NOŢIUNI GENERALE DE SINTAXĂ
§ i. «Gramatica (morfologia şi sintaxa) este un ansamblu de reguli privitoare la modificarea cuvintelor şi îmbinarea lor în propoziţii. Prin urmare, tocmai datorită gramaticii, limba capătă posibilitatea de a îmbrăca gîndurile umane în învelişul material al limbii.
Trăsătura caracteristică a gramaticii constă în aceea că ea stabileşte regulile modificării cuvintelor, avînd în vedere nu cuvinte concrete, cx în general cuvinte tară caracter concret; ea stabileşte reguli pentru compunerea propoziţiilor, avînd în vedere nu propoziţii concrete, de exemplu un subiect concret, un predicat concret etc., ci în general orice fel de propoziţii, independent de forma concretă a cutărei sau cutărei propoziţii.» Stalin, i> robi. ungv. 21-22.
Sintaxa se ocupă anume cu studiul îmbinării cuvintelor în propoziţii şi al legăturii dintre propoziţii în fraze, stabilind reguli privitoare la construirea propoziţiilor şi a frazelor.
Propoziţie, frază, îmbinare de cuvinte
§ 2. Propoziţia este o comunicare cu un singur predicat, în care se exprimă o judecată sau o idee cu caracter .afectiv (interogativ,*imperativ, optativ etc.) care presupune existenţa unei judecăţi neexprimate.
Comunicarea în care există două sau mai multe predicate, deci o îmbinare de propoziţii, se numeşte frază. Fraza poate exprima o singură judecată, mai multe judecăţi care pot fi eventual reunite într-un raţionament, ,o şingură idee ori mai multe idei care nu constituie judecăţi, sau iriai multe idei dintre care unele sînt judecăţi şi altele nu.
|n afară de propoziţii şi fraze, sintaxa deosebeşte îmbinări de cuvinte care, dînd expresie raportului dintre două sau mai multe obiecte sau dintre obiecte şi însuşirile lor, deşteaptă în mintea noastră imaginea unui obiect, a unei
a
NOŢIUNI'GENERALE DE SINTAXĂ
acţiuni sau a unei stări percepute ca unitate: Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, examenul de sfîrfit de an, a lua foc, a se ridica în aer, a se stinge din viaţă, a învăţa pe dinafară.
Felurilejpropoziţiilor, părţile lor componente şi raporturile dintre
propoziţii în frază
§ 3. Sintaxa urmăreşte, prin urmare, pe de o parte felul propoziţiilor după conţinutul lor, precum şi părţile lor componente, pe de alta modul cum se unesc propoziţiile pentru a alcătui fraze.
După conţinutul lor şi privite independent de legătura cu alte propoziţii, propoziţiile pot fi: enunţiative, interogative, dubitative, optative, imperative şi exclamative. O judecată sau o idee cu caracter afectiv putînd fi pozitivă sau negativă, deosebim înăuntrul, fiecărei categorii de propoziţii un aspect pozitiv sau negativ. După alcătuirea lor, propoziţiile pot fi simple, cînd se compun din subiect şi predicat (părţi de propoziţie principale), sau dezvoltate, cînd mai cuprind atribute şi complemente (părţi' de propoziţie secundare). înăuntrul unei propoziţii sînt părţi de propoziţie determinate şi determinante, fiecare parte de propoziţie determinantă putînd fi la rîndul ei determinată de altă parte de propoziţie.
Raporturile dintre propoziţiile unei fraze pot fi de coordonare sau de subordonare. în situaţia dintîi apar propoziţiile de acelaşi fel legate între ele fie prin juxtapunere, adică prin alăturare, fie cu ajutorul conjuncţiilor coordonatoare, în cazul celălalt avem a face cu propoziţiile dependente, care îndeplinesc rolul de părţi de propoziţie ale regentei, adică ale propoziţiei de care depind (de aceea ele sînt calificate cu numele părţilor de propoziţie: propoziţii subiective, completive, atribuţive etc.). Acestea sînt legate fie prin juxtapunere, fie cu ajutorul conjuncţiilor subordonatoare sau al altor unelte gramaticale care au rol de cpnjuncţii (pronume relative şi interogative, adverbe relative şi interogative).
Raportul de coordonare apare atît între propoziţiile principale,-cît şi între pro-ppziţile subordonate similare, tot aşa cum pot fi coordonate oricare părţi de propoziţie de acelaşi fel, fie principale; fie secundare (vezi Fraza, Noţiuni generale, § 247)»
N.
Legătura dintre sintaxă şi morfologie
§ 4. între sintaxă şi morfologie este. o strînsă interdependenţă. Morfologia şe ocupă de ştudiul formelor gramaticale, dar aceste forme au un conţinut pe care îl studiază sintaxa (v. voi.’ I, § 71).
Substantivul poate îndeplini în propoziţie funcţiunea de subiect, atribut, nume predicativ, complement. Indiferent de rolul pe care-1 are în propoziţie, el poate fi determinat de un atribut, în calitatea lui de substantiv. De asemenea, indiferent
NOŢIUNI GENERALE DE SINTAXĂ
7
de rolul pe care 11 are în propoziţie (predicat, subiect, atribut, complement), verbul poate primi un complement. Vorbim despre atributul substantivului, tot aşa cum vorbim despre complementul verbului.
Unele părţi ale vorbirii îndeplinesc funcţiuni sintactice fără să fie părţi de propoziţie. în această situaţie se află, substantivul în cazul votativ şi celelalţe cuvinte şi construcţii incidente. Acelaşi e şi cazul pronumelui p'ersonâî feminin o, cu rol ‘ neutru, în construcţii de tipul: am păţitio ,(v. voi. I, § 168).
Legătura dintre sintaxă şi vocabular
v	•	_	-
§ 5. îri ceea ce priveşte legătura dintre sintaxă şi vocabular, firească prin aceea că vocabularul este — după cum arată I. V. Salin — « materialul de construcţie pentru limbă» şi « datorită gramaticii, limba capătă posibilitatea de a îmbrăca gîndurile umane în învelişul material al limbii», ea se manifestă, de asemenea, în anumite procedee de formare a cuvintelor şi în felul cum uneori sintaxa unui cuvînt poate cuprinde nu numai derivatele acestuia, ci şi întreaga familie semantică a cuvîntului (vezi voi. I, Raporturile dintre formarea cuvintelor şi sintaxă, § 27-29).
Acordul, ordinea cuvintelor şi a propoziţiilor, accentul şi intonaţia
§ 6. Avînd de stabilit regulile referitoare la structura propoziţiei şi a frazei, sintaxa are în vedere nu numai funcţiunile sintactice ale cuvintelor şi ale formelor acestora, nu numai rolul părţilor de propoziţie şi ale diverselor propoziţii care alcătuiesc o frază, ci şi anumite fapte şi procedee aparte privind legătura dintre părţile propoziţiei şi dintre propoziţii, ca: a^c o r du 1 dintre subiect şi predicat (în număr, persoană, gen) sau dintre substantiv şi adjectiv (în gen, număr şi caz)/ <\r di n e ac u vin t e l-or în propoziţie şi _ o r d i ne & £ r op oziţiil o-r în frază, precum şi i n t o n a ţ i a (ton, riţm, debit verbal) folosită în rostirea propoziţiilor.	'
Sintaxa limbajului afectiv
§ 7. Dat fund că vorbirea oglindeşte nu numai judecata rece, ci şi participarea afectivă a celui ce vorbeşte, sintaxa înregistrează măsura în care marea varietate, de stări psihice se transpune în felul nostru de a vorbi. Într-un fel se exprimă omul liniştit, care-şi alege cuvintele cum trebuie şi le aşază la locul lor, şi într-alt fel se exprimă omul pasionat, emoţionat, tulburat, care nu-şi găseşte cuvintele potrivite sau le colorează după starea sa psihică. în împrejurări ca aceasta din urmă, apare, de exemplu, suspensia. Fraza Să nu te mai prind pe aici, că. deşi nu cuprinde încheierea, e mai «expresivă» prin pauza pe care o face vorbitorul în căutarea cuvintelor celor mai «tari» (vezi Elipsa, § 406), iar cel ce spune
8
NOŢIUNI DE SINTAXĂ ISTORICĂ
L
despre un prieten că e ca pîinea caldă sau că e o bunătate (de om) înlocuieşte superlativul obişnuit foarte bun cu expresii pline de căldura sentimentelor sale.
§ 8. Dacă atunci cînd sînt rostite e uşor de desprins sensul tuturor propoziţiilor, apar dificultăţi cînd ele sînt scrise şi trebuie citite. Punctuaţia încearcă să înlăture aceste dificultăţi şi, în felul acesta, ea devine un preţios auxiliar al sintaxei.
NOŢIUNI DE SINTAXĂ ISTORICĂ
Sintaxa istorică s-a studiat mult mai puţin decît morfologia istorică, de aceea avem la dispoziţie numai în mică măsură materialele necesare.
§ 9. Limba latină, aşa cum apare în textele literare, clasice, prezintă un sistem sintactic caracterizat prinţr-o precizie deosebită a exprimării raportpjjlor (fiecare formă fiind relativ precis specializată pentru o funcţiune),, printr-o predominare netă
subordonează un număr mare de propoziţii secundare (acolo unde în limbile romanice moderne s-ar folosi coordonarea şi chiar juxtapunerea). Caracteristică sintaxei latine literare e folosirea modului conjunctiv, care ia o extindere din ce în ce mai mare, pierzîndu-şi valoarea iniţială de mod al posibilităţii. Spre exemplu* propoziţiile consecutive au în mod necesar conjunctivul, chiar dacă faptul exprimat în subordonată este real:
Temporis tanta fuit exiguitas ut... ad galeas induendas... tempus dtfmritx.
Caesar, Bellum Gallicum, 11 21, j.
Tendinţa de a lega cît mai strîns de ideea principală ideile subordonate se manifestă şi In bogăţia de construcţii participiale: participiul conjunct, care echivalează cu o atributivă, şi participiul absolut pus la cazul ablativ (cu subiectul tot în ablativ) şi care echivalează cu o propoziţie circumstanţială (temporală, cauzali, concesivă sau condiţională). în-acelaşi fel trebuie interpretată frecvenţa compleţi - 1
1 « Timpul a fost arît de scurt, îţicît n-a mai fost vreme pentru punerea coifurilor ».
Punctuaţia
9
Sintaxa limbii latine din textele literare clasice
dintr-o frază fiind toate axate în jurul ideii propoziţiei principale şi depinzînd strict de ea.
a exprimării sintetice şi prin^ importanţa specială acordată subordonării.. .ideile
Astfel, rolul fiecărui timp şi raportul dintre timpurile diverselor propoziţii este strict precizat, iar în frază timpurile conjunctivului din propoziţia secundară sînt determinate de timpul verbului propoziţiei regenţe
în frază, ideea centrală exprimată de verb (subiectul putînd rămîne neexprimat) îşi
SINTAXA LIMBII LATINE
yelor infinitivale. a căror dependentă de regentă_eşţe. inai. strixisă^-datfwtă^aptuIuT că nu au un verb predicativ propriu.
Importanţa subordonării în sintaxa latină a făcut să se dezvolte în mod considerabil stilul indirect, în care o comunicare, oricît de întinsă, un discurs întreg uneori, poate fi făcută să depindă de un verb de declaraţie exprimat sau chiar subînţeles. în aceeaşi ordine de idei putem cita şi abundenţa propoziţiilor atributive care încep cîteodată o frază (limba romînă şi celelalte limbi romanice le tradtic printr-o principală, înlocuind pronumele relativ printr-un pronume demonstrativ): T. Labienus castris hostium potitus et ex loco superiore quae res in nostris castris gererentur conspicatus decimam legionem subsidio nostris misit. Qui cum ex equitum et calonum fuga quo in loco res esset quantoque in periculo et castra et legiones et imperator uersaretur cognottissent, nihil ad celeritatem sibi reliqui fecerunt1. Caesar, Bellum Gallicum, ii z6, 4.
Ordinea cuvintelor este, în linii mari, liberă, deoarece cuvîntul poartă în sine aproape toate semnele funcţiunii sale sintactice. Putem deci, în principiu, folosi toate cele şase posibilităţi de aranjare a cuvintelor în propoziţia lupus arguebat uulpem2 (Phaedrus, Fabulae 1 10, 4) fără a schimba sensul frazei. Dar în numeroase cazuri s-a creat pentru fiecare tip de frază o ordine de cuvinte anumită, dictată de considerente stilistice, uneori şi ritmice.
Tipul sintactic al latinei literare din epoca clasică poate fi ilustrat prin următoarea frază extrasă dintr-un discurs judiciar al lui Cicero (Pro Archia poeta, 11 3).
Sed, ne cui uestrum mirum esse uideatur me in quaestione legitima et in iudicio publîco, cum res agatur apud praetorem populi Komani, lectissimum uirum, et Mpud seuerissimos iudices, tanto conuentu hominum ac frequentia, hoc uti genere dicendi, quod non modo a eonsuetudine iudiciorum, uerum etiam a forensi ser mo ne abhorreat, quaeso a uobis ut in hac causa mihi detis banc ueniam, accommo-datam huic reo, uobis, quemadmodum spera, non molestam, ut me pro summo poeta atque eruditissimo homine dicentem, hoc concursu hominum litteratissi-morum, bac uestra humanitate, hocdenique praetore exercente iudicium, patiecmini de studiis bumanitatis ac litterarum paulo loqui liberius et in eius mo di persona, quae propter otium ac studium minime in iudiciis periculisque tractata est, uti prqpe noua quodam et inusitato genere dicendi.
Dăm acum traducerea literală a acestui text, arătînd în acelaşi timp felul în cane propoziţiile se înlănţuie în jurul ideii principale:
Dar (leagă ideea principală de frazele precedente), ca să nu pară cuiva dintre voi (subordonată finală a principalei) că este de mirare (construcţie infinitivală 1
1 «Titus Labienus, punînd stăpînire pe tabăra duşmanilor şi văzînd din locul mai înalt ce se petrece în tabăra noastră, a trimis legiunea a X-a în ajutor alor noştri. Aceştia, înţelegînd, după fuga călăreţilor şi a ordonanţelor, care este situaţia şi în ce pericol se află şi tabăra, şi legiunile, şi comandantul, au alergat cît au putut de repede. » a « Lupul acuza vulpea.»
10
NOŢIUNI DE SINTAXĂ ISTORICĂ
depinzînd de verbul «a se părea»; infinitivul ar fi putut totuşi lipsi, dar este folosit de autor pentru echilibrul ritmic al frazei) că eu, intr-o anchetă legală şi intr-un proces public (începutul propoziţiei infinitivale cerut de «este de mirare»), cină chestiunea se dezbate in faţa pretorului poporului roman, un bărbat deosebit de distins, ţi în faţa unor judecători foarte severi, cu o afluenţă atît de mare de oameni (propoziţie temporală cu nuanţă concesivă, subordonată infinitivalei ă cărei parte finală urmează), mă folosesc de acest fel de a vorbi (sfîrşitul infinitivalei), care se depărtează nu numai de tradiţia proceselor, dar chiar şi a discursurilor din for (relativă legată de «fel de a vorbi»), vă cer (propoziţia principală situată în centrul frazei) ca în acest proces să-mi daţi această permisiune (completivă subordonată principalei), potrivită cu acest acuzat (participiu conjunct pe lîngâ cuvîntul « permisiune» din propoziţia precedentă) şi, pe cit sper (propoziţie comparativă depinzînd de ceea ce urmează), nu neplăcută pentru voi, ca să îngăduiţi (completivă depinzînd de « să-mi daţi a'ceastă permisiune») ca eu (începutul ungi completive infinitivale), care vorbesc pentru un poet eminent şi un om foarte învăţat (participiu conjunct cu pronumele-subiect «eu»), dat fiind publicul de oameni foarte iubitori de litere, dată fiind cultura voastră (construcţie în ablativ), în sfîrşit, un astfel de pretor prezjdînd şedinţa (participială absolută legată, ca şi ablativele .precedente, de participiul conjunct de mai sus), să vorbesc puţin mai liber despre îndeletnicirile culturii şi literelor (sfîrşitul infinitivalei cerute de «să îngăduiţi»), //, cu privire la o ăst fel de personalitate Care, datorită îndeletnicirilor literare şi studiilor, a fost tîrîtâ foarte puţin în primejdiile judecăţilor (relativă pe lîngă « personalitate»), să mă folosesc de acest fel oarecum nou şi neobişnuit de a vorbi (a doua infinitivală cerută de «să îngăduiţi»).
Schematic, structura acestei fraze s-âr putea reda astfel:
mai scurte şi nelegate între ele.
SINTAXA LIMBII LATINE
41
Sintaxă limbii latine tîrzii
§ io. Cu timpul însă, îşi fac loc în limba latină tendinţe care aveau să distrugă armonia, dar şi rigiditatea sistemului descris. Aceste tendinţe se explică, în parte, prin faptul că stricteţea regulilor sintactice ale laţinei literare nu a fost respectată totdeauna de limba vorbită (aspectul vorbit se deosebeşte, în toate limbile, în multe privinţe de aspectul şcris), îţi parte, prin faptul că s-au produs un număr de fenomene de ordin formal sau de uzură semantică, care au făcut ca unele forme să nu mai fie apte să îndeplinească unele roluri sintactice. De aceea se observă, într-o epocă tîrzie a limbii latine o slăbire a repartiţiei sţripte a formelor la funcţiuaL* anumite. Prepoziţiile11 nu mai sînt legate de anumite cazuri cu precizia din trecut, observîndu-se în textele care reflectă această stare de lucruri, textele cu vul-garisme, o serie de ezitări:	d-
In nauiculam (alt ms, in nauicula) ascenderet1. itala, Matthaeus 13, 2.
Ceciderunt ih spinis (alt ms. in spinas)1 2 3. itala, Matthaeus 13, 7.
Felul cum se construiesc verbele suferă, de asemenea, modificări.
Tot astfel, dispărînd încetul, cu -încetul ..subordonarea jcu conjunctivul, vechile reguli ale concordanţei timpurilor dispar şi ele. în legătură cu slăbirea raporturilor de"'subordonare şi ă construcţiilor sintetice trebuie să menţionăm dispariţia -pro-poziţiilor infiniriYale şi a participialelor absolute. şi deci şi slăbirea stilului, indirect. .
Frazele sînt mai simple, mai uşor de înţeles, coordonarea şi juxtapunerea înlocuind, în măsura posibilului, subordonarea. Se pot găsi în textele scrise de oameni inculţi fraze, evident incorecte, dar reflectînd o stare de lucruri reală, ca aceasta :
Militis (nom. pl.) autem duxerunt eum in atrium pretorii et. conuocatis totam cohortem (încercare neizbutită de a face o participială absolută) et uestiermt eum purpuram et imposuerunt ei factam spineam coronam et salutabant eum : « babe, rex Iudeorum» (juxtapunerea a înlocuit stilul indirect) et percutiebant illum de arundine in caput et conspuebant ei et ponebant genua, adorabunt eum. 3 itala, Matthaeus, 27, 27-30.
Sistemul subordonării, atît cît se menţine, se simplifică şi el, cele mai multe conjuncţii (şi în primul rînd extrem de uzualul ut) dispărînd. Quod ajunge conjuncţie universală.
1 « Să se urce în corabie. »
* « Au căzut în mărăcini. »
3 « Spldaţii însă l-au dus în palatul guvernatorului şi, convocînd toată cohorta, şi l-au îmbrăcat în purpură şi i-au pus o coroană făcută din spini şi îl salutau: «salutare, rege al iudeilor 1 »şi-l loveau cu o trestie în cap şi-l scuipau şi-şi îndoiau genunchii, îl adorau. »
12
NOŢIUNI DE SINTAXĂ ISTORICA
Ordinea cuvintelor se fixează, tinzînd să înlocuiască unele morfeme. Tipul lupus arguebat uulpem1 (Ph aed rus, Fabulae, i io, 4): subiect — verb — complement devine schema generală a ordinii cuvintelor în propoziţie.
Sintaxa limbii romîne în comparaţie cu sintaxa latină
§ 11. Tabloul sintactic al latinei tîrzii şi populare se menţine şi în limba romînă.
Se observă şi aici dispariţia concordanţei timpurilor, proporţia destul de mică de subordonate, simplificarea folosirii cazurilor cerute de prepoziţii şi verbe. Conjunctivul capătă o oarecare întărire, dar pe altă cale, în dauna infinitivului, deci este vorba tot de O dezvoltare..^, .analizei
Ordinea cuvintelor, mai liberă decît în limbile romanice occidentale, este totuşi destul de strînsă: în fraza citată mai sus în latineşte, nu putem înlocui ordinea cuvintelor fără a modifica şi sensul: lupul acu^a, vulpea nu poate deveni vulpea acu^a lupul.	■	.
JJdemente nelatine în sintaxa limbii tomîne
§ 12. Sintaxa limbii romîne s-a îmbogăţit, pe de altă parte, cu elemente provenite din alte limbi, .Astfel, unele caractere nelatine ale sintaxei romîneşti sînt
1‘»*S**0*v»"N- •■'V'»
comune mai multor limbi balcanice^ fie că aceasta se datoreşte unui substrat com«n, fie că este vorba de influenţa unei limbi asupra celorlalte. Se citează ca element sintactic «balcanic» tendinţa de înlocuire în„romînesre. a infiEutivului prin con-junctiv.
.„< ■ r’*' "
Elementul slav în sintaxa, limbii iQinJne
§ ij. O importanţă deosebită are elementul şlay. îa, sintaxa limbii romîne. O serie de trăsături sintactice care se explică prin limbile slave, ca tipul relativ SÎnteţjc de declinare, menţinerea şi chist. întărirea neutrului^răspîndirea formelor reflexive, unele.cazuri de folosire a timpurilor, s-au văzut în volumul întîi. Mai adăugăm aici că corespondenţa timpurilor reproduce întocmai situaţia din limbile slave, în timp ce în alte limbi romanice, de exemplu în - franceză, se păstrează în parte tipul latin.
Numeroase locuţiuni şi expresii de origine slavă au introdus în limba noastră întorsături sintactice noi.
Dar problema elementului slav în sintaxa romînă e departe de a fi fost studiată cum se cuvine. 1
1 « Lupul acuza vulpea.
EVOLUŢIA SINTAXEI LIMBII HOMÎNE. PROPOZIŢIA_____________________13
.	-	—	j
Evoluţia sintaxei Jimbii romîne
___ . 9.| ______
Vom expune mai- jos evoluţia principalelor fapte de sintaxă, pornind de la limba latină şi trecînd prin faza latinei tîrzii, a romînei vechi şi ajungînd la limba romînă contemporană, spre a se putea urmări mai uşor, pe fapte concrete, tendinţele generale ale evoluţiei limbii.
I. SINTAXA PROPOZIŢIEI s Propoziţiile negative
$ 14. Forma negativă a propoziţiei se exprima în limba latină prin folosirea adverbului non (mai, vechi şi hatul), precum şi prin alţi termeni conţinînd ideea de negaţie, fără să se adauge un adverb de negaţie: nullus, nmo, nihilu
în latina tîrzie, folosirea acestor din urmă termeni era întărită şi prin adăugarea adverbului non: rieptinem uidi devine non uicjj neminem.
Limba romînă continuă acest procedeu:
Nimea nu poate a doi domni lucra. Coresi, t. ii.
Propoziţiile imperative negative aveau mai multe feluri de exprimare în limba latină (conjunctivul precedat de ne, perifraze etc.). în latina tîrzie, ne a fost eliminat de non, iar pentru persoana a doua singular apare infinitivul precedat de non:
Si uideris lassiorem esse, non tangere1. Mulomedicina Chironis, 129. în romînă propoziţia imperativă^ nggativă, ca şi cea pozitivă, se construieşte fie cu imperativul, fie cu conjunctivul, iar imperativul negativ, ca şi cel din latina tîrzie, are ca punct de plecare 'infinitivul:* nu cîntare, nu cintareţi > nu ctnta, nu cîntaţi.
Subiectul
§ 15, în limba latină pronumele subiect al primelor două perşpane nu era exprimat decît în cazurile de insistenţă sau de antiteză (ego fleo, tv ridesa), deoarece forma verbului preciza suficient persoana.
Limba romînă, care, dintre limbile romanice, a conservat în mai mare măsură flexiunea verbală, a moştenit din latină aceeaşi situaţie.
Subiectul putea fi uneori, în limba latină, un infinitiv:
Decorum est pro patria mori1 * 3. Horatius, Carmina, iii 2, ij.
1 «Dacă o si vezi că e prea obosit, să nu-1 atingi. »
3 « Eu plîng, tu rîzi.,»
3 «Este frumos să mori pentru patrie. »
14
NOŢIUNI DE SINTAXĂ ISTORICĂ
Această construcţie a fost păstrată în toate limbile romanice, limba romînă avînd paralel şi construcţii cu conjunctivul. Faptul se datoreşte tendinţei — comune , unor limbi balcanice — de a înlocui infinitivul prin conjunctiv:
A cunoaşte adevărul p a-l spune nu e lucru lesne. Ghica, s. 91, dar fi :	’	-
Să cunoşti adevărul p să-l spui nu e lucru lesne.
Predicatul
§ 16. Cu excepţia construcţiilor latineşti participjale .şi. infinitivale despre care va fi vorba mai jos^ nu g^stă-deosdakL.es.enţiale întţe şinţăxa predicatului latin şi a celui romîn.
Atributul adjectival
§ 17. Adjectivul se acordă în limba latină în gen, număr şi ca2 cu substantivul. Situaţia se menţine, în linii mari, în limba; romînă ca şi în alte limbi romanice.
Atributul substantival
§18. a).^A tributul genitival avea în limbă latină valori multiple: gosesiv {domus tribuni «casa tribunului»), subiectiv şi obiectiv, (metus hostium «teama duşmanilor»),partitiv (pars rnilitum « o parte a soldaţilor»), aljj^ţeriei (montes auri « munţi de aur») etc. Construcţiile cu ajutorul prepoziţiilor apar încă înainte de decăderea limbii literare: corium de tauro (<( piele de taur»), conscientia de culpa (« conştiinţa vinovăţiei»).
Limbile romanice au extins procedeul ^construcţiilor prepoziţionale*, J,at Jn limba romînă, paralel cu construcţiile prepoziţionale, se păstrează şi construcţiile genitivale.
Unele specii de genitiv, cum ar fi .genitivul posesiv, subiectiv şi obiectiv, sînt numai rareori redate prin construcţii prepoziţionale:
Cale de cetate, rsaxt. sch. 106 (cf. calea cetăpiei. psalt. huhh.).
Trestie a eărtulariu. psalt. sch. 44 (cf. căidubvriului. Coresi, ps.
St.-ROM.).
Au jâcuit tot din turn "ce au fost a boieri p a neguţitori. Neculce, cr. jti ■
Construcţia atributului cu prepoziţia a se păstrează şi în limba actuală în cazul atributului precedat de o determinare cantitativă:
Intră... în cortul... a doao slujnice, palia, Gen. 31, 32.
Cu ocazia a trei alegeri. Delavrancea, p. 65.	\
,	________________EVOLUŢIA SINTAXEI LIMBII ROMÎNE. PROPOZIŢIA_______________ fŞ
Alte specii de atribut genitival, cum ar fi cel partitiv sau al cantităţii, apar,
' începînd din secolul al XVI-lea, cu prepoziţii:
Puţini de ei stuf cei ce vor afla ea. Coresi, t. 13.
Un mare număr fie oameni.
O parte din populaţie.
b)	Apoziţia se acordă, în limba latină, cu substantivul pe care îl determină : exercitus Ariouisti regia Germanorum'1.
în limba romînă se dezvoltă construcţii în care apoziţia rămîne la nominativ, în secolul al XVI-lea apar concomitent apoziţia acordată cu substantivul şi apoziţia în nominativ :	'
Lui Budachi Gaşpar, birăului de Bistriţă. Rosetti, b. 27.
Domnului Budachi Ianăşu, birăul de cetatea Bist(r)iţeei. Rosetti, b. 29.
c)	Numele proprii cu funcţiune de apoziţie se puneau în limba latină în acelaşi caz cu substantivul determinat: imperator Traianus, flumen Rhodanus, urbs Roma.
Pentru numele^geografice, se întîlnesc încă în limba latină şi forme de genitiv: urbs Romae. Procedeul s-a extins în latina tîrzie şi în limbile romanice (fr. viile de Rome).
Aceeaşi situaţie o găsim şi în limba romînă din secolul al XVI-lea, unde apar în cazul numelor de oraşe construcţii ca:
Tîrgulu Apieei. cod. vor. 100.
Cetatea Braşovului. Coresi, caz. 6.
în limba conţemporană se manifestă tendinţa de a se folosi forma de nominativ : Tîrgul Jiu, oraşul Joşi, rîul Bahlui; se folosesc însă şi construcţiile cu genitivul: Cetatea Brăilei, apa Dîmboviţei, Tîrgul Neamţului (alături de Tîrgul • Neamţ).
• Complementul direct
§ 19. în limba latină, ca şi în limba romînă, complementul direct este la acuzativ: bibo aquam 2.	^
în limba romînă, complementul direct exprimat prin nume de persoane, pronume şi numerale apare construit cu ajutorul prepoziţiei pe. Construcţia e atestată încă din secolul al XVI-lea:	.	'
Nu aşteaptă pre judele gloateei să răspundă. Coresi, caz. 384.
Lăsă pre ei să se învăluiască. Coresi; caz. 374.
Cine are usîrdie multă şi tare, pre acela cheamă şi pre acela va să adape.
Coresi, caz. 190.
1	«Armata lui Ariovist, regele germanilor. »
9 « Beau apă. »
NOŢIUNI DE SINTAXĂ ISTORICĂ
IC,
Sîritu derepţi şi ocârâscu pre ceia ce greşescu. Coresi, caz. 12.
încă din secolul al XVI-lea e atestată repetarea complementului direct prin-' tr-un pronume personal neaccentuat:
Ocâraşte pre alalţi şi întru o netnicâ ntt-i socoteaşte pre aceia. Coresi, caz, ij.
Unele verbe (possum «pot», uolo- « vreau», scio «ştiu»; incipio «încep», cesso «întîrzii», omitto «las la o parte»; recordor «îmi amintesc», obliuiscor «uit»; tupio «doresc», opto «doresc», cogito «cuget») au în limba latină un complethent la infinitiv: uincere scis, sed uictoria uti nescis1; loqui cupio 1 2.
Cu timpul, numărul acestor verbe a crescut, infinitivul ajungînd să îndeplinească şi alte funcţiuni decît cea de complement direct: ibat uidere feras 3; uado piscdri 4 5.
Această situaţie există şi în limba romînă:
Ce mîngîiere putem simţi noi, ostaşii propăşirii, dacă nu ştim mărirea luptei?
Russo, s. 36.
Limba romînă literară a înlocuit treptat infinitivul prin conjunctiv:
Am putea să zicem şi noi ca dînşii. Russo, s. 35, dar în unele graiuri regionale construcţia cu infinitivul mai stăruie:
Nu mă ştii tu îndrepta unde şade? Reteganul, iii 46.
S-a dus şi într-o vreme a prins a cînta din solca sănu-ifie urît. SaDovbanu, b. 110.
Complementul indirect___________
§ zo. Complementul indirect se construia în limba latină mai veche numai cu dativul: do fratri librum ’. Mai tîrziu şi-au făcut loc şi construcţiile prepoziţionale cu ad: dixit ad populam 6.	•
Limba romînă a păstrat amîndouă construcţiile, la construcţia mai veche cu & (= lat. ad) adăuglndu-se aceea cu la, existentă şi astăzi:
Florile primăveriei, cealea ce pre iuşor veştejesc, aducem oaspeţilor noştri ceia bunii şi iubiţii. Coresi, caz. 309.
Şi la lipsă... deade pline % flărninzi. Dosoftei, v. s. 18L închina-va ţara la turci au ba? Neculce, cr. 13.
Pribegia cui e bună ?
La ficiorul fără mumăl
1	*
1	« Ştii să învingi, dat nu ştii să te foloseşti de victor ie. »
*	« Doresc să vorbesc. »
*	«Mergea să vadă fiare. »
*	« Merg să pescuiesc. »
5	« Dau o carte fratelui (meu). »
*	« A vorbit poporului. »
EVOLUŢIA SINTAXEI' LIMBII ROMlNE. PROPOZIŢIA
17
• Pribegia cui e dată? =,
La ficiorul fără tată! Jarnîk-Bîrseanu, d. 198-199.
Fiindcă a penii vorba de-aţa, ■îţi spun ca la un frate că din cruda copilărie '	slujesc prin străini. Creangă, p. 200.
Să-mi dedic a mele versuri Iu cucoane bunăoară. Eminescu, o. i 137. Construcţia cu a s-a folosit mai mult în cazul în care complementul indirect era precedat de o determinare cantitativă:
l-au tăiat capul ţi lui ţi a trei prunci. Dosoftei, v. s. jv .
A toată Europa îi poftim mat multă pace,
Mai puţin război a face. Pann, cal. 3.
Astăzi în această situaţie se foloseşte prepoziţia la, foarte frecventă pe lîngă numerale şi pronume relative şi neliotărîte:
' La citCşitrei le dete cîte o carte.	'
Apoi ori că el a făcut atîta, -ori câ negustorul la care l-am vîndut n-a fost om curat, eu nu ţtiu. Ispirescu, l. 268.
Ca şi la complementul direct, Se înregistrează, încă din secolul al XVI-lea, repetarea printr-un pronume personal neaccentuat a complementului indirect exprimat printr-un substantiv sau pronume:
Şi-i grăi miiaşului. cod. vor. 35.	1
Complementul de agent
§ 21. Complementul de agent al verbelor sau participiilor pasive se redă în limba kfină prin prepoziţia a-f ablativul sau prin dativ;
fMassilia] cincta Gallorum gentibus1. Cicero, Pro Flaceo, 63.
lila nobis alie tempore.,. explicabunturi 2. Cicero, De inventione, 1 86.;
Spar sos aut captos ab hoaţe 3. Titus Livius, 22, 7, 9.
^ Inuicto a ciuibus hostibusque animo adexercitam rediit 4.’Trres Livius, 22, -■ *6, 7-	■ •	"	. >:■'
Primo Panico belloRegulus captUs est aPoenis5. Cicuro, De o&aciîs, 1,39. în limba romînă din secolul al XVI-lea complementul de agent apare exprimat printr-un substantiv sau pronume cu prepoziţia de:
Ne biruiescu vrăjmaţii, prinţi sîntem d-înşii. Coresî, caz. 156.
V « fMassilia] înconjurată de neamurile galice. >>
2	« Acelea vor fi explicate de noi altă dată. »	*
3	« Puşi pe fugă sau prinşi de duşmani. »
4	«S-a întors la armată cu moralul rieînfrînt rlici de concetăţeni, nici de duşmani. » s « în cel dinţii război punic, Regulus a fost făcut prizonier de cartaginezi. »
2	- c. 575
18
NOŢIUNI DE SINTAXĂ ISTORICĂ
în limba actuală, complementul de agent se construieşte cu ajutorul prepoziţiei de sau de către.
Complementul comparativului
§ 22. Complementul comparativului era redat în limba latină prin ablativ sau era introdus prin quam: fortior fratre, fortior quam frater,« mai viteaz decît fratele (lui) ».^
Construcţia cu ablativul este înlocuită, în latina tîrzie, printr-o construcţie prepoziţională introdusă prin de, pe care o găsim şi în romîna din secolul al XVI-lea:
Mai deziderate de aurul zi de pietri curate multe zi tnai dulci de miarea. psalt. sch. 18.
Mai frumoasă fată de aceasta n-am văd^ut. Hasdeu, cuv. ii 147.
Alături de această construcţie apar şi construcţii ale complementului introdus prin decît, unde cît precizează mai bine raportul:
Mai bire e nîzchitu dereptului, decătu multă bogăţiepăcătozilor. psalt. sch. 36, 16.
Mai vîrtosu a da decătu a lua. cod. vor. 23.
Această construcţie tinde să se impună astăzi, deşi e în concurenţă cu construcţia cu ca, de dată mai recentă:
L.imba taie mai rău ca sabia. (Proverb)
Complementele circumstanţiale
§ 23. Complementele circumstanţiale se exprimau în limba latină în trei feluri: prin adverbe, prin diverse cazuri ale substantivului sau pronumelui şi prin construcţii prepoziţionale.
în latina tîrzie, construcţiile prepoziţionale tind să ia locul cazurilor sintetice; astfel, în loc de construcţia normală cu ablativul, apare construcţia cu prepoziţie :
Non potebat [uidere] a turba quia de stătu pussilus erat1. Itala, Bezae, Codex Cantabrigiensis, Luca, 19,3.
De fame per ire 1 2.
în limba romînă, complementele circumstanţiale se redau prin adverbe şi prin construcţii prepoziţionale: era mic de stat; a murit de foame.
1	« Nu putea vedea din cauza mulţimii, pentru că era mic de stat. »
2	« A muri de foame. .»
EVOLUŢIA SINTAXEI LIMBII ROMÎNE. FRAZA
19
II. SINTAXA FRAZEI
Propo2iţiile completive »
§ 24, în limba latină, propoziţiile completive erau de trei tipuri:
a) După verbele care însemnau «a spune», «a vedea», «a cere» etc. urma o construcţie în care subiectul era în acuzativ, iar predicatul era la infinitiv, construcţia numită acuzativ cu infinitiv: scio te beri apud eum fuissel.
b)	După alte verbe, completivele se construiau cu conjunctivul precedat de cele mai multe ori de ut (sau de ne, cînd propoziţia subordonată era negativă).
c)	Interogativele indirecte erau construite cu modul conjunctiv.
Aceste tipuri au evoluat în modul următor în latina tîrzie:
a)	Acuzativul cu infinitiv este înlocuit prin propoziţii completive introduse prin quod, quia şi quoniam, urmate de conjunctiv şi, mai tîrziu, de indicativ:
Renuntiauerunt quod Pompeium in potestate habevent 1 2. Bellum Hispaniense,
36, 1.
Scis enim quod epulum dedi3. Petronius, Satiricon, 71.
Dixi quia mustella comedit 4 *. Petronius, Satiricon, 46.
Dixit nobis quoniam iam aliquot anni essent a quo non pareret columna illa h. Peregrinatio Aetheriae, 12, 7.
Limbile romanice păstrează acest procedeu, generalizîndu-1 pe quod (în rom. că): Am aucţit eu că împăratul au ieşit den Sofia. Scrisoarea lui Neacşu. Construcţia se menţine şi azi. Paralel cu această construcţie, în secolul al XVI-lea există şi completive introduse prin cum şi de, cum provenind din lat. quo-modo, care căpătase această valoare încă din latina tîrzie:
Viderunt oculi tui quomodo tradidit te dominus6. Itala, Reg. 1 24, 11.
Am ausfit... cumu i-au dat împăratul slobozie lui Mahametbeg. Scrisoarea lui Neacşu.
Rugară el de să puie mîna pre el. Coresi, t. 88.
b)	Completivele conjunctivale se construiesc în romîneşte cu conjunctivul introdus prin să: doresc să plec, aştept să vii; mă tem să plec; îl pun să scrie.
c)	Interogativele indirecte se construiesc în latina tîrzie (ca şi în textele arhaice ale poeţilor comici) cu indicativul:
Nescio quid dicis7. Vulgata, Matthaeus, 26, 70.
1	« Ştiu că ieri ai fost la el. »
2	«Au trimis răspuns că il au pe Pompeius în puterea lor. »
3	« Căci ştii că am dat un ospăţ. »
4	« Am spus că i-a mîncat nevăstuica. »
6	«Ne-a spus că sînt deja cuiva ani de cînd nu mai apare acea coloană. »
6	« Au văzut ochii tăi cum te-a trădat stăpînul. »
7	« Nu ştiu ce spui. »
20
NOŢIUNI DE SINTAXĂ ISTORICĂ
Paralel apar şi interogative indirecte cu indicativul, introduse prin conjuncţia si:
Visam si dofhi est1. Terentius, Heauton timorumenos, 170.
Dic mihi si tu TLomanus es . Vulgata, act. 22, 27. în limba romînă se păstrează construcţia latină, aşa cum se atestă din secolul al XVI-lea:
Spuînre-mi se rimleanu eşti. cod. vor. 44.
Mai tîrziu, se este înlocuit (ca şi în propoziţiile condiţionale) prin dacă:
Din cuconie să arăta. . . dea cu va creaşte. Varlaam, c. 571.
Situaţia conjuncţiilor
§ 25. Limba romînă moşteneşte din limba latină un număr redus de conjuncţii, deoarece limba latină a simplificat cu timpul sistemul complet de conjuncţii pe care-1 poseda. Paralel cu această simplificare se produce şi crearea de conjuncţii compuse, fenomen care continuă şi în limba romînă. Limba romînă, pe baza unui număr mic de conjuncţii vechi, amplifică sistemul prin numeroase conjuncţii compuse sau locuţiuni conjuncţionale. De exemplu, la propoziţiile temporale, apare alături de cînd (< quando) şi de ca:
Deca se sfirşiră aceastea, decise lu Papelu duhulu. cod. vor. 7.
La propoziţiile cauzale apare, alături de că (< quod), derep ce:
Scoaseră ochii miei, derep ce nu feriră leagea ta. psalt. sch. ii8, 136.
în afară de conjuncţia se (< si) propoziţiile condiţionale sînt introduse prin deca, de se etc.:
De se (are fi) omulu cela rimkanulu fără osându, hiînre iaste voao a-l bate ? COD. VOR. 44.
Tendinţa către o nouă specializare continuă pînă în limba actuală: dacă introduce o propoziţie condiţională, fiindcă o propoziţie cauzală, ca să o propoziţie finală, după cum o propoziţie modală comparativă etc.
Corespondenţa timpurilor
§ 26. Limba romînă a părăsit stricteţea pe care o avea latina, în ce priveşte marcarea formală a raporturilor temporale, mai ales pentru trecut. Mai mult ca perfectul şi viitorul anterior se folosesc far, sau chiar nu se folosesc de loc, în situaţii unde prezenţa lor era obligatorie în latină. 1 2
1	«Am si văd dacă e acasă. »
2	«Spune-mi dacă eşti roman. »
SINTAXA PROPOZIŢIEI
9
NOŢIUNI GENERALE
§ 27. Propoziţia este o comunicare în care există un singur predicat. Ea constituie exprimarea în cuvinte a unei judecăţi sau a unei idei cu caracter afectiv care presupune existenţa unei judecăţi neexprimate.
între propoziţie şi judecată' există raportul dintre fond şi formă, judecata constituind conţinutul propoziţiei, iar propoziţia forma lingvistică a judecăţii.
Lisşuca cunoştea toate cotloanele casei. Sadoveanu, o. viii 321.
Propoziţiile care presupun existenţa unor judecăţi neexprimate pot exprima idei cu caracter optativ, interogativ, dubitativ, exclamativ sau imperativ.
Ce fel de vorbă-i asta ? Vlahuţă, n. 14.
Mirislău! Mirislău!... Ce de sînge eroic sorbişi tu în această pustie! Băl-cescu, o. 11 334.
Părţile propoziţiei; propoziţie simplă şi dezvoltată
§ 28. Propoziţia cuprinde două părţi principale: subiectul şi predicatul. O propoziţie formată din subiect şi predicat s.e numeşte propoziţie simplă:
Muncitorii s-au culcat. Coşbuc, b. i. 6.
Pe lîngă părţile principale, o propoziţie poate cuprinde părţi secundare, atribute şi complemente, care întregesc înţelesul părţilor principale sau chiar al altor părţi secundare. Propoziţia alcătuită din părţi principale şi părţi secundare se numeşte propoziţie dezvoltată.
Lăutarul cel bătrîn avea pe el cele mai umilite straie, lepădate în dar de strănepoţii Călăreţului, ilic fără bumbi şi nădragi cusuţi cu petece roşii, ş-un comănac sur de lînâ împletită cu igliţa. Sadoveanu, n. p. 84.
2(5
SINTAXA PROPOZIŢIEI. NOŢIUNI GENERALE
Părţi de propoziţie multiple
§ 29. O propoziţie poate avea mai multe subiecte, mai multe atribute sau complemente, legate între ele. Acestea se numesc părţi de propoziţie multiple.
în propoziţia :
jLa tabăra din L,unca-Mare, Potcoavă s-a întîlnit cu un vechi prietin de lupte, bucurii /i tiăcazuri. Sadoveanu, n. p. 266 apare un atribut multiplu.
Marcarea rolului părţilor de propoziţie şi a legăturii dintre ele
§ 30. Rolul părţilor de propoziţie e marcat fie prin caracteristici morfologice, fie prin unelte gramaticale: verbe copulative, prepoziţii, conjuncţii, fie prin locul pe care-1 ocupa în propoziţie. între unele părţi de propoziţie există un acord în ceea ce priveşte persoana, numărul, genul, cazul — predicatul verbal, de exemplu, acordîndu-se în număr şi persoană cu subiectul, iar atributul adjectival în gen, număr şi caz cu substantivul pe care-1 determină.
FELURILE PROPOZIŢIILOR DUPĂ ÎNŢELES
NOŢIUNI GENERALE
Categoriile de propoziţii după sensul şi scopul lor
§ 31. Potrivit cu sensul şi cu scopul lor, propoziţiile pot fi enunţiative, cînd exprimă o judecată, optative, cînd exprimă o dorinţă, interogative, cînd exprimă o judecată care nu e rezolvată, ci aşteaptă un răspuns, dubitative, cînd dau expresie unei îndoieli, imperative, cînd sînt expresia voinţei, şi exclamative, cînd dau expresie unor stări afective (bucurie, teamă, durere, surprindere etc.).
Aspectul pozitiv şi cel negativ al propoziţiilor
§ 32. O propoziţie poate să aibă aspect pozitiv sau negativ; există însă exprimări de formă pozitivă care au sens negativ, după cum sînt cazuri cînd o propoziţie negativă exprimă o acţiune pozitivă.
Enunţiativă
Pozitivă : JJncheşul Haralambie umpluse o cupă mică de sticlă albastră cu rachiul lui de afine. Sadoveanu, n. f. 15.
Negativă: Stăpîne, nu te credeam aşa slab de înger. Ispirescu, l. 287.
Optativă
Pozitivă: 0, de-ar fi adormit. Vlahuţă, d. 152.
Negativă: Dîmboviţă, apă dulce,
Cînd te beau, nu m-aş mai duce. (Poezie populară)
Imperativă
Pozitivă: Ia adu-ţi aminte ce ţi-am spus odată. Creangă, p. 168.
Negativă: Nu te întovărăşi cu omul becisnic. Negruzzi, i 248.
28
FELURILE PROPOZIŢIILOR DUPĂ ÎNŢELES
Propoziţie cu aspect pozitiv şi sens negativ:
Dară cine putea să se apropie de ele ? Ispirescu, l. 28.
Propoziţie cu aspect negativ şi sens pozitiv:
Da’ mătuşă, nu mi-i da oleacă de apă că tare mi-i sete. Vasiliu, p. 225 .
întrepătrunderea categoriilor de propoziţii
§ 33. Din cauză că o propoziţie poate cumula mai multe stări psihice, categoriile de propoziţii se întrepătrund. Astfel, o propoziţie ca : De ce n-am eu douăzeci de ani ? este în acelaşi timp interogativă şi optativă.
Rolul intonaţiei
§ 34. Diferitele categorii de propoziţii se deosebesc nu numai prin structura lor gramaticală, ci şi prin intonaţie. Astfel, se observă rostirea aproape monotonă a unei propoziţii enunţiative, cu coborîrea tonului care marchează sfîrşitul de frază: Era tăcere în jurul meu şi tăcere în mine. Galaction, o. i 334, spre deosebire de tonul suitor dintr-o propoziţie interogativă de felul acesta:
Guvernul n-are altă apărare decîtpe un conţopist ca mine ? Caragiale, o. i 244.
PROPOZIŢIA ENUNŢIATIVĂ
§ 35. Propoziţia enunţiativă cuprinde relatarea în mod obiectiv a unei constatări sau a unei observaţii. Ea se deosebeşte de propoziţiile optative, imperative, dubitative, exclamative, care au un conţinut afectiv sau voliţional, exprimînd dorinţa, voinţa, nesiguranţa, bucuria, mînia vorbitorului.
Printre şuviţele fine ale plantelor de apă, la adine, a apărut un peşte mare, cu mlădieri line. Sadoveanu, n. f. 48.
Notă. Propoziţia enunţiativă exprimă o acţiune sau o stare reală; dar nu orice propoziţie cu acţiune reală este o propoziţie enunţiativă. Astfel, propoziţia: D’apoi acolo, aoleo! ce de păzitori mai sîntl (Ispirescu, t. 372) exprimă o situaţie reală, dar este exclamativă.
Propoziţiile enunţiative sînt specifice descrierilor şi naraţiunilor :
Soarele asfinţea departe, deasupra Şiretului, luminînd pîcla sşării, împrăştiind pe luciu şi înaintea noastră ca o pulbere aurie. Sadoveanu, o. iii 324.
Ea ospăţ, Mihnea se arătă foarte mîhnit pentru pierderea unui aşa bun şi tînâr slujbaş ca Ilie. Odobescu, i 78.
Propoziţii enunţiative pozitive şi negative
§ 36. Propoziţiile enunţiative, servind la exprimarea unui act de cunoaştere în legătură cu diferitele evenimente ale vieţii reale, ne indică dacă ceva se petrece sau dacă nu se petrece; de aceea propoziţiile enunţiative pot avea fie aspect pozitiv, fie aspect negativ.
PROPOZIŢIA E N U N ŢIA TI VĂ
29
Există propoziţii enunţiative pozitive:
Zările, de farmec pline,
Strălucesc în luminiş. Coşbuc, b. i. 5.
Şiruri lungi de cară trec încet, pe drumuri cotite. Sad ove am:, o. iii 124. Există propoziţii enunţiative negative:
Pe uliţă nu venea nimeni de nici într-o parte, iar şipotul nu se %ărea din dosul răchiţilor. Isţrati, gr. 47.
Mihai nu-şi mai făcea acum iluzii asupra duşmanilor. Bălcescu, o. ii 320.
Modul predicatului din propoziţia enunţiativă
§ 37. Modul propriu propoziţiilor enunţiative, fie că sînt independente, coordonate, regente sau subordonate, este indicativul, la toate timpurile lui :
jVe suirăm călare fără întârziere, şi caravana noastră se porni la pas. Alecsandri, pr. 294.
Mitrea a deprins destul de lesne a vorbi ruseşte. Sadoveanu, m. c. iio. Vom visa un vis ferice,
Îngîna-ne-vor c-un cint Singuratece izvoare,
Blinda batere de vînt. Eminescu, o. i 75.
Am deschis ochii dintr-o dată şi am văzut un sjert a’e lună in cerut negru, peste livezi pustii în care susura vintul. Sadoveanu, n. f. 57.
Propoziţii enunţiative subordonate
§ 38. Propoziţiile enunţiative subordonate pot fi: subiective, predicative, atributive, completive directe şi indirecte, temporale, cauzale, consecutive etc., precum şi finale construite cu conjuncţia de;
Cel ce în astă lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, căci morţi sînt cei muriţi. Em ine seu, o. 1 59 [subiectivă]. Bărbatu-meu e cum ii pînea cea bună. Creangă, p. 175 [predicativă]. L,uă în braţe pe această biată fată pe care o legănase, şi cu care împărţise soarta sa. Negruzzi, i 26 [atributive].
Simte, ca prin somn, că e în tren. Vlahuţă, d. 216 [completivă directă]. Se mira cum de răbdase Domnul şi nu depărtase
Pe un cîine ticălos. Alexandrescu, m. 309 [completive indirecte]. Cînd ajunseră cătră fund, pădurea prinse a se rări. Sadoveanu, o. i 62 [temporală].
Intervenţiile făcute... n-au fost ascultate, deoarece o punte rezistentă costă mult. Sahia, n. 41 [cauzală].
30
FELURILE PROPOZIŢIILOR DUPĂ ÎNŢELES
S-a făcut în casă o duhoare aşa de grozavă, incit bărbatul pe loc s-a trezit inspăimîntat. Creangă, p. 88 [modală consecutivă].
Două escadroane de moldoveni... merg de asediază... Cetatea. Bălcescu, o. ii 59 [finală].
PROPOZIŢIA OPTATIVĂ
§ 39. Propoziţia optativă exprimă o acţiune sau o stare a cărei realizare este dorită.
M-aş duce şi eu acolo. Sadoveanu, n. f. 56.
Propoziţiile optative fiind strîns legate de stările afective ale vorbitorului, intonaţia lor diferă după felul şi intensitatea acestor stări afective.
Raportul dintre persoana care vorbeşte şi persoana căreia i se atribuie dorinţa exprimată
§ 40. în cazul propoziţiilor optative ne interesează nu numai persoana care vorbeşte, ci şi cea căreia îi este atribuită dorinţa.
Acţiunea poate să fie dorită şi exprimată de aceeaşi persoană:
A.ş transcrie aci cu plăcere toată acea încîntâtoare descripţiune. Odobescu, iii 20.
De-aş ajunge mai degrabă in tirg, iţise Prepeleac. Creangă, p. 42.
O persoană poate să dorească realizarea unei acţiuni de către altă persoană, în acest caz, deşi se exprimă dorinţa vorbitorului, se întrebuinţează persoana a II-a şi a III-a, adică aceea care urmează să facă acţiunea.
'Numai de şi-ar ţine mult năravul ista. Camilar, n. i 164.
Dorinţa de a face acţiunea poate aparţine altei persoane decît celei care o exprimă :
Ar striga ... şi nu se-ndură. Eminescu, o. i 104.
Inversiunea formelor verbale
§ 41. Propoziţiile optative care exprimă blesteme sau injurii folosesc adesea forma inversată :
Dua-te-ar hengherul, Bubicol Caragiale, o. ii 97.
Vai, aprinde-v-ar focul să vă aprindă, iţise ea, buriţuluită groiţav. Creangă, a. 44.
Repetarea verbului
§ 42. Voinţa vorbitorului ca dorinţa să se împlinească duce la repetarea verbului ;
Să nu ere iţi că doarme Smaranda, dormire-ai somnul cel de veci să dormi. Creangă, a. 17.
PROPOZIŢIA OPTATIVĂ
31
Am izbutit, măicuţă, să facem şi acum pe cheful spinului, rămînere-aş păgubaş de dînsul să rămîn şi să-l văd cind mi-oi vedea ceafa; atunci şi nici atunci, că tare mi-i negru înaintea ochilor. Creangă, p. 227.
Propoziţii enunţiative cu aspect de propoziţii optative
§ 43. Unele propoziţii au numai aspect de optative; în realitate ele sînt propoziţii enunţiative care dau expresie unei atitudini de modestie, de politeţe, de rezervă:
Te-aş întreba ca ce fel de ^ăticneală ai putea să întîmpini din pricina asta ? Creangă, p. 203.
Domnule colonel, ne-ar trebui şi nouă, prinseră ofiţerii în cor. . . Avem nevoie să ne cumpărăm mânuşi. Brăescu, v. a. 15.
Modurile folosite în propoziţiile optative
§ 44. în mod obişnuit, în propoziţiile optative se foloseşte modul optativ: Aş veni desară la voi, dar mi-e ruşine de cîni. Creangă, p. 148.
De-ar mai veni vara, să se mai joace şi pe-afară; că m-am săturat de ei ca de mere pădureţe. Creangă, a. 38.
Alteori se foloseşte modul conjunctiv:
Ceasul scrisorii să te găsească sănătoasă. Camilar, n. i 255.
Indicativul e folosit în propoziţiile optative numai la imperfect:
Ah! mai bine-mi răsucea mama gîtu' de mică. Sadoveanu, l. n. 190.
Propoziţii optative pozitive şi negative
§ 45. Propoziţiile optative pot fi pozitive sau negative:
Aş bea un pahar cu apă. Vlahuţă, d. 283.
Busuioace, Busuioace,
N-ai mai creşte, nici te-ai coace! Alecsandri, p. p. 341.
Folosirea unor verbe care exprimă noţiunea de « a dori »
*
§ 46. Pe lîngă mijloacele gramaticale se folosesc în construirea propoziţiilor optative o serie de verbe care exprimă noţiunea de « a dori »: a dori, a pofti, a vrea, a ţine să.
Im multă bucurie se aşteptase Budulea, şi acum ar fi dorit ca să se fi aşteptat la mai puţină. Slavici, n. i 198.
32
FELURILE PROPOZIŢIILOR DUPĂ ÎNŢELES
Brinţule, în loc de plată
ylş pofti cîţiva curcani. Alexandrescu, m. 281.
Acolo aş vrea să mă duc şl eu. Sadoveanu, n. f. 52.
Propoziţii optative eliptice: formule de salut şi urări
*§ 47. Propoziţii optative, în general eliptice, sînt şi formulele de salut şi urările ea: bună vjua, poftă bună, la mulţi ani, noroc, să trăieşti, care exprimă o dorinţă a celui care le adresează.
Propoziţia optativă ca regentă a unei propoziţii condiţionale
§ 48. De multe ori propoziţia optativă este regenta unei propoziţii condiţionale, în sensul că realizarea dorinţei exprimate în optativă e condiţionată de înfăptuirea acţiunii din condiţională:
Chiar şi eu m-aş tocmi la d-ta, dacă ţi-a fi cu plăcere. Creangă, p. 202.
Dac-aş şti să cînt cum spui d-ta... ce fericit aş fi... Vlahuţă, c. l. 70.
PROPOZIŢIA INTEROGATIVĂ
§ 49. Propoziţiile interogative sînt propoziţii care formulează o întrebare. Ele sînt legate de un răspuns, pentru că scopul celui care le foloseşte este de a afla ceva.
—	Moş Pricop, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din părţile Tarcăului?
—	Ba am potcovit.
—	Nu s-a oprit cumva la covălia duniitale, astă-toamnă, un om cu cal negru ţintat în frunte?
—	Ba s-a oprit.
—	Şi-ţi aduci aminte cum era îmbrăcat acela om?
— îmi aduc aminte. Burta căciulă br umăr ie. Avea cojoc în clinuri, de miel negru, scurt pînă la genunchi, şi era încălţat cu botfori. Sadoveanu, b. 142-143.
Notă. Uneori întrebarea e folosită ca mijloc retoric, fără ca cel ce o pune să aştepte vreun răspuns. (Pentru propoziţiile interogative retorice, v. mai jos, § 52.)
Obiectul întrebării dintr-o propoziţie interogativă
§ 50. întrebarea dintr-o propoziţie interogativă se poate referi la orice parte a propoziţiei-răspuns (subiect, predicat, atribut, complement direct sau indirect şi circumstanţiale).
PROPOZIŢIA IX T KI \ O G AT1 VA
33
i
i
Cine trîntipoarta ? Delavrancea, v. v. 233 [subiect].
Aţi auzit, oameni buni şi fraţilor? a întrebat uncheşul. Sadoveanu, n. p. 238 [predicat].
—	Măi Harţă, se vede că ai uitat cosorul!
—	Ce cosor, domnule ? Alecsandri, t. 284 [atribut].
—	Ce cereai în petiţie ? Caragiale, o. ii 38 [complement direct].
—	De unde vii, părinte Isaie ? Creangă, a. 141 [circumstanţial de loc], într-un dialog se pot succeda cîteva întrebări privitoare la mai multe părţi ale
uneia şi aceleiaşi propoziţii:
Pe cît îşi aducea mai limpede aminte domnul Lefter, pe atît madam’ Popescu se turbura, se roşea, se-ngălbenea...
—	Care jachetă ? întrebă ea aiurită, ca de pe altă lume.
—	A cenuşie.
—	Leftere! sşjce femeia punînd mîna la sînul sting, ca şi cum ar fi simţit un junghi grosţav.
—	Ce?
—	Am... dat-o.
—	Ce ai dat ?
—	jacheta.
—	Care jachetă ?
—	A cenuşie.
—	Cui ?
—	N-ai spus tu că n-o mai porţi ?
—	Cui ? Cui ai dat-o, nenorocita!
—	La o chivuţă.
—	Pentru ce?
—	Pe farfurii.
—	Cînd ?
—	Alaltăieri... Caragiale, o. i 150.
întrebarea poate însă privi întreaga gîndire exprimată în propoziţie. în această categorie intră şi întrebările care se referă la predicat. în aceste cazuri răspunsul se poate da prin da, nu sau o expresie corespunzătoare, însoţite sau nu de precizări.
—	De cînd m-ai deşteptat pe mine, ai mai auzit ceva?
—	Nu. Caragiale, o. vi 68.
—	Nepoate, mai văzut-ai pietre nestimate aşa de mari şi frumoase ca acestea, de cînd eşti ?
—	Am văsşut eu, moşule, feliurite pietre scumpe, dar ca aceste, drept să-ţi spun, n-am văzut. Creangă, p. 217.
3 ~ C. 57.)

34
FELURILE PROPOZIŢIILOR DUPĂ ÎNŢELES
Categoriile de propoziţii interogative după conţinutul lor
§ 51. După conţinutul lor, deosebim mai multe categorii de propoziţii interogative :
a)	propoziţii care exprimă o singură întrebare, cel ce o enunţă gîndindu-se la un singur răspuns posibil:
Cum îi z'ţce zarzavatului aceluia deschis ca varza ? Cocea, f. sl. 9.
b)	propoziţii în care întrebarea este complexă, vorbitorul presupunînd posibilitatea mai multor răspunsuri:
Mata n-ai auzit porunca lui vodă, ori nu vrei s-asculţi ? Rebreanu,
R. II 192.
c)	propoziţii în care întrebarea are un caracter deliberativ sau dubitativ:
Să fie raţă? —MJ-sa găină!
Să fie găină? —Botul lătăreţ! Odobescu, iii 13.
Unele propoziţii au numai formă interogativă, cuprinsul lor fiind legat de cele mai variate stări afective. Astfel, unele au sens imperativ:
Ai să vii o dată?
Altele au caracter exclamativ:
Vedeţi pe fruntea-i ce bucurie ? Alexandrescu, m. 143.
Cum să nu mă iuţesc, onorabile ? Caragiale, o. vi 92.
Unele exprimă deznădejdea:
Ce să mă fac, sărăcuţ de maica mea ? Cocea, f. sl. ii; neîncrederea:
Să fie într-adevâr aşa de mulţi, măria-ta? Sadoveanu, z. c. 156; surpriza:
Cum, şefule, sosirăm? Rebreanu, r. i 12.
Propoziţii interogative retorice
§ 52. Uneori vorbitorul dă formă interogativă propoziţiilor pe care le enunţă, numai pentru a realiza anumite efecte de stil, răspunsul fiind cunoscut de el dinainte. Sînt propoziţii enunţiative redate sub formă interogativă, tocmai pentru a se accentua că adevărul pe care-1 exprimă este incontestabil.
Revoluţiunile republicelor din Athena şi din Roma nu vor rămânea oare enigme nedescifrate pentru cel ce n-are nici o idee precisă despre con-stituţiunile acelor staturi? Odobescu, ist. arh. 24-25.
Adesea aceste propoziţii au formă negativă şi înţeles afirmativ.
Care cap încununat n-a suferit de boala aceasta, măria-ta ? Sadoveanu, z. c. i 5 5. Cine ar bănui că alămiul părului d-tale e făcut fu , ajutorul ceaiului ? Camil Petrescu, u. n. 82.
PROPOZIŢIA INTEROGATIVĂ
35
Mijloace specifice pentru exprimarea întrebării
§ 53. Mijloacele specifice de a exprima întrebarea sînt:
a)	Pronumele, adjectivele şi adverbele interogative. în general, cînd întrebarea se referă la una din părţile propoziţiei, pentru a arăta care este acea parte se începe cu un pronume, adjectiv sau adverb interogativ.
Care sînt cele din urmă veşti pe care mi le poţi da, kir Alexa ? Sadoveanu, z. c. 238.
Cum, va fi oare preţul jderilor ist-an ? Sadoveanu, o. u. 143.
Cîte ceasuri sînt? Caragiale, o. vi 107.
Cît o s-aşteptăm ? Camilar, n. i 89.
b)	Particulele şi locuţiunile adverbiale interogative au, oare, nu cumva, oare nu cumva.
Avea el oare talentele trebuincioase ca să puie bine în lucrare un plan ce avusese mărimea a face? Bălcescu, în mag. ist. i 384.
Au nu-ţi pare că te cheamă
Tainic şi cu mari cuvinte
Tupta vremii tale? Neculuţă, ţ. d. 19.
Nu cumva, mătuşă ai visat ast’noapte că ai să te îmbogăţeşti ? Sadoveanu, D. P. 75.
Tu ciocîrlane, nu cumva ştii unde se află mănăstirea de Tămîie ? Creangă, p. 93.
Modurile folosite în propoziţiile interogative
§ 54. Datorită faptului că prin propoziţiile interogative se poate întreba orice, referitor la o acţiune reală, posibilă, dorită sau condiţionată, ele se pot construi cu toate modurile afară de imperativ, fiecare mod cu valoarea pe care o are obişnuit în propoziţiile enunţiative, optative etc.
Mă, care eşti hoţul de-ai furat porumbul boierului? Rebreanu, r. i iii, Ce să cumpere din banii strînşi la nuntă? Rebreanu, r. i 115.
Oare ce vor fi zicînd boii în mintea lor despre acele obraznice păsăruice ? Odobescu, iii 23.
Macar tu să fii acela, ce ai zice cînd ţ-ar strica cineva somnul ? Creangă, p. 253. Inversiunea formelor verbale
§ 55. Inversiunea formei verbale, foarte obişnuită în limba veche, existentă şi astăzi regional, este întrebuinţată în limba literară contemporană în propoziţiile interogative, cu un accentuat caracter retoric:
Spus-a oare cineva, în dezbaterile din Cameră şi din Senat, ce trebuia şi ce putea să facă guvernul romîn ca să preîntîmpine ceea ce s-a întîmplat ? Odobescu, iii 422.
3*
36
FELURILE PROPOZIŢIILOR DUPĂ ÎNŢELES
Fi-vor aceste rinduri de vrun folos celor ce-şi dau aere impunătoare şi fac pe grozavii cu cei mici şi cu cei pe cari-i cred ei neînsemnaţi şi proşti ? Putea-vor ele tresf o licărire de bun simţ în sufletul acelor oameni deşerţi, oameni-actori, care nu-şi trăiesc viaţa, ci şi-o joacă... Vlahuţă, f. r. 57.
Ordinea cuvintelor
§ 56. în propoziţiile interogative ordinea cuvintelor este de multe ori diferită de aceea din propoziţiile enunţiative. Astfel, faţă de: Ziarele anunţă încetarea războiului din Coreea, propoziţie în care subiectul fiarele se află înaintea predicatului anunţă, în propoziţia interogativă Ce anunţă sjarele ? subiectul e precedat de predicat. Iar în acest pasaj :
Cu dreptu-i?... frumosu-i?... Apoi să nu fiu paraponisit ? Alecs and ri, 1.89, verbul copulativ stă în urma numelui predicativ (v. Ordinea cuvintelor, § 430).
Propoziţiile interogative indirecte
§ 57. Cînd întrebarea apare ca o propoziţie subiectivă, predicativă, completivă directa sau indirectă, propoziţia este interogativă indirectă.
Nu se poate şti cine a tras manivela. Caragiale, o. i 272 (v. Propoziţia subiectivă, predicativă, completivă directă şi indirectă şi Vorbirea directă şi indirectă §§ 308, 315, 324, 331, 388).
PROPOZIŢIA DUBITATIVĂ
§ 58. Propoziţiile dubitative exprimă o îndoială, o nehotărîre, o nesiguranţă, 0 posibilitate sau o bănuială cu privire la o acţiune, la cel care săvîrşeşte o acţiune, la obiectul unei acţiuni sau la împrejurările în care se realizează o acţiune.
Categoriile de propoziţii dubitative
§ 59. Există mai multe categorii de propoziţii dubitative.
în unele propoziţii dubitative, îndoiala se manifestă printr-o întrebare asupra posibilităţii de realizare a unei bănuieli.
Adică să fiu eu în adevăr stăpînitorul credincioşilor ?! Caragiale, o. ii 279.
Să fie acel cărbune iarbă de puşcă ? Sadoveanu, n. f. 79.
Altă serie de propoziţii dubitative exprimă o presupunere, o ipoteză cu privire la realizarea unui fapt.
Ei! i-o fi luat şi inelele din deget. Caragiale, o. i 202.
Vor fi fost fericiţi în ţara lor. Sadoveanu, n. p. 146.
PROPOZIŢIA D U BIT ATI VĂ
37
Unele propoziţii dubitative redau nehotărîrea subiectului în săvîrşirea unei acţiuni sau îndoiala în stabilirea adevărului unei constatări sau explicaţii, manifestată prin oscilarea între două sau mai multe posibilităţi. Aceste propoziţii se numesc deliberative.
Ce să facă Harap-Alb ? Stă el oleacă şi se sfătuieşte cu gîndul: să trec peste dtnsele, am să omor o mulţime; să dau prin apă, mă tem că m-oi îneca. Creangă, p. 237.
Şi cum sta el în cumpene să-lieie, să nu-l ieie, calul se scutură de trei ori şi îndată rămîne cu părul lins-prelins. Creangă, p. 195.
Uneori, o dată cu exprimarea îndoielii, vorbitorul arată că ar dori să fie adevărată sau să nu fie adevărată ipoteza presupusă de el. Propoziţia dubitativă capătă o valoare afectivă deosebită.
Apoi doară că nu o fi blăstem ca şi de-aicea de sub pâmînt să iasă işvon de ceea ce vom chibsşui. Odobescu, i 82.
Numai de nu le-o fi încornorînd omul nostru! Caragiale, o. ii 287.
N-o fi vrun duşman, vrun calic care-l pîndeşte la întoarcere ? Camilar, n. ii 551.
Modurile folosite îri propoziţiile dubitative
§ 60. Propoziţiile dubitative se construiesc, în general, cu modul prezumtiv, conjunctiv şi indicativ.
1)	Prezumtiv:
Aghiuţă s-a pus sâ-i tragă la soarnne... şi dormi! şi dor'mi! ş-o fi dormind ş-acuma, dacă nu cumva s-o fi sculat, mititelul, să se apuce iar de cine ştie ce drăcii. Caragiai.e, o. ii 243.
Ştiu, fireşte : cum să nu ştiu ? că pin’ la vrlsta asta.. . n-oi fi trecut ca un cline pin apă. Caragiai.e, o. ii 247.
2)	Conjunctiv:
Să fi trecut aşa ca la vreun ceas, cînd, prin urletul viforului, i se pare c-aude glasuri de oameni afară. Caragiale, o. i 177.
Cel mare se dă după uşă şi — să tragă, să nu tragă? — în sfîrşit, trage favorul. Creangă, p. 23.
3)	Indicativ (timpul viitor) cu valoarea modală a prezumtivului:
Aşa a fi, n-a fi aşa, fise mama, vreau să-mi fac băietul popă. Creangă, a. 13.
Or fi aceste buciume săneţele despre care se vorbeşte că le poartă de-o vreme ienicerii sultanului ? Sadoveanu, n. p. 79.
4)	Optativul se întrebuinţează în vorbirea indirectă, pentru a arăta că vorbitorul face rezerve asupra adevărului afirmaţiei date, că se desolidarizează de afirmaţia pe care o reproduce:
38
FELURILE PROPOZIŢIILOR DUPĂ ÎNŢELES
Dascălul nostru Vam fii fi ce că acest harmăsar ar fi năzdrăvan. Sado-
VBANU F. J. I 80.
Nu pricep ce fel de oameni sînt aceia care spun că ar fi fost tătarcă. Sado-
VEANU, F. J. I 94.
Exprimarea îndoielii prin adverbe şi locuţiuni adverbiale cu
sens dubitativ
§ 61. Valoarea propoziţiei dubitative poate fi întărită întrebuinţînd, pe lîngă aceste forme verbale specifice, o serie de adverbe, locuţiuni adverbiale cu sens dubitativ: poate, poate ca, se vede că, doar, doară, oare, cumva, nu cumva, nu care cumva. Domnule sergent, iartă-mă, poate o fi bolnav omul. Brăescu, v. a. 145. Poate că fi acum a mai fi trăind, dacă n-a fi murit. Creangă, p. 325.
Să nu fie, oare, Măriucă... lucrul ista un semn? Camilar, n. i 255.
Oare nu cumva de-acum mi-oi da cu paru-n cap de răul Vidmei. Creangă, p. 324.
Aceste adverbe şi locuţiuni adverbiale dau oricărei forme verbale pe lîngă care stau o nuanţă dubitativă.
Se vede că era într-o toană de nebunie fi nu fiia ce făcea. Alecsandri, T- 5*3-
Nu fiiu ce să mai fie... Pe semne c-au ajuns fi el în mintea copiilor. Creangă, p. 317.
Ei, Ivane, doar te-ai săturat acum de umblat prin lume. Creangă, p. 318. Poate va înghiţi la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca fi om scăpa de dînsul. Creangă, p. 67.
în trăsură este un domn cu barbete... Parcă l-aş cunoaşte. Caragiale, o. 1 301.
Exprimarea îndoielii prin verbe cu sensul de « a se îndoi »
§ 62. în unele propoziţii dubitative, ideea de îndoială e exprimată cu ajutorul unor verbe cu sensul de «mă îndoiesc»:
Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au stat. Alexandrescu, m. 16.
Folosirea unor expresii cu sens dubitativ
§ 63. în afară de aceste procedee sintactice şi lexicale, în graiul popular există cîteva expresii cu sens dubitativ: mai ştii, ştiu şi eu, cine ştie, mă tem că (regional mâ-tincă). şi expresiile regionale poate fi, poate hi, poate hi că (« e posibil că »), basam că (bag seama că « probabil că »).
PROPOZIŢIA IMPERATIVĂ
39
Ori mai ştii păcatul ? poate că nici crîşmăritei nu-i era tocmai urît a sta între noi. Creangă, a. 98.
Cine ştie dacă n-o să vă întîlniţi. Delavrancea, t. 45.
Aşa se sşjce la noi, la romîni, dar ştie dumnezeu, gr. n. i 314.
— Cînd s-o-ntîmplat asta ? — Mătincă acu o sâptămînă. s. c. l. i 2, 276.
Numai aceştii [= aceştia], poate fi, au fost oameni neînvaţaţi, de n-au cetit bine la istorii, că au defăimat pre moldoveni, scriind că sînt din talhari. Neculce, CR. I 4.
Poate fi umblă strîmb. Dumitriu, v. l. 33.
Aninişu să cheamă aşa, basam că iera anini. gr. n. i 21.
PROPOZIŢIA IMPERATIVĂ
§ 64. Propoziţiile imperative redau voinţa vorbitorului, exprimînd o poruncă,
0	invitaţie, un îndemn, un sfat, o rugăminte, adresate de obicei persoanei căreia
1	se vorbeşte.
a)	O poruncă, o dispoziţie sau un ordin categoric:
Dumitre, pune tot ce avem în lada de bagaje. Bagă de seamă ! Camil Petrescu, u. n. 257.
Du-;te acuma şi caută să-mi faci întocmai pe plac. Caragiale, o. ii 262.
b)	O invitaţie, un îndemn:
Sui, upîneşică, şi haidem să mergem de-acum. Creangă, p. 133.
Ia poftim, puiculiţă, de cinsteşte dumneata întîi. Creangă, a. 97.
Aide, intră, nu te teme. Delavrancea, s. 91.
Trage un foc, domnule judecător, că trebuie să fie o potaie de lup. Galaction, o. I 108.
c)	Un sfat:
Domnule, altă casă neocupată nu se află acum aici decît bordeiul acestui străjer : mergi cu dînsul, şi noapte bună. Alecsandri, pr. 263.
Fânică, gîndeşte-te, gîndeşte-te. Caragiale, o. vi iio.
Luminate crăişor, să nu bânuieşti, dar nu te iuţi aşa de tare, că nu ştii de unde-ţi poate veni ajutor. Creangă, p. 190.
d)	O rugăminte:
Dă-mi o părăluţă, draga mea, că trii sşjle n-am mîncat şi mor de foame. Alecsandri, pr. 224.
Dadă Irină, sd faci şi mamei foc, că mult e bine la căldură! Delavrancea, h. t. 237.
O ascultâ-mă, dorită,
Scumpă, dragă Emilie! Alexandrescu, m. 34.
40
FELURILE PROPOZIŢIILOR DUPĂ ÎNŢELES
O,	rămîi, vămii ta mine,
Te iubesc atît de mult. Eminescu, o. i iio.
Amice, bunul meu amic, ^ic eu, te rog, nu mă lăsa. Caragiale, o. ii 131.
Propoziţii imperative prohibitive
§ 65. Printr-o propoziţie imperativă poate fi exprimată voinţa de a împiedica pe cineva de la săvîrşirea unei acţiuni. Propoziţiile imperative de acest fel se numesc prohibitive. Ele au în general verbul la forma negativă a imperativului şi a conjunctivului.
Dragul tatei, nu da, că eu sînt. Creangă, p. 198.
Nu trînti obloanele, ponivosule, că nu sînt de fieri Delavrancea, h. t. 21.
Dă-te prins, dă-te bătut, nu te pune cu ctitorul, că te face puzderie! Delavrancea, h. t. 9.
Draga tatei! Să nu cumva să te împingă păcatul sâ-i faci vrun neajuns, ca să nu păţeşti vreo nenorocire! Creangă, p. 87.
Propoziţiile prohibitive pot avea predicatul şi la forma pozitivă, cînd sînt construite cu ajutorul unor verbe care cuprind ideea de prohibiţie: încetează! termină!
Uneori, cu o anumită valoare afectivă, sub forma unei propoziţii imperative afirmative, se exprimă de fapt, interzicerea acestei acţiuni:
Judecă-mă, Fănică, judecă-mă... Da, aşa e ... am fost o copilă... am făcut o nerofie fără seamăn; dar acuma trebuie îndreptată. Caragiale, o. vi iio.
Rîdeţi voi... vîdeţi... Delavrancea, h. t. 17.
Propoziţii imperative eliptice
§ 66. Unele propoziţii imperative sînt eliptice. Sensul lor este redat printr-o intonare mai accentuată şi mai expresivă.
Ta Peleş! şi mai iute ! Caragiale, o. ii 130.
Capul sus... sus... aşa... Boculei. Camilar, n. i 45.
Interjecţii cu valoare de propoziţii imperative
§ 67. Cîteva interjecţii au valoarea unor propoziţii imperative (hai, haiti, haide, ho, aho, sst, pss):
Ci ca ho, voinice, prea o iei repede. Delavrancea, s. 199.
Propoziţii interogative cu rol de propoziţii imperative
§ 68. Unele propoziţii interogative, la care nu se aşteaptă răspuns, au rolul unor propoziţii imperative. Propoziţia interogativă atenuează caracterul imperativ, lăsînd impresia intervenţiei unei iniţiative a interlocutorului.
PROPOZIŢIA IMPERATIVĂ
41
Te superi dacă te-oi ruga pentru un pahar de apă ?... Teribil mi-e de sete! Caragiale, o. II 35.
Mersi... Dacă nu te superi... mai îmi dai unul? Caragiale, o. ii 36. Alteori sub forma interogativă negativă se ascunde o poruncă de o expresivitate mai puternică:
Nu taci o dată?
Modurile folosite în propoziţia imperativă
§ 69. Propoziţiile imperative se construiesc în mod obişnuit cu modul imperativ :
Pînă n-ajungi timpul rece
Bucură-te de natură. Alexandrescu, m. 55.
Vin’ tu, Mihule,
Vin’ voinicule,
Să benchetuim
Şi să veselim. Alecsandri, p. p. 66.
Nul nu te cunosc şi nu ştiu despre ce vorbeşti. . . Hai du-te,lasă-mă. Caragiale, o. 11 275.
Ia-ii cartea! Deschide-o la foaia şo, şi citeşte! Delavrancea, h. t. 95. Propoziţiile imperative se construiesc şi cu modul conjunctiv, care prezintă, avantajul că, avînd forme pentru toate persoanele, exprimă o voinţă a cărei îndeplinire e aşteptată de la oricine:
Pers. a Il-a sg.:
Eu sînt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă. Eminescu, o. i 170.
Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierţi. Eminescu, o. i 146.
Tu să taci... marş de-aici. Camilar, n. i 36.
Pers. a IlI-a sg.:	-
Să oprească! fbiarâ şi mai tare Goe bătînd din picioare. Mi-a vşburat pălăria! să opreascăăă!!! Caragiale, o. i 268.
Pers. I pl.:
Să dăm foc satului şi să luăm calea pădurilor. Delavrancea, s. 199. Să-l lăsăm... Să vorbim cu dînsul altădată, cînd a fi treasţ. Sadoveanu, o. 111 21.
Pers. a Il-a pl.:
Să mă-ngropaţi, pe cînd Trec stoluri sşburînd
Ea marginea mării. Eminescu, o. i 221.
42
FELURILE PROPOZIŢIILOR DUPĂ ÎNŢELES
Voi să mergeţi grămadă, mă, mai în urmă, mai departe. Delavrancea, h.t. 277.
Pers. a IlI-a pl.:
—	Punem răniţile, domnule sublocotenenţi
—	Da, da, să pună răniţile. Brăescu, v. a. 106.
Conjunctivul poate alterna cu imperativul într-o înşirate de propoziţii imperative.
Petrei nu mai pune caii la droşcă... Să-mi pui şaua pe Negru... Mă duc călare. Sadoveanu, o. iv 427.
Pune-ţi obrâeşarul cum se pune, iară sabia so n-o slăbeşti din mînă. Creanga, p. 224-225.
Stinge focul... să dai cărbunii şi cenuşa înapoi!... Aruncă ciorba... şi să dai fulgii şi bucăţelele înapoil Delavrancea, h. t. 39.
Uneori se foloseşte în propoziţiile imperative modul indicativ, la timpul prezent sau viitor:
Cu patru oameni pătrunzi la el, cu armele întinse, şi-i explici că s-a declarat războiul, că nu-i facem nimic, dacă se predă. Ceilalţi oameni năvălesc în cazarmă apoi. Şi, către căpitanul Floroiu, d-ta, fireşte, vii imediat după el şi înconjuri cacşarma. Camil Petrescu, u. n. 261.
Cu ajutorul modului infinitiv la forma reflexivă se alcătuiesc o serie de construcţii, copiate după model străin, în care se fac recomandări sau se dau dispoziţii de ordin general:
A se scutura bine înainte de a se întrebuinţa. Caragiale, o. ii 143.
A nu se pleca în afară. Caragiale, o. ii 143.
Asemenea construcţii nefireşti în limba romînă au fost ironizate de scriitorii noştri clasici (de exemplu de Caragiale în schiţa «Ţal», din care s-au dat şi citatele de mai sus).
Intonaţia
§ 70. Valoarea propoziţiilor imperative este determinată în mare măsură de intonaţia lor. Deschide poarta!, propoziţie imperativă, poate exprima, după cum a fost intonată, o poruncă sau o rugăminte. Prin tonul deosebit cu care este enunţată propoziţia Ai să duci îndărăt banii, se poate distinge sensul ei imperativ de cel enunţiativ. Prin ton se pune în evidenţă sensul prohibitiv al unei propoziţii imperative afirmative:
Rîdeţi voi... rîdeţi... Delavrancea, h. t. 17.
Propoziţia imperativă mai vino tu pe la minei, după felul în care este intonata, poate fi prohibitivă, însemnînd « să te mai prind eu că vii pe la mine », sau horta-tivă. O intonaţie specială, intensă, au propoziţiile imperative eliptice:
Hai repede, înainte, repede! Camil Petrescu, u. n. 277.
PROPOZIŢIA EXCLAMATIVĂ
43
PROPOZIŢIA EXCLAMATIVĂ
§ 71. Propoziţia exclamativă exprimă în mod spontan o stare afectivă: admiraţia, plăcerea, surprinderea, indignarea, regretul:
Era stra§nic om, Coarna Răcoare! Sadoveanu, o. i 461.
Intonaţia şi construcţia propoziţiilor exclamative variază în raport cu starea afectivă a cărei expresie e fiecare dintre ele.
Admiraţie:
Ce imn de viaţă-n slavă se aruncă!... Neculuţă, ţ. d. 17.
Ce vulpoaică de fată! Ce ochi ver^i si buclucaşi! Cit de mlădioasă si de isteaţă!
GaLACTION, O. I 122.
Surprindere:
Petre Petre — repetă Titu, adăugind în sine: Ce nume ! Rebreanu, r. i 67. Mînie:
Na satur.ă-te de făcut sugă cu mine, cîrpaciule! Creangă, a. ii2.
Vai vouă, cînd codrul va începe să umble,
Copacul alături mergînd de copac! Porumbacu. a. a. 30.
Regret, durere:
Şi te-or purta si mult si greu;
Eâsa-te-vor flămînd! Coşbuc, b. i. ioi.
Desperare:
Ajutor! Săriţi! Mă omoară vampirul! prefectul asasin! ajutor! Caragiai.e, o. vi ii9.
Vai de mine si de mine, copila mea au străpuns-o turcii! Creangă, a. 21.
De multe ori propoziţiile exclamative exprimă stări afective mai complexe, admiraţia asociindu-se cu regretul, surprinderea cu durerea.
Unele propoziţii exclamative sînt propoziţii enunţiative, interogative sau dubitative, în care la judecata pe care o exprimă s-a adăugat una din stările afective menţionate.
Injuriile şi insultele
§ 72. Injuriile şi insultele sînt propoziţii exclamative în care vorbitorul îşi exprimă stările psihice folosind calificative colorate de intensitatea stării afective.
Mizerabile!... Canalie neruşinată! Nu sfiit ce mă ţine să nu-ţi zdrobesc capul... Mişelule! trebuie să-mi dai aci scrisoarea, trebuie să-mi spui unde e scrisoarea,... ori te ucid ca pe un cîine! Caragiale, o. vi 119.
Imprecaţiile şi jurămintele
$ 73. Imprecaţiile, blestemele, jurămintele sînt propoziţii exclamative, de obicei cu nuanţă optativă, întemeiate pe superstiţii, pe credinţa greşită în forţe
44
FELURILE PROPOZIŢIILOR DUPĂ ÎNŢELE5*
supranaturale. Ele s-au desprins însă de conţinutul iniţial şi sînt folosite în mare parte fără nici o legătură cu credinţele superstiţioase. Unele dintre ele s-au redus la simple unelte gramaticale, cum sînt de exemplu expresiile doamne fereşte sau ferit-a sfîntul, folosite ca negaţii.
Uneori cuvintele injurioase şi blestemele sînt folosite în sens contrar, expri-mînd nu ura sau dezgustul, ci dragostea şi simpatia.
Dar ce frumoasă se făcu Şi mîndră, arz-o focul.
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ţi încerci norocul. Eminescu, o. i 174.
Prin ce se introduce o propoziţie exclamativă
§ 74. Propoziţiile exclamative se introduc prin pronumele şi adjectivul relativ ce (ce mai, ce mai de, ce de), adverbele aşa, atît, cit, cum, unde, cînd sau prin interjecţii.
1.	Prin pronumele relativ ce (ce mai, ce de mai, ce de)\
a)	cu valoare adjectivală, cînd este urmat de un substantiv:
Ce mai chiu şi chef prin ramuri Se-ncinsese atunci! Coşbuc, z. p. 59.
Vlad Ţepeş îl priveşte şi sfce cu gînd rău :
« Ce de mai ţepi aş face, stejar, din codrul tău! » Alecsandri, p. iii (L) 131.
b)	cu valoare adverbială, cînd este urmat de un adjectiv, substantiv + adjectiv sau adverb :
Ce dîrcşâ-i mama! Ochii ei nu plîng
Şi sufletul tristeţea nu i-o roade. Tulbure, h. 50.
Bătrînii mei morţi,
Ce tare aţi fost umiliţi de oameni, ce tare. Banuş, b. 83.
2.	Prin adverbele de mod atît (de), aşa, cît (de), cum:
Şi cit de straniu mi-a sunat
De gura pruncilor cîntat. Banuş, b. ii2.
Şi mă-sa biata! Cum gemea
Şi blăstema şi se*izfbea
Să sarâ-n groapă. Coşbuc, b. i. 153.
3.	Prin conjuncţia că:
Eh... că mînios mai era Darie cel bătrîn în sara aceea! Camilar, n. ii 407.
4.	Adverbul unde introduce propoziţii exclamative aparent secundare:
Şi unde-am croit-o la fugă spre Humuleşfi. Creangă, a. 58,
PROPOZIŢIA EXCLAMATIVĂ
45
Adverbul unde este urmat adeseori de negaţia nu, care nu schimbă însă valoarea •pozitivă a propoziţiei:
Şi unde nu ne trezim într-o bună dimineaţă plini ciucur de rîie căprească, de la caprele Irinucăi! Creangă, a. 27.
5.	Interjecţiile însoţesc adesea o propoziţie exclamativă şi de multe ori constituie ele însele o propoziţie exclamativă (vezi voi. I, § 437).
O bietul om! De mult simţea
Că Kadu-i dus de pe-astâ lume. Coşbuc, b. i. 85.
Ah! de-ar fi un i(id de-aramă
între dînşii pînă-n nori. Coşbuc, f. t. 39.
Alte elemente care marchează o propoziţie exclamativă
§ 75. în afară de cuvintele de introducere mai sînt şi alte elemente care pot marca o exclamativă :
a)	adverbul mai'.
Repede mai aleargă Vasile!
b)	expresii de tipul grozav de, formidabil de:
Grozav de frumoasă e Ileana!
Modurile folosite în propoziţia exclamativă
§ 76. în propoziţiile exclamative se pot folosi, potrivit cu fiecare situaţie toate modurile şi timpurile verbelor. Imprecaţiile şi blestemele sînt exprimate prin •conjunctiv, optativ şi imperativ. De multe ori în propoziţiile exclamative cu nuanţă optativă (vezi §§ 41-42), verbul se repetă, fie la acelaşi mod (conjunctivul), fie la moduri deosebite (optativul şi conjunctivul) :
Bată-vă-norocul să vă bată!
Mînca-l-ar ciorile să-l mănînce!
Schimbarea ordinii cuvintelor
§ 77. în construirea exclamativelor joacă un rol foarte important schimbarea ordinii cuvintelor, care e dictată de afectivitate. Judecata care s-ar exprima în mod obiectiv prin propoziţia enunţiativă Satul nostru cu Oeţana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul... îmi era drag devine prin intervenţia atitudinii afective a vorbitorului :
Dragu-mi era satul nostru cu Osşana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul, în care se oglindeşte cu mîhnire Cetatea Neamţului, de atîtea veacuri! Creangă, a. 117.
46
FELURILE PROPOZIŢIILOR DUPĂ ÎNŢELES
în inversiune autorul pune pe primul plan cuvîntul cel mai important din frază (de obicei atributele, numele predicative, unele circumstanţiale — mai ales cele de mod):
Pe î%la% nu-i multă hrana,
Dar vetfi albă ce-i Joiana ! Coşbuc, b. i. 77.
Uite, graurii pe luncă,
Veseli, fericiţi ce sînt ! Coşbuc, f. t. 129.
Scurtarea frazei
§ 78. Scurtarea frazei (care se reduce, de fapt, la lipsa predicatului — de cele mai multe ori a verbului copulativ) se datoreşte intensităţii emoţiei. Construcţii ca: frumos trandafir! straşnic om! sînt mult mai expresive decît: trandafirul acesta e frumos ; el este un om straşnic.
Intonaţia
§ 79. Propoziţia exclamativă este intonată în mod diferit, după natura sentimentului care i-a dat naştere şi după intensitatea emoţiei.
Orice propoziţie exclamativă construită cu ajutorul unuia sau mai multora dintre mijloacele enumerate pînă aici presupune o intonaţie deosebită de aceea a propoziţiilor enunţiative, interogative etc.
Intonaţia singură face uneori ca o propoziţie, formată din aceleaşi cuvinte, aşezate în aceeaşi ordine, să fie enunţiativă, interogativă sau exclamativă: enunţiativă:
A venit mama. interogativă:
A venit mama ? exclamativă:
A venit mama!
Varietăţile de ton se pot constata în cadrul propoziţiei exclamative însăşi, în funcţie de sentimentul pe care vrem să-l exprimăm şi de intensitatea emoţiei produse de el.
Spunînd ce oameni! putem exprima admiraţie: «ce oameni cumsecade 1 »; dezaprobare, indignare: «ce oameni neînţelegători, răi etc. »; mirare: « ce de oameni! ».
AFIRMAŢIA
§ 80. Afirmaţia este mijlocul prin care se confirmă, se adevereşte sau se aprobă
ceva.
Afirmaţia este sigură, nesigură şi întărită.
AFIRMAŢIA
47
Afirmaţia sigură
§ 81. Posibilităţile de exprimare a afirmaţiei sigure sînt variate:
1.	Cu ajutorul adverbelor de afirmaţie.
Principalul adverb de afirmaţie este da.
Şi să viu şi eu cu tine, nu ? — Da! mărturisi Felix. Călinescu, e. o. i 222. Alte adverbe de afirmaţie, de cele mai multe ori expresive şi mai puternice decît da, sînt: aşa, bine, sigur, desigur, fireşte, exact, intr-adevăr, adevărat, negreşit, neapărat, întocmai etc.
—	Sâ-i dea! de ce să nu-i dea ? Şi el e d-ai noştri, băiat din popor...
—	Fireşte, dicorăţiile nu sînt făcute tot din sudoarea poporului ? Caragiale, o. vi 13.
—	E o hotărîre irevocabilă ?
—	Negreşit. Vlahuţă, c. l. 76.
—	Prea Cuvioase, asta e poiana lui Gratie ?
—	Adevărat. Galaction, o. i 211.
—	Atunci sâ-i anunţ eu pe ceilalţi ?
—	Perfect. Fa revedere şi nu uita. Cez. Petrescu, 1907, 11 102.
—	Mi se pare că ne-am cunoscut. Domnul Ion Ocţun, gazetar, nu ?
—	Exact! Cez. Petrescu, c. v. 160.
—	Şi creiţi că vine ?
—	Mecanicul? Sigur. Nu se poate să nu vie. Sebastian, t. 21.
—	Te întorci la Paşcani ?
—	Desigur; iau cu mine şi pe un necăjit de aicea. Sadoveanu, n. f. 186. Tot în sens afirmativ se foloseşte, în răspunsul la o interogativă negativă, adverbul
de negaţie ba, urmat de adverbul de afirmaţie da: ba da.
—	De ce să rămîn dator ? N-o să muncesc la vară ?
—	Ba da. Atuncea te r-ăscumperi. Sadoveanu, p. m. 137.
O serie de locuţiuni adverbiale au de asemenea sens afirmativ: nici vorbă, de bună seamă.
—	Să trăiţi! A fugit un civil. O femeie. S-a furişat aici.
—	Ştii bine? .
—	De bună seamă! Camilar, n. i 82.
2.	Cu ajutorul repetării unei părţi din propoziţia interogativă şi prin lipsa tuturor celorlalte părţi din propoziţie:
a)	un adjectiv
—	E gata Marina ?
—	Gata, gata, răspunse o femeie. Călinescu, e. o. i 35.
—	Măi Ioane, dragi ţi-s fetele ?
—	Dragi. Creangă, a. 51.
48
FELURILE PROPOZIŢIILOR DUPĂ ÎNŢELES
— Teribilă căldură a fost astăzi! sşice Naie, ştergindu-se de sudoare.
—	Teribilă! răspuns^ eu. Cabagiale, o. i 288.
b)	acelaşi verb
la acelaşi timp ca în propoziţia interogativă:
—	Cutezi să mă înfrunţi ?
—	Cutez. Stancu, d. 27.
—	Am făcut bine ?
—	Ai făcut bine. Sadoveanu, o. u. 141. la alt timp:
—	Taci o dată!
—	Am tăcut. Caragiale, o. i 85.
—	înţelege o dată!
—	O să înţeleg.
Deseori, în locul predicatului exprimat prin perfectul compus, se răspunde numai prin participiul trecut:
—	Ai înţeles ce spun eu, diece ?
—	înţeles, prietine Ghiţă. Se cunoaşte c-ai mîncat inimă de mistreţ pîrpălită în jar de pe scutul strămoşului dumitale David Călăreţul. Sadoveanu, n. p. 85.
—	Aţi adus ceva coniac ?
—	Adus, îl încredinţă Micşunea. Sadoveanu, m. c. 98.
c)	un adverb:
—	Aşa e bine, măi
—	Bine. Sadoveanu, m. c. 18.
d)	\m pronume accentuat:
personal (cu persoana schimbată, cînd întrebarea priveşte persoana I şi se schimbă în răspuns la persoana a H-a, sau cînd întrebarea priveşte persoana a II-a*şi se schimbă în răspuns în persoana I) :
—	Tu eşti ?
—	Eu, năşico. Sadoveanu, m. c. 149. demonstrativ:
—	Vra să sjcă asta ţi-au spus!...
—	.Isfo. Sadoveanu, o. i 515.
în vorbirea familiară neîngrijită afirmaţia sigură se exprimă şi prin repetarea unor frînturi de frază reduse la instrumente gramaticale: un pronume reflexiv neaccentuat:
—	Ne încrucişăm cu trenurile ?
—	Ne.
o prepoziţie:
—	Pe ce ai mai scump ?
—	Pe. Brăescu, s. v. 68.
AFIRMAŢIA
49
—	Cafea cu lapte sau fără ?
—	Fără.
o conjuncţie:
—	Să n-ai parte de mine ?
—	Să. Sadoveanu, o. u. 221.
Acest procedeu, dotat cu un pronunţat caracter afectiv, nu pătrunde în limba literară decît la scriitorii care vor să tipizeze prin el un anumit personaj.
Folosirea ca o afirmaţie a conjuncţiilor şi a formelor neaccentuate ale pronumelui reflexiv nu este corectă. De asemenea, nu este corect să afirmăm nici cu prepoziţiile, cu excepţia cazului cînd în întrebare sînt cuprinse amîndouă alternativele (vezi exemplul cu fără).
3.	Cu ajutorul verbului a fi la persoana a IlI-a singular a indicativului prezent sau a conjunctivului prezent.
Este a ajuns să fie simţit ca o particulă de afirmaţie, indiferent de verbul din propoziţia interogativă, pornindu-se de la fraze de tipul:
Mai fee Conu Fănuţă:
—	... Eu unul însă sînt fericit o dată pe săptâmînă la baia de abur, iar în celelalte fie ale săptămînii sînt mulţâmit că am lăsat în urmă o fi de fericire şi că înainte mă aşteaptă alta. Aud ?
—	Este, Coane Fănuţă. I. Teodoreanu, Masa umbrelor, 184.
Verbul a fi apare des cu această funcţiune, mai ales în vorbirea familiară:
—	Să-i las să doarmă la leasa lui Crăciunete ?
—	Fie; lasă-i acolo, ca să nu se mai ostenească. Sadoveanu, o. u. 175.
Cînd se afirmă prin conjunctiv, apare evidentă ideea de consimţire.
Afirmaţia nesigură
§ 82. Afirmaţia nesigură se redă cu ajutorul adverbelor mda, mnda, cam.
—	Păi te vă% destul de îmbrăcat.
—	Mda; mi-a dăruit nişte trenţe. Sadoveanu, m. c. 30.
—	Ei, ce fci ?
—	Mnda. Frumos afiş... Cez. Petrescu, c. v. 157.
—	V-e frig ?
—	Cam.
Afirmaţia întărită
9
$^83. Afirmaţia întărită se construieşte cu ajutorul repetării unei părţi de propoziţie căreia i se adaugă un adverb întăritor.
—	Ai aflaţi
—	Sigur c-am aflat. Sebastian, t. 59.
4 — C. 575
50
FELURILE PROPOZIŢIILOR DUPĂ ÎNŢELES
—	Trebuie să-ţi spun ceva.
—	Grav ?
—	Foarte grav. Sebastian, t. 97.
Altă posibilitate de a exprima o afirmaţie întărită este răspunsul afirmativ redat printr-o negaţie:
—	Jupîne, da deseară ştii că eşti de rond... mergi ?
—	Mai e vorbă! Cum să nu merg? Caragiale, o. vi ii.
—	Nu-i aşa că se cunoaşte că n-am dormit ?
—	Ba bine că nul Caragiale, o. ii 37.
—	E grav ? nu poţi sâ-l dregi ?
—	Ba bine că nu. Tină numeri trei e gata. Sebastian, t. 53.
Ca să se arate că acţiunea se îndeplineşte cu siguranţă, i se adaugă propoziţiei enunţiative un adverb de afirmaţie:
—	îi autţi, Hoancă, omule ?
—	Da, Georgină, îi aud. Camilar, n. ii 303.
Afirmaţia făcută cu ezitare
§ 84. Uneori, răspunsul afirmativ e dat cu oarecare ezitare. Afirmaţia, în asemenea < azuri, e însoţită de anumite expresii caracteristice sau e exprimată eliptic cu aceste expresii: poate, parcă, cam aşa, cam.
—	Care va să %ică tu te-ai ţinut după noi şi ştii unde mergem mi noaptea.
—	Cam aşa, măria ta. Ispirescu, l. 239.
NEGAŢIA
§ 85. Judecăţile pot avea formă pozitivă sau formă negativă: fierul este bun conducător de electricitate este o judecată de formă pozitivă; lemnul nu este bun conducător de electricitate este o judecată de formă negativă. Şi o întrebare poate avea formă pozitivă sau negativă: ai adus caietele ? este o întrebare de formă pozitivă; nu aţi citit romanul ? este o întrebare de formă negativă. Potrivit cu această situaţie, propoziţia, care exprimă o judecată, o întrebare, o dorinţă, o poruncă, poate fi pozitivă sau negativă.
Mijlocul sintactic care dă expresie aspectului negativ al unei propoziţii este negaţia.
Negaţia arată că o acţiune nu se săvîrşeşte (nu scriu, faţă de scriu) sau că nu trebuie să se săvîrşească (nu tuşi! faţă de tuşeşte!), că un obiect nu are o anumită calitate (ceaiul nu e cald, faţă de ceaiul e cald).
NEGAŢIA
51
Negaţia se poate referi la o propoziţie {nu mă mai duc la teatru) sau numai la o parte de propoziţie {nu mult după aceea a venit mama) ; în cazul întîi stă pe lîngă predicatul propoziţiei, în celălalt ea însoţeşte partea de propoziţie care e negată.
Aspectul negativ al propoziţiilor
§ 86. Pot avea aspect negativ, opus celui pozitiv, toate tipurile de propoziţii: enunţiative, optative, imperative, interogative, dubitative şi exclamative. Enunţiativă:
Pînâ în luna lui mai 1848, nu existase nici o relaţiune, nici o înţelegere între noi li Eliad. Ghica, s. 522.
Optativă:
Eu parcă n-aş mînca.
—-Nu se poate, se supără Naie. Brăescxj, c. d. 104.
Imperativă:
la, nu vă mai uitaţi aşa, parcă n-aţi mai vă^ut copil! să nu rni-l deocheaţi! Caragiale, o. ii 150.
Interogativă:
Nu mai vine lupul, moi Nichifor? Creangă, p. 121.
Dubitativă:
—	Şi unde mergeţi dumneavoastră ?
—	Ea laşi.
—	Să nu fie peste graniţă ?
—	în Moldova. Ghica, s. 207.
Exclamativă:
Nu ţi-e ruşine obrazului! ...o dată în viaţa ta m-ai adus la restorant
li te tîrguieiti pentr-o cartofă. Alecsandri, t. 750.
Negaţia părţilor de propoziţie
§ 87. Caracterul pozitiv sau negativ al unei întregi propoziţii îl dă predicatul, dar orice parte de propoziţie poate primi negaţia.
Subiect:
Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele p vina. ..
Toate micile minerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit. Eminescu, o. i 134-136. Nu! nu-s eu vinovat! Sadoveanu, o. iv 213.
Nume predicativ :
Astfel romînii, nu învinşi şi coprinşi fiind, dar printr-o unire politici, primiră pe unguri în ţara lor. Bălcescu, o. ii 209.
52
FELURILE ('«OPOZIŢIILOR DUPĂ ÎNŢELES
Atribut:
fi-am cerut un creion bun, nu cu virful rupt.
Complement direct:
Nu frică, ci ruşine să insuflaţi la copii. Golescu, la Zanne, viii 239.
Nu, uite, să mi-l dai p-ăsta şi p-ăla. . . Nu p-ăla, mă, ălălalt. Brăescu, s. p. 182.
Complement indirect:
Nu unui corp sterp şi degradat, nu unei naţiuni ce se condamnă de sineşi la o Umilitoare inacţiune, va veni cuiva gîndul să-i acorde prerogativa neutralizării. Odobescu, iii 385.
Circumstanţial de loc:
Nu pe acolo, domnule, nu pe din faţă, ca să nu te-ntîlneşti cu d-lui. Alec-
SANDBI, T. Il62.
Circumstanţial de timp:
Nu totdeauna străbunii noştri au dispus. .. de mijloace ca cele ce ne stau a mină în prezent. Odobescu, iii 383.
Circumstanţial de mod:
Nu fugind la Braşov... s-a deşteptat simţul naţional al romînimii. Odobescu, iii 386.
Circumstanţial instrumental:
Nu cu gura să te lauzi, ci fapta ta să te laude mai mult decît gura ta. Golescu, la Zanne, viii 285.
Circumstanţial de cauză:
Nu pentru greşeală să te întristez}, ci pentru că nu vrei să te îndreptezj. Golescu, la Zanne, viii 197.
Cuvintele de negaţie
§ 88. Negaţia se exprimă cu ajutorul unor cuvinte specifice, care însoţesc părţile de propoziţie negate (Trenul nu se opreşte aici), au rol de părţi de propoziţie {Nu am întîlnit pe nimeni), ţin loc de propoziţii (— Ai adus ceva de mîncare ? — Nu.), arată un raport între două părţi de propoziţie (Am venit fără pălărie) sau între două propoziţii (Nu te văd, nici nu te aud).
Cuvintele de negaţie sînt: 1) adverbele nu şi ba; 2) adverbele şi locuţiunile adverbiale de loc, de fel, niciodată, nicăieri şi altele; 3) pronumele nimeni, nici unul, nimic şi o întreagă serie de locuţiuni de natură afectivă; 4) prepoziţia fără-, 5) conjuncţia nici.
NE Tt AŢI A
53
Nu
§ 89. Adverbul nu se foloseşte fie în propoziţie, fie singur, rezumînd o propoziţie negativă: răspuns la o întrebare, replică la o enunţare neacceptată, acceptare a unei enunţări negative, în opoziţie cu da.
Romînii nu suferiră în tăcere tirania şi reducerea lor din stare de naţie liberă la starea iobăgiei. Bălcesctj, o. ii 210.
Nu vă supără fumul de tutun ? întreb eu pe madam’ Popescu. Caragiale, o. i 275.
—	N-are datorii 1... nu se amestecă în politică?
—	Nu. Alecsandri, t. 756-757.
—	Dar atunci, doamne, un copil va putea îmbâtrîni într-o clipă.
—	Nu, Petre, m-am gîndit la asta. Vlahuţă, i. ş. 47.
—	Nu a mai venit nimeni de două sâptămîni ?
—	Nu.
Negaţia nu poate rezuma o întreagă propoziţie sau frază atît într-o replică interogativă, cît şi în răspunsul la aceasta:
—	N-am grijă despre asta. . . Vă cunosc eu. ..
—	Nu?
—	Nu. Alecsandri, t. 1209.
Uneori nu apare într-o construcţie eliptică, în locul formei negative a verbului sau locuţiunii verbale din propoziţia coordonată precedentă:
Bunicul ştia să scrie, dar bunica nu [= nu ştia].
Ai înţeles ceea ce ţi-am spus, sau nu? [= nu ai înţeles].
Nu poate rezuma un întreg şir de situaţii opuse celor din propoziţiile precedente:
Ce aş face eu, dacă aş fi în situaţia lui, şi el ar merge alături cu mine, fiind în situaţia mea?... L,-aş maltrata, desigur... M-ar irita apropierea lui aşa de mult, încît l-aş acuvşa d-a dreptul că el, ocrotit de stăpînul destinelor omeneşti, mi-a răpit partea mea de bine în această scurtă trecere pe sub lumina soarelui!. . . Ei bine, el ■— nu!. . . el mă pofteşte la un aperitiv. Caragiale, o. ii 46 [nu = nu face nimic din ceea ce s-a spus mai sus].
în propoziţii interogative nu apare faţă în faţă cu da, repetînd în rezumat forma pozitivă şi negativă a întrebării şi cerînd totodată răspunsul afirmativ sau negativ: Aţi Hat parte la şedinţă ? Da sau nu?
Negaţia nu e repetată atunci cînd vorbitorul ţine să-şi exprime convingerea sau hotărîrea cu mai multă intensitate:
Orice s-ar întîmpla, nu se poate să sprijinim pe mizerabilul, nu, nu, nu ! Caragiale, o. vi 112.
Nu, nu, nu! nu vorbi aşa. Sadoveanu, o. iv 213.
«Nu, nu, eu nu admit », zjse 'hotărît un domn masiv. Braescu, c. s. ji.
54
FELURILE PROPOZIŢIILOR DUPĂ ÎNŢELES
Nu, avînd rol de predicat, înseamnă « a se împotrivi », « a se îndărătnică » (cînd e repetat):
Vecinul meu nu şi nu, că el nu plăteşte.
Nu poate fi însoţit de adverbe sau locuţiuni adverbiale, care întăresc sau precizează negaţia (vezi mai jos § 91).
§ 90. Adverbul ba apare regional, rezumînd o propoziţie negativă, în opoziţie cu da (ca şi adverbul nu):
—	Măi, da’ la cutare babă căutat-aţi ?
—	Ba. Vasiliu, p. 90.
—	Cumnata Stanca o fi acasă ?
Morarul tresare.
—	De ce ? Ţi-o fi fiind foame ?
—	Ba. Vreau s-o vă% ca pe-o soră. Sadoveanu, m. c. 29.
Ca şi nu, negaţia ba se foloseşte în construcţii eliptice în locul formei negative a verbului sau locuţiunii verbale din propoziţia coordonată precedentă:
Era frumoasă de mama focului ; la soare te puteai uita, iar la dînsa ba. Creangă, p. 276 [= nu te puteai uita].
Acolo dacă ajunse, bătu în poartă. .. Dară nu-i răspunse nimeni. Mai bătu o dată, dar ca să răspundă cineva, ba. Ispirescu, l. ioo [= nu a răspuns].
Cîteodată ba corespunde adverbului dimpotrivă-, el apare în replici, anuntînd o părere opusă celei exprimate de interlocutor şi însoţind: a) un adverb de afirmaţie sau negaţie; b) cuvintele sau propoziţia răspuns sau c) şi una şi alta:
a)	— Nu ai fost la şcoală.
—	Ba da.
—	A nins la munte ?
—	Ba nu.
b)	— Atunce-i fericire-n casă.
—	Ba în hulubărie. Alecsandri, t. 340.
—	Nu te duce.
—	Ba mă duc chiar astăfi.	- /
c)	— Pardon de iertăciune, duducă.
—	Ba nu; nu vreu să te iert, pînă nu-i face ce ţi-oi cfice eu. .. Alecsandri, t. 346.
—	Tu, cîrlane, ai pofti şi vini
—	Ba nu, vjc, am apa din gîrlâ şi uneori o ceapă;mi-e de ajuns. Sadoveanu,
M. C. 24.
NE GAŢIA
55
Notă. Caracterul adversativ al lui ba se vede în faptul că, uneori, ba nu poate fi înlocuit cu da(r) nu\
bea parcă o cafea. . . ~/.rt el cu trudă către Voinea. Da’ nu, — mai bine mă duc acasă. Sadoveanu, o. iv 274.
Uneori ba are rolul de a stărui asupra unei afirmaţii, ca răspuns la o îndoială privitoare la această afirmaţie:
—	Poate să fie fi aşa, moş Nichifor.
—	Ba chiar aşa-i, jupîneşicâ dragă, cum îţi spun eu. Creangă, p. ii9. Negaţia ba apare amplificată în locuţiunea ca mai ba « absolut nu »:
Fost-a împărat odată şi trei fete ei avea,
Cit puteai privi la soare, da ia ele ca mai ba. Eminescu, l. p. 124.
Ca şi a tfice nu, locuţiunea a fice ba înseamnă « a se opune », iar a nu tfice ba « a nu se opune, a fi de acord »:
Nu zi ba de te-oi cuprinde. Eminescu, o. i 209.
E bună mîncarea, nu zic ba.
Adverbe şi locuţiuni adverbiale negative
§ 91. Adverbele şi locuţiunile adverbiale de negaţie însoţesc negaţia nu, fie intensificînd-o, fie precizînd sensul negaţiei în ceea ce priveşte timpul sau locul. Cele mai folosite sînt: de loc, de leac, de fel, nici de fel, nicidecum, nicicum, nicidecît, nici cîtuşi de puţin, cîtuşi de puţin, nici ca cît, niciodată, nicăieri.
De multe ori, în răspunsuri, aceste cuvinte ţin locul negaţiei nu\
Baba sta întinsă pe laiţă şi înţepenită ca moartă.. . Ea era ca trunchiul şi nu se mişca de loc. Eminescu, l. p. 185.
Vefi că pricepură ei că n-are să se mai vapă. Poate că în cer, dar aci pe pâmînt de leac. Ispirescu, l. 108.
Documentele antice dovedesc fără îndoială că ei [turcii] au dreptul de a se bucura de bunăvoinţa şi de dărnicia ţărilor romîneşti, dar nu, de fel, că ei au pe acela de a regulamenta înşişi acea dărnicie. Odobescu, ii 49.
—	Ei, draga mamei, nu-ţi pare rău că-ţi petreci tinereţele în poiata aceea ?
—	Nici de fel, mamă. Vasiliu, p. ioi.
Eu... nu mâ-nşâl nicidecum. Alecsandri, t. 1201.
Pe semne nu ştii că pe noi femeile, dacă un paing ne spărie, moartea nicicum nu ne îngrozeşte. Negruzzi, i 22.
Ba, zfiu n~ar avea haK nicidecît. Alecsandri, t. 1095.
Vă încredinţez că nu fac nici cîtuşi de puţin dintr-un spirit de prezumţiune. Odobescu, iii 619.
Nu protestează cîtuşi de puţin faţă cu aşa sălbăticie. Caragiale, o. i 202. Calul. .. nu s-a dezlipit de domnul lui nici ca cît. Ispirescu, m. v. 52-53.
FBI,mii.E PROPOZIŢIILOR DUPĂ ÎNŢELES
5fi
Niciodată n-am să uit scena aceea dureroasă, indescriptibilă. Vlahuţă, f. r. 215. D. Georgescu îndoieşte pasul.. . intră în parc; caută peste tot. . . Madam’ Geor-gescu—fatalitate! — nicăieri. Caragiale, o. ii 5.
Pronume şi adjective negative
§ 92. Verbul negativ este însoţit de multe ori de pronume sau de adjective negative: nimeni, nimic, nici unul, nici una, nici un, nici o, în funcţiune de subiecte, atribute sau complemente:
Nu ne vede nimeni, c-au plecat toţi de la cancelarie. Ghica, s. 494 [nimeni
subiect].
—	Ce este ? ce s-a întîmplat, pentru dumnezeu ? !
—	Nimic nu s-a întîmplat. Sadoveanu, o. iv 404 [nimic subiect].
Pe urmă el nu mi-a mai răspuns la nici una din scrisorile mele lungi. Vlahuţă, f. r. 212 [la nici una complement indirect].
Nici o adiere
Nu tulbură în treacăt a nopţii dulci mistere. Alecsandri, p. iii 277 [nici o atribut].
Negaţia dublă
§ 93. Verbul negativ poate fi însoţit şi de cîte două negaţii:
Nici unul din ei n-a făcut nici o ispravă. Creangă, p. 78.
Pe o astfel de garanţie, nimeni, cu drept cuvînt, nu pune nici cel mai mic temei. Odobescu, iii 377.
Niciodată n-au avut nici o comunicaţie, curier a.s. iv2 93.
Cîteodată verbul negativ apare însoţit de pronume sau adjective pozitive: cineva (în loc de nimeni), ceva (în loc de nimic), vreo (în loc de nici 6) etc.:
Nu a venit cineva?
Nu e vreo pagubă.
Mijloace afective de exprimare a negaţiei
§ 94. In limbajul afectiv negaţia se poate exprima prin interjecţii, adverbe şi locuţiuni:
—	Tf! nu ştiu. . . nu ştiu. . . Fetiţa nu ştiu ce face. Sadoveanu, o. iv 217.
—	Tea! nu voi să ştiu d-alde astea; fă după mine-ţi tţic. Eliade, în curier
A.	S. II2 70.
Şi simbrie ? Aş! De unde! încă el m-a scos dator. Dulfu, p. la Tiktin, 1387.
—	Ţi-a luat-o ?
—	Aş! Am băgat-o în buzunar. Caragiale, o. vi 96.
NEGAŢIA
57
—	S-a plîns mie că l-ai batjocorit.
—	Nu se află, domnule epistat. Alecsandri, t. 142.
—	Să sprijinim candidatura lui Caţavencu!
—	Peste putinţă !
—	Să-l alegem !
—	Niciodată !
—	Trebuie.
—	O dată cu capul! Caragiale, o. vi m-112.
—	Moşnege, sfce ea, ruşinată; dâ-mi şi mie nişte galbeni!
—	Ba pune-ţi pofta-n cui, măi babă. Creangă, p. 69.
Părinţilor copilului nici că le trecea prin minte să oropsească pe Cotoşman. IsPIRESCU, L. 286.
—	N-am să-l văd cit veacul! Coşbuc, b. i. 34.
Acum, drăguţu, nu mai %ice nici circ, căci i-a astupat gura pămîntu. Alec-
SANDRI, T. IOI.
Am doi copilaşi... care nu-mi seamănă nici de frică. Alecsandri, t. ii 2. Unele locuţiuni de negaţie, de natură afectivă, sînt legate de superstiţii şi într-în-sele sînt invocaţi dumnezeu, sfinţii, dracul; altele pornesc de la formule de jurămînt. Doamne păzea! să lucri, că te pîrjoleşte. gr. n. i 236.
E chiabur, se scaldâ-n averile sale. ..
Ba l-a păzit sf intui, n-are nici cinci parale. Pann, p. v. i 164.
Cînd stăpînul casei se juca cu dînsul, ferit-a sfîntul să-l cşjfrie, pare că-şi pilise ghiarele. Ispirescu, l. 286 [= nu-1 zgîria].
Ce păcat mi-am găsit cu tine! dracul ştie ce să fac. Creangă, p. 174 [= nu ştiu ce să fac].
—	Săream peste foc... săreai şi tu, Adame?
—	Pe dracu! Săreai tu ca prostul, să rîdâ de tine... Dumitriu, Pasărea furtunii 24 [= nu],
—	Ei, întreabă sergentul-major, făcuşi ceva ?
—	Pă dracu ghem. Bacalbaşa, m. t. 171 [= nimic].
—	Să moară cin'te minte. Brăescu, d. v. 114 [= nu te mint].
Deaca-ţi minţesc, să fiu cine! Reteganul, ţîg. 33.
Prepoziţia fără
§ 95. Prepoziţia negativă fără se opune prepoziţiei cu. Ea apare, singură sau însoţită de prepoziţia de, în construirea circumstanţialului sociativ şi a circumstanţialului instrumental.
Circumstanţialul sociativ:
r-
58
FELURILE PROPOZIŢIILOR DUPĂ ÎNŢELES
Pascal sfice că toate părţile lumii sînt lânţuite într-astfel de chip, că este peste putinţă de-a cunoaşte una fără celelalte şi fără totul. Bălcescu, o. ii ii.
Circumstanţialul instrumental:
Pot scrie şi fără stilou.
Cu ajutorul prepoziţiei fără se construiesc şi unele circumstanţiale de mod. Ea intră în alcătuirea locuţiunii conjuncţionale fără să cu care se construiesc unele propoziţii circumstanţiale de mod sau concesive.
Mă tem să nu te întorci fără nici o ispravă. Ispirescu, l. 13.
'Gingaşa copilă ceti răvaşul fără să tşică nimic, fără să verse măcar o lacrimă. Negruzzi, I 25.
Corespunzătoare propoziţiei circumstanţiale de mod construite cu locuţiunea fără să, apare construcţia infinitivală cu prepoziţiile fără a:
Dar ştiu atîta, că ei mergeau fără a simţi că merg, pârînău-li-se calea scurtă şi vremea şi mai scurtă. Creangă, p. 276.
Prepoziţia fără (fără de) a intrat în alcătuirea unui mare număr de locuţiuni adverbiale şi adj ectivale : fără cale, fără căpătîi, fără greş, fără îndoială, fără (de) margini, fără (de) măsură, fără (de) minte, fără soţ etc.
în limba mai veche şi azi regional fără, singur sau însoţit de decît, apare cu funcţiunea lui decît'.
Alţi boieri mai aproape nu se a fiară, fără numai Preda Bu^escu şi frate-său. Bălcescu, o. ii 202.
Conjuncţia nici
§ 96. Conjuncţia nici se opune conjuncţiei şi, atunci cînd exprimă cumularea în sens negativ:
Dorul meu odihnă n-are
Nici la umbră, nici la soare. Jarnîk-Bîrseanu, d. 381. (Vezi § 98.)
Ea intră în construirea unor pronume şi adverbe negative: nici unul, niciodată, nicicît, nicicum.
Negaţia în coordonare şi subordonare
§ 97. Coordonarea şi subordonarea au semne caracteristice atunci cînd intră în joc elemente negative. Astfel, faţă de conjuncţia copulativă pozitivă şi, apare conjuncţia negativă nici {deştept şi frumos — nici deştept, nici frumos; nici nu rîde, nici nuplînge), iar un circumstanţial de mod care în exprimarea pozitivă nu se poate construi decît cu gerunziul, de tipul: m-a însoţit ţinîndu-mă de braţ, devine, cînd e vorba de un fapt negativ, sau propoziţie circumstanţială de mod: m-a însoţit fără să mă ţină de braţ, sau circumstanţial de mod construit cu infinitivul: m-a însoţit fără a mă ţine de braţ.
NEGAŢIA
59
Negaţia în coordonare
§ 98. De propoziţia negativă este legată propoziţia sau partea de propoziţie adversativă cu ci, însă, dar: nu ... ci:
Făt-frumos vîjia prin aer aşa de iute, încît i se părea că tiu fuge, ci cade din înaltul ceriului. Eminescu, l. p. 186.
De propoziţia negativă este legată propoziţia sau partea, de propoziţie copulativă :
nu numai... ci şi sau nu numai... ci încă:
Dar nu numai artistul şi naturalistul, ci încă strategicul, politicul şi arheologul au de multe a se minuna într-acest împodobit ţinut. Bălcescu, o. ii 208.
Fără conjuncţie corelativă:
Ei se deprinseseră cu aceste cîrtele şi porecle aşa de tare, cît nu le mai băga în samă; le socotea tot aşa de trebuinţă ca şi orişice vorbă acătârilea. Sbiera, p. 252. nici nu... nici nu
Nici nu vine, nici nu-mi scrie, nu... nici nu... :
Iar patima lui Negrea nu era întîmplare, nici n-avea izvoare apropiate. Sado-veanu, o. iv 210. nici... nici... :
S-au îndulcit de o picătură inefabilă, care nici se vinde, nici se poate cumpăra. Sadoveanu, a. u. 90. nu. .. nici... :
Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe. Eminescu, o. i 173. în loc să (în legătură cu adversativele) : în loc să-l scoaţâ din undă, în vuitoare îl afundă. Pann, p. v. 144.
Negaţia în subordonare
§ 99. Temporală :
De răpit nu mă poţi răpi, pînă ce nu-i avea un cal asemene cu acela ce-l are tatăl meu. Eminescu, l. p. 182.
Concesivă:
Că bine şi-a făcut rîs de găină şi-a ucis-o fără să-i fie vinovată cu nemica, sărmana. Creangă, p. 70.
60
FELURILE PROPOZIŢIILOR DUPĂ ÎNŢELES
Modală:
Un om care iubeşte... pe gingaşa lui soţie... Şi ea oborîtă sub apăsarea soartei, privind pe acest bărbat, fură să poată afla un cuvint cu care să-l poată mîngîia. Negruzzi, i 56-57.
Propoziţia interogativă şi negaţia
§ 100. în vorbirea afectivă şi retorică propoziţia interogativă e foarte des-folosită, nu pentru a se afla un răspuns la întrebare, ci pentru a se sublinia o convingere. Pentru aceasta se recurge la un schimb de construcţie între pozitiv şi negativ,, propoziţia interogativă negativă avînd sens pozitiv, iar propoziţia interogativă pozitivă avînd sens negativ.
Interogativa pozitivă are sens de enunţiativă negativă:
Acum şaselea de ani trecuţi, unde se pomeneau şcoli ca a lui Baloş în Moldova ? Creangă, a. 19.
Interogativa negativă are sens de enunţiativă pozitivă:
Nu ţi-am spus să nu te mai apropii de maşină, cînd face cafea, că dacă te-aprinsşi, moare mama ? Caragiale, o. i 274.
Interogativa retorică pozitivă are sens negativ :
Multe trec pe dinainte, în auţ ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte ? Eminescu, o. i 194.
Interogativa retorică negativă are sens pozitiv:
Nu eşti frumoasă, nu eşti înavuţită... N-ai ficiori mulţi, care te iubesc ?' N-ai cartea de vitejie a trecutului şi viitoriul înaintea ta ? Russo, s. 126.
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
NOŢIUNI GENERALE Părţile propoziţiei
§ ioi. Analiza sintactică a propoziţiei dă posibilitatea de a determina raporturile gramaticale existente între diferitele cuvinte care o alcătuiesc şi de a stabili funcţiunea pe care o au acestea; astfel se pot preciza categoriile gramaticale numite părţi de propoziţie.
Părţile propoziţiei sînt: subiectul, predicatul, atrib'utul şi complementul (direct, indirect, de agent şi circumstanţial).
Corespondenţa dintre părţile propoziţiei şi părţile judecăţii
§ 102. Judecata logică este alcătuită din doi termeni: a) subiectul, partea de la care pleacă gîndirea şi despre care se vorbeşte ceva; b) predicatul, partea care spune ceva despre subiect. Procesul de gîndire în elaborarea judecăţii constă aşadar în raportarea predicatului la subiect, în relaţia care se stabileşte între cei doi termeni şi care reflectă un raport obiectiv între obiecte sau între obiecte şi însuşirile lor.
La rîndul ei, propoziţia este o categorie gramaticală căreia îi poate corespunde, din punct de vedere logic, o judecată. Propoziţia cuprinde două părţi principale: subiectul, care în principiu corespunde subiectului judecăţii, şi predicatul, care corespunde în principiu predicatului acesteia.
Ceriul se întunecă. Russo, s. 132.
Lumina scădea. Sadoveanu, o. iii 326.
Fiecare dintre aceste propoziţii corespunde unei judecăţi, care e exprimată prin termenii necesari. în prima propoziţie se vorbeşte despre cer (subiectul judecăţii şi al propoziţiei) şi se spune despre el că se întunecă (predicatul judecăţii şi al
62
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
propoziţiei); în cea de a doua, se vorbeşte despre lumină (subiectul judecăţii şi al propoziţiei) şi se spune despre ea că scădea (predicatul judecăţii şi al propoziţiei).
Propoziţia reflectă atitudinea vorbitorului faţă de realitatea obiectivă. Astfel în cerul se întunecă se constată un fapt real în prezent; în cerul s-a întunecat se constată un fapt real în trecut; în cerul s-ar întuneca se arată că faptul e realizabil în funcţie de o anumită condiţie; în aş mînca se exprimă dorinţa vorbitorului ca faptul să se realizeze.
Natura legăturii dintre diferitele părţi ale propoziţiei
§ 103. în propoziţiile de mai sus, subiectul e primul element care e prezentat auditorului (sau cititorului), iar prin predicat — în care se afirmă ceva despre subiect — se formulează judecata al cărei punct de plecare îl constituie subiectul. Astfel, o dată cu enunţarea predicatului se realizează legătura dintre cele două părţi principale ale propoziţiei, concretizată gramatical prin acord.
Acordul este expresia gramaticală care stabileşte concordanţa (în persoană, în număr, în gen sau în caz) între cuvinte legate prin anumite raporturi de determinare (raportul dintre subiect şi predicat, dintre substantiv sau substitutele lui şi atribut, dintre subiect şi complementul circumstanţial de mod exprimat printr-un adjectiv).
Prin raport de determinare se înţelege raportul care se stabileşte între mai multe cuvinte asociate, unul dintre ele servind ca să precizeze sensul celuilalt.
Vulpea argintie.
'Plopul e înalt.
Grîul se coace.
în această legătură, cuvintele care conţin miezul noţiunii de exprimat (în exemplele de mai sus: vulpea, plopid, grîul) se numesc determinate. Cele care le precizează sensul (în exemplele de mai sus: argintie, e înalt, se coace) se numesc determinante.
Propoziţia simplă şi propoziţia dezvoltată
§ 104. Uneori, faptul din realitate care se reflectă în gîndire şi care e exprimat prin propoziţie poate fi mai complex şi atunci propoziţia alcătuită numai din subiect şi predicat e insuficientă pentru a-1 exprima. într-un asemenea caz, înainte de a recurge la combinaţii de propoziţii care constituie fraza, avem putinţa de a îmbogăţi propoziţia cu alte părţi de propoziţie (atribute, complemente) care au funcţiunea de a aduce precizări noţiunilor exprimate. Să se compare propoziţiile de la p. 61 cu următoarele propoziţii, extrase din aceiaşi autori:
NOŢIUNI GENERALE
63
Ceriul cel limpede se îmbrobodeşte cu nori întunecoşi. Russo, s. 128.
Lumina din asfinţit stătea încremenită pe cer. Sadoveanu, o. iii 326.
De data aceasta sînt exprimate idei mai complexe, mai nuanţate. în primul caz, am avut de-a face cu propoziţii simple sau nedezvoltate — în alcătuirea cărora nu intră atribute sau complemente; în cel de al doilea caz, e vorba de propoziţii dezvoltate: în componenţa acestora apare cel puţin un atribut sau un complement.
Părţile principale şi părţile secundare ale propoziţiei
§ 105. Deosebim părţi de propoziţie principale (subiectul şi predicatul) şi părţi de propoziţie secundare (atributul şi complementul).
Denumirea de părţi principale ale propoziţiei trebuie înţeleasă în sensul că subiectul şi predicatul — care sînt în strînsă legătură sintactică—constituie la un loc miezul propoziţiei, o unitate sintactică de sine stătătoare, care stă la baza întregii construcţii gramaticale a limbii.
Părţile secundare ale propoziţiei se grupează în jurul părţilor principale ; ele nu au corespondent printre părţile judecăţii. Părţile secundare de propoziţie, care complinesc înţelesul părţilor principale, pot şi ele să fie determinate, la rîndul lor, de alte cuvinte din propoziţie, care au de asemenea funcţiunea de părţi secundare de propoziţie. în exemplele următoare săgeţile indică raporturile de determinare în cadrul fiecărui grup:
0 sprinceană alburie se iveşte pe coama dealului. Caragiale, o. i 52.
Jalnic vîjie prin noapte glasul codrilor de brad. Coşbuc, b. i. ii3. în cursul comunicării, pot fi intercalate în corpul propoziţiei cuvinte sau grupuri de cuvinte care nu sînt legate sintactic cu celelalte părţi ale propoziţiei; aceste cuvinte (de exemplu vocativul, interjecţiile etc.) nu sînt părţi de propoziţie.
Trebuie menţionat că, în comunicare, o parte secundară de propoziţie poate să aibă — în situaţia dată — o importanţă mai mare decît o parte principală. în propoziţia : Cartea împrumutată să mi-o înapoieri mline (nu astăzi sau poimîine), circumstanţialul de timp mîine poate avea o însemnătate mai mare decît predicatul să înapoieri sau subiectul subînţeles tu, şi de aceea este şi accentuat în propoziţie.
Propoziţii cu o singură parte principală
§ 106. în toate propoziţiile analizate mai sus există ambele părţi principale ale judecăţii (subiectul şi predicatul). Există însă propoziţii în care subiectul şi predicatul judecăţii sînt exprimate printf-un singur membru: predicatul gramatical. în astfel
64
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
de propoziţii subiectul gramatical lipseşte sau e indicat de situaţia concretă în care vorbim şi pe care presupunem că auditorul nostru o cunoaşte (de exemplu, propoziţiile care au ca predicat un verb impersonal: plouă). (Vezi Subiectul, § ii 5.)
SUBIECTUL
§ 107. în introducerea la sintaxa părţilor propoziţiei s-a arătat că noţiunea de « subiect» stă în corelaţie cu noţiunea de « predicat» şi că între aceste două părţi ale propoziţiei există o strînsă legătură sintactică; de aceea în definiţia subiectului e necesar să ne referim la predicat, aşa după cum, definind predicatul, ne raportăm la subiect.
Subiectul este partea de propoziţie care arată cine săvîrşeşte acţiunea exprimată de predicatul verbal sau cui i se atribuie o însuşire ori o caracteristică exprimată prin numele predicativ. Subiectul este deci partea de propoziţie despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului.
Voinicul aruncă năframa. Banuş, b. 49.
Drumul e drept. Toma, c. v. 160.
Cunosc... ceasul cînd răsare in noaptea asta luna, şi ea ne va fi călăuză. Sado-
VEANU, N. P. I23.
Cînd predicatul propoziţiei este un verb la pasiv sau reflexiv cu înţeles pasiv, subiectul arată pe cel care suferă acţiunea exprimată de predicat, iar autorul acţiunii este exprimat printr-un complement de agent.
Niţă a fost îndemnat de camarazi. . . să iasă la plimbare. Caragiale, o. 1 25. Pomul care nu face roadă sl taie şi în foc se aruncă. Creangă, p. 118.
Notă. Există şi forme verbale nepredicative care pot avea subiect (vezi voi. I § 320). Vrînd S'inan să facă această cetăţuie mai mare, pase de lărgi locul împrejmuirii de
două ori pe cît era. BĂLCESCU, O. II 98-99.
Părţile de vorbire prin care poate fi exprimat subiectul
§ 108. Subiectul poate fi exprimat printr-un substantiv sau prin orice altă parte de vorbire cu' ■valoare de substantiv (pronume, adjectiv etc.).
1.	Subiect exprimat printr-un substantiv (propriu sau comun):
Pavel făcu o păreche de ciubote de iuft vărului mieu Ioan. Creangă, a. 103. Pădurari vechi urcau în creştetul munţilor. Camilar, t. 132.
Dar un luceafăr, răsărit Din liniştea uitării,
Dă oritşon nemărginit
Singurătăţii mării. Eminescu, o. 1 173.
SUBIECTUL
65
Munca e bogăţie vecinică. Russo, s. 135.
Cu funcţiune de subiect pot apărea şi grupuri de cuvinte care desemnează © singură noţiune: titluri de opere, nume de instituţii etc.
« Şamil sau Vulturul Caucazului » e o melodramă plină de sentimente patriotice şi de scene grandioase. Caragiale, o. i 15.
Consiliul de miniştri a dat o Hotărîre privind măsurile ce trebuiesc luate pentru îmbunătăţirea activităţii bibliotecilor, scînteia, 1951, nr. 2233.
Zbura cum %poară calul dracului, peste moşoroaie, gropi, mărăcini, buşteni, bălţi — că bietul Prichindel vedea jucînd pe cer trei luni în loc de una. Caragiale, o. 11 252.
2.	Subiect exprimat printr-un pronume:
a)	pronume personal
Tu mă ştii. Eu rîd într-una. Coşbuc, b. i. 194.
— Da’ de unde vii dumneata, mâiculiţâ. . . ? Caragiale, o. ii 246.
b)	pronume posesiv
Ai mei pierduţi sînt, paşă, toţi. Coşbuc, b. i. 97.
c)	pronume demonstrativ
Care dintre cai a veni la jăratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăţie. Creangă, p. 192.
d)	pronume relativ-interogativ Cine-mi clatină patul? Banuş, b. 16.
e)	pronume nehotărît Cînd unul trece, altul vine
In astă lume a-l urma. Eminescu, o. i 204.
f)	pronume negativ
Nimeni nu-i cunoştea tinereţa. Sadoveanu, o. ii 3.
Nu-i nimeni drac şi nimeni sfînt. Coşbuc, b. i. 154.
3.	Subiect exprimat printr-un adjectiv:
Scumpul mai mult păgubeşte, leneşul mai mult aleargă. Negruzzi, i 248. Doar cel laş e sub vremi şi adastă. Toma, c. v. 446.
Adjectivul substantivat poate fi şi participiu:
Mutilatul pleacă de lingă mine. Sahia, n. 20.
4.	Subiect exprimat printr-un numeral :
a)	numeral cardinal
Trei mă ţin, trei mă poartă, cinci mă duc de mă adapă. Sbiera, p. 322.
Trecu o %i, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu raeşele-i senine. Eminescu, o. i 171.
66
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
b)	numeral ordinal
Aşa-i şi la 104... răspunse al treilea. Capilar, n. i 12.
5.	Subiect exprimat printr-un verb:
a)	infinitiv
E uşor a scrie versuri
Cină nimic nu ai a spune. Eminescu, o. i 226.
A se lupta desfăşurînd graţia trupului, puterea membrelor şi iuţeala mişcărilor a fost pururea o desfătare predilectă a grecilor. Odobescu, ist. arh. 141.
Notă. Subiectul la infinitiv precedat de prepoziţia de e un franţuzism.
E groaznic de a vedea cum aceste jivine se răped la stîrvuri. Odobescu, iii 16.
b)	supin
Acolo între goruni le-a fost descălecatul. Sadoveanu, n. p. 79.
— Supin cu prepoziţie, formînd o locuţiune substantivală:
E uşor de văzut cine are dreptate.
Cazul subiectului
§ 109. Substantivul, cînd e subiect, se pune în cazul nominativ; la fel şi substitutele lui.
Aparente excepţii:
a)	în construcţii cu un pronume posesiv sau cu un substantiv ori pronume în genitiv:
Ai mei, toţi de acord cu unchiul, mă decretau lacom, egoist. Camil Petrescu,
U. N. 38.
Vin oaspeţi şi dinele latră;
Ee ies înainte grăbiţi
Ai casei pe pragul de piatră. Coşbuc, p. 347.
Şi-ai lui întîrsfau! Coşbuc, p. 199,
se subînţelege de fapt un substantiv (sau un substitut al substantivului), pelîngă care stă genitivul şi cu care e acordat articolul: ai lui înseamnă feciorii lui. Adevăratul subiect este deci şi aici la nominativ.
b)	în construcţii cu valoare partitivă (cu prepoziţiile de sau din):	^
Dar erau şi din aceia care nu se lăsau ademeniţi de aburii farfuriei cu borş. Camilar, n. 1 112.
Au mai plecat din oameni,
avem de-a face cu construcţii eliptice în care din aceia, din oameni sînt determinări pe lîngă pronumele nehotărît subînţeles, în nominativ: (unii) din aceia, (unii) din oameni.
c)	în construcţiile cu numeralul nehotărît tot la forma de plural, articulată, precedată de prepoziţia cu (cu toţii):
SUBIECTUL
67
Şi ca mumii egiptene stau cu toţii-n scaun ţepeni. Eminescu, o. i 155.
Apoi începem cu toţii a mînca. Creangă, a. 60, care apar mai ales în vorbirea populară, avem de-a face cu exprimări eliptice pentru (ei) cu toţii, (noi) cu toţii-, deci subiectul este un pronume care poate fi omis în exprimare, deoarece desinenţele formelor verbale respective (stau şi începem) exprimă suficient persoana, iar cu toţii e un complement circumstanţial.
d)	în construcţii de tipul:
Au venit la oamenil
Şi ce de lume pleca din Bucureşti! Vlahuţă, d. 17, substantivele oameni şi lume sînt în cazul nominativ, iar la şi ce de au valoare de numerale nehotărîte, exprimînd în mod afectiv ideea de cantitate.
Subiectul logic şi subiectul gramatical
§ no. Subiectul propoziţiei al cărei predicat este un verb activ arată pe cel care face acţiunea şi se pune în cazul nominativ.
Cînd predicatul e la diateza pasivă, subiectul, în nominativ, arată pe cel care suferă acţiunea. Acest subiect se numeşte gramatical.
Subiectul logic, care nu este în nominativ, arată pe cel care face acţiunea, în următoarele cazuri:
a)	cînd predicatul e un verb la diateza pasivă sau la diateza reflexivă cu înţeles pasiv. în propoziţia:
Această crăiască carte fusese citită în mijlocul pieţei mari de către magistrul oraşului. Odobescu, i 98,
subiectul gramatical e cuvîntul carte (substantiv în nominativ), iar subiectul logic (care indică pe cel ce săvîrşeşte acţiunea exprimată de predicat) e magistrul, substantiv în cazul acuzativ cu prepoziţie; din punct de vedere gramatical însă, acest cuvînt îndeplineşte funcţiunea de complement de agent.
b)	în propoziţii cu construcţii sintactice caracteristice limbii romîne, de tipul: mi-e foame, mi-e frig, îmi pasă, îmi trebuie etc. De exemplu:
Ori ţi-i foame, ori ţi-i sete,
Ori ţi-i dor de codru verde ? Jarnîk-Bîrseanu, d. 106.
în fiecare din propoziţiile de mai sus, subiectele gramaticale sînt, respectiv, substantivele foame, sete, dor, iar subiectul logic e indicat prin pronumele personal în dativ ţi, reprezentînd pe cel care are senzaţia de foame, de sete etc.; din punct de vedere gramatical însă, ţi este un complement indirect.
Valoarea afectivă a reluării subiectului
§ iii. în vorbirea familiară şi populară subiectul poate fi reluat, în cadrul aceleiaşi propoziţii, în construcţii de tipul: vine el tata.
5*
'68
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
Stai, măi porcane, că te căptuşeşte ea Mărioara acuş! Creangă, a. 49.
A veni el Drăguş la căuş. (Proverb)
A trecut el aşa un răstimp. Sadoveanu, o. ii 73.
— Helbet! s-a găsi el cineva pe lume care s-o clironomisască. Alecsandri,
T. 9OO.
în exemplele de mai sus, predicatul pus la începutul propoziţiei e subliniat prin pronumele următor şi prin modificarea intonaţiei în cursul propoziţiei. Pronumele, în această situaţie, nu mai e de obicei suficient pentru a exprima subiectul şi acesta e marcat prin substantivul respectiv. Pronumele ajunge astfel să piardă legătura cu substantivul pe care-1 reprezintă, nemaifiind în mod necesar acordat în gen şi număr cu acesta, încît în vorbirea populară se întîlnesc uneori expresii ca: vine el mama\ las’ c-o să păţească el hoţii etc.
Subiectul inclus
§ 112. Cînd subiectul e un pronume personal de persoana I sau a Il-a, el este adesea neexprimat prin pronume, fiind inclus în desinenţa verbului:
Citim sţiarul (subiect subînţeles: noi).
Citeşti scrisoarea (subiect subînţeles: tu).
în ambele propoziţii, subiectele [noi, tu) se subînţeleg: desinenţele verbale (ale verbului predicativ sau, alteori, ale verbului copulativ) făcînd de prisos exprimarea subiectului prin pronumele personal respectiv.
Pronumele personal subiect e exprimat însă atunci cînd vrem să punem în relief subiectul pentru a-1 preciza, pentru a sublinia o antiteză etc. (Vezi voi. I Pronumele, § 164.)
Eu sînt trimisul timpurilor noi. Beniuc, v. 86.
Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau..., şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi. Negruzzi, i 139.
Subiectul subînţeles
§ 113. într-un context în care subiectul e cunoscut de interlocutor sau de cititor, menţionarea lui nu mai e necesară.
Cu noi şedea şi Bodrîngă, un moşneag fără câpătîi, însă de tot ha^ul. Pentru puţină mîncare şi cîte o leacă de paşcă de cea de trei ocâ la para, slujea toată casa : tăia lemne, aţîţa focul, aducea apă, mătura, ne spunea la poveşti nopţi întregi, şesşînd cu nasul în tăciuni şi ne cînta din fluier. Creangă, a. 82.
Subiectul nedeterminat
§ 114. în unele propoziţii, deşi predicatul este la un mod personal, totuşi subiectul nu poate fi determinat, fie pentru că nu se indică precis persoana care
SUBIECTUL
69
săvîrşeşte acţiunea (de exemplu Bate la uşa), fie pentru că e vorba de o acţiune care nu poate fi raportată numai la o anumită persoană (de exemplu Unde dai şi unde crapă! adică nu numai dai tu, ci şi eu şi el etc.). în acest al doilea caz, conţinutul comunicării avînd o valoare generală, acţiunea verbului poate fi atribuită oricărei persoane.
Pentru a exprima un subiect nedeterminat, limba romînă dispune de următoarele mijloace:
a)	pers. a II-a sin g.
Îndată ce intri în acest canal, ţi se deschide dinaintea ochilor o vedere încîn-tătoare. Ghica, s. 588.
Unde te duci, unde te întorci, dai de alde Daudescu. Stan cu, d. ii.
Nu ştii de unde sare iepurele. (Proverb) h) pers. a III-a sing. sau p 1. a unui verb activ
Scria-n galetă că s-a dat
Poruncă să se-ntoarcă-n ţară
Toţi cei plecaţi de astă vară. Coşbuc, b. i. 84.,
Pînpa mesei şi şervetele erau de filaliu, ţesute în casă. Tipsiile pe care aduceau bucatele, talgerile şi păhărele erau de argint. Negruzzi, i 151.
Cum te cheamă, mâi copile ? Eminescu, o. i 84.
c)	pers. a III-a sing. de la diateza reflexivă
Pentru detalii se va adresa domnului colonel-ajutor. Brăescu, v. a. 18. ifj pers. I p 1.
Pe spusele oamenilor, fireşte, mare temei nu putem pune, fiindcâ-i ştim ce iubitori de adevăr sînt. Cahagiale, o. ii 217.
Să nu ne luăm după cîte se aud. Stan cu, d. 151.
Notă. Pentru exprimarea subiectului nedeterminat se pot folosi de asemenea petifraze cu substantivul omul-.
Nu ştie omul din ce se îngraşă. (Proverb)
A fost o cşi îngrozitor de fierbinte. Tocmai pe ta unu după miedul nopţii parcă s-a mai potolit puţin cuptorul, parcă începe să mai poată respira omul. CARAGIALE, O. I 288.
Lipsa subiectului
§ 115. Propoziţiile al căror predicat este un verb impersonal nu au subiect, deoarece acţiunea exprimată de astfel de verbe nu poate fi atribuită unei persoane:
Nfară plouă, ninge! Alecsandri, p. ii 3.
O, cum fulgeră de straşnic..., groaznice tunete o să avem! Negruzzi, 158.
PREDICATUL
§ 116. Predicatul este partea propoziţiei care atribuie subiectului o acţiune, o stare sau o însuşire, partea care arată ce face, ce este sau cum este subiectul.
70
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
Eol pe-a sa arpă blînd răsunătoare
Cînt-a nopţii dulce, mistică cîntare. Eminescu, o. i 9.
Stimabilă doamnă, la redacţia noastră se află un document iscălit de amabilul nostru prefect şi adresată d-voastră. Caragiale, o. vi 88.
Ah! garafa pîntecoasă doar de sfeşnic mai e bună! Eminescu, o. i 46. Predicatul este de două feluri: verbal şi nominal.
Predicatul verbal
§ 117. Predicatul verbal poate fi exprimat prin:
a)	un verb la un mod personal;
b)	o locuţiune verbală;
c)	expresii unipersonale;
d)	adverb predicativ sau locuţiuni adverbiale predicative;
e)	o interjecţie.
a)	Predicatul verbal poate fi exprimat printr-un verb la orice mod personal (indicativ, conjunctiv, optativ-condiţional, prezumtiv şi imperativ) şi la orice diateză (activă, pasivă şi reflexivă).
Numai verbele la modurile personale pot forma singure predicatul, de aceea aceste moduri se numesc moduri predicative.
—	modul indicativ:
în numărul de rnîine al foii noastre vom reproduce o interesantă scrisoare sentimentală a unui înalt personaj din localitate către o damă de mare influenţă. Caragiale, o. vi iio.
—	modul conjunctiv:
Împăratul acela... a scris carte frâţine-său craiului, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoţi. Creangă, p. 184.
—	modul condiţional:
[Nicoară Potcoavă şi tovarăşii săi] ar fi tăiat străjile palatului domnesc, şi au cătat pe Vetru-vodă, care ar fi uneltit la împăratul turcesc pieirea lui Ioan-vodă al nostru. Sadoveanu, n. p. 14.
—	modul imperativ:
Ascultă, ascultă bătăi de ciocane,
Aceleaşi boltite, adinei abataje. Banuş, b. 79.
—	diateza reflexivă:
Şopîrla s-a strecurat sub flori albastre de bărbânuc. Sadoveanu, n. p. 98.
—	diateza pasivă:
Chervanele erau bucşite de blăni de sălbăticiuni rare de la miazănoapte. Sadoveanu, n. p. 65.
PREDICATUL
71
b) Locuţiunile verbale sînt echivalente, de cele mai multe ori, ca sens, cu verbele: a se da de-a berbeleacul «a se rostogoli», a pune pe fugă «a fugări», a-şi aduce aminte « a-şi aminti», a se da jos « a se coborî».
Cam cîţi oameni te bate gtndul că să aibă Galibardi? Caragiale, o. vi 6i.
Gură fac ca roata morii. Coşbuc, f. t. 63.
Doi ani de %ile, vreo cîţiva voinici, spoiţi cu cărbune pe ochi... băgaseră spaimă în trei hotare. Caragiale, o. i 164.
Zaharia se dădea in vînt în toate părţile. Sadoveanu, o. ii 133.
Predicatul exprimat printr-o locuţiune verbală poate avea aceleaşi compliniri ca predicatul exprimat printr-un verb la un mod personal.
Totuşi, la moş-Preeu îşi venea în fire. Sadoveanu, o. ii 62 [circumstanţial de loc],
Cîinele o luă la goană, cu nările lărgite. Cez. Petrescu, s. r. 37 [circumstanţial de mod].
Observaţie. în unele predicate exprimate prin locuţiuni verbale verbul este omis ; el este însă subînţeles.
Tînăruţa doua gi după ce a ajuns în oraş, a încălecat pe Murgul şi fuga înapoi. Ghica, s. 242.
Mişu meu una şi bună: vrea să mă ducă să văd pe Mateiescu jucînd pe « Millo director »/ Ghica, s. 189.
Unde veni scroafa c-o falcă în cer şi cu una in pămînt, şi năvală la argatul orbului să-l sflşie şi mai multe nu, Ispirescu, l. 263.
c)	Predicatul exprimat prin expresii unipersonale are, de cele mai multe ori, subiectul exprimat printr-un verb la infinitiv sau printr-o propoziţie subiectivă (vezi Propoziţia subiectivă, § 310).
D-tale îţi e lesne a vorbi cu aşa uşor ton. Negruzzi, i 45.
E lesne a se dovedi că construcţiunea bisericii de la Curtea-de-Argeş a precedat, cel puţin cu unul sau cu doi secoli, pe cea de la Snagov. Odobescu, i 390-391.
E ruşine să nu ştii limba tal Negruzzi, i 4.
Prin scris e imposibil să explici o stare de suflet atît de anormală.
Ibrăileanu, a. 32.
d)	Predicatul exprimat prin adverbe predicative sau locuţiuni adverbiale predicative are de asemenea de obicei subiectul exprimat printr-un infinitiv sau o propoziţie subiectivă. (Vezi Propoziţia subiectivă, § 310.)
De prisos a mai spune ce succes a avut gasşeta noastră seara. Caragiale, o. 11 25.	[
Bine, frate, fireşte!că sint curiap să aflu ce se spune pe socoteala mea, mai ales de amici, ca să ştiu cui să mă încre%, cum să mă apăr. Caragiale, o. i 226.
AIţii, ca oameni cu multă trecere, puteau să-l apere pe sub mînă, deşi poate că-l bănuiau. Slavici, n. ii 142.
72
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
e)	Predicatul poate fi exprimat prin unele interjecţii care arată o acţiune. Bîi'îiam la strană şi hîrşti cîte un colac. Creangă, a. 9-10.
Eu atunci haţ de sumanul moşneagului, să-mi plătească paserea. Creangă, A- 57-
Pupăza zbrr pe-o dugheană. Creangă, a. 57.
Dacă vede ea şi vede că nu mă dau, zvîrr de vro douâ-trei ori cu bulgări în mine. Creangă, a. 49.
Se scoală împăratul necăjit foc şi şart o palmă lui Prîslea, de a răsunat tot palatul. Caragiale, o. i 119.
Hai în Tîrgul Moşilor,
Plaiul norocoşilor. Banuş, b. 25.
Observaţie. Interjecţiile iată, iaca, na, avînd valoare verbală, pot primi şi ele complinirile caracteristice verbului.
Iaca cine-s eu! Sadoveanu O. 11 101.
lată vine-un sol de pace. Eminescu, O. 1 246.
Structura predicatului nominal
§ 118. Predicatul nominal este alcătuit dintr-un nume predicativ şi un verb copulativ.
Controlorul era nebărbierit, gras, unsuros. Dumitriu, b. f. i.
Verbele copulative
§ 119. a) Verbul copulativ cel mai întrebuinţat este a fi. (V. voi. I, Verbele copulative, §238.)
Educaţiunea lui fu de la început prea îngrijită. Odobescu, i 260.
Nevoia este cel mai bun învăţător. Slavici, n. 1 25.
Tu eşti om întreg acuma, şi ai venit la noi de la şcoli înalte cu multă carte. Sadoveanu, o. v 51.
Einiştea-i acum deplină. Coşbuc, b. i. 6.
Observaţie. Verbul a fi, cînd are înţelesul de « a exista, a se afla, a se găsi, a trăi » formează singur predicatul verbal.
Urau odată intr-un sat doi frap. Creangă, v. 37.
Icoana stelei ce-a murit încet pe cer se suie : lira pe cînd nu s-a ?/irit,
A?i o vedem, şi nue. Eminescu, o. i 234.
Afară era, o vreme urîtă de toamnă. Sadoveanu, o. 11 83.
De amîndouă părple podului. .. erau două canioane, cu pereţi albi. Cf.z. Petrescu, s.r.39.
b)	In afară de a fi, se mai pot folosi ca verbe copulative şi: a deveni, a ieşi, a părea, a rămîne, a sta, a şedea, a se chema, a se numi, a se naşte, a se face etc.
PREDICATUL*
7a
Monumentele antice devin toate fortificaţiuni. Odobescu, ist. arh. 208. Radu deveni iarăşi trist. Vlahuţă, n. 66.
Mama, în slăbiciunea ei pentru mine, ajunsese a crede că am să ies un al doilea Cucuzel. Creangă, a. 12.
Faţa [iazului] sta linsă, limpede, îngheţată. Galaction, o. i 44.
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Fu rămii la toate rece. Eminescu, o. i 194.
Odinioară... tot pămîntul se numea simplu moşia Amara ori moşia luga. Rebreanu, r. i 72.
Gîndul se făcu mai limpede şi mai tare. Sadoveanu, o. ii 155.
c)	în unele predicate nominale, verbul copulativ nu se exprimă; el însă se subînţelege (vezi Elipsa, § 405).
Vorbă multă sărăcia omului. (Proverb)
Feţişoara lui,
Spuma laptelui;
Mustăcioara lui,
Spicul griului;
Perişorul lui.
Pana corbului;
Ochişorii lui.
Mura cîmpului! Alecsandri, p. p. 3.
Numele predicativ
§ 120. Numele predicativ poate fi:
a)	Un substantiv în nominativ:
Pupăza era ceasornicul satului. Creangă, a. 55.
Vornicel e-un grierel. Eminescu, o. i 87.
Locomotivele sînt copiii noştri, sînt copii de fier. Sahia, n. 30.
Observaţie. Sînt două tipuri de aparente excepţii, unde numele predicativ pare pus în alt caz decît nominativul:
a)	în genitiv:
Casa... este a lui Marcu Florii-Cucului. Slavici, n. 1 29.
O situaţie identică găsim la subiect, unde s-a dat şi explicaţia (§ 109).
b)	în acuzativ cu prepoziţia de sau cu :
Se zguduie tot domul de pare-a fi de scînduri. Eminescu, o. i 94.
De n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să ra~ă pe măritul împărat. Eminescu, o. i I46.
Aceste nume predicative sînt paralele cu atributele substantivale cu prepoziţie : după cum se zice pod de lemn, ceas cu cuc, tot aşa se poate zice podul este de lemn, ceasul este cu cuc. în realitate avem a face cu construcţii eliptice, cu un atribut pus pe lîngă un nume predicativ (substantiv) subînţeles: podul este (pod) de lemn, ceasul este (ceas) cu cuc. Situaţia este ceva mai clară cînd atributul este adjectival:
74
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
Capra mea nu-i de cele săritoare, {i-i bună de lapte. Creangă, p. 42.
Ca substitut al substantivului, în această construcţie se poate găsi şi un pronume:
Apoi doar eu nu-s de-acelea de cari crede el. Creangă, p. 28.
Şi aici explicaţia este aceeaşi ca în cazurile similare de la subiect. (Vezi Subiectul, § 109.)
b)	Un adjectiv sau o locuţiune adjectivală:
Iară cel mic era harnic şi cuminte. Creangă, p. 19.
Sacul nu e mare, dar trebuie să fie greu, fiindcă pasagerul, ridicîndu-se, trebuie ' să-l ţină fi dedesubt cu mina dreaptă. Caragiale, o. i 198.
Margareta eră sprinţară, şăgalnică fi neastîmpărată. Vlahuţă, n. 48. Grădina în care se odibnefie el este cea mai frumoasă din Olteni. Dela-
VRANCEA, T. J2.
Destul, în zadar este oricare rugăciune. Alexandrescu, m. 156. li părea că asta ar fi peste putinţă. Slavici, n. i 22.
Vestit era odată lâutarull Şt. O. Iosif, p. 28.
c)	Un verb la supin:
Frica ce le coprinsese pe amîndouă era de nepovestit. Ispirescu, l. 120. (Explicaţia formulei cu prepoziţie este aceeaşi ca la a).
d)	Un verb la infinitiv:
Nice este a să mirare că scriitorii nofiri n-au avut de unde strînge cărţi. Ureche, în let. i 95.
Jurămîntul eterifiilor era a sacrifica familie, avere fi viaţă pentru libertatea patriei fi supunere oarbă ordinelor comitetului. Ghica, s. 99.
Acest tip este astăzi învechit.
e)	Un pronume:
Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta. Eminescu, o. i 127.
Degeaba, bre, orice comoară cu stăpînul ei. Cînd vine stăpînul, se deschide, ş-atunci a lui e. Sadoveanu, o. ii 68.
f)	Un numeral:
Mai am doi ani pînă să ies la pensie. .. douăzeci o să mi se pară! Caragiale, o. 1 283.
Cu noi se fac zece. Sadoveanu, o. ii 105.
Iată, Gălăciuc e al şaselea care se prăbuşeşte cu puntea. Sahia, n. 41.
g)	Un adverb:
Deşi nu e decît femeie,
E totuşi altfel. Eminescu, o. i 208.
Observaţie. Numele predicativ poate sta şi pe lingă un verb copulativ la un mod nepredicativ.
Aceşti săcui, fiind cei mai mulţi ţărani, libertatea ce voiau era d-a nu mai fi iobagi la nobilii locului. Bălcescu, o. ii 102-103.
ACORDUL PREDICATULUI CU SUBIECTUL
75
ACORDUL PREDICATULUI CU SUBIECTUL
Observaţii generale
§ i2i. Acordul predicatului cu subiectul se face în felul următor: predicatul verbal şi verbul copulativ se acordă cu subiectul în persoană şi în număr:
.. .VJndunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aşază bruma peste vii —
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?’ Eminescu, o. i 235.
Principala condiţie a construcţiei socialiste victorioase este consolidarea dictaturii proletariatului. Gheorghiu-Dej, art. cuv. 456.
Cînd predicatul verbal este exprimat printr-un verb la diateza pasivă, acordul se face în persoană, în număr, în gen şi în caz.
Soldaţii romîni care au fost trimişi să participe la războiul antisovietic erau înşelaţi prin minciuni, ist. r.p,r. 654.
Numele predicativ exprimat printr-un adjectiv sau printr-o parte de vorbire cu valoare de adjectiv se acordă cu subiectul în număr, în gen şi în caz:
Conacul din Desperi era bătrîn, modest şi prietenos. Rebreanu, r. i 162. Puţini erau la număr ostaşii Komîniei. Alexandrescu, m. 29.
Numele predicativ exprimat printr-un substantiv sau printr-o parte de vorbire cu valoare de substantiv se acordă cu subiectul în număr, în caz şi, cînd se poate, în gen.
Ceata noastră era un amestec de tineri de la Drept, de la Ştiinţe şi de la "Litere. Delavrancea, t. 5.
Fără să fie popular, era una dintre figurile bucureştene. Camil Petrescu, u. n. 26.
Foamea e cel mai bun bucătar. (Proverb)
Uneori numele predicativ e la alt număr decît subiectul. în acest caz verbul copulativ se acordă în număr cu subiectul:
Gospodăria în miniatură era numai movili de molo£, cărămidă, ţiglă pisată şi cenuşă din gura sobelor. Cez. Petrescu, î. ii 5-6.
Nu ştiu ce minte au unii părinţi, sşicea ea privind spre un stîlp al cerdacului, ca şi cum acela era părinţii. Sadoveanu, f. j. i 88. în versul:
Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine. Eminescu, o. i 59, subiectul este totul, iar minciuni şi firave e numele predicativ.
Cazurile în care acordul se face cu numele predicativ, şi nu cu subiectul, sînt excepţii care nu pot fi considerate corecte:
Părul ei sînt valuri creţe,
Spumă albâ-i pieptul ei. Coşbuc, p. 182.
76
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
Acordul în persoană
§ 122. Cînd subiectul exprimă o colectivitate cu care se solidarizează şi vorbitorul, predicatul poate sta la persoana I plural:
Am ajuns. Toţi pasagerii ne dăm jos. Caragiale, o. i 296.
Predicatul nominal al atributivei a cărei regentă are ca subiect un pronume personal de persoana I sau a Il-a, stă la persoana I, respectiv a II-a, cînd atributiva determină subiectul regentei sau întreaga propoziţie regentă, şi la persoana a III-a, cînd atributiva determină numele predicativ al regentei exprimat printr-un substantiv:
Sînt un om care iubesc adevărul şi, fiindcă-1 iubesc, ştiu să-l caut. Caragiale,
o.	1 244. *	*
Eu sînt unul ce ştiu de inel. Pann, p. v. i 35.
Sînt un june tînâr fi nefericit, care suferă peste poate fi iubeşte la nemurire. Caragiale, o. vi 34.
Acordul în număr
§ 123. Acordul predicatului cu un subiect multiplu se face ţinînd seama de raportul dintre predicat şi elementele componente ale subiectului multiplu.
Predicatul stă la plural cînd elementele subiectului multiplu sînt asociate în egală măsură la acţiunea predicatului, formînd un ansamblu în raport cu acesta.
Cugetul fi sentimentul tău au rămas cel puţin aceleaşi ca în cea din urmă a noastră întrevedere. Galaction, o. i 225.,
Predicatul stă la singular cînd unul dintre subiecte le exclude pe celelalte, sau cînd subiectele se confundă în unul singur:
Dumnezeu sau dracul mă va insănătoşa. Negruzzi, i 161.
Verşi domnişorul cela care toate le ştie,
Căruia vorbă, spirit îi stă în pălărie,
în chipul d-a o scoate cu graţii prefăcute ? Alexandrescu, m. 267.
Acordul predicatului cu un subiect multiplu ale cărui elemente sînt legate între ele prin cu, împreună cu, în acord cu se face în felul următor:
Predicatul e la plural cînd vorbitorul vrea să arate că toate elementele care alcătuiesc subiectul participă în aceeaşi măsură la acţiunea predicatului. în acest caz cu, împreună cu, în acord cu îndeplinesc funcţiunea copulativă a lui şi:
Să păstreze neclintite drepturile ţării... pe care au jurat el cu toţi ceilalţi prinţi şi nobili a le părţi. BăLcescu, o. ii 187.
Predicatul stă la singular cînd vorbitorul desprinde unul din elementele subiectului multiplu (de obicei pe primul), pe care-1 consideră principal şi cu care face acordul, celelalte elemente fiind considerate complemente sociative:
ACORDUL PREDICATULUI CU «UUIECTUI.
77
în %adar tînârul Coriolan Drâgănescu, împreună cu toată tinerimea, a protestat în numele drepturilor înscrise în constituţie. Mizerabilii poliţişti nu i-au lăsat să treacă. Caragiale, o. i 247.
Cînd predicatul este la pluralul politeţei, numele predicativ şi participiul verbului la diateza pasivă rămîn la singular:
Dacăpînâ mîine dimineaţă n-avem raportul dv., veţi fi considerat ca demisionat, Caragiale, o. i 184.
Observaţie. Este greşită construcţia veţi fi consideraţi, cînd se adresează unei singure persoane.
Cînd subiectul e la pluralul maiestăţii sau al modestiei, se pune şi verbul copulativ la plural, dar numele predicativ rămîne la singular:
Sărutăm dreapta mărie^tale, se închină ea către boierul cel măreţ. Primiţi să vă spunem toate cu dreptate şi adevărat, deoarece noi sîntem muierea judelui, şi alte ţigănci nu îndrăznesc să ne calce înainte. Sadoveanu, f. j. i 173.
Acordul în gen
§ 124. Acordul în gen al predicatului cu un subiect multiplu alcătuit din substantive de gen diferit se face în felul următor :
Cînd substantivele sînt nume de fiinţe, masculinul are prioritate:
Atunci şi împăratul Verde şi fetele sale au rămas încremeniţi de ceea ce au auzit. Creangă, p. 278.
Cînd substantivele sînt nume de lucruri:
a)	de genul neutru şi feminin, numele predicativ stă la feminin-neutru.
Observaţie. întrucît forma de feminin plural a adjectivului şi a participiului (de exemplu însorite) serveşte şi pentru genul neutru, nu se poate defini precis genul numelui predicativ cu o asemenea formă; aşa se explică termenul de feminin-neutru folosit pentru desemnarea situaţiilor de acest fel.
Gardul şi poarta sînt însorite.
Poarta şi gardul sînt însorite.
Gardurile şi poarta sînt însorite.
Poarta şi gardurile sînt însorite.
Gardul şi porţile sînt însorite.
Porţile şi gardul sînt însorite.
Gardurile şi porţile sînt însorite.
b)	de genul masculin şi feminin, numele predicativ stă la feminin-neutru cînd substantivul masculin e la singular:
Peretele şi poarta sînt însorite.
Poarta şi peretele sînt însorite.
Peretele şi porţile sînt însorite.
Porţile şi peretele sînt însorite.
78
sintaxa pârtilor propoziţiei
Cînd substantivul masculin e la plural, predicatul se acordă cu cel mai apropiat: Pereţii şi poarta sînt însorite.
Poarta şi pereţii sînt însoriţi.
Pereţii şi porţile sînt însorite.
Porţile şi pereţii sînt însoriţi.
c)	de genul masculin şi neutru, numele predicativ stă la neutru, cînd substantivul masculin e la singular:
Peretele şi gardurile sînt însorite.
Gardurile şi peretele sînt însorite.
Peretele şi gardul sînt însorite.
Gardul şi peretele sînt însorite.
Cînd substantivul masculin e la plural şi substantivul neutru e la singular, numele predicativ e la masculin:
Pereţii şi gardul sînt însoriţi.
Gardul şi pereţii sînt însoriţi.
Cînd şi substantivul masculin şi cel neutru sînt la plural, predicatul se acordă cu cel mai apropiat:
Pereţii şi gardurile sînt însorite.
Gardurile şi pereţii sînt însoriţi.
Abateri de la regulile acordului
§ 125. Abateri de la aceste reguli se ivesc mai ales acolo unde acordul se face după înţeles sau prin atracţie, precum şi în cazul predicatului exprimat printr-un verb reflexiv cu valoare pasivă.
Acordul după înţeles
§ 126. Cînd subiectul logic diferă de cel gramatical, acordul se face de cele mai multe ori după înţeles şi anume cu subiectul logic.
A.	în propoziţiile în care subiectul este exprimat printr-un substantiv singular colectiv şi este determinat de alt substantiv la plural, predicatul se acordă cu substantivul la plural, atunci cînd acesta, impunînd ideea de pluralitate, este luat drept adevăratul subiect al propoziţiei; în acest caz substantivul colectiv sau partitiv joacă rolul de numeral nehotărît.
Deodată însă circulaţia se opreşte, şi dinspre Copou se văd venind o grămadă de oameni, gesticulînd şi strigînd foarte mişcaţi. Caragiale, o. i 58. In gară, un grup de vardişti însoţeau pe cîtiva civili. Dumitriu, b. f. 88.
în acelaşi fel se face acordul cînd subiectul este jumătate, un sfert etc. şi urmează o determinare la plural: Jumătate dintre elevi erau în clasă.
80
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
Hiil opt-un cal, câ nu-s departe Galaţii. Creangă, a. ioo.
Mult mai frecvent însă, subiectului i se construieşte o nouă formă de singular, care rezolvă contradicţia:
Piteştiul e aşezat în regiunea dealurilor.
Acordul prin atracţie
§ 127. Uneori predicatul nu se acordă cu subiectul lui, ci cu alt cuvînt din propoziţie de care e mai aproape sau care se impune mai mult atenţiei; în acest caz acordul se face prin atracţie.
A.	Cînd subiectul este la alt număr decît numele predicativ, este firesc ca verbul copulativ să se acorde în număr cu subiectul. Totuşi, adesea acordul se face cu numele predicativ. Se aude, de exemplu, mult mai des Două sute de lei este o sumă decît Două sute de lei sînt o sumă.
Cînd verbul copulativ este mai aproape de numele predicativ decît de subiect, construcţia e corectă: Obiectivul principal al bugetelor ţărilor imperialiste sînt înarmările.
B.	în propoziţiile cu subiect multiplu, uneori predicatul, deşi se raportă la toate elementele componente ale subiectului, se acordă numai cu cel de lîngă el:
Gheaţa sticlea, şi pe luciul ei tremura lumina lunii şi focul stelelor. Sado-veanu, o. II III.
Dacă am inversa ordinea şi am zice: lumina lunii şi focul stelelor tremura, expresia ar fi greşită, căci aici, în momentul cînd pronunţăm predicatul, este evident că avem două subiecte.
C.	Uneori predicatul se acordă cu complementul direct sau indirect sau cu un atribut:
Mai rar se aud de bărbaţi care-s fermecători, şez. iv 181.
Barcă le scoseseră cineva inimile din ei. Gîrleanu, Punga. 48.
Acest acord este incorect.
Acordul subiectului cu predicatul exprimat printr-un verb- reflexiv cu valoare pasivă
§ 128. O confuzie se produce uneori cu privire la subiectul verbelor reflexive cu valoare pasivă. Deoarece se consideră greşit că reflexivul este impersonal şi că subiectul verbului este se, singular, se pune verbul la singular, cu toate că adevăratul lui subiect este la plural:
în timpul paulei se va servi răcoritoare în pahare curate... Pîinea se va da din economie, iar măslinile se va procura din comerţ. Brăescu, v. a. 18.
ATRIBUTUL
81
Subiectele sînt răcoritoare, măsline, plural, deci predicatele trebuie puse şi ele la plural: se vor servi, se vor procura; formula echivalează cu vor fi servite răcoritoare, măslinele vor fi procurate.
Situaţii morfologice regionale care dau impresia unui acord greşit
§ 129. în unele regiuni din sudul ţării, persoana a III-a plural a verbelor este identică cu persoana a III-a singular (vezi voi. I, Verbul, § 260), prin urmare se spune în mod curent ei face, oamenii merge etc.
Haiducii caii potcoveşte
Şi la luptă se găteşte, gr. s. iii 172.
în realitate, aici nu avem un caz de acord greşit, ci o modificare de ordin morfologic a persoanei a IlI-a plural a verbelor, neacceptată de limba literară.
La fel, nu este problemă de acord întrebuinţarea la persoana a IlI-a plural a formelor identice cu persoana I singular, de felul lui ei se joc, se cobor în vale etc. (vezi voi. I, Verbul, § 260).
ATRIBUTUL
§ 130. Se numeşte atribut partea de propoziţie care determină un substantiv sau un substitut al lui.
S-a stins viaţa falnicei Veneţii. Eminescu, o. i 202.
bordeiul moşneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitori decît al împărafului! Creangă, p. 85.
Acolo se coace ăl mai bun grîu al ciocoiului. Sadoveanu, m. c. 5.
După părţile vorbirii prin care sînt exprimate, distingem mai multe feluri de atribute: adjectival, substantival, pronominal, verbal şi adverbial.
ATRIBUTUL ADJECTIVAL
Prin ce se exprimă atributul adjectival
§ 131. Atributul adjectival este exprimat printr-un adjectiv propriu-zis sau prin alte părţi de vorbire cu rol de adjectiv : numeral, verb la participiu (sau gerunziu).
Atributul adjectival exprimat printr-un adjectiv propriu-zis
§ 132. Atributul adjectival poate fi exprimat prin adjective la diferite grade de comparaţie.
în acea pictură... se simte domnind un adine simţămînt de jale, de întristare. Odobescu, ist. arh. 335.
6
c. 575
82
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
Oare ce desfătare vînătorească mai deplină ... mai senină şi mai legănată în dulci şi duioase visări poate fi pe lume decît aceea care o gustă cineva cînd, prin pustiile Bărăganului, căruţa în care stă culcat abia înaintează pe căi fără de urme ? Obobkscu, iii 15.
Aplicarea metodei de prelungire a vieţii sculelor a luat o şi mai mare extindere. scînteia, 1951, nr. 2002, 2.
Stăpînă-sa avea inima cea mai bună din lume. Galaction, o. i 304. Duceţi-mă acolo pe ţărmuri fericite,
Ziceam, unde Neapol p-al mării sîn prea Un
Kdsfrînge dealuri, stele de nori neînvelite. Alexandrescu, m. 157.
Adjectivul apare uneori însoţit şi de articolul adjectival:
Copilul cel sfios şi palid a biruit. Galaction, o. i 59.
Alunga nourii cei negri de pe deasupra satului. Creangă, a. 34.
Cînd precedă substantivul cu înţeles determinat, adjectivul se articulează cu articolul enclitic, iar substantivul rămîne nearticulat:
Şi cerul se dezbracă de viforoşii nori. Alexandrescu, m. 102.
Să fi vâeşut pe neobositul părinte cum umbla prin sat. Creangă, a. 2.
Atributul adjectival exprimat printr-un numeral cu valoare adjectivală
§ 133. Numeralele cardinale, ordinale, distributive şi nehotărîte, cu rol de adjectiv, sînt atribute adjectivale.
a)	Numeral cardinal
Locomotiva. . . trăgea încet şase vagoane. Dumitrii-, b. f. 5.
Doi tineri eleganţi de pe treapta platformei de dinainte se dau jos scuturîndu-şi pantalonii. Caragiale, o. i 279.'
b)	Numeral ordinal
S-a lăsat peste pămînt întîia căldură. Sahia, n. 63.
Compania întîi... străbatea stradă cu stradă. Camilar, n. ii 53.
Cu toţii, prieteni din liceu, sfîrşeam anul al doilea de facultate. Delavrancea, t. 5.
Observaţie. Cînd e determinat, numeralul ordina! se poate articula cu articolul adjectival: îmi pare rău că n-am luat măcar spinul cel de al ăoile cu mim. Creangă, p. 201.
c)	Numeral distributiv
Am încărcat cîteva trenuri de cîte şaizeci vagoane numai cu motoare bune. Camilar, n. ii 96.
ATRIBUTUL ADJECTIVAL ■
83
d)	Numeral nehotărît
Cînd se simţi aproape, orbul se opri, numai baba mai făcu cîţiva paşi cătră foc. Sadoveanu, o. a. iv 94.
Atributul adjectival exprimat printr-un verb la participiu cu valoare adjectivală
§ 134. Verbele la participiu cu valoare adjectivală sînt atribute adjectivale: Eroic este astăfr copilul cel pierdut! Eminescu, o. i 63.
Eunecă peste vitralii
Chipul uman regăsit. Banuş, b. 7.
Notă. Cu toate că are rol de adjectiv, prin faptul că determină un substantiv şi se acordă cu acesta, participiul îşi păstrează şi valoarea verbală şi poate fi determinat de un complement sau chiar de o propoziţie întreagă.
Acasă, îl aşaeşă frumos pe laviţa aşternută c-un lăvicer curat. Vlahuţă, n. io.
In sşbor trufaş un vultur se ridică
La cer, splendid, neatins de vane zvonuri! Neculuţă, ţ. d. 47.
Moara sta, sub învelişul ei cu straşina de un stînjen, ca un cap cu gînduri rele sub o pălărie trasă peste ochi. Galaction, o. i 44.
-— Dom’ locotenent vă aşteaptă. .. îi spuse soldatul venit să-l cheme. Camilar, n. i 423.
Atributul adjectival exprimat printr-un verb la gerunziu cu valoare adjectivală
§ 135. Scriitorii din secolul trecut întrebuinţau adesea gerunziul acordat ca un adjectiv, adică îi construiau o formă feminină. Asemenea exemple se găsesc adesea în versurile lui D. Bolintineanu:
Pe-o coastă rîzindă, ce-n mare îşi pierde Picioru-n florit,
Apare prin arbori cu creştetu-i verde Un chioşc aurit. Bolintineanu, i 294.
Ea candela murindă ea tristă căuta. Bolintineanu, ii 205.
Şi în versurile lui Eminescu, mai ales în poeziile din tinereţe, se întîlnesc aceste gerunzii acordate:
Metalica, vibrînda a clopotelor jale
Vuieşte în cadenţă şi sună întristat. Eminescu, o. i i.
în cînturi tînguioase,
In cînturi răsuninde. Eminescu, o. i i.
Pe-un pat alb ca un linţoliu cţace lebăda murindă. tEminescu, o. i 32. Există însă exemple şi în literatura actuală:
Peste spinările umede şi aburinde ale cailor se vedea lacul alb de ceaţă. Dumitriu, v. l. 6.
6*
84
SINTAXA PĂ 1ÎŢ1L0K PROPOZIŢIEI
Unele gerunzii cu această valoare se răspîndesc astăzi tot mai mult: ordine eres-cîndă, apă clocotindă, ruini fumeginde, femeie suferindă.
Notă. Gerunziul, ca şi participiul, deşi are rol de adjectiv, poate fi determinat printr-un complement: o'femeie suferindă de friguri.
Atributul adjectival determinat de un complement care arată măsura, cantitatea sau comparaţia
§ 136. Atributul adjectival determinat de un complement care arată măsura, cantitatea sau comparaţia, dacă se pune în urma acestui complement, primeşte înainte prepoziţia de.
Se lasă încet, încet într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuţă singuratică, pe care era crescut nişte muşchi pletos, de o podină de gros. Creangă, p. 213.
Funcţiunile atributului adjectival
§ 137. Rolul principal al atributului adjectival este de a arăta felul obiectului denumit de substantivul determinat. El se acordă cu substantivul care numeşte acel obiect. Pe lîngă un substantiv articulat cu articolul hotărît, atributul adjectival arată de care anume exemplar este vorba, iar pe lîngă un substantiv nearticulat sau articulat cu articolul nehotărît, el arată o însuşire care caracterizează substantivul, fără ca acesta să poată fi identificat prin acea însuşire.
Poartă hainele negre (diferenţiate de celelalte graţie culorii).
Poartă haine negre (dar mai are şi altele, tot negre, sau nu mai are altele, de nici o culoare. Deci culoarea nu poate servi aci pentru identificare).
Felul substantivului poate fi marcat în diferite chipuri, prin precizarea % diverse detalii:
a)	Calitatea (cea mai obişnuită valoare a atributului adjectival):
Un cuptor e roşul soare. Coşbuc, f. t. 59.
[Poveştile uncheaşului sfătos] vor da cititorilor... o petrecere literară din cele mai plăcute prin stilul viu, simplu şi popular. Odobescu, iii 314.
b)	Posesorul:
Humuleştii... erau... sat vechi, răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvîn-tului. Creangă, a. i.
Flămîwşilă a început... a %vîrli cu ciolane în oamenii împărăteşti, cari erau acolo de faţă. Creangă, p. 261.
Notă. Pentru sensul posesiv al atributului adjectival din acest exemplu, să se compare expresia oamenii împărăteşti cu omul împăratului, în care posesorul este indicat printr-un atribut substantival în genitiv.
ATIUBUTI.il. AU.TECTIVAL
85
c)	Subiectul acţiunii denumite de un abstract verbal :
Rînd pe rînd, satele şi tîrgurile Moldovei devin cîmp de acţiune al mişcărilor ţărăneşti. IST. R.P.R., 462.
O variantă a acestui tip este atributul care arată numele autorului unei lucrări: Vers eminescian.
d)	Elementele constitutive :
Partidul Muncitoresc Romîn.
Echipele sportive studenţeşti.
e)	Relaţia (limitarea acţiunii la un anumit sector):
Învoielile agricole, deşi sînt obligaţiuni de natură civilă, sînt executate, la nevoie, de către autorităţi, mânu militari, ca şi aşa-numita în dreptul penal „muncă silnicâ‘\ Caragialk, o. v 169.
f)	Originea :
Căci vîntul adunat-a de flori de tei troiene
Şi le aşterne-n calea reginei dunărene. Eminescu, o. i 97.
g)	Locul:
Veeşi printr-a nopţii stele ce raeşă lurpinoasă
Revarsă-n a sa cale luceafărul ceresc? Alecsandri, p. i i 36.
Făcliile ridică — se mişc în line păsuri,
Monahi, cunoscătorii vieţii pămîntene,
Cu barbele lor albe, cu ochii stinşi sub gene. Eminescu, o. i 92.
h)	Timpul:
Chiar pe această cşăpadă ce se topeşte acum sub adierea încropită a tşefirului primă-văratic, n-au fost oare tipărite urme încrucişate ale copoilor ? Odorf.scu, m 41.
i)	Scopul:
Coroană mortuară.
j)	Comparaţia:
Batistă popească.
Nuanţele sînt nenumărate, dar chiar cele arătate mai sus nu se disting totdeauna între ele cu destulă precizie, şi sînt de fapt mai mult de natură lexicală decît de natură sintactică.
ATRIBUTUL SUBSTANTIVAL
Felurile atributului substantival
§ 138. După mijloacele de exprimare atributul substantival este de patru feluri:
A. atribut substantival în genitiv;
B.	atribut substantival în dativ;
86
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
C.	atribut substantival cu prepoziţie;
D.	apoziţie.
Dintre acestea categoria atributului substantival în dativ este învechită.
A. ATRIBUTUL SUBSTANTIVAL ÎN GENITIV
Prin ce se exprimă atributul substantival în genitiv
§ 139. Atributul substantival în genitiv se exprimă prin:
1)	genitivul substantivului
Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopţii moartă. Eminescu, o. i 69.
Izbucnea... larma cu chiote şi împuşcături a nunţilor din cîşlegi. Sadoveanu,
o.	11 128.
Atunci ne oprirăm la marginea unei poieni. Sadoveanu, o. viii 13. -
Notă. Substantivele nume de rudenie şi asimilate, care formează o unitate cu adjectivul posesiv următor (vezi voi. I, Pronumele § 180), primesc desinenţa genitivului la adjectivul posesiv — şi de aceea trebuie considerate împreună ca reprezentînd o singură parte de propoziţie, anume un atribut în genitiv.
Elvira... se uită la rochia maicăsii. Dumitriu, b. p. 42.
Regional, aceste substantive urmate de adjectiv posesiv rămîn invariabile, încît apar în funcţiune de atribut cu forma de nominativ-acuzativ; datorită funcţiunii îndeplinite, ele trebuie considerate totuşi drept atribute în genitiv.
Mama E/enca Dudeasca, sora hunică-me,n .. .avea sipet uri pline cu sineturi. Ghica, s. 227. Iar Chiruţa sărmana
Capul frate-său lua. JarnIk-Bîrseanu, d. 495.
2)	construcţia cu valoare de genitiv alcătuită din prepoziţia a şi forma de acuzativ a substantivului (vezi voi. I, Valorile prepoziţiei a § 346).
Intrai apoi... printre străvechii fagi, peste care trecuseră mîniile a o sută de ierni. Sadoveanu, l. n. 190.
Valorificarea a noi şi noi resurse locale... să fie o mîndrie pentru fiecare sfat popular, scînteia, 1951, nr. 1995.
Notă. Aici se adaugă şi construcţia regională cu valoare de genitiv alcătuită din prepoziţia la şi forma de acuzativ a substantivului (vezi voi. I, Valorile prepoziţiei la § 365).
Craiul apoi porunci de legară pe ţiganca de coadsle la, două iepe sirepe. R HTEGANUL, p, 1 50.
Atributul substantival în genitiv al unui substantiv în genitiv
§ 140. Atributul genitival poate determina un substantiv în cazul genitiv care este la rîndul lui atributul genitival al altui substantiv. într-o asemenea succesiune de substantive în genitiv (nedespărţite între ele prin virgulă sau conjuncţie), fiecare este atributul genitival al substantivului imediat precedent.
ATRIBUTUL SUBSTANTIVAL ÎN GENITIV
87
El s-ar lăsa bucuros la o dulce reverie, dacă pocnetele biaiuştei postilionului... nu l-ar tulbura. Negruzzi, i 191.
E bine totuşi să se evite înşirarea de prea multe substantive în genitiv.
Funcţiunile atributului substantival în genitiv
§ 141. Atributul substantival în genitiv exprimă diferite raporturi, toate fiind subordonate însă, chiar atunci cînd par nuanţe foarte îndepărtate, raportului fundamental de posesie. Multiplele raporturi exprimate depind atît de sensul substantivului determinant (atributul în genitiv), cît şi de acela al substantivului determinat. Cele mai importante dintre aceste raporturi pot fi grupate în următoarele categorii:
1.	Genitivul posesiv
a)	posesorul
Intrai la otelul lui Petrică Braşoveanu. Ghica, c. e. 155.
b)	obiectul posedat
Eunâ tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci. Eminescu, o. i 130.
2.	Genitivul dependenţei (exprimă legătura — în general reciprocă — de filiaţie, înrudire, prietenie, vecinătate etc.).
Totuşi plăcu mamei şi surorilor lui Gheorghe acest băiat tihnit şi atît de gînditor. Vlahuţă, d. l. 34.
3.	Genitivul apartenenţei
[Caii] se ridicau în două picioarepînă-n grinzile bagdadiei. Cocea, f. sl. 8.
Fiecare moment al dramei cinegetice avea cîntecul său consacrat. Odobescu, iii 96.
4.	Genitivul subiectiv (exprimă subiectul acţiunii denumite de un substantiv de origine verbală, cu sens verbal sau făcînd parte din locuţiuni verbale; atributul subiectiv corespunde unei construcţii în care substantivul determinat ar fi verb, iar substantivul cu funcţiune de atribut, subiect).
Se aueşea scîrţîitul pănuşilor. Sadoveanu, o. ii 74.
Şi prin vuietul de valuri,
Prin mişcarea naltei ierbi,
Eu te fac s-aufi în taină
Mersul cîrdului de cerbi. Eminescu, o. i iio.
— Genitivul autorului (folosit în cazul operelor literare, ştiinţifice sau artistice, al scrisorilor etc.).
Chiar cele mai uşoare din piesele lui Molie re erau grele pentru noii actori. Negruzzi, i 343.
3.	Genitivul obiectiv (exprimă complementul unui substantiv de origine verbală, cu sens verbal sau făcînd parte dintr-o locuţiune verbală; atributul obiectiv cores-
88
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
punde unei construcţii în care substantivul determinat ar fi verb, iar substantivul cu funcţiune de atribut, complement direct sau indirect).
a)	în funcţiune de complement direct
Irimia vîn^ătorul s-ar afla în Iaşi la curtea domnească, venit cu strîngâtorii hameiului* Sadoveanu, n. p. 259.
b)	în funcţiune de complement indirect E acelaşi cîntec vechi,
Setea liniştii eterne, care-mi sună în urechi. Eminescu, o. i 157.
6,	Genitivul materiei
a)	materia propriu-zisă
Stăpînul. . . ţinuse cu ^gîrcenie să nu piardă nici un ungher din fîşia părnin-tului îngust. Cez. Petrescu, s. r. 5.
b)	elementele constitutive Dar dintr-al prinţilor şirag,
Câţi au trecut al casei prag,
De bună seamă cel mai drag A. fost ales. Coşbuc, b. 1. 16.
(icniţi vrii explicativ
Nu vorbesc de ucenica presviterei, o filipeancă ce vrea să înveţe meşteşugul tămăduirii bolilor. Sadoveanu, n. p. 46.
8.	Genitivuldenumirii? (denumeşte, prin nume proprii topice sau prin nume de luni, substantivul comun determinat).
jLuna lui iulie era caldă şi veselă. Delavrancea, t. 38.
9.	Genitivul substitut al superlativului
Datoria de onoare a fiecărui cetăţean cinstit este să respecte noua constituţie şi să o apere ca lumina ochilor, deoarece ea este legea legilor republicii noastre. Gheorghiu-Dej, art. cuv. 710.
10.	Genitivul conţinutului.
Ş-apoi fost-au fost poftiţi la nuntă crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor şi crăiasa gţnelor, minunea minunilor din ostrovul florilor. Creangă, p. 279.
11 .^Genitivul originii ,
Ei aduc. . . pînea frămîntată cu sudoare, vinul viilor — pentru burdâhanele stăpînilor. Camilar, n. i 370.
12.	Genitivul local
Toţi merii grădinilor erau înfloriţi şi adia dintr-acolo pe un vînt călduţ o mireasmă dulce. Sadoveanu, n. f. 38.
13.	Genitivul temporal
în tăcerea zilelor de iarnă, doar copiii gălăgioşi. . . băteau gheţuşurile. Sadoveanu, o. 11 171.
ATRIBUTUL SUBSTANTIVAL ÎN DATIV
89
14.	Genitivul final
Cine nu ştia că Răcoare are iarba fierului! Sadoveanu, o. i 461.
15.	Genitivul calităţii''
CA hăulit undeva glas cîntat care li s-a părut celor ce coborau viers al bucuriei. Sadoveanu, n. p. 24.
16.	Genitivul termenului calificat "•
Nemărginirea firii... pătrundea adine în sufletul învăţătorului. Rebreanu, 1. 11 81.
Boarea amiezii lungi mina apa galbenă a grilelor pînă sub cenuşiul pădurilor. Camilar, n. 1 255.
17.	^^nitivultermenului compara^
N-ai în lume cui să spui
Iadul vieţii tale. Neculuţă, ţ. d. 15.
în construcţiile aparţinînd acestor două tipuri din urmă avem a face cu o inversare a situaţiei reale în ceea ce priveşte raportul dintre noţiunile exprimate de cei doi termeni: termenul care în realitate este determinat devine din punct de vedere gramatical determinant, iar adevăratul determinant devine termen determinat prin « materializarea » epitetului sau prin metaforă. Substantivul în genitiv nu este astfel decît formal atribut, pentru că de fapt pe el îl determină calificativul sau termenul de comparaţie respectiv: pădurile şînt cenuşii, viaţa era ca un iad.
ATRIBUTUL SUBSTANTIVAL ÎN DATIV Ce fel de substantive determină atributul substantival în dativ
§ 142. Atributul exprimat printr-un substantiv în cazul dativ determină substantive nearticulate care denumesc de obicei grade de rudenie sau atribuţii sociale.
A.şijderea şi de aice Lupul fecior lui Gavriliţă Vornicul şi alţii. .. au alergat la Constantin-vodâ. Neculce, cr. 146.
Tocmit-au şi boieriile mari în sfat.. :. ...vornic mare în ţara de gios. . . şi vornic Jîîrladului; vornic mare de ţara de sus... şi vornic Dorohoiului. Gr. Ureche, în let. i 104.
Acest fel de atribut constituie o categorie specifică limbii vechi, folosită în limba literară contemporană pentru a da ton solemn frazei.
Cu braţe libere clădim un imn lui Stalin,
Lumii noi conducător şi-nvâţâtor. Mihu Dragomir, s. p. 50.
Funcţiunile atributului substantival în dativ
§ 143. Dat fiind sensul substantivului determinat, atributul substantival în dativ exprimă îndeosebi legătura de filiaţie, înrudire, prietenie, duşmănie, vecinătate sau dependenţă socială.
90
SINTAXA PÂRTILOR PROPOZIŢIEI
El mai poate exprima însă şi alte raporturi:
—	Dativ obiectiv
Se bate miedul nopţii în clopotul de-aramâ,
Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă. Eminescu, o. i 203.
—	Dativ final
Smulge munţilor durerea, bravilor destinul spune,
Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet. Eminescu, o. i 32.
Toate aceste raporturi se exprimă în limba de astăzi printr-un atribut substantival în genitiv, dar, spre deosebire de acesta, dativul atributiv determină mimai substantive nearticulate şi trimite astfel spre un predicat nominal faţă de care substantivul în dativ ar avea funcţiunea de complement indirect.
C. ATRIBUTUL SUBSTANTIVAL PREPOZIŢIONAL
Prin ce se exprimă atributul substantival prepoziţional
§ 144. Atributul substantival prepoziţional se exprimă printr-un substantiv precedat de o prepoziţie, de o locuţiune prepoziţională sau de un adverb de comparaţie cu valoare de prepoziţie.
Partidul nostru... înarmează masele cu ştiinţa bolşevică a luptei de clasă împotriva duşmanului. Gheorghiu-Dej, art. cuv. 457.
Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere. Eminescu, o. i 31.
Categoriile de atribute prepoziţionale după prepoziţiile folosite
§ 145. în privinţa prepoziţiilor folosite se disting trei categorii de atribute prepoziţionale:
1.	Atributul prepoziţional propriu-zis se construieşte cu prepoziţia de — cea mai frecventă prepoziţie a atributului —, către, cu, fără (de), în, pentru şi cu adverbele de comparaţie ca şi cît.
Dintr-un cotlon de şură, Savastiţa, nevasta lui domnu Gherasim slobosşise un ţipăt de spaimă. Sadoveanu, o. viii 143.
Spui şoapte fără de-nţeles
Şi ochii tăi stau ţintă. Coşbuc, f. t. 6.
A.rde-n candel-o lumină cît un sîmbure de mac. Eminescu, o. i 84.
2.	Atributul prepoziţional care înlocuieşte o propoziţie atributivă sfe construieşte cu prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale compuse cu de. Deosebirea faţa de celelalte atribute substantivale prepoziţionale o constituie faptul că la dezvoltarea atributului în propoziţie complementul rezultat nu-1 mai are pe de.
ATRIBUTUL SUBSTANTIVAL PREPOZIŢIONAL
91
Priveam florile de la piept şi priveam omătul de pe culmi. Galaction, o. i 334 [= florile care erau la piept, omătul care era pe culmi].
3.	Substantivele care exprimă o acţiune verbală (nume de acţiune ori de agent) sau cele pe lingă care se subînţelege un verb primesc un atribut corespunzător complementului indirect sau circumstanţialului pe care l-ar avea verbul respectiv. Acest fel de atribut prepoziţional se construieşte cu prepoziţia sau locuţiunea prepoziţională cu care s-ar fi construit complementul corespunzător:
Sluga mea întră cu un bilet. Aceasta era o poftire la prînz. Negruzzi, i 56 [= eram poftit la prînz].
Funcţiunile atributului substantival prepoziţional
§ 146. Prin intermediul prepoziţiei atributul prepoziţional poate exprima cele mai variate raporturi, care depind însă şi de sensul substantivului determinat şi de acela al substantivului determinant (care constituie împreună cu prepoziţia atributul prepoziţional). Raportul fundamental exprimat de un atribut substantival cu prepoziţie este felul, dar felul unui obiect poate fi exprimat printr-o serie întreagă de detalii referitoare la posesor, subiect, obiect, conţinut, materie, destinaţie, timp etc. Şi tocmai de aici provin variatele valori ale atributului prepoziţional. Orice raport exprimat de atributul prepoziţional cuprinde în sine ideea de f e 1, căreia îi este subordonat. Cele mai importante raporturi exprimate de atributul prepoziţional pot fi grupate în următoarele categorii:
1.	posesiv:
a)	posesorul
Să te primească cu bine la casă de oameni. Delavrancea h. t. 254.
b)	obiectul posedat
Era dascăl în Butucani, bun sat şi mare, oameni cu stare. Slavici, n. 1 5.
2.	dependenţa:
Sîntem pe moşia unei Scorpii, soră cu Gheonoaia. Ispirescu, l. 5.
3.	apartenenţa:
Iese luna din brădet
Gînditoare ca o frunte De poet. Coşbuc, b. i. 7.
Şi i-au îmbiat bătrînii cu o chişcâturâ de pine. Camilar, n. i 219.
4.	subiectiv:
Scîrtîirea de condeie dădea farmec astei linişti. Eminescu, o. i 141. — Prepoziţionalul autorului Poezii de Eminescu.
92
SINTAXA PÂHŢILOH PKOPOglŢlKl
5.	obiectiv:
a)	în funcţiune de complement direct Te urmăreşte săptămîni
Un pas făcut alene,
0 dulce strîngere de mini. Emane seu, o. 1 189.
b)	în funcţiune de complement indirect
Amintirile despre părinţii ei i-au rămas copilei adine săpate şi-n suflet şi pe trup. Sadoveani% o. ii ii8.
6.	relaţia:	"
Ăsta-i lle C.araiman de la Kunc, tovarăş de cărăuşie cu mine. Sadovf.anii,,
N. P. Iţ.
7.	materia:
a)	materia propriu-zisă
Îşi punea, ca la o sţi sfîntâ, rochia cea nouă de cit şi buşmachiii de iuft. Vt.ahuţă, n. 9.
b)	elementele constitutive
Şiroaie de lacrimi curgeau din frumoşii ei ochi. Negruzzi, i 52.
8.	calitatea:
Cum se poate, Dumitrache, să scoţi pe pitarul Matache, om de ispravă.. . .şi să-mi pui iar pe hoţomanul ăla de Chiriac... ? Ghica, s. 573.
Uneori calitatea este indicată prin locul unde s-a produs întîi un obiect:
Mirosul foilor de dafin, acum galbene ca tutunul de Havana, se răspîndiputernic şi plăcut. Galaction, o. i 120.
9.	conţinutul:
Dă-mi un pahar de rachiu şi unul de rom, o sticlă de rin. Ghica, c. e. 251„
10.	măsura:
Era cale de o oră. Gai.action, o. i 39.
11.	denumirea:
Ziua de joi dă o viaţă neînchipuită acelui tîrg mort. Camii.ar, n. ii 305.
12.	substitut al superlativului:
Dar taina voastră-n veci de veci
Ea nimeni n-o s-o spui! Coşbiic, f. t. 76.
13.	originea:
Calul de dar nu se caută în gură. (Proverb)
14.	final:
Aceasta însă nu-i opreşte de a ama mărfuri fine de vînzare. Ghica, s. 319-
15.	temporal:
Tu, vînt de seară-» calea ta
Nu l-ai văcşut venind cumva ? Coşbuc, f. t. 159.
ATRIBUTUL SUBSTANTIVAL. APOZIŢIA
93
16.	local:
în ţarinile de pe faţă oamenii arau şi semănau. Slavici, o. 57.
17.	comparaţia:
Bîr^of era, cum cşice romînul, un om cit un munte. Ghica, s. 399.
18.	termenul calificat:
Ticălosul acel de Tomşa v-au învăţaţi Negruzzi, i 139.
19.	termenul comparat:
23re! ce pari de luminări! Det.avrancea h. t. 147.
Deosebirea dintre raporturile exprimate de atributul substantival prepoziţional şi de cel în genitiv
§ 147. Marea majoritate a raporturilor exprimate de atributul genitival şi de cel prepoziţional corespund deci; o analiză mai atentă poate scoate însă în evidenţă diferenţa dintre ele. Mulţimea de valori ale atributului genitival şi cele ale atributului prepoziţional sînt subordonate la fiecare unui raport fundamental care diferă de la unul la altul. în timp ce la atributul genitival raportul fundamental este posesia (întrebarea al cui ?), la atributul' prepoziţional raportul fundamental este felul (întrebarea care ? ce fel de ?).
D. APOZIŢIA
§ 148. Apoziţia este atributul substantival pus în cazul nominativ, indiferent de cazul termenului determinat, sau acordat în caz cu acesta.
Doi' căiuţi.. . trăgeau cu încordare, îndemnaţi din cînd în cînd de glasul stâpî-nului lor, un romîn nalt şi uscat, negricios la obraSadoveanu, o. v 76.
Observaţie. Apoziţia în nominativ pe lingă un substantiv în nominativ nu poate constitui o dovadă pentru existenţa acordului.
în limba veche predomina acordul apoziţiei cu termenul determinat (vezi § 18); această construcţie continuă să existe la scriitorii secolului al XlX-lea şi chiar la unii scriitori actuali, ca element arhaic.
Adverbe explicative folosite pentru legătura dintre apoziţie şi termenul determinat
§ 149. Legătura dintre apoziţie şi termenul determinat este făcută uneori, mai ales în limba veche şi în cea populară, cu ajutorul unor adverbe explicative ca anume, adică.
Laudele lui Troian nu poate altul să le ţie şi să le poarte, fără numai altul ca Troian, adecăte Theodosie. Cantemir, hr. 17.
94
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
Ce determină apoziţia
§ 150. Apoziţia nu determină numai un substantiv, ci şi orice echivalent al acestuia:
1.	Un substantiv
Vitruviu arhitectul, Vitruviu scriitorul practic, Vitruviu latinul ne-a împins... către aceste consideraţiuni. Odobescu, ist. arh. 75.
2.	Un pronume
Dar şi^ea, copila vorbareţă şi nebunatică de totdeauna, deveni gînditoare, tăcută şi spăsită. Vlahuţă, n. 67.
Notă. Pronumele personal determinat de apoziţie poate lipsi atunci cînd persoana se înţelege din desinenţa personală a verbului:
Ei ?ni-au fost credinţa-n toi de luptă.
Fiul lor, azi poate le sînt tatăl. Beniuc, v. io.
3.	Un numeral
Al doilea, un moşneag, baciul, rămase liniştit la locul lui. Sadoveanu,
o.	11 219.
4.	Construcţie care echivalează cu un substantiv
Cei ce au scăpat, turcii, au fugit cum au putut. Radu Popescu, în mag. ist. iv 46.
Serii de apoziţii determinînd acelaşi termen
§ 151. Unul şi acelaşi termen poate avea o serie întreagă de apoziţii, juxtapuse sau coordonate între ele.
Deodată răsare ca o nălucă el, nenorocitul, ocnaşul, mortul! Sadoveanu,
o.	11 261.
Ostaşul sovietic Tovarăş şi frate Luptă pentru noi,
Căpu lingă noi. Banuş, b. 59.
Apoziţia simplă şi apoziţia dezvoltată
§ 152. Apoziţia este de două feluri: simplă şi dezvoltată.
1.	Apoziţia simplă se exprimă printr-un substantiv ori printr-un adjectiv substantivizat :
Uncheşul Haralambie s-a oprit cu ochii adînciţi în sine şi în trecut. Sadoveanu, n. f. 20.
Nicoară, oblicind că Irimia vtnzătorul ar fi fiind la laşi, n-a mai pregetat. Sadoveanu, o. i 8.
ATRIBUTUL SUBSTANTIVAL. APOZIŢIA
95
2.	Apoziţia dezvoltată se exprimă printr-o îmbinare de cuvinte alcătuită dintr-un substantiv determinat de alte atribute:
în spate aveam culmea întinsă a Penteleului, starostele munţilor din Buzău. Odobescu, iii 174.
Uneori în apoziţia dezvoltată se cuprind chiar propoziţii atributive care determină substantive din interiorul acestei apozitii: în vremea asta Cătălin,
Viclean^opil de casă,	,
Ce împle cupele cu vin Mesenilor la masă,
Un paj ce poartă pas cu pas A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori şi de pripas,
Dar îndrăzneţ cu ochii,
Se furişează ţînditor
Privind la Cătălina. Eminescu, o. i 173.
Funcţiunile apoziţiei
§ 153. Funcţiunile apoziţiei depind pe de o parte de sensul lexical al celor doi termeni — cuvîntul la care se referă apoziţia şi substantivul prin care este exprimată ea —, iar pe de alta de natura legăturii făcute de vorbitor între apoziţie şi termenul determinat.
Funcţiunile apoziţiei nu vin în atingere cu celelalte feluri de atribute substantivale decît în foarte puţine cazuri. Astfel apoziţia cu funcţiune determinativă poate fi echivalentă cu atributul genitival apozitiv, iar unele apoziţii de tip popular provin din elipsa prepoziţiei cu într-un atribut prepoziţional cu funcţiune de calificare sau caracterizare. Cele mai însemnate funcţiuni ale apoziţiei pe lîngă termenul la care se referă sînt determinarea, explicarea, definirea, calificarea şi restrîngerea.
1.	Dete rminarea se face prin denumire sau prin indicarea unei caracteristici care are legătură organică, imediată, cu substantivul la care se referă.
a)	denumire:
Şi cină ajungem la poarta casei mari... ne iese şi bunicul Manole înainte.
Sadoveanu, l. n. 8.
b)	indicarea atribuţiei sau a altei caracteristici:
Ca cerdacul Picului,
Picului haiducului. Teodorescu, p. p. 606.
2.	Explicarea se face şi ea prin denumire şi prin indicarea unei însuşiri, dar şi prin menţionarea unei caracteristici care explică şi restul propoziţiei, apoi
sintaxa părţilor propoziţiei
96
prin reluarea cu amănunte suplimentare a termenului determinat şi prin analiză. Spre deosebire de apoziţia determinativă, apoziţia explicativă e legată mai puţin strîns de termenul la care se referă, aduce alt nume al lui, o precizare, dar nu e indispensabilă în frază.
a)	denumire:
Bunicul, Manole Creţii, la noi în î/iişoara. . . văzuse lumina lumii aceştia. Sadoveanu, l. n. 5.
Observaţie. Numele proprii alcătuite din doi sau mai mulţi termeni trebuie considerate ca un întreg şi nu ca reprezentînd un termen determinat şi o apoziţie.
b)	indicarea atribuţiei ori a altei însuşiri:
Atîta a fost în stare să te înveţe răposatul serdar Năsfase, tatu-tău, dar încolo ce ştii ? Sadoveanu, n. d. 29.
c)	menţionarea unei caracteristici a termenului determinat care explică şi restul propoziţiei:
Paraclisierul, un drac şi jumătate, îi arătă jos... o firfirică. Delavran-
CEA, H. T. 12-13.
Notă. în această funcţiune apoziţia este echivalentă cu o construcţie gerunzială sau cu o propoziţie subordonată circumstanţială ori atributivă.
d)	precizarea termenului determinat prin reluarea acestuia cu amănunte suplimentare
De cînd codrul, dragul codru, troienindu-şi frunza toată,
îşi deschide-a lui adîncuri, faţa lunii să le bată,
Tristă-i firea. Eminescu, o. i 83.
e)	analiză:
Răduţu sui întăipe tovarăşii lui : pe popi, penotar...şipebabaMaranda. Sadoveanu, o. ii 104.
3.	Definirea termenului determinat poate indica atribuţia, felul de a fi ori situaţia faţă de cineva sau ceva. Apoziţia cu această funcţiune dă impresia unei propoziţii atributive contrase. Din punctul de vedere al legăturii cu termenul determinat, funcţiunea de definire se găseşte aproximativ între determinare şi explicare.
Actul de la 23 August I344 a fost pregătit şi înfăptuit de către Partidul Comunist Romîn, conducătorul încercat al clasei muncitoare şi al forţelor patriotice ilegale. Gheorghiu-Dej, art. cuv. 346.
4.	Calificarea termenului determinat se face prin epitet sau metaforă.
Erau în cotuna ţiganilor nişte copii numai piele şi oase. Camilar, n. ii 62.
Se întoarce spre arnăut cu gura pungă. Cavul Petrescu, Un om între oameni 551.
Notă. în această funcţiune calificativă apoziţia este echivalentă cu un atribut adjectival calificativ sau cu o construcţie comparativă.
.vnum-n-L substantival, alozitlv
97
5.	Restrîngerea sferei pe care o are noţiunea exprimată de termenul determinat.
Orice romîn, vînător, dacă ar avea pene, s-ar umfla straşnic în ele. Sadoveanu,
■ L. N. 120.
Identitatea dintre noţiunea exprimată de apoziţie şi noţiunea exprimată de termenul determinat
§ 154. Spre deosebire de celelalte atribute substantivale, apoziţia nu este subordonată termenului determinat, ci stă, din punct de vedere logic, pe acelaşi plan cu acesta: expresia lingvistică a acestei realităţi este juxtapunerea apoziţiei. în ce priveşte situaţia faţă de termenul determinat, apoziţia se apropie într-o oarecare măsură de numele predicativ exprimat printr-un substantiv, întrucît, ca şi la acesta, noţiunea exprimată prin apoziţie acoperă noţiunea exprimată de termenul determinat. Cu alte cuvinte, apoziţia presupune o identitate între noţiunea pe care o exprimă ea şi noţiunea exprimată de termenul determinat.
Acum iată că din codru şi Călin mirele iese. Eminescu, o. i 85.
Raportul de identitate nu este însă totdeauna cel existent în realitate: identificarea noţiunilor exprimate de cei doi termeni este făcută de vorbitor după cum vede cl lucrurile într-o anumită împrejurare.
Apoziţii rezultate din elipsa prepoziţiei cu
§155.0 categorie aparte o constituie tipul de aparentă apoziţie, specific poeziei pcpu'arc, re. zultat din elipsa prepoziţiei cu dintr-un atribut prepoziţional.
Moş Radule, barbă sară.
Eu nu crez pe cei ce jură. Teodoresce, p. p. 592. în aceste cazuri noţiunea exprimată de atribut nu se suprapune exact termenului determinat. Atributul este alcătuit aici din cuvinte care exprimă-o trăsătură esenţială a obiectului denumit de substantivul determinat, scoasă de vorbitor pe primul plan. Acest tip popular stă la baza formării unor porecle, devenite apoi nume, ca Manole Par-negvh (Sadoveanu, f. j. i 8). Procedeul este folosit şi de scriitori :
Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere;
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere• Eminescu, o. i 31.
Construcţii apoziţionale imitate după limbi străine
§ 156. Cu totul străine de acest tip, deşi la prima vedere s-ar putea crede că seamănă, întrucît au la bază tot o elipsă, apar construcţii de tipul:
Ajutorul, un înotător de forţă — premiul întti la băi de mare la Constanţa — ?flse cu aer grav. . . Brăescu, v. a. 21.
98
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
în aceste cazuri orice identificare între apoziţie şi termenul determinat este imposibilă. Avem a face aici cu construcţii imitate după limbi străine, în a căror structură gramaticală modelele corespunzătoare sînt fireşti. în limba romînă acest fel de apoziţie este nerecomandabil, deoarece nu se conformează structurii gramaticale a limbii noastre: nu respectă tocmai normele referitoare la conţinutul apozi-ţiei — funcţiunile pe care le poate avea ea şi mai ales necesitatea unei echivalenţe între noţiunile exprimate de cei doi termeni (termenul determinat şi apoziţia).
False apoziţii în vorbirea neîngrijită
§ 157. Nerespectarea acestor norme poate duce la crearea de false apoziţii şi atunci cînd nu intervine un model străin. în vorbirea neîngrijită, graba de a comunica un amănunt important, de obicei foarte concret, provoacă uneori înlocuirea construcţiei normale cu juxtapunerea cuvintelor respective, care apar în calitatea formală de apoziţie fără a avea nici o legătură de conţinut cu ceea ce reprezintă această parte de propoziţie. Caragiale a folosit adesea efectele comice care rezultă din întrebuinţarea unor asemenea false apoziţii:
N-ai fost tu, o-ntrerupe d. Lefter... la... madam' Lefter Popescu, o damă naltă, subţirică, frumoasă, oacheşă, casele ale verzi cu geamlîc, care are o aluniţă cu pâr dasupra sprîncenii din stingă şi se poartă legată la, cap cu roşu ? Caragiale, o. 1 153.
ATRIBUTUL SUBSTANTIVAL EXPRIMAT PRINTR-UN NUMERAL CU VALOARE DE SUBSTANTIV
§ 158. Tot în cadrul atributului substantival trebuie considerat şi atributul exprimat printr-un numeral cu valoare de substantiv. Acest atribut poate fi genitival, prepoziţional sau apoziţie.
a)	atribut genitival:
Silinţele celorpatru de a se ţinea bine pe picioare. Sadoveanu, o. ii 42.
Ştia... să-şi împestriţeze vocabularul lui redus cu cîtsva cuvinte exotice ca: ciucalată şi odicolon, fiindcă în odaia ofiţerului... dase de gustul celei dinţii şi descoperise uzajul celei din urmă. Cocea, f. sl. io.
b)	atribut prepoziţional:
Iată un grup de doisprezece. Sadoveanu, o. ii 255.
c)	apoziţie:
Apoi are şi nişte prieteni tot unul şi unul. Ghica, c. e. 246.
ATRIBUTUL PRONOMINAL
§ 159. în cadrul atributului pronominal se distinge în primul rînd grupa atributelor exprimate prin pronume propriu-zise şi grupa atributelor exprimate prin adjective de natură pronominală.
ATRIBUTUL PRONOMINAL
99
ATRIBUTUL EXPRIMAT PRIN PRONUME Corespondenţa cu atributul substantival
§ 160. Atributul pronominal propriu-zis prezintă multe analogii cu atributul substantival atît din punct de vedere formal, al speciilor şi al mijloacelor de exprimare, cît şi din punct de vedere al raporturilor exprimate, lucru explicabil, o dată ce pronumele e un substitut al substantivului.
Ca şi atributul substantival, după mijloacele de exprimare atributul pronominal este de patru feluri:
a)	atribut pronominal în genitiv;
^ b) atribut pronominal în dativ;
c)	atribut pronominal cu prepoziţie;
d)	apoziţie.
Atributul pronominal în genitiv
§ 161. Atributul pronominal în genitiv poate fi exprimat prin cazul genitiv al pronumelor personale, posesive, interogativ-relative, demonstrative, nehotărîte şi negative.
Şuieram l-a ei chemare
Ş-am ieşit în cîmp rî^înd. Emini:seu, o. i iii.
Tatăl dumisale fusese... cojocar subţire. Caragiale, o. i 310.
Sta şi se mira de îndrăzneala alor noştri. Bălcescu, o. ii ioi.
Alături era puşca lui din a cărei ţeavă ieşea încă fum. Odobescu, iii 189.
Totdeauna, după ce am urmat pe unul..., mă căiesc că n-am urmat povaţa celuilalt. Caragiale, o. i 124.
Dacă aş fi dus viaţa tuturor... micul episod din copilărie... ar fi fost colb uşor, de multă vreme uitat şi spulberat. Galaction, o. i 61.
N-ar fi ochii nimărui
Dulci ca ochişorii lui. Alecsandri, p. i 81.
La atributul pronominal nu se întîlneşte nici un raport în plus faţă de atributul substantival. Numărul raporturilor exprimate de atributul pronominal este însă mult mai mic. Atributul pronominal în genitiv nu are categoria genitivului explicativ sau apozitiv, genitivul substitut al superlativului, genitivul conţinutului, al originii, al calităţii etc. pe care atributul substantival le exprimă cu ajutorul sensului lexical al substantivului în genitiv. Alte raporturi — genitivul local, temporal, final sau al termenului calificat — ar putea fi în principiu exprimate şi de atributul pronominal în genitiv, însă cazurile de acest fel sînt foarte rare. Cele mai impor-
7*
100
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
tante şi cele mai frecvente raporturi exprimate de atributul pronominal în genitiv sînt astfel următoarele:
1.	Genitivul posesiv:
a)	posesorul:
Şi plîngînd înfrînă calul,
Calul ei cel alb ca neaua. Eminescu, o. i 66.
b)	obiectul posedat:
Ea castel în poartă calul Stă a doua f în spume,
Dar frumoasa lui stăpînă
A. rămas pierdută-n lume. Eminescu, o. i 68.
2.	Genitivul dependenţei:
E sănătoasă. . . sărută pe părinţii şi pe fraţii ei, şi-ncepe iar să rîsşă ca mai nainte. Caragiale, o. i 122.
3.	Genitivul apartenenţei:
Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită. Eminescu, o. i 32.
Dacă la răspîntea vreunei uliţe vef arătîndu-se mutra unuia, aşteaptă puţin şi vei vedea şi pe celălalt. Caragiale, o. i 303.
4.	Genitivul subiectiv:
Un an şi nouă luni s-au petrecut de la pieirea lui. Sadoveanu, n. p. 7.
— Genitivul autorului:
Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de bârfi,
Care-ncearcă prin poeme să devie cumularf,
Închinînd ale lor versuri la puternici, la cucoane. Eminescu, o. i 137.
5.	Genitivul obiectiv:
a)	în funcţiune de complement direct;
De-a lui laudă e plină orice gură. Eminescu, o. i 166.
Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droşca ? Să ne ferim de întîlnirea lui, dacă nu vrem să ne asurzească. Negruzzi, i 238.
b)	în funcţiune de complement indirect:
Cum ea pe coate-şi rafina
Visînd ale ei tîmple,
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle. Eminescu, o. i 167.
Tot alături călăresc,
Nu au grija nitnănuia. Eminescu, o. i 104.
Pretutindeni amintirea ei mă înviora ca un val de vînt, adus deodată din cătunul meu cu miros de livadă şi iasomie. Cez. Petrescu, s. r. 26.
ATRIBUTUL PRONOMINAL
Î01
Atributul pronominal în dativ
§ 162. Atributul pronominal în dativ se exprimă prin forma neaccefl-tuată de dativ a pronumelui personal sau reflexiv.
Somnorosul, plecat pe oblîncul şelei, tresări şi, în mişcarea-i găpâcită, îi căsşu puşca de pe umeri. Odobescu, iii 193.
Putut-au oare-atîta dor
în noapte să se stingă,
Cînd valurile de iţţyor
N-au încetat să plîngă,
Cînd luna trece prin stejari
Urmînd mereu în cale-şi...? Eminescu, o. i 186.
La această specie a atributului pronominal analogia cu atributul substantival este mai depărtată, atît în ceea ce priveşte mijloacele de exprimare, cît şi raporturile exprimate.
Spre deosebire de atributul substantival în dativ, care nu determină decît substantive nearticulate, atributul pronominal în dativ determină mai ales substantive articulate: substantive masculine şi neutre (la singular şi plural) şi substantive feminine la plural, numai dacă sînt articulate, iar substantivele feminine la singular şi articulate şi nearticulate.
Dar poate... o ! capu-mi pustiu cu furtune,
Gîndirile-mi rele sugrum cele bune. Eminescu, o. i 38.
Nădejdea-mi e la vremea care vindecă toate. Negruzzi, i 48.
El, în limba sa pe care aş da ani din viaţă-mi ca s-o pot scrie întocmai după cum el o rostea, . . .îmi povestea păsurile şi plăcerile oamenilor de la munte. Odobescu, iii 174.
Atributul pronominal în dativ este astăzi pe cale de dispariţie. El nu se mai întrebuinţează decît în poezie, şi atunci mai mult la singular; apariţia lui în proză este rară şi arhaizantă:
Norocul lui de hoţ îl purtase teafăr-teferel, ca pe Făt-Frumos fugaru-i năzdrăvan. Galaction, o. i 249.
La scriitorii secolului trecut însă, construcţia aceasta apărea destul de des şi în proză:
Simţind picioarele-mi slăbind, am închis ochii. Negruzzi, i 54.
Cîte idei triste şi vesele trecură în cîteva minute prin minte-mi! Alecsandri, pu. 217.
De asemenea la aceşti scriitori se întîlnesc în funcţiune de atribut şi formele de dativ plural:
Frumseţile-ne tineri bătrînii lor distrug. Eminescu, o. i 59.
Din parte-ne, ne facem o datorie a-l felicita asemenea. Caragiale, o. i 248.
102
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
Notă: Limba contemporană foloseşte în schimb foarte des construcţia în care dativul cu funcţiune atributivă stă înaintea unui verb tranzitiv, determinînd substantivul cu rol de complement direct al acestui verb. Datorită poziţiei sale pe lingă verb, dativul este interpretat în aceste cazuri drept complement indirect:
. .	Ia deci in braţe cea ploscă burduhoasă şi-ţi răcoreşte gitlejul. Negruzzi, i 245.
Directorul se duce la o extremitate a peronului şi-şi aruncă privirile la mulţimea adunată pîrtă în cealaltă extremitate. Caragiale, o. i 80.
Himeni nu-i cunoştea tinereţa. Sadoveanu, o. ii 5.
Dativul cu rol de atribut pronominal este cunoscut sub denumirea de dativ .posesiv. în realitate raporturile exprimate de atributul în dativ sînt mai numeroase şi paralele, în general, cu acelea exprimate de atributul pronominal în genitiv.
1.	f Dativul posesiv:
Calu-i alb, un bun tovarăş,
înşeuat aşteapt-afarâ. Eminescu, o. i 103.
2.	Dativul apartenenţei:
. L,as’ să mă uit în ochii-ţi ucigător de dulci. Eminescu, o. i 95.
3.	Dativul subiectiv:
Cînd însuşi glasul gîndurilor tace,
Mă-ngînă cîntul unei dulci evlavii —
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei ? Eminescu, o. i 120.
Unul dintr-înşii... răpi în lipsă-mi pe scumpa mea surioară şi fugi cu dînsa. Odobescu, i 155.
4.	Dativul obiectiv:
în funcţiune de complement indirect:
Căci scris a fost ca viaţa ta De doru-i să nu-ncapă,
Căci te-a cuprins asemenea
danelor din apă. Eminescu, o. i 190.
Atributul pronominal prepoziţional
"§ 163. Atributul pronominal prepoziţional se exprima printr-un pronume personal, reflexiv, posesiv, demonstrativ, nehotărît sau negativ precedat de o prepoziţie, de o locuţiune prepoziţională sau de un adverb de comparaţie cu Valoare de prepoziţie.
Mai ales unul dintre ei nu te poate suferi, şi ţi-e amic. Caragiale, o. i 226. Nu mă pun eu cu unul ca dumneata. Sadoveanu, o. ii ioi.
Această îndoială de sine... îi stinse, încetul cu încetul, energia lui, nebiruită altădată. Vlahuţă, n. 19.
Glas ca al meu nu se află în nouă hotare. Sadoveanu, n. p. 9.
ATRIBUTUL PRONOMINAL
103
Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor păşune a ei patrie ş-o schimbă,
La pămînt dormea ţinîndu-şi căpătîi mina cea dreaptă. Eminescu, o. i 142. Cum se poate ca un bărbat ca acesta, care s-a bătut în multe locuri şi a fost de şapte ori rănit, să slăbească într-atîtal Sadoveanu, n. p. 21.
în comparaţie cu atributul substantival prepoziţional, atributul pronominal prepoziţional exprimă mult mai puţine raporturi:
1.	obiectiv:
a)	în funcţiune de complement direct:
Lauda de sine nu miroase a bine. (Proverb)
b)	în funcţiune de complement indirect:
Dorul de ea îl urmărea mereu.
2.	sociativ:
Întîlnirik cu dînsa erau rare. Sadoveanu, o. ii 133.
3.	dependenţa:
Se duce să ia învăţătură de la o presviteră bătrînâ, ... care trăieşte în satul Fili-penilor, fraţi cu noi. Sadoveanu, n. p. 17.
4.	partitiv:
Lunca de sălcii vechi deschidea bolţi în jur; pe subt ele unii din ei duseseră caii la păscut. Sadoveanu, n. p. 25.
După cît bag de samă... domnia-ta nu eşti moldovan de-ai noştri; după viersul vorbirii, pari muntean. Sadoveanu, n. p. 9.
5.	comparaţiei:
Doamna mea, o mulţămire ca aceasta n-o mai voi! Eminescu, o. i i66. Oşteni ca noi se mai găsesc; voievod ca măria-ta, ba. Sadoveanu, n. p. 13.
6.	termenul calificat:
Oh! păcătosul de mine! Oh! nenorocitul de mine! strigă Moţoc. Negruzzi,
1.	155.
Apoziţia
§ 164, Apoziţia pronominală are de obicei un caracter explicativ.
Şi astăzi ca şi odinioară, sus, între crengi, o mierlă, alta, îşi fluieră neastîmpărul. Cez. Petrescu, s. r. 141.
îşi luă într-o basma lucruşoarele lui, mai nimic, şi ieşi. Caragiale, o. i 135. ATRIBUTUL EXPRIMAT PRIN ADJECTIVE DE NATURĂ PRONOMINALĂ
Atributele care intră în această grupă
§ 165. în grupa atributelor exprimate prin adjective de natură pronominală intră atributele exprimate prin adjective posesive, interogativ-relative, demonstrative, nehotărîte şi de întărire.
104
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte ?
De nu m-ai uita încalţe,
Sufletul vieţii mele. Eminescu, o. i 54.
Care om nu ţine la viaţă? Creangă, p. 206.
Şedeau amîndoi de vorbă şi puneau la cale că ce rost să-i facă fetei ăsteia. Caragiale, o. i 118.
El singur, cîteodată, lasă să se priceapă unele lucruri. Sadoveanu, o. h 5.
Notă. Printre pronume, un loc aparte ocupă pronumele de întărire. La persoana X şi a ILa, acest pronume nu se mai poate întrebuinţa fără pronumele personal (eu însumi, voi înşivă) şi prin urmare am putea spune că nu avem de-a face aici cu un atribut, ci cu un pronume compus. La persoana a IlI-a însă, există pe de o parte formula cu pronumele personal (el însuşi). (Şi e de subliniat că pronumele de întărire este singurul pronume care se poate construi ca atribut pe lîngă alt pronume.) Pe de altă parte însă, pronumele de întărire se mai poate pune şi pe lingă un substantiv.
însuşi împăratul se va duce. Ispirescu, 1. 31.
Aici avem deci de-a face cu un atribut pronominal.
Toate aceste atribute se acordă în gen, număr şi caz- cu substantivul determinat şi din acest punct de vedere ele se aseamănă cu atributul adjectival.
Funcţiunile atributului exprimat prin adjective de natură pronominală
§ 166. în privinţa funcţiunilor, atributul exprimat printr-un adjectiv de natură pronominală se deosebeşte de atributul adjectival. Din acest punct de vedere trebuie făcută însă o distincţie şi în cadrul atributului exprimat prin adjective de natură pronominală.
La atributele exprimate prin adjective interogativ-relative, demonstrative şi nehotărîte nu se pot distinge raporturi diferite; funcţiunea lor este simpla deter- / minare a substantivului la care se referă.
Se lăsa în dusul paşilor domoli pînă ce scâpăta dincolo de muche, în valea cealaltă. Vlahuţă, n. 23.
Fiecare pom, fiecare bulgăre, fiecare colţ de iarbă au vătşut şi au închis în ei goana nebună a tatii din cîmp. Sahia, n. 62.
Atributul exprimat printr-un adjectiv posesiv exprimă în schimb o serie de raporturi identice cu cele ale atributului pronominal în genitiv :
1.	Posesia:
împăraţi ps care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pămînt şi apă. Eminescu, o. i 147.
Deasupra casei ta le ies
Şi asşi aceleaşi stele. Eminescu, o. i 186.
ATRIBUTUL ADYKR RIAL
105
2.	Dependenţa:
Zîmbiră între dînşii bâtrînii tăi prieteni Şi singuri ne lăsară. Eminescu, o. i 91.
Săptâmîna viitoare nu poate fi o tfi solemnă; ea nu va fi de cit un moment trist pentru concetăţenii noştri. Caragiale, o. i 79.
3.	Apartenenţa:
Unul caută-n oglindă de-fi buclează al său păr,
Altul caută în lume fi în vreme adevăr. Eminescu, o. i 130.
4.	Subiectul:
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră. Eminescu, o. i 55.
Eu ştiu că, în lipsa mea, baba îi boceşte în voie pe feciori. Sadoveanu, n. r. 8.
5.	Obiectul:
în funcţiune de complement indirect:
Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor. Eminescu, o. i 172.
Explicaţia acestei deosebiri dintre atributul exprimat printr-un adjectiv posesiv şi celelalte atribute exprimate prin adjective de natură pronominală stă în faptul că adjectivul posesiv este singurul care îşi păstrează valoarea de pronume, conti-nuînd să ţină locul numelui posesorului atunci cînd însoţeşte ca adjectiv numele obiectului posedat. în ceea ce priveşte paralelismul cu raporturile exprimate de atributul în genitiv, el se bazează pe comunitatea raportului fundamental de posesie la amîndouă aceste atribute.
ATRIBUTUL ADVERBIAL
Prin ce se exprimă atributul adverbial
§ 167. Atributul adverbial se exprimă printr-un adverb precedat de obicei de prepoziţia de sau din, dar uneori şi fără prepoziţie :
a)	cu prepoziţie:
Bâtrîna asculta vorba şi gălăgia de-afară. Sadoveanu, o. ii 13. în jur se adunaseră mulţi din cei care făcuseră gălăgia de adineauri. Dumitrii;, b. f. 8.
în vremile bâtrîne. . . acest fel de pereţi se aflau cu partea de din sus privind tocmai spre cer. Slavici, n. 1 9.
Vom ţine minte... răspunse feciorul din dreapta. Camilar, n. ii 249.
b)	fără prepoziţie;
Chezăşia rezolvării acestor probleme şi a mersului nostru înainte este partidul nostru, forţa politică conducătoare în stat. Gheorghiu-Dej, art. cuv. 365.
106
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
Folosirea prepoziţiei de
§ 168. Prepoziţia de se întrebuinţează şi înaintea locuţiunilor adverbiale formate cu prepoziţie:
Cînd îi atingea numai cu ţesala pe sub burtă, încercau să-l lovească cu copitele de dindărăt. Cocea, f. sl. 8.
Pacea măreaţă a văilor de primprejur, frumuseţea dătătoare de visuri a codrului ... dădeau iubirii mele pentru el o aprindere exagerată. Vlahuţă, n. i6i.
Notă. în cuvinte ca dinainte, dinăuntru etc. putem avea de-a face sau cu de (+ înainte, înăuntru etc.) sau cu din (+ ainte, lăuntru etc.).
Cîinele, aşezat pe labele dinainte, priveşte cu ochii sticloşi ascensiunea lunii. Cez. Petrescu, s. R. 42.
Cerşitorul. .. se oprea la o fereastră a restaurantului «Luther », privind lumea dinăuntru. Camilar, n. ii 135.
Atributul exprimat prin adverbe de mod
§ 169. Adverbele de mod se întrebuinţează fără prepoziţie:
Am mai văsţut eu aşa boală. Sadoveanu, o. ii 202.
Atributul exprimat prin locuţiuni adverbiale
§ 170. Unele locuţiuni adverbiale construite cu prepoziţie pot deveni atribute adverbiale, valoarea prepoziţiei nemaifiind percepută de vorbitori:
Preoţii... începură cu obicinuitul viers alene cîntecele de îngropăciune. Odo-bescu, 1 107.
Atributul adverbial al unor substantive care cuprind o idee verbală
§ 171. După substantivele care cuprind o idee verbală, atributul adverbial nu e totdeauna precedat de prepoziţie, (v. voi. I, Adverbul, § 336).
ATRIBUTUL VERBAL
Prin ce se exprimă atributul verbal
§ 172. Atributul verbal este exprimat, de obicei, prin verbe la infinitiv sau supin şi mai rar la gerunziu.
S-a dus. . . la împăratul turcesc, ca sâ-i ceară învoirea de a domni. Rădulescu-Codin, l. 106.
Semănau ghindă de creşteau dumbrăvi pentru ca să aibă strănepoţii lemne de ars. Negruzzi, i 246.
ATRIBUTUL VERBAL
107
Străbătură pînsşa largă a apei, avînd adîncime nu mai mult decît două palme domneşti. Sadoveanu, n. p. 35.
Atributul verbal exprimat printr-un infinitiv
§ 173. Atributul verbal exprimat printr-un infinitiv stă mai ales pe lingă abstracte verbale şi e echivalent cu un verb la conjunctiv care ar forma o propoziţie atributivă pe lingă abstractul verbal: Învoirea de a domni — învoirea să domnească.
Nu cumva să se întîmple ca vreunui cititor... sd-i vină răul gînd dea lepăda cartea ta din mînă. Odobescu, iii ii.
Cît despre lucrătorii din manufacturi, ei erau încă lipsiţi de putinţa de a juca un rol politic însemnat, scînteia, 1951, nr. 1995, 2.
Atributul verbal exprimat printr-un supin
§ 174. Atributul verbal exprimat prin supin arată destinaţia şi, mai rar, provenienţa, şi se construieşte cu prepoziţiile de, pentru etc.
Aveau pămînt de arat. Sadoveanu, o. ii 7.
Cal de furat.
Supinul îşi păstrează înţelesul verbal şi poate avea după el complemente:
Din lemn iese şi cruce şi par şi raclă şi surcele de pus în foc. Camilab, n. i 218.
Atributul verbal exprimat printr-un gerunziu
§ 175. Atributul verbal- poate fi exprimat şi prin gerunziu. Cînd substantivul e la masculin sau neutru singular, nu se cunoaşte dacă avem de-a face cu un atribut adjectival sau verbal. Atributul e sigur verbal cînd lipseşte acordul în gen şi număr:
Pletele de abia cărunţind, unse totdeauna cu unt. . . cădeau în sfredele dese pe umeri. Sadoveanu, o. ii 4.
De asemenea trebuie să socotim că atributul e verbal cînd la rîndul lui e determinat de un complement sau cînd are subiect.
S-aueşea un cîntec puternic. .. un cîntec părînd un cutremurător semnal de alarmă. Camiuar, n. ii 24.
Constantin era copil frumos, semănînd foarte mult cu Pilofteia. Gai.action, o. 1 114.
Nici o ţipenie de om în ogrăzile băltoase, cu cară dejugate, părăsite în ploaie, cu viţei mugind sub şoproane sparte. Cez. Petrescu, s. r. 79.
108
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
ACORDUL ATRIBUTULUI CU SUBSTANTIVUL DETERMINAT ACORDUL ATRIBUTULUI ADJECTIVAL Observaţii generale
§ 176. Atributul adjectival se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul pe care-1 determină.
Purta în buzunarul unei haine măslinii poeziile lui Giusti. Delavrancea, t. 6.
Cele trei săbii înfipte pînă la plăsele în trup inspirau dezgust publicului. Sahia, n. 67.
M-am mutat într-o casă nouă.
M-am oprit în faţa unei case noi.
în Bucureşti se înalţă nenumărate case noi.
Atributul adjectival se acordă cu substantivul pe care-1 complineşte întocmai cum numele predicativ format dintr-un adjectiv se acordă cu subiectul, cu deosebirea că atributul poate sta în orice caz, pe cînd numele predicativ numai în nominativ. Se spune casa este nouă; întocmai cum se spune şi casa nouă.
Acordul în cazul unui substantiv determinat de mai multe adjective
§ 177. Un singur substantiv poate fi complinit prin mai multe adjective, care, fiecare în parte, se acordă cu substantivul.
Era o !{i de iunie, luminoasă şi caldă. Galaction, o. i 37.
Ar fi dorit să aibă vreme, putinţă şi mijloace ca să studiere societatea noastră rece, egoistă, săracă, leneşă, fudulă, sceptică, incultă şi nemiloasă. Delavrancea, t. 9.
Dar cifrele fugare, invizibile, scăpărătoare, haotice, erau prea grele pentru capul lui. Cocea, f. sl. 15.
Acordul în caz
§ 178. Adjectivul nearticulat nu are forme cazuale speciale decît pentru genitiv-dativul feminin singular (se spune unei prietene credincioase, faţade nominativul o prietenă credincioasă, dar unui prieten credincios, faţă de un prieten credincios) ; adjectivul articulat are forme speciale de genitiv-dativ la toate genurile şi la ambele numere, dar substantivul care-1 urmează nu marchează cazul decît tot numai la feminin singular. Astfel singura categorie la care acordul apare clar este genitiv-dativul singular feminin.
ACORDUL ATKililTCLII CU SUBSTANTIVUL UE IE K MX NAT
109
Deasupra criptei negre a sfîntului mormînt
Se scutură salcîmii de toamnă şi de vînt. Eminescu, o. i 129.
Chiar şi la genitiv-dativul singular feminin se găsesc însă numeroase exemple fără acord, adică atributul păstrează aceeaşi formă ca la nominativ.
Acest lucru se întîmplă în special cu participiile, deoarece acestea pot fi considerate şi ca verbe, echivalente cu predicatul unor propoziţii atributive, mai ales cînd sînt urmate de compliniri. într-o expresie ca:
Prepeliţe tăvălite în mălai şi bicaţi prăjiţi în mustul lor. Odobescu, iii 39, putem înţelege atributele tăvălite şi prăjiţi ca predicate ale unor propoziţii atributive {care au fost tăvălite şi care au fost prăjiţi). De aceea găsim adesea, chiar la scriitori consacraţi, atributul pus la nominativ:
Istoria celei dintîi dragoste, crescută în umbra răchitelor, legănată de vîntul răsfirat în asfinţit prin desişul papurii, îmi apărea de multe ori ridicolă. Cez. Petbescu, s. r. 26.
Paznicul livesji secătuită de rod şi al viei părăginite e ursuz şi surd. Cez. Petrescu, s. r. ii.
E de remarcat, în acest din urmă exemplu, faptul că al doilea atribut, părăginite, nefiind urmat de o complinire, a fost pus la genitiv, fără să se vadă că astfel se distruge simetria cu primul, secătuită.
Unii socotesc că trebuie să folosească nominativul, pentru a evita confuzia cu pluralul {secătuite ar fi luat drept un nominativ plural); această confuzie este însă mult mai puţin gravă (substantivul precedent fiind de obicei semn destul de clar al singularului) decît confuzia cu nominativul singular: în primul exemplu din Cezar Petrescu, crescută poate fi uşor înţeles ca atribut pe lîngă nominativul istoria. Este deci recomandabil ca acordul în caz să fie făcut peste tot.
Acordul e mai greu de făcut atunci cînd între substantiv şi atributul lui sînt intercalate alte cuvinte; cu cît intercalarea e mai dezvoltată, cu atît mai mult se pierde legătura cazuală a atributului cu substantivul pe care-1 complineşte:
Mentalitatea unei fete de pension din timpul burgheziei, învăţată să aştepte totul de la părinţi.
Aici forma acordată, învăţate, ar putea fi legată de substantivul cel mai apropiat, burgheziei. Pentru a evita atît confuziile de acest fel cît şi dezacordul, se repetă uneori la nominativ substantivul pe care-1 complineşte atributul:
Se împlinesc astăzi 30 de ani de la izbucnirea răscoalei populare armate a oamenilor muncii din oraşele şi satele Bulgariei, răscoală desfăşurată sub conducerea Partidului Comunist Bulgar împotriva regimultu monarho-fascist. scînteia, 1953, nr. 2774, 3.
Atributul se pune uneori la nominativ chiar cînd e format dintr-un adjectiv propriu-zis (nu un participiu); în acest caz lipsa acordului este incorectă, deoarece adjectivul nu poate fi interpretat ca o propoziţie atributivă.
110
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
N-o umileşte pe Reveica, amintindu-i că a fost slujită de valeţi, camerieră, costu-mierâ şi coafeză, ca să ajungă pe mîna unei slujnice, surdă, uitucă şi fără ştiinţă de carte. Gez. Petrescu, d. o. 87.
Acordul în gen
§ 179. Cînd e vorba de un singur substantiv şi un singur atribut adjectival sau cînd e vorba de un singur substantiv determinat de mai multe atribute adjectivale, acordul în gen al atributului adjectival nu ridică nici o problemă. (Vezi exemplele de mai sus, § § 176-178.) Cînd însă un singur atribut, adjectival determină mai multe substantive de genuri diferite, se ridică problema genului care se va da atributului. Situaţia este aceeaşi ca la acordul numelui predicativ adjectival cu subiectul (v. § 124), cu deosebirea că în cazul atributului există posibilitatea de a face acordul numai cu ultimul substantiv, lăsînd atributul la singular:
Dealul şi cîmpia olteană.
în limba contemporană, această construcţie începe să fie evitată, deoarece nu se vede clar că atributul se referă şi la primul substantiv. Atributul nu se pune însă la plural, ci este repetat:
Dealul oltean şi cîmpia olteană.
Faptul că adjectivul se acordă şi cu primul substantiv se vede mai clar numai atunci cînd acesta e precedat de o prepoziţie ca pe:
Pe dealul şi pe cîmpia olteană.
Dacă primul substantiv, dealul, n-ar fi şi el determinat de atributul adjectival acordat formal numai cu al doilea substantiv, cîmpia, prezenţa articolului la un substantiv precedat de prepoziţie n-ar fi posibilă; în acest caz s-ar spune:
Pe deal şi pe cîmpia olteană.
Pentru cazul cînd două substantive de genuri diferite sînt complinite de un singur atribut adjectival la plural, sînt valabile exemplele citate la acordul numelui predicativ adjectival cu subiectul (v. § 124), dacă suprimăm verbul copulativ: împăratul Verde şi fetele sale, încremeniţi de ceea ce au aupjt. . .
Gardul şi poarta însorite... etc.
Notă. Atributul exprimat prin numeralul iutii apare Ja nominativ-acuzativ singular feminin şi sub forma întîia; cînd e aşezat în urma substantivului, e preferabilă forma întîi (vezi voi. I Numeralul, § 215).
Compania întîi, cu armele în cumpănire, străbatea stradă cu stradă. Camilar, n. ii 53. jj Cînd e aşezat înaintea substantivului, numeralul ia obligator, forma îf!jlia}__
’! S-a lăsat peste pămînt întîia căldură. Sabia, n. 63.
Gerunziul, cînd e considerat ca adjectiv, se acordă în gen cu substantivul al cărui atribut este:
Iară dacă se duse cu inima tremurîndă şi ausşi de la împăratul şiretenia cu florile, el se dezvinovăţi. Ispirescu, i.. 165.
ACORDUL ATRIBUTULUI CU SUBSTANTIVUL DETERMINAT
111
Acordul în număr
§ 180. Cînd două atribute adjectivale stau pe lingă acelaşi substantiv, uzul tradiţional cere punerea substantivului la singular:
Limba franceză şi germană.
în limba scrisă contemporană se răspîndeşte însă tot mai mult formula cu substantivul la plural:
Limbile franceză şi germană.
Limba vorbită nu foloseşte această formulă, care dă impresia de dezacord, deoarece nu se simte imediat că va urma un al doilea atribut.
în mod greşit se acordă uneori în număr adverbul, luat drept adjectiv:
Munţi nespuşi de înalţi.
ACORDUL ARTICOLULUI POSESIV LA ATRIBUTUL SUBSTANTIVAL
ÎN GENITIV
§ 181. Cînd atributul substantival în genitiv este precedat de articolul posesiv al, a, ai, ale, articolul se acordă în gen şi număr cu substantivul pe care-1 determină atributul în genitiv:
Băiatul acesta al vecinului.
Fata aceasta a vecinului.
Băieţii aceştia ai vecinului.
Fetele acestea ale vecinului.
Totuşi, în acest răstimp, în sufletul amînduror fraţilor care ascultau, se împletea un cîntec stins abia ausşit ca în somnie, cîntec al aducerii aminte a rîndurilor de oameni care s-au petrecut ca florile fără roadă, subt robii mute, în viaţă fără bucurie, în moarte fără răscumpărare. Sadoveanu, n. p. iz6.
Regional apare adeseori a ca formă unică a articolului (vezi voi. I, Articolul § 136). Noroc bun!... Pe timpul neted Ies romînii cu-a lor pluguri! Alecsandri, p. iii 41.
Ce-ar ţice vâru' Axente a dascălului ? Vornic, Oameni sub patrafir 68.
Cînd între substantivul determinat şi atribut se intercalează un determinant cu prepoziţie, poate exista îndoială dacă atributul priveşte primul sau al doilea substantiv.
Examenele de sfîrşit de an al şcolii.
Examenele de sfîrşit de an ale şcolii.
în primul exemplu, sfîrşitul de an este al şcolii: sfîrşit de an al şcolii formează o îmbinare de cuvinte, iar examenele se referă la întreaga îmbinare; în al doilea exemplu, examenele de sfîrşit de an formează o îmbinare, sfîrşitul de an determină substantivul examenele, iar ale şcolii se referă la întreaga îmbinare. Analiza corectă a
112
SINTAXA I'ĂIîŢILOlî PROPOZIŢIEI
gîndirii ne arată singură la ce formă trebuie pus articolul posesiv. în literatura noastră lingvistică se întîlneşte şi legile interne de dezvoltare a limbii şi legile interne de dezvoltare ale limbii. Corectă este prima formulă, căci e vorba de legile după care are loc dezvoltarea limbii, nu de legile de dezvoltare pe care le are limba.
COMPLEMENTUL
§ 182. Se numesc complemente părţile secundare de propoziţie care determină un verb, predicativ sau nepredicativ, precum şi un adjectiv sau un adverb.
a)	un verb
Stol de cocori
Apucâ-ntinsele	*
Şi necuprinsele
Drumuri de nori. Eminescu, o. i 378.
A intrat. . . la urmă. . . căpitan Coturnuţă Negrea, abia descălecat la curte. Sadoveanu, n. p. 373. bj un adjectiv
A purces să caute tocmai în sat la Goruni nişte cuscri şi alţi cumdtr't, oameni cumsecade şi mai cu samă vrednici la treburile pe care le punea la cale. Sadoveanu, n. p. 378.
Se accentuează artificiul protocolului prin mişcări amintitoare de balet. Camil Petrescu, t. iii 395.
c)	un adverb
Nu erau mai mult decit două săptămtni de cînd se măritase. Creangă, p. 114.
Complemente care determină alte complemente
§ 183. Un complement poate determina alt complement:
Apele plîng clar izvorînd în fîntine. Eminescu, o. i 231.
Solul lui Apletin a început a vorbi eu glas gros şi cumpănit, arătind ieşirea la lume a pîrcălabului Irimia. Sadoveanu, n. p. 374.
Diferitele feluri de complemente
§ 184. Complementele arată cine suferă acţiunea verbului (complement direct), pe cine îl priveşte (complement indirect), de cine e făcută acţiunea unui verb la diateza pasivă (complement de agent), în ce împrejurări de timp, loc, mod etc. se petrece acţiunea sau cum se prezintă o însuşire (complemente circumstanţiale).
COMPLEMENTUL
\u
a)	complement direct y
Se prind de mîini şi se desprind,
Şi bat pămtntul tropotind
în tact uşor. Coşbuc, b. i. 21.
b)	complement indirect
Cum de să ştie el ceva şi să n-o dea tirgului? Ispirescu, l. ii2.
c)	complement de agent
Asociaţiunea priimi, — nu însă fără dezbateri, — ortografia propusă de acea comisiune filologică. Odobescu, i 488-489.
d)	complemente circumstanţiale
într-o zi fierbinte a lunii lui cuptor, pe la nămiezi apăsa deasupra mahalalei Mihai-Vodâ o pîclă straşnică. Ca.ragia.le, o. iii 126.
Stejarii cu hohot iubeau
Adine răzvrătita coroană. Coşbuc, f. t. 83.
Deosebirea dintre complementul direct şi cel indirect
§ 185. Deşi în practică e uşor de deosebit complementul direct de cel indirect, nu e uşor de dat definiţii care să le distingă categoric unul de altul şi să acopere toate exemplele. Complementul direct este mai legat de acţiune, el arată obiectul asupra, căruia se exercită direct acţiunea verbului, obiectul care este modificat sau chiar creat prin această acţiune, pe cînd complementul indirect arată obiectul, existent independent de acţiunea verbului, şi pe care această acţiune îl interesează.
Ghirai hanul cel bâtrîn
Pe loc au şi poruncit
La mirzaci de cei mai mari
Şi la cincizeci de tătari
Pe Gruie să-l ducă-ndată
La cea mănăstire naltă! Alecsandri, p. p. 79.
Porunca lui Ghirai se adresează mîrzacilor şi tătarilor (complemente indirecte), pe cînd acţiunea verbului a duce se exercită direct asupra lui Gruie (complement direct). De aceea complement indirect au în mod curent şi verbele intranzitive şi cele la diateza pasivă, în timp ce complementul direct nu poate sta în mod normal decît pe lîngă verbele tranzitive, la diateza activă. Dacă activul e transformat în pasiv, complementul indirect rămîne neschimbat, pe cînd complementul direct se transformă în subiect:
Dau (verb tranzitiv, activ) ovăt^ (complement direct) calului (complement indirect).
114
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
Ovăzul (subiect) este dat (verb la diateza pasivă) calului (complement indirect).
Prin ce se exprimă co
mplementele
§ 186. Complementele se exprimă printr-un substantiv (sau un substitut al acestuia) cu sau fără prepoziţie, printr-un adverb sau printr-un verb nepredicativ.
a)	substantiv fără prepoziţie
Vînătorul n-are nevoie să umble pe jos, să caute vinatul ajutat de cinele său. Odobescu, iii 15.
b)	substantiv cu prepoziţie
Femeia a priceput slăbiciunea bărbatului şi totdeauna i-a bătut in strună. Sevastos, n. 3.
c)	adverb
începe un hău metalic, asurzitor, de mitraliere care macină, tocind bandă după bandă, ca un nai, lătrînd viu de tot, sperios, ca un motor de motocicletă. Camil Petrescu, u. n. 309.
d)	verb nepredicativ
Mama lui bădiţa Vasile îşi petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe un mort. Creangă, a. 9.
COMPLEMENTUL DIRECT
§ 187. Complementul direct este partea de propoziţie care determină un verb tranzitiv, la un mod predicativ sau nepredicativ, indicînd asupra cui (fiinţă, lucru, proces etc.) trece nemijlocit acţiunea verbului respectiv, sau indicînd rezultatul unei acţiuni.
A-mpiedicat calul şi şi-a pregătit culcuş. Stancu, d. 21.
Infanteriile... străbâteau cimpii, sate, oraşe. Camilar, n. i 7.
în dam Scavinschi scria imne asupra fericirii patriei, sonete pentru răsărita stea a Moldaviei. Negruzzi, i 206.
Bunicul mieu... vădind cearta iscată intre tata şi mama din pricina mea, a fis. Creangă, a. 18.
Prin ce se exprimă complementul dlirect
§ 188. Complementul direct poate fi exprimat:
a)	Printr-un substantiv sau orice altă parte de vorbire cu valoare de substantiv (pronume, adjectiv, numeral)
Uriaşii munţi... slobosjseră, din coamele lor fbîrlite pînă la cer, ploile, trăsnetele, şuvoaiele. Galaction, o. i 154-155.
COMPLEMENTUL DIRECT
115
Şi cînd ii atingea numai cu ţesala pe sub burtă, încercau să-l lovească cu copitele de dindărăt. Cocea, f. sl. 8.
Mai nainte vreme bâtrîna multe îndurase. Sadoveanu, o. ii 6.
Sînt acum de şaizeci de ani fără unul şi din ei vreo patruzeci tot la ţară i-am irosit. Rebreanu, r. i 13.
b)	Printr-un verb la infinitiv, gerunziu, supin
Şi a vorbi de la dînsa am învăţat. Creangă, a. 35.
Dar aud chemindu-mă. Negruzzi, i 40.
După ce sfîrşea de dus apă la casă, stropea uliţa mare. Camilar, n. i 26, Nu mai mîntuie mumă-sa de bocit. Dumitriu, v. t,. 56.
• Complementul direct poate fi exprimat şi printr-o îmbinare de cuvinte care exprimă o singură noţiune :	- -
A. muiat baba turta-dulce, a gustat-o şi sţice : — 'Bogdaproste! Caragiale, o. 11 245.
Nu le putuse încă învăţa pe toate [stelele], dar cunoştea cloşea-cu-puii şi mişcările ei în crucea-nopţii. Sadoveanu, n. p. 148.
Complementul direct şi construcţiile pasive
§ 189. Subiectului gramatical dintr-o construcţie pasivă îi corespunde în co»-strucţia activă un complement direct, în construcţie activă:
Primăvara plugarii ară şi seamănă ogoarele.
Mecanicii utşinei au construit electromotorul. în construcţie pasivă:
Primăvara ogoarele sînt arate şi semănate de plugari.
Electromotorul a fost construit de mecanicii urinei.
Verbe cu două complemente directe
§ 190. Unele verbe pot avea două complemente directe, unul aî persoanei (fiinţei) şi altul al lucrului:
Fiecare piatră tie învaţă ceva. Tulbure, v. r. 45.
Tomşa! El te-a învăţat a vorbi cu atîta dîrsşie ? Negruzzi, i 139.
Observaţie asupra complemertului direct al unor veibe intranzitive
§ 191. în mod obişnuit, numai acţiunea verbelor tranzitive trece direct asupra complementului direct:
Colonelul Engbel îtni dărui o puşca cu două Şeve. Odobescu, iii 22.
De multe ori cinstea fini {i fine. Sadoveanu, o. ii 6.
O oboseală uşoară ii învăluise sufletul. Sadoveanu, o. ii 173.
116
SINTAXA 1‘ÂIÎŢILOK PROPOZIŢIEI
în unele cazuri, şi verbele intranzitive pot avea un complement direct exprimat printr-un cuvînt avînd aceeaşi rădăcină cu verbul respectiv sau numai un sens asemănător cu acesta. în aceste cazuri, complementul direct are lingă el în mod obligator un determinativ. (Vezi voi. I, § 218).
Aţi luptat luptă deşartă, aţi vînat ţintă nebună. Eminescu, o. i 36.
Oamenii, ieşind, se lăsau la pămlnt, sub streşină, adormind dintr-o dată somn greu ca plumbul. Camiiab, x. I 62.
Cum se construieşte complementul direct
§ 192. Complementul direct exprimat printr-un substantiv sau altă parte de vorbire cu valoare de substantiv poate fi construit în două feluri:
1.	în acuzativ precedat de prepoziţia pe (vezi şi voi. I, § 369). în această situaţie se găsesc:
a)	numele proprii de persoane:
D.	Georgescu... face cîţiva păţi în sus, apoi în jos, să găsească -pe madam' Georgescu. Caragiale, o. ii 4.
Deseori dureri ascuţite îl cercau pe Ursu, Sadoveanu, o. ii 198.
b)	numele comune de persoane:
Porunci ca paznicii să se puie să princţă pe hoţi. Ispirescu, l. 72.
Observaţie. în limba contemporană se manifestă tendinţa de a nu se folosi prepoziţia pe în această situaţie, unde prezenţa ei este necesară:
Voi, mame ! învăţaţi pruncii voştri înainte de cuvîntul mamă, înainte de cuvîntul pîine —
cuvîntul pace! Breslaşu, în Poezia nouă în r.p.r. 92.
Asemenea construcţii sînt nerecomandabile, întrucît presupun o asimilare cu lucrurile a persoanelor denumite de substantivele respective (vezi voi. I, § 369).
c)	formele accentuate ale pronumelor (personale, posesive, demonstrative, nehotărîte, relativ-interogative), cu excepţia pronumelui ce:
Ctnd v-a întreba pe voi, să daţi vina pe mine şi să lăsaţi să vorbesc eu pentru toate. Creangă, p. 9.
Nici oştirea. .. pe el nu-l învăţase mare lucru. Cocea, f. sl. 9.
Şi ajungînd pe Făt-Frumos şi pe ai săi merse cu dînşii. Ispirescu, l. 79. îi aude pe cei de pe capră cum sar jos. Sahia, n. 86.
Tocmeau pe oricine. Cocea, f. sl. 9.
Mai avea el un cîine la casă, dar acesta era leneş şi nu lătra pe nimeni. Slavici, o. 131.
d)	expresiile de tipul:
Cui pe cui se scoate.
Dup pe lup nu se mănîncă.
/
COMPLEMENTUL PI RECT
117
Aici avem de fapt a face cu o încrucişare: un cui se scoate cu alt cui + un cui scoate pe alt cui-, lupii nu se mănîncă unul pe altul un lup nu mănîncă pe alt lup.
2.	în acuzativ neprecedat de prepoziţia pe, cînd e vorba de nume de lucruri:
Apucă bucăţica de tşahăr şi-ncepe s-o ronţăie. Caragiale, o. ii 97.
O capră lasă păscutul şi se caţără ps răchită. Sadoveanu, o. 11 187. -De, vei izbuti să-mi aduci iapa cea sireapă ce este la curteă împăratului meu vecin, vei scăpa cu faţa curată. Ispirescu, l. 76.
Trec de colo pînă colo prin coridor, să vătş în care compartiment aş găsi un loc mai comod. Caragiale, o. ii 95.
împăratul iese în grădină ca să vadă merele cele aurite. Ispirescu, -l. 72.
Aparente excepţii de la regula construirii complementului direct în cazul acuzativ
§ 193. Aparentele excepţii (construcţii ale complementului direct cu genitivul sau cu altă prepoziţie decît pe) sînt la fel cu cele întîlnitc la subiect (§ 109):
a)	aparent genitiv :
Pe-ai casei încep a-i vedea ca prin ceafă. Stânci", d. 128.
Dovada că aici nu avem de-a face cu un genitiv propriu-zis (lucru arătat la subiect) ne-o aduce chiar faptul că înaintea articolului se poate pune prepoziţia caracteristică acuzativului.
b)	construcţii cu valoare partitivă, cu prepoziţia de sau din :
Robinson de aceste.. ■ nici avea în cuget. Drăciiici, n. 5.
Arde Ia căldări, în loc de cărbuni, din ţfvîul ce transporta în hambarele vaporului. BaRT, e. 324. Ca şi în construcţiile asemănătoare întîlnite la subiect, aici trebuie subînţeles un substantiv ca lucruri., o parte, în acuzativ.
c)	construcţii, cu prepoziţia la :
Şi mănîncă fata la ş>lăcinte fi mănîncă, hăt bine. CrkancX, a. 290.
Spărgea la alune pe nicovală. Ispirescu, i.. 92.
Explicaţia este şi aici aceeaşi ca la sub’ect.
COMPLEMENTUL INDIRECT
§ 194. Complementul indirect este partea de propoziţie asupra căreia se răs-frînge în chip indirect acţiunea verbului, în sensul că din acţiune rezultă de obicei un folos sau o pagubă, pentru fiinţa sau lucrul denumit de complementul indirect.
Faurii au făcut topoare, coase, unelte trebuitoare, sau săbii pentru nştilc principilor, baronilor ce au stăpînit ţinutul. Călugăru, o. p. 107.
Dună tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci Şi yhulirilor dînd viaţă, suferinţele întuneci. Eminf.scu o. i 130. ; Daţi-mi voie de a vă demonstra aceasta prin citirea aceluiaşi prim capitol. Odobf.scu, 11 380.
118
SINTAXA rĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
Felul verbelor determinate de complementul indirect
§ 195. Verbul determinat de un complement indirect poate fi intranzitiv, tranzitiv cu două complemente (unul direct şi unul indirect) sau folosit absolut (numai cu complementul indirect), reflexiv sau locuţiune verbală.
a)	verb intranzitiv
Harap Alb, strîngînd aripa cu îngrijire, mulţămeşte furnicii pentru ajutoriul făgăduit. Creangă, p. 237 238.
Huţu o cunoştea şi s-a dus să-i sărute mîna, dar ea n-a primit, ci i-a sşis că s-a făcut mare şi s-a uitat la el. Slavici, n. i 168.
b)	verb tranzitiv
Asta îi aduse lui Mitrea prea puţină uşurare. Sadoveanu, m. c. 54.
Ruşi ei lui Valicâ şi Măriucăi lui Onofrei găseşti să le dai şi să le răzdai? Creangă, a. 17.
Apoi cînd m-am dus acasă ş-am spus babei, ea a avut ce se bate cu mîna peste gură. Sadoveanu, o. v 460.
c)	verb reflexiv:
Se gîndea la ceva ce ştia numai el. Dumitriu, Pasărea furtunii, 169.
d)	locuţiune verbală :
De cîte ori, iubito, de noi mi-adue aminte
Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte. Eminescu, o. i 114.
Căuta pricină flăcăului într-una. Sadoveanu, o. ii 134.
Îndată se făcu loc moldovenilor, carii, luîndu-şi răniţii, se îndreptară cătră munţi. Negruzzi, i 173.
Prin ce se exprimă complementul indirect
§ 196. Complementul indirect poate fi exprimat printr-un substantiv sau orice altă parte de vorbire (pronume, adjectiv, numeral, verb) cu valoare de substantiv:
a)	substantiv:
Solului nu i se taie capul, %ise Spancioc. Negruzzi, i 139.
b)	pronume:
Tu-mi ceri chiar nemurirea mea,
în schimb pe-o sărutare. Eminescu, o. i 173.
c)	adjectiv:
Aduc sărbătoare La mic şi la mare,
La cei mijlocii... banuş, b. 102.
d)	numeral:
La trei le-au tăiat capul cu satirul... celorlalţi le-au băgat pumnul pe beregată. Delavrancea, h. t. 104.
COMPLEMENTUL INDIRECT
119
e)	verb:
Singura prerogativă ce le mai rămăsese Consista intru a prezenta domnului la anul nou o pline mare şi sare. Alecsandri, la Negruzzi, i x.
Cum se construieşte complementul indirect
§ 197. Complementul indirect exprimat printr-un substantiv sau altă parte de vorbire (pronume, adjectiv, numeral) care substituie un substantiv poate sta:
a)	în cazul dativ:
Femeile bisericoase din sat îi băgase mamei o mulţime de bazaconii în cap. Creangă, a. 12.
Frînse pînea şi dădu o bucată lui Marandache. Sadoveanu, n. s. 43.
b)	în cazul acuzativ cu prepoziţie:
Deprins să poruncească la mii de soldaţi nu mai avea acum decît cîţiva ţivili şi două jupînese la îndemînâ. Cocea, f. sl. 13.
Nobilul meşteşug nu se lipea de dinsul, Cocea, f. sl. 8.
Detaliul ăsta adăugat laatîtea altele... ţinea în loc munca. Călugărit, o. p. 164.
Şi cînd gîndesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
încet repovestită de o străină gură. Eminescu, o. i 71.
c)	în cazul genitiv cu prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale ca asupra, în contra, împotriva:
împotriva datinelor noastre eu n-am nici o putere. Ispirescu, l. 76.
Ne muncirăm a-i dobîndi ajutoare în prezent şi alianţe în viitor in contra siluirii ce o apasă subt cîrmuirea cea fără de lege a ciocoiului. Bălcescu, o. i 303.
Notă. Complementul indirect construit cu prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale ca asupra, contra, împotriva se construieşte şi cu pronume posesive sau cu formele neaccentuate de dativ ale pronumelui personal (vezi voi. I, § 343):
Toţi aceia cari au gînduri rele asupra noastră să fie osîndiţi, spre pedeapsa lor, a citi, dmtr-un capăt pînă-ntr-altui, toată Prectivîntarea la Manualul vînătorului romînesc. Odobescu, iii 217.
Duşmanul se găteşte şi tu eşti straja lumii.. ■ Lumea te-au părăsit şi s-au sculat asupră-ţi. Russo, s. 136.
Construcţii prepoziţionale echivalente cu dativul
§ 198. Acuzativul cu la corespunde de cele mai de multe ori complementului indirect în dativ; construcţia cu la este folosită îndeosebi în limba vorbită şi familiară.
—	Cui ai dat-o, nenorocito ?
—	Im o chivuţă ! Caragiale, o. i 150.
120
SINTAXA PĂRŢII,OH PROPOZIŢIEI
Observaţie. Construcţia alcătuită dintr-un acuzativ cu prepoziţia Ia în locul dativului se datoreşte uneori imitării unei construcţii prepoziţionale dintr-o limbă străină, de cele mai multe ori franceza sau germana.
Jnlorctndu-nc privirile către alte manifestări mai pacinice ah neţii sociale, vom constata şi aci un mare număr de obiecte... propuse la cercetările arheologului. Odobescu, ist. arh. 22.
Pe de altă parte există şi tendinţa inversă a întrebuinţării complementului indirect în dativ în locui unei construcţii prepoziţionale. Şi în aceste situaţii avem de-a face cu imitarea unor construcţii străine : a adera unei Mei; a revista apăsării; a intercala operelor personale o lucrare scrisă în colaborare ; a îngloba unei sume.
Tot unui complement indirect în dativ îi corespunde şi construcţia alcătuită dintr-un acuzativ cu prepoziţia către, construcţie întîlnită des în textele arhaizante şi regionale:
De din vale de Provine
Grăim, doamnă, cătră line, R\r rxuscu, o. i 149.
Zis-a mîndra către mine:
Mă mărit, te las pe tine. Jarnik-Bîrseanu, d. 231-232.
Complementul indirect al adjectivului
§ 199. Afară de verbe, complementul indirect poate determina şi adjective.
Complementul indirect care determină adjectivul poate fi exprimat printr-un substantiv sau pronume în cazul dativ ori acuzativ cu prepoziţie şi printr-un infinitiv.
a)	Substantiv şi pronume în dativ:
Credincios jurămîntului, ca un domn constituţional, el nu putea preface nimic în ţară, fără de învoirea dietei. Bălcescu, o. ii 272.
Priincios sănătăţii.
Scumpă mie.
b)	substantiv şi pronume în acuzativ cu prepoziţie:
Sigur de isbîmlă.
Sigur de mine.
Complementul indirect poate determina şi o locuţiune adjectivală. în acest caz complementul indirect poate fi exprimat prin infinitiv sau prin supin.
Un om în stare a face ceva.
Un lucru cu neputinţă, de făcut.
c)	infinitiv:
Pururea în bu%a tunului, siliţi a bivuaca sub un cort care nu vă poate apăra de nestatornicia văzduhului, meniţi poate a muri departe de ai voştri. Negruzzi, I 39.
Setos de a cunoaşte ţara cu tăinuitele-i comori. Odobescu, ps. 21 i.
COMPLEMENTUL DE A (IENT
121
COMPLEMENTUL DE AGENT
§ iqo. Complementul de agent arată de cine e făcută acţiunea verbului la diateza pasivă. Complementul de agent poate sta pe lingă formele predicative şi pe lingă participiul verbelor pasive sau pe lingă verbe reflexive cu înţeles pasiv şi este subiectul logic al acţiunii exprimate de verb.
Poliţia faţă de problema ţărănească, ja cărei lozincă a fost incomplet dată la Congresul al IV-lea... a fost combătută de Congresul al V-lea al P.C.R.
IST. R.P.R. 565.
Şiruri de căruţe trase de căluţi slabi. . . abia mişcau la dealuri. Camilar, n. 1 9.
Nu trebuia să se afle de către « spioni» cînd şi cum pleacă un contingent nou spre răsărit. Sadoveanu, m. c. 72.
Prin ce se exprimă complementul de agent
§ 201. Complementul de agent se poate exprima prin:
a)	substantive :	|
Intr-un punct anumit, mi se părea chiar că gmeurişul e vîmţolit de o vietate puternică. Hogaş, m. n. 161.
b)	un substitut al substantivului, de exemplu un numeral:
Aşa, vorbeau oamenii multe, şi mai ales povestea lui Gherasim era de mulţi crezută. Sadoveanu, o. ii 25.
Prepoziţiile cu care se construieşte complementul de agent
§ 202. Complementul de agent se construieşte de obicei cu prepoziţia de:
Nu vegi că gura-mi arsă e de sete
Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,
Copila mea cu lungi şi blonde plete ? Eminkscu, o. i 200.
Rămase neclintit şi cuprins de fiori. Slavici, n. ii 197.
Complementul de agent se mai construieşte şi cu prepoziţia compusă de către. Această construcţie se foloseşte din motive de claritate, în special cînd complementul de agent e un nume de persoană, iar verbul poate primi şi un complement indirect şi un complement de agent construit cu prepoziţia de:
Pot aşa se spune şi de cătră autorii greci. Gaster, l. p. 337.
Dacă în cazul acesta complementul de agent ar fi fost construit cu prepoziţia de : Tot aşa se spune şi de autorii greci, prepoziţia ar fi putut da loc la confuzii, înţelegîndu-se despre autorii greci.
122
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
COMPLEMENTELE CIRCUMSTANŢIALE
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE LOC
§ 203. Complementul circumstanţial de loc arată locul unde se petrece o acţiune, precum şi punctul de plecare, direcţia şi limita unei acţiuni.
La un pas de el văsşu un soldat mort. Camilar, n. 1 58.
Am rămas singur, îngînă încet Trubadurul, aruncîndu-şi pălăria în firida sobei. Delavrancea, t. 46.
A fost tist de vardişti de noapte la Ploieşti. Caragiale, o. vi 209.
Podul se clăti cu greu de la mal; luntrele ce-l purtau se lăsase ptnă la buze în apă. Odobescu, i 387.
Cină porneau, dimineaţa, spre dugheni cinsteau ceva. Sadoveanu, o. ii 3. Intrînd pe poartă, Grigore Iuga văcşu... pe servitorii lui. Rebreanu, r. 1 18. Controlorul. . . alergă.. . pină la vagonul de poştă. Dumitriu, b. f. 8.
Prin ce se exprimă complementul circumstanţial de loc
§ 204. Complementul circumstanţial de loc poate fi exprimat:
a)	prin substantive cu prepoziţie sau locuţiuni prepoziţionale:
Soldaţii îşi luară raniţele din căruţe. Camilar, n. ii 65.
Lighioana cea înfricoşată... degrabă se eţyîrcolea, se pitula şi se afunda pînă la gurile iadului. Odobescu, iii 186.
Nu-i plăcea să umble pe lingă vite. Dumitriu, v. l. 8.
Apartamentele nevestei lui, despărţite într-un capăt ce da asupra grădinii, se aşternurâ pe jos cu covoare. Negruzzi, i 73.
Tîreşiu, prin lumina de lună, trecură pe deasupra brazilor paseri străine. Sadoveanu, b. 232.
D-a lungul zididui ce se-ntindea pe malul gîrlei, se adăposteau saielile cu vite şi zalhanaua curţii domneşti. Odobescu, i 126.
Apoi iar vine la fereastră, întinde aripile în dreptul soarelui de întunecă de tot casa boieriului. Creangă, p. 66.
El se opri înaintea unei case. Eminescu, n. 51.
Observaţie. Este incorectă construcţia, din limbajul ceferiştilor, de tipul Trenul nr. 60} merge laţi în care se omite prepoziţia. Corect este Trenul nr. 60} merge la Iaşi.
b)	prin pronume cu prepoziţie sau locuţiuni prepoziţionale :
L-al nostru măr mă voi duce,
Şi încet l-oi scutura.
Mere din el vor cădea. Jarnik-Bîrseanu, d. 82.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE LOC
123
Dă-mi voie, te rog, să viu mai tir fiu la d-ta, ca să mă tîlmâcesc. Alecsandri, t. 198.
Parcă s-ar sfii să şadă lingă dînsul ca o mamă. Vlahuţă, n. io.
Rareori pătrundea pînă la dînsul cîte un ţipăt. Rebreanu, r. i 183.
Flăcăul... ar fi dorit numai să aibă în preajma lui un suflet viu. Sado-
VEANU, B. 23I.
Cum ajungeau în dreptul lui soldaţii, prindea a sudui. Cam ilar, n. i 14.
c)	prin substantiv în cazul dativ:
A.r fi voit să plece, dară parcă îl pironise cineva locului. Ispirescu, l. 35.
Fug caii dup de spaimă şi vîntului s-aştern. Eminescu, o. i 98.
d)	prin adverbe şi locuţiuni adverbiale de loc:
Ea, văfindu-se acum aşa de nenorocită şi horopsită, ce să facă şi încotro s-apuce ? Creangă, p. 89.
Cît om fi stat acolo nu ştiu, dar parcă întunericul bătea în fumuriu. Dela-vrancea, h. t. 278.
Aici sînt, aici, ascunşi. Trebuie să fie aici o luminare, o lampă. . . Cine a fost aici, pentru ce a fugit cînd am venit noi ?. . . că a fost cineva aici. Cara-GIALE, O. VI 233.
Fiecare îi poruncea. Oriunde ar fi slugărit, în loc să aibă un singur stăpîn, avea işece. Cocea, f. sl. ii.
Oamenii priveau de departe. Sadoveanu, o. ii 144.
Un murmur venea de acolo, Banuş, b. 55.
Mai de vale-o blîndă ciută
Ea izvoare se adapă. Alecsandri, p. iii (l) 257.
Se uită el în dreapta, nu vede nemica; se uită în stînga, nici atîta; şi cînd se uită în sus, ce să vadă ? Un roi de albine se învîrtea în fior deasupra capului său şi umblau bezmetice, de colo pînă colo, neavînd loc unde să se aşetşe. Creangă, p. 238.
Voi să mergeţi grămadă, mă, mai în urmă, mai departe, mă, să nu se surpe vrun mal. Delavrancea, h. t. 277.
Eui Stoicea îi năfiări, printre copacii ce dădeau de vale, o sclipitură ca de brici. Galaction, o. i 46.
Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale cu care se construieşte
complementul de loc
§ 205. Cele mai obişnuite prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale cu care se construiesc circumstanţialele de loc sînt: în, întru, din, dintru, prin, pnntru, pînă, la, pe, peste, lîngă, spre, înspre, despre, dinspre, după, între, sub, către, printre, asupra (şi prepoziţiile compuse din acestea : de la, de pe etc.) ; departe de, afară din, dincoace de,
124
sintaxa părţilor propoziţiei
dincolo de, alături de, alături cu, în rînd cu, aproape de, în apropiere de, în jos de, în sus de, maî presus de, de din vale de, la miez de; în faţa, din faţa, prin faţa, în dosul, din dosul, prin dosul, în dreptul, din dreptul, la începutul, la sfîrşitul, la mijlocul, la spatele, în susul, din susul, în josul, în preajma; înapoia, dinapoia, înaintea, dinaintea, îndărătul, din -dârâtul, dedesubtul, deasupra, împotriva, de-a dreapta, de-a stînga, de-a lungul, de-a curmezişul.
Avea un pat în dormitorul băieţilor. Vlahuţă, n. 7.
Eiceul, murdar, ruinat. Uneori mi se părea un imens cadavru, iară noi, copiii, ca nişte viermi mişuind într-însul. Delavrancea, h. t. 172.
Dincolo se vedeau scruntare între sălcii bătrîne ş-un drumeag ce suia din rîpa rîului la malul înalt. Sadoveanu, n. p. 205.
Cîţi domnitori şi mitropoliţi s-au rînduit la scaunul Moldovei, de cînd e ţara asta, au trebuit să treacă măcar o dată prin Humuleşti spre mînăstiri. Creangă, a. 73.
bazele pătrunseră printr-o uşă şi-i loviră faţa. Eminf.scu, n. 34.
El a trecut apoi sub gang şi s-a pus s-ascută pe treapta de piatră a pragului securea de tăiat lemne. Caragiale, o. i 61.
Apoi am legat, ogarul şi am şezut amîndoi lingă foc povestind. Ispirescu,. 1.. 299.
Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate
Către ţărmul dimprotivă se întind, se prelungesc. Aekxandrescu, m. 13.
Cu cofiţa, pe-ndelete
Vin neveste de la rîu. Coşbug, b. t. 6.
Pe sub atîtea frunzare căzute, toate cărările se făcuse nevăzute. Odo-
BESCU, III 182.
Pentru a nu răzleţi feciorii de pe lingă sine, mai dură încă două case alăture. Creangă, p. 3.
Nu departe de cetăţuia Neamţu... Alexandru cel bun făcu la 1402 bisericuţă de lemn. Negruzzi, i 213.
Alăture eu casa socru-tău este o căsuţă tupilată, în care şede un tdlpoi de babă. Creangă, p. 170.
Apoi ne-a pus în rînd eu ceilalţi şcolari şi ne-a 'dat de învăţat după puterea noastră. Creangă, a. 27.
Mai presus de acel brîu muntos se înalţă două piramide mari de munţi, cu creştetele încununate de o veşnică diademă de ninsoare. Bălcescu, o. ii 207.
Mai în jos de el
Stă maica privind. Te odor eseu, p. p. 19.
Mergi pe strada Academiei pină în dreptul bisericii Sfîntul Nicolaie dintr-o zj-Giiica, s. 405.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE LOC
125
în stînca de care pomenirăm şi care se înalţă îngrozitoare, la spatele zidurilor, este o mîncăturâadîncă. Alexandrescu, m. lvii.
Astfel căruţele cele mari stăteau acum goale, împrejurul vetrei satului. Ga-
LACTION, O. I 262.
Dascălul Chiosea... se primbla pe dinaintea băieţilor înarmat c-o vargă lungă. Ghica, s. ji.
Şi o dată zboară calul cu Harap Alb pînă la nouri, apoi o ia de-a curmezişul pămîntului, pe deasupra codrilor. Creangă, p. 213.
Săpa de-a lungul ogoarelor canale de irigaţie şi în urmă făcea sondaje zadarnice pentru a da de un izvor mare. Vlahuţă, d. 96.
Circumstanţialul de loc şi cel de timp
§ 206. Uneori circumstanţialul de loc poate cuprinde şi ideea de timp (vezi Circumstanţialul de timp, § 211). Astfel pe drum (sau pe cale) poate însemna şi locul unde se petrece o acţiune şi timpul cînd se petrece; la stafie poate însemna şi locul unde se opreşte trenul sau tramvaiul şi timpul cînd se opreşte:
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse. Eminescu, o. i 55.
La staţie o să stăm mai mult de vorbă.
Aşa se explică de ce locuţiunea pe loc a devenit locuţiune adverbială de timp şi cum unele adverbe de loc au căpătat funcţiune temporală (v. voi. I, § 334).
Subprefectul porunci cuiva, răcnind, să cheme pe loc pe jandarmi de la masa cea mică din căsuţa din fundul ogrăzii. Sadoveanu, b. 285.
Aci apărea, aci dispărea [= cînd. .. cînd].
De aci încolo ne vom vedea mai des [= de acum înainte].
Circumstanţialul de loc care exprimă spaţiul străbătut poate cuprinde şi ideea duratei în timp a acţiunii respective:
Şi se duse, şi se duse Făt-Frumos cale lungă depărtată. Ispirescu, l. 108.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE TIMP
§ 207. Complementul circumstanţial de timp arată timpul în care se petrece o acţiune; adică momentul, epoca, răstimpul, durata sau frecvenţa acţiunii.
Asta o făceau mulţi voinici pe vremea mea! Sadoveanu, o. ii 5.
Porunci pentru a doua zi o plimbare cu sania. Rebreanu, r. i 214.
Din copilărie şi eu am trăit cu tămâdâienii, vînâtori de dropii din baştină. Odobescu, iii 14.
Cu capul crăpat, bătrînul fu lăsat pe trotuar pînă a doua zi. Camilar, N. I II3.
126
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
Nu mai vorbesc cu nimeni cîte o săptămână. Alexandrescu, m. 87.
Tlăcâul avea de mai nainte hotârît cum sâ facă. Sad ove a nu, b. 285.
Uunca se despuiase în cîteva nopţi. Cez. Petrescu, s. r. 169.
Dar pentru un minut să dăm cuvîntul poetului elen Theocrit. Odobescu, ist. arh. 426.
Ajungînd seara acasă, am fost întîmpinat de ai mei. Caragiale, o. ii 204.
Cînd, o dată sau de două ori, i s-a întîmplat sâ se aventureze pînâ în sufragerii, nici n-a apucat bine sâ se dumirească pe ce lume e. Cocea, f. sl. 16.
Prin ce se exprimă complementul circumstanţial de timp
§ 208. Complementul circumstanţial de timp poate fi exprimat:
a)	Prin substantive, de obicei însoţite de determinative (adjective sau numerale şi adverbe):
Înainte, copil, vorbea şi el ca toţi. Dumitriu, v. l. 15.
Tămădâienii... mînînd în pas alene gloabele lor de căluşei, au dat roată, ore, sile şi luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi. Odobescu, iii 14.
A doua zj Ana se arătă iar, timpul de a schimba un salut, un zjmbet — şi dispăru. Vlahuţă, d. 128.
A treia si pleca la Bucureşti. Vlahuţă, d. ii5.
O luptă care trebuia să ţie mai patru secoli începu atunci. Bălcescu, o. ii 12.
b)	Substantive cu prepoziţie sau locuţiuni prepoziţionale, singure sau însoţite de determinative:
Unii boieri şopteau într-aăevăr... cum că s-ar fi zărit într-acea noapte oameni d-ai lui Stoica. Odobescu, i 78.
Ura prin septembrie, Vlahuţă, n. 7.
Mă gîndesc că sîntem de departe şi trebuie să pornim la drum asupra nopţii. Sadoveanu, b. 274.
Rămasă fără mamă, la vîrsta de nouă ani, Ana crescuse pînă la 16 ani în pensionul doamnei Raspal. Vlahuţă, d. 57.
De douăzeci şi şase de ani şi-a părăsit neamurile şi nu s-a mai întors la ele. Sadoveanu, b. 36.
Sigismund... se îndreptă pe altă cale mai lungii, pe lîngă hotarul Poloniei şi, în timp de noapte, ajunse fără veste la Cluj, în 'Transilvania, în 20 ale lunii lui august. Bălcescu, o. ii 196.
Dar în tot lungul celor trei luni de iarnă cît a răbdat foamea şi gerul pe cheiurile gării, n-a învăţat că trenurile... sosesc şi pleacă la ore anumite. Cocea, f. sl. 8.
Cu ajutorul unor substantive care exprimă noţiuni privitoare la împărţirea timpului se formează locuţiuni care îndeplinesc rolul de circumstanţiale de timp
128
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
e)	Locuţiuni adverbiale de timp:
Eu voi d-această lume să fiu in veci departe. Alexandrescu, m. 23.
De e curcă,
Ce se-ncurcă
La revărsatul zorilor
în calea vînătorilor ? Odobescu, iii 9.
Călare pe un cal mic, vînăt... cutreiera tîrgul zi şi noapte. Ghica, s. 235. Din cind in cină se uita la cerul topit în ceaţă. Dumitriu, v. l. 7.
Fusese fierar pe vremuri. Dumitriu, v. l. 68.
Noi de copii ne ştim. Coşbuc, b. i. 54.
Noi pe Flanora o ştim de. mică. Camilar, n. i 317.
Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale cu care se construieşte circumstanţialul de timp
§ 209. Cele mai obişnuite prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale cu care se construiesc circumstanţialele de timp sînt: în, întru, prin, de prin, din, la, pe la, de la, pînă la, spre, despre, înspre, dinspre, după, între, peste, cu, de cu, pe, pînă, de, pentru, sub-, o dată cu, împreună cu, în vremea, pe vremea, în timpul, pe timpul, în timp de, în cursul, în răstimpul, la data, înainte de, preţ de, la începutul, la sfîrşitul, în mijlocul, dincolo de.
în sfiua alergării de cai de la Epsom am avut un noroc neaşteptat. Alec-
SANDRI, T. 485.
în opt ani de cînd m-am întors în Komînia decepţiunea a urmat la decepţiune. Eminescu, la Călinescu, v. e. 377.
în sfîrşit in două file ajunge la Brăila. în alte două îşi vinde marfa şi-n alte două se-ntoarce. Vlahuţă, f. r. 149.
într-o dimineaţă, era pi in sărbătorile crăciunului, mă duceam la Eminescu. Vlahuţă, f. r. 102.
D. Haret, ministrul instrucţiei publice, încă de prin mai trecut s-a adresat prin două circulări cătră artiştii şi oamenii noştri de cultură. Caragiale, o. ui 249.
în noaptea trecută, pe la un ceas după douăsprezece, am fost trezit din somnul dulce ce gustam, prin un finghet metalic care m-a mirat foarte mult, nefiind obicinuit a auzi asemine armonie la ceasuri atît de tîrfii• Alecsandri,
PR. 39.
La sfîrşitul lui mai, Stanciu încarcă-ntr-o căruţă două sute de ocă de cireşe. Vlahuţă, f. r. 149.
La vîrsta de 26 de ani, plictisit, dezgustat de viaţă, îşi toacă la Viena ultimul împrumut. Vlahuţă, f. r. 30.
f.OMPl.KMKN-rri, ('.înr.UMSTANŢTAI. DE TIMP
129
De la optsprezece ani, el îşi ia coroana. . . şi sceptrul. Cabagiale, o.
III 121.
Era înspre seară, pe cînd natura pare că e în aşteptare de un evenement misterios. Alecsandri, pr. 508.
Poposiră dinspre ziuă într-o pădure, de unde se auzea, în depărtare, lătratul dinilor. Galaction, o. i 277.
După aceste incidente care atacau în mod atît de grav poziţia gravă de copist, trebuia neapărat să mai urmeze ceva. Eminescu, s. p. 239.
Peste vreun ceas iată şi mocanii cu negustorul. Caragiale, o. iii 129.
Hai iute să ne gătim, ca să plecăm cu zlud. Alecsandri, t. 485.
Cu căderea acestor doi bravi căpitani a dispărut orice urmă de luptă în Principate. Ghtca, s. i i 5.
Vă las. .. că la ţearâ, noi ne culcăm de cu vreme. Alecsandri, p. 18.1.
Baba, care se culcase o dată cu găinile, se sculă cu noapte a -n cap. Creangă,
p. 6.
Ţăranii se sculară împreună cu soarele ca şi altă dată. Reureanu, r. ii 108.
De cîte ori seara pe lună cînd şedeau amîndoi în grădină, nu-şi croiau visuri copilăreşti. Vlahuţă, d. 130.
Domnul Alecu Russo, dînd la Teatrul Naţional, tot sub domnia lui Mihail Sturza, o mică farsă, în care un ţăran cînta : « De la laşi la Dorohoi Ţara-i plină de ciocoi», fu aruncat într-o căruţă de poştă şi dus pe un ger aspru la schitul Soveja, în munţii despre Vrancea. Alecsandri, pr. 559.
Circumstanţialul de timp alcătuit din mai multe elemente
§ 210. Uneori circumstanţialul de timp e alcătuit dintr-o serie întreagă de
clemente:
Pe la unu trecute după miezul nopţii, cînd era să se înceapă o nouă partidă, se aud trei lovituri rare în geam. Caragiale, o. iii 157.
Cu cîteva săptămîni înainte de data serbării, comitetul central [al studenţilor romîni din Viena] se transportă în Bucovina. Călinescu, v. e. 209.
Circumstanţialul de timp şi cel de loc
§ 211. Uneori ideea de timp este legată de ideea de loc; de aceea circumstanţialul de timp are şi valoarea unui circumstanţial de loc (vezi Circumstanţialul de loc, § 206) :
Pe drum îl mai apucă ploaia, i se mai bolnăveşte calul. Vlahuţă, f. ii. 149.
Ştii tu, mîndro, ce ţi-am spus
La cules de cucuruz- (Cîntec popular)
130
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
Circumstanţialul de timp şi cel sociativ
§ 212. Există, de asemenea, legătură între circumstanţialul sociativ şi cel de timp:
—	Cînd au spus că vin la primărie ?
—	A-U venit o dată cu mine. Sadoveanu, b. 194.
Aşa se explică existenţa unor circumstanţiale de timp construite cu prepoziţia cu:
Cu primii fulgi de zăpadă, bunica ne lega la gît săculeţe de camfor amestecat cu boabe de piper. Brăescu, s. p. 105.
Cu secolul al XV-lea începe în sfîrşit o domnie lungă şi liniştită — a lui Alexandru cel Bun. Eminescu, s. p. 89.
Cu căderea Poloniei şi luarea Bucovinei se începe o nouă epocă a influenţei austriace. Eminescu, s. p. 92.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE CAUZĂ
§ 213. Complementul circumstanţial de cauză determină un verb, arătînd cauza unei acţiuni sau a unei stări.
Copilul bolborosi cu gura strîmbată de plins. Dumitriu, v. 1.. 14. Circumstanţialul de cauză poate determina şi un adjectiv:
Se vedea lacul alb de ceaţă. Dumitriu, v. l. 6.
Din automobile, ofiţeri mînioşi scoteau obrasşuri roşii de mînie. Cam ilar, n. 1 9.
D-a găsit subt trei grăunţe
Mort de inaniţie. Topîrceanu, b. 50.
Prin ce se exprimă complementul circumstanţial de cauză
§ 214. Complementul circumstanţial de cauză poate fi exprimat:
a)	prin substantive cu prepoziţie sau locuţiune prepoziţională:
Ea nu putea să înainteze de mulţime. Odobescu, 1 12.
But a ucis. Ştiu şi de ce a ucis : din ură pentru oamenii săraci care au acum puterea în stat. Dumitriu, v. l. 35.
Pentru un rîs al ei se ceartă. Coşbuc, b. i. 81.
Constantin cel Mare, in dorinţa-i de a râspîndi de îndată asupra tinerei sale capitale toate .splendorile vechii reşedinţe împărăteşti, organică o transferare continuă a tutulor obiectelor de preţ şi de artă care se puteau duce din Borna în Bilanţ. Odobescu, ist. arh. 203.
b)	prin pronume cu prepoziţie :
Nu l-ar fi durut capul de asta. Rebreanu, r. i 46.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE CAUZA
131
Pentru aceea îi er.a atît de greu să sară din But ucani la Sără ce ni. Slavici, n. i 7-
c)	prin adjective cu prepoziţie:
El n-o putut să iasă, de slab. gr. s. vii 181.
Se juca cu baloturile plesnind de încărcate şi cu lăzile de-o sută. Cocea, f. sl. 8.
d)	prin verbe la participiu sau gerunziu :
Foarte obosiţi, tinerii fără grijă dorm buştean. Caragiale, o. i 167.
Eumînarea căzînd se stinse, şi odaia rămase luminată numai de candela icoanelor şi de tăciunele din vatră. Caragiale, o. i 180.
Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale cu care se construieşte complementul circumstanţial de cauză
§ zij. Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale caracteristice construirii unui circumstanţial de cauză sînt: de, din, dintru, petptru, din caucşa, din causşă de, din pricina.
Un ceferist negru de funingine din cap pînă în picioare striga în mijlocul ţăranilor. Dumitriu, b. f. 79.
Cum să moară stupid, ca proştii, dintr-o ambiţie a cuiva, acum în plină amiasşâl Camilar, n. i 384.
Pentru tine, rujă plină,
Nici n-am somn, nici n-am odihnă. Jarnîk-Bîrseanu, d. 16.
A. făcut şi politică : a părăsit totdeauna opoziţia, din cauza nemărginitei şi injustei ei violenţe, în ajunul venirii ei la putere. Caragiale, o. i 136.
Constantin avea nu numai aerul, dar pe jumătate şi dreptul unui soldat îngăduit din cauză de boală. Galaction, o. i 142.
Din pricina alergăturilor zadarnice rămăsese în urmă cu munca pămîntului. Rebreanu, i. ii 19 j.
Construcţii eliptice de prepoziţie
§ 216. Uneori circumstanţialul de cauză apare exprimat cu omisiunea prepoziţiei sau a locuţiunii prepoziţionale:
De dimineaţă oraşul de reşedinţă al judeţului e foarte animat — tîrgul anual. Caragiale, o. i 28 (= din cauza tîrgului anual).
De sărăcie a scăpat Eeiba, dar sînt toţi bolnavi, şi el şi femeia şi copilul — frigurile de baltă. Caragiale, o. 1 55 (= din cauza frigurilor de baltă).
Aceasta se explică prin expresivitatea mai puternică a construcţiei eliptice.
9'
132
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE SCOP
§ 217. Complementul circumstanţial de scop arată scopul unei acţiuni.
Dar mărul m-a primit întinsşîndu-mi spre îmbrăţişare crengi fără frunziş. Cez. Petrescu, s. r. 14.
Prin ce se exprimă complementul circumstanţial de scop
§ 218. Circumstanţialul de scop poate fi exprimat:
a)	prin substantive cu prepoziţie:
Părintele Trandafir fu trimis de la Butucani la Sărăceni pentru bunu înţelegere între credincioşi. Slavici, n. i 7.
Dimineaţa ţaţa Elitşa pornea cu mireasa în oraş după tîrguieli de nuntă. Brăescu, c. d. 98.
b)	prin pronume cu prepoziţie :
Am consultat pentru aceasta toate dicţionarele noastre. Odobescu, iii 28.
c)	prin verbe la infinitiv ctr prepoziţie:
Tuşi spre a-şi drege glasul. Neghuzzi, i 8.
l-am strigat ceva, la întîmplare, în urechea surdă, pentru a-i strămuta gîndul în altă parte. Cez. Petrescu, s. r. 12.
Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale cu care se construieşte complementul circumstanţial de scop
§ 219. Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale caracteristice construirii unui circumstanţial de scop sînt: spre, pentru, in, întru (învechit), la, după, în scopul, cu scopul, în vederea.
Feciorul de boier luă de soţie pe fata cea mai mică şi, dacă o duse acasă, îi dete spre slujbă pe fata unei ţigan ce. Ispirescu, l. 68.
Fu, pentru a scăpa, răspunsei « da ». conv. lit. xix, 562.
O Miţă sălbatică pentru hrană prin spini şorecăind, sunetul îmbletului Şoarecelui la urechi îi vini. Cantemir, ist. ieiî. 194.
Notă. împreună cu pronumele demonstrative neutre aceea, aceasta s-au format locuţiunile de scop pentru aceea, pentru aceasta.
Titu îi veni în ajutor oferindu-se să o însoţească, dacă era nevoie, în căutarea casei. Rebreanu, r. i 62.
Cuget a mă duce întru căutarea acestor tîlhari de sţţnei. Ispirescu, l. 219.
Afi la orele două să vie din toată casa un om la primărie, la porunci. Dumitriu, v. l. 68.
COMPLEMENTUL CI RC.UM STA NŢI Al. UE MOD
133
N-am venit să-ţi tulbur somnul,
Nici să plîng.. . Im ce-am mai plînge Pe-adormiţii întru domnul! Vlaiiuţă, p. 164.
Cutreiera întinderile albăstrii ale omătului, cu puşca, după vînat. Sadoveanu, o. 11 133.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE MOD
§ 2zo. Complementul circumstanţial de mod arată cum sau în ce măsură se desfăşoară sau apare la un moment dat o acţiune sau o calitate.
Pupii se reped Ia vale nebuneşte. Galaction, o. i 49.
Automatele tocau fără întrerupere. Camii.ar, n. i 28.
S-a îndepărtat cu un pan de mine.
Determinarea circumstanţială de mod poate fi făcută independent, ca în exemplele de mai sus, sau în comparaţie cu alte obiecte sau acţiuni:
Ca la şerpi îi umblă ochii. Coşbuc, b. i. ii.
Griul creşte cit palma şi păpuşoiul cit cotul. Slavici, o. 46.
Uneori complinirea e făcută în raport cu consecinţele pe care le are sau le poate avea acţiunea :
învaţă de minune.
Ce determină complementul circumstanţial de mod
§ 221. Circumstanţialul de mod poate determina verbe, adjective, adverbe şi locuţiuni adverbiale.
a)	Verbe (şi locuţiuni verbale sau interjecţii cu valoare verbală):
Cu respect şi cu draţ/oste mă ridic şi-i fac loc la masa mea. Caragiale, o. i 299. Vaaai! vai! Păcatele mele. . . Că mult mi-e foame. Dei.avkancea, s. 194. Haide, murgule, mai tare. Hodoş, p. p. 46.
b)	Adjective:
Un ceferist negru de funingine, din cap pînă în picioare, striga în mijlocul ţăranilor. Dumitrii;, b. f. 79.
Barba mare rit o mătură. Sadoveanu. o. ii 215.
c)	Adverbe şi locuţiuni adverbiale:
E trist. Dar e şi mai trist să te reîntorci după mai mulţi ani din pustiuri străine, în mahalaua în care ai născut ş-ai crescut, şi să nu mai vesşi nimic din ■ cîte ştiai. Del wrancka, s. 214.	'
Această cercetare. . . făcută cam pe sărite. Odobescu, ist. arh. '124.
Voi să atingă şalele cailor cu sfîrcul biciului cern mai tare. Dumitrii», v. l. 9. Surîdea puţin răutăcios. Dumitrii;, v. l. 8.	i
134
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
Prin ce se exprimă circumstanţialul de mod propriu-zis
§ 222. Circumstanţialul de mod poate R exprimat prin adverbe sau locuţiuni adverbiale, adjective, numerale, substantive, verbe, interjecţii.
a)	Adverb sau locuţiune adverbială:
—	adverbe
1)	de mod
Mam'mare se ridică bătrineşte şi se duce în coridor. Caragiale, o. i 270. Amurgurile mureau repede. Camilar, n. i 7.
Aşa se porniră tăgadele. Banuş, b. ii.
2)	de loc
Ca să-i privighesşe mai de aproape se mută în cetatea Hotinului. Negruzzi, 1. 159.
A luat de departe pe romîn, şi i-a vorbit de multe lucruri. Sadoveanu, o. ii 168.
3)	de timp
Dacă-i vorba pe aşa, mai curînd mă las păgubaş.
—	locuţiuni adverbiale
Trebuia cu d-a sila să mă puie la masă. Delavrancea, t. 102.
Şi iubind-o fără margini, scrie « visul de poet». Eminescu, o. i 32.
Şi din codri noaptea vine Pe furiş. Coşbuc, b. i. 7.
Eogodna s-a făcut pe vrute pe nevrute. Galaction, o. i 70.
Mitralierele prinseră a răpâi de mama focului. Camilar, n. i 196.
Era gata să cadă... de-a berbeleacul. Dumitriu, v. l. 13.
Hora muncii, hora mare,
Să jucăm pe ruptele. Banuş, b. 87.
Se tăiau in de ei. Neculce, cr. 177.
Se va plimba în trăsură picior peste picior. Ghica, s. 603.
Unele circumstanţiale de mod sînt exprimate prin locuţiuni care redau ideea de distribuţie, de progresie, de succesiune:
înşirase caii cîte doi, doi la trăsură. Ghica, s. 206.
Cîte una-una căruţele sosesc la tîrla sau la stîna unde vînâtorii au să petreacă noaptea. Odobescu, iii 18.
Har din ce in ce s-alină
Toate zgomotele-n sat. Coşbuc, b. i. 6.
Tte ce, de ce se tot depărta. Vasiliu, p. 134.
Banii sînt munciţi para cu para. Delavrancea, p. 53.
Icoanele se strecoară una după alta. Sadoveanu, o. ii 118.
Notă. Unul dintre mijloacele cele mai expresive pentru redarea acestor nuanţe este repetiţia. (Vezi Repetiţia, § 413.)
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE MOD
135
b)	Adjectiv sau o parte de vorbire cu valoare adjectivală:
De la gîrlă-n pilcuri dese
Zgomotoşi copiii vin. Coşbuc, b. i. 6.
Se lăsă trudit pe marginea unei canapele. Cocea, f. sl. 15.
Picioarele mergeau singure. Camilar, n. 1 3.
Notă. Adjectivul care îndeplineşte rolul de circumstanţial de mod se acordă în gen, număr .şi caz cu subiectul.
c)	Numeral:
Oamenii se depărtau cîte unul. Camilar, n. i 13.
Se opresc cîte două. Sadoveanu, o. ii 188.
Spuma lighioanelor se tăie în două, în trei şi pieri. Galaction, o. i 49. ALm ieşit întiiul la examen.
Avea să primească cu trei mai mult decît ceilalţi.
Vin oamenii cu sutele.
Acuma muncea întreit.
d)	Substantiv fără prepoziţie, cu valoare adverbială:
Picaţi, lacrimi, şiroaie pe coarda lirei mele. Alexandrescu, p. 27.
Nişte dulăi culcaţi covrig. Ghica, s. 501.
■e) Substantiv, sau o parte de vorbire cu valoare de substantiv, cu prepoziţie. Spârgînd cu putere sila talazurilor, el se luptă voiniceşte pîn' ce mica sa luntre... izbuti să iasă din primejdioasa strâmtoare. Odobescu, i 144.
Mustăciosul Davidicâ de la Tărcaşa, pînă tipărea o mămăligă, mîntuia de spus pe de rost răpede şi fără greş toată istoria vechiului testament. Creangă, a. 84.
Se simţea într-o situaţie încurcată. Rebreanu, r. i 213.
Pe închini pînă la pămînt. Sahia, n. 102.
A joacă sunau clopoţeii. Banuş, b. 47.
Pa colectiv trebuie să munceşti, că după muncă se împart veniturile, scînteia, 1951, nr. 2002.
f)	Verb la modul infinitiv precedat de o prepoziţie sau la gerunziu:
Ştiu atîta, că ei mergeau, fără a simţi că merg. Creangă, p. 276.
El supărat plecă înainte, fără a băga de seamă că barba şi părul îi albise. Ispi-rescu, l. 9.
Ipocondrul sfîrşeşte prin a-şi îngropa el tot neamul. D. R. Rosetti, la tiktin. PJdea arătîndu-şi dinţii. Dumitrii;, b. f. 3.
Şi oamenii luptind sădiră nădejdea. Banuş, b. 59.
g)	Interjecţie:
[îl] trînteşte liop! pe paveaua laşilor. Negruzzi, 1 237.
Pladaragul toca regulat în teică tic-tac, tac-tac. Sadoveanu, o. ii 26.
136
SINTAXA PĂI!ŢII.OR PROPOZIŢIEI
Prepoziţiile cu care 9e construieşte complementul circumstanţial de mod
§ 223. Prepoziţiile caracteristice circumstanţialului de mod sînt: cu, fără (de), a, pe, în, după.
Mergîndcuun pas răpede, curînd a ajuns la portiţa unei case. Negruzzi, 1 27. Amicul meu a intrat în viaţă eu îndrăzneală. Galaction, o. i 358.
Din nebăgare de seamă şi fără de voia mea am călcat pe coprinsul tău. Isn-hesc.u, l. 42.
Ş-apoi întrat în asemenea şcoală, mai numai barba şi punga, bat-o pustia, te făceau să calci a popă. Creangă, a. 86.
Cu cofiţa pe-ndelete
Vin neveste de la rîu. Coş buc, b. i. 6.
Şi-orice vrea tătarul cere
Tot în silă şi-n putere. Alecsandri, p. p. ii3.
S-a închinat după obicei şi apoi s-a tologit aşa îmbrăcat. Creangă, p. 102.
Prin ce se exprimă circumstanţialul de mod comparativ
§ 224. Circumstanţialul de mod comparativ se exprimă:
a)	prin substantive cu valoare adverbială, construite la origine cu prepoziţie (vezi § 222) :
Oare ce gîndeşte hîtrul, de stă ghem. Eminescu, x. 43.
b)	prin substantive, pronume, adjective, verbe la participiu sau infinitiv, cu prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale de comparaţie: ca, ca şi, decît, asemenea, în chip de :
Cu care se avea ea nişte fraţi. Ispirescu, u. 50.
Se aveau bine, ea fraţii. Ispirescu, r. 34.
Fă-mă, tată, ca să-ţi seamăn,
Ca frate eu frate geamăn. Pann, p. v. i 4.
Ca unse cu var
Fucesc zidiri, ruine pe cîmpul solitar. Eminescu, o. t 69.
Am să merg mai înspre seară
Prin dumbrăvi ca mai demult. Coşbuc, b. i. io.
Ca şi dinsul Strîmbă-lemne, uragan de vijelie,
Intră-n lunci, păduri şi codri, ducînd viscol, ducînd larmă. Alecsandri, p. 172. Atunci mefinul se vîrî iute în horn şi, sprijinit cu picioarele de prichici şi cu nasul de funingine, tace ca peştele şi tremură ea varga de frică. Creangă, p. 23. Căci scris a fost ca viaţa la De doru-i să nu-ncapâ,
Căci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apă. Eminescu, o. i 190.
C.OMI'LKMEXTVL CI RCrMSTAXŢIAI, I>B MOD
137
Se vedeau, asemeni unor cîrduri de grauri, trasoarele. Camilar, n. ii 190. Slîna dreaptă e ridicată în sus în chip de a turna ceva. Odobescu, ist. arh. i 5 7. In vîrful satului, adică la cel mai înălţat loc, este o alcâtuială, pe care sărăcenenii o numesc « biserică ». Ce să fie fi asta ? Este o grămadă de grofi bătrîni, pufit unii peste alţii în chip de pereţi. Slavici, n. i 19.
Ziua trecu mai repede decît noaptea.
Observaţii. 1. C instrucţia de tipul albi pre'snm rarul, întrebuinţată de unii scriitori nu e recomandabilă.
2.	Deşi unii scriitori folosesc în aceeaşi măsură construcţia cu decît şi cu ca, limba literară tinde să folosească pe ca în comparaţia de egalitate şi pe decil în comparaţia de neegalitate.
3.	Nu e admisibilă construcţia de tipul e mai mare faţa de.
Prin ce se exprimă circumstanţialul de mod consecutiv
7 .225. Circumstanţialul de mod consecutiv se exprimă:
a)	prin locuţiuni adverbiale:
Şi-a spălat rufele de mai mare dragul.
b)	prin substantive cu prepoziţia de :
Cîntă de minune.
c)	prin verbe la supin cu prepoziţia de :
A mîncat de speriat.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL INSTRUMENTAL
§ 226. Complementul circumstanţial instrumental arată mijlocul prin care se realizează o acţiune.
Ridinger. . . lucră neobosit mai mult de o jumătate de secol, cind eu pinsula pictorului, cînd eu plumbul desenatorului, cînd cu dăltiţa gravorului. Odobescu, iii 142.
Aşa eu amăgele se prindeau pe vremea aceea flăcăii la oaste. Creangă, a. 8. Din căsuţa lui de humă A ieşit un greieruş Alegru, mic, muiat în tuş
Şi pe-aripi pudrat eu brumă. Topîhceanu, b. 54.
Pocnind din l ici pe lingă boi, în vşori de fi el a trecut
Cu plugul pe la noi. Coşbuc, .b. i. 75.
Prin ce se exprimă complementul circumstanţial instrumental
227. Circumstanţialul instrumental se poate exprima prin substantive sau cuvinte care-i ţin locul (pronume, numerale), însoţite de prepoziţie.
138
sintaxa părţilor propoziţiei
a)	substantiv:
Moşul îşi ridică sprîncenile cu mîinele şi se uită lung. Delavrancea, v. v. 154.
b)	pronume:
Printr-însul romînii au putui cunoaşte pe Racine, pe Corneille, pe -Moli'ere şi pe Alfieri. Ghica, s. 620.
c)	nufheral:
Din cîte peniţe mi-ai dat, numai cu una am reuşit să scriu.
Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale cu care se construieşte complementul circumstanţial instrumental
§ 228. Prepoziţiile cele mai obişnuite sînt: cu, prin, printru, din, dintru, în.
în acelaşi timp suspina şi bocea încet, dar cu coada ochiului priveghea în toate părţile la oamenii aceia străini în straie negre şi cu urechea era atentă la tot ce se spunea şi se şoptea. Sadoveanu, b. 248-249.
Un răsuflet de vînt... mă cutremură cu o dezmierdare rece. Cez. Petrescu, s. r. 23.
Frate-său i-a răspuns şi el printr-o scrisoare lungă. Vlahuţă, n. 7.
Cînd fu ca să treacă fata pe acolo, unde îi ieşi înainte balaurul plesnind din coadă şi încolăcindu-se. Ispirescu, l. 18.
Fără de dînsul nu se putea nici un fel de veselie în sat la noi, fiindcă el cînta mai bine decît toţi, şi din vioară, //' din cimpoi, şi din fluier. Slavici, n. i 147.
Cucoana Maria a săltat iarăşi în sus pe munteancă şi oamenii s-au grăbit să coase in cuie capacul sicriului. Sadoveanu, b. 272.
în afară de prepoziţiile amintite se mai pot folosi unele locuţiuni prepoziţionale, ca: cu ajutorul, prin mijlocirea.
Se folosesc de asemenea expresiile graţie, datorită, mulţumită, construite cu dativul:
Graţie ploilor căzute la vreme recolta a întrecut orice aşteptare.
într-o iarnă, mulţumită unui om de inimă. .. izbutise să pătrundă în corpul privilegiat al hamalilor de la gară. Cocea, f. sl. 8.
în construcţiile cu aceste expresii e cuprinsă uneori o nuanţă cauzală:
Uite unde am ajuns datorită ţie ! («prin tine » şi « din cauza ta »).
Circumstanţialul instrumental în locuţiuni verbale şi adjectivale
§ 229. Circumstanţialul instrumental intră în formarea unor locuţiuni verbale ca: a trage cu urechea, a da cu gura, a face cu ochiul.
Sava ■ ■ ■ făcu cu ochiul lui vodă şi ne deterăm jos binişor cu toţii din turn. Ghica, s. 393.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL SOCIATIV
139
Din circumstanţialele instrumentale derivă unele locuţiuni adjectivale ca din topor etc.
Aspectul negativ al circumstanţialului instrumental
§ 230. Aspectul negativ al circumstanţialului instrumental se construieşte cu prepoziţia fără:
Am scos cuiele fără cleşte.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL SOCIATIV
§ 231. Complementul circumstanţial sociativ arată fiinţa sau lucrul care însoţeşte subiectul sau complementul direct în săvîrşirea unei acţiuni:
a)	însoţind subiectul:
Ba şi pe la scăldat am tras o raită cu prietenul meu Cbiriac a lui Goian. Creangă, a. 16.
Noroc bun! Pe cîmpul neted ies romînii eu-a lor pluguri! Alecsandri, p. iii (p). 41.
Purces-au împărăţia şi au venit pe lingă Prut cu oşti şi cu armată. N. Costin, în LET. iii iz.
b)	însoţind complementul:
Aruncă [punga] cu ştergar cu tot şi o rupse dejugă. Delavrancea, v. v. 139.
Se cuvine să poftesc şi pe acei gospodari cu nevestele. Sadoveanu, b. 246.
Observaţie. Circumstanţialele sociative care exprimă nume de lucruri nu trebuie confundate cu circumstanţialele instrumentale construite în acelaşi fel. într-un exemplu ca ţăranii ară cu plugul, cu plugul este circumstanţial instrumental, arătînd instrumentul cu ajutorul căruia se realizează acţiunea verbului a ara, pe cînd în ies romînii cu-a lor pluguri, plugurile nu sînt un mijloc de realizate a acţiunii verbului a ieşi; complementul cu plugurile. este aici sociativ, arătînd că romînii ies la cîmp însoţiţi de pluguri.
Prin ce se exprimă complementul circumstanţial sociativ
§ 232. Circumstanţialul sociativ poate fi exprimat prin substantive sau cuvinte care-i ţin locul (pronume, numerale) precedate de prepoziţii sau de locuţiuni prepoziţionale :
a)	substantiv:
Odată, la un sfintui Vasile, ne prindem noi vro cîţiva băieţi din sat, să ne ducem cu plugul. Creangă, a. 41.
b)	pronume:
Cred, nevastă, că n-ar fi rău să mergi şi dumneata cu mine dincolo, Sadoveanu, b. 246.
c)	numeral:
Cu trei dintr-inşii am stat la masă.
140
SIXI'AXA T’Ă I) TI 1.0 II PROPOZIŢIEI
Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale cu care se construieşte complementul circumstanţial sociativ
§ 233. Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale cu care se construieşte circumstanţialul sociativ sînt: cu, împreună cu, dimpreună cu, laolaltă cu, la un loc cu, alături cu, cu. . . cu tot, cu tot cu.
Pe urmă [se va întoarce] înapoi la Amara cu restul de bani, care va fi suficient pentru nevoile curente pînă la valorificarea porumbului. Rebreanu, iu i 46.
Bine, însă să-mi adaugi pe deasupra via cea părăginită cu casele din ea, ca să am unde mă muta. Alecsanuri, t. 288.
Veneam acasă cu sinul încărcat de covrigi, mere turture, nuci poleite, roşcove şi smochine din pomul mortului, de se încrucea tata şi mama cînd mă vedeau cu dînsele. Creangă, a. 14.
In timp ce Petre cu ai lui ajungea în .uliţă, Ion Pravilă spuse prefectului. . . că băiatul. . . e foarte de treabă şi aşezat. Rebreanu, r. ii 96.
Aici, la moşie la Ghergani, aveam pînă mai deunăzi un vecin bun, cu care am petrecut multe şi lungi seri de iarnă. Ghica, s. 41.
Domnul... cîrmuia ţara împreună cu un sfat. Bălcescu, o. ii 13.
Platamonu, asistînd la întrunire împreună cu fiul său, a crezut de bine să amintească prefectului că Vadina se află la conac. Rebreanu, r. ii 102.
Culege o poală de somnoroasă, pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce şi cu una de miere. Creangă, p. 214.
Cînd îl văgitră alde gloatele venind teafăr, alături cu o soţioară de-i rîdea şi stelele de frumoasă, îl primiră cu mare bucurie. Ispirescu, l. 48.
Şi lucrînd viile alăturea cu alţi lucrători, gusta hrană şi cu apă şi a treia şi a patra dfţî. Dosoftei, v. s. i 51.
Pe mireasa o înhaţă cşmeul de mijloc, o rupse dintre ai săi, se înălţă în aer şi se făcu nevăzut cu fată cu tot. Ispirescu, r . 258.
Cit era el de boier şi de fudul, — ea şi cucoana Maria îl puteau vinde şi răscumpăra jucîndu-l pe degete, cu tot cu doftor, cu tot cu Bogsţa şi Cuţui, şi cu tot cu nevestele lor. Sadoveanu, b. 248.
Circumstanţialul sociativ şi cel de timp
§ 234. Uneori circumstanţialul sociativ arată că un lucru sau o fiinţă face acţiunea în acelaşi timp sau în acelaşi loc cu subiectul, fără să-l însoţească :
Sărind cu ciuta şi cu capra din pisc în pisc şi din stîncă-n stîncă, cine ne opreşte acum de a ne strămuta pînă şi în munţii noştri ? Odobescu, iii 86.
în situaţia aceasta circumstanţialul sociativ se apropie de circumstanţialul de timp. Alteori, un aparent circumstanţial sociativ e în realitate circumstanţial de timp :
141
COMI’I.KMKXTI'I. Ci IIC IU STA A ŢI.NI. Sori ATI Y
'Ţăranii se sculară vmpreimă cu soarele ca şi altădată. Rebheanu, R. II 108.
Aşa se explică formarea unor locuţiuni adverbiale de timp ca: o dată cu găinile, cu noaptea-n cap, (de) cu giuă, cu soare, precum şi a locuţiunii conjuncţionale cînd ,cu (vezi Circumstanţialul de timp, § 212).
Circumstanţialul sociativ şi cel de mod
§ 235. Circumstanţialul sociativ arătînd cum se face o acţiune (din punctul de vedere al asocierii unui obiect la săvîrşirea acţiunii), este o strînsă legătură între circumstanţialul sociativ şi circumstanţialul de mod. Unele locuţiuni sînt caracteristice acestei asociaţii de idei: la rînd cu, în alianţă cu, cot la cot cu, umăr la umăr cu, întovărăşit de, însoţit de ;
Proletariatul,... în alianţă cu ţărănimea muncitoare, a sfărîmat puterea economică şi politică a moşierimii. iu z. hot. 88.
întovărăşit de jandarmi şi de toţi privitorii, cu mugi că înainte sunînd marş, Meleli intră în oraş. Negruzzi, i 43.
Circumstanţialul sociativ inclus în subiectul gramatical
§ 236. Prepoziţia cu ca şi locuţiunile împreună cu, laolaltă cu etc. îndeplinesc uneori rolul conjuncţiei copulative şi. în asemenea împrejurări circumstanţialul sociativ care însoţeşte subiectul devine, la rîndul lui, subiect, fapt care se recunoaşte •după acordul dintre subiect şi predicat (vezi Acordul predicatului cu subiectul, § 1 23) :
Mihai cu ostaşii săi, la 6 ianuarie, trecu iarăşi Dunărea. Bălcescu, o. ii 46 [Mihai subiect, cu care se acordă predicatul trecu; cu ostaşii săi circumstanţial sociativ] ;
Mi hai eu Kiraltf se gătiră îndată de oaste. Băt.c.kscu, o. ii 46 [Mihai cu Kiralj subiect, cu care se acordă predicatul se gătiră].
In urma lui, la cîţiva paşi, veneau primarul cu plutonierul. Rebreanij, r. 11 98.
Aspectul negativ al circumstanţialului sociativ
§ 237. Aspectul negativ al circumstanţialului sociativ se construieşte cu prepoziţiile şi locuţiunile fără, fără de, neîntovărăşit de, neînsoţit de:
Simţi că, de aci înainte, fără dinsa nu va putea trăi. Isimrkscu, t.. 35.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE RELAŢIE
§ 238. Complementul circumstanţial de relaţie arată obiectul la care se referă o acţiune sau o calitate, limitind de obicei la o parte a lui acţiunea sau calitatea.
142
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
Şi cea dinţii şcolăriţă a fost însăşi Smărăndiţa popii, o fţgîtie de copilă ageră la minte şi aşa de silitoare, de întrecea mai pe toţi băieţii şi din carte dar şi din nebunii. Creangă, a. 2.
Ce determină complementul circumstanţial de relaţie
§ 239. Complementul circumstanţial de relaţie poate determina:
a)	un verb
De foame ar fi ce-ar fi,
Dar n-am cu ce mă-nveli;
De-nvelit aş mai lăsa,
Dar n-am cu ce mă-ncâlţa. Jarnîk-Bîrseanu, d. 464. un adjectiv sau un substitut al acestuia
Nu fi %gir cit, căci banii strîngătorului intră în mina cheltuitorului..., dar nici scump la tărîţe şi ieftin la făină. Negruzzi, i 248.
Fluieră pe drum şi cîntă Şi e cel dinţii la trîntă. Co|buc, p. 229.
c)	un substantiv cu prepoziţie, folosit ca termen de comparaţie Ba, %âu, cum s-o părăsesc Cînd ca ea nu mai găsesc.
Fa obra% ca rujile,
Ochişori ca murele. Jarnîk-Bîrseanu, d. 32.
Prin ce se exprimă complementul circumstanţial de relaţie
§ 240. Complementul circumstanţial de relaţie poate fi exprimat:
a)	printr-un substantiv (sau un substitut al lui) precedat de anumite prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale
—	substantiv
Fuai un fiacru şi vizitai oraşul, pe care îl găsii sporit în mărime, de nu şi in frumuseţe. Negruzzi, i 67.
Căci pe-atunci era la modă Vara, cînd plecau la băi Regii meşteri în bătăi,
Să-şi ia drumul încotrova
Totdeauna prin Moldova. Coşbuc, p. 468.
Era un bărbat nu prea nalt, însă lat in spate. Sadoveanu, n. p. 36.
—	pronume
Decît să tot vii la noi,
Mai bin’ meri, badeo, la boi;
Nici l-aceea nu eşti bun,
Cînd li-i sete le dai fîn. Jarnîk-Bîrseanu, d. 460.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE RELAŢIE
143
b)	printr-un adjectiv precedat de prepoziţie
Paraschiv... e flăcău cuminte, singur la părinţi, muncitor, gospodar; de voinic şi de frumos, slavă domnului. Vlahuţă, la tiktin.
c)	printr-un verb la supin (cu prepoziţie)
De lucrat, voi fi lucrat,
Dar guriţ-am căpătat. Jarnîk-Bîrseanu, d. 380.
Şi-am fost şi prost la numărat
Şi n-am ce spune. Cîişbuc, p. 285.
d)	printr-un adverb
în întreg intervalul de la 2} august 1944 încoace, partidul nostru a trebuit nu numai să stea în primele rînduri ale luptei pentru realizarea diferitelor obiective, dar şi să ducă această luptă în condiţii de plină reorganizare a cadrelor sale, grav atinse numeric de teroarea perioadei de ilegalitate. Gheorghiu-Dej, art. cuv. 30.
Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale cu care se construieşte complementul circumstanţial de relaţie
§ 241. Prepoziţiile cele mai des folosite la construirea circumstanţialelor de relaţie sînt de, în şi la :
Era mic de stat şi aprig, şi punea uşor mina pe sabie. Sadoveanu, n. p. 49.
Cîte fete cu pieptare
Toate-s strîmbe de spinare. Jarnîk-Bîrseanu, d. 430.
Cîştigul lui cel mare îl aduna în pietre scumpe; şi nu era în ţară om mai' priceput decît el în asemenea negoţ. Sadoveanu, n. p. 65.
Mie-mi trebui ţesătoare,
Vata ta-i scurtă-n picioare ;
Nu ajunge la tâlpige
De nu i-oi pune cîrlige. Jarnîk-Bîrseanu, d. 435.
La stat şi umblet slabă ce-il Cosbuc, p. 232.
Bădişor la grai duios,
Eu din fire mi te-am scos. Jarnîk-Bîrseanu, d. 29.
De asemenea se folosesc mult, mai ales în stilul ştiinţific şi în publicistică, locuţiunile prepoziţionale în privinţa, în materie (de) şi din punct de vedere.
[Cînticelul] este, în privinţa regalelor prosodice, cu mult mai prejos de ingenioasa improvizaţiune a vînătorului de curci. Odobescu, iii io.
Ai ştiut, chiar şi în materie de vînătorie, să urmezi pârinteştile... poveţe [ale lui Horaţiu], luînâ drept deviză tăcută a scrierii tale faimoasele lui versuri din Arta Poetică. Odobescu, iii ii.
144
SINTAXA PĂRŢILOR I'IIOPOZIŢI K1
Prepoziţiile asupra, cu, despre, din, după, pentru şi locuţiunile prepoziţionale dt despre şi cit pentru sînt mai rar folosite.
Asupra problemei care s-a discutat au fost mai multe păreri.
Dar deseară, cină i-au spus Cum a fost cu Ana,
Şi-a sţyîrlit câciula-n sus. Coşbuc, p. 433.
Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierţi. Eminescu, o. i 146. Copiii tăcură din rîs şi bunicul din cîntec. Delavrancea, v. v. 223.
Da un semn, deschisâ-i calea şi s-apropie de cort
Un bătrîn atît de simplu după vorbă, după port. Eminescu, o. i 146. Cit pentru prînuţ primesc bucuros. . ., dar pentru porter, foarte mulţumesc. Nu mi-am urît filele ca să mă otrăvesc. Negruzzi, i 222.
Cit pentru mine unul fieştecine ştie C-o am de bucurie
Cînd toată lighioana, măcar şi cea mai proastă,
dine sadea îmi sfice, iar nu domnia-voastră. Alexandrescx, m. 321-322. Cit despre căruţa mea, doară numai luînd-o mîrţoagele la fugă poate că m-ar scăpa. . . de aşa năpaste! Odobescu, iii 77.
Notă. Circumstanţialul de relaţie construit cu locuţiunea prepoziţională cît peturn, .întrebuinţată de scriitorii secolului al. XlX-lea, poate fi astăzi considerat ca ieşit din uz.
La scriitorii mai vechi se găsesc şi circumstanţiale de relaţie cu prepoziţia intru, care astăzi apare cu această funcţiune doar ca element arhaic sau în expresii închegate :
Acest frate al nostru. . . m-a desluşit intru totul. Sadovf.anu, n. p. 309.
Reluarea cuvîntului prin care se exprimă circumstanţialul de relaţie
§ 242. Cuvîntul prin care se exprimă circumstanţialul de relaţie poate h reluat cu funcţiune de altă parte de propoziţie.
în cazul circumstanţialului de relaţie exprimat ptintt-un adjectiv cu prepoziţie, mai rar în cazul circumstanţialului exprimat printr-un substantiv, adjectivul sau substantivul respectiv se poate repeta în propoziţie ca nume predicaţii'.
De frumoasă, eşti frumoasă,
Dar ia nu ţi-o ştii coase. Jarnîk-Bîkseanu, d. 427.
De frate, frate să-mi fii,
Dar la noi mai rar să vii. Pann, la tiktix.
Tot astfel, verbul prin supinul căruia se exprimă circumstanţialul de relaţie se poate repeta în propoziţie ca predicat.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL CONCESIV
145
De urat am mai ura,
Dar ni-i că vom însera
Pe la curtea dumneavoastră
Departe de casa noastră. Teodorescu, p. p. 147.
In aceste cazuri circumstanţialul de relaţie este de obicei corelativ al conjuncţiei adversative care introduce propoziţia următoare. Circumstanţialul de relaţie arată aici că acordul vorbitorului se limitează la prima dintre cele două propoziţii coordonate: sînt de acord că eşti frumoasă, dar nu sînt de acord că te pricepi să-ţi coşi ia.
în cazul circumstanţialului de relaţie construit cu locuţiunile prepoziţionale cît despre, cît pentru, în privinţa, substantivul care exprimă acest circumstanţial sau pronumele care îl înlocuieşte poate fi în propoziţie subiect sau complement.
Cit pentru străinul brunet, el părea că nu bagă seamă că e Ungă o frumuseţe. Negruzzi, i 37.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL CONCESIV
§ 243. Complementul circumstanţial concesiv indică un obiect, o situaţie, care ar fi fost de aşteptat să împiedice realizarea acţiunii din propoziţie, dar care nu a reuşit să o facă.
Cu toată teroarea dezlănţuită de ţarul Nicolaie I, numărul cercurilor opoziţioniste şi revoluţionare creştea mereu. ist. r.p.r., 323.
în general, circumstanţialul concesiv echivalează cu o propoziţie concesivă: cu toată teroarea dezlănţuită înseamnă cu toate că teroarea a fost dezlănţuită.
Prin ce se exprimă complementul circumstanţial concesiv
§ 244. Circumstanţialul concesiv poate fi exprimat:
a)	printr-un substantiv precedat de locuţiunile cu tot... fu toată..., cu toţi..., cu toate..), în ciuda... :
Eram trist, cu tot timpul frumos al primăverii. Negruzzi, i 95.
M-am gîndit cită prăpastie este între educaţiunea spiritului şi educaţiunea inimii şi cum neglijînd pe aceasta din urmă nu poţi, cu toată învăţătura, produce decît monştri sociali. Caragiale, o. ii 122.
Verişoara tot tînără rămîne, în ciuda vremii ce trece. I. Negruzzi, în comv. lit. vii 4.
b)	printr-un substantiv, adjectiv, verb nepredicativ precedat de:
— adverbul chiar:
Şi poporu-mi se-nclină
Intr-un mut dar adine jurămînt,
Mai puternic, în luptă,
Chiar cu lacrimi pe faţă curgînd! Porumbacu, în v. rom., 1953, nr. 3.
tU — C. 575.
146
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
Şi chiar mort, oasele mele se vor bucura în mormînt de isprăvile tale. Ispi-
RESCU, L. 41.
— conjuncţia deşi :
Deşi copilandru, puse ţara la cale ca şi un om matur. Ispirescu, l. 42.
O văzusem atît de frumoasă, deşi palidă. Negruzzi, 1 50.
Acel atelagiu, deşi rusesc, avea o formă cu totul moldovenească. Negruzzi, 137. Deşi despărţite, lucrurile au unire. Konaki, p. 260.
c)	printr-un adjectiv (mai ales de origine participială), însoţit sau de un adverb sau de o conjuncţie concesiva:
Nene, moartă, tăiată, nu mai stau cu mitocanul, scapă-mă de pastramagiul! Caragiale, O. VI IO.
O hotărîre, oricît de dureroasă, este preferabilă incertitudinii.
Corelativul complementului circumstanţial concesiv
§ 245. Conjuncţia poate avea un corelativ aşezat lingă predicat, ceea ce confirmă faptul că complementul este echivalent cu o propoziţie:
Deşi fără voia lui, dară ştia că a făcut un păcat de a călcat pe moşia slutului. Ispirescu, l. 43.
Chiar rănit, tot nu şi-a părăsit postul.
SINTAXA FRAZEI
NOŢIUNI GENERALE
Definiţia frazei; ce exprimă fraza din punct de vedere logic
§ 246. Fraza este o îmbinare de propoziţii care poate exprima: o singură judecată sau mai multe judecăţi, eventual reunite într-un raţionament, o singură idee cu caracter afectiv sau mai multe idei de acest fel, precum şi mai multe idei dintre care unele sînt judecăţi şi altele nu.
E cu neputinţă să mai stea. Vlahuţă, n. 23.
în odaie prin unghere
S-a ţesut pâinjeniş
Şi prin cărţile în vravuri
îmhlâ şoarecii furiş. Eminescu, o. i 105.
Drept să fie, sau glumesc ? JarnIk-Bîrseanu, d. 32.
Apoi să nu sficem că e după modelul romînesc al logofătului Matache, de la care Teodorosul nostru a învăţat carte ? Ghica, s. 257.
Raportul de coordonare şi de subordonare
§ 247. Propoziţiile din frază pot fi legate între ele prin coordonare, cînd sînt de acelaşi fel, sau prin subordonare, cînd, nefiind de acelaşi fel, unele depind de altele.
Interdependenţă există şi între propoziţiile coordonate.
într-un pasaj ca: Se aşternuse cţăpada de trei palme. De pe coşurile caselor se ridicau suluri de fum ca nişte copaci. Pe seară, ceaţa se lăsă uşurel. . . (Delavrancea, h. t. 146) apar trei propoziţii ale căror acţiuni sînt independente una de alta. Ele nu alcătuiesc o frază.
ISO
SINTAXA FRAZEI
Dar în pasajul acesta: Căpitanul de barieră scosese un petic de hîrtie din buzunar ţi însemna cu creionul fisele mele (Ghica, s. 241) sînt exprimate două acţiuni în strînsă legătură una cu cealaltă. Ele sînt interdependente, dar dependenţa lor nu este într-un raport de subordonare, ci de coordonare.
Altfel se petrec lucrurile în cazul subordonării. în fraza: Ctnd liliecii goneau d-a lungul drumurilor, copiii măricei părăseau scurteica bunichii pentru ca să arunce după ei cu căciuleh (Delavrancea, s. 217) cele trei propoziţii sînt interdependente, în sensul că acţiunile din propoziţia întîi şi a treia sînt subordonate acţiunii din propoziţia a doua. Propoziţia întîi arată timpul cînd se face acţiunea din propoziţia a doua, iar propoziţia a treia arată scopul în care se face acţiunea din propoziţia a doua. Propoziţia întîi şi a treia sînt subordonate propoziţiei a doua, iar propoziţia a doua, de care depind subordonatele, este regentă.
între subordonate poate exista un raport de coordonare. Astfel în fraza: Admiram cum Arago fi Dumas făceau inteligibile, chiar diletanţilor ftiinţei, cestiunile cele mai complicate fi mai transcedentale ale filozofiei naturîi fi cum învăţaţii secolului al XlX-lea înavuţeau toată ziua ftiinţa cu o mulţime de descoperiri (Ghica, s. 6rj), propoziţia a doua şt a treia sînt subordonate propoziţiei întîi, dar în acelaşi timp ele sînt coordonate între ele.
Cum se leagă formal între ele propoziţiile unei fraze
§ 248. Propoziţiile unei fraze pot fi legate formal între ele prin juxtapunere, adică prin alăturare imediată, fără intervenţia vreunui cuvînt deosebit, sau cu ajutorul conjuncţiilor (inclusiv pronumele şi adverbele interogativ-relative). Coordonarea şi subordonarea îşi au fiecare conjuncţiile caracteristice, înăuntrul fiecărei categorii de conjuncţii aflîndu-se categorii distincte. Se deosebesc conjuncţii coordonatoare copulative, adversative etc. şi conjuncţii subordonatoare temporale, finale, completive etc.
La coordonate conjuncţiile se află între propoziţii. La subordonate conjuncţiile se află în fruntea fiecărei subordonate, indiferent dacă subordonata stă în urma sau înaintea regentei: Ca să nu piardă vremea, a luat o carte de citit.
în unele împrejurări cuvîntul de legătură nu apare chiar la începutul propoziţiei : 0 conspiraţie întinsă fi groaznică se formă, în capul căreia sta, din boierii cei mai de frunte, unul anume Dumitru. Baixescu, o. ii 162.
Atracţia în frază
§ 249. Legătura propoziţiilor dintr-o frază se vede nu numai în felul cum se face coordonarea şi subordonarea, ci şi în felul cum se construiesc propoziţiile una în funcţie de cealaltă. Consecinţele alăturării unor propoziţii dependente se oglindesc, de exemplu, în corespondenţa timpurilor sau în diverse fenomene de atracţie.
NOŢIUNI GENERALE
151
Astfel, o acţiune petrecută în trecut şi care într-o propoziţie independentă se redă prin perfect sau imperfect poate fi redată în dependentă prin prezent, datorită faptului că timpul perfect sau imperfect din propoziţia regentă e suficient ca să arate că şi acţiunea din subordonată s-a desfăşurat în trecut.
Propoziţia independentă Oamenii strîngeau finul de prin livezi, cu predicatul la imperfect, apare cu predicatul la prezent într-o frază în care această propoziţie devine subordonată : Din goana trenului vedeam cum oamenii string finul de prin livezi.
Fenomenul atracţiei se exercită asupra verbului unei propoziţii, în sensul că verbul ia nu forma cerută de subiectul gramatical, ci de cel logic. Astfel, în fraza: Sint un om care iubesc adevărul şi, fiindcă-l iubesc, ştiu să-l caut (Caragiale, o. i 244), predicatul propoziţiei a doua ar trebui să fie iubeşte, acordat cu subiectul care. Subiectul « adevărat » fiind povestitorul, verbul a luat însă forma persoanei I.
Ordinea propoziţiilor în frază şi punctuaţia lor
§ 250. Propoziţiile dintr-o frază se înşiră într-o ordine dictată de împrejurări. Sînt situaţii cînd ordinea propoziţiilor nu schimba caracterul gramatical al frazei. Alteori însă, poziţia unei propoziţii faţă de cealaltă e hotărîtoare în ceea ce priveşte rolul fiecăreia dintre ele.
în scriere, locul propoziţiilor în frază, ca şi locul cuvintelor în propoziţie, impune în unele cazuri folosirea unei anumite punctuaţii, menite să ajute la înţelegerea sensului frazei.
COORDONAREA
'NOŢIUNI GENERALE
§ 251. Coordonarea este raportul dintre două sau mai multe propoziţii de aceeaşi categorie, fie principale, fie subordonate de acelaşi fel şi depinzînd de aceeaşi regentă.
Astfel pot fi coordonate două propoziţii principale:
Tresărind scînteie lacul
Şi se leagănă sub soare. Eminescu, o. i 121.
Tot astfel, orice tip de propoziţie subordonată poate fi legată prin coordonare cu o subordonată de acelaşi fel:
Înţelegi, amice, că la aceste cuvinte somnul meuf dulcele meu somn, a zburat în fuga mare şi nici nu m-am mai gîndit a-l prinde. Ghica, s. 32.
Felurile propoziţiilor coordonate
§ 252. Propoziţiile coordonate principale pot fi copulative, adversative, disjunctive, conclusive şi cauzale.
Propoziţiile copulative exprimă acţiuni care se alătură în sens pozitiv sau negativ :
Numai luna printre ceaţă Varsă apelor văpaie Şi te află strînsă-n braţe,
Dulce dragoste bălaie. Eminescu, o. i 210.
Nu ştiu nici cum am sărit din pat, nici cind m-am îmbrăcat. Giiica, s. 32. Propoziţiile adversative exprimă acţiuni care se opun una alteia:
El e frumos şi tinerel,
Dar e sfios cind e cu fete. Coşbuc, p. i 87.
NOŢIUNI GENERALE
153
Propoziţiile disjunctive exprimă acţiuni care se contrazic şi nu se pot petrece în acelaşi timp:
Şuguieşti, măi omule, ori ţi-i intr-adins? Creangă, p. 40.
Propoziţiile conclusive arată concluzia unei acţiuni:
S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora,
Deci ciuturilor mele zic
Adio tuturora. Eminescu, o. 1 184.
Propoziţiile cauzale arată motivul care justifică o acţiune:
Tu să fi-nceput iubitul,
Că-i făceam eu isprăvitul. Coşbuc, p. i 52.
Separarea propoziţiilor coordonate prin propoziţii subordonate coordonatei anterioare
§ 253. Propoziţiile coordonate pot fi despărţite între ele prin propoziţii subordonate coordonatei anterioare. într-o frază ca:
Matei Vîntu ceru ca discuţiile sâ nu se transforme în dialoguri şi adăugă apăsat că, dacă s-ar putea, vorbitorii să scoată la iveală mai mtdt succesele din munca secţiilor (Călugăru, o. p. 336), principala Matei Vîntu ceru este coordonată prin conjuncţia ţi cu principala adăugă apăsat, secundara ca discuţiile sâ nu se transforme în dialoguri, care depinde de prima principală, fiind aşezată înaintea celei de a doua principale. Acest tip de construcţie este posibil pentru toate felurile de coordonate.
Cum se leagă între ele propoziţiile coordonate
§ 254. Coordonarea se poate face atît prin juxtapunere, cît şi cu ajutorul conjuncţiilor. Raportul dintre acţiunile propoziţiilor fiecărei fraze de mai sus se înţelege de cele mai multe ori şi numai prin simpla alăturare a propoziţiilor: S-a dus amorul; spun adio cînturilor mele. Tacul scînteie tresărind; se leagănă sub soare, —dar conjuncţiile scot în evidenţă acest raport, fiecare conjuncţie fiind caracteristică unei anumite situaţii. Şi e conjuncţie copulativă, dar adversativă, ori. . . ori sînt disjunctive etc.
f	Conjuncţii corelative
§ 255. Intre conjuncţiile şi adverbele care introduc propoziţii coordonate există o corelaţie; aşa se explică existenţa unor perechi de adverbe şi conjuncţii specifice :
Nu. . . ci: Nu sculptează, ci (dimpotrivă) pictează.
Nici... nici: Aici nu plouă, nici nu ninge.
154
COORDONAREA
Ori... ori-. Ori-s spinii înfloriţi,
Ori-s turcii înveliţi. Jarnîk-Bîrseanu, d. 492.
Coordonarea în cadrul propoziţiei
§ 256. Coordonarea nu se limitează numai la propoziţii în cadrul frazei, ea apare şi între părţile de propoziţie:
bărbaţi şi femei alergau la uşi şi la ferestre ca să vadă cine trece. Ghica, s. 206. Jupîneşica Maica, unde-a fi vale mare ori deal mare, s-a mai da şi pe jos. Creangă, p. 116.
PROPOZIŢIILE COPULATIVE
§ 257. Se numesc copulative propoziţiile coordonate de aceeaşi categorie, unite în interiorul unei fraze:
în glasul meu va tresări femeia Al cărei fiu se prâpădi-n război,
Şi vor striga toţi pruncii din Coreea
Rămaşi orfani, înfometaţi şi goi. Baconsky, p. 107.
Cum se leagă între ele propoziţiile copulative
§ 258. Propoziţiile copulative pot fi legate între ele în mai multe feluri:
a)	Conjuncţia se pune de obicei numai înainte de ultima propoziţie:
Voi lansa un strigăt de luptă şi de asalt
împotriva liotii banului,
Ce mişună, suduie, scheaunâ,	t
Se-ascunde, se-aruncă, se caţără,
Tipa şi ţiuie-n spaimă. Banuş, b. 108-109.
b)	Fiecare propoziţie poate fi urmată de conjuncţie:
Dar văd că alţii au venit şi lui Petricâ nu-i dă drumul şi nu mai vine şi, doamne, mult mă mai chinuiesc singură şi multe lacrimi vărs. Rebreanu, r. i 95. Conjuncţia se pune uneori şi înainte de prima propoziţie:
Şi îşi făcea ochii dulci, şi ofta, şi îşi piţigăia glasul, şi se mlădia ca o pisică, într-un fel de milogeală dezgustătoare. Vlahuţă, n. 16.
Notă. Repetarea conjuncţiei are rolul de a sublinia fiecare membru al înşiruirii.
c)	Fără conjuncţii:
Veiţi, noi mai de demult ne-am întîlnit, în anii amârîţi cu gust de fiere,
PROPOZIŢIILE COPULATIVE
155
Gemea norodul nostru schingiuit,
Se lăfăia ciocoiul la putere. Deşliu, v. a. 89.
Notă. Lipsa conjuncţiei poate avea toiul stilistic de a sublinia membrele frazei puse alături. Acest mod de a lega copulativele între ele, fiind cel mai obişnuit, atrage mai puţin atenţia.
Prin ce se leagă propoziţiile copulative pozitive
§ 259. Copulativele pozitive se introduc cu conjuncţiile şi locuţiunile conjunc-ţionale şi, precum şi, iar, cu cit... cu atît, nu numai (că) ... dar şi, nu numai ... ci şi.
Omul trecu domol printre cei adunaţi în sală şi se opri lingă masa la care stăteau activistul de partid de la raion şi secretarul organizaţiei de bază. scînteia, 1951, nr. 2002, 2.
Focul pîlpîie în sobă,
Iară eu pe gînduri cad. Eminescu, o. i 104.
Observaţie. Aici iar nu are cîtuşi de puţin valoare adversativă, între cele două acţiuni neexistînd alt raport decît faptul că amîndouă se realizează.
Şi cu ctt se vedea mai neîndemînatic, cu atît se necăjea mai rău pe sineşi, şi cu cît se necăjea mai tare, cu atît devenea mai neîndemînatic. Vlahuţă, n. 48.
Boierii mari şi mici, nu numai că nu plăteau nici o dare către stat, dar aveau şi privilegiul de a scuti un număr de dajnici, de la trei pînă la optzeci. Ghica, s. 19.
Nu erau tovarăşi numai la biserică, ci... erau şi muşteriii lui moş-Precu. Sadoveanu, o. ii 37.
Mai există şi altă categorie de copulative, care se foloseşte în proverbe şi în limbajul familiar:
Pe lîngă că e urîtă, o mai cheamă şi Irina. (Proverb)
După ce e urît, bea şi tutun. (Proverb)
Prin ce se leagă propoziţiile copulative negative
§ 260. Cînd e negativă prima propoziţie, legătura dintre copulative se face prin şi:
Deci şi lui Constantin-vodă nu-i era urîtă datoria şi-i era dragă şi" mîndria. Neculce, cr. 1 147.
Tot prin şi se face legătura şi cînd e negativă a doua propoziţie:
Pocniră cîteva palme şi peste cîmpul întunecat nici un glas nu s-a mai auzit. Camilar, n. 1 17.
Cînd sînt negative amîndouă propoziţiile, legătura dintre ele se face prin şi, nu... nici, nici... nici, ba nici:
Mihail nu răspunde şi Sirnion nu mai întreabă nimic. Sahia, n. 46.
Nu mai rîdea, nu mai vorbea, nici nu mai ofta şi nici că spunea cuiva vreodată ce vrea, ce-l mistuie, ce-l doare. Vlahuţă, n. 46.
156
COORDONAREA
Nici el nu avea acea nădejde, nici în gînd nu-i era. Neculce, cr. i 165. Deşi aproape de nâmieeşi, în tot satul era astîmpâr desăvîrşit ca-n puterea nopţii . bănici glas de cîine nu se mai ausşea. Caragiale, o. i 175.
Alte propoziţii copulative
§ 261. Tot copulative sînt propoziţiile (aparent disjunctive) introduse prin ori (...ori), sau (...sau), ba... ba, aci... aci, acum... acum, cînd... cînd etc., accentul principal al frazei fiind pe alte cuvinte decît pe conjuncţii:
Cînd uităm un obiect, o întîmplare, e din cauză că am avut interes s-o uităm, sau pentru că ne-a fost dezagreabilă întîmplarea, sau am fi vrut să ascundem obiectul. Camil Petrescu, t. iii 81.
Se auriră zldndu-se de unii-alţii:
—	Ba că fata ar fi cocoşată.
—	Ba că ar fi şchioapă. Ispirescu, l. 250.
... Veselul Alecsandri
Ce-nşirînd mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum rîde printre lacrimi cînd o cîntâ pe Dridri. Eminescu, o. i 32.
Aci era la Socola, aci în Iaşi, aci la mănăstirea şi în Tîrgul-Neamţului profesor. Creangă, a. 135.
Luntrea...
Cînd la umbră se doseşte, cînd s-arată la lumină. Alecsandri, p. iii 63.
Propoziţii subordonate copulative între ele
§ 262. Şi propoziţiile subordonate pot fi copulative între ele:
Sfaturile acestea îl înălţau şi-l încîntau, mai ales că toţi băteau în struna lui şi-l linguşeau ca pe un stup in. Rebreanu, i. ii 15 [cauzale copulative].
Mama era o cochetă, rea şi neînduplecată, care chinuia pe tata şi-i făcea zile negre pentru orice lucru. Vlahuţă, n. 167 [atributive copulative]. Propoziţiile introduse prin conjuncţia de pot fi considerate uneori şi coordonate cu o principală, şi subordonate (finale sau consecutive):
După vremuri, mulţi durară peste Dur ™ «r#» pod,
De-au trecut cu spaimă multă şi mulţime de norod. Eminescu, o. 1 417.
Modurile folosite în propoziţiile copulative
§ 263. în general, propoziţiile copulative din aceeaşi frază se construiesc cu acelaşi mod:
PROPOZIŢIILE copulative
157
—	indicativ
In nopţile căzute la fereastră
Citesc şi-apoi adorm şi mă-nfior
Şi-un vis, frumos, ca pasărea măiastră
Cu sf>oru-i alb mă poartă-n viitor. Baconskv, p. 105.
—	conjunctiv
Nu sîntem carne de ospeţe.
Să ştie corbii şi să-nveţe! Banuş, b. 126.
Diferitele raporturi dintre propoziţiile copulative
§ 264. Propoziţiile copulative pot sta între ele în diferite raporturi:
a)	Acţiunile din propoziţiile copulative sînt simultane:
Se uită la toţi caii din grajduri, şi de nici unul nu i se prindeau ochii, Ispirescu, l. 15.
b)	Acţiunile din propoziţiile copulative sînt succesive :
Oamenii mei au sărit şanţul şoselei şi, întorcîndu-se ca intr-o arie, au început fuga. Camil Petrescu, u. n. 268.
c)	Acţiunile din propoziţiile copulative sînt alternative:
Ne vedem vjlnic : cînd trec eu pe la el, cind trece el pe la mine.
d)	A doua propoziţie copulativă explică prima propoziţie:
Se căia cum de să facă el fapte de care nu mai făcuse în viaţa lui, să-şi bea adecă şi simţirile, Ispirescu, l. 106.
e)	A doua propoziţie copulativă întăreşte prima propoziţie:
Nu numai că nu l-am vă^ut, dar nici n-am auzit de el.
PROPOZIŢIA ADVERSATIVĂ
§ 265. Propoziţia adversativă este o propoziţie coordonată, principală sau secundară, care exprimă o opoziţie faţă de coordonata ei.
Nu e soare, dar e bine,
Şi pe rîu e numai fum. Coşbuc, p. i 223.
Prin ce se introduce propoziţia adversativă
§ 266. Propoziţia adversativă se introduce prin conjuncţiile dar, însă, iar, şt, ci şi prin locuţiunile pe cînd, în timp ce, în schimb.
Le pregătesc o surpriză pe care o merită, dar n-are să le placă! Călugăru, o. p. 28.
Ştiu că trebuie să cobor la gară, însă n-o iau într-acolo. Sahia, n. 24.
Poate de mult s-a stins în drum în depărtări albastre,
158
COORDONAREA
Jur ra^a ei abia acum
Luci vederii noastre. Eminescu, o. i 234.
îmi tot spui că nu te mai duci — şi cum vine sara, te-apucă neliniştea, ca pe lup. Camilar, n. ii 215.
Să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul, ca să o săgetefi. Ispirescu, l. 4. Producţia ţărilor din lagărul democratic e în creştere, pe cînd a celor din lagărul reacţionar e în scădere.
în limba veche, şi astăzi regional, fără serveşte şi el de conjuncţie adversativă (cu valoarea lui ci):
Petele de la Ve%a Nu ştiu toarce cînepa,
Făr-o-ndrugă ca lîna! Jarnîk-Bîrseanu, d. 452.
întărirea conjuncţiei sau a locuţiunii conjuncţionale adversative
§ 267. în special în limba vorbită, conjuncţiile adversative apar adesea întărite: dar însă, dar totuşi, dar în schimb, în schimb însă. Dar însă, care în secolul trecut mai era considerat corect, ne apare astăzi ca pleonastic:
Sîngele de martiri e plantă ce rodeşte
Curînd, tîrfiu, o dată, dar însă nelipsit. Alexandrescu, m. 26.
Potera l-a-ncunjurat Şi burduf mi l-a legat,
Dar lui însă nu-i păsa. şez. v 94.
în schimb nu este în totul sinonim cu dar sau însă, căci păstrează ceva din valoarea lexicală a substantivului schimb. De aceea nu putem socoti pleonastice propoziţiile introduse prin dar în schimb, însă în schimb sau în schimb însă-.
N-au mirosit duhoarea cocsului, dar în schimb fură hrana muncitorilor. Sahia, n. 31.
—	Ştiu că te-ai fi supărat mai degrabă dacă s-ar fi arătat dinaintea măriei-tale acest adevărat coborî tor al nobililor.
. — într-adevăr..
—	însă în schimb, s-a înfăţişat la trecerea măriei-tale Costea veneţianul. Sadoveanu, n. p. 221.
E adevărat că vagonul din urmă al unui tren se clatină mai mult; in schimb însă nu e privelişte mai plăcută, într-o călătorie cu drumul de fier, decît la fereastra din spatele trenului. Caragiale, o. i 293.
f-
Observaţii asupra folosirii diferitelor conjuncţii adversative
§ 268. Dintre toate conjuncţiile adversative, cea mai expresivă în redarea opoziţiei este ci, deoarece coordonata propoziţiei introduse prin ci este
PROPOZIŢIA ADVERSATIVĂ
159
o propoziţie negativă. Cele două acţiuni puse faţă în faţă se exclud, realizarea uneia implicînd nerealizarea celeilalte:
Mâinile mari nu se mai întind, ci atîrnă leneşe. Sadoveanu, o. ii 188.
De aceea ci este adesea întărit prin dimpotrivă :
Şarlota ta nici a murit..., nici s-a bolnăvit..., ci, dimpotrivă, a doua sţi s-a aruncat în braţele unui tînâr ofiţer. Negruzzi, i 63.
Observaţie. în texte cu caracter arhaizant, mai apare ci în corelaţie cu o propoziţie pozitivă, dar opoziţia este şi în acest caz mai puternică decît la dar şi insă:
Cu vecinicia sînt legat,
Ci voi să mă defiege. Eminescu, o. i 173.
Din cauza opoziţiei puternice dintre cele două propoziţii care-şi fac faţă, ci poate fi suprimat mai uşor decît celelalte conjuncţii adversative: n-a murit, s-a aruncat în braţele unui ofiţer. în loc de nu e soare, dar e bine n-am putea spune însă: nu e soare, e bine, nici: ştiu că trebuie să cobor la gară, n-o iau într-acolo în Ioc de ştiu că trebuie să cobor la gară, însă n-o iau într-acolo.
Mai slabe decît ci sînt conjuncţiile dar şi însă. Cea mai slabă valoare adversativă o are iar, care adesea poate fi considerat, tot atît de bine, copulativ:
Căci vulturului cerul au dat aripi să sşboare. ..
Iar ţie ţi-au dat farmec. Alecsandri, p. 1 137.
în limba vorbită azi, ci se întrebuinţează puţin. în graiurile populare el este adesea înlocuit prin //, ceea ce se explică printr-o confuzie fonetică:
Nu-i la vie, şi-i în casă	,
Cu paloşul gol pe masă. Alecsandri, p. p. 124.
Şi nu-nşirâ cum se-nşiră,
Şi cîte-un bob ş-o mărgea, şez. xiv 184.
în limba literară, ci este adesea înlocuit prin dar:
Noi nu cerşim pacea, dar o vom cuceri. (Lozincă răspîndită în anii trecuţi)
Este însă necesar ca ci să fie menţinut, deoarece el exprimă o nuanţă diferită de a lui dar: lozinca, aşa cum a fost formulată mai sus, înseamnă: nu cerşim pacea, dar (totuşi) o vom cuceri, ceea ce nu are sens; adevărata formulă este nu cerşim pacea, ci o vom cuceri, adică: nu o cerşim, ci (dimpotrivă) o vom cuceri.
Alte locuţiuni conjuncţionale adversative
§ 269. Propoziţia adversativă se mai poate introduce cu locuţiunile conjuncţionale numai (că), fără să, în loc sâ\
Asta mie mi-o plăcut,
Numai maică-sa n-o vrut;
Ast$ mie mi-o plăcea,
Numai maică-sa n-o vrea. Jarnîk-Bîrseanu, d. 366.
160
COORDONAREA
Le luminează faţq luna Cu dureroasa-i poezie.
Ei dorm mai strîns ca totdeauna
Şi plîng în somn, fără să ştie. Păun-Pincio.
Motoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muşte, linge mîna care-1 bate. Negruzzi, i 141.
Juxtapunerea propoziţiilor adversative
§ 270. Raportul adversativ poate să nu fie exprimat printr-o conjuncţie, simpla alăturare a propoziţiilor fiind uneori suficientă pentru a-1 marca:
Era pe cînd nu s-a %ârit,
A^i o vedem, şi nu e. Eminescu, o. i 234.
Locul conjuncţiei sau al locuţiunii conjuncţionale adversative
§ 271. Toate conjuncţiile şi locuţiunile adversative stau la începutul propoziţiei, cu excepţia lui însă şi în schimb, care se pot pune şi în mijlocul propoziţiei: Fulgeră din cînd în cînd şi se luminează departe o dungă de pădure, dar nu ştiu singur unde mă găsesc. Sahia, n. 26.
Biata babă era umflată cît o bute... simţirea însă nu şi-o pierduse de tot. Creangă, p. 19.
Observaţie. Uneori însă este separat prin virgule cînd e în mijlocul propoziţiei adversative, ceea ce nu poate fi considerat corect:
Cum, î/nsă, cei mai mediocri dintre părinţi nu cunosc ca indivizi în lume.. . de cit pe copiii lor... e probabil că de aceea îi iubesc numai pe ei. Camil Petbescu, u. n. 65.
Locul propoziţiei adversative
§ 272. Propoziţia adversativă, exprimînd o opoziţie faţă de propoziţia cu care e coordonată, nu poate fi aşezată în frază decît după aceasta. N-am putea spune, de exemplu: Dar e bine, nu e soare.
Propoziţia coordonată adversativă şi subordonata concesivă
§ 273. Propoziţia adversativă împreună cu coordonata ei echivalează adesea cu o frază formată dintr-o concesivă şi regenta acesteia (dar opoziţia dintre coordonatele adversative este, în general, mai slabă decît între concesivă şi regenta ei). Dacă substituim fraza cu o concesivă unei fraze adversative, atunci adversativa devine regentă, iar coordonata ei subordonată concesivă. Spre deosebire de adversativă însă, concesiva se poate aşeza la începutul frazei:
I'ISOI’I IZ1Ţ1A ADVERSATIVĂ
161
Deşi nu e soare, e bine.
Deşi o merită, n-are sa le placă.
Deşi ştiu că trebuie să cobor la gară, n-o iau într-acolo.
Deşi îmi spui că nu te mai duci, te apucă neliniştea.
Numai adversativa introdusă prin ci nu se pretează la această substituire, ceea ce se explică prin faptul că în cele două propoziţii legate prin ci realizarea uneia implică nerealizarea celeilalte.
Conjuncţia adversativă la începutul unei fraze
$ 274. Adesea conjuncţia adversativă este folosită la începutul unei fraze după punct, două puncte sau punct şi virgulă; este însă foarte uşor să substituim acestor semne virgula, pentru ca conjuncţia să lege în aceeaşi frază două propoziţii :
Ştia să deosebească buchile. Dar era incapabil să descifreze o scrisoare. Cocea, Y. SL. 7.
Precum se ştie, cele două mari lotării s-au tras zjltle trecute. Un lucru curios însă: pînă acuma, fericiţii posesori ai numerelor cîştigătoare nu s-au prezentat să-şi reclame dreptul. Caragiai.e, o. i 156.
După ce atîta vreme Uaolaltă n-am vorbit,
Mie-mi pare că uitarăm Cit de mult ne-am fost iubit.
Dar acum te văd nainte-mi
Dulce, palidă cum şefi. . . Eminescu, o. iv 370.
Cit sîntem încă pe pace, eu îţi zic : Bine-ai venit.
Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierţi. Eminescu, o. i 146. Este lungă şi nu prea veselă istoria vieţii lui Zibal; dar aşa cum e prins de friguri, tot e o petrecere pentru el să ia pe rînd una cîte una fazele ei mai însemnate. Caragiale, o. I 54.
Corelativul conjuncţiei adversative
§ 275. Conjuncţia adversativă are adesea un corelativ în propoziţia cu care adversativa este coordonată. Acest corelativ poate B exprimat prin adjective de felul lui drept, adevărat, care se pot prezenta şi ca nume predicativ al unei propoziţii subordonate:
Un bou în post mare ? Drept, cam ciudat vine,
Dar asta se-ntîmplă în oricare loc. Alexandrescu, m. 353.
Drept, Nicolesco are avere, dar fie ea încredinţată că n-a lua-o pe dînsa cu trei copii. Nădejde, n. ii 49.
11
c. 515.
*
162
COORDONAREA
Am întâlnit, ce e drept, un om călare, dar n-am vătşut cum era îmbrăcat.
Această propoziţie corelativă cu conjuncţia adversativă poate apărea chiar ca principală, adevărata corelativă a adversativei devenind astfel subordonată în formă.
împăratul, drept că aurise multe vorbindu-se despre voiniciile celor trei fraţi, dară nu ştia care din ei este cel mai viteaţ;. Sbiera, p. 99.
Alte mijloace de a anunţa o .propoziţie adversativă
§ 276. Mai există însă şi alt mijloc de a anunţa că urmează o propoziţie adversativă : un complement de relaţie exprimat printr-un supin cu prepoziţia de, verbul fiind acelaşi ca cel predicativ:
îl durea de durut; dară răbda în piele ca un drac. Ispirescu, l. 252.
Se poate şi fără verb predicativ:
Oşlobanu prost, prost, dar să nu-l atingă cineva cu cît e negru sub unghie. Creangă, a. 78.
în sfîrşit, adversativa se mai poate anunţa prin inversiunea subiectului cu predicatul în propoziţia coordonată, sau prin întrebuinţarea afectivă a pronumelui personal:
Face mama plăcinte, dar n-are cine le mînca.
Toţi erau toropiţi de somn, mai cu samă Cocoran, stătea el cu ochii holbaţi, dar îşi tot scăpa capul în jos. Camilar, tem. 234.
Cercaţi voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ţi da de fund. Creangă, p. 260.
Fraze cu două propoziţii adversative
§ 277. Uneori se întîlnesc în aceeaşi frază două propoziţii adversative, dintre care cea de a doua se opune celei dintîi:
Aceleaşi glasuri cîntă, dar n-o mai mîngîie, ci-i amintesc cu cruzime de nopţile trecutului. Sadoveanu, o. ii ii7.
Modurile folosite în propoziţia adversativă
§ 278. Propoziţiile adversative se pot construi cu toate modurile predicative, ţinînd seama de modul la care stau verbele cînd propoziţiile ar fi independente: — indicativ:
Pe dumneata nu ştiu unde te-oi fi vâeşut, om bun, dar tovarăşul dumitale a mai umblat pe aici. Sadoveanu, n. p. 394.
PROPOZIŢIILE DISJUNCTIVE
163
—	conjunctiv:
îţi dau cartea, dar să mi-o aduci înapoi.
—	optativ-condiţional:
N-am timp, dar m-aş duce şi eu.
—	imperativ:
Nu mă omorî, Făt-frumos, ci mai bine dă-mi drumul în apă. Ispirescu, l. 43.
PROPOZIŢIILE DISJUNCTIVE
§ 279. Propoziţiile disjunctive exprimă acţiuni şi stări opuse şi contradictorii, dintre care nu se poate realiza decît una:
'Ţările romîne ori vor fi unite,
Ori vor fi în parte la străini robite. Bolintineanu, p. i 40.
Numărul propoziţiilor disjunctive
§ 280. De obicei propoziţiile disjunctive sînt în număr de două, dintre care trebuie aleasă numai acţiunea uneia:
Mâi bărbate... alege-ţi una din două: ori merg eu de unde-am venit, ori alungă-ţi copiii de la casă. Reteganul, p. i 43.
Nu sînt excluse însă frazele în care intră mai mult decît două disjunctive, dintre care e posibilă numai acţiunea uneia:
Un unghi sau e drept, sau e ascuţit, sau e obtu
Conjuncţiile care introduc propoziţii disjunctive
§ 281. Conjuncţiile care introduc propoziţii	disjunctive sînt	ori şi sau:
Las’că-i bine; ascultă	ce-ţi spun eu,	din	asta ori moare,	ori înnebuneşte.
Vlahtjţă, d. 166.
Gîndurile îmi erau împărţite : să mă duc în Sicilia..., sau să mă întorc în Franţa. Ghica, s. 214.
Folosirea conjuncţiei disjunctive într-o frază cu două propoziţii disjunctive
§ 282. De cele mai multe	ori conjuncţia	este	pusă în fruntea	fiecărei propoziţii în parte, lucru explicabil	prin faptul că	ele	sînt puse exact	pe acelaşi plan,
nu este una mai importantă decît cealaltă:
Ori părerea mă înşală, ori s-a strica vremea.. . din două una trebuie să fie numaidecît. Creangă, p. 265.
Poporul deşteptat sau se ridică mare, triumfător, şi recîştigă independenţa din afară şi libertatea dinlăuntru, sau suferă în nemişcare, cerşind dreptul de a trăi de la celelalte naţii. Bălcescu, o. i 190. 11
11
164
<'( >ou dona 1» k a
îa limba îngrijită, conjuncţia este aceeaşi la ambele propoziţii: ori.. . ori (sau... sau). Nu pot fi socotite corecte frazele de felul următor:
Ori trimite sol la scaunul domniei mele un boier credincios, sau să binevoiascd măria-ta să ne înţelegem din gură în gură. Ispirescu, m. v. ii.
Ori eşti hămişliu ca vulpea, sau grozav eşti de nătîng. Davilla, v. v. 20.
Folosirea conjuncţiei disjunctive intr-o frază cu mai multe propoziţii disjunctive
§ 285. Cînd sînt mai mult de două propoziţii disjunctive, conjuncţia poate fi pusă înaintea fiecăreia dintre ele şi este obligatorie înaintea tuturor, afară de prima.
Ori îmi dai înapoi calul, ori mi-l plăteşti, ori te dau în judecată, îmi dai înapoi calul, ori mi-l plăteşti, ori te dau în judecată. în general, cînd lipseşte conjuncţia de la prima propoziţie, fraza e interogativă: Nu ştiu părerea m-a amăgit, ori am augit mai multe glasuri ? Creangă, p. 24. Oare ochii ei o mint,
Sau aievea-i, adevăr u-i? Emimkscu, o. i 103.
Ştia femeia că mă-ntorc ?. . . ori se sculase de dimineaţă ? Cahagiai.e, o. 1 146. Era să ţip obraznic,
Ori ce era să fac? Coşbuc, f. t. 135.
Propoziţii disjunctive eliptice de predicat
§ 284. Una dintre propoziţiile disjunctive este adesea eliptică de predicat, cînd acesta este identic în amîndouă propoziţiile:
încă o dată vă întreb, vă închinaţi ori ba? Negruzzi, i 173.
Ori oi putea ieşbuti ori nu, dar îţi făgăduiesc dinainte că o dată pornit din casa d-tale, înapoi nu m-oi mai întoarce. Creangă, p. 192.
De multe ori rătnîne numai conjuncţia repetată, contextul fiind suficient pentru ca să se înţeleagă predicatul în ambele propoziţii:
Trebuie să te hotărăşti : ori, ori.
Perioade cu propoziţii disjunctive
§ 285. Adeseori fraza care conţine propoziţii disjunctive este mai amplă, fiecare dintre disjunctive fiind urmată de o adversativă sau de o conclusivă; se alcătuiesc astfel perioade:
Ori tu mă iubeşti, şi atunci lupta e peste putinţă cu Caţavencu. .. ori nu, şi atuncea mor, şi dacă mă laşi să mor, după ce-oi muri poate să se întimple orice. Caragiale, o. vi ii3.
PHOPOZIŢIILE DISJUNCTIVE
165
Alteori situaţia e încă mai complicată, ca în exemplul următor:
Ori vine atfl de undeva Iubitul ei şi-o va lua,
Ori dacă nu, cînd va veni,
El n-o va mai afla. Coşbuc, f. t. 163.
Ideea exprimată complet ar fi: « ori vine. . ori nu vine, şi dacă nu vine... ».
Propoziţii disjunctive coordonate şi subordonate
§ 286. Propoziţiile disjunctive pot fi amîndouă împreună introduse printr-o conjuncţie care le coordonează cu o propoziţie anterioară sau le subordonează acesteia. Putem găsi astfel disjunctive conclusive, disjunctive adversative, cauzale, copulative.
Nu-i râmîne nici o posibilitate de victorie, deci ori se supune, ori moare.
De plecat, pleacă, însă sau nu ajunge la timp, sau nu ajunge de loc.
Treaba de astăzi niciodată să nu o lase pentru mîine ; căci a doua «i sau alta i se poate intimpla, sau vremea îi va sta împotrivă. Ghica,'s. a. 24.
La fel, înaintea conjuncţiei disjunctive sau după ea poate sta o conjuncţie temporală, cauzală etc.:
Pleacă la război, unde sau va învinge, sau va muri.
Intr-o c;i, sau că nu putuse să încheie socoteli bune cu lancu Slătineanu . . . sau că iar i se făcuse poftă de hagialtc, s-a pus (ntr-o
şaică să treacă la Nicopoli. Ghica, s. 253.
Observaţii asupra unor aparente propoziţii disjunctive
§ 287. Există propoziţii construite întocmai ca disjunctivele, cu deosebirea că dintre două sau mai multe propoziţii care alcătuiesc fraza nu există obligaţia de a alege una singură care se realizează. Acestea sînt în realitate propoziţii copulative introduse prin ori, sau :
Doriţi să vă hodiniţi, ori doriţi să gustaţi ceva — vi rog porunciţi.
Sadoveanu, n. p. 130.
Răspunsul ar putea fi : doresc şi una şi alta sau : nu doresc nici una, nici alta.
între acest fel de propoziţii şi disjunctive este o deosebire de intonaţie: la disjunctive accentul principal cade pe conjuncţie, iar la copulative pe alte cuvinte.
Alteori două propoziţii opuse depind ambele de o regentă care are sensul aproximativ de * este indiferent » :
De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război. Bminescu, o. i 146.
Plins ae mamă, piins de creangă..., tot nimic eu nu voi şti,
Fie că-n senin ori nouri va sta soarele ori luna,
Fie că. ra da zăpadă, ori că iarba ra-nverzi. VlahuţX, p. 46.
166
COORDONAREA
li era, a;a se vedea, indiferent dacă sînt ori nu preşedinte, Slavici, Amintiri
(1924), 57.
în aceste cazuri nu avem de-a face cu propoziţii disjunctive, ci în primul exemplu cu condiţionale, iar în ultimul cu subiective.
Se pot alcătui în acelaşi fel fraze compuse formal din propoziţii principale:
Ori vii, ori nu vii, eu tot merg.
De fapt, prima dintre aceste propoziţii poate fi înlocuită cu o condiţională, iar a doua cu o concesivă.	'
Modurile folosite în propoziţiile disjunctive
§ 288. Propoziţiile disjunctive se construiesc cu toate modurile predicative, dar mai ales cu indicativul şi cu imperativul.
Nu ştiu : filele mi-s rele
Ori mă bat faptele mele. Jarnik-Bîrseanu, d. 142.
Ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo şi anume în punctele... esenţiale. Caragiale, o. vi 133.
Ori pe mîndra vamă dă-m,
Ori să stai să ne luptăm. Pann, ş. ţ. ii 69.
Ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul. (Proverb) Valoarea modurilor este cea pe care o au ele de obicei în propoziţii independente.
PROPOZIŢIA CONCLUSIVĂ
§ 289. Propoziţia conclusivă este propoziţia care exprimă concluzia acţiunii sau stării din coordonata ei.
Măria-sa îi dăduse ş-un pitar, deci îl socotea prietin al său. Sado-
VEANU, N. P. IO3.
Conjuncţia conclusivă la începutul unei fraze
§ 290. Uneori propoziţia conclusivă exprimă concluzia întregii discuţii anterioare, care poate fi alcătuită dintr-o frază sau mai multe.
Or, este limpede că, pe măsura dezvoltării democraţiei populare pe drumul socialismului, lupta de clasă continuă, şi reacţiunea, a cărei rezistenţă este stimulată şi activ susţinută de imperialiştii străini, recurge la forme tot mai ascuţite de luptă împotriva regimului de democraţie populară.
De aceea, în centrul întregii noastre educaţii de partid trebuie să stea ideea luptei de clasă atît la oraşe cit şi la sate. rez. hot. 23.
PROPOZIŢIA conclusivă
167
Concluzia pe care o exprimă propoziţia conclusivă se poate referi la acţiuni petrecute mai înainte, fără ca ea să fie legată direct de coordonata anterioară. Propoziţia conclusivă poate fi despărţită de coordonata ei prin punct şi virgulă sau punct.
Dar apoi îşi aduse aminte că făgăduise a răpi pe fata Genarului, şi ceea ce făgăduieşte voinicul anevoie o lasă nefâcutâ.
Deci se porni şi înspre sară ajunse la castelul Genarului ce strălucea în întunericul serii ca o uriaşă umbră. Eminescu, l. p. 181. într-o fi văsţu pe-o rablă Un tobaş ce lumea cheamă,
Cu mustaţa ca o greablâ Şi c-o trîmbiţâ de-alamă :
Împăratul prea-nălţatul M-a trimis s-adun tot satul,
Să dau ştire tuturor Că el caută în latul Dumii-acestei p-un ficior,
Ce din toţi va fi mai tare,
Mai frumos şi mai cuminte.
Deci vă strîngeţi mic şi mare Şi să ţineţi bine minte,
Căci se poate, — cine ştie,
Că la voi prin sat să fie
Voinicel a-i fi pe plac
Sâ-i dea fata de soţie. Eminescu, l. p. 144.
Prin ce se introduce o propoziţie conclusivă
§ 291. Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale în propoziţiile conclusive sînt următoarele: deci, dar, aşadar, prin urmare, de (pentru, drept) aceea, în concluzie, în consecinţă, aşa fiind, care va să fică, va să fică, aşa că.
Ele pot fi folosite atît la începutul propoziţiei cît şi în cuprinsul ei. în limba literară conjuncţia cea mai folosită este deci.
Ţăranii între dînşii vorbesc că şi de vor face învoieli cu boierii, la muncă nu vor ieşi pînă ce nu li se va împărţi moşia Babaroaga care nu-i face trebuinţă cucoanei... că ei nu vor mai sta fără pâmînt, că ei asudă şi sîngerea^ă muncindu-l şi deci al lor trebuie să fie. Rebreanu, r. i 272.
Conjuncţia deci este frecventă în limba veche fără să aibă sens conclusiv:
Dimitraşco vodă după ce au vâsşut că s-au curăţit de Ieşi, ridicatu-s-au cu toată boierimea şi s-au dus la scaun la laşi şi s-au aşezat la scaun. Deci Dimitraşco
168
COORDONAREA
vodă temîndu-se de Ieşi să nu sloboadă niscaiva podgheaeşuri cu îndemnarea lui Petriceico vodă, să-l ieie, scris-au la vecfirul, de i-au făcut ştire de toate aceste, precum s-au tîmplat. Deci vesfrul au poroncit să ierneze tătarii în ţară, pentru să-l apere şi pre dînsul şi raiaoa. Neculce, cr. i 67.
Conjuncţia dar are o întrebuinţare mai variată din cauza sensurilor diferite pe cate le are. Sensul conclusiv al conjuncţiei dar apare mai rar.
A\i faţa lor de sînge e spălată,
Iar ochii văd cum ne urcăm spre ţel,
Şi cînd ni-e greu, un eţîmbet bun ne-ndeamnă «Hai, copăcel, tovarăşi, copăcel /»
Vom spune dar cît de frumoasă-i lumea. Baniş, b. 90.
Conjuncţia apare şi sub forma dară:
Iar tovarăşului dumitale i se cuvin patru lei, fiindcă patru bucăţi de pine a avut de întrecut. Acum dară, fă bine de înapoieşte un leu tovarăşului dumitale. Creangă, a. 149.
Forma dară era obişnuită în textele vechi. în limba veche se folosea şi construcţia deci dară:
Deci dară. . . poate că şi aceştia supuşi sînt. Spăt. Milescu, let. i ioo.
împreună cu adverbul aşa, conjuncţia dar a dat naştere locuţiunii conjuncţie-nale aşadar:
Munca pe om niciodată nu-l lasă a flămînefi.. .
Aşadar, d-aci-nainte să nu şedem lenevoşi. Pann, p. v. ii 91.
Alteori adverbul aşa poate avea singur sens conclusiv:
Tocmai în fiua aceea bucătarii curţii se îmbătaseră... Şi aşa, rugată fiind cu stăruinţă, se apucă şi ea de găti nişte bucate înfricoşate. Ispirescv, j.. 23.
Propoziţia conclusivă se poate construi şi cu locuţiunea care va să eţică:
Un sfert de ceas pînă la hanul lui Mînjoală. . . de-acolea, pînâ-n Popeştii-de-Sus, o poştie : în buiestru potrivit, un ceas şi jumătate. . . Buiestraşu-i bun. . . dacă-i dau grăunţe la han şi-l odihnesc trei sferturi de ceas.. . merge. Care va să zică, un sfert şi cu trei un ceas, şi pînă n Popeşti, unul şi jumătate, fac două şi jumătate. Caragiale, o. i 139.
Propoziţii conclusive juxtapuse
§ 292. Propoziţia conclusivă poate fi şi juxtapusă:
Văduva e o femeie care ştie să ţie piept nevoilor; să iau o văduvă. Sado-YEANU, O. II 150.
Ţine, frate, partea dumitale şi fă ce vrei cu dînsa. Ai avut două pini întregi, doi lei ţi se cuvin. Creangă, a. 145.
]>]! O l'OZ1T1A C AUZ AI-Ă
16V»
Locul propoziţiei conclusive
§ 293. Propoziţiile conclusive ocupă un loc deosebit printre coordonate. Dat fiind faptul că servesc drept concluzie propoziţiilor coordonate anterioare, ele sînt — într-o oarecare măsură — subordonate acestora. Faptul se poate vedea din imposibilitatea schimbării locului pe care-1 ocupă conclusiva faţă de coordonată. Ele seamănă în această privinţă cu unele adversative. (Vezi Ordinea propoziţiilor în frază, § 450.)
PROPOZIŢIA CAUZALĂ
§ 294. Propoziţia coordonată cauzală arată motivul pentru care se săvîrşeşte sau se cere să se săvîrşească acţiunea din propoziţia cu care e coordonată.
Zi-mi Radule, pe nume, că doară sînt copilul d-tale. Alecsandri, în cony. i-it. iv 316.
Trebuie făcută o deosebire între cauzala coordonată şi cauzala subordonată (circumstanţială). în timp ce subordonata arată din ce cauză se produce acţiunea din regentă, coordonata constituie în general numai o explicaţie, o motivare; foarte adesea ea se petrece în urma coordonatei ei, deci nu poate, din punct de vedere logic, să fie cauza acesteia.
Prin ce se introduce o propoziţie cauzală
§ 295. Propoziţiile coordonate cauzale sînt introduse prin conjuncţiile că, căci si prin locuţiunile (că) doar, veiţi că, ve%i dumneata (că), pasămite.
Nu te uita ca un motan blînd, că te cunosc eu cîte parale faci. Sado-yeanij, a. 1. 8.
Rămîi cu noi, căci ne zice gîndul că vei pieri. Ispihescu, l. 8.
« Unsprezece», spune ea;
Eu z)c « bine » pe credinţă:
Doar o fi avînd ştiinţă
Scara ciţi fuştei avea. Coşbijc, p. x 201.
Calul, vedeţi d-voastră, era năzdrăvan. Ispirescu, l. 162.
Am gbura ca păsăruicile, că doar ne ducem în ţară... Camilar, is. 1 308.
lată se întîlnesc cei doi fraţi şi nu le vine să creadă ochilor şi se iau în braţe, că pasămite îşi tâinuise unul altuia şiretenia de acasă. Caragiaee, o. i 121.
Conjuncţia sau locuţiunea conjuncţională cauzală la început de frază
§ 296. Ca şi în cazul conjuncţiilor adversative şi conclusive, găsim adesea puse la începutul unei fraze şi cuvintele care introduc propoziţii cauzale coordonate, adică găsim cauzala despărţită prin punct de propoziţia anterioară. Este însă foarte
170
COORDONAREA
uşor de înlocuit acest punct prin virgulă, contopindu-se astfel într-o singură frază cele două propoziţii sau fraze separate:
în deseară fraţii cei mai mari se întîlnirâ iară. Pasămite drumurile pe care apucaseră ei se întruneau acolo. Ispirescu, l. 275.
Nu se poate apropia nime de Cerb; căci este solomonit şi nici un fel de armă nu-l prinde. Creangă, p. 217.
Ce fînaţe, măi nebune ?
Doar pămîntul nu-i al tău. Alecsandri, p. p. 99.
De unde ştii dumneata ? Doar nu eşti ghicitor. Sadoveanu, p. m. 45.
Observaţii asupra propoziţiei cauzale introduse prin conjuncţiile că sau căci
§ 297. Coordonata cauzalei introduse prin conjuncţiile că sau căci are foarte adesea predicatul la imperativ:
Ieşiţi, că pre toţi vă omor! Negruzzi, i 161.
în general, în aceste fraze trebuie subînţeleasă între cele două coordonate o subordonată, mai adesea condiţională.
Nu mă omorî, Făt-frumos; ci mai bine dă-mi drumul în apă, că mult bine ţi-ol prinde cînd cu gîndul n-ăi gîndi. Ispirescu, l. 43.
Dă-mi drumul... că înseamnă « dă-mi drumul, fiindcă (dacă-mi dai drumul) ţi-oi prinde bine».
Modurile folosite în propoziţiile coordonate cauzale
§ 298. Propoziţiile coordonate cauzale sînt de obicei reale şi de aceea se construiesc cu modul indicativ:
Noroc numai c-am găsit pe-o ieşitură un boţ de mămăligă de-am mîncat, căci îmi gîrîiau maţele de foame. Creangă, p. 145.
Ţinînd seama de felul propoziţiei condiţionale, exprimate sau subînţelese, coordonata cauzală poate fi şi la modul condiţional:
A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi nu s-ar mai povesti. Ispirescu, l. 1.
SUBORDONAREA
NOŢIUNI GENERALE Definiţia propoziţiei subordonate
§ 299. Propoziţia subordonată depinde de o propoziţie regentă, în sensul că îndeplineşte funcţiunea unei părţi de propoziţie a regentei sau adaugă o precizare la înţelesul unei propoziţii sau al unei părţi de propoziţie a regentei.
în fraza Cine rîde mai la urmă rîde mai cu folos (Ispirescu, l. 36), propoziţia subordonată cine rîde mai la urmă are rol de subiect al propoziţiei regente rîde mai cu folos, care singură nu are înţeles.
în fraza:
Urieşii, stînd pe coate, au trîntit un hohot mare
Cit s-au răsunat pămîntul într-o lungă depărtare (Alecsandri, p. 171), propoziţia subordonată cît s-au răsunat pămîntul într-o lungă depărtare precizează înţelesul adjectivului mare, care este o parte a propoziţiei regente (atribut).
Legătura dintre propoziţia regentă şi subordonată
§ 300. Dacă uneori propoziţia regentă este incompletă, ea întregindu-se cu ajutorul subordonatei, element indispensabil, — cum este cazul cu propoziţiile regente din frazele citate mai sus, — alteori propoziţia regentă apare ca o construcţie desă-vîrşită, cu înţeles deplin, căreia propoziţia subordonată i se adaugă ca ceva dependent, util, dar nu indispensabil.
în fraza Fiindcă s-a lăsat un ger straşnic, au îngheţat apele, propoziţia regentă au îngheţat apele cuprinde o expunere desăvîrşită şi are înţeles deplin; propoziţia s-a lăsat un ger straşnic are şi ea înţeles deplin şi e subordonată propoziţiei regente prin aceea că arată cauza acţiunii exprimate de aceasta.
172
SVHOKnoNAKEA
Raportul de dependenţă - a acţiunii din subordonată faţă de acţiunea din regentă e exprimat aci cu ajutorul conjuncţiei fiindcă. Fără această conjuncţie, deşi raportul logic rămîne neschimbat — cauză şi efect — , legătura gramaticală nu mai e de subordonare, ci de coordonare: s-a lăsat un ger straşnic; au îngheţat apele.
Fraze cu mai multe subordonate
§ 301. într-o fraza pot fi mai multe subordonate, fie de acelaşi fel, legate între ele prin coordonare, fie de categorii diferite.
în fraza Pentru că nu a plouat şi au suflat viaturi intense, pomii nu au dat roadă, propoziţiile pentru că nu a plouat şi au suflat vînturi intense sînt propoziţii subordonate (de cauză) legate între ele prin coordonare.
în fraza Deşi am fost prevenit, m-am dus la munte fără să iau de mîncare, propoziţiile deşi am fost prevenit şi fără să iau de mîncare sînt subordonate propoziţiei m-am dus la munte-, cea dintîi e circumstanţială concesivă, cealaltă circumstanţială de mod.
Propoziţii subordonate regente ale altor subordonate
§ 302. Subordonatele pot depinde de propoziţii principale sau de propoziţii subordonate; de aceea o propoziţie poate fi, în acelaşi timp, subordonată faţă de o anumită propoziţie şi regentă faţă de alta.
în fraza Pe cioban l-a cuprins disperarea cînd a aflat că i-au pierit atîtea oi, propoziţia că i-au pierit atîtea oi este subordonată propoziţiei cină a aflat, iar aceasta, deşi regentă, este subordonată propoziţiei precedente.
Corespondenţa dintre propoziţiile subordonate şi părţile de propoziţie
§ 303. Fiind similare părţilor de propoziţie ale regentei, propoziţiile subordonate sînt calificate după numele părţilor de propoziţie al căror rol îl au : subiective, predicative, atributive, completive directe, indirecte, circumstanţiale.
Propoziţia fiind capabilă să redea situaţii mai complexe decît partea de propoziţie, propoziţiile subordonate cunosc categorii pe care nu le aflăm printre părţile de propoziţie, cum ar fi propoziţia condiţională.
întocmai ca părţile de propoziţie, propoziţiile subordonate pot determina substantive (în cazul propoziţiilor atributive), verbe la mod predicativ sau nepredicativ (în cazul propoziţiilor completive şi circumstanţiale) sau adjective şi adverbe (în cazul unor propoziţii completive şi circumstanţiale).
M.r.i \! <;k\kimll
173
Prin ce se leagă o propoziţie subordonată de regenta ei
§ 304. Subordonatele se leagă de propoziţiile regente fie cu ajutorul conjuncţiilor, al locuţiunilor conjuncţionale, al pronumelor relative sau al adverbelor relative, fie prin juxtapunere :
a)	prin conjuncţii
Se roagă să-z deie şi lui ceva de mîncare. Creangă, i*. 143.
b)	prin locuţiuni conjuncţionale
Îmi apăs şapca pe ochi şi mă recşern cu ochii mijiţi, va şi cum m-aş aşecşa pe somn. Ca răgi ale, o. n 106.
*
1j prin pronume relativ
Hanul lui Haramin se afla aşecşat la o răspintene de drumuri care apucau spre Roznan şi Piatra. Sadoveanc, n. p. 6.
d)	prin adverbe relative
Cum mureau amurgurile, tunurile s-auzţeau mai tare. Camilar, n. i 3.
e)	prin juxtapunere
Zic zece, tu taie una. Negruzzi, 1 149.
Observaţii asupra conjuncţiilor şi a locuţiunilor conjuncţionale
subordonatoare
§ 305. Conjuncţiile de subordonare sînt într-o continuă mişcare. Ele se înmulţesc pe măsură ce creşte nevoia de precizare, dat fiind că unele conjuncţii întrunesc valori variate. Astfel conjuncţia că apare, între altele, cu sens cauzal sau consecutiv şi introduce şi propoziţii completive:
a)	introduce o propoziţie cauzală
Copilul umbla nespălat şi murdar, că it-area cine să-l îngrijească. Sado-veanu, o. iii 18.
b)	introduce o propoziţie modală consecutivă
Era un senin pe ceri şi aşa de frumos şi cald afară, că-ţi venea să te scalei pe uscat ca găinile. Creaxgă, a. 64.
c)	introduce o propoziţie completivă directă
Ce bucuros era tâtuca cînd a aucşit că te-ai întors. Sadoveanu, o. iv 19.
Pentru precizare s-au creat locuţiunile conjuncţionale deoarece, fiindcă, pentru că (cauzale) şi încît (consecutivă), conjuncţia că fiind utilizată mai ales spre a introduce propoziţii completive.
Pentru a se evita echivocul dintr-o frază ca: A înaintat atît de mult, că s-a temut să nu piardă legătura cu ai săi (că s-a temut putînd avea fie calitatea de propoziţie cauzală, fie calitatea de propoziţie consecutivă), e preferabil să se spună, potrivit cu intenţia vorbitorului: A înaintat atît de mult, pentru că s-a temut
174
SUBORDONAREA
să nu piardă legătura cu ai săi, sau A. înaintat atît de mult, incit s-a temut să nu piardă legătura cu ai săi.
PROPOZIŢIA SUBIECTIVĂ
§ 306. Propoziţia subiectivă îndeplineşte funcţiunea de subiect într-o propoziţie regentă (pe lîngă un predicat format fie dintr-un verb, fie dintr-o expresie verbală, fie dintr-un adverb predicativ).
Că te-am sărit e a mea vină
Şi vecini n-o să mi-o mai iert. Eminescu, o. i 118.
Desttcl că foarte de dimineaţă, dumnealor... aşteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea X., trenul accelerat. Caragiale, o. i 267.
Notă. Subiectul exprimat printr-o propoziţie subiectivă este reluat cîteodată în propoziţia regentă sub forma unui pronume:
Să-şi puie cineva obrazul pentru unul ca tine şi să te hrănească
ca pe un tri/utor, mare tninune-i şi asta! Creanga, p. 219.
Prin ce se introduce o propoziţie subiectivă
§ 307. Propoziţia subiectivă poate fi introdusă:
a)	printr-un pronume sau adjectiv relativ-interogativ sau nehotărît
Deasupra tuturora se ridică cine poate
Pe cînd alţii stînd în umbră şi cu inima smerită
Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma neyărită. Eminescu, o. 1133.
Cari nu pierise de sabia slujitorilor domneşti fugise în pribegie. Odo-
BESCU, I l6o.
Ceea ce auzisem na putea să mă lase netulburat. Vlahuţă, n. 173.
ElV stăpînul averii, întîmple-se orice s-o intîmpla l Cabagiale, o. i 170.
b)	printr-un adverb interogativ
într-adevăr e bine cum spune uncheşul. a încuviinţat Potcoavă : aşa să se facă. Sadoveanu, n. p. 26.
încotro vin Răsoarele e fără însemnătate. Gaeaction, o. i 38.
N-a fost anevoie de înţeles de ce oraşul vostru... nu-mi mai păru o vale a desfătărilor. Cez. Petrescu, s. r. 6.
c)	prin conjuncţiile că, cum că, să, ca... să şi de (cu sensul «că»)
E adevărat că piuă acolo nu ajunsese, dar nu e mai puţin adevărat că tot eu mă simţeam în pagubă. Camil Petrescu, u. n. 130.
Şi adine privind în ochii-i ţi-ar părea cum că înveţi
Cum viaţa preţ să aibă şi cum moartea s-aibă preţ. Eminescu, o. i 160.
PROPOZIŢIA subiectivă
175
Dacă se întîmplă să plouă, ori răcoare ? Caragiale, o. i 269.
Şi fost-ar fi mai bine
Ca niciodată-n viaţă să nu te văd pe tine. Eminescu, o. i 92.
Nu ştiu' cum s-a întîmplat de a rămas pictura cu totul înlăturată din cărarea mult cotitei mele colinde de vînător. Odobescu, i ii3.
d)	prin conjuncţiile dacă şi de (cu sensul «dacă»)
Tot una-i dacă astăzi sau mine o să mor
Cînd voi să-mi piară urma în mintea tuturor. Eminescu, o. i 127.
Şi în farmecul vieţii-mi
Nu ştiam că-i tot aceea
De te razimi de o umbră
Sau de crezi ce-a tşis femeia. Eminescu, o. i 113.
Propoziţii interogative indirecte
*
§ 308. Propoziţiile subiective introduse prin pronume interogative, prin adverbe interogative sau prin conjuncţiile dacă şi de (cu sensul « dacă») sînt numite interogative indirecte, deoarece întrebarea nu aşteaptă răspuns, fiind subordonată unui verb regent; nici tonul nu este interogativ, de aceea nu se pune la sfîrşitul lor semnul întrebării.
Regional, înaintea unei interogative indirecte introduse printr-un pronume interogativ sau printr-un adverb interogativ se pune uneori şi conjuncţia că. In unele graiuri din Transilvania, sub influenţă maghiară, că este obligator în această construcţie :
> ’
Nu se ştie că cine a făcut asta.
Observaţii asupra folosirii diferitelor conjuncţii
§ 309. Dintre conjuncţiile folosite la construirea unei propoziţii subiective, cele mai frecvente sînt că şi să. Locuţiunea conjuncţională cum că este veche şi populară, fiind rar întrebuinţată astăzi în limba literară. Conjuncţia de (cu sensul « că») apare foarte rar cu această funcţiune.
întrebuinţarea conjuncţiei ca... să este legată de anumite condiţii sintactice: ea apare cu valoarea conjuncţiei că, atunci cînd predicatul subiectivei e despărţit de predicatul regentei prin părţi de propoziţie aparţinînd dependentei; pentru a nu se putea crede că aceste părţi aparţin regentei, se introduce imediat după regentă cuvîntul ca, în aşa fel încît partea de propoziţie în discuţie să fie intercalată între ca şi să, arătîndu-se astfel că aparţine dependentei.
E necesar astăzi să-mi dai un răspuns.
E necesar ca astăzi să-mi dai un răspuns.
SUUOHIXIXAJIEA
1 / 6
în primul exemplu, astăgi e legat de e necesar (în trecut nu era necesar, dar răspunsul poate fi dat şi mîine); în al doilea exemplu răspunsul trebuie dat astăzi (mîine va fi prea tîrziu). în aceste condiţii, folosirea conjuncţiei ca... să pentru a introduce o subiectivă este corectă :	*
însă tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume
Prin frumoasă stihuire să pătrunsă al meu nume. Eminescu, o. i 137. De asemenea, ca... să e corect întrebuinţat cînd între cele două elemente ale lui se intercalează o propoziţie incidenţă, şi tot pentru a se arăta dacă aceasta se leagă de regentă sau de dependentă:
Trebuie ca, pînă nu prind ele de veste, oamenii dinainte să se strecoare unul cîte unul în spatele lor, să se adune acolo pe cumpănii şi pe urmă să pornească atacul. Camil Petres'ci;, u. n. 309. în textele vechi, şi astăzi în vorbirea neîngrijită, găsim propoziţii subiective introduse prin ca să, fără nici o intercalare:
Ca s& trecem prin pădure e peste poate. Ispirescu, l. 6.
Conjuncţia ca să, fără intercalare, introduce în mod corect numai propoziţii finale, fiind uneori dezvoltată cu ajutorul lui pentru: pentru ca să (vezi Propoziţia finală, § 354).
Adverbul interogativ cum foloseşte la construirea propoziţiilor subiective atît singur cît mai ales însoţit de conjuncţia de:
Oameni ca dînsul sînt atît de rari. .. incit e de mirare cum de se mai găsesc încă. Negruzzi, i 244.
Construirea propoziţiilor subiective în funcţie de felul predicatului regent
§ 310. Propoziţiile subiective introduse printr-un pronume sînt de obicei subiecte ale unor verbe personale.
Socoti domnia-ta, diece, că acel cal. . . nu înţelege că ce se petrece nu-i bine } Sadoveanu, n. p. 35.
Cine a cunoscut pe unul a cunoscut p pe celălalt. Caragiale, o. i 503.
Subiectivele introduse prin conjuncţiile că, cum că, să, ca. . . să şi de (cu sensul « că») apar ca subiecte ale unor verbe sau expresii unipersonale (sau folosite ca atare) ori ca subiecte ale unor adverbe predicative.
a)	pe lîngă verbe unipersonale
Ah! atuncea ţi se pare
Că pe cap îţi cade cerul. Eminescu, o. i 227.
Ne doare c-a fost scris aşa. Coşbuc, b. i. 155.
Ţi-ar fi plăcut să mă omori? Caragiale, o. t 275.
Şi nouă nu ne mai rămîne decît să ne întindem lingă ei. Camif.ar, n. i 221.
PROPOZIŢIA subiectivă
177
b)	pe lîngă expresii unipersonale
Fiul n-avea poftă de mîncare; îi era degrabă să meargă la neică Sta-vrache hangiul, frate-său mai mare. Caragiale, o. i 165.
Era mai bine ca negura să nu se mai ieie. Camilar, n. 1 8.
c)	pe lîngă adverbe predicative
Şi poate că nici este loc Pe-o lume de mizerii Pentr-un atît de sfint noroc
Străbătător durerii. Eminescu, o. i 185.
Biletul era în pamblica pălăriei, şi, dacă a eşburat pălăria, fireşte c-a zburat cu pamblică şi cu bilet cu tot. Caragiale, o. i 268.
Adevărat că la Moldova şi vremea umblă fără noimă ca multe altele. Sadoveanu, n. p. 123,
Propoziţiile subiective introduse printr-un adverb interogativ sau prin conjuncţiile dacă şi de (cu sensul «dacă») apar ca subiecte ale unor verbe sau expresii unipersonale:
De-aceea una-mi este mie
De ar vorbi, de ar tăce. Eminescu, o. i 208.
Să nu vă fie cu supărare dacă înştiinţăm pe cinstita gazdă să nu treacă slujitori ai săi prin tinda asta. Sadoveanu, n. p. 38.
Modurile folosite în propoziţia subiectivă
§ 311. Propoziţiile subiective introduse prin pronume sau prin adverbe interogative se pot construi cu modul indicativ, optativ-condiţional, prezumtiv sau conjunctiv :
—	indicativ
E perfect adevărat ce bănuiţi. Camil Petrescu, u. n. 127.
—	optativ-condiţional
Nu se ştie ce s-ar fi întîmplat dacă n-aş fi sosit tocmai atunci.
—	prezumtiv
Nu se ştie cine o fi făcut aceasta.
—	conjunctiv
Dar ai pe căpităneasa Marga, frate dragă, este cine să te mîngîie. Sadoveanu, n. p. 113.
Propoziţiile subiective introduse prin conjuncţiile că, cum, de şi dacă se construiesc cu indicativul, optativ-condiţionalul sau prezumtivul:
—	indicativ
Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vîntul —
Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvîntul. Eminescu, o. i 69.
12
c. 575
178
SUBORDONAREA
—	optativ-condiţional
Părea că-n somn un înger ar trece prin infern. Eminescu, o. i 95.
—	prezumtiv
Pe semne că ni-o fi cunoscînd dumnealui! sfse hangiul. Cahagiale, o. i I?9' .
Subiectivele introduse prin conjuncţiile să şi ca... să au verbul la modul conjunctiv:
Nu-i de nici un folos să stea două gospodării certate. Sadoveanu, o. 11 53.
Este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor şi ziselor sale. Odobescu, iii io.
Predicatul propoziţiei subiective este pus în general la modul la care ar fi stat dacă propoziţia ar fi fost independentă:
E bine că lucrează şi e bine să lucreze.
Construcţii echivalente cu o propoziţie subiectivă
§ 312. Propoziţiile subiective construite cu conjuncţiile să sau ca... să şi modul conjunctiv sînt echivalente cu un subiect exprimat prin infinitiv.
Omenirea s-a tupilat în văgăuni după o socotinţă veche că bine este a te feri de lotri, atît domneşti cît şi de ceilalţi. Sadoveanu, n. p. 122.
Mai rar apare infinitivul echivalent cu un indicativ introdus prin că:
Nu mă mir că i se pare ciudat a mă vedea la dînsul. Caragiale, o. i 283.
PROPOZIŢIA PREDICATIVĂ
§ 313. Propoziţia predicativă îndeplineşte funcţiunea de nume predicativ într-o propoziţie regentă. Ea se leagă de subiectul regentei printr-un verb copulativ, care face parte din propoziţia regentă, ca: a fi, a deveni, a se face, a părea, a râmîne, a însemna, a se numi, a se alege etc. (vezi Sintaxa părţilor propoziţiei — Predicatul, §119).
înţelegerea a fost să ne aştepte la drumul Păstrăvenilor. Sadoveanu,
N. P. 23.
Bine, băiete, bine, fă-te şi tu ce-i putea, dar mai ales un om cumsecade să te faci. Sadoveanu, l. n. 17.
Eeonida a tăcut... şi a trecut la loc. Dar dacă a tăcut, asta nu înseamnă că n-a gîndit. Caragiale, o. i 262.
Verbul copulativ poate fi şi la un mod nepredicativ. Aşa cum se spune:
Nu floarea veştejită din părul tău bălai,
Căci singura mea rugâ-i uitării să mă dai (Eminescu, o. i 127),
PROPOZIŢIA PREDICATIVĂ
179
se poate spune şi:
Singura mea rugă fiindsă mă dai uitării, nu-ţi cer floarea veştejită din părui
tău bălai.
Prin ce se introduce o propoziţie predicativă
§ 314. Propoziţiile predicative pot fi introduse:
a)	printr-un pronume relativ-interogativ sau nehotărît:
Am să fiu ce vreau să fiu! Beniuc, v. 18.
Nu-ipentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte. (Proverb)
Notă. Propoziţia predicativă construită cu pronume corespunde unui nume predicativ exprimat printr-un substantiv sau prin orice altă parte de vorbire cu valoare de substantiv.
h)	printr-un adverb interogativ:
Fumea-i cum este. .. şi ca dînsa sîntem noi. Eminescu, o. i 36.
Notă. Aceste două prime categorii sînt interogative indirecte (vezi Propoziţia subiectivă, § 308>,
c)	prin conjuncţiile că, să, ca. . . să şi de:
Şi unul înspre altul se pleacă-n dezmierdări —
Dar buzele ei roşii păreau că-s sîngerate. Eminescu, o. i 97.
Porunca mea e să-ţi dau acest paloş. Sadoveanu, n. p. ii5.
Singurul drept ce se da ţăranului rob era ca stăptnul lui să nu-i poată răpi după voinţă banii, vitele şi instrumentele de arătură. BIlcescu, o. 1 139.
Făceau săpături. .. şi ajungeau chiar de loveau cu hîrleţul de ceaunul care suna dedesubt. Rădulescu-Codin, i.. 30.
Note. 1. Propoziţia predicativă construită cu conjuncţiile că, să, ca.. sap de corespunde unui nume predicativ exprimat printr-un infinitiv, printr-un participiu sau printr-un derivat verbal (abstract verbal sau nume de agent).
Nimic din ceea ce e pe pămint nu părea că-l interesează. Cocea, f. st. 9 [= nu pârei a-l interesa].
După vreo trei luni... se pomeneşte Mircea că-l iau trimişii divanului ... şi-l întăresc în scaun. Rădulescu-Codin, l. 76 [= se pomeneşte luat■.. şi întărit . ..).
Datoria lor este să alerge prin cetate. Odoeescu, i 94 [ = este alergarea prin cetate],
2. Pentru folosirea lui ca... să sînt valabile observaţiile făcute asupra propoziţiei subiectivt-
d)	printr-un adverb sau o locuţiune comparativă şi prin conjuncţia oricît (de)\
Ne-au înşelat cum că au să ne deie pămint'. Nu mi-au dat nici măcar pt-al meu... şi-am ajuns precum mă vezi. Sadoveanu, n. f. 9;.
înălţimea ta eşti
Oricît de slab pofteşti. Ai.exandrescu, m. 329.
12*
180
SUBORDONAREA
Notă. Propoziţia predicativă construită în acest fel corespunde unui nume predicativ exprimat printr-un adjectiv.
Modurile folosite în propoziţia predicativă
§ 315. Propoziţiile predicative introduse printr-un pronume şi cele introduse printr-un adverb sau o locuţiune comparativă se construiesc cu modul indicativ, optativ-condiţional sau prezumtiv.
—	indicativ:
Eu, bunicule, aş vrea să mă fac ce eşti tu, Sadoveanu, l. n. 16.
Şi mai pe urmă, a adăugat uncheşul, uitîndu-se pe deasupra codrului, — bună rea, vremea fi-va cum va binevoi... Sadoveanu, n. p. 123.
—	optativ-condiţional:
Cînd măriţi o fată e parcă ţi-ar arde casa! oftă Herdelea încheind socotelile nunţii. Rebreanu, i. ii 7.
—	prezumtiv:
A. fost el ce-o fi fost; întrebarea este : ce e acuma ?
Dintre propoziţiile predicative introduse prin conjuncţii, cele introduse prin că şi de se construiesc cu indicativul, optativ-condiţionalul sau prezumtivul:
—	indicativ:
Tot ce putem spune deocamdată, în materie de mujică vînâtoreascâ, este că francezii au avut şi au păstrat din timpi străvechi... o mulţime de cîntece vînătoreşti. Odobescu, i 95.
—	optativ-condiţional:
Vulpea pare că ar fi moartă.
Predicativele introduse prin conjuncţiile să şi ca... să se construiesc cu modul conjunctiv.
Îndeletnicirea lui era să iasă de două ori pe an cu învoirea domniei, dincolo de hotare, luînd cu el slujitori paşnici şi două chervune de cele mari. Sadoveanu, n. p. 65.
Valoarea modurilor în propoziţiile predicative este cea pe care ar avea-o dacă ar fi independente.
PROPOZIŢIA ATRIBUTIVĂ
§ 316. Propoziţia atributivă îndeplineşte funcţiunea de atribut al unui substantiv sau al substitutului unui substantiv din propoziţia regentă. Deoarece se construieşte de cele mai multe ori cu un pronume sau un adverb relativ, propoziţia atributivă mai poartă şi numele de propoziţie, relativă.
Nu puteţi să-mi alinaţi durerea care-mi pătrunde sufletul. Ispirescu, l. 12.
PKOrOZIŢIA ATRIBUTIVĂ
181
Observaţie. Uneori o propoziţie atributivă rm determină numai un substantiv, ci o întreagă propoziţie. în cazul acesta ea este introdusă prin ceea ce\
Nu-p mai batea capul de cil cu copiii oamenilor din sat, ceea ce era şi meseria lui de învăţător• Slavici, 0.1.114.
Formal aceste propoziţii pot fi considerate ca atributive determinînd pronumele demonstrativ ceea, care rezumă propoziţia regentă.
Propoziţii atributive determinative şi explicative
§ 317. Printre propoziţiile atributive se disting propoziţii determinative şi propoziţii explicative.
Propoziţiile determinative identifică substantivul pe lîngă care stau. Ele arată care anume este persoana sau obiectul despre care este vorba, şi sînt absolut necesare pentru înţelegerea ideilor exprimate, formînd, împreună cu regenta, un grup de cuvinte strîns legate între ele, nedespărţite prin virgulă.
Înţelesese bine Manlache că şoseaua nu-i patrulată numai de jandarmul care adormise în cantonul lui Gheorghe Popa, v. 81.
Propoziţiile atributive explicative califică numele pe lîngă care stau. Ele arată cum este obiectul sau persoana despre care este vorba, dar nu sînt suficiente pentru a o identifica; ele adaugă o idee nouă, dar fără ele fraza rămîne inteligibilă. Ele nu formează împreună cu regenta un grup strîns unit, ci sînt despărţite printr-o pauză şi prin intonaţie, iar în scris prin virgulă.
Apoi, iarăşi multă vreme, nici un semn, decît urme de paşi pe sşăpadă, pe care patrulele le urmăreau prin viscol şi ceaţă. Dumitriu, v. l. 70.
In fraza:
Ne bucurăm de itşbîntşile tinerilor, care au să ne ia locul. Sadoveanu, n. p. 25c,	k
virgula ne arată că atributivă e explicativă şi că trebuie să înţelegem: ne bucurăm de izbînzile tinerilor (noştri), (şi aceştia) au să ne ia locul; fără virgulă, propoziţia atributivă ar fi determinativă, şi ar trebui să înţelegem: ne bucurăm numai de izbînzile acelor tineri care au să ne ia locul (nu şi de ale altora).
Prin ce se introduce o propoziţie atributivă
§ 318. Propoziţiile atributive se introduc printr-un pronume relativ, printr-un adverb relativ, sau printr-o conjuncţie.
a)	Propoziţiile atributive introduse prin pronumele relativ care se pot găsi în diverse situaţii sintactice, fiind precedate uneori de prepoziţii sau de articolul genitival, după rolul pe care-1 joacă în propoziţie.
Soră-mea care mă purta în circă,... care nu mă lăsa să plîng niciodată,
pierise dintre noi. Delaviîancea, t. 37.
182
SUBORDONAREA
Mi-a dat un sfat căruia i-am ghicit resortul interior. Camil Petresc», u. n. 97.
Se deschidea o prisacâ, prin care trecea cu larmă o şuşănifă de plriu.
Sadoveanu, o. ii 96.
Rogojinaru scoase o foaie galbenă, pe care o arătă conductorului cu • mindrie ostentativă. Rebreanu, r. i 12.
Cum ar glumi, fără să ştie nimic, cei al căror tren a şi pornit pe o linie pe care alt tren vine dimpotrivă. Camil Petrescu, u. n. 83.
Pronumele relativ care se acordă în gen şi număr cu substantivul pe care-1 determină propoziţia atributivă.
Un puf cu cumpănă, în preajma căruia a fost odată dejugătoarea vitelor. Sandw-Aldea, d. p. 36.
Sînt întîmplăn în faţa cărora mintea stă locului. Slavici, n. i 18.
0 ceată de ofiţeri în fruntea cărora erau trei. Negruzzi, i 167.
Observaţie. Cînd pronumele relativ care este în genitiv, el poate sta fie înainte, fie după lucstantivul determinant (substantivul care determină antecedentul din propoziţia regentă), dacă icesta este însoţit de o prepoziţie.
O nouă stincă se iveşte in drum de pe creştet ul căreia iii dă iarăşi drumul în gol. Bogza, c. o. 95.
Drezina fug: din ce tn ce mai repede... pe lingă contoare de a căror fiinţă n-a bănuit ptnă acum. Cez. Petrescu, s. r. 44.
Căci sprinten şi înşelător este gîndul, pe ale căruia aripi te poartă dorul necontenit: Creangă, a. 36.
In toate aceste exemple s-ar fi putut folosi şi ordinea inversă: de pe al cărei creştet, de fiinţa cărora, pe aripile căruia. Mii obişnuită însă este aşezarea substantivului în urma pronumelui relativ. Dar cînd acelaşi pronume introduce două determinante şi mai ales cînd fiecare ain ele e construit cu altă prepoziţie, e preferabil să se pună pronunjele în urma celor două iuDstantivc.
Te găseşti înlăuntrul unei bolţi uriaşe din tavanulşi de pe pereţii căreia atîrnă
mii de stalactite. Vlahuţă, o. a. 137.
Dacă s-ar fi pus pronumele înainte, el ar fi trebuit repetat, ceea ce ar fi dat o frază greoaie:
. . . din al cărei tavan şi de pe ai cărei pereţi. . .
Dar chiar dacă prepoziţia ar fi fost aceeaşi, schimbarea ordinii ar fi creat greutăţi de «cord: din al cărei tavan şi pereţi sau din ale cărei tavan şi pereţi ar fi la fel de supărător, pe cind din tavanul şi pereţii căreia nu are nici un cusur.
în secolul trecut, pronumele care se mai putea pune în urma substantivului chiar dacă icesta nu era însoţit de prepoziţie:
Turta una âintr-acele scurte caţaveici numite fermenele, broderia căreia, cu fir şi tertel, îi acoperea tot pieptul. Negruzzi, I 16.
Astăzi, formula obligatorie în asemenea situaţie este pronume + substantiv {a cărei broderie), iar ordinea inversă nu mai apare deeît în traduceri stîngace.
Cînd pronumele relativ care preceda substantivul determinat de el, înaintea lui se pune articolul al, a, ai, ale. Acesta se acordă cu substantivul pe care-1 precedă.
PROPOZIŢIA ATItlBUTIVĂ
183
Uneori însă pronumele este acordat greşit cu substantivul care urmează şi care face parte din propoziţia atributivă:
Bătrînul Gligore a cărei nevastă. . . Ca mii. Petrescu, u. n. 25.
în vorbirea neîngrijită, care tinde să devină nedeclinabil:
Mă recomand Tarsiţa Popeasca, văduva lui priotul Sava de la Caimata, care a dărîmat-o Pacbe, cînd a făcut bulevardul ăl nou. Caragiale, o. ii 78.
Adesea, în fraze rău făcute, devine cu totul neclar la ce substantiv se referă care, sau nici nu se referă la vreun substantiv, ci e o simplă particulă de introducere a unor propoziţii, fie coordonate, fie subordonate. Caragiale a ironizat adesea această greşeală:
De aia şi pusesem de gînd de la sfîntu Gheorghe să las prăvălia, care nu mai poate omul de atîtea angarale. Caragiale, o. i 84.
Eu dom’judecâtor, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a-njurat, şi clondirul cu trei chile mastică prima, care venisem tomn-atunci de la domn’Mari nes cu. Caragiale, o. 1 85.
b)	Propoziţii introduse prin pronumele relativ ce-.
Un mic negustor ambulant
Străbate pădurea ce leagă un sat de alt sat. Banuş, b. 84.
Ee privea cu ură, ca şi cum ar fi vrut să le ţie minte toată viaţa şi pe ele şi clipa aceasta de deznădejde ce părea a fi cea din urmă înainte de moarte. Dumitriu, b. f. 126.
Observaţie. Pronumele care se referă atît la fiinţe cit şi la lucruri. Pronumele ce se referă în primul rînd la lucruri. în vorbire, ce nu se mai întrebuinţează decît în anumite construcţii fixate de mult: cel ce, pe & ce trece, săptămlna ce vine etc. Totuşi, acolo unde azi, în vorbire, găsim pe care, la poeţi e frecvent ce, ca şi în limba veche:
S-au împăcat cu toţi craii ce s-au scris mai SUS. Neculce, cr. 1.
A.m o mîndră ca ş-o floare,
Ce rn-aşteaptă cu mîncare. Jarnie-Birseanu, d. 24.
Vede-un tînăr, ce alături
Pe-un cal negru stă călare- Eminescu, o. i 66.
Bineînţeles, în poezie ce este uneori mai potfivit decît care, din punctul de vedere al formei. Unii înlocuiesc pe care cu ce pentru a evita cacofoniile. în general, cînd pronumele se referă la fiinţe, e preferabilă întrebuinţarea lui care; ce, fiind nedeclinabil, poate da naştere la confuzii, mai ales între nominativ şi acuzativ:
Colegul ce-l rugase să-i ajute n-a venit.
De cînd nu se mai putea mişca decît întors de braţele servitorului ce-l îngrijea, viaţa i se întunecase cu totul. Gîrleanu, c. d. 178.
Din aceste fraze nu se poate înţelege destul de clar dacă, în prima, subiectul (subînţeles) îl rugase pe coleg sau invers şi nici dacă, în cea de a doua, subiectul (de asemenea subînţeles) îl îngrijea pe servitor sau invers.
184
SUBORDONAREA
c)	în vorbirea populară, atributivele se introduc şi cu de, pronume relativ,
M-a adus tuşa Profira, a de i bucătăreasa boierului ăl bătrîn. Rebreanu,
r. i 92.
d)	Propoziţiile atributive se mai introduc prin adverbe şi locuţiuni adverbiale cu rol de conjuncţii, ca: unde, cum, cit, cînd, pe unde, de unde, pînâ cînd etc.
Intră în odăiţa unde zăcea bătrîna. Sadoveanu, o. ii 136.
Era un prieten cum nu se mai află. Sadoveanu o. ii 172.
Dar, moş lolampie, va veni o vreme cînd fiecare va mînca după cit munceşte, Camilar, n. 1 399.
După ce totul se sfîrşi, generalul Kaskal se furişă după copacul de unde urmărise toată năprasna Camilar, n. i 285.
De multe ori adverbul relativ unde este întrebuinţat în mod greşit în locul pronumelor relative care cu prepoziţie şi ce.
A. patra condiţiune unde a dat greş. v. rom. (ian.-mart.) 1937, 78.
e)	Atributivele se mai construiesc cu conjuncţiile că, ca(...) să şi culcare introduce modul conjunctiv.
Şi el îşi vîrîse-n cap ideea că e bolna v. Vi.aiiuţă, n. 14.
Se mai gîndesc ei oare ' la sfîntul legămînt. ..
Să apere cu braţul străbunul lor pămînt? Odobescu, i 3.
Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi cu să trăiţi. Eminescu, o. i 59.
Observaţie. Ideea pe care o exprimă propoziţiile atributive introduse cu conjuncţia ca (...) să şi cele introduse cu modul conjunctiv cu să este exprimată şi ’ prin construcţia cu de -f infinitivul.
Pentru intiia oară în carieră simţi nevoia de-a fi aproape de sufletul lor- Camilar, n. I 49.
Această construcţie este mai puţin populară decît atributivele introduse prin conjuncţia ca ţ...) să sau prin modul conjunctiv-
în general, astăzi, se foloseşte ca(...) să în aceleaşi condiţii ca şi la propoziţiile subiective.
Modurile folosite în propoziţia atributivă
»
§ 319. Propoziţiile atributive se construiesc cu toate timpurile şi modurile personale, cu excepţia imperativului.
a)	cu indicativul:
Ogoarele se întind ver^i, îmbrăcate în onţ aspru, in trifoi creţ şi moale, in ovătş orbotat cu grăunţe care se clatină pe firişoare la fitece adiere. Dela-
VRANCEA, T. 6.
b)	cu conjunctivul:
Eu. .. răspunse Dădăci, pămînt cit să-mi aşez pe el cortul găsesc orişiunde. Camilar, n. i 85.
P R O P O Z1Ţ I A AT RI Ii U TIV Ă
185
cJ cu condiţional-optativul:
Am... vreo doi cunoscuţi care ar putea să-ţi facă înlesnirea asta. SADOVEANU, O. II I55.
d)	cu prezumtivul:
Satele să prindă şi să deie pe mîna oştenilor măriei-sale pe slujitorii păgîni care vor fi umblînd in ţară după dabile, peşcheşuri şi plocoane. Sadoveanu, n. p. 339.
Observaţie. Modul conjunctiv, modul optativ şi modul prezumtiv se întîlnesc mai ales în propoziţii atributive explicative. Propoziţiile construite cu modul indicativ sînt reale, iar celelalte realizabile.
Propoziţii atributive cu nuanţă circumstanţială
§ 320. Unele propoziţii atributive exprimă şi o nuanţă circumstanţială (cauzală, consecutivă, condiţională, finală etc.).
Aceste propoziţii care lămuresc un substantiv exprimînd în acelaşi timp şi un raport circumstanţial faţă de verbul propoziţiei regente se numesc atributive circumstanţiale. Propoziţiile atributive circumstanţiale, mai ales cele construite cu conjunctivul, se întrebuinţează mai mult în limba literară decît în cea populară.
/— Nuanţă cauzală:
Bonjur, bonjur, dom nu. . . ! răspunse gatşda încîntată de chiriaşul ei, care se purta atît de cuviincios. Rebreanu, r. i 28. g — Nuanţă consecutivă:
Se aflau în acele locuri. . . puţini nălbari aşa de pricepuţi, şi de asemenea puţini care să biruiască pe cei mai aprinşi harmăsari... Sadoveanu, n. p. 297.
— Nuanţă condiţională:
Ce holeră ar fi aceea, care i-ar lăsa neatinşi pe oamenii mei?! Slavici,
PÂD. 114.
, — Nuanţă jinală:
/ Dorobanţii să ia călăuze din sat,care să le arate ascunzişurile şi să bată pe două poşte satele vecine şi pădurile. Camil Petrescu, b. 17.
Şi aici modul conjunctiv şi modul condiţional arată acţiuni realizabile.
Construcţii echivalente cu o propoziţie atributivă
§ 321. Gerunziul şi participiul sînt uneori echivalente cu o propoziţie atributivă.
186
SUBORDONAREA
Nu auream decît tonul lui, urcînd şi cobortnd... fără să înţeleg nimic. Camil Petrescu, u. n. 236.
Trăgeau de o sfoară, legată de gîtul balaurului. Galaction, o. i 41.
PROPOZIŢIA COMPLETIVĂ DIRECTĂ
§ 322. Propoziţia completivă directă îndeplineşte funcţiunea de complement direct al unui verb din propoziţia regentă.
O sărmanei ţii tu minte cîte-n lume-ai auzit,
Ce-ţi trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? Eminescu, o. i 134. în gînd îşi sşicea că nici o meserie nu-i rfiai frumoasă pe pămînt ca aceea de a desţeleni mintea tinerelor vlăstare omeneşti. Rebreanu, 1. 11 107.
Văsfnd eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am şterpelit-o de acasă, numai cu befica cea de porc. Creangă, a. 41.
Prin ce se introduce o propoziţie completivă directă
§ 323. Propoziţia completivă directă poate fi introdusă:
a)	prin conjuncţiile că, (pre)cum că, să, ca... să şi de (cu sensul «să»):
Că te-am iubit atîta putea-vei tu să ierţi? Eminescu, o. i 127. înţelege cum că l-au deşteptat picăturile reci ale unei ploi vijelioase Galaction, o. i 48.
Aşteptau să vie lumina de aur a primăverii. Sadoveanu, o. ii 127.
Am jurat ca peste dînşii să trec falnic, fără păs. Eminescu, o. i 147.
b)	printr-un pronume sau adjectiv relativ-interogativ sau nehotărît, cu rol de conjuncţie:
Ah! şopteşte el pe moarte — cine eşti ghicesc, iubită. Eminescu, o. i 53. Bine, să vedem ce este, încuviinţă jupîn Manole Păr-Negru. Sadoveanu, f. j. 1 144.
Şi ceea ce iubim, ei au iubit. Banuş, b. 89.
Iară altu-mparte lumea de pe scîndura târăbii,
Socotind cit aur marea poartă-n negrele-i corăbii. Eminescu, o. i 130. Orice-o fi, plăteşte bărbatu-meu cînd o trece pe aici. Caragiale, o. i 134.
c)	printr-un adverb interogativ:
Nu ştie încotro merge, a uitat de unde vine. Sadoveanu, o. ii 217. Noi n-am ştiut cînd ven'ţi şi nu ştim cînd plecaţi. Sadoveanu, n. p. 97. Nu mai sjmbi! A ta rşîmbire Mi-arată cît de dulce eşti,
CU poţi cu-a farmecului noapte Să-ntuneci ochii mei pe veci,
PROPOZIŢIA COMPLETIVĂ DIRECTĂ
187
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişâri de braţe reci. Eminescu, o. i 117.
d)	prin conjuncţiile dacă şi de (cu sensul « dacă»):
Mani mare aşatşă frumuşel beretul lui Goe,...îl întreabă dacă-1 mai doare nasul şi-l sărută dulce. Caragiale, o. i 272.
Şi mi-i spune-atunci poveşti Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romăniţă
Voi cerca de mă iubeşti. Eminescu, o. i 55.
Propoziţii interogative indirecte
§ 324. Propoziţiile completive directe introduse printr-un pronume interogativ, printr-un adverb interogativ sau prin conjuncţiile dacă şi de (cu sensul «dacă») sînt propoziţii interogative indirecte (vezi Propoziţia subiectivă, § 308):
Şi cînd se va întoarce pămîntul în pămînt,
Au cine o să ştie de unde-s, cine sînt? Eminescu, o. i 127.
Regional, în aceleaşi condiţii ca la propoziţia subiectivă, apare şi aici conjuncţia că înaintea pronumelui interogativ sau a adverbului interogativ:
Ortacii... s-or dus să vadă că ce-i cu el. gr. s. vii 18i.
Observaţii asupra folosirii diferitelor conjuncţii
§ 325. Cele mai frecvente conjuncţii folosite la construirea propoziţiilor completive directe sînt că şi să. Conjuncţia de este astăzi foarte rară în limba literară, apărînd mai mult în limba veche şi în cea populară. Valoarea ei este apropiată de cea a conjuncţiei să, dar, spre deosebire de aceasta, conţine ideea de îndeplinire a acţiunii, trimiţînd într-o anumită măsură spre o coordonată copulativă. Şi-ncepsa
De se ruga. Teodorescu, p. p. 42.
Locuţiunea conjuncţională cum că este veche şi populară; ea apare uneori şi sub formele precum că, pe cum că, şi astăzi se întrebuinţează rar în limba literară.
Şi le-au spus tot sfatul cum că le este voia să puie pe Mihalache Spătarul domn. Neculce, cr. 209.
M-am întîlnit a%i cu jupîn Traico şi mi-a spus să te vestesc pe cum că te-aşteaptă. Galaction, o. i 179.
în limba veche se întrebuinţa la construirea unei completive directe şi conjuncţia cum sau locuţiunea conjuncţională cum să:
Spun... cum Bulgarii avea un împărat. Dosoftei, v. s. 88 b.
Au trimis ...soli... de i-au sfs cum să silească el la împăratul Moscului, let. ii 318.
188
SlilîOHDONAHEA
Observaţie. Această locuţiune conjuncţională din limba veche nu trebuie confundată cu cazurile din limba contemporană în care o completivă directă introdusă prin adverbul cum e construită cu modul conjunctiv:
Gîngu nu ştia cum să-şi arate bucuria■ Cei. Petrescu, s. n. 47.
Conjuncţia ca... să se foloseşte în limba contemporană în aceleaşi condiţii sintactice ca şi la propoziţia subiectivă.
A.ş fi dorit ca bisericuţa din Răzoare să-mi iasă înainte mai curînd. Galaction, o. i 39.
La scriitorii mai vechi completiva directă apare însă introdusă prin conjuncţia ca să şi fără intercalare:
De n-a vrea ca să vie. Alecsandbi, p. i 7.
Sinan porunci în grabă ca să se adune lingă dînsul o seamă de oşti. Bălcescu, o. ii 95.
Astăzi această construcţie este evitată în limba literară, întîlnindu-se numai în vorbirea mai puţin îngrijită.
în aceleaşi condiţii ca la subiectivă apare şi pentru ca să, ridiculizat de Caragiale: Pot pentru ca să zic. Caragiale, o. i 290.
Conjuncţia să se întrebuinţează şi ea în locul conjuncţiei ca... să în vorbirea populară sau atunci cînd completiva directă începe cu o parte de propoziţie asupra căreia vorbitorul vrea să insiste în mod deosebit:
Eu te-aş sfătui, bade Ghiţâ, pavăza s-o lepezi la căruţă. Sad ove a mc,
N. P. 78.
Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult p parc-aştept Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept. Eminescu, o. i 74.
Uneori conjuncţia să apare compusă cu că:
l-am tfis că să nu mai zugrăvească pe ■pereţi şi pe uluci cu cărbune şi cu cridă fel de fel de ocări. Ghica, c. e. 171,
Această construcţie nu e recomandabilă.
Modurile folosite în propoziţia completivă directă
§ 326. Propoziţiile completive directe introduse prin conjuncţiile că, cum că şi de (cu sensul « să») se construiesc cu modul indicativ, optativ-condiţional şi prezumtiv:
— indicativ:
în acea nemărginire ne-nvîrtim uitînd cu totul
Cum că lumea aşta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainie-i întuneric se arată. Eminescu, o. i 132 133.
PROPOZIŢIA COMPLETIVĂ DIRECTĂ
189
—	optativ-condiţional;
Toţi îmi şoptiră că n-ar fi bine să-l las singur. Delavrancea, t. 46.
—	prezumtiv:
Nu tşic că nu va fi existînd, dar încă noi n-am dat peste dînsul. Odo-
BESCU, IST. ARH. 419.
Completivele introduse prin să, ca. . . să sau prin vechea locuţiune cum să se construiesc cu modul conjunctiv.
li răspund totuşi că nu cred să mai ţie mult gerul aşa de aspru. Cara-giale, o. 1 274.
Propoziţiile completive directe introduse printr-un pronume, printr-un adverb interogativ sau prin conjuncţiile dacă şi de (cu sensul « dacă») se construiesc cu modul indicativ, optativ-condiţional, prezumtiv şi conjunctiv:
—	indicativ:
Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară
Şi s-apropie de dînsul preschimbată în fecioară. Eminescu, o. i 142.
—	optativ-condiţional:
Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe. Eminescu, o. i 173.
— Da..., comuniştii vor birui... vor %drobi orice li s-ar pune împotrivă... viitorul e al comunismului. Camilar, tem. 403.
—	prezumtiv:
Cît o fi tăiat voinicul la duşmani, nu ştiu. Rădulescu-Codin, l. 83.
—	conjunctiv:
începu a se strînge în cete, cete, şi a se întreba unii pe alţii ce să ceară. Negruzzi, 1 134.
Valoarea modurilor este aceeaşi ca în propoziţiile independente.
Propoziţii completive directe cu subiectul în regentă
§ 327. O categorie specială o constituie propoziţiile completive directe introduse prin cum sau că, subiectul completivei directe fiind transformat în complement direct al verbului regent.
Tu te văd răpit de farmec
Cum îngîni cu glas domol. Eminescu, o. i iio.
Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi,
Cînd aş sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi,
Aş simţi-o că-i aproape şi ar şti c-o înţeleg. Eminescu, o. i 157.
Te văd cum îngîni este de fapt văd că tu îngîni ; aş simţi-o că-i aproape e pentru aş simţi că ea este aproape.
190
SUBORDONAREA
Construcţii echivalente cu o propoziţie completivă directă
§ 328. Propoziţiile completive directe construite cu conjuncţia să sau 'ca... să şi modul conjunctiv sînt echivalente cu un complement direct exprimat prin infinitivul verbului respectiv. Echivalent cu pot să cînt este pot cînta.
Propoziţiile completive directe de tipul celor examinate în § 327 se pot reda printr-un gerunziu atributiv: te văd cum îngîni (=văd că tu îngîni) este o construcţie echivalentă cu te văd îngînînd.
PROPOZIŢIA COMPLETIVĂ INDIRECTĂ
§ 325. Propoziţia completivă indirectă îndeplineşte funcţiunea de complement indirect al unui verb sau al unui adjectiv din propoziţia regentă.
Cui e obişnuit cu mersul trenurilor, o oprire în apară de cele prevăzute la itinerar îi dă de gîndit. Caragiale, o. i 294.
Convins că bătrînul se ducea tot acolo, alergă să-i apuce înainte. Vlahuţă,
D. I94.
Prin ce se introduce o propoziţie completivă indirectă
§ 330. Propoziţia completivă indirectă poate fi introdusă:
a)	printr-un pronume sau adjectiv relativ-interogativ sau nehotărît în cazul, dativ sau în cazul acuzativ cu prepoziţie:
Din amîndouă colţurile vine pro fumul de mititei : e o senzaţie neplăcută pentru cine e sătul; dar cui i-e foame, profumul acesta-i pare mai bun decît odagaciul. Caragiale, o. I 280.
Să nu răspunzi nici un cuvinţel oricărui te va chema pe nume. Ispi-rescu, l. 133.
b)	prin conjuncţiile că, cum că, să, ca... să, de (în propoziţiile negative că nu, să nu, ca... să nu, ca nu cumva să, să nu cumva să).
Numai de un lucru îmi pare rău, că nu ştiu cum să-ţi arăt recunoştinţa mea. Caragiale, o. ii 259.
Cred că nu te îndoieşti cum că te iubesc. Neguuzzi, i 19.
Oamenii de aicea sînt prea doritori să afle cine-s drumeţii. Sadoveanu,
N. P. 122.
Nu se aştepta deci ca cineva să aibă nici măcar o umbră de cugete pingărite pentru dînsa. Ispirescu, l. 63.
Ne pune dracul de urnim o stîncă din locul ei, care era numai înţi-nată. Creangă, a. 28.
Vă e teama ca nu cumva prin mine Să se-ndrepteze lumea. Alexandrescu, m. 257.
PROPOZIŢIA COMPLETIVĂ INDIRECTĂ
191
c)	prin conjuncţiile dacă şi de (cu sensul «dacă»):
După ce-l vă%u pe Ionuţ trecut la hodinâ în chilioara lui, stătu gîndindu-se dacă n-ar fi bine să-l afume prin somn cu păr de lup. Sadoveanu, f. j. i ioi.
d)	printr-un adverb relativ-interogativ:
Ea a doua fi se miră, cum de firele sînt rupte. Eminescu, o. i 79.
Se mira singură cit de slabă îi era vocea. Dumitriu, b. f. 82.
Mult mă minune% eu de ce ies cucoanele sara pe uliţă. Sadoveanu,
o.	11 47.
Condiţiile sintactice de folosire a diferitelor părţi de vorbire care pot introduce o propoziţie completivă indirectă sînt aceleaşi ca şi la completiva directă. (V. Propoziţia completivă directă, § 325.)
Propoziţii interogative indirecte
§ 331. Propoziţiile completive indirecte introduse printr-un pronume interogativ, printr-un adverb interogativ sau prin conjuncţiile dacă şi de (cu sensul « dacă») sînt propoziţii interogative indirecte. Ca şi la propoziţia completivă directă, înaintea unei asemenea completive indirecte apare regional conjuncţia că:
Se gîndea mereu, că oare ce poate să se fi ales de Safta. Slavici, n. i 166.
Modurile folosite în propoziţia completivă indirectă
§ 332. Propoziţiile completive indirecte introduse printr-un pronume, printr-un -adverb interogativ sau prin conjuncţiile dacă şi de se construiesc cu modul indicativ, optativ-condiţional, prezumtiv şi conjunctiv:
—	indicativ:
Doi amici, Nifă fi Ghiţă, ied la o masă în berărie fi vorbesc încet despre cine ştie ce. Caragiale, o. i 193.
Şi mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură,
Cînd eu stau şoptind cu draga
Mînâ-n mînă, gurâ-n gură. Eminescu, o. i 106.
—	optativ-condiţional:
Mi-e teamă de ce ţi s-ar putea întîmpla.
—	prezumtiv:
Mă tot gîndesc la ce va fi zis el despre mine.
—	conjunctiv:
Se mirau vecinele ce să aibă. Sadoveanu, o. ii 98.
Completivele indirecte introduse prin conjuncţia că se construiesc cu modul indicativ, optativ-condiţional sau prezumtiv:
192
SUBORDONAREA
—	indicativ:
Harun-al Rapel, care văzuse şi aurise tot, a coborît degrabă în salon, bucuros că toate îi ieşiseră după plac, Caragiale, o. ii 271.
—	optativ-condiţional:
Sînt convinsă că ţi-at putea termina lucrarea.
—	prezumtiv:
Râmîne să mă încredinţez deplin cum că Cigala s-ar fi aflînd în una din cetăţile Dunării. Sadoveanu, n. p. 260.
Completivele indirecte introduse prin conjuncţiile să şi ca... să se construiesc cu conjunctivul:
Bine, nene, nu ţi-e frică s-o laşi singură noaptea pe drum ? Caragiale,
o.	1 194.
Modurile verbelor din propoziţiile completive indirecte au aceeaşi valoare ca în propoziţiile independente.
Construcţii echivalente cu o propoziţie completivă indirectă
§ 333. Propoziţiile completive indirecte construite cu conjuncţia să sau ca... să şi modul conjunctiv sînt echivalente cu un complement indirect exprimat prin infinitivul verbului respectiv, precedat de obicei de prepoziţia de:
Nu mă mai săturam să mă uit prin cărţi.
Nu mă mai săturam de a mă uita prin cărţi.
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ DE LOC
§ 334. Propoziţia circumstanţială de loc arată locul în care se petrece acţiunea exprimată de un verb din regentă, avînd funcţiunea unui complement circumstanţial de loc.
Pe o filă de hîrtie, fugara îşi cerea iertare şi arăta foarte firesc şi simplu că s-a dus unde o cheamă inima. Cez. Petrescu, s. r. 91.
Prin ce se introduce o propoziţie circumstanţială de loc
§'335. Propoziţia circumstanţială de loc se introduce prin adverbele relative unde, încotro şi compusele lor: de unde, pe unde, de pe unde, oriunde, dincotro, ori-încotro, ori dincotro, care unde, care de unde, care pe unde, care încotro, care dincotro, precum şi prin pronumele relative ce, cine cu prepoziţie: către ce, către cine, spre ce, spre cine.
Mergeam ca praful, ca noroiul unde ne duce vîntul şi apa. Ghica, c. e. 7.
Stoicea mergea grăbit... încotro îl mîna vijelia. Galaction, o. i 48.
■De altfel pe aici, oriîncotro te întorci, numai moşii boiereşti ai să vezi. Rebreanu, n. 1 78.
propoziţia ti; _\ii > o p. ax.a
19:',
Hi fugeau care încotro găsea loc de fugă. Ooobescu, i 157.
Se tologeşte care unde apucă. Creangă, a. 251.
Le porunci să meargă care de unde a venit. Reteganel, p. v 64.
in propoziţiile introduse cu locuţiunile care unde, care de unde etc., în a căror compoziţie intră distributivul care, se alătură circumstanţei de loc aceea de distribuţie.
Uneori adverbului relativ din propoziţia circumstanţială de loc îi corespunde în regentă adverbul corelativ acolo {de acolo, pe acolo').
Unde prindea omul, acolo îl ocăra. Slavici, n. i 16.
De acolo, de unde îl descurcase intr-o dimineaţă ceţoasă transatlanticul. scrisese de la început răvaşe înspăimîntate. Cez. Petiiescu, s. r. 87.
Modurile folosite în propoziţia circumstanţială de loc
■> 536. Circumstanţialele de loc se pot construi cu toate timpurile modului indicativ şi rareori cu conjunctivul şi optativ-condiţionalul.
—	indicativ:
Unde nu gîndeşti, acolo-lgăseşti. Alecsandri, t. 338.
—	optativ-condiţional:
Oriîncotro te-ai duce, să nu uiţi ce-ai învăţat.
Absenţa construcţiilor echivalente cu o propoziţie circumstanţială de loc
7 337. Spre deosebire de celelalte propoziţii circumstanţiale, propoziţia circumstanţială de ioc nu poate fi redată printr-o construcţie cu participiul, gerunziul <au vomitivul.
PROPOZIŢIA TEMPORALĂ
ţ; 358. Propoziţia circumstanţială de timp sau temporală arată timpul în care se petrece acţiunea din propoziţia regentă, avînd funcţiunea unui complement circumstanţial de timp.
Cînd venea acasă, noaptea, tîrziu, cădea ca butucul. Camilar, n. i 19.
Raportul temporal pe care-1 exprimă propoziţia circumstanţială de timp poate ti :
1) de simultaneitate (acţiunea din subordonată are loc în acelaşi timp cu cea din regentă):
Pe cînd cerea telefonic pentru a doua si douăzeci de soldaţi. . .,
auşf strigătele de bucurie şi uralele ţăranilor. Dumitriu, b. f. 12.
1) de anterioritate (acţiunea din subordonată se. ..petrece înaintea cele: din regentă) :
194
SUBORDONAREA
După ce feciorul sări de pe capră şi deschise uşa cu geamuri a trăsurii, se ivi o doamnă ca de douăzeci şi opt de ani. Slavici, n. ii 99.
3)	de posterioritate (acţiunea din subordonată se petrece după cea din regentă):
Vineri seara, cînd băgă de seamă, isprăvise urtţeala. Rădulescu-Codin, l. i.
în acest din urmă caz avem a face cu o «posterioritate» sau o anterioritate aparentă; de fapt raportul e de simultaneitate — cînd se uită, vătşu.
Raportul temporal de simultaneitate
§ 339. Cînd raportul temporal dintre secundară şi regentă este de simultaneitate, distingem mai multe cazuri:
A.	Cele două acţiuni sînt durative (acţiunea din propoziţia de timp se desfăşoară în aceeaşi durată de timp ca cea din regentă). în acest caz, propoziţia subordonată şi regenta ei se construiesc cu aceleaşi timpuri, care, de obicei, sînt şi ele durative (prezent, imperfect, viitor); propoziţia subordonată se introduce prin următoarele locuţiuni conjuncţionale şi adverbe relative: în timp ce, în vreme ce, pe cînd, cînd, cum :
Şi-n timp ce ei dormeau, . . . afară ploile vuiau şi pe drum se au^ea mersul trudit al altor unităţi. Camilar, n. i io.
Tărăncile grăiau molcom, unele se strigau peste capetele altora, ţipau copii, în vreme ce lemnarii garnizoanei bocăneau de zor cu ciocanele. Cami-_ LAR, N. II 84.
Pe cînd însă pe sub şure şi la vatra bordeiului ospăţul şi paturile se gătesc, după cum pe fiecare-l taie capul, limbile se dezmorţesc. Odo-bescu, iii 18-19.
Cînd zicea asemenea cîntec, zîm^ea pozn<t§- Sadoveanu, o. ii 5.
Şi cum se plimbă-n lung şi-n lat,
Cu fetele se-mprieteneşte. Coşbuc, b. i. 65.
B.	Cele două acţiuni sînt momentane (acţiunea din propoziţia subordonată se petrece în timpul în care are loc şi acţiunea din regentă). Şi în acest caz propoziţia subordonată şi regenta ei se construiesc cu aceleaşi timpuri. Propoziţia circumstanţială de timp se introduce prin următoarele locuţiuni conjuncţionale şi adverbe relative: tocmai cînd, atunci cînd, cînd şi cum.
Tocmai cînd soarele e deasupra amiazului, ea soseşte la locul de întâlnire al vînâtorilor. Odobescu, iii 16.
Cînd dete soarele-n deseară,
Ieşirăm la drumul cel mare. Teodorescu, p. p. 174.
Şi cum zice, încalecă şi Dânilă pe burduf. Creangă, p. 59.
PROPOZIŢIA temporală
195
Uneori lui cum din subordonată îi corespunde în regentă corelativul cum.
Cum mă culc, cum te visesş. Jarnîk-Bîrseanu, d. i6.
C.	Propoziţia de timp arată intervalul în care se petrece acţiunea din propoziţia regentă; ea se introduce prin următoarele conjuncţii şi locuţiuni conjuncţio-nale: cită vreme, cît timp, cit şi pînă.
Intr-adevăr, cită vreme au ţinut luptele cele mari pentru independenţă zgomotul armelor împiedică pe romîni ca să-şi scrie analele. Bălcescu, în mag. ist. i 5.
Şi cît e ziua de mare ea nu-lpierdea din ochi. Vlahuţă, n. ii.
Tot polul ăla i-l datoresc, pîn-oi trăi. Dumitriu, b. f. 29.
Observaţie. Spre deosebire de piuă care arată limita (Am să umblu pînă l-oi găsi), pînă din propoziţia de mai sus e folosit spre a exprima durata.
De cele mai multe ori propoziţia de timp arătînd intervalul în care se petrece acţiunea din regentă se introduce prin cît. Uneori îi corespunde în regentă corelativul atît, atîta.
Raportul temporal de anterioritate
§ 340. Cînd acţiunea din subordonată este anterioară celei din regentă, propoziţia circumstanţială de timp se introduce prin următoarele locuţiuni conjuncţio-nale şi adverbe relative: după ce, îndată ce, de cînd, cînd, de cum, cum, cît ce, cît, unde, dacă.
După ce-i dădu bună ziua, o opri. Sadoveanu, o. ii 96.
Din fumul acru al tutunului prost, plămădeam acolo, în vizuina de lut, o lume purificată, care va lua fiinţă îndată ce vom arunca haina ostăşească. Cez. Petrescu, s. r. 151.
Tînărul, de cînd plecase conductorul, se uita pe fereastra vagonului. Rebreanu, r. 1 13.
Iar cînd alaiul s-a oprit Şi Paltin crai a stărostit,
A. prins să sune sunet viu. Coşii uc, b. i. 20.
De cum se crăpa de ziuă, i se ausşea gura pînă la capătul străzii. Cocea, F . SLr 13.
Cum însera, înhăma căluţul la polobocul pe două roate şi pornea încet către cişmea. Camilar, n. i 26.
Şi la mine-n prag venea,
t Mamă-sa cît ce-adurmea. Coşbuc, b. i. io.
Cît ajunse în Ardeal .. .gîndul cel dintîi al domnului mafilit fu să strîngă o adunătură de oameni cu simbrii. Odobescu, i 96.
13*
si:i;oiU)o\ah io a
1%
Dacă a văzut uşa sora împăratului s-a mai domolit. Răduj.escu-Codin-,
L. 14.
Tî nărui.. .,
Unde-şi auzea,
Din curteni ieşea,
Domnului vorbea. Teodorescu, p. p. 45.
Notă. Conjuncţiile dacă, cit, cit ce, unde, întrebuinţate în trecut mai mult, se mai găsesc în literatura populară.
Raportul temporal de posterioritate
§ 341. Cînd acţiunea din dependentă este posterioară celei din regentă, propoziţia subordonată de timp se introduce prin următoarele locuţiuni conjuncţionale şi adverbe relative : înainte ca, mai înainte ca, înainte să, pînâ să, pînă ce, pînă cînd, pînă, pentru cînd, cînd.
înăuntru era o buclă de păr blond pe care o tăiase înainte să se mărite. Dumitru7, b. f. 95.
Se lăsa în dusul paşilor domoli, piuă ee seăpăta dincolo de muche. în valea cealaltă. Vlahuţă, n. 23.
Au trecut încă, de atunci încoace, midie gecimi de ani la mijloc, pînă cînd să sune şi ora renaşterii pentru studiul şi preţuireu originalei eidturi a artelor neoromane. bizantine şi gotice. Odobescu, i 587.
Dar ce zgomot se aude ?.. .
Toţi se uită cu mirare şi nu ştiu de unde vine,
Pînă văd păienjinişul între tufe ca un pod. Emiaescu, o. i 87.
Cînd Constantin cel Mare ajunse la împărăţie şi deveni singur stăpln al lumii romane, mişcarea artistică din timpul Antoninilor era mai cu totul sleită. Odoiîescu, ist. arh. 202.
Tot neamul Basarabilor, pînă să nu priitză domnul de veste, trecuse Dunărea. Odobescu, i 85.
Mai spune-i mămuchii că dacă a chema-o cumva la iîrg la judecată cu grădina, să arate acolo la domni că eu mă aflu la război şl să lase judecata pentru cînd s-a alege lumea. Camilar, n. 1 255.
Notă. Ideea pe care o exprimă propoziţiile temporale introduse prin incinte să şi piuă să este exprimată în circu nstanţialu! de timp prin construcţiile in (initivale incinte de a -f infinitivul şi ţtnâa + in finitivul.
I-e frică să nu fie silii, tot aşieptind epidemic, să cheltuiască brume de rest înainte de-a afla vreo ocupaţie. Rkbrkanu, r. i 20.
Nu te arăta dascăl pînă a nu f i ucenic. Prov. 2205.
IOT
!'I;o I'OZIŢI V TLV P< I HA1.Ă
Propoziţia temporală iterativă
§ 342. Propoziţiile circumstanţiale de timp care arată că acţiunea din propoziţia regentă se repetă ori de cîte ori are loc acţiunea din subordonată se numesc propoziţii temporale iterative. Ele se introduc prin următoarele conjuncţii, locuţiuni conjuncţionale şi adverbe relative : ori de cîte ori, aricind, cînd, cum şi de.
Ort (le cile ori viitorul a surîs Romînici, fiii ei nu au lipsit de a aspira către unire. Giiica, s. 138.
De cîte ori, iubito, (le noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte. Emincscu, o. i 114.
Oricînd ifi avea nevoie, veniţi cu mine. Camilar, n. i 67.
Cînd sora-mea mă lua în circă şi fugea spre nucii de la groapele cu nisip, eu închideam ochii. Dei.avrascea, t. 21.
Eu de-am avut un singur ban,
^ L-am împărţit cu tine. Coşbuc, b. i. 54.
Cînd invers
§ 343. Uneori propoziţia care din punct de vedere formal este circumstanţială de timp, fiind introdusă prin cînd, este regentă din punct de vedere logic, iar regenta formală, care nu exprimă ideea principală ci o nuanţă temporală, este, din punct de vedere logic, circumstanţială de timp.
în fraza :
Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învăţat să dau cu puşca. Obobescu, ui 21, este clar că datarea acţiunii se cuprinde în propoziţia [cînd] eram băiat de vreo treispreţţce ani, care ca formă e regentă, nu în am învăţat să dau cu puşca, unde găsim ideea principală a frazei. Nu putem întreba : Cînd eram băiat de vreo treisprezece ani ? pentru a afla răspunsul: Cînd am învăţat să dau cu puşca, ci: Cînd am învăţat să dau cu puşca ? pentru a afla răspunsul: Cînd eram băiat de treisprezece ani.
Această construcţie, exprimînd situaţia în mod invers, o numim cînd invers (după modelul lui cum inversam din latină).
Modurile folosite în propoziţia temporală
§ 344. Propoziţiile circumstanţiale de timp se construiesc de obicei cu modul indicativ.
De cînd codrul, drugul codru, troicnindu-şi frunza toată, îşi dcschidc-a lui adîncuri, faţa lunei să le bată,
Trtstă-i firea. Emixcscu, o. i 83.
198
SUBORDONAREA
Propoziţiile care exprimă un raport temporal de simultaneitate, şi anume intervalul în care se petrece acţiunea din propoziţia regentă, se pot construi şi cu modul condiţional:
Garda se alinie cît ai întoarce palma. Camilar, n. ii 463.
Propoziţiile de timp cu acţiune posterioară introduse prin înainte să şi pînă să se construiesc cu modul conjunctiv.,
Pînă să-şi lase casa
Pe podele îngenunchea. Jarnik-Bîrseanu, d. 494.
Dintre aceste moduri, indicativul exprimă acţiuni reale, conjunctivul acţiuni realizabile, iar condiţionalul realizabile şi ireale.
Propoziţii temporale exprimînd şi alte nuanţe circumstanţiale
§ 345. Uneori propoziţia temporală exprimă şi alte nuanţe circumstanţiale:
a)	nuanţă cauzală:
Iar căpitănia portului nu poate tolera întreruperea din lucru nutnai pentru tnmor-mîntarea unui hamal, cînd la chei au sosit vapoare încărcate cu piatră. Sahia, n. 41.	'
b)	nuanţă concesivă :
Răi fi barbari făr'de minte,
Mă ispitiţi prin cuvinte
Cînd v-aş putea fi şi părinte. Teodorescu, p. p. 105.
Construcţii echivalente cu o propoziţie temporală
§ 346. Ideile redate de propoziţiile temporale pot fi exprimate în complemente circumstanţiale de timp prin:
1.	Gerunziu:
Punind repede receptorul în furcă, se repezi spre furier şi majur. Camilar, N. I 84.
2.	Participiu:
Şi-ajuns în ţară, eu te rog,
Fă-mi cel din urmă bine. Coşbuc, b. i. 56.
PROPOZIŢIA CAUZALĂ
§ 347. Propoziţia cauzală exprimă cauza pentru care se săvîrşeşte acţiunea din propoziţia regentă şi corespunde complementului circumstanţial de cauză.
îl iubeau pentru c-avea o privire caldă şi liniştită ş-un glas atît de blînd. VlahuţX, n. 85.
propoziţia cauzală
199
Prin ce se introduce o propoziţie cauzală
§ 348. Propoziţiile cauzale se pot introduce prin conjuncţii, locuţiuni con-juncţionale şi adverbe.
a)	Conjuncţiile prin care se pot introduce propoziţiile cauzale sînt următoarele : fiindcă, pentru că, deoarece, întrucît, căci, de.
Am stat două cfile la Bistriţa, fiindcă eu m-am îmbolnăvit uşor. Rebreanu, 1. 11 57.
Şi mi-s dragă mie însămi, pentru că-i sînt dragă lui. Eminescu, o. i 80. Nu putem scoate butca din noroi, că e grea. Camil Petrescu, b. 14.
0 analiză simplă îmi dovedea că nici ipoteca că l-aş fi pierdut pe cale ori trecînd în ostrov nu e întemeiată, deoarece lanţugul rămăsese la mine şi carabina lanţu-gului îşi păstrase resortul. Sadoveanu, n. f. 96.
Nici noi, tovarăşi, celor ce-au căgut Cîntec de moarte nu le vom cînta,
Căci pentru bucurie au murit
Şi pentru pîine, pentru libertate. Banuş, b. 89.
Popa Tănase.. . îi arată cu degetul casa mohorîtă:
Ştii, Ioane, străluceşte de mîndră ce-i. Sadoveanu, o. ii 152.
Conjuncţiile că şi de sînt folosite cu deosebire în limba populară ; în limba literară, şi mai ales în expunerile ştiinţifice, se dă preferinţă conjuncţiilor fiindcă, pentru că, deoarece, întrucît, care exprimă cu mai multă precizie raportul dintre cauză şi efect.
b)	Locuţiunile conjuncţionale prin care se pot introduce propoziţiile cauzale sînt următoarele: din caueşă că, din pricină că, de vreme ce, din moment ce, o dată ce.
Din cauză că se grăbea să nu scape ora de rende^-vous la pavilionul central, a dejunat aşa de uşor. Caragiale, o. i 279.
Ahl Mă sperii, am strigat. Şi de vreme ce este aşa, iată făgăduiesc a nu iubi niciodată. Negruzzi, i 45.
în limba veche se folosea locuţiunea derept ce (derep ce) :
Iară fariseii murguia, derept ce era sîmbătă. Coresi, la Cipariu, crest. 18. Pentru a evita repetarea aceleiaşi coryuncţii într-o înşirare de propoziţii cauzale, scriitorii profită de bogăţia de locuţiuni conjuncţionale şi le fac să alterneze: Pentru că nu exista moştenirea primogenitului şi fiindcă boierii simţeau că în mărimea proprietăţii teritoriale consistă puterea lor, se introdusese un fel de silnică ereditate. Eminescu, s. p. 93.
c)	Adverbele relative prin care se pot introduce propoziţiile cauzale sînt următoarele : cum, cînd, unde.
Cum nu mai erau decît vreo suta de metri pînă acasă, Grigore coborî, plăti şi continuă pe jos. Rebreanu, r. i 18.
înde mă ve%j tăcută crepj că nu te iubesc ? Nădejde, x. i 121.
Adverbul cel mai întrebuinţat pentru a introduce propoziţia cauzală este cum ; celelalte adverbe se folosesc destul de rar.
Propoziţii cauzale exprimînd şi alte nuanţe circumstanţiale
§ 349. Uneori propoziţiile cauzale exprimă şi alte nuanţe circumstanţiale (temporală, condiţională etc.). Aceasta explică de ce unele conjuncţii temporale si condiţionale îndeplinesc şi funcţiunea de conjuncţii cauzale.
l'ind, ştia că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele. Creangă, e. 314.
Dură mă vecie că-s o văduvă sărmană şi c-o casă de copii, mai trebuie să-şi bată joc de casa mea ? Creangă, e. 28.
Corelativul propoziţiei cauzale
§ 350. Uneori, conjuncţiei sau locuţiunii conjuncţionale care introduce o propoziţie cauzală îi corespunde corelativul de aceea în propoziţia regentă :
Pentru eu nu l-am chemat din timp, de uceea n-a venit.
Modurile folosite în propoziţia cauzală
§ 351. Propoziţia cauzală se construieşte în mod obişnuit cu toate timpurile modului indicativ, dat fiind că acţiunea din cauzală e arătată ca reală; ea nu se poate construi cu modul conjunctiv sau imperativ.
Uneori propoziţia cauzală se construieşte şi cu modul optativ sau cu prezumtivul.
Alerg şi eu cu tine, pentru că aş vrea să-ţi spun ceva.
N-a venit pentru că n-o fi avut bani.
Atunci cînd propoziţia cauzală apare în vorbirea indirectă, predicatul poate b la indicativ, cînd cel ce reproduce spusele altcuiva nu ia atitudine, sau la condiţional, cînd cel ce reproduce spusele ţine să arate că nu-şi însuşeşte explicaţia :
Mi-a spus că nu vine pentru că nu are bani de tren.
Mi-a spus că nu vine pentru că nu„ ar avea bani de tren.
Mi-a spus că nu vine pentru că nu ar fi arînă bani de tren.
Construcţii echivalente cu o propoziţie cauzală
§ 352. Propoziţia cauzală se poate exprima uneori printr-o construcţie parti-cipială, printr-un gerunziu sau prin juxtapunere.
Jimborean, ostenit din cale uf ură, se întinse la pămînt. Camilar, n. i 156.
Spre sară, apele suindn-se pînă la o palmă de drum, moşneagul începu a se ingrija. Sadoveanu, o. 11 141.
l'HOl'OZIŢÎA FlNAl.Ă
201
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ DE SCOP SAU FINALĂ
§ 353. Propoziţia circumstanţială de scop sau finală exprimă scopul în vederea căruia se îndeplineşte acţiunea din regentă şi corespunde complementului circumstanţial de scop.
Veniseră la Călifar ca să-i procopsească. Galaction, o. i 44.
Prin ce se introduce o propoziţie finală
§ 354. Propoziţiile finale se introduc prin conjuncţiile să, ca să, de şi prin locuţiunea pentru ca să.
Ştefan-vodă. . . a clat moşneagului cîţiva leişori acolea să-şi împace nevoia, şi un argat să-i ajute la arătură pînă sara. Rădulkscu-Codin, l. 67.
O rup la sănătoasa de se ascund în desişul pădurii. Rădulescu-Codin-, i.. 23.
Cănuţă a dat să ridice coşul şi n-a putut. Jupînul, ca să-l îmbărbăteze, i-a dat un pumn în ceafă. Caragiale, o. 1 132.
Nu era gjuă, în care. . . să nu fi mers măcar de gece ori la straturi, pentru ca să vadă dacă nu erau răsărite seminţele. Slavici, n. i 22.
în limba veche se întrebuinţa în finale şi locuţiunea pentru să :
Dă mită pentru să poată călca mişeii. Hasdeu, cuv. ii 463.
Ca să şi pentru ca să exprimă mai precis decît să raportul de scop.
Notă. Conjuncţiile să şi ca să introduc şi propoziţii subiective, predicative, completive directe fi indirecte. Această situaţie a dus la greşita folosire a locuţiunii pentru ca să, specifică propoziţiilot finale, în fruntea acestor propoziţii (v. Propoziţia subiectivă, § 309).
Finalele negative se introduc prin conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale : să nu, ca să nu, nu cumva să, să nu cumva să, ca nu cumva să, nu care cumva să, ca nu care cumva să, pentru ca să nu, pentru ca nu cumva să.
Seara făcură de mîncare într-o groapă adîncă, să nu se vadă lumina focului. Galaction, o. i 297.
Ca să nu pară prea supărător, femeia a dat o nuanţă de glumă lucrurilor. Camil Petrf.scu, u. n. 125.
Urau îngropaţi în apă, ascunşi acolo, nu cumva să-i scape sau să-i găsească fraţii lor. Dumitriu, b. f. 158.
La dealuri, genunchii se-ndoiau cu băgare de seamă, ureînd încet, ca nu cumva trupurile înlemnite sub căşti să se prăbuşească. Camilar, n. i 8.
Prezenţa lui cumva şi care cumva în locuţiunile finale adaugă la negaţie o nuanţă modală de întărire, egală cu aceea cuprinsă în locuţiunea în nici un chip.
Corelativele propoziţiilor finale
§ 355. Cîteodată, în regentă se folosesc corelativele de asta, anume, care anunţă propoziţia finală sau stăruie asupra conţinutului ei.
202
SUBORDONAREA
Să ştiţi, de asta ne-au trimis, ca să apărăm moşiile şi băncile. Camilar, n. i 339.
Boierii de la noi anume au sţidit munţii aceia negri, pentru ca să nu vedem ce-i dincolo, camilar, n. i 393.
Observaţii asupra propoziţiei finale construite cu conjuncţia de
§ 356. Conjuncţia de se construieşte cu modul indicativ şi imperativ, verbul din finală acordîndu-se în mod şi timp cu verbul din regentă.
El trimite o ceată de cuprinde şi sfarmă cetatea Brăila. Bălcescu, în mag. ist. iv 7.
Ea ijot, el merse în Polonia de încheie pacea între Ştefan-voievodşiAlbert, regele Poloniei. Bălcescu, în mag. ist. i 135.
Mergi de-mi adu dosarul! Caragiale, o. i 160.
Cîteodată propoziţia introdusă prin conjuncţia de este o coordonată copulativă, deoarece acţiunea din această propoziţie e pe acelaşi plan cu acţiunea din regentă şi se petrece simultan cu aceasta:
Mai şede el cit şede, de cască gura prin tîrg, şi-apoi îşi ia tălpăşiţa spre casă. Creangă, p. 44.
Propoziţia finală introdusă prin de prezintă particularitatea că, spre deosebire de celelalte propoziţii finale care se construiesc cu conjunctivul şi exprimă o acţiune realizabilă, se poate construi şi cu indicativul, pentru a exprima o acţiune reală, ideea de circumstanţă finală îmbinîndu-se cu aceea de acţiune săvîrşită. E-a trimis de a cules înseamnă în acelaşi timp l-a trimis să culeagă şi a cules.
Propoziţia în care de se construieşte cu imperativul exprimă, ca şi aceea cu conjunctivul, o acţiune realizabilă. Du-te de spune e echivalent cu du-te să spui.
în limba veche, ca şi în unele graiuri de astăzi, de apare construit şi cu conjunctivul :
El au trimis soli şi cărţi şi soli de au umblat de să rădice turcul şi tătarul asupra noastră. Analele Academiei, xx 473.
Construcţii echivalente cu o propoziţie finală
§ 357. O idee finală mai poate fi exprimată prin modul infinitiv, precedat de prepoziţiile spre a sau pentru a.
Ceea ce îi plăcea erau gipsurile şi busturile care erau aduse în şcoală spre a fi răstălmăcite în bronsş. Galaction, o. i 116.
Pentru a urma cu succes politica pe care eu o cred salutară pentru ţară, ar trebui să pot găsi o putere pe care să mă pot răsşema. Ghica, s. 146.
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ de mod
203
Construcţia cu infinitivul se întrebuinţează mai bine în fraze cu caracter general, impersonal:
Pentru a fi fruntaş în producţie, e nevoie de munca şi eroism.
Construcţia cu pentru a, spre a şi infinitivul, lipsită de marca persoanei, poate produce confuzii. Ea nu e clară decît atunci cînd subiectul finalei este comun cu al regentei:
Spre a învăţa strungăria m-am înscris la şcoala medie tehnică.
Este însă echivocă într-o frază ca:
Spre a nu strica grădina, paznicul ne-a recomandat să fim cît mai atenţi, fiind preferabilă construcţia :
Ca să nu stricăm, grădina, paznicul ne-a recomandat să fim cît mai atenţi.
Poezia populară mai păstrează o veche construcţie a infinitivului cu rol de circumstanţial de scop fără prepoziţie:
Iar (cutare), domnul bun,
luă arcul, săgeata
porumb alb a săgeta. Teodorescu, p. p. 40.
False propoziţii finale
§ 358. Un tip de aparentă propoziţie finală, în realitate propoziţie coordonată, este acela în care locuţiunea pentru ca să are funcţiune copulativă:
Ne depărtăm în grabă de acest spectacol înfiorător... pentru ca să dăm peste altul şi mai crunţi Alecsandri, p. 373 (în loc de : şi dăm peste altul şi mai crunt).
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ DE MOD
§ 359. Propoziţia circumstanţială de mod arată felul cum se desfăşoară acţiunea din regentă.
Fugi cît poţi de repede. Camilar, n. ii 61.
Cînd circumstanţiala de mod e exprimată cu ajutorul unei comparaţii, ea se numeşte propoziţie comparativă.
Şi surîsfi, cum rîde visul într-o inimă-ndrăgită. Eminescu, o. i 42.
Cînd acţiunea din comparativă nu este socotită reală, ci numai presupusă, propoziţia se numeşte comparativă condiţională.
Buduleasa era nerăbdătoare, ca şi cînd ar fi stat pe spini şi jeratic. Slavici, o. 81.
Cînd circumstanţiala de mod exprimă consecinţa acţiunii din regentă, ea se numeşte consecutivă.
204
si j'.hhdon \nie.v
E atit de rea, incit nimeni nu calcă pe moşia ci. Ispiiiescx, t. 4. Propoziţiilor de mod de tot telul le corespund, în propoziţie, diversele circumstanţiale de mod. (V. Complementul circumstanţial de mod, § 220.)
Prin ce se introduce o propoziţie circumstanţială de mod propriu-zisă
§ 360. Propoziţiile de mod se introduc prin adverbele şi locuţiunile conjunc-ţionale cum, precum, după cum, cit, fără să.
Iară ei domniră cum se domneşte, cinci împăraţii trec prin fel de fel de ispite, necazuri şi nevoi. Ispirescc, l. 61.
Fata asculta cu toate urechile şl făcu precum o învăţă calul. Ispirescc, l. 18. Apoi merserâ acasă la dînsnl ca să dea lui Făt-frumos pe Galben-de-soare, după cum se făgăduise. Ispirescu, l. 19.
Răcni cit îl ţineau puterile. Camilar, 1 127.
Oamenii care fluierau lingă el se depărtară fără să-l răspundă. Dumitrii;, b. f. 9.
Prin ce se introduce o propoziţie comparativă
§ 361. Propoziţiile comparative se introduc prin adverbele şi locuţiunile con-juncţionale cum, aşa cum, precum, după cum.
Tristeţe, durere şi lacrimi, amor Asşilul îşi află în sînu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii. Emi.nescc, o. i ii.
Dacă stema îl apasă aşa de greu, nici nu se măreşte, nici nu se micşorează, ci-l apasă, aşu cum atîrnă şi el de greu pe perina de ps scaunul împărăţiei. Dei.a-
VBAN'CEA, V. V. 217.
Vedeam că se iveşte a mea tristă gîndire
Precum o piramidă se-nalţă în pustii. Alexaxdrescu, p. 27.
Dă poruncă să-i culce în casa cea de aramă înfocată, ca să doarmă pe vecinicie, după cum păţise şi alţi peţitori. Creangă, p. 325.
Adverbelor relative din circumstanţiala comparativă le corespund uneori în regentă corelativele aşa, tot aşa, astfel.
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr,
ylşa el sprijină lumea şi vecia intr-un număr. Eminescu, o. i 125.
Ca o stîncâ naltă
Ce din vîrf de munte saltă,. ..
Astfel crunt ostaşul rnieu
îşi igbeşte calul său. Ai.f.csandri, p. 11 15.
PROPOZIŢIA ("IRCUMST VNŢIAI.Ă T.K MOI)
205
Prin ce se introduce o propoziţie comparativă condiţională
§ 362. Locuţiunile conjuncţionale care leagă propoziţia comparativă condiţională de regenta ei sînt: ca şi cum, ca şi cînd, parcă, de parcă, iar în limba mai veche şi azi popular: ca cum, ca cînd, ca în fel cum.
In sfîrşit, iacătă conductorul cu biletul: primeşte paralele şi liberează pe captiv, pe care toate trei cocoanele îl sărută dulce, ca şi cum l-ar revedea după o îndelungată absenţă. Caragiale, o. i 271.
Face ca şi cînd nu m-ar cunoaşte. Creangă, p. 158.
Se făcu o linişte adîncă, parcă un ocean de plumb ar fi copleşit deodată orăşelul. Camilaiî, n. i 170.
bni amintesc de-o linişte deplină,
De vişini înfloriţi -intr-o grădină,
De flori de rşarrşăr care s-au desprins
Şi au câsţut, de parcă ar fi nins. Botez, n„ i-, io.
Şi aşa se întîlnirâ la un loc, ca şi cum i-ar fi tocmit cineva. Nf.cuixe, c r. 1 182.
Mănîncă el bine, bea bine şi după ce se scoală şi mulţâmeşte ca în fel cum ar fi mulţâmit cuiva, îl păleşte somnul. Vasii.iu, p. 78.
Prin ce se introduce o propoziţie consecutivă
3 363. Propoziţiile consecutive se introduc prin conjuncţiile de, că, aşa ca sa, cit, de cît, îneît, să, cărora în regentă le corespund uneori corelativele aşa, as! fii, atît, pînâ într-atît.
Aria popasului era înconjurată cu tufari, cu păducei şi cu gheorghinari ţesuţi intre ei şi deşi, de n-ar fi putut nici vulturul să răzbească. Galaction, o. i 269.
Şi-i atît de slabă puntea
llă-n ea nu te poţi încrede. Coşuuc, b. i. 30.
D.	Marius-Chicoş Kostogan, distinsul nostru pedagog şi director al şcoaiei model << Ulpiu ’lraian », este destul de cunoscut tuturor acelora care se interesează. de mişcarea noastră culturală, uşa ca să ne scutim de a-i mai face vreo reclamă. Cara-
G JALE, O. I 99.
Aveau fini şi cumetri, cît nu le mai ştiau numărul. Sadoveanu, o. it 7.
într-una îl ardea cu şfichiul limbii, de cît să turbe băiatul, nu alta. Sadoveanu;, o. 11 130.
Printr-aceste uneltiri viclene ei slăbiră în urmă într-atît, îneît la ij22- turcii îndrăzniră a declara ţara paşalic. Bălcescu, în mag. ist. iv 5.
S-au făcut ca ceara albă faţa roşă ca un măr
Şi atîta de subţire, să o tai c-uti fir de păr. Eminescu, o. i 82.
206
SUBORDONAREA
Propoziţia consecutivă negativă se construieşte cu corelativele prea... ca să: Această stranie povestire. .. era prea neaşteptată ca să-mi pot da bine seama de ce simţeam în momentul acela. Vlahuţă, n. iii.
Modurile folosite în diferitele categorii de propoziţii circumstanţiale de mod
§ 364. Propoziţiile circumstanţiale de mod propriu-zise se construiesc cu modul indicativ la toate timpurile, precum şi cu modul conjunctiv.
'Băiatul făcu tocmai precum îl învăţase calul. Ispirescu, l. 163.
A privit cu sfială nouă înfăţişarea neaşteptată a celui care,trebuia curînd să plece, fără sd ştie de dragostea ei. Sadoveanu, n. p. 92.
Propoziţiile comparative se construiesc de obicei cu modul indicativ şi uneori cu modul condiţional-optativ.
Vei rîde tată, cum ai rîs şi de surorile mele. Creangă, p. 330.
Sănătatea nu-i permite să lucreze cum ar vrea. în propoziţia comparativă condiţională se foloseşte modul condiţional, care arată tocmai caracterul ireal al acţiunii, dar se poate folosi şi imperfectul indicativului, care are şi valoare de condiţional:
Şi cînd gîndesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură Încet repovestită de o străină gură,
Ca şi cînd n-ar ţi viaţa-mi, ca şi cînd n-aş fi fost. Eminescu, o. i 71. Căpitanul Co^muţă s-a lăsat pe vine şi, întorcînd spre undă cupa ispolului, a băt ut o dată: clone! ca şi cum ar fi sărit o broască din cele mari în bulboană. Sadoveanu, n. p. 182.
Toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea. Creangă, a. 34.
Propoziţiile consecutive se pot construi cu orice mod (exceptînd imperativul), la toate timpurile.
Indicativul:
Tu mă întrebi atîtea lucruri deodată, îneît nu ştiu la care să răspund mai întîi. Negruzzi, i 63.
Conjunctivul:
Mă rog, cucoană Gabiţă, nu mă socoti un om aşa fâr’de ispravă, îneît eu însumi să poroncesc slugilor mele ca să facă posşne în case străine. Alecsandri,
T. 993.
Condiţional-optativul:
Era o lună către miedul nopţii, că ai fi citit la lumina ei. Delavrancea,
T. 99.
PROPOZIŢIA CONCESIVĂ
207
Propoziţii atributive echivalente cu propoziţiile consecutive
*
§ 365. Ideea dintr-o propoziţie consecutivă poate fi redată şi sub forma unei propoziţii atributive legate prin conjuncţia sa.
Cine era nebunul să rîvnească cele cîteva ciorchine acre? Cez. Pe-
TRESCU, S. R. IJ.
Dar dacă o asemenea frază e firească, nu e de loc corectă construcţia cu pronumele relativ, ironizată de marii noştri scriitori şi altădată mai frecventă în vorbirea neîngrijită, de tipul:
Mi-e aşa de somn, care trebuie negreşit pentru ca să mă culc. Cara-
GIALE, O. I 292.
PROPOZIŢIA CONCESIVĂ
§ 366. Propoziţia concesivă arată o împrejurare care ar fi fost de aşteptat să împiedice realizarea acţiunii din regentă, dar care nu a reuşit s-o împiedice.
Cu toate că fusese înăbuşit cu pumnul. . . glasul Partidului Comunist era mereu viu. Camilar, n. ii 102.
Prin ce se introduce o propoziţie concesivă
§ 367. Propoziţia concesivă poate fi introdusă prin:
a)	conjuncţiile deşi, de, că, să şi dacă:
Deşi s'nt proastă precum tşici, eu n-am obicei -să rid de oamenii care mă primesc în casa lor. Alecsandri, t. 640.
Eu pe cinstea mea vă spun :
De m-aţi bate-n toată ziua,
Nici de dascăl n-aş fi bun! Coşbuc, f. t. 25.
Cîinele, că-i cline, dar şi el îşi ia lumea-n cap de la o vreme. (Proverb) A-cesta le trimitea în fiecare săptămînâ cu de-amănuntul ştiri despre tot ce se-ntîmpla acolo, scrise cu semne învoite, aşa că să fi căzut chiar o scrisoare în mina cuiva străin, nimica n-ar fi înţeles din acea îngrămădire de slove. Caragiale, o. ii 286.
Şi dacă glasul adorat N-o spune un cuvânt,
Tot înţeleg că m-ai chemat
Dincolo de mormînt. Eminescu, o. i 230.
b)	locuţiunile conjuncţionale chiar de, chiar dacă, cu toate că, măcar că, măcar să, măcar de şi fără să:
Chiar de-ar fi dînşii de o sută de mii de ori mai mulţi de cum
sînt acuma, nu vor putea dobîndi această ţară! Odo'bescu, i 19.
SUBORDONAREA
i>as
în casa unui prietin eu am să mă aşe%, chiar dacă na mă pofteşte nimeni. Sadoveanu, D. 96.	o
Unde să găseşti doi galbeni ? E greul Se duce la unchiu-său, cu toate că-l ştia aşa de cărpănos. Sad ove am:, l. n. 255.
Tînărul, măcar că şi-a întors privirile de multe ori pe calea mu -
biată, nu a hiat seama să mai vină cineva după el. Caragiat.f, o. i 218.
Nu mă duc, mamă, nu mă duc la Socola, măcar să mă omori. Creangă, A. II9.
Nu scap eu de tine, nici tu de mine, măcar de s-ar pune nti ştiu cine şi cruciş şi curmeziş. Ispirescu, l. 63.
Căpitanul Dimiu, comandantul batalionului, un soi de flăcău ardelean, fără ,sn fie din Ardeal. . . aproba fără codire hotărîrea juraţilor. Camil Petrescu, U. N. 9.
Notă. Aici concesiva este pe lingă o apoziţie care ar putea fi luată drept propoziţie atributivă eliptică de verbul copulativ.
c)	adverbele cit (de) şi oricît (de) :
Văflnd eu o. vreme ca asta, am şparlit-o la baltă, cu gînd rău asupra mamei, cit îmi era ea de mamă şi de năcăjită. Creangă, a. 64.
Aşa e omul. Oricît de bun ar fi, tot are ci te un păcat. Slavici, n. ii 85.
d)	prin pronumele şi adjectivele nehotărîte oricare, oricît, orice, oricum :
N-ai. frică,
Oricîte talazuri oceanul ridică
în calea ta, lume. Neculuţă, ţ. d. io.
Eu cu drag te văd la horă,
Ochii tăi şi toate-mi plac!
Orice-mi zici tu nu mă supăr. Coşuuc, b. i. 195.
Să văd întîi cum iese pîinea colectiviştilor.? E-e-e... dar oricum ar ieşi tot are să iasă mai bună ca a mea... mai bună şi mai mul tăi Ca an r. ar. tem. 377.
Observaţii asupra întrebuinţării diferitelor conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale
§ 368. Conjuncţia de cu valoare concesivă nu mai apare în limba literară actuală. Pentru accentuarea valorii de concesie, conjuncţiei de i s-a alăturat adverbul şi (cu sensul « chiar »); din această alăturare a rezultat pe de o parte conjuncţia deşi. cea mai frecventă şi cea mai specifică conjuncţie concesivă din limba contemporană, iar pe de alta locuţiunea şi de, întrebuinţată numai în limba veche şi în cea populară.
Polonia n-ar mai fi îndrăznit atunci a ne supăra, sau, şi de o făcea, Mihai ar fi căsşjit asuprâ-i cu toate puterile sale. Bălcescu, m. v. (Espla, Biblioteca pentru toţi), 68.
PHOPOZU'ÎA C O N C E S! VA
209
Albina şi de ne muşcă dar cu miere ne îndoapă. (Proverb)
Conjuncţia dacă se întrebuinţează foarte rar cu valoare concesivă.
Şi dacă e legat în furmă eu lanţuri, el [Oltul] curge de se prelinge pe lingă eţdgetlţ. Rădulescu-Codin, l. 77.
Sfinţişi soare, dacă-i soare,
Şi tot clupâ tine moare. Jarnik-Bîrseani/, d. i 5.
Pe lîngă locuţiunile măcar că şi măcar să, care sînt des folosite la construirea propoziţiilor concesive, regional apar şi concesive introduse de adverbul măcar singur:
Căci cunoştea pe Vlad foarte bine
Măcar era în hainele străine. Budai-Dblkanu, ţ. 198.
Eu n-am putut să ţin mînie Că n-am avut, părinte, cui,
Măcar mi-au tot făcut-o unii/ Coşbvc, k. t. 18.
Vestitul crai, măcar e crai,
Nu-i vrednic preţ de trei surcele. Coşbuc, p. iio.
Corelativele specifice propoziţiei concesive
§ 369. Propoziţiile concesive au adeseori un corelativ în regentă. Corelativele folosite în limba contemporană pentru propoziţiile concesive sînt totuşi, tot şi cu toate acestea (cu toate astea)
Şi dacă luna bate-n lunci Şi tremură pe lacuri,
Totuşi îmi pare că dc-atunci Sînt veacuri. Eminescu, o. 1 188.
Alei, neam de chiaburoi,
Noi sîntem ăi tari, nu voii Ura toată strînsă stivă
i)c ne-aţi pune-o împotrivă,
Tot om face unul mare
Din măruntele ogoare. Deşliu, Lazăr de. la Rusca.
La scriitorii mai vechi apar drept corelative ale propoziţiilor concesive şi conjuncţiile dar sau însă (cu sensul lotuşi).
Deşi mulţi din boierii cei mai însemnaţi simţise că se pregăteşte c-.a. .. dar nici unul n-a venit să aducă un gologan măcar. Ghica, s. 158.
Această majoritate, deşi a votat, însă n-a vâsţut, insă n-a revăzut nici una din legile actuale. Kogălniceanu, o. 177.
Căruţa lui, deşi era ferecată cu ieie, cu curmeie, însă era o căruţă bună, încăpătoare şi înăemînatecă. Creangă, p. 106.
210
SUBORDONAREA
Construcţiile de acest fel, cu corelativele dar sau însă, nu sînt recomandabile astăzi.
Propoziţii concesive juxtapuse
§ 370. Uneori propoziţiile concesive pot apărea şi juxtapuse. în aceste cazuri raportul concesiv este'exprimat prin verb (modul conjunctiv ori imperativ): Foiască-n găuri şerpii,
Rînjească faţa ciumii,
Nimic nu ne-nspâimîntă,
Nici şerpii, nici şacalii. Banuş, în Poezia nouă în R.P.R., 24.
Numaidecît să le mărturisească unde-s cheile şi unde-i tainiţa...
— Ucideţi-mă, nu vă duc şi nu vă dau. Sadoveanu, n. p. 135.
Observafie. Folosirea conjunctivului fără conjuncţie într-o propoziţie concesivă este un procedeu care astăzi nu mai e viu; de aceea nu poate fi socotită recomandabilă folosirea lui cînd verbul e neologism:
Este şi un alt frumos... care stă In raport direct cu orice om, fie acesta cit de blamat şi profeseze el oricît de mult decepţionismul. Macedonski, o. iv 130.
Pentru scoaterea în relief a raportului concesiv, se folosesc, în asemenea situaţii, corelativele proprii concesivelor.
Fie pînea cit de rea,
Tot mai bine-n ţara mea. (Poezie populară) în republecă omul se rădică Im vrednicia sa cea deplină,
Fie de viţă mare sau mieă ;
Aibă avuţie multă sau puţină,
Totuşi asemene drepturi are
Cu cela care este mai mare. Budai-Deleanu, ţ. 360.
Modurile folosite în propoziţiile concesive
§ 371. Propoziţiile concesive introduse prin conjuncţiile deşi, de, că, dacă şi prin locuţiunile conjuncţionale chiar de, chiar dacă, cu toate că, măcar ca şi măcar de se construiesc cu modul indicativ, optativ-condiţional şi prezumtiv:
— indicativ
Calul, de e cu patru picioare, şi tot se poticneşte. (Proverb)
Voi toţi cei cari — muncind în mină, jos —
Simţiţi, chiar de s-a stins în pumn lămpaşul,
Că totu-i uimitor de luminos Cînd vă râsare-n minte copilaşul:
Voi toţi— vegheaţi!. . . Luptaţi! Jebeleanu, în Poezia nouă în R.P.R., 292.
PROPOZIŢIA CONCESIVĂ
211
—	optativ-condiţional
Octombrie-al 'Revoluţiei...
De-ar trece mii de nouri,
Cu fulgerele-n creştet,
Mii de furtuni de-ar rupe Şi-ar răsuci pămîntul.
Toi nu greşesc poeţii :
Octombrie ni-e floarea
Şi primăvara vieţii. Banuş, în Poezia nouă în R. P. R., 23.
Şi-apoi chiar dacă ne-am pricepe şi noi la cite ceva, cine se mai uită în gura noastră? Creangă, a. 163.
—	prezumtiv
Chiar de voi fi avînd asemenea dragoste, fericit nu sînt. Sadoveanu,
F. J. I 51.
Propoziţiile concesive construite cu conjuncţia să şi cu locuţiunile conjunc-ţionale măcar să şi fără să se construiesc numai cu modul conjunctiv.
D-apoi că pe mine să mă şi omori, don plutonier, că-n mina d-tale mi-t viaţa, dar, dacă n-am furat, cum să %ic c-am furat, dom’plutonier ? Rebreanu, R. I II3.
Aşa eram eu la vîrsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de cînd îi lumea asta şi pămîntul, măcar să zică cine ce-a ţi ce. Creangă, a. 37. Propoziţiile concesive introduse prin adverbele cît (de) şi oricît (de), precum şi cele introduse prin pronumele şi adjectivele nehotărîte oricît, orice şi oricum se pot construi cu modul indicativ, optativ-condiţional, conjunctiv sau prezumtiv :
— indicativ
Oricum se sucea şi tnvirtea el nu putea părăsi gîndttl că Li că a fost acela care a călcat pe arîndaşul. Slavici, n. ii ii9.
Alături un tovarăş, un om din Uniune Privea. Şi fără veste, deodată mi-a ţîmbit. în sflmbetul acela se desluşea un nume.
Şi cît nu ştiu ruseşte, uşor l-am desluşit. Deşi.iu, în Poezia nouă în R. P. R., 105.
—	optativ-condiţional
Veţi, oricîtă greutate ar fi... oamenii o biruie numai stînd alături. Camilar, tem. 236.
Cît ar fi toamna de toamnă,
Iarna cît de grea,
Vesel sînt de cînd e omul
Om, în ţara mea. Frunză, în v. rom. 1953, nr. 3, 82.
14*
212
SUBORDONAREA
~ conjunctiv
Dumneata eşti, mâ-nţelegi, mai îndrăcită decît talpa iadului, şi oricît de blajin să fie omul, îl scoţi din toate răbdările! Caragjai.e, o. ii 227.
Dar ce scriu eu ? Oricum să scriu,
E ne-mţlinit. Coşbuc, b. i. 20.
— prezumtiv
Şi oricît oi fi mers eu de ture, vreme trecuse la mijloc. Creangă, a. 54.
Valoarea modurilor
§ 572, Propoziţiile concesive se construiesc mai adesea cu modul indicativ ji optativ-condiţional şi mai rar cu conjunctivul şi cu prezumtivul. Folosirea unui anumit mod. legată şi de conjuncţia care introduce propoziţia, depinde la concesive îndeosebi de faptul dacă piedica opusă îndeplinirii acţiunii din regentă este reală sau realizabilă.
în general, cu modul optativ-condiţional, cu prezumtivul şi cu conjunctivul se construiesc propoziţiile concesive în care faptul opus îndeplinirii acţiunii din regentă este realizabil:
—	optativ-condiţional
De-aş trăi o sută de ani, nu voi uita câ-i sînt datoare cu viaţa. Ai.ecsandri, T. 945.
—	prezumtiv
Şi-oricît m-or fi hulind prigonitorii,
Pe-aceştia doi, şi demni şi plini de glorii,
Fidel îi voi iubi şi-acum şi-n veci. Coşbuc, p. 11 284.
—	conjunctiv
Cînd însuşi învăţătorul,— cit de bun gramatic şi filolog să fie,— se apă totuşi lipsit de cunoştinţele etice şi estetice. .. apoi cum va putea el oare să explice acel text cu succes şcolarilor.. , Odobescu, ist. arh. 340.
Cu toate acestea există cazuri în care concesivele construite cu modul optativ-condiţional exprimă un fapt real.
Umilit peste măsură, Moise a plecat... dat afară, deşi ar fi vrut bucuros să le dea degeaba apă. V. Demetrius, Nuvele, 46.
Tot astfel concesivele introduse prin locuţiunea conjuncţională fără sa, deşi se construiesc cu conjunctivul, exprimă un fapt real.
Fără să fie esenţială, structura tipologică există in opera lui Caragiale ca un schelet susţinător. Călinescu, ist. lit. 446.
în primul exemplu, condiţionalul ar fi vrut are rolul să arate că acţiunea conjunctivului să dea este ireală: nu le-a dat (vezi voi. I, § 239). în cel de al doilea exempiu, conjunctivul este obligator din cauza conjuncţiei să.
t'nopnxiŢi v c.oncksivA
213
Indicativul exprimă de obicei fapte reale, mai rar realizabile.
a)	indicativ — fapt real
Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,
Deopotrivă-i stăpîneşte raeţa ta şi geniul morţii. Eminescu, o. i 130.
b)	indicativ — fapt realizabil
Chiar dacă acest zgomot nu are nici un teniei, el însă făcuse o ap mare întipărire asupra spiritului oştilor, incit sub nici o pricină ei [generalii maghiari] nu vor merge cu dînsul. Băi.cf.scu, m. v. (Espla, Biblioteca pentru toţi), 699.
Modul propoziţiei regente
§ 373. în propoziţia regentă poate apărea şi alt mod decît indicativul: conjunctivul, imperativul sau condiţional-optativul, în funcţie de sensul propoziţiei :
Oricare-ar fi sfîrşitul luptei,
Să stai luptînd, căci eşti dator. Coşbuc, f. t. io.
Fă tot ce-ţi spune, măcar de-ar fii să-mi skieşti toate lăzile împărăţiei. Cara-
GIAI.E, O. II 262.	7
De la o vreme ajunsese de, s-ar fi dus chiar dacă ar fii trebuit să treacă prin sabie şi foc. Si.avici, pad. (cap. XVII).
Propoziţii subordonate cu nuanţă concesivă
§ 374. Uneori sensul concesiv apare şi la alte propoziţii subordonate, construite în felul specific lor. în împrejurările de această natură se vorbeşte de nuanţa concesivă a propoziţiilor respective:
a)	propoziţii atributive cu nuanţă concesivă
Şi ea, care, nu urma decît franceza şi rom.ina, care avea oroare de matematici... numai ca să fim împreună, mă însoţea şi asculta acum, o ora pe săptămînă... principiile generale ale calculului diferenţial. Camil Petrescx u. n. 24.
b)	propoziţii temporale cu nuanţă concesivă
Un mic voievod de margine. . . singur din toată împărăţia, clnd chiar împăratul se predase,, nu vru să se supuie şi să cunoască pe biruitor, Cabagialî, o. 11 290.
Nuanţa concesivă a unor asemenea propoziţii poate fi subliniată şi ea prin folosirea corelativelor caracteristice concesivelor:
Şi ea... care avea oroare de matematici, ... mă însoţea totuşi ţ asculta acum..', principiile generale ale calculului diferenţial.
214
SUBORDONAREA
Construcţii echivalente cu o propoziţie concesivă
§ 375. Ideea exprimată în frază de o propoziţie concesivă poate fi redată în cadrul unei propoziţii printr-un participiu, un gerunziu sau prin substantive şi adjective însoţite de cuvinte introductive specifice propoziţiilor concesive {deşi, oricît de, măcar că, chiar) (vezi Complementul concesiv, § 244).
—	participiu cu valoare concesivă
Aici, în liniştea amiezii,
Vuiesc sirene din Coreea,
Strivit, copilul mai respiră
Şi îl mai leagănă femeia. Banuş, în Poezia nouă în R.P.R., 31.
—	gerunziu cu valoare concesivă
Slugărind de dimineaţă pînă noaptea, plină de griji, de treburi şi de nemulţumiri, ea venea totuşi cit putea de des... ca să-şi rotească ochii în gospodăria dragă ei. V. Demetrius, Nuvele, 160.
—	substantiv însoţit de o conjuncţie sau de o locuţiune concesivă
După ce-au mai crescut puţin, l-au dat împărăteasa, ccu toată sărăcia sa, la şcoală. Sbiera, p. 130.
—	adjectiv însoţit de un adverb cu valoare concesivă
Cîteodatâ fiecare lucru, oricît de mic, îşi are însemnătatea lui. Sadoveanu, l. n. 203.	x
PROPOZIŢIA CONDIŢIONALĂ
§ 376. Propoziţia condiţională exprimă o acţiune de a cărei îndeplinire depinde realizarea acţiunii exprimate de propoziţia regentă.
Dacă te afli cu oştenii la vreme la locul hotărît ... bătălia ţi-i pe jumătate cîştigată. Sadoveanu, n. p. 297.
Prin ce se introduce o propoziţie condiţională
§ 377. Propoziţia condiţională se introduce prin conjuncţiile: dacă, de, să (care îşi păstrează funcţiunea iniţială de conjuncţie condiţională), prin locuţiunile conjuncţionale: numai dacă, numai să, în ipoteca că, în ca% că, cu condiţia să, precum şi prin adverbul relativ cînd.
Dacă mărturiseşti, scapi cu mai puţină pedeapsă. Sadoveanu, m. c. 34.
De te-i potrivi
Astei rugăminţi,
Fericiţi vom fi
Şi cuminţi. Eminescu, o. iv 442.
Să-l văd venind, aş mai trăi o viaţă. Coşbuc, f. t. 9.
PROPOZIŢIA CONDIŢIONALĂ
215
.'Lucrurile se fac, numai dacă le ştim face. Slavici, n. i 7. îţi poate fi de folos, numai să vrea. Delavrancea, v. v. 219.
Cînd aş şti că-mi vei fi de ajutor să sfirşesc ce am pus de gîrtd, mai-mai că aş face aşa precum ejci tu. Ispirescu, l. 16.
Propoziţii condiţionale exprimînd şi alte nuanţe circumstanţiale
§ 378. Propoziţiile condiţionale construite cu conjuncţia cînd, folosite mai ales în limba vorbită, au nuanţă temporală.
Cînd a mai pune mîna pe tine, să ştii că are de-a face cu mine. Sado-
VEANU, O. II 97.
De asemenea, se îmbină noţiunea de timp şi de cauză cu aceea de condiţie în propoziţiile introduse prin dacă:
Nu vă temeţi şi nu vă fie frică, coniţă, dacă sînteţi cu mine. Rebreanu,
H. I 200.
Propoziţii condiţionale juxtapuse
§ 379. Propoziţia condiţională se poate exprima şi prin juxtapunere.
Ai intrat în horă, joacă.
/ Ai carte, ai parte.
O construcţie, neobişnuită şi nerecomandabilă, de exprimare a unei propoziţii condiţionale fără conjuncţia caracteristică este cea de tipul următor:
Ar fi avut pe mă-sa lingă el, aceasta l-ar fi întărit mult. Vlahuţă, n. 26.
Modurile folosite în propoziţiile condiţionale
§ 380. Propoziţia condiţională se poate construi cu modul indicativ, conjunctiv sau condiţional, fiecare din moduri avînd valori distincte. între modul verbului din propoziţia condiţională şi modul verbului din regentă există concordanţă (v. Corespondenţa timpurilor, § 401).
Modul indicativ
Prezentul. Propoziţiile condiţionale construite cu prezentul indicativului exprimă o acţiune realizabilă:
Dacă vă hotărîţi să mergeţi, mă duc şi eu cu voi. Slavici, o. 122.
Dacă vrei, eu îţi arăt un drum mai scurt. Agîrbiceanu, înt. 13.
Imperfectul. Propoziţiile condiţionale construite cu imperfectul indicativului exprimă acţiuni ireale:
Dacă eram jurat, şi eu îl achitam. Camil Petrescu, u. n. ii.
216
HITBOnnONAUKA
Viitorul. Propoziţiile condiţionale construite cu viitorul indicativului exprimă acţiuni realizabile.
De-or trece anii cum trecură,
Da tot mai mult îmi va place. Eminescu, o. i 208.
De nu vă veţi supune, în astă noapte cetatea va sălta în nori cu oameni cu tot Aeecsandri, t. 1512.
De-or întreba în sat ch-a mea venire Tu-n loc de adevăr să spui Că n-ai ck mine ştire. Conduc, b. i. 54.
Modul conjunctiv
Prezentul. Propoziţiile condiţionale construite cu prezentul conjunctivului exprimă acţiuni realizabile.
Să-l văd venind sănătos, nu m-aş teme de nimic. Isptrescu, l. 123.
[Ziarele] te pot face patriot, onorabil, capabil. învăţat, ba şi frumos, numai să vrea. Ghica, s. 264.
Perfectul. Propoziţiile condiţionale construite cu perfectul conjunctivului exprimă acţiuni ireale.
Să fi fost eu în locul lui Berari,. . . nu atacam pe la aripa dreaptă. Gbica. s. 224.
Modul condiţional
Prezentul. Propoziţiile condiţionale construite cu prezentul condiţiona lului exprimă acţiuni realizabile.
MJ-aş ausşi eţborul gîndurilor, dac-ar eşbura mai pe aproape. Vx.ahuţă, n. 8. dă mama, dac-ar şti că-s mort, şi-ar pierde firea. Coşbuc, b. i. 54. Perfectul. Propoziţiile condiţionale construite cu perfectul condiţionalului exprimă acţiuni ireale:
Aceasta era viaţa mamei llincâi pe vremea aceea, şi dacă toate aceste lucruri s-ar fi petrecut aievea în ceasurile acelea, ea n-ar fi fost de loc mai fericită. Vla -huţă, n. 21.
VORBIREA DIRECTĂ ŞI INDIRECTĂ
§ 381. în cursul unei expuneri vorbitorul este pus uneori în situaţia de a reda spusele altei persoane. Acestea pot fi exprimate prin două procedee : vorbirea directă şi vorbirea indirectă. în ambele cazuri se exprimă sau se subînţeleg verbe care înseamnă «a spune, a zice, a gîndi etc.», aşa-numitele verbe de declaraţie. Deosebirea principală între cele două tipuri constă în faptul că frazele exprimate în vorbirea
VORBIREA MRKCTÂ Şl 1NP1RECTA
217
directă nu sînt într-un raport de subordonare faţă de verbul de declaraţie, în timp ce în vorbirea indirectă întreaga comunicare apare ca o completivă dependenta de verbul care înseamnă « a spune».
Prietenul meu mi-a spus : — Să vii să mă vezi [vorbire directă]. Prietenul meu mi-a spus să vin să-l văd [vorbire indirectă].
VORBIREA DIRECTĂ Locul verbului de declaraţie
§ 582. Verbul care denumeşte acţiunea de «a vorbi» sau «a gîndi» poate preceda comunicarea redată, poate fi intercalat în această comunicare sau se poate afla la sfîrşitul ei; în cazul intercalării există două situaţii: verbul de declaraţie poate sta fie în mijlocul unei propoziţii, ca propoziţie intercalată, fie ca propoziţie independentă, între două propoziţii sau două fraze ale aceleiaşi comunicări.
a)	Verbul de declaraţie precedă comunicarea redată:
El păşi înaintea domniţei şi cu bubele tremurînde îi zise : «Domniţă! Am cutezat într-o %i îngrozitoare să răpesc de pe capu-ţi acest jalnic văl». Odobesci , 1 129.
Copiii săreau veseli împrejurul mesei, înghiţeau cu poftă ţi ziceau pe rînd:
—	Am să coc patru pite ş-un purcel. Dei.avrancea. v. v. 240.
Naşa a început să ţipe :
—	Se-neacă, părinte, copilul!... Ce faci? Caragiale, o. i 130.
Hor ia nt-a chemat,
Crişan m-a strigat : l	— Vino, Cloşcă, iute vină
Să trîntim cu domnii-n tină. Beniuc, v. 155.
Adu-ţi aminte, odată
Spuneai: « Voi cînta bucuria!» Banuş, b. 31.
b)	1. Verbul de declaraţie este intercalat în comunicarea redată la mijlocul unei propoziţii, ca propoziţie intercalată:
Iar cîrpaciul care era cu aceşti
« Împărate /», zise, midţi ani să trăieşti/» Pann, i>. y. i 31.
„ Viţelul atuncea plin de bucurie,
Auzind că unchiul s-a făcut boier,
Că are clăi sumă şi livezi o mie
«Mă duc, zise-ndată, niţel fîn să-i cer». Alexandrescu, m. 354.
218
SUBORDONAREA
2.	între două propoziţii sau două fraze, ca propoziţii independente:
—	Nu-i glumă, domn’ primar! făcu ţăranul reluîndu-şi glasul umil obişnuit. Că porcul mi l-a luat perceptorul la bir, porumb n-avem, lemne n-avem şi-mi ţipă copiii toată piua de foame şi de frig. Rebreanu, r. i 235.
—	Du-te! îi zise apoi. De ce-ai veniţi Slavici, n. i 105.
c)	Verbul de declaraţie urmează după comunicarea redată:
Care dintre băieţii ăi mici e aicea? întreabă jupînul. Caragiale, o. i 134.
Locuţiuni echivalente cu un verb de declaraţie
§ 383. în loc de un verb, se poate întîlni o locuţiune care are aceeaşi valoare ca un verb.
Vorba ceea: « sînt cinci degete la o mînâ şi nu samănă toate unul cu altul». Creangă, p. 19.
Determinarea verbului de declaraţie prin adverbe
sau alte construcţii
>
§ 384. Uneori verbul de declaraţie poate fi determinat printr-un adverb, un pronume etc. de felul lui astfel, aşa, următoarele, în acest chip. O asemenea construcţie este mai obişnuită cînd verbul stă înaintea comunicării reproduse.
Iar Bupescu Preda, cum îl întîlni,
îi ieşi-nainte, şi astfel îi vorbi :
« Dacă nu ţi-e frică ş-ai credinţă-n tine,
O, tătarei vino să te baţi cu mine!» Bolintineanu, p. i 16.
Deasa folosire a verbului a pice
^385. Un caz special îl constituie folosirea deasă a verbului a pice la persoana I sau a IlI-a, astfel că o comunicare este întreruptă de cîteva ori în decursul exprimării ei de intercalarea acestui verb. Repetarea exagerată, devenită tic, a acestui verb are un caracter neliterar (vezi Cuvinte şi construcţii incidente, § 427).
Că la teatru mereu... Zic: «Are lojă gratis!» «Da, zice el, la şosea cu bicicleta de două ori pe pi, dimineaţa şi seara?» «Pot gratis!» zic eu. «Da vara la Sinaia, tot gratis? zice el; de unde atîta lux?» Caragiale, o. i 228-229.
Uneori acest verb capătă rolul unei adevărate unelte gramaticale, invariabile, servind la introducerea vorbirii directe şi deosebind-o de cea indirectă. în acest
VORBIREA DIRECTA ŞI INDIRECTĂ
219
caz verbul poate sta alături de alt verb de declaraţie, la un timp diferit de al acestuia:
Mi-a spus, zice: să vă duceţi la cutare să-i daţi cartea.
Absenţa verbului de declaraţie
§ 386. în anumite împrejurări, verbul de declaraţie poate lipsi. Uneori, absenţa verbului de declaraţie este determinată de intenţiile stilistice ale autorului.
Cum a intrat în clasă s-a aşeeţat pe catedră încruntat, a strigat catalogul şi pe urmă :
—	Cănuţâ! Caragiale, o. i 131.
De omorît nu l-a omorît jupînul, că jupînul nu era om aşa de rău. . . Dar. ..
—	Unde ai căcţut, ticălosulel Caragiale, o. i 133.
în mod obişnuit, verbul de declaraţie lipseşte în redarea sau introducerea unui dialog :
Cum ajunse acasă, toţi copiii îi ieşiră înainte.
—	'Tată, mi-e foame. Delavrancea, v. v. 139.
—	Aşa cresfi tu, lonuţ ?
—	Aşa ştiu.
—	Iar măria-sa nu se mai duce la cetate ?
—	Ba se duce. Sadoveanu, f. j. ii 220.
VORBIREA INDIRECTĂ
Deosebirea dintre vorbirea indirectă şi propoziţia completivă
§ 387. După cum s-a arătat mai sus, în vorbirea indirectă se reproduce comunicarea cuiva, subordonînd-o unui verb de declaraţie. Vorbirea indirectă nu trebuie confundată cu propoziţia completivă. Pe de o parte sfera acesteia din urmă este mai restrînsă decît a vorbirii indirecte, prin faptul că în vorbirea indirectă se includ şi propoziţii care nu sînt completive şi care erau subordonate şi în yorbirea directă; pe de altă parte sfera este mai largă, deoarece propoziţiile completive nu sînt subordonate neapărat unui verb de declaraţie.
a) Zice că la Praguri s-ar fi a fiind voinici care uneori se mînie că nu le-a izbîndit bine o treabă şi apoi trag cu săgeata în nouri. Sadoveanu,
n.	p. 15 [două propoziţii atributive şi o cauzală în stil indirect].
• b) Adunarea noastră muncitorească îţi cere să pleci din fabrică. Călugăru,
o.	p. 353 [o propoziţie completivă după un verb care nu e de declaraţie].
220
Sl'BO IIDONAHEA
Transpunerea propoziţiilor principale din vorbirea directă în vorbirea
indirectă
§ 3S8. Propoziţiile principale sînt transpuse în mod diferit, după natura lor, cînd vorbirea devine indirectă.
Astfel, propoziţiilor enunţiative independente din vorbirea directă le corespund propoziţii completive introduse de obicei prin câ, mai rar prin cum că, precum că etc., păstrîndu-şi caracterul enunţiativ.
Toată lumea %ice că el o iubeşte şi că este ho târît a o lua. Negruzzi, 1 47, A.U început a vorbi ele în de ele că spinul de Jeli nu samânâ în partea lor nici la chip nici la bunătate. Creangă, i>. 210.
Striga în gura mare că crapă de foame. Creangă, p. 241.
Cu plecăciune apoi i-arată Cum că din suflet s-a bucurat
De întîmplarea cea minunată. Alf.xandrescu, m. 349
Puse om îndată cu un trîmbiţaş
Ca să publicege strigînd prin oraş
Cum că împăratul pe uliţi umilind
A pierdut inelul, din deget căzând. Pann, j>. v. 1 30.
Propoziţiile exclamative au un pronunţat caracter afectiv, exprimat fie prin interjecţii, fie prin adverbe exclamative, la care se adaugă şi o intonaţie caracteristică. în vorbirea indirectă, aceste procedee nu pot fi folosite, deoarece legătura sintactică strînsă impune propoziţiei subordonate o construcţie mai mult ori mai puţin fixă; de aceea ele sînt înlocuite prin procedee gramaticale (superlative etc.).
Vorbire directă: Mi-a spus : «Uf! Ce cald e».
Mi-a spus : « Cit de frumos lucrează tovarăşul XI»
Vorbire indirectă: Mi-a spus câ e foarte cald.
Mi-a spus că tovarăşul X lucrează foarte frumos.
Notă. Fraza aceasta poate fi redată şi cu păstrarea particulei tir. Mi-a spus cit de frumos lucrează tovarăşul X, dar atunci adverbul cit nu mai are caracter exclamativ, ci valoare de conjuncţie (introduce o interogativă indirectă).
în strînsă legătură cu propoziţiile exclamative sînt cele optative. Unele din ele exprimă numai constatarea unei dorinţe. Aceste propoziţii sînt redate în /	vorbirea indirectă ca şi propoziţiile enunţiative: aş pleca acasă, în vorbire indi-
v	rectă: mi-a spus că ar pleca acasă. (Cu privire la schimbarea persoanei, vezi mai
jos § 39Î.)
Altele au un pronunţat caracter afectiv care nu poate fi redat în vorbirea indirectă. Printre acestea trebuie să distingem în cadrul propoziţiilor optative două categorii diferite: unele sînt în realitate propoziţii condiţionale a căror regentă este neexprimată: De-ar reni primăvara! Numai dacă n-aş pierde trenul! Numai sâ
vokbirea directă şi ixdirbctA
221
nu se supere! (La toate acestea s-ar putea presupune o regentă de felul lui aş fi bucuros.) Acestea nu pot fi redate în vorbirea indirectă decît exprimînd regenta presupusă sau introducînd un verb cu sensul de « a dori». Frazele de mai sus pot fi exprimate în vorbirea indirectă în felul următor:
Mi-a spus că ar dori să vie primăvara
sau:
Mi-a spus că ar fi bucuros dacă ar veni primăvara.
Mi-a spus că ar dori să nu piardă trenul
sau:
Mi-a spus că ar putea ajunge la timp, numai dacă n-ar pierde trenul.
A doua categorie este constituită din propoziţii optative independente (în acest caz putîndu-se subînţelege o condiţională neexprimată): Cum aş mai pleca la munte! Ce-aş mai cînta! (la acestea se poate presupune o subordonată de felul lui dacă aş avea posibilitatea
în vorbirea indirectă, valoarea optativă a acestor propoziţii se poate reda prin păstrarea modului optativ (înlăturîndu-se cuvintele introductive cum, ce... mai), deşi formula introducerii unui verb cu sensul « a dori» nu este exclusă. Exemplele de mai sus se pot transpune aşadar prin ;
Mi-a spus că ar pleca la munte
sau:
Mi-a spus că doreşte să plece la munte.
Mi-a spus că ar cînta (cu plăcere) sau (mai bine):
Mi-a spus că ar dori să cînte.
Propoziţiile imperative cu conjunctivul se redau în vorbirea indirectă prin completive introduse prin să, adică nu-şi modifică, faţă de exprimarea lor directă, construcţia sintactică:
Vorbire directă: Mi-a spus : « să te duci la şcoală! »
Vorbire indirectă: Mi-a spus să mă duc la şcoală.
Propoziţiile imperative cu verbul la imperativ se află faţă de cele cu verbul la conjunctiv în acelaşi raport ca cele exclamative faţă de enunţiative; propoziţiile cu imperativul au un caracter afectiv şi voliţional care lipseşte celor cu conjunctivul ; de aceea ele se redau în vorbirea indirecta fără ca elementul afectiv să poată fi transpus:
Vorbire directă: Mi-a spus : « Fii vigilent! »
Vorbire indirectă : Mi-a spus să fiu vigilent. i Propoziţiile interogative sînt de două feluri: la unele întrebarea se referă la întregul conţinut al propoziţiei (ai fost la şcoală ?), la altele numai la un anumit aspect al acestui conţinut (vezi Propoziţia interogativă, § 51).
222
SUBORDONAREA
Din punct de vedere formal, în vorbirea directă, cele două feluri de propoziţii se deosebesc prin faptul că cele din prima categorie nu sînt introduse printr-un pronume sau adverb interogativ.
Sintaxa acestor două feluri de interogative este diferită şi în vorbirea indirectă : primele se introduc prin conjuncţia dacă:
Ce mă mai întrebi dacă am.. . să te mai şi iubesc. Slavici, n. ii 219.
A doua categorie nu-şi schimbă în vorbirea indirectă construcţia, pronumele sau adverbul interogativ servind la introducerea subordonatei provenite din întrebare :
Mult mă-ntreabâ sfîntul soare Ce m-ant uscat din picioare, doine, 75.
O prietenă comună m-a întrebat cum pot fi atît de lipsit de inimă. Camil Petrescu, u. n. 135.
Musca vara %bîrnîind Şi pe ţintar întîlnind,
Oprindu-se l-a-ntrebat
Dă ce e el cocoşaţi Pann, i>. v. i 8.
Transpunerea propoziţiilor subordonate din vorbirea directă în vorbirea indirectă
§ 389. Propoziţiile subordonate rămîn în vorbirea indirectă subordonate şi nu-şi modifică construcţia sintactică:
Mi-a spus că, dacă voi lucra bine, voi fi evidenţiat.
Mi-a spus că, deşi mi-am îmbunătăţit munca, mai am încă multe lipsuri. Mi-a spus că nu poate veni, deoarece pleacă din oraş.
Atitudinea povestitorului faţă de conţinutul comunicării reproduse
§ 390. în vorbirea indirectă povestitorul poate arăta că îşi însuşeşte sau că nu-şi însuşeşte conţinutul comunicării reproduse sau poate arăta că are îndoieli asupra ei. Neînsuşirea conţinutului comunicării se exprimă sintactic prin folosirea modului condiţional:
Zice că a lipsit fiindcă a fost bolnav (cu însuşirea conţinutului).
Zice că a lipsit fiindcă ar fi fost bolnav (fără însuşirea conţinutului).
De cele mai multe ori, în astfel de cazuri se foloseşte forma de condiţional prezent compusă cu gerunziul:
Pe lingă urs, se spune că ar fi avînd şi, această pajură care-l privegheată.
Sadoveanu, F. j. i 129.
VORBIREA DIRECTĂ ŞI INDIRECTĂ
223
într-o frumoasă precuvîntare îi dovedeşte c-ar fi avind Nişte hrisoave arătătoare
Ce-au făcut urşii, sşău, nu ştiu cînd. Alexandrescu, m. 349.
în limba veche neînsuşirea de către vorbitor a conţinutului comunicării se exprima prin perfectul conjunctivului:
Zicu călugării să fi fost făcut şi sfeşnicele cele mari şi cele mici şi policandrul şi hora tot prisne de argint, şi pe urmă să le fi luat un domn şi să fi făcut altele de spijâ, care le-am apucat şi noi. Neculce, cr. i io.
Pentru a accentua faptul că povestitorul nu-şi însuşeşte conţinutul comunicării se folosesc adesea locuţiuni de felul lui: cică, chipurile, vorba vine etc.
Avea nevoie de dînşii în călătoria sa la împăratul R»/, care sfce, cică, era un om pîclişit şi răutăcios la culme. Creangă, p. 247.
Schimbări impuse de transpunerea de la situaţia vorbitorului la aceea a
povestitorului
§ 39 1. Pentru reproducerea spuselor cuiva în vorbirea indirectă este necesară transpunerea de la situaţia (în timp, în spaţiu etc.) a vorbitorului la aceea a povestitorului. Schimbările cele mai importante sînt cele privitoare la persoană, deoarece forma personală a verbului şi pronumele personal caracterizează cel mai bine raportul dintre cel care vorbeşte şi cel care îi redă vorbirea.
In vorbirea indirectă, forma personală a verbului şi pronumele personal variază numai în funcţie de persoana la care se referă comunicarea făcută în vorbire indirectă. Nici persoana care vorbeşte, nici persoana căreia i se adresează comunicarea nu determină schimbări în această situaţie.
Tu te laucf că ai făcut armată? că ai fost sergenţi Sadoveanu, o. iii 12 [vorbire directă: tu spui : am făcut armata. . .].
Cu plecăciune apoi i-arată
Cum că doreşte supus să-i fie Că totdauna el l-a iubit,
Că pentru dînsul vieţi o mie
Să le jertfească e mulţumit. Alexandrescu, m. 349 [vorbire directă: îi spune: Doresc să-ţi fiu supus, totdeauna te-um iubit].
I s-a %is cu vorbă scurtă
Porunca dă ce n-ascultă? Pann, p. y. i 92 [Vorbire directă: îi spune : de ce n-asculţi porunca?]
l-am explicat că dacă face scandal şi se află despre întîmplare, eu o să trec drept nebun, dar pe socoteala ei are să se rîdă ca de o paparudă. Camil Petrescu,
v. s. 152 [vorbire directă: i-am explicat: dacă faci scandal şi sc află despre intîmplare, eu o să trec drept nebun, dar pe socoteala ta...].
Adverbele şi pronumele de apropiere pot deveni în vorbirea indirectă adverbe şi pronume de depărtare sau invers, şi pot râm'ne neschimbate, după situaţia respectivă în timp şi în spaţiu a vorbitorului sau a celui care reproduce vorbirea:
a)	Adverbele de apropiere devin de depărtare
Alătuşică, vîrâ-te aici în sacul acesta! Creangă, p. 142 [vorbire indirectă: i-am spus : să se vîre acolo, în sacul acela].
Şesşi aici pînâ despre zjuă că am să vin atunci tot eu să ie iau. Creangă, p. 97 [vorbire indirectă: mi-a spus să stau acolo pînă despre sţiuâ...].
Să ştii, stăpîne, că aici sintem pe moşia unei Gbeonoaie. Ispirescu, i.. 4 [vorbire indirectă: i-a spus că acolo se află pe moşia unei Gbeonoaie].
b)	Adverbele de depărtare devin de apropiere
Du-te acolo unde lucrează tatăl tău, şi spune-i să vină la mine [vorbire indirectă: mi-a spus să vin aici, unde lucresţi tu, tată, şi să-ţi spun să te duci la el].
c)	Adverbele de apropiere sau de depărtare rămîn neschimbate
Grigorie vodă de aici din ţară nu s-au lăsat cu atîta. Neculce, în let. ii 427 [vorbire indirectă: a spus că Grigorie vodă de aici din ţară. . .].
Văcşînd o căsuţă tupilatâ... a bătut la poartă. Atunci se aude un glas... «Cine-i acolo?» Creangă, p. 90 [vorbire indirectă: un glas a întrebat cine-i acolo].
Unde lovea el cu nuiaua, acolo ţîştşi dtnsa. Ispirescu, l. 34 [vorbire indirectă : a spus că unde lovea el cu nuiaua, acolo ţîşt şi dînsd].
VORBIREA DIRECTĂ LEGATĂ
§ 392. Limba populară, care se caracterizează printr-un număr mai mic de subordonate, cunoaşte şi vorbirea directă legată; în acest caz, vorbirea directă este introdusă printr-o conjuncţie subordonatoare, de obicei că:
Zicînd că acel borcan
Să-l atîrnaţi de tavan. Pann, p. v. i ii3.
Vizirul spuse că am ausşit
Zicînd eu sînt unul ce ştiu de inel. Pann, p. v. i 35.
S-a pogorît maica domnului la mine şi zice precum că, Ioane, cînd ăi ajunge la fîntînă sub deal, o să-ţi iasă înainte. . . Caragiale, o. vi 280.
Ce să zică..., răspunse unul, ia întreabă că muieţi-sposmagii ? Creangă, p. 331.
în acest din urmă exemplu, faptul că ultima propoziţie este în stil direct, cu toată conjuncţia care o introduce, este dovedit de inversiunea predicatului şi a subiectului.
VORBIREA DIRECTĂ ŞI INDIRECTĂ
225
Construcţia aceasta nu este literară şi trebuie deci evitată. Dar în textul următor din Creangă, trecerea gradată de la vorbirea indirectă la vorbirea directă legată este folosită intenţionat, cu efect artistic, paralel cu creşterea intensităţii afective. îi tolocânea mustrîndu-i :
Ba, că « nu vorbesc drept romîneşte, cum vorbesc părinţii lor, ci au corchesţit graiul strămoşesc, de nu-i mai înţelege nimenea; ba că «face omul cu cineva o tovărăşie cît de mică, şi tot urmează învoiala. între părţi; iar nu aşa cu ochii închişi, căci dacă n-ai carte, n-ai parte, scurtă socoteală»; ba că « de cînd cu străinătatea, v-aţi înstrăinat şi legea şi limba şi inima şi chiar dragostea sătenilor; şi după nepăsarea şi risipa ce o facem, sşvîrlind banul pe lucruri dc nimica puţin mai avem de înstrăinat». Creangă, a. 153.
Observaţie. Uneori, pentru a da un caracter afectiv mai pronunţat naraţiunii, se poate omite verbul de declaraţie (vezi mai sus acelaşi procedeu la vorbirea directă).
VORBIREA INDIRECTĂ LIBERĂ
§ 393. Acest procedeu constă în redarea comunicării cuiva în vorbirea indirectă fă ă a o face însă dependentă de un verb de declaraţie şi fără a o introduce printr-o conjuncţie. Se foloseşte în mod obişnuit pentru redarea gîndurilor cuiva sau pentru monologuri interioare.
Se spărseseră sticlele şi acum se scurgea rămăşiţa vinului. Ce să facă? La muşteriu, cu cioburi de sticlă nu putea merge. Să fugă? Unde să se ducă? Să se-ntoarcă la prăvălie!... N-are să-l omoare doar. Caragiale, o. i 133.
Carul stă prăvălit înlr-o rină, în dosul casei, iar boii se scarpină de garduri. Ba la unii nici n-aveau de ce se scărpina bietele dobitoace. Ce mai trebuie gard? Să ai năcaz cu el, să-l propteşti şi să-l dregi! Sadoveanu, o. iii 3. în literatură, stilul indirect liber este folosit în redarea vorbirii altuia pentru a evita lipsa de afectivitate a stilului indirect şi pentru a evita abuzul de dialoguri.
Beisşade Alecu îl servi îndată, dîndu-i şi celelalte veşti de care avea nevoie şi pe care i le trecuse, în şoaptă, Toader Fliondor.
Măria-sa Duca-vodâ a cresşut de cuviinţă, ascultînd rugările părinţilor catolici din capitală, să lase în această sşi, întîia, pe oaspete, să se odihnească între ai săi, la gasşjda misiunii franciscane. Aşa că armaşul şi coconii au să-l petreacă acolo. Bătrinul pater-praefectus Guido Celeşti îl aşteaptă cu mare nerăbdare, părîndu-i numai foarte rău că slăbiciunile vîrstei l-au împiedicat să-i iasă înainte.
Miercurea, a doua sşi, măria-sa îl roagă pe ava Paul să i-o deie lui, poftind la curte, unde va sta de vorbă cu măria-sa şi va ospăta cu măria-sa, văsşînd şi cunoscînd pe toţi boierii măriei-sale, şi ascultînd şi mehterhaneaua măriei-sale, întocmită tot aşa de bine ca a lui Mehmet, sultan şi padişah. 15
15 — c. 575
226
SUBORDONAREA
După ce-l va şti cu plăcere oaspete în al său scaun domnesc, atît cît va binevoi să steie, îi va da strajă care să-l întovărăşească pînâ la hotarul Dunării, spre împărăţie, unde ştie că i-i drumul şi solia.
— Comunică, te rog, domnului armaş, iubite prinţuk, că nu am nici o solie deosebită câtrâ turci, vorbi vşîmbind abatele. Sadoveanu, z. c. 93.
Observaţii. 1. în vorbirea sau scrierea neîngrijită se observă uneori treceri neiustifi-cate de la un procedeu de a reda vorbirea cuiva la altul:
Iar el fără prelungire ii dete răspuns tn grab
Cum că părul din cap, gise, îl am de cînd m-arn născut. Pann, N. H. 79.
2. Uneori în vorbirea sau scrierea neîngrijită apar fraze în vorbirea indirectă fără conjuncţia introductivă. Această formulă nu trebuie confundată cu vorbirea indirectă liberă:
Şi cşicînd nu-i place,
Se apucă-ndată şi iar îl desface .Pann, ş. ţ. ii 24,
CORESPONDENŢA TIMPURILOR
§ 394. Prin corespondenţa timpurilor se înţelege raportul dintre timpul predicatului unei propoziţii subordonate şi timpul predicatului regentei sale.
într-o frază dată, acţiunile din subordonata sau subordonate şi din regenta sau regentele respective pot sta între ele în două raporturi temporale :
1.	de simultaneitate;
2.	de nesimultaneitate.
Raportul de nesimultaneitate poate prezenta două cazuri:
1.	acţiunea din subordonată este anterioară acţiunii din regentă;
2.	acţiunea din subordonată este posterioară acţiunii din regentă.
Pentru a marca aceste raporturi temporale, predicatul propoziţiei subordonate stă la un anumit timp în raport cu timpul predicatului regentei; raportul dintre timpul predicatului din subordonată şi timpul predicatului din regentă variază după felul propoziţiei subordonate.
Corespondenţa timpurilor la propoziţiile completive directe
§ 395. A. Predicatul subordonatei este la indicativ.
I.	Simultaneitatea
1.	Cînd în regentă se găseşte prezentul, simultaneitatea se marchează prin prezent:
Zici că nu doreşti nimica ? Sadoveanu, o. ii 120.
Văd că pe mine mă auzi foarte bine. Camil Petrescu, u. n. 9.
CORESPONDENTA timpurilor
227
2.	Cînd în regentă se găseşte un timp trecut, există mai multe situaţii:
a)	acţiunea din subordonată este simultană în trecut cu acţiunea din regentă, dar se continuă şi după încetarea acţiunii din regentă, pînă în timpul vorbirii; este deci simultană cu regenta numai într-o parte a desfăşurării sale, restul petrecîndu-se posterior acţiunii din regentă.
în această situaţie, în completivă se foloseşte timpul prezent, ca şi cînd acţiunea subordonatei ar fi independentă.
Am ausţit că teatrul nemţesc este foarte frumos. Filimon, c. 197.
b)	Acţiunea din subordonată are caracter permanent şi ca atare nu poate fi localizată în timp, fie că este vorba de fenomene permanente, fie că este vorba de adevăruri considerate ca atare; ea este deci simultană cu orice altă acţiune, fie ea trecută, prezentă sau viitoare.
în subordonată se foloseşte şi în această situaţie prezentul, dată fiind calitatea formelor de prezent de a exprima acţiuni permanente, fără limită în timp.
Marx a demonstrat că evenimentele se desfăşoară în mod dialectic.
c)	Acţiunea din subordonată, desfăşurîndu-se paralel cu acţiunea din regentă, se sfîrşeşte şi ea în trecut, adică încetează înainte de timpul vorbirii.
Onofrei şi Ieronim. . . nu vedeau că erau urmăriţi de un om. Eminescu, n. 101.
Nu putui deosebi ce ducea. . . cu atîta băgare. .. de seamă. Hogaş, m. n. 123,
Dacă în exemplele de mai sus se înlocuieşte imperfectul cu prezentul, exprimarea îămîne corectă, cu toate că acţiunea din completivă nu se mai petrece în momentul vorbirii. Prezentul este, în această situaţie, chiar mai frecvent decît imperfectul.
Mi s-a părut că văd în pârul ei. . . corniţele cu care voise odată să-l împungă. Sadoveanu, h. a. 39.
Cînd a ausft că-l cheamă aşa de aprig boierul, a făcut : Hm! Sadoveanu, ii. a. 34.
Pentru a localiza amîndouă acţiunile în trecut, atît cea din regentă cît şi cea din completivă, este suficient să stea la un timp trecut verbul din regentă, care marchează timpul ambelor acţiuni. Se poate însă folosi, corect, şi imperfectul în această situaţie, mai ales în propoziţii completive introduse prin cum:
1Căgu cum îi aruncau pe cei ucişi unii peste alţii. Camil Petrescu, n. 17.
Prin valoarea sa specifică de timp al simultaneităţii în trecut, imperfectul arată şi mai limpede că acţiunea din dependentă se petrece în trecut. Acest lucru este mai evident în situaţii de felul celor prezentate sub a), în care acţiunea din dependentă continuă şi în prezent. Vorbitorul însă poate să neglijeze acest lucru şi să exprime numai paralelismul în trecut al celor două acţiuni, chiar dacă acţiunea din secundată continuă. în acest caz se foloseşte imperfectul:
Ştia cît erau de stricaţi. Filimon, c. 197.
■228
SUBORDONAREA
Folosirea imperfectului este însă cu totul greşită în cazul b), cînd acţiunea din secundară are un caracter permanent. Dacă cineva ar spune :
Marx a demonstrat că evenimentele se desfăşurau în mod dialectic, s-ar înţelege că ceea ce exprimă completiva a fost cîndva adevărat, dar a încetat să mai fie.
3.	Gînd în regentă se găseşte viitorul, simultaneitatea se marchează prin viitor sau prin prezentul cu valoare de viitor, precizat de un circumstanţial de timp :
Vei vedea că va reuşi la concurs.
Vei vedea că mîine işi dă demisia.
Poimîini te uiţi împrejur şi vesj ce mai este pe la noi. Sadoveanu, f. j. i 180.
II.	Anterioritatea
1.	Cînd în regentă se găseşte prezentul, anterioritatea se marchează prin perfect sau imperfect.
Ştii că în anul 1821 a izbucnit revoluţia Greciei şi că ea îşi avu începutul în Iaşi. Negruzzi, i 217.
Arîndaşul cţice că i se părea ca şi cînd ar fi fost Cică. Slavici, n. ii 97.
2. Cînd în regentă se găseşte un timp trecut, anterioritatea se marchează nu numai prin mai mult ca perfect, ca timp relativ pentru anterioritate în trecut, ci, foarte des, şi prin perfect (chiar într-o exprimare foarte îngrijită) şi imperfect (care exprimă acţiuni durative).
Ce se mai întimplase în sat la curte nu ştiam. Sadoveanu, h. a. 33.
încet, încet... îşi spuse istoria şi ce păţi pînă să ajungă la dînsele. Ispi-
RESCU, L. 114.
întreabă pe muma vîntului dacă i-a spus fiului său ceva. Ispirescu , l. ii 5.
S-a aflat. .. că a ieşit prin părţile scaunului nou al domniei. Sadoveanu, n. p. 138.
îmi spunea tatăl meu că-i spunea bunul său, care a fost în bătălia aceea cu căpitanul Purculeţ, că mulţi Ieşi au pierit aici şi că împăratul lor de necaz ntare îşi bătea ulanii cu sabia. Negruzzi, i 184.
Frecvenţa perfectului şi a imperfectului (cu valoare de timp absolut şi durativ) se explică prin faptul că, foarte des, acţiunea trecută din completivă nu este raportată la acţiunea trecută din regentă, ci la prezent, adică fie la timpul cînd se enunţă fraza, fie la timpul cînd s-a produs vorbirea pe care completiva o redă în stil indirect (vezi citatele de mai sus).
3.	Cînd în regentă se găseşte viitorul, anterioritatea acţiunii din completivă poate avea trei grade: anterioară prezentului, prezentă şi viitoare, dar anterioară acţiunii din regentă şi se marchează prin perfect, prezent, respectiv viitor anterior.
Am să-ţi spun cum mi-au fost petrecerile mele prin ţări străine. Sadoveanu,
CORESPONDENŢA TIMPURILOR
229
Pe urmă om bea un pahar de vin ţi ţi-oi povesti ce nu ştii. SadovPanUj
H. A. 45-	~	.
Vei afla ce voi fi făcut între timp (dar şi voi face).
III.	Posterioritatea
1.	Faţă de prezent, posterioritatea se marchează prin viitor sau prin prezent (cu valoare de viitor).
Cred că n-ai să mă faci s-aţtept mult. M. Caragiale, cr. io.
Sâţtiţi... că are să ningă. Sadoveanu, f. j. iii 342.
Fii încredinţată că mine n-ai să ieşi cu minele goale de la casa mea. Creangă, p. 288.
BLămîne lucru hotărît că se opresc împreună la conac pentru o gustare. Cara-gialf., o. 1 220.	,
2.	Faţă de un timp trecut, posterioritatea se marchează prin viitor, prin prezent (cu valoare de viitor) sau printr-o perifrază, mai ales cînd acţiunea din dependentă, posterioară celei din regentă, este anterioară prezentului.
Bathori putea. . . fi sigur că nu va fi supărat printr-alte năvăliri în operaţiile sale împotriva lui Sinan. Bălcescu, o. ii 102.
Ştiam că de cealaltă parte voi găsi casa podarului. Sadoveanu, p. 124. Ne-am gîndit că vine o furtună cu ploaie. M. Costin, i.et. 171.
Credeam că nu mai vii. Camil Petrescu, n. 41.
M-a întrebat cînd vine arîndaţul. Slavici n. ii 115.
Parcă aţ fi ţtiut că avea să-mi vie prilejul să te visţitetţ.
Observaţie. Imperfectul verbelor a p'eca, a sosi, a reni etc. (toate cu acţiune momentană), precizat de un circumstanţial de timp, indică şi el posterioritatea faţă de un timp trecut.
Cînd am sosit acasă, am aflat că fratele meu pleca peste două cŞk În aii oraS t = urma să plece].
3.	Faţă de viitor posterioritatea se marchează tot prin viitor, prin prezent (cu valoare de viitor) sau prin perifrază.
[Lupilor] li se va lua în bagare de seamă reclamaţia, cînd vor da în scris... că nu vor mai mînca carne, ci vor paşte troscot ca niţte dobitoace ce sînt. Nzgruzzi, I 280.
Poimîine voi ţti dacă renunţ sau nu.
Vom afla curînd ce urmează să se intimple.
B.	Predicatul subordonatei este la conjunctiv.
1.	La conjunctiv prezent
Acţiunea din completiva al cărei predicat este la conjunctiv prezent este întotdeauna, indiferent de timpul din regentă, posterioară acţiunii din regentă, în ipo-
230
SUBORDONAREA
teza că, din posibilă cum este, va deveni reală. Doresc să citesc înseamnă că « eu voi citi, dacă voi izbuti să-mi satisfac dorinţa ».
Vreu să întru la stăpîn. Creangă, p. 147.
Am să încerc să trec... mîine pe la dumneavoastră. Călinescu, e. o. i 147.
Două verbe, a putea şi a şti (cu sensul de « a se pricepe la», « a fi capabil de a săvîrşi anumite acţiuni în urma experienţei sau a învăţăturii»), au, prin sensul lor, o situaţie specială, pentru că ele nu exprimă un proces, ci exprimă ele însele o capacitate, o posibilitate, iar completivele lor conjunctivale nu exprimă o acţiune care se poate realiza la sfîrşitul procesului din regentă (ca în cazul voinţei, aşteptării, cererii, poruncii etc.). în cazul lor nu se mai poate vorbi, ca mai sus, de poste-rioritatea acţiunii o dată realizate.
Poţi (ai putut, vei putea) să treci rîul.
O pălărie neagră şi mare putea... să mă apere şi de ploaie şi de soare. Hogaş, dr. 1 1.
Ştie (a ştiut, va şti) să zugrăvească.
Completivele acestor verbe nu pot fi supuse analizei raportului de timp, pentru că ele nu exprimă, ca în cazul celorlalte verbe cu conjunctivul, o posibilitate, ci conţinutul unei posibilităţi.
z. La conjunctiv perfect
Perfectul conjunctivului exprimă întotdeauna acţiuni anterioare acţiunii din regentă, indiferent de timpul acesteia, şi este întrebuinţat în completive numai în anumite situaţii.
a) După verbele a crede, a-şi aminti, a şti (— a crede, a-şi aminti), a-şi închipui, dar numai cînd aceste verbe sînt predicatele unor regente negative.
Nu cred să fi greşit.
Nu ştiu să fi primit de cînd sînt o veste mai proastă ăecît asta.
Observaţie. Toate aceste verbe pot avea şi completive cu indicativul: Nu cred că am greşit. Nu ştiu dacă am primit-., etc.
h)	După orice verb care se poate construi cu conjunctivul prezent şi care admite, prin sensul său, o dependentă anterioară, dar numai cînd acel verb este la condiţional sau la imperfectul cu valoare de condiţional trecut (ireal).
M-aş bucura să fi prins trenul.
Puteam să nu-l fi întîlnit.
c) După verbul a părea.
Cel de al doilea părea să fi fost un ins slab şi cu faţa suptă. Camil Pe-
trescu, n. 17.
C.	Predicatul subordonatei este la condiţional.
1.	La condiţional prezent
CORESPONDENTA timpurilor
231
a)	Cînd exprimă presupunerea, ipoteza, acţiunea completivelor în care apare este posterioară acţiunii din regentă, pentru că se enunţă sub forma ipotetică numai ceea ce nu există încă şi poate exista mai tîrziu, în funcţie de realizarea unor anumite condiţii.
Mi-a spus că, dacă ar obţine un mic concediu, ar pleca la ţară (« va pleca Ia ţară cînd va obţine concediul»).
b)	Cînd exprimă dorinţa şi îndoiala, incertitudinea, completiva este totdeauna simultană cu regenta, oricare ar fi timpul acesteia.
M-a întrebat dacă nu cumva aş citi cartea aceea (« dacă nu simţeam dorinţa de a citi cartea în momentul în care m-a întrebat»).
Mi se spunea {mi se spune) că ar avea multe cărţi.
z. La condiţional perfect
Perfectul condiţionalului exprimă întotdeauna anterioritatea (în cazul valorii ipotetice a condiţionalului, şi irealitatea).
Mi-a spus că, dacă ar fi obţinut un mic concediu, ar fi plecat la ţară (dar nu l-a obţinut, deci n-a plecat).
Observaţie. Aceeaşi situaţie o au şi completivele conţinînd un imperfect cu valoarea ireală a condiţionalului trecut.
Aii-a spus că, dacă obţinea un mic concediu, pleca la ţară.
M-a întrebat dacă nu cumva aş fi citit cartea aceea în vacanţă (o dorinţă trecută şi anterioară întrebării).
Mi s-a spus că ar fi avut multe cărţi, dar că le-ar fi dăruit pe toate (în caz de certitudine s-ar fi folosit perfectul indicativului).
Corespondenţa timpurilor la propoziţiile atributive
§ 396. I. Simultaneitatea
1.	Cînd în regentă se găseşte prezentul, simultaneitatea se marchează prin prezent.
Toţi trei rămîn încremeniţi la auvţul acestui ecou, ce parcă vine dintr-o altă lume. Caragiale, o. ii 41.
Măria-sa deschide slobozii pentru dreptcredincioşii rup care fug de sub stăpî-nirea craiului. Sadoveanu, f. j. i 179.
2.	Cînd în regentă se găseşte un timp trecut, atributivele se comportă la fel cu propoziţiile completive, cu o singură deosebire: cînd acţiunea din atributivă se desfăşoară şi se încheie în trecut, predicatul ei nu poate sta niciodată la prezent (v. § 395, Al z c):
a) acţiunea din atributivă continuă şi în prezent
A ieşit prin părţile scaunului nou al domniei, la Bîrnova şi la Căpoteşti, care-» codri mai adînci decît acesta al nostru. Sadoveanu, n. p. 138.
232
SUBORDONAREA
M-a prezentat un unchi al meu cu care sînteţiprieten. Camil Petrescu, n. f. h) acţiunea din atributivă este permanentă
Reprezentaţia improvizată era mai mult o demonstraţie de tineresc neastîmpăr şi ambiţie iscoditoare, care prevestesc de obicei marile cariere• în teatru, şi în artă în genere. Camil Petrescu, n. 4.
c)	acţiunea din atributivă se încheie în trecut
S-au întors de sară la Cetăţuie, unde îi era doamna. Neculce, c.r. 280.
Re-a făcut o jalbă... în care dovedea... că... lupii au trăit în bună pace în ţară. Negruzzi, i 280.
Poştaşul . . .glumea cu toate nevestele ce întîlnea pe drum. Alecsandri, pr. 278.
în aceste citate înlocuirea imperfectului cu prezentul ar duce la schimbarea raportului de timp, ceea ce nu se întîmplă în cazul completivelor.
3.	Cînd în regentă se găseşte viitorul, simultaneitatea se marchează prin viitor sau prin prezent (cu valoare de viitor) precizat de un circumstanţial de timp.
Vom primi bine pe delegaţii care vor sosi (sosesc) mîine.
II.	Anterioritatea
1.	Faţă de prezent, anterioritatea se marchează prin perfect sau imperfect (durativ) :
Citesc cartea pe care mi-ai împrumutat-o ieri.
Scriu cu tocul cu care scria tata în tinereţe.
2.	Faţă de un timp trecut anterioritatea se marchează prin mai mult ca perfect sau perfect:
Veniră în tabără nobilii Ardealului, care pusese în picioare treisprezece mii oameni. Bălcescu, o. ii 103.
Doctorul (după care tvlmisesem fără ştirea lui) intră. Negruzzi, i 209.
Tîrgul Movilăului s-a bucurat. . . de vestea ce ne-ai trimis. Sadoveanu,
N. P. 219.
Ca şi în cazul completivei, perfectul se foloseşte ori de cîte ori acţiunea din atributivă este raportată la prezent, nu la momentul în care se petrece acţiunea din regentă.
3.	Faţă de viitor anterioritatea se marchează:
a)	printr-un timp trecut, cînd acţiunea este anterioară şi momentului vorbirii
Voi pedepsi pe cel care a tulburat liniştea.
b)	prin prezent, cînd acţiunea este simultană cu momentul vorbirii
Voi pedepsi pe cel care tulbură liniştea.
c)	prin viitor, prezent (cu valoare de viitor) sau viitor anterior, cînd acţiunea e posterioară momentului vorbirii
Voi pedepsi pe cel care va tulbura (tulbură) liniştea.
CORESPONDENTA timpurilor
233
Viitorul anterior se foloseşte rar şi are caracter livresc. Din nevoia de precizie, el apare mai frecvent în textele juridice.
Cel mai mare să va certa, ca un ucigătoriu, cu moarte, iară ceialalţi, după voia giudeţului şi după rane ce vor fi făcut flecarele, pravila 150-151.
III.	Posterioritatea
1.	Faţă de prezent posterioritatea se marchează prin viitor sau prezent (cu valoare de viitor):
Organizăm căminul de %i care va fi inaugurat (se inaugurează) săptâmîna viitoare.
2.	Faţă de un timp trecut posterioritatea se marchează:
a)	prin imperfect faţă de mai mult ca perfect
Figura omului care stătea lingă mine nu-mi atrăsese pînă atunci atenţia.
b)	prin perifrază sau imperfect faţă de perfect sau imperfect (spre deosebire de completive, unde poate apărea şi viitorul, chiar dacă acţiunea din subordonată se petrece înainte de momentul vorbirii)
Era faţa cealaltă a hipersensibilităţii şi emotivităţii dezordonate care aveau să facă din el un poet. Camil Petrescu, n. io.
Am vizţtat pe delegaţii străini care urmau să plece (plecau) a doua zj-Acest mazjl de la bălăbăneşti, care se uită acum liniştit la noi şi grăieşte aşezat, a fost un om cum nu mai erau mulţi în ţara Moldovei. Sadoveanu, h. a. 4;.
c)	prin viitor sau prezent (cu valoare de viitor), cînd acţiunea din atributivă se va petrece după momentul vorbirii
Am vizitat pe delegaţii care vor pleca (pleacă) mîine.
3.	Faţă de viitor, prin viitor, prezent (cu valoare de viitor) sau perifrază.
Vom selecţiona cu grijă seminţele care vor fi (urmează să fie) exportate.
Corespondenţa timpurilor la propoziţiile temporale
§ 397. în cazul propoziţiei temporale, raportul temporal dintre acţiunea din regentă şi cea din subordonată se exprimă nu numai prin timpurile verbelor, ci şi prin conjuncţia subordonatoare.
I.	Simultaneitatea
1.	Faţă de prezent se exprimă prin prezent. Conjuncţia însă precizează natura raportului care, în acest caz, poate fi de două feluri:
a) cele două acţiuni se desfăşoară concomitent şi paralel:
Pe cînd el salută în dreapta şi-n stînga. .. ajungem la Episcopie, tăiem drumul şi intrăm la Tripcovici. Caragiale, o. ii 46.
■Cită vreme nu vorbesc, gîndurile lor umblă departe. Caragiale, o. ii 40.
234
SUBORDONAREA
b) acţiunea din regentă se petrece ori de cîte ori are loc acţiunea din subordonată (raport iterativ):
Te mai însufleţeşti, mai trăieşti un ceas, două... dnd mai stai de vorbă cu cineva. Sadoveanu, o. vii 213.
N-am trac atunci cînd 1 orbesc cu prietenii. Camil Petrescu, n. ii.
Citesc de cîte ori am timp.
Cînd lucrează nu vorbeşte cu nimeni.
Observaţie. O temporală introdusă cu cînd nu poate fi simultană cu regenta ei la prezent decît în cazul raportului iterativ.
2.	Faţă de un timp trecut se exprimă prin alt timp trecut şi anume:
a)	cînd acţiunile se desfăşoară concomitent şi paralel sau sînt iterative (vezi mai sus), în ambele propoziţii stă imperfectul sau, tot în amîndouă, perfectul.
In timp ce tu citeai eu scriam.
Cînd lucra nu vorbea cu nimeni.
Cînd grăia şi rîdea i se vedeau măselele ca nişte bucăţi de criţă. Sadoveanu,
H. A. 31.
Cit ai stat la el n-ai avut nimic de suferit.
De cîte ori ai fost pe la el, ţi-a dat cîte o carte.
Aici perfectul are valoare durativă sau iterativă din pricina conjuncţiei {cit,
timp, cită vreme, de cîte ori).
Observaţie. Abaterile sînt rare şi constituie erori de limbă:
Cînd a început a boncăni cu surcelele în scînditri, îute-iuie corabia se făcea la loc şi era gata. Rădulescu-Codin, l. 3.
De cîte ori s-a găsit în faţa profesorului examinator... simţea o noapte grea, compactă în creştetul capului. Camil Petrescu, n. 10.
b)	Cînd subordonata precizează momentul sau durata de timp în care s-a petrecut acţiunea din regentă se foloseşte perfectul (cu conjuncţia dnd), respectiv imperfectul (cu conjuncţiile pe dnd, în timp ce). în regentă se găseşte întotdeauna perfectul.
Copiii fură coprinşi de frică dnd se văzură închişi în magatşje. Ispirescu, l. 274.
Se găsesc totuşi fraze în care predicatul în regentă stă la imperfect, iar temporala este introdusă prin cînd şi are predicatul la perfect. în aceste fraze însă, regenta arată în realitate timpul în care se produce acţiunea din temporală (cînd invers). Aceste fraze pot fi convertite în fraze de tipul celor de mai sus şi anume cu predicatul regentei la perfect, conjuncţiile pe cînd sau în timp ce şi predicatul temporalei la imperfect exprimînd astfel şi gramatical raportul real dintre cele două propoziţii.
O circumstanţială de timp cu predicatul la un timp momentan nu poate determina din punct de vedere temporal o regentă al cărei predicat se găseşte la un timp durativ.
CORESPONDENTA TIMPURILOR
235
Şedeam într-o amiasşi culcat la tulpina unei răchiţi ... cînd zării deodată figura lui Porojan. Alecsandri, în Ghica s. 638. [Pe cînd şedeam culcat, 2ării deodată....]
3.	Faţă de un timp viitor (viitor, prezent cu valoare de viitor) se exprimă prin viitor sau prezent (cu valoare de viitor):
Cită vreme stau eu aici, n-are să moară nici unul. Slavici, n. ii 154.
Cînd a creşte mai mare, îl ia bunicul peste Şiret, la coasă, îl ia bunicul la vînat, în ^ăvoaie. Sadoveanu, o. vii 293.
Cît vei fi tu departe, eu oi tot plînge. Eminescu, n. 13.
Voi fi sora ta- . ■ pînă ce roi muri. Camil Petrescu, b. 33.
Cu grijă şi cutremur mă voi înfăţişa cînd va bate ceasul. Sadoveanu, f. j. ii 93.
II.	Anterioritatea
1.	Faţă de prezent se exprimă numai prin perfect:
Acum, după ce ai încurcat lucrurile, te dai la o parte.
Aşa pătimesc eu de cînd te-ai dus. Camilar, n. i 214.
(Prezentul din regentă exprimă aici o acţiune care începe în momentul realizării acţiunii din subordonată şi continuă pînă în prezent.)
2.	Faţă de un timp trecut se exprimă prin alt timp trecut, şi anume: a) Faţă de perfect, prin perfect sau, mai rar, prin mai mult ca perfect.
După ce s-au aşezat în scaune, au şi început a se sfădi. Neculce, cr. 410. Cum văzură copiii aceste lucruri, o dată se repeziră la dînsele. Ispirescu, l. 67. După ce se deteră jos,— rămaseră dinaintea unui palat. . . cu porţile de chiparos. Ispirescu, l. 115.
După ce căpătarăm lămuririle trebuincioase, plecarăm înainte. Hogaş, dr. 1 4.
De cînd ne-am despărţit.. . ai pierdut o lumină. Sadoveanu, h. a. 44. Din pricina conjuncţiei, care exprimă prin ea însăşi anterioritatea subordonatei, se foloseşte în cele mai multe cazuri perfectul, cu toate că ar fi de aşteptat mai mult ca perfectul, timp relativ pentru anterioritatea în trecut. Mai mult ca perfectul se foloseşte mai ales atunci cînd în regentă se găseşte mai mult ca perfectul: Se ausfi atunci că al doilea visjr... împresurase Cenadul şi-l luase, după ce bătuse pe comandantul cetăţii. Bălcescu, o. ii 200. în temporalele introduse cu îndată ce, mai mult ca perfectul nu se întrebuinţează niciodată, probabil fiindcă acţiunea temporalei este imediat anterioară, aproape simultană. Totuşi nici imperfectul, ca timp al simultaneităţii în trecut, nu este posibil, deoarece temporalele de acest tip presupun o acţiune încheiată.
b) Faţă de imperfect, numai prin imperfect, cele două acţiuni fiind iterative. Şi dacă trecea acela stol, la un cias şi giumătate sosiia altul. N. Costin, let. 172. Începea să redacteze după ce (îndată ce) aduna tot materialul.
236
SUBORDONAREA
3.	Faţă de un timp viitor (viitor sau prezent cu valoare de viitor), prin viitor sau prezent cu valoare de viitor (în această situaţie prezentul are întotdeauna valoare de viitor).
Cînd unul din aceşti o sută ajunge stăpîn, apoi taie ps ceilalţi nouăzeci şi nouă. Sadoveanu, n. p. 254.
L.urnea mă va omorî cu pietre cînd va auzi una ca asta. Ispirescu, e. 273. După ce ne-om închina acolo. . . om pişi la ostroavele unde trăiesc . . . %aporo-jenii. Sadoveanu, n. p. 139.
Cum se va încheia în primăvară cel codru verde, M-oi duce să caut pe Nicoară Potcoavă. Sadoveanu, n. p. 139.
După ce-a veni măria-sa, eu nu mai pot spune nimic. Sadoveanu, f. j. ii 173. Cum o suna clopotul mitropoliei în dungă, închid prăvăliile şi ies cu oamenii lor în stradă. Camiu Petrescu, b. 47.
După ce ne-om întoarce, a fi ce-a fi, dac-om avea noroc. Sadoveanu, n. s. 60. După ce (îndată ce) primesc cartea, voi începe să citesc.
După ce (îndată ce) voi primi cartea, încep să citesc. în această situaţie viitorul anterior este extrem de rar, tot din cauza conjuncţiei.
III.	Posterioritatea
Există două tipuri de fraze, foarte deosebite, în care temporala exprimă posterioritatea şi are verbul la un mod personal.
a)	Propoziţii temporale introduse cu pînă ce.
Faţă de perfect:
Pînă ce au înnoptat au tot mers de la Hince în sus pre pârău. Neculce, cr. 362.
Iorgu Samson nu m-a cunoscut pînă ce nu m-am vădit cine sînt. Sadoveanu,
n.	p. 30.
Faţă de imperfect:
Citeam în fiecare seară pînă ce te întorceai.
Faţă de viitor sau prezent cu valoare de viitor:
Voi citi (citesc) pînă te vei întoarce (te întorci).
Avem să rătăcim pînă ce-om ajunge în Ucraina noastră. Sadoveanu,
o.	vii 42.
Observaţii. 1. Nu se găsesc exemple de fraze de acest tip cu predicatul regentei la prezentul cu valoare strictă de prezent. Sensul frazei implică totdeauna continuitatea în viitor a acţiuni1 din regentă.
2. Predicatul regentei şi cel al subordonatei stau totdeauna la acelaşi timp.
b)	Propoziţii temporale introduse cu cînd.
Faţă de mai mult ca perfect:
CORESPONDENTA timpurilor
237
Soarele asfinţise cînd ieşiră din cort. Sadoveanu, o. vii 24.
Cînd am sosit eu, tu plecaseşi.
Faţă de viitorul anterior:
Cînd voi sosi eu, tu vei fi plecat.
în acest caz folosirea timpurilor relative în regentă este absolut necesară.
Corespondenţa timpurilor la propoziţiile cauzale
§ 398. I. Simultaneitatea
Din punct de vedere logic cauza nu poate fi decît anterioară efectului ei, adică acţiunii exprimate în regentă; de aceea, cînd în regentă şi cauzală apare acelaşi timp, simultaneitatea este doar formală.
îl întrerup, deoarece iese din subiect, îl întrerupeam, deoarece ieşea din subiect.
De fapt acţiunea din cauzală este în chip evident anterioară celei din regenta ei.
II.	Anterioritatea
1.	Faţă de prezent anterioritatea se exprimă printr-un timp trecut.
Traduce bine, pentru că a făcui multe exerciţii.
Traduce bine pentru că făcea exerciţii de cîte ori avea prilejul.
Traduce bine pentru că citise în întregime pe Vergiliu, încă înainte de a intra în facultate.
2.	Faţă de perfect anterioritatea se exprimă prin perfect sau imperfect (ca timp absolut), iar faţă de imperfect prin mai mult ca perfect.
A reuşit, pentru că a muncit (muncea) cfiua şi noaptea.
Era sobru, pentru că în tinereţe îndurase mtdte lipsuri.
3.	Faţă de viitor anterioritatea se exprimă ca şi în cazul atributivei (vezi § 396).
III.	Posterioritatea
Cauza nu poate fi posterioară efectului, deci, în principiu, se exclude posibilitatea unor propoziţii cauzale a căror acţiune să fie posterioară acţiunii din regentă. Exemple ca:
Sînt bucuros că voi pleca la munte
nu dezmint principiul, căci aici cauza nu este, direct, plecarea la munte, care nu poate produce nici un efect pentru că nu a avut încă loc, ci faptul că ştiu, am certitudinea, acum, că voi pleca la munte. în alte cazuri, cînd nu este vorba de o cauzalitate psihologică, acest raport nu este posibil. Nu se poate spune şi gîndi o frază ca: Se sparge geamul pentru că am să-l lovesc şi nici într-un exemplu ca:
A fost angajat pentru că este un om harnic şi cinstit,
238
SUB Olt DONAU EA
cauzala nu este posterioară regentei; ea exprimă o calitate considerată ca permanentă, care la un moment dat, în trecut, a produs un anumit efect. Este evident că însuşirile respective au precedat angajarea şi n-au apărut după aceea; prezentul are aici valoare permanentă, în cazul de faţă exprimînd o cauză permanentă.
Corespondenţa timpurilor la propoziţiile finale
§ 399. Probleme de corespondenţă a timpurilor nu pun decît propoziţiile finale introduse cu de şi cu verbul la indicativ, celelalte, cu conjunctivul, avînd verbul întotdeauna la prezent.
La cele cu de + indicativul, din punct de vedere logic acţiunea subordonatei este în chip necesar posterioară, formal însă verbul regentei şi cel al subordonatei stau întotdeauna la acelaşi timp.
Atunce au trimes împărăţia de au luat pe Manolachi. Neculce, cr. 441.
Două escadroane de moldoveni. . . merg de asediază... Cetatea. Bălcescu, o. 11 39.
Şi alerga unii şi din tîrg de le ducea loitre. Neculce, cr. 361.
Trimitea de-i aducea lemne.
Observaţie. Apariţia unui timp trecut într-o propoziţie finală se explică prin faptul că scopul este considerat ca realizat (vezi Propoziţiile finale, § 356).
Corespondenţa timpurilor la propoziţiile circumstanţiale de mod
§ 400. Propoziţiile circumstanţiale de mod (propriu-zise) şi cele comparative (reale) se comportă ca atributivele, fără probleme speciale legate de natura lor:
Rău îmi pare cum îţi pare şi ţie. Negruzzi, i 30.
Îngrămădise. . . foi late de podbal rotund care stăteau aşternute şi mumificate, după cum pe fiecare le apucase vremea şi le încremenise fierbinţeala vetrii, popoare întregi de ^glăvoace căpăţinoase şi de boişteni cu ochii holbaţi. Hogaş,
M. N. I54.
Propoziţiile consecutive exprimînd efectul, consecinţa acţiunii din regentă, nu pot fi din punct de vedere logic decît posterioare:
Se întunecase de nu se mai vedea nimic.
S-a întunecat de nu se mai vede nimic.
Se-ntunecâ de n-o să se mai vadă nimic.
Din punct de vedere formal se poate să apară însă şi în subordonată acelaşi timp ca în regentă, mai ales cînd verbele sînt durative sau exprimă o stare, şi acţiunile pot părea simultane, sau în cazul consecutivelor introduse cu de (cînd întrebuinţarea aceluiaşi timp este obligatorie).
Era aşa de ostenit, că nici nu mai putea vorbi. Sadoveanu, o. ii ii2.
CORESPONDENTA TIMPURILOR
239
A.i venit după noi de nici una dintre surori nu te-a văzut. Ispirescu, l. 239. Puse să-i facă uu buzdugan de fier, îl aruncă în sus de despică bolta ceriului. Eminescu, n. 4.
Ce ai la sufletul tău, de eşti tot fără chef şi mîhnit. Ispirescu, l. 192.
Corespondenţa timpurilor la propoziţiile condiţionale
§ 401. I. Cu indicativul
Condiţia nu poate fi decît anterioară acţiunii pe care o condiţionează. Limba însă nu exprimă formal acest raport, poate tocmai pentru că el este foarte evident, în fraza condiţională verbele apar de cele mai multe ori la acelaşi timp sau la timpuri cu aceeaşi valoare (prezent cu valoare de viitor, viitor).
Dac-ajungem cu bine acasă, desfund o bute umplută de bunicul cu hidromel. Sadoveanu, o. vii 36.
Dacă duc cu dînşii doi oşteni turci... răvăşii s-or teme şi i-or primi bine. Sadoveanu, n. p. 194.
De v-a apuca ploaia-n pădure, apoi are să vă fie greu de tot. Hogaş, m. n. 15 3. Dacă înveţi ştii.
Dacă înveţi vei şti.
Dacă vei învăţa, vei şti.
Dacă învăţul, ştiai (imperfect cu valoare ireală sau iterativă).
Observaţii. 1. Cu toate că propoziţia condiţională exprimă o acţiune viitoare anterioară unei alte acţiuni viitoare, nu se foloseşte niciodată viitorul anterior.
2. Cînd condiţionala este la prezent (cu valoare de prezent) sau la un timp trecut (cu excepţia imperfectului care are valoare de condiţional trecut), condiţia este considerată ca realizată şi propoziţia capătă sens cauzal (vezi Propoziţiile condiţionale, § 376).
II. Cu condiţionalul (sau imperfectul cu valoare de condiţional trecut)
Sînt posibile numai următoarele raporturi temporale:
1.	Prezentul în regentă
a)	anterioritate
Dacă te-ar găsi mama, ea te-ar omorî. Eminescu, n. 9.
Dacă ai învăţa, ai şti.
b)	anterioritate mai îndepărtată Dacă ai fi învăţat, ai şti.
2.	Trecutul în regentă — anterioritate
Dacă ai fi învăţat, ai fi ştiut.
Dacă nu era canalie d-l Georgescu, eu tot aş fi rămas în slujbă. Caragiale, o. 11 46.
Conjunctivul în propoziţia condiţională se comportă exact în acelaşi mod.
240
SUBORDONAREA
Concluzii
§ 402. Corespondenţa timpurilor în limba romînă depinde deci de următorii factori:
1.	Valorile multiple ale timpurilor: prezent cu valoare de prezent, prezent cu valoare de viitor, prezent permanent; imperfect ca marcă a simultaneităţii în trecut (timp relativ), imperfect ca timp absolut durativ sau iterativ etc.
2.	Legătura mai strînsă sau mai liberă dintre regentă şi subordonată.
3.	Prezenţa conjuncţiilor temporale şi a complementelor circumstanţiale de timp.
4.	Natura logică a raportului dintre regentă şi subordonata.
5.	Valoarea modurilor.
6.	Caracterul durativ sau momentan al verbelor (evident după sens, în limba romînă neexistînd marcă gramaticală a aspectului).
ELIPSA
§ 403. în exprimare există posibilitatea de a se reda o gîndire deplină prin. comunicări, propoziţii sau fraze incomplete din punct de vedere formal, întrucît s-au suprimat unele elemente.
Omiterea unor elemente fără ca înţelesul comunicării să sufere se numeşte elipsă.
Elipsa poate avea mai multe cauze: nevoia de concizie, graba în exprimare, evitarea repetiţiei sau nevoia de expresivitate, care poate fi realizată şi prin concentrarea sensului în cît mai puţini termeni. Nitura sintactică a părţilor eliminate variază de la caz la caz. Faptul că lipseşte uneori subiectul, alteori predicatul sau alte părţi de propoziţie etc. nu e motivat decît de posibilitatea subînţelegerii elementului respectiv. împrejurările în care este posibilă subînţelegerea sînt de diferite feluri.
Elipsa unor elemente exprimate într-o propoziţie anterioară
§ 404. Se subînţeleg uşor şi deci nu se mai repetă, sau se repetă numai în parte, elementele care au apărut o dată într-o propoziţie anterioară:
Printre gratii luna moale
Sfiicioasă şi smerită şi-au vărsat rasţele sale;
Unde-ajung [razele] par sşugrăvite ofid, podele ca de cridă,
Pe-unde nu [ajung] — părea că umbra cu cărbune-i sşugrăvitâ. Eminescu, o. 1 76.
—	Desigur, vorbi cineva, directorul va înştiinţa poliţia.
—	Nu face nimic [dacă va înştiinţa poliţia], răspunse un muncitor din comitet. Sahia, n. 36.
Pantaefi însă mă lămuri că el venise de-a dreptul de-acasă, iar Paşadia şi cu Pirgu [veniseră] de-a dreptul şi ei de la « club ». M. I. Caragiale, cr. 9.
—	l-am făcut eu o mulţime de meşteşuguri şi degeaba [i le-am făcut]/ Sado-
VEANIJ, O. II 17. 16
16 — c. 575
242
ELIPSA
Cine de cuvînt nu înţelege, nici de ciomege [nu înţelege]. (Proverb)
în mod general răspunsurile la întrebări sînt eliptice. în loc să se reia cuvintele din propoziţia interogativă se răspunde prin da sau nu, sau cu elementul nou pe care-1 aduce răspunsul:
—	Cîţi domni a avut ţara romînească ?
—	[Ţara romînească a avut domni] Mulţi, domnule. Caragiale, o. i i 3 i.
—	Cine a trecut astăzi pi aici ?
—	[Pe aici au trecut astăzi] Oameni, fel de fel. Slavici, o. 181.
—	Cum trebuie să stea şcolarul în bancă ?
—	[Şcolarul trebuie să stea în bancă] Drept, cu căciula pe spate şi cu ochit pe carte. Delavrancea, h. t. 107.
în vorbirea obişnuită, răspunsul poate avea şi altă formă eliptică, constînd în reluarea unui cuvînt din propoziţia interogativă, de obicei a cuvîntului pe care cade accentul întrebării:
—	De departe vii, de departe ?
—	De departe. Dumitriu, b. f. 16.
—	E frig tare afară? — Tare. (Vezi Afirmaţia, § 81.)
Elipsa unor elemente care denumesc noţiuni generale şi obişnuite
§ 405. în alte cazuri, ceea ce face posibilă subînţelegerea elementelor eliminate nu este exprimarea lor imediat anterioară, ci faptul că ele sînt prezente; într-un anumit mediu, în mintea tuturor, ca denumind noţiuni generale şi obişnuite.
1.	în cele mai multe cazuri de acest tip lipseşte substantivul din grupul substantiv + atribut, lipseşte adică elementul mai general şi mai cunoscut, rămî-nînd numai specificarea:
Nouă, la [compania] întîia din [regimentul] 307, de opt sâptâmîni nu ne-a dat dom'majur tabacul. Camilar, n. 112.
Cobor la [staţia de tramvai] Bălcescu.
2.	Tot prin frecvenţa şi prin generalitatea noţiunii exprimate se explică şi eliminarea unor verbe ca : a avea, a găsi, a eşice etc. şi mai ales a verbului 12 Acare, în funcţiune de verb copulativ, e foarte frecvent şi nu aduce nimic nou pentru înţelesul propoziţiei.
Cu ochi mari la ea se uită
Plini de vis, duioşi plutind.
[Avea] Flori de tei în păru-i negru
Şi la şold un corn de-argint. Eminescu, o. i 103
[E] Fire moartă. [E] lamă aspră.
ELIPSA ÎN VORBIREA AFECTIVĂ
243
Prin văzduhuri [nu e] nici o ravşă. Neculuţă, p. 117.
[Are] Note bune peste tot — la desen [e] detestabil! Klopstock, f. 205.
îi cel mai rău om din divizie... Şi mă duşmăneşte amar. HI [e] locotenent, eu [sînt] leat prost. Camilar, n. i 14.
Elipsa de acest tip se întîlneşte mai ales în proverbe şi în sentinţe.
După bună dimineaţa [vine] şi mulţămita.
Cu un ac tot sărac [eşti].
în bucşe [are] miere şi în inimă [are] fiere.
Pe brumă [umblă] desculţ şi pe rouă [umblă] încălţat.
Elipsa în vorbirea afectivă
§ 406. Deosebit de frecventă este elipsa în vorbirea afectivă, cînd o întreagă situaţie poate fi exprimată printr-un cuvînt sau printr-o serie de cuvinte neînchegate într-o înlănţuire gramaticală. în aceste cazuri se elimină ceea ce, fiind neesenţial, poate atenua sau întîrzia exprimarea stării sufleteşti.
Trag clopotele... îşi fac semne... [E] Prăpăd. Dumitriu, b. f. 58.
[Să vină] Alţii. .. altă sută... striga cineva în răstimpuri printre rafale» Camilar, n. i 92.
[Daţi] Foc!
[Vine] Maşina!
[Se vede] Duşmanul!
Din categoria faptelor de această natură face parte şi suspensia, adică întreruperea voită a comunicării, în momentul în care restul poate şi este preferabil să fie subînţeles.
Am înţeles, cşic, du-te şi n-ai grijă : aibi curaj!... cu metodele moderne ... Caragiale, o. ii 182.
Dai cartea asta, căpitane Cocşmuţă. Dacă este vreo pricină de împotrivire . ■. Sadoveanu, n. p. 175.
învaţă, că de nu...
în vorbirea afectivă elipsa apare ca un procedeu care măreşte expresivitatea comunicării, concentrînd ideea în elementele ei esenţiale.
Expresii eliptice
§ 407. în toate cazurile citate mai sus omiterea anumitor elemente se bazează pe subînţelegerea lor, pe prezenţa lor în mintea vorbitorului ca şi a ascultătorului, Sînt cazuri însă în care o expresia eliptică, avînd punctul de plecare în situaţiile de mai sus, devine absolută, adică vorbitorul nu mai subînţelege nimic şi o foloseşte ca pe un tot cu înţeles deplin. Repetarea construcţiilor eliptice în condiţii
244
ELIPSA
identice duce la formarea unor expresii care, păstrînd înţelesul general, dar aproximativ al propoziţiei din care au fost extrase, ajung să fie întrebuinţate şi în situaţii mult diferite de aceea în care au luat naştere, căpătînd o valoare proprie.
Expresiile eliptice au putut lua naştere:
1)	în propoziţie, prin eliminarea unor părţi de propoziţie şi
2)	în frază, prin eliminarea unor propoziţii.
Expresii eliptice rezultate din elipsa unor părţi de propoziţie
§ 408. în propoziţie poate rămîne neexprimat atributul care determină un substantiv.
Pornind de la construcţiile din limba veche :
Acesta au fost in filele împăratului Maximilian. . . de neam mare şi luminos (Gaster, cn. 1 322), prin lăsarea de o parte a atributului s-a format expresia de neam, a fi de ne amin aceeaşi situaţie gramaticală se găsesc formulele des întrebuinţate în vorbirea zilnică sau familiară: marfă sau stofă de calitate (pentru marfă sau stofă de calitate bună), are temperatură, are tensiune (pentru are temperatură ridicată, tensiune mare).
în alte cazuri poate fi lăsat de o parte substantivul determinat. Astfel au luat naştere roşie, vînâtă pentru pătlăgea roşie şi pătlăgea vînătâ, relevîndu-se în acest fel tocmai ceea ce era caracteristic unui termen faţă de ce’ă'alt.
De asemenea pot fi eliminate complinirile verbale, adjectivale sau adverbiale.
1.	Complement direct. Expresia negativă ţi-ai găsit, ca în acest exemplu:
— Vine la şcoală, nu-i aşa? — Aşi Ţi-ai găsiţi îşi are originea în ţi-ai găsit omul care să. vină la şcoală, din care au fost eliminate, împreună cu complementul direct, şi determinările lui.
2.	Complementul indirect. în construcţia sintactică sărac lipit pămîntului, prin eliminarea complementului indirect în dativ, s-a ajuns la formula : sărac lipit « foarte sărac ».
în loc de: a vorbi de rău (de, pe cineva) se întîlneşte destul de des a vorbi (pe cineva):
Aşa era ILupescu, nu te vorbea, îţi arunca în faţă. H. Papadat-Bengescu, Logodnicul, 295.
3.	Complemente circumstanţiale. Expresia a-şi ţine gura « a tăcea » îşi poate avea originea într-o construcţie mai veche, de felul:
Cade-se tainicilor să ţie gura închisă. Gasti: it, cr. i 244.
în propoziţie pot fi eliminate şi părţi principale:
1.	Predicatul. Expresiile cum nu, cum să nu « da »:
îl cunoşti ? — Cum nu! Sandu-Aldea, a. m. 137.
EXPRESII ELIPTICE
2ăB>:
—	. . .Fă-mi şi mie rost, mă băiete, poţi ?
—	Cum să nu! BrXescu, s. p. 119	;	^
îşi au originea în răspunsuri de acest fel:
Frunză, dac-o ajuns la babă, o cerut să-i deie olecuţă de apă, că tare i-î
sete : ,
—	Cum nu fi-aş da, dragul mătuşii.. . Vasiliu, p. 143.
Te-nvoieşti cu asta ? — Cum să nu mă-nvoiesc. Pamfii.e, pov. 66.
Expresia eliptică de unde « nu »:
—	Drept să-ţi spun, cu boierii în cîrcă nu mă bag.. .
—	De unde boieri? sînt negustori. Caragiale, o. ii 233
s-a născut în condiţii în care de unde avea sensul propriu, local: — Ai luat cărţile ? — De unde [să le iau] 1 în răspunsuri de felul acestuia ceea ce interesa în primul rînd era că acţiunea nu s-a putut îndeplini, indiferent din ce motive. Formula eliptică de unde a început să circule cu valoarea de negaţie, fără a mai fi apropiată de construcţia completă originară. Pe de altă parte din construcţii ca:
Aş cumpăra eu cărţi multe, dar n-am de unde lua bani ca să pot cumpăra, a a luat naştere expresia a avea de unde « a avea bani » (a avea cu ce):
C unt să nu se îmbrace elegant ? Are de unde.
Expresiile eliptice atîta pagubă, atîta râu au fost create pornindu-se de la răspunsuri care arătau nepăsarea, precum: Am spart un pahar. [Numai] atîta pagubă [să fie].
—	Bine, tare bine, — Ei şi, atîta pagubă [să fie] dac-a fi rău. Pamfii.e, Pov. 66
sau din fraze ca :
Fă, cuscruleţ, cum te îndemnai eu şi dă ţi-o hi rău aşa, atîta rău să-mi ca\ă pă casa mea. Hasdeu, et. m. 2039.
O altă categorie de construcţii eliptice în care a fost eliminat predicatul o constituie expresiile: nici gînd, nici vorbă, nici pomeneală, nici discuţie, care se pot explica prin încrucişarea unor construcţii sintactice. între aceste expresii există o strînsă legătură, ele influenţîndu-se reciproc.
Nici gînd a apărut din construcţii în care gînd intră în sensul de «intenţie » (ex. Vine cu gîndul să măţinâ. Creangă, p. 3ii) prin omiterea verbului : Mergi diseară la teatru ? — Nici gînd (nu am).
Nici vorbă poate avea şi sens puternic negativ, dar şi sens pozitiv. Diferenţierea între aceste două înţelesuri se face cu ajutorul modului verbului care urmează: Nici vorbă că plec (cu indicativul) înseamnă « cu siguranţă că plec »; nici vorbă să plec (cu conjunctivul) înseamnă « nu am intenţia să plec ». Pentru amîndouă cazurile la bază stă o expresie ca nu încape vorbă, nu poate fi vorbă (cf. nu încape glumă, nu încape discuţie) în care vorbă înseamnă « discuţie » :
246
ELIPSA
Acum încalţe nu mai poate încăpea vorbă, era în completă mizerie. Caragiale, n. 24.
Expresia nici pomeneală este direct legată de construcţia nici nu se pomeneşte, unde a pomeni are ca scop să adauge negaţiei ideea că nu există asupra unui fapt nici măcar amintirea că ar fi existat odată. în această expresie a fost întrebuinţat un substantiv derivat de la a pomeni cu sufixul -eală, ca îndoială (cf. nici îndoială).
2.	Subiectul. Formule eliptice rezultate din omiterea subiectului se găsesc mai ales în blesteme şi înjurături, în care se evită pronunţarea unui cuvînt neplăcut, interzis sau urît:
Călca-te-ar [relele, boala etc.] !
Batâ-te să te bată! Sadoveanu, o. ii 16.
Expresii eliptice rezultate din elipsa unor propoziţii
§ 409. Prin elipsă pot fi eliminate şi propoziţii întregi. în acest fel au fost create o serie de expresii care numai în rare cazuri mai pot fi reconstituite.
Uneori se mai pot recunoaşte cuvintele care au fost înlăturate în urma suspensiei :
Mă veţi ierta să vă spun că mîni e sfîntul Andrei? — Ei şi... Hasdeu,
ET. M. I l8l.
A venit la mine să ne roage să-l iertăm. — Ei şi!
De cele mai multe ori o serie de expresii eliptice s-au cristalizat, izolîndu-se definitiv de construcţiile de origine.
în frază poate lipsi propoziţia completivă directă:
N-ai decît « poţi să faci » a putut să ia naştere în dialog, spre a evita repetarea verbului: îţi iau caii! N-ai decît [să-i iei], după o construcţie ca : N-are decît să facă plîngere, eu voi face tot ceea ce ştiu.
A nu avea încotro « a nu avea altă posibilitate » a fost extras din construcţii în care avea sensul concret « a nu avea încotro merge »:
De păcate greale n-am încotro face. Dosoftei, ps. 126.
De-acu n-ai încotro şovăi. Alecsandri, t. 1451.
în construcţii de acest fel s-a putut dezvolta sensul «a nu avea de ales altă posibilitate » : Ceilalţi nemaiavînd încotro şovăi, diata rămase bună făcută (Creangă, p. 15). Lăsîndu-se la o parte propoziţia completivă directă s-a ajuns la:
Spunea el că nu vrea, dar n-are încotro. Russo, s. 23.
N-am încotro, mort-copt, trebuie să te iau cu mine. Creangă, p. 203.
Tot aşa s-au creat expresiile n-am cînd « nu am timp », n-am unde « nu am loc », « nu am direcţie precisă », n-am cum « nu am posibilitatea » din n-am cînd să merg, n-am unde să merg, n-am cum să fac.
EXPRESII ELIPTICE
247
Elipsa propoziţiei atributive (comparative sau consecutive) o întîlnim într-o expresie eliptică des întrebuinţată cu valoare de superlativ: ca aceea.
Jurniseră amîndoi romînului o bătaie ca aceea. Sadoveanu, o. ii 31 în care se poate subînţelege o propoziţie comparativă, ca în fraza:
Unde-i mîngîiere ca aceaia care nu numai cu ochii, ce nice cu inima noastră nu putem gîndi. Varlaam, caz. 320; sau o propoziţie consecutivă, ca în fraza:
Ş-o făcut un foc ca acela, că nu te puteai apropie cit colo de el. Vasiliu, p. 191.
Concluzii
§411. Prin omiterea unor elemente care nu sînt strict indispensabile pentru transmiterea conţinutului unei comunicări se ajunge la crearea unor construcţii sintactice noi, care îmbogăţesc posibilităţile limbii de a reda gîndirea, dînd vorbirii o mai mare putere de expresivitate.
REPETIŢIA
§411. Repetiţia este procedeul sintactic care constă în repetarea unui cuvînt sau a unui grup de cuvinte, cu scopul de a se exprima intensitatea unei acţiuni sau a unei calităţi, precum şi pentru a se exprima unele situaţii circumstanţiale, ca: durata, distribuţia, progresia etc.
încet, încet nora s-a dat la bragdă. Creanga, p. 7.
De departe, de departe se aureau abia tălăngi. Sadovkanv, o. ii 31.
Tu tor ci. Pe vatra veche ard Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard,
Iar flacăra lor geme.
Clipeşte-abia din cînd în cind Cu stingerea-n bătaie,
Tumini cu umbre-amestecînd
Prin colţuri de odaie. Coşbuc, f. t. 6.
Repetiţia prezintă, în general, o foarte mare varietate de combinaţii. Din punctul de vedere al formei sînt două feluri de repetiţii: repetiţia imediată, cînd cuvintele repetate sînt aşezate alături, şi repetiţia la distanţă, cînd termenii repetiţiei sînt separaţi prin diferite părţi de vorbire.
Repetiţia imediată
§ 412. 1. Cuvîntul se repetă în aceeaşi formă: substantiv:
Pârul. . . undează, făcîtid ape-ape. Delavrancea, s. 108. adjectiv:
Un cal frumos, frumos cu o stea în frunte. Sbiera, p. 96.
REPETIŢIA imediată
249»
numeral:
îndată începură a intra în' odaie ţăranii. . . cîte unu-unu. Russo, Opere alese 148. verb:
Iţise, rîse mult, nervos. Bassarabescu, Schiţe şi nuvele 154. interjecţie:
Haide-haide, încetişor cum se merge cu carul cu boi. Slavici, p. i 140.
Un cuvînt se poate repeta nu numai o dată, ci şi de mai multe ori:
Atunci lupul nostru începe a mînca bîlpav ; şi gogîlţ, gogilţ, gogilţ, îi mergeau sarmalele întregi pe gît. Creangă, p. 32.
Repetarea de mai multe ori a unui cuvînt trebuie considerată, în anumite cazuri, ca o dublă repetiţie, adică repetarea unui grup format prin repetiţie. Astfel în:
Apoi o ia la papuc şi hai! hai! hai!'hai! ajunge în sat la frate-său. Creangă, p- 47»
se vede repetarea grupului hai-hai, manifestată şi prin repetarea ritmică a accentului : hai-hăijhai-hăi.
z. A doua oară cuvîntul este în genitiv: substantiv + genitiv:
Nepoţica cjnelor,
Frumoasa frumoaselor. Teoborkscu, p. p. 81. pronume precedat de un genitiv:
în totului tot, a fi trecut la mijloc jumătate de ceas. Creangă, în conv. ut. vii 13.
3.	Cuvîntul este urmat de un derivat al lui: substantiv + adverb derivat:
Cu spinul tot am dus-o, cum am dus-o cîne-cineşte pană acum. Creangă, p. 234.
adjectiv -j- diminutiv:
Mi-l detşbrăcară. . . golgolişor, cum l-a făcut maică-sa. Ureche, în let. 18. verb -j- derivat:
Gînditu-m-am răzgîndit
Ş-acum iată-mă-s aicea, bucuros că te-am găsit. Hasdeu, Pagini alese 126, pronume + diminutiv:
Nimica-nimicuţa nu se mai alegea de gospodăria ei. bogdan, Poveşti 98. Repetiţia la distanţă
§ 413. în această categorie intră repetiţiile ai căror termeni sînt legaţi prin diferite unelte gramaticale (conjuncţii, prepoziţii) sau prin alte părţi de vorbire (adverbe, pronume) care, în combinaţiile respective, devin elemente auxiliare.
250
REPETIŢIA
De pe cuptor, scoteau capete mirate, cînd şi cînd, copii bălani numai în cămă-şuiei. Sadoveanu, o. iii 77-78.
Spunea ce spunea, pînă ce veneau cerbii la el, de-i apuca de coarne. Sadoveanu, V. F. 99.
1.	Substantiv
substantiv 4- prepoziţie + substantiv :
Munte cu munte se întîlneşte, darămite om cu om. prepoziţie -|- substantiv + prepoziţie + substantiv:
Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob in bob amorul. Eminescu, o. i 174. substantiv + prepoziţie + derivat:
De-aş fi om rău, ţi s-ar cădea altminterea; dară eu râmîn ca om de omenie la învoiala noastră. Sbiera, p. 20.
2.	Adjectiv
adjectiv -f- conjuncţie + adverb -j- adjectiv: verde şi iar verde
sau adjectiv repetat -(- conjuncţie -j- adverb + adjectiv:
Verde, t'erde şi iar verde,
Ce am iubit nu se mai vede. Teodorescu, p. p. 277.
3.	Pronume
pronume + prepoziţie -f- pronume:
Pe sub poartă şi pe lingă poartă iarăşi flori, care de care mai frumoase. Slavici, p. i 34.
prepoziţie -f- pronume -f- prepoziţie -j- pronume:
Dar din ce în ce s-alină
Toate %gomotele-n sat. Coşbuc, b. i. 6.
4.	Numeral
numeral -f- prepoziţie + numeral:
Pin’ce izvorăsc, din veacuri, stele una cîte una. Eminescu, o. i 148.
Vine oastea dinapoi
Înşiraţi tot doi cu doi. Teodorescu, p. p. 179. numeral + prepoziţie + numeral substantivat:
Cafea aşa bună... nu găsea el, să fi dat mult cu multul. Bassarabescu, Vulturii 105.
3.	Verb
verb -f- conjuncţie -f- verb:
De-i vedea şi-i vedea că s-a tresţit şi năvăleşte la tine, sşvîrle-i pielea cea de urs şi apoi fugi încoace. Creangă, p. 215.
REPETIŢrA I.A DISTANŢĂ
251
6.	Adverb
adverb -f- prepoziţie + adverb :
De-i izbuti, bine de bine, iară de nu, au mai păţit şi alţi voinici ca tine. Creangă, p. 187. adverb + conjuncţie -f adverb :
Efăcută parcă numai şi numai să fie admirată de dinafară. Caragiale, o. iv 6. Trebuie să-l găsesc eu o dată şi o dată. Sadoveanu, v. f. 61. prepoziţie + adverb -(- prepoziţie -f- adverb :
Smărândiţa începe din cind în cînd a mă fura cu ochiul. Creangă, a. 7.
7.	Interjecţie
interjecţie -j- conjuncţie + adverb + interjecţie:
Of şi iar of!
Repetiţia propoziţiei şi a frazei
§ 414. Repetiţia este folosită şi în cazul unor propoziţii sau chiar al unor fraze întregi.
Merge el cit merge pînă ajunge acasă la moşneag. Creangă, p. 68.
Mai rumegă el cît mai rumegă şi pe urmă se aşterne pe somn. Creangă, p. 226.
Tot am să-l amăgesc, tot am să-l amăgesc pînă ce Toi scoate pe poartă.
VaSILIU, P. 121.
Un loc aparte ocupă în această categorie repetiţiile ale căror elemente sînt separate prin părţi de propoziţie (vocativ, imperativ etc.), care au un caracter incident: Am să mor, mămucă, am să mor'.... Sadoveanu, o. 1 290,
Ce moşneag! îşi face de cap, %ău îşi face de cap! Sadoveanu, o. i 329.
Repetiţia eliptică
§ 415. Adeseori, repetarea unui grup de cuvinte sau a unei propoziţii se face eliminîndu-se, din cel de al doilea termen al repetiţiei, unul sau mai multe elemente (v. Elipsa, § 404); repetiţia este în acest caz eliptică:
Fai de mine şi de mine, Harap Alb, %ise sfînta Duminecă. Creangă, p. 222, vai de mine şi de mine avînd ca origine construcţia vai de mine şi vai de mine.
Funcţiunile repetiţiei
§ 416. Repetiţia îndeplineşte mai multe funcţiuni. Ea poate să exprime intensitatea unei acţiuni sau a unei calităţi, precum şi o serie de situaţii circumstanţiale: periodicitatea, cantitatea, densitatea etc.
252
REPETIŢIA
1.	Intensitatea
Funcţiunea de intensitate are o importanţă deosebită în cazul repetiţiei adjectivului şi a adverbului. Acest tip de repetiţie constituie un procedeu de formare a superlativului frecvent în limbajul afectiv.
—	substantiv :
în veci de veci.
Frumoasa frumoaselor.
—	adjectiv:
Nişte turnuri nalte... nalte... pînă dincolo de împărăţia norilor. Slavici,, p. i 29.
Chilia era goală-goluţă. Rkteganul, p. ii 5.
Baba moşneagului, mătuşa Anghelina, era fireşte mititică,... şi bună şi bună, de nu-i găseai păreche în toată ţara Moldovei. Sadoveanu, o. ii 4.
—	adverb :
Porunci dar ca iute-iute să încalece cu toţii şi s-o urmărească pe da. Slavici, p. i 183.
Notă. Acelaşi rol îl îndeplineşte şi repetarea sau lungirea vocalei accentuate :
Un şarpe niaare. gr. n. i 239 (v. voi. I, Adjectivul, § 151).
—	verb :
Baba, cînd vede că şi-a bătut găina joc de dînsa, o prinde şi-o bate, şi-o bate, pîn-o omoară în bătaie! Creangă, p. 70.
2.	Durata
—	substantiv:
Vorbă, vorbă, ba di una, ba di alta. gr. n. i 261.
—	adjectiv:
El, mut şi mut, nu vrea neam să vorbească, şez. xiv 25.
—	verb:
Am stat noi, am stat, am stat... Cînd pe-aproape de sşiuă, iaca aucfimpîrîind desişurile prin codru. Sadoveanu, o. i 291.
3.	Succesiunea
—	substantiv :
Păstrăvii sar de pe treaptă pe treaptă la deal. Sadoveanu, v. f. 152. Aud cuvintele-n cadenţă în grele ritmuri, rînd pe rînd,
Sosind ca stoluri primăvara,
Foşnind din aripi şi cîntînd. Beniuc, c. 6.
—	numeral:
Pe cînd vorbea feciorul împăratului pernele sărea una cîte una de sub ţigan. Ispirescu, l. 257-258.
FUNCŢIUNILE REPETIŢIEI
253
4.	Progresia
—	substantiv:
E-a tăiat bucăţi-bucăţele.
—	pronume:
Tomşa, din ce în ce mai neliniştit, îşi pipăi %aua de sîrmă de sub haina-i de catifea înflorită cu noduri de argint. Sadoveanu, o. vii 9.
5.	Cantitatea
—	substantiv:
Jur-împrejur păreţii erau acoperiţi cu fel de fel de mătăsuri. Slavici, p. i 35.
—	pronume:
Pisică sau arici sau pîlş sau nevăstuică sau veveriţă şi ş-altele-altele cîte sînt necurate. Hasdeu, et. m. 917.
—	numeral:
In mii şi mii de ani, codrii de brad s-au întins. Sadoveanu, v. f. 131.
6.	Calitatea
—	substantiv:
Am cumpărat nişte porumb bob şi bob.
—	numeral:
Împăratul acela avea trei feciori. . . tot unul şi unul. Vasiliu, p. iii.
7.	Densitatea
—	substantiv:
Un copil ca de vro opt ani, bălai, cîrlionfat, îmbrăcat într-o cămaşă petec de petec. Delavrancea, t. 118.
8.	Distribuţia
—	substantiv:
Au împărţit şi via butuc cu butuc, şi livezi pom, cu pom, şi crîngurile copac cu copac. Slavici, p. i 131.
—	numeral:
Ea se puse pe muncă grea şi lungă, ca să le scoată scăieţii din lină, unul cîte unul. Slavici, p. i 161.
9.	Alternanţa
—	substantiv:
Ivan atunci lasă capul în jos, şi tăcînd începe a face feţe, feţe. Creangă, p. 318.
10.	Periodicitatea
—	substantiv:
Ne ducem dumineca-dumineca, gr. n. i 7.
—	numeral:
Iiin cinci în cinci minute gusta cîte-un gît de apă. Sadoveanu, o. ii 293.
—	adverb:
Ochiul cel din stingă lăcrăma acuma numai din cînd în cînd. Slavici, p. i 9.
254
repetiţia
11.	Repartiţia
—	substantiv:
Am împărţit locul jumătate-jumătate.
—	numeral:
Mă duc la boier şi mă-nvoiesc — dijma una ş-una. gr. n. i 190.
12.	Exclusivitatea
—	substantiv:
Pe toată întinderea lacului, gheaţă şi gheaţă.
13.	Reciprocitatea
—	substantiv:
Era o negură pun întuneric de se păleau cap în cap. Sadoveanu, o. iii 132.
14.	Naraţiune şi descriere rezumată
—	adverb:
Ariciu a %is aşa, aşa, aşa. gr. n. i 173.
—	propoziţie:
Iacă ce-am păţit şi ce-am păţit, şi-i povesteşte popa toatăpătărania. Vasi-i.iu, p. 124.
Valoarea afectivă a repetiţiei
§ 417. Unele repetiţii au valoare afectivă: gol-goluţ, mult cu multul, cîine-cîineşte etc. Altele sînt lipsite de afectivitate, de pildă cele de tipul locuţiunilor adverbiale : cină şi cînd, din cînd în cînd, din ce în ce, întîi şi întîi, din loc în loc etc., sau de tipul locuţiunilor adjectivale şi adverbiale : aşa şi-aşa, nici prea-prea nici foarte-foarte.
Repetiţia mai poate exprima şi starea psihică sau atitudinea vorbitorului faţă de acţiune, împrejurări, obiecte etc. în acest caz, vorbitorul îşi manifestă sentimentele, folosind de cele mai multe ori exclamaţii, vocative, imperative etc.
Exlamaţie
—	bucurie:
Berzele! berzele! a venit primăvara.
—	teroare:
Turcii, turcii pîn silişte! gr. n. i 239.
—	admiraţie:
Crescură feciorii împăratului. Ce feciori! ce feciori! Slavici, p. i 8.
Vocativ
—	durere:
Tătucă, tătucă! s-a dus! ni l-au ucis duşmanii! Sadoveanu, o. i 256.
—	reproş :
Băiete, băiete, ţi-am spus să nu faci una ca asta.
VALOAREA AFECTIVĂ A REPETIŢIEI
255
Imperativ
—	admiraţie:
Auzi, auzi, ce curaj!
—	ameninţare :
Bine, bine, o să vedeţi voi.
Concesiv
Frate, frate, dar pita-i cu bani, bărbate. Creangă, p. 38.
Imprecaţie
Inghiţi-te-ar pâmîntul să te înghită!
Repetiţii lipsite de valoare sintactică
§ 418. Nu întotdeauna repetiţia exprimă valori sintactice. Repetiţia nu are rol sintactic atunci cînd cuvîntul (substantiv comun sau propriu în cazul vocativ) este repetat cu scopul de a se atrage atenţia cuiva:
Lio fata mea, Lio! — strigă ea după ce alaiul se apropie. Slavici, p. i 180.
în exemplul:
Ei Petre! Petre! oare cine te-a învăţat să stai?... Oare n-ar fi mai bine să te pleci la sfatul Murgului ? Slavici, p. i 39. situaţia repetiţiei se schimbă, deoarece vocativul exprimă reproşul povestitorului.
Nu poate fi considerată ca avînd valoare sintactică nici repetarea unuia sau a mai multor cuvinte care are loc cu scopul obţinerii unor efecte stilistice, al sublinierii unei anumite idei etc., procedeu folosit de scriitori:
Moartea cea mai cruntă nu rnă pedepseşte —
Nu mă pedepseşte îndestul de greu. Hasdeu, Poezii alese 53.
CUVINTELE ŞI CONSTRUCŢIILE INCIDENTE
Ce exprimă cuvintele şi construcţiile incidente
§ 419. în general, cuvintele şi construcţiile incidente arată atitudinea vorbitorului faţă de gîndirea exprimată. Ele sînt observaţii, explicaţii, remarce privitoare la întreaga propoziţie sau numai la o anumită parte a ei:
Şi ce socoteşti d-ta, leliţă, c-aici, adică, să nu fie nici o potriveală ? Dela-VRANCEA, H. T. I34.
Profesorul — e şi el om de familie bună — efice :
— Bine! dacă sînt de familie bună, vom căuta să le dăm la toţi nota şase. Cara-
GIALE, O. II 33.
Intr-o fi, dintr-un nimic, iarăşi pentru un moft, — ceruse împrumut o mică sumă unui prieten pe care l-a fost îndatorat pe vremuri cu mai mult, şi acesta îl refuzase, — s-a iritat aşa de grosşav din ceartă, incit i-a venit un fel de necâciune. Caragiale, o. i 138.
Iată steaua aceasta — din ce constelaţie face parte? — .. .pare că ar fi sigiliul înţelepciunii, pare că ar fi talismanulpăcii sufleteşti. Galaction, o. i 614.
Care sînt cuvintele si construcţiile incidente
» »
% 420. Se consideră cuvinte incidente:
1.	Substantivul în cazul vocativ
Apoi stâi, băiete, că nu merge treaba aşa. Vlahuţă, n. 17.
Zîna s-a dus, dragii mei, şi anii au trecut. Sadoveanu, o. iii 157. (Vezi voi. I, Vocativul, § 123.)
2.	Apoziţia
Sora mea, mama lui, a murit de puţină vreme. Sadoveanu, f. j. i 24.
1
CUVINTELE INCIDENTE
Stăteam în gamelă la o mătuşă — ţaţa Elena. Vlahuţă, c. l. 6.(Vezi Apo-
ziţia, § 15 3-)
3.	Cuvintele care exprimă atitudinea vorbitorului faţă de cele relatate.
După sens, cuvintele incidente din această grupă pot fi împărţite în mai multe grupe:
a)	cuvinte incidente care exprimă o apreciere a celor relatate: din fericire, din nefericire, din păcate, cu părere de rău etc.
Din nenorocire, ei îşi dăruiesc aşa poveţe serioase tocmai după o săptămînă de la luarea lefii. Cakagiaj.e, o. t 305.
b)	cuvinte incidente care exprimă gradul de convingere cu privire la cele relatate: cînd acţiunea este sigură sînt folosite cuvintele incidente desigur, neîndoielnic, fireşte, într-adevăr, pe drept cuvînt etc.; iar cînd acţiunea este îndoielnică, cuvintele incidente se pare, se vede, posibil, poate etc.
în adevăr, de cîtva timp, îl cerca în răstimpuri un junghi în piept. Vlahuţă, N. 14.
c)	cuvinte incidente care exprimă legătura logică dintre două noţiuni sau acţiuni, din punctul de vedere al vorbitorului sau al persoanei despre care se vorbeşte : la urma urmei sau la urma urmelor, dimpotrivă.
Centru Aurel nu simte, la urma urmelor, decît o simpatie nevinovată. Rebreanu, 1. 1 102.
Lui Titu, dimpotrivă, îi plăceau îngăimările beţivului. Rebreanu, i. i 30.
d)	Cuvintele incidente pot indica cui aparţine.ideea respectivă (vorbitorului însuşi sau altor persoane) : se gice, cică, după cum se sfice, după mine, după părerea mea, după el etc.
Fecioru-meu, ausşind că aveţi fată de măritat, m-a trimis, din partea lui, să aduc la cunoştinţa măriei-voastre, — că el, cică, poate să vă facă podul. Creangă, p. 80.
Dumitru se va întoarce acasă mîine-poimîine, ştiindu-se că nu poate trăi fără Paraschiva, singura femeie— se zice — pe care a iubit-o el cu adevărat. Rebreanu, 1. 11 36.
e)	Cuvintele incidente care arată modul de exprimate a gîndirii : în genera!, pe scurt etc.
Propoziţii incidente
§ 421. în majoritatea cazurilor, propoziţiile incidente sînt intercalate în propoziţia la care se referă.
Sosi toamna şi, nu ştiu cum, cu dînsa veni şi saţiu'l în casa lui. Negrtjzzt, i 73. Ele se pot pune însă şi înainte sau după ea.
l~ — t. 575.
258
CUVINTELE ŞI CONSTRUCŢIILE INCIDENTE
Propoziţii incidente în afara legăturilor sintactice cu restul frazei
§ 422. Propoziţiile incidente pot exprima o apreciere pe care vorbitorul o face în treacăt asupra acţiunii propoziţiei sau a unei părţi din propoziţia înăuntrul căreia se află:
Probabil că intra şi oarecare exagerare, multă dacă vrei, în judecata pe care mi-o făceam despre mine. Vlahuţă, c. l. 8.
Numai în grădina ursului, dacă-i fi auzit de dînsa, se află sâlâţi de aceste. Creangă, p. 21 i.
Intervenţia vorbitorului în dialog se face adeseori sub formă de propoziţii incidente, avînd ca predicat verbe de declaraţie:
Nicule, zic, lume multă, mă-năbuş. Sadoveanu, o. ii 84. închipuieşte-ţi, zice mama emoţionată. Să-l persecute pe băiat! Cara-
GIALE, O. II 31.
Propoziţii incidente legate sintactic de restul frazei
§ 423. Nu în toate cazurile propoziţiile incidente sînt în afara legăturilor sintactice cu celelalte propoziţii sau părţi ale propoziţiei. Pot fi incidente propoziţiile subordonate intercalate în regenta de care sînt dependente.
Vineri seara, cînd băgă de seamă, isprăvise urzeala. Rădulescu-Codin, l. 1 [temporală].
Iar Dădăci, dacă nu ştia scrie, umbla de la unul la altul. Camilar, n. i 254 [cauzală].
Aceste dihănii, chiar dacă nu erau din soi de fiare crunte, trăiau în pace. Sadoveanu, n. p. 102 [concesivă].
Sînt de asemenea incidente propoziţiile subordonate, intercalate între conjuncţiile prin care sînt introduse unele propoziţii dependente şi propoziţia respectivă sau între regentă şi o propoziţie dependentă.
Propoziţiile intercalate pot apărea uneori între conjuncţia că şi propoziţia completivă introdusă de această conjuncţie.
înţelesese că, dacă nu face un efort, pierde examenul.
Propoziţiile intercalate apar întotdeauna între conjuncţiile ca... să, care introduc o propoziţie completivă sau subiectivă:
M-a rugat ca, dacă îmi e la indemînă, să trec pe la chioşc să-i cumpăr sşiarul.
Propoziţiile şi construcţiile intercalate mai pot apărea şi între conjuncţia care introduce o concesivă şi restul propoziţiei.
_L a gr iv e, pe latineşte tur dus, nu este cîtuşi de puţin gr aurele romî-nesc, cu toate că, judicînd dupe asemuirea lor, aceste două numiri par a fi rudite. Odobescu, iii 29.
PROPOZIŢII INCIDENTE
259
De asemenea, propoziţiile intercalate apar între regentă şi propoziţia completivă, între regentă şi finală etc.:
Ne-amgîndit dar, fiindcă aveam acuma mijloace, să trimetem un corespondent special, întîi la Turnu-Măgurele şi apoi chiar la Plevna. Caragiale, o. i 216.
Categoriile de propoziţii subordonate care pot fi incidente
§ 424. Propoziţii intercalate pot fi, în general, propoziţiile atributive explicative, ca şi propoziţiile circumstanţiale:
1.	Atributivă:
Avantajele hotârîtoare ale sistemului socialist al economiei — care nu cunoaşte flagelul crizelor, al şomajului şi al tuturor celorlalte boli ce macină capitalismul — asigură statului sovietic o imensă forţă economică. scînteia, 1953, nr. 2810, 1.
2.	Circumstanţială de loc:
Pe aici e numai şes şi iar şes, cit vezi cu ochii, neted ca-n palmă, cu lanuri nesfîrşite de grîu. Rebreanu, i. ii 59.
3.	Circumstanţială de timp:
Seara, cind are să joace, îşi aduce fiecare actriţă slujnica, s-o aibă de ajutor la costumat. Caragiale, o. i ii.
Şi toţi, cind grăiau acum cu căpitanul, luau poliţie de drepţi. Camelar, n. 1 53.
4.	Circumstanţială de cauză:
El, dacă s-a văzut strîmtorat, s-a înhăitat cu vreo cîţiva flăcăi cu care copilărise... şi au apucat cîmpii. Ghica, s. 242.
'	3. Circumstanţială de scop :
în zadar, ca s-o mai catet tu trimiţi în lume crainic,
Nimeni n-a afla locaşul unde ea s-ascunde tainic. Eminescu, o. i 83.
6.	Circumstanţială de mod:
Trubadurul — cum îl porecliserăm noi — trecuse examenul de latineşte şi de greceşte. Delavrancea, t. 95.
7.	Concesivă:
Finul Iorgu a sărutat mîna întinsă, albă şi subţire. Diacul, deşi nu-i era fin, a făcut la fel. Sadoveanu, n. p. 45.
8.	Condiţională:
Iar Einii, de s-ar întîmpla
Să vă-ntîlniţi vreodată,
Să-i spui că-s sănătos şi-aş vrea
S-o aflu măritată. Coşbijc, b. i. 55.
260
cuvintele şi construi,tJH-k incidente
Propoziţiile concesive introduse prin conjuncţia că sînt întotdeauna intercalate în regentă:
Clinele, că-i dine, dar şi el îşi ia lumea-n cap de la o vreme. Proverbe, 4250 Propoziţiile intercalate sînt întotdeauna încadrate de virgule (vezi Punctuaţia, § 473)-
Cuvintele de umplutură
§ 425. Cuvintele de umplutură sînt cuvinte incidente care marchează o întrerupere a şirului expunerii logice, introducînd uneori o manifestare afectivă.
Prin urmare, care va să zică, dacă nici dv., poliţia, nu ne protejaţi contra bandiţilor, atunci, mă rog, ce mai râmîne ? Caragiale, o. i 157.
Cuvintele de umplutură şi-au pierdut sensul lexical, fapt care s-a produs în mod treptat, în special cu acele expresii care sînt folosite mai des în vorbire.
Astfel expresia va să ţică, utilizată frecvent în limba vorbită cu valoare de cuvînt de umplutură, este justificată atît din punct de vedere sintactic (joacă rol de verb .copulativ) cît şi lexical, în următoarele exemple:
Asta nu vra să zică nimica. Alecsandri, Modista şi cinovnicul.
O soţietate fără prinţipuri rasă zică că nu le are!. . . Caragiale, o. vi 82.
în exemplul: Brav os d-k lancule! mă lucraşi car'ca-s’zieă? (Cakagiai-e, o. ii 76), este evident faptul că expresia a pierdut, în parte, sensul iniţial; ea nu mai are rol de parte de propoziţie.
Pierzîndu-şi sensul lexical, expresia devine cuvînt de umplutură, ca în acest exemplu :
Şi după ce l-am fiert, vra să zică . . .am pus pămîntnl acela între ferestre. Sadoveanu, o. ii 370.
Categoriile de cuvinte de umplutură
§ 426. în general cuvintele de umplutură pot fi grupate în două categorii.
1. Din prima categorie fac parte cuvintele de adresare :
a)	substantive în cazul vocativ
Şi porneşte, domnule, si ninge, si ninge, prăpădenie! Sadoyf.anu, o. 11 368.
b)	adjective substantivate în vocativ
Am luat, dragă, două oca de pămînt si le-am fiert bine, bine! Sadoveanu, o. 11 370.
c)	interjecţii
Degeaba bre, orice comoară cu siăptnul ei. Sadoveanu, o. ii 68.
Şi printre păduri curg ape, măi... şi vîjîie. . . şi vîjîie. . . cum vîjîie pe aicea vîntul iarna. Sadoveanu, o. ii 516,
1 I \ i N I ! i i. 1)E I •! fi.' I I li '
261
d)	grupuri de cuvinte formate dintr-o interjecţie şi un substantiv sau un pronume şi un substantiv
Mai stăm noi oleacă, şi, pe urmă, numai ce s-arată, măi. tată, o groapă de mistreţi. Sadoveanu, o. i 291.
Şi-augi! îi umblă-n cap, tu soră,
S-ajungă ea Euxandei noră! Coşbuc, p. i 126.
Cuvintele de adresare, care intră în această categorie, intervin întotdeauna în vorbire cu diverse valori afective. Ele pot exprima:
—	indignare
Aş! vorbă să fie! Ce te pomeneşti vorbind, domnule? Caragiale, o. i 94.
—	admiraţie
Ei! cum le spui dumneata, să tot stai s-asculţi : ca dumneata, boboeuler mai rar cineva. Caragiale, o. vi 62.
—	supărare
Easă-mă, bre omule! strigă cu îndărătnicie bărbatul. Sadoveanu, o. iii 505.
—	duioşie
Mă-sa se uita la el cu durere. Arareori îndrăznea să-l întrebe :
— De ce stai, mamă, aşamîhnit PVlahuţă, n. 12.
2. în cea de a doua categorie intră orice alte părţi de vorbire devenite expresii: mă rog, mă-nţekgi, în fine, dragă doamne, păcatele mele etc.
Unii secerau, alţii legau snopi, alţii făceau clăi. . . — mă rog, claca dracului era. Creangă, p. 158.
Prost monşer. . . Este o crhşă, mă-nţelegi, care poţi pentru ca să sţici că nu se poate mai oribilă. Caragiale, o. i 288.
Ctnd să ieşim din sat, — erau acolo o mulţime de oameni — un deal de omăt, domnule, —trei case puse una peste alta în fine! Sadoveanu, o. ii 368.
Eram şi mi acuma, dragă doamne, cu mustaţă, intrasem în lume. Sadoveanu, o. in 153.
Bine, nene, păcatele mele! de ce n-ai venit la berărie? Caragiale, o. i 149.
Rolul cuvintelor de umplutură
§ 427. Cuvintele de umplutură dau uneori celui care le foloseşte impresia că subliniază ideea exprimată:
Omul cu bine şi cu pace, mă-nţelegi, devine că poate pentru ca să, mă-nţelegi, să. . . cum să tşic. . . să. . . în sfîrşit, să fie toate cu bine şi cu pace. Caragiale, o. iv iii.
în anumite cazuri, cuvintele de umplutură sînt repetate în mod inconştient • de cel care vorbeşte:
262
CUVINTELE ŞI CONSTRUCŢIILE INCIDENTE
M.-am dus eu la el chiar în persoană; zic: pe ce basţă nu vrei să vii mîine la esflrciţ, domnule ? zice; sînt bolnav, domnule sergent, zice, de-abia mă ţin pe picioare, nu pot să merg nici pîn'la prăvălie, zice. Caragiale, o. vi 9.
Această repetare inconştientă a anumitor cuvinte sau expresii stă la baza ticurilor verbale, ticuri care pot fi individuale, dar şi specifice unui grup mai mare de oameni:
Ascultaţi ce vă spun eu, grăi gros moş Căliman. Ptiu drace! Dacă nu doriţi să aflaţi, nu vă spun. Sadoveanu, f. j. i 14.
Ptiu, drace! urmă starostele, cîrnind spre stînga nasul şi uitîndu-se urît. Sadoveanu, f. j. i 15.
Ptiu, drace! Bine c-aţi ausţit. Sadoveanu, f. j. i 15.
Rolul stilistic al cuvintelor de umplutură
§ 428. în limba unei opere literare, cuvintele de umplutură apar de obicei în dialog. Scriitorul le poate utiliza cu succes pentru a caracteriza un anumit personaj sau o categorie întreagă de personaje. De exemplu, în opera lui Caragiale, expresiile : parol, pardon, maşer etc. sînt frecvente în limbajul personajelor:
Eşti teribil, monşer, cînd îţi abate ţie ceva; eşti teribil, parol! Caragiale, o. 11 56.
Uf! ţăţico, maşer, bine că m-a scăpat dumnezeu de traiul cu pastramagiull Caragiale, o. vi 21.
ORDINEA CUVINTELOR ÎN PROPOZIŢIE
Observaţii generale
§ 429. _în limba romină ordinea cuvintelor în propoziţie nu este fixă. Acest fapt se datoreşte, într-o anumită măsură, existentei flexiunii nominale: substanti-vele şi pronumele exprimînd prin forma lor raporturile dintre ele şi celelalte părţi de vorbire, pot fi aşezate, în general, în orice ordine fără ca sensul propoziţiei să sufere.
Există totuşi o ordine obişnuită,_ ordinea cea mai frecventă în limbă, care corespunde desfăşurării ilogice a gîndirii: subiect 4- atribut predicat + complement direct şi indirect -f complement circumstanţial.
Explicaţia acestei ordini 2, părţilor propoziţiei se găseşte în desfăşurarea logică a gîndirii: de la autorul unei acţiuni, la acţiunea propriu-zisă, apoi la obiectul ei şi, în sfîrşit, la împrejurările în care ea se desfăşoară sau s-a desfăşurat.
Din nevoia^ de a se mări expresivitatea, această ordine este de multe ori inversată. Ordinea schimbata" ă~diverselor părţi de propoziţie corespunde uneori schimbării rolului gramatical, alteori schimbării sensului cuvintelor. De multe ori însă schimbarea ordinii obişnuite corespunde unor stări afective.
Locul subiectului şi al predicatului
§ 430. Ordinea cea mai frecventă" a subiectului şi a predicatului în propoziţie este subiect -(- predicat, urmîndu-se astfel principiul logic potrivit căruia într-o judecată se exprimă întîi elementul cunoscut, determinatul, şi după aceea elementul nou, determinantul.
Moldova curgea la vale.. .prin locuri acoperite de lunci bâtrîne. Sado-
VEANU, N. P. l8.
Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă. Eminescu, o. i 179.
Niţă se plimba singur pîn curte cu o carte în mină. Cahagiale, o. i 22.
Ordinea subiect -j- predicat se menţine şi atunci cînd predicatul este nominal.
Năvoadele şi oriile erau întinse la vînt, pe pari strîmbi ~SiVsalcie, ca să se usuce. Sadoveanu, n. p. 205.
în cazul numelui predicativ exprimat printr-un substantiv, ordinea subiect — predicat se impune.; ea ajută să se distingă subiectul de numele predicativ, schimbarea locului corespunzînd schimbării felului părţilor de propoziţie.
Ordinea aceasta este cea mai obişnuită şi atunci cînd între subiect şi predicat se intercalează alte părţi de propoziţie sau propoziţii întregi.
Lunca de sălcii vechi deschidea bolţi în jur. Sadoveanu, n. p. 25.
Pomul care nu face roadă se taie şi-n foc se aruncă. Creangă, p. 118.
Doctorul, un om de spirit, cînd părintele-directorul i-a prezentat pe Ntţd, l-a mîngîiat pe tînăr. Caragiale, o. i 25.
De asemenea, cînd între subiect şi predicatul nominal, sau între verbul copulativ şi numele predicativ, se intercalează alte părţi de propoziţie sau alte propoziţii:
Legea domniei lui Ştefan-vodâ a fost împuţinarea puterii boierilor : dreptăţile poporului să fie mai presus de indirjirea lor. Sadoveanu, n. p. 50.
Humuleştii în care m-am trefit hu-i un sat lăturalnic, mocnit şi lipsit de priveliştea lumii ca alte sate. Creangă, a. 71.
Pentru mine însă această concentrare era o lungă deznădejde. Camil Petrescu, u. n. 7.
Ordinea subiect + predicat se inversează atunci cînd se pune accent pe elementul nou, necunoscut, exprimat de predicat.
Bate vînt de primăvară şi pe muguri îi deschide. Ai.ecsandri, p. in 47..
Venea pînă la foc sunet de ape de la un vad al Moldovei. Sadoveanu, n. p. 21.
Porni luceafărul. Creşteau
în cer a lui aripe. Eminescu, o. i 176.
Ordinea predicat + subiect (subiectul (jind exprimat printr-un substantiv sau un pronume) este un procedeu al limbajului afectiv, folosit uneori pentru că se pune accentul pe predicat. Pentru a realiza expresivitatea construcţiei, procedeul inversiunii este însă completat cu o intonaţie deosebită (tonul cel mai înalt cade pe predicat), şi uneori cu repetarea subiectului (pronume + substantiv).
^ Vine el tata!
Numeîe~predîcativ apare înaintea verbului copulativ atunci cînd accentul cade asupra lui.
Răzăşi am fost ş-am rămas la sapă de lemn şi pentru o pită ne-am dat robi.
Sadoveanu, n. p. 134.
LOCUL SUMECTULI.'I ŞI AL PI! E DICATULU I
265
în propoziţiile interogative care încep cu un pronume sau cu un adverb interogativ, cînd predicatul este nominal (numele predicativ fiind pronumele sau adverbul interogativ), subiectul este aşezat după predicat.
Cine eşti domnia-ta ? Sadoveanu, n. p. 54.
Cum îs ochii stâpînului nostru astăzi? Sadoveanu, n. p. 53.
Tot aşa în propoziţiile interogative care încep cu un adverb interogativ, cînd predicatul este verbal.
Şi cînd ai vrea domnia-ta sa ieşim la asemenea vînătoare ? Sadoveanu, n. p. 59.
Cînd propoziţia interogativă începe cu un pronume interogativ şi predicatul este verbal, subiectul (fiind exprimat prin acest pronume) este aşezat înaintea predicatului.
Ştii dumneata, cumătră Margâ, vine l-a doborît pe acest godini Sadoveanu, n. p. 83.
în propoziţiile care încep cu un complement circumstanţial, predicatul este aşezat de cele mai multe ori înaintea subiectului, pentru că circumstanţialul stă de obiceî'lîngă predicat.
Mai întîi s-a întîmplat, minunea care bucură pe călătorii singuratici de mii şi mii de ani. Sadoveanu, n. p. 25.
în vorbirea directă, cînd verbul de declaraţie este intercalat în comunicare, predicatul este întotdeauna aşezat înaintea subiectului.
—	Ce socoti, Bogdane, %ise după puţină tăcere, ieşbîndi-vom oare ?
—	Să nu te îndoieşti mâria-ta, răspunse curtezanul. Negruzzi, i 138.
Stăi,Roibule, zise el blînd calului, stăi aici oleacă şi rabdă. Sadoveanu, o. i 370.
în formulele cu care încep basmele, predicatul, exprimat prin verbul a fi, este aşezat înaintea subiectului (chiar dacă între predicat şi subiect sînt intercalate şi alte părţi de vorbire).
Era odată un moşneag ş-o babă. Creangă, p. 283.
Amu cică era odată într-o ţară un crai. Creangă, p. 183.
A fost odată un împărat. Ispirescu, l. ii.
Ordinea predicat + subiect este caracteristică stilului basmelor şi în cazurile cînd predicatul este exprimat prin alt verb decît a fi.
Mers-au ei %i şi noapte. Creangă, p. 275.
Merse Făt-frumos, merse şi iar merse, cale lungă şi mai lungă. Ispirescu, l. 5.
Locul atributului adj ectival
Adjectivul în urma substantivului
§ 431. în limba romînă atributul adjectival apare în mod obişnuit in urma substantivului, atît în limba vorbită, cît şi în limba literaturii ştiinţifice şi politice, în'poezie ca şi în proza artistică:
266
ORDINEA CUVINTELOR ÎN PROPOZIŢIE
Ciobanii stăteau tocmai la masă, care-n picioare, care tolăniţi pe jos pe pămîntul gol şi mîncau, de-ţi era mai mare pofta, nişte mămăligi ca vai de lume, cu nişte brîmţă sărată foc şi nişte pastrama arsă pe o parte. gr. s. iii 120.
Pi n-acuma n-am putut închide ochii : toată noaptea a fost masă mare la băcanul din colţ. Caragiale, o. vi 71.
A aprins focuşor slăbuţ, din cit ev a vreascuri mărunte şi muşchi uscat. Sadoveanu, n. p. 25.
Trecut-au anii ca. nori lungi pe şesuri Şi niciodată n-or să vie iară,
Pierdut e totu-n sţarea tinereţii
Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri. Eminescu, o. i zoi.
Notă. Această ordine este cea mai frecventă fie că este vorba de un singur adjectiv, fie că este vorba de mai multe:
Granguri galbeni speriaţi se săltau din /iblişuri. Sadoveanu, n. p. 22,
Atributele adjectivale urmează după substantiv şi atunci cînd sînt legate între ele prin conjuncţia şi sau sînt juxtapuse.
Urît mi-a fost în viaţa mea omul viclean şi lingău. Creangă, a. 45.
Cu ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar, cu neastîmpărul trupului tînăr, cu gura necontenit umedă şi fragedă... era de altfel un spectacol minunat. Camil Petrescu, u. n. 24.
De jur împrejur atîrnau
Numai boabe mari, cristaline. Banuş, b. ii.
Din valurile vremii, iubita mea răsai,
Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai. Eminescu, o. i 213.
'> Adjectivul înaintea substantivului
§ 432. Adjectivul apare înaintea substantivului cînd vorbitorul îl pune în evidenţă. în aceste cazuri adjectivul poartă asupra lui şi un accent mai intens.
I 1 ■
^ A! Ce coruptă soţietate! Caragiale, o. vi 82.
pişicher! Strajnic prefect ar fi ăsta! Caragiale, o. vi ii5.
Grea misie, misia de poliţai. Caragiale, o. vi 82.
Drept cuvînt, a gîngâvit masjlul de la Miroslăveşti. Sadoveanu, n. p. 7. Cu mare mînie atunci, măria-sa, numai cu sţaporojenii şi răvăşii, a pălit din săbii pe năvălitori. Sadoveanu, n. p. 12.
Notă. în această ordine pot să se înşire şi mai multe adjective, cînd vorbitorul pune un accent mai puternic pe ele:
lubitul, scumpul, venerabilul nenea Zaharia... Caragiale, o. vi 115.
Ea cu adevărat... ştia a face multe li mari minunăţii. Creangă, a. 34.
LOCUL ATRIBUTULUI ADJECTIVAL
267
Poeţii şi unii prozatori folosesc această ordine pentru a obţine efecte de stil:
înecat de veciniei visuri, răsărit din sfinte-i^voară,
Nilul miţc-a lui legendă ţi oglinda-i galben-clarâ. Eminescu, o. i 43.
Dar inima noastră îi cere ţi freamătâ-n dirză nădejde :
Tot ne va strînge cîndva ţinură viaţă, peste durere! Banuş, b. 44.
Teste cîteva sţile cărăuţii sosesc, ţi tînăra nevastă văsjndu-ţi bârbăţelul mai uită cele năcazuri! Creangă, p. 7.
Locul adjectivului şi gradele de comparaţie
§ 433. Adjectivul îşi are locul fixat indiferent de gradul de comparaţie la care se găseşte:
Craiul acela mai avea un frate mai mare. Creangă, p. <83.
Nora cea mai mare tălmăci apoi celeilalte despre ochiul soacră-sa, cel a toate văzători. Creangă, p. 7.
Ruţine pentru guvernul vitreg, care dă unul din cele mai frumoase judeţe ale Rom în iei pradă în ghiarele unui vampir. Caragiale, o. vi 75.
Locul atributului adjectival exprimat printr-un numeral
§ '4j4’. Numeralele cardinale nu pot fi aşezate decît înaintea substantivului.
Şi merg ei ţi merg cale lungă să le-ajungă, trecind peste noua mări, peste nouă ţări ţi peste nouă ape mari. Creangă, p. 207-208.
Măria-sa a biruit multe oţti ale asupritorilor. Sadoveanu, n. p. ii.
Numai regional mai apar construcţii cu numeralul cardinal aşezat în urma substantivului:
Tare-ţi mulţămesc, domnu Toma, pentru ajutorul care-l dai, adăogi ea cu glas blînd; ţi-i fi bun să mai trimiţi aicea, mini, căruţa cu părintele... Pune în căruţă o dată cu părintele, pîni douăzeci, măsline două chile, ţi scrumbii zece ţi rachiu cinci gărăfi de cîte-o ocă. Sadoveanu, b. 236.
Situaţii gramaticale care determină locul atributului adjectival
§ 435. Cînd adjectivul este determinat de un articol Adjectival nu poate fi aşezat decît dupşp substantiv.
Baba pune la cale ţi pe feciorul cel mijlociu; ţi-ţi ie un suflet de noră, întocmai după chipul ţi asemănarea celei de-ntîi. Creangă, p. 7.
Sărutu-ţi ochii frumoţi, jupîniţâ.,. îi răspunde gropniţa cea veche. Sadoveanu, n. p. 98.
2g	OHUINKA 0UT1NTKLOH Î-V IMlOPOZlTfK
Cînd adjectival este dejorigine verbală (de exemplu un participiu) şi este determinat de un complement circumstanţial sau de un complement de agent, adjectivul este aşezat după substantiv.
- A rămas cu ochii aţintiţi în licărirea undelor. Sadoveajju, n. p. 54 [circumstanţial de loc].
Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Suflet îmbătat de rage şi d-eterne primăveri,
Te^a văgut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate. Eminescu, o. i 29 [complement de agent],
^Sjtuaţii^emantice cate determină locul atributului adjectival
§ 436. Sînt cazuri cînd locul atributului adjectival corespunde unei situaţii de ordin semantic.
In fraza:
Aceia erau rămăşiţele unui vechi pod, care unea odinioară prundurile. Odo-
BESCU, I 386,
cuvîntul vechi aşezat înaintea substantivului are sensul de « de demult », « care nu mai este »; pe cînd în haine vechi adjectivul are sensul de « uzat ».
Cînd adjectivul are rolul de a denumi specia, categoria din care face parte obiectul exprimat de substantiv, el nu poate fi aşezat decît după substantiv; în acest caz construcţia apare ca un cuvînt compus. Dacă ordinea ar fi inversă, şi sensul ar fi altul, adjectivul ar fi calificativ.
Acolo, gice-se, a doborît Dragoş-vodă vaca sălbatică. Sadoveanu, n. p. 22.
Vaca sălbatică este o specie de vacă, deci adjectivul denumeşte specia din care face parte această vacă; dacă ordinea cuvintelor ar fi sălbatica vacă, adjectivul s-ar referi la însuşirea de a fi sălbatică a unei vaci oarecare, care poate fi şi domestică.
Principiile generale ale calculului diferenţial. Camil Petrescu, u. n. 24.
Unele adjective, precum şi numele de popoare cu_valaa£e_de adjectiv, datorită faptului că nu comportă mai multe nuanţe, nu pot fi aşezate.decît după substantiv.
Cîteva sute de metri de tranşee jucării erau menite* să ilustrele principiile tactice ale armatei romîne de neînvins. Camil Petrescu, u. n. 6.
Cîte oştiri străine, şi o droaie de cătane călări, tot nemţi de cei mari, îmbrăcaţi numai în fir, au trecut. .. prin Humuleşti. Creangă, p. 74.
Notă. Adjectivul £>«7 nu apare decît înaintea substantivelor.
Aşa se munci biata noră piuă după miedul nopţii. Crkak'ga) p. 6.
Dumneavoastră ştiţi că bietul poliţai n-are şi el ceas de mîncace, de băutură... Cara-giai.e, o. vi 76.
Uneori ordinea substantiv 4- adjectiv nu se poate inversa decît cu schimbarea sensului lexical al adjectivului; în unele cazuri construcţia inversată ar fi nefirească sau chiar fără sens.
nn;i;j. AT1UHUTI U i ADJKCTIVA1.
2 fi 9
Masa e, fireşte, de brad ca îa cîrciumik de drum mare şi acoperită cu pîncşă ţărănească. Ca mii, Petrescu, u. n. 8 [drum mare înseamnă aici drum umblat, în afara satelor sau oraşelor; mare drum poate fi rxrice drum, dacă are însuşirea de a fi mare].
O băşicuţă de aer d-ar fi pătruns in căile circulaţiii mi-ar fi răpit pe loc sărmanul meu ideal care începuse a se deştepta. Deiavrancea, t. 244 [ = bietul meu ideal; idealul meu sărman = idealul meu sărac, în opoziţie cu bogat].
Sărmane culcuşuri strivite,
Sărmană cenuşă risipită în vînt. B\m s, r. 95.
Teiul vechi un ram întins-a
Ea să poată să-l îndoaie. Emtnksc.u, o. i 122 [faţă de vechiul tet\.
Situaţii stilistice sau prosodice care determină locul atributului adjectival
§ 437. Uneori locul atributului adjectival este cerut şi de motive ele ordin ■stilistic sau de prosodie:
a)	Uneori în stilul arhaizant al unor scriitori adjectivul aşezat după substantiv devine substantiv şi capătă funcţiunea de apoziţie, pe cînd dacă ar sta înaintea substantivului ar fi atribut adjectival.
Alexandru mezinul era însă, în acel ceas, cercetat de un demon al neliniştii.
Sadoveanu, N. p. 48.
De două ori s-au pus pe urmele lui Irimia hainul. Sadoveanu, n. p. 19.
b) Mai neobişnuit este procedeul intercalării între substantiv şi adjectiv, sau între adjectiv şi substantiv, a unui atribut, complement circumstanţial şi chiar predicat :
Trandafiri aruncă roşii peste unda fermecată. Eminescu, o. i 72 [predicat].
Tacul codrilor albastru
Nuferi galbeni tl încarcă. Eminescu, o. i 74 [atribut substantival].
Locul atributului substantival
Observaţii asupra atributului substantival în general
§ 438. Atributul substantival stă de obicei după substantivul pe care îl ■determină:
Ascultau de departe, din fundul poienii, puf niturile cailor la păşune, care se tot depărtau pînâ ce nu s-au mai aucfit. Sadoveanu, n. p. 27.
Ordinea substantiv + atribut substantival este explicabilă prin faptul că atributul reprezintă, de obicei, ceea ce este nou şi determină elementul cunoscut.
270
ORDINEA CUVINTELOR ÎN PROPOZIŢIE
Aceeaşi ordine se foloseşte şi atunci cînd substantivul este determinat de mai multe atribute.
Iară tei cu umbra lată şi cu flori pînă-n pâmînt
Înspre apa-ntunecată lin se scutură de vînt. Eminescu, o. i 154.
în inima sa nu mai era loc decît pentru această înverşunată dragoste de viaţă a miilor de muncitori. Jar, s. j. 481.
Elementul principal care influenţează locul atributului substantival este caracterul atributului substantival. Atributul substantival determinativ este legat mai strîns de substantivul determinat; de aceea locul atributului determinativ este de cele mai multe ori imediat după substantivul determinat. Atributul explicativ are un caracter incidental; de aceea, topica lui este mai puţin fixă, atributul explicativ puţind să fie despărţit prin alte atribute de numele pe care îl lămureşte.
Cînd substantivul este' urmat de atribute substantivale şi adjectivale, atributul adjectival ocupă primul loc după substantiv, urmat fiind de atributul substantival. Această ordine se datoreşte faptului că atributul adjectival exprimă o însuşire a obiectului, proprie lui, considerata ca făcînd parte integrantă din el; de aceea trebuie să fie lipit de substantiv. Pe de altă parte, raportul atributului substantival cu substantivul pe care îl determină, redat cu ajutorul prepoziţiilor sau al articolelor, fiind foarte clar, atributul poate sta mai departe de substantivul determinat.
Irinuca avea o cocioabă veche de birne cu ferestrele cit palma, acoperită cu scînduri, îngrădită cu rărşlogi de brad. Creangă, a. 26.
în clipa aceea, un lup sur, cu ochii încruntaţi, care venea din tufiş, se abătu din cale şi căută să-şi verse fuga pe margini. Sadoveanu, o. i 65.
Cînd substantivul este urmat de un atribut adjectival şi de mai multe feluri de atribute substantivale, ordinea lor este următoarea: substantiv -j- atribut adjectival -f atribut prepoziţional -j- atribut genitival. Atributul genitival se poate aşeza mai departe de substantiv, pentru că, avînd articol, indică precis prin forma sa la cine se referă.
.Puşca veche de vînătoare a tatei %ace de mult uitată într-un cui la vie. în poezie, atributul substantival, şi împreună cu el şi cel adjectival, se pot aşeza înaintea substantivului determinat.
Cînd cu gene ostenite sar a suflu-n luminare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare. Eminescu, o. i 130.
Locul atributului genitival
§ 439- Atributul genitival se aşază de obicei după substantivul determinat.
Tu nici nu ştii d ta apropiere Cum inima-mi de-adînc o linişteşte,
Ca răsărirea stelei în tăcere. Eminescu, o. i 120.
LOCUL ATRIBUTULUI SUBSTANTIVAL
271
Cînd substantivul este determinat de mai multe atribute în genitiv, acestea sînt puse toate_ după substantivul dcterminătfTn Tocâf substantivului,' care nu se mai repetă, se alătură celorlalte atrTBuoT în”genitiv articolul genitival.
Noaptea stelelor, a lunii, a oglinzilor din rîu
Nu-i ca noaptea cea mocnită şi pustie din sicriu. Eminescu, o. i 82.
Omiterea articolului genitival nu e recomandabilă; ea dă naştere la dificultăţi în ceea ce priveşte înţelegerea textului.
Ilumina lichidă ştergea umbrele fbîr citurilor de pe feţe... Incendia vîrfurile degetelor, unghiilor. Jar. s. j. 5.
Intercalarea unui atribut prepoziţional între substantiv şi atributul genitival impune de asemenea folosirea articolului genitival.
A aprins focuşor slăbuţ din cîteva vreascuri mărunte şi muşchi uscat, după care au izbucnit limbile de aur ale pojarului. Sadoveanu, n. p. 25.
între substantivul determinat şi atributul genitival se pot introduce şi determinări formate din mai multe cuvinte, dintre care primul este un atribut adjectival.
Blocului zguduit de contradicţii interne al imperialiştilor aftfători la răfboi i se opune lagărul democratic, format din popoarele iubitoare de pace. Gheorghiu-Dej, art. cuv. 214.
Atributul genitival poate primi, la rîndul lui, mai multe atribute.
Cazurile în care atributul adjectival nu precedă atributul genitival sînt rare. Ele apar mai ales în poezie.
leacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă. Eminescu, o. i 74.
Tot imediat după substantiv stă şi atributul genitival precedat de articol neho-tărît.
Sînt copilul unui neam sărac,
Bieţi romîni ce scormonesc pămîntul,
Unde-şi au părinţii lor mormîntul.
Tare-mi este neamul ăsta drag. Beniuc, v. io.
Schimbarea locului atributului genitival apare doar în poezie sau în proza poetică:
El răscoală în popoare a distrugerii scînteie
Şi în inimi pustiite samănâ gîndiri rebele. Eminescu, o. i 52.
Dar eu aş putea spune cu dreptate că a lui Ion-vodă sabie a tăiat mai mulţi boieri decît a bătrînului. Sadoveanu, n. p. 7.
Locul atributului prepoziţional
§ 440. în mod obişnuit atributul prepoziţional e aşezat după substantivul determinat.
ORDINEA CUVINTELOR ÎN PROPOZIŢIE
Căci amîndoi vom fi cuminţi, '
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi. Eminescu, o. i 176.
Cînd substantivul e determinat de un atribut adjectival şi de un atribut substantival prepoziţional, se pune întîi atributul adjectival.
Şi albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur. Eminescu, o. i 87. între eşarfa albastră cu dungi şi căciula brumărie cu virful înfundat, faţa se reducea la dimensiunea unei farfurii mici de cafea turcească. Jar, s. j. 8. Acel loc era o măgură verde cu muchea lată şi rotundă. Odobescu, r 166.
în felul acesta se evită raportarea la alt substantiv decît cel determinat; atributul verde în o măgură cu tnuchea lată şi rotundă, verde, ar putea fi luat drept determinant al lui muche, nu al lui măgură.
Cazuri în care atributul prepoziţional se pune înaintea atributului adjectival se întîlnesc în poezie:
Te văd ca o umbră de-aryint strălucită
Cu-aripi ridicate, la ceruri pornită. Eminescu, o. i 60.
El ştergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,
Drept în creştet o sărută pe-al ei pâr <te aur moale. Eminescu, o. i 84.
între două atribute substantivale, unul genitival şi altul prepoziţional, locul întîi îl ocupă de obicei atributul prepoziţional.
Cînd privesc filele de-aur a scripîurelor vermine.
Mă cufund ca într-o mare de visări, dulci şi senine. Eminescu, o. i ji.
Atributul genitival se pune înaintea atributului prepoziţional, atunci cînd acesta este o determinare a întregului grup substantiv -j- atribut genitival :
Nimeni dintre ceilalţi tovarăşi ai lui Potcoavă nu întrebuinţa doftorta lui moş Petrea pentru alinarea necazului şi adormirea ghidului. Sadoveanu, N. P. 27.
Uneori schimbarea ordinii atributului prepoziţional duce la confuzii, ca în : Acoperişul de aramă al casei faţă de: Acoperişul casei de aramă.
în vorbirea neîngrijită apar asemenea construcţii echivoce, şi scriitorii noştri, n special Caragiale, le-au ironizat în operele lor.
V	O lampă sistem cu două fitiluri de porţolan cu abajur. Caragiale, o. i 190.
Substantivul poate fi determinat de mai multe atribute prepoziţionale, înşirate unul după altul.
Să treci tu prin ele, o sfîntâ regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină. Eminescu, o. i 38.
Atributele prepoziţionale pot avea, la rîndul lor, determinări.
Mirele-şi puse cămaşă de tort de raze de lună, brîu de mărgăritare, manta albă ca ninsoarea. Eminescu, l. p. 191.
1
LOCUL ATRIBUTULUI SUBSTANTIVAL
273
Cînd sînt mai multe atribute prepoziţionale, ordinea în care sînt aşezate depinde de importanţa pe care le-o acordă vorbitorul.
In adunare petreceau, cu minciuni înţelepte culese de la iarmaroc, vreo iţece-doispre-Zpce gospodari; şi, pe lîngă minciuni înţelepte, fără de care nu poate fi divan în ţara Moldovei, nu uitau să-şi împărtăşească veştile din primăvara aceea despre năcazurile ţării, pomenind şi patimile din altă vară ale lui Ion-vodâ cel ce se prăpădise în războiul cu ismailitenii. Sadoveanu, n. p. 6.
Se poate stabili totuşi o ordine de preferinţă generală: f a) atributul conţinutului înaintea celui de timp:
Sacul cu poveşti din cşiua aceea.
b)	atributul de timp înaintea celui obiectiv :
Veştile din primăvara aceea despre năcazurile ţârii.
c)	atributul de timp înaintea celui de loc:
i	Grevele din acest an din Franţa.
■ In poezie atributul prepoziţional poate sta şi înaintea substantivului determinat. Miroase-adormitoare văzduhul îl îngreun Căci vîntul adunat-a de flori de tei troiene Şi le aşterne-n calea reginei dunărene. Eminescu, o. i 97.
S-adun flori în şezătoare De painjen tort să rumpă,
Şi anină-n haina nopţii
Boabe mari de piatră scumpă. Eminescu, o. i 72.
Locul apoziţiei
§ 441. Apoziţia, ca orice atribut substantival, stă în general după substantivul determinat.
\	F-ntinsă-n haine albe cu faţa spre altar
Logodnica lui Arald, stăpîn peste avari. Eminescu, o. i 88.
Intre apoziţie şi substantivul determinat nu există de obicei un raport de sub-^ ordonare; ele stau pe acelaşi plan şi numai locul fiecăruia îi determină calitatea de determinat sau determinant. Astfel în propoziţia:
, Se auzea, printre şuri, glasul lui moş Chirii — argatul. Camilar, n. i 330, atributul substantival argatul este apoziţie pe lîngă moş Chirii. Schimbîndu-se ordinea cuvintelor, se obţine o propoziţie în care cuvîntul argatul este determinat, iar moş Chirii are rol de apoziţie.
Se auzea, printre şuri, argatul, moş Chirii.
Textele literare înregistrează amîndouă construcţiile:
Mă Mitre, prietene; tu cloceşti în tine o boală. Sadoveanu, m. c. 124,
alături de:	A
% 18
18 - c. 575
274
ORDINEA CUVINTELOR ÎN PROPOZIŢIE
Află, prietene Mitre, că nu-i departe vremea cînd şi la noi va face rînduialâ partidul. Sadoveanu, m. c. 124.
Substantivul putînd fi determinat, în afară de apoziţie, şi de alte atribute, lanţul determinărilor ocupă totdeauna locul în urma apoziţiei, referindu-se atît la substantivul determinat, cît şi la apoziţie:
Istoria acu^ă pe unul din cei mai glorioşi papi ai Romei, pe sfîntul Gri-gorie cel mare, întemeietorul calendarului creştin şi al ordinelor noastre de călugărie, în al Vll-lea secol, de a fi contribuit la surparea statuielor din Roma şi la aruncarea lor în apele Tibrului. Odobescu, ist. arh. 207.
Uneori, în limba literaturii artistice, apoziţia stă înaintea substantivului determinat.
Liră de argint, Sihleanu... Eminescu, o. i 31.
Crainici, iepurii cei repecţi,
Purtători ei sînt de veşti. Eminescu, o. i ioo.
Tot literatura artistică atestă construcţia în care apoziţia, în loc să urmeze imediat după substantivul determinat, e separată de acesta prin alte cuvinte:
Sara vine din arinişti,
Cu miroase o îmbată,
Cerul stele le-şi arată,
Solii dulci ai lungii linişti. Eminescu, o. i 103.
Locul atributului pronominal
§ 442. Atributul pronominal exprimat printr-un pronume propriu-zis are acelaşi loc ca şi atributul substantival corespunzător (atributul genitival, prepoziţional şi apoziţia)! Atributul pronominal în dativnti poate sta decît în urma substantivului determinat, fiind exprimat prin formele neaccentuate conjuncte ale pronumelui personal.
în ceea ce priveşte atributele pronominale exprimate prin adjective de natură pronominală, locul lor variază după felul adjectivelor respective.
.Atributul exprimat printr-un adjectiv demonstrativ poate fi aşezat şi înainte şi după substantiv:	~
~Mulţi ani trecuse la mijloc, de cînd aceşti fraţi nu mai avuse prilej a se întîlni amîndoi. Creangă, p. 183.
Rocurile acestea sînt şugubeţe. Creangă, p. 201.
Notă. Cînd substantivul este determinat de două adjective, unul demonstrativ ji altul calificativ, ordinea corectă este adjectiv demonstrativ + 'substantiv -ţ- adjectiv calificativ, sau substantiv 4- adjectiv demonstrativ + adjectiv calificativ: Aceste cârti poştale sau cărţile acestea poştale. Construcţia cârtite poştale acestea e nerecomandabiiă.	".....
Atributul exprimat printr-unjadjectiv posesiv stă de obicei în urma substantivului determinat:	--	-
r
\
LOCUL ATRIBUTULUI PRONOMINAL
275
Eşti demon copilă, că numai c-o ^are Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare
Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să oboare. Eminescu, o. i 41. în faţa noastră stă sarcina măreaţă de a pune stăpînire pe milioanele de cai-putere care se irosesc în apele noastre. Giieorgiiiu-Dej, art. cuv. 485. Ordinea adjectiv posesiv + substantiv este afectată şi nefirească:
Tînărul Socol sărută dulce pe a sa iubită. Odobescu, i 146.
Foarte rar, într-un vers măiestrit alcătuit, atributul exprimat printr-un pronume personal în genitiv sau printr-un adjectiv posesiv poate apărea înaintea substantivului fără ca această construcţie să pară nenaturală:
Dar cînd inima-ţi frămîntâ Doruri vii şi patimi multe,
Ş-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte. Eminescu, o. i 226.
Cînd e însoţit de un adjectiv demonstrativ şi de unul posesiv, substantivul apare încadrat între cele două adjective care îl determină.
Am fost cu acest soţ al meu la Eoşcani. Sadoveanu, n. p. 9.
Atributul exprimat printr-un adjectiv nehotărît nu este aşezat decît înaintea substantivului.
împărăţia ridica alte puhoaie de oşti. Sadoveanu, n. p. ii.
Locul complementului direct
§ 443. în mod obişnuit, complementul direct apare după verb, conform tendinţei generale a limbii romîne de a aşeza determinantele după determinate. Vederea aceasta o încîntă pe coana Anica.Caragiale, o. ii 7.
N-aţi văeşutun copilaş frumuşel, îmbrăcat în uniformă.. . ? Caragiale, o. 11 4. Cu toate acestea complementul direct poate sta şi înaintea verbului determinat: Trăsura o lăsasem la mal. Odobescu, i 387.
Toate le aflam de la o damă din societate. Caragiale, o. 11 23.
Complementul direct poate apărea alături de predicat, ca în exemplele de mai sus, dar poate fi şi despărţit de predicat prin alte părţi de propoziţie:
•	a) un,complement circumstanţial :
Eşti cu conştiinţa împăcată că ţi-ai împlinit pînă -n capăt datoria. Caragiale, o. ii 8.
b) un atribut al complementului exprimat printr-un substantiv:
\ Voi păstra întreg amarul
\ Şi norocul âstor foi. Eminescu, o. i 126.	-
Yî un complement circumstanţial şi un atribut:
\ Vom urma cu atenţie călduroasa lor dispută. Caragiale, o. 11 14.
18*
276.
ORDINEA CUVINTELOR ÎN PROPOZIŢIE
Locul complementului indirect
§ 444. De cele mai multe ori complementul indirect, exprimat printr-un substantiv sau pronume în dativ sau în acuzativ cu prepoziţie, apare imediat după verb.
Madani’ Georgescu a promis «puiului» sâ-l ducă o dată şi pe el la Sinaia. Caragiale, o. II I.
De cîte ori îl însoţeşte la scaunul Sucevei, jupîneasa Candachia nu se arată nici-odată bucuroasă, aşa cum s-ar cuveni soţiei unui ispravnic. Sadoveanu, f. j. i 168. — Cum ? Cînd lumea m't-e deschisă, a privi gîndeşti că pot Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedece de-un ciot? Eminescu, o. i 146.
^ Cînd verbul are două complemente, unul direct şi unul indirect, complementul . direct apare de cele mai multe ori alături de verb, fiind urmat de cel indirect.
. Du-te şi adâ cele de trebuinţă cinstitului ispravnic. Sadoveanu,
F. J. I l8l.
Am venit să mi te-nchini,
Să nu schimb a ta coroană într-o ramură de spini. Eminescu, o. 1 146. Complementul indirect apare mai rar înaintea verbului:
Eu soţului îi pot lega urechea să n-audă şi înţelegerea să nu priceapă. Sado-veanu, f. jr. I 174.
Despre cinstiţi oaspeţii noştri nu ştie nimenea nimic în Dâvideni. Sadoveanu, N. P. 57-
,ţ	între verb şi complementul indirect se pot intercala şi alte părţi de propoziţie
: 1 care determină verbul.
Spune jupînesei Candachia că mă închin cu plecăciune la frumuseţile şi harurile domniei-sale. Sadoveanu, f. j. i 164.
Îndată ce vor fi îndestulaţi caii, vrednicul hangiu trebuia să se înfăţişeze cu cele de trebuinţă oamenilor. Sadoveanu, f. j. i 166.
■ ■■; Observaţie. Complementul indirect exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal,apare numai alături de verb. fie alături, fie înainte de el.	"
Vîntu-o foaie veştejită Mi -au adus mişcând fereastra Este moartea ce-ml Primiţi
Fără plic scrisoarea-aceasta. Eminescu, o. i 185.
Locul complementelor circumstanţiale
§ 445. De cele mai multe ori complementele. circumstanţiale sînt aşezate la sfîrşitul propoziţiei, urmînd după subiect; predicat şi celelalte complemente (direct şi indirect).
Un foc mare ardea în mijlocul ştirici. Sadoveanu, o. ii 219.
Ion umbla acum aproape la pas. Dumitriu, v. l. 92.
LOCUL COMPLKMENTELOli CI ROUMSTANŢIAL E
277
Badea Ghifă Botgros s-a sţvîrlit în sus ca dintr-un arc. Sadoveanu, n. v. 88.
Darie rînji de bucurie. Camilar, n. i 22.
Se întrebau despre năcazuri cu glasuri stâpînite. Sadoveanu, o. ii 134.
Locul unui circumstanţial faţă de celelalte, într-o propo2iţie cu mai multe circumstanţiale, este determinat de interesul vorbitorului pentru o împrejurare sau alta în care se petrece acţiunea: loc, timp, mod etc.
în fraza:
S-a întîmplat să se întîlneascâ aşa, pe neyîndite, prin mulţime, cu prietinul lui cel bun. Sadoveanu, o. ii 169, în care ordinea circumstanţialelor esterjjiod, loc, sociativ, se atrage atenţia că cineva s-a întîlnit pe negîndite cu prietenul lui. Dacă fraza ar fi sunat astfel: S-a întîmplat să se întîlneascâ cu prietenul lui cel bun, pe neaşteptate, prin mulţime (ordinea fiind sociativ, mod, loc), cititorul ar fi reţinut în primul rînd faptul că cineva s-a întîlnit cu prietenul cel bun, pe neaşteptate, iar dacă autorul ar fi vrut să sublinieze că tocmai prin mulţime s-a întîlnit cineva cu prietenul lui, ar fi scris: S-a întîmplat să se întîlneascâ prin mulţime, pe neaşteptate, cu prietenul lui cel bun (ordinea circumstanţialelor : loc, mod, sociativ). Bineînţeles, în reliefarea circumstanţialului, are un rol important intonaţia, pe lîngă locul lui în propoziţie.
Ploile cârtite din abundenţă în ultima .-vreme, în întreaga ţară, au înlesnit simţitor grăbirea ritmului însămînţărilor. scînteia, 1952, nr. 2479. Ordinea circumstanţialelor (mod, timp, loc) poate fi transformată aici după intenţia autorului.
'ploTle'căzute în ultima vreme, din abundenţă, în întreaga ţară, au
înlesnit simţitor grăbirea ritmului însămînţărilor (timp, mod, loc).
Ploile căzute în întreaga ţară, din abundenţă, în ultima vreme, au înlesnit... (loc, mod, timp).
Ploile căzute in ultima vreme, în întreaga ţară, din abundenţă, au
înlesnit. .. (timp, loc, mod).
Din cele arătate putem trage concluzia că nu există o ordine fixă a circumstanţialelor. Circumstanţialul de timp poate preceda pe cel de loc şi poate urma pe cel de mod; circumstanţialul de mod poate sta între cel de timp şi cel de loc ş.a.m.d. Totdeauna însă, dintr-un şir de circumstanţiale, cel mai apropiat de verb este acela care atrage atenţia în primul rînd, cel pus în evidenţă.
Interesul scriitorului sau al vorbitorului poate interveni nu numai în ordinea circumstanţialelor unele faţă de celelalte, ci şi în schimbarea locului unei părţi de propoziţie faţă de celelalte. Astfel, un circumstanţial poate apărea înaintea complementului direct, atunci cînd locul, timpul, instrumentul etc. interesează mai mult decît obiectul acţiunii, şi trebuie scos în relief.
Trecea cu luntrea ias(jcl pînă dincolo. Sadoveanu, o. ii 98.
278
ORDINEA CUVINTELOR ÎN PROPOZIŢIE
în descrieri, de cele mai multe ori, circumstanţialele de loc şi de timp se pun la începutul pr opoziţiei atunci cînd vin în concurenţă cu alte circumstanţiale, spre a situa tabloul în loc şi în timp.
Mai aproape de noi însă, sub forme fi colori mai reale, se vedeau pe vîrful Bisocei fi pe al Ulmuforului mari pietroaie sure fi murgi... Apoi, sub aceste muchii, la stingă, pămîntulse lăsa la vale in costife fipripoare gradate...; tot pe acolo, la locul ce se %ice între Rîmnice, se păreau încă poienile fragede...; fi in fund de tot. . . se pierdeau culmile păduroase ale Steficului. Odobescu, iii 195.
Tot la începutul propoziţiei stau circumstanţialele de timpji de loc în naraţiuni, atunci cînd vorbitorul vrea'sa. indice de la început ascultătorului timpul şi spaţiul în care se petrec cele povestite.
După noaptea aceea, flăcăul Zadoinei îfi simţi sufletul înfierbîntat. Sado-
VEANU, O. II 96.
Odată, la Blagoviştenii, a făcut ce a făcut fi din toată sărăcia a cumpărat un crap mare. Caragiale, o. i 137.
4. în moara Zadoinei vîjîiau apele limpezi. Sadoveanu, o. ii 133.
în casa lui Danciu Ţepeluş stau adunaţi într-o seară trei oameni. Odobescu, i ioo.
Complementul circumstanţial mai poate apărea la începutul propoziţiei şi în alte cazuri, atunci cînd accentul cade asupra lui.
Bine am'petrecut noi aice laMoîdovaffraţilor ofteni. Sadoveanu, n. p. 150.
Scump a trebuit să-fi plătească pasul imprudent. Caragiale, o. i 300.
Destul a trăit tatăl fi destule a făcut. Negruzzi, i 162.
ORDINEA PROPOZIŢIILOR ÎN FRAZĂ
Observaţii generale
§ 446. Ordinea propoziţiilor coordonate, cu excepţia unor copulative şi a disjunctivelor, este fixă. Ordinea acestor propoziţii nu se poate schimba decît cu alterarea funcţiunii lor gramaticale, cu transformarea lor în propoziţii deosebite. De altfel, însăşi ordinea stabileşte funcţiunea acestor propoziţii.
Propoziţiile subordonate au în frază, în general, acelaşi loc pe carejîl au în propoziţie părţile de propoziţie corespunzătoare lor. în acest sens ordinea propoziţiilor subordonate este liberă. Această libertate în aşezarea propoziţiilor subordonate se dăforeşte faptului că ele au sensul gramatical bine definit în interiorul lor, prin mijloace proprii şi caracteristice fiecăreia dintre ele.
în general însă, posibilităţile depabatere de la ordinea obişnuită a propoziţiilor în frază sînt mai reduse decît acelea pe care le are la îndemînă vorbitorul în cazul 'părţilor de propoziţie. Propoziţiile sînt mai greu de mînuit şi e mai greu de obţinut efecte stilistice din aranjarea lor fără a strica echilibrul frazei şi fără a-i denatura înţelesul.
ORDINEA PROPOZIŢIILOR COORDONATE Ordinea propoziţiilor copulative
§ 447. Copulativele care exprimă o înşirate de idei neierarhizate din punctul de vedere al interesului vorbitorului şi al căror conţinut nu-1 formează desfăşurarea în timp a unei acţiuni nu au o ordine fixa în frază. în fraza:
Afarâ-i vînt p e-nnorat,
Şi noaptea e tiraje. Coşbuc, f. t. 8,
ordinea propoziţiilor poate fi modificată, fără ca înţelesul frazei să se schimbe. (Noaptea e tîrepe p e-nnorat p e vînt.) în fraza următoare însă:
280
OIUUNKA PROPOZl'J'iilJtii i\ FRAZĂ
Bărbaţii voştri aşteaptă prînţişorul, pruncii vi s-au răsturnat din covăţele, găinile s-au suit în vîrful şurii! Sadoveanu, n. p. 76, locul propoziţiilor este determinat de o anumită logică, de importanţa pe care o prezintă pentru vorbitor fiecare acţiune în parte: bărbaţii. ..,pruncii.. ., găinile. . . şi nu ar fi firească în situaţia dată fraza care ar începe cu găinile, ar continua cu pruncii şi s-ar sfîrşi cu bărbaţii.
Legătura dintre copulative este şi mai strînsă, atunci cînd ele exprimă desfăşurarea mai multor acţiuni care se succed în timp. Fraze ca :
A deschis, a apucat frîul, a sărit în şa şi în cîteva clipite a fost deasupra pripo-rului. Sadoveanu, n. p. io6, sau :
Niiă s-a suit în dormitor, s-a aruncat în pat, a scos din sin floarea şi biletul ş-a cetit încă o dată. Cahagiale, o. 1 23,
nu pot suferi modificări în ordinea propoziţiilor care le alcătuiesc. Nu este posibilă fraza: în cîteva clipe a fost deasupra priporului, a sărit în şa, a apucat frîul, a deschis şi nici: Nifă a citit încă o dată, a scos din sîn floarea şi biletul întrucît ar fi contrare desfăşurării normale a faptelor.
Ordinea propoziţiilor adversative
§ 448. în ceea ce priveşte adversativele, locul unei propoziţii faţă de cealaltă nu e indiferent pentru înţelesul frazei, propoziţia care e introdusă prin conjuncţie adversativă fiind aceea care comunică ideea de bază (opusă, neaşteptată faţă de ideea din cealaltă adversativă) şi deci al cărei conţinut ne interesează în primul rînd. Făcînd o apropiere între adversative şi concesive, observăm că propoziţia care se găseşt-e înaintea conjuncţiei adversative este în acelaşi raport faţă de cealaltă, ca şi propoziţia conceşivă faţă de regentă. Dar pe cîtă vreme o concesivă poate sta şi înainte şi după principală,-4»-TndvFis^tivăjiu-şi poatf^sr.l^irnha. locul, fără ca înţes leşul frazei să se modifice. Faptul acesta se explică prin aceea că toate conjuncţiile concesTve~pot sta atît la începutul frazei (introducînd concesiva care se găseşte înaintea regentei), cît şi la mijlocul frazei (introducînd concesiva după regentă), pe cînd conjuncţiile adversative nu pot sta decît între cele două propoziţii, şi, prin urmare, o dată cu schimbarea propoziţiei care urmează după conjuncţia adversativă, se modifică şi înţelesul întregii fraze. Dacă în versurile:
E sfios ca şl copiii,
Dar zîmbirea-i e vicleană ,■
Dară galeşi îi sînt ochii,
Ca şi ochii de vădană. Eminescu, o. i 109,
am schimba ordinea propoziţiilor şi am trece conjuncţia la altă propoziţie, în felul următor : cfimbirea pajului Cupidon e vicleană, ochii îi sînt galeşi, dar el e sfios ca şi copiii.
ORDINEA PROPOZIŢIILOR ADVERSATIVE
281
am transforma propoziţia coordonată într-o adversativă şi vice-versa, deci am schimba complet sensul frazei. De asemenea în fraza: în spatele oştirii muntene s-aruncâ Urlînd ianicerii, prin flinte şi fum, —
Dar Paşa rămîne alături de drum Departe de luncă. Coşbuc, f. t. 28,
faţă de: Paşa rămîne alături de drum, dar în spatele oştirii muntene se aruncă urlînd ianicerii prin flinte şi fum, sau;
Poate îi era foame, însă trebuia să aştepte pe bădiţa său. Sadoveanu.
N. P. 173,
faţă de: trebuia să aştepte pe bădiţa său, însă îi era foame.
Prin urmare: a ajuns tîrsţiu, deşi a plecat devreme, are acelaşi sens cu: deşi a plecat devreme, a ajuns tîrsşiu; dar îi era foame, însă trebuia să aştepte nu poate fi transformată în: însă trebuia să aştepte, îi era foame, ci numai în trebuia să aştepte, însă ti era foame, ceea ce, după cum am văzut, nu înseamnă acelaşi lucru.
Notă. O situaţie deosebită prezintă adversativele legate prin conjuncţia ci, deoarece propoziţia introdusă prin ci nu poate fi decît o afirmativă care urmează după o ne^tîvai Schimbind locul acestor propoziţii trebuie sau să transformăm negativa In afirmativă şi invers, sau să eliminăm conjuncţia, atenuînd astfel, în bună măsură, sensul adversativ. Fraza :
Nicoară n-a răspuns, ci a privit ţintă, lacrimile vatarnanului Agapie (Saboveanu, n. p. 157) nu poate fi transformată în:
Nicoară n-a privit ţintă lacrimile vatarnanului Agapie, ci a răspuns,
sau în :
Nicoară a privii ţintă lacrimile vatarnanului Agapie, n-a răspuns.
Ordinea propoziţiilor disjunctive
$ 449. Locul unei propoziţii disjunctive faţă de alta (sau de altele) este indiferent din punctul de'vedere al sensului frazei, deoarece alternativele au aceeaşi importanţă pentru~vdrbitbr, interesează în egală măsură, într-o frază ca:
Ori plăteşti chiria, ori te muţi,
ordinea poate fi inversată, dar înţelesul rămîne neschimbat:
Ori te muţi, ori plăteşti chiria.
Locul propoziţiei conclusive
'430. Coordonata conclusivă nu-şi poate schimba locul în frază, ea trebuie să stea înfotdeaung^ după propoziţia a cărei concluzie firească este:
282
ORDINEA PROPOZIŢIILOR ÎN FRAZĂ
Munca pe om niciodată nu-l lasă a flămîmţi,
Cină cu firea-mbărbătată noaptea o va face vf,
Aşadar, d-aci nainte să nu şedern lenevoşi. Pann, p. v. ii 91. Măria-sa îi dăduse §-un pitac, deci îl socotea prietin al său, Sadoveanu,
N. P. IO3.
Inversînd totuşi locurile, schimbăm şi raportul logic:
Ţine, frate, partea dumitale şi fă ce vrei cu dînsa. Ai avut două pini întregi, doi lei ţi se cuvin. Creanga, a. 145, faţă de :
~)qÎ lei ţi se cuvin, ai avut două pîini întregi.
'\jj Locul propoziţiei cauzale coordonate
45 i.Vlauzala introdusă cu că se pune întotdeauna după coordonata ei: Zădarnicâ ţi-e ura, că-n pieptu-mi fără moarte Dragostea mea viază. Alexandre seu, m. 153.
'Lăsaţi, vă rog, vorba teatrului, că iar începeţi a vă sfădi. Alecsandri, t. 1024.
Să nu te pui
La tot satul să mă spui :
C-or porni minciunile
Repezi ca furtunile. Neculuţă, ţ. d. 33.
Grăbiţi-vă şi vă faceţi dreptate, că altfel grea pedeapsă va cădea asupra voastră. Dumitriu, b. f. io.
LOCUL PROPOZIŢIILOR SUBORDONATE
Locul propoziţiei subiective şi predicative
§432. în frază, ordinea propoziţiilor subiective şi predicative urmează în general topica subiectului şi a predicatului în propoziţie.
Propoziţia subiectivă precedă de obicei propoziţia căreia îi serveşte de subiect. Dar cui i-e frică de război E liber de-a pkca-napoi.
Iar cine-i vînzător vîndut
Să iasă dintre noi! Coşbuc, f. t. 119.
Ceea ce auzisem nu putea să mă lase netulburat. VlahuţX, n. 173.
Cine plăteşte bine este bine pirşit. Caragiale, o. i 56.
Cine nu pierise de sabia slujitorilor domneşti fugise în pribegie. Odo-
BESCU, I 87.
LOCUL PROPOZIŢIILOR SUBIECTIVE ŞI PREDICATIVE
283
Cine poate oase roade. Creangă, o. ii2.
Ce naşte din pisică şoareci mănîncâ. (Proverb)
Cui i-e foame codri visează. (Proverb)
Cînd joacă rol de subiect al unei expresii impersonale sau al unui verb la forma impersonală, propoziţia subiectivă se pune după propoziţia regentă:
Ş-acum ar vrea un neam călău S-arunce jug în gîtul tău —
E rău destul că ne-arn născut,
Mai vrem şi-al doilea rău? Coşbuc, f. t. 117.
E bine ca la drum lung să nu pleci cu pas pripit.
Se ştie că pămîntul se învîrteşte în jurul soarelui.
Propoziţia predicativă este aşezată după verbul copulativ al cărui nume predicativ este.
Înălţimea ta eşti
Oricît de slab pofteşti. Alexandrescu, m. 329.
Vremurile sînt aşa cum şi le face omul.
Această rochie este aşa cum îmi place mie.
Locul propoziţiei atributive
.§ 453. Propoziţia atributivă apare imediat după substantivul pe care îl determină.
Cuconu’ Tudorache e un om care ştie să trăiască. Sadoveanu, o. v «31.
Am pornit spre casa pe care n-o cunoşteam şi care avea să mă adăpostească. Sadoveanu, o. v 61.
Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă
Prin care trece albă regina nopţii moartă. Eminescu, o. i 69. între substantiv şi propoziţia atributivă pot apărea şi alte determinări atributive.
Vedeam pe fereastră curtea Iar gă în care se încrucişau servitorii, bărbaţi şi femei. Sadoveanu, o. v 626.
Nu ştiu ce vei mai fi cugetînd de această manie a mea, care se pare că nu mai are sfîrşit. Sadoveanu, o. v 609.
Ş-acel rege-al poeziei, vecinie tînâr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice. Eminescu, o. i 32. Uneori, între pronumele care introduce propoziţia atributivă şi restul propoziţiei se intercalează o întreagă propoziţie:
N-aveam treabă multă cu fetiţa lor, o copilă slabă şi neagră, pe care o pedepseam des, şi care totdeauna c în d o p e dep s e a m, se uita urît, pe sub sprîncene, la mine şi bolborosea vorbe neînţelese. Sadoveanu, o. v 612.
284
ORDINEA PROPOZIŢIILOR ÎN FRAZĂ
Foarte rar, în poezie, între substantiv şi propoziţia atributivă care îl determină apare intercalat predicatul regentei:
Nu voi părul să m i - l taie,
Ce-mi ajunge la călciie. Emj.nescu, o. i 65.
Locul propoziţiei completive directe
§ 454. Propoziţia completivă directă apare de cele mai multe ori după verbul de care depinde:
Zece soli ai răzbunării cutezaseră să intre în fără şi să înfrunte pe Petru-vodă, păpuşa Stambulului, în însuşi scaunul domniei lui, străjuit de ieniceri. Sadoveanu, o. i 3.
Spuindu-i că doream să vorbesc cu stăpînul acelui cuprins, ne-a introdus graţios într-o cameră din stingă tindei. Ghica, s. 416.
Această ordine este respectată şi atunci cînd între verb şi propoziţia completivă este intercalată altă parte de propoziţie:
Domnul a dat poruncă bucium aşilor să sune pe cei risipiţi. Sadoveanu, o. 1 5 [complement indirect].
Fostul vizir rugase pe Ahmed Weffyk, fostul c om i s ar în Principate, la 1849 şi 1 8 Ş o, ca împreună cu Alleon şi cu mine să-i facem un bilanţ de starea sa financiară. Ghica, s. 280.
Rareori apare propoziţia completivă directă înaintea regentei:
Ce-un secol ne-o zice, ceilalţi o deszţc. Eminescu, o. i 40.
Locul propoziţiei completive indirecte
§ 45 5. Propoziţia completivă indirectă se poate găsi si înainte şi după predicatul regentei:
a)	De ce ţi-e frică, nu scapi. (Proverb)
b)	FLşti designat să faci ziarului nostru un important serviciu. Caragiale, o. ii 166.
Uneori, între predicatul regentei şi propoziţia completivă indirectă pot apărea şi alte părţi de propoziţie, mai ales subiectul regentei.
Poate de la aceste vorbe ar fi luat aminte p îr c ăl ab u l Ir t mie să se ajungă prin solii ascunse cu păgînii. Sadoveanu, n. p. 12.
M -au- menit bâtrînii m e i să mă fac călugăr. Sadoveanu, a. u. 35.
LOCUL PROPOZIŢIILOR circumstanţiale
285
Locul propoziţiilor circumstanţiale
§ 456. Propoziţiile circumstanţiale ocupă în frază, în ordine normală, acelaşi loc pe care îl ocupă complementele circumstanţiale în propoziţie.
Locul propoziţiei circumstanţiale de loc
§ 457. în ordine normală, propoziţia circumstanţială de loc se pune după regentă:
Fă-tie giurâmînt că, ieşind noi de aici, vom avea voie a merge unde vom vroi şi că leşii vor lăsa cetatea întreagă. Alecsandri, t. 1512.
Dintre toate tunurile care trăgeau, obusş_ după obu£, Filipoiu desluşi unul cu un geamăt sec, ca o tuse, urmărindu-l oriîncotvo fugea el. Camilar, n. v 1 297.
Ca şi circumstanţialul de loc, în naraţiuni şi în descrieri propoziţia circumstanţială de loc se pune înaintea regentei la începutul frazei:
Oriunde întilnea oameni, se oprea., cerca să fie vesel. Sadoveanu, o. ii 156. Unde creşteamtrei, puteam creşte şi pe al patrulea. Stan cu, d. 28.
Deci unde au căzut săgeata vătavului de copii, au făcut poarta, iară unde au căzut săgeata unui copil din casă, au făcut clopotniţa. Ne culce, cr. i io-Atunci cînd mai multe propoziţii circumstanţiale depind de aceeaşi regentă, ele se aşază după cum trebuie să se scoată în evidenţă una sau alta dintre propoziţii.
Locul propoziţiei circumstanţiale de timp
§ 458. Ca şi circumstanţialul de timp, în ordinea obişnuită, mai ales în descrieri şi naraţiuni, propoziţia temporală e aşezată înaintea regentei:
Cînd toamna se arată al iernii rece soare,
Copacii plini de jale pierd frunza, se usuc. Alexandrescu, m. 15 i.
Cum a ajuns la scară, a descălicat de pe scîndură şi s-a suit în fugă pe scară. Giiica, s. 407.
De cum se crăpa de ziuă i se auşşea gura pînă la capătul străzii. Cocea,
F. SL. IJ.
Cum insera, înhăma căluţul la polobocul pe două roate şi pornea încet către cişmea. Camilar, n. i 26.
Propoziţiile temporale introduse prin adverbul cum se pun întotdeauna înaintea regentei dacă aceasta începe cu corelativul cum :
Cum se făcea ziuă, cum eram pe cal. Sadoveanu, o. v 116.
Cum aduci ceva mii, cum te urc la proţent... Camilar, n. ii 129. în aceste cazuri, schimbarea ordinii propoziţiilor ar aduce schimbarea sensului lor: regenta ar deveni temporală şi temporala regentă.
286
ORDINEA PROPOZIŢIILOR In FRAZĂ
Locul propoziţiei cauzale
§ 459. în ordine normală, locul propoziţiei cauzale este după regenta ei:
D-l Tiberiu este tînăr, şi este un secret public în tot oraşul câ acest tînâr aăorâ-n tăcere pe graţioasa Aglaia, care nu poate să sufere pe tînărul Tiberiu, fiindcă acesta se uită foarte cruciş. Caragiale, o. 1 ii3.
Cauzala se poate pune înaintea regentei, cînd autorul vrea să insiste asupra ei: De vreme ce d-ta ai bunătate să ne despăgubeşti, ne facem blîncşi.. .. Alecsandri, t. 1074-75.
Pentru că nici el nu făcuse cunoştinţă cu Iuga, dădu indiferent din cap şi se strecură după Kogojinaru. Rebreanu, r. i 15.
Fiindcă însă astfel îmi căsuseră sorţii, nu-mi mai râtnînea acum decît să aflu despre ce e vorba. Cez. Petrescu, s. r. 86.
Cauzala introdusă cu cum se pune numai înaintea regentei :
l-a scris un răvaş lung, în care-i spunea c-a descoperit un talent grotşav într-un băiat de acolo din sat, şi, cum băiatul e sărac şi ar vrea sâ înveţe mai d.parte, ar fi bine sâ-i facă vrun chip, să-l ia pe lingă dînsul.N \.KBXSpk, n. 6.
Cum eram un derbedeu fără pereche, nu mai dădeam pe acasă în tîrg. Sadoveanu, o. II 31.
Locul propoziţiei finale
§ 460. în ordine normală, propoziţia finală se pune după regenta ei:
înarmaţi-vâ cu Ce-ţi găsi, şi daţi de moarte, ca să nu sică lifta c-o intrat în ţara noastră ca-ntr-un sat fără cîni. Alecsandri, t. 1483.
Luceşte c-un amor nespus Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge. Eminescu, o. i 175.
Apoi, se %ice că i-ar fi dat pe sama unuia dintre boieri, să li ţie cuvînt, eu să-i facă a înţelege scopul chemărei lor la Iaşi. Creangă, a. 161.
Pentru a se accentua ideea exprimată de ea, finala este aşezată înaintea regentei: Ca să vad-un chip, se uită Cum aleargă apa-n cercuri... Eminescu, o. i 72.
Mai e mult! Şi ca să-i fie Scurtă vremea pînă pleacă,
El se uită pe cîmpie,
Fluieră şi nu mai ştie	' ■
Ce să facă. Coşbuc, f. t. 60.
Nu toate propoziţiile finale însă pot apărea înaintea regentei. Propoziţiile finale introduse cu conjuncţiile să sau de nu se pot pune înaintea regentei:
LOCUL PROPOZIŢIILOR CIRCUMSTANŢIALE
287
M-aduserâ la spitalul din Craiova în casele lui Priscoveanu, de mi-a scos plumbul de sub coastă. Ghica, s. 46.
Zburător cu negre plete, vin la noapte de mă fură. Eminescu, o. i 79.
O persoană de naltă influenţă, aflînd despre vrajba celor doi cumnaţi, a stăruit de i-a împăcat. Caragiale, o. 1 83.
Locul propoziţiei circumstanţiale de mod
§ 461. în ordine obişnuită propoziţiile circumstanţiale de mod se pun după regentă:
Acesta a tras cu coada ochiului şi a luat aminte, fără să se tulbure. Sado-
VEANU, N. P. I42.
Ce delicat şi fără de veste liniştea dimprejur mi se strecoară în creier, parc-ar fi un fum care-mi înfaşă ideile. Delavrancea, t. 140.
Întîmplările au şi ele o orînduire cuminte, nu sînt oarbe, cum le socotesc bieţii muritori. Sadoveanu, o. v 367.
Şi totdeauna vorbepe drept şi cumpănit ca şi cind ar citi din carte. Slavici, o. 1 5.
Spre a insista asupra ei, propoziţia modală se pune înaintea regentei:
Şi fără să mai aştepte să-p recapete răsuflarea, se întoarse, apucă sacul de gură, îl săltă în sus şi se strecură sub el. Dumitriu, b. f. ioo.
După cit am înţeles din ce mi-a mărturisii diacul, nu se putea face altfel. Sadoveanu, n. p. iii.
în cazul cînd comparativa precedă regenta, ea are, în general, un corelativ: Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost aşa rămînem. Eminescu, o. i 124.
Cum porunceşti măria ta, aşa vom face. Sadoveanu, n. p. 157.
Ca şi cum l-ar fi gonit din urmă, aşa fugea.
Parcă e alt om, a tî t e de schimbat.
Propoziţiile comparative introduse cu de parcă nu pot preceda regenta, din cauză că au o nuanţă consecutivă.
Aţii de tare s-a bucurat cînd m-a văsţut, de parcă nu ne-am fi întîlnit de un an.
Propoziţia consecutivă se pune totdeauna după regentă. Niciodată ordinea propoziţiilor consecutive nu se schimbă:
Ea se simţea aşa de proastă în faţa unui om atît de învăţat, incit se temea să-i vorbească; îşi închipuia că-l supără cu înfăţişarea ei. Vlahuţă, n. 12.
De peste vîrfurile de bratşj, venea un suflu rece că mă făcea să-mi simt pielea. Camil Petrescu, u. n. 222.
1288
ORDINEA PROPOZIŢIILOR ÎN FRAZĂ
Locul propoziţiei concesive
§ 462. în mod obişnuit propoziţia concesivă apare înaintea regentei:
Cei ce se luptă blestemînd,
De s-ar lupta şi-n primul rină,
Ei tot atît de buni ne par
Ca orişicare laş fugar. Coşbuc, p. t. 118.
Cînd vorbitorul vrea să scoată în evidenţă regenta, concesiva se pune după ea : Se vede că balul s-o şi început, deşi n-o sosit încă nici un musafir. Alec-sandri, t. 452.
Jură-mi-te pe ascuţişul paloşului tău că mi-i da ascultare şi supunere întru toate, chiar şi-n foc de fi-aş zice, să te arunci. Creangă, p. 206.
Nu-şi astîmpăra gura cătră mai marii săi, măcar să-l fi picat cu luminarea. Creangă, a. 134.
Era zdravăn Pîrvu, măcar că-l supsese boala. Du mit riu, b. f. ioo. Propoziţiile concesive introduse prin unele conjuncţii păstrează întotdeauna aceeaşi poziţie faţă de regentă
Astfel, concesivele introduse prin că sînt întotdeauna intercalate în regentă : Cum naiba dor să nu-mi fie ?
Cînd şi muntele, că-i munte,
Şi-ncă are doruri multe. Jarnîk-Bîrseanu, d. 144.
Concesivele juxtapuse şi cele legate de regentă prin şi stau întotdeauna înaintea regentei:
îi vorbesc, şi nu-mi răspunde. Coşbuc, b. i. 8.
Dacă le inversăm, trebuie să introducem concesiva printr-o conjuncţie.
Nu-mi răspunde, deşi îi vorbesc.
Locul propoziţiei condiţionale
§ 463. Condiţionala, în ordine normală, este aşezată înaintea regentei:
De treci codri de aramă, de departe verşi albind Ş-auşi mîndra glăsuire a pădurii de argint. Eminescu, o. i 85.
De-i vezi murind, să-i laşi să moară,
Căci moartea e menirea lor. Coşbuc, f. t. ii.
Dacă aş fi pierit, rămînea în veci neîmplinită diata fratelui nostru lon-vodă. Sadoveanu, n. p. 125.
Rar, pentru a se accentua asupra regentei, condiţionala urmează după regenta ei: Om veni cu toţii, de-om trăi. Alecsandri, t. 15 i.
O pace durabilă în lume nu poate fi concepută decît dacă toate forţele progresiste ale lumii vor continua să lupte pentru asigurarea unei democraţii reale şi active. Gheorghiu-Dej, art. ctiv, 8.
LOCUL PROPOZIŢIILOR circumstanţiale
289

Condiţionalele juxtapuse nu se pot pune în orice ordine. întotdeauna condiţionala precedă regenta:
Primeşti ordin, te duci. Camilar, n. i 12.
Dacă le inversăm, e nevoie să introducem condiţionala printr-o conjuncţie, altminteri prima e secundară.
Te duci, dacă primeşti ordin.
în legătură cu locul propoziţiilor incidente, v. Cuvinte şi construcţii incidente, § 420. 19
— 0. 510
19
ACCENTUL ŞI INTONAŢIA
Rolul sintactic şi stilistic al accentului
§ 464. După cum s-a văzut la fonetică, prin accent înţelegem în general scoaterea în evidenţă a unei silabe cu ajutorul pronunţării, faţă de silabele înconjurătoare care alcătuiesc un cuvînt. Rolul accentului nu se limitează însă numai la scoaterea în evidenţă a unei silabe. Pe lîngă rolul său fonetic, accentul are şi un rol sintactic şi stilistic, scoţînd în evidenţă şi cuvinte în cadrul unei propoziţii, şi propoziţii în cadrul unei fraze, şi anume cuvintele şi propoziţiile cărora vorbitorul vrea să le dea importanţă mai mare.
în propoziţia : Aseară am primit cartea, accentul poate sta pe aseară (aseară, nu în alt moment, am primit cartea), pe am primit (aseară am primit cartea, nu am dat-o, nici nu am citit-o etc.), sau pe carte (aseară am primit cartea, nu alt obiect).
Chiar sensul unor fraze sau propoziţii se poate schimba numai prin aşezarea accentului pe un cuvînt sau pe altul. Astfel fraza: Zburâtoru-ţi este tată p pe el Călin îl cheamă (Eminescu, o. i 84) nu are acelaşi sens dacă accentul cade pe conjuncţia p sau pe Călin. De aceea accentuarea corectă după sens a cuvintelor în cadrul unei propoziţii e absolut necesară pentru înţelegerea acesteia. O accentuare defectuoasă poate duce la confuzii. Astfel dacă în versurile:
Care cu poveri de muncă
Vin încet p scîrţîind. Coşbuc, p. i 47,
nu se accentuează cuvîntul care, se poate înţelege că e vorba nu de o propoziţie principală, ci de o propoziţie atributivă, din cauza confuziei dintre pluralul substantivului car cu pronumele relativ care, ceea ce denaturează sensul.
Accentul în propoziţie
§ 465. De foarte multe ori, în cadrul propoziţiilor enunţiative, accentul cade pe adverbe.
ACCENTUL ÎN PROPOZIŢIE
291
A plecat chiar acum de acasă.
în propoziţiile afirmative care urmează ca răspuns după o interogativă se accentuează adverbul întăritor:
Aşa este, Lixandre. Sadoveanu, n. p. iii.
în propoziţiile enunţiative negative se accentuează aproape întotdeauna cuvintele de negaţie.
Nu vă grăbiţi, prietine Agapie. Sadoveanu, n. p. 157.
Dacă într-o propoziţie negativă, în afară de nu, se găseşte un cuvînt de negaţie, accentul cade pe acesta.
Edgar nu pricepe de loc. Caragiale, o. i 21 i.
Acel căpitan buiac nu mai avea nici o luare-aminte asupra lor. Sadoveanu, n. p. 340.
La propoziţiile disjunctive şi deliberative se accentuează conjuncţiile ori, sau etc. mai ales cînd acestea se repetă în ambele propoziţii.
Ori n-avea nici el chef de joc în dimineaţa ceea, ori îl supărase prea tare semnul ei de dragoste. Caragiale, o. i 37.
în general, în orice propoziţie sau frază, cuvintele care se află în opoziţie între ele se accentuează.
T&ucuratâ a fost plecarea aceea pentru unii şi întristată pentru alţii. Sadoveanu, n. p. 119.
Propoziţia dubitativă introdusă cu conjuncţia dacă poartă accentul totdeauna chiar pe conjuncţie. în cazul acesta accentul contribuie la indicarea caracterulu1 dubitativ al propoziţiei, deoarece, spre deosebire de dacă dubitativ, dacă condiţional nu e accentuat.
Ce-i un pol de bani ? Dacă mi-oi cumpăra pe ei o mînă de cuie. Camilar,
N. I 168.
într-o propoziţie interogativă care conţine un cuvînt de interogaţie ca: cine, ce, cum, unde etc., accentul cade pe acesta.
Cine să fie? Cum îi cheamă? Sadoveanu, n. p. 53.
De unde să ştiu eu, căpitane ? Sadoveanu, n. p. 207.
Ce s-a făcut praf? Caragiale, o. i 85.
La propoziţiile exclamative importanţa accentului e mai mare; intensitatea lui e mai puternică după gradul de tărie al emoţiei exprimate de vorbitor.
Dacă o propoziţie conţine un cuvînt specific exclamativ ca ce, cît etc. sau interjecţii ca oh, ah, imperative sau vocative, accentul cade de obicei pe acestea.
Ah, ce bine-mi pare!
Faptul că intensitatea exclamaţiei cade pe cuvintele mai sus amintite se marchează uneori prin semnul exclamării, care urmează imediat după ele.
Ei! doamna nu m-a văsşut. Caragiale, o. i 114.
19*
292
ACCENTUL Şt INTONAŢIA
Cuvîntul exclamativ e caracterizat uneori, pe lingă creşterea considerabilă a intensităţii accentului, prin lungirea unei vocale sau ge.ninarsa unei consoane. Viiino! Vorrba!
Măă ! să vii degrabă. Caragiale, o. i 133.
Accentul în frază
§ 466. După cum în propoziţie cuvîntul pe care vorbitorul vrea să-l scoată în relief e accentuat, tot aşa şi în frază una din propoziţii poartă accent mai puternic.
Accentul nu cade întotdeauna pe o propoziţie principală, sau pe cele regente, ci pe o secundară care exprimă o idee importantă pentru înţelegerea frazei. Astfel, în cazul propoziţiei atributive, explicativele care nu exprimă o idee absolut necesară pentru înţelegerea regentei nu sînt accentuate în frază.
ILa căldura soarelui de primăvară, care începuse să încingă faţa mlaştinelor, o moliciune plăcută cuprinse nervii omului. Caragiale, o. 1 57.
în schimb în fraza:
Iar Vicenty Hleba era un prietin am nu se mai află. Sadovi.anu, o. n 17z, accentul îl poartă atributiva determinativă.
în cazul propoziţiilor completive, secundara constituie de obicei elementul care interesează, de aceea accentul cade pe ea.
Am au^it că hatmanul a trecut pe la Moghildu, Sadovhank, n. p. 249.
De multe ori deosebirea de accent în frază corespunde unor deosebiri de sens. Una e ideea pe care o exprimăm cînd accentuăm : Vrei să te duci? (cu accentul pe regentă) şi alta cînd accentuăm: Vrei să te duci? (cu accentul pe subordonată). Sau: Să vii, cînd te chem şi Să vii cînd te chem.
Intonaţia
§ 467. în afară de accentul de intensitate, care joacă un rol preponderent în limba noastră, are o importanţă deosebită din punct de vedere sintactic şi stilistic accentul muzical sau tonul, realizat prin coborîrea şi mai ales ridicarea vocii. Tonul e unul din mijloacele cele mai importante de care se serveşte vorbitorul pentru a da un anumit sens spuselor sale şi mai ales pentru a exprima anumite stări afective.
Una şi aceeaşi interjecţie pofte exprima cele mai variate sentimente numai după felul deosebit în care e intonată. Vai! în vai! ce bine-mi pare, care exprimă satisfacţia, se pronunţă pe un ton mai ridicat decît vai! în vai! cît mă doare, care exprima durerea sau desperarea (v. voi. I Interjecţia, § 436).
INTONAŢIA
293
Acelaşi cuvînt poate avea diverse înţelesuri, după tonul cu care e rostit. De exemplu verbul mănîncă la persoana a treia singular a indicativului prezent poate fi folosit cu diverse înţelesuri, după tonul diferit cu care e rostit. Mânîncâ (constatare), Mânîncâ ? (întrebare). Mânîncâl (mirare) etc.
O propoziţie enunţiativă se distinge de alta interogativă sau exclamativă numai prin intonaţia deosebită cu care e rostită.
Mergi acasă. Mergi acasă ? Mergi acasă!
în general, propoziţiile enunţiative la care participarea afectivă a vorbitorului este minimă, sînt rostite cu acelaşi ton, vocea coborînd doar la sfîrşitul propoziţiei înainte de punct. Totuşi şi o propoziţie enunţiativă poate exprima diverse stări sufleteşti după felul în care sînt intonate cuvintele. Astfel, de exemplu, cînd vorbitorul ţine să-şi exprime convingerea cu mai multă intensitate, intonaţia este descendentă :
Cunoaştem
\
noi
\
asemenea
\
scueşe;
cînd exprimă o ameninţare, intonaţia este ascendentă-descendentă :
cînd exprimă starea sufletească a celui care nu se mai sperie de nimic după ce a trecut prin încercări grele, intonaţia e ascendentă:
altele (mai grele şi nu Am făcut eu ■—m-am descurajat).
La propoziţiile enunţiative întrerupte, marcate în scris prin puncte de suspensie tonul nu coboară la ultimul cuvînt.
Lin rol mai important joacă intonaţia în cadrul propoziţiilor interogative, marcate, în general, prin faptul că tonul, în loc să coboare la sfîrşit, urcă:
examenul ?
A
Mîine se dă
Intonaţia aceasta se menţine chiar dacă ordinea cuvintelor se inversează:
„ mîine ?
A
'Examenul se dă
294
ACCENTUL ŞI INTONAŢIA
Tonul se ridică la sfîrşitul propoziţiei interogative chiar dacă accentul de in-tensi tate cade pe cuvîntul de la începutul propoziţiei:
/ fost?
Aşa-i c-a
Sadoveanu, o. viii 232.
în cazul de faţă tonul se ridică atît la sfîrşitul propoziţiei pentru a indica că e vorba de o întrebare, cît şi la cuvîntul aşa, fiind atras de accentul de intensitate.
Atracţia exercitată de accentul de intensitate asupra accentului muzical e foarte frecventă. Astfel adverbele accentuate din propoziţiile enunţiative pozitive sau cuvintele de negaţie din enunţiativele negative nu sînt numai accentuate cu o imensitate mai mare, dar sînt rostite şi cu un ton mai ridicat.
acum
/
Am plecat chiar
\
de
\
acasă.
aflat ? Sigur
/ \
Ai	c-am
\
aflat. Sebastian, t. 59.
Nu
vă grăbiţi, prietine
\
Agapie. Sadoveanu, n. p. 157.
Atunci cînd propoziţia interogativă începe cu un pronume interogativ sau un adverb interogativ, tonul nu se mai ridică la sfîrşitul ei:
Cine
\
să fie ? şi Cum
îi cheamă? Sadoveanu, n. p. 53.
Alteori dintre cele două accente iese învingător cel muzical. Astfel, dacă într-o propoziţie enunţiativă accentul de intensitate cade asupra ultimului cuvînt din propoziţie, acesta nu e rostit cu un ton mai ridicat, ci, dimpotrivă, tonul coboară ca la orice propoziţie enunţiativă.
Edgar nu pricepe
de loc. Caragiale, o. i 2ii.
INTONAŢIA
295
Marcarea grafică a intonaţiei prin punctuaţie
§ 468. Pentru a înregistra în scris felul cum sînt intonate cuvintele în propoziţie sau propoziţiile în frază se face apel la punctuaţie. Aceasta izbuteşte într-o oarecare măsură să redea unele nuanţe afective mai obişnuite; nuanţele mai complexe nu pot fi redate, de aceea lectura e în astfel de cazuri mai dificilă (v. Punctuaţia).
PUNCTUAŢIA
§ 469. Punctuaţia este un auxiliar grafic al sintaxei. Ea separă fraze, propoziţii sau părţi de propoziţie, marchează felul propoziţiilor şi atrage atenţia asupra intonaţiei corespunzătoare diverselor idei exprimate.
Semnele de punctuaţie sînt: punctul, semnul întrebării, semnul exclamării, virgula, punctul şi virgula, două puncte, semnele citării sau ghilimelele, linia de dialog şi de despărţire, parantezele şi punctele de suspensie.
Punctul
§ 470. Punctul (.) se pune:
1.	la sfîrşitul unei propoziţii enunţiative:.
Era o gi de iunie, luminoasă şi caldă. Galaction, o. i 37.
2.	la sfîrşitul unei fraze alcătuite din propoziţii enunţiative:
Cînd l-a lăsat meşterul, Cogmuţă şi-a aşezat bine ciolanele pe palul virtos, a pus tîmpla pi pumnul drept şi a adormit numaiăecît. Sadoveanu, n. p. 184-185.
3.	la sfîrşitul unei fraze alcătuite din propoziţii dependente de o propoziţie enunţiativă:
A. glumit într-o fii cu tată-său : o tot întreba de ce stă vecinie tnebisă-n casă, şi ea, ca să scape, i-a spus că scrie. VlahuTĂ, d. 199.
4.	la sfîrşitul unei propoziţii optative şi la sfîrşitul unei fraze alcătuite din propoziţii dependente de o propoziţie optativă:
M-aş duce unde fisoară atîtea rîndunele,
Cînd viscolul începe, cînd vin vremile rele ;
Pe păsurile verdeţii ca ele m-aş ivi.
Din loc în loc aş trece în climele străine,
Unde sînt alte stele, şi ceruri mai senine,
Dar iarăşi m-aş întoarce cînd firea ar fimbi. Ai.exan'drescu, m. ii3.
297
FUNCŢIE. SENINI L ÎNTIÎ E I!.\ IUI
Unii scriitori pun cîteodată punct :
a)	la sfîrşitul unei propoziţii exclamative sau la sfîrşitul unei fraze alcătuite din propoziţii dependente de o exclamativă (v. Semnul exclamării, § 472) :
E tragedie-nălţâtoare
Cînd biruiţi oştenii mor,
Dar sînt eroi de epopee
Cînd braţul li-e biruitor. Coşbvc, f. t. io.
b)	la sfîrşitul unei propoziţii imperative care exprimă o recomandare, o invitaţie, un îndemn sau o rugăminte, făcută pe un ton liniştit:
Du-te şi înghite trei plăcinte de-a comisoaiei. Sa.doyea.nv, f. j. i 99.
Octav!. . . testamentul acestui suflet mare nu-l trece cu vederea, nu-l ascunde prietenului tău. Galaction, o. i 247.
c)	între propoziţii coordonate, cînd autorul ţine să accentueze nuanţa de independenţă a acestora:
Hagiul se rostogoleşte în pat. Prea e fericit. Nu poate dormi. Dei.avrancea,
H. T. 25.
Observaţie. Punctul este în acelaşi timp şi un semn ortografic, întrebuinţat după ceie mai multe abrevieri: U.R.S.S., P.M.R., fV/ .Af., for., ele., ş.a.m.d., de cx.
Nu se pune punct după abrevieri ca: d-ta, km, N (nord).
Semnul întrebării
§ 471. Semnul întrebării (?) se pune:
1. a) la sfîrşitul unei propoziţii interogative:
—	Cum te cheamă, măi copile?—Ca pz tatâ-mzu, Călin. Eminescu, o. r 84. De ce-l necăjeau ca nişte fantasme lucruri aşa de vechi, dintr-un trecut plin de
amărăciuni? Sadoveatto, o. iii 587.
b) după cuvinte sau grupuri de cuvinte interogative, care sînt de fapt propoziţii eliptice:
—	M-a omorît, domnule.
—	De ce ?
—	Am fost şi eu. . .
—	Unde ?
—	Ea revoluţie. Caragiaee, o. i 238.
Adesea pe cîmpie.
Au% o armonie,
Un ce melodios;
Un glas care se pare.
Ascuns în depărtare,
298
PUNCTUAŢIA
Un imn misterios.
De unde oare vine ?
Din sferele senine ?
Din fir ii ce fipor ?
Din iarba ce şopteşte ?
Din planta ce trăieşte ?
Din floare? din isşvor ? Alexandre seu, m. 49.
2.	la sfîrşitul unei fraze alcătuite din propoziţii interogative:
Da ce să fii proastă şi să-ţi strici inima? Vla.hupĂ, n. 35.
3.	la sfîrşitul unei fraze alcătuite din propoziţii dependente de o propoziţie interogativă :
Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar
Ş-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar? Eminescu, o. i 83.
Vai! tot mai gîndeşti la anii cînd visan în academii,
Ascultînd pe vechii dascăli cîrpocind la haina vremii,
Ale clipelor cadavre din volume stînd s-adune
Şi-n a lucrurilor peteci căutînd înţelepciune ? Eminescu, o. i 140.
Care
Uiman e prea departe cînd prin viaţă
Cu noi mergi tu, Speranţă-nălţătoare ? Neculuţă, ţ. d. 120.
Cînd fraza este alcătuită din propoziţii dependente de o propoziţie interogativă, semnul întrebării se pune la sfîrşitul frazei. Totuşi unii scriitori pun semnul întrebării atît după propoziţia regentă cît şi după subordonatele ei, mareîndu-se astfel pauza făcută de vorbitor între întrebare şi propoziţiile dependente de această întrebare:
Se întreabă trist izvorul:
Unde mi-i crăiasa oare ?
Vărul moale despletindu-şi,	#
Faţa-n apa mea privindu-şi,
Să m-atingă visătoare
Cu piciorul? Eminescu, o. i 122.
Semnul întrebării marchează sfîrşitul propoziţiilor interogative cu sens dubitativ, exclamativ sau imperativ. a) Dubitativă (deliberativă):
însă cel mare se dă după uşă, şi să tragă, să nu tragă ? în sfîrşit trage zăvorul... cînd ia!... Ce să vadă ? Creangă, p. 23.
Ea văzţndu-se acum aşa de nenorocită şi horepsită, ce să facă şi încotro s-apuce ? Să se ducă la părinţi ? —se temea de asp'imta tată-său şi de şugubaţa defăimare a oamenilor ; să răm'iepe loc ? — nu avea cele trebuitoare şi-i era lehamite de mustrările socrilor. Creangă,, p. 89.
SEMNUL ÎNTREBĂRII ŞI AL EXCLAMĂRII
2)9
b) Exclamativă:
Cît o să umblu după d-ta ? Caragiale, o. i 202. în cazul propoziţiilor interogative cu caracter exclamativ, pentru a arăta intensitatea sentimentului, unii scriitori adaugă semnului exclamării semnul întrebării :
Va sfiică te-ai întors! ? Davidoglu, m. 10.
Nu se pune semnul întrebării:
1.	După propoziţia interogativă indirectă:
Ea a doua %i se miră cum de firele sînt rupte. Eminescu, o. i 79.
jNu mai ţin minte care §coli sau care şcoală filosofică din vechime se întreba şi discuta dacă femeia are sau nu un suflet. Galaction, o. i 96.
2.	După unele titluri ca: Cine a inventat telescopul, Cum funcţionează inima, considerate ca propoziţii interogative indirecte, dependente de o regentă neexprimată.
Semnul exclamării
§ 472. Semnul exclamării (!) se pune:
x. la sfîrşitul unei propoziţii sau al unei fraze exclamative:
Unde se pomenea trotuar sau bulevard pe acel timp! Ghica, s. 42.
Ce minune! Ce bucurie pe mine! Delavrancea, h. t. 123.
Ce comoară de frumuseţi doarme îngropată în poeziile pporului nostru, şi bieţii băieţi habar n-au cîte cunoştinţi ar putea ieşi de-acolo! Vlahuţă, d. 48.
Fetelor — a z^s ea — 0 să intraţi în gura satului. M.ire ruşine! Sadoveanu, m. c. 76.
Viaţa asta-i bun pierdut
Cînd n-o trăieşti cum ai fi vrut! Coşbuc, f. t. 117.
2.	la sfîrşitul unei propoziţii imperative sau al unei fraze cu propoziţii dependente de o imperativă:
Destul! strigăEăpuşneanul, nu te mai boci ca o muiere! Negruzzi, i 155-156. Zdrobiţi orînduiala cea crudă şi nedreaptă,
Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!
Atunci cînd după moarte răsplată nu v-aşteaptă,
Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,
Egală fiecare şi să trăim ca fraţi! Eminescu, o. i 60.
3.	după interjecţii:
He!... cînd e să fie Radu, inima ei îl simte de dincolo de bătaia ochilor. Vlahuţă, N. IO.
Ei! acuma, unde mergem ? îl întreabă Costică. Caragiale, o. ii 215.
liura! strigară toţi. Negrvzzi, i 74.
Cînd o propoziţie exclamativă începe cu o interjecţie, se pune semnul exclamării atît după interjecţie, cît şi la sfîrşitul propoziţiei, atunci cînd scriitorul trebuie să sublinieze rolul independent, de propoziţie, al interjecţiei:
Ah! garafa pîntecoasă doar de sfeşnic mai e hună! Eminescu, o. 1 46.
Ei! ea n-avea o mamă ca Floarea! Cabagiat.e, o. ii 294.
Vai! de ce n-am înţeles că viaţa mi-i dată s-o trăiesc şi tinereţea şi frumuseţea ca să mă bucur de eh! Sadoveanu, o. tv no.
Unii scriitori nu pun semnul exclamării, ci virgulă, sau nici un semn, după interjecţii. Punîndu-se semnul exclamării numai la sfîrşitul propoziţiei, se subliniază strînsa dependenţă a interjecţiei de restul propoziţiei, cu care alcătuieşte o unitate: 0, dar e mişelnic lucru singur filele să-ţi curmi! VlahuŢa, p. 45.
0 ce foc! Negruzzi, i 164.
Cînd într-o propoziţie exclamativă apare o interjecţie repetată, semnul exclamării se pune după fiecare interjecţie In parte, marcîndu-se astfel pauzele:
Of! Of! Of! Tare sînt nenorocită!
Cînd interjecţiile repetate apar ca o unitate, fără pauze, semnul exclamării se pune numai după cea din urmă, iar ele se despart prin virgulă, sau se pune la sfîrşitul propoziţiei:
Uf, uf, uf! rău mă {rămintâ! Mi-e şi cald, mi-e şi răcoare! Hasdeu, Pagini alese 116.
Vai, vai! Omule! Vai, vai! Cu toţi învoitorii se poartă boier Gogu aşa? Stan cu, dul. 205.
Pentru a arăta intensitatea sentimentului, unii scriitori repetă semnul exclamării sau îi adaugă semnul întrebării (vezi şi Semnul întrebării, § 471) :
Tu!!... nu vegi... nu-ţi aflu nume... Eimba-n gură mi se leagă Şi nu pot să-ţi spun o dată cît — ah! cît îmi eşti de dragă! Eminf.scu, o. 1 82.
4.	după cuvinte care, în realitate, sînt propoziţii exclamative eliptice:
M.ofturi! ia fii bună şi te-astîmpără. Caragiale, o. n 118.
Nul moartea cu viaţa a stins toată plăcerea —
Cel ce în astă lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, căci morţi sînt cei muriţi. Eminf.scu, o. i 59.
5.	după cuvinte incidente exclamative, intercalate într-o propoziţie enunţiativă :
într-o seară boierul, gărind cîţiva inşi care se pitulaseră lingă uluci ca să asculte frumoasele melodii ale junei diletante, s-a gbîrlit de gelogie, şl cînd a doua gi tînăra femeie s-a tregit, nenorocita!.. . a găsit clavirul spart în mii de bucăţi. Ghica, s. 42.
6.	după unele vocative :
a) cînd sînt, în realitate, propoziţii exclamative:
Guraliuc! mugi înăbuşit Florescu; eu îmi tot bat gura şi el doarme! Sadoveanu, o. vi 149.
b)	cînd sînt rostite mai intens, potrivit cu o anumită stare afectivă şi se izolează •ele restul frazei printr-o pauză :
Părinte! şopti boierul cu mîbnire, toată noaptea tn-am gîndit la o întîmplare din tinereţd. Sadoveanu, o. i 344.
c)	cînd sînt în fruntea unui discurs, a unui apel sau a unui manifest:
Muncitori, tehnicieni, ingineri, funcţionari! Descoperiţi şi folosiţi din plin rezervele interne de producţie, pentru dezvoltarea economiei naţionale şi ridicarea nivelului de trai al poporului muncitor de la oraşe şi sate! scînteia, 1951, nr. 2763, 1.
în mod obişnuit vocativul se izolează de restul frazei prin virgulă (vezi Virgula, § 473).
Pentru a reda intensificarea progresivă a tonului în rostirea cuvintelor exclamative, unii scriitori recurg la alăturarea a două sau trei semne de exclamare:
Ionel! Ionel!! Ionel!!! Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! Nu e frumos, cînd sînt musafiri. Cab.vgialk, o. i 274.
Virgula
§ 473. I. Virgula (,) se foloseşte la marcarea pauzelor dintre cuvinte şi dintre propoziţii.
1. In propoziţie, ea desparte:
a) părţile de acelaşi fel ale propoziţiei, care nu sînt legate prin şi ori sau: Subiecte:
Dar atuncea greieri, şoareci,
Cu uşor-măruntul mers,
Keaduc melancolia-mi,
Iară ea se face vers. Eminescu, o. i 106.
Nume predicative:
Băiatul era frumos, vorbăreţ, purtat prin lume. Sadoveanu, o. vii 222. Atribute:
De-aş fi şi eu o floare	■■
Mîndră, dulce, răpitoare
Ca şi florile din mai. Eminescu, o. i 2.
Complemente directe:
Deodat-aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scinduri. Eminescu, o. i 119.
Complemente indirecte:
Si junimei generoase, domnişoarelor ce scapăr De arăt că lumea vis e. Eminescu, o. i 48.
302
PUNCTUAŢIA
Complemente circumstanţiale: de loc:
Şi din neguri, dintre codri, tremurînd s-arată luna. Eminescu, o. i 148. de mod:
Păşea iute, mărunt, uşor, ca un şoarece. Delavrancea, h. t. 99.
b)	elemente ale propoziţiei desprinse de celelalte părţi printr-o intonaţie deosebită:
Interjecţiile:
Ab, aş vrea să cadă o stîncă din peretele ăsta al defileului, să mă strivească, pentru că înţeleg că privirile erau tnai mult de ironie. . . Camil Petrescu, u. n. 239. Particule de afirmaţie şi de negaţie:
Mitrea dădu din cap mirat. Daausşise. Sadoveanu, m. c. 60.
Vocativul:
La începutul propoziţiei :
Andrei, tată, sînt bătrîn ca tată-tău mare, de va mai fi trăind. Galaction, o. 11 252.
Intercalat:
— Fii cuminte, Cocor, şi aşteaptă: aşa-ţi porunceşte Castaflora. Sadoveanu, M. C. II9.
La sfîrşitul propoziţiei:
Frumos meşteşug este meşteşugul dtimitak, nene Floriene! Caragiale, o. ii 137.
c)	Părţile incidente ale propoziţiei:
Eu, zicea Fadu, voi să arăt că acest tînăr, înzestrat de talent, îşi merită soarta. Vlahuţă, n. 56.
d)	Apoziţia, fie că e formată dintr-un singur cuvînt sau din mai multe :
Somn, a gîndului odihnă,
O,	acoperă fiinţa-mi cu-a ta mută armonie. Eminescu, o. i 49.
e)	Se desparte prin virgulă, în cazul elipsei numelui predicativ sau a predicatului, subiectul de numele predicativ sau de complement:
Pe strada Polonă, nimeni. Pomi întăreaţi de zâpadă. In apropierea unor case mari, o ţigăncuşă ghemuită într-un palton, vechi, cu buzunarele scoase afară. Delavrancea, ii. t. 265.
în faţa casei, o grădiniţă de flori, îngrădită cu uluci subţiri. Rebreanu, i. ii 69.
f)	Construcţiile de orice fel, echivalente cu o propoziţie care se desparte prin virgule:
Pentru a fi mai uşor înţelese de ascultători, conferinţele au fost exemplificate prin schiţe, grafice, planşe, scînteia, 1952, nr. 2002. în frază se despart prin virgule:
I
VIRGULA
303
1.	Coordonatele juxtapuse:
Vite, mi-e rău de tot, o să mor. Ghica, s. 229.
2.	Coordonatele de orice fel cînd nu sînt despărţite prin // ori sau:
Pot să-i dau şi eu măriei-sale lămuririle pe care le doreşti, ca să-şi aducă aminte de domnia-ta, să dea din cap şi să cfimbească. Sadoveanu, f. j. i 132.
a)	Copulativele legate prin iar:
Soarele de primăvară pîrjolise cu putere, iar subt straşina codrului căldura prindea a se potoli. Sadoveanu. n. p. 22.
b)	Adversativele:
Să se ştie că e mare viteadar nu s-a urnit mai departe decît tîrgul Romanului. Sadoveanu, n. p. io.
Adversativele se despart prin virgulă, chiar cînd sînt legate prin şi:
Eu mi-am făcut un cîntec,
Şi n-aş fi vrut să-l fac. CoŞbuc, b. i. 24.
3.	Propoziţiile subordonate, în special cele care nu sînt în ordine normală:
a)	Completiva directă, pusă înaintea regentei :
Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face. (Proverb)
b)	Completiva indirectă, dacă e înainte de regentă:
De ce ţi-e frică, nu scapi. (Proverb)
c)	Concesiva:
Deşi mi-era foame, nu puteam mînca.
d)	Finala:
Pentru ca iarăşi să-i împace, îi cioplea Antiţei o păpuşă şi-i făcea lui Todericâ o morişcâ de vînt ori un arc lui Mărian. Slavici, n. i 53.
Se duce drept la frate-sâu, ca să-i ducă bucuria. Creangă, p. 44.
e)	Consecutiva:
E atît de rea,. încît nimeni nu calcă pe moşia ei. Ispirescu, l. 4.
f)	Condiţionala:
De eram acolo.., aşteptam austrul şi ardeam toate corăbiile turceşti. Ghica, s. 224.
g)	Cauzala:
Pentru că n-ai înţeles, iacătă viu eu, duhovnicul, la tine şi mă spovedesc ţie. Caragiale, o. i 49.
Au să ne ajungă iar,%iseNicoară, pentru că noi trebuie să poposim o ţîră. Sadoveanu, o. i 15 i.
h)	Temporala:
' După ce am aflat de întâmplarea cu hoţii, m-am suit în polog cu făclioara de trestie. Sadoveanu, o. a. i 246.
304
PUNCTUAŢIA
i)	Modala:
Cum copacii-şi uită foaia
Ce pe vînt mi-a fost trimisă,
Astfel ea uitat-au poate
Aste foi de dînsa scrise. Eminescu, o. i 125.
îmi apăs şapca pe ochi şi mă ragem cu ochii mijiţi\ ca şi cum m-aş aşesşa pe somn. Cabagiale, o. ii 106.
j)	Propoziţiile atributive explicative:
Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremur numa
Lungi perdele încreţite, care scînteie ca bruma. Eminescu, o. i 152.
Un soare cald de primăvară, o lumină moale, aurie, în care parcă ţi se topea sufletul. Sadoveanu, o. vi 261.
4.	Propoziţiile incidente de orice fel se pun între virgule:
în acel sobor, după cît înţelegea el, se afla şi jupîniţa Marusia. Sadoveanu, f. j. 11 235.
Mă ridic de pe banchetă şi, fără să mă uit în partea opusă, ies după cocoana în coridor. Cabagiale, o. ii 109.
Din acea vreme povestea el midte, cînd avea chef, despre drumuri lungi prin ţări străine, despre bătălii sîngeroase.. . şi despre petreceri mari. Sadoveanu, o. v 51. II. Nu se despart prin virgulă:
1. în propoziţie :
a) Părţile de propoziţie legate prin şi ori sau:
Subiect:
Flăcăii şi fetele începeau a veni dinspre Broşteni, chiuind şi ţipînd prin umbra livezilor. Sadoveanu, o. ii 61.
Atribut:
Gîfîie, scoţtnd pe gură şi pe nas aburi albi şi groşi, ce-i cărunţesc părul şi genele. Delavrancea, s. 33.
Complement direct :
De ce doreşti singurătate
Şi glasul tainic de iţşvor ? Eminescu, o. i 228.
Complement indirect:
Dar mai cu samă îşi aducea aminte de întîmplările din urmă, de rătăcirea lui şi de popasul de la stînâ. Sadoveanu, o. ii 236.
Circumstanţial de loc:
Din izvoare şi din gir le
Apa sună somnoroasă. Eminescu, o. i 121.
Circumstanţial de timp :
Viscolul se potoli a doua gi dimineaţă, dar ninsoarea mai ţinu o zi ş-o 'noapte. Sadoveanu, o. ii 553.
VIRGULA

b)	Subiectul de predicat, cînd nu se află intercalate părţi de propoziţie sau propoziţii care trebuie despărţite prin virgulă :
Tinerimea entuziastă a voit să urmele pe bravul ei tribun. Caragiale, o. i 247. Trei făclii de ceară ardeau pe masa cu faţa albă de in. Sadoveanu, n. p. iii. Nici cînd ordinea subiectului şi a predicatului nu este cea obişnuită, între eie r.u intervin semne de punctuaţie:
Mi-au fost de mare folos cărţile pe care le-am citit.
c)	Substantivul de atribut:
în' clasele primare, odinioară, cunoşteam un băiat care avea o colecţie de peste cinci mii de nasturi. Caragiale, o. ii 186.
Fire lungi de aur se strecoară în umbră, — şi pretutindeni stăpîneşte copleşitor mirosul proaspăt al bradului. Sadoveanu, o. vii 256.
d)	Complementul direct şi complementul indirect de verbul pe lîngă care stă:
El, cu ochii, caută vînatul. Odobescu, iii 17.
Marin isprăvnicelul s-apropie încetişor de tata. Ghica, s. 236.
Nu se desparte de verb, prin virgulă, nici complementul indirect în acuzativ cu prepoziţie:
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într-un ceas gîndeşti la viaţa toată. Eminescu, o. i 119.
e)	Complementul direct de cel indirect puse pe lîngă acelaşi verb:
Polcovnicul loniţă... le împărţea iarbă şi alice..., desemnînd fiecăruia locul unde să se ţie. Ghica, s. 239.
f)	Complementele circumstanţiale de natură diferită:
N-a luat nimica în gură de dimineaţă. Sadoveanu, o. vii 460.
g)	Atributul substantival de cel adjectival sau două atribute substantivale, unul genitival şi unul prepoziţional:
Ţi-aduci aminte de un stejar stufos din grădină? Ghica, s. 236.
In frază:
a)	Propoziţiile subiective şi predicative de regenta lor :
Cui nu-i place să nu se uite.
b)	Coordonatele legate prin şi ori sau:
Zburătoru-ţi este tată şi pe el Călin îl cheamă. Eminescu, o. i 84.
în vaduri ape repezi curg
Şi vuiet dau în cale. Coşbuc, f. t. 5.
c)	Completivele directe cînd stau după propoziţia regentă:
Familia Georgescu ştia. perfect ce are să facă pas cu pas şi minută cu minută. Caragiale, o. ii 3.
d)	Completiva indirectă, cînd este aşezată după regentă:
Cu durerea asta sînt incapabil să scriu un rînd măcar. Caragiale, o. ii 181. •
2* —
• . 5?5
306
PUNCTUAŢIA
e)	Finalele care încep cu să:
Se dace la pădure să-şi aducă un car de lemne. Creangă, p. 143.
f)	Propoziţiile atributive determinative:
Strînse mai bine chinga care-i ţinea braţul legat la chimir şi nu răspunse. Sadoveanu, o. vii 162.
Există şi excepţii la regulile amintite. Dacă scriitorul ţine să marcheze că subordonata este partea cea mai importantă din frază, n-o desparte de regenta ei: Bate fierul pînâ e cald. Negruzzi, i 247.
Cîteva momente se petrec fără ca să se schimbe ceva. Caragiale, o. ii 20.
Se simţi cuprins dintr-o dată ca şi cum cineva ar fi vrut să-l sugrume. Sadoveanu, f. j. 1 245.
Aceeaşi observaţie este valabilă şi pentru părţile de propoziţie:
A doua vfi nepoată-sa îl găsi pe jumătate îngheţat. Delavrancea, h. t. 36.
Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc. Eminescu, o. i ii7.
Notă. Virgula poate fi pusă înainte de o enumerare, în loc de două puncte.
în scrisori se pune virgulă după numele sau titlul celui căruia i se adresează: Dragă Ioane, îţi scriu din nou...
Tovarăşe director,
Vă rog să binevoiţi...
Punctul şi virgula
§ 474. 1. Punctul şi virgula (;) se folosesc în interiorul unei fraze pentru a despărţi propoziţii independente sau grupuri de propoziţii:
A fost o tţarvă cum nu s-a mai pomenit la Costeşti de la vremea cînd au dat nohaii. Ca şi atuncea du ieşit femeile cu cociorvele aprinse ; unele au apucat furcile ; dulăii s-au înşurubat pe sub porţi; buhaiul lui Frunză a prins a boncălui împungînd c-un corn în pămînt şi s-a luat după năvrapul cu strai roş; oştenii domneşti şi cei împărăteşti nu s-au mai putut căţăra pe cai. Sadoveanu, n. p. 195.
Tată-său iar l-a luat, el iar a fugit; l-a închis în casă, el a sărit pe fereastră; l-a închis în pivniţă, el a spart uşa. Ghica, s. 242.
Spui de una o vorbă bună, superi pe alta; spui rău de alta, atunci nu mai poţi pretinde că eşti om galant; insişti cu deosebire asupra uneia, dai loc la bănuieli; neglijezi pe vreuna, îi inspiri o ură primejdioasă. Caragiale, o. i 208-Cînd punea mîna pe plug, trosneau coarnele; cînd da cu sapa, intra cu muchie cu tot; coasa în mînile lui rădea ca briciul; fînul-cădea pale-pale şi din fitece pală făceai un snop. Delavrancea, s. 18.
2.	între propoziţii coordonate se pune punct şi virgulă atunci cînd autorul accentuează o idee:
DOUĂ PUNCTE
307
a)	Adversative:
Pentru atîta încredere, nu am cum să-ţi mulţumesc; dar, teamă mi-e că, acor-dîndu-mi mie o aşa amicală şi linguşitoare precădere, n-ai nimerit tocmai bine, o iscusite vînătorule! Odobescu, iii 9.1
De mult căpitanul negrean doarme în ţintirimul satului său\ dar pomenirea încă nu i s-a şters, iar vînturile şi valurile îl mai aşteaptă, să-i cînte şi să-l oglindească. Sadoveanu, n. p. 178.
b)	Conclusive:
îi dăduse ş-un pitac; deci îl socotea prietin al său. Sadoveanu, n. p. 103.
c)	Cauzale:
Spune babei ce te chinuieşte; că, de unde ştii, poate să-ţi ajute şi ea ceva. Creangă, p. 189.
Două puncte
§ 475. Două puncte (:) se pun:
1.	în urma verbului sau a propoziţiei care anunţă o vorbire directă:
Ziceau ei:
— Acolo se coace ăl mai bun grîu al ciocoiului. Sadoveanu, m. c. 5.
Im toate aceste întrebări, el nu avea alt răspuns decît : «Asta, %ău, nu ştiu! » Odobescu, iii 190.
Ce să facă Harap-Alb ? Stă el oleacă şi se sfătuieşte cu gîndul: să trec peste dînsele, am să omor o mulţime; să dau prin apă, mă tem că m-oi îneca cu cui cu tot. Creangă, p. 237.
2.	cînd urmează o enumerare, o concluzie sau o explicaţie:
Iară copii n-avea dascălul Pintilie decît doi : o fată, pe care a măritat-o după Petrea Ţapului, şi pe Trandafir. Slavici, n. 1 5.
Ea 1-a privit lung şi a sşîmbit răutăcios : părea a-l înţelege. Sadoveanu, m. c. 10.
li plăcea băutura asta, o bea cu măsură : o litră în fitece dimineaţă. Sadoveanu, M. C. II.
Şi n-am fost slab şi nici fricos :
Pe opt ţi-i dam grămadă jos. Coşbuc, f. t. 18.
în mod obişnuit se pun două puncte în urma unor cuvinte caracteristice enumerărilor sau explicaţiilor: adică, anume, astfel, de pildă, de exemplu.
3.	în construcţii eliptice, marcîndu-se locul verbului copulativ absent între subiect şi numele predicativ sau locul predicatului absent între celelalte.
Sufletul vostru : un înger, inima voastră : o liră. Eminescu, o. i 56.
Pentru nota « rău » nu dădeai nimic; pentru « binişor » : pîne, brînsşâ, măsline. Delavrancea, h. t. ioi.
20*
308
PUNCTUAŢIA
Semnele citării (ghilimelele)
§ 476. 1. Semnele citării sau ghilimelele (« » sau „ ”) închid reproducerea unei vorbiri directe sau a unui text, a unui cuvînt sau a, unui grup de cuvinte.
Feciorul de împărat deodată îşi opri armăsarul în loc şi în gura mare strigă aşa către soţii săi : « Măi fraţi! vedeţi colo drept în sus muchea naltă şi pleşuvă a Penteleului; acolo am să mă duc, tot în fuga calului. Cine poate ţie-se după mine! » Odobescu, iii 178.
— Cum, toată viaţa ai să rămîi judecător de pace ?
Ce înţeles trist, sfîşietor, capătă unele vorbe cîteodată! ,,Toată viaţa?" In sufletul lui Dan aceste cuvinte cad cu un răsunet lugubru şi-l umplu de-o neînchipuită jale şi disperare. Vlahuţă, d. 294.
Auzii bine un „ah!" năbuşit. Delavrancea, t. 194.
Iată ce scrie Caragiale (o. m 78) despre oamenii fără talent :
« Cea mai mare supărare ce un om poate face altuia e să-i tăgăduiască talentul cu care acesta se crede, pe nedrept, înzestrat. Niciodată cu lauda şi cu stima nu vei ajunge să mulţumeşti pe un om lipsit de talent atît cît îl poţi mîhni cu tăgăduirea sau nesocotirea talentului pe care nu-l are. Un poet închipuit nu se va măguli atîta de aplauzele unanime ale cunoscătorilor, pe cît se va irita de critica sau indiferenţa unui singur amator ».
Elevii mai vechi decît mine, adică repetenţii sau « babacii » cum le spuneam noi, generaţia tînără, pretindeau că domnul Ciolac, chiar de la sosirea sa la catedra de matematică a gimnaziului nostru, duce tratative de însurătoare cu o moştenitoare bogată, fată a unui negustor, «tot botoşenean şi tot armean». Sadoveanu,
N. P. Ij6.
Vorba romînului : « Nu e pentru cine se găteşte, ci pentru cine se nimereşte ». Odobescu, iii 190.
2.	Semnele citării exprimă cîteodată ironie faţă de cel care a folosit cuvlntul sau grupul de cuvinte citate :
Ca să faci parte din « societatea, ţi se cer mai multe condiţii, între care două par a fi mai de ■căpetenie : întîi, să n-ai nevoie să munceşti, ca să-ţi cîştigi viaţa (munca e o înjosire), ş-al doilea, să cheltuieşti mai mult decît ai. Vlahuţă, d. i 16.
Comandamentele oştilor germane se lăudau cu război « ştiinţific » pentru că puseseră în slujba morţii şi a distrugerii toate născocirile ştiinţei. Sadoveanu, m. c. 73.
3.	Se pun între semnele citării titlurile operelor de literatură, de artă sau de ştiinţă, ale publicaţiilor, ale unor instituţii:
în «Marxismul şi problemele lingvisticii», I. V. Stalin pune în lumină legile generale de dezvoltare a limbilor.
Biblioteci întregi s-au scris numai despre «Hamlet ». Caragiale, o. iii 13.
LINIA DE DIALOG ŞI DE DESPĂRŢIRE
309
Linia de dialog şi de despărţire
§ 477. a) Linia de dialog (—) marchează începutul vorbirii fiecărei persoane care ia parte la o convorbire:
Unul din bătrîni întrebă pe ctitor :
—	Ce bani a lăsat ?
—	Un milion, răspunse ctitorul.
—	Cit face un milion ?
—	Un milion ? De eşece ori cit o sută de mii.
—	Dacă ar vedea el cum se cheltuieşte cu înmormîntarea lui...
—	Ar murii răspunse unul din bătrîni. Delavrancea, h. t. 4}.
Cînd se foloseşte linia de dialog, nu se mai pun semnele citării.
b) Linia de despărţire se foloseşte în interiorul propoziţiei sau al frazei, pentru a se scoate în evidenţă cuvintele şi construcţiile incidente. Uneori ea este însoţită de o virgulă:
Eram aţîţat şi,— spun drept,— îmi era frică să mă culc. Sadoveanu, o. i 363.
Mă apropiam repede de locul unde a fost odată şcoala, unde m-am jucat, unde domnul şi-a petrecut atîţia ani — treizeci — dăscălind şiruri după şiruri de copilandri cu ochii neliniştiţi. Sadoveanu, o. vii 322.
Ceasuri întregi am tras cu urechea la conversaţia lui cu ceilalţi călători şi, din cîte am putut înţelege, am rămas cu convingerea — care, mai tîrsţiu, trebuia să mi se confirme cu prisos — că mă aflu în faţa unui cm extraordinar. Caragiale, o. 11 205.
Le vedeam însă mereu înaintea ochilor şi le vedeam mai ales — cum le văd şi astăzi — primăvara, cînd înfloresc bujorii. Galaction, o. i 331.
Statul nu plăteşte impiegaţii, ca să facă beţii noaptea şi sşiua să sţacă — uite ce prăpădit eşti! — în loc să vie la datorie.. . Caragiale, o. i 160.
Linia de despărţire se foloseşte şi în construcţii eliptice, marcîndu-se locul verbului copulativ absent între subiect şi numele predicativ sau locul predicatului absent între celelalte părţi de propoziţie :
Plîngeri. . . revoltă — de prisos. Caragiale, o. i 27.
Religia — o frasşâ de dînşii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug. Eminescu, o. i 39.
Moara,— ca orice moară. Galaction, o. i 47.
Cîteodată se foloseşte linia de despărţire între propoziţii adversative:
Ea îl chemă — el n-ascultâ... Merse după el, el nu vru... Se răsti la el — Prian fugi. Caragiale, o. i 37.
Parantezele
§ 478. Parantezele () se folosesc pentru a cuprinde o explicare sau un adaos accesoriu :
310
PUNCTUAŢIA
Cu cîteva file înainte de nuntă, dacă mirele şi mireasa erau de neam de boier, se făcea cherofilime (sărutare de mînâ). Ghica, s. 33.
Limbile moarte şi vii (haos de sunete noi pentru noţiunile vechi şi indiferente). Aritmetica, Geometria şi Algebra, cu socotelile lor reci, simbolice, micşorară focul sufletului meu, încet, încet, pe nesimţite. Delavrancea, h. t. 174. în piesele de teatru se dau în paranteze indicaţii privitoare la jocul actorilor: Millo. — (în parte) Nu cumva aş putea să-l angajez în trupa mea?... (tare) Domnule Serviescu, pre cît înţeleg, ai dori să mergi la bucureştii Ai.ecsandri, t. n 865.
Punctele de suspensie
§ 479. Punctele de suspensie (...) se pun:
1.	cînd se redă întreruperea pentru o clipă a şirului gîndirii:
—	Domnule colonel, aduceţi-vă aminte... cînd se ţinea măcelanA după dumnear voastră... la grajd... de ficea că nu ne mai dă carne. Brăescu, v. a. 41.
Se află pe lume, prietene Mitreo, oameni care luptă pentru dreptatea sărmanilor şi luminarea celor neştiutori... — a urmat fierarul cu glas moale de poveste. Sadoveanu, m. c. 60.
2.	cînd* vorbitorul nu vrea să-şi exprime gîndirea întreagă, dar se subînţelege foarte bine despre ce-i vorba:
Dacă nu mă ere fi, camarade... dacă nu mă ere fi... Camilar, n. i ioo.
Şi-i arătă pumnul cu grenada : — Ascunde-te... că de nu... Camilar, n. i 58.
3.	cînd se redă întreruperea numai pentru o clipă a vorbirii, cu scopul de a-1
face atent pe ascultător asupra celor ce urmează, sau pentru a spune ceva la care ascultătorul nu se aşteaptă:	•	•	.
De aceea, cum se vedea singur, îşi punea o carte deschisă la-ndemînă, se lungea în pat, închidea ochii şi... cugeta. Vlahuţă, n. 64.
Aş fi ajuns... ori poate aş fi rămas ca ei. Sadoveanu, m. c. 55.
4.	în construcţii eliptice, punctele de suspensie mareînd locul verbului copulativ absent, între subiect şi numele predicativ, sau absenţa predicatului între subiect şi complement (vezi Virgula, § 473 şi Linia de despărţire, § 477):
Mamă nu, state... de nicăieri. Vlahuţă, n. 138.
5.	la sfîrşitul propoziţiilor dubitative deliberative:
—	Dar te mai duce capul ca să-l bote fii Să-i fici Păsărilă..., nu greşeşti^ să-i fici Lăţilă..., nici atîta; să-i fici Nungilâ..., asemenea; să-i fici Păsări-Lăţi-L,ungilă mi se pare că e mai potrivit cu năravul şi apucăturile lui, fise Harap-Alb. Creangă, p. 245.
6.	Punctele de suspensie marchează şi lipsa unor cuvinte sau pasaje întregi dintr-un text citat:
SEMNE ORTOGRAFICE
311
Eu dar, ce din cruda-mi vîrstă, de cînd ochii am deschis,
Am iubit deopotrivă tot ce mi-a părut frumos,
Tot ce sufletul înalţă şi e minţii de folos,
Poet cum poci a mă crede, cînd... Alexandrescu, m. 248.
SEMNE ORTOGRAFICE
§ 480. înrudite cu semnele de punctuaţie sînt semnele ortografice. Uneori chiar semnele de punctuaţie se folosesc ca semne ortografice, de exemplu punctul marchează de obicei abrevierile (vezi § 470). Semnele ortografice propriu-zise sînt apostroful şi liniuţa de unire.
Apostroful
§ 481. Apostroful (’) marchează absenţa accidentală în rostire a unor sunete: Mai e pînTa sşiuăl Delavrancea, v. v. ii5.
Las’că te-i tălmăci cu pitariu Enachi. Alecsandri, t. 1023.
Mam'mare, de ce nu mai vine ? Caragiale, o. i 267.
Dom'Mitică ?.. . nu-l cunoşti pe dom’Mitică? Caragiale, o. i 86.
Bi'jar !... pă’ria lu'nea Iancu! Caragiale, o. ii 214 (= Birjar!.. . pălăria lui nenea Iancu!).
Cînd cuvintele cărora le lipsesc sunete formează corp comun, prin contopirea a două vocale, cu un cuvînt vecin, fiind rostite împreună, în locul apostrofului se pune liniuţa de unire (v. Liniuţa de unire, § 482).
Liniuţa de unire
§ 482. Liniuţa de unite (-) se întrebuinţează:
1. pentru a marca rostirea împreună a două sau mai multe cuvinte, înlocuind apostroful din vechea ortografie atunci cînd lipsesc sunete:
Teme-te şi dâ-ne drumul. Sadoveanu, n. p. 195.
Venit-aţi să tulburaţi lumea şi să spărieţi copiii. Sadoveanu, n. p. 195.
Ia spune-mi, rogu-te, cum te cheamă? Ghica, s. 168.
Parcă i-ar fi neca% că n-o vede. VlahuTĂ, d. 146.
Puţină vreme încă şi glasu-mi se va stinge,
Şi inima-mi d-a bate în pieptu-mi va-ncetal
Atunci fără-ndoială eu soarta voi învinge. Alexandrescu, m. 103.
Am izbutit, măicuţă, să facem şi acum pe cheful spinului, rămînere-aş păgubai de dinsul să rămîn şi să-l văd cînd mi-oi vedea ceafa; atunci şi nici atunci, că tare mi-i negru înaintea ochilor. Creangă, p. 227.
%
31'-’
PUNCTUAŢIA
Duce-v-aţi învîrtindu-vă, ca ciocîrlia. Creangă, a. ii5.
2. la scrierea unor cuvinte compuse:
Acolo se afla ostrovul de la Nada-Florilor. Sadoveanu, n. f. 143.
După prinţ Zmeul duse pe Fât-frumos în cămara cu armele. Ispirescu, l, 21 Pe urmă lasă bucatele la foc să fiarbă şi se duce prin pădure să caute pe cumătru-său şi să-l poftească la praţnic. Creangă, p. 30.
5.	între numere, înlocuind prepoziţia pînd la :
S-au adunat 20-30 de tovarăşi.
4.	ca liniuţă de despărţire a silabelor:
a)	pentru a se marca rostirea răspicată a cuvintelor, datorită voinţei de a fi mai bine înţeles sau datorită unor stări afective:
Da bine, soro, am auţit, am a-u-ţit; cum s-auţ ce nu era ? ce-am auţit dacă nu era nimica ? Caragiale, o. vi 66.
Un profesor bătrîn şi rău. Tace ca o momîie. Deschide gura parc-ar fi un mort care-şi scuipă pămîntul din gură, şi domneşte îndesat prin ştirbiturile dinţilor '. « afu-ri-situle! » Delavrancea, h. t. 167.
Cuvintele inspectorului finanţiar produc asupra camarazilor o aşa de puternică ţguduitură, incit unul, fără să vrea şi fără să ştie pentru ce, ţi ce : «An-ghe-la-che. . . » Caragiale, o. ii 62.
b)	la sfîrşit de rînd, cînd cuvîntul întreg nu mai are loc:
Agerimea negustorului pătrundea şi mai adine în acel suflet tulburat. A-cest bărbat domnesc a lepădat de la sine bucuriile trecătoare şi-n el stă mai presus de toate lumina cea fără de amurg a unei iubiri cătrâ cei pe care răposatul vodă Ion i-a numit « sarea pâmîntuluit>. Sadoveanu, n. p. 204.
La despărţirea cuvintelor în silabe se ţine seamă de următoarele norme:
a)	dacă vocala e urmată de o singură consoană, aceasta trece la silaba următoare (cu excepţia consoanelor finale): le-ge, o-râ (dar de-get);
b)	dintre două vocale succesive care nu formează diftong, prima aparţine silabei dinainte, a doua celei următoare: ce-re-a-le, lu-a; i şi u semivocale, între două vocale, trec la silaba următoare: ba-ia, no-uâ;
c)	dacă vocala e urmată de două sau mai multe consoane, prima consoană trece la silaba dinainte, cealaltă sau celelalte, la silaba următoare (cu excepţiile de mai jos): ac-tiv, as-tăţi, mul-te, as-pru, con-tra, mon-stru;
d)	cînd prima consoană este b, d, g, v, p, t, c sau f, iar a doua este / sau r, amîndouă consoanele trec la silaba următoare: a-fiu, a-cru, ca-dru, li-tru, su-plu ;
e)	grupurile ct, cţ, pt precedate de consoane se despart: onc-tu-os, punc-taj, func-ţi-e, sanc-ţi-u-ne, somp-tu-os;
f)	cuvîntul jertfă se desparte jert-fă\
g)	la cuvintele compuse despărţirea în silabe se face ţinîndu-se seama de părţile componente: in-egal (nu i-negal). ne-stabil(nu nes-tabil), sub-linia (nu su-blinia).
0
e
\
	BIBLIOGRAFIE
Alecsandri, f, 1-11 i	Vasile Alecsandri. Opere complete. Poezii. Voi. I. Doine ş» lăcrimioare; voi. II. Mărgăritarele; voi. III. Pasteluri şi legende. Editura Librăriei Socec şi Comp. Bucureşti, 1875.
Alecsandri, p. p.	Vasile Alecsandri. Poezii populare ale romînilor, adunate şi întocmite de... Tipografia lucrătorilor asociaţi. Bucu-
Alecsandri, pr.	reşti, 1866. Vasile Alecsandri. Opere complete. Proza. A doua ediţie populară. Minerva. Bucureşti, 1910.
Alecsandri, t.	Vasile Alecsandri. Opere complete. Partea întii. Teatru. Voi. I. Canţonete comice, scenete şi operete; voi. II. Vodeviluri ; voi. III. Comedii. Editura Librăriei Socec & Comp. Bucureşti, 1875.
AlEXANDRESCU, M.	Grigore Mihail Alexandrescu. Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule. Tipografia Naţională a lui Ştefan Rassidescu
Anti m	Bucureşti, 1863. Antim Ivireanul. Didahiile ţinute în Mitropolia din Bucureşti... 1709-1716. Publicate... şi corectate de Constantin
Bacalbaşa, m. t.	Erbiceanu. Voi. I-II. Bucureşti, 1886-1889. Anton Bacalraşa. Moş Teacă. Din cazarmă. Editura librăriei
Bâlcescu, o. ]-n	E. Graeve & Comp. Bucureşti, 1893. N. Bălcescu. Opere. Voi. I. Studii şi articole; voi. II. Istoria romînilor sub Mihai-Vodâ Viteazul. Editura Academiei
Banuş, b.	Republicii Populare Romîne. Bucureşti, 1953. Maria Banuş. Bucurie. Poeme. Editura pentru literatură şi arfă a Societăţii scriitorilor din R.P.R. Bucureşti, 1949.
Beniuc, s.	Mihai Beniuc. Steaguri. Poeme. Editura pentru literatură şi
Beniuc, V.	artă. [Bucureşti] 1951. Mihai Beniuc. Versuri alese. Editura pentru literatură şi artă a Societăţii scriitorilor din R.P.R. [Bucureşti] 1949.
,BiBiCESCU, P. P.	1. G. Bibicescu. Poezii populare din Transilvania, culese şi adnotate de... Imprimeria Statului. Bucureşti, 1893.
BIBLIA 1688	biblia, adecă dumnezeiasca scriptură ale cei vechi şi ale cei noao lcage. 1688.
314
BIBLIOGRAFIE
Bîrlea, c. p.
Bogza, c. o. Bolintineanu, p. i-ii
Botez, pl. p, Brăescu, c, d.
Brăescu, c. s.
Brăescu, d, v.
Brăescu, s. p.
Brăescu, s. v.
Brăescu, v. a.
Budai - Deleanu, ţ.
Călinescu, e. o. i-ii
Călinescu, V. E.
Călugăru, o. p.
Camilar, n. i-ii
Ca MI LA II, T.
Ca MI LA R, TEM. Cantemir, ist. ier.
Caragiale, o. i-vii
Pr. I. Bîrlea. Cîntece poporane din Maramureş, culese de... Voi. I. Balade, colinde şi bocete; Voi. II. Descîntece, vrăji, farmece şi desfaceri. Edirura Casei Şcoalelor. Bucureşti, 1924.
Geo Bogza. Cartea Oltului. Editura pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1945.
Dimitrie Bolintineanu. Poezii, culegere ordinată de chiar autorul, cu o prefaţă de G. Sion. Voi. I. Legende istorice, Florile Bosforului, Basme, Note; Voi. II. Macedonele, Reverii, Diverse. Editura Librăriei Socec & Comp. Bucureşti, 1877.
Demostene Botez. Floarea pămîntului. Iaşi, 1920.
Gh. Brăescu. La clubul decavaţilor. Schiţe humorisţice. Cartea Romînească, 1929.
Maior Brăescu. Cum sînt ei. Schiţe umoristice. Alcalay & Calafeteanu. Colecţiunea «Ancora». Brăila [f.a.].
Maior Gh. Brăescu. Doi vulpoi. Alcalay & Calafeteanu. Colecţiunea « Ancora ». Bucureşti [f.a.].
G. Brăescu. Un scos din pepeni. Schiţe umoristice. Editura Ancora, S. Benvenisti & Co. [Bucureşti, f.a.].
Gheorghe Brăescu. Schiţe vesele. Cultura Naţională. Bucureşti, 1924.
Gh. Brăescu. Din vechea armată. Schiţe umoristice. Editura de Stat pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1951.
I. Budai r Deleanu. Ţigan iada. Ediţie îngrijită de J. Byck. Editura de Stat pentru literatură şi artă. Bucureşti [1953].
G. Călinescu. Enigma Odliei. [Ediţia a Il-a] 2 voi. Editura pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1946.
G. Călinescu. Viaţa lui Mihai Eminescu. Editura pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1939.
Ion Călugărit. Oţel şi pline. Roman. Editura de Stat pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1951.
Eusebiu Camilar. Negura. Roman. Voi. I-II. Editura de Stat. Bucureşti, 1949-1950.
Eusebiu Camilar. Turmele. Roman. Ediţia a II-a. Editura de stat. [Bucureşti] 1946.
Eusebiu Camilar. Temelia. Roman. Bucureşti.
Principele Demetriu Cantemir. Operele... Tomul VI: Istoria ieroglifică. Publicată de Academia Romînă. Bucureşti, 1893.
I. L. Caragiale. Opere. Voi.I. Nuvele şi schiţe. Ed. «Cultura Naţională ». Bucureşti, 1930; voi. II. Nuvele şi schiţe. Ed. « Cultura naţională ». Bucureşti, 1931; voi. III. Reminiscenţe şi notiţe critice. Ed. « Cultura Naţională )>. Bucureşti, 1932; voi. IV. Notiţe critice, literatură şi versuri. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1938; voi. V. Articole politice şi cronici dramatice. Bucureşti, 1938; voi. VI. Teatru. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1939; voi. VII. Corespondenţă. Editura pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1942.
bibliografie
315
M. I. Caragiale, ca. Cartojan, i.l.r.v. i
ClPARIU, CREST.
Cocea, p, sl. cod. VOR.
CONST. R.P.R. CONTEMPORANUL CONV. LIT.
CORESI, C.
CORESI, T.
COŞBUC, B. I.
COŞBUC, F. T.
Coşbuc, P.
CoŞBUC, Z. P.
CosTIN, LET.
Creangă, a. Creangă, p. curier A. s.
Delavrancea, h. t.
Delavrancea, p. Delavrancea, t.
Delavrancea, s. Delavrancea, v. v.
Deşliu, m. m.
doine
Dosoftei, v. s. Dragomir, s. p.
Matei Ion Caragiale. Craii de Curtea Veche. Roman. Editura Cartea Romînească. Bucureşti, [1929].
N. Cartojan. Istoria. literaturii romîne vechi. Voi. I: De la origini pînă la epoca lui Matei Basarab şi Vasile Lupu. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1940.
Timotei Cipariu. Crestomaţia seau Analecte literarie dein cărţile mai vechi si noue romanesci... Blaj, 1858.
N. D. Cocea. Fecior de slugă. Roman. Bucureşti.
Codicele Voroneţean cu un vocabulariu şi studiu asupra lui de Ion al lui G. Sbiera. Ediţiunea Academiei Romîne. Cernăuţi, 1885.
Constituţia Republicii Populare Romîne. [Bucureşti] 1952.
contemporanul. Săptămînal politic-social-cultural. Seriaall-a.
convorbiri literare. Iaşi, 1867 ş.u.
Diaconul Coresi. Carte cu învăţătură (1581). Comisia istorică a Romîniei. Atelierele grafice Socec & Co. [Bucureşti] 1914.
Diaconul Coresi. Tetraevanghelul. Bucureşti, 1889.
George Coşbuc. Balade şi idile. Editura Librăriei Socec & Comp. Bucureşti, 1893.
George Coşbuc. Fire de tort. Versuri. Ediţia a Il-a. Editura Librăriei Casa Şcoalelor C. Sfetea. Bucureşti, 1898.
George Coşbuc. Poezii. Editura de Stat pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1952.
George Coşbuc. Ziarul unui Pierde-Vară. Versuri. Socec. Bucureşti, 1902.
Miron Costin. Letopiseţul ţării Moldovei de la Aron vodă încoace. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1944.
Ioan Creangă. Scrierile lui... Voi. II. Diverse. Iaşi, 1892.
Ioan Creangă. Scrierile lui... Voi. I. Poveşti. Iaşi, 1890.
curier de ambe sexe. Ediţia a II-a. Periodul II, III, IV. Tipografia Heliade şi Asociaţi. Bucureşti, 1862.
Delavrancea. Hagi-Tudose. Tipuri şi moravuri. Socec & Comp. Bucureşti, 1903.
B. Delavrancea. Paraziţii. Ed. Ig. Haimann. Bucureşti, 1893.
B. Delavrancea. Trubadurul. Ed. Ig. Haimann. Bucureşti, • 1887.
Delavrancea. Sultănica. Bucureşti, 1885.
Delavrancea. între vis şi viaţă. Socec & Comp. Bucureşti, 1903.
Dan Deşliu. Minerii din Maramureş. Poem. Editura de Stat pentru literatură şi artă. [Bucureşti, 1951.]
1000 doine, strigături şi chiuituri, culese de mai mulţi învăţători zeloşi. Ed. Ciurcu, Braşov, 1891.
Dosoftei. Viaţa şi petrecerea svinţilor. Iaşi, 1682.
Mihu Dragomir. Stelele păcii. Versuri. Editura de Stat pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1952.
BIBLIOGRAFIE
316
Dumitru), b. f. Dumitru;, n. i. Dumitriu, v. l. Eminescu, l. p.
Eminescu, n. Eminescu, o. i-iv
Eminescu, s. p.
Fiumon, c. Galaction, o. i
Gaster, ce.
Ga STER, ).. p. Georgescu-tistu, b.
Gueoughiu-Dej, art. Gherea, st. ck, i-m
Ghica, c. e.
Ghica, s. Girleanu, n.
or. s. i-vh
GR. N. I-II
Petru Dumitriu. Bijuterii de familie. Editura pentru literatură şi artă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R. Bucureşti, 1949.
Petru Dumitriu. Nopţile din iunie. Editura pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1950.
Petru Dumitriu. Vînătoare de lupi. Nuvele. Editura Tineretului. Bucureşti, 1949.
M. Eminescu. Opere complete. I. Literatura populară. Scrieri inedite. Editura institutului de arte grafice Minerva. Bucureşti, 1902.
M. Eminescu. Nuvele. Editura Librăriei Şcoalelor Fraţii Şaraga. Iaşi [f.a.J.
M. Eminescu. Opere. Ediţie critică îngrijită de Perpessicius. Voi. 1. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1939; voi. II. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1943; voi. III. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1944 ; voi. IV. Editura Academiei R.P.R. Bucureşti, 1952.
M. Eminescu. Scrieri politice şi literare. Minerva. Bucureşti, 1905.
Nicolae Philimon. Ciocoii vechi şi noi. Bucureşti, 1863.
Gala Galaction. Opere, Voi. I. Editura pentru literatură şi artă a Societăţii Scriitorilor din R.P.R. Bucureşti, 1949.
M.	Gaster. Chrestomatie romînă. Voi. I şi II. Ed. F. A. Brockhaus Leipzig; Socec & Co. Bucureşti, 1891.
D. M. Gaster. Literatura populară romînă. Ed. I. G. Hai-mann, Bucureşti, 1883.
N.	Georgescu-Tistu. Folklor din judeţul Buzău. Academia Romînă. Din viaţa poporului rornîn XXXIV. Cultura Naţională. Bucureşti, 1928.
Gh. Giieorghiu-Dej. Articole şi cuvîntări. Ediţia a IlI-a. Editura pentru literatură politică. Bucureşti, 1952.
I. Ghj re a (C. Dobrogean»). Studii critice. Voi. I. Ediţiunea a IlI-a. Editura Librăriei « Universala » Alcalay & Comp. Bucureşti ; voi. II. Ediţiunea a II-a. « Viaţa Romînească ». Bucureşti, 1923; voi. III. Ediţiunea a III-a. Ed. «Viaţa romînească ».
Ion Ghica; Convorbiri economice. Ediţiunea a II-a. Bucureşti, 1863.
Ion Ghica. Scrisori către V. Alecsandri. Bucureşti, 1940.
Em. Gîrleanu. Cea dinţii durere. Nuvele şi schiţe. Ediţia a IlI-a. Editura Librăriei «Universala » Alcalay & Comp. Bucureşti, 1909.
grai şi suflet. Revista Institutului de filologie şi folklor. Publicată de Ovid Densusianu. Voi. I-VII. Bucureşti, 1923-1937.
Graiul nostru. Texte din toate părţile locuite de romîni, publicate de I. A. Candrea, Ov. Densusianu, Th. D. Sperantia. Voi. I-II. Socec. Bucureşti, 1906-1907.
0
	BIBLIOGRAFIE :i 1 7
Hasdeu, cuv.	B. Petriceicu Hasdeu. Cuvinte din bătrîni. Limba romînă vorbită între 1550-1600. Studiu paleografico-lingvistic, cu observaţiuni filologice de Hugo Schuchardt. 4 voi. (tom. I, supt., II, III). Direcţiunea generală a Arhivelor Statului. Publicaţiuni istorico-filologice. Bucureşti, 1878-1881.
HASDEU, ET. M,	B. P. Hasdeu. Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbii istorice şi poporane a romînilor. Tomul I-II. Stabilimentul grafic Socec & Teclu. Bucureşti, 1887; Tomul III. Stabilimentul grafic I. V. Socec. Bucureşti, 1893; tomul IV. Stabilimentul grafic I. V. Socecu. Bucureşti, 1898.
Hogaş, dr.	C. Hogaş. Pe dr-umuri de munte. Răzleţe şi diverse. Fundaţia
Hogaş, m. n.	pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1947. Ca distrat Hogaş. în Munţii Neamţului. Ediţia a Ill-a. Editura Cartea Romînească. Bucureşti [1937].
Ibrăileanu, a.	G. Ibrăileanu. Adela. Fragment din jurnalul Ini Emil Codrescu
I ORGA, S. D. I Ş.U.	(Iulie-August 189...). Bucureşti. N. Iorga. Studii şi documente cu privire la istoria romînilor. Voi. 1 ş.u. Bucureşti, 1901 ş.u.
IoSIF, P.	St. O. Iosif. Poezii. 1901-1902. Editura Librăriei Socec &
IOSIP, PAT*.	Comp. Bucureşti, 1902. St. O. Iosif. Patriarhale. Poezii. Editura Librăriei Universala
Ispirescu, l.	Alcalay & Co. Bucureşti [1901]. P. Ispirescu. Legende sau basmele romînilor. Adunate din
ISPIRESCU, M. V.	gura poporului. Bucureşti, 1892. P. Ispirescu. Isprăvile şi viaţa lui Michai-Viteazul. Ediţia a Il-a. Tipografia Academiei Romîne (Laboratorii romîni). Bucureşti, 1885.
ISTRATI, GR.	Ion Istrati. Grîu înfrăţit. Roman. Editura pentru literatură şi artă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R. Bucureşti, 1950.
Ist. r.p.r.	Istoria R.P.R. Manual pentru învăţămîntul mediu. Sub redacţia acad. Mihail Roller. Editura de stat didactică şi pedagogică, [Bucureşti] 1952.
Jar, s. J.	Alexandru Jar. Sfîrşitul jalbelor. Roman. Ediţia a Il-a. Editura de stat pentru literatură şi artă. [Bucureşti] 1951.
JarnIK-BÎRSEANU, D.	Dr. Ioan Urban Jarnik şi Andrei Bzrseanu. Doine şi strigături din Ardeal. Ediţia Academiei Romîne. Bucureşti, 1885.
Jebeleanu, c. Kogălniceanu, 0. Konaki, p.	Eugen Jebeleanu. Ceea ce nu se uită. Bucureşti, 1945. M. Kogălniceanu. Opere. Editura Scrisul romînesc. Craiova. Logofătul Costachi Konaki. Poezii. Alcătuiri şi tălmăciri. Partea I. Editura Fraţii Şaraga. Iaşi [1888J.
LET.	Letopiseţele Ţării Moldovei publicate pentru întîiaşi dată de M. Kogălniceanu. Voi. I Iaşi, 1852. Voi. II Iaşi, 1843.
MAG. IST. l-v	Magazin istoric pentru Dacia sub redacţia lui A. Treb. Lau-rianu şi N. Bălcescu. Cu tiparul Colegiului Naţional. Bucureşti, 1845-1847.
Mera, l. b. Nădejde, n.	I. T. Mera. Din lumea basmelor. Ed. Minerva. Bucureşti, 1906. Sofia Nădejde. Nuvele. Colecţia Şaraga. Iaşi.
318
BIBLIOGRAFIE
Neculce, cr. Neculuţâ, ţ. d. Negruzzi, i-iii
Odobescu, i-iii Odobescu, ist. arh.
PALIA (1582)
Pamfile, c. ţ.
Pamfile, j. iii
Pann, cal.
Pann, n.
Pann, p. V. PĂUN-PlNCIO, P.
Camil Petrescu, b. Camil Petrescu, t. ii Camil Petrescu, n. Camil Petrescu, u. n. Cez. Petrescu, c. v. Cez. Petrescu, d. o. Cez.-Petrescu, I. i-ii Cez. Petrescu, s. r.
Ioan Neculce. Cronica Voi. I-II. Ed. Scrisul romînesc. Craiova, 1932.
D. Th. NeculuţI. Spre ţărmul dreptăţii. Poezii. Cercul de editură socialistă. Bucureşti, 1907.
Constantin Negruzzi. Scrierile lui... Voi. I. Păcatele tine-reţelor. ^Librăria Socec & Comp. Bucureşti, 1872; voi. II. Poezii. Librăria Socec & Comp. Bucureşti, 1872; voi. III. Teatru. Librăria Socec & Comp. Bucureşti, 1873.
A. I. Odobescu. Scrieri literare şi istorice. Voi. I-III. Editura Librăriei Socec & Comp. Bucureşti, 1887.
A. I. Odobescu. Istoria archeologiei. Prelegeri ţinute la Facultatea de litere din Bucureşti. I. Anticitatea. Renascerea. Librăria Socec şi C-nia. Bucureşti, 1877.
Palia d’Orăştie (1581-1582). I: Preface et livre de la Gen£se, publies... par Mario Roques. Champion, Paris, 1925. Tudor Pamfile. Cîntece de ţară, Academia Romînă. Din viaţa poporului romîn. Culegeri şi studii XII. Librăriile Socecu & Comp., C. Sfetea şi Librăria Naţională. Bucureşti, 1913.
Tudor Pamfile. Jocuri de copii, adunate din satul Ţepu (jud. Tecuciu). Analele Academiei Romîne. Tom. XXVIII. Bucureşti, 1906.
Anton Pann. Calendarul lui Bonifatie Setosul publicat de... Bucureşti, 1838.
Anton Pann. Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea. Bucureşti, 1853.
Anton Pann. Culegere de proverburi sau Povestea vorbii.
De prin lume adunate şi iarăşi la lume date. Bucureşti, 1852. Ion Păun-Pincio. Poezii, proză, scrisori. Editura pentru literatură şi artă a Uniunii scriitorilor din R.P.R. [Bucureşti] 1950. Camil Petrescu. Bălcescu. 3 acte, 15 tablouri. [Ed. a II-a) Editura de Stat pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1952. Camil Petrescu. Teatru. Editura pentru literatură şi artă. [Bucureşti] 1946.
Camil Petrescu. Nuvele. Editura de Stat pentru literatură şi artă. Biblioteca pentru toţi. Bucureşti, 1953.
Camil Petrescu. Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1946. Cezar Petrescu. Calea Victoriei. Roman. Editura Naţională Ciornei. Bucureşti [f.a.].
Cezar Petrescu. Duminica orbului. Roman. Alcalay. Bucureşti [f.a.].
Cezar Petrescu. întunecare. Roman. Partea I-II. Scrisul Romînesc. Craiova, 1928.
Cezar Petrescu. Scrisorile unui răzeş. Cultura Naţională. Bucureşti, 1922.
Cezar Petrescu. 1907. Roman. Ediţia a II-a. Voi. I-III [Bucureşti, 1938],
Cez. Petrescu, 1907 i-m
N. D. Popescu, b. i-iv
Popa, v.
R. Popescu, cr.
Popovici-Bănăţeanu, v.
PoRUMBACU, A. A.
PRAVILA
PSALT. HURM.
PSALT. SCH.
Rădulescu-Codin, L.
Rebreanu, I. I-II Rebreanu, r. i-ii Rf.teganul, ch.
Reteganul, p. i-v
Reteganul, p. V.'
Reteganul, ţîg. rez. hot.
ROMÎNIA LIBERĂ Rosetti, b.
Sadoveanu, a. u. Sadoveanu, b. Sadoveanu, d. p. Sadoveanu, h. a.
\
BIBLIOGRAFIE	319
N. D. Popescu. Carte de basme. Culegere de basme populare şi legende populare. Voi. I-IV. Ediţia a Il-a şi a IlI-a. Bucureşti, 1892.
Victor Ion Popa. Velerim şi Veler Doamne. Roman. Ediţia a IV-a. Bucureşti [1942],
R. Popescu. Cronica ţării romîneşti în: Magazin istoric pentru Dacia. Tomul IV. Bucureşti, 1847.
m.	Ion Popovici-Bănăţeanu. Din viaţa meseriaşilor. Nuvele.
Ediţia a Il-a. Edit. Libtăriei Leon Alcalay. Bucureşti [f.a.]. Veronica Porumbacu. Anii aceştia. Versuri. Editura de Stat pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1950.
Carte romînească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeaţe. Iaşi, 1646.
Psaltirea Hurmuzachi.
Psaltirea Scheiană (1482). Publicată de Prof. I. Bianu. Tomul I. Bucureşti, 1889.
Rădulescu-Codin. I.egende, tradiţii şi amintiri istorice, adunate din Oltenia şi din Muscel. Academia Romînă. Din viaţa poporului romîn. Culegeri şi studii. X. Bucureşti [1910],
Liviu Rebreanu. Ion. Roman. Voi. I-II. Edit. Cartea Romînească. Bucureşti, 1939.
Liviu Rebreanu. Răscoala. Roman, Voi. I-II. Editura Adevărul. Bucureşti, [1932],
Ioan Popu-Reteganul. 125 chiuituri de cari strigă feciorii în joc. Adunate din popor de ... şi date poporului de A. Todoran [Gherla],
Ioan Popu-Reteganul. Poveşti ardeleneşti culese din gura poporului de... Partea I-V. Editura Librăriei Nicolae I. Ciurcu. Braşov, 1888.
Ioan Popu-Reteganul. Povestiri din viaţa ţăranilor rom în i.
2 voi. Sibiu 1900-1901.
Ioan Popu-Reteganul. Ţiganii. Blaj, 1886.
Rezoluţii şi hotărîri ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn. 1948-1950. Voi. I. Editura pentru literatură politică. Bucureşti, 1952.
romînia ţiberă. Organul Sfaturilor populare din Republica Populară Romînă.
A. Rosetti. Scrisori romîneşti din arhivele Bistriţei (1592-1638). Ed. Casa Şcoalelor. Bucureşti, 1944.
Mihail Sadoveanu. Anii de ucenicie. Edit. Cartea Romînească. Bucureşti [1944],
Mihail Sadoveanu. Baltagul. Roman. Edit. Cartea Romînească. Bucureşti, 1930.
Mihail Sadoveanu. Divanul persian. Poveste orientală. Edit.
Cartea Romînească. Bucureşti, 1943.
Mihail Sadoveanu. Hanu-Ancuţei. Roman. Ediţia a V-a. Edit. Cartea Romînească. Bucureşti [1947],
•320
BIBLIOGRAFIE
SADOVEANU, F. 3. I*!I[
Sadoveanu, î. a. Sadoveanu, l. n. Sadoveanu, m. c.
Sadoveanu, n. d.
Sadoveanu, n. f.
Sadovf,anu, n. p,
Sadoveanu, n. s.
Sadoveanu, o. i-vm
Sadoveanu, o. u.
Sadoveanu, p. Sadoveanu, p. m.
Sadoveanu, p. s.
Sadoveanu, v. f.
Sadoveanu, z. c.
Sabia, n.
Sandu-Aldea, d. p. Sbiera, p. scînteia S.C.L.
Sebastian, t. 'Sevastos, n. a
d
Sevastos, p.
Slavici, n. i-h
Slavici, n. p. Slavici, p.
Slavici, păd.
Mihail Sadoveanu, Fraţii Jderi. Roman istoric. Voi. I. Bucureşti [1943]; Voi. II. Bucureşti [1943]; Voi. III. Bucureşti [1942], Edit. Cartea Romînească.
Mihail Sadoveanu. împărăţia apelor. Edit. Cartea Romînească. Bucureşti [1928],
Mihail Sadoveanu. La noi în Viişoara. Scrisori către un prieten.
Ediţia a IlI-a. Edit. Cartea Romînească. Bucureşti, 1921. Mihail Sadoveanu. Mitrea Cocor. Ediţia a Il-a. Edit. pentru literatură şi artă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R. [Bucureşti, 1950].
Mihail Sadoveanu. Nunta Domniţei Ruxanda. Edit. Cartea Romînească.
Mihail Sadoveanu. Nâda Florilor. Edit. Tineretului. [Bucureşti, 1951].
Mihail Sadoveanu. Nicoară Potcoavă. Povestire istorică.
Edit. Tineretului. Bucureşti, 1952.
Mihail Sadoveanu. Nopţile de Sînziene. Roman. Edit. Cartea Romînească. Bucureşti, 1934.
Mihail Sadoveanu. Opere. Voi. i-viii. Editura de stat pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1940 - 1954.
Mihail Sadoveanu. Ochi de urs. Roman. Ediţia a IlI-a. Edit.
Cartea Romînească. Bucureşti, 1944.
Mihail Sadoveanu. Povestiri. Edit. Minerva. Bucureşti, 1904. Mihail Sadoveanu. Păuna-Mică. Edit. Cartea Romînească. Bucureşti, 1948.
Mihail Sadoveanu. Povestiri de sară. Edit. Minerva. Bucureşti [1910].
Mihail Sadoveanu. Valea Frumoasei. Edit. Cartea Romînească. Bucureşti, 1938.
Mihail Sadoveanu. Zodia Cancerului. Roman istoric, Edit.
Cartea Romînească. Bucureşti, 1946.
Alexandru Sahia. Nuvele. Editura de Stat [1948],
C. Sandu-Aldea. Drum şi popas. Note de drum, schiţe. Ediţia a IlI-a. Bucureşti, 1928. >
Ion al lui G. Sbiera. Poveşti poporale romîneşti. Din popor luate şi poporului date. Cernăuţi, 1886. scînteia. Organ al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn.
Studii şi cercetări lingvistice. Editura Academiei R.P.R. Mihail Sebastian. Teatru. E.P.L.A. Bucureşti, 1946.
Elena D. O. Sevastos. Nunta la romîni. Studiu istorico-etno-grafic comparativ. Edit. Academiei Romîne. Bucureşti, 1889. Elena D. O. Sevastos. Poveşti. Colecţiunea Şaraga. Iaşi [f.a.]. Ioan Slavici. Novele. Voi. I-II. Edit. Librăriei Socec & Comp. Bucureşti, 1892—1896.
I. Slavici. Novele din popor. Bucureşti, 1881.
I. Slavici. Poveşti. Bucureşti, 1943.
Ioan Slavici. Pădureanca. Novele. Sibiu, 1884.
BIBLIOGRAFIE
321
Slavici, v. p.
Stancu, d.
Stancu, dul. şez. i ş.u.
Teodorescu, p. p.
Ţichindeal, f.
Toma, c. V.
TopÎrceanu, h.
Tulrure, h. Varlaam, caz.
Vasiliu, p.
VLAHUŢi, c. l.
VLAHUŢi, d.
Vlahuţă, f. r. VlahuţI, g. s.
Vlahuţă, g. v.
VLAHUŢi, I. Ş.
VLAHUŢi/ N.
VLAHUŢi, O. A.
VLAHUŢi, P.
V. ROM.
I. Slavici. Vatra părăsită. Novelă din popor. Edit. Minerva. Bucureşti, 1900.
Zaharia Stancu. Desculţ. Editura de Stat. Bucureşti, 1949.
Zaharia Stancu. Dulăii. E.S.P.L.A. 1952.
şezătoarea, revistă pentru literatură şi tradiţiuni populare. Voi. I ş. u. Fălticeni, 1892/3 ş.u.
G. Dem. Teodorescu. Poezii populare romîne. Culegere de... Bucureşti, 1885.
D. Ţichindeal. Filozoficeşti şi politiceşti prin fabule moralice învăţături.
A. Toma. Cîntul vieţii. Versuri alese. 1894-1949. Editura de Stat. [Bucureşti] 1952.
G. TopÎrceanu. Balade vesele şi triste. Ediţia a IV-a. Bucureşti, 1931.
Victor Tulrure. Holde. Versuri. Bucureşti, 1949.
Varlaam (Mitropolitul Moldovei). Cazania. 1643. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1943.
Alexandru Vasiliu. Poveşti şi legende. Editura Academiei Romîne. Bucureşti, 1928.
A. Vlahuţă. Clipe de linişte. Nuvele. Editura Librăriei Socec & Comp. Bucureşti, 1899.
A. Vlăbuţă. Dan. Editura Librăriei E. Graeve & Comp. Bucureşti, 1894.
A. VLiHUŢi. File rupte. Edit. Socec. Bucureşti, 1909.
A.' Vlahuţă. La gura sobei. Editura Albert Baier. Bucureşti, 1912.
A. VLiHUŢi. Din goana vieţii. Ediţia a Il-a. Bucureşti, 1892.
Al. Vlahuţă. Icoane şterse. Editura Librăriei Alcalay. Biblioteca pentru toţi. Bucureşti [f.a.].
A. VlăhuţX. Nuvele. Stabilimentul [grafic Socec & Teclu. Bucureşti, 1886.
Alexandru Vlahuţă. Opere alese. Editura de Stat. Bucureşti, 1949.
A. Vlahuţă. Poezii. 1880-1908. Edit. Minerva. Bucureşti.
viaţa rohîneasca. Revistă lunară de literatură a Uniunii Scriitorilor din R.P.R. Bucureşti, 1952 ş.u.
31 — c. 575
LISTA ABREVIERILOR
adj.
art.
cf.
f.
f. a. imper. interj, pers.
= adjectiv	P>-	= plural
= articol	prep.	= prepoziţie
= confer (compară, vezi)	pron.	= pronume
= feminin	refl.	= reflexiv
— fără an = imperativ	sing.	= singular
	s. V.	= sub cuvîntul (în trimiterile la un dicţionar)
= interjecţie	V.	— vezi
= persoana	voi.	— volumul
INDICE DE MATERIE*)
ablativ, complement al comparativului (în latină) 18.
accentul definiţie 290, ~ muzical 292, ~ de intensitate 292-294, ~ în propoziţie 290-292, ~ în frază 292, rolul sintactic şi stilistic al ~ 290.
acord definiţie 62;
~ apoziţiei cu termenul determinat 93; ~ atributului cu substantivul determinat 7, 108-112, ~ adjectival 106-111, ~ adjectival în caz 108-110, în gen 110, în număr 111, ~ articolului posesiv 111-112;
~ predicatului cu subiectul 7, 55-81, ~ în persoană 76, în număr 76-77, în gen 77, ~ multiplu 76-77, predicatul e la pluralul politeţei 77, situaţii morfologice regionale 81, subiectul e la pluralul maiestăţii sau al modestiei 77, predicatul e un verb reflexiv pasiv 80-81, abateri 78, ~ după înţeles 78-80, ~ prin atracţie 80.
acuzativ cu infinitiv în latină 19-20; ~ complement direct 116-117, complement indirect’ 119-120; ~ în construcţii prepoziţionale echivalente cu dativul 119-120; adjectiv negativ 56, ~ nehotărît introduce propoziţia completivă directa 186, în propoziţia completivă indirectă 190, în propoziţia concesivă 208, 211, ~ relativ-interogativ în propoziţia interogativă 35, exclamativă 44, subiectivă 174-175, completivă directă 186, indirectă 190, — şi repetiţia 249-251. adverb, introduce propoziţia circumstanţială de mod 204, propoziţia comparativă 204, concesivă 208, 211, dubitativă 38, predicativă 180, ~ şi conjuncţiile corelative 153-154, ~ şi repetiţia 247-251, ~ accentuat în propoziţie 290-291, ~ afirmativ 47, ~ de apropiere şi depărtare în vorbirea indirectă 224; — de comparaţie în atributul pronominal
prepoziţional 102, în atributul substantival 90-91, ~ compus, introduce propoziţia circumstanţială de loc 192-193, ~ explicativ în apoziţie 93, ~ interogativ, introduce propoziţia subiectivă 174-175, ~ de mod în propoziţia exclamativă 44, ~ negativ 55;
~ relativ, introduce propoziţia atributivă 181-184, circumstanţială de cauză 199-20Q, de loc 192-193, de timp 194, 195, 196, 197, propoziţia condiţională 214-215, propoziţii subordonate 173;
~ relativ-interogativ în propoziţii 6, ~ introduce propoziţia completivă directă 186-187, indirectă 191, propoziţia exclamativă 44, interogativă 35, v. locuţiune adverb ială. adversativă, propoziţie ~, definiţie,"157, pro-* cedee de construire 157-160, 162, juxtapunerea ~ 160, modurile folosite 162-163, ordinea ~ 280-281, ~ inversate devin propoziţii concesive 280-281, punctuaţia ~ 306-307.
afectiv, vorbirea ~ şi elipsa 243. afirmativ, aspectul~al propoziţiilor 28-29. afirmaţia 46-50, adverbe de~47, adverbe de negaţie în ~ 47, locuţiune adverbială cu sens afirmativ 47, ~ sigură, procedee de exprimare 47, ~ întărită, procedee de exprimare 49, ~ nesigură, procedee de exprimare 49, ~ făcută cu ezitare 50. agent, complementul de ~ 17, 64, 121, definiţie 121, în latină 17-18, procedee de exprimare 121.
anterioritatea în corespondenţa timpurilor 228-229, faţă de prezent 228, 232, 235-236, faţă de trecut 228, 232, 235-236; faţă de viitor 232-233, 236;
~în propoziţiile atributive 231-233, circumstanţiale de cauză faţă de prezent 237,
*) Indicele trimite la pagini. Tilda (—) ţine locul cuvîntului matcă la orice formă flexionară.
21'
324
INDICE de materie
faţă de ttecut 237, faţă de viitor 237, în propoziţiile circumstanţiale de timp 235-236.
APOSTROF 311.
apoziţie 86, 93-98, definiţie 93, ~ în latină 15, ~ simplă 94, dezvoltată 94, 95, falsă — 98,
—	coordonate 94, juxtapuse ,97, funcţiuni 95-97, construcţii apoziţionale imitate după limbi străine 97-98, — atribut pronominal
99,	103, — cuvînt sau construcţie incidenţă 256-257, punctuaţia — 302.
articol adjectival în atributul adjectival 82, ~ enclitic în atributul adjectival 82,— posesiv şi acordul atributului substantival 111-112.
atribut, definiţie 81, elipsa—242, expresii eliptice de — 244-246, punctuaţia — 301, 304-306;
—	adjectival 81-85, funcţiuni 84, locul — 265-269, procedee de exprimare 81-84, punctuaţia — 305;
—	adverbial 81, 105-106, procedee de
exprimare 105-106;	‘
—	pronominal 81, 98-105, felurile — 99,— şi atributul substantival 99, — în genitiv 99-
100,	— în dativ 99, 101-102, — prepoziţional 99, 102-103, — exprimat prin adjective de natură pronominală 103-105, locul — 274-275;
—	substantival 14-15, 81, 85-98, felurile
—	85-86, — genitival 14,85, 86-89, procedee de exprimare 86,— exprimat printr-un numeral 98, funcţiunile — 87-89, locul—270-271;—în dativ 85, 89-90, ce determină — 89, fbjgpţiunile — 89-90; — prepoziţional 86, 90-93jSţ.exprimat printr-un numeral 98, procedee de exprimare 90-91, funcţiunile
—	91-93, locul — 271-273, punctuaţia — 305;
—	verbal 81, 106-107, procedee de exprimare 106-107.
atributivX, propoziţia —180-186, definiţie 180,
—	în latină 9-10, — explicativă şi determinativă 181, procedee de construire 181-184, modurile folosite 184-185, corespondenţa timpurilor în — 231-233, — cu nuanţe circumstanţiale 185, nuanţă cauzală 185, concesivă 213, condiţională 185, consecutivă 185, finală 185, construcţii echivalente cu — 185-186, — echivalentă cu propoziţia consecutivă 207, locul — 283-284, — incidenţă 259, elipsa — in expresii 247, punctuaţia — 304, 306.
cauză, complement circumstanţial de—, definiţie 130, procedee de exprimare 130-131, în construcţii eliptice 131;
propoziţia cauzală coordonată, definiţie 169, procedee de construire 169, 170, modurile folosite 170, ordinea — 281;
propoziţia cauzală subordonată, definiţie 198, procedee de construire 199-200, corelati-. vele — 200, modurile folosite 200, — cu
nuanţă condiţională 200, temporală 200, corespondenţa timpurilor în —237-238, ordinea — 286, — incidenţă 258, 259; punctuaţia — 303.
comparativ, complementul — în latină 18;
propoziţia —, definiţie 203, corelativele — 204, — devenite expresii eliptice 247;
propoziţia — condiţională, de finiţie 203, procedee de construire 205.
complement, definiţie 112, — determinînd alt complement 112, felurile — 112, 113, procedee de exprimare 114.
COMPLEMENT DE AGENT, V. AGENT.
COMPLEMENT CIRCUMSTANŢIAL, definiţie 133,— în latină 18, locul — 276-278, — şi propoziţia atributivă 185, expresii eliptice de— 244, punctuaţia — 302.
COMPLEMENT CIRCUMSTANŢIAL DE CAUZĂ, V. CAUZĂ.
COMPLEMENT CIRCUMSTANŢIAL CONCESIV, V. CONCESIV.
COMPLEMENT CIRCUMSTANŢIAL INSTRUMENTAL, V. INSTRUMENTAL.
COMPLEMENT CIRCUMSTANŢIAL DE LOC, V. LOC.
COMPLEMENT CIRCUMSTANŢIAL DE MOD, V. MOD.
COMPLEMENT CIRCUMSTANŢIAL DE RELAŢIE, V. RELAŢIE.
COMPLEMENT CIRCUMSTANŢIAL DE SCOP, V. SCOP.
COMPLEMENT CIRCUMSTANŢIAL SOCIATIV, V. SO-CIATIV.
COMPLEMENT CIRCUMSTANŢIAL DE TIMP, V. TIMP.
COMPLEMENT DIRECT 114-117, definiţie 114,— în latină 15-16, verbe cu două — 115-116, 118,— şi construcţiile pasive 115, procedee de exprimare 114-117, — şi atributul substantival 88,	92, — şi atributul pronominal
100, 103,— şi cel indirect 113-114,—şi propoziţia completivă directă 190, expresii eliptice de — 244, locul — 275, punctuaţia — 301-306;
propoziţie completivă directă, definiţie 186, procedee de construire 186-187, modurile folosite 188-189, corespondenţa timpurilor în — 226-231, — în construcţii eliptice 246, ordinea — 284, punctuaţia — 303, 305;
propoziţie interogativă indirectă 187, definiţie 36, 176, în latină 19-20, punctuaţia — 299.
complement indirect, definiţie 117, — în latină 16-17, verbe determinate de —118, procedee de exprimare 17, 118*119, — al adjectivului, procedee de exprimare 120, — şi atributul substantival 88, 92, — şi atributul pronominal 100, 102, 103, — şi complementul de agent 121,— şi cel direct 113-114, — şi propoziţia completivă indirectă 192, expresii eliptice de — 244, locul — 276, punctuaţia-301-302, 304-306;
INDICE DE MATERIE
325
propoziţie completivă indirectă, definiţie 190, procedee de construire 190-191, modurile folosite 191-192, ordinea ~ 284, punctuaţia—303, 304;
propoziţie interogativă indirectă 191. concesiv, complementul circumstanţial™, definiţie 145, procedee de exprimare 145-146;
propoziţie™, definiţie 207, procedee de construire 207-209, corelativele ~ 209-210, juxtapurierea ~ 210, modurile folosite 210, valoarea modurilor în ~ 212, modul propoziţiei regente 213, ~ contrasă 145-146, ordinea ~ 288, ~ inversate devin propoziţii adversative 280-281, ~ incidente 258, 259, 260, punctuaţia ~ 301.
conclusivă, propoziţie ~, definiţie 166, procedee de construire 167-168, juxtapunerea™ 168, ordinea 169, 281-282, punctuaţia™ 306-307. concordanţa timpurilor în limba latină 8, 11, 12.
condiţională, propoziţie™, definiţie 214, propoziţia optativă regentă a ~ 32, procedee de construire 204, 214-215, juxtapunerea ~ 215, modurile folosite 215-216, ~ cu nuanţă temporală 215, ™ cu nuanţă temporală şi cauzală 215, corespondenţa timpurilor în ~ 239, ordinea™ 287-288,™ incidenţă 258, punctuaţia ~ 302.
condiţional-optativ, modul ~, în propoziţia dubitativă 37, în propoziţiile adversative 162-163, cauzale coordonate 170, în propoziţia subiectivă 177-178, predicativă 180, atributivă 184-185, completivă directă 189, circumstanţială de loc 193, de timp 198, de cauză 200, comparativă 206, comparativă condiţională 206, consecutivă 206, concesivă 211, 212, condiţională 215, 216, ~ perfect, în propoziţia condiţională 216, 230-231,™ şi corespondenţa timpurilor 239, ~ prezent şi corespondenţa timpurilor 230-231. conjunctiv, modul ~, în latină 8, în ro-mînă 12, înlocuirea infinitivului prin —-12; — şi corespondenţa timpurilor 21, în propoziţia condiţională 239, ~ exprimă anterioritatea 230, posterioritatea 229-230;
în propoziţiile negative 13, adversative 162-163, copulative 156-157, dubitative 37, imperative 41-42, optative 31;~în propoziţia subiectivă 177-178, atributivă 184-185, circumstanţială de mod 206, de scop 202, de timp 198, completivă directă 19-20, 189, indirectă 191, 192, concesivă 210, 211-212, consecutivă 206, condiţională 215-216. conjuncţie 150, 175-176,™ în latină 20, repetiţia la distanţă 248-250;
~ coordonatoare 6, 154, 155, 156, adversativă 145, 158, 160, 161, 279-280, conclusivă 166-168, disjunctivă 163-164,. 165.
~ subordonatoare 6, 173-174, 224, 233, subiectivă 174-175, 176-179, predicativă 179,
180, atributivă 181-184, completivă directă 186, 187-188, completivă indirectă 190, 191, cauzală 169-170, 199, concesivă 146, 2C?, 208-209, 211, 214, 287, condiţională 2I4, consecutivă 205-206, 207, finală 201, 202, 285-286, temporală 195, 196, 197.
consecutiv, complementul circumstanţial de mod ™ 133, 137;
propoziţie circumstanţială de mod™, definiţie 203, procedee de construire 205-206. corelativele ~ 205-206, modurile folosite 206, corespondenţa timpurilor în ~ 238, ~ devenite expresii eliptice 247, punctuaţia 302.
construcţie infinitivadă în propoziţia temporală 196; ™ participială în propoziţia cauzală 200; ~ partitivă 66; ~ prepoziţională la atributul substantival 14-15, la complementele circumstanţiale 18, echivalentă cu dativul 119-120.
coordonare 6, 152, definiţie 152, procedee de ~ 153, ~ în propoziţie 154, ~ şi subordonare 149-150, ~ propoziţiilor subordonate 149-151.
coordonate, propoziţii~ 279, ~adversative şi subordonata concesivă 160-161, ~ şi circumstanţialul de relaţie 145, separarea ~ prin subordonate 153, punctuaţia ~ 306-307, punctuaţia ~ juxtapuse 303.
copulative, propoziţii™, definiţie 154,~pozitive 155, negative 155-156, procedee de construire 154-155, modurile folosite 156-157, ~ şi propoziţia finală 202, 203, raporturile între ~ 157, ordinea ~ 279-280, punctuaţia ~ 303.
corelativul conjuncţiei adversative 161-162,— complementului circumstanţial concesiv 145, ~ propoziţiei cauzale 200, comparative 204, concesive 209-210,. consecutive 205-206, finale 201-202.
corespondenţa timpurilor 12, 20-21, 226-240, definiţie 226, factorii de care depinde ~ 240, ~ la propoziţiile atributive 231-233, 233-237, circumstanţiale de cauză 237, de scop 238, de mod 238-239, ~ la propoziţiile condiţionale 239, ~ şi atracţia în frază 150-151.
cuvinte compuse, punctuaţia ~ 312.
CUVINTE INCIDENTE, V. INCIDENTE.
cuvinte de umplutură 260-262, definiţie 260, rolul ~ 261-262, cuvinte de adresare ca ~ 260-261.
dativul, complement indirect în limba latină 16-17, ~ apartenenţei 102, dependenţei 89, final 90, obiectiv 90, 102, posesiv 102, subiectiv 102.
determinant, definiţie 62.
determinat, termen™, definiţie 62.
disjunctive, propoziţii™ 163-166,definiţie 163, numărul lor 163, ~ coordonate şi subordonate 165, procedee de construire 163, modu-
326
INDICE DE MATERIE
rile folosite 166, — eliptice 164, aparente — 165-166, ordinea—281, accentul—291-292. două puncte 307.
dubitativă, propoziţie — 36, clasificare 36, modurile folosite 37, procedee de construire 38, accentul—291-292;
propoziţie dubitativ-deliberativă, definiţie 37, punctuaţia —310-311. diirativ, acţiune—în propoziţia circumstanţială de timp 194.
elipsa 241-247, definiţie 241, — elementelor exprimate într-o propoziţie anterioară 241,
—	elementelor care denumesc noţiuni generale 242-243, — în .vorbirea afectivă 243.
enunţiativă, propoziţie—, definiţie 28,— pozitivă şi negativă 28, — subordonată 29, modurile folosite 29, — cu aspect de propoziţie optativă 31, — independentă şi vorbirea indirectă 220, accentul ,în — 290-292, intonaţia
—	292-295, punctuaţia — 296, 300. exclamativă, propoziţ:a — 43-46, definiţie 43,
clasificare 43, jurăminte 43, imprecaţii 43, injurii 43, procedee de construire 44, 45, modurile folosite 45, — ca mijloc de scurtare a frazei 46, — şi .vorbirea indirectă 220, punctuaţia 296-297/299-301, — eliptică 299-301, accentul în — 292, intonaţia în — 46, 292, ordinea cuvintelor în — 45. expresie, cu sens dubitativ 38; —cuvinte de umplutură 261; — eliptică 243-247, definiţie 243; — unipersonale 71, — şi propoziţia subiectivă 177-178.
FINALĂ, v. scop.
frază, definiţie 5, 149, structura —în latină 10-11,— care conţine propoziţii adversative 162, disjunctive 164-165, subordonate 172, atributive determinative 181, atracţia propoziţiilor în—150-151, ordinea propoziţiilor , în — 151, 277-289, accentul în —292, punctuaţia în — 296-297, 298-299.
genitiv, atributul substantival în— 14-15, —apartenenţei 87, 100, — autorului 87, ICO, — denumirii 88, — explicativ 88, — dependenţei
87,	100, — materiei 88, —obiectiv 87-88, 100, — posesiv 87, 100, — subiectiv 87, 100,
—	substitut al superlativului 88, — calităţii 89, — conţinutului 88, — final 89, — local
88,	—originii 88,—temporal 88, — termenului calificat 89, — termenului comparat
89,	atributul pronominal în — 93-100, aparent— 117, — cu prepoziţii 119,— şi repetiţia imediată 249.
gerunziu cu valoare adjectivală 83-84, atributul verbal exprimat printr-un — 106-107, complementul direct exprimat printr-un — 114-115, complementul circumstanţial exprimat printr-un — 126-128, — echivalent cu o pro-
poziţie atributivă 185-186, cu o temporală 198, cu o concesivă 214. gramatica, definiţie 5.
imperativ, modul—în propoziţiile adversative 162-163, în propoziţia atributivă 184-185, cauzală coordonată 170, în propoziţiile disjunctive 166, în propoziţia finală 202, imperativă 41, 42, în propoziţiile negative 13;
propoziţie — 13, definiţie 39, procedee de construire 13, interjecţia cu valoare de — 40, modurile folosite 41-42, — şi vorbirea indirectă 221, — eliptică 40. intonaţia — 42, punctuaţia — 297, 299-301; propoziţia — prohibitivă 40, în latină 13. imperfectul în propoziţia condiţională 215-216, exprimă simultaneitatea în trecut 226-228, în propoziţiile temporale 233-235; exprimă anterioritatea 228, în propoziţiile atributive 232-233, temporale 235-236; exprimă poste-rioritatea în propoziţiile atributive 233, temporale 236.
incidente, cuvinte şi construcţii — 256-262, definiţie 256,— exclamative 300, punctuaţia — 309; propoziţie — 257-259, — ca propoziţie subiectivă 176, punctuaţia — 304. indicativul în propoziţiile adversative. în propoziţia atributivă 184-185, circumstanţială de cauză 2C0, de loc 193, de mod 206, de timp 197, în propoziţia comparativă 206, comparativă condiţională 206, completivă directă 188, 189, indirectă 191, 192,- în propoziţia concesivă 210, 213, condiţională 215, consecutivă 206, coordonată cauzală 170, în propoziţiile copulative 156-157, disjunctive 166, în propoziţia dubitativă 37, enunţiativă 29, imperativă 42, optativă 31, predicativă 180, subiectivă 177-178;— şi corespondenţa timpurilor în propoziţiile completive directe 226-231, circumstanţiale de scop 238, condiţionale 239.
infinitiv, înlocuirea — prin conjunctiv 12, acuzativ cu — 19-20, — atribut verbal 106-107, complement circumstanţial de med 136-137, de scop 132, de timp 126-128, complement direct 15-16, 114-115, complement indirect al adjectivului 120, în propoziţia subiectivă 178, completivă directă 190, indirectă 192, în propoziţia circumstanţială de scop 202-203, în propoziţia imperativă 42. instrumental, complement circumstanţial —, definiţie 137, aspectul negativ al — 139, procedee de exprimare 137-138,— în locuţiuni verbale şi adjectivale 138. intercalată, propoziţie —, v. incidenţă, interjecţie cu valoare de prepoziţie imperativă 40, — în propoziţia exclamativă 44, — cuvînt de umplutură 260, — şi punctuaţia
299-301, 306.
INDICE DE MATERIE
3>7
interogativă, propoziţie—, definiţie 32, procedee de construire 35, modurile folosite 35, — negativă 60, clasificare după conţinut 34, — cu sens dubitativ 298-299, imperativ 40, 298-299, ordinea cuvintelor în~36, 265, obiectul întrebării în — 32, ~ şi vorbirea indirectă 221-222, elipsa ~ 242, accentul în
—	291-292, intonaţia — 292-295, punctuaţia -298-299;
propoziţie interogativă retorică 34, 60; propoziţie interogativă indirectă, v. complement DIRECT ŞI INDIRECT.
intonaţie 292-295,—în rostirea propoziţiilor 7,
—	şi accentul 292, — şi locul subiectului şi : al predicatului 264, marcarea grafică a — prin
punctuaţie 295, — în propoziţiile determinative şi explicative 181.
intranzitiv, verb —cu complement direct 115-116, — determinat de un complement indirect 118.
inversiunea formelor verbale în propoziţia optativă 30, interogativă 35.
juxtapunere 6, — propoziţiilor în fiază 150,— propoziţiilor coordonate 153, adversative 160, conclusive 168, — propoziţiilor subordonate 172, cauzale 2C0, condiţionale 215.
limbajul afectiv 7-8, locul subiectului şi al predicatului în — 264.
linie de dialog (de despărţire) 309.
liniuţa de unire 311-312.
loc, complement circumstanţial de — , definiţie 122, procedee de exprimate 122, 123-125,— şi cel de timp 125-129, punctuaţia 304;
propoziţia circumstanţială de—, definiţie 192, procedee de construire 192-193, modurile folosite 193, ordinea 285, — incidenţă 285.
locuţiune adverbială 38, — afirmativă 47, negativă 55, — de timp 126-128, cu valoare afectivă 53, atributul exprimat prin —106,
—	de loc 123, circumstanţialul de mod exprimat prin — 133, 134, circumstanţialul de mod consecutiv exprimat prin — 137, — interogativă introduce o propoziţie interogativă 35.
locuţiune comparativă, introduce o propoziţie predicativă 179-180.
locuţiune conjuncţională 173, — introduce propoziţia completivă directă 187, circumstanţială de timp 194, 195, 196, 197, de cauză 199, finală 201, modală 204, comparativă 204, comparativă condiţională 205, concesivă 208, 209, 211, 212, condiţională 214-215; propoziţiile conclusive 167-168, adversative, locul lor 157-160;— cauzală, la început de frază 169-170.
locuţiune prepoziţională în atributul substantival 90-91, în atributul pronominal prepoziţional 102, în complementul circumstanţial
122-123, de loc 123-125,132, de timp 126-129. de scop 132-133, de mod comparativ 136, instrumental 138, sociativ 139-141, de relaţie 142-145, de cauză 130-131, omisiunea—în circumstanţialul de cauză 131.
mai mult ca perfectul,indică anterioritatea 228, anterioritatea la propoziţiile atributive 232-233, temporale 235-236, indică posteriorita-tea la propoziţiile atributive 233. Ş mod, complementul circumstanţial de—, defi-, niţie 133, ce determină —133, procedee de exprimare 134-137, — şi atributul adjectival 84,— şi complementul circumstanţial sociativ 141;
propoziţia circumstanţială de —, definiţie 203, procedee de construire 204, corespondenţa timpurilor în — 238-239, ordinea 285, 287, — incidenţă 259, punctuaţia — 303, 304. mod predicativ 70, 166,—în propoziţia adversativă 162-163, — în propoziţiile coordonate cauzale 170,— în propoziţia subiectivă 177-178,' predicativă 180, atributivă 184-185. momentan, acţiune —în propoziţia circumstanţială de timp 194-195.
morfologie, definiţie 5, legătura dintre sintaxă şi — 6.
negaţie, definiţie 50,— părţilor de propoziţie 51, —dublă 56,— în subordonare 59, în coordonare 59,— în propoziţia interogativă 60, adverbe şi locuţiuni adverbiale de — 55, mijloace afective de exprimare a — 56. negativ, aspectul — al propoziţiilor 28, 29, al complementului circumstanţial instrumental 139, sociativ 141.
neutru, întărirea — prin limba slavă 12. numele predicativ şi propoziţia predicativă 178, locul — în propoziţie 264.
optativ, v. condiţiona l-optativ, optativă, propoziţie — , definiţie 30,—pozitivă şi negativă 31, modurile folosite 31, repetarea verbului în — 30, inversiunea formelor verbale în — 30, — şi urările 32, — şi formulele de salut 32, — şi vorbirea indirectă 220-221, punctuaţia — 296-297.
OPTATIV-CONDIŢIONAL, V. CONDIŢIONAL-OPTATIV. ordinea cuvintelor 12,— în latină 9-10,— în propoziţie 7, 12, 263-278, — în propoziţia interogativă 36;
— propoziţiilor în frază 7, 279-289, — propoziţiilor coordonate adversative 279-280, disjunctive 281. paranteze 309-310.
parte de propoziţie, definiţie 61, corespondenţa dintre — şi părţile judecăţii 61, — determinate 6, — determinante 6, — principale 25, 63, — secundare 25, 63, — multiple 26, propoziţia cu o singură — principală 63, — ca
328
indice de materie
expresie eliptică 244-246, corespondenţa dintre — şi propoziţiile subordonate 172. participiu absolut echivalent cu o propoziţie circumstanţială 8-10, conjunct — echivalent cu o propoziţie atributivă 8, — atribut adjectival 83, —- complement circumstanţial de mod comparativ 136-137, de timp 126-128, ~ în propoziţia atributivă 185-186, concesivă 214, temporală 198.
partŞulX afirmativă 302, interogativă 35, negativă 302.
perfect exprimînd anterioritatea 228, în propoziţiile atributive 232-233, temporale 235-236; postetioritatea în propoziţiile temporale 236-237; simultaneitatea în propoziţiile temporale 234-235; atracţia exercitată de ~ în frază 150-151.
perioadX cu propoziţii disjunctive 164-165. persoana în vorbirea indirectă 224. poşterioritate 229-231, faţă de prezent 233, trecut 229, 233, viitor 229, 233, — în corespondenţa timpurilor la propoziţiile atributive 233, cauzale 237-238, temporale 236-237. predicat, definiţie 69, — în latină şi romînă 14, locul — în propoziţie 263-265 ; ~ verbal, procedee de exprimare 70-72; — nominal 70, structura — 72, numele predicativ 73-74, verbele copulative 72-73, locul în propoziţie 264-265; ~ în expresii eliptice 244-245;
propoziţie predicativă 178-180, definiţie 178, procedee de construire 179-180, ordinea
—	282-283, punctuaţia — 305. prepoziţie, construcţii cu —în latină 14, construcţii cu ~ echivalente cu dativul 119-120;
—	însoţind un subiect 66, un atribut substantival 86, 90-91, pronominal 102-103, adverbial 105-106, verbal 107; complemente construite cu sau fără—; —ajută la construirea complementului de agent 17, 18, 121, a complementului direct 15-16, 117, indirect 119, a complementului circumstanţial de loc 122-123, de timp 126-128,129, 130, de cauză 130-131, de scop 132-133, de relaţie 142-144, de mod 134-136, 137, instrumental 137-138, sociativ 139-141, omisiunea —în circumstanţialul de cauză 131; — în propoziţiile adversative 162, atributive 181-182, finale 202, — în repetiţie 249-251.
prepoziţional atributul substantival — 90-93, atributul pronominal —102-103. prbzentul şi corespondenţa timpurilor 226, — în propoziţia condiţională 215, — exprimînd anterioritatea în propoziţiile temporale 235-236, posterioritatea în propoziţiile atributive 233.
prezumtivul în propoziţia dubitativă 37, subiectivă 177-178, predicativă 180, atributivă 184-185, cauzală 200, completivă directă 189, indirectă 191, 192, concesivă 212.
pronume subiect, în latină 13-14, cu prepoziţie 122-123, — repetat la distanţă 249-251;
—	nehotărît în propoziţia completivă directă 186, indirectă 190, concesivă 208, 211;
—	personal feminin cu rol de neutru 7, neaccentuat 16, neaccentuat complement direct 16, indirect 16-17, reluarea subiectului prin — 67-68; — subiect 68;
—	relativ-interogativ complement indirect 16-17, introduce propoziţii subordonate 173, predicative 179-180, atributive 181-184, completive directe 186, indirecte 190, consecutive 207, exclamative 44, interogative 35, interogative indirecte 175.
propoziţie, definiţie 5, 25, raporturile dintre — şi judecată 25, — infinitivală, în latină 8-12;
—	simplă 6, 25, 62, 63, dezvoltată 6, 25, 62, 63, părţile componente ale — 6, părţi principale care pot fi eliminate 244-246, — incompletă din punct de vedere formal 241, expresii eliptice rezultate din elipsa unor~ 246-247; v. parte de propoziţie.
aspectul pozitiv şi negativ al — 27, — pozitivă 50, negativă 13, 10; felurile — 5, 6, întrepătrunderea categoriilor de — 28;
legătura — în frază 6, 150, ordinea — în frază 151, 279, coordonate şi subordonate 149-150, coordonate 152-153, subordonate 171;
accentul şi intonaţia — 290, rolul intonaţiei în — 28, accentul — în frază 292, punctuaţia
-	286, 301, 309.
propoziţie adversativX, v. adversativX.
propoziţie atributivX, v. atributivX.
PROPOZIŢIE CAUZALX, V. CAUZALX.
PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALX de cauzX, V. CAUZĂ.
PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALX DE LOC, V. LOC.
PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALĂ DE MOD, V. MOD.
PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALX DE SCOP, V. SCOP.
PROPOZIŢIE CIRCUMSTANŢIALĂ DE TIMP, V. TIMP.
PROPOZIŢIE COMPARATIVĂ, V. COMPARATIVĂ.
PROPOZIŢIE COMPLETIVĂ DIRECTĂ, V. COMPLEMENT DIRECT.
PROPOZIŢIE COMPLETIVĂ INDIRECTĂ, V. COMPLEMENT INDIRECT.
PROPOZIŢIE
PROPOZIŢIE
PROPOZIŢIE
PROPOZIŢIE
PROPOZIŢIE
PROPOZIŢIE
PROPOZIŢIE
PROPOZIŢIE
PROPOZIŢIE
PROPOZIŢIE
PROPOZIŢIE
PROPOZIŢIE
PROPOZIŢIE
PROPOZIŢIE
CONCESIVĂ, V. CONCESIV. CONCLUSIVĂ, V. CONCLUSIVĂ. CONDIŢIONALĂ, V. CONDIŢIONALĂ. CONSECUTIVĂ, V. CONSECUTIV. COPULATIVĂ, V. COPULATIVĂ. DISJUNCTIVĂ, V. DISJUNCTIVĂ. DUBITATIVĂ, V. DUBITATIVĂ. ENUNŢIATIVĂ, V. ENUNŢIATIVĂ. EXCLAMATIVĂ, V. EXCLAMATIVĂ. FINALĂ, V. SCOP.
IMPERATIVĂ, V. IMPERATIVĂ. INTEROGATIVĂ, V. INTEROGATIVĂ, MODALĂ, V. MOD.
OPTATIVĂ, V. OPTATIVĂ.
indice de materie
32»
PROPOZIŢIE PREDICATIVĂ, V. PREDICAT. PROPOZIŢIE RELATIVĂ, V. ATRIBUTIVĂ. PROPOZIŢIE SUBIECTIVĂ, V. SUBIECTIVĂ. PROPOZIŢIE TEMPORALĂ, V. TIMP.
punct 296-297.
PUNCTE DE SUSPENSIE 310-311.
PUNCT ŞI VIRGULĂ 306-307. punctuaţia 8, 296-312, definiţie 296, ~ propoziţiilor în frază 151.
raport temporal de anterioritate 193, 195-196 ~ de posterioritate 194, 196, de simultaneitate 193, 194-195, 226, de nesimultaneitate 226; —de determinare 62. reflexiv, verb — determinat de complement indirect 118.
regentă, propoziţie ~ 6, legătura dintre ~ şi subordonată 171, ~ propoziţiei predicative 178, ~ şi corespondenţa timpurilor 226, ~ negativă şi corespondenţa timpurilor 230-231. relaţie, complement circumstanţial de~, definiţie i41-142, ce determină ~ 142, procedee de exprimare 142-143, reluarea cuvîn-tului prin care se exprimă ~ 144-145. repetiţie 248-255, definiţie 248, ~imediată 248-249, ~ la distanţă 248-251, ~ verbului în propoziţia optativă 30, ~ propoziţiei şi a frazei 251; ~ eliptică 251, funcţiunile — 251-254, valoarea afectivă a — 254-255, — lipsită de valoare sintactică 255.
scop, complement circumstanţial de—, definiţie 132, procedee de exprimare 132-133;
propoziţie circumstanţială de ~ sau finală, definiţie 201, falsă ~ 203, procedee de construire 201, corelativele — 201-202, corespondenţa timpurilor în — 238, construcţii echivalente cu — 202-203, ordinea — 286-287, ~ incidenţă 259, punctuaţia ~ 303. semnele citării 308.
SEMNE ORTOGRAFICE 311-312. semnul exclamării 299-301. semnul Întrebării 297-299. simultaneitate,exprimă acţiuni permanente 226-228, ~ la corespondenţa timpurilor în propoziţiile completive directe 226-228, —- în trecut 227, marcarea — cînd în regentă se găseşte prezentul 231, ~ la propoziţiile atri-butive 231-233, marcarea ~ cînd în regentă se găseşte viitorul 232, — la propoziţiile temporale 233-235, — faţă de un timp viitor 235, — la propoziţiile cauzale 237. sintaxă, definiţie 5, -«-limbajului afectiv 7, evoluţia ~ 13, ~ istorică 8, 13, legătura dintre ~ şi morfologie 6, legătura — cu vocabularul 7,— frazei 19, 149, — în latină 8-11, elemente nelatine în ~ limbii romîne 12, elementul slav în ~ limbii romîne 12, ~ limbii romîne în comparaţie cu ~ latină 12, —
părţilor propoziţiei 61, punctuaţia ca auxiliar grafic al ~ 296.
sociativ, complementul circumstanţial — , definiţie 139, aspectul negativ al — 141, procedee de exprimare 139-141, — inclus în subiectul gramatical 141, — şi cel de mod 141, — şi cel de timp 130.
stil indirect în latină 9, 11, v. vorbirea
INDIRECTĂ.
subiect definiţie 64,— în latină 13-14, procedee de exprimare 64-66, cazul — 66, — subînţeles 68, inclus 68, — nedeterminat 68-69; — gramatical, definiţie 67,— şi complementul direct în construcţiile pasive 115,— şi atracţia în frază; —logic, definiţie 67,— şi complementul de agent 121, — şi acordul predicatului 150-151; acordul predicatului cu ~1,. 75-81, valoarea afectivă a reluării — 67, omiterea — 246, locul — în propoziţie 263-265, punctuaţia — 310-311.
subiectivă, propoziţie—174-178, definiţie 174, procedee de construire 174-176, modurile folosite 177-178, propoziţia — echivalentă cu un subiect exprimat printr-un infinitiv 178,
—	interogativă indirectă 175, ordinea — şi predicative 282-283, punctuaţia — 305.
subordonare 8-10, raporturile de —6,— în latina tîrzie 11-12, raport de coordonare şi de -149-150.
subordonată, propoziţie—, definiţie 171,— copulative 156, legătura dintre propoziţia regentă şi propoziţia—171-172, corespondenţa dintre propoziţiile — şi părţile de propoziţie 172, — regente ale altor — 172, prin ce se leagă propoziţia — de regenta ei 173, — şi valoarea indirectă 222, propoziţia
—	la corespondenţa timpurilor 226, ordinea propoziţiilor — în frază 279, 282-283, punctuaţia — 303.
supin, atribut verbal exprimat prin—106-107, complement direct exprimat prin —115, complement indirect exprimat prin — 120, circumstanţial de mod consecutiv exprimat prin — 137.
suspensie, definiţie 243, — în limbajul afectiv 7-8.
timp, complement circumstanţial de — , definiţie 125, procedee de exprimare 126-129, — şi cel de loc 125-129, — şi cel sociativ 130, 140, — şi propoziţia temporală 198, punctuaţia — 304;
propoziţia circumstanţială de —, definiţie 193, modurile folosite 197-198, corespondenţa timpurilor în 233-237, — iterativă 197,
—	cu nuanţă cauzală 198,—cu nuanţă concesivă 198, 213, ordinea — 285, — incidenţă 258, 259, punctuaţia —• 303.
ton 292.
tranzitiv, verb — determinat de complement indirect 118.
330
INDICE DE MATERIE
u nipersonal, verb în construirea propoziţiilor subiective 176.
verb de declaraţie 217-219, determinarea — prin adverbe sau alte construcţii 218, locuţiuni echivalente cu ~ 218, absenţa—219, locul-217-218.
viitor în propoziţia condiţională 215,—indică posterioritatea în propoziţiile atributive 233.
virgula 301-306.
vocabular, definiţie 7, legătura dintre — şi sintaxă 7.
vocativ 7, 256,260, — în repetiţie 254, punctuaţia - 300-301, 302.
vorbirea directă 217-219, locul subiectului şi al predicatului în — 264, punctuaţia — 307, 308;—legată 224-225, definiţie 224.
vorbirea indirectă 219-224; — liberă 225-226.
INDICE DE CUVINTE
A
m (art. posesiv) 111, 182
« (prep.) 14, 16, 17, 86, 136
aceasta 132
aceea 132
aci. .. aci 156
acolo 193
acum . . . acum 156
adecăte 93
adevărat (adj.) 161
adevărat (adverb) 47
adică 93, 306
afară din 123
.ah (interj.) 290
■ai (art. posesiv) 111, 182
■al (art. posesiv) 111, 182
■alături cu 124, 140
■alături de 124
ale (art. posesiv) 111, 182
alege (a se — ) 178
aminti (a-şi ~) 230
anume 93, 201, 307
aproape de 124
asemenea 136
astfel 204, 205, 218, 307
.asupra (prep.) 119, 123, 144
aşa 44, 47, 168, 204, 205, 218
aşa ca să 205
aşa că 167
aşa cum 204
aşadar 167, 168
aşa fiind 167
aşa şi-aşa 254
atît 44, 195, 205
utila 195
atita pagubă 245
atîta rău 245
atunci cînd 194
au (particulă interogativă) 35
avea (a —) 242
avea de unde (a —) 245 avea încotro (a nu __) 246
B
ba 47, 52, 54, 55 ba (că) ... ba (că) 156 ba da 47 ba nici 155 basam că 38 biet 268 bine 47 bună teiua 32
C
că 18, 90, 136, 137 ca aceea 248 ca clnd 205 ca cum 205 ca în fel cum 205 calitate 244 cam 49, 50 ca mai ba 55 cam aşa 50
ca nu care cumva să 201 ca nu cumva să 190, 201 care 181, 182, 183, 184, 193 care cumva 201 care de unde 192, 193 care dincotro 192 care încotro 192 care pe unde 192 care unde 192, 193 care va să sşică 167 ca (.. .) să 20, 174, 175, 176, 178, 179, 180, 184, 186, 188, 189, 190, 192, 301, 258 ca (...) să nu 190, 201 ca şi 136
ca şi cînd 205 ca şi cum 205
că 19, 44, 169, 170, 173, 174, 175, 176, 177, 178, 179, 180, 184, 186, 187, 189, 190, 191, 199, 205, 207, 210, 220, 224, 258, 260, 282, 288 căci 169, 170, 199 călca-te-ar 246 că nu 190 că să 188 către 90, 120, 123 către ce 192 către cine 192
ce 44, 116, 183, 184, 192, 291
ce de 67
ceea ce 181
ce... mai 221
chema (a se ~) 72
chiar 145, 214
chiar dacă 207, 210
chiar de 207, 210
chipurile 223
! ci 59, 157, 158, 159, 161, 281 j cică 223, 257 ] cine 192, 291 ; cine ştie 38 | cineva 79 ; cîine-cîineşte 254 cînd 44, 184, 194, 195, 196, 197, 199, 214, 215, 234, 236 cînd cu 141 cînd şi cînd 254
cit (adverb) 44, 90, 184, 195, 196, 204, 205, 220, 234, 291 cită vreme 195, 234 cît ce 195, 196 cit (de) 208, 211 cit despre 144, 145 | cît pentru 144, 145
332
indice de cuvinte
cit timp 195, 234 cttiifi de puţin 55 contra 119 cot la cot cu 141 crede (a ~) 230
cu 76, 90, 95, 128, 130, 136, 138, 140, 141, 144 cu ajutorul 138 cu cit... cu atlt 155 cu condipa să 214 cu... cu tot 140 cum (conjuncţie) 19,44,177, 184,
187,	188, 189, 194, 195, 197, 199, 200, 204, 221, 227, 285, 286, 291
cum (adverb interogativ) 176 cum că 174, 175, 176, 187, 188, 190, 220 (pre)cum că 186 cum nu 244 cum să 187, 189 cum să nu 244 cumva 201
cu noaptea-n cap 141 cu părere de rău 257 cu soare 141 cu toată 145 cu toate 145 cu toate acestea 209 cu toate astea 209 cu toate că 207, 210 cu tot 145 cu tot cu 140 cu tofi 145 (de) cu %iuă 141
D
da 33, 47, 53, 242 dacă 20,175, 177, 187, 189, 191, 195, 196, 207, 210,214, 215, 222 291
dar 59, 153, 157, 159, 167, 168, 209, 210 dară 168 dar insă 158 dar in schimb 158 dar totuşi 158 datorită 138
de (conjuncţie) 19,156,174, 175, 176, 177, 179, 180, 186, 187,
188,	189, 190, 191, 197, 199, 201, 202, 205, 207, 208, 210, 214, 238, 286
de (prep.) 17, 18, 66, 84, 90, 105, 106, 107, 117, 121, 128, 131, 137, 143, 162, 184, 192 de (pron. relativ) 184 de aceea 167, 200
de acolo 193 de-a curmezişul 124 de-a dreapta 124 de-a lungul 124 de asta 201 de-a stingă 124 deasupra 124 de bună seamă 47 de ca (conjuncţie) 20 de către 18, 121 dece (conjuncţie) 20 deci 167 deci dară 168 de cittd 195 decit 18, 136, 137 de cit (conjuncţie) 205 de clte ori 234 de cu 128 de cum 195 dedesubtul 124 de din vale de 124 de exemplu 307 de fel 52, 55 de la 123, 128 de leac 55 de loc 52,. 55 de neam 244 deoarece 173, 199 de parcă 205, 287 departe de 123 de pe 123 de pe unde 192 de pildă 307 de prin 128 derep aceea 20 derep ce 20, 199 derept ce 199 de se 20 desigur 47, 257 despre 123, 128, 144 deşi 146, 207, 208, 210, 214 de unde 184, 192, 245 deveni (a —) 72, 178 de vreme ce 199 dimpotrivă 257 dimpreună cu 140 din 66, 105, 117, 123, 128, 131, 138, 144 dinainte 106 dinaintea 124 dinapoia 124 dinăuntru 106 din cauză 131 din cauză că 199 din cauză de 131 din ce in ce 254 din cind in cind 254 dincoace de 123 dincolo de 124, 128
dincotro 192 dindărătul 124 din dosul 124 din dreptul 124 din fa(a 124 din fericire 257 din loc in loc 254 din moment ce 199 din nefericire 257 din păcate 257 din pricina 131 din pricină că 199 din punct de vedere 143' dinspre 123, 128 din susul 124 dintru 123, 131, 138 doamne fereşte 44
dori (a ~) 31 dragă doamne 260 drept (adj.) 161 drept aceea 167 d-ta 296
după 123, 128, 136, 144 după ce 195 după cum 20, 204 după cum se z>ce 257 după el 257 după mine 257 după părerea mea 257
E
ea 68 el 67, 68 este 49
exact (adverb) 47 F
face (a se ~) 72, 178
fără 52, 57, 139, 141, 158
fără a 58
fără cale 58
fără căpâtii 58
fără (de) 57, 90, 136, 141
fără de margini 58
fără de măsură 58
fără de minte 58
fără greş 58
fără îndoială 58
fără să 58, 159, 204, 207, 211, 212
fără soj 58
ferit-a sfintul 44
fi (a ~) 72, 178, 242, 263
fie 49
fiecare 79
fiindcă 20, 172, 173, 199 fireşte 47, 257 formidabil de 45
indice de cuvinte
333
G
găsi (a ~) 242 gol-goluf 254 graţie ( + dativul) 138 grozav de 45
H
hai (interj.) 40 haide (interj.) 40 hai-hai 249 haiti (interj.) 40 ho (interj.) 40
I
iaca (interj.) 72 iar 155, 157, 159, 303 iată (interj.) 72 ieşi (a — ) 72
I
impotriva 119, 124
împreună cu 76, 128, 140, 141
în 90, 123, 128, 136, 138, 143
în acest chip 218
în acord cu 76
înaintea 124
înainte ca 196
înainte de 128
înainte de a 196
înainte să 196, 198
in alian(ă cu 141
înapoia 124
în apropiere de 124
în caz ed 214
încetează (imper.) 40
în chip de 136
închipui (a-fi ~) 230
în ciuda 145
incit 173, 205
în concluzie 167
în consecinţă 167
în contra 119
încotro 192
in cursul 128
îndată ce 195, 235
îndărătul 124
îndoi (a se ~) 38
în dosul 124
în dreptul 124
în fata 124
în fine 261
în general 257
in ipoteza că 214
în jos de 124
în josul 124
in loc să 59, 159
in materie (de) 143
în mijlocul 128 în nici un chip 201 în preajma 124 în privinfa 143, 145 în răstimpul 128 în rînd cu 124
însă (conjuncţie) 59,157,159,160, 209, 210
însă în schimb 158
în schimb 157, 158, 160
în schimb însă 158
însofit de 141
înspre 123, 128
în sus de 124
în susul 124
în timp ce 157, 194, 234
în timp de 128
in timpul 128
întîi 110
întîia 110
întîi fi întîi 254
întocmai 41
întovârăfit de 141
intr-adevăr 47, 257
între 123, 128
întru 123, 128, 144
întrucît 199
în vremea 128
în vreme ce 194
J
jertfă 312 jumătate 78
K
km 297
L
la (prep.) 16, 17, 67, 86, 117, 119, 120, 123, 128, 143
la data 128 la începutul 124, 128 la miez de 124 la mijlocul 124 la mulţi ani 32 laolaltă cu 140, 141 la rînd cu 141 la sfîrţitul 124, 128 la spatele 124 la un loc cu 140 la urma urmei 257 la urma urmelor 257 lingă 123
M
mai 45
mai înainte ca 196 mai presus de 124
maţer 262 mai ţtii 38 măcar 209
măcar că 207, 209, 210, 214
măcar de 207, 210
măcar să 207, 209, 211
mănîncă 293
mă-nfelegi 261
mă rog 261
mă tem că 38
mă tincă 38
mda (afirmaţie) 49
mnda (afirmaţie) 49
mult cu multul 254
mulţumită 138
N
na (interj.) 72 n-ai decît 246 n-am cînd 246 n-am cum 246 n-am unde 246 naţte (a se —) 72 neam (a fi de ~) 244 neapărat 47 negrefit 47 neîndoielnic 257 neînsofit de 141 neîntovărăţit de 141 nicăieri 52, 55 rdci 52, 58 nici ca cît 55 nicicît 58
nici cîtuţi de pufin 55 nicicum 55, 58 nicidecît 55 nicidecum 55 nici de fel 55 nici discuţie 245 nici gînd 245 nimeni 52, 56, 79 nimic 52, 56
nici... nici 59, 153, 155 nici nu... nici nu 59 nici nu se pomeneţte 246 nici o 56
niciodată 52, 55, 58
nici pomeneală 245, 246
nici prea-prea, nici foarte-foarte 254
nici un 56
nici una 56
nici un(ul) 52, 56,58, 79 nici vorbă 47, 245 nord 297 noroc 32
nu 33, 52, 53, 54, 55, 242, 291
nu care cumva să 201
nu... ci 59, 153 nu cumva 35
334
INDICE DE CUVINTE
nu cumva să 201
nu încape vorbă 245
numai (că) 159
numai dacă 214
numai să 214
nu. . . nici 59, 155
nu. . . nici nu 59
numi {a se ~) 72, 178
nu numai (că) ... dar şi 155
nu numai... ci încă 59
nu numai.. . ci şi 59, 155
nu poate fi vorbă 245
O
o (pron. £.) 7 oare 35
oare nu cumva 35
o dată ce 199
o dată cu 128
o dată cu găinile 141
oh (interj.) 291
ori (conjuncţie) 163, 165, 291
oricare 208
orice 208, 211
aricind 197
aricit 208, 211
aricit (de) 179, 208, 211, 214 oricum 208, 211 ori de ci te ori 197 ori dincotro 192 oriîncotro 192
ori (...) ori 153, 154, 156, 164 oriunde 192
P
păcatele mele 261 parcă 50, 205 pardon 262 parol 262 pasămite 169
părea (a ~) 72, 178, 230
pe 15, 116, 117, 123, 128, 136
pe acolo 193
pe ctnd 157, 194, 234
pe cum că 187
pe drept cuvînt 257
pe la 128
pe loc 125
pentru 90, 107, 128, 131, 144
pentru a 202, 203
pentru aceasta 132
pentru aceea 132, 167
pentru ca 203
pentru ca nu cumva să 201
pentru ca să 176, 188, 201
pentru ca să nu 201
pentru că 173, 199
pentru cînd 196
pentru să 201
perfect (adverb) 47
pe scurt 257
peste 123, 128
pe timpul 128
pe unde 184, 192
pe vremea 128
pină 123, 128, 195, 196
pînă a 196
pină ce 196, 236
pină cînd 184, 196
pină intr-atit 205
pină la 128, 312
pînă să 196, 198
pleca (a ~) 229
poate 50, 257
poate fi 38
poate hi 38
poate hi că 38
poftă bună 32
pofti (a ~) 31
posibil 257
prea.. . ca să 206
precum 137, 204
precum că 187, 220
precum şi 155
preţ de 128
prin 123, 128, 138 prin dosul 124 prin faţa 24 prin mijlocirea 138 printre 123 printru 123, 138 prin urmare 167 pss (interj.) 40 putea (a ~ ) 230
R
rămîrte {a -—) 72, 178 roşie 244
S
sau (conjuncţie) 163, 165, 291, 301,303, 304, 305 sau (... sau) 156, 164 să 19, 174, 175, 176, 178, 179, 180, 184, 186, 187, 188, 189, 190, 192, 201, 205, 207, 211, 212, 214, 221, 286, 305 să nu 19, 201 să nu cumva să 190, 201 sărac lipit 244 sărac lipit pămîntului 244 se (conjuncţie) 20 se (pron. refl.) 80 se pare 257 se vede 257 se pice 257 sfert (un ~) 78 sigur 47 sosi (a ~) 229 sp>re 123, 128
spre a 202, 203 spre ce 192 spre cine 192 sst (interj.) 40 sta (a —) 72 sub 123, 128
ş
şedea (a ~) 72 şi (adverb) 208
şi (conjuncţie) 58, 141, 153, 155, 157, 159, 266, 288, 301, 303, 304, 305 şi de 208 şti (a ~) 230 ştiu şi eu 38
T
temperatură 244 tensiune 244 termină (imper.) 40 tocmai cînd 194 tot (adverb) 209 tot (numeral) 66 tot aşa 204	■
totuşi 209 trăieşti (să ~) 32
T
ţi-ai găsit 244
ţine gura (a-şi ~) 244
fine să (a ~ ) 31
U
umăr la umăr cu 192 unde 44, 45, 184, 192, 195, 196_ 199, 291
unul (numeral) 79 unul din(tre) 79 următoarele 218
V
vai (interj.) 292 vai de mine şi de mine 251 va să pică 167, 260 vechi 268
veni (a ~) 229	/
vezi că 169
vepi dumneata (că) 169
vinălă 244	^
vorba vine 223
vorbi (a ~) 244
vorbi de rău (a -^) 244
vrea (a —) 31
Z
Zice (a ~) 212, 242 Zice ba (a ~) 55
CUPRINSUL
NOŢIUNI GENERALE DE SINTAXĂ	_Pag.
$ ' 1. Definiţia sintaxei ................................................ 5
§	2.	Propoziţie, frază, îmbinare de cuvinte ............................ 5
§	3.	Felurile propoziţiilor, părţile lor componente şi raportul lor în frază ..	6
§	4.	Legătura dintre sintaxă şi morfologie ............................. 6
§	5.	Legătura dintre sintaxă şi vocabular .............................. 7
§	6.	Acordul, ordinea cuvintelor şi a propoziţiilor, accentul şi intonaţia ....	7
§	7. Sintaxa limbajului afectiv ....................................... ' 7
§ 8. Punctuaţia .......................................................... 8
Noţiuni de sintaxă istorică ............................ ................. 8
§	9.	Sintaxa limbii latine din textele literare clasice................. 8
§ 10. Sintaxa limbii latine lîrzii........................................ 11
§ 11. Sintaxa limbii romîne în comparaţie cu sintaxa latină .................... 12
§ 12. Elemente nelatine în sintaxa limbii romîne ............................... 12
§ 13. Elementul slav în sintaxa limbii romîne ................................   12
Evoluţia sintaxei limbii romîne.................................................. 13
Sintaxa propoziţiei ............................................................. 13
§ 14. Propoziţiile negative .............................................. 13
§ 15. Subiectul .......................................................... 13
§ 16. Predicatul ......................................................... , 14
§ 17. Atributul adjectival...................................................... 14
§ 18. Atributul substantival...................................................  14
§ 19. Complementul direct ................................................ 15
§ 20. Complementul indirect .................................................... 16
§ 21. Complementul de agent............................................... 17
§ 22. Complementul comparativului ............................................   18
§ 23. Complementele circumstanţiale............................................ 18
Sintaxa frazei .................................................................. 19
§ 24. Propoziţiile completive ...............................................   19
§ 25. Situaţia conjuncţiilor ............................................v 20
§ 26. Corespondenţa timpurilor................................................. ^0
SINTAXA PROPOZIŢIEI
Noţiuni generale .............................................................. 25
§ 27. Definiţia propoziţiei ..................................................  25
§ 28. Părţile propoziţiei; propoziţie simplă şi dezvoltată .............. 25
336
CUPRINSUL
§ 29. Părţi de propoziţie multiple........................................... 26
§ 30. Marcarea rolului părţilor de propoziţie şi a legăturii dintre ele......;.	26
FELURILE PROPOZIŢIILOR DUPĂ ÎNŢELES
^ 31. Categoriile propoziţiilor după sensul şi scopul lor.................... 27
Noţiuni generale ................................................................  27
§ 32. Aspectul pozitiv şi cel negativ al propoziţiilor ...................... 27
§ 33. întrepătrunderea categoriilor de propoziţii ........................... 28
§ 34. Rolul intonaţiei ........................................................... 28
Propoziţia enunţiativă ..........................................................  28
§ 35. Definiţia .................................................................  28
§ 36. Propoziţii enunţiative pozitive şi negative............................ 28
§ 37. Modul predicatului din propoziţia enunţiativă............................. 29
§ 38. Propoziţii enunţiative subordonate..................................... 29
-— Propoziţia optativă ................................................................. 30
§ 39. Definiţie................................................................... 30
§ 40. Raportul dintre persoana care vorbeşte şi persoana căreia i se atribuie
dorinţa exprimată........................................................... 30
§ 41. Inversiunea formelor	verbale........................................... 30
§ 42.	Repetarea verbului ........................................................ 30
§ 43.	Propoziţii enunţiative cu aspect de propoziţii optative................... 31
5 44.	Modurile folosite în propoziţiile optative................................ 31
§ 45.	Propoziţii optative şi negative.........................................   31
§ 46.	Folosirea unor verbe care exprimă noţiunea de «a dori».................... 31
§ 47.	Propoziţii optative eliptice: formule de salut şi urări .................. 32
5 48.	Propoziţia optativă ca regentă a unei propoziţii condiţionale ............ 32
____ Propoziţia interogativă ........................................................... 32
§ 49.	Definiţie ................................................................ 32
5 50.	Obiectul întrebării dintr-o propoziţie interogativă ...................... 32
§ 51.	Categoriile de propoziţii interogative după conţinutul lor ..............  34
§ 52.	Propoziţii interogative retorice ......................................... 34
5 53.	Mijloace specifice pentru exprimarea întrebării '......................... 35
§ 54.	Modurile folosite în propoziţiile interogative ........................... 35
§ 55.	Inversiunea formelor verbale ............................................. 35
§ 56. Ordinea cuvintelor ......................................................... 36
§ 57. Propoziţii interogative	indirecte .........................................  36
—Propoziţia dubitativă ................................................................  36
5 58. Definiţie .................................................................. 36
§ 59.	Categoriile de propoziţii dubitative ..................................... 36
§ 60.	Modurile folosite în propoziţiile dubitative ............................. 37
§ 61.	Exprimarea îndoielii prin adverbe şi locuţiuni adverbiale cu sens dubitativ 38
§ 62.	Exprimarea îndoielii prin verbe cu sensul de « a se îndoi »............... 38
§ 63.	Folosirea unor expresii cu sens dubitativ...............................   38
Propoziţia imperativă ...........................................................  39
§ 64. Definiţie .................................................................. 39
§ 65. Propoziţii imperative	prohibitive......................................... 40
$ 66. Propoziţii imperative	eliptice .........................................  40
CUPRINSUI.
337
§	67.	Interjecţii cu valoare de propoziţii imperative......................... 40
§	68.	Propoziţii interogative cu rol de propoziţii imperative................. 40
§	69.	Modurile folosite în propoziţia imperativă.............................. 41
§	70.	Intonaţia ............................................................. 42
___Propoziţia exclamativă ...................................................... 43
§	71.	Definiţie .............................................................. 43
§	72.	Injuriile şi insultele ................................................ 43
§	73.	Imprecaţiile şi jurămintele ........................................... 43
§	74.	Prin ce se introduce o propoziţie exclamativă .......................... 44
§	75.	Alte elemente care marchează o propoziţie exclamativă ................   45
§	76.	Modurile folosite în propoziţia exclamativă ............................ 45
§	77.	Schimbarea ordinii cuvintelor .......................................... 45
§	78. Scurtarea frazei .................................................. 46
§	79. Intonaţia ......................................................... 46
_____Afirmaţia ................................................................... 46
§	80. Definiţie ......................................................... 46
§	81.	Afirmaţia sigură................................................... 47
§	82.	Afirmaţia nesigură	........................................ 49
§	83. Afirmaţia întărită ................................................ 49
§	84. Afirmaţia făcută cu	ezitare .................................... 50
Negaţia .................................................................... 50
§	85. Definiţie ............................................................. 50
§	86.	Aspectul negativ al	propoziţiilor ................................. 51
§	87. Negaţia părţilor de	propoziţie .................................. 51
§	88. Cuvintele de negaţie .................................................. 52
§	89.	Nu ................................................................... 53
§	90.	Ba ................................................................... 54
§	91.	Adverbe şi locuţiuni adverbiale	negative ............................. 55
§	92.	Pronume şi adjective negative......................................... 56
§ 93. Negaţia dublă .................:...................................... 56
§	94.	Mijloace, afective de exprimare	a	negaţiei .......................... 56
§	95.	Prepoziţia fără....................................................... 57
§	96.	Conjuncţia nici....................................................... 58
§	97. Negaţia în coordonare şi subordonare................................... 58
§	98.	Negaţia în coordonare ................................................ 59
§	99.	Negaţia în subordonare................................................ 59
§ 100. Propoziţia interogativă şi negaţia ...................................... 60
SINTAXA PĂRŢILOR PROPOZIŢIEI
Noţiuni generale ............................................................... 61
§ 101. Părţile propoziţiei...................................................... 61
§ 102. Corespondenţa dintre părţile propoziţiei şi părţile judecăţii ....... 61
§ 103. Natura legăturii dintre diferitele părţi ale propoziţiei ............ 62
)	§ 104. Propoziţia simplă şi propoziţia dezvoltată ............................ 62
§ 105. Părţile principale şi părţile secundare ale propoziţiei.............. 63
§ 106. Propoziţii cu o singură parte principală ............................ 63
Subiectul......................................................................  64
Ut — c. 575
338
CUPRINSUL
§ 107. Definiţie ................................................
§ 108. Părţile de vorbire prin care poate fi exprimat subiectul
§ 109. Cazul subiectului ........................................
§ 110. Subiectul logic şi subiectul gramatical...................
§ 111. Valoarea afectivă a reluării subiectului .................
§ 112. Subiectul inclus..........................................
§ 113. Subiectul subî. ţtles ....................................
§ 114. Subiectul nedeterminat....................................
§ 115. Lipsa subiectului ........................................
Predicatul ....................................................................
§ 116. Definiţie ..............................................................
§ 117. Predicatul verbal ......................................................
§ 118. Structura predicatului nominal .........................................
§ 119. Verbele copulative .....................................................
§ 120. Numele predicativ ......................................................
Acordul predicatului cu subiectul..............................................
§ 121. Observaţii generale ....................................................
§ 122. Acordul în persoană.....................................................
§ 123. Acordul în număr........................................................
§ 124. Acordul în gen..........................................................
§ 125. Abateri de la regulile acordului .......................................
§ 126. Acordul după înţeles ...................................................
^ 127....Acordul prin atracţie .................._■_...........................
§ 128. Acordul subiectului cu predicatul exprimat printr-un verb reflexiv
cu valoare pasivă...............................................
§ 129. Situaţii morfologice care dau impresia unui acord greşit.. .............
Atributul .....................................................................
§ 130. Definiţie ..............................................................
Atributul adj tctival .........................................................
131.	Prin ce se exprimă atributul adjectival...............................
132.	Atributul adjectival exprimat printr-un adjectiv propriu-zis .........
133.	Atributul adjectiva] exprimat printr-un numeral cu valoare adjectivală..
134.	Atributul adjectival exprimat printr-un verb la participiu cu valoare
adjectivală ........................................................
135.	^Atributul adjectival exprimap _piinir.rua verb la gerunziu cu valoare
adjectivală ........................................................
136.	Atributul adjectival determinat de un complement care, arată măsura,
cantitatea sau comparaţia ............".............................
137.	Funcţiunile atributului adjectival ...................................
____Atributul substantival..........................................................
§ 138. Felurile atributului substantival ......................................
Atributul substantival în genitiv ...................................................
§ 139. Prin ce se expiimă atributul substantival în genitiv....................
§ 140. Atributul substantival în genitiv al unui substantiv în genitiv ........

64
64
66
67
67
68 68 68 69 69
69
70 72
72
73 .75
75
76
76
77
78 78 80
80
81
81
81
81
81
81
82
83
83
84
84
85
85
86 86 86
j § 141. Funcţiunile atributului substantival în genitiv...............Z.
Atributul substantival în dativ ........................................... 89
§ 142. Ce fel de substantive determină atributul substantival în dativ . 89
CUPRINSUL
339
§ 143. Funcţiunile atributului substantival în dativ........................
Atributul substantival prepoziţional ..............................................
§ 144. Prin ce se exprimă atributul substantival prepoziţional..............
§^45. Categoriile de atribute prepoziţionale şi prepoziţiile folosite.......
§ 146. Funcţiunile atributului substantival prepoziţional ..................
§ 147. Deosebirea dintre raporturile exprimate de atributul substantival prepoziţional şi de cel în genitiv .............................................
A poziţia .........................................................................
§ 148. Definiţie ...........................................................
§ 149. Adverbe explicative folosite pentru legătura dintre apoziţie şi termenul
determinat .......................................................
§ 150. Ce determină apoziţia ...............................................
§ 151. Serii de apoziţii determinînd acelaşi termen ........................
§ 152. Apoziţia simplă şi apoziţia dezvoltată ..............................
§ 153. Funcţiunile apoziţiei ...............................................
§ 154. Identitatea dintre noţiunea exprimată de apoziţie şi noţiunea exprimată
de termenul determinat ...........................................
§ 155. Apoziţii rezultate din elipsa prepoziţiei eu ........................
§ 156. Construcţii apoziţionale imitate după limbi străine .................
§ 157. False apoziţii în vorbirea neîngrijită...............................
§ 158. Atributul substantival exprimat printr-un numeral cu valoare de substantiv .....................................................................
——•Atributul pronominal .........................................................
§ 159. Observaţii generale .................................................
A. tributul exprimat prin pronume..................................................
§ 160. Corespondenţa cu atributul substantival .............................
§ 161. Atributul pronominal în genitiv.........................................
6^	§ 162. Atributul pronominal în dativ	.............._.........
§ l63r~Atributul pronominal prepoziţional ..................................
§ 164. Apoziţia ............................................................
Atributul exprimat prin adjective de natură pronominală ..............................................................................
§ 165. Atributele care intră în această grupă...............................
^	§ 166. Funcţiunile atributului exprimat prin adjective de natură pronominală..
„1Atributul adverbial ...................................	........ ............. ••
§ 167. Prin ce se exprimă atributul adverbial...................^...........
§ 168. Folosirea prepoziţiei de.............................................
§ 169. Atributul exprimat prin adverbe de mod ..............................
§ 170. Atributul exprimat prin locuţiuni adverbiale ........................
§ 171. Atributul adverbial al unor substantive care cuprind o idee verbală--
Atributul verbal ...........................................................
§ 172. Prin ce se exprimă atributul verbal .................................
§ 173. Atributul verbal exprimat printr-un infinitiv........................
\	^.JJ4. Atributul, verbal exprimat printr-un supin ...........................
§ ,175. Atributul verbal exprimat printr-un gerunziu........................
V. Acordul atributului cu substantivul determinat................................
89
90
90
90
91
93
93
93
93
94
94
94
95
97
97
97
98
98
98
98
99
99
99
10.1
102
103
103
103
104
105
105
106
106
106
106
106
106
107
107
107
108
28*
•40
CUPRINSUL
Acordul atributului adjectival .................................................... 108
§ 176.	Observaţii generale .................................................. 108
§ 177.	Acordul în cazul unui substantiv determinat de mai multe adjective....	108
§ 178.	Acordul în caz ....................................................\	108
§ 179.	Acordul în gen ....................................................... 118
§ 180.	Acordul în număr ..................................................... 111
Acordul atributului substantival .................................................. 111
§ 181. Acordul articolului posesiv la atributul substantival în genitiv.... 111
Complementul .............................................................. 112
§ 182. Definiţie ............................................................. 112
§ 183.	Complemente care determină alte complemente........................... 112
§ 184.	Diferitele feluri de complemente ..................................... 112
§ 185.	Deosebirea dintre complementul direct şi cel indirect................. 113
§ 186.	Prin ce se exprimă complementele...................................... 114
Complementul direct .........................................................  114
§ 187. Definiţie ............................................................. 114
§ 188.	Prin ce se exprimă complementul direct................................ 114
§ 189.	Complementul direct şi construcţiile pasive .......................... 115
§ 190.	Verbe cu două complemente directe .................................... 115
§ 191.	Observaţie asupra complementului direct al unor	verbe intranzitive_	115
§ 192.	Cum se construieşte complementul direct .............................. 116
§ 193. Aparente excepţii de la regula construirii complementului direct în cazul
acuzativ ........................................................... 117
Complementul indirect ........................................................ 117
§ 194. Definiţie ..........................................................    117
§ 195.	Felul verbelor determinate de complementul indirect................... 118
§ 196.	Prin ce se exprimă complementul indirect ............................. 118
§ 197.	Cum se construieşte complementul indirect ............................ 119
§ 198. Construcţii prepoziţionale echivalente cu dativul ..................... 119
v § 199. Complementul indirect al adjectivului .................................... 120
. - ---^...Coroplemenţjil jde. agent.—................................................ 121
§ 200. Definiţie ............................................................. 121
§ 201.	Prin ce se exprimă complementul de agent.............................. 121
$ 202.	Prepoziţiile cu care se construieşte complementul	de agent........... 121
Complementele circumstanţiale ................................................ 122
Complementul circumstanţial de	loc .....................................   122
§ 203. Definiţie ............................................................. 122
§ 204. Prin ce se exprimă complementul circumstanţial de loc............... 122
§ 205. Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale cu care se construieşte complementul circumstanţial de	loc ..................................... 123
§ 206. Circumstanţialul de loc şi cel de timp.............................. 125
Complementul circumstanţial de timp .......................................... 125
§ 207. Definiţie ............................................................. 125
5 208. Prin ce se exprimă complementul circumstanţial de timp.............. 126
$ 209. Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale cu care se construieşte complementul circumstanţial de	timp..................................... 126
§ 210. Circumstanţialul de timp alcătuit din mai multe elemente............ 129
CUPRINSUL
§ 211. Qrcumstanţialul de timp şi cel de loc.................................. 129
§ 212. Circumstanţialul de timp şi cel sociativ .............................. 130
Complementul circumstanţial de cauză ......................................... 130
S 213. Definiţie ............................................................. 130
§ 214. Prin ce se exprimă complementul circumstanţial de cauză................ 130
§ 215. Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale cu care se construieşte complementul circumstanţial de cauză .................................................. 131
§ 216. Construcţii eliptice de prepoziţie .................................... 131
Complementul circumstanţial de scop.............................................. 132
§ 217. Definiţie ................................................................ 132
§ 218. Prin ce se exprimă complementul circumstanţial de scop................. 132
§ 219. Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale cu care se construieşte complementul circumstanţial de scop................................................. 132
f *- Complementul circumstanţial de mod.............................................. 133
$ 220. Definiţie . ~ .7. .'77’. 777. . 7 .7................................... 133
§ 221. Ce determină complementul circumstanţial de mod........................ 133
S 222. Prin ce se exprimă complementul circumstanţial de mod propriu-zis ..	134
§ 223. Prepoziţiile cu care se construieşte .................................. 136
$ 224.	Prin ce se exprimă complementul circumstanţial de mod comparativ	136
§ 225.	Prin ce se exprimă complementul circumstanţial de mod consecutiv..	137
Complementul circumstanţial instrumental......................................... 137
5 226.	Definiţie ............................................................... 137
S 227.	Prin ce se exprimă complementul circumstanţial instrumental ............. 137
§ 228. Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale cu care se construieşte complementul circumstanţial instrumental...........................................  138
§ 229.	Circumstanţialul instrumental în locuţiuni verbale şi adjectivale........ 138
ţ § 230.	Aspectul negativ al circumstanţialului instrumental..................... 139
Complementul circumstanţial sociativ ......................................... 139
~S23i.~Definiţie7 7.77.7777 77 7.777.77... .7.................................... 139
5 232. Prin ce se exprimă complementul circumstanţial sociativ ............... 139
5 233.	Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale cu	care	se	construieşte complementul circumstanţial sociativ 	 140
jj 234.	Circumstanţialul sociativ şi cel de timp............................. 140
§ 235.	Qrcumstanţialul sociativ şi cel de mod................................... 141
§ 236.	Circumstanţialul sociativ inclus în subiectul	gramatical ............... 141
j 1	5 237. Aspectul negativ al circumstanţialului sociativ ......................... 141
/ I	Complementul circumstanţial de relaţie ......................................... 141
s 238. Definiţie ....................77777.7777............................... 141
5 239. Ce determină complementul circumstanţial de relaţie.................... 142
5 240. Prin ce se exprimă complementul circumstanţial de relaţie.............. 142
5 241. Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale cu care se construieşte complementul circumstanţial de relaţie ............................................. 143
§ 242. Reluarea cuvîntului prin care se exprimă circumstanţialul de relaţie.... 144
. 7 Complementul circumstanţial concesiv............................................./Cl45
$ 243. Definiţie .................................' 145
$ 244. Prin ce se exprimă complementul circumstanţial concesiv................ 145
J 245. Corelativul complementului circumstanţial concesiv..................... 146
342
CUPRINSUL
SINTAXA FRAZEI
Noţiuni generale ................................................................ 149
$ 246. Definiţia frazei; ce exprimă fraza din punct de vedere logic .......... 149
§ 247. Raportul de coordonare şi de subordonare............................... 149
§ 248. Cum se leagă formal între ele propoziţiile unei fraze ................. 150
§ 249. Atracţia în frază........................................................  150
§ 250. Ordinea propoziţiilor în frază şi punctuaţia lor....................... 151
COORDONAREA
Noţiuni generale ................................................................ 152
§ 251. Definiţia coordonării.................................................. 152
§ 252. Felurile propoziţiilor coordonate ..................................... 152
§ 253. Separarea propoziţiilor coordonate prin propoziţii subordonate coordonatei anterioare............................................................. 153
§ 254. Cum se leagă între ele propoziţiile coordonate......................... 153
§ 255. Conjuncţii corelative...................................................   153
§ 256. Coordonarea în cadrul propoziţiei ..................................... 154
Propoziţiile copulative ......................................................... 154
§257. Definiţie 7.7“.' 77717..................................................... 154
§	258.	Cum	se	leagă între ele propoziţiile copulative......................... 154
§	259.	Prin	ce	se leagă propoziţiile	copulative	pozitive....................... 155
§	260.	Prin	ce	se leagă propoziţiile	copulative	negative.....................   155
§	261.	Alte	propoziţii copulative ............................................  156
§ 262. Propoziţii subordonate copulative între ele............................... 156
§ 263. Modurile folosite în propoziţiile copulative ............................. 156
§ 264. Diferitele raporturi dintre propoziţiile copulative....................... 157
Propoziţia adversativă........................................................... 157
§ 265. Definiţie ................................................................ 157
§ 266. Prin ce se introduce propoziţia adversativă............................ 157
§ 267.	întărirea conjuncţiei sau a	locuţiunii	conjuncţionale adversative....... 158
§ 268.	Observaţii asupra folosirii	diferitelor	conjuncţii adversative.......... 158
§ 269. Alte locuţiuni conjuncţionale adversative................................. 159
§ 270	Juxtapunerea propoziţiilor	adversative ................................. 160
§ 271.	Locul conjuncţiei sau al	locuţiunii	conjuncţionale adversative....... 160
§ 272. Locul propoziţiei adversative............................................. 160
§ 273. Propoziţia coordonată adversativă şi subordonata concesivă................ 160
§ 274. Conjuncţia adversativă la începutul unei fraze ........................... 161
§ 275. Corelativul conjuncţiei adversative....................................... 161
§ 276. Alte mijloace de a anunţa o propoziţie adversativă......................   162
§ 277. Fraze cu două propoziţii adversative ...................................   162
§ 278. Modurile folosite în propoziţia adversativă............................... 162
Propozi'iile disjunctive ........................................................ 163
§ 279. Definiţie ................................................................ 163
§ 280 Numărul propoziţiilor disjunctive ......................................... 163
§ 281 Conjuncţiile care introduc propoziţii disjunctive ......................... 163
§ 282. Folosirea conjuncţiei disjunctive într-o frază cu două propoziţii disjunctive ......................................................................   163
CUPRINSUL
343
§ 283. Folosirea conjuncţiei disjunctive într-o frază cu mai multe propoziţii
disjunctive............................................................ 164
§ 284.	Propoziţii disjunctive eliptice de predicat ............................ 164
§ 285.	Perioade cu propoziţii disjunctive ..................................... 164
§ 286.	Propoziţii disjunctive coordonate şi subordonate........................ 165
§ 287.	Observaţii asupra unor aparente propoziţii disjunctive.................. 165
§ 288.	Modurile folosite în propoziţiile disjunctive .......................... 166
Ifeftpoziţia concluslvă	.................................................... 166
§ 289.	Definiţie .............................................................. 166
§ 290.	Conjuncţia condusivă la începutul unei fraze............................ 166
§ 291.	Prin ce se introduce o propoziţie conclusivă............................ 167
§ 292.	Propoziţii conclusive juxtapuse ........................................ 168
§ 293.	Locul propoziţiei conclusive ........................................... 169
Propoziţia cauzală .............................................................. 169
§ 294.	Definiţie .............................................................. 169
§ 295.	Prin ce se introduce o propoziţie cauzală .............................. 169
§ 296.	Conjuncţia sau locuţiunea conjuncţională cauzală la început de frază.. 169
§ 297.	Observaţii asupra propoziţiei cauzale introduse prin conjuncţiile că sau căci 170
§ 298.	Modurile folosite în propoziţiile coordonate cauzale.................... 170
SUBORDONAREA
Noţiuni generale ................................................................ 171
§ 299.	Definiţia propoziţiei subordonate....................................... 171
§ 300.	Legătura dintre propoziţia regentă şi subordonată ...................... 171
§ 301.	Fraze cu mai multe subordonate ......................................... 172
§ 302.	Propoziţii subordonate regente ale altor subordonate ................... 172
§ 303.	Corespondenţa dintre propoziţiile subordonate şi părţile de propoziţie.. 172
§ 304.	Prin ce se leagă o propoziţie subordonată de regenta ei................. 173
§ 305. Observaţii asupra conjuncţiilor şi a locuţiunilor conjuncţionale sub-___	ordonatoare ....................................................... 173
IC Propoziţia subiectivă ..............................................................   174
§ 306. Definiţie ................................................................ 174
§ 307. Prin ce se introduce o propoziţie subiectivă........................... 174
§ 308. Propoziţii interogative	indirecte......................................... 175
§ 309. Observaţii asupra	folosirii	diferitelor	conjuncţii ....................... 175
§ 310. Construirea propoziţiilor subiective în funcţie de felul predicatului
regent .................................................................. 176
§ 311. Modurile folosite	în	propoziţia	subiectivă ............................ 177
i	§ 312. Construcţii echivalente	cu	o	propoziţie subiectivă...................  178
I t
/( [■ Propoziţia predicativă............................................................. 178
—-.....§ 313. Definiţie ................................................................. 178
§ 314.	Prin ce se introduce o propoziţie predicativă........................... 179
§ 315.	Modurile folosite în propoziţia predicativă ............................ 180
Propoziţia atributivă ........................................................... 180
§ 316. Definiţie ................................................................ 180
§ 317. Propoziţii atributive	determinative şi explicative ....................... 181
§ 318. Prin ce se introduce o propoziţie atributivă .......................... 181
344
CUPRINSUL
§ 319. Modurile folosite în propoziţia atributivă .................................. 184
5 320. Propoziţii atributive cu nuanţă circumstanţială ............................. 185
§ 321. Construcţii echivalente cu o propoziţie atributivă........................... 185
Propoziţia completivă directă ...................................................... 186
§ 322. Definiţie ................................................................... 186
§ 323. Prin ce se introduce o propoziţie completivă directă.................... 186
§ 324. Propoziţii interogative indirecte............................................ 187
§ 325. Observaţii asupra folosirii diferitelor conjuncţii........................... 187
§ 326. Modurile folosite în propoziţia completivă directă .......................... 188
§ 327. Propoziţii completive directe cu subiectul în regentă........................ 189
§ 328. Construcţii echivalente cu o propoziţie completivă, directă.................. 190
Propoziţia completivă indirectă ...................................................  190
§ 329. Definiţie ..................................................................  190
§ 330. Prin ce se introduce o propoziţie completivă indirectă.................... 190
§ 331. Propoziţii interogative indirecte............................................ 191
§ 332. Modurile folosite în propoziţia completivă indirectă...................... 191
Propoziţia circumstanţială de loc .................................................. 192
§ 334. Definiţie ................................................................... 192
§ 335. Prin ce se introduce o propoziţie circumstanţială de loc..................... 192
§ 336. Modurile folosite în propoziţia circumstanţială de loc....................... 193
§ 337. Absenţa construcţiilor echivalente cu o propoziţie circumstanţială de loc 193
Propoziţia temporală ............................................................... 193
§ 338. Definiţie ................................................................... 193
§ 339. Raportul temporal de simultaneitate.......................................... 194
§ 340. Raportul temporal de anterioritate........................................... 195
§ 341. Raportul temporal de posterioritate .......................................   196
§ 342. Propoziţia temporală iterativă .............................................. 197
§ 343. Cind invers ......................................................;....... 197
§ 344. Modurile folosite în propoziţia temporală ................................... 197
§ 345. Propoziţii temporale exprimînd şi alte nuanţe circumstanţiale ............... 198
§ 346. Construcţii echivalente cu o propoziţie temporală...........................  198
Propoziţia cauzală ................................................................. 198
§ 347. Definiţie ................................................................... 198
§ 348. Prin ce se introduce o propoziţie cauzală.................................... 199
§ 349. Propoziţii cauzale exprimînd şi alte nuanţe circumstanţiale.................. 200
§ 350. Corelativul propoziţiei cauzale ............................................. 200
§ 351. Modurile folosite în propoziţia cauzală .................................. 200
.352- Construcţii echivalente cu o propoziţie cauzală ......................... 200
Propoziţia finală ...............................................7............... 201
s 353.	  201
§ 354. Prin ce se introduce o propoziţie finală.................................. 201
§ 355. Corelativele propoziţiilor finale............................................ 201
§ 356. Observaţii asupra propoziţiei finale construite cu conjuncţia de.......... 202
§ 357. Construcţii echivalente cu o propoziţie finală............................ 202
$ 358 . False propoziţii finale ................................................. 203
CUPRINSUL
345
Propoziţia circumstanţială de mod ............................................. 203
§ 359. Definiţie .............................................................. 203
$ 360.	Prin	ce	se	introduce	o	propoziţie	de mod propriu-zisă .................. 204
§ 361.	Prin	ce	se	introduce	o	propoziţie	comparativă........................... 204
$ 362.	Prin	ce	se	introduce	o	propoziţie	comparativă condiţională ............. 205
§ 363.	Prin	ce	se	introduce	o	propoziţie	consecutivă .......................... 205
§ 364. Modurile folosite în diferitele categorii de propoziţii circumstanţiale
de mod ............................................................. 206
§ 365. Propoziţii atributive echivalente cu propoziţiile consecutive........... 207
Propoziţia concesivă .......................................................... 207
§ 366.	Definiţie ............................................................... 207
§ 367.	Prin ce se introduce o propoziţie concesivă ............................. 207
$ 368. Observaţii asupra întrebuinţării diferitelor conjuncţii şi locuţiuni con-
juncţionale concesive ................................................. 208
$ 369.	Corelativele specifice propoziţiei concesive............................. 209
§ 370.	Propoziţii concesive juxtapuse .......................................... 210
§ 371.	Modurile folosite în propoziţiile concesive.............................. 210
§ 372.	Valoarea modurilor ...................................................... 212
§ 373.	Modul propoziţiei regente ............................................... 213
§ 374.	Propoziţii subordonate cu nuanţă concesivă............................... 213
§ 375.	Construcţii echivalente cu o propoziţie concesivă........................ 214
Propoziţia condiţională .......................................................... 214
§ 376.	Definiţie ............................................................... 214
§ 377.	Prin ce se introduce o propoziţie condiţională........................... 214
§ 378.	Propoziţii condiţionale exprimînd şi alte nuanţe circumstanţiale ........ 215
§ 379. Propoziţii condiţionale juxtapuse ......................................... 215
§ 380. Modurile folosite în propoziţiile condiţionale ......................... 215
Vorbirea directă şi indirectă..................................................... 216
§ 381. Definiţie ................................................................. 216
Vorbirea directă ..................................................................... 217
§ 382. Locul verbului de declaraţie ........................................... 217
§ 383. Locuţiuni echivalente cu un verb de declaraţie.......................... 218
$ 384. Determinarea verbului de declaraţie prin adverbe sau alte construcţii.. 218
§ 385. Deasa folosire a verbului a z>ce........................................ 218
J 386. Absenţa verbului de declaraţie ............................................ 219
Vorbirea indirectă ...................................................................... 219
5 387. Deosebirea dintre vorbirea	indirectă şi propoziţiile completive............ 219
$ 388. Transpunerea propoziţiilor principale din vorbirea directă în vorbirea
indirectă.............................................................. 220
$ 389. Transpunerea propoziţiilor subordonate din vorbirea directă în vorbirea
indirectă.............................................................. 222
$ 390. Atitudinea povestitorului faţă de conţinutul comunicării reproduse------	222
§ 391. Schimbări impuse de transpunerea de la situaţia vorbitorului la aceea
a povestitorului ...................................................... 223
J 392. Vorbirea directă legată ................................................... 224
5 393. Vorbirea indirectă liberă.................................................. 225
Corespondenţa timpurilor.......................................................... 226
5 394. Definiţie ................................................................. 226
346
CUPRINSUL
§ 395.	Corespondenţa timpurilor la propoziţiile completive directe .............. 226
§ 396.	Corespondenţa timpurilor la propoziţiile atributive ...................... 231
§ 397.	Corespondenţa timpurilor la propoziţiile temporale ....................... 233
§ 398.	Corespondenţa timpurilor la propoziţiile cauzale ......................... 237
§ 399.	Corespondenţa timpurilor la propoziţiile finale........................... 238
§ 400.	Corespondenţa timpurilor la propoziţiile circumstanţiale de mod........	238
§ 401.	Corespondenţa timpurilor la propoziţiile condiţionale .................... 239
§ 402. Concluzii ......................................;........................ 240
Elipsa ............................................................................ 241
§	403.	Definiţie ................................................................ 241
§	404.	Elipsa unor elemente exprimate într-o propoziţie anterioară............... 241
§	405.	Elipsa unor elemente care denumesc noţiuni generale şi obişnuite.......	242
§	406.	Elipsa în vorbirea afectivă .............................................. 243
§	407.	Expresii eliptice ........................................................ 243
§ 408. Expresii eliptice rezultate din elipsa unor părţi de propoziţii............. 244
§ 409. Expresii eliptice rezultate din elipsa unor propoziţii...................... 246
§ 410. Concluzii .................................................................  247
Repetiţia ......................................................................... 248
§	411.	Definiţie ................................................................ 248
§	412.	Repetiţia imediată ....................................................... 248
§	413.	Repetiţia la distanţă .................................................... 249
§	414.	Repetiţia propoziţiei şi a frazei ........................................ 251
§	415.	Repetiţia eliptică ......................................................  251
§	416.	Funcţiunile repetiţiei.................................................... 251
§	417.	Valoarea afectivă a repetiţiei .........................................   254
§	418.	Repetiţii lipsite de valoare sintactică................................... 255
Cuvinte şi construcţii incidente .................................................. 256
§	419.	Ce exprimă cuvintele £i construcţiile incidente .......................... 256
§	420.	Care sînt cuvintele şi construcţiile incidente............................ 256
§ 421. Propoziţii incidente ....................................................... 257
§	422.	Propoziţii incidente în afara legăturilor sintactice cu restul frazei ..	258	.
§	423.	Propoziţii incidente legate sintactic de restul frazei................... 258
§	424.	Categoriile de propoziţii subordonate care pot fi incidente.............. 259
§ 425. Cuvintele de umplutură ..................................................... 260
§	426.	Categoriile de cuvinte de umplutură ..................................... 260
§	427.	Rolul cuvintelor de umplutură............................................ 261
§	428„- ■ RoMsfcllistic al cuvintelor de umplutura V'V........................... 262
Ordinea cuvintelor în propoziţie................................................... 263
§ 429. Observaţii generale ........................................................ 263
§ 430. Locul subiectului şi al predicatului..................................... 263
Locul atributului adjectival ...................................................... 265
§	431.	Adjectivul în urma substantivului ....................................... 265
§	432.	Adjectivul înaintea substantivului....................................... 266
§	433.	Locul adjectivului şi gradele de comparaţie.............................. 267
§	434.	Locul atributului adjectival exprimat printr-un numeral.................. 267
§	435.	Situaţii gramaticale care determină locul atributului adjectival......	267
§	436.	Situaţii semantice care determină locul atributului adjectival 268
CUPRINSUL
347
§ 437. Situaţii stilistice sau prosodice care determină locul atributului
adjectival ........................................................... 269
Locul atributului substantival .................................................. 269
§ 438.	Observaţii asupra	atributului substantival în general .................. 269
§ 439.	Locul	atributului	genitival..........................................   270
§ 440.	Locul	atributului	prepoziţional........................................ 271
§ 441. Locul apoziţiei .......................................................... 273
§ 442.	Locul	atributului pronominal ........................................... 274
§ 443.	Locul	complementului	direct .......................................... 275
§ 444.	Locul	complementului	indirect ........................................ 276
§ 445.	Locul	complementelor	circumstanţiale ................................. 276
Ordinea propoziţiilor în frază.......................................................... 279
§ 446. Observaţii generale ...................................................... 279
Ordinea propoziţiilor coord qgi ate .................................................... 279
§ 447. Ordinea propoziţiilor copulative.......................................... 279
§ 448.	Ordinea propoziţiilor	adversative ....................................   280
§ 449.	Ordinea propoziţiilor	disjunctive ...................................... 281
§ 450.	Locul	propoziţiei	conclusive .......................................... 281
§ 451.	Locul	propoziţiei	cauzale coordonate................................... 282
Locul propoziţiilor subordonate ........................................................ 282
§ 452.	Locul	propoziţiei	subiective şi predicative .........................   282
§ 453.	Locul	propoziţiei	atributive..........................................  283
§ 454.	Locul	propoziţiei	completive directe..................................  284
§ 455.	Locul	propoziţiei	completive indirecte................................. 284
§ 456. Locul propoziţiilor circumstanţiale ................................... 285
§ 457.	Locul	propoziţiei	circumstanţiale de loc .............................. 285
§ 458.	Locul	propoziţiei	circumstanţiale de timp,............................. 285
§ 459.	Locul	propoziţiei	cauzale ............................................. 286
§ 460.	Locul	propoziţiei	finale .............................................. 286
§ 461.	Locul	propoziţiei	circumstanţiale de mod .............................. 287
§ 462.	Locul	propoziţiei	concesive ........................................... 288
§ 463. Locul propoziţiei condiţionale ........................................•	288
Accentul şi intonaţia ........................................................... 290
§ 464. Rolul sintactic şi stilistic al accentului ............................ 290
§ 465. Accentul în propoziţie ................................................... 290
§ 466. Accentul în frază ........................................................ 292
§ 467. Intonaţia ................................................................ 292
§ 468. Marcarea grafică a intonaţiei prin punctuaţie ......................... 295
Punctuaţia ...................................................................... 296
§ 469.	Definiţie; semnele de	punctuaţie ...................................... 296	1
§ 470.	Punctul.....................(........................................... 296
§ 471. Semnul întrebării ..............1...................................... 297
§ 472.	Semnul exclamării ...................................................... 299
§ 473.	Virgula................................................................. 301
§ 474.	Punctul şi virgula ..................................................... 306
§ 475.	Două puncte ............................................................ 307
§ 476.	Semnele citării (ghilimelele)........................................... 308
§ 477.	Linia de dialog şi de	despărţire .....................................  309
348
cuprinsul
§ 478. Parantezele ..........
§ 479. Punctele de suspensie § 480. Semne ortografice ...
§ 481.	Apostroful ........
§ 482.	Liniuţa de unire .
Bibliografie .......................
Lista abrevierilor .................
Indice de materie ..................
Indice de cuvinte ..................
309
310
311 311 311 313
322
323 331
«Gramatica limbii romîne» (volumul I şi al II-lea) a apărut sub redacţia prof. univ. Dimitrie Macrea.
La volumul I a dat un ajutor deosebit acad. Emil Petrovici.
Au colaborat la revizie şi la redactarea unor capitole:
Prof. univ. Iorgu Iordan, prof. univ. Alexandru Graur,
Al. Bistriţeanu, Ion Negoescu, Mioara Grigorescu, Emanuel Vasiliu, Rodica Ocheşanu, Maria Iliescu, Jacques Byck, Alexandru Niculescu.
Au adus unele Contribuţii la redactare:
Prof. univ. Al. Rosetti, Alexandrescu Petre, Bantăş Mihail, Barbu N. I., Bulgăr Gheorghe, Caragiu Matilda, Cazacu Boris, Căplescu Constantina, Ciobanu Fulvia, Coteanu Ion, Creţia Petru, Fischer I., Gregorian Mihail, Guţu Valeria, Hasan Finuţa, Nicolescu Aurel, Niculescu-Dimitrescu Florica, Rădulescu Maria, Tomescu Teodora, Vasiliu Angela, Vasiliu Laura, Vilan Janina, Wald Lucia şi Zamfirescu Ileana.