ACADEMIA REPUBLICII POPULARE EOMÎNE
Gramatica
LIMBII ROM1NE
VOL. AL II-LEA
Ediţia a Il-a revăzută şi adăugită
O

EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMI NE
Bucureşi'i 1963

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
1.	Nicolaie Drăganu, Elemente de sintaxă a limbii romîne,
Bucureşti, 1945.
2.	Iorgu Iordan, Limba romînă contemporană, [ediţia a Il-a,
Bucureşti] 1956, p. 494—745.
3.	Kr. Sandfeld et HedvIG Olsen, Syntaxe roumaine. II Les
groupes de mots, Copenhague, 1960; III Structure de la proposition, Copenhague, 1962.
NOŢIUNI GENERALE DE SINTAXA"
§ 418. Sintaxa este partea gramaticii care cuprinde regulile privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziţii şi fraze (vezi şi § 1).
UNITĂŢILE SINTAXEI
§ 419. Unitatea de bază a sintaxei este propoziţia, cea mai mică unitate a sintaxei care poate apărea de sine stătătoare şi care comunică o judecată logică sau o idee cu cara eter afectiv sau v oliţional.
Esenţa propoziţiei este predicaţia (sau predicativitatea), adică raportarea conţinutului ei la realitatea obiectivă reflectată; propoziţia exprimă atitudinea vorbitorului faţă de faptele din realitate reflectate de el: simpla constatare a unei realităţi, dorinţa de a vedea realizat un anumit lucru, dorinţa de a cunoaşte ceva etc. şi datează afirmaţiile făcute. Propoziţia este o comunicare realizată prin unul sau mai multe cuvinte însoţite de indici de predicaţie : prezenţa unui predicat verbal sau nominal (predicatul este marcat de obicei prin prezenţa unui verb la un mod personal; predicatul nominal fără copulă este marcat prin intonaţie şi topică) sau numai a unei intonaţii predicative.
' Propoziţia poate fi şi de sine stătătoare (de exemplu : Mama mea era ţărancă de pe malul Moldovei, de la Verşeni. Sadoveanu, o. xvi 391), dar poate fi şi în anumite relaţii cu alte propoziţii, intrînd în alcătuirea unei fraze (de exemplu : Uşor este de înţeles că mama nu putea fi fericită în mediul orăşenesc. Sadoveanu, o. xvi 391).
E r a z a este unitatea sintactică şuperioară propoziţiei, întrucît e constituită din două sau mai multe propoziţii; ea este totdeauna de sine stătătoare. între propoziţie şi frază nu există deosebiri esenţiale de conţinut, ci numai deosebiri de ordin formal; din punctul de vedere al conţinutului fraza poate exprima o idee mai complexă decît propoziţia, dar poate exprima şi acelaşi lucru ca o propoziţie (independentă), iar raporturile dintre propoziţiile care alcătuiesc o frază sînt aceleaşi eu raporturile dintre părţile unei propoziţii.
Cea mai mică unitate sintactică în interiorul căreia se poate stabili un raport sintactic este îmbinarea de cuvinte, constituită
8
NOŢIUNI GENERALE DE SINTAXA
din cel puţin dona cuvinte cu sens lexical deplin. îmbinarea de cuvinte nu poate apărea niciodată de sine stătătoare. Ea este lipsită de predicaţie şi nu poate constitui o unitate de comunicare decît prin încadrarea ei într-o propoziţie. îmbinările de cuvinte denumesc obiecte, acţiuni, însuşiri, exprimînd sensuri unice, dar analizabile : mama mea, ţărancă de pe malul Moldovei, malul Moldovei, uşor de înţeles etc.
Observaţie. Pentru îmbinarea de cuvinte ca unitate sintactică se foloseşte şi termenul grup de cuvinte, iar uneori şi termenul sintagmă (care are însă şi alte accepţii).
Studiul sintaxei limbii romîne este organizat pe unităţile propoziţie şi frază. Întrucît îmbinările de cuvinte nu se folosesc decît încadrate într-o propoziţie, ca părţi de propoziţie sau construcţii incidente, toate tipurile de raporturi care pot exista în îmbinările de cuvinte sînt luate în consideraţie în mod necesar în studiul propoziţiei. '
Cea mai mică unitate sintactică pe care o distinge analiza unei propoziţii este partea de propoziţie. Ea este constituită de obicei dintr-un singur cuvînt din categoria părţilor de vorbire cu sens lexical de sine stătător (mama, mediul, orăşenesc) sau dintr-un cuvînt de acest fel însoţit de un cuvînt ajutător (de pe malul, de înţeles, este uşor)-, partea de propoziţie nu este astfel o unitate în cadrul căreia se stabileşte un raport sintactic, ci ea se află într-un raport sintactic cu alte elemente. Există părţi de propoziţie dezvoltate, constituite din îmbinări de două sau mai multe cuvinte cu sens lexical de sine stătător (acum cîţiva ani, de aici încolo etc.); cuvintele din cadrul unei asemenea îmbinări se găsesc, desigur, între ele, într-un raport sintactic, dar, ca parte de propoziţie, îmbinatea în ansamblu este într-un raport sintactic faţă de restul propoziţiei.
OBIECTUL SINTAXEI
§ 420. Sintaxa propoziţiei studiază propoziţia privită independent de legătura cu alte propoziţii. în sfera de preocupări a acestei secţiuni a sintaxei intră următoarele probleme mari: clasificarea propoziţiilor după scopul comunicării în propoziţii enunţiative şi interogative, în cadrul cărora se disting după modalitate specii de propoziţii ca cele optative, dubitative, potenţiale şi imperative, iar după afectivitate variantele lor exclamative; clasificarea propoziţiilor în. pozitive şi negative; clasificarea propoziţiilor după structura lor în propoziţii analizabile şi neanalizabile, monomembre şi bimembre, simple şi dezvoltate, verbale şi nominale ; studierea părţilor de propoziţie în mod izolat (subiectul, predicatul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar) şi a raportului de coordonare dintre ele.	.. .	.
Sintaxa frazei studiază felul cum se unesc propoziţiile pentru a alcătui fraze. Ea se ocupă de propoziţii din punctul de vedere al legăturii acestora cu alte propoziţii, distingînd în primul rînd propoziţiile principale de cele secundare’, aflate în raport de subordonare (propoziţiile subordonate pot depinde însă nu numai de o principală, ci şi de o propo-
MIJLOACE DE EXPRIMARE A RAPORTURILOR SINTACTICE
9
ziţie care la rîndul ei e subordonată faţă de alta), apoi raportul de coordonare, în care pot intra atît propoziţii principale între ele, eît şi propoziţii subordonate între ele.	’
Raporturile sintactice sînt aceleaşi între părţile componente ale unei propoziţii ca şi între propoziţiile unei fraze: raporturi de subordonare sau de determinare cînd dintre două elemente aflate în acest raport unul depinde de altul şi raporturi de coordonare cînd elementele respective stau pe acelaşi plan, fără a depinde unul de altul. Identitatea raporturilor existente în propoziţie şi frază face ca şi în studierea celor două unităţi sintactice să se întîlnească categorii similare : subiectului din propoziţie îi corespunde în frază propoziţia subiectivă, atributului o atributivă etc.; părţile de propoziţie coordonate pot fi copulative, adversative etc. ca şi propoziţiile coordonate.
Sintaxa studiază şi unele construcţii speciale care se întîlnesc şi în propoziţie şi în frază, cum sînt construcţiile incidente, anacolutub sau procedee ca elipsa şi repetiţia. Dintre caracteristicile legate de descrierea diferitelor unităţi sintactice se studiază în capitole aparte la frază corespondenţa timpurilor şi vorbirea directă şi indirectă, în timp ce topica (ordinea cuvintelor şi a propoziţiilor) şi rolul sintactic al unor elemente fonetice ca accentul, intonaţia, pauza şi ritmul interesează atît propoziţia, cit şi fraza.	’
MIJLOACE DE EXPRIMARE A RAPORTURILOR SINTACTICE
§ 421. Raporturile sintactice se pot exprima prin mai multe categorii de mijloace : a. mijloace morfologice : flexiunea; b. mijloace sintactice propriu-zise : joncţiunea (legătura realizată cu cuvinte ajutătoare), juxtapunerea sau parâtaxa (simpla alăturare a termenilor respectivi) şi topica; c. mijloace fonetice : intonaţia şi pauza.	,
Raporturile de coordonare au mijloace de exprimare mai puţine : joncţiunea, realizată prin conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale coordonatoare (sau prin elemente cu -valori apropiate de conjuncţiile coordonatoare, de exemplu prepoziţia cu în unele situaţii), juxtapunerea şi intonaţia, ca mijloc însoţitor al fiecăruia dintre celelalte două mijloace. Aceste trei categorii de mijloace se folosesc şi în propoziţie, şi în frază, cu unele mici deosebiri în ce priveşte realizarea concretă a joncţiunii.
Raporturile de subordonare sau de determinare au mijloace de exprimare fiiai numeroase, atît ca tipuri, cît şi ca realizări concrete, şi anume : flexiunea, joncţiunea prin cuvinte ajutătoare de diferite feluri (prepoziţii, conjuncţii subordonatoare, pronume şi adverbe relativ-inte-rogative şi nehotărîte, unele articole), juxtapunerea, topica, intonaţia şi pauza. Adesea la exprimarea unui raport colaborează mai multe ase- i menea mijloace : flexiunea şi joncţiunea, topica şi intonaţia etc. Toate mijloacele enumerate pot exprima atît raporturi între cuvinte, cît şi raporturi între propoziţii; diferă însă pe de o parte sfera de întrebuîîîţare a unui anumit mijloc în cele două tipuri de unităţi sintactice (de exemplu,
10
NOŢIUNI GENERALE DE SINTAXĂ
flexiunea serveşte de obicei la exprimarea raporturilor dintre părţile unei propoziţii; în jrază ea apare numai atunci cînd legătura dintre propoziţii este făcută prin pronume şi chiar atunci forma flexionară a pronumelui se datoreşte adesea rolului lui de parte de propoziţie în subordonata introdusă), pe de alta diferă mai ales modul de realizare concretă a fiecărui mijloc (de exemplu, joncţiunea dintre propoziţii se realizează cu conjuncţii, adverbe şi pronume relativ-interogative şi nehotărîte, care nu apar la joncţiunea dintre părţi de propoziţie; între părţile de propoziţie se foloseşte însă joncţiunea cu prepoziţii, care în frază apar numai alături de pronume sau adverbe).	’
GRADUL DE LEGĂTURĂ DINTRE ELEMENTELE UNUI RAPORT SINTACTIC
§ 422. între elementele unui raport sintactic pot exista grade diferite de legătură din diverse puncte de vedere.
Pe de o parte, atît la raporturile de coordonare, cît şi la cele de subordonare există deosebiri de la un raport la altul sau între cuvintele care intră într-un anumit raport, în sensul că existenţa unui element poate implica într-o măsură mai mare sau mai mică prezenţa celuilalt. Astfel, în general, complementul direct şi propoziţia completivă directă sînt mai necesar cerute de verbul regent decît alte feluri de complemente, iar în cadrul raportului dintre un verb şi o determinare completivă directă se pot distinge două categorii de verbe regente : unele la care se aşteaptă mai mult completarea (a pretinde, a presta, a lua etc.) decît la altele (a vorbi, a citi etc.).	■
§ 423. Pe de altă parte, la raporturile de subordonare, aceeaşi construcţie subordonată poate prezenta o legătură foarte strînsă sau mai slabă cu termenul la care se referă: este vorba anume de separarea sau nesepararea prin intonaţie a elementelor respective în funcţie de conţinutul pe care îl comunică vorbitorul, în funcţie de importanţa pe care o atribuie vorbitorul construcţiei subordonate în cadrul comunicării făcute. Din acest punct de vedere părţile secundare de propoziţie şi propoziţiile subordonate pot fi izolate cînd nu sînt indispensabile pentru comunicare şi neizolate cînd sînt indispensabile.
Problema distingerii determinantelor izolate de cele neizolate se tratează în mod special la atribut şi la propoziţia atributivă, unde există mai mulţi indici ai legăturii maî strînse sau mai slabe. Problema priveşte însă şi celelalte feluri de determinante (complemente şi propoziţii subordonate).
Există construcţii de acelaşi tip gramatical în care opoziţia dintre izolarea sau legarea strînsă a unui determinant este mai slabă, depinzînd de intenţii mai puţin definite ale autorului. Iată, ca exemplu în acest sens, două propoziţii 'modale de acelaşi tip folosite cu fragmentare diferită a frazei:
Şi se ducea fără să mai întoarcă privirile. Sadoveanu, o. vii 257.
CONSTRUCŢII NESPECIFICE ŞI CONSTRUCŢII CU VALORI MIXTE
11
Zi cu zi îşi ăespărţiseră vieţile, fără să-şi dea samă. Sadoveanu,
o.	vii 256.	’	’
Alteori există deosebiri evidente de înţeles între construcţia izolată şi construcţia neizolată, care este esenţială pentru comunicare. în fraza : în realitate, Hangerlioaica primea fiindcă fusese toată viaţa obişnuită să i se aducă omagii şi daruri şi pentru că în concepţia ei, profund feudală, boierul are dreptul la o parte din roadele celui de jos. Călinescu, s. n. 299, complinirea cauzală (prin cele două propoziţii cauzale, coordonate între ele) este direct determinativă a predicatului regent, întrucît ce se spune în această complinire neizolată se opune părerii exprimate anterior în text că Hangerlioaica primea orice daruri cu bunăvoinţă pentru că nu era mîndră (cf. Asta îmi place mie, zicea cel care făcuse ploconul, că nu e mîndră); acţiunea din regentă este deci cunoscută şi interesul comunicării constă tocmai în lămurirea mobilului acţiunii. Dacă însă ar fi interesat în primul rînd afirmarea acţiunii din regentă, de exemplu dacă fraza ar fi venit după presupunerea că personajul respectiv nu primea să i se aducă daruri, cauzala ar fi putut fi izolată, „explicativă”, conţinutul ei fiind o motivare suplimentară, dar nu indispensabilă, a predicatului regent (accentuat în frază):
în realitate, Hangerlioaica primea, fiindcă fusese obişnuită... în unele situaţii, se pot găsi indici speciali ai strînsei legături dintre construcţiile subordonate neizolate şi termenii lor regenţi (pe lîngă intonaţia marcată în scris prin punctuaţie). Aşa e, de exemplu, negarea predicatului regentei cu referire la subordonată :
Nu plîng că mi-e de Leana teamă;
De ciudă plîng eu numai, mamă. Coşbuc, b. i. 122 (vorbitoarea plînge în realitate ; negaţia nu, pusă pe lîngă predicatul regentei, se referă la cauzală: plîng nu pentru că mi-e teamă...).
CONSTRUCŢII SINTACTICE NESPECIFICE ŞI CONSTRUCŢII
CU VALORI MIXTE
§ 424. Felul de exprimare a unei construcţii sintactice (propoziţie sau parte de propoziţie) poate fi de multe ori nespecific, comun cu felul de exprimare a altor construcţii. în asemenea situaţii poate exista posibilitatea unei duble interpretări a unei construcţii. Astfel, într-un exemplu ca :
începură a descărca lucrurile din căruţă. Sadoveanu, p. m. 240, partea de propoziţie din căruţă poate fi la fel de bine . atribut al substantivului lucrurile şi complement al verbului a descărca (spre deosebire de alte exemple, în care .topica exclude interpretarea atributivă : Să-şi descarce din care sacii. Macedonski, o. iii 3).
Alteori posibilitatea unei duble interpretări a unor construcţii sintactice depinde de concepţia asupra elementelor din structura lor, de exemplu de faptul dacă unele îmbinări de cuvinte sînt sau nu considerate locuţiuni (vezi § 514 şi 754).
12
NOŢIUNI GENERALE DE SINTAXA
^Situaţiile de acest fel, în care este dificilă delimitarea unei unităţi sintactice sau raportarea ei la un anumit element, fără a se pune problema împletirii unor valori diferite, pot fi lăsate la o parte în tratarea diverselor capitole concrete ale sintaxei.
§ 425. Pe lîngă aceasta, există însă situaţii în care o construcţie sintactică prezintă în acelaşi timp două sau chiar mai multe valori. Asemenea împletiri de valori se întîlnesc între diverse feluri de complemente, mai ales între cele circumstanţiale, dar şi între acestea şi complementele necircumstanţiale, între propoziţiile subordonate (cu o menţiune similară pentru subordonatele circumstanţiale) şi între diverse nuanţe ale atributelor şi ale propoziţiilor atributive circumstanţiale. Uneori se poate distinge valoarea principală la nuanţa sau nuanţele secundare, alteori diversele valori au aceeaşi greutate. Şi într-un caz şi în altul semnalarea acestor valori mixte merită să fie făcută la fiecare dintre capitolele interesate în cumulul respectiv de valori.
SINTAXA ŞI LOGICA	.
§ 426. Dată fiind legătura dintre limbă şi gîndire, există o legătură şi între gramatică şi logică; această legătură se manifestă în relativa corespondenţă a unor unităţi sintactice cu unele categorii logice.
Principalul element de corespondenţă îl constituie raportul dintre propoziţie şi judecată (vezi § 429)"	’
SINTAXA ŞI PUNCTUAŢIA
§ 427. Punctuaţia este un procedeu care ţine de scriere, dar e strîns legat de gramatică, şi anume de sintaxă. Ea corespunde în scris mijloacelor fonetice folosite în vorbire pentru exprimarea unor raporturi sintactice : intonaţia şi pauza (fără ca între aceste elemente fonetice şi punctuaţie să existe o corespondenţă perfectă).
Punctuaţia are o deosebită utilitate pentru înţelegerea justă a unui text scris, ea îl ajută pe cititor să desprindă sensul exact al comunicării scrise, iar în unele împrejurări ea este un element indispensabil peptru această înţelegere. Aproape totdeauna există anumite deosebiri de înţeles după felul cum este întrebuinţată punctuaţia într-un text, dar uneori se poate ajunge pînă la schimbarea totală a înţelesului. Iată, de exemplu, cum apare denaturat sensul unei fraze din Două loturi de' I. L. Caragiăle în felul cum e scris textul în o. i 160 :
Statul nu plăteşte impiegaţii, ca să facă beţii noaptea şi ziua să zacă — uite ce prăpădit eşti ! — în loc să vie la datorie...
Din cauza prezenţei greşite a virgulei înaintea propoziţiei ca să facă beţii noaptea subordonata finală devine izolată de regentă, ca şi cum ar explica enunţul de sine stătător din regentă : Statul nu plăteşte impiegaţii (Cu ce scopf Pentru ca să facă beţii noaptea). Sensul real este evident
SINTAXA Şl PUNCTUAŢIA
13
altul: şeful îi reproşează subalternului absenţele şi starea proastă în care vine la serviciu, învăţîndu-1 că nu pentru aceasta sînt plătiţi de stat impiegaţii (nu pentru ca să facă beţii noaptea şi ziua să zacă), ci pentru îndeplinirea datoriei; regenta este aici strîns legată de subordonată şi o marcă a acestei legături o constituie negarea predicatului regent cu referire la conţinutul subordonatei (vezi § 423).
’ Folosită aşa cum trebuie, punctuaţia poate fi un preţios auxiliar grafic al sintaxei.
NOŢIUNI GENERALE
§ 428. Propoziţia este cea mai mică unitate a sintaxei care poate apărea de sine stătătoare şi care comunică prin cuvinte cu indici de predi-caţie o judecată logică sau o idee cu caracter afectiv ori voliţional.
Tatăl meu era bun cunoscător ăl istoriei moderne şi contimporane. Sadoveanu, o. xvi 401.	’	•
O, paşă, cit de darnic eşti! Coşbuc, b. i. 97.
Uitaţi-vă la probe! Caragiale, o. ii 72.
RAPORTURILE DINTRE PROPOZIŢIE ŞI JUDECATĂ
§ 429. Fără a se reduce la exprimarea unei judecăţi logice, propoziţia este legată de judecată ca tormă a gîndirii. Unele tipuri de propoziţii exprimă numai judecăţi: propoziţiile enunţiative propriu-zise (vezi exemplul din Sadoveanu), dubitative, potenţiale şi optative. Altele exprimă judecăţi, dar în acelaşi timp au şi un conţinut afectiv care poate trece pe primul plan : propoziţiile enunţiative exclamative (vezi exemplul din Coşbuc). în sfîrşit altele, şi anume propoziţiile interogative şi propoziţiile enunţiative imperative, presupun existenţa unor judecăţi neexprimate de la care porneşte întrebarea sau îndemnul. Din punctul de vedere al conţinutului logic, afectiv sau voliţional, există deci o deosebire între diversele tipuri de propoziţii: nu toate propoziţiile exprimă judecăţi sau numai judecăţi.
Pe de altă parte, nu totdeauna o judecată este exprimată de o pro-'••C poziţie. Pentru exprimarea unei judecăţi se poate folosi şi un complex de propoziţii, adică o frază (vezi § 707), precum şi numai o parte de pro-p'r) poziţie, de exemplu o construcţie gerunzială cu valoare cauzală.
Judecăţile există numai prin propoziţii, dar aceeaşi judecată poate fi exprimată prin propoziţii diferite. Această posibilitate este legată şi de formă şi de conţinut: ea se datoreşte atît existenţei mai multor mijloace lingvistice echivalente, sinonime, cît şi intervenţiei unui factor subiectiv în exprimarea judecăţii propriu-zise. Propoziţiile prezintă deci o diversitate mai mare decît judecăţile.
S - c. 4366
18
SINTAXA PROPOZIŢIEI. NOŢIUNI GENERALE
în ce priveşte structura propoziţiei şi structura judecăţii, există unele asemănări, dar mai multe deosebiri. Asemănarea constă în faptul că atît între termenii judecăţii, cît şi între cei ai propoziţiei se găsesc un subiect şi un predicat, dar subiectul şi predicatul logic nu coincid totdeauna cu subiectul şi predicatul gramatical.
O deosebire este aceea că judecata are numai subiect şi predicat (şi copulă), pe cînd propoziţia poate avea şi părţi secundare. De aici decurge nu numai includerea părţilor secundare de propoziţie în subiectul sau în predicatul logic (ceea ce nu ar reprezenta o deosebire esenţială faţă de analiza sintactică, în care se vorbeşte de grupul subiectului şi grupul predicatului), ci şi posibilitatea ca subiectul sau predicatul logic să coincidă tocmai cu o parte secundară de propoziţie.
Subiectul logic este obiectul gîndirii, iar predicatul logic este elementul nou privitor la subiect. Subiectul şi predicatul gramatical, a căror definire se face după alte criterii, pot coincide uneori — măcar în linii mari — cu subiectul şi predicatul logic, alteori coincidenţa este numai parţială, de exemplu în sensul că predicatele sînt aceleaşi, dar subiectul logic e o parte secundară de propoziţie, iar alteori analiza logică poate diferi total de cea gramaticală, fie pentru că subiectul şi predicatul logic sînt cu totul alte elemente decît cele cu funcţiunile gramaticale de subiect şi predicat, fie pentru că analiza logică este exact inversă faţă de cea gramaticală, subiectul logic fiind predicat gramatical şi predicatul logic subiect gramatical.
Observaţie. în analizele gramaticale se foloseşte termenul subiect logic pentru autorul real al unei acţiuni (sau pentru cel caracterizat de o anumită stare), in special în două situaţii în care el diferă de subiectul gramatical: în construcţiile pasive, în care subiectul logic este complement de agent, şi în construcţiile de tipul mi e foame sau îmi place, în care subiectul logic e complement indirect. Subiectul logic înţeles în acest fel în gramatică (— autorul acţiunii) este altceva decît subiectul logic propriu-zis, subiectul unei judecăţi logice (>=obiectul gîndirii, elementul cunoscut).
în sfîrşit, altă deosebire constă în faptul că judecata are totdeauna structură bimembră, cu subiect şi predicat, pe cînd propoziţia poate fi şi monomembră, redusă la o singură parte principală (numai predicat sau numai subiect).
CARACTERISTICILE PROPOZIŢIEI
§ 430. Propoziţia este constituită din unul sau mai multe cuvinte organizate într-o unitate gramaticală prin care se realizează un act de predicaţie, adică de raportare a conţinutului propoziţiei la realitatea obiectivă (vezi şi § 419). Existenţa predicaţiei, care este esenţa propoziţiei, este indicată de cele mai multe ori prin prezenţa unui predicat verbal sau nominal (acesta cu sau fără copulă).
OBIECTUL SINTAXEI PROPOZIŢIEI
19
Observaţie. Pentru că propoziţiile cu predicat sint cele mai numeroase, propoziţia se defineşte adesea drept comunicarea cu un singur predicat, iar, pentru că în rindul propoziţiilor cu predicat, cele mai multe au predicat verbal sau predicat nominal cu verb copulativ, în mod practic propoziţia este identificată de obicei după prezenţa unui verb la un mod predicativ. Acest fel de analiză neglijează însă propoziţiile nominale.
Un important semn al predicaţiei este intonaţia predicativă. în majoritatea propoziţiilor (în cele cu predicat) ea are rol ajutător, însoţind alte mijloace de exprimare a predicaţiei (verbul la un mod predicativ, numele predicativ), dar la un tip de propoziţii, şi anume la cele nominale (existenţiale) monomembre reduse la subiect, intonaţia predicativă este singurul semn al predicaţiei, singurul element care dă caracter de propoziţie cuvîntului respectiv.
OBIECTUL SINTAXEI PROPOZIŢIEI
§ 431. Sintaxa propoziţiei studiază propoziţia privită independent de legătura cu alte propoziţii: ea se ocupă şi de propoziţiile principale, şi de propoziţiile secundare în calitatea lor de propoziţii, fără a se interesa de rolul lor în frază.
Diviziunile acestei secţiuni a sintaxei sînt următoarele : clasificarea propoziţiilor după scopul comunicării, după modalitate şi afectivitate, clasificarea propoziţiilor în pozitive şi negative (în cadrul problemei mai generale a afirmaţiei şi negaţiei), clasificarea propoziţiilor după structură şi părţile propoziţiei.
Clasificarea propoziţiilor după scopul comunicării în propoziţii enunţiative şi interogative şi mai ales clasificarea după modalitate, care se face în cadrul fiecăreia din cele două categorii, distingîndu-se propoziţiile enunţiative şi interogative propriu-zise de cele optative, dubitative, potenţiale şi imperative, ca şi de variantele afective exclamative ale tuturor acestora, ^dezvoltă cunoaşterea conţinutului propoziţiei. Capitolul respectiv este strîns legat de problema definiţiei propoziţiei şi a raporturilor dintre propoziţie şi judecată.
Toate tipurile de propoziţii enumerate pot avea aspect pozitiv sau negativ.
Enunţiativă propriu-zisă :	^
Pozitivă: Uncheşul Earalambie umpluse o cupă mică de sticlă albastră cu rachiul lui de afine. Sadoveanu, o. xvii 379.
Negativă : Pînă în luna lui mai 1848, nu existase nici o relaţiune, nici o înţelegere între noi şi Eliad. Ghica, s. 522.
Enunţiativă optativă :
Pozitivă : Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta. Eminescu, o. i 127.	’
Negativă : Nu prea i-aş vinde. Preda, d. 141.
Enunţiativă imperativă :
Pozitivă : Ia adu-ţi aminte ce ţi-am spus odată. Creangă, p. 168.
Negativă : Nu te întovărăşi cu omul becisnic. Negruzzi, s. i 248.
20
SINTAXA PROPOZIŢIEI. NOŢIUNI GENERALE
Enunţiativă propriu-zisă exclamativă :
Pozitivă: Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Tares mic şi necăjit! Topîrceanu, o. I 108.
Negativă : N-am avut parte şi eu pe lume măcar de o compătimire! Caragiale, o. vi 23.	’
Interogativă propriu-zisă :
Pozitivă : Mai suna-vei, dulce corn,
Pentru mine vreodată? Eminescu, o. i 206.
Negativă : Da '.GMriae nu-i aicea? Caragiale, o. vi 13. Interogativă dubitativă:
Pozitivă: Mai s-o fi găsind ceva de mîncare? Caragiale, o. i 140. Negativă : — Şi unde mergeţi dumneavoastră?
—	La Iaşi.
—	Să nu fie peste graniţă? Ghica, s. 207.
Există situaţii în care o propoziţie cu aspect pozitiv are sens negativ şi, invers, o propoziţie cu aspect negativ are sens pozitiv; aceasta se întîmplă la propoziţiile interogative retorice şi la unele exclamative.
- Propoziţie cu aspect pozitiv şi sens negativ :
Dară cine putea să se apropie de ele? Ispirescu, l. 28.
. Propoziţie cu aspect negativ şi sens pozitiv :
Şi unde nu ne trezim într-o bună dimineaţă plini ciucur de rîie câpreascâ, de la caprele Irinncăi. Creangă, a. 27.
Problema aspectului pozitiv şi negativ al propoziţiilor, ca şi a afirmaţiei şi negaţiei în general, este deci strîns legată de felurile propoziţiilor după scopul comunicării, modalitate şi afectivitate.
Clasificarea propoziţiilor după structură are şi ea legătură cu celelalte două clasificări: propoziţiile reduse la elemente de afirmaţie sau de negaţie, de exemplu, constituie o grupă specială de propoziţii cu structura neanalizabilă, alături de propoziţiile exclamative constituite din interjecţii. Clasificarea propoziţiilor după structură este însă diiect legată de părţile de propoziţie : propoziţiile cu structură analizabilă se împart în simple şi dezvoltate pe baza prezenţei sau absenţei părţilor secundare de propoziţie, în monomembre sau bimembre pe baza numărului de părţi principale conţinute, iar în verbale şi nominale pe baza felului de exprimare a predicatului. '	'
V"	. bibliografie
1.	Sorin Stati, Contribuţii la studiul definiţiei şi clasificării propoziţiilor, In. SGL VI (1955),
p. 289-309.
2.	Henri Wald, Propoziţia şi judecata, tn LR X (1961), nr. 6, p. 521 — 527.
CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR DUPĂ SCOPUL COMUNICĂRII
NOŢIUNI GENERALE
§ 432. în procesul vorbirii comunicarea poate să aibă scopuri diferite : informează pe auditor sau cere infd r m aţii- asupra unui lucru necunoscut de vorbitor._în conformitate cu acest scop, propoziţiile se împart în enunţiative şi interogative, fiecărui fel de propoziţie fiindu-i jjroprie, în general, o anumită intonaţie, enunţiativă sau interogativă (vezi § 102 8).	’
O categorie intermediară, mixtă, o formează propoziţiile interogative indirecte şi cele retorice. Ţinînd seama de criteriul de clasificare, scopul comunicării, propoziţiile interogative indirecte şi cele retorice sînt propoziţii enunţiative, deoarece nu cer informaţii, ci informează. Ele au însă şi unele caracteristici specifice propoziţiilor interogative : atît interogativele retorice, cît şi cele indirecte pot fi introduse prin unele pronume, adjective pronominale sau adverbe interogative, iar cele retorice au şi intonaţie interogativă.
Eupă conţinutul pe care îl exprimă (modalitate) şi după unele trăsături gramaticale (modurile cu care se construiesc, prezenţa sau absenţa unor cuvinte specifice unei anumite construcţii, topica), se disting următoarele categorii de propoziţii enunţiative şi interogative : propriu-zise, optative, potenţiale şi dubitative. Propoziţia imperativă are numai caracter enunţiativ, deoarece totdeauna comunică ceva (un ordin, o rugăminte).
Observaţie. Ideea de dorinţă, posibilitate, nesiguranţă etc. poate fi exprimată şi cu mijloace lexicale, printr-o propoziţie enunţiativă sau interogativă propriu-zisă, şi anume :
a.	Prin unele verbe la indicativ care exprimă lexical noţiunea de „a dori” (a dori, a pofti, a ruga, a vrea), „a se Îndoi”, „a putea” :
Acest călător străin dorea să vadă pe cuviosul părinte arhimandrit. SADOVEVNU, O. X 276.
Xe-năoim dac-aşa oameni Intru adevăr au stat. Aeexandrescu, o. 73.
O cheamă Adalgifa. . . Poate-se mai frumos nume? NEGRUZZI. s. I 76.
b.	Prin adverbe sau locuţiuni adverbiale ca posibil, probabil, poate; oare, (nu) cumva,
nu care cumva etc.
22
CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR DUPĂ SCOPUL COMUNICĂRII
Poate că măria-ta ai auzit lucrurile precum nu sint. NEGRUZZI. S. I 139.
c.	De verbele care exprimă lexical ideea de dorinţă se leagă şi formulele de urare ca poftă bună, la mulfi ani.
§ 433. în funcţie de felul cum vorbitorul consideră acţiunea, propoziţiile enunţiative, ca şi întrebarea pe care o pune propoziţia intero- / gativă, pot fi reale, realizabile sau ireale. Mijlocul prin care se exprimă caracterul propoziţiei este modul verbului predicat (mai rar timpul). Astfel, modul indicativ este modul prin care se exprimă de obicei acţiuni reale:	'	’
Bobocii, în urma gîştelor bătrîne, evoluau graţios în partea cealaltă a lacului. Sadoveanu, o. xvii 433.	’
Mă ţii ăe vorbă şi eu greşesc drumul ’ Tudoran, p. 271.
De ce nu mi-ai trimis vorbă? o întrerupse Birică mînios. Preda, m. 191.
Modurile conjunctiv, condiţional-optativ şi imperativ exprimă de obicei (primele două la timpul prezent) acţiuni realizabile :
Ca să nu pară prea supărător, femeia a dat o nuanţă de glumă lucrurilor. Camil Petrescu, u. n. 128.	’
Observaţii. 1. în anumite construcţii, conjunctivul nu spune nimic cu privire la caracterul acţiunii, nefăcind altceva decit să denumească acţiunea ca şi infinitivul (vezi § 215):
N-aş fi crezut-o niciodată tn stare să facă asta. camil Petrescu, u. N. 153.
2. în construcţiile formate cu locuţiunile conjuncţionale fără (ca) sd.şi in loc să conjunctivul poate exprima şi acţiuni reale (negative) :
Ceea ce Boriooje dorise pină la moarte, fără casă se împlinească — se împlini. GALAC-TION, o. I 202.
Du-te acuma şi caută să-mi faci întocmai pe plac. CaraGIAle, O. II 262.
De-ar mai veni vara, să se mai joace şi pe-afară; că m-am săturat de ei ca de mere pădureţe. Creangă, a. 38.
Conjunctivul şi condiţional-optativul perfect sau condiţional-optativul prezent în propoziţii comparative condiţionale pot exprima şi acţiuni ireale (vezi § 441, 443, 445) :
O dragoste între ei şi o încredere desăvîrşită, parcă toţi ar fi membrii ' aceleiaşi familii. Vlahuţă, g. s. 51—52.
Şi imperfectul indicativului poate exprima uneori o acţiune ireală : în propoziţiile principale, cînd e întărit lexical prin comparativul mai bine, mai degrabă, iar în subordonare, în propoziţiile condiţionale, concesive condiţionale sau comparative condiţionale.
Mai bine îl fătam mînz şi-l mînca un lup. Sadoveanu, o. xvii 171.
Chiar dacă telefona mai devreme, tot nu mă găsea acasă.
§ 434. După atitudinea pe care o are vorbitorul faţă de ceea ce exprimă, propoziţiile enunţiative şi interogative pot fi lipsite de afectivitate sau pot avea nuanţă afectivă.
Ele sint afective ori de cîte ori intervine aprecierea subiectivă a vorbitorului şi neafective cînd vorbitorul are o atitudine neutră faţă de ceea ce comunică. Propoziţii alcătuite din aceleaşi cuvinte,
PROPOZIŢIA ENUNŢIATIVA
23
dispuse în acelaşi fel, se pot deosebi între ele numai prin caracterul afectiv sau neafectiv, dînd impresia că e vorba de variante ale aceleiaşi propoziţii, care poate fi, întţ-o anumită împrejurare, afectivă şi în alta neafectivă, în funcţie de ceea ce vrea să comunice vorbitorul. în vorbire, distincţia dintre propoziţiile afective şi cele neafective este posibilă, deoarece comunicarea este exprimată cu o anumită intonaţie şi poate fi însoţită sau nu de o anumită mimică, gesturi etc. în scris, această distincţie nu este totdeauna suficient de clară, pentru că nu toate propoziţiile afective au o marcă gramaticală. De aceea vor fi studiate numai afectivele exclamative care au specific o intonaţie exclamativă, marcată în scris, de obicei, prin semnul exclamării.
§ 435. în clasificarea propoziţiilor după scopul comunicării intonaţia joacă aşadar un rol deosebit de important. La propoziţiile afective, fie enunţiative, fie interogative, intonaţia este foarte variată, în funcţie de sentimentul care i-a dat naştere şi de intensitatea emoţiei.	’
Uneori intonaţia singură marchează caracterul unei propoziţii (o propoziţie, formată din aceleaşi cuvinte, aşezate în aceeaşi ordine, poate fi enunţiativă sau interogativă, lipsită sau nu de afectivitate, după intonaţia cu care este rostită) :
Enunţiativă neafectivă (neexclamativă):
A venit mama.
Interogativă neafectivă (neexclamativă) :
A venit mama?
Enunţiativă afectivă (exclamativă):
A venit mama!
Interogativă afectivă (exclamativă):	"
A venit mama!?
I.	PROPOZIŢIA ENUNŢIATIVĂ
§ 436. Propoziţia enunţiativă este propoziţia prin care vorbitorul cornunică ceva în legătură cu un obiect sau fenomen (constată, relatează un fapt real, realizabil, ireal; dorit, potenţial, îndoielnic, volitiv).
După conţinutul pg care îl exprimă şi în funcţie de modul cu care se construiesc, propoziţiile enunţiative pot îi :
1.	enunţiative propriu-zise;
2.	enunţiative optative;
3.	enunţiative potenţiale;
4.	enunţiative dubitative;
5.	enunţiative imperative.
Propoziţiile menţionate pot fi lipsite de afectivitate sau pot avea nuanţă afectivă cînd la judecata pe care o exprimă se adaugă starea afectivă a vorbitorului: admiraţie, plăcere, surprindere, indignare, mînie, regret, disperare etc.; în acest ultim caz se numesc enunţiative afective. Dintre propoziţiile afective numai cele exclamative sînt marcate gramatical.
24
CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR DUPĂ SCOPUL COMUNICĂRII
PROPOZIŢIILE ENUNŢIATIVE NEAFECTIVE (NEEXCLAMATIVE)
§ 437. Propoziţiile enimţiatiYe neafeetive an atît trăsături diferen-ţiatoare : conţinutul pe care îl exprimă (constatare, dorinţă, poruncă etc.) şi modurile cu care se construiesc, cît şi trăsături comune : comunică o informaţie şi au o intonaţie enunţiativă; de asemenea, ele se caracterizează prin absenţa indicilor interogativi sau exclamativi.
PROPOZIŢIA ENUNŢIATIVĂ PROPRIU-ZISĂ (REALĂ)
§. 438. Propoziţia enunţiativă propriu-zisă exprimă o acţiune sau o stare prezentată ca reală :	’
La ospăţ, Mihnea se arătă foarte mîhnit pentru pierderea unui aşa bun şi tînăr slujbaş ca Bie. Odobescu, s. i 78.	’
Soarele asfinţea departe, deasupra Şiretului, luminînd pîcla zării, împrăştiind pe luciu şi înaintea noastră ca o pulbere aurie. Sadoveanu, o. iii 252.	’
Y Enunţiativele propriu-zise pot fi propoziţii principale sau secundare : Multe-i spun cînd nu m-ascultă,
Bar tresar şi tac din gură
Cînd, c-un zîmbet, îşi ridică
Ochii de pe cusătură. Topîrceanu, o. i 110.
- Propoziţiile principale se construiesc cu modul indicativ la toate timpurile :
Eu am cultul prietiniei. Cez. Petre seu, c. v. 189.
Ne suirăm călare fără întîrziere şi caravana noastră se porni la pas. Alecsandri, o. c. 294.	’
Vom visa un vis ferice,
Îngîna-ne-vor c-un cînt Singuratece izvoare,
Blinda batere de vînt. Eminescu, o. i 75.
Zările, de farmec pline,
Strălucesc în luminiş. Coşbuc, B. i. 5.
Observaţie. Uneori apare imperativul In locul indicativului (vezi § 456).
Valoarea reală a acestor propoziţii este clară numai în propoziţiile independente. în frază însă valoarea reală nu este totdeauna la fel de limpede. Astfel, în fraza cu două propoziţii disjunctive reale, coordonate între ele, de fapt nu se realizează decît una din ele :
Mîndro, pe uliţa ta Nu se face tină rea,
Nu ştiu tina nu se face
Ori de tine, mîmiro,-mi place, doine, 155.
PROPOZIŢIA ENUNŢIATIVĂ optativă
25
Mai clară din acest punct de vedere este situaţia principalei care constituie regenta unei condiţionale; în exemplul:
Dacă nu este asa cum ai scris tu aici, eu te împuşc pe tine. Preda,
d.	216,	'
realitatea acţiunii din propoziţia regentă este determinată de realizarea sau nerealizarea subordonatei.
... Enunţiativele propriu-zise subordonate se construiesc cu modul
indicativ şi exprimă acţiuni sau starTreale. în această situaţie pot fi toate propoziţiile subordonate care se construiesc cu modul indicativ, de exemplu :
Bine a zis cine-a zis. Creangă, p. 236 (subiectivă);
Faptul extraordinar era că vînatul nu cădea şi că lucrul se repeta. Sadoveanu, o. xiv 212 (predicative)./
Luă în braţe pe această biată fată pe care o legănase şi cu care împărţise soarta sa. Negruzzi, s. i 26 (atributive).
Nu crede că în lume, singurel şi rătăcit,
Au-i găsi un suflet tînăr ce de tine-i îndrăgit. Eminescu, o. i 80 (completivă directă).	.
Părea că ascultă tiu doar cu urechile, ci şi cu ochii, deşi în ei nu se citea nimic deosebit. 'Tu dor an, d. r. 182 (concesivă).
Şi cînd era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. Creangă, a. 70 (circumstanţială de timp).
Noi mai degrabă ne-om duce unde se află măria-sa Nicoară Potcoavă. Sadoveanu, o. xviii 318 (circumstanţială de loc).
Bătrînul se opri pentru că nu mai putea. Caragiale, o. i 50 (cauzală).
Pentru mine, stăpîna acestei case nu e numai o bătrînă maniacă, precum o socoate tîrgul şi precum, de altfel, o arată prea îndestul făptura. Cez. Petrescu, o." p. 176 (modale).
Avea o biciuşcă... cu care pocnea de-ţi lua auzul. Creangă, p, 107 (consecutivă).
îi mai înţoleam şi noi cu ce puteam. Bart, d. u. 125 (instrumentală).
Du-te, cucuie, în berc
Şi mă lasă să-mi petrec,
Să-mi petrec cu cin’mi-i drag,
De m-ar duce chiar în iad! JarnIk-BIrseanU, d. 13 (sociativă).
PROPOZIŢIA ENUNŢIATIVĂ OPTATIVĂ
§ 439. Propoziţia enunţiativă optativă comunică dorinţa de a se realiza o acţiune sau o stare.
M-aş duce şi eu acolo. Sadoveanu, o. xvii 423.
Dîmboviţă, apă dulce,
Cînd te beau, nu m-aş mai duce. Poezie populară.
Imprecaţiile, blestemele şi jurămintele sînt propoziţii optative afective (vezi § 458).
§ 440. Construcţia propoziţiei optative depinde de persoana care vorbeşte sau de cea căreia îi este atribuită dorinţa.
26
CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR DUPĂ SCOPUL COMUNICĂRII
Acţiunea poate fi dorită şi exprimată chiar de persoana care vorbeşte : Aş transcrie aci cu plăcere toată acea încîntătoare ăescripţiune. Odo-bescu, s. iii 20.	’
Dorinţa de a face acţiunea poate aparţine altei persoane decît celei care o exprimă :
Ar striga... şi nu se-ndură. Eminescu, o. I 104.
O persoană poate să dorească realizarea unei acţiuni de către altă persoană. în acest caz, deşi se exprimă dorinţa vorbitorului, se întrebuinţează persoana a Il-a şi a IlI-a, adică aceea care urmează să facă acţiunea : Numai de şi-ar ţine mult năravul ista. Camilar, n. i 164.
§ 441. Enunţiativele optative pot fi propoziţii principale sau subordonate.	’
Propoziţiile enunţiative optative principale se construiesc de obicei cu modul optativ, mai rar cu conjunctivul.
Cu modul optativ la timpul prezent exprimă o acţiune realizabilă : Aş bea un pahar cu apă. Vlahuţă, d. 283.
Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta. Eminescu, o. i 127. Cînd propoziţia enunţiativă optativă este regenta unei condiţionale, realizarea dorinţei exprimate în optativă e condiţionată de înfăptuirea acţiunii din propoziţia condiţională:
Chiar şi eu m-aş tocmi la d-ta, dacă ti-a fi cu plăcere. Creangă, P. 202.	’
Ear, apare şi conjunctivul, care exprimă o acţiune realizabilă :
Ceasul scrisorii să te găsească sănătoasă. Camilar, n. i 255.
Să f ii sănătos, staroste Căliman. Sadoveanu, o. xiii 177. Enunţiativele optative principale pot exprima şi acţiuni ireale în următoarele situaţii:	’
a.	Enunţiativa optativă are verbul la modul optativ perfect şi de obicei este regenta unei propoziţii condiţionale :
Aş fi venit ieri, dacă nu ploua.
b.	Verbul propoziţiei optative este la conjunctiv perfect cu valoare de optativ perfect:
De ce m-aţi dus de lingă voi,
De ce m-aţi dus de-acasăî Să fi rămas fecior la plug,
Să fi rămas la coasă. Goga, p. 32.
§ 442. De obicei enunţiativa optativă este o propoziţie principală independentă sau coordonată. Ea poate fi şi regenta unei propoziţii subordonate, dar, cu excepţia celei condiţionale, subordonata este neesenţială, principala optativă avînd şi singură înţeles deplin, ca în exemplele : De-ar veni luna lui mai Să-mi aud cerul tunînd,
Să văd norii fulgerînd. Alecsandri, p. p. 287. i Aş pleca cu ce găsesc.
§ 443. în subordonare, enunţiativa optativă se construieşte cu aceleaşi moduri şi timpuri ca şi optativa principală şi exprimă :
a.	acţiuni realizabile, cînd verbul este la modul optativ-condiţional prezent:	’
PROPOZIŢIA ENUNŢIATIVA potenţială
27
Fireşte că aş pleca în excursie (subiectivă).
Mi-a spus că ar mînca o prăjitură (completivă directă),
b.	acţiuni ireale, cînd verbul este la optativ-condiţional perfect: Ar fi venit ta şcoală dacă aş fi chemat-o.
PROPOZIŢIA ENUNŢIATIVĂ POTENŢIALĂ
§ 444. Propoziţia enunţiativă potenţială exprimă posibilitatea realizării unei acţiuni sau stări fără să se precizeze dacă acţiunea sau starea se realizează. Această posibilitate se poate referi la prezent (sau viitor), ca şi la trecut :
Mijlocaş ar fi el, bîjbîi Angliei, dar eu nu l-aş primi în gospodărie. Preda, d. 137.	’
De lacrămi n-aş băga seamă,
Că le şterg cu a mea năframă,
Dar mi-i milă de obraz
Că rămîne fript şi ars. Jarnîk-BIrseanu, d. 101—102.
încă de mic	'
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine. Eminescu, o. i 175.
Musafirul continua să stea în picioare, ca şi cînd ar fi fost gata să plece. Tudoran, d. r. 250.
Un .ţip aparte de enunţiative potenţiale sînt propoziţiile prin care se exprimă atenuarea comunicării unei cereri, a unei propuneri etc., în general a uriefTuări de atitudine :
Aş fi de părere... să trecem pe la mecanică. Călugăru, o. p. 584.
Potrivit ar fi să putem călări pe cel dintâi vifor... a grăit încet Nicoară. Sadoveanu, o. xviii 326.
Dacă ar fi să hotărăsc eu, n-aş mai pune un singur vas pe cala actuală. Cele patru şlepuri ar trebui demontate; nu mi-aş lua răspunderea să continuăm lucrul la ele. Tudoran, d. r. 173.
Ar fi fost bine să limpezim lucrurile chiar în seara asta... Aşa ar fi trebuit, spuse Ţurlea nemulţumit. Preda, d. 215.
§ 445. Enunţiative potenţiale pot fi atît propoziţiile principale, cit şi cele secundare.	~..
Propoziţiile enunţiative potenţiale principale se construiesc de obicei cu modul condiţional-optativ (potenţial) şi exprimă acţiuni realizabile la prezent şi ireale la perfect:
Ai zice că soarele apune acum la miazănoapte, în spatele Negoiului. Camil Petrescu, o. i 325.
: . - N-aş crede, moş Hau, am zis eu cu avînt. Sadoveanu, o. xvii 453.
Nu mi-aş fi închipuit niciodată că am să ajung să fiu tratată astfel. Camil Petrescu, u. n. 210.
Marchidan nu manifesta nici o invidie... Ai fi spus că se simţea mai bine să lucreze modest şi anonim. Tudoran, d. r. 289.
28
CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR DUPĂ SCOPUL COMUNICĂRII
Observaţie. La trecut, condiţional-optativul marchează şi nerealltalca propoziţiei dependente.
Uneori propoziţiile potenţiale^ principale se construiesc şi cn imperfectul indicativului, precedat de măi bine, mai degrabă, şi exprimă acţiuni ireale :
Mai bine stăteam acasă şi ascultam concertul. în subordonate, enunţiativa potenţială se construieşte de obicei cu modul condiţional-optativ sau cu conjunctivul şi exprimă acţiuni realizabile la prezent şi ireale la perfect; ea se poate construi şi cu imperfectul indicativ :
1.	a. Cu condiţional-optativul prezent (acţiuni realizabile): Cine-n lume s-ar afla
Ca să rupă rujuţa
Mare iubire-ar strica. JarnIk-BÎrseanu, d. 12 (subiectivă).
Am... vreo doi cunoscuţi care ar putea să-ţi facă înlesnirea asta. Sadoveanu, o. i 376 (atributivă).	’
Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe. Eminescu, o. i 173 (completivă directă). Mi-am dat seama încă o dată că ar fi o naivitate să încerc a discuta aceasta cu el. Cez. Petrescu, o. p. 80 (completivă indirectă).
Pe lîngă că ai asculta o prelegere interesantă,, ai întîlni-o şi pe colega ta (cumulativă).	’
Pleacă la plimbare cu cine s-ar nimeri (sociativă).
Cînd ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi. Creangă, p. 31 (condiţională).	’
în propoziţii comparative condiţionale, condiţional-optativul prezent exprimă acţiuni ireale.
îmi spune că mă iubeşte ca şi cum m-ar întreba ce mai fac. bTEGRUZZI, S. I 55.	’
b.	Cu condiţional-optativul perfect (acţiuni ireale):
Inginerul rămase cu mîna pe clanţă şi, după o ezitare, în loc să deschidă uşa, adăugă, cu alt ton, ca şi cînd şi-ar fi adus aminte de ceva în ultima clipă. Tudoran, d. r. 253 (modală).
Luna lumina odaia aşa de bine încît ai fi crezut că s-a revărsat de ziuă. Delavrancea, t. 48 (consecutivă).
2.	a. Cu conjunctivul prezent (acţiuni realizabile) :
Dar ai pe căpităneasa Mar ga, frate dragă, este cine să te mîngîie. Sadoveanu, o. xviii 128 (subiectivă).
Am căutat să stabilesc toate cifrele care să ne poată lămuri. Sadoveanu, o. viii 146 (atributivă).
Am venit ca să tăiem şi să poprim lăptocul morii tale. Sadoveanu, o. xviii 123 (finale).
Să am eu o slugăfaşa de vrednică şi credincioasă ca Harap-Alb, aş pune-o la masă cu mine. Creangă, p. 229 (condiţională).
Dar ce scriu eu? Oricum să scriu E ne-mplinit. Coşbuc, b. i. 20 (concesivă).
PROPOZIŢIA enunţiativa dubitativa
29
Observaţie. Propoziţia concesivă introdusă prin locuţiunea conjuncţională fără să, deşi se construieşte cu conjunctivul, este enunţiativă propriu-zisă (exprimă un fapt real); vezi § 433.
b.	Cu conjunctivul perfect (acţiuni ireale) :
Să fi fost eu în locul lui Bozzari... nu atacam pe la aripa dreaptă. Ghica, s. 223 (condiţională).
Chiar să fi insistat, tot n-aş fi plecat pe asemenea vreme (concesivă condiţională).
3.	Empoziţiile._potenţiale condiţionale, concesive condiţionale sau comparative condiţionale se pot construi şi cu imperfectul indicativului şi exprimă acţiuni ireale :
Dacă învăţă, trecea clasa.
Casa părea pustie, ca şi cum nu era locuită.
PROPOZIŢIA ENUNŢIATIVĂ DUBITATIVĂ
§ 446. Propoziţia enunţiativă dubitativă exprimă o îndoială, o nebotărire, o nesiguranţă sau o bănuială cu privire la o acţiune, la cel care săvîrşeşte o acţiune, Ia obiectul unei acţiuni sau la împrejurările în care se realizează o acţiune.
Enunţiativele dubitative pot fi propoziţii principale sau secundare.
Principale :	'	'
Vor fi fost fericiţi în ţara lor. Sadoveanu, o. xviii 166.
Lupul să fi fost la o sută de paşi de ţeve şi tot mai urla încă. Agîrbiceanu, d. ţ. 63.	’
Doar la Iaşi să fi fost aşa ceva şi la mănăstirea Neamţului. Creangă, a. 19.
Subordonate :
Satele să prindă şi să ăeie în mîna oştenilor măriei-sale pe slujitorii păgîni care vor fi umblînd în ţară după dabile, peşcheşuri şi plocoane. Sadoveanu, o. xviii 382 (atributivă).
Nu a venit pentru că nu o fi ştiut (cauzală).
A plecat unde o fi crezut de cuviinţă (circumstanţială de loc).
Şi oricît oi fi mers eu de tare, vreme trecuse la mijloc. Creangă,
a.	54 (concesivă).
Pe lîngă că o fi departe, o fi şi scump (cumulativă).
0 fi plecat cu cine o fi crezut de cuviinţă (sociativă).
Aghiuţă s-a pus sâ-i tragă la soamne... şi dormi! şi dormi! ş-o fi dormind ş-acuma, dacă nu cumva s-o fi sculat, mititelul, să se apuce iar de cine ştie ce drăcii. Caragiale, o. ri 243 (condiţională).
§ 447. Propoziţiile dubitative (principale şi secundare) se construiesc cu prezumtivul sau cu conjunctivul, mai rar cu indicativul (timpul viitor) şi exprimă o acţiune sau o stare realizabilă.
1.	Prezumtivul:
Or fi crezut oamenii, fireşte, că n-am fost prost să plec. Caragiale,
o.	i 144.
30
CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR DUPĂ SCOPUL COMUNICĂRII
2.	Conjunctivul:
Cea gravă şi puţintel tristă sau plictisită era mai în vîrstă... să fi avut treizeci de ani. Sadoveanu, o. xv 132.
Să fi mers o bucată bună de drum. Viforul creştea. Caragiale, o. i 143.
3.	Indicativul viitor, cu valoarea modală a prezumtivului:
Aşa a fi, n-a fi aşa, zise mama, vreau să-mi fac băietul popă. Creangă, a. 13.	’
Propoziţiile enunţiative optative, potenţiale şi dubitative au unele caracteristici comune : exprimă o acţiune realizabilă (uneori ireală), toate se pot construi cu modul condiţional-optativ. Delimitarea dintre ele, cînd sînt construite cu acelaşi mod, se face numai prin conţinutul pe care îl exprimă (o acţiune dorită, posibilă, îndoielnică).
PROPOZIŢIA ENUNŢIATIVĂ IMPERATIVĂ
§ 448. Propoziţia enunţiativă imperativă exprimă un enunţ sub formă de poruncă, îndemn, sfat, rugăminte adresate de obicei persoanei cu care se vorbeşte.
Deoarece o dată cu exprimarea poruncii, a îndemnului, a sfatului etc. se exprimă, de cele mai multe ori, şi starea afectivă a vorbitorului, enunţiativele imperative sînt, de obicei, afective.
a.	O poruncă, o dispoziţie sau un ordin categoric :
Dumitre, pune tot ce avem în lada de bagaje. Bagă de seamă. Camil Petrescu, u. n. 257.
b.	O invitaţie, un îndemn, un sfat:
Sui, jupîneşică, şi haidem să mergem de-acum. Creangă, p. 135.
Domnule, altă casă neocupată nu se află acum aici decît bordeiul acestui străjer: mergi cu dînsul şi noapte bună. Alecsandri, o. c. 263.
' Frunză verde foi de fragă,
Mărită-te, mîndră dragă,
Mărită-te, nu şedea,
Nu şedea-n nădejdea mea. JarnIk-BÎRSEanu, d. 238.
c.	O rugăminte :
Dă-mi o părăluţă, draga mea, că trii zile n-am mîncat şi mor de foame. Alecsandri, o. c. 224.	’
Propoziţia imperativă negativă se numeşte prohibitivă :
Dragul tatei, nu da, că eu sînt. Creangă, p. 198.
Dar să nu adormi, că mori ! Vasile Alecsandri, Teatru, voi. i (Bucureşti, 1952), p. 459. •
Uneori imperativele proMbitive pot fi întărite lexical prin adverbul cumva sau prin expresia care cumva :
Să nu care cumva să faci asta.
§ 449. Propoziţiile imperative sînt propoziţii principale. De cele mai multe ori ele sînt propoziţii independente.
Vreau... mandatul de deputat... Mi se cuvine! .. .Te rog ! .. .Nu mă combate... Susţine-mă... Alege-mă. Caragiale, o. vi 118.
PROPOZIŢIA ENUNŢIATIVA IMPERATIVA
31
Uneori imperativele pot fi coordonate între ele sau pot constitui regenta unei subordonate :
Aide, Fănică, luptă, zdrobeşte-mă. Caragiale, o. vi 113.
O rămîi, rămîi la mine,
Te iubesc atît de mult! Eminescu, o. i 110.
Nu! se împotrivi căpitanul, cu un zîmbet crud. Acum, dae-am intrat în horă, să jucăm pînă la sfîrşit! Tudoran, p. 279.
Dadă Irină, să faci şi mamei foc, că mult e bine la căldură ! Dela-VRANCEA, H. T. 257.
§ 450. Propoziţiile imperative se construiesc în mod obişnuit cu modul imperativ :
Vin’ tu, Mihule,
Vin’, voinicule,
8ă benchetuim
Şi să veselim. Alecsandri, p. p. 66.
Propoziţiile imperative se construiesc şi cu modul conjunctiv, care prezintă avantajul că, avînd forme pentru toate persoanele, exprimă o voinţă a cărei îndeplinire e aşteptată de la oricine :	•
Pers. a Il-a sg.:
Eu sînt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă. Eminescu, o. i 170.
Tu să taci... marş de-aici. Camilar, n. i 36.
Pers. a IlI-a sg. :
Să vie aici tovarăşul Ion Niculaie şi să-mi spună; nu mă mişc d-aici şi nu primesc critica pînă nu-l aud pe Ion Niculaie. Preda, d. 216.
Pers. I pl. :
Să dăm foc satului şi să luăm calea pădurilor. Delavrancea, s. 199. Pers. a Il-a pl. :
Să mă-ngropaţi, pe cînd Trec stoluri zburînd
La marginea mării. Eminescu, o. i 221.
Pers. a IlI-a pl. :
—	Punem răniţile, domnule sublocotenent f
—	Da, da, să pună răniţile. Brăescu, v. a. 106.
Conjunctivul poate alterna cu imperativul într-o înşirare de propoziţii imperative :
Stinge focul... să dai cărbunii şi cenuşa înapoi!... Aruncă ciorba... şi să dai fulgii şi bucăţelele înapoi / Delavrancea, h. t. 39.
Uneori se foloseşte în propoziţiile imperative modul indicativ la timpul prezent (cu valoare de viitor) sau la viitor :
Cu patru oameni pătrunzi la el, cu armele întinse, şi-i explici că s-a declarat războiul, că nu-i facem nimic, dacă se predă. Ceilalţi oameni năvălesc în cazarmă apoi. Şi, către căpitanul Floroiu, d-ta, fireşte, vii imediat după el şi înconjuri cazarma. Camil Petrescu, u. n. 261.
Vei merge şi vei explica situaţia.
32
CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR DUPĂ SCOPUL COMUNICĂRII
O serie de construcţii impersonale, folosite în anumite stiluri, formate cu modul infinitiv la forma reflexivă sau nereflexivă (vezi § 219), prin care se fac recomandări sau se dau dispoziţii de ordin general, sînt propoziţii enunţiative imperative :
A se scutura bine înainte de întrebuinţare.
A nu se pleca în afară.
A se feri de soare.
A nu exagera.
PROPOZIŢIILE ENUNŢIATIVE AFECTIVE (EXCLAMATIVE)
§ 451. Propoziţiile enunţiative cu nuanţă afectivă sînt propoziţiile prin care se comunică ceva, în legătură cu un obiect sau cu un fenomen, exprimîndu-se, în acelaşi timp, starea afectivă a vorbitorului.
Ce plăcere neaşteptată! Vlăhuţă, d. 198.
în construirea propoziţiilor enunţiative afective joacă un rol important ordinea cuvintelor, anumite cuvinte introductive, folosirea unor construcţii nominale în locul celor verbale şi accentul propoziţiei, cu ajutorul cărora se pune pe primul plan elementul cel mai important din punctul de vedere al vorbitorului. Aceste propoziţii au intonaţie exclamativă, marcată în scris, de obicei, prin semnul exclamării, mai rar, prin puncte de suspensie. Intonaţia poate fi singurul element care deosebeşte o propoziţie enunţiativă exclamativă de una neexclamativă construită în acelaşi fel.
PROPOZIŢIA EXU.VfTA.TIVA PROPRIU-ZISĂ EXCLAMATIVĂ
§ 452. La acţiunea sau starea reală pe care o exprimă enunţiativa propriu-zisă se adaugă starea afectivă a vorbitorului, ca : admiraţie, plăcere, surprindere, indignare, regret, disperare etc.
Era straşnic om Cozma Răcoare! Sadoveanu, o. i 167 (admiraţie).
Şi te-or purta şi mult şi greu;
Lăsa-te-vor flămînd! Coşbuc, b. i. 101 (regret, durere).
Vai de mine şi de mine, copila mea au străpuns-o turcii! Creangă, a. 21 (disperare).
Aoleo, Spiridoane, nu te-oi prinde odată! Caragiale, o. vi 13 (ameninţare).
Spiridon: Mi-a dat şi biletul ăsta ca să ţi-l aduc.
Ziţa: Şi nu mi-l dai mai curînd! Caragiale, o. vi 18 (reproş).
De multe ori enunţiativele exclamative exprimă stări afective mai complexe, admiraţia asociindu-se cu regretul, surprinderea, cu durerea etc.
Ce frumoasă mi-apare astăzi copilăria!
§ 453. Enunţiativa propriu-zisă exclamativă se construieşte cu pronumele relativ ce (singur sau în expresii de tipul: ce mai, ce de mai, ce de), cu adverbele aşa, atît, cît, cum, unde, cînd, cu modul conjunctiv, cu unele interjecţii etc.
PROPOZIŢIA ENUNŢIATIVA PROPRIU-ZISA EXCLAMATIVA
33
1.	Pronumele relativ ce (ce mai, ce de mai, ce de), cu valoare adverbială sau adjectivală :
Eu văd de-atîtea dăţi
Ce cuminte-i firea! Coşbuc, p. i 264.
Si abia plecă bătrînul ... ce mai freamăt, ce mai zbucium! Eminescu, o. i 147.
Ce de lume pleca din Bucureşti ... Vlahuţă, d. 17.
Vlad Ţepeş îl priveşte şi zice cu gînd râu:
„Ce de mai ţepi as face, stejar, din codrul tău /” Alecsandri, p. iii 131.	- ’
2.	Adverbele de mod atît (de), aşa (de), cit (de), cum :
Cît îmi sînt de urîte unele dobitoace,
Care cred despre sine că preţuiesc ceva! Alexandrescu, o. 209.
Cît de sfioasă creştea noaptea, păşind încet din scară-n scară. Anghel, î. G. 37.	’	’
Şi mă-sa biata! Cum gemea Şi blâstema şi se izbea Să sarâ-n groapă. Coşbuc, b. i. 153.-
3.	Folosirea conjunctivului, propoziţia avînd o intonaţie specială : Rîdeau şi exclamau că în fine a venit llie de- acasă... of! Să nu mai cunoască el lumea din sat... Preda, d. 100.
TU, să nu-ţi vie să crezi!... Ia uite, domnule... Preda, d. 101.
4.	Conjuncţia că, de obicei precedată de o interjecţie :
Eh... că mînios mai era Darie cel bâtrîn în sara aceea! Cam ilar, n. ii 407.
5.	Adverbul unde (în propoziţii principale) :
Şi unde-am croit-o la fugă spre Humuleşti... Creangă, a. 58. Adverbul unde este urmat adeseori de negaţia nu, care nu schimbă însă valoarea pozitivă a propoziţiei:
Şi unde nu ne trezim într-o bună dimineaţă plini ciucur de rîie că-prească, de la caprele Irinucăi. Creangă, a. 27.
6.	Interjecţiile însoţesc adesea o propoziţie exclamativă şi de multe ori constituie ele însele propoziţii exclamative (vezi § 417) :
O, bietul om! De mult simţea
Că Radu-i dus de pe-astă lume. Coşbuc, b. i. 85.
Afară, la fereastră, toamna a spus :
Of.. . Bacovia, o. 66.	■
7.	în afară de unele cuvinte introductive şi de interjecţii, se folosesc şi alte elemente prin care se marchează propoziţia exclamativă: de exemplu, adverbul mai sau unele adverbe expresive prin care se exprimă superlativul absolut, ca grozav de, straşnic de, uimitor de etc.
Repede mai trece timpul!
Bunul Ion Niculce
Oftînd strecoară printre lacrimi glume
Din zile vechi, — şi-n grai nespus de dulce ! IosiF, p. 23.
§ 454. în construirea propoziţiilor exclamative joacă un rol important schimbarea ordinii cuvintelor, care e dictată de afectivitate. Judecata
3
c. 4366
34
CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR DUPĂ SCOPUL COMUNICĂRII
care s-ar exprima printr-o enunţiativă propriu-zisă neafectivă astfel: îmi era drag satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul... devine, prin intervenţia atitudinii afective a scriitorului:
Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul, în care se oglindeşte cu mîhnire Cetatea Neamţului, de atîtea veacuri! Creangă, a. 117.
în astfel de cazuri autorul pune pe primul plan cuvîntul pe care îl consideră mai important în frază : de obicei atributele, numele predicative, unele complemente circumstanţiale, mai ales cele de mod :
Frumoasă eşti, pădurea mea. Topîrceanu. o. i 63 sau pronumele relativ ce după numele predicativ :
Pe izlaz nu-i multă Tirana,
Dar vezi albă ce-i Joiana! Coşbuc, B. i. 77.
Vite, graurii pe luncă,	’
Veseli, fericiţi ce sînt! Coşbuc, p. i 264.
§ 455. Datorită intensităţii emoţiei, vorbitorul se exprimă cît mai concis, omiţînd uneori predicatul (de cele mai multe ori lipseşte numai verbul copulativ; vezi § 499). Construcţii ca : frumos trandafir! straşnic om! sînt mult mai expresive decît : trandafirul acesta e frumos; el este un om straşnic.
Ce miros, ce căldură, ce lumină! Delavrancea, v. v. 115.
§ 456. în unele situaţii, pentru a face naraţiunea mai vie, se foloseşte modul imperativ în locul modului indicativ.
Pe noi, din spatele lui... ne bufni un rîs straşnic, şi rîzi, şi rîzi... Delavrancea, h. t. 13.	’	’	’
Cît p-aci să puie zînele mînape ei. Şi fugi, zînele după dînşii; ei fugi ! zînele după dînşii. Ispirescu, l. 164.
Enunţiativele exclamative, construite cu ajutorul unuia dintre procedeele enumerate, au o intonaţie exclamativă (vezi § 1034).
Varietăţile de intonaţie exclamativă se pot constata în funcţie de sentimentul pe care vrem să-l exprimăm şi de intensitatea emoţiei produse de el. Spunînd ce oameni! putem exprima :
a.	admiraţie (« ce oameni cumsecade !»);
b.	dezaprobare, indignare («ce oameni neînţelegători, răi!» etc.);
c.	mirare («ce fel de oameni !»).
propoziţia exuvţi ativă optativă exclamativă
§ 457. Este propoziţia în care la dorinţa de realizare a acţiunii se adaugă starea afectivă a vorbitorului:
Dac-aş şti să cînt cum spui d-ta.. .ce fericit aş fi... Vlahuţă, c. l. 70.
Optativa exclamativă are aceleaşi trăsături caracteristice ca şi enunţiativa propriu-zisă exclamativă (unele cuvinte introductive, unele
PROPOZIŢII ENUNŢIATIVE EXCLAMATIVE
35
interjecţii, schimbarea topicii, propoziţii concise, intonaţie exclamativă care diferă după intensitatea dorinţei) :
Ah ! mai bine-mi răsucea mama gîtu de mică. Sadoveanu, o. iii 106. Busuioace, busuioace,
N-ai mai creşte, nici te-ai coace! Alecsandri, p. p. 341.
§ 458. Imprecaţiile, injuriile şi blestemele sînt propoziţii optative exclamative.
Aceste construcţii se caracterizează prin :	.
a.	inversarea formei verbale :
Lua-te-ar hengherul, Bubico! Caragiale, o. ii 97.
b.	repetarea verbului la moduri deosebite (optativul şi conjunctivul) : Am izbutit, măicuţă, să facem şi acum pe cheful spinului, rămînere-aş
păgubaş de dînsul să rămîn. Creangă, p. 227.
Să nu crezi că doarme Smaranăa, dormire-ai somnul cel de veci, să dormi! Creangă, a. 17
sau în forme diferite ale aceluiaşi mod (conjunctivul cu şi fără să) : Bată-vă pustia să vă bată!
Uneori avem a face cu aparente injurii sau blesteme, care exprimă contrariul faţă de ceea ce spun (nu ura, dezgustul, ci dragostea, simpatia) : Dar ce frumoasă se făcu Şi mîndră, ars-o focul. Eminescu, o. i 174.
PROPOZIŢIA ENUNŢIATIVĂ POTENŢIALĂ EXCLAMATIVĂ
§ 459. Enunţiativa potenţială este exclamativă cînd exprimarea posibilităţii este însoţită de starea afectivă a vorbitorului:
(Je-aş mai rîde să te văd întorcînău-te cu nasul în jos ! Ispirescu, l. 15.
Enunţiativele potenţiale exclamative se caracterizează prin aceleaşi trăsături ca şi enunţiativele propriu-zise exclamative.
Observaţie. D;şi în principia orice enunţiativă potenţială poate Ii exclamativă, în realitate aceste propoziţii nu se folosesc cu nuanţă afectivă dccît rareori.
PROPOZIŢIA ENUNŢIATIVĂ DUBITATIVĂ EXCLAMATIVĂ
§ 460. Este propoziţia prin care, o dată cu exprimarea îndoielii, a nesiguranţei etc., se exprimă şi starea afectivă a vorbitorului:
Numai de nu le-o fi încornorînd omul nostru! Caragiale, o. ii 287. Or fi fugit!.. .Cine ştie?.. .la vro crîşmă poate... Alecsandri, t. 397. Are aceleaşi trăsături ca şi celelalte enunţiative exclamative.
PROPOZIŢIA ENUNŢIATIVĂ IMPERATIVĂ EXCLAMATIVĂ
g 461. Este propoziţia prin care porunca, sfatul, îndemnul etc. sînt exprimate cu participarea afectivă a vorbitorului.
Fănică! Fănică! hotărăşte-te! Caragiale, o. vi 120.
3(S
CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR DUPĂ SCOPUL COMUNICĂRII
Ia-ţi cartea! Deschide-o la foaia 50 şi citeşte! Delavrancea, h. t. 95.
Uneori, sub forma unei propoziţii imperative pozitive, se exprimă de fapt o imperativă prohibitivă. Astfel de propoziţii au o valoare afectivă deosebită.
Judecă-mă, Fănică, judecă-mă... Da, aşa e... am fost o copilă... am făcut o nerozie fără seamăn; dar acuma trebuie îndreptată. Cara-GIALE, O. VI 110.
în unele propoziţii imperative verbul poate lipsi; astfel de propoziţii redau cu mai multă intensitate voinţa vorbitorului.
Mîncare, mîncare, mor de foame! Yasile Alecsandri, Teatru, voi. i (Bucureşti, 1952), p. 394.	.
La Peleş! şi mai iute! Caragiale, o. ii 130.
Capul sus... sus... aşa... Boculei. Camilar, n. i 45.
Nuanţă afectivă puternică au şi propoziţiile imperative al căror predicat este exprimat printr-o interjecţie :
Ci ca ho, voinice, prea o iei repede. Delavrancea, s. 199.
Aho! car nebun, aho! Cînd te-oi încărca zdravăn cu saci de la moară, ori cu fîn din ţarină, atunci să mergi aşa! Creangă, p. 41.
Sst.. .taci ... tăcere... se auzi din toate părţile. Camilar, n. ii 180.
Intonaţia joacă un mare rol pentru a determina nuanţa unei propoziţii imperative. Astfel, propoziţia imperativă deschide poarta! poate exprima, după cum a fost intonată, o poruncă sau o rugăminte. Prin intonaţie se pune în evidenţă sensul prohibitiv al unei propoziţii imperative pozitive :
Bîdeţi voi, rîdeţi. Delavrancea, h. t. 17.
Propoziţia imperativă mai vino tu pe la mine!, după felul în care este intonată, poate fi prohibitivă, însemnînd «să te mai prind eu că vii pe la mine », sau hortativă. O intonaţie specială au şi propoziţiile imperative cu verbul neexprimat :
Hai repede, înainte, repede! Camil Petrescu, u. n. 277.
Uneori comunicarea unui ordin, a unei rugăminţi se poate face sub formă interogativă. Astfel de propoziţii sînt echivalente, într-o anumită măsură, cu propoziţiile imperative, dar forma interogativă le atenuează caracterul imperativ :
Te superi dacă te-oi ruga pentru un pahar cu apă?... Teribil mi-e de sete!... Mersi... Dacă nu te superi... mai îmi dai unul? Cara- . giale, o. ii 35—36.
II.	PROPOZIŢIA INTEROGATIVĂ
§ 462. Propoziţia interogativă este propoziţia prin care se formulează o întrebare. Cînd întrebarea este adresată direct interlocutorului, fără să depindă de un verb cu sens de informare, propoziţia este interogativă directă.
—	Moş Pricop, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din părţile Tarcăului?
—	Ba am potcovit.
PROPOZIŢIA INTEROGATIVA DIRECTA
37
—	Nu s-a oprit cumva la covălia dumnitale, astă-toamnă, un om cu un cal negru, tintat în frunte?
—	Ba s-a oprit.
—	Şi-ţi aduci aminte cum era îmbrăcat acela om?
—	îmi aduc aminte. Purta căciulă brumărie. Avea cojoc în clinuri,
de miel negru, scurt pînă la genunchi, şi era încălţat cu botfori. Sado-veanu, o. x 585.	*	’
Uneori întrebarea e folosită ca mijloc retoric, cel ce o pune neaştep-tînd vreun răspuns (vezi § 469) :
Nu eşti frumoasă, nu eşti înavuţită?... N-ai ficiori mulţi care te iubesc? N-ai cartea de vitejie a trecutului şi viitorul înaintea ta? Russo, s. 126.
Cînd întrebarea apare ca o propoziţie subiectivă, predicativă, atri-butivă, completivă directă sau indirectă care depinde de un termen regent cu sens de informare, propoziţia este interogativă indirectă :
Nu se putea şti de pe acuma dacă fugarul a stîrnit ieri ori alaltăieri aceleaşi dropii. SadovEANu, o. xiii 318.
Tu nu ştii cine-i mămuca, n-ai mîncat niciodată moarea ei. Creangă, p. 8.	'
§ 463. Propoziţia interogativă poate fi totală sau parţială.
Cînd întrebarea se referă la predicatul propoziţiei sau la predicat împreună cu o parte a propoziţiei se numeşte interogativă total a.
Cînd întrebarea nu se referă la predicat, ci la altă parte de propoziţie se numeşte interogativă parţială; interogativa parţială, spre deosebire de interogativa totală, este totdeauna marcată gramatical: elementul introductiv al interogativei parţiale este un pronume, un adjectiv pronominal sau un adverb pronominal interogativ (vezi § 465).
Observaţie. Nu sînt interogative parţiale propoziţiile neintroduse prin pronume sau adverbe interogative, in care accentul propoziţiei poate da impresia că întrebarea se referă la altă parte de propoziţie decît predicatul: Tu ai sunat? Propoziţiile de acest fel slnt interogative totale, întrucît Întrebarea priveşte predicatul împreună cu partea de propoziţie accentuată, după cum rezultă din posibilitatea de a răspunde prin da sau nu.
PROPOZIŢIA INTEROGATIVĂ DIRECTĂ
§ 464. întrebarea pe care o formulează propoziţia interogativă directă este legată, de obicei, de un răspuns, pentru că scopul celui care o foloseşte este de a afla ceva.	<	/
—	Ai avut dumneata două pîni?
—	Da, domnule judecător; două am avut.
—	Tovarăşul dumitale avut-a trei pîni?
—	Da, domnule judecător; trei a avut. Creangă, a. 147.
Răspunsul la o interogativă totală se poate da printr-o afirmaţie
şau o negaţie (exprimată prin adverbe, prin repetarea unei părţi din întrebare etc.).	’
—	De cînd m-ai deşteptat pe mine, ai mai auzit ceva?
38
CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR DUPĂ SCOPUL COMUNICĂRII
—	Nu. Caragiale, o. vi 66.
—	Aşa crezi tu, Ionuţ?
—	Aşa ştiu.
—	Iar măria-sa nu se mai duce la Cetate?
—	Ba se duce. Sadoveanu, o. xiii 517.
—	Da slănină nu-i în pod? TJnt nu-i? Ouă nu-sf
—	Ba sînt de toate. Creangă, p. 9.
Uneori răspunsul la o interogativă totală poate fi exprimat printr-o propoziţie interogativă retorică :
—	Şi m-au văzut cuscrii cum dormeam?
—	D-apoi cum să nu te vază, mămucă? Creangă, p. 11. întrebarea formulată prin interogativa parţială se poate referi la
orice parte de propoziţie (cu excepţia predicatului verbal sau a verbului copulativ) :
Subiect :
Cine trînti poarta? Delavrancea, v. v. 233.
Nume predicativ :
Ce este tata?
Atribut :
—	Măi Harţă, se vede că ai uitat cosorul!
—	Ce cosor, domnule? Alecsandri, t. 284.
Complement direct :
Ce cereai în petiţie? Caragiale, o. ii 38.
Complement circumstanţial de loc :
—	De unde vii, părinte Isaie? Creangă, a. 141.
Eăspunsul la interogativele parţiale este exprimat de obicei prin partea de propoziţie asupra căreia se întreabă :
Pe cît îşi aducea mai limpede aminte domnul Lefter, pe atît madam Popescu se turbura, se roşea, se-ngălbenea...
—	Leftere, zice femeia, punînd mina la sînul stîng, ca şi cum ar fi simtit un junghi grozav.
’ - Ce?
—	Am. . . dat-o.
—	Ce ai dat?
—	Jacheta.
—	Care jachetă ?
—	A cenuşie! ...
—	Cui? C ui ai dat-o, nenorocito !
—	La o chivuţă.
—	Pentru ce?
—	Pe farfurii.
-Cînd?
—	Alaltăieri. Caragiale, o. i 150.
De obicei propoziţiile interogative exprimă o singură întrebare, răspunsul referindu-se la partea de propoziţie despre care se întreabă :
—	D-voastră ciocăneaţi aşa?
—	Da. Caragiale, o. ii 34.
PROPOZIŢIA INTEROGATIVA DIRECTA
39
i
§ 465. Mijloacele specifice de a exprima întrebarea sînt :
1.	Unele cuvinte interogative :
a.	La interogativele parţiale : pronumele, adjectivele pronominale şi adverbele pronominale interogative :
Cum merge treaba, Culi? Sadoveanu, o. xv 69.
Cite ceasuri sîntf Caragiale, o. vi 107.
Cine eşti? De unde eşti f
Pe la noi ce rătăceştif Alecsandri, p. ii 11.
Aceste cuvinte interogative sînt o caracteristică obligatorie a propoziţiilor interogative parţiale.
b.	Atît la interogativele totale, cît şi la cele parţiale : adverbele şi locuţiunile adverbiale interogative au, oare, nu cumva, oare nu cumva :
Avea el oare talentele trebuincioase ca să puie bine în lucrare un plan ce avusese mărimea a face? Bălcescu, în mag. ist. i 384.
Au nu-ţi pare că te cheamă,
Tainic şi cu mari cuvinte,
Lupta vremii tale? Neculuţă, ţ. d. 19.
Tu, ciocîrlane, nu cumva ştii unde se află mănăstirea de tămîie? Creangă, p. 93.	’	•
Oare pe unde se pot găsi aşa pietre? Creangă, p. 217.
Aceste adverbe şi locuţiuni adverbiale nu sînt obligatorii nici la interogativele totale, nici la cele parţiale.
2.	Intonaţia interogativă.
De obicei interogativele totale sînt marcate numai prin intonaţie. Interogativele parţiale nu se pronunţă totdeauna pe un ton interogativ, deoarece ele au o marcă interogativă suficientă în pronume, adjective pronominale, adverbe pronominale interogative (vezi § 1036).
Observaţie. Propaziţiile interogative parţiale sînt pronunţate Iară intonaţie interogativă numai dacă sînt scurte. Atunci cînd ele fac parte dintr-o frază mai dezvoltată, intonaţia este uşor ridicată (vezi § 1036).
3.	Ordinea cuvintelor.
în propoziţiile interogative ordinea cuvintelor este de multe ori diferită de cea din propoziţiile enunţiative. Astfel, la interogativele parţiale, cuvintele interogative se găsesc de obicei la începutul propoziţiei ; la interogativele totale apare, în limba vorbită, arhaic şi regional, inversiunea formelor verbale compuse (auxiliarul, singur sau însoţit de un pronume în dativ sau în acuzativ, apare în urma verbului la infinitiv sau la participiu) :
Fi-vor aceste rînduri de vreun folos celor ce-şi dau aere impunătoare şi fac pe grozavii cu cei mici şi cu cei pe cari-i cred ei neînsemnaţi şi proşti ? Putea-vor ele trezi o licărire de bun simţ în sufletul acelor oameni deşerţi, oameni-actori, cari nu-şi trăiesc viaţa, ci şi-o joacă.. . ? Vla-huţă, f. r. 56.	’	’	’
Gătitu le-aţi ceva bob fiert, găluşte? Creangă, a. 10. în aceleaşi situaţii, verbul copulativ stă în urma numelui predicativ : Cu dreptu-i?... frumosu-i?... Apoi să nu fiu paraponisit? Alecsandri, t. 89 (vezi § 974, 975).
k
40
■CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR DUPĂ SCOPUL COMUNICĂRII
De multe ori interogativa totală începe cu predicatul, altă ordine nefiind obişnuită : Fine cineva? Ai cumpărat ceva? Pleci undeva?
De obicei interogativele directe sînt propoziţii principale, independente sau coordonate :	’
Mata n-ai auzit porunca lui vodă ori nu vrei s-o asculţi?Bebreanu, r. ii 192.	’
După cum întrebarea se referă la o acţiune reală, posibilă, îndoielnică, dorită etc., propoziţia interogativă poate fi:
1.	interogativă propriu-zisă;
2.	interogativă optativă;
3.	interogativă potenţială;
4.	interogativă dubitativă.
Aceste propoziţii interogative pot fi lipsite de afectivitate sau pot fi afective.
PROPOZIŢIILE INTEROGATIVE DIRECTE NEAFECTIVE (NEEXCLAMATIVE)
§ 466. 1. Propoziţia interogativă propriu-zisă formulează o întrebare cu privire la o acţiune sau o stare despre care nu se ştie nimic sau se cunoaşte parţial şi care e considerată ca reală ; se construieşte cu modul indicativ :
Mă, care eşti hoţul de-ai furat porumbul boierului? Bebreanu, r. i 111.
Da ce cauţi prin aceste locuri, copilă, şi cine eşti? Creangă, p. 288.
2.	Interogativa optativă pune o întrebare cu privire la o dorinţă ; se construieşte cu modul optativ:
Ai pleca la mare?
3.	Interogativa potenţială formulează o întrebare sub forma unei posibilităţi; se construieşte cu modul conjunctiv şi optativ :
Ce să facem, dom1 perceptor, ce să facem? Bebreanu, r. i 199.
Macar tu să fii acela, ce ai zice cînd ţi-ar strica cineva somnul? Creangă, p. 253.
4.	Interogativa dubitativă formulează o întrebare prin care se exprimă îndoiala, nesiguranţa vorbitorului în ce priveşte realizarea acţiunii sau se emite o ipoteză; se construieşte cu modul prezumtiv, conjunctiv şi indicativ (viitor, cu valoare prezumtivă) :
Vei fi fiind flămînd? Nu pari. Sadoveanu, o. xiii 736.
Să fie acel cărbune iarbă de puşcă? Sadoveanu, o. xvm 91.
N-o fi vrun duşman, vrun calic care-l pîndeşte la întoarcere? Camilar, n. îl 551.	’	'
Cînd nehotărîrea, îndoiala vorbitorului se manifestă prin oscilarea între două sau mai multe posibilităţi, interogativa dubitativă se numeşte deliberativă:	’
Să fie raţă? — Mă-sa găină!
Să fie găină? — Botul lătăreţ! Odobescu, s. iii 13.
Interogativele deliberative se caracterizează printr-o mare varietate de intonaţie; la unele intonaţia interogativă este evidentă, la altele mai puţin evidentă.
PROPOZIŢIILE INTEROGATIVE EXCLAMATIVE. INTEROGATIVA RETORICA
41
Ce să facă Harap-Alb? Stă el oleacă şi se sfătuieşte cu gînăul: «să trec peste dînsele,am să omor o mulţime; să dau prin apă, mă tem că m-oi îneca ». Creangă, p. 237.
Şi cum sta el în cumpene să~l ieie, să nu-l ieie, calul se şi scutură de trei ori şi îndată rămîne cu părul lins-prelins. Creangă, p. 195.
Propoziţiile interogative optative, potenţiale sau dubitative pot apărea sub formă pozitivă sau negativă cu acelaşi sens :
N-ai pleca în excursie? — Ai pleca în excursie?
N-o fi telefonat prea târziu? — 0 fi telefonat prea târziu?
Propoziţiile interogative corespund, în ce priveşte modurile cu care se construiesc, propoziţiilor enunţiative.
PROPOZIŢIILE INTEROGATIVE AFECTIVE (EXCLAMATIVE)
§ 467. întrebarea pe care o formulează propoziţia interogativă cuprinde uneori şi atitudinea afectivă a vorbitorului; propoziţiile de acest fel se numesc interogative afective. Dintre interogativele afective vor fi discutate numai cele exclamative, pentru că numai acestea sînt marcate gramatical (vezi şi § 436). Ele se caracterizează printr-o intonaţie interogativă exclamativă (vezi § 1037), marcată în scris, de obicei, prin semnul întrebării şi al exclamării:
Adică să fiu eu în adevăr stăpînitorul credincioşilor?! Caragiai.e, o. ii 279.	’
Uneori propoziţiile interogative exclamative pot fi precedate de o interjecţie :
A ! de ce mai dă Dumnezeu omului fericire, dacă e să i-o ia înapoi!? De ce nu moare omul cînd e fericit!? De ce am mai trăit eu s-ajung la aşa ceva!? Caragiale, o. vi 24.
De obicei interogativele exclamative sînt retorice.
§ 468. Pot fi exclamative toate propoziţiile interogative; ele pot exprima stări afective variate, ca admiraţia, plăcerea, surprinderea, indignarea, regretul, reproşul etc.
Interogativă propriu-zisă :
Cum, şefule, sosirăm? Rebreanu, r. i 12 (mirare, surpriză).
Nu mai stăteai, dom'le Pascu? Preda, d. 32 (reproş).
Interogativă optativă :
Cum? Ai pleca singur pe munte!? (neîncredere).
Interogativă potenţială :
După atâţia ani ai mai recunoaşte casa!? (mirare).
Interogativă dubitativă :
Să fie intr-adevăr aşa de mulţi, măria-ta? Sadoveanu, o. x 164 (neîncredere).
PROPOZIŢIA INTEROGATIVĂ RETORICĂ
§ 469. Propoziţia prin care se comunică ceva sub formă interogativă se numeşte interogativă retorică. Vorbitorul îşi exprimă sub formă interogativă constatarea pe care o are de făcut, cu scopul de a accentua
42
CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR DUPĂ SCOPUL COMUNICĂRII
că adevărul pe care-1 exprimă este incontestabil. Interogativa retorică este echivalentă, prin conţinutul pe care îl comunică, cu o propoziţie enunţiativă, dar se deosebeşte de aceasta prin tonul interogativ şi prin mijloacele de construire, specifice interogativei.
Adesea aceste propoziţii au formă negativă şi înţeles pozitiv şi, mai rar, formă pozitivă şi înţeles negativ :
îmi speriaşi somnul, mormăi Stan bosumflat. Nu ştii că eu dorm aici? Preda, d. 212 ( — ştii doar că eu dorm aici!).
Unde se pomenea trotuar sau bulevard pe acel timp! Ghica, s. 65 (= nu se pomenea...).
Şi iar lua mama nănaşa din coardă, şi iar ne jnăpăia, dar noi parcă bindiseam de asta? Creangă, a. 40 ( = dar noi nici nu bindiseam de asta).
Avînd formă interogativă, propoziţia retorică are aceleaşi caracteristici ca şi propoziţia interogativă : poate fi parţială sau totală şi foloseşte mijloace specifice pentru exprimarea întrebării.
PROPOZIŢIA INTEROGATIVĂ INDIRECTĂ ,
§ 470. Propoziţia interogativă indirectă este propoziţia prin care vorbitorul reproduce o întrebare; ea apare numai ca o propoziţie subordonată (subiectivă, predicativă, atributivă, completivă directă sau indirectă) care depinde de un termen regent cu sens de informare (un verb, un substantiv, o expresie) :
Şi atunci Harap-Alb se şi înfăţişază înaintea împăratului Boş, spunîndu-i de unde, cum, cine şi pentru ce anume au venit. Creangă p. 249.
Nu ştiu cine te-a îndreptat la casa mea, că ştiu că eşti berechet bun. Creangă, p. 162.	’	’
Observaţie. în anumite situaţii termenul regent al interogativei indirecte poate să nu fie exprimat şi anume :
a.	Cînd se anunţă conţinutul unei povestiri sau al unui capitol al unei cărţi:
[Se vede, se povesteşte] în ce chip Jder cel mititel a ajuns la dragostea lui.
SADOVEANU, O. XIII 149.
b.	Gind se reia o interogativă a cărei regentă este subinţeleasă :
—	Ea na prea văd ce ai putea să-i reproşezi.
—	Ce aş putea să-i reproşez ... dar htul. CEZ. PlîTRESCU, în SG III, p. 155.
De obicei în reproducerea unei întrebări nu intervine starea afectivă a vorbitorului.
§ 471. Propoziţiile interogative indirecte pot îndeplini în frază următoarele funcţiuni:
a.	Completive directe :
Ridicai capul, dorind a şti cine pricinuise acea tulburare în sală. Alecsandri, o. c. 10. ’
Să-mi răspunzi cînd a plecat măria-sa Alexăndrel. Sado-veanu, o. xm 201.
PROPOZIŢIA INTEROGATIVA INDIRECTA
43
b.	Completive indirecte :
Ea a doua zi se miră cum de firele sînt rupte. Eminescu, o. i 79.
c.	Subiective (după verbe sau expresii unipersonale) :
Se vede cum se leagă o frăţie de cruce şi se arată mai ales despre ce vorbesc tinerii din toate timpurile. Sadoveanu, o. xiii 40.
d.	Predicative (rar) :
întrebarea era dar cine să deie cinstea, cine să ducă vorba şi să primească răspunsul. Slavici, n. i 89.
e.	Atributive (rar) :
Problema dacă vine sau nu vine şi-au pus-o şi alţii.
Interogativele indirecte parţiale se introduc, ca şi interogativele directe, prin pronume, adjective şi adverbe pronominale interogative : Şi de aceea se întreabă Ion Ursu ce să facă, de aceea e năcăjit şi plin de amar. Sadoveanu, o. i 372.
Nu se poate şti cine a tras manivela. Caragiale, o. i 272. întreabă care oraş ţi-a plăcut mai mult.
Nu se mai pricepe fiul craiului acum încotro să apuce şi pe unde să meargă. Creangă, p. 201.
Interogativele indirecte totale se introduc prin conjuncţiile dacă şi de (cu sensul „dacă”);
Mam'mare aşază frumuşel beretul lui Goe... îl întreabă dacă-l mai doare nasul şi-l sărută dulce. Caragiale, o. i 272.
La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-aăînci ca mareat Şi sărut a tale mîne, şi-i întreb de poţi ierta. Eminescu, o. i 30. § 472. Propoziţiile interogative indirecte se pot construi cu toate modurile, afară de imperativ, şi pot exprima acţiuni reale, dorite, posibile :
—	cu indicativul:	'
P-atunci nu erau jurnale, nici reporteri, ca să poată lumea afla cine
se bate şi cum se bate. Ghica, s. 47 ;
—	cu conjunctivul :
El nu ştia cum să facă, cum să dreagă ca să împlinească voia acelui împărat. Ispirescu, l. 11.
Se mirau vecinele ce să aibă. Sadoveanu, o. i 617 ;
—	cu condiţional-optativul:
După ce-l văzu pe Ionuţ trecut la hodină în chilioara lui, stătu gîn-dindu-se dacă n-ar fi bine să-l afume prin somn cu păr de lup. Sadoveanu, o. xiii 82 ;
—	cu prezumtivul :
Cît o fi tăiat voinicul la duşmani, nu ştiu! Rădulescu-Codin, l. 83.
BIBLIOGRAFIE
1.	Elena C.vrabulea, Clasificarea propoziţiilor după scopul comunicării, în LR XI (1962),
nr. 4, p. 366-374.
2.	Alexandru Graur, Pentru o sintaxă a propoziţiilor principale, în SG I, p. 121 — 139.
3.	RODICa OCHESEANU, Observaţii asupra propoziţiei interogative indirecte, în SG III, p. 131 — 159.
4.	Magdalena Popescu-Marin, Cu privire la propoziţia interogativă si intonaţia ei in limba
romină. în SG III, p. 179-186.	'	'
5.	SORIN Stati, Contribuţii la studiul definiţiei şi clasificării propoziţiilor, în SCL IV (1955),
p. 305-309’.	’	.
AFIRMAŢIA ŞI NEGAŢIA
NOŢIUNI GENERALE »
§ 473. Din punctul de vedere al calităţii, judecăţile pot fi pozitive (de exemplu : fierul este bun conducător de electricitate) sau negative (de exemplu : lemnul nu este bun conducător de electricitate). Potrivit cu această situaţie propoziţiile pot fi pozitive sau negative.
Negaţia se poate referi la o propoziţie întreagă : nu mă mai duc la teatru sau numai la o parte din propoziţie : nu mult după aceea a venit mama; în cazul întîi stă pe lingă predicatul propoziţiei, deci propoziţia e negativă, în celălalt ea neagă altă parte de propoziţie (vezi şi § 479), propoziţia rămînînd pozitivă.
Aşadar negarea diferitelor părţi de propoziţie nu e la fel de esenţială pentru caracterul negativ al întregului enunţ.
O judecată negativă poate fi exprimată în mai multe feluri. Să se compare :
Tovarăşul acesta nu are rebuturi (se neagă predicatul).
Nu acest tovarăş are rebuturi (se neagă subiectul).
în cazul în care se neagă altă parte de propoziţie decît predicatul, avem de-a face, de obicei, cu o subînţelegere. De exemplu, în propoziţia de mai sus : Nu acest tovarăş are rebuturi [ci altul].
Pe planul frazei pot exista propoziţii pozitive şi negative. Aşa cum propoziţia e pozitivă sau negativă după natura predicatului, la fel caracterul frazei cu propoziţii subordonate e dat de felul regentei.
Astfel: N-am vizitat Arhivele statului, cînd am fost la Iaşi este o frază negativă, deşi propoziţia subordonată e pozitivă.
în opoziţie cu aspectul pozitiv al propoziţiei, propoziţia negativă este marcată.
Observaţie. Două negaţii dintr-o frază care împreună dau o afirmaţie mai puternică sau mai slabă (după natura intonaţiei) constituie o litotă.
Glasul ei nu-mi era necunoscut. ALECSANDKI, o, C. 21.
Nu putem să nu fim de acord cu această concluzie.
NOŢIUNI GENERALE
45
§ 474. Orice enunţ sau întrebare poate apărea sub aspect pozitiv sau negativ. De exemplu :
Propoziţii enunţiative pozitive:
Zările, de farmec pline,
Strălucesc în luminiş. Coşbuc, B. I. 5.
Şiruri lungi de cară trec încet, pe drumuri cotite. Sadoveanu, O. i 465. Propoziţii enunţiative negative:
Mihai nu-si mai făcea acum iluzii asupra duşmanilor. Bălcescu,
o.	i 465.	’	’	-
Pe uliţă nu venea nimeni de nici într-o parte, iar şipotul nu se zărea din dosul răchiţilor. Ion Istrati, Grîu înfrăţit (Bucureşti, 1959), p. 47. Propoziţii interogative pozitive:
Pleci la munte f
Propoziţii interogative negative:
Nu mai vine lupul, moş Nichifor? Creangă, p. 121. în vorbirea afectivă se foloseşte propoziţia interogativă retorică nu pentru a se afla un răspuns la întrebare, ci pentru a se sublinia o convingere, pentru a confirma conţinutul unei constatări. Pentru aceasta se recurge la un schimb de construcţie între pozitiv şi negativ, propoziţia interogativă negativă avînd sens de enunţiativă pozitivă, iar propoziţia interogativă pozitivă avînd sens de enunţiativă negativă (vezi § 431 şi 469).
Interogativa pozitivă are sens de enunţiativă negativă :
Acum şasezeci de ani trecuţi, unde se pomeneau şcoli ca a lui Baloş în Moldova? Creangă, a. 19. ’	’	’
Din codru rupi o râmurea,
Ce-i pasă codrului de ea? Coşbuc, p. i 153.
Multe trec pe dinainte, în auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte? Eminescu, o. i 194.
Interogativa negativă are sens de enunţiativă pozitivă :
Nu ţi-am spus să nu te mai apropii de maşină, cînd face cafea, că dacă te-aprinzi, moare mama? Caragiale, O. i 274.
Nu eşti frumoasă, nu eşti înavuţită ... N-ai ficiori mulţi, care te iubesc? N-ai cartea de vitejie a trecutului şi viitoriul înaintea ta? Russo, s. 126.
în aceeaşi categorie intră şi unele propoziţii enunţiative exclamative în care nu e precedat de ce, cît.
Cîte n-am văzut şi eu
De atunci pe lume! Coşbuc, p. i 262.
Tot sens pozitiv au şi propoziţiile exclamative în care nu e precedat de unde.
S-au adunat cu toatele la priveyhi, şi unde nu s-au aşternut pe mîncate şi pe băute, veselindu-se împreună ... Creangă, p. 34.
46
AFIRMAŢIA ŞI NEGAŢIA
Observaţie. Aceeaşi judecată poate fi exprimată uneori atît printr-o propoziţie pozitivă, cit şi printr-o propoziţie negativă, ambele exclamative. De exemplu :
Cite i s-au tnllmplat tn viata lui!
Cite nu i s-au inlimplat tn viaţa lui!
§ 475. Aspectul pozitiv al unei propoziţii nu se realizează cu mijloace speciale, aşa cum se exprimă aspectul negativ : propoziţiile pozitive se opun celor negative numai prin lipsa negaţiei la predicat.’ Există însă mijloace speciale de exprimare a afirmaţiei în dialog, ca răspuns la o întrebare.
Paragrafele următoare se ocupă de afirmaţia în dialog, iar de negaţie atît în dialog, cît şi în orice fel de propoziţii şi fraze (propoziţii şi fraze negative sau părţi de propoziţie negate). ’	’
AFIRMAŢIA
§ 476. Afirmaţia este mijlocul prin care se confirmă, se adevereşte, se aprobă ceva sau se exprimă un consimţămînt.	' ’
Afirmaţia este sigură şi nesigură. Un aspect al afirmaţiei nesigure este afirmaţia făcută cu ezitare. Afirmaţia sigură poate fi uneori întărită.
AFIRMAŢIA SIGUEĂ
§ 477. Posibilităţile de exprimare a afirmaţiei sigure sînt variate :
1.	Cu ajutorul adverbelor de afirmaţie. Principalul adverb de afirmaţie este da.
—	Şi să viu şi eu cu tine, nu?
—	Da ! mărturisi Felix. Călinescu, e. o. I 222.
—	Ai înţeles ce ţi-am spus?
—	Da, mămucă. Creangă, p. 6.
Observaţie. în secolul trecut cu valoarea lui da era folosit şi adverbul dar: Arghiriţa: Cu Zinca, taică?
Coconu Anastase: Dar, cu Zinca. C. CABAGIALI, în Plî. dkam. 218.
Alte adverbe de afirmaţie, de cele mai multe ori mai expresive şi mai puternice decît da, sînt aşa (uneori aşa + este, să fie), bine, sigur, desigur, fireşte, exact, într-adevăr, adevărat, negreşit, neapărat, întocmai etc.
—	Aici e satul Podari?
—	Aşa, domn’pârinte. Stănoiu, c. i. 48.	.
—	învaţă, măria-ta, că cei mai mici sînt cei mai mari. împăratul, cam de voie, cam de nevoie, răspunde :
—	Aşa e, Neghiniţă, aşa e. Delavrancea, v. v. 44.
—	Vreau să mă duc ... să-i spun ceva.
—	Bine, Ivane, du-te. Creangă, p. 312.
—	Să-i dea! de ce să nu-i dea ? Şi el e d-ai noştri, băiat din popor...
AFIRMAŢIA SIGURA
47
—	Fireşte, dicorăţiile nu sînt făcute tot din sudoarea poporului9 Cara-GIALE, O. VI 13.
—	Te întorci la Paşcani?
—	Desigur; iau cu mine şi pe un năcăjit de aicea. Sadoveanu, o. xvii 569.
—	Şi crezi că vine?
—	Mecanicul? Sigur. Nu se poate să nu vie. Sebastian, t. 21.
—	Mi se pare că ne-am cunoscut. Domnul Ion Ozun, gazetar, nu?
—	Exact. Cez. Petrescu, c. v. 160.
—	Preacuvioase, asta e poiana lui Oraţie?
—	Adevărat. Galaction, o. i 211.
—	Atunci să-i anunţ eu pe ceilalţi?
—	Perfect. La revedere şi nu uita. Cez. Petrescu, 1907 ii 102.
Tot în sens afirmativ se foloseşte, în răspunsul la o interogativă negativă, adverbul de negaţie ba, fie cu adverbul de afirmaţie da, fie cu repetare (vezi § 482).
—	Nu-ţi place?
—	Ba-mi place. Sadoveanu, o. xvii 188.	.
—	Dumneavoastră nu ştiţi că biroul se deschide la şapte?
—	Ba da. Caragiale, o. ii 34.	’
—	De ce să râmîn dator? N-o să muncesc la vară?
—	Ba da. Atuncea te răscumperi. Sadoveanu, p. m. 137.
O serie de locuţiuni şi expresii au de asemenea sens afirmativ : nici vorbă, nici discuţie, de bună seamă, fără doar şi poate, de acord, ba bine că nu, fără îndoială etc.
—	Să trăiţi ! A fugit un civil. O femeie. S-a furişat aici.
—	Ştii bine?
—	De bună seamă! Camilar, n. i 82.
2.	Cu ajutorul repetării în formă enunţiativă a propoziliei interogative sau a unei părţi din propoziţia interogativă asupra cărei cade accentul (de obicei lipsesc celelalte părţi de propoziţie) :
a.	Subiectul.
La subiectul pronume personal pot apărea schimbări de persoană, eînd întrebarea priveşte persoana I şi se schimbă în răspuns la persoana a Il-a sau cînd întrebarea priveşte persoana a Il-a şi se schimbă în răspuns la persoana I :
—	Tu eşti?
—	Eu, năşico. Sadoveanu, o. xvii 305.
Fără schimbări de persoană :
—	Şi le-a spus el?
—	El, desigur. G. Mihăiescu, Zilele şi nopţile unui student întîrziat (Lucureşti, 1934), p. 336.
b.	Predicatul (cu schimbarea persoanei verbului, după situaţie).
Verbul e la acelaşi timp şi mod ca în propoziţia interogativă :
—	Cutezi să mă înfrunţi?
—	Cutez. Stancu, d. 27.
—	Am făcut bine?
48
AFIRMAŢIA ŞI NEGAŢIA
—	Ai făcut bine. Sadoveanu, o. xv 78.
Verbul e la alt timp şi mod, cu diverse nuanţe afective :
—	Taci o dată !	'
—Am tăcut. Caragiale, o. i 35.
—	O să fac cum e drept şi tu să taci.
—	Tac. Sadoveanu, o.’ xvii 179.
—	înţelege o dată!
—	O să înţeleg.
c.	Vurnele predicativ :
—	E gata Marina?
—	Gata, gata, răspunse o femeie. Călinescu, e. o. i 35.
—	Măi Ioane, dragi ţi-s fetele?
—	Dragi. Creangă,’a. 51.
—	Aşa e bine, mă?
—	Bine. Sadoveanu, o. xvii 182.
Uneori se repetă atît numele predicativ, cit şi copula :
—	Aşa este, Vidro fa?
—	Aşa-i, Stoiene, aşa. hem, 1966.
Copula nu e exprimată în întrebare (vezi § 499) :
—	Bine te-am găsit, mamă Anghelina. Bune toate?
—	Bune, domnu’ inginer al nostru. Sadoveanu, o. xvii 408. în locul predicatului exprimat prin perfectul compus, se poate
răspunde prin participiul trecut:
—	Ai înţeles ce spun eu, diece?
—	înţeles, prietene Ghiţă. Sadoveanu, o. xvii 95.
—	Aţi adus ceva coniac?
—	Adus, îl încreăinţă Micşunea. Sadoveanu, o. xvii 256.
d.	Atribut :
—	Teribilă căldură a fost astăzi! zice Naie, ştergîndu-şi sudoarea.
—	Teribilă, răspunz eu. Caragiale, o. i 282.
e.	Complement direct :
—	Vra să zică asta ţi-au spus!. . .
—	Asta. Sadoveanu, o. iii 183.
f.	Complement circumstanţial:
—	A murit de boala asta... de tifosul ista care a venit cu războiul . . .
—	De aceea aţi avut aici spital?
—	De aceea. Sadoveanu, o. vii 632.
—	Tot pe aici?
—	Tot. Cez. Petrescu, c. v. 133.
în vorbirea familiară afirmaţia sigură se exprimă şi prin repetarea unor instrumente gramaticale :
un pronume reflexiv neaccentuat :
—	Ne întîlnim mîine?
—	A e.
o prepoziţie :
—	Pe ce ai mai scump ?
—	Pe. BRĂescu, s. p. 68.
AFIRMAŢIA SIGURA
49
o conjuncţie (+ pronume) :
—	Să-i sară ochii?
—	Să-i. Arghezi, v. 184.
Acest procedeu, dotat cu un pronunţat caracter afectiv, nu este literar; el apare în literatură în vorbirea personajelor.
Observaţie. Repetarea adverbului mai in exemple ca :
—	Ce zici, Mitreo, e mai bine aşa?
—	Mai. SADOVEANU. O XVII 246
e mai admisibilă decit repetarea celorlalte instrumente gramaticale citate.
3.	Cu ajutorul verbului a fi la persoana a IlI-a singular a indicativului prezent sau a conjunctivului prezent.
Este a ajuns să fie simţit ca element de afirmaţie, de aprobare, indiferent de verbul din propoziţia interogativă. S-a pornit de la dialoguri în care se repetă a fi :
—	Domnul Niţă e zapciu?
—	Este! Delavrancea, h. t. 230, a jungîndu-se la fraze de tipul:
Mai zice Conu Fănuţă:
—	... Eu unul însă sînt fericit o dată pe săptămînă la baia de abur, iar în celelalte zile ale săptămînii sînt mulţămit că am lăsat în urmă o zi de fericire şi că înainte mă aşteaptă alta. Aud?
—	Este, Coane Fănuţă. Teodoreanu, m. u. 173.
Conjunctivul verbului a fi apare des cu această funcţiune, exprimînd
ideea de aprobare, consimţire, concesie, mai ales în vorbirea familiară :
—	Şi să-i las să doarmă la leasa lui Crăciunete?
—	Fie; lasă-i acolo ca să nu se mai ostenească. Sadoveanu, o. xv 97.
Observaţie. în afară de verbul a fi, limba romînă mai cunoaşte şi alte verbe apte de a deveni instrumente pentru exprimarea afirmaţiei, indiferent de predicatul propoziţiei precedente : a crede, a tnţelege, a putea, a vedea, a zice etc.
—	Vrei să tnveţi rotăria?
—	Se-nfelege. SADOVEANU, O. VII 470.
—	Tu erai, Costea?
—	Precum mă vest. CEZ. PETRESCU, C. V. 254.
Afirmaţia sigură poate fi uneori şi întărită.
Afirmaţia întărită se exprimă prin repetarea propoziţiei sau a unei părţi de propoziţie căreia i se adaugă un adverb întăritor (da, curat, sigur etc.) :
—	îi auzi, Hoancă, omule?
—	Da, Georgină, îi aud. Camilar, n. ii 303.
—	Ai aflat?
—	Sigur că am aflat. Sebastian, t. 59.
—	El să fie?
—	Curat ei. Agîrbiceanu, s. p. 95.
c. 43GC»
50
AFIRMAŢIA şi negaţia
Cînd întrebarea priveşte un adjectiv sau un adverb, un fel de afirmaţie este şi repetarea adjectivului sau a adverbului la unul din gradele de comparaţie.
—	Trebuie să-ţi spun ceva.
—	Grav?
—	Foarte grav. Sebastian, t. 97.
—	Şi epustiu [în mănăstire]?
—	Pe onoarea mea. Mai pustiu ca-n Thebaida. Călinescu, e.o. ii 53.
—	Frig, părinte ?
—	Straşnic frig. Topîrceanu, o. i 219.
Altă posibilitate de a exprima o afirmaţie este răspunsul afirmativ redat printr-o negaţie.
—	Ce ziceţi, cucoanelor şi domnilor, n-ar fi bine să facem o plimbare cu săniile ?...
—	Cum nu, cum nu! strigară toţi... Sadoveanu, o. i 122.
—	Fă-mi şi mie rost, mă băiete, poţi ?
—	Cum să nu ? Brăescu, v. a. 32.
—	Nu-i aşa că se cunoaşte că n-am dormit?
—	Ba bine că nu. Caragiale, o. ii 37.
—	E grav? nu poţi să-l dregi?
—	Ba bine că nu. Pînă numeri trei e gata. Sebastian, t. 53.
—	Eumnealui îi cuconaşul d-tale? Nicuşor?
—	Dar ... nu-l cunoşti?
—	Ba că bine zici, cucoane Grigori... Ia priveşte-l cum a crescut de mare. S-o făcut holtei! Alecsandri, t. 42.
AFIRMAŢIA NESIGURĂ
§ 478. Afirmaţia nesigură se redă cu ajutorul adverbelor mda, mnda, cam (cu ultimul se exprimă, de obicei, aproximaţia).
—	Păi te văz destul de îmbrăcat.
—	Mda; mi-a dăruit nişte trenţe... Sadoveanu, o. xvii 194.
în răspunsul său prin mda, vorbitorul exprimă şi o oarecare nemulţumire.
—	Ei, ce zici?
—	Mnda. Frumos afiş. Cez. Petrescu, c. v. 157.
—	Ţi-e frig?
—	Cam.
Un aspect al afirmaţiei nesigure este şi afirmaţia făcută cu ezitare, cu îndoială. Afirmaţia, în asemenea cazuri, e însoţită de anumite adverbe (şi locuţiuni adverbiale) sau e exprimată eliptic prin (se) poate, parcă, posibil, cam aşa (ceva).
—	Poate o fi fiind din Păuna-Mică, s-a bucurat meşterul.
—	Se poate, a încuviinţat Mînecuţă. Sadoveanu, p. m. 176.
—	Poate te iubeşte!
—	Posibil! dar pe tine ce te priveşte? Călinescu, e. o. i 187.
—	Care va să zică tu te-ai ţinut după noi şi ştii unde mergem noi noaptea.
NEGAŢIA
51
— Cam aşa, măria-ta. Ispirescu, l. 239.
în ultimul exemplu ezitarea este numai aparentă (cam aşa) ; avem de-a face, de fapt, cu un răspuns întărit la care se adaugă şi o nuanţă ironică sau de atenuare.
în exprimarea afirmaţiei nesigure un rol important îl are un anumit fel de intonaţie.
Observaţie. îndoiala, nesiguranţa, probabilitatea este exprimată, de cele mai multe ori, cu ajutorul prezumtivului.
NEGAŢIA
§ 479. Mijlocul sintactic care dă expresie aspectului negativ al unei propoziţii este negaţia.
Caracterul pozitiv sau negativ al propoziţiei îl dă felul predicatului verbal sau al copulei din cadrul predicatului nominal (vezi şi § 473). Dacă comparăm propoziţiile cartea aceasta nu e folositoare şi cartea aceasta e nefolositoare, observăm că ele exprimă idei apropiate. Dar din punctul de vedere al caracterului pozitiv sau negativ al propoziţiei există deosebiri : în prima se neagă verbul copulativ, e deci propoziţie negativă; a doua, în care se neagă numele predicativ, e pozitivă, deşi are înţeles negativ.
Pot exista şi situaţii intermediare. în exemplul:
Nu! Nu-s eu vinovat. Sadoveanu, o. ii 317 din punct de vedere formal predicatul e negativ, propoziţia fiind deci negativă, dar de fapt e negat subiectul.
Uneori negaţia, deşi însoţeşte predicatul, se referă la altă parte a propoziţiei:
Nu câta în depărtare,
Fericirea ta, iubite! Eminescu, o. i 54 (= cată nu în depărtare).
O situaţie asemănătoare este şi pe planul frazei, în cazul în care verbul din regentă se referă de fapt la subordonată :
N-am venit să-ţi tulbur somnul. Ylahuţă, p. 107 (= am venit, dar nu ca să-ţi tulbur somnul).
în afară de predicat, pot primi negaţia şi celelalte părţi de propoziţie.
Subiect :
Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina...
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit. Eminescu, o. i 134-136.
Nume predicativ :
Şi totuşi nu a lui era vina. M. Caragiale, cr. 58.
Atribut :
Ţi-am cerut un creion bun, nu cu vîrful rupt.
52
AFIRMAŢIA ŞI NEGAŢIA
Complement direct :
Nu frică, ci ruşine să insuflaţi la copii. Golescu, la Zanne, p. viii 239.	’	’
Nu, uite, să mi-l dai p-ăsta şi p-ăla... Nu p-ăla, mă, ălăldlt. Brăescu, s. p. 182.	’
Mergînd spre căruţe, era mîhnit, amărît, că parcă ducea în braţe nu pelerina, ci un stîrv. Camilar, n. i 163.
Complement indirect:
Nu unui corp sterp şi degradat, nu unei naţiuni ce se condamnă de sineşi la o umilitoare inacţiune, va veni cuiva gîndul să-i acorde prerogativa neutralizării. Odobescu, s. iii 385.
Complement circumstanţial de loc :
Nu pe acolo, domnule, nu pe din faţă, ca să nu 4e-ntîlneşti cu d-lui. Alecsandri, t. 1162.	’
Complement circumstanţial de timp :
Nu totdeauna străbunii noştri au dispus . . . de mijloace ca cele ce ne stau a mină în prezent. Odobescu, s. iii 383.
Complement circumstanţial de cauză :
Nu fugind la Braşov... s-a deşteptat simţul naţional al romînimii. Odobescu, s. iii 386.	’	...
Nu pentru greşeală să te întristezi, ci pentru că nu vrei să te îndreptezi. Golescu, la Zanne, p. viii 197.
Complement circumstanţial instrumental:
Nu cu gura să te lauzi, ci fapta să te laude mai mult decît gura ta. Golescu, la Zanne, p. viii 285.
CUVINTELE DE NEGAŢIE
§ 480. Negaţia se exprimă cu ajutorul unor cuvinte specifice, care însoţesc părţile de propoziţie negate (Trenul nu se opreşte aici), au rol de părţi de propoziţie (Nu am întîlnit pe nimeni), sînt propoziţii neanalizabile (Ai fost în oraş? — Nu), arată un raport între două părţi de propoziţie (Nu are linişte, nici odihnă) sau între două propoziţii (Nu te văd, nici nu te aud).
Cuvintele de negaţie sînt : 1) adverbele nu, ba şi adverbul şi conjuncţia nici-, 2) adverbe şi locuţiuni adverbiale ca : de loc, de fel, niciodată, nicăieri; 3) pronumele nimeni, nici unul, nimic şi 4) o întreagă serie de mijloace de natură afectivă. în ce priveşte prepoziţia fără, şi ea neagă cuvîntul pe care-1 precedă (de exemplu Am venit fără pălărie), fără ca folosirea ei să fie legată de propoziţiile negative.
Observaţie. Forma negativă a verbului la modul gerunziu, participiu şi supin se construieşte cu ne-.
NU
§ 481. Adverbul nu se foloseşte fie în cadrul unei propoziţii (in care neagă propoziţia în întregime, prin negarea predicatului, sau numai o parte a ei), fie singur, rezumînd o propoziţie negativă, răspuns la o în-
CUVINTELE DE NEGAŢIE. NU
53
trebare, replică la o enunţare neaeceptată, acceptare a unei enunţări negative, întrebare negativă, în opoziţie cu da.
Romînii nu suferită în tăcere tirania şi reducerea lor din stare de naţie liberă la starea iobăgiei. Bălcescu, o. ii 210.
Am vă supără fumul de tutun? întreb eu pe madam' Popescu. Cara-giai.e, o. i 275.
—	N-are datorii?.. . nu se amestecă în politică?
—	Nu. Alecsandri, t. 756 — 757.
—	Dormi? încă nu, a răspuns Mitrea. Sadoveanu, o. xvii 208.
—	Dar atunci, Doamne, un copil va putea îmbâtrîni într-o clipă?
—	Nu, Petre, m-am gînăit la asta. Vlahuţă, ş. i. 47.
—	N-am grijă despre asta ... Vă cunosc eu ...
—	Nu? '	'
—	Nu. Alecsandri, t. 1209.
După un predicat pozitiv în prima propoziţie, poate apărea nu singur într-o propoziţie următoare în locul formei negative a predicatului :
Bunicul ştia să scrie, dar bunica nu.	.
Ai înţeles ceea ce ţi-am spus sau nu?
Chiar pentru o copilă de paisprezece ani, femeie încă nedesăvîrşită, o podoabă e frumoasă sau nu şi de preţ ori nu, numai după cum îi vine ei bine sau nu. Cez. Petrescu,’ r. dr. 65.
Să-mi aduci pe stăpîna acestei cosiţe; căci de nu, unăe-ţi stau talpele îţi va sta şi capul. Ispirescu. l. 23. ’	’
Iubeşte-mă dacă-ţi plac.
Dacă nu, silă nu-ţi fac. JarnIk-Bîrseanu, d. 47.
Nu poate rezuma un întreg şir de situaţii opuse celor din propoziţiile precedente :
Ce aş face eu, dacă aş fi în situaţia lui, şi el ar merge alături cu mine, fiind în situaţia mea?... L-aş maltrata, desigur... M-ar irita apropierea lui aşa de mult, îneît l-aş acuza d-a dreptul că el, ocrotit de stăpînul destinelor omeneşti, mi-a răpit partea mea de bine în această scurtă trecere pe sub lumina soarelui!. .. Di bine, el - - nu. . . el mă pofteşte la un aperitiv. Caragiale, o. ii 46 (nu = nu face nimic din ceea ce s-a spus mai sus).
în propoziţii interogative nu apare faţă în faţă cu da, repetînd în rezumat forma pozitivă şi negativă a întrebării şi cerînd totodată răspunsul afirmativ sau negativ :
Aţi luat parte la sesiunea ştiinţifică? Da sau nu?
Negaţia nu e repetată atunci cînd vorbitorul ţine să-şi exprime convingerea sau hotărîrea cu mai multă intensitate :
Orice s-ar întîmpla, nu se poate să sprijinim pe mizerabilul, nu, nu, nu. Caragiale, o. vi 112.
Nu, nu, nu ! nu vorbi aşa. Sadoveanu, o. ii 317.
«Nu, nu, eu nu admit», zise hotărît un domn masiv. Brăescu, c. s. 51.
Expresia nu şi nu are înţelesul verbelor „a se împotrivi, a se îndărătnici”, fără a indica însă timpul şi persoana :
54
AFIRMAŢIA ŞI NEGAŢIA
Cucoana nu şi nu ! că i-i urît grecul. Sadoveanu, o. i 169.
Nu poate fi însoţit de adverbe sau locuţiuni adverbiale, care întăresc sau precizează negaţia (vezi § 484).
Observaţie. Dacă transformăm propoziţia nominală pozitivă Păcat din fraza Păcat că nu ştiu a ceti. Negruzzi, s. I 59 In propoziţie negativă, trebuie să introducem copula a fi : Nu e păcat că nu ştiu a ceti.
BA
§ 482. Adverbul ba apare regional, rezumînd o propoziţie negativă, în opoziţie cu da (ca şi adverbul nu).	’
—	Măi, da la cutare babă căutat-aţi?
—	Ba. Yasiliu, p. 50.
Apoi în treacăt ne-ntreba
De mergem la vro nuntă.
Noi răspundeam în hohot: ba,
Zburăm la luptă cruntă. Alecsandri, poezii 437.
Ca şi nu, după un predicat pozitiv în prima propoziţie, poate apărea ba singur într-o propoziţie următoare în locul formei negative a predicatului:
Era frumoasă de mama focului; la soare te puteai uita, iar la dînsa ba. Creangă, p. 276 (= nu te puteai uita).
Acolo dacă ajunse, bătu în poartă... Dară nu-i răspunse nimeni. Mai bătu o dată, dar ca să răspunză cineva, ba. Ispirescu, l. 100 ( = nu a răspuns).	•
Cîteodată ba corespunde adverbului dimpotrivă; el apare în replici, anunţînd o părere opusă celei exprimate de interlocutor şi însoţind : a) un adverb de afirmaţie sau negaţie; b) cuvintele sau propoziţia răspuns sau c) şi una şi alta :
a.	— Nu ai fost la şcoală?
—	Ba da.
—	Era mişel?
—	Ba nu, de loc ! Coşbuc, p. i 229.
b.	— Atunce-i fericire-n casă.
—	Ba în hulubărie Alecsandri, t. 340.
—	Nu te duce.
—	Ba mă duc chiar astăzi.
c.	— Pardon de iertăciune, duducă.
—	Ba nu; nu vreu să te iert, pînă nu-i face ce ti-oi zice eu... Alecsandri, t. 346.
—	Tu, cîrlane, ai pofti şi vin?
—	Ba nu, zic, am apă din gîrlă şi uneori o ceapă; mi-e de-ajuns. Sadoveanu, o. xvii 188.
i
CUVINTELE DE NEGAŢIE. NICI
55
Observaţie. Caracterul adversativ al Iui ba se vede in faptul că, uneori, ba nu poate fi Înlocuit cu da(r) nu :
Aş bea parcă o cafea... zise el cu trudă către Voinea. Da’ nu, — mai bine mă duc acasă. SADOVEANU, O. V 35.
Negaţia ba apare amplificată în locuţiunile :
ca mai ba, care exprimă ideea de „nici vorbă”, „absolut nu” :
A doua zi, Nică Oşlobanu ca mai ba să deie pe la şcoală. Creangă, a. 79.	’	’
Fost-a împărat odată şi trei fete el avea
Cît puteai privi la soare, da la ele ca mai ba. Eminescu, l. p. 124 ; ba că chiar sau ba aia-i vorbă „nicidecum”, „de loc” :
—	Ba n-ai frică, soro, că eşti cu mine.
—	Ba că chiar! Alecsandri, t. 186.
—	Ba aia-i vorbă! Mai pune-ţi pofta-n cui. Ispirescu, l. 210.
Ca şi a zice nu, locuţiunea a zice ba înseamnă „a se opune”, iar a nu zicet ba „a nu se opune, a fi de acord”:
Nu zi ba de te-oi cuprinde. Eminescu, o. i 209.
E bună mîncarea, nu zic ba.
Regional, cu nuanţă arhaică, se foloseşte şi negaţia baiu „nicidecum”, „de loc”:
Ş-apoi şi vouă, nu ştiu, zău, cum v-a mai intra cineva în voie. Vorba ceea: hai în car! — Baiu! — Hai în căruţă! — Baiu! — Hai în teleagă! — Baiu! — Hai pe jos! — Baiu! Creangă, a. 115.
Ispravnicul: Ţi-oi da salbă de mărgele,
Şi paftale şi inele.
Dochiţa: Baiu! marfa de la voi
Nu se trece pe la noi. Alecsandri, t. 228.
NICI
§ 483. întăreşte negaţia :
Şi nici n-aveţi idee ce bun e Radu al meu. Vlahuţă, o. a. i 109. în unele situaţii se subînţeleg cuvintele măcar, chiar :
Pentru-un pic de sărutat
Nici [măcar] popa nu-ţi dă păcat. JarnIk-BÎrseanu, d. 367. Totdeauna mă sileşti să vorbesc nişte lucruri pe care nici nu le asculţi [măcar]. Eminescu', n.’89.	’
Eu pe cinstea mea vă spun:
De m-aţi bate-n toată ziua,
Nici de dascăl n-aş fi bun! Coşbuc, p. I 204.
Urmat de că, nici formează locuţiunea adverbială cu sensul „de loc nu” :
Mai mare pedeapsă decît asta, nici că se mai poate! Creangă, p. 320.
56
AFIRMAŢIA ŞI NEGAŢIA
Observaţie. învechit, nici apare neînsoţit de negaţia nu :
Nici tncline a ei limbă
Recea cumpăn-a gindirii. Eminescu, o. i 194.
— 0, tu nici visezi, bătrtne, cili in cale mi s-au pus. Eminescu, o. i 146.
Nici (uneori precedat de si) poate exprima cumularea în sens negativ (vezi şi § 727) :	’
Dorul meu odihnă n-are
Nici la umbră, nici la soare. Jarnîk-BÎrseanu, d. 381.
Să nu ocoleşti nici deal, nici vale, nici munte, nici iaz. Delavrancea, o. ii 49.	’
în corelaţie cu un verb negativ :
Neavînd femeie, nici copii... a închinat toată averea sa mănăstirii Neamţului. Creangă, a. 21.
Două măsuţe neavînd aceeaşi formă şi nici aceeaşi înălţime. PĂTRĂŞCANU, PR. 17.	’	’	’	’
Nici apare uneori însoţit de tu :
Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dar nimic n-aveau după sufletul lor. Ispirescu, l. 174.
Femeia lui Ipate şi cu baba, cînd se trezesc din ameţeală, nici tu drumeţ, nici tu copil, nici tu nemica. Creangă, p. 174.
Observaţie. în exemplele de mai sus nu avem de-a face cu pronumele tu, ci cu un element de altă provenienţă, nelncadrat într-o categorie gramaticală clară.
Adverbul nici intră în construirea unor pronume şi adverbe negative : nici unul, niciodată, nicicît, nicicum.
ALTE adverbe şi locuţiuni adverbiale negative
§ 484. Adverbele şi locuţiunile adverbiale de negaţie însoţesc negaţia nu, fie intensificînd-o, fie precizînd sensul negaţiei în ceea’ce priveşte timpul sau locul.	(
Dintre cele care întăresc negaţia, cele mai folosite sînt: de loc, de fel, nici de fel, nicidecum, nicicum, nicidecît, {nici) cîtuşi de puţin etc.
Baba sta întinsă pe laiţă şi înţepenită ca moartă ...' Ea era ca trunchiul şi nu se mişca de loc. Eminescu, l. p. 185.
Documentele antice dovedesc fără îndoială că ei [turcii] au dreptul de a se bucura de bunăvoinţa si de dărnicia ţărilor romînesti, dar nu, de fel, că ei au pe acela de a regulamenta înşişi acea dărnicie. Odobescu, s. ii 49.	' ’
Altele sînt mai frumoase, mult mai mîndre, mai bogate.
Dar ca marmura cea rece nu au inimă de fel. Eminescu, o. i 464.
Eu ... nu mă-nşel nicidecum. Alecsandri, t. 1201.
Pesemne nu ştii că pe noi femeile, dacă un paing ne sparie, moartea nicicum nu ne îngrozeşte. Negrijzzi, s. i 22.
Ba, zău n-ar avea haz nicidecît. Alecsandri, t. 1095.
PRONUME ŞI ADJECTIVE NEGATIVE
57
Vă încredinţez că nu fac nici cîtuşi de puţin dintr-un spirit de prezumţiune. Odobescu, s. iii 619.
Nu protestează cîtusi de puţin fată cu asa sălbăticie. Caragiale, o. i 201.	’	’	’
Observaţie. învechite şi regionale slrit : de leac, nici ca cit.
Vezi că pricepură ei că n-are să se mai vază. Poale că in cer, dar aci pe păminl de leac. ISPIRESCU, Ii. 108.
—	Calul ...nu s-a dezlipit de domnul lui nici ca cit. Ispirescu, m. v. 52 — 53.
Altele reprezintă complemente circumstanţiale de timp şi de loc negative (niciodată, nicăieri) :
Niciodată n-am să uit scena aceea dureroasă indescriptibilă. Vlahuţă, F. R. 215.
D. Georgescu îndoieşte pasul... intră în parc: caută peste tot... Madam Georgescu — fatalitate! nicăieri. Caragiale, o. ii 5.
De multe ori, în răspunsuri, aceste cuvinte ţin locul negaţiei nu :
—	Ei draga mamei, nu-ţi pare rău că-ţi petreci tinereţele în poiata aceea?
—	Nici de fel, mamă. Vasiliu, p. 101.
Pentru întărirea negaţiei popular şi regional se folosesc şi locuţiunile adverbiale pînâ-i lumea „niciodată”, (da) de unde, formate fără cuvinte care exprimă negaţia :
Eu mă duc, mîndruţă, duc. . .
Nu mai vin pînă-i lumea. JarnIk-Bîrseanu, d. 114.
îi trecu un fier ars prin inimă, gîndindu-se că poate i-au călcat porunca. Şi de unde să nu fie aşa! Ispirescu, l. 52.
—	Stai culcat, c-adormi îndată... — Ba de unde! contemporanul i 198.
PRONUME Şl ADJECTIVE NEGATIVE
§ 485. Verbul negativ este însoţit de multe ori de pronume sau de adjective negative : nimeni, nimic, nici unul, nici una, nici un, nici o, în funcţiune de subiecte, atribute sau complemente :
Nu ne vede nimeni, c-au plecat toţi de la cancelarie. Ghica, s. 194 (nimeni subiect).
Mă cuprinde dor adînc de ţară
Şi n-am pe nimeni să-mi potoale dorul. Iosif, p. 22 (pe nimeni complement direct).
Taina voastrâ-n veci de veci
La nimeni n-o s-o spui. Coşbuc, p. i 232 (la nimeni complement indirect).
—	Ce este? ce s-a întîmplat, pentru Dumnezeu? !
—	Nimic nu s-a întîmplat! Sadoveanu, o. v 146 (nimic subiect). Pe urmă el nu mi-a mai răspuns la nici una din scrisorile mele
lungi. Vlahuţă, f. r. 212 (la nici una complement indirect).
58
AFIRMAŢIA ŞI NEGAŢIA
Nici o adiere .
Nu tulbură în treacăt a nopţii dulci mistere. Alecsandri, p. iii 277 (nici o atribut).
NEGAŢIA DIJblA ŞI MULTIPLĂ
§ 486. Pe lingă negaţia verbului mai pot fi una sau mai multe negaţii : pronume, adjective pronominale sau adverbe pronominale negative cu rol de părţi de propoziţie (vezi şi § 484, 485) :
Nici unul din ei n-a făcut nici o ispravă. Creangă, p. 78.
Pe o astfel de garanţie, nimeni, cu drept cuvînt, nu pune nici cel mai mie temei. Odobescu, s. iii 377.
Niciodată n-au avut nici o comunicaţie, curier a. s. iv 93.
Nu învăţa nimeni nimic. Delavrancea, h. t. 100.
Observaţie. Unele expresii apar, cu acelaşi înţeles, sub forma negativă :
Nu putea pricepe nici în ruptul capului năzdrăvana tntlmplare de la birt. Camil PETRESCU, O. II 12, dar şi pozitivă :
Abia se mai purta pe picioare, şi-n ruptul capului nu s-ar fi înduplecat să intre intr-un spital. VLAHUl’Ă, N. 6.
în ambele fraze verbul regent e negativ (nu putea, nu s-ar fi înduplecat).
Cîteodată verbul negativ apare însoţit de pronume sau adjective pronominale pozitive (nehotărîte): cineva (în loc de nimeni), ceva (în loc de nimic), vreun, vreo, orice, oricare (în loc de nici un, nici o) sau de adverbul vreodată în loc de niciodată. Asemenea construcţii apar mai ales în propoziţii interogative negative :
Am a venit cineva?
N-ai vreun prieten?
Nu e vreo pagubă?
Ele par fireşti dacă :
a.	pronumele nebotărît e determinat de o propoziţie :
Nu a venit cineva să întrebe de mine?
b.	valoarea pronumelui e mai puţin nebotărîtă:
Nu ţi-a spus cineva (anumit) asta?
în ce priveşte raportul dintre vreun, vreo şi nici un, nici o, trebuie observat că primele pronume, ca şi adverbul vreodată, în situaţiile amintite, se folosesc atunci cînd sensul e mai puţin categoric, mai reticent. Astfel, dacă din propoziţia :
Faptul nu pare să aibă vreo explicaţie, bl vii (1939), p. 174 am scoate cuvîntul pare, atunci propoziţia ar fi:
Faptul nu are nici o explicaţie.
De asemenea : Nu este probabil să aibă vreo întrevedere, bl viii (1939), p. 174.
Vreo însoţit de fără apare în locul lui nici o :
Fără vro întîrziere se întoarse la rostul său. Gorjan, h. i 3.
MIJLOACE AFECTIVE DE REDARE A NEGAŢIEI
59
Uneori apare orice în locul lui nici o :
A declarat ... că orice încercare de încercuire nu va schimba... bl vii (1939), p. 175.
Dacă propoziţia începe cu nici se întrebuinţează, de obicei, cuvinte formate cu vreo-, în locul celor cu nici, pentru a evita repetiţia :
Nu poţi şti, nici nu vei şti vreodată, bl vii (1939), p. 173.
Observaţie. Vreun, vreo apar In propoziţii negative şi cu sensul normal de „oarecare” :
N-ai fost vreun lucru mare. EVINESCU. O. I 184.
Dacă numai asupra-mi nu poţi s-aduci vreun bine. ALEXANDRESCr, O. 87.
MIJLOACE AFECTIVE DE REDARE A NEGAŢIEI
§ 487. în limbajul afectiv negaţia se poate exprima prin interjecţii, adverbe, locuţiuni şi expresii.
Uneori aceste cuvinte exprimă negaţia :
—	Ţi-a luat-o?
—	Aşi! Am băgat-o în buzunar. Caragiale, o. vi 96.
Alteori ele întăresc negaţia :
Dar cuconu Andries tot nu-si venea în fire: fetita ce zice?
~ Tt ’• nu ştiu... nu ştiu... Fetiţa nu ştiu ce face... Sadoveanu, o. ii 321.	’	’	’	*
Cară-te fuguţa că te puşc!
Teaaa!... Nu mă puşti, că ţi-i frică. Popa, v. 11.
—	Moşnege, zice ea, ruşinată; dă-mi şi mie nişte galbeni!
—	Ba pune-ţi pofta-n cui, măi babă. Creangă, p. 69.
Unele expresii înseamnă ,,de loc, de fel” :
Mult e duşmanul jurat:
Te vede că plîngi de foc,
Lui nu-i pasă nici de loc. Teodorescu, p. p. 318.
Acum, drăguţu, nu mai zice nici circ, căci i-a astupat gura pămîntu. Alecsandri, t. 101.
Am doi copilaşi... care nu-mi seamănă nici de frică. Alecsandri,
t. 112.	’
Voi priveghea nurorile... şi nu le-oi lăsa nici pas a ieşi din casă, în lipsa feciorilor mei. Creangă, p. 4.
Locuţiunile din ultimele fraze sînt construite cu nici (nici de leac, nici de frică, nici circ, nici pas). Toate întăresc adverbul nu (nu mai zice nici cîrc, nu-mi seamănă nici de frică etc.).
Alte mijloace afective au înţelesul de „niciodată, nimic” :
—	N-am să-l văd cît veacul! Coşbuc, b. i. 34 („niciodată”).
Buzduganul ista îl avem moştenire de la strămoşul nostru; şi nu-l
putem da nici pentru toată lumea. Creangă, p. 57 („pentru nimic”).
Unele expresii negative, de natură afectivă, sînt legate de superstiţii şi într-însele sînt invocaţi Dumnezeu, sfinţi, dracul; altele pornesc de la formule de jurămînt.
60
AFIRMAŢIA ŞI NEGAŢIA
Doamne păzea ! să lucri, că te pîrjoleşte. gr. n. i 236.
Gînd stăpînul casei se juca cu dînsul, ferit-a sf intui să-l zgîrie, pare că-şi pilise ghearele. Ispirescu, l. 286 („nu-1 zgîria”).
Ce păcat mi-am găsit cu tine! dracul ştie ce să fac. Creangă, p. 174 („nu ştiu ce să fac”).
Bagă bine de seamă, să poţi scăpa, că de nu — mine mîncăm pe dracul, vezi că sîntem hămesiţi de foame? Keteganul, p. iii 51 („nimic”).
—	Ei, întreabă sergentul-major, făcuşi ceva?
—	Pă dracu ghem. A. Bacalbaşa, Moş Teacă. Din cazarmă (Bucureşti, 1893), p. 179 („nimic”).
Uneori ironia din enunţul pozitiv dă comunicării un înţeles negativ, în afară de context, un rol important îl are şi intonaţia.
—	Te-a ajutat la redactarea lucrării?
—	Da, m-a ajutat („nu m-a ajutat”).
Asta ne mai lipsea („nu ne lipsea”).
Mare nevoie am de banii tăi („nu am nevoie”).
Ţi-ai găsit prostul care să facă asta („n-o să fac”).
PREPOZIŢIA FĂRĂ
§ 488. Prepoziţia fără are sens lexical negativ. Ea apare, singură sau însoţită de prepoziţia de, în construirea formei negative a numelui predicativ, a atributului, a complementului circumstanţial sociativ, instrumental sau de mod, opunîndu-se prepoziţiei cu.
Atribut :
Vă iert, cape nişte copii fără minte. Alecsandri, t. ii 37.
Circumstanţial sociativ :
Pascal zice că toate părţile lumii sînt lănţuite într-astfel de chip, că este peste putinţă de-a cunoaşte una fără celelalte şi fără totul, Bălcescu, o. ii 11.	*	’
Simţi că, de aci înainte, fără dînsa nu va putea trăi. Ispirescu, l. 35.
Circumstanţial instrumental:
Pot scrie şi fără stilou.
Circumstanţial de mod :
Ea a închis ochii fără nici o vorbă, fără nici un suspin, ca un copil cuminte. Bart, e. 389.
Mă tem să nu te întorci fără nici o ispravă. Ispirescu, l. 13.
în exemplele de mai sus nici întăreşte prepoziţia fără (s-ar putea spune, de exemplu, fără vorbă).
Fără (a) apare în construcţii infinitivale :
Dar ştiu atîta, că ei mergeau, fără a simţi că merg, părîndu-li-se calea scurtă şi vremea şi mai scurtă. Creangă, p. 276.
Cu prepoziţia fără (fără de) sînt alcătuite multe locuţiuni adverbiale şi adjectivale : fără cale, fără căpătîi, fără greş, fără îndoială, fără (de) margini, fără (de) minte, fără soţ etc. (Vezi § 327.)
NEGAŢIA IN COORDONARE
61
Prepoziţia fără intră în alcătuirea locuţiunii conjuncţionale fără (ca) să, cu care se construiesc unele propoziţii circumstanţiale de mod, concesive sau opoziţionale cu sens negativ :
Gingaşa copilă ceti răvaşul fără să zică nimic, fără să verse măcar o lacrimă. Negruzzi, s. i 25.
Căpitanul Dimiu, comandantul batalionului, un soi de flăcău ardelean, fără să fie din Ardeal, . . . aproba fără codire hotărîrea juraţilor. Camil Petrescu, u. n. 9.	*	.
M şi-a ridicat de lingă scorbură săculeţul cu peşte şi a purces în fugă spre tîrg,fără să-şi ia de la mine rămas-bun. Sadoveanu, o. xvii 424.
NEGAŢIA ÎN COORDONARE ŞI SUBORDONARE
§ 489. Negaţia în coordonare şi în subordonare este marcată, în general, prin elemente specifice. Astfel, în coordonarea copulativă, faţă de pozitivul şi, apare negativul nici : e (şi) deştept şi frumos — nu e (nici) deştept, nici frumos; (şi) rîde şi plînge — (nici) nu rîde, nici nu plînge. l’n circumstanţial de mod, care în exprimarea pozitivă nu se poate construi decît cu gerunziul de tipul m-a însoţit ţinîndu-mă de braţ, se construieşte cînd e vorba de un fapt negativ fie cu gerunziul negat cu ne- : m-a însoţit neţinîndu-mă de braţ, fie cu infinitivul precedat de prepoziţia fără (a) : m-a însoţit fără a mă ţine de braţ, sau devine propoziţie circumstanţială de mod (eu locuţiunea conjuncţională fără să) : m-a însoţit fără să mă ţină de braţ.
NEGAŢIA ÎN COORDONARE
§ 490. De negaţie este legată propoziţia sau partea de propoziţie adversativă cu ci; în mai mică măsură cu însă şi dar :
nu.. .ci :
Făt-Frumos vîjia prin aer aşa de iute, îneît i se părea că nu fuge, ci cade din înaltul ceriului. Eminescu, l. p. 184.
nu... dar :
De uitat, n-am uitat nemica, tată, dar ia, prin dreptul unui pod, mi-a ieşit înainte un urs grozav, care m-a vîrît în toţi spărieţii. Creangă, p. 186.’
De negaţie este legată propoziţia sau partea de propoziţie copulativă construită cu :
nu numai ... ci şi, nu numai .. .dar şi sau nu numai... ci încă (arhaic) :
Orînduirea democrat-populară a asigurat nu numai avîntul rapid al economiei ţării, ci şi creşterea considerabilă a bunei-stări materiale a oamenilor muncii. SCÎnteia 2859 (1953), p. 4.
Noile materiale permit nu numai reducerea consumului... , dar şi aplicarea unor soluţii constructive avantajoase. L.c. 1 (1962), p. 12.
62
afirmaţia şi negaţia
Dar nu numai artistul şi naturalistul, ci încă strategicul, politicul şi arheologul au de multe a se minuna într-acest împodobit ţinut. Bălcesgu, o. ii 208.	’
nici nu...nici nu :
Nici nu vine, nici nu-mi scrie, nu. .. nici nu :
Iar patima lui Negrea nu era întîmplare, nici n-avea izvoare apropiate. Sadoveanu, o. ii 315. nici. ..nici:
La părţi de propoziţie într-o propoziţie negativă :
Nu are nici timp, nici dispoziţie.
La propoziţii (învechit fără nu) :
S-au îndulcit de o picătură inefabilă, care nici se vinde, nici se poate cumpăra. Sadoveanu, o. xvi 451.
Negaţia se referă atît la complemente, cit şi la predicat în construcţii populare :
Nici pe dracul să-l vezi, da nici cruce să-ti faci. Creangă, p. 28. (Yezi şi § 361, 483, 693 şi 727.)	’
nu.. .nici :
La părţi de propoziţie :
Nu are timp, nici dispoziţie.
La propoziţii (învechit fără nu în a doua propoziţie) :
Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe. Eminescu, o. i 173.
NEGAŢIA ÎN SUBORDONARE
§ 491. în fraze cu subordonate pot fi negative : fie numai regenta (în acest caz fraza e negativă) sau numai secundara, fie ambele propoziţii.
A.	Cu regenta negativă. De exemplu :
Chiar de voi fi avînd asemenea dragoste, fericit nu sînt. Sadoveanu, o. xiii 44.
B.	Cu subordonata negativă. De exemplu :
în casa unui prietin eu am să mă aşez chiar dacă nu mă pofteşte nimeni. Sadoveanu, o. x 561 (concesivă).
E atît de rea, încît nimeni nu calcă pe moşia ei. Ispirescu,
l.	4 (consecutivă).
Boierii de la noi anume au zidit munţii aceia negri, pentru ca să nu vedem ce-i dincolo. Camilar, n. i 393 (finală).
C.	Begenta şi subordonata negative. De exemplu :
Pentru că nu l-a chemat la timp, de aceea n-a venit.
în propoziţiile de mai sus, conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale sînt aceleaşi ca în subordonatele pozitive, însoţite fiind de adverbul nu.
Există totuşi unele elemente specifice anumitor secundare negative.
Opoziţională:
în loc să asculte rugăciunea, dete drumul ogarului. Ispirescu, L. 296.
negaţia in subordonare
63
Secundara de mai sus, deşi din punct de vedere formal e pozitivă, este totuşi negativă ca înţeles.
Temporală :
De răpit nu mă poţi răpi, pînă ce nu-i avea un cal asemenea cu acela ce-l are tatăl meu. Eminescu, l. p. 182.
Nu se lasă pînă ce nu găseşte un buştean. Creangă, p. 238.
Propoziţia temporală este negativă din punct de vedere formal, dar pozitivă ca înţeles.
O situaţie asemănătoare poate fi întîlnită şi la completivele indirecte cu verbe care arată teama în regentă. în acest caz, propoziţiile secundare introduse prin să nu pot fi înlocuite prin că : Mă tem să nu vină tata, dar şi Mă tem că vine tata.
Concesivă :
Că bine şi-a făcut rîs de găină şi-a ucis-o fără să-i fie vinovată cu nemica sărmana. Creangă, p. 70.
Modală-:
Cîrdul [de oi] mergea... încet, fără să atingă iarba miriştilor !	ori a măturilor. Preda, î. 145.
în ultimele două exemple, propoziţiile subordonate sînt pozitive din punct de vedere formal, deşi au înţeles negativ.
în asemenea situaţii se răspîndesc din ce în ce mai mult construcţiile în care subordonatele (sau construcţiile infinitivale) au formă negativă, mai puţin corectă, în principiu :
a.	Nu putea asculta povestirea... fără să uite o clipă de supărarea lui.
Nu putea asculta povestirea... fără să nu uite o clipă de supărarea lui. Preda, m. 267.
b.	Nu m-am putut împiedica de a-i zice.
Nu m-am putut împiedica de a nu-i zice. W. Scott, Rob Roy (Bucureşti, 1957), p. 61.
îl opresc să se joace.
îl opresc să nu se joace.
în situaţiile de sub a., se introduce negaţia în secundară deoarece vorbitorul nu simte caracterul negativ al locuţiunii conjuncţionale fără să. în situaţile de sub b., verbul din regentă exprimă o restricţie, o interdicţie (caracterul negativ al acestor verbe nu e totdeauna sesizat de vorbitor).
Observaţie. în locuţiunile conjuncţionale negative să nu cumva să, nu care cumva să etc. prezenţa lui cumva şi care cumva adaugă la negaţie o nuanţă modală de întărire.
BIBLIOGRAFIE
1.	FX. Dimitrescu, Procedee de afirmaţie in limba romtnă, în SCL VI (1955), p. 265-286.
2.	A. graur, vreo en fonction ntgalive, în BL VII (1939), p. 173-176.
I	3. AL. Niculescu, Afirmarea prin da In limba romtnă, în SCL XII (1961), p. 479 — 485.
i	4. H. OLSEN, Om bekreeftende og bensegtende svar i rumsensk uden anvendelse of da og nu,
|	în In Memoriam Kr. Sandfeld, Kopenhaga, 1943, p. 104 — 183.
CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR DUPĂ STRUCTURA
§ 492. Prin structura unei propoziţii se înţelege modul ei de organizare după funcţiunea sintactică a părţilor care o alcătuiesc şi după felul predicaţiei.
La majoritatea propoziţiilor se pot distinge părţile componente din punctul de vedere al funcţiunii lor sintactice. Aceste propoziţii au o structură analizabilă.	’
A venit vara.
Se înserează.
Pe lîngă imaginea mea, printre şuviţele fine ale plantelor de apă, la adine, apăr.u un peşte mare cu mişcări line. Sadoveanu, o. ix 359.
Există însă şi propoziţii care nu pot fi analizate din punctul de vedere al organizării lor sintactice, deoarece nu se poate recunoaşte funcţiunea sintactică a părţilor componente : ele sînt propoziţii cu o structură neanalizabilă.	*
PROPOZIŢIILE NEANALIZABILE
§ 493. Propoziţiile neanalizabile sînt alcătuite din interjecţii sau din adverbele de afirmaţie sau de negaţie : da, nu, ba. Ele constituie comunicări care pot apărea singure, pot însoţi alte propoziţii analizabile sau pot fi subordonate ale unor propoziţii:	’
Maăam Georgescu mă aştepta foarte nerăbdătoare:
—	Ei?	’
—	Ei, le dă la toţi. Caragiale, o. ii 33.
Na! Car mi-a trebuit, car am găsit! Creangă, p. 41.
Unde a putut pieri? A intrat în pămînt?
Nu... E la han... Caragiale, o. i 220.
Sigur că da.
Propoziţiile neanalizabile formate din adverbe apar de obicei în dialog, ca răspuns la propoziţiile interogative totale.
PROPOZIŢIILE ANALIZABILE
65
—	Aşa a spus?
—	La. Sadoveanu, o. ix 173.
—	Nu-ţi dă de mîncare?
—	Ba da. Caragiale, o. i 135.
Alte adverbe şi locuţiuni adverbiale de afirmaţie sau de negaţie, atunci cînd apar singure, fie în dialog, ca răspuns la întrebări, fie în alte împrejurări (de exemplu ca propoziţii incidente), prezintă situaţii diferite.
Adverbele şi locuţiunile advei biale de afirmaţie ca : desigur, negreşit, fireşte, intr-adevăr, cu siguranţă trebuie considerate mai curînd propoziţii analizabile în care adverbul sau locuţiunea adverbială poate îndeplini o anumită funcţiune sintactică (predicat sau complement circumstanţial de mod), decît propoziţii neanalizabile :
Cititorul a înţeles, desigur, însă eu îmi fac totuşi datoria de a-i explica unele puncte. Caragiale, o. iii 276.
—	Te întorci la prînz?
—	Fireşte.
Propoziţiile formate din adverbe şi locuţiuni adverbiale de negaţie : nicidecum, de loc, de fel pot fi considerate ca o fază de trecere între propoziţiile analizabile, în care aceste adverbe sînt părţi de propoziţie (de obicei compltmente circumstanţiale de mod), şi cele neanalizabile, în care funcţiunea lor sintactică nu se poate recunoaşte :
—	Dar nu se ia [boala]?
—	De loe; n-ai nici o grijă. Caragiale, o. ii 221.
(Vezi § 299 şi 480.)
Observaţii. 1. Trebuie deosebite interjecţiile care constituie propoziţii incidente sieanalizabile intercalate într-o propoziţie analizabilă :
Că şi d-ta, său, vii c-o falcă-n cer şi cu una-n pămînt. Rebheanu, i. i 63, de interjecţiile care joacă rol de părţi de propoziţie :
El, de frica tontoroiului, zbughi pe uşă-afară! Caragiale, o. iii 21 şi de cele care exprimă adresarea, însoţind sau nu un vocativ :
Ai rinduit toate, măi Cutai? Sadoveanu, O. XVII 430.
2. Interpretarea propoziţiilor neanalizabile exprimate prin adverbul nu şi mai ales prin da, ba drept fragmente analizabile, In care restul comunicării se subînţelege, este greşită. Ca şi în cazul interjecţiilor, aceste adverbe pot fi pe de o parte propoziţii neanalizabile, iar pe de altă parte, în anumite situaţii speciale, pot îndeplini rol de parte de propo7iti" *n m’onozi-ţiile analizabile (vezi § 496 A b).
PROPOZIŢIILE ANALIZABILE
§ 494. în funcţie de prezenţa sau de absenţa anumitor părţi de propoziţie, propoziţiile analizabile se clasifică în :	’
simple sau dezvoltate — după cum în propoziţie există numai părţi principale (subiect, predicat) sau, pe lîngă părţile principale, mai există şi părţi secundare (atribute, complemente, elemente predicative suplimentare);	.
bimembre sau monomembre — după cum în propoziţie există ambele părţi principale sau numai una dintre ele.
5 - c. 4366
66
CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR DUPĂ STRUCTURA
în funcţie de existenţa san inexistenţa unui verb la un mod predicativ sau a unei interjecţii cu funcţiune de predicat, propoziţiile analizabile se clasifică în verbale sau nominale. (Pentru propoziţiile care se află într-o situaţie intermediară vezi § 528.)
Orice propoziţie analizabilă, privită sub aceste trei aspecte diferite ale structurii ei, este în acelaşi timp : simplă sau dezvoltată, bimembră sau monomembră, verbală sau nominală (vezi § 500).
PKOPOZIŢIILE SIMPLE ŞI PEOPOZ1ŢIILE DEZVOLTATE
§ 495. 1. Se numeşte simplă propoziţia în care există numai părţi principale, atît subiectul, cît şi predicatul sau numai una dintre ele.
De obicei propoziţia simplă cuprinde amîndouă părţile principale :
Soarele străluceşte.
Poada-i slabă. Coşbuc, p. I 96.
Alteori nu există decît o singură parte principală, mai ales predicatul:
Ninge.
în unele propoziţii nominale trebuie să considerăm că avem numai subiect, deoarece şi în propoziţiile! verbale asemănătoare aceeaşi parte de vorbire îndeplineşte funcţiunea sintactică de subiect.
Să se compare din acest punct de vedere propoziţia nominală :
Primăvară! cu propoziţia verbală :
E primăvară !
în amîndouă propoziţiile substantivul primăvară este subiect.
Observaţie. Propoziţiile nominale simple alcătuite numai din subiect nu au predicat, dar nu sînt lipsite de predicaţie (vezi § 430 şi 502).
Existenţa unui subiect sau a unui nume predicativ multiplu nu face ca propoziţia simplă să devină dezvoltată :
Elevul şi eleva învaţă.
Priveliştea era sinistră şi grandioasă. Călinescu, e. o. i 119.
Propoziţia este simplă şi atunci cînd conţine un vocativ, înseţit sau nu de o interjecţie, sau o interjecţie care nu joacă rol de parte de propoziţie :
Dumneata, moş Pricope, eşti vînător? Sadoveanu, o. xvi 410.
Stăi, măi nu te-apuca de năzbîtii. Creangă, p. 48.
2.	Se numeşte dezvoltată propoziţia care, pe lingă părţi principale, cuprinde şi una sau mai multe părţi secundare (atribute, complemente, elemente predicative suplimentare) :
Doi oameni, cunoscuţi unul cu altul, călătoreau odată, vara, pe un drum. Creangă, a. 143.
Ce vezi? întreab-o fată. Coşbuc, p. i 192.
Observaţie. Propoziţiile In care una dintre părţile principale (de obicei subiectul) este exprimată printr-un cuvlnt compus slnt propoziţii simple :
Curtea-de-Argeş este un oraş.
PROPOZIŢIILE BIMEMBRE ŞI MONOMEMBRE
67
Tot simple sînt şi propoziţiile al căror predicat este un verb la diateza reflexivă (vezi I 202) :
Copilul se joacă.
Propoziţia este simplă şi atunci cind numele predicativ este exprimat printr-un adjectiv sau adverb la gradul comparativ sau superlativ, exprimat prin construcţiile gramaticalizate formate cu mai, mai puţin, cel mai, cel mai puţin, foarte, tot atlt de.
Ea este mai harnieă.
Cartea este foarte interesantă.
în propoziţii al căror predicat ar putea fi considerat locuţiune verbală, interpretarea propoziţiei drept simplă sau dezvoltată depinde de felul cum se admite că e exprimat predicatul (vezi şi § 514),
Să se compare :
Iepurele a luat-o la fugă (propoziţie simplă cu predicatul locuţiune verbală)	’	’
cu
Instalaţia a făcut explozie (propoziţie dezvoltată cu predicat + [/" complement direct).	’
PROPOZIŢIILE BIMEMBRE ŞI PROPOZIŢIILE MONOMEMBRE
§ 496. Se numeşte propoziţie bimembră propoziţia în care există atît subiect, cît şi predicat (sau elemente din grupul predicatului).
în mod obişnuit sînt exprimate amîndouă părţile principale :
Pădurea fumegă. GIrleanu, l. 56.
Tăceau acum toţi. Rebreanu, i. i 86.
Raţele evoluau fără grijă în unda limpede si rece. Sadoveanu, o. viii 334.	'
E dimineaţă.
Observaţie. Propoziţia E dimineaţă trebuie considerată bimembră, deoarece verbul a fi joacă rol de predicat verbal exprimînd existenţa, ca in construcţiile de tipul mi c foame, iar substantivul dimineaţă este subiect.
Adeseori una dintre părţile principale poate să nu fie exprimată, propoziţia fiind totuşi bimembră.
A.	Subiectul propoziţiei nu este de obicei exprimat în următoarele situaţii (vezi şi § 520, 522, 523) :
a. cînd este inclus în forma verbului (persoanele I şi a Il-a singular şi plural) :
Dormi!... Un val de aer umed am adus cu mine-n casă. TopÎr-CEANU, O. 1 125.
Observaţie. De asemenea, este de obicei inclus în forma verbului (persoanele a Il-a singular sau I plural) şi subiectul nedeterminat cu valoare generală :
Deşi Arnota se vede din curtea mănăstirii, dar îndată ce începi a sui, desimea pădurii şi înălţimea vechilor stejari iţi astupă vederea. ALEXAîTDRESCU. P. 244.
Să nu ne luăm după ctte se aud. ST AN CU, D. 114.
r>8
CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR DUPĂ STRUCTURA
b.	cînd este subînţeles din ccntext, dccerece a mai fost amintit:
Coccstîrcul s-a sculat cu ncaptea-n cap. A intrat în baltă. Pe picioarele lungi, subţiri ca nişte lugere, trupul lui se leagănă agale. Din cînd în cînd îşi udă pliscul. GIrleanu, l. 77.
c.	cînd este dedus dintr-o întreagă situaţie exprimată mai înainte :
—	Păcat numai că are un tată ticălos — observă dăscăliţa.
—	Aşa-i, doamnă, murmură flăcăul. Rebreanu, i. i 86.
în citatul acesta, ca subiect al predicatului aşa-i trebuie subînţeles pronumele demonstrativ asta sau un substantiv ca fapt, lucru, (într-o construcţie ca faptul acesta), care se referă la fraza : păcat numai că are un tată ticălos.
Trebuie considerate bimembre cu subiectul exprimat pe planul frazei propoziţiile (care au ca predicat un verb personal sau impersonal, un verb la diateza reflexivă cu valoare impersonală, o construcţie impersonală sau un adverb predicativ) regente ale unor propoziţii subiective, deoarece subordonatele lor joacă rol de subiect faţă de regentă.
Cine vrea să se facă frumos mănîncâ şi tăieţei. Arghezi, p. t. 241.
îţi pare că trăieşti un vis. Topîrceanu, o. i 68.
Se poate ca bolta de sus să se spargă. Eminescu, o. i 38.
La urma urmei, poate să trag şi în lişifi un singur foc, îmi urmam eu monologul interior. Sadoveanu, o. xvi 418.
B.	Predicatul propoziţiei poate să nu fie exprimat în următoarele situaţii:
a. cînd se subînţelege din context, deoarece a apărut într-o propoziţie anterioară.
Subînţelegerea din context a predicatului se întîlneşte foarte des în dialog, unde comunicarea este redusă, de obicei, la elementul sau la elementele noi, esenţiale. Propoziţiile interogative parţiale în care întrebarea priveşte subiectul propoziţiei pot fi constituite numai dintr-un pronume interogativ cu funcţiune de subiect, restul fiind subînţeles :
—• Să-mi scoaţă calul!
—	Cine?... Argaţii s-au culcat. Caragiale, o. I 142.
Răspunsul la o propoziţie interogativă parţială cu întrebarea referitoare la subiect poate fi dat printr-un fragment de propoziţie alcătuită numai din subiect:
—	Cine cîştigă?
—	Aglaie — şopti Costache. Călinescu, e. o. i 28.
Deşi neexprimat, predicatul poate avea determinări (complemente de toate felurile) :
Unele paseri spuneau una, altele alta. GIrleanu, l. 70.
Ahasverus răsuflă din greu; scoate o basma murdară cu care-şi curăţă fruntea de sudoare şi porneşte... Eu, după el. Caragiale, o. iv 7.
Dacă predicatul unei propoziţii pozitive bimembre este reluat într-o propoziţie negativă următoare, verbul poate să nu fie exprimat, rolul de predicat îndeplinindu-1 negaţia :
Numai eu trebuie să plec, tu nu.
PROPOZIŢIILE BIMEMBRE ŞI MONOMEMBRE
69
Dacă însă predicatul unei propoziţii negative bimembre este reluat în propoziţia pozitivă care urmează, în locul verbului neexprimat apare o afirmaţie cu rol de predicat :
Eu nu trebuie să plec, tu însă da.
b. cînd propoziţia e eliptică :
—	Şi să nu te miri, zise conul Petrache întorcîndu-se iar spre tînăr: nu-i plasă primprejur în care să fie cineva mai iubit de oameni, ca mine. Şi sătenii au şi bani, căci hîrtiile ţin parale. . . Ei, tinere, ce zici?.
—	Ce să zic? Da vezi că bătaia... Gîrleanu, o. a. 211.
Cocoana: Lac să fie, că broaşte... Caragiale, o. ii 89.
Şi în acest caz pot apărea determinări ale predicatului:
„Aşa e, Doamne?" întrebă Aghiuţă.
Da Dumnezeu nu răspunse.
„Aşa e, sfinte Petre?'1'1
Sîmpietru... nimic. Caragiale, o. iii 40 (complement direct).
C.	Amîndouă părţile principale pot să nu fie exprimate, propoziţia fiind alcătuită numai din determinantele lor, atribute, complemente, elemente predicative suplimentare :
a.	subiectul şi predicatul se subînţeleg deoarece au mai fost amintite. în acest caz apar numai determinări ale lor. Această situaţie se întîlneşte în special în dialog :
—	Unde ai căzut, ticălosulef
—	In colţ la ulicioară. Caragiale, o. i 133 (complement).
—	Cîţi domni a avut Ţara Romînească?
—	Mulţi, domnule. Caragiale, o. i 131 (atributul unui complement care lipseşte).
b.	subiectul şi predicatul sînt eliptice, deduse din situaţia în care se realizează comunicarea :
Da-ncotro,-ncotro, flăcăule? întreabă cineva din urmă pe tînărul călăreţ. Caragiale, o. i 219.
§ 497. Sînt monomembre propoziţiile în care nu există decît o singură parte de propoziţie principală, subiectul sau predicatul, fără ca cealaltă parte să fie presupusă, subînţeleasă sau exprimată pe planul frazei.
A. Nu au subiect propoziţiile monomembre cu predicatul exprimat:
a. printr-un verb unipersonal cu valoare impersonală, la diatezi activă sau reflexivă : a tuna, a ninge, a fulgera, a ploua, a se însera, a se întuneca, a se lumina etc. care exprimă acţiuni legate de fenomene ale naturii :
Se-nserase bine. Coşbuc, p. i 249.
Ziua plouă, plouă pe-nserat,
Şi cînd se crapă iar de ziuă, — plouă. TopIrceanu, o. i 343.
Ca şi în cazul propoziţiilor bimembre, cînd predicatul unei propoziţii pozitive monomembre e reluat într-o propoziţie negativă următoare, verbul poate să nu fie exprimat, negaţia avînd rolul de predicat :
Am crezut că plouă, dar nu.
70
CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR DUPĂ STRUCTURA
Cînd predicatul primei propoziţii e un verb negativ, în propoziţia următoare poate fi înlocuit printr-o afirmaţie :	’
La şes nu plouă mult, la munte însă da.
b.	prin persoana a IlI-a singular cu valoare impersonală a verbului
a fi, care exprimă existenţa :
Era într-o ăupă-amiază de toamnă tîrzie. Sadoveanu, o. viii 327.
c.	printr-o expresie impersonală care conţine un verb la persoana a IlI-a singular cu valoare impersonală : a fi bine (sau rău) de cineva, a(-i) fi scris, a-i merge bine (rău etc.), a i se năzări etc. :
E bine de voi.
Mă!... că rău mi-a mai mers astăzi, Creangă, p. 46.
Ne doare c-a fost scris aşa. Coşbuc, p. i 150.
d.	prin persoana a IlI-a singular cu valoare impersonală a unui verb personal la diateza reflexivă :
La cabană se mănîncâ bine.
Du-te odată, ori ţi s-a făcut pesemne de vun conflict. Cara-GIAI.E, O. VI 37.
Observaţie. Pentru cazul în care propoziţii cu un predicat de felul celor de mai sus sînt regente ale unor subiective vezi § 496 A c.
Propoziţiile care conţin verbe personale ca a zice, a spune, a chema, la diateza activă, persoana a IlI-a singular, în construcţiile : a zice sau a spune cuiva într-un fel, a chema pe cineva într-un fel constituie o categorie intermediară între propoziţiile monomembre şi cele bimembre. Deşi la origine ele sînt bimembre, avînd subiecte subînţelese ca cineva, oamenii, lumea, astăzi aceste subiecte nu mai sînt prezente în mintea vorbitorilor.
—	Cum te cheamă, măi copile? — Ca pe tată-meu — Călin. Eminescu, o. i 84.
B. Nu au predicat propoziţiile nominale formate numai din subiect (vezi § 499 pct. 2 A şi observaţia de la § 495).
—	Toamnă! Pădurea fumegă. GÎrleanu, l. 56.
PROPOZIŢIILE VEBBALE ŞI PROPOZIŢIILE NOMINALE
§ 498. 1. Se numesc verbale propoziţiile care au în structura lor un verb la un mod predicativ sau o interjecţie cu funcţiune de predicat.
Propoziţiile care conţin un adverb predicativ trebuie considerate nominale, adverbul îndeplinind funcţiunea de nume predicativ, cu excepţia lui poate, care datorită originii sale verbale nu poate fi considerat decît predicat verbal. (Yezi § 528.)
După felul verbului care alcătuieşte predicatul sau care intră în componenţa predicatului, propoziţiile verbale sînt: propoziţii verbale cu predicat verbal şi propoziţii verbale cu predicat nominal.
A. Propoziţiile verbale cu predicat verbal conţin : a. un verb predicativ :
Flăcăii tăcură. GîRI.eanu, o. a. 132.
PROPOZIŢIILE NOMINALE
71
Oştenii erau în şa. Sadoveanu, o. xviii 88. b. o interjecţie echivalentă cn nn verb predicativ :
Deodată sare mînios, din bîrlog, haţ ! dracul subsuoară şi-l strînge, cu atîta putere, de era bietul drac să-şi dea sufletul. Creangă, p. 53.
Verbul poate să fie subînţeles din context sau eliptic (vezi § 496). B. Propoziţiile verbale cu predicat nominal au în structura lor verbul copulativ exprimat:
Lina-i vinovată! Coşbuc, P. I 246 sau subînţeles din context pentru că a fost exprimat înainte :
Pieţele, ogrăzile, locurile virane sînt mări şi lacuri; uliţele, fluviuri şi niagare... Caragiale, o. ii 162.
§ 499. Se numesc nominale propoziţiile în structura cărora nu există un verb la un mod predicativ.
în odaie linişte. Gîrleanu, l. 84.	i /
Ele pot conţine însă un predicat format din nume predicativ: v Cuminte mama! Dumnezeu s-o odihnească. Caragiale, o. iii 159. După conţinutul lor, propoziţiile nominale sînt de două feluri: calificative, care exprimă atribuirea unei calităţi (vezi exemplul din Caragiale), şi existenţiale, care exprimă existenţa, prezenţa obiectului denumit de substantivul subiect (vezi exemplul din Gîrleanu).
Spre deosebire de propoziţiile eliptice de un verb de mişcare, de declaraţie etc., cu care aparent se aseamănă, propoziţiile nominale nu exprimă deci mişcarea, ci o calitate sau existenţa. Să se compare următoarea propoziţie eliptică de un verb de mişcare :
Repede, flăcăi! toţi pe plocat!... Caragiale, o. i 121, unde se presupune un verb ca a se sui, a se urca, cu propoziţia nominală existenţială :
Mam'mare se ridică bătrîneşte şi se duce în coridor:
—	Ooe ! puişorule! Goe! Goe !
Goe nicăieri. Caragiale, o. i 270.
Apropiate din punctul de vedere al conţinutului de propoziţiile nominale sînt propoziţiile sau fragmentele de propoziţii în care se subînţeleg verbele a fi (copulativ sau predicativ), a exista, a se afla, exprimate mai înainte. Aceste propoziţii trebuie considerate verbale :
—	Di, ce-a fost, Ioane? întrebă dînsul frecînău-şi mîinile.
—	Nimic — murmură flăcăul liniştit. Bebreanu, i. i 48.
Propoziţiile nominale trebuie deosebite de propoziţiile verbale în
care scriitorul, pentru a obţine efecte stilistice, izolează în mod voit, cu ajutorul punctului sau (ă jaltor semne de punctuaţie echivalente cu punctul, anumite părţi de propoziţie (subiecte, complemente, atribute).
O cireadă de boi şi de viţei... Pasc... Iarbă... Caragiale, o. ii 139 (subiect şi complement direct izolate).
Uneori în acest caz este greu să ne dăm seama dacă avem de-a face cu părţi de propoziţie izolate sau cu propoziţii nominale, ambele interpretări fiind posibile :
Şi zilnic s-au curtat. Pichirea,mică şi pestriţă, dar şireată; păunul, mare, minunat de frumos, dar cam sec. Gîrleanu, l. 71 (subiecte izolate cu determinantele lor sau propoziţie nominală).
72
CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR DUPĂ STRUCTURA
Mi-a scos alta! Măsea nevinovată, domnule!... Caragiale, o. vi 204 (apoziţie dezvoltată sau propoziţie nominală).
îiu pot fi considerate propoziţii nominale substantivele izolate în nominativ, urmate sau nu de determinări:
Războiul — iată evenimentul cel mare! Caragiale, o. v 362.
Atît propoziţiile nominale calificative, cît şi cele existenţiale pot fi monomembre şi jnmemBre. Pe cită vreme propoziţiile calificative sînt de obicei bimembre'şi mai rar monomembre, propoziţiile existenţiale sînt mai ales monomembre.
1.	Propoziţiile nominale calificative, în care elementul esenţial este numele predicativ, sînt:
A.	bimembre :
a.	cu subiect exprimat în cadrul propoziţiei respective :
Gîgîlicii — boţuri de aur, eu două picături de rubin drept ochi. GÎR-
LEANU, O. A. 233.
b.	cu subiectul exprimat în context :
—	Da ... coana Veta ce zice?
— Consoarta mea?... Ce să zică?... De! ca muierea... mai ursuză. Caragiale, o. vi 9.
c.	cu subiectul (pronume personal de persoana I sau a Il-a) subînţeles din situaţia în care are loc vorbirea :
Bucuroşi de oaspeţi?
d.	cu referire la un subiect neexprimat, care ar fi un pronume demonstrativ cu valoare concretă reprezentînd obiectul cunoscut vorbitorilor în momentul respectiv. (Obiectul este denumit în grupul numelui predicativ, unde apare însoţit de un adjectiv calificativ.)
Fragede flori, gîndi fluturaşul. Gîrleanu, l. 30 (= acestea sînt flori fragede).
e.	cu referire la un subiect neexprimat, care ar fi un pronume demonstrativ cu valoare abstractă, neutră, reprezentînd înlocuirea contextului precedent :
8pune Ifilip că făcea de-acestea şi cînd îi trăia cucoana. Acuma treaba lui, ce-avem să ne amestecăm noi în aşa prostii? Sadoveanu, o. viii 50 (= asta e treaba lui).
f.	care constituie predicatul unei propoziţii subiective (vezi § 496 A c):
Bine că nu-s acasă; şi de n-ar veni degrabă şi mai bine-ar fi...
Creangă, a. 48.	’	’
B.	monomembre impersonale în care numele predicativ exprimă o apreciere de situaţie, referitoare uneori la un obiect indicat de un complement indirect :
Ferice de părinţii cari l-au născut. Creangă, a. 19.
2.	Propoziţiile nominale existenţiale, în care elementul esenţial îl constituie subiectul, la exprimarea căruia se poate reduce întreaga structură a propoziţiei, sînt :
A. monomembre, în care nu este exprimat decît subiectul sau grupul subiectului (substantivul subiect cu atributele lui) şi care afirmă doar existenţa (prezenţa) sau inexistenţa (absenţa) obiectului respectiv :
Duminecă. Satul e la horă. Bebreanu, i. i 13.
CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR DUPĂ DIFERITE ASPECTE ALE STRUCTURII
73
Nimeni?. .. şi dobitocul de fecior mi-a spus că Fănică şi Zoe sînt aici. Caragiale, o.’ vi 121.	’
B. .bimembre, în care, pe lingă subiect, sînt exprimate elemente din grupul predicatului cu indicaţii asupra existenţei obiectului ~denumit de subiect; elementele din grupul predicatului pot fi:
a.	complemente indirecte şi circumstanţiale :
Un zgomot şi o tevatură la poarta raiului, de gî tuleai. că vin tătarii. Caragiale, o. iii 40.
b.	propoziţii subordonate (în această împrejurare structura propo-
ziţiei nominale existenţiale este redusă numai la subiect sau la grupul subiect. Propoziţia nominală poate fi considerată bimembră numai pe planul frazei, în raport cu subordonatele care o determină. Luată izolat, ea este monomembră) :	"
încotro te întorci numai îndemnuri la veselie şi desfrîu! Rebreanu, R. I 255.	"	’
CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR ANALIZABILE DUPĂ DIFERITE ASPECTE ALE STRUCTURII LOR
§ 500. După cum s-a arătat la începutul acestui capitol, orice propoziţie analizabilă, privită sub diferite aspecte ale structurii ei, este : simplă sau dezvoltată, bimembră sau monomembră, verbală sau nominală.
Există opt tipuri de propoziţii diferite ca structură :
1.	verbale simple bimembre :
Sună clopotele... E primăvară. Caragiale, o. ii 182.
2.	verbale simple monomembre :
Plouă, ninge, îngheaţă, se topeşte. Caragiale, o. ii 172.	.
3.	verbale dezvoltate bimembre :
Pe uliţă trecu o caleaşcă elegantă în goana cailor. Rebreanu, i. i 86.
4.	verbale dezvoltate monomembre :
De-abia se înnoptase, toţi dormeau Slavici, o. i 140.
5.	nominale simple bimembre :
Pun mîna iute la desagă: desaga goală. Caragiale, o. i 145.
6.	nominale simple monomembre :
Iarnă. GÎRLEANU, l. 92.
7.	nominale dezvoltate bimembre :
Vorba multă, sărăcia omului. Proverb.
8.	nominale dezvoltate monomembre :
Noapte lucie. GIRleanu, l. 92.
BIBLIOGRAFIE
1. MIOARA AVRAM, Cu privire la clasificarea propoziţiilor după structură, in Culegere de studii. Limbă—Literatură —Metodică (Institutul pedagogic de limbă şi literatură rusă „Maxim Gorki”), Bucureşti, 1962, p. 23 — 31.
PĂRŢILE PROPOZIŢIEI
NOŢIUNI GENERALE
§ 501. Propoziţia este constituită din cuvinte care stan în anumite raporturi între ele, îndeplinind diferite funcţiuni. Cuvintele sau grupurile de cuvinte din alcătuirea unei propoziţii care pot fi identificate ca unităţi sintactice aparte după funcţiunea specifică îndeplinită în cadrul ei se numesc părţi de propoziţie.
Părţile propoziţiei sînt subiectul, predicatul, atributul, complementul (direct, indirect, de agent şi circumstanţial de diferite feluri) şi elementul predicativ suplimentar.
PĂRŢILE PRINCIPALE ŞI PĂRŢILE SECUNDARE ’	ALE PROPOZIŢIEI
§ 502. Dintre cele cinci părţi de propoziţie, subiectul şi predicatul sînt părţi principale, iar atributul, complementul şi elementul predicativ suplimentar sînt părţi secundare.
Părţile principale sînt cele care constituie minimul necesar pentru existenţa unei propoziţii. Există propoziţii (simple) alcătuite numai din părţi principale, din amîndouă sau numai din una dintre ele :
Lumina scădea. Sadoveanu, o. iii 253.
Nu e nimeni... plouă. Bacovia, o. 106.
Iarnă. GIrleanu, l. 92.
în propoziţiile dezvoltate părţile principale reprezintă miezul propoziţiei, centrii ei de organizare în jurul cărora se grupează celelalte părţi:
i i	i i
Miţa blînăă zgîrie rău. Proverb.
în ce priveşte raportul ierarhic dintre cele două părţi de propoziţie, se poate spune că mai important este predicatul, deoarece prin el se realizează în mod obişnuit predicaţia, care este esenţa propoziţiei (vezi § 419, 430). Relaţia dintre predicaţie şi predicat face ca pînă şi propoziţiile monomembre (nominale) reduse numai la subiect să dea impresia referirii la un predicat neexprimat datorită prezenţei predicaţiei, pe cînd propo-
DEFINIREA PĂRŢILOR DE PROPOZIŢIE
75
ziţiile monomembre (impersonale) reduse numai la predicat sînt în mod evident nelegate de existenţa unui subiect. Importanţa mai mare a predicatului, în comparaţie cu subiectul, pentru identificarea şi caracterizarea propoziţiei rezultă din faptul că, spre deosebire de subiect, predicatul nu poate fi multiplu, din faptul că negarea predicatului este singurul element care dă caracter negativ propoziţiei în întregime, precum şi din faptul, înrudit cu acesta, că întrebarea referitoare la predicat se răsfrînge asupra întregii propoziţii, care tocmai de aceea se numeşte interogativă totală.
Părţile secundare ale propoziţiei se grupează în jurul părţilor principale, le complinesc înţelesul, adaugă diferite informaţii. Ele pot determina nu numai cuvinte cu rol de părţi principale, ci şi cuvinte care la rîndul lor sînt părţi secundare de propoziţie : un atribut poate avea atribute sau complemente, după cum un complement poate fi determinat de atribute sau de alte complemente.
Stol de cocori — Apucă-ntinsele —:
Şi necuprinsele j
Ţ 1 Ţ
Drumuri de nori. Eminescu, o. iv 378.
t__________1
Distincţia între părţile de propoziţie principale şi cele secundare este o distincţie exclusiv gramaticală şi nu se referă la importanţa pe care o are într-o comunicare concretă una dintre părţile propoziţiei. Părţile secundare de propoziţie sînt secundare din punct de vedere gramatical în sensul că sînt subordonate altora. O parte secundară de propoziţie poate avea însă într-o comunicare o importanţă mai mare decît părţile principale. în propoziţia De ce ai scris cu creionul f complementul circumstanţial de cauză (de ce?) sau cel instrumental (cu creionul) pot avea o importanţă mai mare decît predicatul (ai scris) şi decît subiectul (inclus : tu); de aceea ele poartă accent în propoziţie.
DEEINIBEA ŞI CLASIEICAEEA PĂBŢILOB DE PEOPOZIŢIE
§ 503. Părţile principale de propoziţie se definesc una prin alta , avîndu-se în vedere sensul, rolul uneia faţă de cealaltă : subiectul este partea de propoziţie despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului, el arată cine săvîrşeşte acţiunea exprimată de predicatul verbal sau cui i se atribuie o însuşire ori o caracteristică exprimată prin numele predicativ, iar predicatul este partea de propoziţie care atribuie subiectului o acţiune, o stare sau o însuşire.
Părţile secundare de propoziţie se definesc în raport cu termenul determinat, care este calificat de obicei din punct de vedere morfologic : atributul este partea de propoziţie care determină un substantiv sau un substitut al unui substantiv, iar complementul este partea de propoziţie care determină de obicei un verb, un adjectiv, un adverb sau o interjecţie.
PĂRŢILE PROPOZIŢIEI. NOŢIUNI GENERALE
7<i
Probleme speciale pune determinarea unui substantiv. în general, dacă o parte secundară de propoziţie determină un substantiv ea este atribut, chiar atunci cînd substantivul determinat este de origine verbală sau cu sens verbal — nume de acţiune sau de agent — şi determinantul are aparenţă de complement. De exemplu, în propoziţia :
Solul lui Apletin a început a vorbi cu glas gros şi cumpănit, arătînd ieşirea la lume a pîrcalabului Irimia. SadoveÂnu, o. xviii 420, la lume este atribut al substantivului ieşirea, pe cînd în a ieşi la lume, aceeaşi construcţie este complement circumstanţial.
Cu toate acestea, există situaţii în care un substantiv este determinat de un complement. Un substantiv cu funcţiune de atribut (prepoziţional sau apcziţie), de obicei izolat, poate avea şi complemente :
Adăogindu-se şi sfaturile din cancelarie ale domnului Huria, atunci director, tînărul suplinitor s-a împăcat cu noi. Sadoveanu, o. xyi 458.
Un element de tangenţă între atribut şi complement îl constituie categoria atributelor circumstanţiale, care determină un substantiv sau un substitut al unui substantiv şi de aceea sînt atribute, dar se referă ca sens la un verb, faţă de care exprimă o nuanţă circumstanţială, şi prin aceasta se apropie de complemente :
Rămas singur, zvîrlii cartea pe poclăzile din fundul patului. Sadoveanu, o. vii 421.
§ 504. Partea de propoziţie numită element predicativ suplimentar are o situaţie specială în rîndul părţilor secundare de propoziţie prin faptul că se referă în acelaşi timp la un nume şi la un verb : stă pe lingă un verb, prin intermediul căruia determină un nume cu anumite funcţiuni sintactice (subiect, complement direct, indirect sau de agent).
Ca înţeles, această parte de propoziţie se apropie mult de predicat, deci de o parte principală de propoziţie; între construcţiile nominale ale acestor două părţi de propoziţie apropierea se manifestă nu numai prin conţinut, ci şi prin construcţie (în primul rînd prin acord). Deosebirea constă în verbele pe lîngă care apare numele predicativ propriu-zis (verbe copulative, mai mult sau mai puţin lipsite de sens lexical) şi elementul predicativ suplimentar (în general verbe cu sens lexical deplin); există insă o trecere, cu diverse grade, de la verbe cu sens lexical deplin la verbe cu sens lexical din ce în ce mai slab, pînă la verbul copulativ prin excelenţă a fi.
Întrucît apare pe lîngă un verb, elementul predicativ suplimentar poate da impresia că se apropie de complemente. Această impresie este sporită în situaţiile în care el are nuanţe circumstanţiale (de mod, de timp, de cauză etc.). Prin caracterul secundar al acestor nuanţe elementul predicativ suplimentar se apropie mai mult de atributul circumstanţial, do care totuşi se deosebeşte clar prin apartenenţa la grupul verbului.
Elementul predicativ suplimentar este deci o parte secundară de propoziţie care se situează la limita cu părţile principale prin asemănarea cu predicatul. De celelalte două părţi secundare de propoziţie el se deosebeşte prin dubla sa dependenţă (care în acelaşi timp îl apropie de amîn-două) şi prin definirea în raport cu un termen calificat din punct de vedere sintactic.
CLASIFICAREA PĂRŢILOR DE PROPOZIŢIE
77
§ 505. în ce priveşte clasificarea din cadrul fiecăreia, părţile de propoziţie sînt tratate în mod diferit.
Subiectul nu este supus nici unei clasificări propriu-zise. Mijloacele de exprimare au aici un caracter unitar (substantiv sau altă parte de vorbire cu valoare de substantiv), fără probleme speciale în rfară de cele puse de neexprimarea subiectului printr-un cuvînt special în propoziţia dată (subiectul inclus şi subînţeles) sau de repetarea exprimării lui (subiectul reluat), iar funcţiunea, sensul gramatical nu impun decît distingerea categoriei subiectului nedeterminat. Categoriile menţionate nu sînt tratate însă ca elemente ale unei clasificări.
Predicatul este clasificat după mijloacele de exprimare în predicat verbal şi predicat nominal. (între cele două feluri de predicate deosebirea este legată şi de sensul referirii la subiect — unul îi atribuie o acţiune, celălalt o însuşire, o caracteristică —, dar clasificarea se bazează pe mijloacele de exprimare.) Clasificarea aceasta nu este pur formală, deoarece ţine seama şi de valoarea unei anumite părţi de vorbire : aşa se explică faptul că la predicatul verbal se include nu numai predicatul exprimat printr-un verb sau o locuţiune verbală, ci şi predicatul exprimat prin interjecţii şi prin unele adverbe predicative; tot astfel, la predicatul nominal, numele predicativ nu este exprimat numai prin părţi de vorbire din categoria numelui (substantiv, adjectiv, numeral, pronume), ci şi prin forme verbale nominale şi chiar prin adverbe.
într-un mod similar se face şi clasificarea „după formă” a atributului în atribut adjectival, substantival, pronominal, verbal şi adverbial (unele dintre aceste specii au diverse subdiviziuni tot după caracteristici de exprimare : de exemplu, atributul substantival şi cel pronominal se împart în atribute în genitiv, în dativ, cu prepoziţie şi apoziţii). Întrucît speciile respective sînt distinse după valoarea pe care o are cuvîntul atribut, numeralul atribut nu constituie o specie aparte, ci este repartizat la atributul adjectival sau la cel substantival după valoarea lui, participiul este atribut adjectival, deşi există o specie de atribut verbal pentru modurile cu alt specific etc.
Atributul este supus şi unor clasificări referitoare la conţinut. Dintre acestea una este iarăşi comună cu o clasificare întîlnită la predicat în cadrul numelui predicativ : clasificarea în atribute, respectiv nume predicative, de identificare şi de calificare. Asemănările dintre atribut şi predicat în ceea ce priveşte cele două clasificări menţionate sînt legate de asemănări mai importante dintre aceste părţi de propoziţie, mai exact dintre atribut şi numele predicativ : asemănări de conţinut (şi unul şi altul caracterizează elemente cu valoare substantivală, numai că numele predicativ „atribuie” caracteristica respectivă printr-un act de predicaţie realizat de obicei prin intermediul verbului copulativ) şi de formă (aceleaşi mijloace de exprimare şi procedeul comun al acordului, cu multe situaţii identice).
Alte două clasificări ale atributului pot fi considerate comune cu complementul, deşi ponderea lor este diferită la cele două părţi secundare de propoziţie. Una dintre acestea este clasificarea după conţinut care se face în cadrul celor mai multe specii de atribute (la cel adjectival, sub-
78
PĂRŢILE propoziţiei, noţiuni generale
stantival, pronominal, mai puţin la cel verbal), în sensul distingerii valorilor gramaticale şi chiar lexicale ale atributelor respective faţă de termenul determinat : atribute subiective, obiective, posesive etc. Acest criteriu de clasificare, secundar la atribut, este pentru complemente fundamental. în schimb, clasificarea după gradul de legătură cu elementul regent, deşi priveşte ambele părţi secundare de propoziţie, este aplicată numai la atribute, unde se studiază faţă în faţă categoria atributelor izolate şi a celor neizolate, întrucît aici există indici speciali ai celor două categorii.
în cadrul atributului se fac deci mai multe clasificări, după criterii variate : în primul rînd clasificarea, tradiţională, după formă sau după calitatea morfologică a cuvîntului atribut, în cadrul căreia se face o clasificare după valori; altă clasificare după gradul de legătură cu termenul determinat şi, în cadrul categoriei atributelor izolate, clasificarea în atribute circumstanţiale şi necircumstanţiale; în sfîrşit, altă clasificare după conţinut în atribute de identificare şi de calificare.
Complementele se clasifică după conţinut şi anume după ceea ce exprimă ele faţă de termenul determinat; aşa se deosebesc speciile principale de complemente : direct, indirect, de agent, circumstanţial de loc, de timp, de cauză, de scop, de mod etc. şi tot aşa se deosebesc mai departe unele subdiviziuni ale acestor complemente (de exemplu, subdiviziunile complementului circumstanţial de mod — de mod propriu-zis, comparativ, consecutiv — sau valorile complementului indirect). în cadrul fiecărui complement se urmăresc mijloacele de exprimare, după părţile de vorbire folosite şi după felul de construcţie a acestor părţi de propoziţie (de exemplu, complementul direct cu şi fără pe), dar aceste elemente nu constituie criteriile unei clasificări propriu-zise.
Elementul predicativ suplimentar cunoaşte o clasificare după mijloacele de exprimare de acelaşi fel ca la predicat : se distinge şi aici construcţia nominală de cea verbală. Mai importantă este însă clasificarea după partea de propoziţie la care se referă elementul predicativ : subiect, complement direct, indirect sau de agent.
EAPOETUEILE DINTEE PĂEŢILE DE PEOPOZIŢIE
§ 506. între părţile de propoziţie există ambele feluri de raporturi sintactice posibile : în mod necesar raporturi de subordonare, dar şi raporturi de coordonare.
Observaţie. Pentru raporturile de subordonare din cadrul propoziţiei se foloseşte mai obişnuit termenul (raporturi de) determinare.
Eaporturi tipice de subordonare sau de determinare sînt cele exprimate de părţile secundare de propoziţie (atît faţă de părţile principale, cît şi faţă de părţi care sînt la rîndul lor secundare). La acestea se disting clar termenii raportului de subordonare : într-un raport atri-butiv, ca cel din îmbinarea casă mare, de exemplu, atributul adjectival mare este determinantul substantivului cdsă, care are astfel calitatea de
RAPORTURILE DINTRE PĂRŢILE DE PROPOZIŢIE
79
termen determinat (sau regent); tot aşa, complementul este determinant al unui termen determinat care poate fi verb, adjectiv, adverb, interjecţie (vezi § 593). Mai puţin clară este situaţia elementului predicativ suplimentar din cauza dublei sale subordonări.
Eaportul dintre cele două părţi principale de propoziţie se încadrează tot în categoria raporturilor de determinare sau de subordonare, deşi acest raport se găseşte într-o situaţie destul de deosebită : determinarea dintre subiect şi predicat este oarecum reciprocă, ea are aspectul unei corelaţii de inerenţă, ceea ce se oglindeşte şi în modul de definire a părţilor de propoziţie respective (vezi § 516, 526). Expresia raportului de determinare dintre subiect şi predicat este acordul dintre ele. Faptul că predicatul se acordă cu subiectul arată că, dacă se pune problema distingerii unui determinant şi a unui determinat în acest raport de un tip aparte, subiectul poate fi considerat termenul determinat, iar predicatul determinantul lui. Este vorba aici de raportul strict gramatical dintre subiect şi predicat, şi nu de raportul ierarhic dintre ele din punctul de vedere al importanţei pentru propoziţie (pentru acesta vezi § 502).
O problemă mai dificilă este aceea a raportului dintre o apoziţie şi termenul la care se referă ea. De altfel apoziţia ridică şi alte probleme, legate de încadrarea ei între părţile propoziţiei. în mod tradiţional apoziţia este considerată o specie de atribut (substantival şi pronominal), deci ca termen determinant într-un raport de subordonare. în această calitate ea apare, ca orice atribut, pe lîngă un substantiv sau un echivalent al unui substantiv (pronume, numeral), dar, spre deosebire de celelalte atribute (şi, în general, de părţile secundare de propoziţie), ea nu este subordonată din punct de vedere logic faţă de termenul determinat de ea din punct de vedere gramatical: apoziţia exprimă o noţiune identică, pentru vorbitor, cu noţiunea exprimată de termenul determinat. Această situaţie specială poate da impresia, uneori, că apoziţia îndeplineşte aceeaşi funcţiune sintactică cu termenul pe care, de fapt, îl determină. Pe de altă parte, apoziţia are o poziţie aparte în cadrul atributului şi prin aceea că ea poate determina şi o propoziţie, precum şi prin existenţa unor construcţii în care identitatea de noţiuni specifică apoziţiei apare între adverbe, adjective, verbe la gerunziu, deci în situaţii care nu pot fi cuprinse în sfera apoziţiei ca specie de atribut; pentru construcţiile de acest fel nu se poate găsi un loc mai potrivit nici printre complemente, fiind vorba de construcţii oarecum intermediare între apoziţia propriu-zisă şi complement, de aceea ele sînt studiate totuşi în legătură cu apoziţia, pe baza apropierii de conţinut.
Eaporturi de coordonare există şi între părţile principale, şi între părţile secundare, ba chiar şi între o parte principală şi una secundară dacă între ele nu există un raport de determinare. Coordonarea apare de obicei între părţi de propoziţie de acelaşi fel; în această situaţie părţile de propoziţie coordonate pot fi considerate ca elemente ale unei părţi de propoziţie multiple. Se pot coordona însă şi părţi de propoziţie diferite între ele care se referă la acelaşi cuvînt.
80
părţile propoziţiei, noţiuni generale
EXPEIMAEEA PĂEŢILOE DE PEOPOZIŢIE [ŞI A EAPOETUEILOE DINTEE ELE
§ 507. Părţile de propoziţie se exprimă prin cuvinte din categoria părţilor de vorbire cu înţeles (le^sine stătător (substantiv, adjectiv, pronume, numeral, verb, adverb, interjecţie) sau prin cuvinte de acest fel însoţite de cuvinte ajutătoare {prepoziţie, articol, verb copulativ). Nu toate părţile de vorbire cu înţeles de sine stătător pot exprima orice parte de propoziţie: adverbul, de exemplu, nu poate fi subiect şi nici complement necircumstanţial; la verb există deosebire mare, după forme, între funcţiunile modurilor personale şi ale celor nepersonale : la moduri personale (care tocmai de aceea se numesc predicative) verbul este predicat, pe cînd la moduri nepersonale (nepredicative) el poate fi subiect (cu excepţia participiului nesubstantivizat şi a gerunziului), atribut, complement sau cit mont predicativ suplimentar.
§ 5(!î*. Baporturile de subordonare sau de determinare dintre părţile de propoziţie au diferite mijloace de exprimare :
1.	Flexiunea (schimbarea formei cuvîntului) poate exprima raporturi foarte variate, uneori prin aceeaşi formă. Ea face posibil şi procedeul sintactic al acordului.
Acordul este potrivirea de formă între părţi de propoziţie legate prin anumite raporturi de determinare în ce priveşte expresia categoriilor gramaticale pe care le au în comun (gen, număr, caz, persoană). Se face acord între subiect şi predicat, între anumite atribute şi termenul lor determinat, între elementul predicativ suplimentar şi subiectul sau complementul la care se referă acesta.
Observaţie. într-un sens mai larg se vorbeşte de acord şi pentru potrivirea dintre forma unui pronume şi forma substantivului căruia îi ţine locul, dar această situaţie nu interesează problema acordului ca procedeu sintactic de legătură între unele părţi de propoziţie.
Acordul poate fi de trei feluri : acord gramatical, acord după înţeles şi acord prin atracţie. Acordul gramatical (propriu-zis sau după formă) este cel la care se ţine seama exclusiv de forma cuvintelor acordate : de exemplu, dacă subiectul sau substantivul determinat de un atribut au formă de singular, predicatul sau atributul adjectival sînt puse tot la singular. Acordul după înţeles se orientează după conţinutul, după sensul cuvîntului cu care se face acordul : dacă subiectul are formă de singular, dar înţeles de plural (de exemplu, cînd este exprimat printr-un substantiv colectiv), predicatul stă la plural. Acordul prin atracţie prezintă concordanţa formală a cuvîntului determinant nu cu cel determinat de el, ci cu alt cuvînt din propoziţie care este a şezat mai aproape sau care se impune mai mult atenţiei: astfel, din cauza apropierii de un complement direct sau indirect la plural, un predicat care ar fi trebuit să stea la singular poate lua formă de plural atras de numărul complementului.
Observaţie. Acordul după înţeles şi acordul prin atracţie reprezintă abateri de li regulile acordului. Pe lîngă fapte care constituie greşeli incontestabile (de exemplu, acordul
pArţi SIMPLE DE PROPOZIŢIE
81
prin atracţie al predicatului cu 'un complement), există Insă fapte de acord după Înţeles sau prin atracţie care s-au generalizat şi au fost acceptate de limba literară, avînd perspective să devină chiar reguli.
Pentru întrebuinţarea, în afara acordului, a cuvîntului determinant la o formă flexionară cerută de termenul determinat se foloseşte uneori termenul recţiune sau regim : de exemplu, pentru forma cazuală a unui complement cerută de raportul faţă de verb.
2.	Joncţiunea se realizează prin prepoziţii la diferite raporturi (atribut, nume predicativ, complement, element predicativ suplimentar), prin verbe copulative la raportul dintre subiect şi numele predicativ şi prin articole (articolul posesiv şi demonstrativ) la unele atribute şi nume predicative.
Observaţie. într-o anumită măsură pot fi considerate elemente de joncţiune şi formele flexionare neaccentuate ale pronumelui personal care reiau sau anticipă complementele directe şi indirecte (mai ales clnd complementele propriu-zise nu au formă specifică).
3.	Juxtapunerea (sau simpla alăturare, fără elemente de legătură, a cuvintelor între care există un raport de determinare) se foloseşte la exprimarea apoziţiei, precum şi a numelui predicativ în propoziţii nominale.
4.	Topica sau ordinea cuvintelor poate marca următoarele funcţiuni sintactice ale acestora : calitatea de nume predicativ (în raport cu subiectul), de complement direct (tot în raport cu subiectul) şi de apoziţie (în raport cu termenul determinat); acest rol al topicii se manifestă atunci cînd forma singură a cuvintelor respective nu este suficientă pentru înlăturarea confuziei posibile cu privire la funcţiunea îndeplinită de ele.
5.	Intonaţia marchează funcţiunea de predicat a unui nume lipsit de copulă.
6.	Pauza nu exprimă raporturi sintactice propriu-zise, ci nuanţe ale unor raporturi; prin ea se marchează deosebirea de conţinut dintre o parte secundară izolată faţă de aceeaşi parte de propoziţie cînd e neizolată.
§ 509. Baporturile de coordonare dintre părţile de propoziţie se exprimă prin :
1.	joncţiune, realizată prin conjuncţii şi locuţiuni conjunc-ţionale (coordonatoare);
2.	juxtapunere;
3.	intonaţie, mijloc însoţitor al fiecăruia dintre cele două mijloace.
PĂBŢI SIMPLE, DEZVOLTATE, BELUATE ŞI MULTIPLE
§ 510. în mod obişnuit o parte de propoziţie este constituită dintr-un singur cuvînt cu sens lexical de sine stătător sau dintr-un cuvînt de acest fel însoţit de un cuvînt ajutător. în aceste situaţii părţile de propoziţie sînt simple. De exemplu, în propoziţia:
O sprinceană [ alburiei se iveştejpe coama/dealului. Caragiale, o. i 52, toate părţile de propoziţie sînt simple; dintre acestea atributele alburie
6 -> 4366
82
PĂRŢILE PROPOZIŢIEI. NOŢIUNI GENERALE
şiidealului sînt exprimate prin eîte nn singur cuvînt, subiectul o sprinceană printr-un substantiv însoţit de articol nehotărît, predicatul se iveşte printr-un verb însoţit de pronume reflexiv, iar complementul circumstanţial pe coama printr-un substantiv însotit de prepoziţie.
în aceeaşi categorie, a părţilor de propoziţie simple, intră în mod firesc părţile de propoziţie exprimate prin forme verbale compuse (de exemplu, un predicat exprimat printr-un verb la perfectul compus sau la viitor, un subiect, atribut sau complement exprimat printr-un infinitiv perfect activ sau prin orice mod nepersonal al diatezei pasive), dar şi construcţiile cu un verb copulativ, la un mod personal sau nepersonal, şi un nume predicativ (dat fiind că verbul copulativ nu are sens lexical de sine stătător):
Eşti fecior de împăratji^ai să fii împărat. Caragiale, o. i119.
E rău I a fi supus " "
La oricare tiran. Alexandre seu, o. 240.
§ 511. Există însă şi părţi de propoziţie constituite din îmbinări de două sau mai multe cuvinte cu sens lexical de sine stătător; părţile de propoziţie de acest fel sînt dezvoltate (sau complexe).
în categoria părţilor de propoziţie dezvoltate intră cele exprimate prin cuvinte compuse, locuţiuni cu valoarea unor părţi de vorbire care au sens lexical de sine stătător (locuţiuni verbale sau adverbiale, de exemplu):
Ţii minte tu, iubita mea,
O noapte de argint în care
Mi-ai arătat pe cer o stea
Din carul-maref Topîrceanu,_o. i 300.
Dacă acestea pot fi considerate ca reprezentînd îmbinări lexicale cu un singur înţeles, alteori îmbinările sînt mai libere, mai gramaticale, în această categorie intră, de exemplu, construcţii ca acum doi ani, de azi înainte, prima oară etc. :
întâia oară m-ai văzut acum cîţiva ani. Sadoveanu, o. xvi 106.
Există cîteva tipuri de părţi de propoziţie dezvoltate care pun şi unele probleme specifice ; aşa sînt construcţiile absolute, construcţiile infi-nitivale relative, unele construcţii cu repetiţie, construcţiile comparative şi construcţiile restrictive.	’	’
1.	Construcţiile absolute sînt construcţii circumstanţiale parti-cipiale, gerunziale şi infinitivale care sînt izolate şi au o structură complexă, cu un subiect al lor diferit de subiectul propoziţiei din care formal fac parte:	'
Acestea zise, a murit liniştit. Sadoveanu, o. xvi 541.
Odată, slujind un episcop oarei are de hramul bisericei, la Buna Vestire ain laşi, părintele Duhu întră în biserică. Creangă, a. 137.
Observaţie. Şi un infinitiv neizolat poate avea un subiect diferit de restul propoziţiei, formlnd împreună o parte dezvoltată de propoziţie : El, citind însuşi, o lipsea de mulţumirea de a-i citi ea. SLAVICI, N. I 260.
PĂRŢI DEZVOLTATE DE PROPOZIŢIE
83
2.	Construcţiile infinitivale relative sînt formate dintr-un infinitiv şi un pronume sau un adverb relativ cu diverse funcţiuni faţă de verbul la infinitiv (subiect, complement direct, circumstanţial etc.); construcţia în întregime are rol de subiect pe lîngă verbul a fi (mai rar) sau, mai des, pe lîngă a avea cu sensul ,,a exista, a se găsi” sau rol de complement direct pe lîngă verbul a avea :
a.	construcţie infinitivală relativă cu rol de subiect:
Cînd e minte, nu-i ce vinde. Creangă, p. 45.
Acu n-are cine mă spăla, n-are cine mă îngriji... n-are cine-mi spune o vorbă bună. Sadoveanu, o. vi 599.
Era de unde sătura şi mai mari mulţimi. Sadoveanu, o. xiii 9.
b.	construcţie infinitivală relativă cu rol de complement direct:
Aşa-i blăstămul nostru, cucoane, n-ai ce ne face... Sadoveanu,
O. vi 203.
Iarna vine, vara trece
Şi n-am cu cine-mi petrece. Topîrceanu, o. i 124.
Şi din spaima ceea, am fugit noi mai jumătate de sat înapoi, fără să avem cînd îi zicepopei... Creangă, a. 42.
Construcţiile infinitivale relative sînt echivalente directe ale unor propoziţii subiective sau completive directe cu verbul la conjunctiv. Cf. :
Dac-ar fi să iasă toţi învăţaţi, după cum socoţi tu, n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele. Creangă, a. 13.
3.	Unele construcţii alcătuite dintr-un cuvînt repetat cu prepoziţie prezintă particularitatea că în ansamblu îndeplinesc o anumită funcţiune sintactică (de cele mai multe ori sînt complemente circumstanţiale de mod) care nu poate fi atribuită cuvîntului de bază. în propoziţia :
Braţ de braţ păşesc alături. Eminescu, o. i 154, îmbinarea braţ de braţ are funcţiunea de complement circumstanţial de mod pe care nu o poate îndeplini substantivul braţ singur.
în aceeaşi situaţie sînt şi construcţiile cu pronumele nehotărît unul şi altul în diverse forme : unul altuia, unul pe altul, unul după altul etc. care exprimă reciprocitatea. în propoziţia :
Tatăl meu şi maică-mea au venit unul spre altul din două extremităţi ale teritoriului romînesc. Sadoveanu, o. xvi 390,
unul spre altul reprezintă în ansamblu un complement circumstanţial de mod ; această funcţiune nu este îndeplinită nici de unul, care e în nominativ, apropiat mai curînd de subiect, nici de spre altul, care este în mod evident un circumstanţial de loc.
4.	Construcţiile comparative, care pot avea funcţiune de complement circumstanţial de mod (comparativ), de atribut sau de nume predicativ, au caracter complex întrucît în interiorul lor se poate distinge calitatea sintactică a termenului cu care se face comparaţia : subiect, complement de diverse feluri, mai rar atribut sau nume predicativ. Comparaţia este marcată de prezenţa lui ca (şi), cît (şi) sau decît; funcţiunea termenului cu care se face comparaţia rezultă din modul de construcţie al acestor elemente comparative, care nu e unitar tocmai pentru că depinde de funcţiunea termenului cuprins în construcţia comparativă cu caracteristicile sale formale — caz sau prepoziţie specifică (pentru excepţia
84
PĂRŢILE PROPOZIŢIEI. NOŢIUNI GENERALE
referitoare la comparaţia cu un subiect, la care se foloseşte acuzativul în loc de nominativ, vezi § 298). Astfel, în:
Ţi-am dat ca şi lui,
întreaga construcţie ca şi lui este un complement circumstanţial de mod comparativ, în cadrul căruia comparaţia se face cu un complement indirect, ceea ce explică prezenţa dativului.
5.	Construcţii restrictive se găsesc la diverse părţi de propoziţie, care apar însoţite de adverbe ca numai, doar sau, în propoziţii negative, decît pentru exprimarea exclusivităţii. De exemplu, în propoziţia :
Nu putem primi lingă noi decît barbaţifără şovăire. Sadoveanu, o. XIII 479,	’
construcţia restrictivă decît barbaţi cuprinde complementul direct.
Interpretarea tuturor construcţiilor menţionate drept părţi de propoziţie dezvoltate nu exclude analiza internă a construcţiilor respective, identificarea lui întîia din întîia oară ca atribut, a lui cînd din cînd îi zice popii ca circumstanţial de timp etc.
Observaţie. Trebuie evitată folosirea noţiunii de parte dezvoltată de propoziţie numai după criterii logice, de Înţeles unitar, cum ar fi, de exemplu, la analiza atributelor neizolate de identificare împreună cu substantivele determinate de ele. In proverbul : Pisica cu clopoţei nu prinde şoareci,
subiectul este numai pisica, deşi ceea ce se afirmă prin predicat e valabil numai pentru pisica cu clopoţei.
§ 512. Unele părţi de propoziţie pot fi reluate sau anticipate prin alte cuvinte cu aceeaşi funcţiune.
Subiectul poate fi anticipat printr-un pronume personal pentru accentuarea predicatului (vezi § 521):
Dar o să vie ea o vreme cînd să se găsească cineva să scrie şi despre vitejiile romînilor. Ghica, s. 47.	’
în acelaşi timp subiectul aşezat mai departe de predicat poate fi reluat printr-un pronume pentru precizarea subiectului (vezi § 521). Precizarea subiectului prin reluare se poate face şi atunci cînd subiectul nu e despărţit de predicat; în această situaţie subiectul reluat stă după predicat:
Tinereţa ne înşală poate ea pe noi, dar noi nu putem înşela nicicînd tinereţa. I. Agîrbiceanu, Scene (Bucureşti, f. a.), p. 153.	*
Tot după predicat stă subiectul reluat precedat de şi adverbial: Safta însă, văzînd că el nu mai zice nimic, tăcu şi ea. Slavici, n. i 126. Complementul direct şi cel indirect pot fi reluate sau anticipate prin forme neaccentuate de acuzativ sau de dativ ale pronumelui personal şi reflexiv. Acest fenomen are loc în anumite condiţii, legate de felul complementului (nume de lucru sau de fiinţă, articulat sau nearticulat, categorii de pronume etc.); în general reluarea este mai frecventă decît anticiparea (vezi şi § 147). Exemple :
a.	complement direct:
Pe bunicii după tată nu i-am apucat. Sadoveanu, o. xvi 391.
Să-i trimetempe copii să se plimbe pîn lume un an. Caragiale, o. i 120.
LOCUŢIUNILE
85
b. complement indirect :
Nevestei mele sâ-i mai spui
Să-mi cumpere o coasă. Coşbuc, p. ii 59.
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea:
Ce-i pasă unei lumi întregi De moartea mea! Coşbuc, b. i. 158.
§ 513. Părţile de propoziţie de acelaşi fel (cu aceeaşi funcţiune sintactică) coordonate între ele se numesc multiple.
Bărbaţi şi femei alergau la uşi şi la ferestre ca să vadă cine trece. Ghica, s. 206.
La tabăra din Lunca-Mare, Potcoavă s-a întîlnit cu un vechi prietin de In 'e, bucurii şi năcazuri. Sadoveanu, o. xviii 300.
ate fi multiplă orice parte de propoziţie cu excepţia predicatului. Coordonarea între două predicate este o coordonare între două propoziţii diferite, chiar dacă subiectul sau un complement sînt aceleaşi:
Tu taci ş-asculţi povestea ei
Şi stai îngîndurată. Coşbuc, p. i 192.
Numele predicativ (cu un singur verb copulativ) poate fi însă multiplu :
Atunci copila părintelui, cum era sprinţară şi plină de incuri, a bufnit de rîs. Creangă, a. 3.
Părţile de propoziţie multiple pun unele probleme specifice lor : probleme de acord la subiectul multiplu (vezi § 537, 538, 541 şi 544), probleme legate de repetarea sau nerepetarea unor cuvinte ajutătoare (prepoziţii, articole, adverbe de comparaţie) la numele predicative, atribute şi complemente (vezi § 695—697, 700 — 701 şi 704).
§ 514. Anr’iza sintactică a părţilor de propoziţie depinde adesea de recunoaşterea sau nerecunoaşterea caracterului de locuţiune al unui grup de cuvinte.
Cînd este vorba de locuţiuni care au valoarea unor părţi de vorbire cu sens lexical de sine stătător, cum sînt locuţiunile verbale sau cele adverbiale, deosebirile dependente de cele două interpretări opuse constau în extinderea acordată unei părţi de propoziţie, în descrierea modului ei de exprimare şi în interpretarea determinărilor care urmează. De exemplu, locuţiunile verbale al căror verb de bază este predicativ şi se găseşte la un mod personal sînt considerate ca formînd în bloc predicatul propoziţiei, dar aceasta mai ales datorită conţinutului, datorită unităţii de înţeles : dau zor „zoresc”, se dă de-a rostogolul „se rostogoleşte” etc. Din punct de vedere sintactic ele pot fi analizate după funcţiunea elementelor componente : verbul a da este predicatul propriu-zis, iar faţă de el zor este complement direct, de-a rostogolul complement circumstanţial de mod. Interpretarea locuţiunii verbale în bloc drept predicat nu exclude deci posibilitatea şi chiar necesitatea analizei sintactice în cadrul locu-
LOCUŢIUNILE
86
PĂRŢILE propoziţiei. NOŢIUNI generale
ţiunii; numai la locuţiunile cu un grad înalt de sudură poate fi uneori neclară funcţiunea unor elemente componente faţă de verb, de exemplu bag de seamă (vezi § 17). în analiza restului propoziţiei trebuie distinse elementele care determină locuţiunea în anssmblu de cele care determină numai un element din cadrul locuţiunii: am curaj(ul) sau am nădejde(a) pot fi considerate locuţiuni verbale cu sensul „îndrăznesc”, respectiv „nădăjduiesc”, dar complinirea care arată obiectul îndrăznelii sau al nădejdii în am curaj (ul) (de) a spune, am nădejde(a) (de) a termina nu este complement direct, aşa cum ar fi complinirea verbelor a îndrăzni, a nădăjdui, ci atribut pe lîngă substantivul curaj (ul), nădejde(a) (vezi § 581).
Observaţie. Complinirile unor locuţiuni în ansamblu sînt aceleaşi ca şi ale părţilor de vorbire simple echivalente cu locuţiunile, de aceea In descrierea elementelor determinate de diversele feluri de complemente e suficient să se vorbească de verbe, adverbe şi adjective, fără a se adăuga de fiecare dată şi locuţiunile corespunzătoare.
Interpretarea unui grup de cuvinte drept îmbinare liberă sau locuţiune prepoziţională are consecinţe importante pentru analiza părţilor secundare de propoziţie. Dacă îmbinarea în ipoteza ar fi considerată o locuţiune prepoziţională, atunci în ipoteza reuşitei ar forma împreună o singură parte de propoziţie (complement circumstanţial); construcţia este însă analizabilă în două părţi de propoziţie : în ipoteza, complement condiţional, + reuşitei, atribut (vezi şi § 665, iar, pentru fapte asemănătoare, § 633 şi 650).
CUVINTE CAEE NU SÎNT PĂEŢI DE PEOPOZIŢIE
§ 515. Există cuvinte care fac parte din propoziţie, dar nu sînt „părţi de propoziţie”.
Unele dintre ele nu pot fi nici măcar atrase în analiza altor părţi de propoziţie, ci au un rol aparte. în această situaţie se pot găsi substantive şi pronume în vocativ sau interjecţii.
Altele pot fi înglobate în cadrul unei părţi de propoziţie. De exemplu, prenumele personal cu valoare neutră în acuzativ (o) sau în dativ (-i) se analizează împreună cu verbul regent:
Mă aşteptam că ai s-o păţeşti odată cu lecţiile d-tale. Eebreane, R. i 242.	’	’	’
Face ca şi atunci cînd îi curgea sîngele şiroi şi el îi da că n-are nimic. SADOVEANU, 6. i 245.	’	’
Tot aşa se analizează şi adverbul negativ nu însoţitor al unui verb. Cuvintele ajutătoare din cadrul propoziţiei, cum sînt prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale, articolele, adverbele instrumente ale gradelor de comparaţie, intră în construcţia unor părţi de propoziţie. Conjuncţiile nu constituie părţi de propoziţie şi nici nu intră în componenţa unor asemenea părţi: ele fac legătura între părţi de propoziţie coordonate şi între propoziţii aflate în raport de coordonare. Dintre elementele de legă-
SUBIECTUL
87
tură între propoziţii numai pronumele, adjectivele pronominale şi adverbele pronominale relativ-interogative şi nehotărîte au şi rol de părţi de propoziţie în cadrul propoziţiei subordonate.
Unele cuvinte din cadrul propoziţiei au situaţii mai puţin clare din punctul de vedere al calificării lor ca părţi de propoziţie : aşa sînt adverbe de felul lui tocmai, chiar, şi care pot apărea pe lingă orice parte de propoziţie. De exemplu :
Şi fata s-a-nărăgit ăe el,	.
Că doară tocmai Viorel
I-a fost menit. Coşbuc, b. i. 17.
BIBLIOGRAFIE
1.	D. D. Draşoveanu, Despre natura raportului dintre subiect şi predicat, In CL III (1958),
p. 175-182.
2.	M \ ':ii Gabrea, Probleme de teorie şi analiză gramaticală. B. Părţi de propoziţie complexe,
în LL VI (1962), p. 141-148.
3.	ştefan Giosu, Indicafii practice cu privire la analiza sintactică, în AUI III (1957), p. 167 —
185.
4.	AL. GRAUR, Părţile principale ale propoziţiei, în LL VI (1962), p. 47 — 52.
5.	Valeria GUTCJ-Romalo, Despre clasificarea păr(ilor secundare de propoziţie, în LR XII
<1963), nr. 1, p. 25-35.
6.	MtRCEA Mitran, Despre apozifie şi raportul apozitio, în LR XII (1963), p. 36 — 45.
7. Si RIN Stati, Elementul regent in relaţia de subordonare, în SGL VIII (1957), p. 263 — 2 73.
8. Laura Vaiiliu, Părţile de propoziţie miltiple, în SG III (1931), p. 75 — 11.
SUBIECTUL
§ 516. Subiectul este partea de propoziţie care arată cine săvîr-şeşte acţiunea exprimată de predicatul verbal sau cui i se atribuie o însuşire ori o caracteristică exprimată prin numele predicativ. Subiectul este deci partea de propoziţie despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului :
Boierii ieşiră mîhniţi. Negruzzi, s. i 140.
Rada-i slabă. Coşbuc, b. i. 78.
Cînd predicatul propoziţiei este un verb la pasiv sau la reflexiv pasiv, subiectul arată pe cel care suferă acţiunea exprimată de predicat, iar autorul acţiunii, dacă este exprimat, este redat printr-un complement de agent:
Niţă a fost îndemnat de camarazi... să iasă la plimbare. Caragiale, o. i 25.
Pomul care nu face roadă se taie şi în foc se aruncă.
Observaţie. Gerunziul şi infinitivul, deş i forme verbale nepredicative, pot avea subiect, care poate fi comun sau diferit de subiectul verbului predicativ (vezi § 219, 221). Cînd e comun eu subiectul verbului predicat, subiectul poate fi neexprimat sau exprimat, dar nici
88
SUBIECTUL
tn ultimul caz, nu se poate vorbi de subiectul propriu gerunziului sau infinitivului, ci de subiectul întregului grup format din verbul predicat gerunziu sau infinitiv. Astfel, în exemplul:
La cea din urmă, slrtngind părintele Duhu para cite para, şi-a comisional cărţi spiritiste. CBEANGĂ, A. 141,
subiectul părintele Duhu este atît subiectul gerunziului (strtngtnd), cît şi al predicatului (şi a comisionat), cu toate că e aşezat lingă gerunziu. De acelaşi tip este şi exemplul:
Am intenţia de a merge eu la gară.
Cînd însă e diferit de subiectul verbului predicat, subiectul gerunziului sau al infinitivului trebuie să fie exprimai. Acestea sînt de fapt singurele situaţii care interesează sintaxa subiectului:
Şi cătră sară, ajungtnd moşneagul şi cu purcelul acasă, pe babă o şi apucă un tremur, de spaimă, şi începe a se văicăra. CREANGĂ, p. 84.
Vine vremea de a pricepe omul ce-i bine şi ce-i rău. Creangă, a. 35.
PRIN CE SE EXPRIMĂ SUBIECTUL
§ 517. Subiectul poate fi exprimat printr-un substantiv sau prin orice altă parte de vorbire cu valoare de substantiv (pronume, adjectiv substantivizat etc.).
1.	Substantiv (propriu sau comun) :
Parei făcu o păreche de ciubote de iuft vărului mieu Ioan. Creangă, A. 103.
Caii mergeau la pas. Sadoveanu, o. iii 47.
Dar un luceafăr, răsărit Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării. Eminescu, o. i 175.
Acolo, între goruni, le-a fost descălecatul. Sadoveanu, o. xviii 91. întoarcerea lui Măgură stîrni mare bucurie în toată unitatea. Camilar,
N.	I 418.
2.	Pronume :
a.	personal:
Tu mă ştii. Eu rîd într-una. Coşbuc, B. i. 194.
— Da de unde vii dumneata, măiculiţă... ? Caragiale, o. ii 246.
b.	posesiv :
Ai mei pierduţi sînt, paşă, toţi. Coşbuc, b. i. 97.
Ale noastre sînt flori la ureche pe lîngă cele ce spune în cărţi. Creangă,
O.	190.
c.	demonstrativ:
S-or topi răcelile zăpezii
Cînd va fi de-aicea să mă duc
Şi va fi nu peste mult aceasta. Beniuc, v. 78.
d.	relativ-interogativ :
Şi cine l-a fermecat?...
Mînăruliţa lui din sat. JarnIk-BIrseanu, d. 11.
PRIN CE SE EXPRIMA SUBIECTUL
89
e.	nehotărît:
Cînd unul trece, altul vine	.
în astă lume a-l urma. Eminescu, o. I 204.
f.	negativ :
Nu-i nimeni drac şi nimeni sfînt! Coşbuc, b. i. 154.
3.	Adjectiv substantivizat:
Scumpul mai mult păgubeşte, leneşul mai mult aleargă. Negruzzi, s. i 248.	’
Cel mic era harnic şi cuminte. Creangă, p. 19.
La vederea acestei minunăţii, toţi au rămas încremeniţi. Creangă, p. 229.	’
Observaţie. Adjectivul substantivizat poate fi şi participiu :
Mutilatul pleacă de lingă mine. Sahia, N. 20.
Cel întrebat se apropie de masă.
4.	Numeral:
a.	cardinal:
Trei mă ţin, trei mă poartă, cinci mă duc de mă adapă. Sbiera,
P.	322.
Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine. Eminescu, o. i 171.
b.	oidinal:
Aşa-i şi la 104... răspunse al treilea. Camilar, n. i 12.
5.	Verb :
a.	la infinitiv :
E uşor a scrie versuri
Cînd nimic nu ai a spune. Eminescu, o. i 226.
D-tale îţi e lesne a vorbi cu aşa uşor ton! Negruzzi, s. i 45.
A se lupta desfăşurînd graţia trupului, puterea membrelor şi iuţeala mişcărilor a fost pururea o desfătare predilectă a grecilor. Odobescu, ist. arh. 141.
Vă puteţi închipui ce vra să zică a te scălda în Bistriţă. Creangă, o. 193.
Observaţie. Subiectul la infinitiv precedat de prepoziţia de, C2re apare la unii scriitori din secolul al XlX-lea, nu este admis de limba literală actuală (vezi § 219):
Era oprit d-a ţinea porţile închise, de-a arde gunoiul in curte sau de a lua vreo altă măsură profilactică. Ghica, s. 235 — 236.
b.	la supin cu prepoziţia de:
De văzut e uşor, de explicaţie greu.
Observaţie. După cum se vede din cele de mai sus, subiectul exprimat prir.tr-o formă verbală are adesea ca predicat o expresie unipersonală ca formă şi impersonală ca conţinut : e uşor, iţi e lesne etc. Aceleaşi predicate le intîlnim uneori ca regente ale propoziţiilor subiective (vezi § 762). Situaţia se datoreşte echivalenţei dintre infinitiv sau supinul cu de, pe de o parte, şi conjunctiv, pe de alta.
90
SUBIECTUL
CAZUL SUBIECTULUI
§ 518. Substantivul şi substitutele lui, cînd au funcţiune de subiect, se pun în mod obişnuit în cazul nominativ (vezi exemplele de la § 51f, 517).
Sînt însă şi situaţii cînd subiectul stă în alt caz decît nominativul. Aceste situaţii sînt uneori excepţii doar aparente, în realitate ele fiind construcţii în care substantivul (respectiv substitutul lui) este atributul unui substantiv subînţeles. Alteori sînt excepţii propriu-zise, care însă se explică, fiecare în parte, prin context sau prin construcţii mai vechi pe baza cărora s-au format.
Aparente excepţii:
a . Substantiv sau pronume în genitiv :
Vin oaspeţi şi cinele latră;
Le ies înainte grăbiţi
Ai casei pe pragul de piatră. Coşbuc, p. ii 46.
Si-ai lui întîrziau ! Coşbuc, p. i 100.
In această construcţie articolul ai, în nominativ, ţine locul unui substantiv în nominativ (sau al unui substitut al lui) pe care îl determină genitivul: ai casei înseamnă locatarii casei; ai lui, feciorii lui. Astfel se vede că adevăratul subiect al propoziţiei este şi aici la nominativ.
b.	Substantive sau pronume precedate de prepoziţiile din sau dintre :
Au mai plecat din (dintre) oameni.
Dar erau şi din aceia care nu se lăsau ademeniţi de aburii farfuriei ■cu borş. Camilar, n. i 112	’
şi pronume precedate de prepoziţia de, uneori şi de adjectivul pronominal alde :
Ah! Sînt printre voi de-aceia, care nu cred tabla legii. Eminescu, o. i 48.
De-alde ăia nu inspiră nici o încredere.
Aici construcţiile prepoziţionale din oameni, de aceia, de-alde ăia etc. sînt atribute cu sens partitiv sau calificativ ale unor pronume nebo-tărîte sau substantive subînţelese, în nominativ: (unii) din oameni, (unii) din aceia, (oameni) de-alde ăia etc.
c.	Adjectivul tot la numărul plural precedat de prepoziţia cu:
Şi ca mumii egiptene stau cu toţii-n scaun ţepeni. Eminescu, o. i 155.
Apoi începem cu toţii a mînca. Creangă, a. 60.
în exemple ca cele de mai sus avem a face cu omiterea pronumelor personale la cazul nominativ (ei cu toţii, noi cu toţii) care pot lipsi pentru că desinenţele formelor verbale respective (stau, începem) exprimă suficient persoana. Aceste pronume subînţelese sînt subiectele propriu-zise ale propoziţiilor, iar construcţiile prepoziţionale (cu toţii etc.) sînt complemente circumstanţiale.
§ 519. Excepţii propriu-zise :
a. Pronume relativ-interogative în genitiv, dativ sau acuzativ cu prepoziţie care introduc o propoziţie subordonată şi au, în această propoziţie, funcţiunea de subiect:
Hai, fiecare pe la casa cui ne are, că mai bine-i pare. Creangă, a. 44.
SUBIECTUL INCLUS. RELUAREA SUBIECTULUI
91
O dau cui vrea s-o ia.
îl trimit pe cere termină mai repede.
Pronumele cui şi pe care, subiecte ale unei propoziţii atributive, completive indirecte şi directe {cui ne are etc.), apar în cazurile genitiv, dativ şi, respectiv, acuzativ cu pe, datorită faptului că fiecare din ele este, pe de o parte» subiect în propoziţia subordonată, pe de alta, element introductiv al propoziţiei atributive, completive indirecte ori directe care determină un substantiv sau un verb din regentă (casa, dau, trimit) ; vezi § 166.
b. Substantive precedate de propoziţia la:
Au venit la oameni!
Această construcţie, în care prepoziţia are valoare afectivă expri-mînd ideea de cantitate, se explică prin construcţia paralelă cu funcţiune de complement direct de tipul: mănîncă la plăcinte. (Pentru explicaţia originii construcţiei cu complementul direct precedat de la, vezi § 599 III.)
SUBIECTUL INCLUŞI
§ 520. Cînd subiectul e un pronume personal de persoana I sau a Il-a, el este adesea neexprimat prin pronume, fiind inclus în desinenţa verbului :
Citim ziarul (subiect: noi).
Citeşti scrisoarea (subiect: tu).
în ambele propoziţii, subiectele (noi, tu) sînt marcate prin desinenţele verbale (ale verbului predicativ sau, alteori, ale verbului copulativ), care fac de prisos exprimarea subiectului prin pronumele respectiv.
Pronumele personal subiect e exprimat însă atunci cînd vrem să punem în relief subiectul pentru a-1 preciza, pentru a sublinia o antiteză, pentru a exprima anumite nuanţe afective etc. (vezi § 150 şi, mai jos, § 521).
Eu sînt trimisul timpurilor noi. Beniuc, v. 86.
Bacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu... şi dacă voi nu mă ’iubiţi, eu vă iubesc pre voi. Negruzz’i, s. i 139.	’	"	’
EELUAEEA SUBIECTULUI
§ 521. Subiectul exprimat printr-un pronume personal poate relua uneori un subiect exprimat printr-un substantiv. Această situaţie apare mai ales cînd subiectul este despărţit de predicat printr-o altă parte de propoziţie sau printr-o propoziţie şi este reluat printr-un pronume aşezat în imediata apropiere a predicatului. Procedeul este mai ales popular sau arhaic :
Virtutea pentru dînşii ea nu există. Eminescu, o. i 56.
Cinele care ţine mai mult la om, el latră mai mult la oameni. Zanne, p. i 367.	’
în limba actuală, se întîlneşte reluarea subiectului, în aceleaşi condiţii, printr-un pronume demonstrativ :
Elevul care învaţă bine, acela ia note bune.
92
SUBIECTUL
Uneori subiectul exprimat printr-un pronume demonstrativ este reluat printr-un pronume personal:
Acela care va ajunge mai repede, el va lua premiul. în astfel de exemple reluarea are rolul de a preciza subiectul, în stilurile familiare şi populare subiectul apare uneori reluat fără ca între el şi predicat să fie intercalată vreo altă parte de vorbire. Pronumele personal care reia subiectul poate apărea fie înaintea predicatului, fie după el:
C u z e a, el a dat pămînt la clăcaşi. gr. n. I 178.
Noi am făcut o greşeală, am crezut că chiaburii nu îndrăznesc ei să ridice capul. Preda, d. 197.
în astfel de exemple reluarea nu are alt rol decît acela de a accentua subiectul.
în aceleaşi aspecte ale limbii însă, reluarea subiectului în cadrul aceleiaşi propoziţii apare cu valoare afectivă în construcţii de tipul vine el tata, unde atît pronumele prin care se reia subiectul, cît şi predicatul propoziţiei sînt aşezate înaintea subiectului (vezi § 151).
8tăi, măi porcane, că te căptuşeşte e a Mărioara acuş! Creangă, a. 49. A veni e l Drăguş la căuş. Proverb.
A trecut e l aşa un răstimp. Sadoveanu, o. i 600.
— Eelbet! s-a găsi e l cineva pe lume care s-o clironomisască. Alecsandri, t. 900.
în aceste exemple, predicatul pus la începutul propoziţiei e subliniat prin subiectul dublu şi prin modificarea intonaţiei în cursul propoziţiei. Pronumele a fost considerat insuficient pentru a exprima subiectul şi, de aceea, acesta din urmă este marcat prin substantivul respectiv. Pronumele ajunge astfel să piardă legătura cu subiectul pe care-1 reprezintă, nemaifiind în mod necesar acordat în gen şi număr cu acesta, încît în vorbirea populară se întîlnesc uneori expresii ca :
Ei las', bre, că mi-a veni e l apa la moară. Yasiliu, p. 129. Se-mpacâ el miţa şi cu clinele, ăarmite omul! Cez. Petrescu, î. i 293.
Tot o reluare a subiectului este în realitate pronumele aşezat după predicat din construcţii cu verbul la persoana I sau a Il-a ca :
Vii tu pe la mine şi ai să vezi!
Aici subiectul, deşi inclus în forma verbului vii, este reluat prin pronumele tu, iar verbul este pronunţat cu o intonaţie specială. Construcţia are valoare afectivă, exprimînd ameninţarea.
Eeluarea afectivă a subiectului (exprimat sau inclus) prezintă diverse tipuri în ce priveşte conţinutul semantic. Astfel, reluarea afectivă a subiectului poate să exprime :
ameninţarea : vine el tata (vezi şi exemplul de mai sus); convingerea : ştiu eu ce trebuie să fac; ştie el tata; speranţa : După vreme rea, a fi el vrodată şi senin. Creangă, o. 104; concesia : se ostenesc ei, dar nu prind nimic.
SUBIECTUL SUBÎNŢELES. SUBIECTUL NEDETERMINAT
93
SUBIECTUL SUBÎNŢELES
§ 522. într-un context în care subiectul e cunoscut întrucît a fost deja exprimat în aceeaşi frază sau într-o frază anterioară, menţionarea lui nu mai e necesară :
—	Băiatu ăla unde e?
—	Păi e la şcoală... Preda, m. 148.
Cu noi şedea şi Bodrîngă, un moşneag fără căpătîi, însă de tot hazul. Pentru puţină mîncare şi cîte oleacă de pască de cea de trei ocă la para, slujea toată casa: tăia lemne, aţîţa focul, aducea apă, ne spunea la poveşti nopţi întregi, şezînd cu nasul în tăciuni, şi ne cînta din fluier. Creangă, a. 82.
Moromete se apropie de prispă tăcut. Acum se uita în altă parte, întocmai ca şi cînd n-ar fi auzit nimic din ceea ce i se spusese. Se răzimă liniştit de stîlpul casei şi începu să se caute prin buzunarele flanelei. Scoase din fundul buzunarului puţin praf de tutun. Preda, m. 155.
Tot subînţeles e şi subiectul care, fără a fi fost exprimat înainte, poate fi dedus dintr-o întreagă situaţie expusă în fraza sau frazele anterioare :
—	Să n-ai nici o grijă, mămucă, apucară cu gura înainte cei mai mari. Noi sîntem o dată băieţi şi ce-am vorbit o dată vorbit rămîne.
—	Dacă-i aşa, apoi veniţi să vă sărute mama! Creangă, p. 20.
Propoziţia dacă-i aşa are subiect subînţeles care poate fi pronumele
demonstrativ asta sau substantivul lucrul, situaţia etc., rezumînd relatarea din fraza anterioară (sîntem o dată băieţi...).
în frazele în care două predicate coordonate au acelaşi subiect, acesta nu este exprimat decît o dată şi anume înaintea primului predicat: Ion scrie si citeşte.
în asemenea situaţii repetarea subiectului marchează accentuarea lui, ca în exemplele :
Capul face, capul trage.
Ana era tînără şi frumoasă, Ana era fragedă şi subţirică, Ana era sprintenă şi mlădioasă. Slavici, o. i 117.
SUBIECTUL NEDETERMINAT
§ 523. în unele propoziţii, deşi predicatul este la un mod personal, totuşi subiectul este nede'terminat, fie pentru că nu se indică precis persoana care săvîrşeşte acţiunea (de exemplu Bate la uşă), fie pentru că e vorba de o acţiune cu valoare generală care nu poate fi raportată numai la o anumită persoană, ci poate fi atribuită oricărei persoane (de exemplu, Unde dai şi unde crapă! adică nu numai dai tu, ci şi eu şi el etc.).
Pentru a exprima un subiect nedeterminat, limba romînă dispune, în general, de următoarele mijloace :
a.	persoana a Il-a singular:
îndată ce intri în acest canal, ţi se deschide dinaintea ochilor o vedere încîntătoare. Ghica, s. 588.
94
SUBIECTUL
Unde te duci, unde te întorci, dai de-alde Daudescu. Stancu, d. 12.
Nu ştii de unde sare iepurele. Proverb.
b.	persoana a IlI-a singular sau plural a unui verb activ:
Scria-n gazetă că s-a dai
Poruncă să rentoarcă-n ţară
Toţi cei plecaţi de astă vară. Coşbuc, B. i. 84.
Pînza mesii şi şervetele erau de filaliu ţesute în casă. Tipsiile pe care aduceau bucatele, talgerile şi păhărele erau de argint. îsegruzzi, s. i 151.
c.	persoana a IlI-a singular a reflexivului:
Elisabeta, de cîte ori se mănîncă la noi pe zi? Sahia, n. 57.
d.	persoana I plural:
Pe spusele oamenilor, fireşte, mare temei nu putem, pune, fiindcă-i ştim ce iubitori de adevăr sînt. Caragiale, o. ii 217.
Să nu ne luăm după cîte se aud. Stancu, d. 114.
Observaţie. Pentru exprimarea subiectului nedeterminat se pot folosi de asemenea perifraze cu substantivul omul:
Nu ştie omul din ce se îngraşă. Proverb.
A fost o zi îngrozitor de fierbinte. Tocmai pe la unu după miezul nopfei, parcă s-a mai potolit puţin cuptorul, parcă incepe să mai poată respira omul. CARAGIALE, o. I 288.
De obicei, după cum se vede din exemplele de mai sus, subiectul nedeterminat este inclus. Totuşi, rar, subiectul nedeterminat poate fi exprimat prin persoana a Il-a a pronumelui personal :
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate. EMINESCU, O. i 194.
în cadrul diverselor posibilităţi de a exprima subiectul nedeterminat se pot distinge, după conţinut, două subcategorii :
—	a subiectului care nu poate fi identificat, exprimat prin persoana a IlI-a a unui verb activ (vezi exemplele de la b);
—	a subiectului autor al unei acţiuni cu valoare generală, exprimat prin persoana a Il-a singular, prin persoana I plural şi prin persoana a IlI-a a reflexivului (vezi exemplele de la a, c, d, inclusiv observaţiile).
LIPSA SUBIECTULUI
§ 524. Propoziţiile al căror predicat, verb unipersonal prin formă şi impersonal prin conţinut, redă fenomenele atmosferice nu au subiect, deoarec^ acţiunea exprimată de astfel de verbe nu poate fi atribuită unei persoane (vezi § 235 A).
Afară plouă, ninge! Alecsandri, p. iii 3.
0,	cum fulgeră de straşnic... groaznece tunete o să avem. Negruzzi, s. i 58.	’	'
CONSTRUCŢII SUBIECTIVE
9»
Observaţie. în vorbirea populară verbele şi expresiile impersonale de felul ccloi de mii sus au uneori subiect. Acesta este exprimat de cele mai multe ori printr-un substantiv din aceeaşi rădăcină cu verbul şi se numeşte, atunci, subiect intern :
Căci ploaia cind ar ploua,
Aurul ţi l-ar strica! Jarnik-BIbseanu, D. 509.
Vintu bate,
Nu străbate;
Neaua ninge,
Nu-l atinge. JaenIk-BÎRSEanu, d. 506.	.
De-ar veni luna lui mai Să-mi aud cerul luntnd,
Să văd norii fulgerind. ANT, LIT. POP. I 72.
CONSTRUCŢII SUBIECTIVE
§ 525. Predicatele exprimate prin verbe cu sensul „a se găsi, a se afla” au uneori ca subiect o construcţie infinitivală introdusă prin pronume sau adverbe relativ-interogative (vezi § 511 pot. 2). în această construcţie pronumele este subiectul infinitivului:
Ai să te duci în fundul iadului şi n-are să aibă cine te scoate, Creangă, a. 17.	’
Jele-i, Doamne, cui i-i jele,
Jele-i, Doamne, codrului De armele hoţului,
Că le plouă şi le ninge
Şi n-are cine le-neinge. JarnIk-Bîrseanu, d. 288.
BIBLIOGRAFIE
1.	B. GAZACu, Sur l’expression du sujet inditermine en roumain par la deuxieme personne
du singulier, In BL XIII (1945), p. 140 — 154.	;
2.	GH. V. Poalelungi, Despre propoziţiile impersonale In limba romină, în Materiale ale
sesiunii ştiinţifice a Institutului pedagogic Bucureşti pe anul 1956, p. 45 — 81.
3.	CLAUDIA TUDOSE, Subiectul nedeterminat in limba romină In perioada 1830—1850, In SCL
XII (1961), p. 73-88.
PREDICATUL
§ 526. Predicatul este partea principală de propoziţie care atribuie subiectului o acţiune, o stare sau o însuşire, partea care arată ce face, ce este sau cum este subiectul :
Doi pe-a sa arpă blînd răsunătoare
Cînt-a nopţii dulce, mistică cîntare. Eminescu, o. i 9.
Stimabilă doamnă, la redacţia noastră se află un document iscălit de amabilul nostru prefect. Caragiale, o. vi 88.
96
PREDICATUL
Ah! garafa pîntecoasă doar de sfeşnie mai e bună! Eminescu, o. i 46.	’
După părţile de vorbire prin care e exprimat, predicatul este de două feluri: verbal şi nominal. (Pentru categoria intermediară a adverbelor predicative, vezi § 528.)
PREDICATUL VERBAL
§ 527. Predicatul verbal poate fi exprimat printr-un verb la un mod personal, o locuţiune verbală sau o interjecţie.
a.	Verbe la orice mod personal (indicativ, conjunctiv, condiţional-optativ, prezumtiv şi imperativ), la diateza activă, pasivă sau reflexivă.
Diateza activă :
—	modul indicativ :
în numărul de mîine al foii noastre vom reproduce o interesantă scrisoare sentimentală a unui înalt personaj din localitate către o damă de mare influenţă. Caragiale, o. vi 110.
—	modul conjunctiv :
împăratul acela... a scris carte frăţine-său craiului, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoţi. Creangă, p. 184.
—	modul condiţional-optativ :
Unii spun că, după ce-a mîncat foarte mulţi oameni şi a ros toată coaja copacilor din codru, ar fi crepat chiar aici în locul acesta. Creangă, p. 122.
—	modul prezumtiv :
Nu ştiu; va fi fiind; îl cunoaşte poate măria-sa. Sadoveanu, o. xii 428.
—	modul imperativ :
Trăieşte-ţi, doamnă, viaţa ta!
Şi-a morţii lege n-o căta! Coşbuc, b. i. 156.
Infinitivul e singurul mod nepersonal care poate avea rol de predicat. Aceasta se întîmplă însă numai atunci cînd are valoare de imperativ (vezi § 213, 219) :
A nu se pleca în afară.
A se scutura bine înainte de întrebuinţare.
Diateza pasivă :
Potcoavă a fost întîfnpinat, în preajma Lipsei, de căpitanul Cosmuţă. Sadoveanu, o. xvirr 227.	’
Observaţie. Pentru distincţia faţă de un predicat nominal cu numele predicativ exprimat printr-un participiu, vezi § .534 pct. 2.
Diateza reflexivă :
Se perindau unii după alţii nourii cenuşii. Sadoveanu, o. xvii 305.
b.	Locuţiuni verbale (cu verbul de bază la un mod personal):
Ne-am dat seama că fără popor nu putem face revoluţia. Camil
Petrescu, b. 67.
Toate trebile şi le punea la cale singurel. Creangă, p. 140.
ADVERBELE PREDICATIVE
97
ZaJiaria se dădea în vînt în toate părţile. Sadoveanu, o. i 640.
Cam cîţi oameni te bate gîndul să aibă Galibardi? Oara giale, o. vi 61.
Gură fac ca roata morii. Coşbuc, p. i 224.
Observaţie. Considerarea locuţiunilor verbale ca formînd In bloc predicate verbale nu exclude analiza sintactică a fiecăreia din părţile lor componente. Bineînţeles, această analiză e mai uşor de făcut atunci cînd elementele locuţiunilor îşi păstrează mai bine individualitatea semantică (gară fac = complement direct + predicat, bate glndal = predicat + subiect) şi mai g^eu de făcut atunci cînd conţinutul lor este mai şters (ca în exemplele : ne-am dat seama, punea la cale, se dădea în vînt).
c.	Interjecţii care redau o acţiune :
Bîzîiam la strană şi hîrşti! câte un colac. Creangă, a. 9—10. Pupăza zbrr! pe-o dugheană. Creangă, a. 57.
Dacă vede ea şi vede că nu mă dau, zvîrr! de vreo două, trei ori cu bulgări în mine. Creangă, a. 49.
Se scoală împăratul necăjit foc şi şart! o palmă lui Prîslea de a răsunat tot palatul. Caragiale, o. i 119. ’
ADVERBELE PREDICATIVE
§ 528. Adverbele şi locuţiunile adverbiale predicative (vezi § 299) au o poziţie intermediară în ce priveşte tipul de predicat la care aparţin. Astfel, unele dintre ele se comportă la fel cu predicatele verbale pentru că nu admit pe lîngă ele un verb copulativ (unul dintre ele, poate, e chiar verb la origine) :
Alţii, ca oamenii cu multă trecere, puteau să-l apere pe sub mînă, deşi poate că-l bănuiau. Slavici, o. i 174.	■
Bine, frate, fireşte că sînt curios să aflu ce se spune pe socoteala mea, mai ales de amici, ca să ştiu cui să mă încrez, cum să mă apăr. Caragiale, o. i 226.
Pesemne că d-ta ai luat biletul ăsta de mult şi ai plecat din Bucureşti. Caragiale, o. vi 176.
Desigur că mă duc la şcoală.
Altele însă, de exemplu: probabil, posibil, sigur, sînt predicate nominale întrucît admit pe lîngă ele prezenţa unor verbe copulative. Astfel, există construcţii paralele :
Probabil că s-au întîlnit pe drum.
E probabil că în clipa aceasta hîrtiile se află la tribunal. Rebreanu, R. i 250.
Sigur că îmi place.
E sigur că el a făcut asta?
Observaţie. Alverbîle şi locuţiunile adverbiale predicative au c* subiect un infinitiv sau o propoziţie subiectivă (vezi § 517 pcl. 5 a şi 762).
7 - c. 4316
98
PREDICATUL
VERBELE DE MODALITATE ŞI DE ASPECT
§ 529. Verbele care exprimă modalitatea (a putea, a trebui, a vrea, a fi, a avea, a părea şi a-i veni), precum şi cele care exprimă aspectul (a începe, a prinde, a da, a (se) lua, a sta etc.), urmate de verbe la conjunctiv, la infinitiv şi, mai rar, la supin sau la participiu sau coordonate cu un verb la aceeaşi formă cu ele ar părea, în unele situaţii, că formează , împreună cu acestea, un predicat verbal compus. De exemplu :
Multe sărindare dăduse el pînă atunci pe la popi în toate părţile ca să-i poată izgoni dracii de la casă. Creangă, p. 305.
Şi trebuiesc luptate războaiele aprinse. Eminescu, o. i 56.
Ge-i dă făcut să scăpăm de-această osîndâf gr. n. i 103.
Cînipa mi-am semănat,
Dar cînd fu pe adunat
Boala-n trupu-mi a intrat! Alecsandri, p. p. 310.
începură a vorbi cu glas omenesc. Reteganul, p. i 29.
Dragoş dădu să coboare scara, dar iute o sui înapoi. Hogaş, dr. ii 96.
Şi aşa sfînta Duminecă se ia şi se întoarnă singură acasă. Creangă,’ o. 225.
Stînca stă să se prăvale
în prăpastia măreaţă. Eminescu, o. i 54.
în construcţii de tipul acestora, accentul semantic, rolul de a exprima acţiunea propriu-zisă cade pe verbul la conjunctiv sau la una din formele verbale amintite.
Categoria predicatului compus nu e însă suficient de ferm delimitată din punct de vedere gramatical şi, de altfel, nici verbele de modalitate şi, mai ales, cele de aspect nu formează o categorie gramaticală precis constituită în limba noastră, de vreme ce criteriul fundamental (şi uneori singurul) de delimitare este cel semantic. De aceea preferăm să analizăm în aceste construcţii funcţiunea sintactică a fiecăruia din elementele lor componente: verb predicat + complement (completivă) direct(ă), în cazul celor mai multe, verb predicat -f subiect (subiectivă) în căzut lui a trebui (+ conjunctiv sau infinitiv) etc.
LIPSA PREDICATULUI VERBAL SAU A UNOR ELEMENTE DIN CADRUL LUI
§ 531). Uneori predicatul verbal lipseşte. Această situaţie poate apărea, la predicatul verbal propriu-zis, atunci cînd verbul se subînţelege din context, întrucît a fost exprimat în propoziţia sau fraza anterioară (vezi şi § 940) :	’
Atunci iepurele sare, şi dracul după el. Creangă, p. 51.
De asemenea, în cazul a două predicate coordonate exprimate prin verbe la forme compuse, auxiliarul poate să nu fie repetat pentru al doilea predicat :
Am mîncat şi băut tot ce mi s-a dat (vezi şi § 724).
PREDICATUL NOMINAL. VERBELE COPULATIVE
99
Mai poate fi omis verbul de declaraţie în vorbirea directă sau indirectă (vezi § 944):
—	Ai visat, Bocuţo. . .
Şi ea tot încet şi şiret:
—	Cină ne-om mărita noi împreună... tu... ai să fii popă. B. Dela-vrancea, Sultănica (Bucureşti, 1941), p. 174
sau verbul din locuţiunile verbale :
Mişu meu, una şi bună: vrea să mă ducă să văd pe M ateescu jucînd pe „Millo director’’'’! G-hica, s. 189.
Unde veni scroafa c-o falcă în cer şi cu una în pămînt, şi năvală la argatul orbului să-l sfîşie şi mai multe nu. Ispirescu, l. 263.
PREDICATUL NOMINAL
§ 531. Predicatul nominal este alcătuit dintr-unul sau mai multe nume predicative şi dintr-un verb copulativ la un mod personal:
Şi asta-i o avere, cînd e omul sănătos. Creangă, a. 27.
Fata babei era slută, leneşă, ţîfnoasă şi rea la inimă. .'. Fata moşneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă. Creangă, p. 283.
Observaţii. 1. într-o frază, numărul predicatelor nominale e egal cu numărul verbelor copulative; In componenţa unui singur predicat nominal pot intra însă mai multe nume predicative.
2. Numele predicativ poate sta şi pe lîngă un verb copulativ la un mod nepersonal, dar construcţia în ansamblu nu are rol de predicat:
Aceşti săcui, fiind cei mai mulţi ţărani, libertatea ce voiau era d-a nu mai fi iobagi la nobilii locului. BiLCESCU, O. II 102 — 103.
VERBELE COPULATIVE
§ 532. Verbul copulativ cel mai abstract şi, de aceea, cel mai gramaticalizat este a fi (vezi § 196). Datorită trăsăturilor aici menţionate şi largii lui întrebuinţări, verbul a fi este considerat copulativ prin excelenţă : Educaţiunea lui fu de la început prea îngrijită. Odobescu, s. I 260. Nevoia este cel mai b-un învăţător. Slavici, n. i 25.
Tu eşti om întreg acuma, şi ai venit la noi de la şcoli înalte cu multă carte. Sadoveanu, o. iii 477.	’	’
Liniştea-i acum deplină. Coşbuc, b. i. 6.
Observaţie. Verbul a fi, cînd are înţelesul de „a exista, a se afla, a se găsi, a trăi, a se întîmpla, a se duce”, nu e copulativ, ci formează singur predicat verbal:
Că-i iarbă de noi
Şi umbră de voi. ALECSANDKI, P. P. 1.
Afară era o vreme urttă de toamnă. Sadoveanu, o. i 606.
100
PREDICATUL
De amlndouă părţile podului... erau două cantoane, cu pereţii albi. CEZ. Peteescu. s. R. 39.
Erau odată tntr-un sat doi fraţi. CREANGĂ, P. 37.
Ş-apoi ce-a mai fi, a mai fi. CREANGĂ, p. 269.
Am fost cu biletul la o spiţărie. CAEAGIALE, O. VI 189.
In construcţiile de tipul e noapte sau mi-e foame, verbul a fi este predicativ (exprimă existenţa), iar substantivul are funcţiune de subiect (vezi § 496).
în afară de a fi, se mai pot folosi cu funcţiune copulativă şi alte verbe care, în anumite situaţii, au conţinut semantic mai slab şi, de aceea, nu pot forma predicatul decît împreună cu un nume predicativ (vezi § 196). Iată cîteva din aceste verbe : a deveni, a se face, a ieşi, a ajunge ,,a se face, a deveni”, a însemna şi altele.
Monumentele antice devin toate fortificaţiuni. Odobescu, ist. arh. 208.
Radu deveni iarăşi trist. Vlahuţă, n. €6.
Vei ajunge şi tu odată mare şi tare. Creangă, p. 223.
Gîndul se făcu mai limpede şi mai tare. Sadoveanu, o. i 376.
Dac-ar fi să iasă toţi învăţaţi, după cum socoţi tu, n-ar mai fi cine să ne tragă ciubotele. Creangă, a. 13.
Un han lîngâ un şleah însemnează lucru mare. Sadoveanu, o. viii 518.	’
După cum se vede, între verbele de mai sus se poate stabili o ierarhie în ce priveşte sensul: unele, ca a deveni, a se face, au autonomie lexicală mai mică, iar altele, ca a ieşi, au autonomie mai mare. Uneori conţinutul lor lexical depăşeşte condiţia necesară pentru a fi verbe copulative şi atunci verbele respective intră în categoria verbelor predicative. Astfel, verbul a se naşte, cu sensul ,,a apărea, a se forma”, apropiat de al verbelor copulative, este totuşi suficient pentru a alcătui singur predicatul:
O carte se naşte magistrală şi vie ca un prunc sănătos, contemporanul, 843 (1962), p. 1/5.	’
Observaţie. Verbele de felul celor de mai sus, ca şi a fi, formează singure predicat verbal (nu sint deci copulative) atunci clnd au înţeles de sine stătător :
Ajunsese ptnă In cele mai depărtate măhălăli vestea tntimplărilor înfricoşate de la curte. SADOVEANU, O. XVIII 437.
După ce au fost dărtmate boieriile şi lăcomiile, iată ieşi dreptate pentru omul muncitor. Sadoveanu, o. XVII 315.
§ 533. în unele predicate nominale copula nu este exprimată, în propoziţii nominale (vezi § 1040), cînd subiectul precedă numele predicativ, ideea de predicaţie poate fi marcată prin pronunţarea pe un ton ascendent a subiectului, indiferent de intonaţia restului propoziţiei, şi în scris prin virgulă sau prin linia de pauză :
Feţişoara lui,
Spuma laptelui;
Mustăcioara lui,
Spicul griului;
Perişorul lui,
NUMELE PREDICATIV
101
Pana corbului;
Ochişorii lui,
Mura cîmpului! Alecsandri, p. p. 3.
Religia — o frază de dînşii inventată. Eminescu, o. i 59.
Vorbă multă, sărăcia omului. Proverb.
Cînd ordinea e inversă, intonaţia se schimbă, accentul căzînd pe numele predicativ :
O frumuseţe, fata pe care mi-ai arătat-o ieri!
Copula mai poate fi subînţeleasă în propoziţia răspuns, atunci cînd a fost exprimată în propoziţia întrebare anterioară :
— Eşti mulţumită?	'
—	Tare mulţumită, mamă. Zamfirescu, v. ţ. 35.
— îţi place ? E simplă, nu-i aşa ?. . .
—	Minunată! Zamfirescu, v. ţ. 85.
—	Doar nu vei fi fata lui Badea Costeaf
—	Ba a lui. Agîrbiceanu, s. p. 195.
Alteori poate lipsi numele predicativ :
în dialog, cînd a fost exprimat într-o propoziţie anterioară:
—	Eşti cîntâreţ la biserică?
—	Sînt. Sadoveanu, o. xviii 13.
livresc, în vorbirea aceleiaşi persoane, cînd va fi exprimat într-o propoziţie următoare :
Oricum, chiar dacă numai sînt, am fost şi eu literat. Caragiale, o. iii 240.	’
NUMELE PREDICATIV
/
§ 534. Numele predicativ poate fi exprimat printr-un substantiv, un adjectiv substantivizat sau un pronume (în nominativ şi, precedat de o prepoziţie, în genitiv sau în acuzativ), un adjectiv, un numeral, un verb la supin sau la infinitiv, un adverb sau o interjecţie.
1.	Substantiv, adjectiv substantivizat sau pronume : a. în nominativ
—	substantiv sau adjectiv substantivizat :
Pupăza era ceasornicul satului. Creangă, a. 55.
Vornicel e-un grierel. Eminescu, o. i 87.
Locomotivele sînt copiii noştri, sînt copiii de fier. Sahia, n. 30. Tu eşti deşteptulf
—	pronume :
Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta. Eminescu, o. i 127. Spună lumii large steaguri tricolore,
Spună ce-i poporul mare, romînesc. Eminescu, o. i 15.
Cînd sorii se sting şi cînd stelele pică,
îmi vine a crede că toate-s nimică. Eminescu, o. i 38.
Observaţii. 1. Numele predicativ exprimat printr-un substantiv sau printr-un pronume personal sau demonstrativ este uneori exprimat prin acelaşi cuvînt ca şi subiectul: Şi inima aceea, ce geme de durere.
102
PREDICATUL
Şi sufletul acela, ce ctntă amorţit,
E inima mea tristă, ce n-are mingiiere,
E stifletti-mi, ce arde de dor nemărginit. EMINESCU, O. I 8.
Cind numele predicativ exprimat prin acelaşi substantiv ca şi subiectul nu are nici un determinant, trebuie să fie la forma nearticulată (vezi § 958) :
Casa-i casă şi masa-i masă.	-
Dacă este nume propriu sau asimilat cu acestea, substantivul poate fi articulat şi în asemenea situaţii :	-
Mama-i mama şi tu eşti tu.
Prahova-i Prahova.
2. Numele predicativ exprimat printr-un substantiv sau printr-un pronume este uneori, aparent, la cazul genitiv :
Casa. . . este a lui Marca Florii Cucului. SLAVICI, N. i 29.
Istoria umană in veci se desfăşoară,
Povestea-i a ciocanului ce cade pe Hău. Eminescu, o. i 62.
Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea. Eminescu, O. I 24.
Ga şi în cazul subiectului aparent genitival (vezi § 518a), şi aici articolul genitival esle la nominativ (şi ţine locul unui substantiv în nominativ identic cu substantivul subiect), iar substantivul sau pronumele în genitiv sînt determinantele acestuia : casa este casa lui Marcu, lumea e lumea tuturor etc. Numele predicativ de felul celor menţionate mai sus este astfel în realitate tot la nominativ.	,
b. în acuzativ sau genitiv cu prepoziţie sau cu locuţiune prepoziţională
—	substantiv sau adjectiv substantivizat :
E contra regulamentului.
Am iubit slujba ta care mie mi-a fost cu credinţă şi cu dreptate.
Sadoveanu, o. viii 478.
Masa e, fireşte, de brad. Camil Petrescu, u. n. 8.
Părul aspru, creţ, era de un negru cu reflexe albastre. Bart, e. 100. Capra mea nu-i de cele săritoare şi-i bună de lapte. Creangă, p. 42. Cu ploaia ne-om împăca noi, că-i de la Dumnezeu. Cu celelalte mai greu, că sînt ale oamenilor. Cez. Petrescu, î. i 141.
Noi sîntem cei mai mulţi de pe Argeş. Stancu, d. 113.
S-a întîmplat să fie de prin părţile noastre şi un vechi prieten al lu i tată-meu. Galaction, o. I 64.	’	’
Fetele şi tinerii care nu erau din cercul lor. Rebreanu, i. i 112. Fiindcă nu sînt dintre aceiM autori, prefer să vă spun drept. Cara-giale, o. 1163.	"
A fost crudă-nvinuirea,
A fost crudă şi nedreaptă, fără razem, fără fond. Eminescu, o. i 26. Este împotriva regulilor bunei-cuviinţe.
Viaţa ta e în primejdie.
Rochia e pentru soru-sa.
—	pronume :
Ea nu e ca mine?
NUMELE PREDICATIV
103
Eşti contra mea, Haralambie. Sahia, n. 104.
Apoi doar eu nu-s de-acelea de cari crede el. Creangă, p. 28. Tată-său era de-ai noştri. Sadoveanu, o. iii 262.
Cartea asta e de la mine.
El e dintre aceia care...
El e împotriva noastră.
Acest răvaş e pentru tine. Negruzzi, s. i 22.
După cum se vede din exemplele de mâi sus, prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale care apar la numele predicativ sînt cele care apar şi la atribut (vezi § 561 şi 562). Această situaţie se explică prin aceea că între numele predicativ şi atribut există un paralelism general, care se datoreşte conţinutului foarte apropiat al celor două părţi de propoziţie (vezi § 505).
’	2. Adjectiv (inclusiv participiu) :
Iară cel mic era harnic şi cuminte. Creangă, p. 19.
Sacul nu e mare, dar trebuie să fie greu, fiindcă pasagerul, ridicîndu-se, trebuie să-l ţină şi de dedesubt cu mina dreaptă. Caragiale, o. i 198.
Grădina în care se odihneşte el este cea mai frumoasă din Olteni. Delavrancea, t. 52.	’
Margareta era sprinţară, şăgalnică] şi neastîmpărată. Ylahuţă,
n. 48.
Observaţie. Uneori este foarte greu de făcut distincţia între un predicat nominal cu numele predicativ exprimat printr-un participiu şi un predicat verbal exprimat printr-un verb la diateza pasivă. Această confuzie poate apărea, bineînţeles, numai atunci cînd avem a face cu un participiu al unui verb tranzitiv :
Cartea este deschişii.
Adesea însă conţinutul ne ajută să distingem între cele două tipuri de predicate. Astfel, în exemplul următor e clar că avem a face cu un predicat nominal şi nu cu un verb
Ia pasiv :
Satul Broştenii fiind împrăştiat mai ca toate satele de la munte, nu se ruşina lupul şi ursul a se arăta ziua mare prin el. CREANGĂ, A. 26.
3.	Numeral :
Cu noi se fac zece. Sadoveanu, o. i 623.
Iată, Gălâciuc e al şaselea care se prăbuşeşte cu puntea. Sai-iia, n. 41.
4.	Verb la supin sau la infinitiv cu sau fără de :
Frica cele coprinsese pe amîndouă era de nepovestit. Ispirescu, l. 120.
Alama, în slăbăciunea ei pentru mine, ajunsese a crede că am să ies un al doilea Cucuzel. Creangă, a. 12.
Jurâmîntul eteriştilor era a sacrifica familie, avere şi viaţă pentru libertatea patriei şi supunere oarbă ordinelor comitetului. ’ Ghica, s. 99.
Care e oare scopul... civilizaţiunii, dacă nu este de a lăsa omului independenţa cea mai largă... ? Odobescu, s. i 378.
Observaţii. 1. Construirea numelui predicativ cu infinitivul fără de după verbul a fi (vezi exemplul din Ghica) este un procedeu astăzi învechit.
104
PREDICATUL
2. Cind subiectul este exprimat tot prin infinitiv construcţia numelui predicativ cu infinitivul e obligatorie :	•
A c r e de că iubirea sufletelor e o astfel de combinare simplistă înseamnă, fireşte, a discuta ca ţoală lumea, prosteşte. OMIT, Petiîescu, u. n. 18.
5.	Adverb :
Deşi nu e ăeeît femeie,
E totuşi al Ifel, « nu ştiu cum». Eminescu, o. -i 208.
Numele predicativ exprimat prin adverb apare mai frecvent pe lingă forma de persoana a IlI-a singular a verbului a fi în expresii unipersonale prin formă şi impersonale prin conţinut:
D-tale îţi e lesne a vorbi cu aşa uşor ton! Negruzzi, s. i 45.
E prea greu pentru noi de răspuns la asa întrebare. Caragiale, o. iii 315.	’
Prin scris e imposibil să explici o stare de suflet atît de anormală. IBRĂILEANU, A. 32.
Observaţii. 1. Predicatele exprimate prin expresii unipersonale au ca subiect un verb la infinitiv sau la supin sau o propoziţie subiectivă (vezi § 517 şi 762).
2. Pentru predicatele reprezentate de adverbe ca posibil, probabil, sigur etc. fără copulă vezi § 528.
6.	Interjecţie :
Şi cu străjuirea voastră, era vai de pielea noastră ! Creangă, p. 269. § 535. Prin conţinutul său, numele predicativ, ca şi atributul, califică sau identifică subiectul.
Numele predicativ de calificare atribuie subiectului o notă sau o însuşire (calificare propriu-zisă) ori îl încadrează într-o noţiune supraordonată (clasare). Numele predicativ de identificare exprimă o noţiune singulară a cărei sferă logică se suprapune sferei subiectului. ’
între categoriile de conţinut ale numelui predicativ şi categoriile de părţi de vorbire prin care este exprimat el, se poate stabili o relativă corespondenţă, după cum urmează :
a. Numele predicativ de calificare este, în general, redat printr-un substantiv nearticulat sau articulat cu articol nehotărît, printr-un substantiv în genitiv sau în acuzativ cu prepoziţie, printr-un adjectiv, un pronume nehotărît, un numeral cardinal sau multiplicativ, un verb la supin sau un adverb :
Eu nu sînt călugăr, sînt domn! Negruzzi, s. i 161.
Eu sînt un om eăruia-i place să joace pe faţă. Caragiale, o. vi 116. Şoimăreştii au fost trup şi suflet ai lui Tomşa. Sadoveanu, o. v 702. Ei sînt contra abuzurilor, înfloresc grădinele,
Ceru-i ca oglinda. Iosif, v. 79.
Dar fusul e de vină
Că se-nvîrtea mereu. Coşbuc, p. i 59.
Tu eşti mai bun decît mine, Chită. Sadoveanu, o. xviii 64.
ACORDUL PREDICATULUI CU SUBIECTUL
105
Eu nici... nici nu susţin că-s băiat sărac... Părinţii mei erau ... erau altceva. Galan, b. 79.
Cină eram la mama trei
Aveam şapte bobocei. Cîntec popular.
Folosul e înmiit.
Agitaţia este de nedescris. Camil Petrescu, b. 97.
Asta e bine; căci fără ă-l Mandache cu greu s-ar putea guverna în acel judeţ. Caragiale, o. i 111.
b. Numele predicativ de identificare este, în general, redat printr-un nume propriu sau printr-un substantiv cu articol hotărît, printr-un pronume personal sau demonstrativ, prin pronumele cine, printr-un numeral ordinal sau un verb la infinitiv :
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea. Eminescu, o. i 170.
S-a gîndit, a chibzuit şi singura soluţie este asta. Rebreanu, r. ii 15.
—	Şi cine eşti d-ta, mă rog, care îmi spui aceasta?...
—	Sînt Cicerone Popescul... Caragiale, o. ii 125.
Aceea a fost cea mai cumplită lovitură pentru bieţii părinţi. Mai cumplită decît cele ce aveau să vie — pentru că era cea dintîi. Ylahuţă, o. a. ii 266.
Unul din obiceiele mele, bune sau rele, este a spune adevărul. Filimon, o. i 112.
Unele părţi de vorbire pot exprima atît nume predicative de calificare, cît şi nume predicative de identificare. Aşa sînt, de exemplu, pronumele posesiv şi pronumele ce :
Pămîntu-i al nostru că noi îl muncim. Rebreanu, r. i 136 (calificare).
Caietul e al meu (identificare).
Ce sînteţi dumneavoastră, mă rog? Vagabonţi de pe uliţă? Caragiale, o. vi 102 (calificare).
Ce este literatura de nu chiar expresia vieţii unei naţii? Russo, s 39 (identificare).
ACORDUL PREDICATULUI CU SUBIECTUL
§ 536. Predicatul verbal şi verbul copulativ se acordă cu subiectul în persoană şi în număr :
Anărieş Hamură... se întorcea de la învăţătură din Ţara Leşascca Sadoveanu,’ o. iii 151.	’	’
Măreţ e bradul munţilor
Ce-n codri înverzeşte. Alecsandri, p. ii 156.
Cînd predicatul este exprimat printr-un verb la diateza pasivă, acordul se face în persoană, în număr, în gen şi în caz :
De atunci şi pînă astăzi colonii de lumi pierdute
Sînt atrase în viaţă de un dor nemărginit. Eminescu, o. i 132.
106
PREDICATUL
Numele predicativ exprimat printr-un adjectiv sau printr-o parte de vorbire cu valoare de adjectiv se acordă cu subiectul în număr, în gen şi în caz :	"
Conacul din Lespezi era bătrîn, modest si prietenos. Rebreanu, r. i 162.	’
Puţini erau la număr ostaşii Bomîniei. Alexandrescu, o. 82. Numele predicativ exprimat printr-un substantiv sau printr-o parte de vorbire cu valoare de substantiv se acordă cu subiectul în caz şi, cînd se poate, în număr şi în gen. (Bineînţeles, acordul în caz nu se face atunci cînd numele predicativ este exprimat printr-un substantiv cu prepoziţie, dar de cele mai multe ori numele predicativ e în nominativ şi, de aceea, acordul se realizează foarte frecvent.)
Ceata noastră era un amestec de tineri de la Drept, de la Ştiinţe şi de la Litere. Delavrancea, t. 5.	...
Fără să fie popular era una din figurile bucureştene. Camil Petrescu, ti. n. 26.	’
Ei erau. . . stăpînii tuturor fetelor şiflăcăuanilordinsat. Sadoveanu, o. iii 22.	’
ACORDUL ÎN PERSOANĂ
§ 537. Cînd subiectul exprimă o colectivitate cu care se solidarizează şi vorbitorul, predicatul poate sta la persoana I plural:
Am ajuns. Toţi pasagerii ne dăm jos. Caragiale, o. I 296.
în mod similar, cînd subiectul exprimă o colectivitate cu care interlocutorul se solidarizează sau este considerat solidar de către vorbitor, predicatul poate sta la persoana a Il-a plural:
Toţi locatarii din imobilul acesta vă mutaţi în blocul de alături.
în ambele situaţii discutate aici, posibilitatea de a face acordul cu persoana I şi a Il-a este determinată de prezenţa adjectivului toţi.
Predicatul atributivei a cărei regentă cu predicat nominal are ca subiect un pronume personal de persoana I sau a Il-a poate sta : a) la persoana I, respectiv a Il-a, cînd vrem să accentuăm asupra faptului că atributiva determină subiectul regentei sau întreaga propoziţie regentă, şi b) la persoana a IlI-a, cînd vrem să accentuăm asupra faptului că atributiva determină numele predicativ al regentei exprimat printr-un substantiv :
a.	Sînt un om care iubesc adevărul şi fiindcă-l iubesc, ştiu să-l caut.
Caragiale, o. i 244.	*	’
Eu sînt unul ce ştiu de inel. Pann, p. v. i 35.
b.	Sînt un june tînâr şi nefericit, care suferă peste poate şi iubeşte la nemurire. Caragiale, o. vi 34.
în cazul subiectelor multiple, formate din pronume personale la diferite persoane sau parţial din pronume personale şi parţial din substantive, persoana I are preponderenţă asupra celorlalte persoane, iar persoana a IÎ-a are preponderenţă asupra persoanei a IlI-a (incluzînd în ea şi substantivele). Astfel, dacă între subiecte este unul exprimat printr-un
ACORDUL IN NUMĂR
107
pronume personal de persoana I (singular sau plural), predicatul se pune la persoana I plural, indiferent de persoana celorlalte subiecte :
Cît n-om. fi morţi voi cinci şi eu... Alecsandri, poezii 441.
Eu şi el lucrăm în raionul ăsta.
Dacă între subiecte se găseşte unul exprimat printr-un pronume de persoana a Il-a (singular sau plural) şi nu este nici unul exprimat printr-un pronume de persoana I, predicatul se pune la persoana a Il-a plural: Belim şi tu-mpreună peri-veţi amîndoi! Alecsandri, p. iii 352. Tu şi ei veţi merge înainte.
ACORDUL ÎN NUMĂR
§ 538. Cînd subiectul e format din mai mulţi termeni care se află în raport de coordonare copulativă (subiect multiplu), predicatul se pune la plural :
Şi atunci odată pornesc şi turturica şi calul fugind pe întrecute. Creangă, p. 273.	’
Atît ea, cît şi sora mai mică, Polixenia, se întreceau în griji. Bassa-RABESCU, S. N. 27.
A7ic-a lui Costache, duşmanul meu, şi cu Toaăer a Catincăi, alt hoj-malău, au trecut pe lîngă mine. Creangă, a. 6.
Cugetul şi sentimentul tău au rămas cel puţin aceleaşi ca în cea din urmă a noastră întrevedere. Galaction, o. i 225.
Dragi-mi erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii mei din copilărie. Creangă, a. 117.
Cînd termenii subiectului se confundă într-unul singur din punctul de vedere al raportului cu realitatea, adică nu desemnează obiecte perfect distincte, predicatul se pune la singular :
Vezi domnişoru-acela care toate le ştie,
Căruia vorbă, duhul, îi stă în pălărie,
în chipul d-a o scoate cu graţii prefăcute? Alexandrescu, o. 192. Să ne îndesască mai mult cu udeala, pentru că acolo stă toată puterea şi îndrăzneala. Creangă, p. 258.
E ură şi turbare,
în ochii lor cei negri, adinei şi desperaţi. EMINESCU, o. I 62.
Observaţie. La ultimele două exemple acordul cu singularul este determinat nu numai de conţinutul termenilor subiectului, ci şi de poziţia predicatului înaintea acestuia (vezi şi § 544 B).
Cînd subiectul este format din mai mulţi termeni care se află în raport de coordonare disjunctivă, predicatul se pune tot la singular :
Dumnezeu sau dracul mă va însănătoşa. K'.egruzzi, s. i 161. Boierul sau locţiitorul lui, arendaşul, estăpînul satului. Rebreanu, R. i 107.	’
în aceeaşi situaţie este subiectul din exemplul următor, format din mai mulţi termeni legaţi între ei prin coordonare copulativă negativă : Nici marna, nici sora mea n-a venit.
108
PREDICATUL
Cînd subiectul este legat prin (împreună) cu de o parte de propoziţie care denumeşte pe un participant la acţiune, acordul predicatului se fat e în două feluri:	’
a.	cu predicatul la plural, dacă (împreună) cu exprimă un raport copulativ :
Iaca vin şi Făt-Frumos cu Sfarmă-Piatră. Creangă, o. 166.
El împreună cu fata se puseră în carîta zmeoaicei. Ispirescu, l. 197.
Acordul cu pluralul ne dovedeşte că în această situaţie avem a face cu un subiect multiplu.	’
b.	cu predicatul la singular, dacă (împreună) cu exprimă un raport sociativ :
în zadar, tînărul Coriolan Drăgănescu, împreună cu toată tinerimea, a protestat în numele drepturilor înscrise în constituţie. Caragiale, o. i 247.
Acordul cu singularul dovedeşte că, de data aceasta, avem a face cu un subiect format dintr-un singur cuvînt urmat de un complement sociativ :
§ 539. Uneori numele predicativ e la alt număr decît subiectul. Şi în acest caz verbul copulativ se acordă în număr cu subiectul.
Gospodăria în miniatură era numai movili de moloz, cărămidă, ţiglă pisată şi cenuşă din gura sobelor. Cez. Petrescu, î. ii 5—6.
Nu ştiu ce minte au unii părinţi, zicea ea privind spre un stîlp al cerdacului, ca şi cum acela era părinţii. Sadoveanu, o. xiii 72.
Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine. Eminescu, o. i 59 (aici subiectul este totul, iar minciuni şi fraze e numele predicativ).
Cazurile în care acordul verbului copulativ se face cu numele predicativ, şi nu cu subiectul, sînt considerate necorecte, mai ales atunci cînd copula este aproape de subiect:
Părul ei sînt valuri creţe,
Spumă albă-i pieptul ei! Coşbuc, b. i. 178 (vezi şi § 544A).
§ 540. Cînd subiectul este un pronume la pluralul politeţii sau al modestiei etc. (vezi § 151), verbul copulativ se pune la plural, dar numele predicativ şi participiul din predicatul verbal la diateza pasivă se pun la singular :
Dacă pînă mîne dimineaţă n-avem raportul dv., veţi fi considerat ca demisionat. Caragiale, o. i 184.
Sărutăm dreapta măriei-tale, se închină ea către boierul cel măreţ. Primiţi să vă spunem toate cu dreptate şi adevărat, deoarece noi sîntem muierea judelui, şi alte ţigănci nu îndrăznesc să ne calce înainte. Sadoveanu, o. xiii 139.	’
Observaţie. Este greşită construcţia veţi fi consideraţi cînd se adresează unei singure persoane.
ACORDUL In gen
109
ACORDUL IN GEN
§ 541. Acordul în gen al predicatului cu un subiect multiplu alcătuit din substantive sau pronume de gen diferit se face în felul următor :
Cînd substantivele sînt nume de fiinţe, masculinul are prioritate :
Atunci şi împăratul Verde şi fetele sale au rămas încremeniţi de ceea ce au auzit. CREANGĂ, P. 278.
Cînd substantivele sînt nume de lucruri, tipurile de acord sînt mult mai diferite. Cele mai multe dintre ele sînt însă greoaie şi, de aceea, se evită în limba curentă. Yom ilustra totuşi, mai jos, toate tipurile posibile de acord cu subiectul alcătuit din nume de lucruri pentru a servi de îndreptar atunci cînd e nevoie.
a. Cu nume de lucruri de genul neutru şi feminin, numele predicativ stă la feminin-neutru.
Observaţie. Întrucît forma de feminin plural a adjectivului şi a participiului (de exemplu văruite) serveşte şi pentru genul neutru, nu se poate defini precis genul numelui predicativ cu o asemenea formă; aşa se explică termenul de feminin-neutru folosit pentru desemnarea situaţiilor de acest fel.
Gardul şi poarta sînt văruite.
Poarta şi gardul sînt văruite.
Gardurile şi poarta sînt văruite.
Poarta şi gardurile sînt văruite.
Gardul şi porţile sînt văruite.
Porţile şi gardul sînt văruite.
Gardurile şi porţile sînt văruite.
b.	Cu nume de lucruri de genul masculin şi feminin, numele predicativ stă la feminin-neutru cînd substantivul masculin e la singular :
Peretele şi poarta sînt văruite.
Poarta şi peretele sînt văruite.
Peretele şi porţile sînt văruite.
Porţile şi peretele sînt văruite.
Cînd substantivul masculin e la plural, predicatul se acordă cu cel mai apropiat :
Pereţii	şi	poarta	sînt	văruite.
Poarta	şi	pereţii	sînt	văruiţi.
Pereţii	şi	porţile	sînt	văruite.
Porţile	şi	pereţii	sînt	văruiţi.
c.	Cu nume de lucruri de genul masculin şi neutru, numele predicativ stă la neutru, cînd substantivul masculin e la singular :
Peretele şi gardurile sînt văruite.
Gardurile şi peretele sînt văruite.
Peretele şi gardul sînt văruite.
Gardul şi peretele sînt văruite.
110
PREDICATUL
Cînd substantivul masculin e la plural şi substantivul neutru e la. singular, numele predicativ e la masculin :
Pereţii şi gardul sini văruiţi.
Gardul şi pereţii sînt văruiţi.
Oînd şi substantivul masculin şi cel neutru sînt la plural, predicatul se acordă cu cel mai apropiat :
Pereţii şi gardurile sînt văruite.
Gardurile şi pereţii sînt văruiţi.
EXCEPŢII ŞI ABATERI DE LA REGULILE ACORDULUI
§ 542. Excepţii şi abateri de la regulile menţionate în paragrafele de mai sus se ivesc mai ales acolo unde acordul se face după înţeles sau prin atracţie (vezi § 508), precum şi în cadrul predicatului exprimat prin-tr-un verb pasiv reflexiv.
ACORDUL DUPĂ ÎNŢELES
§ 543. A. în propoziţiile în care subiectul este exprimat printr-un substantiv la singular cu sens colectiv determinat printr-un alt substantiv la plural care indică elementele componente ale colectivului, predicatul se acordă uneori cu substantivul determinant la plural, atunci cînd acesta, impunînd ideea de pluralitate, este luat drept adevăratul subiect al propoziţiei. Acordul se face deci după înţeles şi în acelaşi timp prin atracţie :
Deodată însă circulaţia se opreşte, şi dinspre Copou se văd venind o grămadă de oameni, gesticulînd şi strigîndfoarte mişcaţi. Caragiale, o. i 58.
Şi unde nu s-au adunat o mulţime de băieţi şi fete la şcoală. Creangă, a. 2.	...
în acelaşi fel se poate face acordul cînd subiectul este jumătate, sfert, parte etc. şi urmează o determinare la plural: Jumătate din elevi erau în clasă.
Alteori determinantul la plural este subînţeles, continuînd însă să funcţioneze ca adevăratul subiect al propoziţiei. Astfel se ajunge la construcţii ca :
O samăsecăţăraserăşipe zidul de împrejmuire al mănăstirii, ca să vadă treeînd alaiul. Sadoveanu, o. x 226.
Ear, predicatul se acordă după înţeles cu un subiect exprimat printr-un substantiv cu sens colectiv care nu are o determinare la plural (nici măcar subînţeleasă), mai ales cînd subiectul este despărţit de predicat printr-un grup de cuvinte. Această situaţie constituie o greşeală indiscutabilă :
îl jeliră ai săi, îl jeliră boierii, îl jeliră şipoporul. Ispirescu, l. 42.
Iară oastea vrăjmaşilor, văzînd că au căzut cel mai mare al lor, întinseră fuga. calendarul din 1814, 122.
Observaţie. Acordul din ultimul exemplu este favorizat de prezenţa pronumelui al lor care marchează sensul colectiv al substantivului oastea.
ACORDUL DUPĂ ÎNŢELES
m
O situaţie asemănătoare există atunci cînd subiectul este exprimat prin pronumele nehotărîte sau negative fiecare, cîte unul, nimeni, nici un(ul) etc. urmate de un atribut partitiv:
Şi rină pe rînd veneau în sat
Şi ieri şi astăzi cîte unul
Din cei care-au plecat. Coşbuc, b. i. 84.
Nici unul dintre gonaci putură Să-l ajungă, aşa repede-l poartă Calul uşor. Budai-Deleanu, ţ. 255.
Fiecare, chiar neînsoţit de o determinare la plural, poate fi acordat ou un predicat la plural, dacă acesta are un complement distributiv : Au adus fiecarele cîte un car. Sbiera, p. 165.
Altfel, folosirea predicatului la plural e greşită cînd subiectul e fiecare :
Staţi, ziseră fiecare, nu cumva să-l dezlegăm. Pann, p. a. ii 103.
Observaţie. Acordul cu pluralul din exemplul următor :
Au sărutat fiecare mina taichii şi maichii şi şi-au luat rămas bun de la Ileana, şi-au plecat tustrei călări. Caragiale, o. i 120
este acceptabil pentru că e justificat de existenţa în aceeaşi frază a unor predicate referitoare la acelaşi subiect exprimat în formă de plural (tustrei).
Se mai poate construi cu predicatul la plural la persoana I sau a Ii-a, deşi nu are determinant la plural, subiectul exprimat prin pronumele negativ nici unul, atunci cînd este echivalent ca sens cu toţi :
Nici unul nu dormeam. Stancu, d. 108(= toţi eram treji).
Se poate construi în acelaşi fel şi pronumele nehotărît unul, cînd este echivalent ca sens cu toţi sau cu corespondentul lui negativ pe plan semantic nici unul, precum şi pronumele nehotărîte cineva, careva : Unul (din noi) nu mai scăpăm! (= nici unul (din noi) nu mai scăpăm, toţi sîntem pierduţi).
Dacă veniţi cineva pe la mine, să nu spuneţi.. . ce v-am destăinuit. G îrleanu, l. 46 (adresarea are ca obiect întregul grup, nu numai o eventuală persoană care va răspunde îndemnului).
în ce priveşte acordul în persoană, pronumele (nici) unul şi cineva, careva se comportă în aceste situaţii la fel ca substantivele care exprimă o colectivitate (vezi § 537) : verbul e la persoana I sau a Il-a pentru că vorbitorul se solidarizează sau solidarizează pe interlocutor cu colectivitatea respectivă.
Pronumele nehotărît unul însă, cînd are sensul lui propriu, nu se poate construi niciodată cu predicatul la plural. De aceea exemplele următoare sînt greşite (pentru că, de fiecare dată, o singură persoană urmează să facă acţiunea) :
Lighioanelor! zise, viu să vă dau de ştire
Că astăzi din noi unul trebuie să murim. Alexandrescu, o. 216. în săbii să ne lovim,
Unul din noi să murim. Pann, p. a. ii 140.
112
PREDICATUL
Tot un acord după înţeles apare în exemplul următor :
Vin pe-aicea tot felul de oameni.
De data aceasta însă acordul nu se poate face decît într-un fel, şi anume cu pluralul, deoarece avem a face cu o construcţie inversă: un atribut al termenului determinat. Atributul la plural, care este, de fapt, subiectul logic al propoziţiei, împiedică acordul cu subiectul gramatical (atributul real), care este la singular.
B. Cînd subiectul este un nume propriu de oraş, singular ca înţeles, dar plural ca formă, predicatul stă uneori la singular, alteori la plural: Cucuieţii e hăt înainte, în vale. Sadoveanu, o. vii 272.
Hii! opt-un cal, că nu-s departe Galaţii, Mi! Creangă, p. 100. Dintre aceste două construcţii, literară este numai cea cu predicatul la plural. Mult mai frecvent însă, subiectului i se construieşte o nouă formă de singular, care rezolvă contradicţia dintre formă şi înţeles şi nu mai pune nici o problemă specială de acord :
Piteştiule aşezat în regiunea dealurilor (vezi § 2 şi 66 d 2).
ACORDUL PRIN ATRACŢIE
§ 544. Uneori predicatul nu se acordă cu subiectul lui, ci cu alt cuvînt din propoziţie, de care e mai aproape sau care se impune mai mult atenţiei; în acest caz acordul se face prin atracţie.
A.	Cînd subiectul este la alt număr decît numele predicativ, este firesc ca verbul copulativ să se acorde în număr cu subiectul. Totuşi, adesea acordul se face cu numele predicativ. Se aude, de exemplu, mult mai des, construcţia greşită Două sute de lei este o sumă decît Două sute de lei sînt o sumă, care este construcţia corectă (vezi şi § 539).
Cînd verbul copulativ este mai aproape de numele predicativ decît de subiect, acordul prin atracţie cu numele predicativ este mai uşor de justificat:
Obiectivul principal al bugetelor ţărilor imperialiste sînt înarmările.
Cocioaba..., bărbatul, fata şi boii..., un ţap şi două capre slabe şi rîioase ce dormeau pururea în tindă era toată averea Irinucăi. Creangă, a. 27.
De obicei însă se evită asemenea construcţii.
B.	In propoziţiile cu subiect multiplu aşezat după predicat şi format din mai mulţi termeni la singular în raport de coordonare copulativă, predicatul se poate pune la singular, adică se acordă, prin atracţie, numai cu subiectul aşezat imediat după el:
Era odată un moşneag ş-o babă. Creangă, p. 283.
Li iese înainte împăratul Verde, fetele sale, spinul şi toată curtea împărătească. Creangă, p. 277.
Gheaţa sticlea, şi pe luciul ei tremura lumina lunii şi focul stelelor. Sadoveanu, o. i 626.
Dacă am inversa ordinea şi am zice : lumina lunii şi focul stelelor tremura, construcţia ar fi greşită, căci aici, în momentul cînd pronunţăm predicatul, este evident că avem un subifect multiplu.
ACORDUL PREDICATULUI REFLEXIV PASIV. SITUAŢII MORFOLOGICE
113
0. Uneori, rar, predicatul se acordă cu complementul direct sau indirect, cu un atribut sau chiar cu un complement circumstanţial:
Dacă citirea acestor r î n du r i v-au făcut să pierdeţi prea mult din preţiosul dv. timp... vr 11 (1937), p. 78.
Mai rar se aud de bărbaţi cari-s fermecători, şez. iv 181. Parcă l e scoseseră cineva inimii e din ei. GÎrleanu, în bl vii (1939), p. 143.
De acelaşi tip sînt construcţiile destul de dese din limba actuală ca : în ce privesc studiile , faptele .
Ce-s cu astea?
Acest acord este incorect.
ACORDUL PREDICATULUI EXPRIMAT PRINTR-UN VERB PASIV
REFLEXIV
§ 545. O confuzie se produce uneori cu privire la subiectul verbelor pasive reflexive. Deoarece se consideră greşit că reflexivul este impersonal şi că subiectul verbului este se, la singular, se pune verbul la singular, cu toate că adevăratul lui subiect este la plural; astfel se ajunge la fraze greşite de felul următoarei:
în timpul pauzei se va servi răcoritoare în pahare curate... Pîinea se va da din economie, iar măslinele se va procura din comerţ. Brăescu, v. a. 18.	'
Subiectele sînt răcoritoare, măsline, la plural, deci predicatele trebuie puse şi ele tot la plural: se vor servi, se vor procura ; formula echivalează cu vor fi servite răcoritoare, măslinele vor fi procurate.
SITUAŢII MORFOLOGICE REGIONALE ŞI ÎNVECHITE CARE DAU IMPRESIA UNUI ACORD GREŞIT
§ 546. în unele regiuni din sudul ţării, persoana a IlI-a plural a tuturor verbelor este identică cu persoana a IlI-a singular, prin urmare se spune ei face, oamenii merge etc. :
Haiducii caii potcoveşte
Şi la luptă să găteşte, gr. s. iii 172.
Aici nu avem un caz de acord greşit, ci o modificare de ordin morfologic a persoanei a IlI-a plural a verbelor, neacceptată de limba literară.
La scriitorii din secolul trecut apar uneori forme vechi de imperfect cu persoana a IlI-a plural egală cu persoana a IlI-a singular :
Feliuri de pasări frumoase, care cînta cu un glas prea dulce. Dră-GHICI, R. 97
sau de perfect compus cu persoana a IlI-a singular egală cu persoana a IlI-a plural:
Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? Eminescu, o. i 147.
8 — C. 43.n
114
ATRIBUTUL
Bineînţeles, nici acestea nu constituie situaţii de acord greşit.
La fel, nu este problemă de acord întrebuinţarea la persoana a IlI-a plural a formelor identice cu persoana I singular, de felul ei se joc, se cobor în vale etc. (Pentru aceste forme vezi § 248.)
BIBLIOGRAFIE
1.	Finuta As an şi Laura Vasiliu, Unele aspecte ale sintaxei infinitivului In limba romină,
în SG I, p. 100-103, 109.
2.	G. BELDESCU, Contribuţii la cunoaşterea numelui predicativ, Societatea de ştiinţe istorice
şi filologice, Bucureşti, 1957.
3.	J. Byck, L’accord du verbe avec l’objet, în BL VII (1939), p. 140 — 144.
4.	PAULA Diaconescu, Rolul elementului verbal tn componenţa predicatului nominal, în SG
II, p. 105-120.
5.	AL. Geaur, Acordul după tnţeles, în VR (1937), nr. 11, p. 76—85.
6.	M. Manoilescu, Despre funcţiunile numelui predicativ, în LR VI (1957), nr. 5, p. 38—41.
7.	alexandru NICULESCU, Observaţii asupra folosirii construcţiilor eliptice de predicat tn sti-
lul narativ al lui B. Delavrancea, în SG I, p. 181 — 192.
8.	LAURA Vasiliu, Părţile de propoziţie multiple, în SG III, p. 79—91.
ATRIBUTUL
§ 547. Se numeşte atribut partea de propoziţie care determină un substantiv sau un substitut al lui.
Visez"ca vijeliile cumplite '
Ei să le-auză numai povestite. Beniuc, v. a. i 30.
Bordeiul moşneagului se prefăcuse \într-un palat. Creangă; P.J85.
Noi cei mîndri si tineri.
După formă sau, mai exact, după valoarea părţilor de vorbire prin care sînt exprimate, se disting mai multe feluri de atribute :] a d j e c t i-val, substantival, pronominal, verbal şi adverbial.
Atributele se împart în izolate şi neizolate după cum legătura cu elementul determinat este mai strînsă sau mai puţin strînsă. Atributele care exprimă şi o nuanţă circumstanţială se numesc atribute circumstanţiale. După cum precizează, identifică obiectul determinat sau îl califică, arătîndu-i o însuşire, o trăsătură oarecare, atributele sînt de identificare şi de calificare.
ATRIBUTUL ADJECTIVAL EXPRIMAT PRIN ADJECTIV $1 NUMERAL
115
I. CLASIFICAREA ATRIBUTULUI DUPĂ FORMĂ
ATRIBUTUL ADJECTIVAL
§ 548. Atributul adjectival este exprimat printr-un adjectiv pro-priu-zis sau prin alte părţi de vorbire cu valoare de adjectiv: numeral, adjectiv pronominal, verb la participiu sau la gerunziu, care se acordă cu substantivul determinat.
ATRIBUTUL ADJECTIVAL EXPRIMAT PRINTR-UN ADJECTIV PROPRIU-ZIS
§ 549. Atributul adjectival poate fi exprimat prin adjective la diferite grade de comparaţie.
Pozitiv :
în acea pictură... se simte domnind un adînc simţămînt de jale, de întristare. Odobescu, ist. arh. 335.	’
Comparativ:
Oare ce desfătare vînătorească mai deplină,... mai senină şi mai
legănată în dulci şi duioase visări, poate fi pe lume decît aceea care o gustă cineva cînd, prin pustiile Bărăganului, căruţa în care stă culcat abia înaintează pe căi fără urmef Odobescu, s. iii 15.
Harap-Alb vede altă ărăcărie şi mai mare. Creangă, p. 241.
Superlativ :
Stăpînă-sa avea inima cea mai bună din lume. Galaction, o. i 304.
Duceţi-mă acolo pe ţărmuri fericite,
Ziceam, unde Neapol p-al mării sîn prea lin
Băsfrînge dealuri, stele de nori neînvelite. Alexandrescu, o. 256.
Adjectivul apare uneori însoţit şi de articolul demonstrativ :
Copilul cel sfios şi palid a biruit. Galaction, o. i 59.
Alunga nourii cei negri de pe deasupra satului. Creangă, a. 34.
Cînd precedă substantivul adjectivul poate fi articulat cu articolul botărît :
Şi cerul se dezbracă de viforoşii nori. Alexandrescu, o. 138.
Să fi văzut pe neobositul părinte cum umbla prin sat. Creangă, a. 2.
ATRIBUTUL ADJECTIVAL EXPRIMAT PRINTR-UN NUMERAL CU VALOARE ADJECTIVALĂ
§ 550. Numeralele cardinale propriu-zise, multiplicative, distributive, colective şi numeralele ordinale, cu valoare de adjectiv, sînt atribute adjectivale.
— Numeral cardinal propriu-zis :
Eram băiat de vreo treisprezece ani, cînd am învăţat să dau cu puşca. Odobescu, s. iii 21.	’	'
116
ATRIBUTUL
Doi tineri eleganţi de pe treapta platformei de dinainte se dau jos scuturîndu-şi pantalonii. Caragiale, o. i 279.
Observaţie. Numeralele cardinale inceplnd de la douăzeci în sus se comportă din punct de vedere formal ca şi cînd ele ar fi determinate : douăzeci de cai (vezi § 178). După
conţinut însă, substantivul e determinatul, iar numeralul este determinantul. Aceste numerale se deosebesc de cele pînă la nouăsprezece inclusiv prin prezenţa prepoziţiei de între numeral şi substantivul determinat (vezi § 563 sub 11).
—	Numeral multiplicativ :
A fost un geamăt întreit
Din totul inimii pornit. Coşbuc, p. i 287.
—	Numeral distributiv :
8-a tăiat fiecare pîne în cîte trei bucăţi deopotrivă de mari. Creangă, o. 160.	’
—	Numeral colectiv :
Nu semănau amîndouă surorile. Vlahuţă, o. a. i 108.
—	Numeral ordinal:
8-a lăsat peste pămînt întîia căldură. Sahia, n. 63.
Compania întîi... străbătea stradă cu stradă. Camilar, n. ii 53.
Cu toţii, prieteni din liceu, sfîrşeam anul al doilea de facultate.
Numeralul ordinal poate fi articulat cu articolul demonstrativ cel urmat de prepoziţia de :
îmi pare rău că n-am luat măcar spînul cel de-al doile cu mine. Creangă, p. 201.
intră atributele reprezentate de adjectivele posesive, relativ-interogative, demonstrative, nehotărîte, negative şi de întărire.
Iar te-ai cufundat în stele Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalţe,
8ufletul vieţii mele. Eminescu, o. i 54.
Care om nu ţine la viaţă? Creangă, p. 206.
ăsteia. Caragiale, o. i 118.
El singur, cîteodată, lăsa să se priceapă unele lucruri. Sadoveanu, o.
Era convins de mult că nici o scăpare nu mai există. Bart, e. 388. La persoana I şi a Il-a adjectivul de întărire poate apărea ca atribut numai pe lingă pronumele personal (vezi § 155) :
Eu însumi printre umbre o umbră,
Pe cine să chem? Beniuc, v. 97.
iELAVRANCEA, t. 5.
ATRIBUTUL ADJECTIVAL EXPRIMAT PRIN ADJECTIVE PRONOMINALE
Ş 551. în grupa atributelor exprimate prin adjective pronominale
Şedeau amîndoi de vorbă şi puneau la cale că ce rost să-i facă fetei
i 555.
ATRIBUTUL ADJECTIVAL EXPRIMAT PRIN PARTICIPIU Şl GERUNZIU. VALORILE
117
La persoana a IlI-a adjectivul de întărire poate apărea şi pe lîngă substantive :
însuşi împ ăr a tul se va duce. Ispirescu, l. 31.
ATRIBUTUL ADJECTIVAL EXPRIMAT PRINTR-UN VERB LA PARTICIPIU CU VALOARE ADJECTIVALĂ
§ 552. Participiile, acordîndu-se cu termenul determinat, sînt atribute adjectivale :
Eroic este astăzi copilul cel pierdut! Eminescu, o. i 63.
Lunecă peste vitralii
Chipul uman regăsit. Banuş, p. 99.
ATRIBUTUL ADJECTIVAL EXPRIMAT PRINTR-UN VERB LA GERUNZIU CU VALOARE ADJECTIVALĂ
§ 553. Gerunziul acordat ca un adjectiv a fost folosit mai ales de către scriitorii din secolul trecut:
Pe-o coastă rîzîndă, ce-n mare îşi pierde Picioru-nflorit,
Apare prin arbori cu creştetu-i verde Un chioşc aurit. Bolintineanu, p. i 294.
Iar dacă se duse eu inima tremurîndă şi auzi de la împăratul şiretenia cu florile, el se dezvinovăţi. Ispirescu, l. 165.	’
Metalica, vibrînda a clopotelor jale ' -J Vuieşte în cadenţă şi sună întristat. Eminescu, o. i 1. în limba literară contemporană, gerunziile acordate se folosesc mai ales în unele îmbinări: ordine crescîndă sau descrescîndă, femeie suferindă, ruini fumegînde, inimi fremătînde, buze aîngerînde, forme născînde (vezi şi § 260).
VALORILE ATRIBUTULUI ADJECTIVAL
§ 554. Eolul principal al atributului adjectival exprimat prin adjectiv, participiu şi gerunziu cu valoare adjectivală este de a arăta felul obiectului denumit de substantivul determinat. El se acordă cu substantivul care numeşte acel obiect.
Nuanţele exprimate de atributul adjectival sînt nenumărate şi nu se disting totdeauna între ele cu destulă precizie. Ele sînt mai mult de natură lexicală decît gramaticală, întrucît sînt legate de sensul substantivului determinat şi al adjectivului şi de felul cum este format substantivul sau adjectivul.
118
ATRIBUTUL
Felul substantivului poate fi marcat în diferite chipuri, prin precizarea a diverse detalii:
1.	Calitatea sau felul propriu-zis (cea mai obişnuită valoare a atributului adjectival) :
Un cuptor e roşul soare. C oşbuc, p. i 222.
îţi trebuie o geantă de piele, ori de pînză groasă. Sadoveanu, o. ix356.
2.	Cantitatea :
Ei aud cu urechile toată acea nenumărată lume de insecte ce se strecoară printre ierburi. Odobescu, s. iii 19.
Toţi trecătorii simţeau deodată O sete mare în pieptul lor;
Beau multă apă, cătînd la fată
Şi urmau drumul oftînd de dor. Alecsandri, p. i 20.
3.	Posesia :
a.	posesia propriu-zisă (posesorul) :
Humuleştii... erau... sat vechi, răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvîntului. Creangă, a. 1.
b.	dependenţa :
Flămînzilă a început... a zvîrli cu ciolane în oamenii împărăteşti, cari erau acolo de faţă. Creangă, p. 261.
4.	Subiectul (agentul) acţiunii exprimate de un substantiv de origine verbală sau cu sens verbal:
Activitatea scriitoricească rămîne, cum e natural, închinată colectivului. Sadoveanu, e. 186.
[Curtezanul] O chioreşte cu lornionul, butonat cu o garofă,
Operă croitorească şi în spirit şi în stofă. Eminescu^ qj i 162. O variantă a acestui tip este atributul autorului, folosit^ în cazul operelor literare, ştiinţifice sau artistice, al scrisorilor etc.
Vers eminescian.
5.	Acţiunea :
Căci de lumea muncitoare
Şi de glia strămoşească
Nu-i putere pe sub soare
Cîndva să mă despărţească. Beniuc, m. 125.
Coşuri fumegînde.
6.	Belaţia (limitarea acţiunii la un anumit sector):
învoielile agricole, deşi sînt obligaţiuni de natură civilă, sînt executate la nevoie, de către autorităţi, mânu militari, ca şi aşa-numita în dreptul penal „muncă silnică”. Caragiale, o. v 169.
7.	Originea :
Căci vîntul adunat-a de flori de tei troiene
Şi le aşterne-n calea reginei dunărene! Eminescu, o. i 97.
8.	Locul (unde se găseşte sau cu care are legătură obiectul denumit de substantivul determinat) :
Vezi printr-a nopţii stele ce rază luminoasă
Bevarsă-n a sa cale luceafărul ceresc? Alecsandri, p. i 136.
Monahi, cunoscătorii vieţii pămîntene,
Cu barbete lor albe, cu ochii stînşi sub gene. Eminescu, o. i 92.
ATRIBUTUL ADJECTIVAL. VALORILE
119
9.	Timpul (perioada sau momentul cărora le este proprie noţiunea exprimată de substantivul determinat):
Chiar pe această zăpadă ce se topeşte acum sub adierea încropită a zefirului primăvăratic, n-au fost oare tipărite urme încrucişate ale copoilorf Odobescu, s. iii 41.	’
10.	Materia :
a.	materia propriu-zisă :
Pe metalice tripede ară parfumuri arăpeşti. Macedonski, o. i 104. Familia rozaceelor... [are] trunchi ierbos sau lemnos. Negruzzi, s. i 103.
b.	elementele constitutive :
Echipele sportive studenţeşti.
11.	Destinaţia (scopul în care este folosit obiectul denumit de substantivul determinat) :
Construcţii şcolare.
Atributul adjectival exprimat prin numeral are valorile corespunzătoare speciilor de numerale (vezi § 176,180,181,182,184,186,187,189,191).
Atributul exprimat prin adjective pronominale prezintă, în privinţa valorilor, o situaţie oarecum aparte în cadrul atributului adjectival.
La atributele exprimate prin adjectivele relativ-interogative, demonstrative, nebotărîte, negative şi de întărire nu se pot distinge valori semantice deosebite pentru că nici pronumele respective nu au valori multiple :
Se lăsa în dusul paşilor domoli pînă ce scăpata dincolo de muche,
în valea cealaltă. Vlahuţă, n. 23.	, ..)
Fiecare pom, fiecare bulgăre, fiecare colţ de iarbă mi văzut şi au închis în ei goana nebună a tatii din cîmp. Sahia, n. 62.
Atributul exprimat printr-un adjectiv posesiv exprimă în schimb o serie de raporturi identice cu cele ale atributului pronominal în genitiv (vezi § 573).
1.	Posesia (raportul fundamental) :
a.	posesia propriu-zisă (posesorul sau obiectul posedat) : împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit si-n tara noastră de-au cerut pămînt si apă. Eminescu, o. i 147.	'	’	’
Deasupra casei tale ies
Şi azi aceleaşi stele. Eminescu, o. i 186.
b.	dependenţa (arată legătura — în general reciprocă — de filiaţie, înrudire, prietenie, vecinătate etc.) :
Zîmbirăîntre ăînşii bătrînii tăi prieteni Şi singuri ne lăsară. Eminescu, o. i 91.
Sâptămîna viitoare nu poate fi o zi solemnă; ea nu va fi decît un moment trist pentru concetăţenii noştri! Caragiale, o. i 79.
c.	apartenenţa (arată în general că obiectul sau obiectele denumite de substantivul determinat aparţin, se integrează în obiectul sau obiectele denumite de atribut) :
Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,
Altul caută în lume şi în vreme adevăr. Eminescu, o. i 130.
120
ATRIBUTUL
Subdiviziunile din cadrul raportului fundamental sînt mai mult de natură lexicală decît gramaticală.
2.	Subiectul acţiunii exprimate de un substantiv de origine verbală, cu sens verbal sau care face parte dintr-o locuţiune verbală (atributul subiectiv corespunde unei construcţii în care substantivul determinat ar fi verb, iar adjectivul pronominal cu funcţiune de atribut ar fi subiect) :
Şi te-aidus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră. Eminescu, o. i 55.
Eu ştiu că, în lipsa mea, baba îi boceşte în voie pe feciori. Sado-VEANU, O. XVIII 11.	’
3.	Obiectul acţiunii exprimate de un substantiv de origine verbală, cu sens verbal sau care face parte dintr-o locuţiune verbală (atributul obiectiv corespunde unei construcţii în care substantivul determinat ar fi verb, iar adjectivul pronominal cu funcţiune de atribut ar fi complement direct sau indirect) :
a.	echivalent cu un complement direct:
Am aflat de numirea ta în postul de redactor.
b.	echivalent cu un complement indirect:
Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde. Eminescu, o. i 172.
Deosebirea de valoare dintre atributul exprimat prin adjectivul posesiv şi celelalte atribute exprimate prin adjective pronominale se datoreşte faptului că adjectivul posesiv este singurul care are şi conţinut de pronume, deoarece şi cînd însoţeşte, ca adjectiv, numele obiectului posedat, continuă să ţină locul numelui posesorului (vezi § 159).
ATRIBUTUL SUBSTANTIVAL
§ 555. După mijloacele de exprimare atributul substantival este de patru feluri:
A.	atribut substantival în genitiv;
B.	atribut substantival în dativ;
C.	atribut substantival cu prepoziţie;
D.	apoziţie.	*
Dintre acestea categoria atributului substantival în dativ este învechită.
A. ATRIBUTUL SUBSTANTIVAL ÎN GENITIV
§ 556. Atributul substantival în genitiv se exprimă prin :
1.	Genitivul substantivului:
Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopţii moartă. Eminescu, o. i 69. Izbucnea... larma cu chiote şi împuşcături a nunţilor din cîşlegi. Sadoveanu, o. i 637.	’	’	’
Atunci ne oprirăm la marginea unei poieni. Sadoveanu, o. vi 505.
ATRIBUTUL SUBSTANTIVAL IN GENITIV. VALORILE
121
Observaţie. Substantivele nume de rudenie sau cele asimilate cu acestea care formează o unitate cu adjectivul posesiv următor (vezi § 161) trebuie considerate ca repre-zentînd o singură parte de propoziţie, anume un atribut In genitiv :
Bătea In geam la cocioaba bunică-sii. Caeagiale, o. i 135.
Mama Elenca Dudeasca, sora bunică-mea, ... avea sipeturi pline cu sineturi. GHICA,S. 227.
2.	Construcţia cu valoare de genitiv alcătuită din prepoziţia a şi forma de acuzativ a substantivului, care apare la atributele substantivale exprimate prin numeral, prin substantiv -f numeral sau la atributul substantival nearticulat precedat de adjectiv (vezi § 311 C):
Intrai apoi... printre străvechii fagi, peste care trecuseră mîniile a o sută de ierni. Sadoveanu, o. iii 125.
Luările de poziţie în favoarea păcii a numeroase personalităţi... reflectă faptul că ideile coexistentei paşnice... cîstigă teren pe zi ce trece. SCÎnteia 5879 (1963), p. 1/2.	’	’	’
Observaţie. Asimilată cu atributul în genitiv este şi construcţia regională cu valoare de genitiv alcătuită din prepoziţia la şi forma de acuzativ a substantivului (vezi § 332 B).
Craiul apoi porunci de legară pe ţiganca de coadelela două iepe sire pe. Reteoanul, p. i 50.
§ 557. Atributul genitival poate determina un substantiv în cazul genitiv care este la rîndul lui atributul genitival al altui substantiv, într-o asemenea succesiune de substantive în genitiv (nedespărţite între ele prin virgulă sau conjuncţie), fiecare este atributul genitival al substantivului imediat precedent.
El s-ar lăsa bucuros la o dulce reverie, dacă pocnetele biciuştei posti-lionului... nu l-ar tulbura Negruzzi, s. i 191.
E bine totuşi să se evite înşirarea de prea multe substantive în genitiv :
Problemele îmbunătăţirii tehnicii securităţii şi respectării regulilor de protecţia muncii să stea în centrul atenţiei conducerii uzinei, a inginerilor, maiştrilor, a tuturor muncitorilor, munca 2906 (1957), p. 2/3.
Valorile atributului substantival In genitiv
§ 558. Atributul substantival în genitiv are diferite valori, toate fiind subordonate însă valorii fundamentale de posesie.
Multiplele valori exprimate de atributul genitival depind atît de sensul substantivului determinat, cît şi de acela al substantivului determinant ; aceste valori pot fi gramaticale şi lexicale. (Pentru definirea unora dintre ele vezi § 554.)
Cele mai importante sînt valorile gramaticale:
1.	Posesia (raportul fundamental), cu cîteva subdiviziuni lexicale : a. posesia propriu-zisă (posesorul sau obiectul posedat):
Intrai la otelul lui Petrică Braşoveanu. Ghica, c. e. 230.
122
ATRIBUTUL
Proprietarul casei era om vesel.
b.	dependenţa :
Totuşi plăcii mamei şi surorilor lui Ghcorghe acest băiat tihnit şi atît de gînditor. Vlahuţă, n. 48.
c.	apartenenţa :
[Caii] se ridicau în două picioare pînă-n grinzile bagdadiei. Cocea, f. sl. 8.
Fiecare moment al dramei cinegetice avea cîntecul său consacrat. Odobescu, s. iii 96.
2.	Subiectul (genitivul subiectiv) :
Se auzea scîrţîitul pănuşilor. Sadoveanu, o. i 601.
Şi prin vuietul de valuri,
Prin mişcarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taină
Mersul cîrdului de cerbi. Eminescu, o. i 110.
De genitivul subiectiv se leagă şi genitivul autorului:
Chiar cele mai uşoare din piesele lui Moliere erau grele pentru unii actori. Kegruzzi, s. i 343.
3.	Obiectul (genitivul obiectiv) :
a.	echivalent cu un complement direct:
Irimia vînzătorul s-ar afla în Iaşi la curtea domnească, venit cu strîn-gătorii haraciului. Sadoveanu, o. xviii 292.
b.	echivalent cu un complement indirect :
E acelaşi cîntec vechi,
Setea liniştii eterne, care-mi sună în urechi. Eminescu, o. i 157.
4.	Denumirea (atributul denumeşte prin nume proprii sau explică prin nume comune substantivul determinat) :
a.	prin nume proprii topice sau prin nume de luni :
Şi pe lîngă minciuni înţelepte fără de care nu poate fi divan în ţara Moldovei, nu uitau să-şi împărtăşească veştile din primăvara aceea. Sadoveanu, o. xviii 8.	’	’	’
Luna lui iulie era caldă şi veselă. Delavrancea, t. 38.
b.	prin nume comun :
Nu vorbesc de ucenica presviterei, o filipeancă ce vrea să înveţe meşteşugul tămăduirii bolilor. Sadoveanu, o. xviii 51.	’	’
în aceste cazuri atributul este esenţial pentru înţelegerea comunicării : substantivul determinat poate lipsi fără să schimbe sensul celor exprimate.
5.	Scopul sau destinaţia :
Cine nu ştie că Răcoare are iarba fierului! Sadoveanu, o. i 168. Această valoare apare foarte rar.
6.	Termenul calificat :
Nemărginirea firii... pătrundea adînc în sufletul învăţătorului. Rebreanu, i. ii 81.
Boarea amiezii lungi mîna apa galbenă a grîielor pînă sub cenuşiul pădurilor. Camilar, n. i 255.
7.	Termenul comparat :
N-ai în lume cui să spui
ATRIBUTUL SUBSTANTIVAL IN GENITIV. VALORILE
123
Iadul vieţii tale. Keculuţă, ţ. d. 15.
în construcţiile aparţinînd acestor două tipuri din urmă avem a face cu o inversare a raportului dintre cei doi termeni: termenul care în realitate este determinat devine din punct de vedere gramatical determinant, iar adevăratul determinant devine termen determinat. Substantivul în genitiv nu este astfel decît formal atribut, pentru că de fapt pe el îl determină calificativul sau termenul de comparaţie respectiv : pădurile sînt cenuşii, viaţa era ca un iad.
8.	Genitivul intră în construcţii echivalente cu superlativul, în care determinantul repetă la cazul genitiv determinatul.
Ieşi la lumină frumoasa-frumoaselor şi credincioasa-credin-cioaselor. Sadoveanu, o. xv 435.	’
Lumea toată de pe lume Ne-a şi pus urîte nume:
Mie floarea florilor... JarnIk-BIrseanu, d. 66.
Observaţie. Pentru felul deosebit In care se prezintă echivalenţa cu superlativul a genitivului din cele două exemple, vezi § 136 e.
în afară de valorile menţionate, atributul genitival mai exprimă o serie de nuanţe lexicale datorate sensului celor două substantive (determinat şi determinant). De exemplu :
1.	Materia :
a.	materia propriu-zisă din care este făcut un obiect :
Stăpînul. . . ţinuse cu zgîrcenie să nu piardă nici un ungher din fîşia pămîntului îngust. Cez. Petrescu, s. r. 5.
b.	elementele constitutive ale unui colectiv :
Dar dintr-al prinţilor şirag,
Cîţi au trecut al casei prag,
De hună seamă cel mai drag A fost ales. Coşbuc, p. i 54.
Atributul care exprimă materia este, în comunicare, un element mai important decît substantivul determinat de el.
2.	Conţinutul obiectului denumit de substantivul determinat : Ş-apoifost-au fost poftiţi la nuntă crăiasa furnicelor, crăiasa albinelor
m crăiasa zînelor, minunea-minunilor din ostrovul florilor. Creangă, p. 279.
3.	Originea, provenienţa :
Cad. popii îngroziţi şi se apleacă Cu fruntea în pămînt
Şi murmură: zloţii vînzării. Beniuc, v. 164.
4.	Calitatea sau felul :
A hăulit undeva glas cîntat care li s-a părut celor ce coborau viers <al bucuriei. Sadoveanu, o. xviii 30.
5.	Locul:
Flăcăii Moldovei sînt harnici.
124
ATRIBUTUL
6.	Timpul :
în tăcerea silelor de iarnă, doar copiii gălăgioşi... băteau gheţuşurile. Sadoveanu, o. i 390.	’	’
B. ATRIBUTUL SUBSTANTIVAL ÎN DATIV
§ 559. Atributul exprimat printr-un substantiv în cazul dativ determină substantive nearticulate care denumesc de obicei grade de rudenie sau atribuţii sociale :
Acesta-i vestitul Oehilă... nepot de soră lui Pîndilă. Creangă, p. 244.
Alta-i fata Banului,
Şi-alta-i a Sultanului,
Stăpîn Ţerigradului. ant. lit. pop. i 263.
Acest fel de atribut constituie o categorie specifică limbii vechi şi populare folosită rar în limba literară contemporană.
Valorile atributului substantival in dativ
§ 560. Dat fiind sensul substantivului determinat, atributul substantival în dativ exprimă îndeosebi dependenţa, legătura de filiaţie, înrudire, prietenie, duşmănie, vecinătate sau alte relaţii sociale.
El poate avea însă şi alte valori:
—	Dativ obiectiv
Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,
Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă. Eminescu, o. i 203.
—	Dativ final
Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,
Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet. Eminescu, o. j 32. Toate aceste raporturi se exprimă în limba de astăzi printr-un atribut substantival în genitiv, dar, spre deosebire de acesta, dativul atributiv determină numai substantive nearticulate şi trimite astfel spre un predicat nominal faţă de care substantivul în dativ ar avea funcţiunea de complement indirect.
c. atributul substantival prepoziţional
§ 561. Atributul substantival prepoziţional se exprimă printr-un substantiv precedat de o prepoziţie, de o locuţiune prepoziţională sau de un adverb de comparaţie cu valoare de prepoziţie.	’
Delegaţii au adoptat hotărîrea privind stabilirea unor contacte mai strînse între partidele comuniste în scopul intensificării luptei lor comune împotriva politicii monopolurilor, scînteia 5826 (1963), p. 5.
ATRIBUTUL SUBSTANTIVAL PREPOZIŢIONAL. CLASIFICARE ŞI VALORI
125
Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere. Eminescu, o. i 31. Atributul substantival prepoziţional poate fi exprimat şi printr o locuţiune adjectivală :
Să-l osîndim să trăiască ca să-şi poarte chinul din loc în loc, ca o moarte de toate silele („obişnuită”)- Gane, n. i 214.
CUiKiearei atributelor prepoziţionale după prepoziţiile folosite
§ 562. în privinţa prepoziţiilor folosite se disting două categorii de atribute prepoziţionale :
1.	Atributul prepoziţional propriu-zis se construieşte cu prepoziţia de — cea mai frecventă prepoziţie a atributului — sau cu prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale compuse cu de, cu prepoziţiile către, cu, fără (de), în, pentru şi cu adverbele de comparaţie ca şi cît.
Dintr-un cotlon de şură, Savastiţa, nevasta lui domnu Gherasim, slo-bozise un ţipăt de spaimă. Sadoveanu, o. vi 620.
Spui şoapte fără de-nţeles,
Şi ochii tăi stau ţîntă. Coşbuc, P. i 192.
Arde-n candel-o lumină cît un sîmbure de mac. Eminescu, o. i 84.
Observaţie. Atributul prepoziţional care se construieşte cu prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale compuse cu de ca prim element se deosebeşte de celelalte atribute prepoziţionale prin faptul că în propoziţiile atributive corespunzătoare complementul rezultat nu-1 mai are pe de :
Priveam florile de la piept şi priveam omătul de pe culmi. GALACTION, O. I 334 (= florile care erau la piept, omătul care era pe culmi).
2.	Atributele prepoziţionale determinînd substantive care exprimă o acţiune verbală (nume de acţiune ori de agent) sau cele pe lingă care se subînţelege un verb sînt echivalente cu complementul indirect, de agent sau circumstanţial pe care l-ar avea verbul respectiv. Acest fel de atribut prepoziţional se construieşte cu prepoziţia sau locuţiunea prepoziţională cu care s-ar fi construit complementul corespunzător: Sluga mea intră cu un bilet. Aceasta era o poftire la prîns. Negruzzi, s. i 56 (= eram poftit la prînz).
Valorile atributului substantival prepoziţional
§ 563. Cu ajutorul prepoziţiei atributul prepoziţional poate exprima raporturi variate (unele gramaticale, altele lexicale), care depind însă şi de sensul substantivului determinat şi de acela al substantivului determinant.
Valoarea fundamentală a atributului substantival cu prepoziţie este felul. Această valoare poate fi exprimată printr-o serie de detalii referitoare la posesor, subiect, obiect, conţinut, materie etc. Orice valoare
126
ATRIBUTUL
exprimată de atributul prepoziţional cuprinde în sine ideea de fel, căreia îi este subordonată.	’
Valorile gramaticale exprimate de atributul substantival prepoziţional sînt următoarele :
1.	posesia, care la rîndul ei are cîteva subdiviziuni lexicale :
a.	posesia propriu-zisă (posesorul sau obiectul posedat) :
Să te primească cu bine la casă de oameni. Delavrancea, h. t. 254. Era dascăl în Butucani, bun sat şi mare, oameni cu stare. Slavici, n. i 5.	’
b.	dependenţa :
Sîntem pe moşia unei scorpii, soră cu Gheonoaia. Ispirescu, l. 5.
c.	apartenenţa : lese luna din brădet
Gînditoare ca o frunte De poet. Coşbuc, b. i. 7.
Flori de tei în păru-i negru. Eminescu, o. i 66.
2.	subiectul:
Scîrţîirea de condeie dădea farmec astei linişti. Eminescu, o. i 141. Prepoziţionalul autorului:
Poezii de Eminescu.
3.	obiectul:
a.	echivalent cu un complement direct :
Te urmăreşte săptămîni
Un pas făcut alene,
0 dulce strîngere de mini. Eminescu, o. i 189.
b.	echivalent cu un complement indirect :
Amintirile despre părinţii ei i-au rămas copilei adînc săpate şi-n suflet, şi pe trup. Sadoveanu, o. i 631.	’
4.	partitivul:
Unii dintre tovarăşi şi-au depăşit angajamentele.
5.	relaţia :	’
Ăsta-i Ile Caraiman de la Bune, tovarăş de cărăuşie cu mine. S4D0VEANU, O. XVIII 19.	’	'
6.	denumirea :
Ziua de joi dă o viaţă neînchipuită acelui tîrg mort. Camilar, n. ii 305.
7.	scopul sau destinaţia :
Aceasta însă nu-i opreşte de a aveamărfuri fine devînzare. Ghica,s.319.
8.	comparaţia :
Bîrzov era, cum zice romînul, un om cît un munte. Ghica, s. 399.
9.	termenul calificat:
Ticălosul acel de Tomşa v-au învâţatf Negruzzi, s. i 139.
10.	termenul comparat:
Bre! ce pari de luminări! Delavrancea, h.t. 147.
11.	termenul numărat:
Treizeci de copii.
La ultimele trei categorii raportul este inversat: termenul care în realitate este determinat devine determinant.	,
ATRIBUTUL SUBSTANTIVAL PREPOZIŢIONAL. VALORILE
127
12.	Atributul prepoziţional intră în alcătuirea unor construcţii echivalente cu superlativul în care determinantul precedat de prepoziţie repetă determinatul.
Dar taina voastră-n veci de veci
La nimeni n-o s-o spui. Coşbuc, p. i 232.
Observaţie. Atributele prepoziţionale de acest fel se întilnesc în expresii ca veci de veci, neam de neam, care exprimă o idee de totalitate sau de exclusivitate, apropiată de ideea de superlativ.
Afară de categoriile enumerate, atributul prepoziţional mai poate exprima diferite nuanţe lexicale datorate sensului determinatului şi al determinantului. Iată cîteva mai importante :
1.	materia :
a.	materia propriu-zisă (atributul arată materia din care este făcut un obiect sau materia măsurată) :
îşi punea, ca la o zi sfîntă, rochia cea nouă de cit şi buşmachiii de iuft. Vlahuţă, n. 9.	’	’
Am cumpărat un hilogram de unt.
b.	elementele constitutive :
Şiroaie de lacrimi curgeau din frumoşii ei ochi. Negruzzi, s. i 52.
in această ultimă categorie esenţial este atributul.
2.	calitatea :
Cum se poate, Dumitraehe, să scoţi pe pitarul Matache, om de ispravă, ... şi să-mi pui iar pe hoţomanul ăla de Chiriac? Ghica, s. 573.
’ Uneori calitatea este indicată prin locul unde s-a produs întîi un obiect:
Mirosul foilor de dafin acum galbene ca tutunul de Havana se răspîndi puternic şi plăcut. Galaction, o. i 120.
3.	conţinutul:
Dă-mi un pahar de rachiu şi unul de rom, o sticlă de vin. Ghica, c. e. 251.	’
4.	originea :
Calul de dar nu se caută în gură. Proverb.
5.	măsura :
Era cale de o oră. Galaction, o. i 39.
6.	timpul:
Tu, vînt de seară, -n calea ta
Nu l-ai văzut venind cumva? Coşbuc, p. i 283.
7.	locul:
în ţarinile de pe faţă oamenii arau şi semănau. Slavici, o. i 64.
§ 564. Marea majoritate a valorilor exprimate de atributul genitival şi de cel prepoziţional corespund deci între ele; o analiză atentă poate scoate însă în evidenţă deosebirile. Mulţimea de valori ale atributului genitival şi cele ale atributului prepoziţional sînt subordonate, la fiecare, unei valori fundamentale care diferă de la unul la altul: în timp. ce la atributul genitival valoarea fundamentală este posesia (întrebarea al cui?) la atributul prepoziţional valoarea fundamentală este felul (întrebarea de care? ce fel de?).
128
ATRIBUTUL
D. APOZIŢIA
§ 5G5. Apoziţia este atributul substantival pus în cazul nominativ, indiferent de cazul termenului determinat, sau acordat în caz cu acesta : Doi căiuţi... trăgeau cu încordare, îndemnaţi din cînd în cînd de glasul stăpînului lor, un romîn nalt şi uscat, negricios la obraz. Sadoveanu, o. iii 496.	*
Duca-voievod cu armata turcească se trăgea îndărăt dinaintea mîntui-torului Vienei, regele Sobieski. Bălcescu, în . mag. ist. i 140.
Şezînd astfel pe bancă-n parc, în prada unor gînduri destul de nefavorabile cucoanei Anichii, d. Georgescu nu ia seama că muzica a plecat. Caragiale, o. ii 5.
Cucuie
Voinicule,
Cucuţule porumbac,
Dacă vrei să-mi fii pe plac,
Netezeşte-ţi penele. Jarnîk-BIrseanu, d. 400. în limba contemporană apoziţia acordată cu termenul determinat este folosită rar. Ea este simţită ca procedeu arhaic şi popular.
Structura apozi(iei şi modul ei de exprimare
§ 566. Apoziţia poate fi simplă şi dezvoltată. Apoziţia simplă se exprimă printr-un substantiv propriu sau comun sau printr-un adjectiv substantivizat :
Uncheşul Haralambie s-a oprit cu ochii adînciţi în sine şi în trecut. Sadoveanu, o. xvii 384.	’	’
Stăteau tovarăşii lui Potcoavă, cu Niţă Frunză, logofătul, şi cu alţi slujitori. Sadoveanu, o. i 216.	’	’	’
Nicoară, oblicind că Irimia vînzătorul ar fi fiind la Iaşi, n-a mai pregetat. Sadoveanu, o. i 186.	’
Apoziţia dezvoltată se exprimă printr-o îmbinare de cuvinte : substantiv urmat de atribute sau chiar de propoziţii atributive.
în spate aveam culmea întinsă a Penteleului, starostele munţilor din Buzău. Odobescu, s. iii 174.
Unul şi acelaşi termen poate avea o serie întreagă de apoziţii (simple . şi dezvoltate), fiecare apoziţie determinînd termenul iniţial:
Deodată răsare ca o nălucă el, nenorocitul, ocnaşul, mortul! Sadoveanu, o. i 547.
Fra casa lui Dănilă, starostele ciobanilor din partea locului, venetic de pe plai, dar mare baci la bătrîneţe. Galaction, o. i 155.
Substantivul prin care este exprimată apoziţia poate fi articulat cu articolul hotărît sau nehotărît sau nearticulat (vezi exemplele de mai sus).
§ 567. Apoziţia este de obicei juxtapusă faţă de termenul determinat. Ea este izolată de acesta printr-o pauză sau neizolată (vezi şi § 584): Mezinul, Alexandru,... îşi contenise de multă vreme vornirile mî-nioase. Sadoveanu, o. i 187.	’	*
Cumătră Marghioala schimbă feţe-feţe. Sadoveanu, o. i 243.
APOZITIA SUBSTANTIVALĂ. VALORILE
129
Uneori, mai ales în limba veche şi în cea populară, apoziţia este precedată de adverbe explicative ca adică, anume:
în alt colţ un pat, adică cîteva scînduri pe doi căpriori.
Eminescu, n. 38.
în anii domniei lui Mihnea-vodă se căsători şi fiul său Mir cea şi luă de soţie pe fata lui Rareş vodă de la Moldova, anume domniţa Chiajna. Odobescu, s. i 86.
Construcţii apoziţionale de tip speelal
§ 568. în limba populară există un tip de aparente apoziţii echivalente cu un atribut prepoziţional în care lipseşte prepoziţia cu :
Moş Radule, barbă sură,	'
Eu nu crez pe cei ce jură. Teodorescu, p. p. 592.
Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere:
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere. Eminescu, o. i 31.
în construcţiile de tipul zece vagoane cărbune, o sută coroane amendă (în care lipseşte de, respectiv ca), frecvente în limbajul comercial şi administrativ, avem a face cu un tip de aparentă apoziţie pe lîngă substantive care indică măsura.
Unele apoziţii, care au la bază tot o elipsă, sînt imitate după limbi străine :
Ajutorul, un înotător de forţă — premiul întîi la băi de mare la
Constanţa — zise cu aer grav... Brăescu, v. a. 21.
Aceste construcţii, care apar în stilul publicistic, sînt nerecomandabile.
în vorbirea neîngrijită graba de a comunica un amănunt important poate provoca înlocuirea unei construcţii (prepoziţionale) cu o construcţie în care cuvintele respective apar juxtapuse. în felul acesta, din punct de vedere formal avem o apoziţie care din punctul de vedere al conţinutului nu are legătură cu ceea ce reprezintă, în mod obişnuit, această parte de propoziţie.
N-ai fost tu, o-ntrerupe ă. Lefter... la... madam1 Lefter Popescu, o damă naltă, subţirică, frumoasă, oacheşă, casele ale verzi cu geamlîc, care are o aluniţă cu păr dasupra sprîncenii din stingă şi se poartă Regată la cap cu roşu f Caragiale, o. i 153.	’
Valorile apoziţiei
§ 569. Valorile semantice ale apoziţiei depind atît de sensul termenului determinat, cît şi de cel al apoziţiei.
Cele mai frecvente valori ale apoziţiei sînt următoarele :
1.	indicarea numelui:
Tată-său, Hasanache,... rămăsese tot prost. Sadoveanu, o. i 590. Strada Chopin; fluviul Dunărea; lacul Bîlea.
Observaţie. Numele şi prenumele, ca şi apelative ca moş, nea etc. pe lîngă unele substantive proprii, au lost alcătuite la origine cu apoziţii (Ion Popescu, moş Gheorghe etc.); astăzi ele sînt, într-o măsură mare, sudate şi de aceea le analizăm ca pe un întreg.
» - C. 4386
130
ATRIBUTUL
2.	indicarea profesiei, a situaţiei sociale :
Ion, vizitiul, îşi încearcă biciul pe spinarea noastră. CEz. Petrescu, s. R. 19.	’
Şi d. Mişu locotenentul? Caragiale, o. ii 7.
Irina studenta.
3.	Indicarea naţionalităţii, a provinciei de origine :
AU turcul; Ilie dobrogeanul.
4.	indicarea nnei însuşiri sau a unei caracteristici [a termenului determinat:
Paracliserul, un drac şi jumătate, îi arătă jos... o firfirică. Delavrancea, h. t. 12.
5.	precizarea concretă a obiectului, cînd acesta a fost desemnat piintr-un cuvînt cu sens vag, neprecis :
Bar şi ea, copila vorbăreaţă şi nebunatică de totdeauna, deveni gînăitoare, tăcută şi spăsită. Vlahuţă, n. 67.
6.	analiza termenului determinat cînd acesta e la plural sau are valoare colectivă :
Eăduţu sui întîi pe tovarăşii lui: pe popi, pe notar... şi pe baba Maranda. Sadoveanu, o. i 622.	*
Majoritatea apoziţiilor stau din punct de vedere semantic pe acelaşi plan cu determinatul, exprimînd o identitate cu termenul determinat.
Identitatea dintre cei doi termeni nu este totdeauna existentă în realitate, ci este aşa cum o vede vorbitorul într-o anumită împrejurare.
Construcţii similare cu apoziţia care depăşesc slera atributului
§ 570. Apoziţia substantivală (vezi şi apoziţia exprimată prin numeral, § 571 c, sau pronume, § 576) determină, ca orice atribut, un substantiv sau un echivalent al lui (pronume, numeral) :
1.	Substantiv (sau o construcţie echivalentă cu un substantiv):
a.	comun :
F lu viul Dunărea.
Eîul Olt. ■
b.	propriu :
Unde era Lăbuş, cîinele meu? Delavrancea, h. t. 165.
2.	Pronume :
Ori voi cîştiga e u reclamantul, partea adversă fiind condamnată să-mi plătească. Caragiale, o. iv 371.
C el ăl alt, deputatul, făcuse cîndva cîteva glume. Camil Petrescu,
U.N. 22.
3.	Numeral :
Al doilea un moşneag, baciul, rămase liniştit la locul lui. Sadoveanu, o. i 509.	’
în acelaşi fel ca şi substantivul şi echivalentele lui pot fi determinate printr-o construcţie similară cu aceea a apoziţiei şi părţi de vorbire ca verbul, adverbul şi chiar propoziţii întregi:
Verb :
L-am văzut admonestîndu-şi, adică certîndu-şi copilul.
ATRI1ÎUTUL PRONOMINAL
131
Adverb :
Aici, lîngă lalomicioara, l-a ajuns într-o zi vestea. Galaction,
o.	i 157.
Propoziţie :
Şi acuma, culmea batjocurii, îl mai şi insultăm că e rău şi trîndav. Rebreanu, r. i 40.
Aceste construcţii de tip apoziţional pe lîngă nn verb, un adverb sau o propoziţie pot determina părerea că apoziţia este un procedeu mai larg, specific şi pentru alte părţi de propoziţie, nu numai pentru atribut. Construcţiile de acest tip sînt categorii intermediare între atribut şi complement sau propoziţii aparte, neclarificate încă suficient.
ATRIBUTUL SUBSTANTIVAL EXPRIMAT PRINTR-UN NUMERAL CU VALOARE DE SUBSTANTIV
§ 571. Tot în cadrul atributului substantival trebuie considerat şi atributul exprimat printr-un numeral cu valoare de substantiv. Acest atribut poate fi genitival, prepoziţional sau apoziţie :
a.	în genitiv :
Silinţele celor patru de a se ţinea bine pe picioare. Sadoveanu,
o.	i 580. ’	’
Ştia... să-şi împestriţeze vocabularul lui redus cu cîteva cuvinte exotice ca: ciucalată şi odicolon, fiindcă în odaia ofiţerului... dase de gustul celei dintîi. Cocea, f. sl. 10.
b.	prepoziţional:
Iată un grup de doisprezece. Sadoveanu, o. i 541.
Am încărcat cîteva trenuri de cîte şaizeci de vagoane numai cu motoare bune. Camilar. n. ii 96.
c.	apoziţie :
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi,
Păsărele mii,
Şi stele făclii! Alecsandri, p. p. 2.
ATRIBUTUL pronominal
§ 572. Atributul pronominal este exprimat prin pronume propriu-zise. El prezintă multe analogii cu atributul substantival atît din punctul de vedere formal, al speciilor şi al mijloacelor de exprimare, cit şi din punctul de vedere al raporturilor exprimate, lucru explicabil, deoarece pronumele e un substitut al substantivului.
După mijloacele de exprimare, atributul pronominal este de patru feluri :
A.	atribut pronominal în genitiv;
B.	atribut pronominal în dativ;
C.	atribut pronominal cu prepoziţie;
D.	apoziţie.
132
ATRIBUTUL
A. ATRIBUTUL PRONOMINAL ÎN GENITIV
§ 573. Atributul pronominal în genitiv poate fi exprimat prin cazul genitiv al pronumelor personale, posesive, relative-interogative, demonstrative, nehotărîte şi negative :
Şuieram l-a ei chemare
Ş-am ieşit în cîmp rîzînd. Eminescu, o. i 111.
Tatăl dumisale fusese... cojocar subţire. Caragiale, o. i 310. Sta şi se mira ăe îndrăzneala alor noştri. Bălcescu, o. ii 101. Alături era puşca lui dina cărei ţeavă ieşea încă fum. Odobescu, s. iii 189.	’	’	’
Totdeauna, după ce am urmat pe unul,... mă căiesc că n-am urmat povaţa celuilalt. Caragiale, o. i 124.
Astfel încăput pe mîna a oricărui, te va drege. Eminescu, o. i 134.
N-ar fi ochii nimărui
Bulei ca ochişorii lui. Alecsandri, p. i 81.
La atributul pronominal nu se întîlneşte nici o valoare în plus faţă de atributul substantival. Valorile exprimate de atributul pronominal sînt mai puţine : atributul pronominal în genitiv nu are categoria genitivului denumirii, nu face parte din construcţii echivalente cu superlativul, nu are genitivul conţinutului, al originii, al calităţii etc. pe care atributul substantival le exprimă cu ajutorul sensului lexical al substantivului în genitiv; alte raporturi — scopul sau termenul calificat — ar putea fi în principiu exprimate şi de atributul pronominal în genitiv, însă construcţiile de acest fel sînt foarte rare. Cele mai importante şi cele mai frecvente valori exprimate de atributul pronominal în genitiv sînt următoarele :
1.	Posesia :
a.	posesorul şi obiectul posedat :
Şi plîngînd înfrînă calul,
Galul ei cel alb ca neaua. Eminescu, o. i 66.
La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume,
Dar frumoasa lui stăpînă A rămas pierdută-n lume. Eminescu, o. i 68.
b.	dependenţa :
E sănătoasă... sărută pe părinţii şi pe fraţii ei, şi-ncepe iar să rîză ca mai nainte. Caragiale, o. i 122.
c.	apartenenţa :
Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită. Eminescu, o. i 32. Dacă la răspîntea vreunei uliţe vezi arătîndu-se mutra unuia, aşteaptă puţin şi vei vedea şi pe celălalt. Caragiale, o. i 303.
2.	Subiectul:
Un an şi nouă luni s-au petrecut de la pieirea lui. Sadoveanu, o. xviii 9.
ATRIBUTUL PRONOMINAL IN DATIV
133
Genitivul autorului:
Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,
Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi,
Încbinînd ale lor versuri la puternici, la cucoane. Eminescu, o. i137.
3.	Obiectul:
a.	echivalent cu un complement direct :
De-a lui laudă e plină orice gură. Eminescu, o. i 166.
Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droşca? Să ne ferim de întâlnirea lui, dacă nu vrem să ne asurzească. Negruzzi, s. i 238.
b.	echivalent cu un complement indirect :
Tot alături călăresc,
Nu au grija nimănuia. Eminescu, o. i 104.
B. ATRIBUTUL PRONOMINAL ÎN DATIV
§ 574. Atributul pronominal în dativ se exprimă prin torma neaccentuată de dativ a pronumelui personal sau reflexiv (vezi § 145, 146 şi 154).
Cînd pronumele neaccentuat în dativ stă pe lîngă un substantiv, el este clar atribut pronominal:
Scînteie desperarea în ochii-i crunţi de sînge. Eminescu, o. i 88. Putut-au oare-atâta dor în noapte să se stângă,
Cînd valurile de izvor N-au încetat să plîngă,
Cînd luna trece prin stejari TJrmînd mereu în cale-şi... f Eminescu, o. i 186. în aceeaşi situaţie este şi pronumele ataşat la atributul adjectival al substantivului pe care-1 determină :
Şi negrele-i bucle ondoa'ă-n zefire,
Sclipesc fluturînd. Eminescu, o. i 4.
Cînd pronumele neaccentuat în dativ stă pe lîngă un verb, dar se referă la un substantiv de pe lîngă acel verb (cu rol de subiect, nume predicativ sau complement de diverse feluri), el poate fi echivalent cu un atribut, ca în exemplele :
Directorul se duce la o extremitate a peronului şi-şi aruncă privirile la mulţimea adunată pînă în cealaltă eodremitate. Caragiale, o. I 80. Vezi-ţi de treabă,
deşi în general este complement indirect (vezi § 606):
Guriţa nu-ţi tace. Teodorescu, p. p. 435.
Copilele ţi s-au culcat. Coşbuc, p. i 193.
Spre deosebire de atributul substantival în dativ, care nu determină decît substantive nearticulate, atributul pronominal în dativ determină mai ales substantive articulate (în unele situaţii şi nearticulate).
134
ATRIBUTUL
Atributul pronominal în dativ apare rar sub forma de plural, mai ales la scriitorii din secolul trecut (vezi § 146).
Dativul cu rol de atribut pronominal este cunoscut sub denumirea de dativ posesiv. De fapt, valorile exprimate de atributul în dativ sînt mai numeroase şi, în general, paralele cu acelea exprimate de atributul pronominal în genitiv.
1.	Posesia :
a.	posesorul :	.
Calu-i alb, un bun tovarăş,
înşeuat aşteapt-afară. Eminescu, o. i 103.
Lîngă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn Sta zâmbind de-o amintire. Eminescu, o. i 148. în cuptor îmi vîr colacii. Topîrceanu, o. i 316.
b.	apartenenţa :
Las'să mă uit în ochii-ţi. ucizător de dulci. Eminescu, o. i 95.
Şj deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască. Eminescu, o. i 150.
c.	dependenţa :
în negru şi în lacrimi prietenii-mi s-arată. Macedonski, o. i 43,
2.	Subiectul :
Cînd însuşi glasul gîndurilor tace,
Mă-ngînâ cîntul unei dulci evlavii —
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei? Eminescu, o. i 120. Unul dintr-înşii. . . răpi în lipsă-mi pe scumpa mea surioară şi fugi cu dînsa. Odobescu, s. i 155.	’
3.	Obiectul :
echivalent cu un complement indirect:
Căci scris a fost ca viaţa ta De doru-i să nu-ncapă,
Căci te-a cuprins asemenea Lianelor din apă. Eminescu, o. i 190.
Exemple cu pronumele în dativ echivalent cu un complement direct se întâlnesc foarte rar.
c. atributul pronominal prepoziţional
§ 575. Atributul pronominal prepoziţional se exprimă printr-un pronume personal, reflexiv, posesiv, demonstrativ, relativ-interoga-tiv, nehotărît sau negativ precedat de o prepoziţie, de o locuţiune prepoziţională sau de un adverb de comparaţie cu valoare de prepoziţie:
Mai ales unul dintre ei nu te poate suferi, şi ţi-e amic. Caragiale,
o.	I 226.	’ ’
Nu mă pun eu cu unul ca dumneata. Sadoveanu, o. i 620.
Această îndoială de sine. . . îi stinse, încetul cu încetul, energia lui, nebiruită altădată. Vlahuţă, n. 19.
Glas ea al meu nu se află în nouă hotare. Sadoveanu, o. xviii 13.
Un sultan dintre aceia, ce domnesc peste vro limbă. Eminescu, o. i 142.
APOZIŢIA PRONOMINALĂ ATRIBUTUL ADVERBIAL
135
Cum se poate ca un bărbat ca acesta, care s-a bătut în multe locuri şi a fost de şapte ori rănit, să slăbească într-atîta? Sadoveanu, o. xviii 26. * în comparaţie cu atributul substantival prepoziţional, atributul pronominal prepoziţional are mult mai puţine valori:
1.	obiectul:
a.	echivalent cu un complement direct :
Lauda de sine nu miroase a bine. Proverb.
b.	echivalent cu un complement indirect:
Dorul de ea îl urmărea mereu.
2.	posesia (raport de dependenţă) :
Se duce să ia învăţătură de la o presviteră bătrînâ,... care trăieşte în satul filipenilor, fraţi cu noi. Sadoveanu, o. xviii 22.
3.	partitivul:	_
Lunca de sălcii vechi deschidea bolţi în jur; pe subt ele unii din ei
duseseră caii la păscut. Sadoveanu, o. xviii 31.
După cît bag de samă... domnia-ta nu eşti moldovan de-ai noştri; după viersul vorbirii, pari muntean. Sadoveanu, o. xviii 13.
4.	comparaţia :
Doamna mea, o mulţămire ca aceasta n-o mai voi! Eminescu, o. i 166.
Oşteni ca noi se mai 'găsesc; voievod ca măria-ta, ba. Sadoveanu, o. xviii 17.
Observaţie. Construcţia atributivă de tipul ea aceea, cu valoare comparativă la origine, are valoare de superlativ al unui adjectiv neexprimat:
Unde nu dă o căldură ca aceea şi se topeşte omătul. CREANGĂ, A. 27.
5.	termenul calificat:
Oh! nenorocitul de mine! strigă Moţoe. îfEGRUZZi, s. i 155.
D. APOZIŢIA
§ 576. Apoziţia pronominală are de obicei o valoare de precizare : Şi astăzi ea şi odinioară, sus, între crengi, o mierlă, alta, îşi fluieră neastîmpărul. Cez! Petrescu, s. r. 141.
îsi luajntr-o basma lucrusoarele lui, mai nimic, şi ieşi. Caragiale, o. I 135. J‘	'
"ATRIBUTUL ADVERBIAL
§ 577. Atributul adverbial se exprimă printr-un adverb sau prmtr-o locuţiune adverbială precedate de obicei de prepoziţia de sau din, dar uneori şi fără prepoziţie (mai ales cînd determină substantive verbale): a. adverb şi locuţiune adverbială precedate de prepoziţie :
Bătrîna asculta vorba şi gălăgia de-afară. Sadoveanu, o. i 559. Vom ţine minte... răspunse feciorul din dreapta. Camilar, n. ii 249.
136
ATRIBUTUL
în vremile [bătrîne... acest fel de pereţi se aflau cu partea de din sus privind tocmai spre cer. Slavici, n. i 9.
Pacea măreaţă a văilor de primprejur, frumuseţea dătătoare de visuri a codrului... dădeau iubirii mele pentru el o aprindere exagerată. Vlahuţă, n, 161.
Observaţie. Sensul prepoziţiei de care intră în componenţa unor locuţiuni adverbiale sudate este slăbit şi atunci prepoziţia de se repetă în limba contemporană. Faţă de construcţia mai veche :
Aste lacrimi strecurtndu-se pe Ungă zbtrciiurile nasului... ajungeau sub buza dedesubt. Negkuzzi, s. I 6, se spune astăzi:
Nu este Insă nevoie ca adăpostul de dedesubt să comunice nici cu palatul, nici cu strada. CAMIL PETRESCU, B. 91.
Cf. şi:	'
Clnd ti atingea numai cu ţesala pe sub burtă, încercau să-l lovească cu copitele de dindărăt. COCEA, F. SL. 8.
b. fără prepoziţie :
Masele populare... prin activitatea lor creatoare asigură mersul înainte al societăţii, contemporanul 358 (1953), p. 2/1.
§ 578. Adverbele de mod aievea, anevoie, alene se folosesc ca atribute fără prepoziţie:
Crezu şi el că este lucru aievea. Gorjan, h. i 60.
Nu este vreo propunere anevoie la un filozof. Gorjan, h. iv 43. în repaosul nopţii se auzea... susurul alene al vîntuleţului de vară. Odobescu, la hem 822.	’
în asemenea situaţii atributele adverbiale sînt greu de distins de cele adjectivale invariabile.
Adverbul astfel prepus apare cu prepoziţie între el şi substantiv: Astfel de vorbe mă supără.
§ 579. Substantivele care cuprind o idee verbală pot fi determinate de un atribut adverbial exprimat printr-un adverb sau printr-o locuţiune adverbială, precedate sau nu de prepoziţie:
Căratul sus se face cu macaraua.
Urcatul pe jos este greu.
Vînzarea cu amănuntul.
Plecarea rînd pe rînd.
*	-A—	_	t	i
Uneori atributul adverbial este confundat de către unii vorbitori cu cel adjectival. Se spune : sarcină grea de îndeplinit în loc de sarcină greu de îndeplinit; munţi nespuşi de înalţi pentru munţi nespus de înalţi.
atributul verbal
§ 580. Atributul verbal este exprimat, de obicei, prin verbe la infinitiv sau supin şi, mai rar, la gerunziu :
8-a dus... la împăratul turcesc, ca să-i ceară învoirea de a domni. Rădulescu-Codin, l. 106.
ATRIBUTUL VERBAL
13 7
Semănau ghindă de creşteau dumbrăvi pentru ca să aibă strănepoţii lemne de ars. Negruzzi, s. i 246.	’
Lung sat, sărac sat... Cîteva glugi de strujeni şi cîiniilătrîndîntă-rîtaţi la fiecare poartă. Cez. Petrescu, s. r. 79.	’
ATRIBUTUL VERBAL EXPRIMAT PRINTR-UN INFINITIV
§ 581. Atributul verbal exprimat printr-un infinitiv stă mai ales-pe lingă substantive abstracte verbale sau care cuprind o idee verbală şi e echivalent cu un verb la conjunctiv, care ar forma o propoziţie atri-butivă pe lingă abstractul verbal:
învoirea de a domni = învoirea să domnească.
De obicei infinitivul este precedat de prepoziţia de (pe lingă a) : Nu cumva să se întîmple ca vreunui cititor... să-i vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mînă. Odobescu, s. iii 11.
Humuleştenii... au fericirea de a vedea lume de toată mîna. Creangă, a. 74.
Pe lingă abstracte verbale care intră în componenţa unor locuţiuni verbale, atributul verbal poate fi precedat de prepoziţia de sau ea poate lipsi:	*
Crez că e o înaltă datorie d-a vă face cunoscut esenţa celor ce voi avea onoarea d-a spune corpului profesoral. Delavrancea, par. 122. Are aerul a spune că face neguţătorie. Călinescu, ist. 433. înaintea atributului exprimat prin infinitiv apar mai rar prepoziţiile fără sau pentru :
Pîndea cu nerăbdare numai prima ocaziune pentru a apuca de mult visatul tron al Moldovei. Hasdeu, i. v. 14—15.
ATRIBUTUL VERBAL EXPRIMAT PRINTR-UN SUPIN
§ 582. Atributul verbal exprimat prin supin arată destinaţia şi, mai rar, provenienţa şi se construieşte cu prepoziţiile de, pentru etc. Aveaupămînt de arat. Sadoveanu, o. i 567. ’
Cal de furat.
ATRIBUTUL VERBAL EXPRIMAT PRINTR-UN GERUNZIU]
§ 583. Atributul vei bal poate fi exprimat şi prin gerunziu neacordat cu substantivul determinat.
Niei o ţipenie de om în ogrăzile băltoase, cu cară dejugate, părăsite în ploaie, cu viţei mugind sub şoproane sparte. Cez. Petrescu, s. r. 79.
Cînd substantivul e la masculin sau la neutru singular nu se cunoaşte dacă avem de-a face cu un atribut adjectival sau verbal.
138
ATRIBUTUL
Uneori se socoteşte că atributul e verbal cînd are compliniri: Constantin era copil frumos, semănînd foarte mult cu Filofteia. Galaction, o. i 114.
II.	ATRIBUTE IZOLATE ŞI REIZOLATE
§ 584. Atributele, ca şi complementele, pot fi izolate şi neizolate.de elementul regent (vezi § 423).
. în vorbire, atributul izolat se distinge de cel neizolat prin pauza care se face între el şi elementul regent, precum şi printr-o intonaţie deosebită (elementul regent se pronunţă cu o intonaţie mai înaltă cînd este însoţit de un atribut izolat, dar cu aceeaşi intonaţie cu atributul neizolat), iar în scris prin prezenţa unui semn de punctuaţie între atribut şi substantivul determinat.
în unele situaţii atributul nu poate fi izolat:
a.	cînd determinatul este un substantiv cu prepoziţie articulat cu articolul hotărît :
Trecură de Tigveni şi încăpură în noaptea verde şi nesfîrşită. Galaction, o. i 280.	’	*	’
Substantivul este articulat datorită prezenţei atributului.
Eac excepţie de la această regulă substantivele considerate unice pentru vorbitor care pot fi articulate cînd sînt precedate de prepoziţie fără să urmeze obligatoriu un determinant — numele proprii feminine şi substantive ca : mama, tata, bunica etc. (vezi § 104).
b.	cînd un substantiv este determinat de mai multe atribute dintre care fiecare determină întreaga construcţie (substantiv + atribut) după care urmează : celule germinative epiteliale primare.
Germinative determină pe celule, epiteliale construcţia celule germinative ş.a.m.d.
Observaţie. Uneori, cînd avem a face cu o înşiruire de atribute despărţite prin virgulă unul de altul nu putem şti precis dacă sînt izolate sau nu faţă de termenul determinat : Fusta roşie, scurtă, învechită era pe frînghie.
Pe lîngă nume proprii atributul adjectival nearticulat este numai izolat :
Constantin, dezmeticit, înfipse în ea 'cuţitul. Galaction, o. i 148.
Dezmeticit, Constantin înfipse. . .
Frusina, cochetă şi nesentimentală,. . . s-a ascuns în odaia ei şi şi-a muşcat perna, ca să nu i se audă plînsul. Galaction, o. i 141.
în general sînt izolate atributele pe lîngă pronume personale şi pe lîngă nume proprii, pentru că, din punct de vedere logic, folosind pronumele sau numele propriu, vorbitorul ştie dinainte despre cine este vorba :
Fi, îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă. Eminescu, o. i 59.
Atunci el cu o privire nălucirea i-ar ăiscoasă
Cum că ea — frumoasa fată — a ghicit că e frumoasă. Eminescu,
o.	i 80.
ATRIBUTUL CIRCUMSTANŢIAL ŞI DESCRIPTIV
139
în situaţii destul de rare, cînd avem a face cu o opoziţie, atributul poate fi neizolat şi pe lingă nume proprii sau pronume personale atunci cînd e însoţit de articolul cel :
Ioana cea mică scrie frumos.
Noi cei de azi nu mai sîntem aceiaşi cu cei de ieri.
Se izolează mai des atributele care la rîndul lor sînt urmate de compliniri :
De-ar putea acum să iasă deasupra, din acest pămînt, plin de avuţii ascunse, cincizeci de bucăţi de aur. Galaction, o. i 145.
Iar izvorul, prins de vrajă,
Răsărea sunînd din valuri. Eminescu, o. i 104.
Uneori, din cauza unui adjectiv care cere o explicare, apare atributul izolat :
Dintr-alte ţări, de soare pline,
Pe unde-aţi fost şi voi străine,
Veniţi, dragi păsări, înapoi. Coşbuc, b. i. 68.
Se izolează mai ales atributul adjectival, cu precădere cel exprimat prin participiu, apoziţia şi, mai rar, atributul substantival prepoziţional sau genitival:
Două semilune de dinţi... spuneau că pe crengile şi pe foile de dafin adormise o femeie — tînără, frumoasă şi desigur mult iubită. Galaction, o. I 120.	J
Iar între acestesoroace, neclintite ca nişte stîlpi de fontă, ţesutul, torsul din furcă, munca în grădină. Galaction, o. i 365.
Niciodată n-o să iasă
Luna — palidă crăiasă —
iSă te-nvăluie cu raze. Beniuc, v. a. i 31.
Aveam o piele-n pod, de miel,
Doar nu veţi fi vîndut-o. Coşbuc, p. ii 59.
Am intrat într-o curte, a unor ţărani.
III.	ATRIBUTUL CIRCUMSTANŢIAL ŞI DESCRIPTIV
§ 585. Atributul izolat poate fi circumstanţial sau descriptiv. Atributul circumstanţial exprimă o caracteristică suplimentară a elementului determinat care este în acelaşi timp legată şi de ideea exprimată de predicat; el exprimă deci, o dată cu caracterizarea obiectului, şi o idee circumstanţială referitoare la predicat. în exemplul următor atributul arată, pe lingă descrierea obiectului, şi o nuanţă circumstanţială (de cauză):
Fascinat de prăpastia păcatului, Constantin îşi descleştă mîinile.. . şi-şi dădu drumul să cadă. Galaction, o. i 138.
Atributul necircumstanţial sau descriptiv nu se referă la predicatul propoziţiei, ci descrie sau explică numai substantivul determinat. De exemplu :
Căţeii, rotunzi şi plini ca nişte săcuşori, începură a scheuna subţirel tîrîndu-se spre mine. Sadoveanu, o. xii 628.
140
ATRIBUTUL
Atributele circumstanţiale pot avea nuanţă temporală, cauzală, condiţională şi concesivă.	’
Uneori este un amestec de nuanţe circumstanţiale şi este greu de decis care e cea mai pregnantă. De exemplu, în : ’
Dară ochiu,-nchis afară, înlâuntruse deşteaptă. Eminescu, o. i 142 poate fi şi nuanţă condiţională, şi de timp, şi de cauză sau de concesie. Nuanţele circumstanţiale sînt indicate uneori precis de modul verbului (cînd verbul e la condiţional — şi nuanţa e condiţională) sau de corelativul concesiv în cazul atributelor concesive. *
a.	atribute cu nuanţă temporală :
El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfăşoară în stindardul roş şi fruntea-i aspră-adîncă, încreţită,
Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită. Eminescu, o. i 52. Ba copil chiar, era să fiu sfîşiat de un buldog, care se năpustise asupra mea. Camil Petrescu, u. n. 16.’
b.	atribute cu nuanţă cauzală :
Fumul căminelor, zăpăcit de bătaia crivăţului, se zvîrcolea pe loc. Delavrancea, h. t. 249.	’
El, zelos, primea fără a crîcni. Bebreanu, r. i 240.
Om prudent, Busuioc trăgea mereu cu coada ochiului într-acolo. Bebreanu, r. i 136.
c.	atribute cu nuanţă condiţională :
Atunci îi veni o nouă inspiraţie; numai îmbrăcat ţărăneşte, ar putea să se strecoare, fără riscul de a fi recunoscut, prin cele cîteva sate pînă la Costeşti. Bebreanu, r. ii 208.
Mai ales dacă-i pierit cată să-l găsesc; căci, viu, se poate întoarce şi singur. Sadoveanu, o. x 570.
Zece porci ţigăneşti, cu boturi puternice, ar fi rîmat, într-o jumătate de zi, toate întăriturile de pe valea Prahovei, cu reţele de sîrmă şi eu „gropi de lup'1'1 cu tot. Camil Petrescu, u. n. 5.	’
d.	atribute cu nuanţă concesivă :
Mirat de întrebarea neaşteptată, Grigore totuşi răspunse cu un gest de indiferenţă. Bebreanu, r. ’i 122.	’
Dar ticălos cu trupul, Jap rămase neînvins cu inima. Galaction,
O.	I 311.
IY. ATBIBUTUL DE IDENTIFICASE ŞI DE CALIFICABE
§ 586. Atributele neizolate pot fi de identificare sau de calificare. Aceasta poate să depindă de prezenţa sau absenţa articolului enclitic la substantivul determinat, de sensul determinatului şi al determinantului şi de topica atributului.
Atributul de identificare arată care este obiectul, îl defineşte, îl individualizează prin notele sale proprii care-1 deosebesc de celelalte obiecte din aceeaşi clasă :
Podul de lemn din uliţa cea mare era înţesat de roiuri de oameni. Sadoveanu, o. x 226,
ATRIBUTUL DE IDENTIFICARE ŞI DE CALIFICARE
141
pe cînd atributul de calificare arată în general ce fel este obiectul, exprimînd o caracteristică oarecare, o însuşire care poate fi comună şi altor obiecte şi prin care obiectul respectiv nu poate fi identificat:
Un soare superb anunţă dimineaţa. Sahia, n. 27. în cadrul calificării putem distinge atît felul unui obiect (calificarea propriu-zisă), cit şi clasa din care face el parte (clasarea).
Calificarea propriu-zisă se face în general prin atribute care exprimă aprecieri ale vorbitorului:
1 Se sculă cu mişcări uşoare... Păşi prin flori de lumină şi se opri la intrare. Sadoveanu, o. xi 109.	’	’
Clasarea obiectului are loc după caracteristicile distinctive ale obiectelor din aceeaşi clasă sau din acelaşi grup :
între cele două fereşti de la stingă, o masă de brad, alb odată. Hogaş, dr. i 246 (din cele de brad).
Atributul de identificare răspunde la întrebarea care, atributul de calificare propriu-zisă răspunde la întrebarea ce fel, iar atributul de clasare la întrebarea de care sau din care. Calificarea propriu-zisă poate deveni clasare în anumite împrejurări sau invers. De pildă un săpun mic (ce fel?) poate fi la drogherie „din cele mici“ (clasare) în opoziţie cu cele mari.
împărţirea în atribute de identificare şi de calificare, respectiv de clasare, e valabilă numai la atributele neizolate, întrucît atributele izolate, putînd lipsi, au o altă situaţie. Ele nu identifică şi nici nu califică obiectul, ci îl descriu sau arată o circumstanţă a verbului. între descriere şi calificare există asemănări. Descrierea ar putea fi inclusă în cadrul calificării, dar în timp ce atributele de calificare sînt necesare pentru înţelegerea comunicării, atributele descriptive sînt neesenţiale pentru comunicare.
Categoriile semnalate se disting cel mai bine la atributul adjectival propriu-zis şi la cel exprimat prin gerunziu acordat sau participiu şi la atributul substantival prepoziţional. Ele pot fi de identificare (dă-mi jucăria cea mică), de clasare (cumpăr o jucărie mică), de calificare propriu-zisă (îmi plac micile jucării).
Atributul adjectival prepus califică aproape în toate situaţiile substantivul determinat, deoarece în limba romînă se prepun mai ales adjectivele care exprimă o apreciere, o calitate a obiectului atribuită de vorbitor :
Necăjiţii cărăuşi
Merg pe lingă care. Iosif, v. 74.
La vreo săptămînă.. . tînăra împărăteasă... s-a dus să-şi mai vadă părinţii. Creangă, p. 86.
Adjective ca amar, cald, prost, scump etc. pot preceda şi deci califica substantivul cînd au sens figurat. Au se spune un cald lapte, un amar medicament, un dulce zahăr, dar se spune o caldă îmbrăţişare, o amară decepţie, un dulce grai etc. (Vezi § 976).
La atributul pronominal prepoziţional şi la atributul adverbial şi cel verbal valoarea de identificare sau de calificare este legată în general de articularea enclitică a substantivului. La aceste atribute nu avem de-a face cu nuanţa de clasare, întrucît prin ele nu se exprimă clase de obiecte. De un trai ca ăsta... sînt ca şi sătul. Stancu, d. 127 (ce fel ?).
142
ATRIBUTUL
Mă apuca cîteodată ă o r ul aşa de tare de tine, Gheorghe, că parcă-mi venea să mă duc, să mă tot duc ca o nebună pe drumul Galaţului! Bujor, s. 149 (care?).
în principiu şi la atributul verbal se poate pune întrebarea care sau cefei. în exemplul: Avem pămînt de arat, supinul de arat este echivalent cu adjectivul arabil şi deci califică. în exemplul cer permisiunea de a mă aşeza, infinitivul atribut de a mă aşeza identifică substantivul.
O situaţie aparte în cadrul atributelor adjectivale prezintă atributele exprimate prin numerale. Acestea nu arată de fapt o însuşire sau o calitate, ci arată numărul sau ordinea în şir. A umoralele cardinale pot fi socotite totdeauna de calificare cantitativă : Treceau trei oameni (cîţi ?).
Atributul exprimat prin numeral ordinal identifică în general obiectul, indiferent de articularea enclitică a substantivului:
Al treilea pui e şchiop (al cîtelea? care?).
Puiul al treilea e şchiop (al cîtelea? care?).
Atributele adjectivale exprimate prin adjective pronominale identifică totdeauna, indiferent dacă regentul este sau nu articulat:
Altul este al tău suflet,
Alţii ochii tăi acum. Eminescu, o. r 112.
Au se putea şti de pe acuma dacă fugarul a stîrnit ieri ori alaltăieri aceleaşi dropii. Sadoveanu, o. xiii 318.
Pe acest deal, Smarandă, am fugit în vremea zaverei. Creangă, a. 20.
Observaţii. 1. Identificarea substantivului e mai slabă în cazul adjectivelor neho-tărite şi relative-interogative din cauza sensului nehotărît al acestora.
De-a lui laudă e plină orice gură. EminesC'U, O. I 166.
întreabă care drum duce in poiană.
2. Pentru adjectivul posesiv vezi mai jos discuţia asupra atributului genitival.
Atributul substantival genitival, prin faptul că indică în general pe posesorul obiectului, identifică sau clasează substantivul determinat numai în funcţie de prezenţa sau absenţa articolului enclitic : casa vecinului (care?, a cui?), dar o casă a vecinului (din ale cui?, din care?); substantivul nearticulat sau articulat cu articolul nehotărît este într-un fel clasat prin apartenenţa lui la un posesor (ştim numai că respectiva casă face parte din grupul de două sau mai multe case care aparţin vecinului). în acelaşi fel este clasat obiectul determinat de un adjectiv posesiv (o casă a mea).
E un bun prietin al meu, cu care am petrecut ani frumoşi. Sadoveanu, o. x 16.	’
în aceeaşi situaţie cu atributul genitival care exprimă posesia se află şi atributul substantival în dativ atunci cînd el are valoare de posesie : frate maică-mii—un frate al maică-mii.
"Cînd atributul genitival exprimă calitatea obiectului, apropiindu-se astfel de sensul unor adjective, nuanţa conferită substantivului este de calificare, mai ales că în acest tip de îmbinări avem de-a face în general
ACORDUL ATRIBUTULUI ADJECTIVAL CU SUBSTANTIVUL DETERMINAT
143
cu construcţii figurate : un copil al nimănui, un om al dracului, viers al bucuriei etc.
La atributul substantival în genitiv şi în dativ cu valoare obiectivă, unde raportul dintre atribut şi regent este asemănător cu raportul dintre un verb şi un complement, problema identificării sau calificării substantivului nu se poate pune (examinarea studenţilor, semnelor vremii profet).
La atributul pronominal în genitiv şi în dativ, raportul de posesie fiind predominant, situaţia este asemănătoare cu a atributului substantival în genitiv, cu singura excepţie că la aceste atribute nu apare valoarea de exprimare a calităţii:
Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă. Eminescu, o. i 132 (identificare).
E un bun prieten al ei (clasare).
Spre deosebire de celelalte atribute, apoziţia poate fi de identificare sau de calificare şi atunci cînd este izolată. Funcţiunea ei principală este identificarea obiectului, ea exprimînd aceeaşi realitate cu substantivul pe care-1 determină :
îl durase, din bîrne şi vălătuci, bunicul lui Goraşcu — unul Popa llie. Sadoveanu, o. xviii 8. ’	’
Diacul Radu Suliţă şi logofătul Iorgu au căutat sămînţă de vorbă. Sadoveanu, o. xviii 49. ’	’
Apoziţia poate califica obiectul mai ales cînd este fără articol botărît.
Badea, om cuminte, îşi vedea de afaceri. Galaction, o. i 144.
Şi Constantin, suflet imprecis şi sugestionabil,... a pus jos tunica soldăţească. Galaction, o. i 136.
Erau în cotuna ţiganilor nişte copii numai piele şi oase. Camilar, n. 11,148.	’	’
Numele proprii şi pronumele sînt în general calificate atunci cînd sînt însoţite de atribute. De obicei folosirea numelui propriu şi a pronumelui arată că obiectul este cunoscut.
Sfărîmaţi statuia goală a Venerei antice. Eminescu, o. i 60.
Dintre mese, aceasta pătrată îmi place mai mult.
Cînd numele propriu sau pronumele nu este suficient de clar pentru a fi identificat, deoarece, în cazul numelor proprii, avem de-a face cu mai multe persoane cu acelaşi nume, iar în cazul pronumelor cu o opoziţie, atunci atributul poate identifica (vezi şi § 584).
Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare (pentru că există în istorie mai mulţi domnitori cu numele de Mircea sau Ştefan).
Eu cel de azi gîndesc altfel decît în anii trecuţi.
ACOBDUL ATRIBUTULUI CU SUBSTANTIVUL DETERMINAT
ACORDUL ATRIBUTULUI ADJECTIVAL
§ 587. Atributul adjectival se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul pe care-1 determină.
Purta în buzunarul unei haine măslinii poeziele lui Giusti. Delavran-cea, T. 6.
144
ATRIBUTUL
Cele trei săbii înfipte pînă la plăsele în trup — inspirau dezgust publicului. Sahia, n. 67.
M-am mutat într-o casă nouă, într-un cartier nou.
M-am oprit în faţa unei case noi.
în Bucureşti se înalţă nenumărate case noi.
Atributul adjectival se acordă cu substantivul pe care-1 complineşte Întocmai cum numele predicativ exprimat printr-un adjectiv se acordă cu subiectul, cu deosebirea că atributul poate sta în orice caz, pe cînd numele predicativ numai în nominativ. Se spune casa nouă, întocmai cum se spune .casa este nouă.
§ 588. Un singur substantiv poate fi complinit prin mai multe adjective, care, fiecare în parte, se acordă cu substantivul:
Ura o zi de iunie, luminoasă şi caldă. Galaction, o. i 37.
Ar fi dorit să aibă vreme, putinţă şi mijloace d-a studia societatea noastră «.rece, egoistă, săracă, leneşe, fudulă, sceptică, incultă şi nemiloasă». Delavrancea, t. 9.	*	’
Bar cifrele fugare, invizibile, scăpărătoare, haotice erau prea grele pentru capul lui. Cocea, f. sl. 15.
ACORDUL ÎN CAZ
§ 589. Adjectivul nearticulat nu are forme cazuale speciale decît pentru genitiv-dativul feminin singular (se spune unei prietene credincioase, faţă de nominativul o prietenă credincioasă, dar unui prieten credincios, faţă de un prieten credincios); adjectivul articulat are forme speciale de genitiv-dativ la toate genurile şi la ambele numere, dar substantivul care-1 urmează nu are marcat cazul decît tot numai la feminin singular. Astfel singura categorie la care acordul apare clar este genitiv-dativul singular feminin :
Deasupra criptei negre a sfîntului mormînt
Se scutură salcîmii de toamnă şi de vînt. Eminescu, o. i 329.
Chiar şi la genitiv-dativul singular feminin se găsesc însă numeroase exemple fără acord, în care atributul păstrează aceeaşi formă ca la nominativ.
Acest lucru se întîmplă în special cu participiile, deoarece acestea pot fi considerate şi ca verbe, echivalente cu predicatul unor propoziţii atributive, mai ales cînd sînt urmate de compliniri. într-o construcţie ca :
Prepeliţe tăvălite în mălai şi bicaţi prăjiţi în mustul lor. Odobescu, s. iii 39,	...
putem înţelege atributele tăvălite şi prăjiţi ca predicate ale unor propoziţii atributive (care au fost tăvălite şi care au fost prăjiţi). De aceea găsim adesea atributul pus greşit la nominativ :	’
Filozofia meschină a unei realităţi redusă la aspectele ei mărunte,
i.	l. 6 (1957), p. 108.	'
Unii vorbitori socotesc că trebuie să folosească nominativul, pentru a evita confuzia cu pluralul (reduse ar fi luat drept un nominativ plural);
ACORDUL ATRIBUTULUI ADJECTIVAL IN GEN ŞI NUMĂR
145
această confuzie este însă mult mai puţin gravă (substantivul precedent avînd destul de clară marca singularului) decît confuzia cu nominativul singular. în exemplul dat atributul redusă s-ar putea interpreta ca determinînd substantivul filozofia, ceea ce nu este just din punct de vedere semantic.
în exemplul:
în atmosfera sumbră şi închistată a familiei burgheze, stăpînită de prejudecăţi, inf. buc. 897 (1955), p. 1/5
adjectivul stăpînită este izolat de substantivul familiei, ceea ce face ca legătura dintre ele să fie mai slabă; în asemenea situaţii lipsa acordului în caz este tolerabilă.
Acordul e mai greu de făcut atunci cînd între substantiv şi atributul lui sînt intercalate alte cuvinte; cu cît intercalarea e mai dezvoltată, cu atît mai mult se pierde legătura cazuală a atributului cu substantivul pe care-1 complineşte :
Mentalitatea unei fete de pension din timpul burgheziei, învăţată să aştepte totul de la părinţi.
Aici forma acordată, învăţate, ar putea fi legată de substantivul cel mai apropiat, burgheziei. Pentru a evita atît confuziile de acest fel, cît şi dezacordul, se repetă uneori la nominativ substantivul pe care-1 complineşte atributul:
Se împlinesc astăzi 30 de ani de la izbucnirea răscoalei populare armate a oamenilor muncii din oraşele şi satele Bulgariei, răscoală desfăşurată sub conducerea Partidului Comunist Bulgar împotriva regimului monarho-fascist. scînteia 2774 (1953), p. 3.
Trebuie evitat însă şi abuzul de asemenea repetiţii.
Atributul se pune uneori la nominativ cbiar cînd e exprimat printr-un adjectiv propriu-zis (nu printr-un participiu), mai ales cînd acesta este izolat de substantivul determinat: i
N-o umileşte pe Beveica, amintinău-i că a fost slujită de valeţi, camerieră, costumieră şi coafeză, ca să ajungă pe mîna unei slujnice, surdă, uitucă şi fără ştiinţă de carte. Oez. Petrescu, Duminica orbului (Bucureşti, f.a.), p. 77.
Uneori se întîlneşte acordul greşit al unui atribut adjectival cu un atribut substantival apropiat care determină acelaşi substantiv :
Trăsătura cea mai proprie a stilului său este întrebuinţarea propoziţiilor cu ordinea cuvintelor inversate, i. l. 6 (1956), p. 96.
Articolul demonstrativ se acordă în caz cu substantivul determinat de adjectivul pe care-1 însoţeşte (vezi § 109).
ACORDUL ÎN GEN ŞI NUMĂR
§ 590. Gînd e vorba de un singur substantiv Şi un singur atribut adjectival sau cînd e vorba de un singur substantiv determinat de mai multe atribute adjectivale, acordul în gen şi în număr al atributului adjectival nu prezintă nici o dificultate. (Yezi exemplele de la § 587, 588.) Cînd însă un singur atribut adjectival determină mai multe substantive se pune problema numărului care se va da atributului, iar dacă substantivele sînt de genuri diferite, se ridică şi problema genului. Situaţia este
10 — c. 4366
146
ATRIBUTUL
aceeaşi ca la acordul numelui predicativ adjectival cu subiectul (vezi § 541), cu deosebirea că la atribut există şi posibilitatea de a face acordul numai cu ultimul substantiv, lăsînd atributul la singular, dacă ultimul substantiv este la singular:
Dealul şi cîmpia olteană;
Dealurile şi cîmpia olteană.
în limba contemporană, aceste construcţii încep să fie evitate, deoarece din ele nu rezultă clar că atributul se referă şi la primul substantiv. Atributul se pune însă rar la plural, mai des el este repetat :
Dealul oltean şi cîmpia olteană;
Dealul oltean şi cîmpiile oltene etc.
Faptul că adjectivul se acordă şi cu primul substantiv este evident atunci cînd substantivul e precedat de o prepoziţie care exclude posibilitatea folosirii articolului fără o determinare următoare :
Pe dealul şi pe cîmpia olteană;
Pe dealurile şi pe cîmpiile oltene etc.
Dacă primul substantiv, dealul, n-ar fi şi el determinat de atributul adjectival acordat formal numai cu al doilea substantiv, cîmpia, prezenţa articolului la un substantiv precedat de prepoziţie n-ar fi posibilă ; în acest caz s-ar spune :	'
Pe deal şi pe cîmpia olteană-,
Pe dealuri şi pe cîmpiile oltene.
Cînd atributul precedă două substantive, acordul se face cu cel din imediata apropiere :
Un semn de la un bun frate şi prieten.
Cînd atributul care determină două substantive este exprimat printr-un adjectiv pronominal posesiv, el se acordă cu cel pe lingă care stă : Fratele şi sora mea.
Cînd. două substantive de genuri diferite sînt complinite de un singur atribut adjectival la plural, situaţia este la fel ca la acordul numelui predicativ adjectival cu subiectul, dacă suprimăm verbul copulativ : împăratul Verde şi fetele sale, încremeniţi de ceea ce au auzit... Gardul şi poarta văruite.. .etc.
Uneori se acordă greşit adverbul confundat cu un atribut adjectival (vezi § 579).
§ 591. Cînd un substantiv e determinat de mai multe atribute adjectivale, uneori el se orientează după atribute şi capătă forma de plural. Această situaţie se răspîndeşte în limba romînă contemporană.
Astfel, de la formulări ca :
Pline de cărţi, şi cele mai multe vechi, în limba ungurească, latinească, nemţească, romînească, elinească şi franţuzească. Golescu, î. 34,
s-a ajuns în limba contemporană la :
Limbile franceză şi germană.
Epocile sclavagistă şi feudală.
Limba vorbită nu foloseşte această formulă, care dă impresia de dezacord, deoarece nu se simte imediat că va urma un al doilea atribut.
ACORDUL ARTICOLULUI POSESIV
147
ACORDUL ARTICOLULUI POSESIV LA ATRIBUTUL SUBSTANTIVAL ŞI PRONOMINAL ÎN GENITIV ŞI LA ATRIBUTUL ADJECTIVAL EXPRIMAT PRIN ADJECTIVE POSESIVE
§ 592. Cînd atributul substantival sau pronominal în genitiv sau atributul adjectival exprimat prin adjective posesive este precedat de articolul posesiv al, a, ai, ale, articolul se acordă în gen şi număr cu substantivul pe care-1 determină atributul :
Băiatul acesta al vecinului (al lui sau al meu).
Fata aceasta a vecinului (a lui sau a mea).
Băieţii aceştia ai vecinului (ai lui sau ai mei).
Fetele acestea ale vecinului (ale lui sau ale mele).
Totuşi, în acest răstimp, în sufletul amînăuror fraţilor care ascultau, se împletea un cîntee stîns abia auzit ca în somnie, cîntec al aducerii aminte a rîndurilor de oameni care s-au petrecut ca florile fără roadă, sub robii mute, în viaţă fără bucurie, în moarte fără răscumpărare. Sadoveanu, o. xviii 143. ’
Regional apare adeseori a ca formă unică a articolului (vezi § 107).
Noroc bun!... Pe cîmpul neted
Ies romînii cu-a lor pluguri! Alecsandri, p. iii 41.
Ce-ar zice văru Axente a dascălului? Tiberiu Yornic, Oameni sub patrafir (Bucureşti, 1950), p. 68.
Cînd între substantivul determinat şi atribut se intercalează un determinant cu prepoziţie, poate exista şovăire în privinţa acordului, atributul acordîndu-se greşit cu substantivul mai apropiat :
Nivelul de cunoştinţe ale studenţilor, în loc de nivelul de cunoştinţe al studenţilor.
Alteori, cînd atributul determină un substantiv care la rîndul lui este atribut al altui substantiv, acordul articolului se face în mod greşit cu primul substantiv:
Operaţiile de găurire ale piesei. Ştiinţă şi tehnică 4 (1956), p. 28, în loc de găurire a piesei.
Numai analiza corectă a conţinutului propoziţiei arată la ce formă trebuie pus articolul posesiv. Există însă şi situaţii mai puţin clare. în literatura lingvistică se întîlneşte şi legile interne de dezvoltare a limbii şi legile interne de dezvoltare ale limbii. Ambele formulări sînt admisibile, depinde de ce înţelege cel care scrie : în prima e vorba de legile după care are loc dezvoltarea limbii, iar în a doua de legile de dezvoltare pe care le are limba.
BIBLIOGRAFIE
1.	Fixuţa Asan, Propoziţia apozitivă şi apoziţia, In LR X (1961), nr. 4, p. 312 — 316.
2.	Finuţa Asan şi Laura Vasiliu, Unele aspecte ale sintaxei infinitivului in limba romtnă,
In SG I, p. 103-104.
3.	Mioara Avram, Despre corespondenţa dintre propoziţiile subordonate şi părţile de propoziţie,
în SG I, p. 157-161.
4.	A. Graur, Locul adjectivului In romlneşte, în VR XXX (1938), p. 75 — 81.
148
COMPLEMENTUL. NOŢIUNI GENERALE
5.	Mioara GRIGORESCU, Atributul substantival tn limba romtnă, tn SCL V (1954), p. 99 — 130.
6.	Flora Şuteu, Atribut pronominal sau complement indirect? tn LR XI (1962), nr. 3,
p. 267-276.
7.	Laura Vasiliu, Părţile de propoziţie multiple, tn SG III, p. 83 — 84.
COMPLEMENTUL
NOŢIUNIGENEEALE
§ 593. Complementul este partea secundară de propoziţie care determină un verb (predicativ sau nepredicativ), un adjectiv, un adverb, o interjecţie cu funcţiune de predicat, iar în anumite condiţii chiar şi un substantiv :
a.	verb :
Repede camarazii plătesc consumaţiile. Caragiale, o. ii 63.
Apele plîng clar izvorînd în fîritîne. Eminescu, o. i 231.
b.	adjectiv (sau numeral cu valoare adjectivală):
A purces să caute tocmai în sat la Goruni nişte cuscri şi alţi cumătri, oameni cumsecade şi mai cu samă vrednicită treburile pe care le punea el la cale. Sadoveanu, o. xviii 426.
Se accentuează artificiul protocolului.. . prin mişcări amintitoare de balet. Camil Petrescu, t. iii 395.	’
Sfetnicii, nouă la număr, povesteau, şi fiecare
înşira cîte-o legendă, cîte-un basm ori o-ntîmplare. Coşbuo, p. II 125.
c.	adverb :
Lira spînzurată-n cui
Cam de mult am părăsit-o. Topîrceanu, o. i 292.
d.	interjecţie cu funcţiune de predicat :
H a i şi noi la craiul, dragă. Eminescu, o. i 100.
e.	substantiv cu funcţiune de atribut (prepoziţional sau apoziţie), de obicei izolat :
Era un tip elegant, pieptănat cu îngrijire, cu mustăcioara căruntă micşorată din foarfec, totdeauna în redingotă cenuşie şi cu un cilindru de aceeaşi coloare. Sadoveanu, o. xvi 461.
Nunuţa, acuma fată de liceu, nu văzuse niciodată un iezer. Sadoveanu, o. vii 425.
Nu ai cumva vrun omonim,
Funcţionar la minister? Topîrceanu, o. 1 322.
Complementul poate determina şi un predicat nominal (atît unul cu copula exprimată, cît şi unul redus la numele predicativ). în această situaţie uneori e greu de precizat dacă complementul determină construcţia în ansamblu sau numai numele predicativ.
Cînd numele predicativ este un substantiv, complementul este al predicatului nominal în ansamblu (verb copulativ + nume predicativ):
Leonică era şeful registraturii în unul din cele 7 ministere. Caragiale, o. i 306.
FELURILE COMPLEMENTELOR
149
Observaţie. In propoziţiile nominale cu predicatul exprimat printr-un substantiv complementul determină substantivul în calitatea de predicat a acestuia. De exemplu :
Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zlmbind, Negruzzi, s. i 157.
Acest fapt explică şi situaţia curioasă descrisă mai sus sub pct. e a complementelor care determină substantive cu funcţiune de atribut : atributele respective sînt echivalente cu numele predicative.
Cînd numele predicativ este un adjectiv, un adverb sau un substitut al acestora, complementul poate fi considerat atît al construcţiei întregi, cit şi numai al părţii de vorbire respective cu rol de nume predicativ, mai ales atunci cînd complementul este din categoria celor care determină în mod obişnuit adjective şi adverbe cu orice funcţiune sintactică (complement indirect, circumstanţial de mod, de relaţie şi de cauză):
Şiretenia... este proprie tuturor fiinţelor vieţuitoare. Bolinti-neanu, o. 299.	’
Puţini erau la număr ostaşii Bomîniei. Alexandre seu, o. 82.
Observaţie. Alte complemente, ca cele circumstanţiale de loc şi de timp, determină mai curînd predicatul nominal în ansamblu :
Frigul începea să se moaie; omătul Insă era gros pretutindeni. Svdoveanu, o. vii 461.
Problema termenului determinat este mai complexă la unele complemente care sînt strîns legate ca înţeles nu de cuvîntul determinat de ele din punct de vedere gramatical, ci de altă parte de propoziţie, ceea ce face ca şi definiţiile lor să se refere la aceste părţi de propoziţie şi nu la determinatul propriu-zis. în această situaţie se găsesc următoarele complemente : circumstanţialul sociativ, în a cărui definiţie se vorbeşte de însoţirea subiectului sau a complementului direct, şi circumstanţialul opoziţional, cel cumulativ şi de excepţie, care arată o opoziţie, o adăugire sau o. excepţie cu referire la subiect, complement, atribut etc.	'
Termenul determinat apare mai puţin clar şiîntr-o enumerare de complemente circumstanţiale în care fiecare aduce o precizare în plus, lăsînd impresia că primul complement este determinat de cele următoare :
în odaie, prin unghere
8-a ţesut păinjeniş. Eminescu, o. i 105.
în propoziţiile nominale existenţiale bimembre (vezi § 499 pct. 2 B) complementul nu determină propriu-zis nici un cuvînt, el dă indicaţii cu privire la existenţa subiectului şi, prin aceasta, reprezintă grupul predicatului :
Sara, la ispravnic, adunare mare. Sadoveanu, o. vi 027.
FELURILE COMPLEMENTELOR
§ 594. Complementele se clasifică după ceea ce exprimă ele faţă de termenul determinat : cine suferă o acţiune (complementul direct), cui i se atribuie o acţiune, o stare sau o însuşire (complementul indirect), de cine este săvîrşită o acţiune pasivă (complementul de agent), în ce împrejurări se săvârşeşte o acţiune sau există o însuşire (diversele specii de complemente circumstanţiale : de loc, de timp, de cauză etc.).
150
COMPLEMENTUL. NOŢIUNI GENERALE
Ele se grupează în două categorii mari: complementele circumstanţiale se disting de celelalte complemente (direct, indirect şi de agent), cărora cu un singur nume li se poate spune complemente necircumstanţiale.
Observaţie. Pentru complementul direct şi indirect se foloseşte şi termenul
obiect.
Complementele circumstanţiale sînt de loc, de timp, de cauză, de scop, de mod, instrumental, sociativ, de relaţie, condiţional, concesiv, opoziţional, cumulativ şi de excepţie. Circumstanţe sau împrejurări pro-priu-zise (exterioare) exprimă numai unele dintre acestea, de exemplu complementele circumstanţiale de loc şi de timp, mai puţin cele de mod, care caracterizează o acţiune sau o însuşire, şi încă şi mai puţin cel de relaţie, care arată la ce se limitează o acţiune sau o însuşire.
Intre diversele feluri de complemente limitele nu sînt categorice. Valorile mixte constituie un fenomen frecvent, mai ales la complementele circumstanţiale, dar şi la unele necircumstanţiale (indirect şi de agent). Există numeroase apropieri de conţinut între unele complemente, deosebite numai prin particularităţi de construcţie (între complementul direct şi indirect, complementul de agent şi cel instrumental etc.). După cum rezultă şi din exemplele date aici, delimitarea nu este categorică nici măcar între grupul complementelor necircumstantiale fată de cele circumstanţiale (vezi § 603, 615 şi 618).	’	'	’
Eu orice fel de complement poate determina toate părţile de vorbire la care se referă definiţia generală a complementului (§ 593). Posibilitatea cea mai generală, singura comună tuturor speciilor de complemente, este determinarea unui verb. Interjecţiile cu valoare verbală pot fi determinate de multe feluri de complemente, totuşi nu pot avea complemente de agent sau circumstanţiale de relaţie. Adjectivele sînt determinate în mod obişnuit de mai puţine complemente : indirect, circumstanţial de mod, de cauză şi de relaţie ; alte feluri de complemente, circumstanţiale, apar pe lingă adjective care au întrebuinţări apropiate de funcţiunea predicativă : complementele circumstanţiale de loc sau de timp determină adjective cu rol de atribute mai ales cînd atributul e izolat. Adverbele sînt determinate de şi mai puţine complemente : în primul rînd de mod, dar şi de relaţie.
PRIN CE SE EXPRIMĂ COMPLEMEXTELE
§ 595. Complementele se exprimă prin substantive sau substitute ale unui substantiv (pronume, numerale), adjective (participii sau numerale cu valoare adjectivală), verbe la moduri nepredicative, adverbe şi interjecţii.
1.	Substantivul, pronumele sau alt substitut (numeralul cu valoare substantivală) pot fi la o formă cazuală (acuzativ sau dativ) fără prepoziţie sau construite cu prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale.
Nu vă dau nici o bucăţică de 'purcel. Creangă, a. 109.
PROBLEME SPECIALE ALE COMPLEMENTELOR NEiCIRCUMSTANţTALE
151
într-o zi fierbinte alunei lui cuptor, pe la nămiezi, apăsa deasupra tnahalalii Mihai-vodă o pîclă straşnică. Caragiale, o. iii 126.
Pentru mine toate erau lucruri nouă. Sadoveanu, o. vii 464.
Prin substantiv (cu prepoziţie) se poate exprima orice fel de complement : formele cazuale fără prepoziţii apar mai ales la complemente necircumstanţiale (direct şi indirect), la complementele circumstanţiale asemenea forme sînt rare şi adesea au valoare adverbială. Pronumele se foloseşte mai rar la complementele circumstanţiale.
2.	Adjectivul (participiul sau numeralul cu valoare adjectivală) constituie un mijloc de exprimare numai pentru cîteva feluri de complemente, în cîteva construcţii: complementul indirect care arată obiectul unei transformări, complementul circumstanţial de cauză, de relaţie, de mod comparativ şi de timp. Totdeauna este construit sau cu o prepoziţie sau cu un adverb comparativ :
Tu din tînăr precum eşti
Tot mereu întinereşti. Eminescu, o. i 123.
3.	Dintre formele verbale prin care se pot exprima complemente mai obişnuite sînt infinitivul cu şi fără prepoziţie şi gerunziul, mai rar supinul:
Erai deprins a trăi singur. Creangă, p. 161.
Observînd ochii lui îngheţaţi, avu o tresărire de spaimă. Sadoveanu, o. vii 448.	’ ’
Imposibil de răbdat... Caragiale, o. i 75.
4.	Adverbul este un mijloc de exprimare specific pentru complementele circumstanţiale. El poate apărea atît singur, cît şi cu prepoziţie :
0 şterseşi din casă frumuşel, fără să spui nimic! Gal act ion, o. i 407.
De departe i s-au umflat nările ca răspuns la chemarea generosului miros de pe vatră. Caragiale, o. i 153.
5.	Prin interjecţii se pot exprima numai complemente circumstanţiale de mod :
’ Seara se întoarce acasă, tot pe jos, — lipa, tipa, tipa, lipa... Stancu, D. 64.
Complementele circumstanţiale se pot exprima şi prin construcţii mai complexe (vezi § 511), între care o categorie importantă este aceea a construcţiilor absolute din exemple ca :
Dar o dată exprimată această meditaţie, fiecare simţea emulaţia de a dovedi prinţesei că „oamenii de jos'1'1 nu sînt cîinoşi. Călinescu, s. n. 299.	’
PROBLEME SPECIALE ALE COMPLEMENTELOR NECIRCUMSTANŢIALE
§ 596. Complementele necircumstanţiale (direct, indirect şi de agent) sînt în general strîns legate de termenul determinat. Această legătură se vede chiar în definiţiile unora dintre ele şi anume în definiţia complementului direct şi a complementului de agent făcute prin referire la felul verbului determinat (existenţa complementului direct este legată de verbele tranzitive, a celui de agent de verbele pasive).
152
COMPLEMENTUL. NOŢIUNI GENERALE
Conţinutul complementelor necircumstanţiale este mult mai abstract şi de aceea mai greu de definit decît la complementele circumstanţiale. Problema aceasta se pune mai ales pentru distincţia dintre complementul direct şi cel indirect, care în practică se deosebesc relativ uşor, dar sînt greu de definit în aşa fel încît să se distingă categoric unul de altul cu toate situaţiile lor. Uneori complementul direct şi cel indirect se deosebesc numai prin formă, prin felul construcţiei, conţinutul fiind acelaşi:
Tot oraşul... se adunase ca să privească alergarea de cai. ÎJegruzzi, s. i 35 (complement direct).
Să privească la lupta lor. Ispirescu, l. 28 (complement indirect).
Atunci cînd forma nu e specifică, de exemplu cînd complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv fără prepoziţie, este mai greu de stabilit dacă e vorba de un complement direct sau indirect (aceasta se întîmplă mai ales după verbe reflexive dinamice sau după verbe care pot avea ambele construcţii):
Somnul meu... a zburat în fuga mare şi nici nu m-am mai gîndit a-l prinde. Ghica, s. 32. [Cf. Mă gîndesc la ceva — complement indirect — şi mă gîndesc ceva — complement direct.]
O deosebire între complementul direct şi cel indirect există în ce priveşte gradul de legătură cu verbul determinat. în general complementul direct este mai legat de acţiune, arătînd obiectul care suferă acţiunea, care este modificat sau cbiar creat prin această acţiune. Situaţia mai independentă de verb a complementului indirect se oglindeşte în faptul că acesta nu suferă nici o schimbare la transformarea construcţiei active într-o construcţie pasivă, pe cînd complementul direct din construcţia activă devine subiect gramatical în cea pasivă :
Construcţie activă : Bau ovăz [complement direct] calului [complement indirect].
Construcţie pasivă: Ovăzul [subiect gramatical] este dat calului [complement indirect],
Faptul că, la transformarea construcţiei active în una pasivă, complementul direct devine subiect gramatical arată o apropiere între complementele necircumstanţiale şi subiect. Această apropiere se manifestă şi în corespondenţa dintre complementul de agent, care există numai în construcţii pasive, şi subiectul gramatical al construcţiei active :
Construcţie activă: Tractoriştii [subiect gramatical] ară ogoarele [complement direct].
Construcţie pasivă: Ogoarele [subiect gramatical] sînt arate de tractorişti [complement de agent].
Complementul indirect are legătură cu subiectul în alt sens : în unele construcţii, de tipul mi-e foame, mi-e dor sau îmi place, îmi trebuie, el exprimă subiectul logic al construcţiei, arătînd cine are senzaţia de foame, sentimentul de dor, de plăcere etc. (cf. echivalenţa dintre mi-e foame şi sîntflămînd, dintre îmi place şi iubesc sau am plăcere etc.).
Observaţie. Există şi un complement circumstanţial care are legătură cu subiectul : complementul sociativ. Această situaţie specială faţă de restul complementelor circum-
COMPLEMENTUL DIRECT. PRiIN CE SE EXPRIMĂ
153
stanţiale face ca sociativul să fie considerat ca avtnd o poziţie de mijloc Intre complementele circumstanţiale şi cele necircumstanţiale.
O caracteristică formală, comună complementului direct şi celui indirect, este posibilitatea reluării sau anticipării acestor complemente, în anumite condiţii, printr-o formă neaccentuată a pronumelui personal cu aceeaşi funcţiune (vezi şi § 147, 512).
COMPLEMENTUL DIEECT
§ 597. Complementul direct este partea de propoziţie care determină un verb sau o interjecţie indicînd obiectul asupra căruia se exercită o acţiune sau care este rezultatul unei acţiuni:
A-mpiedicat calul şi şi-a pregătit culcuş. Stancu, d. 19.
Infanteriile... strai A ^ u cîmpii, sate, oraşe. Camilar, n. i 7.
în dam Scavinschi scria imne asupra fericirii patriei, sonete pentru răsărita stea a Moldaviei. Negruzzi, s. i 206.
Găina se ouase o mărgică. Creangă, p. 70.
Şi nici una, nici două, haţ! pe ied de gît. Creangă, p. 23.
Iaca lăcaşul unchiului meu. Creangă, p. 52.
Verbele care au complement direct sînt tranzitive. (Pentru categoria verbelor tranzitive vezi § 197.) în anumite situaţii complementul direct poate determina şi un verb intranzitiv (vezL§ 602).
PRIN CE SE EXPRIMĂ COMPLEMENTUL IJIRECT
§ 598. Complementul direct poate fi exprimat :
a.	printr-un suDstantiv sau prm substitutul unui substantiv (pronume, adjectiv substantivizat, numeral) :
Uriaşii munţi. . . sloboziseră, din coamele lor zbîrlite pînă la cer, ploile, trăsnetele şi şuvoaiele. Galaction, o. i 154—155.
Bacă le-i duce, dascăle, ţi le dau degeaba. Creangă, a. 83.
Intru într-un birt modest să gust ceva. Caragiale, o. ii 132.
Mai nainte vreme bătrîna multe îndurase. Sadoveanu, o. i 556.
îi mai sărută de cîteva ori pe amîndoi. Creangă, p. 199.
b.	printr-un verb la infinitiv, gerunziu, supin :
Şi a vorbi de la dînsa am învăţat. Creangă, a. 35.
Bar aud chemîndu-mă. Negruzzi, s. i 40.
Bupă ce sfîrşea de dus apă la case, stropea uliţa mare. Camilar, N. I 26.
Observaţie. Complementul direct poate fi exprimat, după verbe ca a învăţa, şi prin adverbe cu valoare substantivală (folosite ca nume ale unor limbi): învaţă ruseşte = învaţă limba rusă. (Pentru valoarea substantivală a adverbului vezi § 295 pct. 1 a.)
154
COMLEMENTUL DIRECT
CUM SE CONSTRUIEŞTE COMPLEMENTUL DIRECT
§ 599. Complementul direct exprimat printr-un substantiv sau prin altă parte de vorbire cu valoare de substantiv poate fi construit în mai multe feluri.
I.	în acuzativ neprecedat de prepoziţia pe, cînd este exprimat prin :
a.	Nume de lucruri (obiecte neînsufleţite) :
Apucă bucăţica de zahăr şi-ncepe s-o ronţăie. Caragiale, o. ir 97.
0 capră lasă păscutul şi se caţără pe răchită. Sadoveanu. o. i 404.
Trec de colo pînă colo prin coridor, să văz în care compartiment aş găsi un loc mai comod. Caragiale, o. ii 95.	’
Face ea sarmale, face plachie, face alivenci. Creangă, p. 29.
b.	Nume comune de fiinţe, în următoarele situaţii:
Numele comune de persoane, de obicei neidentificate :
De întîlnea pe drum neveste şi fete mari, cînta cîntece şăgalnice. Creangă, p. 108.	’	’
Lelea Sofe începu a urî copiii. Beteganul, p. i 43.
Numele de animale, de păsări etc. :
Nu vrei să facem schimb? să-ţi dau capra asta şi să-mi dai gîsca. Creangă, p. 43.	’	’
Un om legase o vacă cu funia de gît şi suindu-se pe o şură... trăgea din răsputeri de funie. Creangă, o. 156.	’
c.	Formele neaccentuate ale pronumelor personale şi reflexive, pronumele demonstrative cînd au sens neutru, pronumele negative şi pronumele nebotărîte cînd ţin locul numelor de lucruri, pronumele relativ-interogativ ce :
înşfacă iedul de urechi şi-l flocăieşte şi-l jumuleşte şi pe acela. Creangă, p. 24.	’	’	’	’	’
Acestea zicîndla poale-i au căzut fără simţire. Conachi, p. 86.
Au venit o mulţime de cunoscuţi aici, dar n-am văzut nici unul.
Pe urmă se mai învîrte ce se mai învîrte prin casă, dor a mai găsi ceva, dar nu găseşte nemic. Creangă, p. 24 — 25.
Să sfîrşesc ce am pus de gînd. Ispirescu, l. 16.
II.	în acuzativ precedat de prepoziţia pe, cînd este exprimat prin :
a.	Nume proprii de persoane sau de animale :
Poate să găsim aicea şi pe Ionuţ. Sadoveanu, o. xiii 420.
Goboară-te în rîpă după cîne... Aud pe Lupu ăînd glas. Sadoveanu, o. x 629.
b.	Nume comune de persoane, cu sau fără articol (vezi § 104), identificate de vorbitori:
Trezeşte pe mama şi du-te la împăratul de-i spune că eu îi fac podul. Creangă, ’p. 79.	’
îmi făcu semn să-l privesc încă o dată pe colonel. Cez. Petrescu, -s. 129.
Se duce în treaba lui şi lasă pe boieri în pace. Creangă, p. 67.
Nupot să-l aştept aici pe domnul director f Camil Petrescu, t. i 189.
I-ani văzui pe fraţii mei.
CONSTRUCŢIA COMPLEMENTULUI DIRECT
155
Fu cer poeziei să glorifice viitorul, cer să cînte pe femeia cetă-ţeană. Gherea, st. cr. I 305.
Construcţiile cu funcţiune de complement direct, formate din substantiv precedat de articolul posesiv, sînt precedate de asemenea de prepoziţia pe :
O 'vezi pe-a lui Gulie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. Stancu, d. 28.
Observaţii. 1. în limba contemporană se manifestă tendinţa de a nu se folosi prepoziţia pe Înaintea complementului direct în situaţii în care prezenţa ei este necesară: Voi, mame!
Învăţaţi pruncii voştri înainte de cuvîntul mamă,
Înainte de cuvintul pline —
Cuvîntul pace! BRESLASU, în poez. N. 92.
2.	Cînd în locul adjectivului posesiv apare pronumele personal sau reflexiv în dativ, pus pe lîngă verb, folosirea prepoziţiei pe nu este posibilă: îşi părăseşte părinţii, li cunosc părinţii.
c.	în vorbirea populară şi familiară, unele nume comune care desemnează un animal:
Opri pe dobitoace, de le îmblînzi şi le trimise la locul lor. Ispirescu, l. 7.
d.	Sume comune de lucruri :
—	cînd subiectul şi complementul direct care se găsesc înaintea predicatului sînt exprimate prin acelaşi substantiv, pentru a se evita confuzia dintre ele :
Cui pe cui scoate.
Mină pe mină spală şi amîndouă obrazul;
—	în comparaţii, precedat de ca, pentru a se evita confuzia cu subiectul:
Nu mă lăsa ici străină
Ca pe-o floare-ntr-o grădină. JarnIk-BIrseanu, d. 109—110;
—	în unele situaţii cînd complementul direct este anticipat sau reluat printr-un pronume personal neaccentuat :
Pe trandafir l-a lăsat albina la urmă;
—	ori de cîte ori se citează un cuvînt :
L-am eliminat pe cu (dar : Am eliminat prepoziţia cu).
Am înlocuit pe doi cu cinci.
e.	Toate formele accentuate ale pronumelor personale şi reflexive, pronumele posesive, pronumele demonstrative (cu excepţia celor cu valoare neutră), pronumele negative şi nebotărîte cînd ţin locul numelor de persoane şi pronumele relativ-interogative (cu excepţia pronumelui ce) :
Cînd v-a întreba pe voi, să daţi vina pe mine şi să lăsaţi să vorbesc eu pentru toate. Creangă, p. 9.
De ar fi fost alţii în starea lui, el le putea da ajutor; pe sine însuşi nu se putea mîngăia. Slavici, n. i 17.
Si ajungînd pe Făt-Frumos si pe ai săi merse cu dînsii. Ispirescu, L. 79.’	'	’	’
156
COMLEMENTUL DIRECT
I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut şi pe celălalt. Stancu, d. 60.
Tocmeau pe oricine. Cocea, f, sl. 9.
Mai avea el un cîne la casă; dar acesta era leneş... şi nu lătra pe nimeni. Slavici, o. i 122.	’	’
Ia ascultă, dascăle Mogoroge... Pe cine faci eîrpaci ? Creangă, a. 106.
f.	Numeralele ordinale, cardinale colective şi cele cardinale propriu-zise cînd sînt precedate de cei, cele (şi substantivele precedate de aceste numerale) :
Cele două femei o duceau de subţiori pe-a treia care tuşea şi picioarele i se împleteceau. Camilar, n. i 392’.	’	’
Să-mi cresc copiii, să mi-i văd mari şi voinici... S-ajung să mi-i văd cosind pe tuspatru. Mironescu, s. a. 37—38.
I-am întîlnit pe cei doi prieteni la teatru.
g.	Adjectivele substantivizate sau construcţii prepoziţionale cu articolul cel, cea, cei, cele :
Bunicul l-a însurat pe cel mai mic dintre băieţii lui, pe tata. Stancu, d. 383.	’
Cei ageri să călăuzească pe cei cu vîrtulte. Sadoveanu, o. xiii 697.
Observaţie. Prepoziţia pe a devenit, într-o anumită măsură, semn al acuzativului. In această calitate ea se foloseşte peste tot unde poate elimina o confuzie intre subiect şi complementul direct; de exemplu, într-o propoziţie ca elevii admiră studenţii, în care subiectul şi complementul’ direct sînt exprimate prin substantive cu aceeaşi formă, pe aduce precizarea necesară : elevii admiră pe studenţi sau studenţii admiră pe elevi.
III.	Uneori complementul direct poate fi exprimat printr-un substantiv nearticulat, de obicei la plural, precedat de prepoziţia la. Această construcţie, în care prepoziţia are valoare afectivă, exprimă o cantitate mare, nedeterminată şi apare în special în vorbirea populară şi familiară : Romînii, crezînd a-şi asigura libertatea şi a stinge aristocraţia, se puneau de ucideau la aristocraţi. Bălcescu.o. ii 261.
A băut la apă până s-a răcorit... amîncatlapere... Creangă, p. 290. Culegea la flori domneşti;
Culegea şi nu-i plăcea. Jarnîk-BIrseanu, d. 123. Spărgea la alune pe nicovală. Ispirescu, l. 92.
Observaţii. 1. Construcţia cu la îşi are originea într-o construcţie cu valoare locală. Cea care i-a servit ca model trebuie să fi determinat un verb tranzitiv construit cu un complement de loc care să poată fi înţeles şi ca complement direct, de tipul treieră la grîu, sapă la şanţuri (vezi § 333 C 2).
2. Construcţiile cu valoare partitivă, cu prepoziţiile de sau din (dintr-), aparente excepţii de la regula construirii complementului direct în cazul acuzativ, sînt, în realitate, atribute pe lingă un complement direct subînţeles :
Robinson de aceste... nici ave In cuget. DkAghici, r. 5 (= lucruri de aceste...).
Arde la căldări, tn loc de cărbuni, din griul ce transporta In hambarele vaporului. Ti A kt, E. 324 (= ... o parte din grîu]_).
RELUAREA SAU ANTICIPAREA, VERBE CU DOUA COMPLEMENTE DIRECTE
157
RELUAREA SAU ANTICIPAREA COMPLEMENTULUI DIRECT PRINTR-UN PRONUME NEACCENTUAT
§ 600. In anumite situaţii, complementul direct este reluat sau anticipat prin formele neaccentuate de acuzativ ale pronumelui personal: Straiele cele de fudulie le avea în ladă. Sadoveanu, o. xviii 116. Pe aceştia îi frigern în unt proaspăt. Sadoveanu, o. xvii 394. Logofătul a lăsat-o pe soţîia lui. GR. N. I 98.
(Pentru diferitele situaţii în care complementul direct este reluat sau anticipat vezi § 147.)
VERBE CU DOUA COMPLEMENTE DIRECTE
§ 601. Există verbe care pot avea două complemente directe, de obicei unul al fiinţei şi altul al lucrului sau al acţiunii:
Frate-meu mă mai învăţase cele patru socoteli şi fracţiile. De-LAVRANCEA, H. T. 90.	’
Complementul care se referă la fiinţe este exprimat printr-un pronume sau printr-un substantiv, cel care se referă la un lucru sau la o acţiune printr-un substantiv, pronume nehotărît sau verb la infinitiv. Astfel de construcţii sînt posibile după verbe ca anunţa, asculta, examina, întreba, învăţa, ruga, sfătui:
Mă voi îndeletnici a vă învăţa lucruri dumnezăieşti. Drăghici, r. 48.
Se silea din răsputeri să înveţe pe Briceay un cîntec nou. Bebreanu, I. I 24.	’
Domnul Vucea... întreba pe fiecare în parte o sumedenie de lucruri cu răspunsurile lor ştiute de mai nainte. Delavrancea, h. t. 106—107.
Tomşal IR te-a învăţat a vorbi cuatîta dîrzief ÎTegruzzi s. i 139.
Examinaţi pe elevi declinările.
După unele verbe ca a trece sînt posibile nu numai construcţii ca cele de mai sus, cu un complement direct al fiinţei şi altul al lucrului :
îl trec clasa [pe elev],
ci şi construcţii în care amîndouă complementele directe sînt nume de lucruri :
[Mărfurile] le trece Dunărea.
VERBE INTRANZITIVE CU COMPLEMENT DIRECT INTERN
§ 602. în mod obişnuit numai acţiunea verbelor tranzitive trece nemijlocit asupra complementului direct. Prin analogie cu acestea, unele verbe intranzitive au putut fi şi ele construite cu un astfel de complement, care exprimă conţinutul acţiunii verbului intranzitiv:
Dâ-mă, maică, unde trag,
158
COMLEMENTUL DIRECT
Să trăiesc traiul cu drag. JarnIk-BÎRSEAnu, d. 273.
Domnul Euharistie odihnea odihna-i sfîntă în tronul de împărat. Galaction, o. i 42.
Complementul direct care determină nn verb intranzitiv se numeşte complement intern, deoarece este exprimat printr-un substantiv care are aceeaşi rădăcină cu verbul respectiv sau face parte din aceeaşi sferă semantică cu acesta.	’
Observaţie. Complementul intern al verbelor intranzitive are la bază o construcţie similară din cadrul complementului direct al verbelor tranzitive care exprimă rezultatul acţiunii (a cinta cîntecul cerut, a dansa dansul dorit, a povesti povestea cerută) :
Vodă ce-mi făcea?
Porunci poruncea.
Stau şi tot privesc,
Planuri plănuiesc. TEODORESCU, P. P. 468.
Substantivul prin care se exprimă complementul direct al verbelor intranzitive este articulat sau nearticulat. Cînd este nearticulat, apare totdeauna însoţit de un atribut:
Stăi, bădiţă, nu te duce,
Ş-om trăi viaţă dulce. Sevastos, c. 44.
Aţi luptat luptă deşartă. Eminescu, o. i 36.
Care va fi acela ce nu va lăcrăma lacrămă de bucurie la o aşa vedere. ...? Const. Golescu, însemnare a călătoriei mele făcută în anul 1824, 1825, 1826 (Bucureşti, 1910), p. 115.
Observaţie. Complementul direct exprimat printr-un substantiv nearticulat însoţit de un atribut poate fi echivalent cu un complement circumstanţial care se referă la verbul respectiv, de obicei un circumstanţial de mod (cu sens asemănător cu al întregii construcţii):
Om trăi viaţă dulce (= bine, plăcut).
Aţi luptat luptă deşartă (= în deşert, zadarnic).
Construcţiile cu complement direct pe lingă verbe intranzitive apar rar şi aparţin vorbirii populare sau sînt arhaice.
COMPLEMENTUL DIRECT ŞI ALTE COMPLEMENTE
§ 603. în anumite construcţii, complementul direct exprimat printr-un substantiv precedat de un numeral poate da impresia că se apropie de complementul circumstanţial care arată măsura :
Ia, poate să am vreo treisprezece ani. Creangă, p. 148.
Lui dascălul Vasile a Vasilcăi plăteam numa cîte un sorocovăţ pe lună. Creangă, a. 16.
El o scapă pe fată dacă i-or da o sută de galbeni. Caragiale, o. ii 235.
Nouă ţări cutreiera,
Nouă mări că răzbătea. Teodorescu, p. p. 438.
COMPLEMENTUL INDIRECT
15»
Această apropiere rezultă din faptul că vorbitorul poate pune accent nu pe obiectul gramatical, ci pe mărimea sau cantitatea acelui obiect (exprimată gramatical prin numeralul cu rol de atribut).
Delimitarea complementului direct de complementul circumstanţial de mod care arată măsura este mai greu de făcut după unele verbe ca a costa :
O trăsură costă pe zi douăzeci de lei. Camil Petrescu, o. ii 430.
CONSTRUCŢII COMPLETIVE
§ 604. în calitate de complement direct poate apărea o construcţie-infinitivală introdusă prin pronume sau adverbe relativ-interogative. (vezi § 511 pct. 2).
BIBLIOGRAFIE
1.	Petru Creîia, Complementul intern, în SG I, p. 115 — 120.
2.	N. DRĂganu, Morfemele romlneşti ale complementului in acuzativ şi vechimea lor. Lucrare-
postumă. Bucureşti, 1943.
3.	A. Graur, A mtnca la pline, în BL VII (1939), p. 183 — 184.
4.	A. GRAUR, Contributions ă l’ăude du geme persoanei en roumain, în BL XIII (1945),
p. 97-98.
5.	A. Niculescu, Sur l’objet direct prepositionnel dans Ies langues romanes, în Recueil d’etudes-
romanes, Bucureşti, 1959, p. 167 — 185.
6.	C. RACOVItA, Sur le geme persoanei en roumain, în BL VIII (1940), p. 154—158.
COMPLEMENTUL INDIEECT
§ 605. Complementul indirect este partea de propoziţie care determină un verb, o locuţiune verbală, un adverb, un adjectiv, o locuţiune adjectivală sau o interjecţie, indicînd, în general, obiectul căruia i se atribuie o acţiune, o însuşire sau o caracteristică.
Lună tu, stâpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci
Şi gîndirilor dină viaţă, suferinţele întuneci. Eminescu, o. i 130.
Căuta pricină flăcăului într-una. Sadoveanu, o. i 641.
Un sentiment de groază, analog cu acel pe care-l avem cînd ne visăm căzînd de la înălţimi mari, îi strîngea inima. Vlahuţă, o. a. iii 43.
Un om în stare a face acte de eroism.
Halal de tine, voinice. Alecsandri, p. p. 156.
De multe ori rezultă un folos sau o pagubă pentru obiectul căruia i se atribuie o acţiune, o însuşire :
îţi cedez biletul meu de concert.	ţ
Cela ce se bate pentru a lui ţară, —
Sufletu-i e focul soarelui de vară. Bolintineanu, o. 37.
S-a supărat pe mine. _
160
COMPLEMENTUL INDIRECT
VALORILE COMPLEMENTULUI INDIRECT
§ 606. Valoarea principală a complementului indirect este atribuirea sau a dres area:
Matei explică bătrînului cum se petrecuseră lucrurile. D. Zamfirescu, v. ţ. 189.
A trecut la birou să anunţe că pleacă şi a predat altora grijile sale. Cez. Petrescu, a. n. 467.	’	’
Să ştii că nu-mi comunici nimic nou. Sebastian, t. 56.
Ce voivod ai menit Moldovei f Davilla, v. v. 180.
îndată se făcu loc moldovenilor, carii luîndu-şi răniţii se îndreptară spre munţi. NEgruzzi, s. i 175.	’	’
Locurile care încunjură satul nostru încă-s vrednice de amintire. Creangă, a. 71.
înclinat spre literatură.
Horaţiu zice că iambul e născut pentru acţiune şi propriu pentru dialog. Heliade, o. ii 176.	’
Uneori atribuirea nu e manifestarea unei acţiuni, ci e statică:
Guriţa nu-ţi tace. Teodorescu, p. p. 435.
Observaţie. De aceea în asemenea construcţii complementul indirect se apropie de atribut (vezi § 574).
De atribuire sînt legate şi următoarele valori:
—	obiectul la care se referă o acţiune, o însuşire, o caracteristică :
Mutu înţelegea că e vorba despre el. Sadoveanu, p. m. 267.
î ■ ■. ral mos Nichifor, nu mai spune de lup, că tare mă tem. Creangă, f>. 120.	’
A făcut haz băiatul de vorba babei. Caragiale, o. ii 246.
Cîntaţi, păsări ale cerului, nepăsătoare la durerile noastre. Delavrancea, o. ii 25.	(
—	obiectul unei ataşări sau al unei separări:
Şi tu mi te alături cu umărul fierbinte. Stancu, d. 103.
Văd pe mama cum se da în vînt după trebi. Creangă, a. 68.
Bizuindu-se cu încredere pe reazimul lor ostăşesc... petrecea zilele ■în vesele ospeţe. Odobescu, s. i 171.
Leagă-te de fată-ţi, ce te legi de mine? Coşbuc, p. i 252.
între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare! Eminescu, o. i 136.
Nu pot să renunţ la aceasta.
înaintează paralel cu el.
Observaţie. Atribuirea, adresarea, ataşarea pot li reciproce: Se sfătuiră între dînşii
VALORILE COMPLEMENTULUI INDIRECT
161
—	obiectul cu care se face o asemănare :
Pasărea numită de latini „turăus". . . se aseamănă cu mierla. Odobescu, s. iii 26.
Cină te vei întoarce, nu vei mai găsi pe Ruben, ci un alt om analog cu mine. Eminescu, n. 54.
—	inferioritatea acţiunii faţă de obiect, faţă de elementele, constitutive ale obiectului:
Tînărul, după invitaţia lui Iuga, se adînci în studiul listei de bucate. Bebreanu, r. i 34.
Bagajul... consista într-un geamantan şi cîteva cărţi. Caragiale, o. ii 90.
—	obiectul faţă de care se ia atitudine, cu care intră în opoziţie : Se poartă bine cu oamenii.
Atîta năduh am eu asupra lor, că parcă-mi vine să-ţi mai spun o dată istoria. Sadoveanu, o. v 480.	’■
Cînd o să ne cunoaştem mai bine, ai să fii mai îngăduitor faţă de mine. Lucia Demetrius, Cumpăna (Bucureşti, 1949), p. 28.
Există şi unele nuanţe mai îndepărtate de valoarea principală de atribuire, de exemplu originea. în cadrul ei distingem :
—	complementul unui verb care arată provenienţa propriu-zisă : Ce naşte din pisică şoareci mănîncă. Proverb.
Toate de la dînsa au purces. Sadoveanu, o. vii 288.
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntîmplare. Alexandrescu, o. 209.
Din vina populară extrage Delavrancea şi unele motive de basm. T. Yianu, Arta prozatorilor romîni (Bucureşti, 1941), p. 172.
Din această lipsă de bogăţie şi de mlădiere a limbii decurge în mod firesc nesiguranţa... cu care e nevoit să-şi prezinte capitalul lui de cunoştinţe şi de observaţii orice scriitor. Vlahuţă, o. a. i 235.
Complementul unui verb care arată trecerea dintr-o stare în alţa, obiectul în care se schimbă :
Faceţi din piatră aur şi din îngheţ văpaie. Eminescu, o. i 94. Bordeiul moşneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitor dccît al împăratului. Creangă, p. 85.
—	schimbul:
Vai, mîndruţo, gura ta
Pentru multe nu-o aş da. JarnIk-BIrseanu, d. 26.
Pe cuşma dumitale pot să-ţi dau şi o mie de lei. Sbiera, p. 274. Ce-mi dai tu pe piele? Teodorescu, p. p. 120.
Uneori verbul este determinat de două complemente indirecte :
De cîte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte
Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte. Eminescu, o. i 114.
Primul complement (de noi) indică referirea, celălalt (mi-) adresarea.
11 - c. 4336
162
COMPLEMENTUL INDIRECT
FELUL VERBELOR DETERMINATE DE COMPLEMENTUL INDIRECT
§ 607. Complementul indirect poate determina verbe la diateza activă, pasivă sau reflexivă.	.
1.	în cadrul diatezei active distingem :
a.	verbe intranzitive :
Harap-Alb, strîngînd aripa cu îngrijire, mulţămeş te furnicii pentru ajutorul făgăduit. Creangă, p. 237.
b.	verbe tranzitive :
—	cu două complemente — direct şi indirect :
Asta îi aduse lui Mitrea prea puţină uşurare. Sadoveanu, o. xvii 216.
—	absolute (numai cu complementul indirect) :
Pustei lui Valică şi Măriucăi lui Onofrei, găseşti să le dai şi să le răzdaif Creangă, a. 17.	’
Apoi cînd m-am dus acasă ş-am spus babei, ea a avut ce se bate cu mina peste gură. Sadoveanu, o. v 479.
2.	Diateza pasivă :
Virtuţi mari, fapte cumplite îţi sînt ţie cunoscute. Alexandres-cu, 0.72. ’
3.	Diateza reflexivă :
M-oiruga la Precista. JarnIk-BIrseanu, d. 60.
Du-te şi-i spune să vie să cînte puţintel fetiţei, căci stă supărată şi se gîndeşte cu lacrimi la măicuţa ei. Sadoveanu, o. v 448.
Huţu o cunoştea şi s-a dus să-i sărute mîna, dar ea n-a primit, ci i-a zis că s-a făcut mare şi s-a uitat la el. Slavici, n. i 168.
Observaţie. Pronumele in dativ cu care se construiesc verbele reflexive în situaţii ca :
şi-a croit cărare prin grădini. Sadoveanu, o. ii 355 stnt complemente indirecte care exprimă atribuirea (obiectul căruia i se atribuie acţiunea verbului, în interesul căruia se săvîrşeşte această acţiune).
COMPLEMENTUL INDIRECT AL UNUI ADVERB
§ 608. Complementul indirect pe lingă un adverb este destul de rar. El poate fi întîlnit mai ales în cadrul unui complement circumstanţial format din mai multe cuvinte.
Astfel, în propoziţia : Încăpăţînarea lui creşte potrivit cu stăruinţele ci. Caragiale, o. i 37, există un complement circumstanţial de mod : potrivit cu stăruinţele ei (,,în conformitate cu ...”), dar în interiorul acestui complement circumstanţial se poate distinge complementul indirect al adverbului potrivit. De asemenea, propoziţia : Plutonierul se întoarse din nou lîngă dulap şi rămase cu ochii la furca proptită de zid, aproape de el. Mihale, o. 525 cuprinde un complement circumstanţial de loc (aproape / de el) ; adverbul aproape, care aparţine acestui complement circumstanţial, poate fi delimitat la rîndul lui de un complement indirect: de el.
PRIN CE SE EXPRIMA COMPLEMENTUL INDIRECT
163
Observaţie. Grupurile de cuvinte, din exemplele de mai sus, potrivit cu, aproape de pot fi socotite şi locuţiuni prepoziţionale.
COMPLEMENTUL INDIRECT CU LIPSA VERBULUI DETERMINAT
§ 609. Uneori complementul indirect exprimat prin dativ poate determina un verb subînţeles. Aceste construcţii sînt frecvente în titluri, în lozinci etc. :
Imn patriei (= imn închinat patriei).
în cazul substantivelor de origine verbală (sau cu înţeles de acţiune) lipsa verbului pare mai firească, aceste construcţii fiind vechi în limba romînă.
Slavă marelui Lenin!
Dar patriei.
Construcţiile de acest fel cu complement indirect pe lîngă un substantiv care nu e de origine verbală sînt mai noi. Ele sînt imitate după alte limbi:
Patriei — mai mult cărbune.
Ritm intens - lucrărilor agricole de toamnă. scÎnteia, 5328 (1961), p. 1.
Indiferent de felul substantivelor, dacă complementul indirect le precedă, complementul e izolat :
Rafinăriilor patriei — numai ţiţei de bună calitate (= să dăm).
Muncii patriotice — un conţinut bogat, scînteia tineretului, 3698 (1961), p. 2.	’
Vieţii, o rugă. VR 6 (1961), p. 4.
PRIN CE SE EXPRIMĂ. COMPLEMENTUL INDIRECT
§ 610. Complementul indirect poate fi exprimat printr-un substantiv sau altă parte de vorbire (pronume, adjectiv, numeral) care substituie un substantiv; de asemenea printr-un adjectiv propriu-zis şi printr-un verb.	'
1.	Substantivul şi părţile de vorbire cu valoare de substantiv se pot construi :	.
a.	fie cu dativul fără prepoziţie :
Solului nu i se taie capul, zise Spancioc. Negruzzi, s. i 39.
Femeile bisericoase din sat îi băgase mamei o mulţime de bazaconii în cap. Creangă, a. 12.
Am jurat ca peste dînşii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăz. Eminescu, o. i 147. Tu-mi cei chiar nemurirea mea. Eminescu, o. i 173.
Şiretenia ... este proprie tuturor fiinţelor vieţuitoare. Bolinti-neanu, o. 299.	’
Credincios jurămîntului, ca un domn constituţional, el nu putea preface nimic în ţară, fără de învoirea dietei. Bălcescu, o. ii 272.
164
COMPLEMENTUL INDIRECT
Si-ascunse mînia cu fineta aceea proprie fanarioţilor. Filimon, o. i 113.	’	'
Au găsit într-un loc nişte pietre. . . din care au ales una potrivită trebuinţa sale. Drăghici, r. 53.
Scumpă mie.
Bravo vouă.
b.	fie cu prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale (în cazul cerut de acestea) :
Nobilul meşteşug nu se lipea de dînsul. Cocea, f. sl. 8.
Amănunt fără importanţă. Dar adăugat la atîtea altele. . . ţinea munca în loc. JOĂlugăru, o. p. 177.	’
A Şi cînd gîndesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură ! încet repovestită de o străină gură. Eminescu, o. i 71.
Fulgerele adunat-au contra fulgertdui care
în turbarea-i furtunoasă a cuprins pămînt şi mare. Eminescu, o. i 146.
Destul ai viclenit asupra tatălui meu. Eminescu, n. 7.	’
înaintează paralel cu el.
Sigur de isbîndă.
Sigur de mine.
Apt pentru serviciul militar.
Beşica s-o umplu cu grăunţe, ... s-o zurăiesc. . . ş-apoi, vai de urechile mamei. Creangă, a. 41.
Observaţie. Complementul indirect construit cu prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale ca asupra, contra, împotriva poate fi exprimat şi prin adjective posesive.
Toţi aceia care au ginduri rele asupra noastră să fie osindiţi, spre pedeapsa lor, a citi dintr-un capăt ptnă-ntr-attul toată Precuvtntarea la Manualul vtnătorului. ODOBESCU, s. iii 217.
Cele mai frecvente prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale care introduc complementul sînt : cu, de, despre, faţă de, contra, împotriva, între, la, pentru.	■
2.	Complementul indirect exprimat prin adjectiv se construieşte totdeauna cu prepoziţie :
Din albastru s-a făcut roşu.
3.	Complementul indirect exprimat printr-un verb poate fi la : V — infinitiv cu prepoziţia a (uneori precedată de prepoziţiile de
sau în) : [Î]Z vor da pe mîna justiţiei implacabile şi incapabile a-l apuca fără ajutorul lor. Caragiale, o. ii 20.
îl bănuia de a fi înţeles cu paşa de la Silistra. Ghica, s. 109. Politica grecilor consistă în a da bani. Negruzzt, s. i 277.
Observaţie. Construcţia infinitivală cu intru e învechită :
Singura prerogativă ce le mai rămăsese consista Intru a prezenta domnului la Anul nou o piine mare şi sare. AleCsandiîI, la NEGltuzzi, s. i X.
— gerunziu :
V Nu ne mai săturam privindu-l. Creangă, a. 75.
CONSTRUCŢII PREPOZIŢIONALE ECHIVALENTE CU DATIVUL
165
]x-	— supin :
M-am săturat de stat acasă.
Observaţie. Gerunziul şi supinul cu funcţiune de complement indirect se folosesc mai ales după verbele care arată o anumită stare fiziologică, psihică, ca: a se sătura, a se plictisi, a-i fi silă etc.
CONSTRUCŢII PREPOZIŢIONALE ECHIVALENTE CU DATIVUL
§ 611. Acuzativul cu la corespunde desele mai multe ori complementului indirect în dativ; construcţia ct/îa/este folosită îndeosebi în limba vorbită, familiară şi în limba literaturii populare :
—	Oui? Cui ai dat-o, nenorocito!
—	La o chivuţă. Caragiale, o. i 150.
Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Gâ la nunta mea
A căzut o stea. Alecsandri, p. p. 3.
Yerbele construite în mod obişnuit cu dativul pot primi şi în limba literară construcţia prepoziţională cu la atunci cînd complementul e nume de persoană la plural (şi mai ales însoţit de un numeral sau alt determinant cu sens cantitativ) :	'	. ... “
S-au dat prime la zece fruntaşi în producţie.
Comunică la toţi tovarăşii.
\i De asemenea, cînd complementul e exprimat prin :
—	numerale :
La trei le-au tăiat capul cu satirul ... celorlalţi le-au băgat pumnul pe beregată... Delavrancea, h. t. 104.
—	substantivele: mama, tata, domnul (cu sensul învechit de „profesor”) :
Te spun la mama.
\ / — adjective substantivizate :
^ Închinînd ale lor versuri la puternici... Eminescu, o. i 137.
Construcţia cu la e folosită şi cu anumite pronume : altul, cineva, nimeni.
Nimic din tot ce-a spus la alţii. Minulescu, v. 49.
Taina voastră-n veci de veci
La nimeni n-o s-o spui! Coşbuc, p. i 232.
Pot primi construcţia prepoziţională cu la verbele mai vechi care indică adresarea, atribuirea, opoziţia, interesul: grăi, zice, spune, mărturisi ; sluji, închina; da, face etc. Mai puţin cele noi cu înţeles apropiat: reproşa, relata, semnala, impune, acorda.
Observaţie. Construcţia alcătuită dintr-un acuzativ cu prepoziţia la în locul dativului se datoreşte uneori imitării unei construcţii prepoziţionale dintr-o limbă străină, de cele mai multe ori franceza sau germana :
La o artistă. EMINESCU, O. I 18.
166
COMPLEMENTUL INDIRECT
lntorclndu-ne privirile către alte manifestări mai pacinice ale vieţii sociale, vom constata şi aci un mare număr de obiecte... propuse ta cercetările arheologului. ODOBESCU, IST. ARH. 22.
Este posibil însă ca unele construcţii de acest fel să reprezinte o tendinţă analitică proprie limbii romîne.
Pe de altă parte există şi tendinţa inversă a întrebuinţării complementului indirect în dativ în locul unei construcţii prepoziţionale. Şi în această situaţie avem de-a face cu imitarea unor construcţii străine :	.
Cantităţi sporite de legume de calitate, eşalonate tn mod corespunzător nevoilor de aprovizionare a populaţiei. Grădina, via şi livada, nr. 4 (1962), p. 1.
Puteau fi înglobate limbii literare artistice aceste cuvinte. I. L. nr. 1 (1957), p. 88.
Tot unui dativ îi corespunde şi construcţia alcătuită dintr-un acuzativ cu prepoziţia către, care este des întîlnită în textele arhaizante şi regionale. Construcţia apare, mai ales, după verbele : a zice, a spune, a scrie etc.
De din vale de Rovine
Grăim, doamnă, către tine. Eminescu, o. i 149.
Zise el cătră oameni. Sadoveanu, o. vii 196.
Zis-a mîndra cătră mine. JarnIk-Bîrseanu, d. 231.
§ 612. Verbele şi adjectivele determinate de complementul indirect indicînd obiectul căruia ne adresăm, căruia îi atribuim ceva se pot construi (vezi § 610) atît cu dativul, cît şi cu prepoziţie.
a.	Unele verbe şi adjective se construiesc mai ales cu dativul: a aminti (cuiva), a anunţa, a comunica, a declara, a divulga; a atribui (cuiva), a da, a destina, a decerna, a încredinţa, a preda a (se) împotrivi (cuiva), a opune, a supune etc. ; propriu, adecvat, scump, credincios, ostil etc.
b.	Altele se construiesc în aceeaşi măsură atît cu dativul, cît şi cu prepoziţie :
—	verbe :
A se încrede cuivaj ~ în cineva.
Cutezătorul ce se încredea perfidelor unde. Eminescu, n. 33.
A contraveni dispoziţiilor date/ ~~ la dispoziţiile date.
A se sustrage influenţelor / ~ de la influenţele (cuiva).
A rezista cuivaj ~ la ceva.
Rezistă torentelor de ploaie. Eminescu, n. 34.
—	adjective :
Părtaş cuivaj ~ la ceva.
Cine vrea părtaş să fie	Ca tovarăş, era părtaş la
Dreptului pe-acest pămînt	toate. Creangă, p. 247.
După Tudorin să vie! Coşbuc, p. ii 110.
Prielnic cuivaj ~ la ceva.
Favorabil cuivaj ~ la ceva.
Propriu cuivaj~ pentru ceva.
în anumite stiluri (publicistic, ştiinţific) se foloseşte mai des dativul.
Deosebit de necesare muncitorilor noi. scînteia, 5292 (1961), p. 1/5.
RELUAREA SAU ANTICIPAREA COMPLEMENTULUI INDIRECT
167
Utilă jocului de teatru, gaz. lit. 393 (1961), p. 2.
Holuri similare propriei lor biografii, gaz. lit. 393 (1961), p. 8.
Observaţie. SInt şi cazuri in care acelaşi verb se poate construi în mod diferit după sensul pe care-1 are. De exemplu :
Dacă m-aş potrivi („a se conforma”) nevestii, ar trebui să cumpăr tăt ttrgu. CEz. PetresCU, î. II 128.
Nalt e de statură
Şi-ndesat păşeşte	.
Şi se potriveşte („se aseamănă”),
Potriveşte bine,
Draga mea, cu tine. COŞBUC, P. II 145.
c.	Se construiesc numai cu prepoziţie :
—	verbe şi locuţiuni verbale :
a colabora la a se complace în a se obişnui cu a se pricepe la a se mulţumi cu
—	adjective :
analog, similar cu;
înclinat spre, vrednic de etc.
Observaţii. 1. în unele situaţii, adjectivelor verbale sau cu sens verbal determinate de un complement indirect cu prepoziţie le corespund verbe tranzitive, urmate de un complement direct.
Să se compare :
Era un om bun milostiv şi iubitor
de patria sa. BAloesCU, O. I 185.	Om care-şi iubeşte patria.
Sint doritor de veşti bune CARAGIALE, O. VII 79. Doresc veşti bune.
2. Sint şi verbe care se construiesc cu diferite prepoziţii după cum diferă şi înţelesul verbului: a se ocupa cu „a se îndeletnici cu ceva”, a se ocupa de „a se dedica unei preocupări temporare”. Alteori prepoziţia diferă după cum e vorba de o etapă mai nouă sau mai veche a limbii : a se interesa de (Au început să se intereseze de fotelor cărturarii poporului nostru. BENIUC, p. 7), faţă de construcţia mai veche : a se interesa la (Dacă ne interesăm la starea de cultură a compatrioţilor noştri — de ce să ne facem o glumă din mijloacele ce avem pentru a-i instrui? Odobescu, s. ii 288).
a scăpa de a persista în a umbla după a tremura după a lăsa gura apă după etc.
BELUAREA SAU ANTICIPAREA COMPLEMENTULUI INDIRECT PRINTR-UN PRONUME NEACCENTUAT
§ 613. Complementul indirect în dativ sau cu la echivalent cu dativul exprimat printr-un nume comun de persoană, printr-un nume propriu sau printr-un nume de lucru plasat înaintea verbului apare totdeauna reluat:
Lui Guladel bine să nu-i pară. Budai-Deleanu, ţ. 54.
163
COMPLEMENTUL INDIRECT
Dacă materialului uman al lui Horiai-ar corespunde un munte.. . muntele acestuia ar trebui să fie ceva de neînchipuit. Bogza, a. î. 147. Poeziei nu-i poţi hotărî un stil. Bolliac, o. 38.
Complementul indirect — aşezat după verb — exprimat printr-un nume comun de persoană sau printr-un nume propriu este uneori anticipat, alteori nu :
Eu zic lui Ion cu binişorul. Creangă, a. 109.
Pînă la optzeci de ani nu i s-a întîmplat nimic serios Hagiului. Delavrancea, h. t. 34.
(Vezi § 147.)
COMPLEMENTUL INDIRECT CU ROL DE SUHIECT LOGIC
§ 614. Complementele indirecte care determină verbe unipersonale sau forme unipersonale ale unor verbe personale au rol de subiect logic : Dar pentm ca să poată scrie, îi trebuia linişte. Vlahuţă, o. a. iii 57. Mie mi se cuvine această cinste. Creangă, p. 184.
De asemenea, pe lingă verbul a fi în expresii ca: mi-e dor, ţi-e milă, complementul indirect (mi, ţi) are rol de subiect logic (iar substantivele dor, milă sînt subiecte gramaticale).
COMPLEMENTUL INDIRECT CU NUANŢE CIRCUMSTANŢIALE
§ 615. Complementul indirect poate avea uneori anumite nuanţe circumstanţiale :
^ a. de cauză :
Trage, mîndro, dor de mine
\i Că eu am tras pentru tine. Jarnîk-BIrseanu, d. 193.
Complementul indirect cu nuanţă cauzală apare mai ales după verbele a regreta, a se căi, a mulţumi, construite cu prepoziţia pentru.
b.	de scop :	■-.
\ , Mă pregătesc de examen.
‘ c. de loc :
Se uita galeş la dînsul. Ispirescu, l. 34.
Gînd ne-am răsculat la 1907, au tras cu armele în noi. gaz. lit. 365 (1961), p. 1.
d.	de condiţie :
-\j M-aş bucura de venirea ta.
Nuanţa condiţională se datoreşte modului condiţional din propoziţia regentă. (Cf. M-aş bucura dacă ai veni.)
bibliografie
1.	IORGU Iordan,L’emploi du dalif en roumain, In BL VII (1939), p. 60—61.
2.	I. Rizescu, Observaţii asupra complementului indirect sau al atribuirii, în LR X (1961),
nr. 5, p. 432 — 445.
3.	FLORA Şuteu, Atribut pronominal sau complement indirect?, In LR XI (1962), nr. 3, p. 267 —
277.
COMPLEMENTUL DE AGENT
169
COMPLEMENTUL DE AGENT
§ 616. Complementul de agent determină un verb la diateza pasivă (construcţie cu a fi, modul participiu sau reflexivul cu valoare pasivă), arătînd de cine este făcută acţiunea. El este subiectul logic al acţiunii exprimate de verb :
Am săvîrşit toate cîte-mi fuseseră poruncite de către mazîlul nostru. Sadoveanu, o. XVIII 61.
Şiruri de căruţe trase de căluţi slabi... abia mişcau la dealuri. Camilar, n. i 9.	’	*
O asemenea cercare s-a făcut de către d. Timoteu Cipariu. Odobescu, s. I 352.
PRIN CE SE EXPRIMĂ COMPLEMENTUL DE AGENT
§ 617. Complementul de agent se poate exprima printr-un substantiv sau un substitut al substantivului precedate de prepoziţia de sau de către :
într-un punct anumit, mi se părea chiar că zmeurişul e vînzolit de o vietate puternică. Hogaş, m. n. 161.
Punctul de vedere susţinut de către acest publicist urmăreşte, cred, şi un scop practic, lr 3 (1962), p. 285.
Aşa, vorbeau oamenii multe, şi mai ales povestea lui Gherasim era de mulţi crezută. Sadoveanu, o. i 567.
Bine-i stă mîndrei gătată
Cu veşminte de la şatră,
Bar mai bine i-ar şedea
Be-ar fi ţesute de ea. Jarni'k-BÎRSEAnu, d. 424.
Ce nu răbda ca asuprit să fie
Cel mai slab de către cel mai tare. Budai-Deleanu, ţ. 239.
Prepoziţia compusă de către se foloseşte în special cînd complementul de agent e nume de persoană, de instituţie, de ţară şi verbul poate avea şi un complement indirect construit cu prepoziţia de. în aceste situaţii, dacă ar fi introdus prin prepoziţia de, complementul de agent ar putea fi interpretat drept complement indirect şi sensul ar fi echivoc. într-un exemplu ca :
S-au spus de studenţi multe lucruri interesante, complementul de agent de studenţi poate fi interpretat şi ca indirect ,,despre studenţi”. Folosirea prepoziţiei compuse de către contribuie deci la claritatea propoziţiei şi din această cauză se răspîndeşte.
COMPLEMENTUL DE AGENT ŞI ALTE COMPLEMENTE
§ 618. Pe lingă autorul acţiunii, complementul de agent poate arăta în acelaşi timp şi cauza care a determinat acţiunea :
Un vînt cald masiv ca o undă marină, sporit şi de alergătura trăsurii, făcea ca pălăria Otiliei să fluture. Călinescu, e. o. i 103.
170
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE LOC
Nu vezi că gura-mi arsă e de sete? Eminescu, o. x 200.
Cînd autorul acţiunii nu este persoană, complementul de agent se apropie uneori de complementul circumstanţial instrumental. Cele două complemente se deosebesc formal, prin prepoziţiile specifice, deşi exprimă acelaşi lucru :	’
în textul citat avem două acţiuni viitoare, exprimate prin verbele va fi şi vom fi învins. Forma verbală v a f i arată o acţiune viitoare, fără a preciza distanţa în timp faţă de momentul actual. Vom fi învins arată o acţiune viitoare care se petrece înaintea acţiunii exprimate de primul verb. lr 2 (1955), p. 53.
BIBLIOGRAFIE
Paula Diaconescu, Exprimarea complementului de agent In limba romtnă, in I.R VIII (1959), nr. 2, p. 3-18.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE LOC
§ 619. Complementul circumstanţial de loc determină un verb, arătînd locul unde se petrece o acţiune, precum şi punctul de plecare, direcţia şi limita în spaţiu a unei acţiuni, spaţiul străbătut etc. :
A fost tist de vardişti de noapte la Ploieşti. Caragiale, o. vi 209.
Intrînd pe poartă, Grigore Iuga văzu.. .pe servitorii lui. Rebreanu,
r.	i 18.
Podul se clăti eu greu de la mal. Odobescu, s. i 387.
Cînd porneau, dimineaţa, spre dugheni, cinsteau ceva. Sadoveanu,
O.	I 553.	’
Hatmanul mai are de făcut un drum pînă la hotarul nohailor. Sadoveanu, o. xviii 337.
PRIN CE SE EXPRIMĂ COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE LOC
§ 620. Complementul circumstanţial de loc poate fi exprimat :
a.	prin substantive (sau prin substitute ale acestora) precedate de prepoziţii sau de locuţiuni prepoziţionale :
Apoi iar vine la fereastră, întinde aripile în dreptul soarelui, de întunecă de tot casa boierului. Creangă, p. 66.
Tîrziu, prin lumina de lună, trecură pe deasupra brazilor paseri străine. Sadoveanu, o. x 633.
De-a lungul zidului ce se-ntinăea pe malul gîrlei, se adăposteau sa-ielile cu vite şi zalhanaua curţii domneşti. Odobescu, s. i 126.
Bă-mi voie, te rog, să viu mai tîrziu la dumneata, ca să mă tălmăcesc. Alecsandri, t. 198.
Rareori pătrundea pînă la dînsul cîte un ţipăt. Rebreanu,
PREPOZIŢIILE CU CARE SE CONSTRUIEŞTE
171
Flăcăul... ar fi dorit numai să aibă în preajma lui un suflet viu. Sadoveanu, o. x 632.
b.	prin adverbe cu sau fără prepoziţii şi prin locuţiuni adverbiale : Gît om fi stat acolo nu ştiu, dar parcă întunericul bătea în fumuriu.
Delavrancea, h. t. 278. ’
Aici sînt, aici, ascunşi. Trebuie să fie aici o luminare, o lampă... Cine a fost aici, pentru ce a fugit cînd am venit noi?... Că a fost cineva aici. Caragiale, o. vi 233.
Oamenii priveau de departe. Sadoveanu, o. i 648.
Se uită el în dreapta, nu vede nemica; se uită în stînga, nici atîta; şi cînd se uită în sus, ce să vadă? Un roi de albine se învîrtea în zbor deasupra capului său şi umblau bezmetice de colo pînă colo, neavînd loc unde să se aşeze. Creangă, p. 238.
c.	prin substantive în acuzativ fără prepoziţie (însoţite sau nu de numerale). Aceste construcţii, care exprimă spaţiul străbătut, au şi nuanţă de timp sau de măsură (vezi § 622) :
N-ai umblat toată ziulica două poştii ca mine, pe jos. Caragiale, o. ii 247.
Pentru sprîncene-mbinate
Umblu ţara jumătate. Jarnîk-BîRseanu, d. 18.
d.	(rar şi învechit) prin substantive în cazul dativ (vezi § 78 pct. 4): Ar fi voit să plece, dară parcă îl pironise cineva locului.
ISPIRESCU, L. 35.
Fug caii duşi de spaimă şi vîntului s-aştern. Eminescu, o. i 98.
PREPOZIŢIILE ŞI LOCUŢIUNILE PREPOZIŢIONALE CU C ARE SE CONSTRUIEŞTE COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE LOC
§ 621. Complementul circumstanţial de loc se construieşte cu foarte multe prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale : către, (în) contra, de (de după, de la, de lingă, de pe, de peste, de pînă, de prin, de sub), (pe) deasupra, din, dinspre, dintre, dintru, după, în, înspre, între, întru, la, lîngă, pe (pe după, pe la, pe lîngă, pe sub), peste, pînă (pînă către, pînă în, pînă la, pînă peste), prin, printre, spre, sub; afară din, alături de, aproape de, de-a curmezişul, departe de, dincoace de, dincolo de, din jos de, din josul, din sus de, din susul, în dosul, în faţa etc.
Ale turnurilor umbre . . .
Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc. Alexandrescu,
o.	71.	’	•
Cu cofiţa, pe-ndelete,
Vin neveste de la rîu. Coşbuc, p. i 47.
De ce m-aţi dus de lîngă voi,
De ce m-aţi dus de-acasă? Goga, p. 32.
Cei doi muncitori nu plîng, îşi şterg de pe frunte sudoarea şi sîn-gele. Sahia, n. 45.	’	’	’
Strîmbă-Lemne, stîlcit cum era, vedea de sttb laiţâ tot ce se petrecea. Creangă, o. 166.	’
172
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE LOC
Se arătau deasupra răsăritului zările zilei. Sadoveanu, p. m. 301. [Umbrele] pornesc pe deasupra cîmpiilor. Bogza, c. o. 10.
Din munţi şi văi, de peste mări,
Din larg cuprins de multe zări,
Nuntaşi din nouăzeci de ţâri S-au răscolit. Coşbuc, p. i 55.
Era ăustrul care venea dinspre apa Moldovei. Sadoveanu, o. xviii 355.
începea a se ivi soarele dintre nori, după o ploaie îndelungată. Creangă,
a. 34.
Soarele se cufundase după cîmpiile depărtate. Sadoveanu, o. xv 127. Noaptea potolit şi vînăt arde focul în cămin;
Dintr-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc. Eminescu, o. i 42. Era înspre acea parte a cerului un pîlc de nouri. Sadoveanu, o. xviii 367.
Erau odată într-un sat doi fraţi, si amîndoi erau însuraţi. Creangă,
р.	37.	.	’ ’
Dincolo se vedeau scruntare între sălcii bătrîne ş-un drumeag ce suia din rîpa rîului la malul înalt. Sadoveanu, o. xviii 231.
Veneau doi inşi; îngîrbovit
Un moş cu umblet lin
Şi-o copiliţă. S-au oprit
Sub tei, lîngă străin. Coşbuc, p. i 228.
Că şi eu trimite-voi
Ce-i mai mîndru pe la noi. Eminescu, o. i 149.
Trandafiri nu mai văzusem niciodată şi îndeosebi niciodată nu ajunsese pînă la mine turburătorul lor parfum. Galaction o. i 57.
Pe lîngă plopii fără soţ
Adesea am trecut. Eminescu, o. i 191.
Treceam acum cinci minute pe sub ferestrele voastre. Cez. Petrescu,
с.	v. 187.
Peste apa limpede ca lacrima se apleacă sălcii pletoase. Sadoveanu,
o.	ii 544.
De-acuma tot pe apă merg pînă acasă. Sadoveanu, o. x 572.
Cîţi domnitori şi mitropoliţi s-au rînduit la scaunul Moldovei, de cînd e ţara asta, au trebuit să treacă măcar o dată prin Humuleşti, spre mînăs-tiri. Creangă, a. 73.	’
Printre crengi scînteie stele
Farmec dînd cărării strimte. Eminescu, o. i 209.
El a trecut apoi sub gang şi s-a pus s-ascută pe treapta de piatră a pragului securea de tăiat lemne. Caragiale, o. i 61.
Bibescu simţi paşi moi în dosul uşii. Sadoveanu, p. m. 58.
Şi-odată zboară Harap-Alb pînă la nouri, apoi o ia de-a curmezişul pămîntului, pe deasupra codrilor. Creangă, p. 213.
Se folosesc mai rar şi alte prepoziţii: asupra şi despre învechite; de pe deasupra în sitnaţii speciale etc,
Des-de-dimineaţă, pînă a nu fi ziuă, cocoşul cânta asupra bordeiului. Eminescu, g. p. 103.	*
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE TIMP
173
Bătrînul Matei Cîrjă are-mpregiurul lui
Cinci sute de năpraznici ce vin despre Vaslui. Alecsandri, p. iii 204.
Fumul se strîngea de pe deasupra pămîntului urcînd în văzduh. Ca-MILAR, N. I 387.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE LOC ŞI ALTE COMPLEMENTE
§ 622. Uneori complementul circumstanţial de loc poate avea şi alte nuanţe :
a.	de timp :
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse. Emtnescu, o. i 55.
b.	de mod :
Voi să mergeţi grămadă, mă, mai în urmă, mai departe, mă, să nu se surpe vreun mal. Delavrancea, h. t. 277.
Ograda lui de toate părţile era îngrădită. Drăghici, r. 100.
Merg (în) contra vîntului.
c.	de complement indirect :
Asupra lumii năvăli o ploaie cumplită. Sadoveanu, o. vi 338.
Complementul circumstanţial de loc care exprimă spaţiul străbătut poate cuprinde şi ideea duratei în timp a acţiunii respective :
Şi se duse, şi se duse Făt-Frumos cale lungă depărtată. Ispires-cu, I..' 108	’
sau ideea modală de măsură :
A mers zece kilometri pe jos.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE TIMP
§ 623. Complementul circumstanţial de timp determină un verb sau un adjectiv, arătînd timpul în care se petrece o acţiune, adică momentul, epoca, răstimpul, durata, limita sau frecvenţa acţiunii etc.
Din copilărie şi eu am trăit cu tămădăienii, vînători de dropii din baştină. Odobescu, s. iii 14.
Cu capul crăpat, bătrînul fu lăsat pe trotuar pînă a doua zi. Camilar, N. I 113.
Nu mai vorbesc cu nimeni cîte o săptămînă. Alexandrescu, o. 193.
Lunca se ăespuiase în cîteva nopţi. Cez. Petrescu, s. r. 169.
Cînd, o dată sau de două ori, i s-a întîmplat să se aventureze pînă în sufragerie, nici n-a apucat bine să se dumirească pe ce lume e. Cocea, F. SL. 16.
174
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE TIMP
PRIN CE SE EXPRIMĂ COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE TIMP
§ 624. Complementul circumstanţial de timp poate fi exprimat:
a.	prin substantive în acuzativ fără prepoziţie, de obicei însoţite de determinative (adjective, numerale) :
Tămădăienii..., mînînd în pas alene gloabele lor de căluşei, au dat roată, ore, zile şi luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi. Odobescu,
s.	iii 14.
0 luptă care trebuia să ţie mai patru secoli începu atunci. Bălcescu, o. ii 12.
Trei ani de-a rîndul ieşise premiant întîi la liceul Sfîntul Sava. Vlahuţă, d. 83.
b.	prin substantive (mai rar prin substitute ale acestora) cu prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale :
Era prin septembrie. Vlahuţă, n. 7.
Rămasă fără mamă, la vîrsta de nouă ani, Ana crescuse pînă la 16 ani în pensionul doamnei Raspal. Vlahuţă, d. 17.
Unii boieri şopteau într-adevăr... cum că s-ar fi zărit într-acea noapte oameni d-ai lui Stoica. Odobescu, s. i 78.
Sigismund... se îndreptă pe altă cale mai lungă, pe lîngă hotarul Poloniei şi, în timp de noapte, ajunse fără veste la Cluj, în Transilvania, în douăzeci ale lunii lui august. Bălcescu, o. ii 196.
Dar în tot lungul celor trei luni de iarnă cît a răbdat foamea şi gerul pe cheiurile gării, s-a învăţat că trenurile... sosesc şi pleacă la ore anumite. Cocea, f. sl. 8.	’
Observaţie. Cu ajutorul unor substantive care exprimă noţiuni privitoare la împărţirea timpului se formează locuţiuni adverbiale care îndeplinesc rolul de circumstanţiale de timp şi redau ideea de durată, frecvenţă, succesiune, alternanţă, periodicitate, progresie : cu lunile; zi de zi; la săptămină, la săptămlnă; din an in an etc.
c.	prin adverbe cu sau fără prepoziţii şi prin locuţiuni adverbiale :
Mîine, poimîine, poate, soarele fericirei
Se va arăta vesel pe orizon senin. Alexandrescu, o. 85.
Atunci începură să cînte
încet, din umbră, izvoarele. Banuş, p. 102.
Eu voi de-această lume să fiu în veci departe. Alexandrescu, o. 458. Printre adverbele de timp care îndeplinesc funcţiunea de circumstanţial de timp figurează şi substantivele cu rol de adverb care denumesc zilele, o parte a zilei sau anotimpurile : lunea, marţea, dimineaţa, seara, primăvara, toamna (vez i § 292) :
Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova. Am aşteptat toamna pe Eminescu în zadar — trupa s-a întors fără dînsul. CarÂgiale, o. iii 3.
în aceeaşi categorie intră şi unele substantive cu pluralul articulat ca : lunile, joile, serile, nopţile etc.
Duminecile bîzîiam la strană. Creangă, a. 9 — 10.
PREPOZIŢIILE cu care se construieşte
175
Sărbătorile, şi-n zile de ploaie, n-aveam ce face. Sadoveanu,
o.	vi 520.	*
d.	prin adjective referitoare la vîrstă construit cu prepoziţie: Noi pe Hanora o ştim de mică (=din timpul cînd era mică). Camilar,
n. i 317.
e.	prin verbe la gerunziu sau la infinitiv precedate de prepoziţiile pînă sau înainte de :
Avu de la dînsa şase fii... şi şase fete pe care le-a măritat, trăind el. Bălcescu, în mag. ist. i 318.	’
Şi plecîndu-mă repede spre el, mi se păru că, dîndu-şi sufletul, a şoptit. Delavrancea, t. 50—51.
Şi pînă a nu răsări soarele, gospodăria lui şi tot satul cu ea s-au zvîrcolit în flăcări. Galaction, o. i 156.
(Pentru folosirea infinitivului cu pînă (a) în construcţie negativă vezi § 491 şi 804.)
PREPOZIŢIILE ŞI LOCUŢIUNILE PREPOZIŢIONALE CU CARE SE CONSTRUIEŞTE COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE TIMP
§ 625. Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale cu care se construiesc complementele circumstanţiale de timp sînt : către, cu, de (de cu, de la, de prin), din, dinspre, după, în, înspre, întru, la, pe (pe la), peste, pînă (pînă după, pînă în, pînă la, pînă spre), prin, spre, sub; dincolo de, înainte de, începînd cu, în cursul, în timp de, în timpul, în vremea, în vreme de, la data, la începutul, la mijlocul, la sfîrşitul, o dată cu, pe timpul, pe vremea etc.
Cînd îi colea către seară,
Badea murgul şi-l înşală. JarnIk-BÎRSEanu, d. 286.
De atunci şi pînă astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. Eminescu, o. i 132. De la optsprezece ani, el îşi ia coroana... şi sceptrul. Caragiale,
o.	iii 121 (= din vremea cînd avea...).
D.	Haret, ministrul instrucţiei publice, încă de prin mai trecut s-a adresat prin două circulări către artiştii şi oamenii noştri de cultură. Caragiale, o. iii 249.	’	’
îţi spun ca la un frate că din cruda copilărie slujesc prin străini. Creangă, p. 200.
Poposiră dinspre ziuă într-o pădure, de unde se auzea, în depărtare, lătratul dinilor. Galaction, o. i 277.
După aceste incidente, care atacau în mod atît de grav poziţia gravă de copist, trebuia neapărat să mai urmeze ceva. Eminescu, s. p. 239.
în sfîrşit în două zile ajunge la Brăila. în alte două îşi vinde marfa şi-n alte două se-ntoarce. Vlahuţă, f. r. 149.
Era înspre seară, pe cînd natura pare că e în aşteptare de un eveniment misterios. Alecsandri, pr. 508.
într-o dimineaţă, era prin sărbătorile Crăciunului, mă duceam la Eminescu. Vlahuţă,’ f. r. 102.
176
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE TIMP
A doua zi, sîmbăta, plecară la răsăritul soarelui, învăliti în cojoace. Sadoveanu, o. x 546.	'
De cîte ori seara, pe lună, cînd şedeau amîndoi în grădină nu-şi croiau ^visuri copilăreşti. Vlahuţă, d. 130.	’
In noaptea trecută, pe la un ceas după douăsprezece am fost trezit din somnul dulce ce gustam prin un zinghet metalic. Alecsandri, pr. 39. Peste vreun ceas, iată şi mocanii cu negustorul. Caragiale, o. iii 129. Pînă mîni dimineaţă să găteşti fuioarele aceste de tors. Creangă p. 5. Răpede să te arunci în groapă şi să şezi acolo într-însa pînă după asfinţitul soarelui. Creangă, p. 225. ’	’
Petrecu pînă în amurgul serii la joe. Slavici, n. i 132.
A pus soroc de două săptămîni pînă la nuntă. Galaction, o. i 71. Au hotârît amîndoi dobînda şi două soroace, pentru capete, unul la Sfîntă Mărie şi altul mai spre iarnă. Galaction, o. i 177.
Ţara, înălţată şi întinsă sub Ştefan cel Mare, stătea încă tare, cu un cuib de zimbri. Sadoveanu, o. i *9.
Ţăranii se sculară împreună cu soarele ca si altă dată. Rebreanu, k. ii 108.	’
Baba, care se culcase o dată cu găinele, se sculă cu noaptea-n cap. Creangă, p. 6.
Se folosesc mai rar şi alte prepoziţii (învechite : asupra, despre, pe sub):
Asupra iernii coboară la locuri largi şi-şi pun turmele la iernat în bălţi. Sadoveanu, o. x 516.	’ ’
Pe patu-mi de trudă dormeam obosit:
Era despre ziuă... Alexandrescu, o. 90.
El era cel care îi lua, în zilele de sărbători, să-i ducă, pe sub seară, la cofetărie. Macedonski, o. iii 93.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE TIMP ŞI ALTE COMPLEMENTE
§ 626. Uneori complementul circumstanţial de timp are şi alte nuanţe:	’
a.	de loc :
Pe drum, îl mai apucă ploaia, i se mai îmbolnăveşte calul. Vlahuţă, F. R. 149.	’
Ştii tu, mîndră, ce ţi-am spus
La cules de cucuruz. Cîntec popular.
b.	de mod :
Domnul Alecu Russo. . . fu aruncat într-o căruţă de poştă şi dus pe un ger aspru la Schitul Soveja. Alecsandri, pr. 559.
c.	de instrument :
Cu căderea acestor doi bravi căpitani a dispărut orice urmă de luptă în Principate. Ghica, s. 115.
d.	sociativă :
—	Cînd au spus că vin la Primărie?
—	Au venit o dată cu mine. Sadoveanu, o. x 612.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE CAUZA
177
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE CAUZĂ
§ 627. Complementul circumstanţial de cauză determină un verb sau un adjectiv, arătînd cauza unei acţiuni, a unei stări sau însuşiri:
M-am înfiorat de mulţămire. Sadoveanu, o. xvii 553.
L-a găsit subt trei grăunţe
Mort de inaniţie. Topîr’ceanu, o. i 102.
Din automobile, ofiţeri mînioşi scoteau obrazuri roşii de mînie. CAMILAR, N. I 9.	’	’	’
PRIN CE SE EXPRIMĂ COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE CAUZĂ
§ 628. Complementul circumstanţial de cauză poate fi exprimat :
a.	prin substantive (sau substitute ale substantivelor) precedate de prepoziţii sau de locuţiuni prepoziţionale :
Ea nu putea să înainteze de mulţime. Odobescu, s. i 12.
Şi pentr-o vorbă rea ce-i spui
El toată ziulica lui
Munceşte supărat! Coşbuc, p. i 94.
Nu l-ar fi durut capul de asta. Rebreanu, r. i 46.
Pentru aceea îi era atît de greu să sară din Butucani la Sărăceni. Slavici, n. i 7.
Observaţie. Pronumele demonstrative in forma de feminin singular (cu sens neutru) cu prepoziţii ca de, pentru pot constitui locuţiuni adverbiale de cauză (vezi § 295 pct. 4).
b.	prin adjective (sau participii cu valoare adjectivală) precedate de prepoziţia de :
Lupului îi scăpărau ochii şi-i sfîrîia gîtlejul de flămînd ce era. Creangă, p. 23.	’
Se juca cu baloturile plesnind de încărcate, şi cu lăzile de-o sută. Cocea, f. sl. 8.	’
c.	prin verbe la gerunziu :
Luptîndu-se cu o repede boală de piept... se decise a porni la Constan-tinopole ca să obţină voia de a se reîntoarce la căminul părintesc. Odobescu, s. iii 497.	’
PREPOZIŢIILE ŞI LOCUŢIUNILE PREPOZIŢIONALE CU CARE SE CONSTRUIEŞTE COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE CAUZĂ
§ 629. Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale cu care se construieşte un complement circumstanţial de cauză sînt: de, din, dintru, pentru, din cauza, din cauză de, din pricina :
Şi ea mergînd spre Viorel
Roşind s-a zăpăcit de drag. Coşbuc, p. i 57.
M-au trimis... din greşeală. Camilar, n. i 13.
Cum să moară stupid, ca proştii, dintr-o ambiţie a cuiva, acum în plină amiazăî Camilar, n. i 384.
Ipate... era mîhnit pentru pierderea lui Chirică. Creangă, p. 178.
.12 -
c. 4366
178
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE CAUZA
A făcut şi politică: a părăsit totdeauna opoziţia, din cauza nemărginitei şi injustei ei violenţe, în ajunul venirii ei la putere. Caragiale, o. i 136.	’
Constantin avea nu numai aerul, dar pe jumătate şi dreptul unui soldat îngăduit din cauză de boală. Galaction, o. i 142.
Din pricina alergăturilor zadarnice rămăsese în urmă cu munca cîmpului. Kebreanu, i. ii 195.
Se folosesc mai rar şi alte prepoziţii, care introduc, de obicei, complemente circumstanţiale de cauză cu alte nuanţe secundare (de timp, de mod etc.): cu, în, la, pe, sub :
Eu mă las puţin că mi-a trecut ciolan prin ciolan, cu nunta voastră. Creangă, p. 5.	’
La blinda ta mustrare simt glasul cum îmi seacă. Eminescu, o. i 91.
începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. Creangă, p. 304.
Trupul tău se va gîrbovi sub bătaie. Eusso, s. 143.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE CAUZĂ ŞI ALTE COMPLEMENTE
§ 630. Uneori complementul circumstanţial de cauză are şi alte nuanţe:
a.	de mod :
Din nebăgare de seamă... am călcat pe coprinsul tău. Ispi-RESCU, L. 42.
Constantin cel Mare, în dorinţa-i de a răspîndi de îndată asupra tinerei sale capitale toate splendorile vechii reşedinţe împărăteşti, organiză o transferare continuă a tuturor obiectelor de preţ şi de artă care se puteau duce din Borna în Bizanţ. Odobescu, ist. arh. 203.
Dar ochii-i ară în friguri. Eminescu, o. i 96.
TJn profesor... era destituit pe spusa unui călugăr... că auzise pe acest profesor enunţînd idei liberale. Ghica, s. 216.
îşi sleia toate puterile minţii pe certuri. Ylahuţă, la tdrg s. v. pe.
b.	de timp:
Drumul se înfundă în viroage cleioase, după atîtea săptămîni de ploaie. Cez. Petrescu, s. r. 74.
La cea mai mică greşeală ăregătorească, la cea mai mică plîngere ce i se arăta, capul vinovatului se spînzura în poarta curţii cu o ţidulă vestitoare greşealei lui. ÎTegruzzi, s. i 143.
Teaca neagră, ferecată în alamă şi înflorită cu argint, a săbiei încovoiate sclipea la soarele verii. Sadoveanu, o. iii 154.
Luminarea căzînd se stinse, şi odaia rămase luminată numai de candela icoanelor şi de tăciunele din vatră. Caragiale, o. i 180.
Alteori nuanţa cauzală apare la alte complemente (vezi § 615, 618 şi 652). De la construcţii în care complementul instrumental introdus prin datorită are nuanţă secundară cauzală se poate ajunge uneori ca valoarea cauzală să fie predominantă:
A murit datorită unui atac de angină pectorală. Camil Petrescu,
t.	I 222.	’
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE SCOP
179
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE SCOP
§ 631. Complementul circumstanţial de scop determină un verb, arătînd scopul unei acţiuni:
0 pocitanie de om umbla cu arcul după vînat paseri. Creangă, p. 244.
PRIN CE SE EXPRIMĂ COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE SCOP
§ 632. Complementul circumstanţial de scop poate fi exprimat :
a.	prin substantive (sau substitute ale acestora) cu prepoziţii:
Dimineaţa ţaţa Miza pornea cu mireasa în oraş după tîrguieli de
nuntă. Brăescu, ’c. s. 98.	’
Mă duc după cîştig. Sadoveanu, o. i 377.
Am consultat pentru aceasta toate dicţionarele noastre. Odobescu, s. iii 28.	’
Observaţie. Pronumele demonstrative în forma de feminin singular (cu sens neutru) cu prepoziţii ca de, pentru pot constitui locuţiuni adverbiale de scop (vezi § 295 pct. 4).
b.	prin verbe la supin sau infinitiv cu prepoziţii:
A doua zi iarăşi aşa făcu... fără să-şi mai aducă aminte că plecase în peţit. Ispirescu, l.’ 34.	’
Tuşi spre a-şi drege glasul. Negruzzi, s. i 8.
I-am strigat ceva, la întîmplare, în urechea surdă, pentru a-i strămuta gîndul în altă parte. Cez. Petrescu, s. r. 12.
PREPOZIŢIILE ŞI LOCUŢIUNILE PREPOZIŢIONALE
CU CARE SE CONSTRUIEŞTE COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE SCOP
§ 633. Prepoziţiile prin care se introduc complemente circumstanţiale de scop sînt: după, în, la, pentru, spre.
Cutreiera întinderile albăstrii ale omătului, cu puşca după vînat. Sadoveanu, o. i 640.	’
O vulpe rău stricătoare
Ducîndu-se în vînătoare... Pann, p. v. i 69.
Cînd punea mama laptele la prins, eu, fie post, fie cîşlegi, de pe a doua zi începeam a Unchi groşciorul de pe deasupra oalelor. Creangă, a. 44.
E o vînturătoare ce cutrierâ lumea pentru plăcerile ei. Negruzzi, s. I 44.
Eu, pentru a scăpa, răspunsei „da”, conv. lit. xix 562.
Moţoc... întrebuinţa creditul ce... avea spre împilarea gloatei. Negruzzi, s. i 150.	*
Ieronim se-ntinsese pe patu-i şi dedese-ntr-o parte perdeaua de la fereastră, spre a se uita cum luna apunea în rîu. Eminescu, n. 124.
Complementul circumstanţial de scop se mai poate construi şi cu prepoziţia întru (învechit şi arhaizant):
Ieşiră în poartă întru întîmpinarea domnilor. Rebreanu, i. i 22.
Locuţiunile cele mai folosite prin care se introduc complemente circumstanţiale de scop sînt toate analizabile : în vederea, în scopul, cu scopul.
.h.
180
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE MOD
I-a convocat în vederea şedinţei festive care va avea loc în luna aceasta. A venit cu scopul de a cerceta mersul lucrărilor.
Observaţie. Locuţiunile In scopul şi cu scopul sînt urmate de obicei de un substantiv care exprimă o idee verbală şi mai ales de un infinitiv precedat de prepoziţia de.
FALSE COMPLEMENTE DE SCOP
§ 634. Uneori infinitivul precedat de prepoziţiile pentru sau spre are numai în aparenţă funcţiune de circumstanţial de scop, de fapt construcţia este echivalentă cu două propoziţii copulative sau adversative :
Dispareîntr-o companie veche spre a reapăreaîn una nouă. Eminescu, n. 84 (= dispare într-o companie veche şi apare în una nouă).
A încetat cusutul pentru a-l relua peste cîteva momente. Ibrăileanu, a. 108 (= a încetat cusutul şi îl varelua peste cîteva momente).
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE SCOP ŞI ALTE COMPLEMENTE
§ 635. Uneori complementul circumstanţial de scop are şi alte nuanţe:	’
— de loc :
S-au dus la scăldat.
Alteori nuanţa de scop apare la alte complemente (vezi § 615).
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE MOD
§ 636. Complementul circumstanţial de mod arată cum se desfăşoară ori se înfăţişează o acţiune sau o calitate, progresia într-o acţiune sau o calitate, conformitatea cu ceva; determinarea circumstanţială poate fi făcută independent sau poate fi arătată prin comparaţie ori în consecinţă.
De aceea se disting mai multe feluri de complemente circumstanţiale de mod : complementul de mod propriu-zis, complementul de măsură, complementul comparativ şi complementul consecutiv.	•
Circumstanţialul de mod poate determina :
a.	verbe (sau interjecţii cu valoare verbală) :
Cu respect şi cu dragoste mă ridic şi-i fac loc la masa mea. Cara-GIALE, O. I 299.	’
Vaaai! Vai! păcatele mele, că mult mi-e foame. Delavrancea, s. 255.
Haide, murgule, mai tare. Hodoş, p. p. 46.
b.	adjective :
Am încercat să-l fac să-şi schimbe viaţa, să-l transform... dar n-am izbutit. JE iremediabil ratat. Camil Pe'trescu, p. 18.
c.	adverbe :
Această cercetare... făcută cam pe sărite. Odobescu, ist. ARH. 124.
Miron Iuga surîse puţin ironic. Rebreanu, r. i 261.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE MOD PROPR1U-ZIS
181
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE MOD PROPRIU-ZIS
§ 637. Complementul circumstanţial de mod propriu-zis arată în mod independent cum se desfăşoară ori se înfăţişează o acţiune sau o calitate, conformitatea cu ceva :
Lupii se reped la vale nebuneşte. Galaction, o. i 49.
Gîte un greier rar mai ţîrîia a noapte şi a tîrziu. Hogaş, dr. i 198.
Munca se vede după rezultat. Camil Petrescu, t. ii 437.
M-a apăsat destul personalitatea marelui profesor. Camil Petrescu, t. iii 290.
Toţi avem în căleala firii noastre o picătură cît de mică de deşertăciune. Caragiale, o. iii 47.	’
PRIN CE SE EXPRIMĂ COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE MOD PROPRIU-ZIS
§ 638. Complementul circumstanţial de mod propriu-zis poate fi exprimat prin adverbe sau locuţiuni adverbiale, numerale, substantive, verbe la gerunziu sau infinitiv şi interjecţii:
a.	adverb sau locuţiune adverbială :
Mam'mare se ridică bătrîneşte şi se duce în coridor. Caragiale, o. i 270.
Amurgurile mureau repede. Camilar, n. i 7.
Aşa se porniră tăgadele. Banuş, p. 102.
Am cunoscut foarte de aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală. Caragiale, o. iii 6.
A luat pe departe pe romîn si i-a vorbit de multe lucruri. Sadoveanu, o. i 388.	"	’
Observaţie. Adverbele prin care se exprimă complementul circumstanţial de mod pot fi ca sens 'fundamental de loc sau de timp (vezi § 299).
Trebuia cu de-a sila să mă puie la masă. Delavrancea, t. 20.
Şi iubind-o fără margini, serie „visul de poet". Eminescu, o. i 32.
Şi din codri noaptea vine
Pe furiş. Coşbuc, b. i. 5.
Logodna s-a făcut pe vrute, pe nevrute. Galaction, o. i 70.
într-o şcoală de mahala, se zbat claie peste grămadă o mulţime de mici cetăţeni. Caragiale, o. iii 54.
Mitralierele prinseră a răpăi de mama focului. Camilar, n. i 196.
Toma i-a povestit de-a fir a păr necazurile lui. Camil Petrescu, o. i 599.
Cîntecul se apropie din ce în ce, dar cu o încetineală care înfiora. PREDA, M. 31.
De ce, de ce se tot depărta. Vasiliu, p. 134.
182
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE MOD
Icoanele se strecoară una după alta. Sadoveanu, o. i 631.
Sîntem datori a ne ajuta unii pe alţii. Creangă, p. 330.
Observaţie. In propoziţia de mai sus unii pe alţii este considerat complement de mod, deoarece în exemple de tipul acesta are însemnătate funcţiunea sintactică a grupului de cuvinte luat global (vezi § 511 pct. c).
b.	numeral, de obicei precedat de prepoziţie :
Oamenii se depărtau cîte unul. Camilar, n.’i 40.
Se opresc cîte două. Sadoveanu, o. i 405.
Spuma lighioanelor se tăie în două, în trei şi pieri. Galaction, o. i 49.	'
Ipate se îmbogăţise însutit şi înmiit de cînă a venit Chiricâ în slujbă la dînsul. Creangă, p. 153.	’
Şi-a încordat grumazul şi s-a pregătit să-i răspundă întreit pentru fiece cuvinţel. Galan, b. i 146.
Piereau oamenii cu zecile. Caragiale, o. iv 136.
Păpuşoi care erau chiar atunci prăşiţi de-al doilea. Creangă, a. 6.
c.	substantiv fără prepoziţie, cu valoare adverbială :
Nişte dulăi... culcaţi covrig. Ghica, s. 501.
Moromete se uită ţintă la el. Preda, m. 8.	.
Observaţie. Uneori aceste construcţii pornesc de la o comparaţie.
d.	substantiv (sau o parte de vorbire cu valoare de substantiv) cu prepoziţie :
Bătrînii ceilalţi prinseră a rîde cu hohot. Sadoveanu, o. iii 480. După datinile ţării să cinstim pe Întîi Mai. Beldiceanu, p. 54. ' Trăia acuma Negoiţă în huzur. Caragiale, o. ii 237.
Te înclini pînă la pămînt. Sahia, n. 102.
A joacă sunau clopoţeii. Banuş, p. 131.
Uneori complementul de mod este exprimat printr-o construcţie complexă, formată dintr-un substantiv repetat şi o prepoziţie, care poate face impresia că e locuţiune (vezi § 511 pct. 3 şi 949) :	’
Stăteau umăr lîngă umăr, înghesuiţi, masa fiind prea mică. Preda, m. 24.	’
Se va plimba zi si noapte în trăsură, picior peste picior. Ghica, s. 609.
e.	verb la modul infinitiv precedat de o prepoziţie sau la gerunziu :
Ştiu atîta, că ei mergeau, fără a simţi că merg. Creangă, p. 276. El supărat plecă înainte, fără a băga de seamă că barba şi părul îi albise. Ispirescu, l. 9.	’
E nedemn pentru noi să ne înjosim meritul real, punîndu-i mai presus în conştiinţa noastră o răsplată din partea altuia. Caragiale, o. iii 47.	’	’	■
Iepuri roşcaţi se strecurau ţupăind prin luminişuri. Sadoveanu, o. I 228.	’ ’	’	'
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE MOD CARE ARATA MĂSURĂ
183
f.	interjecţie :
[îl] trînteşte liop! pe paveaoa Iaşilor. Negruzzi, s. i 237.
A intrat tipa-tipa în cetate. Caragiale, o. iii 39.
Hadaragul toca regulat în teică, tac-tac, tac-tac. Sadoveanu, o. i 568.
PREPOZIŢIILE CU CARE SE CONSTRUIEŞTE COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL
DE MOD PROPRIU-ZIS
§ 639. Prepoziţiile caracteristice circumstanţialului de mod propriu-zis sînt cu, fără (de), a, pe, în, întru, după, din, din(tru), mai rar la şi prin :	-
Amicul meu a intrat în viaţă cu îndrăzneală. Galaction, o. i 358.
Din nebăgare de seamă şi fără de voia mea am călcat pe coprinsul tău. ISPIRESCU, L. 42.	’
Ş-apoi intrat în asemenea şcoală, mai numai barba şi punga, bat-o pustia, te făcea să calci a popă. Creangă, a. 86.
Cu cofiţa pe-ndelete
Vin neveste de la rîu. Coşbuc, b. i. 6.
Mîncară în tăcere. Călinescu, s. n. 447.
încă tînăr, întîrzia întru jale şi văduvie. Arghezi, p. t. 5.
Numai clopotul de la cal suna lin, după pas, în tăcere. Sadoveanu, o. iv 486.
8-a închinat după obicei si apoi s-a tologit asa îmbrăcat. Creangă, P. 302.	’	’
A strigat şi Sfînta Duminecă o dată din răsputeri. Creangă, p. 92.
Căruţa mergea la pas. Camil Petrescu, o. ii 132.
Să presupunem prin absurd că pămîntul e pătrat.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE MOD CARE ARATĂ MĂSURA
§ 640. Cînd complinirea modală arată măsura determinată a obiectelor, exprimată prin unităţi convenţionale de greutate, capacitate, dimensiune, temperatură, sau valoarea lor, exprimată prin preţ, complementul se numeşte de măsură :
Urcase zidul înalt de peste cincisprezece coţi pe o scară îngustă. Camil Petrescu, o. ii 60.
Noaptea, în odăi, temperatura s-a eoborît pînă la 35°. Caragiale, o. vii 102.
PRIN CE SE EXPRIMĂ COMPLEMENTUL DE MOD CARE ARATĂ MĂSURA
§ 641. Complementul de măsură se exprimă printr-un substantiv cu prepoziţie, însoţit de un numeral. Prin numeral se exprimă unităţile de valoareJ de greutate, de dimensiune şi prin substantiv felul unităţii:
Actorul îi propuse să-l ia sufler cu şapte galbeni pe lună. Caragiale, o- in 1.
184
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE MOD
Să-mi rămîi zălog pe o sută de galbini. Sadoveanu, o. xv 482. Mâ-ntîlnii c-o copilită,
Cerni gură de-o groşiţă. JarnIk -B îrseanu, d. 404.
Se urcase luna cam de două suliţi, cină iacă, i se pare babei că rin paşi de la deal. Caragiale, o. ii 245.
[Vînătorul] reduse coada vulpei pînă la vreo doi stînjeni. Odobescu, s. iii 46.
prepoziţiile cu care se construieşte complementul de măsură
§ 642. Complementul de măsură se construieşte cu prepoziţiile cu, de, pentru, pe, pînă (la) :	’
Mîndra cînd e rumenită
Cu cinci sute nu-i plătită. JarnIk-Bîrseanu, d. 440.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE MOD COMPARATIV
§ 643. Cînd determinarea circumstanţială de mod se face în comparaţie cu alte obiecte sau acţiuni, complementul se numeşte comparativ :
TJn fior rece ca gheaţa îi trece prin vine. Creangă, p. 26.
Comparaţia poate fi:
a.	de egalitate, cînd exprimă termenul unei comparaţii de acelaşi grad :
Orîul creşte cît palma şi păpuşoiul cît cotul. Slavici, o. i 55.
O grămadă de căţeluşi, mici cît pumnul şi orbi ca sobolii. Odobescu, ş. iii 42.	’	’
b.	de inegalitate, cînd exprimă termenul unei comparaţii de superioritate sau de inferioritate (fie la gradul comparativ, fie la gradul superlativ relativ) :
Ştiu greceşte mai mult decît oricare tînăr de vrîsta mea. Negruzzi, s. I 9.
Sînt mai mult bătrîn decît tînăr. Creangă, p. 154.
E tare bun poştalionul ăsta, care uruie mai puţin decît oricare droşcă pe caldarîmul cel nou. Camil Petrescu, o. i 177.
Acesta era cel mai deştept dintre ei.
în genere comparaţia e o construcţie complexă în care intră părţi de propoziţie cu funcţiuni sintactice diferite.
Comparaţia se poate stabili:
a.	cu subiectul:
jDouă, trei zile trec ca o părere. Sadoveanu, o. i 200.
b.	cu complementul direct :
I-a prins ca pe şoareci. Călinescu, s. n. 623.
c.	cu un complement indirect:
M-am săturat de ei, ca de mere pădureţe. Creangă, a. 38.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE MOD COMPARATIV
185
d.	cu un complement circumstanţial:
Toată vara trecută am stat mai mult la mînăstire decît la Bălceşti. Camil Petrescu, o. i 200.
Mai bine să te tocmeşti întîi, decît pe urmă. Creangă, p. 151.
e.	cu un nume predicativ :
Erau mai mult morţi decît vii.
Uneori comparaţia se stabileşte cu o construcţie mai complicată, în cadrul căreia se pot distinge mai multe părţi de propoziţie :
Creşteţi, flori, cit gardurile Să vă bată vînturile,
Ca pe mine gîndurile. JarnIk-BIrseanu, d. 209. în interiorul celei de-a doua comparaţii din acest exemplu se distinge subiectul gîndurile şi complementul direct pe mine.
PRIN CE SE EXPRIMĂ CIRCUMSTANŢIALUL DE MOD COMPARATIV
§ 644. Circumstanţialul de mod comparativ de egalitate se exprimă prin substantive, pronume, adjective, verbe la participiu sau infinitiv introduse prin adverbele de comparaţie sau locuţiunile prepoziţionale ca (şi), cît (şi), asemenea, în chip de:
’ O porni, luînd cu sine pe un flăcăiandru cu care se avea bine ca fraţii. Ispirescu, u. 34.
Nicoară Potcoavă şopti ceva, ca o mulţămire. Sadoveanu, o. i 207. Cine a fost la teatru a trebuit să observe, ca şi mine, un fenomen foarte curios. Caragiale, o. iii 192.
Totul este prevăzut şi orînduit! răspunse uscăţivul căpitan, tot fără chef de vorbă, ca şi pînă acum. Camil Petrescu, o. ii 175.
Am să merg mai înspre seară
Prin dumbrăvi, ca mai de mult. Coşbuc, b. i. 8.
Nicu se ţinea ca vrăjit de acest flăcăiandru care abia împlinise 15 ani. Camil Petrescu, o. i 150.
Ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe cîmpul solitar. Eminescu, o. i 69.
Observaţie. Complementele construite cu adjective participiale sînt comparative condiţionale.
îsi pusese pe masă işlicul mare cît o căldare. Camil Petrescu, o. i 194.	’
Căci scris a fost ca viaţa ta De doru-i să nu-ncapă,
Căci te-a cuprins asemenea Lianelor din apă. Eminescu, o. i 190.
Se vedeau, asemeni unor cîrduri de grauri, trasoarele. Camilar, n. ii 459.	_
în vîrful satului, adecă la cel mai înălţat loc, este o alcătuială pe care sârâcenii o numesc „biserica1'. Ce să fie şi asta? Este o grămadă de groşi bătrîni, puşi unii peste alţii în chip de pereţi. Slavici, o. i 56.
186
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE MOD
Mîna dreaptă e ridicată în sus în chip de a turna ceva. Odobescu, IST. ARH. 157.	,	,
Adverbele de comparaţie ca (şi) şi cît (şi) pot fi construite în corelaţie cu : tot atît, tot aşa; corelativul precedă regentul şi adverbul comparativ introduce circumstanţialul:
Sarea era tot atît de vînătă ca zahărul. Cez. Petrescu, !. ii 166.
Construcţia corelativă tot aşa de... cît şi de... stabileşte comparaţia între două însuşiri şi nu între două obiecte, fiecare însuşire găsindu-şi mijlocul de comparaţie în cealaltă :
încercarea, drumul către Nirvana, a fost tot aşa de dureroasă cît şi de strălucită. Caragiale, o. iii 5.
§ 645. Complementul comparativ de inegalitate se exprimă prin aceleaşi părţi de vorbire ca cel de egalitate, introduse prin adverbele decît, ca şi mai rar prin prepoziţia de :
E oare un mijloc mai puternic ca să ne scăpăm de toată haotica năvălire a lumii întregi în bietul nostru suflet, decît divina muzică? Caragiale, o. iii 16.
Nu-i plac îndeosebi Sevastiţa şi Marghioala, care sînt mai mari decît ea cu ăoi-trei ani. Camil Petrescu, o. i 206.
Intră foarte vesel un muşteriu nou, un om mai mult tînâr ca bătrîn. Caragiale, o. i 193.	’
Se dusese acuma supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Caragiale, o. iii 3.
Circiuma nu era mai răsărită ca alte case din sat. Eebreanii, i. i 37.
Sînt trei feluri de produceri intelectuale: unele mai presus, altele mai prejos de orice critică, iar altele la nivelul criticei. Caragiale, o. iii 101.
Observaţie. Adverbele ca, cît, decît care introduc comparaţia de egalitate şi de inegalitate prezintă anumite particularităţi de construcţie (vezi § 298 şi 511 pct. 4).
Al doilea termen al superlativului relativ se exprimă printr-un substantiv cu sens colectiv, un substantiv sau un substitut al lui la plural, introdus prin prepoziţiile dintre, din, mai rar între :
împăratul.. . a scris carte frătine-său craiului, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoţi. Creangă, p. 184.
Vijelia îşi trimesese înainte pe cel mai ager dintre vestitorii săi înaripaţi. Hogaş, ’dr. i 274.
Este elevul cel mai silitor din clasă.
Este omul cel mai deosebit între oameni.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE MOD CONSECUTIV
§ 646. Cînd complinirea modală se face în raport cu consecinţele pe care le are sau le poate avea acţiunea sau calitatea, complementul se numeşte consecutiv :
Planul lui Cassian izbuti de minune. Vlahuţă, o. a. i 153.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL INSTRUMENTAL
187
Căzu la pat bolnavă de moarte. Creangă, p. 13.
A mîncat de speriat.
Observaţie. De obicei complementul consecutiv este cristalizat în expresii in care uneori nu se mai simte ideea de consecinţă, ci numai ideea de mod propriu-zis. Vezi însă şi situaţia descrisă la § 338 B.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE MOD ŞI ALTE COMPLEMENTE
t
§ 647. Complementul circumstanţial de mod propriu-zis este uneori greu de delimitat de cel instrumental (vezi § 652) sau de cel sociativ (vezi § 657). Cu complementul circumstanţial de mod care exprimă măsura se poate confunda uneori complementul direct exprimat printr-un substantiv precedat de numeral (vezi § 603).
Complementul circumstanţial de mod are nuanţă locală în situaţiile în care prin el se exprimă atît modul, cît şi locul acţiunii:
Ei să meargă în pădure pînă la o căsoaie părăsită, dar să nu intre în căsoaie, ci să mai meargă o sută de paşi. Camil Petrescu, o. ii 27.
în propoziţii negative complementul comparativ de inegalitate care se referă la un pronume, adjectiv pronominal sau adverb pronominal negativ sau cu sens negativ exprimă şi ideea de excepţie, apropiindu-se de complementul circumstanţial de excepţie :
Nicăierea n-am văzut vardişti mai graşi şi cu ochii mai somnoroşi decît întîrgul nostru. Sadoveanu, o. vi 215.	.
Nimic nu mi se pare mai solemn decît a merge pe jos. Călinescu, s. n. 61.
bibliografie
t. Mioara AVRAM, Evoluţia subordonării circumstanţiale cu elemente conjuncţionale in limba romină, [Bucureşti] 1960, p. 119 — 121.
2.	ELENA CARABULEA, Unele observaţii asupra termenilor comparativului şi superlativului re-
lativ In limba romină, în SG II, p. 19 — 29.
3.	AL. IONASCU, Cu privire la construcţia comparativă in limba romină, în SCL XI (1960),
p. 513-517.
4.	I. Rizescu, Complementul circumstanţial de măsură şi propoziţia subordonată corespunză-
toare, în SCL X (1959), p. 357.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL INSTRUMENTAL
§ 648. Complementul circumstanţial instrumental determină un verb, arătînd mijlocul în sens larg (lucru, fiinţă, acţiune) prin care se săvîrşeşte o acţiune :
Ridinger... lucră neobosit mai mult de o jumătate de secol, cînd eu pinsula pictorului, cînd cu plumbul ăesemnatorulvi, cînd cu dăltifa gravorului. Odobescu, s. iii 142.
188
COMPLEMENTUL CIRCUMSTAN1IAL INSTRUMENTAL
Cucerind Dacia, o coloniza cu romani. Negruzzi, s. i 200.
Se întreţinea din poleitul lentilelor. Camil Petrescu, t. ii 212. Circumstanţial instrumental este şi complementul care arată materia (deoarece şi materia poate fi înţeleasă ca mijloc de realizare a unei acţiuni) :	’
Negru, mic, muiat în tuş
Şi pe-aripi pudrat cu brumă. Topîrceanu, o. i 107.
Pînă iese Cică, tratează-ne cu ceva, ţaţă Salomio, spune Tunsu. Stancu, d. 296.	’ ’
PRltf CE SE EXPRIMĂ COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL INSTRUMENTAL
§ 649. Complementul circumstanţial instrumental poate fi exprimat :
a.	printr-un substantiv sau printr-un substitut al substantivului (precedat de anumite prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale) :
Dacă vede lupul şi vede că nu mai găseşte nemic.. . unge toţi păreţii cu sînge. Creangă, p. 25.	’	’	'
Roza se exprimă
Prin al ei ferice şi plăcut miros. Bolintineanu, o. 103.
Printr-însul romînii au putut cunoaşte pe Racine, pe Corneille, pe Moliere şi pe Alfieri. Ghica, s. 620.	’
Dintre autobuzele care circulă pe strada mea călătoresc mai ales cu două.
b.	printr-un verb la gerunziu :
. Ştia a face multe şi mari minunăţii: alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru şi abătea grindinaîn alte părţi înfingînd toporul în pămînt afară, dinaintea uşii. Creangă, a. 34.
PREPOZIŢIILE CU CARE SE CONSTRUIEŞTE COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL INSTRUMENTAL
.	§ 650. Complementul circumstanţial instrumental se construieşte
cu următoarele prepoziţii : cu, din, dintru, după, în, întru, la, prin, printru.
Suspina şi bocea încet, dar cu coada ochiului priveghea în toate părţile la oamenii aceia străini, în straie negre, şi cu urechea era atentă la tot ce se spunea şi se şoptea. Sadoveanu, o. x 641.
Pocnind din bici pe lîngă boi,
în zori de zi el a trecut
Cu plugul pe la noi. Coşbuc, b. i. 74.
După năframă şi turtă l-au putut cunoaşte ca frate. Sbiera, p. 134.
Oamenii s-au grăbit să coase în cuie capacul sicriului. Sadoveanu, o. x 653.
Cîntă la pian.
Din atîţi feciori... al său se deosebea prin isteţimea, boiul şi înţelepciunea lui. Ispirescu, l. 185.	’	’	’
Frate-său i-a răspuns şi el printr-o scrisoare lungă. Vlahuţă, n. 7.
CIRCUMSTANŢIALUL instrumental in locuţiuni
n.9
Dintre aceste prepoziţii cea mai des folosită este cu.
în vorbirea populară instrumentalul este construit şi cu prepoziţia pe :
Poruncitu-mi-a mîndra
Pe un pui de rîndunea
Să mă duc pînă la ea. JarnIk-Bîrseanu, d. 132.
în afară de prepoziţiile amintite, mai ajută la construirea circumstanţialului instrumental şi alte părţi de vorbire cu valoare de prepoziţie : datorită, graţie, mulţumită, după care substantivul sau substitutul lui stă în cazul dativ. Aceste construcţii apar mai ales în stilul ştiinţific şi în publicistică.
Datorită unor foi de învălit marfa ale neguţătorului meu de cafea Hogea Becîr şi unui prietin pripăşit de mult în Moldova, de neamul său din Persia, am descoperit versiunea cea bună a acestei povestiri. Sado VEANU, O. XV 344.
Graţie ei i-a revenit inspiraţia poetică. Rebreanu, r. i 209.
Ştim, mulţămită lor, cine era Zulnia. Iorga, l. ii 505.
Circumstanţialul instrumental apare uneori exprimat prin substantive ca ajutorul, mijlocirea, intermediul, bunăvoinţa etc. precedate de o prepoziţie şi urmate de un atribut. Datorită faptului că atributul exprimă instrumentul propriu-zis, aceste construcţii pot fi interpretate, în mod greşit, ca locuţiuni prepoziţionale :
Tu vei deveni... cu ajutoriul cărţei atotputernic. Eminescu, n. 61.
Prin mijlocirea fetei el află multe. Popescu, b. iii 81.
Prin intermediul sfaturilor populare, oamenii muncii de la oraşe şi sate, cărora le aparţine întreaga putere în ţara noastră, îşi exercită puterea de stat. L. c. 11 (1953), p. 5.
Aspectul negativ al complementului circumstanţial instrumental se exprimă cu ajutorul prepoziţiei fără (de) :
Se-nţelege, răspunse Patrocle, fără cuţit nu facem nici o ispravă. Sadoveanu, o. vii 508.	*
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL INSTRUMENTAL ÎN LOCUŢIUNI
§ 651. Circumstanţialul instrumental intră în alcătuirea unor locuţiuni verbale, ca de exemplu : a face cu ochiul, a trage cu urechea, a da cu gura, a da cu piciorul, a duce cu vorba.
De asemenea, circumstanţialul instrumental stă la baza unor locuţiuni adjectivale ca : din topor.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL INSTRUMENTAL ŞI ALTE COMPLEMENTE
§ 652. Complementul circumstanţial instrumental este foarte apropiat şi uneori greu de delimitat de cel modal, după cum se vede din exemple ca :
Se repezi fata la zmeul cellalt... şi dintr-o lovitură îl făcu în două bucăţi. Ispirescu, l. 19.	’
190
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL SOCIATIV
Prea v-aţi arătat arama, sfîşiind această ţară,
Prea făcur&ţi neamul nostru de ruşine şi ocară. Eminescu, o. i 151, ceea ce este firesc, deoarece mijlocul de realizare a unei acţiuni poate fi conceput ca felul, chipul cum se săvîrşeşte acţiunea.	’
în aceeaşi situaţie este şi complementul exprimat printr-un verb la infinitiv precedat de prepoziţia prin, care apare după verbe ca a începe, a sfîrşi :	’
Nu cumva şi ei vor fi început prin a se împrumuta f Delavrancea, par. 53.	’
Uneori circumstanţialul instrumental, în special cel exprimat prin verb la gerunziu, are şi o nuanţă condiţională :
Ştie oare ea că poate ca să-ţi dea o lume-ntreagă,
C-aruncîndu-se în valuri şi cercînd să te-nţeleagă Ar împle-a ta adîncime cu luceferi luminoşif Eminescu, o. i 162. De asemenea, instrumentalul introdus prin datorită, graţie, mulţumită are adesea o nuanţă cauzală :
JJite unde am ajuns datorită ţie!
BIBLIOGRAFIE
Matilda Caeagiu, Sintaxa gerunziului romtnesc, In SG II, p. 78.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL SOCIATIY
§ 653. Complementul circumstanţial sociativ determină un verb, arătînd fiinţa sau lucrul care însoţeşte subiectul sau complementul direct în săvîrşirea unei acţiuni.
A.	însoţeşte subiectul:
a.	fiinţă :
Ba şi pe la scăldat am tras o raită cu prietenul mieu Ghiriac a lui Ooian. Creangă, a. 16.
b.	lucru:
Noroc bun!... Pe cîmpul neted ies romînii cu-a lor pluguri! Alecsandri, poezii 41.
B.	însoţeşte complementul direct:
a.	fiinţă:
îşi ia nevasta cu copii cu tot.
b.	lucru :
Părintele Trandafir cumpărase casa cu loc cu tot. Slavici, o. i 62.
Observaţie. în unele fraze lipseşte verbul determinat,fiind subînţeles. Astfel, în exemplul:
Se cuvine să poftesc şi pe acei gospodari, cu nevestele. SadoveaNU, O. X 640, ! nu este exprimat verbul să vină pe care îl determină circumstanţialul sociativ cu nevestele.
PRIN CE SE EXPRIMA GOMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL SOCIATIV
191
PRIN CE SE EXPRIMĂ COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL SOCIATIV
§ 654. Complementul circumstanţial sociativ poate fi exprimat printr-un substantiv sau printr-un substitut al substantivului (precedat de anumite prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale) :
Odată, la un sfîntul Vasile, ne prindem noi mo cîţiva băieţi din sat, să ne ducem cu plugul. Creangă, a. 41.
Cred, nevastă, că n-ar fi rău să mergi şi dumneata cu mine acolo. Sadoveanu, o. x 640.	’
Am plecat cu trei dintre ei.
PREPOZIŢIILE CU CARE SE CONSTRUIEŞTE COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL SOCIATIV
§ 655. Complementul circumstanţial sociativ se construieşte cu prepoziţia cu sau cu locuţiuni prepoziţionale în alcătuirea cărora intră această prepoziţie : împreună cu, dimpreună cu, laolaltă cu, la un loc cu, cu... cu tot, cu tot cu :	•
în timp ce Petre cu ai lui ajungea în uliţă, Ion Pravilă spuse prefectului... că băiatul... e foarte de treabă şi aşezat. Bebreanu, r. ii 96.
Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi, ziseră cei doi drumeţi călătorului străin. Creangă, o. 158.
A intrat în războiul de front, nu de birouri, dimpreună cu ceilalţi unsprezece fraţi ai lui. Arghezi, p. t. 148.
Culege o poală de somnoroasă pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce. Creangă, p. 214.
Dispăru cu fată cu tot. Eminescu, n. 15.
Cît era el de boier şi de fudul — ea şi cucoana Maria îl puteau vinde şi răscumpăra, jucîndu-l pe degete, cu tot cu doftor, cu tot cu Bogza şi Cuţui şi cu tot cu nevestele lor. Sadoveanu, o. x 641.
’ Aspectul negativ al circumstanţialului sociativ se construieşte cu prepoziţia fără (de).
Simţi că de aci înainte, fără dînsa, nu va putea trăi. Ispirescu, l. 35.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL SOCIATIV ŞI SUBIECTUL
§ 656. Prepoziţia cu, ca şi locuţiunile împreună cu, laolaltă cu etc. îndeplinesc uneori rolul conjuncţiei copulative şi. în asemenea împrejurări circumstanţialul sociativ care însoţeşte subiectul devine şi el subiect, fapt care se recunoaşte după acordul dintre subiect şi predicat. Predicatul la singular din propoziţia Mihai cu ostaşii săi, la 6 ianuarie, trecu iarăşi Dunărea (Bălcescu, o. ii 46) arata că Mihai este subiect, iar cu ostaşii circumstanţial sociativ. Dimpotrivă, forma de plural a predicatului se gătiră din Mihai cu Kiraly se gătiră îndată de oaste (Bălcescu, o. ii 46) este un indiciu al faptului că propoziţia are două subiecte coordonate : Mihai şi Kiraly (vezi § 538).
192
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE RELAŢIE
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL SOCIATIV ŞI ALTE COMPLEMENTE
§ 657. Circumstanţialul sociativ exprimat prin nume de lucru este foarte apropiat de circumstanţialul instrumental nume de lucru construit cu prepoziţia cu.
într-un exemplu ca ţăranii ară cu plugul, cu plugul este circumstanţial instrumental pentru că indică mijlocul cu ajutorul căruia se realizează acţiunea verbului a ara, pe cînd în ies romînii cu-a lor pluguri, cu pluguri este sociativ, deoarece arată lucrul care însoţeşte subiectul romînii în săvîrşirea acţiunii.
Uneori delimitarea dintre cele două circumstanţiale este greu de făcut. în fraza :
Vornicul, părintele, fruntaşii au năvălit cu furci şi topoare la han. Sadoveanu, o vii 361,	’
circumstanţialul cu furci şi topoare poate fi interpretat ca sociativ (vornicul, părintele, fruntaşii însoţiţi de furci şi topoare au dat buzna...), dar şi ca instrumental (arată mijlocul, instrumentul cu care au tă-bărît — cu gîndul de a omorî, distruge). Confuzia este cauzată de verbul a năvăli, care are .mai multe sensuri şi care în acest context poate fi înţeles în două feluri.
Circumstanţialul sociativ este foarte apropiat (şi uneori greu de delimitat) şi de cel modal, deoarece, arătînd asocierea unui obiect la săvîrşirea unei acţiuni, indică, în sens larg, modul cum se face acţiunea, într -un exemplu ca :	’
Proletariatul... în alianţă cu ţărănimea muncitoare a sfărîmat puterea economică şi politică a moşierimii. REZ. hot. 88, complementul în alianţă cu ţărănimea poate fi interpretat ca sociativ, dar şi ca modal. în această situaţie sînt toate complementele introduse prin construcţiile : la rînd cu, cot la cot cu, umăr la umăr cu.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE RELAŢIE
§ 658. Complementul circumstanţial de relaţie indică un obiect la care se limitează o acţiune sau o calitate :	’
Ai ştiut, chiar şi în materie de vînătorie, să urmezi părinteştile.. . poveţe. Odobescu, s. iii 11.	’
Şi cea dintâi şcolăriţă a fost însăşi Smărănăiţa popii, o zgîtie de copilă ageră la minte şi aşa de silitoare, de întrecea mai pe toţi băieţii şi din carte, dar şi din nebunii. Creangă, a. 2.
Complementul circumstanţial de relaţie poate indica şi obiectul din al cărui punct de vedere este emisă comunicarea din restul propoziţiei: Pentru un alpinist Clăbucetul e deal.
Complementul circumstanţial de relaţie poate determina : a. un verb:	’	’
De foame ar fi ce-ar fi,
Dar n-am cu ce mă-nveli;
De-nvelit aş mai lăsa,
PRIN CE SE EXPRIMA. PREPOZIŢIILE FOLOSITE
193
Dar n-am cu ce mă-ncălţa. JarnIk-BÎRSEANU, d. 464,
b.	un adjectiv sau un substitut al acestuia :
Nu fi zgîrcit, căci banii strîngătorului intră în mîna cheltuitorului, .. .dar nici scump la târiţe şi ieftin la făină. ÎJegruzzi, s. i 248.
Bun la matematică.
' Fluieră pe drum şi cîntă
Şi e cel dinţii la trîntă. Coşbuc, p. i 144.
c.	un substantiv, la bază termen al unei comparaţii:
La treabă, spirt.
d.	un adverb :
Un granit greu de înlăturat. Eminescu, n. 127.
PRIN CE SE EXPRIMĂ COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE RELAŢIE
§ 659. Complementul circumstanţial de relaţie poate fi exprimat:
a.	printr-un substantiv sau printr-un substitut al substantivului (precedat de anumite prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale):
Luai un fiacru şi vizitai oraşul, pe care îl găsii sporit în mărime, de nu şi în frumuseţă. ÎTegruzzi, s. i 67.
Decît să tot vii la noi,
Mai bin’ meri, badeo, la boi;
Nici l-aceia nu eşti bun,
Cînd li-i sete le dai fîn. JarnIk-BÎrseanu, d. 460.
N-a acceptat lista invitaţilor: cu trei n-a fost de acord.
b.	printr-un adjectiv precedat de anumite prepoziţii:
Paraschiv... e flăcău cuminte, singur la părinţi, muncitor, gospodar; de voinic şi de frumos, slavă domnului. Ylahuţă, la tdrg, s. v. de.
c.	printr-un adverb :
în întreg intervalul de la 23 August 1944 încoace, partidul nostru a trebuit nu numai să stea în primele rînduri ale luptei pentru realizarea diferitelor obiective, dar şi să ducă această luptă în condiţii de plină reorganizare a cadrelor sale, grav atinse numeric de teroarea perioadei de ilegalitate. Gheorghiu-Dej, art. cuv. 30.
d.	printr-un verb la supin :
Un exemplu uşor de găsit.
Observaţie. în literatura populară circumstanţialul de relaţie apare uneori expri» mat şi prin infinitiv:
De numele d-tale am auzit, dar a vedea nu te-am văzut. A NT. lit. pop. II 249.
PREPOZIŢIILE CU CARE SE CONSTRUIEŞTE COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL
DE RELAŢIE
§ 660. Complementul circumstanţial de relaţie se construieşte de obicei cu prepoziţiile de, în, la şi asupra :
Era mic de stat şi aprig şi punea uşor mîna pe sabie. Sadoveanu, o. xvi ii 57.	'	’
18 - c. 4366
194
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE RELAŢIE
Nu era în ţară om mai priceput deeît el în asemenea negoţ. SADOVEANU, O. XVIII 75.
Bădişor la grai duios,
Eu din fire mi te-am scos. JarnIk-BÎrseanu, d. 29.
Nu ne putem pronunţa asupra acestei maxime. Filimon, o. i 123. în afară de aceste prepoziţii apar, mai rar, şi următoarele : cu, despre, din, după, pentru :
Nimenea nu te va întrece cu frumseţa. Reteganul, p. iv 5.
Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierţi. Eminescuv o. i 146.	’
Să ne întrecem din fugă. Creangă, p. 51.
Un bătrîn atît de simplu după vorbă, după port. Eminescu, o. i 146. Primesc bucuros,... dar pentru porter, foarte mulţămesc. Nu mi-am urît zilele ca să mă otrăvesc. Negruzzi, s. i 222.
De asemenea se folosesc pentru construirea circumstanţialului de relaţie, mai ales în stilul'ştiinţific şi în publicistică, locuţiunile prepoziţionale în privinţa, relativ la, din punct de vedere (sau din punctul de vedere), cu privire la, cit despre, în materie de:
Cînticelul dascălului..., fără îndoială, este, în privinţa regulelor prozodice, cu mult mai prejos de ingenioasă improvizaţiune a vînătorului de curci. Odobescu, s. iii 10.	’
Orice primiţi de la Costică relativ la venirea lui, rog să-mi faceţi şi mie cunoscut. Caragiale, o. vii 29.	’
Industrie multilateral dezvoltată din punct de vedere tehnic.
Cu privire la întrebuinţarea banilor, oamenii se împărţeau în tabere. Sadoveanu, o. x 581.	’
Cît despre căruţa mea, doară numai luîndu-o mîrţoagele la fugă poate că m-ar scăpa... de aşa năpaste! Odobescu, s. iii 77.
Un ajutor sistematic şi statornic în materie de producţie, contemporanul, 11 (1948), 8/5. ’	’
La scriitorii mai vechi se găsesc şi circumstanţiale de relaţie cu prepoziţia întru, care astăzi apare cu această funcţiune mai ales în expresii închegate:	’
Acest frate al nostru... m-a desluşit întru totul. Sadoveanu, o. xviii 348.	’
Jură-mi-te ... că mi-i da ascultare şi supunere întru toate. Creangă, p. 206.	’
Circumstanţialul de relaţie construit cu locuţiunea prepoziţională Cît pentru, întrebuinţat de scriitorii secolului al XlX-lea, poate fi’astăzi considerat ca ieşit din uz :
cît pentru mine unul, fieştecine ştie C-o am de bucurie
Cînd toată lighioana, măcar şi cea mai proastă,
Cîine tadea îmi zice. Alexandrescu, o. 209.
195
CIRCUMSTANŢIALUL DE RELAŢIE şi alte complemente
RELUAREA CUVÎNTULUI PRIN CARE SE EXPRIMA COMPLEMENTE!.
CIRCUMSTANŢIAL DE RELAŢIE
§ 661. Cuvîntul prin care se exprimă circumstanţialul de relaţie poate reprezenta uneori anticiparea unei alte părţi de propoziţie. Astfel, circumstanţialul de relaţie exprimat printr-un adjectiv cu prepoziţie şi, mai rar, printr-un substantiv reprezintă anticiparea unui nume predicativ :
De conştiincioasă, e conştiincioasă, dar nu are iniţiativă.
De frate, frate să-mi fii,
Dar la noi mai rar să vii. Pann, p. v. iii 6.
La fel, circumstanţialul de relaţie exprimat printr-un verb la supin (sau la infinitiv, vezi § 659 d) poate constitui anticiparea predicatului:
De urat am mai ura,
Dar ne-i că vom însera
Pe la curtea dumneavoastră. Teodorescu, p. p. 147.
în aceste cazuri, circumstanţialul de relaţie este adesea corelativ al conjuncţiei adversative care introduce propoziţia următoare. Circumstanţialul de relaţie arată aici că acordul vorbitorului se limitează la prima dintre cele două propoziţii coordonate : ,,am fi de acord să mai urăm, însă nu sîntem de acord să întârziem”.
Circumstanţialul de relaţie construit cu una din locuţiunile prepoziţionale cit despre, cit pentru, în privinţa poate anticipa un subiect sau un complement:
Cît pentru străinul brunet, el părea că nu bagă de samă că e lingă o frumuseţă. Negruzzi, s. i 37.
în situaţia în care circumstanţialul anticipă o altă parte a propoziţiei, el nu mai limitează propriu-zis o acţiune sau o calitate, ci reprezintă o întărire, o accentuare a elementului anticipat.
IZOLAREA COMPLEMENTULUI CIRCUMSTANŢIAL DE RELAŢIE
§ 662. Circumstanţialul de relaţie care reprezintă anticiparea unor părţi de propoziţie este totdeauna izolat (vezi exemplele de la § 661). în afară de această construcţie, circumstanţialul de relaţie mai apare, uneori, izolat, cînd este aşezat în propoziţie înaintea predicatului :
Cît despre mine, poţi pleca.
COMPLEMENTUL C
. CIR CUMSTAN ŢI AL
DE RELAŢIE ŞI ALTE COMPLEMENTE
§ 663. Complementul circumstanţial de relaţie introdus prin pentru, mai ales cel care exprimă punctul de vedere, poate fi interpretat în unele cazuri şi ca indirect. în fraza care urmează:
De unde ştii că nu s-or schimba lucrurile în bine şi pentru d-ta! Creangă, p. 235,	’
pentru d-ta poate însemna (potrivit intenţiei vorbitorului) fie „cu
196
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL CONDIŢIONAL
privire la dumneata, în ceea ce te priveşte pe dumneata”, fie ,,în interesul, în favoarea dumitale”.
De asemenea, circumstanţialul de relaţie exprimat printr-un verb lai supin are uneori şi o nuanţă temporală, în exemplul:
Şi-am fost şi prost la numărat Şi n-am ce spune. Coşbuc, p. i 198, la numărat are sensul ,,în ceea ce priveşte număratul”, dar şi ,,cînd am numărat” (nu am fost prost totdeauna, ci numai atunci cînd am numărat).
COMPLEMENTUL CIECUMSTANŢIAL CONDIŢIONAL
§ 664. Complementul circumstanţial condiţional exprimă o ipoteză sau o condiţie de a cărei îndeplinire depinde realizarea acţiunii din propoziţie :
Dîndu-mi din ochiul tău senin
0 rază dinadins,
în călea timpilor ce vin
;	0 stea s-ar fi aprins. Eminescu, o. i 191.
Complementul circumstanţial condiţional se întrebuinţează de obicei în propoziţii al căror predicat este la o formă verbală cu valoare ipotetică : modul condiţional sau indicativul imperfect, viitor sau prezent cu valoare de viitor.
Observaţie. Raportul sintactic de condiţie se exprimă mai des şi mai clar prin propoziţia subordonată condiţională. Complementul condiţional este slab reprezentat tn Limbă şi ca frecvenţă şi ca mijloace specifice de construcţie.
PRIN CE SE EXPRIMA COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL CONDIŢIONAL
§ 665. Circumstanţialul condiţional poate fi exprimat:
a.	prin substantive care exprimă lexical ideea de condiţie (caz, condiţie, ipoteză, eventualitate), de obicei precedate de„prepoziţia în, sau prin orice fel de substantive în acuzativ precedate de locuţiunea prepoziţională în caz de :
în cazul acesta, nu ne mai rămîne ăecît să ne culcăm. Cez. Petrescu, r. dr. 175.
în ipoteza unei retrageri neprevăzute, grupa voastră va acoperi şoseaua cu foc intens. Preda, în gaz. lit. 123 (1957), p. 3;
Observaţie. Dgpă cum se vede din ultimul exemplu, complementele condiţionale tn cazul, tn ipoteza, cu condiţia pot fi .urmate de un atribut In genitiv j in construcţii de acest fel ele se apropie de situaţia unor locuţiuni prepoziţionale. Aceleaşi complemente pot ţi urmate şi de propoziţii atributive introduse prin că, să. sau ctnd; Împreună cu aceste con juneţii, Îmbinări ca tn cazul că, cu condiţia să etc. se apropie de situaţia unor locuţiuni con, jpncţionale.	.
CIRCUMSTANŢIALUL CONDIŢIONAL Şl ALTE COMPLEMENTE
197
în caz de nevoie, întreg postul va ieşi complet înarmat ca să facă impresie mai puternică. Bebreanu, r. ii 149.
Observaţie. In limba vorbită se foloseşte si locuţiunea neliterară la caz de :
Căci la un cam cumva de-ncurcătură,
Nu văd nici uşi deschise, nici ferestre. TopIroeaku, o. i 143 — 144.
Cînd complementul condiţional exprimă presupunerea unei substituiri (de persoane), el poate fi exprimat printr-un substantiv sau un substitut al unui substantiv în cazul genitiv, printr-un pronume personal în dativ sau printr-un adjectiv posesiv, precedate de locuţiunea prepoziţională în locul:
în locul lui vodă, eu nici nu vă mai judecam. Camil Petrescu, o. 1361.
Eu, în locul dumitale, m-aş grăbi să răspund. Sadoveanu, o. vii 605.
b.	prin adverbele altfel şi altminteri folosite după enunţarea singurei
posibilităţi admisibile şi exprimînd, în rezumat, o supoziţie contrară acesteia :	.
Singura soluţie este asta. Altfel ar avea în fiece moment controverse care i-ar paraliza orice mişcare. Bebreanu, r. ii 15-16.
Dar să nu te uiţi, dragul mătuşii, că-i fricoasă ca o căprioară — că şi ea arde de dragostea dumitale. Altfel n-ar veni... Sadoveanu, o. vi 527.
c.	printr-un verb la gerunziu:
Trăind şi nemurind ai să vezi cine sînt eu. Creangă, p. 80.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL CONDIŢIONAL ŞI ALTE COMPLEMENTE
§ 866. în propoziţiile cu predicatul la un mod ipotetic (vezi § 664), cuvinte sau grupuri de cuvinte cu diverse funcţiuni sintactice pot căpăta şi nuanţă condiţională. Un rol hotărîtor are în acest sens intonaţia, uneori şi pauza.
' Astfel, pot avea nuanţă condiţională construcţii care ţin de diferite complemente circumstanţiale :
1.	complemente circumstanţiale instrumentale :	•
Cu un sacrificiu relativ neînsemnat s-ar putea îmbunătăţi viaţa tuturor. Bebreanu, r. i 296.	’	’
2.	complemente circumstanţiale sociative :
Şi-a dat seama că fără ea viaţa lui ar fi zdrobită. Bebreanu, r. i 173.
3.	complemente circumstanţiale de mod :
Poimîine după amiază, cu voia ta, mă înapoiez la Bucureşti. Galac-tion, o. i 408.	’
4.	complemente circumstanţiale de timp :
Acuma era sigur că, în alte împrejurări, adică de n-ar fi fost îndrăgostit, nu s-ar fi mişcat din Amara. Bebreanu, r. ii 214.
198
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL CONCESIV
împletirea circumstanţei de condiţie cu alte circumstanţe — de mod, de instrument, de timp, de cauză — se întîlneşte adesea la complementele exprimate prin gerunzii. Iată un exemplu cu nuanţe mixte : Ştie oare ea că poate ca să-ţi dea o lume-ntreagă,
C-aruncîndu-se în valuri şi cercînd să te-nţeleagă
Ar împlea-a ta adîncime cu luceferi luminoşif Eminescu, o, i 102.
BIBLIOGRAFIE
Mioara Avram, Despre corespondenţa dintre propoziţiile subordonate şi părţile de propoziţie tn SG I, p. 153-157.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL CONCESIV
§ 6G7. Complementul circumstanţial concesiv determină un verb sau un adjectiv, indicînd un obiect sau o situaţie care ar fi fost de aşteptat să împiedice realizarea unei acţiuni sau existenţa unei calităţi:
Cît de tînăr se păstrează.. .cu tot părul alb. Cez. Petrescu, 1, ii 123.
Observaţie. De obicei raportul sintactic de concesie se exprimă cu ajutorul propoziţiilor : complementele concesive se tntîlnesc destul de rar. Pentru situaţiile care pot duce la confuzii între propoziţia concesivă şi complementul concesiv vezi § 861,
PRIN CE SE EXPRIMA COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL CONCESIV
§ 668. Ciiccmstanţialul ccncesiv poate fi exprimat :
a. printr-un substantiv sau un substitut al unui substantiv precedat de locuţiunile prepoziţionale cu tot (cu toată, cu toţi, cu toate), în ciuda, în pofida, împotriva sau în contra :
Eram trist cu tct timpul frumos a primăverii. Negruzzi, s. i 95.
M-am gînăit cîtă prăpastie este între educaţiunea spiritului şi edu-eaţiunea inimii şi cum neglijînd pe aceasta din urmă nu poţi, cu toată învăţătura, produce decît monştri sociali. Caragiale, o. ii 122.
Din inima lor nu s-a şters purtarea necuviincioasă a spinului, cu toate îndreptările şi înrudirea lui. Creangă, p. 209.
Observaţie. Pronumele demonstrative acesta; ăsta în forma de feminin-neutru plural împreună cu locuţiunea prepoziţională cu tot. . . în forma corespunzătoare alcătuiesc locuţiuni adverbiale cu valoare concesivă :
Cu mine zilele ţi-adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-apururi ziua cea de azi. Eminescu, o. i 204.
Verişoara ta tot tînără rămîne în ciuda vremii ce trece. I. Negruzzi, în CONV. LIT. VII (1874), p. 4.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL OPOZIŢIONAL
199
Observaţii. 1. Locuţiunea prepoziţională tn pofida, echivalentă cu tn ciuda, este mai puţin Întrebuinţată, avlnd un caracter regional şi Învechit.
2. Atlt tn ciuda, cit şi tn pofida apar construite mai ales cu substantivul fapt urmat de o propoziţie atributivă introdusă prin că : tn ciuda (sau In pofida) faptului că.
împotriva aşteptărilor, nenea Iorgu nu sări de pe canapea, nici nu începu să se plimbe ca de obicei. Cez. Petrescu, s. r. 103.
b.	printr-un verb la gerunziu, uneori precedat de adverbul chiar (negativ nici), sau la infinitiv cu prepoziţia fără :
Părînd pe veci a răsări
Din urmă moartea-l paşte. Eminescu, o. i 178.
Chiar îngrijindu-se la cei mai buni medici, nu se mai putea vindeca.
Fără a fi din partea locului, el cunoştea bine drumul.
CORELATIVUL COMPLEMENTULUI CONCESIV
§ 669. Complementul circumstanţial concesiv este construit adesea cu un corelativ pe lingă euvîntul regent; în această calitate se folosesc adverbe ca totuşi sau tot. De exemplu, în citatul din I. Negruzzi de la § 668, complementul concesiv în ciuda vremii are drept corelativ adverbul tot.
Corelativul se întrebuinţează în special atunci cînd complementul concesiv nu are o construcţie specifică, de exemplu cînd e exprimat printr-un gerunziu :
Slugărind de dimineaţa pînă noaptea, plină de griji, de treburi şi de nemulţumiri, ea venea totuşi cit putea de des... ca să-şi rotească ochii în gospodăria dragă ei. V. Demetrius, Nuvele (Bucureşti, 1956), p. 160,
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL OPOZIŢIONAL
§ 670. Complementul circumstanţial opoziţional arată obiectul sau acţiunea care se opune celor exprimate prin subiectul, prin complementul sau prin predicatul propoziţiei.
Exprimă opoziţia faţă de :
a.	subiect :
O beşică-n loc de sticlă e întinsă-nferâstruie.'EumEsev, o, i 84.
în locul lui am fost e u.
b.	complement (direct, indirect sau circumstanţial) :
în loc de carne de vacă, ar fi trebuit să-i prezenţi dobe de mistreţ şi chebapuri de căprioară, în loc de pui de găină fripţi, prepeliţe tăvălite în mălai şi b ic aţi prăjiţi în mustul lor. Odobescu, s. iii 39.
Scuturarăm, pe cît cu putinţă, cu mîinile în loc de perie, colbul de pe noi. Hogaş, dr. ii 6.
c.	predicat:
î nloc de a-şi vedea de şcoală, umblă să pescuiască. Slavici, o, ii 14
200
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL OPOZIŢIONAL
Dar vremea trecea eu amăgele şi eu creşteam pe nesimţite; şi tot alte gînăuri îmi zburau prin cap şi alte plăceri mi se deşteptau în suflet; şi în loc de înţelepciune, mă făceam tot mai neastîmpărat. Creangă, a. 36.	'
Cînd complementul opoziţional se referă la subiect sau la alt complement, raportul de subordonare opoziţională este echivalent, din punctul de vedere al sensului, cu un raport de coordonare adversativă între două părţi de propoziţie. Construcţia în care apare în loc de poate fi transpusă într-o construcţie adversativă de tipul: nu... ci. Astfel, în citatul din Eminescu, înlocuind raportul de subordonare opoziţională printr-unul de coordonare adversativă, vom avea : Nu o sticlă, ci o băşică e întinsă-n ferăstruie.	’	,
Cînd complementul opoziţional se referă la un predicat verbal, raportul de subordonare opoziţională dintre părţile de propoziţie este echivalent cu un raport de coordonare adversativă între propoziţii. De exemplu, în citatul din Slavici: în loc de a-şi vedea de şcoală umblă să pescuiască, dacă înlocuim raportul de subordonare opoziţională cu un raport de coordonare adversativă, complementul opoziţional devine, propoziţie adversativă precedată de conjuncţia ci : Nu-şi vede de şcoală, ci umblă să pescuiască.	'
PRIN CE SE EXPRIMĂ COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL OPOZIŢIONAL
§ 671. Complementul circumstanţial opoziţional se exprimă :
a.	printr-un substantiv sau printr-un substitut al acestuia (pronume, numeral) precedat de locuţiunile prepoziţionale în loc de şi în locul:
Ştiţi voi povestea, cînd un fiu De împărat odată, în piept cu dor furbat de viu,
8-a îmbrăcat în fată,
Şi-avînd, în loc de paloş, fus,
Şi-n loc de coif, năframă,
Pe pieptul tînăr el şi-a pus
Altiţă-n loc de-aramă? Coşbuc, p. i 70. în loc de acestea venim din contră cu mîinile goale, dar cu un plan bine statorit în minţile noastre. Odobescu, s. ii 399.
în locul lui se trimise un alt sergent, a cărui trupă fu într-adevăr ,,făcută praf” fără nici un folos. Arghezi, p. t. 149.
b.	printr-un verb la infinitiv precedat de locuţiunea prepoziţională în loc de (a) :	’	’
Mirosul..., în loc de aface bine, ar fi adus ameţală. Conachi, p. 268.
Observaţie. De obicei, complementul opoziţional exprimat printr-un substantiv realizează o opoziţie faţă de subiect sau de un complement din propoziţie, tar cel exprimat printr-un infinitiv se opune predicatului propoziţiei, după cum s-a arătat mai înainte. Uneori însă complementul opoziţional exprimat printr-un substantiv se poate opune predicatului: Ucigaşul lui Andrei, în loc de răsplata ce aştepta de la Mihai, fu ostndit a i se tăia capul pentru fărădelegea ce făcuse. BAlckscu. o. ii 260 (vezi şi citatul din CBEANGĂ, a. 36 de la § 6701
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL CUMULATIV
20 î-
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL OPOZIŢIONAL ŞI ALTE COMPLEMENTE
§ 672. Uneori complementul circumstanţial opoziţional cuprinde şi nuanţe de sens ale altor complemente.
El poate să conţină o nuanţă locală:
In locul umărului drept avea un deget de forma degetului cel mare. Alexandrescu, p. 215.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL CUMULATIV
§ 673. Complementul circumstanţial cumulativ arată lucrul, fiinţa sau situaţia căreia i se adaugă cele exprimate prin subiect, prin complement sau prin predicatul propoziţiei.
. Observaţie. Partea de propoziţie care adaugă ceva nu este complementul circumstanţial cumulativ, cum ar fi de aşteptat datorită denumirii; situaţia este asemănătoare cu cea de la raportul concesiv.
a.	Complementului cumulativ i se alătură subiectul:
Pe lingă undiţă, poate ar fi bună şi o manta de ploaie? Sadovea-nu, o. xiv 547.	’
în afară de Pascalopcl şi Otilia,pe bancheta din faţa lor şedea ghemuit şi moş Costache. Călinescu, e. o. i 48.
b.	Complementului cumulativ i se alătură complementul (de obicei direct sau indirect):
Era cit p-aci să scoale pe nevastă-sa, să se sfătuiască ce să ia de prin casă afară de bani şi bijuterii. Rebreanu, r. ii 128 (complement direct).	'
între toate acestea, una sufere mai grozav — e cucoana Luxiţa; fiindcă toate celelalte sufăr numai de căldură şi de sete, pe cită vreme dumneaei sufere pe lingă astea şi de foame. Caragiale, o. i 278 (complement indirect).
c.	Complementului cumulativ i se alătură predicatul:
Mini imi vine un foarte bun cort de campanie... Pe lingă asta, angajez imediat oameni ca să-mi facă o colibă de scînduri. Uado-veanTj, o. xii 490.
Da Vinci pe lingă pictor mai era şi sculptor şi arhitect.
PRIN CE SE EXPRIMĂ COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL CUMULATIV
§ 674. Complementul circumstanţial cumulativ se exprimă printr-un substantiv sau un substitut al acestuia (pronume, numeral), precedat de locuţiunile prepoziţionale (in) afară de, în afara sau de prepoziţia compusă pe lingă:
Şi fiindcă era spre sară, cucoana^Mărioara, spre mai multă lumină, lipea prin crăngile alunilor o mulţime de lumină rele de ceară albă, afară de cele două lămpi mari, ce ardeau pe masă. Hogaş, dr. it 104.
202
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL CUMULAŢII'
Toate aceste lucruri, şi altele afară de acestea, ajunsese să le ştie şi Constantin Fierăscu. Galaction, o. i 121.
In afară de cei cincisprezece se mai strînsese în ogradă un pîlc de oameni. Rebreanu, r. i 113.
In afara cercetării aspectelor distribuţionale ale limbii, descriptiviştii se ocupă şi de forma concretă sub care se prezintă morfemul în cadrul vorbirii. lr XII (1963), p. 13.
Pelîngăfoame, simţea apăsînd-ostrăinătatea. Sadoveanu, o. xii 678,
Observaţie. In limba mai veche complementul cumulativ se putea construi şi cu locuţiunea prepoziţională (de)osebit de :
Deosebit de romtnii... chiar saşii şi săcuii erau cu lotul In faoorul lui Mihai-vodă
Băi.cescu, o. ii 225.
Pronumele demonstrativ acesta, ăsta la forma sa de feminin singular cu valoare de neutru, precedat de elementele prepoziţionale amintite sau de locuţiunea prepoziţională plus de, care nu apare decît în această construcţie (şi numai în limba vorbită), formează locuţiunile adverbiale (în) afară de asta (sau aceasta), pe lîngă asta (sau aceasta), (în) plus de asta (sau aceasta). Aceste locuţiuni adverbiale rezumă o întreagă situaţie expusă anterior, fiind echivalente cu o propoziţie cumulativă :
Nu spune nimene că asemenea gospodari cu vază ar fi în stare a săvîrşi o faptă rea, — dar e bine să-şi arate îndreptările. Afară de asta, a mai spus nu ştiu cine că numaidecît cinstiţii gospodari trebuie să arate martorul ori martorii care s-au găsit faţă la vînzare şi la numărătoarea banilor, SadO-VEANU, O. X 624.	’	’
Nu pot pleca deoarece este frig şi plus de asta şi plouă.
în anumite situaţii complementul circumstanţial cumulativ mai poate fi construit şi cu decît urmat de un acuzativ cu sau fără prepoziţie sau de un dativ, avînd de obicei o construcţie asemănătoare cu cea a părţii de propoziţie la care s.e referă:	’
Ceteam şi alte cărţi decît cele de învăţătură! Galaction, o. i 11.
Uneori decît poate fi urmat direct de un acuzativ, chiar dacă partea de propoziţie la care se referă este un acuzativ cu prepoziţie :
Am mai văzut şi pe alţii decît tine.
COKELATIVELE COMPLEMENTULUI CIRCUMSTANŢIAL CUMULATIV
§ 675. Complementul circumstanţial cumulativ poate să aibă drept corelative adverbele şi, încă şi, care stau lîngă partea de propoziţie cumulată, mai, care stă pe lîngă verb, şi apoi, apoi (...) şi, care pot sta atît pe lîngă partea de propoziţie cumulată, cît şi pe lîngă verb. Adeseori apar mai multe corelative la un loc : încă mai şi, apoi mai şi. Ele au scopul de a sublinia şi mai puternic cumulul:
Grigoriţă al meu, pe lîngă toate cotloanele sfintelor locaşuri, cunoştea şi toate sfintele cotloane ale vieţii şi regulelor călugăreşti. Hogaş, dr. ii 6.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE EXCEPŢIE
203
Pe lîngă acestea mai avea strînse şi părăluţe albe pentru zile negre, Creangă, p. 3.	’
Afară de tata, de mama, de unchiul Luca şi de tanti, afară de bunic şi de bunică... mai sînt şi alţii, oameni necunoscuţi. Sadoveanu, o. ii 538.
Adverbul cumulativ şi apare în mod obligatoriu atunci cînd complementul cumulativ este introdus prin decît.
Aveam şi alte legături şi prietinii decît cele literare. Sadoveanu. o. xvi 442.	'
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL CUMULATIV ŞI ALTE COMPLEMENTE
§ G76. Uneori, mai ales atunci cînd se referă la subiect, complementul cumulativ se apropie ca sens de cel sociativ:
Pe lîngă tendinţa de a se despărţi prin punct (sau punct şi virgulă) anumite propoziţii, în scrierile contemporane acţionează şi tendinţa contrarie. sg iii 136.	’	’	’
Negarea posibilităţii de realizare a cumulului apare la complementul circumstanţial de excepţie negativ (vezi § 680).
BIBLIOGRAFIE
Fulvia Ciobinu, Ca privire la construcţiile care exprimă cumulul şi excepţia, In LR XI (1962) nr. 4, p. 375-386.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE EXCEPŢIE
§ 677. Complementul circumstanţial de excepţie exprimă obiectul care constituie o excepţie faţă de subiect, de complement, de atribut sau de numele predicativ. El prezintă două aspecte : unul pozitiv şi altul negativ.
Complementul de excepţie pozitiv se caracterizează prin faptul că stă pe lîngă un verb pozitiv şi constituie o excepţie faţă de o parte de propoziţie, de asemenea pozitivă.
Toţi erau încîntaţi, afară de Gogu. Rebreanu, i. ii 185.
Complementul de excepţie negativ se deosebeşte de cel pozitiv prin faptul că determină un verb negativ şi exprimă obiectul care constituie o excepţie faţă de altă parte de propoziţie negativă sau cu înţeles negativ :
Afară de tîrgurile din Moldova, eu n-am cunoscut nimica. Sadoveanu, o. x 375.
Complementul circumstanţial de excepţie, atît pozitiv, cît şi negativ, exprimă excepţia :
a. faţă de subiect :
Toate luntrile fură mistuite prin foc, afară de vreo zece. Bălcescu, o. ii 75.
N-a fost altceva decît gura lumii. G. M. Zamfirescu, m. d. ii 31.
204
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE EXCEPŢIE
b.	faţă de complement (de obicei direct, mai rar indirect şi circumstanţial) :
El umplu toţi sacii cu făină, afară de unul. ant. lit. pop. ii 217 (complement direct).
Nu se teme de nimeni afară de tine (complement indirect).
c.	(rar) faţă de atribut :
Apariţia ei presupune mai mult o femeie severă, dedicată orbeşte muncii sale, fără c ăl dur ă omenească (în afara dragostei pentru cele două fete ale sale), magazin, 213 (1961), p. 4.
d.	(rar) faţă de numele predicativ :
M-am încredinţat că amicul meu este un mare politic, un bun matematic, un bun mineralog, în sfîrşit că este or c e alt afară de pictor. Alexandrescu, p. 217.	‘
CARACTERISTICI ALE PĂRŢII DE PROPOZIŢIE LA CARE SE REFERĂ COMPLEMENTUL'
CIRCUMSTANŢIAL DE EXCEPŢIE
§ 678. Partea de propoziţie la care se referă complementul circumstanţial de excepţie poate fi exprimată diferit, după cum complementul este pozitiv sau negativ.
1.	Cînd complementul de excepţie este pozitiv, partea de propoziţie la care se face referirea este exprimată prin :
a.	substantive, însoţite sau nu de adjective pronominale nehotă-rîte sau de adjective care exprimă o totalitate : orice, oricare, fiece, fiecare tot, întreg etc. Cînd substantivul apare singur, stă la plural sau, mai rar, la singular, exprimînd de asemenea obiectul luat ca o totalitate :
Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare btrăine. Hogaş, dr. i 1.
•	Tovarăşii lui Mantu Miu, însă, erau tot atît de haiduci cît şi de
negustori (afară de cîţiva...). Galaction, o. i 265.	:
Afară de nişte boarfe, zestre n-aducea. Rebreanu, i. ii 133.	’
' în aceeaşi categorie intră şi adjectivele cu valoare de substantiv :
Răspunseră toţi, afară de doi juni boieri. N egruzzi, s. i 149.	!
b.	pronume nebotărîte : oricine, orice, oricare, fiecare etc.
Citeşte orice afară de romane de aventuri.
c.	adverbe nehotărîte : oriunde, oriîncotro, oricînd etc.	:
Poţi să vii oricînd, afară de joia viitoare.	.
2.	Cînd complementul de excepţie este negativ, partea de propoziţie la care se referă excepţia este exprimată prin :	■
a. substantive, de obicei însoţite de adjective pronominale negative sau nehotărîte : nici un, vreun, alt etc.
N-am cumpărat alt lucru ăecît cărţi.
•	b. pronume negative sau nehotărîte : nimeni, nimic, altceva, altcineva etc.
—	N-ai găsit nimic în casă?
—	Nimic, afară de nişte mărunţiş. Călinescu, e, o. ii 293.
PRIN CE SE EXPRIMA CIRCUMSTANŢIALUL DE EXCEPŢIE
206
c.	adverbe negative sau nehotărîte : niciodată, nieicînd, nicăieri, vreodată, altundeva :
Rîndunica nu-şi face cuib nicăieri decît la noi.
Adeseori, atît adjectivele pronominale, cit şi pronumele şi adver bele pot apărea cîte două :
N-a venit nimeni altcineva afară de el.
PBIN CE SE EXPRIMĂ COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE EXCEPŢIE
§ 679. Complementul circumstanţial de excepţie, atît pozitiv, cit şi negativ, poate fi exprimat prin :
a. substantive sau substitute ale acestora (pronume, numerale) precedate de locuţiunile prepoziţionale (în) afară de, în afara, cu excepţia : Morarul, cum văzu că toate apele au îngheţat, afară de apa de la moara lui, pe loc se gîndi că asta este o minune. Delavrancea, v. v. 190.
Dat fiind că în limba noastră substantivele... au (cu excepţia singularului femininelor ) o singură formă pentru toate cazurile, articolul a devenit desinenţă. Iordan, l. r. c. 248.
Accidentul, în afara unui dramatism exterior şi a unor cadre filmate în avion,... nu aduce nimic nou. contemporanul, 849 (1963), p. 5.
Scaunele erau rezervate numai pentru doamne, căci domnii, în afară de cîţiva mai bătrîni, şedeau în picioare. Rebreanu, i. i 160.
\ b. adverbe precedate de locuţiunea prepoziţională (în) afară de : Te aştept în orice zi a săptămînii în afară de poimîine. Complementul circumstanţial de excepţie negativ poate fi introdus şi prin adverbul decît. în acest caz, el are, de obicei, o construcţie asemănătoare cu cea a părţii de propoziţie la care se referă, puţind fi exprimat printr-un acuzativ cu sau fără prepoziţie, un genitiv, un dativ sau un adverb, după cum partea de propoziţie la care se referă este un acuzativ cu sau fără prepoziţie, un genitiv, un dativ sau un adverb :
Ţinea mînele tinerei dame strînse întru ale sale cu o familiaritate neiertată altui decît unui bărbat. JSTegruzzi, s. i 37.
D -altceva să nu vorbiţi
Decît de nou-mpărat. Teodorescu, p. p. 110.
... Uneori decît poate fi urmat direct de un acuzativ, nemaipăstrînd construcţia asemănătoare celei pe care o are partea de propoziţie la care se referă :
Căci pentru care altă minune decît tine Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine Pe basme şi nimicuri. Eminescu, o. i 232.
Observaţii. 1, Complementul de excepţie introdus prin (In) afară de apare uneori întărit de adverbul numai:	’ ,
Toţi fiii oamenilor periră, afară numai de cl/iua. ODOBESCTT, S. III 276 Mai rar, se intîlneşte şi construcţia afară dectt:
Nimeni, In adevăr, n-a supărat pe d-l Stavrache, afară decît popa lancu volinlirul, CJLRA" aiALE. O. I 172.	.
206
ELEMENTUL PREDICATIV SUPLIMENTAR
2. In limba mai veche şi astăzi regional complementul de excepţie negativ tnai poate fi introdus prin prepoziţia fără, adeseori Însoţită de unul dintre adverbele numai şi decit sau chiar de amîndouă :
Al(i boieri mai aproape nu se aflarâ, fără numai Preda Bmescn şi frale-său. BĂLCESCU, o. Ii 202.
Fără decit noi, nimeni nu îndrăzneşte să intre aici. Sadoveanu, o. X 44.
Era burlac, — şi altă patimă n-avea pe lume, fără decit numai femeile. SADOVEANU, O. 11 69.
CORELATIVII, COMPLEMENTULUI CIRCUMSTANŢIAL UE EXCEPŢIE
§ 680. Complementul circumstanţial de excepţie negativ, spre deosebire de cel pozitiv, exprimă totodată şi o idee de cumul negativ, deoarece neagă orice posibilitate de realizare a cumulului.
Uneori, atunci cînd vorbitorul vrea să insiste asupra imposibilităţii de a se realiza cumulul, complementul circumstanţial de excepţie negativ are drept corelativ adverbul mai, care stă pe lingă verb.
Afară de tîrgurile din Moldova, eu n-am mai cunoscut nimica.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE EXCEPŢIE ŞI ALTE COMPLEMENTE
§ 681. Complementul circumstanţial de excepţie construit cu decit se apropie uneori de complementul circumstanţial de mod comparativ (vezi § 647).
BIBLIOGRAFIE
Fulyia ciobanu, Cu privire la constiucfiile care exprimă cumulul şi excepţia, în LR XI (1962). nr 4, p. 375-386.
ELEMENTUL PREDICATIV SUPLIMENTAR
§ 682. Elementul predicativ suplimentar este partea secundară de propoziţie care însoţeşte un verb, exprimînd o caracteristică sau o acţiune simultană cu acţiunea verbului şi referitoare la nume (sau construcţii echivalente) cu difciite funcţiuni pe lingă acel verb:
—	Măi babă, noi ne ducem, zise el. Să te găsesc sănătoasă.
Mătuşa Varvara oftă şi-i întinse traista.
—	Să vii sănătos. Sadoveanu, o. vii 413.
Conţinutul elementului predicativ suplimentar priveşte numele (pentxu funcţiunile acestuia vezi § 683), dar este exprimat prin intermediul verbului însoţit; în felul acesta elementul predicativ suplimentar apare drept o parte secundară de propoziţie cu dublă subordonare.
§ 683. Caracteristica sau acţiunea exprimată de elementul predicativ suplimentar se poate referi:
PRIN CE SE EXPRIMĂ* ELEMENTUL PREDICATIV SUPLIMENTAR
207
a.	la subiect:
S-a întors bolnavă şi plîngînd la ‘părinţii săi. Sadoveanu, o. viii 485.	’
Am rămas noi acum numai trei la Pavel ciubotarul: eu, Gîtlan, văru-meu Ioan, poreclit Mogorogea, şi moş Boărîngă pe deasupra. Creangă, a. j 03.	’	’
b.	la complementul direct :
O tînără doamnă italiancă, văzînd-o bolnavă şi plîngînd, veni Ungă ea să-i dea ajutor. Sadoveanu, o. viii 314.	’
Pe consoarta amicului meu o cheamă din botez Nastasia. Cara-GIALE, O. II 145.
c.	la complementul indirect :
îmi place să stau ore, zile şi vieţi. în atelierul tău, numai ca să mă uit la tine lucrînd, mai mult în aer decît în materie, umblînd cu mîna pe deasupra cutiilor tale mici. Arghezi, p. t. 181.
De mult toată lumea îi zicem Graziella. Caragiale, o. ii 145.
d.	la complementul de agent:
Lui nu-i tihnea ţigara decît fumată singur. Cez. Petrescu, I. i 6.
Dintre aceste patru tipuri sînt frecvente construcţiile referitoare la subiect şi la complementul direct.
PRIN CE SE EXPRIMĂ ELEMENTUL PREDICATIV SUPLIMENTAR
§ 684. Elementul predicativ suplimentar poate fi exprimat prin :
1.	substantive :
a.	fără prepeziţii:
Măria-sa nu vine voievod din mila necredincioşilor ismailiteni. Sadoveanu, o. xviii 3 80.	’
b.	cu prepoziţii, între care mai obişnuite sînt ca, de, drept şi cu : Am decretat tricolorul ca steag naţional. Camil Petrescu, b. 106. Dincoaci îndemnul firii trece de vină mare. Alexandre seu, o. 402. Şi alesese drept profesor pe verişorul ei. Alecsandri, pr. 193. După puţină vreme îşi potoli iar mersul, cu inima bătînd. Sadoveanu,
o. viii 212.	’
c.	în construcţii comparative cu adverbele ca sau cît:
Şi-l găsirăm
în pai ca trestia, în spic ca vrabia
Şi-n bob ca mazărea. Teodorescu, p. p. 139.
2.	adjective şi participii (şi adjective provenite din gerunziu) :
a.	fără prepoziţii:
Pazele soarelui străbăteau slabe şi abia călduţe printre crengi goale. Cez. Petrescu, î. i 21.	’
Mahalaua înţelenise îngropată în troieni. Delavrancea, h. t. £49. Atunci tu prin întuneric te apropii surîzîndă. Eminescu, o. i 42.
208
ELEMENTUL PREDICATIV SUPLIMENTAR
b. cu prepoziţii (de, drept) :
Nu mă ştiu, de vinovat. Teodorescu, p. p. 295.
Observaţie. Şi locuţiunile adjectivale pot ti un mijloc de exprimare a elementului predicativ suplimentar :
Oricum insă, eu găseam de vină pe tovarăşul meu. Hooas. i>r. i 2.
îl cred in stare de orice. DAvniOUI.U, M. 15.
3.	pronume :
a.	fără prepoziţii:
De cînd ţi-am mărturisit prostia care-mi umblă prin cap, te văd alta Sadoveanu, o. viii 160.
b.	cu prepoziţii (aceleaşi ca la substantiv 1 b) :
Drept cine mă iei oare? Macedonski, o. ii 2.
c.	în construcţii comparative (vezi 1 c) :
L-am lăsat cît tine.
4.	numerale :
Plecat-am nouă din Vaslui. Alecsandri, p. iii 436.
Era încredinţat de iubirea ei şi n-avea nici un motiv să n-o socotească întâia. Sadoveanu, o. viii 223.
5.	verbe :
a.	la gerunziu (de obicei fără prepoziţie, uneori cu prepoziţia ca •sau drept) :
Tocmai atunci s-auzi miorlăind la uşă cotoiul. Delavrancea, h. t. 40.
Reflexivele impersonale pot fi considerate ca făcînd parte din diateza reflexivă, scl xi (1960), nr. 3, p. 347.
b.	la infinitiv :
Acum întîiaşi dată vedem ideea de unitate a se arăta. Bălcescu, o. ii 13.
Mijloacele de exprimare comune celor patru tipuri ale elementului predicativ suplimentar distinse după partea de propoziţie la care se referă ţsubiect, complement direct, indirect sau de agent) sînt substantivele, adjectivele şi verbele la gerunziu, toate fără prepoziţii. Tipurile referitoare^ la subiect şi la complementul direct au mai multe mijloace! de exprimare,' •în general comune sau deosebite numai prin frecvenţă; există totuşi unele mijloace care se folosesc numai în construcţii referitoare la complementul direct sau la subiectul unor verbe pasive şi reflexive : adjectivele cu prepoziţii, substantive cu prepoziţii ca pentru sau contra, verbele la infinitiv şi verbele la gerunziu construite cu prepoziţii.
§ 685. O caracteristică formală a elementului predicativ suplimentar exprimat prin substantive şi adjective este nearticularea : adjectivele apar totdeauna nearticulate, iar substantivele atunci cînd nu sînt construite cu prepoziţii (şi însoţite de determinări) sau cu adverbe de comparaţi^.
Lipsa articolului hotărît enclitic la adjectiv poate servi ca mijloc de deosebire a elementului predicativ suplimentar de atribut atunci cînd adjectivul-apare înaintea substantivului subiect. în exemplul:
De la gîrlă-n pilcuri dese	:
. Zgomotoşi copiii vin, Coşbug, b. i. 6,
folosirea nearticulată a adjectivului (zgomotoşi) înaintea unui substantiv
ASPECTUL NOMINAL Şl ASPECTUL VERBAL
209
articulat (copiii) arată clar că adjectivul nu se grupează cu substantivul şi deci nu e atribut.
Pentru adjectivul aşezat după substantiv există o marcă negativă în imposibilitatea folosirii articolului demonstrativ cel, cea, cei, cele.
Dacă în exemple ca :
Trec zilele voioase şi orele surîă. Eminescu, o. i 56, ar exista îndoială asupra funcţiunii sintactice a adjectivului, verificarea se poate face cu ajutorul introducerii articolului demonstrativ (e evident că nu e vorba de zilele cele voioase, ci de zile care trec voioase).
Dintre prepoziţiile folosite cu diverse părţi de vorbire (substantive, adjective, pronume şi verbe la gerunziu), specifice pentru elementul predicativ suplimentar sînt drept, de şi ca (cu acelaşi sens). Celelalte prepoziţii sînt în general comune cu atributul şi cu numele predicativ.
ASPECTUL NOMINAL ŞI ASPECTUL VERBAL AL ELEMENTULUI PREDICATIV SUPLIMENTAR
§ 686. După mijloacele de exprimare şi după faptul dacă exprimă o caracteristică sau o acţiune, elementul predicativ suplimentar este de două feluri: nominal şi verbal. în general, cînd este exprimat prin subr stantive, adjective, pronume şi numerale în construcţiile arătate la § 684 punctele 1—4 elementul predicativ suplimentar este nominal, iar cînd este exprimat prin verbe la gerunziu sau la infinitiv (vezi § 684 sub 5) el este verbal, dacă verbul la gerunziu sau la infinitiv nu este copulativ.
Elementul predicativ suplimentar de tip nominal se acordă cu numele La care se referă în număr şi gen la fel canumele predicativ (vezi §536—541).
Aspectul verbal al elementului predicativ suplimentar cunoaşte şi un tip special reprezentat de o construcţie complexă în care, în absenţa elementului verbal însuşi, apar numai determinante referitoare la verbul absent (verb cu sens de existenţă) şi la subiectul lui; aceste determinante sînt mai ales complemente (şi propoziţii) circumstanţiale de loc :
Unde te visezi, de umbli cu porci după tine? Creangă, p. 83.
După asta o vreme nu s-a mai întors la Garanasuf. Iusuf îl credea acasă; maică-sa îl credea la Iusuf. Sadoveanu, o. xvi 84, mai rar de timp :]
Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare, visîndu-se-ntr-o clipă cu anii înapoi. Eminescu, o. i 114.
GRADUL DE DEPENDENŢĂ FAŢĂ DE VERB A ELEMENTULUI PREDICATIV SUPLIMENTAR
§ 687. Elementul predicativ suplimentar îşi exprimă caracterul predicativ prin intermediul verbului însoţit, de care apare dependent.
u Dependenţa de verb a elementului predicativ suplimentar se manifestă prin legătura în timp cu verbul însoţit: elementul predicativ supli-
14 - C. 4366
210
ELEMENTUL PREDICATIV SUPLIMENTAR
mentar exprimă o caracteristică sau o acţiune simultană cu acţiunea verbului însoţit, fie că există numai atunci, fie că e permanentă, dar atunci devine actuală şi remarcabilă, fie că apare în timpul respectiv. De exemplu :
—	caracteristici limitate la durata verbului însoţit :
Prin ce ţinuturi rătăceşti
Pribeagă 1 Topîrceanu, o. i 241.
—	caracteristici permanente actualizate :
O pisică trecu albă pe linia gardului. Cez. Petrescu, I. i 257.
—	caracteristici apărute în timpul desfăşurării acţiunii (care pot continua să existe) :
Ploaia asta te face neom. Sadoveanu, o. vi 561.
în ce priveşte gradul de dependenţă a elementului predicativ suplimentar faţă de verbul însoţit se disting două situaţii:
a.	situaţii în care dependenţa de verb e foarte slabă, întrucît verbul
indică doar acţiunea în cursul căreia se manifestă o anumită caracteristică a subiectului sau a unui complement; în aceste situaţii elementul predicativ suplimentar nu are nuanţe circumstanţiale :	’
Luna pe cer trece-aşa sfîntă şi clară. Eminescu, o. i 231.
b.	situaţii în care caracterizarea numelui în momentul acţiunii are
legătură cu modul de desfăşurare a acestei acţiuni. în aceste situaţii elementul predicativ suplimentar are nuanţe circumstanţiale (de mod, de timp, de cauză sau de concesie) :	’
—	nuanţe de mod :
Tătarii mîncau grăbiţi lingă capetele cailor. Sadoveanu, [o. v 502.
—	nuanţe de timp :
Am cunoscut-o tînără.
—	nuanţe de cauză :
Primarul Ion Pravilă intră în circiumă frecînău-şi mîinile mulţumit. Rebreanij, r. ii 73.	’
ELEMENTUL PREDICATIV SUPLIMENTAR ŞI ALTE PĂRŢI DE PROPOZIŢIE
§ 688. Elementul predicativ suplimentar este foarte apropiat de predicat atît prin conţinut, c-ît şi prin mijloacele de exprimare şi acord. Spre deosebire de predicat însă, elementul predicativ suplimentar este o parte secundară de propoziţie care îşi exprimă conţinutul predicativ prin intermediul unui verb din afara structurii sale.
Verbele pe lîngă care apare elementul predicativ suplimentar sînt în general verbe cu sens lexical autonom (vezi exemplele de la § 682 şi 683 : a găsi, a veni, a se întoarce, a fi poreclit, a vedea, a se uita, afuma etc.). Verbele cu sens lexical mai slab se plasează la limita dintre verbele care pot fi construite cu un element predicativ suplimentar şi verbele copulative, cu nume predicativ; aşa sînt verbe ca a rămîne, a sta, a părea, a se arăta etc.
Asemănarea cu predicatul rezultă şi din echivalenţa elementului predicativ suplimentar cu predicatul unei propoziţii coordonate sau subordonate : s-a întors bolnavă şi plîngînd jtoate fi înţeles ca- s-a întors şi
KLBMENTUL PREDICATIV SUPLIMENTAR Şl ALl’E PAR(1 DE PROPOZIŢIE
21J
era bolnavă şi plîngea, iar am văzut-o bolnavă şi plîngînd înseamnă am văzul că era bolnavă şi plîngea.
Prin faptul că apare pe lîngă un verb, elementul predicativ suplimentar pare apropiat de un complement, în primul rînd de un complement circumstanţial de mod. Asemănarea cu un complement circumstanţial de mod se manifestă şi în posibilitatea echivalenţei elementului predicativ suplimentar, în unele situaţii, cu adverbe sau cu alte construcţii circumstanţiale : mîncau grăbiţi poate echivala cu mîncau grăbit, mîncau în grabă etc.
Elementul predicativ suplimentar se deosebeşte de complement din punctul de vedere al conţinutului prin referirea sa la nume, iar în mod special de complementele circumstanţiale prin posibilitatea absenţei oricăror nuanţe circumstanţiale (vezi § 687, situaţiile de sub a). Din punct de vedere formal un element deosebitor poate fi acordul.
Observaţie. In construcţiile cu mijloace de exprimare identice, cum sînt verbelt la gerunziu, delimitarea elementului predicativ suplimentar de complementul circumstanţial de mod se face ţinînd seama de sensul lexical al verbelor la gerunziu şi al verbelor însoţite Dacă e vorba de gerunzii ale unor verbe care pot caracteriza acţiunea verbului însoţit, ele sîni complemente circumstanţiale de mod : vine aiergtnd; dacă gerunziul nu poate caracteriza verbul însoţit, ci arată doar o acţiune săvîrşită simultan, el este element predicativ suplimentar : i>ine pltnglnd.
Prin referirea la un nume, elementul predicativ suplimentar pare apropiat de atribut; asemănarea cu atributul se explică însă de fapt prin asemănarea cu predicatul (vezi § 534, 535). Beferirea simultană la un nume şi la verb constituie un punct de asemănare particulară cu categoria atributului circumstanţial (din cadrul atributului); elementul predicativ suplimentar se deosebeşte însă de atributul circumstanţial prin gruparea cu verbul, manifestată şi în topică, şi prin posibilitatea absenţei nuanţelor circumstanţiale.
BIBLIOGRAFIE
I Mioara Aveam, ia legătură cu discuţia asupra „numelui predicativ circumstanţial”, tn LR X (1961), nr. 6, p. 539-545.
2.	G. Beldescu, Contribuţii la cunoaşterea numelui predicativ, 1957, p. 96 — 104.
3.	Matilda Caeagiit, Sintaxa gerunziului rominesc, în SG II, p. 72 — 74, 79 — 86.
4.	ION DIACONESCU, Complementul calităţii, în LR IX (1960), nr. 2, p. 14 — 18.
5 PAULA DIACONESCU, Rolul elementului verbal in componenţa predicatului nominal, In SG II, p. 114-120.
6.	Gh. N. DKAGOMIRESCU, „Atributul predicativ” in limba romtnă, în LL VI (1962),
p. 99-121.
7.	Silvia NiTĂ, Le „doplnok" et son correspondant en roumain, in Romanoslavica I (1958),
p. 63-69.
8.	Silvia NITĂ, Predicatul circumstanţial, în LR VII (1958), nr. 4, p. 93 — 98.
9.	Maria Rădulescu, Numele predicativ circumstanţial, în SG II, p. 121 — 129.
10 Mabia Rădulescu, Toi despre numele predicativ circumstanţial, în LR VII (1958), nr 6. p 76 — 80.	■
212
COORDONAREA PÂRTILOR DE PROPOZIŢIE
COORDONAREA PĂRŢILOR DE PROPOZIŢIE
OBSERVAŢII GENERALE
§ 689. Părţile de propoziţie care se găsesc pe acelaşi plan, nici nna dintre ele nefiind subordonată celeilalte, sînt părţi de propoziţie coordonate.
Părţile de propoziţie coordonate pot fi două sau mai multe. Ele pot avea în propoziţie aceeaşi funcţiune sintactică sau pot fi diferite. Astfel, pot fi coordonate :
1.	Părţi de propoziţie de acelaşi fel:
a.	principale (subiecte care se referă la acelaşi verb sau nume predicative care au acelaşi verb copulativ):
Frumos era pe atunci: căci şi părinţii şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi. Creangă, a. 33.
Copacul este înalt, dar subţire.
b.	secundare (atribute care depind de acelaşi substantiv şi complemente dependente de acelaşi verb) :
Iară tei cu umbra lată şi cu flori pînă-n pâmînt
înspre apa-ntunecată lin se scutură de vînt. Eminescu, o. i 154.
Se va întoarce... ori luni, ori marţi, ori miercuri, ori în altă zii Caragiale, o. ii 24.
2.	Părţi de propoziţie cu funcţiuni sintactice diferite care se referă la acelaşi euvînt:
a.	părţi secundare de propoziţie (un complement circumstanţial de loc cu unul de timp, de mod sau instrumental, aan-eircumBtanţial ’dc loc «aminul--de timp, de-med cau- instrumental,- un circumstanţial de mod cu
unul de timp etc. sau un complement circumstanţial cu unul direct, indirect sau de agent) :
Cîteva tablouri... pe cari niciodată şi cu nici un preţ n-a vrut să le vînăă. Alexandru Vlahuţă, Pictorul N. I. Grigorescu (Craiova, 1936), p. 63.
b.	o parte principală de propoziţie, cum este subiectul, cu o parte secundară, cum este complementul:
Leşănii au fost primii care s-au grămădit la muzeu să vadă cloşca cu puii de aur. Altădată şi alţii — ne spunea unul din ei — ar fi căutat un fâgădău bun. contemporanul, 550 (1957) p. 2.
§ 690. între părţile de propoziţie cu aceeaşi funcţiune sintactică pot exista raporturi de coordonare copulativă, disjunctivă, adversativă şi, mai rar, conclusivă; între părţile de propoziţie cu funcţiuni sintactice diferite există, de obicei, raporturi de coordonare copulativă şi, mai rar, raporturi de coordonare disjunctivă.
§ 691. Raporturile de coordonare se realizează cu ajutorul conjuncţiilor de coordonare sau prin juxtapunere. Juxtapunerea se foloseşte mai ales la părţi de propoziţie copulative, mai puţin la cele adversative; la părţile de propoziţie disjunctive juxtapunerea poate apărea numai combinată cu coordonarea conjuncţională, iar la cele conclusive juxtapunerea nu e posibilă.
PĂRŢILE DE PROPOZIŢIE LEGATE PRIN COORDONARE COPULATIVA
213
§ 692. Topica părţilor de propoziţie legate prin coordonare copulativă şi disjunctivă este în general liberă; cele legate prin coordonare adversativă sau conclnsivă se caracterizează prin topica de obicei fixă a termenilor coordonaţi (vezi § 991—994).
între părţile de propoziţie coordonate pot fi intercalate alte părţi de propoziţie ; astfel, între subiectele coordonate din exemplul:
Nimic nu-l putea opri şi nimeni. Cez. Petrescu, o. p. 463 este intercalat predicatul.
PĂRŢILE DE PROPOZIŢIE LEGATE PRIN COORDONARE COPULATIVĂ
§ 693. Părţile de propoziţie copulative sînt prezentate de vorbitor ca asociate :
Numai ca din poveste-şi mai aducea aminte de părinţii şi de fraţii săi. Slavici, o. i 241.	’	*
Urechile erau albe şi umflate. Tudoran, d.r. 588.
Părţile de propoziţie copulative sînt legate prin conjuncţiile (uneori cu valoare adverbială) şi locuţiunile conjuncţionale şi, şi cu, precum şi, nu numai... ci (şi), atît... cit şi, şi... (dar) şi, iar şi prin prepoziţia cu şi locuţiunea prepoziţională împreună cu folosite cu valoare de conjuncţie ; pentru negaţie se foloseşte nici :
Mi-am adus atunci aminte de o copilă frumoasă şi subţire. Galaction, o. i 358.	’
L-au prins Lascar ţiganu şi cu Gheuca. Sadoveanu, o. viii 184.
Mai au ismailitenii o rînduială: că nu beau vin. Ca să-şi aibă mintea limpede, cînd cîştigă cu sabia haraciurile şi plocoanele sultanului, precum şi dobînzile de război ce li se cuvin lor. Sadoveanu, o. xviii 64—65.
Treizeci de ani a cetit litera, literă cît un purice, neagră, murdară, nu numai pe hîrtie, ci de-a dreptul\pe plumb. Camil Petrescu, t. i 276.
Ca scriitor ce iubesc nu numai viaţa, dar şi reflexele ei minunate în opere de artă... scînteia, 5583 (1962), p. 3.	'
Atît treburile, cît şi glasul lui erau, nu se ştie de ce, foarte odihnitoare. Preda, m. 120.	’
Fete mîndre cari ştiau a învîrti şi hora, dar şi suveica. Creangă, a. 1.
Mare de inimă, iar de gură şi mai mare. Creangă, a. 134.
în urma lui, la cîţiva paşi, veneau primarul cu plutonierul. Rebreanu, R. II 98.	’
El împreună cu fata se puseră în carîta zmeoaicei. Ispirescu, l. 197.
Observaţie. Pentru distincţia dintre situaţiile cînd ca şi tmpreună cu leagă părţi de propoziţia sau introduc un complement sociativ, vezi § 538.
Neavînd femeie, nici copii... a închinat toată averea sa Mănăstirii Neamţului. Creangă, a. 21.
2 l-t
COORDONAREA PĂRŢILOR 1)E PROPOZIŢIE
Uneori două părţi de pi opoziţie copulative negative pot fi legate şi prin adverbul necum cu valoare de conjuncţie :
D-sa nu poate înghiţi scrierile mediocre, necum pe cele proaste şi insipide. Caragiale, o. iii 217.
Pasăre măiastră nu vine pe aici, necum om pămîutean. Creangă, p. 90.
Coordonarea copulativă a unor părţi pozitive se poate exprima şi prin adverbul plus :
Comunismul este Puterea Sovietică plus electrificarea întregii ţări.
D. Anghelache îşi plăteşte consumaţia plus un pahar, care trebuie să vie. Caragiale, o. ii *61,	’	’
iar a unor părţi negative prin adverbul minus :
Găseşti aici toată colecţia „Vieţei Pumîneşti'\ minus două numere, ce nu se mai găsesc. Caragiale, o. vii 152.
Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale care leagă părţi de propoziţie copulative se găsesc uneori în corelaţie cu un element pus la termenul coordonat precedent. Conjuncţia corelativă (cu valoare adverbială) poate fi aceeaşi, repetată o dată sau de mai multe ori: nici... nici, şi... şi:
Părea totuşi că se născuse în noi ceva din firea pieilor-roşii; — atîta mergeam de tăcuţi şi atîta călca de uşor şi om şi cal. Hogaş, dr. i 108.
Intrînd cinevaşi într-acele locuri... nu va vedea nici biserică, nici gard împrejurul casei, nici car, nici vacă, nici pasăre, nici pătul. Camil Petrescu, o. i 270.
Alteori elementele corelative pot fi diferite : atît... eît şi, nu numai... dar şi etc. ivezi exemple la p. 213).
Păiţile de prepeziţie copulative pot fi coordonate şi prin juxtapu
nere :
îl apucase deodată dorul de casă, de satul lui, de oamenii cu care şi-a petrecut viaţa. Slavici, o. i 241.
Cei opt drepţi judecători şi-au uitat oboseala, foamea, setea. Sadoveanu, o. xviii 30.
La părţile de prepoziţie cu aceeaşi funcţiune sintactică, al căror număr de termeni coordonaţi este mai mare de doi, pe lingă coordonarea realizată numai prin juxtapunere sau numai prin conjuncţii, se poate întîlni şi îmbinarea coordonării prin conjuncţie cu cea prin juxtapunere Se disting astfel următoarele situaţii:
a.	Toţi termenii sînt juxtapuşi (vezi exemplele de mai sus).
b.	Conjuncţia leagă toţi termenii coordonaţi:
Ieşi o femeie înaltă şi tînără şi frumoasă. Ispirescu, l. 113.
Să-mi arătaţi că sînteţi cuminţi şi cinstiţi şi muncitori. Kebreanu, r. ii 87.
c.	Conjuncţia se pune şi înaintea primului termen. în acest caz conjuncţia aie valcare adverbială :
Scoală-te, că am găsit şi secure, şi frînghie, şi sfredel. Creangă p. 134.	'
PĂRŢILE DE PROPOZIŢIE CARE POT FI COORDONATE COPULATIVE
215
d.	Conjuncţia se pune numai înaintea ultimului termen, ceilalţi fiind juxtapuşi:
Albastrul aăînc al nopţii, luna în declin pe dealurile vagi şi fuga aiurită a gărilor pustii jucau sub ochii mei. Galaction, o. I 357.
e.	Părţile de propoziţie legate prin conjuncţie alternează cu cele juxtapuse, fiind grupate după sens:
Trebuie să aibă şi el simpatiile şi preferinţele, antipatiile şi aversiunile sale. Caragiale, o. i 208—209.
în tine încap aşa de comod nenumărate înţelesuri: bucurii şi necazuri, merit şi infamie, vină şi păţenie, drept, datorie, sentimente, interese, convingeri ... Caragiale, o. iii 199—200.
Există unele conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale copulative specifice coordonării între părţi de propoziţie, eventual între propoziţii subordonate, spre deosebire de coordonarea între propoziţii principale. Dintre acestea, cu, şi cu, împreună cu leagă numai părţi de propoziţie cu funcţiune de subiect. Altele, ca precum şi, atît ... cît şi, se folosesc la orice părţi de propoziţie şi propoziţii subordonate coordonate între ele.
Observaţie. Părţile de propoziţie copulative coordonate prin conjuncţie sau prin juxtapunere au o intonaţie specifică, de enumerare, redată tn scris printr-o anumită punctuaţie (vezi § 1033).
PĂRŢILE de propoziţie care pot fi coordonate copulative
694. Raportul de coordonare poate exista între două sau mai multe părţi de acelaşi fel sau diferite.
Părţi de propoziţie de acelaşi fel :
Subiecte :
Bătrînul, Alexandru şi diacul au sărit, sprijinindu-l. Sadoveanu, o. xviii 32.
Nume predicative :
Căci drept vorbind, şi moş Vasile era un cărpănos ş-un pui de zgîrie-brînză, ca şi mătuşa Mărioara. Creangă, a. 50.
Atribute :
Sub înfăţişarea lui de altfel modestă, izbutise să-şi faeâ un nume de om inimos, devotat, priceput şi muncitor. Tudoran, d. r. 289.
Complemente directe:
Are atunci în mînă şi pînea şi cuţitul. Creangă, p. 248.
Complemente circumstanţiale de loc:
Pandurul sfătui oamenii să se tragă în stînga şi în dreapta drumului noroios. Camil Petrescu, o. iii 295.
Complemente circumstanţiale de mod :
în acea zi, presvitera ajuna pînă la asfinţitul soarelui, fără pîne şi fără apă. Sadoveanu, o xviii 114.
216
COORDONAREA PÂRTILOR DE PROPOZIŢIE
Complemente circumstanţiale instrumentale :
Fără de dînsul nu se putea nici un fel de veselie în sat la noi, fiindcă el cînta mai bine ăecît toţi şi din vioară, şi din cimpoi, şi din fluier. Slavici, n. i 147—148.
Adesea pot fi coordonate complemente circumstanţiale cu funcţiuni diferite :
de loc şi de timp :
încotro mergeţi d-voastră la vremea asta şi pe locurile aistea, domnişorule? Hogaş, dr. i 199. de loc şi de mod :
—	Da-ţi hi viind de departe, domnişorule, mă întrebă el, cu luleaua între dinţi; — umblaţi cu treabă pe la noi?...
—	Şi de departe şi cam cu treabă. Hogaş, dr. i 286—287. de timp şi de mod :
Murăşan rînjise mai departe, gîndindu-seAă Obreja va {putea plăti bine şi multă vreme, vr 2 (1956), p. 125. de timp şi de relaţie:
Printre inculpaţii din ultimele dosare se numărau prea îndestui pe care uneori şi în unele îi înţelegeam mai bine decît ne înţelegeam noi. Cez. Petrescu, o. i 562. sociativ şi de loc :
Joacă cărţi cu oricine şi oriunde. Sadoveanu, o. ii 671. Complementele circumstanţiale se coordonează uneori şi cu complemente necircumstanţiale (directe, indirecte sau de agent) :
complement circumstanţial de timp şi complement direct :
Oana: . . . Aşa aducea paharul la gură.. .
Doamna Tana : După biruinţi ...
Oana : Da, şi toată viaţa, căci toată [toată viaţa] şi pe toţi a biruit. Delavrancea, o. ’ii 82.	’
complement circumstanţial de loc şi complement de agent:
Era mîndră de întîietatea ce i se dă fiicei sale pretutindenea şi de cătră toţi. Slavici, n. i 87.	'
Uneori elementul predicativ suplimentar poate fi coordonat cu un atribut :
Locotenentul Comşa să fie mutat imediat din sala aceasta comună într-o cameră mai mică şi singur. Cez. Petrescu, !. ii 49.
Subiectul poate fi coordonat uneori cu un complement: subiect şi complement circumstanţial de loc :
Oricine şi de oriunde poate să asculte la posturile de radio[bucureştene muzica lui Debussy. gaz. lit. 5 (1957), p. 4.	’
De obicei părţile de propoziţie copulative cu funcţiuni diferite sînt legate cu ajutorul conjuncţiei şi; rar pot fi şi juxtapuse.’ Cînd sînt legate prin conjuncţie, nu există nici o îndoială asupra interpretării lor drept părţi coordonate. Cînd sînt juxtapuse, ele pot fi însă interpretate fie ca părţi de propoziţie coordonate, fie ca părţi de propoziţie diferite, necoordonate : Altădată, în alt loc, cu alţi oameni vom mai vorbi despre aceasta. Ce mîndre ni-s frunţile!
INSTRUMENTE GRAMATICALE ÎNAINTEA PĂRŢILOR DE PROPOZIŢIE
217
Nimeni, nicicînd,
nu va izbuti să le plece
din nou la pămînt. fsI.Cassian, Versuri alese (Bucureşti, 1955), p. 171. Din acest motiv, juxtapunerea nu poate fi considerată un mijloc de coordonare copulativă a părţilor de propoziţie cu funcţiuni diferite.
Observaţie. Exemple de coordonare a părţilor de propoziţie cu funcţiuni diferite, In special a complementelor, sînt^mai numercase la propoziţiile interogative (directe şi Indirecte) dectt la cele enunţiative :
Bine să fiţi primiţi la casa noastră!... Dar cum fi unde şi in ce treabă? slavici,
N.	I 93.
Plnă să-l întrebe {cineva ce fi cum, tlnăra s-a potolit din dtrdlială. Caragiale,
O.	II 237.
în exemplele date sînt legate prin conjuncţii copulative mai multe adverbe şi pronume Interogative, specifice pentru introducerea propoziţiilor interogative; de aceea ele pot fi interpretate ca propoziţii eliptice.
Uneori scriitorii înşişi le repartizează prin punctuaţie la propoziţii diferite, dintre care în a doua se subînţelege predicatul celei dinţii:
S-a tntlmplat ceva? Şi cui? delavrancea, o. ii 121.
Cine te-aduse pe tine pe tărimul ăsta? Şi de unde? DELAVRANCEA, O. II 38.
folosirea instrumentelor gramaticale Înaintea părţilor
DE PROPOZIŢIE COPULATIVE
§ 695. La părţile de. propoziţie copulative de acelaşi fel se remarcă adesea evitarea repetiţiei unor cuvinte, mai ales a instrumentelor gramaticale (prepoziţii, articole proclitice, adverbul mai etc.) înaintea fiecărui termen coordonat.
1.	Prepoziţia poate apărea numai înaintea primului termen coordonat atunci cînd termenii coordonaţi nu dau naştere la confuzii în ce priveşte interpretarea funcţiunii lor sintactice, şi anume cînd părţile de propoziţie coordonate au acelaşi determinant sau depind de acelaşi substantiv determinat:
Pentru menţinerea şi consolidarea păcii în lume există o cale sigură: înfăptuirea dezarmării generale şi totale, scînteia, 5583 (1962), p. 1.
Pe masa şi scaunul din bibliotecă sînt cărţi.
S-au întrunit pentru a discuta şi organiza timpul liber al elevilor.
Sarcina de a îndeplini şi depăşi planul revine întregului colectiv.
Tînărul Edgar Bostandaki este suplinitor la catedrele de muzică, desen, gimnastică, scrimă şi religie de la gimnaziul clasic. Caragiale, o. i 208.
In astfel de situaţii prepoziţia poate apărea numai înaintea primului termen, dar ea poate să se repete înaintea fiecărui termen coordonat:
Se vedeau ici-colo uliţi umbrite d e nuci şi de tei. Cez. Petrescu, O. P. 38.
Cercuri speciale de pregătire şi cultivare a elevilor.
Cînd la doi dintre copii le veni timpul de şcoală, Iocan îi îmbrăcă frumos, cu haine ca la oraş şi cu încălţăminte bună. Preda, m. 117.
218
COORDONAREA PÂRTILOR DE PROPOZIŢIE
Femeia, pe care o speriasem, intră cu apă şi dulceţi. Hogaş, rr. i 170.
în aeetaşi înşiruire de părţi de propoziţie coordonate, unele pot fi introdnse prin prepoziţie, iar altele nu :
în faţa fierăriei se afla o poiană mare cu pămîntul bătătorit, plină de caiete rupte, de unghii de cal, cuie şi belciugării arse. Preda, m. 118.
Atîta puzderie de vaci, de cai, de oi, care, căruţe, maşini. ■Cez. Petrescu, î. i 133.
Observaţie. în limba contemporană se observă tendinţa spre economie In vorbire, 'iierepetîndu-se prepoziţia înaintea fiecărui termen coordonat :
Sarcinile istorice ale clasei muncitoare î n eliberarea omenirii şi construirea societăţi socialiste. VR i (1956), p. 12.
Congresul mondial pentru dezarmare generală şi pace, SOÎNTEIA, 5588 (1962), p 3.
Republica Populară Romtnă este patria celor ce muncesc de la oraşe şi sate.
Unele prepoziţii ea între, dintre, printre, avînd sens lexical reciproc, *e folosesc, de obicei, numai înaintea primului termen coordonat.
între slujbă şi şcoală nu mai venea acasă. Tudoran, d. r. 152. Experienţă valoroasă în organizarea legăturilor dintre şcoală şi părinţi, scînteia, 5582 (1962), p. 2.
Observaţie. în vorbirea populară se repetă uneori prepoziţia eu sens reciproc «înaintea fiecărui termen coordonat (vezi şi § 331 B III):
Printre munţi şi printre văi trece o căruţă.
2.	Prepoziţia trebuie repetată înaintea fiecărui termen coordonat :
a.	Cînd părţile de propoziţie copulative sînt juxtapuse :
Veselia şi cîntecele elevilor se aud pretutindeni: în curtea taberei, în grădină, în parc, în pădure.
b.	Cînd părţile de propoziţie copulative sînt legate prin elemente corelative (conjuncţii, locuţiuni conjuncţionale, adverbe) :
întrecea mai pe toţi băieţii şi din carte, dar şi din nebunii. Creangă, a. 2.	’
Visarea în care se cufundase Elenuţa... începu să se arate şi în faţa şi î n privirile ei. Agîrbiceanu, a. 239.
Cîntă nu numai l a vioară, ci şi la pian.
Nu merg nici în pădure, nici în parc.
c.	Cînd părţile coordonate sînt complemente directe, nume de persoane, construite cu prepoziţia pe, dacă acestea formează unităţi distincte :
l-am văzut pe Ion şi pe Vasile plecînă spre şcoală.
Dacă substantivele formează nn grup unitar, prepoziţia pe se poate pune numai înaintea primului termen :
I-am văzut la film p e Stan şi Bran.
Uneori, într-o înşiruire de mai multe complemente sau atribute coordonate formate din grupuri de cuvinte sau locuţiuni, se pot suprima «numite elemente pentru a se evita repetiţia. Astfel, la numeralul adver-
INSTRUMENTELE GRAMATICALE ÎNAINTEA PĂRŢILOR DE PROPOZIŢIE
219
bial sau la unele construcţii cu numerale ordinale, substantivele oară, ori se pun numai înaintea ultimei părţi coordonate :
Au fost de-a rîndul peste tot, de cîte două şi trei ori. Caragiai.e, o. ii 64.
Aehim îl lovi a doua, a treia şi a patra oară. Preda, m. 114.
La părţile de propoziţie introduse prin locuţiuni prepoziţionale care au ca ultim element o prepoziţie, înaintea celui de-al doilea termen coordonat poate apărea numai prepoziţia, omiţîndu-se elementul adverbial sau substantival:
Sînt vinovată faţă de tine şi de mama ta.
Nu a mai venit nimeni în afară de mine şi de tine.
în expresii familiare se întîlnesc şi cazuri în care se suprimă substantivul, pronumele etc. cu funcţiune de complement, rămînînd numai prepoziţiile care introduc complementele; substantivul sau pronumele este exprimat, în unele situaţii, numai la ultima parte coordonată, iar în altele, fie la prima, fie la ultima parte coordonată :
Născută din, prin şi pentru popor. Caragiale, o. iii 156.
Acţiunile nu există în şi prin ele înseşi. Iordan, l.r.c. 531.
La un medicament înainte de masă şi altul după.
Ia un medicament înainte şi altul după masă.
Observaţie. In ulLimul exemplu s-a suprimat si prepoziţia de. element al locuţiunii prepoziţionale înainte de.
§ G96. Cînd sînt coordonate mai multe atribute genitivale sau mai multe genitive cerute de o prepoziţie, regula e ca articolul posesiv al, a, ai, ale să se pună înaintea fiecărui termen începînd cu al doilea termen inclusiv :
Mari artişti, scriitori cu renume universal, filozofi, savanţi, care dau strălucire acestui veac, vor aduce la această mare adunare glasul raţiunii, al înţelegerii, al iubirii de om. scînteia, 5583 (1962), p. 3,
Am ieşit înaintea călăreţilor şi a căruţei.
Observaţie. In limba contemporană există tendinţa ca articolul să nu st pună înaintea fiecărui termen coordonat :
Tratarea multilaterală a problemelor de creaţie din domeniul literaturii, teatrului, plasticii, muşii ii, cinematografiei. CONTEMPORANUL, 401 (1954), p. 1.
Vom încerca să arătăm cititorului modul In care apare studiul limbii romtne In proiectele planului şi programei de inoălămlnl ale şcolii. CONTEMPORANUL, 777 (1961), p. 2.
Să se elaboreze. . . instrucţiuni corespunzătoare determinate de cerinţele actuale ale instrucţiunii şi educaţiei. SClNTEIA, 5582 (1962), p. 2.
Articolul hotărît proclitic se repetă, de obicei, înaintea fiecărei părţi coordonate :
Lui Nicu şi lui Dumitru le-am spus să plece.
Cînd aceste părţi coordonate formează o unitate, articolul proclitic se pune numai înaintea primului termen coordonat :
Am citit cartea lui Uf şi Petrov ,,Douăsprezece scaune”
220
COORDONAREA PĂRŢILOR DE PROPOZIŢIE
Articolul demonstrativ cel, cea, cei, cele apare, de obicei, numai înaintea primului termen coordonat cînd atributele exprimă însuşiri referitoare la acelaşi substantiv determinat:
El îşi simţea sufletul trecut în trupul ei cel tînăr şi plin de viaţă. Slavici, o. i 242.	’
Doar zefirul
Musafirul
Cel şăgalnic şi pribeag	,
A trecut pe lîngâ prag. Iosif, v. 137.
Articolul demonstrativ se pune înaintea fiecărui termen coordonat cînd al doilea termen are valoare substantivală (desemnînd alt obiect):
Iedul cel mare şi cu cel mijlociu dau prin băţ de obraznici ce erau. Creangă, p. 19.	’
Cînd mai multe superlative relative se referă la acelaşi substantiv, articolul cei se pune de obicei o singură dată, iar adverbul mai trebuie repetat înaintea fiecărui termen coordonat:
Braţele, umerii, trunchiul, mijlocul, şoldurile, picioarele păreau piese turnate în cauciucul cel mai dens, mai lucios, mai trandafiriu şi mai elastic. Tudoran, d. r. 150.
Este studiul cel mai documentat şi mai vast întreprins pînă acum. scînteia, 5582 (1962), p. 5.
§ 697. Adverbele cu ajutorul cărora se formează comparativul şi, superlativul absolut (mai, foarte etc.) trebuie puse înaintea fiecărui termen coordonat:
N-aş trăi la cîmp, Doamne fereşte! Halal pe la noi! Apele-s dulci, limpezi ca cristalul şi reci ca gheaţa... Oamenii mai sănătoşi, mai pu-. ternici, mai voinici şi mai voioşi, iar nu ca işti de pe la cîmp. Creangă, a. 126.	’
Locuinţa este foarte frumoasă şi foarte spaţioasă.
Observaţie. Nerepetarea adverbului Înaintea fiecărei părţi coordonate produce echivocuri. într-un exemplu ca : Găsesc această idee foarte justă şi utila, scînteia, 5583 (1962), p. 3, este greu de precizat dacă adjectivul utilă este la gradul pozitiv sau superlativ. în vorbire, Intonaţia poate ajuta la distingerea gradului de comparaţie al unui adjectiv sau adverb, dar în scris trebuie repetat instrumentul gramatical dacă şi al doilea termen este la gradul comparativ sau superlativ, iar dacă al doilea termen este la gradul pozitiv, trebuie pus îna* intea celuilalt: Găsesc această idee utilă şi foarte justă.
PĂEŢILB DE PROPOZIŢIE LEGATE PRIN COORDONARE DISJUNCTIVĂ
§ 698. Părţile de propoziţie disjunctive exprimă o opoziţie între noţiuni care se exclud :	’
Mai bine repede-te tu, acum sau niciodată! Tudoran, d. r. 589. Nu ştiu dacă fac bine ori rău. Slavici, o. i 247.
PĂRŢILE DE PROPOZIŢIE LEGATE PRIN COORDONARE DISJUNCTIVA
221
De obicei părţile de propoziţie disjunctive sînt în număr de două, dintre care numai una poate fi adevărată într-un anumit moment: Trebuie să pleci ori tu, ori eu, dar nu sînt excluse situaţii în care apar mai mult de două părţi de propoziţie disjunctive, dintre care numai una se realizează : Un unghi e sau drept, sau ascuţit, sau obtuz,
între părţile de propoziţie disjunctive se situează şi cele care exprimă numai o alternativă între noţiuni care nu sînt contrare şi nu se opun unâ alteia, putînd fi adevărate toate sau nici una.
Oricum însă, fie din greşeală, fie după sfatul meu, Vasilică sorbi întîi borşul. Hogaş, dr. i 75.
Observaţii. 1. între părţile disjunctive propriu-zise şi cele care exprimă alternativa nu se poate face o delimitare strictă, ele fiind legate de intenţia vorbitorului; în vorbire, ele sînt marcate, de cele mai multe ori, printr-o intonaţie specială.
2. Părţile de propoziţie care exprimă alternativa se situează la limita dintre coordonarea disjunctivă şi cea copulativă, în unele cazuri fiind greu de stabilit dacă avem de a face cu o alegere sau cu o asociere, ca în exemplul :
Ctnd sună la urechea noastră istorisiri din vechime ori din tocuri depărtate, noi moldovenii petrecem ca intr-o clipă nopţile. Svdoveanu, O. XVIII 46.
Conjuncţiile care leagă părţile de propoziţie disjunctive propriu-zise sînt ori, sau şi fie :
Dumnezeu sau dracul mă va însănătoşa. î7egruzzi, s. i 161,
Eu ori el va trage ponoasele.
:	Fie azi,, fie mîine, tot am să plec.
Conjuncţia poate fi pusă înaintea fiecărei părţi de propoziţie disjunctive, fiind obligatorie numai înaintea ultimei (cînd părţile disjunctive sînt mai mult de două, se poate'combina deci juxtapunerea cu coordonarea prin conjuncţie):
Trebuie să se hotărască ce profesiune îşi alege : [ori] medic, [ori] inginer, ori profesor.
Dacă conjuncţia se repetă înaintea fiecărei părţi coordonate, dis-juncţia e mai puternică:
Să-mi dai sau banii, sau cartea.
Părţile de propoziţie disjunctive care exprimă alternativa sînt legate prin conjuncţiile (sau...) sau, (ori...) ori şi (fie...) fie sau prin adverbele corelative cu valoare de conjuncţie acum.. . acum, ba... ba, cînd... cînd :
Toate statele, mari sau mici, sînt interesate în prevenirea unei catastrofe termonucleare, scînteia, 5583 (1962), p. 1.
La toate trenurile, fie accelerate, fie de persoane, mixte sau de marfă. Caragiale, o. ii 142.
Acu şi subprefectul... a început a-l încolţi... Ba drumurile, ba clădirea primăriei, ba pregătirea delegaţilor pentru alegeri. Sadoveanu, o. iv 497.
222
COORDONAREA PĂRŢILOR DE PROPOZIŢIE
Fetiţa îşi ridica genele, lunecîndu-şi căutătura ei de-o dulce şi nevinovată sfială, cînd pe chipul liniştit ăl stareţii, cînd pe şiragul, de mătănii,., cînd pe rasa largă de mohair. Vlahuţă, n. 137.
Ca şi la părţile disjunctive propriu-zi.se, coordonarea prin conjuncţii poate fi îmbinată uneori cu cea prin juxtapunere :	’
Avea cineva cap să treacă pe-aici, fără să fie j ăfuit, bătut ori omor ît? Creangă, p. 119.
PĂRŢILE DE PROPOZIŢIE CAPE FOI II COORDONATE DISJUNCŢII E
§ 699. Eaportul de coordonare disjunctivă se stabileşte între două sau mai multe părţi de propoziţie de acelaşi fel :
Subiecte :
Copilul sau părinţii sînt vinovaţi.
Nume predicative :
Lucrarea este ori foarte bună, ori foarte slabă.
Complemente circumstanţiale de timp :
Mai curînd ori mai tîrsiu trebuia să moară. Slavici, o. i 242. Complemente circumstanţiale de loc :
De l-oi găsi în pat,
Culcat,
Ori în sat la sfat,
Cu ciocul să-l ciocneşti, mat. folk. i 688.
Mai rar pot fi legate prin coordonare disjunctivă şi părţi de propoziţie cu funcţiuni diferite :	’
Complement circumstanţial de mod şi complement circumstanţial instrumental:	’	’
Plec sau pe jos, sau cu maşina.
Complement circumstanţial de mod şi complement circumstanţial sociativ:	’	’
Plec ori singur, ori cu mama.
Complement circumstanţial de mod şi complement indirect: într-o vreme l-au auzit vorbind singur, ori poate cu fecioraşul său Demonul. Sadoveanu, o. xiii 837.
FOLOSIREA INSTRUMENTELOR GRAMATICALE ÎNAINTEA PĂRŢILOR DE PROPOZIŢIE DISJUNCTIVE
§ 700. Cînd părţile de propoziţie disjunctive cu aceeaşi funcţiune sintactică sînt introduse prin prepoziţie, aceasta este obligatorie înaintea fiecărei părţi disjunctive, dacă conjuncţia apare înaintea fiecărui termen coordonat:
Cîteodată mai simt şi eu!.. . O, atunci îmi place să trec prin lume cu ochii închişi şi să trăiesc sau î n trecut sau î n viitor. Eminescu, g. p. 27.	’ ’
Plec ori la munte ori la mare.
PĂRŢILE DE PROPOZIŢIE LEGATE PRIN COORDONARE ADVERSATIVA
223
Cînd conjuncţia nu se pune înaintea fiecărui termen coordonat, repetarea prepoziţiei este facultativă. Uneori ea apare înaintea fiecărui termen disjunctiv :
Se îmbrăca mai mult în taior. .. de şantung sau de olandină. Tu-
nORAN, D. R. 295.
Alteori al doilea termen disjunctiv poate apărea şi fără prepoziţie : Diateza reflexivă se construieşte cu 'pronumele reflexiv î n acuzativ sau dativ.
§ 701. Cînd sînt coordonate două atribute în genitiv, articolul posesiv este obligatoriu înaintea fiecărui atribut:
Spune-mi, Iorgule, la ce nevoie voiţi să mă duceţi cu căruţa mazî-luluif La o durere a trupului ori a sufletului ? Sad.oveanu, o. xviii 52.
De asemenea, articolul demonstrativ se repetă înaintea fiecărui termen, întrucât e vorba de obiecte diferite :
Va veni copilul cel mare sau cel mie.
Se va dovedi ori cel mai bun, ori cel mai slab element.
PĂEŢILE DE PROPOZIŢIE LEGATE PRIN COORDONARE ADVERSATIVĂ
§ 702. Părţile de propoziţie adversative se opun una alteia fără a se exclude :
N-am vrut un lucru uimitor, ci cumpănit. Nu-ţi dau pe mînă sufletul, ci trupul. Delavrancea, o. ii 68.
Nevasta şi-o găsise într-o familie de oameni necăjiţi, dar fără cusur. Tudoran, d. r. 100.
Raportul adversativ presupune o opoziţie între doi termeni:
Era cam slăbuţ, dar frumuşel. Tudoran, d. r. 155.
Observaţie. Uneori în interiorul unei opoziţii pot fi mai mulţi termeni legaţi prin raport de coordonare copulativă sau disjunctivă.
7-0 spuse bătrlnul nu < u graiul, nu cu ochii, ci cu rnfna] cea uscată. SLAVICI, O. I 251{.
Buzele ei nu erau urite, ci pline, răsfrinie, roşii şi umede. jTUDORAN, T>. R. 144.
Nu plec aslăsi, ci mîine sau poimîine.
Părţile de propoziţie adversative se leagă cu ajutorul conjuncţiiloi ci, dar, însă, iar :
Nu pumnul, ci ochii omului mă sperie. Delavrancea, h. t. 47.
Era odată o babă, care avea trei feciori nalţi ca nişte brazi şi tari de virtute, dar slabi de minte. Creangă, p. 3.
Era un bărbat nu prea nalt, însă lat în spete. Sadoveanu, o. xviii 43-Prieteşugul... acea sfîntă legătură
Ce se-ntăreşte prin fapte, iar nu cu vorbe. Conachi, p. 84.
Uneori opoziţia dintre doi termeni poate fi exprimată prin şi (nu) :. Zgomotul şi nu cîntecul e supărător.
224
COORDONAREA PĂRŢILOR DE PROPOZIŢIE
în special în limba vorbită conjuncţiile adversative apar uneori întărite ; dar însă, astăzi neliterar, era folosit în secolul trecut şi de scriitori : Sîngele de martiri e plantă ce rodeştet
Curînd, tîrziu, odată, dar însă nelipsit. Alexandrescu, o. 79. Dintre conjuncţii, ci exprimă cel mai puternic opoziţia, primul termen coordonat fiind întotdeauna o parte de propoziţie negativă :
De din vale de Bovine Grăim, doamnă, cătră tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că nemeşii aşa departe. Eminescu, o. i 149.
Celelalte conjuncţii enumerate au o valoare adversativă mai slabă; de aceea ele exprimă uneori raporturi care se găsesc la limita dintre raportul adversativ şi cel copulativ, ca în exemplul:
Ostilitatea Aglaiei se îndreptă încet, dar sigur si îm,direcţia lui Felix, CĂLINESCU, E. O. I 136,	’	"	’
unde cele două complemente circumstanţiale de mod coordonate pot fi legate printr-o conjuncţie copulativă (încet şi sigur).
Eaportul adversativ dintre două părţi de propoziţie se realizează prin juxtapunere, cu ajutorul intonaţiei, numai atunci cînd unul din termeni este negativ:
în loc să vibreze de revoltă, zise, stăpînindu-şi glasul, nu şi amărăciunea care-l invadase. Tudoran, d. r. 593.
Nu copilid, mama a strigat.|
PĂRŢILE DE PROPOZIŢIE CARE POT FI COORDONATE ADVERSATIVE
§ 703. în raport de coordonare adversativă pot fi de obicei numai părţile de propoziţie cu aceeaşi funcţiune sintactică.
Subiecte :
. Nu întîmplarea îi adusese pe amîndoi în acest şantier unde munceau astăzi, ci o veche legătură sufletească. Tudoran, d. r. 162.
Nume predicative:
Olga e minunată..., dar purure tristă. Negruzzi, s. i 47. Atribute:	'
Vede un păr înflorit, dar plin de omizi. Creangă, p. 286, Complemente directe :
N-am voit să ucig pe Potoschi, ci pe tine, Sobieţchi. AlecsandrI| t. 1523.	'
Complemente circumstanţiale de timp :
Avea să fie nebun după ea, dar mîine, nu astăzi. Tudoran, d. r. 156, Complemente circumstanţiale sociative :
Nu merge cu tine, ci cu mine.
PĂRŢILE DE PROPOZIŢIE LEGATE PRIN COORDONARE CONCLUSIVA
225
FOLOSIREA IXSTRUMEXTELOR GRAMATICALE ÎXAIXTEA PĂRŢILOR DE PROPOZIŢIE ADVERSATIVE
§ 704. Dintre părţile de propoziţie coordonate adversative, nnmai cele legate prin conjuncţia ci sînt precedate de aceeaşi prepoziţie. în astfel de situaţii, folosirea prepoziţiei înaintea fiecărui termen coordonat este obligatorie :
Nu discută c u tine, ci cu mine.
Nu plec la munte, ci la mare.
Plec nu peste trei zile, ci peste zece zile.
Am primit o scrisoare nu de la sora mea, ci de la o prietenă.
Obligatorie este şi folosirea articolului posesiv înaintea celui de-al doilea genitiv coordonat:
Avea în el puteri care îl chinuiau ca şi cînd nu ar fi fost ale lui, ci ale duşmanilor. Tudoran, d.r. 586.
Cînd sînt coordonate două atribute adjectivale, articolul demonstrativ se pune numai înaintea primului termen, dacă atributele se referă la acelaşi subiect determinat, şi se repetă înaintea celui de-al doilea termen, dacă atributele nu se referă la acelaşi substantiv determinat:
Copilul cel mic, dar voinic al vecinului.
Elevul cel leneş, şi nu cel sîrguincios e pedepsit.
PĂRŢILE DE PROPOZIŢIE LEGATE PRIN COORDONARE CONCLUSIVĂ
§ 705. Partea de propoziţie conclusivă exprimă concluzia părţii de propoziţie cu care se coordonează :
Voi veni mîine, deci la 17 ianuarie.
Raportul de coordonare conclusivă apare rar între părţile de propoziţie. De cele mai multe ori partea de propoziţie conclusivă are şi sens explicativ faţă de coordonata ei.
Părţile de propoziţie conclusive sînt legate prin conjuncţia deci, mai rar prin aşadar :
Am predat lucrarea la sfîrşitul anului, deci în termen.
Plec pe data de 6 februarie, aşadar peste trei săptămîni.
§ 706. Raportul de coordonare conclusivă poate exista numai între părţi de propoziţie cu aceeaşi funcţiune sintactică :
Nume predicative :
Individul clasic este... normal..., deci canonic. G, Călinescu, Impresii asupra literaturii spaniole (Bucureşti, 1946), p. 17. Complemente circumstanţiale de timp :
Trenul soseşte în gară peste două ore, deci la ora 12.
BIBLIOGRAFIE	,
S" aka A Vii am, Observaţii asupra coordonării, în SG II, p, 352 — 154, 153 — 159
15 - c. 4356
NOŢIUNI GENERALE
§ 707. Fraza este unitatea sintactică superioară propoziţiei, alcătuită dintr-o îmbinare de două sau mai multe propoziţii.
După natura propoziţiilor din care este constituită (vezi § 429) fraza poate exprima mai multe judecăţi, eventual reunite într-un raţionament, mai multe idei cu caracter afectiv sau voliţional, mai multe idei dintre care unele sînt judecăţi şi altele nu, dar chiar şi o singură judecată (simplă sau complexă) sau o singură idee cu caracter afectiv sau voliţional ; fraza poate exprima deci un conţinut mai complex decît propoziţia, dar şi un conţinut identic cu alunei propoziţii (independente). Exemple :
Eu o iubeam pentru că era veselă, expansivă şi bună prietenă cu mine şi pentru că-mi povestea frumos şi tainic lucruri „de la noi de la Moldova Sadoveanu, o. xvi 392 (mai multe judecăţi).
Du-te, copilă, dar întoarce-te curînd! Sadoveanu, o. vii 585 (două îndemnuri).
Eşti comunist, fii deci erou! Beniuc, v-a. ii 349 (o judecată şi un îndemn).
E cu neputinţă să mai stea. Vlahuţă, n. 34 (o singură judecată).
TIPURI DE FRAZĂ
§ 708. îmbinarea propoziţiilor într-o frază se poate realiza cu ajutorul raporturilor de coordonare şi de subordonare.
Există fraze alcătuite numai prin coordonare. în această situaţie fraza este alcătuită exclusiv din propoziţii principale, adică din propoziţii care nu depind gramatical de alte propoziţii:
Ea iubea în mine pe primogenitul ei şi avea şi bucuria asemănării mele cu ea. Sadoveanu, o. xvi 392.	’	’
Există de asemenea fraze alcătuite numai prin subordonare. în această situaţie fraza are o singură propoziţie principală şi una sau mai multe propoziţii secundare sau subordonate (propoziţii care depind de altă propoziţie, îndeplinind, în formă de propoziţie, funcţiunea unei părţi de propoziţie a regentei); cînd subordonatele sînt două sau mai multe, ele pot fi toate subordonate faţă de propoziţia principală,
230
SINTAXA FRAZEI. NOŢIUNI GENERALE
dar se poate şi ca unele dintre ele să fie subordonate ale unei propoziţii care la rîndul ei este subordonată faţă de principală :
Un lăstun, în frac, apare
Sus pe-un vîrf de trestie
Ga să ţie-o cuvîntare
în această chestie. Topîrceanu, o. i 100.
Cînd liliecii goneau d-a lungul drumurilor, copiii măricei părăseau scurteica bunichii pentru ca să arunce după ei cu căciulele. Delavrancea, s. 217.
Apoi să nu zicem că e după modelul romînesc al logofătului Matache> de la care Teodorosul nostru a învăţat cartef Ghica, s. 257.
în sfârşit, există fraze realizate prin împletirea raporturilor de coordonare şi de subordonare, fie în sensul că fraza are mai multe propoziţii principale coordonate între ele, dintre care unele au şi subordonate, fie în sensul că subordonatele aceleiaşi propoziţii sînt coordonate între ele, fie şi într-un sens şi în altul, deci cu coordonare şi între principale şi între subordonate.
M-a ajutat să mă îmbrac şi m-am dus împăcat. Sadoveanu, o. xvi 393. Admiram cum Arago şi Dumas făceau inteligibile, chiar diletanţilor ştiinţei, cestiunile cele mai complicate şi mai transcendente ale filozofiei naturii şi cum învăţaţii secolului al XlX-lea înavuţeau pe toată ziua ştiinţa cu o mulţime de descoperiri. Ghica, s. 611.
Am trecut din întîmplare Şi-mi venea, aşa, să intru
Şi să suflu-n luminare... Topîrceanu, o. i no.
PROPOZIŢII INDEPENDENTE ŞI FRAZE FRAGMENTATE
§ 709. Fraza este o unitate sintactică de sine stătătoare, a cărei existenţă este condiţionată de prezenţa cel puţin a unei propoziţii principale. De sine stătătoare sînt şi propoziţiile principale aşa-numite i n -dependente, care constituie singure comunicări încheiate, fără a intra în îmbinări cu alte propoziţii:
—	îi lipseşte mult?
—	Nimic nu lipseşte! Caragiale, o. ii 67.
Propoziţiile principale independente dintr-o comunicare mai lungă sînt despărţite una de alta în pronunţare prin intonaţia caracteristică sfîrşitului unei comunicări, iar în scris prin punct (sau semnele echivalente de întrebare şi de exclamare) :
Se aşternuse zăpadă de trei palme. De pe coşurile caselor se ridicau suluri de fum ca nişte copaci. Pe seară, ceaţa se lăsă uşurel.. . Delavrancea, h. T. 146.
RAPORTURILE DE COORDONARE ŞI DE SUBORDONARE
231
Intonaţia şi punctuaţia pot separa însă şi unităţi legate între ele din punct de vedere gramatical, creînd aparenţa independenţei unor propoziţii coordonate sau chiar subordonate :
Vocea lui e tristă, tremurătoare, parcă ar dîrdîi de frig. Dar este şi mustrătoare în acelaşi timp. Ca şi cum. le-ar face o vină celorlalţi băieţi. I. Călugăru, Lumina primăverii (Bucureşti, f. a.), p. 15.
Acest fel de izolare a subordonatelor se întîlneşte mai ales cînd pe lingă o regentă există mai multe subordonate de acelaşi fel. Uneori una dintre ele e cuprinsă normal în fraza în care e regenta şi numai celelalte sînt izolate, alteori sînt izolate toate :
Mă gîndesc cu bucurie cănum-am înşelat. Că probabil femeia mă iubeşte. Camil Petrescu, u. n. 216.
Iar eu mă duc aşa cu nevasta asta. Să-i ţin de urît. Să-i arăt unde-i casa comunei. Să afbă şi ea un avocat ş-un martor. Sadoveanu, o. X 610.
Propoziţiile subordonate izolate prin intonaţie şi punctuaţie sînt numai aparent, formal, independente. Unitatea sintactică a frazei este fragmentată în asemenea situaţii, dar este evident că propoziţiile respective ţin de rest.	’
Cînd este vorba de coordonare, nu totdeauna e la fel de uşor să se demonstreze existenţa unei unităţi fragmentate. La separarea unei singure propoziţii de coordonata ei este evident că avem a face cu o singură frază, fragmentată :
El concepuse ideea unirii principatelor într-o Dacie. Dar evenimentele politice erau contrarii. Bolintineanu, o. 234.
Alteori însă coordonarea apare într-un context mai larg, cu o întreagă frază anterioară şi atunci este adesea greu de cuprins cele două unităţi în una singură, cu atît mai mult cu cît uneori nu e clar de ce propoziţie se leagă direct conjuncţia coordonatoare de la începutul unei fraze.
EAPOETUBILE DE COOEDCBsTAEE ŞI DE SUBOEDONAEE
§ 710. în principiu raporturile de coordonare şi cele de subordonare se deosebesc clar între ele, în frază ca şi în propoziţie : la raportul de subordonare unul dintre elemente depinde de celălalt, pe cînd la raportul de coordonare ambele stau pe acelaşi plan, fără a depinde unul de celălalt.
Propoziţiile coordonate nu depind una de alta din punct de vedere formal, dar ca înţeles nu sînt independente. Se poate spune că totdeauna propoziţiile coordonate sînt interdependente, prin legătura făcută de vorbitor între acţiunile propoziţiilor respective, iar, în afară de această interdependenţă generală, între numeroase propoziţii coordonate există raporturi de sens din categoria subordonării. ’
Două tipuri de propoziţii coordonate sînt apropiate de cele mai multe ori, ca sens, de subordonare : coordonata adversativă şi coordonata conclusivă. Eaportul dintre o propoziţie adversativă şi coordonata ei se aseamănă cu raportul dintre o subordonată concesivă şi regenta ei, iar coordonata conclusivă corespunde subordonatei consecutive.
232
SINTAXA FRAZEI. NOŢIUNI GENERALE
Pe lingă aceste corespondenţe între specii în ansamblu, nuanţe de sens din categoria subordonării se întîlnesc şi la alte propoziţii coordonate. între propoziţiile coordonate copulative pot exista nuanţe de subordonare condiţională, temporală sau finală :	’
Cere-mi un dar şi ţi-l voi da. Sadoveanu, o. xi 584 (nuanţă condiţională).	’	’
Abia am adormit şi am visat (nuanţă temporală).
Olecuţă de odihnă şi să întremează zmeul bătrîn. Delavrancea, o. n 34 (nuanţă condiţională şi temporală).
Veniţi jos şi vedeţi. Sadoveanu, o. xi 613 (nuanţă finală).
Pe de altă parte există propoziţii subordonate apropiate ca înţeles de coordonare: subordonatele cumulative şi opoziţionale, mai puţin unele apozitive. Subordonatele cumulative exprimă un conţinut asemănător cu coordonatele copulative, subordonatele opoziţionale se aseamănă cu unele coordonate adversative, iar unele apozitive pot fi apropiate ca înţeles de coordonatele copulative sau de cele conclusive.
Aceste apropieri între unele propoziţii subordonate şi coordonate explică şi o particularitate de construcţie a unor propoziţii subordonate : faptul că în regentă le poate corespunde drept corelativ o conjuncţie coordonatoare. Asemenea situaţii se întîlnesc la subordonatele concesive, cumulative şi opoziţionale.
Lipsa unor limite nete între coordonare şi subordonare are drept consecinţă dificultăţile de interpretare a construcţiilor cu formă mai puţin clară : propoziţiile juxtapuse şi unele tipuri asemănătoare (vezi § 712 şi 713).
EXPE1MAEEA LEGĂTUBII DENTEE PEGEOZIŢIl
§ 711. Mijlocul cel mai important şi mai general de exprimare a raporturilor dintre propoziţiile unei fraze este joncţiunea.
Atît pentru coordonare, cit şi pentru subordonare se foloseşte joncţiunea prin conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale. în această privinţă este de remarcat faptul că nu există conjuncţii sau locuţiuni comune celor două raporturi — de coordonare şi de subordonare —, ci fiecare are elementele sale specifice; există numeroase conjuncţii cu mai multe valori, dar toate sînt din cadrul aceluiaşi tip de raport (de coordonare sau de subordonare).
Observaţie. Conjuncţia subordonatoare de cu valoare finală sau consecutivă face uneori impresia că e coordonatoare prin felul ei de construcţie (vezi § 818).
Tocmai de aceea conjuncţiile pot servi ca indicii de deosebire în situaţiile în care un anumit raport de subordonare se aseamănă cu unul de coordonare şi invers; de exemplu, la deosebirea dintre o coordonată consecutivă şi o coordonată conclusivă au rol important, în practică, elementele de construcţie : deci, aşadar, aşa sînt conclusive, pe cînd încît, aşa că sînt consecutive.
EXPRIMAREA LEGĂTURII DINTRE PROPOZIŢII
233
Afară de conjuncţii, pentru subordonare se foloseşte şi joncţiunea prin pronume, adjective pronominale şi adverbe relativ-interogative sau nehotărîte.
§ 712. La coordonare este larg folosită şi juxtapunerea, fie singură, fie în combinaţie cu joncţiunea (cînd se coordonează mai mult de două propoziţii, unele pot fi legate prin conjuncţii, iar altele juxtapuse), în ce priveşte subordonarea, juxtapunerea ridică unele probleme speciale.
Prin juxtapunere pot fi exprimate destul de multe raporturi de sens din categoria subordonării; se poate pune însă problema dacă echivalenţa de sens dă propoziţiilor juxtapuse caracter de subordonate sau ele sînt coordonate, eventual cu sens apropiat de subordonate. într-o frază ca :
Abia ţi-ai întins mîna, sare ivărul la uşă. Eminescu, o. i 155, prima propoziţie poate fi înţeleasă ca „îndată ce ţi-ai întins mîna”, dar raportul gramatical dintre cele două propoziţii este mai curînd de coordonare copulativă. De asemenea, în:
Plugurile intră-n sat,
Nevestele zac în pat. ant, lit. pop. i 121, se poate găsi un sens temporal, dar cel puţin în aceeaşi măsură- propoziţiile pot fi interpretate drept coordonate adversative.
în general, propoziţiile juxtapuse exprimă mai puţin clar decît cele conjuncţionale raporturile sintactice. în faţa unei fraze ca :
Toate mi-s dragi, căci toate au fost atinse de Ealuea: aici a murit ea, aici vreau să mor şi eu. Sadoveanu, o. i 63, e greu de decis care e raportul dintre propoziţiile juxtapuse aici a murit ea, aici vreau (să mor şi eu) : copulativ, conclusiv, cauzal (propriu-zis sau condiţional). Dar raportul de subordonare cauzală reprezintă reversul celui de coordonare conclusivă, deci optînd pentru coordonare nu se pierde nuanţa de sens cauzală.
De cîte ori e posibilă interpretarea unor propoziţii juxtapuse drept coordonate, această interpretare trebuie preferată, întrucît pe de o parte se bazează pe existenţa unor situaţii sigure de folosire a juxtapunerii în coordonare, iar pe de alta este mai uşor de demonstrat, operaţia de „sub-înţelegere” a unei conjuncţii fiind aici mult mai simplă. Bineînţeles, nuanţele de subordonare ale unor asemenea propoziţii trebuie remarcate, aşa ca şi la propoziţiile coordonate legate prin conjuncţii.
Situaţii relativ clare de subordonare exprimată prin juxtapunere se întîlnesc la propoziţiile condiţionale (uneori şi cu alte nuanţe) şi la cele concesive, unde se pot găsi elemente care ar face dificilă încadrarea lor la coordonare. Aceste elemente sînt intonaţia şi modul verbului predicat. Astfel, în exemplul :
Găseşte, mînîncă; nu, rabdă! Sadoveanu, o. iii 488, intonaţia exclude interpretarea celor două grupe de propoziţii drept coordonate copulative, arătând că e vorba de subordonate condiţionale (eventual cu nuanţă temporală) + regentele lor.
§ 713. între joncţiune şi juxtapunere există un tip de tranziţie neclar organizat, reprezentat de propoziţii introduse prin elemente cu
234
SINTAXA FRAZEI. NOŢIUNI GENERALE
caracter adverbial ca doar (cu sens cauzal sau final), pasămite (cauzal), parcă (comparativ condiţional). în exemple ca :
La urmă s-au sărutat, doar erau prietini vechi. Sadoveanu, o. i 586.
Nu ştia ce să mai facă, doar va scăpa de cucoş. Creangă, p. 67, propoziţiile introduse prin doar au sensuri de subordonare (prima de cauzală, a doua de finală), dar legătura cu propoziţia însoţită este foarte slabă; ele au un caracter cvasi-independent, care le apropie de juxtapunere.
într-o situaţie asemănătoare pot fi considerate, la coordonare, propoziţiile adversative legate prin totuşi, cu toate acestea etc. şi chiar conclusivele introduse prin deci sau aşadar, într-un cuvînt orice propoziţie introdusă printr-un element care are caracter adverbial (nerelativ).
ASPECTE ALE LEGĂTURII DINTRE PROPOZIŢII
§ 714. Legătura dintre propoziţiile unei fraze se manifestă în diferite feluri.	’
Un fenomen care apare şi la coordonare şi la subordonare este posibilitatea ca două sau mai multe propoziţii dintr-o frază să aibă părţi de propoziţie comune. De exemplu :	’
subiectul :
Căpitanul de barieră scosese un petic de hîrtie din buzunar şi însemna cu creionul zisele mele. Ghica, s. 241.
subiectul şi complementul circumstanţial de mod :
Toamna începuse şi se isprăvise în secetă. Sadoveanu, o. vii 411 subiectul, complementul direct şi complementul de timp :
Cînd am vrut şi am spus eu asta, bădiţă Simioane? Sadoveanu, o. xiii 268.	’	’
în acelaşi fel se poate ca două sau mai multe propoziţii coordonate să aibă o subordonată comună (vezi § 751).
bibliografie
1.	MIOARA Avram, Observaţii asupra coordonării, In SG II, p. 156 — 157.
2.	GH. bulgăr, Izolarea subordonatelor tn proza artistică contemporană, tn SGI, p. 165 — 180.
3.	GH. Bulgăr, Note despre structura frazei, în Culegere de studii (Institutul pedagogic de limbă
şi literatură rusă „Maxim Gorki”), 1962, p. 13 — 17.
4.	AL. GRAUR, Pentru o sintaxă a propoziţiilor principale, în SG I, p. 129 — 134, 137—138
PROPOZIŢIILE PRINCIPALE
§ 715. Propoziţiile principale, după relaţia lor eu alte propoziţii, se împart în următoarele categorii: propoziţii independente, coordonate şi regente.
PROPOZIŢII PRINCIPALE INDEPENDENTE
§ 716. Se disting două feluri de propoziţii principale independente ;
1.	Propoziţii suficiente pentru a realiza o comunicare. Aceste propoziţii au atît sens autonom, cit şi valoare gramaticală autonomă :
Graţie ei i-a revenit inspiraţia poetică. Rebreanu, r. i 209.
E foarte cald în vagon. Caragiale, o. ii 106.
Dincoace de sat ei ăeteră peste o ceată de husari unguri. Bălcescu,
o.	ii 322.
2.	Propoziţii insuficiente pentru a realiza o comunicare. Aceste propoziţii, deşi din punct de vedere sintactic sînt suficiente, din punct de vedere lexical sînt insuficiente. Ele conţin un verb la un mod predicativ sau nepredicativ din categoria verbelor de declaraţie sau asimilate cu acestea care marchează vorbirea directă, puţind fi aşezat înaintea, în urma sau în cuprinsul vorbirii reproduse :
Zice cu îndrăzneală fiului de crai: — Bun întîlnişul, voinice! Creangă, p. 199.
A intrat strig înd...
A intrat pentru a spune...
Dar ce-i acolo? strigă baba înspăimîntată! Creangă, p. 11.
Care dintre băieţii ăi mici e aicea? întrebă jupînul. Caragiale, o. i 134.	’
Stâpîne — zise el — o ceată de oameni ne-a înconjurat toată curtea. Odobescu, s. i 156.
236
PROPOZIŢIILE PRINCIPALE
PROPOZIŢII PRINCIPALE COORDONATE
§ 717. Principalele coordonate au o independenţă relativă, independenţa fiecăreia fiind limitată prin existenţa celeilalte coordonate.
După gradul lor de relativă indepedenţă, propoziţiile principale coordonate se pot grupa în trei categorii:
1.	propoziţiile copulative şi disjunctive;
2.	propoziţiile adversative;
3.	propoziţiile conclusive.
1.	Propoziţiile copulative şi disjunctive sînt foarte aproape de independente.
a.	Gradul de independenţă al copulativelor şi al disjunctivelor este mai mare atunci cînd acestea sînt legate între ele printr-o conjuncţie plasată între cele două copulative sau cînd sînt juxtapuse.
încalecă şi porneşte cu bucurie. Creangă, p. 185.
Nicola sta în grădină pe banca de piatră . . . şi trăgea din ciubuc fum plin de miresme. Sadoyeanu, o. i 173.
în anii amârîţi cu gust de fiere,
Gemea norodul nostru schingiuit,
Se lăfăia ciocoiul la putere. D. Deşliu, Versuri alese (Bucureşti, 15153), p. 89.
Era să ţip obraznic,
Ori ce era să fac? Coşbuc, F. t. 135.
Vii, nu vii, ce faci?
b.	Legătura dintre copulative sau dintre disjunctive este mai strînsă atunci cînd conjuncţia se repetă înaintea fiecărei propoziţii coordonate sau cînd există şi un corelativ :
Şi cîntă şi lucrează.
Aici nu vede, nici n-aude. Topîrceanu, o. i 132.
Ori mă lasă-n calea mea,
O ri dâ-mi dulce guriţa. JarnIk-BIrseanu, d. 15.
2.	La propoziţiile coordonate adversative gradul de independenţă este mai mic decît la prima categorie. Se poate spune chiar că există o oarecare subordonare, prin faptul că numai cea de a doua propoziţie poate fi introdusă printr-o conjuncţie, iar ordinea propoziţiilor nu se poate schimba fără a se modifica sensul:
Drumurile au şi popasuri, dar au şi sfîrşit. Sadoveanu, o. iXiii 823.
Faţa ei nu mai era trasă, ci se rotunzea vădit. Eminescu, n. -120.
Poate îi era foame, însă trebuia să aştepte pe bădiţa său. Sadoveanu, o. xviii 195.
Era pe cînd nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e. Eminescu, o. i 234.
Tara piere şi baba se piaptănă.
PROPOZIŢII PRINCIPALE REGENTE
237
Cînd în propoziţia cu care adversativa este coordonată există un element care o anunţă (vezi § 739) legătura dintre coordonate este, desigur, mai strînsă.
3.	La propoziţiile coordonate conclusive, gradul de independenţă este foarte mic. Din acest punct de vedere ele se găsesc la limita dintre coordonare şi subordonare, mai aproape de subordonare decît adversativele.
Ca şi la adversative, ordinea propoziţiilor nu se poate schimba,
deoarece se schimbă sensul:
Vînătorile măriei-sale iarăşi s-au împuţinat. . . deci nici din partea asta domnia-sa n-are mulţămire. Sadoveanu, o. xiji 647.
Fiecare îşi aduse aminte de alte petreceri; deci fiecare începu să povestească. Sadoveanu, o. i 53.
Văduva e o femeie care ştie să ţie piept nevoilor; să iau o văduvă. Sadoveanu, o. i 372.	’	’
Observaţie. Afirmaţiile făcute pentru principalele coordonate se aplică şi la propoziţiile subordonate coordonate între ele.
PROPOZIŢII PRINCIPALE REGENTE
§ 718. Propoziţiile principale regente pot fi, ea şi principalele independente, propoziţii suficiente sau insuficiente pentru a realiza o comunicare. Există şi o categorie de regente care, fără să fie insuficiente, sînt foarte strîns legate de subordonatele lor.
A.	Propoziţii principale regente suficiente pentru a realiza o comunicare :
De altfel pe aici, oriîncotro te întorci, numai moşii boiereşti ai să vezi. Rebreanu, r. i 78.
Tînărul, de cînd plecase conductorul, se uita pe fereastra vagonului. Rebreanu, r. i 13.
B.	Propoziţii principale regente insuficiente pentru a realiza o comunicare. Aici se disting două tipuri :
1. Propoziţii principale regente insuficiente din punct de vedere lexical, dar complete din punct de vedere sintactic. Aceste propoziţii conţin un verb (la un mod predicativ sau nepredicativ) al cărui sens este insuficient pentru a realiza o comunicare.
Doream să fiu transferat undeva lîngă Tulcea. Sadoveanu, p. m. 166.
Am visat astă noapte că am împuşcat o duzină de raţe. Sadoveanu, o. vii 337.	’	’
Aşteptau să vie lumina de aur a primăverii. Sadoveanu, o. i 637.
Verbul din principală este de cele mai multe ori un verb de modalitate sau de aspect :
Să începem cu Damian... prin el am putea să răzbatem printre calfele din Tăbăcari şi din Scaune. Camil Petrescu, O. i 444.
Căpitanul începu să cotrobăiască într-un dulap de cărţi. Bart, e, 270.
238
PROPOZIŢIILE PRINCIPALE
în cele mai de pe urmă izbuti fata să rănească pe balaur, ISPIRESCU, L. 18.
Apucă-te de-ţi fă părul. Alecsandri, t. 331.
Oltul continua să plece în lume, încărcat de toate întîmplările acestor piscuri. Bogza, c. o. 36.
Un verb de declaraţie care introduce vorbirea indirectă :
Curăţiţi spun că nu mai ai ce căuta la casa mea. Creangă, p. 193. întrebaţi dacă nu se află în tren un doctor! Cez. Petrescu, c. v. 34.
Observaţie. Dacă acest verb are o complinire exprimată printr-un complement direct, asupra căruia se răsfrînge acţiunea, propoziţia principală independentă e suficientă.
2. Propoziţii principale regente insuficiente din punct de vedere sintactic.
în această categorie distingem următoarele tipuri de propoziţii :
a.	propoziţia principală este regenta unei subiective :
Ah! atuncea ţi se pare
Că pe cap îţi cade cerul. Eminescu, o. i 227.	.
Ţi-arfi plăcut să mă omori? Caragiale, o. i 275.
Destul că foarte de dimineaţă, dumnealor... aşteptau cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea X... trenul accelerat. Caragiale, o. i 267.
b.	propoziţia principală este regenta unei predicative :
Grija mea e să nu se mai întoarcă. Slavici, o. i 254.
Uneori propoziţia principală este regenta şi a unei subiective şi a unei predicative, deci ea se reduce la verbul copulativ :
Cînd măriţi o fată e parcă ţi-ar arde casa. Rebreanu, i. ii 7.
c.	propoziţia principală regentă conţine un element în suspensie, care obligă la o continuare stabilind de fapt legătura cu subordonata :
—	propoziţia principală regentă cuprinde corelativul unei propoziţii subordonate, de exemplu al unei subordonate consecutive :
Pînă într-atît mi-e de somn, că aş dormi şi în picioare.
Observaţie. Uneori propoziţia principală de acest tip este suficientă pentru a realiza o comunicare dacă o considerăm exclamativă.
De exemplu :
E atît de aproape cerul, Incit ţi se pare că-l atingi cu mtna.
E attt de aproape cerul!
—	principala regentă are ca nume predicativ, atribut sau complement un substantiv articulat precedat de o prepoziţie (afară de cu) şi determinat de o propoziţie atributivă determinativă :
Cipicii îi erau îmbibaţi de glodul prin care venise. Camilar, t. 15.
Observaţie. în exemplul de mai sus se vede legătura strînsă a regentei cu atri-butiva ei. Prezenţa subordonatei influenţează şi construcţia regentei, în sensul că, dacă s-ar suprima atributiva prin care venise, substantivul glodul n-ar mai putea fi articulat, deci subordonata este aici indispensabilă în forma dată a regentei.
PROPOZIŢII PRINCIPALE REGENTE
239
— propoziţia principală regentă cuprinde un cuvînt ca menită, sortită, aptă, capabilă etc., urmat de o propoziţie completivă indirectă :
Am găsit o teorie menită să revoluţioneze ştiinţa.
d.	principala regentă cuprinde în funcţiune de apoziţie un substantiv nearticulat, identic cu substantivul determinat:
Suferinţa ei în tot timpul acesta, suferinţă care acum îmi pare absolut certă, confirmă această părere.
C.	Propoziţii principale regente care, fără să fie insuficiente, sînt totuşi strîns legate de subordonatele lor din punctul de vedere al sensului.
în această categorie intră principalele regente care au ca subordonate propoziţii condiţionale :
Dacă nu fugeam, îmi crăpa ţeasta. Stancu, d. 28.
Legătura strînsă dintre propoziţia principală regentă şi subordonata ei se vede şi în faptul că modul regentei este uneori dictat de modul dependentei. Astfel, de regulă, regenta unei condiţionale se pune la acelaşi mod ca şi subordonata ei. Eegenta unei condiţionale ireale poate fi pusă cbiar la imperfectul indicativ, care, în acest caz, capătă valoare de condiţional (vezi § 934) :
Dacă m-aţi fi luat, mergeam şi eu cu voi.
Dacă eram jurat, şi eu îl achitam. Camil Petrescu, u. n. 9.
Observaţie. Aceleaşi categorii de propoziţii insuficiente se găsesc şi la propoziţiile subordonate regente.
BIBLIOGRAFIE
1.	AL. Graur, Pentru o sintaxă a propoziţiilor principale, în SG I, p. 121 — 141.
2.	Sorin Stati, Dependenţa semanticăa propoziţiilor şi rolul lor sintactic, în SG II, p. 141 — 149.
COORDONAREA
NOŢIUNI GENERALE
§ 719. Coordonarea este raportul dintre două sau mai multe unităţi sintactice (părţi de propoziţie, propoziţii, fraze) care stau pe acelaşi plan. în cadrul frazei unităţile sintactice coordonate între ele sînt pe acelaşi plan în sensul că sînt fie toate principale, fie toate subordonate ale aceluiaşi element regent. (Pentru coordonarea din cadrul propoziţiei, între părţi de propoziţie, vezi § 689 — 706.)
§ 720. în frază pot fi coordonate :
a.	propoziţii principale :
Tresărind scînteie lacul
Şi se leagănă sub soare. Eminescu, o. i 121.
b.	propoziţii subordonate :
Nu ştiu nici cum am sărit din pat, nici cînd m-am îmbrăcat. OHICA, s.’ 33.
c.	o parte de propoziţie cu o propoziţie subordonată :
Năpădiră asupra lui şi-i mai trîntiră în cap cu bolovani şi cu ce-au
apucat, pînă-l omorîră de tot. Creangă, p. 33.
De obicei, cerinţa de a fi pe acelaşi plan se extinde, la propoziţiile subordonate coordonate între ele sad cu părţi de propoziţie (ca şi la părţile de propoziţie), şi asupra naturii subordonării, în sensul că se coordonează unităţi sintactice cu aceeaşi funcţiune : ambele circumstanţiale de loc, de timp, de mod, un subiect cu o subiectivă etc. (vezi exemplele de la b şi c). Se găsesc însă excepţii — relativ rare — mai ales la coordonarea copulativă (vezi § 726), mai rar la cea adversativă sau disjunctivă; iată un asemenea exemplu de coordonare copulativă între o propoziţie temporală şi o completivă directă :
Dar cine poate visa şi cînd vrea şi ce-i place? Caragtale, o. i 21.
Uneori sînt legate printr-un raport de coordonare grupuri de unităţi sintactice între care există de asemenea coordonare. Astfel, raportul de
NOŢIUNI GENERALE
241
coordonare disjunctivă poate exista între propoziţii care sînt urmate fiecare de o coordonată copulativă, adversativă sau conclusivă :
Ori tu mă iubeşti,... şi atunci lupta e peste putinţă cu Caţavencu... ori nu, şi atuncea mor, şi dacă mă laşi să mor, după ce-oi muri poate să se-ntîmpîe orice. CaragiÂle, o. vi 113.
Eaportul conclusiv, de asemenea, poate lega grupuri de unităţi sintactice între care există raporturi copulative, disjunctive sau adversative :
Nu-i rămîne nici o posibilitate de victorie, deci ori se supune, ori moare.
Eaportul adversativ poate apărea între doi termeni dintre care amîndoi sau numai unul pot fi legaţi prin coordonare copulativă, disjunctivă sau conclusivă; iată exemple cu coordonare copulativă la primul termen, la al doilea şi la amîndoi:
Să-mi faci bucate;... să le găsesc nici reci, nici fierbinţi, ci cum îs mai bune de mîncat. Creangă, p. 289.
Eu întorceam capul de la coşniţă, dar jimbla şi salamul miroseau, iar alunele şi migdalele sunau. Delavrancea, h. t. 117.
Şi ne-o da această învăţătură nu pentru că trebuia şi pentru că i se plătea, dar pentru că avea un prisos de bunătate în el şi pentru că în acest suflet era ceva din credinţa şi din curăţenia unui apostol. Sado-VEANU, O. III 52.	’	*
Se poate întîmpla chiar ca în cadrul unui grup care constituie un termen al coordonării adversative să existe alt raport adversativ :
Aceleaşi glasuri cîntă, dar n-o mai mîngîie, ci - i amintesc cu cruzime de nopţile trecutului. Sadoveanu, o. ii 629.
Şi cînd se uită fata, ce să vadă? Ograda se umpluse şi pădurea foj-găia de-o mulţime de balauri şi de tot soiul de jivine mici şi mari; insă tare în credinţă... fata nu se sparie, ci le ia pe cîte una şi le lă şi le îngrijeşte, cît nu se poate mai bine. Creangă, p. 289.
§ 721. Coordonarea între fraze reprezintă în realitate un aspect al coordonării între propoziţii. Acest fapt este evident atunci eînd se poate reconstitui imaginea unei fraze unice, de exemplu la separarea unei propoziţii singure faţă de coordonata ei (vezi şi § 709) :
L-au dus joimirii spre hotar. Dar la craiul leşesc n-a mai ajuns. Sadoveanu, o. viii 566.	,	’
Alteori însă e vorba de o coordonare într-un context mai larg, cînd e mai greu de unit frazele respective într-o frază unică şi e greu chiar de identificat propoziţia de care se leagă direct conjuncţia coordonatoare de la începutul unei fraze; asemenea situaţii apar la raportul copulativ, adversativ şi conclusiv, nu şi la cel disjunctiv.
§ 722. După natura logică a raportului dintre elementele pe care le leagă, coordonarea în frază (ca şi în propoziţie) poate fi copulativă, disjunctivă, adversativă şi conclusivă. Pentru gradul de legătură dintre propoziţiile coordonate vezi § 717.
§ 723. Coordonarea se poate realiza atît prin conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale, cît şi prin juxtapunere. Fiecare dintre cele patru tipuri de coordonare are unele conjuncţii specifice; aşa sînt, de exemplu, nici
16 -c. 4366
242
COORDONAREA. NOŢIUNI GENERALE
sau precum şi la coordonarea copulativă, sau şi ori la cea disjunctivă, însă şi ci la coordonarea adversativă şi deci sau aşadar la cea conclusivă.
Există însă şi conjuncţii comune mai multor tipuri de coordonare : de exemplu şi, care poate fi copulativ, adversativ şi conclusiv, sau iar, care poate fi copulativ şi adversativ (vezi şi § 359, ?65).
§ 724. Coordonarea între propoziţii pune unele probleme referitoare la omiterea repetării unor elemente exprimate în una- dintre coordonate.
1.	Cînd propoziţiile coordonate au predicat identic, el poate fi exprimat o singură dată, ceea ce dă aparenţa unei singure propoziţii :
Erau ocări în larma lunaticei orhestre
Şi rugă arzătoare în tainicul ei zvon. Topîrceanu, o. i 91.
Dacă între cele două coordonate există opoziţie între aspectul pozitiv şi negativ al predicatului, în locul predicatului nerepetat apare un adverb de afirmaţie sau de negaţie :
Ori oi putea izbuti ori nu, dar îţi făgăduiesc dinainte că o dată pornit din casa d-tale, înapoi nu m-oi mai întoarce. Creangă, p. 192,
La coordonarea între propoziţii subordonate cu funcţiuni diferite, cînd predicatul este identic, pot apărea legate prin coordonare, pe lingă un singur predicat, două sau mai multe conjuncţii specifice unor subordonate diferite, ca şi cum ar fi o singură propoziţie :
Şi de-acolo năpădesc cînd şi unde nu te aştepţi. Cez. Petrescu,
o.	I. 354.
2.	Cînd se coordonează propoziţii cu predicate diferite, dar cu structură asemănătoare (predicate verbale exprimate prin aceleaşi forme compuse sau predicate nominale de acelaşi fel) se poate omite repetarea elementului comun (verb auxiliar, verb copulativ, nume predicativ), chiar dacă forma nu ar fi identică la repetare :
După ce te-am găzduit, te-am ospătat şi cinstit boiereşte, tu, goge-mite flăcău în putere, să-i tragi la aghioase... Caragiale, o. ii 248.
Altul este al tău suflet,
Alţii ochii tăi acum. Eminescu, o. i 112.
El nu e deştept, dar ea este.
3.	La coordonarea unor propoziţii subordonate de acelaşi fel se poate să nu se repete elementul introductiv (conjuncţie, pronume etc.) care ar fi identic :
După ce feciorul sări de pe capră şi deschise uşa cu geamuri a trăsurii, se ivi o doamnă ca de douăzeci şi opt de ani. Slavici, o. i 146 (vezi şi mai sus, Caragiale, o. ii 248).	’
Mama era o cochetă, rea şi neînduplecată, care chinuia pe tata şi-i făcea zile negre pentru orice lucru. Vlahuţă, n. 167.
Cînd elementul introductiv al subordonatelor coordonate între ele este o locuţiune conjuncţională, repetarea locuţiunii poate fi înlocuită prin exprimarea numai a elementului de legătură din componenţa ei (mai ales cînd acesta e conjuncţia că sau să) :
Măcar că eram mai mare decît tine şi c-am ieşit mai înainte să mă mărit, nu ţi-am jurat să-ţi fiu prietenă pentru totdeauna? Kogălniceanu, în pr. DRAM. 425.	'
COORDONAREA COPULATIVA
243
COORDONAREA COPULATIVĂ
§ 725. Unităţile sintactice coordonate prezentate de vorbitor ca asociate se numesc copulative.
Numai luna 'printre ceaţă
Varsă apelor văpaie
Şi te află strînsă-n braţe,
Dulce dragoste bălaie. Eminescu, o. i 210.
§ 726. Raportul de coordonare copulativă poate lega două sau mai multe unităţi sintactice, care în cadrul frazei pot fi:
1.	două sau mai multe propoziţii principale :
Oamenii mei au sărit şanţul şoselei şi, întorcîndu-se ca intr-o arie, au început fuga. Camil Petrescu, u. n. 268.	.
2.	două sau mai multe propoziţii subordonate, de obicei de acelaşi fel:
Sfaturile acestea îl înălţau, mai ales că toţi băteau în struna lui
şi-l linguşeau ca pe un stăpîn. Rebreanu, i. ii 15.
3.	o parte de propoziţie cu o propoziţie subordonată, de obicei cu funcţiune corespunzătoare :
Vrasă zică cu laptele mimatului şi cu făina din sac şi cu ce ţi-am
mai pus eu acolo, o duci tu aceste trei zile. Sadoveanu, o. x 559.
Mai rar, se pot găsi însă în raport de coordonare copulativă şi anumite unităţi sintactice care nu sînt de acelaşi fel:
1.	Propoziţii subordonate de natură diferită :
Ş-apoi acel unul are atunci în mînă şi pîinea şi cuţitul şi taie de unde vrea şi cit îi place. Creangă, p. 248 (o circumstanţială de loc coordonată cu o circumstanţială modală).
Armă nu port, ca să pot fi mai uşor şi pentru că simt că de aproape, nu voi putea ucide niciodată. Camil Petrescu, u. n. 310 (circumstanţială finală coordonată cu o cauzală).
Leagă-mi ce ştii şi cu ce ştii, numai să nu mor. Creangă, p. 55 (completivă directă coordonată cu o circumstanţială instrumentală).
2.	O parte de propoziţie cu o propoziţie subordonată de natură diferită :
Au făcut atîta de fierbinţi legăminte că vor da ajutor la vreme şi cum se cuvine soldaţilor lîngă care au luptat cot la cot. Cez. Petrescu, o. i. 235 (complement circumstanţial de timp coordonat cu o propoziţie modală).	.
Coordonare copulativă poate exista şi între două fraze (vezi § 721):
Trăsnetul din cer de ar fi căzut nu i-ar fi făcut mai mult rău ca ceea ce i-a făcut citirea acestor vorbe. P-aci, p-aci era să moară de mîhnire. Şi dacă n-o ţineau surorile, îşi spărgea capul căzînd. ant. lit. pop. II 276.	'
244
COORDONAREA COPULATIVA
PRIN CE SE LEAGĂ ÎNTRE ELE UNITĂŢILE COORDONATE COPULATIVE DIN CADRUL FRAZEI
§ 727. Unităţile sintactice coordonate copulative din cadrul frazei se leagă între ele prin : a. conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale şi, iar, nu numai (că).. . dar (şi), nu numai... ci (şi), (pre)cum şi, atît... cit şi sau b. prin juxtapunere ; c. adeseori raporturile de coordonare copulativă se exprimă prin îmbinarea acestor două procedee.
Spre deosebire de celelalte tipuri de coordonare, coordonarea copulativă are şi construcţii speciale pentru formele negative, care se realizează cu ajutorul conjuncţiei (şi) nici (nu... nici, nici... nici), popular şi cu ajutorul adverbului necum.
a.	Stă şi-aşteaptă fără glas. Topîrceanu, o. i 65.
Focul pîlpîie în sobă,
Iară eu pe gînduri cad. Eminescu, o. i 105.
Vizite ca ale dumitale nu numai că nu mă supără, dar îmi fac chiar mare plăcere. Caragiale, o. vii 511.
Nu erau tovarăşi numai la biserică, ci...erau şi muşteriii lui moş Precu. Sadoveanu, o. ii 575.	’	'
Obişnuieşte să se plimbe după-amiaza atît cînd	e	vreme frumoasă,
cit şi cînd plouă.
A pretextat că e obosit, precum şi că se simte	rău.
Nu mai rîdea, nu mai vorbea, nici nu mai ofta	şi	nici că	spunea
cuiva vreodată ce vrea, ce-l mistuie, ce-l doare. Vlahuţă, n. 127.
Nu mai putea nici picioarele să şi le mişte, necum să mai tîrască şi căruţul cu butoiul de rachiu. Ispirescu, l. 373.
b.	Ea nu mai voia să mănînce, nu se mai gătea, nu mai ieşea la plimbare. ant. lit. pop. ii 277.	’
c.	în lipsa mea băgaţi de seamă să fiţi cuminţi, să vă purtaţi bine şi să îngrijiţi de trebile casei. ant. lit. pop. ii 275.
§ 728. în cea mai mare parte a lor, conjuncţiile copulative pot apărea între orice fel de unităţi sintactice coordonate. Fac excepţie numai atît... cît şi şi (pre)cum şi care nu pot lega propoziţii principale, ci numai pro poziţii subordonate sau o parte de propoziţie cu o propoziţie subordonată (şi părţi de propoziţie, pentru care vezi § 693); iar apare mai frecvent între propoziţii principale şi între fraze. Cea mai frecventă conjuncţie copulativă este şi, care poate apărea :
a.	fie numai înainte de ultima unitate sintactică dintr-un lanţ de coordonate copulative :
Voi lansa un strigăt de luptă şi de asalt...
împotriva liotii banului, ce mişună, suduie, scheaună, se-ascunde, se-aruncă, se caţără, ţipă şi ţiuie-n spaimă. Banuş, p. 171.
MODURILE IN PROPOZIŢIILE COPULATIVE. COORDONAREA DISJUNCTIVA
245
b.	fie înaintea fiecărei unităţi (inclusiv prima) dintr-un lanţ de coordonare copulativă :
Şi-şi făcea ochii dulci, şi ofta, şi-şi piţigăia glasul, şi se mlădia ca o pisică, intr-un fel de milogeală dezgustătoare. Vlahuţă, n. 16.
c.	fie înaintea fiecărei unităţi în afară de prima :
Toţi vorbesc şi dau din mîini ş-un murmur adine, ca dintr-un stup, vine pînă in cerdacul cu geamlic. Sadoveanu, o. ii 536.
Nici, corespondentul negativ al lui şi, se foloseşte în acelaşi fel.
MODURILE FOLOSITE ÎN PROPOZIŢIILE COPULATIVE
§ 729. Coordonarea copulativă nu impune, prin ea însăşi, nici un fel de restricţii în folosirea modurilor şi a timpurilor. De obicei, propoziţiile copulative se construiesc cu acelaşi mod :
—	indicativ :
în nopţile căzute la fereastră
Citesc şi-apoi adorm şi mă-nfior
Şi-un vis frumos, ca pasărea măiastră
Cu zboru-i alb mă poartă-n viitor. Baconsky, p. 105.
—	conjunctiv :
Nu sîntem carne de ospeţe.
Să ştie corbii şi să-nveţe. Banuş, p. 128.
—	imperativ :
Nu te teme de nimic şi vino cu mine in această pădure şi fă ce ţi-oi zice eu. ant. lit. pop. ii 271.	’	’
Propoziţiile copulative se pot construi însă şi cu moduri diferite :
1.	indicativ şi condiţional:
Aşa am procedat atunci şi tot aşa aş face şi acum dacă mi s-ar cere.
2.	imperativ şi conjunctiv :
Du-te şi să vii repede.
Nu sînt însă decît foarte rar posibile fraze cu propoziţii copulative dintre care una să aibă predicatul la conjunctiv, iar cealaltă la condiţional.
COORDONAREA DISJUNCTIVĂ
§ 730. Unităţile sintactice coordonate care sînt prezentate de vorbitor ca excluzîndu-se una pe alta într-o măsură mai mare sau mai mica se numesc disjunctive.
Ţările romine ori vor fi unite,
Ori vor fi in parte la străini robite. Bolintineanu, p. i 40.
De obicei, coordonarea disjunctivă se stabileşte numai între două unităţi sintactice, dintre care numai una poate fi adevărată într-un moment :
Ascultă ce-ţi spun eu, din asta ori moare, ori înnebuneşte. Ylahuţă, d. 166.
246
COORDONAREA DISJUNCTIVA
Se întîlnesc însă destul de des şi situaţii în care coordonarea disjunctivă de acest fel leagă trei sau mai multe unităţi sintactice :
Un unghi sau e drept, sau e ascuţit, sau e obtuz.
De obicei, cu cit numărul unităţilor sintactice coordonate disjunctive este mai mare, cu atît opoziţia, raportul de excludere reciprocă slăbeşte, ajungînd să se confunde cu raportul copulativ.
într-o frază ca aceasta :
(Jind uităm un obiect, o întîmplare, e din cauză că am, avut interes s-o uităm, sau pentru că ne-a fost dezagreabilă întîmplarea, sau am fi vrut să ascundem obiectul. Camil Petrescu, t. iii 81, raportul disjunctiv se apropie de cel copulativ tocmai din cauză că există mai multe posibilităţi.
Raportul disjunctiv poate fi însă apropiat de cel copulativ şi atunci cînd unităţile coordonate sînt numai două, dacă nu există obligaţia de a alege o singură situaţie :
Doriţi să vă hodiniţi ori doriţi să gustaţi ceva, vă rog porunciţi. Sadoveanu, o. xviii 148. (Răspunsul ar putea fi: doresc şi una şi alta sau nici una, nici alta.)
§ 731. Raportul de coordonare disjunctivă leagă, spre deosebire de coordonarea copulativă, aproape numai unităţi sintactice de acelaşi fel, care au aceeaşi funcţiune. în frază pot fi legate prin coordonare disjunctivă :
1.	propoziţii principale :
Ori pe mîndra vamă dă-m.
Ori să; stai să ne luptăm. Pann, ş. ţ. ii 69.
Ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul. Proverb
2.	propoziţii subordonate, de obicei de acelaşi fel:
Poate să ne ajungă cineva din urmă ori să ne întîmpine cineva dinainte. Creangă, p. 126.
Bărbatu-meu... nu s-a putut plînge că l-am înşelat ori că i-am răsipit casa. Creangă, p. 4.
3.	o parte de propoziţie cu o propoziţie subordonată, care, de obicei, are în frază o funcţiune identică :
Nimeni nu s-a plîns de judecăţile lui în vreme de pace ori că-n războaie n-a sărit unde a fost mai greu, însufleţind pe cei cu inima scăzută. Delavrancea, o. ii 31.	’
PRIN CE SE LEAGĂ ÎNTRE ELE UNITĂŢILE COORDONATE DISJUNCTIVE DIN CADRUL FRAZEI
§ 732. a. Coordonarea disjunctivă se exprimă de obicei prin conjuncţii.
Cele mai importante conjuncţii disjunctive sînt ori şi sau, singurele care pot exprima raportul disjunctiv în toate aspectele lui, adică de la
MODURILE FOLOSITE IN PROPOZIŢIILE DISJUNCTIVE
247
opoziţia ireductibilă de excludere reciprocă pînă la simpla alternare sau identificare cu raportul copulativ.
Alte conjuncţii disjunctive, care exprimă însă numai simpla alternare şi leagă de multe ori unităţi sintactice al căror raport de coordonare se situează la graniţa dintre coordonarea disjunctivă şi cea copulativă, sînt : aci. .. aci, acum. .. acum, ba. .. ba, cînd... cină, fie. .. fie, fie că... fie că.
Cînd leagă două unităţi sintactice, ori şi sau pot apărea fie numai între ele, fie, mai frecvent, în faţa fiecăreia dintre cele două unităţi:
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mîndre primăveri
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele. Eminescu,
o.	i 31.	’
Ori părerea mă înşală, ori s-a strica vremea... Creangă, p. 265.
Poporul deştept sau se ridică mare, triumfător, şi recîştigă independenţa din afară şi libertatea dinlăuntru, sau suferă în nemişcare, cerşind dreptul de a trăi de la celelalte naţii. Bălcescu, o. i 190.
Cînd sînt legate prin coordonare disjunctivă mai multe unităţi sintactice, conjuncţia poate fi pusă înaintea fiecăreia dintre ele (inclusiv la cea dintîi), între toate unităţile sau numai înaintea celei din urmă (în această ultimă situaţie primele unităţi sînt juxtapuse) :
Ori îmi dai înapoi calul, ori mi-l plăteşti, ori te dau în judecată.
Observaţii. 1. Conjuncţia trebuie să fie aceeaşi la toate propoziţiile : ori. .. ori, sau... sau. Nu sînt corecte fraze ca:
Ori trimite sol la scaunul domniei-mcle un boier credincios sau să binevoiască măria-ta să ne înţelegem gură in gură. Ispirescu, m. v. 11.
2. Pentru deosebirea de accent dintre sau şi ori cu valoare disjunctivă propriu-zisă şi aceleaşi conjuncţii cu valoare apropiată de copulative vezi § 1022.
Celelalte conjuncţii disjunctive se folosesc înaintea fiecărei unităţi:
Luna aci s-arată, aci iar se ascunde:
Abia cîteodată întunericul pătrunde. Alexandrescu, o. 142.
Luntrea. . .
Cînd la umbră se doseşte, cînd s-arată la lumină. Alecsandri, poezii, 63.	’
b. în afară de situaţiile în care juxtapunerea se combină cu joncţiunea, în sensul că primele unităţi disjunctive sînt juxtapuse, iar înainte de ultima se foloseşte o conjuncţie, juxtapunerea poate apărea, mai rar, şi ca singur mijloc de exprimare a coordonării disjunctive :
Vrei, nu vrei, bea Grigore agheasmă.
MODURILE FOLOSITE ÎN PROPOZIŢIILE DISJUNCTIVE
§ 733. Propoziţiile disjunctive se construiesc cu toate modurile predicative, valoarea modurilor fiind aceeaşi ca şi în propoziţii independente. De regulă, predicatele propoziţiilor disjunctive stau la acelaşi mod : Nu ştiu zilele mi-s rele,
Ori mă bat faptele mele. Jarnik-BÎrseanu, d, 194.
248
COORDONAREA ADVERSATIVA
Ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo*şi anume în punctele... esenţiale. Caragiale, o. vi 133.	*’
Pot apărea însă şi moduri diferite :
Măi bărbate... alege-ţi una din două: ori merg eu de unde-am venit, ori alungă-ţi copiii de la casă. Eeteganul, p. i 43.
COORDONAREA ADVERSATIVĂ
§ 734. Unităţile sintactice coordonate care se opun una alteia fără a se exclude se numesc adversative.
Observaţie. Opoziţia dintre unităţile sintactice coordonate adversative se deosebeşte de opoziţia caracteristică coordonării disjunctive prin faptul că nu conţine ideea de alegere. Prin raportul de coordonare adversativă se exprimă numai constatarea opoziţiei dintre stări, acţiuni etc., fără a se exprima gramatical ideea că intr-un moment dat numai una este valabilă, posibilă etc.
în raport de coordonare adversativă nu pot sta decît doi termeni, două unităţi sintactice (una dintre ele puţind însă să aibă o coordonată copulativă, disjunctivă sau conclusivă, vezi § 720) :
Mînile mari nu se mai întind, ci atîrnă leneşe. Sadoveanu, o. i 405.
Nu e soare, dar e bine
Şi pe rîu e numai fum. Coşbuc, p. i 223.
§ 735. Raportul de coordonare adversativă poate lega în frază două propoziţii principale, două propoziţii subordonate sau o parte de propoziţie cu o propoziţie subordonată. Ca şi coordonarea copulativă, coordonarea adversativă poate lega între ele atît unităţi sintactice subordonate de acelaşi fel, cu aceeaşi funcţiune sintactică în frază, cit şi unităţi cu funcţiuni diferite :
1.	propoziţii principale :
Vru s-o scoale şi pe muiere, dar o mai lăsă. Preda, d. 5.
2.	propoziţii subordonate, de obicei de acelaşi fel:
Blestemul părinţilor, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. Ispirescu, l. 4.
3.	o parte de propoziţie cu o propoziţie subordonată, de obicei de acelaşi fel:
Şi numai iacă îl şi vede viind repede, dar nu aşa cum se dusese. Creangă, p. 186 (circumstanţial de mod cu o subordonată modală). Coordonare adversativă poate exista şi între fraze (vezi § 721): După ce atîta vreme Laolaltă n-am vorbit,
Mie-mi pare că uitarăm Cît de mult ne-am fost iubit.
Dar acum te văd nainte-mi Dulce, palidă cum şezi —
Lasă-mă ca altădată
PRIN CE SE LEAGA UNITĂŢILE COORDONATE ADVERSATIVE DIN CADRUL FRAZEI 249
Umilit să-ngenunchez.
Lasă-mă să-ţi plîng de milă,
Să-ţi sărut a tale mini... Eminescu, o. iv 370.
§ 736. Spre deosebire de coordonarea copulativă şi de cea disjunctivă, la coordonarea adversativă găsim o mai mare interdependenţă între cele două unităţi şi chiar un început de subordonare a celei de-a doua unităţi faţă de prima. Apropierea de subordonare se manifestă în faptul că propoziţiile adversative nu-şi pot schimba locul între ele fără a se modifica sensul (vezi § 998), ceea ce arată că, în frază, cele două propoziţii nu sînt absolut egale, precum şi în corespondenţa de sens dintre multe propoziţii adversative (cele introduse prin ci după o coordonată negativă fac excepţie) şi subordonatele concesive :
De-abia înserase, uliţele erau însă pustii (Negruzzi, s. i 15) este aproape egal cu deşi de-abia înserase... (vezi şi § 863).
Observaţie. Apropierea dintre raportul de coordonare adversativă şi cel de subordonare concesivă se oglindeşte şi în faptul că se pot găsi adversative legate de concesive : Deşi eşti diavol, dar (i-e tigva goală. Pann, p. v. I 54.
PEIN CE SE LEAGĂ UNITĂŢILE COOEDONATE ADYEESATIVE
DIN CADEUL EEAZEI
§ 737. Unităţile sintactice coordonate adversative se leagă a. cu ajutorul conjuncţiilor dar, însă, ci, iar, şi, al locuţiunii conjuncţionale numai că sau b. prin juxtapunere.	■
a.	El e frumos şi tinerel,
Dar e sfios cînd e cu fete. Coşbuc, p. i 87.
Ştiu că trebuie să cobor la gară, însă n-o iau într-acolo. Sahia, n. 24. Să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul, ca să o săgetezi. Ispirescu, L. 4. Poate de mult s-a stins în drum în depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre. Eminescu, o. i 234.
Căuta acum un petic ca să i-o cîrpească şi nu mai găsea. Preda, d. 6. E deştept, numai că nu învaţă.
b.	Era pe cînd nu s-a zărit,
Asi o vedem şi nu e. Eminescu, o. i 234.
Observaţie. în vorbirea populară şi regională propoziţiile adversative pot fi introduse şi prin declt, fără, numai şi numai cil:
Postelnicul Andronache mi-a vorbit despre fie-mea şi nu m-am împotrivit, declt l-am făcut să tnfeleagă că nu-i voi da-o de solie fără învoirea ei. FILIMON, o. i 112.
Fetele de la Veza Nu ştiu toarce clnepa,
Făr-o-ndrugă ca Una! JaenIk-Bîrseanu, d. 452.
Asta mie mi-o plăcut,
250
COORDONAREA ADVERSATIVA
Numai maică-sa n-o vrut;
Asta mie mi-o plăcea,
Numai maicâ-sa n-o vrea. JaenIk-BîRSEANC, d. 366.
E tare frumoasă. Numai cit nu-i adevărată, AgîrbicEanu, s.i?. 21
între diversele conjuncţii adversative există deosebiri de întrebuinţare şi o gradaţie în ce priveşte intensitatea opoziţiei exprimate. Opoziţia cea mai puternică este exprimată de ci după o coordonată negativă; dar şi însă sînt sinonime între ele şi exprimă un grad mediu de opoziţie ; iar are o valoare adversativă foarte slabă, stînd la limita cu raportul copulativ (vezi şi § 359). Şi adversativ poate apărea atît cu valoarea mai puternică a lui dar sau însă, cît şi cu valoarea mai slabă a lui iar.
Observaţie. în limba vorbită ei se Întrebuinţează astăzi puţin. In limba literară ei este înlocuit adesea cu dar, în ciuda deosebirii de nuanţă (cf. şi locuţiunea copulativă nu numai (că). . dar şi în loc de nu numai (că) ... ei şi
Regional, ci este adesea înlocuit prin şi, ceea ce se explică printr-o confuzie fonetică : Nu-i la vie, şi-i In casă
Cu paloşul gol pe masă. ALECSANdri, p,p. 124,
Şi nu-nşiră cum se-nşiră,
Şi ctte-un bob ş-o mărgea. SEZ. XIV 184.
§ 738. Conjuncţiile adversative apar adesea însoţite de adverbe (sau locuţiuni adverbiale) care le întăresc. Se întîlnesc astfel îmbinări ca : ci dimpotrivă, dar (sau însă) în schimb, dar (sau şi) totuşi (sau cu toate acestea).
Şarlota ta nici a murit, . . . nici s-a bolnăvit.. .ci din împrotivă, a doua zi s-a aruncat în braţele unui tînăr ofiţer. Negruzzi, s. i 63.
N-au mirosit duhoarea cocsului, dar în schimb fură hrana muncitorilor. Sahia, n. 31.
E adevărat că vagonul din urmă al unui tren se clatină mai mult; in schimb însă, nu e privelişte mai plăcută, într-o călătorie cu drumul de fier, decît la fereastra din spatele trenului. Caragiale, o. i 293.
Se întîmplă cîteodată şi mai altfel de cum gînăeşti. Nici lene, nici prostie, nici răutate să nu fie la mijloc, şi totuşi sare omului ţîfna din senin din iarbă verde. Delavrancea, h. t. 129. *	’
Observaţie. La scriitorii din secolul trecut şi în limba vorbită se găsesc şi asocieri de clte două conjuncţii adversative şi Insă sau dar insă, care astăzi ne apar pleonastice r Un om care iubeşte cu linere/e pe gingaşa lui soţie, şi însă nu o poate vedea. Negruzzj 6. I 56.
Potera l-a-ncunjural Şi burduf mi l-a legat,
Dar lui însă nu-i păsa. SEZ. V 94
§ 739. Cînd leagă două propoziţii, raportul de coordonare adversativă are, pe lîngă conjuncţia caracteristică de la a doua propoziţie, şi alte mijloace de exprimare, de întărire, care anunţă conjuncţia încă din prima coordonată.
MODURILE IN PROPOZIŢIILE ADVERSATIVE. COORDONAREA CONCLUSTVA
251
Astfel sînt :
a.	adjective de felul lui drept, adevărat cu rol de nume predicativ : Un bou în post mare? — Drept, cam ciudat vine,
Dar asta se-ntîmplă în oricare loc. Alexandrescu, o. 230.
b.	un complement de relaţie, fie construit cu prepoziţia de şi exprimat prin acelaşi cuvînt ca şi predicatul:
îl durea de durut; dară răbda în piele ca un drac. Ispirescu.
l.	252,
fie cu tautologie şi cu o intonaţie specială :
Oşlobanu, prost, prost, dar să nu-l atingă cineva cv cît e negru, sub unghie. Creangă, a. 78.
c.	inversiunea subiectului cu predicatul :
Face mama plăcinte, dar n-are cine le mînca. în această situaţie poate fi vorba şi de întrebuinţarea afectivă a pronumelui personal subiect :
Toţi erau toropiţi de somn, mai cu samă Cocoran, stătea el cu ochii holbaţi, dar îşi tot scăpa capul în jos. Camilar, tem. 234.
Cercaţi voi marea cu degetul, dar ia! să vedem cum i-ţi da de fund? Creangă, p. 260.
MODURILE FOLOSITE ÎN PEOPOZIŢIILE ADVEESATIYE
§ 740. Propoziţiile adversative se pot construi cu toate modurile predicative, ţinînd seama de modul la care ar sta verbele cînd propoziţiile ar fi independente.
De obicei predicatele ambelor propoziţii stau la acelaşi mod :
—	indicativ :
Pe dumneata nu ştiu tinde te-oi fi văzut, om bun, dar tovarăşul dumi-tale a mai umblat pe aici. Sadoveanu, o. xviii 444.
—	imperativ :
Nu mă omorî, Fât-Frumos, ci mai bine dă-mi drumul în apă. Ispirescu, l. 43.
Se găsesc însă şi coordonate adversative cu predicatele la moduri diferite :
Rămîneti aci, dar trebuie să vă ascunz foarte bine. ant. lit. pop. n 270.	'	•
Te-aş vîrî în sîn, dar nu încapi de urechi. Creangă, p. 253.
COORDONAREA CONCLUSIVĂ
§ 741. Se numeşte coordonare conclusivă raportul care leagă două unităţi sintactice dintre care a doua arată o urmare, o concluzie care decurge din acţiunea, starea etc. exprimată de prima. Coordonarea conclusivă se află, din punctul de vedere al dependenţei dintre unităţile pe care le leagă, la limita dintre coordonare şi subordonare. Faptul se poate vedea din imposibilitatea schimbării locului pe care-1 ocupă eon-
252
COORDONAREA CONCLUSIVĂ
clusiva faţă de coordonată şi din corespondenţa de sens dintre propoziţia conclusivă şi o propoziţie subordonată consecutivă.	’
Măria-sa îi dăduse ş-un pitac; deci îl socotea prietin al său. Sadoveanu, o. XVIII 117.
§ 742. Coordonarea conclusivă leagă de obicei în frază propoziţii principale; rar, se pot găsi însă în raport de coordonare conclusivă şi propoziţii subordonate (de acelaşi fel) sau părţi de propoziţie cu propoziţii subordonate (de acelaşi fel).	’	’	’
1.	propoziţii principale :
Văd eu că-i greu — şi de aceea mi-i inima cătrănită. Sadoveanu,
o.	vii 368.	'
2.	propoziţii subordonate :
Ţăranii între dînşii vorbesc că şi de vor face învoieli cu boierii, la muncă nu vor ieşi pînă ce nu li se va împărţi moşia Babaroaga care nu-iface trebuinţă cucoanei... că ei nu vor mai sta fără pâmînt, că ei asudă şi sînge-rează muncindu-l şi deci al lor trebuie să fie. Bebreanu, r. i 293. Adesea coordonarea conclusivă apare între fraze (vezi § 721): Bar apoi îşi aduse aminte că făgăduise a răpi pe fata Oenarului, şi ceea ce făgăduieşte voinicul anevoie o lasă nefăcută. Deci se porni şi înspre sară ajunse la castelul Genarului ce strălucea în întunerecul serei ca o uriaşă umbră. Eminescu, l. p. 181.	’
împăratul prea-nălţatul M-a trimis s-adun tot satul,
Să dau ştire tuturor Că el caută în latul Lumii-acestei p-un ficior,
Ce din toţi va fi mai tare,
Mai frumos şi mai cuminte.
Deci vă strîngeţi mic şi mare Şi să ţineţi bine minte.
Căci se poate, — cine ştie,
Că la voi prin sat să fie
Voinicel a-i fi pe plac
Să-i dea fata de soţie. Eminescu, l. p. 144.
PEIN CE SE LEAGĂ ÎNTEE ELE UNITĂŢILE] CCOEDONATE CONCLUSIYE DIN CADEUL FEAZEI
§ 743. Coordonarea conclusivă se realizează a. cu ajutorul conjuncţiilor şi locuţiunilor conjuncţionale deci, dară, aşadar, prin urmare, de aceea, în concluzie, în consecinţă, (care) va să zică, şi (singur sau în combinaţie cu deci, de aceea, prin urmare etc.) şi b. prin juxtapunere, a. în limba literară conjuncţia cea mai folosită este deci :
S-a dus amorul, un amic Supus amînăurora,
Deci ciuturilor mele zic
Adio tuturora. Eminescu, o. i 184.
MODURILE FOLOSITE ÎN PROPOZIŢIILE CONCLUSIVE
253
Conjuncţia dar (san dară) se foloseşte pentru exprimarea raportului conclusiv mai rar şi numai în mijlocul propoziţiei:
Vom spune cît e de frumoasă viaţa Cîmpul, oraşul, nopţile şi zorii;
Vom spune dar cît de frumoasă-i lumea. Banuş, p. 162—163.
Iar tovarăşului dumitale i se cuvin patru lei, fiindcă patru bucăţi de pîne a avut de întrecut. Acum dară, fă bine de înapoieşte un leu tovarăşului dumitale. Creangă, o. 161.
Mai des decît dar se foloseşte aşadar :
Munca pe om niciodată nu-l lasă a flămînzi,
Aşadar, d-aci-nainte să nu şedem lenevoşi. Pann, p. v. ii 91.
Observaţie. Adverbul aşa, care intră In compunerea lui aşadar, poate avea şi singur sens conclusiv :
Tocmai tn ziua aceea bucătarii curţii se îmbătaseră... Şi aşa, rugată fiind cu stăruinţă, se apucă şi ea de găti nişte bucate înfricoşate. I3PIRESCU, l. 23.
Locuţiunea conclusivă care va să zică se foloseşte în limba vorbită :
Un sfert de ceas pînă la hanul lui Mînjoală... de-acolea, pînă-n Popeştii-de-Sus, o poştie: în buiestru potrivit, uu ceas şi jumătate... Buiestraşu-i bun... dacă-i dau grăunţe la han şi-l odihnesc trei sferturi de ceas... merge. Care va să sică, un sfert şi cu trei, un ceas, şi pînă-n Popeşti, unul şi jumătate, fac două şi jumătate. Caragiale, o. i 139.
Conjuncţia şi se foloseşte cu valoare conclusivă mai rar singură:
Mi-a fost milă şi l-am ajutat.
Ea apare însă des asociată cu deci, de aceea sau alte elemente con-clusive (vezi exemple la § 742).
b. Văduva e o femeie care ştie să ţie piept nevoilor; să iau o văduvă. Sadoveanu, o. i 372.	’
Ţine, frate, partea dumitale şi fă ce vrei cu ăînsa. Ai avut două pîini întregi, doi lei ţi se cuvin. Creangă, o. 159.
MODURILE FOLOSITE ÎN PROPOZIŢIILE CONCLUSIVE
§ 744. Propoziţiile conclusive se pot construi cu toate modurile predicative (care se folosesc la fel ca în propoziţiile independente). Nu este obligatorie folosirea aceluiaşi mod în ambele coordonate. Foarte frecvent apare în propoziţia a doua modul imperativ sau conjunctivul hortativ, întrucît concluzia echivalează adesea cu un îndemn sau cu o hotărîre (vezi exemplul din Eminescu, l. p. 144 de la § 742, Creangă, o. 161, Pann, p. v. ii 91 şi Sadoveanu, o. i 372 de la § 743).
bibliografie
1.	Mioara avram, Observaţii asupra coordonării, în SG II, p. 151 — 159.
2.	G. Beldescu, Coordonarea simplă, complexă şi contextuală, in LR IX (1958), nr.j 3, p. 19—38.
3.	AL. Graur, Pentru o sintaxă a propoziţiilor principale, tn SG I, p. 129 — 134.
SUBORDONAREA
NOŢIUNI GENERALE
§ 745. Subordonarea este raportul sintactic existent între doi termeni dintre care unul îl determină pe celălalt, depinde de el din punct de vedere gramatical. în cadrul frazei, cei doi termeni ai raportului de subordonare sînt propoziţia regentă (cea care este determinată) şi propoziţia subordonată (cea care determină).
Regentă poate fi atît o propoziţie principală, cit şi o propoziţie care la rîndul ei este subordonată alteia :
A fost o primăvară cum n-am apucat, niciodată alta. Sadoveanu, o. xvi 403 (propoziţie principală regentă).
Cine-ar puteajsă spunăj
(Jîţi secoli au trecut
De-o lună),
De cînd nu te-am văzut f... Topîrceanu, o. i 83 (trei propoziţii regente, dintre care numai prima e principală: a doua e subordonată faţă de prima şi regenta celei de-a treia, a treia e subordonată faţă de a doua şi regenta celei de-a patra).
Observaţii. 1. Termenii propoziţie regentă şi propoziţie principală nu sint deci echivalenţi, atît pentru cele arătate aici, că nu orice regentă este principală, cit şi pentru că nu orice principală este regentă (există principale independente şi principale coordonate). Un termen echivalent pentru regentă este termenul propoziţie supraordonată.
2.	Pentru propoziţia subordonată se foloseşte şi termenul propoziţie secundară, care este perfect echivalent, dar prezintă unele inconveniente pe lingă faptul că poate crea ideea unei opoziţii numai faţă de principală, e mai greu de folosit în construcţii care ar trebui să precizeze de cine depinde propoziţia respectivă.
Din punct de vedere strict gramatical, propoziţiile subordonate depind direct de un anumit cuvînt din cadrul propoziţiei regente. Cele mai multe depind astfel direct de verb, ceea ce se oglindeşte şi în definiţiile lor, care vorbesc de „acţiunea” din propoziţia regentă, dar se pot referi la întreg conţinutul propoziţiei regente şi pot fi legate chiar de o parte secundară a regentei, care determină intr-un fel oarecare acţiunea. în fraza : , Seara făcură de mîncare într-o groapă adîncă, să nu se vadă lumina focului. Galaction, o. i 297,
CORESPONDENŢA PROPOZIŢIILOR SUBORDONATE CU PĂRŢILE DE PROPOZIŢIE
255
subordonata finală nu arată scopul determinant al acţiunii propriu-zise (făcură de mîncare) din regentă, ci explică de ce s-a făcut de mîncare într-o groapă adîncă şi nu într-un loc deschis.
CORESPONDENŢA DINTRE PROPOZIŢIILE SUBORDONATE ŞI PĂRŢILE DE PROPOZIŢIE
§ 746. Propoziţia subordonată este o propoziţie care depinde din punct de vedere gramatical de altă propoziţie, îndeplinind, în formă de propoziţie, funcţiunea unei părţi de propoziţie a regentei. Propoziţiile subordonate corespund deci, în planul frazei, părţilor de propoziţie şi această corespondenţă se oglindeşte în înseşi denumirile lor : propoziţia subiectivă corespunde subiectului, atributiva corespunde atributului, completiva directă corespunde complementului direct, propoziţiile circumstanţiale de diferite feluri corespund complementelor circumstanţiale etc.; propoziţia predicativă nu corespunde însă chiar predicatului, ci numai numelui predicativ din cadrul unui predicat nominal. Subcategoriile distinse în cadrul diverselor propoziţii subordonate corespund şi ele de cele mai multe ori cu cele ale părţilor de propoziţie respective : ca şi atributele, propoziţiile atributive pot fi izolate şi neizolate, există atributive circumstanţiale aşa cum există atribute circumstanţiale, există propoziţii apozitive cu aceeaşi situaţie specială în cadrul atributivelor pe care o are şi apoziţia în cadrul atributelor. Cuvintele din regentă determinate de o subordonată sînt aceleaşi ea şi la partea de propoziţie corespunzătoare : atributiva, de exemplu, determină, ca şi atributul, un substantiv, un pronume sau alt echivalent. Propoziţia predicativă apare pe lîngă aceleaşi verbe copulative ca şi numele predicativ şi, tot ca la numele predicativ, verbul copulativ poate lipsi.
Corespondenţa dintre propoziţiile subordonate şi părţile de propoziţie este un fenomen cu importante consecinţe de ordin practic : definiţia şi descrierea categoriilor propoziţiilor subordonate poate face mereu apel la elementele corespunzătoare de la părţile de propoziţie. Din punct de vedere teoretic, acest fenomen este important pentru că evidenţiază caracterul sistematic al limbii; în acelaşi timp, el explică şi lipsa deosebirii dintre propoziţie şi frază în ce priveşte gradul de complexitate a conţinutului exprimat (întrucît propoziţia subiectivă este echivalentă cu un subiect, fraza formată dintr-o principală regentă şi o subiectivă exprimă aceeaşi judecată ca şi o propoziţie cu subiect).
Corespondenţa dintre propoziţiile subordonate şi părţile de propoziţie are însă şi unele limite, există şi deosebiri între aceste două feluri de unităţi sintactice.
O primă deosebire o constituie faptul că, în timp ce subiectul şi predicatul ca părţi de propoziţie sînt părţi principale, propoziţia subiectivă şi propoziţia predicativă nu sînt propoziţii principale, ci propoziţii secundare, subordonate. De aceea, dacă părţile de propoziţie puse la un loc constituie o propoziţie, propoziţiile subordonate îmbinate între ele nu pot constitui o frază fără prezenţa unei propoziţii principale. Se poate spune că „predicativitatea” unei fraze se realizează prin propoziţiile principale.
256
SUBORDONAREA. NOŢIUNI GENERALE
Corespondenţă există între specii de propoziţii în ansamblu şi părţi de propoziţie, dar nu orice construcţie în parte se poate realiza în ambele feluri. De exemplu, conţinutul propoziţiei circumstanţiale de loc din fraza : Merge unde îl duce curentul
nu poate fi redat printr-un complement de acelaşi fel, după cum conţinutul complementului indirect :]
Bolul lor constă în a arăta...
nu poate fi redat printr-o propoziţie. Că nu e vorba aici de superioritatea sau de inferioritatea propoziţiei subordonate sau a părţii de propoziţie la speciile respective se poate vedea din faptul că asemenea situaţii se întîlnesc şi la aceeaşi specie : propoziţia circumstanţială de mod din fraza : • Face cum i-a arătat mama
nu poate fi redată printr-un complement, dar nici complementul circumstanţial de mod din :
Cîntă încet
nu poate fi redat printr-o propoziţie.
Uneori există deosebiri de sferă între posibilităţile unei construcţii în ansamblu faţă de cealaltă. Astfel, propoziţia consecutivă este mult mai bine reprezentată decît complementul consecutiv, care se limitează la cîteva expresii încadrate la complementul circumstanţial de mod. Datorită acestei situaţii, numărul propoziţiilor subordonate este mai mare cu 1 decît acela al părţilor de propoziţie.
Propoziţia condiţională, concesiva şi opoziţionala sînt mult mai bine reprezentate decît complementele corespunzătoare. în schimb, complementul instrumental, sociativ, de agent şi mai ales cel de relaţie sînt mai bine reprezentate decît propoziţiile corespunzătoare.
Din punctul de vedere al modului de exprimare, propoziţiile subordonate se deosebesc în multe privinţe de părţile de propoziţie corespunzătoare. De obicei construcţia propoziţiilor introduse prin conjuncţii şi unele adverbe nu are nici o legătură cu prepoziţiile folosite la părţile de propoziţie. Uneori însă şi la cuvintele ajutătoare se manifestă legătura dintre propoziţiile subordonate şi părţile de propoziţie : pe de o parte la folosirea pronumelor şi a unor adverbe cu aceleaşi prepoziţii ca la părţile de propoziţie corespunzătoare (vezi prepoziţia cu la propoziţia instrumentală şi la cea sociativă, de sau de către la cea de agent), pe de alta la locuţiunile conjuncţionale care au ca element de bază o prepoziţie (de exemplu : pentru că — pentru; pe lîngă că — pe lîngă) sau au formaţie asemănătoare cu o locuţiune prepoziţională (de exemplu : din cauză că — din cauza sau din cauză de; în caz că — în caz de).
LEGĂTURA DINTRE REGENTĂ ŞI SUBORDONATĂ
§ 747. în raportul de subordonare, propoziţia subordonată este termenul care depinde total de celălalt termen, de propoziţia regentă. Dar şi propoziţia regentă, chiar dacă e principală, este adesea strîns legată de subordonata ei.
CATEGORII DE PROPOZIŢII SUBORDONATE
257
Există, propoziţii regente care sînt „insuficiente” din punct de vedere gramatical sau lexical pentru a realiza o comunicare fără întregirea printr-o subordonată. în această situaţie sînt, de exemplu, orice regentă a unei subiective sau a unei predicative şi cu atît mai mult o propoziţie redusă la un verb copulativ care e în acelaşi timp regentă a unei subiective şi a unei predicative sau orice regentă care are ca predicat un verb semiauxiliar de modalitate sau de aspect (vezi şi § 718 B pct. 2) :
Cine rîde la urmă rîde mai cu folos. Ispirescu, l. 36.	-
Dar ce e mai frumos e că n-am sfanţ, monşer. Caragiale, o. ii 46. Lişiţele-nccp să strige Ca de mama focului. Topîrceanu, o. i 100.
Strînsa legătură dintre regentă şi subordonată poate duce şi la unele modificări în cadrul regentei: folosirea corelativelor în regentă, transmiterea negaţiei de la subordonată la predicatul regentei sau influenţarea aceluiaşi predicat în ce priveşte modul.
CATEGOBII DE PEOPOZIŢII SUBOEDONATE
§ 748. Propoziţiile subordonate se pot clasifica în două grupe mari: subordonate necircumstanţiale (subiective, predicative, atributive, completive directe, indirecte şi de agent şi predicative suplimentare) şi subordonate circumstanţiale (toate celelalte : de loc, de timp, de cauză, de scop, de mod, consecutive, instrumentale, sociative, de relaţie, condiţionale, concesive, opoziţionale, cumulative şi de excepţie). Gruparea aceasta are în vedere unele caracteristici comune de formă şi de conţinut.
O deosebire între cele două categorii de propoziţii subordonate priveşte felul lor de identificare, de definire. Existenţa subordonatelor necircumstanţiale este legată de obicei de un anumit element regent şi cu ajutorul acestuia pot fi identificate; interesează aici, de exemplu : caracterul copulativ al verbului, tranzitivitatea, diateza. De aceea, subordonatele necircumstanţiale pot să nu aibă mijloace de construcţie specifice fiecăreia, întrucît, construite exact în acelaşi fel, au valori diferenţiate după natura elementului regent. Exemple :
—	cu conjuncţia că :
Se crede că va veni (subiectivă).
Credinţa mea e că va veni (predicativă).
Credinţa că va veni mă face să rămîn (atributivă).
Cred că va veni (completivă directă).
Sînt încredinţat că va veni (completivă indirectă).
—	cu un pronume cu prepoziţie :
Dorul de cine bănuieşti mă aduce aici (atributivă).
Mi-e dor de cine bănuieşti (completivă indirectă).
Scrisoarea a fost trimisă de cine bănuieşti (completivă de agent) etc.
Subordonatele circumstanţiale se identifică prin conţinutul lor, care este mai puţin abstract, şi prin mijloace de construcţie specifice (deşi şi aici există multe elemente de construcţie cu valori multiple, diversele ra-
17 - «. «IU
258
SUBORDONAREA. NOŢIUNI GENERALE
porturi au de obicei şi cîte un element specific prin care se poate verifica interpretarea dată). La aceste subordonate natura elementului regent contează mult mai puţin, de aceea după aceeaşi regentă pot apărea subordonate foarte diferite, deosebite prin elementul introductiv :
Vin unde-mi spui (de loc).
Vin cînd îmi spui (de timp).
Vin pentru că-mi spui (de cauză).
Vin ca să-mi spui (de scop).
Vin după cum îmi spui (modală).
Vin dacă-mi spui (condiţională).
Vin deşi nu-mi spvei (concesivă).
Poate exista cumul de valori, nuanţe mixte în cadrul subordonatelor circumstanţiale (de exemplu: o propoziţie condiţională cu nuanţă temporală sau o cauzală cu nuanţă temporală etc.) sau între subordonatele necircumstanţiale şi cele circumstanţiale (cf. atributivele circumstanţiale, completivele indirecte cu nuanţă circumstanţială), dar nu şi în cadrul subordonatelor necircumstanţiale.
Observaţie. între propoziţia completivă directă şi cea indirectă există un tip nediterenţiat clar, mai greu de încadrat, dar nu cu nuanţe mixte.
§ 749. Propoziţiile subordonate necircumstanţiale sînt, în general, strîns legate de regentă în ce priveşte conţinutul: în această situaţie sînt mai ales propoziţiile subiective şi predicative, ale căror regente sînt chiar insuficiente, dar şi completivele directe, indirecte şi de agent; mai puţin legate de regentă sînt unele atributive (se deosebesc aici atributivele izolate de cele neizolate).
O trăsătură comună referitoare la formă este aceea că toate tipurile de propoziţii subordonate necircumstanţiale se construiesc în largă măsură cu pronume şi adjective pronominale (cu relative şi nehotărîte toate cele şapte specii de subordonate necircumstanţiale; cu interogative toate cu excepţia completivei de agent), ceea ce la subordonatele circumstanţiale se întîlneşte în general mult mai rar. Cele mai multe dintre ele se construiesc şi cu adverbe relativ-interogative sau nehotărîte şi cu conjuncţii, care, pe lîngă faptul că sînt aceleaşi la toate, se caracterizează prin conţinutul foarte abstract (cf. că, să, ca să).
O problemă comună specifică pentru propoziţia subiectivă, predicativă, atributivă, completiva directă şi indirectă este problema categoriei propoziţiilor interogative indirecte existente în cadrul acestor propoziţii. Propoziţiile interogative indirecte formulează o întrebare ca şi propoziţia interogativă directă, dar o întrebare care nu aşteaptă răspuns, fiind subordonată unui element regent cu sens de „informare” sau de „îndoială, ezitare”; ele sînt deci interogative pentru că formulează o întrebare, dar indirecte pentru că sînt subordonate (de aceea nici nu au intonaţie interogativă şi în scris nu se marchează prin semnul întrebării). Spre deosebire de celelalte feluri de propoziţii subiective, predicative, atributive, completive directe şi indirecte, propoziţiile interogative directe depind deci numai de elemente regente care au sens de informare (în ambele sensuri: comunicarea şi primirea unei in-
CATEGORII DE PROPOZIŢII SUBORDONATE
259
formaţii) sau de îndoială: în prima categorie intră verbe şi substantive ca a întreba, a cerceta, a povesti, a afla, a şti, întrebare, problemă, chestiune ete.; în a doua a se îndoi, a ezita, a se gîndi, a fi de mirare etc. Propoziţiile interogative indirecte sînt frecvente printre subiective şi completivele directe, mai puţin printre completivele indirecte ; la predicative şi la atri-butive sînt rar întîlnite. Ca orice interogative, interogativele indirecte pot fi parţiale sau totale : cele parţiale se construiesc exact la fel ca interogativele directe parţiale (cu pronume, adjective pronominale sau adverbe pronominale interogative), pe cînd cele totale au o construcţie deosebită, cu conjuncţiile dacă sau de. (Pentru întreaga problemă a interogativelor indirecte vezi şi § 470—471.)
Observaţie. Regional şi popular, atlt la cele parţiale, cit şi la cele totale, apare uneori conjuncţia că înaintea elementului interogativ, probabil din nevoia de a se sublinia caracterul subordonat al interogativei, legătura ei cu regenta.
Probleme comune numai propoziţiei completive directe şi indirecte sînt, ca şi pentru complementele corespunzătoare (vezi § 596), dificultatea definirii şi a delimitării în unele situaţii (după verbe care pot fi şi tranzitive şi intranzitive, cînd propoziţia nu are un element formal specific) şi posibilitatea reluării sau a anticipării acestor subordonate printr-o formă neaccentuată a pronumelui personal aşezată pe lîngă verbul regent.
§ 750. Propoziţiile subordonate circumstanţiale se caracterizează printr-o mare bogăţie a mijloacelor de construcţie, între care pe primul loc stau conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale, apoi adverbele relative şi nehotărîte (construcţia cu pronume e mai rară, cu excepţia circumstanţialelor instrumentale şi sociative, care se construiesc numai sau aproape numai cu pronume). Elementele conjuncţionale au în general un sens mai concret şi mai specific decît cele folosite la subordonatele necircumstanţiale.
O problemă de conţinut pe care o pun unele propoziţii subordonate circumstanţiale este problema subordonării indirecte. Există situaţii în care unele propoziţii circumstanţiale nu sînt subordonate direct faţă de propoziţia în a cărei tovărăşie apar : adevărata regentă lipseşte şi subordonatele respective apar însoţind o propoziţie care presupune existenţa regentei „logice” a acestor subordonate. Astfel, în fraza :
De-ar mai veni vara, să se mai joace şi pe-afară; că m-am săturat de ei ca de mere pădureţe. Creangă, a. 38,
există o propoziţie principală ăe-ar mai veni vara şi două subordonate circumstanţiale — o finală şi o cauzală. Din punct de vedere gramatical ambele circumstanţiale sînt subordonate primei propoziţii. Ca înţeles însă, e clar că ele nu arată scopul şi cauza acţiunii din propoziţia de-ar veni vara, ci scopul şi cauza pentru care este formulată această propoziţie, scopul şi cauza „dorinţei” de a veni vara ; circumstanţiala finală şi circumstanţiala cauzală din această frază sînt deci subordonate indirect faţă de propoziţia ăe-ar veni vara (care din punct de vedere logic trebuie înţeleasă drept completivă directă a unui verb de dorinţă subînţeles).
260
SUBORDONAREA. NOŢIUNI GENERALE
în situaţii de acest fel apar mai ales propoziţiile cauzale şi finale după un verb la imperativ :
Las-o-ncolo, că nu mai era bună de nimic. Preda, d. 8.
Nu da aşa de iute din mini, să nu ţi se întîmple vrun năcaz!
Sadoveanu, o. Vii 524.
Un aspect al subordonării indirecte îl constituie subordonatele circumstanţiale incidente lipsite de regentă şi de legătura gramaticală cu comunicarea în care apar (vezi § 967).	.
PROPOZIŢII SUBORDONATE CU MAI MULTE REGENTE
§ 751. O propoziţie regentă poate avea mai multe subordonate, care pot fi coordonate între ele sau independente una de alta.
Dar şi o propoziţie subordonată se poate găsi în situaţia de a avea mai multe regente. Aceasta se întîmplă atunci cînd două sau mai multe regente coordonate între ele au o complinire comună :
Cinstite jupîne, grăi el, domniei-tale nu se poate şi nici nu se cuvine să-ţi ascund ce este. Sadoveanu, o. xiii 325.
(Propoziţia subiectivă să-ţi ascund domniei-tale determină aici nu numai pe se cuvine, ci şi pe se poate.)
în asemenea construcţii se poate ajunge chiar ca subordonata să aibă valori diferite după cum e raportată la una din cele două regente. Astfel, în fraza :
Ah! cui ar fi trecut prin gînd Ş-ar fi crezut vrodată Că mulţi lipsi-vor în curînd
Din mîndra noastră ceată! Alecsandri, p. iii 438,
■subordonata că mulţi lipsi-vor... este completivă directă faţă de regenta ■ar fi crezut vroăatâ şi subiectivă faţă de cui ar fi trecut prin gînd. (Este ■o subordonată necircumstanţială, a cărei natură depinde de natura elementului regent, vezi § 748.)
PRIN CE SE LEAGĂ O PROPOZIŢIE SUBORDONATĂ DE REGENTA El
§ 752. Propoziţiile subordonate se leagă de regentă prin conjuncţii, . adverbe pronominale relativ-interogative sau nehotărîte, pronume sau adjective pronominale relativ-interogative sau nehotărîte; ele pot fi şi numai juxtapuse faţă de regenta lor. Exemple :
a. printr-o conjuncţie (simplă sau compusă) sau printr-o locuţiune conjuncţională :
Se roagă să-i deie şi lui ceva de mîncare. Creangă, p. 143. îmi apăs şapca pe ochi şi mă rezem cu ochii mijiţi, ca şi cum m-aş ■aşeza pe somn. Caragiale, o. ii 106.
PRIN CE SE LEAGA O SUBORDONATĂ DE REGENTA EI
261
b. printr-un adverb pronominal relativ-interogativ sau nebotărît : El plecat-au dintr-un loc Unde iarba, cînd răsare,
Sub o arşiţă de foc
Se usucă şi dispare. Alecsandri, p. iii 362.
Unde s-a dus nu se ştie. Sadoveanu, o. xvi 348. în cale
Ţi-arn umblat şi-n deal şi-n vale Şi-orişiunde te-am ştiut. Ooşbuc, b. i. 12.
e.	printr-un pronume sau adjectiv pronominal relativ-interogativ sau nehotărît :
Sânul lui Saramin se afla aşezat la o răspîntene de drumuri care apucau spre Roman şi Piatra. Sadoveanu, o. xviii 8.
Mă gînăesc ce-i de făcut
S-o feresc de neştiut. Arghezi, v. 577.
Orice sume ar fi trecut prin mînă-i, el tot nefericit ar fi fost. Cara-giale, o. iii 8.
d.	prin juxtapunere :
Zic zece, tu taie una. Aegruzzi, s. i 249.
§ 753. între cele trei mijloace de joncţiune — cu conjuncţii, adverbe sau pronume — există deosebiri în privinţa rolului lor sintactic, în timp ce conjuncţiile au numai rol de elemente de legătură şi nu pot fi părţi de propoziţie, pronumele şi adjectivele pronominale au totdeauna un dublu rol: sînt şi elemente de joncţiune, dar şi părţi de propoziţie în cadrul subordonatei introduse. De exemplu, în fraza :
Vîntul e copil zburdalnic fără milă, nici musirare,
Care-mpinge-n rea furtună toate vasele pe mare. Alecsandri, p. iii 145, pronumele relativ care face legătura între subordonata atributivă şi regenta ei, iar în cadrul atributivei are funcţiune de subiect.
Adverbele au o situaţie intermediară. Cele mai multe dintre ele (totdeauna cele interogative şi nehotărîte, dar şi cele relative cu valoare propriu-zis adverbială) au, ca şi pronumele, un dublu rol: sînt elemente de joncţiune, dar şi părţi de propoziţie. De exemplu, în :
Spus-a încotro se duce? Sadoveanu, o. xiii 830, adverbul încotro introduce completiva directă (interogativă indirectă), iar în cadrul ei este complement circumstanţial de loc. Unele adverbe relative însă ajung să se transforme în adevărate conjuncţii; în aceste situaţii ele pierd legătura cu sensul lexical specific al adverbului şi nu mai au nici rol de parte de propoziţie. Aşa e cum în propoziţii temporale, unde în propoziţii cauzale etc. :
Cum, mureau amurgurile, tunurile s-auzeau mai tare. Camilar, n. i 3. Adverbele pot introduce subordonate nu numai singure, ci şi cu prepoziţii. Pronumele pot fi şi ele însoţite de prepoziţii.
Eu viu de unde nimeni nu mai vine... Topîrceanu, o. i 137.
Sufletul meu îşi mai aduce-aminte
Şi-acum şi nencetat de ce-a trecut. Arghezi, v. 56.
262
SUBORDONAREA. NOŢIUNI GENERALE
în felul acesta propoziţiile subordonate folosesc şi mijloace de joncţiune specifice părţilor de propoziţie, cu deosebirea că aici prepoziţiile sînt un element secundar, însoţitoare ale adverbelor sau pronumelor. Folosirea prepoziţiilor la adverbele şi pronumele care introduc subordonate este dictată uneori de raportul cu regenta, alteori de rolul adverbului sau pronumelui în cadrul subordonatei.
Pronumele şi adjectivele pronominale care introduc subordonate pot apărea în diverse forme flexionare, iar la genitiv pot fi însoţite sau nu de articol genitival. Uneori forma pronumelui corespunde şi rolului lui de element introductiv şi rolului lui de parte de propoziţie în subordonată ; de exemplu, atunci cînd introduce o subiectivă în cadrul căreia are funcţiune de subiect, pronumele stă în mod normal în cazul nominativ sau dacă introduce o completivă directă în cadrul căreia e complement direct stă în mod normal în cazul acuzativ. Cînd însă între cele două roluri sintactice există o contradicţie, forma pronumelui se poate orienta fie după rolul subordonatei faţă de regentă şi atunci ea nu corespunde cu rolul pronumelui în subordonată :
Carte frumoasă, cinste cui te-a scris. Arghezi, v. 47, fie după rolul pronumelui în subordonată şi atunei "ea nu corespunde cu rolul subordonatei faţă de regentă :
E,	lasă!
Că de-o fată cui-i pasă
Nu să ia după părut! Coşbuc, B. i. 13.
§ 754. Analiza unei fraze cu propoziţii subordonate depinde adesea de felul cum sînt considerate unele elemente de legătură. Probleme de acest fel pun, pentru pronume, cel ce, iar pentru conjuncţii (locuţiuni con-juncţionale) îmbinări ca în ciuda faptului că, pentru motivul că etc.
Cel ce este un pronume relativ nesudat perfect (vezi § 165). Dacă e considerat în bloc pronume relativ compus, atunci el poate apărea ca element introductiv al unor subordonate de diferite feluri, echivalent cu cine, ce (subiective, completive directe, indirecte şi de agent, circumstanţiale sociative etc.); dacă cel e considerat pronume demonstrativ separabil, atunci el face parte din regentă, iar subordonata introdusă prin ce nu poate fi decît atributivă faţă de acest demonstrativ.
Observaţie. Datorită faptului că situaţia lui cel ce nu este încă rezolvată, el nu a fost folosit în descrierea propoziţiilor subordonate în nici un sens. Forma feminină cu valoare neutră ceea ce este însă mai bine sudată şi ea a fost analizată totdeauna în bloc ca un element de joncţiune.
în privinţa îmbinărilor care ca înţeles se apropie de locuţiunile con-juncţionale, situaţia este aceeaşi ca şi pentru locuţiunile prepoziţionale la părţile de propoziţie (vezi § 514; acestea trebuie avute în vedere şi pentru analiza frazei, cînd după ele urmează pronume relativ-intero-gative sau nehotărîte). îmbinări ca pentru motivul că, în ciuda faptului că, cu condiţia că pot constitui mijloace echivalente, pe planul frazei, cu conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale propriu-zise (de cauză, concesie sau condiţie), dar ele sînt analizabile în unităţi de frază separate : un corn-
PRIN CB SE LEAGA O SUBORDONATA DE REGENTA EI
263
plement de cauză (pentru motivul), de concesie (în ciuda faptului) sau de condiţie (cu condiţia) în regentă + o atributivă introdusă prin că. Cu atît mai mult se impune o asemenea analiză atunci cînd intervin şi nuanţe lexicale negramaticalizate pentru o anumită subordonată, cum se întîmplă la îmbinări ca sub pretextul că, avînd în vedere că etc.
§ 755. Probleme în parte asemănătoare se pun şi pentru unele subordonate cu corelative în regentă.
Propoziţiile subordonate pot avea în regentă un cuvînt corelativ, care are de obicei rolul de a sublinia raportul respectiv, de a atrage atenţia asupra subordonatei, iar alteori numai rolul de legătură între subordonată şi regentă:
Fiindcă nu eşti atent, de ac e ea nu ştii.
Dacă nu mai avem nici o pricină de întîrziere şi putem porni către ţinta pe care o avem, atunci ieşirea noastră nu se va face cu alai, nici ziua şi chiar dac-ar şti-o prietenii gospodari de la Dăvideni, apoi află că noi poftim să nu fie dumnealor de faţă cînd ne-om încălăra. Sadoveanu, o. xviii 110.
Corelativele pot fi adverbe şi locuţiuni adverbiale, conjuncţii coordonatoare şi pronume demonstrative.
a.	Adverbe şi locuţiuni adverbiale:
De-ar iubi bădiţa zece,
De dorul meu tot nu-i trece. Jarnîk-BIrseanu, d. 151.
Foarte des se folosesc cu rol de corelativ adverbe pronominale demonstrative (care corespund de obicei unui adverb relativ în subordonată : unde... acolo, cînd... atunci etc.) sau locuţiuni adverbiale în componenţa cărora intră un pronume demonstrativ (de aceea, cu toate acestea etc.). în mod excepţional corelativul poate fi acelaşi cu elementul introductiv (relativ) al subordonatei: la propoziţia temporală în construcţia cum... cum şi la propoziţia modală de măsură progresivă în construcţia de ce... de ce.
Corelativele adverbiale pot apărea atît înaintea subordonatei, cît şi după ea. Cînd corelativul precedă subordonata, el poate fi aşezat imediat înaintea elementului introductiv al subordonatei, încît ajunge să formeze corp comun cu acesta. în asemenea situaţii este uneori greu de hotărît dacă avem a face cu un corelativ urmat de un element conjunc-ţional sau de o locuţiune conjuncţională (aşa cum, atunci cînd etc.).
b.	Conjuncţii coordonatoare singure sau însoţite de adverbe :
O sută de ani să mă fi lăsat şi n-aş fi ghicit. Sadoveanu, o. vii 678.
Mort d-ar fi cineva şi tot îl deşteptaţi. Ispirescu, l. 215.
Corelativele coordonatoare apar la propoziţiile subordonate cu sens apropiat de coordonare (vezi § 710). Ele se întrebuinţează numai cînd subordonata precedă regenta, avînd rolul unui element de legătură, de trecere de la subordonată la regentă. Folosirea conjuncţiilor coordonatoare singure drept corelative, poate cu excepţia lui şi, reprezintă o construcţie învechită (cf., la concesive, tipul deşi... dar, deşi ... însă etc.). De obicei se asociază o conjuncţie cu un adverb : la concesive şi totuşi, la cumulative dar şi, dar nici etc.
264
SUBORDONAREA. NOŢIUNI GENERALE
c.	Pronume demonstrative :
Cine zice ăla e.
Cu ce mă hrăniţi, cu aceea am să vă hrănesc. Creangă, a. 109. Pronumele demonstrative corespund unui pronume relativ în subordonată. Construcţiile de acest fel pot fi interpretate în două feluri din punctul de vedere al subordonatei: 1. subordonata are funcţiunea indicată de raportul cu regenta făcînd abstracţie de demonstrativul de acolo (în exemplele de mai sus : prima subiectivă, iar a doua instrumentală) şi în acest caz pronumele demonstrativ este sau corelativ, sau apoziţie ; 2. subordonata este atributivă determinînd pronumele demonstrativ din regentă, într-adevăr, dacă subordonata este precedată de. regentă, ea devine atributivă. Pusă însă înainte, e mai greu să fie considerată atributivă, cu atît mai mult atunci cînd în subordonată se foloseşte pronumele relativ cine (care nu introduce atributive decît în forma cui sau cu prepoziţie) sau cînd accentul frazei scoate în evidenţă corelaţia. Această corelaţie este analogă cu cea întîlnită între adverbe demonstrative şi relative (vezi punctul a) în tipul Unde prindea omul, acolo U ocăra. Slavici, n. i 16.
Corelativele au un rol important în marcarea unor raporturi sau nuanţe sintactice cu formă nespecifică. De exemplu, prezenţa corelativului totuşi în regenta unei atributive marchează faptul că atributivă este circumstanţială cu nuanţă concesivă :	'
M, care e bolnav, totuşi a venit.
într-un mod asemănător corelativele pot fi o marcă a raportului de subordonare în juxtapunere.
§ 756. Caracterul de subordonate al propoziţiilor juxtapuse poate fi marcat prin intonaţie, modul verbului predicat sau prin corelative, adesea prin mai multe mijloace în acelaşi timp : în republecă omul se rădică La vrednicia sa cea deplină.
Fie de viţă mare sau mică,
Aibă avuţie multă sau puţină,
Lotus asemene drepturi are
Cu cela care este mai mare. Budai-Deleanu, ţ. 360.
(Pentru problemele juxtapunerii în subordonare vezi şi § 712.)
ASPECTE FORMALE ALE DEPENDENŢEI SUBORDONATEI
§ 757. Dependenţa subordonatei de regentă are şi consecinţe formale, în corespondenţa timpurilor sau în diverse fenomene de atracţie.
Predicatul subordonatei este adesea influenţat de regentă în ce priveşte timpul. De exemplu, dacă regenta are predicatul la un timp trecut, în completiva directă se poate pune prezentul, deoarece timpul din regentă e suficient pentru a arăta că şi acţiunea din subordonată s-a săvîrşit în trecut:
îi auzeam pe domni cum latră. Beniuc, Noi comuniştii.
Fenomenul atracţiei se exercită asupra predicatului unei subordonate în sensul că verbul nu ia forma cerută de subiectul lui gramatical,
Împletirea subordonatei cu regenta
265
ci forma cerută de subiectul regentei care îi este şi lui subiect logic. Este situaţia regentelor cu subiect de persoana I sau a Il-a şi cu predicat nominal urmat de o atributivă a numelui predicativ :
Sînt om care iubesc adevărul. Caragiale, o. i 244.
Predicatul atributivei ar fi trebuit să fie iubeşte, acordat cu subiectul care. Verbul a luat însă forma persoanei I datorită atracţiei exercitate de verbul din regentă, al cărui subiect corespunde şi cu realitatea.
ÎMPLETIREA SUBORDONATEI CU REGENTA
§ 758. Există situaţii în care subordonata apare împletită cu regenta ei, încît pot fi greu de separat.
Cu o regentă principală acest fenomen de împletire este mai redus : apare numai în construcţii interogative şi în construcţii cu verbe ca a trebui, a se cuveni şi în ambele tipuri se poate considera că e vorba mai mult de o problemă de topică. De exemplu :
a.	Tinde spune că a fost?
Cine vezi că vine?
b.	Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfînt. Eminescu, o. i 192.
Cînd regenta este şi ea subordonată, situaţia este mai complicată, împletirea se produce între o subordonată introdusă prin pronume, adjectiv pronominal sau adverb relativ sau nehotărît şi una introdusă prin conjuncţie :
Cină vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt şi vreme rea, sau cînd ţiuia tăciunele, despre care se zice că te vorbeşte cineva de rău, mama îl mustra acolo, în vatra focului. Creangă, a. 35.
Oricîtă fericire ar fi crezut Pascu să-i vie din căsătoria aceasta, chipul lui nu se putea lumina. I. Agîrbiceanu, Opere, voi. al III-lea (Bucureşti, 1962), p. 232.
îl pofti ca să-i arate un loc unde el zicea că se pot găsi multe faguri de miere. Odobescu, s. iii 236.
împletirea dintre subordonată şi regentă constă în faptul că, deşi propoziţiile introduse prin pronume, adjective sau adverbe pronominale sînt regente ale celor conjuncţionale, elementele lor introductive au rol de părţi de propoziţie în propoziţiile introduse prin conjuncţii.
BIBLIOGRAFIE
1.	Mioara Avram, Despre corespondenţa dintre propoziţiile subordonate şi părţile de propo-
ziţie, în SG I, p. 141 — 164.
2.	GH. Bulgăr, Note despre structura frazei, în Culegere de studii (Institutul pedagogic de
limbă şi literatură rusă „Maxim Gorki”), 1962, p. 17 — 20.
3.	Ion G. Diaconu, o completare sintactică, în lr vii (1958), nr. 2, p. 91—93.
4.	Alexandru Graur, Pentru o sintaxă a propoziţiilor principale, în sg i, p. 134 — 139.
5.	I. Rizescu, Propoziţii subordonate paratactice, în sg iii, p. 107 — 137.
6.	Sorin Stati, Elementul regent tn relaţia de subordonare, în scl viii (1957), nr. 3, p. 263 —
273.
266
PROPOZIŢIA SUBIECTIVA
PROPOZIŢIA SUBIECTIVĂ
§ 759. Propoziţia subiectivă îndeplineşte funcţiunea de subiect al propoziţiei regente :	’
Cine-aface altă dată ca mine ca mine să păţească. Creangă, p. 253. Bine-ar fi s-o pot scoate la capăt. Creangă, a. 58.
Că te-am sărit e a mea vină
Şi vecinie n-o să mi-o mai iert. Eminescu, o. 1118.
Destul că foarte de dimineaţă, dumnealor... aşteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat. Caragiale, o. i 267.
PRIN CE SE INTRODUCE O PROPOZIŢIE SUBIECTIVĂ
§ 760. Propoziţia subiectivă poate fi introdusă:
a.	printr-un pronume sau adjectiv pronominal relativ-interogativ sau nebotărît:
Deasupra tuturora se ridică cine poate. Eminescu, o. i 133.
Cari nu pierise de sabia slujitorilor domneşti fugise în pribegie. Odobescu, s. i 160.
Ce-i e scris omului înfrunte-i e pus. Creangă, p. 220.
El e stăpînul averii, întîmple-se orice s-o întîmpla ! Caragiale, o. I 170.
Cîţi domnitori şi mitropoliţi s-au rînduit la scaunul Moldovei, de cînd e ţara asta, au trebuit să treacă măcar o dată prin Humu-leşti spre mănăstiri. Creangă, a. 73.
Observaţie. în exemplele de mai sus, pronumele care introduc propoziţiile subiective au, în secundară, funcţiunea de subiect şi, în consecinţă, stau în cazul nominativ. Pronumele pot avea însă In propoziţia subiectivă şi altă funcţiune decît pe aceea de subiect şi atunci stau în alt caz decît nominativul. Astfel, pronumele relativ-interogative apar în cazurile genitiv, dativ sau acuzativ cu sau fără prepoziţie şi au în subordonată funcţiunile de nume predicativ, atribut, complement direct, indirect sau circumstanţial (vezi § 166).
Se vede uşor al cui e copilul ăsta.
Cine-mi place, eu nu-i plac... Cui plac eu nu-mi place mie.
Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti. Proverb.
Băborniţa, cum aude aceasta, pe loc trimetes-o cheme, zictnd tn gtndul său:
— După ce tmblă ea nu se mtntncă. Cbeangă, p. 99.
Se vede eu cine eşti prieten.
b.	printr-un adverb sau o locuţiune adverbială relativ-interogativă : într-adevăr, e bine cum spune uncheşul, a încuviinţat Potcoavă; aşa să se facă. Sadoveanu, o. xviii 32.	’
Oameni ca dînsul sînt atît de rari... îneît e de mirare cum de se mai găsesc încă. Negruzzi, s. I 244.
OBSERVAŢII ASUPRA FOLOSIRII CONJUNCŢIILOR
267
încotro vin Răzoarele... e fără însemnătate. Galaction, o. x 38. N-a fost anevoie de înţeles de ce oraşul vostru... nu-mi mai păru o vale a desfătărilor. Cez. Petrescu, s. r. 6.
c.	prin conjuncţiile că, să, ea... să, de (cu sensurile ,,că”, „să” sau „dacă”) şi dacă:
E adevărat că pînă acolo nu ajunsese, dar nu e mai puţin adevărat că tot eu mă simţeam în pagubă. Camil Petrescu, u. n. 130.
Bacă se întîmplă să plouă, ori răcoare f Caragiale, o. i 269.
Şi fost-ar fi mai bine
Ca niciodcetă-n viaţă să nu te văd pe tine. Eminescu, o. i 92. Nu ştiu cum s-a întîmplat de a rămas pictura cu totul înlăturată din cărarea mult cotitei mele colinde de vînător-hoinar. Odobescu, s. iii 113.	'
Nu ştiam că-i tot aceea
De te razimi de o umbră
Sau de crezi ce-a zis femeia. Eminescu, o. i 113.
Observaţie. în limba mai veche ţi populară apare şi locuţiunea conjuncţională cum că, rar întrebuinţată astăzi în limba literară :
Şi adine privind in ockii-i, ţi-ar părea cum. că înveţi
Cum viaţa preţ să aibă şi cum moartea s-aibă preţ. Eminescu, o. i 160.
OBSERVAŢII ASUPRA FOLOSIRII DIFERITELOR CONJUNCŢII
§ 761. Dintre conjuncţiile folosite la construirea unei propoziţii subiective, cele mai frecvente sînt că şi să. Conjuncţia de (cu sensul „că” sau „să”) apare foarte rar cu această funcţiune.
Conjuncţia ca.. .să are valoarea lui să şi se întrebuinţează în limba literară atunci cînd între predicatul regentei şi predicatul subiectivei sînt intercalate părţi de propoziţie aparţinînd dependentei: aceste părţi de propoziţie sînt aşezate între cele două elemente ale conjuncţiei (ca şi să) :
Se poate ca b olt a de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă. Eminescu, o. I 38.
însă tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume
Prin frumoasă stihuir e să pătrunză al meu nume. Eminescu, o. i 137.
De asemenea, ca... să se întrebuinţează în limba literară cînd între cele două elemente ale ei se intercalează o propoziţie subordonată subiectivei :
Trebuie ca, pînă nu prind ele de veste, oamenii dinainte să se strecoare unul cîte unul în spatele lor. Camil Petrescu, u. N. 309.
în limba mai veche şi astăzi în vorbirea neîngrijită găsim propoziţii subiective introduse prin ca să fără nici o intercalare.
Ca Şă trecem prin pădure e peste poate. Ispirescu, l. 6.
(Pentru întrebuinţarea conjuncţiei ca.. .să, vezi şi § 367.)
268
PROPOZIŢIA SUBIECTIVĂ
CONSTRUIREA PROPOZIŢIILOR SUBIECTIVE ÎN FUNCŢIE DE FELUL PREDICATULUI REGENT
§ 762. Verbele personale (predicate verbale sau nominale) au ca subiect propoziţii subiective introduse prin pronume sau adjective pronominale :
Cine a cunoscut pe unul a cunoscut pe celălalt. Caragiale, o. i 303.
Nu-i ordinea firească ce ei a f i susţin. Eminescu, o. i 59.
Predicatele verbale sau nominale exprimate prin verbe şi expresii unipersonale prin formă şi impersonale prin conţinut, formele impersonale ale unor verbe personale şi adverbele predicative au de obicei ca subiect propoziţii subiective introduse prin conjuncţiile că, cum că, să, ca... să şi de (cu sensul „că” sau „să”) :
a.	pe lingă verbe unipersonale prin formă şi impersonale prin conţinut :
Dar de-acum trebuie să ne mai punem şi cîte pe-oleacă de carte.
Creangă, a. 100.
Bucuros, cumnate, numai cit se cuvine să se aşeze mai întâi şi mai întăi cumnata Leuna. Sadoveanu, o. xvii 378.
Poveţe în privinţa timpului cînd se cuvine ca vînătorul să-şi pună puşca şi pofta în cui. Odobescu, s. iii 38.
b.	pe lingă forme impersonale ale unor verbe personale :	.
Ne doare c-a fost scris aşa. Coşbuc, b. i. 155.
Cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte te sileşte să-l ajungi, iară dacă-i în urmă stai şi-l aştepţi. Creangă, p. 223.
Ah! atuncea ţi se pare
Că pe cap îţi cade cerul. Eminescu, o. I 227.
Ţi-ar fi plăcut să mă omori? Caragiale, o. i 275.
Se vede că eşti născută în codru. V. Alecsandri, Teatru, voi. I (Bucureşti, 1952), p. 432.
Şi nouă nu ne mai rămîne decît să ne întindem lîngă ei. Camilar, N. I 221.
c.	pe lingă expresii unipersonale prin formă şi impersonale prin conţinut :
Era mai bine ca negura să nu se mai ieie. Camilar, n. i 8. ’
Fiul n-avea poftă de mîncare; îi era degrabă să meargă la neică Stavraehe, hangiul, frate-său mai mare. Caragiale, o. i 165.
Aşa-i că s-a deocheat vremea. Creangă, a. 30.
Dar fost-a scris părintelui Duhu să nu asculte în totul sfaturile cuviosului stariţ, ci să ne înveţe şi cîte oleacă de aritmetică, de gramatică, de geografie. Creangă, a. 76.
Bine-ţi şede, coşcogeme coblizan, să umbli lela pe drumuri... ! Creangă, a. '69.	’
Observaţie. Uneori verbul a fi din Expresiile unipersonale poate lipsi :
Ce folos că eşti bine crescut şi simpatic şi că timp tndelungat ai fost aproape îndatoritor, dacă atunci clnd te obligi să faci un lucru, fugi? ARGHEZi, p. t. 388.
<
PROPOZIŢII INTEROGATIVE INDIRECTE
269
d.	pe lîngă adverbe predicative :
Şi poate că nici este loc Pe-o lume de mizerii Pentr-un atît de sfînt noroc Străbătător durerii! Eminescu, o. i 185.
Poate să te faci şi popă aici. Creangă, a. 7.
Biletul era în p.amblica pălăriei, şi, dacă a zburat pălăria, fireşte c-a zburat cu pamblică şi cu bilet cu tot. Caragiale, o. i 268.
Adevărat că la Moldova şi vremea umblă fără noimă ca multe altele. Sadoveanu, o. xviii 139.
Probabil că un sentiment de răzbunare pentru ostilitatea categorică a fiarelor l-a făcut pe om vînător. Arghezi, p. t. 381.
Predicatele verbale sau nominale exprimate prin verbe sau expresii unipersonale pot avea ca subiect şi propoziţii subiective introduse prin pronume (mai ales ce), prin adverbe interogative sau prin conjuncţiile dacă şi de (cu sensul „dacă”) :
Socoti domnia-ta-, diece, că acel cal... nu înţelege că ce se petrece nu-i bine? Sadoveanu, o. xviii 42.
E de văzut cum va orîndui lucrurile la masa cea mare.
Sadoveanu, o. xiii 388.
De-aceea una-mi este mie
De ar vorbi, de ar tăce. Eminescu, o. i 208.
Să nu fie cu supărare dacă înştiinţăm pe cinstita gazdă să nu
treacă slujitori ai săi prin tinda asta. Sadoveanu, o. xviii 45.
Verbele reflexive impersonale pot avea ca subiect şi propoziţii subiective introduse prin adverbe interogative şi prin conjuncţia dacă : Se vede foarte bine cum ai ajuns tu aici.
Se va vedea în curînd dacă tu ai avut dreptate.
PROPOZIŢII INTEROGATIVE INDIRECTE
§ 7G3. Propoziţiile subiective introduse prin pronume sau adjective pronominale interogative, prin adverbe interogative sau prin conjuncţiile dacă şi de (cu sensul „dacă”) atunci cînd depind de verbe care înseamnă „a se interesa”, „a cunoaşte”, „a se gîndi” etc. (cu un cuvânt, verbe de informare) sau de predicate nominale care au acest sens sînt interogative indirecte (vezi § 749).
Se vede cum se leagă o frăţie de cruce şi se arată mai ales despre ce vorbesc tinerii din toate timpurile. Sadoveanu, o. xiii 40.
270
PROPOZIŢIA SUBIECTIVĂ
Nu se poate şti dne a tras manivela. Caragiale, o. i 272.
Observaţie. Regional, înaintea unei interogative indirecte introduse printr-un pronume sau adjectiv pronominal interogativ sau printr-un adverb interogativ se pune uneori şi conjuncţia că (vezi § 749):
Nu se ştie că cine a făcut asta.
MODURILE FOLOSITE ÎN PROPOZIŢIA SUBIECTIVĂ
§ 764. Predicatul propoziţiei subiective este pus în general la modul la care ar fi stat dacă propoziţia ar fi fost independentă : e bine că lucrează şi e bine să lucreze; mi s-a spus cine vorbeşte şi mi s-a spus cine să vorbească.
Propoziţiile subiective introduse prin pronume, prin adjective pronominale, prin adverbe sau prin conjuncţia dacă se pot construi cu modurile indicativ, conjunctiv, condiţional-optativ sau prezumtiv :
—	indicativ:
E perfect adevărat ce bănuiţi. Camil Petrescu, u. n. 127.
—	conjunctiv :
E de mirare cum să facă el una ca asta.
—	condiţional-optativ :
Nu se ştie ce s-ar fi întîmplat dacă n-aşfi sosit tocmai atunci.
—	prezumtiv :
Nu se ştie cine o fi făcut aceasta. .
Propoziţiile subiective introduse prin conjuncţiile că şi de se construiesc cu indicativul, cil condiţional-optativul sau cu prezumtivul:
—	indicativul:
Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vîntul —
Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvîntul. Eminescu, o. i 69.
—	condiţional-optativul:
Părea că-n somn un înger ar trece prin infern. Eminescu, o. i 95.
Pesemne că m-o fi cunoscînd dumnealui ! zise hangiul. Cara-giale, o. i 179.
Subiectivele introduse prin conjuncţiile să şi ca... să au, fireşte, predicatul la modul conjunctiv :	’
Nu-i nici un folos să stea două gospodării certate. Sado-veanu, o. i 586.
Este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor şi ziselor sale. Odobescu, s. iii 10.
BIBLIOGRAFIE
ŞTEFAN Giosu, Propoziţia subiectivă, în SCŞt (Iaşi), XII (1961), nr. 1, p. 65 — 73.
PROPOZIŢIA PREDICATIVĂ. PRIN CE SE INTRODUCE
271
PROPOZIŢIA PREDICATIVĂ
§ 765. Propoziţia predicativă îndeplineşte funcţiunea de nume predicativ al unei propoziţii regente. Ea joacă rol de nume predicativ al unui verb copulativ care aparţine propoziţiei regente şi care, ca şi la numele predicativ propriu-zis, este exprimat prin verbe ca : a fi, a deveni, a se face, a ieşi, a ajunge, a însemna etc. (vezi § 532).
înţelegerea a fost să ne aştepte la drumul Păstrăvenilor. Sadoveanu, o. XVIII 28.
Bine, băiete, bine, fă-te şi tu ce-i putea, dar mai ales un om cumsecade să te faci! Sadoveanu, o. iii 13.
Leonida a tăcut... şi a trecut la loc. Bar dacă a tăcut, asta nu înseamnă că n-a gîndit. Caragiale, o. i 262.
Observaţii. 1. Verbul copulativ poate Ii şi la un mod nepredicativ :
Moşneagul fiind un gură-cască, sau cum iţi vrea să-i ziceţi, se uita tn coarnele ei. Creangă, p. 285.
2. Subiectul regentei poate fi o propoziţie subiectivă. în astfel de cazuri propoziţia regentă, insuficientă, este constituită numai din verbul copulativ (vezi § 718 B 2 b):
Dar ce e mai frumos e că n-am sfanţ, monşer!... caragiale, o. ii 46.
Ceea ce tnsă e indiscutabil este că a fost o minte mare, o voinţă mare... CARAGIALE, O. m 174.
PRIN CE SE INTRODUCE O PROPOZIŢIE PREDICATIVĂ
§ 766. Propoziţiile predicative pot fi introduse :
a.	printr-un pronume sau adjectiv pronominal relativ-interogativ sau nebotărît :
Bar să te porţi de-acum tare bine, să mai fiu ceea ce-om fost pentru tine. Creangă, a. 69.
Am să fiu ce vreau să fiu! Beniuc, v. 18_
Banul din negoţ este al orcui ar voi să te înşele. Delavrancea, h. t. 19.	’
Nu-i pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte. Proverb.
Observaţii. 1. Propoziţia predicativă introdusă printr-un pronume corespunde unui nume predicativ exprimat printr-un substantiv sau prin orice altă parte de vorbire cu valoare de substantiv.
2. Ca şi substantivele nume predicative (vezi § 534 pct. 1), pronumele care introduc propoziţia predicativă stau, cum se vede din exemplele de mai sus, la cazurile nominativ, genitiv sau acuzativ cu prepoziţie, după funcţiunea pe care o au în subordonată. Pronumele intro-ducător al propoziţiei predicative poate apărea Insă şi la dativ sau la acuzativ fără prepoziţie (cu funcţiune de complement indirect sau direct în subordonată), aşa cum nu apare numele predicativ :
întrebarea este cui să-i dau eu banii.
272
PROPOZIŢIA PREDICATIVA
b.	printr-un adverb comparativ (de obicei relativ-interogativ) şi printr-o locuţiune conjiincţională comparativă : (ori)cum, (ori)cît (de), parcă, după cum, ca şi cum etc.
Faţa se făcu cum e varul. Caragiale, o. i 128.
Las'mamă, că lumea asta nu-i numai cît se vede cu ochii, zicea bădiţa Vasile mîngîind-o. Creangă, a. 9.
în&lţimea-ta eşti
Orcît de slab pofteşti. Alexandrescu, o. 216.
Ne-au înşelat cum că au să ne deie pămînt. Nu mi-au dat nici macar pe-al meu... ş-am ajuns precum mă vezi. Sadoveanu, o. xvii 466.
Cînd măriţi o fată e parcă ţi-ar arde casa! oftă Herdelea încheind socotelile nunţii. Rebreanu, i. ii 7.
Observaţie. Propoziţiile predicative de la acest punct corespund unui nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, printr-un adverb sau prin construcţii comparative.
c.	prin conjuncţiile că, să, ca... să, dacă şi de (cu sensul „să”
sau „că”):	’
Porunca mea e să-ţi dau acest paloş. Sadoveanu, o. xviii 130.
Datoria lor este să alerge prin cetate. Odobescu, s. i 94.
Singurul drept ce se da ţăranului rob era ca stăpînul lui să nu-i poată răpi după voinţă banii, vitele şi insirumeritele de arătură.
Bălcescu, o. i 139.
întrebarea este dacă se poate face lucrarea.
A ajuns de ţi-e mai mare mila.
Observaţii. 1. Propoziţia predicativă introdusă prin conjuncţiile că, să, ca... să şi de „să” corespunde unui nume predicativ exprimat printr-un infinitiv, printr-un participiu sau printr-un derivat verbal (abstract verbal sau nume de agent).
2.	Pentru folosirea conjuncţiei ca... să sînt valabile observaţiile făcute la propoziţia subiectivă.
3.	Propoziţia predicativă introdusă prin conjuncţia dacă corespunde numelui predicativ exprimat printr-un pronume : întrebarea este aceasta.
PROPOZIŢII INTEROGATIVE INDIRECTE
§ 767. Propoziţiile predicative introduse prin pronume interogative, prin adverbe interogative sau prin conjuncţia dacă, cînd depind de o regentă al cărei subiect e substantivul întrebare sau altele apropiate ca sens (problemă, chestiune etc.) sînt interogative indirecte, întrucît prin verbul copulativ împreună cu subiectul menţionat (întrebarea este) se cere o informaţie (vezi § 749).
întrebarea e cine va face lucrarea, întrebarea e cum va face lucrarea, întrebarea e dacă va face lucrarea.
PROPOZIŢII PREDICATIVE DE CALIFICARE ŞI DE IDENTIFICARE
273
PROPOZIŢII PREDICATIVE DE CALIFICARE ŞI DE IDENTIFICARE
§ 768. Ca şi numele predicativ, propoziţia predicativă califică sau identifică prin conţinutul său subiectul regentei. Distincţia între cele două categorii de conţinut este însă în general mai greu de făcut decît la numele predicative :
Eu, bunicule, aş vrea să mă fac ce eşti tu. Sadoveanu, o. vii 12 [calificare].
Lumea-i cum este... şi ca dînsa sîntem noi. Eminescu, o. i 36 [calificare].
Multe bunuri are omul,
Bar virtutea cea mai mare
E să nu se ţie mîndru
Cu virtuţile ce are. Coşbuc, p. i 75 [identificare].
MODURILE FOLOSITE ÎN PROPOZIŢIA PREDICATIVĂ
§ 769. Propoziţiile predicative introduse printr-un pronume sau adjectiv pronominal, cele introduse printr-un adverb, o locuţiune conjunc-ţională comparativă sau conjuncţia dacă se construiesc cu modurile indicativ, conjunctiv, condiţional-optativ şi prezumtiv :
—	indicativ:
Venea cu fuga iarmarocul de Fălticeni, care acela este ce este. Creangă, a. 62.	_
Şi mai pe urmă, a adăogat uncheşul uitîndu-se pe deasupra codrului, bună, rea, vremea fi-va cum va binevoi. Sadoveanu, o. xviii 139.
—	conjunctiv :
întrebarea este ce să-i cerem.
—	condiţional-optativ :
Cum îl părăseau, ucenicii urmau să fie ca şi cum n-ar fi văzut niciodată nimic. Sadoveanu, o. xii 20.	*
—	prezumtiv:
A fost el ce-o fi fost; întrebarea este: ce e acum?
Propoziţiile predicative introduse prin conjuncţiile că, de cu sensul „că” se construiesc cu indicativul, condiţional-optativul sau cu prezumtivul ; cele introduse prin de cu sensul „să” se construiesc cu indicativul:
Tot ce putem spune deocamdată, în materie de muzică vîn&torească, este că francezii au avut şi au păstrat din timpi străvechi... o midţime de cîntice vînătoreşti. Odobescu, s. iii 95—96.
8-a prăpădit prin cele reghimente, iar Anghelina a rămas de ţi-e mai mare mila. Rebreanu, r. i 129.
—	condiţional-optativ:
Vulpea pare că ar fi moartă.
Propoziţiile predicative introduse prin conjuncţiile să şi ca... să se construiesc cu modul conjunctiv :
18 - c. 4366
274
PROPOZIŢIA ATRIBUTIVÂ .
îndeletnicirea lui era să iasă de două ori, pe an cu învoirea domniei, dincolo de hotare, luînd cu el slujitori paşnici şi două chervane de cele mari. Sadoveanu, o. xviii 75.
Valoarea modurilor în propoziţiile predicative este cea pe care ar avea-o dacă ar fi independente.
BIBLIOGRAFIE
G. Bîxdicscu, Contribuţii Ia cunoaşterea numelui predicativ, Bucureşti, 1957, p. 48 — 49.
PROPOZIŢIA ATRIBUTIVĂ
§ 770. Propoziţia atributivă îndeplineşte funcţiunea de atribut al unui substantiv sau al substitutului unui substantiv din propoziţia regentă :
Nu puteţi să-mi alinaţi durerea care-mi pătrunde sufletul. ISPIRESCU, L. 12.
Observaţie. Deoarece se construieşte de cele mai multe ori cu un pronume relativ sau adverb relativ, propoziţia atributivă mai poartă şi numele de propoziţie relativă.
în cadrul propoziţiei atributive se distinge propoziţia apozitivă, care corespunde unei apoziţii, avînd, ca şi aceasta, o situaţie aparte faţă de atributivă propriu-zisă (vezi § 776).
PROPOZIŢIA ATRIBUTIVĂ PROPRIU-ZISĂ
PRIN CE SE INTRODU CE JO PROPOZIŢIE ATRIBUTIVĂ PROPRIU-ZISĂ
§ 771. Propoziţiile atributive propriu-zise se introduc printr-un pronume relativ, printr-un adverb relativ, printr-o conjuncţie sau o locuţiune conjuncţională.
A.	Propoziţii atributive introduse prin pronume.
a.	Propoziţii atributive introduse prin pronumele relativ-interogativ care (pentru întrebuinţarea lui care vezi şi § 165).
După rolul pe care-1 joacă în propoziţie, care apare la diverse cazuri, fiind uneori precedat de prepoziţii sau de articolul genitival:
Soră-mea care mă purta în cîrcă,... care nu mă lăsa să plîng niciodată, pierise dintre noi. Delavrancea, t. 37.
Mi-a dat un sfat căruia i-am ghicit resortul interior. Camil Petrescu, u. N. 97.
Se deschidea o prisacă, prin care trecea cu larmă o şuşăniţă de pîrîu. Sadoveanu, o. i 615.	” ’	’
PRIN CE SE INTRODUCE ATRIBUTTVÂ PROPRIU-ZISA
275
Pogojinaru scoase o foaie galbenă pe care o arătă conductorului cu o mîndrie ostentativă. Rebreanu, r. i 12.
Cum ar glumi, fără să ştie nimic, cei al căror tren a şi pornit pe o linie, pe care alt tren vine dimpotrivă. Camil Petrescu, u. n. 83.
Observaţie. Pentru întrebuinţarea lui care nedeclinabil vezi § 165.
Pronumele relativ care ia genul şi numărul substantivului pe care-1 determină propoziţia atributivă :
Un puţ cu cumpănă în preajma căruia a fost odată dejugătoarea vitelor. Sandu-Aldea, d. p. 36.
înaintea patului o masă murdară, al cărei lemn grunzuros de vechime era tăiat cu litere latine. Eminescu, n. 38.
0 ceată de ofiţeri călări în fruntea cărora erau trei. ÎJegruzzi, s. i 167. Cînd pronumele relativ care în genitiv este însoţit de articolul al, a, ai, ale, acesta se acordă cu substantivul pe care-1 precedă. Uneori însă pronumele relativ este acordat greşit cu acelaşi substantiv care face parte din propoziţia atributivă. Iată un exemplu (în care greşeala se datoreşte probabil tipografului) :
Bătrînul Cligore a cărei nevastă... Camil Petrescu, u. n. 25.
Observaţie. Cind pronumele relativ care în genitiv determină un substantiv în-oţit de prepoziţie, el poate sta fie înainte (cu articolul posesiv), fie după substantivul determinat din cadrul propoziţiei atributive:
O nouă sltncă se iveşte In drum, de pe creştetul căreia işi dă iarăşi drumul în gol. BOGZA, C. o. 95.	^
Drezina fuge din ce în ce mai repede... pe llnnă canioane de a căror fiinţă n-a bănuil plnă acum. CEZ. Petrescu, s. e. 44.	'
Căci sprinlen şi înşelător este gîndul omului, pe ale căruia aripi te poartă dorul necontenit. CREANGĂ, A. 36.
în toate aceste exemple s-ar fi putut folosi şi ordinea inversă : de pe al cărei creştet, de fiinţa cărora, pe aripile căruia (vezi § 983).
Prin care interogativ se introduc rar propoziţii atributive interogative indirecte : A lansat chemarea care ar vrea să vină.
b.	Propoziţii atributive introduse prin pronumele relativ-intero-gativ ce (vezi şi, § 166). Cu 'ce relativ :
Am o mîndră ca ş-o floare,
Ce m-aşteaptă cu mîncare. JarnIk-BÎRSEANU, d. 24.
Vede-un tînăr, ce alături
Pe-un cal negru stă călare. Eminescu, o. i 66.
Soarele, ce azi e mîndru, el îl vede trist şi roş. Eminescu, o. i 133. De-aici de pe înalta punte,	•
Ce leagă drumurile toate,
Văd şi mai bine, simt mai tare. Banuş, p. 200.
Mi-i timpul scurt şi orişice zăbavă
E-o pierdere ce nu se mai repară. Beniuc, v. a. i 29.
276
PROPOZIŢIA ATRIBUTIVĂ
Observaţie. Există o concurenţă Intre pronumele relative care şi ce. Pronumele relativ ce e folosit mai mult în limba scrisă, mai ales în poezie şi în stilul pretenţios. în vorbire, ce nu se mai întrebuinţează decît în anumite construcţii fixate de mult: pe zi ce trece, săptămina ce vine etc.
Unii înlocuiesc pe care cu ce pentru a evita cacofoniile. în general, cînd pronumele se referă la fiinţe, e preferabilă întrebuinţarea lui care. Ce, fiind nedeclinabil, poate da naştere la confuzii, mai ales între nominativ şi acuzativ.
De cind nu se mai putea mişca dectt tntors de braţele servitorului ce-l îngrijea, viaţa i se întunecase cu totul. GîbI.eanu, D, 178.
Din această frază nu se poate înţelege destul de clar dacă subiectul (subînţeles) îl îngrijea pe servitor sau invers.
Cu ce interogativ se introduc atributive interogative indirecte : se pune problema ce e de făcut.
c.	Propoziţii atributive introduse prin pronumele relativ-interogativ cine. Cine relativ introduce atributive în forma de genitiv cui:
Să te usuci de dorul cui ştiu eu. Creangă, a. 117.
Cine interogativ introduce atributive interogative indirecte în orice formă cazuală sau cu prepoziţie :
A pus întrebarea cine a realizat aceasta.
d.	Propoziţii atributive introduse prin pronumele relativ cît, cîtă : Dintr-al prinţilor şirag,
Cîţi au trecut al casei prag,
De bună scamă cel mai drag A fost ales. Coşbuc, p. I 54.
e.	Regional, atributivele se introduc şi cu pronumele relativ de, în special în îmbinări cu pronumele demonstrativ ăl, a (vezi § 165) :
M-a adus tuşa Profira, a de-i bucătăreasa boierului ăl bătrîn. Be-BREANU, R. I 92. ’
B.	Propoziţii atributive introduse prin adverbe relativ-intero-gative, ca unde, cum, cît, cînd, care pot fi precedate de prepoziţii (pe unde, de unde, de cînd) sau de alte adverbe (aşa cum) :
Intră în odăiţa caldă unde zăcea bătrîna. Sadoveanu, o. ii 136. A fost un bal cum nici într-o capitală de judeţ nu se poate mai splendid. Caragiale, o. i 209.	’
A sosit în vremea cît a ţinut rugăciunea o căruţă cu doi boi. Sadoveanu, o. xiii 824.	’	’
Dar, moş Iolampie, va veni o vreme cînd fiecare va mînca după cît munceşte. Camilar, n. i 399.
Se opri chiar ca un popîndău .. . căutînd parcă un loc pe unde s-o apuce fără pericol. Ion Buse, în portul de pescari, voi. al II-lea (Bucureşti, 1963), p. 299.	’
Fu cu alte cuvinte un prînz de duminică, pentru nişte meşteri tăbă-cari, tişa cum erau Licsandru Hergă şi Fănică Teică. Camil Petrescu, o. n 586.	’
De obicei adverbul unde apare după un substantiv care arată locul, cînd după un substantiv care arată timpul, cît după un substantiv care exprimă cantitatea etc.
PROPOZIŢII ATRIBUÎTVE IZOLATE ŞI NEIZOLATE
277
De multe ori adverbul relativ unde este întrebuinţat în mod greşit după altfel de substantive (în locul pronumelui relativ care cu prepoziţie):
Poveştile unde viaţa... este sistematic luată în glumă, VR 3 (1939), p. 25.
C.	Propoziţii atributive introduse prin conjuncţii.
Atributivele se mai construiesc cu conjuncţiile că, să, ca (...) să, mai rar de să şi cu locuţiunea conjuncţională pînă să; cînd atributiva este interogativă indirectă se introduce cu conjuncţia dacă :
Şi el îşi vîrîse-n cap ideea că e bolnav. Vlahuţă, n. 14.
S-a întîmplat, părinte, că mi-a venit vremea să mai scot o măsea. Sadoveanu, o. xiii 806.
Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi. Eminescu, o. i 59.
Am să fac o anchetă de să mă pomenească satele astea... şi pe lumea cealaltă. Rebreanu, r. i 98.
într-una din zilele pînă să nu sosească în Bucureşti peţitorii ţărigră-deni. Odobescu, s. i 128.	*	’	’
Problema dacă să răspund la scrisoare sau nu m-a frămîntat mult
timp.
Atributivele introduse prin conjuncţia să sau ca(...)să alcătuiesc construcţii cu valoare obiectivă şi foarte rar subiectivă pe lingă substantive abstracte verbale sau oare cuprind o idee verbală :
—	valoare obiectivă:
Mi-am exprimat dorinţa să-i văd copiii. Ibrăileanu, a. 131.
—	valoare subiectivă:
Mi s-a oferit plăcerea să o conduc.
Ca (...) să se foloseşte astăzi, în general, în aceleaşi condiţii ca şi la propoziţiile subiective.
PROPOZIŢII ATRIBUTIVE IZOLATE ŞI NEIZOLATE
§ 772. Ca şi atributele, propoziţiile atributive propriu-zise pot fi izolate şi neizolate. Propoziţiile atributive izolate sînt numite şi explicative, iar cele neizolate, determinative. în vorbire deosebim propoziţiile atributive izolate de cele neizolate după sens, intonaţie (cîndpropoziţia atributivă este izolată, intonaţia se ridică pe elementul regent, iar cînd este neizolată regentul şi atributiva se pronunţă la aceeaşi înălţime) şi pauză, iar în scris după prezenţa semnelor de punctuaţie (cel mai des virgula).
în unele cazuri, la analiza unui text scris, e greu de precizat dacă atributiva este izolată sau nu, deoarece regulile de punctuaţie nu sînt totdeauna respectate.
Există diferenţă de sens între o propoziţie atributivă izolată şi una neizolată. De exemplu, în fraza :
Ne bucurăm de izbînzile tinerilor (,) care au să ne ia locul. Sadoveanu, o. xviii 282,
278
PROPOZIŢIA ATR1BUTIVĂ
cînd atributiva este izolată se înţelege că ne bucurăm de izbînzile tinerilor şi ei au să ne ia locul sau deoarece ei au să ne ia locul; cînd este neizolată propoziţia al ributivă arată că ne bucurăm numai de izbînzile acelor tineri care au să ne ia locul.
Există cîteva situaţii în care atributiva nu poate fi izolată :
1.	Cînd regentul articulat este precedat de prepoziţie (articolul apare datorită determinantului care urmează), cu excepţia substantivelor care pot fi articulate cînd sînt precedate de prepoziţie : mama, tata etc. şi a prepoziţiei cu (vezi § 104) :
Tăcea şi plîngea, în umbra cătră care mergeau toţi oamenii acelei zile. Sadoveanu, o. viii 37.
S-a dus în odaia de unde venise. Caragiale, o. ii 268.
2.	Cînd atributiva este introdusă prin conjuncţie sau prin pronumele
cine la forma de genitiv cui:	.
Iăeea că are de îndeplinit o datorie şi că trebuie să facă asta cu toată stăruinţa şi cu toată puterea îl cucerea tot mai mult. Sadoveanu,' o. viii 133.
Tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între fraţi. Creangă,
a. 64.
Hai fiecare pe la casa cui ne are, că mai bine-i pare. Creangă, a. 44.
Observaţie. Cînd atributiva apare după alt atribut sau atributivă care determină acelaşi element regent nu putem şti precis dacă ea este izolată sau nu faţă de regent. De exemplu: Din cînd In cînd mai clipea slab luleaua lui Chirilă cătră moara neagră, ■care sta pe o coastă, intr-o poziţie ciudată. SADOVEANU, O. VIII 36.
Atributiva care determină un nume propriu sau un pronume personal este de obicei izolată (vezi şi § 584) :
JDe ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi? Eminescu, o. i 59.
F r u s in a, care nu prea ştia să scrie, îi răspundea mai scurt, cu ■cîte-o carte ilustrată sau cucîte-o scrisoare, unde punea mai mult flori şi bucle ■din cosiţă-i decît slove de dragoste. Galaction, o. i 124.
Cînd numele propriu se opune altuia, atunci atributiva poate fi neizolată :
Ion care lucrase pe şantier era cel mai harnic (spre deosebire de alţi oameni cu numele de Ion).
PROPOZIŢII ATRIBUTIVE CIRCUMSTANŢIALE ŞI DESCRIPTIVE
§ 773. Propoziţiile atributive propriu-zise izolate (ca şi atributele izolate) pot fi circumstanţiale sau necircumstanţiale (descriptive).
Atributiva descriptivă aduce numai o caracterizare suplimentară a •obiectului desemnat de termenul determinat:
Treceam printr-o vălcică, unde se ridicau abia la faţa pămîn-tului cele cîteva bordeie ale haidăilor şi ale feciorilor boiereşti. Sadoveanu, o. iii 524.	"	*
PROPOZIŢII atributive circumstanţiale şi descriptive
279
Atributivă circumstanţială arată tot o caracteristică suplimentară a obiectului, dar exprimă în acelaşi timp şi un raport circumstanţial faţă de un verb sau un adjectiv din propoziţia regentă :	’	’
Ţiganca, care ştia blestămăţia ce făcuse, se temu, văzînd frumuseţea merilor. Ispirescu, l. 64.	’
Pe cită vreme descriptivele sînt totdeauna izolate, unele tipuri de atributive circumstanţiale (cu nuanţă consecutivă şi finală) pot fi şi neizolate :
Nici o mînără n-ai afla
Care să grăiasc-aşa. JarnIk-BÎRSEAnu, d. 372.
0 luă la fugă de-a lungul malului Tisei, căutîndu-şi un loc unde să se înece. T. Popovici, s. 35.	’
Nuanţa circumstanţială exprimată de propoziţia atributivă poate fi cauzală, consecutivă, concesivă, condiţională şi finală. De exemplu : Atributive cauzale :
Bonjur, bonjur, domnu!... răspunse gazda încîntată de chiriaşul ei, care se purta atît de cuviincios. Rebreanu, r. i 28.
lon-voăă îşi punea nădejdea în norod, care se sculase de pretutindeni la chemarea măriei-sale. Sadoveanu, o. xviii 15.
Atributive consecutive :
Se aflau în acele locuri... puţini nălbari aşa de pricepuţi şi de asemenea puţini care să biruiască pe cei mai aprinşi harmasari. Sadoveanu, o. xviii 335.
Pe Murăş şi pe cîmpie
Nu-i mîndră să-mi placă mie,
Pe Murăş şi pe Tîrnavâ
Nu-i mîndră să-mi fie dragă. JarnIk-BÎRSEAnu, d. 24. Atributive concesive :
Ţi-e drag să trăieşti cu un om care se poartă cu tine ca cu un cîine, şi mă goneşti pe mine, care te iubesc... Caragiale, o. vi 260.
’ Să fiu prieten cu bărbatu-tău, care nu-i om de felul meu, numai ca să te poci vedea mai des! Caragiale, o. vi 260.
Atributive condiţionale :
Crezi dumneata că în Germania sau în Franţa s-ar tolera un învăţător al statului a cărui soţie să nu cunoască limba oficială? Rebreanu,
i.	ii 10.
Ce holeră ar fi aceea, care i-ar lăsa neatinşi pe oamenii mei?!
Slavici, o. i 269.
Atributive finale :
Leneşul îşi tocmi îngrijitor care să-i vadă de moşie. şez. xvuil41. Dorobanţii să ia călăuze din sat care să le arate ascunzişurile şi să bată pe două poşte satele vecine şi pădurile. Camil Petrescu, b. 17.
Nuanţele circumstanţiale ale atributivelor nu se disting totdeauna destul de clar. Ele sînt clare la atributivele condiţionale (datorită modului condiţional din regentă şi din atributivă) şi la cele consecutive şi finale datorită modului conjunctiv din atributive; de asemenea, nuanţele circumstanţiale sînt clare la atributivele concesive cu corelative în regentă. Nuanţa cauzală la atributive se distinge numai după sensul lexical al
280
PROPOZIŢIA atributivă
propoziţiei atributive şi al celei regente; de aceea, în cazul atributivelor cu nuanţă cauzală există uneori dubiu în interpretare, ele putînd fi confundate cu atributive exprimînd şi alte circumstanţe.
MOMJR1LE FOLOSITE ÎN PROPOZIŢIA ATRIBUTIVĂ
§ 774. Propoziţiile atributive propriu-zise, atît cele izolate, cît îşi cele neizolate, se construiesc cu toate timpurile şi modurile personale, cu excepţia imperativului.
a.	Cu indicativul:
Ogoarele se întind verzi, îmbrăcate în orz aspru, în trifoi creţ şi moale, în ovăz orbotat cu grăunţe care se clatină pe firişoare la fitece adiere. Delavrancea, t. 6.	’
b.	Cu conjunctivul:
Eu... răspunse Dădăci, pămînt cît să-mi aşez pe el cortul găsesc orişiunde. Camilar, n. i 265.
Observaţie. Modul conjunctiv se foloseşte în mod special la atributivele circumstanţiale cu nuanţă consecutivă sau finală construite la fel ca subordonatele consecutive şi finale corespunzătoare.
c.	Cu condiţional-optativul:
Am... vreo doi cunoscuţi care ar putea să-ţi facă înlesnirea asta. Sadoveanu, o. i 376.	’	’
d.	Cu prezumtivul:
Satele să prindă şi să deie în mîna oştenilor măriei-sale pe slujitorii păgîni care vor fi umblînd în ţară după dabile, peşcheşuri şi plocoane. Sadoveanu, o. xviii 382.
Valoarea modurilor în propoziţiile atributive este aceeaşi ca în propoziţiile independente.
PROPOZIŢII ATRIBUTIVE DE IDENTIFICARE ŞI DE CALIFICARE
§ 775. Ca şi atributele, propoziţiile atributive propriu-zise neizolate pot identifica sau califica obiectul desemnat de termenul determinat. Spre deosebire de atribut, atributivă se împarte în general în cele două categorii numai după criteriul articulării substantivului şi nu şi după sensul atributivei. Din această cauză, nu putem vorbi de atributive de clasare decît referindu-ne la sensul atributivei echivalent cu al unui atribut de clasare : mărci gramaticale nu există pentru această situaţie :
Vreau o masă care să fie neagră (una din cele negre).
Ca şi atributele izolate, atributivele izolate nu se cuprind în această clasificare, întrucît felul determinării în cazul atributivei izolate este de altă natură (descriptiv şi circumstanţial; vezi § 585).
PROPOZIŢIA APOZITIVĂ
281
Atributive de identificare :
Auzi paşii uşori ai lui Potra şi în clipa cîndjacesta deschise uşa îşi ridică spre el faţa. T. Popovici, s’tr. 223.
în toamna lungă, mai mult la geam, în jîlţul meu, am stat, lîngâ cărţile pe care mi le-am aşezat aproape, pe horbota unui dulap lustruit.
Sadoveanu, o. iii 356.
Atributivele neizolate pe lingă nume proprii şi pronume identifică totdeauna :
Nu era acum Olga acea pe care cu cinci luni în urmă o văzusem. Negruzzi, s. i 50.
Femeia... nu-i de acele de care gîndeşti dumneata. Creangă, p. 171.
Atributive de calificare :
Să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. Ispirescu, l. 104.
Acum, după o viaţă în care n-am făcut nimic, văd că aş fi putut face ceva. Sadoveanu, o. iii 426.	’
PEOPOZIŢIA APOZITIVĂ
§ 776. Propoziţia atributivă care exprimă aceeaşi idee cu cuvîntul, grupul de cuvinte sau propoziţia la care se referă se numeşte propoziţie apozitivă:
Tocmai acum se gîndi el la un lucru pe care trebuia să-l fi făcut de mult: să dea examen şi să intre bursier la Sf. Sara. Vlahuţă, n. 21.
Bagdadul ne apărea într-o înfăţişare nouă: învăluit într-un nor de praf fin, părea cufundat în ceaţă, scînteia, 4516 (1959), p. 4.
Propoziţia apozitivă determină, în general, ca orice atributivă, un substantiv sau un substitut al lui din propoziţia regentă. Ea poate determina însă, ca şi apoziţia, un adverb, un verb sau o propoziţie întreagă (vezi § 570), deosebindu-se prin aceasta de propoziţia atributivă pro-priu-zisă.
a.	Un substantiv (singur sau însoţit de atribut):
Mai am un s in g u r dor:
în liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării. Eminescu, o. i 216.
Şi tot pe lîngă-acestea cerşesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în veciniculrepaos. Eminescu, o. i 115. De obicei substantivul determinat de o propoziţie apozitivă are un sens vag, neprecis (lucru, idee, fapt etc.).
b.	Un pronume :
Iată c e zicem: Această stare de lucruri este intolerabilă.
Caragiale, o. vi 143.
Condiţia a s t a e: n-ai voie să vorbeşti cît stai în sac. ion
creangă, ix (1916), p. 36.
282
PROPOZIŢIA APOZITIVA
c.	Un adverb sau o locuţiune adverbială pronominală:
Aşa ar fi vrut el să fie totdeauna: în sufletul şi în gîndurile ei să nu existe nimeni şi nimic afară de dînsul. Bebreanu, R. i 51.
Şi tocmai de asta mă bucur şi eu, că de-abia m-oi mai încălzi oleacă, bînd sîngele Domnului. Creangă, p. 258.
d.	O propoziţie :
Venea abia noaptea, şi anumea, cel mai mare, Mintă-Creaţă, venea cum însera...; cel mijlociu, Busuioc, venea pe la miezul nopţii, ...; iar al treile, Sucnă-murgă, venea acasă tocmai în zori de zi.
Sbiera, p. 99.
Şi gîndul babaeăi şi (jindul meu se potriveau: trebuia să mă fac plugar. Sadoveanu, o.’ vi 520.
Propoziţiile apozitive sînt totdeauna izolate de elementul regent (în scris sînt despărţite de obicei prin virgulă, linie de pauză, două puncte şi mai rar prin punct).
Valoarea fundamentală a propoziţiei apozitive este explicarea, precizarea, lămurirea regentului, cu care din punct de vedere logic stă pe acelaşi plan. Piind totdeauna izolate, propoziţiile apozitive nu au valoare de calificare sau de identificare; de asemenea ele nu au nuanţe circumstanţiale.
PRIN CE SE INTRODUCE O PROPOZIŢIE APOZITIVÂ
§ 777. Propoziţiile apozitive pot fi sau juxtapuse, sau introduse prin adverbele adică şi anume, prin conjuncţiile că, ca să, să sau prin pronumele ce şi ceea ce:	"	’
Mare păcat mi-am luat pe suflet: am ucis un om. C. Sandu-Aldea, în urma plugului (Bucureşti, 1905), p. 221.
Se câia cum de să facă el fapte de care nu mai făcuse în viaţa lui, să-şi bea adecă şi simţirile. Ispirescu, l. 106.
Dezmierd un chip de copilă în felul meu, adică umplu un album cu diferite expresii ale unui singur cap. Eminescu, n. 117.
Zicea că este de altă părere şi anume: Decît să dai de pomană la calici sîmbăta, mai bine — ceva de băut mahmurilor, marţa. Creangă, a. 138.
De altminteri observ un lucru... Că de la intrarea în acţiune sîntem în continuu în linie înaintată. Camil Petrescu, u. n. 332.	’
Cînd am ajuns acasă, am înţeles de ce maiorul ieşise un moment cu cheseaua în vestibul—ca să-mitoarne dulceaţă în şoşoni. Caragiale, o. i 277.
Lache are o idee: să şază pe o bancă. Caragiale, o. i 257.
Deocamdată, eu numai atîta aş vrea să ştiu: ce plănuieşte Varvara asupra mea acum. Sadoveanu, o. vii 333. ’	’
Nu-şi mai bătea capul decît cu copiii oamenilor din sat, ceea ce era şi meseria lui de învăţător. Slavici, o. i 114.
Observaţie. Propoziţiile apozitive introduse prin conjuncţie determină de obicei substantive sau pronume cu rol de subiect, complement direct sau indirect şi au construcţii asemănătoare cu propoziţiile subiective, completive directe sau indirecte.
PROPOZIŢIA COMPLETIVA directa, prin ce se introduce
283
MODURILE FOLOSITE ÎN PROPOZIŢIA APOZITIVĂ
§ 778. Propoziţia apozitivă se construieşte cu aceleaşi moduri ca şi atributiva propriu-zisă, cel mai des cu indicativul şi conjunctivul.
BIBLIOGRAFIE
1.	Finuta Asan, Propoziţia apozitivă şi apoziţia, in LR X (1961), nr. 4, p. 312 — 316.
2.	Mioara Avram, Despre corespondenţa dintre propoziţiile subordonate şi părţile de propo-
ziţie, în SG I, p. 147 — 153.
3. Elena Carabtjlea, Atributivelc circumstanţiale, In SCL X (1959), p, 343 — 354.
4. Elena Carabulea, Alributivele determinative şi explicative, în SG III, p. 139 — 149.
5.	Maria Gabrea, Atributiva circumstanţială, în LR IX (1960), nr. 4, p, 24—32.
PROPOZIŢIA COMPLETIVĂ DIRECTĂ
§ 779. Propoziţia completivă directă determină un verb tranzitiv sau o interjecţie cu funcţiune de predicat din propoziţia regentă, corespun-zînd unui complement direct :
O sărmane! ţii tu minte cîte-n lume-ai auzit,
Ce-ţi trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? Eminescu, o. i 134.
în gînă îşi zicea că nici o meserie nu-i mai frumoasă pe pă-rnînt ca aceea de a desţeleni mintea tinerelor vlăstare omeneşti.
Rebreanu, i. ii 107.
Văzînă eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am şterpelit-o de acasă numai cu beşica cea de porc. Creangă, a. 41.
Draga tatei, iată ce-mi tot spune mă-ta de tine. Creangă, p. 285.
PRIN CE SE INTRODUCE O PROPOZIŢIE COMPLETIVĂ
DIRECTĂ
§ 780. Propoziţia completivă directă poate fi introdusă : a. prin conjuncţiile că, (pre)cum că, să, ca... să, dacă şi de (cu sensul ,,să” sau „dacă”) :
Că te-am iubit atîta putea-vei tu să ierţi? Eminescu, o. i 127. înţelege cum că l-au deşteptat picăturile reci ale unei ploi vijelioase. Oalaction, o. i 48.	’
Aşteptau să vie lumina de aur a primăverii. Sadoveanu, o. i 637. Am jurat ca peste ăînşii să trec falnic, fără păs. Eminescu, o. i 147. Hagiul nu vrea să ştie de crapă pietrile la gerul Bobotezei, nici dacă în iulie turbează cînii de căldură. Delavrancea, h. t. 14.
284
PROPOZIŢIA COMPLETIVĂ DIRECTA
b. printr-un pronume sau adjectiv pronominal relativ-interogativ sau nehotărît (compus cu relativele care, cine, ce, cît: oricare, oricine, orice, oricît) folosite singure sau precedate de o prepoziţie :
Bine, să vedem ce este, încuviinţă jupîn Manole Păr-Negru. Sadoveanu, o. xnr 116.	’
Ah ! şopteşte el pe moarte — cine eşti ghicesc, iubită. Eminescu, o. i 53. Întrebîndu-l cu cine mai ţine atîta amar de bucate, el ar fi răspuns. Creangă, a. 20.	’
Iară altu-mparte lumea de pe scîndura tărăbii,
Socotind cît aur marea poartă-n negrele-i corăbii. Eminescu, o. i 130. Orice-o fi, plăteşte bărbatu-m eu cînd o trece pe aici. Caragiale, o. i134. Moş Călifare, am auzit că eşti un vraci cum nu s-a dovedit, ca unul care procopseşti pe oricine vine să te roage ca să-l procopseşti. Galactîon, o. i" 47.	’	’
Observaţie. Pronumele relative şi nehotărîlc pot apărea numai la cazul nominativ sau acuzativ, cele interogative pot fi uneori şi la cazul genitiv-dativ (vezi § 166) : Vreau, sd ştiu <* cui este această carte.
Nu ştiu cui îi adresează asemenea cuvinte.
c.	printr-un adverb relativ-interogativ folosit singur sau precedat de o prepoziţie :
Nu ştie încotro merge, a uitat de unde vine. Sadoveanu, o. i 507.
Noi n-am ştiut cînd veniţi şi nu ştim cînd plecaţi. Sadoveanu, o. xviii 110.	’	’	’	’
Şi nu pot şti cît a fi trecut la mijloc, pînâ ce am adormit mort. Creangă, a. 16. ’
Şi cînd aproape să scot pupăza afară, nu ştiu cum se face, că mă spariu de creasta ei cea rotată. Creangă, a. 53.
OBSERVAŢII asupra folosirii diferitelor conjuncţii
§ 781. Cele mai frecvente conjuncţii folosite la construirea propoziţiilor completive directe sînt că şi să. Conjuncţia de cu sensul „să” este astăzi foarte rară în limba literară; ea apare mai mult în limba veche şi în cea populară. Valoarea ei este apropiată de cea a conjuncţiei să, dar, spre deosebire de aceasta, conţine ideea de acţiune realizată, trimiţînd, într-o anumită măsură, spre o coordonată copulativă:
Şi-ncepea
De se ruga. Teodorescu, p. p. 42.
Conjuncţia compusă cum că este veche şi populară; ea apare uneori şi în locuţiunile precum că, pe cum că; acestea se întrebuinţează rar în limba literară contemporană :
M-am întîlnit azi cu jupîn Traico şi mi-a spus să te vestesc pe cum că te aşteaptă. Galaction, o. i 179.	’
RELUAREA SAU ANTICIPAREA COMPLETIVEI DIRECTE
285
Conjuncţia ca... să se foloseşte în limba contemporană în aceleaşi condiţii sintactice ca şi la propoziţia subiectivă (vezi § 761):
As fi dorit ca bisericuţa din Răzoare să-mi iasă înainte mai curînd. Galaction, o. i 39.	’
La unii scriitori din secolul al XlX-lea completiva directă apare introdusă prin conjuncţia ca să şi fără intercalare :
De n-a mea ca să vie. Alecsandri, p. i 7.
Sinan porunci în grabă ca să se adune Ungă dînsul o seamă de oşti. Bălcescu, o. ii 95.
Astăzi această construcţie este evitată în limba literară, întîlnindu-se numai în vorbirea mai puţin îngrijită. Uneori se foloseşte greşit pentru ca să, element introductiv al propoziţiei finale, în loc de să; acest procedeu este ridiculizat de Caragiale :
Pot pentru ca să zic. o. i 290.
în vorbirea populară şi, ca o influenţă a acesteia, uneori şi în literatura artistică, completiva directă poate fi introdusă prin să, în situaţii specifice pentru ca... să :
Eu te-aş sfătui, bade Ghiţă, pavăza s-o lepezi la căruţă. Sadoveanu, o. xyiii 90.	*	’
Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept Ea din trestii să răsară Şi să-mi cadă lin pe piept. Eminescu, o. i 74. în vorbirea indirectă se pune că înainte de conjuncţia să : l-am zis că să nu mai zugrăvească pe pereţi şi pe uluci cu cărbune şi cu cridăfel defel de ocări. Ghica, c. e. 171.
De mult se vorbiseră că de Crăciun să meargă împreună la biserică. Slavici, o. i 88.	'
Această construcţie nu e recomandabilă.
Greşite sînt şi construcţiile în care în locul lui că se foloseşte căci, conjuncţie specifică propoziţiei cauzale: Aflaţi despre mine căci sînt sănătos.
EELUAREA SAU ANTICIPAREA COMPLETIVEI DIRECTE
§ 782. Propoziţia completivă directă introdusă printr-un pronume relativ sau nehotărît în acuzativ, cînd se referă la persoane, poate fi reluată sau anticipată prin formele neaccentuate de acuzativ ale pronumelui personal (vezi § 147) :
Pe cîţi i-au găsit i-au minat spre curtea primăriei. Stancu, d. 112.
Pe oricine venea la el îl primea cu multă bucurie.
Reluarea este obligatorie în situaţiile în care propoziţia completivă directă este introdusă printr-un pronume însoţit de prepoziţia pe, ca în exemplele date. Anticiparea uneori este facultativă, iar alteori nu este posibilă :
(I)-au minat spre curtea primăriei pe cîţi i-au găsit.
Primea cu multă bucurie pe oricine venea la el.
286
PROPOZIŢIA completivă directă
Completiva directă poate fi reluată şi cînd e introdusă prin conjuncţie ; pronumele care o reia este feminin cu valoare neutră :
Că nu înveţi mi-au mai spus-o şi alţii.
PROPOZIŢII INTEROGATIVE INDIRECTE
§ 783. Propoziţiile completive directe care depind de un verb de informare şi sînt introduse printr-un pronume interogativ, printr-un adverb interogativ sau prin conjuncţiile dacă şi de (cu sensul „dacă”) sînt propoziţii interogative indirecte (vezi § 470—472, 749):
Şi cînd se va întoarce pămîntul în pămînt,
Au cine o să ştie de unde-s, cine sînt? Eminescu, o. i 127.
Regional, în aceleaşi condiţii ca la propoziţia subiectivă, apare şi aici conjuncţia că înaintea pronumelui interogativ sau a adverbului interogativ (vezi § 749):
Ortacii... s-or dus să vadă că ce-i cu el. gr. s. vii 181.
MODURILE FOLOSITE ÎN PROPOZIŢIA COMPLETIVĂ DIRECTĂ
§ 784. Propoziţiile completive directe se construiesc cu următoarele moduri (valoarea modurilor este aceeaşi ca în propoziţiile independente) : cele introduse prin conjuncţiile că, (pre)cum că şi de (cu sensul „să”) se construiesc cu modul indicativ, condiţional-optativ şi prezumtiv:
—	indicativ:
în acea nemărginire ne-nvîrtim uitînd cu totul
Cum, că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată. Eminescu, o. i 132-133.
—	condiţional-optativ :
Cu toţii-mi şoptiră... că n-ar fi bine să-l las singur. Delavrancea, t. 46.
—	prezumtiv:
Nu zic că nu va fi existînd; dar încă noi n-am dat peste dînsul. Odobescu, ist. arh. 419.
Completivele introduse prin să, ca.. .să se construiesc cu modul conjunctiv:
Nu cred să mai ţie mult gerul aşa de aspru. Caragiale, o. i 274.
Propoziţiile completive directe introduse printr-un pronume, printr-un adverb interogativ sau prin conjuncţiile dacă şi de (cu sensul „dacă”) se construiesc cu modul indicativ, conjunctiv, condiţional-optativ şi prezumtiv :	’
—	indicativ :
Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară
Şi s-apropie de dînsul preschimbată în fecioară. Eminescu, o. i 142.
9
COMPLETIVE DIRECTE PE LINGĂ VERBE CU COMPLEMENT DIRECT DUBLU
287
Mam'mare aşază frumuşel beretul lui Goe... îl întreabă dacă-l mai doare nasul. Car’agiale, o. i 272.
—	conjunctiv :
începu a se strînge în cete, cete şi a se întreba unii pe alţii ce să ceară. Negruzzi, s. i 154.	’	’
—	condiţional-optativ:	.
Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe. Eminescu, o. i 173. întreabă dacă ar putea veni astăzi.
—	prezumtiv:
Cit o fi tăiat voinicul la duşmani, nu ştiu. Rădulescu-Codin, l. 83.
COMPLETIVE DIRECTE PE LÎNGĂ VERBE CU COMPLEMENT
DIRECT DUBLU
§ 785. Există verbe care pot avea două compliniri (vezi § 601) : complement direct -f completivă directă sau completivă directă -f completivă directă.
a.	Complement direct exprimat prin pronume sau substantiv (care se referă la o persoană) + propoziţie completivă directă (care se referă la o acţiune, situaţie):
în orice caz, Dumitraş, te anunţ că hotărîrea mea rămîne nestrămutată. Sadoveanu, ’o. xvii 523.
l-a învăţat pe elevi să scrie şi să citească.
L-a rugat să vină şi pe acela
sau completivă directă introdusă prin pronume (care se referă la o persoană) + complement direct (care exprimă o acţiune):
Am învăţat acest cîntec pe cine a vrut.
b.	propoziţie completivă directă introdusă prin pronume (care se referă la o persoană) -f propoziţie completivă directă (care se referă la un fapt, la o acţiune) :
Rog pe cine a fost atent să enunţe regula.
PROPOZIŢIA COMPLETIVĂ DIRECTĂ ŞI ALTE SUBORDONATE
§ 786. Unele completive care depind de un verb reflexiv dinamic, ca a se gîndi, constituie o categorie la limita dintre completivele directe şi cele indirecte :
Acuma mă gîndesc că poate vedea ceva înainte-i. Sadoveanu, o. vii 572.
Observaţie. O distincţie formală nu există aici, deoarece completivele directe ţi cele indirecte se construiesc la fel. Pe planul propoziţiei, acestor propoziţii completive le corespund de obicei complemente indirecte (mă gtndesc la ceva), dar şi complemente directe
288
PROPOZIŢIA COMPLETIVĂ INDIRECTĂ
(mă gindesc ceva), ceea ce arată că prezenţa pronumelui reflexiv in acuzativ (care nu e complement direct) nu constituie o piedică pentru interpretarea propoziţiei drept completivă directă ; această interpretare satisface mai bine înţelesul.
§ 787. Uneori completiva directă introdusă prin cît poate avea nuanţă circumstanţială modală de măsură:
Să nu dea Dumnezeu omului cît poate el suferi. Creangă, p. 234.
PROPOZIŢIA COMPLETIVĂ INDIRECTĂ
§ 788. Propoziţia completivă indirectă determină un verb sau un adjectiv, un adverb, o interjecţie din propoziţia regentă, fiind echivalentă cu un complement indirect: ’
Cui e obişnuit cu mersul trenurilor, o oprire în afară de cele prevăzute în itinerar îi dă de gîndit. Caragiale, o. i 294.
Convins că bătrînul se ducea tot acolo, alergă să-i apuce înainte. Vlahuţă, d. 194.
Vai de cine aţîţă la război!
PRIN CE SE INTRODUCE O PROPOZIŢIE COMPLETIVĂ
INDIRECTĂ
§ 789. Propoziţia completivă indirectă poate fi introdusă :
a.	printr-un pronume sau adjectiv pronominal relativ-interogativ sau nehotărît, de obicei în cazul dativ sau acuzativ cu prepoziţie :
Din amîndouă colţurile vine profumul de mititei: e o senzaţie neplăcută pentru cine e sătul; dar cui i-e foame, profumul acesta-i pare mai iun decît oăagaciul. Caragiale, o. i '280.
Să nu răspunzi nici un cuvinţel oricărui te va chema pe nume. ISPIRESCU, L. 153.	’
Şezi colea şi să ospătezi oleacă din ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Creangă, p. 32.’
în ultimul exemplu propoziţia subordonată determină atît verbul din regentă (ospătez), cît şi un adverb (oleacă) din aceeaşi propoziţie.
Observaţii. 1. Pentru cazul pronumelor interogative vezi § 792.
2. Uneori, în limba populară mai des, se poate întîlni pronumele relativ sau nehotărît în nominativ (vezi § 172) cînd secundara e anterioară regentei, ca de exemplu :
Oricine s-a afla să-i facă... un pod de aur... aceluia ii dă fata. CKEANGĂ, p. 77. în fraza de mai sus, pronumele nehotărît din propoziţia completivă indirectă este în cazul nominativ, datorită faptului că are rol de subiect în secundară şi nu se mai supune recţiunii verbului din propoziţia regentă (oricine pentru oricui s-ar afla); legătura dintre subordonată şi regentă este indicată de pronumele demonstrativ in dativ (aceluia), care corespunde în regentă pronumelui nehotărît din subordonată.
PRIN CE SE INTRODUCE COMPLETIVA INDIRECTĂ
289
b.	prin conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale că, cum că, să> ca... să, dacă, de (cu sensul „să” sau „dacă”), pentru că (în propoziţiile cu negaţie întărită ca nu cumva să, să nu cumva să, nu care cumva să):
Cred că nu te îndoieşti cum că te iubesc. ÎTegruzzi, s. i 19.
Oamenii de aicea sînt prea doritori să afle eine-s drumeţii. Sadoveanu, o. xviii 138.
Vă e teamă ca nu cumva prin mine
Să se-ndrepteze lumea. Alexandrescu, o. 183.
Nu se aştepta deci ca cineva să aibă nici măcar o umbră de cugete pîngărite pentru dînsa. Ispirescu, l. 63.
Ne pune dracul de urnim o stîncă din locul ei, care era numai întinată. Creangă, a. 28.
Divanul se chibzui mult dacă trebuie a porni războiul. Băi.-cescu, o. ii 32.
începu să mulţumească zînei pentru că l-a scăpat de primejdie. Ispirescu, l. 7.	’
Observaţii. 1. Ca... să se foloseşte, ca şi la propoziţia subiectivă (vezi § 761), cirul între cele două elemente se intercalează unele cuvinte.
2.	Locuţiunea conjuncţională cum că e veche şi populară.
3.	Propoziţiile completive indirecte se construiesc cu locuţiunea conjuncţională pentru
că, mai ales după verbe care exprimă o mulţumire, un regret. Ele sînt completive indirecte pentru că arată la ce se referă acţiunea din regentă, dar au şi o anumită nuanţă cauzală (vezi § 794). Că nu poate fi vorba de circumstanţiale cauzale (cum s-ar părea datorită conjuncţiei introductive) se vede din faptul că substituirea locuţiunii pentru că prin alte conjuncţii (sau locuţiuni conjuncţionale) cauzale sau nu este posibilă, sau duce la modificarea raportului tn unul cauzal propriu-zis.	*
c.	printr-un adverb relativ-interogativ:
Mă trezesc, deschid ochii şi caut să mă dumiresc unde mă aflu. Ylahuţă, o. a. ii 88.	’
Mult mă minunez eu de ce ies cucoanele sara pe uliţă. Sadoveanu, o. i 583.
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece f Emi-nescu, o. 1151.
§ 790. Elementele introductive ale propoziţiilor completive indirecte sînt, în genere, aceleaşi ca şi la completivele directe (vezi § 780 — 781). Există totuşi situaţii speciale la completivele indirecte care determină verbe de teamă sau verbe care exprimă o emoţie, o stare sufletească.
Cînd verbul a se teme înseamnă „a fi îngrijorat pentru perspectiva de” şi accentul în frază cade pe acţiunea verbului din secundară, folosirea conjuncţiilor că, să nu depinde de atitudinea subiectului din regentă faţă de acţiunea din subordonată.
Astfel, în exemplul:
Se temea că i-o fi moartea din reumatism. Stănoiu, c. i. 427, subiectul nu vrea să se întîmple acţiunea din secundară („nu vrea să moară”).
19 - c. 4366
290
propoziţia completiva indirecta
Şi în cazul în care verbul din subordonată e introdus prin că nu subiectul nu vrea să se întîmple acţiunea din secundară :
Mă tem că nu va veni („vreau să vină”).
Spre deosebire de situaţiile de mai sus, în frazele :
Mă tem să nu îndrăgeşti prea mult ţuica. Stănoiu, c. i. 144. Pe semne că i-e teamă să nu se îngraşe călugării. Stănoiu,
c.	I. 204
subiectul vrea să se întîmple acţiunea din subordonată („vrea să nu îndrăgească ţuica”, „vrea să nu se îngraşe călugării” etc.).
Cînd accentul în frază cade pe a se teme care are sensul de „a se îngrozi, a se speria”, se foloseşte conjuncţia să :
Amputarea este inevitabilă, dar se teme să-i spună pacientului. în ce priveşte completivele indirecte pe lîngă verbe care exprimă o emoţie, o stare sufletească, aceste completive se apropie de subordonatele condiţionale. Dacă acţiunea din completiva indirectă este reală, secundara se introduce prin conjuncţia că:
Se bucura mama că-i veneau neamurile. Stancu, d. 7; dacă e ireală sau realizabilă, se introduce prin să :
M-aş fi bucurat să găsesc cartea. :
M-aş bucura să vină vara.
RELUAREA SAU ANTICIPAREA COMPLETIVEI INDIRECTE
§ 791. în unele situaţii, propoziţia completivă indirectă introdusă printr-un pronume relativ sau nehotărît poate fi reluată sau anticipată în propoziţia regentă printr-un pronume personal neaccentuat (vezi §147) : Cui vine la mine îi dau o carte, li dau cui vine la mine.
Reluarea este mai frecventă decît anticiparea.
PROPOZIŢII INTEROGATIVE INDIRECTE
§ 792. Propoziţiile completive indirecte care determină verbe de informare şi de îndoială şi sînt introduse printr-un pronume interogativ (care poate sta în orice caz), printr-un adverb interogativ sau prin conjuncţiile dacă şi de (cu sensul „dacă”) sînt propoziţii interogative indirecte (vezi § 749):
Mă mir cine ţi-a mai băgat asta în cap.
Ca şi la propoziţia completivă directă, înaintea unei asemenea completive indirecte apare regional conjuncţia că:
Se gîndea mereu că oare ce poate să se fi ales de Safta. Slavici, n. i 166.
MODURILE FOLOSITE IN COMPLETIVA INDIRECTA
291
MODURILE FOLOSITE ÎN PROPOZIŢIA COMPLETIVĂ
INDIRECTĂ
§ 793. Propoziţiile completive indirecte introduse printr-un pronume, printr-un adverb interogativ sau prin conjuncţiile dacă şi de se construiesc mai ales cu modul indicativ, dar şi cu alte moduri (conjunctiv, condiţional-optativ, prezumtiv) :
Indicativ :
Doi amici, Niţă şi Ghiţă, şed la o masă în berărie şi vorbesc încet despre cine ştie ce. Caragiale, o. i 193.
Şi mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură,
Cînd eu stau şoptind cu draga
Mînă-n mînă, gurâ-n gură. Eminescu, o. i 106.
Conjunctiv :
Se mirau vecinele ce să aibă. Sadoveanu, o. i 617. Condiţional-optativ :
Mi-e teamă de ce ţi s-ar putea întîmpla.
Prezumtiv :
Mă tot interesez de ce va fi zis el despre mine.
Completivele indirecte introduse prin conjuncţia că se construiesc eu modul indicativ, condiţional-optativ sau prezumtiv :
Indicativ :
Harun-al Raşid, care văzuse şi auzise tot, a coborît degrabă în salon, bucuros că toate îi ieşiseră după plac. Caragiale, o. ii 271.
Ciudă mi-i şi rău îmi pare
C-am iubită şi nu-i mare. JarnIk-Bîrseanu, d. 431.
Fii bine încredinţată că n-are să ne ştie nici pămîntul. Creangă, p. 171.	’
Condiţional-optativ :
Sînt convinsă că ţi-ai putea termina lucrarea.
Prezumtiv :
Nu mă mir că o fi făcut aşa.
Completivele indirecte introduse prin conjuncţiile să şi ca... să se construiesc cu conjunctivul :	’
Bine, nene, nu ţi-e frică s-o laşi singură noaptea pe drum? Caragiale, o. i 194. ’
Mă tem ca nu cumva să-şi deschiză ochii. Beldiman, n. p. i 48. Modurile verbelor în propoziţiile completive indirecte au aceeaşi valoare pe care ar avea-o dacă propoziţiile ar fi independente.
PROPOZIŢIA COMPLETIVĂ INDIRECTĂ ŞI ALTE SUBORDONATE
§ 794. Unele propoziţii subordonate pot fi socotite la limita dintre completivele indirecte şi cele directe (vezi § 786). De exemplu :
FI se gîndeşte să-i pedepsească cu mult mai aspru. Caragiale, o. ii 256.
292
PROPOZIŢIA COMPLETIVĂ DE AGENT
Ca şi complementul indirect, propoziţia subordonată corespunzătoare poate avea uneori anumite nuanţe circumstanţiale :
a.	de cauză :
Unul spuse că se va căi cît va trăi el, pentru că a osîndit pe un om drept. Ispirescu, l. 367.
b.	de condiţie (vezi şi § 790) :
M-aş bucura să plec în excursie.
c.	de scop :
Se pregăteşte să se arunce într-o copcă. Sadoveanu, o. i 66.
PROPOZIŢIA COMPLETIVĂ DE AGENT
§ 795. Propoziţia completivă de agent îndeplineşte funcţiunea unui complement de agent al unui verb pasiv din propoziţia regentă, arătînd de cine este făcută acţiunea :
Am procedat, mai întîi, la examinarea resturilor de limbă tracă şi iliră, insistînd asupra precauţiunilor ce trebuie luate de cine operează cu elemente de limbă nesigure. Al. Rosetti, Istoria limbii romîne, voi. al Il-lea (1962), p. 127.
PRIN CE SE INTRODUCE O PROPOZIŢIE COMPLETIVĂ
DE AGENT
§ 796. Propoziţia completivă de agent se Introduce printr-un pronume nehotărît sau relativ-interogativ, construit cu prepoziţiile de (vezi exemplul dat mai sus) sau de către :
Se înţelege de la sine, de către oricine a aflat ce e fondul principal, că acesta trebuie să se oglindească, în toată importanţa lui, în toate relaţiile lui, în dicţionarul unei limbi. Graur, f. l. 185.
MODURILE FOLOSITE ÎN PROPOZIŢIA COMPLETIVĂ
DE AGENT ’
§ 797. Propoziţia subordonată de agent se poate construi cu modurile indicativ (vezi exemplele precedente), condiţional-optativ şi prezumtiv : Cartea ar putea fi citită de cine ar dori să se documenteze.
BIBLIOGRAFIE
Mioara Aveam, Despre corespondenţa dintre propoziţiile subordonate şi părţile de propoziţie, în SG I, p. 141-164.
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ DE LOC
293
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ DE LOC
§ 798. Propoziţia circumstanţială de loc arată locul în care se petrece acţiunea exprimată de un verb din regentă şi are funcţiunea unui complement circumstanţial de loc :
Mergeam ca praful, ca noroiul, unde ne ducea vîntul şi apa. Ghica, c. e. 7.	.
PRIN CE SE INTRODUCE O PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALĂ DE LOC
§ 799. Propoziţia circumstanţială de loc se introduce prin : a. adverbele relative unde şi încotro, care pot fi construite şi cu prepoziţii: de unde, pe unde, de pe unde, pînă unde, dincotro etc.; b. compusele neho-tărîte ale lui unde şi încotro, cu sau'fără prepoziţii: oriunde, oriăeunde, orişiunde, oriîncotro, oridincotro etc.; c. pronume relative sau nehotărîte precedate de prepoziţii: către ce, către oricine, spre ce, spre cine etc.
Fă-ne giurămînt că, ieşind noi de aici, vom avea voie a merge unde vom vroi şi că leşii vor lăsa cetatea întreagă. Alecsandri, t. 1512.
Stoicea mergea grăbit.. .încotro îl mîna vijelia. Galaction, o. i 48.
Le porunci să meargă de unde au venit.
Oriunde întîlnea oameni, se oprea, cerca să fie vesel. Sadoveanu, o. I 377.
Au şi oamenii, după cît se vede, destulă deşteptăciune, căci ştiu să aprindă o bucăţică de soare orişiunde vor. Sadoveanu, o. xi 113.
De altfel, pe aici, oriîncotro te întorci, numai moşii boiereşti ai să vezi. Rebreanu, r. i 78.	’	’
Ne-am îndreptat spre cine ne chema.
§ 800. Uneori adverbului relativ din propoziţia circumstanţială de loc îi corespunde în regentă adverbul corelativ acolo, cu sau fără prepoziţie (vezi şi § 755 a) :
Unde nu gîndeşti, acolo-l găseşti. Alecsandri, t. 338.
Acolo, unde au huzurit tîlharii,
Bîd astăzi, voiniceşte, făurarii. Deşliu, g. 38.
MODURILE FOLOSITE
ÎN PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ DE LOC
§ 801. Propoziţiile circumstanţiale de loc se pot construi cu toate timpurile modului indicativ, rareori cu condiţional-optativul sau cu prezumtivul.
Valoarea modurilor este aceeaşi ca în propoziţiile independente.
294
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ DE TIMP
Indicativ :
XJnde creşteam trei, puteam creşte şi pe al patrulea. Stancu, d. 28. Condiţional-optativ :
Oriîncotro te-ai duce, să nu uiţi ce-ai învăţat.
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ DE LOC ŞI ALTE SUBORDONATE
§ 802. Uneori, propoziţiile circumstanţiale de loc exprimă şi o nuanţă circumstanţială de mod (de măsură) :
Bine, frate, înţeleg plastografie pînă unde se poate, dar pînă aci nu înţeleg. Caragiale, o. vi 86.
Există chiar propoziţii circumstanţiale de loc introduse prin adverbul cît care arată măsura spaţiului:
Şi oamenii tăceau cît vedeam cu ochii în lungul liniei. Sado-VEANU, O. IV 491.
BIBLIOGRAFIE
Mioara Avram, Evoluţia subordonării circumstanţiale cu elemente conjuncţionale tn limba romină, [Bucureşti] 1960, p. 27 — 31.
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ DE TIMP
§ 803. Propoziţia circumstanţială de timp sau temporală arată timpul în care se petrece acţiunea din propoziţia regentă şi este echivalentă cu un complement circumstanţial de timp :
Cînd venea acasă, noaptea, tîrsiu, cădea ca butucul. Camilar, n. I 19.
Raportul temporal pe care-1 exprimă propoziţia circumstanţială de timp poate fi:
1.	de anterioritate (acţiunea din regentă se petrece înaintea celei din subordonată) :
Dar escortele trebuirâ s-aştepte mult pînă să poată tăia strada. Camilar, n. ii 58.
2.	de posterioritate (acţiunea din regentă se petrece după cea din subordonată) :
După ce feciorul sări de pe capră şi deschise uşa cu geamuri a trăsurii, se ivi o doamnă ca de douăzeci şi opt de ani. Slavici, n. II 90.
RAPORTUL TEMPORAL DE ANTERIORITATE
295
3.	de simultaneitate (acţiunea din regentă are loc în acelaşi timp cu cea din subordonată) :
într-o zi, pe cînd şedeam la masă în umbra copeicilor din grădina de la Mirceşti, zăresc un străin cu surtuc de nanlcin şi cu picioarele goale. Alecsandri, pr. 114.
EAPORTUL TEMPORAL DE ANTERIORITATE
§ 804. în cadrul raportului de anterioritate se disting două situaţii:
a.	anterioritatea propriu-zisă a regentei (fără precizarea limitei)
se exprimă prin construcţii temporale corespunzătoare ideii „înainte de a...”;	’
b.	limita de durată a acţiunii (anterioare) din regentă se exprimă prin construcţii temporale corespunzătoare ideii „pînă la..
Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale folosite la exprimarea raportului de anterioritate sînt următoarele: (mai) înainte (ca...) să, pînă (nu), pînă să (nu), pînă ce, pînă cînd, pînă cînd să, pentru cînd.
Bar spre ruşinarea noastră de pînă acum, a trecut un pătrar de secol de la moartea Bălcescului mai înainte ca să poată fi pus sub ochii naţiunii romîne tot ceea ce ăînsul lucrase întru cea mai mare a ei onoare. Odobescu, s. iii 490.
înainte ca chestiunea dezrobirii ţiganilor să fi intrat în consiliile, în planurile de reformă ale ocîrmuitorilor, ea a început a se agita prin însăsi iniţiativa parţială a stăpînilor de ţigani. Kogălniceanu, s. a. 193-194.’	’
Bar ce zgomot se audef Bîzîit ca de albine?
Toţi se uită cu mirare şi nu ştiu de unde vine,
Pînă văd păienjenişul între tufe ca un pod. Eminescu, o. i 87.
Tot neamul Basarabilor, pînă să nu prinză domnul de veste, trecuse Bunărea. Odobescu, s. i 85.
Se lăsa în dusul paşilor domoli, pînă ce scăpâta dincolo de muche, în valea cealaltă. Ylahuţă, n. 25.
Ulciorul merge la fîntînă numai pînă cînd i se rupe toarta.
Au trecut însă de atunci încoace multe zecimi de ani la mijloc, pînă cînd să sune şi ora renaşterii pentru studiul şi preţuirea originalei culturi a artelor neoromane, bizantine şi gotice. Odobescu, s. ii 587.
Mai spune-i mămuchii că dacă o chema-o cumva la tîrg, la judecată cu grădina, să arate acolo la domni că eu mă aflu la război şi să lase judecata pentru cînd s-alege lumea. Camilar, n. i 255.
Observaţii. 1. în ceea ce priveşte locuţiunile ptnă să nu şi ptnă nu trebuie remarcat că negaţia nu imprimă totdeauna propoziţiilor introduse prin ele un conţinut negativ deosebit de cel exprimat prin aspectul pozitiv al acestor locuţiuni (vezi § 491).
2.	Locuţiunea conjuncţională pentru ctnd se foloseşte mai ales după verbe regente cu sensuri lexicale legate de ideea de destinaţie : a amina, a lăsa, a fixa etc.
3.	Locuţiunea conjuncţională înainte de (cu modul indicativ) este nerecomandabilă.
296
PROPOZIŢIA circumstanţiala de timp
EAPOETUL TEMPOEAL DE POSTEEIOEITATE
§ 805. în cadrul raportului de posterioritate se disting următoarele situaţii:
a.	posterioritatea imediată (apropiată) :
îndată ce sosise, Lăpuşneanul porunci. Eegruzzi, s. i 142.
b.	posterioritatea nedeterminată (mai depărtată):
După ce s-a sfîrşit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor. Creanga, p. 5.
c.	în strînsă dependenţă de posterioritatea imediată stă punctul de plecare în timp (momentul începerii acţiunii):
Asemenea surprize îi pregăteau feciorii de îndată ce se ridicau din vîrsta copilăriei. Cez. Petrescu, 1907 i 195.
Propoziţiile circumstanţiale de timp care indică posterioritatea se introduc prin următoarele locuţiuni conjuncţionale şi adverbe relative : după ce, (de) îndată ce, imediat ce, o dată ce, pe dată ce; cînd, de cînd, de pe cînd; cum, de cum :
După ce-i dădu bună ziua, o opri. Sadoveanu, o. i 615.
Din fumul acru al tutunului prost, plămădeam acolo, în vizuinea de lut, o lume purificată, care va lua fiinţă îndată ce vom arunca haina ostăşească. Cez. Petrescu, s. r. 151. ’
Imediat ce vei primi scrisoarea mea, suie-te în tren şi vino aci. Cara-GIALE, O. I 250.	’
Declarînă că, în calitate de ministru de interne, eu nu puteam răspunde de ordinea publică, că nu aveam îndestule mijloace de execuţiune, pentru ca, o dată ce se va lăţi buna veste a desfiinţării clăcii, a liberării braţelor şi a emancipării ogoarelor lor de orice sarcini şi angarale către stăpînii de moşii, să pot îndatora pe ţărani trei veri de-a rîndul a mai face claca sau boierescul. Kogălniceanu, s. a. 233.
Ciocoiul este... dotat de o ambiţiune nemărginită care eclată ca o bombă pe dată ce şi-a ajuns ţinta aspiraţiunilor sale. Filimon, o. i 95.
Obser.vaţie. [Locuţiunea conjuncţională pe dată ce este învechită.
Iar cînd alaiul s-a oprit
Şi Paltin crai a stărostit, -
A prins să sune sunet viu. Coşbuc, b. i. 20.
Observaţie. In exemple de acest fel posterioritatea imediată a regentei este foarte apropiată de simultaneitatea momentană, aşa fncît aceste două raporturi pot fi uneori confundate.
Tînărul, de cînd plecase conductorul, se uita pe fereastra vagonului. Eebreanu, r. i 13.
—	Cam de cînd ai început dumneata să bagi de seamă că...
—	De! încă de pe cînd eram băieţandru şi am început a pricepe mai limpede ce se petrece în jurul meu. Stancu, în gaz. lit. 242 (1958), p. 4/5.
RAPORTUL TEMPORAL DE SIMULTANEITATE
297
Observaţie. Locuţiunea conjuncţională de pe ctnd marchează timpul cu aproximaţie.
Cum însera, înhăma căluţul la polobocul pe două roate şi pornea încet către cişmea. Camilar, n. i 26.
Observaţie. Cum temporal apare deseori în corelaţie tot cu cum. Această construcţie corelativă se foloseşte în limba populară :
Cum mă culc, cum te visez. JaenIK-Bîeseanu, d. 16.
De cum se crăpa de ziuă i se auzea gura pînă la capătul străzii. Cocea, F. SL. 15.
Propoziţiile circumstanţiale de timp care indică posterioritatea mai pot fi introduse şi prin cît, cît ce, dacă, de, unde. Aceste elemente introductive au fost întrebuinţate mai mult în trecut. Azi conjuncţia unde apare cu această valoare numai în poezia populară, dacă apare în limbajul familiar şi popular, cît se foloseşte în vorbirea populară, iar cît ce este regional.
Cît ajunse în Ardeal... gîndul cel dintîi al domnului mazilit fu să strîngă o adunătură de oameni cu simbrii. Odobescu, s. i 96.
Şi la mine-n prag venea
Mamă-sa cît ce-adormea. Coşbuc, b. i. 10.
Dacă a văzut aşa, nora împăratului s-a mai domolit. Rădulescu-CODIN, L. 14.	’
Unde-şi auzea,
Din curteni ieşea,
Domnului vorbea. Teodorescu, p. p. 45.
RAPORTUL TEMPORAL DE SIMULTANEITATE
§ 806. în cadrul raportului de simultaneitate distingem mai multe situaţii:
A.	Acţiunea din temporală este durativă.
1. Acţiunea din temporală nu este limitată în timp (acţiunea regentei poate coincide total cu această durată sau poate avea loc într-un singur moment cuprins în perioada de durată a acţiunii din temporală). în cazul cînd ambele acţiuni sînt durative, subordonata şi regenta ei se construiesc cu aceleaşi timpuri, care sînt şi ele durative (prezent, imperfect, viitor); cînd numai acţiunea temporalei este durativă verbul din regentă este la un timp momentan. Propoziţia temporală se introduce prin următoarele locuţiuni conjuncţionale şi adverbe relative : în timp ce, în vreme ce, pe cînd, cînd, cum :
Peste vreun sfert de ceas, în timp ce icrele se vindeau pe capete, intră o jupîneasă. Caragiale, o. iii 152.
Dar în vreme ce mă adînceam atît în baltă, cît şi în gînduri, rămăsei deodată încremenit, pe loc, căci auzii lîngă mine o convorbire franceză. Alecsandri, pr. 83.
298
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ DE TIMP
Pe cînd însă pe sub sure şi la vatra bordeiului ospăţul şi paturile se gătesc, după cum pe fiecare-l taie capul, limbile se dezmorţesc. Odobescu, s. HI 18-19.	’
Cînd zicea asemenea cîntec, zîmbea poznaş. Sadoveanu, o. i 555.
Şi cum se plimbă-n lung şi-n lat
Cu fetele se-mprietineşte. Coşbuc, b. i. 65.
2. Propoziţia temporală arată intervalul măsurat în care se petrece acţiunea din propoziţia regentă. Ea se introduce prin următoarele adverbe relative şi locuţiuni conjuncţionale : cîtă vreme, cît timp, cît:
Cîtă vreme au ţinut luptele cele mari pentru independenţă, zgomotul armelor împiedică pe romîni ca să-şi scrie analele. Bălcescu, în mag. ist. I 5.	’
Aci era banca unde femeile rămîneau să tăinuiască amînăouă, ea si Smaranda, cît timp bărbaţii se trăgeau la umbră să dezbată treburile lor. Cez. Petrescu, 1907 i 224.
Şi cît e ziua de mare ea nu-l pierde din ochi. Ylahuţă, n. 11.
Cînd propoziţia temporală e introdusă prin conjuncţia cît, găsim uneori în regentă corelativul atît, atîta.
Begional se folosesc şi conjuncţia pînă şi locuţiunea pînă ce.
Bate fierul pînă-i cald.
B.	Cele două acţiuni sînt momentane (acţiunea din propoziţia subordonată se petrece în timpul în care are loc şi acţiunea din regentă). Propoziţia temporală se introduce prin adverbul relativ cînd, uneori întărit prin atunci sau tocmai :
Tocmai cînd soarele e deasupra amiazului, ea soseşte la locul de întîlnire al vînătorilor. Odobescu, s. iii 16.
C.	Propoziţia temporală este iterativă (arată că acţiunea din propoziţia regentă se repetă ori de cîte ori are loc acţiunea din subordonată). Propoziţiile temporale iterative se introduc prin locuţiunea conjuncţio-nală (ori) de cîte ori şi prin adverbul oricînd.
Ori de cîte ori viitorul a surîs Bomîniei, fiii ei nu au lipsit de a aspira către unire. Ghica, s. 138.
De cîte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte. Eminescu, o. i 114.
O ricînd îţi avea nevoie, veniţi cu mine. Camilar, n. i 67.
Locuţiunea (ori) de cîte ori este folosită uneori cu corelativul de atîtea ori în regentă :
Nu ştiu de ce, de cîte ori auzeam de el, de atîtea ori îl legam cu întîmplarea mea din sara ploioasă. Sadoveanu, o vi 90—91.
Pe lingă locuţiunile conjuncţionale specifice propoziţiilor temporale iterative, pot avea valoare iterativă şi alte conjuncţii sau locuţiuni temporale (cînd, după ce, îndată ce, dacă, pînă, înainte ca să etc.), în măsura în care această nuanţă le este dată de construirea cu anumite timpuri verbale (prezentul, imperfectul). La toate aceste propoziţii nuanţa iterativă este însă secundară.
D.	Propoziţia temporală este progresivă (acţiunea din regentă se îndeplineşte treptat, în diferitele momente în care se îndeplineşte acţiunea
CONSTRUCŢII TEMPORALE INVERSE. MODURILE
299
din subordonată). Propoziţia temporală progresivă se introduce prin locuţiunea conjuncţională pe măsură ce.
A doua fază a treierişului se face cu combinele, utilate cu maşini de strîns paie, pe măsură ce spicele s-au uscat, pe măsură ce boabele şi-au desăvîrşit procesul de coacere, scînteia, 4268 (1958), p. 3/7.
Observaţie. Propoziţia temporală progresivă are şi o nuanţă modală.
CONSTRUCŢII TEMPORALE INVERSE
§ 807. Uneori propoziţia care din punct de vedere formal este circumstanţială de timp este principală din punct de vedere logic, iar principala formală, care nu exprimă ideea principală, ci o nuanţă temporală, este, din punct de vedere logic, circumstanţială de timp.
în fraza :
Eram băiat de vreo treisprezece ani cină am învăţat să dau cu puşca. Odobescu, s. iii 21,	’
este clar că datarea acţiunii se cuprinde în propoziţia eram băiat de vreo treisprezece ani, care ca formă e regentă, nu în am învăţat (să dau cu puşca) unde găsim ideea principală a frazei. (Nu putem întreba : Gînd eram băiat de vreo treisprezece ani? pentru a afla răspunsul : Cînd am învăţat să dau cu puşca, ci: Cînd am învăţat să dau cu puşca? pentru a afla răspunsul: Cînd eram băiat de vreo treisprezece ani.)
Aceste construcţii se introduc prin adverbul relativ cînd, uneori însoţit de deodată, numai iaca. De asemenea se introduc prin că, conjuncţie care are drept corelative în propoziţia aparent principală adverbele (de) abia, încă, tocmai, bine. Se folosesc după verbe ca : a nu apuca, a nu trece (timp), a nu sfîrşi etc.
Şi de ciudă începusem a-mi descărca mînia asupra cîinilor ce se obrăzniceau mai mult în privirea persoanei mele, cînd deodată sării o caleaşcă cu şase cai şi întovărăşită de un călăreţ care venea în partea mea. Ai.ecsandri, pr. 76 — 77.
Moş Nichifor ăeciocălase căruţa şi-o ungea: cînd numai iaca se trezeşte la spatele lui cu jupîn Ştrul. Creangă, p. 112.
N- apucară bine să tăvălească bucăţile în mujdei, că de afară se auziră, deodată, bătăi puternice în poartă şi strigăte. Preda, d. 46.
Abia dădu mîna cu cei de faţă, că se şi grăbi să intre în biroul plin de oameni al secretariatului. Preda, d. 46.
Aceste construcţii, care exprimă situaţia în mod invers, se numesc cînd invers şi că invers.
MODURILE FOLOSITE ÎN PROPOZIŢIA TEMPORALĂ
§ 808. Propoziţiile circumstanţiale de timp se construiesc de obicei cu modul indicativ :
De cînd codrul, dragul codru, troienindu-şi frunza toată,
300
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALA CAUZALA
îşi deschide a lui adîncuri, faţa lunei să le bată,
Tristă-i firea. Eminescu, o. i 83.
Propoziţiile de timp eu acţiunea anterioară introduse prin înainte să şi pînă să se construiesc cu modul conjunctiv :
Pînă să-şi lase casa,
Pe podele-ngenunchea. JarnIk-Bîkseanu, d. 494. în propoziţiile temporale, valoarea modurilor este aceeaşi ca în propoziţiile independente.
PEOPOZIŢIA TEMPORALĂ ŞI ALTE SUBORDONATE
§ 809. Uneori propoziţia temporală exprimă şi alte nuanţe circumstanţiale :	’	’
a.	cauzală :
Iar căpitănia portului nu poate tolera întreruperea din lucru numai pentru înmormîntarea unui hamal, eînd la chei an sosit vapoare încărcate cu piatră. Sahia, n. 41.
b.	condiţională :
Precum este greu să se mai întîlnească două picături de apă o dată ce au apucat să intre fiecare după soarta ei în largul mării, aşa ar fi şi pentru două persoane să se mai găsească rătăcite o dată prin învălmăşeala Moşilor, dacă n-ar fi cuminţi să-şi hotărască dinainte locul şi momentul de întîlnire. Caragiale, o. i 278. ’	’
c.	consecutivă :
Bomînii au dat prea mare însuşire filologiei, sau mai bine cuvînto-logiei, care e o ştiinţă de anticar, şi au ridicat-o pînă ce au făcut din ea temelia unei limbi. Eusso, s. 81.
d.	concesivă :
Băi şi barbari făr-de minte,
Mă ispitiţi prin cuvinte
Cînd v-aş putea fi părinte ? Teodorescu, p. p. 105.
Un mic voievod de margine.. .singur din toată împărăţia, cînd chiar împăratul se predase, nu vru să se supuie şi să cunoască pe biruitor. Caragiale, o. ii 290.	’
bibliografie
1.	MIOARA Avram, Evoluţia subordonării circumstanţiale cu elemente conjuncţionale In limba
romlnă, [Bucureşti] 1960, p. 31 — 63.
2.	AL. Graur, Pentru o sintaxă a propoziţiilor principale, In sg i, p. 37 — 138.
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ CAUZALĂ
§ 810. Propoziţia cauzală exprimă cauza pentru care se săvîr-şeşte acţiunea din propoziţia regentă şi este echivalentă cu un complement circumstanţial de cauză.
PRIN CE SE INTRODUCE PROPOZIŢIA CAUZALA
301
Să nu mai mănînci din bucatele ce-ţi fierbe baba, pentru că-s făcute cu somnoroasă. Eminescu, n. 21.
Observaţie. Există situaţii cînd propoziţia cauzală arată cauza pentru care e formulată propoziţia regentă (şi atunci depinde de regentă + altă propoziţie subînţeleasă, care cuprinde un verb de declaraţie) :
Dar dumneata de unde eşti, că nu îmi pari de pe aici? CAMIL PETRESCU, N. 65 (= te Întreb de unde eşti fiindcă nu îmi pari de pe aici).
Aceste cauzale apar mai ales după regente interogative şi enunţiative imperative sau optative :
Hai, ia daţi-vă deoparte, măi păcătoşilor, că numai aţi crimpoţit mincarea. CREANGĂ, P. 261.
Lapte, brlnză, unt şi ouă de-am putea sclipui să ducem tn ttrg ca să facem ceva parale: căci casa s-a mai îngreuiat eu un mîncău. CREANGĂ, P. 6.
Propoziţiile cauzale pot fi:
a.	Cauzale propriu-zise, care exprimă numai cauza :
Şi la toată lumea plăcea, fiindcă era om deştept şi blînd. Caragiale, o. ii 223.
b.	Cauzale condiţionale, care au şi o nuanţă de condiţie (exprimă cauza pentru care vorbitorului i se pare de neconceput realizarea acţiunii din regentă, întrucît numai contrariul acelui fapt ar fi condiţia realizării regentei). Aceste cauzale apar pe lingă unele propoziţii interogative — de cele mai multe ori retorice — sau pe lingă enunţiative exclamative.
Bacă eşti bolnav, cum o să mergi în excursie?
PRIN CE SE INTRODUCE O PROPOZIŢIE CAUZALĂ
§ 811. Propoziţiile cauzale propriu-zise se pot introduce prin următoarele conjuncţii şi adverbe relative : că, căci, cum, deoarece, fiindcă, întrucît şi prin locuţiunile conjuncţionale din cauză că, din pricină că, de vreme ce, pentru că, o dată ce :
Nu putem scoate butca din noroi, că e grea. Camil Petrescu, b. 16.
N&mîi cu noi, căci ne zice gîndul că vei pieri. Ispirescu, l. 8.
Cum nu mai erau ăecît vreo sută de metri pînă acasă, Ch'igore coborî, plăti şi continuă pe jos. Rebreanu, r. i 18.
O analiză simplă îmi dovedea că nici ipoteza că l-aş fi pierdut pe cale ori trecînd în ostrov nu e întemeiată, deoarece lânţugul rămăsese la mine şi carabina lănţugului îşi păstrase resortul. Sadoveanu, o. xvii 467.
Fiindcă m-am săturat de atîtea primejdii ale călătoriilor... am venit să m-aşez aici, în Valahia, la Bucureşti. Caragiale, o. ii 222.
Întrucît n-aţi respectat dispoziţiile legii, veţi fi amendat.
Din cauză că se grăbea să nu scape ora de rendez-vous la pavilionul central, a dejunat aşa de uşor. Caragiale, o. i 279.
Ş-apoi aceste vrei să zici că vin din pricină că e Mase director? C. Caragiale, în pr. dram. 188.
302
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ CAUZALĂ
Ah ! Mă sparii, am strigat. Şi de vreme ce este aşa, iată, făgăduiesc a nu iubi niciodată... Negruzzi, s. i 45.
îl iubeau pentru c-avea o privire caldă şi liniştită ş-un glas atît de blînd. Vlahuţă, n. 85.	...
Observaţie. Intrucit, din cauză că, din pricină că, specifice stilului ştiinţific şi administrativ, silit folosite mai ales în limba scrisă, carele preferă pentru că ele exprimă cu mai multă precizie raportul cauzal. în limba literaturii artistice predomină fiindcă, pentru că, deoarece, de vreme ce şi cum, evitîndu-se In general locuţiunile din cauză că, din moment ce. Căci e livresc, iar că e popular.
Cauzalele propriu-zise se mai pot introduce şi prin dacă şi unde, caracteristice vorbirii populare :
M-am gîndit că unde e aproape cu casa şi era spre seară, vrea să se scalde şi ea. Preda, î. 46.
Propoziţiile cauzale condiţionale se pot introduce prin următoarele conjuncţii şi adverbe relative : cînd, dacă, de şi prin locuţiunile conjunc-ţionale de vreme ce, din moment ce, cită vreme.
Dacă eu sînt tînăr şi sărac, singur cu muierea, voi trebuie să fiţi nişte hoţi? Preda, î. 9.
Din moment ce lucrurile au ajuns aici, cum crezi că se mai poate schimba ceva?
CORELATIVUL PROPOZIŢIEI CAUZALE
§ 812. Uneori conjuncţiei sau locuţiunii conjuncţionale care introduce o propoziţie cauzală propriu-zisă îi corespunde în propoziţia regentă un corelativ de insistenţă de tipul de aceea sau corelativele de legătură apoi, atunci :
Pentru că n-a avut bani, de aceea n-a putut pleca în excursie.
Dacă a venit vremea pe jertfă, apoi, cît m-ajunge partea, nu mă dau în lături! Caragiale, o. iii 143.
Corelativele de insistenţă se pot folosi şi atunci cînd regenta precedă cauzala:	’
De aceea n-a venit, pentru că nu l-am chemat.
Cauzalele condiţionale pot avea corelative de legătură apoi, atunci în regentă numai cînd aceasta urmează după ele :
Dacă măcar cercare tu nu faci vreodată,
Să scoţi cel puţin capul din noaptea-ntunecată,
Apoi cum t-ei deprinde cu soare, cu lumină? Alexandrescu, o. 235.
MODURILE FOLOSITE ÎN PROPOZIŢIA CAUZALĂ
§ 813. Cauzala se construieşte în mod obişnuit cu modul indicativ, dat fiind că acţiunea din cauzală este arătată ca reală (vezi toate exemplele de mai sus); ea nu se poate construi cu modul conjunctiv sau imperativ.
CAUZALA ŞI ALTE SUBORDONATE. PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALA DE SCOP
303
Uneori propoziţia cauzală se construieşte şi cu modul condiţional-optativ sau cu prezumtivul:
Merg şi eu cu tine, pentru ca aş vrea să-ţi spun ceva.
N-a venit pentru că n-o fi avut bani.
Valoarea modurilor este aceeaşi ca în propoziţiile independente.
PROPOZIŢIA CAUZALĂ ŞI ALTE SUBORDONATE
§ 814. Uneori propoziţiile cauzale exprimă şi o nuanţă circumstanţială de timp :
Cînd ştia că are să ăeie peste Ivan, i se tăiau picioarele. Creangă, p. 314.
Ea însă avea alte principii de educaţie. Copilul să trăiască şi să se vînture în lumea sa, o dată ce a scăpat cu bine de la datoria şcolii. CEZ. PETRESCU, 1907 I 76.
Nuanţa de timp apare uneori fiindcă propoziţia cauzală se referă la o noţiune temporală :
Acum, că ne-am deşteptat, că ne simţim puternici, vrem să intrăm în drepturile şi pămînturile noastre. Bălcescu, o. ii 228.
BIBLIOGRAFIE
1.	Mioara Avram, Evoluţia subordonării circumstanţiale cu elemenţe conjuncfionale In limba
romtnă, [Bucureşti] 1960, p. 64 — 98.
2.	AL. GRAUR, Pentru o sintaxă a propoziţiilor principale, în SG I, p. 130 — 133.
3.	SORIN STATI, Există propoziţii cauzale coordonate? în LR iii (1954), nr. 6, p. 92 — 98.
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ DE SCOP SAU FINALĂ
§ 815. Propoziţia circumstanţială de scop sau finală exprimă scopul în vederea căruia se îndeplineşte acţiunea din regentă şi este echivalentă cu un complement circumstanţial de scop :
Veniseră la Călifar ca să-i procopsească. Galaction, o. i 44.
PRIN CE SE INTRODUCE O PROPOZIŢIE FINALĂ
§ 816. Propoziţiile finale se introduc prin conjuncţiile să, ca să, de şi prin locuţiunea pentru ca să:
Ştefan-vodă... a dat moşneagului cîţiva leişori acolea să-şi împace nevoia. Rădulescu-Codin, l. 67.	’
Cănuţă a dat să ridice coşul şi n-a putut. Jupînul, ca să-l îmbărbăteze, i-a dat un pumn în ceafă. Caragiale, o. i 132.
304
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ DE SCOP
0 rup la sănătoasa de se ascund în desişul pădurii. Rădulescu-Codin, L. 23.	’
Nu era ziuă, în care... să nu fi mers măcar de zece ori la straturi pentru ca să vadă dacă nu erau răsărite seminţele. Slavici, n. i 22.
Observaţie. Conjuncţia ca să şi locuţiunea pentru ca să exprimă mai precis decît să raportul de scop, de aceea se observă tendinţa de-a înlocui din ce în ce mai mult în limba literară pe să cu ca să şi pentru ca să. Să rămîne răspîndit mai ales în vorbirea populară şi familiară.
Conjuncţia de, folosită mai ales după verbe de mişcare, se întîlneşte de asemenea In vorbirea populară şi familiară.
Pe lîngă aceste conjuncţii, vorbirea populară mai foloseşte şi construcţiile de tipul ca doar(~doar) :
Muncea In dreapta şi tn sttnga, ca doar-doar a încăleca pe nevoie. CREANGĂ, P. 140.
Finalele negative se introduc prin aceleaşi conjuncţii (şi locuţiuni conjuncţionale) ca şi finalele pozitive, însoţite însă de o negaţie cu sau fără elementele întăritoare cumva şi care cumva: să nu, ca să nu, (să) nu cumva să, să nu cumva (să), ca nu cumva să, pentru ca să nu, pentru ca nu cumva să, să nu care cumva să, ca nu care cumva să :
Seara făcură de mîncare într-o groapă adîncă, să nu se vadă lumina focului. Galaction, o. i 297.
Ca să nu pară prea supărător, femeia a dai o nuanţă de glumă lucrurilor. Camil Petrescu, u. n. 128.	’
Pantelimon era soldat... şi se purta ca o fată să nu fie cumva pedepsit. Rebreanu, r. i 282.	’
La dealuri, genunchii se-ndoiau cu băgare de seamă, urcînd încet, ca nu cumva trupurile înlemnite sub căşti să se prăbuşească. Camilar, N. I 8.	'	*
CORELATIVELE PROPOZIŢIILOR FINALE
§ 817. Cîteodată în regentă se folosesc drept corelative locuţiunile adverbiale de aceea, d(e)-aia, de asta, pentru aceea, care anunţă propoziţia finală sau stăruie asupra conţinutului ei :
De aceea e bătrînă şi înţeleaptă, ca să fie sigură de copilării. Sadoveanu, o. xii 691.	’	’
Să ştiţi, de asta ne-au trimis, ca să apărăm moşiile şi băncile. Camilar, ’n.’ i 339.	’	’
Corelativele apar mai des cînd regenta precedă finala.
Adverbele anume şi într-aăins sînt folosite înaintea conjuncţiei finale pentru a accentua modal ideea că acţiunea regentei se face „special” în acest scop.
Boierii de la noi anume au zidit munţii aceia negri, pe'ntru ca să nu vedem ce-i dincolo. Camilar, n. i 393.
MODURILE. PROPOZIŢII FINALE APROPIATE DE COORDONATE
305
MODURILE FOLOSITE ÎN PROPOZIŢIA FINALĂ
§ 818. Propoziţiile finale se construiesc cu modul conjunctiv. Spre deosebire de toate celelalte finale, propoziţiile introduse prin conjuncţia de se construiesc cu modul indicativ şi imperativ, verbul din finală pu-nîndu-se la acelaşi mod şi timp cu verbul din regentă :
în toate zilele se ducea el la un puţ de aducea apă pentru casă. Ispirescu, L. 386.	’
La 1501, el merse în Polonia de încheie pacea între Ştefan-voievod şi Albert, regele Poloniei. Bălcescu, în mag. ist. i 135.
în timp ce celelalte propoziţii finale care se construiesc cu conjunctivul exprimă o acţiune realizabilă, acestea exprimă o acţiune reală, ideea de circumstanţă finală îmbinîndu-se cu aceea de acţiune săvîrşită. Se ducea de aducea înseamnă în acelaşi timp se ducea să aducă şi aducea. Din pricina faptului că aceste propoziţii exprimă o acţiune realizată, înţelesul lor pare apropiat de coordonatele copulative :
Mai şede el cît şede, de cască gura prin tîrg, şi-apoi îşi ia tălpăşiţa spre casă. Creangă, p. 44.
’ Cînd regenta este la modul imperativ se menţine şi în finală imperativul:
Mergi de-mi adu dosarul! Caragiale, o. i 160.
Propoziţia în care de se construieşte cu imperativul exprimă, ca şi aceea cu conjunctivul, o acţiune realizabilă. Du-te de spune e echivalent cu du-te să spui.
PROPOZIŢII FINALE APROPIATE DE COORDONATE
§ 819. Pe lingă finalele cu de construite cu indicativul (vezi § 818), există şi propoziţii finale construite cu conjunctivul (cu ca să) care au în realitate înţeles copulativ sau adversativ (vezi § 867) :
Ne depărtăm în grabă de acest spectacol înfiorător... pentru ca să dăm peste altul şi mai crunt. Alecsandri, p. 373.
Mă voi duce doară să-mi mai văd o dată părinţii şi apoi m-oi întoarce ca să nu mă mai duc niciodată. Ispirescu, l. 8.
BIBLIOGRAFIE
Mioara Avram, Evoluţia subordonării circumstanţiale cu elemente conjuncfionale in limba romtnă, [Bucureşti] 1960, p. 98—111.
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ DE MOD
§ 820. Propoziţia circumstanţială de mod arată cum se desfăşoară acţiunea din regentă, avînd rolul unui complement circumstanţial de mod.
iO - o. 4366
306
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ DE MOD
După felul în care este exprimată circumstanţa modală, subordonata de mod se împarte în :
a.	Propoziţie circumstanţială de mod propriu-zisă :
Fugi cît poţi de repede. Camilar, n. ii 148.
b.	Propoziţie comparativă :
Şi surîzi, cum rîde visul într-o inimă-ndrăgită. Eminescu, O. I 42.
c.	Propoziţie comparativă condiţională :
Buăuleasa era nerăbdătoare, ca şi cum ar fi stat pe spini şi jeratic. Slavici, o. i 83.
d.	Propoziţie de măsură progresivă :
Cită vreme nu vorbesc, gîndurile lor umblă departe pe cărările pe care ei le-au bătut odinioară în tinereţe, întovărăşiţi de Costică Panaite; şi cu cît mai mult umblă acele gînduri, cu atît le reînviază în faţă, din ce în ce mai palpabilă, figura vechiului prieten. Caragiale, o. ii 40.
Observaţie. Propoziţiile circumstanţiale care exprimă măsura statică (vezi § 823) fac parte dintre modalele propriu-zise, In cadrul cărora se distinge conformitatea calitativă de conformitatea cantitativă.
PKOPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ DE MOD PROPRIU-ZISĂ
§ 821. Propoziţia circumstanţială de mod propriu-zisă arată felul în care se desfăşoară acţiunea din regentă : conformitatea cu regula generală, cu ceva stabilit de alţii sau cu posibilităţile aceluiaşi subiect şi gradul în care se desfăşoară această acţiune. Din această categorie fac parte şi modalele cu înţeles negativ care arată lipsa unei acţiuni secundare însoţitoare a acţiunii din regentă.
Pune-ţi obrăzariul cum se pune, iară sabia să n-o slăbeşti din mînă. Creangă, p. 224.	’
Toată ziulica bate prundurile după scăldat, în loc să pască cei cîrlani şi să-mi dea ajutor la trebi, după cît îl ajută puterea. Creangă, a. 13.
Era vădit că înnoirile acestea îl interesau cum nu se poate mai mult. Tudoran, p. 13.
Am muncit cît am putut. Preda, m. 178.
Adela făcuse pasul cel mai important din viaţa ei, fără măcar să mă poată pret'eni. Ibrăileanu, a. 33.
PRIN CE SE INTRODUCE O PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALĂ DE MOD PROPRIU-ZISĂ
§ 822. Propoziţiile circumstanţiale de mod care exprimă conformitatea calitativă se introduc prin adverbele cum, precum şi prin locuţiunea conjuncţională după cum. Aceste propoziţii au adesea caracter explicativ.
Ia pe această femeie, du-o numaidecît acolo, cum îi şti tu, şi povă-ţuieşte-o cum a fi mai bine. Creangă, p. 93.
CIRCUMSTANŢIALA DE MOD PROPRIU-ZISĂ. PRIN CE SE INTRODUCE
307
De-ar fi-n a mea putinţă să fac precum doresc. Alecsandri, p. i 165.
împăratul, după cum s-a hotărît, pe toţi i-a tăiat, fără cruţare. Creangă, i\ 78.	’
Biata baba mea, bună, rea cum este, tot a ştiut ce-mi trebuie la drum. Creangă, p. 134.
Cînd propoziţia modală explică o calificare exprimată printr-un adjectiv sau adverb, subliniindu-i existenţa, ca în exemplul de mai sus, ea poate fi introdusă şi prin pronumele relativ ce :
De rele ce sînt, nu pot să trăiască la un loc. Ispirescu, L. 5.
Modalele introduse prin ce apar de obicei după complemente cauzale.
Elementele introductive pot avea corelative adverbiale în regenta ca aşa, astfel :
Fata împăratului Roş nu se capătă aşa de lesne cum crezi tu. Creangă, p. 244.
Haide să ne judecăm şi cum a zice judecata, aşa să rămîie. Creangă, a. 145.	’	’
Uneori corelativele adverbiale preced imediat conjuncţiile modale; de multe ori ele formează, împreună cu aceste conjuncţii, construcţii locuţionale mai sudate, de tipul aşa cum, aşa precum, astfel cum :
Convocaţi deci, neîntîrziat, aşa cum am promis la Islaz, o Adunare Constituantă. Camil Petrescu, o. ii 634.
Mai-mai că aş face aşa precum zici tu. Ispirescu, l. 16.
Aceste acte fură cele din urmă făcute de Obşteştile Adunări, alcătuite de toate stările, astfel cum era în vechime. Bălcescu, o. i 140.
§ 823. Circumstanţialele de mod care exprimă conformitatea cantitativă se introduc prin adverbele şi locuţiunile conjuncţionale cît, după cît, mai rar din cît, pe cît, în cît, întru cît şi pronumele cîte cu prepoziţiile din, după, pe :
A început dracul a ţipa cît îi lua gura. Creangă, p. 60.
Numai asta mi-arfi mai trebuit acum, cît eram de pricopsit. Creangă,
a. 68.
Trăsura... i-a plăcut lui vodă, care a plătit-o cît a vrut. Camil Petrescu, o. i 225.
Băietul văd că are ţiere de minte; şi numai după cît a învăţat, cîntă şi citeşte cît se poate de bine. Creangă, a. 22.
Taci, taci, taci, inima mea,
Rabdă pe cît vei putea. Jarnîk-BIrseanu, d. 151.
Din cît(e), după cîte, pe cît(e) şi întru cît au uneori o nuanţă restrictivă :
Din cîte am auzit vorbindu-se, era un timid. Călinescu, s. n. 701.
. Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cît îmi aduc aminte; şi-mi aduc bine aminte. Creangă, a. 35.
într-o scenă de clovni, a cărei intenţie ar fi. . . o păcăleală puerilă, cei doi artişti întrebuinţează salturile lor, vorbele lor, toate mişcările lor, numai şi numai întru cît ele stau în legătură... cu păcăleala. Caragiale, o. iii 58.
Begional se foloseşte şi locuţiunea conjuncţională cît ce, de obicei cu predicatul a putea. întreaga construcţie are valoarea unui superlativ:
308
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALA DE MOD
Fuge cît ce poate cu sarcina în spate. Creangă, p. 215.
Se vîră... în odaie la Ivan, şi-i şterge o palmă prin somn, cît ce poate. Creangă, p. 303.	’	'
Elementele conjuncţionale modale de cantitate pot apărea în corelaţie cu adverbul atît, fie în construcţii de tipul cu atît (mai)... cu cît, fie în construcţii în care elementul corelativ precedă imediat elementul conjuncţional. în aceste cazuri circumstanţiala modală arată proporţia statică în care se desfăşoară acţiunea din regentă:	’
Cînta şi el destul de bine la pian, atît cît s-o poată acompania. Camil Petrescu, o. i 417.
Aveam cu atît mai mult pricina să fiu rezervat şi să aştept, cu cît mi s-a părut că nu e destulă seriozitate. Camil Petrescu’ o. ii 629.
Dorinţele graţioasei mele prietene domnişoara Mari Popescu sînt pentru mine porunci, la care mă supun, cu atît mai bucuros cu cît văd că prietena mea nu abuzează niciodată de influenţa nemărginită ce ştie bine că exercită asupră-mi. Caragiale, o. ii 113.	*
Ob servaţic. în corelaţie cu cu attt (mai) circumstanţiala modală care arată proporţia statică poate fi introdusă şi prin că; această construcţie are şi nuanţă cauzală :
Poziţia noastră era cu attt mai ciudată, că trebuia să călcăm pin întuneric, iipindu-ne cu mlnile şi cu trupul de zid, făr-a şti unde punem piciorul. Alecsandri, i>e. 217.
§ 824. Circumstanţialele de mod care exprimă lipsa unei acţiuni însoţitoare a acţiunii din regentă se introduc prin locuţiunea conjuncţio-nală fără (ca) să :
Busuioc nu era acum dintre oamenii în curtea cărora poţi să intri fără ca să fii băgat în seamă de stăpînul casei. Slavici, o. i 229.
Mă ridic de pe banchetă şi, fără să mă uit în partea opusă, ies după cocoană în coridor. Caragiale, o. ii 109.
MODURILE FOLOSITE ÎN PROPOZIŢIILE CIRCUMSTANŢIALE DE MOD PROPRIU-ZISE
§ 825. Propoziţiile circumstanţiale de mod propriu-zise care exprimă conformitatea se construiesc cu modul indicativ la toate timpurile, cu modul condiţional-optativ sau cu prezumtivul, iar cele care exprimă lipsa unei acţiuni cu modul conjunctiv :
Vremea a fost prea dimpotrivă, cum ştiţi. Creangă, p. 145.
Fu mă tîrîiam cum puteam pînă la fîntînăîn dosul stînei. Creangă, a. 15.
Băiatul făcu tocmai precum îl învăţase calul. Ispirescu, l. 163.
Poetul a trăit cum a murit — foarte nenorocit. Caragiale, o. iii 8.
M-oi duce şi eu cît călare, cît pe jos, cum oi putea. Creangă, p. 197.
Sănătatea nu-i permite să lucreze cum ar vrea.
A privit cu sfială noua înfăţişare neaşteptată a celui care trebuia curînd să plece, fără să ştie de dragostea ei. Sadoveanu, o. xviii 104.
CIRCUMSTANŢIALA DE MOD COMPARATIVA. PRIN CE SE INTRODUCE
309
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ DE MOD COMPARATIVĂ
§ 826. Propoziţia circumstanţială de mod comparativă arată, cu ajutorul unei comparaţii, felul în care se desfăşoară acţiunea din regentă sau cum se înfăţişează o calitate din regentă.
Comparativa care exprimă al doilea termen al unei comparaţii de acelaşi grad este o propoziţie comparativă de egalitate:
Nu mai era de chip să doarmă cum dormea alte (lăţi, pănă pe la amiază. Creangă, p. 264.
Comparativa care exprimă al doilea termen al unei comparaţii de inferioritate sau de superioritate este o propoziţie comparativă de inegalitate; comparaţia se poate referi atît la un adjectiv sau la un adverb la gradul comparativ din regentă, cît şi la un numeral adverbial sau multiplicativ sau la un adverb de tipul altfel:
Simina era mai tristă de cum fusese toată ziua. Slavici, o. i 251.
Mai uşor ar putea căpăta cineva lapte de la o vacă stearpă decît să te îndatorească o fată alintată şi leneşă. Creangă, p. 292.
Fiul a făcut altfel de cum făcuse tatăl. Caragiale, o. ii 254.
Atît la comparativa de egalitate, cît şi la cea de inegalitate, comparaţia exprimată de subordonată se poate referi:
’ a. la regentă în întregime :
Cum nu se dă scos ursul din bîrlog, ţăranul de la munte strămutat la cîmp şi pruncul dezlipit de la sinul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti, în toamna anului 1855. CREANGĂ, A. 115.
Căruţa acum am adus-o de la încălţat şi i-am mai tras şi-o unsoare de cele a dracului, de are să meargă cum îi sucala. Creangă, p. 113.
Mai bine moare decît să spuie câ-l doare. Sadoveanu, o. i 200.
b.	la părţi ale propoziţiei regente (mai ales la adverbe sau adjective cuprinse în regentă) :
Fiul craiului, cel mai mic, făcîndu-se atunci roş cum îi gotca, iese afară în grădină şi începe a plînge în inima sa. Creangă, p. 189.
în tinereţe nu căpătase niciodată o para mai mult decît îi trebuia ca să-şi ducă viaţa. Caragiale, o. ii 254.
Uneori predicatul subordonatei poate fi identic cu al regentei:
Femeile ştiu să spună o mie şi o sută de nimicuri într-un mod mult mai interesant decît spun bărbaţii lucrurile cele mai serioase. Caragiale, o. i 231.	’
c.	la alte subordonate :
F mai bine să înveţi decît să pierzi vremea.
PRIN CE SE INTRODUCE O PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALĂ COMPARATIVĂ DE EGALITATE
§ 827. Circumstanţialele comparative de egalitate se introduc prin adverbele şi locuţiunile conjuncţionale cum, precum, după cum :
Tristeţă, durere şi lacrimi, amor,
Azilul îşi află în sînu-i de dor
310
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ DE MOD
Şi pier, cum de boare pier norii. Eminescu, o. i 11.
Deşteaptă privegheată a mea tristă gîndire,
Precum o piramidă se-nalţă în pustii. Alexandrescu, o. 137.
Dă poroncă să-i culce în casa cea de aramă înfocată, ca să doarmă pentru veşnicie, după cum păţise şi alţi peţitori. Creangă, p. 249.
Elementele introductive pot avea în regentă corelative adverbiale ca aşa, astfel, asemenea. în mod obişnuit corelativele apar cînd modala precedă regenta :
Cum e bradul arătos,
A ş a - i badea de frumos. Jarnik-Bîrseanu, d. 39.
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr. Eminescu, o. i 132. Precum un bob de grîu găsit peste cinci mii de ani în sicriul unei mumii eghiptene, semănat în pămînt bun, reînvie ca şi bobul cules anul trecut, asemenea o operă de artă viabilă, după o părăsire şi uitare de veacuri, reînviată iarăşi la căldura ochilor pricepuţi. Caragiale, o. iii 52. Cum copaeu-şi uită foaia ' Ce pe vînt mi-a fost trimisă,
Astfel ea uitat-au poate
Aste foi de dînsa scrise. Eminescu, o. i 125.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea aăîncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă. Eminescu, o. i 133. Corelativele adverbiale pot preceda imediat elementele conjuncţionale introductive :
Să citeşti repede lucrarea aceasta, aşa cum ai citit-o pe cealaltă. Uneori, în afară de corelativul adverbial din regentă situat la distanţă, conjuncţia modală poate fi precedată imediat de un alt adverb : Mîine dimineaţă, la ceasul hotărît, întocmai cum faceţi cînd mă deştept eu, aşa să faceţi şi cu el. Caragiale, o. ii 262.
§ 828. Comparativele de egalitate prin care se exprimă comparaţia cantitativă se introduc prin adverbele şi locuţiunile conjuncţionale <M, cu cît, p(r)e cît :
Mintea parcă i se deschisese cît se deschide altora în cîţiva ani. Tu-DORAN, p. 403.	’
Cu cît apare în corelaţie cu cu atît, iar pe cît în corelaţie cu pe atît: Pe cît de sever era tata în viaţa publică, pe atît de blînd şi chiar timid apărea în cea intimă. Călinescu, s. n. 745.
Pe cîtu-i de frumoasă, tot p e atît a o să fie de neroadâ. Caragiale, o. ii 349.
§ 829. în unele cazuri comparaţia care se stabileşte între două fapte este foarte slabă şi predomină ideea de coordonare copulativă : TJnul din articolele guvernului provizoriu declara: „Egalitatea drepturilor politice şi contribuţiunea generală la dările şi sarcinile statului”, precum tot acest mare act declara emanciparea clăcaşilor, făcuţi proprietari prin despăgubire, şi dezrobirea ţiganilor iarăşi prin despăgubire. Kogălni--ceanu, s. a. 202.	’	’
CIRCUMSTANŢIALA DE MOD COMPARATIVĂ DE INEGALITATE
311
PRIN CE SE INTRODUCE O PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALĂ COMPARATIVĂ DE INEGALITATE
§ 830. Circumstanţialele comparative de inegalitate se introduc prin adverbul decît cu valoare conjuncţională şi, mai rar, prin locuţiunile con-juncţionale de cum, faţă de cum, faţă de cît :
.. Le-a povestit el toate cîte le pătimise dincolo, mai cu şart şi mai frumos decît vi le-am putut eu povesti dumneavoastră. Caragiale, o. ii 243.
Reparaţia şi înzestrarea corăbiei îl costase de trei ori mai mult decît plătiseră pe ea acum cinci ani. Tudoran, p. 135.
îi cunosc bine pe amîndoi, mai bine de cum mă cunosc ei pe mine. Caragiale, o. i 124.
Faţă de cum îi instruiesc pe alţii, cu tine mă port destul de civilizat. Z. Stancu, în GAZ. LIT. 236 (1958), p. 4/5.
§ 831. Cînd comparativa exprimă excluderea unei acţiuni se introduce prin decît să urmat de conjunctiv :
Se vede lucru că nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia pentru tine şi decît să încurci numai aşa lumea, mai bine să şezi departe cum zici. Creangă, p. 186.	’	’
Era mai bucuros să moară de foame decît să primească o bucată de pîne de la cineva. Slavici, o. i 228.
Modalele construite în acest fel sînt uneori echivalente cu propoziţii opoziţionale introduse prin în loc să (vezi § 868).
§ 832. Cînd elementul comparativ decît este situat între o regentă negativă care conţine un adjectiv sau uri adverb la comparativ, alături de pronumele nimic, altceva sau adjectivul pronominal alt, nici un urmat de un substantiv, şi o subordonată cu aceeaşi funcţiune ca şi pronumele corelativ, ideea de comparaţie este asociată cu ideea de restricţie :
Nu-mi e nimic mai drag decît să stau de vorbă cu dumneata. Brătescu-Voineşti, I. 28.
într-o lungă noapte de iarnă, nu poate fi mai frumoasă petrecere decît să stai la taifas, în căldură, cu un om păţit, care să-ţi ştie povesti întîmplări interesante din viaţa lui. Caragiale, o. iv 91.
Bogată, n-are plăcere mai mare pe lume decît să-şi arate unei amice sărace toaletele. Caragiale, o. iv 101.
Aceste subordonate modale au o valoare apropiată de a subordonatelor care exprimă excepţia (vezi § 875 — 879). Cînd nu conţin o comparaţie, ele exprimă exclusiv excepţia.
MODURILE FOLOSITE IN PROPOZIŢIILE COMPARATIVE
§ 833. Propoziţiile comparative se construiesc cu modul indicativ, condiţional-optativ şi prezumtiv, cu excepţia comparativelor de inegalitate introduse prin decît să, care se construiesc cu conjunctivul:
— indicativ :
Vei rîde, tată, cum ai rîs şi de surorile mele. Ispirescu, l. 15.
312
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALA de mod
— conjunctiv:
Prin dreptul unui pod mi-a ieşit înainte un urs grozav, care m-a vîrît în toţi spărieţii. Şi cu mare ce scdpînd din labele lui, am găsit cu cale să mă întorc la ă-ta acasă, decîtsă fiu prada fiarelor sălbatice. Creangă, p. 186.
PROPOZIŢIA (CIRCUMSTANŢIALĂ COMPARATIVĂ CONDIŢIONALĂ
§ 834. Propoziţia comparativă, condiţională, arată, cu ajutorul unei comparaţii ipotetice, felul în care se desfăşoară acţiunea din regentă; acţiunea acestei propoziţii subordonate este prezentată ca presupusă, nu ca reală:
Turbinca! Mînca-o-ar focul s-o mănînce, zicea Moartea, ducîndu-se la rai, ca şi cum ar fi mers la spînzurătoare. Creangă, p. 317.
Aşa luneca Jirinca aceea de uşor pe gît, parcă era unsă cu unt. Creangă, a. 31.	’
PRIN CE SE INTRODUCE O PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALĂ COMPARATIVĂ CONDIŢIONALĂ
§ 835. Propoziţiile comparative condiţionale se introduc prin locuţiunile conjuncţionale ca şi cum, ca şi (And, parcă, de parcă :
în mîna-i asemenea albă, ca şi cum pe sub piele n-ar mai curge un pic de sînge, ţine o linguriţă. Caragiale, o. ii 61.
Picioarele nu se mai mişcară, ca şi cînd ar fi fost butucite. Ispi-rescu, l. 35.	’
Ia priveşte-i cum stau toţi treji şi se uită ţintă în ochii noştri, parcă au de gînd să ne zugrăvească. Creangă, a. 39.
în limba mai veche şi în cea populară aceste subordonate se introduc şi prin locuţiunile conjuncţionale ca cum, ca cînd, ca în fel cum, (cu) chip că, în chip că :
După o ocară aşa de mare... adecă de a mi se opri paşaportul în mijlocul drumului, ca cînd aş fi un criminalist de stat, ce-mi mai rămîne mie de nădăjduitî Kogălniceanu, s. 190.
Mănîncă el bine, bea bine, şi după ce se scoală şi mulţămeşte ca în fel cum ar fi mulţumit cuiva, îl păleşte somnul. Vasiliu, p. 78. ’
Scoate-ţi sabia, i-a zis cu grăbire, şi prinde a striga cu mare mînie, chip că m-ai mustra pe mine. Sadoveanu, o. xv 386.
Observaţie. în ultimul exemplu subordonata exprimă suplimentar ideea de pretext. Uneori ideea de pretext predomină :
Ies din casă cu chip că mă duc Ia scăldat. Creangă, a. 48.
(Propoziţiile care conţin Îmbinarea sub pretext că nu au insă nici o legătură cu comparativa condiţională, sub pretext fiind un complement de mod, iar că elementul introductiv al unei atributive.)
COMPARATIVA CONDIŢIONALĂ. CIRCUMSTANŢIALA DE MĂSURĂ PROGRESIVĂ
313
§ 836. Comparativele condiţionale introduse prin locuţiunea con-juncţională de parcă, uneori şi cele introduse prin parcă, au nuanţă consecutivă :
îmi amintesc de-o linişte deplină,
De vişini înfloriţi într-o grădină,
De flori de zarzăr care s-au desprins
Şi au căzut, de parcă ar fi nins. Botez, fl. p. 10.
Cinele... privea la stăpîni cu doi ochi aşa de deştepţi, parcă numai glasul îi lipsea. Sadoveanu, o. ii 148.
MODURILE FOLOSITE lN PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALA [COMPARATIVA CONDIŢIONALĂ
§ 837. în propoziţia comparativă condiţională se foloseşte mai ales modul condiţional, care arată caracterul ireal al acţiunii. în propoziţiile introduse prin parcă se pot folosi şi unele timpuri ale indicativului ca imperfectul, prezentul, perfectul compus :
Şi cînd gîndesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură încet repovestită de o străină gură,
Ca si cînd n-ar fi viata-mi, ca şi cînd n-aş fi fost. Eminescu,
o.	i 71. ’	’	’
Căpitanul Cozmuţă s-a lăsat pe vine şi, întorcînd spre undă cupa ispolului, a bătut o dată: clone! ca şi cum ar fi sărit o broască din cele mari în bulboană. Sadoveanu, o. xviii 205.
Pînă să isprăvească ea, băiatul a pierit, parc-a intrat în pămînt. Caragiale, o. ii 252.
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ DE MĂSURĂ PROGRESIVĂ
§ 838. Propoziţia circumstanţială de măsură progresivă exprimă proporţia progresivă în care se desfăşoară acţiunea din regentă. Relaţia dintre propoziţia regentă şi cea subordonată este de intercondiţionare; acţiunea din regentă creşte într-un anumit raport cu creşterea acţiunii din subordonată :
Cu cit mai tîrziu a venit artistul sau gînditorul în lume, cu
atît îi trebuie mai multă originalitate şi mai mare putere de concepţie pentru a covîrşi capitalul din ce în ce mai sporit de gînăire umană şi pentru a găsi forma nouă. Caragiale, o. iii 78.
Observaţie. De obicei propoziţia regentă şi cea subordonată, sau numai una dintre ele, conţin un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ sau un verb care exprimă o acţiune progresivă.
314
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALA CONSECUTIVA
PRIN CE SE INTRODUCE O PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALĂ DE MĂSURĂ PROGRESIVĂ
§ 839. Circumstanţialele de măsură progresivă se introduc prin locuţiunile conjuncţionale cu cît, de ce, pe cît, pe măsură ce; cu excepţia celei din urmă, toate apar mai ales cu corelative în regentă, formînd construcţii de tipul: cu cît... cu atît(a), regional sau popular de ce... de ce, de ce. . . de aceea, pe cît. . . pe (cu) atît(a) :
Ziua se încingea tot mai mult, cu cît se apropia vremea primului. Camil Petrescu, o. ii 583.
El, cu cît o privea mai mult, cu atîta o găsea mai frumoasă. Eminescu n. 115.
De ce merge se măreşte. Ispirescu, l. 34.
De ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau minţile. Creangă, p. 275.	’
Au luat-o prin pădure, doar vor putea ieşi cumva la largul, dar de ce umblau, de aceea se înfundau mai tare. Reteganul, p. ii 72.
Cu cît căciula era mai mare, cu atît omul era mai însemnat; pe cît şlicul se urca în lăţime şi-n lungime, cu atît capul aflat dedesubt era tare şi mare şi straşnic în viaţă. Al. Busso, Scrieri alese (Bucureşti, 1948), p. 115.
Pe măsură ce te apropii de castel, îţi dai seama ce imensităţi de flori şi plante rare sînt răspîndite în parcul fără sfîrşit. Călinescu, s. n. 93.
§ 840. Propoziţia de măsură progresivă se poate construi cu modul indicativ şi condiţional-optativ :
Ah! cît eşti de frumoasă şi cu cît eşti, cu atîta mai nefericit sînt. Eminescu, n. 73.	’	*
Cu cît mai mulţi ochi aş avea, cu atîta lucrurile... ar părea mai mari. Eminescu, n. 31.
1.	mioara Aveam, Evoluţia subordonării circumstanţiale cu elemente conjuncţionale In limba
romină, [Bucureşti] 1960, p. 111 — 141.
2.	I. RIZESCTJ, Complementul circumstanţial de măsură şi propoziţia subordonată corespun-
zătoare, în SOL x (1959), p. 357 — 381.
P.. Propoziţia consecutivă exprimă rezultatul unei acţiuni tăţi despre care este vorba în regentă. Ea corespunde complen cutiv, care e tratat în cadrul complementului de mod deoa slab reprezentat.	__ r--------------
MODURILE FOLOSITE ÎN PROPOZIŢIILE CIRCUMSTANŢIALE DE MĂSURĂ PROGRESIVĂ
BIBLIOGRAFIE
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ CONSECUTIVĂ
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALA consecutiva, prin ce se introduce
315
Smărăndiţa a mîncat papara şi pe urmă şedea cu mînile la ochi şi plîngea ca o mireasă, de sărea cămeşa de pe dînsa. Creangă, a. 4.
Aşa-i de ager incit chiar la o bătălie noi nu l-am putea birui, eu toată virtutea noastră. Sadoveanu, o. xiii 370.
• Nn te-am crezut aşa de nătărău, să te mulţumeşti cu o sută de galbeni. Caragiale, o. ii 235.
PBIN CE SE INTRODUCE PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ
CONSECUTIVĂ
§ 842. Propoziţiile consecutive se introduc prin :
1. Conjuncţiile incit, că, de, învechit şi regional şi cit, decît:
Soarele... stătu pe loc, incit trei zile n-a fost noapte. Eminescu, n. 4. Ele-şi făceau de cap; furau de stingeau. Caragiale, o. ii 225. începu a geme şi a se văiera, cit îţi era mai mare mila de dînsa. Sbiera, p. 28.	’	’
Asta-i explicaţia îmbrăcămintei şi sulemenelilor dumisale şi,, mai cu samă, a aerelor de cucoană pe care şi le dă „decît îţi vine, dragă, să crăpi de ■ciudă". Sadoveanu, o. xii 652. ’	’
Foarte adesea aceste elemente introductive au corelative adverbiale în regent •	n.tîtt astfel, în asa fel. Corelativele adverbiale pot apărea la
distanţă faţă de conjuncţia consecutivă sau imediat înaintea conjuncţiei. Uneori conjuncţia introductivă şi corelativul sînt sudate şi formează grupuri cu valoarea unor locuţiuni consecutive ca : aşa că, aşa încît, astfel încît.
Cu corelative în regentă situate la distanţă :
Aşa-i de bogat acest boier, încît nu i se mai ştie sama zloţilor. Sadoveanu, o. xiii 381.	’	’
Seara, cînd veneau acasă d. Oeorgescu şi d. Marinescu, găsea fiecare pe consoarta sa a ş a supărată, a ş a, cum să zic, fără chef, că nici bucăţică nu punea femeia în gură. Caragiale, o. iv 13.
La steaua care-a răsărit L-o cale atît de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă. Eminescu, o. i 234.
Lăsă pe Toma să lămurească în aşa fel lucrurile, că nu ieşi nici el vinovat. Camil Petrescu, o. i 34.	’
Cîntă două păsărele Şi -aşa cîntă de cu jale,
ÎDe pică frunza pe cale. Jarnik-BIrseanu, d. 192.
Ochii tăi. .. privesc atît de ferice, de adine în noaptea sufletului meii, cit te visez veghind. Eminescu, n. 72.	.
Aşa cîntă de cu jele,
Cit şi oiţele-n vîlcele
Prind a vărsa lăcrimele. ant. lit. pop. i 260.
Cu corelative imediat precedente :
Vorbi astfel încît robi toate inimile. Ispirescu, l. 39.
316
PROPOZIŢIA circumstanţiala consecutiva
Hagienuş încercă să-şi spele singur cămaşa de noapte într-un lighean, luînă o bucăţică de săpun de la baie, însă năclăi cămaşa în aşa chip, încît n-o mai putu purta. Călinescu, s. n. 244.
Corelativul formează cu conjuncţia o locuţiune consecutivă :
Umbrarul pregătit în curte fusese năruit de ploaie şi pînă la el erau numai băltoace, aşa că fu nevoie să se pună masa numai în circiumă. Camil Petrescu, o. i 9(3.
f H'.) Conjuncţiile si locuţiunile coniunctionale încît să, ca să, pentru
ca saTponular de să. să, regional decît mTUÎt să :	'— ---------—
• Aici casele nu se-ncing peste zi, ca să te frigă noaptea. Caragiale, o. vii 443.
Pitache şi Năiţâ dorm duşi cu faţa-n sus şi sforăie, să zici că umblă ferestrăul. Brătescu-Voineşti,’ î. 66.	’	■
într-una îl ardea cu şfichiul limbii, decît să turbe băiatul, nu alta. Sadoveanu, o. i 639.	’
Adesea elementele introductive au corelative adverbiale în regentă.
Cu corelative în regentă situate la distanţă :
Rochia era astfel croită ca să cadă în faţă de sus pînă jos ca un veş-mînt medieval. Călinescu, s. n. 163.
Bălcescu se bizuia pe el ca să conducă astfel dezbaterile, încît să se poată auzi în voie glasul însetat de dreptate al clăcaşilor. Camil Petrescu,
O.	îl 638.	’
Cu corelative imediat precedente :
Unde-o plesneşte mama şi unde crapă, zic eu în gîndul meu, că doar tot nu eram aşa de prost, pînă pe-acolo, să nu pricep atîtalucru. Creangă, a. 45.
Parcă aş avea şi eu ceva care mă supără, dar iar nu pînă-ntr-atîta încît să-mi pierz liniştea pentru asta. Caragiale, o. ii 259.
El îşiplecă puţin capul, făcînă în aşa fel, încît să pară că se reculege înainte de o meditaţie religioasă. Călinescu, s. n. 162.
Se cerea o iscusinţă nemaipomenită din partea cîrmaciului ca să nu se răstoarne şi să manevreze printre crestele înspumate, astfel ca nici un val să nu se năpustească peste copastie, inundînd barca. Tudoran, p. 414.
Corelativul formează cu conjuncţia o locuţiune consecutivă :
D.	Marius Chicoş Rostogan, distinsul nostru pedagog şi director al şcoalei model „ Ulpiu Traian”, este destul de cunoscut tuturor acelora care se interesează de mişcarea noastră culturală, aşa ca să ne scutim de a-i mai face vreo reclamă. Caragiale, o. i 99.
"nA § 843. Cînd o propoziţie consecutivă introdusă prin conjuncţii ca încît să, ca să, pentru ca să (vezi § 842 pct. 2) are în regentă corelativul prea, construcţia poate fi echivalentă cu una în care propoziţia consecutivă este introdusă prin conjuncţii ca încît, că (vezi § 842 pct. 1), iar regenta are un corelativ ca aşa, atît; cele două construcţii sînt echivalente dacă se schimbă j
şi aspectul pozitiv sau negativ al consecutivei._____i	----------’ ^
' Propoziţia consecutivă pozitivă de tip încît să cu corelativul prea corespunde unei consecutive negative de tip încît cu corelativul atît:
Această stranie povestire... era prea neaşteptată, ca să-mi pot da bine samă de ce simţeam în momentul acela. Ylahuţă, n. 111 ( = era atît de neaşteptată, încît nu-mi pot da bine seama).
MODURILE. CONSECUTIVA ŞI ALTE SUBORDONATE
317
Propoziţia consecutivă negativă de tip încît să cu corelativul prea corespunde unei consecutive pozitive de tip încît cu corelativul atît:
Bengescu e p r e a mulţumit de succesul scrierilor sale în limba noastră, pentru ca să nu continue. Alecsandri, s. 158 ( = e atît de mulţumit, încît continuă).
Atît în forma pozitivă, cît şi în cea negativă construcţiile cu corelativul prea în regentă exprimă consecinţa realizabilă, pe cînd cele cu atît, cu care sînt echivalente, exprimă consecinţa reală.
Observaţie. în limbajul cărturăresc din Ardeal şi Bucovina există o construcţie de tipul prea... tnctt să realizată cu dectt să. Spre deosebire de dectt să folosit în vorbirea moldovenească (vezi § 842 pct. 2), rezultat probabil din contaminarea între elementele consecutive de (să) şi cît (să), acest dectt să este rezultat din elementul modal comparativ dectt + să consecutiv. Această construcţie apare cu o regentă în care se găseşte un adjectiv la gradul comparativ de superioritate; în aceste cazuri comparativul din regentă are o valoare particulară, exprimînd o calitate care depăşeşte limita obişnuită :
Erau cu mult mai deştepţi... decîtsă nu pătrundă întreaga ţesătură de intrigi In care voiam să-i încurcăm pe nevinovaţii noştri colegi. I. Slavici, Amintiri (1924), p. 77.
MODURILE FOLOSITE ÎN PROPOZIŢIILE CIRCUMSTANŢIALE
CONSECUTIVE
§ 844. Propoziţiile consecutive introduse prin conjuncţii ca încît. că, de (vezi § @Tpct. I) 8e construiesc cu modurile indicativ, condiţional-ontativ şi prezumtiv:
------Tu mă întrebi atîiea lucruri deodată, încît nu ştiu la care să răspund
mai întîi. Negruzzi, s. x 63.
Propoziţiile consecutive introduse prin conjuncţii şi locuţiuni con-iunctionale că să, ca să, Încît să etc. (vezi ş 842 net. 2) se construiesc cu modul conjunctiv :
------Mă rog, cucoană GaMţă, nu mă socoti un om aşa făr-de ispravă, încît
eu însuşi să poroncesc slugilor mele ca să facă pozne în case străine. Alecsandri’, t. 993.
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ CONSECUTIVĂ ŞI ALTE SUBORDONATE
§ 845. Propoziţiile subordonate introduse prin pînă exprimă limita extensiunii în timp a unei acţiuni şi totodată şi măsura dezvoltării acestei acţiuni văzută în consecinţă; ele sînt deci la limita dintre consecutive şi temporale (vezi şi § 809). Uneori un corelativ din regentă poate marca faptul că predomină sensul consecutiv :
A avut un ţol vărgat
Şi l-a scos afarâ-n gard
Şi-a tît a l-a purecat
Pînă tot l-a sfîrtecat. Marian, s. 163.
318
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALA INSTRUMENTALA
BIBLIOGRAFIE
Mioara Avram, Evoluţia subordonării circumstanţiale cu elemente conjuncţionale in limba romlnă, [Bucureşti] 1960, p. 142 — 152.
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ INSTRUMENTALĂ
§ 846. Propoziţia circumstanţială instrumentală arată mijlocul prin care se realizează acţiunea exprimată de un verb din regentă, fiind echivalentă cu un complement circumstanţial instrumental.
Nu se lasă până ce găseşte un buştihan putregăios, îl scobeşte cu ce poate şi-i face urdiniş. Creangă, p. 238.	’
PRIN CE SE INTRODUCE O PROPOZIŢIE [CIRCUMSTANŢIALĂ
INSTRUMENTALĂ
§ 847. Propoziţia circumstanţială instrumentală se introduce :
a.	printr-un pronume sau printr-un adjectiv pronominal relativ sau nehotărît precedat de anumite prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale :
Cu ce arde acolo ştiu c-ar fi trăit boiereşte un an de zile tot satul. Re-BREANU, R. II 109.	’	’
Şi cu cîtă carte ştiu, cu cită nu ştiu, peste cîţiva ani pot s-ajung dichiu la vrun mitoc şi să strîng un ştiubei plin de galbeni. Creangă, a. 121.
Pe urmă învăţătorul, încălzindu-se, îi spuse că oamenii vor pămînt şi că nu mai pot trăi din ceea ce prisoseşte boierilor. Rebreanu, r. i 95.
Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale care însoţesc pronumele sînt acelea cu care se construieşte complementul circumstanţial instrumental ; cea mai frecventă este prepoziţia cu. Aspectul negativ al circumstanţialei instrumentale se construieşte cu prepoziţia fără.
b.	rar, în vorbirea populară, prin conjuncţia de :
Ştia că a făcut un păcat de a călcat pe moşia slutului. Ispi-rescu, l. 43.	’
Ştiu c-a nimerit-o bine, de ţ-a pus numele Chirică. Creangă, o. 60.
Âceastă construcţie are valoare instrumentală mai puţin clară.
MODURILE'FOLOSITE ÎN PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ
INSTRUMENTALĂ
§ 848. în propoziţia circumstanţială instrumentală modul cel mai des folosit este indicativul (toate timpurile) :
îi mai înţoleam şi noi cu ce puteam — parcă uitasem că ne erau duşmani. Bart, d. u. 125.
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALA sociativă
319
Este posibilă de asemenea întrebuinţarea condiţional-optativului şi a prezumtivului. Nu pot apărea conjunctivul şi imperativul.
Modurile sînt folosite cu aceeaşi valoare pe care ar avea-o dacă propoziţia ar fi independentă.
BIBLIOGRAFIE
1,	Mioara Avram, Despre corespondenţa dintre propoziţiile subordonate şi părţile de propoziţie,
In SG I, p. 142-144.
2.	Mioara Avram, Evoluţia subordonării circumstanţiale cu elemente conjuncţionale in limba
romînă, [Bucureşti] 1960, p. 220—224.
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ SOCIATIVĂ
§ 849. Propoziţia circumstanţială sociativă arată cine însoţeşte subiectul sau un complement direct al propoziţiei regente în săvîrşirea unei acţiuni.
Propoziţia circumstanţială sociativă apare mult mai rar decît complementul circumstanţial sociativ cu care este echivalentă.
A.	însoţeşte subiectul :
a.	fiinţă :
Aide, pleacă acasă! Bu-te dracului cu cine mi te-a trimis, să-mi mai sară inima şi pentru tine! Rebreanu, r. ii 33.
b.	lucru :
Fugeau toţi în toate părţile cu ce apuca a lua. Ghica, s. 319.
B.	însoţeşte un complement direct:
a.	fiinţă :
Cheamă nepoţi şi finicei Pînă-n patruzeci şi trei,
Cheamă neveste şi fete
Cu ce Dumnezeu mai dete. Teodorescu, p. p. 142.
b.	lucru :
L-a prins cu ce strînsese de la oameni.
PRIN CE SE INTRODUCE O PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALĂ
SOCIATIVĂ
§ 850. Propoziţia circumstanţială sociativă se introduce printr-un pronume sau printr-un adjectiv pronominal relativ sau nehotărît precedat de prepoziţia jyy, sau de locuţiuni prepoziţionale în care intră această prepoziţie; aspectul negativ al circumstanţialei sociative se construieşte cu prepoziţia fără. La construirea propoziţiei sociative se folosesc deci aceleaşi prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale care introduc complementul sociativ.
320
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ DE RELAŢIE
După aceea, soţii, care şi cu ce agonisise, intrau în pivniţă şi Jap împărţea cu echitate. Galaction, o. i 309.
Zamoishy dete poruncă hatmanului ZothiewsTcy de a se duce în grabă cu cîte oşti va putea să adune mai curînd. Bălcescu, o. ii 284.
A plecat împreună cu cine era de faţă.
MODURILE FOLOSITE ÎN PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ^
SOCIATIYĂ
§ 851. în propoziţia circumstanţială sociativă modul cel mai des folosit este indicativul (la toate timpurile):
Dragi îmi sînteţi, dar n-am ce vă face. Râmîneţi cu ce aveţi! Sa-DOVEANU, O. X 514. ’	’	'
Poate apărea şi condiţional-optativul sau prezumtivul:
Aş pleca cu cine ar vrea să mă însoţească.
Nu se întîlneşte conjunctivul şi nici imperativul.
Modurile sînt folosite cu aceeaşi valoare pe care ar avea-o dacă propoziţia ar fi independentă.
BIBLIOGRAFIE
Mioara Avram, Despre corespondenţa dintre propoziţiile subordonate şi părţile de propoziţie, In SG I, p. 143-144.
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ DE RELAŢIE • » »
§ 852. Propoziţia circumstanţială de relaţie indică un obiect sau o acţiune la care se limitează afirmaţia din regentă, fiind echivalentă cu un complement circumstanţial de relaţie :
Cît priveşte de năpăşti, apoi a mai spus şi altă dată că cel fără vină n-are a se teme de nimic. Sadoveanu, o. x 648.
Puiculiţă, pui păun,
Treci la badea peste drum,
Să cercăm vinul de-i bun. JarnIk-BIRseanu, d. 373.
Observaţie. In ultimul exemplu, versul al treilea poate fi comparat cu construcţia Să cercăm, de-i bun vinul, în care avem a face cu o propoziţie urmată de o completivă directă. Plasarea substantivului Dinul în regentă (cu rol de complement direct) şi nu In subordonată (ca subiect) schimbă caracterul propoziţiei: de-i bun devine circumstanţială de relaţie. Pentru această valoare a propoziţiei vezi un exemplu paralel cu un complement circumstanţial de relaţie : Oaspeţii, lot gusttnd vinul de bun, începuse a se chiurchiului cile oleacă. Creanga, p. 232.
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALA CONDIŢIONALA
321
Ca şi complementul corespunzător, propoziţia circumstanţială de relaţie poate exprima punctul de vedere din care este făcută afirmaţia din regentă (în acest caz se apropie de o completivă indirectă):
Pentru cine coboară de pe munte, Sinaia e jos.
Propoziţia circumstanţială de relaţie apare foarte rar în limba noastră, relaţia fiind exprimată de obicei printr-un complement circum-, stanţial.	.......
CUM SE CONSTRUIEŞTE O PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALĂ
DE RELAŢIE
§ 853. Propoziţia circumstanţială de relaţie poate fi constituită din expresiile în (ceea) ce priveşte sau cit priveşte urmate de un complement al verbului a privi:	,
Acum să stăm aici în ceea ce te priveşte pe dumneata şi să luăm pe istălalt la rînd. Creangă, a. 148.
Aceste expresii sînt echivalente cu locuţiunile prepoziţionale în vri-vinţa, cu privire la, care introduc un complement de relaţie (din punct de vedere formal ele alcătuiesc totuşi prdpoziţii, deoarece au tm verb la un mod personal).
în afară de propoziţiile formate din aceste expresii, se mai întilnesc Subordonate circumstanţiale de relaţie introduse printr-un pronume relativ sau nehotărît precedat de prepoziţia pentru şi, rar, prin conjuncţia de (vezi exemplele date la § 852).	;	;
Propoziţia circumstanţială de relaţie se construieşte de obicei cu . plodul indicativ.	i
BIBLIOGRAFIE
l. Mioara avram, Despre corespondenta dintre propoziţiile subordonate şt părţile de propoziţie, In sg I, p. 143 — 144.	;
■2. Mioara Avram, Evoluţia subordonării circumstanţiale cu elemente conjunctioniile tn limba '	romlnă, [Bucureşti] 1960. p. 225 — 226,
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALA CONDIŢIONALA
§ 854. Propoziţia circumstanţială condiţională exprimă o ipoteză sau o condiţie de a cărei îndeplinire depinde realizarea acţiunii exprimate de propoziţia regentă :	,
Dacă vă kotărîţi să mergeţi, mă duc şi eu cu voi. Slavici, o. i 115,
;21
c. 4366
322
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ CONDIŢIONALA
PRIN CE SE INTRODUCE O PROPOZIŢIE CONDIŢIONALĂ
§ 855. Propoziţiile condiţionale se introduc prin conjuncţiile dacă, de, să, prin adverbul cu valoare de conjuncţie cînd şi prm locuţiunile conjuncţionale în caz că şi de unde :
Dacă mărturiseşti, scapi cu mai puţină pedeapsă. Sadoveanu, o. XVII 203.	’
De te-i potrivi Astei rugăminţi,
Fericiţi om fi
Şi cuminţi. Eminescu, o. iv 441.
Să-l văd venind,
Aş mai trăi o viaţă. Coşbuc, p. i 193.
Cînd aş şti că-mi vei fi de ajutor să sfîrşesc ce am pus de gînd, mai-mai că aş face precum zici tu. Ispirescu, l. 16.
în caz că va fi aprobat, lucrările pentru noul atlas... vor începe imediat, lr vii (1958), nr. 3, p. 96.
Observaţii. 1. Asemănătoare cu In caz că stnt locuţiunile conjuncţionale în caz cînd şi la eaz ctnd, care se Intilnesc la scriitori mai vechi :
Trămise despărţiri mici de arnăuţi ca să cuprinză strimtorile munţilor spre a se putea refugia la cam citul oştirile turceşti ar fi tnvins pe ale sale. Ellimon, o. i 282.
In limba vorbită se foloseşte şi locuţiunea conjuncţională in caz dacă.
2. îmbinările în cazul că, în cazul ctnd, In cazul In care, cu condiţia (ca) să, In eventualitatea că, tn ipoteza că nu sînt locuţiuni conjuncţionale şi nu introduc propoziţii condiţionale (vezi şi § 665).
Dar să ştii că la-ntoarcere trebuie să găsesc şi copil în casă; de unde nu, piine şi sare cu mine nu mai mănînci. Caragiale, o. ii 149.
Conjuncţiile condiţionale cele mai frecvente în limba contemporană sînt dacă (în toate aspectele limbii) şi de (popular şi în limba literaturii artistice, mai ales în poezie). Să condiţional este puţin folosit, în vorbirea populară şi în limba literaturii artistice. Cînd condiţional, frecvent la scriitorii mai vecbi, nu se mai întrebuinţează aproape de loc în limba contemporană. în limba vorbită şi în presă e răspîndită mult locuţiunea, recentă, în caz că. Locuţiunea conjuncţională de unde se foloseşte, mai ales în vorbirea populară, în propoziţii condiţionale negative eliptice de predicat reduse la elementul introductiv -f negaţia nu.
Observaţie. In construcţiile de acest tip pot apărea şi conjuncţiile dacă şi de:
Astfel, ctnd unul se tntlmplă să-fi ceară o ţigară, trebuie să dai două, sau dacă nut Smotocea face o ţigară venerabilă de senator şi... merge să împartă prada cu Cotocea. Cara-giaee, o. i 304.
Mai repede, că de im, totul e pierdut. CAMII. PETRESCU, T. ii 394.
CONDIŢIONALE JUXTAPUSE. CORELATIVELE. MODURILE
323
Pentru sublinierea caracterului ipotetic al condiţiei exprimate de propoziţia condiţională, subordonata poate cuprinde adverbe de felul lui cumva :
Mai spune-i mâmuchii că dacă o c'teamă cumva la tîrg la judecată cu grădina, să arate acolo la domni că eu mă aflu la război. Camilar, n. i 255.
Oînd este necesar să se sublinieze caracterul exclusiv al condiţiei în care se îndeplineşte acţiunea regentei, propoziţia condiţională poate fi precedată de un adverb restrictiv ca numai, doar, negativ decît; aceste adverbe nu fac parte din structura elementului introductiv :
Lucrurile se fac numai dacă le ştim face. Slavici, n. i 7.
PROPOZIŢII CONDIŢIONALE JUXTAPUSE
§ 856. Raportul sintactic de subordonare condiţională poate fi exprimat şi prin juxtapunerea unor propoziţii; în această situaţie un rol hotărîtor are intonaţia :
Ai carte, ai parte. Proverb.
CORELATIVELE PROPOZIŢIEI CONDIŢIONALE
§ 857. Propoziţia condiţională are uneori în regentă un corelativ care face legătura între cele două propoziţii. Rolul de corelativ îl îndeplinesc adverbele apoi sau atunci :
Mă voi sili a vă îndemna că, dacă voiţi să fiţi cunoscuţi de adevăraţi fii ai romanilor, apoi să faceţi şi domnia-voastrâ ceva care să se poată asemăna cu isprăvile poporului de lume domnitor. Kogăi.niceanu, s. a. 66. Şi de s-ar putea pe dînsa cineva ca să o prindă,
Cînd cu ochii mari, sălbateci, se priveşte în oglindă,
Atunci el cu o privire nălucirea i-ar discoasă Cum că ea — frumoasa fată—a ghicit că e frumoasă. Eminescu,o. i 80. Corelativele se folosesc mai ales pentru marcarea caracterului condiţional al unei propoziţii juxtapuse anterioare:
Voiţi însă un interes de roman, varietate de întîmplări, episoade patetice, tragedii care să vă scoată lacrimi din ochi, grozăvii care să vă ridice părul pe cap, apoi nu voi avea trebuinţă decît să vă povestesc cruzimile şi viaţa aventuroasă a lui Vlad Ţepeş, moartea vrednică de un principe a lui Despot Eraclidul, domnia lui Alexandru Lăpuşneanu... Kogălni-CEANU, S. A. 58.	’
MODURILE FOLOSITE ÎN PROPOZIŢIA CONDIŢIONALĂ
§ 858. Propoziţia condiţională se poate construi cu modul indicativ, conjunctiv şi prezumtiv; fiecare dintre aceste moduri apare cu valori distincte, adesea în funcţie şi de timpul respectiv.
324
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALA CONDIŢIONALA
a.	Indicativul. Dintre timpurile acestui mod se folosesc prezentul şi viitorul pentru acţiuni realizabile :
Dacă vrei, eu îţi arăt un drum mai scurt. I. Agîrbiceanu, în întu neric (Bucureşti, f. a.), p. 13.
De nu vă veţi supune, în astă noapte cetatea va sălta în nori cu oameni cu tot. Alecsandri, t. 1512, şi imperfectul pentru acţiuni ireale :
Dacă eram, jurat, şi eu îl achitam. Camil Petrescu, u. n. 9,
Observaţie. Folosirea perfectului sau a mai mult ca perfectului dă subordonatei cel puţin o nuanţă cauzală (vezi şi § 933).
b.	Conjunctivul. Propoziţiile condiţionale construite cu prezentul exprimă acţiuni realizabile :
Să ştie el că sînt aici... m-ar omorî. Caragiale, o. i 48, iar cele cu perfectul exprimă acţiuni ireale :
Să fi fost eu în locul lui Bozzari,... nu atacam pe la aripa dreaptă. Ghica, s. 223.
Cu modul conjunctiv se construiesc numai condiţionale introduse prin conjuncţia să.
c.	Condiţionalul. Ca şi la modul conjunctiv, prezentul se foloseşte pentru acţiuni realizabile :
Mi-aş auzi zborul gîndurilor, ăm-ar zbura mai aproape. Vlahljţă jşj.; 8,	’	■
iar perfectul pentru acţiuni ireale :
, Dacă aş fi ştiut, aş fi venit şi eu.
d.	Prezumtivul. Atît prezentul, cit şi perfectul exprimă acţiuni realizabile :
Si poate că si acum a mai fi trăind, dacă n-a fi murit. Creangă, p. 325’.	'
După cum se vede din exemplele date, în regentă se foloseşte de obicei acelaşi mod ca în propoziţia condiţională (vezi toate exemplele de sub a, c şi d) sau cel puţin un mod echivalent (vezi exemplele de sub b). Aceasta arată că între subordonata condiţională şi regenta ei este o strînsa legătură (vezi şi § 933).
PEOPOZIŢIA CONDIŢIONALĂ Şl ALTE SUBORDONATE
§ 859. Propoziţiile condiţionale au uneori nuanţe care le apropie de alte subordonate.	\
Cel mai frecvent se întîlneşte nuanţa circumstanţială temporalii (vezi şi § 809), care există aproape totdeauna la condiţionalele introduse prin cînd, în special atunci cînd predicatul nu e la modul condiţional:
Cînd a mai pune mina pe tine, să ştii că are de-a face cu mine. SADOVEANU, O. I 617.	;;
i Nuanţele de condiţie şi de timp se pot îmbina şi cu nuanţe de cauză (vezi şi § 809, 814),; într-un exemplu ca :	. , ;	; i
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALA concesiva
325
Nu vă temeţi şi nu vă fie frică, coniţă, dacă sînteţi cu mine! Rebreanu, r. i 216.’
Uneori propoziţia condiţională poate fi apropiată şi de completiva indirectă (vezi şi § 794) :
l-ar părea rău să nu ştie lumea toată! Caragiale, o. i 47.
Aş fi mîhnit să aflu că omul pus de Ţopa la Iampol a lunecat spre duşmani. Sadoveanu, o. xvnr 330.
bibliografie
1. Mioara avram. Evoluţia subordonării circumstanţiale cu elemente conjuncţionale In limba romtnă, [Bucureşti] 1960, p. 194 — 201.
2 AL, GRAUR. Pentru o sintaxă a propoziţiilor principale, in so i, p. 124—127
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ CONCESIVĂ
§ 860. Propoziţia circumstanţială concesivă arată o împrejurare care ar fi fost de aşteptat să împiedice realizarea acţiunii din regentă, dar nu o împiedică.
După caracterul real sau ipotetic al piedicii care se opune îndeplinirii acţiunii din regentă, propoziţiile concesive se împart în două grupe distincte, caracterizate fiecare prin anumite particularităţi semantice şi gramaticale :
1.	propoziţii concesive propriu-zise :
Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii. Eminescu, o. i 130.
2.	propoziţii concesive ipotetice (sau condiţionale):
De-aş trăi o sută de ani, nu voi uita că-i sînt datoare cu viaţa. ALECSANDRI, T. 945.
în frazele cu propoziţii concesive propriu-zise se arată că acţiunea din propoziţia regentă se îndeplineşte cu toate că există piedica din propoziţia concesivă, pe cînd în frazele cu propoziţii concesive ipotetice se arată că acţiunea din regentă s-ar realiza chiar dacă ar exista piedica exprimată de propoziţia concesivă.
Observaţie. Deosebirea de conţinut dintre concesiva propriu-zisă şi concesiva Ipotetică reiese şi din referirea la categoria opusă fiecăreia. Se poate spune că propoziţia concesivă propriu-zisă reprezintă reversul propoziţiei cauzale, pe cînd concesiva ipotetică reprezintă reversul propoziţiei condiţionale.
Această deosebire de sens este marcată gramatical prin faptul că fiecare dintre cele două tipuri de subordonate concesive are unele mijloace proprii de construcţie (în primul rînd elementele introductive, mai puţin modul verbului predicat).
326
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALA concesiva
PRIN CE SE INTRODUCE O PROPOZIŢIE CONCESIVĂ
§ 861. Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale deosebesc, în general, clar cele două tipuri de propoziţii concesive.
Propoziţia concesivă propriu-zisă poate fi introdusă prin conjuncţia deşi şi locuţiunile conjuncţionale cu toate că, măcar că, chit că şi fără (ca) să :
Deşi sînt proastă, precum zici, eu n-am obicei să rîd de oamenii care mă primesc în casa lor. Alecsandri, t. 640.
Unde să găseşti doi galbeni? E greu! Se duce la unchiu-său, cu toate că-l ştia aşa de cărpănos. Sadoveanu, o. iii 137.
Tînărul, măcar că şi-a întors privirile de mai multe ori pe calea umblată, nu a luat seama să mai vină cineva după el. Caragiale, o. i 219.
Observaţie. Regional apar şi concesive introduse prin adverbul mdcar singur cu valoare de conjuncţie :	,
Căci cunoştea pe Vlad foarte bine
Măcar era tn hainele străine. Budai-DELEANU, t. 200.
Eu n-am putut să (in mtnie
Că n-am avut, părinte, cui,
Măcar mi-au tot făcut-o unii! COSBUC, p. i 199.
Vestitul Crai, măcar e crai,
Nu-i vrednic preţ de trei surcele. COSBUC, P. II 228.
Dar învăţătura cerea bani pe care ea, Bafira, n-avea de unde să-i cîştige, chit că ar fi vrut să muncească pentru băiatul ei pînă şi-ar fi dat sufletul. Stancu, răd, ui 17.
Căpitanul Dimiu, comandantul batalionului, un soi de flăcău ardelean, fără să fie din Ardeal..., aproba fără codire hotărîrea juraţilor. Camil Petrescu, u. n. 9.
în limba populară, în special în expresii proverbiale, se folosesc la introducerea concesivelor propriu-zise şi conjuncţiile că, dacă şi de. Concesivele construite în acest fel sînt intercalate în cuprinsul regentei:
Cîinele, că-i cîine, dar şi el îşi ia lumea-n cap de la o vreme. Proverb.
Calul, de e cu patru picioare, şi tot se poticneşte. Proverb.
Sfîntul soare, dacă-i soare,
Şi tot după tine moare. JarnIk-BIrseanu, d. 15.
Observaţie. Regional, concesivele propriu-zise pot li introduse şi prin locuţiunea conjuncţională batir că :
Altfel, băiatul e dibaci, battr că-i tinerel. Sadoveanu, o. xv 61.
Pe lîngă aceste elemente introductive care sînt specializate pentru exprimarea raportului concesiv, se mai pot întîlni şi alte locuţiuni conjuncţionale sau adverbiale care, deşi de obicei au alte funcţiuni, în anumite împrejurări pot introduce propoziţii concesive propriu-zise; aşa
PRIN CE SE INTRODUCE CONCESIVA
327
eînt cină, pe cină, după ce, în vreme ce şi pe cită vreme, care pot avea şi nuanţe temporale, sau de unde :
Pătimaş şi îndărătnic s-o iubeşti ca un copil Cînd ea-i rece şi cu toane ca şi luna lui april f Eminescu, o. I 157. Vezi să nu păţi şi tu ca simigiul şi de unde, cu drept cuvînt, te aşteptai să fii răsplătit..., să nu capeţi de la mine decît un encomion fluturatic. Odobescu, s. III 10.	’
Propoziţia concesivă ipotetică poate fi introdusă prin conjuncţiile dacă, de şi să şi locuţiunile conjuncţionale chiar dacă, chiar de, chiar să, măcar de, măcar să, şi dacă, şi de, şi... să (negativ nici dacă, nici de, nici să), şi (sau chiar) fără (ca) să:
Şi dacă glasul adorat N-o spune un cuvînt,
Tot înţeleg că m-ai chemat
Dincolo de mormînt. Eminescu, o. i 230.
Eu pe cinstea mea vă spun :
De m-aţi bate toată ziua,	.
Nici de dascăl n-aş fi bun! Coşbuc, p. I 25.	.
Să fi dat mii de mii de lei, nu găseai fir de mac printre năsip sau fir de năsip printre mac. Creangă, p. 264.
în casa unui prietin eu am să mă aşez chiar dacă nu mă pofteşte nimeni. Sadoveanu, o. x 561.	’	’
Chiar de-ar fi dînşii de o sută de mii de ori mai mulţi de cum sînt acuma, nu vor putea dobîndi această ţară. Odobescu, s. I 19.
Chiar pui de cuc să fie, dar maica Domnului l-a dat grijii mele, şi numai eu i-am fost mama care lui i-a lipsit. Sadoveanu, o. xiii 652.
Nu scap eu de tine, nici tu de mine, măcar de s-ar pune nu ştiu cine şi cruciş şi curmeziş. Ispirescu, l. 63.
Nu mă duc, mamă; nu mă duc la Socola, măcar să mă omori. Creangă, a. 119.
Pînă-ţi spăl obielele, vaca pînă mulg,
Şi zece mîini încă să am, nu-mi ajung. Pann, p. v. ii 65.
Şi dacă e legat în furmâ cu lanţuri, el [Oltul] curge de se prelinge pe Ungă zăgaz. Rădulescu-Codin, l. 71.
Ştii bine că, şi fără să vrei tu, băiatul tot va trece. Caragiale, O. i 285.
Observaţii. 1. Cile mai multe locuţiuni conjuncţionale concesive ipotetice pot apărea cu elementele dislocate sau aşezate în ordine inversă. De exemplu, locuţiunea chiar să poate avea şi forma să ... chiar :
Acesta le trimitea tn fiecare săptămtnă cu de-amănuntul ştiri despre tot ce se-tnttmpla acolo, scrise cu semne învoite, aşa că să fi căzut chiar o scrisoare tn mina cuiva străin, nimica n-ar fi înţeles din acea îngrămădire de slove. Caeagiale. o. ii 286.
La fel, locuţiunea şi să poate apărea sub forma să. .. şi:
D-apoi că pe mine să mi şi omori, don’ plutonier, că-n mina d-tale mi-e viaţa, dar dacă n-am furat, cum să zic c-am furat, don’plutonier? Rebreanu. r. i 113.
328
PROPOZIŢIA^ CIRCUMSTANŢIALA CONCESIVA
.	2. Regional,'concesivele ipotetice pot fi introduse şi prin locuţiunea conjuncţionalâ
battr să:
Şi avem să-l trecem, batir dracul să ne stea tn caiet Sadoveanc. o. i 282.
Propoziţiile concesive pot fi introduse şi prin pronume şi adjective pronominale nehotărîte şi prin adverbe relative sau nehotărîte. Aceste elemente de construcţie nu se repartizează strict după cele două tipuri de propoziţii concesive : ele pot introduce atît concesive ipotetice (de cele mai multe ori), cit şi concesive propriu-zise, valoarea lor fiind legată de modul verbului predicat.
a.	pronume şi adjective pronominale nehotărîte :
Eu cu drag te văd la horă,
Ochii tăi şi toate-mi plac!
Orice-mi zici tu, nu mă supăr. Coşbuc, p. i 177.	.
Oricare-ar fi sfîrşitul luptei,
Să stai luptînd, căci eşti dator. Coşbuc, p. i 194.
N-ai frică,
Oricîte talazuri oceanul ridică în calea ta, lume. Neculuţă, ţ. d. 10.
' b. adverbele (ori)cît şi (ori)cum, singure sau în construcţii cu adjective sau adverbe (legate de acestea prin prepoziţia de):	’
'■	' Vâzînd eu o vreme ca asta, am şpârlit-o la baltă, cu gînd rău asupra
mamei, cit îmi era de ea de mamă şi de năcăjită. Creangă, a. 64.
' ' Oricît ăe bun ar'fij tot are cîte un păcat. Slavici, n. ii 85.
Să văd cum iese pîinea colectiviştilor f E-e-e... dar oricum ar ieşi\ tot are să iasă mai bună ca a mea... mai bună si mai multă. Camilar, tem. 377.	’	.
Şi cumu-i de păcătoasă,
Tot se ţine că-i frumoasă. JarnIk-Bîrseanu, d. 440.
O construcţie specifică pentru propoziţiile concesive ipotetice este folosirea în aceeaşi propoziţie a unui pronume, adjectiv pronominal sau adverb şi a unei conjuncţii (de obicei să) :
Oricîte bunătăţi să am, singur la masă, nu-mi ticneşte. Caragiale,
o.	ii 269.	’
Gînd însuşi învăţătorul —cît de bun gramatic şi filolog să fie —, se află totuşi lipsit ăe cunoştinţele etice şi estetice... apoi cum va putea el dare să explice acel text cu succes şcolarilor ... Odobescu, ist. arh. 34Q. Bar ce scriu euf Oricum să scriu,
E ne-mplinit. Coşbuc, p. i 56.
'■ Observaţie. Propoziţiile concesive, in special concesivele propriu-zise introduse prin deşi, apar uneori lipsite de un verb la un mod predicativ, incit conjuncţia concesivă pare că tnsoţeşte un adjectiv, un substantiv sau un adverb ca părţi de propoziţie :
O văzusem attt de frumoasă, deşi palidă. Negrtjzzi, S. i 50.
Deşi despărţite, lucrurile au unire. CONACHI, P. 260.
Deşi copilandru, puse ţara la cale ca şi un om matur. IsPirescd, L. 42.
Deşi fără voia lui, dară ştia că a făcui un păcat de a călcat pe moşia slutului. ISPI-B.ESCTJ, L 43	1	■
CONCESIVE JUXTAPUSE. CORELATIVELE
329'
’■ Mi-am dat tnsă seama — deşi cam tir*iu —că n-o iubesc attt demult. Camil Petrescu, r. I 15.
Prezenţa conjuncţiei subordonatoare este un indiciu că aceste construcţii nu sint părţi de propoziţie (complemente circumstanţiale concesive sau atribute circumstanţiale cu nuanţă concesivă), ci propoziţii concesive, fie eliptice de predicat, fie nominale, cu predicatul exprimai numai prin numele predicativ.
PROPOZIŢII CONCESIVE JUXTAPUSE
,	§ 862. Uneori, destul de rar, se pot întîlni fraze cu subordonare
concesivă exprimată prin juxtapunere. în aceste situaţii raportul concesiv este exprimat prin modul verbului predicat:
—	conjunctivul (pentru limitele folosirii conjunctivului fără conjuncţie vezi § 215) :
Dar... piară oamenii cu toţi,
8-ar naşte iarăşi oameni. Eminescu, o. i 177.
—	imperativul:
Ucideţi-mă, nu vă duc şi nu vă dau. Sadoveanu, o. xviii 153.
CORELATIVELE PROPOZIŢIEI CONCESIVE
•	§ 863. Propoziţiile concesive au adeseori un corelativ în regentă.
Corelativele folosite în limba contemporană pentru propoziţiile concesive sînt totuşi, tot şi cu toate acestea (astea) :
Şi dacă lunabate-n lunci Şi tremură pe lacuri,
Totuşi îmi pare că de-atunci Sînt veacuri. Eminescu, o. i 188.
Ura toată strînsă stivă De ne-aţi pune-o dimpotrivă,
' Tot om face unul mare
Din măruntele ogoare. Deşliu, în poez. n. 191.
La scriitorii mai vechi apar drept corelative ale propoziţiilor concesive şi conjuncţiile coordonatoare adversative dar sau însă, a căror folosire se explică prin legătura de conţinut dintre subordonata concesivă şi coordonata adversativă (vezi § 710 şi 736) :
Deşi mulţi din boierii cei mai însemnaţi simţise că se pregăteşte ceva..., dar nici unul n-a venit să aducă un gologan măcar. Ghica, s. 5_0.
, Căruţa lui, deşi era ferecată cu teie, cu curmeie, însă era o căruţă bună, încăpătoare şi îndemănatecă. Creangă, p. 106.
în limba literară actuală construcţiile cu corelativele dar sau însă sînt ieşite din uz. Se folosesc însă destul de frecvent corelativele constituite din îmbinări ale conjuncţiei şi cu adverbe ca tot, totuşi sau încă, în specia] cînd propoziţia concesivă, care precedă regenta, e introdusă
330
PROPOZIŢIA. CIRCUMSTANŢIALA CONCESIVA
prin conjuncţiile că, dacă şi de (concesive propriu-zise) sau să (concesiv ipotetic):
Fierul, că-i fier, şi încă rugineşte. Alecsandri, pr. 180.
Corelativele se folosesc în special pentru scoaterea în relief a raportului concesiv exprimat prin juxtapunere :
Fie pîinea cît de rea,	.
Tot mai bine-n ţara mea. Poezie populară.
MODURILE FOLOSITE ÎN PROPOZIŢIA CONCESIVĂ
§ 864. Propoziţiile concesive se pot construi cu diverse moduri, de cele mai multe ori în funcţie de elementul introductiv.
1.	Propoziţiile concesive propriu-zise se pot construi cu următoarele moduri:
a.	Cele introduse prin locuţiunea fără să se pot construi numai cu modul conjunctiv :
Fără să fie esenţială, structura tipologică există în opera lui Caragiale ca un schelet susţinător. Călinescu, ist. 146.
b.	Cele introduse prin conjuncţiile că, dacă şi de se construiesc numai cu modul indicativ :
Soarele că e soare şi tot mai are pete. Proverb.
c.	Celelalte propoziţii concesive propriu-zise introduse prin conjuncţii şi cele introduse prin pronume, adjective pronominale şi adverbe se construiesc de obicei cu modul indicativ :
M-a salutat cum scrie la reglement, deşi-şi pusese în grabă straie albe şi curate şi nu mai era „domnu caprar”. Sadoveanu, o. vii 283.
Cît era de cuminte bătrînica, nu s-a mai putut stăpîni... a biruit-o plînsul. Caragiale, o. i 22,
dar se pot construi şi cu prezumtivul şi cu optativul (care poate avea valoare de potenţial). Chiar cînd sînt construite cu aceste din urmă moduri, concesivele nu-şi pierd caracterul neipotetic exprimat gramatical prin elementul introductiv :
Umilit peste măsură, Moise a plecat... dat afară, deşi ar fi vrut bucuros să le dea degeaba apă. V. Demetrius, Nuvele (Bucureşti, 1956), p. 46.
2.	Propoziţiile concesive ipotetice exprimă o piedică realizabilă cînd sînt construite cu timpul prezent şi o piedică ireală cînd sînt construite cu timpuri trecute. Concesivele ipotetice introduse prin conjuncţia să şi diversele ei combinaţii se construiesc numai cu modul conjunctiv:
Am început a-i spune cu lacrimi că nu mă mai duc la şcoală măcar să ştiu bine că m-ar omorî. Creangă, o. 182.
Dumneata eşti, mă-nţelegi, mai îndrăcită decît talpa iadului şi oricît de blajin să fie omul, îl scoţi din toate răbdările! Caragiale, o. ii 227.
Concesivele ipotetice introduse prin de şi măcar de sau prin pronume, adjective pronominale şi adverbe se construiesc de obicei cu modul condiţional, mai rar cu prezumtivul:
De-ar trece mii de nouri,
Cu fulgerele-n creştet,
PROPOZIŢIA circumstanţiala opoziţionala
331
Mii de furtuni ăe-ar rupe Şi-ar răsuci pămîntul,
Tot nu greşesc poeţii:
Octombrie ni-e floarea Şi primăvara vieţii. Banuş, p. 193 Şi oricît m-or fi hulind prigonitorii,
Pe-aceştia doi, şi demni şi plini de glorii,
Fidel îi voi iubi şi-acum şi-n veci. Coşbuc, p. ii 184.
Celelalte conjuncţii şi locuţiuni concesive ipotetice chiar dacă, chiar de, şi dacă, de.. .şi, dacă etc. se pot construi atît cu modul condiţional: Ş-apoi chiar dacă ne-arn pricepe şi noi la cîte ceva, cine se mai uita în gura noastră? Creangă, a. 163.
:	Aceasta era viaţa mamei Ilincăi pe vremea aceea, şi dacă toate aceste
hicruri s-ar fi petrecut aievea în ceasurile acelea, ea n-ar fi fost de loc mai fericită. Vlahuţă, n. 28, sau cu modul prezumtiv :
Chiar de voi fi avînd asemenea dragoste, fericit nu sînt. Sadoveanu, O. xiii 44,	'
cit şi cu modul indicativ :
Simţiţi, chiar de s-a stins în pumn lămpaşul,
Că totu-i uimitor de luminos... Jebeleanu, în poez. n. 292. După cum se observă şi din aceste exemple, schimbarea modului din propoziţia concesivă ipotetică nu atrage şi schimbarea caracterului ipotetic, care e dat de conjuncţiile introductive.
bibliografie
Mioara Avram, Evoluţia subordonării circumstanţiale cu elemente conjuncfionale In limba ro-mlnă, [Bucureşti] 1960, p. 169 — 186.
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ OPOZIŢIONALĂ
§ 865. Propoziţia circumstanţială opoziţională este propoziţia subordonată care se opune conţinutului regentei, prin întregul ei conţinut sau numai printr-o parte a lui (predicat, complement etc.).
Veţi vedea d-voastră şi celelalte mănăstiri, dar credeţi că, dacă la noi pică, la’Bistriţa plouă. Alexandrescu, p. 223.
Moţoc îi sărută mîna, asemenea Finelui care, în loc să muşte, linge mîna care-l bate. Negruzzi, s. i 141.
între toate acestea una sufere mai grozav — e cucoana Lucsiţa, fiindcă toate celelalte sufăr numai de căldură şi de sete, pe cită vreme dumneaei sufere pe lingă astea şi de foame. Caragiale, o. i 278.
332
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALA OPOZIŢIONALA
Raportul de opoziţie dintre subordonata opoziţională şi regenta ei este echivalent din punctul de vedere al conţinutului cu raportul dintre două propoziţii coordonate adversative. De exemplu, sensul citatelor de mai sus rămîne acelaşi dacă înlocuim raportul de subordonare opoziţională printr-unul de coordonare adversativă :
.. .la noi pică, dar la Bistriţa plouă.
.. .nu muşcă, ci linge mina care-l bate.
.. .toate celelalte sufăr numai de căldură şi de sete, dar dumneaei suferă pe lingă astea şi de foame.
Această situaţie se explică prin faptul că nici în raportul de coordonare adversativă propoziţiile coordonate nu se află chiar pe acelaşi plan, ci în oarecare măsură una depinde de cealaltă şi se determină între ele (vezi § 717). în cazul raportului de subordonare opoziţională dependenţa unei propoziţii faţă de cealaltă este scoasă în evidenţă cu ajutorul Construcţiei specifice subordonării, propoziţia introdusă prin conjuncţii subordonatoare situîndu-se pe un plan secundar faţă de regenta ei.
Propoziţiile opoziţionale în marea lor majoritate nu posedă mijloace de construcţie specifice. Cele mai multe conjuncţii introductive aparţin diverselor tipuri de propoziţii circumstanţiale. Astfel, există propoziţii opoziţionale cu aspect de propoziţii condiţionale, temporale, locale, finale şi modale, putîndu-se confunda uneori destul de uşor cu circumstanţialele corespunzătoare. Din această cauză ele sînt numite false condiţionale, false temporale etc.
Singurul tip de propoziţie opoziţională care are mijloace de construcţie specifice este cel introdus prin în loc să.
FELURILE RAPORTULUI OPOZIŢIONAL DIN PUNCTUL DE VEDERE AL REALITĂŢII CONŢINUTULUI
§ 866. Raportul de opoziţie dintre subordonata opoziţională şi regenta ei este de trei feluri:
a.	Propoziţia opoziţională împreună cu regenta ei exprimă două fapte opuse, situate pe aceeaşi treaptă de realitate sau de irealitate şi care se realizează concomitent sau succesiv :
Dacă eu împlineam 9 ani,prietenul meu împlinea 14. Delavrancea, par. 329.
în timp ce vremea frumoasă mă dispune, ploaia mă face melancolic.
Unde pînă aci umbla cu moartea în sîn, acum se mai linişti olecuţă. Ispirescu, L. 308.
b.	Propoziţia opoziţională şi regenta ei exprimă două acţiuni, dintre
care cea din subordonată este ireală negativă şi se opune acţiunii reale pozitive din regentă :	_
, .	0 turburare imensă putea izbucni, fără ca administraţia să aibă
destule forţe pentru a o năbuşi. Caragiale, o. iii 148.
c.	Raportul dintre propoziţia opoziţională şi regenta ei este acela dintre un fapt ireal care a,r trebui realizat şi unul real.
TIPURILE DE PROPOZIŢII OPOZIŢIONALE Şl CONSTRUCŢIA LOR
333
, în loc să citească, se plimbă.
Acest raport de opoziţie este cel mai puternic dintre toate. (Pentru situaţia specială a lui în loc să cu nuanţă comparativă vezi § 868.) ’
TIPURILE DE PROPOZIŢII OPOZIŢIONALE
ŞI CONSTRUCŢIA LOR	....
§ 1167. După elementele introductive, ca şi după ideea exprimată, se disting şase tipuri de propoziţii opoziţionale.
’	1. False condiţionale : propoziţii opoziţionale introduse prin con-
juncţia dacă, asemănătoare ca aspect cu propoziţiile circumstanţiale condiţionale. Adeseori ideea de opoziţie este subliniată şi cu ajutorul corelativelor apoi, dimpotrivă, în schimb, însă, din regentă :
' Dacă Regulamentul Organic, prin pensiile ce dă din cutia milelor, vine în ajutorul multor săraci ruşinoşi, n-a prevăzut îns ă nici un fel de sprijinire pentru bolnavii incurabili care acum nu se pri-mese în spitalele unde se tratează numai boalele ce se pot vindeca. Kogălniceanu, s. a. 83.
Domnul Bernard îşi stăpîni smuncitUra inimii. îşi făcu socoteală că ducă glontele putea fi o glumă, apoi incendiul e un rîs sinistru. Sâdoveanu, o. xii 557.
■	Observaţie. Propoziţia opoziţională introdusă prin dacă este caracteristică limbii
literare moderne, unde, probabil, a apărut sub influenţă străină (franceză şi, mai Urziu, rusa)
2.	False temporale : propoziţii opoziţionale introduse prin conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale cînd (singur sau întărit de dimpotrivă, însă), pe cînd, în vreme ce, în timp ce, cită vreme, pe cîtă vreme, asemănătoare ca aspect cu propoziţiile circumstanţiale de timp.
, Centrul său, aşăzat pe zarea unui deal, este compus de case mari şi frumoase în care domneşte luxul, cînd dimpotrivă mahtdalele lui, îm-prăştiete pe coastele acelui deal, sînt alcătuite mai mult de bordeie acoperite cu stuh, unde zace sărăcia. Alecsandri, pr. 57.
Petrecerile cu mult înainte pregătite rar se întîmplă să iasă bine; cîtă vreme, cele încinse aşa din întîmplare, pe negîndite, aproape tot,-deauna izbutesc frumos... Caragiale, o. ii 210.
Uneori cînd opoziţional se apropie de cînd invers temporal (vezi § 807).	’
3- False locale : propoziţii opoziţionale introduse, mai rar, prin unde şi, mai des, prin de unde, asemănătoare ca aspect cu circuimtanţialele de loc : „ Unde pînă aci era bilşugul în casa lor, acum ajunseră negustori grei ca fulgul pe apă. Ispirescu, l. 286.	,	■ ,
De unde Creangă era ieri un autor pentru cercuri restrînse, astăzi poate fi dat poporului în toată plinătatea gen ului său. M. Sadq-veanu, Mărturisiri (Bucureşti, 1960), p. 528.
Subordonata opoziţională introdusă prin de unde are lin caracter mai popular deeît tipurile de opoziţionale amintite mai înainte Sub 1 şi 2î
334
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ OPOZIŢIONALĂ
Observaţie. Propoziţiile opoziţionale false locale pot avea şi o nuanţă concesivă : De unde se aştepta să vie cu oaste şi cu mărire ca un împărat, mă rog, tl văzu viind ca un cioflingar. Ispieescu, l. 291.
4.	False finale : propoziţii opoziţionale introduse prin ca să sau pentru ca să, asemănătoare prin construcţie cu propoziţiile finale.
Ne depărtăm în grabă de acest spectacol înfiorător... pentru ca să dăm peste altul şi mai crunt! Alecsandri, o. c. 370.
Şi acest fel de propoziţie opoziţională este nepopular, livresc.
Toate tipurile de propoziţii opoziţionale amintite mai înainte exprimă acţiuni situate pe aceeaşi treaptă de realitate sau de irealitate ca şi regentele lor (vezi § 866 a). Spre deosebire de primele trei tipuri de propoziţii opoziţionale, a căror acţiune se petrece simultan cu acţiunea din regentă sau o precedă, acţiunea din opoziţionala cu aspect de finală are loc într-un moment imediat următor celui în care se petrece acţiunea din regentă.	’
Raportul exprimat de aceste tipuri de propoziţii opoziţionale împreună cu regentele lor poate fi redat printr-un raport de coordonare adversativă de tipul iar sau dar, însă.
5.	False modale : propoziţii opoziţionale introduse prin locuţiunea
conjuncţională fără (ca) să, asemănătoare ca aspect cu circumstanţialele modale. Ele exprimă o acţiune a cărei realizare lipseşte acţiunii reale din regentă (vezi § 866 b). ’	’
Dumneata', bunioară, ori eu, sau un altul n-am fi în stare să ne înfigem în colţul otelului Continental pentru a privi la mişcarea de pe stradă, cu sîngele rece al unei persoane absolut lipsite de grija zilei de mîine — în ce momente?... în ajunul lui sf. Dumitru... şi cînd?... cînd am şti bine că a doua zi trebuie să părăsim casa unde am locuit, fără să ştim de loc unde o fi casa-n care avem să ne transportăm calabalîcul. Caragiale,
o.	ii 45.
Acest fel de propoziţie opoziţională apare destul de rar şi numai în limba scrisă.	’
Raportul de opoziţie exprimat de această opoziţională împreună cu regenta ei corespunde unui raport adversativ de tipul dar, însă.
6.	Propoziţiile introduse prin în loc să au un mijloc de exprimare specific propoziţiei subordonate opoziţionale. Unui fapt real sau în curs de realizare, exprimat de regentă, subordonata opoziţională îi opune faptul contrar, ireal, care ar fi trebuit realizat (vezi § 866 c):
După multă trudă şi buimăceală, în loc să iasă la drum, dă de un heleştfu. Creangă, p. 46.
Acest fel de propoziţie opoziţională este foarte răspîndit atît în limba literară, cît şi în cea populară.
Raportul de opoziţie exprimat de această propoziţie şi regenta ei poate fi transpus într-un raport adversativ de tipul nu... ci, opoziţionala corespunzînd adversativei negative care ocupă primul loc : ... nu iese la drum, ci dă de un heleşteu.
PROPOZIŢIA OPOZIŢIONALA CU NUANŢĂ COMPARATIVA. MODURILE
335
PEOPOZIŢIA OPOZIŢIONALĂ CU NUANŢĂ COMPARATIVĂ
§ 868. Pe lingă ideea de opoziţie, propoziţia opoziţională mai poate conţine uneori şi o idee de comparaţie ; în această situaţie ea se numeşte propoziţie opoziţională comparativă. Raportul dintre propoziţia opoziţională comparativă şi regenta ei reprezintă punerea în comparaţie a două fapte contrarii: faptului exprimat de opoziţionala comparativă, care n-ar trebui realizat sau pe care vorbitorul nu-1 doreşte realizat, i se opune faptul exprimat de regentă, care reprezintă alternativa de preferat, formulată ca un îndemn sau ca o dorinţă.
în loc să rîzi de alţii, mai bine rîzi de tine. Alexandrescu, o. 194.
in loc să te plimbi, citeşte.
Mai bine ai citi, în loc să te plimbi.
Propoziţia opoziţională comparativă este introdusă prin locuţiunea conjuncţională în loc să, echivalentă ca sens cu decît să (vezi § 831), căreia îi corespunde în regentă ideea de „mai bine”, exprimată prin adverbe la gradul comparativ: mai bine, mai degrabă, mai curînd sau subîn-' ţeleasă.
Regenta propoziţiei opoziţionale cu nuanţă comparativă este o propoziţie imperativă, care are predicatul la modul imperativ sau la conjunctiv, cînd conţine sau nu un comparativ, şi la optativ, numai atunci cînd conţine un comparativ.
MODURILE FOLOSITE lN PROPOZIŢIA OPOZIŢIONALĂ
§ 869. Propoziţiile opoziţionale introduse prin elemente conjunc-ţionale condiţionale, temporale şi locale se construiesc de obicei cu indicativul, rar cu condiţional-optativul şi cu prezumtivul, iar cele introduse prin elemente conjuncţionale finale şi modale, ca şi prin locuţiunea conjuncţională în loc să se construiesc numai cu conjunctivul.
BIBLIOGRAFIE
Mioara Avram, Evoluţia subordonării circumstanţiale cu elemente conjuncţionale tn limba romină, [Bucureşti] 1960, p. 15 — 19, 130, 210 — 219.
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ CUMULATIVĂ
§ 870. Propoziţia circumstanţială cumulativă exprimă un raport de adăugare, alăturare, acumulare. De obicei, 1a. faptul exprimat prin subordonată se adaugă cel exprimat de regentă.
Pe lingă că e urîtă, o mai cheamă şi Irina. Proverb.
După ce e urît, bea şi tutun. Proverb.
336
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALA CUMULATIVA
Singurul fel de propoziţie cumulativă al cărei conţinut se adaugă -celui exprimat de regentă este propoziţia introdusă prin plus că :
Sînt grozav de flămînd, plus că sînt şi însetat.
Raportul exprimat de propoziţia subordonată cumulativă împreună -cu regenta ei se aseamănă ca sens cu raportul exprimat de două propoziţii coordonate copulative, care este, de asemenea, un raport de alăturare. Pe cită vreme însă propoziţiile copulative stau pe acelaşi plan şi sînt legate prin conjuncţii de coordonare, propoziţia cumulativă se află pe un plan secundar faţă de regenta ei şi este introdusă prin conjuncţii de subordonare.
Să se compare :
După ce e urît, bea şi tutun (raport de subordonare cumulativă) cu : E urît şi bea tutun (raport de coordonare copulativă).
Mai aproape de raportul de subordonare cumulativă se află raportul «de coordonare copulativă atunci cînd cea de-a doua coordonată copulativă -conţine adverbe (şi, mai) care exprimă cumulul :
E urît şi (mai) bea şi tutun.	,
Raportul de subordonare cumulativă se aseamănă in special cu raportul de coordonare copulativă construit cu nu numai (că)... dar şi «(sau ci şi). De exemplu, următoarea propoziţie coordonată copulativă introdusă prin nu numai că (... dar şi) :
■ Boierii mari şi mici nu numai că nu plăteau nici o dare către stat,
dar aveau şi privilegiul de a scuti un număr de dajnici. Ghica, s. 19 nu-şi schimbă sensul dacă e înlocuită printr-o subordonată cumulativă : Boierii mari şi mici, în uf ară că nu plăteau nici o dare către stat,
dar aveau şi privilegiul de a scuti un număr de dajnici.
PRIN CE SE INTRODUCE O PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALĂ
CUMULATIVĂ
§ 871. Propoziţia circumstanţială cumulativă este introdusă prin locuţiunile conjuncţionale după ce, după ce că, pe lîngă că; în limba vorbită se mai folosesc şi locuţiunile (în) afară că, plus că (familiar), las(ă) ■că (învechit şi regional).
Toată vremea la masă s-a vorbit rău de profesori, cari după ce că nu sîrvt buni de nimic, apoi sînt şi brutali şi mojici, mai ales cu copiii de familii bune. Caragiale, o. i 285.	,
Pe lîngă că sîntem meşteri lemnari, apoi am şi ajuns la o vreme de cărunteţă, cînd, avem învăţătură că porunca-i poruncă. Sadoveanu, ■o. xii 51L
Lasă că era tînără numai de vro şeisprezece ani şi că avea încă acea frăgezime copilărească atît de nepreţuită în podoaba unei femei, dar apoi toate mişcările ei, căutătura sa, glasul său aveau un ce mai deosebit, un aer de sălbătăcimc încîntătoare. Alecsandri, pr. 204.	'	■
Odaia în care trăia Neaga era micuţă. Si'în afară că era micuţă, mai era şi supraîncărcată de mobilă. Stancu.,.RĂd. iv 26.
CORELATIVELE PROPOZIŢIEI CUMULATIVE
33?
Observaţie. Regional, propoziţia cumulativă negativă se mai poate conştru cu locuţiunile conjuncţionale necum să, netocma să, nu tocmai să, frecvente in limba veche î Nici oleacă de merinde nu mi-a dat, necum să-mi dea ceva simbrie! RetegaNUL, p. iii 31 • Băiatul au început... a zice că lui nici in cap nu i-au venit aceasta, nu tocmai să fi zis cătră ţigan vrodată! SBIERA, P. 76.
Locuţiunea subordonatoare cumulativă necum să trebuie distinsă de adverbul cu valoare de conjuncţie coordonatoare copulativă necum, folosit intre două propoziţii cu predicatul ta modul conjunctiv (în construcţii de tipul nici să — necum să) :	,
Nu mai putea nici picioarele să şi ie mişte, necum să mai tirascâ şi căruţul. ISPIUESCU, L. 373.	.
(Vezi şi § 727.)	'
CORELATIVELE PROPOZIŢIEI CUMULATIVE
§ 872. Propoziţiei circumstanţiale cumulative îi corespund in regentă diferite corelative adverbiale sau conjuncţionale. ,
Cînd regenta este pozitivă, ea conţine corelativele' -nţai,- ft* apoi, dar, însă, adeseori combinate între ele. Aceste corelative corespund de obicei unor anumite locuţiuni conjuncţionale cumulative.
Locuţiunilor conjuncţionale după ce, după ce că, pe lîngă că, (în) afară că le corespund în regentă şi, apoi, apoi (...) şi, mai (...) şi, apoi mai şi:
Pe lîngă că era curat, apoi obijnuia să se îmbrace foarte elegant. Caragiali:, o. i 307.
în afară că plouă, mai bate ş i vîntul.
Locuţiunea cumulativă las(ă) că are corelativele dar, dar chiar, dar ,.. încă, dar... şi, *dar apoi (...) şi:
Cine dă foc pădurii, las’că e osîndit aici ca p entru o moarte de om, dar pe ceea lume va arde în pojar nestîns de brad, în vecii vecilor, fără sfîrşit. Sadoveanu, o. xvi 356.
Las,’că chiar slabul meu talent este neăestoinic de a trata după cuvi inţă un asemenea înalt sujet, dar chiar împregiurările din afară sînt împotriva mea. Kogălniceanu, o. 86.
Locuţiunea plus că nu are în regentă nici un fel de corelativ. în schimb ideea de cumul este întărită prin prezenţa adverbelor şi, măi (...) şi în propoziţia cumulativă :
Afară e frig plus că mai suflă şi vîntul.
; Cînd propoziţia cumulativă are ca regentă o propoziţie negativă, corelativul ei este întotdeauna adverbul negativ nici, care corespunde lui şi din regenta pozitivă. Adverbul nici poate sta singur sau poate fi întărit prin adverbele apoi, mai, dar, încă:
Las’că rudele mele niciodată nu mi-ar ierta un aşa pas, dar ap o i nici inima mea n-are plecare a se robi. ÎSTegruzzi, s. r 25,	~
22
c. 4366
338
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALA DE EXCEPŢIE
MODURILE FOLOSITE ÎN PEOPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ
CUMULATIVĂ
§ 873. Propoziţiile cumulative se construiesc de obicei cu indicativul (vezi exemplele date) şi mai rar cu condiţional-optativul (vezi exemplul din NEGRuzzi, s. i 25) şi prezumtivul.
Cumulativele introduse prin necum să, netocma să, nu tocmai să se construiesc numai cu conjunctivul.
PEOPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ, CUMULATIVĂ 'ŞI ALTE
SUBORDONATE
§ 874. Un aspect deosebit al exprimării ideii de cumul negativ se întflneşte la propoziţia circumstanţială de excepţie cu nuanţă cumulativă. în acest caz nuanţa de cumul este subordonată ideii de excepţie (vezi § 875).	*	’
BIBLIOGRAFIE
1.	Mioaka aveam, Evoluţia subordonării circumstanţiale cu elemente conjuncţionale In limba
romtnă, [Bucureşti] 1960, p. 19 — 21, 202 — 209.
2.	FULVIA Cioisanu, Cu privire la construcţiile care exprimă cumulul şi excepţia, în LjRjXl
(1962), p. 375-386.
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ DE EXCEPŢIE
§ 875. Propoziţia circumstanţială de excepţie exprimă un raport de excepţie faţă de regenta ei. Pe cită vreme subordonata de excepţie exprimă un fapt pozitiv, regenta ei este întotdeauna negativă; în felul acesta între cele două propoziţii există şi un raport de opoziţie.
Ca să scapi de pedeapsă, alt chip nu e, decît să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeş-împărat. Ispirescu, l. 42.
Barocul.. .nu face altceva decît să dezvolte datele prime ale clasicismului. G. Călinescu, Impresii asupra literaturii spaniole (Bucureşti, 1946), p. 15.
Propoziţia circumstanţială de excepţie corespunde pe planul frazei complementului de excepţie negativ şi, întocmai ca şi acesta, conţine şi o nuanţă de cumul negativ.
Propoziţia circumstanţială de excepţie se referă totdeauna la o anumită parte de propoziţie din regentă, care poate fi exprimată printr-un substantiv însoţit de un adjectiv pronominal nebotărît sau negativ (alt, vreun, nici un), printr-un pronume nehotărît sau negativ (altceva, alt•
PRIN CE SE INTRODUCE CIRCUMSTANŢIALA DE EXCEPŢIE
339
cineva, vreunul, nimeni, nimic), printr-un verb însoţit de un complement construit în acest fel şi printr-un adverb negativ sau nehotărît (niciodată, nicicînd, nicăieri, vreodată). (Yezi exemplele de la § 876.)
PRIN CE SE INTRODUCE O PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALI
DE EXCEPŢIE
§ 876. Propoziţia circumstanţială de excepţie este introdusă :
a.	prin locuţiunea conjuncţională în afară că :
în afară că a rupt pantofii n-a făcut nimic altceva.
Propoziţiile de acest fel se folosesc mai mult în limba vorbită, familiară.
b.	prin adverbul decît (singur) sau prin pronume, adverbe, conjuncţii precedate de adverbul decît:
Adverbul decît (singur) introduce propoziţii de excepţie care se referă la predicatul regentei:
Boierul e un om care toată ziua nu lucră altceva decît mînîncă, bea, ceteşte într-o carte, se culcă şi doarme, iar cînă se scoală le începe toate de la capăt. Sadoveanu, o. xvi 360.
Pronumele sau adverbele precedate de adverbul decît, care introduc propoziţia de excepţie, sînt de obicei de acelaşi fel cu partea de propoziţie din regentă la care se face referirea sau au forme asemănătoare.
După cum partea de propoziţie la care se face referirea este un substantiv sau un pronume intr-un anumit caz, precedat sau nu de prepoziţie, şi propoziţia de excepţie este introdusă printr-un pronume relativ în acelaşi caz şi cu aceeaşi prepoziţie :
N-a spus altcuiva decît cui trebuia.
N-am văzut pe altcineva decît pe cine ştiam că te interesează.
Cînd referirea se face la un adverb de timp, de loc, de mod cu funcţiune de complement circumstanţial, propoziţia este introdusă de obicei tot printr-un adverb de timp, de loc sau de mod cu funcţiune de circumstanţial, precedat de decît:
Nu înoată altundeva decît unde este apa mai adîncă.
Să nu faci altfel decît cum te-am învăţat.
Propoziţiile de excepţie introduse prin conjuncţii precedate de decît au construcţia subordonatei corespunzătoare părţii de propoziţie din regentă la care se face referirea. De exemplu, dacă referirea se face la subiect, propoziţia de excepţie se introduce prin conjuncţii specifice subiectivei :
Alta nu-i de făcut, decît să înşomoltăcim motanul. Creangă, p. 174.
CORELATIVUL PROPOZIŢIEI DE EXCEPŢIE
§ 877. Cînd se insistă asupra imposibilităţii de a se realiza cumulul, propoziţia de excepţie are drept corelativ adverbul mai, care stă pe lingă predicatul regentei :
340
PROPOZIŢIA PREDICATIVA SUPLIMENTARA
N-a stat mult la gînăuri spre a vedea că alta nu-i mai rămîne decît să spele degrabă putina. Caragiale, o. ii 232.	,
MODURILE FOLOSITE ÎN PROPOZIŢIA DE EXCEPŢIE
§ 878. Predicatul propoziţiei circumstanţiale de excepţie poate sta la modurile indicativ, condiţional-optativ şi prezumtiv, afară de propoziţia circumstanţială de excepţie introdusă prin decît, al cărei predicat poate sta şi la conjunctiv.
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ DE EXCEPŢIE ŞI ALTE SUBORDONATE
§ 879. Unele propoziţii modale comparative introduse prin decît exprimă pe lingă valoarea de mod şi pe aceea de excepţie (vezi § 832).
BIBLIOGRAFIE
FVLVIA Ciobanii, Cu privire la construcţiile care exprimă cumulul şi excepţia, tn le XI (1962), p. 375-386.
PROPOZIŢIA PREDICATIVĂ SUPLIMENTARĂ
§ 880. Propoziţia predicativă suplimentară exprimă o acţiune simultană cu acţiunea regentei, referitoare la subiectul, complementul direct sau complementul indirect al regentei; ea corespunde elementului predicativ suplimentar :
a.	cu referire la subiectul regentei:
Am luat un soldat care ştia drumul peste culme şi am pornit-o aşa cum, mă găseam. Camil Petrescu, u. n. 199.
Se văd parcă pilcurile de oameni cum trec de pe un munte pe altul, cum ocolesc prăpăstiile, cum coboară pe potecile înguste spre gura minei. Bogza, A. I. 158.
b . cu referire la un complement direct din regentă :
Astfel o păstrează el cum a fost. Sadoveanu, o. xvi 206,
Aş simţi-o că-i aproape şi ar şti c-o înţeleg. Eminescu, o. i 157.
c.	cu referire la un complement indirect di n regentă:
Mă uitam la ei, cum erau absorbiţi de în văţătură; admiram fericita lor receptivitate. Galaction, o. g. 51.
Ipate se trezeşte într-o zi cu socru-său că vine şi-l cheamă la nunta unui frate al femeii sale. Creangă, p. 169.
PRIN CE SE INTRODUCE PREDICATIVA SUPLIMENTARĂ. MODURILE
341
PRIN CE SE INTRODUCE O PROPOZIŢIE PREDICA. TIYĂ
SUPLIMENTARĂ
§ 881. Propoziţia predicativă suplimentară poate fi introdusă prin :
a.	conjuncţiile că şi să:
Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană... mai trebuie să-şi bată joc de casa mea f Creangă, p. 28.
îşi lasă şi boul să le moară şi casa să le ardă şi năvălesc unde cade veste despre ceva. Sadoveanu, o. x 351.
b.	pronume şi adjective pronominale relăţiv-interogative sau ne-hotărîte :
Ba o ştiu eu de cîte e în stare. Sadoveanu, o. x 626.
Te cunosc eu cîte parale joci. Sadoveanu, o. xvii 372.
c.	adverbele (aşa) cum, precum, cît şi ce adverbial :
Eu te văd răpit de farmec
Cum îngîni cu glas domol. Eminescu, o. i 110.
Satul ar face mai bine dac-ar lăsa lucrurile aşa cum sînt. Slavici, n. i 157.
Acea culme înverzită
O revăd precum o ştiu. Macedonski, o. i 8.
M-a luat groaza cînd am trecut pe lîngă lan şi l-am văzut cîtu-i de mare. Creangă, p. 157.
Nu l-ai văzut ce iritat era? Caragiale, o. ii 63.
MODURILE FOLOSITE ÎN PROPOZIŢIA PREDICATIVĂ
SUPLIMENTARĂ
§ 882. Propoziţiile predicative suplimentare introduse prin conjuncţia că, prin pronume sau adjective pronominale şi prin adverbe au predicatul de obicei la modul indicativ (vezi toate exemplele de la § 880 şi 881); ele se pot construi şi cu modul prezumtiv sau condiţional-optativ : Mă regăsesc în fiecare poezie de A. Toma, aşa cum gîndeam, simţeam şi aş fi scris şi eu pe atunci. Galaction, o. g. 550.
Propoziţiile introduse prin conjuncţia să se construiesc cu modul conjunctiv.
Valoarea modurilor este aceeaşi ca şi în propoziţiile independente.
BIBLIOGRAFIE
Mioara Avram, In legătură cu discuţia asupra „numelui predicativ circumstanţial", în LR X (1961), p. 545-550.
342
VORBIREA DIRECTA $1 INDIRECTA
VORBIREA DIRECTĂ ŞI INDIRECTĂ
§ 883. Redarea de către vorbitor a cuvintelor cuiva (fie ale persoanei care vorbeşte, fie ale altei persoane) se poate face în două feluri, cu ajutorul a două procedee sintactice : v o r b i r e a directă şi vorbirea indirectă.
Observaţie. Pentru vorbirea directă şi indirectă se mai folosesc şi termenii stil direct şi stil indirect.
în ambele procedee comunicarea reprodusă este introdusă prin aşa-numitele cuvinte de declaraţie, care pot fi exprimate sau subînţelese. Diferenţa esenţială dintre cele două procedee este determinată de raportul sintactic dintre textul reprodus şi cuvîntul de declaraţie care îl introduce : dacă textul reprodus este independent, din punct de vedere sintactic, faţă de cuvîntul de declaraţie, avem a face cu vorbire directă; dacă textul reprodus se află în raport de subordonare faţă de cuvîntul de declaraţie, avem a face cu vorbire indirectă :
Prietenul meu mi-a spus: — Să vii să mă vezi [vorbire directă].
Prietenul meu mi-a spus să vin să-l văd [vorbire indirectă].
De asemenea, o deosebire importantă este aceea că vorbirea directă prezintă toate tipurile de intonaţie (enunţiativă, interogativă, enunţiativ-exclamativă sau interogativ-exclamativă), pe cînd vorbirea indirectă numai un singur tip, şi anume intonaţia enunţiativă (vezi § 1028).' n afară de aceste două deosebiri, mai sînt şi altele, mai puţin importante, care vor fi arătate mai departe (§ 891 şi 892).
VORBIREA DIRECTĂ
CUVINTELE DE DECLARAŢIE
§ 884. Vorbirea directă este reproducerea unei comunicări introduse printr-unul sau mai multe cuvinte de declaraţie, fără a fi subordonată gramatical acestora. Cuvintele de declaraţie sînt cel mai adesea verbe sau locuţiuni verbale, dar, uneori, pot fi şi substantive sau expresii care îndeplinesc rolul verbelor.
între verbe (şi locuţiuni verbale), mai obişnuite sînt cele care înseamnă ,,a spune, a întreba, a răspunde”. Acestea sînt verbele de declaraţie propriu-zise :
M păşi dinaintea domniţei şi cu buzele tremurînde îi zise: — „Domniţă ! Am cutezat într-o zi îngrozitoare să răpesc de pe capu-ţi acest jalnic văV\ Odqbescu, s. i 129.
Odată, ieşind supărat de la Mitropolie, îl întîlneşte părintele Arbore de la Bîrnovschi, şi-l întreabă:
—	De unde vii, părinte Isaie? Creangă, a. 140—141.	,
Paşa a început să ţipe:	,	'
—	Se-neacă, părinte, copilul!. . . Ce faci? CĂRAGIALE, o. 1130.
CUVINTELE DE DECLARAŢIE
343
îl cunoscu numaidecît şi dete drumul unui strigăt de mirare:
—	Apoi îl cunosc! Aista-i Ilie Buzărlan al nostru! Sadoveanu, o. m 183.
în afară de verbele discutate, mai apar cu această funcţiune şi alte verbe, locuţiuni verbale sau expresii care, redînd acţiuni însoţitoare ale actului vorbirii, au în această situaţie, în conţinutul lor semantic, şi noţiunea de a comunica. Datorită conţinutului lor semantic şi funcţiunii lor de a introduce comunicarea reprodusă, aceste verbe sînt asimilate la categoria verbelor de declaraţie :
Cină se ridicaseră oşti... domnia-sa îşi răsfrînsese buzele:
—	Iar pacoste pe Ţară... Sadoveanu, o. iii 152.
De unde ştii? s-a mirat diacul Radu. Sadoveanu, o. xviii 38. Se opri o clipă, apoi începu a rîde:
—	Ştii dumneata, frate, de ce înşir eu atîtea palavre cîteodatăf Sadoveanu, o. iii 209.
A făcut rînduială Goraşcu Haramin:
—	Bine este, înainte de toate,, să bem vinul. Sadoveanu, o. xviii 13. în stilul popular, în locul verbului de declaraţie apar uneori expresii
nominale care joacă rolul acestui verb :
Mai ales acum, cînd se ridicase cîteva fete frumuşele în sat la noi şi începuse a mă scormoli şi pe mine la inimă. Vorba ceea:
—	Măi Ioane, dragi ţi-s fetele?
—	Dragi.
—	Dar tu lor?
—	Şi ele mie... Creangă, a. 51.
D-apoi vara... cu fetele pe cîmpie... după cules ... sulcină de pus pintre straie, cine umbla? Povestea cîntecului:
Fă-mă, Doamne,, val de tei Şi m-aruneâ-ntre femei ! Creangă, a. 64.
Mai rar, vorbirea directă este introdusă prin substantive care aparţin sferei verbelor de declaraţie :
Cuvintele mamei lui „să nu întîrzii de la masă /” l-au urmărit toată dimineaţa.	.
Observaţie- După cura se vede din exemplele de mai sus, cuvintele de declaraţie pot avea diverse determinări. Verbele au subiect, complement direct sau indirect, complemente circumstanţiale ; determinări mai obişnuite şi caracteristice, folosite mai ales cînd verbul de declaraţie precedă comunicarea reprodusă, sînt cele reprezentate de cuvinte care anunţă că urmează o comunicare {aşa, astfel, următoarele etc.):
> Iar Buzescu Preda, cum tl tntllni,	;
li ieşi nainte şi astfel ii vorbi:	..
—	„Daca nu ţi-e frică ş-ai credinţă-n tine,	'	'
O, tătare ! vino să te b'afi- cu mine !” Bolintineanu, P. I 6*	« .1l. i.	. ţ
344
VORBIREA DIRECTA ŞI INDIRECTA
LOCUL CUVINTELOR DE DECLARAŢIE
§ 885. Verbul de declaraţie (cu complinirile lui) poate preceda comunicarea reprodusă, poate fi intercalat în această comunicare, constituind o propoziţie incidenţă, sau se poate afla la sfîrşitul comunicării, în cazul intercalării există două situaţii: verbul de declaraţie poate fi situat fie în mijlocul unei propoziţii, fie între două propoziţii sau două fraze ale aceleiaşi comunicări.
a.	Verbul de declaraţie precedă comunicarea reprodusă :
Aău-ţi aminte, odată
Spuneai: „Foi cînta bucuria/” Banuş, p. 120.
Horea m-a chemat,
Crişan m-a strigat:
—	Vino, Cloşcă, iute vină,
Să trîntim cu ăomnii-n tină. Beniuc, v. 155.
b.	1. Verbul de declaraţie este intercalat în mijlocul unei propoziţii din comunicarea reprodusă:
—	Pînă atuncea, noi pădurarii, s-a amestecat Nastasă, împresurăm locurile şi le aflăm mistreţilor mocirla unde hălăduiesc. Sadoveanu, o. xviii 70!
Observaţie. Adesea verbul de declaraţie este intercalat Intre un vocativ şi propoziţia din care face parte acest vocativ :
Iar clrpaciul care era cu aceşti,
Împărate!, zise, mulfi ani să trăieşti! Pa NN, P. v. I 31.
—	Moşnege, moşnege! zise baba, nu rtde: că şi aista-i făptura lui Dumnezeu, ca şi noi. CREANGĂ, O. 40.
2.	Verbul de declaraţie este intercalat între două propoziţii sau fraze ale comunicării reproduse :
—	Hu-te! îi zise apoi. De ce-ai venit ? Slavici, n. i 105.
—	Nu-i glumă, dom1 primar! făcu ţăranul reluîndu-şi glasul umil
obişnuit. Că porcul mi l-a luat perceptorul la bir, porumb n-avem, lemne n-avem şi-mi ţipă copiii toată ziua de foame şi de frig. Rebreanu, r. i 235.	’	'
c.	Verbul de declaraţie urmează după comunicarea reprodusă:
-Fost-a mare cumpăt, creştinilor_____s-a dezumflat crîşmarul,
clătindu-şi fruntea pleşuvă. Sadoveanu, o. xviii 11.
Care dintre băieţii ăi mici e aicea? întreabă jupînul. Caragiale, o. i 134.
.......... DEASA folosire a verbului a zice
§ 886. Un caz special îl constituie folosirea repetată a verbului a zice la persoana I sau a IlI-a, astfel că o comunicare este întreruptă de cîteva ori în decursul exprimării ei de intercalarea acestui vşrb. Repetarea exagerată, devenită tic, a verbului a zice are caracter neliterar (vezi § 971).
ABSENTA VERBULUI DE DECLARAŢIE
345
Că la teatru mereu... Zic: „Are lojă gratis!" „Da, zice el, la şosea de două ori pe zi, dimineaţa şi searaV\ „Tot gratis/” zic eu. „Da vara la Sinaia, tot gratis? zice el; de unde atîta lux?'1'1 Caragiale, o. i 228—229.
Uneori acest verb capătă rolul unei adevărate unelte gramaticale servind la marcarea vorbirii directe şi la distingerea ei de cea indirectă, în acest caz verbul poate sta alături de alt verb de declaraţie, la un timp diferit de al acestuia :
Mi-a spks, zice: să vă duceţi la cutare să-i daţi cartea.
Observaţie. în limba mai veche, verbul a zice Ia gerunziu introduce vorbirea directă alături de alt verb de declaraţie :
întrebă cu milă pe cei doi ţărani, zicîntl:
—- Oameni buni! se vede că omul cel din car e bolnav... Creanga, p. 329.
ABSENŢA VERBULUI DE DECLARAŢIE
§ 887. De la situaţii în care vorbirea directă este introdusă prin verbe exprimînd în mod vag sensul de „a spune”, se ajunge la introducerea comunicării reproduse prin verbe exprimînd acţiuni care precedă imediat comunicarea respectivă sau care o însoţesc (dar fără nici o legătură cu sensul verbelor de declaraţie) sau, pur şi simplu, la redarea ei fără nici o introducere (ultimul procedeu este folosit mai ales în redarea dialogurilor). Prin omiterea verbului de declaraţie se obţine un stil cu o pondere afectivă mai mare atunci cînd vorbirea directă e introdusă prin verbe care precedă comunicarea şi un stil mai concentrat atunci cînd comunicarea nu e introdusă prin nimic.
a.	Andrieş ridică privirile şi Gheorghiţă Răăucan sări din şa:
—	Aici, la rateşul lui Căpriţă, găsim, stâpîne, de toate. Sadoveanu,
o. iii 158.	’
Se întoarse către Costea:
—	S-aşteptăm şi noi aici, cu toţi ceilalţi. Sadoveanu, o. iii 196.
b.	Cum a intrat în clasă, s-a aşezat pe catedră încruntat, a strigat catalogul şi pe urmă:
—	Cănuţă! Caragiale, o. i 131.
Jupînul Gligorcea nu prea avea la inimă domnia nouă a lui Ion-vodă.
—	Nu-mi prea place mie cum a pornit-o de la început. Sadoveanu,
o. iii 152.	/
De omorît nu l-a omorît jupînul, că jupînul nu era om aşa de rău... Dar...	’
—	Unde ai căzut, ticălosule? Caragiale, o. i 133.
N-apuc-a merge nici douăzeci de prăjini, şi prrrl se rupse un capăt!
—	Na; asta încă-i una!
—	Vai de mine, moş Nichifor, avem să înnoptăm în pădure!
—	la nu mai meni a rău, jupînesicâ-Jiăi, că doar... Creangă,
P. 124. .......... ’	'
346
VORBIREA DIRECTA Şl INDIRECTA
VOEBIBEA IÎTDIEECTÂ
«APORTUL DINTRE VORBIREA INDIRECTA ŞI PROPOZIŢIILE COMPLETIVE, SUBIECTIVE, PREDICATIVE ŞI ATRIBUTIVE
§ 888. Vorbirea indirectă reproduce comunicarea cuiva subordo-nînd-o unui cuvînt de declaraţie. Propoziţia subordonată imediat cuvîn-tului de declaraţie, în vorbire indirectă, este de obicei o completivă directă, dar poate fi şi subiectivă, predicativă sau atributivă :
Şi eu zic că nu mi-i rău...
Lacrimile-mi curg pârău. Jarnîk-BÎrseanu, d. 151 [completivă directă].
Se zice că o doctoroaie dă ochi ca serdăreasa Zinca asta nu se află în toată Ţara Romînească. Camil Petrescu, o. i 365 [subiectivă].
întrebarea e dacă mai vine [predicativă].
Răspunsul că va fi primit i s-a dat a doua zi [atributivă].
Dar sfera vorbirii indirecte nu coincide întru totul cu sfera propoziţiilor completive, subiective, predicative şi atributive. Pe de o parte, sfera vorbirii indirecte este mai largă, întrucît în ea pot fi cuprinse, în afară de propoziţia completivă sau celelalte propoziţii subordonate imediat euvîntului de declaraţie, şi alte feluri de propoziţii, subordonate acestora, care erau subordonate şi în vorbirea directă. De exemplu :
Zice că la Praguri s-ar fi aflînd voinici care uneori se mînie că nu le-a izbîndit bine o treabă, şi apoi trag cu săgeata în nouri. Sadoveanu, o. xvm 20 [două atributive şi o cauzală].
Pe de altă parte, sfera vorbirii indirecte este mai strimtă, pentru că ea poate fi subordonată numai unui cuvînt de declaraţie, în timp ce propoziţiile completive, subiective, predicative şi atributive pot fi subordonate unei categorii mult mai numeroase de verbe şi, respectiv, substantive. De exemplu, propoziţiile completive directe pot fi subordonate oricărui verb tranzitiv :	‘
Du-te la împăratul şi cere să-ţi dea douăzeci de corăbii. Ispi-rescu, l. 23.
TRANSPUNEREA PROPOZIŢIILOR PRINCIPALE DIN VORBIREA DIRECTA ÎN VORBIREA INDIRECTA
§ 889. Trecerea de la vorbirea directă la vorbirea indirectă comportă două serii de modificări în structura propoziţiilor care constituie comunicarea reprodusă. Unele modificări decurg din faptul că propoziţiile respective intră în raport de subordonare faţă de cuvîntul de declaraţie ; cealaltă serie de modificări decurge din faptul că comunicarea nu este transmisă de vorbitorul însuşi, ci de povestitor.	'
TRANSPUNEREA DIN VORBIREA DIRECTA IN VORBIREA INDIRECTA
34?
Propoziţiile principale sînt transpuse în vorbirea indirectă în mod diferit, după conţinutul lor.
1.	a. Astfel, propoziţiile enunţiative neafective (neexclamative) din vorbirea directă devin propoziţii subordonate introduse de obicei prin că (în limba mai vecbe şi popular şi prin cum că, precum că) şi îşi păstrează caracterul enunţiativ. De exemplu :
Toată lumea zicea că el o iubeşte şi că este hotărîl a o lua. Negruzzi, s. i 47.	*
Striga în gura mare că crapă de foame. Creangă, p. 241,
Cu plecăciune apoi i-arată Cum că din suflet s-a bucurat
De întîmplarea cea minunată. Alexandrescu, o. 228 [enunţiative propriu-zise].
Mi-a spus că ar pleca acasă [enunţiativă optativă].
Zice c ă l-o fi luat cineva [enunţiativă dubitativă].
O situaţie specială prezintă enunţiativele imperative cu imperativul : în vorbirea indirectă ele pierd conţinutul imperativ şi devin enunţiative propriu-zise. în plus, în aceste propoziţii, în locul imperativului se foloseşte conjunctivul. Astfel, propoziţiile :
Du-te şi încearcă să ajungi la timp devin :
Mi-a spus să mă duc şi să încerc să ajung la timp.
b.	Propoziţiile enunţiative afec ti ve (exclamative) pierd caracterul afectiv (exclamativ) cînd trec din vorbirea directă în vorbirea indirectă pentru că toate trăsăturile care exprimă caracterul afectiv al acestor propoziţii dispar în vorbirea indirectă.
Astfel, caracterul afectiv al propoziţiilor enunţiative exclamative este exprimat fie prin interjecţii, fie prin adverbe exclamative sau pronumele relativ-interogativ ce, fie prin conjuncţia că sau printr-o topică neobişnuită, la care se adaugă şi o intonaţie caracteristică. în vorbirea indirectă, aceste procedee nu pot fi întotdeauna păstrate, deoarece raportul sintactic strîns impune propoziţiei subordonate o construcţie mai mult sau mai puţin fixă ; de aceea ele sînt adesea înlocuite prin procedee gramaticale (superlative etc.) sau lexicale (exprimarea prin cuvinte a stării afective) şi, chiar dacă sînt păstrate, îşi schimbă uneori conţinutul lexical şi gramatical. în felul acesta, propoziţiile enunţiative exclamative devin enunţiative propriu-zise:	’	'
Vorbire directă: Mi-a spus: „Uf! Ce cald e/”
Mi-a spus: „Cît de frumos lucrează tovarăşul X /”	*7 '
Mi-a spus: „Of! Că multe mai ceri şi tu /”
,, Vorbire indirectă: Mi-a spus că e foarte cald sau Mi-a spus ce cald e.
Mi-a spus că tovarăşul X lucrează foarte frumos sau Mi-a spus cît de frumos lucrează tovarăşul X. ~	7	/
Mi-a reproşat că cer prea multe.	v
Observaţie. în propoziţiile din vorbirea indirectă că introduclnd in vorbirea directă o propoziţie principală a devenit conjuncţie subordonatoare.	•
348
VORBIREA DIRECTA ŞI INDIRECTA
j Propoziţiile enunţiative optative exclamative transpuse în vorbirea indirectă pierd şi ele caracterul exclamativ. în cadrul propoziţiilor enunţiative optative exclamative distingem două categorii diferite, care se comportă diferit şi în procesul transpunerii de la vorbirea directă la cea indirectă :
—	unele sînt propoziţii optative pe lîngă care se subînţelege cîte o propoziţie condiţională. De exemplu : Cum aş mai pleca la munte! Ce-aş mai cînta! (subînţeles : dacă aş avea posibilitatea). Aceste propoziţii, transpuse în vorbire indirectă, pot păstra modul optativ, dar devin subordonate şi, bineînţeles, pierd elementele caracteristic exclamative (cum, ce .. . mai) :
Mi-a spus că ar pleca la munte.
Mi-a spus că ar cînta;	,
—	altele sînt, de fapt, propoziţii condiţionale a căror regentă este neexprimată : De-ar veni primăvara! Numai dacă n-aş pierde trenul! Numai să nu se supere! Acestea, redate în vorbirea indirectă, pot lua formă explicită de condiţionale, subordonate unor regente exprimate (care acum sînt subordonate cuvîntului de declaraţie). De exemplu :
Mi-a spus că ar fi bucuros dacă ar veni primăvara.
Mi-a spus c & ar putea ajunge la timp numai dacă n-ar pierde trenul.
Ambele categorii de propoziţii enunţiative optative exclamative mai pot fi redate în vorbirea indirectă şi ca subordonate (completive) ale unui verb cu sensul „a dori” (care la rîndul lui este subordonat verbului de declaraţie):
Mi-a spus că ar dori (doreşte) să plece la munte
Mi-a spus că ar dori (doreşte) să vie primăvara etc.
Propoziţiile enunţiative imperative exclamative transpuse în vorbirea indirectă devin enunţiative propriu-zise, comportîndu-se la fel ca enunţiativele imperative fără caracter afectiv (vezi punctul a):
Vorbire directă: Mi-a spus: „Să nu faci asta!"
Mi-a spus: „Fii vigilent/”
Vorbire indirectă : Mi-a spus să nu fac asta.
Mi-a spus să fiu vigilent.
2.	Propoziţiile interogative transpuse în vorbire indirectă devin interogative indirecte. Dar sfera propoziţiilor interogative indirecte nu e identică cu sfera propoziţiilor interogative transpuse în vorbire indirectă. Anume, propoziţiile interogative în vorbire indirectă sînt introduse numai prin cuvinte de declaraţie, în timp ce interogativele indirecte sînt subordonate categoriei mai mari a cuvintelor de informare (în care se cuprind şi cuvintele de declaraţie). Datorită elementului regent diferit, şi categoriile de subordonate pe care le prezintă interogativele indirecte în general şi interogativele indirecte în vorbire indirectă sînt diferite: interogativele indirecte pot fi completive directe sau indirecte, subiective, predicative sau atributive, în timp ce interogativele în vorbire indirectă pot fi numai completive directe, subiective, predicative sau atributive (vezi § 749).
TRANSPUNEREA DIN VORBIREA DIRECTA IN VORBIREA INDIRECTA
349
Propoziţiile interogative sînt transpuse în vorbirea indirectă în mod diferit după cum sînt totale sau parţiale.
■ Astfel, interogativele totale sînt introduse în vorbirea indirectă prin conjuncţia dacă:
Ce mă mai întrebi dacă am... să te mai şi iubesc? Slavici, N. II 219 ;
interogativele parţiale, introduse în vorbirea directă prin pronume, adjective sau adverbe pronominale interogative, nu-şi schimbă în vorbirea indirectă construcţia, pronumele, adjectivul sau adverbul interogativ servind şi la introducerea subordonatei provenite din întrebare : Mult mă-ntredbă sfîntul soare Ce m-am uscat din picioare? doine, 75.
M-a întrebat ce carte vreau să-mi aducă.
Musca vara zbîrnăind ' Şi pe ţînţar întîlnind,
Oprindu-se l-a-ntrebat
Dă ce e el cocoşat. PanN, p. a. i 80.
O prietenă comună m-a întrebat cum pot fi atît de lipsit de inimă. Camil Petrescu, u. n. 135.	■	’
TRANSPUNEREA PROPOZIŢIILOR SUBORDONATE DIN VORBIREA DIRECTA i	ÎN VORBIREA INDIRECTĂ
.	§ 890. Propoziţiile care sînt subordonate în vorbirea directă rămîn
în vorbirea indirectă subordonate aceloraşi regente şi nu îşi modifică construcţia sintactică (modificările se produc la regentele lor, care, din principale, devin subordonate ale cuvintelor de declaraţie), cn excepţia transformărilor referitoare la persoană şi la adverbele de apropiere şi de depărtare (vezi § 891).
Vorbire directă : Mi-a spus: dacă vei lucra bine, vei fi evidenţiat. Nu pot veni, deoarece plec din oraş.
Deşi ţi-ai îmbunătăţit munca, mai ai încă multe lipsuri.
- Vorbire indirectă : Mi-a spus că, dacă voi lucra bine, voi fi evidenţiat.
y Mi-a spus că nu poate veni, deoarece pleacă din oraş.
Mi-a spus că, deşi mi-am îmbunătăţit munca, mai am încă multe lipsuri.
SCHIMBĂRI IMPUSE DE TRANSPUNEREA DE LA SITUAŢIA VORBITORULUI LA CEA A POVESTITORULUI
§ 891. Pentru reproducerea spuselor cuiva în vorbirea indirectă este necesară transpunerea de la situaţia (în spaţiu, în timp etc.) a vorbitorului la aceea a povestitorului. Schimbările cele mai importante sînt cele privitoare la persoană, deoarece forma personală a verbului şi diversele pronume care variază după persoană (pronumele personal, reflexiv;
350
VORBIREA DIRECTA ŞI INDIRECTA
de întărire şi posesiv) caracterizează cel mai bine raportul dintre cel care vorbeşte şi cel care îi redă vorbirea.
1.	în vorbirea indirectă, forma personală a verbului şi pronumele cu forme diferite după persoană variază numai în funcţie de persoana la care se referă comunicarea făcută în vorbire indirectă. Mei persoana care povesteşte, nici persoana căreia îi adresează povestitorul comunicarea nu determină schimbări în această situaţie.
Cu plecăciune apoi i-arată. . .	.
Cum că doreşte supus să-i fie,
Că totdauna el l-a iubit,
Că pentru dînsul vieţi o mie
Să le jertfească e mulţumit. Alexandrescu, o. 228 (vorbire directă: îi spune: doresc să-ţi fiu supus, totdeauna te-am iubit...).
I-am explicat că dacă face scandal şi se află despre întîmplare, eu o să trec drept nebun, dar pe socoteala ei are să se rîdă ca de o paparudă. Camil Petrescu, u. n. 132 (vorbire directă: i-am explicat: dacă faci scandal şi se află despre întîmplare, eu o să trec drept nebun, dar pe socoteala ta...).
Au început a vorbi ele înde ele că spinul de feli nu samănâ în partea lor nici la chip, nici la bunătate. Creangă, p. 210 (vorbire directă : au început a vorbi: spinul nu samănă în partea noastră...).
I-am spus să se ducă acasă (vorbire directă: i-am spus: du-te acasă).
Observaţie. Uneori subiectul subordonatei (propoziţia care cuprinde comunicarea reprodusă) coincide cu subiectul regentei (al verbului de declaraţie); tratamentul prenumelor personale şi al formelor personale ale verbului insă este acelaşi cu cel din situaţiile descrise mai sus :
Tu te lauzi că ai făcut armata? că ai fost sergent? M. Sadoveanu, Opere, voi. al III-lea ^Bucureşti, 1943), p. 12 (vorbire directă : tu spui: am făcut armata...).
2.	în ce priveşte adverbele, prenumele şi adjectivele pronominale demonstrative de apropiere şi de depărtare, există trei posibilităţi de tratament în procesul de transpunere în vorbirea indirectă; ele pot ră-mîne neschimbate sau se pot transforma în două direcţii: adverbele şi pronumele de apropiere pot deveni adverbe şi pronume de depărtare sau invers. Aceste transformări se produc în funcţie de situaţia în timp şi în spaţiu a povestitorului şi a persoanei la care se referă comunicarea reprodusă :
a.	Demonstrativele de apropiere devin de depărtare.
Mătuşică, vîră-te ici în sacul acesta. Creangă, p. 176 (vorbire indirectă : i-am spus să se vîre acolo în sacul acela).
Şezi aici pînâ despre ziuă. Creangă, p. 97 (vorbire indirectă: mi-a spus să stau acolo pînă despre ziuă).
Să ştii, stăpîne, că aici sîntem pe moşia unei Gheonoaie. Ispirescu, l. 4 (vorbire indirectă: i-am spus că acolo se află pe moşia unei Gheonoaie).	'
ATITUDINEA POVESTITORULUI FAŢA DE COMUNICAREA REPRODUSA
351
Pleacă acum, în momentul acesta, că pe urmă o să fie prea tîrziu (vorbire indirectă : mi-a spus să plec atunci, în momentul acela, că pe urmă...).
b.	Demonstrativele de depărtare devin de apropiere.
Du-te acolo unde lucrează tatăl tău şi spune-i să vină la mine (vorbire indirectă : mi-a spus să vin aici, unde lucrezi tu, tată, şi să-ţi spun să te duci la el).
c.	Demonstrativele de apropiere sau de depărtare rămîn neschimbate.
Văzînd o căsuţă tupilată... a bătut la poartă. Atunci se aude dinlăuntru un glas.. .
„Cine-i axolot" Creangă, p. 90 (vorbire indirectă : un glas a întrebat cine-i acolo).
Unde lovea el eu nuiaua,... acolo, ţîşt! şi dînsa. Ispirescu, l. 34 (vorbire indirectă : a spus că unde lovea el cu nuiaua, acolo venea şi dînsa).
Peste cîteva zile, cînd vei ajunge acolo, vei afla ce s-a întîmplat (vorbire indirectă : i-am spus că, peste cîteva zile, cînd va ajunge acolo, va afla. . .).
Observaţie. Uneori aceleaşi propoziţii pot fi transpuse din vorbirea directă in vorbirea indirectă în două feluri, în ce priveşte adverbele şi pronumele de apropiere sau de depărtare. Astfel, dacă povestitorul se află în acelaşi loc cu persoana la care se referă comunicarea, adverbele şi pronumele în discuţie rămîn neschimbate :
Măluşică, vtră-te aici în sacul acesta! devine i-am spus să se vire aici In sacul acesta„ Dacă povestitorul nu se află în acelaşi loc cu persoana la care se referă comunicarea, aceleaşi adverbe şi pronume se transformă aşa cum s-a văzut mai sus (categoria a).
ATITUDINEA POVESTITORULUI FAŢA DE CONŢINUTUL COMUNICĂRII REPRODUSE
§ 892. Din felul cum este relatată comunicarea în vorbire indirectă se cunoaşte sau nu atitudinea povestitorului faţă de conţinutul comunicării reproduse.
O posibilitate de marcare a atitudinii povestitorului este de natură gramaticală: folosirea modurilor. Astfel, dacă în vorbirea indirectă se păstrează modul folosit în propoziţia corespunzătoare din vorbirea directă, nu se poate şti care este atitudinea povestitorului: din fraza zice că a lipsit fiindcă a fost bolnav (corespunzătoare frazei în stil direct zice: am lipsit fiindcă am fost bolnav) putem înţelege tot atît de bine că povestitorul îl crede pe cuvînt pe cel care a absentat sau că nu îl crede. Dacă însă modul verbului din vorbirea indirectă nu este acelaşi cu modul verbului din vorbirea directă corespunzătoare, atitudinea povestitorului poate fi cunoscută. Anume, dacă un indicativ din vorbirea directă devine condi-ţional-optativ sau, mai ales, prezumtiv, este clar că povestitorul îşi manifestă neîncrederea, îndoiala asupra comunicării relatate :
Zice că ar avea el cartea.
Zice că a lipsit fiindcă ar fi fost bolnav.
într-o frumoasă precuvîntare,
352
VORBIREA DIRECTA ŞI INDIRECTA
îi dovedeşte c-ar fi avînd
Nişte hrisoave arătătoare
Ce-au făcut urşii, său, nu ştiu cină. Alexandrescu, o. 228.
Altă posibilitate de marcare a atitudinii de neîncredere a povestitorului este folosirea unor mijloace lexicale şi anume :	.
—	verbe de declaraţie care exprimă îndoiala :
Pretinde că a fost bolnav;
—	cuvinte şi construcţii incidente, adverbe şi expresii care, de asemenea, exprimă îndoiala : cică, chipurile, pasămite, vorba vine etc. :
Mă ţin la soare, cape un cocostîrc !...ian aşa!... numai intr-un picior... cică să mă înveţe a face marş. Alecsandri, t. 4 ;
—	o propoziţie incidenţă care exprimă şi ea îndoiala, rezerva asupra celor relatate :
Spune că vine cu intenţii bune, dacă putem, să-l credem.
Cele două tipuri de mijloace (gramatical şi lexical) sînt suficiente fiecare în parte pentru exprimirea atitudinii povestitorului. Uneori însă apare cumulul de mijloace, procedeul gramatical combinat cu cel lexical :
Răspunse că ar fi, cică, şi el de aceeaşi părere.	.
Se observă că atitudinea povestitorului este marcată, şi, deci se poate cunoaşte, numai atunci cînd este defavorabilă comunicării reproduse, cînd aceasta din urmă este considerată îndoielnică şi povestitorul nu îşi însuşeşte conţinutul ei. Atitudinea favorabilă, însuşirea conţinutului comunicării reproduse de către povestitor, nu este marcată şi de aceea nu poate fi cunoscută numai din fraza respectivă.
VORBIREA DIRECTĂ LEGATĂ
§ 893. Limba populară, care se caracterizează printr-un număr mai mic de subordonate, cunoaşte şi vorbirea directă legată; în acest caz vorbirea directă este introdusă printr-o conjuncţie subordonatoare, de obicei că:
Iar el fără prelungire îi dete răspuns în grab
Cum că părul din cap, zise, îl am de cînd m-am născut. Pann, n. h. 73.
S-a pogorît Maica Domnului la mine şi zice: pecum că, Ioane, cînd ăi ajunge la fîntînă sUb deal. o să-ţi iasă înainte... Caragiale,
o.	vi 280.	’
Eu, să fiu în locul ăluia de la gospodărie, cînd i-aş auzi că plăteşte-mi: ce?! na, plată! Preda, d. 83.
în situaţiile care nu impun schimbări de persoană între vorbirea directă şi cea indirectă, deosebirea dintre vorbirea directă legată şi vorbirea indirectă este mai puţin evidentă :
Ce să zică.. . răspunde unul, ia întreabă că muieţi-s posmagii ?
Creangă, p. 331.
VORBIREA INDIRECTĂ LIBERĂ. AMESTEC DE PROCEDEE DIFERITE
353
în acest exemplu, faptul că ultima propoziţie este în vorbire directă (legată), deşi introdusă printr-o conjuncţie, este dovedit de inversiunea predicatului şi subiectului.
Vorbirea directă legată este un procedeu permis în limba literaturii artistice, dar nerecomandabil în stilul ştiinţific.
VOEBIEEA INDIEECTĂ LIBEEĂ
§ 894. Acest procedeu constă în redarea comunicării cuiva în vorbirea indirectă fără a o face însă dependentă de un verb de declaraţie, fără a o introduce printr-o conjuncţie şi, cînd e cazul, păstrîndu-i intonaţia caracteristică (interogativă sau exclamativă). Se foloseşte în mod obişnuit în literatura artistică, pentru redarea gîndurilor cuiva mai ales în monologuri interioare şi, în general, pentru a evita lipsa de afectivitate a vorbirii indirecte şi abuzul de dialoguri. Prin folosirea acestui procedeu personajul a cărui vorbire este redată este pus în scenă : vorbeşte, deci se prezintă el însuşi, şi, în felul acesta, caracterizarea lui este mai vie şi mai convingătoare.
Se spărseseră sticlele şi acum se scurgea rămăşiţa vinului. Ce să facă? La muşteriu, cu cioburi de sticlă nu putea merge. Să fugă? Unde să se ducă? Să se-ntoarcă la prăvălie!... N-are să-l omoare doar. Caragiale, o. i 133.
Carul stă prăvălit intr-o rină, in dosul casei, iar boii se scarpină de garduri. Ba la unii nici n-aveau de ce se scărpina bietele dobitoace. Ce mai trebuie gard ? Să ai năcaz cu el, să-l propteşti şi să-l dregi. M. Sadoveanu, Opere, voi. al III-lea (Bucureşti, 1943), p. 3—4.
§ 895. Uneori, mai ales în limba populară, apare vorbirea indirectă cu intonaţie de vorbire directă, interogativă sau exclamativă :
No — zice — acuma — zice — viu acasă — zice — şi l-oi întreba pe tatâ-tău şi pe mă-ta că vreau să te deie după mine ? scl x (1959), p. 594.
Aşă i-o-nvîrtit pe moş de cap, şi pe babă, că atunce-ni sara să i-o deie pe fată să o ducă! scl x (1959), p. 595.
Aceste situaţii pot fi considerate ca variante din planul limbii vorbite ale vorbirii indirecte libere.
AMESTEC AL UÎTOE PEOCEDEE DIFEEITE DE EEDAEE
A COMUNICĂBII
§ 896. Uneori, în aceeaşi frază pot apărea mai multe procedee de redare a vorbirii unei persoane :
a.	vorbire indirectă şi vorbire directă legată : îi tolocănea mustrîndu-i:
Ba, că „nu vorbesc drept romîneşte, cum vorbeau părinţii lor, ci au corchezit graiul strămoşesc, denu-imai înţelege nimenea"; ba că „face omul
23—c. 4360
354
VORBIREA DIRECTA ŞI INDIRECTA
cu cineva o tovărăşie cit de mică, şi tot urmează învoială între părţi; iar nu aşa cu ochii închişi, căci dacă n-ai carte, n-ai parte, scurtă socoteală'1'1; ba că „de cînd cu străinătatea, v-aţi înstrăinat şi legea şi limba şi inima şi chiar dragostea sătenilor; şi după nepăsarea şi risipa ce o facem, zvîrlind banul pe lucruri de nimica, puţin mai avem de înstrăinatCreangă,. A. 153-154.	’
După cum se vede, fraza începe cu vorbire indirectă (că nu vorbesc. . .^continuă cu cîteva propoziţii care pot fi interpretate şi ca vorbire directă legată şi ca vorbire indirectă (că face omul cu cineva o tovărăşie ...) şi se termină cu vorbire directă legată (că de cînd cu străinătatea v-aţi înstrăinat. ..).
b.	vorbire directă şi indirectă liberă :
în iatacul duduii Matilda, Răţuşca vorbea cu însufleţire. Era acuma o „persoană”, cum o anunţase Fiţa: naltă şi cu forme pline; ochii şi rîsul îi rămăseseră însă tot copilăreşti. Şi glasului îi dădea înmlădieri dezmierdate. Duduia Matilda n-avusese vreme s-o întrebe multe; sta în jîlţ ş-o asculta zîmbind cum îi vorbeşte despre tot ce se putea vorbi.
■	— Mama ar vrea foarte mult s-o roage ceva pe nînăşica [duduia
Matilda]. Mîni chiar nădăjduieşte să poată ve§.i la curte pentru asta. E cam bolnavă, puţintel răcită, ş-a stat două zile în pat. Mi se pare că-i vorba despre musafirul cel nou pe care l-a adus Laurenţiei un cocostîrc. 8-a aflat că-i păgîn şi trebuie creştinat. Cum la cel dintăi copil duduia a arătat rezerve, Răţuşca înţelege bine că această misiune diplomatică a cucoanei Aglaie poate să nu reuşească. La urma urmei Răţuşca îşi dă seama de situaţie şi dă nînăşicăi dreptate. Nici ea, după atîţia ani, n-a izbutit să privească eu simpatie pe Evghenie Ciornei. Pentru ea tot Moşulică a rămas, — cu toate că Laurenţia se supără cînd aude acest cuvînt. Are şi Laurenţia dreptate. E bărbatul ei, — deşi n-a făcut-o fericită. Cel mai hotărît adversar al lui Ciornei rămîne însă tot Adam. Duduia află că fratele cel zbîrlit al Răţuştei nu mai face poezii. E student harnic... SadoveanU, o. viii 301—302.
în prima porţiune (pînă la fraza Cum la cel dintîi copil...), este redată comunicarea personajului (Răţuşca) în vorbire directă, cu păstrarea unor caracteristici specifice limbajului obişnuit al acestui personaj : folosirea persoanei a IlI-a pentru interlocutor şi a diminutivului nînăşica. în porţiunea a doua e redată continuarea comunicării aceleiaşi persoane în vorbire indirectă liberă.
Observaţie. în cadrul acestui tip de vorbire indirectă apar, uneori, forme corupte atribuite persoanei ale cărei cuvinte sînt reproduse.
c.	vorbire indirectă, directă şi indirectă liberă : într-o zi, unul dintre ei, Ţurlea Ion, îi spusese lui Barbu Ilie că s-a săturat de oi... că el le lasă şi se duce. „Unde?” întrebase Barbu Ilie. „Unde-oi vedea cu ochii”, răspunsese Ţurlea, uitîndu-se pierdut în urma trenului. „Dar de ce, cum aşa?” Că nu mai poate, răspunsese Ţurlea întristat. Da, aşa era, nici Barbu Ilie nu mai putea, o să meargă şi el. Preda, d. 24.
CORESPONDENTA TIMPURILOR
355
După cum se vede, pasajul începe cu vorbire indirectă (că s-a săturat...), continuă cu vorbire directă (diversele propoziţii închise între ghilimele), apoi iar cu vorbire indirectă (că nu mai poate...) şi termină cu vorbire indirectă liberă (da, aşa era. . .).
BIBLIOGRAFIE
1.	I. Fischee şi KM. VASILIU, Vorbirea directă şi indirectă, In LR II (1953), nr. 4, p. 35 — 40.
2.	Sanda GOLOPENTIA, Despre o variantă a vorbirii indirecte, în SCL X (1959), p. 593 — 596.
3.	AL. GRAUR, Pentru o sintaxă a propoziţiilor principale, în SG I, p. 122 — 123.
4.	H. JACQUIER, Discours direct lie, în BL XII (1944), p. 7 — 13.
5.	LEO SPITZER, Sur le discours direct IM, în BL XIV (1946), p. 17—45.
CORESPONDENŢA TIMPURILOR
§ 897. Prin corespondenţa timpurilor se înţelege marcarea raportului dintre timpurile predicatelor a două sau mai multe propoziţii care sînt în relaţie (de coordonare sau de subordonare) între ele. ,
Observaţie. Penfru corespondenţa timpurilor se folosesc şi termenii concordanţa timpurilor sau consecuţia timpurilor.
Raporturile temporale (raporturile dintre timpuri) din cadrul coordonării sînt mult mai libere decît cele din cadrul subordonării.
§ 898. La coordonarea copulativă sau disjunctivă numărul predicatelor între care se stabilesc raporturi temporale poate fi mai mare de două, în funcţie de propoziţiile coordonate, fără a pune însă nici o problemă specială.
La subordonare raporturi temporale există în mod obişnuit între două propoziţii (regenta şi subordonata ei); la fel la coordonarea adversativă şi conclusivă. Totuşi, uneori, timpul uneia din cele două propoziţii este influenţat de relaţia sintactică pe care o are şi cu altă propoziţie (de exemplu, raportul temporal existent între o completivă directă cu condiţional-optativul şi regenta ei depinde de faptul dacă completiva este sau nu regenta unei condiţionale); în asemenea situaţii prezentarea corespondenţei timpurilor trebuie să aibă în vedere şi raportul cu a treia propoziţie (vezi § 909 pct. 1).
§ 899. într-o frază dată, acţiunile din regentă sau regente şi din subordonata sau subordonatele respective, ca şi cele din coordonate pot sta între ele în două raporturi temporale :
1.	de simultaneitate;
2.	de nesimultaneitate.
în principiu, raportul de nesimultaneitate poate prezenta două situaţii:
1.	acţiunea din regentă sau din coordonata care ocupă primul loc în frază este anterioară acţiunii din subordonată sau din coordonata care ocupă locul al doilea;
2.	acţiunea din regentă sau din prima coordonată este posterioară acţiunii din subordonată sau din a doua coordonată.
356
CORESPONDENŢA TIMPURILOR
în prima situaţie, raportul temporal este de anterioritate; în cea de-a doua, raportul este de posterioritate.
§ 900. Raporturile temporale se stabilesc şi între fraze între care există o relaţie sintactică (de subordonare sau de coordonare, marcată prin conjuncţii sau prin juxtapunere). Aceste raporturi temporale nu prezintă însă nimic diferit faţă de raporturile corespunzătoare din cadrul frazei pentru că, de fapt, raporturile temporale, ca şi cele de subordonare sau de coordonare, se stabilesc şi aici tot între propoziţii, nu între fraze luate global. Astfel, în exemplul:	’
Mă uit; mi-aduc aminte c-am mai văzut aşa ochi. Cînd eram copil. La Anadolchioi. Cînd soldaţii sultanului au omorît pe tata şi pe mama. Şi pe fraţii tatei şi pe fraţii mamei. Aşa s-a uitat un turc. Sadoveanu, o. xvii 488, temporalele Cînd eram..., Cînd soldaţii... determină propoziţia am văzut... din prima frază. Raportul e de simultaneitate faţă de trecut : subordonatele precizează momentul sau durata de timp în care s-a petrecut acţiunea din regentă. Timpurile întrebuinţate sînt, ca la orice temporală care exprimă acest raport, perfectul compus în regentă, imperfectul şi perfectul compus cu conjuncţia cînd în subordonate (vezi § 916 12).
De asemenea, între frazele următoare, coordonate prin conjuncţia dar, există un raport de simultaneitate redat prin predicatele propoziţiilor principale care, ca la o frază oarecare formată prin coordonare (vezi § 901), sînt amîndouă la acelaşi timp : imperfectul.
Fratele cel sărac — sărac să fie de păcate — tot avea şi el o păreche de boi, dar colea: porumbi la păr, tineri, nalţi de trup, ţapoşi la coarne, amîndoi cudalbi, ţintaţi în frunte, ciolănoşi şi graşi; cum sînt mai buni de înjugat la car, de ieşit cu dînşii în lume şi de făcut treabă. Dar plug, grapă, teleagă, sanie, car, tînjală, cîrceie, coasă, hreapcă, ţăpoi, greblă şi cîte alte lucruri ce trebuiesc omului gospodari, nici că se aflau la casa acestui om nesocotit. Creangă, p. 37-38.
Corespondenţa timpurilor trebuie avută în vedere şi în succesiunea de fraze sau propoziţii (independente) între care nu există nici o relaţie de subordonare sau de coordonare. De exemplu, în pasajul:
în august 1926, profesorul nostru a organizat caravana, ca şi-n ceilalţi ani, cu aceiaşi oameni şi aceleaşi animale.
Ne-am continuat cercetările, hotărîţi, din simpatie pentru el, să-i suportăm din nou distracţiile şi capriciile.
Domnu Stamatin (aşa îi ziceam, deoarece era cu mult mai în vîrstă decît noi) se prezenta ca un fel de ţîrcovnic firav, cu bărbuţă rară şi chelie precoce, care se uita foarte de aproape şi atent prin ochelarii lui, disjungînă şi reclădind elementele. Sadoveanu, o. xii 7,
fraza a treia (Domnu Stamatin...) exprimă, prin principala ei (ca şi prin toate subordonatele), o acţiune simultană cu primele două şi, de aceea, timpurile sînt perfectul compus şi imperfectul (în general, imperfectul exprimă simultaneitatea cu orice timp trecut, vezi § 938).
Întrucît raporturile temporale care se stabilesc între fraze diferite nu sînt prin nimic diferite de cele care apar în cadrul aceleiaşi fraze, nu ne vom ocupa de ele în mod special.
CORESPONDENTA TIMPURILOR LA PROPOZIŢIILE COORDONATE
357
CORESPONDENŢA TIMPURILOR LA PROPOZIŢIILE COORDONATE
OBSERVAŢII GENERALE
§ 901. Termenul care determină sensul raportului temporal în relaţia de coordonare este stabilit, în mod convenţional, cu ajutorul topicii (propoziţia plasată la începutul frazei), pentru că, din punct de vedere sintactic, în coordonare nu există termen determinant şi termen determinat. în general însă timpurile se pot combina oricum între ele, restricţiile fiind de cele mai multe ori de ordin logic (raportarea la realitate) şi nu gramatical.
Astfel, atunci cînd acţiunile sînt simultane, predicatele trebuie să fie la acelaşi timp sau la timpuri care se pot folosi ca simultane : imperfectul faţă de celelalte timpuri ale trecutului, prezentul conjunctivului faţă de imperativ sau faţă de viitor :
N-am mai privit decît cerul şi n-am mai auzit decît şuietul sihlei. Sadoveanu, o. xii 8.	’	’
Bătrînii mei... n-au ştiut niciodată că acest ou semnifică soarele înnoit şi veşnicia vieţii, dar au repetat cu sfinţenie gestul generaţiilor. Sadoveanu’ o. xii 15.	’
Aspectele lumii şi fenomenele naturii magul le prezenta în embleme : le punea deci o cheie veşnică. Sadoveanu, o. xii 11.
Du-te mai repede şi să nu uiţi ce te-am rugat.
Eu o să mă duc, dar tu să f ii cuminte.
Şi m-a frămîntat, şi m-a zgircit cîrcel, şi-mi ardea sufletul în mine de sete. Creangă, a. 15. ’	’
Ei ar fi aşteptat un semn, dar ştiau că bătrînul nu-l va face-Sadoveanu, o. xii 22.
Cînd acţiunile sînt succesive, timpurile trebuie să fie înşiruite în aşa fel încît, dacă propoziţiile sînt în raport de anterioritate (prima este anterioară celei de-a doua etc.), să nu urmeze un timp trecut după un viitor sau prezent, un mai mult ca perfect după un imperfect sau un perfect; dacă sînt în raport de posterioritate, timpurile se succed în ordine inversă.
— anterioritate :
Era un om interesant, în orice caz, şi lui i se datoreşte povestea care urmează. Sadoveanu, o. xii 8.	’
N-am fost niciodată înAmnia..., dar te cunosc. Sadoveanu, o. xii 73.
Eşti acum la ceaslov şi mîne poimîne ai să treci la psaltire. Creangă, a. 7.	’
.	— posterioritate :
Unele erau încă luminate, altele se pitiseră în umbra opcinilor. Sadoveanu, o. xii 20.
358
corespondenta timpurilor
în afară de aceste reguli generale cu justificare de ordin logic, există totuşi şi unele (puţine) restricţii de ordin gramatical: cele mai puţine la propoziţiile adversative şi apoi, în ordine crescîndă, la copulative şi disjunctive (conclusivele au o situaţie de mi jloc, între copulative şi disjunctive). în cele ce urmează, vor fi enunţate aceste restricţii grupate pe propoziţii.	.
PROPOZIŢIILE ADVERSATIVE
§ 902. Singurele restricţii care se impun în cadrul propoziţiilor adversative sînt acelea că nu se pot coordona un predicat la prezentul conjunctivului cu unul la perfectul condiţional-optativului, un predicat la perfectul conjunctivului cu unul la imperativ. Aceasta se datoreşte faptului că o acţiune realizabilă nu se poate opune unei acţiuni ireale.
PROPOZIŢIILE COPULATIVE
§ 903. Nu pot intra în raporturi de coordonare copulativă propoziţii avînd predicatul la prezentul conjunctivului sau al condiţional-optativului cu propoziţii avînd predicatul la oricare din timpurile trecute ale indicativului; de asemenea, nu se poate stabili raportul de coordonare copulativă între propoziţii cu predicatul la perfectul conjunctivului sau al condiţional-optativului şi propoziţii cu predicatul la prezentul indicativului, la imperfect, mai mult ca perfect, viitor sau imperativ.
Observaţie. Nu se poate realiza raportul de coordonare copulativă nici între conjunctiv şi indicativ sau condiţional-optativ (ambele moduri fiind la aceleaşi timpuri), iar imperativul nu se poate coordona cu nici un timp al indicativului (cu excepţia viitorului şi a prezentului cu valoare de viitor). Pentru aceste situaţii, vezi § 729.
PROPOZIŢIILE DISJUNCTIVE
§ 904. în cadrul propoziţiilor disjunctive restricţiile de ordin temporal sînt mai numeroase. Astfel, nu se pot coordona : trecutul indicativului (cu excepţia perfectului compus cu valoare de viitor) cu viitorul, prezentul indicativului eu perfectul conjunctivului, nici un timp trecut al indicativului cu nici un timp al conjunctivului (cu excepţia perfectului compus care se poate coordona cu prezentul conjunctivului).
Observaţie. Condiţional-optativul nu poate apărea în propoziţii disjunctive decît coordonat cu acelaşi mod, iar imperativul nu se poate coordona cu indicativul (cu excepţia viitorului şi a prezentului cu valoare de viitor). Bineînţeles şi aici c vorba de combinaţii da moduri diferite, dar la acelaşi timp.
CORESPONDENTA timpurilor LA PROPOZIŢIILE subordonate
359
PROPOZIŢIILE CONCLUSIVE
§ 905. Aici restricţiile care se impun sînt următoarele : prezentul condiţional-optativului nu se poate coordona cu trecutul indicativului, iar perfectul condiţional-optativului nu se poate coordona cu perfectul conjunctivului.
Observaţie. Conjunctivul şi imperativul nu pot apărea în propoziţia care ocupă primul loc în relaţia conclusivă.
CORESPONDENŢA TIMPURILOR LA PROPOZIŢIILE SUBORDONATE
OBSERVAŢII GENERALE
§ 906. Raportul dintre timpul predicatului din regentă şi timpul predicatului din subordonată variază după felul propoziţiei subordonate.
Unele propoziţii subordonate prezintă situaţii caracteristice şi numeroase, uneori constituind chiar tipuri din punctul de vedere al corespondenţei timpurilor; alte subordonate, la care se remarcă un număr mai mic de raporturi, se comportă din punctul de vedere al corespondenţei timpurilor la fel ca propoziţiile menţionate înainte. Astfel, propoziţia temporală, completiva directă şi atributiva sînt cele mai interesante atît prin multitudinea raporturilor, cit şi prin situaţiile caracteristice pe care le prezintă, iar propoziţia cauzală, finala, modala (de fapt numai comparativa condiţională), consecutiva şi condiţionala sînt interesante prin situaţiile caracteristice; dintre ele, completiva directă, atributiva şi condiţionala constituie tipuri în ce priveşte corespondenţa timpurilor. Completiva indirectă, subiectiva, predicativa şi predicativa suplimentară însă prezintă mai puţine raporturi posibile şi acelea nu diferă întru nimic de raporturile corespunzătoare exprimate de completiva directă; de asemenea, celelalte circumstanţiale merg cu atributiva (de exemplu, circumstanţiala de loc, cea instrumentală etc.) sau cu condiţionala (concesiva). De aceea, descrierea care urmează se va ocupa numai de propoziţiile care prezintă situaţii caracteristice, pentru celelalte urmînd doar să se exemplifice similitudinea cu primele (anume cu completiva directă, cu atributiva şi cu condiţionala).
în majoritatea cazurilor, raportul dintre timpuri este descris por-nindu-se de la regentă, întrucît ea este termenul determinat, iar subordonata termenul determinant. în eîteva cazuri însă (de exemplu, la propoziţia comparativă condiţională), raportul temporal e descris în sens invers, pornindu-ee de la subordonată. Schimbarea procedeului nu se datoreşte unui mod diferit de a concepe corespondenţa timpurilor, ci necesităţii de economie şi de simplitate a expunerii.
CORESPONDENTA timpurilor
"60
PROPOZIŢIILE COMPLETIVE DIRECTE
§ 907. Predicatul subordonatei e la indicativ.
I.	Simultaneitatea
1.	Cînd în regentă este indicativul prezent, în subordonată este, în mod obligatoriu, tot prezentul:
Zici că nu doreşti nimica? Sadoveanu, o. i 633.
Observaţie. Relaţia prezent indicativ — prezent indicativ mai poate reda anterioritatea (vezi II 3) sau posterioritatea (vezi III 3 b, c); simultaneitatea exprimată prin această relaţie poate fi şi in viitor (vezi I 3).
2.	Cînd în regentă se găseşte un timp trecut al indicativului, există mai multe situaţii:
a.	Subordonata exprimă o acţiune care a durat înaintea acţiunii din regentă, paralel cu ea şi după încetarea acesteia, pînă în momentul vorbirii sau o acţiune cu caracter permanent care nu poate fi localizată în timp (legată de fenomene permanente sau de adevăruri considerate permanente). Raportul temporal este deci un raport complex, de simultaneitate şi nesimultaneitate.
în această relaţie, în completivă se foloseşte în mod obligatoriu prezentul, ca şi cînd acţiunea subordonatei ar fi independentă, datorită însuşirii prezentului de a exprima acţiuni permanente fără limită în timp ; în regentă poate apărea oricare din timpurile trecutului:
Poetul latin Horaţiu spunea că nu doreşte bogăţii.
Am auzit... că teatrul nemţesc este foarte frumos. Filimon, o. i 222.
înţelesesem că nu îmi mai e prietenă.
Spunea că prima ploaie cu fulgere vesteşte sfîrşitul iernii.
Cercetările au arătat că fibrele sintetice nu rezistă la temperaturi
înalte.
îmi spusese că nailonul nu rezistă la fiert, dar n-am crezut-o.
Observaţie. în regentă poate apărea in principiu şi perfectul simplu, pentru care nu s-au dat exemple aici. în general, diversele relaţii cu perfectul simplu, ca şi cele cu viitorul anterior, care sint menţionate în descrierea corespondenţei timpurilor, sînt posibile, dar foarte rar Întrebuinţate, de aceea nu sînt ilustrate decît atunci cînd s-au găsit exemple din literatură.
b.	Acţiunea din subordonată, desfăşurîndu-se paralel cu acţiunea din regentă, se sfîrşeşte şi ea în trecut, adică încetează înainte de momentul vorbirii. în această situaţie, în regentă poate apărea oricare din timpurile trecutului; în subordonată pot apărea, indiferent, imperfectul sau prezentul, dar numai ele două :
Onofrei şi Ieronim... nu vedeau că erau urmăriţi de un om. Emi-NESCU, N. 101.
Nu putui deosebi ce ducea... cu atîta... băgare de samă. Hogaş, DR. I 238.
PROPOZIŢIILE COMPLETIVE DIRECTE
361
N-am văzut (nu văzusem) că venea după mine.
Cină a auzit câ-l cheamă aşa de aprig boierul, a făcut: Hm ! Sado-veanu, o. viii 487.	’
Nu vedeam (nu văzusem) ce duce în braţe.
Uneori, simultaneitatea în trecut se poate reda cu perfectul compus în subordonată, şi anume atunci cînd predicatul regentei este exprimat printr-un verb durativ cu sensul ,,a observa” la perfect sau cînd predicatul subordonatei e exprimat printr-un verb durativ cu sensul ,,a dori”, „a-i plăcea” (predicatul regentei fiind tot la perfect):
Am urmărit cu atenţie cum a intrat în cameră, cum a aprins lumina...
Şi ne întărtăm la joc, ştii cole, ca la vîrsta aceea, de nici simţirăm cînd a trecut noaptea. Creangă, a. 93.
Am avut ce mi-a plăcut.
După cum se vede, pentru a localiza în trecut atît acţiunea din regentă, cît şi pe cea din subordonată, e suficient să stea la un timp trecut verbul din regenta care marcbează timpul ambelor acţiuni (deci şi pe cea redată prin prezent).
Observaţie. Folosirea imperfectului în subordonată în cazul relaţiei de la a determină, în mai mică sau în mai mare măsură, schimbarea raportului temporal în sensul situaţiilor de la b.
Cînd în regentă este perfectul (compus sau simplu) raportul devine de posterioritate (deci se schimbă complet):
Am auzit că teatrul nemţesc era foarte frumos.
Cînd în regentă este imperfectul, raportul poate fi de simultaneitate (dar nu mai e şi de anterioritate, pentru că acţiunea s-a încheiat în trecut) :
Desfăşurarea cercetărilor arată că arheologii nu erau la curent cu ultimele studii de specialitate, sau devine de posterioritate :
îmi spunea că (în tinereţe) îi plăcea vinul.
Cînd în regentă este mai mult ca perfectul, raportul este de simultaneitate, dar nu mai e şi de anterioritate, din aceleaşi motive ca în relaţia cu imperfectul în regentă :
înţelesesem că nu îmi mai era prietenă.
3.	Cînd în regentă este viitorul sau prezentul cu valoare de viitor, în subordonată trebuie să fie tot unul dintre aceste două timpuri:
Fei vedea că va reuşi la concurs.
Vei vedea că mîine îşi dă demisia.
Mîine vedem ce-o să mai zică (ce mai zice).
4.	a. Cînd în regentă este prezentul conjunctivului sau al condiţional-optativului sau imperativul, nu se pot reda raporturi temporale precise faţă de prezentul sau viitorul indicativului (în subordonată). Aceasta se datoreşte faptului că cele trei moduri menţionate nu au viitor şi, de aceea, prezentul lor nu se suprapune exclusiv nici prezentului indicativ, nici viitorului.
362
CORESPONDENŢA TIMPURILOR
Astfel, prezentul conjunctivului, al condiţional-optativului sau imperativul din regentă pot fi simultane sau posterioare prezentului indicativ (cu valoare de prezent) din subordonată; aceleaşi timpuri în regentă pot fi simultane, anterioare sau posterioare viitorului (sau prezentului cu valoare de viitor) din subordonată. Raporturile temporale exacte se pot cunoaşte numai cu ajutorul unor mijloace exterioare valorii temporale propriu-zise : cele mai precise mijloace sînt adverbele de timp, atunci cînd există, în celelalte cazuri, se recurge la conţinutul semantic al verbelor şi al textului în general.
—	Simultaneitate în prezent:
Să ştii că eşti un prost!
Ascultă ce-ţi spun eu !
—	Simultaneitate în viitor :
Să observi (observă) cu atenţie ce va face (face) el.
Dacă m-ai lăsa să mă duc, aş vedea cum o să se desfăşoare (se desfăşoară) lucrurile.
Pentru anterioritatea faţă de viitor, vezi II 4 a, pentru posteriori-tatea faţă de prezent şi viitor, vezi III 4 a.
Uneori aceleaşi fraze, construite cu prezentul conjunctivului sau al condiţional-optativului sau cu imperativul în regentă şi cu prezentul indicativului în subordonată, au posibilitatea de a exprima mai multe raporturi, după cum prezentul din subordonată are valoare de prezent sau de viitor. Raporturile temporale se.determină cu ajutorul aceloraşi mijloace ca mai sus.
—	Simultaneitate, anterioritate sau posterioritate :
Să-i spui (spune-i) că îl reclam.
—	Simultaneitate în prezent sau în viitor :
Dacă te-ai da la o parte, aş vedea ce se întîmplă pe stradă.
b.	Cînd în regentă este perfectul conjunctivului sau al condiţional-optativului, simultaneitatea se redă numai prin imperfect sau prin prezent (în subordonată) :
Ş-apoi să fi văzut pe neobositul părinte cum umbla prin sat din casă în casă. Creangă, a. 2.
Aş fi zis că era beat.
Era bine să fi făcut ce te roagă ea.
Dacă aş fi fost în locul tău aş fi făcut ce se cere.
II.	Anterioritatea
1.	Cînd predicatul regentei e la prezentul indicativului, predicatul subordonatei poate fi numai la viitor sau la prezentul cu valoare de viitor :
Cred că n-ai să mă faci s-aştept mult. M. Caragiale, cr. 10.
A u te întreb cînd te întorci, ci dacă te mai întorci.
2.	Cînd în regentă figurează oricare din timpurile trecutului indicativ, în subordonată pot fi viitorul sau prezentul cu valoare de viitor:
Bathori putea... fi sigur că nu va fi supărat printr-alte năvăliri în operaţiile sale împotriva lui Sinan. Bălcescu, o. ii 102.	.
PROPOZIŢIILE COMPLETIVE DIRECTE
363
Credeam, că nu mai vii. Camil Petrescu, n. 41.
Am fost sigură că o să vii.
M-a întrebat cină vine arîndaşul. Slavici, n. ii 115.
Atunci îmi spuseseşi că o să vii (că vii).
Observaţie. Anterioritatea mai poate Ii redată şi prin oricare timp trecut al verbelor a afla, a-şi da seama, a şti, a spune etc., tn regentă, In relaţie cu imperfectul momentan al verbelor a pleca, a sosi, a veni etc. precizat de o determinare circumstanţială în subordonată.
Cînd am sosit acasă, am aflat că fratele meu pleca peste două zile în alt oraş (= urma să plece).
în această categorie se încadrează şi perifrazele cu urma să, avea să etc. :
Am aflat că fratele meu avea să vie a doua zi.
în cazul perifrazelor, imperfectul (aici avea) considerat izolat e, de fapt, în raport de simultaneitate cu verbul regent, acţiunea posterioară fiind cea redată prin conjunctiv.	.
3.	Cînd în regentă este viitorul, prezentul cu valoare de viitor sau viitorul anterior, în subordonată pot fi numai viitorul sau prezentul cu valoare de viitor :
[Lupilor] li se va lua în bagare de seamă reclamaţia, cînd vor da în scris... că nu vor mai mînca carne, ci vor paşte troscot ca nişte dobitoace ce sînt. Negruzzi, s. i 280.	*	’
Poimîine voi şti (ştiu) dacă renunţ sau nu.
Poimîine aflăm dacă va mai veni.
4.	a. Cînd în regentă este prezentul conjunctivului, al condiţional-optativului sau imperativul, în subordonată pot apărea viitorul sau prezentul cu valoare de viitor :
Să ştiţi că are să ningă. SadovEanu, o. xviii 908.
Să ştiţi că mîine ninge.
Fii încredinţată că mîne n-ai să ieşi cu mînele goale de la casa mea. Creangă, p. 288.	*
Află de la mine că nu pleci.
b. Cînd în regentă este perfectul conjunctivului sau al condiţional-■opţativului, în subordonată pot apărea viitorul sau prezentul cu valoare de viitor.
Tu trebuia să-l fi întrebat dacă o să vie (dacă vine) mîine.
Dacă mi-ai fi dat voie, l-aş fi întrebat dacă o să vie (dacă vine) mîine.	,
Observaţie. Anterioritatea se poate realiza prin perfectul conjunctivului sau al ■condiţional-optativului verbelor de tipul a afla etc., în regentă, şi imperfectul momentan al verbelor a putea, a găsi etc., în subordonată :
Să fi ştiut (dacă aş fi ştiut) că mă puteam duce şi azi, nu mă mai grăbeam altta.
364
CORESPONDENŢA TIMPURILOR
III.	Posterioritatea
1.	Cînd predicatul regentei e la prezentul indicativului, în subordonată poate apărea oricare din timpurile trecutului :
Cred că ştia, dar n-a vrut să spună.
Ştii că în anul 1821 a izbutit revoluţia Greciei şi că ea îşi avu începutul în Iaşi. îfEGRUZZl, s. I 217.
Ştiu că înainte de a veni la mine trecuse pe la tine.
2.	Cînd în regentă se găseşte un timp trecut al indicativului (oricare din ele), raportul de posterioritate se poate realiza cu orice timp trecut în subordonată. Singurele relaţii care nu se pot realiza sînt două: perfectul compus sau mai mult ca perfectul în regentă şi perfectul simplu în subordonată.
îmi spunea tatăl meu că-i spunea bunul său — care a fost în bătălia aceea cu căpitanul Turculeţ — că mulţi Ieşi au pierit aice, şi că împăratul lor de necaz mare îşi bătea ulanii cu sabia. Kegruzzi, s. i 184.
Ce se mai întîmplase în sat, la curte, nu ştiam. Sadoveanu, o. VIII 486.
V-am spus că era şăgalnic moş Nichifor. Creangă., p. 120.
Am aflat că venise pe la tine.
S-a aflat, prin oameni de departe, că a ieşit prin părţile scaunului nou al domniei. Sadoveanu, o. xviii 157.
întrebă pe muma vântului daca i-a spus fiului său ceva. Ispirescu, l. 115.	^
încet, încet... îşi spuse istoria şi ce păţi pînă să ajungă la dînsele. Ispirescu, l. 8.	’	’
îmi spusese că te duceai (te-ai dus, te duseseşi) pe acolo.
3.	Cînd în regentă se găseşte viitorul, viitorul anterior sau prezentul cu valoare de viitor, în subordonată pot apărea :
a.	oricare din timpurile trecutului:
Am să-ţi spun ce făceam acolo.
Am să-ţi spun cum mi-au fost petrecerile mele prin ţări străine. Sadoveanu, ’o. viii 547.
Pînă atunci îţi spun ce făceam (am făcut) acolo etc.
b.	prezentul:
Pe urmă om bea un pahar de vin şi ţi-oi povesti ce nu ştii. Sadoveanu, o. viii 497.	’
Mîine îţi spun de ce nu merg acum cu tine.
c.	viitorul, viitorul anterior sau prezentul cu valoare de viitor : Mîine vei afla (afli) ce voi face (fac) eu între timp.
4.	a. Cînd în regentă este prezentul conjunctivului sau al condiţio-nal-optativului sau imperativul, în subordonată pot apărea toate cele trei grupuri de timpuri, la fel ca în relaţia cu viitorul în regentă:
Să nu uiţi (nu uita) ce îţi spun.
I-aş da tot ce termin acum.
Să facă ce îl ruga (l-a rugat, îl rugase) ea.
-4ş înţelege ce vroiai (ai vrut) tu.
Ascultaţi ce-am văzut. Sadoveanu, o. xii 10.
PROPOZIŢIILE COMPLETIVE DIRECTE
365
Spune ce făceai acolo?
Să cercetezi (cercetează) ce va scrie (scrie) el pînă mîine.
I-aş da ce-o să primesc (primesc) eu ăiseară.
b. Cînd în regentă este perfectul conjunctivului sau al condiţio-nal-optativului, în subordonată pot apărea perfectul compus sau mai mult ca perfectul, dar nici un alt timp în afară de ele :
Trebuia să fi făcut ce te-am rugat (te rugasem) eu.
După aparenţe aş fi zis că ai mîncat (mîncaseşi).
§ 908. Predicatul subordonatei este la conjunctiv.
1.	Conjunctivul prezent
Cînd în subordonată este prezentul conjunctivului, singurul raport temporal care se poate realiza este cel de anterioritate, pentru că acţiunea conjunctivului prezent, fiind realizabilă (posibilă), este întotdeauna poste-rioară acţiunii din regentă, indiferent la ce timp este ea.
Cînd în subordonată este conjunctivul prezent, în regentă poate apărea orice mod şi orice timp.
Vreu să întrula stăpîn. Creangă, p. 147.
I-am spus (am să-i spun, să-i spun, i-aş spune, spune-i) să vie.
Observaţii. 1. Verbele cu sensul „a Încerca” se găsesc, datorită sensului lor, într-o situaţie specială. Acţiunea predicatelor din completivele lor conjunctivale nu se poate realiza decît in acelaşi timp cu acţiunea lor, de aceea raportul temporal nu poate fi decit de simultaneitate, indiferent de timpul şi modul regentei :
încerc (încercam etc.) să cos haina.
Am să încerc să trec şi eu mline pe la dumneavoastră. CALINESCTr, E. o. I 176.
Să încerci să-ţi coşi haina etc.
2. Verbele a putea şi a şti (cu sensul „a se pricepe la”, „a fi capabil de a săvîrşi anumite acţiuni in urma experienţei sau a învăţăturii”) se găsesc, de asemenea, datorită sensului lor, într-o situaţie specială, pentru că ele nu exprimă un proces, ci o capacitate, o posibilitate, iar completivele lor conjunctivale nu exprimă o acţiune care se poate realiza la sfîrşitul acţiunii din regentă (ca în cazul voinţei, aşteptării, poruncii etc.). în cazul lor nu se poate vorbi de posterioritatea acţiunii o dată realizate din subordonată.
Poţi (ai putut, vei putea) să treci rtul.
O pălărie neagră şi mare putea... să mă apere şi de ploaie şi de soare. HOGAŞ, DE. I 1.
Ştie (a ştiut, va şti) să zugrăvească.
Completivele acestor verbe nu pot fi supuse analizei raportului de timp, pentru că predicatele lor nu exprimă, ca celelalte predicate la prezentul conjunctivului, o posibilitate, ci denumirea ei (ceea ce se poate), posibilitatea însăşi fiind exprimată de verbul regent (a putea, a şti).
2.	Conjunctivul perfect
Perfectul conjunctivului redă întotdeauna acţiuni anterioare acţiunii din regentă, indiferent de timpul acesteia, de aceea raportul exprimat de frazele cu subordonata la conjunctivul perfect este totdeauna de poşte-
366
CORESPONDENŢA TIMPURILOR
rioritate. Perfectul conjunctivului însă este întrebuinţat în completive-numai în anumite situaţii:
a.	în general, cînd în regentă este un verb care se poate construi cu conjunctivul şi care admite, prin sensul său, o dependentă anterioară acest verb trebuie să fie în mod necesar la condiţional-optativ (prezent sau perfect) sau la imperfectul cu valoare de condiţional-optativ perfect:
Aş vrea (aş fi vrut) să fi fost tu în locul meu.
Puteam să nu-l fi întîlnit.
b.	Cînd predicatul regentei este unul din verbele a crede, a-şi aminti, a şti ( = a crede, a-şi aminti) sau a-şi închipui la forma negativă a indicativului prezent :
Nu cred să fi greşit.
Nu ştiu să fi primit de cînd sînt o veste mai proastă decît asta.
§ 909. Predicatul subordonatei este la condiţional-optativ.
1.	Condiţional-optativul prezent
Verbul regent poate fi la orice mod şi la orice timp, raportul temporal însă depinde de conţinutul modal al predicatului subordonatei:
a.	Cînd exprimă o ipoteză, o acţiune a cărei realizare e în funcţie de o anumită condiţie, acţiunea completivei este întotdeauna posterioară regentei, oricare ar fi timpul ei; raportul este deci totdeauna de anterioritate :
Spune {spunea, a spus etc.) că, dacă ar obţine un mic concediu, ar pleca la ţară.
b.	Cînd exprimă o dorinţă sau o îndoială (în vorbire indirectă) completiva este totdeauna simultană cu regenta, oricare ar fi timpul ei :
Mă întreabă {mă întreba, m-a întrebat etc.) dacă aş citi cartea
aceea.
Mi se spune {mi se spunea, mi s-a spus etc.) că ar avea multe cărţi.
2.	Condiţional-optativul perfect
Cînd predicatul completivei este la perfectul condiţional-optativului, raportul temporal este întotdeauna de posterioritate, indiferent de timpul regentei:
Spune {spunea, a spus etc.) că, dacă i s-ar fi dat posibilitatea, ar fi plecat la ţară.
§ 910. Din situaţiile descrise mai sus reies următoarele concluzii:
Nu există nici o situaţie în care un anumit timp din regentă să ceară cu necesitate prezenţa unui singur timp în completivă.
Există situaţii în care anumite timpuri din regentă, în cadrul unor anumite raporturi temporale, impun prezenţa în subordonată a unor timpuri şi le exclud pe altele. Astfel, în cadrul raporturilor de simultaneitate şi de anterioritate, existenţa prezentului (indiferent de mod) în regentă permite prezenţa în subordonată a prezentului indicativului şi a viitorului şi exclude prezenţa tuturor timpurilor trecutului. în cadrul aceloraşi raporturi temporale, prezenţa viitorului în regentă permite
PROPOZIŢIILE ATRIBUTIVE
367
apariţia în subordonată a prezentului şi a viitorului şi exclude apariţia trecutului. în cadrul raportului de posterioritate, prezenţa în regentă a timpurilor trecutului (indiferent de mod) permite apariţia în subordonată a trecutului (modurilor care pot apărea în subordonate) şi exclude apariţia prezentului şi a viitorului.
Unele combinaţii temporale pot reda mai multe raporturi temporale, identificabile după sensul verbelor sau după context :
timpul regentei
prezent (al oricărui mod)
prezent (al oricărui mod)
prezent indicativ
trecut (indicativ)
trecut (indicativ)
trecut (al oricărui mod)
viitor
viitor anterior
timpul subordonatei	raporturile
—	prezent indicativ : simultaneitate (în prezent),
simultaneitate (în viitor), anterioritate, posterioritate
—	viitor :	simultaneitate, anterioritate,
posterioritate
prezent condi-ţional-optativ : prezent indicativ imperfect :
prezent condi-ţional-optativ : viitor :
prezent indicativ :
viitor :
prezent indicativ :
simultaneitate, anterioritate simultaneitate, anterioritate simultaneitate, anterioritate (a pleca etc.), posterioritate
simultaneitate, anterioritate simultaneitate, anterioritate, posterioritate
simultaneitate, anterioritate, posterioritate
anterioritate, posterioritate anterioritate, posterioritate
Celelalte redau cîte un singur raport temporal.
Prezentul indicativului în subordonată redă simultaneitatea şi cu prezentul, şi cu trecutul, şi cu viitorul (pentru că el poate avea atît valoarea lui proprie, cît şi valorile celorlalte două timpuri menţionate).
Prezentul conjunctivului sau al condiţional-optativului şi imperativul în regentă pot reda simultaneitatea, anterioritatea şi posterio-ritatea faţă de indicativul prezent şi viitor în subordonată.
Imperfectul sau prezentul condiţional-optativului în subordonată pot reda simultaneitatea cu orice timp trecut.
PROPOZIŢIILE ATRIBUTIVE
§ 911. Predicatul subordonatei e la indicativ.
I.	Simultaneitatea
1.	Cînd în regentă este indicativul prezent, în subordonată este, ca şi la completivă, în mod obligatoriu, tot prezentul:
Din trăsură coboară o damă elegantă, care intră repede la noi. Caragiale, o. ii 47.
368
CORESPONDENŢA TIMPURILOR
2.	Cînd în regentă este nn timp trecut al indicativului, atributivele se comportă la fel cu propoziţiile completive (vezi § 907 I 2 a) cu excepţia situaţiilor cînd acţiunea din subordonată se desfăşoară şi se încheie în trecut. în aceste cazuri, predicatul completivei poate sta la prezent, la imperfect şi, în anumite situaţii, la perfectul compus; predicatul atributivei nu poate sta niciodată la prezent.
a.	Acţiunea din atributivă continuă şi în prezent sau este permanentă.	.
M-a prezentat un unchi al meu cu care sînteţi prieten. Camil Petre seu, n. 7.
Venea (venise) pe strada care trece prin piaţă.
Reprezentaţia improvizată era mai mult o demonstraţie de tineresc neastîmpăr şi ambiţie iscoditoare, care prevestesc de obicei marile cariere în teatru şi în artă în genere. Camil Petrescu, n. 4.
A făcut (făcuse) o faptă care nu poate fi calificată.
b.	Acţiunea din atributivă se încheie în trecut.
Poştaşul... glumea cu toate nevestele ce întîlnea pe drum. Alec-SANDRI, PR.’ 278.
Le-a făcut o jalbă... în care dovedea... că... lupii au trăit în bună pace în ţară. IsTegruzzi, s. i 280.
în unghiul crestat, unde băteau răsăriturile dimineţilor, lumina trecuse de semnul cumpenei zilelor şi nopţilor. Sadoveanu, o. xii 17.
Am avut o carte care mi-a plăcut foarte mult.
în citatele cu imperfectul de la b, înlocuirea acestuia cu prezentul ar duce la schimbarea raportului de timp, ceea ce nu se întîmplă în cazul completivelor.
Observaţii. 1. Fraza:
Am avut impresia că ne desfacem total de vederea şi sunetul lor. SADOVEANU, O. XII 8 pare sâ constituie un exemplu de atributivă cu acţiune care se încheie în trecut şi este totuşi redată prin prezent. în realitate însă, aici avem a face cu un caz de trecere între o atributivă cu că determinînd un substantiv şi o completivă directă determinînd o locuţiune verbală formată cu substantivul menţionat. Întrucît grupul a avea impresia (convingerea, credinţa etc.) începe să fie simţit ca o locuţiune verbală, raportul temporal intră în categoria completivelor (simultaneitatea cu trecutul In regentă şi prezentul în subordonată).
2.	Folosirea imperfectului în subordonată în relaţia de la a determină aceleaşi schimbări la raporturile temporale ca în cazul completivei (vezi § 907 I 2 b).
3.	Cînd în regentă apar viitorul sau prezentul cu valoare de viitor, în subordonata atributivă trebuie să fie, ca şi la completivă, tot unul din aceste timpuri:
îi vom primi pe delegaţii care vor sosi (sosesc mîine) în Gara de nord.
Mîine îi primim pe delegaţii care vor sosi (sosesc) în Gara de nord.
4.	a. Cînd în regentă apar prezentul conjunctivului sau al condi-ţional-optativului sau imperativul, ca şi la completivă (vezi § 907 I 4 a), nu se pot reda raporturi temporale precise faţă de prezentul indicativului sau faţă de viitor (în subordonată). Prezentul celor trei moduri
PROPOZIŢIILE ATRIBUTIVE
369
menţionate, în regentă, şi prezentul indicativului, în subordonată, pot reda simultaneitatea sau posterioritatea; aceleaşi timpuri în regentă şi viitorul în subordonată pot reda simultaneitatea, anterioritatea sau posterioritatea; aceleaşi combinaţii pot reda uneori mai multe raporturi temporale. Identificarea raportului temporal se face şi aici numai cu ajutorul conţinutului semantic al verbelor şi cu ajutorul contextului.
—	Simultaneitate în prezent:	'
Aş mînca prăjitura pe care o ai tu în mînă.
—	Simultaneitate în viitor :
Să-i întîmpini (întîmpină-i) pe oaspeţii care vor sosi (sosesc) mîine.
Bacă m-ai lăsa să mă duc, i-aş vedea pe oaspeţii care vor sosi (sosesc) mîine.
—	Simultaneitate sau posterioritate :
Să -mi dai cartea pe care o citeşti.
Pentru anterioritatea faţă de viitor, vezi II 4 a, pentru posterioritatea faţă de prezent şi de viitor, vezi III 4 a.
b. Cînd în regentă este perfectul conjunctivului sau al condiţio-nal-optativului, în subordonata atributivă, spre deosebire de completivă, unde puteau apărea atît imperfectul cît şi prezentul, poate apărea numai imperfectul. (Situaţia este paralelă cu situaţia pe care o oferă raportul de simultaneitate în cazul atributivei cu acţiune care se încheie în trecut, subordonată a unei regente cu indicativul.)
Trebuia să fi luat cartea care îţi plăcea.
Eu aş fi luat cartea care îmi plăcea.
II.	Anterioritatea
1.	Cînd în regentă este prezentul indicativului, în subordonata atributivă pot apărea, ca şi la completivă, numai viitorul sau prezentul cu valoare de viitor :
Organizăm căminul de zi care va fi inaugurat (se inaugurează)
şăptămîna viitoare.
,	2. Cînd în regentă figurează oricare din timpurile trecutului indi-
cativ, în subordonata atributivă pot apărea, ca şi la completivă, viitorul sau prezentul cu valoare de viitor :
Aranjam expoziţia care se va deschide (se deschide) mîine.
L-ai văzut pe profesorul care va conferenţia (conferenţiază) mîine f
înainte de asta n-auzisem nimic de expoziţia care se va deschide (se deschide) mîine.
Observaţie. Anterioritatea mai poate ti redată, ca şi la completivă, prin orice timp trecut în regentă şi imperfectul verbelor a pleca, a sosi, a veni etc. sau perifrazele avea să..., urma să... etc., în subordonată. Dar, spre deosebire de completivă, unde predicatul regentei poate fi exprimat numai prin anumite verbe, aici predicatul regentei poate fi exprimat prin orice verb :
Am prins trenul care pleca (urma să plece) peste â minute.
24 — c. 4366
370
CORESPONDENŢA TIMPURILOR
Pregătisem ceva pentru delegaţii care soseau (aveau să sosească) a doua zi.
De asemenea, spre deosebire de completivă, anterioritatea se mai poate reda tn cadrul atributivei prin imperfectul oricărui verb in subordonată atunci cind în regentă este un verb (oricare) la perfectul compus sau la mai mult ca perfect:
El a citit (citise) cartea pe care o aduceam eu.
Ei au aranjat (aranjaseră) expoziţia care se deschidea a doua zi.
3.	Cînd în regentă este viitorul, viitorul anterior sau prezentul cu valoare de viitor, în subordonata atributivă pot apărea, ca şi la completivă, numai viitorul sau prezentul cu valoare de viitor :
Pînâ mîine vom selecţiona (selecţionăm) seminţele care se vor exporta (se exportă) săptămîna viitoare.
4.	a. Cînd în regentă sînt prezentul conjunctivului sau al condiţio-nal-optativului sau imperativul, în subordonată pot apărea viitorul sau prezentul cu valoare de viitor :
Să vă pregătiţi (pregătiţi-vă) pentru serbarea care se va da (se dă) mîine.	,
Dacă aş şti că mă duc, m-aş pregăti şi eu pentru serbarea care se va da (se dă) mîine.
b. Cînd în regentă este perfectul conjunctivului sau al condiţionaî-optativului, în atributivă pot apărea, ca şi la completivă, viitorul sau prezentul cu valoare de viitor :
Trebuia să-l fi întrebat despre piesa în care o să joace (joacă) mîine.
Bacă îmi dădeai voie, l-aş fi întrebat despre piesa în care va juca (joacă) mîine.
Observaţie. Anterioritatea se poate realiza, ca şi la completivă, prin imperfect in subordonată. Spre deosebire de completivă insă, aici nu se impun restricţii cu privire la categoriile de verbe care pot intra in această relaţie.
Era bine să-l fi întrebat dacă (l-ai fi întrebatj despre piesa tn care juca a doua zi.
III.	Posterioritatea
1.	Cînd în regentă e prezentul indicativului, în subordonata atributivă, ca şi la completivă, poate apărea oricare din timpurile trecutului:
Scriu cu tocul cu care scria tata în tinereţe.
Firea şi sufletul lor au blîndeţa acelor ţărmuri îmbelşugate unde i-a aşezat dintru începutul lumii Dumnezeu. Sadoveanu, o. xii 18.
Asta e maşina care rămăsese ieri în drum.
2.	Cînd în regentă este un timp trecut al indicativului (oricare din ele), în subordonata atributivă pot apărea perfectul compus sau mai mult ca perfectul; cînd în regentă este imperfectul sau perfectul simplu, în subordonată poate apărea şi perfectul simplu. Aşadar combinaţiile care nu se pot realiza în cadrul posteriorităţii cînd regenta este la trecut sînt: perfectul compus sau mai mult ca perfectul în regentă şi perfectul simplu în subordonată, imperfectul în subordonată faţă de orice timp trecut în regentă (această relaţie în cadrul atributivei, spre deosebire de completivă, exprimă numai simultaneitatea). Diferenţele faţă de comple-
PROPOZIŢIILE ATRIBUTIVE
371
tivă constau doar în faptul că acolo se poate reda posterioritatea cu imperfectul în subordonată, pe cînd aici (la atributivă) nu se poate.
Tocmai citeam cartea pe care mi-ai dat-o (mi-o dăduseşi) tu.
Cintezii şi stigleţii care ceruseră sălaş în peşteră... se mutaseră pe crenguţele mestecenilor de deasupra celor trei izvoare şi se închinau primăverii. Sadoveanu, o. xii 17.
Tîrgul Movilăului s-a bucurat ... de vestea ce ne-ai trimes. Sadoveanu, o. xvm 243.
Asta a fost rezolvarea pe care o aşteptaseşi tu?
Veniră în tabără nobilii Ardealului, care puseseră în picioare treisprezece mii oameni. Bălcescu, o. ii 103.
îmi spusese ceva care mi-a plăcut.
3.	Cînd în regentă este viitorul, viitorul anterior sau prezentul cu valoare de viitor, în atributivă, ca şi la completivă, pot apărea toate cele trei grupuri de timpuri:
Voi pedepsi pe cel care a tulburat (tulbura...) liniştea.
Voi pedepsi pe cel care vine mîine cu lecţia nescrisă.
în acel moment eu îi dau scrisoarea pe care o vei trimite (o trimiţi) tu.
4.	a. Cînd în regentă este prezentul conjunctivului, al condiţional-op-tativului sau imperativul, în atributivă, ca şi la completivă, pot apărea toate cele trei grupuri de timpuri (la fel ca în relaţia cu viitorul în regentă) :
Te rog să-mi aduci (adu-mi) cartea pe care ţi-am cerut-o etc.
Să nu uiţi (nu uita) observaţiile care ţi se fac acum.
Să notezi (notează) toate lucrurile noi care se vor spune (se spun) mîine la curs.
b. Cînd în regentă este perfectul conjunctivului sau al condiţional-optativului, în subordonata atributivă, ca şi la completivă, pot apărea numai perfectul compus şi mai mult ca perfectul:
Trebuia să-mi fi dat cartea care mi-a plăcut (îmi plăcuse) at unei
Dacăm-aş fi dus la timp, aş fi cumpărat cartea care mi-a plăcut
§ 912. Predicatul subordonatei este la conjunctiv.
1.	Conjunctivul prezent
Ca şi la completivă, raportul care se realizează între regentă şi subordonata atributivă cu predicatul la prezentul conjunctivului este totdeauna de anterioritate (indiferent de timpul şi medul regentei).
Nu-mi dă (nu mi-a dat etc.) nici o carte care să-mi placă.
2.	Conjunctivul perfect
De asemenea, ca la completivă, cînd predicatul atributivei e la perfectul conjunctivului, raportul temporal este totdeauna de posterio-ritate. în această situaţie, spre deosebire de completivă, predicatul regentei poate apărea la orice timp şi orice mod.
N-ai nici o carte care să nu-mi fi plăcut mie etc.
372
corespondenta timpurilor
§ 913. Predicatul subordonatei este la eondiţional-optativ.
1. Condiţional-optativul prezent
Predicatul regentei poate fi la orice mod şi la orice timp. Ca şi în cazul completivei, raportul temporal dintre atributivă şi regenta ei depinde de conţinutul modal al predicatului subordonatei (vezi § 909 1 a, b):
a.	Dacă exprimă o acţiune a cărei realizare depinde de o anumită condiţie, raportul este totdeauna de anterioritate :
Am o colegă care, dacă i s-ar da timp, ar face lucrarea etc.
b.	Dacă exprimă o dorinţă sau o îndoială, raportul este totdeauna de simultaneitate :
Asta e o carte pe care aş citi-o etc.
2.	Condiţional-optativul perfect	'
Eaportul temporal este totdeauna de posterioritate, indiferent de timpul regentei:
Am o carte care, dacă ai fi văzut-o, ţi-ar fi plăcut etc.
§ 914. Întrucît cele mai multe din situaţiile pe care le prezintă atributiva sînt identice cu situaţiile corespunzătoare de la completivă, şi concluziile care se desprind sînt în general aceleaşi la ambele capitole. De aceea ne vom opri aici numai asupra diferenţelor (mai semnificative) dintre tratamentul celor două propoziţii.
Simultaneitatea în trecut, în cazul atributivei a cărei acţiune se desfăşoară şi se încheie în trecut, nu se poate realiza cu prezentul (indi-cr tivului) în subordonată.
în mod similar, combinaţia trecutul oricărui mod în regentă — prezentul indicativului în subordonată nu redă simultaneitatea atunci cînd timpul trecut este perfectul conjunctivului sau al condiţional-optativului.
Combinaţia trecutul indicativului în regentă — imperfectul în subordonată redă numai simultaneitatea şi anterioritatea şi nu poate reda posterioritatea.
Anterioritatea redată prin imperfect în subordonată admite în regentă orice verb (spre deosebire de completivă, unde se admit numai anumite categorii semantice de verbe).
Baporturile temporale pe care le redau atributivele cu predicatul •a conjunctiv nu depind de conţinutul semantic, de timpul şi modul predicatului regentei.
Primele două diferenţe menţionate dovedesc că legătura temporală care există între atributivă şi regenta ei este mai strînsă decît aceea dintre completivă şi regenta ei.
Din ultimele două diferenţe reiese că legătura dintre atributivă şi conţinutul semantic al predicatului propoziţiei regente este mai laxă decît aceeaşi legătură din cadrul completivei. Diferenţa a treia nu e concludentă pentru caracterizarea legăturii dintre subordonată şi regenta ei. Acest fapt era uşor de prevăzut întrucît termenul regent al atributivei, spre deosebire de completivă, este un substantiv şi nu un verb.
PROPOZIŢIILE TEMPORALE
373
PROPOZIŢIILE TEMPORALE
§ 915. La propoziţia temporală, exprimarea raportului dintre acţiunea din regentă şi cea din subordonată este determinată atît de valorile timpurilor, cit şi de conjuncţiile subordonatoare.
§ 916. Predicatul subordonatei este la indicatiy.
I. Simultaneitatea
1.	Cind în regentă este prezentul indicativ, în subordonată trebuie să fie tot prezentul. Conjuncţia precizează natura raportului.
Cele două acţiuni se desfăşoară concomitent şi paralel i. ,
Pe cînd el salută în dreapta şi-n stînga... ajungem la Episcopie, tăiem drumul şi intrăm la Tripcoviei. Caragiale,, o. ii 46.
Cîtă vreme nu vorbesc, gîndurile lor umblă departe. Caragiale, o. ii 10.	.
Observaţie. Cind regenta este la prezentul indicativului, simultaneitatea se m.' , zează şi cu viitorul introdus prin fn timp ce. în subordonată :
Eu mănînc în timp ce tu o să te îmbraci.
De data aceasta însă prezentul are valoare de viitor şi raportul se încadrează la simultaneitatea în viitor (vezi 3).	.. .	.
în cadrul aceluiaşi raport, acţiunea din regentă se poate petrece; ori de cîte ori are loc acţiunea din subordonată (raport iterativ):	. ,
Te mai. însufleţeşti, mai trăieşti un ceas, două..... cînd mai stai de. vorbă cu cineva! Sadoveanu, o. iv 161.	, .
N-am trac atunci cînd vorbesc cu prietenii. Camil, Petre seu, n. 11.
De cîte ori pătrund în această regiune neviolată, mă simt emoţionat ca un primitiv. Sadoveanu, o. xii 9.
Observaţii. 1. O temporală la prezent (cu valoare de prezent) introdusă prin cind nu poate li simultană cu regenta pi la prezent (cu valoare de prezent) decît atunci cînd are caracter iterativ (vezi exemplul din Svdoyka.vu, o. iv 161) sau dacă temporala este de lapt apozitivă pe lîngă un adverb din regentă care marchează că acţiunea se petrece în momentul vorbirii:
Acum, cind mănînc, îmi spui lucruri enervante.
2.	Şi atunci cînd acţiunea are caracter iterativ, simultaneitatea se poate reda prin viitor în subordonată; şi de data aceasta însă este vorba de simultaneitate în viitor (vezi 3) :
Eu vin de cîte ori (cînd) vei veni şi tu.
3.	Cînd regenta este la prezentul indicativului, se mai poate realiza încă un tip de raport în cadrul simultaneităţii : acţiunea din subordonată precizează momentul sau durata în care se petrece acţiunea din regentă. Acest raport se realizează cu viitorul sau cu prezentul cu valoare de viitor în subordonată :
Eu vin cînd vei veni (vii) şi tu.
Şi în această situaţie însă prezentul din regentă are valoare de viitor. în felul acesta simultaneitatea în cadrul acestui raport se situează în viitor şi niciodată în prezent (vezi 3).
374
CORESPONDENŢA TIMPURILOR
2.	Cînd în regentă este nn timp trecut al indicativului, în subordonată trebuie să apară tot un timp trecut şi anume :
a. Cînd cele două acţiuni se desfăşoară concomitent şi paralel sau sînt iterative, în ambele propoziţii trebuie să fie acelaşi timp : imperfectul cu imperfectul, perfectul compus cu perfectul compus etc. Valoarea durativă sau iterativă a timpurilor este marcată prin conjuncţii : în timp ce, cît (timp) faţă de de cîte ori şi cînd (ultima numai pentru imperfect).
în timp ce noi ieşeam, ea intra.
Cît timp ai stat la el n-ai avut nimic de suferit.
Cît stătuseşi la el o duseseşi bine, dar mai tîrziu s-au schimbat lucrurile.
Cînd grăia şi rîdea i se vedeau măselele ca nişte bucăţi de criţă. Sadoveanu, o. viii 484.
De cîte ori am venit eu a venit şi el.
Observaţii. 1. Abaterile sint rare şi constituie erori de limbă :
Cînd a început a boacăni cu surcelele la sctndură, iute-iute corabia se făcea la loc şi era gata. RAdulescu-Codin, l. 3.
De cîte ori s-a găsit tn faţa profesorului examinator... simţea o noapte grea, compactă, tn creştetul capului. Camil Petrescu, N. 10.
2. In cadrul acestui raport, ctnd nu apare dectt cu imperfectul şi numai cu valoare iterativă.
b. Cînd subordonata precizează momentul sau durata de timp în care s-a petrecut acţiunea din regentă, în regentă pot apărea atît perfectul compus, cît şi perfectul simplu, iar în subordonată cele două timpuri din regentă (eu conjuncţia cînd) şi, în plus, imperfectul (cu conjuncţiile cînd, pe cînd, în timp ce). Combinarea timpurilor se face precum urmează :
—	cînd subordonata e la imperfect, regenta poate fi atît la perfectul compus, cît şi la perfectul simplu :
în timp ce noi intram, ea a ieşit.
Am văzut-o cînd intra.
—	cînd subordonata e la perfectul compus sau simplu, regenta trebuie să fie la acelaşi timp cu subordonata :
Eu am plecat cînd a plecat şi el.
Copiii fură coprinşi de frică cînd se văzură închişi în magazie. ISPIRESCU, L. 274.
Observaţie. Se găsesc totuşi fraze in care predicatul regentei e la imperfect, iar temporala introdusă prin ctnd are predicatul la perfect (compus sau simplu). în aceste fraze Insă, regenta este aceea care arată, în realitate, timpul in care se produce acţiunea din temporală (ctnd invers), pentru că o circumstanţială de timp cu predicatul la un timp momentan nu poate data o regentă al cărei predicat se găseşte la un timp durativ.
Aceste fraze pot fi transformate în fraze de tipul celor de mai sus şi anume cu predicatul regentei la perfect şi predicatul temporalei la imperfect introdus prin conjuncţiile pe ctnd sau tn timp ce. Astfel se exprimă şi gramatical raportul real dintre cele două propoziţii.
Eu veneam cînd a plecat el.
PROPOZIŢIILE TEMPORALE
375
în timp ce eu veneam, el a plecat.
Şedeam tntr-o amiazi culcat Ia tulpina unei răchifi... cînd sării deodată figura lui Porojan! ALECSandki, in Ghica, s. 638.
Pe cfnd şedeam culcat sării deodată...
3.	Cînd în regentă este viitorul sau prezentul cu valoare de viitor, în subordonată trebuie să fie aceleaşi timpuri, indiferent de caracterul simultaneităţii (iterativ etc.):
Cînd vei fi tu departe eu oi tot plînge. Eminescu, n. 13.
Eu o să stau acolo cît timp stai tu aici.
Eu mănînc în timp ce tu te vei îmbrăca.
Eu voi veni de cîte ori (cînd) vei veni şi tu.
Eu o să vin de cîte ori (cînd) vii şi tu.
Eu vin de cîte ori (cînd) vei veni şi tu.
Eu vin de cîte ori vii şi tu.
Cu grijă şi cu cutremur mă voi înfăţişa cînd va bate ceasul. Sadoveanu, o.’ XIII 414.
Eu o să ajung acolo cînd pleci tu.	.
Cînd a creşte mai mare, ii ia bunicul peste Şiret, Za coasă, îl ia bunicul la cinat, în zăvoaie. Sadoveanu, o. iii 8.
Eu ajung acolo cînd pleci tu.
Observaţie. După cum se vede din exemplele de la acest punct, atunci clnd attt verbul regentei, cit şi cel al subordonatei stnt la viitor (sau prezent cu valoare de viitor), conjuncţia ctnd poate avea attt valoare momentană, cît şi valoare iterativă; clnd este construită cu prezentul sau cu trecutul, nu poate Întruni ambele valori.
4.	a. Cînd predicatul regentei este la prezentul conjunctivului, al condiţional-optativului sau la imperativ, predicatul subordonatei nu poate fi decît la prezent sau la viitor.
Cînd predicatul subordonatei este la prezent, raportul de simultaneitate este insuficient precizat. El poate fi înţeles şi ca fiind situat în prezent, şi ca fiind situat în viitor, pentru că prezentul indicativului poate fi interpretat şi ca prezent şi ca viitor:
Să mănînci (mănîncă) cît doarme el (= să mănînci acum sau mai tîrziu).
Dacă s-ar putea, eu aş mînca cît doarme el.
Numai cînd raportul e iterativ raportul nu poate fi înţeles decît ca situat în viitor, pentru că o acţiune nu se poate petrece de mai multe ori în acelaşi moment.
Să mănînci (mănîncă) de cîte ori mănînc şi eu.
Eu aş mînca de cîte ori mănînci şi tu.
Cînd predicatul subordonatei este la viitorul propriu-zis, raportul temporal se situează din punct de vedere logic, aşa cum e de aşteptat, întotdeauna în viitor :
Să mănînci (mănîncă) cît o să stau eu lingă tine.
Aş mînca cît vei sta tu cu mine.
Să mănînci (mănîncă) de cîte ori o să mănînc şi eu.
376
CORESPONDENŢA TIMPURILOR
Eu aş mînca de cîte ori vei mînca şi tu.
Să vii (vino) cînd o să te chem eu.
Aş mînca cînd vei mînca tu.
b. Cînd regenta este la perfectul conjunctivului sau al condiţional-optativului, în subordonată pot apărea trecutul şi viitorul sau prezentul cu valoare de viitor.
Simultaneitatea în trecut se poate realiza cu subordonata la imperfect, la perfectul compus sau la perfectul simplu. Distribuţia conjuncţiilor se face precum urmează :	'
Era bine să fi venit de cîte ori am venit şi noi.
Tu trebuia să fi intrat în timp ce (cînd) ieşeam noi.
Era bine să fi stat cît am stat şi noi.
Trebuia să fi venit cînd am venit şi noi etc.
Aşadar imperfectul- se foloseşte numai pentru redarea raportului iterativ şi a celui durativ (cu conjuncţiile respective), în timp ce perfectul se foloseşte pentru toate raporturile.
Imperfectul cu cină în subordonată faţă de perfectul conjunctivului-în regentă poate situa raportul în viitor :	.
Eu plec mîine. Era bine să fi plecat şi tu cînd plecam eu.
în mod obişnuit însă,' simultaneitatea în viitor-se redă prin subbr-donata la viitor sau la prezentul cu valoare de viitor :
Să fi venit şi tu cînd (de cîte ori) o să vin (vin) eu = ar fi bine dacă ai veni, dăr eu ştiu bine că n-d să vii.
Să fi stat şi tu cît o âă stau (stau) eu etc.
II. Anterioritatea	-
Raportul de anterioritate comportă dbuă aspecte diferite, carte sînt marcate prin conjuncţii diferite : a. cînd se arată că acţiunea regentei' e anterioară acţiunii din subordonată, fără însă să se spună nimic1 cu privire la limitele între care se desfăşoară această acţiune, conjuncţia caracteristică este cînd; b. cînd este exprimată limita superioară a duratei acţiunii din regentă, conjuncţia caracteristică este pînă (pînă ce, pînă cînd).
1. a. Cînd predicatul regentei este la indicativ, el poate fi exprimat numai printr-unul din timpurile relative : mai mult ca perfect sau viitorul anterior. în subordonată pot apărea imperfectul, perfectul compus sau simplu şi prezentul istoric (cu valoare de perfect), cînd regenta e la trecut ţ viitorul sau prezentul cu valoare de viitor, cînd regenta e la viitor :
Cînd intram eu, ea ieşise de mult.
Cînd am sosit eu, tu plecaseşi.
Soarele asfinţise cînd ieşiră din cort. Sadoveanu, o. v 512.
Cînd mă uit înapoi, doi hojmalăi se şi luase după mine. Creangă,.
A. 6.
Cînd vei veni (vii) tu, eu voi fi terminat lucrarea.
b. Cînd predicatul regentei e la indicativ, el poate fi exprimat prin toate timpurile cu excepţia mai mult ca perfectului şi a viitorului anterior (adică cele folosite la a); timpul subordonatei este acelaşi cu al regentei^
PROPOZIŢIILE temporale
377
cu excepţia aparentă a viitorului care poate apărea cuplat cu prezentul (bineînţeles, cu valoare de viitor) :
Stau aici pînă te întorci tu.
Iorgu Samson nu m-a cunoscut pînă ce nu m-am vădit cine sînt. Sadoveanu, o. xviii 37.
Avem să rătăcim pînă ce-om ajunge. Sadoveanu, o. v 538. Stau aici pVnă te vei întoarce tu.
O să stau aici pînă te întorci tu.
Observaţii. 1. Acest raport se realizează In prezetit numai aparent, întruclt în asemenea situaţii prezentul are valoare de viitor.
2. La imperfect raportul acesta are totdeauna valoare iterativă.
2.	Cînd predicatul regentei e la conjunctiv sau condiţional-optativ, nu se realizează, în cadrul anteriorităţii, deeît raportul de tipul b.
a. Cînd predicatul regentei este la conjunctiv sau condiţional-opta-tiv prezent sau la imperativ, predicatul subordonatei trebuie să fie la viitor sau la prezentul cu valoare de viitor. Necesitatea apariţiei celor două timpuri în subordonată se datoreşte faptului că acţiunea timpurilor din regentă este realizabilă în viitor.	s
Să mănînci pînă vin eu.
M-au trimes... să sed acolo pînă s-a mai potoli bolistea. Creângă, a. 15.	'	’
Eu aş mînca pînă te întorci (te vei întoarce) tu.
Nu întîrzia în tale deeît pînă găseşti un om ascultător. Sadoveanu, o. xii 28.
Stai aici pînă se va întoarce el l	.
Observaţie. în vorbirea neîngrijită apar fraze cu conjunctivul prezent sau imperativul in regentă şi cu perfectul compus (la forma negativă) in subordonată :
Să vii (vino) pînă n-am plecat eu.
în astfel de fraze insă perfectul compus are valoare de viitor.
b. Cînd predicatul regentei este la perfectul conjunctivului sau al condiţional-optativului, predicatul subordonatei poate fi la imperfect, la viitor sau la prezentul cu valoare de viitor :
Era bine să fi stat pînă veneam (venim, vom veni) noi.
Eu aş fi stat pînă veneai (vii, vei veni) tu.
Observaţie. Gind viitorul anterior sau perfectul conjunctivului au valoare de prezumtiv, în subordonată apare perfectul compus :
Nu pot şti cit a fi trecut la mijloc, ptnă ce am adormit mort. CREANGĂ, A. 16.
Cit să fi trecut pînă ce am adormit?
III.	Posterioritatea
1. Cînd în regentă e prezentul indicativului, în subordonată nu poate fi deeît perfectul (compus sau simplu) :
Aşa pătimesc eu de cînd te-ai dus. Camilar, n. i 214.
378
CORESPONDENTA TIMPURILOR
Acum, (lupă ce încurcaşi lucrurile, te dai la o parte.
Cînd subordonata e introdusă prin cum, raportul se poate realiza şi cu prezentul în subordonată; atunci însă raportul temporal are caracter iterativ :
Cum ieşim, (cum) începe să plouă.
Ob servaţie. Acest raport se realizează, aparent, şi cu prezentul sau cu viitorul in subordonată. în astlel de cazuri insă prezentul (din regentă) 'are valoare de trecut (prezentul istoric) şi, respectiv, de viitor. Astfel raportul se Încadrează la posterioritatea faţă de trecut şi faţă de viitor (vezi 2 şi 3).
2. Cînd în regentă este un timp trecut al indicativului, în subordonată trebuie să fie tot un timp trecut, şi anume :
imperfectul în regentă — numai imperfectul în subordonată (acţiunile fiind iterative):
După ce binecuvînta poporul... bătrînul se retrăgea şi el o dată cu asfinţitul soarelui. Sadoveanu, o. xii 21.
Cum (îndată ce) aduna tot materialul, începea să redacteze. perfectul compus în regentă — perfectul compus sau simplu sau mai mult ca perfectul în subordonată :
După ce-a întrebat pe dascăl care cum ne purtăm, a stat puţin pe ginduri. Creangă, a. 2.
De cînd ne-am despărţit... ai pierdut o lumină. Sadoveanu,
O.	VIII 496.
După ce ne-a adunat pe lingă el, domnu Stamatin ne grăi astfel. Sadoveanu, o. xii 8.
Du am venit după ce plecase el.
perfectul simplu în regentă — acelaşi timp, perfectul compus sau mai mult ca perfectul în subordonată:
După ce suiră din vâlcea, văzură o aşezare mare. Sadoveanu, O. XII 72.	’
Cum văzură copiii aceste lucruri, odată se repeziră la dînsele. ISPIRESCU, L. 67.
mai mult ca perfectul în regentă — numai acelaşi timp în subordonată :
Se mai auzi atunci că al doilea vizir... împresurase Cenadul şi-l luase, după ce bătuse pe comandantul cetăţii. Bălcescu, o. ii 200.
Cînd predicatul regentei este la prezentul istoric (cu valoare de perfect), în subordonată trebuie să fie acelaşi timp. Acest raport este mai clar atunci cînd temporala este introdusă prin cum, îndată ce şi cît ce, şi mai puţin clar atunci cînd este introdusă prin cînd:
Cum află pricina, începe a ne pofti pe fiecare la Bălan. Creangă, a. 4. Cînd aud eu de popă şi de Smărăndiţa popii, las muştile în pace şi-mi iau alte gînduri, alte măsuri. Creangă, a. 7.
Observaţii. 1. Din pricina conjuncţiilor care exprimă prin ele însele posterioritatea regentei, se foloseşte cel mai adesea perfectul, cu toate că ar fi fost de aşteptat mai mult ca perfectul. Acesta din urmă este folosit mai ales atunci cînd şi în regentă figurează tot el (ca în exemplul de mai sus din Bălcescu).
PROPOZIŢIILE TEMPORALE
379
2. în temporalele introduse prin îndată ce, mai mult ca perfectul nu se Întrebuinţează niciodată.
3.	Cînd în regentă este viitorul, viitorul anterior sau prezentul cu valoare de viitor, în subordonată trebuie să fie tot unul dintre aceste timpuri:
Vom sta singuri, după ce vor înflori poienile, la coliba cea mai de sus. Sadoveanu, o. xii 28.
După ce-a veni măria-sa, eu nu mai pot spune nimic. Sadoveanu, O. XIII 475.
Eu o să plec după ce (îndată ce) vii tu.
îndată ce vei veni tu, voi pleca (plec) eu.
După ce (îndată ce) plec eu, vine el.
Eu vin (o să vin) după ce (îndată ce) pled (vd pleca) tu.
Cum se va încheia în primăvară cel codru verde, m-oi duce să caut pe Nicoară Potcoavă. Sadoveanu, o. xviii 158.
Cum o suna clopotul mitropoliei în dungă, închid prăvăliile şi ies cu oamenii lor în stradă. Camil Petrescu, b. 86.
, Cum vii tu, eu plec (o să plec).
Observaţii. 1. în această relaţie prezentul are totdeauna valoare de viitor.
2.	Viitorul anterior este extrem de rar Întrebuinţat pentru că conjuncţia exprimă suficient de clar posterioritatea.
3.	Raportul de posterioritate poate fi redat In cazul regentei cu predicatul la viitor (sau la prezentul cu valoare de viitor) fără conjuncţii specifice, şi anume numai cu ajutorul timpurilor : viitorul sau prezentul cu valoare de viitor in regentă, viitorul anterior, imperfectul, perfectul compus sau simplu In subordonată. Această relaţie se realizează Insă numai cînd acţiunile slnt iterative şi apare doar tn scris şi Intr-un limbaj pretenţios.
Eu o să vin (vin) de ctteori vei fi venit (veneai, ai venit, veniseşi) tu.
4.	Cînd predicatul regentei este la conjunctiv, condiţional-optativ sau imperativ, raportul de posterioritate se redă prin aceleaşi timpuri (în subordonată) ca la raportul de anterioritate (în relaţia cu aceleaşi moduri în regentă).
Şi aici poate fi realizat un raport iterativ, şi anume în aceleaşi condiţii în care se realizează cînd regenta are predicatul la viitor (vezi mai sus observaţia 3).
§ 917. Predicatul subordonatei este la conjunctiv.
Pot avea predicatul la conjunctiv numai subordonatele introduse cu cînd să, pînă (cînd) să şi înainte să : de aceea conjunctivul în subordonată nu poate reda decît simultaneitatea sau anterioritatea.
I. Simultaneitatea
Simultaneitatea se poate realiza numai cu subordonate introduse prin cînd să şi cu perfectul compus în regentă :
Cînd să plece, a sunat telefonul.
Cînd să mă ajungă, am dat colţul.
380
CORESPONDENŢA TIMPURILOR
II. Anterioritatea
Acest raport se stabileşte în mod obişnuit cu trecutul în regentă (perfectul compus, perfecţii] simplu sau mai mult ca perfectul); conjunctivul însă poate fi şi la prezent şi la perfect :
Pînă să mă ajungă, eu, de frică, cine ştie cum am izbutit de m-am îngropat în t&rnă la rădăcina unui păpuşoi. Creangă, a. 6.
înainte să vii tu, eu am mîtieal.
Pînă să se întoarcă (să se fi întors) el, ea plecase.
Cînd subordonata este introdusă prin pînă să, regenta poate fi şi la prezent (cu valoare de viitor sau de imperativ), la viitor sau la imperativ :
Pînă să pleci, citeşti (o să citeşti, citeşte) lucrarea.
Cînd în regentă este mai mult ca perfectul, conjunctivul prezent poate fi introdus prin cînd să :
Cînd să mă uit, el plecase.
§ 918. Predicatul subordonatei este la condiţional-optativ.
Subordonatele cu predicatul la condiţional-optativ pot apărea în cadrul tuturor raporturilor temporale.	'
I.	Simultaneitatea
Cînd predicatul regentei este la indicativ, raportul de simultaneitate nu se realizează decît cînd regenta este la imperfect (cu valoare de condiţional-optativ perfect) şi atunci cînd acţiunile sînt iterative. Predicatul subordonatei trebuie să fie la trecut.
Eu veneam cînd (de cîte ori) ai fi venit şi tu.
Cînd predicatul regentei este la conjunctiv, raportul se realizează faţă de prezent şi faţă de perfect, acţiunile putînd fi momentane sau iterative. Cînd regenta este la prezent, subordonata e şi ea la prezent, cînd regenta e la trecut, subordonata este de asemenea la acelaşi timp.
Să viu eu cînd (de cîte ori) ai vrea tu, nu?!
Să fi venit cînd (de cîte ori) ar fi venit şi el.
Observaţii. 1. La prezent, raportul nu se poate realiza decît în fraze interogative exclamative.
2. La trecut construcţia e foarte greoaie şi de aceea nu are circulaţie.
Cînd predicatul regentei e la condiţional-optativ situaţia e aceeaşi ca la conjunctiv (vezi mai sus).
II.	Anterioritatea
Acest raport se realizează numai faţă de trecut, în fraze cu regenta la imperfect (cu valoare de condiţional-optativ perfect), la perfectul conjunctivului sau al condiţional-optativului. Subordonata are totdeauna predicatul la trecut introdus prin conjuncţia pînă (pînă ce, pînă cînd).
Eu stăteam (aş fi stat) pînă ar fi venit el.
Era bine să fi stat pînă ar fi venit el.
381
PROPOZIŢIILE TEMPORALE
III.	Posterioritatea
Se realizează în aceleaşi condiţii ca şi raportul de anterioritate. 'Conjuncţia este totdeauna după ce.
Eu veneam (aş fi venit) după ce ar fi plecat el.
Era bine să fi venit după ce ar fi plecat el.
§ 919. în cazul propoziţiei temporale, posibilităţile de combinare a timpurilor sînt mai puţine decît cele care apar la propoziţiile discutate anterior. Posibilităţile de combinare a timpurilor sînt, la rîndul lor, restrînse de necesitatea folosirii conjuncţiilor care, cu foarte puţine excepţii (conjuncţia cînd), sînt specializate pe raporturi temporale. Acestea dovedesc că, în cazul propoziţiei temporale, legătura dintre regentă şi subordonată, sub aspectul corespondenţei timpurilor, este mai strînsă decît în cazul completivei sau al atributivei.
Cu toate acestea nici la această propoziţie nu există nici un caz în care prezenţa unui anumit timp în regentă să ceară cu necesitate prezenţa unui singur timp în subordonată.
Există şi aici situaţii în care anumite timpuri din regentă, în cadrul unor anumite raporturi temporale, impun prezenţa în subordonată a unor timpuri şi le exclud pe altele. Aceste situaţii sînt aceleaşi ca la cele •două propoziţii prezentate înainte; în plus, la temporală se întîlneşte următoarea situaţie : timpurile indicativului trecut în regentă nu primesc în subordonată prezentul indicativului sau viitorul (cu excepţia unei singure combinaţii: mai mult ca perfect — prezent indicativ).
Unele combinări ale timpurilor pot reda şi aici mai multe raporturi temporale :
timpul	timpul
regentei	subordonatei
prezent (al ori- — prezent indicativ : cărui mod)
prezent (al ori- — viitor : cărui mod)
prezent indicativ — prezent indicativ :
imperfect	— imperfect :
trecut (al conjunctivului şi condiţional-optativului) viitor
viitor anterior
• — prezent indicativ
—	imperfect :
—	viitor :
f— prezent indicativ : (— viitor :
| — prezent indicativ : 1 — viitor :
raporturile
simultaneitate (în prezent şi viitor), anterioritate,. posteri-oritate
simultaneitate, anterioritate, posterioritate
simultaneitate (în prezent, trecut şi viitor), anterioritate (faţă de viitor), posterioritate (faţă de trecut şi viitor)
simultaneitate, anterioritate, posterioritate
simultaneitate, anterioritate, posterioritate
simultaneitate, anterioritate, pos terioritate
anterioritate, posterioritate
382
CORESPONDENŢA TIMPURILOR
între combinaţiile înşirate aici şi cele care apar la completivă (cu aceeaşi funcţiune) sînt următoarele diferenţe semnificative :
combinaţia prezent indicativ — prezent indicativ redă aici mai multe raporturi decît în cadrul completivei şi anume apare în plus posterioritatea faţă de trecut;
combinaţiile imperfect—imperfect şi trecut (al conjunctivului şi condi-ţional-optativului) — imperfect sînt singurele combinaţii între timpuri trecute care pot reda mai multe raporturi (la completivă sînt mai multe);
combinaţia prezent indicativ — prezent condiţional-optativ nu mai apare aici de loc.
Aceste diferenţe, care, în general, merg pe linia micşorării posibilităţilor de combinare a timpurilor, dovedesc încă o dată dependenţa mai mare a temporalei faţă de regenta ei. Prima diferenţă menţionată pare, la prima vedere, să contrazică această afirmaţie; ea însă nu marchează altceva decît o folosire mai largă, în cazul temporalei, a prezentului istoric.
Prezentul indicativului în subordonată are şi aici posibilitatea de a reda simultaneitatea cu prezentul, trecutul şi viitorul.
Aceeaşi situaţie prezintă, şi aici, prezentul conjunctivului şi al con-diţional-optativului şi imperativul în regentă faţă de prezentul indicativului şi viitorul în subordonată.
Imperfectul în subordonată redă simultaneitatea cu orice timp trecut cu excepţia mai mult ca perfectului (la completivă nu apare această excepţie).	.
Prezentul condiţional-optativului nu redă aici simultaneitatea cu nici un timp trecut (la completivă situaţia lui este identică cu a imperfectului).
PROPOZIŢIILE CAUZALE
§ 920. Din punct de vedere logic cauza nu poate fi decît anterioară efectului ei, cu alte cuvinte, raportul temporal dintre o regentă şi subordonata ei cauzală nu poate fi decît de posterioritate. Limba însă, uneori, contrazice acest raport logic : în situaţii cînd cauza acţiunii este o realitate permanentă, deci care se prelungeşte şi după realizarea efectului (vezi simultaneitatea), sau cînd cauza unei acţiuni prezente este constituită de prevederea unei acţiuni viitoare (vezi anterioritatea).
§ 921. Predicatul subordonatei este la indicativ.
I. Simultaneitatea
1. Cînd atît regenta, cît şi subordonata cauzală sînt la prezentul indicativului sau la imperfect, raportul temporal este, aparent, de simultaneitate :
îl întrerup (întrerupeam,) deoarece iese (ieşea) din subiect.
Confruntarea cu realitatea a conţinutului acestor fraze ne arată însă că raportul temporal real este de posterioritate, întrucît acţiunile din regente nu se pot realiza decît în urma acţiunilor din subordonate.
PROPOZIŢIILE CAUZALE
385
2. Cînd regenta este la prezent sau la oricare din timpurile trecutului indicativ, iar subordonata cauzală este la prezent sau la imperfect şi exprimă o acţiune care durează mai mult timp, raportul temporal este de posterioritate şi, totodată, de simultaneitate şi de anterioritate, întrucît cauza a existat înaintea producerii efectului, dar continuă să existe şi concomitent cu realizarea lui şi după această realizare.
Combinarea timpurilor în vederea redării acestui raport se face astfel: cînd regenta este la prezent, subordonata nu poate fi decît tot la prezent; cînd este la trecut, subordonata poate fi şi la prezent şi la imperfect:
îl apreciez pentru că lucrează bine.
Venea pe la noi pentru că îi plăcea (îi place) să asculte muzică etc.
Eaportul complex de la 2 se realizează şi atunci cînd regenta e la viitor, la conjunctiv sau condiţional-optativ (prezent sau perfect) sau la imperativ, dacă subordonata exprimă o acţiune care durează mai mult timp. Timpurile se grupează în felul următor : cînd regenta e la viitor sau la prezent, subordonata e la prezent, cînd regenta e la perfect, subordonata e la prezent sau la imperfect.
O să-l ajute pentru că are nevoie de el.
Să te îmbraci (îmbracă-te) gros pentru că e frig.
Aş vrea să am plăcerea de a te cunoaşte, căci după înfăţişare înţeleg că eşti bărbat străin. Sadoveanu, o. xii 35—36.
Aş fi mîncat pentru că îmi place (îmi plăcea) mîncarea.
Acestea sînt singurele situaţii cînd cauzala poate fi, aparent sau parţial, în raport de simultaneitate cu regenta ei.
II. Anterioritatea
Penţru redarea acestui raport regenta poate fi la prezent, trecut (oricare dintre timpurile lui) sau viitor şi la toate modurile personale; subordonata trebuie să fie la viitor sau la prezentul cu valoare de viitor :
îţi dau cartea pentru că mîine o să ai nevoie de ea.
A venit el pentru că plec (o să plec) eu etc.
O s-o aduc (o aduc) pentru că mîine o să am nevoie (am nevoie ) de ea. -
Se cuvine să arăţi către noi zîmbetul tău, căci altfel ne întoarcem la locurile noastre împovăraţi de întristare. Sadoveanu, o. xii 24.
Observaţie. în acest exemplu predicatul cauzalei este în relaţie de subordonare nu numai cu predicatul regentei, ci şi cu complementul condiţional din interiorul secundarei (adverbul altfel = dacă nu faci aşa).
S-o citeşti (citeşte-o), căci mîine o să am (am) nevoie de ea. Era bine s-o fi adus, căci mîine o să am (am) nevoie de ea.
Eu aş lua-ol(aş fi luat-o) pentru că o să-mi trebuiască (îmi trebuie).
Observaţie. Cînd regenta este la un timp trecut, cauzala poate fi şi Ia imperfect: Ctnd am intrat eu, îşi revedea conferinţa pentru că o ţinea chiar In după-amiaza aceea (= urma s-o ţină) etc.
.384
CORESPONDENŢA TIMPURILOR
III.	Posterioritatea
1.	Cînd în regentă este prezentul indicativului, în subordonată poate fi oricare din timpurile trecutului:
Traduce bine pentru că făcea exerciţii de cîte ori avea prilejul.
Traduce bine pentru că a făcut multe exerciţii.
Traduce bine pentru că citise în întregime pe Vergiliu încă înainte de a intra în facultate.
în cazul cauzalei condiţionale, prezentul indicativ în regentă se combină cu perfectul compus în subordonată :
Dacă l-a chemat pentru o însărcinare ascunsă, acolo, după perdele, ■e locul cel mai potrivit să-i vorbească. Sadoveanu, o. xii 40.
Pentru posterioritatea redată prin prezentul indicativului în ambele propoziţii, vezi I 1.
2.	Cînd în regentă este un timp trecut al indicativului (oricare din ele), în subordonată pot apărea imperfectul, perfectul compus sau mai mult ca perfectul:
I-am tras într-o zi o bleandă, pentru că nu-mi da pace să prind muşte. Creangă, a. 5.
Mă răstisem la el pentru că nu stătea locului.
Venea fa venit) la noi pentru că îl rugasem (l-am rugat) eu odată.
în ziua aceea venise pentru că îl rugasem eu.
Pentru exemplu de imperfect în ambele propoziţii, vezi I 1.
Cînd în regentă e perfectul compus sau simplu, în subordonată pot apărea aceleaşi timpuri:
Am cunoscut la tine şi ascuţimea spiritului, căci ai fost în stare să te apropii încet, încet de adevăruri. Sadoveanu, o. xii 26.
3.	Cînd în regentă e viitorul sau prezentul cu valoare de viitor, posterioritatea se redă prin prezent, prin oricare din timpurile trecutului sau prin viitor :
O să vin (vin) mîine pentru că mi-o ceri (mi-ai cerut-o) tu.
O să mă duc (mă duc) acolo pentru că se ducea şi el.
Voi veni pentru că pînă atunci îmi voi termina lucrarea.
în cazul cauzalei condiţionale, viitorul în regentă se combină cu prezentul indicativ sau cu perfectul compus în subordonată :
Dacă nu ştii boabă de carte, cum ai să mă înfelegiî Creangă, a. 17.
Dacă ai învăţat, o să ştii lecţia.
Cînd în regentă e viitorul anterior, posterioritatea se redă prin perfectul compus sau simplu sau tot prin viitorul anterior :
Mă voi fi dus pentru că mi-ai cerut-o tu.
Pînă atunci voi fi venit şi eu pentru că îmi voi fi terminat lucrul.
Construcţiile cu viitorul anterior sînt rare şi pretenţioase.
4.	a. Cînd regenta este la prezentul conjunctivului sau al condiţional-optativului sau la imperativ, cauzala poate fi la orice timp trecut, cu excepţia mai mult ca perfectului, sau la viitor (inclusiv prezentul cu valoare de viitor) :
Să-i scrii şi tu pentru că îi scria şi ea etc.
PROPOZIŢIILE CAUZALE
385
E păcat să rămîifără leac de învăţătură, zicea părintele, doar ai trecut de bucheludeazla şi bucheriţazdra. Creangă, a. 7.
Să vii (vino) şi tu pentru că pînă atunci vei termina (termini) lucrul.
I-aş scrie pentru că îi scria (i-a scris etc.) şi ea.
Aş veni şi eu mîine, pentru că pînă atunci îmi voi termina (termin) lucrul.
în cazul cauzalei condiţionale, prezentul conjunctivului sau imperativul în regentă se combină cu perfectul compus în subordonată :
Dacă ai făcut asta, să nu mai vii!
Dacă ţi-a cerut, dă-i!
b. Cînd regenta este la perfectul conjunctivului sau al eondiţional-optativului, în subordonată poate fi orice timp trecut, cu excepţia perfectului simplu :
Să te fi dus şi tu pentru că se ducea (s-a dus, se dusese) şi el.
Eu aş fi venit numai pentru că venea (a venit, venise) el.
§ 922. Predicatul subordonatei este la condiţional-optativ.
Cînd predicatul cauzalei este la prezent, regenta poate apărea la orice timp şi orice mod.
Vin (am venit...) cu tine pentru că aş vrea să-ţi spun ceva etc.
Să ne arăţi (arată-ne) cum e bine, căci altfel ne-am întoarce acolo de unde am plecat.
Întrucît condiţional-optativul prezent exprimă o acţiune realizabilă în prezent sau în viitor, fraza care conţine o cauzală cu predicatul la acest timp exprimă întotdeauna un raport de anterioritate cu aceleaşi caracteristici ca atunci cînd subordonata este la indicativ viitor (vezi anterioritatea).
Cînd cauzala este la perfectul condiţional-optativului, regenta poate fi numai la trecut: cele patru timpuri ale trecutului indicativ, perfectul conjunctivului şi al condiţional-optativului.
Dacă puteam, mă duceam (m-aş fi dus...) nu pentru că mi-ai fi cerut-o tu, ci pentru că mă interesa.
Ţi-am adus nu pentru că mi-ai fi cerut tu, ci pentru că am vrut eu etc.
Eaportul temporal este întotdeauna de posterioritate.
Propoziţii cauzale cu predicatul la conjunctiv nu există.
§ 923. Combinaţiile temporale posibile în cadrul cauzalei sînt mai reduse ca număr decît la completiva directă şi la atributivă; sînt însă ceva mai numeroase decît combinaţiile posibile la temporală, dar, în acelaşi timp, mai uniforme decît ele.
ÎTici aici nu există nici un caz în care prezenţa unui anumit timp în regentă să impună prezenţa unui singur timp în subordonată.
Situaţiile în care anumite timpuri din regentă, în cadrul unor anumite raporturi temporale, impun prezenţa în subordonată a unor timpuri şi le exclud pe altele sînt aceleaşi ca la completivă şi, în plus, două: în simultaneitate, prezentul (indiferent de mod) şi viitorul în regentă permit
25 — 6. 1306
386
CORESPONDENŢA TIMPURILOR
numai prezentul indicativului în subordonată, iar trecutul (indiferent de mod) în regentă permite numai prezentul indicativului şi imperfectul în subordonată.
Combinaţiile care pot reda mai multe raporturi temporale sînt mai puţin numeroase şi mai restrînse decît cele care apar (cu aceeaşi funcţiune) la propoziţiile discutate pînă acum :
timpul regentei timpul subordonatei	raporturile
prezent (al oricărui mod) prezent (al oricărui mod) trecut (al oricărui mod) trecut (indicativ)
viitor
— prezent indicativ :
—viitor :
—prezent indicativ : —imperfect : —prezent indicativ :
simultaneitate, anterioritate, pos-terioritate
anterioritate, posterioritate
simultaneitate, anterioritate
simultaneitate, anterioritate, posterioritate
simultaneitate, anterioritate, posterioritate
( —viitor :	anterioritate, posterioritate
Prezentul indicativului în subordonată redă şi aici simultaneitatea faţă de trecut şi viitor, iar imperfectul, de asemenea, simultaneitatea faţă de orice timp trecut.
Prezentul conjunctivului, al condiţional-optativului şi imperativul în regentă redau simultaneitatea, anterioritatea şi posterioritatea faţă de prezent, dar faţă de viitor numai anterioritatea şi posterioritatea.
Prezentul condiţional-optativului nu mai este aici timpul simultaneităţii în trecut.
Din aceste trăsături se deduce, în general, că legătura dintre propoziţia cauzală şi regenta ei este mai strînsă decît legătura de acest tip pe care o manifestă propoziţiile discutate pînă acum.
PROPOZIŢIILE FINALE
§ 924. Din punct de vedere logic, acţiunea subordonatei finale este în cbip necesar posterioară regentei ei, însă în limbă acest raport nu e exprimat în cazul finalelor cu indicativul întrucît ele apar întotdeauna la acelaşi timp cu regenta. în felul acesta, raportul temporal la finalele cu indicativul este totdeauna, formal, de simultaneitate; în conţinut însă el este întotdeauna de anterioritate.
§ 925. Predicatul subordonatei este la indicativ.
Finala, ca şi regenta ei, se poate construi cu prezentul şi cu trecutul: Singuri voi, stejari, rămîneţi De visaţi la ochii vineţi,
Ce luciră pentru mine Vara-ntreagă. Eminescu, o. i 122.
Trimitea (a trimis) de-i aducea (de i-a adus) lemne.
PROPOZIŢIILE FINALE
387
Observaţie. Apariţia unui timp trecut intr-o propoziţie finală se explică prin faptul că scopul este considerat ca realizat (vezi § 818).
§ 926. Predicatul subordonatei este la imperativ.
Eaportul temporal este acelaşi ca la finalele cu indicativul. De asemenea, modul regentei este, în mod obligatoriu, acelaşi cu al subordonatei, adică, imperativul:
Da ce vrei, mări Cătălin,
Ia dut’ăe-ţi vezi de treabă. Eminescu, o. i 174.
§ 827. Predicatul subordonatei este la conjunctiv, în mod obişnuit, subordonata finală cu conjunctivul are predicatul numai la prezent; regenta ei poate avea predicatul la orice mod şi la orice timp. Eaportul temporal este totdeauna de anterioritate: învăţ acum ca să ştiu mai tîrziu.
Mă trimitea la ei ca să văd cum lucrează.	.
Ca să mă scape de belea, m-au trimes la stînă. Creangă, a. 14. Se adunară barbă Ungă barbă, ca să răsufle o clipă. SadOveanu, o. XII 20 etc.	’
Este de simultaneitate formal şi de anterioritate în conţinut cînd predicatul regentei este la viitor, conjunctivul prezent sau imperativ: Ca să-i afli taina, te vei coborî câtră apa Nilului. Sadoveanu, o. xii 27.
Să te duci să vezi ce mai face.
Ca această nouă jertfă a fiinţei tale să fie spornică, nu pregeta să dai dragoste şi înţelepciune semenilor tăi. Sadoveanu, o. xii 28.
Atunci cînd predicatul regentei e la perfectul conjunctivului, finala poate apărea şi ea la perfect, iar raportul este tot de anterioritate. Această construcţie este însă foarte rară şi greoaie :
Ar fi trebuit s-o fi adus ca s-o fi arătat tuturor.
§ 928. Propoziţia finală cu indicativul (şi cu imperativul) este prima propoziţie dintre cele discutate pînă acum care are un tratament rigid în raport cu regenta ei: timpurile sînt în mod obligatoriu aceleaşi în ambele propoziţii. Din aceste trăsături reiese că legătura acestui tip de propoziţie finală cu regenta ei este foarte strînsă.
Observaţie. Popular, apar şi propoziţii completive directe şi subiective introduse prin conjuncţia de cu sensul „să” sau „că”. Aceste propoziţii se construiesc, ca şi finalele cu indicativul, cu acelaşi timp ca regentele lor. De exemplu :
Ouşoare că scotea Şi-neepea
De le-mpărţea. TEODORESCU, P. P. 532.
Dar al nostru împărat,
Tot merglnd pe la vtnat,
Intr-o seară s-a-ntimplat
Pe la noi d-a înnoptat. TEODOEESCU, r. P. 116.
388
CORESPONDENTA timpurilor
Spre deosebire de finala cu indicativul, finala cu conjunctivul prezintă o legătură foarte laxă cu regenta ei: regenta poate apărea la orice timp şi la orice mod. Posibilităţile de combinare a timpurilor sînt însă puţine pentru că, în mod obişnuit, subordonata nu poate apărea decît la prezent.
PROPOZIŢIILE MODALE
§ 929. Propoziţiile circumstanţiale de mod propriu-zis şi cele comparative (reale) se comportă ca atributivele, fără probleme speciale legate de natura lor :
Bău îmi pare cum îţi pare şi ţie. în egruzzi, s. i 30.
îngrămădise... foi late de podbal rotund pe care stăteau aşternute şi mumificate, după cum pe fiecare le apucase vremea şi le încremenise fierbinţeala vetrii, popoare întregi de zglăvoace căpăţinoase şi de boişteni cu ochii holbaţi. Hogaş, dr. i 258—259.	’	’	’
§ 930.'Propoziţiile comparative condiţionale au o situaţie diferită, determinată de faptul că, în mod obişnuit, se construiesc cu condiţional-optativul sau cu imperfectul (cu valoare de condiţional-optativ perfect).
1.	în cazul subordonatelor cu indicativul, regenta este la imperfect şi subordonata la acelaşi timp; raportul este de simultaneitate:
Toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! Creangă, a. 34.
Dacă verbul este momentan, regenta poate fi şi la perfectul compus, iar subordonata la imperfect sau la perfectul compus :
Am sărit de parcă mă împingea Aghiuţă.
Am ţipat de parcă m-a muşcat o viespe.
în situaţia specială a comparativelor condiţionale introduse prin cu chip că, regenta apare la prezentul indicativului şi subordonata la acelaşi timp :
Cu chip că eşti hazliu, îi spui o mulţime de ... grosolănii. Ylahuţă, o. A. iii 68.	’
2.	Subordona ta e la condiţional-optativ. Cînd regenta e la indicativul prezent sau la viitor, la prezentul condiţional-optativului sau al conjunctivului sau la imperativ, subordonata poate fi numai la prezentul condiţional-optativului. Eaportul temporal este tot de simultaneitate:
Se poartă de parcă ar fi stâpîn pe situaţie.
Am să merg ca şi cum m-aş grăbi.
Să mănînce ca şi cum i-ar fi foame etc.
Eaportul de posterioritate se exprimă prin orice timp al indicativului sau al conjunctivului sau prin imperativ în regentă şi prin perfectul condiţional-optativului în subordonată.
Mănîncă atît de lacom ca şi cum n-ar fi mîncat de trei zile.
Ciocănitori mari dădeau semnale cătrâ locurile de sus, duruind cu clonţul în trunchiuri scorburoase, ca şi cum ar fi primit anume porunci pentru asta. Sadoveanu, o. xii 19.
Are să vorbească atît de bine limba asta ca şi cum n-ar fi vorbit niciodată altă limbă etc.
PROPOZIŢIILE CONSECUTIVE
389
Cînd verbul subordonatei este a vrea, raportul temporal este de pos-terioritate şi de simultaneitate totodată :
Se strecurară în peşteră, ca şi cum ar fi vrut să dea de veste. Sado-veanu, o. XII 22.	’
Propoziţia comparativă condiţională prezintă foarte puţine posibilităţi de combinare a timpurilor şi exprimă numai simultaneitatea şi posterioritatea. De aceea nu se poate vorbi aici de combinaţii care pot reda mai multe raporturi, de timpuri cu valori multiple. în schimb apar cinci situaţii în care prezenţa unui timp în regentă impune cu necesitate prezenţa unui singur timp în subordonată :
timpul regentei timpul subordonatei
raporturile
prezent condi-ţional-optativ perfect compus perfect simplu mai mult ca perfect perfect conjunctiv
—prezent condiţio-nal-optativ :
—prezent condiţional-optativ :
simultaneitate
posterioritate
Aici se observă, de asemenea, că prezenţa unui anumit verb (a vrea) în subordonată determină un raport temporal special.
Aceste trăsături marchează existenţa unei legături foarte strînse între propoziţia comparativă condiţională şi regenta ei.
PROPOZIŢIILE CONSECETIVE
§ 931. Propoziţia consecutivă exprimă o acţiune care, din punct de vedere logic, nu poate fi decît posterioară regentei. De aceea ar fi de aşteptat ca raportul dintre regentă şi consecutivă să fie întotdeauna de anterioritate. Există însă cazuri cînd verbul regentei şi cel al subordonatei apar la acelaşi timp. în aceste situaţii, care se realizează mai ales cînd verbele sînt durative sau exprimă o stare, acţiunile sînt, cel puţin formal, simultane.	'
I. Anterioritatea
Predicatul regentei poate fi la orice timp şi la orice mod. Predicatul subordonatei poate apărea numai la prezentul indicativului, la imperfect sau la perfectul compus, la viitor, la conjunctiv sau condiţional-optativ prezent sau perfect. Combinarea timpurilor se face precum urmează: prezentul indicativ în regentă — viitorul, conjunctivul sau condi-ţional-optativul prezent în subordonată;
imperfectul în regentă- — prezentul indicativului, viitorul, conjunctivul sau conditional-optativul prezent în subordonată;
390
CORESPONDENŢA TIMPURILOR
perfectul compus în regentă — prezentul indicativ, imperfectul, viitorul, prezentul conjunctivului sau al condiţional-optativului în subordonată;
perfectul simplu sau mai mult ca perfectul în regentă — prezentul indicativ, imperfectul, perfectul simplu sau compus, viitorul, prezentul conjunctivului sau al condiţional-optativului în subordonată;
viitorul în regentă — acelaşi timp în subordonată;
prezentul conjunctivului sau imperativul în regentă — prezentul conjunctivului în subordonată;
prezentul condiţional-optativului în regentă — acelaşi timp în subordonată;
perfectul conjunctivului sau al condiţional-optativului în regentă— prezentul conjunctivului în subordonată.
Mă întrebi atîtea, încît n-o să mai ştiu să-ţi răspund.
Lucra aşa de bine, încît nu ştiu cum a putut greşi.
Lucra aşa de bine, încît o să fie totdeauna apreciat.
Era aşa de râu, încît să nu se mai poată (nu s-ar mai putea) face nimic din el?
A început a secera prin Humuleşti în dreapta şi în stînga, de se auzea numai chiu şi vai în toate părţile. Creangă, a. 14.
Puse să-i facămun buzdugan de fier, îl aruncă în sus de despică bolta ceriului. Eminescu, n. 4.
Ai să mănînci atîta, încît o să ţi se facă rău etc.
Observaţie. Citid predicatul regentei este un verb cu sensul „a crede”, iar predicatul subordonatei este verbul a putea, raportul este în acelaşi timp de anterioritate, de simultaneitate şi de posterioritate :
îl socoteşti attt de pricepui, Incit să poată (ar putea) face asta?
Poate apărea orice timp şi orice mod cu excepţia prezentului conjunctiv şi a imperativului:
Ce ai la sufletul tău de eşti tot fără chef şimîhnit? Ispirescu, l. 192.
Era aşa de ostenit, că nici nu mai putea vorbi. Sadoveanu, o. i 628.
Şi propoziţia consecutivă prezintă foarte puţine posibilităţi de corn- , binare a timpurilor şi exprimă numai raporturi de anterioritate şi de simultaneitate. Apar însă şi aici situaţii în care prezenţa unui timp în regentă impune cu necesitate prezenţa unui singur timp în subordonată. Acestea sînt următoarele :	’
timpul regentei	timpul subordonatei raporturile
prezent	simultaneitate
II. Simultaneitatea
— prezent conjunctiv > anterioritate
perfect condiţional-o,tativ prezent condi-ţional-optativ
prezent condiţional-optativ simultaneitate
PROPOZIŢIILE CONDIŢIONALE
391
Prezenţa unor anumite verbe cu anumite sensuri în regentă şi, mai ales, în subordonată (,,a crede” — a putea) determină şi aici un raport temporal special.
Din cele de mai sus reiese că între propoziţia consecutivă şi regenta ei există o legătură foarte strînsă.
PROPOZIŢIILE CONDIŢIONALE
§ 932. Din punct de vedere logic, condiţia, ca şi cauza, nu poate fi «decît anterioară acţiunii pe care o condiţionează. Limba însă nu exprimă totdeauna acest raport: în general, condiţionala apare la viitor sau la o formă verbală realizabilă sau ireală, iar regenta ei, la aceleaşi timpuri.
Mai mult decît atît, propoziţia aparent condiţională cu predicatul la un timp trecut real (deci cu excepţia imperfectului care, avînd valoare de condiţional trecut, este ireal) este din punctul de vedere al conţinutului o propoziţie cauzală sau temporală (vezi observaţia de la § 933 pct. 1). Explicaţia acestei situaţii stă tocmai în faptul că, dacă s-a realizat deja, condiţia îşi pierde calitatea de ipoteză şi devine cauza acţiunii pe care iniţial a condiţionat-o sau determinarea ei temporală.
§ 933. Predicatul subordonatei este la indicativ.
1. Condiţionala cu indicativul poate avea predicatul numai la viitor (sau viitorul anterior) sau la prezentul cu valoare de viitor. Eegenta acestei condiţionale poate avea predicatul la viitor sau la alte timpuri cu valoare de viitor (prezentul sau, în cazul verbelor cu sensul „a pleca”, perfectul compus), la prezentul conjunctivului sau al condiţional-optativului sau la imperativ. Formal, raportul temporal este, cu excepţia combinaţiei cu viitorul anterior în subordonată, de simultaneitate. Din punctul de vedere al conţinutului este însă, întotdeauna, deposterioritate, întrucît acţiunea din regentă se îndeplineşte, în realitate, numai în urma îndeplinirii condiţiei ei.	'
De v-a apuca ploaia-n pădure, apoi are să vă fie greu de tot. Hogaş, DR. I 258.
Dacă duc cu dînşii doi oşteni turci... răzăşii_ s-or teme şi i-or primi bine. Sadoveanu, o. xviii 219.	’ ’	’
Dac-ajungem cu bine acasă, desfund o bute umplută de bunicul eu Udromel. Sadoveanu, o. v 530.
Dacă vine el, eu am plecat.
Să nu rîdeţi de mine, nici să mă judecaţi rău, dacă mă veţi auzi descîntînd. Sadoveanu, o. xii 9.
Dacă mergi şi tu, eu aş lua un taxi.
Dacă merge el, du-te şi tu!
Dacă va fi terminat ce-a avut pînă acum, îi dau (o să-i dau, să-i dai...) şi restul.
Observaţie. Aparenta condiţională construită cu trecutul (cu excepţia imperfectului) este în realitate cauzală :
Dacă ai venit, aş pleca eu „pentru că ai venit, aş pleca eu”
392
corespondenta timpurilor
sau temporală:
Acolo dac-au ajuns Steaua-n nori li s-a ascuns.
în aceeaşi situaţie este condiţionala cu predicatul la prezent (cu valoare de prezent) sau la viitor, a cărei acţiune este prezentată ca reală de vorbitor :
Dacă n-am (n-o să am) bani, sigur că n-o să pot cumpăra nimic „pentru că ştiu sigur că n-o să am bani, îţi spun de pe acum că n-o să pot cumpăra nimic”.
Aceste propoziţii se încadrează în categoria raporturilor temporale pe care le antrenează propoziţiile cauzale şi temporale.
2. Cu prezentul, perfectul compus sau viitorul mai poate fi construită şi condiţionala cu nuanţă temporală. Eegentele sînt la aceleaşi timpuri:	’
Dacă ninge, tramvaiele merg încet.
Dacă ajung acasă, mă culc.
Dacă n-a mai putut suporta, a plecat acasă.
în cazul acestei fraze* raportul temporal este de simultaneitate.
§ 934. Predicatul subordonatei este la condiţional-optativ (sau la imperfectul cu valoare de condiţional-optativ trecut).
1.	Cînd predicatul regentei este la condiţional-optativul prezent, predicatul subordonatei poate apărea numai la acelaşi timp :
Dacă te-ar găsi mama, ea te-ar omorî. Eminescu, n. 9.
Raportul temporal este, formal, de simultaneitate, dar, în conţinut, de posterioritate, întrucît acţiunea regentei se îndeplineşte în urma condiţiei ei.	’
2.	Cînd predicatul regentei este la imperfect sau la condiţional-optativul prezent sau perfect, predicatul subordonatei poate fi la imperfect sau la perfectul condiţional-optativului:
Dacă aş fi avut cartea, ţi-o dădeam.
Dacă ai fi învăţat, ai şti (ai fi ştiut).
Dacă învăţai, ştiai.
Raportul temporal*este de posterioritate.
§ 935. Predicatul subordonatei e la conjunctiv (cu valoare de condiţional-optativ).
Combinaţiile care se creează sînt aceleaşi ca la § 933, cu singura deosebire că prezentul condiţional-optativului nu poate apărea în regenta a cărei subordonată e la perfect:
Să am eu cartea, i-aş da-o.
Să fi avut eu cartea, i-o dădeam (i-aş fi dat-o).
§ 936. Şi condiţionala este o propoziţie care prezintă puţine posibilităţi de combinare a timpurilor şi nu redă toate raporturile temporale. Eu prezintă însă nici un caz în care un anumit timp din regentă să nu se poată combina decît cu un singur timp în subordonată.
CELELALTE PROPOZIŢII SUBORDONATE
393
în privinţa combinaţiilor care pot reda mai multe raporturi temporale, nu se pot face afirmaţii absolute. Combinaţiile prezent indicativ în ambele propoziţii, prezentul conjunctivului, imperativul sau viitorul în regentă şi prezentul indicativului în subordonată pot reda atît simultaneitatea, cît şi posterioritatea; dar simultaneitatea în cazul condiţionalei este doar formală, în conţinut fiind tot posterioritate.
De aceea se poate spune, în general, că propoziţia condiţională prezintă o legătură strînsă cu regenta ei.	.
CORESPONDENŢA TIMPURILOR LA CELELALTE SUBORDONATE
§ 937. Propoziţiile discutate mai înainte (completiva directă, atri-butiva, temporala, cauzala, finala, comparativa condiţională, consecutiva şi condiţionala) sînt singurele subordonate care se diferenţiază între ele în ce priveşte corespondenţa timpurilor. Celelalte subordonate au, unele, tratament identic cu completiva directă, altele, tratament identic cu atri-butiva şi una singură tratament identic cu condiţionala : subiectiva, predicativa, predicativa suplimentară şi completiva indirectă merg cu completiva directă, circumstanţiala concesivă merge cu condiţionala, iar celelalte circumstanţiale (de loc, instrumentală, sociativă etc.) merg cu atributiva.
Iată cîteva exemple pentru cele trei tipuri de asemănări:
1.	a. Imperfectul în ambele propoziţii redă în cazul subiectivei, ca şi în acel al completivei directe, simultaneitatea unor acţiuni care se desfăşoară şi se termină în trecut:
Ceea ce ştiau căpitanul de corabie Tcir Dighenis şi conducătorul de cămile... nu era spre defăimarea străinului. Sadoveanu, o. xii 68.
De asemenea, ca şi în cazul completivei directe, prezentul indicativului sau viitorul în regentă şi un timp trecut în subordonată redau şi în cazul subiectivei posterioritatea :
E adevărat că, din această îndeletnicire, mi-am făcut o profesie. Sadoveanu, o. xii 9.
Ce a fost rînduială a vieţii şi fiinţii noroadelor o mie de ani va rămînea încă o mie. Sadoveanu, o. xii 25.
b. Prezentul în regentă şi viitorul în subordonată redau şi în cazul completivei indirecte anterioritatea :
Ae temem, însă că, unde spui domnia-ta, nu vom găsi milă. Sadoveanu, o. xii 72.
Conjunctivul prezent în regentă şi un timp trecut în subordonată redau şi în completiva indirectă posterioritatea :
Să nu-ţi pară rău că le-am dat drumul.
2.	Imperfectul în regentă şi perfectul condiţional-optativ în subordonata concesivă redau, ca şi în cazul condiţionalei, posterioritatea :
îşi închipuiau că nu-i creştin, deşi semnul milei ar fi fost o dovadă. Sadoveanu, o. xii 30.	*	’
3.	Imperfectul în regentă şi în subordonată redă în cazul circumstanţialei de 1 o c, ca şi la atributivă, simultaneitatea :
Pînă unde răzbeam noi, n-ajungeau ciobanii cu turmele. Sadoveanu, o. xii 8.
394
CORESPONDENŢA TIMPURILOR
CONCLUZII GENERALE REFERITOARE LA CORESPONDENŢA TIMPURILOR ÎN SUBORDONARE
§ 938. Corespondenţa timpurilor în subordonare depinde deci, în general, de următorii factori:
—	Valorile multiple ale timpurilor : prezentul poate avea valoare de prezent, de trecut sau de viitor; prezentul conjunctivului şi al condi-ţional-optativului, ca şi imperativul, pot avea valoare de prezent sau de viitor; imperfectul poate exprima simultaneitatea cu orice timp trecut; tot imperfectul poate avea sens durativ sau iterativ etc.
—	Legătura mai strînsă sau mai liberă dintre regentă şi subordonată.
—	Prezenţa conjuncţiilor temporale (în cazul temporalei) şi a conjuncţiei de (în cazul finalei şi al unor completive directe şi subiective).
—	Natura logică a raportului dintre regentă şi subordonată.
—	Valoarea modurilor.
—	Sensul lexical al verbelor (de exemplu, verbul a vrea la comparativa condiţională şi a putea la consecutivă) şi, în general, sensul lexical al întregii fraze; caracterul durativ sau momentan al verbelor.
în general, corespondenţa timpurilor în limba romînă este destul de liberă. Cu excepţia unui tip de propoziţie finală, a propoziţiei comparative condiţionale şi a propoziţiei consecutive, nu apar situaţii în care prezenţa unui anumit timp în regentă să impună prezenţa unui singur timp în subordonată.
în cadrul raporturilor temporale însă, există o specializare a timpurilor manifestată cu consecvenţă la toate propoziţiile care au posibilitatea de a exprima raporturile respective. De exemplu, în simultaneitate şi în anterioritate, prezentul oricărui mod în regentă admite numai prezentul indicativului sau viitorul în subordonată.
BIBLIOGRAFIE
P. Cuf.ţta, Corespondenţa timpurilor, în SCL V (1954), p. 311 — 329.
FENOMENE ŞI PROCEDEE SINTACTICE
COMUNE FRAZEI ŞI PROPOZIŢIEI
ELIPSA
§ 939. în exprimare există propoziţii sau fraze incomplete din punct de vedere formal care pot reda o comunicare deplină, deşi s-an suprimat unele elemente.
Omiterea unor elemente necesare din punct de vedere gramatical sau lexical, pe care vorbitorii le au în minte, fără să fi fost exprimate mai înainte se numeşte elipsă. Pentru a înţelege comunicarea nu e necesară completarea construcţiei, deoarece din cunoaşterea contextului ne dăm seama de ceea ce s-a omis.
Elipsa poate avea mai multe cauze : nevoia de concizie, de scurtare a vorbirii, nevoia de a obţine anumite nuanţe afective.
Prin omiterea unor elemente care nu sînt strict indispensabile pentru transmiterea conţinutului unei comunicări se ajunge la crearea unor construcţii sintactice noi, care îmbogăţesc posibilităţile limbii de a reda gîndirea, dînd vorbirii o mai mare putere de expresivitate.
Natura sintactică a părţilor absente variază de la caz la caz. Oricare parte a propoziţiei şi cbiar propoziţii întregi pot lipsi într-un anumit context (vezi § 943).
în exemplul:
Iarna [ne dăm] pe gheaţă şi [mergem] la săniuş. Creangă, a. 13, lipsesc predicatele, fiecare cuvînt păstrîndu-şi înţelesul său lexical.
Acest fel de elipsă e frecvent în cazul unor proverbe, zicători:
După bună dimineaţa [vine] şi mulţămita.
Pe brumă [umblă] desculţ şi pe rouă [umblă] încălţat.
în toate aceste cazuri, în care lipseşte un predicat sau altă parte de propoziţie, avem de-a face cu elipse gramaticale.
Tot elipse gramaticale întîlnim şi în cazul subordonării indirecte (vezi § 745).
Astfel, în fraza : A fost mai rău că era să iasă cu bătaie. Preda,
d.	37, propoziţia cauzală că era (să iasă cu bătaie) nu arată din ce cauză a fost mai rău, ci din ce cauză socoteşte vorbitorul că a fost mai rău. Fraza întreagă, în care am introduce cuvintele omise, ar fi: a fost mai rău şi eu declar că a fost mai rău din cauză că...
în elipsele lexicale (vezi § 946—948), sensul cuvintelor omise este preluat de celelalte cuvinte din comunicare. Astfel, în marfă de calitate,
398
ELIPSA
ultimul cuvînt s-a încărcat şi cu înţelesul adjectivului bună, care a fost omis (marfă ăe calitate bună); de asemenea are temperatură, pentru are temperatură ridicată. S-ar putea spune că, în urma acumulării unor noi sensuri, înţelesul cuvintelor calitate, temperatură s-a schimbat.
Elipsele lexicale se întîlnesc mai ales într-un mediu dat, în care cuvintele des folosite se pot omite pentru că sînt în mintea tuturor vorbitorilor :
Nouă, la [compania] întîia din [regimentul] 307, de opt săptămîni nu ne-a dat dom’majur tabacul. Camilar, n. ii 2.
Cobor la [staţia de tramvai] Bălcescu.
Să sperăm că epilogul acestui remarcabil eveniment fotbalistic, epilog' la care vom asista mîine pe [stadionul] 23 August... magazin. 238-(1962), p. 5.
DELIMITAREA ELIPSEI FAŢĂ DE CONSTRUCŢII ASEMĂNĂTOARE	’
§ 940. Este necesar să se facă distincţie între elipsă şi subînţelegere. Astfel, în cazul în care, spre a evita repetiţia, nu se mai reiau unele elemente enunţate cu puţin înainte în cursul comunicării avem de-a face cu subînţelegere şi nu cu elipsă. De exemplu :
Printre gratii luna moale
Sfiicioasă şi smerită şi-au vărsat razele sale;
Unde-ajung [razele] par văruite zid, podele, ca de cridă,
Pe-unde nu [ajung] — părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită. Emi-nescu, o. i 76.
Atunci iepurele sare, şi dracul [sare] după el. Creangă, p. 51.
Eu nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici [nu ţi-aş dori] ca Dunărea să-nece spumegînd a tale oşti. Emi-NESCU, O. I 147’.	’
Subînţelegerea e frecventă în dialog, unde, de obicei, nu se repetă unele cuvinte.
Vorbitorul nu simte absenţa acestor cuvinte deoarece ele figurează în context.	’
—	D-ta ştii să ţeşi pînzâf
—	Da, ştiu [să ţes pînză]. Delavrancea, o. ii 201.
—	Vra să zică asta ţi-au spus?
—	Asta [mi-au spus]. Sadoveanu, o. iii 183.
—	Citi domni a avut Ţara Romîneascâ?
—- [Ţara Romînească a avut domni] Mulţi, domnule. Caragiale, o. i
131.
—	Cine a trecut astăzi pe aici?
—	[Pe aici au trecut astăzi] Oameni, fel de fel. Slavici, o. i 181.
—	Cum trebuie să stea şcolarul în bancă?
—	[Şcolarul trebuie să stea în bancă] Drept, cu căciula pe spate şi cu ochii pe carte. Delavrancea, h. t. 107.
DELIMITAREA ELIPSEI FATA DE CONSTRUCŢII ASEMĂNĂTOARE
399
între subînţelegere şi elipsă există şi alte deosebiri. în timp ce în primul caz cuvintele omise pot fi completate cu precizie, în celălalt completarea se face, de obicei, cu aproximaţie.
Să se compare : subînţelegere :
—	Mi-am uitat să-ţi zic ziua bună. Dumnezeu să-ţi ajute.
—	Să [ajute], ăomnişorule. Agîrbiceanu, s. p. 189.
—	Apoi, cucoane, mă prind eu să ţi-l secer.
—	Cum [să-l seceri], singur? Creangă, p. 156. elipsă :
... cam face zîmbre chiriaşului. Acu ! eu n-am văzut-o, da-mi spune mă-sa. E cuminte săraca, da mai ştii... Barbu, g. 336.
în primele două exemple se pot adăuga numai cuvintele : ajute, să-l seceri, în ultimul se pot presupune mai multe cuvinte : ce poate face, de ce e capabilă, ce o duce capul etc. {da mai ştii ce poate face etc.). De asemenea, elipsa (suspensia, vezi § 944): am să te... rostită cu un ton ameninţător se poate completa cu : pedepsesc, lovesc, dau afară etc.
Din acest punct de vedere putem deosebi diferite grade în cadrul elipsei. Uneori putem completa mai uşor cuvintele care lipsesc, alteori mai greu, dar înţelegem ideea exprimată. Astfel, din comunicarea : am să te... ne dăm seama că vorbitorul ameninţă.
Un rol important în înţelegerea elipsei în vorbire îl au : intonaţia, pauza (în scris, punctuaţia), gesturile, mimica.
Observaţie. Cum s-a văzut şi mai sus, in cadrul subînţelegerii pot avea loc uneori şi anumite schimbări:
—	de persoană :
Scris tn cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele
Eu să fiu a ta stăptnă, tu [să fii] stăpin vieţii mele. Eminescu, o. i 142.
Eu merg tn oraş, el [merge] la şcoală.
—	de parte de propoziţie :
Eu n-am cunoscut niciodată dumbrava asta. Acum văd că [dumbrava]-! o pădure ca-n poveştile pe care ni le spunea mama. Sadoveanu, p. m. 56.
în exemplul de mai sus complementul direct enunţat devine subiect subînţeles.
Uneori, în locul predicatului unor propoziţii negative apar adverbele nu, ba, care nu pot fi socotite elipse :
Bunicul ştia să scrie, dar bunica nu.
Era frumoasă de mama focului, la soare te puteai uita, iar la dînsa ba. Creangă, p. 276.
în frazele de mai sus, verbele care pot fi subînţelese în propoziţia a doua sînt enunţate în prima. (Yezi § 496 Ba.)	’
în cadrul comunicărilor cu adverbe de afirmaţie sau de negaţie pot fi elipse. Astfel, în exemplul:	’
După ce închinară de trei ori, subprefectul ordonă avocatului Ciupei...
—	Ordon, Ciupei, ca aamic şi ca frate-te, ordon... du-te ca s-o vezi... dacă Ghioliţa este bine...
—	Cînd ordoni, d-ta, ă-le Niţă, chiar să nu, eu tot da. Cînd ordoni, ordoni! Delavrancea, h. t. 237,
400
ELIPSA
verbul care a fost omis pe lingă adverbul de negaţie precedat de conjuncţie (să nu) din fraza a doua nu apare în cursul enunţului, deci avem de-a face cu elipsă în propoziţia subordonată : chiar să nu [pot].
Observaţii. 1. Uneori, în titluri apar fragmente care nu slnt nici elipse, nici subînţelegeri. De exemplu :
După trei ani ... [de activitate In domeniul cultivării limbii]. LR VIII (1959), nr. 5, p. 3.
2. Cînd în cursul unui dialog, unul dintre interlocutori întrerupe pe celălalt nu avem de-a face cu elipsă :
—	Eu?!!... Eu ţi-am dat ordin să...
—	Ce, aţi uitat? Bbăescu, v. a. 85.
§ 941. în afară de elipsă şi subînţelegere mai distingem o a treia categorie, în care în mod normal se omite ceva. Astfel, subiectul pronume personal de persoana I sau a Il-a este adesea neexprimat, fiind inclus în desinenţa verbului (vezi § 520) :
Mergem la şcoală [= noi mergem].
O situaţie asemănătoare este şi în cazul subiectului cu două predicate : Elevii scriu şi citesc (nu se spune : elevii scriu şi elevii citesc).
§ 942. Uneori e greu de delimitat elipsa, atît de propoziţia nominală (vezi § 499), cît şi de subînţelegere.	’
Avem de-a face cu anumite tipuri intermediare.
Astfel, în frazele :
în mintea ei se făcuse însă un gol, un întuneric chinuitor. Nu şi-l aduse aminte şi pace. Bassarabescu, v. 12.	’
Nu ştiu, nu ştiu şi pace. Sebastian, t. 82.
I-am făcut eu o mulţime de meşteşuguri, şi degeaba. Sadoveanu, o. i 562	’	' '
putem socoti fie că s-au omis verbele: (să dăm, să avem, să facem) pace, (i le-am făcut) degeaba, fie că sînt propoziţii nominale.
în cazul unor proverbe e de asemenea greu de delimitat elipsa de propoziţia nominală : în buză miere şi în inimă fiere.
NATURA SINTACTICĂ A PĂRŢILOR ABSENTE ÎN ELIPSE
§ 943. în elipse pot fi omise diferite părţi de propoziţie.
Astfel, în exemplul:
— Da-ncotro, -ncotro, flăcăule? întreabă cineva din urmă pe tânărul călăreţ. Caragiale, o. i 219 e eliptic predicatul.
Construcţiile cu valoare partitivă cu prepoziţiile de, din, aparente excepţii ale complementului direct în acuzativ fără prepoziţie şi ale subiectului în nominativ, sînt atribute pe lîngă un complement sau un subiect eliptic :
Robinson de aceste [= lucruri de aceste]... nici avea în cuget. Drăghici, r. 5.
De acestea [== cămăşi de acestea] erau multe în magazin.
CARACTERUL AFECTIV AL ELIPSEI
401
Aceste construcţii fac parte dintre elipsele, de altfel puţine la număr, care nu au valoare afectivă.
Uneori poate lipsi chiar şi o propoziţie întreagă :
Odată i-am zis uitîndu-mă lung şi galeş la dînsa: „fie că straşnici ochii ai, coană Marghioalo. Ei, ce crezi că mi-a răspuns: „Nu, nu se poate [să ne iubim], coane Iancule, că mi-e frică de bărbatu-meu"-. VR 6J1962), p. 177.
—	Desigur, vorbi cineva, directorul va înştiinţa poliţia.
—	Nu face nimic [dacă va înştiinţa poliţia], răspunse un muncitor din comitet. Sahia, n. 36.
—	Da’ nu mă minţi?
f
—	Nu te mint.
—	Să moară [cine minte] ?
—	Să moară! Barbu, g. 322.
Aceste feluri de elipse sînt mai legate de context decît altele, pentru că aproape toate cuvintele (în afară de conjuncţia dacă, pronumele cine) apar enunţate în cursul dialogului. Propoziţiile omise nu se repetă fără schimbare. în al doilea exemplu, în cadrul elipsei se presupune o conjuncţie (să se compare: va înştiinţa poliţia cu dacă va înştiinţa poliţia), în al treilea un pronume relativ (nu te mint, dar cine minte).
Pot fi socotite, la origine, secundare eliptice de regentă propoziţiile independente care încep cu o conjuncţie.
De exemplu, fraza :
—	De-aş ajunge mai degrabă în tîrg, zise Prepeleac. Creangă, p. 42 poate fi interpretată astfel:
[Ce bine ar fi] de-aş ajunge mai degrabă...
CAEACTEEUL AFECTIV AL ELIPSEI
§ 944. în genere, elipsa se caracterizează printr-un puternic element afectiv, o întreagă situaţie putînd fi exprimată printr-o serie de cuvinte neînebegate în propoziţie, într-o înlănţuire gramaticală. în acest caz se elimină ceea ce, fiind neesenţial, poate atenua sau întîrzia exprimarea stării sufleteşti.
— Să fie tăcere, strigă ofiţerul, dar nimic nu mai putea opri plînse-tele osîndiţilor.
[Să vină] Alţii... altă sută... strigă cineva în răstimpuri printre rafale. Camilar, n. i 92.
Elipsa predicatului creează o atmosferă de rapiditate a acţiunii, de încordare în desfăşurarea ei.
Păgubaşul, după hoţ. Fugi pravoslavnicul cu slăninele, fugi păgubaşul. Delavrancea, v. v. 231.
Dacă am introduce verbul fugi (păgubaşul fugi după hoţ), el ar fi numai centrul gramatical, nu şi semantic al propoziţiei. Centrul semantic
26 - c. 4366
402
ELIPSA
este reprezentat prin determinantul verbului. Situaţia este asemănătoare cu a vorbitorilor care elimină, adeseori, din vorbire cuvintele socotite de ei că n-ar fi esenţiale.
Frecvente sînt cazurile cu elipsa verbelor de declaraţie care introduc vorbirea directă :
A mers ce a mers, pînâ a dat de case şi mai frumoase. Acolo altă fată şi mai mîndră [zise]:
Unde te duci, Făt-Frumos, şi pe la mine nu te abaţif Kădulescu-Codin, î. 216	’
sau chiar a unei propoziţii întregi cu un asemenea verb :
Merge şi merge înainte că, socotea el, doar s-o întîlni cu Dumnezeu, în drumu-i, dă peste o apă mare. Se tot bătea cu gîndul: cum s-o treacă f
Cum sta şi se plănuia, uite un peşte [care zice]:
—	Unde te duci, voinice? Eădulescu-Codin, I. 110. (Yezi § 887.)
O elipsă cu elemente afective este cîteodată şi suspensia, adică
întreruperea voită a comunicării cînd restul poate şi este preferabil să fie subînţeles sau cînd vorbitorul caută anumite cuvinte pentru că nu-i convine să-şi îmbrace gîndurile în cuvintele pe care le are în mint© în acel moment:
Aţi văzut cum fug copiii în timpul recreaţiei! Pe aici e circulaţie mare şi cum ei sînt grăbiţi... femeia, 2 (1952), p. 4.
Tu aveai geniu şi, desigur, aici în provincie... teatrul, 4 (1960),
p. 28.	’
Am înţeles, zic, du-te şi n-ai grijă: aibi curaj!... cu metodele moderne ... Caragiale, o. ii 182.
—	Dai cartea asta, căpitane Cozmuţă. Dacă este vreo pricină de împotrivire ...
—	Nu poate fi nici o împotrivire, măria-ta. Cartea o pun în mîna lui pan Tadeus. Dar dacă, din pricina smreduitoarelor vremi, pan Ta-deus nu va mai fi fiind în această viaţă ... Sadoveanu, o. xviii 197.
—	... paturile copiilor... nu ştiu unde le-aş putea pune la adăpost... ştiţi, iarna...
—	Iarna, puteţi astupa o fereastră: bateţi o saltea şi pe deasupra o
scoarţă. Caragiale, o. iv 8.	’	’
învaţă, că de nu...
Adesea vorbitorul se opreşte imediat după ce a rostit conjuncţia care introduce o propoziţie (subordonată sau coordonată) :
Ai făcut bine că i-ai tăiat; pentru că... Negruzzi, s. 1153.
Observaţie. Ideile comunicate reies clar din propoziţia eliptică, nu şi din suspensia ■care nu e în acelaşi timp şi elipsă :
—	Eu ţi-aş da ţie trei-patru poli... să,..
—	Să ce?
—	Să mă laşi, să nu uii la concurs. Cabagiale, o. ii 269.
în exemplul de mai sus vorbitorul, dintr-o anumită jenă, nu vrea să spună totul.
REPETIŢIA ELIPTICA. CUVINTE ŞI EXPRESII PROVENITE DIN ELIPSE
403
REPETIŢIA ELIPTICĂ
§ 945. Adeseori, repetarea unui grup de cuvinte sau a unei propoziţii se face eliminîndu-se, din primul termen al repetiţiei, din al doilea sau din ambii termeni, unul sau mai multe elemente ; repetiţia este în acest caz eliptică :
Umorist, numai umorist, cel care tipărea în „Moftul român”... ? VR 6 (1962), p. 176.
Oşlobanu prost, prost, dar să nu-l atingă cineva cu cît e negru sub unghie, că-şi azvîrle târnă după cap ca buhaiul. Creangă, a. 78.
Primul exemplu poate fi interpretat: [oare] numai umorist, numai umorist [să fi fost]... în al doilea exemplu repetiţia prost, prost poate fi interpretată : ,,de prost, era prost”. în ambele cazuri avem de-a face cu omiterea unor cuvinte. între cele două elemente ale repetiţiei există o diferenţă de intonaţie, care ne permite să înţelegem despre ce e vorba.
CUVINTE ŞI EXPRESII PROVENITE DIN ELIPSE
§ 946. în toate situaţiile de mai sus omiterea anumitor elemente se bazează pe prezenţa lor în mintea vorbitorului, ca şi a ascultătorului. Sînt cazuri însă în care o expresie eliptică, avînd punctul de plecare în situaţii de felul celor de mai sus, devine absolută, fixă, adică vorbitorul nu mai subînţelege nimic şi o foloseşte ca pe un tot cu înţeles deplin. Repetarea construcţiilor eliptice în condiţii identice duce la formarea unor expresii care, păstrînd înţelesul general, dar aproximativ al enunţului primitiv, ajung să fie întrebuinţate şi în situaţii mult diferite, cu o valoare proprie. Ele nu mai sînt elipse, ci doar nişte formule „împietrite”.
Expresiile de acest tip au putut lua naştere :
1.	în propoziţie, prin eliminarea unor părţi de propoziţie;
2.	în frază, prin eliminarea unor propoziţii.
CUVINTE ŞI EXPRESII REZULTATE DIN ELIPSA UNOR PĂRŢI DE PROPOZIŢIE
§' 947. în propoziţie poate rămîne neexprimat atributul care determină un substantiv.
în această situaţie se găsesc următoarele elipse lexicale (vezi § 939) des întrebuinţate în vorbirea zilnică sau familiară: are temperatură, are tensiune (pentru are temperatură ridicată, tensiune mare), pe cuvînt (pentru pe cuvînt de onoare).
în alte cazuri poate fi lăsat de o parte substantivul determinat. Astfel au luat naştere : roşie, vînătă pentru pătlăgea roşie şi pătlăgea vînătă, relevîndu-se în acest fel tocmai ceea ce are caracteristic un termen faţă de celălalt.	’
404
ELIPSA
De asemenea, pot fi eliminate complinirile verbului, adjectivului sau adverbului.
Astfel, expresia negativă ţi-ai găsit, ca în acest exemplu :
Ş-apoi chitiţi că numai în arc se încheia tot meşteşugul,.. omului aceluia ? Ţi-ai găsit. Creangă, p. 245,
îşi are originea în construcţii ca ţi-ai găsit omul al cărui meşteşug să se încheie numai în arc. . .
în construcţia sărac lipit pămîntului, prin eliminarea cnvîntului pămîntului, s-a ajuns la formula sărac lipit „foarte sărac”.
[Popa BraduJ n-a vrut să pornească cu mortul pînă nu i se aduce o trăsură, măcar că neamul mortului era sărac lipit. Pas, z. i 232.
în loc de a vorbi de rău (de, pe cineva) se întîlneşte destul de des a vorbi (p© cineva):
Aşa era Lupescu, nu te vorbea, îţi arunca în faţă. H. Papadat-Bengescu, Logodnicul (Bucureşti, 1935), p. 295.
Expresia a-şi ţine gura „a tăcea” îşi poate avea originea într-o contracţie mai vecbe : a-şi ţine gura închisă.
î n propoziţie pot fi eliminate şi părţi principale:
1.	Subiectul. Formule eliptice rezultate din omiterea subiectului
se găsesc mai ales în blesteme şi înjurături, în care se evită pronunţarea unui cuvînt neplăcut, interzis sau urît:	’
Călca-te-ar (relele, boala etc.)/
Lua-te-ar să te ia (dracul, naiba)/
Bată-te să te bată! Sadoveanu, o. i 561.
2.	Predicatul.
Expresiile cum nu, cum să nu „da” :
—	II cunoşti ? — Cum nu? Sandu-Aldea, a. m. 137.
—	Fă-mi şi mie rost, mă băiete, poţi?
—	Cum să nu! Brăescu, s.p. 119.
Expresia eliptică da de unde „nu” :
—	Stai culcat, c-adormi îndată.
—	Da de unde. contemporanul, i 198
s-a născut în condiţii în care de unde avea sensul propriu, local: — Ai luat cărţile? — De unde (să le iau)? în răspunsuri de felul acestuia ceea ce interesa în primul rînd era că acţiunea nu s-a putut îndeplini, indiferent din ce motive. Astfel, formula eliptică de unde a început să circule cu valoare de negaţie, fără a mai fi apropiată de construcţia completă originară. Pe de altă parte, din construcţii ca :
Aş cumpăra eu cărţi multe, dar n-am de unde lua bani ca să pot cumpăra
a luat naştere expresia a avea de unde „a avea bani” (a avea cu ce) :
—	Cum să nu se îmbrace elegant? Are de unde.
Altă categorie de construcţii eliptice în care a fost eliminat predicatul o constituie expresiile nici gînd, nici vorbă, nici pomeneală, nici discuţie.
Nici gînd a apărut din construcţii în care gînd are sensul de „intenţie” (de exemplu : Vine cu gîndul să mă ţină. Creangă, p. 311; Se ridicase
EXPRESII ELIPTICE
405
în picioare cu gînd să plece si el, dar pentru că nimeni nu se grăbea să-i facă loc, hotărîse să rămînă. Galan, z. r. 26) prin omiterea verbului: Mergi diseară la teatru? — Nici gînd [nu am].
Nici vorbă poate avea şi sens puternic negativ, dar şi sens pozitiv. Diferenţierea între aceste două înţelesuri se face cu ajutorul verbului care urmează : Nici vorbă că plec (cu indicativul) înseamnă ,,cu siguranţă că plec” ; nici vorbă să plec (cu conjunctivul) înseamnă ,,nu am intenţia, posibilitatea să plec”.
Nici vorbă să las casa pe grija copiilor cel puţin încă o lună. Cara-GXALE, O. VII 326.
Pentru amîndouă sensurile la bază stă o expresie ca nu încape vorbă, nu poate fi vorba (cf. nu încape glumă, nu încape discuţie), în care vorbă înseamnă „discuţie” :
Acum încalţe nu mai poate încăpea vorbă, era în completă mizerie. Caragiale, o. iii 9.
Expresia nici pomeneală:
Mişcă-l, zguduie-l, dă-i cu patul pustei... Nici pomeneală! Galac-TION, O.’l 271	’
este direct legată de construcţia nici nu se pomeneşte, unde a pomeni are ca scop să adauge negaţiei ideea că nu există asupra unui fapt nici măcar amintirea că ar fi existat odată. In această expresie a fost întrebuinţat un substantiv derivat de la a pomeni cu sufixul -eală, ca îndoială (cf. nici îndoială).
Observaţie. în unele situaţii se simte că avem de-a face cu elipse, de exemplu în : o turcească pentru o cafea turcească, sărac lipit pentru sărac lipit pâmtntului; dovada e că se folosesc ambele tipuri de expresii. în schimb, roşii, mai frecvent folosit decît pătlăgele roşii, este simţit azi mai puţin ca elipsă.
Tot prin elipsa predicatului s-au format şi formulele de salut : [îţi doresc, urez] la mulţi ani, noroc, drum bun.
EXPRESII ELIPTICE REZULTATE DIN ELIPSA UNOR PROPOZIŢII
§ 948. Prin elipsă pot fi eliminate şi propoziţii întregi. în acest fel au fost create o serie de expresii care numai în rare cazuri mai pot fi reconstituite.
Uneori se mai pot recunoaşte cuvintele care au fost înlăturate în urma suspensiei:
Mă veţi ierta să vă spun că mîni e sfîntul Andrei? — Ei şi [ce dacă e] f hem, 1181.’
De cele mai multe ori expresiile eliptice s-au cristalizat, izolîndu-se definitiv de construcţiile de origine.
în frază pot fi eliminate propoziţii subordonate :
Astfel, expresia n-ai decît „poţi să faci”.
(Annie strîmbâ din nas, Sabina strînse din umeri la acest refuz:
— N-ai decît!! Cez. Petrescu, c. v. 116.)
406
ELIPSA
afputut să ia naştere în dialog, spre a evita repetarea verbului: îţi iau caii! N-ai ăecît [să-i iei], după o construcţie ca : N-are decît să facă plîngere, eu voi face tot ceea ce ştiu.	’
O expresie apropiată de cea de mai înainte [este şi a nu avea încotro „a nu avea altă posibilitate”, extrasă din construcţii în care avea sensul concret ,,a nu avea încotro merge” :	*
Măriuca — Mi l-ii da pe Niţu de bărbat?
Catrina — Pe Niţu?... apoi nu-i a tău?
Măriuca — Auzi, Niţule?... De-acu n-ai încotro şovăi. Alecsandri, t. 1582.	’
în construcţii de acest fel s-a putut dezvolta sensul ,,a nu avea de ales altă posibilitate” :
Ceilalţi nemaiavînd încotro şovăi, diata rămase bună făcută. Creangă, p. 15.	’
Lăsîndu-se la o parte complinirea verbului, s-a ajuns la :
N-am încotro, mort-copt, trebuie să te iau cu mine. Creangă, p. 203. Tot aşa s-au creat expresiile n-am cînd „nu am timp”, n-am unde „nu am loc”, „nu am direcţie precisă”, n-am cum „nu am posibilitatea”, din n-am cînd să fac, n-am cum să fac, n-am unde să fac.
Expresia eliptică, des întrebuinţată cu valoare de superlativ, ca aceea :	’
Unde nu dă o căldură ca aceea
s-a format din construcţii în care urma o subordonată atributivă :
Unde nu dă o căldură (mare, grozavă) ca aceea pe care o ştiu eu (ori o ştim cu toţii)	’
sau o subordonată consecutivă, ca în frazele :
8-o făcut un foc ca acela, că nu te puteai apropie cît colo de el. Vasiliu, p. 191.
8-o făcut înaintea lui nişte palaturi ca acelea, de nu mai erau altele să le steie-n potrivă pe faţa pămîntului. Vasiliu, p. 41.
BIBLIOGRAFIE
1.	J. Byck, Ca acela en fonction de qualificatif, în BL VII (1939), p. 144-150.
2.	Iorgtj Iordan, Stilistica limbii romlne, Bucureşti, 1944, p. 275—292.
3.	SORIN Stati, Elipsa, in LR IV (1955), nr. 2, p. 68-75.
REPETIŢIA
§ 949. Eepetiţia este procedeul sintactic care constă în folosirea unui cuYÎnt sau a unui grup de cuvinte de două sau de mai multe ori la rînd cu scopul de a se exprima aspectul durativ al unei acţiuni, intensitatea unei acţiuni sau a unei calităţi, precum şi numeroase sensuri, legate de obicei de circumstanţe, ca : distribuţia, progresia, succesiunea, periodicitatea etc.
încet, încet nora s-a dat la brazdă. Creangă, p. 7.
De departe, de departe se auzeau abia tălăngi. Sadoveanu, o. I 572. Mircea însuşi mînâ-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. Eminescu, o. i 148. El caută aur, eu cu totul şi cu totul altele. Tudoran, p. 391. Eepetiţia este în acelaşi timp şi un procedeu lexical prin care se creează valori şi îmbinări lexicale noi (locuţiuni) şi un procedeu afectiv.
Considerăm repetiţie cu valorile discutate numai repetarea cuvintelor cu sens lexical (împreună cu cuvintele de legătură care le însoţesc); nu considerăm astfel repetarea elementelor de legătură dintre cuvinte cînd acestea nu introduc cuvinte identice.
Cînta şi din gură şi din acordeon.
O situaţie aparte au repetiţiile cu prepoziţie (sau cuvinte similare) între termenii repetiţiei sau cu prepoziţii diferite înaintea fiecăruia. în timp ce la celelalte repetiţii (vezi exemplele de mai sus) valorile sau nuanţele noi (gramaticale, lexicale, afective) se datoresc repetiţiei ca procedeu, la acestea sensurile noi nu se datoresc repetiţiei ca atare, ci prepoziţiilor dintre termenii repetiţiei:
Bine, răspunse gospodarul trăgîndfum după fum, din ţigara-i groasă. Sadoveanu, o. x 645.
Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard,
Iar flacăra lor geme;
Clipeşte-abia din cînd în cînd Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecînd
Prin colţuri de odaie. Coşbuc, p. i 191.
408
REPETIŢIA
Repetiţiile cu prepoziţie între termeni prezintă interes pentru faptul că grupul de cuvinte astfel format trebuie analizat uneori numai împreună, întrucît are altă funcţiune sintactică decît cuvintele componente luate separat:
Se va plimba... în trăsură, picior peste picior. Ghica, s. 609.
Bepetiţiile de acest fel sînt însă foarte apropiate de formule fără repetiţii, de construcţii în care, în loc să se repete acelaşi cuvînt, se recurge la un cuvînt diferit (la un pronume) :	.
Diavolii odată încep a se cărăbâni unul peste altul în turbincă. Creangă, p. 303.
O repetiţie de tip special este tautologia (vezi § 958).
ASPECTELE FOBMALE ALE REPETIŢIEI
§ 950. Repetiţia prezintă, în general, o foarte mare varietate de combinaţii. Din punctul de vedere al formei repetiţia poate fi împărţită în două categorii mari rrepetiţia imediată, cînd cuvintele repetate nu sînt despărţite prin nimic, şi repetiţia la distanţă, cînd termenii repetiţiei sînt separaţi prin diferite cuvinte.
Atît în cadrul repetiţiei imediate, cît şi în cadrul repetiţiei la distanţă cuvintele se pot repeta în aceeaşi formă sau cu forma schimbată :	’
1.	Cuvîntul se repetă în aceeaşi formă :
Un cal frumos, frumos cu o stea în frunte. Sbiera, p. 96.
2.	A doua oară cuvîntul se repetă în altă formă flexionară :
—	substantiv -f acelaşi substantiv la genitiv :
Nepoţica zînelor,
Frumoasa frumoaselor. Teodorescu, p. p. 81.
—	pronume precedat de genitivul aceluiaşi pronume :
în totului tot a fi trecut la mijloc jumătate de ceas. Creangă, a. 66.
—	verb + acelaşi verb la alt mod :
De-ar crăpa odată să crape şi Jiarabagiul care v-au adus. Creangă, p. 110.	’
3.	Cuvîntul este urmat de un derivat al lui:
—	substantiv + adverb derivat :
Cu spinul tot am dus-o, cum am dus-o cîne-cîneşte pînă acum. Creangă, p. 234.
—	substantiv + diminutiv :
Se duse la oglinda cea mare şi o făcu şi pe aceea bucăţi-bucăţele. Slavici, o. ii 225.	’	’
—	adjectiv -f diminutiv :
Toate se vedeau de aici mici-mititele. Tudoran, p. 149.
—	pronume + diminutiv :
Nimica-nimicuţa nu se mai alegea de gospodăria ei.
—	adverb + diminutiv :
Cînta încet-încetişor.
REPETIŢIA IMEDIATA
40»
— verb -f verb derivat :
Au chibzuit şi au răschibzuit. Slavici, p. 130.
Eepetiţia este incompletă cînd nu se repetă forma verbală în întregime :
Gînditu-m-am, răzgîndit,
Ş-acum iată-mă-s aicea, bucuros că te-am găsit. Hasdeu, r. v. 59. Eepetiţia ar fi completă astfel: gînăitu-m-am, răzgînditu-m-am sau gînăitu-m-am şi m-am răzgîndit.
REPETIŢIA IMEDIATĂ
§ 951. Se repetă următoarele părţi de vorbire :	-
—	substantiv :
Părul negru, azvîrlit pe spate... undează, făcînd ape-ape. Dela-VRANCEA, S. 108.
—	adjectiv :
Iată că trece pe drum o babă bătrînă, bătrînă. ÎT. A. Bogdan, Poveşti şi anecdote din popor (Iaşi, 1897), p. 84.
—	pronume :
Nimeni, nimeni pe pămînt
N-a zîmbit l-a mele glume. Eminescu, o. iv 486.
—	numeral:
îndată începură a intra în odaie ţăranii... cîte unu-unu. Eusso, Opere alese (Bucureşti, 1950), p. 148.
—	verb :	■
Se porni pe rîs, şi risc, rîse, pînă ce îl prinse tuşea. Tudoran, p. 170.
Gheţurile se duc, se duc. Tudoran, p. 8.
Cînd verbul care se repetă este predicativ se consideră repetată propoziţia (vezi şi § 952).
—	adverb :
încet, încet se linişti şi-şi întoarse privirile obosite într-o parte. Sadoveanu, o. x 661.	*	’ ’
—	interjecţie :
Haide, haide încetişor, cum se merge cu carul cu boi. Slavici, p. 140.
Un cuvînt se poate repeta de mai multe ori:
Atunci lupul nostru începe a mînca hîlpov; şi gogîlţ, gogîlţ, gogîlţ, ti mergeau sarmalele întregi pe gît. Creangă, a. 32.
Nu mai umblă cu minciuna, nu mai caută să tragă folos din partea.' altora, nu! nu! nu! Slavici, p. 114.
Eu nu voi nimic, nimica
Decît pace, pace, pace. Eminescu, o. iv 501.
Eepetarea de mai multe ori a unui cuvînt este, în anumite cazuri, o dublă repetiţie, adică se repetă un grup format prin repetiţie.
Astfel, în :	*
Apoi o ia la papuc şi hai! hai! hai! hai! ajunge în sat la frate-său. Creangă, p. 47	.
410
REPETIŢIA
se repetă grupul hai-hai, după cum se observă din repetarea ritmică a accentului : hai-hăi/hai-hăi.
§ 952. Se pot repeta şi propoziţii întregi (în afară de situaţia discutată mai sus a verbului predicativ singur) :
Tot am, să-l amăgesc, tot am să-l amăgesc pînă ce l-oi scoate pe poartă. Vasiliu, p. 121.
REPETIŢIA LA DISTANŢĂ
§ 953. Eepetiţiile la distanţă sînt de două feluri:
A. Eepetiţiile ai căror termeni sînt legaţi prin diferite unelte gramaticale (prepoziţii, conjuncţii) sau prin adverbe ca iar, numai, tot, care, în combinaţiile respective, devin elemente de legătură:
în sufletul meu fierbeau întrebări peste întrebări. Sadoveanu, O. i 136.
De pe cuptor, scoteau capete mirate, cînd şi cînd, copii bălani, numai în cămăşuici. Sadoveanu, o. i 433.
Observaţie. Pentru situaţia specială a repetiţiilor la distanţă cu prepoziţii vezi § 949.
Cele mai importante combinaţii sînt următoarele :
1.	Substantiv :
—	substantiv + prepoziţie + substantiv :
Muierea aceasta care-l urmăreşte a arătat întocmai lucrurile, punct cu punct, pas cu pas. Sadoveanu, o. x 658.
—	prepoziţie + substantiv + altă prepoziţie + substantiv :
Bacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul. Eminescu, o. i 174.
—	substantiv conjuncţie + adverb + substantiv :
Vorbă şi iar vorbă.
2.	Adjectiv :
—	adjectiv + conjuncţie + adjectiv :
Nu ştiu, n-am văzut; am atîtea şi atîtea turme în răspunderea mea şi nu mă pot strica cu oamenii. Slavici, o. i 118.
—	adjectiv + conjuncţie + adverb -f adjectiv:
Verde şi iar verde.
—	adjectiv repetat + conjuncţie + adverb + adjectiv:
Verde, verde şi iar verde,
Ce-am iubit nu se mai vede. Teodorescu, p. p. 277.
3.	Pronume :
—	pronume + prepoziţie + pronume :
Pe sub poartă şi pe lîngă poartă iarăşi flori, care de care mai frumoase. Slavici, o. i 34.	’
—	prepoziţie + pronume + altă prepoziţie + pronume :
Dar din ce în ce s-alină
REPETIŢIA CU SUBÎNŢELEG BRE
411
Toate zgomotele-n sat. Coşbuc, b. i. 6.
—	pronume + conjuncţie -f- adverb + pronume :
Tu şi numai tu l-ai stricat îndopîndu-l cu bani. Slavici, o. ii 117.
4.	Numeral:
—	numeral + adverbul cîte + numeral:
Pîn'ce izvorăsc, din veacuri, stele una cîte una. Eminescu, o. i 148.
Observaţie. Construcţia cu ctte este specifică pentru numeral.
—	numeral -f- prepoziţie + numeral:
Vine oastea dinapoi
înşiraţi tot doi cu doi. Teodorescu, p. p. 179.
—	numeral + conjuncţie + numeral:
Nu-i lucru uşor să îmbraci în scînduri tot una şi una, cu fibra dreaptă şi fără nod, un corp în formă de ou. Tudoran, p. 108.
’	5. Yerb :
—	verb + conjuncţie + verb :
De-i vedea şi-i vedea că s-a trezit şi năvăleşte la tine, zvîrle-i pielea cea de urs şi apoi fugi încoace. Creangă, p. 215.
—	verb + adverb + verb + conjuncţie -f- adverb -f- verb :
Văzînd cum zideşte Păcală, cum cumpără, iar cumpără şi tot
cumpără, cum dă mereu fără să ieie, vecinele începură să şoptească între dînsele. Slavici, p. 115.	’
6.	Adverb :
—	adverb + prepoziţie + adverb :
De-i izbuti, bine de bine, iar de nu, au mai păţit şi alţi voinici ca tine. Creangă, p. 187.	’	’	’
—	adverb + conjuncţie + adverb :	'
E făcută parcă numai şi numai să fie admirată de dinafară. Caragiale, o. iv 6.
Trebuie să-l găsesc eu odată şi odată. Sadoveanu, o. xiv 509.
—	prepoziţie + adverb + altă prepoziţie + adverb :
Smărăndiţa începe din cînd în cînd a mă fura cu ochiul. Creangă, a. 7.
7.	Interjecţie :
—	interjecţie + conjuncţie + adverb -f- interjecţie :
Of şi iar of.
B. Repetiţii ai căror termeni sînt separaţi prin intercalarea unor cuvinte care nu au un rol în cadrul repetiţiei:
Am să mor, mămucă, am să mor! Sadoveanu, o. i 44.
REPETIŢIA CU SUBlNŢELEGERE
§ 954. Adeseori repetarea unui grup de cuvinte sau a unei propoziţii se face eliminîndu-se, din cel de al doilea termen al repetiţiei, unul sau mai multe elemente.
Vai de mine şi de mine, Harap-Alb, zise sfînta Duminică. Creangă, p. 222.
412
REPETIŢIA
Vai de mine şi de mine are la origine construcţia vai de mine şi vai de mine.
Numai iată ce vede Harap-Alb altă bîzdăganie şi mai şi. Creangă, P. 244.
Şi mai şi are la origine construcţia şi mai şi mai, care este eliptică, lipsind adjectivul al cărui grad comparativ îl indică adverbul mai.
VALORILE REPETIŢIEI
§ 955. Repetiţia îndeplineşte mai multe funcţiuni. Ea poate să exprime durata unei acţiuni, intensitatea unei acţiuni sau a unei calităţi, cantitatea, periodicitatea, distribuţia şi multe alte nuanţe de sens. în majoritatea cazurilor repetiţia exprimă ca valoare fundamentală ideea de durată, la care se adaugă ca nuanţe suplimentare intensitatea, frecvenţa, progresia etc. Durata şi intensitatea sînt valori care provin numai din repetare, alte valori, ca succesiunea, sînt date de prepoziţiile care intră în grupul format prin repetare.
1.	Durata.
—	substantiv :
Toată săptămîna, frig şi frig.
—	adjectiv :
El, mut şi mut, nu vrea neam să vorbească, şez. xiv 25.
—	verb :
Am stat noi, am stat, am stat... Cînd pe-aproape de ziuă, iaca auzim pîrîind desişurile prin codru. Sadoveanu, o. i 45.
Şi merge şi merge pînă se-ntîlneşte cu Decusară. Reteganul, p. iii 42.	’
Prin posibilitatea de a exprima durata, repetiţia este unul din mijloacele de exprimare a aspectului în limba romînă.
2.	Intensitatea. Intensitatea se exprimă mai ales prin repetarea adjectivului şi a adverbului. Acest tip de repetiţie constituie un procedeu de formare a superlativului frecvent în limbajul afectiv.
—	adjectiv :
Vizitiul era un om slăbănog şi-nalt, nalt. Sadoveanu, o. iv 474.
Chilia era goală-goluţă. Reteganul, p. ii 5.
Baba moşneagului, mătuşa Anghelina, era fireşte mititică ... şi bună si bună de nu-i găseai pâreche în toată ţara Moldovei. Sadoveanu,
O.	I 554.
—	adverb :
Porunci dar ca iute-iute să încalece cu toţii si s-o urmărească pe Lia. Slavici, p. 183.	’ ’
Setilă dînd fundurile afară la cîte o bute, horp! ţi-o sugea dintr-o singură sorbitură şi răpede-răpede mi ţi le-a supt pe toate de-a rîndul. Creangă, p. 261.
VALORILE REPETIŢIEI
413
—	numeral:
Ce ţi-a ieşi înainte, întîi şi întîi... pune-o în traistă şi o aăă acasă. Creangă, p. 74.	’
—	verb :
Baba, cînd vede că şi-a bătut găina joc de dînsa, o prinde şi-o bate, şi-o bate, pîn-o omoară în bătaie! Creangă, p. 70.
Observaţie. După cum se poate observa in ultimul exemplu, alături de ideea de intensitate repetiţia poate exprima şi durata; din această cauză adesea este greu de făcut distincţie între cele două valori.
3.	Cantitatea.	,
—	substantiv :
N-o să-i vadă pe ai săi ani şi ani. Tudoran, p. 52.
—	numeral:
în mii şi mii de ani, codrii de brad s-au întins. Sadoveanu, o. xiv 551.
4.	Calitatea.
—	substantiv :
Am cumpărat nişte porumb bob şi bob.
—	numeral:
împăratul acela avea trei feciori frumoşi şi voinici, tot unul şi unul. Vasiliu, p. 111.	’ ’
5.	Succesiunea.
în cadrul acestei repetiţii valoarea de succesiune este dată mai ales •de prepoziţii:
—	substantiv :
Aud cuvintele-n cadenţă, în grele ritmuri, rînd pe rînd,
Sosind ca stoluri primăvara,
Foşnind din aripi şi cîntînd. Beniuc, v. a. ii 261.
Bâtrîna fuma ţigară după ţigară. Călinescu, s. n. 203.
Nisipul le acoperea an de an. Tudoran, p. 36.
—	numeral:
Pe cînd vorbea feciorul împăratului pernele sărea una cîte una de ■sub ţigan. Ispirescu, l. 257.
6.	Distribuţia.
—	substantiv :
După amiazăzi oamenii şi femeile stăteau grămezi, grămezi şi nu vorbeau decît despre nemaipomenita întîmplare. Slavici, n. i 112.
7.	Bepartiţia.
—	substantiv :
Am împărţit locul jumătate-jumătate.
—	numeral:
Mă duc la boier şi mă-nvoiesc dijma una şi-una. gr. n. i 190.
8.	Progresia.
—	substantiv :
L-a tăiat bucăţi-bucăţele.
414
REPETIŢIA
9.	Alternanţa.
—	substantiv :
Ivan atunci lasă capul în jos şi tăcînd începe a face feţe, feţe* Creangă, p. 318.	’
10.	Periodicitatea.
—	substantiv :
Ne ducem dumineca-dumineca. gr. n. i 7.
—	numeral:
Din cinci în cinci minute gusta cîte-un gît de apă. Sadoveanu,,
O.	iii 329.
—	adverb :
Ochiul cel din stînga lăcrăma acuma numai din cînd în cînd„ Slavici, p. 9.
11.	Exclusivitatea.
—	substantiv :
Pe toată întinderea lacului, gheaţă şi gheaţă.
12.	Reciprocitatea.
—	substantiv :
Era o negură ş-un întuneric de se păleau cap în cap. Sadoveanu,,
o.	I 471.	’
13.	Aproximaţia.
—	adverb :
în prima clipă mai mai că ameţi. Tudoran, p. 149.
VALOAREA AFECTIVĂ A REPETIŢIEI
§ 956. Cele mai multe repetiţii au o valoare gramaticală şi una afectivă; de exemplu, singur singurel este un superlativ, dar are şi o valoare afectivă, pe care nu o are superlativul obişnuit foarte singur.
Unele repetiţii sînt lipsite de afectivitate, de pildă cele de tipul locuţiunilor adverbiale cînd şi cînd, din cînd în cînd, din ce în ce, din loc în loc etc. sau de tipul locuţiunilor adjectivale şi adverbiale aşa şi aşa; nici prea-prea, nici foarte foarte.
Alte repetiţii servesc spre a exprima numai starea psihică sau atitudinea vorbitorului faţă de acţiuni, împrejurări etc. sau spre a atrage atenţia cuiva. în acest caz, vorbitorul îşi manifestă sentimentele sau atrage atenţia folosind exclamaţii, vocative, imperative etc. repetate.
Exclamaţie
—	bucurie :
Berzele! berzele! a venit primăvara.
—	admiraţie :
Crescură feciorii împăratului. Ce feciori! ce feciori. Slavici, p. 8.
Vocativ
—	durere :
Tătucă, tătucă! s-a dus !nil-au ucis duşmanii. Sadoveanu, o. i 256.
—	reproş :
Băiete, băiete, ţi-am spus să nu faci una ca asta.
TAUTOLOGIA. RAPORTURILE DINTRE TERMENII TAUTOLOGIEI
415
Imperativ
—	admiraţie :
Auzi, auzi ce curaj!
—	reproş :
Ceartă-mă, ceartă-mă!
—	imprecaţie :
Am izbutit, măicuţă, să facem şi acum pe cheful spinului, râmînere-aş păgubaş de dînsul să rămîn. Creangă, p. 227.
§ 957. Nu are valoare gramaticală repetarea unuia sau a mai multor cuvinte care se foloseşte de scriitori pentru a obţine anumite efecte stilistice, a sublinia o idee etc. :
Moartea cea mai cruntă nu mă pedepseşte —
Nu mă pedepseşte îndestul de greu. B. P. Hasdeu, Pagini alese (Bucureşti, 1953), p. 53.
TAUTOLOGIA
§ 958. Tautologia este o repetiţie de tip special; ea constă în repetarea unei părţi de propoziţie sau a unei propoziţii prin aceleaşi cuvinte şi cu acelaşi înţeles, dar cu funcţiune sintactică diferită :
—	în propoziţie :
Frate, frate, dar pita-i cu bani, bărbate. Creangă, p. 38.
Podvada era podvadă... Meremetul era meremet. Camil Petrescu, o. i 26.
—	în frază :
Am făcut ce-am făcut şi am obţinut liberarea tînărului. Cara-GIALE, O. I 238.
De atunci oamenii, cum îs oamenii, ca să-i puie sînge rău la inimă. .. au început a porecli pe moş Nichifor. Creangă, p. 136.
Observaţie. Litre cele două elemente ale repetiţiei tautologice pot exista diferenţe formale, de articulare, de mod, diateză sau persoană. De asemenea pot exista deosebiri în intonaţie.	•
Moşia moşie, foncţia foncţie, coana Joiţica coana •Joiţica. CATIAGIALE, 0. VI 82#
Iepeie erau ale lui şi cînd le grijea, grijite erau. CREANGĂ, P. 107.
EAPORTURILE DINTRE TERMENII TAUTOLOGIEI
§ 959. în propoziţie, între cei doi termeni ai tautologiei se poate stabili raportul dintre :
1.	subiect şi predicat :
N-am ce face... Corvoada e corvoadă. Camil Petrescu, o. i 280. Cînd lipseşte verbul copulativ propoziţia e nominală.
Unul dintre cei doi termeni poate primi un element adverbial: Capra tot capră; se zmucea în toate părţile. Creangă, p. 42. Briza ca briza, îşi închipuia el cam ce-ar putea să fie. Tudoran, p. 161.
416
REPETIŢIA
2. complement de relaţie şi predicat:
De băut bei mereu sau numai asa, la sărbători f Tudoran p. 23.
în frază se disting două situaţii:
1.	Tautologia este constituită din alăturarea a două propoziţii.
Cei doi termeni ai tautologiei se pot găsi în raport de subordonare :
—	subiectivă :
Ce-i frumos e frumos, orice ai spune.
—	predicativă :
Păn-aici toate au fost, cum au fost; da de-acum am prins eu la minte. Creangă, p. 45.
—	completivă directă :
Ia lasâ-mă jupîneasă, cu cărţile cele a d-voastră, în pace; că eu ştiu ce ştiu eu. Creangă, p. 118.
—	temporală :
Eu îs bun, cît îs bun, dar şi cînd m-a scoate cineva din răbdare... Creangă, p. 253.	’
La munte cînd plouă, plouă.
—	finală:
Vorbeşte ca să vorbească.
—	concesivă :
Aici, în satu ăsta, sînt rădăcinile mele, aici rămîn. Buruienile că sînt buruieni şi cad lîngă rădăcinile lor. Camil Petrescu, o. i 34.
Ştii că boierul, cîtu-i de boier, a pus-o de mămăligă. Creangă, p. 161.
După cum se vede, una dintre propoziţii poate fi introdusă printr-un pronume, o conjuncţie sau un adverb. ’
2.	Propoziţiile alăturate (coordonate sau subordonate) conţin fiecare o tautologie :
Jocul e joc şi norocul e noroc. începe cartea flăcăului să se schimbe. Caragiale, o. i 222.
Dealu-i deal şi valea-i vale,
Mîndra-i mîndră pînă moare. Cîntec popular.
EAPOETUL DINTEE O PEOPOZIŢIE CU TAUTOLOGIE ŞI ALTE PEOPOZIŢII
§ 960. De obicei propoziţia sau propoziţiile care conţin o tautologie se găsesc intr-un anumit raport gramatical cu altă propoziţie, fără tautologie. Propoziţia fără tautologie poate să nu fie exprimată, ci numai subîn-ţeleasă.
Cel mai frecvent raport sintactic care se stabileşte între cele două tipuri de propoziţii (cu şi fără tautologie) este de coordonare adversativă :
Scăpătat, scăpătat, dar văd că n-a rămas fără cheag. Tudoran, p. 237.
De frumoasă eşti frumoasă,
Dar ia nu ţ-o ştii coasă. JăRnIk-BIrseanu, d. 427.
Stăpînu-tău ca stăpînu-tău, ce ţ-a face el, asta-i deosebit de başca... însă pe mine să căutaţi să nu mă smintiţi. Creangă, p. 266.
VALORILE TAUTOLOGIEI
417
VALORILE TAUTOLOGIEI
§ 961. Tautologia are rolul de a sublinia o calitate sau o acţiune. Al doilea termen al ei exprimă în general identitatea cu cel dintîi, cu următoarele nuanţe distincte :
1.	subliniază calitatea primului termen (adesea printr-o comparaţie exprimată sau subînţeleasă) :
Oe-i tînăr, tot tînăr; îţi vine a te juca, jupîneşică. Creangă, p. 121.
Nu-l vînd, dragă domnule... Un Cezanne e un Cezanne, îl las acolo. Călinescu, s. n. 337.
Acu, ziua ca ziua... mă mai ieu eu cu caprele, dar noaptea... toate stihiile năpădesc pe mine. Alecsandri, t. 616.
2.	arată exclusivitatea :
Crima nu e politică... Crima e crimă. Rebreanu, r. i 263.
3.	întăreşte caracterul veridic, autentic, real al primului termen :
Pitache cînd spune o vorbă e vorbă. Brătescu-Voineşti, î. 57.
De glumeţ, glumeţ era moş Nichifor, nu-i vorbă. Creangă, p. 111.
BIBLIOGRAFIE
1.	J. Byck, La repitition en roumain, în bl ii (1934), p. 67 — 85.
2.	AL. Graur, Tautologia tn limbă, în scl XIII (1962), p. 443 — 449.
3.	V. Gutu-Romalo, Repetiţia, procedeu sintactic de exprimare a aspectului tn limba romtnă,
în SCL xi (1960), p. 485 — 493.
4.	Iorgu Iordan, Stilistica limbii romtne, Bucureşti, 1944, p. 256 — 274.
27 - c. 4806

ANACOLUTUL
§ 962. Anacolutul este o construcţie sintactică specială care se creează prin întreruperea şi modificarea unei construcţii în cadrul aceleiaşi unităţi sintactice :	’	’
Cine strică dragostile Mînce-i grîu păsările, arh. folk. vi 74.
Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui,' i-au plăcut pătaturile şi socrii. Creangă, p. 86.
Anacolutul se îndepărtează de la normele sintaxei limbii literare şi este specific limbii populare şi familiare.
în general, apariţia anacolutului în limba literară constituie o greşeală, exceptînd situaţiile în care se reproduce limba populară sau familiară. Există totuşi unele anacoluturi tolerate şi de limba literară.
Cauza cea mai generală a creării anacolutului este tendinţa vorbitorilor de a se exprima cît mai repede. Vorbitorul, mai ales cînd are de făcut o comunicare urgentă şi lungă, începe fraza cu o anumită construcţie, fără să ştie în ce fel o va continua şi în graba de a transmite ascultătorului ceea ce are de spus reuneşte în aceeaşi frază diferite construcţii fără legătură sintactică între ele. Aceste construcţii sînt evitate în scris.
TIPUEI DE ANACOLUTURI
§ 963. Cele mai frecvente situaţii sintactice în care se creează anacolutul sînt următoarele :	.
1. Un termen al frazei cumulează mai multe funcţiuni sintactice :
Cine tot vorbeşte, lucrul nu-i sporeşte. Zanne, p. ii 838.
Cui îi place-n crîjm-a bea
Nu doarmă tătă noaptea, arh. folk. V 139.
în primul exemplu pronumele relativ cine cumulează funcţiunea de subiect al subordonatei cine tot vorbeşte şi de cuvînt care introduce completiva indirectă a regentei lucrul nu-i sporeşte, dar nu o exprimă formal de cît pe cea dintîi, nefiind posibil ca acelaşi cuvînt să aibă simultan două forme deosebite : forma de dativ cerută de faptul că introduce o completivă
e
TIPURI DE ANACOLUTURI
419
indirectă şi cea de nominativ cerută de funcţiunea de subiect al subordonatei ; marcarea numai a unuia dintre cele două raporturi sintactice în care intră pronumele face ca subordonata să fie izolată de regenta care urmează. în exemplul al doilea pronumele exprimă formal funcţiunea de complement indirect al subordonatei şi cumulează funcţiunea de a introduce o subiectivă; deoarece nu este marcată gramatical decît prima funcţiune, fraza este întreruptă.
în exemplul :
Cine-a binevoi să vie aici ca să vadă ori să privegheze pe mort, să-l cinstesc c-un pahar şi să-i dau o bucată de pită cu ceva. Sadoveanu, o. x635, pronumele cine cumulează funcţiunea de subiect al subordonatelor cu care începe fraza, de complement direct al primei regente şi de complement indirect al celeilalte.
în aceste fraze cu anacolut subordonata precedă regenta, iar pronumele exprimă formal funcţiunea din subordonată.
Acest tip de anacolut este singurul tolerat de limba literară. Pentru a fi evitat ar trebui să se înlocuiască întreaga construcţie (Cine strică dragostile să aibă griul mîneat de păsări; Cine tot vorbeşte nu are spor la lucru) sau să fie reluat pronumele (Cui îi place-n crîşm-a bea Acela să nu doarmă. . .).
Uneori, pe lingă faptul că pronumele are dublu rol sintactic, se elimină şi prepoziţia necesară în propoziţia subordonată :
Tăcu, fiindcă venise servitoarea cu cafelele. Lasă-le aici! Pleacă! Şi cine mă caută, nusînt acasă ! Cez.! Petrescu, în lr iv (1955), nr, 2,p. 21.
Raportul sintactic dintre subordonata cine mă caută (care trebuia să fie pentru cine mă caută) şi regenta nu sînt acasă este întrerupt.
.	2. Construcţia cu care începe fraza este părăsită cînd se intercalează
o propoziţie subordonată şi fraza este continuată cu o altă construcţie :
Moşneagul, cînd a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrimi. Creangă, p. 291. "
Subiectul cu care începe fraza, moşneagul, este părăsit după subordonata temporală cînd a văzut-o şi fraza este continuată cu altă construcţie, în care moşneagul are funcţiune de complement indirect. Forma de nominativ se poate explica şi prin faptul că moşneagul este în acelaşi timp subiectul gramatical al subordonatei şi subiectul logic al întregii fraze. Conform regulilor sintaxei limbii literare fraza trebuia să fie construită astfel : Moşneagidui, cînd a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrimi.
3.	Cînd într-o atributivă introdusă prin pronumele relativ care în nominativ apare al doilea subiect :
Masa era compusă din două mesuţe mici, aşezate cap la cap, care nea-vînd aceeaşi formă şi nici aceeaşi înălţime, îmbinarea lor alcătuia o figură geometrică cu totul arbitrară. Pătrăşcanu, pr. 19.
Subiectul atributivei exprimat prin pronumele care este părăsit după intercalarea gerunziului cu funcţiune de complement cauzal neavînd aceeaşi formă şi nici aceeaşi înălţime şi este introdus un alt subiect, îmbinarea. Care ar trebui să fie subiectul atributivei, dar este înţeles ca subiect al gerunziului; din această cauză în continuarea frazei apare un nou subiect
420
ANACOLUTUL
şi propoziţia astfel creată nu mai este atributivă, nu e subordonată regentei, ci independentă de ea.
Construcţia corectă este următoarea : ... mesuţe, care, neavînd aceeaşi formă..., alcătuiau prin îmbinare o figură geometrică cu totul arbitrară. în anacolutul discutat, vorbitorul nu ţine seama de trăsătura caracteristică de relativ a pronumelui subiect al atributivei şi îl tratează ca pe un pronume demonstrativ care este izolat de regenta anterioară şi are numai funcţiunea de subiect al gerunziului complement (acestea neavînd aceeaşi formă..., îmbinarea lor alcătuia...). Eelativul care nu poate fi însă izolat de regenta Anterioară.
în acelaşi fel se creează anacolutul în fraze de tipul celei următoare, frecvente în vorbirea curentă :
L-am căutat pe Gheorghe, care nefiind acasă, l-am luat pe Ion.
Construcţia corectă este următoarea : L-am căutat pe Gheorghe, care nu era acasă şi l-am luat pe Ion.
4.	Cînd există o neconeordanţă între cazul cu care se construiesc complementul regentei şi completivele acesteia, introduse prin pronume, în situaţiile în care completiva este reluată prin pronume personal neaccentuat :
Negreşit că pentru oricare ştie să ţină un condei cu trei degite şi pentru oricare din acei scriitori ce nu s-au pătruns că scrisul trebuie să fie numai o urmare cugetată a gîndirii şi a studiului foarte lesne le vine a scrie „currente calamo'1'1 despre orice materie, ştiută sau necunoscută lor. Odobescu, s. iii 102.
Discordanţa de caz dintre pronumele care introduce completivele indirecte pentru oricare ştie să ţină un condei... şi pentru oricare din acei scriitori... şi complementul indirect pronominai le din regentă duce la întreruperea frazei, deoarece verbul din propoziţia că foarte lesne le vine cere ca toate complinirile lui să fie construite cu dativul şi nu cu acuzativul cu prepoziţie, cum sînt construite completivele de mai sus.
FEAZE TOTAL GEEŞITE
§ 964. în anacoluturile discutate mai sus întreruperea construcţiei frazei determină adesea o anumită lipsă de claritate a frazei, duce la confuzie sau la echivoc.
Există însă alte anacoluturi care fac fraza complet de neînţeles, ca în exemplele :	’
Deşi avem în faţă două cărţi cărora, fără a li se nega meritele, sînt susceptibile de observaţii critice, recenzenţii au preferat laudele nemăsurate. LUCEAFĂRUL, 103 (1962), p. 4/4.	’
în această frază construcţia primei atributive, introdusă prin pronumele relativ în dativ cărora, este întreruptă prin intercalarea unui complement. După această intercalare atributiva continuă cu o construcţie care nu este în concordanţă cu elementul introductiv : cărora... sînt susceptibile de observaţii critice. Forma de dativ a pronumelui relativ care
FRAZE TOTAL GREŞITE
421
introduce atributiva este în concordanţă cu cazul formei neaccentuate a pronumelui din cadrul complementului intercalat fără a li se nega meritele. Fiind în acest caz însă, pronumele nu mai poate avea rolul de subiect al predicatului nominal sînt susceptibile. Pentru ca fraza să fie corectă există posibilitatea de a o construi fie astfel încît în cadrul complementului să nu existe un pronume în dativ : care, fără a fi lipsite de merite, sînt suseeptibile de..., fie astfel încît elementul introductiv al atributivei să nu fie subiect, ci complement : cărora, fără a li se nega meritele, li se pot face observaţii critice.	.
Rugăm a cunoaşte conform	20931952, prin care se stabileşte
că întreaga corespondenţă prezentată de ministere, întreprinderi şi instituţii, să fie primite de unităţile P. T. T.R. numai corespondenţă recomandată şi care va fi francată conform tarifului poştal. (O adresă a oficiului P.T.T.E. 22 Bucureşti.)
Dintre multiplele greşeli pe care le conţine ultima frază semnalăm numai că nu există legătură între regentă şi restul frazei. Eegenta insuficientă rugăm a cunoaşte conţine un verb care cere neapărat un complement sau o completivă, dar ceea ce ar trebui să fie completiva verbului regent este completiva atributivei. Pentru ca regenta să nu fie întreruptă, fraza trebuie construită astfel: rugăm a cunoaşte că, conform E.C.M...., se stabileşte că...
’ Următoarea frază conţine greşeli şi mai numeroase decît precedentele :
Reclamantul acela care a făcut reclamaţia, un porc al meu, ca o ură personală pentru tat-so care tocmai se certase, l-a găsit cu o altă turmă de porci a altora şi l-a luat numai pe el din toţi şi pe ceilalţi i-a lăsat în stogul de grîu. Citat de Eadu Dimiu, în Limbajul juridic (Bucureşti, 1930), p. 23.
Majoritatea greşelilor din această frază provin din eliminarea conjuncţiilor sau din folosirea unora care nu sînt adecvate cu restul frazei
BIBLIOGRAFIE
1.	N. DRĂGANU, Asperităţi sintactice, în „Transilvania** XLI (1910), Sibiu, nr. I-II, p. 5 — 13,
nr. III,p. 85-95, nr. IV, p. 172-183, nr. V, p. 335-354, nr. VI, p. 414-422.
2.	V. GUTU, Propoziţii relative, In SG II, p. 162 — 165.
3.	G. Nedioglu, Independenţa subiectului, în LR IV (1955), nr. 2, p. 13 — 23.
CUVINTELE ŞI CONSTRUCŢIILE INCIDENTE
§ 965. Se numesc incidente cuvintele şi construcţiile care aduc o comunicare suplimentară în interiorul unei comunicări de bază. Cuvintele şi construcţiile incidente nu fac parte din structura comunicării în care sînt introduse, adică sînt nelegate sintactic de propoziţia sau de fraza în care apar şi constituie propoziţii sau fraze de sine stătătoare. Scoase din această comunicare, ele pot forma altă comunicare, neincidentă.
în general, cuvintele şi construcţiile incidente pot ocupa orice loc faţă de comunicarea de bază : la începutul, la mijlocul sau la sfîrşitul ei. Ele sînt rostite cu o intonaţie deosebită, fiind izolate prin pauze care se redau grafic prin virgule, linii de pauză sau paranteze.
Adevărat, nu e nici o asemănare între voi amîndoi. Negruzzi, s. i 64.
Ştim că s-au găsit pe ici, pe colo pesimişti şi sceptici — pădure fără uscătură nu se poate — cari au zîmbit maliţios. Caragiale, o. v 450.
Amicul nostru (mărturisesc astăzi că acela eram eu însumi), care cunoştea bine puterile Franţei în materie de instrucţiune. . ., s-a grăbit a schimba vorba. Odobescu, s. iii 346.
Avea un păr ea paiele, obrajii supţi, ochii fără gene, era urîtă, e drept. Camil Petrescu, o. i 42.
Observaţie. Uneori în interiorul unei construcţii incidente poate apărea altă construcţie incidenţă:
Savantul naturalist presimţi gradul aproape incalculabil al voracităţii raţelor,. . . luă fără tntirziare treizeci de raţe bine crescute (adică nu bine educate —sînt fiinţe incapabile de a bună educaţie! — ei bine dezvoltate ca corp) şi le închise intr-un ţarc pe toate la un loc. I. L. Caragiale, Opere, voi. al 11-lea (Bucureşti, 1960), p. 345.
CE EXPEIMĂ CUVINTELE ŞI CONSTRUCŢIILE INCIDENTE
§ 966. Deşi din punct de vedere gramatical cuvintele şi construcţiile incidente sînt nelegate de propoziţia sau de fraza în care apar, din punctul de vedere al conţinutului se leagă totuşi de ea. Ele arată uneori atitudinea vorbitorului faţă de întreaga comunicare sau faţă de o anumită parte a ei;
NATURA GRAMATICALĂ A CUVINTELOR ŞI A CONSTRUCŢIILOR INCIDENTE
423
alteori aduc o explicaţie sau o completare, pe care vorbitorul o consideră necesară pentru clarificarea celor exprimate.
De cele mai multe ori cuvintele şi construcţiile incidente exprimă :
—	o apreciere asupra celor relatate :
Am găsit, din norocire, un vagon de clasa a doua la coada trenului. Caragiale, o. i 293.
Era si drăgălaş — bată-l fericea — puiul de împărat! Odobescu, s. iii 176. ’	’
—	gradul de convingere cu privire la cele relatate :
Ar priimi, desigur, să-ţi fie editor. Odobescu, s. iii 12.
Nu ştiu, zău, cum a sta şi asta; îmi plesneşte obrazul de ruşine, cînd gîndesc, cum am să mă înfăţoşez înaintea femeiei celeia. Creangă, p. 172.
Spun — nu ştiu de e aşa — că lupii, văzînd osînda ce li se pregăteşte, au ales o deputăţie dintre ei. Negruzzi, s. i 280.
Adeseori aceste două valori se împletesc :
Turturel — aşa-i că sună bine? — este pseudonimul destul de transparent cu care Edgar îşi semnează cronicele. Caragiale, o. i 209.
—	o explicaţie :
Instinctul meu de barbar — căci astfel mulţi vor zice — mă-mpinse a lăsa îndată nevoiaşa şosea. Odobescu, s. I 377.
—	intervenţia autorului în vorbirea directă a unui personaj sau la sfîrşitul acesteia :
Mie, adăogă mătuşa mea Caliopi, îmi place mai ales frumoasa poftă de mîncare a domnului Ohenciu. Sadoveanu,' o. x 479.
Bacă te-apuci să răscoleşti lucrurile, pînâ aici te înfunzi — secretarul îşi tăie gîtlejul cu degetul — şi ajungi la concluzia că pe toţi trebuie să-i dai afară! Preda, d. 188.
Na! Dănilâ — zise el în gîndul său — aşa-i c-ai sfeclit-o? Creangă, p. 56.
Ia zvîrle-l şi tu acum, zise dracul, îngîmfat. Creangă, p. 56.
Observaţie. Propoziţiile care conţin verbe de declaraţie sau asimilate cu acestea (vezi § 884) sînt incidente numai In aceste situaţii (cînd sînt intercalate în vorbirea directă sau clnd stau după ea). Cînd precedă şi introduc vorbirea directă, propoziţiile de acest fel nu sînt incidente deoarece reprezintă continuarea firească a comunicării anterioare :
Nevasta celui bogat de multe ori făcea zile fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi odată de frate-său. Ea sicea adeseori:
—	Frate, frate, dar pita-i cu bani, bărbate. CREANGĂ, P. 38.
NATURA GRAMATICALĂ A CUVINTELOR ŞI A CONSTRUCŢIILOR INCIDENTE
§ 967. Cuvintele şi construcţiile incidente alcătuiesc, din punct de vedere sintactic, propoziţii sau fraze.
1. Propoziţiile incidente sînt formate dintr-un număr mai mare sau mai mic de termeni:
E un şorţ, e un şorţ, stărui el; ai auzit bine, e un şorţ. Sadoveanu,
o.	x 484. ’ ’	’ ’
424
CUVINTELE ŞI CONSTRUCŢIILE INCIDENTE
,,DoftoraşuV’ plictisit, neputînd pleca fără bagaj şi voind să evite scandalul în mahala, se hotărî să recurgă la un subterfugiu, la aceea ce — ierte-ni-se expresia tipică şi consacrată — în argotul studenţesc se numeşte un chiul. Caragiale, o. ii 124.	*	’
Adeseori propoziţiile incidente constau dintr-un singur cuvînt sau dintr-un grup de cuvinte constituind o expresie sau o locuţiune, de obicei :
a.	o interjecţie sau o construcţie exclamativă: zău, vai, bată-l fericea, bată-l pustia, lua-l-ar dracu.
La toate aceste întrebări, el nu avea alt răspuns decît: Asta, zău, nu ştiu! Odobescu, s. iii 190.
Ş-apoi întrat în asemenea şcoală, mai numai barba şi punga, bat-o pustia, te făcea să calci a popă! Creangă, a. 86.	’
b.	un adverb predicativ sau o locuţiune adverbială predicativă : desigur, fireşte, bineînţeles, cu siguranţă, fără îndoială, de bună seamă, fără doar şi poate.
Un înger hain — fără îndoială — îmi trezea gîndurile. Bassara-BESCU, V. 124.
Ele pot avea şi compliniri:
Persoana — din greşeală, desigur — începu să palpiteze pentru acesta. Caragiale, o. i 306.
Observaţie. Majoritatea adverbelor şi a locuţiunilor adverbiale de felul celor menţionate mai sus — cu excepţia citorva — pot apărea in propoziţie şi cu funcţiune de circumstanţiale de mod :
Peste două zile trebuia să plece negreşit Ia post. BASSARABESCU, V. 14.
Uneori însă nu putem fi siguri dacă autorul consideră construcţia incidenţă sau nu faţă de comunicarea in care apare. Asemenea situaţii reprezintă un stadiu intermediar între construcţiile incidente şi părţile de propoziţie exprimate prin adverbele şi locuţiunile adverbiale discutate :
Aci e, fără îndoială, paradisul pămtntesc al vremurilor noastre. Hogaş, dr. i 15.
c.	un verb la un mod predicativ:
Poftim, nepoate Qrigri, zice, ceteşte si te bucură. Sadoveanu, o. x 479.	’	'
Iar pe la capătul albiuţei am găsit cîteva rubiele, puse de turci, se vede, la capul copilei. Creangă, a. 21.
2.	Frazele incidente sînt alcătuite din două sau mai multe propoziţii coordonate sau regente şi subordonate :
Cînă dl. Stavrache se întorcea de la parastasul de nouă zile al maică-sii, pe la începutul lui dechemvrie — (bătrîna, după ce zăcuse de inimă rea vreo cîteva săptămîni, murise, dimineaţa, la 28 noiemvrie) — se-ntîlni cu factorul rural. Caragiale, o. i 169.
Din punctul de vedere al construcţiei, propoziţiile incidente sînt construite adeseori ca nişte subordonate, fiind introduse prin adverbe şi pronume relative sau prin conjuncţii de subordonare. Incidentele de acest fel sînt, probabil, la origine, subordonate ale unor regente subînţelese, de asemenea incidente. Cu timpul ele au devenit construcţii mai mult sau
CUVINTELE DE UMPLUTURA
425
mai puţin fixe, pe lingă care nu se mai subînţelege nimic, păstrînd totuşi aspectul de subordonate :
Numai în grădina ursului, dacă-i fi auzit de dînsa, se află sălăţi de aceste. Creangă, p. 211.
Nevastă-sa — că uitasem să vă spui, de degrabă ce mi-e să isprăvesc, că se şi însurase — nevastă-sa aprinsese o sumă de luminări şi ţopăia pîn odaie singură. Caragiale, o. iii 20—21.
Observaţie. Aceste propoziţii incidente trebuie deosebite de propoziţiile subordonate intercalate în regenta pe care o determină, ca de exemplu :
Noi, cum a plecat bunicul, a doua zi ne-am dus la şcoală. CREANGĂ, A. 27.
Deşi apar în interiorul unei propoziţii, subordonatele intercalate neincidente îi întregesc înţelesul şi realizează împreună o singură comunicare. (Vezi şi § 1016.)
§ 968. După scopul comunicării şi după structură, propoziţiile incidente nu se deosebesc de cele neincidente. Datorită faptului că exprimă punctul de vedere al vorbitorului, ele au adeseori un puternic caracter afectiv :
Pe ferestrele mari, mate de abureală, ale palatului — ce cald trebuie să fie înăuntru! — ies, rupînd pîcla groasă în bande largi şi drepte, lumină şi sunete armonioase. Caragiale, o. iii 266.
Ce bine ar fi fost — nu este aşa, amice? — să-mi fi adus eu mai de mult aminte de o aşa înţeleaptă învăţătură! Odobescu, s. iii 165.
în ce priveşte structura lor, propoziţiile incidente sînt adeseori nominale, ceea ce se explică de asemenea prin caracterul lor afectiv :
Cînd a plecat de-acasă să meargă la Bucureşti p-atîţia ani în şcoli, mama lui — de treabă femeie! — l-a sărutat. Caragiale, o. i 22.
CUVINTELE DE UMPLUTURĂ
§ 969. Cuvintele de umplutură sînt cuvinte incidente care întrerup şirul comunicării fără să aducă de fapt vreo idee în plus în legătură cu ea. Ele apar în limba vorbită, fie din cauza lipsei momentane a unor termeni potriviţi, fie din obişnuinţă.
Arta este, cum am putea zice mai bine? este încercarea spiritului omenesc de a satisface o mare nevoie a spiritului omenesc... care are nevoie, pentru a fi satisfăcut, de o satisfacere tot din partea unui spirit, care şi acela... în fine,... da, în fine... Mai mult decît atîta nici Aristotele nu cred să fi putut spune. Caragiale, o. ii 140.
Bine, frate, revuluţie ca revuluţie, da nu-ţi spusei că nu-i voie de la poliţie să dai focuri în oraş? Caragiale, o. vi 68.
(în acest citat vocativul frate este adresat unei femei.)
Cuvintele de umplutură sînt lipsite de sens lexical. Ele provin de obicei din expresii mai des folosite în vorbire al căror sens a slăbit în mod treptat.
J
426
CUVINTELE ŞI CONSTRUCŢIILE INCIDENTE
Astfel, expresia va să zică, utilizată frecvent în limba vorbită drept cuvînt de umplutură, este justificată atît din punct de vedere sintactic (joacă rol de copulă), cit şi lexical în următoarele exemple :
Asta nu vra să zică nimica. V. Alecsandri, Modista si cinovnicul (Iaşi, 1841), p. 11.	’
0 soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are! Caragiale, o. vi 82.
în exemplul:
Prin urmare, care va să zică, dacă nici dv., poliţia, nu ne protejaţi contra bandiţilor, atunci, mă rog, ce mai rămîne? Caragiale, o. i 157, expresia şi-a pierdut înţelesul de mai sus, căpătînd valoare adverbială con-clusivă, ca şi prin urmare, pe lîngă care e folosită pleonastic. Slăbindu-şi sensul adverbial, ea a devenit apoi un cuvînt de umplutură :
Am luat, dragă, două ocă de pămînt şi le-am fiert bine, bine! 8-au dat, domnule, un miros grozav ! Nimic în lume cred că nu miroasă aşa de urît ca pămîntul fiert. — Şi după ce l-am fiert, vra să zică, ... am pus pămîntul acela între ferestre. Sadoveanu, o. iii 397.
Datorită acestei slăbiri treptate a sensului este greu să precizăm în anumite cazuri dacă expresiile sînt sau nu cuvinte de umplutură.
§ 970. în calitate de cuvinte de umplutură pot apărea diferite părţi de vorbire. Foarte frecvente sînt cuvintele de umplutură provenite din vocative, adverbe sau locuţiuni adverbiale.
Vocativele devenite cuvinte de umplutură (soro, frate, domnule, dragă etc.) şi-au pierdut sensul lexical iniţial şi pot fi adresate oricui :
(Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro? ... (Leonida sforăie-nainte.) Caragiale, o. vi 64.
Adeseori ele nici măcar nu mai servesc drept mijloc de adresare, ci exprimă pur şi simplu diferite sentimente ca uimire, admiraţie, participare intensă la povestire etc.	’
Ei! domnule, cîte d-astea n-am citit eu, n-am păr în cap ! Caragiale,
o.	vi 66.
Vocativul poate fi însoţit de o interjecţie :
Mai stăm noi oleacă şi, pe urmă, numai ce s-arată, măi tată, o groază de mistreţi. Sadoveanu, 6. i 45.
Adverbele şi locuţiunile adverbiale au dat şi ele naştere la cuvinte de umplutură, ca în fine, cică :
Cînd să ieşim din sat — erau acolo o mulţime de oameni — un deal de omăt, domnule, — trei case puse una peste alta în fine! Sadoveanu, o. iii 395.
Multe cuvinte de umplutură sînt la origine propoziţii: mă rog, mă-nţelegi, zice, (care) va să zică :	’
Este o criză, mă-nţelegi, care poţi pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă. Caragiale, o. i 288.	’
§ 971. Cuvintele de umplutură pot îndeplini diferite roluri în vorbire.
Cu ajutorul lor vorbitorul încearcă să-şi completeze un gol ivit în cursul exprimării, atunci cînd nu găseşte termenii potriviţi. Pe lîngă aceasta
CUVINTELE DE UMPLUTURĂ
427
cuvintele de umplutură pot da uneori celui care le foloseşte impresia că subliniază ideea exprimată :
Omul cu bine şi cu pace, mă-nţelegi, devine că poate pentru ca să, mă-nţelegi, să. . .cum să zic?.. . să. . . în sfîrşit, să fie toate cu bine şi cu pace. Caragiale,. o. iv 111.	’	’
Vocativele au nu numai rolul de a atrage atenţia interlocutorului, ci şi pe acela de a accentua ideea din propoziţiile enunţiative exclamative sau interogative, pe care de obicei le însoţesc :
E primejdie mare, domnule! Ce să fie? Caragiale, o. vi 68 (vocativ adresat unei femei).
în anumite cazuri cuvintele de umplutură sînt repetate în mod inconştient de cel care vorbeşte :
M-am dus eu la el chiar în persoană; zic: pe ce bază nu vrei să vii mîine la ezirciţ, domnule? zice: sînt bolnav, domnule sergent, zice, de-abia mă ţiu pe picioare, nu pot să merg nici pîn'la prăvălie, zice. Caragiale, o. vi 9.
Tot printre cuvintele de umplutură se încadrează şi acele ticuri verbale care reprezintă folosirea inconştientă şi inutilă de către vorbitor a anumitor construcţii foarte frecvente în vorbirea lui. Ele trebuie deosebite de ticurile care apar ca urmare a sărăciei de vocabular, dar care totuşi se justifică din punct de vedere sintactic, fiind utile exprimării.
Este de remarcat că în vorbirea unei singure persoane acelaşi tic verbal poate fi folosit la locul potrivit, însă poate apărea şi acolo unde nu e necesar, drept cuvînt de umplutură. Astfel, în vorbirea cunoscutului personaj Zaharia Trahanache din piesa lui I. L. Caragiale ”0 scrisoare pierdută”, apare ticul : aveţi (sau ai) puţintică răbdare. Adeseori folosirea lui se justifică :
Trebuie să ne vedem înainte de întrunire. Aşteaptă-mă negreşit; nu ieşi: ai puţintică răbdare... Caragiale, o. vi 1-21.
’ Uneori el este inutil, devenind astfel cuvînt de umplutură :
Eu, serios, zic:
„Stimabile, m-ai chemat să-mi arăţi un docoment, arată docomentul /” Zice „Mi-e teamă, zice, că o să fie o lovitură dureroasă pentru d-ta, şi ar fi trebuit să te pregătesc mai dinainte, d-ta un bărbat aşa de, şi aşa de„... şi iar delicateţuri. Zic iar ,,Stimabile, ai puţintică răbdare, docomentul”... Caragiale, o. vi 85.
Cuvintele de umplutură sînt caracteristice limbii vorbite. în limba literară ele apar numai în stilul beletristic, şi anume în vorbirea diferitelor personaje.
BIBLIOGRAFIE
AL. INDEEA, Construcţii şi cuvinte incidente. în CL VI (1961), nr. 2, p. 351 — 358.
ORDINEA CUVINTELOR ŞI A PROPOZIŢIILOR
ORDINEA CUVINTELOR IN PROPOZIŢIE
OBSERVAŢII GENERALE
§ 972. în limba romînă ordinea cuvintelor în propoziţie nu este în general fixă. Acest fapt se datoreşte, într-o oarecare măsură, existenţei flexiunii nominale : numele, exprimînd prin forma lor raporturile dintre ele şi celelalte părţi de propoziţie, pot fi aşezate în orice ordine, fără ca sensul propoziţiei să se modifice. Acolo unde desinenţele specifice lipsesc, există două situaţii: sau se folosesc alte mijloace de marcare a raporturilor' sintactice (de exemplu : reluarea complementului prin pronume, folosirea lui pe în construirea complementului direct, articolul posesiv etc.), topica rămînînd relativ liberă, sau, mai rar, se recurge la topică pentru marcarea acestor raporturi şi atunci ea devine fixă.
Totuşi, cuvintele nu pot fi aşezate oricum : ordinea cea mai obişnuită în limba romînă într-o propoziţie principală dezvoltată, cu diferite părţi de propoziţie, este următoarea : subiect — atribut — predicat — complement direct şi indirect — complemente circumstanţiale. Această ordine corespunde desfăşurării logice a gîndirii de la autorul unei acţiuni la acţiunea propriu-zisă, apoi la obiectul ei şi, în sfîrşit, la împrejurările în care ea se desfăşoară.
Ordinea obişnuită este schimbată din nevoia de a da cît mai multă expresivitate comunicării. Procedeul este caracteristic pentru vorbirea afectivă, unde se scoate în relief elementul considerat cel mai important pentru comunicare. Această evidenţiere se face, pe lîngă intervertirea ordinii obişnuite a cuvintelor, şi printr-o intonaţie specială.
Ordinea cuvintelor poate fi alta decît cea obişnuită şi în cadrul unor construcţii sintactice neafective, aşa cum se va vedea mai departe (subiectul unui verb la infinitiv stă după verb; complementul circumstanţial exprimat printr-un adverb relativ se aşază înaintea predicatului etc.).
Situaţiile în care topica este fixă datorită diverşilor factori de ordin gramatical sau semantic (care vor fi menţionaţi în paragrafele următoare)
LOCUL SUBIECTULUI ŞI AL PREDICATULUI
429
sînt destul de puţine la număr şi nu infirmă calificarea ordinii cuvintelor în limba romînă ca relativ liberă.
în propoziţiile subordonate ordinea părţilor de propoziţie poate depinde şi de elementul introductiv. De exemplu, locul subiectului faţă de predicat este influenţat de faptul dacă subordonata este introdusă printr-un adverb relativ (vezi § 973).
LOCUL SUBIECTULUI ŞI AL PREDICATULUI
§ 973. în mod obişnuit, în propoziţiile enunţiative neexclamative, subiectul stă înaintea predicatului:
A iţă se plimba singur pîn curte. Caragiale, o. i 22.
Ah! organele-s sfărmate si maestrul e nebun! Eminescu, o. i 158.	’
Ea devenise un magnet care trăgea spre sine toate privirile. Eilimon, o. i 117.
Observaţii. 1. între subiect şi predicat apare adesea un atribut sau o propoziţie atributivă care, determinind subiectul, stă în mod firesc în imediata lui apropiere :
Lunca de sălcii vechi deschidea bolţi tn jar. Sadoveantj. O. XVIII 31.
Legea domniei lai Ştefan -vodă a fost împuţinarea paterii boierilor. SAlio-VEANU, O. XVIII 58.
Pomul care nu face roadă se taie şi tn foc se aruncă. CREANGĂ, p. 118.
2. între subiect şi predicat pot apărea unele conjuncţii, părţi de propoziţie sau propoziţii întregi:
Baba Insă voia cu orice chip să aibă o troiţă nedespărţită de nurori. CREANGĂ. P. 8.
Vocală cu vocală venind In contact se elidează. MACEDONSKI. O. IV 34.
Conferenţiarul, îndată ce a sosit, o început să vorbească.
Subiectul şi predicatul îşi schimbă locul atunci cînd accentul propoziţiei cade pe predicat. Această inversiune este scoasă în relief în vorbire, de cele mai multe ori, şi printr-o intonaţie deosebită, predicatul fiind rostit pe un ton mai înalt:
I se dezmorţiseră picioarele, mîinile... se dezlegase limba. Pas,, z. 1 69.
Observaţie. între predicat şi subiect apar adesea complemente care determină predicatul, atribute care determină subiectul şi îl precedă sau propoziţii :
Porni luceafărul. Creşteau
în cer a lui aripe. EMINE3CU, O. I 176.
M frumoasă, după cum v-am spus, Ileana.
Subiectul nu poate sta decît înaintea predicatului cînd este exprimat printr-un pronume relativ-interogativ.
Cine e notat de monitor că n-a fost cuminte e deznodat în bătăi. Stancu, d. 246.
Oamenii ce priveau, şi mai ales băieţii, leşinau de rîs. Creangă, p. 306.
430
ORDINEA CUVINTELOR ŞI A PROPOZIŢIILOR
De asemenea, subiectul stă de cele mai multe ori înaintea predicatului cînd la începutul propoziţiei este un participiu cu funcţiune de atribut circumstanţial sau un gerunziu cu funcţiune de complement circumstanţial: Devenit liber, el se duse să exerciteze în ţinuturi meseria lui de pitar. Alecsandri, la Ghica, s. 640.	’
Pornind iar spre maica Aegidia, ca să afle cele petrecute, Mara era din ce în ce mai strîmtoratâ. Slavici, o. ii 13.
Şi ieşind pe uşă iute, ei s-au prins de subsuoară. Eminescu, o. i 154. înaintea predicatului stau de obicei şi subiectele exprimate prin pronume, cînd rolul lor este de a marca opoziţia dintre persoane :
Tu eşti o undă, eu sînt o zare,
Eu sînt un ţărmur, tu eşti o mare. Eminescu, o. i 479.
Cu acelaşi rol pronumele pot apărea şi după verb, cînd acesta este la imperativ :
Du-te tu !
Ordinea predicat — subiect este frecventă în propoziţiile enunţiative exclamative :	’
S-a stricat ţara asta, domnule Iancule! Caragiale, o. ii 52. Această ordine este obligatorie în construcţiile afective de tipul: Au venit la oameni! (în care subiectul e precedat de prepoziţia la care exprimă ideea de cantitate — vezi şi § 519 b).	’
Vine el tata ! (în care predicatul este accentuat printr-un pronume — vezi § 521).
Un aspect al ordinii inverse îl constituie şi apariţia subiectului între verbul copulativ şi numele predicativ, între verbul de modalitate sau de aspect şi verbul care depinde de el sau printre elementele unei locuţiuni verbale :
Un vînt uşor şi somnoros adie
Şi-n codru prinde frunza să se mişte. Iosif, p. 30.
Atunci sai răpede înlăuntru ăe-ţi ia sălăţi într-ales şi cîte-i mea de multe, căci pe urs l-am pus eu la cale. Creangă, p. 215.
Tot după verb stă totdeauna subiectul unui infinitiv şi de cele mai multe ori cel al unui gerunziu, mai ales cînd subiectul gerunziului este altul decît cel al predicatului :
Am plăcerea de a-i prezenta eu lucrarea.
Şi tot bocind ea, o apucă leşin de supărare. Creangă, p. 81.	.
Odată slujind un episcop oarecare de hramul bisericei la Buna Vestire din Iaşi, părintele Duhu intră în biserică. Creangă, a. 137, dar şi :
El iar privind de săptâmîni, îi cade dragă fata. Eminescu, o. i 167.
De asemenea, în propoziţiile care încep cu un complement circumstanţial, cu excepţia celui exprimat prin gerunziu (vezi mai sus), subiectul este aşezat de cele mai multe ori după predicat, pentru că circumstanţialul stă de obicei lingă predicat :	’
Aspru, rece sună cîntul cel etern neisprăvit. Eminescu, o. i 158. Pe acea măsuţă aburea o oală nouă de lut, cu apă neîncepută. Sa-doveanu, o. XVIII 54.
LOCUL SUBIECTULUI ŞI AL PREDICATULUI
431
Există însă şi propoziţii care încep cu un complement circumstanţial, dar au subiectul aşezat înaintea predicatului:
După mezelic, onorata comisie de anchetă trecu în biroul arhimandritului. Stănoiu, c. i. 103.
Adesea, subiectul stă după predicat şi în propoziţiile subordonate introduse prin adverbe relative, aceste adverbe avînd funcţiune de complemente circumstanţiale :
Cînd era să treacă fiica sa, deodată ieşi de sub acel pod. Ispirescu, l. 13.	’
Tot nu pricep cum ai ajuns dumneata aici. Cez. Petrescu, a. n. 281 • Ştie unde este Ileana Sîmziana. Ispirescu, l. 23. în această situaţie însă, subiectul apare uneori şi înaintea predicatului: E un punct însă, unde drumul nostru se bifurcă. Hogaş, dr. ii 169. Este aşezat totdeauna în urma verbului subiectul unui verb de declaraţie (sau al unui verb asimilat cu cele de declaraţie) intercalat în vorbirea directă sau folosit după vorbirea directă :
Stăi, Boibule, zise el blînd calului, stăi aici oleacă şi rabdă. Sado-veanu, o. i 102.	’
Cine să fie acest personagiu ridiculf se întreba duduia Constanţa. Sadoveanu, o. xiv 7.	’
Atunci să vă apere de atacuri, a zîmbit procurorul. Sadoveanu,
o.	xiv 8.
Ordinea predicat — subiect este caracteristică pentru stilul povestirilor :
Şi merg ei o zi şi merg două şi merg patruzeci şi nouă. Creangă, p. 199. § 974. în cazul predicatului nominal, verbul copulativ stă, de regulă, înaintea numelui predicativ :
Hainele lor sînt murdare. Ispirescu, l. 40.
Acolo am fost mic şi acolo am devenit mare. Arghezi, p.t. 145. Fratele craiului se numea Verde-împărat. Creangă, p. 183. între verbul copulativ şi numele predicativ al predicatului nominal pot fi intercalate cuvinte sau propoziţii întregi :
Cerul era în fiecare seară mai sticlos. Cez. Petrescu, a.n. 273. Moara, fabrica, lumina electrică sînt, zic eu aşa, copilele lacului. Sadoveanu, o. xvii 271.	’
Cînd accentul cade asupra numelui predicativ acesta se aşază înaintea copulei:
Uitaţi să fie mai ales anii de canto. Sadoveanu, o. xiv 24. Frumos e badea la gură,
Ca şi rouă de pe mură. Hodoş, p. p. 62.
Propoziţiile cu această inversiune sînt adesea exclamative.
A urnele predicativ exprimat prinfcr-un pronume relativ-interogativ stă totdeauna înaintea verbului copulativ :
Arată-mi care este rochia ta nouă.
Spune-mi ce înseamnă acest cuvînt.
43 2
ORDINEA CUVINTELOR ŞI A PROPOZIŢIILOR
Observaţie. Subiectul şi numele predicativ exprimat printr-un substantiv, adjectiv substantivizat sau pronume în nominativ, un numeral sau un verb la infinitiv pot fi diferenţiate prin topică : subiect e cel plasat înaintea copulei, nume predicativ, cel aşezat după. Defectul lui este frica (defectul este subiect, frica, nume predicativ). Dacă numele predicativ nu este la acelaşi număr cu subiectul, acordul copulei clarifică funcţiunea celor două părţi de propoziţie.
Numele predicativ aşezat în propoziţie înaintea copulei poate fi recunoscut în funcţiunea sa şi deosebit de subiect prin faptul că poartă accentul propoziţiei şi este rostit pe un ton mai ridicat. Astfel, dacă schimbăm ordinea cuvintelor din propoziţia :
Duşmanul neîmbltnzit era leahul. Sadoveanu. o. i 9 (în care duşmanul este subiect) şi începem cu numele predicativ :
Leahul era duşmanul nelmbllnzit,
trebuie să intonăm în mod deosebit cuvîntul leahul pentru ca el să nu fie înţeles ca subiect La fel, propoziţia :
Gheorghiţă e al treilea (în care Gheorghiţă e subiect) devine prin inversiune :
Al treilea e Gheorghiţă, în care al treilea, cu funcţiune tot de nume predicativ, are o intonaţie specială.
Verbele de modalitate şi de aspect stau înaintea verbelor care depind de ele :	.
Mă pot aştepta la orice. Sadoveanu, o. xiv 8.
,,Copilită, Liţă, fa,
Mai dat-ai gură cuiva?"
Ea prinse a se giura. Alecsandri, p. p. 313.
Observaţie. Elementele locuţiunilor verbale au de cele mai multe ori topică fixă. De exemplu : a-şi bate capul, a bate cimpii etc. nu apar decît cu această ordine a părţilor componente. Există însă şi locuţiuni ai căror termeni pot fi inversaţi : a-şi aduce aminte, a da năvală etc.
Şi dacă norii deşi se duc De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc De tine-ntotdeauna. Emlnescu, o. i 193.
Peste apă nu sufla,
Ci la ea năvală da. alecsandri, P. p. 5.
Aceste inversiuni sînt întîlnite mai ales în limba mai veche şi în poezie.
§ 975. Propoziţiile interogative parţiale încep totdeauna cu cuvintele interogative (pronume, adverbe).
Cine-mi iese înainte?
Cine-mi luminează pragul ? Cerna, p. 139.
Cină ai pierdut biletul, Zoie? Caragiale, o. vi 88. în propoziţiile interogative parţiale care încep cu un pronume sau cu un adverb interogativ cu funcţiune de nume predicativ, subiectul este aşezat totdeauna după predicat :
Cine eşti domnia-ta? Sadoveanu, o. xviii 63.
Cum îs ochii stâpînului nostru astăzi? Sadoveanu, o. xviii 62. în limba veche şi în cea populară apar forme verbale inversate : Mai auzit-ai dumneata, cumnată, una ca asta, să fure Ion pupăza...! Creangă, a. 55.
LOCUL ATRIBUTULUI ADJECTIVAL
433
LOCUL ATRIBUTULUI
ATRIBUTUL ADJECTIVAL
§ 976. Atributul adjectival exprimat printr-un adjectiv propriu-zis este aşezat în mod obişnuit după substantivul determinat :
A aprins focuşor slăbuţ din cîteva vreascuri mărunte şi muşchi uscat. Sadoveanu, o. xviii 31.	’	’
Şi liniile semnului astrologie se mişcau cumplit. Eminescu, n. 48.
îi da postav albăstrel,
Ca să se mîndrească-n el. Alecsandri, p. p. 176.
Cînd un substantiv este determinat de mai multe atribute adjectivale legate între ele printr-o conjuncţie sau juxtapuse, atributele stau de obicei tot după substantiv :
Urît mi-a fost în viaţa mea omul viclean şi lingău. Creangă, a. 45.
Din valurile vremii, iubita mea, răsai
Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai. Eminescu, o., i 213.
Ordinea în care sînt plasate aceste atribute depinde de elementul determinat. Dacă mai multe adjective exprimă diversele însuşiri ale obiectului numit prin substantivul determinat, ordinea acestor adjective este indiferentă : omul lingău şi viclean comunică aceeaşi idee cu omul viclean şi lingău; părul bălai, lung nu are alt înţeles faţă de părul lung, bălai.
Nu aceeaşi este situaţia dacă în şirul de adjective primul determină substantivul, iar cele care urmează determină grupul format de substantiv şi adjectivul sau adjectivele precedente. De exemplu, în artera cerebrală mijlocie stingă, ordinea atributelor nu poate fi modificată, deoarece cerebrală determină artera, mijlocie determină grupul artera cerebrală, iar stingă, îmbinarea artera cerebrală mijlocie. La fel în :
Tămîie albă pisată, gr. s. iv 342.
Atributul adjectival poate să şi preceadă substantivul, atunci cînd trebuie pusă în evidenţă însuşirea exprimată de adjectiv şi cînd această însuşire califică (şi nu identifică) substantivul. în acest caz, adjectivul poartă un accent mai intens :
Stelele mari izvorăsc pe albastrele lanuri ale ceriului. Eminescu, n. 50.
Decât în frumoasa noapte cînd plăpînda-i lină rază
A iubitei mele frunte cu vii umbre colora,
O privelişte c-aceea ochii-mi n-au putut se vază. Alexandrescu, o. 74.
Pot fi prepuse şi mai multe atribute adjectivale, legate prin conjuncţii sau juxtapuse :
Da cu adevărat.. .ştia a face multe şi mari minunăţii. Creangă, a. 34.
Adinei, spăimîntătoare, haotice funduri de lume. Bogza, c. o. 20.
Schimbarea topicii atributului adjectival este frecventă în construcţiile exclamative, afective prin natura lor :
Tîrzie treabă, bărbăţele, trebuia de la început să faci aşa. şez. xviii 46.
Mă! da sprinten şi sprinţăroi copil mai ai! Creangă, p. 51.
28 - C. 4366
434
ORDINEA CUVINTELOR ŞI A PROPOZIŢIILOR
Această modificare se face mult mai rar în construcţiile oarecum fixate prin uz :
De se trag din neam, mare
Asta e o-întîmplare. Alexandrescu, o. 209.
E în vorbă cu un băiat de familie bună. Pas, z. i 125.
Discuţiile s-au purtat la un nivel superior.
Totuşi, în propoziţii exclamative pot apărea inversiuni:
Din mare neam se trage!
îţi samănă ţie, ruptă bucăţică! Creangă, p. 75 (faţă de formula consacrată bucăţică ruptă).	’
Şi formulele de salut folosite de obicei cu o anumită topică devin mai expresive prin inversiune :
Noapte bună!
d?r :
—	Bună noapte !
—	Mulţămesc d-tale! ant. lit. pop. ii 247.
Adesea formulele de adresare cu topică inversă (atribut—substantiv), mult folosite, s-au tocit. Din această cauză se revine la topica obişnuită în limba noastră (substantiv-atribut), care de astă dată este mai expresivă. în :
Bucuros, dragă cumătră, dar mai bucuros eram cînd m-ai fi chemat la nuntă. Creangă, p. 31, atributul este mai şters decît în :
Ce feli, cumătriţă dragă? Creangă, p. 30.
Atributul adjectival are în unele situaţii topică fixă determinată de anumite fapte de ordin gramatical sau lexical.
Atributul adjectival exprimat printr-un adjectiv precedat de un articol demonstrativ nu poate fi aşezat decît după substantiv :
Baba pune la cale şi pe feciorul cel mijlociu. Creangă, p. 7. Sărutu-ţi ochii frumoşi, jupîniţă.. . îi răspunde gropniţa cea veche. SADOVEANU, O. XVIII 111. ’	’	’
De asemenea, atributul adjectival urmat de complemente apare întotdeauna după substantivul determinat:
Soldatul sigur de izbîndă va fi victorios (complement indirect).
Casa se prefăcu într-o peşteră cu păreţii negri ca cerneala. Eminescu, n. 56 (circumstanţial de mod).	*
Cu funcţiune de atribut, adjectivele asemenea, aşa, atare sînt prepuse : Asemenea oameni dau cifrelor viaţă,	‘
, Prin ei cincinalul e wm/.Deşliu, m. 72.
Lucru negîndit, dragul tatei, să aud aşa vorbe tocmai din gura ta. Creangă, p. 192.
O atare propunere va fi bine primită de părintele său. Pas, l, I120. înaintea substantivului stă de obicei şi adjectivul biet:
Aşa se munci biata noră până după miezul nopţei. Creangă, p. 6. Aşa a prigonit-o şi pe biata maică-ta. Sadoveanu, o. xviii 370. Ear, biet în forma articulată apare după substantiv :
Şi mă-sa biata! Cum gemea
Şi blâstema şi se izbea. Coşbuc, B. i. 153.
LOCUL ATRIBUTULUI ADJECTIVAL
435
Tot este aşezat de obicei înaintea substantivului:
Mînd/ră, mîndruleana mea,
Toată vara mi-ai lucrat
La o masă de bumbac. Jarnîk-BIrseanu, d. 452. în unele stiluri ale limbii tot apare şi în urma substantivului:
Ca plumbul surd şi rece el doarme ziua toată. Eminescu, o. i 96. Adjectivul gata este totdeauna postpus :
Haine gata.
Locul atributului adjectival faţă de substantivul determinat depinde în unele cazuri de sensul adjectivului respectiv. Sînt adjective care îşi schimbă sensul în funcţie de poziţia lor faţă de substantiv. Astfel, adjectivul sărman cînd precedă substantivul este sinonim cu „biet” :
Şi aşa s-a păgubit sărmana capră. Creangă, p. 33, iar cînd este aşezat după substantiv înseamnă „fără avere, sărac” :
Mă vede că-s văduvă sermană şi c-o casă de copii. Creangă, p. 28. Diferit (la plural) are sensul de „mai mulţi” cînd e prepus :
Din diferite părţi ale mulţimii se porniră glasuri. Rebreanu, r. ii 87 şi sensul de „neasemănător, altfel”, cînd e postpus :
Aceşti Copii au înfăţişări diferite.
în aceeaşi situaţie sînt adjective ca : deosebit, distins, sărac, simplu etc. Atributul adjectival de identificare stă în urma substantivului: Cîteva sute de metri de tranşee-jucării erau menite să ilustreze principiile tactice ale armatei romîne de neînvins. Camil Petrescu, u. n. 6.
Principiile generale ale calculului diferenţial. Camil Petrescu, u. n. 24.	’
Unele atribute adjectivale sînt de identificare cînd urmează substantivul şi de calificare cînd îl precedă, în fraza :
Acolo, zice-se, a doborît Dragoş-vodă vaca sălbatică. Sadoveanu, o. xviii 28,	’
atributul sălbatică este de identificare pentru că denumeşte specia din care face parte această vacă. Dacă ordinea ar fi sălbatica vacă, atributul ar fi calificativ, pentru că s-ar referi la o însuşire a unei vaci oarecare. Uneori, în poezie, este încălcată această regulă prin plasarea atributului cu rol de identificare înaintea substantivului şi din această cauză înţelesul suferă : Sălbaticele raţe se abat din zborul lor,
Bătînd apa-ntunecată de un nour trecător. Alecsandri, poezii 51. Adjectivele care îşi schimbă sensul după locul faţă de substantiv nu pot fi deci aşezate în propoziţie oricum ; ele au o topică fixă dictată de sensul lor lexical.
Locul adjectivului faţă de substantiv depinde uneori şi de un factor fonetic : de succesiunea silabelor accentuate şi neaccentuate.
în limba noastră se evită de obicei pronunţarea succesivă a două silabe accentuate. De exemplu, spunem mult mai rar soldat brav decît brav soldat, tremurător glas şi următor pas decît glas tremurător, pas următor (vezi § 1043).
De asemenea, poate avea importanţă şi lungimea substantivului şi a adjectivului. în general, dacă substantivul e scurt şi adjectivul e mult
436
ORDINEA CUVINTELOR ŞI A PROPOZIŢIILOR
mai lung decît el, adjectivul se plasează în urma substantivului. Spunem : un om impresionabil, un chef nemaipomenit, un act interminabil, un pom singuratic etc. şi nu spunem : un impresionabil om, un singuratic pom etc.
Cu toate acestea, adjectivul poate fi plasat şi înaintea substantivului dacă este articulat cu articolul hotărît: nemaipomenitul chef, interminabilul act etc. sau dacă înaintea adjectivului lung apare şi un adjectiv scurt : un mic, un imperceptibil semn.
, Postpunerea sau prepunerea adjectivului faţă de substantiv este influenţată într-o oarecare măsură şi de gradul de comparaţie la care se găseşte adjectivul. Adjectivul la comparativ stă mai ales după substantiv : Se pregătesc ca într-o „şcoală'11 pentru alte lupte mai mari ce îi aşteaptă. Bălcescu, o. ii 12.	’	’
Adjectivul la superlativ poate sta atît după, cît şi înaintea substantivului :
Lîngă marea cea mai capricioasă, lîngă munţii cei mai variaţi,
înconjurată de fluviul cel mai impetuos. Bolliac, o. 246.	•
Am cunoscut în înfăţişarea ei cea mai cumplită mîhnire a deznădejdii. Sadoveanu, o. xvii 444.
Colonia romană... ajunse într-o stare foarte înfloritoare. Bălcescu, o. ii li.	’
Observaţie. Adverbul mai, adverbele alăturate mai puţin şi locuţiunile adverbiale la fel de, tot aşa de, tot atît de cu care se formează gradul comparativ sînt plasate totdeauna Înaintea adjectivului.
De asemenea, stau înaintea adjectivului articolul demonstrativ cel, cea şi adverbele mai, mai puţin ale superlativului relativ.
Adverbul foarte, cu care se construieşte superlativul absolut, stă de obicei Înaintea adjectivului :
Erau îmbrăcaţi cu nişte haine scumpe şi foarte frumoase. ISPIRESCU, L. 38.
Tot înaintea adjectivului stau şi adverbele (echivalente cu foarte, dar mai expresive decît el) grozav, nemaipomenit, nespus etc. (care se leagă de adjectiv prin prepoziţia de) :
Aici a căzut odată un bălaur grozav de mare. CREANGĂ, p. 121.
Realitatea grozavă îmi răni sufletul cu virful sftşietor al unor impresiuni nespus de dureroase. DEMETRESCU, O. 100.
Aceste adverbe pot sta însă şi după adjectiv, într-un limbaj mai expresiv :
De asemenea cinste cucul supărat foarte
Se duse mai departe. Alexandrescu, o. 236.
Prea este totdeauna prepus adjectivului :
La aşa fileuri înalte...
Omul să deie nu poate decit prea slabe cuvinte. CONACHI, p. 266.
Atributul adjectival stă de obicei în imediata apropiere a determinatului sau este despărţit de acesta printr-un alt atribut.
în limba literaturii beletristice, mai ales la poeţii contemporani, atributul adjectival este despărţit de determinat şi prin alte părţi de propoziţie :
Le-am dat mei pe farfurie,
Ca să nu se risipească
LOCUL ATRIBUTULUI ADJECTIVAL
437
Ilrana-n viseol, păsărească. Arghezi, v. 684.
Acorduri răsunau în mine, grave,
Cînă ochii, de pe-aceste vii hrisoave,
■ Mi-i înturnai spre cel ce mă-nsoţise. Ii a nuş, p. 324.
Observaţie. Din cauza acestei topici, grave din ultimul exemplu poate fi înţeles ca element predicativ suplimentar.
Prin acest procedeu se urmăreşte mărirea expresivităţii.
§ 977. Atributul adjectival exprimat printr-un numeral colectiv sau multiplicativ apare atît înaintea, cît şi în urma determinatului. Plasarea numeralului pe primul loc este mai frecventă :
Piaptănă şi îmbracă la feli pe amîndouă fetele. Creangă, p. 270. Artistul ar zugrăvi. .. acest întreit şir de munţi ce se întind în amfiteatru. Negruzzi, s. i 195.
Postpunerea numeralului duce la evidenţierea lui:
Plîngu-mi ochii amîndoi. Jarnik-BÎRSEanu, d. 113.
A fost un gemet întreit
Din totul inimii pornit. Coşbuc, P. i 287.	•
Numeralul ordinal cu funcţiune de atribut adjectival de identificare stă după substantiv :
Vioară primă. Secretar prim. Număr prim.
Şcolar în clasa a doua.
Secolul al nouăsprezecelea.
Observaţie. Secund apare totdeauna postpus : vioară secundă, căpitan secund.
Cu rol de atribut calificativ" numeralul ordinal stă înaintea substantivului :
Ipoteştii, cu pădurile dimprejur şi oamenii de acolo, au fost primii dascăli ai poetului. Beniuc, p. 17.
Era gata a o lovi cu a doua săgeată. Ispirescu, l. 5.
A treia zi cătră sară porneşte şi el. Creangă, p. 198.	>
Locul obişnuit al numeralului cardinal propriu-zis este înaintea substantivului :
Mi-am adus aminte că are un băieţaş de vreo cinci ani. CamilPetrescu, i . x. 176.
Agapie aducea şase răzeşi, fruntaşii celor două sate. Sadoyeanu, o. XVIII 216.	"	’ ’ "	’
Observaţie. în limbajul comercial numeralul cardinal este aşezat şi în urma substantivului :
Pune in căruţă, o dată cu părintele, pini douăzeci ... şi scrumbii zece. SadovbaNU, O. X 635.
In această situaţie, numeralul un, o i re formele unu, una (vezi şi § 179).
Cocoşi, unu.
Găini, una.
§ 979. Topica atributului adjectival exprimat printr-un adjectiv pi (.nominal variază după felul adjectivului. Adjectivele pronominale pose-
438
ORDINEA CUVINTELOR ŞI A PROPOZIŢIILOR
sive, demonstrative şi de întărire pot sta atît in urma, cit şi înaintea determinatului. Demonstrativele apar mai ales înaintea substantivului, posesivele mai ales după el:
Mireea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează.
Acest sunet, acest nume valurile-l priimese. Alexandrescu, o. 72.
Avea acea blînăeţă ce se vede învecinicită de penelul lui Bafael. ÎS EGRUZZI, S. I 37.	’
Zilele iernii aceleia se scurgeau greu. Mironescu, s. a. 122.
Observaţie. Demonstrativul acelaşi precedă totdeauna substantivul :
A adus iarăşi pe străină in odaia lui, tot cu aceeaşi rindnială. CREANGĂ, P. 100.
Căluţul meu nu-i dintre cei voinici şi hi ne lvrăniii. Sadoveanu, o. x 23. Se mînie foc Scaraoţchi şi se duse să-i caute. Şi-i striga pe supuşii săi în tot feliul. şez. xvul 153. ’	’	’
Folosirea adjectivului pronominal posesiv înaintea substantivului e poetică sau livrescă :
Am cohorît cu-al meu senin Şi m-am născut din ape. Eminescu, o. i 170. în prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte. Eminescu, o. i 133. Cînd adjectivul pronominal posesiv determină un grup în care nu vrem să introducem alte elemente, de exemplu un titlu, alcătuit din mai multe substantive (şi mai ales cînd al doilea substantiv este un genitiv), prepunerea adjectivului posesiv este obligatorie :
A sa Gramatică a limbilor romanice a apărut între 1836 şi 1843. Această construcţie fiind pretenţioasă, este bine să o evităm. Mai firească pare prepunerea adjectivului posesiv dacă acesta este precedat de o prepoziţie :
în a sa Gramatică a limbilor romanice, Fr. Diez a aplicat metoda comparativă.
Adjectivul pronominal de întărire folosit pe lingă un pronume apare de obicei după acesta :
Ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte. Eminescu, o. i 116. Cînd stă pe lîngă un substantiv, adjectivul de întărire este aşezat atît înaintea, cit şi în urma substantivului:
Cea dintâi şcolăriţă a fost însăşi Smărăndiţa popii. CREANGĂ, A. 2. Smărăndiţa însăşi a recunoscut că e vinovată.
Observaţii. 1. Cînd substantivul determinat este la genitiv-dativ singular, adjectivul posesiv care 11 determină nu poate sta decît după el :
Grămădit intr-un coif al vagonului sau. Sadoveanu, o. XIV 11.
2. Cînd substantivul e determinat de două atribute adjectivale aşezate unul lîngă altul, dintre care unul este exprimat printr-un adjectiv propriu-zis şi celălalt printr-un adjectiv pronominal, în imediata apropiere a substantivului, în urma sau înaintea lui, stă de obicei adjectivul pronominal :
Şi cite şi mai ctte nu ctntă Mihai lăutariul din gură şi din scripca sa răsunătoare. Creangă, a. 118.
LOCUL ATRIBUTULUI SUBSTANTIVAL
439
Ochii aceştia castanii. SADOVEANU, O. XIV 10.
Veveriţa pusese frlu neobositei sale zburdălnicii. HOGAŞ, DR. I 272.
Este posibilă însă şi plasarea atributului adjectival propriu-zis imediat lingă substantiv (mai ales înaintea substantivului) :
Aceşti buni prieteni.
Ai mei buni prieteni.
Atribut/ul exprimat printr-un adjectiv pronominal interogativ-rela-tiv sau prin cele mai multe adjective nehotărîte nu poate fi aşezat decît înaintea determinatului:
Spune-mi care copil te-a bătut.
Şi cîtă linişte se lasă. Anghel, I. g. 37.
îşi amintea clar fiecare mişcare, fiecare gest făcut. Bart, e. 206. împărăţia ridica alte puhoaie de oşti. Sadoveanu, o. xviii 15.
Observaţie. Adjectivele pronominale nehotărîte oarecare, cutare pot sta şi după substa ntiv.
§ 979. Atributul adjectival exprimat printr-un participiu sau gerunziu stă în mod normal după determinat:
El era lungit pe o cîmpie cosită. Eminescu, n. 48.
Primăvara intră pe fereastra deschisă. Cez. Petrescu, a. n. 341.
Făcliile murinde sub pînza ce albează
Al nopţii întuneric ce-ncepe a fugi. Bolliac, o. 73.
Atributul adjectival exprimat prin gerunziu acordat poate fi plasat şi înaintea substantivului, pentru a fi scos în relief : îmi pare că-i văz încă... c-o murindă mină Fierul care le scapă cu furie strîngînd. Alexandrescu, o. 117. Această folosire este învechită sau poetică.
Atributul exprimat prin participiu poate fi aşezat înaintea substantivului numai dacă valoarea adjectivală a participiului este clară : Mohorîtă zi de toamnă.
Dacă această valoare este mai puţin evidentă, participiul nu poate sta decît după substantiv. Exemplele de mai sus nu pot fi modificate în : cosită cîmpie, deschisă fereastră.
De asemenea, participiul poate sta înaintea determinatului dacă are funcţiune de atribut circumstanţial:
Deschisă, fereastra a fost spartă de vînt.
ATRIBUTUL SUBSTANTIVAL
ATRIBUTUL GENITIVAL
§ 980. Locul obişnuit al atributului genitival, ca al oricărui determinant, este după determinatul său :
Tu nici nu ştii a ta apropiere Cum inima-mi ăe-aăînc o linişteşte,
Ca răsărirea stelei în tăcere. Eminescu, o. i 120.
Ascultau de departe, din fundul poienii, pufniturile cailor la păşune. Sadoveanu, o. xviii 32.	’
440
ORDINEA CUVINTELOR ŞI A PROPOZIŢIILOR
Sînt copilul unui neam sărac,
Bieţi romîni ce scormonesc pămîntul. Beniuc, y. 10.
Cînd substantivul este determinat de mai multe atribute în genitiv acestea sînt puse toate după substantiv :
Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de rîu Nu-i ca noaptea cea mocnită şi pustie din sicriu. Eminescu, o. i 82. Schimbarea locului atributului genitival apare în limba populară şi în poezie sau în proza poetică :
El răscoală în popoare a distrugerii scânteie. Eminescu, o. i 51.
Eu aş putea spune cu dreptate că a lui lon-vodă sabie a tăiat mai mulţi boieri decît a bătrînului. Sadoveanu, o. xviii 9.
Dacă substantivul este determinat de un atribut adjectival şi de unul genitival, acesta din urmă ocupă locul al doilea, pentru că adjectivul trebuie să stea în imediata apropiere a substantivului pe care-1 determină (altfel s-ar crea confuzii, înţelegîndu-se că adjectivul se referă la substantivul în genitiv) :
Glasul tăios al profesorului (şi nu glasul profesorului tăios). Atributul genitival poate preceda atributul adjectival dacă substantivul în genitiv este la alt număr sau de alt gen decît determinatul şi astfel este clar la cine se referă adjectivul (şi mai ales dacă adjectivul este precedat de articolul cel) :
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă. Eminescu, o, i 74.
Ciorapii mamei cei albi.
ATRIBUTUL PREPOZIŢIONAL
§ 981. Şi atributul prepoziţional este aşezat de obicei după determinat :
Căci amîndoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi. Eminescu, o. i 176.
Nu suf la adiere de vînt. Sadoveanu, o. xiii 347.
Dacă un substantiv este determinat de mai multe atribute prepoziţionale, înşirarea acestora trebuie făcută în. aşa fel îneît să reiasă clar că toate atributele se referă la acest substantiv. Astfel, în fraza :
Pe lîngă minciuni înţelepte . . . nu uitau să-şi împărtăşească veştile din primăvara aceea despre năcazurile ţării, pomenind şi patimile din altă vară ale lui lon-vodă. Sadoveanu, o, xviii 8,	’
ordinea atributelor prepoziţionale nu ar putea fi alta (veştile despre năcazurile ţării din primăvara aceea), pentru că s-ar înţelege că atributul din primăvara aceea determină substantivul năcazurile — ceea ce ar duce la denaturarea ideii.
în poezie atributul prepoziţional apare uneori înaintea substantivului:
8-a dun flori în şezătoare
De painjen tort să rumpă. Eminescu, o. i 72.
LOCUL ATRIBUTULUI SUBSTANTIVAL
441
Miroase-adormitoare văzduhul îl îngreun’
Căci vîntul adunat-a de flori de tei troiene. Eminescu, o. i 97.
Iu poate sta decît după substantiv atributul prepoziţional care exprimă :
denumirea :
Ziua de miercuri a fost frumoasă. termenul calificat :
Dobîndi un drag de copilaş. Ispirescu, l. 41. termenul comparat :
Ce prăjină de om! termenul numărat :
în patruzeci şi şase de ani, treizeci şi trei de bătălii, două fără izbîndă şi treizeci şi una de biruinţi. Delayrancea, o. ii 14.
Tot după subiect stă şi atributul care intră în construcţii echivalente cu un superlativ :
Ar voi în a lui braţe să o ţină-n veci de veci. Eminescu, o. i 162. La unii poeţi, mai ales la cei contemporani, atributul prepoziţional este despărţit de determinatul său (ca şi atributul adjectival) prin alte părţi de propoziţie :
Veacuri dac-au fost, de trîntă,
N-au trecut zadarnic anii. Theodorescu, c. 6.
Acest procedeu duce uneori la o greşită înţelegere a textului, în versurile :
Prin tine-şi cîntă milioane forţa De oameni ce ridică-n viaţă torţa Dreptăţii, libertăţii, vieţii pline,
Cum celui ce lucrează se cuvine. Beniuc, în contemporanul, 471 (1955), p. 1/1,
se poate înţelege că atributul prepoziţional determină substantivul forţa .şi nu substantivul milioane, cum este în intenţia poetului.
Dacă substantivul este determinat de mai multe atribute substantivale, unul prepoziţional şi altul genitival, atributul prepoziţional stă de obicei înaintea celui genitival :
Cînd privesc zilele de-aur a scripturelor romîne,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine. Eminescu, o. I 31. Atributul genitival se pune înaintea atributului prepoziţional atunci cînd acesta din urmă determină întregul grup format din substantiv şi atributul genitival :
Nimeni dintre ceilalţi tovarăşi ai lui Potcoavă nu întrebuinţa doftoria lui moş Petrea pentru alinarea năcazului şi adormirea gîndului.
Sadoveanu, o. xvm 33.
(Dacă în această frază am plasa atributul genitival după cel prepoziţional s-ar înţelege că atributul genitival determină ultimul substantiv din componenţa atributului prepoziţional.)
442
ORDINEA CUVINTELOR ŞI A PROPOZIŢIILOR
Observaţie. Plasarea atributului prepoziţional după cel genitival poate crea confuzii, dînd impresia că el este un determinant al acestuia din urmă şi nu al substantivului iniţial. Dacă am zice, parafrazînd exemplul din Eminescu :
Cind privesc zilele scripturilor romîne de aur, am modifica sensul frazei, atribuind calitatea „de aur” scripturilor, şi nu zilelor cum era in formularea autorului.
La fel, în festivalul tineretului şi studenţilor pentru pace şi prietenie, se pare că pentru pace şi prietenie determină pe studenţilor. De aceea este mai clar : festivalul pentru pace şi prietenie al studenţilor.
După cum se vede, dacă substantivele sînt de genuri sau numere diferite, folosirea articolului posesiv, variabil după gen şi număr, are avantajul de a marca legătura atributului cu substantivul determinat şi de a înlătura astfel confuzia posibilă.
Cind substantivul e determinat de un atribut adjectival şi de unul prepoziţional, se pune întîi cel adjectival:
Acel loc era o măgură verde cu muchea lată si rotundă. Odobescu, s. I 166.	’
Şi albinele-aăuc miere, aduc colb mărunt de aur. Eminescu, o. i 87.
în felul acesta se evită raportarea adjectivului la cel de-al doilea substantiv sau la grupul substantiv—atribut prepoziţional. Colb de aur mărunt ar însemna altceva decît colb mărunt de aur. Dacă atributul prepoziţional este exprimat printr-un substantiv de alt gen şi număr decît determinatul, atributul adjectival, acordîndu-se cu acesta, poate fi plasat după cel substantival, fără a se produce confuzii. Este corectă şi clară construcţia :
Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită. Eminescu, o. i 37.
Atributele substantivale şi adjectivale stau deci, de obicei, după substantivul determinat în următoarea ordine : substantiv—atribut adjectiva] — atribut prepoziţional — atribut genitival:
Puşca veche de vînătoare a tatei zace de mult uitată.
APOZIŢIA
§ 982. Apoziţia stă după elementul determinat :
Titu Herdelea se pomeni într-o bună zi cu preotul Belciug din Pripas. Rebreanu, r. i 282.	'	’
Să cultive amiciţia cetăţeanului Titircă. Caragiale, o. iii 187. Doctorul, un om de spirit,.. .l-a mîngîiat pe tînăr. Caragiale, o. i 25. O afacere bună pentru domnul Dumitriu, directorul prefecturii. Sadoveanu, o. xiv 12.
Corul — adică toţi prietenii vienezi, cu care întreprindea în fiecare si asaltul plăcerilor tinereţii — a cîntat un „ave, Maria11 şi s-a risipit. Sadoveanu, o. xiv 23.	"	’
Dacă schimbăm ordinea termenilor, determinantul devine determinat şi invers. în Belciug preotul, apoziţie este preotul. Acest fapt reiese
LOCUL ATRIBUTULUI PRONOMINAL
443
mai clar din exemplul al doilea : amiciţia cetăţeanului Titircă devine prin inversiune amiciţia lui Titircă cetăţeanul, unde, evident, cetăţeanul este apoziţie (în nominativ).
în formule ca : domnul doctor, cucoana preoteasă, părintele stareţ, moş Vlad, nenea Mandache, luna mai etc. ordinea elementelor nu poate fi modificată.
Există o singură situaţie în care apoziţia poate apărea înaintea determinatului : cînd este exprimată printr-un substantiv nearticulat şi are caracter explicativ :
Liră de argint, Sihleanu, — Doniei cuib de-ntelepciune. Eminescu, o. i 31.	’
ATRIBUTUL PRONOMINAL
§ 983. Atributul pronominal exprimat printr-un pronume în genitiv stă în mod obişnuit după determinat :
Carul dumitale parcă merge singur. Creangă, p. 40.
Şi încîlcit e părul lui negru. Eminescu, o. i 88.
Uneori, acest atribut apare plasat înaintea substantivului, mai ales cînd substantivul este determinat şi de un atribut adjectival prepus :
lângă trupul iubitei ei surioare. Conachi, p. 87.
Viitorul d-tale bărbat. Eminescu, n. 129.
Binevoitoarea dumneavoastră atenţiune. Sadoveanu, o. xiv 9.
Observaţie. Pronumele care în genitiv cu rol de atribut stă în limba contemporană după substantiv numai dacă acesta din urmă este însoţit de o prepoziţie (vezi §771 A a, 1002):
O mania neagră ll acoperea, prin creţii căreia transpăreau delicatele şi corectele lui forme. EMINESCU, N. 77.
Acest atribut apare de obicei înaintea substantivului, fie că substantivul este neînsoţit de prepoziţie, fie că este însoţit :
Nu vorbesc... de femeia căror experienţă este călăuza amorului. EMINESCU, N. 104.
Văzură în urmă-le un luciu intins, limpede, adine, tn a cărui oglindă bălaie se scălda tn fund luna. EMINESCU, N. 24.
Atributul pronominal exprimat printr-un pronume în acuzativ cu prepoziţie stă numai după determinat :
Avem noi, la Iaşi, un scriitor dintre ai noştri, de locul lui din Ardeal. Sadoveanu, o. xvii 482.	•
Şi cîtu-i satu mereu,
Nu-i bădiţă ca al meu. JarnIk-Bîrseanu, d. 29.
Atributul pronominal exprimat prin formele neaccentuate ale pronumelui personal şi reflexiv în dativ este aşezat după substantivul determinat (făcînd corp comun cu el), înaintea substantivului, făcînd corp comun cu un atribut adjectival care precedă substantivul, sau înaintea verbului (vezi § 146) :
Toate-mi trec prin gîndu-mi. Eminescu, o. i 9.
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă. Eminescu, o. i 116.
444
ORDINEA CUVINTELOR ŞI A PROPOZIŢIILOR
Apoi din biata-mi piele
Nici că au ce să mai sugă. Eminescu, o. i 46. îmi ridic privirea-n pod. Eminescu, o. i 105. Ea pasul şi-l îndreaptă Lingă fereastră. Eminescu, o. i 167.
ATIUBUTL'L ADVERBIAL
§ 984. Atributul adverbial se aşază după substantivul determinat : Plecarea înapoi a fost la opt seara. Camil Petrescu, u. n. 124.
Pupă scena de adineaori, se simţea mîhnit. Eebreaxu, r. i 86. Foaie verde bob năut,
N-am venit că n-am putut,
Că aseară am fost dus
La mîndruţa de din sus. JarnIk-BÎRSEaxu, d. 236.
ATRIBUTUL VERBAL
§ 985. Atributul verbal exprimat printr-un verb la infinitiv este totdeauna plasat după substantivul determinat :
Poate că meşteşugul de a scrie l-am învăţat, în parte, de la ei. Galactiox, o. i 19.	’
Humideştenii. . . au fericirea de a vedea lume de toată mina. Creangă, a. 74.	’
Tot după substantiv stă în mod obişnuit şi atributul exprimat prin verb la supin sau gerunziu :
Cîniă, mîndră, trăgănat...
Că-s cu trei cai de furat. JarxIk-IîIrseaxu, d. 290.
Colonelul scotoci buzunările tuuicei, c&nlînd briceagul cu mica ghilotină de oţel pentru tăiat vîrful ţigărei. Cez. Petrescu, î. i 3.
Odinioară munţii noştri trebuie să fi răsunat des de un cîntee vorbind despre moartea unui păcurar. Ovid Bensusianu, Viaţa păstorească în poezia noastră populară, voi. al Il-loa (Bucureşti, 1922—1923), p. 39.	’
LOCUL COMPLEMENTULUI DIRECT
§ 986. Complementul direct este aşezat de obicei după verb, deoarece arată obiectul asupra căruia trece nemijlocit acţiunea verbului: N-aţi văzut un copilaş frumuşel, îmbrăcat în uniformă f Caragiale, O. II 4. ’	’
Văzu că nu mai are de nici unele. Ispirescu, l. 287.
Nu întotdeauna însă complementul direct stă imediat după verb. El poate fi despărţit de acesta prin alte părţi de propoziţie :
Avu, o clipă, curiozitatea să se ridice. Sadoveanu, o. xiv 22 (complement circumstanţial de timp).
LOCUL COMPLEMENTULUI DIRECT
445
A împuşcat cu revolverul pe baroană. Sadoveanu, o. XIV 20 (complement circumstanţial instrumental).
Cind elementul cel mai important al comunicării este exprimat prin complement, acesta se plasează înaintea verbului:
Trăsura o lăsasem la mal. Odobescu, s. i 387.
Toate le aflam de la o damă din societate. Caragiale, o. II 23-Acest nume, puţintel în genul personagiului, domnişoara Constanţa îl aflase de puţină vreme. Sadoveanu, o. xiv 7.
Observaţie. Ciad forma complementului direct este identică cu cea a subiectului sensul întregii propoziţii ajută la recunoaşterea funcţiunii celor două părţi de propoziţie în propoziţii ca :
Omul vede ţărmul sau Lupul mănîncă oala
nu avem nici o îndoială asupra funcţiunii de subiect a cuvintelor omul şi lupul şi a celei de complement direct a cuvintelor ţărmul şi oaia.
De asemenea, confuzia posibilă dintre complement şi subiect este evitată prin reluarea complementului :
Fata o vede băiatul.
Cînd sensul propoziţiei nu ne poate ajuta şi complementul nu este reluat prin pronume, construcţia rămîne confuză. în exemplul :
O fată a tntllnit băiatul
nu putem şti decît din context dacă o fată este subiect sau complement direct (aşezat înaintea predicatului) şi, de asemenea, ce funcţiune îndeplineşte în propoziţie băiatul.
în cîteva situaţii complementul direct are topică fixă.
Cînd complementul direct este exprimat printr-o formă neaccentuată a pronumelui personal, poziţia sa faţă de verb este următoarea :
La indicativ prezent, imperfect, perfect simplu şi mai mult ca perfect, complementul stă totdeauna înaintea verbului:
mă strigă o strigă îl striga ne strigase.
Observaţie. între complement şi verb nu se pot intercala decît adverbe ca : cam, mai, prea, şi, tot (vezi şi § 989).
La perfectul compus al indicativului şi la condiţional-optativ, complementul stă înainte, cu excepţia pronumelui de persoana a IlI-a feminin singular, care este postpus verbului:
m-a strigat	v-ar striga, v-ar fi strigat
l-a strigat	le-ar striga,
dar :
a strigat-o
ar striga-o, ar fi strigat-o.
446
ORDINEA CUVINTELOR Şl A PROPOZIŢIILOR
La viitorul indicativului, complementul stă înaintea verbului ia toate- persoanele cu excepţia persoanei a IlI-a feminin singular, care poate sta atît înainte, cît şi după verb : mă va striga ne va striga îi va fi strigat,
dar :
o va striga	o va fi strigat
va striga-o	va fi strigat-o
Cînd formele perfectului compus, ale viitorului indicativului şi ale condiţional-optativului sînt inversate, complementul este plasat între cele două elemente verbale : strigatu-m-a striga-ne-va striga-l-ar
De asemenea, complementul este plasat între conjuncţia să sau prepoziţia a şi verbul la conjunctiv sau infinitiv : să mă strige	a mă striga
să-l fi strigat	a-l fi strigat
La imperativ, complementul stă de obicei după verb, dar şi înaintea lui:
strigă-mă !	mă strigă!
strig-o !
La gerunziu, complementul stă după verb : strigînău-mă
strigîndu-l (vezi şi § 144).
Observaţie. Formele neaccentuate ale pronumelui personal au acelaşi loc faţă de verb şi cînd au funcţiunea de*a relua un complement direct :
Pe băiat tl strigă.
Pe băiat l-a strigat.
îl strigă (l-a strigat) pe băiat.
Pe fetiţă a strigat-o.
A strigat-o pe fetiţă.
Pe băiat l-ar striga.
Pe fetiţă ar striga-o etc.
LOCUL COMPLEMENTULUI INDIEECT § 987. Complementul indirect este aşezat de obicei imediat după
verb :
Comunică boierului, la Viena, cît chibzuiesc ci cu înţelepciune. S^DOVEANU, O. XIV 15.	.	’
Şi privind păienjenişul din tavan, de pe pilaştri,	.
Ascultam pe craiul Bamses si visam la ochi albaştri. Eminescu, O. I 140.	’	’
Nu-ţi e de vînzare [furca], şi cît mi-i cere pe dînsa? Creangă, p. 96.
LOCUL COMPLEMENTULUI DE AGENT
447
Cînd verbul are atît complement direct, cît şi indirect, primul stă de cele mai multe ori alături de verb, fără însă ca aceasta să constituie o regulă generală :
Am venit să mi te-nchini,
Să nu schimb a ta coroană într-o ramură de spini. Eminescu, o. i 146.
Du-te şi adâ cele de trebuinţă cinstitului vistiernic. Sadoveanu, o. xm 145.’	’
Complementul indirect exprimat prin substantiv sau pronume în dativ trebuie plasat înaintea complementului direct exprimat printr-un substantiv articulat cu articol botărît, pentru că, dacă ar fi aşezat după acest complement, ar putea fi înţeles ca un atribut genitival (pe lîngă substantivul cu rol de complement). Astfel: am adus copilului cartea sau am dat acestuia cartea (cu complement indirect înaintea celui direct) şi nu : am adus cartea copilului sau am dat cartea acestuia (în care complementul indirect ar putea fi confundat cu un atribut).
între verb şi complementul indirect pot apărea şi complemente circumstanţiale :
Spune jupînesei Candachia că mă închin cu plecăciune la frumuseţile şi harurile domniei-sale. Sadoveanu, o. xiii 132 (complement circumstanţial de mod).
Mă gîndesc în fiecare seară la tine (complement circumstanţial de timp).
Pentru a fi scos în relief, complementul indirect este plasat înaintea verbului:
Poeziei nu-i poţi hotărî un stil. Bolliac, o. 38.
La atîta rea-credinţă şi tembelism nu se aşteapta. Sadoveanu, o. xiv 8.	’	’
Complementul indirect exprimat printr-o formă neaccentuată a pronumelui personal sau reflexiv are topică fixă. Begulile aşezării lui faţă de verb sînt identice cu cele ale complementului direct exprimat prin acelaşi pronume (vezi § 986), cu excepţia persoanei a IlI-a feminin singular care, la complementul indirect, se comportă la fel ca celelalte persoane :
Îmi alcătuisem un trai cu totul artistic. Alecsandri, o. c. 16.
Căprarul vechi îi iese-n prag. Coşbuc, P. i 100.
La dînsul am să mă duc să-i spun cazul. Sadoveanu, o. xiv 19.
Corul ... s-a risipit în patru puncte cardinale, aruncîndu-i priviri oblice. Sadoveanu, o. xiv 23.
I-am declarat eu odată lui cuconu Gheorghiţa. Sadoveanu, o. xiv 19.
LOCUL COMPLEMENTULUI DE AGENT
§ 988. Complementul de agent stă de obicei după verbul determinat : Pe vremile acele, mai toate ţările erau bîntuite de războaie grozave. Creangă, p. 183.	’
4 48
ORDINEA CUVINTELOR ŞI A PROPOZIŢIILOR
Povestea Sindipii... scrisă de mine, cuviosul Chesarie. Sadoveanu, o. xv 344.
Complementul de agent poate apărea şi înaintea verbului, mai ales intr-un stil arhaizant sau poetic :
Citeam şi tot îmi puneam mina cînă pe inimă, cînă pe cuget, chiar şi prin buzunare, întrebînău-mă nu cumva din ştiinţă sau din neştiinţă, în vis sau de diavol ispitit, oi fi comis crimele ce mi se imputa. Ghica, s. 262.
LOCUL COMPLEMENTELOR CIRCUMSTANŢIALE
§ 989. Complementele circumstanţiale sînt aşezate de obicei la sfîrşitul propoziţiei, după subiect, predicat, complementul direct şi cel indirect (cu determinantele lor) :
Am primit scrisoarea d-voastre împreună cu frumoasa poezie ce mi-aţi dedicat. Ai.ecsandri, s. 48 (complement circumstanţial sociativ).
Un piersic sălbatec înveselea priveliştea cu crăngile sale de sorcovă roşie. D. Zamfirescu, r. 82 (complement circumstanţial instrumental).
Cînd într-o propoziţie există mai multe complemente circumstanţiale, ordinea lor depinde de importanţa care se dă uneia sau alteia dintre împrejurările în care are loc acţiunea verbului (locul, modul, scopul etc.). în general, cu cît complementul exprimă o circumstanţă mai importantă, cu atîta el este mai apropiat de verb. în fraza :
Trăgea din acea ţigară adînc de două-trei ori şi o arunca. Sadoveanu, o. xiv 18,	’
este scos în evidenţă complementul circumstanţial instrumental (faţă de cel modal), iar în :
Era vorba să se ducă c-un fecior de bani gata la America. Sadoveanu, o. xiv 20,
complementul circumstanţial sociativ este pus pe primul plan (faţă de cel local).
Uneori o anumită ordine a complementelor circumstanţiale este obligatorie. în fraza :
Plimbîndu-se cu demnitate printre fînaţuri şi lanuri. Sadoveanu, O. XIV 11,	’
complementul circumstanţial modal n-ar putea fi aşezat după cel local pentru că ar fi înţeles ca atribut pe lingă ultimul substantiv al complementului circumstanţial.	'
Un complement circumstanţial se plasează înaintea complementului direct atunci cînd o împrejurare în care se desfăşoară acţiunea este considerată mai importantă decît obiectul acestei acţiuni:
Bănilă leagă strîns c-un ştergari gros de cîlţi ochii şi urechile dracului. Creangă, p. 55.
Trecea cu luntrea iazul pînă dincolo. Sadoveanu, o. i 617.
Dacă într-o propoziţie apar mai multe complemente circumstanţiale de acelaşi fel, se pune, de obicei, pe primul loc complementul care exprimă o circumstanţă mai largă, faţă de care celelalte complemente aduc precizări:
Fotografia o ţinea în camera lui, pe birou, sub cristal.
LOCUL COMPLEMENTELOR CIRCUMSTANŢIALE
449
L-am întîlnit peste un an, primăvara, într-o duminică.
Cînd trebuie să se atragă atenţia în mod special asupra complementului circumstanţial, se poate începe propoziţia cu el:
De trup eşti măruntei, nu-i vorbă, dar la fire eşti mare. Creangă, p. 150.	’	’	’
Din neglijenţa sau nepriceperea lucrătorului se defectase maşina. Ardeleanu, d. 103.	’
Deasupra unei încărcături stătea un copil. Sadoveanu, o. xiv 23. în special în descrieri şi naraţiuni se pun la începutul propoziţiei complementele circumstanţiale de loc şi de timp, pentru a situa tabloul sau povestirea în spaţiu şi în timp :
Mai aproape de noi însă, sub forme şi cu colori mai reale, se vedeau pe vîrful Bisocei şi pe al Ulmuşorului mari pietroaie sure şi murgi... Apoi, subt aceste muchii, la stingă, pămîntul se lăsa la vale în costişe şi pripoare gradate... ; tot pe acolo, la locul ce se zice între Bîmnice, se zăreau încă poienile fragede...; şi înfund de tot... se pierdeau culmile păduroase ale Steşicului. Odobescu, s. iii 195.
Odată, la Blagoviştenii, a făcut ce a făcut şi din toată sărăcia a cumpărat un crap mare. Caragiale, o. i 137.
De asemenea, se pune în evidenţă complementul circumstanţial plasîndu-1 între copulă şi numele predicativ :
Satira este acum la romani o poemă defăimătoare. Odobescu, s. i 45. Există şi cîteva situaţii în care topica circumstanţialului este fixă:
. Complementele circumstanţiale exprimate printr-un adverb relativ-interogativ stau totdeauna la începutul propoziţiei subordonate pe care o introduc :
Toată nobilimea era la biserică cînd am intrat. A egruzzi, s. i 53. Dă-mă, maică, unde trag,	.
Să trăiesc traiul cu drag. Jarnîk-BIrseanu, d. 273.
Complementul circumstanţial de mod exprimat prin adverbe ca : cam, mai, prea, şi, tot este aşezat totdeauna înaintea determinatului : Aduse paloşul cam pieziş şi-i reteză capul. Ispirescu, l. 27.
Cînd determină un verb la o formă compusă sau la conjunctiv sau un verb reflexiv, adverbele menţionate stau de obicei între auxiliar şi participiu sau infinitiv, între conjuncţia să şi verb ori între pronumele reflexiv şi verb :
De aş şti că mă vei şi omorî nu pot să tac. Negruzzi, s. i 147. Mi se pare că ne-am prea întins cu vorba. Creangă, p. 258. înapoi nu m-oi mai întoarce. Creangă, p. 192.
De ce să mai vie, dacă el n-o iubeşte. Bebreanu, r. i 246.
A început a se cam lua si el pe gînduri de năzdrăvăniile lui. Creangă, P. 323.	’
Se mai aflase, în sfîrşit, principalul. Sadoveanu, o. xiv 8.
Aceste adverbe se intercalează şi între complementul direct sau indirect exprimat prin pronume personale neaccentuate şi verb : îl mai văd, îi mai dau, n-o prea cunosc etc.
29
C. 43G6
450
ORDINEA CUVINTELOR Şl A PROPOZIŢIILOR
Există însă şi situaţii în care adverbele de acest fel, în special prea, au altă topică, stînd înaintea îmbinărilor menţionate (nu în cadrul lor) : El ştie bine aceasta, ba încă prea o ştie. Ylahuţă, o. a. i 193. Complementul circumstanţial de relaţie construit cu locuţiunile prepoziţionale cît despre sau cît pentru apare înaintea verbului:
Cit despre apă bună, nu vă îngrijiţi. Creangă, p. 204.
Cît pentru mine, mă cutremur la singură ideea {de a iubi. NEGRUZZI, S.I 45.
Cît pentru cheltuială... te voi împrumuta eu. DRĂghici, r. 14. Falsele complemente circumstanţiale de scop, care sînt de fapt construcţii coordonate, ocupă totdeauna în frază locul al doilea, după 'coordonata lor :
A ieşit din cameră, pentru a se întoarce peste cîteva clipe.
Umbra se desprinde încet şi se înalţă pe o rază de lună spre a cădea în pat. Eminescu.n. 64.	’	’
LOCUL ELEMENTULUI PREDICATIV SUPLIMENTAR
§ 990. Elementul predicativ suplimentar stă de obicei după verbul însoţit şi după partea de propoziţie la care se referă.
’ Pentru tipul referitor la subiect se preferă topica în care elementul predicativ suplimentar este despărţit de subiect prin verb, evitîndu-se astfel confuzia cu atributul:
subiect—verb—element predicativ suplimentar (topica obişnuită): Olga vieţuia foarte retrasă. Negruzzi, s. i 44.	♦
element predicativ suplimentar—verb—subiect (topica mai rară) : Departe-n zare,
Mirat ca un copil,
Răsare
Un astru inutil. TopIrceanu, o. i 84.
Elementul predicativ suplimentar poate fi aşezat şi lîngă numele la care se referă, mai ales înaintea acestuia (în condiţii în care nearticularea constituie o marcă deosebitoare faţă de atribut, vezi § 685) :
Cum o vede, fericit,
Vîntul braţele-şi deschide. Alecsandri, p. iii 365, dar şi după nume :
Vulturul uimit ascultă ciocîrlia ciripind. Alecsandri, p. iii 49. în construcţii referitoare la complementul direct, elementul predicativ suplimentar stă de cele mai multe ori după verb, atît atunci cînd şi complementul direct se găseşte după verb (în această situaţie elementul predicativ suplimentar poate preceda sau urma, în egală măsură, complementul direct), cît şi atunci cînd complementul direct stă înaintea verbului: Declar închisă cea de-a 6-a sesiune a Marii Adunări Naţionale. scînteia, 3298 (1955), p. 1.	’
Judecătorul alergă şi, găsind toate formalităţile împlinite, dete semnalul. Negruzzi, s. i 40.’	’
Pe boierul nostru cel mare îl vedeam mai scăzut şi mai tăcut. Sadoveanu, o. viii 486.	’
ORDINEA PÂRTILOR DE PROPOZIŢIE COORDONATE
451
Cînd complementul direct la care se referă precedă verbul, elementul predicativ suplimentar poate sta şi el înaintea verbului :
Pe toţi sănătoşi i-am găsit.
Aşezarea elementului predicativ suplimentar referitor la un complement direct înaintea verbului şi a complementului este neobişnuită :
Şi el poate, întunecată, avea aceeaşi simţire. Sadoveanu, o. iv 335.
ORDINEA PĂRŢILOR DE PROPOZIŢIE COORDONATE
PĂRŢILE DE PROPOZIŢIE LEGATE PRIN COORDONARE COPULATIVĂ
§ 991. Părţile de propoziţie coordonate copulative legate prin : şi, precum şi-, nici. . . nici, cu, împreună cu au topică liberă :
Teasc făcut într-aăins pentru a stoarce mierea şi ceara. I. Ionescu, m. 382.	’
Dorul meu odihnă n-are,
Nici la umbră, nici la soare. JarnIk-BIrseanu, d. 381. Luna împreună eu stelele se arătaseră pe cer. Alecsandri,
o.	c. 260.
Aceste părţi sînt aşezate într-o ordine determinată, dacă vorbitorul vrea să marcheze o gradaţie :
Nu asculta nici pe părinţi, ni c i pe profesori, ni ei pe directorul şcolii.
Cînd părţile de propoziţie sînt legate prin nu numai ... ci (şi), nu numai... dar şi, atît... cît şi locul lor este fix (impus de elementele introductive al căror loc nu poate fi modificat) :
în zilele noastre au fost create nu numai mijloace de distrugere fără precedent, ci si forţele capabile să stăvilească folosirea acestora. L. c. 1 (1962), p. 34.’
Era unul din marii creatori nu numai ai ţării noastre, c i ai vremii sale. contemporanul, 806 (1962), p. 1/4.
Cînd ascultăm pe cineva, primim nu numai o ştire, dar şi cunoaşterea atitudinii vorbitgrului fată de ştirea comunicată. Vianu, m. 145.	’	’
Lele, nu mai suspina. ..
Că-i atît a vina mea,
Cît şi, lele, vina ta! JarnIk-BIrseanu, d. 253.
PĂRŢILE DE PROPOZIŢIE LEGATE PRIN COORDONARE ADVERSATIVĂ
§ 992. Părţile de propoziţie coordonate legate prin conjuncţiile adversative ci, dar, însă, iar au topică fixă.	’
în următoarele propoziţii:
Nu altmintrelea erau şoarecii, ci ca urşii de mari. Reteganul,
p.	v 38.	’
Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite, însă triste şi amare. Alexandrescu, o. 73. nu putem modifica ordinea părţilor coordonate.
452
ORDINEA CUVINTELOR ŞI A PROPOZIŢIILOR
Schimbarea topicii părţilor coordonate adversative duce la alterarea sensului iniţial al propoziţiei; în special se modifică sensul propoziţiei în care există elemente coordonate legate prin ci. Deoarece primul termen din cei doi legaţi prin ci trebuie să fie neapărat negativ, modi-ficînd topica părţilor coordonate din primul exemplu de mai sus, ajungem la : nu ca urşii de mari erau şoarecii, ci altmintrelea (termenul pozitiv a devenit negativ şi invers, ceea ce comunică o idee exact contrară celei iniţiale).
PĂRŢILE DE PROPOZIŢIE LEGATE PRIN COORDONARE DISJUNCTIVĂ
§ 993. Părţile de propoziţie coordonate legate prin conjuncţiile disjunctive sau, ori pot sta una faţă de cealaltă în orice ordine, fără ca sensul propoziţiei să sufere vreo modificare :
Tractatul ce el încheie cu Baiazet, la 1393, asigurează romînilor . . . dreptul de a face război sau pace. Bălce seu, o. ii 13.
Ion este sănătos ori bolnav f
(am putea spune cu acelaşi sens dreptul de a face pace sau război; Ion este bolnav ori sănătos?).
Topică liberă au şi părţile de propoziţie legate prin fie... fie, aici... aici, acum... acum, ba... ba, cînd... cînd (la graniţa dintre disjunctive şi copulative) :
Hai.. . zise JDoroftei. .. legănînd capul, cam fără voie, aci p-un umăr, aci pe celalt. Delavrancea, s. 237.
îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic
B a un soare, b a un rege, b a alt animal domestic. Eminescu, o. i 140.
Prind cocoşii a cînta...
Cînd mai gros, cînd mai subţire. Jarnîk-BîRSEanu, d. 163.
PĂRŢILE DE PROPOZIŢIE LEGATE PRIN COORDONARE CONCLUSIVĂ
§ 994. Partea de propoziţie conclusivă, exprimînd concluzia părţii de propoziţie cu care este coordonată, stă totdeauna după aceasta : Examenul este fixat în 15, deci săptămîna viitoare.
LOCUL VOCATIVULUI, AL INTERJECŢIEI ŞI AL CONSTRUCŢIILOR INCIDENTE
§ 995. Vocativul poate ocupa în propoziţie orice loc :
Domnule dr. Codrescu, dă-mi voie să te recomand verei mele. Ibrăileanu, a. 135.
Cu toate acestea, domnule, eu am înţeles că dumneata ştii cine sînt. Sadoveanu, o. xiv 10.	’	’
Mă pot aştepta la orice, domnule procuror. Sadoveanu, o. xiv 8.
ORDINE A PROPOZIŢIILOR ÎN FRAZA. OBSERVAŢII GENERALE
453
Interjecţiile care au funcţiunea unor părţi de propoziţie (predicat, complement circumstanţial etc.) se comportă din punctul de vedere al topicii ca părţile de propoziţie respective :
Şi cînd răcneşte odată cît ce poate, eu zvîrrr! chibriturile din mină. Creangă, a. 111 (predicat).
Am aşteptat cît am aşteptat, înghesuit în fund, şi-n sfîrşit am auzit A! a! şi bătăi în palme din toate părţile. Caragiale, o. iv 159 (complement direct).
Şi odată pornesc ei, teleap, teleap, teleap. Creangă, p. 251 (circumstanţial de mod).
Interjecţiile care nu au rolul unei anumite părţi de propoziţie, ca şi cele care au valoarea unei propoziţii întregi, nu au topică fixă, ele pot apărea la începutul, în interiorul sau la sfîrşitul propoziţiei de care se leagă (de cele mai multe ori apar la început) :
> Ei, acum te uiţi la cană
Că s-a spart! Dar dă-o-n foc! Coşbuc, p. i 237.
Of! of! am rămas iar cu piatra-n casă. Alecsandri, t. 348.
Vai, ce-ntuneric s-a făcut deodată. Iosif, p. 43.
O ! zise ea încet, ca si cînd s-ar fi temut de aceea ce zicea. Eminescu, n. 115.	'	'	_
Are... casă mare, o ! mult mai mare ăecît a noastră. Drăghici, r. 8. Foaie verde de dudău,
Vino, bade, vino, zău! JarnIk-BÎRSEanu, d. 117.	^
Cuvintele şi construcţiile incidente intercalate sînt plasate în propoziţie, de cele mai multe ori, între subiect şi predicat sau între predicat şi complement; incidentele neintercalate pot sta atît la începutul, cît şi la sfîrşitul propoziţiei:
Cel balaur, din păcate, înghiţise giumătate
Trup cu arme ferecate. Alecsandri, p. p. 11.
Din păcate, era şi evlavios moş Nichifor. Creangă, p. 110.
Pe vremea asta, or fi crezut oamenii, fireşte, că n-am fost prost să plec. Caragiale, o. i 144.
\ -
ORDINEA PROPOZIŢIILOR ÎN FRAZĂ
OBSERVAŢII GENERALE
§ 996. Ordinea propoziţiilor coordonate, cu excepţia unor copulative şi a disjunctivelor, este fixă; schimbarea acestei ordini duce de cele mai multe ori la schimbarea funcţiunii gramaticale a propoziţiilor, la transformarea sensului frazei. în schimb, propoziţiile subordonate introduse prin conjuncţii au topică mai liberă. Subordonatele juxtapuse au loc fix în frază, deoarece lipsa conjuncţiilor îngreunează înţelegerea raportului dintre propoziţii.
în general subordonatele ocupă în frază locul pe care îl au în propoziţie părţile corespunzătoare lor.
454
ORDINEA CUVINTELOR ŞI A PROPOZIŢIILOR
Cînd într-o frază există atît subordonate circumstanţiale, cit şi necircumstanţiale, circumstanţialele stau la sfîrşit. Această schemă însă este adesea modificată (ca şi în cazul părţilor de propoziţie), de obicei din motive afective. Astfel, este pusă totdeauna pe primul loc propoziţia care exprimă ideea cea mai importantă pentru vorbitor, ideea pe care vorbitorul vrea s-o scoată în evidenţă. în unele situaţii, după cum se va vedea mai departe, sensul frazei este acelaşi indiferent de ordinea în care sînt aşezate propoziţiile.
Sînt şi cazuri în care o anumită ordine a propoziţiilor este obligatorie, determinată de desfăşurarea firească, logică a ideilor sau de diferite construcţii gramaticale.
Comparînd topica părţilor de propoziţie cu cea a propoziţiilor din punctul de vedere al obligaţiei de a respecta anumite reguli fixe, se observă mai multă libertate la părţile de propoziţie.
Această situaţie se explică prin faptul că construirea frazelor este în general mai complicată, cu mai multe şi mai complexe elemente introductive.
ORDINEA PROPOZIŢIILOR COORDONATE
PROPOZIŢIILE COPULATIVE
§ 997. Propoziţiile copulative care nu exprimă acţiuni succesive au topică liberă în frază. Următoarele propoziţii:
Piţigoiu-ntr-una sare,
Steag pe casă şoimul suie,
Gheunoaia bate cuie Ca s-anine flori. Coşbuc, p. ii 35 pot fi aranjate şi astfel:
Gheunoaia bate cuie Ca s-anine flori,
Piţigoiu-ntr-una sare,
Steag pe işasă şoimul suie ;
sau :
Steag pe casă şoimul suie,
Piţigoiu-ntr-una sare,
Gheunoaia bate cuie, fără ca înţelesul frazei să se modifice.
în aceeaşi situaţie sînt şi propoziţiile din fraza :
Nici nu vede, nici n-aude. TopIrceanu, o. i 78. în schimb, în frazele :
A deschis, a apucat frîul, a sărit în şa şi în cîteva clipite a fost deastipra priporului. Sadoveanu, o. xvii’i 120.
Niţă s-a suit în dormitor, s-a aruncat în pat, a scos din sîn floarea şi biletul ş-a cetit încă o dată. Caragiale, o. i 23,
topica propoziţiilor este fixă, deoarece reflectă ordinea succedării acţiunilor. (Nu ar fi posibil: A citit biletul, l-a scos din sîn etc.)
PROPOZIŢIILE adversative
455
Uneori propoziţiile copulative sînt înşirate într-o anumită ordine pentru a marca o gradaţie :
Nu vor grăi cu tine blînd,
Te-or înjura cu toţi pe rînd
Şi te vor bate-odorul meu. Coşbuc, p. i 112.
In următorul exemplu, folosirea propoziţiilor într-o gradaţie des-eedentă în locul uneia ascendente are efect comic :
E măgar... şi n-are manieră. Caragiale, o. i 230.
Copulativele introduse prin locuţiunile conjuncţionale nu numai . ... dar şi, nu numai... ci şi au loc fix în frază :
Erau nu numai tovarăşi de joacă, ci se şi ajutau la lecţii.
PROPOZIŢIILE ADVERSATIVE
§ 998. Propoziţiile adversative au topică fixă în frază : propoziţia care cuprinde conjuncţia adversativă ocupă totdeauna locul al doilea :
E foarte tînăr, dar e pe cale să devie celebru. Camil Petrescu, t. ii 9. Poate îi era foame, însă trebuia să aştepte pe bădiţa său. Sadoveanu, o. xviii 195.	’
Dacă vrem să inversăm propoziţiile trebuie să mutăm conjuncţia în cealaltă propoziţie, îlefiind posibil:
Dar e pe cale să devie celebru, e foarte tînăr, trebuie să spunem :
E pe cale să devie celebru, dar e foarte tînăr.	'
Această frază însă are alt sens decît cea de la care am plecat.
O modificare şi mai însemnată suferă prin schimbarea topicii adversativele legate prin ci. După cum se ştie, în limba literară contemporană dintre două adversative legate prin ci prima este totdeauna negativă, iar a doua pozitivă.
N-am viclenit asupra tatălui tău, ci totdeauna m-am luptat în luptă dreaptă. Eminescu, n. 7.
Modificînd ordinea propoziţiilor, pozitiva trebuie să devină negativă şi negativa, pozitivă (l&cul conjuncţiei fiind fix), ceea ce are ca urmare, evident, comunicarea unei idei total diferite de cea exprimată prin prima frază :
Nu m-am luptat în luptă dreaptă, ci am viclenit asupra tatălui tău.
Observaţie. Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale, adversative stau Ia începutul celei de-a doua propoziţii adversative, cu excepţia lui însă, care se poate pune şi în mijlocul sau la sfirşitul ultimei propoziţii.
E sfios ca şi copiii,
Dar ztmbirea-i e vicleană,
Dară galeşi ti stnt ochii
Ca şi ochii de vădană. Eminescu, o. i 109.
Ea un înger este,
însă aripele-i albe lume-a le vedea nu poate. Eminescu, o. i 51.
De abia Inserase, uliţile erau însă pustii. Negruzzi, s. i 15.
De abia Inserase, uliţele erau pustii însă.
456
ORDINEA CUVINTELOR ŞI A PROPOZIŢIILOR
PROPOZIŢIILE DISJUNCTIVE
§ 999. Locul unei propoziţii disjunctive faţă de cealaltă (sau de celelalte) este indiferent din punctul de vedere al sensului frazei, dacă ambele propoziţii sînt pozitive. Următoarea frază:	,
Nu ştiu cum s-a făcut că ori chersinul.a crăpat, ori cumâtrul a strănutat. Creangă, p. 24 poate fi modificată în :
Nu ştiu cum s-a făcut că ori cumătrul a strănutat, ori chersinul a crăpat,
fără ca prin aceasta să se modifice şi sensul ei.
Dacă dintre cele două propoziţii disjunctive, una este pozitivă şi una negativă, negativa ocupă de obicei locul al doilea :
Spuie-ţi morţii din mormînt
De sînt om sau de nu sînt. Alecsandri, p. ii 25.
• Propoziţiile legate prin : aci.. aci, ba... ba, cînd... sînd (la 'graniţa dintre disjunctive şi copulative) au topică liberă :
. Se plîngea mereu ba că e obosită, ba că o doare capul.
Se plîngea mereu ba că o doare capul, ba că e obosită.	.
PROPOZIŢIA CONCLUSIVĂ
§ 1000. Coordonata conclusivă stă după propoziţia a cărei concluzie firească este :	.
Este bolnav, şi deci trebuie să stea în casă.
■ Plecăm peste o oră, aşadar grăbeşte-te.
Locul acestei propoziţii nu poate fi schimbat, fără a^se modifica şi sensul frazei.
Observaţie. Conjuncţiile şi locuţiunile, conjuncţionale ccnclusive stru la îr.ccjv.tul în interiorul sau la sfîrşitul [propoziţiei :	...
A plouat, deei e răcoare.
. îşi aduse aminte de vitejiile tatălui său gin tinereţe şi de calul său. Se duse deci tn grajd. ISFIBESCU, L. 15.	'
Plecăm peste o oră, grăbeşte-te deci.
ORDINEA PROPOZIŢIILOR SUBORDONATE
PROPOZIŢIILE SUBIECTIVE ŞI TEEIlfAUVE
§ 1001. Propoziţiile subiective şi predicative ocupă, de obicei, în frază locul pe care îl ocupă subiectul şi predicatul în propoziţie.
Propoziţia subiectivă cu rol de subiect al unor verbe personale (introdusă prinjţ pronume) precedă de cele mai multe ori regenta:
Cine împarte parte-şi face. Zanne, p. v 332.
Ceea ce auzisem nu putea să mă lase netulburat. Vlahuţă, n. 173.
PROPOZIŢIA ATRIBUTTVA
457
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca-napoi,
Iar cine-i vinzător vîndut	.
Să iasă dintre noi ! Coşbuc, P. i 258.
Cînd are rol de subiect al unor verbe şi expresii unipersonale prin formă şi impersonale prin conţinut, al formelor impersonale ale unor verbe personale sau al adverbelor predicative, propoziţia subiectivă este aşezată de obicei după regenta ei:
Trebuie să renunţ cu totul la aşa falnice năzuiri. Odobescu, s. iii 13.
Şi-aeum ar vrea un neam călău S-arunce jug în gîtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
Mai vrem şi-al doilea rău? Coşbuc, p. i 257.
Bidicînd ochii şi clipind, Vitoriei i se păru că brazii sînt mai negri decît de obicei. Sadoveanu, o. x 521.
Adevărat că hambarul cel nou e mai depărtişor. Rebreanu, R. i 99.
Uneori, mai ales în operele beletristice, subiectiva apare plasată altfel decît se poate vedea din exemplele de mai sus, şi anume în urma regentei cu un verb personal şi înaintea regentei cu un verb sau cu o expresie impersonală:	'
Deasupra tuturora se ridică cine poate. Eminescu, o. i 133. încotro vin Răzoarele... e fără însemnătate. Galaction, o. i 38. Această inversiune are ca urmare în primul caz scoaterea în evidenţă a regentei, iar în cazul al doilea a propoziţiei subiective.
: Propoziţia predicativă este aşezată în mod obişnuit după verbul copulativ pe lîngă care are funcţiune de nume predicativ : înălţimea ta eşti
Oricît de slab pofteşti. Alexandrescu, o. 216.
r-	O b s e r v a ţ i e. Conjuncţiile care introduc propoziţiile subiective şi predicative stau
totdeauna în fruntea acestor propoziţii. O situaţie deosebită prezintă ca ... să. Cînd predicatul subordonatei este despărţit de predicatul regentei printr-o parte de propoziţie aparţinind dependentei sa.u printr-o altă propoziţie, ca se aşază imediat după regentă, iar partea de propoziţie sau propoziţia în discuţie se intercalează între ca şi să, arătîndu-.se astfel că ţin de dependentă şi nu de regentă (vezi, § 761).	.
Nu e destul ca o nafie să-şi, aibă un loc pe harta lumii. Bălcescu, o. ii 11.
.	Trebuie ca ptnă nu vin ei, să plecăm de aici.	...
PROPOZIŢIA ATRIBUTIVĂ
§ 1002. Propoziţia atributivă stă de obicei imediat după substantivul determinat :
' Conu Tudorache e un om care ştie să trăiască. Sadoveanu, o. iv 26. • Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopţii moartă. Eminescu, o. i 69. Acum e timpul cînd se dă de mîncare. Ispirescu, l. 7.
458
ORDINEA CUVINTELOR ŞI A PROPOZIŢIILOR
Propoziţia atributivă stă uneori după unul sau mai multe atribute plasate imediat după determinat :
Vedeam pe fereastră cUrtea largă în care se încrucişau servitorii, bărbaţi şi femei. Sadoveanu, o. iv 22.
Nu ştiu ce vei mai fi cugetînd de această manie a mea, care se pare că nu mai are sfîrşit. Sadoveanu, o. iv 7.
Şi-acel rege-al poeziei, vecinie tînăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice. Eminescu, o. I 32.
Poarte rar, în poezie, între substantiv şi propoziţia atributivă care îl determină apare altă parte de propoziţie decît un atribut:
Nu voi părul să mi-l taie
Ce-mi ajunge la călcîie. Eminescu, o. i 65.
Observaţie. Elementul introductiv al propoziţiei atributive stă la Începutul propoziţiei (vezi toate exemplele de mai sus). Se constată însă două excepţii de la această regulă : 'Cînd propoziţia atributivă este introdusă prin pronumele relativ care la genitiv, acest pronume poate sta : a. în fruntea atributivei, dar şi b. după un substantiv cu prepoziţie (care determină un alt substantiv din regentă) sau c. numai după prepoziţia cu care se construieşte acel substantiv (vezi şi § 771, 983).
Pe lingă fraze ca :	■-
Unul. . . c-o ţigară lungă in gură, a cărei independenţă era mărginită numai de buzele individului. EMINESCU, N. 37.
El şedea In casa preotului bătrln a cărui fiică era Maria. EMINESCU, N. 39, există şi :
Acea fereastră dedea tntr-o chilie, pe păreţii căreia erau aruncate. . . schiţe ciudate. EMINESCU, N. 96 sau
O chilie, pe ai cărei pereţi erau schiţe.
Dintre aceste construcţii cea mai obişnuită este a doua: pronumele aşezat după un substantiv cu prepoziţie. Dar cînd substantivul din regentă are in atributivă două determinante substantivale cu prepoziţie şi mai ales cînd prepoziţiile stnt diferite, este preferabil ca pronumele care să fie plasat după aceste substantive :
Te găseşti Inlăuntrul unei bolţi uriaşe din tavanul şi de pe pereţii căreia atlrnă mii de stalactite. VLAHUTĂ, o. a. ii 137.
Dacă s-ar fi pus pronumele înainte, el ar fi trebuit repetat, ceea ce ar fi avut ca urmare o frază greoaie sau cu dificultăţi de acord, ca în următorul exemplu :
Începu să privească . .. acel model frumos, din ai cărui muşchi şi forme respira mtn-dria şi nobleţă. EMINESCU, N. 110.
Pentru folosirea conjuncţiei ca . . . să, vezi mai sus, § 1001.
§ 1003. Propoziţia apozitivă stă după regenta ei (ca şi apoziţia care -apare după determinat):
Nu tîrziu după aceasta, mitropolitul face pe părintele Duhu arhimandrit cu mitră, adică îi dă voie să poarte straie de mii de lei. Creangă, a. 138.
Mi-a venit o idee: plec imediat la Iaşi.
PROPOZIŢIILE COMPLETIVE DIRECTE, INDIRECTE ŞI DE AGENT
459
Apozitiva introdusă prin ceea ce poate fi aşezată şi înaintea termenului determinat :
M-a insultat şi, ceea ce mă supără mai mult, nici măcar nu-şi dă seama de acest lucru.
PROPOZIŢIILE COMPLETIVE DIIIECŢE, INDIRECTE ŞI DE AGENT
§ 1004. Propoziţiile completive directe, indirecte şi de agent apar de cele mai multe ori după verbul de care depind :
Zece soli ai răzbunării cutezaseră să intre în ţară şi să înfrunte pe Petru-vodă, păpuşa Stambulului, în însuşi scaunul domniei lui, străjuit de ieniceri. Sadoveanu, o. i 181.
Spuindu-i că doream să vorbesc cu stăpînul acelui cuprins, ne-a introdus graţios într-o cameră din stingă tindei. Ghica, s. 416.
Doamne, nu ştiu dacă ai la ştiinţă ori ba, dar eu slujesc la poarta raiului de multă vreme. Creangă, p. 313.
Eşti designat să faci ziarului nostru un important serviciu. Caragiale, o. ii 166.
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece ? Eminescu, o. i* 151.
Vomţ analiza măsurile ce trebuie luate de oricine lucrează în acest laborator.
Observaţie. între verbul regent şi propoziţia completivă apar adesea diverse părţi de propoziţie :
Zică cine ce va vrea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 359 (subiect).
Temindu-se împăratul să nu i se întimple ceva de rău, a făcut sfat. CREANGĂ, p. 85 (subiect).
Fostul oizir rugase pe Ahmed Weffyk, fostul comisar in Principate, la 1849 şi 1850, ca iiUprcună cu Alleon şi cu mine să-i facem, un bilanţ de starea sa financiară. GHICA, S. 289 (complement direct şi apoziţie).
Domnul a dat poruncă buciumaşilor să sune pe cei risipiţi. SADOVEANU, O. I 183 (complement indirect).
Privind tn urma lor
Cum se duceau. . .
Rămase glnditor. COSBUC, P. I 231 (complement circumstanţial).
Bareori, în vorbirea afectivă, propoziţiile completive directe, indirecte şi de agent sînt plasate înaintea verbului de care depind :
Că te-ai supărat, am înţeles abia acum.
De ce ţi-e frică, nu scapi.
Prin această inversiune completiva este scoasă în evidenţă. Propoziţiile completive directe şi indirecte introduse prin conjuncţia de nu pot sta decît după regentă :
Eu pe-un fir de romăniţă
Voi cerca de mă iubeşti. Eminescu, o. i 55.
Ne pune dracul de urnim o stîncă din locul ei. Creangă, a. 28.
460
ORDINEA CUVINTELOR Şl A PROPOZIŢIILOR
Observaţie. Elementele cu care se construiesc completivele directe şi indirecte sfnt aşezate totdeauna la începutul propoziţiei, cu excepţia lui ca... să, care se comportă şi aici ca şi In cazul celorlalte propoziţii pe cari le introduce (vezi § 1001).
PROPOZIŢIILE CIRCUMSTANŢIALE
§ 1005. Propoziţiile circumstanţiale ocupă în frază de obicei locul pe care-1 ocupă în propoziţie complementele circumstanţiale corespunzătoare lor.
Cînd mai multe propoziţii circumstanţiale sînt subordonate aceleiaşi regente, ordinea lor în frază depinde de obicei de importanţa care se dă fiecărei propoziţii. Cu cît ideea exprimată de o circumstanţială este socotită mai importantă şi trebuie evidenţiată, cu atît propoziţia este plasată mai în apropierea regentei. în frazele care urmează, ocupă primul loc după regentă circumstanţiala locală (în prima frază) sau concesivă (în fraza a doua), deoarece se pune accentul întîi pe ideea de loc, apoi pe cea de concesie :
Am plecat unde m-ai trimis, deşi afară era vînt şi frig.
Am plecat, deşi afară era vînt şi frig, unde m-ai trimis.
De fiecare dată, reliefarea propoziţiei se face cu ajutorul accentului propoziţiei.
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ DE LOC
j 1006. Ca majoritatea propoziţiilor circumstanţiale, propoziţia circumstanţială de loc stă de cele mai multe ori după regentă :
Au început... a-i zice cu asprime, să se ducă unde ştie, că ei n-au cu ce s-o ţie. Creangă, p. 89.
Am rătăcit şi urme nu-s,
~Oriîncotro m-aş duce! Iosif, patr. 16.
Nu-i mai întîlnea oriunde i-ar fi căutat. Caragiale, o. ii 254. Circumstanţiala de loc este plasată înaintea regentei cînd vorbitorul insistă asupra ei. în special în naraţiuni şi în descrieri, propoziţia circumstanţială de loc, ca şi circumstanţialul corespunzător, se pune la începutul frazei, pentru a situa povestirea sau tabloul în Spaţiu :
Oriunde mergea, avea obicei să-şi lege vaca ăinapoia căruţei. Creangă, p. 115.	'	’	’
Orişiunde s-arăta,
Vorbe dulci întîmpina. Alecsandri, p. i 95.
propoziţia circumstanţială de timp
§ 1007. Propoziţia circumstanţială de timp apare atît înaintea, cît şi în urma regentei. Cînd acţiunea din regentă este anterioară celei din subordonată, temporala stă mai adesea după regentă, iar cînd acţiunea
propoziţia circumstanţială de timp
461
din regentă este posterioară celei din subordonată, temporala este aşezată mai frecvent înaintea regentei.
Anterioritate :
Am plecat înainte să se lumineze de ziuă.
Mai şede moş Nicliifor aşa pe gînduri, pînă-şi găteşte de băut luleaua. Creangă, p. 132.	’	J
Stăi un minut pînă să-mi schimb haina; ieşim împreună. Cara-giai,e, o. vi 82.	’
Posterioritate :
După ce s-a sfîrşit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor. Creangă, p. 5.
îndată ce sosise, Lăpuşneanul porunci. Negruzzi, s. i 142.
Cum ajunserăm în odaie, Origoritâ iute se dezbrăcă. Hogaş, dr. ii 13.	’
Se întîlnesc însă şi fraze în care locul temporalei faţă de regentă este altul decît cel ilustrat prin exemplele de mai sus. Se poate spune că, în general, prima propoziţie din frază este cea care trebuie să atragă în primul rînd atenţia :
Anterioritate :
Şi pînă să băgăm de seamă,
Vîntoasele-şi făcură rost. Coşbuc, p. i 241.
Pînă cînd nu te ştiam
Unde mă culcam, dormeam. JarnIk-BIrseanu, d. 88.
Posterioritate :
Adormi, cum puse capul jos. Ispirescu, l. 212.
Urmărea, însufleţită de speranţă, mersul fiecărui vapor, de cum apărea la orizont. Bart, e. 385.
Cînd raportul temporal dintre regentă şi subordonată este de simultaneitate, locul circumstanţialei este variabil:
Tu dormi, în vreme cînd toţi... varsă sudori de moarte muncind. Drăghici, r. 10.
Cînd trec, Lina s-ascunde. Coşbuc, p. i 49.
Luceai atît de vie
Pe cînd eram în lume tu singură şi eu. Alecsandri, p. i 119. Temporala introdusă prin cum nu poate sta decît înaintea regentei, dacă acţiunea ei este simultană cu cea din regentă : iŞi cum privesc ei amîndoi, înduioşaţi, nevoie mare,
I-apucă dorul de părinţi,
Oftînd, se strîng la braţ mai tare. Iosif, v. 31.
De asemenea, propoziţiile temporale de posterioritate introduse prin adverbul cum se pun întotdeauna înaintea regentei dacă aceasta începe cu corelativul cum :
Cum se făcea ziuă, cum eram pe cal. Sadoveanu, o. iii 524.
Cum aduci ceva mii, cum te urc la proţent. Camilar, n. ii 129.
462
ORDINEA CUVINTELOR ŞI A PROPOZIŢIILOR
în ultimele două fraze schimbarea ordinii propoziţiilor ar duce la schimbarea sensului lor, deoarece regenta ar deveni temporală şi temporala regentă.
Temporala introdusă prin că invers stă totdeauna în urma regentei : N-apucase să mănînce, că a şi sunat telefonul.
PROPOZIŢIILE CIRCUMSTANŢIALE DE CAUZĂ ŞI DE SCOP
§ 1008. Propoziţiile circumstanţiale cauzale (propriu-zise şi condiţionale) şi finale stau în mod obişnuit după regentele lor :
îmi opresc trei lei, fiinde-am avut trei pini. Creangă, a. 145.
Nu te iert de loc, pentru că d-ta nu-nţelegi, n-ai idee de ce vorbeşti. Caragiale, o. ii 60.
Cum ai să răspunzi la seminar dacă n-ai citit bibliografia ?
Apoi, se zice că i-ar fi dat pe sama unuia dintre boieri, să li ţie cu-vînt, ca să-i facă a înţelege scopul chemărei lor la Iaşi. Creangă, a. 161.
Cauzalele şi finalele se aşază înaintea regentelor lor pentru a se accentua ideea exprimată de ele :
Fiindcă tot am, venit, să vedem cuibul poetului. Rebreanu, r. i 184.
Pentru că nici el nu făcuse cunoştinţă cu luga, dădu indiferent din cap. Rebreanu, r. i 15.
Mai e mult! Şi ca să-i fie
Scurtă vremea pînă pleacă,
El se uită pe cîmpie,
Fluieră şi nu mai ştie
Ce să facă. Coşbuc, p. I 223.
Pentru ca să nu-l pătrundă arşiţa soarelui .. . ş-au făcut o umbreală. Drăghici, r. 57.	*	’
Nil toate propoziţiile cauzale şi finale pot apărea atît înaintea, cît şi în urma regentei. Cauzalele propriu-zise introduse prin cum se pun numai înaintea regentei :
Cum eram un derbedeu fără păreche, nu mai dădeam pe acasă, în tîrg. Sadoveanu, o. i 572.
Observaţie. Fraza care conţine o cauzală introdusă prin cum plasată greşit în urma regentei este confuză, după cum se vede din exemplul de mai jos :
Stnt cam obosit, cum n-am dormit toată noaptea. RETEGANUL,P. II 72.
Cauzalele introduse prin că şi căci stau numai după regentă :
Cînd l-aude numai dînsul îşi ştia inima lui,
Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui. Eminescu, o. i 84. Mar cu bea şi nu prea bea,
Căci amar grija-l rodea. Jarnik-BÎrseanu, d. 489.
Nu ştiu ţese, nu ştiu coasă,
Da nu-mi pasă, că-s frumoasă, şez. i 166.
PROPOZIŢIILE DE MOD, INSTRUMENTALĂ, SOCIATIVĂ ŞI DE RELAŢIE
463
Cauzalele juxtapuse stau şi ele tot numai după regentă :
Fugi, dragă, din fereşti,
Nu stă o fată mare în ochii bărbăteşti. Yasile Alecsandri, Teatru, voi. al II-lea (Bucureşti, 1953), p. 102.
Dacă inversăm locul acestor propoziţii, se schimbă şi raportul dintre ele : cauzala devine principală, iar cealaltă, coordonată conclusivă :
Nu stă o fată mare în ochii bărbăteşti, (aşadar sau prin urmare) fugi, dragă, din fereşti.
De asemenea, propoziţiile finale construite cu conjuncţiile să sau de stau totdeauna în urma regentei:
Eu nu am venit să te întreb asta. Ispirescu, l. 1.
M-aduseră la spitalul din Graiova în casele lui Priscoveanu, de mi-a scos plumbul de sub coastă. Ghica, s. 46.
Zburător cu negre plete, vin la noapte de mă fură. Eminescu, o. i 79.
PROPOZIŢIILE CIRCUMSTANŢIALE DE MOD, INSTRUMENTALĂ, SOCIATIVĂ,
DE RELAŢIE
§ 1009. Propoziţiile circumstanţiale de mod propriu-zise, comparative, comparative condiţionale, propoziţia instrumentală şi cea sociativă stau de regulă după regentă :
De-ar fi-n a mea putinţă să fac precum doresc,
Aş pune pe-a ta frunte un diadem de stele. Alecsandri, p. i 165. Rău îmi pare, cum îţi pare şi ţie şi cum trebuie să le fi părînd tuturor. ÎTegruzzi, s. i 30.
Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. Eminescu,
o.	i 154.
Trăia bine din ce cîştiga.
îndură-te, înălţate părinte Veniamine, şi vină în sprijinul meu, ajutîndu-mă cu ce te-a lăsa inima. Sadoveanu, o. vii 352.
Pleacă în excursie cu cine este antrenat.
Spre a insista asupra lor, propoziţiile circumstanţiale menţionate pot fi aşezate înaintea regentei:
După cit am înţeles din ce mi-a mărturisit şi diacul, nu se putea face altfel. Sadoveanu/ o. xviii 126.	’
Din ce cîştiga trăia bine.
Comparativele introduse prin de cum apar numai după regentă : în acea zi se vor auzi mai multe vaiete de cum s-au auzit de cînd lumea. Busso, s. 131.
Circumstanţiala de mod de măsură progresivă introdusă prin locuţiunile conjuncţionale cu cît, pe cît, de ce, avînd în regentă corelativele cu atît(a), pe atît(a), de ce sau de aceea, stă totdeauna înaintea regentei : Şi cu cît lumina-i dulce tot mai mult se lămureşte,
Cu-atît valurile apei, cu-atît ţărmul parcă creşte. Eminescu, o. 1154.
464
ORDINEA CUVINTELOR ŞI A PROPOZIŢIILOR
Mai rar, cînd în regentă nu apar locuţiunile corelative, circumstanţiala poate apărea şi după regentă :
Era din ce în ce mai cală, cu cit se apropia vara.
Propoziţia circumstanţială de relaţie este plasată mai adesea înaintea regentei :
In ce priveşte calitatea mărfii să n-ai nici o grijă.
Ba poate apărea însă şi după regentă :
La hotarul secolului nostru au fost făcute în fizică descoperiri fără precedent în ceea ce priveşte numărul si importanţa lor. cerc. fil. 1 (1962), p. 45.	'	■	’
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ CONSECUTIVĂ
§ 1010. Propoziţia consecutivă se pune numai după regenta ei, ceea ce e firesc, deoarece ea exprimă consecinţa unui fapt din regentă : Ea se simţea aşa de proastă în faţa unui om atît de învăţat, incit se temea să-i vorbească. Vlahuţă, n. 12.
Mircea izbucneşte în plîns, de i se scutură ghiozdanul în spate. Sahia, n. 52î	’
PROPOZIŢIILE CIRCUMSTANŢIALE CONCESIVE ŞI CONDIŢIONALE
§ 1011. Propoziţiile concesive şi cele condiţionale stau în mod obişnuit înaintea regentei:
Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe. Eminescu, o. i 173.
Cit era de pusnic Dănilă, tot mai mult se bizuia în ărughineaţă decît în sfînta cruce,. Creangă, p. 55.
Dacă mărturiseşti, scapi cu mai puţină pedeapsă. Sadoveanu, o. XVII 203.	’
De treci codrii de aramă, de departe vezi albind Ş-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. Eminescu, o. i 85. Cînd m-aş potrivi eu babei la toate cele, apoi aş lua cîmpii. Creangă, p. 77.	’
Pentru a se scoate în evidenţă regenta, se plasează concesivele şi condiţionalele după ea :
Se vede că balul s-o şi început, deşi n-o sosit încă nici un musafir. Alecsandri, t. 450.
Nu-şi astîmpăra gura cătră mai marii săi, măcar să-l fi picat cu luminarea. Creangă, a. 134.
Lucrurile se fac numai dacă le ş!tim face. Slavici, o. i 54. Propoziţiile condiţionale juxtapuse nu pot fi aşezate decît înaintea regentei (după regentă, ele au totdeauna conjuncţie) :
Primeşti ordin, te duci. Camilar, n. i 12 (cf. : Te duci, dacă primeşti ordin).
PROPOZIŢIILE OPOZIŢIONALE, CUMULATIVE ŞI DE EXCEPŢIE
465
Loc fix în frază au şi concesivele proprin-zise introduse prin conjuncţiile că şi de. Acestea sînt intercalate în regentă :
Cum naiba dor să nu-mi fie?
Cînd şi muntele, că-i munte,
Şi-ncă are doruri multe. JarnIk-BIrseanu, d. 144.
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ OPOZIŢIONALĂ
§ 1012. Propoziţia circumstanţială opoziţională introdusă prin locuţiunile pe cînd, în vreme ce, în timp ce, cîtă vreme, pe cită vreme şi în loc să poate fi aşezată fie înaintea, fie în urma regentei:
Veştile neaşteptate ne emoţionează, pe cînd cele pe care le bănuim ne lasă indiferenţi.
în loc să-i explice cu răbdare, a ţipat la el.
Circumstanţiala opoziţională introdusă prin dacă, unde, de unde apare înaintea regentei:
Dacă vîntul e neplăcut, apoi gerul e o nenorocire.
De unde ceilalţi au plecat, el a stat pînâ la sfîrşit, iar cea introdusă prin ca să, pentru ca să, fără (ca) să, după regentă :
A rîs pentru ca peste cîteva minute să plîngă.
Am plecat, fără să ştim unde o să ajungem.
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ CUMULATIVĂ
§ 1013. Propoziţia circumstanţială cumulativă introdusă prin locuţiunile conjuncţionale după ce (că), pe lîngă că, în afară că, las(ă) că apare atît înaintea, cît şi în urma regentei:
După ce că a venit tîrsiu, a plecat şi devreme.
E şi bolnavă, pe lîngă că e bătrînă.
Circumstanţiala cumulativă introdusă prin locuţiunea plus că stă totdeauna după regentă :
E obosit, plus că îl doare şi capul.
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ DE EXCEPŢIE
§ 1014. Propoziţia circumstanţială de excepţie introdusă prin locuţiunea conjuncţională în afară că poate sta atît înaintea, cît şi în urma regentei :
In afară că am terminat lucrarea n-am mai făctit nimic astăzi.
N-am mai făcut nimic astăzi în afară că am terminat lucrarea.
Circumstanţiala de excepţie introdusă prin pronume, adverbe sau conjuncţii precedate de adverbul decît este plasată totdeauna în urma regentei:
Altă soluţie nu este decît să pleci imediat.
30 - C. 4366
466
ORDINEA CUVINTELOR ŞI A PROPOZIŢIILOR
PROPOZIŢIA PREDICATIVA SUPLIMENTARĂ
§ 1015. Propoziţiile predicative suplimentare stau de obicei după regentă:	^
Numai pe Dunăre pămîntul mai poate fi văzut cum se desparte de ape. G. Bogza, Scrieri în proză, voi. al II-lea (1957), p. 20.
Mă întorc şi las lucrurile cum au fost. Camil Petrescu, u. n. 304.
E posibilă totuşi şi aşezarea lor înaintea regentei:	.
Ş-aşa cum se afla, cu seleaful stăpînirii pe el şi cu strai înflorit, a prins a lovi curţi boiereşti şi sate s-a lua mare dobînăă. Sadoveanu, o. viii 476.	’	’	’	’
PROPOZIŢII INTERCALATE
§ 1016. în unele cazuri, unitatea unei propoziţii sau a unei fraze este sfărîmată prin introducerea în interiorul ei a unui cuvînt, a mai multor cuvinte sau a unei alte propoziţii. Propoziţiile intercalate pot fi grupate în două categorii: propoziţii incidente şi propoziţii subordonate.
1.	Propoziţiile incidente intercalate sînt plasate de cele mai multe ori între predicatul şi complementul propoziţiei în interiorul căreia apar :
Aci vrînă nevrînd trebuie să mă urmezi—şi aceasta îţi va fi pedeapsa — într-o lungă controversă. Odobescu, s. iii 24.
Observaţie. Propoziţiile incidente neintercalate pot sta atlt la începutul, cît şi la sflrşitul altei propoziţii (vezi § 965).
2.	în general, orice fel de propoziţie subordonată poate fi intercalată. Iată cîteva exemple :
Completivă directă :
Am transmis ce m-ai rugat colegului tău.
Circumstanţială de loc :
Pe aici e numai şes şi iar şes, cît vezi cu ochii, neted ca-n palmă, cu lanuri nesfîrşite de grîu. Ke^breanu, i. ii 59.
Circumstanţială de timp :
Băiatul, de cînd plecase de acasă, n-o mai văzuse pe sora sa.
Circumstanţială de cauză :
Tu bădiţ-aşa-ai gîndit,
Că eu, pentru că-s negruţă,
Mă bucur să-ţi fiu drăguţă. JarnIk-BÎrseanu, d. 234.
El, dacă s-a văzut strîmtorat, s-a înhăitat cu vreo cîţiva flăcăi cu care copilărise. Ghica, s. 242.
Circumstanţială de scop :
Jupînul, ca să-l îmbărbăteze, i-a dat un pumn în ceafă. Caragiale, o. i 132.	,
Circumstanţială de mod :
Omul, cu cît oftează,
Cu atît se uşurează. Teodorescu, p. p. 276.
PROPOZIŢII INTERCALATE
467
Circumstanţială concesivă :
Finul Iorgu a sărutat mina întinsă, albă şi subţire. Diacul, deşi nu-i era fin, a făcut la fel. Sadoveanu, o. xviii 52.
Circumstanţială condiţională :
Iar Linii, de s-ar întîmpla Să vă-ntîlniţi vrodată,
Să-i spui că-s sănătos şi-aş vrea S-o aflu măritată. Coşbuc, B. I. 55.
Circumstanţială de relaţie :
Anton Bacalbaşa — în ce avea el mai închegat şi mai luminos în sufletu-i—era copilul şi elevul lui Dobrogeanu-Oherea. Galaction,0. g. 191.
Propoziţia atributivă, stînd în mod normal imediat după cuvântul determinat, apare adesea intercalată în regentă :
Ochii care nu se văd se uită.
Înminutacînd voiam a mă duce,puterilem-aulăsat.Negruzzi, s. i 52. Propoziţiile intercalate subordonate sînt aşezate de cele mai multe ori înaintea predicatului regentei, adesea între subiect şi predicat (vezi exemplele de mai sus). Cînd regenta este secundară, intercalata poate sta între conjuncţie, pronume relativ sau locuţiune conjuncţională şi restul propoziţiei regente sau între elementele unei conjuncţii compuse sau ale unei locuţiuni conjuneţionale în componenţa căreia intră ca.. .să:
Ştia că, dacă nu va munci, nu va reuşi la concurs.
N-aveam treabă multă cu fetiţa lor, o copilă slabă şi neagră, pe care o pedepseam des, şi care, totdeauna cînd o pedepseam, se uita urît, pe sub sprîncene, la mine şi bolborosea vorbe neînţelese. Sadoveanu, o. iv 10. Nu l-a văzut din pricină că, deşi aprinsese lumina, era întuneric. M-a rugat ca, dacă nu mi-e greu, să-i cumpăr o carte poştală.
A adus cartea pentru ca cine vrea să o poată citi.
BIBLIOGRAFIE
1.	P. BENEs, Ltudes sur la position de l’epithete en roumain, în „Sbornîk prad Jilosofick6
fakulty brnenske university”, rocnik IX, rada jazykovednâ (A) C, 8, Brno, 1960, p. 94-108.
2.	I. Coteanu, Dislocarea ca procedeu stifhtic in poezia noastră contemporană, în AUB I (1955),
nr. 2-3, p. 189-193.
3.	FLOltlCA DIMITRESCU, Locuţiunile verbale in limba romînă, Bucureşti, 1958, p. 36, 37, 45.
4.	A. Graur, Place de l’adjeclif en roumain, în BL VIII (1940), p. 237 — 240.
5.	AL. Graur, Note de cultivare a limbii. 1. Despre „dislocarea” grupurilor de cuvinte, în
LR IX (1960), nr. 3, p. 27-29.
6.	Magdalena Popescu-MABin, Observaţii asupra topicii atributului adjectival in limba ro-
mtnă, în SG III, p. 161-178.
7.	B. I. Pruteanu, Observaţii asupra capitolului „Ordinea cuvintelor in propoziţie" din Grama-
tica limbii romine, în LR V (1956), nr. 4, p. 58 — 65.
8.	E. TAnase, Locul determinantului adjectiv calificativ in limbile romanice, cu specială privire
asupra limbii romine, în „Revista de * filologie romanică şi germanică", vi (1962), p. 85-103.	'
9.	L. Vasiliu, Unele probleme de topică in limba presei actuale, în LR VI (1957), nr. 1, p. 46 — 52.
10.	M. Zdrenghea, Jn legătură cu topica obiectului direct şi a celui indirect, în AUI IV (1958),
p. 205-209".
ACCENTUL, INTONAŢIA, PAUZA ŞI RITMUL
§ 1017. Accentul, intonaţia, pauza şi ritmul au un rol important în vorbire. Cu ajutorul accentului, intonaţiei şi pauzei se exprimă raporturi sintactice, se schimbă sensul unor propoziţii sau se redau anumite stări afective. Ritmul uşurează pronunţarea, prin succesiunea regulată a silabelor accentuate.	*
De fapt, toate elementele enumerate sînt în strînsă legătură unele cu altele. Silaba sau cuvîntul accentuat sînt legate de o anumită intonaţie ; pauza influenţează şi ea intonaţia precedentă şi următoare etc. Accentul, intonaţia, pauza şi ritmul sînt legate uneori şi de topică.
ACCENTUL
§ 1018. Prin accent se înţelege în general scoaterea în evidenţă cu ajutorul intensităiţii vocii a unei silabe, a unui cuvînt sau a unei propoziţii, faţă de silabele, cuvintele sau propoziţiile înconjurătoare. Acesta este accentul dinamic sau de intensitate.
Observaţie. Mii există şi un accent muzical în cuvînt, rezultat din ridicarea înălţimii vocii ne o silabă; acesta insă nu joacă nici un rol în limba romînă. El este de obicei asociat cu accentul de intensitate.
Pentru sintaxă nu interesează accentul care reliefează o silabă, ci accentul din cadrul propoziţiei sau frazei cu rolul de a scoate în evidenţă anumite cuvinte sau propoziţii, cărora vorbitorul le acordă o importanţă mai mare. în timp ce în cuvînt există totdeauna o silabă accentuată (cu excepţia cuvintelor enclitice şi proclitice), în propoziţie şi frază nu este obligatorie accentuarea mai puternică a unui cuvînt sau a unei propoziţii.
De asemenea, interesează accentul care arată că avem a face cu o unitate în cazul compuselor de tipul : mierte-fierte, gdta-gata, tălmeş-balmeş, fuga-fuga, deoarece ambele componente au un singur accent.
ACCENTUL ÎN PROPOZIŢIE
469
ACCENTUL ÎN PROPOZIŢIE
§ 1019. Accentul propoziţiei este acelaşi cn al cuvîntului care poartă accentul mai puternic; în unele propoziţii pot fi accentuate mai multe cuvinte. Cînd în cadrul frazei o propoziţie este accentuată, accentul cel mai puternic poate sta pe predicatul propoziţiei sau pot fi accentuate şi alte cuvinte din propoziţia respectivă.
în propoziţia : Aseară am primit cartea accentul poate sta pe aseară (aseară, nu în alt moment am primit cartea), pe am primit (nu am dat-o, nici am citit-o etc.) sau pe cartea (am primit cartea, nu alt obiect). De cuvîntul accentuat depinde şi răspunsul la o întrebare. Fraza El ţi-a spus că a venit tata? poate cere următoarele răspunsuri.:
—	Da, el.
—	Da, mi-a spus.
—	Da, (mi-a spus) că a venit.
—	Da, tata etc.
Accentul din cadrul propoziţiei poate schimba sensul şi valoarea unor cuvinte. De exemplu, şi cînd este accentuat în propoziţie este adverb, iar cînd este neaccentuat este conjuncţie (a mîncatşi a şi băut). De asemenea, se poate schimba sensul unor propoziţii numai prin aşezarea accentului pe un cuvînt sau altul. Astfel, în fraza : Zburătoru-ţi este tată şi pe el Călin îl cheamă. Eminescu, o. i 84, sensul poate diferi după cum accentul cade sau nu pe şi. în felul acesta accentuarea corectă a cuvintelor este indispensabilă pentru înţelegerea textului: o accentuare greşită poate duce la confuzii. în versurile de mai jos :
Zările, de farmec pline,
Strălucesc în luminiş;
Zboară mierlele-n tufiş Şi din codri noaptea vine Pe furiş.
Care cu poveri de muncă Vin încet şi scîrţîind. Coşbuc, P. i 47, dacă nu se accentuează cuvîntul care (pluralul lui car) se poate înţelege că nu este vorba de substantivul car, ci de pronumele relativ care (neaccentuat în propoziţie).
§ 1020. Propoziţiile enunţiative (cu excepţia celor exclamative) nu au în mod obligatoriu un cuvînt mai accentuat decît celelalte. în schimb propoziţiile interogative au de obicei un cuvînt mai puternic accentuat, indicînd asupra cărui punct se aşteaptă răspunsul (vezi § 1024), în propoziţiile enunţiative, accentul poate sta pe oricare cuvînt folosit în opoziţie cu altele, care sînt sau nu exprimate :
Bucurată a fost plecarea aceea pentru unii şi întristată pentru alţii. Sadoveanu, o. xviii 135.	’
Lupii mănîncă oile (nu urşii sau alte animale).
El te-a reclamat.
A plecat acum de acasă.
A plecat pe ploaie.
470
ACCENTUL, INTONAŢIA, PAUZA ŞI RITMUL
§ 1021. în enunţiativele care constituie un răspuns sau o aprobare a celor spuse de interlocutor, accentul cade pe adverbul de întărire.
în acel pătrar de ceas, am avut vreme numai pentru faptă. Iar de gînăit nu m-am gînăit decît la apărarea măriei-tale de toate cîte ar fi pricinuit amestecul acelor iscoade.
—	Aşa este, Lixandre. Sadoveanu, o. xviii 126.
Ai aflat?
—	Sigur c-am aflat. Sebastian, t. 59.
Adeseori în propoziţiile negative nu este accentuat:
a.	cînd propoziţiile negative se repetă :
El nu se sperie, nu cere, nu întreabă. Cez. Petrescu, a. n. 355.
b.	cînd propoziţia negativă este imperativă :
Nu trînti obloanele, ponivosule! Delavrancea, h. t. 21.
c.	în propoziţiile adversative cînd prima este negativă :
La ce simţirea crudă a stinsului noroc
Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? Eminescu, o. i 127.
d.	cînd nu apare în locul formei negative a predicatului enunţat într-o propoziţie anterioară :
Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale. Creangă, p. 248. Dacă într-o propoziţie negativă, în afară de nu, se găseşte încă un cuvînt de negaţie accentul cade pe acesta :
Edgar nu pricepe de loc. Caragiale, o. i 211.
Acel căpitan buiac nu mai avea nici o luare-aminte asupra lor. Sadoveanu, o. xviii 384.
E accentuat subiectul cu sens negativ în propoziţiile imperative negative :
Unul să nu se mişte!
Un om să nu crîcneascăl
§ 1022. Conjuncţiile sînt în general neaccentuate în propoziţie, în unele situaţii ele pot purta însă accentul principal.
Sînt accentuate conjuncţiile sau... sau, ori...ori, din propoziţiile disjunctive, cînd se repetă la ambele propoziţii:
Ori n-avea nici el chef de joc dimineaţa ceea, ori îl supărase prea tare semnul ei de dragoste. Caragiale, o. i 37.
N-am putut să mai găsesc nici urmele mele, nici direcţiunea, nici impresiunea acelor locuri. Sau că strada aceea nu mai este, sau că amintirea mea a strămutat-o într-o lume ireală. Galaction, o. i 503.
Sînt accentuate adverbele cu rol de conjuncţii coordonatoare aci... aci, cînd... cînd, acum... acum cînd arată alternanţa :
[Popa Duhu] aci era la Socola, aci în Iaşi, aci la mănăstirea şi în Tîrgul-Neamţului profesor. Creangă, a. 135.
Cînd rîde, cînd plînge.
Acum se-nvoieşte, acum se răzgîndeşte.
Sînt accentuate locuţiunile conjuncţionale modale cu cît, pe cît în corelaţie cu cu atît, pe atît:
Şi cu cît lumina-i dulce tot mai mult se lămureşte,
Cu-atît valurile apei, cu-atît ţărmul parcă creşte. Eminescu, o. i 154.
ACCENTUL IN PROPOZIŢIE
471
Conjuncţia deşi poate purta accentul propoziţiei concesive :
Deşi este destul de întuneric, albul şoselei se mai distinge încă. Sahia, n. 24.	’
Conjuncţia să poate fi accentuată în propoziţiile dubitative deliberative :
Să plec, să nu plec, nu ştiu.
Propoziţia dubitativă introdusă prin conjuncţia dacă poartă accentul totdeauna pe conjuncţie. în cazul acesta accentul contribuie la indicarea caracterului dubitativ al propoziţiei, deoarece, spre deosebire de dacă dubitativ, dacă condiţional de obicei nu este accentuat.
Ce-i un pol de banif Dacă mi-oi cumpăra pe ei o mînă de cuie. Camilar, n. i 166.
§ 1023. Prepoziţiile sînt în general neaccentuate. Unele dintre ele se pot accentua atunci cînd sînt folosite în opoziţie cu altele :
A venit după mine, nu înaintea mea, cînd fac parte din exclamaţii:
Pentru (numele lui) Dumnezeu!
N-aş face asta pentru nimic în lume! sau cînd apar în construcţii eliptice de tipul:
—	Cine este de acord cu propunerea?
—	Eu sînt pentru.
—	Eu sînt contra.
§ 1024. Ca şi conjuncţiile şi prepoziţiile, şi pronumele sînt de obicei neaccentuate în propoziţie (afară de situaţiile în care sînt folosite în opoziţie cu altele). Ele pot fi însă accentuate în unele împrejurări: Pronumele personale (formele accentuate) (vezi § 144) :
Tu eşti, Radule?
Pronumele reflexiv, forma accentuată :
Numai pe sine nu se vede cît e de frumuşel. Creangă, p. 244. Pronumele posesive :
Să ştiu eu atunci — de-oi ajunge cu sănătate — ce-i al tău şi ce-i al meu. Creangă, p. 152.	’
Adjectivul pronominal demonstrativ postpus substantivului:
Au trecut vremile-acelea... legi, moravuri se-năulcesc. Alexan-DRESCU, O. 73.
Adjectivul pronominal de întărire de persoana a IlI-a este accentuat totdeauna cînd este postpus substantivului sau pronumelui personal: Începînd la talpa însăşi a mulţimii omeneşti
Şi suind în susul scării pînHa frunţile crăieşti. Eminescu, o. i 133. Pronumele interogative : cine, ce, care. în propoziţiile interogative se accentuează totdeauna cuvîntul de interogaţie; în această situaţie apar accentuate şi adverbele unde, cînd, cum etc. :
Cine să fie? Cum îi cheamă? Sadoveanu, o. xviii 61.
De unde să ştiu eu, căpitane? Sadoveanu, o. xviii 233.
§ 1025. La propoziţiile exclamative importanţa accentului este mai mare; intensitatea lui depinde de intensitatea emoţiei exprimate de vorbitor.
472
ACCENTUL, INTONAŢIA, PAUZA ŞI RITMUL
în propoziţiile enunţiative exclamative, accentul cade de obicei pe cuvintele specifice exclamative (ce, cît etc.) sau pe interjecţie (oh, ah) : Ce frumoasă-i primăvara!
Ah, ce bine-mi pare!
Ei! doamna nu m-a văzt. Caragiale, o. i 114.
Cuvîntul exclamativ e caracterizat uneori, pe lingă creşterea considerabilă a intensităţii accentului, prin lungirea vocalei sau geminarea consoanei: Viiino! Vorrba !
Măă ! să vii degrabă. Caragiale, o. i 133.
ACCENTUL ÎN FRAZĂ
§ 1026. După cum în propoziţie cuvîntul pe care vorbitorul vrea să-l scoată în relief e accentuat mai puternic, tot aşa şi în frază una din propoziţii poate fi reliefată de vorbitor prin accent. Propoziţia accentuată poate fi o principală sau o secundară după cum vorbitorul acordă o importanţă mai mare uneia sau alteia.
Propoziţiile coordonate de obicei nu se disting unele de altele prin accentuare, deoarece ele sînt puse de vorbitor pe acelaşi plan şi din punctul de vedere al accentuării. Aceasta se observă în special la coordonatele copulative.
Propoziţiile disjunctive sînt de obicei ambele accentuate, deoarece pentru vorbitor ambele alternative prezentate sînt la fel de importante.
La raportul adversativ poate fi subliniată prin accent de intensitate propoziţia a doua, deoarece ea este elementul important în comunicare.
Nu pleacă, ci rămîne.
La coordonarea conclusivă, de asemenea, poate fi accentuată propoziţia a doua, în timp ce propoziţia coordonată rămîne neaccentuată :
Eşti foarte debil, deci fereşte-te de răceală.
Mai des sînt accentuate unele propoziţii (regente sau subordonate) în cadrul frazelor formate prin subordonare. în principiu orice regentă şi orice fel de subordonată poate fi accentuată. Fraza Am auzit că hatmanul a trecut pe la Movilâu. Sadoveanu, o. xviii 281 poate fi accentuată sau pe principală, sau pe subordonată, sau pe nici una dintre ele.
în fraza Eu am fost un om care am colindat mult prin lume. Sadoveanu, o. iii 538 accentul îl poartă atributiva, iar în fraza Cînd te întorci îţi dau banii poate fi accentuată temporala.
INTONAŢIA
§ 1027. Prin intonaţie se înţeleg variaţiile în înălţime ale vocii în timpul vorbirii.	’	’
Intonaţia marchează raporturi sintactice; de exemplu, cu ajutorul ei se identifică dacă într-o frază de tipul ai carte, ai parte avem a face
TIPURILE DE INTONAŢIE. RAPORTURILE DINTRE ACCENT ŞI INTONAŢIE
473
cu două propoziţii coordonate sau cu o regentă şi o condiţională juxtapusă ; de asemenea, ea ne indică într-o frază de tipul
Comediant e cel ce plînge,
Şi-i un neom, că-i dezertor. Coşbuc, P. I 194 dacă a doua propoziţie e subiectivă sau predicativă.
Intonaţia este unul din mijloacele de diferenţiere a propoziţiilor după scopul comunicării (enunţiative şi interogative).
Cu ajutorul intonaţiei se pot exprima cele mai variate stări afective. Un cuvînt, o propoziţie sau, o frază pot reda sentimente diferite după felul cum sînt intonate. Astfel, o frază ca Strîngem noi material, dar nu-l foloseşte nimeni are sens diferit după cum este intonată
strîngem Si
noi\
material
sau strîngem -» noi -*■ material (cu o intonaţie monotonă).
La fel în cazurile : vine-*-mama şi vine N
mama.
Observaţie. Sensul săgeţii indică urcarea sau coborîrea intonaţiei.
TIPURILE DE INTONAŢIE
§ 1028. în limba romînă distingem două tipuri fundamentale de intonaţie după felul cum este intonat ultimul cuvînt dintr-o unitate independentă în raport cu celelalte.
1.	Intonaţia de tip enunţiativ, caracterizată prin coborîrea bruscă sau treptată a vocii la sfîrşitul unor unităţi independente sau prin pronunţarea ultimului cuvînt cu înălţime egală cu celelalte :
Mama vine \
Mama vine-*
2.	Intonaţia de tip interogativ, caracterizată prin ascensiunea tonului la sfîrşitul unităţilor independente (cbiar dacă există o ascensiune şi pe alte cuvinte din interiorul acestor unităţi) :
Vine / mama?
Vine	mama/ ?
în cadrul acestor două tipuri există deosebiri după modul de dispoziţie a înălţimilor în interiorul unităţilor independente, cînd vorbitorul dă o notă de afectivitate celor spuse de el. Atitudinea afectivă caracterizează propoziţiile exclamative a căror intonaţie de tip interogativ sau enunţiativ are oscilaţii variate de înălţime în interiorul unităţilor independente ; de asemenea, propoziţiile exclamative au o accentuare deosebită a unor cuvinte în interiorul lor.
RAPORTUL DINTRE ACCENT ŞI INTONAŢIE
§ 1029. între accentul de intensitate şi înălţimea vocii este o strînsă legătură. Cuvîntul accentuat are în curba intonaţiei o înălţime mai mare decît celelalte. Ridicarea vocii pe cuvintele accentuate nu’ are însă valoare gramaticală.
474
ACCENTUL, INTONAŢIA. PAUZA ŞI RITMUL
Dacă cuvîntul final al unei propoziţii sau fraze interogative este accentuat, intonaţia este mai ridicată decît în mod obişnuit.
Să se compare :
Vii la mine să te joci?
Vii la mine să te joci?
INTONAŢIA ŞI PAUZA
§ 1030. Intonaţia propoziţiilor sau frazelor depinde şi de pauzele care se fac în interiorul lor. De obicei, în cadrul propoziţiilor şi al frazelor, înaintea pauzelor mici (marcate în scris prin virgulă) există uşoare ascensiuni de intonaţie :
Ne arăta,	gemînd de chin, / mîinile negre cu pielea umflată şi
arsă. Sadoveanu, o. iii 557.	’
Simina, / fată harnică, / se sculase des-de-ăimineaţă. Slavici, o. i 223. Intercalările şi incidentele se pronunţă de obicei cu o intonaţie mai coborîtă decît segmentul în care sînt incluse :
I-am cumpărat, \	o pereche de cercei.
deşi ştiu bine că nu-i place,/*
Noi toată viaţa am petrecut şi ne-am bucurat... \
răspunse Ion cel
cu mustaţă lungă. Sadoveanu, o. iii 552.
Un criminal! \
Şi se întoarse, cu faţa spărioasă cătră — La ocnă, banditule! La muncă silnică! Sadoveanu, o. iii 553.
prins : /
INTONAŢIA ENUNŢIATIVĂ
§ 1031. Propoziţiile enunţiative sînt caracterizate printr-o intonaţie specifică, şi anume prin coborîrea vocii la sfîrşitul unităţilor independente, atît la cele lipsite de afectivitate, cît şi la cele afective (exclamative).
§ 1032. Eraza enunţiativă neafectivă formată prin coordonare sau prin subordonare are o singură descreştere de intonaţie la sfîrşit (ca şi în cazul unei singure propoziţii).
Propoziţiile coordonate cuprinse într-o frază nu coboară intonaţia la sfîrşitul fiecăreia dintre ele; de exemplu, în frazele :
Merg tot mai des la dascălul meu şi-i cer cărţi. Stancu, d. 321.
Sau îmi dai cartea, sau mă supăr, la sfîrşitul primei propoziţii intonaţia rămîne ridicată.
Dacă fraza este segmentată, intonaţia coboară după fiecare propoziţie:
Am terminat şcoala. Am hiat certificatul. Stancu, d. 322.
Ştia să deosebească buchile. Dar era incapabil să descifreze o scrisoare. Cocea, f. sl. 7.
L-a premiat. Deci a lucrat foarte bine.
Să se compare situaţiile de mai sus cu acelea în care propoziţiile ar fi cuprinse în aceeaşi unitate de intonaţie :
Am terminat şcoala şi am luat certificatul.
INTONAŢIA ENUNŢIATIVA
475
Ştia să deosebească buchile, dar era incapabil să descifreze o scrisoare. L-a premiat, deci a lucrat foarte bine.
Intonaţia nu mai descreşte la cuvintele şcoala, buchile, premiat.
în cadrul frazei enunţiative formate dintr-o propoziţie principală şi o secundară există mai multe posibilităţi de intonare.
între propoziţia principală şi cea secundară poate să nu existe diferenţă de înălţime, întreaga frază pronunţîndu-se pe un ton egal, neutru : Merg la masă dacă vii cu mine.
Dacă vii cu mine merg la masă.
Poate exista o ascensiune vizibilă a intonaţiei la sfîrşitul primei propoziţii, indiferent dacă e principală sau secundară :
Merg la masă / dacă vii cu mine.
Dacă vii cu mine / merg la masă.
Spre deosebire de subordonatele conjuncţionale, unde intonaţia urcă relativ treptat, subordonatele juxtapuse au o intonaţie care urcă brusc încă de la început şi atinge înălţimi mai mari decît la propoziţiile corespunzătoare introduse prin conjuncţii.
Să se compare frazele :
Ai carte, ai parte.	/ / S*
Dacă ai carte, ai parte. / A
Propoziţiile juxtapuse pot fi pronunţate şi cu o intonaţie egală sau descendentă între ele, ceea ce ortografic s-ar reda astfel: Ai carte: ai parte. în acest caz se schimbă calitatea ultimei propoziţii: ea devine conclusivă.
Intonaţia unei fraze enunţiative în care subordonata precedă regenta depinde de scopul urmărit de vorbitor. Dacă pentru cele comunicate este esenţială propoziţia secundară, atunci pauza dintre ea şi regentă lipseşte, este accentuată secundara şi intonaţia la sfîrşitul secundarei este mai coborîtă.
Să se compare : Cînd m-am întors, l-am zărit.
Cînă m-am întors l-am zărit.
Propoziţiile enunţiative pot fi întrerupte imediat după orice fel de intonaţie din cursul enunţării lor : altele...
Am făcut eu /
§ 1033. O intonaţie caracteristică au, în cadrul enunţiativelor, enumerările, repetiţiile, în general construcţiile simetrice. Ea se caracterizează prin ridicări sau coborîri de intonaţie care revin aproape regulat, în felul acesta intonaţia unei unităţi sintactice seamănă cu a unităţii următoare sau precedente.
Şi de acolo se suia pe alt vapor, / şi colinda lumea, / şi învăţa limbi străine, / si făcea economii, / şi se întorcea acasă om cu stare. Galaction, o. i 127. ’	’
Arăta testemelele, / barişele, / cimberele. \i Stancu, d. 23.
Acest tip de intonaţie deosebeşte de pildă tautologia de alte repetiţii. în cazul tautologiei intonaţia este asimetrică ; în prima parte a tautologiei ea coboară, iar în a doua parte urcă. De exemplu :
Oşlobanu prost,\prost, / dar să nu-l atingă cineva cu cît e negru sub unghie. Creangă, a. 78.
476
ACCENTUL, INTONAŢIA, PAUZA ŞI RITMUL
§ 1034. Intonaţia propoziţiilor enunţiative afective (exclamative) are multe variante. Ea se caracterizează fie printr-o linie descendentă plus o anumită accentuare, reliefare a unor cuvinte, fie prin modulaţii foarte diferite ale intonaţiei.
De obicei, pe lingă intonaţie, propoziţiile exclamative au şi o anumită topică, anumite elemente introductive şi un anumit tempo de vorbire care le caracterizează (vezi § 451 — 461).
CunoaştemN
noi\
asemenea
scuze !
Las\ vine \
că/ mama!
Ia\
vino încoace!
Vocativele şi imperativele, precum şi unele interjecţii se caracterizează de obicei printr-o intonaţie exclamativă.
oa\	e\.	car \
I/ ne! He/	i! Adti-mi/ tea!
La începutul propoziţiei, vocativul este accentuat şi intonaţia exclamativă este pronunţată : ’	’	’
Arald, nu vrei pe sînu-mi tu fruntea ta s-o culci? Eminescu, o. i 95. Cînd vocativul este aşezat la sfârşitul propoziţiei intonaţia exclamativă este mai atenuată:	.	’	'
Ba-mi pace, Cesara! Eminescu, n. 123.
Lasă, că nici acolo nu te omori cu cititul, părinte ! Stancu, d. 297.
Modul de îmbinare a înălţimilor intonaţiei este foarte diferit la propoziţiile exclamative.	’	’
Cînd regenta dintr-o frază este exclamativă, întreaga frază poate avea intonaţie exclamativă sau intonaţia exclamativă se poate pierde :
Ce garduri streşinite cu spini, de mai nici vîntul nu putea răzbate printre ele! Creangă, p. 153.
Vino-n codru la izvorul Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund. Eminescu, o. i 75.
Cînd propoziţia secundară dintr-o frază exclamativă are aceeaşi construcţie pe care în alte împrejurări ar putea s-o aibă ca propoziţie independentă, intonaţia ei se deosebeşte de cea a propoziţiei independente corespunzătoare.	*
Cf. : Scuipă-l săjnu mi-l deochi! Te rog să-l baţi!
/ '—-------------► / \ / \ ------------->
8ă/nu\mi-l deochi! — Să-l/baţi \!
INTONAŢIA INTEROGATIVĂ
477
INTONAŢIA INTEROGATIVĂ
§ 1035. Intonaţia de tip interogativ se caracterizează prin ridicarea tonului la sfîrşitul unei unităţi independente şi este specifică interogativelor totale :
tata?
Vine/
Intonaţia aceasta se menţine şi dacă ordinea cuvintelor se inversează :
vine f
Tata/
Este suficient ca într-o frază să existe o propoziţie principală interogativă totală, indiferent de locul pe care-1 ocupă în frază, pentru ca să existe o intonaţie ascendentă la sfîrşitul întregii construcţii :
De cinci ceasuri de cînd alerg după d-voastră, ca un turbat, nu e (lestul f Caragiale, o. ii 7.	'
Nu e destul, de cinci ceasuri de cînd alerg după d-voastră ca un turbat ?
în cadrul unei fraze formate din mai multe propoziţii copulative interogative totale există o intonaţie enumerativă ca şi în fraza enunţiativă, fiecare propoziţie pronunţîndu-se ca o unitate separată cu ridicarea tonului la sfîrşitul ei :
Nu vrei să scapi de tun, / nu vrei să scapi de cheson, / nu vrei să scapi de hamuri, / nu vrei să scapi de bălegari ?/ ( Poiana Teiului — reg. Bacău : înregistrare din Arhiva fonogramică a Centrului de cercetări fonetice şi dialectale al Academiei R.P.R.)	-
în cazul coordonatelor disjunctive care sînt interogative totale, una dintre ele are intonaţie mai înaltă; cea care are intonaţia mai scăzută (a doua) are totuşi o înălţime mai ridicată decît a unei enunţiative : Pus-am gînd s-o părăsesc. ..
Drept să fie sau glumesc? JarnIk-BIrseanu, d. 32.
Dacă fraza este lungă, propoziţia interogativă totală care stă la începutul ei trebuie să fie puternic accentuată, pentru că intensitatea pronunţării scade spre sfîrşitul frazei. Finalul, trebuind să fie pronunţat cu o intonaţie ascendentă, cere o intensitate a vocii mai mare decît la o propoziţie enunţiativă :
Vai! tot maigîndeşti la anii cînd visam în academii Ascultînd pe vechii dascăli cîrpocind la haina vremii,
Ale clipelor cadavre din volume stînd s-adune
Şi-n a lucrurilor peteci căutînd înţelepciune? Eminescu, o. i 140. § 1036. O situaţie deosebită în ceea ce priveşte intonaţia în cadrul interogativelor o au propoziţiile sau frazele interogative parţiale, relativ scurte, de tipul: cine a venit? unde ai fost? cînd pleci?
Aceste propoziţii nu au o urcare a intonaţiei la sfîrşit; înălţimea cea mai mare este pe cuvîntul interogativ, de unde începe să coboare. Intonaţia interogativă nu mai este necesară în acest caz, deoarece cuvîntul
478
ACCENTUL, INTONAŢIA, PAUZA ŞI RITMUL
interogativ este o marcă suficientă a caracterului interogativ al propoziţiei. întrebările au o intonaţie asemănătoare cu a răspunsurilor care se pot da :
Cînd ai venit? Ieri am venit etc.
în cazul interogativelor parţiale intonaţia este interogativă numai cînd se repetă întrebarea, dar nu de cel care a pus-o prima dată, ci de interlocutorul său :
1.	întrebare : Cînd ai venit? sau Cine a fost?
2.	Eepetarea întrebării de către interlocutor : Cînd am venit? Cine a fost?
' Intonaţia este vizibil deosebită între întrebările puse de un vorbitor şi repetarea întrebărilor de către interlocutorul său.
La repetarea întrebărilor de către celălalt vorbitor intonaţia urcă la sfîrşit; aici se subînţelege o regentă (Cînd am venit, mă întrebi?) şi intonaţia este de fapt a regentei subînţelese.
Dacă întrebarea este repetată de cel care a pus-o prima dată, intonaţia nu mai urcă la sfîrşit, ci se accentuează mai tare pronumele sau adverbul interogativ sau întreaga propoziţie se pronunţă pe un ton mai înalt specific propoziţiilor strigate :
............ Cine bate?.....................................................
............Cine bate ?	............. .
Atunci cînd propoziţiile interogative parţiale fac parte dintr-o frază mai dezvoltată ele se comportă ca şi celelalte interogative, adică au o intonaţie specifică cu o uşoară urcare a vocii la sfîrşitul frazei:
Păi de ce asmuţi clinele pe mine, nea Tudore, dacă de furat nu te-am furat, de făcut nu ţi-am făcut nimic? Preda, m. 37.
Această frază are o ascensiune a intonaţiei la sfîrşit perceptibilă faţă de o propoziţie scurtă :
De ce asmuţi clinele?
Ea se deosebeşte totuşi de o frază în care propoziţia interogativă este totală. De exemplu : Pfii-ţi place expoziţia care s-a bucurat de atîta succes ?
§ 1037. Şi în cadrul propoziţiei interogative nuanţele de intonare pot fi foarte diferite, după cum vorbitorul dă propoziţiei sau frazei un înţeles sau altul sau după starea afectivă a vorbitorului în momentul vorbirii.
De exemplu, propoziţia îţi place tabloul? poate fi interogativă pro-priu-zisă cerînd numai o confirmare din partea interlocutorului (da sau nu), dar poate fi interogativă exclamativă cînd exprimă atitudinea de mirare a vorbitorului în faţa acestui fapt sau o ameninţare etc.
în propoziţiile sau frazele interogative care conţin, pe lîngă intonaţia exclamativă, şi cuvinte cu o afectivitate deosebită (vocative, interjecţii etc.) tonul este interogativ-exclamativ :
Tu eşti, mă tragedianule?! Galaction, o. i 131.
Pe mine, fata lui Hagi-Cănuţă, să-ndrăzneşti tu să mă baţi, păcătosule, janghinosule şi rliosule!? Caragiale, o. H 228.	*
PAUZA
479
Folosirea altei intonaţii decît cea caracteristică unui anumit tip de propoziţie face ca propoziţia respectivă să aibă alt înţeles decît cel aşteptat. De exemplu : ce m-am speriat pronunţat cu ton egal, neutru, arată că de fapt nu m-am speriat. O propoziţie interogativă pronunţată fără ridicarea intonaţiei la sfîrşit arată şi siguranţa vorbitorului în privinţa răspunsului pozitiv; această interogativă poate fi de fapt o propoziţie coordonată :
—	Nu stau mult la cinema.
—	Te întorci. (Sau : şi, deci, dar te întorci.)
Numai contextul ne ajută în astfel de cazuri să ştim dacă e vorba de o interogativă sau de o enunţiativă.
PAUZA
§ 1038. Prin pauză se înţelege o întrerupere a vorbirii de durată variabilă. Vorbirea poate fi reluată imediat sau maitîrziu. Pauza cea mai mare se face la sfîrşitul unei unităţi sintactice independente (frază sau propoziţie folosită singură).
Se’ poate face pauză între unităţile gramaticale diferite, iar în cadrul fiecărei unităţi pauza poate delimita subunităţile. (Pauza mai are şi alte roluri, de pildă realizează un ritm sau o cadenţă metrică.)
Pauzele gramaticale separă între ele unităţile sintactice de toate felurile şi servesc uneori şi la identificarea acestor unităţi. Durata pauzelor variază după raportul de dependenţă mai strîns sau mai puţin strîns dintre grupurile sintactice.
Observaţie. Pauzele din vorbire sînt redate in scris prin semnele de punctuaţie : punctul, semnul întrebării, semnul exclamării, punctul şi virgula, două puncte, punctele de suspensie, virgula, linia de pauză şi parantezele.
Săniile porniră iar încet. Frigul creştea o dată cu lumina. Printre grămezi de nouri, se vedea luna în aburi violeţi. Sadoveanu, o. i 520.
•	— Înţeleg ce vrei să zici!
— ... Ei! apoi?	,
—	Nu ştiu, monşer; dar sînt plictisit ca un căţel pe care stăpînul l-a uitat încuiat în casă... îmi vine să urlu de urît... Ai treabă?
—	De loc.
—	Unde mănînci astă seară?
—	Indiferent.
—	Vrei să mîncăm împreună?
—	Mai ales.
—	Unde zici?
—	Unde pofteşti. Caragiale, o. ii 211—212.
§ 1039. în cadrul unităţilor independente dezvoltate, pauzele, prin separarea unor unităţi sintactice, împart totodată comunicarea în grupuri ritmico-semantice, adică unităţi de intonaţie cuprinse într-o singură respiraţie avînd un înţeles pe care vorbitorul nu vrea să-l împartă în diviziuni
480
ACCENTUL, INTONAŢIA, PAUZA ŞI RITMUL
mai mici. împărţirea în astfel de grupuri ritmico-semantice poate varia de la vorbitor la vorbitor. în exemplul următor barele arată pauzele care ar putea exista, pe lingă cele indicate de autor prin virgule, iar în paranteză sînt date virgulele (deci pauzele) care ar putea lipsi:
După ce Lisaveta servitoarea, o femeie naltă cît un dragon | şi uscată ca o scîndură, strînse masa | şi-i aduse cafeaua, dumnealui rămase singur | în sufrageria goală, pe gînduri, pe cînd un painjeniş abia văzut, de aburi, se ridica din filigean [,] prin lumină, pe lingă obrazu-i roşcovan [,] cu bărbia grea, rasă cu îngrijire. Sadoveanu, o. ii 625.
Tot prin pauză se delimitează o parte enunţiativ-exclamativă din cadrul unei propoziţii interogative :
Hei domnule, | nu vrei să vii?
Nu totdeauna apare notată în scris pauza care apare în vorbire. De pildă, poate exista uneori pauză între subiect şi predicat, dar în scris nu se pune virgulă în acest caz.
Tot prin pauză se despart de restul comunicării interjecţiile, cuvintele sau construcţiile incidente şi intercalările :
O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată. Eminescu, o. i 171.
încMpuieşte-ţi, zice mama emoţionată. Sâ-l persecute pe băiat! Caragiale, o.’ii 31.	*
Vineri seara, cînd băgă de seamă, isprăvise urzeala. Eădulescu-
CODIN, L. 1.
Eepetiţiile unor părţi ale propoziţiei sau frazei se despart prin pauză de restul comunicării:
Am stat noi, am stat, am stat... Cînd pe aproape de ziuă, iaca auzim pîrîind desişurile prin codru. Sadoveanu, o. i 45.
Baba... o prinde şi-o bate, şi-o batepîn-o omoară. Creangă, p. 70.
Enumerările sînt separate prin pauză :
Printre copaci rari, printre molizi, pe sub cireşi singuratici înfloriţi, se arătaseră oşteni călări cu straie colorate. Sadoveanu, o", xiii 23.
Cu ajptorul pauzei se izolează de elementul regent anumite determinante :
Se copsese grîul pe cîmpuri — griul altora. Stancu, d. 322.
Mătuşă-mea Bîzărca, galbenă, ceară, cu ochii galbeni aproape stinşi, zăcea în ţoale. Stancu, d. 325.
§ 1040. Pauzele pot suplini:
—	o conjuncţie subordonatoare :
Chiar dacă unii tac şi nu-mi spun nimic, eu citesc în privirile lor batjocura. Nu vă miraţi. La sate schilozii n-au nici un preţ. Stancu, d. 320 (lipseşte conjuncţia subordonatoare cauzală).
—	un predicat verbal sau copula de la un predicat nominal (cel mai des a fi) :
A aşternut dulama şi a băgat sub ea un maldăr de iarbă. Căciula, la gulerul dulămii. Stancu, d. 21 [a pus-o].	.
Grădina bunicii — gură de rai. Stancu, d. 328 [.. .era (ca) o...].
RITMUL
481
§ 1041. în vorbirea afectivă, pauzele pot fi mai dese şi mai mari ca de obicei, deoarece omul se gîndeşte, îşi caută cuvintele, retractează cele spuse mai înainte etc.
— Nu! zise cam nehotărît ilustrul; nu pot spune că are vreun cusur... dar... dar... oarecare veleităţi şi pretenţiuni de personalitate ... de independenţă... de autoritate... cum am zice, fumuri juvenile... fiindcă aşa simt toţi tinerii din ziua de azi... îşi închipuie că-n faţa unei diplome, cu care vin de pe băncile şcoalei, are să le cază toată lumea-n genunchi şi să-i urce-n cap... Asta nu merge!... TJn tînăr trebuie să fie modest... în fine... deocamdată nu sînt locuri... Mai e vreme... e tînăr, poate să mai aibă răbdare... om mai vedea... să ne mai gîndim. Caragiale, o. ii 157.
în asemenea situaţii se poate face pauză şi după articol sau după conjuncţie :
Am văzut dinele lui... Gheorghe.
Nu vreau să ... răspund.
Cînd pauza este plasată într-un loc neobişnuit, redă o stare emoţională :
’ Asta eşti/ tu?
§ 1042. Prezenţa sau absenţa pauzei într-un anumit loc duce la schimbarea sensului sau a tipului de construcţie. Cu ajutorul pauzei se deosebeşte un atribut (neizolat), respectiv o propoziţie atributivă (neizolată) de identificare sau de calificare, de un atribut sau o propoziţie atributivă izolată (descriptivă sau circumstanţială). Yezi § 584 şi 772.
Uneori, datorită pauzei, accentului şi intonaţiei se deosebeşte în vorbire o propoziţie interogativă directă de una indirectă :
Spune-mi: cine a venit ?
Spune-mi cine a venit.
Pauza împreună cu alte elemente ajută şi la deosebirea în vorbire a unei propoziţii introduse printr-un adverb sau pronume interogativ de două propoziţii dintre care prima e eliptică :
Cum pleci?
Cum? Pleci?
în exemplele date deosebirea de pauză şi de intonaţie reflectă şi o diferenţă evidentă de sens.
Uneori, schimbînd locul pauzei se schimbă înţelesul frazei:
Ce, crezi despre mine că-s prost?
Ce crezi despre mine, că-s prost?
Observaţie. De numărul şi lungimea pauzelor depinde tempo de vorbire ; cu cil pauzele slnt mai lungi, tempo este mai încetinit.
RITMUL
| 1043. Prin ritm se înţelege succesiunea regulată a silabelor accentuate şi neaccentuate.
Proza are un ritm neregulat, totuşi anumite fenomene de ritm determină anumite tipuri de construcţii sintactice.
81 - c. 4369
482
ACCENTUL, INTONAŢIA, PAUZA ŞI RITMUL
O oarecare regularitate există în cazul enumerărilor de elemente asemănătoare ca structură :
Des de tot năvăleau, aprige, şi slugile stăpînirii după dări. Afumau, băteau, storceau, jupuiau—plecau. Stancu, d. 20.
Eitmul regulat din construcţiile simetrice este folosit în proverbe şi zicători, asociindu-se adesea cu rima :
Ai carte, ai parte.
Vîntul bâte, dinii latră.
în felul acesta ele sînt mai uşor de memorat, în versuri este des folosită introducerea unui cuvînt pentru a păstra ritmul:
Că de cînd ne-am cătănit,
Plug din curte n-a ieşit,
Fiarele au ruginit,
Boii-n grajd că au murit
Şi caru a putrezit. JarnIk-Bîhseanu, d. 310.
Efortul făcut pentru pronunţarea a două silabe accentuate alăturate este adesea evitat în limba noastră în construcţia adjectiv + substantiv şi invers. Se spune mult mai rar un soldat brav, un cadou mic, un ticălos popă decît invers (un brâv soldat, un mic cadâu, un popă ticălos). Prin articularea cu articolul enclitic a primului element sau prin interpunerea articolului demonstrativ silabele accentuate nu mai cad alături: cadoul cel mic, tremurătorul glas, următorul pas etc.
în scandarea unor lozinci, de asemenea, se evită alăturarea silabelor accentuate. Se spunea Jos bandiţii! dar Jos cu hoţii!
BIBLIOGRAFIE
1.	A. GBATIR, Sur Ies pripositions accentuies, In BL VII (1940), p. 234.
2.	Magdalena Popesctj-Marin, Cu privire la propoziţia interogativă şi intonaţia ei In limba ro~
mină, In SG III, p. 179-186.
3.	I. RIZESCU, Propoziţii subordonate paratactice, In SG III, p. 121 — 132.
4.	Alexandra Roceric şi sanda GolopeNtia, Observaţii asupra intonaţiei In limba romtnă,
în SCL XII (1961), p. 29-33.
5.	Em, Vasiliu, Intonaţia limbii romtne (Comunicare Ia Centrul de cercetări fonetice şi dialec-
tale al Academiei R.P.R.).
PUNCTUAŢIA
§ 1044. Punctuaţia este un sistem de semne convenţionale care au rolul de a despărţi unităţile sintactice după raporturile stabilite între părţi de propoziţie, propoziţii şi fraze şi de a atrage atenţia asupra intonaţiei corespunzătoare diverselor tipuri de propoziţii. Semnele de punctuaţie corespund intonaţiei şi pauzei din vorbire; totuşi între ele nu. există o corespondenţă perfectă.
Prin rolul ei, punctuaţia este un auxiliar grafic al sintaxei. Pentru folosirea semnelor de punctuaţie există norme gramaticale bine precizate ; unele dintre ele sînt obligatorii, în timp ce întrebuinţarea altora este mai liberă. Folosirea stilistică a semnelor de punctuaţie este subiectivă şi nu interesează gramatica.
Semnele de punctuaţie sînt: punctul, semnul întrebării, semnul exclamării,, virgula, punctul şi virgula, două puncte, semnele citării sau ghilimelele, linia de dialog şi de pauză, parantezele şi punctele de suspensie.
PUNCTUL
§ 1045. Semnul grafic numit punct marchează pauza care se face în vorbire între propoziţii independente sau fraze enunţiative. El se pune de asemenea după cuvinte izolate sau grupuri de cuvinte care au funcţiune de propoziţii enunţiative independente.
Observaţie. Semnul întrebării şi al exclamării sint echivalente în linii mari cu punctul, dar notează in plus intonaţia interogativă şi exclamativă. Ele se deosebesc de punct pentru că pot apărea şi In interiorul propoziţiei, de exemplu după o interjecţie (vezi § 1050).
Crîşma era o casă veche, acoperită cu şindrilă. Din faţă se înălţa un şopron între doi nuci bătrîni care dădeau umbră. în geamuri, clondire cu apă boită şi covrigi tari cremene. Sadoveanu, o. i 553.
—	Cine-i acolo?
—	Eu.
—	Cine eu?
—	Eu, Ivan. Creangă, p. 308.
484
PUNCTUAŢIA
Fraza, atît cea formată prin coordonare, cât şi cea formată prin subordonare, poate fi fragmentată; în acest caz propoziţiile sînt tratate de vorbitor ca independente şi despărţite prin punct:
Bravo! răcniră, mesenii din toate părţile, bătînd din palme. Iar Zamfiriţa rîdea înveselită lingă mine. Sadoveanu, o. iii 512.
Ţiganul începu iar. Dar pîndarul era nemulţămit. Sadoveanu, o. i 620.’	’
în clipele acelea i se părea departe ... de la ea şi pînă la străinii curaţi şi veseli ai mahalalei. I se părea departe. Căci ei treceau nepăsători privind în altă parte, fără griji. Sadoveanu, o. iv 402.
§ 1046. Punctul se foloseşte în următoarele situaţii :
1.	La sfîrşitul unei propoziţii enunţiative propriu-zise sau al unei fraze alcătuite din propoziţii enunţiative propriu-zise care se găsesc în raport de coordonare sau de subordonare :
Era o zi de iunie, luminoasă şi caldă. Galaction, o. i 37.
El sări din căruţă, desprinse caii pe de lături şi plecă spre mulţime. Slavici, o. i 215.	’	’	’
Ca să nu mai rămîie repetent şi anul acesta, mam'mare, mamiţica şi tanti Miţa au promis tînărului Goe să-l ducă-n Bucureşti. Caragiale, o.' i 267.
2.	La sfîrşitul unei propoziţii enunţiative optative sau la sfîrşitul unei fraze alcătuite din propoziţii coordonate de acest fel sau din propoziţii dependente de o enunţiativă optativă, cînd tonul nu este exclamativ :
Foicica macului,
Jelui-m-aş şi n-am cui. Teodorescu, p. p. 279.
Din loc în loc aş trece la climele străine,
JJnde sînt alte stele şi ceruri mai senine,	.
Dar iarăşi rn-aş întoarce cînd firea ar zîmbi. Alexandrescu, o. 143.
3.	La sfîrşitul unei propoziţii enunţiative dubitative sau al unei fraze alcătuite din propoziţii de acest fel:
Vor fi fost fericiţi în ţara lor. Sadovanu, o. xviii 166.
4.	La sfîrşitul unei propoziţii enunţiative potenţiale sau al unei fraze alcătuite din propoziţii de acest fel :
Ascultînd grăind pe Neron plin de libov şi iubire,
Ai fi zis câ-i ca şi Titus al lumelor îndulcire. Conachi, p. 283.
5.	La sfîrşitul unei propoziţii enunţiative imperative sau al unei fraze dependente de o enunţiativă imperativă, cînd acestea sînt rostite pe un ton liniştit, care le atenuează caracterul imperativ :
Spune-ne povestea cu împăratul Mâzărean. Sadoveanu, o. vii 478. Vino-n codru la izvorul Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund. Eminescu, o. i 75.
6.	La sfîrşitul unei propoziţii interogative indirecte :
Tata a întrebat însă cîte exemplare vom trage. Camii. Petrescu, P. 197.
SEMNUL ÎNTREBĂRII
485
’ în ceea ce priveşte punctuaţia grupurilor de cuvinte, a propoziţiilor sau a frazelor aflate în paranteză se disting două situaţii:
a.	cînd în paranteză se află un grup de cuvinte care nu formează o propoziţie independentă, punctul se pune după paranteză :
El figurează şi printre părţile de propoziţie. . . şi printre propoziţiile subordonate (aşa-numitele substituiri de dependente), sg ii 63.
b.	cînd în paranteză se află o propoziţie independentă sau o frază, punctul se pune în interiorul parantezei :
în general, acad. I. Iordan subliniază nuanţele afective ale combinaţiilor cu gerunziul. (Problema combinaţiilor verbului a f i cu gerunziul e discutată de acad. I. Iordan şi în lucrarea Limba romînă contemporană.) sg II 54.	’
Observaţii. 1. Panctul este în acelaşi timp şi un semn ortografic (de exemplu la abrevieri).
2. Prin tradiţie nu se pune punct după titlu, dar dacă titlul este format din mai multe unităţi independente se poate pune punct în interior (Tudor Pamfile, Industria casnică la romtni. Trecutul şi starea ei de azi. Contribufiuni de artă şi tehnică populară).	\
SEMNUL ÎNTREBĂRII
§ 1047. Semnul întrebării e folosit în scriere pentru a marca pe lingă pauză şi intonaţia propoziţiilor independente sau a frazelor interogative. El se pune de asemenea după cuvinte sau grupuri de cuvinte cu funcţiune de propoziţii interogative independente.
Semnul întrebării se pune :
1. a. la sfîrşitul unei propoziţii interogative directe :	;
—	Cum te cheamă, măi copile? Eminescu, o. i 84.
b. după cuvinte sau grupuri de cuvinte interogative care sînt de fapt propoziţii eliptice sau cu elemente subînţelese :
—	M-a omorît, domnule.
—	De ce? _
—	Am fost şi eu.. .
—	TJnăe ?
—	La revoluţie. Caragiale, o. i 238.
—	Ei, flăcăule, de pe unde?... Ce vînturi?... Pe la noi... ai?... şi de ce?... Delavrancea, h, t. 5.
’	2. La sfîrşitul unei fraze alcătuite din propoziţii interogative coordo-
nate :
La ce să fii proastă şi să-ţi strici inima? Vlahuţă, n. 84.
3.	La sfîrşitul unei fraze alcătuite din propoziţii dependente de o propoziţie interogativă cînd nu se pierde Complet tonul interogativ: Căci ce povară e prea grea, şi care Uman e prea departe cînd prin viaţă
Cu noi mergi tu, Speranţă-nălţătoare? Neculuţă, ţ. d. 120.
Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar
Ş-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar? Eminescu, o. i 83.
486
PUNCTUAŢIA
Observaţie. Se pune uneori punct la sfirşitul unei fraze alcătuite dintr-o propoziţie interogativă directă urmată de multe propoziţii subordonate dacă ptnă la sfirşitul frazei se pierde tonul interogativ:
Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule,
Cd de ctnd nu ne-am văzut Multă vreme au trecut,
Şi de ctnd m-am depărtat,	.
Multă lume am îmbiat. eminescu, o. i 123.
Se pune semnul întrebării după o propoziţie interogativă incidenţă, izolată de restul frazei prin pauze :
l-a rămas şi un copil, o fetiţă care, — cum să spun? — care e un fel de ghimpe între ei... un copil, vai! destul de rău crescut. Sadoveanu, o. vii 493.
Se pune semnul întrebării după propoziţiile interogative retorice. Care e mai mîndră decît tine între toate ţările semănate de Domnul pre pămînt? Russo, s. 125.
Semnul întrebării se pune şi la sfîrşitul propoziţiilor interogative dubitative şi exclamative.	’
a.	dubitativă (deliberativă):
însă cel mare se dă după uşă, şi — să tragă, să nu tragă? în sfîrşit trage zăvorul... cînd ia! ... ce să vadă? Creangă, p. 23.	’
Oare să se însoare, ori să nu se însoare? Kegruzzi, s. i 71.
b.	exclamativă :
Cît o să umblu după dumneata? Caragiale, o. i 202.
§ 1048. Uneori după o propoziţie interogativă exclamativă se pune semnul întrebării însoţit de semnul exclamării:
—	Taxa, conaşule!
—	Ce! eşti copil!? Caragiale, o. ii 41.
Observaţie. într-o conversaţie, clnd unul dintre vorbitori ia atitudine prin mimică sau gesturi, exprimlndu-şi nedumerirea, aceasta se redă în scris prin semnul Întrebării sau, ctnd replica are un caracter exclamativ-interogativ, prin semnul întrebării plus semnul exclamării:
—	Ei da! şi Coslică_
—	?
—	Costică Arion ... Cabagiale, o. I 300.
—	îi lipseşte mult?
—	Nimic nu lipseşte!
—	! ? Cabagiale, o. ii 67.
§ 1049. ISTu se pune semnul întrebării:
a.	după propoziţia interogativă indirectă (vezi § 1046 pct. 6).
Ea a doua zi se miră, cum de firele sint rupte. Eminescu, o. i 79.
b.	după unele titluri care sînt considerate propoziţii interogative indirecte dependente de o regentă neexprimată :
Cum am învăţat romîneşte Cine a inventat telescopul
SEMNUL EXCLAMĂRII
487
SEMNUL EXCLAMĂRII
§ 1050. Semnul exclamării marchează grafic intonaţia propoziţiilor independente şi a frazelor exclamative sau a unui grup de cuvinte cu rol de propoziţie exclamativă.
De asemenea, semnul exclamării se pune după interjecţii şi vocative cînd se accentuează independenţa lor.
Se pune semnul exclamării:
1.	la sfîrşitul unei propoziţii exclamative :
Aşa să am parte de ochii mei! Caragiale, o. ii 208.
Ce minune! Ce bucurie pe mine! Delavrancea, h. t. 123.
Destul! strigă Lăpuşneanu, nu te mai boci ca o muiere! Negruzzi, s. i 155.	’
La Peleş! şi mai iute! Caragiale, o. ii 130.
2.	la sfîrşitul unei fraze în care există o principală exclamativă, atunci cînd pînă la sfîrşit nu se pierde complet tonul exclamativ :
Ce comoară de frumuseţi doarme îngropată în poeziile poporului nostru, şi bieţii băieţi habar n-au cîte cunoştinţi ar putea ieşi de-acolo. Vlahuţă, d. 48.
Zdrobiţi orînduiala cea crudă şi nedreaptă,
Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!
Atunci cînd după moarte răsplata nu v-aşteaptă,
Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,
Egală fiecare şi să trăim ca fraţi! Eminescu, o. i 60.
Cib servaţie. Uneori se pune punct la sfîrşitul unei fraze formate dintr-o propoziţie exclamativă urmată de mai multe propoziţii subordonate dacă pînă la sfîrşitul frazei se pierde tonul exclamativ (vezi şi § 1047).
E tragedîe-nălţătoure Ctnd biruiţi oştenii mor,
Dar sint eroi de epopee
Ctnd braţul li-e biruitor. COSBPC, p. I 194.
3.	la sfîrşitul unor cuvinte exclamative incidente sau a unor propoziţii exclamative incidente :
într-o seară boierul, zărind cîţiva inşi care se pitulaseră pe lîngă uluci, ca să asculte frumoasele melodii ale junei diletante, s-a zbîrlit de gelozie; şi cînd a doua zi jtînăra femeie s-a trezit, nenorocita!... a găsit clavirul spart în bucăţi. Ghica, s. 65.
Iar Caraiman... — apoi las pe el! — Credeai că-i apucat de friguri. Sadoveanu, o. i 236.^	*
4.	după interjecţii,1 cînd acestea au rol independent:
Ei! acuma, unde mergem? îl întreabă Costică. Caragiale, o. ii 215. Hura! strigară toţi. Negruzzi, s. i 74.
Cînd o propoziţie exclamativă începe cu o interjecţie, se pune semnul exclamării atît după interjecţie, cît şi la sfîrşitul propoziţiei atunci cînd interjecţia este independentă de propoziţia care urmează :
Ah! garafa pîntecoasă doar de sfeşnic mai e bună! Eminescu,
O.	I 46.	’
488
PUNCTUAŢIA
Vai ! de ce n-am înţeles că viaţa mi-i dată s-o trăiesc şi tinereţa şi frumuseţa ca să mă bucur de ele! Sadoveanu, o. iii 521.
Cînd se repetă o interjecţie şi fiecare element al repetiţiei este independent, despărţit de ceea ce-1 precedă printr-o pauză, se pune semnul exclamării după fiecare interjecţie :
A! a! a! mi-a scos alta! Măsea nevinovată. Caragiale, o. vi 204.
Cînd se repetă interjecţii diferite se pune semnul exclamării după fiecare, pentru a se accentua independenţa lor:
N-apuc să răspuns, domnule, şi şart! part! trosc ! pleosc ! patru palme: îmi turteşte pălăria şi mi-o aruncă cît colo. Caragiale, o. vi 202.
Cînd interjecţiile repetate apar ca o unitate, semnul exclamării se pune numai după cea din urmă, iar ele se despart prin virgulă :
Bre, bre, bre!pînă ce nu-i trînti, nu-i trăsni şi nu-i batjocori, nu-î chip. Sadoveanu, o. iv 381.	’
Vai, vai ! Omule ! vai, vai! Lişcule ! Cu toţi învoitorii se poartă boier Gogu aşa? Stancu, dul. 205.	*	’
Observaţie. Uneori interjecţia formează o unitate cu restul propoziţiei şi atunci după ea se pune virgulă. (Vezi § 1053.)
5.	după vocative, cînd sînt exclamative :
Guraliuc! mugi înăbuşit Florescu; eu îmi bat gura si el doarme! Sadoveanu, o. ii 359.	'	’
Observaţie. Se poate pune semnul exclamării după fiecare vocativ dintr-o serie cînd se află in fruntea unui discurs, apel sau manifest : Domnilor !., .Onorabili cetăţeni !.. . Fraţilor!.., (pltnsul tl îneacă). Iertaţi-mă, fraţilor, dacă stnt mişcat. CakagiaXE, o. vi 141.
în mod obişnuit vocativul [se izolează de restul frazei prin virgulă. (Vezi § 1053.)
§ 1051. După propoziţiile interogative exclamative se pune semnul întrebării însoţit de semnul exclamării. (Vezi § 1048.)
Pentru a marca intensitatea exclamaţiei se folosesc uneori mai multe semne de exclamaţie :
—	Mişule!... Mişule!!... Mişule!!!
—	A adormit! zice cucoana. Caragiale, o. ii 111.
Observaţie. Uneori semnul exclamării (adesea însoţit de cel al întrebării) redă lntr-un dialog mimica din vorbire. (Vezi şi § 1048.)
—	S-a găsit tn plus un pol de aur romlnesc din 70, învelit tntr-o foiţă de ţigară.
—	!!
— Trebuie să mergem la Morgă să-l vedem. Cabagiale. o. ii 67.
VIEGULA
§ 1052. Virgula delimitează grafic unele părţi de propoziţie în cadrul propoziţiei, unele propoziţii în cadrul frazei, cuvintele şi construcţiile incidente, servind la despărţirea frazei în elementele ei constitutive, in legătură cu această funcţiune gramaticală a virgulei se pot stabili unele reguli precise — bazate pe felul înlănţuirii logice a ideilor în succe-
FOLOSIREA VIRGULEI IN PROPOZIŢIE
489
siunea lor — care arată cînd e obligatorie şi cînd nu e îngăduită folosirea virgulei.
Virgula marchează grafic anumite pauze scurte, făcute în cursul rostirii unei propoziţii sau fraze, ori de cîte ori marcarea lor e considerată necesară de către autor. Asemenea pauze sînt folosite în mod intenţionat în două situaţii:
a.	pentru a grupa la un loc cuvintele şi grupurile de cuvinte care formează unităţi de înţeles şi a le despărţi, în felul acesta, de restul frazei sau al propoziţiei;
b.	pentru a atrage atenţia în mod deosebit asupra unor cuvinte, prin despărţirea lor de restul frazei sau al propoziţiei.
Virgula serveşte astfel, ca şi alte semne de punctuaţie, la redarea grafică a pauzelor şi a intonaţiei.
FOLOSIREA VIRGULEI IN PROPOZIŢIE
§ 1053. Se pune virgulă între părţi de propoziţie coordonate de acelaşi fel (urmate sau nu de determinări) legate prin juxtapunere :
a.	subiecte :
Bar atuncea greieri, şoareci,
Cu uşor-măruntul mers,
Readuc melancolia-mi,
Iară ea se face vers. Eminescu, o. i 106.
Chipul rumen, gura fragedă, apele ochilor şi focul părului spuneau atita frumuseţe cutezătoare şi iritantă. Galaction, o. i 133—134.
b.	nume predicative :
Băiatul era frumos, vorbăreţ, purtat prin lume. Sadoveanu, o. vii 222.
Sala era naltă, susţinută do stîlpi şi de arcuri. Eminescu, n. 6.
c.	atribute :
Ascundeam în mine o viaţă, străină celorlalţi, blîndă, frumoasă, neînţeleasă. Delavrancea, h. t. 171.
Be-aş avea şi eu o floare
Mîndră, dulce, răpitoare
Ca şi florile din mai. Eminescu, o. i 2.
d.	complemente (directe, indirecte, de agent, circumstanţiale): Beodat-aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scînduri. Eminescu, o. i 119.
Şi junimea generoase, domnişoarelor ce scapăr Le arăt că lumea vis e. Eminescu, o. i 48.
Si din neguri, dintre codri, tremurînd s-arată luna. Eminescu, O. I 148.
Acum, în mijlocul nopţii îşi scuturau dureroasele lor lanţuri. Odobescu, s. i 67.	’	’
Păşea iute, mărunt, uşor, ca un şoarice. Delavrancea, h. t. 99. Nu se despart prin virgulă părţile de propoziţie coordonate legate prin conjuncţia copulativă şi (cu excepţia lui şi adverbial), prin locu-
490
PUNCTUAŢIA
ţiunea copulativă şi cu, prin prepoziţia cu (împreună cu) ori prin conjuncţiile disjunctive sau şi ori nefolosite la primul termen:
Flăcăii şi fetele începeau a veni dinspre Broşteni, chiuind şi ţipînd prin umbra livezilor. Sadoveanu, o. i 96.	’
Gîfîie, scoţînd pe gură şi pe nas aburi albi şi groşi ce-i cărunţesc părul şi genele. Delavrancea, s. 33.	’	’
Iedul cel mare şi cu cel mijlociu dau prin băt de obraznici ce erau. Creangă, p. 19.	’
Nu mai ţin minte care şcoli sau care şcoală filozofică din vechime se întreba şi discuta dacă femeia are sau nu un suflet. Galaction, o. i 96. Se despart prin virgulă părţile de propoziţie coordonate :
a.	copulative, cînd sînt legate prin şi adverbial, nici, nu numai... ci (dar) şi, atît... cît şi, precum şi :
Se pregătesc ca într-o „şcoală” pentru alte lupte mai mari ce îi aşteaptă, cu o naţie şi mai barbară, şi mai puternică. Bălcescu, o. ii 12.
Neavînd femeie, nici copii... a închinat toată averea sa Mănăstirii Neamţului. Creangă, a. 21.
b.	adversative :
Împăratul-Verăe nu avea feciori, ci numai fete. Creangă, p. 183. Mare de inimă, iar de gură şi mai mare. Creangă, a. 134.
Era un bărbat nu prea înalt, insă lat în spete. Sadoveanu, o. xviii 43.
c.	disjunctive propriu-zise sau apropiate de copulative cînd conjuncţia precedă şi primul termen :
Adu-l ori viu, ori mort.
d.	conclusive :
Bacă aţi accepta eventual prezidenţia Senatului, deci a Constituantei? Camil Petrescu, t. i 23.	’
Nu se desparte prin virgulă subiectul de predicat:
Manoilă se uita la gura ei cu admiraţie. Sadoveanu, o. iv 595. Unii mai poznaşi îmi zvîrleau cîte o glumă. Sadoveanu, o. ii 480. Cîinele care latră nu muşcă.
Observaţie. Cînd subiectul e despărţit însă de predicat printr-o intercalare, atunci se pune virgulă :	'
Grigore, abia stăptnindu-şi revolta, întrerupse vehement pe arendaş. Rebbeanu, b. i 40.
în locul unui verb subînţeles, se poate pune virgulă :
Adesea puse alături, caietul lui ai fi zis că este modelul de caligrafie tipărit, iar modelul de caligrafie, scris de mînă. Caragiale, o. ii 68.
Atributele izolate se despart prin virgulă de substantivul pe care-1 determină (şi de restul frazei) :
Zeus, feciorul lui Cronos, făcu semn din sprinceană că primeşte. Odobescu, s. iii 291.	’
Atributele neizolate (de identificare şi de calificare) nu se despart prin virgulă de substantivul pe care-1 determină:
Să sărim în luntrea mică
îngînaţi de glas de ape. Eminescu, o. i 74.
FOLOSIREA VIRGULEI ÎN PROPOZIŢIE
491
Complementele directe şi indirecte aşezate imediat după predicat nu se despart prin virgulă:
M, cu ochii, caută vînatul. Odobescu, s. iii 17.
Marin isprâvnicelul s-apropie încetişor de tata. Ghica, s. 236. Cînd un complement direct sau indirect e aşezat înaintea predicatului, el se desparte sau nu prin virgulă după gradul legăturii cu elementul regent:
Pe Bologa, întunericul îl zgudui. Rebreanu, p. s. 86,
dar :
Pe-ai casei încep a-i vedea ca prin ceaţă. Stancu, d. 128.
Solului nu i se taie capul, zise Spancioc. Negruzzi, s. i 139. Complementele circumstanţiale aşezate între subiect (însoţit sau nu de determinări) şi predicat se despart prin virgule numai cînd subiectul e aşezat înainte de predicat:
Povestea bătrînă, în măreţia codrului, aduce înfiorări pe chipurile lor trudite. Sadoveanu, o. i 38.
Cînd subiectul e aşezat după predicat, complementul circumstanţial se încadrează între virgule atunci cînd e mai puţin legat de elementul regent sau atunci cînd autorul vrea să-l detaşeze pentru a insista asupra lui:
S-au urcat pe spinările noastre cîţiva. Stancu, d. 110.
A ars repede curtea boierească. Stancu, d. 111.
A venit, pe neaşteptate, toamna.
Complementele circumstanţiale aşezate la începutul unei propoziţii (inclusiv cele aşezate după o conjuncţie subordonatoare) se despart prin virgulă, cînd nu constituie un element esenţial în frază :
La otel Mazăre, i se spune că n-a fost odaie goală. Caragiale, o. ii 3. La sfîrşitul lui mai, Stanciu încarcă-ntr-o căruţă două sute de oca de cireşe. Ylahuţă, f. r. 149.
Şi iată cum, mulţămită atotputerniciei făcătoare de minuni a prosopului meu, ieşii din o neaşteptată şi grea încurcătură. Hogaş, DR. I 219.	’	’	’
Dar :
într-una din acele cîrciumi petreceau cu lăutari la vreo 10 negustori. Galaction, o. i 262.
De douăzeci şi şase de ani şi-a părăsit neamurile şi nu s-a mai întors la ele. Sadoveanu, o. x 529. ’	’
Complementele circumstanţiale aşezate după predicat nu se despart de obicei prin virgulă de acesta :
Animalul se apropiase fără zgomot de noi şi făcuse ocolul săniei. Sadoveanu, o. iv 477.	’
Construcţiile gerunziale şi participiale, cu sau fără determinări, aşezate la începutul frazei, se despart de obicei prin virgulă :
Fiind mediocru şi ca învăţătură şi ca inteligenţă, n-a putut să izbutească. Galaction, o. i 113.
Ajuns calfă la găitănărie, vorbea frumos şi cu patimă în mijlocul tovarăşilor săi. Delavrancea, h. t. 16.
492
PUNCTUAŢIA
Conjuncţia însă şi adverbele deci şi totuşi aşezate în interiorul unei propoziţii în general nu se despart prin virgule :
Din partea însă a familiei domneşti, Cantacuzenul întîmpină o mult mai vie împotrivire. Odobescu, s. i 151.
8-au sculat deci împăratul şi împărăteasa. . . si s-au dus la unchiaş acasă. Ispirescu, l. 1.	’	’	’
Aş fi vrut totuşi să spun şi eu, două vorbe. Camil Petrescu, u. n. 10.
Adverbul aşadar şi locuţiunea adverbială prin urmare aşezate în interiorul unei propoziţii, în general, se despart prin virgule :
Sîmbătă, aşadar, de la amiazi, amîndouă aceste doamne încep să se pregătească de plecare. Caragiale, o. ii 1.
Trebuie, prin urmare, prealabil să fiu informat despre ce fel de vreme e pe la Dv. Caragiale, o. vii 31.
Se pune virgulă după adverbele de afirmaţie şi de negaţie şi după cele predicative incidente, eînd acestea sînt echivalente ale unei propoziţii:
Mitrea dădu din cap mirat. Da, auzise. Sadoveanu, o. xvii 222.
Nu, nu mai fac. Caragiale, o. vi 30.
Desigur, e amorezat. Delavrancea, h. t. 186.
Conversaţia căzu, fireşte, asupra întîmplărilor zilei. Negruzzi, s. i 293.
Observaţie. Dacă după un adverb predicativ urmează o propoziţie subiectivă introdusă prin că, folosirea virgulei nu mai este Îngăduită :
Desigur că normele sînt o adaptare a speciei, au de scop, in ultimă analiză, să prezerve via(a tn lungime. IBKĂileanu, s. 184.
Se despart prin virgule de restul frazei substantivele în cazul vocativ :
Domnule, te-am rugat să fii bun să nu-mi mai zid vorba asta. Caragiale, o. vi 26.
Fii cuminte, Cocor, şi aşteaptă; aşa-ţi porunceşte Castaflora. Sadoveanu, o. xvii 277.	’	’	’ ’	’
Frumos meşteşug este meşteşugul dumitale, nene Floriene! Caragiale, O. ii 137.	’	’ ’
Pentru folosirea semnului exclamării după vocative, vezi § 1050 pct. 5. Se despart prin virgulă de restul frazei interjecţiile :
Ah, aş vrea să cadă o stîncă din peretele ăsta al defileului... Camil Petrescu, u. n. 239.
Eh, cărţile... cărţile astea ţi-au năucit capul! Camilar, n. ii 214. După interjecţii se poate pune şi semnul exclamării (vezi § 1050 pct. 4).
Cînd interjecţiile sînt urmate de un vocativ cu care formează, în rostire, o unitate, nu se despart prin virgulă de vocativ :
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ţi încerci norocul. Eminescu, o. i 174.
Du-te, măi băiete. Sadoveanu, o. i 44.
FOLOSIREA VIRGULEI IN FRAZA
493
Interjecţia ia nu se desparte de verbul următor, cu care formează o unitate :
Ia lasă-mâ încolo, măi omule; pesemne tu ai să mă înveţi pe mine ce-i plugăriaf Creangă, p. 160.
Ia ieşi pîn-afară. Teodorescu, p. p. 18.
Se despart prin virgulă de restul propoziţiei cuvintele şi construcţiile incidente :
Subt influinţele mahometane şi veneţiane şi chiar, poate, sub clima ... nordică. Odobescu, s. i 389.	’	’
FOLOSIREA VIRGULEI ÎN FRAZĂ
§ 1054.	A. Coordonarea
Se despart prin virgulă :
1.	Propoziţiile coordonate juxtapuse determinate sau nu de alte propoziţii:
S-a sculat binişor, a strîns cîtă drojdie se mai găsea pe fundul lăzii, s-a dat jos la grajd. Caragiale, o. ii 232.
Mi-ai făcut un bine, ţi l-am făcut şi eu. Eminescu, n. 20.
2.	Coordonatele legate prin conjuncţii:
a.	copulative cînd sînt legate prin şi adverbial, iar, nici, nu numai .. .ci (dar) şi :
Soarele de primăvară pîrjolise cu putere, iar subt straşina codrului căldura prindea a se potoli. Sadoveanu, o. xviii 28.
Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe. Eminescu, o. i 173.
b.	adversative (inclusiv şi adversativ):
I se părea că nu fuge, ci cade din înaltul ceriului. Eminescu, n. 23.
Carevasăzică să intri dumneata în casă la mine cu pumnalul, cu toporul, cu conspiraţii, cu comploturi şi asasinaturi, şi eu să stau cu mîinile în şolduri. Caragiale, o. ii 57.
c.	disjunctive, cînd conjuncţia apare şi la prima propoziţie :
Nu ştiu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. Creangă, p. 24.
Sau că strada aceea nu mai este, sau că amintirea mea a strămutat-o într-o lume ireală. Galaction, o. i 503.
d.	conclusive :
E vreme frumoasă, deci mergem la plimbare.
£Tu se despart prin virgulă coordonatele legate prin conjuncţia copulativă şi sau prin conjuncţiile disjunctive sau şi ori nefolosite şi în prima propoziţie :
în vaduri ape repezi curg
Şi vuiet dau în cale. Coşbuc, P. I 191.
Spuie-ţi morţii din mormînt
De sînt eu om sau nu sînt! Alecsandri, p. ii 25.
494
PUNCTUAŢIA
Se despart însă prin virgulă grupările de mai multe propoziţii coordonate, care încep toate cu conjuncţia copulativă şi. Bepetarea conjuncţiei sugerează succesiunea neîntreruptă a evenimentelor povestite, în asemenea situaţii folosirea virgulei este corectă, întrucît atrage atenţia asupra unei intonaţii caracteristice :	’
Şi de drag te-as semăna,
Şi cu drag te-aş secera,
Şi te-aş face stog în prag,
Şi te-aş îmblăti cu drag,
Şi te-aş cerne prin sprîncene,
Şi te-aş frămînta-n inele,
Şi te-aş da inimei mele. JarnIk-BîRSEANU, d. 8.
B. Subordonarea
I.	Prin juxtapunere.
Propoziţiile subordonate juxtapuse se despart de obicei prin virgulă de regenta lor :
Plugurile intră-n sat,
Nevestele zac în pat. ant. lit. pop. i 121.
Urască-l cei fără de lege,
Ce-i pasă lui de ura lor. Eminescu, o. i 126.
Ai carte, ai parte.
II.	Prin conjuncţii.
1.	Propoziţiile subiective şi predicative nu se despart de regentă prin virgulă, indiferent de locul lor faţă de regentă :
Ar rîde cine i-ar şti aceste gînduri. Macedonski, o. iii 28.
înţelegerea a fost să ne aştepte la drumul Păstrăvenilor. Sado-VEANU, O. XVIII 28.
Ce simţea era că ... va intra intr-un necunoscut prăpăstios.
Macedonski, o. iii 22.
2.	Propoziţiile atributive neizolate (de identificare, de calificare şi circumstanţiale) nu se despart prin virgulă de cuvîntul (sau de grupul de cuvinte) pe care-1 determină:
Btrînse mai bine chinga care-i ţinea braţul legat la chimir şi nu răspunse. Sadoveanu, o. vii 162.
Atributivele izolate (circumstanţiale şi descriptive) se despart prin virgulă de cuvîntul pe care-1 determină :
Umbla din cetate în cetate, întrebînd... de cea mai frumoasă fecioară, despre care au prorocit vracii. Sadoveanu, o. xii 90.
Avea o traistă aninată de gît, în care îşi agonisea pomenile pentru hrană. Sadoveanu, o. xii 106.
3.	Propoziţiile completive directe şi indirecte se despart de obicei prin virgulă cînd sînt aşezate înaintea regentei:
Ce ştiu, nu vreau să ţin secret. Coşbuc, B, i. 61.
Cui e obişnuit cu mersul trenurilor, o oprire în afară de cele • prevăzuse în itinerar îi dă de gîndit. Caragiale, o. i 294.
FOLOSIREA VIRGULEI IN FRAZA
495
Completivele directe şi indirecte aşezate după regentă nu se despart prin virgulă :
Familia Georgescu ştia perfect ce are să facă pas cu pas şi mi-nută cu minută. Caragiale, o. ii 3.
Cu durerea asta sînt incapabil să scriu un rînd măcar. Caragiale, o. îl 181.
4.	Propoziţia circumstanţială de loc se desparte prin virgulă cînd e aşezată înaintea regentei şi cînd nu e considerată ca un element esenţial în frază :
Unde nu gîndeşti, acolo-l găseşti. Alecsandri, t. 358.
Cînd a început iapa a fugi, unde pica nuca, pica şi din Talpa iadului bucăţica. Creangă, p. 101.
Unde m-ai trimis mă duc (subînţeles nu în altă parte).
Propoziţia de loc aşezată după regentă nu se desparte prin virgulă :
Au început... a-i zice cu asprime să se ducă unde ştie. Creangă, p. 89.
5.	Propoziţia circumstanţială de timp aşezată înaintea regentei se desparte prin virgulă cînd nu constituie un element esenţial în frază :
După ce ieşi din spital, începu a rătăci iar pe uliţi. Sadoveanu, o. iii 410.
Circumstanţiala de timp aşezată după regentă nu se desparte de obicei prin virgulă :
Frica i se risipi cînd îi văzu aşa, înspăimîntător de trişti şi de singuri. Sadoveanu, o. vii 447.
Cînd propoziţia temporală e aşezată imediat după o regentă care cuprinde un complement circumstanţial sau după altă propoziţie circumstanţială, ea se desparte prin virgulă:
L-am observat de departe, pe cînd eram în dreptul cofetăriei. Sadoveanu, o. viii 439.
6.	Propoziţia cauzală, indiferent de poziţia ei faţă de regentă, se desparte, de obicei, prin virgulă :
Pentru că n-ai înţeles, iacătă viu eu, duhovnicul, la tine şi mă spovedesc ţie. Caragiale, o. i 49.
La toată lumea plăcea, fiindcă era om deştept şi blînd. Caragiale, o. ii 223.
Totuşi cînd se insistă asupra cauzalei, vorbitorul vrînd să arate că ea este elementul esenţial care justifică acţiunea din regentă, cauzala nu se desparte prin virgulă, indiferent de locul ei faţă de regentă :
N-a venit pentru că n-a avut bani de drum (numai pentru acest motiv n-a venit).
Pentru că n-a avut bani de drum n-a venit (nu pentru alt motiv).
7.	Propoziţia finală aşezată înaintea regentei se desparte de obicei prin virgulă de aceasta :
Pentru ca iarăşi să-i împace, îi cioplea Antiţei o păpuşă şi-i făcea lui Toderică o morişcă de vînt ori un arc lui Mărian. Slavici, n. i 53.
Ca să ajungem la epoca instituirii ei, trebuie să suim pînă aproape de leagănul bisericii. Caragiale, o. ii 174.	’
496
PUNCTUAŢIA
Propoziţia finală aşezată după regentă se desparte prin virgulă numai atunci cînd autorul vrea să arate că ea nu este un element esenţial în frază :	’
Se duce drept la frate-său, ca să-i ducă bucuria. Creangă, p. 44.
Nu era ziuă, în care... să nu fi mers măcar de zece ori la straturi, pentru ca să vadă dacă nu erau răsărite seminţele. Slavici, n. i 22, dar:	’
Veniseră la Călifar ca să-i procopsească. Galaction, o. i 44.
Şi reintră în cupeu trăgînă uşa cu multă băgare de seamă ca Să nu deranjeze pe negustor. Caragiale, o. i 201.
Se duce la pădure să-şi aducă un car de lemne. Creangă, p. 143.
Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei. Eminescu, o. i 115.
Propoziţiile finale introduse prin conjuncţia de nu se despart prin virgulă :
în toate zilele se ducea el la un puţ de aducea apă pentru casă. ÎSPIRESCU, L. 386.	’
8.	Propoziţia circumstanţială de mod se desparte prin virgulă de regenta ei — indiferent de locul pe care-1 ocupă — atunci cînd nu e considerată de autor ca un element esenţial în frază:
Fără să se turbure cit de cit de neajunsuri, Pândele călca întîia oară pe calea cunoştinţelor înalte. Macedonski, o. iii 57.
Copacii Cişmigiului, cît şi casele de pe uliţele din vale, spărgeau întunerecul cu înfăţişarea lor, după cum bătea vîntul. Macedonski, o. iii 56.	’
Ca şi cum ar fi lunecat înadins pe lingă punctul meu de întrebare, se plecă în mod foarte firesc. Hogaş, dr. i 224.
Buduleasa era nerăbdătoare, ca şi cînd ar fi stat pe spini şi pe jeratic. Slavici, o. i 83, dar:
Cum ai vrut tu s-a întîmplat (subînţeles : nu cum am vrut eu).
Fugi cît poţi de repede. Camilar, n. ii 61.
9.	Propoziţia consecutivă se desparte de obicei prin virgulă de regentă :
F atît de rea, încît nimeni nu calcă pe moşia ei. Ispirescu, l. 4.
I-oi face eu cumătrului una, de şi-o muşca labele. Creangă, p. 29.
Totuşi, cînd se insistă asupra consecutivei, ea nu se desparte prin virgulă :
Perspectiva e tristă şi eu te iubesc prea mult pentru ca să nu cerc tot în lume spre a te feri de un asemine viitor. Alecsandri, pr. 288.
De asemenea consecutiva aşezată imediat după predicatul regentei şi introdusă prin conjuncţia de nu se desparte prin virgulă :
Cloncănirile deznădăjduite ale cloştelor răsunau de luau auzul. Ma-CEDONSKI, O. III 50.	’
10.	Propoziţia concesivă se desparte întotdeauna prin virgulă, indiferent de poziţia ei faţă de regentă :
Cu toate că întunericul s-a lăsat deplin, domnişoara vede. Sado-VEANU, O. I 669.	’
PUNCTUL ŞI VIRGULA
497
în casa unui prietin eu am să mă aşez, chiar dacă nu mă pofteşte nimeni. Sadoveanu, o. x 561.	’
11.	Propoziţia condiţională se desparte prin virgulă cînd nu e considerată de autor ca un element esenţial în frază :
Aş fi ajuns cu înghiţitul la capătul celalt al năfrămii, dacă nu mă oprea la timp măruntul meu călugăr. Hogaş, dr. i 233.
12.	Propoziţiile circumstanţiale opoziţionale se despart prin virgulă de regenta lor :
Află că fiul se îndeletniceşte cu mofturi, în loc să înveţe carte. Caragiale, o. v 323.	’
în timp ce vremea frumoasă mă dispune, ploaia mă face melancolic.
13.	Propoziţia cumulativă sg desparte prin virgulă de regenta ei: Pe lîngă că era curat, apoi obişnuia să se îmbrace foarte elegant.
Caragiale, o. i 307.
14.	Propoziţia circumstanţială instrumentală nu se desparte de obicei prin virgulă de regenta ei:
Cu ce arde acolo ştiu c-ar fi trăit boiereşte un an de zile tot satul. Rebreanu, r. ii 109.	’
Nu se lasă pînă ce nu găseşte un buştihan putregăios, îl scobeşte cu ce poate şi-i face urdiniş. Creangă, p. 238.	’
15.	Propoziţiile circumstanţiale sociative şi de relaţie în general nu se despart prin virgulă :
Fugeau toţi în toate părţile cu ce apuca a lua. Ghica, s. 319. Regiunea pare săracă pentru cine vine de la şes.
16.	Propoziţiile intercalate, izolate, se pun între virgule :
Din acea vreme povestea el multe, cînd avea chef, despre drumuri lungi prin ţări străine, despre bătălii sîngeroase şi despre petreceri mari. Sadoveanu, o. iii 477.	’	’
în cap mergeau, ca să deschidă drumul, dorobanţii cu gîrbace. Odobescu, s. i 73.
17.	Propoziţiile incidente de orice fel se despart prin virgule :
Eu, zicea Radu, voi să arăt că acest tînăr, înzestrat de talent, îşi merită soarta. Vlahuţă, n. 56.	’
—	Ia citeşte-mi-o şi mie, zise Grigoriţă cum stătea cu faţa-n sus şi căsca, să văd ce prostie ai scris. Hogaş, dr. ii 27.
—	Am să-l trimet, răspunse ea scurt. Hogaş, dr. ii 80.
PUNCTUL ŞI VIRGULA
§ 1055. Punctul şi virgula marchează de obicei o pauză mai mare decît cea redată prin virgulă. Punctul şi virgula este mai mult un mijloc stilistic decît gramatical şi folosirea lui depinde de preferinţa celui care scrie. El poate fi înlocuit fie prin punct, fie prin virgulă, fie, mai rar, prin două puncte.
498
PUNCTUAŢIA
Punctul şi virgula desparte, în cadrul unei fraze, grupuri de propoziţii sau propoziţii independente :
A fost o zarvă cum nu s-a mai pomenit la Costeşti de la vremea cină au dat nohaii. Ca şi atuncea au ieşit femeile cu cociorvele aprinse; unele au apucat furcile; dulăii s-au înşurubat pe sub porţi; buhaiul lui Frunză a prins a boncălui, împungînd c-un corn în pămînt şi s-a luat după năvrapul cu strai roş; oştenii domneşti şi cei împărăteşti nu s-au mai putut căţăra pe cai. Sadoveanu, o. xviii 220.	.
Adesea punctul şi virgula marchează construcţii simetrice, despăr-ţind propoziţii lungi sau grupuri de propoziţii similare :
Tată-său iar l-a luat, el iar a fugit; l-a închis în casă, el a sărit pe fereastră; l-a închis în pivniţă, el a spart uşa. Ghica, s. 242.
Spui de una o vorbă bună, superi pe alta; spui rău de alta, atunci nu mai poţi pretinde că eşti om galant; insişti cu deosebire asupra uneia, dai loc la bănuieli; neglijezi pe vreuna, îi inspiri o ură primejdioasă. Cara-GIALE, O. I 208.
Cînd punea mîna pe plug trosneau coarnele; cînd da cu sapa intra cu muchie cu tot; coasa în mîinile lui rădea ca briciul; finul cădeapale-pale şi din fitece pală făceai un snop. Delavrancea, s. 18.
Cu toate că dorinţa de a avea aproape fiinţa iubită, cînd tristeţa naturii face pe om să se simtă mai singur, poate s-o aibă oricine; cu toate că „paserile” (= „rîndunelele',‘>) apar la Eminescu abia în ultima redactare a poeziei sale (a cincea); totuşi forma strofei sale, acel „De ce nu-mi vii” ca concluzie a sosirii toamnei, figurată prin căderea frunzelor şi plecarea paserilor, e un argument destul de valabil ca să admitem că Eminescu a cunoscut cîntecul unguresc (de la vreun ardelean) şis-a inspirat de el pentru prima strofă. Ibrăileanu, st. 220.
§ 1056. Punctul şi vigula desparte uneori propoziţii coordonate între ele sau o subordonată de regenta ei :
Pentru atîta încredere, nu am cum să-ţi mulţumesc; dar, teamă mi-e că, acordîndu-mi mie o aşa amicală şi linguşitoare precădere, n-ai nimerit tocmai bine, o iscusite vînâtorule! Odobescu, s. iii 9.
Preoteasa... se uita cînd la popă, cînd la străin, şi clătina nedumerită din cap; însă în ochii ei căprii, umbriţi de gene lungi, pe faţa ei rumănă şi blajină, se citea mulţămirea după atîta aşteptare şi îngrijorare. Sadoveanu, o. i 521.	’	’	’
Pe lîngă acestea, mai avea strînse şi părăluţe albe pentru zile negre; căci lega paraua cu zece noduri şi tremura după ban. Creangă, p. 3.
Uneori punctul şi virgula separă în dialog adverbe de afirmaţie şi de negaţie sau unele adverbe de mod :
Nu; nu te las, pentru că te iubesc. Caragiale, o. vi 201.
— Bine; dar s-au recreat... au petrecut... Caragiale, o. ii 211. § 1057. Adesea în redarea vorbirii directe punctul şi virgula desparte o propoziţie incidenţă în care se dau indicaţii asupra celui care vorbeşte : Dă, cuconaşule, zise feciorul boieresc ridicînd clin umeri; parcă pot să ştiu? Sadoveanu, o. iv 600.
DOUĂ PUNCTE
499
DOUĂ PUNCTE
§ 1058. Semnul numit două puncte anunţă vorbirea directă sau o enumerare, o explicaţie, o concluzie, marcînd o pauză în general mai mică decît cea indicată prin punct.
Două puncte apar :
1.	în urma cuvîntului de declaraţie care anunţă vorbirea directă, citarea unui text :
Ziceau ei:
— Acolo se coace ăl mai bun grîu al ciocoiului. Sadoveanu, o. XVII
169.
în minutul acesta, strigătul: „Foc! dăm foc la mănăstire". . . . repetat de mai multe sute de glasuri, făcu pe călugări să-şi piardă cu, totul minţile. Odobescu, s. i 90.
Ce să facă Harap-Alb? Stă el oleacă şi se sfătuieşte cugindul:să trec peste dînsele, am să omor o mulţime; să dau prin apă, mă tem că m-oi îneca cu cal cu tot. Creangă, p. 237.
Vorba ceea: dă-ţi, popă, pintenii şi bate iapa cu călcăile. Creangă, p. 39.	’	'	a
Uneori apar înaintea citării unui text, ţinînd locul unui euvînt de declaraţie.
Observaţie. Se pun două puncte şi după cuvintele care anunţă reproducerea unor sunete :
Cineva bătuse de două ori foarte desluşit in cercevea: tac! tac! SCDOVEANU, o. ii 630.
2.	Cînd urmează o enumerare, explicaţie sau concluzie :
Iară copii n-avea dascălul Pintilie decît doi: o fată, pe care a măritat-o după Petrea Ţapului, şi pe Trandafir. Slavici, n. i 5.
Şi n-am fost slab şi nici fricos :
Pe opt ţi-i dam grămadă jos. Coşbuc, p. i 199.
Ea l-a privit lung şi a zîmbit răutăcios: părea a-l înţelege. Sado-veanu, o. XVII 174.	’
Cînd cuvintele sau propoziţiile care anunţă enumerarea sau explicaţia sînt mutate la sfîrşitul ei, se pun două puncte după enumerare sau explicaţie :
Un mintean negru cu găitane de fir, cioareci la fel, cu pajeri pe genunchi, o mantie scurtă pe umeri, cizme-nalte în picioare, cu pinteni de argint; la coapsă un paloş scurt şi drept şi-n mînă o ţurcă de samur cu surguci: iată îmbrăcămintea sa. Odobescu, s. i 112.
Uneori explicaţiile sau completările despărţite de regentă prin două puncte sînt alcătuite din apoziţii sau propoziţii apozitive, alteori din propoziţii cauzale :
Dar numai un lucru nu ştia hîrca: gîndul omului. Creangă, p. 96.
în mijlocul acestei bîiguieli un singur lucru era hotărît în gîndul lui: că trebuie să se încredinţeze dacă e ori nu un cazan cu comoară acolo. Slavici, o. i 318.
600
PUNCTUAŢIA
Veniţi: privighetoarea cîntă şi liliacul e-nf lovit! Macedonski, o. i 62.
în mod obişnuit se pun două puncte după cuvinte ca anume, de pildă, de exemplu, caracteristice pentru enumerări sau explicări:
! Superlativul relativ al unor adjective poate precede substantivul şi în limba vorbită. De exemplu: Aceasta este cea mai frumoasă rochie a mea. sg iii 172.
i Cele trei adjective pot fi aşezate oricum unele faţă de altele. De pildă: mocan tînăr, voinic, frumos sau mocan voinic, frumos, tînăr etc. SG III 167.
3.	în propoziţii nominale, marcînd locul verbului copulativ, sau în propoziţii în care predicatul este subînţeles, el fiind enunţat mai înainte :
Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră. Eminescu, o. i 35.
Pentru nota „rău''1 nu dădeai nimic; pentru „binişor": pîne, brînză, măsline. Delavrancea, h. t. 101.	’
i	SEMNELE CITĂRII (GHILIMELELE)
§ 1059. Semnele citării sau ghilimelele închid reproducerea unui text (cuvînt sau grup de cuvinte) în vorbire directă:
Feciorul de împărat deodată îşi opri armăsarul în loc şi în gura mare strigă aşa către soţii săi: „Măi fraţi! vedeţi colo drept în sus muchea naltă şi pleşuvă a Penţeleului; acolo am să mă duc, tot în fuga calului. Cine poate ţie-se după mine!" Odobescu, s. iii 178.
— Cum, toată viaţa ai să rămîi judecător de pace?
' Ce înţeles trist, sfîşietor, capătă unele vorbe cîteodată! „Toată viaţa?" în sufletul lui Dan aceste cuvinte cad cu un răsunet lugubru şi-l umplu de-o neînchipuită.jale şi disperare. Ylahuţă, d. 294.
închidea ochii, şi strecura printre dinţii albi şi mărunţi cîte un „ah !" care-i umplea pieptul. Delavrancea, s. 109.
Elevii mai vechi decît mine, adică repetenţii sau „babacii", cum le spuneam noi, generaţia tînâră, pretindeau că domnul Ciolac, chiar de la sosirea sa la catedra de matematici a gimnaziului nostru, duce tratative de însurătoare cu o moştenitoare bogată, fată a unui negustor „tot botoşenean şi tot armean". Sadoveanu, o. xviii 512.
Vorba romînului: „Nu e pentru cine se găteşte, ci pentru cine se nimereşte", Odobescu, s. iii 190.
" Iată ce scrie Caragiale (o. iii 78) despre oamenii fără talent:
. „Cea mai mare supărare ce un om poate face altuia e să-i tăgăduiască talentul cu care acesta se crede, pe nedrept, înzestrat. Niciodată cu lauda şi cu stima nu vei ajunge să mulţumeşti pe un om lipsit de talent atît cit îl poţi mîhni cu tăgăduirea sau nesocotirea talentului pe cave nu-l are. Un poet închipuit nu se va măguli atîta de aplauzele unanime ale cunoscătorilor, pe cît se va. irita de critica sau indiferenţa unui singur amator".
Se pun uneori între semnele citării titlurile operelor de literatură, de artă sau de ştiinţă, ale publicaţiilor, ale unor instituţii; aceste titluri
LINIA DE DIALOG ŞI DE PAUZA
50i
pot fi relevate în locul ghilimelelor şi prin caracterele diferite ale literelor (cursiv etc.) :	-
Biblioteci întregi s-au scris numai despre ,,HamletCaragiale, o. iii 13.	•
LINIA DE DIALOG ŞI DE PAUZĂ
§ 1060. Linia de dialog indică începutul vorbirii fiecărei persoane care ia parte la o convorbire, iar linia de pauză marchează, ca şi alte semne de punctuaţie, pauza dintre diferitele părţi ale propoziţiei, dintre propoziţii sau fraze.
’	§ 1061. Linia de dialog :
Unul dintre bătrîni întrebă pe ctitor:
—	Ce bani a lăsat ?
—	Un milion, răspunse ctitorul.	i
—	CU face un milion?
—	Un milion? De zece ori cîte o sută de mii.
—	Săracu Hagiu !
—	Dacă ar vedea el cum se cheltuieşte cu înmormîntarea lui...
—	Ar muri! răspunse unul din bătrîni. Delavrancea, ' h. t. 43.
§ 1062. Linia de pauză are în general funcţiunea parantezelor; ea
se foloseşte în interiorul propoziţiei sau al frazei pentru a delimita construcţiile incidente, intercalările sau unele atribute izolate (mai ales apo-ziţii). Uneori ea este însoţită de virgulă, de semnul întrebării sau al exclamării, alteori nu :
Eram aţîţat şi, — spun drept, — îmi era frică să mă culc. Sado-VEANU, O. I 97.	’
Statul nu plăteşte impiegaţii ca să facă beţii noaptea si ziua să zacă — uite ce prăpădit eşti ! — în loc să vie la datorie. Caragiale, o. i 160.
Le vedeam însă mereu înaintea ochilor şi le vedeam mai ales — cum le văd şi astăzi — primăvara, cînd înfloresc bujorii. Galaction, o. i 331;
Toate tipurile din comediile lui Caragiale — din cauza ocupaţiilor lor neserioase, adică fără legătură cu realităţile adevărate ale vieţii — sufăr de această goliciune de suflet. Ibrăileanu, s. 66.
Moşneagul nostru — Ilie Aldea a lui Ion — era om vechi. Sado-veanu, 6. iii 476.
Incidentele în care apare intervenţia autorului, în cursul vorbirii directe sau la sfîrşitul ei, apar despărţite fie prin virgule, fie prin linii de pauză:	.
Hotărît — îmi zisei eu — că acest diavol de Magda nu mă slăbeşte nici în lumea aceasta. Hogaş, dr. i 194.
Las că l-am prins — mormăi Briceag, pornind să tragă cu mai multă încredere. Bebreanu, i. i 25.
Linia de pauză marchează în unele construcţii lipsa predicatului verbal sau a verbului copulativ.
Plîngeri... revoltă — de prisos. Caragiale, o. i 27.	;
Religia — o frază de dînşii inventată
602
PUNCTUAŢIA
Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug. Eminescu, o. i 59.
Moara, — ca orice moară. Galaction, o. i 47.
Pe pod, morarul fereca piatra: Barbă sivă, sprîncene de muşchi uscat, nasul — cioc de cucitvaie. Galaction, o. i 47.
Linia de pânză, însoţită san nn de virgulă, se pnne nneori şi între coordonate juxtapuse (copulative sau adversative) :
Cînd dă să pună vraful pe masă, scapă pîntre deşte jos o hîrtiuţă mică îndoită. S-apleacă — o ridică — o priveşte lung — dă un ţipăt... Caragiale, o. i 160.	’	'
El luptă să scape — ea nu-l lasă. Caragiale, o. i 78.
PARANTEZELE
§ 1063. Parantezele rotunde arată un adaos în interiorul unei propoziţii sau al unei fraze.
Observaţie. Există şi paranteze drepte, care nu marchează legături gramaticale.
Parantezele cuprind o explicaţie, o precizare, un amănunt al propoziţiei sau frazei de care sînt legate. De aceea, parantezele au aceeaşi funcţiune ca linia de pauză sau virgula, cînd acestea închid comunicări care explică sau întregesc propoziţia sau fraza în interiorul căreia se află.
Parantezele pot închide fie un cuvînt sau un grup de cuvinte, fie o propoziţie sau o frază :
Ziua strălucea ca o zi de primăvară şi malurile Oltului amestecau verdele cu galbenul şi cu roşul (cireşilor) în fel şi fel de potriviri măiestre. Galaction, o. i 263.	’	’
Cu cîteva zile înainte de nuntă, dacă mirele şi mireasa erau de neam de boier, se făcea cherofilima (sărutare de mină). Ghica, s. 58.
Merserâ şi ziua a treia şi în seara acestei zile (după ce rătăciseră drumul şi nu-l mai găsiră decît o dadă cu Argeşul) urcară încet, încet pînă la Piteşti. Galaction, o. i 278.
Uneori explicaţia din paranteză este subtitlul unei lucrări :
Din durerile lumii (Nuvele). Vlahuţă, o. a. i 85.
§ 1064. Se pun între paranteze rotunde cuvintele sau propoziţiile incidente care exprimă atitudinea vorbitorului faţă de cele spuse mai înainte :
în sfîrşit, nu e numai un bărbat spiritual, inteligent şi umblat în lume (observi ce banală am devenit cu epitetele?), dar pare să fie om activ şi cu iniţiativă. Cez. Petrescu, î. ii 67.
L-am strîns încă o dată în braţe şi l-am lăsat să plece în fuga mare după o birjă şi un birjar, ai cărui cai semăna (sic) cu cutia. Caragiale, o. vii 526. ’
în piesele de teatru se dau în paranteze rotunde indicaţiile scenice :
Millo — (în parte) Nu cumva aş putea să-l angajez în trupa mea?... (tare) Domnule Servie°cu, pre cît înţeleg, ai dori să mergi la Bucureşti! Alecsandri, t. 865.	*	’
PUNCTELE DE SUSPENSIE
503
Cuvintele sau propoziţiile închise în paranteză pot fi independente din punct de vedere gramatical şi, în acest caz, cuprinsul parantezei se termină cu punct, semnul întrebării sau semnul exclamării sau pot face parte din aceeaşi propoziţie sau frază cu grupul sintactic pe care îl explică şi atunci semnele de punctuaţie indicate mai sus apar la sfîrşitul propoziţiei sau frazei (vezi § 1046).
PUNCTELE DE SUSPENSIE
§ 1065. Punctele de suspensie arată o pauză mare care marchează în general o întrerupere a şirului vorbirii.
întreruperea vorbirii se poate face după orice parte a propoziţiei sau frazei ca şi între propoziţii şi fraze, marcînd ritmul lent cu care vorbeşte cineva (datorită emoţiei, faptului că-şi caută cuvintele etc.) :
într-o zi... zăresc un străin cu surtuc de nankin şi cu picioarele goale... Figura lui nu-mi părea necunoscută... o privesc cu luare-aminte... Ce să văd?. .. Porojan!... Cine poate spune bucuria mea!... Tovarăşul meu de copilărie trăieşte!... Iată-l!... Iată-l plîngînd şi sărutîndu-mi mînile !... Nu ştiam ce să-i dau ca să-i fac mulţămire. Alecsandri, la Ghica, s. 640.	’	’
Se mişcă fata... clipeşte din ochi... îşi ridică mîna la frunte... îşi dă frumos părul într-o parte... zîmbeşte... se scoală... Caragiale, o. i 121.
Fu atunci iute mă răsucesc într-un picior, fac vro două sărituri mai potrivite, mă azvîrl peste gard de parcă nici nu l-am atins şi-mi pierd urma, ducîndu-mă acasă şi fiind foarte cuminte în ziua aceea,.. Dar mai îndeseară iaca si mos Vasile, cuvornicelul si paznicul si strigă pe tata la poartă. Creangă, a. 50.-	’	’	’
—	Domnule colonel, aduceţi-vă aminte... cînd se ţinea măcelarul după dumneavoastră. .. la grajd... de zicea că nu ne mai dă carne. Brăescu, V. A. 41.
Şi frumosu-i cînd se topesc omăturile şi rămîn lanurile verzi ca buraticul, şi se suie ciocîrlia la ceruri cîntînd .. . Curg din toate părţile pîraie . .. parcă-s de spumă... şi miroase nu ştiu cum... dulce... şi Alba de sub mine tremură de bucurie şi necheazâ. Sadoveanu, o. v 423.
§ 1066. întreruperea vorbirii poate fi momentană, vorbitorul con-tinuînd apoi comunicarea (ca în exemplele de mai sus), sau definitivă cînd vorbitorul lasă să se subînţeleagă ceea ce a vrut să spună sau cînd este întrerupt de altcineva (vezi § 944) :
Şi-i arată pumnul cu grenada:
—	Ascunde-te... că de nu.... Camilar, n. i 58.
—	Ba să nu te mai amesteci, Ionel, şi să-ţi vezi de necazuri, că avem destule, că pe urmă iar o să zică boierii că ţii partea oamenilor şi o să te asuprească şi iar...
—	Bine, bine, lâsaţi-mă-n pace acuma! Rebreanu, r. i 102.
§ 1067. Punctele de suspensie marchează şi o vorbire incoerentă :
... Arta este, cum am putea zice mai bine? este încercarea spiritului omenesc de a satisface o mare nevoie a spiritului omenesc... care are nevoie,
5C4
PUNCTUAŢIA
pentru a fi satisfăcut, ăe o satisfacere tot din partea unui spirit, care şi acela... în fine, ... da, în fine... Caragiale, o. ii 140.	’
în dialog punctele de suspensie indică întîrzierea răspunsului :
Eu, din ce în ce mai leşinat:
—	Cînd?	'
—	Adineaori, pe la şapte dimineaţa...
—	.. .Cum? Caragiale, o. ii 173!
Cînd punctele de suspensie înlocuiesc un răspuns care se redă de obicei prin mimică, ele sînt însoţite de semnul exclamării sau al întrebării:
—	E cm nule ! zice al treilea; asta este ceva care să o spui ori la cine, nu te poate crede. La cine credeţi că m-am gîndit eu acuma, cînd ai întrebat dumneata întîi: „Frate, ce s-o fi făcut Costică?"
—	?...
—	La Costică, domnule... Caragiale, o. ii 40.
—	Far ce e mai frumos e că n-am sfanţ, monser!...
—!!... ’
—	.. .Adică vorba vine că n-am sfanţ. Caragiale, o. ii 46.
§ 1068. Punctele de suspensie marchează, în unele construcţii, locul predicatului verbal sau al verbului copulativ absent:
Mamă nu, — stare... ăe nicăieri. Vlahuţă, n. 138.
SEMNE OETOGEAEICE
§ 1069. înrudite cu semnele de punctuaţie sînt semnele ortografice. Uneori chiar semnele de punctuaţie se folosesc ca semne ortografice, de exemplu punctul marchează de obicei abrevierile. Semnele ortografice propriu-zise sînt apostroful şi liniuţa de unire. Dintre acestea liniuţa de unire (sau cratima) se întrebuinţează în unele situaţii şi ca semn de punctuaţie.
Liniuţa de unire poate apărea, de exemplu, între două numerale juxtapuse în indicaţii numerice aproximative :
S-au adunat 20-30 de tovarăşi.
Observaţie. în situaţii de acest fel se poate folosi şi virgula.
BIBLIOGRAFIE
Academia R.P.R., Institutul de lingvistică din Bu ureşti, îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, 1960, p. 73 — 135.
ÎNCHEIERE
O A E ACTEEISTICILE STEUCTUEII GEAMATIOALE A LIMBII EOMÎEE
§ 1070. La sfîrşitul descrierii structurii gramaticale a limbii, romîne se pot reţine elementele principale care o caracterizează.
O caracteristică a morfologiei romîneşti este bogăţia flexiunii. Din acest punct de vedere trebuie făcută o deosebire în primul rînd între flexiunea verbală şi cea nominală, în sensul că verbul are o flexiune mai bogată decît celelalte părţi de vorbire flexibile (verbul romînesc are moduri numeroase, timpuri multe la modul indicativ, tipuri variate la unele timpuri — de exemplu la viitor — şi la unele moduri — mai ales la prezumtiv—, diateză reflexivă cu pronumele în două cazuri diferite). Dintre celelalte părţi de vorbire, pronumele (pronumele în general şi în special pronumele personal) are flexiunea cea mai bogată; urmează substantivul, articolul şi adjectivul, care au o flexiune mai puţin bogată ; cea mai săracă flexiune are numeralul.
Flexiunea se realizează cu diverse mijloace, sintetice şi analitice. Un mijloc caracteristic este larga folosire a alternanţelor fonetice.
Existenţa genului neutru cu felul lui special de exprimare (printr-o jormă asemănătoare cu masculinul la singular şi cu femininul la plural), existenţa mai multor feluri de articole hotărîte (hotărît propriu-zis, posesiv şi demonstrativ) şi postpunerea articolului hotărît propriu-zis, existenţa a două serii de forme — accentuate şi neaccentuate — de dativ şi de acuzativ la pronumele personal şi reflexiv sînt caracteristici importante ale morfologiei romîneşti care an consecinţe şi pentru sintaxă.
Sintaxa limbii romîne se caracterizează printr-o mare bogăţie de cuvinte ajutătoare — prepoziţii şi conjuncţii, compusele acestora şi locuţiunile corespunzătoare — şi prin relativa libertate a topicii. în sintaxa propoziţiei se poate remarca posibilitatea neexprimării subiectului (subiectul inclus), folosirea prepoziţiei pe la acuzativul complement direct şi fenomenul reluării sau anticipării complementului direct şi indirect prin forme neaccentuate ale pronumelui personal. Pentru sintaxa frazei este caracteristică larga folosire a conjunctivului şi marea libertate a corespondenţei timpurilor.
506
Încheiere
ORIGINALITATEA LIMBII ROMÎNE DIN PUNCTUL DE VEDERE AL STRUCTURII GRAMATICALE
§ 1071. Structura gramaticală a limbii romîne este latină, ca a tuturor limbilor romanice. Deosebirile existente faţă de latină sînt, de cele mai multe ori, produsul continuării unor tendinţe de simplificare şi de clarificare manifestate din epoca tîrzie a limbii latine; în acest sens se înscriu deosebiri faţă de latină care sînt în principiu comune tuturor limbilor romanice : reducerea formelor complicate ale substantivului şi ale adjectivului, dezvoltarea unui articol botărît şi nehotărît, simplificarea şi regularizarea sistemului verbal, simplificarea corespondenţei timpurilor în subordonare, simplificarea folosirii cazurilor cerute de prepoziţii şi de verbe. Nu totdeauna însă aceste tendinţe s-au realizat în acelaşi grad în romînă ea în celelalte limbi romanice : faţă de restul limbilor romanice, limba romînă se caracterizează, de exemplu, printr-o flexiune nominală mai bogată (mai multe desinenţe pentru plural, forme cazuale diferite pentru genitiv-dativ faţă de nominativ-acuzativ şi forme speciale de vocativ).
Există deosebiri faţă de limba latină care se datoresc influenţei slave sau sînt caracteristici comune cu limbile balcanice şi care deosebesc astfel limba romînă de celelalte limbi romanice. Influenţa slavă în gramatică s-a manifestat fie prin împrumuturi directe (vocativul singular feminin în o, numeralul sută), fie prin întărirea unor categorii mai slabe în latină (păstrarea genului neutru, dezvoltarea verbelor reflexive), fie prin sistemul de reorganizare a materialului latin (formarea numeralelor cardinale compuse de tip unsprezece sau douăzeci). Trăsături gramaticale care apropie limba romînă de limbi din Peninsula Balcanică de familii diferite (bulgara, albaneza, neogreacă) sînt postpunerea articolului botărît, folosirea frecventă a conjunctivului în locul infinitivului şi dativul posesiv.
Pe de altă parte există şi inovaţii proprii limbii romîne, cum sînt felul de exprimare a genului neutru, crearea articolului posesiv şi demonstrativ, tendinţa de cumulare a mai multor mijloace pentru marcarea unei categorii gramaticale (alternanţe fonetice în temă + afixe gramaticale; articol botărît enclitic la substantiv -f articol demonstrativ înaintea adjectivului însoţitor etc.).
TENDINŢE ALE STRUCTURII GRAMATICALE A LIMBII ’	ROMÎNE CONTEMPORANE
§ 1072. Una dintre tendinţele' cele mai generale ale structurii gramaticale a limbii romîne contemporane este tendinţa de unificare, care caracterizează şi alte compartimente ale limbii, în primul rînd fonetica, în intervalul de timp care formează cadrul de studiu al limbii romîne contemporane se poate observa uşor progresul pe care l-a făcut în această privinţă limba romînă literară atît prin răspîndire, cît şi prin fixarea unor norme’ gramaticale unice. Unificarea normelor nu este deplină, există încă luptă între unele variante morfologice (de exemplu între desinenţele
TENDINŢE ALE STRUCTURII GRAMATICALE A LIMBII ROMÎNE CONTEMPORANE
507
de plural ale substantivelor neutre sau între unele forme iotacizate şi neio-taeizate la verbe), dar în general limba literară a ales una dintre variantele concurente, celelalte fiind cel mult tolerate, dar simţite ca regionale sau învechite.
A două tendinţă generală a structurii gramaticale a limbii romîne contemporane este tendinţa de simplificare. Această tendinţă se manifestă în restrîngerea întrebuinţării unor timpuri (perfectul simplu, viitorul anterior), în slăbirea productivităţii alternanţelor fonetice la cuvintele noi, în reducerea moţiunii la substantive (folosirea substantivelor masculine şi pentru feminin) şi în special în reducerea flexiunii no' minale : slăbirea declinării (şi a acordului în caz) Ia adjective şi participii, la adjectivele pronominale şi la articolul demonstrativ, slăbirea acuzativului cu pe şi extinderea articolului proclitic de genitiv-dativ lui. Unele dintre aceste fenomene reprezintă continuarea unor tendinţe mai vechi (de exemplu restrîngerea folosirii unor timpuri), altele sînt mai recente. Dintre cele recente, multe constituie abateri, pe care normele actuale ale limbii literare le resping.
Unele tendinţe contemporane reprezintă o întărire a caracterului romanic al structurii gramaticale romîneşti, o revenire la trăsături general romanice de care limba romînă se îndepărtase în evoluţia ei mai veche, în această situaţie este tendinţa de slăbire a genului neutru (în favoarea genului masculin), ca şi întărirea infinitivului şi a pasivului cu a fi.
Tendinţa de claritate în exprimare explică existenţa a doua fenomene oarecum contrare tendinţei de simplificare : preferinţa pentru folosirea şi crearea de prepoziţii şi conjuncţii compuse, locuţiuni prepoziţionale şi conjuncţionale şi dezvoltarea fenomenului de reluare şi anticipare a complementului direct şi indirect prin forme neaccentuate ale pronumelui personal; amîndouă aceste fenomene continuă tendinţe mai vechi ale limbii romîne.
Unele dintre fenomenele amintite, ca dezvoltarea compuselor şi a locuţiunilor la cuvinte ajutătoare, întărirea infinitivului alături de conjunctiv şi a pasivului cu a fi alături de reflexivul pasiv, arată că tendinţele de unificare şi de simplificare nu exclud îmbogăţirea mijloacelor de exprimare. Structura gramaticală a limbii romîne literare se îmbogăţeşte prin adoptarea unor elemente de limbă vorbită sau populară (chiar regionale), prin creaţii noi sau prin întărirea unora vechi. Bogăţia permite în acelaşi timp varietate, repartiţia stilistică a mijloacelor de exprimare şi nuanţarea valorilor lor (cf. deosebirile dintre demonstrativele acesta şi ăsta, dintre formele de viitor voi veni, oi veni şi am să vin, dintre elementele conjuncţionale că şi precum că la propoziţiile completive directe, cu toate că şi măcar că la concesive etc.).
BIBLIOGRAFIE
1.	I. Coteanu, Anticiparea complementului prin pronume, o regulă gramaticală nouă?, in Lr
XII (1963), p. 242-246.
2.	AL. Graur, Evoluţia limbii romîne. Privire sintetică. Bucureşti, 1963.
3.	Iorgct Iordan, Limba romtnă actuală, In lr iii (1954), nr. 4, p. 38 — 43.
4.	Emanuel Vasiliu, Observaţii asupra flexiunii nominale In limba romină, în sul IV (1953),
p. 137-146.
AGIRBICEANU, a. AgIrbiceanu, d. t. AgIrbiceanu, s. p.
alecsandri, o. c.
ALECSANDRI, P. I—III ALECSANDRI, POEZII Alecsandri, p. p.
Alecsandri, PR Alecsandri, s.
Alecsandri, t.
Alexandrescu, o. Alexandrescd, p.
* Lucrările citate locul respectiv.
BIBLIOGRAFIE*
I. AgIrbiceanu. Arhanghelii. Editura pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1956.
I. AgIrbiceanu. De la (ară. Editura Luceafărul. Budapesta, 1906.
Ion AgIrbiceanu. Schiţe şi povestiri. Editura de stat pentru literatură şi artă. Biblioteca pentru toţi. [Bucureşti, 1954.]
Vasile Alecsandri. Opere complete. A doua ediţie populară. Editura Minerva. Biblioteca scriitorilor romîni. Bucureşti, 1910.
Vasile Alecsandri. Opere complete. Poesii. Voi. I—III. Editura librăriei Socec & Comp. Bucureşti, 1875.
Vasile Alecsandri. Poesii. Voi. al Il-lea. Editura librăriei Socec & Comp. Bucureşti, 1879.
Vasile Alecsandri. Poesii populare ale romtnilor, adunate şi întocmite de... Tipografia lucrătorilor asociaţi. Bucureşti, 1866.
Vasile Alecsandri. Proză. Amintiri. Povestiri romantice. Scrisul romînesc. Craiova, 1930.
VASILE alecsandri. Scrisori. Voi. I. Publicaţie îngrijită de
II.	Chendi şi E. Carcalechi. Editura librăriei Socec. Bucureşti, 1904.
Vasile Alecsandri. Opere complete. Partea întîi. Teatru. Voi. I- Canţonete comice, scenete şi operete; voi. al Il-lea. Vodeviluri; voi. al IlI-lea. Comedii; voi. al IV-lea. Drame. Editura librăriei Socec & Comp. Bucureşti, 1875.
GRIGORE alexandrescu. Opere. Voi. I. Poezii. Ediţie critică, note, variante şi bibliografie de I. Fischer. Editura de stat pentru literatură şi artă. [Bucureşti], 1957.
Grigore Alexandrescu. Poezii. Memorial de călătorie. Ediţie îngrijită de I. Fischer. Editura pentru literatură. Biblioteca pentru toţi. [Bucureşti], 1961.
singură dată în cuprinsul gramaticii au trimitere completă la
510
BIBLIOGRAFIE
ANGHEL, I. G.
ANT. LIT. POP. I —II
ARDELEANU, D. AKGHEZI, C. O. ARGHEZI, P. T. ARGHEZI, V.
ARH. FOLK,
ARHIVA R. I — II AUB
AUI
BACONSKY, P. BACOVIA, O.
BANUŞ, P.
BARBU, G.
BARITIU, P. A. I —III
Bart, d. U.
BART, E.
BASSARABESCU, s. n. BASSARABESCU, Y. BALCESCU, O. I —II
BELDICEANU, P.
D. ANGHEL. In grădină. Poem. Atelierele grafice Socec. Bucureşti, [1905].
Antologie de literatură populară. Editura Academiei Bepublicii Populare Romîne. Voi. I. Poezia. [Bucureşti], 1953. Voi. al II-lea. Proza. [Bucureşti], 1959.
C. Abdeleanu. Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa. Roman. Ed. a Il-a. Editura Cartea Romînească. Bucureşti, 1928.
Tudor ARGHEZI. Ctntare omului. Stihuri. Editura de stat pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1956.
TUDOR ARGHEZI. Pagini din trecut. Editura de stat pentru literatură şi artă. [Bucureşti, 1955.]
TUDOR ARGHEZI. Versuri. E.S.P.L.A. Ediţie bibliofilă. [Bucureşti, 1959.]
Anuarul Arhivei de Folklor. Publicat de Ion Muşlea. Cluj — Bucureşti. Anul 1(1932) ş.u.
Arhiva romînească. Sub redacţia lui M. Kogălniceanu. Tomul I— II. Iaşi, 1841-1845.
Analele Universităţii C. I. Parhon. Bucureşti, 1956 ş.u. Revista Universităţii C. I. Parhon. Seria ştiinţelor sociale. Filologie. Bucureşti, 1955.
Analele ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi. Secţiunea a IlI-a (Ştiinţe sociale). Iaşi, 1955 ş.u.
A.	E. BACONSKY. Poezii. Editura pentru literatură şi artă a Uniunii scriitorilor din R. P. R. [Bucureşti, f.a.]
G. BACOVIA. Opere. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1944.
MARIA BANUS. Poezii. Editura de stat pentru literatură şi artă. [Bucureşti], 1958.
Eugen Barbu. Groapa. Editura de stat pentru literatură şi artă. [Bucureşti, 1957.]
Geoeoe Baritiu. Părţi alese din Istoria Transilvaniei. Pe două sute de ani In urmă. Voi. I—II, 1890. Voi. al III-lea, 1891.
JEAN BART. Datorii uitate. Editura de stat pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1954.
JEAN BART (Eug. Botez). Europolis. Roman. Ed. a IlI-a. Editura Cugetarea. Bucureşti, [1939].
I. A. BASSARABESCU. Schiţe şi nuvele. Editura de stat pentru literatură şi artă. [Bucureşti, 1953.]
I. A. BASSARABESCU. Vulturii. Schiţe şi nuvele. Ed. a Il-a. Editura Cartea Romînească. Bucureşti, [1925].
N. BAlcescu. Opere. Voi. I. Studii şi articole; voi. al II-lea. Istoria rominilor sub Mihai vouă Viteazul. Editura Academiei Republicii Populare Romîne. [Bucureşti], 1953.
N. Beldiceanu. Poezii. Editura pentru literatură şi artă a Uniunii scriitorilor din R.P.R. Biblioteca pentru toţi. [Bucureşti, 1950.]
BIBLIOGRAFIE
511
l
i
(
!
I
i
{
i
i
Beldiman. X. P. I—II
BENIUC, M.
Beniuc, p.
Beniuc, V.
Beniuc, v. a. i—ii BIrlea, c. p. i—ii
B L
Bogza, a. î.
Bogza, c. o.
Bogza, v. j.
BOLINTINEANU, O. BOLINTINEANU, P. I —II
Bou,un, o.
BOTEZ, EL. P.
B PH
BrAescu, c. s.
BrAescu, s. p.
BrAescu, y. a. BrAtescu-Voineşti, t. BUDAI-DELEANU, t. V.
BUDAI-DELEANU, t.
Postelnicul Alexandru Beldiman. Istorialui Numa Pompilie,. al doilea crai al Romii, tălmăcită din limba franţuzească de Dumnealui... Voi. I—II. Anul 1820.
M. Beniuc. Mărul de Ungă drum. Versuri. Editura de stat pentru literatură şi artă. [Bucureşti], 1954.
Mihai Beniuc. Despre poezie. Editura pentru literatură şi artă. [Bucureşti, 1953.]
Mihai BENIUC. Versuri alese. Editura pentru literatură şi artă a Societăţii scriitorilor din R.P.R. [Bucureşti], 1949.
M. BENIUC. Versuri alese. Voi. I—II. Editura de stat pentru literatură şi artă. Biblioteca pentru toţi. [Bucureşti], 1955.
I. BÎRLEA. Ctntece poporane din Maramureş culese de ... Voi. I. Balade, colinde şi bocete; voi. al II-lea. Des-cintece, vrăji, farmece şi desfaceri. Editura Casei Şcoa-lelor. Bucureşti, 1924.
Bulletin linguistique. I şi urm. Publie par A. Rosetti. Paris — Bucureşti. 1933 — 1948.
Geo Bogza. Anii împotrivirii. Reportaje, pamflete, articole (1934 — 1939). Editura tineretului a C.C. al U.T.M. [Bucureşti], 1953.
Geo Bogza. Cartea Oltului. Fundaţia pentru literatură şi-artă. Bucureşti, 1945.
Geo Bogza. Oameni şi cărbuni in Valea Jiului. Editura de-stat. Bucureşti, 1947.
Dimitrie BOI.INTINEANU. Opere. Editura de stat pentru literatură ştiinţifică şi didactică. [Bucureşti], 1951.
Dimitrie Bolintineanu. Poezii. Culegere ordinată de chiar autorul. Voi. I. Legende istorice. Florile Bosforului. Basme. Note; voi. al II-lea. Macedonele. Reverii. Diverse. Editura librăriei Soccc & Comp. Bucureşti, 1877.
Cezar BOLLIAC. Opere alese. Editura de stat. Clasicii romîni. [Bucureşti], 1950.
DEMOSTENE Botez. Floarea pămintului. Iaşi, 1920.
Buletinul Institutului de filologie romină Alexandru Philippide. Universitatea din Iaşi. Voi. I (1934) ş.u.
Maior BrAescu. Cum sint ei. Schiţe umoristice. Alcalay & Calafeteanu. Colecţiunea Ancora. Brăila, [f.a.].
G. BrAescu. Un scos din pepeni. Schiţe umoristice. Editura. Ancora, S. Benvenisti & Comp. [Bucureşti, f.a.]
GH. BrAescu. Din vechea armată. Schiţe umoristice. Editura de stat pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1951.
I. AL. BRAtescu-Voinesti. întuneric şi lumină. Editura Cartea romînească. [Bucureşti], 1938.
I. BUDAI-DELEANU. Trei viteji. Ediţie şi glosar de J. Byck. Editura de stat pentru literatură şi artă. Biblioteca pentru toţi. [Bucureşti, 1956.]
I. Budai-Deleanu. Ţiganiada. Ediţie Îngrijită de J. Byck. Editura de stat pentru literatură şi arlă. Bucureşti, [1953].
i
512
BIBLIOGRAFIE
BUJOE, S.
UUL. COM. IST. CAMILAR, N. I —II CAMILAR, T.
CAMILAR, TEM.
Caragiale, o. i—vii
M. Ca ragiale, cp,. Călinescu, e. o. I—II Călinescu, IST,
CĂLINESCU, s. n. Călinescu, V. E. CAlugăru, o. p. C-ătană, p. b. i—iii
CERC, FIL.
CERNA, P.
€L
COCEA, F. SL.
CONACHI, P.
Paul Bujor. Scrieri alese. Editura pentru literatură şi artă a Societăţii scriitorilor din R.P.R. Biblioteca pentru toţi. [Bucureşti, 1951.]
Buletinul Comisiunii istorice a Romlniei, publicat de Ion Bogdan. Voi. I (1915) ş.u. Bucureşti.
Eusebiu Camilar. Negura. Roman. Voi. I —II. Editura de stat. Bucureşti, 1949 — 1950.
Eusebiu Camilar. Turmele. Roman. Ediţia a Il-a. Editura de stat. [Bucureşti], 1946.	-
Eusebiu camilar. Temelia. Roman. Bucureşti,j[f. a.].
I. L. CA ragiale. Opere. Voi. I. Nuvele şi schiţe. Editura Cultura Naţională. Bucureşti, 1930; voi. al II-lea. Nuvele şi schiţe. Editura Cultura Naţională. Bucureşti, 1931; voi. al IlI-Iea. Reminiscenţe şi notiţe critice. Editura Cultura Naţională. Bucureşti, 1932; voi. al IV-lea. Notiţe critice, literatură şi versuri. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1938; voi. al V-lea. Articole politice şi cronici dramatice. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1938 ; voi. al Vl-lea. Teatru. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1939; voi. al Vll-lea. Corespondenţă. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1942.
Matei ion Caragiale. Craii de Curtea-Veche. Roman. Editura Cartea Romînească. Bucureşti, [1929].
G. Călinescu. Enigma Otiliei. Voi. I—II. Fundaţia pentru literatură şi artă. [Bucureşti], 1946.
G. Călinescu. Istoria literaturii romtne de la origini ptnă tn prezent. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1941.
G. Călinescu. Scrinul negru. Editura de stat pentru literatură şi artă. [Bucureşti], 1960.
G. Călinescu. Viafa lui Eminescu. Ediţia a IlI-a revăzută. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1938.
Ion CAlugăru. Oţel şi pline. Ediţia a Il-a. Editura de stat pentru literatură şi artă. [Bucureşti, 1955.]
Gheorghe Cătană. Pooeştile [Bănatului culese , din gura poporului bănăţean de... Tom. I—III. Aurora. Gherla, 1893-1895.
Cercetări filozofice. Revistă de îilozoîie. Academia Republicii Populare Romîne. Institutul de filozofie. An. I (1953) ş.u.
P. Cebna. Poezii. Editura Minerva. Bucureşti, 1910.
Cercetări de lingvistică. Academia R.P.R., Filiala Cluj, Institutul de lingvistică. Cluj, 1956 ş.u.
N. D . Cocea. Fecior de slugă. Roman. Bucureşti, [f. a].
Logofătul C 03TACHI konaki. Poezii. Alcătuiri şi tălmăciri. Partea I. Editura librăriei Fraţii Şaraga. Iaşi, [1887],
BIBLIOGRAFIE
513
CONTEMPORANUL
CONV. LIT.
COŞBUC, B. I.
COSBUC, F. T.
COSBUC, P. I-II
CREANGĂ, A.
CREANGĂ, O.
CREANGĂ, P.
CURIER A. 8.
CV
DAVEDOGLU, M. DAVILA, V. V.
DELAVRANCEA, H. T. DELAVRANCEA, O. II DELAVRANCEA, PAR. DELAVRANCEA, 8. DELAVRANCEA, T. DELAVRANCEA, V. V. DEMETRESCU, O.
DESLIU, G.
DESLIU, M.
DOINE
Contemporanul. I—VII. Revistă ştiinţifică şi literară. Iaşi, 1881 — 1889; Săptămînal politic-social-cultural. Seria a Il-a. [Bucureşti], 1948 ş.u.
Convorbiri literare. Iaşi, 1867 ş.u.
George Cosbuc. Balade şi idile. Editura librăriei Socec& Comp. Bucureşti, 1893.
George Cosbuc. Fire de tort. Versuri. Ediţia a Il-a. Editura librăriei Casa Şcoalelor C. Sfetea. Bucureşti, 1898.
• George Cosbuc. Poezii. Voi. I-II. Editura de stat pentru literatură şi artă. Clasicii romtni. [Bucureşti, 1953.]
ION CREANGĂ. Scrierile lui... Voi. al II-lea. Diverse. Iaşi,
1892.
Ion CREANGĂ. Opere. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1939.
ION Creangă. Scrierile lui... Voi. I. Poveşti. Iaşi, 1890. Curier de ambe sexe. Ediţia a Il-a. Periodul II, III, IV.
Tipografia Heliade şi asociaţi. Bucureşti, 1862.
Cum vorbim. Revistă pentru studiul şi explicarea limbii. Bucureşti, 1949 — 1952.
Mihail Davidoglu. MineriiDramă In trei acte. Editura de stat. [Bucureşti], 1949.
Alexandru Davila. Vlaicu-vodă. Dramă In cinci acte, în versuri. Ed. a Vl-a. Editura Cartea Romînească. Bucureşti, [1938].
[Barbu] Delavrancea. Hogi Tudose. Tipuri şi moravuri.
Editura librăriei Socec & Comp. Bucureşti, 1903.
BARBU Delavrancea. Opere. Voi. al II-lea. Teatru. Editura de stat pentru literatură şi artă. [Bucureşti, 1954.]
B.	Delavrancea. Paraziţii. Editura Ig. Haimann. Bucureşti.
1893.
[BARBU] DELAVRANCEA. Sultănica. Tipolitografia St. Miha-lescu. Bucureşti, 1885.
B. Delavrancea. Trubadurul. Ed. Ig. Haimann. Bucureşti, 1887.
[Barbu] Delavrancea. Intre vis şi viaţă. Editura librăriei Socec & Comp. Bucureşti, 1903.
Traian Demetrescu.' Opere alese. Ediţie îngrijită şi comentată de Geo Şerban. Editura de stat pentru literatură şi artă. Biblioteca pentru toţi. [Bucureşti, 1951.]
Dan Desliu. Goarnele inimii. Editura pentru literatură şi artă a Uniunii scriitorilor din R.P.R. Bucureşti, 1949.
Dan Desliu. Minerii din Maramureş. Poem. Editura de stat pentru literatură şi artă. Bucureşti, [1951].
1000 doine, strigături şi chiuituri culese de mai mulţi învăţători zeloşi. Culegere de doine, strigături şi chiuituri, ce se obicinuiesc la jocurile şi petrecerile noastre poporale. Editura Ciurcu. Braşov, 1891.
33 - o. 4366
514
BIBLIOGRAFIE
DONICI, F.
DR
DRĂGHICI, R. . DUNĂRE ANU, CH.
Eminescu, G. P. Eminescu, L. P.
EMINESCU, N.
Eminescu, o. i—iv
Eminescu, s. p. femeia
Filimon, o. I—ii
FLACĂRA GALACTION, O. I
GALACTION, O. G. Galan, B. I—II
GALAN, Z.R. GANE, N. I —III GAZ, LIT.
AL. Donici. Fabule. Editura de stat pentru literatură şi artă. Biblioteca pentru toţi. [Bucureşti, 1952.]
Dacoromatiia. Buletinul Muzeului limbii romlne. Universitatea romînă din Cluj. Anul I (1920 — 1921) ş.u.
SERDARIUL VASILE Drăghici. Robinson Cruzoe sau întîmplă-rile cele minunate a unui tinăr. Compus de Kampe şi tradus, pe romlnie de... Tipografia Albinei. Iaşi, 1835.
N. Dunăreanu. Chinuiţii. Nuvele şi schiţe din viaţa de port. Editura Minerva. Bucureşti, 1907.
M. Eminescu. Geniu pustiu. Roman inedit. Cu o introducere critică şi cu note de Ion Scurtu. Editura Minerva. Bucureşti, 1904.
M. Eminescu. Opere complete. Voi. I. Literatură populară. Scrieri inedite. Editura Minerva. Bucureşti, 1902.
M. Eminescu. Nuvele. Editura librăriei şcoalelor Fraţii Şa-raga. Iaşi, [f.a.].
M. Eminescu. Opere. Ediţie critică Îngrijită de Perpessicius-Vol. I. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1939; voi. al II-lea. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1943; voi. al III-lea. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1944 ; voi. al IV-lea. Editura Academiei R.P.R. Bucureşti, 1952.
M.	Eminescu. Scrieri politice şi literare. Manuscrise inedite şi culegeri din ziare şi reviste. Voi. I (1870—1877). Ediţie critică îngrijită de Ion Scurtu. Minerva. Bucureşti, 1905.
Femeia. Revistă social-politică şi culturală editată de Consiliul naţional al femeilor din R.P.R. Anul I (1948) ş.u.
N.	Filimon. Opere. Ediţie, glosar şi bibliografie de George-Boiculescu. Editura de stat pentru literatură şi artă. Clasicii romîni. [Bucureşti, 1957.]
Flacăra. Revistă lunară social-politică şi literar-artistică.
Gala Galaction. Opere. Voi. I. Editura pentru literatură şi artă a Societăţii scriitorilor din R.P.R. Bucureşti, 1949.
Gala Galaction. Oameni şi gtnduri din veacul meu. Bucureşti, 1955.
V. Em. Galan. Bărăgan. Voi. I. Editura de stat pentru literatură şi artă. [Bucureşti, 1954] ; voi. al II-lea. Editura tineretului. [Bucureşti], 1959.
V. EM. Galan. Zorii robilor. Roman. Ed. a Il-a. Editura de stat pentru literatură şi artă. [Bucureşti, 1951.]
N. Gane. Nuvele. Voi. I—III. Editura Alcalay. Biblioteca pentru toţi. [Bucureşti], 1921.
Gazeta literară. Organ săptămînal al Uniunii scriitorilor din Republica Populară Romtnă.
BIBLIOGRAFIE
515
GHEORGHIU-DEJ, ART. GHEREA, ST. CB. I —ni
GHICA, A.
GHICA, C. E.
GHICA, S.
GIrleanu, d. GÎBLEANU, L. GÎBLEANU, 0. A.
GOGA, C. P.
GOGA, P.
GOLESC'U, I.
Gorjan, H. I—IV Graur, f. l.
GE. N. I-II GE. S.
HASDEU, I. V.
CUV.	GH. GHEOEGHIU-DEJ. Articole şi cuvintări. Editura de stat
pentru literatură politică. Bucureşti, Ediţia a, IV-a, 1956; 1955-1959, 1959 ; 1959-1961, 1961; 1961 — 1962, 1962.
I. GHEREA [C. Dobrogeanu], Studii critice. Voi. I. Ediţiunea a IlI-a. Editura librăriei Universala Alcalay & Comp. Bucureşti; voi. al II-Iea. Ediţiunea a Il-a. Viaţa Romî-nească. Bucureşti, 1923 ; voi. alIII-lea. Ediţiunea a IlI-a. Ed. Viaţa Romînească. Bucureşti, [f. a.].
ION GHICA. Amintiri din pribegia după 1848. Nouă scrisori către V. Alecsandri. Editura librăriei Socec. Bucureşti, 1889.
ION Ghica. Convorbiri economice. Ediţia a Il-a. Bucureşti. 1868.
ION Ghica. Scrisori către V. Alecsandri. Editura Cultura Romînească. Bucureşti, 1940.
Em. GIrleanu. Cea dinţii durere. Ediţia a Il-a. Atelierele grafice Socec & Co. Bucureşti, 1909.
Emil Gîbleanu. Din lumea celor care nu cuvintă. Editura librăriei Universala Alcalay & Co. Bucureşti, 1927.
EMIL GIrleanu. Opere alese. Editura de stat pentru literatură şi artă. Biblioteca pentru toţi. [Bucureşti, 1955.]
Octavian Goga. Ne cheamă pămtntul. Editura Minerva. Bucureşti, 1909.
Octavian Goga. Poezii. Editura Minerva. Bucureşti, 1907.
DiNicu GOLESCU. însemnare a călătoriei mele, Consiantin Radovici din Goleşti, făcută în anul 1824, 1825, 1826. Ediţie îngrijită de Panaitescu-Perpessicius. Editura de stat pentru literatură şl artă. Biblioteca pentru toţi. [Bucureşti, 1952.]
I. Gherasim Gorjan. Halima sau povestiri mitologhiceşti arăbeşti, pline de băgări de seamă şi de întîmplări foarte frumoase şi de mirare. Compuse în limba arabească de preaînvăţatul derviş Abubekir şi traduse din alte limbi streine în cea romînească de... Tom. I şi II, 1835 ; tom. al III-lea, 1837 ;tom. al IV-lea, 1838. [Bucureşti.]
Al. Graur. încercare asupra fondului principal lexical al limbii romtne. Editura Academiei Republicii Populare Romîne. [Bucureşti], 1954.
Graiul nostru. Texte din toate părţile locuite de romîni, publicate de I. A. Candrea, Ov. Densusianu, Th. D. Spe-ranţia. Voi. I—II. Socec. Bucureşti, 1906 — 1907.
Grai şi suflet. Revista Institutului de filologie şi fol-klor, publicată de Ovid Densusianu. Voi. I—VII. Bucureşti, 1923-1927.
B. Petriceicu-HAJDEU. Ioan-vodă cel Cumplit. Imprimeria Ministerului de rezbel. Bucureşti, 1865.
516
BIBLIOGRAFIE
HASDEU, E. Y.
HELIADE. O. I —II HEM
HODOS, P. I>.
HOGAŞ. DE. I—II
I. L.
IBEĂILEANU, A
IBEĂILEANU. S. IBRĂILEANU, SP. CE. IBEĂILEANU, ST.
INE. BUC.
IOEDAN, L. E. C.
IOEDAN, STIL. IONESCU, M.
IOEGA, L. I —II
IOSIF, P.
IOSIE,	PATE.
IOSIF,	V.
ISPIBESCU. L.
B. Peteiceicu-Hasdeu. Răzvan şi Vidra. Poemă dramatică în cinci cînturi. Biblioteca pentru toţi. Bucureşti,
1909.
I. Heliade Rădulescu. Opere. Fundaţia pentru literatură şi artă. [Bucureşti]. Voi. 1,1939; voi. al II-lea, 1943.
B.	P. Hasdeu. Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbii istorice şi poporane a romînilor. Stabilimentul grafic Socec. Bucureşti. Tomul I, 1886 ; tomul al II-lea, 1887; tomul al III-lea, 1893; tomul al IV-lea, 1898.
Enea Hodos. Poezii poporale din Bănat. Culegere publicată de... Editor Enea Hodoş. Caransebeş, 1892.
C.	HOGAŞ- Pe drumuri de munte. Voi. I. Amintiri dintr-o călătorie în Munţii Neamţului. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1944; voi. al II-lea. Răzleţe şi diverse. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1947.
laşul literar. Revistă a Uniunii scriitorilor din R.P.R. Anul I (1954) ş.u.
,G. Ibeăileanu. Adela. Fragment din Jurnalul lui Emil Codrescu (iulie-august 189..). Editura Adevărul. Bucureşti, [f.a.].
G. Ibeăileanu. Scriitori romtni şi străini. Editura Viaţa Romînească. Iaşi, 1926.
G. Ibeăileanu. Spiritul critic Incultura romînească. Editura Viaţa Romînească. Iaşi, 1922.
G. Ibeăileanu. Studii literare. Cartea Romînească. Bucureşti, [1930].
Informaţia Bucureşti ului. Ziar al Comitetului orăşenesc Bucu-cureşti al P.M.R. şi al Sfatului Popular al Oraşului Bucureşti. Anul I (1954) ş.u.
Ioegu Ioedan. Limba romlnă contemporană. Editura Ministerului Învăţămîntului. [Bucureşti], 1956.
Ioegu Ioedan. Stilistica limbii romtne. Bucureşti, 1944.
Ion Ionescu. Agricultura romlnă din judeţul Mehedinţi. Imprimeria statului. Bucureşti, 1868.
N. Ioega. Istoria literaturii romtne tn secolul al XVIII-lea, 1688 — 1821. Voi. I—II. Editura Minerva. Bucureşti,
1910.
ST. O. IOSIF. Poezii. 1901 — 1902. Editura librăriei Socec & Comp. Bucureşti, 1902.
ST. O. IOSIF. Patriarhale. Poezii. Editura librăriei Universala Alcalay & Co. Bucureşti, [1901].
St. O. Iosif. Versuri. Editura de stat pentru literatură şi artă. Biblioteca pentru toţi. [Bucureşti, 1952.]
P. Ispieescu. Legendele sau basmele romînilor. Adunate din gura poporului. Tipografia Academiei Romîne. Bucureşti, 1892.
BIBLIOGRAFIE
517
ISPIRESCU, M. V. ISPIRESCU, U.
JAHRESBERICHT
JARNlK-BÎRSEANU, D.
KOGĂLNICEANU, O.
KOGĂLNICEANU, 8.
KOGĂLNICEANU, 8. A.
LO
LL
LR
MACEDON8KI. O. I—IV
MAGAZIN MAG. IST. I—V
MARIAN, S.
MAT. FOLK. MERA, L. B. MIHALE, O. MIRONESCU, 8. A.
MINULESCU, V.
P. Ispirescu, Isprăvile şi viaţa lui Mihai-Viteazul. Ediţia a Il-a. Tipografia Academiei Romîne (Laboratorii ro-mîni). Bucureşti, 1885.
P. ispirescu, Din poveştile unchiaşului sfătos. Basme păgîneşti întocmite de ... cu o precuvîntare de A. I. Odobescu. Partea I. Tipografia Academiei Romlne. Bucureşti, 1879.
DR. GUSTAV WEIGAND, Jahresbericht des Instituts fur ru-mănische Sprache (Humănisches Seminar) zvt Leipzig. Voi. I-XXIX. Leipzig, 1894-1921.
DR. IOAN URBAN JAHNlK Şi andrei BÎRSEANU. Doine şi strigături din Ardeal. Ediţia Academiei Romîne. Bucureşti, 1885.
M. Kogălniceanu. Opere. Editura Scrisul romînesc. Craiova, [f.a.].
M. Kogălniceanu. Scrisori (1834 — 1849). Editura Minerva. Bucureşti, 1913.
Mihail Kogălniceanu. Scrieri alese. Editura de stat. [Bucureşti], 1948.
Lupta de clasă. Organ teoretic şi politic al C.C. al P.M.R.
Limbă şi literatură. Societatea de ştiinţe istorice şi filologice. Bucureşti. Voi. 1^(1955) ş.u.
Limba romtnă. Academia Republicii Populare Romîne. Institutul de lingvistică din Bucureşti. Ar.ul I (1952) ş.u.
Alexandru Macedonski. Opere. Ediţie critică cu studii introductive, note şi variante de Tudor Vianu. Fundaţia pentru literatură şi artă, Bucureşti. Voi. I. Poezii, 1939; voi. al II-lea. Teatru, 1939; voi. al IlI-lea. Nuvele, schiţe şi povestiri, 1944; voi. al IV-lea. Articole literare şi filozofice, 1946.
Magazin. Anul I (1957) ş.u.
Magazin istoric pentru Dacia. Subt redacţia lui A. Treb. Laurianu şi Nicol. Bălcescu. Tomul I—V. Cu tipariul Colegiului naţional. Bucureşti, 1845 — 1847.
S. FL. MARIAN. Satire poporane romtne. Adunate... Editura librăriei Socec. Bucureşti, 1893.
Materialuri folkloristice. Culese şi publicate sub îngrijirea lui Gr. G. Tocilescu. Voi. I- Bucureşti, 1900.
I. T. Mera. Din lumea basmelor. Editura Minerva. Bucureşti, 1906.
AUREL MIHALE. Ogoare noi. Roman. Editura de stat pentru literatură şi artă. [Bucureşti, 1953.]
I. I. Mironescu. Scrieri alese. Editura de stat pentru literatură şi artă. Biblioteca pentru toţi. [Bucureşti, 1953.]
I. Minulescu. Versuri. Editura pentru literatură şi artă. [Bucureşti, 1957.]
518
BIBLIOGRAFIE
NECULUTĂ, Ţ. D. NEGRUZZI, S.I — III
ODOBESCU. IST. ARH.
Odobescu. s. i—iii Pamfile, a. r.
Pamfile, c. t.
Pamfile, j. i—iii
Pann, n.
Pann, p. a. i—ii
Pann, p. v. i_iii
Pann, ş. t. i—ii
Pas, l. i—ii
Pas, z. i—iv PĂTRĂSCANU, PR.
CAMIL PETRESCU, B. CAMIL PETRESCU, N.
D.	TH. Neculută. Spre ţărmul dreptăţii. Poezii. Cercul de editură socialistă. Bucureşti, 1907.
Constantin Negruzzi. Scrierile lui ... Librăria Socec & Comp. Bucureşti. Voi. I. Păcatele tinereţelor, 1872; voi. al II-lea. Poezii, 1872 ; voi. al IlI-lea. Teatru, 1873.
A. I. Odobescu. Istoria arheologiei. Prelegeri ţinute la Facultatea de litere din Bucureşti. X Anticitatea. Renascerea.-Librăria Socec & Comp. Bucureşti, 1877.
A. I. Odobescu. Scrieri literare şi istorice. Voi. I—III. Editura librăriei Socec & Comp. Bucureşti, 1887.
TUDOR Pamfile. Agricultura la romtni. Studiu etnografic cu un adaos despre măsurătoarea pămîntului şi glosar de ... (Academia Romlnă. Din viaţa poporului romin. Culegeri şi studii, XVI). Librăriile Socec şi C. Sletea, Bucureşti; Otto Harrasso'witz, Leipzig; Gerold, Viena, 1913.
Tudor Pamfile. Ctntece de ţară. Academia Romînă. Din viaţa poporului romin. Culegeri şi studii XII. Librăriile Socec & Comp., C. Sletea şi Librăria Naţională. Bucureşti, 1913.
Tudor Pamfile. Jocuri de copii, adunate din satul Ţepu (jud. Tecuci). Analele Academiei Romîne. Tom. XXVIII— XXIX. Bucureşti, 1906-1909.
Anton PANN. Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea. Culese şi versificate de ... Tipografia lui Anton Pann. Bucureşti, 1853.
Anton PANN, Pagini alese. Ediţie îngrijită de I. Fischer Voi. I—II. Editura de stat pentru literatură şi artă. Biblioteca pentru toţi. [Bucureşti], 1953.
Anton Pann. Culegere de proverburi sau Povestea vorbii. De prin lume adunate şi iarăşi la lume date. Tipografia lui Anton Pann. Bucureşti. Partea I, 1852; partea a Il-a şi a IlI-a, 1853.
Anton Pann. O şezătoare la ţară sau Călătoria lui Moş Albu. A doua ediţie. în tipografia lui A. Pann. Partea I. Bucureşti, 1853; partea a Il-a, întîia ediţie, Bucureşti, 1852.
Ion Pas. Lanţuri. Roman. Editura de stat pentru literatură şi artă. Voi. I, 1950; voi. al II-lea, 1951. [Bucureşti.]
Ion Pas. Zilele vieţii tale. Editura de stat. Voi. I—II, 1949; voi. III—IV, 1950. [Bucureşti.]
D. D. PĂTRĂSCANU. Un prinz de gală. Nuvele şi povestiri. Editura de stat pentru literatură şi artă. [Bucureşti, 1958.]
CAMIL PETRESCU. Bălcescu. Editura de stat. Bucureşti, 1949.
CAMIL PETRESCU. Nuvele. Editura de stat pentru literatură şi artă. Biblioteca pentru toţi. Bucureşti, 1953.
520
BIBLIOGRAFIE
PREDA. 1.
PREDA. M.
Preda, r.
PR. DRAM.
RĂDULESCU-CODIN. I.
Rădulescu-Codin. L.
REBREANU. I. I —II REBREANU. N. REBREANU, P. 8. REBREANU. R. I—II RETEGANUL. P. I—V
RETEGANUL. T.
REV. PED.
RE2. HOT.
RUSSO. S.
Sadoveanu. e. Sadoveanu. p. m. Sadoveanu, o. i-xviii Sahia, n.
Sandu-Aldea. a. m. Sandu-aldea, d. p. Sbiera. p.
Marin Preda. întllnirea din păminturi. Nuvele. Editura Cartea Rominească. [Bucureşti, 1948.]
Marin Preda. Moromeţii. Editura de stat pentru literatură şi artă. [Bucureşti, 1955.]
Marin Preda. Risipitorii. Editura pentru literatură. [Bucureşti], 1962.
Primii noştri dramaturgi. Editura de stat pentru literatură şi artă. [Bucureşti, 1956.]
Rădulescu-Codin. îngerul romtnului. Poveşti şi legende din popor. (Academia Romlnă. Din viaţa poporului romîn. Culegeri şi studii XVII.) Bucureşti, 1913.
Rădulescu-Codin. Legende, tradiţii şi amintiri istorice adunate din Oltenia şi din Muscel, de... (Academia Romină. Din viaţa poporului romîn. Culegeri şi studii X). Bucureşti, 1910.
Livro Rebreanu. Ion. Voi-1—II. Editura Cartea rominească. Bucureşti, [1939].
Liviu Rebreanu. Nuvele. Editura tineretului. [Bucureşti], 1957.
Liviu Rebreanu. Pădurea spinzuraţilor. Ed. a Il-a. Editura Cartea rominească. Bucureşti, [1922].
Liviu Rebreanu. Răscoala. Voi. I—II. Editura Adevărul. [Bucureşti, 1932.]
Ioan Pop-Reteganul. Poveşti ardeleneşti, culese din gura poporului de ... Partea I—V. Editura librăriei Nicolaie I. Ciurcu. Braşov, 1888.
ION POP-RETEGANUL. Ţiganii. Blaj, 1886.
Revista de pedagogie. Organ al Institutului de ştiinţe pedagogice. Anul I (1952) ş.u.
Rezoluţii şi hotărlri ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn, 1948 — 1950. Voi. I. Editura pentru literatură politică. Bucureşti, 1952.
ALECU RUSSO. Scrieri. Publicate de Petre V. Haneş. Editura Academiei Romîne. Institutul de arte grafice Carol Gobl. Bucureşti, 1908.
Mihail Sadoveanu. Evocări. Editura de stat pentru literatură şi artă. [Bucureşti, 1954.]
Mihail Sadoveanu. Păuna-Mică. Editura Cartea Rominească. Bucureşti, [1948].
Mihail Sadoveanu. Opere. Voi. I-XVIII. Editura de stat pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1954 — 1960.
Alexandru Sahia. Nuvele. Editura de stat. [Bucureşti, 1948.]
C. Sandu-Aldea. Ape mari. Nuvele şi schiţe. Editura Mi-nerva. Bucureşti, 1910.
C. Sandu-Aldea. Drum şi popas. Note de drum, schiţe. Ediţia a IlI-a. Bucureşti, 1928.
ION A lui G. Sbiera. Poveşti poporale romlneşti. Din popor luate şi poporului date. 1886.
BIBLIOGRAFIE
521
SClNTEIA
SClNTEIA TINERETULUI SCL
scgT (Iaşi)
SEBASTIAN, T. SEVASTOS, C.
SEVASTOS, N.
SEVASTOS, P.
SG I—III
SLAVICI, N. I—II SLAVICI, O. I—II
SLAVICI, P.
SLAVICI, V. P.
STANCU, C.
STANCU, D.
STANCU, DUL.
STANCU, RĂD. I—V
STANCU, U.R.S.S.
STĂNOIU, C. I.
SEZ.
ŞINCAI, HR. I —III
Sctnteia. Organ al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn.
Sctnteia Tineretului. Organ Central al Uniunii Tineretului Muncitor.
Studii şi cercetări lingvistice. Editura Academiei R.P.R. Institutul de lingvistică. Bucureşti. Anul I (1950) ş.u.
Studii şi cercetări ştiinţifice. Filolog e. Academia R.P.R. Filiala Iaşi, 1950 ş.u.
Mihail Sebastian. Teatru. Fundaţia pentru literatură ş} artă. Bucureşti, 1946.
Elena DIDIA ODORICA Sevastos. Cîntece moldoveneşti. Tipografia naţională. Iaşi, 1888.
Elena D. O. Sevastos. Nunta la romtni. Studiu istorico-etno-grafic comparativ. Editura Academiei Romine. Bucureşti, 1889.
Elena D. O. Sevastos. Poveşti. Colecţiunea Şaraga. Iaşi» [fa.].
Studii de gramatică. Academia Republicii Populare Romîne. Institutul de lingvistică. [Bucureşti.] Voi. I, 1956; voi. al II-lea, 1957; voi. al IlI-lea, 1961.
Ion Slavici. Novele. Voi. I—II. Editura librăriei Socec & Comp. Bucureşti, 1892 — 1896.
ION Slavici. Opere. Voi. I. Nuvele. Voi. al II-lea. Mara. Editura de stat pentru literatură şi artă, [Bucureşti] 1952.
I. SLAVICI. Poveşti. Voi. I. Bucureşti, 1943.
I. Slavici. Vatra părăsită. Novelă din popor. Editura Mi-nerva. Bucureşti, 1900.
Zaharia Stancu. Clopotul de aur. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1939.
Zaharia Stancu. Desculţ. Editura de stat. [Bucureşti» 1949.]
Zaharia Stancu. Dulăii. Editura de stat pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1952.
Zaharia stancu. Rădăcinile sint amare. Editura de stat pentru literatură şi artă. Voi. I—IV [1958]. Voi. al V-lea, 1959. [Bucureşti.]
Zaharia stancu. Călătorind prin U.R.S.S. Note şi impresii de drum. Ed. a Il-a. Editura de stat pentru literatură şi artă. [Bucureşti, 1951.]
Damian STĂnoiu. Călugări şi ispite. Scene din viaţa mînăs-tirilor. Editura Cartea romînească. Bucureşti [1928].
Şezătoarea. Revistă pentru literatură şi tradiţiuni populare. Director Artur Gorovei. An. I (1892) ş.u. Fălticeni.
Gheorghe Şincai din Şinca. Hronica romtnilor şi a mai multor neamuri tncltu au fost ele aşa de amestecate cu romlnii cttu lucrurile, tnttmplările şi faptele unora fără de ale altora nu se polu scrie pe tnţelesu, din mai multe
522
BIBLIOGRAFIE
TDRG
TEATRUL
TEODOREANU, M. U.
TEODORESCU, P. P. THEODORESCU, C.
TopIrceanu, o. i—iii
Tudoran, d. e. Tudoran, p.
TTplea, p. p.
Vasiliu, p.
I. VĂCĂRESCU, P.
VIANU, A. P. VIANU, M.
VlNTILĂ, O.
VLAHUTĂ, C. L.
VLAHUTĂ, D.
VLAHUTĂ, F. R. VLAHUTĂ. G. 8.
mii de autori, in cursul de 34 de ani culeasă, şi după unii de la naşterea Domnului nostru Is. Hs. alcătuită de ... în tipografia romîno-franceză. Tomul X—III. Iassi, 1853 — 1854.
Dr. H. Tiktin. Rumănisch-deutsches Worterbuch (Dicţionar romtn-german). Imprimeria statului. Bucureşti. Voi. I, 1903; voi. al IHea, 1911; voi. al IlI-lea, 1924.
Teatrul. Revistă lunară editată de Comitetul de stat pentru cultură şi artă şi de Uniunea scriitorilor din R.P.R. Anul I (1956) ş.u.
Ionel Teodoreanu. Masa umbrelor. Întoarcerea In timp■ Editura de stat pentru literatură şi artă. [Bucureşti, 1957.]
G. Dem. Teodorescu. Poezii populare romtne. Culegere de... Tipografia modernă. Bucureşti, 1885.
Cicerone Theodorescu. Un ctntec din uliţa noastră. Versuri. Editura de stat pentru literatură şi artă. [Bucureşti], 1953.
G. TopIrceanu. Opere. Voi. I—II. Editura de stat pentru literatură şi artă. Biblioteca pentru toţi. [Bucureşti], 1955.
Radu Tudoran. Dunărea revărsată. Roman. Editura pentru literatură. [Bucureşti], 1961.
R. Tudoran. Toate ptnzele sus. Editura tineretului. [Bucureşti], 1954.
Alexandru Ţiplea. Poezii populare din Maramureş adunate de... (Extras din Analele Academiei Romîne, Seria a Il-a, Tom. al XXVIII-lea, Mem. secţ. lit.). Bucureştii 1906.	’
Alexandru Vasiliu. Poveşti şi legende. Editura Academiei Romîne. Bucureşti, 1928.
I. Văcărescu. Colecţie din poeziile d-lui marelui logofăt ... Tipografia lui C. A. Rosetti şi Vinterhalder. Bucureşti, 1848.
Tudor Vianu. Arta prozatorilor romlni. Editura contemporană. [Bucureşti], 1941.
Tudor Vianu. Problemele metaforei şi alte studii de stilistică. Editura de stat pentru literatură şi artă. Bucureşti 1957.	.	’
Petru Vintilă. Oamenii şi faptele lor. Poeme. Editura de stat pentru literatură a Uniunii scriitorilor din R.P.R. [Bucureşti], 1949.
A. VLAHUTĂ. Clipe de linişte. Nuvele. Editura librăriei So-cec & Comp. Bucureşti, 1899.
A. Vlahută. Dan. Editura librăriei E. Graeve & Comp. Bucureşti, 1894.
A. Vlahută. File rupte. Editura Socec. Bucureşti, 1909.
A. Vlahută. La gura sobei. Editura Albert Baier. Bucureşti, 1912.
BIBLIOGRAFIE
523
VLAHUTĂ, I. s.
VLAHUTĂ, N.
VLAHUTĂ, O. A. I —II
VLAHUTĂ, P.
VE
D. ZAMFIEESCU, K.
D. ZAMFIEESCU, V. T.
■G. M. ZAMFIEESCU, M. D. I—II •ZANNE, P. I—IX
AU. VLAHUTĂ. Icoane şterse. Editura librăriei Alcalay. Biblioteca pentru toţi. Bucureşti, [f.a.].
AL. VLAHUTĂ. Navele. Stabilimentul gratie Socec & Teclu. Bucureşti, 1886.
AL. Vlahută. Opere alese. Voi. I—II. Editura de stat pentru literatură şi artă. Biblioteca pentru toţi. [Bucureşti, 1952-1953.]
AL. Vlahută. Poezii vechi şi nouă. Ed. a IlI-a. Editura librăriei H. Steinberg. Bucureşti, 1894.
Viaţa romtnească. Revistă literară şi ştiinţifică. Iaşi — Bucureşti, 1906 — 1946; Revistă lunară de literatură a Uniunii scriitorilor din R.P.R. Bucureşti, 1948 ş.u.
DUILIU ZAMFIEESCU. în război. Roman. Ediţiune populară. Editura tipografiei Clemenţa. Bucureşti, 1902.
Duiliu Zamfieescu. Viaţa la ţară. Ediţia a Il-a. Scrisul romînesc. Craiova, 1939.
George Mihail zamfieescu. Maidanul cu dragoste. Roman. Voi. I—II. Editura naţională Ciornei. Bucureşti, [1933].
IULIU A. ZANNE. Proverbele rominilor. Voi. I—IX. Editura librăriei Socec. [Bucureşti], 1895 — 1903.
LISTA ABREVIERILOR
A.	= acuzativ	magh.
ac.	= acuzativ	m.m. perf.
acc.	= accentuat	n.
adj.	= adjectiv	N.
ant.	= anterior	neacc.
art.	= articol, articulat	neart.
cf.	= confer	nom.
cond.	= condiţional	P.
conj.	= conjunctiv	pct.
conjug.	= conjugare	perf.
D.	= dativ	pers.
dat.	= dativ	pl.
ex.	= exemplu	prez.
f.	= feminin	pron.
f. a.	= fără an	sg-
fr.	= francez	slav.
G.	= genitiv	subst.
gen.	= genitiv	tc.
imperf.	= imperfect	V.
ind.	= indicativ	viii.
lat.	—- latin	voc.
m.	= masculin	
= maghiar
= mai mult ca perfect. = neutru = nominativ = neaccentuat = nearticulat = nominativ = pagină = punct = perfect = persoană = plural = prezent = pronume == singular = slav —■ substantiv = turcesc = vocativ = viitor = vocativ
* Denumirile cazurilor au clte două afcrevicri : A şi ac., D. şi dat. ete. Abrevierile care costau dir> iniţiala majusculă sînt folosite în paradigme, iar celelalte in text.
INDICE DE MATERIE
ACCENT dinamic, definiţie 1018, muzical 1018 ;
~in cuvint, mijloc de diferenţiere morfologică 6,38 ; ~ în flexiunea substantivului 4, 38 ; în flexiunea adjectivului 38; în flexiunea verbală 6, 38, 243 : ~ pe rădăcină 243, ~ pe sufixul conjugării 236, ~ pe desinenţă 243, ~ la imperfect 249, ~ la perfect simplu 250, ~ la mai mult ca perfect 251; variaţia ~ a dus la alternanţe vocalice 243;
■■'■'în propoziţie 1015—1021, ~ mijloc de exprimare a raporturilor sintactice 1017, ~ pe nume predicativ 533; ~ în propoziţii: negative 1021, interogative 1020, dubitative 1022; evitarea succesiunii silabelor accentuate 976, 1043 ; ~ şi intonaţia 1017, 1029.
ACORD, definiţie 508, felurile ~ 508; abateri de la regulile ~ 508, ~ cu substantivele : nume de localităţi în formă de plural 2, 66, 543, precedate de alde 173, ~ substantivelor determinate de mai multe adjective 591; ~ adjectivului pronominal: demonstrativ 167, posesiv cu numele posesorului şi al obiectului posedat 159 ; ~ articolului: demonstrativ cu substantivul 179, 589, cu numeralul 179; posesiv 108, 592, 981 ; ~ pronumelui: de întărire 155, 157, posesiv cu numele posesorului şi al obiectului posedat 158, relativ care 165 ; ~ verbelor unipersonale cu conjunctivul 195, 235, ~ participiului cu subiectul 261;
~ apoziţiei cu termenul determinat 565 ; ~ atributului adjectival 167, 221, 587 — 590, ~în caz 589, slăbirea ~în caz în li. ba contemporană 1072, ~ în gen şi număr 590, ~ greşit al atributului adverbial 298, 579 ; ~ elementului predicativ suplimentar nominal cu numele la care se referă 689, 691; ~ predicatului cu subiectul 506, 536, ~ în persoană 537, ~ în număr 538, ~ în gen 541; ~ cu subiect multiplu 537, 538, 541, 544, ~cu subiect la pluralul politeţii 540, predicatul este verb la pasiv (cu a fi sau
reflexiv) 536, 545; ~ numelui predicativ 536, 539; forme regionale şi învechite care dau impresia de ~ greşit 546; abateri de la regulile ~ 539, 542—546, 757 : ~ prin atracţie 544, ■—■ după înţeles 2, 4, 66, 543.
acuzativ, cazul ~, funcţiuni 21, 79, 599, 620, 624, 638, ~ cu prepoziţie 1, 43, 79, 304, 307, 333, 338, 515, 534, 535, 561; 611, 612, 617, 620, 624, 627, 632, 638, 649, 653, 659, 665, 671, 674, 679, ~ cu pe 2, 43, 59, 79, 307, 335, 599, 1070, substantive Ia ~ precedate de adverbe cu valoare de prepoziţie 79, 298, 302 ; în construcţia ~ de relaţie 212, ~ cu infinitivul 212, ~ cu participiul 212, ~ cu supinul 212; confuzia cu nominativul 2, 4, 76, 596, 986; ~ pro-numelor personale 144,298,302,679; verbe construite cu ~ 4, 612.
adjectiv, def’niţie 117, ce exprimă ~ 117, categoriile gramaticale ale ~ 11 (vezi fiecare categorie în parte); ~ compuse 5 ; terminaţiile ~ variabile la nominativ singular 119,120, 122, cu două terminaţii 25, 120, cu o terminaţie 25,122 ; formarea femininului ~ 120, 121,122, confuzii la femininul ~ derivate cu sufixe diferite 31, 120, 166; pluralul ~ 123 : prin desinenţe (la masculine 124, feminine 125, comune ambelor genuri 126), confuzii la pluralul ~ derivate cu sufixe diferite 31,125,127; prin palata-lizarea consoanei finale (la ~ cu două terminaţii 127 ; cu o terminaţie 128); alternanţe fonetice în tema ~ 121,129 ; -'■invariabile 4,25,102,130,~invariabile care capătă flexiune 130; articularea ~ 2, 99, 102, 109, 131, 549;
declinarea ~ 131, genitivul ~ asemănător cu pronumele şi numeralul 131; ~ cu flexiune incompletă 25; ~ cu accent mobil în flexiune 38 ;
comparaţia ~, definiţie 132, gradul pozitiv 133, comparativ 134, superlativ 135, ~ cu valoare afectivă care dau valoare de super-
Indicele trimite la paragrafe. Tilda (~) tine locul cuvlntului matcă (sau al derivatelor) la orice formă flexionară.
526
INDICE DE MATERIE
lativ altor ~ 136, ~ care nu au grade de comparaţie 4, 25,137, locul ~ după gradele de comparaţie 136, 976 ; vezi comparativ, COMPARAŢIE, SUPERLATIV ;
~ devenite interjecţii 411,~substantivizate 5, 517, 598, 611, 678, ~ echivalente cu un substantiv în genitiv 5, ~ cu caracteristici de numeral 14, 175 : însoţesc substantive la care se referă complementul de excepţie 678 ; ~ în locuţiuni adverbiale 294, ~ şi adverbul 12, 14, 130, 292, 295, 298, ~ determinate de adverbe 13 5, 298 ; ~în locuţiuni prepoziţionale 302, 316, prepoziţii cu valoare de ~ 308 ; substantive cu sens de ~ 112; funcţiuni 15, 138, 518, 534, 535, 548 549, 584, 586, 595, 599, 610, 624, 627, 644, 659, 684 ; determinantul ~ 78, 136, 298, 503. 506, 593, 594, 605, 612, 623, 627, 636, 658, 667, 788, 822, 826 ; locul ~ 976 ; locuţiune ~ vezi locuţiune adjectivală.
adjectiv PRONOMINAL, definiţie 117, 141, tipurile de ~ 117, 141, funcţiunile ~ 161, 166, 551, 586, ~cu dublu rol sintactic 753, locul ~ 978;
~ demonstrative, formele ~ 167, 168, declinarea ~ 168, acordul ~ cu substantivul determinat 167, ~ care apar înaintea substantivelor nearticulate 102, ~ în vorbirea indirectă 891, ~ accentuate 1024 ;
~ interogative-relative 165, ca mijloc de joncţiune 752, introduc : propoziţia interogativă 166, 463, 465, 471, 763, subordonatele : completive directe 780, completive indirecte 789, instrumentale 847, predicative 766, predicative suplimentare 881, socia-tive 850, subiective 760; care acordat 166 ;
~ de întărire vezi pronume de întărire ;
~ negative 174, poziţia faţă de substantiv 174; ~ mijloc de negaţie 485, 486, Însoţesc substantive la care se referă complementul de excepţie 678; nehotărîte, felurile 170, confuzia cu numeralul 112, 175, 179, confuzia cu articolul nehotărît 112, 179 ; cazuri speciale de folosire a ~ 59, 172, 173 ; ~ folosite numai adjectival 170, 173; care apar numai pe lîngă substantive nearticulate 102, poziţia faţă de determinat 170; însoţesc substantive la care se referă complementul de excepţie 678, introduc propoziţii subordonate 752 : completive directe 780, indirecte 789, concesive 861, instrumentale 847, predicative 766, predicative suplimentare 881, sociative 850, subiective 760;
~ posesive, folosirea pe lîngă substantive articulate enclitic 2,101,159, ~ legate de nume de rudenie 59,101,106,162, ~ după prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale 160, 304, valorile ~ 161, 554, ~ cu referire la o per-
soană nedeterminată 151; acordul ~ cu numele posesorului şi al obiectului posedat 159, locul ~ 159.
adverb, definiţie 290, clasificarea ~ după formă291, ~simple 291, ~compuse 5, 291, 329, ~ primare 292, ~ derivate 292, 295, sufixele ~ 16, afixe cu valoare neprecizată la ~ 35,291, ~ provenite din alte părţi de vorbire : ~şi adjectiv 12,14, 130, 292, 295, 298, numeral 292, pronume relativ-intero-gativ 292, substantiv 292, 340, 624, verb 235, 292 ; prepoziţie cu valoare de ~ 308, 333 ; conjuncţie cu valoare de ~ 361 ;
categorii de ~ după înţeles 295 : ~ şi locuţiuni adverbiale de mod 295 : propriu-zis 295 ; ~ de afirmaţie 295, 464, 477, ~ şi propoziţia neanalizabilă 299, 493, ~ accentuate 1021; de cantitate 295, ~ repetate 298, ~ folosite ca instrumente de gradaţie nehotărîtă a adjectivelor şi ~ 298; ~ cu înţeles concesiv 295; ~ cu înţeles con-clusiv 295, ~ care introduc coordonate con-clusive 300, 713,743 ; ~ de comparaţie 295, corelative ale ~ 644, introduc al doilea termen al comparaţiei 134, 298, 644, 645, — care introduc complementul de mod comparativ 134, 135, 298, 595, 644, 645, ~ care introduc elementul predicativ suplimentar 684, ~ care introduc propoziţii subordonate : modală propriu-zisă 822, 823 şi comparativă 134, 827 — 829, 832, predicativă 300, 766, predicativă suplimentară 881; cazul substantivului şi al pronumelui precedat de ~ de comparaţie 79, 144, 298, 302, 679; ~ de distribuţie 295; ~ de durată, revenire sau frecvenţă 295, cu valoare de ~ de timp 295 ; ~ explicative 295, ~ care introduc apoziţii 567, propoziţii apozi-tive 777 ; ~ de îndoială sau probabilitate 295, ipotetice în propoziţia condiţională 655, în afirmaţia nesigură 478; ~de negaţie 295, 464, 480-482, 484, înglobate în cadrul unei părţi de propoziţie 515, ~ şi propoziţia neanalizabilă 299, 480, 493, ~ cu sens de afirmaţie 477, ~ accentuate 1021; ~ de precizare sau întărire 295, ~ accentuate 1021; de proximitate 295, în afirmaţia nesigură 478, care întăresc ideea de apropiere în timp 320; ~ de restricţie şi exclusivitate 295, subliniind caracterul exclusiv al condiţionalei 300, 655, 855; treceri de la o categorie la alta în cadrul ~ de mod 295; ~de mod în construcţie cu prepoziţie 295, 595; ~ legat prin de de adjectiv sau de alt ~ 136, 298 ; ~ şi locuţiuni adverbiale de loc 295; ~ şi locuţiuni adverbiale de timp 295, 624, cu valoare modală 295 ; ~ cu valori multiple 296 ;
—■ pronominale 293 : ~ demonstrative 293, ~ corelative în regentă 755, elemente de for-
INDICE DE MATERIE
527
mare care Întăresc valoarea ~ 35, In vorbirea indirectă 891; ~ negative 293, 486, la care se referă complementul de excepţie 678 ; ~ nehotărîte 293, ~ la care se referă complementul de excepţie 678, care introduc propoziţii subordonate concesive 861, de loc 799 ; ~relative-interogative 293, introduc propoziţii : interogative 465, 471, 763, subordonate : atributive 771, completive directe 471, 780, indirecte 789, predicative 763, predicative suplimentare 881, subiective 760, propoziţii circumstanţiale 300 : de cauză 811, concesive 861, de loc 799, opoziţionale 867, temporale 916, exprimă raportul temporal: de anterioritate 804, posterioritate 805, simultaneitate 806, situaţii intermediare între ~ şi pronume relativ 371, corelativele ~în regentă 293, locul ~ cu funcţiune de circumstanţial 989, ~ accentuate 1024;
comparaţia ~ 297, comparaţia ca element de legătură a ~ cu părţile de vorbire flexibile 11, 290; ~ şi locuţiuni adverbiale care formează gradele de comparaţie 2, 42, 134, 135, 298, 515 ; ~ cu valoare expresivă care formează superlativul absolut 136, 453; categorii de ~ care au comparaţie 297; ~ derivate cu sufixe care dau nuanţe graduale 297, locul ~ care formează grade de comparaţie 135, 976;
părţi de vorbire determinate de ~ 290, 298; ~ care determină propoziţii 290, ~ cu valoare substantivală 295, 598, ~ în locuţiuni adverbiale 294, ■—1 cu valoare de prepoziţie 14, 79,104, 144, 295, 298, 300, 302, 304, ~ in locuţiuni prepoziţionale 300, 302, 316, 328, legătura dintre adverbe şi prepoziţii 300, 301, ~ cu valoare de conjuncţie 300, 347, 371, 696, 753, ~în locuţiuni conjunc-ţionale 295, 300, 326, 332, 340, 367, 368, 370—374, 383, 384, legătura dintre adverbe şi conjuncţii 300, ~ în alcătuirea numeralelor 295 ; ~ devenite cuvinte de umplutură 970; funcţiuni 299, 507, 534, 535, 570, 577, 595, 598, 620, 624, 638, 659, 665, 679, ~ predicat've 299, 496, 528, 762, ~ predicative incidente 967, ~ care intră în componenţa predicatului 299, nepredicative cu funcţiune de predicat 299, 496, ~ cu dublu rol sintactic 347, 515, 753, ~ construite cu dativul 4,298,304 ; în construcţia infinitivală relativă 511, în construcţii restrictive 510, ~ care însoţesc complementul concesiv 668, ~ care întăresc : conjuncţiile adversative 738, complementul de excepţie 679, ideea de cumul 872; ~care introduc : complementul cumulativ 673, de excepţie 679, propoziţia de excepţie 876, propoziţii coordonate cu~, tipuri de tranziţie între joncţiune şi juxtapunere 713; ~ cu
prepoziţii introduc subordonate 753 ; ~ corelative : ale complementului concesiv 669, cumulativ 675, de excepţie 680, în coordonarea disjunctivă 698, ale subordonatelor 300, 755 : de cauză 812, concesive 863, condiţionale 857, consecutive 842, 843, cumulative 872, de excepţie 877, de Ioc 800, de mod 822, 823, de mod comparative 827, de timp 755, 805. 806; determinantul ~ 503, 506, 570, 593, 594, 605, 608, 636, 658 776, 789, 822, 826; ~care se intercalează : între pronume neaccentuat şi verb 144, 986, 989, în forma perfectului compus 194, 989; ~ folosite prin elipsă 298; punctuaţia 1053, 1056; locuţiune adverbială vezi locuţiune ADVERBIALĂ.
adversative, unităţi sintactice ~, definiţie 734, termenii coordonării ~ 720, 734, interdependenţa unităţilor coordonate ~ 717, 736; deosebirea de coordonarea disjunctivă 734
părţi de propoziţie ~: definiţie 702, care pot fi coordonate ~ 703, conjuncţii de legătură 349, 354, 355, 359, 360, 365, 702, cu un element negativ 490, juxtapuse 702, folosirea instrumentelor gramaticale înaintea 108, 704, ~ apropiate de copulative 702, ordinea 692, 992, punctuaţia 1053 ;
propoziţii ~ 717, 735, elemente de legătură 300, 354, 355, 357, 359, 360, 723, 737, 738, cu un element negativ 490, mijloace de întărire a raportului ~ în prima coordonată 739, juxtapuse 737, modurile folosite 740,~şi propoziţia concesivă 710, 736, 863, ~ şi propoziţia finală 819, ~ şi propoziţia opoziţională 670, 710, 865, 867, ~ cu sens temporal 712, <—> cu şi fără tautologie 960, corespondenţa timpurilor 902, ~ accentuate 1026, locul ~ în frază 717, 998, punctuaţia 1054, 1062, fraze ~ 735.
afirmaţie, definiţie 476, adverbe de ~ 295, 464, 477, adverbe de negaţie în ~ 477, ~ sigură, procedee de exprimare 464, 477, ~ sigură întărită 477, ~ nesigură 478, intonaţia ~ nesigure 478.
afixe lexicale 27, lexicale specializate pe părţi de vorbire 5, gramaticale 27, lexico-grama-ti cale 5, ~ cu valori multiple 5,34, ~ cu valoare neprecizată : la adverbe şi locuţiuni adverbiale 35, 291, la numeral 35, 189, la pronume 35, 165, 168, 170, cu sens demonstrativ 35. Prefix vezi prefix, sufix vezi, sufix.
agent, complement [de ~, definiţie 596, 616, procedee de exprimare 79, 617, termenul determinat de ~ 201, 213, 220, 596, 616, prepoziţii cu care se construieşte 317, 318, 617, şi complementul indirect 617, ~ şi elementul predicativ suplimentar 683, ~
528
INDICE DE MATERIE
şi subiectul 429, 516, 616, ~ cu nuanţe circumstanţiale 317, 618, locul ~ 988 ;
propoziţie de ~, definiţie 795, elementul regent 752, elemente introductive 796, modurile folosite 797, locul ~ 1004.
alternanţe fonetice, defmiţie, rolul ~ 6, 37, ~ mijloc caracteristic al flexiunii 1070, condiţii de apariţie ale ~ 5, 37. ~ cu doi termeni 37, ~ cu trei termeni 37, confuzia dintre ~ şi desinenţe 6, caracterul neregulat al apariţiei ~ 37, restrîngerea productivităţii ~ la cuvintele noi 37, 71 — 73, 121, 242, 1072, ~în rădăcină 28, 37, ~in derivare 5, 31, 37, lista ~ 37 ; ~ neobişnuite în flexiunea nominală 4, ~ mijloc ajutător în formarea pluralului substantivelor 72 ; ~ vocalice 37 : la adjectiv 121, 129, la substantiv 73, la verb 242, 246; ~ consonantice 37 : la adjectiv 124, 129, la substantiv 74, la verb 242.
ANacolu i’, definiţie 962, tipuri de ~ 963, ~ în limba literară 962, fraze greşite cu ~ 964.
anterioritate, raport temporal de ~, în corespondenţa timpurilor, raport de nesi-multaneitate 899, faţă de prezent 232, 901, 908, 910, 913, 917, 923, 927, 931, faţă de trecut 228, 916, 917, 918, 931, faţă de viitor 229, 907, 910, 911, 921, 923, 937 la coordonate 901, ~ faţă de subordonate : atributive 911, 913, cauzale 921, completive directe 907, indirecte 937, consecutive 931, finale 927, temporale 803, 804, 916, 917, 918.
APOSTROF 1069.
APOZIţie, definiţie 565, situaţia ~ în cadrul părţilor de propoziţie 506, ~ acordată 565, ~ neacordată 565, ~ simplă 566, ~ dezvoltată 566, ~ izolată 567, ~ neizolată 567, ~ de identificare şi de calificare 586; valorile ~ 569 ; ~ exprimată prin : numeral 571, pronume 576, substantiv 565, 566 — 570, ~ introdusă prin adverbe explicative 567, ~ juxtapusă 567, 568; ce determină ~ 506, 567, 570 ; construcţii ~ care depăşesc sfera atributului 570, construcţii ~ de tip special 568 : false ~ în vorbirea neîngrijită 568, ~ imitate după limbi străine 568 ; complementul unui substantiv cu funcţiune de ~ 593, locul ~982; punctuaţia 1058, 1062.
propoziţie apozitivă, definiţie 776, valoarea ~
776,	elemente introductive 777, ~ juxtapusă 777, ce determină ~ 776, modurile folosite 778, şi coordonata : conclusivă 710, copulativă 710, ~ şi subordonata : completivă directă 777, indirectă 777, subiectivă
777,	locul ~ 103, punctuaţia 776, 1058.
articol, definiţie 95, ~cuvînt ajutător 10,
26, 95, ~ ca parte de vorbire 13, 95, existenţa mai multor ~ caracteristică a morfo-
logiei romîneşti 1070, categoriile gramaticale ale ~ 11, ~ înglobat într-o parte de propoziţie 515, ~ ca element de flexiune 45, ~ ca mijloc de diferenţiere lexicală 4 ; felurile ~ : după gradul de individualizare 96, după topica faţă de cuvîntul însoţit 96; lipsa ~ 115, lipsa ~ ca marcă a elementului predicativ suplimentar 685, construcţii fixe cu forme paralele articulate şi nearticulate 116; părţi de vorbire care au ~ 11; ~ hotărît propriu-zis, definiţie 97, formele ~ 87, 97, alipirea ~ la substantive 88, deosebirea dintre ~ şi celelalte articole 96, ~ şi cel nehotărît 48, 112 ; pronunţarea ~ 13, 88, 97, poziţia ~ 106, postpunerea ~ caracteristică a morfologiei romîneşti 1070, 1071, întrebuinţarea ~ la substantiv 99: introducerea substantivului cu ~ în comunicare 100, substantive cu forme deosebite de ~ 4, 88, ~ la substantive compuse 5, ~ la numele proprii 2, 90, 103, 106, ~ generic 100, ~ la numele părţilor corpului 100, ~la nume de acţiuni şi stări caracteristice unui obiect 100, ~ la substantive considerate fiinţe unice 100, 104, ~la substantive însoţite de adjectiv propriu-zis 2, 102,110, 602, ~ la substantive nume de rudenie 100, 104 : însoţite de adjectiv posesiv 2, 101, 102, 104, 106; ~la substantive însoţite de numeral : ordinal 191, colectiv 102, 184; ~ la substantive precedate de prepoziţie 104, 105, 306, ~ la substantive urmate de atribut pronominal în dativ 101, 146, ~ la vocativ 87, 98; folosirea ~ proclitic : ca mijloc de flexiune analitică 2, 45, 59, 97, 106, în locul celui enclitic 90, la părţile de propoziţie copulative 696; extinderea folosirii ~ proclitic în limba romină contemporană 1072; ~ la adjectiv 99, 102, 549, articularea mai multor adjective prepuse 102; ~ la adverb 301; ~la numerale : cardinale 179, colective 102, 184, ordinale 189 ; ~la prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale 301; ~ la pronume personale 148;
~ demonstrativ sau adjectival, formele ~ 109, ~ creaţie a limbii romîne 1071, ce leagă ~ 109, 110, ~ ca element de substantivizare 109,~ pe lîngă adjective 109, 131, 549, ~ pe lîngă numerale 109 : cardinale 179, ordinale 20, 189, 190, 550 ; ~ formează gradul superlativ 2, 45, 109, 135, 298 ; ~ şi pronumele demonstrativ 110, 111; ~ şi articularea substantivului cu articol enclitic 110, ~ înaintea părţ'lor de propoziţie coordonate : adversative 704, copulative 110, 135, 696, disjunctive 701; imposibilitatea folosirii ~ la adjective cu funcţiune de element predicativ suplimentar 685; poziţia ~ 110, 114;
INDICE DE MATERIE
529
~nehotărît, definiţie 112, ~ ca element de substantivizare 112, formele ~ 112, pluralul ~ 4, confuzia cu adjectivul pronominal nehotărit şi cu numeralul nehotărît 112, 179, Întrebuinţarea ~ 112, diferenţa de folosire a substantivului cu ~la singular faţă de plural 112, — şi cel hotărît 45, 112, ~pe lingă nume generice şi de materie 66, 112, 113, poziţia ~ 114 ;
~ posesiv sau genitival, definiţie 107, formele ~ 107, ~ creaţie a limbii romîne 1071, acordul ~ 108, 592, 981, Întrebuinţarea <—■> 108, ~în componenţa numeralului ordinal 45, 107, 108, 189, ~ pe lingă pronume şi adjectiv pronominal posesiv 45, 107, 108, 158, ~ pe lingă substantiv şi pronume în genitiv 107, 108, ~ înaintea părţilor de propoziţie coordonate : adversative 108, 704, copulative 108, 696 disjunctive 701, lipsa substantivului determinat de ~ 108, poziţia ~ 114.
ASPECT, exprimarea ~ în romînă 25, 949, prefixe cu valoare de ~ 25, 29; verbe de ~ vezi VERB.
atracţie în frază 760; acord prin ~ vezi ACORD.
atribut, definiţie 547, ce determină 2, 503, 506, 547, 557, 559, 574, 577, 581, 584, elipsa termenului determinat 947, determinantele ~ 502, 506, clasificarea după părţile de vorbire prin care este exprimat 2, 505, 547, 548-583 : adjectival, mijloace de exprimare 2, 548 : prin adjectiv propriu-zis 138, 549, prin adjective pronominale 161, 166, 550, 551, prin numeral 2, 180, 184, 186, 191, 550, prin verb la gerunziu (acordat) 260, 553, la participiu 2, 220, 552; valorile ~117, 554, valorile ~ exprimat prin adjectiv posesiv 161, 554; ~ det erminat de complement 594, locul ~ 180, 184, 975, 976 : în funcţie de accent şi de ritm 976, 1043 ;
~ adverbial, cu prepoziţie 299, 577—579, ~ fără prepoziţie 577 — 579, ~ asemănător cu ~ adjectival 14, 578, confundat cu ~ adjectival 579. ~ pe lingă substantive cu sens verbal 299,'579, locul ~ 984;
~ pronominal, felurile ~ 572 : în genitiv 166, 573, valorile ~ 573 ; în dativ 145, 574, va lorile ~ 574 ; ~ prepoziţional 575, valorile ~ 575; ~ apoziţional vezi apoziiie ; locul ~ 983;
~ substantival, felurile 555 ; ~ în genitiv, procedee de exprimare 556, care determină ~în genitiv al altui substantiv 557, în construcţii cu raportul dintre determinat şi ~ inversat 558, valorile ~ 77, 558 ; folosirea articolului posesiv la ~ coordonate copulative 696, coordonate disjunctive 701 ; locul ~ 980; ~ în dativ, ce determină ~
78, 559, valorile ~ 560; ~ prepoziţional’ prin ce se exprimă 79, 105, 561, prepoziţiile folosite 311-324, 326-328, 331-333, 335, 338-342, 344, 345, 562, clasificarea după prepoziţiile folosite 562, valorile <—> 563, corespondenţa cu valorile ~ genitival 311, 564, construcţii cu raportul dintre determinat şi ~ inversat 317, 563, complementul unui substantiv cu funcţiune de ~ prepoziţional 593, locul ~ 981;
~ exprimat prin numeral 505, 571 ;
~ verbal, prin ce se exprimă 580 : gerunziu 221, 583, infinitiv 215, 219, 581, supin 222, 582, locul~ 985;
clasificarea ~ după legătura cu determinatul 505, 547 : ~ izolat 423, 584, prin ce se exprimă ~ izolat 584, situaţii care permit izolarea ~ 584, intonaţia ~ 584, punctuaţia ~ 1062 ; clasificarea ~după conţinut 505, 547 : ~ de identificare 586, de calificare 586, de clasare 586 ; clasificarea ■—1 după nuanţa circumstanţială 547, ~ circumstanţial, def ipiţie 585, nuanţe circumstanţiale 585 ; ~ descriptiv 585, deosebirea dintre ~ descriptiv şi ~ de calificare 586; legătura dintre valorile ~ şi sensul lexical 4, 554, 558, 563, ~ subiectiv 4, 77, 161, 554, 558, 563. 573, 574, ~ obiectiv 4, 77, 161, 554, 558, 560, 563, 573 - 575, ~ autorului 4, 554, 558, 563, 573 ; ~pe lingă substantive cu sens verbal 4, 577, 581; articularea substantivului cu prepoziţie urmat de ~ 306; trecerea ~ de la cuvîntul de bază la derivat şi invers 5 ; asemănări cu numele predicativ 505, 534, ~ şi complementul 146, 423, 503, 505, 560, 562, 574, 606, ~ şi elementul predicativ suplimentar 504, 688, ~ eliptic 947, punctuaţia 1053; propoziţia atributivă, definiţie 770, propriu-zisă şi apozitivă 770, elementul regent 718, 746, 749, 770, elemente introductive 300, 367, 370-372, 374, 383, 384, 391, 519, 771, cu corelative în regentă 755, modurile folosite 216, 438, 445, 774, ~ izolată 423, 772, ~ neizolată 772, ~ de identificare şi de calificare 775, ~ cu valoare : subiectivă 771, obiectivă 771; ~ circumstanţială 773, ~ descriptivă 773, ~ în vorbirea indirectă 888, 889, ~ interogativă indirectă 462,471, 749, 771, 889, ~cu două subiecte în ana-colut 963, corespondenţa timpurilor 911, 914, ~ accentuată 1026, ^intercalată 1016, locul ~ 166, 1002, punctuaţia 1054. categorie gramaticală, definiţie 18, ~ ale limbii romîne 18, prin ce se exprimă ~ 26, cumul de mijloace pentru marcarea ~ inovaţie a limbii romîne 1071, ~ specifice fiecărei părţi de vorbire 11, ~ nespecifice unor părţi de vorbire 4, cuvinte care nu au toate ~ specifice clasei lor 25.
«A — c. 4366
530
INDICE DE MATERIE
CAUZĂ, complement circumstanţial de ~, definiţie 627, elementul determinat 221, 627, procedee de exprimare 138, 219, 221, 317, 595, 628, 754, prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale cu care se construieşte 316, 317. 321, 324, 326, 328, 332, 333, 335, 338, 34l' 345, 629, ~ cu alte nuanţe circumstanţiale 325, 328, 333, 345, 372, 373, 630;
propoziţie circumstanţială de ~, definiţie 810, elementul regent 921, ~ condiţională 810, ~ izolată şi neizolată 423, elemente introductive 300, 349, 368, 369, 372, 373, 376,378,379, 384, 392, 405, 811, corelativul ~ 812, ~ subordonată indirect 750, 810, 939, modurile folosite 216, 813, corespondenţa timpurilor 920—923, ~ şi coordonata conclusivă 712, ~ şi propoziţia concesivă propriu-zisă 860, ~ cu alte nuanţe circumstanţiale 221, 368, 370, 401, 814, 933, ~ intercalată 1016, locul ~ 1008, punctuaţia 1054, 1058.
CAZ, definiţie 21, ~ limbii romlne 21, ~sub-stantivului 25, 75, substantive cu forme ~ deosebite 4, forma ■—• mijloc de diferenţiere lexicală 4, neconcordanţă între ~ cu care se construiesc complementul şi completivele aceleiaşi regente introduse prin pronume 963, ~ pronumelui şi adjectivului pronominal care introduce o subordonată 166,519,753,760, 771, 780, 789, ~ substantivului şi al pronumelui precedat de adverb cu valoare de prepoziţie 79, 144, 298, 302, funcţiuni 21, 76 —80; vezi fiecare caz.
COMPARATIV, gradul ~, definiţie 22, 134, ~ de egalitate 134, construcţii echivalente cu ~ de egalitate 134, ~ de inegalitate 295 : ~de superioritate 134, 643, ~de inferioritate 134, 643 ; formarea ~ 2, 134, 298, 317, al doilea termen al ~ 134, 317, 643, 826, elemente care introduc al doilea termen al ~ 134, 317, 644, 645, 826, 830, lipsa termenului al doilea al comparaţiei la ~ de superioritate 134, echivalenţa Intre ~ de inferioritate şi forma negativă a ~ de egalitate 134, ~ cu sens de superlativ absolut 134, confuzia dintre ~ precedat de cel şi superlativul relativ 135.
comparativ, complement şi propoziţie ~ vezi MOD.
COMPARAŢIE, definiţie 22, grade 22, 132, 297 (vezi şi COMPARATIV, SU EHLATIV), .—■ CU mijloace analitice cu ajutorul adverbelor şi locuţiunilor adverbiale 2, 40, 42, 134, 135, 138, 297, 298, sintetice 5, 30, 135, 297, ~ de egalitate 134, 317, 643, 826, ~ de inegalitate 134, 135, 295,	643,
826, exprimarea termenului al doilea al comparaţiei 79, 134, 135, 295, 298, 303, 317, 321-323, 643, 644, 645, 826, 830,
părţi de propoziţie cu care se stabileşte ~ 640, 826, construcţii ~ cu funcţiune de element predicativ suplimentar 684 ; ~ la adjectiv 132 — 137 (vezi adjectiv);
~ la adverb 297 (vezi adverb) ;
~la interjecţie 4, 22;
~ la numeral 4; 22;
/“■w» la participiu 220;
~ la pronume 4, 22 ;
~ Ia substantiv 4, 22.
complement, definiţie 593, [procedee de exprimare 595, părţile de vorbire determinate de ~ 213, 506, 593, 594, ~ care se referă la altă parte de vorbire decît cea determinată 593, ~ predicatului nominal 593, ~ gerunziului 221, determinantele ~ 502, ~ şi atributul 146, 423, 503, 505, 560, 562, 574, ~ şi elementul predicativ suplimentar 504, 688 ; clasificarea ~ 505, 594, ~ circumstanţiale 594, ~ necircumstanţiale 594, raportul dintre ~ circumstanţiale şi necircumstanţiale 596, legătura ~ necircumstanţiale cu determinatul 596, ~ în propoziţiile nominale existenţiale bimem-bre 593, ~ cu valori mixte 425, 594, locul ~ circumstanţiale 989, punctuaţia ~ cir-cumstanţiale^lOSS, ~ eliptic 942, 947.
COMPLEMENT DE AGENT vezi AGENT.
COMPLEMENT CIRCUMSTANŢIAL DE CAUZĂ [vezi CAUZA.
COMPLEMENT CIRCUMSTANŢIAL CONCESIV vezi CONCESIV.
COMPLEMENT CIRCUMSTANŢIAL CONDIŢIONA L vezt CONDIŢIONAL.
COMPLEMENT CIRCUMSTANŢIAL CUMULATIV vezi CUMULATIV.
COMPLEMENT CIRCUMSTANŢIAL DE EXCEPŢIE vezi. EXCEPTIE.5
COMPLEMENT CIRCUMSTANŢIAL INSTRUMINTAL vezi INSTRUMENTAL.
COMPLEMENT CIRCUMSTANŢIAL DE LCC vezi LOC.
COMPLEMENT CIRCUMSTANŢIAL DE MOD veziMOD.
COMPLEMENT CIRCUMSTANŢIAL OPOZIŢIONAL vezi OPOZIŢIONAL.
COMPLEMENT CIRCUMSTANŢIAL DE RELAŢIE vezi RELAŢIE.
COMPLEMENT CIRCUMSTANŢIAL DE SC CP vezi SCOP.
COMPLEMENT CIRCUMSTANŢIAL SOCIATIV vezi SOCIATIV.
COMPLEMENT CIRCUMSTANŢIAL DE TIMP vezi TIMP.
complement direct, definiţie 596, 597, elementul determinat 5, 193, 202, 203 — 205, 321, 597, 884, 908, verbe cu două ~201, 601, 785, ~ şi construcţiile pasive 201, 596, ~ gerunziului 213,	221, ~ infiniti-
vului 213, 219, ~ participiului 213, 511, ~
INDICE DE MATERIE
531
supinului 222, ~ intern 197, 602, procedee de exprimare 112, 115, 147, 202, 205, 219, 221, 321, 417, 511, 519, 595, 598, 599, 604, 943, ~ cu prepoziţia pe 307, 335, 599, ~ cu prepoziţia la exprimînd o cantitate mare 333, 599, ~ izolat 499, ~ reluat sau anticipat 147,153, 512,594, 596,600, 661,1070, 1072, ~ la care se referă elementul predicativ suplimentar şi propoziţia predicativă suplimentară 683, 880 ; ~ şi complementul : indirect 212, 316, 594, 596, de loc 313, de mod 602, de mod de măsură 603, sociativ 653; şi subiectul 4, 76, 596, 599, 986, locul ~ 986, punctuaţia 1053 ; propoziţie completivă directă, definiţie 779, elementul regent 749, 897, ~ pe lingă verbe cu două complemente directe 785, elemente introductive 367, 368, 370-374, 383. 384, 471, 519, 780, 781, 1072, modurile folosite 438, 443, 445, 787, 928, ~ reluată sau anticipată 147, 782 ~ interogativă indirectă 462, 471, 749, 783, 889;~şi coordonata copulativă 781, ~ şi subordonata: apozi-tivă 777, completivă indirectă 749, 786, 790, 794, de relaţie 852 ; ~ şi construcţia infinitivală relativă 511; ~cu nuanţe circumstanţiale 787, corespondenţa timpurilor 897,907 — 910 ; ~ în vorbirea indirectă 792, 888, 889, ~ intercalată 1016, locul ~ 1004, punctuaţia 1054. complement indieect, definiţie 596, 605, verbe cu două ~ 606, elementul determinat 193,202, 205, 213,219,221,235, 605, 607609, 612, 884, procedee de exprimare 4, 138, 146, 147, 166, 202, 205, 219, 222, 417, 574, 595, 610, 611, prepoziţii cu care se construieşte 311, 313-318,320,321,324, 326, 328, 329, 331-333, 335, 337-339, 610, ~ reluat sau anticipat 147,153, 512, 596, 613, 1070, 1072, valorile ~ 606 ; ~ la care se referă elementul predicativ suplimentar şi propoziţia predicativă suplimentară 683, ~ şi atributul 146, 560, 562, 574, 606, şi complementul : de agent 617, direct 212, 316, 594. 596, de relaţie 316, 663; ~ şi subiectul 78, 596, 614, ~ cu nuanţe circumstanţiale 316, 328, 334, 338, 339, 615, ~ izolat 609, locul ~ 987, punctuaţia 1053 ; propoziţie completivă indirectă, definiţie 788, elementul regent 718, 749, elemente introductive 147, 367, 368, 371-374, 383, 384, 405, 519, 789, 790, modurile folosite 438, 445, 793, ~ negative cu sens pozitiv 491, ~ reluată sau anticipată 147, 791, ~ interogativă indirectă 462, 471, 749, 792, 889 ; ~ şi propoziţia : apozitivă 780, completivă directă 749, 786, 790, 794, condiţională 859, de relaţie 852 ; ~ cu nuanţe circumstanţiale 789, 790, 794, 859, locul ~ 1004, punctuaţia 1054.
COMPUNERE vezi FORMAREA CUVINTELOR. CU-VÎNT COMPUS.
CONCESIV, complement circumstanţial ~, definiţie 667, procedee de exprimare 221, 668, 754, adverbe cu care se construieşte 668, prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale cu care se construieşte 316, 668, corelativul ~ 669 ;
propoziţie circumstanţială ~, definiţie 860 ; felurile : ~ propriu-zisă 860, ~ ipotetică (condiţională) 860; elemente introductive 300, 349, 368, 370, 372-374, 377, 387, 388, 391, 399, 400, 861,1072, construcţii specifice ~ ipotetice 861, ~ juxtapusă 712, 862, corelativele ~ în regentă 295, 710, 863; ~ pozitivă cu sens negativ 491, ~ nominală 861, eliptică de predicat 861, modurile folosite 433, 438, 445, 864, ~ şi propoziţia coordonată adversativă 710, 736, 863, ~ cu nuanţă opoziţională 391, ~ propriu-zisă şi propoziţia cauzală 860, •—■ ipotetică şi propoziţia condiţională 860 ; ~ intercalată în regentă 861, 1016, locul ~ 1011, punctuaţia 1054.
CONCLusivĂ, coordonarea definiţie 741, unităţi sintactice legate prin ~ în frază 717, 720, 742; gradul de legătură al unităţilor sintactice ~ 717;
parte de propoziţie ~, definiţie 705, părţi de propoziţie de acelaşi fel legate prin coordonare ~ 706, conjuncţii de legătură a ~ 349, 356, 365, 705, ordinea ~ 692, 994, punctuaţia 1053;
propoziţie ~, definiţie 741, fraze coordonate ~ 742, elemente de legătură 295, 349, 355, 356, 365, 723, 743, ~ juxtapuse 743, modurile folosite 744, propoziţia coordonată ~ şi subordonata : apozitiyă 710, cauzală 712, consecutivă 710, 711, 741, corespondenţa timpurilor 905, propoziţii ~ accentuate 1026, locul propoziţiilor ~ 717,1000, punctuaţia propoziţiilor ~ 1054.
Condiţional, complement circumstanţial definiţie 664, procedee de exprimare 221, 665, 754, locuţiuni prepoziţionale cu care se construieşte 665, felul predicatului propoziţiei în care se află ~ 664, ~ cu alte nuanţe circumstanţiale 666, alte complemente cu nuanţă ~ 666;
propoziţie circumstanţială ~, definiţie 854, elementul regent 718, elemente introductive 300, 349, 368, 370, 373, 374, 383, 391, ~ juxtapuse 612, 856, adverbe care subliniază sensul ~ 300, 658, 855, corelativele ~ 857, modurile folosite 433,	445,
858, false ~ 867, ~ şi coordonata copulativă 710, ~ şi completiva indirectă 859,
' cu alte nuanţe circumstanţiale 370, 373, 374,401,858,859,933, ~ şi propoziţia concesivă condiţională 860, corespondenţa timpurilor 858, 932—936, ~ intercalată 1016 locul ~ 1011, punctuaţia 1054.
532
INDICE DE MATERIE
condiţionai.-optativ, modul ~, ce exprimă ~ 216, 433, auxiliarul ~ 194; condiţionalul : în principală 216, în subordonată 216; optativul 216: în principală 216, 441, în subordonată 216, verbe des folosite la ~ 4, atenuează acţiunea unor verbe 216, în imprecaţii 216, cu valoare de potenţial în propoziţia concesivă 864, imperfect indicativ cu valoare de ~ 226, conjunctiv prezent cu valoare de ~ 231 ; potenţialul 216 : în propoziţiile principale 445 ; .—■ cu valoare de prezumtiv 216, 267, conjunctiv perfect cu valoare de ~ 232; funcţiuni 527; ~ în propoziţii coordonate : copulative 729, 903, disjunctive 904 ; ~ în propoziţii subordonate : atributive 774, de agent 797, cauzale 813, completive directe 784, indirecte 793, concesive 864, consecutive 844, cumulative 873, de excepţie 878, instrumentale 848, modale propriu-zise 825, modale comparative 833, modale comparative condiţionale 837, modale de măsură 840, de loc 801, opoziţionale 869, predicative 769, predicative suplimentare 882, sociative 851, subiective 764, temporale 918;
~ prezent, formarea ~ 237, 269, conjugarea ~ activ 269, conjugarea ~ pasiv 272, conjugarea ~ reflexiv : cu pronumele tn acuzativ 274, cu pronumele în dativ 275, ~ cu forme inversate 269, 274 ; ce exprimă ~ 213, 233, 443, 444; valori modale 233; ~ în propoziţii coordonate : conclusive 905, copulative 903 ; ~ tn subordonate : atributive 445, 913, cauzale 921, completive directe 443, 445, 909, completive indirecte 445, condiţionale 445, 858, 934, consecutive 931, cumulative 445, modale comparative condiţionale 433, 930, sociative 445, subiective 443, 445;
~ perfect, formarea ~ 237,270, conjugarea —■ activ 270, conjugarea ~ pasiv 272, conjugarea ~ reflexiv : cu pronume în acuzativ 274, cu pronume în dativ 275, ce exprimă ~ 213, 234, 441, 443, 444, imperfect indicativ cu valoare de ~ 226 ; în propoziţii coordonate : adversative 902, conclusive 905, copulative 903 ; ~ în propoziţii subordonate : atributive 913, cauzale 921, completive directe 909, concesive 937, condiţionale 858, 934, consecutive 445, 931, modale comparative condiţionale 433,445,931.
Conjugare, definiţie 24,236, tipuri de •—1236, caracteristicile ~ 236, ~ productive şi neproductive 236, treceri de la o ~la alta 236, asemănări între ~ a Il-a şi a IlI-a 236, accentul în ~ 38, 243, forme deosebite în cadrul aceleiaşi ~ 4, verbe care aparţin la două .—■ 236, verbe care aparţin la trei ~ 236;	~ mijloc de diferenţiere
lexicală 4;~activă 246—271, ~ pasivă
272,	~ reflexivă 273 : cu pronumele în acuzativ 273 — 274, cu pronumele în dativ
273,	275; ~ verbelor auxiliare 276 — 278, ~ verbelor neregulate 279—287, ~ verbelor unipersonale şi impersonale 288 — 289 ; ~ verbelor regulate : indicativul: prezentul 246, imperfectul 249, perfectul simplu 250, perfectul compus 263, mai mult ca perfectul 251, viitorul 265, viitorul anterior 266 ; condiţional-optativul: prezent 269, perfect 270; conjunctivul: prezent 252, perfect 268 ; prezumtivul 267 ; gerunziul 260; imperativul : pozitiv 255, negativ 258; infinitivul : prezent 259, perfect 271; participiul 261 ;supinul 262.
CONJUNCTIV, modul ~, desinenţele ~ 32, să marcă a ~ 2, 44, 252, 350, 383, lipsa conjuncţiei caracteristice ~ 862,~ după verbe de modalitate şi de aspect 195, 529, valoarea acţiunii exprimate de ~ 195, 213, 215, 433, 441, 444, 447, 450, nuanţe de sens exprimate de ~ 215 : concesia 215, condiţia 215, deliberarea 215, indignarea 215, îndoiala 215, presupunerea 215; ~ cu valoarea altor moduri: condiţional 215, 232, optativ 215,	231, impe-
rativ 231, 450, prezumtiv 215, 267, ~ şi infinitivul 195, 215, 219, 327, 581, larga folosire a ~ în sintaxa frazei 1070, folosirea ~în locul infinitivului trăsătură comună a limbilor balcanice 1071, funcţiuni 527 ; ~ tn propoziţiile interogative 215, în coordonatele : conclusive 744, copulative 729, disjunctive 904, în subordonatele : apozi-tive 778, atributive 774, completive directe 784, completive indirecte 793, concesive 862, 864, consecutive 844, cumulative 873, de excepţie 878, modale propriu-zise 825, modale comparative 833, modale comparative condiţionale 433, opoziţionale 869, predicative 769, predicative suplimentare 882, de scop 818, subiective 764, temporale 808; timpurile ~ 231 :
prezent, formarea ~ 252, desinenţele ~ 34, 252, alternanţe fonetice în tema ~ 237,252, forme iotacizate 254, conjugarea ~ : activ 252,pasiv 272,reflexiv: cu pronumele în acuzativ 274, cu pronumele în dativ 275 ; deosebirea ~ de prezentul indicativ 252, ~ egal cu prezentul indicativ 253, valori absolute 231, valori relative 231, valori modale : de imperativ 231, de optativ 231 ; în coordonatele : adversative 902, copulative 903; în subordonatele : atributive 445, 912, completive directe 908, concesive 445, condiţionale 445, 858, 935, consecutive 931, de scop 445, 927, subiective 445, temporale 917;
INDICE DE MATERIE
533
perfect, formarea ~ 237, 268, conjugarea ~ : activ 268, pasiv 272, reflexiv : cu pronumele In acuzativ 274, cu pronumele In dativ 275 ; valori absolute 232, valori relative 232, valori modale 215, 232, 441, 916 ; ~ în coordonatele : adversative 902, con-clusive 905, copulative 903 ; în subordonatele : atributive 912, completive directe 908, concesive condiţionale 445, condiţionale 445, 858, 935, consecutive 931, modale comparative condiţionale 433, de scop 927, temporale 917.
conjuncţie, definiţie 346, cuvînt ajutător 10, criteriu de definire 12, bogăţia ~ în limba romînă 1070, 1072, clasificarea după formă 16, 348, ~ simple 348, ~ compuse 348, trecerea de la ~ compuse la ~ simple 348, valoarea sintactică a ~ 350, 515, sensul lexical al ~ 350, raportul dintre sensul lexical şi valoarea sintactică 350, raportul dintre vechimea ~ şi numărul valorilor exprimate 350, ~ cu valori specializate 350, ~ sinonime 350 ; ~ marcă a conjunctivului 2, 44, 252, 350, 383, ~ construite numai cu indicativul 350; adverbe cu valoare de ~ 300, 347, 371, 693, pronume relative-'nterogative cu valoare de ~ 166, 347, prepoziţii cu valoare de ~ 14, 309, 316, 327, 347, 693, legătura dintre prepoziţii şi ~ 309, 746, ~ cu valoare de adverb 361, ~ în locuţiuni adverbiale 294; ~ în exclamaţii 368, 373, 374, 400, ~ întărind un imperativ 354; felul unităţilor sintactice legate prin ~ 346, ~ în propoziţii independente 350 ; ~ coordonatoare 346, 349, 711, 723 : adversative 349. 354, 355, 357, 359, 360, 365, 702, 704, 723, 737, locul ~ adversative 352, 998 ; ~ conclu-sive 349, 355, 356, 365, 705, 723, 743, locul ~conclusive in propoziţie 352, 1000; ~ copulative 349, 359, 361, 363, 365, 366, 368, 374, 693, 723, 727, 728, ~ cu valoare mixtă copulativă şi adversativă 359; ~ disjunctive 349, 358, 362, 364, 698, 723, 732 ; ~ coordonatoare corelative 351, 755, ~ coordonatoare corelative ale unei subordonate : concesive 863, cumulative 872; ~ subordonatoare 346, 349, 711,	752:
introduc propoziţii: apozitive 777, atributive 367, 370-372, 374, 383, 384, 771, cauzale propriu-zise 349, 368, 369, 372, 373,	376,	378, 379,	384,	811, cauzale
condiţionale 349, 373, 811, completive directe 367, 3G8, 370-374, 383, 384, 780, 781, completive indirecte 367, 368, 371-374, 383, 384, 789, concesive 349, 368,	370,	372-374,	377,	861, condiţionale	349,	368, 370,	373,	374, 383, 855,
consecutive 349, 367, 368, 371, 374, 375, 380, 383, 842, 843, instrumentale 349, 374,
847, de loc 349, 384, modale propriu-zise 349, 371, 372, 382, modale comparative 349, 371, 372, 375, opoziţionale 349, 370,
373,	384, 867, predicative 367, 368, 372,
374,	383, 766, locul ~ predmative 1001, predicative suplimentare 881, de relaţie 349, 374, 853, de scop 349, 367, 374, 383, 816, subiective 367,368,370,372-374,383, 760,761, locul ~ subiective 1001, temporale 368, 370-373, 381, 384, 805, 806, 916, ~ precedate de adverb introduc propoziţia de excepţie 876 ; corelaţia dintre o~subordonatoare şi una coordonatoare 351 ;~care nu au loc fix 352,~accentuate 1022, punctuaţia 1053, valorile principalelor ~ şi lo-cuţuni conjuncţionale 354 —409 ; locuţiuni conjuncţionale vezi LOCUŢIUNE CONJUNC-TIONALÂ
consecutiv, complement circumstanţial vezi mod ;
propoziţie circumstanţială ~, definiţie 841, elemente introductive 349, 367, 368, 371, 374, 375, 380, 383, 842, corelativele ~în regentă 718, 842, 843, ~ negativă echivalentă cu o~ pozitivă 843, modurile folosite 438, 445, 844, corespondenţa timpurilor 931, ~ şi coordonata conduşi vă 710, 711, 741, ~ şi propoziţia temporală 845, locul ~ 1010, punctuaţia 1054.
construcţie absolută 511, 595;~ comparativă 134, 511, 684 vezi şi comparativ; ~ infinitivală vezi infinitiv ; ~ partitivă cu determinatul neexprimat 317, 321,518, 599, 943; ~ restrictivă 181, 511, 823, 832.
coordonare, raport de ~, definiţie 420, 710, 719, ~ în propoziţie 506,693 : definiţie 692, mijloace de realizare 421, 489, 490, 509, 694 ; ~ in frază 708, 717, 720 : definiţie 712, mijloace de realizare 300, 421, 489, 490, 711, 712, 723, felurile raportului de ~ 722 ; ~ între fraze 349, 721, ~şi subordonarea 670, 708, 710, 712, 819, 829, 865, 870, conjuncţii de ~ vezi conjuncţie.
coordonate, părţi de propoziţie ~, definiţie 689, felul părţilor de propoziţie ~ 689, 690, topica ~ 692, 991 — 994, intonaţia	1033,
punctuaţia ~ 1053;
propoziţii raportul dintre ele 708, 710, 717, omiterea repetării unor elemente exprimate In una dintre ~ 724, corespondenţa timpurilor 898, 901-905, locul ~717, 9961000, accentul în ~ 1026, intonaţia 1032. 1035, punctuaţia 1054,1056,1062 ; fraze ~ 721; unităţi sintactice ~ în frază 717, 720; ~ adversative vezi adversative, ~ conclusive vezi conclusive, ~ copulative vezi copulative, ~ disjunctive vezi disjunctive.
copulative, unităţi sintactice în frază, definiţie 725, felul unităţilor sintactice ~ 717,
534
INDICE DE MATERIE
726 ; gradul de legătură al unităţilor sintactice — 717 ;
părţi de propoziţie — 693, 694, elemente de legătură 359, 361, 363, 365, 366, 693, 695, corelative ale conjuncţiilor care leagă — 693, — juxtapuse 691, 693, — negative 490, folosirea instrumentelor gramaticale înaintea — : prepoziţiile 695, articolul: demonstrativ 110, 135, 696, posesiv 108, 696, hotărît 696, adverbele din componenţa comparativului 134, 697, superlativului : absolut 697, relativ 135, conjuncţiile 693; ordinea — 692, 991, punctuaţia 1053;
propoziţii — 726, elemente de legătură 359, 361, 363, 365, 368, 374, 723, 727, 728, propoziţii — juxtapuse 727, propoziţii — negative 490, modurile folosite 729, corespondenţa timpurilor 903, propoziţia — şi propoziţia coordonată disjunctivă 362, 364, 730, propoziţia — şi propoziţia subordonată : apozitivă 710, condiţională 710, cumulativă 710, 870, finală 374, 710, 818, 819, modală comparativă de egalitate 829, temporală 710 ; ordinea propoziţiilor ~ 997, propoziţii — accentuate 1026, punctuaţia 1054, 1062, intonaţia 1035.
corelative In coordonare : copulativă 693, 727, disjunctivă 699; — complementului: concesiv 669, cumulativ 675, de excepţie 680; — în regentă ale subordonatelor 293, 755 : cauzale 812, concesive 295, 710, 863, condiţionale 857, consecutive 718, 842, 843, cumulative 710, 872, de excepţie 877, de loc 800, modale propriu-zise 822, 823, modale comparative 827, modale de măsură 755, 839, opoziţionale 710, 867, de scop 817, temporale 755, 805, 806.
CORESPONDENTA timpurilor, definiţie 897, factorii de care depinde — 938, — între fraze sau propoziţii independente 900, — la propoziţiile coordonate 898, 901 — 905, — la.propoziţiile subordonate 858, 898, 906 — 937, — ca marcă a dependenţei subordonatei 757, libertatea — 938, 1070; vezi fiecare propoziţie şi fiecare raport temporal.
CRATiMl 1069.
cumulativ, complement circumstanţial —, definiţie 673, procedee de exprimare 674, elemente de construcţie 337, 674, corelativele — 675, — şi complementul de excepţie 676, 680, — şi complementul socia-tiv 676 ;
propoziţie circumstanţială ~, definiţie 870, elemente introductive 349,	393,	871,
corelativele — 710,	872, locuţiuni ad-
verbiale echivalente cu — 674, adverbe care întăresc ideea de cumul 872, modurile folosite 445, 873, — şi coordonata copulativă 870, — şi propoziţia circumstanţială de
excepţie 874, 879, locul — 1013, punctuaţia 1054.
CUVÎNT, definiţie 3, ca unitate lexico-grama-ticală 3, 4. clasificarea — în părţi de vorbire 4, 9, sensul lexical şi gramatical 4, legătura dintre sensul lexical şi gramatical 4, sensul lexical şi : accentul 1018, îmbinarea de — 4, existenţa sau absenţa unor forme gramaticale 4, comportarea sintactică a — 4,5, precizarea sensului — polisemantice sau omonime în îmbinări de~4, sinonimie lexicală cu efecte gramaticale 4, atracţie pa-ronimică cu efecte gramaticale 4, structura morfologică a — 27, împrumutul de — 4 ;— ajutător 10 vezi articol, conjuncţie.
PREPOZIŢIE, VERB AUXILIAR.
cuvîNT compus, delimitarea — de locuţiune 4, delimitarea ~ de îmbinarea de cuvinte 4,— ca parte de propoziţie dezvoltată 511, accentul — 1018, scrierea — 51; vezi FORMAREA CUVINTELOR.
CUVÎNT DE DECLARAŢIE 884, 889, locul —885, determinantele — 884, punctuaţia —1058.
CUVÎNT INCIDENT Vezi INCIDENTE.
CUVÎNT DE INFORMARE 749, 763, 767,889.
CUVÎNT DE UMPLUTURĂ, definiţie 969, părţi de vorbire care devin — 80, 885, 970, 971, rolul—în vorbire 971, — devenite ticuri verbale 971.
dativ, cazul — 78, — etic 151, — locativ 78, 620,—posesiv 145, 146, 574, — posesiv, trăsătură comună limbilor balcanice 1071, construcţii prepoziţionale echivalente cu — 2,43,179, 307, 333, 611, părţi de vorbire construite cu — : adjective 78, 612, adverbe 78, 298, 608, interjecţii 78, 605, prepoziţii 78,104, 304, substantive 78, verbe 4, 78, 607, 612; confuzia—cu genitivul 2; funcţiuni 4, 21, 78, 146, 519, 559, 574, 610, 665, valorile — 145, 560, 574.
DECLINARE, definiţie 21, în comparaţie cu celelalte limbi romanice 1071, slăbirea—în limba contemporană 1072 ; — adjectivului 131; — articolului: demonstrativ 109, hotărît 97, nehotărît 112, posesiv 107 ;—numeralului ; cardinal propriu-zis 179, colectiv 184,fracţionar 185, multiplicativ 186, ordinal 190;—pronumelui: demonstrativ 168, interogativ-relativ 165, de întărire 156, negativ 174, nehotărît 171, personal 143, de politeţe 149 ;—substantivelor : tipuri de — 81, —pegenuri 82, — nearticulată a numelor comune 84—86, —articulată 87, 89, — substantivelor nume de rudenie cu adjectiv posesiv conjunct 162,—numelor proprii 90, 94, — nearticulată a substantivelor compuse 5, 91, 92, 93, — articulată a substantivelor compuse 93, 94.
defectiv, verb —, definiţie 287, — vechi 287, — recente 287, — regionale 287.
INDICE DE MATERIE
535
DERIVARE vezi FORMAREA CUVINTELOR.
desinenţa, definiţie 32, ce exprimă — 32, 238, din ce este constituită — 32, — zero 33, 238, ~ legate de anumite sufixe 5; contopirea fostei — -i cu consoana precedentă 6, 26, 37, 238; — substantivale : de singular : masculin şi neutru 60, feminin 60, genitiv-dativ feminin 85, vocativ 80, 85, 90, la genul personal 90; — de plural 68 : masculin 68, feminin 69, neutru 19, 70; concurenţa dintre — neutre de plural 1072; diferenţe de sens marcate de — substantivală 61; — adjectivale : de singular feminin 120, de plural: masculin 124, feminin 125, comune ambelor genuri 126, de genitiv-dativ feminin singular 131, — de vocativ 131;—verbale 32 :—analizabile 32,— contopite cu finala temei 238, — contopite cu sufixul verbal 238, rolul — în deosebirea formelor verbale 238, 244, — comune timpurilor şi modurilor la toate verbele 240, diferenţă de sens marcată de — verbală 246, — la verbele auxiliare 244, — la verbele unipersonale 289, ~ indicativului : imperfect 249, mai mult ca perfect 251, perfect simplu 250, prezent 246,248;— conjunctivului prezent 32, 34, 252, ~ imperativului pozitiv 255.
DETERMINANT 503, 506.
DETERMINARE, raport de — vezi SUBORDONARE.
DETERMINAT 503, 506.
DIATEZA, definiţie 24, 199, tipuri de — 199, pţin ce se exprimă — 40, 236, — mijloc de diferenţiere lexicală 4, complementul direct şi indirect şi — 596 ;
—	activă 246 — 272; definiţie 24, 200, verbe la — activă cu complement exprimat prin pronume reflexiv 202, 205 : obiective 152, 205, posesive 205, reciproce 152,205 ; verbe eventive la — activă 206 ; inversarea construcţiei cu verb pronominal obiectiv 212; locuţiuni verbale la — activă 193 ;
—	pasivă 272 — 273, definiţie 24, 201, formele 2, 40, 201, 272, tendinţa de întărire a pasivului cu a fi în limba contemporană 1072, diferenţa dintre — activă şi pasivă
201,	verbe eventive la — pasivă 206, pasivul reflexiv 202, 204, diferenţa între pasivul cu a fi şi pasivul reflexiv 201, 202, verbe la — pasivă cu complement direct 201, 596; locuţiuni verbale la — pasivă 193;
—	reflexivă, definiţie 24, dezvoltarea — reflexive datorită influenţei slave 1071, deosebirea dintre — reflexivă şi cea activă 273, mărci ale — reflexive 152, 202, 273 ; verbe la — reflexivă cu acuzativul 202, cu dativul
202,	cu dativul şi acuzativul 207 ; reflexiv
' impersonal 202, subiectul verbelor reflexive
impersonale 762, reflexiv dinamic 202,
reflexiv eventiv 206; cumul de valori ale verbelor cu pronume reflexive 211 : reflexiv impersonal şi: activul pronominal obiectiv 211, pasivul reflexiv 211; verbe tranzitive la — reflexivă 203, verbe exclusiv Ja ~ reflexivă 208 ; în construcţii speciale 212, persoana a IlI-a a verbelor reflexive impersonale folosită personal 212, locuţiuni verbale la — reflexivă 193;
relaţii reciproce între — 208, treceri de la o — la alta 208 : de la — activă sau pasivul reflexiv la—reflexivă 210, de la — activă propriu-zisă la — activă pronominală obiectivă 210; formaţii paralele de verbe reflexive, active şi pasive reflexive 209 : activ propriu-zis şi: activ pronominal obiectiv 209, pronominal reciproc 209, reflexiv dinamic cu acuzativul şi dativul 209; activ pronominal obiectiv şi pasiv reflexiv 209, activ pronominal reciproc şi reflexiv dinamic 209.
dinamic vezi diateza reflexivă.
disjunctive, unităţi sintactice — în frază, definiţie 730, felul unităţilor sintactice — în fraza 717, 720, 731, numărul unităţilor sintactice.—'733, gradul de legătură al unităţilor sintactice — 717;
părţi de propoziţie—, definiţie 698, numărul — 698, funcţiunea — 699, elemente de legătură 358, 362, 364, 698, — juxtapuse 701, adverbe corelative ale — 698, — care exprimă alternativa apropiate de copulative 698, folosirea instrumentelor gramaticale înaintea — 700—701, ordinea — 692, 993, punctuaţia — 1053;
propoziţii — 731, elemente de legătură 349, 358, 362, 364, 723, 732, — juxtapuse 732, modurile folosite 733, 904, corespondenţa timpurilor 904, deosebirea de propoziţiile adversative 734, propoziţia — şi propoziţia copulativă 362, 364, 730, locul propoziţiei — 999, accentul în propoziţia — 1026, intonaţia 1035, punctuaţia 1054.
douA puncte 1058.
dubitativă, propoziţia — enunţiativă neafectivă, ce exprimă 429, 446, caracteristici comune cu enunţiativele optative şi potenţiale 447, — principală 446, — subordonată 446, modurile folosite 447, accentul în — 1022, punctuaţia 1046; propoziţia dubitativă exclamativă vezi exclamativa, propoziţia dubitativă interogativă vezi INTEROGATIVĂ.
ELEMENT BEDICATIV SUPLIMENTAR, definiţie 682, situaţia — între părţile de propoziţie 504, conţinutul — 682, mijloace de exprimare 684, elemente de construcţie 317, 325, 684,	685, părţi de propoziţie
la care se referă 683, felul verbelor la care se referă — 688, gradul de dependenţă al —
536
INDICE DE MATERIE
faţă de verb 687, clasificarea ~ tn nominal şi verbal 505, 686, ~ verbal cu lipsa elementului verbal 686, acordul ~ nominal cu numele la care se referă 686, 688, lipsa articolului la ~ nominal exprimat prin adjectiv 685; ~ şi atributul 504, 688, ~ şi complementul 504, 688, ~ şi predicatul 504, 688, ~ cu nuanţe circumstanţiale 687, 688; locul ~ 990.
ELIfsă, definiţie 939, delimitarea ~ de sub-lnţelegere 940, 942, cauzele ~ 939, caracterul afectiv al ~ 944, ~ lexicale 939, 947, ~ gramaticale 939, cuvinte şi expresii provenite din ~ 946 — 948, părţi de propoziţie eliptice 943, 947, ~ determinatului In construcţii partitive 317, 321, 518, 599, 943, ~ predicatului In propoziţiile enunţiative : exclamative propriu-zise 455, imperative 461, tn subordonata concesivă 861; ~ şi propoziţia nominală 499, 533, 942, repetiţia eliptică 945, 954, ~ şi pauza 940, 1040, ~ şi suspensia 940, 944, 1066, 1068, ~ şi intonaţia 940, ~ şi punctuaţia 940, 1047, 1062, 1066, 1068. enunţiativă, propoziţie definiţie 436, ~ reală, realizabilă, ireală 433, ~ principală transpusă tn vorbirea indirectă 889, ~ pozitivă 431, ~ negativă 431, 474, clasificarea după afectivitate 434, 436, clasificarea <—'după conţinut 436 vezi dubitativă IMPERATIVĂ, OPTATIVĂ, POTENŢIALĂ ; ~ propriu-zisă neafectivă 437, ce exprimă ~ 429, 432, 438, principală 438, secundară 438; modurile folosite 438 ; accentul tn ~ 1020—1021, intonaţia 435,1028, 1031 — 1034, 1036, punctuaţia 1046 ; ~ propriu-zisă exclamativă vezi exclamativă epicen, substantiv ~ 64. etimologie populară cu consecinţe gramaticale 4.
eventiv, verb ~ 206; vezi şi diateză, excepţia, complement circumstanţial de ~, definiţie 677, ~ pozitiv 677, ~ negativ 677, procedee de exprimare 679, adverbe şi locuţiuni prepoziţionale cu care se construieşte 327, 679, corelativul •—■ 680, caracteristici ale părţii de propoziţie la care se referă ~ 678, ~ şi complementul: cumulativ 676, 680, de mod comparativ 681; propoziţie circumstanţială de	defini-
ţie 875, elementul la care se referă 875, elemente introductive 876, corelativul ~ 877, modurile folosite 878, ~ şi alte subordonate 832, 874, 879, locul ~ 1014. exclamativă, propoziţie ~ enunţiativă, definiţie 451, ce exprimă 429, caracteristici formale 292, 436, 451, ~ negativă 431, ~ pozitivă 431,	' cu formă negativă şi sens
pozitiv 474, ~ transpusă In vorbirea indirectă 892, ordinea cuvintelor !n ~ 973,
974, 976, accentul în ~ 1025, 1028 ; intonaţia 451, 1028, 1034, 1037, punctuaţia 1047, 1048, 1050, 1051;
~ propriu-zisă. ce exprimă 452, procedee de construire 368, 453, elipsa predicatului in ~ 455, moduri folosite 456, ordinea cuvintelor în ~ 454, intonaţia 456;
~ dubitativă, ce exprimă 460 ;
~ imperativă, ce exprimă 461, ~ prohibitivă 461, elipsa predicatului în ~ 461, predicatul-^ exprimat prin interjecţii 461,interogative echivalente cu ~ 461;intonaţia 461 ; optativă, ce exprimă 457, trăsături formale ale ~ 373, 374, 400, 458, asemănarea cu enunţiativa exclamativă propriu-zisă 457. ~în imprecaţii, injurii, blesteme 458; transpusă în vorbirea indirectă 889;
~ potenţială, ce exprimă 459;
~ interogativă, ce exprimă 467, ~ precedată de interjecţii 467; ~ propriu-zisă 468; ~ dubitativă 468 ; ~ optativă 468; ~ potenţială 468 ; intonaţia ~ 435, 467, 1037 ; punctuaţia 467, 1047, 1048, 1051. finală, propoziţie ~ vezi scop.
FLEXIUNE, criteriu de clasificare a părţilor de vorbire 11, părţi de vorbire cu ~ bogată 1070, mijloc de exprimare a raporturilor sintactice 421,508, 756,757, elemente de ~ analitică 2, 40—45, forme flexionare cu mai multe valori 46, forme flexionare duble
4,	49, 61, 66, 260, forme flexionare duble ca mijloc de diferenţiere lexicală 4, 49, forme flexionare omonime 47, forme flexionare sinonime 48; ~ nominală şi verbală 11, vezi şi DECLINARE şi CONJUGARE.
fonetică, raportul dintre gramatică şi ~6, raporturile cu morfologia : mijloace~în flexiune 36, cantitatea, marcă a unor valori gramaticale 6, 136, geminarea consoanelor cu valoare de superlativ 6, 136; raporturile cu sintaxa 6, 1017, modificarea corpului ~al cuvintelor în Îmbinări 6; ~ şi punctuaţia 427, ~ şi ordinea cuvintelor 1017; vezi şi ACCENT, INTONAŢIE. PAUZĂ. RITM, TEMPO.
formarea cuvintelor, poziţia ~ Intre părţile constitutive ale limbii 3. raporturile ~ cu gramatica 3, 5, ~ ca mijloc de caracterizare a părţilor vorbirii şi a unor clase din cadrul lor 16, afixe lexico-gramaticale 5 ; ~ prin :
compunere, definiţie 5, tipuri de /-» 5, legătura dintre ~ şi derivare 5, gradul de sudură al elementelor componente 5; derivare, ca sistem 5, legătura dintre ~ şi morfologie 5, ~ de la forme flexionare 5, ~ de la compuse şi locuţiuni 5, ~ parasintetică 29, legătura dintre ~şi sintaxă 5, nume de agent ~ construite cu complemente directe
5,	legătura dintre ~ : şi schimbarea valorii gramaticale 5, şi compunere 5;
INDICE DE MATERIE
537
schimbarea valorii gramaticale, definiţie 5, treceri de la o parte de vorbire la alta 5; substantivizarea ocazională a oricăror forme flexionare 5; vezi fiecare parte de vorbire.
FORMĂ GRAMATICALĂ, vezi CUVÎNT, vezi flexiune, vezi fiecare parte de vorbire.
FORMĂ PERIFRASTICĂ 41.
frază, definiţie 419, 707, ce exprimă ~419, 707, ~ şi judecata 419, 707, asemănări şi deosebiri dintre ~ şi propoziţie 419, 707, obiectul sintaxei ' 420, tipuri de ~ 708, 720, 721, analiza ~cu propoziţii subordonate după elementele de legătură 754; ~ negativă 473, ~ fragmentată 709, ~ eliptică 942, 948, ~ incidenţă 967. tautologia in ~ 959, <—> cu anacolut greşite 964, accentul in ~ 1026, intonaţia ~ enunţiative 1032, intonaţia ~ interogative 1035, intonaţia ~ exclamative 1034, punctuaţia ~ 1045-1047, 1050, 1054-1056, 1058, 1062, 1063, 1065.
fuziune 37.
GEN, ce exprimă 19, ~ mijloc de diferenţiere lexicală 4, raportul dintre ~ natural şi ' gramatical 19, 57, 63; ~ neutru caracteristic morfologiei romineşti 1070, 1071, păstrarea ~ neutru datorită influenţei slave 1071, tendinţa de slăbire a ~neutru în limba contemporană 1072, deosebirea dintre substantiv şi celelalte părţi de vorbire fn privinţa ~ 19 ; ~ substantivelor 19, 57 : animate 19, inanimate 19, ~ substantivelor după înţeles 58, ~ după terminaţie 60, substantive cu ~ diferite la plural şi singular 4, 61, substantive epicene 64, ~ personal 59, declinarea după ~ 82; alte părţi de vorbire care au forme deosebite după ~ 19 : adjectiv 19, 117, articol 19, 96, numeral 19, 179, 189, pronume 19, 139, verb la : gerunziu 117, 221, 260, la participiu 19, 117, 220, 261.
genitiv, cazul ~, funcţiuni 21, 77,518,519, 534, 5S5, 556, 571, 573, 584, 665, valorile '■—ca atribut 77, 558, 573, construcţii prepoziţionale cu valoare de ~ 2, 43, 85,131, 179, 307, 311, 556, prepoziţii construite cu <— 77, 104, 160, 304, 311, repetarea substantivului la ■— 136, 558,950, confuzia ~ cu dativul 2.
gerunziu, modul —, definiţie 221. formarea <— 237, 260, sufixul ~ 30, 239, 260, ~ negativ cu prefix 29, forme duble de ~ 260, forme regionale de <— 260, ~ pasiv 272, ~ reflexiv: cu pronumele in acuzativ 260,274, cu pronumele în dativ 260, 275, locul pronumelui reflexiv la «— 275, ~ urmat de forme atone, ale pronumelui personal 144, 260, <— verbelor iotacizate 260, ~ în compunerea unor forme temporale 260, subiectul ~ 221, 511, 516, determinantele <—
221acordat 117, 221, 260, 553, funcţiuni 221, 260, 507, 511, 553, 580. 583, 586, 595, 598, 610, 624, 627, 638, 649, 665, 668, 684, ~ negativ echivalent cu un infinitiv cu prepoziţie 327, locuţiuni adverbiale modale echivalente cu ~ 316, abuzul de '-'221, locul ~ acordat 979, punctuaţia construcţiilor ~ 1053.
GRAD DE COMPARAŢIE Vezi COMPARAŢIE. gramatică, definiţie 1, părţile constitutive
1,	raporturile dintre morfologie şi sintaxă
2,	raporturile dintre ~ şi celelalte părţi ale limbii 3: fonetică 3, 6, formarea cuvintelor 5, vocabular 3, 4; ~ şi ortografia 7, — şi punctuaţia 7, 427, 1044; structura ~ a limbii romîne 1071, deosebiri faţă de latină 1071, faţă de celelalte limbi romanice 1071, influenţe străine 1071, tendinţe în structura <— a limbii contemporane 1072.
grup ritmico-semantic 1039. imperativ, modul , ce exprimă <— 213, 217, 217,~în expresii cu valoare de interjecţie ; verbe fără modul'—4, ~ înlocui ind cativului 217,456, conjunctiv cu valoare de~231,450, indicativ viitor cu valoare de <— 229, 450, interjecţii cu sens apropiat de «— 414, funcţiuni 527, '-'întărit de conjuncţii 354,~în propoziţiile : principale 450, în coordonatele : adversative 740, 902, conclusive 744, copulative 729, 903, disjunctive 733, 904, în subordonatele de scop 818, 926; intonaţia <— 39, 1034;
■—pozitiv activ: formarea ~ 237, 255, desinenţe 32, 255, pers. a 11-a sg. formată prin palatalizarea consoanei (finale 256, forme comune cu indicativul prezent 256, forme deosebite de indicativul prezent 256, forme neregulate 257; ~pozitiv pasiv 272,~poz<tiv reflexiv: cu pronume în acuzativ 274, <—> cu pronume în dativ 275 ; —■ pozitiv folosit cu elemente enclitice 144, 256, 274;
■— negativ activ : formele <— 237, 258, forme influenţate de ■■— pozitiv 258; <— negativ pasiv 272 ; ~ negativ reflexiv : cu pronume în acuzativ 274, cu pronume în dativ 275. imperativă, propoziţie <—, ce exprimă 429,
448,	caracterul enunţiativ 432,'—• prohibitivă 431, 448,'--cu valoare apropiată de interjecţii 17, <—principală independentă
449,	~■ principală regentă 449, modurile folosite 450, ~ transpusă în vorbirea indirectă pierde caracterul imperativ 889, punctuaţia 1046; '-'exclamativă vezi exclamativă.
imperfect indicativ, formarea <—237, 249, sufixul ■— 249, desinenţele ~ 249, conjugarea '-' activ 249, forme vechi de ~ 249, <— pasiv 272, ~ reflexiv : cu pronume în
538
INDICE DE MATERIE
acuzativ 274, cu pronume în dativ 275, felul acţiunii exprimate de ~ 226, 433, 444, 445, valori absolute ale ~ : valoare de prezent 226, de perfect 226, cu valoare iterativă în trecut 226, 916, cu valoare durativă în trecut 226, 916 ; valori relative ale ~ : exprimînd o acţiune trecută simultană cu alta 226, posterioară alteia 226; valori modale : de condiţional perfect 48, 226, 718, 908, de optativ 226; ~ în dialog exprimînd reproşul 226 ; ~ în propoziţiile : coordonate copulative 903, subordonate : atributive 911, cauzale 921, completive directe 907, concesive condiţionale 433, 445, condiţionale 433,858,934, consecutive 931, de loc 937, modale comparative 445, comparative condiţionale 433, 837, 930, subiective 937, temporale 916.
impersonal vezi veeb, vezi diateza reflexivă.
incidente, cuvinte şi construcţii ~, definiţie 965, ce exprimă ~ 966, caracterul afectiv al ~ 968, ~ in vorbirea indirectă 892, natura gramaticală a ~ 967 : interjecţii 967, propoziţii 885, 967, propoziţii ~ apropiate de interjecţii 17, lipsa regentei la propoziţiile ~ 750, 967, fraze ~967 ; ~ şi pauza 1039 ; cuvinte de umplutură ~ 969—971, locul ~ 965, 995; locul: cuvintelor şi construcţiilor ~ intercalate 995, propoziţiilor ~intercalate 1016; intonaţia 965, 1030, punctuaţia 965, 1050, 1053, 1054, 1057, 1062, 1064.
indicativ, modul ~, forme simple 246 — 252, forme compuse 263 — 267, pasiv 272, reflexiv : cu pronume în acuzativ 274, cu pronume in dativ 275; valoarea acţiunii exprimate de ~ 213, 214, 433, 438, 447; timpurile ~ 224, vezi fiecare timp în parte ; funcţiuni 527 ; ~in propoziţiile : coordonate : adversative 740, copulative 729, con-clusive 905, disjunctive 733, 904; subordonate ; de agent 797, apozitive 778, atributive 438, 774, cauzale 438, 813, completive directe 438, 784, completive indirecte 793, 928, concesive 438, 864, condiţionale 857, consecutive 438, 844, cumulative 873, de excepţie 878, instrumentale 438, 848, de loc 438, 801, de mod propriu-zise 825, de mod de măsură 840, de mod comparative 438, 833, opoziţionale 869, predicative 438, 769, predicative suplimentare 882, de relaţie 853, de scop 818, sociative 438, 851, subiective 438,764,928, temporale 438,808.
INERENTĂ, corelaţie de ~ 506.
infinitiv, modul ~, definiţie 219, formele ~ 219, sufixul ~ marcă a conjugării 236, 248 ; ~ scurt prezent: formarea ~ 237, 259, ~ pasiv 272, ~ reflexiv : cu pronume în acuzativ 274, cu pronume în dativ 275; ~ perfect: formarea ~ 237, 271, ~ pasiv
272 ; ~ lung, formarea ~ 259, cu valoare de substantiv 219, 317, articularea ~ cu valoare de substantiv 219 ; cu valoare verbală 213, 219, 259, ~ în formele inversate de condiţional optativ 259, 269 ; prepoziţii construite cu ~ 219, 303, 311, 317, 340, 581, 610, a marcă a ~ 2, 219, 259, 305, 307, 311, folosirea ~fără a după unele verbe 259; verbe construite cu ~ 219, funcţiuni 219, 317, 517, 527, 534, 535, 580, 581, 595, 598, 601, 610, 624, 632, 638, 644, 659, 671, 684; subiectul ~ 213, 219, 511, 516 ; determinantele ~ 219 ; ~ in construcţie cu verbe de modalitate şi de aspect 195, 219, 529, ~ în construcţii absolute 511, 516, ~ în construcţii relative 511, 516, 525, 604 ; în construcţia acuzativ cu ~ 212; ~ cu valoare : de gerunziu 219, 327, de indicativ 219, de imperativ 213, 219, 450, 527şi conjunctivul 195, 215, 219, 327, 581; întărirea ~înlimba contemporanăl072.
instrumental, complement circumstanţial^, definiţie 648, elementul determinat 220, 221, 648, procedee de exprimare 78, 79, 105, 219, 221, 649, elemente de construcţie 316, 321, 324, 326-328, 332,333, 335, 341, 343, 650, aspectul negativ al ~ 650, ~ In locuţiuni 651, delimitarea de complementul de mod 652; ~ şi sociativ 316, 657, ~ cu alte nuanţe circumstanţiale 324, 328, 341, 343, 652, 666; locul ~ 989.
propoziţie circumstanţială ~ , definiţie 846, elemente introductive 349, 370,847, modurile folosite 438, 848, locul~1009, punctuaţia 1054.
intercalate, părţi de propoziţie ~ in forma : (inversată a) condiţionalului 269, perfectului compus 144, 194, 264, 989, viitorului 144, 989, in formele diatezei pasive 194, 989, între elementele predicatului nominal 867, între verbul de modalitate sau de aspect şi verbul următor 144, 195, 973, 989, între pronume neaccentuat şi verb 144, 986, 989, între părţi de propoziţie coordonate 692;
propoziţii ~ : categoriile de ~ 1016, deosebirea ~ de incidente 967 ; ~ şi pauza 1039 intonaţia 1030, punctuaţia 1054, 1058.
interjecţie, def'niţie 410, situaţia ~ intre părţile de vorbire 515, originea ~ 410 forma ~ 410, clasificarea ~ după formă 411, ~ cuvinte imitative sau onomatopee 411, 416, ~ provenite din alte părţi de vorbire 411, grup de cuvinte cu valoare de ~ 17, expresii cu imperativul cu valoare de ~ 217, sensul ~ 410, 415, clasificarea ~ după sens 412, ~ care redau ; o senzaţie fizică 413, o stare sufletească 413 voinţa sau dorinţa 414; sensuri variate la aceeaşi ~ 415, ~ cu sens apropiat: de
INDICE DE MATERIE
539
vocativ 414, de imperativ 414, funcţiuni 417, 453, 461, 493, 527 ‘534, 595, 638, —-care însoţesc vocativul 80, 417, 970, —' care însoţesc o propoziţie 417, 453, 467, determinantul — 417, 506, 593, 597, 605, 636, 779, 788, locul —' 995, ~ şi pauza 1039, —■ accentuate 1025, intonaţia 1034, punctuaţia 1050, 1053.
interogativă, propoziţie ~, definiţie 462, ~ şi judecata 429,~afectivă şi neafectivă 434 ;
—' directă 462, 464 —' neafectivă, definiţie 466, felul acţiunii din ~ 433, ~ negativă 431, 474,'---'pozitivă 431, 474,—-pozitivă cu sens negativ 431, 474, ~ negativă cu sens pozitiv 431, 474,—'legată de un răspuns 464, deosebirea de ~ indirectă 1042,
—	transpusă în vorbirea indirectă 889,
—	echivalentă cu o imperativă exclamativă 461, modurile folosite 215, 466, ordinea cuvintelor în —> 465, accentul în — 1020, intonaţia 435, 1035, punctuaţia 1047, — afectivă exclamativă vezi exclamativă ;
—	parţială, felul întrebării la — 463, 464, felul răspunsului la — 464, elemente introductive 165, 166, 463, 465, locul subiectului şi al numelui predicativ în — 975, intonaţia 465, 1036;
—	totală, la ce se referă întrebarea 463, 502, răspunsul la •—464, intonaţia 465, 1035 ;
—	retorică, definiţie 469, — categorie mixtă enunţiativă şi interogativă 432, felul întrebării la — 462, — cu formă negativă şi Înţeles pozitiv 469, 474, cu formă pozitivă şi înţeles negativ 469,474, punctuaţia 1047 ;
—	propriu-zisă 432 ; — dubitativă 466, — dubitativă deliberativă 466, intonaţia ~ dubitative 466, punctuaţia — dubitative 1047 ; — optativă 466 ; — potenţială 466 ;
—	dubitative, optative, potenţiale negative şi pozitive cu acelaşi sens 466;
—	indirectă, definiţie 462, 470, — categorie mixtă enunţiativă şi interogativă 432, caracteristicile — 749, elementul regent 749,
—	cu regent neexprimat 470, deosebirea ~de cea directă 1042, '—'în Vorbirea indirectă 889, funcţiunea — în frază 462, 470, 471, 749, 763, 767, 771, 783, 792, 889, — parţială 463, 749, —'totală 463, 749, elemente introductive ale'—': parţiale 471, 749. 889, totale 471, 749, 889, modurile folosite 472, punctuaţia 1046, 1049.
intonaţie, definiţie 1027, rolul — în morfologie 6, 39, rolul — în sintaxă 3, 6, 434, 435,1027, mijloc de marcare a raporturilor sintactice 6, 421,509,756,1017,1027, tipuri de — 1028, —' enunţiativă 435, 465,1031 — 1033, ~ interogativă 435, 465,1035 — 1037, ■—'exclamativă 434, 435, 451, 465, 1034,
—	interogativă-exclamattvă 435,467,1037 ;
—	în vorbirea directă 883, 1042, ~ in vorbirea indirectă 883, 895, 1042 ; — construcţiilor eliptice 940, '—'construcţiilor simetrice 1033, —' vocativului 39, 1034, — imperativului 39,1034, — atributului izolat 584, '—'subiectului 521, 533, '—'predicativă
3,	419, 430, 508, — propoziţiilor independente 709,—'tautologiei 958, 1033, — şi accentul 1017,1029, <—> şi pauza 1017,1030,
—	şi punctuaţia 1044, 1045,1047, 1050. izolare 7, — părţilor de propoziţie 423 : apo-
ziţie 567, atribut 423, 584, complement direct 609, complement de relaţie 662, subiect 499 ; —■ propoziţiilor subordonate 423, 709 : atributive 423, 769, circumstanţiale de cauză 423 ; — şi pauza 508, 1039. intranzitiv, verb — vezi verb. îmbinare de CUVINTE, definiţie 419, funcţiunea denominativă a —> 4, <—' şi locuţiunea 4, 514, 754, —' şi cuvîntul compus 4, sensul lexical şi <—> 4, —■ şi precizarea sensului unui cuvint polisemantic sau omonim
4,	'—■şi modificarea corpului fonetic al cuvintelor 6, cuvinte derivate de la — 5.
joncţiune, mijloc de exprimare a raportului sintactic 421, dintre : părţile de propoziţie 508, propoziţii 711; coordonarea prin — 421, 509, 711, subordonarea prin—'421, 508,	711, tipuri de tranziţie între—
şi juxtapunere 713.
juxtapunere, coordonarea prin —< 421, 509, 712,	723, coordonarea părţilor de pro-
poziţie prin —- 421, 693 : adversative 702, copulative 691, 693, disjunctive 698; coordonarea prin —' în frază 712, 737 : unităţi sintactice adversative 737, conclusive 743, copulative 727, disjunctive 732; subordonarea prin —'421, 508, 712, 756; apoziţia
—	567, 568; propoziţii subordonate —<: apozitive 777, concesive 712, 862, condiţionale 712, 856; analiza sintactică a propoziţiilor — 712, tip de tranziţie între — şi joncţiune 713 ; intonaţia propoziţiilor — 712, 856, 1032.
lexic vezi vocabular, linie de dialog 1060. linie' de pauză 1062.
LINIUTĂ DE UNIRE 1069.
LOC, complement circumstanţial de —, definiţie 619, elementul determinat 193, 219 —
221,	619, procedee de exprimare 78, 79,166,
222,	620, prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale cu care se construieşte 311, 313, 314, 317-326, 328, 330, 331-337, 339-345, 621, — şi complementul direct 313, —• şi complementul indirect 313, 334, 339, — cu alte nuanţe circumstanţiale 622; locul în propoziţie 989;
540
INDICE DE MATERIE
propoziţie circumstanţială de ~, definiţie 798, elemente introductive 300, 349, 384, 391, 409, 799, corelativele ~ 800, modurile folosite 438, 801, propoziţii opoziţionale false ~ 867, ~ cu alte nuanţe circumstanţiale 802, ~ intercalată 1016, locul ~ 1006, punctuaţia 1054.
Locuţiune, definiţie 4, 17, ~ ca unitate lexico-gramaticală 4, caracteristici lexicale 17, caracteristici gramaticale 17, gradul de sudură al~17, determinantele ~ 514, ~ formate prin Înlocuire sinonimică 4, ~ ca bază de derivare 5,17, delimitarea dintre ~ : şi cuvlnt compus 4, 17, şi îmbinare de cuvinte 4, 17;~în analiza sintactică 17, 511, 514, 754; clasificarea ~ după părţile de vorbire echivalente 17 ; ~ cu valoare de numeral 181 : distributive 17, adverbiale 17.
LOCUŢIUNE ADJECTIVALĂ, definiţie 118, sensul ~118, gradul de sudură al ~ 118, formate cu : numerale 181, pronume 174; prepoziţia în ~ 118,488 ; ~ provenite : din locuţiuni verbale 17, din complement circumstanţial instrumental 651; cu funcţiune : de atribut 561, de element predicativ suplimentar 684.
LOCUŢIUNE ADVERBIALĂ, definiţie 294, analiza gramaticală dificilă a elementelor componente ale ~ 17, ~ după înţeles : ~ de mod 295, ~ care formează gradele de comparaţie 42,134, 317, ~ care leagă termenii comparaţiei 134 ; ~ de loc 295, ~ de timp 295, ~ de cauză şi scop 295 : introduc complementul de cauză 628 şi de scop 631; ~cu valori multiple 296 ; părţile vorbirii determinate de ~ 298 ; comparaţia la ~ 297; formarea~294 : adjectivul în ~294, adverbul în ~ 294, numeralul în ~ 181, 185, 294, 324, participiul în ~ 294, 335, prepoziţia în ~ 169, 294, 317, 324, 333, 335, 340, 488, 577, pronumele demonstrativ în ~ 169, 671, 677, pronumele negativ în ~ 174, substantivul în ~ 294, 316, 317, 333 ; ~ provenite din formule rimate 294, ~ provenite din repetiţii legate prin prepoziţii 294, ~ în alcătuirea locuţiunilor conjunc-ţionale 370,	372, ~ cu valoare de con-
juncţie 347 ; ~ cu valoare de numerale adverbiale 294, 296 ; ~ formate după modelul numeralelor adverbiale 294 ; ~ echivalente cu un gerunziu 316 ; ~ cu formă similară cu locuţiunile prepoziţionale 302 ; ~ corelative ale subordonatelor 755 ; ~ cu funcţiune de : atribut 577, complemente : de loc 620, de mod 299, 638, de timp 624; ~ care introduc propoziţii subordonate : concesive 861, subiective 760; ~ devenite cuvinte de umplutură 970.
Locuţiune CONJunctională, definiţie 348,
consecinţele sintactice ale analize'~ 17,, 754, Îmbinări de cuvinte apropiate de ~ 348, 665, 754, ~ formate cu : adjectiv 348, adverb 295, 300, 326, 332, 348, conjuncţii 305, 348, prepoziţie 317, 332, 337, 338, 340,. 348, 367, 368, 370-373, 383, 384, pronume 326, 338, 340, 348, substantiv 332,
348,	368, 370-373, 383, forme verbale 348, 368, 372 ; ~ corespunzătoare construcţiilor prepoziţionale 327, 348, 746 ; funcţiunea~ : coordonatoare : conclusive 349, 723, 727, 743, copulative 349, 693, 723, 727; subor-donatoare : atributive 391, 771, cauzale
349,	392, 405, 811, completive indirecte 405, 789, concesive 349, 387, 388, 391, 399„ 400, 861, condiţionale 349, 391, 855, consecutive 349, 842, cumulative 349, 393, 871, de excepţie 876, de loc 349, 391, 409, modale 349 : propriu-zise 394, 395, 398, 404, 822 — 824, modale comparative 394, 395, 827—829, 831, modale comparative condiţionale 385, 386, 835, 836, modale de măsură 404, 839; opoziţionale 349, 391, 396, 397, 403, 867, 868, predicative 766, de scop 349, 816, temporale 349, 389, 390, 393, 397, 401, 402, 403, 406-408, 916 ; ~ corelative ale propoziţiei: modale de măsură 839, de scop 817; ~prin care se exprimă raportul de anterioritate 804, posterioritate 805, simultaneitate 806; ordinea inversă a ~ în propoziţii concesive 861; accentul ~ 1022 ; valorile principalelor ■—■ 385—409 ; bogăţia ~, caracteristică a limbii romîne 1070, 1072.
locuţiune PREPOZIŢIONALĂ, definiţie 302, consecinţele sintactice ale analizei ~ 17,
514,	~ înglobate într-o parte de propoziţie
515,	sensul lexical al ~ 307, sinonimia cu prepoziţia 307, gradul de sudură al ~ 302 ; ~construite cu acuzativul 304, '■^construite cu genitivul sau cu dativul posesiv sau cu un adjectiv posesiv 160, 304, formarea ~ 300, 302, 316, 317, 328 ; sinonimie între ~ 307, ~ cu formă identică cu locuţiuni adverbiale 302, ~ asemănătoare cu locuţiunile conjuncţionale 348, cu valoare de conjuncţie 347, rfumărul raporturilor exprimate de ~ 307, ~ care introduc complemente 316, 595 : de cauză 629, concesive 668, condiţionale 665, cumulative 674, de excepţie 679, de loc 319, 321, 621, de mod comparative 134, 644, opoziţionale 671, de relaţie 338, 660, de scop 633, sociative 655, de timp 624, 625, în construirea propoziţiei subordonate instrumentale 847, sociative 850, aparente ~ 302, 633, 650, 665 ; bogăţia ~, caracteristică a limb'i romîne 1070, 1072.
LOCUŢIUNE PRONOMINALĂ interogativă, ne-hotărîtă, de politeţe 17.
INDICE DE MATERIE
541
locuţiune substantivală provenită din locuţiune verbală 17.
jiocuuune verbală, definiţie 193, analiza gramaticală a ~ 193, 514, gradul de sudură al ~ 193, caracteristici comune ale ~ cu verbul 17, 193, determinantele ~ 193, 605, verbe des tntîlnite In ~ 193, lipsa verbului In ~ 530, rolul lexical şi gramatical al elementelor componente 193, formarea ~ 193, numeralul în ~ 181, ~ formate cu ajutorul complementului circumstanţial instrumental 651, ~ ca bază de derivare a locuţiunilor adjectivale şi substantivale 17, funcţiuni 527, ~ cu elementele componente inversate 974.
'MAI MULT CA PERFECT, timp de relaţie 228, ce exprimă ~ 228, formarea ~ 237, 251, sufixul ~ 30, 238, desinenţele ~ 251, pluralul fără -ră 251, conjugarea ~ : activ 251, pasiv 272, reflexiv : cu pronume in acuzativ 274, cu pronume in dativ 275 ; accentuarea formelor de ~ 251, ~în propoziţiile coordonate copulative 903, in subordonatele : atributive 911, cauzale 921, completive directe 907, condiţionale 858, temporale 916.
mobil, substantiv ~ 62.
mod verbal, definiţie 24, 213, prin ce se realizează ~ 236, ~ personale şi nepersonale 24,213, ~ predicative şi nepredicative 213, ~ nepersonale propriu-zise 213, ~ nepredicative cu valoare predicativă 213, formarea ~ 245, ~ simple şi compuse 40,245, folosirea ~ 213 —222, valoarea ~ dată de auxiliare de modalitate 41, 195, 529, felul acţiunii exprimate de ~ 213, forme temporale ale unor ~ cu valoarea altor ~ 213, neconcordanţa Intre forma şi conţinutul unor ~213, ~în vorbirea directă 892, ~ tn vorbirea indirectă 892; ~ tn propoziţiile coordonate şi subordonate vezi fiecare propoziţie şi fiecare mod în parte. -
mod, complement circumstanţial de ~, definiţie 636, felurile ~ 636, elementul determinat 219, 636, procedee de exprimare 105, 138, 219, 221, 292, 417, 595, ~ şi complementul direct 602, ~ şi complementul circumstanţial de loc 345, ~ şi complementul circumstanţial sociativ 657, ~ şi elementul predicativ suplimentar 688, ~ cu alte nuanţe circumstanţiale 324, 650, 669, locul ~ 989; ~ propriu-zis, definiţie 637, procedee de exprimare 115,638, prepoziţii cu care se construieşte 311, 315—317, 321,326,327, 330, 332, 333, 335, 341, 342, 344, 345, 639, ~ şi complementul instrumental 647, ~ şi complementul de mod de măsură 335; ~ comparativ, definiţie 643, felurile ~ 643, părţile de propoziţie cu care se stabileşte comparaţia 643, procedee de exprimare 134, 595, 644, 645, elemente de construcţie 134,
135, 298, 303, 317, 321-323, 331, 337, 644, 645, ~ plasat Înaintea adjectivului sau a adverbului şi legat prin de 134,298, 317, ~ şi complementul de excepţie 647; ~ consecutiv 646 ; ~ care arată măsura, definiţie 640, procedee de exprimare 641, prepoziţii cu care se construieşte 134, 316, 317, 333, 335, 339, 340, 642, ^ şi complementul direct 603, ~ şi complementul de mod propriu-zis 335, ~ şi complementul de relaţie 317;
propoziţie circumstanţială de ~, definiţie 820, felurile ~ 820, pozitivă cu sens negativ 491, corespondenţa timpurilor 929, 930, propoziţii opoziţionale false ~ 867, ~ şi propoziţia temporală 371, ~ intercalată 1016, ~ izolate 423, locul 1009, punctuaţia 1054; ~ propriu-zisă, definiţie 821, elemente introductive 300, 349, 371, 372, 382, 394, 395, 398, 404, 822 — 824, corelat<ve ale ~ 822, 823, modurile folosite 825 comparativă, definiţie 826, la ce se referă comparaţia 826, ~ de egalitate 826—829, ~de inegalitate 826, 830—832, elemente introductive 134, 349, 371, 372, 375, 394, 395, 827, 828, 830—832, corelativele ~ 827, modurile folosite 438, 445, 833, ~ de egalitate şi coordonata copulativă 829, ~ şi alte subordonate circumstanţiale 831, 832; ~ comparativă condiţională, definiţie 834, elemente introductive 349, 385, 386, 835, modurile folosite 433, 837, corespondenţa • timpurilor 433, 930, ~ cu nuanţă consecutivă 836 ; ~ de măsură progresivă, definiţie 838, elemente introductive 404, 839, corelativele ~ 839, modurile folosite 840.
modalitate, vezi propoziţie, verb.
MORFEM 27.
morfologie, definiţie 1, 8, ~ca parte constitutivă a gramaticii l,~ca sistem 5, caracteristici ale ~ romîneşti 1070, structura ~ a cuvintelor 27, mijloace ~ de diferenţiere lexicală 4, afixe cu valoare lexicală şi~5, neregularităţi~explicate prin vechi modificări fonetice 6, legătura dintre ~ : şi derivare 5, şi ortoepie 6, şi scriere 50; ~ şi sintaxă vezi gramatică.
MOŢIUNE, definiţie 5, 62, ~ realizată prin
' afixe lexicale 5, ~ substantivului 19,62, reducerea ~ în limba contemporană 1072.
negaţie, definiţie 479, ~ dublă 486, cuvinte de ~ 293, 327, 480-483, 485, 488, 727, întărirea ~ prin adverbe şi locuţiuni adverbiale 484, ~ cu mijloace afective 487, ~ unei părţi de propoziţie 473, 479, ~ predicatului 479, 502, ~ predicatului cu referire la alte părţi de propoziţie 479, ~ cu rol de predicat 497, ~ propoziţiei 431, 473,479,~ în coordonare 489, 490, ~ în subordonare 489, 491 : elemente negative specifice unor
542
INDICE DE MATERIE
subordonate 491, regenta negativă 491, ~ verbului din regentă se referă la subordonată 423, 427, 479, 747, subordonată negativă 491, regentă şi subordonată negative 491, propoziţii pozitive cu sens negativ 431, 474, 491, propoziţii negative cu sens pozitiv 431, 474, 491, 843 ; construcţii negative greşite 491 ; accentul In propoziţii negative 1021 ; aspectul negativ al părţilor de propoziţie şi al propoziţiilor vezi părţile de propoziţie şi propoziţiile respective. nominativ, cazul ~, funcţiuni 21, 76, 518, 534, confuzia cu acuzativul 2,4,76,596, 986, ~şi vocativul 39, 76, 80, 90, 131. număr, definiţie 20, raportul între ~real şi ~ gramatical 235, ~ adjectivelor 117, 123 — 130, ~ substantivelor 65, 66, ~ substantivelor determinate de mai multe atribute adjectivale 591, ~ la numeral 20, legătura dintre ~ şi persoană 20, 23, ~ la verb 235, 236singular vezi singular, <**«-/ plural vezi PLURAL.
NUME PREDICATIV vezi i REDICAT.
NUMERAL, definiţie 175, ~ ca parte de vorbire independentă 13, categoriile gramaticale ale ~ 11, alte părţi de vorbire cu sens de ~ 175, 180, ~ cu valoare de : adjectiv 178, 180, 183, 550, adverb 188, 292, substantiv 178-180, 184, 571, ~ In locuţiuni adverbiale 185, 294, 324, funcţiuni 15, 328, 517, 534, 535, 550, 556, 571, 595, 598, 599, 610, 611, 674, 679, 684, complementul ~ 593, 826, locul ~ cu funcţiune de atribut 977, categorii de ~ 175 : ~ adverbial, formarea ~ 4, 183, 188, 294, 317, ce exprimă ~ 188, folosirea ~ 188, ~ tn limbajul afectiv 188, ~ în construcţii cu valoare de superlativ 188, numeral ordinal cu valoare de ~ 191;
~ cardinal, felurile ~ 176, 184, 185.
~ cardinal propriu-zis, ce exprimă 176, formele ~ 177, ~împrumutatedinslavăl071, forme simple 177, forme compuse 177, formarea ~ compuse după sistem slav 1071, modificări fonetice la ~ compuse 177, construcţia ~pînă la nouăsprezece 178, construcţ'a de la douăzeci în sus 178, ~ legate de substantiv prin prepoziţia de 178, 317, 550; declinarea ~ 179, genitivul ~ cu prepoziţia a 2, 43, 179, 307, 311, 556, dativul ~cu prepoziţia la 2, 30, 179, 311, 333, ~ invariabile 179 ; articularea ~ cu articol enclitic 179, articularea şi declinarea ~cu articol demonstrativ 179, 550, care se confundă cu adjectivul pronominal nehotărît şi cu articolul nehotărît 112, 179; întrebuinţarea ~ 180 : ~ adjectivale 178,180, 550, ~ substantivale 178 — 180 ; ~ cu forme deosebite după număr 20 ;
~ exprimlnd numărul: concret 180, abstract 180; ~în locuţiuni şi expresii ; ~ cu valoare restrictivă 181, ~ indicîml minutele, vîrsta etc- 181, valori neprecise ale unor combinaţii cu ~182, combinaţii cu ~ exprimlnd aproximaţia 182, 331, depăşirea unei cantităţi, cifre rotunde 182, 339, periodicitatea 182 ; ~ în locul celui ordinal 191 ; numerale formate de la .—■ 16, 176, 183; funcţiuni 535, 550, 599, locul ~ cu funcţiune de atribut adjectival 180;
~ colectiv, definiţie 184, formele ~ 16, 184, 185, ~ cu valoare adjectivală 184, 550, ~ cu valoare substantivală 184, declinarea ~ 184, articularea ~ 184, construcţii cu numeral cardinal cu valoare de ~ 184, articularea substantivului însoţit de ~ 184, funcţiuni 550, 599; locul ~ fată de substantiv 184;
~ distributiv, ce exprimă ~ 187, formarea ~ 183, 187, ~ precedat de cite 187, întărirea sensului distributiv prin repetarea lui cile 187, şi a numeralului cardinal 187, locul lui cile în vorbirea populară 187 ; flexiunea .—■ 187 ; funcţiuni 550 ;
~ fracţionar sau substantival, definiţie 185, formele ~ 16, 20, 185, flexiunea .—■ 185, articularea ~ 185, ~ legat prin şi de numărul întreg 185, prepoziţH care leagă ~ de substantiv 185 ; ~ în vorbirea populară şi familiară 185, ~ în limbajul matematicienilor 185. ~ In locuţiuni cu valoare adverbială 185, ~ în locuţiuni cu sens de superlativ 185, locul ~ faţă de un substantiv însoţit de numeral cardinal 185 ; — multiplicativ, formarea ~ 16, 186, formele ~ 186, flexiunea ~ 186, ce exprimă ~ 186, substantivizarea~186 ; funcţiuni 535, 550; ■— ordinal, ce exprimă 189, întrebările la care răspunde ~ 189, formarea ~ 35, 189, formele ~ 189, articolul posesiv în componenţa ~ 45, 107, 108, 189, însoţit de prepoziţia de 189, 317, articularea ~ cu articol enclitic 189, ~ precedat de articolul demonstrativ cel 20, 189, 190, declinarea ~ 189, 190; întrebuinţarea ~ 191, ~ cu valoare de : adverb 191, adjectiv 189, 191, 550, numeral adverbial 191, substantiv 189, 191; ~ comparat 22, ~ cu valoare de superlativ 191; ~ înlocuit prin numeral cardinal 191 ; funcţiuni 535, 550, 599 ; locul ~ faţă de elementul determinat 189, 191. OBIECT vezi COMPLEMENT DIRECT şi INDIRECT. OBIECTIV vezi ATRIBUT, DIATEZĂ.
omonimie morfologică 47. opoziţional, complement circumstanţial definiţie 670, părţi de propoziţie faţă de care se exprimă opoziţia 670, procedee de
INDICE DE MATERIE
54»
)
l
i
i
(
i
i
exprimare 219, 671, locuţiuni prepoziţionale cu care se construieşte 671, echivalenţa dintre coordonarea adversativă şi subordonarea ~ 670, ~ cu alte nuanţe circumstanţiale 672;
propoziţie circumstanţială ~, definiţie 865, raporturile dintre ~ şi regentă 866, ~ negativă 491, tipuri de ~ şi construcţia lor 867, ~ cu formă specifică 867, ~ cu aspect formal al altor subordonate 865, 867, elemente introductive 349, 370, 373, 384, 391, 396, 397, 403, 867, corelative ale ~ 710, 867; ~ cu nuanţă comparativă, definiţie 868, mijloace de construire 868; elementul regent 868, modurile folosite 869 ; ~ şi coordonata adversativă 670, 710, 865, ~ cu nuanţă concesivă 391, locul ~ 1012, punctuaţia 1054.
optativ, modul ~ vezi condiţional-opta-tiv.
optativă., propoziţie enunţiativă ~ neafectivă, ce exprimă 429, 439, persoanele care exprimă şi la care se referă dorinţa 440; felul acţiunii d:n ~441, ~pr!ncipalâ 441, modurile în ~ principală 441, ~ subordonată 443, modurile în ~subordonată 443, ~ pozitivă 431, ~ negativă 431, caracteristici comune cu dubitativa ş> potenţiala 447, punctuaţia 1042, ~ enunţiativă exclamativă vezi exclamativă, ~ interogativă vezi interogativă.
ordinea cuvintelor, libertatea ~ caracteristică a sintaxei romîneşti 972, 1070, elemente morfologice de care se leagă libertatea 2, 972, ~ obişnuită 972, 996, ~ domeniu de manifestare a raporturilor dintre morfologie şi sintaxă 2, ~ mijloc de diferenţiere lexicală 4, mijloc de exprimare a raporturilor sintactice : de coordonare 421, de subordonare 421, 508, ~ adverbelor care formează grade de comparaţie 135,	976, ~ conjuncţiei 352 , 998. 1000,
1001, ~ interjecţiei 417, 995, ~ adjectivului pronominal : demonstrativ 167, 978, interogativ-relativ 978, de întărire 978, negativ 174, 978, nehotărît 170, 978, posesiv 159, 978, ~ pronumelui personal în dativ şi acuzativ 144,983,986,987 ^vocativului 80, 995 ; ~ părţilor de propoziţie 973 — 994 : ~ coordonate 692, 991 — 994;
predicatului şi subiectului 465, 521, 973 —975, ~ atributului 4, 180, 184, 586, 976 — 985, ~ complementului de agent 988, ~ complementului direct 986, indirect 987, ~ complementelor circumstanţiale 989, ~ elementului predicativ suplimentar 990, ~ cuv’ntelor şi construcţiilor incidente 965, 995;~în propoziţiile: exclamative 454, interogative 465;
~ propoziţiilor :Ţ coordonate 996—1000, subordonate5 166, 996, 1001 — 1015 (vezi fiecare propoziţie în parte).
ORTOEPIE, legătura ~ cu morfologia 6. ortografie, legătura ~ cu gramatica 7, principiul morfologic în ~ 51, principiul sintactic în 51.
palatalizarea consoanei finale 26, 37, formarea pluralului prin ~ la substantive 69, 71, la adjective 127, 128, formarea genitiv-dativului feminin prin ~ la substantive 85,. la adjective 131, ~la persoana a Il-a singular a prezentului indicativ 246, 248, a imperativului pozitiv 255, 256. paranteză 1063—1073, punctuaţia grupurilor de cuvinte din 1046. parte de propoziţie, definiţie 419, 501, criterii de definire ~ 2, 503, prin ce se exprimă ~ 419, cuvinte care nu sînt ~ 515, ~ simplă 419, 510, ~ dezvoltată 419, 511,
• tipuri de ~ dezvoltate 511, raporturile sintactice dintre ~ 421, 506, 507, 508, principale 502, 503, ~ secundare 502, 503, distincţia între ~ principale şi secundare 502; ~ izolate şi neizolate 423, 1039, ~ multiple 506, 513, ~ reluate sau anticipate 512 ; ~ secundară cu dublă subordonare 682, ~ comune mai multor propoziţii din-tr-o frază 714 ; clasificarea în cadrul fiecărei ~ 505, corespondenţa dintre ~ şi propoziţiile subordonate 420, 746, elipsa unor ~ 942, 947; vezi şi diversele părţi de propoziţie.
parte de vorbire, definiţie 9, clase lexicale şi gramaticale 4, 9, criterii de definire şi clasificare 4, 9,12 : criteriul lexical 4, 9,10, criteriul morfologic 9, 11, criteriul sintactic 9, 12 ; caracterizarea unor clase din cadrul ~prin formarea cuvintelor 16; probleme de vocabular la ~ 15, probleme de sintaxă a ~ 15, ~ fără rol de părţi de propoziţie 515, categoriile gramaticale ale ~ flexibile 11, — a căror recunoaştere ridică probleme 13, dificultăţi de încadrare a unor cuvinte în ~ 14, treceri de la o ~ la alta 14, repetate 951 — 953, accentul şi ~ 1019. participiu, modul ~, definiţie 220, formarea ~237, 261, sufixele ~261, forme iotaci-zate 261, ~ unor verbe care nu derivă de la perfect 237, 239, 261, ~ în alcătuirea formelor verbale compuse 261, ~ din cadrul perfectului compus urmat de forme atone ale pronumelui personal 144, 264, ~ după verbe de modalitate şi de aspect 529, ~ cu sens activ 220, ~ cu sens pasiv 220, ~ înlocuind pasivul 220, ~ cu prefixul ne-exprimă imposibilitatea realizării acţiunii 220, funcţiuni 220, 507, 534, 552, 584, 586, 595, 627, 644, 684, determinantul ~ 220, subiectul ~ 261, 511, acordul ~ pasiv cu
1
544
INDICE DE MATERIE
subiectul 261, cu valoare adjectivală 2,117, 220, 261, 552, 627, care poate li comparat 220, ~ cu valoare de adverb 292, tn locuţiuni adverbiale 294, 335, ~ cu rol de prepoziţie 302, ~ substantivizat 220, ~ cu valoare verbală 220, ~ cu sufixe diminutivale 220, locul ~ cu valoare adjectivală 979; construcţii participiale 511, punctuaţia construcţiilor participiale 1053.
PARTICULĂ 35. pasiv vezi diateză pasivă. pauză, definiţie 1038, rolul ~ tn vorbire 1039, unităţi de intonaţie, semantice şi sintactice despărţite de ~ 6, 1038, 1039, •—• expri-mînd nuanţe ale unor raporturi sintactice 508, 1042,~în vorbirea directă şi indirectă 1042, ~în vorbirea afectivă 1041, ~ In construcţii eliptice 940, 1040, ~ şi intonaţia 1017, 1030, ~ şi punctuaţia 1038, 1039, 1044, 1052, ~ şi tempo 1042. perfect indicativ, ce exprimă 227, ~ cu valoare de prezent 227;
~ simplu, tema ~ 237, 250, sufixele 30, 250, desinenţele ~ 250, alternanţe vocalice tn tema ~ 250, formele ~ cu -ră 250, conjugarea ~ : activ 250, pasiv 272, reflexiv : cu pronume tn acuzativ 274, cu pronume tn dativ 275; sensul durativ al ~ 4, sensul momentan al ~ 4, sensul ironic al persoanei a Il-a a ~ 227, restrîngerea folosirii ~ în limba contemporană 1072, folosirea regională a ~ 227, ~ tn literatură 227, locul accentului la ~ 6, 250, verbe care ni e folosesc la ~ 227 ; ~ tn propoziţiile : atributive 911, cauzale 921, condiţionale 858, temporale 916;
~ compus, ce exprimă ~ 227, formarea ~ 237, 263, ~ cu forma inversată 264, conjugarea activ 263, pasiv 272, reflexiv : cu pronume tn acuzativ 274, cu pronume tn dativ 275 ; forme inversate de ~ reflexiv 274, 275, forme reg'onale 264, ~ în literatură 227; ~ In propoziţiile : atributive 911, cauzale 921, completive directe 907, condiţionale 858, consecutive 931, modale comparative condiţionale 837, 930, temporale 916;
conjunctiv vezi conjunctiv, ~ condi-ţional-optativ vezi conditional-optativ, ~ infinitiv vezi INFINITIV, ~ prezumtiv vezi PREZUMTIV.
PERSOANĂ, definiţie 235, ~ reală şi cea gramaticală 23, 235, părţile vorbirii care au categoria ~ 23, 139, 235, legătura dintre număr şi ~ 20, 23, 235, 244, ~ nedeterminată sau generală 23, 523, Întrebuinţări afective ale ~ 23, transformarea ~ : I în a Il-a 217, a IlI-a în a Il-a 217; folosirea ~ I plural în locul ~ a Il-a
sau a III-a singular 23, 235, ~ a Il-a singular tn locul ~ I sau a III-a 23 5,~ a III-a In loc de ~ 123,235 ; schimbarea ~ tn vorbirea indirectă 891, prin ce se exprimă ~ la verb 150, 195, 196, 236, 244, verbe cu o singură ~ 195, 235; pentru forme vezi fiecare mod şi timp.
plural, definiţie 65, părţile vorbirii care au număr singular şi ~ 20, folosirea ~ în locul singularului 20, 66, 235, ~ autorului 20, 235, ~ autorităţii 20, 151, 235, ~ modestiei 20, 151, 235, ~ politeţii 20, 235, ~ solidarităţii 20,151; ~ substantivelor 68 — 71, substantive cu formă numai de ~ 4, 66, substantive cu formă numai de ~ care şi-au refăcut o formă de singular 66, substantive cu sens schimbat la ~ 61, 66, substantive cu mai multe forme de ~ 4, 61, 66; substantive care nu au ~ 4, 66, ~ numelor de materie 66, înlocuirea sufixului lexical la ~ unor substantive 31, 69 şi al unor adjective 125, 127 ; ~ adjectivelor 123 —129; ~inclusive la pronume 142; vezi şi alternante fonetice", desinenţă,
NUMĂR, PALATALIZARE.
posterioritate, raport temporal de ~, în corespondenţa timpurilor, raport de nesimul-taneitate 899, ~ faţă de prezent 226, 907, 910, 911, 921, 926, faţă de trecut 226, 229, 231. 907, 911, 913, 916, 918, 919, 921, 922, 930, 933, 937, faţă de viitor 907, 910, 911, 921, 926 ; ~ la coordonate 901; ~ faţă de o subordonată: atributivă 911, 913, cauzală 921, 922, completivă directă 907, indirectă 937, concesivă 937, condiţională 934, modală comparativă condiţională 930, subiectivă 937, temporală 803, 805, 916, 918.
potenţial, modul ~ vezi conditional-optativ.
potenţială, propoziţie enunţiativă ce exprimă 429, 444, ■—■ care atenuează cererea 444, modurile folosite In ~ principală 445, modurile folosite tn ~ subordonată 445, caracteristici comune ale ~ cu dubitativa şi optativa 447, punctuaţia 1046; ~ exclamativă vezi exclamativă, ~ interogativă vezi interogativă.
pozitiv, gradul vezi adjectiv, comparaţie.
predicat, definiţie 526, importanţa ~tn propoziţie 502, ~ ca indice de predicaţie 419, ~ logic 429, ~ gramatical 429, atracţia exercitată de subiectul regentei asupra ~ subordonatei 757, clasificarea ~ după formă 505; ~ negativ vezi negaţie ; ~ verbal, procedee de exprimare 299, 417, 461, 498, 505, 516, 527-529, 762, ~ verbal neexprimat : subînţeles 496, 497, 530,724, elipsa ~ verbal 455, 496, 861, 940, 943, 944, 947; adverbe ~ 299, 496,
INDICE DE MATERIE
545
528, 762, adverbe care intră in componenţa ~ 299 ; ~ coordonate 513, 530; ~ nominal, formarea ~ nominal 531, analiza ~ nominal 510, verbele copulative din ~ 196, 532, lipsa copulei la ~ 455,
533,	724, complementul ~ nominal 593; nume predicativ : procedee de exprimare 112, 115, 138, 166, 219, 220, 311, 316, 317, 319, 321, 324, 326-328, 338, 344, 345, 417, 498, 505, 534, 762, lipsa numelui predicativ 533, 724; clasificarea după conţinut: de calificare şi de identificare 505, 535, asemănarea cu atributul 505,
534,	confuzia cu subiectul 974, complementul numelui predicativ 593, locul numelui predicativ 419, 974, intonaţia numelui predicativ prepus 974; predicatul şi elementul predicativ suplimentar 504, 688; ~ în interogativa totală 502, locul ~ 465, 521, 973-975, ~ accentuat 533, punctuaţia 1053;
propoziţie predicativă, definiţie 765, elementul regent 718, 746, 747, 749, 765, elemente introductive 367, 368, 372, 374, 383, 766, corespondenţa ~ cu numele predicativ 766, ~ de identificare şi de calificare 768, ~ în vorbirea indirectă 888, 889, ~ interogativă indirectă 471, 749, 767, 889, modurile folosite 438, 769, locul ~ 1001, punctuaţia 1054.
Predicativ A suplimentara, propoziţie ~, definiţie 880, părţi de propoziţie la care se referă 880, elemente introductive 881, modurile folosite 882, locul ~ 1015.
predicativitate sau predicatie, esenţă a propoziţiei 419, 430, 502, relaţia dintre ~ şi predicat 502, 533, indici de ~ 419.
prefix, definiţie 29, ~ provenite din’prepoziţii 5, valoarea ~ 29, ~ cu sens de superlativ 5, 29, 136, ~ Ia numeralul multiplicativ 16, 183, ~ cu valoare aspec-tuală 25, 29, ~ negative 29, 220, 480.
prepoziţie, definiţie 301, ~ cuvînt ajutător 10, 301, criterii de definire 12, bogăţia ~în limba romină 1070, 1072, clasificarea ~ în simple şi compuse 16, 302, trecerea de la ~ compuse la ~ simple 302, gradul de sudură a ~ compuse 302, modul de scriere'a ~ compuse 302, sensul lexical al ~ 307, ~cu sens negativ 327, 488, 651, 655, ~ sinonime 307, 324, 332; sinonimia ~ cu locuţiunile ~ 307 ; clasificarea ~ după părţile de vorbire pe care Ie leagă 303 ; forma cuvîntului precedat de ~ 304 : articularea substantivelor precedate de ~ 104, 105, 306, ~ construite cu acuzativul 79, 304, 315, ~ construite cu dativul 78, 104, 304, ~ construite cu genitivul 77, 104, 160, 304, 311, 518, ~ cu genitivul construite cu un pronume personal neac-
centuat in dativ 146, 304, cu un adjectiv posesiv în acuzativ 160, 304, forme verbale precedate de ~ 305 ; valoarea sintactică a ~ 307 ; ~ apropiate de elemente de flexiune 43: pe la acuzativ 59, 79, 307, 317, 335, 599, la în construcţii cu valoare de dativ 2, 43, 307, 333, 338, 611, a in construcţii cu valoare de genitiv 2, 43, 85, 131, 179, 307, 311, 556, a marcă a infinitivului 2, 219, 259, 303, 305, 307, 311; ^ care precedă ^219, 303, 311, 317, 340; ~ construite cu supinul 222, 262, 303, 305, adverbe cu valoare de ~ 14, 79, 104, 144, 295, 298, 300, 302, 304, substantive cu valoare de ~ 302, participii cu valoare de ~ 302; ~ cu sens de adjectiv 308, ~ cu valoare de adverb 308, 333, ~ In locuţiuni adverbiale 169, 294, 317, 324, 333—335, 340, 488, legătura dintre ~ şi conjuncţie 309, 746, ~ cu valoare de conjuncţieil4, 309, 316, 327, 347, 693, ~ în locuţiuni conjiincţionale 317, 332, 337, 338, 340, 348, 367, 368, 370-373, 383, 384, construcţii cu ~ şi infinitiv echivalente cu locuţiuni conjuncţionale 327,
In componenţa numeralului adverbial 4, 188, 294, 317, ~ în componenţa numeralelor ordinale 189, 317, ~în unele superlative absolute 317, ~ în construcţie cu numeral 184, 331, 339, ~ cu subiectul şi complementul direct exprimînd o cantitate mare 333, 519, 599, ~ în imprecaţii 317, ~ Înglobate într-o parte de propoziţie 515; folosirea ~ înaintea părţilor de propoziţie : copulative 695, disjunctive 700; ~ cu care se construiesc atribute 311-324, 326-328, 331-333, 335, 338-342, 344, 345, 562, complemente 595 : de agent 317, 318, 617, de cauză 316, 317, 321, 324, 326, 328, 332, 333, 335, 338, 341, 345, 629, cumulativ, 337, 674, de excepţie 327, 679, indirect 313-318, 320-321, 324, 326, 328, 329, 331-333, 335, 337—339, 610, instrumental 316, 321, 324, 326-328, 332, 333, 335, 341, 343, 650, de loc 313, 314, 317, 326, 328, 330-337, 339-345, 621, 625, de mod propriu-zis 315—317, 326, 327, 330, 332, 333, 341, 342, 344, 345,' 639, de mod comparativ 134, 135, 303, 317, 321, 323, 331, 337, de mod de măsură 316, 317, 333, 335, 339,340, 642, de relaţie 316, 317, 320, 321, 326, 328, 333, 338, 660, de scop 311, 317, 325, 326, 328, 332, 333, 338, 344, 633, sociativ 316, 327, 655, de timp 313, 314, 316-322, 324, 326, 328, 330-333, 335, 336, 339, 340, 341, 344, 345, elementul predicativ suplimentar 317, 325, 684, 685, numele predicativ 316, 317, 319, 321, 324, 326-328,
35 - c. 4360
546
INDICE DE MATERIE
338, 344, 345, 534; <— însoţitoare ale adverbelor şi pronumelor cu rol de elemente de joncţiune 753 ; <— In construirea propoziţiei subordonate: de agent 796, instrumentale 847, 849, de loc 799, de mod 823, de relaţie 853, soclative 850; ~ folosite greşit 317, 321, 324, 328, 331 ; /-devenite cuvinte de umplutură 970; /— accentuate 1023; valorile principalelor /— 311-345.
prezent indicativ, formarea /— 237, 246, sufixele /— 34, 246, desinenţele /— 32, 34, 246,	248, alternanţe fonetice în tema
246, conjugarea : — activ 246, /— pasiv 272; <— reflexiv : cu pronume în acuzativ 274, cu pronume în dativ 275; forme iotacizate 247, opoziţia dintre persoanele I şi a Il-a singular ale /— 248, verbe cu persoana I singular a ~ egală cu a IlI-a plural 248, verbe cu persoana a IlI-a singular la fel cu a Ill-a plural 248,546, deosebirea dintre~ şi conjunctivul prezent 252, — egal cu conjunctivul prezent 253 gnomic 225,/—iterativ, 4, 225, ~ istoric 46,	225,	916,	919, /—
cu valoare de viitor 4, 46, 48, 225, 450, 907, 911, 916, 921 ; /— cu valoare de imperativ 225; perfect indicativ cu valoare de /— 227, viitor indicativ cu valoare de /— 229 ; ~ în coordonatele : copulative 903, disjunctive 904; în subordonatele : atributrve 911, cauzale 921, completive directe 907, condiţionale 858, 933, consecutive 931, modale comparative condiţionale 837, 930, de scop 925, temporale 916; prezent ‘condiţional-optativ vezi condiţional-optativ, prezent conjunctiv vezi conjunctiv, prezent imperativ vezi imperativ, prezent infinitiv vezi infinitiv, prezent prezumtiv vezi prezumtiv.
prezumtiv, modul /—, categorie neconstituită ferm 213, formarea ~ 237, 267, ce exprimă /— 218,	447, alte moduri cu
valoare de ~ 218, 267, viitor indicativ cu valoare de /— 229,	230; funcţiuni
527; /— în propoziţii principale : dubitative 218, 447, interogative 218, /— în subordonate în vorbirea indirectă 218 ; /— în subordonatele : atributive 774, cauzale 813, completive de agent 797, completive directe 784, indirecte 793, concesive 864, condiţionale 858, consecutive 844, cumulative 873, de excepţie 878, instrumentale 848, de loc 801, de mod propriu-zise 825, de mod comparative 833, opoziţionale 869, predicative 769, predicative suplimentare 882, sociative 851, subiective 764.
principală, propoziţie /—, tipurile de /— 715, /— independente 709 : suficiente pen-
tru a realiza o comunicare 716, insuficiente pentru a realiza o comunicare 716 ; corespondenţa timpurilor în /—'independente 904 ; ~ coordonate 710, 717, 720; regente 718, 745: suficiente pentru a realiza o comunicare 718, insuficiente pentru a realiza o comunicare 718, 747; /— negative 491, modurile folosite 215, 216, 433, 438, 441, 445, 447, 450, 729, 733, 740, 744, 904, conjuncţii în /— independente 349.
pronominal, verb /— vezi diateză activă.
PRONUME, definiţie 139, sensul ~ 139, categoriile gramaticale ale —11, 25, 139, felurile /— 140, — compuse 16, funcţiuni 144,	146,	150,	153,	154,	202,	517, 519,
520,	534,	535,	543,	551,	572,	573-576,
595,	598,	599,	601,	610,	611,	644, 665,
674,	679,	684,	753,	760,	~ In	locuţiuni
adverbiale 294, /—în locuţiuni prepoziţionale 302, /— în locuţiuni conjuncţio-nale 326, 368, /— accentuate 1024 ;
/—demonstrativ, definiţie 167, /—de apropiere
167,	/— de depărtare 167, formele /— 168, afixe cu valoare neprecizată în componenţa /— 35, declinarea /— 168, forme pretenţioase ale /— 167, forme regionale 167,
168,	169, deosebiri de sens între formele literare şi regionale 1072, corelative sau antecedente ale subordonatelor 755, /— în vorbirea indirectă 891,/— şi articolul demonstrativ 110, 111,/—folosit în reluarea subiectului 521, cazuri speciale de folosire a /— 169, ~ în expresii cu valoare de superlativ 169, 575, forme de — cu sens neutru 169, /— folosit greşit 169, /—în locuţiuni adverbiale 169, 674, funcţiuni 517, 534, 535, 573, 575, 599, — cu valoare adjectivală vezi adjectiv pronominal ; /—demonstrativ de identitate 167—168;
/— de întărire, definiţie 155, elementele componente ale /— 16, 155, formele <— 156, acordul /—155, 157, folosiri speciale ale /— 157, /— cu valoare adverbială 157; funcţiuni 551,/—accentuate 1024;
/—negativ, definiţie 174, formele /—174, declinarea ~ 174, părţi de propoziţie negate prin /— 480,	485, 486, /— în locuţiuni
adverbiale şi adjectivale 174,/—substantivate 174;/— la care se referă complementul de excepţie 678, funcţiuni 517, 543, 573, 575, 599, /— cu valoare adjectivală vezi ADJECTIV PRONOMINAL ;
/— nehotărît, definiţie 170, felurile >— 170, formele <— 16,	171, declinarea <— 171, /—cu
genitiv-dativul terminat în -a 35, 170, ~ invariabile 171, /—care nu se folosesc adjectival 170, /— cu dublu rol sintactic 172, 515, 753, 760; cazuri speciale de folosire a /— 172, /— cu sens neutru 172,
INDICE DE MATERIE
547
funcţiuni 517, 535, 543, 573, 575, 599, 601; ~ la care se referă complementul de excepţie 678, ~ indicînd o cantitate mică 172, ~ cu sens peiorativ 172, locul ~ 170, ~ cu sens negativ în propoziţii negative 172; introduce subordonate 753 : de agent 796, completive directe 780, indirecte 789, concesive 861, instrumentale 847, de loc 799, predicative 766, predicative suplimentare 881, de relaţie 853, sociative 850, subiective 760; ~ cu valoare adjectivală vezi adjectiv PRONOMINAL.
~ personal, definiţie 142, formele ~ 143, 148, declinarea ~ 143, 148, ~ articulate 148, forme accentuate 143, 144, 1024, neaccentuate 143, 144, existenţa formelor accentuate şi neaccentuate, caracteristică a morfologiei romtneşti 1070, modul de alipire a neaccentuate 144, 146, dativul ~ cu sens de dativ posesiv 145, 146, 574, de dativ etic 151, forme neaccentuate ale ~ ca elemente de joncţiune 508, forme neaccentuate folosite la conjugarea reflexivă 152, 273, cazul ~ precedat de adverbe de comparaţie cu valoare de prepoziţie 144, 298, 302, 679, folosit cu valoare afectivă 151, ~ cu sens de politeţe 148, ~ însoţind un vocativ 151, ~ indicînd persoana nedeterminată 151, ~cu valoare neutră 151, ~ neaccentuat cu valoare neutră înglobat în cadrul unei părţi de propoziţie 515, exprimînd pluralul autorităţii 20, 151, pluralul modestiei 20, 151, pluralul solidarităţii 20, 151;~cu valoare de posesiv 158, 160, ~ folosit în reluarea sau anticiparea complementului direct şi indirect şi a completivei directe şi indirecte 147, 512, 594, 596, 600, 613, 782, 791, 963, 1070, 1072, în reluarea subiectului 151, 505, 512, 521, 739; funcţiuni 144, 146, 150, 517, 520, 534, 535, 573, 575, 599, 610, 665, rolul ~ subiect în deosebirea formelor verbale 150, 213, 244, locul ~: subiect 973, neaccentuat cu funcţiune de : complement direct 144, 986, complement indirect 144, 987; ~ neaccentuate intercalate 144, 194, 195, 264, 269;<~de politeţe, formele ~ 149 forme regionale 149, forme diminutivale 149 ; funcţiuni 540 ;
~ posesiv, formele ~ 158, pronume personal cu valoare de ~ 158, 160, deosebiri de folosire între ~ şi pronumele personal cu valoare de ~ 160; funcţiuni 517, 535, 573, 575, acordul ~ 158, cazuri speciale de folosire a ~ 163, ~ accentuate 1024 ; ~ cu valoare adjectivală vezi adjectiv
PRONOMINAL ;
~ reflexiv, definiţie 152, formele ~ 152 ; ~ personal cu rol de ~ 152, 273, reguli de folosire a formelor accentuate şi neaccentuate 153, ~accentuate în propoziţie 1024, ~ neaccentuate cu sens posesiv 154, existenţa formelor accentuate şi neaccentuate, caracteristică a morfologiei romî-neşti 1070, ~ mărci ale verbelor reflexive 152, 202, 273, funcţiuni 153, 154, 202, 574, 575, 599, ~ în construcţiile : acuzativul cu participiu 212, cu infinitivul 212, cu supinul 212 ;~folosite în reluarea complementului direct şi indirect 153, ~ ca marcă a numărului şi persoanei la verb 213;
~ relativ-interogativ, definiţie 164, formele ~ 165, ~ compuse nesudate complet 165, 754, cu genitiv-dativul în -a 35, 165, ~ invariabile 165, ~ care acordat 165, folosiri speciale ale ~ 166, 453, concurenţa dintre care şi ce 166, ~ cu valoare de adverb 166, 292, 371, ~ cu valoare de conjuncţie 166, 347, ~ în locuţiuni con-juncţionale 338, 340, 348, ~ Cu valoare de pronume nehotărît 166, ~ în construcţie cu infinitivul 511, 525, ~ cu dublu rol sintactic 164, 166, 515, 519, 753, 760, 963, ~ cu triplu rol sintactic în anacolut 963, funcţiunile ~ în propoziţie 166, 519, 535, 573, 575,	599;~în propoziţiile
interogative : directe 165, 166, 465, 975, indirecte 165; introduc propoziţiile subordonate 752: de agent 796, apozitive 777, atributive 771, completive directe 780, indirecte 789, de excepţie 876, instrumentale 847, de loc 349, 384, 799, modale propriu-zise 822 — 823, predicative 766, predicative suplimentare 881, de relaţie 853, sociative 850, subiective 760; ~ accentuate 1024— 1025, locul ~ care introduc atributive 771, 1002, ~ cu valoare adjectivală vezi adjectiv pronominal.
propoziţie, definiţie 419, 428, ce exprimă ~ 419, raportul dintre ~ şi judecată 429, 473, ~ca unitate independentă 419, 709, 716, ~ ca unitate a frazei 419, deosebiri şi asemănări cu fraza 419, obiectul sintaxei ~ 420, 431, caracteristicile ~ 430, legătura dintre categoriile de ~ 431; ~ pozitivă 431, 473, 475, ~ negativă 431, 473 ; ~ izolate şi neizolate 423 ; clasificarea ~ : după afectivitate 431, 434, după scopul comunicării 431, 432, după modalitate 431, 432, 436, după structură 431, 492; ~ simple 495, elemente constitutive ale ~ 495 ; ~ dezvoltate 495 ; ~ cu structură analizabilă 492, clasificarea ~ cu structură analizabilă 494, 500, ~ cu structură neanalizabilă 492, elementele din componenţa ~ cu structură neanalizabilă
548
INDICE DE MATERIE
299, 493; ~ monomembre 497, 499, ~ cu subiectul neexprimat 497, cu predicatul neexprimat 497 ; ~ bimembre 496, 499, cu subiect neexprimat 496, cu predicat neexprimat 496, cu ambelefpărţi principale neexprimate 496; —» nominale, definiţie 499, ~ nominale calificative 499, existenţiale 499, ~ nominală şi elipsa 499,
942,	deosebirea dintre ~ nominale şi părţile de propoziţie izolate 499, predicatul ~ nominale monomembre 502, complementul in nominale existenţiale bimembre 593, ~ nominale incidente 968, ~ nominale concesive 861, punctuaţia ~ nominale 1058, intonaţia ~ nominale existenţiale monomembre 430; ~ verbale, definiţie 498, ~ cu predicat verbal 498, ~ cu predicat nominal 498; exprimarea legăturii dintre ~ 711 — 714 ; ~ eliptică
943,	944, 948 ; <—> repetată 952; ~ devenită cuvtnt de umplutură 970.
PROPOZIŢIE ADVERSATIVA vezi ADVERSATIVE.
PROPOZIŢIE DE AGENT vezi AGENT.
PROPOZIŢIE APOZITIVA vezi APOZITIE.
PROPOZIŢIE ATRIBDTIVĂ vezi ATRIBUT.
PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALA DE CAUZA Vtzi CAUZĂ.
PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALĂ CONCESIVĂ vezi CONCESIV.
PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALĂ CONDIŢIONALA vezi CONDIŢIONAL.
PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALĂ CONSECUTIVĂ vezi CONSECUTIV.
PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALĂ CUMULATIVĂ vezi CUMULATIV.
PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALĂ DE EXCEPŢIE vezi EXCEPŢIE.
PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALĂ FINALĂ vezi SCOP.
PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALĂ INSTRUMENTALĂ vezi INSTRUMENTAL.
PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALĂ DE LOC vezi LOC.
PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALĂ DE MOD vezi MOD.
PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALĂ OPOZIŢIONALĂ vezi OPOZIŢIONAL.
PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALĂ DE RELAŢIE vezi RELAŢIE.
PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALĂ DE SCOP vezi SCOP.
PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALĂ SOCIATIVĂ vezi S O CI ATI V.
PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALĂ DE TIMP vezi TIMP.
PROPOZIŢIE COMPARATIVĂ vezi MOD.
PROPOZIŢIE COMPARATIVĂ CONDIŢIONALĂ vezi MOD.
PROPOZIŢIE COMPLETIVĂ DIRECTĂ vezi COMPLEMENT DIRECT.
PROPOZIŢIE COMPLETIVĂ INDIRECTĂ vezi COMPLEMENT INDIRECT.
PROPOZIŢIE COORDONATĂ vezi COORDONATE.
PROPOZIŢIE CONCLUSIVĂ vezi CONCLUSIVĂ.
PROPOZIŢIE COPULATIVĂ vezi COPULATIVE.
PROPOZIŢIE DISJUNCTIVĂ vezi DISJUNCTIVE.
PROPOZIŢIE DUBITATIVĂ vezi DUBITATIVĂ.
PROPOZIŢIE ENUNŢIATIVĂ vezi ENUNŢIATIVĂ.
PROPOZIŢIE EXCLAMATIVĂ vezi EXCLAMATIVĂ.
PROPOZIŢIE IMPERATIVĂ vezi IMPERATIVĂ.
PROPOZIŢIE INCIDENŢĂ vezi INCIDENTE.
PROPOZIŢIE INTEROGATIVĂ vezi INTEROGATIVĂ.
PROPOZIŢIE OPTATIVĂ vezi OPTATIVĂ.
PROPOZIŢIE POTENŢIALĂ vezi POTENŢIALĂ.
PROPOZIŢIE PREDICATIVĂ vezi PREDICAT.
PROPOZIŢIE PREDICATIVĂ SUPLIMENTARĂ vezi PREDICATIVĂ SUPLIMENTARĂ.
PROPOZIŢIE PRINCIPALĂ vezi PRINCIPALĂ.
PROPOZIŢIE REGENTĂ vezi REGENTĂ.
PROPOZIŢIE SUBIECTIVĂ vezi SUBIECT.
PROPOZIŢIE SUBORDONATĂ vezi SUBORDONATĂ.
PUNCTE DE SUSPENSIE 1065—1068.
PUNCT 1045, 1046.
PUNCT şi VIRGULĂ 1055—1057.
PUNCTUAŢIE, definiţie 11044, rolul ~ 1044, ~ şi gramatica 7, 427, 1044, ~ şi pauza 427, 1038, 1039, 1044, 1052, ~ şi intonaţia 427, 1044, 1045, 1047, 1050, semnele de ~ 1045-1068.
RAPORT SINTACTIC, gradul de legătură dintre elementele unui ~ 422, mijloace de exprimare a ~ 421, ~ intre părţile de propoziţie 420, 710, ~ Intre propoziţiile unei fraze 420, 710, ~ identice tn propoziţie şi frază 420; ~ de coordonare vezi coordonare, ~ de subordonare vezi SUBORDONARE.
raport TEMPORAL, felul ~ in frază 899, ~între fraze 900;'—'de simultaneitate vezi SIMULTANEITATE, ~■ de nesimultanei-tate : >—> de anterioritate vezi anterioritate, ~■ de posterioritate vezi POSTE-RIORITATE.
RĂDĂCINĂ, definiţie 28, <—> purtătoare a sensului lexical 27, ~ cuvintelor flexibile 28, modificări fonetice în <— 28, alternanţe fonetice în ~ 28, 37, deosebirea dintre ~ şi temă 31.
SECŢIUNE 508.
reflexiv, verb ~ vezi diateză reflexivă.
REGENTĂ, propoziţie ~, definiţie 745, propoziţii principale <— 708, 718, 745, 747 : ~ suficiente pentru a realiza o comunicare 718, ~ insuficiente pentru a realiza o comunicare 718, 747, 765, ~ subordonată 708, 745,/—logică 750, legătura dintre ~ şi subordonată 718, 747, împletirea ~ cu subordonata 758, ~ cu mai multe subordonate 708, mai multe ~ ale aceleiaşi subordonate 751, ~ negativă 491, negaţia din — se refera la subordonată 423, 427, 479. ~ şi corespondenţa timpurilor 906, —
INDICE DE MATERIE
549
eliptică 750, 810, 939, 943, 967, ~ accentuată 1026, intonaţia 1032, 1034, 1035; vezi şi principala, regim 508.
relativă, propoziţie ~ vezi ateibtitivA. relaţie, complement circumstanţial de ~, definiţie 658, ce determină ~ 658, procedee de exprimare 79, 138, 222, 595, 659, prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale cu care se construieşte 316, 317, 320, 321, 326, 328, 333, 338, 660, reluarea cuvintului prin care se exprimă661, izolarea ~ 662, ~ ca mijloc de întărire a conjuncţiei adversative 739, ~ şi complementul indirect 316, 663, ~ cu alte nuanţe circumstanţiale 663, locul ~ 989; propoziţie circumstanţială de definiţie 852, elemente introductive 349, 374, 853, ~ echivalente cu locuţiuni prepoziţionale 853, ~ şi completiva directă 852, şi completivă indirectă 852, ~ intercalată 1016, locul ~1009, punctuaţia 1054.
REi ETIŢIE, definiţie 949, ~ca procedeu sintactic 949, ~ procedeu lexical 949, aspecte formale ale ~ 950, imediată 951, la distanţă 953, ~ eliptică 945, 954, ~ pe părţi de vorbire : adjectiv 136, 950, 951, adverb 295, 298, 950, interjecţie 951, pronume 950, 951, substantiv 334, 339, 950,
951,	verb 458, 950, 951, propoziţiilor
952,	valorile ~ 955, valori gramaticale 956, 958; ~ cu valoare de superlativ : ~ substantivului 136, 558, 563, 950, adjectivului 136, 955, ~ adverbului 955; ~cu valoare afectivă 956; locuţiuni adverbiale provenite din ~ 294 ; ~ şi pauza 1039, intonaţia ~ 1033; ~ tautologică, vezi TAUTOLOGIE.
RITM, definiţie 1043, ~ in proză 1043, ~ şi ordinea cuvintelor 969, 1043, construcţii sintactice determinate de ~ 1043. scop, complement circumstanţial de definiţie 631, ce determină ~ 220, 631, procedee de exprimare 219, 222, 632, prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale cu care se construieşte 311, 317, 325, 326, 328, 332, 333, 338, 344, 633, false ~ 634, 989, ~ şi complementul de mod 344, alte nuanţe circumstanţiale ale ~ 635; propoziţie circumstanţială de (finală), definiţie 815, elemente introductive 349, 367, 374, 383, 815, ~ negative 816, corelativele ~ 817, ~ subordonată indirect 750, modurile folosite 445, 818, corespondenţa timpurilor 818,924—928; opoziţionale false ~ 867, şi coordonata : adversativă 818, copulativă 374, 710, 818, 819; ~ intercalată 1016, locul ~ 1008, punctuaţia 1054.
scriere, legătura cu morfologia 50.
secundară, propoziţie ~ vezi subordonată.
SEMNELE CITĂRII 1059.
SEMNE ORTOGRAFICE 1046, 1069.
SEMNUL EXCLAMĂRII 1050 — 1051.
SEMNUL ÎNTREBĂRII 1047—1049.
SENS (lexical şi gramatical) vezi [ CUviNT.
simultaneitate, raport temporal de ~, tn corespondenţa timpurilor 899,în prezent 907, 910, 911, 913, 919, 923, ~ în trecut 226, 904, 910, 914, 916, 919, 921, 923, 930, 937, ~ în viitor 907, 910, 911, 916, 919, 921, 923; ~în propoziţiile coordonate 901, ~ în propoziţiile subordonate atributive 911, 913; în cauzale 921, ~ formală, posterioritate ca sens în cauzale 921; în completive directe 907; ~ formală, posterioritate ca sens în condiţionale 933; In propoziţiile consecutive 931, de loc 937, modale comparative condiţionale 930formală, anterioritate ca sens în propoziţiile de scop 925; ~ în subiective 937, în temporale 803, 806, 916-918.
singular, definiţie 65, părţile de vorbire care au număr ~ şi plural 20, substantive la ~ cu sens de plural 66, substantive la plural cu sens de ~ 20, 66, 151, 235; substantive cu mai multe forme de acelaşi gen la ~ 66, substantive cu mai multe forme de genuri diferite la ~ 61, substantive cu formă numai de ~ 4, 66, substantive care nu au formă de ~ 4, 66, folosirea substantivelor nearticulate la ~ 115.
sinonimie lexicală cu efecte gramaticale 4,~ gramaticală 48.
sintaxă, definiţie 1,418, ~ ca parte constitutivă a gramaticii 1, obiectul ~ 420, unităţile ~ 419, caracteristici ale ~ ro-mîneşti 1070; mijloace sintactice de diferenţiere lexicală 4; ~ şi fonetica 6, 1017, ~ şi logica 426, 429, 707, ~ şi morfologia vezi gramatică, ~ şi punctuaţia 7, 427, construcţii sintactice speciale 420, construcţii ~ nespecifice 424, construcţii ~ cu valori multiple 425, schimbarea construcţiei ~5, 963; raporturi sintactice vezi
RAPORT SINTACTIC.
SOClATlv, complement circumstanţial ~, definiţie 653, elementul determinat 653, procedee de exprimare 105, 654, prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale cu care se construieşte 316, 327, 655,.— şi subiectul 596, 653, 656, ~ şi complementul cumulativ 676, ~ şi complementul direct 653, ~ şi complementul instrumental 316, 657, ~ şi complementul de mod 657, ~ cu alte nuanţe circumstanţiale 666 ; locul 989 ;
propoziţie circumstanţială definiţie 849, elemente introductive 850, părţi de propoziţie la care se referă 849, ~ negativă
550
INDICE DE MATERIE
850, modurile'folosite 438, 445, 851, locul ~ 1009, punctuaţia 1054.
STRUCTUEA CUVÎNTULUI vezi CUVÎNT.
STRUCTURA PROPOZIŢIEI vezi PROPOZIŢIE.
subiect, definiţie 516, ~ gramatical 429, ~ logic 78, 429, 543, 596, 614, 616, 757, 963, clasificarea în cadrul ~ 505, ~ verbelor active pronominale 205, 206, ~ verbelor la diateza reflexivă 202, ~ unui verb pasiv 212, 429, 516, ~ gerunziului 213	221, 511, 516, 963. ~ infinitivului
213, 219, 511, 516, ~ participiului 511, ~ verbelor de declaraţie 884, cazul ~ 76, 518, 519, procedee de exprimare 112, 115, 150, 166, 212, 219. 317 321, 333, 505, 511, 517-519, 525, 534; ~multiplu 537, 538, 541, 544; ~ neexprimat 219, 496, 497, 524, ~ inclus 2, 496, 505, 520, 941, 1070, ~ nedeterminat 505,	523, ~ sub-
înţeles 496, 505, 522, ~ eliptic 496, 943, 947, ~ reluat sau anticipat 151, 505, 512, 521, 661, 739, 973, ~izolat 499, ~ intern 524, ~ cu prepoziţia la exprimînd o cantitate mare 333, 519, 966, ~ şi complementul de agent 429, 516, 616, ~ şi complementul direct 4, 76, 596, 599, 986, ~ şi complementul indirect 235, 429, 596, 614, ~ şi complementul sociativ 596, 653, 656, ~ şi numele predicativ 974. ~ şi elementul predicativ suplimentar 683, ~ şi propoziţia predicativă suplimentară 880, locul ~465, 521, 973, 975, inversiunea ~ ca mijloc de întărire a raportului adversativ 739, punctuaţia 1053, ~ accentuat 522, 1021, intonaţia ~ 521, 533;
propoziţie subiectivă, definiţie 759, construirea ~ şi elementul regent 235, 718, 747, 749, 762, elemente introductive 367, 368, 370,372-374, 383, 760, 761, ~în vorbirea indirectă 888, 889,~ interogativă indirectă 462, 471, 749, 763, 889, moduri folosite 438, 443, 445, 764, corespondenţa timpurilor 928, 937, ~ şi construcţia infiniti-vală relativă 511, ~ şi propoziţia apo-zitivă 777, locul ~ 1001, punctuaţia 1054.
SUBIECTIV vezi ATRIBUT.
SUBÎNTELEGEre, ~ şi elipsa 940, 942, ~ şi punctuaţia 1058; pentru subînţelegerea unor părţi de propoziţie sau propoziţii vezi articolele respective.
subordonare, raport de ~, definiţie 710,
745,	~ în propoziţie 420, 506, ~ în frază
420,	710, mijloace de exprimare a ~ 215,
421,	508, ~ şi coordonare 670, 708, 710, 712, 819, 829, 865, 870.
subordonată, propoziţie ~, definiţie 708,
746,	corespondenţa dintre ~ şi părţile de propoziţie 746, deosebiri între ~ şi păr-
ţile de propoziţie 746, legătura dintre ~ şi regentă 423, 745, 747, 749, împletirea ~ cu regenta 758, ~ cu mai multe regente 751, regente cu mai multe ~ 708, elemente de legătură între ~ şi regentă 752, 753, 754, aspecte formale ale dependenţei ~ 757, ~ cu corelative în regentă 718, 755 (vezi şi corelativ), elemente introductive cu rol de parte de propoziţie în ~ 166, 172, 515, 519, 753, 760, 963, ~ juxtapuse 712, 756; ~ coordonate între ele 720, 726, 731, 734, 741, nerepetarea elementului introductiv la ~ coordonate 724 ; categorii de ~ 748, ~ circumstanţiale 748, ~ necircumstanţiale 748, deosebiri între ~ circumstanţiale şi necircumstanţiale 748, trăsături comune ~ necircumstanţiale 749, trăsături comune ~ circumstanţiale 750, ~ circumstanţiale subordonate indirect 750 ; întrepătrunderea categoriilor de ~ 748, ~ eliptică 942, ~ transpuse din vorbirea directă în cea indirectă 890, corespondenţa timpurilor 898, 906, 907, 937, ~ izolate 423, 709, ~ intercalate 1016, locul ~ 996, 1001 —1016, ~ accentuate 1026, intonaţia ~ 1032, 1034, punctuaţia 1054, 1056. substantiv, definiţie 52, ~ comune 53, ~ proprii 54,~ proprii devenite comune 55, ~ comune devenite proprii 56, tipuri de ~ compuse 5, 93, ~ compuse cu formă variabilă 93, ~ compuse cu formă invariabilă 92, articularea ~ compuse 5, ~ derivate 5; genul ~ vezi GEN şi desinenţă, ~ mob'le 62 ; numărul ~ vezi NUMĂR, PLURAL, SINGULAR, cazul ~ vezi caz şi fiecare caz în parte, declinarea ~ vezi declinare ; ~ cu accent schimbat în flexiune 4, 38, modul de articulare a ~ 88, forme deosebite de articulare a ~ 4, articularea ~ urmate do determinări 2, 101, 102, 104, 106, 110, 183, 191, articularea ~ precedate de prepoziţie 104,105, 306, vezi şi articol hotărît; ~ nume generice şi de materie cu articol nehotărît 66, 112, 113; felurile ~ nearticulat 115; construcţii fixe cu forme paralele de ~ articulate şi nearticulate 116;~ provenite din alte părţi de vorbire 5, ~ devenite adverbe 292, 340, ~ în locuţiuni adverbiale 294, 316, 317, 333, ~ în locuţiuni conjuncţionale 332, 348, 368, 370 — 373, 383, ~ devenite interjecţii 411, ~ cu sens apropiat de numeral 175, 180, ~ cu rol de prepoziţie 302, ~ în locuţiuni prepoziţionale 302, 316^328, funcţiuni 12, 112, 516, 534, 535, 555, 556, 559, 561, 566-570, 584, 595, 598, 599-602, 610, 611, 617, 620. 624, 628, 632, 638, 641, 644, 649, 653, 659, 665, 668, 671, 674, 679, 684, 770, 776, determinantele ~
INDICE DE MATERIE
551
4, 503, 547, 593, 658, 770, 776; ~ care se pot compara 4, 22, 298; ~ In construcţii cu valoare de superlativ 77, 136, 292, 558. 563, ~la care se referă complementul de excepţie 678, nerepetarea ■—■ la părţi de propoziţie coordonate copulative 695.
sufix, definiţie 30, ~ lexicale 30, schimbarea ~ lexicale In flexiune 5, 31, 69, 120, 125, 127, 166, alternanţe fonetice fn lexicale 5, 31, 37, gruparea ~ pe categorii lexicale 5, repartizarea ~ pe părţi de vorbire 5 : ~ adjectivale 5, ~ adverbiale 16, ~ numeralelor 16, 185, ~ substantivale 5, ~ diminutive şi augmentative la nume proprii şi comune de persoană, caracteristică a genului personal 59, ~ diminutive la participiu 220; ~lexico-gra-maticale 5, 34, ~ moţionale 62, ~ care dau nuanţe graduale la adverb 297, ~ care formează superlativul adjectivelor 5, 30, 135 ; ~ gramaticale 30, ~ verbale 238, ce exprimă ~238, ~ temporale şi modale 239, ~ gerunziului 30, 239, 260,~imper-fectului 30, 249, ~ infinitivului, caracteristică a conjugării 236, 248, ~ infinitivului lung 259, ~ mai mult ca perfectului 30, 238, ~ participiului 239, 261, ~ participiului la numeral multiplicativ 16, 186, ~ perfectului simplu 30, 250, ~ prezentului indicativ 34, 246, ~ comune prezentului şi perfectului 239, ~ diferite la tema prezentului şi perfectului 239 ; ~ zero 33, forme verbale fără ~ 238, forme verbale cu ~ contopit cu desinenţa 34, 238, forme verbale cu mai multe ~ 30, 238; verbe derivate cu ~ diferite de la acelaşi cuvînt 236.
superlativ, definiţie 22, 135, formarea ~ 2, 45, 109, 135, 298, ~ relativ 135, 298, ~ absolut 135, 298, prepoziţii care intră în componenţa <— absolut 317, ~ format sintetic 5, 30, 135, elemente care introduc complementul ~ 135, 298, 303, 321-323, 644, 645, lipsa termenului al doilea al comparaţiei la ~ relativ 135, repetarea adverbelor la ~: absolute coordonate 697, relative coordonate 135; ~ relative cu articol demonstrativ omis 135, folosirea articolului demonstrativ la ~ relative coordonate 110, 135, 696, confuzia d'ntre ~ relativ şi comparativul precedat de cel 135, construcţii expresive cu valoare de ~ 39, 77, 136, 169, 172, 185, 188, 191, 292, 453, 558, 563, 575, 823, 948, 955, 956, 981.
SUPIN, modul ~ , definiţie 222, formarea ~ 237, 262, prepoziţii care precedă ~ 222, 26 2, 303, 305, ~ cu valoare de substantiv 14, 222, ~ cu valoare de verb 222,
funcţiuni 222, 517, 534, 535, 582, 595, 598, 610, 632, 659, determinantele 222, ~ după verbe de modalitate şi de aspect 195, 222, 529.
supraordonată, propoziţie ~ 748 (vezi
REGENTĂ).
suspensie, definiţie 944, ~ şi elipsa 940, 944, 948, ~ şi intonaţia 1032, punctuaţia 1065-1068.
tautologie, definiţie 958, valorile ~ 961, ~ In propoziţie 959, ~ în frază 959, raportul dintre o propoziţie cu ~ şi alte propoziţii 960, diferenţe formale între termenii ~ 534, 958, raporturile dintre termenii ~ 959, ~ ca mijloc de întărire a raportului adversativ 739, intonaţia 958, 1033.
temă, definiţie 27, 31, deosebirea dintre ~ şi rădăcină 31, ~lexicală 31, modificări fonetice în ~ 31, schimbări de ~ 31, ~ comună unui timp 31, ~ flexionare de bază ale verbelor regulate 237.
TEMPO de vorbire şi modificarea corpului fonetic al cuvintelor 6, ~şi pauza 1042.
terminaţie 27.
timp verbal, definiţie 24, 223, ce exprimă ~ 24, 223, prin ce se exprimă ~ 236, ~ de bază 223, nuanţe ale ~ de bază 223, ~ trecute 223, ~ viitor 223; ~ absolute 223, ~ relative 223 ; formarea ~ 245, ~ simple 245, ~ compuse 2, 40, 245, ~ formate de la tema prezentului 237, ~ formate de la tema perfectului 237.
timp, complement circumstanţial de definiţie 623, elementul determinat de ■ 193, 219, 220, 221, 595, 624, procedee de exprimare 79, 106, 138, 624, 625, prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale cu care se construieşte 313, 314, 316 — 322, 324, 326, 328, 330-333, 335, 336, 339341, 344, 345, 624, 625, alte nuanţe circumstanţiale exprimate de ~ 221, 626, 666 ; locul <■*< 989;
propoziţie circumstanţială de ~, definiţie 803, elemente introductive 300, 349, 368, 370—
373,	381, 384, 389, 390, 393, 397, 401-403, 406-408, 804-807, 916-918, raportul temporal exprimat de ~ 803, ~ de anterioritate 803, 804, 916, 917, 918, ~ de posterioritate 803, 805, 916, 918, ~ de simultaneitate 806, 809, 919—921 : dura-tivă 806, 916, iterativă 806, 916, momentană 806, 916, progresivă 806; construcţii temporale inverse 368, 370, 807, 916; ~ negativă formal cu sens pozitiv 491, modurile folosite 438, 445, 808, corespondenţa timpurilor 806, 915—919 ; ~ şi coordonata copulativă 710, opoziţionale false ~ 867, ~ şi propoziţia copsecutivă 845, alte nuanţe circumstanţiale 368, 370—
374,	401, 809, ~ intercalată 1016, locu
552
INDICE DE MATERIE
~ 1007, ~ accentuată 1026, punctuaţia 1054.
TOPICĂ vezi ORDINEA CUVINTELOR.
tranzitiv, verb ~ vezi verb.
trecut indicativ, ~ in corespondenţa timpurilor la coordonatele ; conclusive 905, copulative 903, disjunctive 904; la subordonatele : atributive 911, completive directe 907, completive indirecte 937, concesive 864, de scop 925, subiective 937; vezi şi perfect, IMPERFECT, MAI MULT CA PERFECT.
unipersonal, verb vezi verb.
verb, definiţie 192; ~ tranzitive, definiţie 197, 597, folosite absolut 197, ~ cu complement direct 5, 193, 596, 597, ~ cu două complemente directe 201, 601, 785; ~ intranzitive, definiţie 197, ~ cu complement direct intern 197, 602; ~ predicative 12, definiţie 196; ~ nepredicative sau copulative 12, 532, 765, definiţie 196, ~ de tranziţie intre autonome şi copulative 504, 532, 688, ~ nepredicative cu funcţiune predicativă 196, 532; ~ unipersonale prin formă şi impersonale ca folosire 235, 762, forme impersonale ale unor verbe personale 235, 762, ~ unipersonale care nu au subiect 524, ~ unipersonale care se acordă cu subiectul 195, 235, 289; forme ~simple 40—41, 241, 246— 262; forme ~ compuse 40, 41, 241, 263—276, forme .—compuse analizate ca părţi de propoziţie simple 510; istoria ~ iotacizate 247, concurenţa dintre formele iotacizate şi neiotacizate 1072; ~ regulate 246; ~ neregulate 279, definiţie 279, cauzele neregularităţii 28, forme regionale ale ~ 280—286; forme nominale ale ~ 213; funcţiuni 12, 220—222, 260, 317,	507,	511,	517,	527,	529,	534,
535, 552,	553,	570,	580,	581-583,	584,
586, 595,	598,	601,	610,	624,	627,	632,
638, 644, 649, 659, 665, 668, 671, 684, ~ cu rol de prepoziţie 302, ~ în locuţiuni conjuncţionale 348, 368, 372, ~ în locuţiuni verbale 193, ~ incidente 967 ; determinantele	~ 4,	235,	506,	529,	570,	574,
593, 597,	605,	607,	612,	616,	619,	623,
627, 631,	636,	648,	653,	658,	667,	688,
779, 788, 792, 798, 846; categoriile gramaticale ale ~ 11, 198, vezi fiecare categorie în parte ; ~ defective vezi defectiv, locuţiune'-»'vezi locuţiune verbală; conjugarea ~ vezi CONJUGARE ;
~ auxiliare, definiţie 194,~ mijloc de flexiune analitică 41,194, formele~ 194, forme conjuncte ale ~ 276, caracteristici ale ~ 194, moduri şi timpuri compuse cu<~194, modificări ale ~ 194, lipsa ~ din componenţa predicatului verbal 724, verbe <—' care îşi împletesc flexiunea 4, 278, ~ de modali-
tate, apropiate ca sens de auxiliare 41, 195, 529: trăsături gramaticale 195, lexicale 195, în analiza sintactică 235, 529, ~ care-şi schimbă sensul iniţial 195, gradul de abstractizare al ~ 195, care exprimă modalitatea numai prin sensul lor 195 ; ~ de aspect 25, 41, 195, in analiza sintactică 235, 529; ~ de modalitate şi de aspect în regente insuficiente din punct de vedere lexical 718.	•
verb de declaraţie, sensul ~ 884, — în vorbirea directă 883, 884, 966 şi indirectă 883, ■—• în propoziţiile independente insuficiente pentru a realiza o comunicare 716, ~ In regente insuficiente din punct de vedere lexical 718, expresii nominale cu rol de ~ 884, ~ care exprimă îndoiala 892, deasa folosire a verbului a zice 886, absenţa <-' 530,	887,	944, locul ~ 885,
locul ~ faţă de subiect 973.
viitor indicativ, ce exprimă 229, formarea ~ 237, 265. ~ cu forma inversată 265, conjugarea ~: activ 265, pasiv 272, reflexiv : cu pronume In acuzativ 274, cu pronume în dativ 275; ~ cu valoare absolută 229, ~ cu valori relative 229, 916, ~ cu valoare de imperativ 229, 450, ~ cu valoare de prezent indicativ 229, ~ cu valoare de prezumtiv 229, 267, 447, ~ în limba vorbită şi regional 265, repartiţia stilistică a formelor de ~ 1072; ~ în propoziţiile copulative 903, disjunctive 904, în subordonatele : atributive 911, cauzale 921, completive directe 907, indirecte 937, condiţionale 858, 933, consecutive 931, temporale 916;
~ anterior, ce exprimă ~ 230, timp de relaţie 230, formarea '— 237, 266; conjugarea : ~ activ 266, ~ pasiv 272, ~ reflexiv : cu pronume în acuzativ 274, cu pronume în dativ 275; forme populare de ■—> 266, cu valoare de prezumtiv 230; restrîngerea folosirii <■»' în limba contemporană 1072.
VIRGULĂ 1052—1054.
vocabular, raportul <-»» cu gramatica 4, ~ ca material de construcţie" pentru gramatică 3.
vocativ, cazul ~, la substantiv: formele ~ 80, 84, 85, 87, forme de ~ împrumutate din slavă 1071, deosebiri de conţinut între diverse forme de ~ 80, două substantive alăturate la ~ 80, ~ însoţit de determinări 80, 132, valorile ~ 21, 80; părţile propoziţiei la care se referă ~ 80, propoziţii însoţite de ~ 80, ~ substantivelor feminine In -o 85, ~ numelor proprii 84, 90, ~ adjectivelor 80, 131; situaţia ~ între părţile de propoziţie 515, interjecţii cu sens de ~414, ~ însoţit de
INDICE DE MATERIE
553
interjecţii 80, 417, 970, ~ devenite cuvinte de umplutură 80, 970, 971; ~ şi nominativul 39, 76, 80, 84, 90,131, locul ~ 80, 995, intonaţia 39, 1034, punctuaţia 1050, 1053.
vorbire directă, definiţie 884, ~ ca procedeu sintactic 883, deosebirea dintre ~ şi cea indirectă 883, amestec de ~ cu vorbire indirectă 896, transpunerea propoziţiilor principale din ~ în vorbirea indirectă 889, transpunerea subordonatelor din /•— In vorbirea indirectă 890, ~ legată 893, absenţa verbului de declaraţie
în 887, 943, pauza în ~ 1042, intonaţia 890, 1042, punctuaţia 1058, 1059.
VORBIRE INDIRECTĂ, definiţie 888, ~ca procedeu sintactic 883, deosebirea de vorbirea directă 883, ~ liberă 894, schimbări impuse de transpunerea de la situaţia vorbitorului la cea a povestitorului 891, amestec de <—• cu vorbire directă 896, atitudinea povestitorului faţă de comunicarea reprodusă 892, raportul dintre ~ şi propoziţiile atri-butive, completive, predicative, subiective 888, modurile folosite In ~ 216, 218, 892, ~ cu intonaţie de vorbire directă 895, intonaţia 883, 894, 1042.
INDICE DE CUVINTE ŞI DE AFIXE LEXICALE
A
-a (articol) 36, 85, 98, 196 -a (sufix) 246 -a 46, 163, 174, 196 a- 43
a1 (prepoziţie) 11, 12, 23, 32, 50, 51, 84, 125, 184, 185, 194, 225, 226, 228, 245, 266, 325, 328, 329, 331, 334, 335, 336, 348; II 121, 137, 164, 183
a2 (prepoziţie) 336 a vezi vrea abia 313; II 299 abia ce 386 aboli (a ~) 297 ac 46, 47, 70, 74 acasă 23. 333 acel 101. 107. 168, 169 acela 108, 136, 167, 168. 169, 172, 173
acel (a) ce 161, 172
acelaşi 101, 135, 167, 168, 171 ;
II 438 acelălall 167 acest 49, 101, 168, 169 acesta 37, 46, 47, 135,167, 168, 169, 172; II 198, 202 acestalalt 167 acestălalt 168, 170 aci 301, 312, 389; II 247, 456, 470
aci a 301 acile(a) 301
acolo 303, 312, 320; II 293 acolo-ia 46, 304 acolo-şa 304
acolo unde 386, 414 acoperi (a ~) 257 acoperiş 71 acord vezi acorda acorda (a ~) 18, 45, 250. 253; II 165
acordez vezi acorda acru 115, 116, 117 acum 301, 303, 312, 389; 11 221, 247, 452, 470 acuma 46, 301 adaoge (a ~) 248 adaos 248 adă vezi aduce adăuga (a ~) 248 adăugi (a ~) 248 adecvat II 166 adera (a ~) 18 adesea 16 adevăr 69
adevărat II 46, 251, 269 adică II 129, 282 adio 423 adine 119 admirabil 131 ado vezi aduce adormi (a ~) 40, 43 adu vezi aduce aduce (a ~) 265 aduce aminte (a-şi ~) 15, 23, 35; II 431 aducere aminte 35 aduna (a ~) 24, 49, 53, 256 afară că II 336, 337 afară de 201, 348; II 205 afară de aceasta 172 afară de asta 172; II 202 afară decît II 205 afară din II 171
afla (a ~) 237, 254, 256; II
259, 363
afla (a se ~) 213, 237; II 71
afund 333
agud 72, 73
ah 427, 428 ; II 472
aibe vezi avea
aibi vezi avea
aicea 46
aici 303; II 452 aici-şa 304 aidoma 317 aievea II 136 aista 167, 171	_
aiurea 301 aivă vezi avea
ajunge (a ~) 206, 213, 230;
II 100, 271 ajunge (a se ~) 214 ajutor 423; II 189 al (articol) 13, 37, 52, 105,
106, 107, 155, 157, 196, 197;
II 90, 147, 219 alai 70 alamă 69 alăturea 301 alături 333 alături cu 340 alături de 348 ; II 171 alb 48
albaştri vezi albastru albastru 22, 47, 49, 120 alb-gălbui 23 albie 53, 68, 73 alburiu 20, 116, 118 albuş 71
alde 60, 173, 177, 178; II 90 alee 68 alene II 136
Indicele trimite Ia pagini. Trimiterile pentru formele flexionare sînt date Ia cuvtntul de bază.
556
INDICE DE CUVINTE
alocuri 333
alt 101, 109, 173, 174, 175;
II 204, 311, 338 altădată 35
altceva 173, 176; II 204, 311,
338
altcineva 173, 176; II 204, 339 altfel II 197, 309 altminteri 197 allmintrea 301 altmintrele 301 altoi 71
altul 46, 135, 173, 174, 175, 176; II 165 altundeva II 205 aman 325 amar 119; II 141 ambasadoare 62 ambiguu 116 ambii 101, 191 ambiţiona (a se ~) 213 -(a)mente 34, 306 ameţeală 46 amfibiu 116
aminti (a 23; II 166 aminti (a-şi ~) 277, 278; II 366
amti vezi amina amina (a ~) 254, 255, 256; II 295
amtndoi 46, 48, 190 amorf 48 amper 56 amuţi (a ~) 20 -an 21, 62 an 49, 71 analog II 167 Anca 89 anevoie II 136 angaja (a ~) 256 angajem vezi angaja angara 68 -ani 90 animal 57 anterior 133 antiaerian 22 antipod 57 anţărţ 198
anume 121, 309, 320; II 129. 282, 304
anunţa (a ~) II 157, 166 an-voră 302 apare (a ~) 246 apă 67
apăra (o ~) 48 apărea (a ~) 16, 246 apăsa (a ~) 249 ape vezi apă
apoi II 202, 302, 323, 333, 337 apoi mai şi 202, 337 apoi ...şi II 337 aprig 115
aprinde (a ~) 254, 263, 266 aprinză vezi aprinde aproape 189, 313, 314 aproape de II 171 aproba {a ~) 48 aprod 72
apropia (a ~) 24, 50, 53, 254, 256, 262
apropieţi vezi apropia apropiu vezi apropia aptă II 239 apuca (a ~) 227, 299 apune (a ~) 254 -ar 116, 119 ara (a —) 50 arăta (a ~) 48, 249 arăta (a se ~) n 210 arbore 72 arc 18
arce vezi arc arcuri vezi arc
arde (a ~) 42, 254, 259, 264, 266, 267 -are 266 argint 61
arginturi vezi argint arginţi vezi argint arhi- 43, 133 arhiplin 43 arici 68 arie 68, 73 -arie 116 aripă 66, 73 -ariu 116, 118, 119 artist 38, 315 asculta (a <~) II 157 ascultător 19 ascunde (a ~) 254 ascunzătoare 19 ascuţi (a ~) 255, 267 ascuţitoare 19 asemănător cu 323 asemenea 17, 33, 101, 121, 133, 316; II 185, 310, 434 asemenea cu 341 asemeni 317 aspru 116, 120 asta-ia 46 asiă-noapte 302 astfel 35, 320 ; II 136, 307, 310, 315, 343
astfel cum II 307 astfel tncît II 315 astrahan 56 astru 49, 67, 74
asupra 37, 76, 103, 336, 337;
II 164, 172, 176, 193 -aş 43
aşa 33, 101, 121, 303, 316, 319, 320, 390 ; II 32, 46, 232, 253, 307, 310, 315, 316, 343, 434 aşa că 387; II 232, 315 aşa cum 127, 386, 387, 405;
II 263, 276, 307 aşadar 35, 310, 319, 384, 387; II 225, 232, 234, 242, 252, 253
aşa Incit II 315 aşa precum II 307 aşa şi aşa 305; II 414 aşchie 73 aşed vezi aşeza aşeza (a ~) 53, 255 aspri vezi aspru aştepta (a —) 230 aşterne (a ~) 215 atare 101; II 434 aterizare 23 atinge (a se ~) 215 atit (adverb) 303, 319, 320, 390; II 32, 213, 214, 215, 244, 298, 308, 315, 316, 317, 451 attt(a) (pronume) 173, 176 attt(a) ctt 386. 404 atit că 319 atol 71
atotputernic 23 atribui (a ~) II 166 atroce 121 atu 71 atuncea 301
atunci 303; II 298, 302, 323 atunci ctnd 386, 403 ; II 263 aude (a ~) 247 aur 16, 65 autogen 22 auz (substantiv) 69 auzi (a ~) 255, 263, 264, 266, 267
avea (a ~) 43, 51, 202, 203, 204, 205, 206, 211, 227, 234, 237, 258, 266, 267, 270, 272, 282, 283, 284, 285 ; II 39, 83, 98, 363, 369
avea curaj (ut) (a II 86 avea de gtnd (a /~) 202 avea habar (a nu ~) 36 avea impresia (a ~) II 368 avea nădejde(a) (a ~) II 86 avtnd In vedere că 386; II 263 azvtrli (a ~) 254, 257, 262 axiom 61 axiomă 61
INDICE DE CUVINTE
557
A
-d 21, 45, 62 ăi vezi vrea ăl 168, 171; II 276 ăla 167, 168, 171, 172 ălalalt 167, 171 -ălău 116 ălbii vezi albie ăllall 167, 171 ârii vezi arie ăst 168, 170
ăsta 144, 167, 168, 170, 172 ; II 198, 202 ăslalalt 167, 171 ăstlalt 167, 171 aşchii vezi aşchie ăţi vezi vrea -ău 116
B
ba (adverb) II 47, 52, 54, 55, 64, 65
ba (conjuncţie) 389; II 221, 247, 452, 456 ba aia-i vorbă II 55 ba că chiar II 55 baci 68
bade 66, 83, 85, 104 baie 68 baiu II 55 bale 66
bancă 72, 73, 120
bandă 18
bande vezi bandă
barbă 66
barză 74
basc1 37
basc2 74
bască 37
baschet 65
basci vezi basc2
basm 44
basma 68, 84, 85, 88 băşti vezi basc2 bate ţa ~) 50, 213, 250, 254, 256, 264
bate joc ţa-şi~) 23, 203, 209 battr că 17; II 326 battr să 17; II 328 batjocură 23 bădie 104
băga (a ~) 35, 202
băga de seamă (a ~) 203 ; II 86
băga minţite tn cap ţa-şi ~) 202
băgare de seamă 35
băga seama ţa 35
băgător de seamă 35
băiat 73, 83, 86 băieţel 19 bănuitor 116
bărbat 49, 62, 72, 73, 315
bărbătesc 49, 120
bărzoi 63
bătaie 68
bătător 19
bătea (a ~) 247
bătrtn 49
bătrtnel 116, 117
bătrineţe 64
bătrlnică 116
băţ 46, 74
bea (a ~) 50, 230, 237, 288, 293, 294 beeam vezi bea beizadea 58 belciug 74 benzi vezi bandă berbec 62, 66, 72 berbece 66 beret 61 beretă 61 beu(t) vezi bea bici 70, 85
biet 101, 116; II 434 bilet 70 •
bilion 182, 183, 184
bine (adverb) 22, 32, 314; II46
bine (substantiv) 33, 98
binecuotnta (a <--) 23
binefăcător 21
bineînţeles II 424
binevoi (a ~) 23
binişor 314
birou 70, 71
bis 195
btlci' 69
blilan 63
blană 73
blănuri vezi blană bleu 121 bleumarin 121 blid 71 bltndeţe 64 blond 117 boală 53, 67, 69 bob 74
bobinatoare 63 boieresc 19 boişori 20 boldi ţa se ~) 215 bonei 61 bonetă 61 bortă 66 botgrosul 93 bou 20, 62, 67 box 65 brad 49
braţ 70 bre 80, 428 briceag 74 brici 70 briu 71 broască 74 broscoi 62 brusc 49, 120 bucată 18, 67 bucate vezi bucată bucăţi vezi bucată bucheţel 20 Bucureşti 12, 66 Bucureştii-Noi 102 bumbac 71
bumbacuri vezi bumbac bun 12, 36, 37, 41, 44, 115, 118, 119, 122, 123, 125 bună-cuviinţă 95 bunăstare 93 bunătate 19, 65 bunăvoinţă 23, 53, 93; II 189 bunic 100, 103 bunică 64, 103; II 138 bunicel 116 bunicică vezi bunicel bunicii 64 burghez 49, 72 burghezo-moşieresc 23 burtăverde 23, 91 burtăverzime 23 butoi 70 buturugă 72, 73
C
ca 33, 78, 103, 126, 127, 155, 307, 316, 317, 324; II 83, 125. 129, 185, 186, 207, 208, 209
ca aceea 35; II 135, 406
ca etnd II 312
ca cum II 312
ca de 189
cade ţa ~) 246
cadou 70
cadru 85
cafea 68
cais 24
ca tn fel cum II 312 cal 20, 47, 49, 72 ca la 189
calcă-n străchini 23 cald 115; II 141 cal-de-mare 92 calea-valea 305 calfă 58
cam 139, 189, 204, 315, 316 II 50, 445, 449
558
INDICE DE CUVINTE
ca mai ba II 55
cam aşa (ceva) II 50
canal 71
candelabru 70
ca nu care cumva să II 304
ca nu cumva să II 289, 304
cap 18
capabilă II 239 capete vezi cap capi vezi cap capotei 20 capra-neagră 94 car 70
caracteristici 113, 119 care 46, 101, 146, 160, 161, 162, 163. 164, 165, 384; II 261, 274, 275, 276, 284, 443, 458, 471
care cumva II 304 careva 34, 173, 176; II 111 care va să zică II 252, 253, 426 carne 83, 84 caro 71
carte 48, 52, 73 cartel 36 cartelă 36
casă 14, 24, 36, 84, 85, 88 ca(. . . )să 387, 398, 399, 413; II 258, 267, 268, 272, 273, 277, 282, 283, 285, 286, 289, 291, 303, 304, 305, 316, 317, 457, 460, 465, 467 casă de casă 345 ca să nu II 304 cască 49, 74 casieriţă 19
ca şi 78, 127; II 83, 185, 186 ca şi cînd 386, 387, 403, 414; II 312
ca şi cum 35, 386, 387, 405, 414 ;
II 272, 312 catifea 21 catifelat 21 caţavencu 57, 64 caz (substantiv) II 196 caz vezi cădea -că 62
că 387. 388, 389, 399. 400, 401 ; II 33, 63, 196, 199, 242, 257, 258, 259, 267, 268, 270. 272, 273, 277, 282, 283, 284, 285, 286, 289, 290, 291, 299, 301. 302, 308, 315, 316, 317, 326, 330, 341, 347, 352, 368, 462, 465
căci 386, 387, 401; II 285, 301, 302, 462
cădea (a ~) 230, 254, 255, 259, 264, 266, 267 cădea (a se ~) 227, 244
căi (a se ~) II 168 căişori 20 căiuţi 20
călare 48, 117, 120 călătoare 69 călău 67 călăuză 58 călcii 70
căldicele vezi căldicică căldicică 118 cămaşă 72 cămilă 63 cămin 66, 67, 71 cămine vezi cămin căminuri vezi cămin că nu II 290 căpăstru 70 căpăta (a ~) 212. 250 căpăta (a se ~) 212 capăt ii 70 căra (a <-'-•) 24 cărare 73, 120 cărbune 72 căsoaie 84 căsuţă 24 cătană 58 cătră vezi către către 337 ; II 125. 166, 171, 175. 293
cătun 60 cătună 60
ce 17, 144, 145, 160, 161, 163, 165, 166, 167, 303, 384; II 32, 33. 105, 154, 262, 269. 275. 276, 282, 284, 307, 471, 472
ceai 70
ceartă 69, 84
ceaşcă 49
ceea ce vezi cel ce
ce fel de 35
cei vezi cere
cel (articol) 12, 13, 37, 52, 106, 107, 108, 129, 185, 196, 198 ; II 116, 139, 156, 209, 220, 436, 440
cel(a) (pronume) 108, 167,171, 172; II 262 celalalt 167, 171 celălalt 101. 167, 168, 170 cel ce 9. 160, 161, 162, 167;
II 261, 262, 282, 459 cel din urmă 196 cellalt 167, 171 cel mai 51 centre vezi centru centri vezi centru centru 57 cenuşiu 116
cerceta (a ~) II 259	I
cere (a ~) 255, 256, 263
cere (a se ~) 230
cest (a) 167, 171
cestalalt 167, 171
cestălalt 167, 170
ceva 39, 145, 173, 176, 177;
II 58 chel 117
chema (a ~) 250, 251, 252, 273, 274, 275; II 70 chestiune II 259, 272 chiar 309 ; II 87, 199 chiar dacă 309, 385, 387, 407, 414, 415; II 325, 327, 331 chiar de 309, 387, 409 ; II 327, 331
chiar fără (ca) să 327 chiar să 387; II 327 chiar (şi) cinci 386, 403 chibrit 53, 67 chimie 65 chimono 71 chintuplu 193 chip 69 chip că II 312 chipiu 70 chipurile II 352 chirie 53
chit că 385, 387, 401; II 326 ci 387, 388, 392; II 61, 213, 223, 224, 225, 242, 244, 249, 250, 334, 451, 452, 455 cică II 352, 426 cimbru 65
cine 144, 145, 147, 160, 161, 164, 165, 384; II 91, 105, 264, 276, 278, 284, 471 cine ştie ce 35 cine ştie cine 35 cineva 35, 145, 173, 175; II 58, 70, 111, 165 cincisprezece 182, 183 cincizeci 182 cincisule 23 cincisutist 23
cinsprezece vezi cincisprezece cinste 65
cinşpe vezi cincisprezece cinzeci vezi cincizeci ciocan 57, 70 ciocănitoare 69 cioctrlan 62 ciocoi 68 cioroi 62 cioturos 20 circa 189
circumcide (a ~) 297 cireş 24
ci şi 390, 392 ; II 61, 213, 244, 250, 336, 451, 455
INDICE DE CUVINTE
559
citi (a ~) 230 cititoare 62, 69 cititor 19 cititul 22
ciuboţica-cucului 92 civil 22, 72 cizmă 36 dine 55, 72, 85 cîlţi 66 cîmp 61, 62 cimpi vezi cîmp clmpie 84, 88 ctmpuri vezi ctmp Cimpulung 95
ctnd 303, 384, 387, 389, 401, 402, 403; II 32, 196, 221, 247, 276, 296, 297, 298, 299,
302,	322, 327, 333, 356, 373, 374, 378, 381, 452, 456, 470, 471
ctnd să II 379, 380 cind şi ctnd 305; II 414 cindva 304
etnia (a ~) 12, 14, 45, 50, 52, 53, 250, 253, 256, 257, 258, 259, 260, 261. 262, 264, 265, 266, 267, 268, 269, 270, 271, 272, 273, 324 etntatără vezi etnta ctrti (a ~) 257 ctrmaci 68 ctşlig 69
cit (adverb) 33, 53. 78, 103,
303,	307, 316, 317, 319, 320, 324. 384, 387, 403, 404; II 32, 83, 125, 186, 207, 272, 276, 288, 294, 297, 298, 307, 310, 315, 328, 374, 472
cit (pronume) 146, 160, 161, 163, 166, 167, 181, 182; II 276. 284, 307
cită vreme 17, 387 ; II 298, 302, 333, 465
cit ce II 297, 307, 378 cil de II 272 cit de cit 305
Mt despre II 194, 195, 450 clte (adverb) 191,194,195, 307 ; II 411
citeşi vezi clte
citeşitrele 184, 191
clte unul II 111
cit pentru 375; II 195, 450
cil priveşte 323; II 321
cit să II 317
cit şi 78. 386, 390, 404; II 83, 186, 213, 214, 215, 244, 451 cit si de II 186 cit timp 17, 385, 404; II 298, 374
cttva 33, 173, 176, 181. 189
clar-văzător 23
clei 70
cleios 119
clenci 69
cleşte 61, 65, 70
cloş 121
cneaz 72
coace (a ~) 42, 259, 268 coada-şoricelului 92 coadă 69 coade vezi coadă coajă 72 coală 67, 69 coarne vezi corn coase (a ~) 49, 250 coate vezi cot
cobori (a ~) 254, 256, 257, 258, 259, 261, 262, 264, 265, 266, 267, 268, 269,270,271,272, 273
cocoaşe vezi cocoş
cocosltrc 63
cocoş 61, 62
cocoşi vezi cocoş
codice 70
codru 67, 78
coeficient 57
cogeamite 121
cojoc 41, 74
colabora (a ~) II 167
colhoznic 47
colibă 68
colilie 302
colind 60
colindă 60
colonel 72
colosal 131
coif 61
colţi vezi coif colţuri vez'- coif colfuros 20 comoară 74
complace (a se ~) II 167 complet 133 compres 61 compresă 61 comunica (a ~) II 166 conceda (a ~) 247 concede (a ~) 247 condei 70 condifie II 196 conferi (a ~) 256 confisca (a ~) 250 conform 324, 328 conform cu 323. 341 conjuga (a ~) 250 conserva (a ~) 250 considerabil 181 consiliu 70
consta (a ~) 324 continua (a ~) 254 continuu 116
contra 37, 76, 103, 327, 338 ;
II 164, 171, 208 contrar 116, 119, 324 contrariu 116, 119 convoca (a ~) 48, 250 copac 15 copia (a ~) 253 copil 38, 72, 315 copilaş 19 corabie 68, 73 corb 48 corn 57, 61 corni vezi corn cornuri vezi corn corpuscui 57 cortegiu 70 coşcogea 121 coşcogeamite 121 cot 61
coluri vezi cot coţi vezi cot covor 74 covrig 57 cozi vezi coadă cracă 120 crai 103 craniu 70
crede (a ~) 254, 255, 259, 264, 267; II 49, 366 credincios II 166 credinţă 69 creion 85 crem 121 crenqurat 20
creste (a ~) 49, 115, 264, 266
cretaceu 116, 117, 118
crez vezi crede
crezare 266
crimpei 70
croitor 19
croitoreasă 62
crud 49, 119
cruzime 19
cu 33,38,103,305,324,325,329, 331, 333, 338, 339, 340, 341, 384; II 90, 108, 125, 129, 164, 175, 183, 184, 188, 189, 191, 194, 207, 213, 215. 238, 256, 278, 318, 319, 451 cu anevoie 340
cu atit(a) 390; II308, 314,463, 470
cu atit mai II 308 cu binele 340 cu binişorul 305, 340 cu blindefe 340 cuc 78, 302
560
INDICE DE CUVINTE
cucă 63
cu chip că II 312, 388 cu cit 386, 390, 404; II 308, 310, 314, 463, 470 cu condiţia ca să II 322 cu condiţia că II 262 cu condiţia să II 196, 322 cucui 70 cu de-a sila 304 cu drag 340
cu excepţia II 205	'
cu ghiotura 66 cu grijă 340 cuib 69 culesul 33 cu lunile II 174 cum 127, 303, 384, 387, 390, 404, 405; II 32, 261, 263. 272, 276, 296, 297, 301, 302, 306, 309, 328, 378, 461, 462, 471
cumătră 103
cumătru 67, 73, 83, 87, 100. 103
cum că 401 ; II 267, 268, 283, 284, 286. 289, 347 cuminte 23, 115, 117 cuminţenie 23, 115 cuminţi (a ~) 45 cumpănă 74 cumpăni (a ~) 212 cumpăni (a se ~) 212 cumpăra ţa ~) 15 cumsecade 23, 121 cum şi 387; II 244 cumva 304; II 21, 30, 304, 323 cu nepăsare 340 cu neputinţă 340 cu nimic 179 cunoaşte (a se ~) 215 cu privire la 323; II 194, 321 curaj 65
curai 309; II 49 curăţa (a ~) 49, 247 curăţi (a ~) 247, 256 curcan 36, 62 curcă 36 curcubeu 70 curea 68 curge (a ~) 237 curmei 70 Curtea-de-Argeş 95 cu scopul II 179, 180 cuscră 103
cuscru 67, 83, 100, 103 cu siguranţă II 65, 424 cutare 173, 174, 175 cuteza (a ~) 47, 49 cb toate acestea 172, 310, 320; II 234, 250, 329
cu toate că 15, 35, 385, 387, 388, 401, 415; II 325, 326 cu toptanul 66, 305 cu tot 341; II 191, 198 cu tot cu 341; II 191 cu totul 131, 304 cu totul şi cu totul 131 cuţit 57 cuţitoaie 84 cu ţtrtila 66 cu una, cu două 188 cuveni ţa se ~) 212, 244; II265 cuotnt 74 cu zi de zi 345 cvadruplu 193
D
da 46 ; II 46, 49, 53, 64, 65 da (a ~) 43, 50, 202, 254, 256, 257, 258, 265, 288, 289; II 98, 165, 166
da bir cu fugiţii (a ~) 202 dacă 386, 387, 388, 391, 406, 407; II 43, 259, 267, 269, 270, 272, 273, 277, 283, 286, 289, 290, 291, 297, 298, 302, 322, 326, 327, 330, 331, 333, 349, 465. 471 da cu gura (a ~) II 189 da cu piciorul ţa ~) II 189 da de-a dura (a se ~) 202 da de-a rostogolul (a se ~) II 85 da de unde II 57 da năvală (a ~) 202; II 431 dar (conjuncţie) 387, 388, 391, 392, 393; II 61, 223, 244, 249, 250, 252, 253, 263, 329, 334, 337, 451 dar(ă) (adverb) 46 dar chiar II 337 dare 120
dar Insă II 224, 250 dar nici II 263 dar şi 390, 393 ; II 61, 213, 214, 244, 250, 263, 336, 451, 455 dascăl 72
da seama ţa-şi ~) II 363 dală 17, 194, 196, 200, 305 dator 21, 116 datora (a ~) 21, 247 datori (a ~) 247 datorită 37, 41, 77, 103, 324, 328; II 178, 189, 190 da zor (o ~) II 85 dărui ţa ~) 53
de (conjuncţie) 33, 387, 388, 389, 407, 408, 409; II 43, 232, 259, 267, 268, 269, 270, 272, 273, 283, 284, 286, 289, 290, 291, 297, 302, 303, 304, 305, 315, 317, 318, 321, 322, 326, 327, 330, 387, 394, 463, 465
de (prepoziţie) 12, 38, 41, 53, 126, 127, 129, 131, 147, 165, 173, 177, 178. 182, 183, 194, 196, 198, 199, 224, 225, 226, 234, 305, 316, 318, 322, 325, 326, 329, 331, 332, 333, 336, 341, 342, 343, 344, 345, 346, 347, 348, 362; 11 89, 90,103, 116, 125, 129, 135, 136, 137, 156, 164, 169, 171, 175, 177, 184, 186, 193, 207, 208, 209, 219, 251, 256, 292, 328, 436 de (pronume) 161; II 276 de-a ^ 03, 329, 347, 348 de a 325, 326 de abia II 299 de-a binele fa) 35, 46, 305 de aceea 172, 312, 313, 320, 384, 390; II 252, 302, 304, 314, 463
de-a curmezişul II 171 d(e)-aia 172, 304 deal 85, 88 de-a latul 323 de alta 312 de-a lungul 35, 323 de-a-ndoaselea 305 de-a pururi 304 de-a rtndul 305 de-a sila 305 de asta 320; II 304 deasupra 76, 103, 319, 323; II 171
de atttea ori 390 de-a valma 36 de bună seamă II 424 decădea (a ~) 246 de către 322, 337, 347, 348, 349; II 169, 256, 292 de ce II 263, 314, 463 decerna (a ~) II 166 deci 310, 319, 384, 387, 391, 393; II 225, 232, 234, 242, 252
decide ţa ~) 246 de ctnd 386, 387, 403. 415; II 276, 296
dectt 33, 53, 78, 103, 126, 127, 307, 309, 316, 317, 319, 324, 387, 393, 409,410; 1183, 84, 186, 202, 203, 205, 206, 249, 311, 315, 323, 339, 465
INDICE DE CUVINTE
561
dectt că 11 317
de ctte ori 385, 390, 415; II 298, 374
dectt să II 311, 316, 317 declara (a ~) II 166 de colea ptnă colea 313 de cu 341, 347; II 175 de cum 386, 387, 405; II 296, 311, 463
decurge (a ~) 324 dedea(m) vezi da dedeafi vezi da dcdeau vezi da dedesubtul 323 de din jos de 353 de din vale de 353 de două ori 17, 35 de după 347; II 171 de fafă cu 340 de fel II 52, 56, 65 deferi (a ~) 297 defileu 71 degaja (a ~) 256 degaje vezi degaja de geniu 114 degetar 45
de îndată ce 387; II 296 de la 322, 330, 347, 349, 350, 369; II 171, 175 delăsa (a ~) 297 de leac II 57 de Ungă 347, 370; II 171 de loc II 52, 56, 65 de minune 342 de mlncare 23 demn 117 de multe ori 305 de nedescris 342 de nepovestit 342 de nimic 179 denota (a ~) 48 deoarece 35, 36, 386, 387, 388, 410; II 301, 302 deodată II 299 de o parte şi de alta 345 deopotrivă 316 de oriunde 387 deosebit II 435 deosebit de II 202 de parcă 385, 387, 409 ; II 312, 313
departe 314
departe de 226, 348; II 171 depărtişor 314 de pe 347, 352, 358; II 171 de pe clnd 387; II 296, 297 de pe deasupra II 172 de pe la 347, 369 de pe Ungă 347, 370 de peste 347, 376; II 171
de pe unde 387 depinde (a <~) 246 de ptnă 347; II 171 deplin 115 deplinătate 115 depozita (a	21
de prin 379; II 171 175 de printre 379 de puţine ori 305 derbi 71
de repetate ori 305
de rts 342
des- 43
desag 65
desagă 65
de să II 277, 316
desăvtrşit 133
deschide (a ~) 254, 266
desface (a ~) 43
desfătat 230
desfide (a ~) 297
desigur 318; II 46, 65, 424
desigur că 318
desparte (a ~) 247
despărfare 266
despre 322, 325, 329, 350, 351;
II 164, 172, 176, 194 destina (a ~) II 166 destul 33, 125, 315 de sub 382; II 171 deşert 48, 116
deşi 386, 387, 388, 390, 391, 410; II 263, 326, 328,471 de...şi II 331 de tot 131 de trei ori 17
de unde 386, 387, 414,415,416;
II 57, 276, 322, 327, 333, 465 de unde nu 387 deveni (a ~) 206; II 100, 271 devreme 35, 314 de vreme ce 35, 36, 348, 385, 387, 416; II 301, 302 dezgheţa (a se ~) 212 dezlega (a ~) 250 diamant 71 dibaci 116, 118 diferit II 435 dig 69 dihor 63
dimineaţa II 174 dimineaţă 302 dimpotrivă II 250, 333 dimpreună cu II 191 din 84, 129, 190, 318, 322, 324, 325, 326. 331, 347, 351, 352, 353, 356, 362; II 90, 135, 156, 171, 175, 177, 183. 186, 188, 194, 307 dinainte (a) 323
dinamic 47	,
din an tn an’II 174
din cale-afară 131
din cauza 331, 332, 353, 3,86;
II 177, 256	,
din cauză că 17, 385, 386, 387, 401; II 177, 256, 301, 302 din cauză de 353, 386; II 256 din ce in ce 305, 308; II 414 din clnd in ctnd 305; II 414 din ctt II 307 dincoace de II 171 dincolo de II 171, 175 dincotro 387; II 293 din jos de 353; II 171 din josul 353 ; II 171 din loc tn loc 305; II 414 din moment ce 385, 387; II 302 din^nou 35, 304 din pricina 332, 353, 386; II 177
din pricină că 17, 385, 386,387, 401; II 301, 302 din pricină de 353	'
din punct(ul) de vedere II 194 dinspre 322, 325, 353; II 171, 175
din sus de 353; II 171 din susul 353; II 171 dinte 20, 57 dinţii 196 din topor II 189 dintr- 197 dintr-adins 356 dintre 129, 322, 325, 347, 354, 365; II 90, 171, 186, 218 dintr-o dată 356 dintru 147, 325, 326, 347, 354, 355, 356; II 171, 177, 183, 188
dinţat 20
din vreme-n vreme 305 discerne (a •—') 297 discipol 72 distins II 435 . ditai 121 ditamai 121 divulga (a ~) II 166 dtnsul 147, 148, 151 doar 384; II 84, 234, 323 doar-doar II 304 doctoriţă 37, 45, 62, 63 doge 68
doi 36, 58, 183, 184, 185, 188, 200
doilea (al ~) 9, 46, 200 doime 192 doisprezece 183 doişpe vezi doisprezece domeniu 70
36 - c. 1366
562
INDICE DE CUVINTE
domn 18, 50, 81, 103; II 426
domnia-sa 35
domnitor 103
domol 117
dor 315
dori (a ~) 16; II 21 doritor 49
dormi (a —) 40, 47, 48, 237, 254, 258, 259, 261, 262, 264, 265, 266, 267, 268, 269, 270, 271, 272, 273
douăzeci 182, 183, 188; II 116 durmi vezi dormi drac 103
drag 41, 49, 119, 120. 125; II 426
dragoste 84 drăgălaş 19
drept (adjectiv) 117, 251 drept (prepoziţie) 356, 357; II 207, 208, 209 drept aceea 384 dreptate 65 dreptul 22 drum-de-fier 53 dublu 193 duce (a ~) 50, 265 duce cu vorba (a <~) II 189 duce de-a berbeleacul (a se ~) 202
duce dorul (a ~) 202 duce la fund (a se ~) 35 dud 119 dulce 117, 120 duminica 16 duminică 69 dumnealui 148, 149, 151 dumnealor 148, 149 dumneasa 148, 149 dumneata 148, 149, 151 dumneavoastră 41, 148 dungă 89
după 268, 322, 325, 326, 357, 358; II 171, 175, 179, 183, 188, 194 după aceea 172 după-amiază 23 după ce 358, 386, 388, 416, II 296, 298, 327, 336, 337, 381, 465
după ce că 358, 386, 388; II 336, 337, 465 după cil 387, 417; II 307 după cum 127, 358 386, 387, 390, 405, 417; II 272, 306, 307, 309 dupe 358 duzină 186
E
-e 246
-ea 116, 118
-ea (sufix verbal) 246
ea vezi el
-easă 21, 62
eficace 18, 121
ei vezi vrea
-el 20, 44, 116
el 14, 21, 36, 43, 52, 86, 135, 136, 138, 139, 140, 141, 142, 148, 150, 151. 157, 158 -ele 21, 44, 118 electric 22 electrician 63 elefant 63 element 57
elemente vezi element elemenţi vezi element elida (a ~) 297 eminescian 19 emineştii 64 emul 72 endemic 133 -eni 90 epopee 68 erou 85
erupe (a ~) 260 -esă 62 -esc 117, 119 -eşte 34, 306 -eşti 90 etrusc 74
etrusci vezi etrusc etruşci vezi etrusc etruşti vezi etrusc efi vezi vrea
eu 39, 135, 136, 137, 139, 140, 150 eul 98
eventualitate II 196 evoca (a	48, 250
ezita (a ~) 259 exact II 46 examina (a ~) II 157 exerciţiu 70 exista (a ~) II 71 explica (a ~) 30 explicaţie 30 exponent 57 exterior 133 extra- 20, 43, 133 extrafin 43 extraordinar 131 extrem 131
F
fabrică 73
face (a ~) 50, 202, 247, 249, 250, 253, 256, 257, 258, 259, 260, 262, 265, 266, 267, 268, 269, 270, 271, 272, 273; II 165
face (a se —) 206, 213; II 100, 271	-
face bine (a ~) 21 face cu ochiul (a ~) 202 ; II189 face lată (a o ~) 202 face praf (a ~) 203 fag 49, 72 faianţă 56 familie 87 fapt II 199, 281 fascicol 61 fascicolă 61 fascicul vezi fascicol fasciculă vezi fascicolă fasole 65	'
fată 48, 74 faţă cu 341
faţă de 127, 322, 348; II 164 faţă de ctt 387; II 311 faţă de cum 127, 386, 387, 405 ;
II 311	,
fă (interjecţie) 80 făptură 72
fără 125, 226, 325, 328, 32», 333, 336, 358, 359, 360; II 52, 60, 61, 137, 183, 189, 191, 199, 206, 249, 318, 319 fără a 325, 360 fără cale II 60
fără ca să 360, 385, 387, 399;
II 22, 60, 308, 326 fără căpătti 334, 465; II 60 fără de 189, 226, 330, 336, 360 ;
II 60, 125, 183, 191 fără de a 360 fără doar şi poate II 424 fără (de) margini II 60 fără (de) minte II 60	,
fără greş II 60 fără îndoială II 60, 424 fără să 328, 360, 385, 387 ; ii 22, 29. 60, 61, 63, 308, 326, 330, 334, 465 fără soţ II 60 fătoi 60, 63 fel de fel 35 felie 68 femeie 38, 62 ferestrău 70, 74 ferice 121 feroce 120
INDICE DE CUVINTE-
563
fi (a ~) 22, 43, 51, 203, 204,	Frăsinet 57	gtngav 119
205, 206, 207, 208, 209, 210,	frăţesc 117	gtrbaci 70
234, 245, 270, 271, 272, 273.	frăţine 72	gtrlă 68
279, 280, 281, 282, 318; II	frezor 63	gtrlici 70
49, 70, 71, 76, 83, 98, 99,	frică 38	glscan 62
100, 103, 104, 168. 169, 268,	frig 16. 18, 38, 67	glonte 66
271	frige (a ~) 42, 259, 268	glonţ 66, 302
fi bine de cineva (a ~) II 70	friguros 20	gol 49, 117
fi de mirare (a ~) II 259	frtie vezi frlu	grai 70
fidel 119	frlnă 71	graminee 68
fie 387, 389, 393, 394; II 221,	frtne vezi frlnă, frtu	gras 119
247, 452	frlnge (a ~) 248, 249, 268	graţie 37, 77, 103, 323, 328;
fiecare 34, 35, 101, 173, 174,	frlnghie 68	II 189, 190
175; II 111. 204	frlu 71	grăbi (a se ~) 227
fie c<S II 247	frturi vezi frtu	grăi (a ~) II 165
fiece 173; II 204	fruct 61	grăitor 116
fierbe (a ~) 268	fructă 61	grămadă 119
fierbinte 117	frumos 30, 48, 49, 125, 324	grăunte 61
fiică 74	frumuseţe 30	grăunţ 61
fiică-sa 100	frumuşea vezi frumuşel	grăunţă 61
fiindcă 35, 386, 387, 388, 410;	frumuşel 19, 118	greier 63
II 301, 302	frumuşică vezi frumuşel .	greoi 116, 118
Filipeştii-de-Pădure 102	fuga-fuga II 468	greu 116, 118 -
filozof 38	fugi (a ~) 45, 256, 260, 261,	gri 18, 41, 121
filozofie 65	264, 267	grindă 72
filtru 70	fulgera (a ~) II 69	grlie vezi grlu
firav 49	fura (a ~) 257	grtne vezi grtu
fir de fir 345	furculiţă 57	grlu 67, 71
fireşte 318; II 46, 65, 424		grturi vezi grtu
fireşte că 318		groapă 67
fi scris (a-i ~) II 70		grotesc 48, 117
fi silă (a-i ~) II 165	G	grozav 51, 131 ; II 33, 436
fiu 67, 83, 87, 281		grumaz 72
fix 119	gaiţă 63	grup 181
fixa (a «) 295	Galaţi 66	gunoi 70
flasc 119	gala 121; II 435	gură-cască 23, 92
flăcău 67	gata-gata 11 468	gust 69
floare 74, 89	găină 62	gusta (a ~) 49, 250
Floarea 89	gălbui 116, 118	guzgan 63
floarea-brumei 93	găluşcă 74	
floarea-soarelui 23, 92	găsi (a ~) II 363	H
floricică 44, 68	geamgiu 67	
fluieră-vtnt 91	general 48, 72, 133	hai 428
flutur 66	geniu 70	haide 421
fluture 63, 66, 72	genunche 62	halal 325
foame 16, 38, 65, 83, 86, 315	genunchi 62	hangiu 67
foc 302	geografie 65	haram 325
focurele 20	Georgică 60	harcea-parcea 305
foaie 74	gheaţă 53, 69	harpagon 57
foarfecă 65	Gheorghiţă 82	havan 121
foarfeci 65	ghişeu 71	havană 56
foarte 12, 51, 130, 315, 316;	ghiulea 68	hercule 56
II 67, 220, 436	ginere 62, 72	hiper- 43, 133
forma (a ~) 257	girafă 63	hipersensibil 43
fotbal 65	gtde 85, 119	htrdău 70, 74
fragă 73	gtlceavă 69	htrtie 68
francez 72	gtnd 42, 45	hotar 70
frate 50. 62,72,81,83,86,87,104;	gtndi (a '~) 42, 212	hotărt (a ~) 254, 256, 258, 259,
II 426	gtndi (a se ~) 212; II 259	261, 262, 264, 265, 266, 267,
fraţii 64	glnditor 42	268, 269, 270. 271, 272, 273
564
I
-i (articol) 98 -f (sufix) 246 -i vezi vrea i vezi el ia(i) vezi lua iau vezi lua
iar 387, 394; II 213, 223, 242, 244, 249, 250, 334, 410, 451 Iară vezi iar iarbă 69
iaroviza (a ~) 19, 260
iarovizare 23
iarovizaior 19
Iaşi 12, 66
-ică 21, 44, 116, 118
icre 16, 66
ideal 69
idee 68; II 281
iei vezi lua
iepure 72
ierbi vezi iarbă
ierburi vezi iarbă
ieşeancă 62
ieşi(a~) 261, 264; II 100, 271
ieşi înainte (a ~) 202
ieu vezi lua	.
Ileana 84
-ime 34, 192, 193
imediat 17
imediat ce 17, 386, 387; II 296
impune (a ~) II 165
include (a ~) 246
indice 70
inel 70
inferior 133
instantaneu 116
interesa (a se rv ) II 167
intermediu II 189
intra (a ~) 254, 256
inventa (a ~) 253
Ioana 89
Ion 83, 88
ipoteză II 196
Irinel 60
-isim 20, 130, 131 ispravă 73 ista 167, 171 istalalt 167, 171 -iş 34, 306 -it 34 -itor 42 iţari 65 -ifă 21, 62 iubit 50, 125 iubită 50, 125 iute 117, 120 iutişor 314
indice de cuvinte
izbuti (a ~) 227 izotopi 57 izvor 70
î
-t 246 ti vezi vrea îmbogăţi (a se ~) 212 îmbucurător 19 împarte (a ■—) 247 împărat 103 împărţeală 44
împărţi (a ~) 41, 42, 43, 44, 255, 267
tmperechea (a ~) 246 împotriva 35, 76, 323, 328; II 164, 198	'
împotrivă 323, 328 împotrivi (a se ~) II 166 împrejur de 348 împreună cu 331, 333, 384; II 108, 191, 213, 215, 341, 451 împreună şi cu 341 împrumuta (a ~) 15, 18 împuţi (a ~) 255 în 23, 190, 324, 325, 326, 329, 330, 332, 345, 349, 360, 361, 362, 363; II 125, 171, 175, 179, 183, 188, 193 în- 34, 43 înadins 320
în afara 35; II 200, 205 în afară 323
în afară că 385, 386, 388, 401;
II 336, 337, 339, 465 în afară de 35, 201, 323, 363, 386; II 205 în afară de asta II 202 înainte 17, 220, 312, 313, 323, 328, 423
înaintea 35, 76, 103. 319, 323, 328
înainte ca să 399; II 295, 298 înainte de (locuţiune conjunc-ţională) 333 ; II 295 înainte de (locuţiune prepoziţională) 226, 333, 336, 348, 386; II 175, 219 înainte de a 325, 386 înainte de să 385 înainte să 385, 386; II 295, 379	~
înapoi 323, 332 înapoia 76 în aşa fel II 315 înăbuşi (a ~) 257 în caz că 385, 387, 401; II 256, 322
in caz cind 386, 387, 403 în caz dacă 385, 407; II 322 în caz de II 197, 256 în cazul că II 196, 322 în cazul ctnd II 322 în cazul în care II 322 încă 308; II 61, 299, 329, 337 încă mai şi II 202 încă şi II 202
în ce(ea) ce priveşte 323; II 321 în ce chip 385, 387 începe (a ~) 51, 227; II 98, 190
începlnd cu 341; II 175 încerca (a ~) 227 tncetinel 314 încetişor 314 închide (a ~) 50 închina (a ~) II 165 în chip că II 312 în chip de II 185 închipui (a se ~) 212 închipui (a-şi ~») 212; II 366 în ciuda II 198, 199 în ciuda faptului că 386; II261, 262
Incit 386, 388, 390, 411; II 232, 315, 316. 317 în cit II 307 înctt cum 387 tnctt să 387; II 316, 317 înclinat II 167 în comparaţie cu 127 în concluzie 384; II 252 înconjor vezi înconjura înconjura (a ~) 250 în consecinţă 384; II 252 în contra 363, 338 ; II 171, 198 încotro 384, 387; II 261, 293 încrede (a se ~) 43, 264 încredinţa (a ~) II 166 în cursul II 175 îndată 17
îndată ce 17, 386, 387; II 296, 298, 378, 379 îndărătul 319, 323, 330 înde 363 îndeaproape 363 îndemlnă 363 îndesa (a ~) 247 îndeseară 363 îndesi (a ~) 247 îndoi (a ~) 18	,
îndoi (a se ~) 16, 18;’ II 259 în dosul 363; II 171	*
îndrăzneţ 120 îndrăzni (a ~) 227 în dreptul 76 îndura (a ~) 18 îndura (a se <~) 18
INDICE DE CUVINTE
565
tn eventualitatea că II 322
tn faţa 328, 363; II 171
tn faţă 328
înfăşură (a ~) 20
înfăţişa (a ~) 53
tnfige (a ~) 230, 268
In fine II 426
înflora (a 247
înflori (a ~) 43, 247
tnfrieoşa (a ~) 230
înfricoşător 131
tnfumura (a se ~) 20
îngădui (a ~) 257
îngălbeni (a ~) 211
îngălbeni (a se <~) 211
tngenunchea (a ~) 237, 246
îngheţa (a ~) 212
înghiţi (a <~) 255, 264
Ingraşe vezi tngrăşa
tngrăşa (a ~) 25, 49, 257, 262
tngrăşa (a se 212
tngrâşem vezi tngrăşa
îngrozitor 131
tngust 120
tn ipoteza II 86
tn ipoteza că 386 ; II 322
tn jos de 363
tn josul 363
înjumătăţit 193
înlătura (a ~) 23
tn lături 23
tn lege 115
tn loc de 226, 322, 336, 348, 386; II 200
tn loc de a 325, 386; II 200 In loc să 35, 385, 386, 387, 413, 417; II 22, 311, 332, 333, 334, 335, 465 tn locul II 197, 200 tn materie de II 194 înnopta (a ~) 211 înnopta (a se ~) 211 tn plus de asta II 202 tn pofida II 198, 199 tn privinţa 363; II 194, [195, 321	’
tn raport cu 127, 340 tnrturi (a <~) 20 tnsă 387, 388, 391, 394, 395; II 61, 223, 242, 249, 250,263, 329, 333, 334, 337, 451, 455 tn schimb 384; II 250, 333 tn scopul II 179, 180 însemna (a ~) II 100, 271 tnsera (a se ~) 2li, 244 ; II 69 tnspăimlntător 131 înspre 322, 330, 363 ; II 171, 175
înstelat 21 tnsul 34, 147, 154
tnsumi 34, 154	.
tn sus de 363 tn susul 363 tnsuşi 34, 154, 155 însuţi 154 tntăi vezi tntti
tn timp ce 17, 385, 387, 417 ; II 175, 297, 333, 373, 374, 465
tn timp cit 386, 404 In timp de II 175 tn timpul II 175 întinde (a ~) 254, 266 tntti 9, 17, 37, 39, 195, 196, 197, 198, 199, 200 tnttiaşi 196
tnttrzia (a ~) 212, 254 tntlrzia (a se ~) 212 întoarce (a ~) 259 întocmai 17, 316, 317; II 46 întocmai ca 127 tntr- 197 tntr-acolo 312 tntr-adevăr II 46, 65 tntr-adins II 304 tntr-aiurea 304
Intre 129,189,331, 364, 365 ; II 164, 171, 186, 218 întreba (a ~) 48; II 157, 259 tntrebare II 259, 272 întreg 100, 133; II 204 întreitul 193 întrista (a se ~) 211 tntru 147, 325, 326, 365, 366; II 164, 171, 175, 179, 183, 188, 194
tntru cit 387, 418; II 307 tntructt 366, 387, 411 ; HI 301, 302	'
tntr-una 23, 187 întruni (a ~) 23	j
tnlru nimic 179	|
întuneca (a se ~).II 69 înţelegător 19
înţelege (a >~) 42, 259; II 49 înţelepciune 65 înţepeni (a ~) 211 înţepeni (a se ~) 211 tnfesa (a ~) 297 tn una 187
tn urma 328, 332, 363 In urmă 313, 328 învăţa (a ~) 227, 230 ; II 153. 157
învăţătoare 69, 84 învăţătură 19 in veci 304 învecina (a se ~) 247 tnvecini (a se ~) 247 tn vederea II 179.
înveseli (a se ~) 213 tnveşle (a ~) 296 învia (a ~) 257 învingător 116 tnvlrti (a ~) 253 tn vremea II 175 tn vreme ce 17, 385, 387 ; II297, 327, 333, 465 tn vreme cit 386, 404 tn vreme de 322; II 175 înzecit 193 -tş 34, 306 tţi vezi vrea
i
jale 315 jder 63 joben 56 joi 60, 69, 82 joile II 174
juca (a /~) 48, 250, 257 jugastru 74 jumătate 192, 193 junghi 69 jura (a <~) 257
K
kaki 121
li
-l 32, 36, 85, 86, 98, 139, 140, 142
la 12, 32, 41, 51, 144, 165,185, 189, 190, 268, 324, 325, 326, 345, 348, 349, 366, 367, 368, 369; II91,121,156,164,165, 171, 175, 179, 183, 188, 193 la (a ~) 288 la (a se ~) 295, 296 laborator 71
laboratoriu 71	•
la caz clnd 386, 403 ; II 322 la data II 175 ladă 72, 73
la fel 12, 51, 126	... x'
la fel cu 127, 341 la fel de 127 ; II 436 la începutul II 175 lalea 68
la mijlocul II 175 laolaltă cu II 191
566
INDICE DE CUVINTE
lapte 67, 73 lapţi 67 larg 119, 120 las 385
las(ă) că 385, 401, 465; II 336, 337
lasă-mă să te las 23, 90 la săptămlnă, la săptămtnd îII 174	-
la sftrşitul II 175 lat 49
la un loc 323, 341
la un loc cu 323 ; II 191
lăcaş 71
lăcustă 63
lăltu 116, 117, 118
lăptăreasă 62
lăptari vezi lapte
lăsa (a ~) II 295
lăsa (a se ~) 215, 230
lăsa baltă (a o ~) 202
lăsa gura apă (a ~) II 167
lăstun 63
lăuda (a ~) 36, 52 -le 85, 86, 98, 196 leafă 69, 84 Leana 89 lebădă 63 lectoră 21, 37 lega (a ~) 229, 249 legitim 48 lemnos 46 lene 65, 83, 315 lespede 73 leu 67
liber-cugetător 94 lila 121 liliac 63
limpede 117, 120 lingură 57 linişte 16 linte 83
lipitoare 69, 84 lipsă 69, 84 livadă 66 livresc 120 lină 69
Ungă 329, 370 ; II 171 locţiitor 21	'
locui (a ~) 212 locui (a se ~) 212 locvace 121 lor (al ~) vezi el lua (a ~) 15, 42, 202, 254, 256 ' 258, 265, 288, 294, 295; II 10, 98
lua (a se ~) 98 lua aminte (a ) 202 lua clmpii (a-şi ~) 202 lua de-a dreptul (a o ~) 202
lua la fugă (a o ~) 202 lua la rost (a ~) 36 lua valea (a-şi ~) 202 Luca 89 luciu 22
lucra (a ~) 50, 253, 256, 257, 258, 259, 260, 261, 262, 264, 265, 266, 267, 268, 269, 270, 271, 272, 273 lucrătoare 62 lucru 32, 70 ; II 281 lui (articol) 12, 32, 59, 89, 104 lui (al ~) vezi el lume 73
lumina (a se ~) 69, 230
lună 36
luncă 72, 73
lunea II 174
lunguieţ 49
luni 69, 82
lunile II 174
luntre 68
lup 49, 71, 85
lupoaică 62
luptătoare 118
M
macaragiţă 62
mai 12, 51, 53, 126, 128, 139, 199, 204, 308, 310, 311, 315, 316 ; II 33, 49, 67, 202, 206, 217, 220, 336, 337, 339, 412, 436, 445, 449 maică 84 mai înainte 39 mai înainte ca să II 295 mai Intli 39
mai puţin 51, 126 ; II 436 maistoriţă 63 maistru 63 mai... şi II 337 major 133
mamă 32, 50, 84, 100, 103;
II 138. 278 mamifer 57 Manea 83 manierist 120 manifesta (a ~1 253 manifestă vezi manifesta manifestează vezi manifesta manipulantă 63 mansardă 56 manta 71
mantale vezi manta, manto manlo 71 marca (a ~) 47 mare (adjectiv) 41, 117, 120, 124, 125, 128
mare (substantiv) 73 marfă 69
Maria 84, 90, 102 maro 121	.
marţea II 174 marţi 69, 82 marxism-leninism 23 masă 1 18, 57 masă 2 18 mască 49 mase vezi masă 5 maşină-unealtă 94 mata (le) 149 matroz 72 mazăre 16, 65 măcar 319; II 326 măcar că 17, 385, 387, 401, 418; II 326
măcar de 385, 387,	409; II
327, 330
măcar să 17, 385, 413, 418; II 327
mă(i) 80	-
mă-nţelegi II 426 măr1 46, 47, 48, 73 măr 2 70, 74 mă' rog II 426 mărturisi (a ~) II 165 măsea 68, 85 mătase 69
mătuşă 62, 100, 103 mda II 50 mecanic 63, 72, 73 Medgidia 102 medic 63 mehenghi 118 melopee 68 menită II 239 mere vezi măr 2 mereuţ 314
merge (a ~) 37, 40, 45, 48, 49, 51, 249, 260, 261, 264 merge bine (a-i ~) II 70 merge rău (a-i ) II 70 meri vezi măr1 merita (a ~) 230, 231 mersi 423 mese vezi masă1 metru 67
meu (al 60, 65, 118, 156, 159
mic 21, 47, 49, 115, 119 mie (numeral) 37, 182, 183, 184, 185, 189, 193 miercurea 82 miercuri 69, 82 miere 16, 65 mierte-fierte II 468 miime 192 mijlocire II 189
INDICE DE CUVINTE
567
miliard 182, 183, 184, 185	,
milion 37, 182, 183, 184, 185 189. 196 minerită 62 ministru 63, 74 minte 64 minţi (a ~) 264 minunat 131 minus II 214 mira (a se ~) 212 mireasă 62, 74 mirii 64
mititea vezi mititel
mititel 115, 116, 117, 118
mititică vezi mititel
mii vezi mina, mtnea
miine 16
miinc-seară 302
mina (a ,—1 254, 255
mină 36, 57
minc(ă) vezi minca
minca (a 42, 288, 291,292
mincare 23, 69
mincări vezi mincare
mincăruri vezi mincare
mincău 116
minei vezi minca
mtndru 116
mtnea (a ~) 250, 254, 255, 259, 267, 296 minie 68
mlnlnc (ă) vcz: minca minimi vez: minca minz 72 mnda II 50 moale 117, 120 moarte 74 moaşte 66 modern 48, 117 Moldova 102 moliu 116, 117, 118 monah 48, 71
monarh 103	^
monoclu 70
morcov 49
mor iscă 74
mort 133
moş 71, 104; II 129 moşneag 74 moto 71 motrice 121 movilă 68 mucava 68 mucegai 70 mugi (a —1 16 muia ta ~) 266 mult 33, 50, 125, 130, 181, , 316
multiplu 67 multişor 314
mulţi ani 23 mulţime 181
mulţumi (o 23; 11 168 mulţumi (a se ~) II 167 mulţumită 37, 77, 323, 328;
II 139, ISO munci (a ~) 213, 261 munci (a se ~) 213 muncitor 71 muncitoresc 133 munte 72	__
muri (a ~) 47 mused 49 mustra (a ~) 254 muşca (a ~) 49, 250 mut 20 muzeu 70
N
n- 24
,na 421, 428 nai 70 natbă 68 nani 428
naşte (a se II 100 naţional 22 naufragiu 70 navă 68 năpastă 74 năpusti (a se ~) 213 născare 266 nătăfleaţă 63 nătărău 67
năzări (a i se ~) II 70
ne- 43; II 52, 61, 230
nea 65; II 129
neapărat II 46
necum II 214, 244, 337
necum să II 337, 338
negresă 62
negreşit II 46, 65
negru 46, 47, 48, 116, 117
negustor 38
neînchipuit 131
nemaipomenit 131; II 436
nene 81, 83, 85, 104
neodihnit 230
nepoată 62
nepot 20
nepoţel 20
nesftrşit 131
nespus 131 ; II 436
nestorii 64
netezi (a ~) 21
nelotmai II 337
netecma(i) să II 337, 338
nicăieri II 52, 57, 205, 339 nici 387, 389, 395; II 52, 55,
56,	59, 61, 62, 199, 213. 214, 241, 244, 245, 337, 451
nici ca cit II 57 nici că II 55 nicictnd 304; II 205, 339 nici circ II 59 nici cit 304; 11 56 nici cttuşi de puţin II 56 nicicum 304; II 56 nici dacă 387; II 327 nici de 387 ; II 327 nicideclt II 56 nicidecum 304; II 56, 65 nici de fel II 56 nici de frică II 59 nici de leac II 59 nici foarte foarte II 414 nici nu II 62
niciodată 304; II 52, 56, 57, 205, 339 nici pas II 59 nici prea-prea II 414 nici să II 327 nici să şi 387 nici tu II 56 nici una, nici două 188 niciunde 304 nici un 58, 204, 311, 338 nici unul 179; II 52, 56, 57, 111
nimenea 178, 179
nimeni 145, 178, 179; II 52,
57,	111, 165, 204, 339 nimic (pronume) 145, 179;
II 52, 57, 204, 311, 339 nimic (substantiv) 22 nimica 179
ninge (a eJ) 244; II 69 niscai 173, 176 niscaiva 173, 176 nisip 71
nişte 17, 64, 65, 109, 110. 111, 181
noi 39, 136, 137, 139,140,142, 151, 152 noian 181 nopţile II 174 noră 18, 50, 62, 69 normal 119 norod 57 noroi 70
noştri vezi nostru nostru (al —) 49, 120, 156, 160
nou 115, 116, 118 nouă (numeral) 189 nouăsprezece 182, 183; II 116 nouăzeci 182
568
INDICE DE CUVINTE
nou-născut 23
nu 24, 43. 46, 53, 265, 395; II 33, 45, 52, 53, 54, 56, 59, 62, 64, 65, 86, 213, 244, 334, 470
nu care cumva II 21, 289 nu care cumva să II 63 nucleu 71
nu cumva II 21, 39 nu cumva să II 304 nufăr 73
numai 53, 301, 309, 310, 319;
II 84, 205, 206, 249, 323, 410 numai că II 249 numai ce 386
numai cit 386, 404; II 249 numaidectt 301 numai iaca II 299 nu-mă-uita 90 nume 85, 88 numeros 32, 33, 125, 181 nu numai 390; II 61. 213, 214, 244, 250, 336, 451, 455 nu numai că 388, 390; II 244, 250, 336	"
nu prea 315, 316 nuri 66
nu tocmai să II 338
O
o vezi vrea oacheş 49 -oaică 62 -oaie 84 oaie 62
oară 17, 194,200, 305; II 219 -oare 62
oare 46; II 21, 39 oarecare 34, 173, 176 oarecum 301 oare nu cumva II 39 oaspe 66, 72 oaspete 66, 72 obicei 70
obişnui (a se ~) II 167 obligator 25, 116, 119 obligatoriu 25, 116, 119 obosi (a ~) 212 obraz 47, 49, 72 obraznic 119 ochelari 16, 65 ochi 61, 68, 83, 87 ochiuri vezi ochi ocupa (a se ~) II 167 odaie 68 odată 53, 304
o dală 17, 53, 190 o dată ce 385, 387, 418, 419; II 296, 301
0	dată cu 341; II 175 odihni (a se ~) 212 of 22
oferi (a ■—) 256 oh II 472 ohm 56 -oi 21, 62
01	vezi vrea oină 65 olandă 56 olecuţă 314 Olga 89 oliv 121
om vezi vrea
om 15, 32, 37, 43,' 72, 83, 86, 87; II 70, 94 ' omenesc 19 omori (a ~) 264 ondulator 116, 119 ondulatoriu 116, 118 onoare 220 onomatopee 68 Oprea 89 opt 196 optim 133 optisprezece 183 optsprezece 183 oplusprezece 183 opune (a ~) II 166 -or 62 or vezi vrea oral 133 oraş 70 orăşeancă 62 ordonanţă 58 orez 65
ori 387, 389, 395, 396; II 221, 242, 246, 247, 452, 470 oricare 34, 101, 146, 173, 174, 175, 177; II 58, 204, 284 orice 101, 173,176, 177 ; II 58, 59, 204, 284
oricine 146, 173, 175, 177; II 284
orictnd II 298
aricit 146, 173, 176, 319; II 272, 284, 328 orictt de II 272 oricum II 272, 328 ori de clte ori 385, 387, 419; II 298
orideunde II 293 oridincotro II 293 ori încotro 387; II 293 orişiunde II 293 oriunde 387; II 293
ortodox 119 os 48 osos 22 ospăţ 71
osteni (a ~) 212, 230 ostil II 166 otova 121 oţi vezi vrea ou 70
oua (a ~) 262
P
pa 423
pai 70, 85, 88 paisprezece 182 pană 74	.
pantalon 65 pantaloni 16, 65 papagal 63	,
papaveraceu 117, 118 papă 72, 82 papă-lapte 91 para 68
paralizata ~) 211 parcă 386, 387; II 50, 234, 272, 312, 313 pardon 423 parte 41, 42, 44, 84 pas 61, 72
pasămite 384; II 234, 352
pasăre 73
pasăre-liră 92
păsuri vezi pas
paşă 72, 82, 85, 87, 103
paşi vezi pas
patriot 117
pădure 73
pămtnt 71	■
pămtntiu 118
pănă vezi ptnă	,
păpuşă 72
părea (a	49, 71; II 98, 210
părtaş 41, 42, 44 păsărele vezi păsărică păsărică 68, 118 păstrăv 71
pătlăgea roşie II 404, 405 pătlăgea vlnătă II 404 pătrat 16 pătrime 37
pătrunde (a ~) 254, 266 pătrunjel 65
pe 13, 51, 59, 77, 78, 144, 145, 146, 147, 305, 322, 325, 332, 363, 370, 371, 372, 373 ; II 154, 155, 156, 183, 171,
INDICE DE CUVINTE
569
175, 184, 189, 218, 285, 307, 428
pe alese 372
pe atlt(a) 314, 390; II 470 pe care II 91
pe clnd 386, 387, 403, 419; II 297, 327, 333, 374, 465 pe cit vezi p(r)e cit pe cită vreme 387; II 327, 333, 465
pe cum că 11 284 pe dată ce 17; II 296 pe deasupra II 171 pe de rost 36 pe deşelate 372 pe dinainte(a) 323 pe din două 192 pe din trei 192 pe dos 23
pe după 373; II 171 pe Inserate 372 pe jumătate 192 pe la 326, 330, 369, 373; II 171, 175
pe ttngă 322, 370, 373, 374;
II 171, 201, 256 pe lingă aceasta 172 pe ttngă asta II 202 pe ttngă că 385, 388, 401; II 256, 336, 337, 465 pe loc 313
pe măsură ce 385, 387; II 299, 314
pendinte 121 pe neaşteptate 35 pe nedormite 372 penemtncate 372 pe nimic 179 pe-nnoptate 372 pentru	165,	226,	268,	325,
336, 374, 375; II 125, 137, 164,	168,	177,	179,	180,
184, 194, 195, 208, 256, 321 pentru a 325
pentru	aceea	172,	312,	313,
384; II 304
pentru ca nu cumva să II 304 pentru ca (...) să 375, 385, 387. 399; II 285, 303, 304, 316, 465
pentru ca să nu II 304 pentru că 375, 385, 387, 388, 390, 401, 420; II 256, 289, 301, 302 pentru ce 375 pentru ctnd 403; II 295 pentru motivul că II 261, 262 pe-ntunecate 372 pe oriunde 387 pereche 65, 186
perfect 117, 133 persista (a ~) II 167 perspicace 121 pe sfert 192
peste 190, 375, 376; II171,175
peste cttăva vreme 16
pe sub 373, 382; II 171, 176
peşte 49
pe tăcute 372
pe timpul II 175
Petrea 83
petrolifer 133
pe unde 386, 387; II 276
pe vremea 175
piatră 53
picior 57
pictoriţă 62
picura (a ~) 20
pidosnic 23
piei vezi pieri
piele 87
pierde (a ~) 254, 259, 267 pierde-vară 90, 91 pieri (a <~) 47, 49, 250, 255, 264, 265
pierz vezi pierde pietriş 19 pipăi (a ~) 257 piper 65 pirpiriu 116 pitoresc 48, 117 pituşcă 74 pituşci vezi pituşcă pituşli vezi pituşcă piţigoi 63 pline 57, 73
plnă (conjuncţie) 333,387, 411;
II 295, 298, 317, 376 ptnă (prepoziţie) 322, 324, 325, 326, 328, 332, 333, 336, 345, 348,349, 377 ; II171,175,184 plnă a 325 plnă acolo 312 plnă către II 171 ptnă ce 377, 386, 387, 420; II 295, 298, 376, 380 ptnă chiar 377 ptnă chiar şi 377 ptnă ctnd ZII, 387, 403, 420;
II 295, 376, 380 plnă ctnd să ZII, 386, 403; II 295, 379
ptnă după II 175
ptnă-i lumea II 57
ptnă In 345, 349; II 171. 175
plnă la 345, 348, 349, 369;
II 171, 175, 184 ptnă la unul 187 ptnă ttngă 370 ptnă nu 387; II 295
plnă pe la 369 ptnă pe ttngă 370 ptnă peste 376; II 171 plnă să 328, 377, 385, 387, 420; II 277, 295, 379, 380 ptnă să nu 387; II 295 ptnă spre II 175 ptnă sub 382 ptnă şi 377
ptnă unde ZII, 386, 414, 420 ptntece 70 ptrău 18, 74 ptrghie 68 ptrtu 18, 70, 74 place (a ~) 246 plai 70 plantaţie 68 plăcea (a ~) 297 plănui (a ~) 212 plănui (a se —) 212 pleca (a ~) 18, 46, 47, 49, 250; II 363, 369 pleca (a se ~) 18	•
pleoapă 68
plictisi (a se ~) II 165 plimba (a se ~) 250 pliuşkinii 64 plinge (a ~) 264 ploaie 74
ploua (a~) 244, 262,297, 298 ; II 69
plutitor 116 plus II 214
plus că II 336, 337, 465 plus de II 202 plus de asta II 202 poartă 74
poate (adverb) 318; II 97
poate că 318
poci vezi putea
poet 45, 79, 315
poetă 45
poftim 423
pofti (a <~) II 21
Poiana 89
Poiana-Ţapului 95
pom 15, 48, 71
popă 72, 82, 85, 87, 103
popesc 133
popor 57, 86, 70
porni (a ~) 227, 256
porthartă 91, 93
porumbel 72
poseda (a ~) 48
posibil II 21, 50, 97
posterior 133
potop 181
potrivit 328
potrivit cu 341
povesti (a ~) 254, 258, 259,
570
INDICE DE CUVINTE
261, 262, 264, 265, 266, 267, 268, 269, 270, 271 „272, 273 ; II 259 practică 73 pradă 72, 73 Praga 89 praz 72 prea- 133
prea 130, 139, 316; II 316, 317, 436, 445, 449, 450 preceda (a ~) 47, 247, 261 precede (a ~) 247 p(r)e cit 386, 387, 390, 404, 419; II 307, 310, 314,463, 470
precoce 117
precum 36, 127, 384, 387,411 ; II 306, 309
precum că II 283, 284, 286, 347
precum şi 35, 387, 396; II 213, 215, 242. 244 preda (a ~) II 166 prefabrica (a ~) 297 prefera (a —) 247 preferi (a ~) 247 prepeliţă 63 presta (a ~) II 10 pretinde (a ~) II 10 prezenta (a ~) 250 prezidenţial 19 pricepe (a se ■~) II 167 prieten 50 prietenă 62 prim 197 primar 198 primă-balerină 23 primul 39, 195, 197, 198, 200 primăvara II 174 primăvară 23 primi (a ~) 227 prin 226, 322, 336, 378, 379, 380; II 171, 175, 183, 188, 190
principal 133
prinde (a ~) 250, 254, 260, 263, 264, 267, 268; II 98 printre 365, 379; II 171, 218 printru 147, 380 ; II 188 prinţesă 62
prin urmare 310, 319, 384;
II 252, 426 privi (a ~) II 321 privighetoare 63, 69, 84 privilegiu 70 privitor la 323 prtnzare 266 proaspăt 48, 120 probabil II 21, 97, 269 problem 61
problemă 61 ; II 259, 272 profesa (a —) 219 pronume 70, 85 propice 121 propriu II 166 prost 49, 120; II 141 prostătău 116 prudenţă 65 pui vezi pune pui 68, 83, 87 Puica 89 puică 62, 89 pulmonar 22, 133 pune (a ~) 42, 202, 254, 255, 256, 259, 264 pune la cale (a ~) 202 pune pe roate (a ~) 36 purcede (a ~) 254. 266 purta (a ~) 249, 250 pustiu 70
puşcă mitralieră 92 puşti 68
putea (a ~) 16, 51, 204, 205, 206, 214, 227, 244, 254, 255. 261, 263, 266, 297; II 21, 49, 50, 70, 98. 307, 363, 365, 390, 391, 394 putred 119 putrejune 119 puţi (o ~) 255 puţin 33, 125, 181, 316 puzderie 181
R
rade (a ~) 254, 263 radio 18, 50, 71, 85 radiojurnal 94 Radu 50, 88 rapace 120 rarisim 130, 131 raţă 68 rază vezi rade răbda (a ~) 237 rămiie vezi rămtne rămiind vezi rămine rămtne (et ~) 48, 246, 250, 254, 255, 256, 259, 260, 262, 263, 267; II 210 rămurea 6» rănit 22 răscruce 43 răspunde (a ~) 254 răţoi 62, 68 rău 116, 11» răz- 133
rea-eoinlă 23, 53. 95 ‘ real 48 rece 117
rectificatoare 63 rector 63 refera (a ~) 247 referi (a ~) 247 referitor la 323 refren 71 rege 68, 103 regreta (a ~) II 168 regulă 67
relata (o ~) II 165
relativ la II 194
renegat 119
repede 117, 119
repejor 119, 314
repez vezi repezi
repezi (a ■—■) 255
reproşa (a ~) II 165
repurta (a ~) 297
retevei 70
rezolva (a ~) 49
ride (a ~) 213, 254, 264, 265
rlde (a se ~) 213
rtde (a-şi 213,
rinced 119
rtndunică 68, 118
riu 18, 70
roade (a ~) 254, 263
roază vezi roade
roată 67
rob 71
Rodica 89
roi 70
romincă 62
rominesc 117
roş 116, 118
roşie (substantiv) II 403
roşiu 116
roşu 116, 118
rotofei 115
roz 121
rozmarin 83
ruga (a ~) 46, 47, 250; II 21, 157
ruga (a se ~) 209 ruginiu 118 rupe (a ~) 49, 268 rupe tăcerea (a ~) 202
S
s- 53
sabie 73, 87 sac 36, 49 sadea 121 sagace 117, 120 sai(e) vezi sări salariu 70 salve 423
INDICE DE CUVINTE
571
sanie 87 santinelă 58 sapă 68 sat 70 satană 103
sau 387. 389, 396, 397; II 221.
242, 246, 247, 452, 470 savarină 56
să 11, 41, 50. 52, 219, 245, 261, 262, 328, 387, 389, 411, 412, 413; II 63, 196, 242, 258,-267, 268, 272, 273, 277, 282, 283. 284,285,286,289, 290, 291, 303, 304, 317, 322, 324, 327, 328, 330, 341, 449, 463, 471
să... chiar II 327 săi vezi sări sălbatic II 435 sămtnţă 48, 74 să nu II 63, 304 să nu care cumva să II 304 să nu cumva II 304 să nu cumva să II 63, 289, 304 săpa (a ~) 250 sărac II 435 sărăci (a ~) 212 sări (a ~) 250, 254, 255, 256, 263, 264, 265 sărman II 435 să. . . şi II 327 săteancă 62 sătul 117
sătura (a se ~) II 165 său (al ~) 156, 157, 158, 159 scatiu 67 scaun 36, 57
scădea (a ~) 254,	259,	264,
267
scăldat tn soare 35 scăpa (a ~) II 167 scoate (a ~) 42, 49, 249, 250, 254, 259, 261, 262, 263, 264 scoată vezi scoate scorpie 68 scol vezi scoate seri (a ~) 247 scria (a ~) 247 scrie (a ~) 53, 254, 256, 266;
II 166 scriitoare 62 scula (a ~) 250 seulptorifă 62
scump 49, 118, 125; II 141, 166
scund 119 scurtcircuit 23 scurtcircuita (a ~) 23 scutura (a ~) 49, 50, 259 se vezi sine
seama 35 seara II 174 seară 48, 74 seară de seară 345 seca (a ~) 249 secară 65 seceră 57 secerătoare 84 secret 117
secund 197, 198; II 437
semănătoare 69
seminar 25, 70, 71
seminariu 24, 25, 70
semnala (a ~) II 165
serie 181
serile II 174
serviciu 70
servus 423
sete 65, 83, 86, 315
sfătui (a ~) II 157
sfert 192, 193
sfirşi (a ~) 299; II 190,
sfrunta (a ~) 230
sicriu 70
sidefiu 118
sigur II 46, 49, 97
silinţă 64
similar II 167
simplisim 130
simplu 18; II 435
simte (a 247
simţi (a ~) 255, 266
sine 53; II 113, 139, 152, 153
singur 155, 181
singurel 118
singurică vezi singurel
stmbătă 69, 74
stnge 65
schi 71
slab 119
slavă 72
slăbi (a ~) 212
sloboz vezi slobozi
slobozi 255, 264
sluji (a ~) II 165
-so 158
sobru 116, 117 socru 67 soi 70 sol 72 solz 72 sondor 63 sondoră 63 sondoriţă 63
soră 18. 48, 59, 62, 69, 81, 84, 86
sorbi (a ~) 264
soro! 426
sortită II 239
sosi (a ~) II 363, 369
soţ 49, 71 soţii 64
sparge (a ~) 248, 249, 268 sparge gheaţa (a	202
spate 70 spăla 46, 48 spăla putina (a ~) 202 speria (a se ~) 239 spre 182, 226, 325, 330, 336, 380, 381; II 171, 175, 179, 180, 293 spre a 325 sprijini (a ~) 264 spui(nd) vezi spune spune (a ~) 47, 49, 254, 263, 267; II 70, 165, 166, 363 sta (a ~) 43, 50, 254, 256, 257, 258, 288, 290, 291; II 98, 210 staţie 73 stăptn 100 stăptnă-sa 100 stătut 291	-
stea 21, 68, 84, 88, 118 steag 69
stetea(m) vezi sta steteai vezi sta steteaţi vezi sta steteră vezi sta stetese(m) vezi sta steteseşi vezi sta steteseră(m) vezi sta stefeserăţi vezi sta sttngaci 116 stradă 67 strajă 72 strai 70
straşnic 51 ; II 33 stră- 20, 43, 133 strănuta (o. ~) 237 străvechi 43 străveziu 116 strecurătoare 69 strimta (a se ~) 211 strins 116 strungar 63 struţ 63 studio 71 studiu 70, 85, 88 sturz 72 -su 158
sub 23, 381, 382; II 171, 175
sub pretext ful) că II 263, 312
subţire 117, 120
succeda (a ~) 247
succede (a ~) 247
sudalmă 69
sud-est 23
sudoriţă 63
suferi (a ~) 262
572
INDICE DE CUVINTE
suflu 70 suge (a ~) 268 sughiţa (a ~) 247 sughiţi (a ~) 247, 255 sui (a ~) 256 suna (a ~) 250 super- 133 superior 133 supra- 133 suprem 133 supune (a ~) II 166 surd 119 surugiu 67 suscior 314
sută 37, 182, 183, 184, 185, 189, 193 sutime 192
Ş
şah 65
şaisprezece 182 şaişpce 183 şaizeci 182 şale 66 şandrama 68 şapcă 73 şapte 189 şarpe 72, 73 şcolăriţă 63
şedea (a ~) 48, 249, 254, 255, 259, 263, 264, 266, 267 şedinţă 68 şez vezi şedea şfichi 69
şi (adverb) 128, 204, 308, 319 şi (conjuncţie) 22, 139, 182, 192, 305, 319, 387, 397; II 61, 87, 191, 202, 213, 214, 217, 223, 242, 244. 245, 249, 250, 252, 253, 263, 336, 337, 445, 449, 451, 469 şic 121 şi ceva 190
şi eu 103, 333, 397; II 213, 215
şi dacă 387; II 327, 331 şi(...) de 409; II 327 şi fără ca să 387; II 327 şi insă II 250 şi jumătate 193 şi mai bine 190 şi mai mult 190 şi nici Ii 244 şi nu II 223 şi. ..să II 327 şi totuşi II 263 şoarec 66
şoarece 66, 68 şoltuz 72 şomoiog 74 şopron 74 şosea 68 şpalt 71 ştie (a ~) 247
şti (a ~) 43, 227, 254, 256, 266; II 259, 363, 365, 366 ştiubei 70 şui 116
T
tabără 74 tablou 70, 85, 88 tabu 71
tace (a —) 246 tactică 73 taică 66 talaz 71
talmeş-batmeş 305; II 468 tare 117, 120, 130, 316 lată 18, 72, 81, 82, 83, 87, 100, 103, 104; II 138, 278 tată-bătrtn 104 tată-mare 104 taxi 71, 85
tăcea (a ~) 45, 48, 50, 249, 253, 256, 257, 258, 259, 260, 261, 262, 264, 265, 266, 267, 268, 269, 270, 271, 272,273 lăcum vezi tăcea tăia (a ~) 50, 246, 256, 262, 266, 267 tăiem vezi tăia lăiefi vezi tăia tăiţei 66
tărăgăna (a ~) 247 tărăgăni (a ~) 247 tăttne 72
tău (substantiv) 70 tău (al~) 151, 156, 159 teacă 89
teatru 70, 85, 88 tehnolog 63 tehui 118 tei 85
teme (a se ~) 48, 209, 275, 276, 277; II 289, 290 temei 70 templu 70
tenace 41, 117, 120	.
tenis 65
ter 195
terţ 197, 198
tigroaică 62
tigru 67
timp 61
timpi vezi timp
timpuri vezi timp
timpuriu 20
timbru 70
Timişoara 89
tinerel 44, 116, 118
tineresc 120
tineret 19
tinereţele 64
tinerică 44, 118
tiran 38
titlu 70
tiz 72
ttnăr 125
Tirgu-Jiu 95
Ttrgul-Frumos 95
tlrgurele 20
ttriş-grăpiş 23
ttrzior 314
ttrziu 314
toamna II 174
-toare 62, 69, 84, 116, 118
tocmai II 87, 298
tocmai bine II 299
toiag 74
Toma 82
-tor 21, 62, 84, 116, 119 -toriu 116, 118, 119 -torie 116
tot 48, 50, 101, 125, 139,181, 184, 190, 191, 204, 320; II 90, 106, 199, 204, 329, 410, 435, 445, 449 tot aşa 12, 51, 126, 320, 390 tot aşa ca 127
tot aşa de 347; II 186, 436 tot allt 51, 126 tot atlt de 347; II 67, 436 tot una 187 tot una şi una 187 tot unul si unul 187 totuşi 310, 320, 390; II 199, 234, 250, 264, 329 toţi ptnă la unul 187 tovarăş 25, 49, 50, 64, 71 tovarăşă 53, 84 tovarăşii 64 trage (a ~) 202 trage cu urechea (a ) II 189 trai 70
trăi (a ~) 241 treabă 69 treaz 120
trebui (a:~) 53, 204, 205, 206, 230, 237, 244, 245, 298; II 98, 265 trecător 117 trece (a ~) 261, 299 trei 184, 189 treia parte (a ~) 192
INDICE DE CUVINTE'
573
treilea (al <~) 9 treime 192
tremura (o ) II 167 trilion 182
trimite (a ~) 254, 263 trimif(ă) vezi trimite triplu 193 triumfa (a ~) 48 trunchi 69 Irurichia (a ~) 246 la 80, 135, 136, 137, 139, 140, 150, 151 tufiş 67
tulbure 117, 120 tutei 70
tuna (a ~) II 69
tunde (a ~) 254, 263
tunz(ă) vezi tunde
turcească (substantiv) II 405
turcoaică 62
turna (a ~) 250
Turnu-Severin 95
tus- 34, 191
tuspatru 191
tustrei 184, 191
tuturor 48
T
ţară 24 ţăran 36 ţărancă 36 ţărţ 198 ţeapăn 120 ţie vezi ţine
fine (a ~) 254, 255, 262, 263
finea (a ~) 247
ţine gura (a-şi ~) II 404
ţine locul (a ~) 21
ţine minte (a ~) 35
ţine piept (a ~) 202
fine una şi bună (a o ~) 188
fiu vezi ţine
ţtnţar 63 '
U
ucide (a ~) 254, 266
ucigtnd vezi ucide
-ui(e) 118
uimitor II 33
uita (a ~) 18
uita (a se ~) 18, 277
uita (a-şi ~) 209
uite popa, nu e popa 23
-ule 86
ulei 71 uliţă 67 uliu 63 Ulmi 57 ulterior 133 ultim(ul) 133, 196 ultra- 43, 133 ultraeleganl 43 uluitor 131 umăr 62
umbla (a ~) 40, 254; II 167 umfla (a ~) 254 umple (a ~) 254, 262, 264 umplea (a —) 247 un (articol) 17, 52, 109, 110, 111
un (numeral) 58, 183, 184, 187, 188, 189, 193, 194, 303; II 437
un (pronume) vezi unul una a treia 192 una, două 188 una pe trei 192 unchi 62, 68, 100, 103, 104 unde 303, 320, 384, 387, 413, 414; II 32, 33, 261, 276, 277, 293, 297, 302, 333, 465, 471
unde şi unde 305 undeva 304 uneori 304 unghi 69, 85, 88 unic 16, 133, 181 unsprece 183 unsprezece 182, 183 unşpce 183 unşpe 183 unt 65
untdelemn 23, 53, 94 un(ul) (pronume) 17, 109, 135, 173, 174, 176, 177, 181, 182; II 111 -ur- 20 -ura 20 -urat 20 -urele 20 -uri 20 uriaş 73 -uriu 20 urtt 125 -uros 20
urma (a ~) 237; II 363, 369 următoarele II 343 urs 49, 72 ursoaică 62
usca (a ~) 42, 288, 292, 293 usc(ă) vezi usca usturoi 65 uşti vezi usca
V
va (a —) 296,
va vezi vrea
vacă 47, 62, 73, 89
vai 39, 325; II 424
valah 48
Valefriungăjft
vară 62	—
vargă 73	)
pa să zică 36; II 252, 253, 426
vată 65	/
vatman 63	/
Vatra-Dornei 95
vază vezi pedea
Văcărescu 64, 89
văpaie 68
văr 73, 104
vătaf 48, 71
văz vezi vedea
văzutără vezi vedea
vechi 115, 116, 118
vecin 83, 100	'
vecină-mea 100
vede (a ~) 246
vedea (a ~) 46, 49, 50, 249, 250, 254, 255, 256, 259, 260, 261, 262, 263, 264, 266, 267; II 49 vedere 23, 73 veghea (a ~) 246 veni (a ~) 48, 50, 204, 205, 206, 250, 255, 256, 263, 265, 267 ; II 363, 369 veni (a-i ~) 227; II 98 veni in ori (a-şi ~) 36 verde 117, 120, 122, 123 vergea 68
verii (substantiv pl.) 64
vernil 121
veseli (a se ~) 213
veste 49, 73, 74
veşnic 16, 133
veţi vezi vrea
veveriţă 63
viager 22
viaţă 88
v ibraloriu 116
vicleşug 69
vidră 63
vie (să ~) vezi veni vietnamez 47 viezure 63, 72 viind vezi veni vin (substantiv) 71 vinde (a ~) 15, 20, 30, 48, 249, 254, 259, 267 vine vezi veni vineri 69, 82
574
INDICE DE CUVINTE
vioi 115, 118 viorea 118 viperă 63
viteaz 49, 119, 120
viţea 68
viţel 20
vivace 121
Vllcele 66
vină 48, 74
vtnăt 48, 49, 119
vtnătă (substantiv) II 403
vtnz vezi vinde
vtnzare 19, 23, 30, 266
vtnzător 20
vtrt (ă ~) 256, 257
vtrtej 71
vlădică 72, 82
vodă 66
voi (pronume) 80, 136, 137, 139, 140, 142, 151 voi (a ~) 17, 18, 285, 286, 287 voievod 103 volei 65 Volga 89 volt 56
vom vezi vrea vorba vine II 352 vorbă-lungă 91, 92 vostru (al ~) 156, 159 vrabie 68, 73 vrai vezi vrea vrajă 72, 73 vra (u)vezi vrea vrăbioi 62
vrea (a ~) 16, 17, 18, 43, 51, 53, 203, 204, 205, 206, 270, 285, 286, 287; II 21, 98, 389, 394 vrednic II 167 vreie (să ~) vezi vrea vrej 48 vreme 67, 69 vreodată II 58, 205, 339 vreu vezi vrea
vreun (ui) 135, 173, 176, 177, 189; II 58, 59, 204, 338, 339 vroi (a ~) 17, 287 vulpe 73, 84, 85, 88 vulpoi 19, 62, 68 vultur 63
Z
zăbovi (a ~) 212 zăbovi (a se ~) 212 zăcare 23, 266 zămort (a se ~) 215 zăpăcitor 131 zău II 424 zăvori (a ~) 256 zece 37, 182, 183, 184, 188, 189, 193 zecime 192 zero 50. 71
zi 60, 69, 82, 84, 85, 88, 141, 265
zi de zi 305, 345; II 174 zicătoare 84
zice (a ~) 42, 259, 260; II 49, 70, 165, 166, 344, 345, 426 zice ba (a <■—) II 55 zidăriţă 63 zidire 73 zilnic 16	-
zimbru 63 zmeu 103 zori 66 zugrav 71
CUPRINSUL
SINTAXA
Pag.
BIBLIOGBA FIE GENERALĂ .................................. 6
NOŢIUNI GENERALE DE SINTAXĂ (Mioara Avram) §418—427	.	7
§ 419	Unităţile sintaxei..................................................   7
§ 420	Obiectul	sintaxei..................................................... 8
§ 421	Mijloace	de exprimare a raporturilor sintactice....................... 9
§ 422-423	Gradul de legătură dintre elementele unui raport	sintactic........... 10
§ 424-425	Construcţii sintactice nespecifice şi construcţii cu	valori mixte	...	11
§ .426	Sintaxa	şi logica................................................... 12
§ 427	Sintaxa	şi punctuaţia............................................... 12
SINTAXA PROPOZIŢIEI
•	noţiuni GENERALE (Mioara Avram) [§ 428-431 .......................... 17
§ 429	Raporturile dintre propoziţie şi judecată.......................... 17
§ 430	Caracteristicile propoziţiei ...................................... 18
§ 431	Obiectul sintaxei propoziţiei.............*..................... 19
Bibliografie............................................... 20
CLASIFICABEA P R O P O Z I ŢIILOB D UP Ă S C O P U L COHUNICĂBII
(Elena Carabulea) § 432 — 473 .................................... 21
§	432-435	noţiuni generale ...................................................... 21
§	436	I. PROPOZIŢIA ENUNŢIATIVĂ .............................................. 23
§ 437	Propoziţiile enunţiative neafective (neexclamative)................ 24
§	438	Propoziţia	enunţiativă	propriu-zisă (reală).................. 24
§	439-443	Propoziţia	enunţiativă	optativă.............................. 25
§	444-445	Propoziţia	enunţiativă	potenţială ........................... 27
§	446-447	Propoziţia	enunţiativă	dubitativă . ......................... 29
§	448-450	Propoziţia	enunţiativă	imperativă............................ 30
§ 451	Propoziţiile enunţiative afective (exclamative).................... 32
§	452-456	Propoziţia	enunţiativă	propriu-zisă exclamativă.............. 32
§	457-458	Propoziţia	enunţiativă	optativă exclamativă.................. 34
§	459	Propoziţia	enunţiativă	potenţială exclamativă................ 35
576
CUPRINSUL
Pac.
§ 460	Propoziţia enunţiativă dubitativă exclamativă................... 35
§ 461	Propoziţia enunţiativă imperativă exclamativă................... 35
§ 462-463 II. PROPOZIŢIA INTEROGATIVĂ................................................ 36
§ 464-465	Propoziţia interogativă directă ...................................... 37
§ 466	Propoziţiile interogative directe neafective (neexclamative) . .	40
§ 467-468	Propoziţiile interogative afective (exclamative) .......	41
§ 469	Propoziţia interogativă retorică................................ 41
§ 470-472	Propoziţia interogativă indirectă ...................................  42
Bibliografie................................................... 43
AFIRMAŢIA ŞI NEGAŢIA (/. Rizescu) § 473-491	............. 44
§	473-475 NOŢIUNI GENERALE.......................................................... 44
§	476	AFIRMAŢIA................................................................. 46
§ 477	Afirmaţia sigură...................................................... 46
§ 478	Afirmaţia nesigură................................................ •	50
§	479	NEGAŢIA............................................................... 51
§ 480	Cuvintele de negaţie.................................................. 52
§ 481	Nu.............................................................  52
§ 482	Ba.............................................................. 54
§ 483	Nici ........................................................... 55
§ 484	Alte adverbe şi locuţiuni adverbiale negative................... 56
§ 485	Pronume şi adjective negative................................... 57
§ 486	Negaţia dublă şi multiplă....................................... 58
§ 487	Mijloace afective de redare a negaţiei.......................... 59
§ 488	Prepoziţia fără................................................. 60
§ 489	Negaţia în coordonare şi subordonare................................   61
§ 490	Negaţia în coordonare..........................................  61
§ 491	Negaţia în subordonare.......................................... 62
Bibliografie .................................................  63
CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR DUPĂ STRUCTURĂ
(Fulvia Ciobanu) § 492 — 500 ..........................................  64
§ 493	PROPOZIŢIILE NEANALIZABILE............................................'	64
§	494	PROPOZIŢIILE ANALIZABILE.................................................. 65
§	495	Propoziţiile	simple şi propoziţiile dezvoltate....................... 66
§	496-497	Propoziţiile	bimembre şi propoziţiile monomembre..................... 67
§	498-499	Propoziţiile	verbale şi propoziţiile nominale........................ 70
§ 500	Clasificarea propoziţiilor analizabile după diferite aspecte ale structurii lor............................................................................ 73
Bibliografie .................................................. 73
PĂRŢILE PROPOZIŢIEI
NOŢIUNI GENERALE (Mioara Avram) § 501 —515 .... ...................... 74
§ 502	Părţile principale şi părţile secundare	ale propoziţiei .............. 74
§	503-505	Definirea şi	clasificarea părţilor de propoziţie....................  75
§	506	Raporturile	dintre părţile de propoziţie............................ 78
§	507-509	Exprimarea	părţilor de propoziţie şi a raporturilor dintre ele ...	80
§ 510-513	Părţi simple, dezvoltate, reluate şi multiple......................... 81
§ 514	Locuţiunile .........................................................  85
§ 515	Cuvinte care nu sînt părţi de propoziţie ............................. 86
Bibliografie................................................... 87
CUPRINSUL
577

Pag.
SUBIECTUL (Laura Vasiliu) § 516 — 525
87
§ 517	Prin ce se exprimă subiectul (p. 88) ♦ § 518 — 519 Gazul subiectului
(p. 90) ♦ § 520 Subiectul inclus (p. 91) ♦ § 521 Reluarea subiectului (p. 91) ♦ § 522 Subiectul subînţeles (p. 93) + § 523 Subiectul nedeterminat (p. 93) + § 524 Lipsa subiectului (p. 94) ♦ § 525 Construcţii subiective (p. 95).
Bibliografie...................................................... 95
predicatul (Laura Vasiliu) § 526 — 546 .................................... 95
§ 527	Predicatul verbal......................................................... 96
§ 528 Adverbele predicative (p. 97) ♦ § 529 Verbele de modalitate şi de aspect (p. 98) + § 530 Lipsa predicatului verbal sau a unor elemente din cadrul lui (p. 98).
§ 531	Predicatul nominal........................................................ 99
§ 532 — 533 Verbele copulative (p. 99) ♦ § 534 — 535 Numele predicativ (p. 101).
§ 536	Acordul predicatului cu subiectul........................................ 105
§ 537 Acordul în persoană (p. 106) + § 538 — 540 Acordul în număr (p. 107) ♦ § 541 Acordul în gen (p. 109) ♦ § 542 Excepţii şi abateri de la regulile acordului (p. 110) + § 543 Acordul după înţeles (p. 110) ♦ § 544 Acordul prin atracţie (p. 112) ♦
§ 545 Acordul predicatului exprimat printr-un verb pasiv reflexiv (p. 113) ♦ § 546 Situaţii morfologice regionale şi învechite care dau impresia unui acord greşit (p. 113).
Bibliografie..................................................... 114
atributul (Magdalena Popescu-Marin) § 547—592 ...............................
I. Clasificarea atributului după formă.................................
§ 548	Atributul adjectival ...........................................
§ 549 Atributul adjectival exprimat printr-un adjectiv propriu-zis (p. 115) ♦ § 550 Atributul adjectival exprimat printr-un numeral cu valoare adjectivală (p. 115) ♦ § 551 Atributul adjectival exprimat prin adjective pronominale (p. 116) ♦ § 552 Atributul adjectival exprimat printr-un verb la participiu cu valoare adjectivală (p. 117) ♦ § 553 Atributul adjectival exprimat printr-un verb la gerunziu cu valoare adjectivală (p. 117) ♦ § 554 Valorile atributului adjectival (p. 117).
§ 555 § 556-557
§ 559
§ 561
| 565
§ 571
Atributul substantival..........................................
A.	Atributul substantival în genitiv (p. 120) + § 558 Valorile atributului substantival în genitiv (p. 121)
B.	Atributul substantival în dativ (p. 124) ♦ § 560 Valorile atributului substantivai în dativ (p. 124)
C.	Atributul substantival prepoziţional (p. 124) ♦ § 562 Clasificarea atributelor prepoziţionale după prepoziţiile folosite (p. 125) + § 563 — 564 Valorile atributului substantival prepoziţional (p. 125).
D.	Apoziţia (p. 128) ♦ § 566 — 567 Structura apoziţiei şi modul ei de exprimare (p. 128) ♦ § 568 Construcţii apo-ziţionale de tip special (p. 129) ♦ § 569 Valorile apoziţiei (p. 129) + § 570 Construcţii similare cu apoziţia care depăşesc sfera atributului (p. 130).
Atributul substantival exprimat printr-un numeral cu valoare de substantiv (p. 131). ■
114
115 115
120
87 — c. 4366
578
CUPRINSUL
Pag.
§ 572	Atributul pronominal.......................................... 131
§ 573 A. Atributul pronominal In genitiv (p. 132) ♦ § 574 B. Atributul pronominal In dativ (p. 133) ♦§ 575 C. Atributul pronominal prepoziţional (p. 134) + § 576 D. Apoziţia (p. 135).
§ 577-579	Atributul adverbial........................................... 135
| 580	) Atributul verbal............................................. 136
§ 581 Atributul verbal exprimat printr-un infinitiv (p. 137) + § 582 Atributul verbal exprimat printr-un supin (p. 137) ♦ § 583 Atributul verbal exprimat printr-un gerun-
ziu (p. 137).
§ 584	II. Atribute izolate şi neizolate....................................... 138
§ 585	Cm*; Atributul circumstanţial şi descriptiv .............................. 139
§ 586	OfV, Atributul de identificare şi de calificare........................... 140
Acordul atributului cu substantivul determinat......................... 143
§ 587-588	Acordul atributului adjectival................................... 143
§ 589 Acordul tn caz (p. 144) +§ 590 — 591 Acordul în gen şi număr (p. 145).
| 592	Acordul articolului posesiv la atributul substantival şi prono-
minal în genitiv şi la atributul adjectival exprimat prin âdjec-.iive posesive (p. 147).
Bibliografie.................................................... 147
COMPLEMENTUL § 593 — 681
148
i 593
§ 597
§ 605
§ 616
Noţiuni generale (Mioara Avram)................................... 148
§ 594 Felurile complementelor (p. 149) ♦ § 595 Prin ce se exprimă complementele (p. 150) ♦ § 596 Probleme speciale ale complementelor necircumstanţiale (p. 151).
Complementul direct (Elena Carabulea)............................. 153
§ 598 Prin ce se exprimă complementul direct (p. 153) ♦ § 599 Cum se construieşte complementul direct (p. 154) + § 600 Reluarea sau anticiparea complementului direct printr-un pronume neaccentuat (p. 157) ♦ § 601 Verbe cu două complemente directe (p. 157) ♦§ 602 Verbe intranzitive cu complement direct intern (p. 157) + § 603 Complementul direct şi alte complemente (p. 158) ♦ § 604 Construcţii completive (p. 159).
Bibliografie ............................................... 159
Complementul indirect (/. Rizescu)................................. 159
§ 606 Valorile complementului indirect (p. 160) + § 607 Felul verbelor determinate de complementul indirect (p. 162) ♦ § 608 Complementul indirect al unui adverb (p. 162) ♦ § 609 Complementul indirect cu lipsa verbului determinat (p. 163) + § 610 Prin ce se exprimă complementul indirect (p. 163) + § 611 — 612 Construcţii prepoziţionale echivalente cu dativul (p. 165) ♦ § 613 Reluarea sau anticiparea complementului indirect printr-un pronume neaccentuat (p. 167) + § 614 Complementul indirect cu rol de subiect logic (p. 168) ♦ § 615 Complementul indirect cu nuanţe circumstanţiale (p. 168).
Bibliografie .................................................. 168
Complementul de agent (Eugenia	Contraş) .......................... 169
§ 617 Prin ce se exprimă complementul de agent (p. 169) + § 618 Complementul de agent şi alte complemente (p. 169).
Bibliografie .................................................. 170
CUPRINSUL
579
§ 619 § 623
§ 627
§ 631
§ 636 § 637
§ 640
§ 643
§ 646 § 647
§ 648
§ 653 5 658
Complementul circumstanţial de loc (Rodica Ocheşanu)...................
§ 620 Prin ce se exprimă complementul circumstanţial de loc (p. 170) ♦ § 621 Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale cu care se construieşte complementul circumstanţial de loc (p. 171) ♦ § 622 Complementul circumstanţial de loc şi alte complemente (p. 173).
Complementul circumstanţial de timp (Rodica Ocheşanu).................
§ 624 Prin ce se exprimă complementul circumstanţial de timp (p. 174) ♦ § 625 Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale cu care se construieşte complementul circumstanţial de timp (p. 175) + § 626 Complementul circumstanţial de timp şi alte complemente (p. 176).
Complementul circumstanţial de cauză (Rodica Ocheşanu)................
§ 628 Prin ce se exprimă complementul circumstanţial de cauză (p. 177) + § 629 Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale cu care se construieşte complementul circumstanţial de cauză (p. 177) + § 630 Complementul circumstanţial de cauză şi alte complemente (p. 178).
Complementul circumstanţial de scop (Rodica Ocheşanu).................
§ 632 Prin ce se exprimă complementul circumstanţial de scop (p. 179) + § 633 Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale cu care se construieşte complementul circumstanţial de scop (p. 179) + § 634 False complemente de scop (p. 180) + § 635 Complementul circumstanţial de scop şi alte complemente (p. 180).
Complementul circumstanţial de mod (Eugenia Conlraş)..................
Complementul circumstanţial de mod propriu-zis................
§ 638 Prin ce se exprimă complementul circumstanţial de mod propriu-zis (p. 181) ♦ § 639 Prepozţiile cu care se construieşte complementul circumstanţial de mod propriu-zis (p. 183). Complementul circumstanţial de mod care arată măsura . . .
§ 641 Prin ce se exprimă complementul de mod care arată măsura (p. 183) + § 642 Prepoziţiile cu care se construieşte complementul de măsură (p. 184).
Complementul circumstanţial de mod comparativ.................
§ 644 — 645 Prin ce se exprimă circumstanţialul de mod comparativ (p. 184).
Complementul circumstanţial de mod consecutiv.................
Complementul circumstanţial de mod şi alte complemente . . Bibliogralie..................................................
Complementul circumstanţial instrumental (Finula Asan)................
§ 649 Prin ce se exprimă complementul circumstanţial instrumental (p. 188) ♦ § 650 Prepoziţiile cu care se construieşte complementul circumstanţial instrumental (p. 188) + § 651 Complementul circumstanţial instrumental tn locuţiuni (p. 189) + § 652 Complementul circumstanţial instrumental şi alte complemente (p. 189).
Bibliografie .................................................
, Complementul circumstanţial sociativ (Finula Asan) .................
§ 654 Prin ce se exprimă complementul circumstanţial sociativ (p. 191) ♦§ 655 Prepoziţiile cu care se construieşte complementul circumstanţial sociativ (p. 191) + § 656 Complementul circumstanţial sociativ şi subiectul (p. 191) + § 657 Complementul circumstanţial sociativ şi alte complemente (p. 192).
Complementul circumstanţial de relaţie (Finula Asan)..................
§ 659 Prin ce se exprimă complementul circumstanţial de relaţie (p. 193) ♦ § 660 Prepoziţiile cu care se construieşte complementul
Pag.
170
173
177
179
180
181
183
184
186
187
187
187
190
190
192
CUPRINSUL
r>80
Pag.
circumstanţial de relaţie (p. 193) + § 661 Reluarea cuvlntului prin care se exprimă complementul circumstanţial de relaţie (p. 195) ♦
§ 662 Izolarea complementului circumstanţial de relaţie (p. 195)
♦	§ 663 Complementul circumstanţial de relaţie şi alte complemente (p. 195).
§ 664	Complementul circumstanţial condiţional (Mircca Mitran)............. 196
| 665 Prin ce se exprimă complementul circumstanţial condiţional (p. 196) ♦ § 666 Complementul circumstanţial condiţional şi alte complemente (p. 197).
Bibliografie ................................................ 198
§	667	Complementul circumstanţial	concesiv (Mircea Mitran) ................ 198
§ 668 Prin ce se exprimă complementul circumstanţial concesiv (p. 198) + § 669 Corelativul complementului concesiv (p. 199).
§	670	Complementul circumstanţial	opoziţional (Fulvia Ciobanu)............. 199
§ 671 Prin ce se exprimă complementul circumstanţial opoziţional (p. 200) ♦ § 672 Complementul circumstanţial opoziţional şi alte complemente (p. 201).
|	678	Complementul circumstanţial	cumulativ (Fulvia Ciobanu) .............. 201
| 674 Prin ce se exprimă complementul circumstanţial cumulativ (p. 201) ♦ § 675 Corelativele complementului circumstanţial cumulativ (p. 202) ♦ § 676 Complementul circumstanţial cumulativ şi alte complemente (p. 203).
Bibliografie	 ...............................................  203
§	677	Complementul circumstanţial	de excepţie (Fulvia Ciobanu)............. 203
§ 678 Caracteristici ale părţii de propoziţie la care se referă complementul circumstanţial de excepţie (p. 204) ♦ §679 Prin ce se exprimă complementul circumstanţial de excepţie (p. 205)
♦	§ 680 Corelativul complementului circumstanţial de excepţie
.	(p. 206) ♦ § 681 Complementul circumstanţial de excepţie şi
alte complemente (p. 206).
Bibliografie	 ................................................ 206
elementul predicativ suplimentar (Mioara Avram) § 682 — 688 . .	206
§ 684-685	Prin ce se exprimă elementul predicativ suplimentar.................... 207
§ 686	, Aspectul nominal şi aspectul verbal al elementului predicativ suplimentar ................................................................................ 209
§ 687	Gradul de dependenţă faţă de verb a elementului predicativ suplimentar 209
§ 688	Elementul predicativ suplimentar şi alte părţi de propoziţie........... 210
Bibliografie	. ..............................................   211
COORDONAREA PĂRŢILOR DE propoziţie (Elena Carabulea) § 689—706	212
§ 689-692	Observaţii generale..................................................   212
§ 693	Părţile de propoziţie legate prin coordonare copulativă ............... 213
§ 694 Părţile de propoziţie care pot fi coordonate copulative .	(p. 215) ♦§ 695 —697 Folosirea instrumentelor gramaticale lna-
intea părţilor de propoziţie copulative (p. 217).
§ 698	Părţile de propoziţie legate prin coordonare disjunctivă............... 220
§ 699 Părţile de propoziţie care pot fi coordonate disjunctive '	(p. 222) ♦§ 700 — 701 Folosirea instrumentelor gramaticale ina-
intea părţilor de propoziţie disjunctive (p. 222).
§ 702	, Părţile de propoziţie legate prin coordonare adversativă............. 223
CUPRINSUL
58 1
Pag.
§ 703 Părţile de propoziţie care pot ti coordonate adversative (p. 224) ♦ § 704 Folosirea instrumentelor gramaticale Înaintea părţilor de propoziţie adversative (p. 225).
§ 705-706	Părţile de propoziţie legate prin coordonare conclusivă ..... 225
Bibliografie.......................................... 225
j	SINTAXA FRAZEI
NOŢIUNI GENERALE (Mioara Avram)	§ 707-714 ................. 229
§ 708	Tipuri de frază ............................................. 229
§ 709	Propoziţii independente şi fraze fragmentate................. 230
§ 710	Raporturile de coordonare şi de subordonare.................. 231
§ 711-713	Exprimarea legăturii dintre propoziţii....................... 232
§ 714	Aspecte ale legăturii dintre propoziţii......................... 234
Bibliografie............................................. 234
PROPOZIŢIILE PRINCIPALE	(Rădică Ocheşanu) § 715-718	235
§	716	PROPOZIŢII PRINCIPALE INDEPENDENTE................................. 235
§	717	PROPOZIŢII PRINCIPALE COORDONATE................................... 236
§	718	PROPOZIŢII principale regente...................................... 237
Bibliografie............................................. 239
'	COORDONAREA (Mircea Mitran) § 719 — 741 ..................... 240
§	719-724	NOŢIUNI GENERALE................................................... 240
§	725-726	COORDONAREA COPULATIVA............................................  243
§ 727-728 Prin ce se leagă între ele unităţile coordonate copulative din cadrul frazei .........................................................................  244
§ 729	Modurile folosite în propoziţiile copulative.................... 245
§ 730-731 coordonarea disjunctiva ......................................... 245
§ 732	Prin ce se leagă între ele unităţile coordonate disjunctive din cadrul
frazei......................................................... 246
§ 733	Modurile folosite în propoziţiile disjunctive................... 247
| 734-736 COORDONAREA ADVERSATIVA.......................!.................. 248
§ 737-739	Prin ce se leagă unităţile coordonate adversative	din cadrul frazei 249
§ 740	Modurile folosite în propoziţiile adversative................... 251
§	741-742	COORDONAREA CONCLUSIVĂ............................................. 251
§ 743	Prin ce se leagă între ele unităţile coordonate conclusive din cadrul frazei . . ...................................................................... 252
| 744	Modurile folosite în propoziţiile conclusive.................... 253
Bibliografie............................................. 253
SUBORDONAREA
\ /	NOŢIUNI generale (Mioara Avram) §	745 — 758	  254
V
§ 746	Corespondenţa dintre propoziţiile subordonate	şi	părţile de propoziţie 255
§ 747	Legătura dintre regentă şi subordonată ......................... 256
§ 748-750	Categorii de propoziţii subordonate ............................ 257
§ 751	Propoziţii subordonate cu mai multe regente	.	 ................. 260
582
CUPRINSUL
Pag.
§	752-756	Prin ce se leagă o propoziţie subordonată de regenta ei.................. 260
§	757	Aspecte formale ale dependenţei subordonatei............................. 264
§	758	împletirea subordonatei cu regenta ...................................... 265
Bibliografie.................................................. 265
PROPOZIŢIA SUBIECTIVĂ (Laura	Vasiliu)	§	759 — 764 ................. 266
§	760	Prin ce se introduce o propoziţie subiectivă............................. 266
§ 761 Observaţii asupra folosirii diferitelor conjuncţii (p. 267).
§ 762	Construirea propoziţiilor subiective în funcţie de felul predicatului
regent............................................................... 268
§	763	Propoziţii interogative indirecte........................................ 269
§	764	Modurile folosite în propoziţia subiectivă............................... 270
Bibliografie.................................................. 27 0
propoziţia predicativă	(Laura	Vasiliu)	§	765 — 769	............... 271
{	766	Prin ce se introduce o propoziţie predicativă............................ 271
§ 767	Propoziţii interogative indirecte................................... . .	272
§	768	Propoziţii predicative de calificare şi de identificare.................. 273
§	769	Modurile folosite în propoziţia predicativă.............................. 273
Bibliografie ........................................................ 274
propoziţia atributivă (Magdalena Popescu-Marin) § 770 — 778	. .	274
§ 771	Propoziţia atributivă propriu-zisă.................................... 274
| 771 Prin ce se introduce o propoziţie atributivă propriu-zisă (p. 274) ♦ § 772 Propoziţii atributive izolate şi neizolate (p. 277) + § 773 Propoziţii atributive circumstanţiale şi descriptive (p.278) + § 774 Modurile folosite în propoziţia atributivă (p. 280)
♦ § 775 Propoziţii atributive de identificare şi de calificare
(p. 280).
§ 776	Propoziţia apozitivă...................................................... 281
§ 777 Prin ce se introduce o propoziţie apozitivă (p. 282) + § 778 Modurile folosite în propoziţia apozitivă (p. 283).
Bibliografie................................................... 283
PROPOZIŢIA COMPLETIVĂ directă (Elena Carabulea) § 779 — 787	. . .	283
§ 780	Prin ce se introduce o propoziţie completivă directă...................... 283
§ 781 Observaţii asupra folosirii diferitelor conjuncţii (p. 284).
§ 782	Reluarea sau anticiparea completivei directe.............................. 285
§ 783	Propoziţii interogative indirecte......................................... 286
§ 784	Modurile folosite în propoziţia completivă directă........................ 286
§ 785	Completive directe pe lîngă verbe cu complement direct dublu . .	287
§ 786-787	Propoziţia completivă directă şij alte subordonate ....................... 287
PROPOZIŢIA completivă INDIRECTĂ (7. Rizescu) § 788—794 .................. 288
§ 789-790	Prin ce se introduce o propoziţie completivă indirectă.................... 288
§ 791	Reluarea sau anticiparea completivei indirecte............................ 290
§' 792	Propoziţii interogative indirecte......................................... 290
§ 793	Modurile folosite în propoziţia completivă indirectă...................... 291
§ 794	Propoziţia completivă indirectă şi alte subordonate....................... 291
CUPRINSUL
583
Pag.
propoziţia completivă de agent (Eugenia Contraş) § 795 — 797 . . .	292
§ 796	Prin ce se introduce o propoziţie completivă de agent................... 292
§ 797	Modurile folosite în propoziţia completivă de agent .................... 292
Bibliografie................................................. 292
propoziţia circumstanţială DELOC (Rodica Ocheşanu) § 798—802 . . .	293
§ 799-800	Prin ce se introduce o propoziţie circumstanţială de loc................ 293
§ 801	Modurile folosite tn propoziţia circumstanţială de loc.................. 293
| 802	Propoziţia circumstanţială de loc şi alte subordonate .................. 294
Bibliografie ................................................ 294
propoziţia circumstanţială de timp (Rodica Ocheşanu) § 803—809 . .	294
|	804	Raportul	temporal	de	anterioritate.................................. 295
|	805	Raportul	temporal	de	posterioritate.................................. 296
§	806	Raportul	temporal	de	simultaneitate ................................. 297
§	807	Construcţii temporale	inverse........................................  299
§ 808	Modurile folosite în propoziţia temporală............................... 299
| 809	Propoziţia temporală şi alte subordonate................................ 300
Bibliografie.............. . ............................ 300
propoziţia circumstanţială	cauzală	(Rodica	Ocheşanu) §810—814.	.	300
§	811	Prin ce se introduce o propoziţie cauzală............................... 301
§	812	Corelativul propoziţiei cauzale......................................... 302
§	813	Modurile folosite în propoziţia cauzală................................  302
§	814	Propoziţia cauzală şi alte subordonate................................   303
Bibliografie..................................  303
propoziţia circumstanţială de scop sau finală (Rodica Ocheşanu)
§ 815-819.................................................... 303
§	816	Prin ce se introduce o propoziţie finală................................ 303
§	817	Corelativele propoziţiilor finale ...................................... 304
§	818	Modurile folosite în propoziţia finală.................................. 305
§	819	Propoziţii finale apropiate de coordonate............................... 305
Bibliografie .................................................... 305
propoziţia circumstanţială	de	mod	(Eugenia	Contraş)	§	820—840.	.	305
§	821	Propoziţia circumstanţială de mod propriu-zisă.......................... 306
§ 822 — 824 Prin ce se introduce o propoziţie circumstanţială de mod propriu-zisă (p. 306) ♦§ 825 Modurile folosite în propoziţiile circumstanţiale de mod propriu-zise (p. 308).
§	826	Propoziţia circumstanţială de mod comparativă .......................... 309
§ 827—829 Prin ce se introduce o propoziţie circumstanţială comparativă de egalitate (p. 309) ♦ § 830—832 Prin ce se introduce o propoziţie circumstanţială comparativă de inegalitate (p. 311) ♦ § 833 Modurile folosite în propoziţiile comparative (p. 311).	.
5	834	Propoziţia circumstanţială comparativă condiţională..................... 312
§ 835—836 Prin ce se introduce o propoziţie circumstanţială comparativă condiţională (p. 312) ♦ § 837 Modurile folosite în propoziţia circumstanţială comparativă condiţională (p. 313).
584
CUPRINSUL
Pag.
| 838	Propoziţia circumstanţială de măsură progresivă .................... 313
§ 839 Prin ce se introduce o propoziţie circumstanţială de măsură progresivă (p. 314) + § 840 Modurile folosite în propoziţiile circumstanţiale de măsură progresivă (p. 314).
Bibliografie ................................................. 314
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ CONSECUTIVĂ (Eugenia Contraş)
§ 841-845 .................................................... 314
§ 842-843	Prin ce se introduce propoziţia circumstanţială consecutivă	....	315
§ 844	Modurile folosite în propoziţiile circumstanţiale consecutive	....	317
§	845	Propoziţia circumstanţială consecutivă şi alte subordonate............ 317
Bibliografie ................................................. 318
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ INSTRUMENTALĂ (Finuţa Asan)
§ 846-848 ..................................................   318
§ 847	Prin ce se introduce o propoziţie circumstanţială instrumentală . .	318
§ 848	Modurile folosite în propoziţia circumstanţială instrumentală	....	318
Bibliografie ................................................. 319
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ sociativă (Finuţa Asan) § R49 — 851 . .	319
§	850	Prin ce se introduce o propoziţie circumstanţială sociativă........... 319
§	851	Modurile folosite în propoziţia circumstanţială sociativă............. 320
Bibliografie ................................................. 320
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ de relaţie (Finuţa	Asan) §	852 — 853	320
§	853	Cum se construieşte o propoziţie circumstanţială de relaţie........... 321
'	Bibliografie ............................................... 321
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ CONDIŢIONALĂ (Mircea Mitran)
§ 854-859 ........................................_......... 321
§	855	Prin ce se introduce o propoziţie condiţională ....................... 322
§	856	Propoziţii condiţionale juxtapuse .................................... 323
§	857	Corelativele propoziţiei condiţionale................................. 323
§	858	Modurile folosite în propoziţia condiţională.......................... 323
§	859	Propoziţia condiţională şi alte subordonate........................... 324
Bibliografie ................................................. 325
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ concesivă [(Mircea	Mitran)	§	860—864	325
§	861	Prin ce se introduce o propoziţie concesivă........................... 326
§	862	Propoziţii concesive juxtapuse ....................................... 329
§	863	Corelativele propoziţiei concesive..................................   329
§	864	Modurile folosite în propoziţia concesivă............................. 330
Bibliografie ................................................. 331
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ opoziţională (Fulvia	Ciobanu)	§ 865-869	331
§ 866	Felurile raportului opoziţional din punctul de vedere al realităţii
conţinutului.................................................  332
§	867	Tipurile de propoziţii opoziţionale şi construcţia lor................ 333
. §	868	Propoziţia opoziţională cu nuanţă comparativă......................... 335
i	869	Modurile folosite în propoziţia opoziţională.......................... 335
Bibliografie ................................................. 335
CUPRINSUL
585
Pag.
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ CUMULATIVĂ	(Fulvia Ciobanii)	§ 870—874	335
§ 871	Prin ce se introduce o propoziţie circumstanţială cumulativă...... 335
§ 872	Corelativele propoziţiei cumulative............................... 337
§ 873	Modurile folosite în propoziţia circumstanţială cumulativă........ 338
§ 874	Propoziţia circumstanţială cumulativă şi alte subordonate......... 338
Bibliografie ................................................   338
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ DE	EXCEPŢIE (Fulvia	Ciobanii)	§875 — 879	338
§ 876	Prin ce se introduce' o propoziţie circumstanţială de excepţie	.	.	.	339
§ 877	Corelativul propoziţiei de excepţie............................... 339
§ 878	Modurile folosite în propoziţia de excepţie................- . • . .	340
§ 879	Propoziţia circumstanţială de excepţie şi alte subordonate	.	.	.	.	.	340
Bibliografie .................................................. 340
■:	PROPOZIŢIA PREDICATIVĂ SUPLIMENTARĂ (Mioara Avram) § 880 — 882	340
§ 881	Prin ce se introduce o propoziţie predicativă suplimentară	....	341
§ 882	Modurile folosite în propoziţia predicativă suplimentară ......	341
Bibliografie................................................... 341
vorbirea directă şl indirectă (Laura Vasiliu) § 883 — 898 . . .	342
§ 884	Vorbirea directă.....................................................   342
Cuvintele de declaraţie........................................ 342
§ 885 Locul cuvintelor de declaraţie (p. 344) ♦ § 886 Deasa folosire a verbului a zice (p. 344).
§ 887	Absenţa verbului de declaraţie ............................... 345
§ 888	Vorbirea indirectă................................................ 346
§ 888 Raportul dintre vorbirea indirectă şi propoziţiile completive, subiective, predicative şi atributive (p. 346) + § 889 Transpunerea propoziţiilor principale din vorbirea directă în vorbirea indirectă (p. 346) ♦ § 890 Transpunerea propoziţiilor subordonate din vorbirea directă în vorbirea indirectă (p. 349) ♦ § 891 Schimbări impuse de transpunerea de la situaţia vorbitorului la cea a povestitorului (p. 349) ♦ § 892 Atitudinea povestitorului faţă
de conţinutul comunicării reproduse (p. 351).
§ 893	Vorbirea	directă legată............................................... 352
§ 894-895	Vorbirea indirectă liberă	............................................. 353
§ 896	Amestec	al unor procedee	diferite de redare a comunicării............ 353
Bibliografie ................................................. 355
CORESPONDENTA timpurilor (Laura Vasiliu) § 897 — 938 ................... 355
Corespondenţa timpurilor la propoziţiile coordonate.................. 357
§ 901	Observaţii generale............................................... 357
§ 902	Propoziţiile adversative....................................... •	358
§ 903	Propoziţiile copulative .......................................... 358
§ 904	Propoziţiile disjunctive.................'...................... 358
§ 905	Propoziţiile conclusive .........................................  359
Corespondenţa timpurilor la propoziţiile subordonate ................ 359
§ 906	Observaţii generale............................................... 359
§ 907-910	. Propoziţiile completive directe ................................. 360
586
CUPRINSUL
Pag.
§ 911-914	Propoziţiile	atributive....................................... 367
§ 915-919	Propoziţiile	temporale......................................... 373
§ 920—923	Propoziţiile	cauzale........................................... 382
§ 924-928	Propoziţiile	finale ........................................... 386
§ 929-930	Propoziţiile	modale .......................................... 388
§ 931	Propoziţiile	consecutive......................................  389
§ 932-936	Propoziţiile	condiţionale..................................... 391
§ 937	Corespondenţa timpurilor la celelalte subordonate........... 393
§ 938	Concluzii generale referitoare la corespondenţa timpurilor în
subordonare................................................... 394
Bibliografie.................................................. 394
FENOMENE Şl PROCEDEE SINTACTICE COMUNE FRAZEI
ŞI PROPOZIŢIEI
ELIPSA (7. Rizescu)	§	939-948	  397
§ 940-942	Delimitarea elipsei faţă de construcţii asemănătoare............. 398
§ 943	Natura sintactică a părţilor absente în elipse.......................  400
§ 944	Caracterul afectiv al elipsei.......................................   401
§ 945	Repetiţia eliptică............................................... 403
§ 946	Cuvinte şi expresii provenite din elipse......................... 403
§ 947 Cuvinte şi expresii rezultate din elipsa unor părţi de propoziţie (p. 403) ♦ | 948 Expresii eliptice rezultate din elipsa unor propoziţii (p. 405).
Bibliografie.................................................. 406
REPETIŢIA (Eugenia Contraş) § 949 — 961 .......................... 407
§ 950	Aspectele formale ale repetiţiei ..................................... 408
§ 951 — 952 Repetiţia imediată (p. 409) ♦ § 953 Repetiţia la distanţă (p. 410).
§ 954	Repetiţia cu subînţelegere....................................... 411
§ 955	Valorile repetiţiei.................................................... 412
§ 956 — 957 Valoarea afectivă a repetiţiei (p. 414).
§ 958	TAUTOLOGIA..................................................   415
§ 959	Raporturile dintre termenii tautologiei.......................... 415
§ 960	Raportul dintre o propoziţie cu tautologie şi alte	propoziţii ....	416
§ 961	Valorile tautologiei.................................................... 417
Bibliografie ................................................  417
ANACOLUTUL (Eugenia	Contraş) § 962 — 964	  418
§ 963	Tipuri de anacoluturi ...............................................  418
§ 964	Fraze total greşite .................................................. 420
Bibliografie.................................................. 421
CUVINTELE ŞI CONSTRUCŢIILE INCIDENTE (Fulvia Ciobanii) § 965-972	   422
§ 966	'	Ce exprimă cuvintele şi construcţiile incidente.................... .	422
§ 967 — 968	Natura gramaticală a cuvintelor şi a construcţiilor	incidente ....	423
§ 969-971	Cuvintele de umplutură...............................................  425
Bibliograiie.................................................  427
CUPRINSUL
587
ORDINEA CUVINTELOR ŞI A PROPOZIŢIILOR
(Finuţa Asan) § 972-1016 .............
ORDINEA CUVINTELOR IN PROPOZIŢIE
| 972 § 973-975 § 976 § 976-979 § 980
§ 983 § 984 § 985 § 986 § 987 I 988.
§ 989 § 990 î 991 § 991 § 992 § 993 § 994 § 995
§ 996 § 997 § 997 § 998 § 999 § 1000 § 1001 § 1001 § 1002-1003 § 1004 § 1005 § 1006 § 1007 § 1008 § 1009
§ 1010 § 1011 § 1012 | 1013 § 1014 § 1015 § 1016
Observaţii generale..................................................
Locul subiectului şi al predicatului.................................
Locul atributului ...................................................
Atributul adjectival ..........................................
Atributul substantival ........................................
§ 980 Atributul genitival (p. 439) 4 § 981 Atributul prepoziţional (p. 440) 4 § 982 Apoziţia (p. 442).
Atributul pronominal..........................................
Atributul adverbial ..........................................
Atributul verbal..............................................
Locul complementului direct .........................................
Locul complementului indirect........................................
Locul complementului de agent........................................
Locul complementelor circumstanţiale.................................
Locul elementului predicativ suplimentar.............................
Ordinea părţilor de propoziţie coordonate............................
Părţile de propoziţie	legate prin coordonare copulativă .	...	.
Părţile de	propoziţie	legate	prin	coordonare	adversativă	.	.	.
Părţile de	propoziţie	legate	prin	coordonare	disjunctivă	.	.	.
Părţile de	propoziţie	legate	prin	coordonare	conclusivă	.	.	.
Locul vocativului, al interjecţiei şi al construcţiilor incidente....
ORDINEA PROPOZIŢIILOR IN FRAZĂ ..........................................
Observaţii generale..................................................
Ordinea propoziţiilor coordonate.....................................
Propoziţiile copulative ......................................
Propoziţiile adversative......................................
Propoziţiile disjunctive......................................
Propoziţia conclusivă.........................................
Ordinea propoziţiilor subordonate....................................
Propoziţiile subiective şi predicative........................
Propoziţia atributivă.........................................
Propoziţiile completive directe, indirecte şi de agent........
Propoziţiile circumstanţiale..................................
Propoziţia circumstanţială de loc .....................
Propoziţia circumstanţială de timp.....................
Propoziţiile circumstanţiale de cauză şi de scop .... Propoziţiile circumstanţiale de mod, instrumentală, so-
ciativă, de relaţie ...................................
Propoziţia circumstanţială consecutivă.................
Propoziţiile circumstanţiale concesive şi condiţionale .
Propoziţia circumstanţială opoziţională................
Propoziţia circumstanţială cumulativă..................
Propoziţia circumstanţială de excepţie.................
Propoziţia predicativă suplimentară...........................
Propoziţii intercalate .......................................
Bibliografie..................................................
ACCENTUL, INTONAŢIA, PAUZA ŞI RITMUL
(Magdalena Popescu-Marin) § 1017—1043 .........................
§ 1018 ACCENTUL...................
§ 1019-1025 Accentul in propoziţie § 1026	Accentul în frază . .
Fag.
428
428
428
429 433 433 439
443
444 444 444
446
447
448
450
451 451
451
452 452
452
453
453
454
454
455
456 456 456
456
457
459
460 460 460
462
463
464
464
465 465
465
466
466
467
468
468
469 472
588
CUPRINSUL
Pag.
| 1027	INTONAŢIA................... ;........ .............................. 472
§	1028	Tipurile de intonaţie .............................................. 473
§	1029	Raportul dintre accent şi intonaţie ................................ 473
§	1030	Intonaţia şi pauza ...............................................   474
§	1031-1034	Intonaţia enunţiativă..............................................  474
§	1035-1037	Intonaţia interogativă.............................................. 477	.
§ 1038-1042 pauza .................................................................. 479
§ 1043	RITMUL	........................................................... 481
Bibliografie ............................................... 482
PUNCTUAŢIA (Magdalena Popescu-Marin şi Rodica Ocheşanu)
§ 1044-1069 .' ............................................... 483
§ 1045-1046	Punctul ......................................................... 483
§ 1047-1049	Semnul întrebării................................................ 485
§ 1050-1051	Semnul exclamării ............................................... 487
§ 1052	Virgula ........................................................... 488
| 1053 Folosirea virgulei în propoziţie (p. 489) + § 1054 Folosirea virgulei în frază (p. 493).
§ 1055-1057	Punctul şi virgula ................................................. 497
§ 1058	Două puncte........................................................  499
§ 1059	Semnele citării (ghilimelele)	...................................... 500
| 1060-1062	Linia de dialog şi de pauză......................................... 501
| 1063-1064	Parantezele ........................................................ 502
§ 1065-1068	Punctele de suspensie............................................... 503
§ 1069	Semne ortografice..................................................  504
Bibliografie...................................................... 504
ÎNCHEIERE (Mioara Avram) § 1070-1072 ................................ 505
§ 1070	Caracteristicile structurii gramaticale	a	limbii	romîne............. 505
§ 1071	Originalitatea limbii romîne	din	punctul	de	vedere	al structurii gramaticale 	 506
§ 1072	Tendinţe ale structurii gramaticale	a limbii romîne	contemporane . .	506
Bibliografie................................................. 507
BIBLIOGRAFIE...........................................................   509
LISTA ABREVIERILOR....................................................... 524
INDICE DE materie (întocmit de Magdalena Popescu-Marin).................. 525
INDICE de cuvinte (întocmit de Magdalena Popescu-Marin).................. 555
Cuprinsul................................................................ 575