamilias. Aceste persoane (copiii, şi în general descendenţii) nu erau sclavi; ei nu vor deveni sclavi nici după trecerea lor în altă familie, ci vor fi numai într’o situaţiune asemănătoare sclaviei: in mancipio, in servili condicione. Această schimbare de familie are de efect o modificare a personalităţii (caput) a individului, este aşâ numita capitis deminutio minima1), care n,are nici o influenţă asupra libertăţii sau a cetăţeniei. Totuşi aceste persoane, ca şi sclavii, nu se pot o-bligâ 2), pot fi revendicaţi3) şi desrobiţi printr'unul clin modurile formaliste, dar — spre deosebire de sclavi — situaţiunea lor este temporară. Ei pot cere desrobirea lor cu ocazia primului recensământ4) Oaius I, HO), sau după ce au despăgubit cu muncile lor pe stăpânul la care au fost daţi pentru vreun delict comis (părăsire naxală). Ca orice persoană alieni juris tot ce ei câştigă intr’un mod oarecare trece în patrimoniul persoanei sub a cărei putere se află. Ei sunt deci instrumente de achiziţiune c). Cazurile când această trecere dintr’o familie mtr'altă avea loc, sunt următoarele: cel mai impor- ') Vezi infra capitolul despre Capitis deminutio p. 379, ') Gaius, III, KM; cf. supra, p. 190, No. 226 bis. :‘) întocmai ca şi un sclav sau obiect; Cf. supra. p. IH3. No. 219 şi p. 188, No. 226. *) Recensemintele aveau loc din 5 în 5 ani. 5) Cf. supra, p. 191, No. 227. 224 DREPTUL ROMAN tant şi cel care a dăinuit mai mult este părăsirea | noxală1). Când un alierii jurts comite un delict, pa-terfamilias al său poate sau să plătească victimei paguba pricinuită sau să-i cedeze pe delicvent; 1 aceasta cu munca se va repară paguba. Persoana astfel cedată, dacă nu eră sclavă, nu va deveni nici după cedare sclavă, în noua familie (vezi supra). In afară de acest caz mai avem emancipaţiunea şi adopţiunea în care deasemeneă o persoană schimbă familia2). Justinian a desfiinţat singurul caz de manei-pium care mai există în timpul său: părăsirea na-xală al fiului de familie aşâ că această situaţiune nu mai există în imperiul bizantin. Dar atunci avem un nou caz de semi-libertate — cu mult mai important decât toate: Colonatul. § 2. SemiMbertatea în Imperiul bizantin: Colonatul 258. Cu colonatul o noţiune nouă apare în istoria universală a Dreptului: Colonul, care mai în-tâiu eră un arendaş, este în această nouă concepţie un sclav al pământului — servus terrae. El este astfel imobilizat prin destinaţiune. Situaţiunea sa juridică este destul de simplă: el are o capacitate deplină: se poate căsători, e capabil de drepturi şi obligaţiuni, totuşi el nu poate face proces stă- *) *) Asupra acţiunilor noxale vezi Procedura. ’) V. infra, p. 237, No. 275 şi urm. pentru adopţiune şi p. 258, No. 297 pentru emancipatiune. 225 COLONATUL panului proprietăţii pe care se află şi nu poate părăsi această proprietate: el este glebae adscriptus, trebuie să plătească impozitul şi o redevenţă, iar patrimoniul său este gajul îndeplinirii acestor datorii şi deaceea el nu poate face acte de înstrăinare. In privinţa cultivării pământului colonul, ne-fiind proprietar, trebuie să se supuie convenţiunii care regulamentează exploatarea acelei proprietăţi (consuetudo, forma, lex fundi). Colonul are insă şi drepturi: stăpânul este şi el ţinut să respecte obligaţiuni simetrice: el nu poate despuia pe colon de pământul pe care îl cultivă şi nici nu poate să augmenteze redevenţă. In aceste cazuri, colonul poate, prin excepţie, să facă proces stăpânului. Colonul şi pământul trebuesc vânduţi împreună. 259. Cauzele colonatului. Situaţiunea de colon se dobândeşte: 1. Prin naştere; 2. Prin prescrip-ţiune de 30 de ani: cine a servit în calitate de colon timp de 30 de ani rămâne colon; 3. Prin con-venţiunea particulară: un om se poate vinde în calitate de colon. (Am văzut că el nu se poate vinde ca sclav’), 4. Prin cucerire şi captivitate: captivii sunt sclavi, totuşi, în unele împrejurări, Statul roman preferă să fixeze pământului pe bar • barii cu care era în răsboiu dându-i pe la proprietarii de pământ în calitate de coloni. 5. Cerşe- ’) V. supta, p. 201, nota 1 şi p. 196, No, 229 ter. B. 2, a. 2V*4 — ftibitoUc* l i.iversiiaiâ Vi 226 DREPTUL ROMAN torii denunţaţi deveneau coloni ai denunţătorului Deosebim între aceste moduri de a deveni colon pe primele trei, care aparţin dreptului privat, pe când ultimele două aparţin dreptului public. 260. Stingerea colonatului. Pe când modurile de a deveni colon se înmulţesc, cazurile de stingere a colonatului devin tot mai rare. Justinian desfiinţează prescripţia extinctivă a colonatului. De altă parte nu există nici un mijloc de deslegare — spre deosebire de sclavie care poate fi stinsă prin desrobire. In această materie punctul de plecare şi evoluţiunea sunt simetric opuse celor ale sclaviei: voinţa omului nu poate face pe cineva sclav, am văzut însă că prin convenţie cineva poate deveni colon; voinţa omului adică, în acest caz a stăpânului, poate da sclavului libertate, ea nu o poate da colonului. Evoluţia este în favoarea desrobirilor şi cazurile când ea este posibilă se îmmulţesc; din contra, în decursul timpului, colonatul tinde să devină o situaţiune perpetuă. Excepţional, un colon îşi poate recăpăta libertatea deplină devenind proprietar al pământului al cărui servus eră, sau ocupând demnitatea de episcop. 261. Origina colonatului. Condiţiune juridică nouă, colonatul pune o problemă foarte grea, aceea a datei, a locului, şi a condiţiunilor apariţiei sale. Cu toate studiile publicate până acum asupra acestei materii, ni se pare totuşi că soluţiunea ră- COLON ATUL. 227 mâne încă de găsit1). Se pare că în tot cazul condiţiunile care au favorizat desvoltarea colo-natului sunt de ordin fiscal: mai întâiu — în secolul II şi al III — organizaţiunea domeniilor imperiale, unde vedem nişte arendaşi care ar puteâ li prototipul colonilor de mai târziu2), apoi reforma fiscală a lui Diocleţian şi în sfârşit sistemul de impozit bizantin cunoscut sub numele de âjti6oXifj3), sunt tot atâtea indicii asupra originii colonatului. In texte4) prima menţiune e din anul 332, dar colonatul îi este fără îndoială anterior. CAPITOLUL III. Status familiae 262. Familia şi rudenia 5). Familia, cea mai simplă unitate socială, este un grup compus din membrii legaţi prin rudenie. Familia şi rudenia sunt deci noţiuni conexe. Ele însă nu au fost întotdea- ') Vezi în special Fustei de Coulanges, Recherches sur quclques problemcs d’histoire, 1885, pp. 3—145. “) Totuşi aceştia au o situaţiune materială excelentă şl invidiată spre deosebire de colonii de mai târziu. V. J. Car-copino în Clio, 1908, p. 185. ) Acest impozit afectă o anumită circumscripţie a cărei locuitori erau solidari ţinuţi ca şi la vechile noastre impozite. Asupra aceşti materii vezi studiile lui H. Monnier, lltudcs de droit byzantin, în Nouvelle rcvue historiquc, 1892— 1895. *) *) C. Th. 5, 9, De fugit colorii., 1. ") Cf. I. Peretz, Istoria Dreptului rom., voi. I, Originile (cd. II), p. 154. 228 DREPTUL ROMAN una concepute ca astăzi. Mai întâiu în privinţa rudeniei de sânge există două sisteme: a) Matriarcatul. Mijlocul cel mai simplu pentru constatarea înrudirii este faptul material al naşterii. Cea mai simplă, cea mai materială înrudire, este aceea care leagă pe copil de mama sa. Nu acelaş grad de certitudine poate există în privinţa paternităţii. Cum de altă parte s’a constatat că Ia unele populaţiuni nu se ţine seamă de înrudirea cu tatăl, ci numai de maternitate, (aşa că acolo avem o familie grupată în jurul mamei, iar şeful familiei este fratele mamei1), savanţii au socotit că acesta poate fi tipul primitiv al familiei. Această organizare primitivă a familiei, bazată pe înrudirea maternă, se numeşte matri urcat *), b) Alături de această familie şi poate mai recentă decât ea, este familia patriarcală. Nu se ţine seama decât de înrudirea în linie bărbătească şi e socotită ca superioară din punct de vedere moral familiei matriarcale. Apariţia familiei patriarcale ar fi un progres moral3) şi ar fi în legătură cu evoluţia economică. Dacă existenţa matriarcatului şi a unei stări primitive de promiscuitate sexuală e în afară de îndoială, asupra interpretării acestui fapt există controversă. Unii savanţi ar voi să le considere numai ') Aşâ de ex. la Germani; vezi Tacit Germania. ’) Bachofen, Das Muterrechf. •') Vezi in acest sens Bachofen, op. cit FAMILIA ROMANĂ 229 t .i nişte fenomene accidentale de degenerare şi în favoarea acestei ipoteze ei citează existenţa unor grupuri asemănătoare familiei patriarcale şi chiar monogama la animale1). In această teorie familia primitivă ar fi fost tot patriarcală. 263. Familia romană. Concepţia rudeniei. Indt ferent care din aceste două sisteme ar fi cel just, ceeace importă, este să fixăm de o parte situaţiunea familiei şi înrudirea în dreptul roman, iar de altă parte concepţia jurisconsulţilor romani. Din amândouă aceste puncte de vedere dreptul roman se aşează în favoarea celui de al doilea sistem. Mai întâiu nu avem în dreptul roman, chiar cel mai vechiu, nici o urmă de matriarcat *). Familia romană este un tip desăvârşit de familie patriarcală: înrudirea de care se ţine seamă este cea în linie bărbătească, adică, după termenul roman. agnatio. De altă parte jurisconsulţii romani, în special Ulpian*), au socotit întotdeauna că institutiunea familiei aşâ cum o aveau ei ar fi primitivă şi că s’ar găsi chiar şi la animale (ar fi o instituţlune aparţinând lui jus naturale în concepţia lui Ul- ’) Cf. Westermark, Les origines du mariage dans l’espdcc humaine. trad. franc. 1895. In acelaş sens Prof. Dr. Auguste Faurel în La vie sexuetle. !) S'a citat în această privinţă indicarea filiaţiunlt prin numele mamei in unele cazuri (în special în tăbliţele magice). Dar de aci nu rezultă cu necesitate că ar fi existat într’adevăr matriarcatul la Romani şi faptul poate fi explicat şi altfel. *) Cf. Ulpian, Dig. 1, 1. De Justiţia et jure. 1, 3 şi Jnstit. Just., 1, 2, p. 2. 230 DREPTUL ROMAN pian), ceeace corespunde perfect cu al doilea sistem mai sus expus. A. Familia romană. 264. In dreptul roman cuvântul familia are mai multe înţelesuri1). Singurul sens care ne intere sează deocamdată este familia considerată ca un grup de rude. In acest sens trebuie să distingem familia în sens strict (proprio jure) care cuprinde pe toţi cei puşi sub puterea aceluiaş pater fa-milias şi familia în sens larg (communi jure), care cuprinde pe toţi cei care au fost cândva sub puterea aceluiaş pater familias şi descendenţii acestora (agnati). Prin urmare fundamentul acestei familii este un element precis — de drept civil — nu de drept natural, puterea părintească, (patria potestas). La aceste rude mai trebuie să adăugăm pe gen-tiles, membrii ai aceleiaşi grupe, dar a căror rudenie precisă nu se mai cunoaşte2). Cu toate acestea rămâneau în afară de cadrul rudelor, membrii familiei naturale, rude de sânge, dar care n'au făcut parte niciodată din aceeaşi familie civilă fiindcă nici ei nici strămoşii lor nu au fost niciodată sub aceeaş patria potestas*); de ex.: unchiul din partea mamei (avunculus) sau ’) Cf. Ulplan, Dig., 50, 16, Dc V. sig, 195, 1. 0 Vezi infra, p. 233, No. 267. *) Vezi G. Danielopol, Fragmente juridice, III, p. 32 şi orm. FAMILIA ROMANĂ. 231 bunicul matern nu sunt consideraţi ca agnaţi, deşi Mint rude de sânge. Ei nu fac parte din familia i ivilă, ci sunt cognaţi, simple rude de sânge. 265. Familia jure proprio. Dintr’însa fac parte membrii aceleiaşi domus aflaţi sub potestas a ace-luiaş pater familiasx). Această potestas se diferenţiază şi capătă diferite numiri2). Asupra copiilor ta se numeşte patria potestas; asupra femeii căsătorite cum mânu 3) ea se numeşte manus. In fapt, până la moartea lui pater familias nu există mari diferenţe între aceste puteri ale capului de familie. Din familie fac parte, în afară de pater familias. soţia acestui, căsătorită cum mânu; ea este atunci loco ţiliae şi ia numele de mater familias. Apoi fii şi fiicele, (filii familias, filiae familias) şi descendenţii în linie masculină ale acestora (nepotes, nep~ tcs) *). In sfârşit soţiile fiilor şi ale celorlalţi descendenţi în linie bărbătească dacă sunt căsătorite cum mânu. La moartea capului de familie toţi cei care erau sub puterea directă a acestuia (soţia, fiii, fiicele rămase în familie, nepoţii al căror tată a murit) devin sui juris. Aci apar însă diferenţe: femeile, din pricina incapacităţii lor speciale, vor intră în * V. Ulpian, Dig.. 50, 16, 195, 2. ") Gaius, I, 49. s) Vezi infra. p. 281, No. 318. Dacă ar fi căsătorită sine mana femeia ar rămânea în familia ei de origină. V. infra, p. 301, No. 332. *) Sunt deci excluşi descendenţii fiicelor şi c natura! să fie aşa: ei fac parte din familia tatălui lor, adică a soţului acestor fiice. 212 DREPTUL ROMA.N tutelă oricare ar fi vârsta lor. Femeile nu pot exercită niciodată patria potestas şi, după cum am văzut acesta este fundamentul familiei, deci când devin sui juris ele nu mai pot avea familie şi sunt deci şi sfârşitul familiei din care au făcut parte (Mulier familiae suae caput et finis est; Ulpian, Dig., 50, 16, 195, § 5). 256. Agnatio. Familia odată desfăcută prin moartea capului ei, rudenia civilă subsistă. Vor fi agnaţi toţi cei care au fost sub puterea aceluiaş pater familias sau al căror părinţi în linie masculină au fost sub aceeaş patria potestas 1). Agnatio este deci înrudirea în linie masculină bazată pe patria potestas. Sunt deci excluşi rudele şi descendenţii prin femei, şi cei ieşiţi din familie prin emancipa-ţiune, căsătorie cum mânu2), ori o capitis deminu-tio în general. Efectele agnaţiunii sunt de ordin religios şi civil. Din ea rezultă drepturi de succesiune şi tutelă: aceste două categorii de drepturi sunt totdeauna conexe în dreptul roman. Agnaţiunea implică amintirea unei filiaţiuni comune: dacă la un moment dat, deşi origina comună este recunoscută totuşi gradul rudeniei este uitat, atunci, după o părere care ni se pare mai întemeiată, aceste rude se numesc nu agnaţi ci gentili. ’) In dreptul grec unde nu există patria potestas, nu există în consecinţă nici agnatio. Vezi Mitteis; Reichscecht and Volksrecht, p. 63, 106, 209. 3) Vezi intra, p. 274, No. 311. FÂMIUA ŞI HUDKN1A 233 267. Gentiles. Sunt prin urmare gentiles acele rude care sunt de origină comună, coborîtori în linie bărbătească, rămaşi totdeauna în familie (deci n’au suferit nici o capitis deminutio ca şi agnaţii), dar care nu mai cunosc gradul lor de rudenie. Ei sunt deci în general rude mai depărtate ca agnaţii. In această privinţă sunt însă mai multe teorii din cauza lipsei de texte. După o teorie, ginta ar fi o subdiviziune a curiei1), după alta gentiles ar fi agnaţii dincolo de gradul al zecilea; aceste sisteme ■ unt bazate pe erori de interpretare a textelor întrebuinţate. S'a mai susţinut că gentiles ar fi membrii familiei manumisorului faţă de libert şi de familia acestuia. Nici această teorie nu este satisfăcătoare. Pentru ca o teorie să fie bună trebuie să corespundă incu^aiiunilor izvoarelor precise. Textele mai importante sunt un pasagiu al lui Ulpian (Dig., 55, 16, 195, 4), care ne arată că gentilitatea persupune 0 comunitate de sânge, o origină comună (per-sonae... quae ab ultimi genitoris sanguine pcoficis-cuntur), o definiţie a lui Festus (v. Gentlis) şi o altă definiţie, celebră, a lui Q. Mucius Scaevola citată de Ciceron (Topice, 6, 29) Cicerone voia să ne dea un exemplu de definiţie prin enumeraţiune. FI alege definiţia gentililor dată de Scaevola: Gen- ') Teoria lui Niebuhr bazată pe un text a lui Dlonisie din 1 lalicarnas. Pentru detalii şi discuţie V. Rubcn de Coudcr, Rcstimâ dc Dr. Rom. cf. Cuq. Menitei, 130. 234 DKEPTUl. HOMAN 'i 'fi tiles sunt inter se qui eodem nomine sunt — qui| ab ingenuis oriundi sunt, — quorum majorum nemo ' servitutem servivit — qui căpiţe non sunt deminuti. Vedem după această definiţie că elementele gentilităţii sunt a) Comunitatea de nume care ; atestă comunitatea de origină; b) Rudenia să nu fi fost ruptă prin ieşirea din familie (fie prin scla-vagiu, fie, în general, printr’o capitis deminutio). Este definiţia pe care am dat-o ma sus (p. 233). 268. Evoluţia agnaţiunii şi a gentilităţii, Genti-litatea dispăruse încă din timpul lui Gaius1), Agitaţiunea s a păstrat cu efectele ei civile până la anul 543, când Justinian, prin novela 118 a modificat baza sistemului hereditar roman, înlocuind înrudirea civilă (agnatio) cu rudenia de sânge (cognatio), 269. Cognatio. Sunt cognati rudele de sânge indiferent de înrudirea în linie masculină sau feminină, E înrudirea în sensul modern. In dreptul roman se considerau ca cognati toţi agnati, chiar cei care nu sunt rude de sânge de ex. femeile intrate în familie prin căsătoria cum mânu. Apoi toate celelalte rude de sânge afară de tatăl natural. In teoria romană paternitatea nu produce efecte decât dacă este legitimă. 270. Efectele cognaţiunii. Dela început s’a ţinut seamă de această rudenie pentru prohibiţiunile la *) *) Gaius, III, 17. familia şi hudenia 235 i .isutoric. Mai târziu pretorul a recunoscut drcp-mii de succesiune între cognati. Justinian la anul VI3 face din ea baza sistemului succesoral1). 271. Gradele de rudenie. Ele se calculează ca şi im dreptul modern pe generaţiuni până la autorul comun. Jurisconsulţii ne-au lăsat tabele complete cu numele gradelor de rudenie2). B. Patria Potestas 272. Am arătat că înrudirea civilă este bazată pe puterea capului de familie (supra, p. 232. No. 266). Pater familias este numele tehnic roman al capului de familie. Ulpian îl defineşte zicând: Parce [amilias appellatur qui in domo dominium habet. Unitatea socială asupra căreia se întinde această putere se numeşte domus. Vom studia izvoarele, stingerea şi efectele acestei puteri3). ') De atunci agnatio a fost desfiinţată şi a fost înlocuită prin rudenia de sânge (cognatio). V. novela 118. 2) Girard, Textcs, p. 502—503, Instit. Just., 3, 6; Dig., i X, 10. ’) Ea a fost socotită întotdeauna de jurisconsulţii romani; care putere pare că există şi la Celţi: cf. Gaius, ibid. şi Cesar De liello gatlico, VI, 19. V. Mitteis, Reichsrecht und Volksrecht, p. 24 şi 106. Patria potestas este o noţiune cu totul specifică i mediului roman bazată pe anumite concepţiuni religioase şi politice. Ea este foarte deosebită de puterea părintească de astăzi, care este temporară. V. C. Hamangiu, Rosctti Bălă-iicscu şi Băicoianu, Drept. civ. rom. I, p. 591—592, No. 1007—1008 Cf. Brissaud, Histoire du droit privi, p. 109. Cf, ni/ra, p. 256, No. 295. 236 DREPTUL ROMAN § 1. Izvoarele paterii părinteşti 273. Izvoarele puterii părinteşti sunt trei: a) Pro-creaţiunea ex justis nuptiis; b) Adopţiunea; c) Legitimarea. a) Procreapunea ex jusfis nuptiis 274. Copilul născut în căsătorie se află sub puterea părintească a tatălui său. La început se cerea ca tatăl să-l fi recunoscut ridicându-1 în braţe, (suscipere, toile re). Mai târziu s’a admis pentru onoarea femeii măritate prezumpţiunea că tatăl copiilor ce va naşte această femeie va fi soţul ei: Pater is est quetn nuptiae demonstrant1). Această prezumpţiune suferă două modificări dictate de condiţiunile fiziologice. După Hippocrat durata maximă a gestiunii este de 300 de zile, iar cea minimă de 180 ziîer). Copilul pentru a beneficia de prezumpţia de mai sus trebuie deci să fie născut cel mai de vreme în a 180-a zi a căsătoriei şi cel mai târziu in a 300-a zi dela desfacerea ei. Explicaţiunea puterii tatălui asupra copiilor ar fi puterea acestuia asupra femeii sale. Patria potestas ar fi o consecinţă a puterii maritale5). ’) Paul, Dig., 2, 4, 5. Cf. in[ra, nota 3. ’) Cf. Codul civil art. 286. V. Hamangiu, Rosetti Bălă-nescu şi Băicoianu, Tratat dc Dr. civ. I, No. 754. ") Cf. P. Gide, Condition privec de la fcmme, a 2-a ed. 1885, p. 30—43 şi Girard, Manuel, p. 148. IZVOARELE PUTERII PĂRINTEŞTI 2 >7 b) Adopţiunea 2/5. Am văzut mai sus (supta, p. 234, No. 269) -ii în dreptul roman nu toţi agnaţii erau rude dc sânge. Trebuie să deosebim deci pe copiii născuţi ui familie de cei intraţi în urmă şi asimilaţi juri-iliceşte (jure) copiilor fireşti. E deosebirea pe care o face Ulpian1) între cei care sunt sub patria potestas dela origină (natura) în mod firesc şi cei asimilaţi de dreptul civil (jure). Mijlocul de a face pe cineva să intre in patria po-, «. state este adopţiunea. Din pricina credinţelor religioase relative la cultul strămoşilor (sacra privata), Romanii au socotit întotdeauna că ar fi o mare nenorocire pentru un cap de familie de a muri fără urmaşi. De aci importanţa pe care au uat-o ei adopţiunei. De altă parte, cum rudenia civilă este destul de diferită de rudenia de sânge, adopţiunea eră un mijloc de a transformă o simplă rudă de sânge (cognat) în membru al familiei civile (agnat). Adopţiunea mai putea sluji la scopuri politice; Un plebeu adoptat de un patrician deveniâ şi el patrician şi invers, un patrician adoptat de un plebeu deveniâ plebeu (transitio ad plebem) *). Utilitatea acestor schimbări de clasă socială consistă în posibilitatea de a fi ales în magistraturi rezervate exclusiv plebei sau exclusiv patricianilor. ■) Ulpian, Dig.. 50. 16, 195. 2. ') Momrasen, Romische Forschungcti 1, 1864, p. 123—127. 238 Dreptul roman .5 In timpul imperiului adopţiunea a servit de mijloc pentru a desemnă pe moştenitorul prezumptiv al imperiului1). împăratul adoptă pe cel ce voia să-i fie succesor şi în acelaş timp îl şi instituia moştenitor. Aceste două mijloace asigurau transmiterea puterii imperiale la moartea împăratului8). Adopţiunea se prezintă sub două aspecte: adopţiunea propriu zisă când cel adoptat este un alierii juris. In acest caz este o simplă trecere de sub puterea părintească a unui cap de familie în puterea părintească a altuia: este o chestiune de interes privat. Situaţiunea este diferită atunci când cel adoptat este un sui juris. Acesta este el însuşi un pater fa~ milias şi trecere sa sub puterea altuia va aveâ de efect stingerea unei familii şi a unui cult domestic. Acest aspect al adopţiunii are un nume aparte: se numeşte adrogaţiune3). I) Adrogaţiunea 276. Formele adrogaţiunii. Din pricina că interesul public şi cel al religiunii sunt în joc, adrogaţiunea nu poate aveâ loc decât cu intervenţia autorităţii publice. Intervenţia autorităţii publice nu a avut întotdeauna aceeeş formă: ’) E cazul lui Tiberiu adoptat de August, al lui Traian adoptat de Nerva, etc. 2) CI. Ihering, Esprit du droit romain, t. IV, p. 276 şi urm. 3) Modestia, Dig., 1, 7, 11. Adoptantur filii familias, adro-gantur qui sui juris sunt. ADROGAŢIUNEA 239 1. In perioada mai veche, orice schimbare în •■..mul familiei, care ar fi modificat situaţiunea ei naturală, trebuia aprobată de popor printr’o lege. In acest caz poporul eră deasemenea consultat uşă că şi adrogaţiunea se făcea printr’o lege. Consultarea poporului eră precedată de o cercetare făcută de pontofi, care trebuiau să examineze situ-u(iunea cultului privat al celui ce trebuâ adrogat. I )upă avizul pontifilor, dacă eră favorabil se suplinea poporului. Se puneau 3 întrebări: una adro-gantului, alta adrogatului, alta poporului. Dacă loate erau afirmative, atunci adrogaţiunea eră săvârşită. Probabil că tot atunci adrogatul se lepădă de cultul său domestic: detestatio sacrorum1). 2. Acest mod complicat de adrogare s’a menţinut după toate probabilităţile până la Diodeţian: lexte de ale lui Gaius şi Ulpian 2) le arată încă în vigoare. Totuşi aceste forme erau învechite: de mult încă împăratul concentrase în persoana sa atribuţiunile religioase ale pontifilor şi autoritatea legislativă a poporului. Deaceea Diocleţian a decis (C. 8, 47, 2) că adrogaţiunea se va face prin i cscript imperial păstrând vechile efecte (ac si per popitlum jure antiquo [acta esset). 3. La începutul erei imperiale mai apare o .ouă formă de adrogaţiune: adrogaţiunea testamentară. Testatorul, instituind pe o persoană ca ') Aulu-Geliiu, 5, 19, 4—6. Cf. Girard, Mantiei, p. 187 iiola 2. !) Gaius, 1, 99—100; Ulpian, Rcg., R, 2. 240 DREPTUL ROMAN moştenitor, îi cere ca să adopte numele său. Deşi natura exactă a acestui act este îndoelnică, totuşi, prin faptul că testamentul eră la început o adevărată lege, acest act poate fi socotit ca o adroga-ţiune1). 277. Condiţiunile adrogaţiunii. Pentru ca adro-gafiunea să fie posibilă, trebue îndeplinirea mai multor condiţiuni: 1. Un acord de voinţă între adrogant şi ad-rogat. 2. Trebuia ca adrogantul să aibă patria potestas. In consecinţă erau excluşi fiii de familie şi peregrinii. 3. Adrogantul trebuie să fie mai în vârstă ca adrogatul şi trebuie să aibă cel puţin 60 de ani2). 4. Adrogatul trebuie să aibă acces la comiţii. Cum nici femeile, nici impuberii3) şi —■ până la un timp — plebeii — nu aveau acces la comiţii, ei nu puteau fi adrogaţi. In sfârşit — fiindcă comiţiile nu se ţineau decât la Roma — în provincii adrogaţiunea eră imposibilă. Dar cu cât rolul comiţiilor s a atenuat, cu atât şi rigoarea acestor reguli s’a slăbit. Dela Diocle-ţian nici una din aceste reguli nu mai există. ’) V. în acest sens Mominsen, Dr. public., 6, 1, pp. 42-43. Girard, Marmei, p. 190, Cuq, Manuel, p. 202. Contra, Henry Midiei, Dtoit de cite romaine, 1885 pp. 240—297. Cf. Mit-teis, Reichsrecht und Volkscccht p. 340. ') Ulpian Dig., 1, 7, 15, 2. Totuşi eră controversată chestiunea aceasta. V. p. 248, No. 283, 5. “) V. infra, p. 243, No. 279. ADROGAŢIUNEA 241 5. Motive relative la interesul moştenitorilor au .ulus prohibirea unor anumite adrogaţiuni: Nu poate adrogâ decât cel ce n’are copii; libertul nu poate fi adoptat de altul decât de patronul său m nici, în anumite cazuri, minorul de 25 de ani nu se poate da în adrogaţiune*). 278. Efectele adrogaţiunii, Adrogaţiunea are efecte multiple; trebuie să deosebim după epoci. 1. Înainte de Justinian. a) Efecte în ce priveşte persoanele. Principiul elementar care domină întreaga materie este că adrogaţiunea rupe rudenia civilă cu familia de origină şi o înlocueşte cu ugnaţiunea în familia adrogantului. Adrogatul devine astfel agnatul tuturor agnaţilor adrogantului şi în acelaş timp încetează de a mai fi agnatul familiei sale de origină. In ce priveşte rudenia de sânge, ea rămâne nemodificată de adrogaţiune. Adrogatul nu devine cognatul cognaţilor adrogantului 2) şi nici nu încetează de a fi cognatul familiei sale. Din toate celelalte puncte de vedere el ’) Aici este locul să amintim existenţa unei adopţiuni fraterne (înfrăţirea) adică adoptarea unei persoane în calitate de frate. Această adopţiune, foarte răspândită în orientul elenic. (V. Mitteis, Reichsrecht und Volksrecht, p. 217) nu eră admisă în dreptul roman. V. Diodeţian şi Maximian, Cod. Just., 6, 24, 7). Amintirea acestei instituţiuni a rămas vie în mintea poporului nostru. V. Paul Negulescu, Studii de Ist. Dr. R., 1900, p 68—69 şi p. 84 şi urm. Cf. şi Nic. Ionovici, înfrăţirea în dreptul român şi adrogaţiunea Romană, Buc., 1901. :) Dar el va fi socotit cognat al agnaţilor adrogantului. V. supta, p. 234, No. 269. V. Modestin, Rig., 38, 10. 4, 10. 2"54. — Biblioteca Universitară. 16 242 DREPTUL ROMAN va fi asimilat unui filias familias in patria po~ testate. Adrogatul ia numele adrogantului, dar totuşi pentru a aminti familia sa de origină, va păstră numele gentiliciu al acesteia cu sufixul -anus, — de exemplu viitorul împărat August, care făcea parte din gens Octavia fiind adoptat de Gaius Julius Caesar a luat numele de Gaius Julius Caesar Octavianus 1). b) Efecte cu privire la patrimoniu. Patrimoniu] adrogatului îşi pierde individualitatea şi se contopeşte cu patrimoniul adrogantului. Adrogatul schimbându-şi familia suferă aşâ numita capitis deminutio minima 2) şi, în conformitate cu regulile acesteia, toate obligaţiunile adrogatului sunt stinse (afară de cele născute din delicte). Acest rezultat re drept al vechiului drept civil a fost modificat de Pretor care a permis creditorilor să-şi valorifice drepturile împotriva adrogantului căci acesta profită de întregul activ al patrimoniului adrogatului. 2. Dreptul lui Justinian. Prin recunoaşterea existenţei juridice a peculilor3) adică a unui total de bunuri proprii ale persoanelor alieni juris, s’au restrâns efectul adrogaţiunii relative la bunuri. Per- ') Din secolul al Ill-lea d. Chr. onomastica romană se modifică: numele în -anus se îmmultcsc şi nu mai sunt un semn al adopţiunii. *) V. infra, la capitolul „Capitis deminutio", p. 381, No. 396. *) V. infra, p. 267, No. 307, B. 2. ADROGAŢIUNEA 241 • oanele alierii juris putând acum să aibă un pe-culiu, patrimoniul adrogatului nu se va mai confundă cu patrimoniul adrogantului1). 279. Adtogaţiunea impuberilor 2). Permisă prin-fr'un rescript al împăratului Antonin Piui3) către Pontofi, adrogaţiunea impuberilor a fost supusă unor reguli speciale, toate în favoarea impuberului adrogat şi menite a evită un calcul interesat al adrogantului. 1. In favoarea moştenitorilor adrogatului, Antonin Piui a decis ca adrogantul să fie obligat a restitui moştenitorilor bunurile impuberului adrogat în cazul când acesta ar muri ante pubertatem. Pentru a obţine executarea acestei obligaţiuni Antonin Piui cere ca adrogantul să facă o promisiune garantată de cauţiuni. Dacă moştenitorii eventuali ai impuberului erau necunoscuţi în momentul ad-rogaţiunii, această promisiune va fi făcută unui sclav public, care va reprezenta pe moştenitori. 2. In caz de emancipaţiune a adrogatului sau ia caz de predeces al adrogantului, adrogatul are dreptul la restituirea averii sale. 3. Dacă emanciparea sau exheredarea adroga-tului de către adrogant n’aveâ o justă cauză, atunci adrogatul are drept la un sfert din averea adrogantului (quarta antonina). *) Cf. Instit. Just,, 3, 10, 2. 2) Cf. supra, p. 240, No. 277, al. 4. 3) Cf. Gaius, I, 102. 244 DREPTUL ROMAN 280. Toate modurile de stingere a puterii părinteşti 1) servesc în aceiaş timp la desfacerea adro-gaţiunii. II) Adopţiunea propriu zisă 281. Formele sale. Adopţiunea propriu zisă, adică aceia a unei persoane alieni juris 2) se face prin anumite forme destul de complicate din pricina principiului roman că patria potestas este inalienabilă3). Pentru a ajunge la acest rezultat trebuie recurs la un mijloc ocolit: mai întâiu se va stinge puterea părintească a primului pater familias, apoi, într’o a doua fază, se va proceda la creearea unei noui puteri părinteşti asupra adoptatului în persoana adoptatorului. Pentru toate acestea este nevoie de concursul magistratului: adopţiunea se face imperio magistratus4). Spre deosebire însă de intervenţia autorităţii publice la adrogaţiune, magistratul are numai un rol pasiv. 1. Stingerea puterii părinteşti in persoana tatălui firesc. Conform unui principiu înscris în cele XII Table (IV, 2) puterea părintească poate fi stinsă printr’o întreită vânzare: Si pater filium ter venum dunit, filius a patre liber esto: „dacă tatăl a vândut de trei ori pe fiul său, acesta să fie liber de puterea părintească". Iată ipoteza la care ’j Vezi infra, p. 256, No. 295 şi urm. ~) Vezi supra, p. 237, No. 275. 3) V. p. 262, No. 305. 4) Gaius, I, 98. ADOPŢIUNEA 245 i;r aplică această regulă: un tată de familie dă pe fiul său in mancipio 1) altui tată de familie. Aceasta din urmă îl desrobeşte. In acest caz fiul va re-cădea sub puterea părintească a tatălui său. Dacă această operaţiune se repetă de trei ori, la a treia desrobire fiul nu va mai cădea sub puterea părintească a tatălui său: va fi liber, sui juris. Dacă e vorba de alt descendent decât fiul, o singură vânzare e suficientă pentru a stinge puterea părintească. Scopul însă nu este de a face un sui juris şi deaceea după ultima vânzare în loc ca să se pro-ceadă la a IlI-a desrobire care avea să facă sui juris pe fiu, el va fi remancipat tatălui său firesc care de acum îl va avea nu in patria potestate ci in mancipio. 2. Crearea unei noui puteri părinteşti in persoana tatălui adoptiv. In acest scop se va face o in jure ccssio2). Aceasta este un proces fictiv ţinând de jurisdicţia graţioasă. Trebuie mai întâiu să fixăm rolurile respective şi trebuie să distingem după cum operaţiunea s’a făcut între trei persoane: tatăl firesc, tatăbadoptiv şi un terţiu înţeles cu ei sau numai între două, tatăl adoptiv luându-şi rolul terţiului după un procedeu indicat de Gaius ca mai comod3) După ce cele trei vânzări au fost făcute de tatăl firesc către un terţiu, atunci, la sfârşitul acestei operaţiuni. ’) V. Supta, p. 224, No. 258. 2) V. procedura (voi. II). 3) Gaius, I. 134. 246 DREPTUL ROMAN — când puterea părintească va fi stinsă precum am arătat mai sus — terţiul va avea pe fiu in manci-pio şi împotriva lui, tatăl adoptiv va trebui să intenteze procesul fictiv ne revendicare a fiului. In acest proces urmat conform procedurii sacramentului in rem1) revendicantul — în speţă tatăl adoptiv — va spune că fiul este al său A io Uium fi-lium meum esse ex jure Quiritium. Terţiul, care e de conivenţă, nu neagă ci cedează — cedit in jure. Pretorul pronunţă atunci adicţiunea (addictio v. supra, p. 224, No. 258) şi astfel se va naşte puterea părintească a tatălui adoptiv. Am spus însă că rolul terţi ului poate fi ţinut de tatăl adoptiv. Lui i se vor fa:e cele trei mancipa-ţiuni ale fiului, dar la sfârşit va trebui o operaţiune în plus: tatăl adoptiv, care va avea pe copil in man-cipio, după a treia mancipaţiune va trebui să-l remancipeze tatălui său, precum am arătat mai sus, iar numai după aceea să intenteze procesul fictiv împotriva tatălui firesc de data aceasta. In modul acesta nu mai este nevoie de un terţiu 2). 282. Formele adopţiunii în Dreptul lui Justinian. Justinian a înlocuit aceste forme atât de complicate cu o simplă declara ţiune a celor doui capi ‘) Vezi procedura (voi. II). !) Aceasta este interpretarea cea mai bună, după părerea noastră, a pasagiului citat al lui Gaius (I, 134). Cf. în acest sens Girard, Manuel, p. 184. Cuq., Manuel, p. 199. V. totuşi altă interpretare la Karlowa, Rom. Rcchts G. 2, 1, pr. 244. In acest sistem, vânzarea copilului cătră tatăl său are de scop crearea unor legaturi de patronat între fiu şi tatăl său firesc. FORMELE ADOPŢIUNII 247 de familie făcută înaintea magistratului şi întocmirea unui înscris. Aceasta formă de adopţiune, re-qlementată definitiv de Justinian, există mai de mult1). După papyri, adopţiunea se poate face printr’o simplă conveu'iune cu consimţimântul copilului dat în adopţiune2). Cartea de legi Syro-roinană ne dă deaseirenea un exemplu de adopţiune făcută prin contract3). 283. Condlţiunile de. fond ale adopţiunii. Am văzut care sunt conciţitmile cerute pentru adro-gaţiune4). Aceleaşi condiţiuni sunt cerute şi pentru adopţiune cu câteva îndulciri: 1. Nu e nevoie ca adoptantul să fie mai în vârstă de 60 de ani; nu e nevoie ca el să n’aibă alţi copii; 2. Femeile şi impuhr.rii pot fi adoptaţi; 3. Femeile, deşi nu pot exercită patria potestas. totuşi li s’a permis să adopteze în epoca bizantină în anumite cazuri; 4. Se cere totuşi ca adoptai.iul să aibă cel puţin 18 ani, adică să fi atins plena pubertas; 5. Se mai cere ca adoptatul să fie mai tânăr decât adoptantul. Justinian fixează această diferenţă minimă la 18 ani. (Instit. Just. 1, 11 de adopt, 4, 9), ’) Cod. Just, 8, 47 (48), de adopt., 11 (din anul 530). =) Cf. P. Collinet, Le caractere oriental de la legislation de Justinien, 1912, p. 52—54. Cf. Paraphr. Instit., 1, 12, 8. ’) Cf. Mitteis, Recihsrecht und Volksrecht. p. 214—339. Cartea Syro-rbmană Ferrini Font. j. r„ 2, p. 654. *) Supta, p. 240, No. 277. Vezi pentru comparaţiunca cu dreptul nostru, C. Hamangiu, Rosetti Bălăncscu şi Băicoiann, Drept civ. rom., p. 529 şi urm 248 DREPTUL ROMAN Această regulă eră comună şi pentru adrogaţiune. Totuşi se pare că pentru adrogaţiune ar fi fost controversă (v. Gaius I, 106). Un caz celebru este acel al revoluţionarului Clodius, de origină patri-ciană, adrogat la anul 695 a. u. c. de plebeul Fon-teius, care eră mai tânăr decât Clodius. Cicero în Pro domo sua (cap. 150), critică această adrogaţiune nefirească. 6. Adopţiunea se poate face nu numai cu titlul de fiu, dar şi cu cel de nepot. In acest caz se pot prezenta două ipoteze: sau cel ce adoptă pe o persoană cu titlul de nepot, are un fiu şi atunci acesta, va fi socotit tată al adoptatului, sau n’are fiu ori chiar având unul, dacă adoptatorul nu vera să-l considere ca tată al adoptatului, şi atunci acesta din urmă va fi tot nepot dar legat dea-dreptul de bunicul său, fără intermediul altei persoane. In prima ipoteză însă se cere şi consimţi-mântul fiului ce va fi socotit tată al adoptatului. Este deci o condiţiune în plus. Motivul este că la moartea adoptatorului, cel adoptat cu titlul de nepot va cădea in patria potestate a fiului adoptan-tului şi în dreptul roman există principiul că nimeni nu poate fi silit să primească pe cineva în puterea sa părintească fără consimţimântul său expres1). 284. Efectele adopţiunii2). Efectele adopţiunii sunt asemănătoare celor ale adrogaţiunii (v. supta, Vezi infra, p. 282, No. 318 aplicarea aceluiaş principiu la căsătoria nepoţilor. Cf. Instit. Just., 1, 11, 7. 2) Cf. C. Hamangiu, Rosetti Bălănescu si Băicoianu, Drept civ. rom.. I, p. 538—539 (No. 895—899)'. EFECTELE ADOPŢIUNII 249 p. 241, No. 278) cu diferenţa că persoana adoptată eră alierii juris şi înainte de adopţiune. Consecinţa acestui fapt este că, pe lângă că în cazul adopţiunii nu poate fi vorba de stingerea unui cult domestic, persoana adoptată nu aveâ patrimoniu şi deci nu va fi loc la o confuziune de patrimonii. Toate celelalte consecinţe relative la agnaţiune, cognaţiune şi schimbare de nume se vor produce identic ca şi la adrogaţiune. Trebuie amintit însă că ruperea legăturilor de rudenie civilă (agnatio) are de efect suprimarea drepturilor de moştenire ale adoptatului în familia sa de origină — cel puţin într'o primă fază a dreptului roman. Pentru a preveni aceste rezultate puţin echitabile, care ar putea fi agravate printr’o emancipaţiune a adoptatului, Pretorul a intervenit. Intr’adevăr, situaţiunea adoptatului nu eră prea gravă cât timp ar fi rămas în familia adoptantului, căci, dacă el a pierdut drepturile sale succesorale faţă de familia sa de origină, el a dobândit totuşi altele în compensare în familia adoptantului. Dacă însă ar fi emancipat de acesta, atunci va pierde şi aceste drepturi. Deaceea pretorul a admis pe fiul adoptat Ia succesiunea tatălui său firesc în calitate de cognat, de rudă de sânge. Totuşi această încercare rămânea insuficientă în următoarea ipoteză: fiul adoptat eră emancipat de adoptant după moartea tatălui său firesc, adică atunci când moştenirea acestuia eră împărţită definitiv aşâ că nu-şi putea valorifică drepturile sale. 250 DREPTUL ROM,VX Un alt remediu erâ aşâ numita „quarta afi-niana" instituită de un senatus-consult *) (s. c. aţitiianum) prin care un copil dat în adoptaţiune de către un tată care avea 3 copii (ex tribus ma~ r'tbus) are dreptul la un sfert din bunurile tatălui său adoptiv în cazul când ar fi fost emancipat. Acest senatus-consult a fost abrogat de Justinian. 285. Efectele adopţiunii în dreptul lui Justinian. Am arătat mai sus inconvenientele ce le avea adopţiunea: adoptatul pierdea adesea — cu toate măsurile luate de Pretor — drepturile sale succe-rale. In partea orientală a imperiului roman există o adopţiune care nu avea de efect ruperea rudeniei cu familia de origină a adoptatului 2). In dreptul lui Justinian găsim două feluri de adopţiuni: 1. Adoptio plena. care este vechea adopţiune cu toate efectele ei. Ea rămâne posibilă numai în două cazuri: a) Când copilul este adoptat de un ascendent care nu-1 avea în puterea sa. De exemplu: fiul emancipat care îşi adoptă nepoţii rămaşi în puterea părintească a tatălui său, bunicul copiilor; b) Când copilul este dat în adopţiune de un ascendent în familia căruia însă erâ primat de altă persoană, aşâ că n’aveâ nici un drept eventual la succesiunea ') Cf. Just., J., 3, 1, 14. 2) V. Collinet, Lc caractere oriental du Droit de Justinien, 1912, p. 52—54. ADOPŢIUNEA ÎN DREPTUL LUI JUSTINIAN 251 .iscendentului sub a cărui putere se găsiâ ; de ex.: Copilul se află sub puterea bunicului având ca intermediar pe tatăl său ; în caz de deces al bunicului, copilul ar fi fost primat de tatăl său. Dacă însă acest obstacol dispare, adică dacă tatăl copilului dat în adopţiune moare, atunci, de drept, adoptio pletia se transformă într’o adoptio minus plena ale cărei reguli le vom expune mai jos. 2. Adoptio minus plena. Această adopţiune, posibilă în toate cazurile în care eră posibilă vechea adopţiune, produce efecte mult mai limitate: copilul adoptat nu pierde drepturile sale succesorale în familia sa de origină, legăturile se păstrează şi mai departe. Modelul acestei adopţiuni consacrate de Justi-nian ar fi adopţiunea din partea orientală a imperiului de care am vorbit mai sus1). c) Leyitiniaţiunea 2). 286. Legitimaţiunea este o instituţie bizantină. Ba nu apare decât cu introducerea creştinismului. Grija împăraţilor creştini pentru regularea situa-ţiunii copiilor naturali este firească şi trebuie să amintim că această mişcare este paralelă cu aceea a recunoaşterii concubinatului3) ca o căsătorie de rang inferior. ‘) Cf. Collinet. op. cit. p. 52. ") Pentru comparaţiunea cu dreptul nostru, V. C. Ha-mangiu, Drept civ., rom. Rosetti Bălănescu şi Băicoiauu, I, p. 522, No. 860. s) Vezi inţra, p. 309. 252 DREPTUL ROMAN 287. In vechiul drept roman nu se ţinea seama decât de paternitatea legitimă. In afară de căsătorie. paternitatea nu există din punct de vedere juridic. Din contra maternitatea naturală a fost totdeauna recunoscută şi a avut depline efecte. Faptul material şi incontestabil al naşterii formă în dreptul roman un fundament de rudenie recunoscut din punct de vedere al dreptului cvil. Deci. fie că femeea este căsătorită, fie că a născut copii în afară de căsătorie, raportul juridic între dânsa şi copiii ei rămâne acelaş 1). Din acest punct de vedere, dreptul civil român se apropie de dreptul roman îndepărtându-se de modelul său, codul civil francez2). 288. Regula că numai paternitatea legitimă produce efecte juridice (cf. supta, No. 287 şi p. 234, No. 269) a fost multă vreme fără excepţie. Prima excepţie, după părerea noastră, este aceea introdusă de împăratul Hadrian (şi nu de împăratul Traian cum s’a crezut mai de mult) în favoarea militarilor. Copiii naturali ai acestora vor fi consideraţi ca cog-naţi cu tatăl lor şi în consecinţă vor putea fi chemaţi — conform edictului pretorului — la moştenirea ab intestat a tatălui lor. ') Cf. Girare!, Mămici, p. 199 text şi nota 1, Cuq, Manuel. p. ni. ') V. art. 652 al. II, c. civ. rom. şi compară cu art. fr. corespunzător 723; cf. art. 677 c. rom. fără corespondent în cod. civ. fr. Copilul natural este asimilat în ce priveşte drepturile de succesiune fată dc mama sa şi rudele sale cu copiii legitimi, V. C. Hamangiu, Rosetti, Bălănescu şi Băico- LEGITIMA riUNl'.A 253 289. Dreptul creştin a adus modificări itnpor-i. ni te la acest principiu al nerecunoaşterii paternităţii naturale. Legitimarea copiilor naturali a fost permisă sub trei forme. I) Căsătoria subsecventă 290. Origina ei. împăratul Costantin, pentru ca să permită ştergerea unor greşeli trecute, a autorizat pe persoanele ce trăiau în concubinat1) ca să-şi legitimeze copiii căsătorindu-se într’un an dela decizia sa. Tot aşâ a făcut mai târziu şi împăratul Ze-non. Aceşti împăraţi cereau pentru validitatea legitimării între alte condiţiuni, şi ca femeia să fie ingenuă şi să nu fie copiii dintr’o precedentă căsă-toire. Aceste două condiţiuni au fost abolite atunci când legitimarea prin căsătorie subsecventă s’a transformat dintr’o permisiune temporară într’o in-stituţiune permanentă. 291. Legitimarea anastasiană. împăratul Anastasie a transformat legitimarea prin căsătorie subsecventă într’o instituţiune juridică la anul 517. Trei condiţiuni sunt necesare: 1. Trebueşte consimţimântul copilului sau cel puţin neopunerea sa dacă este puber2) căci el fiind sui juris va cădea sub patria potestas şi va deveni ianu, Drept. civ. rom., I, p. 510, No. 835 şi M. Nicoolau, Melanges Fournier, p. 592 şi urm. ’) Vezi inţra, p. 305 No. 334 şi pş 306, No. 335. 3) Vezi infra, p. 284, No. 320. — Pubertatea este fixată la vârsta de 14 ani. 254 DREPTUL ROMÂN alierii juris, ceeace nu se poate face în contra voinţei sale. 2. Nu trebuie ca prin căsătorie, stabilindu-se fi-liaţiunea, să apară o filiaţiune adulteriană adică trebuie ca nici unul din părinţii copilului să nu fi fost legat In momentul concepţiunii lui de altă căsătorie. Trebue deci ca această căsătorie să fi fost posibilă şi în momentul concepţiunii copilului. 3. Trebuie un instrnmentum dotale, contract de căsătorie. Suprimată la un moment dat de împăratul Justin, legitimarea prin căsătorie subsecventă a fost definitiv consacrată de Justinian1). 292. Efectele acestei legitimaţiuni. Efectele a-cestei legitimaţiuni sunt cele mai complete: situa-ţiunea copilului natural devine regulată, el nu mai e copil natural ci justus; cade in patria protestate a tatălui său şi capătă nu numai faţă de el dar şi faţă de toate rudele acestuia situaţiunea unui copil legitim. II) Oblaţiunea la curie. 293. Oblaţiunea (prezentarea) la curie este un procedeu introdus din motive fiscale de împăraţii Teodosiu şi Valentinian 2). Condiţiunile acestei legitimări au fost, la început, pe lângă consimţimân-tul copilului, absenţa de copil legitim şi înzestrarea Această din urmă eră condiţiunea esenţială fără ') Cod. ].. 5, 27, 10. Vezi infra. p. 280, No. 315 c. 2) V. Cod. ].. 5, 27, 3. UCGITIMAŢIUNEA 255 < U- care prezentarea la curia resortului respectiv rămânea fără efect chiar şi în dreptul lui ţustinian, •■are a admis legitimarea cu toată existenţa unor copii legitimi. înzestrarea eră 25 de jugere spre a putea deveni curialis; dacă copilul legitimat eră fată mai trebuiâ încă o condiţiune: tatăl ei trebuia ■;'o căsătorească şi soţul ei deveniâ astfel curalist1). Efectele acestei legitimaţiuni sunt mai reduse ca ale legitimaţiunii prin căsătorie subsecventă: ele sunt limitate numai la raporturile între tată şi copil; acesta din urmă rămâne străin faţă de rudele (atălui său. III} Legitimarea prin rescript imperial. 294. Această legitimaţiune, introdusă de Justinian prin Novela 18, este menită să permită regularea situaţiunii copiilor naturali în cazul când căsătoria subsecventă a devenit imposibilă dintr’o cauză oarecare. Simplă completare a primului procedeu (legitimarea prin căsătorie subsecventă) legitimarea prin rescript imperal produce exact aceleaşi efecte ca şi căsătoria subsecventă (v. sttpra, p. 234, No. 292) şi este supusă aceloraş condiţiuni mai puţin evident — întocmirea unui instrument dotale. Se cere însă ca tatăl să facă o petiţiune către împărat şi, pe deasupra, să nu aibă copii legitimi din altă căsătorie. Este o condiţiune pe care am văzut ’) Vezi Cuq, Marinei, p. 204. Curiales erau cei care suportau cheltuelile (edilitare mai ales) ale curiei. 256 DREPTUL ROMAN că Justinian a desfiinţat-o în celelalte două cazuri de legitimare şi totuşi a întrodus-o aici. § 2. Stingerea puterii părinteşti. 295. Durata puterii părinteşti. Puterea părintească este menită, în concepţia romană, să dureze în tot timpul vieţii tatălui de familie. Spre deosebire de dreptul modern unde ea se stinge odată cu majoritatea copiilor, în dreptul roman patria potestas nu se stinge decât cu dispariţia titularului ei şi chiar unele efecte ale ei trec dincolo de moartea tatălui de familie. Explicaţiunea acestei diferenţe este în fundamentul acestei puteri: în dreptul modern puterea părintească are de scop protejarea copilului minor: ea există în interesul acestuia; în dreptul roman patria potestas există în interesul tatălui de familie. 296. In afară de moartea tatălui de familie sau de aceia a copilului care, evident, sting puterea părintească, deosebim trei ordine de cauze ale stingerii puterii părinteşti. 1. Cauzele de drept privat. Cele mai importante sunt emancipaţiunea, darea în adopţiune, darea in mancipio (= vânzarea copilului). Adrogaţiunea are deasemenea ca efect stingerea puterii părinteşti în persoana adrogatului. El va deveni alieni jtiris şi, împreună cu copiii săi, va fi sub patria potestas a adrogantului. STINGEREA PUTERII PĂRINTEŞTI 257 Toate aceste schimbări în status familiae sunt o mpitis deminutio minima. Pentru fete există una în plus: căsătoria lor cum mânu1). 2. Cauzele de drept public. Aici trebuie să distingem: A) Mai întâiu avem pierderea libertăţii (ca-pitis deminutio maxima) şi pierderea dreptului de cetăţenie (capitis deminutio media). Aceste decăderi, fie că se produc în persoana tatălui fie că se produc în persoana fiului au acelaş efect: stingerea puterii părinteşti. Dar aceasta poate renaşte în virtutea teoriei posteliminiului2) sau a unei reabiltări3). De exemplu: tatăl fiind făcut prizonier de duşmani devine sclav: el suferă astfel ca-pitis deminutio maxima şi pierde puterea părintească; dar dacă reuşeşte să scape, atunci în virtutea teoriei postliminiului se va socoti că n'a fost niciodată sclav. B) Numirea în unele funcţiuni publice a copilului are de efect stingerea puterii părinteşti. Lista a-cestor funcţiuni a variat cu timpul şi cu organizaţia politică a imperiului: a) în epoca păgână numai câteva funcţiuni religioase (demnitatea de flamin al lui Juppiter, ţlamen dialis şi aceea de vestală) stingeau puterea paternă; b) In ultima fază a dreptului roman sunt demnităţile de patriciu, prefect al pretoriului, prefect al oraşului, episcop, etc. ’) Vezi infra, p. 273, No. 310. “) V. supta p. 205, No. 238, teoria postlimaniului. 3) Instit. Just., 1, 2, 5. 2354. — Biblioteca Universitară. 17 258 DREPTUL ROMAN 3. Cauzele de drept penal. Ele aparţin dreptului bizantin: a) Expunerea copiilor şi abandonarea lor; b) ,Prostituirea unei fiice de către tatăl său1); c) Căsătoria incestuasă a tatălui2). 297. Emanciparea. Există un mod special de stingere a puterii părinteşti: emanciparea. Aceasta se produce prin voinţa tatălui şi are de efect scoaterea copilului din familie. Se produce atunci o capi~ tis deminutio minima3) şi copilul pierde drepturile sale succesorale. Deaceea emanciparea a fost socotită mai întâiu ca o decădere şi o pedeapsă pentru copil. 298. Formele emancipării. Nu există în vechiul Drept roman un mijloc special prin care să se a-jungă la stingerea puterii părinteşti. Ca şi pentru a-dopţiune practica a imaginat aci un procedeu special utilizând anumite reguli edictate cu alt scop. Am văzut că pentru a stinge patria potestas este de ajuns ca tatăl să facă trei mancipaţiuni, dacă este vorba de un filius familias: după a IlI-a man-cipaţiune puterea părintească va fi stinsă conform regulei celor XII Table (IV, 2). Si pater filium ter venum duuit ţilius a patre liber esto4). In celelalte cazuri o singură mancipaţiune este suficientă pentru ') Cf. Cod. penal. rom. art. 268, al. II şi art. 267 ace-laş cod. 3) C. 8, 51, 2 şl 11, 41, 6. Nov. 12 c. 2. ') Vezi inţra. la capitolul capitis deminutio (cap. V, p. 380, No. 395). *) Vezi stipra, p. 244, No. 281. FORMELE EMA.NCIPARII 259 a stinge puterea părintească1). Prin urmare pentru a ajunge ca să facă pe fiul său sui juris, e deajuns ca tatăl de familie să se înţeleagă cu un prieten şi să-i mancipeze pe fiul său. Prietenul îl va desrobî şi la a treia mancipaţiune puterea părintească va fi stinsă întocmai ca şi la adopţiune. Dacă fiul ar fi desrobit a treia oară el va fi sui juris şi va aveâ legături de patronat cu acel care l-a desrobit (ma-numisorul). tatăl să aibă acest rol (de parens ma-numissor) şi nu prietenul (care ar fi fost un ma-numissor extraneus), acesta din urmă, după a treia mancipaţiune, în loc de a desrobî pe fiu, îl va da tatălui său in mancipio2) şi acesta îl va desrobî, îl va scoate ex mancipio de unde numele de emanci-paţiune dat întregii operaţiuni. Pentrucă această serie de mancipaţiuni presupune buna credinţă (fides) a unui prieten, această emancipaţiune se numeşte fiduciară, împăratul Anastasie introduse printr'o constitu-ţiune din 502 o nouă formă de emancipare prin re-script imperial3). In sfârşit, împăratul Justinian, utilizând un procedeu pe care practica din partea orientală a imperiului o inventase, a decis ca emancipaţiunea să ’) Vezi Gaius, I, 132. — Vezi şi G. Danlelopol, Fragmente juridice, t. III, p. 41. ') Această vânzare a fiului către tatăl său se numeşte mmancipatio patris. 8) C. J., 8, 48, 5. Este emancipatio Anastasiana, 260 DREPTUL ROMAN se poată face printr’o simplă declaraţie a tatălui făcută înaintea magistratului. Este emancipatio Justinianea1). Modelul a fost probabil emancipaţiunea reglementată în Cartea Syro-romană (§ 58) care reprezintă practica orientului 2). 298. bis. Emancipaţiunea greacă, Abdicatio3). In dreptul grec există un mijloc mult mai simplu pentru emancipare; eră o simplă declaraţie de voinţă — fie testamentară fie altfel, în care tatăl a-firmă că renunţă la drepturile sale asupra copiilor. Ea se numeşte abdicatio, iar în greceşte apokeryxis (ajroKTjpDfrî ). Romanii nu au acceptat-o *) şi trebuie să amintim că dreptul grec prezentă în această privinţă o mare diferenţă faţă de dreptul roman: noţiunea romană a puterii părinteşti eră necunoscută 5). 299. Condiţiunile de fond ale emancipaţiunei. In general emancipaţiunea nu necesită nici o con-diţiune de fond. Totuşi s’a admis destul de timpuriu că fiul emancipat trebuie să consimtă la emancipare (v. Paul, Sent., 2, 25, 5). Aceasta arată evoluţiunea pe care a suferit-o această instituţiune: ') Instit. Just, 1, 12, 6. Cod. Just,, 8, 48 (49), 6 (din 531). 3) V. Bruns-Sachau, Syrisch-rdmisches Rechtsbuch, p. 183. Collinet, Le caractere oriental de la legislation de Justinien, p. 55—58, Girard, Manuel, p. 207. Mitteis, Rcichsrecht und Volksrecht, p. 213. 3) Mitteis, op. cit., p. 212 şi urm. Stoicescu, Curs, (ed. II), p. 107. *) V. Diocletian şi Maximian, C. /., 8, 46, 6. “) V. supra, p. 232, No. 266 şi p. 233 No. 272 nota 2. EMANC1PAŢ1UNKA 261 la început o măsură în defavoarea emancipatului, ca tinde să devină, ca în dreptul modern, o insti-luţiune de favoare pentru copiii ajunşi la o vârstă matură. 300. Efectele emancipaţiunii. Efectul cel mai important al emancipaţiunei este ruperea legăturilor între emancipat şi familia sa: agnaţiunea dispare şi odată cu ea drepturile de tutelă şi succesiune. E-mancipatul rămâne fără familie şi fără patrimoniu. 301. Această situaţiune erâ prea aspră. Pretorul şi mai în urmă împăraţii au căutat s'o amelioreze. Pretorul a chemat pe copilul emancipat la succesiunea tatălui în calitate de cognat. Apoi s’a admis, când s’a recunoscut existenţa peculiilor *), că la emancipare tatăl trebuie să lase fiului peculiul pro-fectkiu 2). Mai în urmă s’a admis aceeaş regulă relativ la peculiile castranse şi quasi-castranse. In privinţa bunurilor adventices) împăratul Constantin a decis ca fiul să poată luă 2 treimi, una rămânând tatălui în deplină proprietate. Justinian a modificat această regulă: tatăl va păstră o jumătate dar numai cu titlu de usufruct. 302. In ce priveşte succesiunea emancipatului, ea revine de obiceiu familiei sale de origină în virtutea dreptului de patronat căci, după cum am arătat, in emanciparea făcută de tatăl copilului (după o ') V. infra, p. 267, No. 307 B. 2. ) Fragmenta Vaticana, § 260. s) V. infra, p. 265 No. 307. 262 DREPTUL ROMAN remancipatio patris, v. supra p. 259; No. 298), tatăl manumissor devine patronul copilului său. 303. Revocarea emancipaţiunii. La început eman-paţiunea eră irevocabilă. Mai târziu, când caracterul ei s’a modificat (v. supra, p. 260, No. 299), s’a admis revocarea emancipaţiunii pentru ingratitudine, încă din vremea împăratului Constantin1). 5 3. Efectele puterii părinteşti. 304. Am studiat până acum izvoarele şi stingerea puterii părinteşti. Rămâne de studiat efectele ei. După persoanele la care se aplică puterea capului de familie se diferenţiază: asupra soţiei, când ea intră în familia sa, ea se numeşte manus; asupra sclavilor este dominica potestas, asupra copiilor patria potestas, iar asupra persoanelor in mancipio se numeşte mancipium 2). Patria potestas se deo-sibeşte de fiecare din acestea. Spre deosebire de mancipium, puterea părintească e pe vieaţă *). Spre deosebire de dominica potestas, patria potestas este inalienabilă *). 305. Patria potestas în vechiul drept roman. Tatăl are. la origina dreptului roman, puterea cea mai completă pe care a cunoscut-o istoria. El este stăpânul persoanei şi al bunurilor copiilor săi. ’) Frag. Vat, 248. C. ]. 8, 49, 1. ’) Cf. Gaius, I, 49 şi supra, p. 231, No. 265. ’) V. supra, p. 256, No. 295 şi p. 197, No. 230. *) Vezi la adopţiune, p. 244, No. 281. EFECTELE ■ PUTERI! PĂRINTEŞTI 263 Conform celor XII Table, tatăl poate expune şi .ihandonâ pe copiii săi. Ii poate vinde fie ca sclavi, ni afară de Roma1), fie chiar In Roma dându-i in m.mcipio. Ii poate căsători: copiii însă nu se pot căsători fără permsiunea lui pater familias al lor. (la magistrat al familiei sale, el poate condamnă pe copiii săi char şi la moarte (are jus vitae necis-i/ue) cu consultarea unui consiliu de rude, conciliant propinquorum. Ca stăpân al bunurilor copiilor săi el are drepturi tot atât de complete ca şi asupra celor ale sclaviilor (v. supra, p. 191, No. 227). Este consecinţa (oncepţiunii romane asupra unităţii patrimoniului*). 306. Limitarea puterii părinteşti in dreptul roman recent. Modificarea condiţiuriilor sociale şi politice .i avut de efect şi limitarea puterii părinteşti. Unitatea familială atât de puternic închegată eră un pericol pentru un Stat militarist şi imperialist cum tindeâ să devină republica romană. Dar familia eră mai veche decât Statul şi aveâ în consecinţă, la' început o situaţiune preponderentă. Toate sforţările susţinătorilor concepţiunii unui Stat - providenţă care trebuie să absoarbă în sine toate forţele cetăţenilor (ideea concretizată în maxima: salus tei pu-hlicae suprema lex esto) au căutat să distrugă a-ceastă prea puternică unitate a familiei. Şi evident că puterea părintească, adevărată coloană vertebrală a familiei, eră prima care aveâ să primească ') V. supra, p. 196, No. 229 ter, B. 1. ’) V. supra. p. 191, No. 227. 264 DREPTUL ROMAN loviturile. Statul care a fost alcătuit din grupuri sociale din care cel mai mic şi In acelaş timp cel mai important eră familia, se întoarce acum împotriva lor pentru a ajunge la o liberare a individului de orice altă legătură decât aceea ce-1 legă de Stat. Este o perioadă de individualism care începe şi se desvoltă paralel cu atenuarea puterii părinteşti. Dreptul de a pedepsi al tatălui eră cel care prezentă inconvenientele cele mai grave. S’au văzut cazuri când un fiu magistrat a fost judecat şi condamnat la moarte de tatăl său, după ieşirea din funcţiune, pentru ideile pe care le-a susţinut. Aici intervenţia Statului fu mai energică. In locul pedepsei cu moartea, pe care tatăl puteâ s’o pronunţe în timpurile primitive, vedem, mai târziu, în timpul imperiului, un simplu drept de corecţiune. In caz de rele tratamente, fiul, ca şi sclavul, se poate adresă magistratului care va statuă extra ordinem1). Apoi rând pe rând au dispărut şi celelalte prerogative ale puterii părinteşti: dreptul de a vinde copiii a fost limitat foarte curând1). Nu mai găsim mancipaţiune decât în caz de delict al minorului (abandon noxal). Expunerea copiilor a fost şi ea prohibită chiar din epoca clasică dacă textul lui Paul (Sent., 2, 24, 10) nu este interpolat. Am arătat mai sus (v. p. 258, ’) V. supra, p. 186, No. 233. ’) La început tatăl puteâ căsători cum voia pe copiii săi chiar fără consimţimântul lor: şi această facultate a fost suprimată, vezi infra, p. 283, No. 319, LEGITIMAREA PUTERII PĂRINTEŞTI 265 No. 296, 3) că în epoca bizantină expunerea copiilor eră pedepsită cu pierderea puterii părinteşti. Din toate aceste puncte de vedere situaţia copiilor este diferită de a sclavilor; unii sunt liberi şi au status civitatis şi status libertatis, ceilalţi sunt lipsiţi de libertate şi n'au personalitate. Dar din punctul de vedere al bunurilor situaţiunea copiilor este destul de asemănătoare cu a sclavilor precum se va vedea mai departe, şi chiar în privinţa persoanei lor este un punct de asemănare între situaţiunea sclavilor şi aceea a copiilor: capul de familie are o acţiune în revendicare pentru a-i reluă şi chiar, pentru copii, o acţiune prejudicială şi o procedură cxtca-ordinem'); aceasta ar fi de resortul pretorului care se ocupă de cauzele de libertate după părerea lui Pernice. 307. Situaţiunea copiilor in ce priveşte bunurile. A) Asemănări cu situaţiunea sclavului. Ca şi sclavul, copilul este un instrument juridic de achiziţie: tot ce va dobândi, în virtutea principiului unităţii patrimoniului familial va fi trecut pe seama capului de familie. De altă parte, ca şi pentru sclav, pater [amilias nu este obligat prin actele încheiate de fiul său decât în aceeaş măsură ca şi pentru sclav 1). adică în baza acţiunilor adjectitiae qualitatis. A-ceste acţiuni sunt însă deosebite de cele utilizate pentru sclav întrucât fiul este o persoană liberă şi ‘) LUpian, Dig., 6, 1, De R. V., 1, 2, Petuntur igituc aut praejudiciis aut interdictis aut cognitione praeforia. !) V. supra, p. 189, No. 226, c. 266 DREPTUL ROMÂN şi deci nu este nevoie de o ficţiune a libertăţii (cf.. supra, p. 193, No. 228). B) Diferenţe faţă de situaţiunea sclavului. Ele sunt de mai multe categorii. Le vom examina pe rând. 1. Capacitatea contractuală a fiului. Se ştie că sclavul nu se poate obligă. Copilul are în schimb această capacitate dat fiind că are o personalitate. El nu poate intenta acţiunile legii fiindcă la aceste acţiuni eră de rigoare principiul nereprezentării şi am văzut că de fapt fiul este reprezentantul tatălui său. Poate intenta unele acţiuni (actio injuriarum şi acţiuni in factum 1). Deasemenea se pare că s’ar puteâ intenta în contra fiului de familie toate acţiunile care se pot intenta contra unui pater fa-milias. (V. în acest sens un text al lui Gaius. Dig., 44, 7, 39). In ce priveşte filia familias în lipsă de texte formale se poate presupune că ele erau incapabile de fapt din pricina sexului lor 2). Totuşi un senatus consult din vremea lui Ves-pasian (69—79), senatus consultam macedonianum, a prevăzut posibilitatea de a anulă obligaţiunle rezultate dintr’un împrumut contractat de un fiu de familie (vezi Ia materia obligaţiunilor voi. II). ’) Nu se poate preclzâ dacă numai unele acţiuni in fac-tum sau toate acţiunile in factum pot fi intentate de fiul de familie din cauza ambiguităţii textului lui Ulpian, Dig., 44, 7, 13. *) Vezi infca, la capitolul IV, p. 349, No. 364. TEORIA. PECUL1ILOR 267 2. Peculiile şi bona adventicia1). Contrariu marelui principiu tradiţional al unităţii patrimoniului familial vedem apărând acum mici masse de bunuri cu existenţe de sine stătătoare în sânul patrimoniului comun al familiei: sunt peculiile şi bona adventicia a) Peculiile sunt de trei feluri:; a) Peculiul profecticiu, g) peculiul castrense; -f) Peculiul quasi castrense. a) Pectdiuî profecticiu (a patre profectum adică acordat de capul de familie). Este acel ale cărui reguli se depărtează mai puţin de teoria tradiţională: este cel mai vechiu şi am văzut că şi sclavii pot avea un asemenea peculiu*). Capul de familie rămâne proprietarul acestei masse de bunuri pe care o încredinţează fiului (ori sclavului) spre exploatare şi fructificare. Prin urmare acesta din urmă are numai folosinţa. Totuşi nu este mai puţin adevărat că aceste bunuri formează o unitate destul de asemănătoare unui patrimoniu: însă sunt nemeroase diferenţe între un adevărat patrimoniu şi peculiul profecticiu. La moartea deţinătorului peculiului a-cesta revine tatălui nu jure hereditario, în care caz ar fi fost ţinut de toate datoriile moştenirii ') Expresiunea aceasta se datoreşte romaniştilor, ea nu se găseşte în texte. Pentru toată această materie a se vedeâ Cuq. Manuel, p. 143 şi urm. s) Vezi supta, p. 193. In mod logic această materie ar fi trebuit tratată la paragraful precedent referitor la asemănările între situaţia sclavului şi a fiului de familie, dar nu am voit să scindăm materia atât de grea a teoriei pe-culiilor. 268 DREPTUL ROMANŢ chiar peste activul ei, ci jure pecttlii, adică numai în limita activului, conform dreptului pretorian. Peculiul profecticiu nu constitue o excepţie la principiul unităţii patrimoniului familial, căci tatăl rămâne proprietar. Din contra cele două peculii de care ne vom ocupă acum ca şi bunurile adventice, constituesc o adevărată excepţie, căci în aceste cazuri tatăl nu mai e proprietar. fi) Peculiul castrense. Prima excepţie la acest principiu a fost în favoarea fiului militar5). Am mai văzut mai sus o altă excepţie, relativă la principiul recunoaşterii juridice a paternităţii naturale, tot în acest domeniu al armatei (v. supta, p. 252, No. 288). E de observat că în favoarea militarilor s'au introdus în epoca imperială mai multe reguli derogatorii dela dreptul comun şi adesea ele au fost punctul de plecare al unor principii juridice noui. Faţă de acest peculiu castrense, fiul de familie, care are proprietatea acestuia, nu numai folosinţa, are plenitudinea drepturilor unui pater familias. El poate dispune prin testament în timpul serviciului militar şi chiar după terminarea acestui serviciu în baza unei deciziuni a lui Hadrian 2). Dreptul de a testă şi faptul că fiul militar are proprietatea pecu-liului deosibesc peculiul castrense de peculiul profecticiu. Dar iată un punct comun între aceste două peculii: dacă fiul moare fără să fi lăsat un testa- ') Ea datează dela începutul imperiului: se datoreşte lui August sau lui Caesar. 2) Instit. just., 2, 12 pr. TEORIA PECULIILOR 269 mi nt, atunci tatăl va veni la moştenire nu jure he~ mlUario, ci tot jure peculii; am arătat mai sus în ce i onsistă această diferenţă. Mulţumită numai acestui fapt peculiul castrense este tot un peculiu şi nu un patrimoniu. Dar Justinian a decis 1) ca tatăl ni acest caz să moştenească jure hereditario. Este ultimul pas al evoluţiei: acum fiul militar este în capul unui adevărat patrimoniu2). Acest peculiu se compunea din solda militarului şi diferitele gratificaţii ce mai căpătă. y) Peculiul quasdcastrense. Prin imitarea privilegiului acordat militarilor, s’a permis funcţionarilor imperiali şi membrilor clerului de a posedă un pe-ruliu. Deşi, după cum îl arată şi numele, acest peculiu a fost introdus prin analogie cu cel al militarilor, totuşi situaţiunea funcţionarilor imperiali şi a clericilor este mai puţin favorabilă: ei nu pot testă. Introdus de Constantin, peculiul quasi-cas-trense a dăinuit până la Justinian care a reglementat şi acest peculiu după principiile celui castrense, transformându-1 într’un adevărat patrimoniu. C) Bunurile adventice. Această expresiune neromană desemnează bunurile moştenite dela mamă sau dela rudele ei. La început aceste bunuri erau ’) Ulpian, Dig., 49, 17, 2. s) Textele fac adesea ori această apropiere: Paul, Dig., 15, 1, 47, 6. Quasi patrimonium liberi hominis peculium servi intelligitur. 270 UREPTUI, ROMAN dobândite de tată în virtutea principiului unităţii de patrimoniu. Chiar dacă copiii ar fi moştenit pe mama lor, conform unui senatus consult (s. c. Orfitianum), tatăl devenea proprietarul moştenirii prin intermediul copiilor săi. După aceea aceste bunuri îşi pierdeau individualitatea lor în massa patrimonială a capului de familie, iar la decesul acestuia erau să fie dobândite împreună cu restul succesiunii de către moştenitorii tatălui, oricine ar fi ei, chiar şi copiii din altă căsătorie. Primul, împăratul Constantin, la anul 319, a decis ca aceste bunuri să fie supuse unui regim special: nuda proprietate va fi a copiilor, iar folosinţa va fi a tatălui; prin urmare aceste bunuri nu formează un peculiu, căci prin peculiu se înţelege o totalitate de bunuri supuse activităţii juridice a unei persoane fie că are proprietatea (în cazul peculiului cas-trense şi a peculiului quasi-castrense), fie că are numai folosinţa (ca în cazul peculiului profecticiu). In acest caz însă bunurile nu sunt supuse activităţii juridice a copiilor: ei n’au nici un amestic în administrarea acestor bunuri. Deaceea expresiunea de „peculiu" adventiciu este inexactă. Massa de bunuri adventice a crescut mereu: la început cuprindea numai bunurile dobândite dela mumă (bona materna); mai târziu s'au adăugat şi cele dobândite dela rudele din partea mamei (bona materni generis) şi mai în urmă orice bun ar fi fost dobândit direct de copil. 271 BONA ADVENTICIA La caz de deces al copiilor, tatăl dobândiâ bunurile adventice jure hereditario1). 3. Cu timpul s'a recunoscut copiilor chiar un drept asupra patrimoniului părintesc. Dacă tatăl ii desmoşteneşte fără justă cauză, ei pot atacă tes-i.mientul prin querella inoţficiosi testamenti. S’a recunoscut copiilor un drept asupra unei pătrimi din patrimoniul tatălui: quarta legitimă. 4. Donaţiunile făcute de tată. La început aceste donaţiuni erau imposibile fiindcă orice achiziţiune Iacută de copii reveniâ în mod mecanic tatălui. 'Lotuşi fiul avea folosinţa lor şi devenea proprietarul acestor bunuri dacă îi erau lăsate printr'un legat. împăraţii Diocleţian şi Maximian au decis la anul 286 (vezi Frag. Vat., § 294) că bunurile dăruite de tată vor deveni proprietatea definitivă a a fiului, chiar în cazul când nu ar fi făcut obiectul unui legat, cu condiţiunea ca această donaţiune să nu fi fost revocată de tată. Justinian a menţinut acest regim pentru donaţiunile făcute de tată fără înscris. Dar dacă donaţiunile au fost insinuate (adică transcrise) la grefă, ele devin imediat deplin eficace. Chiar în primul caz ') Girard, Manuel, p. 155. Până la Justinian tatăl do-bândiâ bona adventicia nu jure hereditario ci jure peculii. Primul pas făcut în această direcţiune datează din vremea lui Teodosiu al II-lea care a decis că lucra nuptialia (darurile de nuntă) care făceau parte din bona adventcia, să revină tatălui jure hereditario. V. în acest sens Cuq, Măruţei, p. 149. 272 DREPTUL ROMAN Justinian mai cere o confirmaţiune a donaţiunii făcute fără înscris. 308. Dreptul lui Justinian. Noul principiu: pluralitatea patrimoniilor. Am văzut că principiul primitiv eră că o singură familie nu are decât un singur patrimoniu, cel al capului de familie. Toate persoanele alieni juris câştigă numai pentru patrimoniul comun şi numai în mod excepţional pentru ele însăşi. Dela Justinian regula se răstoarnă. Am arătat că atunci peculile devin adevărate patrimonii. Noua regulă este că fiecare câştigă acum pentru el însuşi şi are un patrimoniu propriu, nu mai în mod excepţional câştigă pentru capul de familie. Aceste cazuri excepţionale sunt: 1) Când câştigul s'a realizat ex re patris, adică prin mijlocul unui sacrificiu material al tatălui; 2) Când realizarea câştigului se datoreşte unui terţiu care a vrut să gratifice pe pater familias: este un avantaj făcut contemplatione patris. 309. Evoluţia paterii părinteşti. Instituţiune specific romană, precum au recunoscut jurisconsulţii romani ei însă-şi, patria potestas — cu caracterul ei specific — dispare odată cu mediul în care s’a născut şi s’a desvoltat. Astăzi patria potestas — puterea părintească în sensul roman — nu mai există. Ceeace numim astăzi putere părintească este fundamental deosebit de patria potestas romană: e diferită ca scop, ca izvoare şi ca efecte: una este in interesul tatălui, cea de acum e în interesul co- EVOLUŢIA PUTERII PĂRINTEŞTI 273 l>iilor. Vedem aci sfârşitul unei evoluţiuni ce începuse încă în lumea romană. C. Căsătoria 310. Cele două feluri de căsătorii romane. Am .imintit mai sus în mai multe rânduri despre existenţa la Romani a două feluri de căsătorii: una, căsătoria cum mânu, care e probabil cea mai veche şi care dispare către sfârşitul epocei clasice, este căsătoria în care soţia intră sub puterea soţului ei. Această putere se numeşte manus, de unde numele acestei căsătorii. Ea este destul de asemănătoare cu puterea părintească: soţia este loco filiae, este considerată ca fiică faţă de soţul ei. Cealaltă căsătorie, căsătoria sine mânu, mai recentă, dar rămasă mai târziu singură, lasă pe soţie în afară de puterea soţului: nu avem aici nici comunitate de bunuri nici comunitate de cult între soţ şi soţie. Totuşi ea este o căsătorie legitimă, copiii vor fi sub puterea tatălui. Este discutată data apariţiu-nii acestei căsătorii. După părerea dominantă, ea este mai recentă ca cea cum mânu şi a apărut, poate, în epoca celor XII Table. De altă parte puterea tatălui asupra copiilor este explicată ca o consecinţă a puterii sale asupra femeii v. supra, p. 236, No. 274) şi aceasta este o dovadă mai mult că la început există singură căsătoria cum mânu. Definiţia celebră a căsătoriei, dată 2354. — Biblioteca Uu.yersilarâ. 16 274 DREPTUL ROMAN de Modestin 1) (Dig. 23, 2, 1), care consideră comunitatea cultului şi a bunurilor ca o consecinţă naturală şi necesară a căsătoriei, aparţine prin acest caracter epocei când căsătoria sine mânu nu există încă. In concepţiunea primitivă romană scopul căsătoriei este procreaţiunea: ea se contractează liberorum quaerendam causa. (V. infra, p. 285, No. 320). § 1. Formarea căsătoriei. 1. Căsătoria cum mana. 311. Căsătoria cam mânu se formează în trei chipuri. Toate trei au de efect căderea femeii în puterea bărbatului conventio in manum măriţi). a) Confarreatio, Este forma cea mai solemnă a căsătoriei2). Pentru celebrarea ei trebuie oferit zeului suprem, Iui Juppiter o pâine (farreum libum, farreus panis, de unde numele întregii ceremonii). Trebuie să asiste 10 martori, marele pontif şi flami-nul lui Juppiter (Flamen Dialis). Se pronunţau a-celeaşi cuvinte solemne (certa et solemnia verba 3), ‘) Nuptiae sunt conjunctio maris et feminae et consortlum omnis vitae, divini et humani juris communicatio. De această definiţiune trebuie apropiat un text al lui Dionis din Hali-carnas (2, 25) care vorbeşte despre o lege a lui Romulus (Textes Girard, p. 5, Romulus, 2) menită să creeze o comunitate a bunurilor şi a sacrelor între sofi. Cf. C. Haman-giu, Rosetti Bălănescu şi Băicoianu, Drept civ. rom., I, p. 294 (No. 384). 2) Vezi Ulpian, Regulae, IX, 1. ") V. Gaius, I, 112. Ar puteâ să însemneze, după o interpretare plausibilă, că femeia ea numele gentilidu al bărbatului, Girard, Menuet, p. 65, nota 3. CĂSĂTORIA CUM MÂNU 275 ■ oţia zice soţului „Ubi tu Gaius, ego Gaia" formulă .1 cărei valoare exactă este discutată1). Această ceremonie are un caracter accentuat de arhaism: cei zece martori reprezintă cele zece curii ale cetăţii quiritare primitive, care a devenit în urmă o subdiviziune a triburilor. Această procedură a căsătoriei eră accesibilă numai patricia-nilor şi a fost întotdeauna necesară pentru recrutarea înalţilor funcţionari religioşi (flaminii superiori şi rex sacrorum), care trebuesc să fie născuţi dintr’o astfel de căsătorie şi căsătoriţi ei înşişi prin acest mod. b) Usus. Este dobândirea puterii maritale prin prescripţie achizitivă bazată, evident, pe o posesiune îndelungată. După un an de zile de coabita-ţiune femeea va cădea sub puterea bărbatului. Acest mod de a dobândi manus asupra femeii este destul de vechiu; el eră cunoscut de cele XII Table, care au introdus sau mai curând au consacrat un obiceiu mai vechiu pentru a întrerupe această prescripţiune: este de ajuns ca femeea să lipsească, înainte de împlinirea prescripţiunii, timp de 3 nopţi; este aşâ numita usucpatio trinoctii2). După o părere recentă origina acestui mod de a dobândi manus este în legătură cu obiceiul primitiv al căsătoriei prin rapt. Rămăşiţe despre acest primitiv obiceiu se mai pot recunoaşte în ceremonialul căsătoriei romane (în ţestivitas nuptiarum) şi mai ’) Vezi, Cuq, Manuet, p. 156. 2) Vezi Gaius, 1, 111: cf. Aulus Gellius, 3, 2, 12. 276 DRlîPTUI. ROMAN ales în legenda celebră a răpirii Sabinelor1). In aceste cazuri căsătoria nu avea încă o existenţă legală: trebuia deci un anumit timp pentru ca o stare de fapt (coabitaţiunea), să se transforme într'o stare de drept, cu efecte recunoscute de Jus civile. c) Coemptio. Tot în legătură cu un străvechiu o-biceiu este şi acest din urmă mijloc de dobândire a puterii maritale: cumpărarea femeii. In unele le-gislaţiuni primitive această vânzare este chiar reglementată şi tarifată, cum e de exemplu în vechiul drept irlandez. La Romani însă această vânzare mai avea o valoare specială: ea servea ca mijloc de a dobândi puterea maritală pentru toţi aceia care nu puteau recurge la con/arreado. Am arătat mai sus (v. p. 275, No. 311 a) că acest din urmă mijloc de a dobândi manus eră rezervată patri-cianilor 2). Formele acestei vânzări sunt aceleaşi caşl pentru punerea unei persoane in mancipio. Eră totuşi o diferenţă3) în cuvintele solemne pronunţate cu ocazia vânzării (nuncupatio) şi preţul eră fictiv (vânzarea se făcea numtno uno, pe un singur sesterţ). 312. Evoluţia modurilor de dobândire a puterii maritale. Primele două moduri, conţarreatio şi usus. au căzut curând în desuetudine. Dela începutul imperiului, pentru a înlesni căsătoria prin confarreatio, necesară pentru recrutarea preoţilor de rang ri- ’) Vezi Appleton, în Jfevue historique de Droit din 1924. 2j Cuq, Manuel, p. 156: Girard, Mantiei, p. 165. s) Gaius, I, 123. CĂSĂTORIA CUM MÂNU 277 duat, s’au limitat efectele acestei căsătorii la cele religioase. Singură coemptio s'a menţinut mai departe până prin secolul al III-lea; dar ea a căpătat întrebuinţări diferite: femeea ea însăşi recurgea la ca, fie pentru a schimbă de tutor (tutelae evitări-due gratia), fie pentru a face un testament, căci conform vechiului drept, femeea rămasă în familia ci de origină este incapabilă de a testa ’). La aceste întrebuinţări ale coempţiunii se mai adaugă de obi-ceiu un al treilea: coemptio cu scopul de a suprimă cultul privat (sacrorum interimendorum causa). Gaius nu ne vorbeşte despre el. Singurul text mai important în această materie este al lui Cicerone, Pro Murena 12,17. In afară de acest text nu avem decât aluzuni2). Natura acestui act este discutată*). 313. In epoca bizantină căsătoria cum mânu a dispărut definitiv. Justinian modifică în consecinţă în instituţiunile sale (1,9, 1) definiţia dată de Modestin (v. supra, p. 274, nota 1, No. 310), suprimând cuvintele referitoare la comunitatea religioasă şi patrimonială a ») Gaius, I, 115 şi 115 a. ’) Pentru origina acestei practice juridice şi a aluziunilor lui Plaut vezi Matei Nicolau „Sine sacris heceditas" în revista Orpheus, 1927, p. 158 şi urm. 3) Vezi Girard, p. 166, nota 4, Cuq, p. 158. Karlowa, Rom. Rechts G., 2, 1, 170 (care socoteşte că este vorba de o căsătorie făcută prin coemptio contractată cu un bătrân; acesta murind va lăsă soţiei sale o moştenire sine sacris — fără cult privat) şi, în contra părerii lui Karlowa, Savigny, Vcrmischte Schriften 1, 190 care socoteşte că această coemptio este nu o căsătorie ci o vânzare fiduciară. 278 DREPTUL ROMAN soţilor, Justinian defineşte căsătoria zicând: „Ntip~ tiae sive matrimonium est viri et mulieris conjunctiv, individuam consuetudinem vitae continens, II) Căsătoria sine mana 314. Origina căsătoriei sine mano. In această căsătorie femeea nu intră în familia bărbatului. Ea rămâne în familia ei de origină. După părerea dominantă această căsătorie este mai recentă decât cea cu manus. Contrarie principiului formalismului primitiv, ea nu poate să dateze decât dela slăbirea acestui principiu şi e poate una din primele atingeri ce i s’au adus. Ea este totuşi foarte veche. 315. Caracterele căsătoriei sine mânu. Ea este o căsătorie legitimă ca şi căsătoria cum mânu şi pentru realizarea ei trebuie mai mult decât o simplă conlocuire, trebuie şi o voinţă din partea soţilor de a fi consideraţi ca atare (affectus maritalis). Această condiţiune indispensabilă (Nuptias non concub'ttus, sed consensus facit1), spuneau Romanii), dar singură ea nu este suficientă. Mai sunt necesare şi alte elemente şi acestea constituesc din punct de vedere juridic diferenţa între concubinat şi căsătorie. Mai întâiu sunt ceremoniile care preced căsătoria şi apoi celebrarea însăşi a căsătoriei. a) Logodna. Căsătoria este în general precedată de o promisiune a celor două persoane ce se vor însoţî. Deaceea această ceremonie se numeşte ’) Ulpian, Dig, 35, 1, 15. CĂSĂTORIA SINE MÂNU 279 sponsalia (dela spondeo a promite). Această cu-(umă după o scurtă eclipsă apare reîntărită în epoca bizantină sub influenţa creştină şi poate, după părerea noastră, sub influenţa obiceiurilor orientale. In Egipt1) căsătoria eră precedată de un an de incercare, annus cohabitationis,(ena.ozo<; aovoixscsiGo) In dreptul bizantin ruperea logodnei dă drept în a-numite cazuri2) la o indemnitate în favoarea logodnicei (de ex. interveniente osculo). b) Festivitas nuptiarum. Căsătoria este celebrată după un anumit obiceiu religios. Actul esenţial al acestui rit este aducerea femeii în casa soţului: de~ ductio uxoris in domum măriţi. Acest act este o condiţiune esenţială pentru validitatea căsătoriei. Deaceea jurisconsulţii romani au spus că fără prezenţa soţiei, celebrarea căsătoriei este imposibilă. Din contra ea se poate face cu toată absenţa soţului 3). Asupra acestor ceremonii Plutarc ne-a lăsat o descriere destul de importantă (v. Plutarc, Chestiuni romane, cap. XXIX). ') V. Mitteis, Reichsrecht und Volksrecht, p. 225. 2) V. Mitteis, op. cit, p. 299 şi Ion Peretz, Curs de istoria Dreptului român, voi. I, Originile Dreptului român, ed. II. 1926, p. 330 şi C. Hamangiu, Drept civ. rom., I, p. 301 (No. 395). Vezi traducerea titlului din Digeste (22, 1) relativ la logodnă în G. Danielopol, Fragmente juridice. III, p. 88. 3) Paul, Sent., 2, 19, 8. Vir absens uxorem ducere potesf; femina absens nubere non pot est. Asupra câtorva divergenţe ce există între romanişti în această privinţă vezi Accarias, Precis, 1, 80, şi Girard, Manuel, p. 167, nota 3. Vezi şi G. Danielopol, Fragmente juridice, III, p. 51 şi urm. traducerea textelor relative la căsătoria legitimă. 280 DREPTUL ROMAN In epoca creştină aceste ceremonii au fost înlocuite cu benedicţiunea nupţială care n a devenit obligatorie decât la o dată destul de târzie. c) Instrumentam dotate este necesar pentru re-gularea raporturilor patrimoniale între soţi. Acest act scris mai este cerut, precum am arătat (v. supta, p. 234, No. 291), la transformarea concubinatului în căsătorie regulată In vederea legitimării copiilor prin căsătorie subsequentă. 316. Căsătoria legitimă in imperiul bizantin. Noile prezumpţiuni de legitimitate. O problemă — destul de grea — este acea de a şti dacă In lipsa acestor condiţiuni ne aflăm în faţa unui simplu concubinat. Greutatea vine de acolo că se pare că ar fi existat chiar şi în dreptul clasic o prezumpţiune de căsătorie bazată pe faptul că persoane care conlocuesc şi au capacitatea de a fi căsătorite, au dreptul de a contractă justae nuptiae (adică au conubium, v. supra, p. 208, No. 241). § 2. Condifiunile de fond ale căsătoriei romane. 317. Ele sunt în număr de trei: consimfimânt, vârstă şi jus conubii. La acestea trebuie să mai amintim existenţa câtorva prohibiţiuni şi incapacităţi *). l l) Ulpian, Reg., 5, 2: ]ustura matrimonium est si inter eos qui nuptias contrahunt conubium est, et tam masculus pubes quam fetnina potens săt, et utrlque consentiant. CONDIŢIUNILE DE FOND ALE CĂSĂTORIEI 281 318. Consimţimântul. Principiul care domină această materie este că pe lângă consimţimântul părţilor trebuie obţinut consimţimântul tuturor persoanelor care au puterea părintească asupra copilului în momentul căsătoriei sau ar pute-o aveâ mai târziu. Este o strânsă corelaţiune între puterea părintească şi consimţimântul la căsătorie. Se poate chiar presupune că la origine consimţimântul viitorilor soţi nu era necesar decât dacă erau sui juris. Dacă erau alieni juris consimţimântul tatălui de familie eră suficient căci numai el aveâ patria potes-tas. Va trebui deci să distingem mai multe ipoteze1). a) Cazul când viitorii soţi sunt sui juris. In acest caz consimţimântul lor este suficient. Trebuie să semnalăm totuşi o restricţie: dacă femeea vrea să se căsătorească cum mânu atunci, din cauza incapacităţii speciale a sexului ei, va trebuî şi concursul tutorului ei (auctoritas tutoris). Pentru căsătoria sine mânu nu este nevoie de această asistenţă a tutorului. b) Dacă viitorii soţi sunt alieni juris va trebui consimţimântul persoanei sub a cărei putere se găsesc: va fi bunăoară tatăl sau bunicul. Există însă o ipoteză mai complicată: dacă nepotul se căsătoreşte cum mânu va trebui nu numai consimţi- ') Ulpian, Reg.. 5, 2, 3, Consentiant st sui Juris sunt, aut etiam parentes eorum si in potestate sunt Cf. C. Haraanglu, Rosettl Bălănescu şi Băicoianu, Drept, civil rom., I, p. 293, No. 383 (asupra caracterului contractual al căsătoriei). 282 DREPTUI ROMAN mântui bunicului sub a cărui putere se află, ci şi aceia a tatălui sub a cărui putere puteâ cădeâ la moartea bunicului. Motivul acestui consimţimânt în plus este că la moartea bunicului soţia nepotului căsătorit atunci cum mânu va cădeâ sub puterea tatălui, care o va avea loco neptisx) şi există un principiu important2) că nimeni nu poate avea persoane în puterea sa, fără consimţimântul său (nemini invito heres suus adgnascitur, Instit. Just., 1, 11, 7). Nu e tot una când este vorba de căsătoria unei nepoate: soţul ei nu va intră în nici un caz (nici în caz de căsătorie cum mânu, nici în caz de căsătorie sine mânu) în familia soţiei sale şi deci nu va cădeâ nici sub puterea bunicului şi nici, mai târziu la decesul acestuia, subt puterea tatălui soţiei sale, adică a socrului său3). Deci în acest caz principiul mai sus enunţat nu se aplică şi nu va fi nevoie de consimţimântul tatălui ci numai de acel al bunicului, din moment ce numai ei are patria potestas asupra nepoatei sale în tot timpul vieţii sale. Ceva mai mult, chiar în caz de căsătorie sine mânu a nepotului, cu toate că în acest caz soţia sa nu va intră în familia tatălui celui căsătorit, totuşi este nevoie de consimţimântul acestuia şi iată de ‘) V. supta, p. 231, No. 265. Intr’adevăr faţă de fiu, soţia sa este loco filiae; faţă de tatăl fiul, adică faţă de socrul ei, ea este loco neptis, este socotită drept nepoată. 2) Vezi aplicarea aceluiaş principiu la adopţiunea cu titlul de nepot; supta, p. 248, No. 283, 6. ’) Vezi supta, p. 231, nota 3- CONDIŢIUNILE DE FOND AI.E CĂSĂTORIEI 283 cc. Presupunând că din această căsătorie se vor naşte copii: ei vor fi, prin ipoteză când bunicul celui căsătorit ar trăi încă, sub puterea acestui din urmă. La moartea acestuia însă ei vor fi sub puterea tatălui celui căsătorit ca nepoţi născuţi din fiu. Dacă tatăl care în momentul căsătoriei nu avea puterea părintească, nu ar fi fost consultat atunci aceşti nepoţi născuţi din căsătoria fiului său s’ar află în puterea sa fără voia sa, ceeace este contrariu principiului nemini invito heres suus ag-nascitur şi deaceea şi în acest caz a căsătoriei sine mânu a nepotului se consultă pe lângă bunic, care are patria potestas şi tatăl care o va avea la decesul bunicului *). 319. Evoluţia condiţiunilor consimţimântului la căsătorie. Condiţiunile consimţimântului Ia căsătorie mai sus expuse şi bazate pe patria potestas s’au modificat odată cu limitarea acestei din urmă şi cu schimbarea conceptului care stă la baza puterii părinteşti: aceasta devine dintr’o instituţiune în interesul capului de familie o funcţiune de protecţie a copiilor2). Astfel consimţimântul viitorilor soţi alieni juris devine necesar, precum am spus mai sus, probabil din epoca Antoninilor. încă din epoca lui August s’a admis că opoziţia fără motiv a capului de familie poate fi înlăturată printr’un recurs la pretor. Această măsură face parte din seria dc ‘) Vezi supta, p. 263, No. 306. 2) A se vedea o evoluţie analoagă la einancipaţiune supta. p. 258, No. 297 şi la tutelă infrn, p. 320, No. 344. 284 DREPTUL ROMAN măsuri menite să înlesnească orice căsătorie, care au fost luate de August pentru a înlătură scăderea natalităţii la Romani. Cu timpul, ideea că autorizaţiunea la căsătorie este în interesul copiilor făcând progrese, s’a admis în epoca bizantină necesitatea unei autorizaţiuni la căsătoria minorilor de douăzeci şi cinci de ani dată fie de tatăl, fie de mamă în caz de deces al tatălui, fie, în lipsa acestora, de celelalte rude apropiate. Este origina sistemului modern consacrat de codul civil (art. 131 şi urm.). 320. Vârsta. Vârsta la care poate fi contractată căsătoria a fost fixată în ultima fază a dreptului roman la 14 ani pentru băeţi (vârsta pubertăţii) şi la 12 ani pentru fete (vârsta nubilă). Interesul fixării unei vârste pentru pubertate apare şi în materie de tutelă: ea se sfârşeşte când copilul a atins pubertatea *). Dar nu întotdeauna a fost tot aşa: la început s’a întrebuinţat un procedeu mai logic dar mai puţin practic pentru fixarea vârstei când băeţii sunt puberi iar fetele nubile: inspectarea stării fizice (habitus corporis). Acest procedeu, imperfect ca tehnică juridică a fost de timpuriu înlocuit, ‘) D-l Collinet a susţinut in Nouvelle Revue histocique de Droit, anul 1900, p. 306 şi urm. că fixarea vârstei pubertăţii s'a făcut exclusiv In materie de tutelă rămânându-se la vechiul sistem pentru fixarea pubertăţii în materie de căsătorie şi aceasta chiar în timpul lui Justinian. Această opinie n’a fost admisă. (Vezi critica ei, de Girard, Mantiei, p. 171, nota 2). CONDIŢIUNILE CÂSĂTOBIEI 285 pentru fete, cu o vârstă prefixă: 12 ani. Pentru băeţi procedeul s'a menţinut mai multă vreme şi a fost susţinut de Sabinieni, partizani ai solu-ţiunilor de speţă. Justinian1) a acceptat definitiv soluţia propusă de şcoala adversă — de Procu-lieni — care cereau fixarea unei vârste a pubertăţii. Este importantă această evoluţiune: e unul din cazurile cele mai caracteristice când soluţiunea primitivă, empirică, a făcut Ioc uneia juridice, mai precisă şi de o tehnică superioară întrucât în locueşte imprecisul prin ceva cert şi previzibil2). Nu există limită de vârstă pentru căsătorie. Dea-semenea nu erâ nevoie de o consumare materială a căsătoriei, cum a cerut-o mai târziu dreptul canonic. Sunt două reguli care dovedesc că scopul căsătoriei nu erâ procrearea copiilor, căsătoria nu se făceâ liberocum quaecendum causa cum afirmă unele texte. (Vezi stipra, p. 274, No. 310). 321. Jus comtbii3). In principiu nu au jns conubii într'un mod absolut, sclavii adică nu pot contractă nici o căsătorie legitimă. Apoi peregrinii nu se pot căsători cu persoane având cetăţenia romană ’) V. Cod. Just., 5, 60, 3 (din 529) şi C. /. 5, 4, 24 (din 530). Gaius, I, 196 şi Ulpian, Reg., 11, 28: (o a treia opinie — mixtă — a lui Priscus). 2) Este diferenţa pe care o face Ftanţois Găny „le donnf" elementul empiric, şi „le construit" noţiunea juridică corespunzătoare. 3) El poate fi definit ca dreptul de a contractă o căsătorie legitimă: Ulpian, Reg., 5, 3 scrie: Conubium est uxoris jure du-i endae facultas. 286 DREPTUL ROMAN efară dacă, în mod excepţional, li s’ar fi acordat jus conubii. In sfârşit la această listă trebuie să mai adăugăm persoanele care ocupă o funcţiune ce impune celibatul. In timpul republicii şi al imperiului până în secolul al IV-lea după toate probabilităţile au fost în situaţiunea aceasta militarii, chiar şi cei care aveau dreptul de cetăţenie. In legătură cu această prohibiţiune stă faptul că militarilor li s a recunoscut printre cei dintâi dreptul de a-şi legitimă copiii1). Deasemenea clericii erau opriţi, în mod parţial în Orient, de a contractă o căsătorie. O altă sursă importantă de prohibiţiuni sunt inegalităţile de situaţiune: a) Cea mai mportantă şi cea mai veche prohibiţiune din această categorie eră acea care opriă căsătoria între plebei şi patriei. Ea a fost desfiinţată puţin după legea celor XII Table prin Lex Canuleia din 309 a. u. c. (445 în. de Chr.); b) Până la August a fost prohibită căsătoria între ingenui şi liberţi. August, pentru a fa-varizâ căsătoriile, a restrâns această prohibţiune la clasa senatorială; c) Justinian a permis căsătoria între membrii clasei senatoriale şi femeile de moravuri uşoare sau de profesiuni ruşinoase pentru a se putea căsători el însuşi cu curtezana Teodora; d) In epoca creştină a fost interzisă căsătoria între ') Vezi supra, p. 252, No. 288. Cf. Decizia lui Hadrian în ..Textele" lui Girard, p. 194—196. PIEDICILE LA CĂSĂTORIE 2M7 creştini şi evrei1). Diferenţa de religie devine o piedecă la căsătorie. Rudenia este deasemenea o piedecă la căsătorie. Chiar simpla cognatio poate face obstacol şi aceasta încă din timpurile cele mai vechi: este unul din rarile efecte pe care le producea la început cognatio (vezi supra, p. 234, No. 270) *). Rudenia în linie directă a fost întotdeauna un obstcol la căsătorie. In linie colaterală prohibiţiunea a variat: la început se întindea până la gradul al Vl-lea. Mai în urmă, tot în timpul republicii, singură căsătoria între veri primari (consobrini) a fost prohibită. In timpul imperiului regula fundamentală este următoarea: e permisă căsătoria rudelor colaterale cu singura condiţiune ca ambii soţi să fie la o distanţă mai mare de un grad de autorul comun. Consecinţa practică a acestui principiu este că eră permisă căsătoria între veri primari (ambii mai depărtaţi de un grad de autorul comun), dar eră interzisă căsătoria unchiului cu nepoata sau a mătuşii cu nepotul. Prima consecinţă a fost eludată de un senatus consult din timpul lui Claudiu făcut pentru ca acesta să se poată căsători cu nepoata sa Agripina. Acest senatus consult a fost abrogat definitiv în anul 3423). Deasemena căsătoria între veri primari a fost interzisă câtva vre- ’) C. Just, 1, 9, 6. 2) Cf. şi p. 234, No. 270. a) V. Cod. Theod,, 3, 12, 1. 288 DREPTUt. ROMAN me sub împăraţii creştini1). A devenit în urmă posibilă mai întâiu cu dispensă, apoi dela Justi-nian, fără dispensă imperială. Rudenia din căsătorie (affinitas) a devenit şi ea cu timpul un obstacol la căsătorie. La început, în timpul republicii, ea nu a fost o cauză de prohibiţiune a căsătoriei. In dreptul imperial clasic este interzisă căsătoria între afini în linie directă, adică între socru şi noră ori ginere, şi soacră. Din timpul imperiului creştin a fost prohibită şi căsătoria între afini colaterali adică cumnaţi şi cumnate 2). 322. Alte prohibiţiuni mai puţin importante au fost introduse de dreptul imperial. Legea Jtilia de adulteriis a interzis căsătoria între soţul adulter şi complicele său. Un senatus consult din timpul lui Marcus Aurelius şi Commodus a oprit căsătoria pupilei cu fostul său tutor sau cu fiul acestuia3) fiindcă această căsătorie, atât timp cât a fost permisă a dat naştere, la multe abuzuri şi erâ, pe cât se pare, destul de frecventă. Chiar şi Cicerone, marele orator, s'a căsătorit, la vârsta de 62 de ani cu fosta sa pupilă. Deasemenea a fost interzisă căsătoria guvernatorilor de provincie cu femeile din provincia lor. ') C. Th., 3, 10, 1—3—12. Abroga la anul 400: C. Just. 5, 4. 19. !) C. 77i„ 3, 12, 2; C. Just., 5, 5, 5; Cf. Codul civil art. 150. ’) Dig., 23, 2, 59, 60; Cf. art. 149 c. dv. rom.: cf. M. Nicolau, Milanges Fournier, p. 590. PIEDICILE LA CĂSĂTORIE 289 323. Consecinţele călcării uneia din aceste condiţiuni sau a neîmplinirei vreunui element. Consecinţa este întotdeauna nulitatea absolută şi fără posibilitatea de confirmare sau ratificare a căsătoriei. In plus în unele cazuri poate fi loc la pedepse de ordin penal: de exemplu în caz de incest1). § 3. Desfacerea căsătoriei. 324. Trei sunt cauzele desfacerii căsătoriei în Dreptul roman2). a) Moartea unuia din soţi; h) Capitis deminutio; c) Divorţul. Primele două sunt necesare, al treilea este voluntar. Ne vom ocupă numai de ultimele două. 1) Capitis deminutio3). Este pierderea libertăţii (capitis deminutio maxima),a dreptului de cetăţenie (capitis deminutio media) sau a drepturilor de familie prin ieşirea din familie sau trecerea în altă familie (adică prin emancipaţiune sau adopţiune care sunt cazuri de capitis deminutio minima). Am arătat mai sus că nu poate există un justum ma-trimonium între persoane de condiţiune diferită. Deci pierderea libertăţii, care va face pe unul din soţi sclav, sau a dreptului de cetăţenie, care va ’) V. Accarias, I, 90. In privinţa unor controverse In ■ iceastă materie vezi Girard, Manuel, p. 174, nota fi. ’) Astăzi sunt numai două: a dispărut cnpitis ilcniinutio: vezi art. 209 cod. civ. rom. Cf. art. 227 cod. eiv. francez. ’) Vezi infra, p. 380, No. 395. IV 2^54 — Biblioteca UniTercifarX 290 DREPTUL ROMAN tace pe unul din soţi peregrin, vor avea de con-secinţă în mod mecanic ruperea căsătoriei. Totuşi amintim că efectele captivităţii, pe care ar suferi-o un soţ când ar cădea rob la inamic, pot fi şterse în mod retroactiv prin efectul posteliminiului1). In ce priveşte capitis deminutio minima adică o schimbare în siatus familiae a unei persone, ea aveâ probabil de efect suprimarea căsătoriei cum mânu căci această manus, puterea maritală, este şi ea un drept de familie legat de status familiae. Din contra capitis deminutio minima este fără influenţă asupra căsătoriei sine mânu, care, precum am arătat, câştigă din ce în ce mai mult teren, afară dacă prin aceasta nu se creează o rudenie potrivnică situaţiunii de soţi. 325. 2) Divorţul2). Divorţul se prezintă în dreptul roman sub două aspecte după cum căsătoria a fost cum mânu sau sine mânu. 326. In căsătoria cum mano, femeia eră loco (Mae aşa încât soţul aveâ asupra ei o advărată patria potestas. Ieşirea de sub manus se făcea prin aceleaşi moduri ca şi ieşirea fiicelor de sub patria potestas3). Soţul va putea în consecinţă să mancipeze pe soţia sa unui terţiu care de obiceiu ') Vezi supra, p. 205 No. 238. Aici revine distincţiunea între căsătoria cum mânu. care este res juris şi va fi continuată în virtutea postliminiuiui, şi căsătoria sine mânu, care este res facti şi unde postliminiu] nu se aplică. '*) Vezi Digeste, 24, 2, Cf. traducerea acestui titlu în G. Danielopol, Fragmente juridice, III, p. 92 şi urm. ') V. Gaius, I, 137, cf. ibld. 118. DIVORŢUL 291 va fi obligat s’o manumită în virtutea unui pact de fiducie adăugat la mancipaţiune. In urma mancipaţiunii, mamis dispare şi căsătoria este desfăcută, iar în urma manumisiunii făcută de terţiul ce primise pe soţie in mancipio, aceasta va deveni sui juris. In mod logic acest procedeu s’ar putea aplică la orice căsătorie cum mânu. oricum ar fi fost dobândită această manus. prin confarreatio, prin co-cmptio ori prin usus. Pentru căsătoria încheiată prin confarreatio, act religios, nu va putea fi însă desfăcută din acest punct de vedere decât printr’un act simetric, diffarreatio1), Intr’adevăr, în dreptul roman există principiul simetriei formelor, asupra căruia vom reveni, şi care implică pentru desfacerea unui act, forme simetric contrarii celor făcute la încheierea lui. O veche lege, atribuită lui Romulus2), interzise divorţul fără cauză sub pedeapsa, pentru soţ, de a da soţiei sale o parte a averii sale iar alta zeiţei Ceres. Cauzele autorizate erau: adulterul, furtul cheilor, substituirea de copii, vrăjitoria. Evident că femeia nu putea întrebuinţa mijloacele enumerate pentru a divorţâ. 327. Căsătoria sine mânu poate fi desfăcută prin mijloace mai simple. Bazată pe simplul con- ') Vezi o inscripţie posterioară împăratului Comod cure conţine menţiunea unui Sacerdos confarreationum ct dlffur reationum (C. I. L., X, 6662). Festus v" Differrcutlo. 2) Vezi Plutarch, Rom., 22; Textcs, Glrard. p. 6 Romulus, 4). 292 DREPTUL ROMAN simţimânt, ea se va desface atunci când acesta va încetă de a mai există. Aceasta nu este decât aplicaţiunea ideii că pentru a dăinui, căsătoria necesită aceleaşi condiţiuni ca pentru formarea ei: Consesus nuptias facit, dissensus divortium facit. Aşâ dar despărţirea poate fi provocată de un con-simţimânt contrar — contrarius consensus, al ambelor părţi, de voinţa unilaterală a unuia ori chiar de voinţa contrarie a uneia din persoanele al cărui consimţimânt este necesar pentru formarea căsătoriei, de ex. pater familias al unuia din soţi. 328. Cu toată uşurinţa de a divorţa. In primele timpuri ale Romei, divorţul a fost rar. Severitatea moravurilor primitive şi tradiţiunea familiei — cum şi faptul că cele mai multe căsătorii erau cum mânu, deci mai greu de desfăcut, explică această situaţiune. Când însă slăbirea cohezeziunii familiale şi a ginţilor a adus îmmulţirea divorţurilor care atinge culmea In primul secol al imperiului1) s’a simţit necesară o restrângere a acestei uşurinţe de a divorţâ. După un text al lui Paul2) împăratul Antonin Piui a prohibit despărţirea prin consim-ţimântul lui pater familias al unuia din soţi. J) Seneca, De beneţiciis, 3, 16, spune că în timpul său femeile nu mai numărau anii decât după numele bărbaţilor ce avuseseră. s) Paul, Seni., 5, 6, 15 şi 2, 19, 2; în acest din urmă text Paul justifică regula spunând că ea a fost dictată de con-tcmplatio publicae utilitatis. Cf. Cod. Just., 5, 17, 5; Ulpian, Dig., 43, 30, 1; Hermogenian, Dig., 24, 2, 2. RESTRÂNGEREA LIBERTĂŢII DE A DIVORŢA 293 Pentru a studia sistematic atenuările introduse la libertatea divorţului, va trebui examinat pe rând diferitele sale forme, 329. Cele patru forme de divorţ şi restrângerea libertăţii de a divorţa. Distingerea celor patru forme de divorţ nu se precizează decât în dreptul lui Justinian şi aceasta nu este surprinzător fiindcă se cunoaşte tendinţa Bizantinilor de a clasifică şi de a preciza subîmpărţile. Dar ele existau mai dinainte: 1. Divortium communi consensu. El a fost admis in toată desvoltarea dreptului roman cu o singură întrerupere foarte scurtă. Intr’adevăr. Justinian, prin novela 117, c. 10 l-a autorizat numai în cazul când ambele părţi vor să divorţeze spre a se călugări, Dar Justin al II-lea prin novela 140 l-a restabilit aşâ cum eră mai înainte. 2. Repudiat a fost supus unor anumite forme de legea Iulia de maritandis ordinibns: trebuia o notificare făcută celuilalt soţ (şi aceasta se făcea de prin sec. II d. Chr. de obiceiu printr’o scrisoare, libellus repudii), trimis pintr’un libert, în prezenţa a şapte martori. Formula eră: Tuas res tibi ba-beto sau tuas res tibi agito 1). întrebuinţată încă din epoca Republicii2). In epoca republicană repudiul mai putea rezultă din simplul fapt al căsătoriei unuia dintre soţi cu altă persoană: prima căsătorie erâ desfiinţată de ') Gaius, Dig., 24, 2, 2, 1. ') Cicero, De orat., 1, 40—46; Philippicac, 2, 2H. 294 DREPTUL ROMAN plin drept1). Este evident că acest divorţ lăsat la bunul plac al uneia dintre părţi eră cu mult mai periculos decât primul care necesită consimţimântul ambilor soţi; deaceea a fost supus de timpuriu la anumite restricţiuni. Cel care divorţează iară cauză este supus la anumite pedepse: nota censoria — pedeapsă politică2) condamnări pecuniare şi chiar pedepse corporale. In mod invers soţul culpabil va fi şi el pasibil de pedepese simetrice. Din acest punct de vedere trebuie deosebit în drepul lui Jus-tinian trei categorii de repudium: unul care nu dă naştere la nici un fel de despăgubiri, altul care impune soţului ce divorţează despăgubiri şi pedepse fiindcă a uzat de această facultate fără motiv şi al treilea, cel în care soţul repudiat este vinovat şi va fi supus la pedepse. a) Divortium bona gratia — după expresiunea întrebuinţată de Justinian — este repudiul bazat pe un motiv personal al soţului ce divorţează şi de care nu este vinovat celălalt. De ex. absenţa unuia din soţi, impotenţa sau sterilitatea, voinţa de a se călugări, erau considerate ca motive legitime. Soţul ce repudia pe celalt pentru aceste motive nu eră responsabil de nici o daună faţă de cel repudiat3). *) *) Cicero, De orat., I, 40. Se ştie că Messalina a voit să uzeze de această posibilitate. 2) V. intra, p. 385, No. 400, 2 b. 3) Această categorie de divorţ, pentru motive personale al celui ce divorţează, a dispărut astăzi. DIVERSELE FELURI DE DIVORŢ 295 b) Divortium ex justa causa, este divorţul bazat pe motive determinate imputabile celuilalt soţ, de ex, adulterul, crima, şi alte motive mult mai numeroase în dreptul roman decât în codul civil1). Soţul vinovat eră pasibil de anumite pedepse pecuniare şi corporale. In special adulterul a făcut obiectul unei legislaţiuni abundente şi complicate 2). justinian a reglementat această materie în novela 117s). Nu numai soţul putea repudia pe soţia sa, dar şi aceasta putea utiliza acest mod de despărţire *) dar numai pentru motive determinate, mult mai puţine decât pentru soţ. De ex. complotul împotriva siguranţei Statului ori întreţinerea unei concubine în casa comună. c) Divortium sine justa causa. Dacă unul din soţi repudiază pe celălalt fără un just motiv — sine justa causa — atunci se expune la aceleaşi pedepse corporale şi pecuniare ca şi soţul vinovat în divorţul ex justa causa. Origina acestei reguli juri- ’) Vezi cod. civ. art. 211—215. Cf. C. Hamangiu, Rosetti Bălănescu şi Băicoianu, Tratat de drept civil, t. I, p. 381 şi urm. (No. 555—574). 2) Vezi pentru detalii C. Stoicescu, Curs (ed. II), p. 96. ) A se vedea la cap. 8 şi 9 din novelă enumerarea motivelor de divorţ. Asupra cauzelor de divorţ în vechiul nostru drept, vezi Paul Negulescu, Studii de Istoria Dreptului civil român. Bucureşti, 1900, p. 117. 4) Numai liberta căsătorită cu patronul ci nu putea uză de repudiu împotriva acestuia, V. Ulpian. /)<E TUTELE 323 cele din urmă chiar numirea făcută într’un testament nul putea fi confirmată de magistrat însă numai în urma unei cercetări. Motivul acestei favori excepţionale este foarte mţional căci s’a zis că testatorul eră cel mai în măsură de a da un bun tutor incapabililor ce fuseseră sub puterea sa. Nu puteau însă să fie numiţi tutori decât cetăţenii romani şi chiar latinii dar nu latinii Juniani. Au fost excluşi dela tutelă muţii, surzii, nebunii3) şi, în epocă mai recentă, minorii de douăzeci şi cinci de ani, militarii, episcopii şi călugării2). Numirea de tutor nu poate fi făcută decât de cel ce are sau ar fi avut pe incapabil în putere *). In mod excepţional s’a admis ca valabilă numirea făcută de mamă sau de un terţiu ce face o liberali-tate incapabilului dar numai în baza confirmării magistratului după o prealabilă cercetare. 348. II. Tutela legitimă. Se înţelege prin tutelă legitimă aceea ce se cuvine unei persoane în baza legii, adică mai exact în baza celor douăsprezece table care au organizat tutela odată cu succesiunea ab infestat. Tutela se cuvine în primul rând agnaţilor, în al doilea rând gentililor. Ea poate fi deferită unui ’) Sunt aşă numitele excusationes necessariae impuse de pretor. ’) Instit. Just.. 1, 25. 13—14; Nou. 123 c. 4; Nov.. 72, c. 1—14. “) Vezi pentru detalii G. Danielopol, Fragmente juridice, I, Comentariul despre tutele, p. 201 şi urm. 324 DREPTUL ROMAN grup întreg, fiindcă întregul grup poate fi interesat la succesiunea incapabilului1). Evident, sunt excluşi impuberii, nebunii şi femeile2). Tutela gentililor a căzut în desuetudine în secolul al II-lea; ea există încă în timpul lui August8). Tutela ag-naţilor a fost suprimată pentru femei printr’o lege Claudia (sec. I, Ulp. Reg., 11, 8). Libertul este în tutela patronului său şi îi aparţine chiar dacă acesta ar fi incapabil căci tutela este în acest caz un drept pur, face parte din jura patronatus *). Copilul emancipat ante pubertatem este în tutela tatălui său: parens manumissor care are titlul de tutor legitim8) prin deferenţă pentru calitatea sa. In epoca bizantină mama a putut exercită tutela cu condiţia de a jură că nu se va mai recăsători4). Justinian i-a mai impus o condiţiune în plus: renunţarea la beneficiul S. c. Velleianum şi să acorde o ipotecă asupra bunurilor sale7). Cog-naţiunea care, prin Nov. 118 din 543) a devenit ‘) V. supta, p. 321, No. 345 (şi nota 2). J) V, Dig., 26, 1, 17. La început se pare că şi aceştia puteau fi tutori (Girard, Manuel, p. 222 text şi nota 5). ') V. Laudatio Turiae C. I. L. VI, 1527, 31670. (Girard,/ Textes, p. 817). *) V. Gaius, I, 165, 179, 180, 192. Este o Interpretare a \ textului celor XII Table citat care a adus crearea acestei ' tutele. Instit. Just., 1, 17. ‘) Gaius, I, 172: non minus huic (patri) quam patronis honor praestandussit. *) Valentinian, Cod. Just, 5, 35, 2, 2. ') Cod. Just., 5, 35, 2, 3 şi Nov. 92. DIVERSELE FELURI DE TUTELE 325 l>.iza regimului succesoral, devine acum şi fundamentul dreptului la tutelă. 349. III. Tutela fiduciară1). Când dreptul la tutelă se cuvine manumisorului unei persoane libere, ea se numeşte tutelă fiduciară din cauza pactului dc fiducie alăturat mancipaţiunii după care a urmat manumisiunea. Se ştie că atât pentru emancipare iât şi la coemptio se utilizau pactele de fiducie pc lângă mancipaţiune pentru a obligă pe cel ce' primeşte in mancipio o persoană să o manumită. Când eră chiar tatăl care făcea manumisiunea, el se numea tot tutor legitim, precum s’a spus mai sus, pentru onoarea sa. Când eră un străin, manumissor cxtcaneus, acesta deveniâ tutor fiduciarius. Această tutelă se menţine prin tradiţiune chiar şi sub Jus-tinian ■— după dispariţia pactului de fiducie !). 350. IV. Tutela Atiliană3), honorară sau da-tivă4). Ordinea ierarhică a tutelelor pune în prima linie tutela testamentară şi numai în lipsa ei tutela va fi deferită ex lege (tutelă legitimă): Scien-dum est quamdiu testamentaria tutela speratur, legitimam cessare. In lipsa uneia şi a celeilalte, tutela este deferită de magistrat şi deaceea ea se numeşte honorară8). ’) Cf. pentru detalii, Stoicescu, Curs, p. 117: Cuq, Ma-nuel, p. 209. *) Gaius, I, 172, 175. Inst. Just., I, 18. Cf. Ulp. Reg., 11, 5. *) Numită astfel de Ulpian, Reg., 11, 18. Instit. Just., 1, 20. *) Ulpian (Reg., 11, 14) dă acest nume şi tutelei testamentare. *) Dig., 26, 2, 11, pr. 326 DREPTUL ROMAN ori dativă. La început ea eră inutilă în majoritatea cazurilor fiindcă puternica organizaţie familială făcea că se puteau găsi întotdeauna rude care să ia administraţia patrimoniului incapabilului. Cu timpul, odată cu decăderea cohesiunii familiale şi cu introducerea în comunitate a elementului plebeu. care nu avea acea organizaţiune familială puternică, caracteristică patricilor, s’a simţit din ce în ce mai mult nevoia ca, în caz de lipsă, pretorul să poată numi un tutor pe lângă incapabil. La aceasta trebuie să adăugăm tendinţa nouă care dădea tutelei un caracter de sarcină (manus) în favoarea incapabilului. Din aceste cauze, printr’o lege Atilia, de dată necunoscută dar fără învoială anterioară anului 568—186 1) a dat pretorului posibilitatea de a numi un tutor în caz de lipsă. Legile Julia şi Titia2) au extins acest drept guvernatorilor provinciilor. La Roma numirea se face de pretor asistat de majoritatea tribunilor8), ceeace arată destul de bine interesul ce-1 aveâ plebea în crearea acestui nou fel de tutelă. Claudiu dete consulilor dreptul de a numi tutori iar Marcus Aurelius însărcină pe un praetor tute-/ laris cu această misiune. Acest magistrat specia^ aveâ şi sarcina de a supraveghiâ pe tutori. Iu l) Este data S-c. de Bacchanalibus cu ocaziunea căruia Tit.-Liviu (39,9) semnalează aplicarea acestei legi. 5) S'a susţinut că ar fi o singură lege Itilia et Titia V. Girârd, Manuel, p. 224 Cf. Frag, Sinaî, 20 Textes. Girard, p. 620. •) V. Ulpian, Reg., 11, 18. NUMIREA TUTORUI.UI 327 Italia numirea tutorilor s’a făcut, dela Hadrian1), . 235-No. 5. RESPONSAHL1TATEA TUTORULUI 345 •ii ordată pupilului poartă numele de adio tutelae directa. Adio tutelae a fost în toate timpurile o acţiune infamantă1). Nu însă şi adio tutelae contraria. 3. Adio tutelae utilis. In unele cazuri se acordă pupilului o adio tutelae utilis. Aceasta se întâmplă atunci când tutorul nu gerează afacerile tutelei şi a fost înştiinţat de magistraţii în drept că riscurile lipsei de gestiune sunt în sarcina sa (periculo sue i cssare 2). 360. înlăturarea şi înlocuirea tutorului incorect3). Cele douăsprezece table au organizat un crimen suspecţi tutoris4), având de scop înlăturarea tutorului ce abuzează de puterile sale. Mai târziu găsim în texte o postulatio suspecţi tutoris. Ea este o acţiune quasi-publică şi aparţine în special persoanelor interesate la buna gestiune a averii pupilului, rude, cotutori, etc. Se intentează la Roma în faţa pretorului, în provincii înaintea guvernatorului şi s’a considerat în cele din urmă ca făcând parte din imperium aşâ că putea fi delegată0). Scopul acestei acţiuni este sancţionarea greşelilor dolosive şi mai târziu chiar a simplei neglijenţe6) pe care tutorul ar comite-o în exercitarea funcţiunii sale şi ’) Gaius, IV, 182. 2) Ulpian, Dig., 46, 6, 4, 3; Frag. Vat., 155; Dig., 26, 7, 1, pr. 3) Instit. Just. 1, 26; Dig., 26, 10. 4) Dig., 26, 10 1. 2. s) Ulpian, Dig., 26, 10, 1, 3—5. *) Vezi Cuq, Manuet, p. 218. DREPTUI. ROMAN 346 rezultatul acţiunii este înlăturarea tutorului „suspect". Ea se acordă contra tuturor tutorilor. Remotio tutoris este, pe cât se pare, înlăturarea tutorului care a comis o greşală gravă de către magistrat. Magistratul care în dreptul mai recent este însărcinat cu supravegherea tutelelor are jus remo-vendi, dreptul de a înlătură pe tutorul care s’ar fi făcut vinovat. Mai târziu puterile magistratului au fost extinse şi astfel acesta a putut înlătură pe tu-tor în cazuri în care mai înainte există o postulatio de ex. gestiune dolosivă. In tot cazul, atât în dreptul clasic cât şi în epoca mai recentă, magistratul eră obligat să motiveze decretul de destituire. Ca şi acţiunea tutelei, remotio tutoris are de efect infamia celui destituit sau condamnat1). 361. Cotutela. Se poate întâmplă ca tutela să fie deferită mai multor persoane. Cazul cel mai caracteristic este tutela legitimă deferită unui grup de succesibili în acelaş grad. Pluralitatea tutorilor pune o problemă delicată. Cine va gerâ tutelă? Este evident că gestiunea tutelei de către mai multe persoane ar prezentă grave inconveniente practice. In consecinţă pretorul va acordă administrarea tutelei aceluia dintre cotutori care ar oferi celorlalţi o satisdatio rem pupilii salvam fore şi, evetual, dacă mai mulţi fac aceeaşi ofertă, pretorul va aveâ de a-preciat solvabilitatea fiecăruia şi va deferi admini-straţiunea celui ce prezintă mai multe garanţii2);. ') Cf. Stoicescu, Curs, p. 121. J) Ulpian, Dig., 2, 6, 2, 18. RESPONSABILITATEA TUTORUI.UI 347 Dar cotutorii pot desemnă din sânul lor pe cel ce ,ire a administra tutela1). Dacă însă prin niciunul clin aceste moduri nu se poate ajunge la numirea tu-forului însărcinat cu administraţiunea, pretorul poate în acest caz să numească după o cercetare pe unul din cotutori cu rezerva însă ca ceilalţi să accepte pe această persoană. Cum voinţa cotutorilor este determinantă, ei se pot înţelege ca să administreze tutela în comun. Pretorul nu-i poate împiedecă. 362. Pvotutela. Se poate întâmplă ca o persoană, care n'are calitatea de a gerâ tutela, să administreze totuşi bunurile pupilului. Este aşâ numitul protutor sau falsus tutor. Prima datorie a protutorului este de a anunţă pe cei în drept imediat ce descoperă eroarea. Insă pentru a nu compromite interesele pupilului şi ale terţilor care tratează cu el, s’a decis ca protutorul să fie ţinut de obligaţiuni analoage celor ale adevăratului tutor. In contra lui falsus tutor. pupilul are o acţiune de gestiune de afaceri utilă2), iar falsus tutor are un contrarium judicium. Terţii au şi ei o irt integrum restitutio în anumite cazuri, în special în caz de rea credinţă a protutorului3). ') Ulpian, Dig., 26, 7, 3, 1. V. Edictul de Majore parte. Cf. Cuq, Manuel, p. 214, No. 2. Pentru detalii asupra acestei materii a se vedea Andre Lecomte, La plucalite des tateucs en/Droit Romain, these Paris, 1927. r) V. Papinian, Dig., 5, 30, 5, Basilicalc 38, 5, 1. rj Cf. Cuq, Manuel, p. 219; Girard, Mantiei, p. 239, No. 2. Jiistinian a creat o aefio profufelae. 348 DREPTUL ROMAN 363. Cacatela impuberului. Pentru a termina cu ocrotirea impuberului în dreptul roman, trebuie să amintim anumite situaţiuni particulare în care impuberului i se dă, pe lângă tutor, şi un curator. In mod general se poate spune că pupilul are un curator oridecâteori tutorul este împiedicat de a gerâ dintr’o cauză oarecare: bătrâneţe ori boală1), absenţă cei publicae causa (în dreptul lui Justinian pentru orice absenţă), condamnarea la relegaţiune; nebunia ori impubertatea (ceeace se poate întâmplă în caz de tutelă a patronului: acesta va fi tutor al libertului chiar dacă el însuşi ar fi impuber). De-asemenea în cazul când tutorul numit prin testament este insolvabil2) sau când, în general tutorul este prea sărac 3). Apropierea care s’a produs între cele două instituţiuni — curatela şi tutela4) — a favorizat înmulţirea curăţelelor date alături de tutele sau în lipsa lor. § 3. Tutela femeilor. 364. Origina tutelei femeilor. Tutela femeilor este foarte veche. Fundată pe anumite consideraţiuni — pe care le vom examina pe rând mai departe — ea încetează de a mai fi justificată atunci când aceste motive devin mai mult sau mai puţin îndoel-nice şi discutate. In epoca clasică tutela femeilor ') Dig., 26, 5, 11 şi 26, 1, 13, pr. ') Paul, Seni., II. 29, 1. n) Dig., 26, 7, 9, 8 şi 26, 10, 9. Cod. Just., 5, 43. 6 şi 5, 62. II. *) V. supta, p. 318, No. 341. TUTELA FEMEILOR 349 « stc mai mult o amintire istorică decât o realitate juridică. Din această cau2ă tutela femeilor a rămas mtr’un stadiu mai archaic decât tutela impuberilor şi, în anumite trăsături, a păstrat mai bine aspectul primitiv1) Principalul motiv invocat pentru a justifică tutela femeilor după ce au atins vârsta nubilă (12 ani) adică atunci când devin viri potentes, este lipsa de forţă fizică. Lucrul este explicabil dacă ne gândim la epoca înapoiată când forţa fizică eră absolut necesară în lupta pentru existenţă. De altă parte accesul comiţiilor nefiind acordat decât celor în stare să poarte armele, se vede de aici un nou motiv de inferioritate a femeii faţă de bărbat. Cu timpul acest motiv a devenit insuficient şi a-tunci s’a invocat inferioritatea intelectuală a femeii: imbecilitas sexus, in fir mit as consilii şi mai ales necunoaşterea afacerilor şi a regullor jurdice 2) — ig-norantia rerum forensium. Intr’adevăr se ştie că în dreptul roman exista regula nemo censetur ignorare legeni. Erâ o prezumpţiune care împiedică pe cetăţeanul roman de a invocă o eroare de drept (ig-norantia juris nocet). Erau câtevâ excepţii la această regulă şi printre persoanele care beneficiau de această exjrepţie erau şi femeile. i ') Vezi asupra incapacităţii femeii, C. Hamangiu, Rossetti-Bălănescu şi Băicoianu, Drept civ. rom., I, p. 791 şi urm. 3) Cf. Cicero, Pro Murena. DHKPTUL ROMAN 3r>0 In sfârşit s'a mai invocat inferioritatea morală a femeii, nestatornicia ei — levitas animi1). Totuşi spirite înaintate socoteau acest mod de a vedea ca învechit — magis speciosa videtur quam aera (Ga-ius, I, 190). Adevăratul motiv pare să fie aici acelaş ca şi pentru tutela impuberilor: protejarea drepturilor succesorale ale agnaţilor. Dreptul comparat este în a-cest sens2). Intr’adevăr tutela femeilor ajunse la vârsta nubilă (feminae perfectae aetatis) se regăseşte şi în dreptul grec. In dreptul roman ea eră cu atât mai necesară cu cât femeile, în epoca primitivă mai cu seamă, puteau moşteni la fel ca şi bărbaţii aşâ încât uneori puteau avea bunuri de valoare considerabilă — ceeace nu se întâmplă în vechiul drept grec. 365. Deferirea tutelei femeilor. Fără a relua detaliile expuse mai sus relative la deschiderea tutelei în general, vom examina aici câteva particularităţi ale tutelei femeilor. 1. Tutela legitimă este conferită de legea celor XII Table agnaţilor şi gentililor. Printr'o lex Clan-dia. tutela legitimă a agnaţilor a fost desfiinţată8). Ea subsistă totuşi în ce priveşte pe patron care are în tutelă pe libertă şi pe pater manumissor adică părintele care şi-a emancipat fiica, asupra acesteia din urmă. ') Gaius I, 144; I, 190. ') Vezi Stoicescu, Curs, p. 124, nota 2. ‘) Gaius, I, 171. DEFERIREA TUTELEI FEMEILOR 351 Caracteristica cea mai remarcabilă a acestei tu-lele, rămăşiţă a instituţiunii primitive, este faptul că această tutelă poate fi cedată printr’o in jure cessio, pe când tutela impuberilor nu poate fi cedată 1). Motivul dat de Gaius pentru a explică această diferenţă nu este decât o justificare târzie (tutela pupillorum... non videtur onerosa, cum tem~ pore pubertatis [iniatuc). Este probabil că la început tutela impuberilor pu-leâ fi cedată şi ea, dar această posibilitate a dispărut de timpuriu 2) Cedarea tutelei femeilor se face prin in jure cessio. Tutorul care dobândeşte astfel tutela se numeşte cessictus tutor. Tutela acestuia este limitată atât de durata personalităţii celui ce a cedat cât şi a celei a lui tutor cessicius. Moartea sau capitis deminutio a acestuia din urmă pun capăt tutelei sale care revine tutorului legitim. Invers, moartea sau capitis deminutio a tutorului legitim pun capăt tutelei cedate2). Numai tutorul legitim poate cedă tutela femeilor deşi Gaius ne semnalează o controversă în privinţa tutelei fiduciare 4). Cedarea tutelei a dispărut odată cu suprimarea tutelei legitime prin lex Claudia 5). 2. Tutela testamentară. Tutela testamentară a femeilor, care îşi are origina—ca şi a impuberilor— ’) Gaius I, 168. ) V. formula foarte largă întrebuinţată de Ulpian, Reg., XI, 6, şi restricţiunile ce formulează mai departe, ibidcm, 8. ■’) Ulpian, Reg., XI, 7. Gaius, I, 169—170. *) Gaius, I, 172. *) Gaius, I, 171 semnalează faptul ca controversat. La Ulpian, Reg., XI, 8 nu mai există controversă. 352 DREPTUL ROMAN în cele XII table — prezintă o particularitate atunci când e vorba de tutela femeii măritate cum mana. Soţul ei îi poate lăsă alegerea tutorului optio tutoris: aceasta poate fi augusta, limitată la un anumit număr, sau plana, ceeace permite femeii de a schimbă de tutor de oricâte ori ar vrea1). 3. Tutela honorară. Există în mod excepţional, în special în Egipt pentru anumite acte determinate 2). 366. Coemptio fiduciaria. Posibilitatea de a schimbă tutorul a fost şi mai mult mărită atunci când s a admis coemptio fiduciaria. Femeia care voiă să schimbe tutorul eră mancipată de acest tutor unei persoane care o va remancipâ unui terţiu — noul tutor ales de femeie. Acesta va fi obligat printr’o clauză adausă mancipaţiunii — pactul de fiducie — să emancipeze imediat pe femeie şi va rămâne un tutor fiduciarius. La început aceasta eră necesar pentru facerea testamentului căci femeia în tutela agnaţilor ei nu puteâ testă3). 367. Administrarea tutelei femeilor. Tutorul nu utilizează aici niciodată negotiorum gestio; singurul procedeu utilizat este auctoritatis interpositio. Auc-toritas tutoris nu este necesară decât la aumite acte pe care femeia este incapabilă să le facă. Actele a-cestea sunt cele ale vechiului drept civil aşâ încât se ’) Vezi Gaius, I, 150—154. Tutorul se numeşte In acest caz optivus. a) Cuq, Mantiei, p. 222, nota 2. ') Gaius, I, 115 şi 115 a; Cf. Cic., Pro Murena, 12. tiONDIŢIUNEA JURIDICĂ A FEMEILOR 353 pare că în prima fază a dreptului roman incapacitatea femeii eră totală. Cum desvoltarea acestei tutele s’a oprit de timpuriu, nu s a extins aici deosebirea între actele care ameliorează şi cele care agravează situaţiunea incapabilului1). Actele pe care femeia nu le poate face fără atze-toritas tutoris sunt2): 1. Actele lui jus civile: acceptilatio (stingerea unei datorii), mancipatio (deci nu poate aliena res mancipi), dotis dictio (constituire de dotă). De-aseinenea şi in jure cessio. 2. Nu poate intentâ un proces prin legis actio şi nici un jodicium legitimam. 3. Nu se poate căsători cum mânu (usus nu funcţionează în această ipoteză). 4. Femeia nu poate testă cât timp este în tutela rudelor sale civile3). Dar dela Hadrian, femeia ingenuă poate testă cu auctoritas tutoris. Tutorul nu poate refuză în aceste cazuri auctoritas, afară de patron (Gaius, I, 192). 368. Desuetudinea tutelei femeilor. Am văzut mai sus că lex Claudia a desfiinţat tutela agnaţilor. Posibilitatea de a schimbă tutorul şi mai ales faptul că tutorul eră obligat să-şi dea auctoritas au atenuat şi mai mult eficacitatea acestei tutele. Prin legile caducare, femeile care aveau jus li-berorum (cele ingenue cu 3 copii, libertele cu 4 ') Vezi supra, p. 215, No. 340. cf. Girare), Martucl, p. 239. -) V. Ulpian, Reg., XI, 27. ’) Vezi supra, p. 352, No 366. 2354. — Biblioteca Universitară. 23 354 DREPTUL ROMAN copii) erau sustrase tutelei1). Jus liberorum fiind acordat tuturor femeilor din imperiu printr’o constituţie a împăraţilor Teodosiu şi Honoriu, este natural ca ea să fi dispărut2). Totuşi se regăsesc urme şi mai târziu prin faptul că dreptul grec cunoştea o quasi tutelă a femeilor3). § 4. Stingerea tutelei. 369. Am arătat mai sus că, pentru impuberi, tutela se termină odată cu pubertatea. Tutela femeilor este perpetuă. In afară de această diferenţă între tutela impu-berilor şi aceea a femeilor, avem moduri de stingere comune unele relative la persoana incapabilului, altele la persoana tutorului. Primele sting definitiv tutela pe când ultimile nu fac în realitate decât să întrerupă tutela, care va reîncepe cu un alt tutor 4). A. In persoana tutorului, tutela se poate stinge din următoarele motive (stingerea provizorie sau relativă): 1. Moartea tutorului. 2. Capitis deminutio a tu-torului, fie ea maxima ori media. Capitis deminutio minima, adică în special mutatio familiae, nu are ‘) Gaius, I, 145 şi 194. 2) Cod. )ust., 8, 58 (59), 1. 3) Vezi supra, p. 350, No. 365; cf. supra, p. 348, No. 364. Vezi în acest sens Cuq, Manuel p. 222. In sens contrar (dispariţia totală a tutelei după Honoriu şi Teodosiu şi chiar mai înainte) Girard, Manuel, p. 241. 4) V. lnstit. Just., 1, 22. STINGEREA TUTELEI FEMEILOR 355 influenţă decât asupra tutelei legitime fiindcă aceasta este bazată pe înrudirea civilă (agnatio şi gen-tilitas) care dispare prin capitis deminutio minima. 3. Prin abdicatio 1) a tutorului dacă are o scuză valabilă de invocat (excusatio a suscepta tutela). 4. Prin înlăturarea tutorului prin crimen suspecţi tutoris2). 5. Realizarea condiţiunii rezolutorii sau împlinirea termenului. B. Tutela se stinge în mod definitiv şi absolut atunci când motivul stingerii este relativ la incapabil: 1. Moartea incapabilului. 2. Prin capitis c/e-minutio a incapabilului. In ce priveşte tutela femeilor, ea se poate stinge prin dobândirea lui jus liberorum8) sau atunci când femeia devine vestală căci vestalele, din pricina calităţii lor religioase, erau scutite de tutelă. Secţiunea a Il-a, — Curatela. 370. Curatela este o instituţiune juridică complimentară tutelei: ea există oridecâteori se constată o incapacitate de fapt pentru care nu s’a organizat o tutelă, aceasta fiind rezervată incapacităţilor regulate, constante, ale impuberului şi femeii. Aşâ dar curatela este menită să remedieze în special incapacităţilor accidentale: prodigalitate, nebunie, etc. Din această cauză este aproape imposibil de dat o listă completă a tuturor curăţelelor. Tot din această ') V. Ulpian, Reg., XI, 17. ’) V. Supra, p. 345, No. 360. 356 DREPTUL ROMAN cauză, în toată evoluţia dreptului roman nu s a mai creat nici o tutelă, dar s au creat unele curatele. Principalele curatele sunt: 1) Curatela nebunului. 2) Curatela prodigului (risipitorului). 3) Curatela minorilor de 25 ani. § 1. Curatela nebunului. 371. Origina curatelei nebunului. Legea celor XII Table. încă din cea mai îndepărtată antichitate „starea nebunului furios — furiosus, a preocupat pe legiuitor. Starea sa este un pericol pentru terţi şi un grav neajuns pentru familie: cei care aveau interes la conservarea patrimoniului incapabilului erau cei mai grav atinşi. Deaceea s’a instituit şi reglementat de legea celor XII Table curatela nebunului având un dublu scop: a) Păzirea persoanei nebunului; b) conservarea patrimoniului său. Iată acest text (XII Table, 5 7): Si furiosus escit, ast ei custos nec escit, adgnatum gentiliumve in eo pe~ cuniaque eius potestas esto. Mai multe explicaţiuni sunt necesare pentru a înţelege acest text. Furiosus este nebunul cu furii. După unii autori1) ar fi, mai precis, nebunul cu intervale lucide, spre deosebire de mente capii, care ar fi cei ce prezintă o stare continuă de desechili-bru. După alţii2) furiosus ar fi nebunul în stare ’) V. Accarias, Precis, I, No. 167. 2) In acest sens Audibert, Folie ct prodigalite, en droit ro-main. 1892, p. 11—61. Distinctiunile introduse aici nu sunt poate străine de vechile credinţe religioase: nebunul eră considerat ca posedat de un spirit, Cic. De div„ 1, 31, 66. CURATELA 357 de inconştienţă mai mult sau mai puţin completă, spre deosebire de monomani1). Această dis-tincţiune a fost contestată, cel puţin pentru epoca clasică2): furiosus şi mente captus ar fi sinonime. Ceeace este sigur este că în epoca clasică şi unii şi ceilalţi sunt sub curatelă. Cuvântul custos din legea celor XII Table ar însemnă tutor. Intr’adevăr dacă nebunul se află ocrotit prin tutelă (tutela impuberilor sau a femeilor) nu mai este nevoie de o curatelă. Pecunia se referă la întregul patrimoniu al incapabilului iar nu numai Ia res nec mancipis). 372. Caracterul curatelei. Curatela este o putere, potestas, care la început eră mai mult în favoarea curatorului, a familiei şi â societăţii decât a incapabilului. Ea a evoluat, ca şi tutela, şi a devenit o instituţiune de protecţiune a nebunului — un mu-nus ■— şi atunci s’au admis aceleaşi motive de apărare de curatelă ca şi pentru tutelă 4) aceleaşi scuze necesare, motive de destituire 5), cauţiune 6) şi, în sfârşit, acelaş control al Statului7). In ce priveşte numirea curatorului şi funcţiunile sale, regulile fiind comune cu cele relative Ia curatela prodigului, vor fi expuse o singură dată, ’) Cf. Soicescu, Curs, p. 126. *) V. Cuq, Manuel, p. 223, No. 3. 3) V. în sens contrar Ihering, Entwiklungsgcschichte d. rom. Rechfs, p. 90. *) Instit. Just, I, 23, 1. ') Ulp. Dig., 26, 10, 3, 2. “) V. Gaius I, 200. ’) V. Intra, p. 363, No. 379- 358 DREPTUL ROMAN după cc ne vom ocupă de această din urmă cu-ratelă. 5 2. Curafeta prodigului. 373. Noţiunea prodigalităţii. Prodigalitatea este o noţiune foarte relativă. Ea variază cu ideile şi obiceiurile mediului, cu situaţiunea economică şi mai ales cu organizaţia familiei. Astăzi, în noţiunea dominantă, consacrată de jurisprudenţă, este prodig acel ce cheltueşte mai mult decât câştigă cu condiţiunea, evident, ca aceste cheltueli să aibă un caracter de inutilitate şi de lux bine precizate. Eră natural ca, în decursul evoluţiunii dreptului roman, această noţiune să varieze. Dela modesta cetate primitivă, cu o tradiţiune familială puternică, la marele imperiu unde individualismul a făcut continui progrese, diferenţa este enormă. De aici rezultă însă şi dificultăţile reconstituirii aspectului primitiv al acestei curatele. Romaniştii nu sunt de acord în această materie. 374. A. Opinia tradiţională1). După o străveche cutumă reluată de legea celor XII Table, prodigul a fost mai întâiu persoana care îşi risipeşte averea moştenită ab infestat. Mai târziu a fost considerat prodig orice persoană care îşi risipeşte averea oricum ar fi dobândită ea — chiar dacă i-a fost lăsată prin testament de tatăl său. Este deasemenea ad- ') Vezi expunerea din manualele clasice. Girard, Manuel, p. 244; Cuq. Manuel, p. 225 şi nota complimentară dela pag. 915 (ed. 1928). Stoicescu, Curs, p. 127, Bonfante, Corso, I, p. 473 şl urm. CURATELA PRODIGULUI 359 mis că la început interdicţiunea de a administra erâ probabil limitată la bunurile moştenite ab infestat şi că numai în urmă a fost extinsă la toate bunurile, oricare ar fi provenienţa lor’). In ambele cazuri începutul curatelei eră fixat printr’un decret de inter dicţiune dat de magistrat— adică de pretor iar mai înainte, probabil de consul. Un text celebru a lui Paul (Sent„ III, 4-a, 7) ne-a păstrat formula acestui decret: Quando tibi bona paterna avitaque nequitia tua disperdis liberosque tuos ad egestatem perducis, ob eam rem tibi aere (sau ea re3) commercioque interdico, Expresiunea bona paterna avitaque s’ar referi tocmai la averea moştenită ab infestat3). Inovaţiunea făcută de pretor ar fi consistat tocmai în a extinde aplicarea acestui decret de interdicţie celor care au moştenit averea ex testamento, caz care nu fusese prevăzut de cele XII Table .şi unde intervenţia pretorului eră deci mai necesară4). Se citează astfel cazul fiului lui Fabius Maximus, care, deşi lăsat moştenitor prin testament de tatăl său, a fost totuşi pus sub cu-ratelă de pretor5). Motivul acestei diferenţe între moştenitorii ab infestat şi cei testamentari ar fi pu- 9 V. Girard, Manuel, p. 244 text şi nota 6. *) Manuscrisele nu concordă. Credem că forma acre. este cu mult preferabilă (v. in acest sens. Appleton R. generale de Droit, 1893, p. 247. Collinet, N. R. H„ 1909, p. 184—185 şi In Mei. C„ I: în sens contrar, Cuq, Manuel p. 225. 8. Fcr-rini (Pandette, p. 956, No. lj crede că textul este cu totul conrupt. 3) Cuq, Manuel, p. 245, No. 2 Vezi infra. p. 362, No. 377. *) V. Valerius Maximus, III, 5, 2, ") V. în acest sens Ulpian, Reg., XII, 3, 360 DREPTUL ROMAN terea însăşi a testamentului: cel numit astfel moştenitor, pe lângă că alegerea sa este o garanţie, este sustras în acest mod influenţii grupului familial şi gentiliciu, şi, precum se ştie, curatela, caşî tutela, au fost la început nişte instituţiuni menite mai ales să asigure drepturile grupului rudelor. Testamentul ar fi fost întrebuinţat ca o armă contra acestora 1), Trebuie să semnalăm aici o divergenţă: anumite chestiuni de amănunt au determinat pe unii romanişti 2) să susţină că au fost două categorii de prodigi: a) moştenitorii ab infestat, interzişi şi puşi sub curatelă de dispoziţiunea citată a celor XII Table; şi b) toţi ceilalţi prodigi, puşi sub curatelă de pretor, dar nu interzişi. Această distincţiune a fost criticată şi astăzi este părăsită3). 375. B. Teoriile dlor F. de Visscher şi Colii-net*). Bazându-se pe anumite contradicfiuni din textele jurisconsulţilor romani5) d-1 de Visscher propune să se facă o despărire între cele două însti-tufiuni pe care opinia tradiţională le uneşte: curatelă legitimă şi intcrdicţiunea pronunţată de pretor. Cu- ') In acest sens Collinet, Melanges Cornii, I, p. 152, F. de Visscher, ibidem, t. II, p. 594. 2) Audibert, Etudes sur l'histoire du Droit romain, I, 132. No. 6. Bonfante, Corso, I, p. 485. *) V. Melanges Cornii, I, p. 149 şi II, p. 541 şi urm. *) V. Girard, Manuel, p. 245, No. 2: Cug, Manuet, p. 226, No. 6. Bonfante Corso, I, p. 485. °) De ex. Paul, Seni., III, 4-a, 7 şi Ulp., Reg., XU, 3 care par să spună în acelaş timp că această curatelă a fost introdusă de pretor (moribus) şi că ea datează dela cele XII Table, ORIGINEA CURATELE1 PRODIGULUI 361 r.itcla legitimă — reglementată de cele XII Table, ii fi o veche instituţiune a dreptului ginţilor pentru »are nu eră necesar nici un decret de interdicţiune. I uter dicţiunea este mai recentă; ea a fost introdusă «le pretor. Câmpul de aplicaţiune al acestor două mstituţiuni ar fi diferit: Curatela legitimă se aplică numai prodigilor care au moştenit ab infestat, iar mterdicţiunea — şi consecinţa ei, curatela dativă adică impusă de pretor, numai celorlalţi prodigi, in special celor care au moştenit ex testamente). După această teorie, cuvintele bona paterna avi~ taque din decretul de interdicţie (v. supta, p. 358 No. 374) s'ar referi la bunurile moştenite dela tată ori dela bunic prin testament (ex testamento pa-rentis). 376. Aprecierea nouei teorii. Pentru a sprijini această teorie, d-1 de Visscher a fost obligat să considere ca interpolate, prescurtate sau defectuoase majoritatea textelor relative la această materie, în special: Paul, Sent., III, 4°, 7, Ulpian, Reg., XII. 3 şi Dig., 27, 10, 1, pr. Pe de altă parte exprsiunea is cui bonis lege interdictum est, care se referă în mod incontestabil la prodigul interzis, arată că a-ceastă interdicţiune este bazată pe lex, adică legea celor XII Table şi implicit contrazice ipoteza că in-terdicţiunea ar fi o instituţiune recentă, introdusă de pretor şi inaplicabilă curatelei legitime prevăzute de legea celor XII Table. Dealtfel d-1 de Visscher a prevăzut că acesta este punctul slab al sistemului d-sale şi a propus o explicaţiune în detaliile căreia 362 DREPTUL ROMAN nu putem intră 1). D-l Cuq 2) a respins această teorie ca protivnică textelor. 377. Capacitatea prodigului. Lăsând la o parte chestiunea controversală a raportului dintre cura-tclă şi interdicţiune, putem cu destulă siguranţă să precizăm capacitatea prodigului pus în curatelă. 1. Incapacitatea prodigului nu este totală; ea este asemănătoare acelei a pupilului pubertăţi proximus; în consecinţă: a) El poate face actele care ameliorează situaţiunea sa3); b) El nu poate testă. 2. Totuşi, spre deosebire de pupilul pubertăţi proximus, prodigul poate acceptă o moştenire, adică poate face o adiţiune de hereditate*). 3. In baza interdicţiunii pronunţate de magistrat (vezi formula supra), prodigul nu are comniercium. Dcaici urmează că prodigul nu putea face nici un act per aes et libram şi cum aceste acte erau singurile recunoscute de dreptul civil din epoca arhaică, urmează că atunci prodigul eră incapabil de a face un act juridic valabil: vânzare, donaţiune, etc. Din această cauză formula interdictului se termină prin cuvintele aere commercioque interdico; cuvântul aes se referă în special şi mai precis decât commercium la operaţiunile per aes et libram 5). ’) V. Milanges Cornii, II, p. 555 şi urm. 3) Manuel, ed. II, 1928, nota complimentară dela pag. 915. ’) Vezi, supra, p. 315, No. 340; Ulpian, Dig., 45, 1, 6; Pomp., 46, 2, 3. *) Ulpian, Dig., 29, 2, 5, 1. Cf. pentru comparaţia cu pupilul, D. 12, 1, 9, 7. ’) Dacă s’ar ceti precum susţin unii autori, ea re în loc ă .*iiib denumirea de res Romanii cuprindeau şi < lu pi urile 1), deci împotriva felului obişnuit de a vorbi ei aplicau şi la elementele ce nu cad sub simplii denumirea de res2). Această împărţire eră nn imo.iculă vechilor Romani, ea s’a desvoltat probabil sub influenţa filosofiei stoice*). In realitate această împărţire provine dintr’o confuziune între dreptul de proprietate considerat ca identificân-du-se cu obiectul însuşi asupra căruia poartă şi toate celelalte drepturi de altă parte4). Se poate uşor vedea această confuziune cetindu-se textul lui Gaius (II, 13): Corporales sunt haec, quae tangi possunt, veluti fundus, homo, vestis... et denique aliae res innumerabiles; § 14. Incorporales sunt quae tangi non possunt, qualia sunt quae in jure consistant, sicut hereditas. ususfructus... Această confuzie este însă până la un punct justificată de felul obişnuit de a vorbi: vom spune: am un teren, ceeace înseamnă că avem un drept ele proprietate asupra terenului, pe când pentru toate celelalte drepturi reale, va trebui să specificăm natura lor. ') Vezi p. 402 (nota 1). '■') Oic., Top., 27: Esse ea dico quae cerni tangive possunt... 11) Cf. G. Cornii, Droit romafn, p. 164. Accarias, Precis, I, No. 194, vezi şi Cic., Top. 5. Despre influenta filozofiei istorice asupra Dreptului roman v. P. Krueger, Hist. ile* Miiines 96. ") <'( ('uq. Manuel, p. 249, textul şi notele. Vezi Vezi In/in, p 564, No. 596. PROPRIFTATFA PRKTOK1AN 42? pact în virtutea s.-c. Trebellian. 2. Addictio bono-rum instituită de Marcus Aurclius (vezi Instit. Just., III, 11). Prin efectul acestei proprietăţi pretoriene şi până când beneficiarul acestei măsuri va deveni proprietar quiritar, în virtutea usucapiiinei, erau de fapt asupra aceluiaş bun două proprietăţi1): una paralizată (nudum jus Quiritium) alta reală, după cum observă Gaius (II, 40): Divisionein nccepit dominium, ut alius possit esse ex jure Quiritum do-minus, alius in bonis habere. „Proprietatea s'a împărţit în aşâ fel încât puteâ unul să fie proprietar jure Quiritium, iar altul să aibă ncelnş lucru în patrimoniul său". Am văzut care erau prerogativele inerent legate de proprietatea quiritară (supra. p. 423). Evident că până ce proprietarul pretorian dobândiâ proprietatea quiritară el eră lipsit de acele avantagii destul de reduse dealtfel. Dualismul între proprietatea quiritară şi bonitară dispare sub Justinian*). 442. III) Proprietatea peregrină. Se ştie că la început străinul eră socotit la Roma ca un vrăjmaş (hostis). Am văzut deasemenea că proprietatea quiritară presupune un titular care să aibă jus com-mercii8). Străinii (afară de rare excepţii) nu-1 aveau, şi în >') Vezi asupra acestei diviziuni a proprietăţii în dreptul roman. S. S. Longlnescu, Elemente de drept roman, voi. I, partea II, Dr. reale, p. 48. s) C. Just., 7, 25, 1. V. infra, p. 5o5, No. 633. 8) Cf. Cuq, Manuel, p. 304 ţi 307. 428 nHI'TTUI. HOMAN consecinţă ei nu aveau un dominium — o proprietate garantată. Necesităţile comerciale şi relaţiunile internaţionale au silit pe Romani să acorde o pro-tecţiune legală proprietăţii aparţinând unui peregrin şi s’o garanteze printr’o acţiune (reivindicatio utilis) analoagă cu aceea care garantă proprietatea romană1). Li se acordă deasemenea ca acţiuni ficticii „acfio furti' şi adio legis Aquiliae a). Importanţa ei scade in timpul imperiului mai ales după constituţia lui Caracalla (212) care întinde dreptul de cetăţenie la aproape toţi locuitorii imperiului. 442 bis. IV) Proprietatea provincială. Asupra pământului cucerit, poporul roman îşi păstră un drept eminent de proprietate, adevăraţii deţinători ai lui fiind socotiţi ca simpli uzufructuari ori posesori. Cum pământul cucerit constituiâ aproape întreg teritoriul imperiului roman, încetul cu încetul, adesea în urma unor lupte interne, cum au fost acelea dela sfârşitul secolului al IV, A. U. C., Romanii au acordat beneficiul de a fi considerat ca dominium ex jure Quiritium unor pământuri care nu aveau această calitate: de ex. Italia întreagă a fost asimilată aşâ numitului ager romanus. Acest privilegiu, numit acum jus italicum. a fost întins cu încetul şi unor anumite colonii3). Inferioritatea acestei proprietăţi provinciale este ’) Cf. Cuq, Manuel, p. 249, textul şi notele. Vezi infra, p. 597, No. 635. ■*) In eo solo dominium populi Romani est vel Caesaris (Galus II, 7). *) Vezi infra, p. 430, şi supta, p. 423, No. 440. PROPRIETATEA PROVINCIALA 429 mai mult de ordin teoretic, şi se manifestă în următoarele cazuri: 1. Din punctul de vedere al dreptului religios: Lucrurile (res) socotite ca sacrae sau religiosae pe ager italicus, erau considerate în povincii ca pro sacro sau pro religioso1). 2. Din punctul de vedere al dreptului public domeniul eminent al poporului roman se manifestă printr’un impozit1 2 3 4) numit stipendium, când pământul se află într’o provincie senatorială (quae propriae populi Romani esse intelleguntur) şi tri-butum când eră într'o provincie imperială. Deaici distincţiunea între praedia tributuria şi praedia sti-pendiaria5). Toate aceste praedia provincialia 4) spre deosebire de praedia italica se transmiteau şi se alienau prin modurile lui jus gentinrn (tradiţia nea) fiindcă asupra lor numai poporul roman sau împăratul a-veâ proprietatea quiritari. Numele acestui fel de proprietate a variat foarte mult. Gaius (II, 7) numeşte proprietatea provincială possessio. ususţructus. In Dig., 50, 16, 115, găsim deasemenea formula vagă usus, possessio. 1) Gaius II, 21. Fundamentul acestui impozit eră domi-niul eminent. 21) La început şi Italia fusese supusă aceluiaş regim, exceptând numai ager romanus propriu zis. Dela 587 A. U. C. ager Italicus a fost asimilat cu ager romanus. 3) Gaius II, 7 şi 7 a. 4) Vezi supra, 407, No. 424. DKEPTUL ItoMAN 4"M) Inscripţiunea dela Ain-el-Djemala pare s’o desemneze sub formula habere possidere heredique suo relinquere1), — pe când cea dela Henschir Mettisch o numeşte probabil usus proprius 2), iar alte documente ne dau formula habere, possidere. fnti licere3). La sfârşitul secolului al, II-lea acest drept asupra pământului provincial este desemnat prin cuvântul proprietas într’o constituţiune a împăraţilor Diocleţin şi Maximian (Fr. Vat.). 283: praediorum stipendiariorum proprietas *). Situaţiunea inferioară a pământurilor provinciale putea fi îndreptată printr’o concesiune acordată cetăţilor respective în baza cărora li se confereă jus italicum5). Acesta avea de efect să le asimileze pământurilor romane (ager romanus) şi în consecinţă ele deveneau susceptibile de mancipaţiune, şi de proprietate quiritară, şi erau sancţionate prin rei vindicatio. 443. V) Evoluţiunea proprietăţii funciare. A-ceasta eră la sfârşitul epocei clasice situaţiunea, destul de complicată — a proprietăţii funciare din imperiul roman. Din această epocă începe să se ') Cf. ]. Carcopino, Melungcs de Rome, 1906, p. 414 şi urm. 2) Girard, Textes, p. 876. Cf. asupra acestei expresiuni, Cuq, în N. R. H. 1899. şi infrn. p. 261, No. 700. 3) Lex Antonia de Termessibus. Girard, Textes, p. 68). Vezi şi Cuq, Manuel, p. 251 text şi nota 1, Paul Negulescu, Studii de istoria dreptului civil român. Bucureşti, 1900, p. 63—64. 4) Textes, Girard, p. 561. 6) Dig., 50, 15, 1, 6—8. A se vedea lista acestor cetăţi (vreo patruzeci) în Pliniu Hist., Nat., 3, 3, 21, 25, 139. EV0L0Ţ1UNEA PROl'HlETĂŢIl l'UNGIARE 431 manifeste o tendinţă de simplificare şi de unificare terminată numai sub Justinian. Prima reformă în acest sens se datoreşte împăratului Maximian care a supus şi proprietăţile (.lin Italia la plata impozitului (tributum) la sfârşitul secolului al III-lea1). Justinian a desfiinţat toate deosebirile între res mancipi şi res nec muncipi, intre proprietatea quiritară şi cea bonitară şi in sfârşit între proprietatea fondurilor provinciale şi a celor italice 2). CAPITOLUL II Posesiunea ') 444. Noţiunea posesiunii. Posesiunea — o importantă instituţiune juridică - este o noţiune destul de complexă şi totuşi unitară. liste complexă fiindcă este rezultatul unei lunqi şi destul de complicate evoluţiuni istorice, care începe tocmai din cea mai îndepărtată antichitate a Dreptului roman. liste unitară fiindcă este rezultatul unei desvoltări fireşti, determinată de necesităţile practice ale vieţii juridice şi sociale. O întâlnim la toate popoarele şi, sub acest aspect, ea este una din instituţiunile cele *') Deatunci fundamentul juridic al acestui impozit nu mai este dominiul eminent al poporului roman, de care ne vorbeşte Gaius (II, 7, vezi supra, p. 428, No. 2) ci o contribuie normală la sarcinile Statului. 2) lnstit. Just., 2, 1, De R. D., 40. Coti. Just., 7, 1. ®) Bibliografia materiei este foarte abundentă: a se vedea lista în Trăite de la possesiort de G. Cornii (1905), p. XIII—XVIII. Principalele lucrări sunt cele ale lui Savigny şi a lui Ihering citate mai departe. Mai amintim: Klein, Sach- 432 DREPTUI. H0MAN mai generale ale dreptului. Aceasta face şi importanţa acestei materii din dreptul roman: dreptul modern nu a făcut decât s'o reia, păstrându-i înfăţişarea ce i-au dat-o jurisconsulţii Romei; teoria romană a posesiunii nu diferă de concepţiunea modernă. Definirea posesiunii nu se poate face decât sub acest unghiu istoric. 445. A) Intr’un sens mai restrâns, care este şi cel mai vechiu, posesiunea este faptul extern prin care se manifestează dreptul de proprietate. Ea este deci exteriorizarea sau — precum s'a mai spus — materializarea dreptului de proprietate. Acestui drept îi corespunde un fapt: raportul direct şi material între subiectul dreptului şi obiectul dreptului de proprietate. prin care cel dintâiu îşi manifestă puterea sa asupra celui de al doilea. Acest raport, direct şi material, care nu este decât exerciţiul dreptului de proprietate, s’a numit de jurisconsulţii romani posesiune, possessio, cuvânt explicat de ei1) printr’o etimologie în parte inexactă. Possesio —- spun ei — derivă a sedibus, adică din faptul material de a sta. E drept că în acest cuvânt putem distinge o parte finală (-sessio), formă substantivală înrudită cu verbul secfeo, a şedea. Dar prima parte a cuvântului, care este esenţială, ne indică o rădăcină pot~, care arată tocmai raportul de putere, caracteristic besitz und Ersilzung, 1891. Cuq. (E.). Recherches sur la pos-session a Rome, N. R. H„ 1894, p. 5—59. •) Dig., 41, 2, 1. NOŢIUNEA POSESIUNII 433 al faptului posesiunii. In realitate acest fapt exterior. care de obiceiu constitue exerciţiul dreptului de proprietate, poate fi despărţit de acest drept: un hoţ poate fi şi el în posesiunea unui lucru furat, este un posesor, adică se comportă ca un proprietar, exercitează drepturile acestuia şi totuşi nu are nici un drept: posesiunea în acest raz este separată de proprietate, este o simplă aparenţă jură suport juridic şi rămâne o simplă stare de fapt. Din aceasta se poate vedea diferenţa între proprietate şi posesiune: prima este un raport de drept, a doua este o situaţiune de fapt, prima este o noţiune abstractă, nematerială, a doua este o noţiune concretă, materializare a celei dintâiu, care serveşte de suport juridic. Proprietatea şi posesiunea sunt de obiceiu unite, ceeace face ca limbagiul comun 1) să le confunde adesea (vezi Festus, V° possessio) dar ele pot fi despărţite. Confuziunea aceasta a lăsat o urmă adâncă în dreptul roman: proprietatea confundată cu posesiunea a fost considerată ca o noţiune materială 2) pe când ea este, precum am spus mai sus, o noţiune abstractă ca ori şi ce drept (qualia sunt quae in jure consistunt, Gaius II, 14: vezi şi supra, p. 407—408, No. 425). Consecinţele extreme, dar foarte logice ale acestei concepţiuni sunt următoarele: ‘) De exemplu: se zice adesea: posed o cnsit, adică sunt proprietar al unei case. J) Vezi, supra, p. 407, No. 425. distliutliiiim Intre re.» corporales şi res ineorporaîcs. -IA 2514. — Biblioteca Universitară. 434 DREPTUL ROMAN a) Numai lucrurile corporale pot face obiectul unei posesiuni: possideri autem possunt quae sunt corpocalia 1). b) Lucrurile nesusceptibile de proprietate, nu pot face obiectul unei posesiuni. c) Persoanele alieni juris nu pot fi posesoare cum nu pot fi nici proprietare (Qui in aliena potestate sunt... habere possidere non possunt2). 446. B) Deaici se poate vedeâ principalele puncte comune ale posesiunei şi ale proprietăţii. Dar Romanii nu s'au oprit aici. Intr’o concepţiune mai largă, posesiunea este orice acţiune materială căreia ar trebui să-i corespundă un drept, oricare ar fi el. 447. In acest sens, mai recent dar şi mai juridic, posesiunea este exerciţiul materializat şi exteriorizat al unui drept. Romanii au deosebit această extensiune a posesiunii de posesiunea propriu zisă printr’un procedeu filologic care le eră familiar: au numit-o quasi possessio -1). Astăzi nu se mai face această deosebire*). Acest cuvânt s’a aplicat de Romani chiar şi lucrurilor incorporale: creanţe, stare civilă: de ex.: possessio libettatis (C. 7, 22, 1-2), posesiunea calităţii de cetăţean. (A se vedeâ edictul ') Paul, Dig., 41, 2, 3, pr. Cf. Dig., 41, 3, 4, 26. ’) Papinian D., 41, 2, de A. vel. A. P., 49, 1. •) Gaius, Ins., IV, 139. Vezi infra, p. 624, No. 676. *) Colin et Capitant, Cours. I, p. 874. încă din vremea lui Justinian găsim expresiunea de possessio juris. NOŢIUNKA PnSKSlIlNII 435 lui Claudiu din anul 46 relativ la condiţiunea Anauni-lor, § 2, în Textes, (îirard, p. 189). Consecinţa acestui nou punct de vedere a fost adâncirea deosebirei între proprietate şi posesiune căci aceasta din urmă devine manifestarea externă a oricărui fel de drept. Astfel vedem pe jurisconsultul Ulpian scriind că nu e nimic comun între proprietate şi posesiune: nihit rom/mi/ic liubet proprietar cum possessione1). 448. Aici e locul să semnalăm o tendinţă, modernă ce e drept, dar care este continuarea acestei mişcări de despărţire a celor două noţiuni, proprietatea şi posesiunea. Intr'adevăr, în ce priveşte lucrurile corporale trebuie să observăm că ele pot fi susceptibile de diferite drepturi: se poate aveâ asupra lor un drept de proprietate, dar şi o simplă desmembrare a proprietăţii: servituţi funciare, uzufruct, etc. sau chiar un drept de altă natură, de cx.: cazul creditorului gagist. Toţi aceştia •— titulari ai altor drepturi decât proprietatea — ar deţine obiectul cu un alt titlu decât cel de proprietar, în virtutea unei concesiuni acordate de adevăratul proprietar. Ei s’ar putea comporta ca proprietari dar nu faţă dc acel care le-a concedat posesiunea obiectului: fntă de acesta, posesiunea lor are un viţiu numit preen-riiate. Posesiunea precară ar fi deci siluaţiunca aceluia care ar posedă în virtutea unei concesiuni 1) Dig., 41, 2 de A. vel. A. P, 12, I. Cf. Stoicescu, Curs, ed. II, p. 152. DREPTUL ROMAN cu alt titlu decât acela de proprietar. Situaţiunea lui pare deci inferioară posesorului propriu zis. In loc însă de a considera această situafiune ca o posesiune viţioasă, o concepţiune relativ nouă1) vede In acest caz o simplă variantă a posesiunii. Se înţelege că după această doctrină, care îşi are rădăcinile în Dreptul roman 2) deosebirea între cele două noţiuni, proprietatea şi posesiunea, devine şi mai mare, iar cuvântul lui Ulpian mai sus citat este confirmat întrucâtva. 449. Importanţa posesiunii este că de şi ea este o simplă stare3) de fapt (factum possessionis), totuşi are şi efecte de drept (jus possessionis). Lucrul poate părea surprinzător, însă trebuie observat dela început că dreptul nu sancţionează orice raport material de stăpânire asupra unui lucru. In consecinţă va trebui să distingem de posesiune, stare de fapt recunoscută şi sacţionată de drept, detenţiunea, simplu raport material nesancţionat *). 450. Trei întrebări se pun în legătură cu problema posesiunii şi a detenţiunii: ') V. Colin şi Capitant, Ccmrs, t. I, p. 878—879. -) Romanii au sancţionat posesiunea unui uzufruct prin interdicte analoage cu cele ale posesiunii proprietăţii (a se vedea formula lor în Girard, Textes, p. 165, No. 245 c., şi No. 247 d. Cf. Fr. Vat. 90—91 şi Dig., 43, 18. 1, pr.). “) A se vedea infra, pag. 464, No. 475, părerile lui Sa-vigny şi ale lui Ihering în această privinţă. 4) Unii autori vorbesc de „detenţiune precară". Ei confundă detenţiunea cu posesiunea precară. V. Colin şi Ca-pltnnt, Cours, I, p. 88. rOSIÎSUTNKA ŞI drtknţiunka 437 a) Care este natura juridică a posesiunei? b) De ce este ea protejată în sine? (Fundamentul acestei protecţiuni); c) De ce detenţiunea nu este protejată? Care este criteriul de deosebire între posesiune şi detenţiune? La aceste întrebări cei doi mai mari jurisconsulţi ai Germaniei din secolul trecut, Savigny şi Ihering, s’au silit să răspundă. La toate trei chestiunile, răspunsurile lor sunt simetric opuse. Pentru a puteă pricepe şi aprecia sistemele lor va trebui să exa minăm mai întâiu posesiunea şi detenţiunea aşa cum ne sunt înfăţişate ele de izvoarele noastre şi numai după această examinare a izvoarelor ne vom ocupă, într’o secţiune următoare, despre teoriile moderne. 451. Pentru studiul textelor vom împărţi secţiunea întâia în cinci părţi: § l. Dobândirea posesiunii: § 2. Pierderea posesiunii; § 3, Protecţiunea posesiunii: § 4. Reformele lui Justinian şi § 5, Efectele generale ale posesiunii. Secţiunea I. — Posesiunea şi efectele ei. § 1. Dobândirea posesiunii. 452. Romanii distingeau în posesiune două elemente: unul fizic şi corporal corpus, altul intenţional: animus. Dacă primul element este uşor de de- 438 DREPTUL ROMAN finit, în jurul celui de al doilea s’au iscat mari controverse, despre care am pomenit mai sus. După doctrina lui Savigny, animus ar fi intenţiunea de a se comportă ca proprietar (animus domini) pe când după Ihering ar fi simpla intenţiune de a posedă şi atunci acest element s’ar întâlni în aproape toate cazurile afară de câteva cu totul excepţionale: nebunii, copiii în fragedă vârstă (infantes) care nu pot avea o voinţă capabilă de efecte juridice. Vom reveni asupra acestei importante chestiuni1). Posesiunea se poate dobândi şi prin persoane interpuse: în consecinţă vom distinge două paragrafe. 453. I) Dobândirea directă a posesiunii (fără intermediari). Pentru a dobândi posesiunea, este nevoie ca aceeaşi persoană să concentreze asupra sa cele două elemente ale posesiunii corpus şi animus. Unul singur din aceste două elemente nu este suficient 2). In ce priveşte animus este sigur că incapabilii de fapt nu pot dobândi posesiunea fiindcă le lipseşte acest element. Deasemenea în cazul unei erori exclusive de voinţă. Dar în această materie există cazuri delicate: vom cită numai două. Fiul de familie nu are animus domini fiindcă ştie că nu poate fi proprietar. El posedă pentru tatăl său: possidet pro alio. Presupunem că tatăl moare fără ca fiul ') Vezi infra, p. 467, No. 481. a) Paul D., 41, 2, de A. vel. A. P„ 3, 1. Et. apiscimur possessionem corpore et animo, ncque per se animo neque per se corpore. dobAndjrea posesiunii 439 să ştie şi astfel acesta din urmă devine pater fa~ milias şi poate posedă pentru sine. Din punct de vedere psichologic, în mintea fiului nu se produce nici o schimbare în intenţia sa de a posedă pentru tatăl său căci nu ştie de moartea acestuia, totuşi un text1) admite că el devine posesor (V. D., 41, 3. 44, 4). Deasemenea după un alt text (D„ 41, 3, 21) cel ce dobândeşte cu chirie propriul să lucru devine posesor şi nu simplu chiriaş căci chiriaşul nu are posesiunea ci numai detenţiunea (v. infra, p. 459, No. 469. Nu e nevoie ca animus să coexiste cu cel de al doilea element corpus; se poate ca unul să preceadă pe celălalt. In ce priveşte corpus, luarea posesiunii poate avea două aspecte; posesiunea poate fi dobândită printr’un act unilateral fără ca altă persoană să intervină. Dacă e vorba de un lucru mobil, simpla luare (aprehensiunea) va fi suficientă. Dacă lucrul este imobil, atunci va trebui să se intre pe acel loc, să se cutreere limitele sale, iar dacă un altul ar fi în posesiunea acelui imobil, el trebuie alungat (dejectio), exentual cu forţa, conform obiceiurilor (vis quae moribus ţit1). Dar de obiceîu posesiunea rezultă dintr’un con- *) *) Vezi Cicerone, Pro Caecina. CI. Declarcuil, Rome et 2) Acest text este foarte favorabil doctrinei lui Ihcring care susţine că nu e nevoie de un animus domini pentru a dobândi posesiunea ci numai de un animus possidendi. V. in[ra, p. 466, No. 480. • Vorg. du deoit, p. 188. 440 DREPTUL ROMAN curs de voinţe: o persoană se despoaie de un lucru al său şi pune pe cesionar In posesiune. Este hipo-teza nudei tradiţii despre care vom vorbi mai departe *). 454. II) Dobândirea posesiunii prin intermediari. Am arătat mai sus că persoanele alieni juris nu pot li posesoare: ele posedă pentru pater familias al lor, după cum dobândesc şi proprietatea tot pentru capul de familie. Aceasta este conform regulilor generale relative la unitatea patrimoniului familial, totuşi Gaius ne semnalează o controversă relativă la posibilitatea de a dobândi posesiunea prin persoanele in mânu sau in mancipio; cu toate că prin ele se poate dobândi proprietatea1). Romanii însă au admis In epoca clasică chiar posibilitatea de a dobândi posesiunea per extraneas personas8). Gaius ne spune că în timpul său această chestiune eră controversată: II, 96: Tantum de pos-sessione quaeritur, an per extraneam personam 4) nobis adquiratur. „Numai în privinţa posesiunii e controversă dacă ea ar putea fi dobândită printr’o persoană nesupusă puterii noastre". Dar dela începutul secolului al III-lea chestiunea pare rezol- ') Vezi inţra. la modurile de dobândirea proprietăţii p. 528. 2) Gaius, II, 90: an autcm possessio adquiratur, quaeri solet, quia ipsas non possidemus. 8) In privinţa acestei chestiuni a se vedeâ teza remarcabilă a d-Iui R. Popescu-Râmniceanu, La represenfation dans Ies actes juridiques, Paris, 1927, partea I-a relativă la Dreptul roman. Vezi în special p. 58 şi urm. 4) Per procuratocem după altă lectură. Vezi Girard, Tex-tes. p. 264, No. 1. DOBÂNDIREA POSESIUNII 441 vată şi posibilitatea de a dobândi prin intermediari independenţi admisă 1). Prima derogaţiune în acest sens se datoreşte lui Neratius, jurisconsult din sec. al II-lea, care a admis dobândirea posesiunii prin procuratores şi prin tutori. (V. Dig., 41, 1. De A. Ii. D., 13). Trebuie să distingem în această materie cele două elemente ale posesiunii: pentru corpus reprezentarea a fost admisă integral fie că animus precede fie că urmează şi astfel se poate dobândi posesiunea animo suo corpore ulicno nu nurnai în cele două cazuri prevăzute de Neratius, dar şi prin mandatari şi chiar prin geranţi de afaceri. Observăm că în primele cazuri animus al celui cc va posedă, precede corpus dobândii prin intermediari. Din contra, în ultima hipoteză, aceea a gerantului de afaceri, animus al posesorului se adaugă la corpus, care este anterior. In ce priveşte dobândirea posesiunii nnimo ulicno. ea a rămas excepţională, deşi se prezintă în hipo-teze foarte practice. Aşâ ar fi cazul copilului în fragedă vârstă (infans) şi al nebunului (furiosus). Ei nu pot avea o voinţă, nu pot avea animus şi deci nu ar putea dobândi posesiunea (vezi sttpra. 437, No. 452). S'ar fi putut admite în aceste cazuri că voinţa reprezentantului lor legal, tutorul, ar putea înlocui ■) La sfârşitul secolului al II-lea (196) avem o constituţie a împăraţilor Sever şi Caracalla (C. 7, 32, 1), citată şi de Justinian în Instit. 2, 9, 5. Cf. şi Modestin, Dig., 41, 1, 53. DHF.PTUI, ROMAN -Mv! lipsa de voinţă a incapabilului şi astfel posesiunea .sar fi putut dobândi animo alieno — prin voinţa altuia. Pentru infans s a imaginat următorul procedeu: acesta va procedă la operaţiune cu auctoritas tutori:,. Acest procedeu constituia o gravă derogaţi!) ne dela regulile din această materie1) şi tocmai acest lucru arată greutăţile ce au întâmpinat jurisconsulţii romani pentru a admite reprezentarea integrală în dobândirea posesiunii2). In urmă s’a admis că pentru copiii infantes, pentru nebuni ... furioşi — şi pentru persoane morale, tutorii, curatorii sau administratorii lor legali pot dobândi posesiunea. Este o dobândire corpore alieno et animo alieno. Aceasta este singura derogaţiune admisă de toţi Romaniştii în această materie. Doctrina romană însă mai admitea şi altele8). Este cazul fiului de familie sau al sclavului care, posedând un peculiu, dobândesc posesiunea pentru pater ţa-milias al lor, chiar fără ştirea acestuia4). Dease-menea regula în virtutea căreia procuratorul dobândeşte posesiunea pentru mandant chiar fără ca acesta s’o ştie8). Toate aceste ipoteze se pot ex- ’) Vezi critica acestui procedeu în Stoicescu, Curs, ed. II a, p. 159; cf. Girard, Manuel, ed. VIII, p. 296. V. supta, Persoane, 333 No. 353. ’) V. Paul, D., 41, 2, 32, 2. •') Vezi Stoicescu, Curs (ed. II), p. 158, text şi nota 1. 4) Paul, Dig., 41, 1, 44, 1. 11) Regulă dată de Justinian, Instit., 2, 9, 5. Vezi supra, P -HO, No. 454 şi infra. p. 444, No. 454, Justinian scrie (loco rit.) per procuratorem placet non solum scientibus sed etiam lfitu>nifitibns vobis adquiri possessionem. Din expresia igno^ umtlbuA s'a tras concluzia că în. acest caz n'ar există un DOBÂNDIREA POSESIUNII 443 plicâ admiţând existenţa unni animtis prealabil din partea stăpânului sau a mnmlantului care vine să se unească cu corpus persoanelor mai sus indicate aşâ că reintră în cadrul dobândirilor corpore alieno, animo suo. Rezultatul acestei evoluţiuni este că posesiunea poate fi dobândită prin intermediari .şi anume: prin persoanele alierii juris supuse puterii noastre, prin persoanele libere pe care le posedăm de bună credinţă (liber homo bona [iele serriens) ') şi chiar prin sclavi străini (servi al icni) pe rare ii posedăm în aceste condiţiuni, prin sclavi străini asupra cărora avem un drept de uzufruct *) şi în sfârşit chiar prin unele persoane libere nesupuse puterii noastre, însă aceasta în mod excepţional, principala excep-ţiune fiind procuratorii. Rcţiula j|enern)ă rămâne că nu se poate dobândi posesiunea prin persoane străine (personac extrancac) precum o spusese f»a-ius, (2, 96, vezi sttpra. p. 440 şi după cum o repetă Paul şi Justinian, menţionând însă excepţia pentru procuratori (Paul, Sent., 5, 2, 2: Per liberas per- animus al dobânditorului şi dobândirea posesiunii s'ar face animo alieno. ’) V. Gaius, 2, 94 şi Just., Instil.-, 2, 9, 4. s) Eră contraversă In timpul lui Gaius asupra acestui punct (Gaius 2, 94). Motivul eră acelaş ca şi pentru persoanele in mânu mancipiove, despre care Gaius vorbeşte Ia § 90 (vezi supta, p. 440 text şi nota 2). adică fiindcă uzu-t fructuarul este un posesor al obiectului dat in uzufruct. In timpul lui Justinian este admisă posibilitatea de a dobândi posesiunea şi în această ipoteză (Instit. 2, 9, 4: Non solum autem proprietas per cor servos in quibus usumfruc-tum habetis ..... adquirifur vobis ctiam possessio). 444 DREPTUL ROMAN sonas, quae in potestate nostra non sunt, adquiri nobis nihil potest. Sed per procuratorem adquiri nobis possessionem posse utilitatis causa receptam est. Deasemenea Justinian Instit,, 2, 9, 5). § 2. Pierderea posesiunii. 455. Trebuie să distingem şi aici, ca şi pentru dobândirea posesiunii, două ipoteze: cazul pierderii directe şi cazul pierderii posesiunii prin intermediarul unui detentor. 456. I. Pierderea directă a posesiunii. Aci nu se poate da o regulă precisă, ca la dobândirea posesiunii, din cauza unei divergenţe de texte. După un text celebru a lui Paul, reprodus de două ori In digeste (41, 2, 8 şi 50, 17, 153) ar fi necesară dis-pariţiunea ambelor elemente ale posesiunii — ani-mus şi corpus — întocmai ca pentru dobândirea ei: Ut igitur nulla possessio adquiri nisi animo et cor-pore potest. ita nulla amintitur. nisi in qua utrumque in contrarium actum est. Majoritatea cazurilor de pierdere a posesiunii nu corespund insă acestei reguli, căci foarte adesea posesiunea se poate pierde prin dispariţia unui singur element al ei. Din pricina acestui mare număr de excepţii, regula însăşi dată de Paul a fost pusă la îndoială1) şi majoritatea romaniştilor admit astăzi regula contrarie. Deaceea, pentru principiul dat ') Vezi în privinţa acestei reguli, V. Stoicescu, Curs (ed, II), p. 150, nota 2. Cf. in[ra. p. No. 543. PIERDEREA POSESIUNII 445 de Paul, propunem următoarea explicaţiune: jurisconsultul a dat această regulă numai pentru ipoteza perderii voluntare a posesiunii, adică în cazul unui transfert al ei1) şi, în sprijinul acestei explicaţiuni, putem cită însăşi expresiunea întrebuinţată: actum est. Dealtfel numai în cazurile de transfert voluntar regula este întotdeauna exactă. Prin pierderea elementului material al posesiunii — corpus — aceasta dispare în următoarele cazuri: a) Animalul sălbatic scăpat — posesiunea este pierdută chiar dacă fostul posesor conservă intenţia de a-1 reluata Pentru animalele socotite ca sălbatice, dar care trăesc pe lângă casă, posesiunea lor este pierdută atunci când ele plecând, pierd spiritul de înapoire — animus revertendi2). c) Pentru sclavul fugitiv se mai cere în plus — pentru ca posesiunea să fie pierdută — ca un ter-ţiu să-l fi luat în posesiune8). d) Părăsirea îndelungată a imobilelor fără nici un motiv altul decât neglijenţa*). Din contra dacă această părăsire este conformă cu uzul normal ]‘) Se ştie acum că multe reguli cu aspect general din Di-geste (mai ales cele din cartea 15, t. 17 de regulis juris) erau în realitate în operile originale simple soluţiuni de spefă. Vezi asupra acestei reguli într'un sens apropiat de interpretarea noastră Savigny, Possession, § 30, p. 320 şi urm., vezi critica doctrinei lui Savigny în Trăiţi de la possession de G. Cornii, p. 240—248. 2) Instit. Just., 2, 1, 12 şi urm., în special § 15. *) Dig., 41, 3, de usurp., 15, 1. *') Gaius, Dig., 41, 2, 15; Paul, Sent., 2, 31, 37. DREPTUL ROMAN 4-tf» al lucrului, posesiunea nu se pierde. Aşa este cazul celebru al păşunilor de vară si de iarnă saltus ae-stivi hibernique). e) Dacă în urma unei deposesiuni violente, proprietarul încearcă în zadar să-şi reia lucrul, posesiunea este pierdută. Din contra, dacă reuşeşte s’o reia, se socoteşte că aceasta nici n’ar fi fost întreruptă. f) Deasemenea dacă un lucru pierdut nu poate fi regăsit imediat, se pierde posesiunea. In mod excepţional, posesiunea se poate pierde prin dispariţia elementului intenţional — animus — păstrându-se corpus. In sfârşit posesiunea se pierde prin dispariţia concomitentă a lui animus şi a lui corpus, în caz de moarte a posesorului, de părăsire a obiectului — derelictio 1) şi mai ales în caz de transfert voluntar, chiar când acesta se prezintă sub forma con-stitutului posesor: persoana care, fiind proprietară, se hotărăşte să poseadă pentru altul — se consti~ tuit possessorem pro alio, pierde animus, ceeace este evident, şi chiar şi corpus, — contrariu unei opini-uni eronate, căci de şi rămâne în aceeaşi situaţiune de fapt, totuşi, conform regulilor de dobândire a posesiunii, corpus trece la noul posesor, căci altfel acesta n’ar putea dobândi posesiunea pentru care ') Eră controversă între Sabinieni care susţineau că posesiunea se pierde imediat şi Proculieni care susţineau că pierderea posesiunii este rezultatul luării obiectului de către o altă persoană. Vezi infra, p. 477, No. 497. PIERDEREA POSESIUNII 447 se cere întrunirea celor două elemente. E drept însă că acesta posedă corpore alieno1). 457. II. Pierderea indirectă a posesiunii. Este ipoteza când un detentor deţine obiectul pro alio. Mai întâiu pierderea posesiunii poate avea de cauză unul din faptele enumerate mai sus: trans-fertul posesiunii, moartea posesorului, etc. Dar ea îşi poate avea cauza într’un fapt al detcntorului şi în acest caz trebuie să distingem două scrii de ipoteze — după cum voinţa detcntorului intervine sau nu. A) In cazul unui fapt involuntar întâmplat de-tentorului -— nebunie, moarte, etc,: posesiunea nu se pierde decât dacă posesorul întârziază să-şi reia lucrul2). Dacă însă un terţiu va luă lucrul, posesiunea se pierde, imediat când e vorba de mobile sau numai după ce această deposedare a ajuns la cunoştiinţa posesorului, şi acesta nu-şi reuşeşte să-şi reia lucrul când e vorba de imobile*). B) Detentorul poate părăsi obiectul sau transferă posesiunea unei alte persoane. Pentru primul caz era controversă în dreptul clasic, dacă posesiunea se pierdea. Justinian a hotărît că posesiunea nu se pierde nici într’un caz4). Detentorul nu-şi putea însă însuşi obiectul, nu ’) Vezi supta, p. 440, No. 454. ePntru constltutul posesor vezi inţta, p. 527, No. 545. -) Africanus, Dig., 41, 2, 40, 1. 3) Vezi supta, p. 446, Dig., 41, 2, 46 şl 43, 16, 1, 22. **) Cod. Just., 7, 32, 12. V. asupra acestei chestiuni, Stoi-cescu, Cuts (ed. II), p. 160, Windscheld, 1 § 157, Girard, Manuel, p. 299, No. 2. 448 DREPTUL ROMAN putea să înceapă a posedă pentru sine1): nemo causam possessionis sibi mutare potest. § 3. Ptotecţiunea posesiunii. Interdictele posesorii. 458. Protecţiunea posesiunii eră asigurată în dreptul roman nu prin acţiuni judiciare, aşâ cum este astăzi şi cum eră protejată la Romani proprietatea, ci prin interdicte, adică prin ordine date de magistrat în virtutea imperium-ului său. Aceste interdicte sunt de două feluri *) deosebite după scopul lor: unele sunt menite să menţină în posesiune pe un posesor actual (interdicte conservatorii, interdicta retinendae possessionis), altele au de scop să restabilească o posesiune pierdută (interdicta recuperandae possessiunis). 459. I. Interdictele retinendae possessionis. Prin aceste interdicte pretorul opreşte pe una din părţi ca să facă vreun act contrariu posesiunii de care se bucură cealaltă: „vim fieri veto" sunt vorbele finale ale ordinului dat de pretor. Fiindcă prin aceste cuvinte se interzice un act, ordinile acestea se numesc interdicte prohibitorii *). ■') Dig., 41, 2, 49, 1. Cf. injra. p. 137, p. 137, p. 544. 2) După Ihering, Pondcnunt de l'act. possessoire, p. 61, urmat de G. Cornii, Trăită de la pos., p. 315 ar trebui să fie trei feluri, dar interdictele adipiscendae possessionis, care au de scop să acorde posesiunea unei persoane care n’a avut-o niciodată, nu pot fi socotite ca interdicte menite să protejeze posesiunea. 3) După o doctrină romană, acestea sunt singurele interdicte propriu zise căci ordinele pozitive ale pretorului ar trebui să se numească mai curând decreta. Totuşi numele INTERDICTELE POSESIUNII 440 Interdictele retinendae possessionis sunt duble, adică se adresează la fel ambelor părţi, fiecare a-vând rolul dublu de reclamant şi de pârît şi trebuind să demonstreze fiecare că are posesiunea conform ordinului pretorului1). Ele sunt două la număr: unul relativ la mobile: interdictul utrubi, altul relativ la imobile: interdictul uti possidctis, numite astfel după primele cuvinte eu care încep în edictul pretorului2). Cel mai vechili este probabil interdictul uti possidetis. Interdictul utrubi este atestat In secolul al Vl-lea în comedia Sticluţa ■') a lui Plaut reprezentată în anul 554. a. u. c. 460. 1. Interdictul uti possidctis. Formula interdictului uti possidetis este următoarea: Uti nune possidetis eum fundum quo de ngitur, qttod nec vi nec clam nec precario alter ah ultero possidetis, quo minus ita possideatis vim [ieri veto *). Pentru cazul când în loc de un pământ ([undus) eră vorba de o construcţie (aedes), formula eră modificată in consecinţă 5). In virtutea acestui interdict posesiunea va rămâ- tehnic comun tuturor acestor ordine, bazate pe imperiumul magistratului, s'au numit „interdicta", Vezi Gaius, IV, HO şi Instit. Just., IV, 15, 1 in fine. *) Gaius, IV, 160 şi Instit. Just., IV, 15, 7 in [inc. 2) V. Edictul, XXXXIII, 247 şi 264 (Texte*. Gln.nl, p. 165 şi 168). s) Stickus, 5, 4, 14. 4) Vezi Festus V" Possessio. 6) Dig., 43, 17 1 pr. Pentru formele mai vecin ale interdictului vezi Girard, Manuel, (VIII), p. 2K8. Ct. S. G. Lon-ginescu, Elemente de drept roman. vot. 1, partea a Il-a, Drepturile reale, p. 32. 2354. — Biblioteca Universitară. 29 DREPTUL ROMAN 4 »0 ihn'i aceluia care o avea în momentul când el a fost pronunţat de pretor; în urmă se pledează pentru a •;li cine se află în condiţiunile cerute de edict. Dacă cel ce are posesiunea, a dobăndit-o dela celalt în baza unui precaritim 1) sau a luat-o cu violenţă (vi) sau o deţine pe ascuns (clam), atunci acest posesor, care ar putea să triumfe împotriva oricărui alt adversar, este învins de cel faţă de care există unul din viţiile de mai sus, printr’o exceptio (exceptio vitiosae possessionis) şi este obligat a restitui. Vedem aşâ dar că acest interdict serveşte nu numai ca să menţină în posesiune pe cel ce o are, dar şi să o restituiască celui ce a fost despuiat pe nedrept şi din acest punct de vedere interdictul are o funcţiune nouă, aceea de interdict restitutor. In sfârşit, după o doctrină admisă de aproape unamitatea romaniştilor, interdictul uti possidetis ar mai fi avut încă o funcţiune în cazul când cel ce turbură posesiunea altuia nu se pretindea el însuşi posesor adică în cazul unei simple turburări de fapt a po-sesinii2). In acest caz interdictul ar fi fost dat în forma simplă sub formă de ordin adresat celui ce turbură posesiunea, şi nu sub forma dublă pe care 0 avea de obiceiu3). ') Pcecarium concesiunea folosinţa unui lucru acordată 1 Ir obiceiu de patron unui client al sau. Eră revocabil după •luipla voinţă a concedentului — ad nutum. Vezi Ihering, Unic ilc Iu volonte, p. 331-—360. ) V. Din-, 43, 17, uti possidetis, 3, 2—4. *) Trxlrlr arată totdeauna aceste interdicte ca duble, (i.ilan IV, IM) ţ)i Instit. Just., IV, 15, 7 in {ine. In consecinţă INTERDICTELE POSESORII 451 ! 461. 2. Interdictul utrubi. Formula acestui inter- j dict era următoarea: Utrubi vestrum hic homo, quo ! de agitur, nec vi nec clam nec precario ab altero j [uit a pud quem majore parte hujus anni [uit, quo ; minus eum ducat, vim [ieri veto '), întrebarea care j se pune prin acest interdict este de a se ştie la cine j a fost obiectul litigiului în partea cea mai mare a anului. Prin urmare va triumfa cel care a posedat mai mult de şase luni din cele 12 care preced ziua procesului. Anul se socoteşte de a îndăratelea (an-nus retrorsus numeratus 2). Cel care posedă în momentul procesului poate în consecinţă să fie silit să ’ restitue obiectul, dacă posesiunea sa nu ocupă partea cea mai mare a anului socotit precum am arătat ; mai sus, ceeace face că interdictul utrubi este în a- j cest caz restitutor, nu conservator. Ca şi interdictul f uti possidetis, interdictul utrubi, va avea deaseme- j nea un rol restitutor în cazul unei posesiuni viţioase j (vezi supra). In legătură cu aceste două interdicte se pun două probleme8), una relativă la funcţiunea primitivă a acestor interdicte, alta relativă la origina opinia romaniştilor asupra acestui punct nu ne pare destul de sigură. Vezi Karlowa, R. R. G., 2, p. 327. J) V. Dig., 43, 31, utrubi, 1, pr. Cf. Gaius, IV, 160 şi 150. Textul formulei citate a fost reconstituit de Partsch şi adoptat de Girard. li :) Gaius, IV, 152. “) In ce priveşte procedura acestor interdicte, v. voi. II .1 (Procedura). Cf. Declareuil, Rome et l’organisation du droit, jj p. 188 şi Gaius, IV, 166—170. Cf. S. G. Longinescu, Drep- (1 turile reale (ed. 1927), p. 33. ] ii 452 DREPTUL ROMAN excepţiunii posesiunii viţioase (nec vi, nec clam nec precario). 462. a) Rolul primitiv al acestor interdicte ar fi fost, după doctrina ce ne pare preferabilă, confirmată de un text al lui Gaius 1), ca să fixeze rolul părţilor într’un proces de revendicare. Pârîtul într’un asemenea proces este posesorul, reclamant este cel ce nu posedă. Situaţiunea primului este evident mai bună fiindcă sarcina probei incumbă celui de al doilea care, dacă nu face dovada dreptului său, pierde procesul, pe când pârîtul în acest caz, chiar dacă n'are nici un drept, va rămâne totuşi mai departe în posesiunea lucrului. Se vede de aci marele interes de a determină în mod just cui se cuvine posesiunea obiectului în litigiu. După o altă doctrină scopul introducerii acestor interdicte ar fi protejarea posesorilor de parcele din domeniul public (agri occupatorii) 2). 463. b) Excepţiunea posesiunii viţioase nu a figurat dela început în formula interdictelor, căci un text (Festus, V° Possessio) ne dă această formulă (pentru interdictul, uti possidetis) fără vorbele nec ’) Gaius, IV, 148, Cf. Instit. Just., IV, 15, 4 in [ine. Dig., 43, 17, 1—3. 2) Niebuhr şi Savigny, Possession, § 120, şi într’un sens puţin diferit, Cuq, N. R. H„ 1894, p. 6 şi urm. şi Mantiei, 322. S’a invocat în acest sens faptul că în timpul când au apărut aceste interdicte — în timpul acţiunilor legii, când revendicarea avea forma sacramcntum-ului in rem (vezi in[ra), situaţiunea avantagioasă creată posesorului nu există încă fiindcă fiecare parte eră ţinută să facă dovada dreptului său, adică ambele părţi aveau rolul de reclamanţi — ceea-ce nu este exact decât în parte — vezi, inha, p. 574, No. 612. INTERDICTELE POSESORII 453 vi nec clam nec precario. Totuşi aceste cuvinte au fost introduse foarte de timpuriu1). După o doctrină admisă de aproape unanimitatea romaniştilor2), origina acestei clauze ar fi interdicte recuperatorii care tocmai se dădeau în caz de deposedare prin violenţă (interdictul unde vi), de posesiune precară si poate — în caz de posesiune clandestină (interdictul de precario şi — după o părere — interdictul de clandestina possessione). Intre interdictele recuperatorii citate şi interdictele conservatorii studiate mai sus ar fi fost contradicţie, dacă n'ar fi existat excep-ţiunea posesiunii viţioase, căci în acest caz cel ce avea o posesiune viţioasă pe de o parte ar fi fost menţinut în posesiune în baza unui interdict conservator (uti possidetis sau utnibi) şi de altă parte, ar fi fost obligat să restitue în baza unui interdict restituitor adică tot al unui ordin dat de pretor. Cel despuiat de posesiunea sa trebuia să aştepte, fără să se poată apără în interdictele conservatorii, ca să intenteze la rândul său un interdict recuperator. Insă aceasta eră absurd: cel ce are o acţiune trebuie să aibă în principiu şi o excepţiune şi deaceea s’au introdus cuvintele referitoare la viţiile posesiunii, ’) Prima atestare a lor o avem, probabil, într’o aluzie din-tr’o comedie a lui Terentius, Eunuchiis, reprezentată pe la finele secolului al VI a. u. c. 3) Klein, Sachbesitz und Ersitzung, p. 101 şi urm. şi, în urma sa aproape toţi romaniştii, Cuq, N. R. H., 1894, p. 25 şi urm.; Girard, Manuel (VIII), p. 301, No. 2, etc. PKKPTUL ROMAN IVI corespunzătoare în mod simetric fiecărui interdict recuperator. Această doctrină nu ne pare absolut sigură şi aceasta pentru mai multe motive: mai întâiu clauza aceasta figurează chiar în interdictele recuperatorii ele înşile, şi, în afară de acestea, ea se mai găseşte în multe alte interdicte cărora nu le poate corespunde unul din interdictele recuperatorii enumerate. Apoi contradicţia pe care romaniştii o semnalează între cele două ordine de interdicte putea fi înlăturată foarte uşor, cel puţin din epoca formulară, în baza unei excepţiuni doli, fără să mai fie nevoie de o excepţie specială. Este deci mai probabil că această clauză a fost introdusă ca o limitare a protec-ţiunii posesorii la cazurile când ea întruneşte con-diţiunile morale pentru a merită sprijinul autorităţii. Această limitare a protecţiunii posesorii este paralelă cu desvoltarea noţiunii de justa possessio, bazată pe just titlu şi bună credinţă, pe care o vom întâlni la studiul usucapiunii1). 464. II. Interdictele recuperandae possessionis. Ele sunt următoarele: interdictul unde vi, interdictul de precario, şi după doctrina dominantă, interdictul de clandestina possessione, amintite mai sus. Ele sunt menite să apere posesiunea de anumite turburări obligând pe autorul lor să restabilească posesiunea celui despuiat. Din această pricină ele sunt simple — nu duble ca cele conservatorii •— adică sunt ordine adresate exclusiv celui ce a dobândit ') Intra, p. 543, No. 561 şi 544. No. 563. INTERDICTELE POSESORII 455 posesiunea printr’unul din mijloacele mai sus enumerate. Precum am spus, găsim şi aici excepţiunea posesiunii viţioase, adică se cere pentru a triumfa prin aceste interdicte, ca cel ce reclamă restituirea să nu fi avut el însuşi o posesiune viţioasă faţă de cel ce posedă, căci altfel va fi respins prin efectul excepţiunii. Rezultatul este că se poate întrebuinţâ violenţa pentru a reluă o posesiune pierdută ea însăşi în urma unui act de violenţă’) sau concedată cu titlu precar sau, în sfârşit, în cazul când posesorul alungat se menţinea clandestin, căci, având o posesiune viţioasă, posesorul alungat nu va puteâ recâştigă posesiunea prin interdictele recuperatorii 2). Acest rezultat se datorcşte probabil concep-ţiunii că echitatea naturală permite a opune violenţa violenţei, dar vom vedea că această concepţiune s'a modificat sub imperiu. 465. 1. Interdictul unde vi. El este acordat oricărui posesor care a fost deposedat prin violenţă fie de adversar fie de sclavii sau procuratorul acestuia, cu condiţiunea: 1) să nu fi trecut un an dela ’) Gaius, IV, 154 in [ine: namgue eum qui a me vi aut dam aut precario possidet, impune deiido. Cf. Paul, Sent, 5, 6, 7. 2) Trebuie să semnalăm că în acest caz efectul interdictelor retinendae possessionis este simetric opus (ceeace este în favoarea ideel susţinute mai sus de noi, în ce priveşte origina clauzei excepţiunii posesiunii viţioase) în loc să fie com-plimentar, cum ar trebui să fie după doctrina dominantă. Presupunând că A ar fi fost alungat de R prin violenţă şi că în urmă şi-ar fi recăpătat posesiunea tot în mod violent, A ar triumfă în interdictele recuperatorii, dar ar fi învins în cele conservatorii, fiindcă are el însuşi o posesiune viţioasă faţă de B. 456 DREPTUL ROMAN deposesiune, In care caz pretorul va acordă numai o acţiune in factum) şi 2) cel deposedat să nu fi avut o posesiune viţioasă faţă de cel în posesiune, în momentul când este dat interdictul. Prin secolul al Vll-lea a. u. c. când răsboaele civile însângerau Italia, s’a creat o nouă formă a acestui interdict pentru cazul când cel ce a deposedat, a întrebuinţat oameni înarmaţi (hominibus coactis armatisve). In acest caz condiţiunile mai sus amintite pentru a triumfă în exerciţiul acestui interdict au fost suprimate: deposedatul va puteâ reluă posesiunea, chiar dacă a trecut mai mult decât un an şi chiar dacă el însuşi aveâ o posesiune viţioasă; căci violenţa sprijinită de forţa armelor e mai periculoasă pentru ordinea publică decât posesiunea viţioasă1). Prima formă a interdictului s’a numit de atunci „de vi cot-tidiana", spre a o deosebi de a doua numită „de vi armata". Un simplu detentor nu poate beneficiâ de acest interdict2). 466. 2. Interdictul de precario. Am arătat mai sus ce este concesiunea cu titlu precar3). Din pricina raportului ce există între cedent şi precarist (patron şi client, părinte şi copii emancipaţi) concesiunea nu dădeâ naştere unei obligaţiuni de a restitui. Mai 1) V. Cicero, Pro Sutla, 16, 45. 2) V. infra, p. 70, No. 469. Cicero a susţinut contrariul în discursul său pro Caecina (rostit în 685), care ne dă multe indicaţii relative la acest interdict. Ulpian nu admite această idee (Dig., 43, 16 unde vi, 1, 23). Cf. asupra acestui interdict. Cicero, Pro Tullio, 19. ') V. supra, p. 450, nota 1, INTERDICTELE POSESORII 457 târziu, când aceste raporturi s’au modificat, a fost necesară crearea acestui interdict. 467. 3. Interdictul de clandestina possessione. Acest interdict ar fi existat în timpul Republicii şi avea de scop să restabilească în posesiune pe cel ce a fost despuiat clandestin. In urmă, modificându-se concepţiunile jurisconsulţilor, asupra deposesiunii clandestine (vezi supra, p. 444. No. 456), acest interdict a dispărut, ne mai având nici o utilitate1). Existenţa sa este bazată pe un singur text *) în care este citat Julianus. Dar acest text, în care se vorbeşte de „clandestina possessio", s'ar putea tot atât de bine referi la excepţiunea posesiunii viţioase din interdictul uti possidetis şi partizanii existenţii acestui interdict sunt siliţi să recunoască atunci că ea se bazează mai mult pe argumente de ordin general1 2 3). In realitate existenţa acestui interdict erâ necesară pentru a justifică doctrina dominantă (expusă supra, p. 452, No. 463) relativă la origina clauzei nec vi nec clam nec precario, a interdictelor conservatorii. Cum noi nu admitem această doctrină, nu avem nici un motiv pentru a presupune un interdict de clandestina possessione despre care nu ne vorbeşte nici Gaius, nici Paul în Sentinţele sale (5, 6) şi căruia nu-i corespunde în Digcste nici o rubrică după cum se întâmplă pentru celelalte interdicte — şi în special pentru toate celelalte in- 1) V. Stoicescu, Curs (cd. II), p. 162. 2) Dig., 10, 3, 7, 5. Este sinjjurul text mai precis. a) V. Girard, Manucl, p. 303. 458 DREPTUL ROMAN terdicte posesorii cărora li s’a consacrat câte un titlu special. 468. Comparaţiune intre interdictele conservatorii şi cele restitutorii. Existenţa interdictelor re-stitutorii pe lângă cele conservatorii ar putea să fie surprinzătoare, căci şi cele conservatorii ajung la o restituire a obiectului în cazuri prin efectul excep-ţiunii posesiunii viţioase, (vezi supra, p. 449, No. 460). Dacă se admite că interdictele restitutorii au fost create înainte de a se introduce în interdictele conservatorii clauza excepţiunii posesiunii viţioase — care, după doctrina dominantă — a fost tocmai introdusă posterior pentru a pune de acord efectele celor două serii de interdicte, atunci explicaţiunea este foarte simplă: înainte de a fi create interdictele restitutorii, celalte nu au avut nici o dată funcţiunea restitutoare amintită. Dar această explicaţiune simplă este inexactă şi inutilă. Este inexactă fiindcă, precum am arătat, clauza posesiunii viţioase nu a fost introdusă pentru a pune de acord cele două serii de interdicte ale căror efecte rămân diferite1) ci scopul clauzei a fost o limitaţiune a protecţiunii posesorii. De altă parte introducerea interdictelor restitutorii este explicată îndestul prin înlesnirile de procedură ce le oferă. In loc să fie nişte interdicte duble — ca cele conservatorii — interdictele restitutorii sunt simple: ele se adresează numai pre- ') Vezi supra, p. 455, nota 2. POSESORII APĂRAŢI PRIN INTERDICTE 459 caristului sau celui ce a dobândit posesiunea în mod violent, iar nu deopotrivă ambelor părţi1). Interdictele recuperatorii se dau chiar împotriva celui ce nu mai posedă în caz de violenţă (interdictul unde vi) sau — în caz de precarium, atunci când precaristul a încetat de a mai posedă prin doi. Deasemenea interdictul unde vi obligă pe uzurpator să restituiască nu numai imobilul dar şi fructele şi mobilele ce erau înăuntru (res cum sua causa *) spre deosebire de interdictul uti possidetis. 469. Enumerarea posesorilor protejaţi prin inter-diete. O primă limitaţiune rezultă din însăşi clauza posesiunii viţioase. A doua limitaţiune rezultă din faptul că noţiunea de posesiune este înrudită cu noţiunea de proprietate (v. sttpra. p. 432, No. 445), deci: a) relativ la lucruri, cele nesusceptibile de proprietate nu pot face obiectul unei posesiuni valabile: b) relativ la persoane, cei alieni juris. A treia limitaţiune are un fundament mai delicat şi a dat naştere la o celebră controversă pe care o vom 1 2 1} Vezi Gaius, IV, 157; Instit. Just., IV, 15, 7. Socotim că acesta este motivul pentru care pretorul a introdus aceste interdicte: observându-se că în caz de violentă sau de precarium. interdictele conservatorii ajungeau la o restituire, s’a socotit mai simplu ca, atunci când una din aceste fapte eră afirmată de o parte, să se dea un interdict simplu, în care să se examineze numai o singură ipoteză (de cx. actul de violenţă în interdictul unde vi) în loc de trei cum eră necesar in baza clauzei „nec vi nec dam ncc precario" din interdictele conservatorii. 2) Fragmenta vaticana, § 312 DREPTUL ROMAN 4fl<) examina mai departe. Ne vom mulţumi deocamdată cu o enumeraţiune: 1. Se acordă interdictele posesorii tuturor acelora care posedă animo domini, adică au intenţia de a fi proprietari: a) Proprietarul quiritar; b) Proprietarul pretorian; c) Posesorul de bună credinţă care a cumpărat lucrul dela un neproprietar (a non domino); d) Posesorul de rea credinţă, hoţul. 2. Câtorva persoane care ştiu că nu sunt proprietari şi nici nu au intenţiunea de a avea proprietatea: a) Precaristul1); b) Creditorul gagist2): c) Depozitarul sechestru, adică cel ce a primit un obiect litigios pentru a-1 remite la sfârşitul procesului celui ce-1 va câştiga: d) Locatarii pe lung termen: emfiteotul în epoca bizantină şi locatarul unui ager vectigalis în epoca anterioară. Nu beneficiază de interdictele posesorii: 1. Comodatarul, care totuşi se aseamănă cu precaristul, căci a dobândit obiectul cu titlu de împrumut pentru uz. 2. Depozitarul simplu spre deosebire de depozitarul sechestru. 3. Locatarii simpli spre deosebire de locatarii pe lung termen. 4. Uzufructuarul — cu toate că are un drept ’) El este protejat faţă de terţi (cega omnes) dar nu şi faţă de cedent, căci acesta beneficiază de excepţiunea posesiunii viţioase. ’) Este creditorul căruia debitorul i-a acordat posesiunea unui obiect ca garanţie a plăţii datoriei sale, printr’im contract special. POSESORII APĂRAŢI PRIN INTERDICTE 461 real — totuşi nu are posesiunea1) şi interdictele nu i-au fost extinse decât ulterior modificându-se formula lor2). Aceste persoane nu posedă pentru ele, ci pentru autorul dreptului lors). Ei sunt simpli detentori, dar ca atare, nu sunt lipsiţi de orice protecţiune *). Locatarul unui loc public are interdictul de loco pu-blico fruendo; iar locatarul unui teren privat are interdictul quod vi aut clam, datând din secolul al VH-lea şi având de scop de a restabili situaţiunea modificată pe nedrept în dauna vreunui interesat. înainte de a examină motivele pentru care s’a făcut această împărţire între detentori şi posesori, vom studia reformele protecţiunii posesorii în dreptul imperial şi în special de Justinian. § 4. Reformele protecţiunii posesorii in dreptul imperial. 470. Aceste reforme se caracterizează printr’o mai aspră represiune a violenţei. Contrariu regulii date de Gaius şi Paul (v. supra, p. 455, nota 1) prin care se afirmă că se poate reluă prin violenţă o posesiune pierdută în mod violent, s’a hotărît5) că în asemenea caz, cel ce a reluat posesiunea pierde proprietatea, dacă eră într’adevăr proprietarul obiec- ') El posedă pentru nudul proprietar. 2) V. Prag. Vat. §§ 90—91, Formula în Glrard, Texfes, p. 165 (Edictul, XL, § 245 c şi § 247 d). 3) V. Gaius, IV, 153. *) Cf. Stoicescu, Curs (ed. II), p. 164—165. 6) V. Cod. Just. 8, 4, 7. Cf Instit. Just.. 4, 2, 1. 4U2 DREPTUL ROMAN tului, iar dacă nu eră, atunci va fi obligat să plătească valoarea lucrului1). Această dispoziţiune se poate apropia de celelalte măsuri luate de dreptul imperial pentru a reprimă violenţa şi dreptul de a-ţi face dreptate singur2). Intr'adevăr, întrebuinţarea violenţei eră reprimată în asemenea cazuri pe cale penală de legea Julia de vi publica et private3). 471. In dreptul lui Justinian, în ce priveşte interdictele conservatorii, nu mai avem decât unul singur fiindcă, pentru interdictul utrubi, s’a decis 4) că va triumfă întotdeauna cel ce are posesiunea în momentul procesului. In ce priveşte interdictele recuperandae posses-sionis, s’a suprimat clauza relativă la posesiunea viţioasă din interdictul unde vii5) şi s’au fuzionat cele două forme: de vi cotţidiana şi de vi armata rămânâd un singur interdict, ce putea fi exercitat timp de un an cum eră interdictul unde vi cotti-diana. In realitate, în dreptul lui Justinian, unde toate procesele se judecă extra otdinem, nu mai există interdicte, ci se dă o acţiune (considerată de unele texte ca utilis) ex causa interdicti6), adică în ') lnstit. Just.. 4, 15. 6. CoiJ. ]ust., 8, 4, 9. Cf. Cod. Th., 4, 22, 3. 2) De ex.: Decretum Mărci (v. Procedura, Voi. 11). â) V. lnstit. Just., 4, 15, 6 in fine şi Paul, Sent., 5, 26, 3. Cf. Dig., 48, 7, 5. 4) V. lnstit. Just., IV, 15, 4 a in fine. 5) A se vedea diferenţa de redactiune între textul Comentariilor lui Gaius (IV, 154) şi textul corespunzător al Institutelor lui Justinian (IV, 15, 6). 8) lnstit. Just., IV, 15, 8. EFECTELE POSESIUNII 463 condiţiunile în care mai înainte se dădeau interdictele. In locul interdictelor recuperatorii găsim în unele texte o acţiune numită actio momentariae posses~ sionis ori de câte ori a fost o deposesiune contrarie voinţei celui ce posedă1). § 5. Efectele generale ule posesiunii 472. E locul aici ca să indicăm în câteva cuvinte efectele posesiunii. Am văzut că prin ea însăşi şi fără alt titlu justificativ, posesiunea se bucură de o protecţiune specială. Textele numesc această posesiune possessio ad interdicta, deosebită de simpla detenţiune — possessio naturalis, — in possessione esse, detentio. Dar atunci când posesiunea mai are la baza ei just titlu şi bună credinţă (noţiuni pe care le vom examina mai târziu) ea are de efect de a prescrie chiar proprietatea (prin doi ani în cazul când e vorba de un imobil şi un an pentru mobile). Este aşâ numita usucapio. 473. Posesiunea care întruneşte aceste condiţiuni este o possessio civilis, possessio ad usucapionem 2). Aşâ dar, după efectele ei, trebuie să distingem două feluri de posessiune: possessio ad usucapionem şi possessio ad interdicta. Justinian le-a fuzionat sub numele de l'vvoţioţ vop-yj (posesiune legală) în opoziţie cu detenţiunea — possessio naturalis (în grec. !) Vezi C. Th„ 4, 22. 1, 6, C. ]ust„ 8, 4, 6--8—11. Ci. Stoicescu, Curs, p. 164. Declareuil, Rome, etc., p. 390. 2) V. intra. p. 528, No. 546. 464 DREPTUL ROMAN «poor/.a vojat)). Această fuziune a fost origina multor dificultăţi de interpretare. In sfârşit, după cum vom vedea mai departe, posesiunea este la baza mai multor moduri de dobândire a proprietăţii — accesibile deopotrivă peregri-grinilor şi cetăţenilor romani (moduri de achiziţi-une naturale sau juris gentium). Secţiunea II. — Teoriile modeme asupra posesiunii 474. Până acuma am examinat textele şi solu-ţiunile romane. Rămâne de studiat încercările moderne de a construi o teorie a posesiunii pentru a răspunde la cele trei probleme ridicate de această materie şi semnalate încă dela început (v. supra, p. 437, No. 450). Am spus atunci că cei doi mari romanişti ai Germaniei din secolul trecut, Sa-vigny şi Ihering au dat soluţiuni simetric opuse1). Să le examinăm pe rând. 475. I. Care este natura juridică a posesiunii. După Savigny, ea este o simplă stare de fapt, după Ihering din contra, posesiunea este un drept. In această privinţă divergenţa între aceşti romanişti provine mai puţin din cauza materiei însăşi decât dintr’o divergenţă asupra definiţiei însăşi noţiunii de drept. După Ihering un drept este orice interes protejat juridiceşte şi cum posesiunea este juridi- ’) Savigny, Trăite dela posscssion (trad. franc, din 1866). Ihering, Pondement de la protection possessoire (1865), Role de la volonte dans la possession (1893). FUNDAMENTUL 1‘OSESIUNEI 485 ceşte protejată1), Ihering conchide că ea este un drept, 476. II. Fundamentul protecţiunii posesorii. Problema care se pune este de a şti de ce posesiunea este aparată prin ea însăşi, independent de orice titlu care s’o justifice. 477. A. Teoria lui Savigny. Celebrul jurisconsult german consideră că baza protccţiunii posesorii este o ideie de poliţie, pentru a împiedecă pe părţi de a-şi face singure dreptatea şi de a turbură astfel ordinea publică. 478. B. Teoria lui Ihering. Ihering socoteşte că posesiunea este o situaţiune, care. până la dovada contrarie, presupune un drept, adică posesiunea creează o prezumpţiune de proprietate. De cele mai multe ori posesorul este şi proprietar şi deaceea am văzut (supra, p. 452, No. 462), că într’un proces de revendicare el are rolul de defendor. A proteja pe posesor este deci a proteja indirect pe proprietar: „protejarea posesiunii este avangarda pro-tecţiunii proprietăţii". De altă parte, proba în revendicare este mult mai grea: trebuie dovedit dreptul de proprietate a întregului şir de pesoane care au transmis lucrul, pe când protecţiunea posesorie oferă proprietarului şi o probă mai lesnicioasă. In sfârşit, ideia lui Savigny după care interdictele ar fi avut de scop să asigure menţinerea ordinei publice, este atestată mai cu seamă sub imperiu (supra, p. 461, 1) Cf. Hamangiu, Rosettt Bălănescu şl Băicoianu. Drept cw. rom., I, p. 2, No. 2. 3334. — Biblioteca Untveraitară. 30 DREPTUL ROMAN 466 No.'470) şi erâ probabil străină pretorilor care au creat interdictele în timpul republicii. In concluzie, se poate spune că din punct de vedere istoric doctrina lui Ihering este preferabilă; dar, din punct de vedere dogmatic, adică al teoriei generale a dreptului, doctrina lui Savigny este superioară. 479. III. Criteriul distincţiunii între posesori fi detentori. Am văzut (supra, p. 459 No. 469) că pro-tedţiwnea posesorie este acordată unor categorii juridice: depozitar sechestru, creditor gagist, emfiteot, ietCjtirfi, refuzată unor alte categorii asemănătoare: depozitar simplu, comodatar, locatar simplu. Care este. motivul acestor deosebiri? La această întrebare «ei doui mari romanişti au răspuns în mod diferit: 480. A. Teoria lui Savigny. Am văzut că în pri- ma .categorie a posesorilor protejaţi intră cei ce posedă tu intenţia de a fi proprietari animo domini. Din aşest animus domini, Savigny a făcut baza protecţiunii posesorii: aceasta n’ar fi acordată decât atunci când ar există animus domini. Textele nu vorbesc despre acest animus domini, ci numai de animus pur şi simplu, dar Savigny admite că trebuie iSub înţeles această intenţiune de a se comportă: ca proprietar: în parafraza Instituţiunilor (a-tribuită lui Teofil) se găseşte expresiunea 5s- asoSovToc'— care însă nu însemnează animus domini, pi animus dominantis, fiindcă ultimul cuvânt este un participiu prezent1). Savigny explică prin teo- ‘ *) V. şi Stotcescu, Curs (ed. II), p. 155. FUNDAMENTUL POSESIUNII 467 ria sa de ce nu pot li posesori cei ce nu pot fi proprietari persoanele alierii juris, sau de ce obiectele nesusceptibile de proprietate nu pot fi supuse posesiunii1). Dar împotriva sistemului lui Savigny se poate obiectă că posesiunea depozitarului sechestru, precaristului, emfiteotului şi creditorului gagist — adică a tuturor celor enumeraţi la No. 2 (p. 459, No. 469) este totuşi protejată, cu toate că ei ştiu că nu sunt proprietari şi nici n’au intenţia de a fi. Pentru Savigny, această categorie ar fi excepţională şi ea s’ar explică prin noţiunea „posesiunii derivate": proprietarul le-ar fi concedat propria sa posesiune. In sfârşit, sistemul lui Savigny se isbeşte de câteva soluţiun». concrete unde nu există tinimus domini şi totuşi există posesiune protejată 2). 481. B) Teoria lui Ihering. Ihering obiectează că nici un text nu vorbeşte nici de animtts domini nici de „posesiune derivată". Pentru el iminins trebuie înţeles în sensul unei intenţiuni mai generale de a posedă: consecinţa este că acest element s'ar găsi aproape întotdeauna afară de câteva ipoteze cu totul excepţionale: cazul nebunului, al copilului -infans, etc. Problema pe care o pune teoria lui Ihering este deci simetric opusă celei a lui Savigny: el nu are să explice de ce s’a acordat protec-ţiunea posesorie depozitarului sechestru, precaristului, etc., ci de ce s’a refuzat celorlaţi. In acest sistem *) V. supta, p. 432, No. 445, şl No. 469. Textul fundamental pe care se bazează teoria Iul Savigny este un text al Iul Paul (Dig13, 7, 37). *) V. supta, p. 439, text şi nota 1 (No. 453). 468 DREPTUL ROMAN regula ar fi acordarea protecţiunii posesorii şi excepţia ar fi refuzarea ei. Ihering explică refuzarea acestei protecţiuni prin consideraţiuni istorice pentru fiecare caz în parte. Aşâ de ex. locatarul simplu avea în acel timp o situaţiune socială mediocră, din contra creditorul gagist, departe de a avea o situaţiune subalternă, trebuiâ să se bucure de o situaţiune juridică independentă faţă de debitorul său. Deasemenea în cazul unui depozit simplu sau de comodat, eră în conformitate cu voinţa părţilor ca depozitarul sau comodatarul să aibă o situaţiune subordonată autorilor drepturilor lor în interesul cărora posedau. Teoria lui Ihering este cea mai conformă textelor, Această controversă, care ar părea de un interes pur istoric, prezintă şi astăzi un interes şi influenţa ei s’a resimţit asupra codurilor redactate recent. Secţiunea III. — Scurtă privire asupra protectiunii posesorii dela Romani până astăzi1) 482. In dreptul bizantin s’a continuat mişcarea începută în dreptul clasic roman pentru înfrânarea violenţei şi a oricărei deposesiuni injuste: am amintit mai sus de adio momentariae possessionis. In epoca bizantină târzie mai găsim o acţiune 2) : 483. In dreptul canonic occidental se observă a-pariţiunea unor proceduri noui, asemănătoare cu in- ’) A se vedea asupra acestei chestiuni: Ruffini, Acfio spolii. *) V. Ruffini, op. cit, p. 322. Cf. Declareuil, Rome, etc., p. 390. ORIGINILE ACŢIUNILOR POSESORII 469 icrdictele din dreptul roman1). Această desvoltare dc noi proceduri s’a făcut însă independent de cele din dreptul roman, probabil în urma uitării lor în epoca năvălirilor barbare. Primul procedeu apărut este excepiio spotii: cel ce a fost despuiat de un drept al său (de ex.: la început, în special, alungarea unui episcop din scaunul său) trebuie, mai înainte dc orice judecată a fondului, să fie reintegrat în dreptul său: este celebra regulă spoliatus ante omnia restituendus. In epistola Eusebii, § 12 (printre Falsele decretate v. Hinschius, p. 237) se citeşte: redintegranda sunt omnia spoîiatis şi această regulă, reprodusă de Gratianus (în sec. XlI-lea), a fost origina unei acţiuni (condictio ex canone redintegranda) prin care cel spoliat puteâ reclamă direct restituirea. Deacolo derivă acţiunea posesorie modernă: reintegranda *). 484. In codurile moderne, ideea romană a di-stincţiunii între posesori şi detentori, primii bucu-rându-se de protecţiunea posesorie refuzată ultimilor, tinde să dispară: oricine este în posesiune trebuie să fie protejat: în acest sens sunt Codul civil german şi Codul civil elveţian; se face numai o distincţiune între posesorul originar (de ex. pro- *) In acest sens, Brissaud, Manucl d’histoirc du d.ot/ privi, 1908, p. 254; Guillaume Durând, Dr. canon, 4, 2. Cf. Decretum Gratiani, C. III, 9, 2, c. 3. V. Cornii, Trăite de la Possession, p. 467—471. s) Vezi, Savigny, Possession, § 48 şl urm. Cf. Brissaud, Manuet d’histoire da droit privi, 1908, p. 252 şi urm. Stoi-cescu, Curs, p. 164. 470 DREPTUL ROMÂN prietarul) şi posesorul indirect (cf. „posesiunea derivată" din sistemul lui Savigny) cum ar li de ex. locatarul. Ambii sunt protejaţi la fel, diferenţa este numai că ultimul nu poate uzucapâ proprietatea. Codul civil francez şi codul civil român au menţinut însă distincţiunea romană între posesori şi detentori — ceeace face interesul actual al acestei materii1). CAPITOLUL III Modurile de dobândire a proprietăţii 485. In dreptul actual, principala diviziune a modurilor de dobândire a proprietăţii este aceea a transmisiunilor cu titlu universal şi a celor cu titlu particular, primele având de efect să transfere în întregime sau numai o cotă parte din patrimoniu, ceeace implică obligaţiunea de a plăti datoriile dar şi dreptul corelativ de a incassâ creanţele, iar cele de al doilea având de scop să transfere numai un bun individual, fără obligaţiune la datorii, fără drept la creanţe. Transmisiunile cu titlu universal se produc mai ales în cazul decesului unei persoane — morţiş causa, pe când cele cu titlu particular au loc mai ales inter vivos, şi deaici rezultă o nouă clasificare a modurilor de transmisiune a proprietăţii: cele care !') Vezi o nouă concepţie in această privinţă, în concordanţă cu noua tendinţă de a protejâ şi pe dententori !n Col-lin et Capitant, Cours de Droit civil, I, p. 877—879. MODURILE DE DOBÂNDIRE A. PROPRIETÂŢII 4W au loc în caz de deces şi cele care se produc între persoane în vieaţă. Nu ne vom ocupă aici decât de modurile de transmisiune cu titlu particular care au loc între; persoane în vieaţă, ceeace exclude pe de 6 parte ‘ 1) transmisiunile testamentare în general şi tele ăb infestat — ca fiind în acelaş timp şi cu titlu universal şi morţiş causa; 2) iar pe de altă parte legatelCV fidei comisele particulare şi donaţiunile în cai de moarte, care de şi cu titlu particular sunt totuşi transmisiuni morţiş causa şi în sfârşit; 3) transmisiunile cu titlu universal inter vivos cum erau la Romani vânzarea patrimoniului debitorului insolvăBiî, şi cele în caz de capitis deminutio minima, de ex. adrogaţiune. Cu modurile de transmisiune morţiş causa ne vom ocupă într’o parte specială, aceea a succesiunilor. Trebuie observat însă că Romanii le studiau la un loc cu celelalte (Gaius In cartea a Il-a Comentărilor şi, după el, Justinian în Instituţiunile sale tot în cartea Il-a). Această metodă defectuoasă ş a perpetuat până în zilele noastre: este planul urmat , de codul civil francez şi de codul nostru civil. Codurile recente însă separă aceste feluri de transmisiuni (vezi în special codul civil german din 1900). 486. Enumeraţiunea modurilor de dobândire a proprietăţii cu titlu particular inter vivos. Ulpian ne spune (Reg., 19, 2) că: Singularum rerum dominium nobis adquiritur: mancipatione, traditione, usucă? 472 DREPTUL ROMAN pione, in jure cessione, adjudicatione1), lege. Trebuie să adăugăm ocupaţiunea. Interpreţii dreptului roman au mai adăugat specificaţiunea şi accesiunea, pe care textele romane nu o socotesc niciodată printre modurile de dobândire a proprietăţii. 487. Clasificarea lor. Aceste moduri de dobândire a proprietăţii pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere. 488. 1. împărţirea cea mai importantă este aceea care distinge între modurile dreptului civil şi cele ale dreptului natural sau a dreptului ginţilor; diferenţele între ele sunt: a) din punct de vedere al originii, primele având rădăcinile în vechiul drept al Quiriţilor; b) din punct de vedere al sferei de aplicare, modurile dreptului civil având o dublă limitaţiune pe care celelalte nu o au: nu se aplică decât lucrurilor romane şi nu pot fi întrebuinţate decât de cetăţenii romani (Quirites); c) din punct de vedere al datei când au apărut: după doctrina romană, formulată de Gaius (Dig., 41, 1, 1, pr.) adoptată de Justinian (Instit., 2, 1, 11) cele mai vechi ar fi modurile dreptului natural sau al ginţilor, căci origina lor ar fi tot atât de veche ca şi a primelor transacţiuni ale oamenilor primitivi, pe când cele ale dreptului civil nu se pot urcă mai sus decât epoca formării primelor state şi a redactării primelor legi. Romaniştii resping această ideie: la început singurele moduri de dobândire a proprietăţii l) Cuvânt omis în textul Iui Ulpian. MODURILE DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII 473 recunoscute şi înzestrate cu efecte juridice au fost cele ale dreptului civil; cele ale dreptului natural au fost recunoscute treptat şi sunt în general mai recente; la început, nu aveau de efect conferirea proprietăţii quiritare ci numai a simplei posesiuni ori a proprietăţii pretoriene. De curând însă s’a recunoscut, şi pe bună dreptate după părerea noastră, că opinia exprimată de Gaius nu este cu totul eronată, precum vom vedeâ mai departe1). 489. Moduri originare şi moduri derivate. Primele conferă o proprietate nouă şi în consecinţă deplină. Ele sunt moduri ale dreptului natural. Cele din urmă dimpotrivă, presupun o transmisiune dela un proprietar mai vechiu şi în consecinţă drepturile noului proprietar vor fi limitate după cele ale proprietarului anterior, conform principiului că nimeni nu poate conferi altuia mai multe drepturi decât are el însuşi: nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet *). ’) Modurile dreptului civil sunt: mancipaţiunea, în jure cessio, adjudicatio, legea, usucapio; celelalte aparţin lui jus gentium: ocupaţiunea tradiţiunea, etc. Vezi Gaius, II, 65. 2) Ca exemplu din prima categorie putem cită ocupaţlu-nea, pentru a doua: mancipaţiunea, tradiţiunea, etc. După o concepţiune puţin diferită a acestei clasificări, modurile originare ar fi acelea în care actualul proprietar nu ar avea nevoie să arate titlurile proprietarului anterior spre a-ţi dovedi dreptul său: de ex. în caz de prcscripţiune achlzitlvă (usucapiune). In concepţiunea noastră din contra, usucapio este un mod derivat. Conceptlnea indicată aci are un caracter procedural şi nu pare justificată de texte. Este susţinută de Demburg (Pandekten, 1, § 81, No. 1). 474 DREPTUL ROMAN 490. 3. Moduri voluntare şi moduri nevoluntare. Această clasificare este o sub împărţire a modurilor derivate: unele transmisiuni se fac cu învoirea proprietarului (de ex. vânzarea benevolă efectuată prin mancipatio, in jure cessio, etc.): sunt modurile convenţionale; altele sunt nevoluntarii, adică au loc fără consimţimântul vechiului proprietar şi chiar împotriva voinţei sale (de ex. usucapiunea, pres-cripţiunea achizitivă). Secţiunea I. — Modurile originare de dobândire a proprietăţii 491. Precum am văzut mai sus ele se aplică la obiectele care n’au proprietar, fie că n’au avut niciodată, fie că nu a încetat de a mai avea ca de ex. lucrurile părăsite de proprietarul lor. După concep-ţiunea romană ele sunt mai vechi. Cel mai important mod originar este ocupaţiunea; se admite în general că mai există şi altele: specificaţiunea şi accesiunea, dar acestea socotite astfel de interpreţi, nu de jurisconsulţii romani. . § 1. Ocupaţiunea 492. Ocupaţiunea este luarea în posesiune a unui obiect care n’are proprietar. El a fost socotit de juriştii romani din epoca clasică şi de Justinian ca modul per excellentiam de a deveni proprietar, cel mai vechiu din toate şi cel care se află la origina oricărui drept de proprietate1). ') V. Gaius, IV, 16: Instit. Just., II, 1, şl 17. Această afir- QCUPAŢTONEA 475 Vom studiâ pe rând diferitele cazuri de aplicare şi efectele sale (infra. p. 479, No. 499). 493. 1. Cazurile de aplicare. Jurisconsulţii romani socoteau că ocupaţiunea este la baza dreptului de proprietate în următoarele cazuri: 494. A. /?es hostiles. Acestea sunt lucrurile luate dela un străin aflat pe teritoriul roman atunci când n’aveâ legături de hospitalitate sau când nu eră protejat de vreun tratat. Se ştie chiar că în acest caz el însuşi putea fi luat cn sclav de ori şi cine. Este un punct care n’a variat deloc în toată istoria dreptului roman şi care se regăseşte şi sub Justl-nian: acesta, în Institutele sale 1) conchide zicând că, de vreme ce chiar oamenii pot fi făcuţi robi, şi deveni proprietatea ocupantului cu atât mai mult, în această ipoteză, lucrurile lor. Deasemenea şi cu supuşii statelor cu care Romanii se aflau în stare de răsboiu şi care se aflau pe teritoriul roman. Prada de răsboiu, luată în urma unor lupte regulate, aparţineâ statului roman şi nu soldaţilor care o luaseră, însă este probabil că n’a fost întotdeauna aşa *). In caz de lupte neregulate, date în afară de ordinele comandanţilor, prada ce rezultă aparţineâ ocupanţilor. 495. B. Vânatul. El aparţine primului ocupant, maţiune a fost contestată de unii romanişti, fără prea mult temei dealtfel. ') Instit., II, 1, 17: Item ea quae cx hostibus cnpimus. jure gentium statim nostra fiunt: adeo quideni, ut ef liberi liomines in servitutem nostram deducantur. Cf. Gnlus, II, 60 şl IV, 16. ’) V. Mommsen, Romischc Formhunfjcn, 2, 1K70, p. 445 şi urm. Cf. A. Pernice, Labco. 1, 3*50. 476 DREPTUL ROMAN chiar dacă a fost luat pe pământul altuia. Proprietarul unui pământ poate împiedecă pe vânători de a pătrunde şi eventual poate utiliza în contra lor adio injuriarum 1). In epoca clasică erâ controversată chestiunea dacă ocupaţiunea este realizată numai prin rănirea animalului sau prin capturarea lui definitivă. Justinian consacră ultima părere. Tot aici, în Institutele lui Justinian (2, 1, 14 şi urm.) se tratează despre dreptul de proprietate asupra unor animale — considerate ca sălbatice — dar care trăesc pe lângă casa omului: albinele, porumbeii, păunii, etc. Acestea ne aparţin atâta vreme cât în călătoriile ce le fac, păstrează spiritul de înapoiere — animus revertendi. — Când pierd acest animus. ele pot deveni, ca şi animalele sălbatice, — proprietatea primului ocupant. (Cf. infra, p. 570—571, No. 603). 496. C. Lucrurile fără proprietar. De ex. perlele mării, insula ce se formează în mare sau pe fluvii *) şi altele *). ') Instit. Just., 2, 1, 12; cf. Gaius, Dig., 41, 1, 1. ’) Pentru acest din urmă caz, ocupaţiunea eră posibilă numai cănd proprietăţile limitrofe erau agri limitaţi, căd dacă acestea erau agri arcifinales, ele deveneau proprietatea riveranilor. V. infra, p. 489, No. 511. *) Instit. Just., 2, 1, 18; în textul acesta găsim expresiunea inventoris esse, ceeace înseamnă după interpretarea cea mai Justă, că lucrurile devin proprietatea descoperitorului. Nu s’ar puteâ susţine aici, cum s’a susţinut pentru tezaur (vezi, infra, p. 478, No. 5, că acest mod de dobândire nu ar fi o ocupa-ţiune, adică luarea în posesiune a obiectului, d un mod special de achiziţiune, bazat pe simplul fapt al descoperirii. Credem deci că expresiunea inventoris esse este sinonimă cu ocrtipantis esse. 0CUPAŢ1UNEA 471 497. D. Lucrurile părăsite. (Res derelictae). Ele devin proprietatea ocupantului, dar era controversă în dreptul clasic asupra modului de dobândire. Sa-binienii susţineau că proprietarul care părăşeşte un obiect al său. pierde imediat proprietatea care va fi dobândită de primul ocupant în virtutea ocupaţiunii; Proculienii1) susţineau din contra că proprietatea nu se pierde prin simpla părăsire a lucrului, ci că proprietarul îşi păstrează dreptul până ce un ter-ţiu îl ia în posesiune. După majoritatea interpreţilor2) trebuie văzut în acest caz nu o ocupaţiune, ci o traditio a lucrului, către persoane incerte (incertis personis). Justinian a decis că proprietatea se pierde imediat (opinia sabiniană) dar ca mod de dobândire a proprietăţii pentru acest caz a consacrat, după părerea noastră, ideea unei tradi-ţiuni către persoane incerte11) şi nu ocupaţiunea, după cum se zice adesea4). Tot printr'o tradiţiune către persoane incerte se explică dobândirea proprietăţii în caz de daruri aruncate mulţimii, în special de magistraţi la sărbători5). 498. E. Tezaurul. După concepţia primilor jurişti ’) Dig., 41, 7, Pro derelicto, 2, 1. s) Vezi in sens contrar A. Pemice, Parerga, Z. Sap. St.. 5, 1884, p. 108 şi urm. *) Mai precis se poate spune că Justinian vede aici nu o tradiţiune propriu zisă, ci un caz de transferare a proprietăţii prin simpla voinţă a proprietarului: nuda voluntas domini (Insttt., 2, 1, 44). 4) Vezi textul Imtit. Just., 2, 1, 47; cf. Stoicescu, Curs, p. 168, nota. *) Vezi Instit. Just., 2, 1, 46 după Gaius (Dig., 41, 1, 7). In sens contrar (pentru ocupaţiune) v. Pemice, loc. cit. 478 DREPTUL ROMAN romani (Brutus, Manilius, Labeo) tezaurul este orice lucru ascuns. După o definiţie mai recentă, el este un depozit de bani a cărui origină se pierde în trecutul îndepărtat. (V. Dig., 41, 1., 31, 1). Când cel ce-I găseşte este proprietarul terenului pe care s a găsit, soluţiunea e simplă: el îi aparţine fie în virtutea ocupaţiunii, ca res nullius, după o concepţiune, s’au ca un accesor al fondului, după altă doctrină. Dar dacă găsitorul este altul decât proprietarul fondului, atunci e probabil că la în-ceput el nu avea nici un drept*) şi numai în timpul imperiului2) i s’a recunoscut dreptul de a reclamă jumătate din tezaur, cealaltă revenind proprietarului fondului, sau, dacă eră pe un teren public, fiscului. Dacă descoperirea se făcea pe un teren religios, atunci, după un text3) el aparţine în întregime descoperitorului, iar după un altul, tot numai jumătate, cealaltă jumătate revenind fiscului4). In ce calitate descoperitorul reţine această jumătate? Nu poate să fie vorba de ocupaţiune: a) fiindcă simplul fapt al descoperirii este suficient, nu mai e nevoie de o luare a posesiunii5), b) nu s’ar putea ’) V. Dig., 41, 2, 3, 3. Cf. Stoicescu, Curs, p. 168. S’a susţinut însă că din contră la început găsitorul avea drept la tot tezaurul şi că limitaţiunea ar fi consistat în a da o parte proprietarului. 2) V. Instit. Just, 2, 1, 39. Decizia ar fi a lui Hadrian. s) V. Instit. Just., loco citato. 4) In acest sens Callistrat, Dig., 49.14, De jure [isci, 3,10. •) Instit. Just, 2, 1, 39, Dig., 41, 1, 31, 1, — Dig., h. t, 63. 1. Faptul că simpla descoperire ar fi suficientă pentru a conferi proprietatea este argumentul ce a părut suficient pentru OCUPAŢlUNEA 479 justifica de ce nu axe drept atunci la întreg obiectul descoperit. Acest din urmă argument ne pare decisiv. Este mai exact de zis că aci avem o achi-ziţiune în virtutea legii1). Condiţiunea esenţială este ca găsitorul să fi făcut descoperirea din întâmplare, fără să facă săpături, altfel proprietarul terenului luă tot (Instit. Just,, 2, 1, 39: nori data o-pesa, sed fortuita,,.) 499. 2. Efectele ocupaţiunii. S a susţinut că la început ocupaţiunea nu puteâ conferi decât o simplă posesiune, iar nici decum proprietatea quiritară şi s’a argumentat zicându~se că nici tradiţiunea, care este luarea posesiunii cu consimţimântul proprietarului nu conferea, probabil, proprietatea quiritară la început, deci cu atât mai mult ocupaţiunea®), apoi ambele erau moduri ale dreptului ginţilor, nerecunoscute de dreptul civil. Acest mod de dobândire ar fi fost strict limitat la anumite cazuri a susţine că nu e vorba aici de o ocupaţiune propriu zisă, şi s’a invocat textele mai sus citate. In aceste texte se găseşte expresiunea inventoris esse şi altele echivalente (fit ejus qui invenerit, etc.). Aceste expresivul! au fost argumentul pe baza căruia s’a susţinut că n’ar fi vorba aid de o ocupaţiune, d de un mod spedal de a dobândi proprietatea prin simpla descoperire şi s'a tras concluzia că chiar dacă altul ar luă posesiunea lucrului înaintea descoperitorului, tot acesta rămâne proprietar. (V. Girard, Manuel, p. 341, nota 9). Faptul este desigur exact, dar pe de o parte nicăiri textele nu vorbesc de o asemenea distinc-ţiune, pe cât de subtilă tot pe atât de nepractică, iar pe de altă parte expresiunea inventoris esse se mal găseşte în alte texte (v. Instit., 2, 1, 18) unde este sinonimă cu occupantis esse (v. 476, nota 3). *') In acest sens Cuq, Manuel. p. 280. *) V. Girard, Manuel, p. 239, nota, 4. Cf. inţra, p. 480, nata 2. 480 RREPTUL ROMAN şi n'ar fi avut niciodată importanţa pe care i-au dat-o jurisconsulţii romani1). Socotim din contra că jurisconsulţii romani aveau dreptate (v. în special Gaius, IV, 16) şi că într'adevăr ocupaţiunea conferea proprietatea quiritară încă din perioada cea mai veche a dreptului roman. Dacă s’a susţinut contrariul este că s’a scăpat din vedere principalul caz de ocupaţiune — res hostiies, luate dela străinul neprotejat, caz foarte vechiu, caracteristic ci-vilizaţiunii primitive2) care conferea evident proprietatea quiritară şi este vizat în mod expres de Justinian (Instit., 2, 1, 17) 3). § 2. Speci{ica(iunea 500. Specificaţiunea este transformarea, prin muncă manuală, a unei materii într’o formă nouă. De ex. când din aur se fac inele, din marmoră o statue, etc.; problema care se pune este aceea de a şti cui aparţine noul obiect dacă materia aparţinea altei persoane decât lucrătorului, care a făcut specificaţiunea şi când între lucrător şi proprietarul !*) V. Declareuil, Rome et Vorganisation du droit, 191. Cf. Stoicescu, Curs, p. 167. 2’) Faptul este incontestabil, vezi în acest sens chiar Gi-rard, p. 116. Comparaţunea ocupaţi unii cu tradiţunea este departe de a fi concludentă. Tradiţiunea este un mod de transfert care implică despuierea unui proprietar anterior. Este natural ca pentru modurile de transfert al proprietăţi Romanii să fi fost mai riguroşi şl să ceară un act formulist: mancipatio, in jure cessio. *) Cf. Nerva, Dig., 41, 2, 1, 1: Dominunium retum en naturali possessione coepisse. Se vede din acest text că jurisconsulţi clasici considerau luarea posesiunii (ocupaţunea) ca fiind la origina proprităţi. SPECIFICAŢIUNEA 481 materiei n’a intervenit un contract de muncă1). In privinţa răspunsului de dat la această întrebare, eră controversă între Proculieni şi Sabinieni. Primii susţineau că obiectul trebuie să aparţie lucrătorului pe când ultimii, din contra, susţineau că proprietatea trebuie să revină celui ce a procurat materia. Este probabil că aici, ca şi în alte chestiuni, jurisconsulţii romani au fost influenţaţi de filozofia greacă2). Intr’adevăr părerea proculiană, care dă precădere formei asupra materiei, pare inspirată de filozofia peripateticiană — a şcoalei lui Aristotel; din contra pentru Stoici, ca şi pentru Sabinieni, ceeace determină natura lucrului, este substanţa din care este făcut şi nu forma sa. Dar în afară de aceste con-sideraţiuni filozofice, este deasemenea probabil că Proculienii s’au inspirat de ideea recompensării muncii — ideie pe care o vom regăsi la achiziţiunea fructelor de către posesorul de bună credinţă. (Vezi infra, p. 486, No. 508). Justinian a decis că lucrul trebuie să aparţină lucrătorului atunci când nu mai poate reveni la forma sa primitivă: de ex. când din struguri s’a făcut vin (este aşa numita specificaţiune perfectă a interpreţilor); din contra, dacă lucrul poate reveni la forma ') In acest caz Romanii vedeau un contract dc locuţiune (V. Gaius, III, 147 in fine). Din pricina că nu s’n ţinui senina de acest ultim punct un autor modern a putut susţine ui in foaie cazurile obiectul nou aparţine lucrătorului, lur nu nu mai în caz de specificaţiune. 2) Cornii, Droit Romain. p. 201. Ci. S. G. I.onpinescu, Elemente de drept roman. voi. I, partea II (ed. 1927); Drepturile reale, p. 80—81. 2534. — Biblioteca Universitară. 3i 482 DREPTUL ROMAN sa primitivă (de ex. inele făcute din aur ori o sta-tue turnată în metal), atunci lucrul trebuie să revie proprietarului materiei: este o specificaţiune imperfectă1). Această soluţiune mijlocie (media senten-tia) este destul de nejuridică şi nepractică. Pentru cazul când o parte din materie aparţinea lucrătorului, Justinian decide ca obiectul fabricat să aparţină întotdeauna lucrătorului. Dar rămâne de văzut ce acţiune se va acordă celui ce pierde lucrul, adică, în cazul lucrătorului, despăgubirea pentru munca sa, iar în cazul când proprietarul materiei pierde obiectul, despăgubirea valorii acestei materii. 501. A. In cazul când proprietarul păstrează lucrul, specificatorul, care de obiceiu se află în posesiunea obiectului, va putea opune o exceptio doli pentru a fi despăgubit de munca sa, în cazul când a fost de bună credinţă2). 502. B. Dacă obiectul fabricat rămâne lucrătorului, atunci proprietarul poate avea mai multe acţiuni: a) Acţiunile derivând din furt (condictio furtiva şi adio furti) pentru cazul când lucrătorul a comis un furt3); b) Dacă lucrătorul, fără să comită *) *) Vezi expunerea controversii în Gaius, II, 79 şi Dig., 41, 1, 7, 7 şi soluţia lui Justinian în Instit., 2, 1, 25. 2) In acest sens se poate cita un text al lui Paul, D„ 10, 4, 12, 3 care dă o acţiune ad exhibendum când lucrătorul ştie că materia este a altuia (cum sciret haec aliena esse). Lenei, urmat asupra acestui punct de Girard, crede că pro-poziţiunea citată ar conţine un soledsm ■— şi aceasta nu este exact — şi conchide că textul ar fi interpolat, ceeace este inadmisibil (vezi şi Girard, Manuel, p. 343, nota 2). 3) Dig. 47, 2, De furtis 52, 14. Gaius, II, 79. Instit. )ust„ 2, 1, 25. SPECIFICAŢIUNEA. 483 un furt ştia însă că materia eră a altuia (adică dacă eră de rea credinţă) proprietarul avea o acţiune ad exhibendum acordată cu titlu penal pentru a obţine nu arătarea (exhibere) a însăşi materiei, care nu mai există ci a daunelor corespunzătoare '); c) Dacă nu se află în nici una din aceste ipoteze, proprietarul aveă — după toate probabilităţile o acţiune: o vindicatio utilis după unii autori sau, după o opinie ce ne pare preferabilă, o condici io sine causa *). § 3. Dobândirea [riutclar. 503. Am văzut mai sus definiţiunea fructelor (v. supta, 415, No. 431). De fructe trebuie să deosebim productele adică orice produs al lucrului care nu are caracterul de periodicitate şi regularitate caracteristic fructelor. Interesul acestei deosebiri este că produsele aparţin întotdeauna proprietarului fondului pe care se află pe când fructele, dacă in regulă generală aparţin tot proprietarului fondului, ele pot fj dobândite şi de un terţiu neproprietar: posesorul de bună credinţă, usufructuarul, arendaşul. Pentru toate aceste cazuri se pune o dublă între- ') Vezi Paul, Dig., 10, 4, 12, 3 citat. 2) S’a susţinut că ar fi o acţiune utilă pe baza umil text din Dig., 24, 1, 30 unde e vorba de o acţiune a Hoţului dintru soţiei. Dar această acţiune are de scop să siuicţloni'iit nuli tatea donaţiunilor între soţ şi soţie şi nu »08. li. Posesorul de bună credinţă. Acest posesor ore o situaţiune care îl pune în conflict cu adevăratul proprietar al fondului imediat ce fructele vor fi separate, ele ar trebui deci să devină proprietatea proprietarului fondului, care le va putea revendică. Dar se putea întâmplă ca posesorul de bună credinţă să uzucapeze aceste fructe printr’o posesiune de un an. Aceasta eră după toate probabilităţile situaţiunea la început1). Dar cu timpul s a socotit echitabil ca aceste fructe să fie conferite imediat posesorului, soluţiune determinată de mai multe ordine de consideraţiuni: este pe de o parte o suprimare a timpului de uzucapiune, care, deabeâ început, se consideră ca îndeplinit — ceeace vom regăsi în alte materii2); de altă parte este concep-ţiunea, pe care Proculienii o profesau în materie de specificaţiune, a recompensării muncii posesorului: pro cultura et cura. In sfârşit este ideia unei erori scuzabile care face pe posesor să se creadă mai bogat: el va trăi mai larg şi ar fi injust ca aceste legitime aşteptări ale sale să fie nimicite3). Fiecare din aceste trei idei au lăsat urma lor: prima idee, aceea a unei uzucapiuni momentane — cu suprimarea posesiunii de un an, este atestată în menţinerea celeilalte condiţiuni a uzucapiunii, buna ') S'a citat în acest sens un text al lui Ulpian (Dig. 47, 7. iS, 5—7) comentând pe Sabinus; V. Demburg, cf. Gi-r.irtl, Mnnucl, p. 346. ') Vezi inţea la acţiunea publiciană (p. 591, No. 630). *) In acest sens se zice lautius vixit, non locupletavit: a irftit mai din belşug dar nu s’a îmbogăţit. DOBÂNDIREA FRUCTELOR 487 credinţă: dacă posesorul care la început a fost de bună credinţă încetează mai în urmă de a mai fi, de ex. în cazul când descoperă cine este adevăratul proprietar, el încetează de a mai dobândi fructele cu toate că continuă să uzucapeze fondul şi să fie protejat de acţiunea publiciană conform principiului: mala fides superveniens non impedit usucă-pionem 1). Pe baza ideii că fundamentul acestei achiziţiuni a fructelor este munca posesorului s’a susţinut că numai fructele care necesită o muncă vor deveni proprietatea posesorului: este celebra distincţiune a fructelor industriale — produse ale muncii — şi a fructelor naturale, distincţiune trecută în codul civil2). Această concepţiune nu a triumfat şi s'a admis că posesorul va dobândi toate fructele fiindcă — şi aici vedem o consecinţă a celei de a treia idei enunţate — posesorul s’a crezut cu drept cuvânt mai bogat. Aceasta este concepţiunea dominantă în epoca clasică3). In dreptul lui Justinian această soluţiune pe cât de simplă pe atât de juridică — aceea a dobândirii fructelor prin separaţiune de către posesorul de bună credinţă ca şi de proprietar — este complicată printr’o nouă distincţiune — nejuridică şi nepractică — a fructelor consumate (fructus consumpti) >) V. Paul, Dig., 41, 1, 48, 1. Totuşi Julian (Dig., 22, 1, 25, 1) nu cere această condiţiune a bunei credinţe. 3) Pomponius, Dig., 22, 1, 45; cf. Instit. Just., 2, 1, 25. *) Julian, Dig., 22, 1, 25, 1; Paul, Dig., 41, 1, 48. 488 DREPTUL ROMAN şi a fructelor care există încă în natură (fructus extantes). In caz de proces posesorul de bună credinţă va trebui să restitue pe ultimele aşâ că, deşi proprietar prin simplul fapt al separaţiunii fructelor, el nu devine proprietar definitiv decât prin consumarea lor sau, după cum spune un text interpolat în mod stângaciu: fructus consumptos suos facit1). Această distincţiune, luată de Justinian după dis-poziţiunea senatului-consult Juvenţian din 129 relativ la petiţiunea de hereditate, a fost introdusă pe cale de interpolare în textele din perioada clasică, dar de curând această interpolare a fost dovedită şi se ştie sigur acum că în anul 369, data unei constituţiuni a împăraţilor Valentinian şi Va-lens (reprodusă, din eroare probabil, în Codul lui Justinian 7, 51, 2, dar care se găseşte şi în Codul Teodosian 4, 78, 1) această deviziune nu există încă *). 509. Recapitulând aceste diferite chestiuni, putem reduce soluţiunile de speţă ale textelor romane la o teorie unitară: toţi cei care au posesiunea (şi am văzut cine sunt aceşti posesori: proprietarul, locatarul pe termen lung, posesorul de bună credinţă) dobândesc fructele prin separaţiune; cei care n’au ') Dig., 41, 1, De A. R. D., 40; Julian citat de Aţcicarms. ) înainte se credea că reforma datează din timpul lui Diocleţian după o constituţiune din 294 (Cod. Just., 3, 32, 22) dar acum se ştie că ea se referea la S.-c. Juvenţian. V. Girard Manuel, p. 348, nota 4. Declareuil, Rome et Votg. du droit, p. 202. A. Pernice, Labeo 2, 528. DOBÂNDIREA FRUCTELOR 489 posesiunea ci numai detenţiunea, dobândesc fructele prin percepţiune. § 4. Accesiunea 510. Accesiunea este un mod de dobândire de drept natural (jus naturale) şi implică unirea a două lucruri, ce aveau un proprietar deosebit, sau o mărire a unei proprietăţi existente. Este cazul unei extensiuni materiale: de ex.: aluviunea care măreşte întinderea unei moşii, etc.' Romanii, spre deosebire de concepţiunea actuală1), nu vedeau în acest caz un nou mod de dobândire, ci socoteau că este o simplă prelungire a dreptului preexistent în noul element care-1 măreşte2). Vom examina pe rând diferitele ipoteze de accesiune: 511. A, Accesiunea imobiliară. Accesiunea imobiliară este mărirea unei proprietăţi imobiliare mărginită de o apă prin depozite de tot felul datorite acţiunii apei. Pentru ca această creştere să fie po sibilă, se cere, în dreptul clasic, ca proprietăţile imobiliare să nu fie dintre acele delimitate în mod oficial (agri limitaţi) ci să aibă numai limite naturale (ager arcifinalis, occupatorius) 3). Acest punct odată fixat, să examinăm diferitele ipoteze de accesiune imobiliară: ’) Vezi art. 482 c. civ. rom. s) S’a susţinut că ar fi, în acest caz, un fel de ocupaţie sui generis, ocupantul ar fi nu proprietarul, ci fondul; această doctrină subtilă n’a fost admisă. ') Vezi Florentinus, Dig., 43, 13 de fluminibus, 16. Cf. supta, p. 476, nota 2. 400 DREPTUL ROMAN 512. 1. Aluviunea este mărirea lentă a suprafeţei imobilului prin depozitul lăsat de ape1). Această creştere aparţine proprietarului. 513. 2. Avulsiunea este, în opoziţie cu aluviunea, o mărire bruscă a suprafeţei imobilului prin alipirea unei bucăţi de pământ ruptă din altă parte. Proprietarul acestei bucăţi de pământ îşi păstrează dreptul său şi o poate revendica atât timp cât alipirea nu este încă completă. Dar atunci când alipirea este perfectă şi arborii aduşi cu aceâ bucată de pământ au prins rădăcini în noul teren, se produce o mutaţiune de proprietate: bucata de pământ este dobândită de proprietarul terenului de care s’a alipit2). 514. 3. Insula apărută în mijlocul unei ape curgătoare (ostrov) aparţine riveranilor3). împărţirea se face după o linie ce se presupune a trece prin mijlocul râului. De acest caz trebuie să deosebim: a) Insula apărută în mare (insula nata in mari), care, fiind res nullius*) aparţine primului ocupant 5); b) Ipoteza când apele unui fluviu s’ar despărţi şi apoi, unindu-se din nou, ar înconjură o proprietate întocmai ca o insulă. Ea rămâne vechiului proprietar. ’) Instit. Just., 2, 1, 20: Est autem alluvlo incrementum latens. Cf. Gaius, 41, 1, 7, 1 şi Gaius, Comm., II, 70. 2) Instit. Just., h. t„ 21. Cf. Cod. civ. rom., art. 500. *) Instit. Just., h. t., 22 = Gaius, Dig., 41, ) • 7, 3 şi Comm. II, 72. *) Vezi supra, p. 406, No. 423. ') Vezi supra, p. 476, No. 496 şi Instit. Just., h. t., 22. ACCESIUNEA 491 515. 4. Albia părăsită, a unei ape curgătoare, devine proprietatea riveranilor iar nu a acelora pe terenul cărora şi-a făcut apa o nouă albie (această ideie însă a fost susţinută odată şi la Romani, după cum rezultă din scrierile agrimen-sorilor). Dacă un teren este inundat dc ape, el rămâne mai departe proprietatea celui ce l-a avut1). Această dobândire a proprietăţii prin aluviune, avulsiune, etc., se poate explică prin ideia unei proprietăţi preexistente a riveranilor asupra albiei râului, proprietate al cărui exerciţiu este suspendat întrucâtva prin însăşi faptul trecerii apei ceeace constitue un fel de servitute naturală. Este suficient ca acest fapt să dispară pentru ca proprietatea riveranilor sâ renască2). 516. B. Accesiunea unui mobil la un imobil. Conform regulii generale care domină această materie accessorium sequitur principale, proprietatea mobilului incorporat unui imobil aparţine proprietarului acestuia din urmă, căci mobilul este totdeauna un accesoriu faţă de imobil. Dar această soluţiune simplă este complicată printr’o distincţiune: aceea a unei incorporări definitive — în care caz proprietatea mobilului este dobândită pentru totdeauna de proprietarul imobilului — şi aceea a unei incorporări imperfecte, care lasă posibilitatea unei despăr- ’) V. pentru toate aceste chestiuni, Instit. Just., 2. 1. 23-24. *) Vezi în acest sens Accarias, Pr&cis, 1, No. 254. Ci. N. R. H.. 29, 461 $i urm. imEPTUI. ROMAN •Wli ţiri a mobilului de imobil. In acest din urmă caz dreptul proprietarului mobilului incorporat este numai paralizat în mod temporar. întrebarea este care va fi indemnitatea de acordat proprietarului imobilului pentru deposedarea cc suferă. Soluţiunea variază după o dublă distinc-fiunc: a) după cum incorporarea s’a făcut de proprietarul imobilului sau de proprietarul mobilului; b) după cum cel care a făcut incorporarea eră de bună credinţă, de rea credinţă, ori dacă s’a comis un furt. In sfârşit trebuie să amintim că incorporarea unui mobil cu un imobil se prezintă în următoarele ipoteze pe care le vom examina la lumina distincţiu-nilor stabilite: a) Plantaţiuni făcute pe terenul altuia sau cu seminţele altuia; b) Construcţiuni făcute pe terenul altuia. 517. a) Plantaţiunile, Ele devin proprietatea celui ce are terenul, imediat ce au prins rădăcini, căci numai atunci unirea devine definitivă; până a-tunci ele pot fi revendicate de proprietarul seminţelor’). Chestiunea indemnităţii proprietarului seminţelor trebuie rezolvată pe baza distincţiunilor amintite. 1. Dacă incorporarea s’a făcut de proprietarul se-minţilor, acesta va avea o exceptio doli în cazul când a fost de bună credinţă şi se află în posesivi- ') Inxf. Just.. 2, 1, 31. Cf. supra, p. 484, text şi nota 1 (Nu. S04). ; ; ■ ACCESIUNEA 493 nea terenului aşâ încât nu va fi silit să-l restitue decât după ce va fi indemnizat. Dar el n’are acţiune pentru a reclamă valoarea seminţelor atunci când nu e în posesiunea pământului semănat1). In acest caz excepţiunea nu poate fi invocată. 2. Dacă semănarea s a făcut de proprietarul imobilului, atunci el este ţinut să restitue valoarea seminţelor în orice caz printr'o acţiune in factum; dacă a fost de rea credinţă, atunci se dă în contra lui o acţiune ad exhibendum şi revendicarea 2); dacă a comis un furt luând seminţele '), atunci proprietarul imobilului poate fi urmărit prin acţiunile ce derivă din furt (actio furti şi condictio furtiva). 518. b. Construcţiuni făcute pe terenul altuia. Şi aci trebuie să distingem după cum construcţiunea s’a făcut de proprietarul materialelor pe solul altuia sau, invers, de proprietarul solului cu materialul altuia. I. Proprietarul solului construeşte cu materialul altuia: acesta din urmă nu pierde prin acest fapt proprietatea4), dar ea este paralizată în virtutea unei dispoziţiuni a celor XII table5) menită să împiedece dărâmarea inutilă a construcţiunilor. Fără aceasta, proprietarul materialelor, nepierzând a-ceastă proprietate, ar puteâ mai întâiu să ceară ') Instit. Just., 2, 1, 32. Cf. Gnius, II, 76. 2) In cazul special când e vorba dc arbuşti, sc dă o acţiune în revendicare utilis. Dig.. 6, 1, 5, 3. 3) Vezi soluţiuni simetrice în caz de accesiune a două mobile, i) Instit. Just., 2, 1, 29, Gaius, Dig., 41, 1, 7, 10. 6) V. Cele XII Table, 6. 7. Cf. Dig., 47, 3, 1. 494 DREPTUL ROMAN separarea lucrului (exhibere) şi apoi să revendice1). Dar dacă construcţia este în urmă dărâmată, materialul va putea fi reluat de proprietarul iău. Până atunci însă cele XII Table conţineau o dispoziţiune pentru a indemnizâ pe proprietarul materialului: acesta avea acţiune de tigno juncto tinzând să-i acorde cu titlu de daune dublul valorii materialelor 2). Dacă această acţiune ad exhibendum 3) este a constructorului de bună credinţă, atunci proprietarul nu mai avea posibilitatea să mai intenteze în urmă revendicarea mai sus amintită (v. Instit. Just., 2, 1, 29). Dar dacă e un posesor de rea credinţă sau un hoţ, atunci proprietarul materialelor păstrează dreptul de a mai intenta acţiunile derivând din furt, revendicare4) şi acţiunea ad exhibendum 5). 2. Proprietarul materialelor construeşte pe solul altuia; adică în acest caz avem ipoteza inversă >') Revendicarea eră neutralizată dela început în virtutea • principiului accessorium sequitur principale sau aci sub, o formă mai precisă, principiul acesta eră formulat în termeni diferiţi: superjicies solo cedit. Vezi Gaius, II, 73; Instit. Just., 2,1,29 V. infra, p. 639 Nr. 696. 2) Instit. Just., h. t. 29, Dig., 41, 1, 10; 6, 1, 23, 7. ®) V. Dig., 47, 3, de tigno juncto. Instit. Just., loco citato. 4‘) Dig., 47, 3, de tigno juncto 2. s) Dig., h. t. 1. Prin cuvântul tignum, grindă, se înţelege orice material ce poate servi la o construcţie; v. Instit. Just., h. t., 29. Vezi asupra controverselor relative la această chestiune, Accarias, Precis, 1, 165 şi urm.; Pernice, Labeo, 2, 1, 317 (ambii susţin că actio de tigne juncto se aplică numai în caz de furt; în sens contrar vezi Dernburg, Pandekt.). Cf. Girard, Manuel, p. 355 text şi nota 6. Declareuil, Rome ei ' l'org, du droit, p. 202, — Stoicescu, Curs, p. 170. I. Peretz. Ist. dr, rom., voi. I. Originele (ed. II), p. 124. ACCESIUNEA 495 celei precedente şi consecinţele sunt simetric opuse: nu numai că în acest caz proprietatea materialelor este paralizată şi revendicarea suspendată până la dărâmare, dar chiar proprietatea lor este transferată dela proprietarul originar la proprietarul solului şi deatunci încolo orice revendicare este imposibilă. (V. Instit. Just., 2, 1, 30; Gaius, Dig,, 41, 1, 7, 12). Pentru a fi indemnizat în acest caz. proprietarul materialelor are, dacă n’a pierdut posesiunea şi este de bună credinţă, o exceptio doli, aşa încât nu va restitui până nu va fi desdăunat (Gaius, II. 76. Instit. Just., 2, 1, 30—32). Dacă însă eră de rea credinţă, adică ştia că terenul pe care construeşte este al altuia, atunci se presupune că a renunţat la dreptul său de proprietate. (Instit. Just., 2, 1, 30) şi, fiindcă a comis o culpă, este lipsit de orice despăgubire. (Instit. Just., loc cit.). Despăgubirile, când se acordă, cuprind toate cheltuelile: pretium materiae et mercedes ţabro-rum1). In dreptul bizantin aceste soluţiuni au fost modificate în favoarea constructorului, chiar de rea credinţă: el va avea întotdeauna jus tollendi, adică dreptul de a ridică materialul ce poate fi luat fără deterioraţiune2) şi chiar va puteâ revendică, ma- ') Dig., 41, 1, 7, 12; Instit. Just., h. t., 30, etc.; după o <ă doctrină s'a susţinut că trebuie aplicat şi aici regula relativă la impensele utile: nu se va restitui cheltuelile în întregime ci numai plus-valuta, v. Dig., 6, 1, 38. 2) Soluţiuni atribuite lui Julian, Ulpian şi Paul (Dig., 6, 1, 27, 5 şi 6, 1, 37), dar probabil interpolate de Justinian. (Vezi infra, p. 585, No. 622; DREPTUL ROMAN 401 > tcrialul său în caz de dărâmare cu condiţiunea de a dovedi că nu a avut intenţia de a face o dona • ţiune1). 519. C. Accesiunea mobiliară (un mobil la alt mobil). Soluţiunile expuse mai sus sunt relativ simple fiindcă toată materia accesiunii unui mobil la un imobil este dominată de regula accessorium sequitur principale. In materie de accesiune mobiliară regu-lele sunt ceva mai complicate fiindcă la distincţiu-nile indicate mai sus (supta, p. 491—492, No. 516, va trebui să mai adăugăm încă una, distincţiunea ipotezelor în care ambele mobile sunt echivalente — adică niciuna nu poate fi socotită accesoriul celeilalte — şi ipotezele în care diferenţa între accesoriu şi principal reapare şi deci regula mai sus indicată devine din nou aplicabilă. Să examinăm pe rând aceste două serii de ipoteze: 520, I. In primul caz adică atunci când cele două mobile sunt considerate echivalente, este o con-ftisio sau o commixtio iar nu o accessio. Dacă unirea celor două mobile s’a făcut cu consimţimântul proprietarilor respectivi atunci în locul proprietăţii divise de până atunci apare o proprietate comună. De ex.: dacă s’a amestecat două lucruri de acelaş fel: conţinutul a două butoaie de vin, ori s'a topit la un loc două bucăţi de aur; sau dacă s’a amestecat lucruri de natură diferită, de ex.: s’a topit la un loc aur şi argint (ceeace dă electrum) ori vin cu miere ') ('oii. Just., 3, 32, 2, 1. Text interpolat sau conrupt. I ACCESIUNEA 49? (Romanii numeau acest amestec mulsum), în toate aceste cazuri va fi o proprietate indiviză şi aceasta chiar când lucrurile amestecate şi-ar fi păstrat individualitatea, de ex.: mai multe bucăţi de aur sau de argint puse împreună, vitele a două turme, etc.1). Dacă însă unirea s’a făcut întâmplător, fără con-simţimântul celor doui proprietari, atunci trebuie să distingem după cum lucrurile unite îşi păstrează sau nu individualitatea. 1. Dacă ele nu mai pot fi despărţite (cum e în cazul amestecului de metale, de vinuri, electntm, mulsum, etc.) atunci avem şi în acest caz o proprietate indivisă şi proprietarii respectivi vor trebui să intenteze unul contra altuia net io communi di~ vidundo*). 2. Dacă din contra obiectele îşi păstrează individualitatea (singttla corpora in sua substantia du-rant), atunci fiecare proprietar îşi păstrează dreptul său şi poate revendică: de ex. vitele unei turme sau bucăţile de metal puse la un loc. Sunt însă două ipoteze particulare unde soluţiunile sunt întru câtva diferite: a) Dacă lucrurile amestecate, deşi îşi păstrează individualitatea, totuşi nu pot fi despărţite uşor, de ex. amestecul a două cereale: boabele şi grăunţele rămân distincte dar e aproape imposibil a le despărţi, atunci, din punct de vedere teoretic, soluţia este aceeaşi, adică proprietatea ră- ’) V. Instit. Just., 2, 1, 27—28. *) V. Instit. Just., 2, 1, 27. i 2534. —- Biblioteca Universitară. 52 DREPTUL ROMAN 4*>S mâne distinctă, dar din punct de vedere procedural, revendicarea nu mai e posibilă şi atunci se dă o acţiune reală1), ca şi revendicarea, tinzând a despăgubi pe fiecare proprietar în proporţie cu grâul său: pro modo cujusqite [rumenii, după o prealabilă evaluare a valorii respective (quale cujusque [ruine nlum [iierit) 2); b) In cazul când amestecul este făcut din monete, soluţia este cu totul alta; cel care a făcut amestecul devine proprietar al întregii cantităţi, dar rămâne obligat faţă de proprie^ tarul anterior al monetelor3). Este evident că dacă în aceste ipoteze s a comis vreun furt de una din părţi, cealaltă are acţiunile derivând din furt4). In privinţa terminologiei, trebuie observat că Romanii întrebuinţează în special cuvântul con[usio când e vorba de un amestec definitiv şi commixtio atunci când lucrurile amestecate conservă individualitatea lor. In rezumat putem spune că în toate cazurile de confusio avem întotdeauna o proprietate indiviză, iar în cazurile de commixtio, proprietatea este indiviză numai dacă unirea s’a făcut cu consimţimântul ambilor proprietari, altfel fiecare rămâne proprietar al părţii sale. 521. II. Accesiunea mobiliară propriu zisă. Atunci 1 ) V. lnsfit. Just., li. t. 28. -) lnsfit. Just., loc. cit. ■') / >/>/.. 46, 3, 78. Este controversă asupra motivelor .HT.sIrl soliitiuni. •>) (:i. lnsfit. J„st., h. t„ 34 in fine şi Gaius, II, 78. ACCESIUNEA 499 când cele două mobile ce se unesc, pot fi socotite una ca accesoriu, cealaltă ca principial (v. supra, p. 496, No. 519 atunci se aplică din nou regula acces-soritim sequituc principale şi vom aveâ reguli simetrice celor relative la construcţiuni cu singura excepţie că aici nu mai poate fi vorba de acţiunea de tigno juncto. Trebuie mai întâiu deosebit după cum unirea este definitivă sau numai provizorie, adică dacă rămâne posibilitatea de a despărţi lucrurile unite. a) Când un braţ este lipit unei statui, ori o roată pusă la un car ori o piatră la un inel, unirea nu este definitivă şi ele pot fi despărţite. Braţul, piatra de inel, roata de car, rămân proprietatea celui ce Ie-a avut, dar revendicarea este paralizată prin regula accesorium... mai sus indicată1). Dar dacă sunt despărţite în urină - şi proprietarul poate chiar provocă această despărţire printr’o actio ad exhibendum 2), atunci ele pot fi revendicate3). Dacă proprietarul accesorului a făcut unirea ştiind că principalul nu-i aparţine, ca şi în ipoteza construcţiunilor, el va pierde proprietatea. b) Când unirea este definitivă, atunci proprietarul accesorului pierde dreptul său. Ipotezele cele mai celebre sunt cele relative la tabloul pictat pe pânza sau tăbliţa altuia şi a papirului sau a per- ') Cf. la construcţiuni o regulă identică, p. 494, No. 3 2) V. p. 494, No. 518 şi Paul, Dig., 6, 1, 23, 5. 3) Cf. p. 495, No. 518 şi Paul, textul citat. 500 DREPTUL ROMAN gamentului scris de altul decât de proprietarul a-cestuia 1). In prima ipoteză principalul este tabloul, accesoriul este materialul2) în cazul al doilea din contra materialul este principalul şi literile, „chiar de ar fi de aur", sunt accesoriul. Dacă proprietarul accesoriului are lucrul în posesiunea sa şi este de bună credinţă, poate să opună revendicării proprietarului principalului excepţia doli (v. Instit. Just., 2, 1, 33—34; Gaius, Dig., 41, 1, 9, pr. şi Comm., II, 78; cf. supra, p. 492, No. 517. In caz contrar, proprietarul hârtiei scrise de altul n’are nici o acţiune specială (se dă în general în toate aceste cazuri o actio in factum când nu există alta, (v. Paul. Dig., 6, 1,23,5), dar proprietarului tăbliţelor sau pânzei pictate i se acordă o acţiune ca să plătească pictorului munca, dacă acesta a fost de bună credinţă, căci altfel pictorul poate opune la rândul său o exceptio doli3). In timpul imperiului se mai dă în contra celui de rea credinţă acţiunea în revendicare şi ad exhiben-dum, iar dacă una din părţi a comis un furt cealaltă are, evident, acţiunile ce derivă din furt. (Instit. Just., 4, 1, 34). ’) V. pag. 493, No. 518 şl Instit. Just., 2, 1, 30. 2) Se mai poate adăugă ipoteza unui bra{ de statue sudat cu statuia în loc de a fi numai lipit (Este diferenţa între adplumbatio şi {erruminatio; V. Paul, Dig., 6, 1, 23, textul fundamental în această materie; cf. Stoicescu, Curs, p. 171, nota 1. ;1) V. Gaius, II, 78 şi Instit. Just., 2, 1, 34. O părere divergentă în Dig., 6, 1, 23, 3 (Paul). MODURILE DERIVATE VOLUNTARE 501 Secţiunea II. — Modurile derivate voluntare 522. Am arătat mai sus (supta, p. 474, No. 490) că modurile derivate sunt de două feluri, voluntare şi nevoluntare. Ne vom ocupă cu primele în această secţiune, după ce vom da câteva indica-ţiuni generale. Pentru ca o alienaţiune să fie juridiceşte efectivă, adică să transfere proprietatea dela o persoană — alienatorul — la alta — dobânditorul. conform voinţei lor comune, sunt necesare trei condiţiuni, una relativă la persoane — să fie capabile de a aliena şi de a dobândi; alta relativă la obiectul de alienat — trebuie să fie alienabil; a treia relativă la modul de alienare — care trebuie să fie recunoscut de dreptul în vigoare. 523. 1. Sunt unele persoane care, deşi proprietare, nu pot aliena bunurile lor. Cazul cel mai celebru este al imobilului dotai al cărui proprietar este soţul, dar care nu-1 poate înstrăina fără consimţi-mântul soţiei1). Dimpotrivă sunt unele persoane care, deşi neproprietare ale unui bun, îl pot aliena: curatorii în virtutea unei dispoziţiuni a celor XII Table, tutorii, pentru bunurile persoanelor puse sub protecţia lor (vezi, Gaius, II, 64). 524. 2. Sunt unele bunuri inalienabile, mai ales în virtutea unei legi de ex.: cele relative la bunurile litigioase sau a legilor agrare ale lui Tiberius Grac-chus, Sulla, Julius Caesar. ') Este dispoziţiunea legii Julia de [tindo dotali, V. Gaius. II, 63. RRHI’TUl, ROMAN r>0'2 Sc mai poate ca inalienabilitatea să provină din-tr o decizie a pretorului1), ori chiar — dar numai în mod excepţional, din voinţa particularilor2) de ex. în cazul unui fidei comis de familie. Tot inalienabil ar fi, după o părere, şi heredium (v, supta, p. 420, No. 438). 525. 3. Simpla voinţă nu este suficientă, în dreptul roman, pentru a transferă proprietatea, ca în dreptul nostru3) ci mai este nevoie de un act special 4) care poate avea trei forme: mancipatio, in jure cessio şi traditio. Aşa dar transfertul de proprietate — care astăzi se face într’un singur timp — momentul consimţimântului părţilor, este descompus în două faze în dreptul roman; convenţiunea care obligă a face transfertul de proprietate, şi actul care realizează acest transfert deslegând obligaţiunea contractată. Această diferenţă nu este fără consecinţe practice căci în dreptul nostru nulitatea con-venţiunii de alienare atrage nulitatea alienaţiunii pe când în legislaţiile în care transfertul de proprietate este despărţit de momentul convenţiunii şi se efectuiază prin act separat, rămâne valabil chiar dacă convenţiunea este nulă, eficacitatea sa nede-pinzând decât de actul de transfert el însuşis). Cu ’) Mai ales In materie de hereditate, Dig., 41, 4, 5, 7 şi 42, 5, 31, 4. 2) Caracterul excepţional al acestui caz de alienabilitate este pus în evidenţă de Pomponius, Dig., 2, 14, 61. ”) V, cod. civ. rom., art. 971. *) Acest act special este numit de interpreţi: modus ad~ t/iiimidi în opoziţie cu contractul ce-1 precede numit: titulus .'i.m ciutsu adquirendi. h) Cf. Codul civ. german. §§ 925 şi urm. MODURILE DERIVATE VOLUNTARE 503 alte cuvinte, s’a zis că dreptul roman distinge modurile de a se obligă de modurile de transferare a ! proprietăţii, care în dreptul nostru sunt confundate în baza regulei că simplul consimţimânt este sufi- i cient pentru a strămută proprietatea. Aceasta este 1 una din diferenţele capitale între dreptul roman şi 'j dreptul actual. I Se pot totuşi notă câteva excepţiuni dela această regulă 1) dar unele sunt de domeniul dreptului pu- ! blic (de ex.: vânzarea sub hasta a sclavilor) altele j sunt de origină provincială — anume din partea | greacă a imperiului, în special în Egipt unde există | un sistem special de înregistrare a actelor de alie- t, naţiune, care, ca şi formalităţile transcripţiunii de f astăzi, formau o publicitate utilă interesului ter- j ţilor2). [ Importanţa acestei doctrine provinciale relative Jj la transfertul de proprieatc prin simplul efect al j consimţimântului este că, după părerea noastră, j ea a trecut în dreptul bizantin în special prin in- f termediul lui Gaius, care după toate probabilităţile, 1 eră un jurisconsult din partea greacă a imperiului. ! Intr’adevăr, sub pana acestui jurisconsult găsim (■ o afirmaţiune în contradicţie cu vechiul principiu I din dreptul roman arhaic, anume că pentru transfe- | ') Vezi pentru detalii Stoicescu, Curs, p. 166. I 2) Asupra sistemului registrelor funciare din Egipt a se h vedea L. Mitteis, Grundziige (t. 2, partea I, din Grundziigc j! und Chcestomathic der Papi/ruskunde von L. Mitteis und U. ! Wilken). Lipsea, 1911, p. 90—112. Cf. Girard, Textes, î p. 177 (nota). i 504 «RRPTITL ROMAN rarea proprietăţii e nevoe de o solemnitate specială. Această afirmaţiune a fost reprodusă de două ori de Justinian (în Instit., 2, 1, 40 şi în Digeste, 41, 1, 9, 3). In aceste texte citim că ar fi conform dreptului natural ca voinţa proprietarului de a transferă proprietatea să fie ratificată de lege şi recunoscută în drept, adică e tocmai concepţiunea modernă, susţinută încă din secolul al XH-lea tot pe baza ace-luiaş argument, dreptul natural: nihil enim tam con-veniens est naturali aequitati, quam voluntatem domini, volentis rem suam in alium trasferre, ratam habere 1). Justinian consequent acestei noui concep-ţiuni, a urmat mai departe pe Gaius în anumite so-luţiuni concrete2) unde el a văzut o transferare a proprietăţii prin simplul efect al voinţii proprietarului fără vreun act de transferare (Gaius, Dig., 41, 1, 9, 5, Instit. Just., 2, 1, 44: ...Sine traditione nuda voluntas domini ad rem transferendam...) Este o concepţiune nouă, foarte aproape de dreptul modern, care trebuia pusă în relief3). E drept că aproape unanimitatea romaniştilor critică această concepţiune bizantină şi, pentru a salvă principiul ’) Asupra transfcrtului de proprietate in dreptul grec, V. Collinet, le caractere oriental de Ia legislation de Justi-nien, p. 100—104. 2) Cf. supra, p. 477, text şi nota 3 (No. 497). 3) Cf. infra, p. 527, No. 545. Trebuie notat însă că în dreptul lui Justinian principiul relativ la distincţiunea între modus adquirendi şi titulus adquitendi, adică necesitatea unui act special pentru transfertul proprietăţii şi insuficienţa simplului consimţimânt sunt încă în vigoare: Cod. J„ 2, 3, 20. Traditionibus et usucapionibus, non nudis pactis dominia rerum transferuntur: cf. Frag. Vai., 268. MANCIPAŢtUNEA 505 roman al diferenţei între modurile de a dobândi — care consistă Intr’un act special, şi cele de a se obligă, admit că în aceste cazuri am avea, după o terminologie medievală, o tradiţiune fictivă, simbolică — după cum vom vedea mai departe1). Este o concepţiune destul de complicată, dar conformă cu ideile din epoca clasică a dreptului roman, totuşi ea a fost respinsă de dreptul bizantin a lui Justinian şi înlocuită cu o ideie mai simplă şi mai naturală: aceea a transfcrtului' de proprietate prin efectul simplului consimţimânt. 526. Enumerarea modurilor derivate voluntare. Ele sunt trei la număr; două formaliste şi aparţinând vechiului jus civile: mancipatio şi in jure ces~ sio; un mod neformalist, şi a lui jus gentium: tra-ditio. Primele două sunt accesibile numai cetăţenilor romani şi pentru lucruri romune, cel de al doilea este aplicabil în toate cazurile adică chiar şi între străini şi chiar pentru lucruri neromane. Prin faptul că ele se manifestă printr’un act concret şi exterior, modurile de dobândire voluntare au şi un rol de publicitate, favorabil intereselor terţiilor care vor fi astfel mai în măsură de a cunoaşte alienaţiunile. § 1. Mancipatio 527. Mancipaţiunea este un mod de alienaţiune de drept civil — aşâ cum am arătat mai sus. efi - ’) Vezi infra, p. 527, No. 545. 506 DREPTUL ROMAN cace numai pentru lucrurile romane şi numai între cetăţenii romani, latini şi peregrini care au jus corn-mercii1), şi special pentru res mancipi2). Cum vedem, sfera sa este strict limitată, dar ea are aplica-ţiuni precum am văzut, în dreptul persoanelor. Intre altele, mancipaţiunea este modul de a realiză o e-mancipare. Gaius vorbeşte despre mancipaţiune cu ocazia tratării procedeului emancipării (Gaius I, 119 şi urm.). 528. 1. Formele manc'tpaţiunii. Ceremonialul man-cipaţiunii este destul de complicat. Alienatorul şi do-bânditorul trebuie să fie de faţă împreună cu cinci martori cel puţin (pot fi şi mai mulţi), de obiceiu prieteni ai părţilor (praesentibus amicis, Gaius, II, 25). Martorii trebuie să fie cetăţeni romani puberi (testes idonei) şi unul dintre ei, care are probabil misiunea de a adună pe ceilalţi şi se numeşte an~ testatus3) o căpetenie a martorilor4). Mai este de faţă şi un libripens — purtător de balanţă. Do-bânditorul rosteşte atunci formula solemnă a re-vendicaţiunii la care adaugă menţiunea că este o vânzare: Hune ego hominem ex jure quiritium meum esse aio isque mihi emptus esto hoc aere aeneaque libra. Se presupune, în această formulă că e vorba ’) Vezi, Ulpian, Rcg., 19, 4. Commercium este definit ca jus cmendi vcndendique inviccm. 2) Vezi supra, p. 505, No. 526. ’) V. Epitome Gaii, 1, 6, 3, şi testamentul lui C. Longinus Castor (Textes, Girard, p. 819). 4) V. în acest sens, Stoicescu, Curs, p. 174. Girard, Mămici, p. 309, No. 3. In sens contrar, Accarias, Precis 1, p. 655, No. 1 pentru care antestatus este tot una cu libripens; Cuq, Manuel, p. 270, nota 2. (Institutions, 1, p. 254, No. 3). FORMELE MANCIPAŢIUNEI 507 de cumpărarea unui sclav (homo); dacă obiectul cumpărat este diferit, atunci, evident, formula va fi modificată în consecinţă. După o doctrină, se crede că se mai adăugă la formulă şi menţiunea preţului, pretio1). Obiectul vândut trebuia să fie de faţă căci eră indicat prin demonstrativul cu care începe formula (Hune hominem...) şi dobândilorul trebuia să pună mâna asupra lui: când eră vorba de mobile, trebuia chiar ca să fie luate cu mâna2) şi nu se puteau mancipâ deodată mai multe lucruri decât se poate apucă cu mâna (mânu capere). Ceremonialul se termină printr’un gest caracteristic: dobânditorul (ac-cipiens) loviâ cu o bucată de aramă (raudusculum) balanţa care eră şi ea de. aramă (aenea libra) şi o dădeâ celui ce făceâ alienaţiunea cu titlu de preţ al vânzării (quasi pretii loco). La început această bucată de aramă eră cântărită dc libripens. dar mai târziu, când nu a mai fost nevoie de cântărit moneta, după cum vom vedea mai departe, s a suprimat cântărirea efectivă şi arama a devenit un preţ fictiv. Lovirea balanţei cu bucata de aramă aveâ de scop verificarea purităţii metalului3) şi *) *) V. formula „Emptus mihi esto prefio" într’un text nl lui Paul (Frag. Vat, 50). Cf. Girard, Mămici, p. 309, Stoi-cescu, Curs, p. 174. !) Ulpian, Reg., 19, 6. Cf. Gaius, 1, 121. Pentru imobile au eră nevoie ca mancipaţiunea să fie efectuată în prezenta lor (Vezi textele citate). Pentru importanţa acestei diferente, vezi in[ra, p. 509, No. 531. 3) In acest sens vezi Ihering, Esprit du droit rornam, 3 p. 222. DREPTUL. ROMAN 50K poate chiar să atragă atenţiunea celor prezenţi a-supra momentului final când operaţiunea este efectuată 1). 529. 2. Istoricul mancipaţiunii. Cum s'ar putea explică acest ceremonial atât de ciudat? Urmând exemplul lui Gaius1 2 vom căută această explica-ţimie în istoria mancipaţiunii. Mancipaţiunea este extrem de veche: ea este după toate probabilităţile anterioară întemeierii Romei şi e comună po-pulaţiunilor Laţiului — ceeace explică pentru ce este accesibilă şi Latinilor3 *). O dovadă a antichităţii sale este şi faptul că nu numai metalul dat de dobânditor este aramă, dar chiar şi balanţa este din acelaş metal: aceasta ne aduce îndărăt la epoca bronzului şi trebuie să amintim că în toate ceremoniile magice se întrebuinţa acelaş metal: dovadă că şi unele şi celelalte aparţin aceleiaşi antichităţi preistorice şi aceluiaş mediu. Cântărirea aramei este uşor de explicat: aceasta fiind singura monetă întrebuinţată la început de Romanii chiar şi în epoca celor XII Table*) ea trebuia cântărită, aceasta chiar atunci când ea avea un sigruim, căci se putea şi atunci roade marginile şi scădea astfel greutatea ei5). Prezenţa martorilor, în care unii au vrut să vadă 1) Cf. Declareuil, Rome et l’ocg. du droit, p. 192. 2) Vezi texul fundamental în Comm., I, 122. ,1) V. Girard, Marmei, p. 310, nota 1. *) Vezi Gaius, I, 122. •) Cf. Declareuil, Rome et l'org. du droit p. 192. ISTORICUL MANCIPAŢIUNII 509 reprezentanţi celor 5 clase ale lui Servus Tullius1), dar fără drept cuvânt2), are de scop să deâ un caracter de publicitate alienaţiunii, garantând libertatea consimţimântului părţilor şi mai ales pentru a servi ca martori în caz de proces sau contestaţie. Dar nu este exclus ca în epoca primitivă aceşti martori să fi avut un rol activ şi să fi reprezentat într’adevăr comunitatea interesată la aceste muta-ţiuni în patrimoniul membrilor ei, (cu atât mai mult cu cât eră vorba de res mancipi, considerate ca fiind cele mai de valoare), întocmai cuin interveniâ aceeaşi comunitate în transmisiunile morţiş causa, în testamente, precum vom vedea mai departe. 530. S’a mers chiar mai departe şi s’a presupus, pentru epoca primitivă, când nu se utiliza încă a-rama ca monetă ci capetele de vite, că mancipaţiu-nea s’ar fi făcut numai printr’o luare in posesiune — o apucare cu mâna a obiectului alienat (mânu capete), fără balanţă şi fără operaţiunea cântăririi, aceasta fiind înlocuită cu numărarea capetelor de vită. Un argument în acest sens este însăşi etimologia cuvântului pecunian~bani, dela pecus-turmă 3). 531. Formele însăşi ale mancipaţiunii sunt a-nume potrivite pentru lucrurile mobile (de ex. regula relativă la prezenţa obiectului şi la apucarea >') Huschke a susţinut aceasta. 21) Doctrina Huschke a fost combătută cu «urecN (Ir 11<>1 der Beitrăge zum Erbrecht, 1881, p. 51. IVcmiii .mi .‘iimi.n, mancipaţiunea este anterioară reformei Iul Servlus Tullius şi se găseşte şi la alte populaţlmil. s) Vezi supra, p. 420. No. 418. 510 DREPTUL ROMAN lui cu mâna) aşâ încât s’a presupus că atunci când aceste forme au fost definitiv fixate nu exista încă o proprietate imobiliară alienabilă, ci foarte probabil numai o proprietate colectivă a grupurilor a-supra imobilelor, proprietate care erâ inalienabilă. 532. Mancipaţiunea a fost reglementată de cele XII Table care, pe cât se pare1), conţineau o dis-poziţiune celebră: Cum nexum [aciet mancipiumque uti lingua nuncupassit ita jus esto (XII T, 6, 1), adică „atunci când se va face un nexum ori o mancipaţie, după cum va fi rostirea (părţilor) aşâ să fie dreptul". Sensul este destul de enigmatic2). Ntincupare înseamnă, după Gaiuss) palam nomi~ nare a numi făţiş, în public. S’au propus mai multe explicaţiuni dar toate s’au dovedit insuficiente şi nesigure. Pentru unii această regulă însemnează că diversele clauze care însoţiau mancipaţiunea (le-ges mancipii) să fie validate. Girard combătând această doctrină a arătat foarte bine că aceasta este contrar spiritului însuşi al dreptului roman fiindcă consacră încă de pe atunci libertatea convenţiu-nilor. ceeace ar răsturnă evoluţia firească a întregului drept roman, punând la începutul ei un principiu care n’a fost recunoscut decât foarte târ- ’) 'Vezi supta, p. 505, Cf. A. Perpice, Labeo, 2, 2, 346 şi urm. 2) Autenticitatea acestei dispoziliuni a fost combătută de d-1 I. Popescu-Spineni, în Nexum, 1925, p. 60—65. D-sa crede că regula Cum nexum {aciet....... deşi cutumiară şi destul de veche probabil, este totuşi posterioară celor XII Table. *) Gaius, II, 104. Vezi in[ta, p. 512, nota 4. ISTORICUL MANCIPAŢIUNII 511 ziu şi numai în mod parţial şi limitat (v. teoria contractelor nenumite). Deaceea Girard a încercat să explice altfel a-ceastă regulă: ea ar însemnă că s a suprimat atunci nevoia unei cântăriri efective a aramei, devenită inutilă printr’o reformă monetară atribuită decemvirilor: introducerea asului libral; aşa dar mancipa-ţiunea va fi valabilă numai în virtutea rostirii cuvintelor sacramentale1). Dar această teorie, care ni se pare contrazisă direct de un text al lui Gaius (II, 122) de unde se poate vedea că chiar în epoca celor XII Table s’a continuat a se cântări arama, nu mai poate fi acceptată astăzi când studii recente asupra monetei romane ne-au arătat că Romanii nu au cunoscut moneta cu greutate fixă şi garantată de stat decât mult mai târziu -). S'a mai propus încă altă explicaţiune: dispoziţitinea celor XII Table ar fi avut de scop să întindă şi la plebei man-cipaţiunea3), dar nici această explicaţiune nu a fost acceptată. Cu titlu de ipoteză s’ar putea admite că această regulă a celor XII Table are o valoare identică cu o altă dispoziţiune analoagă relativă la testamente uti legassit pater super pecunia tutelave ‘) In acest sens, Girard, Manucl, p. 310, urmat de De-clareuil, Rome et l’organisation du droit, p. 193. In contra acestei teorii vezi Appelton, Revuc generale de droit, 1920, p. 225—241 şi 345—358. Cf. Stoicescu, Curs, p. 175. I. Perclz, Ist. Dr. Rom., voi. 1, Origininelc (cd. 11), p. 123 şi 126. 2) V. articolul citat: Revuc generale de droit. Cf. supra, p. 413. “) In acest sens v. Cuq, Manuel, p. 272. 512 DREPTUL ROMAN suae rei ita jus esto 1). După majoritatea autorilor această din urmă regulă are de scop de a acordă libertate de a testă: până atunci — precum vom vedeâ — testamentul eră supus unui control legislativ. Socotim în consecinţă că regula ce ne preocupă are acelaş scop de a confirmă întrebuinţarea mancipării sustrăgând-o dela controlul pe care e-ventual îl exercitau martorii (v. supta, p. 508, No. 529). In favoarea interpretării noastre putem cită un text al lui Paul2) care spune că cele XII Table au confirmat mancipaţiunea: mancipationem... lex XII Tnbularum confirmat. De altă parte legitimarea apropierii ce facem între cele două dispoziţiuni ale celor XII Table rezultă nu numai din identitatea expresiunilor: ita jus esto—caracteristică a celor XII Table şi întrebuinţată atunci când e vorba de consfinţirea unui drept3) dar şi din faptul că există o instituţiune mixtă, un testament făcut per mancipationem în formula căruia se poate vedeâ invocarea acestei duble libertăţi, de a testă pe de o parte şi de a face o mancipaţiune pe de alta4). Ar rezultă deaici că cele XII Table conţineau ’) V. XII Table, 5, 3. 2) Frag. Vat, 50. 2) Vezi Cicerone, De oratore, 1, 57, 245; De officiis, 3, 16, 65. 4) Vezi Gaius, II, 104. Este de notat că tocmai în acest pasagiu, cu ocaziunea formulei testamentului per mancipa-tionem, Gaius explică sensul cuvântului nuncupare. vezi .siipru, p. 510, nota 4. APLICAŢIUNILE MANCIPAŢIUNEI 513 două dispoziţiuni simetrice, completându-se una pe alta şi inspirate deaceeaşi concepţiune. Vedem aşâ dar că nu putem atribui celor XII Table suprimarea cântăririi aramei în ceremonialul mancipaţiunii. Dealtfel credem că nu este nevoie de a atribui unei reforme legislative această desuetudine a cântăririi care se explică destul de bine prin consideraţiuni de fapt: inutilitatea acestei operaţiuni atunci când există o monetă cu greutate garantată. Data acestei transformări nu ne este cunoscută dar, după toate probabilităţile o putem fixă cu începere dela introducerea monetei de argintJ). Deatunci preţul a devenit fictiv: arama a fost dată numai ca un simbol: quasi pretii loco. Mancipa-ţiunea a devenit un act imaginar, o vânzare închipuită — imaginaţia venditio — după expresiu-nea lui Gaius2), ceeace înseamnă că ceremonialul nu mai corespundeâ unui acţ real, cântărirea. 533. 3. Aplicaţiunile mancipaţiunii. Mancipaţiu-nea a putut să fie întrebuinţată, mulţumită caracterului formalist ce l-a căpătat, nu numai pentru a realiză o vânzare, dar şi o donaţiune şi orice alt act cu titlu gratuit3). Pentru aceasta eră de ajuns ca în locul unui preţ real, mancipaţiunea să se facă nummo uno, adică pe un singur bun. Această man- ')■ Anul 486—268. Fixarea acestei date ne parc conformă şi cu spiritul textului lui Gaius, II, 122. Cf. în acest sens, Cuq, Manuel, p. 273. 3) Vezi Ulpian, Reg., 19, 4. Cf. Cicerone, Topiccs, 5, 28 şi 10, 45. 3) Vezi şi S. G. Longinescu, Elemente de drept roman, voi. I, partea II, Drepturile reale, (ed. 1927), p. 67 şi urm. 4555. — Biblioteca UniTersitari. 33 514 DREPTUL ROMAN cipaţiune nummo tino care precum vom vedeâ, mai are şi altă aplicaţiune, eră evident valabilă, fiindcă validitatea operaţiunii depindea de formele ei (act formalist) şi nu de cauza ei adică de contractul care îi serviâ de suport (titulus adquirendi. v. supra, p. 502, No. 4). Precum am spus, mancipaţiunea are un domeniu propriu: ea este modul de alienare al lucrurilor man~ dpi. Dar ea s’a aplicat chiar şi lucrurilor nec man dpi şi avem numeroase documente despre a-ceasta1). Acest fapt trebuie explicat şi vom aveâ de răspuns la două întrebări: 1. De ce mancipaţiunea s’a aplicat şi lucrurilor nec mancipi atunci când proprietatea acestora putea fi transferată printr’un procedeu mult mai simplu. 2. Care eră efectul man-cipaţiunii aplicată la lucrurile nec mancipi. La prima întrebare se poate răspunde că avem o suprapoziţiune de forme. Fiecare dobânditor ţine să aibă titluri de proprietate cât mai în regulă şi dea-ceea recurge la formele cele mai complete. La a doua întrebare trebuie răspuns, după opinia ce ne pare mai temeinică, şi care a fost susţinută de majoritatea romaniştilor, că actul de alienaţiune al obiectelor nec mancipi, va fi nul ca mancipa-ţiune fiindcă aceasta se aplică în mod exclusiv lucrurilor mancipi2), va fi totuşi valabil ca simplă ') Vezi Textes, Girard, p. 827, 229, 831. (Imobile provinciale, etc.). Cf. Pliniu, Hist. Nat., 9, 60, 35, mandpatiune de perle (lucruri nec mancipii). a) V. Ulpian, Reg., 19, 3: propria alienatio rerum mancipi; Cf. Cicero, Topica, 10, 45: ibid. 5, 28. APL1CAŢ1UN1LE MANCIPAŢtUNEI 515 tradiţitine. Intr’adevăr, după cum s’a putut vedea din ceremonialul mancipaţiunii, aceasta conţine totdeauna o remitere a obiectului alienat când acesta este un mobil, adică o tradiţiune1). Prin urmare transfertul de proprietate al lucrurilor nec mancipi va fi realizat şi in acest caz dar cu alt titlu decât acela de mancipaţiune, lucru important de notat fiindcă, după cum vom vedea, efectele mancipaţiunii nu sunt aceleaşi ca ale tradiţiunii. (Vezi, infra, p. 516, şi urm.. No. 535). O altă utilitate a mancipaţiunii in acest caz ar fi că, atunci când e vorba de imobile nec mancipi (de ex. pământuri provinciale) alienaţiunea va fi valabilă chiar şi fără o tradiţiune efectivă (într’-adevăr ştim din studiul ceremonialului mancipaţiunii că acestea puteau fi mancipate, spre deosebire de mobile, chiar fără ca să fie la faţa locului). S’a susţinut, dar fără drept cuvânt, că aceeaşi utilitate ar fi rezultat şi din manciparea mobilelor, dar a-ceasta este contrar ceremonialului însăşi al mancipaţiunii. Se pare chiar că printr’o constituţiune din anul 394 s’a suprimat acest efect al mancipaţiunii şi s’a cerut chiar pentru imobile o tradiţiune efectivă*). 1) Din această cauză se întrebuinţează de texte expresluni ca per traditionem accipere (în loc de mancipio accipece); de traditio nexu (Qc. Topica, 5, 28) în loc de mancipatio. Vezi asupra acestei din urmă expresiuni, Popescu-Spineni, Nexum, p. 80; cf. Declareuil, Rome et l'org. du droit., p. 193 . Cf. expresia mancipio dedero vacuamque possessionem tradidero, în donatiunea lui Syntrophius, Textes, Girard, p. 831. a) Accarias, Precis, 1, p. 656, No. 3 a susţinut că aceea} 516 DREPTUL ROMAN 534. 4. Dispariţiunea mancipaţiunii. Mancipaţiu-nea dispare în a Il-a jumătate a secolului al IV-lea poate chiar în urma reformei din 394 amintită mai sus. Ultima operaţiune cunoscută este din anul 355 1); până atunci mancipaţiunea fusese operaţiunea cea mai uzitată ca mod de alienaţiune, pentru testamente, etc. 535. 5. Efectele mancipaţiunii. Nu numai că mancipaţiunea transferă proprietatea quiritară, dar chiar dă naştere unei acţiuni în garanţie pentru evicţiune: dacă alienatorul nu poate împiedecă evic-ţiunea apărând în justiţie pe dobânditor şi dacă se dovedeşte astfel că el nu eră proprietarul lucrului alienat, va fi responsabil pentru că vânzând lucrul altuia a comis un delict faţă de dobânditor; el va trebui să-i restitue îndoitul preţului primit în baza acţiunii auctoritatis2) intentată de dobânditor. Durata acestei garanţii este exact timpul necesar pentru ca dobânditorul să poată usucapâ lucrul adică, după o dispoziţiune a celor XII Table, doi ani penru imobile şi un an pentru mobile3). Cum nu- utilitate există şi pentru mobile. Vezi constit. din 394 in Cod. Just., 4, 3, 1, 2 = Cod. Theod. 2, 29, 2. Asupra tuturor acestor chestiuni vezi Naber, Mnemosyne, 17, 1889, p. 349 şi 409. Vezi contra, Collinet, Le caractere orientai, etc., 1912, p. 238 şi urm. *') C. Theod., 8, 12, 7. In dreptul Justinian, mancipaţiunea nu mai există. 2) Textul fundamental este Paul, Scnt. 2, 17, 1—3. Cf Cic. de Of{„ 3, 16; Top., 4, 23; Pro Marena, 2, 3. Asupra acţiunii auctoritatis, vezi lucrarea celebră a lui Girard, N. R. H„ 180—218 reproduse în Melanges, 1912—1923, 2, 5—45 şi 155—305. :l‘) XII Table, 6, 3, Usus auctoritas fundti biennium.... EFECTELE MANCIPAŢ1UNEI 517 mai lucrurile romane pot fi uzucapate1) eră natural ca lucrurile ce aparţineau unui peregrin să nu poată fi uzucapate şi în consecinţă acel ce aliena un astfel de lucru eră ţinut de o garanţie perpetuă (ae-terna auctoritas) faţă de dobânditorul lucrului, în virtutea unei dispoziţiuni a celor XII Table2). Cum vânzătorul eră ţinut să restitue, în caz de evicţiune, dublul preţului, el se putea descărca de această obligaţiune de garanţie făcând o mancipa-ţiune nummo unas) şi în acest caz garanţia, care se reducea la dublu, adica doi bani, eră evident iluzorie. In afară de acest efect general al mancipaţiunii în caz de evicţiune, ea mai are câteva efecte particulare: a) In cazul mancipaţiunii unui teren cu indicaţiunea întinderei sale, vânzătorul este ţinut faţă de dobânditor să garanteze existenţa reală a întinderii indicate; dacă lipseşte ceva, el este responsabil de dublul valorii acestei lipse prin acţiunea de modo agri ce poate fi intentată în acest caz de dobânditor; b) Mancipaţiunea mai asigură îndeplinirea unor anumite clauze ce pot fi introduse în formularul ei*): pe lângă întinederea terenului (mo- l) Vezi infra, p. 556, No. 583. -) XII Table, III. 7: Adversus hostem aeterna auctoritas este V. Stoicescu, Curs, p. 176. Auctoritas — dela verbul augco — înseamnă creştere, întărire (a dreptului dobân-ditorului). 3) Vezi exemple în Textes, Girard, p. 827, 829. Cf. supra, p. 516, No. 533. 4) Leges mancipi. Vezi Pernice, Labco. 3, p. 97 şi urm. S’a susţinut, precum vom vedea, că mandpapunea asigură eficacitatea tuturor acestor clauze introduse în formularul ei 518 DREPTUL ROMAN dus agri) de care am vorbit, se mai poate promite absenţa servituţilor (atunci se zice că obiectul alienat este uti optimus maximus) sau, în mod invers, se pot reţine anumite servituţi de către alienator (mancipaţiunea deducta servitute, deducto usu~ fructo) aşâ încât obiectul nu va intră în patrimoniul dobânditorului decât grevat de aceste sarcine. Această posibilitate de a reţine servituţi va sluji, precum vom vedea, ca mod de constituire al servituţilor (vezi infra, p. 621, No. 669—670). Nu se poate însera însă nici termen nici condi-ţiune căci mancipaţiunea este unul din acele vechi acte fac fus legitimi) care devin nule prin introducerea în formalarul lor a unei asemenea modalităţi 1). Sa mai susţinut că mancipaţiunea ar avea de efect să valideze orice clauză rostită fnuncupata) cu ocaziunea ei şi s’a invocat în acest sens regula Cum nexum [aciet mancipiumque 2). Am arătat însă că nu acesta poate fi sensul re-gulei citate*). In sens invers, s'a susţinut că în caz de vânzare, dacă nu se plătea preţul, proprietatea nu eră transferată sau, mai exact, că transfertul proprietăţii eră de ex. fiducia (pactum fiduciae). Vezi Raymond Monnier, Societatea de Ist. Dreptului din Paris, şedinţa din 7 Aprilie 1927, Revue hist. de dtoit, 1927 *) V. Dig., 50, 17, 77; cf. Frag. Vat., 329. ’) Vezi supta, p. 510, No. 532 şi 111, nota 1. *) V. supta, p. 511, No. 532. ^ EFECTELE MANCIPAŢIUNE1 519 suspendat până ce dobânditorul plătiâ preţul1). In acest sens s'a invocat un text celebru din Instit. lui Justinian 2, 1, 41, care, ce e drept se referă la tra-diţiune dar majoritatea interpreţilor admite că el trebuie extins la mancipaţiune. In acel text se zice că, după o dispoziţiune a celor XII Table, trans-fertul proprietăţii este suspendat până la plata preţului vânzării dar adaugă că, dacă vânzătorul a acordat credit cumpărătorului, s'a încrezut în solvabilitatea acestuia, proprietatea este imediat transferată, Această ultimă dispoziţiune face pe prima inutilă căci întotdeauna s’ar puteâ spune că vânzătorul, necerând imediat plata preţului, s'a încrezut în cumpărător. Caracterul contradictor al acestor două dispoziţiuni nu este contestat de nimeni, dar unii*) vor să-l explice spunând că cele două dispoziţiuni sunt de vârstă diferită şi că numai prima ar aparţine celor XII Table. S’a mai zis (de romaniştii care susţin că cele XII Table ar fi suprimat cântărirea aramei) că această dispoziţiune relativă la suspendarea transfertului proprietăţii eră corectivul necesar al suprimării cântăririi, altfel ar fi expus pe alienatori la riscul de a pierde preţul, risc care nu există atunci când arama dată eră un preţ real*). Dar, pe lângă caracterul vădit contradictoriu al *) Vezi Girard, Manueî, p. 312: Declareull, Rome et l'org-da droit, p. 193. Stolcescu, Curs, p. 175. *) Girard, Metnuel, p. 313, nota 3. 8) Girard loc. dt.; Declareull, Rome et l'org. da droit, p. 193. 520 DREPTUL ROMAN textului Instituţiunilor, el mai este potrivnic caracterului formalist al mancipaţiunii, care ar trebui să-şi producă efectele independent de cauza lor, prin însăşi virtutea ceremonialului îndeplinit. Pe de altă parte trebuie observat că regulele relative la interdependenţa obligaţiunilor cumpărătorului şi ale vânzătorului, scutind pe acesta din urmă de a face transfertul de proprietate în cazul când cel din-tâiu nu plăteşte preţul nu apar decât treptat deabiâ în epoca imperială1). Dacă într’adevăr cele XII Table conţineau o asemenea dispoziţiune, cum se face că ea nu a fost citată mai des? Ocaziunile nu lipseau; deaceea credem mai prudent de a nu extinde aplicaţiunea regulei dată de Instituţiunile lui Justinian mancipaţiunii şi de a nu admite decât cu toate rezervele cuvenite autenticitatea şi origina arhaică a acelei regule2). § 2 .In jure cessio 536. In jure cessio, despre care am avut ocaziu-nea de a vorbi la dreptul persoanelor, ca şi despre mancipaţie, este un mod de alienaţiune al dreptului civil, accesibil prin urmare numai cetăţenilor romani şi numai pentru lucrurile romane. *) Vezi ur, text celebru, Dig., 19, 1, 50, atribuind, lui La-beo, jurisconsult din epoca imperială, această idee. Asupra acestui text v. Cornii, N. R. H, 1901, şi P. Collinet, ibid., 1927. 2) A se vedea critica acestui text din Institute in Pring-sheim, Kau{ mit fremdem Geld, Leipzig, 1916, p. 50—88. In sens contrariu Ch. Appleton în Revue historique de dvoit, 1928, p. 11—45 şi 173—202. Cf. C. Stoicescu, Curs, p. 288, nota 1. IN JURE CESS10 521 537. 1. Formele sale. Intr'adevăr, in jure cessio, fiind un proces fictiv, o „lis imaginaţia' precum s’a spus cu o expresiune care nu se găseşte în text1), nu este accesibilă decât celor care pot utiliza acţiunile legii, deci peregrinii sunt excluşi. Procesul are forma unei revendicări adică se intentează printr’un sacramentum in tem. Cel care vrea să dobândească afirmă în faţa pretorului, proprietatea sa prin formula sacramentală a revendicării „H'ttnc ego ho-minem meum esse aio ex jure quiritiiirn" *). Alie-natorul nu neagă dreptul dobânditorului, cedează (cedit în jure) şi pretorul ia act de această renunţare a proprietarului şi transferă revendicantului proprietatea obiectului (addicit). Acest proces fictiv 8) poate fi intentat şi în afară de zilele faste şi pretorul poate face adicţiunea chiar în afara tribunalului căci nu este vorba de o jurisdicţie contencioasă ci de una graţioasă4). Cu toate aceste înlesniri, in jure cessio eră destul de complicată din pricina că trebuia mers în faţa pretorului sau a guvernatorului provinciei respective 5), 538. 2. Cazurile de aplicaţiune. In jure cessio poate fi utilizată nu numai pentru alienarea lucru- 1) Vezi Gaius, IV, 16, cf. II, 24. s) Romaniştii au adoptat această expresiune prin simetric cu cea relativă la mancipaţiune: in jure cessio este un proces imaginar, după cum mancipatio este o vânzare imaginară şi acceptilatio o plată imaginară. (V, Gaius, III, 169). Cf. supra, p. 513. 8) Pentru detalii vezi Karlowa, I?. I?. G., 2, p. 381—386. Girard, Melanges, 1, p. 382. 4) Vezi procedura. Voi. II. 6) Cf. Gaius, II, 25. 522 DREPTUL ROMAN rilor mancipi dar şi pentru cele nec mancipi1-) şi chiar pentru lucrurile care, nefiind corporale, ca de ex. uzufructul, hereditatea, nu pot face obiectul unei mancipaţiuni *). Findcă este un act legitim, ca şl manclpaţiunea, ea nu poate conţine nici termen nici condiţiune expresă*), ceeace dealtfel rezultă şi din forma ei, aceea a unui proces de revendicare, şi tot din această cauză ea nu poate fi utilizată de persoanele alierii juris fiindcă acestea neputând fi proprietare (tot ce au aparţine lui pater familias) nu ar puteâ să afirme în faţa pretorului un drept de proprietate al lor4). 539. 3. Efecte. In fure cessio produce toate efectele unui proces în revendicare dar nici unul mai mult: nu rezultă nici garanţie de evicţiune, nici eventuala acţiune de modo agri. 540. 4. Dispariţia acestui mod de alienare. In fure cessio dispare înaintea mandpaţiunii. Apendice 541. In legătură cu aceste două moduri de aliena-ţiune ale dreptului civil se pune o întrebare foarte delicată: aceea a antichităţii lor respective. De obiceiu se admite că manclpaţiunea este mai veche; in fure cessio pare un simplu expedient, crea- 1) Ulpian, Reg., 19, 9. *) Vezi Ulpian, Reg.. 19, 11—12. Cf. Galus, II, 30 şl 34. 8) Dig., 50, 17, 77. Frag. Vat., 50. *) Galus, II, 96. 0RIG1NEIJE MA.NCIPAŢIUNBI 525 ţJunc a unei practic! Jurisprudenţiale mai evoluate. In tot cazul ea există în epoca celor XII Table, care ar fi „confirmat-o“ după cum spune Paul1) ca şi mancipaţiunea. Totuşi, tocmai din cauza acestui caracter de expedient Juridic s*a susţinut*) că in jure cessio este mai veche: ea ar fi fost inventată atunci când nu există nici un alt mod de transla-ţiune a proprietăţii. Mai recent s’a susţinut cu multă vigoare că mancipaţiunea ea însăşi derivă din in /are cessio, căci formula celei dintâiu este tocmai formula revendicării la care s’a adăugat menţiunea vânzării (isque mihi emptas esto...). A doua parte a formulei mancipaţiunii ar fi chiar în contradicţie cu prima fiindcă mai întâiu se afirmă că lucrul a-parţine cumpărătorului şi apoi se adaugă că acesta îl cumpără şi ştiut este că nimeni nu cumpără ce-i aparţine. Dar tocmai acest caracter contradictor al formulei mancipaţiunii ar fi după altă doctrină o dovadă că mancipaţiunea este o instituţiune mai recentă, formată din combinarea unor elemente mai vechi, dintre care primul ar fi revendicarea sub forma unei in jure cessio. Aceasta este doctrina lui Schlossmann *) adoptată şi de Huveîin *), ’) Frag. Vat., 50. *1 Vezi în acest sens Eisele, Bei frâne zur rBmischtn Rechtsaeschichte, Freibnrg. 1896. p. 256—260. ’) V. Schlossmann, In jure cessio tind mancipatio, Lelpztg, 1904. 4) Huvelin, Droit Romain (public par R. Monnier) 1927, t. I, p. 490, nota 1. 524 DREPTUL ROMAN In tot cazul nu se poate nega antichitatea man-cipaţiunii, anterioară, după toate probabilităţile, chiar şi fundării Romei şi această consideraţiune face că noua doctrină are puţine probabilităţi de a fi exactă. § 3. Tradiţia 542. Spre deosebire de cele două moduri de alie-naţiune studiate până acum, tradiţiunea, adică simpla remitere materială — a lucrului, este un mod care n’are condiţiuni de formă, şi este deschisă atât cetăţenilor cât şi peregrinilor este un mod de alienaţiune al dreptului natural1). Dar tocmai din pricina că tradiţiunea nu este un act formalist, ea mai are nevoie, pentru a fi eficace, de un element intenţional, voinţa reciprocă a părţilor de a aliena şi de a dobândi. In consecinţă va trebui să studiem pe rând actul material al tradi-ţiunii: cessio possessionis, vacuam possessionem tra-dere, nuda traditio, şi apoi elementul intenţional. 543. 1. Actul material, remiterea lucrului. Acest act este guvernat de regulile pe care le-am studiat la capitolul posesiunii. Dobânditorul trebuie să dobândească posesiunea corpore et animo. iar alie-natorul trebuie să se despoaie de această posesiune tot corpore et animo, în mod simetric, adică printr’un actus contrarius celui prin care se dobândeşte posesiunea2). ’) Vezi Gaius, II, 65; Instit. Just., 2, 1, 40; cf. ibid, § 11. 3) Este sensul ce trebuie dat celebrului text al lui Paul relativ la pierderea posesiunii. (Vezi supta, p. 444, No. 456). TRADITIO 525 Traciiţiunea poate fi făcută nu numai de proprietarul alienator (tradens) dar şi de un mandatar, un procurator 1) şi deasemenea se poate ca dobândirea posesiunii să se facă prin persoane interpuse în favoarea lui accipiens (dobânditorul) adică: a) persoane supuse puterii acestuia (persoane alieni juris) sau, b) prin procuratori, conform regulilor relative la dobândirea posesiunii prin intermediari 2). In privinţa mobilelor se cere în principiu o trans-laţiune efectivă a obiectului (traditio corporalis). Totuş sunt câteva excepţii, aşa numitele cazuri de tradiţiune simbolică: Remiterea cheilor în care se găseşte obiectul vândut, sau, atunci când e vorba de un imobil, remiterea actelor de proprietate3), a cheilor, etc. Pentru imobile s’a admis foarte de timpuriu că nu e nevoie de o luare în posesiunea materială cum ar fi de exemplu a cutreerâ întreaga proprietate (circumambulare ţundum) ceeace uneori ar fi foarte anevoios, ci este suficientă o luare a posesiu-nei intelectuală, „cu ochii “ (oculis et adfectu *) ') V. Instit. Just., 2, 1, 42; cf. Gaius, Dig., 41, 1, 9 4. 2) V. supta. p. 48, No. 454. 3) Instit. Just., 2, 1, 45; Dig. 18, 1, 74. *) S’a crezut mult timp că aceasta eră o practică veche, datând încă din epoca clasică dar de curând s a observat că textele sunt interpolate şi că în consecinţă această practică e de origină bizantină. Vezi Cuq., Manucl. p. 269. In Evul mediu avem traditio per cartam. V. Brissand, Manucl. d'histoice du droit prive, p. 336—337. Cf. Declareuil, Rome, etc., p. 391. 520 ;DHi£PiUL ROMAN adică privind de pe o înălţime bunăoară, întreaga moşie. Este aşa numita traditio longa mânu1). 543 bis. in sfârşit, mai sunt cazuri când tradi-ţiunea este realizată fără nici o strămutare a posesiunii sau, mai exact, în care această strămutare este invizibilă. Sunt două cazuri celebre de astfel de translaţiune invizibilă a posesiunii: 544. a) Traditio brevi mânu. Când o persoană se află în posesiunea unui lucru cu titlu de depozitar, comodatar, creditor gagist, etc., ele au evident în primele două cazuri detenţiunea obiectului şi în ultimul chiar posesiunea, dar nici una nu are proprietatea. Aceste persoane nu ar putea prin simpla lor voinţă să-şi intervertească posesiunea în proprietate adică în loc de a mai posedă pro alio (persoana dela care deţin obiectul deponent, co-modant, etc.), să posedeze pentru ele, căci am văzut că există un principiu care se opune la a-ceastă: nemo causam possessionis sibi mutare po-test2). Dar ceeace detentorul sau posesorul pro alio nu poate face singur, se poate face cu consim-ţimântul proprietarului: dacă acesta vrea, proprietatea este transferată celui ce aveâ în posesiune o-biectul şi care astfel din simplu detentor sau posesor pro alio devine proprietar3). ‘) Expresiunea este a lui Javolenus (jurisconsult roman din sec. ij. V. Dig.. 4, 6, 3, 79; ea a fost adoptată de interpreţii din Evul mediu şi în urmă de Pothier. ') Vezi 3upra, p. 56, No. 457. J) Dig.. 41, 2. 1, 21; 46. 3, 79. Cf. Instit. Just.. 2, 1. 44. ELEMENTUL MATERIAL AL TRADIŢIUNII 527 Această tradiţiune fără deplasarea posesiunii s a numit de interpreţi traditio brevi mânu, în opoziţie cu traditio longa mânu. 545. b) Constitutul posesoriu. Este actul invers celui precedent. Proprietarul care, evident, posedă pro se, încetează de a mai posedă pentru sine şi se decide a posedă pro alio adică pentru dobânditorul căruia vrea să-i transfere proprietatea: Se constituit pos~ sessorum pro alio 1). In acest caz avem deasemenea o strămutare a posesiunii fără nici un act material prin care să se manifesteze această schimbare, totuşi posesiunea este transferată dobânditorului care va posedă corpore alieno, conform regulilor generale cunoscute. S ar puteâ pune întrebarea dacă în aceste cazuri mai avem o tradiţiune propriu zisă. Interpreţii din Evul mediu au văzut aici adevărate tradiţiuni şi lor se dătoreşte majoritatea numirilor acestor diferite cazuri de tradiţiune2); aceasta este şi doctrina romaniştilor de astăzi şi probabil că eră şi concepţiunea romană din epoca clasică. Intr’adevăr, conform principiului separaţiunii între modurile de a dobândi (modus adquirendi) şi modurile de a crea o obligaţie, eră necesar a distinge aici o tradiţiune *} Celsius, D., 41, 2, 18 pr. Quod meo nomine possideo, possum alieno nomine possidere nec enim muto mihi causam possessionis sed desino possidere et alium possessorem mi-nisterio meo fado. 2) Vezi S. G. Longinescu, Elemente de drept roman. Drepturile reale (ed. II, 1927), p. 17. 528 UREPTUI. ROMAN cure să constitue un modus adquirendi, opus simplului consimţimânt al părţilor de a transferă proprietatea care constitue numai un titulus adquirendi. Această distincţiune se atenuiază în epoca bizantină sub influenţa dreptului grec (vezi supra, p. 502, No. 525) şi atunci constatăm apariţia unei noui doctrine mai simple şi mai naturale, care nu mai distinge în aceste cazuri între un modus adquirendi şi un titulus adquirendi, ci spune că proprietatea este transferată sine traditione prin nuda vo~ luntas domini în aceste ipoteze, în special în cazul tradiţiunii brevi mânu 1). In Evul mediu constitutul posesoriu devenise o clauză de stil în toate actele de alienaţiune pentru a face transferatul de proprietate fără o tradiţiune efectivă şi această clauză a servit de tranziţie pentru a ajunge la concepţiunea modernă a transferării proprietăţii prin simplul consimţimânt 2). 546. 2. Elementul intenţional al tradiţiunii. Am arătat dela început că simpla remitere a posesiunii nu este suficientă pentru a transferă proprietatea şi că tradiţiunea nefiind un act formalist n’are con-diţiuni de formă, dar are în schimb anumite condi-ţiuni de fond, care consistă în intenţia părţilor de a face o alienaţiune. Studiind remiterea posesiunii ') Instit. Just., 2, 1, 44. Această doctrină bizantină este criticată de romaniştii moderni (v. Girard, Manuel, p. 319 ctc.), dar fără drept cuvânt căci ea este conformă cu noua concepţiune de origină greacă, relativă la transferarea proprietăţii. ') Vezi, Brissand, Manuel d’histoire du droit prive, 1908, p. 343. Cf. Colin et Capitant, Cours, I, p. 936—937. ELEMENTELE TRADIŢIUNE1 529 am putut să precizăm acest element intenţional — animus; rămâne acuma să expunem doctrina romană în această materie. Un text celebru al lui Paul (Dig., 41, 1, 31, pr.) ne arată principiul clasic în această materie: „Num-quam nuda traditio transferi dominium, sed ita, si venditio aut aliqua justa causa praecesserit". „Niciodată simpla remitere a lucrului nu a transferat proprietatea ci numai dacă o vânzare sau o altă justă cauză a precedat-o". (Cf. Ulpian, Reg. 19,7; Gaius, 2, 20). Pentru a înţelege această regulă trebuie mai întâi u să ne amintim că simpla remitere a posesiunii este un act echivoc, susceptibil de două interpretări1); a) Se poate ca aceasta să fie făcută cu scopul de a constitui un amanet ori un prccarium. Ştim că creditorul gagist şi precaristul sunt posesori, au interdictele dar, evident, n'au proprietatea şi nici nu pot să uzucapeze; b) Remiterea posesiunii poate fi făcută cu scopul de a transferă proprietatea precum am văzut mai sus. Totul va depinde deci de in-tenţiunea cu care s’a făcut această remitere a posesiunii şi deci, în ultimă analiză, causa tradiţiunii va determina efectele ei. In rezumat remiterea posesiunii, ca şi posesiunea ’) Se zice uneori că „tradiţiunea este o operaţiune cu triplă faţă" (Girard, Manuel, p. 317) şi se adaugă şi hi-poteza detenţiunii. Din desvoltârile ce preced se poate vedea că aici nu e vorba decât numai de tradiţiunea posesiunii, nu de simpla tradiţiune a obiectului şi deaceea credem că hipo-teza detenţiunii trebuie exclusă. 4534. — Biblioteca Universitară, 34 DREPTUL ROMAN TM) ca însăşi, este un fapt echivoc: poate să fie cu titlu de proprietate dar poate să fie şi fără acest titlu: este distincţiunea posesiunii ad usucapionem şi a posesiunii ad interdicta1), 547. Elementul intenţional trebuiâ, în concepţia primitivă, să fie concretizat într'un titulus adqui-rendi, vânzare, donaţiune, etc. Acesta eră numit de texte justa causa 2) şi romaniştii au conservat această denumire pentru a indică elementul intenţional chiar atunci când con-cepţiunea romană s’a modificat8). Intr’adevăr, foarte de timpuriu s’a admis că voinţa părţilor de a aliena şi de a dobândi, animus transferendi et ad-quirendi dominii, este suficient. Se zice în general, pentru a exprima această evoluţie, că tradiţiunea a devenit un act abstract independent de causa sa4). Se poate vedea importanţa acestor noui concepţiuni care disociază tradiţiunea de cauza ei în cazurile când este eroare sau neînţelegere asupra cauzei, dar când totuşi există intenţia reciprocă de a aliena şi de a dobândi. In aceste cazuri proprietatea este transferată, pe când, conform concepţiunii primitive transfertul de proprietate nu ’) Vezi supta, p. 463, No. 473. a) Vezi Paul, Dig., 41, 1, 31, pr.; Ulp., Reg. 19, 7; Gaius II, 20. 3) V. Accarias, Precis, 1, No. 226, Savigny, Droit des Obiigations, 2, p. 420; Stoicescu, Curs, p. 178. Cf. Dedareuil, Rmnc ct Vorg. du droit p. 196. Karlowa, R. R. G., 2, p. 417. *) V. Savigny, Droit des Oblig., 2, 420—427. ELEMENTUL TRADIŢIONAL lN TRADIŢIUNE 531 s’ar fi putut realiză fiindcă lipsea justa causa. Să examinăm pe rând aceste ipoteze: 548. 1. Eroare asupra justei cauze. Una din părţi crede bună oară că e vorba de o donaţiune sau de o vânzare şi, socotindu-se obligată, face transfertul de proprietate atunci când în realitate nu eră nimic. Este cazul clasic al plăţii din eroare. Evident că partea astfel păgubită are o acţiune spre a-şi reluă obiectul alienat fără motiv, dar nu are acţiune în revendicare proprie proprietarului, ci numai o con-dictio indebiti, acţiune personală în contra celui ce a primit obiectul. Este deci o dovadă că proprietatea a fost transferată cu toată eroarea asupra cauzei, căci altfel alienatorul, dacă ar fi rămas proprietar, ar fi avut acţiunea în revendicare. 549. 2. Neînţelegerea asupra cauzei. Intr’o ipoteză întrucâtva diferită de precedenta, se presupune că una din părţi a făcut alienaţiunea crezând că este vorba de o vânzare bunăoară, iar cealaltă a crezut că este o donaţiune. Intenţia celor două părţi este diferită; este un desacord asupra causei (justa causa). Proprietatea va fi transferată în acest caz întrucât există o intenţie reciprocă de a aliena şi de a dobândi. Aceasta este soluţiunea dată de Ju-lianus ca sigură (constat) l), dar Ulpian este de altă părere: el spune că în acest caz proprietatea nu este transferată2). J) Julianus, Dig., 41, 1, 36. s) Ulpianus, Dig., 12, 1, 18 pr. Vezi asupra acestei con-tradicţiuni Van Wetter, Pandectes, 1909, t. II, p. 20, nota 14. Ihering, lahrbiicher fur Dogmatic, XII (1873, No. V), p. 532 DREPTUL ROMAN 550. 3. Cauza imorală nu împiedecă realizarea tranfertului de proprietate. Se permite totuşi celui ce a făcut transfertul să ceară restituirea lucrului printr’o condictio ob turpem causam, cu condiţiu-nea ca el însuşi să nu fie vinovat de vreo imoralitate adică sub rezerva ca actul ori convenţiunea să fie imoral numai pentru partea adversă: de ex.: când a dat ceva adversarului pentru ca acesta să nu comită un delict; dacă din contra, a dat ceva pentru a se comite un delict, atunci alienatorul a comis el însuşi o imoralitate şi nu va mai avea condictio ob turpem causam. In sfârşit, sunt unele cazuri când deşi există o voinţă reciprocă de a aliena şi de a dobândi, totuşi, din cauza unei prohibiţiuni exprese a legii, proprietatea nu poate fi transferată. Aşâ este cazul dona-ţiunilor între soţi1) care sunt prohibite în epoca clasică şi vânzarea, până la plata preţului, nu conferă cumpărătorului proprietatea chiar dacă s’ar fi făcut tradiţiunea. Este soluţiunea ce găsim în In-stit, lui Justinian (2, 1, 4, vezi supra. p. 516, No. 535), atribuită de el celor XII Table. 551. Efectele tradiţiunii. E în afară de orice îndoială că pentru epoca clasică tradiţiunea conferă o proprietate desăvârşită, proprietatea quiritară atunci când este aplicată domeniului ei propriu, lucrurile 389—398; Cuq, Institutions, II, p. 239; Mantiei, p. 277; Gi-rard, Mantiei, p. 318 text şi nota 3; S. G. Longinescu, Elemente de drept roman, voi. I, partea a Il-a; Drepturile reale; (ed. 1927), p. 98. Beseler, Beitrâge, III, p. 56—57. ') Dig., 24, 1. 3. 10. EFECTELE TRADIŢIUNEI 533 corporale nec mancipi1). Dacă s’a făcut tradiţiu-nea unei res mancipi, proprietatea quiritară nu este transferată şi alienatorul rămâne proprietar ex jure quiritium, dar, cum acest rezultat eră injust şi contrariu voinţei părţilor, pretorul a sancţionat justa posesiune a dobânditorului dându-i excepţiuni împotriva alienatorului şi acţiuni împotriva oricui2). Din pricina acestei protecţiuni pretoriene atât de complete s’a ajuns la noţiunea unei proprietăţi pretoriene sau bonitare şi s’a zis că în acest caz am avea o disociere a proprietăţii: unul, alienatorul, este proprietar ex jure quiritium, iar dobânditorul are lucrul in bonis, în patrimoniul său3). Tradiţiunea nu produce însă alte efecte decât cel de a transferă proprietatea: din ea nu rezultă nici o adio auctoritatis, nici c/e modo agri, ca în cazul mancipaţiunii. Dar, pentru epoca arhaică, este chiar îndoială dacă tradiţiunea putea transferă proprietatea chiar pentru lucrurile nec mancipi. In-tr’adevăr, ea fiind un mod al dreptului natural, necunoscută probabil de vechiul drept civil, nu ar fi putut aveâ efecte juridiceşte recunoscute atunci 1‘) Ulpian, Reg., 19, 7: Traditio propria este alienatio re-rum nec mancipi; cf. Gaius, II, 19. 2) Vezi infca, sancţiunea proprietăţii pretoriene; cf. sugra p. 424, No. 441. V. Declareuil, Rome et I'org. du droit, p. 189. 3) V. Gaius, II, 40, citat., sugea, p. 427 (No. 441). La o dată necunoscută, între secolul al III-lea şi al Vl-lea tradiţiunea a căpătat un efect mai complet: ea conferiâ proprietatea deplină şi nudum jus quiritium a căzut în desuetudine împreună cu mancipatiunea care devenise astfel inutilă. V. supta, p. 411 nota 2. Cf. Collinct, Lc caractere de ta legislation de Justinien, 1912, p. 233—234. DRRPTUI. ROMAN r>34 când nu există decât acest drept civil. Din această pricină trebuie admis că Romanii nu au cunoscut la început proprietatea quiritară a lucrurilor nec mancipi, de vreme ce n’aveau nici un mijloc de a o transferă, ci numai o justă posesiune, care eră protejată cel puţin cu acţiunile derivând din furt, precum s’a arătat mai sus cu mai multe detalii (vezi supra, p. 419, No. 437). Secţiunea III. — Modurile derivate nevoluntare. 552. Modurile derivate nevoluntare de dobândire a proprietăţii sunt caracterizate prin aceea că dobânditorul nu are nevoie de consimţimântul proprietarului anterior. Dar de cele mai multe ori proprietatea dobândită nu e nouă, originară, ci este limitată şi redusă la conţinutul dreptului vechiului proprietar şi deaceea aceste moduri sunt moduri derivate *)'. 552 bis. Enumeraţiune. Ca şi în dreptul actual, avem, pe lângă prescripţiune, legea şi adjtidicaţiu-nea. Prescripţiunea nu are însă în dreptul roman clasic caracterul unitar din dreptul actual. Pe lângă usucapio, instituţiune a vechiului drept civil, caracterizată prin scurtimea timpului necesar pentru a prescrie, mai avem două alte prescripţiuni (praescriptio longi temporis şi praescriptio longis-simi temporis) de origină greacă şi provincială, al ') DupS unii autori, s'ar înţelege prin moduri derivate mimul ncolca în care transfertul de proprietate derivă dintr'un net ni vechiului proprietar (vezi supra, p. 473, nota 2). MODURILE DERIVATE NEVOLUNTARE 535 căror caracter şi efecte au variat cu timpul. Intr'un cuvânt, ne aflăm în faţa unor instituţiuni de vechime şi de origină diferite. Legea şi adjudecaţiunea sunt două moduri excepţionale de a dobândi proprietatea, deoarece scopul legii este de a da reguli şi de a sancţiona drepturile, iar nu de a le strămută. Deasemenea judecătorul nu are misiunea de a transferă drepturi ci de a recunoaşte pe cele existente. Legea în realitate este la baza oricărui mod de achiziţiune, şi deaceea prin acest termen nu trebuie înţeles decât cazurile în care trnnsfcrtul de proprietate este efectul direct şi imediat al legii, adică fără un alt act deosebit: tradiţiunc, posesiune îndelungată, etc. A. Consideraţiuni generale. § 1. Usucapio şi prt'M riptinniU-, 553. Elementele Comune. Ceeace caracterizează aceste moduri de a dobândi proprietatea este că toate se bazează pe o posesiune prelungită un anumit timp. Trebuie să observăm dela început însă că prescripţiunile nu au fost la origină moduri de a dobândi proprietatea, ci efectul lor se reducea la anumite foloase dintre care cel mai caracteristic eră respingerea acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar (v. p. 558). In consecinţă vedem că această materie este un simplu dar important corolar al teoriei posesiunii. Din această observaţiune putem deduce că prescripţiunile şi în special usa- IIREPTUI. ROMAN YM> « apio nu se aplică, în principiu, decât lucrurilor corporale, susceptibile de posesiune. Deasemenea este nevoie de o luare în posesiune a obiectului conform regulilor cunoscute, corpore et animo şi trebuie să precizăm că animus în acest caz este nu un animus possidendi, care dădea dreptul la interdicte (posses-sio ad interdicta) ci un animus domini, voinţa de a exercită drepturile ca proprietar. Posesiunea în acest caz dă dreptul nu numai la interdicte ci are de efect de a conferi şi proprietatea după o anumită trecere de timp (possessio ad usucapionem). Pentru ca posesorul să ajungă astfel proprietar este necesar o lungă inactivitate a adevăratului proprietar şi aceasta legitimează o instituţiu-ne care la prima vedere poate părea contrarie celei mai elementare echităţi. Dar nu prin con-sideraţiuni de echitate se justifică acest mod de achiziţiune ci mai cu seamă prin motive de utilitate socială. Intr'adevăr, este fără îndoială în interesul general al Societăţii ca drepturile să fie exercitate şi aceasta este în special adevărat pentru dreptul de proprietate, considerat de unii autori moderni ca o adevărată funcţiune socială. Pe de altă parte este deasemenea util, pentru bunul mers al justiţiei, ca să nu se aducă în faţa ei procese prea vechi, totdeauna greu de soluţionat şi ca drepturile să nu rămână prea mult timp in incerto. după cum ne spune Gaius (II, 44) urmând în această privinţă pe Cicero (v. Pro Caecina, 26). Marele orator observă cu drept cuvânt că prescripţiunea este sfâr- UZUCAPIUNEA ŞI PRESCRIPŢIUN1LE 537 şitul nesiguranţei şi al proceselor1). Tot mulţumită acestei instituţiuni proprietarul, după un anumit timp de posesiune, nu mai are nevoie să facă acea probă atât de grea a dreptului de proprietate al întregii serii de proprietari anteriori — probatio diabolica, după cum se spunea în Evul mediu. 554. Totuşi trebuie să observăm că în această materie există un perpetuu conflict între sentimentul unei justiţii ideale, menite să asigure perpetuitatea drepturilor şi utilitatea socială a.şâ cum a fost indicată mai sus. Acest conflict ne explică întreaga evoluţie, destul de complexă în această materie, a Dreptului roman. In epoca primitivă, din considera-ţiuni utilitare s’a admis dobândirea proprietăţii de către posesor, şi deci deposedarea proprietarului, prin simpla trecere de timp. fără altă condiţiune. Mai târziu, conştiinţa juridică mai desvoltată şi un sentiment de echitate mai delirat nu reacţionat împotriva acestei situaţiuni şi atunci s’a cerut posesorului anumite condiţiuni de moralitate. Pentru acele feluri de uzucapiuni, care, din pricina unei opriri a evoluţiunii datorită caracterului lor izolat, au rămas întrucâtva petrificate în forma lor arhaică, această extindere a noilor condiţiuni de moralitate n'a fost posibilă şi, cum din această pricină ele contraziceau conştiinţa juridică a mediului2) au 1) Cic. Pro Caccina, 26; finis sollicitudinis ,-ic pcriculi litium. 2) Precum spun chiar textele, mm din aceste feluri de uzu-capiuni, (uzucapio pro herede) a fost considerată ca imptoba (V. Gaius, II, 55). DREPTUL ROMA.N 33R fost pur şi simplu interzise. E un interesant exemplu de selecţiune a instituţiunilor juridice: cele care nu se pot adoptă mediului şi cerinţelor lui, dispar. O a doua manifestare a acestui simţ juridic mai delicat a fost lungirea timpului necesar pentru a prescrie. Acesta la început eră de un an sau doi; la sfârşit, în dreptul lui Justinian, este de trei, zece, douăzeci şi chiar treizeci de ani1). B. Usucapiunca. 555. Un text celebru al celor XII Table (VI, 3) prevede uzucaparea mobilelor printr’un an şi a imobilelor doi ani de posesiune: Usus auctoritas fundi biennium est... ceterarum rerum omnium anuus est usus. (V. Cicero, Topica, 2, 23; cf. Gaius, II, 42 şi 54; Ulpian, Reg., 19, 8). Este probabil ca înaintea celor XII Table orice uzucapiune să se fi realizat numai printr’o posesiune de un an chiar şi pentru imobile. Legea celor XII Table mai inter-ziceâ uzucaparea lucrurilor furate, dispoziţiune întărită printr’o lege posterioară (din sec. VI probabil), legea Atinia2), Instituţiune a dreptului civil, uzucapiunea nu eră posibilă decât pentru Romani şi pentru lucrurile ro- ’) Vezi în acest sens Justinian (în lnstituţiuni, 2, 6, pr.) care explică această lungire a timpului pentru prescripţie zicAnd că s’a făcut această reformă: ne domini maturius sttis rebus defraudentur (pentru ca proprietarii să nu fie defrau-dnti prea curând). *) V. Aulu-Gelliu, 17, 7 şi Texfes, Girard, p. 32. UZTJCAPIUNEA 539 mane1). La aceasta se reduc dispoziţiunile vechiului drept roman privitor la uzucapiune. Dar lucrurile n’au rămas în această situaţiune şi în epoca clasică avem patru condiţiuni necesare pentru a putea uzucapâ: a) un lucru susceptibil de a fi uzu-capat (res habtlis); b) Un just titlu pentru a justifică posesiunea; c) buna credinţă; d) un anumit interval de timp. 556. a) Res habilis. Prima condiţiune necesară pentru a uzucupâ este un lucru susceptibil de a fi dobândit prin acest mod; ceeace exclude: 557. 1. Toate lucrurile care nu sunt în comerţ fiindcă asupra acestor lucruri nimeni nu poate dobândi proprietatea prin nici un mod; în această categorie avem res sacrae, res religiosae (în special foram sepulchri şi bustum a căror uzucapiune eră interzisă de cele XII Table), omul liber, etc. De-asemenea marginea proprietăţii (finis*). 558. 2. Lucrurile inalienabile erau, după toate probabilităţile, şi imprescriptibile. Astfel erau imobilul dotai italic, bunurile persoanelor în tutelă sau în curatelă prevăzute în oratio Severi. Lucrurile mancipi ale unei femeiîn tutela agnaţilor ei*) ') Este probabil că uzucapiunea care conferlâ proprietatea quiritară nu a funcţionat la început decât pentru lucrurile mancipi şi în urmă numai pentru lucrurile nec mancipi. (Vezi Cua, Mantiei, p. 280). 2) V. Gaius II, 48, Instit. Just.. 2, 6, 1, XII Table, VII, 4 si X, 10. 8) Se ştie că tcaditio nu eră suficientă pentru a transferă proprietatea lucrurilor mancipi şi deaceca este necesară uzucapiunea în acest caz. DREPTUL ROMAN >40 emu imprescriptibile, afară dacă n’au fost alienate printr'o traditio cu auctocitas a tutorului ei1). Lucrurile luate de un magistrat împotriva dispoziţiu-nilor legei repetundarum erau deasemenea imprescriptibile. (Vezi, Dig., 48, 11. De lege Julia repet. 8 1 2). 559. 3. Bunurile anumitor persoane erau imprescriptibile deşi erau alienabile: astfel sunt cele ale tezaurului public, ale împăratului, ale bisericilor şi chiar ale cetăţilor, dar asupra acestui din urmă punct este un text al lui Paul (Sent. 5, 2, 4) care spune că bunurile cetăţilor sunt supuse prescripţiu-nii longi temporis şi deci poate şi uzucapiunii. (Vezi infra, p. 560, notele 2 şi 3). 560. 4. Lucrurile furate, după cele douăsprezece table, şi lucrurile luate cu violenţă3) după legea Plautia de vi (din sec. al Vl-lea) confirmată de legea Julia de vi nu pot fi uzucapate (Instit. Just. h. t. 2). Aceste două dispoziţiuni au de efect de a 1) Vezi Gaius, II, 47. Origina acestei dispoziţiuni este în cele XII Table şi după termenii întrebuinţaţi de Gaius se vede că ea căzuse în desuetudine în timpul său. 2) Asupra controverselor relative la imprescriptibilitatea lucrurilor inalienabile, Vezi Windscheid, 1, § 182, No. 14 şi Dernburg, 1, § 217, No. 5. s) S’ar putea crede că această din urmă dispoziţiune este inutilă întrucât un lucru luat cu violenţă este evident furat. Ar fi aşâ dacă s’ar fi admis că un imobil poate fi obiectul unui furt — după cum au susţinut unii dintre vechii jurisconsulţi ai Romei —• dar cum această opinie nu a triumfat fabolita sententia eorutn..,. V. Instit. Just., h. t. 7, şi Gaius, Diff., 41, 3, 38) a trebuit să se admită, tocmai pentru imobile mai cu scamă, că ele nu pot fi uzucapate dacă au fost luate cu violenţă. CONDIŢIUNILE UZUCAPIUNEI 541 împiedică uzucaparea obiectelor furate sau luate cu violenţă nu numai de cel care le-a luat dar de oricare alt posesor. Furtul şi violenţa sunt astfel viţii intrinseci ale obiectului însuşi care-1 urmăresc prin orice mâini ar trece; obiectele furate nu vor deveni susceptibile de uzucapiune decât atunci când viţiul va fi purgat prin revenirea obiectului în posesiunea proprietarul sau chiar numai decât acesta a căpătat posibilitatea de a redobândi obiectele (v. Dig., 50, 16, 215). Dacă aceste dispoziţiuni n’ar fi fost făcute decât pentru cel ce a luat obiectul prin furt sau violenţă, ele ar fi fost inutile, cel puţin în epoca clasică, fiindcă atunci se cerea pentru a putea uzu-capâ just titlu şi bună credinţă şi este evident că ambele lipsiau hoţului sau celui ce a luat prin violenţă1). Dar, epoca anterioară introducerii condi-ţiunilor de moralitate pentru a uzucapâ, este evident că aceste două dispoziţiuni ar fi fost utile, chiar interpretate restrictiv şi deaceea s a presupus că, probabil, acesta eră sensul primitiv al dispoziţiuni-lor şi că interpretarea extensivă nu datează decât din epoca clasică, adică de atunci când trebuiâ găsit un nou sens de dat unor dispoziţii ce deve-niau inutile2). Din pricina acestei interpretări extensive a dis-poziţiunii relative la lucrurile furate sau luate cu violenţă rezultă că foarte puţine lucruri puteau fi uzucapate In dreptul roman mai ales că noţiunea ’) Gaius, II, 49. ■) V. în acest sens Declareuil, Rome et l'org. da Dcoit, p. 199. MU DREPTUL ROMAN furtului era cu mult mai largă. Din această pricină jurisconsulţii romani au găsit necesar să caute şi să enumere ipotezele când uzucapiunea eră posibilă1). Pentru imobile, unde furtul nu e posibil, este destul de uşor de găsit situaţiuni în care posesorul, chiar de rea credinţă, să nu fi intrat în posesiune prin violenţă, de ex. în caz de absenţă sau de negligenţă a proprietarului2). Dacă acest posesor ar fi de bună credinţă ar putea uzucapâ chiar el; în caz contrar, dacă el însuşi nu poate uzucapâ, un alt dobânditor de bună credinţă poate uzucapâ, căci lucrul nu este atins de viţiul violenţei. Pentru lucrurile mobile ipotezele sunt evident mai rare: trebuie presupus că cel ce a luat obiectul este de bună credinţă căci numai atunci lipseşte unul din elementele furtului affectus fur and i3). Aceasta se întâmplă atunci când există o eroare de fapt sau chiar o eroare de drept. De exemplu este o eroare de fapt atunci când un moştenitor vinde lucruri din moştenire, care însă fuseseră numai împrumutate sau depozitate la defunct, iar moştenitorul nu aveâ ştire despre aceasta4). Din contra avem o eroare de drept atunci când un uzufructuar vinde pe copilul unei sclave pe care o are în uzufruct, căci copilul nu este socotit de juriştii romani ca fruct şi deci nu aparţine usufruc- ') Gaius, II, 49—50, Instit., 2, 6, 3—8. a) Instit. Just., h. t. 7. Cf. Gaius, II, 51. ’J) Gaius, II, 50; Instit. Just., h. t. 5. *) Instit. Just., h. t. 4, Cf. Gaius, II, 50. Expresiunea af-[rctus (animus) furandi pare să fie o interpolaţiune V. E. Allu'rtano, Animus furandi, 1923, şi Rendiconti della R. Instit. Loml’unlu, Seria II, 59, (1926) p. 206. C0ND1Ţ1UNILE UZUCAPIUNEI 543 tuarului1). Dar acesta trebuia să ignoreze regula aceasta şi să facă dovada acestei ignoranţe1 2). 561. b) Justus titulus (justa causa3 * *). A doua condiţiune pentru ca posesorul să poată uzucapâ este ca să aibă un just titlu care să justifice posesiunea sa. Dacă a dobândit obiectul dela un neproprietar sau chiar dela un proprietar, dar printr’un mod care nu putea tranferâ proprietatea (este cazul clasic al unei tcadiţiuni a unei res mancipi*), justul titlu este chiar titulus adquirendi care serveşte de suport modului de alienaţiune ales de părţi: manei-pafiune, in jure cessio, ori tradiţiunea, şi atunci se va zice că dobânditorul posedă pro emptore, pro donato, pro dote, după cum aste o vânzare, dona-ţiune, dotă, etc. Dacă din contra posesiunea dobânditorului este bazată pe un mod unilateral de a dobândi (de ex. ocupaţiunea) atunci justul titlu este faptul care în-dritueşte pe posesor să se creadă proprietar. De exemplu cineva credea un obiect părăsit şi-l ia. El posedă pro derelicto. In cazul unei atribuţiuni a pretorului avem o usucapio pro suo (vezi Dig., 44, 3, Pro suo 6). 562. O chestiune extrem de delicată este aceea 1) Gaius, II, 50; Instit. Just., h. t. 5. 2) Se ştie că în dreptul roman eră presumpţiunea că orice cetăţean cunoaşte legea: nemo censetur jus ignorare. ») Paul, Dig.. 41. 2, 3, 21; Cod. Just., 3, 32, 23. *) Vezi supta, p. 532, No. 551. 6) Cf. Cuq, Marnei, p. 285. >44 DliliPTUI. KOMAiN a titlului putativ. Posesorul crede în existenţa unei juste cauze a posesiunii care însă nu există. In epoca clasică s a admis în mod excepţional ca titlul putativ să servească de bază usucapiunii atunci când eroarea posesorului eră explicabilă şi justificată J) de exemplu dacă se datoreşte faptului unui terţiu, bună oară un sclav care afirmă stăpânului său că a cumpărat sau că i s’a donat ceva atunci când nici una din aceste cauze nu există în realitate2). Principiul general rămâne însă până în dreptul lui Justinian: titlul putativ nu este suficient. In Instituţiuni găsim formulat acest principiu: error falsae causae usucapionem non parits). In cazurile admise în care titlul putativ poate servi uzuca-piunii, aceasta se face cu titlul pro suo*). 563. c) Buna credinţă (bona fides). Justul titlu nu este suficient, ci se mai cere buna credinţă. Jurisconsulţii romani deşi au vorbit adeseaori despre această noţiune, ei nu au definit-o niciodată şi deaici rezultă grave dificultăţi. Vom examina pe rând sistemele propuse pentru a explică această noţiune. In general buna credinţă este o eroare de fapt (şi nu o eroare de drept5) care consistă în a crede că proprietatea a fost dobândită în mod valabil pe ') Vezi Neratius, Dig., 41, 10, 5. -) Vezi Iulianus, Dig., 41, 4, 11. a) Instit. Just., h. t. 11. Vezi şi Pernice, Labeo, 2, 1, p. 502 .şl urm. 1) V. Dig., 44, 3, 21, şi Cuq, Marmei, loc. cit. “) Paul, Dig., 41, 4, 2, 15; cf. supra, p. 543, nota 2. CONDIŢIUNILE UZUCAPIUNEI 545 când în realitate nu eră aşâ: de exemplu, cel care a făcut alienaţiunea nu eră proprietar (este cazul dobândirii a non domino) sau, deşi proprietar, el nu avea dreptul să alieneze (jus vendendi) de ex. un impuber pe care dobânditorul l-a crezut puber, deci capabil de a aliena, sau, în sfârşit o persoană care, deşi neproprietară, a fost socotită din eroare ca procurator sau tutor şi deci avund jus vendendi '). In toate aceste ipoteze avem erori de fapt care fac ca transfertul de proprietate să nu se realizeze, contrariu credinţei dobânditorului. 564. Dar chestiunea este mai delicată atunci când este vorba de tradiţiunea unei res mancipi. Dobânditorul ştie că tradiţiunea nu-i poate conferi proprietatea quiritară a unei res mancipi pentru care trebuie o mancipaţie, şi totuşi uzucapcază. Dealtfel chiar dacă nu ar şti aceasta, dobânditorul ar comite o eroare de drept care, precum se ştie, nu este admisă în această materie 2). Pentru a explica acest rezultat s au propus mai multe explicaţiuni: Unii au zis că în acest caz întrucât tradiţiunea conferă proprietatea pretoriană a lucrurilor mancipi nu mai este nevoie de bună credină3). Alţii au sus- ’) Vezi textul fundamental, Dig., 50, 16, 108 (Modestin). 2) Vezi supra, p. 543, nota 2. 3) Este ideea care se potriveşte mai bine cu textele. Noţiunea bunei credinţe nu apare atunci când e vorba de o trn-diţiune a lucrurilor mancipi, ci numai când se vorbeşte despre dobândirea a non domino. Vezi Gaius, II, 43 unde oduugA după ce vorbeşte „res a non domino traditae", câ ele pot II uzucapate: si modo eas bona {ide acceperimus. ■vi 2354. — Biblioteca Universitară. DREPTUL ROMAN 54b ţinut că existenţa însăşi a unui titlu pretorian implică buna credinţă. Recent, d-1 Profesor P. Col-linet a susţinut că, în acest caz, definiţiunea bunei credinţe trebueşte modificată: ea nu mai este credinţa dobânditorului că a devenit proprietar, ci numai „opinia posesorului că nu vatămă dreptul altuia" 1). 565. Căutând o definiţiune care să cuprindă toate aspectele noţiunii bunei credinţe, se poate spune că bona ţides este credinţa posesorului în existenţa consimţimântului proprietarului la baza posesiunii sale. Intr’adevăr, dacă posesorul ar şti că posesiunea sa este contrarie voinţei adevăratului proprietar, am aveâ aici unul din elementele furtului, acela de a posedă invito domino. In mod simetric opus, buna credinţă este condiţiunea negativă a acestui element al furtului şi ea a fost dedusă foarte probabil printr’o analiză mai delicată a stării psihologice a posesorului în cazurile în care el nu cădea sub interdicţiunea arhaică şi bine cunoscută a celor douăsprezece Table relativă la lucrurile furate. Aceasta eră singura prohibiţiune de a uzucapâ a dreptului vechiu şi eră interpretată, probabil, limitativ, după cum s’a arătat mai sus (supra, p, 540. No. 560). In consecinţă cel ce posedă cu consim-ţimânt proprietarului, fie adevărat fie presupus, nu mai putea fi socotit ca hoţ fiindcă lipseâ unul din elementele furtului, aceea de a şti că posedă ’) V. Collinet, Revue belge de Phitologie et d'Histoire, 1925, p. 249—250 şi Melanges Pournier. p. 71 şi urm. C0ND1ŢIUNILE UZUCAPIUNEl 547 invito domino. Deaici s'a dedus noţiunea bunei credinţe pentru a defini situaţiunea celui ce nu erâ hoţ. Cu timpul, precum vom vedea, această noţiune s’a complicat. Mai întâiu să analizăm la lumina acestei definiţiuni diferitele cazuri de uzucapiune: 566. a) Dobândirea a non domino este uşor de explicat: buna credină consistă tocmai în a crede că alienatorul este proprietar şi că deci posesiunea dobândită se bazează pe consimţimântul său. 567. b) Usucapio unei res tnancipi care a fost dată prin tradiţiune de proprietarul ei este dea-semenea foarte explicabilă căci în acest caz nu numai că avem simpla credinţă eronată în existenţa consimţimântul proprietarului, dar acest consimţi-mânt există în realitate şi deaceea în acest caz nici nu mai e nevoie de a invocă buna credinţă ca un element independent şi în acest sens sunt şi textele. 568. c) In cazul unei presupuse res deretic ta, consimţimântul proprietarului este implicit presupus, dacă se admite în această privinţă teoria Pro-culienilor sau, dacă din contra, se preferă sistemul Sabinienilor atunci cel ce aruncă lucrul său încetează imediat de a mai fi proprietar şi se ştie că lucrurile care n'au proprietar nu pot fi considerate ca furate chiar atunci când cineva le-ar luă. Tot prin această definiţiune a bunei credinţe, considerată ca opinia eronată în existenţa consimţi-mântului valabil al proprietarului se pot explică 548 DREPTUL ROMAN anumite controverse delicate ale dreptului roman. De exemplu, este cazul alienării unei res mancipi de către o femeie in tutelă fără auctoritas tutoris sau cu auctoritas a unui fals tutor. La prima vedere s ar păreâ că dobânditorul n’ar puteâ uzucapâ fiindcă posedând cu consimţimântul proprietarului, el este de bună credinţă. Totuşi trebuie făcut o distincţie, dacă dobânditorul a făcut aceasta cunoscând situa-ţiunea, atunci el ştia că nu există un consimţimânt valabil al proprietarului ci numai unul imperfect şi deaceea el este socotit de jurisconsulţii romani ca fiind de rea credinţă. După Labeo el ar posedă chiar numai pro possessore iar nu pro emptore fiindcă, fiind de rea credinţă, el nu poate dobândi nici fructele1). 569. Se mai poate explică în acest fel acele feluri de uzucapiuni unde se pare că nu se cere existenţa bunei credinţe: 570. a) Usucapio pro herede, este dobândirea unei moşteniri în urma unei posesiuni de un an chiar şi pentru imobile permisă chiar şi celui ce ştie ') Vezi Frag. Vat. 1. Proculus şi Cassius susţineau că posedă pro emptore. Julian, imvocând „Constitutio Rutiliana" necunoscută altfel, susţine că dacă dobânditorul dă femeii preţul, el va puteâ chiar uzucapâ, dar dacă femeia îi oferă înapoi bani, el încetează de a mai uzucapâ. Această soluţie este conformă sistemului nostru căci se poate vedea de aici că la baza uzucapiunii este consimţimântul proprietarului şi imediat ce el este retras, încetează şi uzucapiunea: Cf. Gaius, II, 47 (regula contrarie după cele XII Table). Vezi Karlowa, R. R. G., 2, p. 404—405. UZURECEPŢ1UNILE 549 că moştenirea nu-i aparţine. Dar într'un asemenea caz, moştenirea neavând proprietar, nu se poate spune că cel ce uzucapează o face invito domino, şi astfel regăsim ipoteza lucrurilor socotite fără proprietar (vezi res derelictae, supra, p. 486, No. 508). Dovada exactităţii acestei interpretări o avem în faptul că această usucapio nu este posibilă atunci când există un heres necessarius (v. Gaius, II, 58; cf. III, 201). 571, 2. b) Usureceptiones. Sub această denumire se înţeleg câteva cazuri de uzucapiune în care vechiul proprietar îşi reiâ lucrul printr’o posesiune fără just titlu şi fără bună credinţă. Sunt două feluri de usureceptiones: 1. Usureceptio fiduciae este reluarea printr’o posesiune de un an, chiar dacă e vorba de un imobil, a unui bun alienat printr’o man-cipaiio sau in jure cessio însoţite de un pactum fiduciae adică o convenţiune de restiture1). Cum însă reluarea se face tocmai în virtutea acestui pact, el serveşte, după părerea noastră, ca un just titlu şi nu se mai poate spune în acest caz că reluarea s’a făcut invitio domino, consimţimântul său fiind dat anticipat, prin însuşi pactul de fiducie 2). 2. Usu- J) Vezi la materia obligaţiunilor (Vel. II) contractul de ţi-dacia. Acest contract se făcea pentru a realiză un depozit fiducia cum amico) sau un amanet (ţiducia cum crediforej. Restituirea obiectului se va face In primul caz la simpla cerere iar în al doilea caz după plata datoriei către creditor. (Vezi Gaius, II, 60). *) O dovadă despre aceasta este faptul că usucaparea nu se poate face decât în condiţiunile prevăzute de pactul de fiducie, de exemplu plătindu-se banii datoraţi în caz de fiducia cum creditore. DREPTUL ROMÂN 5r>() rcceptio ex praediatura este reluarea printr'o posesiune de durată normală (adică doi ani când e vorba de un imobil) al unui lucru care fusese amanetat Statului şi în urmă vândut de acesta. Dacă vechiul proprietar recapătă posesiunea, el poate uzucapâ1). 573. c) In materie de serviuţi2) nu s’a cerut niciodată existenţa bunei credinţe în sensul obişnuit pentru a putea dobândi stingerea lor (usucapio libertatis). Explicaţia este simplă: nu e nevoie de bună credinţă fiindcă uzucapiunea nu se face împotriva unui proprietar şi deci posesorul nu prescrie invito domino şi din acest punct de vedere se poate spune că el este de bună credinţă. 574. Extinderea noţiunii de bună credinţă. Născută în domeniul lucrurilor susceptibile de a fi furate, noţiunea bunei credinţe, considerată ca o stare de spirit inversă acelei a hoţului, ea a fost extinsă şi imobilelor, care, precum ştim, nu puteau face obiectul unui furt, cu atât mai uşor cu cât într’o doctrină arhaică se susţinuse contrariul, adică posibilitatea unui furt asupra imobilelor3). Când conştiinţa juridică mai delicată a timpurilor mai noui a socotit că această noţiune a bunei credinţe erâ insuficientă, unele uzucapiuni au ieşit din uz fiind considerate ca improbae. >) Vezi Gaius II, 61. 2) Vezi fnfra, p. 441, No. 673. 3) Gaius, D., 41, 38. Instit. Just., h. t. 7. Este important de observat că această veche opinie ne este raportată nu la materia furtului ci tocmai la aceea a uzucapiunii. VECHILE UZUCAPIUNI 551 Usucapio pro hcrede, după un senatus consult al lui Hadrian, putea fi anulată printr'o petitio heredi-tatis1) iar Marcus Aurelius a făcut din ea un delict penal — crimen expilatae hcrcditatis1 2), 575. Momentul când buna credinţă este necesară. Pentru a putea uzucapâ trebuie ca dobânditorul să fie de bună credinţă în momentul luării posesiunii. Dacă mai în urmă află despre viţiul titlului său, el continuă să uzucapze: mala [ides superveniens non nocet3). Gând posesiunea se ia prin intermediari (corpore alieno) atunci momentul iniţial al posesiunii, în care este necesară buna credinţă, este cel în care dobânditorul află despre aceasta, căci până atunci, cât timp nu ştie despre luarea posesiunii, el nu poate fi nici de bună credinţă nici de rea credinţă *). La acest principiu relativ la necesitatea bunei credinţe numai în momentul iniţial al posesiunii există o excepţie sigură: este cazul vânzării. Cumpărătorul trebuie să fie de bună credinţă atât în momentul încheierei contractului de vânzare cât şi al transfertului de proprietate printr’unul din modurile cunoscute: mancipatio. in jure cessio, traditio B). 1) Gaius, II, 57. 2) Dig.. 41. 2, 3—19. 3) Această regulă s’ar putea explică punându-se tn re-laţiune cu regulile relative la furt. 4) V. C. Just., 7, 32, 1. Prin excepţie se ţine seamă de animus ai intermediarului când e vorba de o persoană alierii jutis care dobândeşte ex re peculiari. (V, Dig., 41, 4, 2, 11—13). 5) Paul, Dig., 41, 4, Pro empt.. 2. nr. Se explică acest DREPTITT, ROMAN Deascmenea este posibil să mai fi existat încă o excepţie în epoca clasică. Dacă dobândirea s’a făcut cu titlu gratuit este necesar ca buna credinţă să subsiste în tot timpul uzucapiunii şi deci în acest caz principiul mala ţides superveniens non nocet nu ar mai fi exact1). 576. Comparaţiunea intre justul titlu şi buna credinţă. Ce raporturi există între justul titlu şi buna credinţă? După o părere justul titlu nu a fost decât un simplu element al probei bune credinţe (v. în acest sens Declareuil Rome et l’org. du Droit, p. 200). Pentru alţii, din contra, justul titlu ar fi desvoltarea ideei de justa possessio (possessio ex justa causa) şi ar fi anterior bunei credinţe (v. A. Pernice, Labeo, 2, 1, p. 405—433). Socotim că prima doctrină este mai conformă textelor: buna credinţă este mai veche şi erâ implicit cuprinsă în interdicţiunea de a uzucapâ lucrurile furate după care a fost în urmă desvoltată printr’o analiză psihologică mai delicată. Aceasta s'a întâmplat cam rezultat în general zicându-se că este o rămăşiţă a vânzării efectuate într’un singur act. Vezi Appleton, Propriete pre-torienne, 1, No. 95 şi urm. ’) Explicaţiunea acestei excepţiuni stă, după părerea noastră, In caracterul lucrativ al dobândirii cu titlu gratuit. In dobândirile cu titlu oneros reaua credinţă supravenlnd nu se poate spune totuşi că există furt fiindcă lipseşte caracterul lucrativ, element necesar al furtului. în cazul când dobândirea s’a făcut cu titlu gratuit, întâlnirea celor două elemente ale furtului, reaua credinţă şi animtts lucrandi, posesorul nu mai poate fi demn de protecţiune (V. C. Just., 7, 31, 1, 3). Cf. Karlowa, R. R. G„ 2, 402 şi A. Pernice, Labeo, 2, 1, p. 57 (in sens contrar). CONDIŢIUN1LE UZUCAPIUNE 555 pe la începutul secolului al VH-lea al Romei. In vechile definiţiuni ale uzucapiului vedem lipsind menţiunea atât a bunei credinţe cât şi a justului titlu1). Aceasta însemnează că atunci nu se des-voltase încă teoria bunei credinţe şi a justului titlu*). Intre cele două noţiuni, just titlu şi bună credinţă mai există şi diferenţe în ce priveşte proba: dacă primul trebuie dovedit în faţa instanţelor, cea de a doua este presupusă până la proba contrarie căci nimeni nu poate fi presupus ca fiind de rea credinţă. Este o prezumpţiune care există şi astăzi (v. Cod. civ. art. 1899, II). 577 d) Posesiunea prelungită in timpul intervalului necesar uzucapiunii este ultimul clement necesar pentru a putea uzucapâ. Timpul necesar uzucapiunii este, precum se ştie, de un an pentru mobile şi de doi ani pentru imobile. Această din urmă dispozi-ţiune este probabil o inovaţiune a celor XII Table. Acest interval trebuie să fie continuu, adică posesiunea nu trebuie să fie întreruptă în tot acest timp. ‘) Ulpian, Reg., 19, 8: Usucapio est domini! adeptio per continuationem possessionis anni vel biennii. Modestln, Dig.. 4, 1, 3, 3: adjectio domini! per continuationem possessionis temporis lege definiţi. Sunt definiţiuni arhaice păstrate de tradiţie. ’) Este probabil ca vechii jurisconsulţi Manilius ţi Bru-tus (la începutul sec. al VII) să nu fi cunoscut Încă aceste noţiuni. Appleton, Propriete pretorierme 1, 1889, p. 176 şi urm. şi 287 şi urm. crede că aceste noţiuni s au desvoltat imediat din necesitatea probei că nu există furt. (V. Critica în Girard, Manuel, p. 328, No. !)• DREPTUL ROMAN 554 578. Dreptul roman arhaic şi cel clasic nu cunosc decât întreruperea naturală a posesiunii adică pierderea ei materială1). Nu există nici întrerupere civilă, prin introducerea unei acţiuni în justiţie, şi nici suspendare în favoarea persoanelor incapabile, ca în dreptul actual. Astfel, chiar după introducerea unei acţiuni în justiţie, uzucapiunea continuă să curgă şi dacă timpul necesar se împlineşte în cursul procesului (inter mor as litis), posesorul a dobândit proprietatea. Dar judecătorul care trebuie să aprecieze situaţiunea părţilor în momentul când s’a făcut litis contestatio, va obligă pe cel ce a uzucapat să restitue obiectul, retransferând proprietatea. (Vezi şi inf ra, p. 58, No. 618). 579. In dreptul lui Justinian, care a modificat, precum vom vedea, regulile relative la uzucapiune, s’a admis o întrerupere civilă, chiar şi printr’o simplă denunţare făcută autorităţii judecătoreşti*). Posesiunea odată întreruptă prin pierderea ei. dacă deposedatul o redobândeşte, el va începe o nouă prescripţiune şi aceleaşi condiţiuni de bună credinţă şi just titlu devin iarăşi necesare. Dacă Intre timp el devenise de rea credinţă, el putea să continue să uzucapeze conform regulei mala fides superveniens non nocet, dar nu va putea reîncepe, după întrerupere, o nouă posesiune valabilă fiindcă ’) Vezi Gaius, Dig., N. t. 5. Nu are importantă dacă cel ce a făcut această întrerupere eră sau nu proprietarul. 3) C. Just., 7, 40, 2. Cf. C. Just., 7, 33, 1, 2. Vezi în sens contrariu Windscheid, 1, § 180, h. 7. ÎNTRERUPEREA POSESIUNII 555 a devenit de rea credinţă1). întreruperea se numeşte usurpatio. Se admite totuşi că în dreptul roman clasic ar fi existat o întrerupere civilă a uzucapiunii efectuată printr’un gest simbolic, ruperea unei ramuri din-tr’un arbore (surculo defringendo *). 580. O problemă mai delicată este aceea a schimbării posesorilor în cursul usucapunii. Se poate pune întrebarea dacă noul posesor va putea uni posesiunea sa cu a posesorului precedent*). Trebuie făcut o distincţiune: 581. a) Dacă este vorba de un succesor cu titlu universal, el va continuă posesiunea autorului său şi nici nu se poate spune că este o posesiune nouă. De exemplu moştenitorul continuă posesiunea defunctului după cum continuă şi personalitatea acestuia. Avem o successio in possessionem. după cum avem şi o successio in ttniversum jus qiiod dcţunc~ tus habuit. Posesiunea moştenitorului este exact aceeaş ca şi posesiunea defunctului: ea va conduce la uzucapiune dacă defunctul avea just titlu şi bună credinţă, chiar dacă moştenitorul eră de rea credinţă şi din contră, dacă defunctul eră de rea credinţă, moştenitorul nu va putea uzucapâ chiar dacă ar fi de bună credinţă4). Este totuşi necesar pentru s) V. Paul, Dig., h. t., 15, 2 *) V. Cicero, De orat., 3, 28, 110; Cf. Stoicescu, Curs. p. 183. 3) V. Dig., 44, 3. Dc diversis tcmporalibus pracscriptioni-bus et de accessionibus possessiormm. 4) V. Neratius, Dig., 41, 3, 40. DREPTUL ROMAN 55(> acest rezultat ca să nu existe o întrerupere naturală a posesiunii1), de ex. ca nimeni să nu fi posedat între timp lucrul. Această soluţiune există încă din epoca clasică. 582. b) Dacă este vorba de un succesor cu titlu particular, el începe o posesiune nouă şi regulile sunt deci inverse cazului precedent. Dobânditorul cu titlu particular, oricare ar fi el, un donatar, cumpărător ori legatar, va trebui să aibă just titlu şi bună credinţă pentru a putea uzucapâ şi dacă le are, el va uzucapâ în orice caz, chiar dacă autorul său nu le avea. S’a permis totuşi cumpărătorului de bună credinţă să poată uni posesiunea sa cu aceea a vânzătorului — dacă aceasta este o justă posesiune căci numai în acest caz ea îi poate fi utilă2). Această soluţiune, atribuită unei constitu-ţiuni a împăraţilor Sever şi Caracalla3), a fost generalizată de Justinian la toate cazurile de dobândire cu titlu particular4), aşa că în dreptul bizantin continuarea posesiunii de un nou dobânditor este întotdeauna posibilă. 583. Sfera de aplicaţiune şi efectete uzucapiunii. Uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului civil, ' ) V. Javolenus, Dig., h. t., 20. 2j Această unire a celor două posesiuni poartă numele de accessio possesstonis. V. D. 44, 3, 14, 1, text care se raportă la început la posesiunea de un an a interdictului utrnbi. Ea a fost extinsă în general dela acest interdict la uzucapiune. s) Instit. Just. 2, 6, 13. V. Dig., 44, 4, 2, 20. Unii autori contestă autenticitatea acestei origini şi atribue reforma tot lui Justinian. *') V. C. Just., 7, 31. 1. EFECTKLE UZUCAPIUNE 557 nu este accesibilă decât cetăţenilor romani, şi nu-mai pentru lucrurile romane. Ea conferă o proprietate quiritară asupra obiectului uzucapat, dar a-ceastă proprietate este limitată la conţinutul dreptului proprietarului anterior şi deci grevată de toate sarcinele ce le avea înainte. C. Prescripţlunile ') 584. Sfera de aplicare a uzucupiunii ne urată că ea eră insuficientă: nu puteau fi uzucnpate imobilele provinciale ca nefiind lucruri romane, susceptibile de proprietate quiritară; nu puteau uzueapâ în nici un caz peregrinii, căci ei nu puteau dobândi prin modurile dreptului civil. In provinciile orientale ale Imperiului şi în special în Egipt, exista o institu-ţiune care ar fi putut face aceleaşi servicii ca şi uzucapiunea, eră praescriptio lonyi temporis sau poate mai exact praescriptio longuc possessionis2) simplă traducere a expresiei greceşti: p.axpdţ vop;? îtapaŢpayij care se găseşte într’un rescript al împăraţilor Sever şi Caracalla din 199, cel mai vechiu document relativ la această instituţiune 3). In epoca imperială bizantină vedem apărând o nouă institu- 1 'J Vezi, Partsch, Longi temporis praescriptio, 1906. a) Expresiune întrebuinţată de Paul, Dig., 18, 1, 76, 1 şi 44, 3, 12: şi de Modestin, Dig., 44, 3, 3. 3) Acest rescript ne-a fost păstrat în papirii greceşti păstraţi la Berlin (B. G. U. 267) şi la Strassbourg (Strassb. 22). Vezi pe primul în Textes, Girard, p. 202—203 şi pe al doilea, ibid. p. 906. Vezi Paul Negulescu, Istoria Dreptului civ. rom.. Buc., 1900, p. 71 şi urm. 558 DREPTUL ROMAN ţiune longissimi temporis praescriptio. Le vom examina pe rând. 585. I. Losigi temporis praescriptio. Am indicat origina acestei instituţiuni. Adoptată şi extinsă de magistraţii romani, ea a păstrat caracterul şi condi-ţiunile originare1). 586. A. Caracterul prescripţiunei. Cuvântul praescriptio nu are aci sensul tehnic roman de clauză înscrisă la începutul formulei, precum s’a crezut multă vreme, ci este o simplă traducere a cuvântului grec Jtapaff>a4 ducându-se după utilitatea practică1) de ex. atribuind în întregime ceeace nu poate fi împărţit, unui dintre coproprietari, dar condamnându-1 să plătească celuilalt diferenţa (sulta). In acţiunea finium regundorum judecătorul va uză numai în mod excepţional de clauza relativă la adjudicatio adică numai atunci când este necesară pentru a obţine hotare mai vizibile sau mai potrivite intereselor părţilor1 2). In acest caz el va condamnă pe partea căreia i-a transferat proprietatea să despăgubească pe cealaltă3), 596. Efectele adjudicaţiunii. Adjudicaţiunea transferă imediat proprietatea4 *). Dacă trebuie făcut o discuţiune între cazul când ea este rezultatul unui judicium legitimum şi când este un judicium imperio continens 5). In primul caz adjudecatarul dobândeşte proprietatea quiritară, iar în cazul al doilea numai proprietatea pretoriană, dar va putea să uzucapeze6). Adjudicaţiunea este translativă de proprietate în dreptul roman, iar nu declarativă, cum este în dreptul actual7) şi deaceea proprietatea dobândită de 1') Institut. Just. 4, 17, 5. 2‘) lnstit. Just, 4, 17, 6, „evidentioribus finlbus distingui а) lnstit. Just., 4, 17, 7. Statim ejus fit cui adjudicatum est. agros. 4‘) lnstit. Just., 4, 17, 5, in fine şi 6, in {ine. б) Este un iudicium legitimum când toate părţile sunt cetăţeni romani şi judecata se petrece la Roma sau in raza ei. V. Gaius, IV, 103—9, şi supta, p. 426, No. 441. ”) Vezi supra, p. 426, No. 441, punctul 6. ■ ) Cod. civ. art. 786. EFECTELE ADJUDICAŢ1UNII 565 adjudecatar este grevată de toate sarcinele ce le avea, chiar cele constituite în timpul indiviziunii. 597. Alte cazuri în care proprietatea este transferată prin autoritatea judecătorească. Alături de adjudicaţiune trebuie să mai amintim alte câteva cazuri analoage, deşi asupra celor mai multe este controversă: 1. In materie de damnum infectum, când un proprietar al cărui imobil este ameninţat prin eventuala prăbuşire a unui imobil vecin, cere acestuia din urmă să-i facă o promisiune pentru dauna eventuală ce ar suferi (cautio damni infecţi) şi acesta refuză s’o facă, pretorul acordă proprietarului reclamant posesiunea imobilului printr’un prim decret, şi dacă nici după aceasta pârîtul nu face promisiunea, atunci, printr’un al doilea decret pretorul acordă reclamantului proprietatea imobiluluix). Este o simplă proprietate pretoriană dar. prin uzucapiune, reclamantul va putea dobândi proprietatea quiritară2). 2. Când pretorul permite luarea unui sclav sau a unui animal ţinuţi faţă de un păgubaş printr'o acţiune noxală pe care proprietarul lor nu o susţine (ductio jussu praetoris s), 598. 3. S’a mai susţinut4) că ar fi un transfert ’) Dig., 39, 2, de damno infecto. Este aşâ numita missio in bona ex secundo decreto. ’) Vezi supra, p. 425, No. 441, punctul 4. ’) Vezi supra, p. 426, No. 441, V. Dig.. 9, 4, 26, 6 Cf. în sens contrar A. Pernice, Labeo, 2, 1, 421. *) Vezi în acest sens Pernice, Z. Sav. St. 5, 1884, p. 40, No. 3. DREPTUL ROMAN %6 de proprietate prin efectul autorităţii judecătoreşti în caz de addictio acordată de pretor când, într'un proces de revendicare, pârîtul nu se apără uti opor-fef. Spre deosebire de adjudicare, în toate aceste cazuri transfertul de proprietate rezultă din deci-ziunea magistratului iar nu din sentinţa judecătorului şi se bazează pe puterea sa (imperium). § 3. Transfertul proprietăţii prin efectul legii 599. Am definit mai sus acest mod de achiziţi-une: el rezultă direct şi imediat din lege şi este cu totul excepţional. Ulpian (Reg., 19, 17) enumeră două cazuri: 1. Caducum vel ereptorium, adică partea de succesiune luată dela persoanele socotite nedemne de legea Papia Poppaea1) adică celibatarilor şi părinţilor fără copii (coelibes et patres orbi) şi atribuite părinţilor având copii. 2. Legatul per vindicationem a cărui proprietate este dobândită direct de legatar, prin efectul unei dispoziţiuni a celor XII Table. 600. Se mai adaugă de obiceiu la această listă următoarele cazuri: 1. Lucrurile confiscate la vamă — commissa2). 2. Atribuirea părţii unui coproprietar celuilalt când acesta din urmă a făcut reparaţiuni obiectului comun şi primul nu vrea să le plătească3). ’) Una din legile caducare, vezi supra. Organizaţia Statului, p. 111, No. 105. ’) Cf. pentru detalii Cuq, Manuel, p. 279. *) Vezi Ulpian, Dig., 17, 2, 52, 10: Cod. Just., S, 10, 4. TRANSFERTUl,<şPROPRIETĂŢII prin efectul legii 567 3. Atribuirea proprietăţii unui obiect celui ce-1 avea în posesiune dacă proprietarul a încercat să-l ia cu violenţa. Este o măsură care are de scop reprimarea violenţei şi a voinţei de a-şi face singur dreptate, luată de împăraţii Valentinian, Teodosiu şi Arcadiu din 3891). 4. Diferite dispoziţiuni prin care se conferă proprietatea unui pământ celui ce l-ar cultivă un anumit timp: doi ani după o deciziunc a aceloraşi împăraţi2) sau chiar prin simpla ocupaţiune — după o decizie a lui Hadrian3) cu condiţiunea de a cultivă pământul luat. Credem că aceste cazuri nu sunt adevărate dobândiri prin efectul legii, căci ele nu rezultă în mod imediat din ea ci, în primele trei cazuri avem un delict şi pierderea proprietăţii este tocmai rezultatul acestui delict, iar în ultimul caz există un fapt special care justifică dobândirea proprietăţii: este cultivarea pământului. Din aceleaşi motive credem că trebuie respinsă doctrina unor romanşti care adaugă aci toate modurile de dobândire nevoluntare: prescripţiunile, dobândirea fructelor, accesiunea, etc., căci în acest caz legea nu ar fi un mod excepţional de dobândire, aşa cum şi este, ci ar fi modul normal. In schimb socotim că trebuie să menţionăm aici ') Cod. Just. 11, 59 (58), 8. 3) V. Inscrlpţiunile dela Ain-Djemala şl Aln Vasel. (Tex-tes Gitard, p. 879—881). ') Vezi Declareuil, Rome et l'org. du droit, p. 201—203. DREPTUL ROMAN r)()S dobândirea tezaurului de către descoperitor, pentru jumătate atunci când nu este el proprietarul terenului pe care a făcut descoperirea1). Secţiunea IV. — Dobândirea proprietăţii dela Stat. 601. Ca şi astăzi, Statul putea să facă aliena-ţiuni, căci avea un domeniu privat alienabil. Principalele alienaţiuni ale Statului erau următoarele. 1. Vânzarea prăzii de răsboiu, care precum s’a arătat supra, p. 475) aparţinea Statului roman. Vânzarea se făcea de questori. Sclavii erau împodobiţi cu o coroană şi deaceea această vânzare se numea sub corona1). 2. Vânzarea pământurilor Statului. Aceasta se făcea tot de questori şi deaceea aceste pământuri se numiau agri quaestorii3). 3. Distribuirea gratuită a unor pământuri, fie în favoarea unor cetăţeni izolaţi (ager viritanus), fie în favoarea unor colonii (ager divisus et adsigna-tus4). Aceste două categorii de pământuri alienate de Stat se caracterizează prin faptul că limitele lor erau fixate oficial de agrimensori şi deaceea se numeau agri limitaţi. Asupra lor dobânditorii aveau o proprietate deplină. Ele se deosibeau astfel de agri occupatori sive arcifinates care tocmai nu erau ofi- ') Cf. Cuq, Mantiei, p. 280; Vezi supta, p. 479, No. 498. **) V. Aul-Gellius, 6 (7), 4, 3. ) V. Sicirlus Flaccus, p. 152. *) V. supra, p. 422, No, 438, DOBÂNDIREA PROPRIETĂŢII DEl.A STAT 569 cial delimitate ci numai posedate în virtutea unei simple ocupaţiuni şi nu formau o proprietate privată propriu zisă. Exista deci o strânsă corelaţiune între limitaţiunea pământului şi natura sa juridică: proprietatea privată1). (Cf. E. Beaudouin, De la limitatio des ţonds de terre dans ses rapports avec le droit de propriete, N. R. II.. 1893—1894). CAPITOLUL IV Stingerea dreptului de proprietate 602. Din definiţia proprietăţii s’a văzut că una dintre caracteristicele sale este de a fi perpetuă1). In consecinţă stingerea proprietăţii este un fapt cu totul excepţional. Proprietatea poate totuşi dispărea prin distrugerea materială a obiectului ei sau prin scoaterea acestuia din comerţ, de exemplu când ar deveni o res sacra sau o res religiosn, căci asupra acestor lucruri nu poate există un drept de proprietate. După o anumită doctrină1’) dreptul de proprietate ar dispărea chiar prin simpla sa transferare căci, după unii autori, această operaţiune ar trebui analizată ca şi când ar consista în stingerea proprietăţii în persoana vechiului proprietar şi crearea unui drept nou de proprietate în persoana dobânditorului; prin urmare după această sub- 1) Sunt numeroase probe în acest sens: V. diferitele legi agrare (în Girard, Textcs) şi sententia Minuclorum (în Re-cueil, Ernout). Această corelaţiune se atenuiază în timpul imperiului. 2) Vezi supta, p. 416, No. 434. 31) V. Collin et Capitant, Cours, I, p. 983. ■570 DREPTUI, ROMA« tilă doctrină toate modurile de alienaţiune ar fi moduri de stingere a proprietăţii. Lăsând la o parte acest sistem puţin natural, s’ar puteă consideră ca adevărate cazuri de stingere a proprietăţii următoarele ipoteze: 603. 1. Scăparea animalului sălbatic prins şi devenit deci obiect de proprietate prin ocupaţiune (vezi supta, p. 476, No. 495). 604. 2. Pierderea proprietăţii asupra unor animale domesticite dar de natură sălbatică (porumbeii, etc„ vezi supta, p. 476, No. 495) când aceste animale pierd animus revertendi1). 605. 3. Pierderea proprietăţii prin aruncarea sau părăsirea unui obiect (derelectio). Se ştie că Pro-culienii susţineau că proprietatea nu e pierdută decât atunci când lucrul părăsit a fost luat de altă persoană (vezi supta, p. 477—478, No. 497). 606. 4. Lucrurile răpite de inamic într’un răs-boiu. Ele sunt pierdute şi chiar dacă ar fi reluate în urmă, ele devin proprietatea Statului roman, ca pradă de răsboiu *) afară de câteva ca de ex. sclavii, unele animale (cai, catâri) şi imobilele, care revin vechiului proprietar în baza postliminiului8). 607. 5. Pierderea proprietăţii când ea a fost transferată sub un termen sau o condiţiune rezolu-torie. Această transferare sub un termen sau o con- ]1) V. Instit. Just., 2, 1, 14 şi urm. *) Vezi supra, p. 476, No. 495. a) Vezi Labeo, Dig., 49, 15, 28: Si quid betto captam est. in ptaeda est postliminio non redit. STINGEREA PROPRIETĂŢII 571 diţiune este posibilă în epoca lui Justinian, dar nu şi în epoca clasică pentru care avem o constituţiune celebră a împăraţilor Diocleţian şi Maximin din 286 (v. Frag. Vat. 283) care ne dă regula inversă: proprietatea nu poate fi transferată ad tempus. Justinian a reprodus în Codul său ’) această constituţiune dar a interpolat-o în sensul arătat mai sus. CAPITOLUL V. ^ Sancţiunile dreptului de proprietate 608. Acţiunile petitorii, posesorii, delictuale. Proprietatea, instituţiune complexă în Dreptul roman, are ea însăşi o sancţiune multiplă care corespunde pe de o parte diferitelor feluri de proprietate: (proprietatea quiritară, pretoriană, provincială ori peregrină) iar pe de altă parte situaţiunilor diverse ale vieţii juridice: 1. Proprietarul este de obiceiu posesorul obiectului său: în acest caz el are protecţiunea posesorie care îi este suficientă. 2. Dacă proprietarul nu este posesor, el încă poate dobândi posesiunea prin interdictele recuperatorii, când cel ce posedă are o posesiune vi-ţioasă faţă de dânsul. Dar când nu este posesor proprietarul mai are o acţiune petitorie, rei vindi-catio, care pune în joc chestiunea de drept a pro- 1 1) Cod. Just., 8, 54 (55), 2. Vezi Collinet, Le caractere oriental, etc., p. 147—191 şl G. DumitrUi, Transferarea proprietăţii ad tempus şi a proprietăţii rezolubile in Dreptul roman, teză, Bucureşti. DREPTUL ROMAN r>12 prietăţii. Interdictele posesorii, atunci când sunt posibile, vor fi preferate revendicării fiindcă proba este mai uşoară. 3. Dacă s’a comis un delict împotriva proprietăţii, de obiceiu un furt, proprietarul mai are în acest Caz şi acţiunile delictuale, în special adio furti şi condictio furtiva şi adio Legis Aquiliae. 4. In sfârşit proprietarul mai poate apără posesiunea sa cu forţa atunci când ar fi atacat1) şi chiar, în perioada clasică, el poate reluă prin violenţă ceeace i-a fost astfel răpit adică atunci când are în faţa sa un posesor introdus prin violenţă. Dar în dreptul bizantin s’a interzis posibilitatea de a-ţi face singur dreptate2). Secţiunea I. — Sancţiunea proprietăţii quiritare 609. Trebuie să distingem după cum controversa poartă asupra însuşi dreptului de proprietate, în care caz avem acţiunea în revendicare, sau numai asupra existenţei unor drepturi reale, şi în acest din urmă caz avem acţiunea negatorie ori cea prohi-bitorie. 610. I. Revendicarea (ret vindicatio) s). Va tre- ’) V. Ulpian, Dig., 43, 16, 1, 27. 2) Vezi supta, p. 440, No. 454 şi p. 566—567, No. 600. 3) V. Dig., 6, 1, De tei vindicatione; Instit. Just., 4, 6, — Se poate apropia de rei vindicatio, celelalte vindicationes (vindicatio fufelae, ţilii, servi, servitutis, hereditatis). După etimologia cuvântului (vim dicete) s’a susţinut (G. Cornii, Mămici, p. 45) că ea ar fi fost o acţiune delictuală prin care o persoană afirmă că alta a comis un act de violenţă. REVENDICA HEA 573 bui să studiem pe rând formele sale, condiţiunile exerciţiului acestei acţiuni şi efectele sale. Toate acestea au variat după epoci. 611. A. Formele revendicării. 1. In timpul acţiunilor legii revendicarea are forma acţiunii per sacra-mentum in rem. Ambele părţi se pretindeau proprietare şi afirmau în mod solemn acest lucru în faţa magistratului (vindicativ şi cuntravindicatio). După aceea părţile se provocau h^pn rămăşag ■— sacramentum, şi la început depuneau chiar suma respectivă (50 sau 500 de aşi după valoarea litigiului) iar mai târziu se garantă numai plata acestei sume prin cauţiuni (praedes sacrumenti). Magistratul trimitea apoi pe părţi înaintea unui judecător a cărui misiune consistă în a arătă care sacramentum eră justum şi care eră injiistum; putea c-ventual să declare ambele sacramente injuste. Chestiunea proprietăţii eră astfel rezolvată in mod indirect, căci dacă un sacramentum eră declarat injustum, aceasta însemnă că cel care il făcuse nu eră proprietar1). Obiectul litigiului, dacă eră mobil, trebuia adus în instanţă in jure, căci eră necesar pentru îndeplinirea ceremonialului revendicării. Dacă obiectul eră un imobil, autunci se aducea o parte dintr’însul, de ex. o brazdă de pământ pentru o moşie. Posesiunea interimară a obiectului eră acordată de pretor uneia din părţi şi aceasta trebuia să prezinte cauţiuni atât *) *) Pentru detalii a se vedea procedura. Voi. II. Cf. Gaius, IV, 16, 17. 574 DREPTUL ROMAN pentru obiectul el însuşi cât şi pentru fructele ce le-ar putea produce în timpul procesului (praedes litis et vindiciarum). Dacă sacramentum dat de această parte eră declarat injustum, atunci ea ne-fiind proprietară şi pierzând astfel procesul va trebui să restitue obiectul. Problema execuţiei acestei sentinţe este delicată şi romaniştii nu sunt de acord asupra soluţiunii de dat. Se admite în general că învingătorul nu aveă un mijloc direct de constrângere împotriva posesorului, dar se putea întoarce împotriva garanţilor praedes litis et vindiciarum) şi, pentru a evită acest rezultat, posesorul va restitui obiectul şi fructele1). Dacă fructele nu erau restituite în natură, trebuiâ să se plătească îndoitul valorii lor2). Dacă ambele sacramente erau declarate injuste, posesiunea rămânea celui ce a avut-o în timpul procesului şi de aici rezultă interesul de a avea această posesiune interimară3). 612. 2. Ceva mai târziu, la o dată necunoscută în mod exact dar foarte probabil anterioară introduceţi procedurii formulare 4), apare o nouă procedură, numită per sponsionem. Ea este o simpli- ') In acest sens Mommsen, Stadtrecht von Salpensa, p. 471, No. 41. Sistemul a fost adoptat apoi de Ihering, Gi-rard, Cuq, etc. Mai simt însă şi alte sisteme; V. Girard, Ma-nuel, p. 361, nota 1. 21) V. Festus, V Vinaiciae şi XII Table, 12, 3. Gaius, IV, 16. 3) Este origina interdictelor utnibi şl uti possidetis, V. inţra. p. 577, No. 613. *) Contra, Keller, Procedure des Romains, }§ 25—27. FORMELE REVENDICĂRII 575 ficare a procedurii per sacramentum in rem, cu care dealtfel are multe puncte comune. Avem şi aici un rămăşag care serveşte numai pentru a legă instanţa; chestiunea proprietăţii este rezolvată tot în mod indirect. Una din părţi promite celeilalte o anumită sumă foarte mică, 25 de sesterţi: si homo quo de agit ut ex jure quiritium mcus est, sestertios XXV nummos dare spondes?1), şi după ce partea promite, cealaltă va căută să demonstreze dreptul ei de proprietate. Dacă reuşeşte, partea ce atpierdut nu datoreşte decât ceeace a promis, adică 25 de sesterţi dar evident că nu acesta eră scopul procesului; promisiunea, sponsio, eră numai mijlocul de a legă instanţa, adică, după cum ne spune Gaius, ea eră praejudicialis. Dar pentru a putea reclamă obiectul şi fructele se făcea o a doua promisiune, asemănătoare celei a garanţilor din procedura per sacramentum, praedes, şi deaceea ca se muncă stipulatio pro praede litis et vindiciarnm~). Această promisiune, garantată prin cauţiuni, are aceeaşi eficaciate ca şi aceea a aşâ numiţilor praedes. Dacă fructele nu sunt restituite în natură se va da îndoitul valorii lor8). Procesul per sponsionem poate avea el însuşi două forme: de obiceiu se va intenta cerându-se plata sumei promise printr’o formulă — per formulam. dar, dacă procesul se judecă de centumviri, •) •) V. Gaius, IV, 93. 4) V. Gaius IV, 94; Ulpian, Dig., 46, 7, 5, 2. ') Paul, Sent.. 1, 13 b, 8. 5i 5, 9. 1. 576 DREPTUL ROMAN acolo se întrebuinţează, chiar şi în epoca procedurii formulare, acţiunile legii, şi suma promisă va fi reclamată în consecinţă printr'un sacramentum in per-sonam 1). Ceeace deosibeşte mai ales această procedură per sponsionem de adio sacramenti in rem expusă mai sus, este că în aceasta din urmă ambele părţi trebuie să se afirme proprietari şi deci ambii au rolul de reclamanţi; fiecare este ţinut a face dovada dreptului său. In procedura per sponsionem avem din contra un reclamant, cel care a cerut promisiunea, şi un pârît, cel ce a făcut-o. Ca şi în procedura per sacramentum in rem şi chiar mai mult decât în ea, posesorul, ca pârît, avea o situaţiune privilegiată, el se putea mulţumi să nege dreptul celuilalt fără să aibă vreo dovadă pozitivă de făcut. Deaici rezultă marea importanţă a posesiunii interimare a obiectului pe care o acorda pretorul după simpla sa apreciere. Mai târziu posesiunea interimară, dată fiind importanţa ei, a fost acordată după anumite reguli cu scopul de a asigură o justă situaţiune părţilor: este origina interdictelor posesorii, uti possidetis şi utrubi (vezi supta, p. 452, No. 462, cf. Gaius, IV, 148). Foloasele acestei noul proceduri, per sponsionem, sunt mai ales: a) rolul părţilor este fixat dinainte: cel care va avea justă posesiune conform interdictelor va avea rolul privilegiat de pârît, iar cel ce '•) V. Gaius, IV, 93 şi 95. PROCEDURA PER SPONSIONEM 577 nu posedă, rolul de reclamant; b) suprimarea sacramentelor care puteau atinge valoarea de 500 de aşi când obiectul litigiului eră de 1000 de aşi1). 613. In Verrinele lui Cicero2), pronunţate la anul 684 (70 a. Chr.) vedem apărând o nouă formă a revendicării: actio per formulam petitorim: vel arbitrariam. In acest proces avem, ca şi în procedura per sponsionem, un reclamant şi uny>ârît, primul fiind neposesor, cel de al doilea posesorul. Pâ-rîtul trebuie să facă şi aici o promisiune garantată de cauţiuni: satisdatio judicatum solvi3). Dar, spre deosebire de procedurile anterioare, in această procedură chestiunea dreptului de proprietate este pusă direct şi judecătorul va invită pe pârit, dacă se dovedeşte dreptul de proprietate al reclamantului, să restitue acestuia obiectul cu toate accesoriile (cum sua causa). Este clauzula arbitrară a formulei care îndritueşte pe judecător să arbitreze ce trebuie restituit. Dacă pârîtul nu execută de bună voie, numai atunci judecătorul va trece la condamnare, care, în procedura formulară, este totdeauna pecuniară. Suma de plătit reprezintă valoarea lucrului şi a accesoriilor şi este fixată chiar de reclamant sub prestare de jurământ; suma maximă pe care o va putea cere reclamantul este de cele mai multe ori deter- J) Gaius, IV, 14. 3) Cic. In Verrem, 2, 13, 31. ') Gaius, IV, 91. Ulpian, Dig., 6, 1,6, ne arată că ea conţine trei promisiuni: de re judicata, de re defendenda, de dolo malo. 2)54, — Biblioteca Universitari. 37 578 bREPTUL ROMAN minată în mod prealabil — este aşa numita taxa-tio1). 614. B. Condiţiuntie revendicării. 1. Revendican-tul trebuie să fie proprietar quiritar şi deci cetăţean roman şi, precum am arătat mai sus (p. 571, No. 608) să nu fie posesor2). 615. 2. Pârîtul, în mod simetric trebuie tocmai să fie posesor însă la această regulă s’au adus cu timpul mai multe excepţiuni: a) In cursul sec. al II-lea s’a admis că se poate revendică nu numai contra posesorilor, dar chiar contra simplilor deten-tori: locatari, comodatari, etc. (V. Ulpian, Dig., 6, 1, 9). Constantin însă a permis detentorilor să ceară scoaterea lor din cauză indicând pe autorul lor (laudare auctorem suum) ceeace eră evident în folosul posesorului real care se puteâ apără mai bine decât ar fi făcut-o cel ce deţineâ pentru el. Dacă posesorul nu a luat parte la proces, ori care ar fi motivul, el va puteâ totuşi la rândul său să revendice împotriva primului revendicant, dacă a~ cesta a câştigat procesul, însă în acest al doilea proces având rolul de reclamant, are o situaţiune mai ’) Dig., 6, 1, 15, 3; 50, 17, 63. Esmein, Milanges, 194. Ea are o intentio in jus, o clauză arbitrară, o condamnatăi incesta. 2) In Instit. Just., 4, 6, 2 se arată că la această din urmă regulă există o singură excepţie când posesorul poate fi şi reclamant şi apoi pentru detalii, Instituţiunile trimit la Digeste Romaniştii au căutat zadarnic acest caz excepţional şi există un mare număr de ipoteze. V. Accarias, Prâcis, 2, p. 836 No. 1; Vangerow, 1, § 332; Appleton, Histoice de la Corn-pensation, 1895, p. 47, No. 1. Girard, Manuel, p. 365, No. 2 CONDIŢIUNILE REVENblCAR 1 i 579 puţin bună decât ar fi avut-o în primul, unde erâ pârît; b) S'a mai admis revendicarea împotriva unor persoane care nu sunt posesoare (ficti possessores). Aşâ este cazul celui ce a încetat de a mai poseda prin doi înainte de legarea instanţei (qui dolo des-cit possidere ante litem contestatam), căci după litis contestatio este întotdeauna responsabil de consecinţele dolului şi chiar ale simplei culpe (vezi tfi-[ra, p. 581). Origina acestei extensiuni a revendicării este atribuită de Paul (Dig., 6, 1, 27, 3) senatului consult juvenţian (din 129) unde se găsiâ regula că dolus pro possessionc est. Dar această regulă este mai veche1). Un alt caz de posesiune fictivă este prezentarea şi acceptarea instanţei de către un neposesor cu scopul de a înşelă pe revendicant (de ex. spre a lăsă adevăratului posesor timpul de a uzucapâ). Cel care s'a prezentat astfel la proces (qui liti se obtulit) va fi ţinut ca şi când ar posedă. In această materie sunt numeroase inter-polaţiuni 2). 616. 3. Obiectul litigiului trebuie mai întâiu să fie susceptibil de proprietate quiritară, apoi trebuie să fie individual determinat. Din cauza acestei ultime condiţiuni există în dreptul roman o adio ad exhibendum prin care se reclamă celui ce posedă înfăţişarea lucrului pentru a putea în urmă, fiind individualizat, să fie revendicat. ’) Vezi asupra acestei materii, Demelius, Exhibitions-pllicht, 1872, p. 185 şi urm. Cf. Girard, Manuel, p. 366, No. 3. 3) V. Marcellus, Dig., 5, 3, 13, 13. 580 DREPTUL ROMAN 617. C. Efectele revendicării. Dacă toate con-diţiunile enumerate mai sus există, atunci acţiunea în revendicare poate fi intentată şi reclamantul va câştigă dacă va face proba dreptului său şi dacă pârltul nu va putea triumfă printr'o excepţiune. Când pârîtul opune o excepţiune, el trebuie s’o demonstreze ca şi când el însuşi ar deveni reclamant (reus in excipiendo fit actor). Iată principalele ex-cepţiuni ce pot fi invocate de pârît: a) Exceptio rei venditae et traditae în cazul când ar deţine lucrul în baza unei vânzări şi revendicantul ar fi ţinut de o obligaţiune de garanţie1); deasemenea, în cazul unei donaţiuni, exceptio rei donatae et traditae sau donationis causa traditae; b) O exceptio doli în diverse ipoteze, în special în cazul unor chel-tueli (impensae) făcute de posesor (v. infra, p. 584); c) In sfârşit invocarea unui drept real care să permită păstrarea posesiunii: exceptio ususfruc-tus, exceptio pignoris, etc. Dacă excepţiunea este dovedită, acţiunea reclamantului este respinsă. Judecătorul fixează ceeace pârîtul are de restituit în caz de pierdere a procesului: este aşa numitul arbitrium. El poate conţine mai multe elemente: este restituirea lucrului cu accesoriile cum sua caitsa z). 618. 1. Restituirea obiectului. Este de obiceiu o ‘) V. Dig., 21, 3 De exceptio ne rei venditae et traditae. 2) Asupra definiţiunii acestei noţiuni: causa rei, v. Gaius, D.. 6, 1, 20. EFECTELE REVENDICĂRII 581 simplă remitere a posesiunii: nuda traditio■ Dar se poate întâmplă ca posesorul să fi devenit proprietar prin uzucapiunea împlinită în cursul procesului. El va pierde totuşi procesul fiindcă judecătorul apreciază situaţiunea părţilor în momentul când începe procesul (litis contestatio) .şi va obligă pe pârît să retransfere proprietatea. Sc ştie că uzucapiunea spre deosebire de praescriptio, nu poate fi întreruptă prin intentarea unui proces1). Dar chestiunea este mai delicată în caz de deteriorare a obiectului, sau chiar eventuala pierdere a sa. In acest caz judecătorul va acordă indemnităţi care variază după două scrii de consideraţiuni: a) după buna credinţă sau reaua credinţă a posesorului. b) după cum faptul s’a întâmplat înainte sau după litis contestatio. In sfârşit, trebuie să mai adăugăm că soluţiile n’au fost aceleaşi în tot cursul desvoltării dreptului roman. a) Dacă pierderea sau deteriorarea s’a întâmplat înainte de litis contestatio, posesorul de bună credinţă nu datoreşte nimic, iar cel care prin doi a încetat de a mai posedă este singur ţinut pentru faptul dolului său. Soluţiunile acestea sunt sigure pentru cazul pierderii totale a obiectului dar pentfll simplele deterioraţiuni s’a susţinut şi se mai sudţlne încă şi acum că posesorul chiar de bună credinţă răspunde de deterioraţiunile provenite din culpa sa apreciată in concreto. adică comparând faptul de a se purtă cu propriile sale lucruri. Pentru rpoci» cla-‘) Vezi supta, p. 554, No. 578. 582 DREPTUL ROMAN sică însă nu există dovadă a acestei distincţiuni între perderea totală şi deterioraţiuni simple, care pare a fi fost introdusă de Justinian şi este nelogică. B) Dacă pierderea s’a produs după litis contesta-tio, se admite în general, ca şi pentru simpla deteriorare, că pârîtul este pus în întârziere prin simpla introducere a acţiunii şi ştiind de acum încolo că va avea poate să restituiască lucrul va fi ţinut de orice culpă a sa (culpa in abstcacto) şi chiar de cazurile fortuite afară dacă nu face dovada că acelaş fapt s’ar fi putut întâmpla chiar dacă lucrul ar fi fost în posesiunea proprietarului1); acest rezultat se explică zicându-se că prin litis contestatio toţi posesorii devin de rea credinţă 2). Aceasta pare să fie soluţiunea din dreptul Iui Justinian, dar în dreptul clasic, probabil, pârîtul, care acceptă cu bună credinţă procesul nu eră pus în întârziere prin acest simplu fapt, şi nu răspundeâ decât de dolul său în baza stipulaţiunii judicatum solvi3) şi poate chiar şi de culpa sa *). 619. 2. Restituirea fructelor. Despre dobândirea fructelor de către posesorul de bună credinţă înainte de titis contestatio am vorbit mai sus (vezi supta, p. 486 şi urm.). Cunoaştem distincţiunea între fructus estantes şi fructus consumpti pe care ') V. Dig., 6, 1, 15, 3. 2) Vezi Ulpian, Dig., 5, 3, 25, 7. *) Se ştie că într’însa intra o promisiune de dolo mato. supra, p. 577, No. 3. jttdlcium provocat non videtur mor am facere; V. Dig., 6, 1, *) fulianus D. 50. 17, de R. 1. 63: Qui sine dolo mato ad 21: ibld. 36, $ 1. RESTITUIREA FRUCTELOR 585 este de ajuns s’o amintim. Rămâne să examinăm aci situaţiunea posesorului de rea credinţă înainte şi după litis contestatio şi situaţiunea posesorului de bună credinţă după litis contestatio. 620. A. După litis contestatio, atât posesorul de bună credinţă cât şi cel de rea credinţă datorează fructele interimare fie că au fost culese (fructus percepti) fie chiar că ar fi trebuit numai să fie percepute (fructus percipiendi) 1). O constituţiune a împăraţilor Valentinian şi Valens din 369 a hotărît ca pentru toate aceste fructe să se restitue dublul valorii2). In dreptul anterior se restituiâ dublul valorii fructelor care nu puteau fi restituite în natură. Această măsură a fost abrogată de Justinian care a decis ca fructele să fie restituite pur şi simplu. 621. B. Pentru fructele dinainte de litis contesta-tio, posesorul de rea credinţă datoreşte valoarea lor. In epoca clasică se pare că posesorul de rea credinţă nu datoreşte decât fructus percepti*) şi numai în baza unei acţiuni independente de acţiunea relativă la obiectul principal4). Numai prin con- *) Dig., 6, 1, 62, 1. Cf. Cod. Just, 3, 32, 22. *) C. Th„ 4, 18, De fructibus, 1. *) Labeo citat de Paul, Dig., 6, 1, 78. S’a invocat In sens contrar pentru a susţine că el datorează şi fructus percipiendi un text al lui Papinlan, Dig., 6, 1, 62, 1 (v. snpra, nota 1) dar acest text unde într’adevăr se vorbea despre fructus percipiendi este relativ la fructele posterioare litis confe-staţiunii, precum s’a arătat mai sus. *) Acţiunea este o condictio, V. Ulpian, Dig., 13, 9, 22, 2; C. J. 4, 9, 3. 584 dreptul roman stituţiunea sus menţionată a împăraţilor Valenti-nian şi Valens s’a putut cere chiar Jructus perei-piendi, anterior litis contestaţiunii. Pentru reclamarea lor, în epoca Iui Justinian, nu mai e nevoie de o acţiune specială: ele vor fi prestate cum ipsa re (C- Just. 3, 32, 22). In privinţa posesorului de bună credinţă ştim că pentru fructele dinaintea procesului el nu datorează nimic, afară de rezerva relativă la fructele exstantes introdusă de Justinian, care vor fi reclamate, odată cu obiectul principal, prin aceeaşi acţiune1). 622. 3. Reţinerea cheltuelilor. Se poate ca posesorul să fi făcut anumite cheltueli relative la obiectul de restituit. După o teorie celebră, alcătuită de jurisconsulţii romani relativ la obligaţiile soţului de a restitui dota 2) şi extinsă în urmă revendicaţiunii, cheltuelile sunt de trei feluri8). 1. Cele necesare (impensae necessariae) fără de care lucrul ar fi pierit sau s’ar fi deteriorat grav- 2. Cele utile (-utiles) prin care lucrul a căpătat o plus valută sigură (a devenit „fructuosior"). 3. Cele voluptuarii (— voluptuariae — voluptuosae) care nu intră în niciuna din categoriile precedente şi au de scop numai satisfacerea gustului personal al posesorului *). Pentru reţinerea lor de posesor trebuie să deosebim după cum acesta este sau nu de bună credinţă. J) V. C. Just., 3, 32, 22. *) Vezi Ulpian, Reg., VI (la titlul de dotibus), 9. ’) V. Ulpian, Reg., VI, 14 şi Dig., 50, 16, 79. *) V. Ulpian, Reg., VI, 15—17 şi Dig., loc. cit. REŢINEREA CHELTUEI.It.OR 585 a) Dacă posesorul este de bună credinţă atunci ci are drept la toate impensele: revendicantul trebuie să-i plătească impensele necesare, plus-valuta sau cheltuelile pentru cele utile1) şi, pentru cele voluptuatii, posesorul le poate ridică dacă aceasta se poate fără a deteriora obiectul (jus tollendi), de ex. el va putea luă tablourile. In privinţa tuturor acestor cheltueli trebuie însă făcut o rezervă, anume ca posesorul să nu se fi despăgubit de ele prin însăşi fructele produse de obiect2). (5) Posesorul de rea credinţă nu aveâ nici un drept la cheltueli în epoca clasică. Insă pentru cheltuelile necesare, o constituţie a împăratului Gordian îi acordă despăgubiri integrale’). După unele texte din Digeste atribuite lui UI pian, Julian (Dig.< 6, 1, 37) şi Paul (Dig,, 6, 1, 27, 5) ar rezultă că posesorul de rea credinţă ar aveâ In toate cazurile de impense, fie chiar utile sau vo-luptuarii, jus tollendi. Această soluţiune, în con-* tradicţie cu principiile epocei clasice, este probabil datorită comisarilor lui Justinian care au introdus-o prin interpolare în textele citate4). Pentru a valorifică aceste drepturi, posesorii nu au o acţiune ci numai o exceptio doli şi vor pu-teâ întotdeauna reţine lucrul până Ia plata indemni-zării — jus retinendi5). J) Celsus Dig., 6, 1, 38. *) Dig., 6, 1, 48. *) Cod., Just., 3, 32. 5. *) Vezi supra, p. 495, text şi nota 2. (No. 518). “) Vezi supra, p. 494, No. 518. 586 DREPTUL ROMÂN Dar se admite în general că aprecierea impense-lor intră direct în misiunea judecătorului de a ar-bitrâ ceeace pârîtul are de restituit şi în consecinţă va scădea impensele chiar dacă aceasta n'a fost cerută de pârît printr’o excepţie. Se poate pune atunci întrebarea în ce ar mai consista utilitatea unei excepţiuni atunci când reţinerea impenselor poate fi obţinută şi fără ea- Se răspunde în general zicându-se că excepţia are un efect mai energic; dacă ea este dovedită atunci pârîtul a fi absolvit ş! acţiunea în revendicare respinsă în întregime1). 623. Situaţiunea hoţului întc’un proces de revendicare. Hoţul este evident un posesor de rea credinţă, dar situaţiunea sa este mult mai rea decât a unui simplu posesor de rea credinţă atât în ce priveşte indemnităţile pentru pieirea sau deteriorarea obiectului cât şi în ce priveşte restituirea fructelor şi impensele. Hoţul este în întârziere (mora) prin însuşi faptul furtului, fur semper moram facere vi-detur, şi deaci rezultă că lucrul este în riscul său chiar înainte de litis contestaiio. El este responsabil de orice deterioraţiune, datoreşte toate fructele şi n'are drept la nici un fel de impense (Cod., 8, 51 (52), 1). > ) Vezi în acest sens, Dig., 44, 4, 4, 9 şi Diocleţian, C. Just., 3, 32, 16; in sens contrariu, adică a unei simple condamnări la reliquat prin deductio a impenselor, Celsus, Dig., 6, 1, 38; dar Celsus nu vorbeşte de invocarea unei excepţii aşâ încât textul său poate fi interpretat ca referindu-se la simplul arbitra) al judecătorului. EFECTELE REVENDICĂRII 587 624. D. Executarea. In privinţa executării trebuie să distingem în ce fază s'a terminat procesul. a) Dacă pârîtul refuză să acorde satisdatio ju-dicatum solvi, atunci pretorul învesteşte pe reclamant cu posesiunea prin interdictul quem fun-dum*), dacă obiectul litigiului este un imobil: dacă este un mobil atunci magistratul intervine direct printr’un decret şi invită pe reclamant să ducă cu sine obiectul (duci vel ferre jubeti). b) Dacă pârîtul pierde procesul are mai întâiu posibilitatea de a evită condamnarea executând restituirea în natură şi cu eventuale indemnităţi în bani arbitrată de judecător (arbitrivm judicis). Acest arbitrium nu poate fi executat direct, el este o simplă invitaţiune a judecătorului o posibilitate de a evită condamnarea *). c) Dacă pârîtul nu satisface arbitrium hotărît de judecător atunci acesta trece la condamnare, care, precum am spus este o sumă de bani determinată de reclamant sub prestare de jurământ şi limitată de cele mai multe ori la un maximum fixat în prealabil (vezi supra, p. 577, No. 613). Rezultatul final este că reclamantul va aveâ o creanţă de bani împotriva pârîtului4). S’ar puteâ *) V. Institutele Iui Ulpian (Fragmentele din Viena), Fr. IV, Textes G., p. 493. *) V. Dig., 2, 3, 1. 1. *) Aceasta este doctrina dominantă. Se invocă în sensul contrar, şi se susţineâ posibilitatea unei executări directe pe baza unul text a lui Ulpian (Dig., 6, i, 68) dar care este interpolat. *) Este dealtfel rezultatul fatal al sistemului condamnării 588 DREPTUL ROMAN părea că această substituire a unui drept de creanţă unui drept real este defavorabil pentru revendicant, fiindcă îl expune insolvabilităţii eventuale a pârîtu-lui şi în consecinţă ar fi privat de unul dintre esenţialele avantagii ale dreptului real; dreptul de preferinţă. Inconvenientele acestea sunt însă mult micşorate prin exisenţa cauţiunilor în câteşi trele formele de revendicare. Acest rezultat ese sigur pentru epoca procedurii formulare dar. atunci când revendicarea avea forma unui sacramentum in rem, în timpul Acţiunilor Legii, se pare că judecătorul condamnă nu la o sumă de bani ci la însuşi obiectul litigiului1). Lucrul însă nu este deloc sigur. In timpul lui Justinian condamnarea poartă asupra obiectului însuşi. 625. E. Caracterele acţiunii in revendicare in dreptul roman. Am văzut că în epoca procedurii formulare condamnarea în acţiunea în revendicare este o sumă de bani. S’a văzut că acţiunea în revendicare se acordă chiar în contra unor neposesori şi în acest caz ea are de scop să acorde o despăgubire pentru o daună — şi deci are un caracter penal. In dreptul lui Justinian, cu toate că s’a admis condamnarea la însăşi obiectul proprietăţii, revendi- întetdeauna pecuniare, caracteristic procedurii formulare romane (v. Gaius, IV. 48). ]) Vezi Procedura. Condamnarea In timpul Acţiunilor Legii in materia revendicării a dat naştere la o controversă celebră din cauză că textul lui Gaius (IV, 48, citat) este susceptibil de două interpretări opuse: una e în sensul condamnării pecuniare, alta în sensul unei condamnări directe ad tpsam rem. CARACTERELE ACŢIUNII ÎN REVENDICARE 589 carea mai sancţionează anumite creanţe relative la fructele anterioare litis contestaţiunii de care eră ţinut posesorul de rea crednţă. In epoca clasică această creanţă eră sancţionată printr'o acţiune personală o condictio (vezi supta, p. 583, No. 621). In rezumat se poate spune că revendicarea în dreptul roman nu este o acţiune pur reală,* in rem, ci în parte are un caracter de acţiune personală destul de accentuat, şi aceasta în toate epocele dreptului roman, cu toate variaţiunile produse. 626. II. Acţiunea negatorie şi prohibitorie. Dacă procesul poartă asupra existenţii unei servituţi, proprietarul pentru a o înlătură are actio negatoria: N. Negidio jus non esse uti frui invito eo1). Este o acţiune in tem dar negativă 5) • Mai există şi o a doua acţiune având ca scop imediat, după cât se pare, să împiedece imediat pe cel ce pertinde că are un drept de servitute, de a o mai exercită3): este actio prohibitoria care are următoarea formă: Si paret A. Agetio jus esse prohibendi N. Negidium uti frui4). Asupra acestei acţiuni avem foarte puţine informaţiuni şi deaceea nu ne vom mai ocupă aici decât de actio negatoria. ’) Cf. Instit. Just., 4, 6, 2. J) Instit. Just., loc. cit. *) Vezi 5n acest sens Karlowa, R. R. G. 2, p. 470 şi H. Monnier N. R. H., 3895, p. 684. Pentru detalii v. Lenei, Z. Sav. St. 12, 1892, p. 1—14. Lenei susţine că acţiunea prohibitorie ar fi avut de scop să protejeze servitutile de drept pretorian. *) V. Ulpian, Dig., 7, 6, 5, pr. şi Marcellus, Dig., 8, 5, 11. Cf. scolia Iui Stephanos în Basilicale (Suppl. In ed. Za-chariae, p. 118). 590 DREPTUL ROMAN 627. Formele acţiunii negatorii. Această acţiune s a intentat după aceleaşi forme ca şi revendicarea: sacramentum in rem, per sponsionem sau per formulam petitoriam. 628. Condiţiunile de exerciţiu. Sunt aceleaşi ca şi ale acţiunii în revendicare; este deci necesară proprietatea quiritară a reclamantului, dar acesta poate să posede obiectul ca liber de orice servituţi pe când pentru revendicare, precum ştim, proprietarul trebuie să nu posede obiectul litigiului. Este controversă între romanişti asupra probei ce va avea de făcut proprietarul pentru a triumfă; sunt trei sisteme: toate au un punct comun: proprietarul este obligat să facă proba dreptului său de proprietate; dar diferă asupra probei relative la servitute: după unii, după ce proprietarul a făcut proba proprietăţii sale, nu mai are nimic de dovedit; ea se prezumă liberă de sarcini şi pârîtul va trebui să facă dovada existenţei servituţii ce invocă; după alţii ar trebui făcut o distincţiune: dacă proprietarul posedă fondul ca liber atunci pârîtul trebuie să facă dovada dreptului său de servitute, fiindcă susţine un drept contrariu situaţiunii de fapt existente, care până la proba contrarie, este presupusă conformă cu dreptul; dacă însă servitutea se exercită, atunci proprietarul trebuie să dovedească la rândul său că această situaţiune este contrarie dreptului1); în sfârşit, un al treilea sistem cere ca ') Sunt numeroase texte ân acest sens (V. Dig., 8, 5, 8, Sistemul a fost susţinut de Brinz, Pandekten, 1, p. 688. ACŢIUNEA NEGATORIE 591 proprietarul să facă şi dovada neexistenţei ser-vituţii în toate cazurile fiindcă aceasta este condi-ţiunea pentru a triumfă în acţiunea negatorie intentată de el1). 629. Efectele acţiunii. Prin sentinţa sa judecătorul arbitrează2), reparaţiunea ce trebuie dată de pârît. Ea va li după cazuri sau o restituire materială a obiectului când pârîtul o avea de ex- în caz de uzufruct, sau de cele mai multe ori o promisiune a nu mai turbură posesiunea proprietarului cautio de non amplius turbando 3). Secţiunea II. — Proprietatea pretoriană şi acţiunea publiciană. 630. Pentru exerciţiul acţiunii in revendicare, una din condiţiuni este ca revendicatul să fie proprietar quiritar. In consecinţă proprietarul pretorian nu o poate intenta. El însă trebuia protejat şi deaceea un pretor necunoscut cu numele de Publicius a introdus în edict o nouă acţiune menită să-l protejeze: acţiunea publiciană4). Nu se cunoaşte data apariţiunii acestei acţiuni, dar se crede că datează din ultimul secol al Republicii. Punctul de plecare al acestei măsuri este conside-raţiunea că proprietarul pretorian este in caiisa usu- •) •) Se citează In acest sens Afrlcanus, Dig., 39, 1, 15. 2') S’a contestat existenta clausulei arbitrare în această acţiune de Lenei. . ») V. Dig., 8. 5, 4, 2; 7, 6, 5. 6. *) V. Instit. Just., 4, 6, 4. 592 DREPTUL ROMAN capiendi, adică ar fi uzucapat dacă posesiunea sa ar fi durat destulă vreme. Pretorul i-a acordat atunci o favoare: ficţiunea că timpul necesar pentru uzucapiune s’ar fi împlinit. Cu alte cuvinte, prin efectul acestei acţiuni, uzucapantul este scutit de una din condiţiunile uzucapiunii, timpul. Acţiunea are următoarea formulă 1): „Si quem hominem Au-lus Agerius emit et ei traditus est anno possedisset, tum si eum hominem de quo agitur ex jure quiritium ejus esse oporteret", et reliqua (v. Gaius, IV, 36). Din această formulă rezultă caracterele acţiunii publiciane: este o acţiune a dreptului onorar, in jus, fictice şi in rem. S’ar părea, după enunţarea condiţiunilor ei de exerciţiu, că ea ar conduce la o spoliare a proprietarului adevărat chiar înainte de împlinirea termenului uzucapiunii şi aceasta chiar atunci când el ar fi posesor. Aceasta nu ar fi just şi deaceea există în favoarea posesorului excepţiunii. Dacă el însuşi — posesorul — este in causa usucapiendi şi în consecinţă ar fi avut, dacă nu posedă, acţiunea publi-ciană pentru a-şi reluă lucrul, atunci este natural ca să aibă el însuşi o excepţiune simetrică acţiunii pu-bliciană pentru a-şi reluă lucrul, atunci este natural •) •) Pentru textul edictului V. Girard, Textes, p. 147 (Ed. P. 60). Se admite astăzi in general că in Edict există o singură dispozitiune relativă la această acţiune şi o singură formulă a acţiunii (cea dată de Gaius) pentru toate cazurile la care se aplică acţiunea (V. inţta, p. 593, No. 630, Asupra celorlalte sisteme vezi, Girard, Textes, p. 147, No. 4 şl Mămici, p. 375. PROPRIETATEA PRETORIANĂ 593 ca să aibă el însuşi o excepţiune simetrică acţiunii publiciane pentru a o respinge pe aceasta atunci când este intentată de un terţiu neposesor1). Dacă însă posesorul este nu numai in causa usu-capiendi. dar este chiar proprietarul quiritar al o-biectului, atunci el va avea o excepţie justi dominii formulată în astfel: si ea res possessoris non sit2). Pretorul nu o acordă însă decât după o cercetare prealabilă (cognita causa) şi chiar în acest caz ea poate fi paralizată printr'o nouă excepţie în favoarea reclamantului. Tot din enunţul condiţiunilor de exerciţiu al acţiunii publiciane rezultă că orice persoană, in causa usucapiendi o poate intentâ pentru a-şi reluă posesiunea pierdută şi deci nu numai proprietarul pretorian de ex. cel care a cumpărat şi a dobândit prin simplă tradiţiune o res mancipi dar şi dobân-ditorul a non domino care nu este proprietar pretorian, cu singura condiţiune, evident, ca celelalte condiţiuni necesare uzucapiunii să existe, mai puţin timpul necesar. Reamintim aceste condiţiuni ale uzucapiunii care sunt necesare şi pentru exerciţiul acţiunii publiciane: jus titlu, bună credinţă, un obiect susceptibil de a fi uzucapat*), posesiunea4) şi în *) Aceasta este doctrina dominantă, bazată mal mult pe deducţiuni şi raţionamente decât pe texte (V. Appleton, Pro-priete pretorienne, 2, §§ 217 şi urm.). Totuşi s'a contestat existenţa acestei excepţiuni. •*) Neratius, Dig.. 6, 2, 17. 3) Ceeace exclude şi lucrurile furate şi cele luate cu violenţa. 4) Există unele texte din care pare să rezulte că unele 2554. — Bibliteca Universitară. 58 594 DREPTUL ROMAN sfârşit calitatea de cetăţean roman, căci numai el poate avea proprietatea quiritară1) şi numai el poate uzucapâ. 631. Prin urmare acţiunea publiciană poate fi utilizată: 1- De către proprietarul pretorian; 2. De cel ce a dobândit a non domino 2); 3. Chiar şi de proprietarul quiritar care are în acest caz avantajul unei probe mai uşoare decât în acţiunea în revendicare. S’a mai susţinut că această acţiune ar putea fi invocată de orice persoană care ar fi fost cândva in causa usucapiendi, dar care a pierdut proprietatea fie printr’un mod nevoluntar de ex. uzucapiunea, fie chiar în urma uzucapiunii *). Dar această doctrină n’a triumfat şi se admite în general că acţiunea publiciană nu mai subsistă după pierderea proprietăţii4). Pentru a înţelege mecanismul şi rezultatele acestei acţiuni trebuie să examinăm pe rând diferitele două ipoteze de aplicaţiune mai importante. 632. 1. Proprietarul pretorian poate utiliza această acţiune în contra oricui, chiar împotriva proprietarului quiritar- Să luăm cazul tipic de proprietate persoane care n’ar fi avut nici un singur moment posesiunea lucrului pot totuşi intenta acţiunea publiciană. Asupra acestora V. Accarias, Precis, 2, 861, No. 1 şi Appleton, op. cit., 1, No. 81 şi urm. 1) Cf. formula acţiunii: ex jure quiritium ejus esse opor-teret... 2) S’a susţinut că în acest caz nu se acordă ac. publi-ciană. Vezi Appleton, op. cit.; contra, Girard, Mantiei, p. 754. 8) In acest sens Appleton, op. cit. i) V. Stoicescu, Curs, p. 192. ACŢIUNEA PUBLICIANĂ 595 pretoriană: dobândirea unei res mancipi prin simplă tradiţiune. Dacă dobânditorul pierde posesiunea şi aceasta este reluată de alienator, rămas proprietar quiritar, dobânditorul va intentâ pentru a-şi reluă obiectul acţiunea publiciană. Alienatorul îi va opune exceptio justi dominii fiindcă într’adevăr el are proprietatea quiritară; dar dobânditorul va aveâ o replică, replicatio doli sau rei venditae et traditae, donatae et traditae, după împrejurări, şi cu aceasta va triumfă. 633. 2. Dobânditorul a non domino va puteâ utiliza această acţiune împotriva oricui, dar în contra adevăratului proprietar el nu va puteâ triumfă, căci la exceptio justi dominii invocată de acesta, dobânditorul nu va aveâ nici o replică. Dacă însă va aveâ în faţa sa un simplu posesor de bună credinţă, cum şi acesta este in causa usucapionis şi, precum s'a spus mai sus, el va aveâ o excepţie, exceptio paris bonae {idei possessionis şi va respinge acţiunea publiciană. Vedem că în acest caz triumfă cel ce are posesiunea. Aceasta este origina adagiului celebru in pari causa, melior est causa possidentis. Dacă două persoane au dobândit acelaş lucru dela aceeaş persoană şi una se află în posesiune, situaţiunea nu este identică deoarece cealaltă a putut dobândi lucrul mai înainte şi deaceea va aveâ o excepţie de anterioritate: exceptio rei primo venditae et traditae1). In acest caz va triumfă deci ) Cf. Frag. Vat.. 315: C Just., 3, 32. 15. 5% DREPTUL ROMAN cel care are un titlu mai vechiu iar nu cel aflat în posesiune căci situaţiunile lor nu mai sunt identice, nu mai poate fi vorba de o par causa, par pos~ sessio: cel cu dreptul mai vechiu stă mai bine: prior tempore potior jure. In timpul lui Justinian, când dispare diferenţa între res mancipi şi res nec mancipi, între proprietatea quiritară şi cea pretoriană, acţiunea publiciană îşi păstrează utilitatea în acest ultim caz: dobândirea a nori domino. Secţiunea III. — Proprietatea asupra fondurilor provinciale. 634. Asupra pământurilor provinciale nu există un drept de proprietate propriu zisă. Gaius o numeşte possessio ef ususfructus1) iar textele oficiale o califică printr’o formulă complexă: /tabere pos-sidere frui //cere2). Cum titularul acestui drept nu se poate numi proprietar pretorian, el nu poate intenta nici revendicare şi nici chiar acţiunea publiciană care presupune un lucru uzucapabil şi deci roman. Deaceea s'a acordat în acest caz o acţiune în revendicare specială în care dreptul revendicat este calificat prin formula de mai sus şi în care nu figurează cuvintele ex jure quiritiuma). In afară de revendicare mai există, dela o dată *) Gaius, II, 7. V. supra, p. 428, No. 442 bis. s) V. supra, p. 428, nota 2. *) V. Lenei, Edict. p. 148. Frag. Vat., 314, 315; C. /. 3, 32, 15. PROPRIETATEA PROVINCIALĂ ŞI PEREGRINĂ 597 necunoscută exact, o acţiune publiciană1) care aici erâ cu atât mai utilă cu cât timpul necesar pentru a prescrie erâ mai lung, zece sau douăzeci de ani pentru longi temporis praescriptio, în loc de doi ca pentru uzucapiune. Modul cum s’a făcut această extensiune ne este necunoscut dar s’a presupus că se introducea în acţiunea publiciană o ficţiune în sensul că pământul în chestiune ar avea jus itali-cum 2). Secţiunea IV. — Proprietatea peregrină 635. Peregrinul neputând invocă jus Quiritium nu putea utiliza revendicarea şi nici acţiunile celelalte care presupuneau un proprietar quiritar. Se ştie prin texte sigure că unele din aceste acţiuni: adio furti, adio damni injuria daţi, i-au fost acordate printr’o ficţiune a calităţii de cetăţean®). Se presupune că s’a procedat la fel pentru acţiunea în revendicare sau pentru acţiunea publiciană. Se poate însă ca şi aici să se fi suprimat pur şi simplu din formulă cuvintele ex jure quiritium ca şi pentru proprietatea provincială. Secţiunea V. — Acţiunea negatorie şi prohibitorie 636. In ce priveşte acţiunea prohibitorie şi negatorie în caz de proprietate pretoriană, provincială 1) Paul, Dig., 6, 2, 12, 2. *) Vezi supra, p. 429, No. 442. Cf. Paul Neguiescu, Studii de Ist. Dc„ p. 63—64. *) Vezi supra, p. 428, No. 442; Cf. Gaius. II, 40 şi IV, 37. DREPTUL ROMAN 398 sau peregrină nu avem texte, dar se poate presupune că ea a fost extinsă fără dificultate proprietarului pretorian şi celor in causa usucapiendi în general cu aceeaşi ficţiune a împlinirii timpului necesar pentru a uzucapâ. Pentru proprietatea provincială şi peregrină extinderea acţiunilor negatorii şi prohibi-torii s'a făcut probabil prin aceleaşi procedee ca şi pentru extinderea revendicării. TITLUL AL TREILEA Jura in re aliena 637. Consideraţiuni generate. Necesităţile vieţii practice cum şi nevoia unei cât mai complete utilizări a celui mai complex dintre drepturi — dreptul de proprietate — au fost origina unor alte drepturi reale, desmembrări ale proprietăţii. Findcă aceste drepturi poartă asupra unui obiect, care este proprietatea altei persoane, ele se numesc jura in re aliena. Cele două drepturi — dreptul de proprietate pe de o parte şi dreptul real desmembrat din ea — coexistă asupra aceluiaşi obiect în mod independent unul faţă de celălalt — aşă încât cei doi titulari pot să nu aibă nici un fel de raport între ei. Din punct de vedere al istoriei dreptului, această materie prezintă o importanţă considerabilă: 1. Ea este una din părţile dreptului care arată mai bine adaptarea regulilor juridice la necesităţile practica. JURA IN RE ALIENA 599 2. Modificările ce se produc în structura socială şi politică a Statului au totdeauna o repercursiune asupra organizării drepturilor reale. In dreptul actual numărul lor este limitativ determinat spre deosebire de raporturile de obligaţuni care pot fi create şi modificate de voinţa părţilor. In dreptul roman avem mai multe categorii de drepturi reale de vechime diferită ’): servituţile pre-diale rurale sunt cele mai vechi, apoi au apărut servituţile prediale urbane, cele personale sunt de dată şi mai recentă. In sfârşit unele depturi reale sunt creaţiuni pretoriene, de ex. ipoteca, iar altele ale dreptului imperial bizantin — de ex., emfiteoza căreia îi corespundea în dreptul anterior locaţiu-nile pe lung termen asupra unui ager vectigalis. Vom studiâ mai întâiu servituţile apoi celelalte drepturi reale care sunt mai recente, lăsând la o parte ipoteca şi pignus care vor fi expuse la titlul Obligaţiunilor. CAPITOLUL I. Servituţile 638. 1. Noţiuni generale. Servituţile sunt drepturi reale asupra lucrului altuia stabilite fie în folosul unei proprietăţi funciare (servituţi prediale) fie în folosul unei persoane (servituţi personale).Există deci două clase de servituţi: prima, cea mai veche, numită de Romani servitutes praediorum, jura prae- ') V. Kariowa, R. R. G-. p. 494 şi urm. 600 DREPTUL roman diorum sau chiar numai pur şi simplu servitutes1), a doua. mai recentă — servitutes personarum, nu a fost definitiv constituită ca o clasă de sine stătă-toare decât foarte târziu, poate în epoca lui Justi-nian'). Intre aceste două clase de servituţi există mai multe caractere comune. 639, 1. Ele sunt toate /ura in re şi ca atare ele sunt sancţionate printr’o acţiune reală, adio con-fessoria. Ca toate drepturile reale ele nu pot aveâ de consecinţă crearea unei obligaţiuni active în sarcina proprietarului lucrului aservit ci numai o simplă îngăduinţă — patientia — a acestuia sau o ab-stenţiune în general *). Intr’adevăr există din punctul de vedere al exerciţiului lor două feluri de servituţi. Unele pozitive care presupun o acţiune a titularului lor, de ex. luarea de apă sau trecerea pe un drum. Proprietarului fondului grevat nu i se cere decât să îngăduie această exercitare a servituţii: aceasta va face parte din acele servituţi quae in pa-tiendo consistunt. Dar se poate ca o servitute să poată fi exercitată fără nici un act pozitiv al titularului ei, de ex. servitutea de vedere care consistă în a aveâ o fereastră asupra fonduluî vecin. Proprietarul fondului aservit nu poate să astupe această fereastră şi prin urmare această servitute consistă ’) Fiind cele mai vechi, ele sunt servitutile per excel-lentiam, V. Instit. Just, 2, 2, 3; Dig-, 4, 2, 9, 7. *) Vezi asupra împărţirii, Dig., 8, 1, 1. *) V. Pomponius, Dig., 8, 1, 15 1. CARACTERELE GENERALE ALE SERVITUTILOR 601 in non faciendo, iar din punctul de vedere al titularului ei, ea este o servitute negativă. Există totuşi o veche servitute care face excepţie la aceste principii şi care consistă tocmai in faciendo: este servi-tus oneris ferendi, servitutea de reazăm prin care se sprijină o construcţiune asupra unui zid aparţinând unui vecin. Acesta este obligat să păstreze şi să întreţină în bună stare acest zid1). 640. 2. Servituţile fiind jura in re aliena presupun existenţa a doi titulari diferiţi: unul al proprietăţii obiectului, celălalt al servituţii căci numai atunci se poate spune că aceasta există asupra lucrului altuia. Consecinţa este că nimeni nu poate aveâ o servitute asupra propriului său lucru: nemini res sua servit jure servitutis *). 641. 3. Servituţile constituesc derogări dela dreptul comun şi deaceea există o tendinţă în dreptul roman de a măr! modurile lor de stingere şi de a restrânge cazurile de apariţie a lor*). Deaici rezultă: a) Servituţile nu pot există decât în măsura în care fondul aservit poate procură direct avantajul căutat: nu poate există bună oară un drept de a luă apă dintr’un rezervor artificial; b) Ele sunt limitate la necesităţile stricte ale titularului lor *); *) Dig., 8, 2, 23, pr. Karlowa, R. R. G„ 2, p. 253 şi urm. 2) V. Dig., 8, 2, 26 şi 8, 3, 33, 1. Cf. Stoicescu, Curs, p. 203. No. 1. 3) V. lnstit. Just., 2. 4, pr. (in ţine); cf. Gaius. Dig., 7, 1, 3. Aceasta este mai ales exact pentru servituţile personale. V. inţra, p. 608. 4) In consecinţă nu s’ar puteâ concepe o servitute predială al cărui scop să fie simpla plăcere a proprietarului fondului 'O . A W)2 DREPTUL ROMAN c) Ele se vor stinge prin dispariţia acestuia; d) Ele sunt inalienabile şi incesibile: cel mult se poate concedâ exerciţiul lor; eJNu se pot creâ noul servituţi asupra unor servituţi existente; Servitua servitutis esse non potest. (Dig., 33, 2, l).1). 642. 4. Servitutile sunt drepturi incorporale (quae in jure consistant2) şi indivizibile în marea lor majoritate afară de uzufruct); de aici rezultă că ele nu pot fi constituite pro parte de un coproprietar, dar nici nu pot fi stinse pro parte9). Secţiunea I. — Clasificarea servitutilor' Vom studia întâiu servituţile prediale apoi pe cele personale. § 1. Servituţile prediale 643. Enumerare. Servituţile prediale sunt cele ce grevează un fond (ţundus serviens) în folosul altui fond (ţundus cui servit v. Cic., Pro Caecina, 26; De orat„ 1, 39; fond dominant după expresia interpreţilor). dominant: de ex. ca acesta să ia masa sau să se plimbe pe proprietatea altuia. V. Paul, Dig., 8, 1,8, pr. Cf. totuşi Pom-ponlus Dig., 43, 20, 3. şi Stoicescu, Curs, p. 198, No. 1. ') Accarias, Precis, 1, 266. 2) V. Instit. Just., 2, 2, 2. Gaius, II, 14. Interesul acestei constatări este în aplicarea regulilor posesiunii, guasi posesiunii, tradiliunii şi usucapiunii la servituţi. s) V. Dig., 10, 2, 15 şi 8, 4, 12. Toate aceste caractere sunt incontestabile pentru epoca lui Justinian. Dar pentru dreptul clasic s’ar puteâ ca ele să fie simple caracterizări de speţă generalizate în urmă. V. Dedareuil, Rome et l'org. du Droit. p. 294. SERVITUTILE PREDIALE 603 644. Precum s'a spus mai sus, cele mai vechi sunt servituţile relative la nevoile proprietăţilor a-gricole. Sunt mai întâiu servituţile de trecere cu trei forme1) iter (itus), posibilitatea de a trece pe jos sau călare; adus dreptul de a conduce animale ori turme (jus agendi); via, dreptul de a utilizâ într'un mod oarecare un drum (via) fixat de mai înainte (cf. XII Table, 7,6). Apoi avem servituţile relative la utilizarea apei: aducerea apei mai ales pentru iri-gaţiuni (aquaeductus) sau chiar luarea de apă: a-quae hautstus 2), dreptul de a adăpâ vitele (pecoris ad aquam adpulsus3). In sfârşit, dreptul de a face să pască turmele (jus pascendi), de a luâ nisip var (fus haretiae ţodiendae, calcis coquendae) toate a-cestea pe terenul altuia — lucru dela sine înţeles. Toate aceste servituţi ne pun în faţa unui mediu agricol şi relativ înapoiat. 645. O altă serie de servituţi se referă la necesităţile urbane sau, mai în general, la clădiri şi con-strucţiuni de tot felul. Una dintre cele mai vechi este servitutea de scurgere a apelor întrebuinţate pentru uzul domestic — servitus cloacae immitendae, pusă de Titus Livius în legătură cu reconstruirea neregulată a Romei după incendierea ei de către Gali4). Tot în această categorie avem: servituţile de V. V. defini ţiunile lor tn Instit. Just... 2, 3, pr. 2) Cele mai vechi servituţi prediale rustice sunt: iter, actus, via, aquaeductus care fac parte dintr’o enumeraţiune fixată prin tradiţiune. (V. Insfit. Just., 2, 3). *) V. Instit. Just., 2, 3. 2. V. Titus Livius, 5, 53, 3—5. 604 DREPTUL ROMAN scurgere a apelor de ploaie fie printr’un conduct (flumen) fie cu picătura (servitus {luminiş et stili-cidii) 1); servitutile pentru sprijinirea unei construc-ţiuni asupra unui zid (servitus oneris ferendi) *) sau numai introducerea unei grinzi într’un zid vecin (servitus tigni immitendi) 8). In sfârşit servituţile relative la lumină şi vedere care pot avea mai multe forme: servitutea pentru primirea luminei solare sau de privelişte (servitus ne luminibus, ne prospectui o{{iciatur) sau de protejare în general împotriva oricărui fel de construcfiuni făcute pe terenul vecin, (servitus altius non tollendi), prin care proprietarul fondului aservit este oprit a clădi peste o anumită înălţime; servitutea de a aveâ un balcon pe terenul altuia *). Aici apare o dificultate clasică a acestei materii. Mai existau în dreptul roman servituţi opuse celor enumerate şi anume servituţile altius tollendi, luminibus officiendi şi chiar stillicidii non avertendi*). Cum servituţile sunt o derogare dela dreptul comun s’a presupus, pentru a explică existenţa acestor servituţi a unor reglementări locale contrarii dreptului comun iar sevituţile enumerate ar fi derogări la aceste reglementări; s’a mai presupus existenţa unui obiceiu care obligă pe proprietar, când reconstruiâ ') Instit. Just., 2, 3, 1; Ulpian, Dig., 8, 4, 1, pr. 2) V. Dig., 50, 16, 242, 1: jus projiciendi protegendive. 3) Am indicat particularitatea acestei servituţi supta. p. 601, No. 639. *1 V. Instit. Just., 2, 3, 1. s) Cf. Instit. Jttsf., 2, 3, 1. SERVITUŢILE PREDIALE. 605 o casă, să păstreze forma şi înălţimea celei vechi: aceasta ar explică servitutea altius tollendi şi poate chiar servitutea luminibus officiendi, dar nu explică pe cea de a treia şi în plus are inconvenientul că răstoarnă regula dreptului comun şi atunci servi-tuţile opuse (altuis nori tollendi, etc.) rămân neexplicate1). In tot cazul Romanii au aplicat aici cu rigoare principiile procedurii lor, în cazul când bună oară o persoană ar intenta o acţiune în care ar susţine că are jus altius tollendi şi nu indică înălţimea, atunci, dacă ea nu are dreptul de a ridică in infini-tum, pierde procesul fiindcă a comis o plus petitio 2). 646. Diviziunea servituţilor prediale. In enumerarea servituţilor s’a putut observă existenţa a două serii: unele relative la proprietatea rurală, fără construcţiuni, alta la proprietatea clădită. Romanii au numit pe primele servituţi prediale rurale (ser-vitutes praediorum rusticorum) şi pe celelalte servituţi prediale urbane (servitutea praediorum urbano-rum). Se ştie că prin praedia urbana se înelegeâ orice fel de clădire chiar dacă eră la ţară iar prin praedia rustica se cuprindeâ în general proprietatea neclădită3). Dar cu toate acestea criteriul de clasificare nu este limpede. Romanii spuneau ce e drept pentru a defini servituţile urbane bună oară, că sunt acelea care ţin de edificii (quae aedificiis inhae-rent), dar în unele texte se văd apărând ca servi- *) Pentru detalii vezi Accarias, Pricis, 1, No. 268 şi urm, Cf. Karlowa, R. R. G., 2, p. 350 şi urm. J) Prag. Vat., 53. *) Vezi supra. p. 13, No. 424, şi Instit. Just., 2, 3, 1. DREPTUL ROMAN 6()f> tufi urbane unele care de obiceiu sunt considerate ca rustice şi invers. Pentru a explica această divergenţă s’au propus mai multe criterii de clasificare; după unii ar fi caracterul fondului dominant care ar determină natura servituţii: ea va fi rurală sau urbană după cum fondul dominant este o proprietate neclădită sau o construcţie1), după alţii ar fi fondul aservit*). Inconvenientul acestor sisteme este că ele nu dau clasificare fixă, abstractă a servituţilor, şi aceasta ar fi fost necesară pentru aplicaţiunile practice ale clasificării; în plus unele texte care enumeră servi-tuţile (înstit. Just., 2, 3), par să implice o clasificare abstractă şi fixă a lor. In privinţa utilităţii acestei clasificări, observăm de pe acum: servituţile rustice sunt res mancipi şi deci susceptibile de manei-patio, celelalte nu; ele se sting prin neuz, cele urbane numai prin usucapio libertatis. Vom reveni asupra acestor puncte®). 647. Caracterele comune ale servituţilor prediale. Pe lângă caracterele comune tuturor servituţilor expuse mai sus, servituţile prediale au între ele câteva puncte comune. Principala caracteristică a lor şi, după părerea ]) Acesta este sistemul dominant şl pare să aibă in favoarea sa majoritatea textelor; vezi totuşi în sens contrar, Dedareuil, Rome et Vorg. du droit, p. 204. Cf. Accarias, Prâcis, 1, No. 269. 2) Pentru detalii V. Machelard, Distinction des servitudes prădiales, 1868 şi Destrais, Propriete et servitudes en droit romain, 1885, p. 251 şi urm. ’) Vezi infra, p. 630, No. 685. CARACTERELE SERVITUTILOR PREDIALE 607 noastră, singura, este perpetuitatea — causa perpetua. Faptul este uşor explicabil fiindcă ele existând în folosul unui fond, construit ori nu, ele vor dăinui atât cât va ţine însuşi fondul1); dar aceasta nu împiedecă să existe anumite cauze de stingere a lor pe care le voim examina mai departe. Servituţile personale din contra, existând în favoarea unor a-numite persoane, existenţa lor nu va puteâ întrece pe aceea a titularilor respectivi. Consecinţa acestei caracteristice este că în principiu servituţile prediale, spre deosebire de cele personale, nu pot fi supuse unui termen sau unei condiţiuni extinctive2). Deasemenea servituţile prediale presupun un raport determinat între două fonduri şi de aici rezultă: a) Cele două fonduri trebuesc să fie învecinate sau cel puţin apropiate aşâ încât raportul să se poată stabili (Este ceeace se numeşte de interpreţi causa naturalis) s); b) Nu se pot constitui servituţi prediale în favoarea unei persoane ce n'ar fi proprietară c) Se poate reaminti aici regula servitus ser-vitutis esse nori potest căci pentru ca o servitute predială să existe este necesară grevarea unui fond iar nu a unei simple servituţi5). ’) Vezi supra, p. 601, No. 641. 2) Cf. Paul, Sent., 3, 6, 33, Frag. Vat., 50, 52; 48—49 (p. uzufruct). S’a admis Insă afectarea acestor servituti de modalităţi extinctive dar numai prin efectul conventiunilor dând naştere la o excepţie, după o doctrină susţinută de Sa-binieni. 3) Expresiunea este a lui Paul, Dig., 43, 20, 3, pr. V. Stoicescu, Curs, p. 198 text şi nota. 4) V. Instit. Just., 2, 3, 3. •) V. supra, p., 601, No. 641. 608 DREPTUL ROMAN Putem reaminti aici indivizibilitatea servituţilor care este comună tuturor servituţilor prediale, şi se întâlneşte şi la cele mai multe sevituţi personale1). Consecinţa acestui caracter este că servitutile nu pot fi create pro parte, dar nici stinse pro parte de un coproprietar; pentru aceasta este necesar consimţimântul tuturor coproprietarilor2). Nu se poate intenta un proces pentru o servitute pro parte. Dacă unul din cele două fonduri sau chiar ambele ar fi împărţite, servitutea subsistă pentru fiiecare parcelă în întregime8). Sevituţile rustice, singure ipotecabile, nu pot fi ipotecate pro parte. § 2. Servitutile ■personale. 648. Enumerare. Dreptul roman cunoaşte patru servituti personale ususţuctus, usus, habitatio, ope-rae servi vel animalis, dar ultimile două sunt destul de neprecise. Cea mai importantă este uzufructul, toate celelalte sunt mai mult nişte desmembrări ale sale. 649. Caracterele servituţilor personale. 1. Servi-tuţile personale sunt constituite în favoarea unei persoane şi durata lor este limitată la vieaţa titularului lor cu o rezervă pentru operae servi vel animalis 2. Ele fiind derogări dela dreptul comun, ca toate servitutile, şi, în plus, destul de defavorabile 1) Pomponius, Textes, Girard p. 220: Et servltutes dividi non possunt. 2) Ulpian, Dig., 8, 4, 6, 1. ») Paul. Dig.. 3, 3, 23, 3. SERVITUŢILE PERSONALE 609 unei bune economii, modurile lor de stingere sunt şi mai numeroase: ele pot fi afectate de modalităţi extinctive. (Cf. supra, p. 606, No. 647). 3. Principala servitute personală, uzufructul, este divizibilă. Aceste servituţi nu s'au constituit ca grup de sine stătător decât foarte târziu, probabil în epoca bizantină; până atunci ele erau în afară de categoria servituţilor, expresie rezervată chiar şi în urmă, prin tradiţie, servituţilor prediale ’). I) Uzufructul 650. Definiţie. O definiţie celebră, a uzufructului găsim în Institutele lui Justinian (2, 4 pr.): Usus fructus este jus alienis rebus tttcndi, fruendi, salva rerum substantia: est enim jus in corpore, quo sub-lato et ipsum tolli necesse est. Aşâ dar uzufructul este o desmembrare a pro-pretăţii care conţine în sine două dintre cele trei prerogative ale proprietăţii: jus utendi — dreptul de a utiliza lucrul — jus fruendi, dreptul de a-i percepe fructele2). Proprietarul rămâne cu jus abu-tendi, facultatea de a aliena obiectul, dar aproape toată utilitatea economică a lucrului este absorbită de uzufructuar şi deaceea dreptul proprietarului se numeşte în acest caz nudum dominium. Interpretarea ablativului absolut salva substantia rerum din definiţiune a dat naştere la o subtilă con- ’) Cf. supra p. 600, No. 1, şi Instit. Just., 2, 3 rubrica. 2) Vezi supra, p. 416, No. 434. cf. Accarias, Precis, 1, No. 275. 2594, — Biblioteci Unirertitară. 39 610 DREPTUL ROMAN troversă. După interpretarea ce ne pare preferabilă, însemnează că uzufructul dispare prin pierderea obiectului şi fraza care urmează pare să precizeze acest lucru. Acesta este, după toate probabilităţile, sensul dat de compilatori expresiunii în chestiune. Paul însă, căruia i se datoreşte prima parte a defi-niţiuni, înţelesese după, cât se pare, altceva: pentru el salva substantia rerum însemnă posibilitatea de a uză de obiect fără a~i altera substanţa şi într’ade-văr, în noţiunea clasică, uzufructul nu putea purtă decât asupra lucrurilor susceptibile de uz repetat, iar nu asupra celor ce se consumă prin primul uz cf. supra, p. 412, No. 427, şi infra, p. 611, No. 651). Dovadă despre acest sens primitiv al expresiunii este un text al lui Ulpian ceva mai explicit: Usus fructus..,. earum rerum, quarum salva substantia utendi fruendi potest esse facultas (Reg., 24, 26). Insă este de notat că în dreptul roman această ex-presiune nu a avut niciodată sensul din dreptul civil actual unde se referă la obligaţiunea uzufruc-tuarului de a păstră substanţa lucrului şi de a uză ca un bun pater familias căci, în dreptul roman, ultima obligaţie rezultă dintr’un contract, şi nu din uzufructul însuşi, iar prima eră implicit cuprinsă în definiţiune prin faptul că se refuză uzufuctuarului jus abutendi1). 651. Istoric. Uzufructul apare în practica testa- 1) est enim jus. etc.; ea este a lui Celsus, Dig., 7, 1,2. Vezi şi S. G. Longinescu, Elemente de Drept roman, voi. I, partea a Il-a, Drepturile reale, (1927) p. 162. ISTORICUL UZUFRUCTULUI 611 mentului în ultimele timpuri ale Republicii şi este definitiv constituit în vremea lui Cicero. Testatorii care voiau să gratifice pe o persoană dar totuşi să păstreze capitalul pentru moştenitori îi lăsă, ca şi astăzi un legat de uzufruct1). In cursul evoluţiunii sale, uzufructul a suferit două deformări care au schimbat considerabil aspectul său primitiv: 1. S’a admis că poale avea de obiect chiar lucrurile consumptibile printr’un prim uz şi chiar creanţe. 2. Uzufructuarul a fost silit să ia anumite angajamente faţă de proprietarul obiectului aşa încât se introduce aci un clement contractual. Vom desvoltâ aceste două puncte la locul cuvenit. 651 bis. Obiectul uzufructului. Precum s’a spus, în noţiunea primitivă uzufructul avea de obiect numai lucruri neconsumptibile şi corporale: de exemplu o moşie, o pădure sau chiar un obiect mobil: o turmă, un sclav. Acesta este uzufructul propriu zis şi există singur în vremea lui Cicero"). 652. Cum obiectele lăsate în uzufruct prin testament nu întruniau întotdeauna aceste calităţi, s’a admis, în baza unui senatus-consult din timpul lui August sau al lui Tiberiu3) poate ca un efect al legilor caducare, în tot cazul ca o urmare a interpretării binevoitoare a testamentelor, că legatul va fi valabil şi în acest caz, dar cum obiectul se dî- ') In tratatele şi comentariile jurisconsulţilor romani uzufructul este adesea ori tratat la materia legatelor tocmai din pricina acestei origini. 2) V. Topica, 3, 17. 3) V. Ulpian, Reg., 24. 27. Cf. Instit Just, 2, 4, 2. 612 DREPTUL ROMAN struge prin simpla utilizare, el va deveni proprietatea uzufructuarului însă cu obligaţiunea, garantată prin cauţiuni (interpositis cautionibus), că va restitui la sfârşit lucruri de aceeaş natură, calitate şi cantitate ca şi cele primite. Dar aici nu mai avem un uzufruct propriu zis, ci un quasi-uzaţruct. Prin interpretarea aceluiaş senatus consult s’a admis că uzufructul poate avea de obiect chiar o creanţă, deci un lucru incorporai. Jurisconsulţii erau de acord asupra validităţii legatului de uzufruct al unei creanţe lăsat debitorului însuşi. Aceasta îl dispensă de a mai plăti dobânzi şi chiar de a plăti capitalul înainte de stingerea uzufructului1). Dar dacă legatul acesta eră lăsat altei persoane decât debitorul, proculianul Nerva a contestat validitatea sa, însă, fiind combătută această opinie de Sabinieni (prin şeful lor Cassius) şi chiar de Proculus, celebrul jurisconsult care a dat numele şcoalei procu-liene, s’a admis validitatea legatului uzufructului unei creanţe în toate cazurile. Uzufructuarul va pu-teâ incassa creanţa cu obligaţiunea de a restitui suma celor în drept la sfârşitul uzufructului 653. In sfârşit s’a admis chiar, probabil în timpul fui ţustinian, un uzufruct asupra unei servi-tuţi2) sau asupra unui jus in agto vectigali*). ') V. Dig., 7, 5, 3. *) Aceasta este contrar regulei servitus servitutis esse non potest, dar dacă ne gândim că la început cuvântul servitul se referea numai la servitutile prediale, faptul devine Justificabil. V. textul, Paul, Dig., 33, 2, 1 probabil interpolat. 3) Acest ultim punct este admis de toţi. Dar primul DREPTURILE UZUFRUCTUARULUI 613 654. Drepturile uzufructuarului. Mai întâiu ele sunt conţinute în formula bine cunoscută jus utendi et ţruendi al cărui sens a fost explicat. El nu are jus abutendi şi în consecinţă el nu va putea de-teriorâ în nici un fel lucrul, de ex.: nu va putea pedepsi pe sclavul obiect al uzufructului, cu vărgile sau altfel1). In caz de daună, uzufructuarul poate fi urmărit prin acţiuni delictuale. Câteva cazuri prezintă greutăţi speciale: 655. 1. Copilul sclavei nu aparţine uzufructuarului şi nu este socotit ca fruct (v. Paul, Sent., 3, 6, 19) cf. Gaius, II, 48). 656. 2. In cazul uzufructului unei turme, uzufructuarul trebuie să umple golurile produse în turmă cu puii născuţi şi numai diferenţa îi aparţine lui (v. Paul, Sent., 3, 6, 20; Instit. Just., 2, 1, 38; Ul-pian, Dig., 7, 1, 70, 1; Pomponius, Dig., 7, 1, 69). 657. 3. In cazul unei păduri lăsate în uzufruct, uzufructuarul o va utiliza întocmai ca şi proprietarul care l-a precedat: va putea face tăeri (silva caedua) fie pentru uzul său personal, fie pentru a vinde, dacă aşa făcea proprietarul (v. Frag. Vat., 70). In tot cazul se vor puteă utilizâ arbori uscaţi (demortuae) ori smulşi de furtună fără chiar a punct, relativ la înfiinţarea unui uzufruct asupra unei servituti este combătut din cauza regulei cunoscute servitas ser-vitutis esse non potest, care totuşi, precum am arătat poate fi interpretată restrictiv. V. Accarias, Pricis. 1, p. 717, No. 1. Stoicescu, Curs, p. 203, No. 2. i) Paul, Sent., 3, 6, 23. 614 DREPTUL ROMAN fi obligat de a substitui alţii (v. Paul, Sent., 3, 6, 27 a; Dig. 7, 1, 59; Frag. Vat, 70), 658. 4. Fructele sunt dobândite prin percep-ţiune, precum s'a arătat (v. supta, p. 484—486, No. 504—508) şi nu există nici o excepţie nici chiar în ce priveşte prăsila turmelor1). 659. 5. Nu există, pe cât se pare, diferenţă între fructele civile şi cele naturale sau industriale. Fructele civile, adică cele ce provineau dintr’un contract, arenzi ori chirii, dacă erau supuse unor reguli speciale, aceasta se datoră nu principiilor uzufructului ci naturii contractului încheiat. In dreptul roman nu puteâ fi vorba despre o repartiţie a fructelor civile între uzufructuar şi nudul proprietar, ca în dreptul actual, întrucât contractele făcute de unul nu erau opozabile celuilalt. Diferenţele ce vom expune sunt datorite aşâ dar naturii contractului încheiat între uzufructuar şi arendaş sau chiriaş 2); a) Dacă e un contract de închiriere de case atunci uzufructuarul dobândeşte chiria zi cu zi; b) Dacă este un contract de arendă, aceasta nu ’) S’a susţinut contrariul pe baza unui text al lui GniuN (Dig., 22, 1, 28, pr.) care vorbeşte de separatiune dar uceritt eră un sistem general părăsit In urmă. V. supta, p. 485, Nn, 11 Czyhlarz în Gluck, 1, 41, 42, 1887i p. 440—450; Stoki’»cu, Curs, p. 205, No. 1. 2) Există o singură excepţie: când obiectul uzufructului este grevat de un alt drept real jus in agro vectiguli, fl!l« fiteoză, superficie; atunci uzufructuarul obţine rcdevMt|#ll în baza dreptului său de uzufruct. DREPTURILE UZUFRUCTUARULUI 615 este datorită uzufructuarului decât dacă arendaşul a făcut recolta în timpul uzufructului *). 660. 6. Cel ce are în uzufruct un pământ, nu poate construi pe el2). 7. Vânatul, etc., aparţine uzufructuarului (Paul, Sent., 3, 6, 22). 8. Aluviunea nu aparţine uzufructuarului, ea nu este un fruct3). 9. Uzufructuarul mai poate folosi dreptul său cedând cu titlu gratuit sau oneros, exerciţiul a-cestui drept căci dreptul însuşi este inalienabil: el rămâne titularului său şi se va stinge la moartea sa4). El poate fi ipotecat (Inst. Just,, 2, 5, 1). 10. O dificultate specială exiştă în cazul când s’a lăsat prin testament numai fructus fără să se spună nimic despre ustis. Printr’o interpretare largă a voinţei testatorului şi din consideraţiuni de utilitate practică s'a admis că trebue subînţeles şi: usus: /ructus enim sine usu esse non possunt6) ceeace implică imposibilitatea de a separă jus fruendi de jus utendi dar nu şi situaţiunea reciprocă: usus poate fi separat de fructus şi în acest caz cel ce are fructus are şi usus dar ’) V. Uipian, Dig., 19, 2. 9, 1 şi Dig., 7, 1, 58, pr. 3) Paul, Sent., 3, 6, 21. *) Paul, ibidem. , *) V. Dig., 23, 3, 66. *) In acest sens Paul, Sent., 3, 6, 24: contra Uipian, 7. 8, 14, 1; V. totuşi Uipian, Dig., 7, 9, 5, 2. Cf. Stoicescu, Curs, p. 204. 616 DREPTUL ROMAN uzuarul n’are drept la fructe (Paul. Sent., 3. 6, 25) x). 661. Obligaţiunile uzuţruduarului. La început în această materie eră principiul independenţei absolute a uzufructuarului faţă de proprietar şi si-tuaţiunea lor eră comparabilă cu aceea a doi vecini; drepturile lor coexistau dar nu se atingeau 2) şi aceasta eră consecinţa normală a naturii uzufructului, drept real. De aci urmă că uzu-fructuarul putea să-şi exercite cum voia el cele două facultăţi; jus fruendi et utendi, şi nu eră nici măcar obligat la restituirea obiectului la sfârşitul uzufructului. Evident proprietarul conservă acţiunile ce apărau dreptul său de proprietate: revendicarea, actio dammi injuria daţi, dacă uzufruc-tuarul altera sau vătăma obiectul, dar aci se limită dreptul său. 662. Pretorul a socotit util să modifice această situaţiune: uzufructuarul va fi obligat să dea cauţiune. Este cunoscuta cautio sau satisdatlo usuţruduaria care avea de efect să oblige pe uzu-fructuar ca să uzeze de obiectul uzufructului după felul oamenilor corecţi (se usurum frudurum boni viri arbitratu) şi că va restitui Ia sfârşit ceeace mai rămâne (se restiturum quod extabit)3). '') Pentru ipoteza specială a uzufructului unui sclav. V. Stoicescu, Curs. p. 206, No. 1 şi Declareuil, Rome, ttc., p. 207. ’) Vezi supra, p. 598, No. 637. s) Paul. Sent., 3, 6, 27; Dig., 7, 9, 1, pr. OBLIGAŢIUNILE UZUFRUCTUARULUI 617 Deaici rezultă pentru uzufructuar obligaţiunea de a face reparaţiuni1) de a cultivă bine*) şi chiar de a plăti impozitele8). Până la darea acestei cauţiuni, proprietarul poate reţine lucrul4). Dacă l-a dat mai înainte de a fi primit cauţiunea el poate reclamă lucrul îndărăt şi chiar cere direct cauţiunea (condictio cautionis), dar aceasta numai în dreptul Iui ţustinian după toate probabilităţile®). La sfârşitul uzufructului proprietarul va puteâ reclamă obiectul nu numai prin acţiunea în revendicare a cărei probă, precum s’a arătat, este grea, dar şi prin acţiunea e* stipulatu care rezultă din promisiunea făcută de uzufructuar, mai uşoară de dovedit şi care, deşi o simplă acţiune personală, este aici aproape tot atât de eficace ca şi o acţiune reală dată fiind existenţa cauţiunilor. Proprietarul puteâ renunţă la cauţiune dar testatorul nu puteâ impune aceasta moştenitorului său aşa că prin testament nu puteâ dispensă pe uzufructuar de obligaţiunea de a da cauţiune6). *) Dig., 7, 1. 7. 2. 3) Dig., h. f. 9, pr. *) Dig., h. t. 7, 2. *) Pentru a respinge acţiunea uzufructuarului (V. infta p. 632, No. 688) proprietarul are o excepfiune. Dig., 7, 1, 13, pr. “) Ulpian, Dig., 7, 9, 7 pr.; finala relativă la condictio cautionis este probabil interpolată V. A. Pernice, Labeo, 3, 1, p. 203, No. 5. •) V. Paul, Sent., 3, 6, 27. DREPTUL ROMAN f)18 II. Usus. 663. Usus este simplul drept de a uză, de a în-trebuinţâ lucrul fără a percepe fructele, dacă e producător de fructe. Chiar din punctul lui jus utendi, dreptul uzuarului este extrem de redus: el va fi silit să-l împartă cu proprietarul sau eventual cu uzufructuarul1). Va fi chiar silit să nu facă nimic ce ar putea incomodă pe proprietar sau munca pământului dacă e vorba de o proprietate rustică 2). Când uzul poartă asupra unei case, uzu-arul de abeâ poate să găzduiască pe un prieten 3). In toate cazurile el nu are dreptul de a cedă nici cu titlu oneros nici cu titlu gratuit exerciţiul dreptului său, cum o poate uzufructuarul4). In schimb, ca şi uzufructuarul, uzuarul este obligat să deâ cauţiuni5). 664. Extensiuni. Acest mod de a concepe dreptul de uz fiind nepractic şi prea strâmt8), s’a permis uzuarului să ia fructe, dar numai pentru uzul său personal şi al familiei sale 7) să primească prieteni care să locuiască împreună cu el8). ') V. supta, p. 615, No. 660. Cf. Instit. Just., 2, 5, 1. 2) Instit. Just-, toc. cit. ’) Instit. Just., h. t. 2. *) Dig., 7, 8, 11; Instit. Just., h. t. 1. ‘) Dig., 7, 9, 5, 1. *) Dig., 7, 8, 12, 2 Neque tam stricte interpretandac suni voluntates defunctorum. ’) Instit. Just., h. t„ 1; Dig., 7, 8, 12, 1. 8) Dig., 7, 8, 2—8. V. art. 572. c. civ. rom. al. 2 care nil există în articolul corespunzător din Codul fr. (art. 612) permite închiderea părţii nelocuite a casei, ca şi în dreptul roman. Cf. M. Nicolau, Melanges Fournier, p. 591. DIVERSE DREPTURI REALE 619 III. Habitatio. 665. Habitatio în concepţiunea definitivă este dreptul de a locui o casă şi a fost socotită ca un drept de sine stătător, aliquod proprium jus1). Dar mai înainte jurisconsulţii romani discutau asupra naturii acestui drept şi unii au văzut aci mai mult o diferenţă de fapt, relativă la obiectul dreptului, decât una de drept între uzufruct şi habitatio2). La început în ultimul secol al Republicii eră poate chiar un simplu drept de a locui gratuit un an de zile, drept care proveniâ dintr’o renunţare la un termen al chiriei din partea proprietarului3). Mai târziu însă s’a admis că habitatio este un drept ce durează toată viaţa titularului4) şi chiar, spre deosebire de uzufruct nu se stinge nici prin capitis deminutio nici prin ne-uz5). In dreptul lui ţustinian şi poate chiar mai înainte, cel ce avea acest drept putea nu numai să locuiască el şi familia sa, dar chiar să închirieze0), dar nu să dea cu titlu gratuit7). IV. Operae servi vel animalis8) 666. Operae sunt dreptul de a utilizâ un animal sau un sclav. ') Instit. Just., 2, 5, 5. a) Modestin, Dig. 4, 5, 10. s) Ulpian, Dig.. 7, 8, 10, 3. *) Insfit. Just., loc. cit.; Cod. Just., 3, 33, 13. *) Dig., 7, 8, 10, pr. ') Este opinia Iui Marcellus. Instit. loc. cit. Cf. Cod. dv„ art. 572, al. 2. ’) Vezi şi S. G. Longinescu, Drepturile reale, p. 177. •) Dig., 7. 9. 5. 3. 620 DREPTUL ROMAN Spre deosebire de toate celelalte servituţi personale ele trec la moştenitori1) (cf. supta, p. 608, No. 649). 667. Notăm câteva puncte comune Intre habitatio şi opetae: a) In ambele cazuri titularul datoreşte cautio de a folosi corect obiectul dreptului său 2); b) Posibilitatea de a închină dar nu de a cedă cu titlu gratuit3); c) Nu se stinge prin ne-uz sau capitis deminutio. Secţiunea II. — Constituirea servitutilor 668. Ca şi servituţile însăşi, modurile lor de constituire sunt de vechimi diferite. In studiul lor va trebui să ne călăuzim de o dublă consideraţiu-ne: pe de o parte origina modurilor de constituire, iar pe de alta caracterul însuşi al modului de constituire care poate fi direct sau indirect; direct prin translatio servitutis; indirect prin deductio sau retentio servitutis în urma unei mancipaţiuni sau in fure cessio. Trebuie deasemenea să notăm că cele mai vechi servituţi, servituţile prediale rustice erau considerate la început ca lucruri materiale, iar nu ca drepturi incorporale: ele erau confundate cu obiectul însuşi asupra cărora purtau, de ex.: drumul MII ’) Dig., 33, 2, 2. ’) Dig-, 7, 7, 5; Pentru habUatia: D., 7, 9, 5, 3. ’) Papinian, Dig., 33, 2, 2. MODURILE DE CONSTITUIRE ALE SERVITUŢILOR 621 canalul pentru transportul apei şi deaceea ele au fost socotite ca uzucapabile şi susceptibile de man-cipaţiune, care precum se ştie, nu se poate aplică decât lucrurilor corporale mancipi. § 1. Mancipaţiunca 669. a) Ea eră direct aplicabilă servituţilor pre-diale rustice care erau res mancipi1) şi considerate ca materiale precum s’a arătat mai sus. Formula mancipaţiunii eră adaptată fiecărei servituţi în parte, de ex.: pentru iter se zicea: a io mihi jus esse eundi in {undo Cocneliano isque mihi emptus esto hoc aere aeneaque libra. Avem aşâ dar în acest caz o constituire directă a servituţii o translatio ser-vitutis. 670. b) Cum majoritatea servituţilor erau res nec mancipi şi încă pe deasupra erau şi necorporale, o aplicare directă a mancipaţiunii eră imposibilă pentru servituţile prediale urbane şi pentru cele personale 2). Atunci s’a recurs la o alienare indirectă: proprietarul mancipâ viitorului titular al servituţii obiectul pe care voia să constitue o servitute, iar acesta i-1 remancipâ reţinând servitutea în chestiune (de-ducta servitute, deducto usu{ructu, deducta via). Prin acest mod se puteau dobândi evident chiar şi servituţi rustice. Este procedeul indirect prin re- ’) V. Gaius, II, 14; Ulpian, 19, 1 şi supra, p. 606, No. 646. ’) V. Gaius, II, 28—29 şi 33. 622 DREPTUL ROMAN tentio sau deductio servitutis1). Acest procedeu mai putea servi la dobândirea servituţilor prin persoane in potestate, care nu pot figura într’o in jure ces-sio1 2 3). Mancipaţiunea, precum se ştie, a dispărut în dreptul lui Justinian. § 2. In jure cessio 671. Prin in jure cessio se pot constitui orice fel de servituţi. Este un simulacru de proces în care cel ce vrea să dobândească servitutea intentează acţiunea confesorie sau vindicatio servitutiss). Se poate constitui servitutea sau direct ftranslatio servitutis) sau indirect4 5), prin reţinerea ei (re-tentio, deductio). § 3. Legatul per vindicationem 672. Prin testament se poate deasemenea constitui orice servitute6) fie direct fie indirect, prin deductio6). Formula întrebuinţată de testator în legatul per vindicationem este do lego. Dacă testatorul întrebuinţează formula legatului per damna-tionen atunci servitutea nu este constiuită imediat ci va trebui ca moştenitorul să o constituească în executarea legatului. 1) Vezi Paul, Frag. Vat., 50 şi 47.' 2) Frag. Vat. 51, 3) Vezi Paul, Frag. Vat., 47 şi 50. 4) V. Frag. Vat., 47 şi 50. 5) Instit. Just., 2, 4, 1. Gaius, Dig.. 8, 4, 16. f') V. Paul, Frag. Vat., 47. MODURILE DE CONSTITUIRE ALE SERVITUŢILOR 623 § 4. Uzucapianea şi pcescripţiunea 673. La început se putea dobândi prin uzucapiune servituţile considerate ca lucrurile materiale deci, după toate probabilităţile, numai servituţile rustice, O lege Scribonia, probabil cu puţin posterioară lui Cicero, a suprimat uzucaparea servituţilor1). In provincii se puteau prescrie servituţile prin 10 şi 20 de ani. Condiţiunile erau: posesiunea2) şi absenţa de viţii: clandestinitate, precaritate, violenţa (mc vi, mc clam, mc precario), dar buna credinţă nu eră necesară3). Precum se ştie, prescrip-ţiunea nu serviâ decât spre a respinge acţiunea proprietarului. § 5. Adjudicufio 674. Servituţile se puteau constitui printr’o ad-judicatio într’una din acţiunile divizorii. In dreptul clasic condiţiunea esenţială eră ca să fie un judi-cium legitimum 4), altfel dacă eră un judicium im-perro continens, atunci, în epoca clasică, servitutea eră constituită jure praetorio şi nu jure civili; in timpul lui Justinian această distincţiune dispare5). !) Paul, Dig., 41, 3, 4, 28 (29). Legea Scribonia pare necunoscută lui Cicero, Pro Caecina, 26, 74. V. Declareuil, Rome, p. 204. 3) Vezi intra, p. 624, § 7, No. 676 noţiunea posesiunei aplicată servituţilor. 3) Ulpian, Dig., 8, 5, 108, pr. *) Dig., 7, 1, 6, 1; Dig., 10, 2, 22, 3. 6) Vezi Frag. Vai., 47 a. Cf. Ibid. Frag. 51. 624 DREPTUL ROMAN § 6. Legea 675. In această categorie intră toate servituţile legale. De ex.: uzufructul legal al tatălui asupra j bunurilor moştenite de copii din partea mamei j (bona adventicia). 1 § 7. Tradiţiunea şi quasi-tcadiţiunea '] 676. Posibilitatea unei tradiţiuni a servituţilor f pare exclusă prin însuşi caracterul incorporai al ser- 1 vituţilor. S’a văzut însă1) că Romanii au admis existenţa unei quasi-posesiuni a drepturilor, aşâ că şi servituţile deveniau susceptibile de quasi-pose-siune2) şi în consecinţă şi de quasi-tradiţiune. Această doctrină pare să se fi impus sub influenţa unei doctrine susţinută pe la sfârşitul secolului 1 al erei noastre de Javolenus3). Acest jurisconsult analizează tradiţiunea servituţilor sub un dublu aspect: din partea dobânditorului ea se manifestă ^ printr’un usus, exercitarea servituţii; din partea alie- | natorului este o îngăduinţă (patientia). Această | doctrină a fost obiectul multor critici: Labeo negă această posibilitate de constituire a servituţilor prin tradiţia*). Pomponius, în timpul lui Hadrian*) şi ’) Vezi supta, p. 434. No. 447 Este o possessio juris opusă posesiunii corporale. !) Vezi supta, p. 623, § 4. (No. 673). 3) Javolenus, Dig., 8, 1, 20. Vezi şi S. G. Longlndcu, Elemente de Drept roman. Voi, I, partea a Il-a, Drepturi!* reale (ed. 1927), p. 197. 4) Labeo citat de Javolenus şl criticat. Dig., 8, 1, 20, 5) Dig., 19, 1, 3, 2. MODURILE DE CONSTITUIRE ALE SERVITUŢILOR b25 ceva mai târziu Gaius1) perzistă în vechea doctrină şi nu par să cunoască pe cea a lui Javolenus. Din această cauză unii autori au susţinut că textul atribuit lui Javolenus ar fi interpolat şi în consecinţă inovaţiunea ar fi datorată lui Justinian2). In tot cazul în legislaţia lui Justinian tradiţiunea slujeşte la constituirea oricărui fel de servituti fie direct, prin translatio, fie indirect, prin deductio § 8. Pactele şi stipulntiiinilc 677. Gaius ne spune (II, 31) că în provincii nu se putea constitui servituţi din cauza că modurile de constituire inter vivos fiind de drept civil (de ex.: mancipatio, in jure cessio), nu se puteau aplică fondurilor provinciale şi deaceea s’a imaginat un alt mijloc: pactele şi stipulaţiunile. Este un mod de constituire pretorian, poate de origină provincială orientală. O chestiune clasică este de a şti dacă prin modurile indicate de Gaius se constituiau adevărate servituţi sau numai simple obligaţiuni — raporturi personale dela un proprietar la altul3). Nimic în 1) Gaius, II, 28. 2) Această interpolare, susţinută de mai mulţi autori, a fost negată de d-1 Collinet, care crede că în dreptul lui Justinian există două feluri de tradiţiuni a servitutilor: una care este continuare celei clasice, a doua, propriu zis bizantină, care înlocueşte mancipaţiunea din dreptul clasic (Collinet, Le caractere oriental, etc., p. 164 şi urm., si Melanges Girard, t. I, p. 193—198). 3‘) Este o veche doctrină susţinută mai ales în Franţa. Vezi contra Cuq, Institutions, t. II, p. 288 ţi Collinet, Le 2354, — Biblioteca Universitară. 40 626 DREPTUL ROMAN textul lui Gaius nu indică această particularitate şl nu îndreptăţeşte presupunerea că între modurile de constituire indicate, ar există o atât de profundă diferenţă. Motivele pe care se bazează a-ceastă presupunere sunt de ordin general: în dreptul roman pactul nu eră generator de acţiuni şi nici pactul nici stipulaţiunea nu erau moduri de constituire de drepturi reale ci de obligaţiuni. Dar astăzi se admite în general că prin pacte şi stipula-ţiuni se constituesc adevărate servituţi şi se in-voacă mai multe argumente în acest sens: textul formal al lui Gaius; existenţa altor drepturi reale de origină pretoriană ori provincială ce se constituesc prin simple pacte (ipoteca, jus in agro ve-ctigali, etc.). Pentru dreptul lui Justinian nu mai este nici o îndoială. Nu numai că stipulaţiunile şi pactele produc adevărate servituti1), dar ele sunt chiar mijlocul cel mai des întrebuinţat şi sunt numeroase text* care se referă la el*). Secţiunea III. — Stingerea servitutilor 678. Se ştie din cele expuse mai sus că servituţll* caractere oriental de l'oeuvre leg. de Just., p. 161-—171i Pentru dreptul grec vezi, Beauchet, Droit grec, t. III, p, Ifii Cf. Paul Negulescu, Studii de Istoria Dreptului civil rOlUtH, Bucureşti, 1900, p. 72—73. l) Pentru usufruct V. Instit. Just., 2, 4, 1. Pentru celelttit» servituţi V. Instit. Just., 2, 3, 4. a) V. Girard, Mantiei, p. 400, nota 3. STINGEREA. SERVITUTILOR 627 prediale sunt perpetue pe când cele personale, aproape toate sunt pe vieaţă. Deasemenea se ştie că modurile de stingere sunt destul de numeroase, în special pentru servi-tuţile personale din cauza defavoarei cu care sunt privite de legiuitor. Vom distinge în această materie modurile de stingere comun tuturor servitutilor şi modurile particulare ale unora dintre ele. Vom mai face o subdiviziune deosebind modurile nevoluntare de cele voluntare. 679. A. Moduri comune de stingere ale servitu-ţilor. 1. Modurile nevoluntare: a) Dispariţia unuia dintre elementele necesare existenţei servitutilor. Dispariţia obiectului asupra căruia există servitutea are de consecinţă necesară dispariţia însăşi a ser-vituţii; această dispariţiune a obiectului poate fi de două feluri: materială şi juridică. Un exemplu de dispariţia juridică avem în cazul când lucrul devine res sacra sau religioasa: asupra unei astfel de res nu poate există nici un fel de drept privat. Deasemenea manumisiunea sclavului are acelaş efect. b) Imposibilitatea de exerciţiu a servituţii când calităţile de titular al servituţii şi de proprietar al obiectului grevat se găsesc reunite asupra aceleiaşi persoane. Servitutea se stinge prin efectul principiului bine cunoscut nemini res sua servit1). Această situaţiune poartă diferite numiri: se nu- ') Vezi supta, p. 601, No. 640. 628 DREPTUL ROMAN meşte în general confitsio 1) iar când este un uzu-fructuar care dobândeşte nuda proprietate atunci se numeşte consolidatio 2). 680. 2. Moduri voluntare. Renunţarea la servitute. Renunţarea la servitute poate avea mai multe forme după modul însuşi de constituire al acelor servituţi: va fi o remancipatio pentru servitutile constituite prin mancipare (adică servituţile pre-diale rustice); va fi o in jure cessio pentru celelalte servituţi. In jure cessio va fi eficace dacă este făcută proprietarului, dar dacă este făcută unui terţiu, această in jure cessio nu este valabilă şi între jurisconsulţii romani eră controversă asupra chestiunii dacă prin in jure cessio sa stins în acest caz dreptul titularului servituţii aşâ încât proprietatea devine liberă3) sau dacă ea nu produce absolut nici un efect, adică rămâne mai departe titularului servituţii4). Procedeul întrebuinţat în această in jure cessio eră o acţiune negatorie intentată de proprietar prin care acesta negă existenţa servituţii; pârîtul nu se opunea şi astfel servitutea se stinge. Prin simple pacte nu s’au putut stinge servituţile decât târziu. Tot efectul lor se reducea la o excep-ţiune introdusă în formula unei acţiuni confesorii în cazul când aceasta ar fi fost intentată de tltu* ’ ) V. Dig., 8, 6, 1; Dig., 8, 2, 30 pr. 2) V. Instit. Just., 2, 4, 3. 3) In acest sens Pomponius, Dig., 23, 3, 66. 4) In acest sens Gaius, II, 30. STINGEREA SERVITUTILOR 629 larul servituţii. Aceasta nu se putea întâmplă evident decât în epoca procedurii formulare. In dreptul Iui Justinian pactele devin modul normal de stingere a servituţilor, în urma dispa-riţiunii mancipaţiunii şi a procesului fictiv in jura cessio. 681. B. Modurile de stingere particulare ale unor anumite servituţi. 682. a) Servituţile prediale se sting în general prin dispariţia fondului dominant1}, ipoteză mai mult teoretică. 683. Servituţile prediale rustice se sting prin ne-uz adică prin neutilizarea lor timp de doi ani în dreptul clasic 2) şi de zece sau douăzeci de ani în dreptul lui Justinian8). 684. Servituţile prediale urbane se sting prin usucapio libertatis, adică prin acte contrarii exerciţiului servituţii făcute de proprietarul fondului aservit, de ex.: astuparea unei ferestre sau ridicarea unei clădiri peste înălţimea permisă. Dacă titularul servituţii nu protestează împotriva acestui act tot timpul indicat mai sus doi ani în dreptul clasic, zece ori douăzeci de ani în dreptul lui Justinian), atunci servitutea este stinsă4). 685. O chestiune delicată revine aici5), este cla- ’) Vezi supta, No. 641. *) Paul, Sent., 1, 17 şi 3, 6, 30 {ultimul text este relativ la uzufruct). $) Cod.. Just., 3, 34, 13. 4) Gaius, Dig., 8, 2, 6. 5) V. supta, No. 646. 630 DREPTUL ROMAN sificarea servitutilor prediale, unele rustice, altele urbane. In mod normal, stingerea prin ne-uz este proprie servitutilor, care consistă într'un act al titularului de ex,: itec, adus, etc„ adică acelor ser-vituţi, care, din punct de vedere al proprietarului fondului aservit, presupun o simplă îngăduinţă (servitutes quae in patiendo consistunt). Invers usucapio libertatis este modul normal al servituţilor care presupun o abţinere din partea proprietarului fondului aservit (servitutes quae in non facierido consistunt.) de ex. să nu ridice o clădire peste o anumită înălţime; această servitute este de obiceiu urbană (servitus altius non tollendi). S’a văzut că servitutile din această categorie sunt când urbane când rustice şi atunci se pune întrebarea cum s’ar putea stinge prin ne-uz o servitute altius non tollendi bunăoară, sau cum s’ar putea concepe, mai în general, ne-uzul servituţilor care tocmai nu comportă nici un uz, cele in non faciendo. Răspunsul la această întrebare depinde de chestiunea atât de delicată şi nerezolvată încă a criteriului de clasificare al servitutilor1). 686. b) Servituţile personale. 1. Uzufructul şi uzul au aceleaşi moduri de stingere2). Ele sunt în număr de cinci3) quinque modis; vom lăsă la o parte in jure cessio şi consolidarea despre care a’a vorbit şi ne vom ocupă de celelalte: *) *) V. supra, p. 605, No. 646. ’) Instit. Just, 2, 5, pr. s) Paul. Sent-, 3. 6. 28. STINGEREA SERVITUTILOR 631 a) Dispariţia titularului fie prin moartea sa1) fie prin capitis deminutio, oricare ar fi ea în epoca clasică1 2) şi numai prin capitis deminutio maxima şi media în timpul lui Justinian3). Pentru persoanele morale, uzufructul eră limitat la 100 de ani sub Justinian. pj Prin rei permutatio adică prin alterarea sau distrugerea obiectului asupra căruia purtă uzufructul sau uzul, de ex. incendiul unei case (Paul, Sent., 3, 6, 31, cf. supra, p. 611, No. 652). f) Prin ne-uz (non usus) la fel ca şi servituţile prediale urbane, cu diferenţa că dacă obiectul este mobil, ceeace nu se puteâ întâmplă la servituţile prediale, uzufructul sau uzul se va stinge printr’un an în epoca clasică4) şi prin trei ani în dreptul lui Justinian 5 * 7). S) Trebuie să mai adăugăm termenul şi condi-ţiunea extinctivă n). Uzufructul şi uzul pot fi constituite sub una din aceste modalităţi, singura dificultate a fost numai dacă orice mod de constituire permite introducerea unei modalităţi. Pomponius a contestat aceasta în cazul mancipaţiunii şi a unei in jure cessio dar părerea sa, combătută de Paul, nu a triumfatT). 1) Paul, ibid. 2') Paul, Sent., 3, 6, 29. 8) Instit. Just., 2, 4, 3. 4) Paul, Sent., 3, 6. 30. 5) Instit. Just., 2, 4, 3; Cod. Just., 3, 33, 16. ®) Paul, Sent, 3, 6, 33. 7) Frag. Vat., 50, cf. 49, 632 DREPTUL ROMAN S’a putut întotdeauna impune printr’un pact un termen sau o condiţiune oricărei servituti, fie chiar prediale, dar aceste modalităţi nu aveau efect decât jure praetorio 1). 2. Habitatio se stinge prin aceleaşi moduri ca şi uzufructul cu singura deosebire că nu se stinge prin capitis deminutio întâmplată titularului ei. Ea însă se stinge prin moartea titularului2). 3. Operae trec chiar moştenitorilor şi, cu această singură rezervă, ele se sting prin toate modurile enumerate, (afară de moarte şi capitis deminutio). Secţiunea IV. — Sancţiunea servitutilor 687. Servitutile fiind drepturi reale au fost sancţionate printr'o acţiune reală care se aseamănă cu revendicarea şi mai ales cu acţiunea negatorie. Cum şi aici avem aceleaşi categorii juridice ca la proprietate s’ar putea relua cele indicate acolo. Pe lângă acţiunile reale, titularul servitutilor mai poate avea interdicte. Le vom examina pe rând. 688. A) Acţiunea confesorie. Acţiunea reală care protejează servituţile este numită în textele bizantine adio confessoria şi se opune simetric acţiunii proprietarului actio negatoria 3). Numele acţiunii pare însă de origină bizantină) textele din epoca clasică numesc această acţiune J‘) Papinian, Dig., 8, 1, 4. 2') Frag. Vat, 43. *) Asupra acestei acţiunii vezi supta, p, 589, şi urm,, Nu 626. SANCŢIUNEA SERVITUŢILOR 633 vindicatio secvitutis. Formele ei de exerciţiu sunt aceleaşi ca ale revendicării şi ale acţiunii negatorii: sactamentum in cern, apoi formula petitoria vel ar-bitraria. Ea se acordă chiar şi celor ce posedă1) ca şi acţiunea negatorie. Arbitratus judicis2) va aveâ de obiceiu de obiect o cautio de non amplius turbando sau chiar eventual distrugerea lucrurilor făcute împotriva dreptului de servitute. In privinţa executării trebuie să distingem aceleaşi faze ca şi la revendicare: a) Dacă partea care neagă servitutea refuză să dea cautio judicatum solvi la care este obligată, pretorul va acordă posesiunea obiectului litigios printr’un interdict apropriat situaţiunii de fapt, de ex. interdictul quem usufruc-tum3) sau quem servitutem 4); b) Dacă partea ce neagă servitutea acordă cauţiunea, dar pierde procesul, ea este ţinută să satisfacă arbitratus judicis; c) Dacă nu o face, atunci vor urmă aceleaşi sancţiuni ca şi la revendicare: câştigătorul se va întoarce împotriva cauţiunilor. Condiţiunile de exerciţiu ale acţiunii confesorii sunt aceleaşi ca şi ale revendicărei: servitutea trebuie să existe jure civili5). 1) Dig.,7, 6. 5, 6. 2) V. Cuq, Manuel, p. 351. Asupra numelui acţiunii confesorii vezi S. G. Longinescu, Elemente de Drept roman, voi. I, partea a Il-a Drepturile reale (ed. 1927). p. 209. 3 ) Frag. Vat., 92; Paul, Sent., 5, 6, 86. 4) Paul, Sent., 5, 6, 8 c.; Dig., 39, 1, 15. 5‘) Cf. Gaius, 4. 3; Cuq, Manuel, p. 348 şi urm. Trebuie să semnalăm că existenţa servitutilor şi chiar absenţa lor erau indicate prin inscripţiuni, care se asemănau întrucâtva 634 DREPTUL ROMAN 689. B) Acţiunea confesorie utilă. Se vede din cele ce preced că acţiunea confesorie nu erâ aplicabilă în cazul când o servitute există numai jure pra* etorio. Pentru acest caz există o acţiune confesorie utilă1), numită uneori publiciană 2), când servitutea ar fi fost constituită prin quasi~trad.itio. Această acţiune se mai acordă unor anumite persoane: creditor gagist, superficiar. locatarului pe lung termen8). 690. C) Interdictele. Servituţile sunt protejate şi prin interdicte. Aceste interdicte — numite adesea-ori quasi posesorii — sunt în majoritatea lor cu totul diferite de interdictele posesorii. Ele sunt rezultatul unei evoluţiuni separate şi condiţiunile lor sunt diferite de ale interdictelor posesorii. Evident, ele au la bază aceeaşi idee de posesiune pe care o implică toate interdictele de această natură *), 691. In materia servituţilor prediale avem interdictele cele mai caracteristice şi cele mai vechi. 1. Pentru servituţile de trecere există interdictul de itinere actuque privato 5). El se acordă celui ce a utilizat această servitute timp de treizeci de zile, cu cele din dreptul grec relative la ipoteci. V. Textes, Girard, p. 834. Girard, Melanges, 1, p. 385—386. ’) Dig.. 8, 5, 10, pr. J) Dig., 6, 2, 11, pr. şi 1. s) Dig., 8, 1, 16: Dig., 39„ 1, 3, 3, etc. Pentru detalii v»ll Ch. Appleton, Propriete pretorienne, No. 49 şi urm. 4) Vezi celebrul text al lui Javolenus, Dig., 8, 1, 20, 5) V. Dig., 43, 19, De itinere actuque privato. P»ntni formulă vezi Ed. P. XLIII, No. 250, Textes Girard, p. I6Î, INTERDICTELE RELATIVE LA SERVITUŢI 635 fără să fi trecut un an dela aceasta şi cu condiţiunea ca exerciţiu] să nu fi fost clandestin, cu titlu precar, sau violent (nec vi nec dam nec precario ab adversario) 1). 2. Pentru aceleaşi servituţi se acordă interdictul de itinere reficiendo atunci când e nevoie de reparat un drum. Condiţiunile de exerciţiu sunt pe de o parte posesiunea iar pe de alta dovada dreptului de servitute 2). 3. In materie de servituţi relative la ape: aducerea lor prin canale sau luarea de apă, există următoarele servituţi: de aqua “) (pentru servitutea de ape duet), de rivis*) (pentru repararea ţevilor), de fonte5), pentru luarea de apă (aqtzae haustos), de fonte reficiendo, pentru reparaţiuni. Condiţiunile de exerciţiu al acestor interdicte sunt: a) să fi utilizat servitutea măcar odată; b) absenţa de viţii. 4. Servituţile prediale urbane sunt protejate mai întâiu prin interdictele posesorii: uti possidetis în cazul unei servituţi in patiendo, dacă a fost o turbu-rare6); interdictul quod vi aut clam şi operis novi ') Dig.,43, 19, 1, 2. *) Dig., 43, 19, 3, 11 şi 13. ’) Dig., 43, 20, De aqua cottidiana et aestiva; Ed. P„ XLIII. No. 251. *) Dig., 43, 21, De rivis. Ed. P„ XLIII, No. 252, Textes G., p. 166. ') Dig., 43, 22, De fonte; Ed. P„ XLIII, No. 253, Textes G., p. 166. 636 DREPTUL ROMAN nuntiatio1) pentru orice lucrări contrarii sau vătămătoare exerciţiului servituţilor. Există un singur interdict special în această materie: interdictul de cloacis relativ la servitutea de scurgere 1 2). Exerciţiul său nu este supus excepţiunii posesiunii viţioase3 *). 5. Servituţile personale sunt protejate prin interdictele uti possidetis *) şi foarte probabil şi Utrubi; şi interdictele unde vi5) şi poate şi de precario6). toate cunoscute cu ocazia studierii protecţiunii posesorii. Ele au fost extinse acestei materii utititatis causa 7). CAPITOLUL II. Locaţiunile pe termen lung; superficia. 692. Am arătat la început că drepturile reale sunt în strânsă legătură cu organizaţia comunităţii şi structura socială. In acest capitol vom studiâ tocmai acele drepturi reale care nu s’au putut constitui în grupe bine precizate ca servituţile: ele sunt, într’o măsură mai mică sau mai mare, apariţiuni trecătoare, creaţiuni oarecum ocazionale. Ele sunt la periferia dreptului privat, la intersecţiunea sa CU 1) Dig.. 8, 5, 6, 1; 39, 1, 5, 10. 2) Dig- 43, 23. s) Dig~ 43, 23, 17. 4‘) Prag. Vat., 90. B) Frag. Vat., 91. 6) Dig., 43, 26, 2, 3. 7) Frag. Vat, 90. SANCŢIUNILE PE TERMEN LUNG 657 dreptul public. Mai precis, ele au trecut din dreptul public în dreptul privat. 693. I. Conductio agri vectigalis, Conductio a-gri vectigalis este o locuţiune perpetuă făcută de persoane morale, cele mai multe de drept public, în special cetăţile 1). Conductio se încheeâ prin simplul consimţimânt al părţilor2). Este un drept real; aceasta îl diferenţiază de o simplă locaţiune; iată principalele caractere ale a-cestui drept: 1. Locatarul are posesiunea şi prin urmare: a) va avea interdictele posesorii ■'); b) dobândeşte fructele prin separaţiune (nu prin percepţiune) *). 2. Dreptul este protejat printr’o acţiune reală asemănătoare revendicăriir'). 3. Dreptul este transmisibil atât între vii cât şi morţiş causa. 4. El poate fi grevat de ipoteci şi servituţi"), Locatarul eră obligat să plătească un vectigal. Jurisconsulţii romani discutau asupra naturii juridice a actului încheiat între locatar şi proprietar: unii vedeau aci o vânzare dar majoritatea s’a pronunţat pentru închiriere7). 694. II. Emfiteuza (Emphyteusis, cuvânt grec ce înseamnă însămânţare, plantare). Sub influenţa si- J) V. Paul. Dig., 6, 3, 1 si Gaius, III, 145. ■J) Cf. Ulpian, Dig., 6. 3, 1, I. 3) Dig., 2, X, 15, 1. *) Dig., 22, 1, 25, 1. ') Dig.. 6, 3, 1, 1. “) Dig., 13, 7, 16, 2 (ipoteci); Dig., 7, 4, 1, pr. 7) Gaius, III, 143. 638 DREPTUL ROMAN tuaţiunii agricole extrem de precare a imperiului roman în secolul al II-lea după Chr. vedem generali-zându-se anumite forme orientale de drepturi reale1). Emfiteuza este destul de apropiată de ager vectigalis şi în dreptul bizantin îl înlocueşte chiar: Justinian le fuzinează1 2). 695. Diferenţa capitală între ager vectigalis şi emfiteuză este că pe când cel dintâiu purtă asupra unui pământ cultivat, ultima avea de obiect un pământ încă nepus în cultură. Emfiteotul se obligă să-l cultive şi să plătească o mică redevenţă (canon).3 *). O altă diferenţă mai eră faptul că situaţiunea emfiteotului nu erâ stabilă ca a locatarului unui ager vectigalis. Acesta din urmă avea un jus perpetuam de unde şi numele de perpetuarius în textele din ultimele secole ale imperiului *). Emfiteuza a fost obiectul unei lungi controverse între jurisconsulţii romani care discutau spre a şti dacă trebuie aplicate aci regulile relative la locaţiune sau cele dela vânzare. împăratul Zeno printr’o celebră constituţie din anul 472 5) a pus capăt controversă dând o soluţiune transacţională: dacă obiectul este pierdut în întregime, atunci canonul nu se va mai plăti, ca la închiriere în caz de pierdere a lucrului; pierderile parţiale sunt în sarcina emfitco» 1) începând cu împăraţii Severi. 2') V. Dig.. 6, 3. rubrica. Cf. Dig.. 2, 8, 15, 1 3) Dela cuvântul grec xavoiv, în lat. pertsio. 4) V. Cod. Th., 5, 13, 1, 4; C. Just., 11, 61, 1. 5) Cod. Just., 4, 66, 1. EMFITEUZA ŞI SUI'ERFICIA 639 tului care nu va avea drept la nici o scădere din canon. S’a zis că prin aceasta Zeno a creat un al cincilea contract consensual pe lângă cele patru existente (vânzare, închiriere, societate şi mandat) ceeace nu e tocmai exact fiindcă emfiteuza este mai mult un drept real — jus in re aliena. In faza finală, în dreptul lui Justinian, emfiteuza este un drept real, transmisibil, dar cu rezerva dreptului de preemţiune al proprietarului, căruia emfiteotul trebuie să-i comunice intenţia de a aliena. In orice caz, proprietarul va luă în urma alienaţiunii un drept de 2% asupra preţului (laudemium) ’). In caz de neplată a canonului timp de trei ani, emfiteuza se stinge2). 696. III. Superţicia. Se cunoaşte regula prin care proprietarul unui teren devine prin accesiune proprietarul construcţiunilor: stipcrficies solo cedit3). Când însă terenul aparţinea Statului sau unei comune4), se lăsă în regulă generală folosinţa clădirilor făcute de particulari, în schimbul unei rede-venţe (solarium) 5), celor ce le-au făcut. Aşâ dar superficia este o locafiune perpetuă a clădirilor făcute pe terenuri publice, conferind un drept real constructorului — chiriaş. Născută în domeniul dreptului public, această in- *’) Cod. Just., h. 3. Cf. Novela 7. Cod. Just., h. t„ 2. 3) Vezi supta, p. 494, nota 1 şi 495 (No. 518). 4) Vezi în Textes Girard, p. 837 inscripfiunea de\a Puzzoli. 6) V, Ulpian, Dig., 18, 1, 32. 640 DREPTUL ROMAN stituţiune a trecut destul de timpuriu în dreptul privat: ea a fost utilizată şi pentru clădirile făcute de altul pe terenuri particulare 1). 697. Protecţiunea superficiei. Superficiarul avea pe de o parte o protecţiune posesorie, iar pe de alta dreptul la acţiuni cu caracter petitoriu. Putea utiliza interdictele recuperandae possessionis (unde vi şi de precario) '*) şi, pe când proprietarul păstră interdictul uti possidetis, superficiarul aveâ un interdict analog, de superficie3). Deasemenea pretorul mai putea acordă după o prealabilă cercetare — cognita causa — o acţiune in factum pentru a redobândi lucrul. Se mai acordă chiar adio publi-ciana în caz de dobândire a superficiei dela un non dominus. (Dig., 6, 2, 12, 3). 698. Drepturile superficiarului. El poate alienâ dreptul său, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit4) îl poate grevă cu servituţi şi ipoteci, îl poate deasemenea transmite prin testament. 699. Obligaţiunile superficiarului. Principala o-bligaţiune a superficiarului este de a plăti solarium. Sancţiunea neplăţii acestei redevenţe este rezilierea dreptului, dacă neplata s'a prelungit timp de doi ani. Crearea superficiei se face prin simplu pact, fArA să fie nevoie de vreo tradiţiune, după cât se pare *)i *) Dig., 43, 18, 1, pr. şi 43, 18, 1, 4. 2) Dig., 43, 16, 1, 5 şi Dig., 43, 26. 2. 3. 3) Dig., 43, 18, 1, pr.; Cf. Dig., 43, 17, 3, 7. *) Dig., 43, 18, 1, 7 şi Dig., 6, 2, 12, 3. 5) Vezi totuşi Dig., 43, 18, 1, 7. ALTE DREPTURI REALE (.41 Superficia dispare dacă obiectul asupra căruia poartă este distrus1). 700. IV. Alte drepturi reale. Cu începere din secolul al doilea d. Chr. vedem apărând anumite drepturi reale în special pe pământul domeniilor imperiale. Inscripţiuni descoperite în Africa2) ne a-ratăexistenţa unui usus proprius 3), a unui jus pos-sidendi fruendi heredique suo relinquendi. Apari-ţiunea de noui drepturi reale, mai toate în legătură cu situaţiunea precară a agriculturii, este premergătoare a unor importante modificări sociale. Aici trebuie căutată origina colonatului şi a altor institu-ţiuni care vor înflori aproape o mie de ani mai târziu, în evul mediu. Finele Volumului întâi. ’) V. Dig., 39, 2, 39, 2, vezi Declareuil, Rome, etc., p. 210—211 şi 393. 2) Textes Girard, p. 874—887, vezi Declareuil, Rome, etc., 8) V. supra, p. 428, No. 442 bis. 2354. — Biblioteca Universitară. ii I I * I Ib TABLA ANALITICA A MATERIILOR pag. Introducerea (§ 1—10) 1 CARTEA I-a Organizafiunea Statului roman şi Izvoarele dreptului 11. Generalităţi. Sensul cuvântului izvor....... 33 CAPITOLUL i Epoca regală. A. institu/iuni/e primitive. M. Constitujia Statului............................ 34 13. Regele.............................. ... 35 14. Senatul........................................36 15. Comijiile curiate............................. 36 16. Plebea ....................................... 37 B. Originile Romei şi structura ei socială. 17. Originile Romei: Cele trei triburi primitive . . 38 18. Influenta etruscă şi regalitatea............. 39 19. Structura socială primitivă: Italio|iI şi Celjii. . 40 20. Origina clientelei şi a plebei................ 41 21. Gintile....................................... 42 22. Familia. Domus................................ 44 C. Reforma lui Servius Tullius. 23. Servius Tullius............................... 47 24. Împărţirea Romei din punct de vedere teritorial 47 25. Reformele militare............................ 47 26. Comiţiile centuriate, modul de votare......... 50 27. Vechimea acestei reforme...................... 51 644 DREPTUL ROMAN pag. D. Izvoarele dreptului în epoca regată 28. Consuetudinea.................................. 52 29. Formarea consuetudinii .... 52 30. Fundamentul juridic al consuetudinii........... 53 31. Legea......................................... 54 32. Leges regiae................................... 56 CAPITOLUL II Republica. Secţiunea l-a Institufiunile politice. 33. Constituia republicană ........................ 57 34. Consulii. Atribujiunile lor.................... 58 35. Noile magistraturi............................. 59 36. Quaestores.................................... 60 37. Cenzura........................................ 61 38. Pretura.........................................62 39. Lupta între patricieni şi plebei: Magistraturile plebei........................................ 63 40. Tribunatul plebei şi comiţiile tribute......... 63 41. Comiţiile tribute şi concilia plebis........... 65 42. Admiterea plebeilor la magistraturile republicane. 67 43. Admiterea plebeilor în Senat................... 61 44. Apărarea persoanei cetăţeanului................ 69 45. Distribuirile de pământ ........... 70 Secţiunea a Il-a. Legea celor XII table şi egalitatea. 46. Decemvirii..................................... 71 47. Conţinutul legii celor XII Table............... 73 48. Elementul grec................................. 76 49. Caracterul legii celor XII Table............... 76 50. Comentariile.................................. 76 51. Încercările moderne de reconstituire ... .77 52. Autenticitatea celor Xlj Table........... . 77 Secfiunea IU-a: Izvoarele Dreptului 53. Consideratiuni generale şi enumeratiune.... 71 § 1. Legea şi plebiscele 54. Noţiune ....................................... 76 55. Votarea legilor................................ #U TABLA MATERIILOR 645 pag- 56. Legea Gaecilia Didia............................. 81 57. Trinum nundinum................... .... 82 58. Conţinutul legilor........................ ■ • 82 59. Abrogarea legilor................................ 83 60. Retroactivatea legilor .......................... 84 61. Nulitatea legilor .............................. 84 62. Numele şi data legilor........................... 84 63. Datarea legilor.................................. 85 64. Limitele puterii legislative a poporului .... 86 65. Legile votate în epoca republicană............... 86 § 2. Edictele magistraţilor 66. Noţiune.......................................... 87 67. Fundamentul dreptului onorar..................... 88 68. Procedeele întrebuinţate de pretor............... 89 69. Conţinutul edictului pretorului urban .... 91 70. Edicta perpetua, edicta repentina.................92 71. Deosebirile între dreptul pretorian şi legea civilă 92 72. Importanţa dreptului onorar...................... 93 § 3. Jurisprudentia. Ştiinţa Dreptului 73 Ştiinţa Dreptului ca izvor de norme juridice . . 94 74. Istoria ştiinţei Dreptului în epoca republicană . 95 75. Divulgarea Dreptului............................. 95 * 76. Principalii jurisconsulţi ai epocei republicane . 96 77. Saextus Aelius Paetus Catus...................... 96 78. Cei doi Catones................................ 97 79. Fundatores juris civilis......................... 97 80. Quintus Mucius Scaevola, augurul................. 98 81. Quintus Mucius Scaevola, pontiful............... 98 82. Elevii lui Quintus Mucius, pontiful.............. 98 83. Servius Sulpicius Rufus.......................... 98 84. Alfenus Varus ................................. 99 85. Ultimii jurisconsulţi ai epocei republicane . . 99 86. Opera jurisconsulţilor........................... 99 87. Metoda jurisconsulţilor..........................100 88. Influenţa greacă ............ 101 § 4. Senatus consult ele 89. Patrum auctoritas................................102 90. Anularea legilor............................. 102 646 DREPTUL ROMAN Secfiunea a IV-a Extinderea teritorială a Statului roman şi consecinţele ei pag- 91. Organizajiunea Italiei.......................103 92. Organizafiunea provinciilor............... . 104 93. Organizaţiunea municipală....................104 94. Sfera de aplicaţiune a legilor romane .... 104 CAPITOLUL III Imperiul 95. August şi înfiinţarea imperiului....................105 Secţiunea l-a'. Principatul § 1. Organizarea Statului 96. Constituţia imperială.............................106 97. Atributiunile împăratului.........................106 98. Comiţiile.........................................107 99. Senatul...........................................108 100. Magistralii.......................................109 101. Nouile magistraturi...............................110 102. Consecinţele multiplicării funcţionarilor .... 111 § 2. izvoarele Dreptului 103. I. Consuetudinea .. 111 104. II. Legea.........................................111 105. Enumerarea principalelor legi....................111 106. III. Senatusconsultele....................'. . 112 107. Votarea senatus consultelor......................113 108. Principalele senatus consulte....................113 109. IV. Edictele magistralilor.......................III 110. Codificarea Edictului............................118 111. Jus edicendi după codificare ....................117 112. Celelalte edicte.................................lll 113. Data codificării edictului.......................lll 114. încercările de reconstituire ale Edictului perpetuu Ut 115. Metoda de reconstituire...........................Ut 116. Planul edictului perpetuu........................110 117. V. Constituliunile imperiale.....................191 TABLA MATERIILOR 647 p»g- *18. Felurile constitufiunilor.....................121 ‘19. 1. Edicta.....................................122 ‘20. 2. Decreta....................................122 *21. 3 Mandata.....................................122 *22. 4. Rescripteie................................123 *23. Puterea legislativă a împăratului....... 124 *24. Puterea împăratului Ia începutul imperiului. • 125 *25. VI. Responsa prudentium.......................126 ‘26. Jus publice respondendi ......................126 ‘27. Rescriptul lui Hadrian........................126 ‘28. Şcolile de Jurisconsulţi......................128 ‘29. Învăţământul Dreptului........................129 ‘30. Marcus Antistius Labeo........................129 *31. C. Ateius Capito..............................130 ‘32. Massurius Sabinus.............................130 *33. Cei doi Nerva.................................130 ‘34. Proculus......................................130 ‘35. C. Cassius Longinus...........................130 ‘36. Plautius .....................................131 ‘37. Javolenus Priscus.............................131 ‘38. Titius Aristo.................................131 ‘39. Salvius Julianus..............................131 ‘40. Pegasus. Juventius Celsus tatăl...............132 ‘41. Juventius Celsus fiul.........................132 ‘42. Neratius Priscus..............................132 ‘43. Pomponius.....................................132 ‘44. Sextus Caecilius Africanus....................133 ‘45. Gaius.........................................133 ‘46. Doctrina D-lui Longinescu asupra lui Gaius . 133 ‘47. Opera lui Gaius...............................134 ‘48. Palimpestul din Verona........................134 ‘49. Ulpius Marcellus..............................135 ‘50. Quintus Cervldius Scaevola....................135 ‘51. Aemilius Papinianus...........................136 ‘52. lulius Paulus.................................136 ‘53. Domitius Ulpianus ............................137 ‘54. Valoarea lui Ulpian. Opinia lui Pernice .... 137 155. Alji jurisconsulţi contimporani...............138 156. Herennius Modestinus..........................138 157. Hermogenianus, Arcadius Charisius.............138 158. Felurile de lucrări juridice................ . 138 159. Tratatele elementare..........................138 160. Opiniones; Sententiae . ......................139 648 dreptul roman pag- 161. Quaestiones, Responsa.................... 162. Libvi ad Edictum......................... 163. Libri ad Sabinum......................... 164. Digestâ.................................. 165. Epistulae................................ 166. învăţământul Dreptului................... 167. Metoda jurisconsulţilor.................. Secţiunea a ll-a Monachia absolută (Dominatul). § 1. Organizaiiunea Statului 168. Reforma lui Dioclejian................. .... 141 169. „Dominatul"........................................142 170. Concepfiunea religioasă a Imperiului ..... 142 171. Funcţionarii imperiali.............................143 172. Armata şi provinciile..............................143 173. Influenta creştinismului......................... • 143 § 2. Izvoarele Dreptului 174. I. Consuetudinea................................... 143 175. II. Constitutiunile imperiale.......... ... 144 176. Alcătuirea constitutiunilor .......................144 177. Formele constitutiunilor...........................145 178. Pragmaticae Sanctiones ............................145 179. Sfera de aplicare a constitutiunilor...............145 180. Diviziunea imperiului şi unitatea legislaţiei . . 146 181. Senatul............................................147 182. Jurisconsulţii ....................................147 183. Autoritatea jurisconsulţilor clasici...............147 184. Legea citatiunilor.................................14$ 185. Şcolile de drept................................149 '86. „Dascălii universali*...............................149 139 139 139 139 139 139 140 § 3. Compilafiunile prejustiniane 187. Noţiuni generale . ...........................149 188. Codurile prejustiniane...........................ISO 189. Compilafiuni din operile jurisconsulţilor .... ISO 190. Legile romane ale barbarilor...................... lbl TABLA MATERIILOR 649 CAPITOLUL IV Opera juridică a lui Justinian .EfiL 191. Împăratul Justinian.......................... .152 192. Alcătuirea.compilajiunilor. Prima edijie a Codului. 153 193. Alcătuirea Digestelor...........................154 194. Împărţirea Digestelor ...............................154 195. Planul titlurilor din Digeste. Doctrina lui Bluhme. 157 196. Critica doctrinei lui Bluhme....................159 197. Doctrina D-lui C. Longo.........................159 198. Alcătuirea Instituliunilor......................169 199. A doua ediţie a Codului.........................160 200. Novelele. ...........................................161 201. Corpus juris civilis ............................... 162 202. Transmiterea operei juridice a lui Justinian . . 163 203. Restituirea textului original. Interpolajiunile. . 163 204. Aprecierea operei lui Justinian.................166 205. Caracterul oriental al legislaţiei lui Justinian . . 166 capitolul v Dreptul roman după Justinian Secţiunea l-a. Dreptul roman în Orient 206. Învăţământul Dreptului ..............................167 207. Literatura juridică............................ 168 Secţiunea a ll-a. Dreptul roman în Occident 208. Compilajiunile. Studiul Dreptului In evul mediu. 169 CAPITOLUL VI Izvoarele Dreptului Roman 209. Sensul cuvântului „Izvor" 172 210. Planul Studiului dreptului roman................177 CARTEA A ll-a Persoanele Introducere. 211. Noţiunea de persoană ......................... 178 212. Cine poate fi persoană .......................178 650 DREPTUL ROMAN P»g- 213. Elementele personalităţii.......................179 214. Începutul şi sfârşitul persoanei umane .... 179 215. Naşterea şi decesul.............................181 216. Capacitatea de drept şi capacitatea de fapt . . 182 217. Persoane morale sau juridice....................182 217 bis. Planul cărjii..............................182 CAPITOLUL I Status libertăţi s 218. Clasificare................................... 182 Despre Sclavi 219. Noţiuni generale............................ . 183 220. Evolutiunea condiţii juridice a sclavilor .184 § 1. Condifiunea juridică a sclavilor 221. Principiul primitiv.............................184 222. Situajiunea de fapt a sclavului.................185 223. Situatiunea juridică a sclavului................186 224. Limitarea puterii stăpânului .................. 187 225. Recunoaşterea unei personalităţi limitate a scla- vului ....................................... 188 226. Procesul de libertate ..........................iei 226 bis. Capacitatea de a se obligă a sclavului . . 190 227. Sclavul ca reprezentant al stăpânului său... 191 228. Acţiunile adjectitiae qualitatis................193 § 2. Cauzele Sclavei 229. Noţiuni generale.................................194 229 bis. A. Cauzele sclaviei după jus gentium ... 199 229 ter. D. Cauzele sclaviei bazate pe dreptul civil . 196 § 3. Desrobirea 230. Principiul.......................................197 231. A. Modurile de desrobire.........................199 232. Evoluţia modurilor formaliste de desrobire . . 9Qj 233. Modurile de desrobire neformaliste................RM 234. Modurile de desrobire în epoca bizantină . . . Mi 235. B. Limitele legale ale dreptului de a desrobl • Ini TABLA MATERIILOR 651 CAPITOLUL II Status civitatis P»3- 236. Introducere. Ingenuii şi desrobijii...........204 A. Ingenui 237. Difinijiune.....................................205 238. Postiliminium...................................205 § 1. Cetăţenii. 239. Isvoarele dreptului de cetăţenie................206 240. Pierderea calităţii de cetăţean.................207 241. Situajiunea şi drepturile cetăţeanului..........207 § 2. Latinii 242. Categoriile de Latini...........................208 243. Situajiunea Latinilor ..........................208 244. lncetătenirea Latinilor.........................209 § 3. Peregrinii 245. Noţiuni generale................................209 246. Categoriile de peregrini........................210 247. Situa(iunea peregrinilor....................... 210 248. lncetăjenirea peregrinilor......................211 B. Desrobiiii § 1. Desrobifii cetăţeni 249. Noţiuni generale ...............................213 250. Situajiunea desrobitilor cetăţeni romani ... 214 250 bis. Jura patronatus..............................214 § 2. Desrobifii latini 251. NoJiuni generale ... ... 217 252. Izvoarele.......................................217 253. lncetăjenirea Latinilor juniani.................218 254. Conditiunea Latinilor juniani...................219 § 3. Desrobiiii peregrini 255. Noţiuni generale................................219 652 DREPTUL ROMAN Dezrobiţi! § 4. in timpul lui Justinian -2?39 697. Protecjiunea superficiei..........................640 698. Drepturile superiiciarului........................640 699. Obligaţiunile superficiarului.....................640 700. IV Alte drepturi reale............................641 REZUMAT SINOPTIC I TABLOU CRONOLOGIC. (') Principalele date ale istoriei politice romane. Principalele date ale istoriei juridice romane. I. Regalitatea. (753 a. Chr. (fundarea Romei) până la 510 a. Chr. (244 a. u. c.). Reformele lui Servius Tullius. Leges regiae (jus p.tpiri.mum). II. Republica. (224 a. u. C./510 a. Chr. până la 727 a. u. C./27 a. Chr.). Cei şapte regi: Romulus, Nuina Pompilius, Ancus Martius, Tarquinius Priscus, Servius Tullius, Tarquinius Superbus. 244/510 Alungarea regilor 260/494 Prima secesiune a plebei. 303/451 Alegerea Decemvirilor. 359/395 Luarea Cetăţii Veii In luptele cu Etruscii. 364/390 Luarea Romei de către Gali. 411—464/343—29J Luptele contra Sabinilor şi a Samnijtilor. 473—475/281—279 Războnclc contra Iui Pyrrhus. 490—513/264—241 Primul războiu punic. 513/241 Cucerirea Siciliei, prima provincie romană. 536—553/218—201 Al doilea războiu punic. 605—608/149—146 Al treilea războiu punic. 608/146 Distrugerea Cartaginei şi luarea Corintului. Grecia devine Colonie Romană. 691/63 Consulatul Iui Cicero. Conjuraţia lui Catilina. 694/60 Triumviratul lui ]ulius Cesar, Pompeius şi Crassus. 710/44 Uciderea Iui Cesar. 711/43 Al doilea triumvirat: Octavianus, Marcus Antonius şl Lepidus. 723/31 Victoria Iul Octavianus contra lui Marcus Antonius la Actium. 727/27 Octavianus primeşte titlul de Augustus şi rămâne singur stăpân al Romei. (*) 245/509 Lex Valeria de provocatione ad populum. 260/494 Crearea a iloui tribuni şi a doui edili ai plebei. 305/449 Legea celor XII table. 311/443 Censura. 380/367 Pretura. 465—468/289—286 I.cx Hortensia: plebiscitul devine egal cu legea. 512/242 Crearea pretorului peregrin: jus gentium. 605 —628/149—126. Legea Aebutia: procedura formulară şi des-voltarea' dreptului prelorian. (*) Prima cifră arată anii erei romane, adică deia fundarea Romei (ab urbe condită, prescurtat a. u. c.); a doua cifră arată anii înainte de Christos. 2354 / 27 - 14 ( . Chr. Augustus. 14 - 37 r> 1 Iberlu. 37 - 41 Cnllguln. 41 54 Claudhis. 54- - 68 H Nerii. 6M 69 1* pe l'.llld Galii.1, Ol Io şi Vitelius. 69 - 79 riavlim Vetipaiilanuv 79 - 81 I II un. 81 - 96 Domlllami'i. 96 98 Nerva. 98 -117 1 'ral.unui. 117 13» 1 laili latin i i:m 161 Anlnnlnu» 1 ’llin. 161 180 Mami'i Aurellin. 1 HO 1 * >3 (iiiiimndiei 193 211 Sepllmlu Sever. 211 217 Caracala 217 218 Mai rlnun 218 -222 1» 1 lellniiabal 222- 235 M Alexandru Sever. 235 23» Maxluiluuri 238 254 Anan Iile vl de/ordini 261 268 (lalllenii'i 26H 270 ( 1 ait11111n al II lea. 270 2/5 Aurellaine. 275 284 Anarhie mllllara. fiupArat mai important: III. Imperiul. A. Principatul. {736/16 Lex Julia de maritanâii. ordinibus, etc. 11% 2 LAexcFufia Ca™”!a-Q .. ) relative Ia desrobiri. 757/ 4 d. Chr. Lex Aelia Sentia.f { S. C. Velleianum (46) X Legea Claudia asupra tutelei femeilor. t c r relativ Ia împrumutul acordat fiilor { S. C. Macedomanum. de famille (ţim famiiias). 1129, S. C, 7uventianum asupra petiţiunii de hereditate. | 134—138 Codificarea edictului perpetuu. ' S. C. Tertullianum relativ la dreptul succesoral al mamei. 178 S. C. Orfitianum relativ la dreptul succesoral alcopiilor faţă de mamă. f 195 Oratio Severii relativă alienarea bunurilor minorilor. 206 Oratio Antonini. 1212 Constituţia lui Caracalla relativă la acordarea cetăţeniei romane. Epoca clasică a Dreptului roman. Marii jurisconsulţi: Papinian, Paul, Ulpian. 284—305 d. 306—337 313 337 -361 361 -363 364—375 367—383 375-392 392-395 B. Monarhia absolută (Dominatul). (284 — 565). Chr. Diocle|lan vl Maxlmlan. Codurile Gregorian şi Hermognian. „ Constantin cel Marc. Desvoltarea procedurii extra ordinem. „ Edictul din Milnn (libertatea cultului creştin). „ Fii Iui Constantin. „ ţulianus Aposlala. „ Valentinian I (în Occident). 364-378 Valens (în Orient). „ Graiianus (în occident) * 379—392 Theodosius 372—438 Alcătuirea Fragmentelor Vaticane. „ Valentinianus II (în occident > (în Orient). 390—438 Alcătuirea Colaţiunii legilor romane şi mosaice. „ Theodosius singur împărat. III In Occident In Orient 395—423 d. Chr. Honorius 395—408 Arcadius. 425-455 Valentinian III 408—450 Theodosius II 426 Legea citaţiunilor. 457—461 Majorianus 457—474 Leon 438 Codul Theodosian. 467—472 „ Anthemius 474—491 Zenon. 475-476 Romulus Augustulus 476 Căderea Romei sub Barbari 476—493 Odoacru 491—518 Anastasiu 493—507 Edictul lui Teodoric 489-526 „ Teodoric cel Mare, re- 518—527 Iustinus 506 Breviarium Alarici ge ostrogot 527—565 Justinianus 529 Prima ediţie a Codului 534 Cucerirea Africei. 533 Digestele şi Institutele 540—555 Cucerirea Italiei. 534 A doua ediţie a Codului Epoca regală Consuetudo Leges regiae? (.fus papirianum) Jus Civile Epoca republicană Consuetudo Leges Plebiscita Jus I hono- t Edicta Magistratuum rarium l. II. Izvoarele Dreptului. Principatul Consuetudo Leges & Plebiscita 7 Senatus consulta J . Constitutiones Principum Scrip- Edicta Magistratuum tum Responsa Prudentium Dominatul Consuetudo Constitutiones principum (Edicta Decreta Rescripta Man data). III. Jurisconsulţii. Epoca republicană 474 a. u. c. Tiberius Coruncanius II sec a. u. c. Manilius Brutus P. Mucius Scaevola Fundatores Juris civilis P. Rutilius Rufus (cons 649/105 Q. Mucius Scaevola (cons- 659/95) Servius Sulpicius (cons. 703/51) Aulus Ofilius Alfenus Varus (cons. sauf. 715/39) Dyarchia Labeo Nerva Senior Proculus Nerva Filius. Pegasus (Principatul) Capito Massurius Sabinus Cnssius Longinus Iavolenus Aristo Neratius Priscus Iulianus P. Juventius Celsus I’omponius G.iius Ulpius Ma i cellus A Cervidius Scaevola Papinianus, Pauliis şi UI pianus. Herenius Modestinus Dominatul Hermogenianus Arcadius Charisius i Ciril ] Domninus Profesorii din Beyrut - Demosthenes | Eudoxius [ Patricius Comisarii lui Justinian Tribonian, Teofil, Doroteu, Leontiu, Cratinus, Anatol. Julianus, Ştefan, Taleleu IV II. PERSOANELE Clasificarea persoanelor | 1° a) Cetăţeni fromani, b) Latini, c) Peregrini. 1° Liberi j 2“ a) Persoanei sui juris, b) Persoane alieni juris. | 3° a) Ingenui, b) Liberţi. 2" Sclavii v 3° Seini liberii Colonii, auctorati, homo liber bona fide serviens; Addicti, nexi persoanele in mancipio A. Cauzele sclaviei 1. Sclavii (a) Naşterea 1" Cauzele lui ]us geniium j b) Captivitatea a) In vechiul drept roman 2" Cauzele lui jus civile b) In dreptul recent J 1. Vânzarea trans Tiberim. \ 2. Predarea către un Stat străin. r . 1. Vânzarea de bună voie pretii participând} cama • 2. Relaţiunile unei femei libere cu un sclav 3. Anumite pedepse 4. Ingratitudinea libertului. B. Dezrobirea r Modurile formaliste: Censul, Vindicta şi Testamentul 2" Restrângerea libertăţii de a desrobi: Legea Aelia Sentia şi Fufia Caninia. 3" Modurile neformaliste: per epistutam, inter amicos, post mensam. 4" Modurile religioase ale Dreptului bizantin: Desrobirea in sacro-sanctis ecciesiis. C. Situaţiunea sclavului ( a) Limitarea puterii stăpânului asupra sclavului I b) Sclavul poate reprezenta pe stăpânul său. D. Procesul de libertate {1) Posibilitatea de a relua procesul odată pierdut 2) Reducerea sacramentului la 50 de aşi 3) Necesitatea unui adsertor. b) Procedura: Decemvirii; Centumvirii, consulii, pretorul de liberalibus causis. E. Colonatul a) Căuşele colonatului: 1° Naşterea; 2° Prescripţiunea; 3° Convenţiunea; 4° Captivitatea; 5° Unele condamnări b) Stingerea colonatului: 1° Prin dobtndirea pământului; 2* Prin ridicarea la rangul de episcop. V 11. Oamenii liberi A. Ingenui I. Cetăţenii. 1° Izvoarele dreptului de cetăţenie 2° Pierderea dreptului de cetăţean 3° Situaţiunea cetăţeanului f 1° Naşterea din părinţi cetăţeni romani. X 2° Acordarea dreptului de cetăţenie printr’un act al autorităţii | Copiiis deminutio maxima { Şi ' Capitis deminutio media (vezi infra p. IX). . (• a) jus honorum. I 1° Drepturile politice < b) jus suffragii. 2° Drepturile private c) jus militiae. a) jus commerc b) jus conubii. II. Latinii. 1° Categoriile de Latini { 2° Situaţiunea Latinilor { ^ 3° Incetăţenirea Latinilor { ^ Latini Veteres. Latini Coloniari. Drepturi politice: au jus suffragii, n’au jus honorum. Drepturi private: au jus commercii, şi unii au şi jus conubii. Beneficiul legii: Stabilirea la Roma. Naturalizarea. III. Peregrinii l« Cateoorii / a) Peregrinii simpli. 1 categorii | b) Peregrinii deditici. 29 Situaţiunea peregrinilor: nu au decât în mod excepţional jus commercii: toate celelalte dreplurile sunt refuzate. . . ... / 1° Beneficiul legii: condamnarea unui magistrat concusionar (Lex Acilia repetundarum). J incetăţenirea peregrinilor y Naturalizare. B. Desrobijii I. Desrobiţi cetăţeni 1° Izvoarele: o djsrosbire regulată, făcuţi do un cetăţean roman. t a) Obsequium m r\r,/ 1° Oîflciales. 2° Jura Patronatus. { Uperae V 2° arllliciales (fabriles). | c) Dona munera. X d) Bona (Dreptul succesoral al patronului). II. Dasrobiţi latini t 1) Izvorul: O desrobire neregulată făcuţi de un cetăţean roman: Sclavul va fi un Latinus Junianus. X 2) Situaţiunea lor: Trăesc liberi dar mor ca sclavi. III. Desrobijii peregrini { Sunt cei desrobiţi de peregrini. UI Familia romană {11 Agnatio: Rudenie civilă bazată pe Patria potestas, 2° Gentilitas. 3* Cognatio: Rudenia de sânge. il. Patria potestas 1° Caracterizare: Puterea capului de familie asupra copiilor săi, durează toată viata. 2' Izvoarele: 1° Justae nuptiae; 2° Adrogajiunea şi adopţiunea; 3° Legitimatiunea. ccw.t,.i „„t-ri; / t° Prin moartea lui pater familias. ° ofarş,tul puteru parl,lteşti \ 2> Prin emanciparea copilului (vezi infra). .; r;jecte / a) In vechiul drept: Persoana alieni juris nu are nici un drept, v bl In dreDtul recent a) Limitarea puterii părinteşti. ( a) Profecticiu b) Peculiile < b) Castrense (. c) Quasi-castrense c) Bona adventicia. l" Formaţiune III. Justae nupţiale i 3° Efecte ra) Căsătoria cum mânu-. 1) Confarreatio; 2) Coemptio; 3) Usus. v b) Căsătoria sine mânu. ( a) Consimţământul viitorilor soji. I b) Consimţământul părinţilor ipatres familias). 2° Condijiunile de fond ale căsătoriei Romane ^ c) Vârsta | d) ]u5 conubii v e) Absenta oricărei alte împiedicări (ex. rudenia), ai ţ?anr.rhi. iio întro Cnti / O ln căsătoria cum mânu: sojia intră în familia sofului: este loco tiiU ’ p " 12) In căsătoria sine mânu- sofia rămâne în aceeaşi situaliune ca mai înaln b) Raporturile tatălui cu copii: aceştia sunt în patria potestate. r\ / a) In căsătoria cum mânu: mama este agnata copiilor (loco sorort c) Raporturile mamei cu copu { ln căsătoria sine mami: nu se stabileşte nici un raport între . {a) Prin decesul unuia dintre so{i b) Prin capitis deminutio maxima şi media ri Prin aiwnrt / 1) ln căsătoria cum mânu: un act contrar: diffareatio ele. ’ 1 V 2) ln căsătoria sine manu:m mod liber, însă cu anumita rMtrl6|ltl ( a) Concubinatul: Restrângerea sa în timpul imperiului creştin. Alte miuni < b) Matrimonium juris gentium. ( c) Stuprum. 4o 5° VII IV. Adopţiunea 1° Adrogaţiunea • ( 1) AdrogatlUtt'M prin intervenţia comijiilor. a) Forme { 2) , - rescript 'imperial. I 3) „ » testament. ( 1) Consimţământul părţilor b) Conditiuni •! 2) Vârsta (Diferenţa de vârstă de 18 ani minimum. Adrogantui să aibă 60 ani. I 3) Existaţi!•» puterii părinteşti în persoana adrogantului. Să nu aibă copii. _v . ( 1) AdrogantUÎ devine alieni juris. c) niecieţ 2) ei suterâ 0 capitis deminutid minima. Datoriile sunt stinse. 2° Adopţiunea propriu zisă f i) Proces (li Hv tic revendicare (înainte de Justinia). a) Forme | 2) DeclaraHtinc în fata autorităţii (în dreptul lui justinian). ( 1) Consimilniântul adoptatului şi al celor doi patres familias. b) Conditiuni { 2) Dlfertula de vârstă (18 ani). I 3) Existau|n puterii părinteşti în persoana adoptantului. c) Efecte: Adoptatul suină o capitis deminutio minima trecând dintr’o familie în alta. {( a) Prin căsătorie subsecventă» (piiitimarea anastasiană 1° Forme j b) Prin oblatiune la curie I c) Prin rescript imperial 2° Efecte. Diferite după modul de leg|tlmnre. 1° Forme VI. Emanciparea 2° Conditiuni 3» Efecte , 3 mancipajiuni pentru un tilius familias. a) In epoca clasică! lliamlpnliune / ' 1 mancipajiune pentru orice altă persoană b) Emanciparea prin t i Ipt: emanciparea anastasiană c) Declarajiune înaintea magistratului în dreptul lui Justinian. Evolu{iunea dreptuluil «'a cerut cu timpul consimtimântul celui emancipat. [ a) O capitis deminuttv minima: pierderea drepturilor succesorale. I b) Pretorul acordă «Uium Ipalului un drept succesoral. incapabili de fapt I, Enumerarea incapabililor {a) Impuberii, femeile pubere: sufli In luielă. b) Minorii, prodigii, nebunii: sunt Im nir.ilchî. VMM II- Tutela impuberilor III. Tutela îenu'ilor. 1° Deferirea Tutelei 2° Funcţiunile Tutorului a) Tutela testamentară. b) Tutela legitimă { 1° Agnajii sau gentilii 2° Parens manumisor (Tatăl care a emancipat un minor). 3° Patronul în caz de desrobire a unui minor. c) Tutela dativă (atiliană, deferită de magistrat). d) Tutela fiduciară. a) Administrarea tutelei b) Puterile lulorului ■ului | ( 1) Auctoritas". intervenţia tutorului alături de pupil. \ 2) Negotiorum gestio: Tutorul lucrează singur. 1) La început foarte largi a) Donatiunile sunt interzise. 2) Limitări b) Imobilele rustice sau suburbane nu mai pot fi alienate. (Sever) c) Lucrurile preţioase nu mai pot fi alienate (Constantin) , a) Să facă un inventar. on . 1 <>) Înainte de .i inlra în funcţiune < ______ , .. . .. . . 3° Obligaţiunile ) ) b) Sa dea sahsdatio rem pupilii salvam fore. Tutorului 1 b) In llmpul lulelei: Tutorul este obligat să gereze. I 4° Responsabilitatea Tutorului. ij l.a sfârşitul tutelei: Să dea socoteală şi să restituie bunurile pupilului. [al h’rmnfio suspecţi şi crimen suspecţi tutoris. b) Adio rotionibus distrahendis. c) Adio stthsidiaria. ii) Adio lutdne directa şi actio tutelae contraria. , , , , /al Sallsdatio rem pupilii salvam fore. 5 Garanţiile Impuberiilul. {tl) j»| ivllecţii şi ipotecă tacită în dreptul bizantin. ri, . i | dl In timpul (ăl este infans: incapacitate totală. 0 incapacuaic.i i < 1" poate face actele care ameliorează situafiunea sa. nnpunmilul. \ IO I upa inhwti.i ( 2° poate lucra alături de tuturor şi încheia orice act cu auctoritas tutoris. a» cLHroiiiii iitt.-id /•'! ••Ungerea vârstei pubertăjii. 1 oiarşuui iuiui i. ţ t)) |>,.|„ ,|0( t.sui pupilului ori o capitis denumitio maxima sau media. 8" Cotulela, deferirea lulelei la mai multe persoane deodată. 9" Prolutela: tutela care ho allâ în mâinile unei persoane care n’are căderea de a o administra. 10° Curntela Impuherllor: exlsl.l în cazurile când tutorul nu poate administra. 1" Deferirea lulelei:,/! Prin testament; b) prin lege (tutelă legitimă); c) de magistrat (tutelă dativă); d) Tutela fiduciară. . I 1 AC» P=ntr» care /«tor/. este ne. 2° Administrarea lulelei femeilor. ; b) Căsătoria cum mânu. <•) Testamentul. cesară. 3° Fundamentul lulelei femeilor: infirmitas consilii; Levitas animi'. Ignorantia rerum forensium. 4" Disparl|ia aceslei lulele: a) Pentru femeile care au fus liberorum; b) Suprimarea tutelei legitime prin Lex Claudia. 4 IM IV. Curatela nebunului. 1° Deferirea curatelei ( a) Curatela legitimă deferită Iui agnatus proximus de legea celor 12 Table, v b) Curatela testamentară şi dativă. / a) Se utilizează exclusiv neqotiorum gestio. v b) S’au extins treptat regulile dela tutelă. 30 încetarea curatelei • / Moartea incapabilului. ' \b) însănătoşirea acestuia, şi c) Suspendarea curatelei în timpul intervalelor de luciditate 2° Administrarea V. Curatela prodigului {1) Curatela legitimă deferită agnatului sau gentilului proximus 2) Curatela testamentară 3) Curatela dativă. 2° Noţiunea prodigalităţii 1) La început cel care risipeşte averea moştenită ab intestat 2) Mai târziu orice risipă a bunurilor, oricare ar fi origina lor. 3° Administrarea curatelei 1) Utilizarea exclusivă a procedeului gestiunii de afaceri: eventual intervenjia unui sclav ca reprezentant al stăpânului său. 2) S’au extins regulile dela tutelă (Oratio severi, etc). 4" Responsabilitatea curatorului « 1) Adio negotiorum gestorum în contra curatorului v 2) Crimen suspedi. 5° Sfârşitul curatelei < 1) Moartea incapabilului X 2) Ridicarea interdicîiunii. VI. Curatela minorului de 25 ani 1" Durata acestei curatele: dela 14 ani (vârsta pubertăţii) până la 25 de ani OO r.irateia Hună lex PIaetorii ( a> Crea1-03 delictului de înşelare a minorului (circumscriptio) 2 Curatela după tex l laetorta ( b) Acor(Iarea eventuală a unui curator. 00 ejw.,1 / Apariţia noţiunii de leziune. Pretorul acordă minorului o in integrum restitutio pentru 3 tdictui p ia anulă aclele care sunt cauza unei leziuni. Drentni imnerial / a) Posibilitatea de a obţine un curator în orice împrejurare. <* Lirepiui imp \ p) Veni a aetatis: acordarea unei capacităţi depline minorului prin act administrativ; con- secinţa: pierderea dreptului de â cere o in integrum restitutio. c.) Administrarea rnrate'e* ( a> Negotiorum gestio 5 Administrarea curate.e ( b) Consensus curatoris — act neformalist — în epoca bizantină. VU. lncapacităjile de drept 1° Capitis deminutio 2° Alte incapacităţi de drept {1) C. d. maxima: pierderea libertăţii. 2) C. d. media: pierderea calităţii de cetăţean. 3) C. d. minima: eşirea din familie. ., / 1) Ruperea lui jusagnationis — legătura cu familia civilă, o; riecte comune \ stingerea datoriilor contractuale: Pretorul le menţine totuşi. a) Intestabilitas b) Nota censoria c) Infamia d) Turpitudo X Vili. Persoanele morale 1° Categoriile de persoane morale {a) Universitates personarum b) Universitates rerum 1° Persoanele morale de drept public. 2° Pers. morale de dr. prjvat: Cor por a. Piae Causae. 2° Formarea persoanelor morale 3° Capacitatea persoanelor morale a) Cele XII Table consacră libertatea de asociaţiune w pnn(., imnpri,H c„ 1 1)0 concessio din partea împăratului. b) tn epoca imperiala se cere ţ 2) O confirmatio din partea senatului. a) Patrimoniul lor este administrat de un curator sau actor b) Din timpul Iui Marcus Aurelius ele nu mai pot dobîndi prin testa- ment decât dacă sunt autorizate. III. DREPTURILE REALE 1° Rcs in patrimonio Clasificarea bunurilor ' a) Res mancipi şi nec mancipi b) Rcs corporale:; res . I) Origină: Res mancipi sunt lucrurile socotite de preţ ale agricultorului roman I 2) Împărţire 1) împărţire !1) Proprietăţile funciare din Italia 2) Servituţiie rustice 3) Animalele quae collo dorsoev domantur 4) Sclavii. b) Res nec manicipi sunt toate celelalte a) Sunt corporale lucrurile care cad subt simţuri şi pot fi obiect de proprietate b) Sunt încorporate toate celelalte drepturi, usufruct, creanţe, etc. Ros incorporalc f 1) Numai lucrurile corporale pot fi obiectul unei posesiuni. 2) Importanţă < 2) Numai ele pot face obiectul unei mancipaţiuni, tradiţiuni | sau usucapiuni. c) Res mobilcs Rcs soli d) Genera, Specios; lucruri fungibile şi lucruri nefungibile. e) Lucruri divizibile: lucruri indivizibile { § UnlverSes rerum { f) Capitalul şi fructele g) Lucruri principale, lucruri accesorii. Univ. rer. cohaerentium Univ. rer. distantium 2° Res extra pairimonium. \ I \ a) Res nullius humani juris b) Res nullius divini juris. { { t. Res „Mice. „ z?„c f lucrurile care aparţin tuturor şi nu pot fi obiectul unei z. Kes communes. ^ pr0prjetăţi în întregimea lor: aerul, apa mărilor etc. 1. Res sacrae (templele zeilor şi toate monumetele în legătură cu cultul). 2. Res sanctae (zidurile cetăţilor, porţile, etc.) 3. Res religiosae (mormintele, chiar şi cele ale sclavilor). XI II. Proprietatea ^ III. Posesiunea. 1° Caracterizarea J h proprietăjii. 13‘ 2° Elementele drep-j1' tului de proprietate. J 3 Un drept absolut. Un drept exclusiv. Un drept perpetuu. Jus utendi: dreptul de a folosi lucrul însuşi. Jus fruendi: dreptul de a utiliza şi a consuma produsele sau fructele lucrului. Jus abutendi: dreptul de a consumă sau a aliena lucrul însuşi. 3° Felurile proprietăţii Prnnrietatea «„iritară f a> Numai cetăţenii romani puteau avea proprietatea quiritară. . proprietatea quiritara. ţ ^ Numai lucrurile romane pot fi obiectul acestei proprietăţi. a) Este proprietatea garantată de pretor prin mijloacele dreptului onorar. 1() Alienarea prin simplă tradijiune a unei res mancipi. 2° Venditio bonorum. Cumpărătorul este un propr. pretorian. 3° In caz de adjudicatio într’un judicium imperio, contineus. '1° Moştenitorul pretorian. 3 Prnnrîptatpa nrmnnrială f asuPra pământurilor provinciale nu există o proprietate propriu 3. 1 roprietatea provinciala. | zisă d un „sus sau possessj0, ' 4. Proprietatea peregrină. 2. Proprietatea pretoriană. b) Cazuri ’-ll {a) Corpus: elementul material. ___„ /animiis domini (animus sibi possidendi, sibi habendi). b) Animus <^anlmus possidendi. a) Possessio ad Interdicta: protejarea specială a posesorului. b) Dobândirea fructelor. 2° Efectele posesiunii. 37 Protectiunea posesorie {Possessio ad usucapionem f a\ Interdictele retlnciulne nossessionis ( a) Utt Possidetis> pentru imobile | a) interdictele retllu mine possessioms ţ b) utrubi> pentru mobile ( a) De precario / b) Interdictele recuperandae possessionis ^ b) Unde vi de vi armata, de vi cottidiana. c) De clandestina possessiono (?) 4’ Fundamentul proiecjiunii j posesorii 1 55 Enumerarea posesorilor a) După Savljjny: o idee de politie: păstrarea ordinei publice. b) a) b) După Iherfim: o prezumpliune de proprietate. ( 1) Proprietarul quiritar. Posesorii c.nv au animus domini < Unii posesori care n’au animus domini 2) Proprietarul pretorian. 3) Dobînditorul a non domino. 4) Posesorul de rea credinţă: hoţul. 1) Precaristul. 2) Creditorul gagist. 3) Locatarii pe termen lung (emfiteotul etc.) 4) Depositarul sequestru. / XII 6° Enumerarea detentorilor a) Comodatarul b) Depozitarul simplu c) Locatarul d) Usufructuarul. 111. Posesiunea (Continuare) 7“ Dobîndirea posesiunii *) ii s. ,, Dobfmliiea prin intermediari { » STu^da^lî'l. S2S&L 8" Pierderea posesiunii I I 1) Pierderea lui corpus J .i) Pierdere directă < > I 2) Pierderea lui animus l b) Pierderea prn intermediari t a) Pierderea obiectului. V $) Scăparea animalului sălbatic, etc. / a) Derelictio (părăsirea lucrului) i P) Constitutul posesoriu. IV. DobândlriM proprietăţii Observaţie: Dlslincţiumta Intre modus adquirendi şi titulus adquirendi (causa adquirendi) foarte importantă în dreptul roman. Această distincţiune a dispărut astăzi. ... .... .. i ..___/ 1)Res hostiles; 2) Vânatul; 3) Lucrurile fără proprietar; 0( up.iţlunea { i.i/un de aplicare | ^ qerenCfae (lucrUrile părăsite); 5) Tesaurul (controversă) 2" Spedtlcallimon: Transformarea temporară sau definitivă a unei substanţe. 1“ Moduri originare :i" Dobândirea fructelor a) Dobândesc fructele / prin percepţiune \ b) Dobândesc fructele prin separaţiune Usufructuarul } Neposesori Arendaşul unui ager vectigalis Emfiteotul Posesorul de bună credinţă Proprietarul Posesori 4° Accesiunea Încorporarea unui lucru Ia un alt lucru II) Aluviunea 3) Insula apărută în mijlocul unei ape curgătoare. 4) Albia părăsită b) Accesiunea unui mobil la un imobil { Ccmstrucţiunile ( 1) Confusio (amestecare definitivă) c) Accesiunea mobiliară 1 2) Commixtio (amestecare nedefinitivă) l 3) Unirea unui accesoriu cu un lucru principal. IV Dobîndirea proprietăţii (urmare) 31 Modurile derivate nevoluntare (urmare) ( a) Orioina/ OfW"'' provincială: instituţiune menită să asigure posesorului unui fond I ) unginaţ |fOU|llrja| aceleaşi beneficii ca şi usucapiunea pentru lucrurile romane 2« Praescriptio . ft) Conditl, tongi temporis I) lust titlu. i) Itună credinjă l / a) Zece ani inter praesentes ') osesiune prelungită { ^ Douăzeci de ani inter absentes. Ici Evoluţia 7 ** I început: mijloc procedural de apărare în contra unei revendicări v ) cvoiujie | ,,, Mai t|rzju; adevărată usucapiune aplicată fondurilor, provinciale 3° Praescriptio longissimi temporis. a) Origină { aPare în. dreptul Bizantin (împăratul Constantin) este reglementată de împăratul Teodosiu. / O posesiune prelungită timp de<«° d Se aP|ică ,a toate lucrurile corporale. c) Condiţiunlle de fond • d) Efecte: { b) Condiţiuni • 1) Remiterea mate-1 a) Tradiţiune efectivă rială a obiectului [ £>) Tradiţiune simbolică 2) lusta causa (lustus titulus) Tradiţia longa mânu Traditio brevi mânu Constitutul posesoriu 1) Pentru res nec mancipi: Transferă proprietatea quiritară. 2) Pentru res mancipi: Transferă o proprietate pretoriană. al razurile de anlicatiune ( Alienarea unei res mancipi prin tradiţiune a) cazurile ae aplicaţiune ; 2) Dobîndirea unui lucru a non domino (dela un neproprietar !1) Resextra commercium. 2) Lucrurile inalienabile 3) Bunurile unor anumite persoane (Statul, etc) 4) Res furtivae şi imobilul luat cu violenţa. 2) Justus titulus adquirendi (o alienaţiune, vânzare, donaţiune, etc.) 3) Bona fides la intrarea în posesiune. „„„„h I 1) doui ani pentru un imobil. 4) Un timp anumit { 2) Un an pentru un lucru mobil. 1) Usucapio pro herede (un an de posesiune chiar fără bună credinţă). {reluarea obiectului amanetat printr’o posesiune de un an. (reluarea unui Usureceptio ex praediatura < imobil prin doui ( ani de posesiune c) Usucapiuni speciale 2) Usureceptiones XV V. Sancţiunea dreptului de proprietate. 1° Revendicarea. Sancţiunea proprietăţii quiritare a) Formele revendicării. b) Condifiunile revendicării. c) Efectele revendicării d) Executarea 1. Procedura per sacramentum. 2. „ per sponsionem. 3. „ per formulam petitoriam. revendic,<|| 2. Pentru pârît: să fie posesor sau să fi comis un doi. o .i .• ! să fie individual determinat. 3. Obiectul litigiului ( să {ie susceptibil de proprietate quiritară. 1) Restituirea obiectului 2) Restituirea fructelor interimare 3) Reţinerea unor anumite cheltueli — după împrejurări. a) Arbitrium judicis—simplu îndemn dat pârîtului ca să restituiască. b) In caz de nerestituire voluntară a obiectului: condamnare pecuniară la valoarea obiectului. *{ 2° Acjiunea negatorie 3° Acţiunea publiciană şi prohibitorie: Contestaţii asupra servitutilor. J a) Caracterizare { Acţiune Pretoriană, cu ficţiune (se presupune îndeplinit timpul de usu- t 11) Proprietarul pretorian (care a dobândit prin traditiune o res ( b) Cazuri de aplicare { mancipi. I 2) Dobânditorul a non domino. I VI. Jura in re ! 0 ., ... aliena \ 10 Servitutile A) Clasificare < B) Constituirea servitutilor 1) Servituti | •i) Usufructul a) rustice — sunt res mancipi b) urbane — sunt res nec mancipi 1) Elemente fruendi} saIva rerum substantia {1) Lucruri neconsumptibile < Mai târziu şi lucruri consumptibile d' v (Quasi-usufruct) l>) Mabitatio. Dreptul de a locui o casă. i) Usus. Simplul drept de folosinţă (jus utendi) d) Operae servi vel animalis. i directă: la servitutile res mancipi 1) Manclpat o ţ prjn deductio la celelalte servituti. prediale 2) Servituti personale 2) In furt ct'ssio. {Servitutile rurale erau socotite la început ca res corporales. Lex Scribonia modifică această situaţiune. 4) Loontul per vindicationem 5) A