.EDITURA „CARTEA ROMÂNEASCA" S..A. CĂRŢI APĂRUTE: Lei Ardeleanu C, Pe străzile laşului.....7._ Alecsandri V., Poezii....... . . 20,— Băgulescu Gh, căpitan, Zile de energie. . . 6,50 Beza M., Pe drumuri — Din viaţa Aromânilor, 6,— Brătescu-Voineşţi I. Al., In lumea dreptăţii . 15,— » In slujba păcii — Scrisori.....6,— Baiulescu M., Extaz—Poezii......3,— Bârseanu Ion, Rapsodii şi Balade .... 4,50 Beldiceanu N., Poezii.........0,— Blaga Lucian, Poemele luminii — premiată de Academia Română......4,—. » Pietre pentru templul meu . . . 4,— Boliac Cezar, Meditaţii şi Poezii.....6,— Bucuţă Emanoil, Florile Inimii......]0,— Castano Ştefan Colonel, Dulci Suspine — Poezii 9.— Oerna P., Poezii........... 10 — Coman Livin, Poezii..........5.— » Aceloraşi Femei — Poezii . . . 5,— Coşbuc G., Cântece de vitejie....... 7,>— » Fire de tort........20 — Crainic Nichifor, Darurile pământului . . . 10.— Gunţan Măria, Din caerul vremii, voi. I. . . 6.— » Idem, voi. II........ 6,— Cazaban AL, Intre Frac şi Cojoc.....14.— Ciocârlan I., Traiul nostru . . . . . . . 4,50 Cioflec V.. Măhirenii. .........5,— Coatu Grigore N., Din viaţa ţărănească . . . 1,50 Cornea G., Simfonia morţii — premiată de «Cartea Românească»........ 14,— Costăchescu Gh. locot., In umbra steagului — însemnări din răzbpiu, — premiată de «Cartea Românească» . . . 7,— Coşbuc Gh., Războiul nostru pentru neatârnare . 15,— Dimiu Dimitrie, Amintirile unui rezervist . . 4,50 Dumbravă Bucura, Ceasuri sfinte.....12,— Drăghiceanu N. N., 707 zile sub cultur pumnului german.....16,— Eminescu M., Poezii, ediţie nouă.....12,— Goga Octavian. Cântece fără ţară ed. lux . . 30,— CEREŢI CATALOGUL CĂRŢILOR „CARTEA ROMÂNEASCA" ION GORUN OBRAZE Şl MĂŞTI SATIRE SOCIALE Şl LITERARE BUCUREŞTI EDITURA „CARTEA ROMANEASCA" 3,»BUtEVARDUL.ACADEMlll. f ...... Lumea prin geam hm) omnul Burtilă, proprietar de binale şi om politic, — sau vice-versa, ca să păstrăm mai exact succesiunea timpurilor, — împinse alene farfuria cu cremă de Olanda abia începută şr-şi aprinse, visător, o havană, lăsându-i inelul de hârtie roşie ca să mărturisească despre \escelenţa calităţilor ce obişnuieşte. Prin fumul ţigării, omul sătul aruncă priviri piezişe pe la celelalte mese ale restaurantului luxos» ticsit de jume. Nimeni nu-1 ia în seamă. Toţi aceştia, preo;upaţi fiecare de importanţa proprie, se concentrează, plini de ei înşişi, în atitudini de afectată nepăsare de restul lumii, de tot ce nu este, sau nu va face parte integrantă, în momentul următor, din persoana «lor. Plictisit, consumatorul solitar îşi întoarce ochii "spre geamul strălucitor din stânga- mesii sale, — devine atent şi priveşte îndelung... Din marginea trotuarului strălucesc până aci doi ochi, din pri-t virea cărora se pot deosebi multe dintr'odată, şi 4 > Ion Gorun . , totuşi nimica hotărât... Două espresii însă pare că se accentuiază, alternând ca luminile schimbătoare ale unui far: lăcomie şi ură. Apoi, după un nor mai gros de , fum scos din havana omului sătul, au dispărut. Licărirea roşie-tică a felinarului din stradă nu mai ^desinează de cât siluetele trecătorilor, dintre cari rar câte unul aruncă câte o privire fugară prin geam. Dar iată-i acum, aceiaşi ochi, dincolo, la geamul din faţă. Şi aarăş strălucesc sinistru, şi iarăş din lucirile lor alternând ca luminile schimbătoare ale unui far, se citeşte: ură şi lăcomie. Scutură domnul Burtiîă cenuşa ţigării cu degetul cel mic, oftează de digestie laborioasă, şi reflectează : — Iată un imbecil care desigur invidiază pe toţi nenorociţii aceştia cari se îndoapă aci hrănin-du-şi artritismul şi arterioscleroza... Ce închipuire îşi face el despre traiul nostru, al ăstora cari plătim înzecit o satisfacţie de o sută de ori mai de nimica, decât ar putea s'o aibă el însuşi... Cu adevărat; aoest om îmi apare aci ca pilda vie a tuturor acelora cari se învârtesc în jurul unei lumi pe care n'o cunosc şi o pizmuiesc,—o pizmuiesc fiindcă n'o cunosc,—căci o privesc numai prin geam,— geam strălucitor şi înşelător, ca toată fantazia, ca toate închipuirile deşarte omen'eşti... Luminile ochilor de afară se schimbară. Era pare-că ar fi înţeles cu deamănuntul gândurile o-mului dinnăuntru, şi chiar mai mult decât exprimau ele anume; şi răspundea la ele: ironia. Obraze şi măşti i 5 — Da, ziceau ochii cetăţeanului Chiorăilă,— am înţeles, ştiu-. E morala pe care ne-o faceţi în cărţile de citire la şcoală, în literatura voastră, în teatrul vostru, în gazetele voastre... Am văzut o sumedenie de pilde d'astea la cinematograf... Mai ieri chiar: O femeie măritată, săracă, ajunge un moment, din întâmplare, în lumea eelor cari huzuresc ; întoarsă acasă, nu-i mai place viaţa modestă, tihnită şi fericită, visează bogăţie, lux, strălucire... A cunoscut un cavaler eîegantîn lumea prin care a trecut o clipă. Întâmplarea o face să-1 reîntâlnească, — şi iat-o că se lasă sedusă. îşi părăseşte bărbatul muncitor şi iubitor şi pleacă cu seducătorul: viaţă de plăceri, automobil, Elveţia, Monte Carlo... închipuiţi-vă însă că se sfeteşte cum că elegantul seducător nu era conte de loc, ci pur şi simplu un escroc, Du-1 la închisoare, şi aide, femeie nenorocită, pe jos, cu o legăturică în mână, dela Monte-Carlo până acasă. Oboseală, foame, frig, toate suferinţele, -^fiată, vreţi să ne spuneţi, unde, ajunge cel care râvneşte la mai mult decât a viaţa lui simplă, mică, strâmtă şi apăsată... Dar morala nu e asta. Morala, pentru femeia cu pricina, este: Când te laşi sedusă şi fugi dela bărbat cu un conte^trebue şă te încredinţezi mai întâi că ai a face într'adevăr cu unul veritabil, — altfel o păţeşti', 'şi te întorci pe jos de Ia ,Monte-Carlo... Domnul.- Burtilă zâmbi. . - . ^ ' " I s Ion Gorun ^— N'o să ne înţelegem, văd eu bine. Prin geam» n'o să ne înţelegem niciodată. Şi eu am văzut la un cinematograf, prin geam, o casieriţă care mi s'a părut ca o zână... Mi se aprinsese călcâiele şî ara aşteptat-o până la miezul nopţii... De patru ori am urmărit peripeţiile „suferinţelor unei martire inocente"... fea lumina lămpilor de-afară, din această zână nu s'a mai ales decât o mama Pădurii... Chiorăilă: — Da, prin geam n'o să ne înţelegem. Căci geamul acesta desparte două lumi care n'au si nu pot avea atingere între ele. Două lumi cu două morale deosebite, morale ce se bat cap-în cap şi nu se vor împăca niciodată. 1 Nouă ne-aţi croit, şi mai peste tot aţi reuşit să ne itnpuneţi, o morală de sclavi. Cugetări şi preocupări de robi ne stăpânesc: — Fâ-ţi datoria! Vezi să nu întârzii, dela slujbă! Să-ţi plăteşti dările către Stat, judeţ şi comună! Respect şi supunere superiorilor! — Din bucuriile şi plăcerile vieţit n'avem, în schimb, nimica. Nu ne mai rămâne vreme şi pentru aşa ceva. Datoria ne-o ia toată. Cei cari na urmează această morală, aceia, şi numai aceia, dau contingentul conducătorilor... Burtilă: — Dar şi pe acela al puşcăriilor şi al caselor de nebuni... Chiorăilă: — Morala voastră: Să faci ce vrei, ce-ţi place; aceasta să-ţi fie legea; iar dacă piedici întâmpini în cale, să cauţi să le înfrângi, oricum, cu ori-ce preţ... In marginile legilor de astăzi, şii mai ales în acelea ale aplicării lor, eloc destul, • Obraze şi măşti 7 pentru cine are destulă voinţă şi destulă şiretenie, ca să-şi strecoare morala aceasta, şi ca să ajungă... Burtilă:—Atunci de ce n'ai ajunge şi tu, tot aşa -de uşor ca şi mine, ca şi oricare altu ? Chiorăilă: — Foarte simplu: Fiindcă ne des'-parte geamul. Pe rând şi cu încetul v'aţi strâns şi v'aţi adăpostit acolo. Aţi făcut,, minoritatea care nu urmaţi după morala datoriei, cerc nchis, în care intrarea •e foarte grea—iar după intrare... e câte un ajuns mai mult, şi încolo nimica nu s'a schimbat. Hei, dragul meu, geamul trebue spart şi, din două morale, făcută una singură; — dar alta! -j Domnul Burtilă, om politic şi proprietar de binale, pare că vede bolovani pornindu-se şi sfărâmând în ţăndări geamul strălucitor din dărătul căruia, acuma, âu dispărut ochii cu toate ' expresiile lor schimbătoare... Dar nu; toate sunt la locul 4or, — numai oaspeţii s'au mai rărit de pe la mese, căci or& e târzie. — Adică n'ar fi mai bine să deschidem geamul acela, în loc să-1 spargem ?... Cine ştie ? Poate că şi unii şi alţii am vedea lumile noastre, reciproc, altfel... Şi din două ara putea să facem atunci cu adevărat una singură.. Acuma, ne plângem şi unii şi alţii. Ne socotim nenorociţi noi,—şi ei se. simt nenorociţi..-. Oare nu s'ar putea, din îmbinarea nenorocirii tuturora, să 8 i Ion Gorun , ; » se facă mai tolerabilă scurta ospeţie a fiecăruia pe pământul acesta?... Domnul Burtilă aruncă ţigara ajunsă cu scrumul până la inelul de hârtie roşie, şi se apostrofă el însuşi pe sine': — Ia fugi d'acolo! Ce e coşmarul acesta de om' ce visează deştept?... Am să mă feresc altădată de mâncări p*ea indigeste şi de vinuri prea tari.... Chipul şi oglinda jm poetul Rusalin trecea pe calea Victoriei, o ceată de tineri îl întâmpină şi unul dintr'înşii îi făcu. o adâncă reverenţă, scoţându şi pălăria, pe când ceilalţi îl priveau cu diferite expresii de curiozitate sau de admirare pe feţele lor. La câţiva paşi mai încolo, poetul făcu la rândul lui reverenţa, la care îi răspunse ridicând un deget la marginea pălăriei şi privind distrat în altă parte, un domn cu barbete, cu ifos, şi cu joben. v Poetul Rusalin trecu înainte şi se gândi în sinea lui: Iată, mă 'ntâlnii cu doi Rusalini cari nu seamănă nici câtuşi de puţin unul cu altul; unul .era acela pe care şi-l închipuia tânărul a cărui cunoştinţă în treacăt o voiu fi făcut nu ştiu când şi nu ştiu unde, şi care, de sigur, după trecerea mea înainte va fi spus, plin de. mândrie, tinerilor lui tovarăşi:—Da, ăsta e, el e, Rusalin poetul, marele nostru poet... Şi altul a fost bietul... cum îi mai şi zice?... A! băiatul ăla pe care domnul cu barbete, ii 10 Ion Gorun un distins politician şi ministeriabil, 1-a întâlnit .9-. dată, undeva, din întâmplare, într'o redacţie de gazetă a partidului... Şî-şi mai zise poetul Rusalin: Adică mergând eu» aşa înainte pe stradă, întâlni-voiu oare doi oameni, în mintea cărora să se facă despre- mine aceeaşi icoană, din clipa în care mutra mea se va oglindi-prin ochi în aducerea lor aminte?... Ce mare voiu fi apărut băeţilor cari au dat peste numele meu întâiu în cărţile de citire ce li s'au pus în mâini din şcoală; şi ca ce ins disparent voiu; fi licărit în memoria încărcată a politicianului care-şi închipue — se 'nţelege — că grozav am fost măgulit de micul semn de atenţie cu care m'a onorat... Iată unul care îmi schiţează de departe un salut amical cu mâna. Nu ştiu cum îl chiamă, dar figura mi e cunoscută. E o cunoştinţă de ore târzii'de prin localurile de noapte. La, rândul lui, probabil, nu-şi mai aduce aminte de numele meu, dar îşi zice: Un băiat chefliu ăsta, şăgalnic, om de petrecere... La care• minister o fi lucrând? Tocmai" apropo de minister... Iată un vechiu co-leg.de pe vremea când eram copişti amândoi în acelaş birou. El a ajuns astăzi şef de secţie—eu tot cu gradul de copist am ieşit odinioară din slujbă. Ia te' uită cu ce aer de compătimire îmi trinite salutul lui: „eu unde şi tu.unde?" parcă îmi zice. Dar sfios caută să se strecoare elevul dela pen- Obraze şi măşti 11 sionul Ia care dau lecţii"de nemţeşte. „Uite neam-, tul""— citesc în_privirea Iui furişată şi simt cum tremură la gânduTcă o să-1 găsesc mâine cu lecţia neînvăţată. Ca un călău apar în ochii acestei mici puşlamale care-şi închipue că am fost creiat pe lume pentru plictiseala şi tortura lui... Salut pe vechiul meu profesor Ţifridi. — Ia te Aiită neisprăvita ăsta, îşi zice; am auzit eu că s'a dat la~poizele d'alea, — nici nu făgăduia el de 'Mi altcevaşilea; de milă l-am lăsat să treacă; cap sec! Nici odată n'am putut să-1 fac să înţeleagă cum x la puterea zero e egal cu //.. Iată doctorul pe care l-am consultat pentru palpitaţiile mele. Să nu mai stai nopţile, /s& nu mai bei, să nu mai fumezi, — mi-a spus... Şi uite cum trage cu ochiul chiorîş la ţigara pe care caut s'o disimulez cu stânga, pe când cu dreapta îmi ridic pălăria... D'abia-mi răspunde la salut. — încă un client ca mulţi, îşi zice; nu te ascultă, şi pe urmă îţi bagă. de vină că nu l-ai căutat bine... — Salutare, salutare! —Cine-o trjai fi şi ăsta? Blană frumoasă ce are! — Pe Mitica l-ai mai văzut? — „Care Mitică?" — îmi vine să zic; dar răspund : —„Cum de nu? L-am văzut. Bine, sănătos ; dar dumneata ?" — Mersi, asemenea. Şi iată-mă şi în amintirea acestuia: prietenul, comun, al lui Mitică (din zece, care-o fi ăla?)... â — Hehe! amicu... Cum o mai duci?... — Mă «uit la ăsta; da, îl ştiu. Innălţam smeul, la mahala, împreună. Mai târziu, într'o noapte, rămăsesem pe 12 Ion Gorun Obraze şi măşti drumuri; n'aveam unde să-mi plec capul; l-am», întâlnit; el era băiat în prăvălie la un toptangiu;. se ducea acasă la stăpân să Ion Gorun „Ai, ce zici? — Dacă sunt... Cum să nu fie? Orice dovleac are sâmburi. „Şi aşa, combin eu daravera şi hai cu ea Ia revista Frunză verde; am eu un prieten acolo; ştii, . la revistele astea, poţi să ai talent cât îi pofti, dacă nu-i avea ş'un prieten... Insfârşit, îmi văd visul cu ochii. Fără noroc? ---bagă de seamă la semnul întrebării — Fără noroc? zic, vede ceeace se numeşte lumina tiparului... — Ei ? — Ei, îţi închipui că ori câtă încredere aveam în realitatea şi puterea talentului meu, totuşi aştep- ' tam cu oarecare friguri aprecierile contimporanilor, pe cari, fireşte, ca orice artist conştiu da valoarea lui, le dispreţuiam în fond, -- în formă însă a-veam totuşi curiozitatea, curat artistică, de a le cunoaşte. „N'aveam nevoe, pentru aceasta, să ies din casâl In astfel de cazuri se găsesc în totdeauna prieteni buni cari să te informeze. „Chiar a doua zi, Petrescu, pe care nu~l mai văzusem de nu ţineam minte, soseşte cu o falcă în cer şi cu una în pământ. — Ştii? Fără noroc al tău — ignorantul, uita semnul întrebării, — a fost discutat aseară Ia so-cietateaAfjrtfa ') pentru protejarea literaturii naţionale. 1) A fost odată., o societate literară şi artistică anume „Ileana*; de-ce u'ar fi fost ţi ^Marif'a* ?, ' . ... Obraze şi măşti 39 — Şi? .. -, • — Şi părerile s'au împărţit în două: unii ceau că e un nou talent plin de put?re prin el însuşi, ceeace-1 face vrednic de un sprijin bine-voitor, iar alţii, cei mai mulţi, — mizerabilul tnko spunea cu un aer de indignare sub care nu reuşiaVşi ascunde •o intimă şi răutăcioasă satisfacţie, — alţii ziceau aşa că e o prostie lată, o gugumănie fenomenală... — „Stai, destul. Tu ce zici? — „Eu? eu, să mă crezi, nici n'am citit-o încă. Oa am mâi auzit pe Săchescu lăudând-o grozav lui Măchescu: „Ăla mă? —zicea, — ăla are mai mult talent decât toţi aia de vă 'nchinaţi voi la ei, fiind c'aţi apucat pe alţii tămâindu-i, şi-i tămâiaţi şi voî pe cuvânt înainte..." Da Măchescu de colo: „Ia fugi nene, un idiot, —- mă mir de ăia dela. Frunză verde, — să fi fost în locul lor îl şi băteam, pe onoarea mea!..." . „Plăcerea evidentă cu care imparţialul Petrescu Im spunea aceste din urmă cuvinte m'a împins, înţelegi, la lipsa de delicateţă de a-1 face să priceapă că vizi ta-i fusese acuma prea lungă. „N'am putut scăpa însă, durere, tot aşa de uşor, de vizitele poştale, — această invenţie infamă prin care indivizi cu cari în viaţa ta n'ai avut şi nu pofteşti să ai cea mai superficială si mai trecătoare relaţie, se vâră, prin simpla autoritate a unei mărci poştale de 15 sau de 5 bani, în penaţii tăi, şi te ia în răspăr, şi te cercetează, şi te judecă—fireşte însă în totdeauna anonim. 40 [oh Gorun „Aşa, iată câteva pilde: „Domnule, — nu am onoarea a vă cunoaşte. Permiteţi-rni însă să vă comunic sentimentele mele cele mai plăcute ce am simţit citind frumoasa d-voastră scriere cu titlul fără noroc* însă foarte cu noroc în privinţa cuprinsului a cărei idee din consimţământ mutual pot a zice că este pe deplin întocmai cu realitatea lucrului aşa cum este în natură şi la oameni, ceeace cu toată onoarea aţi observat... „Mai am... Te văd nerăbdător;— să mai aleg una ş'am isprăvit. Este iar un prieten care-mi comunică părerile unui om cu greutate în lumea ştiinţelor, nici simbolist, nici naturalist, nici altfei de ist în literatură, pe care, — fie zis în treacăt o pricepe cum pricep eu chimia. Şi totuşi e un fel de ist; dar terminaţia se leagă azi de un cuvânt cum nu s'ar putea găsi altul mai deplasat în specie... Să vezi pasagiul şi vei înţelege: „Ce stupiditate! — zice domnul profesor, — a face deducţiuni dela om la dovleac, când toată ştiinţa spiritistă spune că evoluţia urmează tocmai sensul contrar: dovleac eri, azi sunt doctor în ştiinţe, mâine voiu fi om de spirit ş'aşa mai departe... O părticică din Dumnezeu, spre Dumnezeu, cum am spus începând tratatul meu de matematică: „Toate numerele le-a făcut Dumnezeu"... Nihtt sine Deo* tinere, — aşa să ştii!" „Am iar alta în care mi se spune: „Căile Pro-* vedinţei găsit-au un interpret în autorul lui „Fără Obraze şt măşti 41 noroc?" ! (Xprofet|care prin timp şi spaţiu străvezi puterea şi ţelurile Dumnezeirei, salve! Salve creştin adevărat, spirit pătrunzător care..." Dâr văd că-ţi ajunge. — Ş'acum ce ai de gând să faci? — Să vezi: mai aştept şi părerea criticului Fi-Ufoseanu; dae'o zice şi ăsta că am talent, îţi declar pe onoarea mea că nu mai pun mâna pe condeiu cât oi trăi. Altfel... mă mai gândesc. t Obraze şt măşti 43 O societate necesară j|tau de vorbă cu prietenul meu Ciocâlteiu la berărie. — Eu, zice el după ce se uită întâi la ceasornicul din perete şi apoi şi la al lui din buzunar»— eu când am o întâlnire cu un prieten undeva, viu în totdeauna cu un ceas mai târziu, că altfel sunt sigur c'am să mă plictisesc aşteptând... Uite, acu trebue să pice Bumbuleţ, Nae.— „La şase,ceasuri fix", mi-a spus eri, — „şi să vit negreşit, că e vorba de ceva foarte important..." Uite, acuma sunt tocmai şapte... — Ba cât pentru mine, zic eu, am câţiva cunoscuţi cu cari când nu vreau să mă întâlnesc de loc, n'arn decât să Ie dau o întâlnire undeva, şi sâ mă duc acolo, să stau oricât oi vrea. Habar n'arn! ori unde în altă parte aş-risca să-i întâlnesc, dar la locul de întâlnire sunt sigur că n'am să dau peste ei, nici ei peste mine... — Exagerezi, dragă; dar e şi ceva adevăr în"' ce spui. Eu când am venit din provincie întâi, am păţit multe până m'am învăţat cu obiceiul ăstabu-cureştenesc. xIntâi şu'ntâi mi-a dat întâlnire un prieten Ia cofetăria Tlnăsescu, de era atunci peste drum de Episcopie. Mă duc eu la ora fixă,—credeam că e ca pe Ia noi, Ia ţară! — prietenul nu sosise încă. Auzisem eu ceva de sfertul de ceas de graţie,— zic hai să-I aştept şi cer un cataif.... Ce să-ţi .mai spun? Peste vr'o două ceasuri eram la al optulea cataif, şi prieteriul tot nu sosise încă. Odată numai mi-a sărit inima din loc, — o fi bolnav, îmi zic, nu se poate altfel. Las cataiful al optulea, pe jumătate, plătesc, mă arunc într'o trăsură şi: mână birjar! .Când să trec pe dkţaintea cafenelei Imperiale, ştii că e la doi paşi,—^văd eu bine ori riu ? — Prietenul meu sorbea tacticos dintf'un mazagran, afară, la o masă. Mă dau jos din birjă: — „Bine mă, mă faci să te aştept atâta, ba încă mă speriasem că ţi s'o fi întâmplat ceva"... Ştii ce mi-a răspuns?—„Mă, da curioşi sunteţi voi ăştia provincialii—să mă fi aşteptat niţel, că veneam numai decât!"... Altă dată... — Lasă, nu mi le mai spune, că le ştiu. Aşa eram şi eu mai de mult când abia ce picasem şi n'apucasem încă să mă aclimatizez- în Capitală... Da' acuma mi-ţi dau şi- eu la întâlniri în dreapta şi în stânga de ţi-e mai mare dragul, şi nici gând nu mai am de vorbă; de s'o întâmpla, bine, de nu, nici o remuşcare n'am; câţi m'au păcălit pe mine până m'am învăţat, n'o să-mi ajungă o viaţă să-mi răzbun ! i4 Ion Gorun — Da' de unde s'or fi învăţat bucureştenii aşa de mincinoşi? că aminteri firea românului... — De unde ? Poate unde, e regele nostru aşa de exact şi de punctual... — Cum vine asta, bre? — Aşa, bine. Au tot auzit bucureştenii noştri că exactitatea sau punctualitatea, e politeţa suveranilor, şi atunci ce şi-au zis? — „Da' ce, noi suntem suverani? au suntem; suverani sunt numai regele şi poporul; deci noi putem să fim politicos» şi dacă nu ne-om ţinea de vorbă!" —■ ...Altă dată,—(al dracului vCiocâlteiu, profită de o clipă de distracţie din parte-mi ca să-şi mai plaseze totuşi o istorie) — altădată mă pomenesc cu un bilet din partea şefului meu dela cancelarie că; a doua zi la ora cutare să mă prezint la cabinetul lui, să nu uite, că are să-mi dea o instrucţie foarte importantă... Fireşte, la ora fixă mă prezint. — „Domnu d'rector nu primeşte-l" mă întâmpină uşierul, ştii cu morga lor când vorbesc în numele stăpânului. — Dar dumnealui m'a Chemat, îndrăs-nesc eu cu sfială. — „Nu ştiu, nu primeşte, am orden !" — îmi văd eu de treabă ; când la plecare, directorul dă cu ochii de mine: —-„Bine domnule, par'că îţi spusesem..."—Nu m'a lăsat uşierul, domnule director, avea orden ! — ^A, da! uitasem..,. Să vii la mine acasă, la'două, negreşit, e o chestie, nu se poate amâna..."—Mă duc la două.—„Domnu director a eşit adineaori..."—Şi când se întoarce ? — Nu ştiu, diseară, târziu..." — Aşa? îmi zic; Obraze şi măşti 45 bine. La două după miezul nopţii mă prezint iar, sun, fac un tămbălău de-am deşteptat toată casa.. — „Ce vrei, domnule?" se răsteşte la mine, însuşi stăpânul, coborât la uşă în halat şi în papuci. — Mi-aţi spus ză viu la două, şi fiind-că dup'a-miazi nu v'am găsit, am crezut că... — Mi-a trântit uşa în nas şi a doua zi m'a dat afară din slujbă... Aşa că n'am mai ştiut niciodată ce- o fi fost chestia aia, foarte importantă, de nu se mai putea amâna. — Ei, dragă, cine ştie cât s'o mai fi amânat? Că asta iar e o specialitate bucureşteană... Ai pomenit dumneata, zău, spune drept, vr'o adunare a vreunei societăţi, care să nu se amâie fiindcă la prima convocare nu s'a întrunit numărul de membrii cerut de statute ?... Nici o societate nu şe a-dună Ta Bucureşti decât ca să se amâie. Şi chiar când, în cele din urmă, fatalmente trebue să se ţină adunarea, fiindcă e „cu orice număr" — nici o adunare nu se ţine la Bucureşti altfel decât „cu orice număr" — şi atunci, numai ce auzi pe câte unul: „Domnilor, aceasta e o chestiune prea grea ca s'o rezolvăm în pripă"... Atunci ce e de făcut? Dumneata sau -eu am zice: dacă e grea chestiunea, să ne punem pe brânci, să ne încordăm toate puterile, ca s'o rezolvăm „cu o oră mai înainte"... Ei bine, nu! Logica ce prinde în oricare societate din Bucureşti, este: „chestia fiind grea, să amânăm rezolvarea ei pe altă dată 1" — Dar dacă se întâmplă şă fie chestia uşoară? — Tot ri'ai făcut nimica, fiindcă atunci chestia 44» Ion Gorun neprezintând o Importanţă deosebită, ea nu e vrednică să mai răpească timpul scump al membrilor, şi deci se pune la ordinea zilei pentru o şedinţă viitoare... — Iar pe membrii cari s'au grăbit fiindcă „n'au timp", poţi sâ-i întâlneşti şi peste trei ceasuri pe la berării, prin cafenele, sau căscând "gura pe la vitrinele prăvăliilor din cari n'au de gând să cumpere nimica... — Dar ia te uită, se întrerupse de odată prietenul Ciocâlteiu, — nu e ăla de intră a-cuma pe uşă Bumbuleţ? ; Mă uit: —Da, zic, e Bumbuleţ; Nae. N'are aerai de, a căuta pe nimenea. O să. treacă în partea cealaltă a berăriei fără să ne vază... Dar m'am înşelat. Bumbuleţ, tot căutând un loc, a dat cu ochii de noi. Zâmbeşte, se apropie, mă salută, apoi întorcându-se spre prietenul Ciocâlteiu: — Da' cu ce ocazie p'aci, nenişorule ?.-.. Ciocâlteiu să leşine, nu altceva. Se ridică în picioare, duse mâna la gât, căzu iar pe scaun,— în sfârşit îi veni glasul: — Bine mă, da' nu mi-ai dat tu întâlnire aici, la„ şase, că acuma e şapte şi jumătate, şi ziceai că «' ceva foarte important, să viu negreşit.. .— Am zis aşa? — Bumbuleţ de colo imperturbabil :—cine ştie la ce m'oi fi gândit ?..'. Stai, poate să-mi aduc aminte... Peste vre-un sfert de ceas, din vorbă ih vorbă, am ajuns toţi trei Ia concluzia că: — „Domnule, Obraze şi măşti 47 astăzi când se fac ligi şi paraligi pentru toate ce-lea, de ce nu s'ar face o liga, o societate, şi pentru cultivarea ţinerii de cuvânt şi propagarea exactităţii Ia întâlniri, eţetera!" — In privinţa numelui societăţei, ne-am înţeles numai decât; avea să se cheme: „Punctualitatea" ; apoi am început desba-terea proectului de statute. A ţinut cam mult, că abia spre dimineaţă am ajuns la paragraful final: „In caz de disolvare, a-verea societăţii va trece la Academia Română, care va institui un premiu anual pentru cea mai bună lucrare tratând despre sfinţenia cuvântului dat, Ia toate popoarele, vechi şi moderne"... Dar vorba e că societatea âm întemeiât-o. In adevăr, peste câteva zile se putea citi prin ziarele din Capitală,, informaţia următoare:—„Eri la orele ,12 a avut loc adunarea de constituire a societăţei „Punctualitatea", ce fusese convocată pentru orele 8 jum. Neîntruriindu-Se numărul de membri cerut de statute, adunarea s'a amânat pentru o dată ce se va fixa ulterior, şi când se \a ţine cu orice număr de membri"... i | Obraze şi măşti 4f Anticameră jrozav respect am eu de oamenii mari. Unde-i văd cu nasul pe sus, cu beregata scoasă înainte, cu mustaţa sbârlită sau cu barba răstită par'că la dumneata, cu privirea poncişă şi dispreţuitoare,—mă pătrund de o evlavie şi de un fior, de strănut după aceea trei zile. Noroc că nu prea am norocul să-i văd adesea. Vorba poetului: „Eu unde, şi ei unde!..." Depărtarea aceasta, dacă e sporitoare a respectului din ce, în ce mai grozav ce le port, încalţe este şi binefăcătoare sănătăţii mele. O dată numai am crezut că aş putea să am ne-voe şi eu de o apropiere cu un om maredeaceş* tia;—adică n'am crezut-o, dar a încercat un prieten să mă încredinţeze. M'am întărit mai apoi în convingerea că nici neyoe n'aveam,— care va să zică nici pentru interes n'aveam la ce să-mi pun în primejdie bunătatea sau mai bine zis bruma de sănătate. Şi iată cum s'a întâmplat: Scosesem o carte despre moravurile gândacilor de mătase, sperând să interesez pe contimporanii mei şi să-i încasez cu ceva lei, cari îmi-yfăceau mare şi neapărată trebuinţă pentru reîmprospătarea stocului de mătâsării al jumătăţii femenine a familiti mele. Mi-am făcut însă socoteala cam greşit; cartea nu se vindea, măcar că o plagiasem cât se poate de admirabil, după un celebru scriitor olandez.—Ce era de făcut? Tipograful unde o tipărisem pe datorie, cerea parale, iar librarii la cari depusesem exemplarele, mă somau să le descurc rafturile de „ororile inutile", — cum unul mai spiritual dintre dânşii îmi poreclise produsul acesta al aptitudinilor şi silinţelor mele literare. Atunci mia scos întâmplarea în drum, sau, ca să spun drept, la cafenea, pe amicul meu Costache... Care Costache? — nu importă. Costache. —.Ştii ce? îmi spune el după ce-mi ascultă jelania,—că apucasem s'o cânt pe toate drumurile; —ofereaţi cartea spre cumpărare la ministerul economiei publice... Despre ce ziceai c'ai scris? — Despre gândacii de mătase. — Ei, întrebi şi tu acolo unde e direcţia gândacilor de mătase şi ceri audienţă la domnul director. Ţi-o cumpără, ta sigur. Nu i-a cumpărat şi idioţia ailantă, a ăluia,, cum îi zice... — Mersi de comparaţie, zic eu cam atins. Darideialul Costache totuşi mi's'a părut bună. * * * 50 Ion Gorun Deci iată-mă urcând treptele ministerului economiei publice, în mână cu un exemplar de probă frumos legat din „Moravurile gândacilor de mătase'". Veneam cam cu sfială, dar nu mai putusem-s'o amân, că se prezintaseră la Luca Niculescu nişte ocazii turbate de cupoane de lin6uri şi alte mătăsării... Măcar cinci sute de exemplare să-mi cumpere,, îmi făceam eu socoteala,— â câte doi lei, care va să zică... —■ Ho, domnule, ce eşti chior ?\ce dai buzna aşa peste oameni? mă întrerupe din meditaţiile mele trandafirii o voce nu prea ridicată, dar totuşi . răstită. Ce se întâmplase? Văzând'înaintea mea o uşă" şi deasupra ei inscripţia: „Cabinetul Directorului",, dădusem să intru; dar în uşă mă întâmpină bruf-tuiala mai sus descrisă. — Nu e voie! îmi repetă vocea răstită dar nu prea ridicată, la încercarea mea timidă de a pune mâna pe clanţă. — Cum ? nu e aici domnul director ?... > — Ba e aici domnu director, da' are treabă. -— Apoi şi eu am treabă. — Se poate, dar aici merge cu regulă, aici merge cu audenţie, trebue să aştepţi. Scot o cartă de vizită şi p dau cerberului. Nici nu se uită; la ea*, o pune în buzunar şi tace. Tac §i eu. Mă uit împrejur. Două bănci, de-a dreapta şi de-a stânga uşii domnului director, pline de sta- Obraze şt măşti St tui, — adică ia o observare mai de-aproape prin semiîntunericul ce domnea acolo, puteai să vezi că erau fiinţe vii. dar încremenite într'o resemnare ce n'o poate da decât umilinţa unor suplice cu rezultat nesigur. Să m'aşez.şi eu la rând? Nu; prefer să stau în picioare. Şi stau. Peste vr'un ceas aşa, iată un domn care urcă scările şi dă de-a dreptul, tocmai cum încercasem eu f&ră rezultat mai adineaori Dar înaintea lui cerberul se dă la o parte, salutând. M'apropîu iar: — Dumnealui cum îi daşi drumul 7^-întreb abia, îndrăznind. — Dumnealui are de lucru cu domnu director... — Apoi şi eu... — Ce şi d-ta?... Nu ţi-amspus? domnu director are de lucru cu dumnealui... -— A! domnu director are... 1 Şi m'aştern iară pe aşteptat. în vremea asta încep să se ţină lanţ vizitele la domnu director. O cucoană, un popă. alt domn cu joben, un domn cu monoclu... Cu toţi ăştia, îmi zic eu, se vede că „domnu derector" are... Trece un domn cu nişte hârtii subsuoară. Ăsta e un funcţionar de aci, o să-mi dea vre-o lămurire, să ştiu ce să fac. — Cine e domnu? şoptesc uşierului, care bine-voeşte a-mi răspunde peste umăr: Un copist \ 52 Ion -Gorun Ii ţin calea: — Domnule copist, vă rog, domnu! director... Dar omul cu hârtiile subsuoară îmi aruncă o privire nimicitoare, bufneşte şi trece înainte. Uşierul face haz de la spate. — N'ai ştiut cum să-i zici, domnule, îmi explică unul din postulanţi: să-i fi zis măcar: „domnule impiegat", —altmintrelea se supără... Hâi, zic. să-l împac dară. La uşa pe care intrase domnul impiegat clasa a treia nu era nici un paznic; să profit de această fericită împrejurare, poate voi putea da pe aici ochi cu domnu director, cu care atâta lume are de lucru şi care la rândul lui are de lucru cu atâta lume,—din nefericire însă vai! nu cu aceeaşi... .Deschid uşa încetinel, mă strecor şi o închid ia-răş; o sală mare, vre-o zece mese, la fiecare câte un impiegat şi înaintea fiecăreia aşteptând, pe scaune, cucoane, popi, domni cu joben— (cu jobenu în poală, bineînţeles, nu în cap)—etc. ■— Intrarea în biurouri este oprită! — îmi strigă impiegatul cel mai apropiat de uşă, şi deci de mine. Un moment stau nedumerit, şi două întrebări îmi trec, cu repeziciunea indignării, prin minte t — Dacă e oprită intrarea în biurouri, tu pe unde intraşi ? — Şi: Cum e sala tixită cu „intrarea o-pritâ", ce-ar fi oare, Dumnezeule, dacă intrarea ar ii slobodă!... v Obraze şi mâşti 55 Dar credeţi d-voastră că în asemenea împrejurări este vreme de meditaţiuni filosofice sau de reflexii pesimiste? Ochii impiegaţilor, fulgerând asupra mea, par'că dobândeau brânci nevăzute cari mă apucau, mă învârteuu într'o clipă îmi făcură vânt afară. Am sosit tocmai la timp ca să aud avizul solemn şi imperios al domnului uşier: — Domnu derector nu mai primeşte astăzi l — Dar când mă primeşte... tot ca astăzi ? — nu mă pot eu opri să-1 întreb pe importantul impiegat clasa a patra. — Nu ştiu, domnule, — se îngâmfă el, imitând probabil, aerele domnului director. — Ei bine, când se va întâmpla, amice, ca să-ştii,—te rog atunci să-mi scrii,—închei eu, şi pornesc în urma. cetei resemnate care, ea, va urca şf mâine scările acestea, aşa cum le-a urcat şi astăzi,, aşa cum le-a urcat şi eri... * Pentru asta v'asigur eu că n'au rămas ne vândute cupoanele lui Luca Niculescu,— atâta numai că le-au cumpărat alţii. Norocul lor. Lui Costache însă, când l'am mai întâlnit, i-am spus: — Ia-n. ascultă, bre Costache^ idealul nu este ca noi să ne ducem şi să ne oferim operele noastre spre cumpărare, ci ar fi ca să vină ei să ni le ceară... / 34: toa Qortae —■ Care ei ? - Adică ei care ar avea 6 datorie, mă înţelegi, ■ca să ne încurajeze... ^ * A, rt,,^' 3K0i daCă"i V°rba P'3?3- P°P ^ aştepţi fa mult şi bine... * * K* — Aştept. — Da" nu în anticameră. Permis liber!4 a mult nu mă mai număr printre privilegiaţii cari călătoresc gratuit pe căile ferate. Măcar că, printre tovarăşii de drum pe cari mi-i hărăzeşte întâmplarea, întâlnesc adesea, oameni despre cari trebue să te miri cum şi pe ce temeîu se bucură de un asemenea avantagiu, orişi cum, mai esplicabil când e vorba de un ziarist* despre care se poate presupune uneori că face câte un drum şi în interes public. — Dar de pis-muit numai aceia pot să pismulască pe cei cu bilete de călătoria liberă, cari nu ştiu cât costă uneori asemenea gratuitate. Se zice că la P%riş goana e mare după biletele de favoare la teatre. Oameni cărora le-ar da mâna perfect să şi plătească locul, sunt totuşi în stare să se supună la umilinţe, ba chiar la cheltueli mult mai mari, cu birji, bacşişuri şi altele, decât ar fi Costul biletului, numai ca să poată exiba la intrare certificatul acela care îl pozează oarecum în om de teatru şi pe dânsul, —<■ sau ca; să poată 36 Ion Gorun i trece în ochii amicilor cărora mai adesea îl cedează ou nonşalanşă, drept om cu relaţiuni şi cu influenţă în cercurile artistice. — Şi Ia noi se aleargă, dar nu atât de mult, după biletele de teatru; cu cele de tren însă, e o adevărată comedie. Un secretar general de minister povestea că, ia ^audienţele zilnice ce acorda, cei mai mulţi solicitatori nu veneau pentru altceva; şi i se întâmplau uneori cu adevărat şi cazuri pe cari nu le-ar fi crezut verosimile, dacă nu le-ar fi ştiut adevărate. Aşa odată observase, mai multe zile de-arândul, un preot care asuda cu ceasurile înghesuindu-se prin mulţimea ce aştepta să poată vorbi cu domnul secretar, dar n'avusese încă norocul să treacă Înaintea altora. — Trebue să aibă vr'un necaz mare, bietul om, de stăruie şte atâta, — şi-a zis secretarul a treia sau a patra zi, şi începu deci cu ascultarea păsurilor dela dânsul: — Cu ce pot să te slujesc, părinte? — Apoi v'aş ruga să-mi daţi şi mie un bilet de tren. — Şi unde mergi, părinte ? — Apoi pân'aci Ia Ploeşti.'« Drumul dela Bucureşti la Ploeşti costă aproape trei lei cu clasa a treia. Nici nu pretindea părintele vr'o clasă superioară. —• Şi zilele astea, cât ai stat p'aici de-ai tot venit la minister, ai avut vr'o treabă prin Bucureşti? — Nu, n'am mai avut nici o treabă. Obraze şi măşti 57 ' — Şi unde ai stat în vremea asta ? Ai ceva . ? rude p'aici prin Capitală? f — Nu. Am stat la otel, la Nemţoaica. | Să plătească la otel oricât, asta o înţelegea pă- * rintele. Dar să plătească la tren ? — s'ar fi simţit ! dezonorat. j ...Acestea toate Ie povesteam deunăzi cu un alt călător, la fereasta unui vagon cu care ne întorceam dela Piatra-Neamţu. Sosisem abia cu puţin, timp înainte de plecarea trenului, şi găsisem toate locurile ocupate. Ce să facem? Ne-am îngrămădit bagajele pe coridor, ne-am aşezat filozoficeşte de-a-supra lor şt. am. început să cârtim aşa, ca românul veşnic nemulţămjt în ţara lui. Conductorului degeaba ne-am fi plâns, căci ne-ar fi dat şi el răspunsul ţiganului: „Apoi să fi rus şi dumneavoastră mâna pe câte un loc până erau!" Nu se gândea că în cazul ăsta tot ar fi rămas pe dinafară alţii, — poate tocmai domnul acesta care uite cu ce ifos se caută prin buzunare, scoate un portofoliu de piele de crocodil, din portofoliu o hârtioară galbenă, şi o întinde cu un gest princiar conductorului, strâmbând din nas şi întorcând , capul în allă parte. Mă apropiu, de curiozitate, şi citesc prin geam: „Permis liber"; mai departe n'am putut citi, Căci conductorul se grăbi să salute respectuos şi să a-runce câte o privire şi asupra „permisurilor" celorlalţi călători, în vreme ce, cu acelaş ceremonial, domnul pe care-1 observasem, strânse hârtioară 58 Ion Gorun r galbeni la loc în portofoliul de piele, de crocodil şi portofoliul în buzunarul dinăuntru al hainei. — „Permis liber!" —- astfel se numesc aşadar -acum aceste certificate de călătorie gratuită, în locul cărora noi, cei ghemuiţi pe coridor, nu putem «ciba decât nişte biete cartonaşe, cumpărate pe părăluţe muncite, şi cu cari eram liberi să amorţim aci afară, dar mi ne era permis să mai avem şi alte pretenţii. In adevăr, ce consideraţie poţi să ai pentru nişte oameni, cari n'au nici măcar atâta trecere pela autorităţi, ca să facă şi ei rost acolo de un „permis liber" ? Desigur nu pot avea nici o legătură cu oamenii zilei, nici o influenţă, nu pot fi periculoşi în nici un fel, — deci lasă-i să urlel Ştiind că şi asta chiar ar fi zadarnic, noi n'am mai făcut-o, dar tovarăşul meu, uitându-se mai bine la domnul cu portofoliul de piele de crocodil, îmi zise deodată: — Stai frate, că pe ăsta îl cunosc eu; trebuie să-1 cunoşti şi dumneata, că e ziarist. L-am văzut la Bălţăteşti; îi zice Emilescu. in vremea asta, domnul Emilescu îşi scotea ghetele, cu un aer plictisit. Le vârî sub fotoliu şi începu să tragă de ciorapi ca să-i deslipească de picioarele înăduşite. Trăsei repede uşa dela compartiment, punând o barieră între acest spectacol şi între convorbirea noastră, şi tovarăşul meu de călătorie continuă: — Emilescu, acuma înţelegi dumneata, — asta se chiamă în jargon Şmile, Şmule, sau aşa ceva. i | Obraze şi măşti S9> ' Balabusta domnului nu ştiu ce nume o fi având, ^ dar ştiu că vilegiaturează ja Bălţăteşti.. E, pe-aicea, prin judeţul Neamţu, mai printre rude. Domnu >'< Emilescu însă are de lucru la gazetă, la Bucureşti... :; — Şi de-aceea Statul şe crede obligat ca să-i » înlesnească din când în când câte o întrevedere cu madam Emilescu... ' Uşa compartimentului şe deschise şi se închise repede la loc, lăsând să se strecoare afară unul ş din călători, cu batista la nas. In acelaş timp pu- , turăm vedea pe domnu Emilescu întinzând comod ^ picioarele pe locul părăsit de vecinul său. Ceilalţi ;j călători dormitau; uitându-ti la feţele Lr acrite, ai fi zis că pe tus-patru îi chinuia acelaş vis rău. — Despre ăsta spuneţi? — se amestecă în vorbă noul venit, luând batista defa nas şi arătând spre ţ compartimentul ce-1 părăsise ; — se 'ntoarce, bată l Dumnezeu, dintr'o misiune, dela băi, şi voi soarta j noastră blestemată să nimerească tocmai în trenul ' şi în compartimentul ăsta... — O misiune... Va să zică totuşi.., - —- Da, o misiune împăciuitoare, şi în acelaş timp . ; reparatoare de onoare dela madam. Emilescu, Doamna e, foarte mândră- zice că e de familie * mare. Un unchiu dela cumnată dela soacră dela ( frate dela moş al dumneaei a fost văr al treilea cu I bărbat dela mătuşă dela tată dela Şmekeles, ala ■ bancher din Lipscani. Cu o astfel de înrudire, în- ( chipuiţi- vă, cum putea ca să tolereze ca q simplă; băieşiţă să-i spună ei: — „Aide acu dumneata, «o Ion Gorun madamo" ? ...Asta a fost ceva intolerabil, şi madam Emilescu a început să ţipe că se insultă moşteni, că bărbatul ei e prieten cu ministru, şi că o să Ie ^rate ea la toţi; — şi cu adevărat, numai decât a şi dat 6 depeşă urgentă la Bucureşti lui domnu Emilescu, redactor la „Opinia Publică"... „Peste două zile, s'au şi pomenit Bălţăteştii cu tipul. Venise, fireşte, cu „permis liber",—pe semne «ra cu adevărat „prieten cu ministrul" : se plângea numai că, pe linia asta infectă Bacău—Piatra, nu circulă şi vagoane cu paturi, — „asta este o mi-zerabilitate, domnule!" — Apoi o zi lungă de şabăţ, şi alta de duminică, n'a făcut decât să se plimbe ostentativ cu madam Emilescu la braţ, pe dinaintea băilor. Se uita mândru înaintea Iui şi avea -aerul să zică Wuna: — „Ia mai poftiţi, — mai poftiţi să mai ziceţi la madam Emilescu madamo Iar madam Emilescu ridica şi ea nasul cât îţi venea să te temi să nu se răstoarne acuşi-acuşi pe spate, =şi părea şi ea a zice in tot momentul: -r „Ia măi, poftiţi, da — mai poftiţi, dacă vă dă mună"... „Şi' astfel şi-au luat satisfacţie. Iar după asta, domnu Emilescu, prietenul ministrului şi redactor Ia „Opinia Publică", se reîntoarce victorios în Capitală, cu cealaltă jumătate de „permis liber"... — Vezi dumneata, observă pe gânduri primul meu tovarăş de călătorie,—va să zică, tot era un interes de Staţi la mijloc; Bălţăteştii erau ameninţaţi de curentul antisemit, şi astfel, pentru ca să Obraze şi mişti 6t se restabilească pacea şi buna rânduială între fiii aceleiaşi ţări... — Da, întări cellalt, — Statul nu şi-a făcut de cât datoria, înlesnind călătoria, cu cheltuiala noastră a tuturora, domnului Emilescu, care nu umblă, ca noi, în meschin interes particular, — ci aleargă neobosit în interesul obştesc... De aceea, se vede, că-i şi asudă aşa de cumplit tălpile... Călătorul al doilea se strâmbă ca la o amintire neplăcută. — Şi să vezi, încheia cel dintâiu cu melancolie, că smâine tot el are să scrie la gazetă, despre câte toate mai poate vedea şi păţi omul în „ţara lui Hiibsch".,. Înăuntru, domnu Emilescu ajunsese să surchi-dească cu picioarele şi pe al doilea vecin, tot mai strâmtorat în colţul lui. Trenul îşi urma cântecul monoton, nepăsător. Ghemuiţi pe geamantanele noastre» continuarăm să moţăim, până târziu în noapte.. X / Obraze şi măşti 63 Otel Bristol jra târziu în noapte când am ajuns în oţă-şelul de vilegiatură din nordul Moldovei, — „Sâ mă duci la otel Regal!" spusesem birjarului. Nu mai.fusesem niciodată pân'atunci prin partea locului, dar nu mă îndoiam că trebuia să fie şi" p'acolo un otel Regal, — şi dacă era, ' nu putea să nu fie cel mai curat, pecât curat-poate să fie un otel prin părţile acestea... Nici nu m'am înşelat, întrucât privea fiinţa unui otel „Regal*; — m'am înşelat însă când mi am închipuit c'o să găsesc într'însul vr'o odaie neocupatâ. Era în toiul sezonului, şi dădeau năvală vilegiaturiştii, drept ilustrare a tânguirilor ce tocmai se porniseră prin toate gazetele asupra scumpirii traiului. — Ce ne facem acuma? zic îngrijorat birjarului. Poate să găsim vr'o cameră la otel Splendid... Aici n'am mai nimerit-o; birjarul nu/cunoştea niciun otel cu acest nume, dar se puse Ia dispoziţia mea să mă ducă, dacă vreau, la otel Bristol, — Cum de nu? Hai şi ia otel Bristol, dacă nu-i alt chip. Când birjarul stete pe ioc, mă uitai în toate -părţile... Nu era nimic prin prejur ce să fi semănat a otel. Unde ne oprisem, erau un fel de uluci ca la casele lipovenilor, înalte şi dtova, de nici nu vedeai în curte, nici nu puteai cunoaşte unde să fie portiţa de intrare. — „Ce te-ai oprit aci ?" întreb pe birjar. — „Dac' am ajuns deja," — îmi răspunde el. — „Cum? Otel Bristol?"... — „Bristol!" — „Apoi dacă,-i Bristol deja, să intrăm." Prin curtea pavată cu bolovani de râu, păşesc cu băgare de seamă. Birjarul, obişnuit cu astfel de caldarâm, merge fără să şovăiască, ducându-mi bagajul pe umăr; se vede că aci era sigur de ca-- meră liberă. , In coridor, hangiul. Felinarul pe care-1 ridică de-asupra capului, îi schiţează figura într'o lumină vagă. Strânge dia ochii mici, obosiţi, cu gene roşcate, şi toată faţa-i arată o mare plictiseală. Parcă-i citesc din faţă; —- „Veniţi acuma la mine, după ce n'aţi găsit loc în altă parte"... Şi par'că mă aştept de-aci la o vicleană răsbunare, dacă n'am avut inspiraţia bună să vin dintr'odată la otel Bristol şi să nu mai încerc întâiu pela Regal, ba chiar şi pela neexistentul Splendid... Părere, desigur! Se gândesc hangiii la lucruri 64 Ion Gorun' d'astea? Lor Ie e de muşteriu, ş'atâta. Pică, no pică? chestie de noroc. Cu acest gând potolitor intru în odaia pe care stăpânul,otelului Bristol, în acelaş timp bagseama şi oberchelner, mi-o acată purtând felinarul roată cu un gest ce par'că voia să zică: „Altă mai bună ca astă n'am"... Da, in gest era până şi pronunţarea. Nu mai îmi era mie acuma de alegere. Oboseala şi somnul mă doborau,— pe de altă parte foamea îmi răscolea măruntaele. — „Ceva de-ale mâncării, jupâne, putem găsi?" întreb, fără prea multă nădejde. / — „Dar cum să nu se găsească supeu la orice oră, tocmai la otel Bristol?... Iată salam cuşer, brânză „de oi" şi „de vaci", şi pâine de trei zile» Gust eu din una, din cealaltă şi mă uit lung la hangiu: Omul ăsta vrea să rră otrăvească.. Mi-era sete, dar apă hu i-am mai cerut. Mi-a trecut şi foamea, şi iar m'au luat în stăpânire amorţeala picioarelor şi apăsarea pleoapelor. Abia mi-am dat seama cum m'am desbrâcat şi m'am vârît sub plapumă; doar dacă în urechi mi-au rămas ceva crâmpeie din ultimele informaţii cu cari jupan Bristol îmi pofti noapte bună, uitân-du-se chiorâş la bagajul meu cam modest: „şăsâ lei cameră... un franc Iumunare"... Eu însă pierdusem orice simţ pentru aritmetică. Cât voiu fi stat în toropeala asta, nu ştiu; o senzaţia penibilă mă deşteptă pe jumătate. Era, Obraze şi măşti 65 întâi, par'că cineva m'ar fi gâdălît cu unţpaiu pe piept, pe spate, pe braţe; apoi paiul s'â prefăcut într'un ac, în două, în zece, într'o sută; şi cum cu o mână mă înţepa, cu cealaltă-lovea locul înţepat cu un mănunchi de urzici... "Cine ? Nu ştiu, nu-1 vedeam. Şi cum n'aveam astfel nicio putere împotriva lui, mă aşternut pe chinuită rugare: „Lasă-mă în pace, răutate; ce mă chinuieşti ? vezi că sunt obosit şi am nevoie de odihnă"... Rugarea mea îtţsă îl îndârjea mâi rău. * Din când în când, puneam mâna, smulgeam acele, dam la 6 parte urzicile, — o clipă de uşurare, — apoi altă usturime şi mai rea... Ce să mă fac, gândesc ?... Să-1 sun pe domnu Bristol. Când colo, iată-1 aci înaintea mea. El era- cu acele şi cu mănunchiul de urzici. Avea acuma un cap mititel-mititel, şi era înfăşurat într'un larg'talar roţu, oval, de sub care răsăreau tentacule nenumărate, ascuţite şi încovoiate. A priceput rugarea mea din ochii neputincioşi, dar mi-a răspuns cu un sâsâit în care n'am putut desluşi tocmai bine ce era: râs, batjocură, ameninţare?... Am încercat să mă ridic, să mă apăr; — zadarnic, eram ţintuit locului. „Acu fie ce-o ii", mi-a trecut prin gând, victimă resemnată. S'a strâns iară talarul roşu în jurul corpului, şi a început capul să-şi redobândească ochii mici, * 66 Ion Gorun Obraze şi măşti 67 piezişi, cu gene roşcate, nasul coroiat şi buzele groase, din mijlocul claei de cârlionţi pârliţi. — „Cum ieşti tu aşa un om cu prejudicată?" — începu rânjindurse la mine. — „Nu vrei şi pe mine să mă laşi să trăiesc?... Adică de ce, dacă ţi-am dat carne putrezită şi brânză mucegăită, n'ai vrut să mănânci ? Eu n'am dat bani pe ele ? şi nu trebuie să câştig?... Atâta pagubă. Are să mănânce alt muştiriu. Are să fie unu mai flămând, să prindă lăcomie, să muşte din ele. Şi dacă crapă ? Atâta pagubă. Treaba lui. Eu nu trebuie să trăiesc?... » „Di ce ieşti tu aşa- un om cu prejudicată? Dacă am vinit pe lume, ce? Iu par'că am cerut? Dacă n'am cerut, ce ? numai tu să trăieşti şi iu nu ? — Haide, haide, dacă tu ieşti aşa un om rău şi nu vrai să mă laşi să trăiesc, — poţi să pleci dela mine... Numa 'ntâi să plăteşti..." întinse mâna şi iar îmi păru că îmi răsună In urechi ca un murmur: „şăsâ lei cameră... un franc lumunare"... — „Să-mi răzbun acum şi eu", îmi zic; şi mă ridic în pat... Dar afară se luminează de ziuă; n'am să mai dorm de-acuma, şi Ia mănăstire m'aşteaptă gazda. Mă îmbrac repede şi las gângania în pace. — Adică de ce să nu trăiască şi ea"?... I — Nici, nu-i scump, zisei oftând, — şi deschisei însfârşit ochii, după atâta luptă, ca să-mi scutur toropeala. Lumânarea tot mai ardea, spre sfârşite. La'pâlpâirea flăcării fumegânde, văd un punct roşietic *mişcându-se pe perete.,. Obraze şi măşti 69 ■ f.n* l- "/IO ' ' Omul politicos S||||p poca sărbătorilor este şi acea prin esce-IIHHII lentă a călătoriilor; — deci n'a putut să 3|E^^j]| fje pentru mme nicj o mirare când într'un ăn oarecare, tot cam prin preajma Paştilor, m'am găsit şi eus înghesuit într'un compartiment de tren, — situaţie puţin comodă, la care însă erau alţii cari totuşi priveau cu jind de pe coridor. îmi făceam, ca de meserie, observaţiile mele, gândindu-mă ce comparaţie s'ar putea stabili între această privelişte şi acea peste care, în chip figurat, am putea să ne aruncăm ochii minţii închipuindu-ne pe călători în trenul vieţ'ei — şi promiţându-mi ca la ocazie să nu lipsesc să-mi plasez pe unde-va în literatura rriea această figură poate de oarecare efect,—lucru ce iată şi făcui în clipa aceasta; — când în pervazul uşii apăru un nou concurent întârziat la locurile din compartiment, vai! strict reduse ca număr, şi chiar ca spaţiu. Concurentul era, propriu zis, o concurentă, şi.cred că voiu fi spus destul despre dânsa, când voiu fi şoptit la ureche celui ce mă asculta, că foarte bucuros aş fr împărţit-locul meu cu această gingaşă apariţie, ce rtu putea să fie incomodă nici alături, şi cu atât mai puţin pe o pereche de genunchi binevoitori L-aş fi împărţit, zic, locul,,căci altminteri sunt de felul meu de un egoism aş putea să zic chiar feroce, —dovadă chiar şi faptul ci dacă ar fi fost vorba pe împărţeală, aş fi recla.^t cu tot entuziasmul avantagiul pentru mine, şi nu l'aş fi cedar, decât ca unei forţe majore, altuia. " A trebuit însă mult ma puţin timp decât necesitară aceste reflexiuni, pentru ca problema să fie rezolvată. Din colţul opus celui în care mă instalasem eu, un domn între două vârste, nici prea, tânăr nici prea trecut se ridică, şi cu un gest elegant îşi puse locul la dispoziţia călătoarei întârziate. Sacrificiul— eu care venisem mai de vreme, puteam să ştiu acest lucru—era cu atât mai mare. cu cât vecina domnului politicos era, după toate aparenţele şi probabilităţile, propria . sa jumătate, consoarta sa desigur legitimă, fiindcă altfel, fără îndoială, şi-ar fi pornit călătoria dela început în compartimente diferite. . Ei, e mare lucru, mai ales în vremile noastre, să mai întâlneşti un om politicos. Lasă pe aceia pe cari îi vezi în tramvae lăfăindu-şî grăsimea, sau chiar şi numai tabietul, peste câte două locuri, şi rămânând reci şi indiferenţi, muţi şi nemişcaţi, cu 'fi. 70 Ion Gorun privirea pierdută în vag, faţă de pasagera, sau chiar şi pasagerul, care în vremea aceasta face sforţări disperate ca să-şi menţină echilibrul, atârnândur-se de curelele agăţătoare pentru caz de aglomeraţie; aceştia sunt mai la urmă bădărani cari îşi închi-puesc că stăpânirea a inventat asemenea vehicule numai ca să poată ei eşi ţa socoteală, cu o chirie mai redusă, pe la barierele şi oboarele oraşului,— unde de altfel le-ar fi fost locul şi altminteri.... Dar chiar oamenii pretinşi de lume, sau cel puţin, din lumea intelectuală (care este, cum oricine ştie, ceva mai puţin decât „lumea" tout-courf), îşi fac pare-că, de câtva timp, o plăcere, sau o mândrie, din faptul de a apărea cât se poate mai puţin po-liticoşi, şi nu puţini sunt aceia cari, poate din voinţă, dar şi mai probabil fiindcă nu se observă îndeajuns ca să ţină oarecare măsură, cad în grosolănie. Destul însă cu aceste consideraţii de ordine generală. Ele nici n'au urmărit alt scop, decât ca să scoată şi mai mult în evidenţă şi în relief meritul extraordinar al unui om rămas, sau devenit, politicos în vremile noastre. Şi mai ales că nu s'a desminţit nici după aceasta. Deşi, cedându-şi locui, a fost nevoit să sporească şi el ceata călătorilor în picioare, nu lipsea, la intervale destul de apropiate, să vină să se intereseze dacă scumpei d-sale jumătăţi nu-i lipseşte ceva, sau dacă n'are vre-o dorinţă. Nu trage dela*geam? şalul stă bine pe genunchi? pardesiul din cuinu jeneaz'ă? Şi toate cu mişcări atât de onctuoase şi Obraze şi măşti 71 ■elegante, în cât. era cu neputinţă să nu atragă a-tenţia şi admirativa recunoaştere a tuturor călătorilor—şi călătoarelor—de faţă. încalţe, pe la staţiunile cu restaurant, sau cu bufet, sau chiar şi numai cu micul comerţ ambulant al populaţiei localnice,—era ceva din cale afară mişcător: —„O prăjitură, o îngheţată, o dulceaţă ? Ori măcar un lapte bătut? Alune prăjite?... Nici apă rece?" Ciudat! Doamna rămânea la toate aproape impasibilă,—abia dacă uneori i se schiţa la colţurile bu-,zelor câte un surâs melancolic — şi refuza totul. O fire intratabilă, de sigur. Altfel pot să zic că am refuzat şi eu ţigara ce cu multă complezenţă 'tovarăşulmeu de călătorie s'a grăbit să-mi ofere, când am eşit şi eu un moment pe coridor să contemplu frumuseţile naturii, — dar nu mai puţin, pentru aceasta, am continuat să mă închin în faţa dovezilor acestora, înmulţite şi reiterate, de fină politeţă şi delicată atenţiune. Toate au un sfârşit. Mi-a părut rău să mă despart de acest agreabil tovarăş de călătorie, — dar sosisem la destinaţie, şi eu şi el. Pe mine însă mă aştepta cu multă nerăbdare prietenul meu, inginerul... Popescu, ce vă pasă? la cafeneaua clinparc, ca să ne facem obişnuita serie de partide de şah, ca în ajunul tuturor sărbătorilor mari, în cari mai scap şî eu dela slujbă şi din Capitală. Astfel, sa-lutându-ne foarte politicos, ne-am văzut fiecare de calea lui. Seria de partide de şah aţinut de astădată cam 72 Ion Gorun mult. Să spun adevărat: trebue să zic şi de astă-dată. Căci prietenul meu, inginerul, e foarte pasionat jucător (de mine nu zic nimic; de ce oare.arri avea prieteni, dacă n'am putea să aruncăm orişice vină asupra lor ?). Astfel că era cam pe la „Ore mici", când mă hotărîi să-mi plec capul şi eu'.în-tr'un pat oarecare de otel. — Aţi avut noroc, mai avem o singură odaie, îmi spuse portarul.—Curîosc* eu trucurile lor. Am mai lăsat vr'o trei întârziaţi la cafeneaua din parc. Sunt sigur că fiecăruia dintre ei are să Ie. spună acelaş lucru. Dar ce-mi pasă? Bine că mi-am asigurat eu culcuşul meu. Toate situaţiile dificile în cari dădusem greş faţă de redutabiluţ meu adversar dela şah, îmi apăreau acuma, în somn, extraordinar de clare şi de rezolvabile. Se strângeau şi se înmulţeau turnurile, caii, nebunii —regina alerga triumfătoare peste tot câmpul, pe când regele, la inexpugnabil adăpost, îşi păstra toată morga lui suverană şl invincibilă... Când deodată — nu mai merge afacerea! Voci de protestare se ridică, o ceartă violentă... Mă uit, într'adevăr, erau în partida mea trei turnuri în loc de două şi amândoi nebunii pe aceeaşi culoare... Cum se poate? Partnerul meu striga, protesta: „Ce este asta? ăsta nu e joc cinstit, — e ceva scandalos". Şi deodată poc! o vorbă grosolană... Deschid ochii... Sunt în pat. Mă desmetîcesc E ziuă. Prost lucru să.,.te ameţeşti cu atâta joc- Nici odihna nu-ţi mai prieşte... Obraze şi măşti 73 Dar ce-i asta? Cearta continuă: — „Ai noroc că suntem aci în loc străin, că te-aş plesni acuma... Dar Iasă, n'o să pierzi nimica... Ne întoarcem noi-acasă". Nu era inginerul meu; glasul venea din odaia de alături,—numărul 12 sau 14, nu mi-am însemnat bine direcţia,—numai numărul meu l-am ţinut minte: 13. Un glas plângător, de femeie, răspunse ceva confuz, — apoi altă scrâşnire şi trosc! o palmă. Alte scâncete, planşete înăbuşite,—în sfârşit tăcere. — Iată, îmi zic,— întinzându-mă ca unul ce din acel moment îmi făcusem socoteala cu somnul pentru ziua aceea,—ce va să zică omul bădăran, omul grosolan. O fi având el,— cine n'are ?— diferende de un fel sau de altiil, — dar de Ce impulsiunea aceasta de brutalitate, care înveninează viaţa celor direct interesaţi, şi turbură odihna şi liniştea dea-proapelui ?... Iată acuma: Omul meu din tren, — ce om delicat, bine crescut! — Cum dânsul ar fi rezolvat, sau nici n'ar fi lăsat măcar să se nască, o neînţelegere între el şi consoarta Iui, căreia-i purta atâta grijă şi o împresura cu atâta atenţie... Ei, nu pot să fie pe lumea asta numai cavaleri, trebue să mai fie şi bădărani. Pe când mă gândeam şi îmi ziceam toate astea, îmi isprăvii toaleta şi deschisei uşa odăiei mele încet, ca să nu mai turbur şi eu liniştea celorlalţi pasageri, printre cari, cine ştie ? poate că mai erau unii pe cari îi urmărea în somnul de dimineaţă fi- .74 Ion Gorun gurile de peste noapte.»,: Nu tot aşa vecinul meu care, ieşind în acelaş moment, isbi cu putere uşa în urma lui, şi îmi aruncă şi mie o fulgerătoare privire, încât să mă îngheţe pe loc, dacă aş fi fost ceva mai sfios decât -sunt... Şi n'am îngheţat, ce e drept; dar am rămas înlemnit: Era omul meu politicos din tren! Cismarul din carte şi cel din coif nul acesta, — povesteşte prietenul meu Bumbuleţ, Nae — având în vedere scum-petea extraordinară inerentă stărilor excepţionale prin cari trecem, am hotărît de acord cu consoarta, ca/ darurile obişnuite de sărbători pentru numeroasa noastră progenitură- să se rezume într'o frumoasă istorioară de Crăciun, pe care nevasta s'o dibuiască de undeva de prin vr'un calendar mai vechiu, iar eu s'o studiez, pentru ca s'o am gata în minte la momentul oportun* Nici nu-şi poate închipui cineva un cadou mai practic. Cu celel'alte, trebue să cauţi să înjghebezi de fiecare cap măcar câte unul, şi tot altul, pe când aşa eu unul singur îi mulţumesc pe toţi împreună şi pe fiecare în parte; ceeace e mai important apoi: nu mă dă de cheltuială. Deci, ca să n'o mai lungesc, iată-i pe toţi în jurul mesei, numai ochi şi urechi, şî iată povestea 76 Ian Gorun i pe care, dregându-mi glasul, o învârtesc cam aşa: — A fost odată, mtr'un oraş mare undeva, un biet cismar care cu nici un preţ nu se putea ferici cu meseria lui. Nu fiindcă oamenii s'ar fi înţeles ca să nu mai umble - încălţaţi, sau fiindcă meşterul n'ar fi durat lucru bun şi trainic, ori fiindcă l'ar fi tras pe sfoară muşteriii pentru cari lucra pe datorie, dar fiindcă bunul Dumnezeu aşa a vrut, ca să-1 dăruiască cu o droaie de copii ; în fiecare an îi sosea câte unul, şi când a fost la al nouălea, aşa a vrut Dumnezeu ca să-1 încerce, şi a chemat la dânsul pe mama copiilor. Iatâ-I pe meşterul singur pe lume, cu nouă copii mărunţei în cârcă. Asta nu e lucru de glumă, dragii mei. Acuma voi ştiţi ce greu se cresc copiii, mai ales când sunt mărunţei. Nouă perechi de ghete dintr'odată, nouă coltuce de pâine la fiecare masă, nouă căpătâie în fiecare seară, spălat, cârpit, şi mai câte! Bietul meşter da pe brânci, dar nu se plângea. Lucra noaptea, după ee-şt culca prăsila, şi da slavă Domnului că cu toţii erau sănătoşi, sdraveni, înzestraţi cu mădulare întregi şi cu o poftă de mâncare de-ţi era. mai mare dragul. într'o seară de Crăciun, meşterul se întoarse a-casă târziu, după multă alergătură ca să ducă lucrul făcut pe la muşterii şi să strângă ceva părăluţe. Trecând pe străzi, a văzut pe la ferestrele prăvăliilor tot felul de jucării, zaharicale, podoabe de pom de Crăciun. Dar nu-i ajungeau paralele să ia pentru fiecare copil câte ceva. Să ia numai mm Obraze şi măşti 77 m pentru unii şi pentru alţii nu? Cu. asta numai i-ar P fi învrăjbit, şi nu era bine. Nu; o să le facă el m alt dar de Crăciun, şi bun, şi frumos, care nici W nu se sparge, nici nu se toceşte, de care cu toţii ■ se pot bucura şi pe care nici unul nu poate să i-1 H ia celuilalt. B — Ei copii, zise, — unul, doi, trei, patru... a- H icea sunteţi cu toţii? -Ştiţi voi că astăzi e ajunul w Crăciunului?. Asta e o mare sărbătoare dată dela H Dumnezeu. In astă seară nu lucrăm nimic, ci o să H ne bucurăm cu toţii... E" Copiii s'au bucurat că în seara aceea trebuiau B , să se bucure şi aproape să răstoarne casa cu zburdălniciile, lor. ||" —, Ho, staţi, nu aşa, — le zise meşterul; — Bi veniţi încoace să vă învăţ eu un cântec frumos pe. ■ care îl ştiu eu. Foarte frumos cântec ştiu ; l'am K păstrat pe astă seară, ca dar de Crăciun pentru vo . K 1 Mărunţeii se agă ţară cu mare gălăgie de braţe le H - de gâtul, de picioarele tatălui lor, ca să le spună ¥ cântecul. - p — încet măi! dacă vreţi să vii spun, trebue să K vă purtaţi bine. Şi mai întâi să vă aşezaţi frumos m: în rând, aşa. Cel mai mare înainte, ceilalţi după p mărime. a, i-i aşeză aşa, cum stau alăturea fluerele unui • & naiu. i , . ||; — Şi acuma tăcere ! Eu am să cânt întâi, pe || urmă voi după mine. £ Apoi îşi scoase şorţul verde şi şapca din cap, 78 Ion Gorun i şi cu mare evlavie începu să cânte: „La naşterea lui Cristos...% Băeţii şi fetiţele mai măricele învăţâră câritecul numai decât; cu cei mai mititei a fost mai multă tevatură, până l-au învăţat şi ei. Apoi cu mare bucurie îl cântară, şi iar îl cântară, cu toţii, cu glasurile lof subţirele, — de s'or fi bucurat şi îngerii din cer. îngerii din cer s'or fi bucurat ei, dar nu şi oamenii dela etagiul de sus. Acolo stătea un boer bogat, neînsurat, singur în nouă odăi; într'una sta, în alta mânca, în a treia fuma, în a patra dormia — şi cine ştie la ce-i mai trebuiau şi celelalte cinci ? Boerul ăsta bogat stătea în seara aceea tocmai în a opta odae şi se gândea: oare de ce nu mai au mâncările nici un gust? de ce nu e nimica interesant în gazete ? de ce nu e destul aer în odăile astea mari ? de ce nu se mai poate dormi cum se * cade pe saltelele moi?... — când de jos, din subsolul cismarului ajunse până la el cântecul de Crăciun, întâi mai încet, apoi tot mai sgomotos şi repetat. La început nu-i luă seama, îşi zicea că o să se isprăvească odată. Dar nu şi nu. Mereu ăia o luau dela început, şi iarăş şi iarăş; „La naşterea lui Cristos..." In sfârşit boerul nu mai putu răbda, şi se coborî jos ^a cisrnar. Meşterul ia vederea lui se op>i din cântec şi se ridică de pe scăunelul lui cu trei picioare, cu tot respectul cuvenit unui domn aşa de mare. W < Obraze şi măşti 79 f — Dumneata eşti meşterul Gavrilă ? îl întrebă î' boerul. f- — Eu, să trăiţi, cucoane, — răspunse cismarul f, — să vă fac o pereche de ghete de lac ? | — Nu de aceea am venit. Da' mulţi copii ai I meştere. I — Mulţi, boerule, şi mai măricei, şi mai mă- I .runţei. Multe guri, când vine vorba la mâncare. I — Multe, mai ales, când e vorba de cântare. I Ascultă dumneata, meştere Gavrilă; eu vreau să te | uşurez pe d-ta. Dă-mi mie de suflet pe unul din I copiii d-tale şi eu am să-1 cresc, să fac din el ! domn mare, care să vă poată ajuta pe toţi, L Meşterul Gavrilă »la vorba asta înholbă ochii ca | la o minune. Unul din, copiii lui să ajungă domn I mare! Dar cum de nu ? Fireşte că da! Păi ăsta f e mare noroc pe capul lui. 1 — Bine, alege dar repede drta unul, care vrei, I să-1 iau numai decât, i Meşterul s'apucă să aleagă:. h — Ăsta de ici e Fânică. Pe ăsta nu-1 dau. Ăsta l învaţă bine la şcoală. II fac popă. A doua e fată, f fată nu-i trebue boeruluî. Ăsta e Naică; ăsta a |! prins meşteşugul meu şi-mi ajută; nu mă pot lipsi ^ de el. Ăsta e Gavrilaş; vezi d-ta, 1-a botezat naşu-său ca pe mine; nu-1 dau. Iencuşor, ăsta e leit mă-sa, când mă uit la el, par'că o văd pe ea; eu ; să-1 las de-aicea? Pe urmă vin iar două fete; dar boerului îi trebue băiat» Apoi e Petrică; ăsta a fost puiul mamii, — o, săraca femeie, s*ar învârti Ion Gorun în mormânt, dacă l'aş da. Acuma ăştialalţi doi sunt încă prea de tot mititei, ce să facă boerul cu dânşii? Şi aşa a ajuns până Ia cel din urmă şi n'a putut alege nici unul. I-a luat apoi de jos în sus, —dar tot acolo: nu poate da pe nici unul, fiindcă ţine la toţi deopotrivă. — Ei, picilor, alegeţi-vă voi singuri,wle zise; care vrea să meargă cu boerul, să ajungă şi el domn mare, cu case, cu slugi şi cu trăsură, să iasă de faţă. Dar cu toţii se traseră îndărătul lui, agăţându-se de mâinile, de picioarele, de hainele meşterului. La urmă meşterul îi cuprinse pe toţi şi începu să-plângă de duioşie, iar ei plângeau cu dânsul. Văzând aşa boerul, scoase o pungă din buzunar, pungă un bilet de o mie de franci. — Uite, meştere, ia dela mine banii ăştia; dar în schimb te rog măcar atâta: să nu mai cânţi cu copiii, că-mi face supărare. Meşterul Gavrilă de unde să fi avut, dar nici măcar nu văzuse vr'odată în ochi o mie de lei. Luă biletul cu sfială şl-1 închise în ladă. Apoi tăcu şi el şi copiii. Nu mai aveau voe să cânte. Boerul se întoarse să se plictisească în o-dâile lui cele multe. Copii cei mai mari se sguliră posomorâţi, sâ-sâind la cei mai mici că nu mai e voe să cânte: se supără boerul de sus. Meşterul se plimba în sus şi în jos în tăcere, şi Obraze şi măşti 31 când „puiul mamii* îl rugă să-1 mai înveţe odată cântecul, că-1 uitase, îl bruftui necăjit. — Nu e voe de cântat! Apoi se aşeză pe scăunel, luă o cismă de cârpit şi începu să robotească. Deodată numai ce se pomeni că şi el îngâna iar printre dinţi: „La naşterea lui Cristos..." Mai întâi se lovi peste gură, dar apoi se supără, dete una cu ciocanul pe mescioară, sări în sus, deschise lada şi cu hârtia de o mie alergă la boerul de sus. — Na-ţi paralele cucoane, ce să fac eu cu ele? Lasă-mă pe mine să cânt, că pentru mine asta face mai mult decât o mie de lei. Puse biletul pe -masă şi alergă îndărăt la ai lui. ii sărută pe rând, îi aşeză iar unul lângă altul ca fluerele unui naiu, şi cu toţii începură iar din a-dâncul plămânilor: „La naşterea lui Cristos,.." Şi erau aşa de veseli, de par'că a lor şi nu a boerului ar fi,fost întreagă acea casă mare. Iar boerul se cru:ea şi se întreba cum se poate să fie oameni cari să se veselească aşa, pe lumea asta mare şi plicticoasă. , „Isprăvisem cu povestea, — urmă prietenul meu Bumbuleţ — şi-i aşteptam efectul. Copiii tăceau, — se vedea cât îi impresionase povestea mea duioasă şi morală — adică zic a mea, deşi era a 82 Ion Gorun Calendarului. Când deodată miezânul meu, Ghiţi-şor, de abia a împlinit şapte ani astă vară, întrerupse tăcerea religioasă. — Tată, zice, — aşa e că povestea asta e din carte? — Cum din carte, mă ? — sar eu de colo,, trăsnit de un asemenea efect. —.De ce să fie din carte ? — Fiindcă nu e adevărată. Curioasă logică! îmi zic eu. E din carte fiindcă nu e adevărată, sau nu e adevărată fiindcă e din carte! — Dar de unde ştii tu, mă, că nu e adevărată? cercetez eu mai departe cu o indignare rău stăpânită. —r Fiindcă eu îl ştiu pe Gavrilă, cismarul din colţ, şi nu e aşa. — Cum nu e aşa, prâsleo ? ce, ăla n'are copii ? — Ba are, da-i bate; are şi ucenici; îi bate în fiecare zi de două ori: odată dimineaţa când îi scoală la lucru, şi pe urmă seara când se întoarce "dela cârciumă. Ii dă cu capu de pereţi. , — Dar cine ţi-a spus ţie toate astea, mă ? — Chiar ei mi-au spus, când am fost cu ghetele la reparat: Ziua nu-i bate meşterul, fiindcă nu stă la prăvălie. Ziua îi bate calfa. — Cum mă ? aşa toată ziua ? /— Cum se nimereşte. Ei umblă desculţi şi flămânzi, şi n'are fiecare un căpătâi; dorm toţi pe un priciu... Obraze şi măşti 83 — Ei comedie! Şi altceva ce mai ştii ? — Ăsta adevăratul câştigă parale destule; a luat opt lei să pună o pingea cu talpa dela noi. Şi când am adus acasă ghetele, erau cu tălpi de mucava! Nu se duce el cu lucru la muşterii, vin muşteriii cu duiumul, şi el îi poartă cu vorba, pe -alţii şi cu înjurătura, cu săptămânile şi cu lunile. Bate zece cue de lemn cu ciocanul — şi nici nu el, că ucenicii şi calfa — şi peste trei zile te duci să-i dai alţi opt lei ca să Ie mai bată odată, fiindcă s'a desfăcut... — Bine mă, dar dacă câştigă el atâtea parale, de ce nu se îmbogăţeşte?... — Păi fiindcă cârciumarul de peste drum câştigă şi mai multe"... v Prietenul Bumbuleţ tăcu un moment. Apoi cu melancolie încheia: — Poftim! Ci-câ să mai spui poveşti copiilor din ziua de astăzi! m Cariere greşite land apare domnu Constantinescu, itiden-tul, în uşa cocioabei din fundul curţii a _ cărei supraveghiare o arg. dimpreună c madam Constantinescu, consoarta dumisafe, toţi •vecinii pot să-şi scoată ceasoarnlcele dela brâu şi să şi le îndrepteze la opt netrecute fix; ^- sau aminteri să trimeată după doctor şi după popă, căci într'un asemenea caz altă putinţă n'ar fi, de cât că domnu Constantinescu, itidentul, a cazat la pat şi, cu *un picior, cel puţin, în groapă. Din uşa cocioabei dela a cărei fereastră madam i Constantinescu, itidenta imobilului şi modista întregului personal de seryiciu fernenin de prin împrejurimi, ţine strajă ageră'peste toată curtea, inclusiv uşile şi ferestrele locatarilor, domnu itident suflă din ţigaret mucul încă fumegând al, ţigării reglementare de după cafea, apoi îşi trage pălăria mai pe ochi, şi o porneşte. \ Obraze şi măşti 85» Păşeşte grav de-alungul curţii, nu priveşte nici în dreapta nici în stânga, — dar din atitudinea- i solemnă şi din pasu-i maiestuos se poate ghici că presupune, fără a mai avea nevoie să le constate de visu, respectul şi consideraţia privirilor cu cari toţi locatarii petrec trecerea sa pe teritoriul a cărui suzeranitate i s'a încredinţat de către madam fonescu, proprietăreasa. De peste ochelarii plecaţi asupra unei cusături în suspensiune, madam Constantinescu urmăreşte şi ea trecerea domnului itident, până ce semicercul de chelie ce-i iese importantului bărbat de sub pălăria de paie la ceafă, dispare la colţul străzii.» Despre madam Constantinescu ştie toată lumea -că e nemţoaică de origine şi cusătoreasă de meserie. Nici unâ nici alta din aceste constatări n'au fost gretfde stabilit, căci numai aceste două lucruri le face madama în toate zilele anului: vorbeşte şi coase, — coase şi vorbeşte. Când o vezi că coase, înţelegi că e cusătoreasă, iar când o auzi vorbind, ai priceput ntimai decât că e nemţoaică. —Altfel stă lucrul cu domnul itindent. Acesta meserie, alta, nu se prea vede a fi având,— iar în ce priveşte originea,, sunt indoeli şi controvei s". Vorbeşte arareori dumnealui, referindu-sepai'^ă, mai întotdeauna, în această privinţă, la consoarta du-misale. Iar atunci când vorbeşte, poţi să deosibeşti cel mult atâta, că rosteşte cu un accent-cam... balcanic. Dar acuma aţi văzut şi ştiţi şi d-voastră câte numeroase feluri de popoare sunt în Balcani. 36 Ion Gorun i Pe vremea conflictului cu grecii, domnu Constantinescu se apăra de bănuiala d'a fi ceva rubedenie cu Socrat sau cu Aikibiade, şi lăsa să se înţeleagă mai bine c'ar fi un fel de român din Turtucaia. Acuma, de când cu conflictul cu Bulgaria, nu-i mai convine versiunea aceasta, şi ar lăsa mai bine să se acrediteze părerea că ar fi un fel de român din Macedonia... După numele de botez, iarăş, n'ai putea să-1 categoriseşti. II chiamă Panait,— un nume balcanic iarăş, ce poate să fie purtat de- un originar, fie din Turtucaia, fie din ianina, sau chiar şi din Niş. Dar să nu-1 pierdem din ochi... lată-I, a ajuns ia ţinta peregrinajului său din fiecare dimineaţă : chioşcul de ziare. Şt iată-I iarăş bufnind, neraulţă-mit, indignat... De când s'a dat ordin dela poliţie să nu se mai afişeze cuprinsul gazetelor, domnu Constantinescu e cu totul dezorientat şi neconsolat, şi nu poate critica îndeajuns, de altfel mai mult prin gesturi decât prin vorbe, această măsură care i se' pare cu totul neînţeleasă, tiranică şi absolut dăunătoare publicului cititor. Mai 'nainte vreme, domnu Constantinescu îşi înmagazina zilnicul stoc de informaţii foarte economicos, mulţămitâ sistemului după care tot ce se găsea amănunţit în gazetă se putea citi în rezumat şi în esenţă de pe afişele multicolore ce îm-brăcau de jur împrejur şi de sus până jos chioşcurile. Astfel după o contemplare de un ceas, un ceas şi ceva, domnu itident, după o penibilă sila- Obraze şi măşti ' 8T bisire cu glasul jumătate, se putea înapoia la domiciliu ca să facă parte şi consoartei dumisale de evenimentele zilei: La Târgovişte o crimă oribilă; doi consomatori s'au bătut până Ia-sânge şi au 1 fost arestaţi la poliţie; în gara Balaci o catastrofă îngrozitoare: două vagoane de marfă au scăpat pe linie şi s'au răsturnat, nicio victimă; un incendiu teribil în strada ,Birjari, — a ars un grajd, focul a fost localizat; criza din Orient: şahul Persiei are de gând' să abdice în favoarea nepotului său Ab-durrahman ; temeri de conflagraţie europeană; ţarul Rus/ei a primit în audienţă pe primul său ministru Kikifcef, — eţetera, eţetera. ' Venia apoi numaidecât şi madam Constantinescu cu raportul dumisale nu ma puţin amănunţit des-, pre întâmplările zilei şi ale nopţii din curte şi din casă... Intre acest raport şi rezultatul activităţii de modistă a madamei este întotdeauna o strânsă legătură: Cu cât e mai detaliat raportul, cu atât mai strânfbe ies rochiile Măritelor, şi vice-versa... Astfel dar ambii soţi se ţineau în curent zi de zi cu toate evenimentele din lume, din Europa, din ţară şi din strada Nimfelor No. 15. Dar acuma... Domnu Constantinescu dădea târcoale chioşcului despuiat ce se ridica în faţa lui ca o enigmă ne-pătrunsă, cu scândurile albe, goale, fără nici o-podoabâ, — inexorabile ! — şi se scărpina din când în când sub chelie meditând o stratagemă. Chioşcarul — se vede că nu putea s'o scoată la 38 Ian Gorun capăt numai cu o meserie — era un fel de cumulard ; mai ţinea alături şi o antrepriză de rece-limonada, albă şi ro|ie, cinci bani paharul, inde-•ferent. Deci: utile dulci îşi zise domnu Constantinescu (bineînţeles într'o versiune balcanică oarecare) şi drept intrare în vorbă ceru — una albă. Sorbind-o încet, tacticos, ochii îi mergeau spre teancurile de gazete; numai titluri, nimic altceva. Puse paharul de jumătate plin încă, pe teşghea, şi întinse mâna după un Univers. 11 desfăcu şi dete să se aştearnă pe lectură. — Pardon, aţi plătit numai limonada, n'aţi plătit şi gazeta, — protestă negustorul cumulard. — Lasă bre, ce dacă citesc, tocesc literă ? — \^ se indignă domnu Constantinescu. Cellalt însă: — Da' ce? E,cafenea aici? e ceainărie?... Şi-i scoase binişor gazeta din mână. lntorcându-se spre casă, domnu Constantinescu Panait, itidentul, se gândia: Oare n'ar fi fost mai bine cinciu ăla să 1 fi dat pe o gazetă ? Ce nevoie avea el de limonada?... Hei, dar oricum: limonada o iei cate vaşăzică aci în stomac,-ai ceva al tău de care profiţi, — da gazeta, odată citită, la ce mai e bună ?... Păcat de cinci parale... Numai cât la raport, în faţa consoartei, domnu itident rămase un moment cam încurcat. Dar se reculese repede: — Să le ia dracu, gazetarii ăştia, că nu mat ştie nimic. Tot aia şi aia: sârbu bate Obraze şi măşti 89> pe bulgar, bulgara sejmpacă cu grec, grecile se bate cu turc, limonada nu face parale... Madam Constantinescu rămase cam mirată de amestecul limonadei în chestia orientală, dar îi era de grabă să-şi prezinte, la rândul ei, darea de seamă... Deci, într'o avalanşă de informaţiuni din sursa cea mai autentică, domnu itindent află: Că ăi de jos au primit o scrisoare recomandată dela Râmniou-Sărat şi una nefrancată dela Botoşani; că la ăi de sus a venit în vizită o damă voalată,, a stat treizeci şi opt de minute şi i-au dat ăia numai dulceaţă, nu şi cafea; că becherul dela o-daia mobilată a venit azi noapte dimineaţa la trei şi douăzeci şi cinci acasă, iar acuşica pare-că e cam deranjat "cu stomacu, că a fost pân'acuma, mă'qţelegi, de patru ori la... acolo, şi-a stat câte un sfert de ceas; că aia de sus azi nu şi-a văpsifc păru, dar aia de jos a pus pudră mai multă ca în alte zile şi a făCut oservaţie servitoarei că a luat săpunu să se spele cu el; că pisica ălor de jos a furat o chioftea de pe tocător, iar căţelul ălora-lanţi s'a uitat pe covor; că... Domnu Constantinescu ascultă, interesat la culme,. — iar dupâ.oe raportul se isprăveşte, îşi zice în sinea dumnealui: — Ama, bre, asta Catriua să fie acolo la gazetă, numa păcat că nu şti şi din condei cum şti din gură... Marţi le face pe toţi... Iar dânsa, care preferă întotdeauna, când poate, să gândească cu voce tare, se găsi Cam în acelaş. m Ion Gorun cgând cu dumnealui, aducând iar vorba la penuria veştilor din ziare : — Ehei, matale să iii aşa un derector la gazetă, «cum, nici n'ai altă treabă,.. Marţi le-ai face pe toţi, •câtă politică ştii... Numai păcat că n'ai învăţat mai «nulte abetedare... Curaj civic |ravo, bravo. Aşa trebue, să ai curaj*. Asta-mi place. Ai curaj. Aşa trebue, Să le dai la cap. La cap, mă'nţelegL Fără milă. La cap. Bravo. Aşa-mi place... — Pardon, zic. Poate că prietenul Ibriceanu mi-a făcut o recomandaţie cam... Adică vreau să zic că, ce e drept, scriu şi la o gazetă politică, însă... — Nu cumva eşti cu..., îngână noua mea cunoştinţă cam schimbându-se la faţă şi retrăgându-se niţel pe banca berăriei unde ajunsesem alături. — Nu, nu, mă grăbesc să-1 asigur, — nu sunt cu.... - Atunci eşti cu... — Cu ai noştri, fireşte,—cu cine altul aş putea să fiu? — Apoi atunCi de ce mă întrerupi, drăguţă ? modestie, ai?'— modest, care va să zică. Dă-o. I "92 Ion Gorun încolo, ştim noi ce e aia. Astea sunt de formă în lume,—dar la gazetă poc! îi daţi! îi daţi vârtos! La cap ! Bravo! Aşa-mi... — Nu frate, altceva am vrut să zic. Adică eu, cu toate că scriu şi la o gazetă politică, dar mă îndeletnicesc mai mult cu literatura... » — Cu literatura?... Scuzaţi. Mărturisesc cu ruşine că nu vă cunosc ca scriitor, dar voiu căuta să împlinesc de-aci nainte această lacună... — Mersi. Mi-au mai spus-o şi alţii; ruşinea însă a trecut, dar lacunele au rămas... — Da' cum îţi şi vine, zău, drăguţă, să te mai ocupi cu literatura, când vezi toată mizeria asta?.. Când vezi că toate merg alandala şi înaintăm cu paşi repezi spre o prăpastie?... Aci trebue altceva, nu literatură,-4-aci trebue biciu de foc, aci trebue condeiu mufat în catran şi pucioasă, să ardă, să frigă,—aci trebue, domnule, să le dai, cum zic, la cap, fără milă... ' — Etcetera, împlinesc eu în gândul meu şi mă ridic să plec, lăsând pe... -— uite că i-am şi uitat numele noulu meu cunoscut! — lăsându-1 ca să-şi continue preroraţia celuilalt dela masă, prietenului Ibriceanu, care mi-l recomandase. * * La dreptul vorbind, el era care-şi binemeritase pisarea, căci—am uitat să vă spun—prietenul meu Ibriceanu e un vajnic propagandist politic şi elec- Obraze şi măşti 93 toral, şi acu printre alţii îl vânase şi pe ăsta şi-1 adusese la berărie ca să-1 catechizeze şi să-1 stileze bine,—ba să-I mai prezinte şi altor amici, ca să se laude cu talentele lui, aşa cum s'ar lăuda un artist crescător dela circ cu prezintarea unui cal minunat dresat în libertate... Dela uşă mai aruncai o privire în urmă, şi dacă nu mai auzeam nimic, căci aminteri partizanul se răstea mai mult pe şoptite, ca şi.când ar fi fost vorba de o taină mare,—dar îi vedeam gesturile la cari prietenul Ibriceanu privea zâmbind cu un aer de mulţămire, şi chiar de mândrie. — La cap, la cap! ştiam acuma să traduc gesturile ac'estea, — şi-mi mai ziceam apoi: Mare meşter, Ibriceanu ăsta, j— cum ştie el să monteze pe alegător, să-1 fanatizeze... La cap! la cap! — Oare cât o fi câştigând el cu meseria asta?... : * * Alegerile au fost peste o săptămână. „Ai noştri" au căzut cu glorie. Infamul guvern a reuşit şi de astădată, mulţămită ingerinţelor, presiunilor şi ma-noperilor de tot felul. Deşi cetăţenii erau ferm decişi de data aceasta să-i dea la cap,' însă ce poate oare cea mai energică şi cea mai eroică hotărâre, faţă de... * Ho,,stai! Asta-i articolul pe care I'am scris a doua zi la gazetă; — dar aci e vorba de altceva; E vorba că mă întâlnesc peste câtăva vreme cu 94 Ion Gorun Obraze şi măşti 95 prietenul Jbriceanu, foarte plouat şi jerpelit... — „la lasă-mă, nene, — îmi şi taie vorba, cât nici n'apudasem bine să-I întreb. M'au luat la goană „ai noştri", tochipueşte-ţi... — Dar bine, frate, te văzusem plin de zel. Ba încă încălziseşi pe unii de nici nu voiau să ştie altceva decât: la cap! — Da, da, ştiu ce vrei sâ zici; vrei să zici de ăla de atunci dela berărie... Să-1 iea dracu. Stai să-ţi spun. M'a băut toată sara aia, şi altele, nu mai scăpăm de el: „Las' pe noi! Sâ le arătăm! Adică ce crede ei? Până când?" Şi altele de astea; acu l'ai auzit. In ziua alegerii, văd eu că stă treaba cam prost la secţia mea, — prietenii nu se prea arătau, — hai, zic, să mai dau o raită. Mă duc şi pe lă ăla, că nu stătea departe; când colo la.el încuiat tun tot. Bat eu Ia uşă,' bat la fereastră, nimic. Mă duc în fundul curţii, împing' la uşa bucătăriei, sare ivărul şi intru. ■ — Domnu nu-i acasă, mă întâmpină servitoarea, vorbind încurcat. — Cum, zic, nu-i acasă, da' unde e? — A spus că are protest la Piteşti. — Ce protest, că azi e Duminică ? - Apoi nu ştiu, zice, aşa mi-a spus. — Ia deschide unde-i, să-1 întreb şi eu, zic şi dau busna. Omitl meu sta ghemuit într'un fund de canapea, numai în halat — Apoi bine, nenişorule, aşa luptăm?... — Să mă ierţi, zice, să-ţi spCm,— «u, care va sâ zică, mă pţelegi, -sunt cu voi, — da' acuma nu pot pentru ca să mă pronunţ chiar pe faţă. Deocamdată. Mai târziu, fiindcă, mă 'nţe-legi, să-ţi spun, am o daravelă, care va să zică, la .minister, şi de.. Acuma vezi şiv matale, — da' altă dată să contaţi, vă asigur, pe onoarea mea... L'am dat dracului, — ce era să-i fac? Şi oftă prietenul Ibriceanu: — Hei, dacă ar fi fost păţania numai cu el, — da' întreabă-mâ de ce m'au luat Ia goană „ai noştri" ?... A trecut câtă'va vreme de-atunci, căzuse guvernul acela şi venise altul. Eram acuma „ai noştri" la putere, — şt ceilalţi luptau în opoziţie. Alegeri iarăş, iarăş agitaţie, propagandă. lntr'o seară, la o grădina, — că era acuma spre vară, — cum stam la o masă gândindu-mă la articolul de mâine, îmi isbesc urechea nişte cuvinte şoptite, dar şoptite cu arţag; la o masă vecină: — Aşa-mi place. Da. Aşa trebue. Să le daţi la cap. La cap, mă 'nţelegi. Fără milă. Aşa, bravo. Aşa-mi place. La cap! Mă uit: nu 'ncăpea îndoială; era vechea mea cunoştinţă, vorbind de astădată confratelui Udrea din cel'alt partid, şi cel . care i-1 prezintă acuma zâmbind, ca pe unul ce-şi zicea eă-1 dresase, nu glumă, era cel mai vajnic concurent politic al prietenului Ibriceanu. - — Care va să zică eşti de-ai noştri ? întreabă 96 Ion Gorun confratele Udrea. Putem, lâ un caz, să contăm, în lupta noastră... - — Ce, domnule! Curaj trejbue să ai. Atâta-ţi spun. Curaj, domnule. Şi fără cruţare. Nu e vreme de glumit acuma. La cap să le dăm, mă 'nţelegi. Aşa trebue. La cap!... Rol jemanfişislul iertat. um, nu-1 cunoşti pe Pol? mă întreabă vărul Bistriţeanu uimit ca şi când m'ar fi surprins asupra unei ignorante de ne- — Scuzaţi, zic salutând stângaciu şi aşteptân-du-mă la revelarea uneia din acele Celebrităţi pe cari este primejdios a mărturisi că nu le cunoşt. După nume da, dar cunoştinţa personală... După nume! Pol! Eram ridicol, fireşte. Noroc că nici Bistriţeanu, şi cu atât mai puţin d. Pol, nu băgară de seamă. Noua mea cunoştinţă dete <. , peste cap, capul pe ceafă, lâsându-se, în această poză de extaz, cu totul în voia admiraţiunii mele, — iar Bistriţeanu mi.se piecă la ureche ca să-mi şoptească:• ... , • - ■ — Admirabil băiat! Şi jemanfişist, mă, — n'ai idee! — Cum? zic eu nedomirit,— că nu era tocmai aşa mult de când venisem dela ţară ;—jemanfişist? • — ce-i aia ?... 98 Ion Gorun Obraze şi măşti I * 99 — Jemanfişist, — adică nu-i pasă de nimica; — ilsanfişpamal de orice; e o vorbă franţuzească. „Dar mai bine să-ţi dau câteva exemple, ca să-1 cunoşti mai de aproape, ce băiat admirabil. Uite noi ăştia, avem mai fiecare câte o meteahnă; ba ne pasionăm de politică, ba facem pe iubitorii de arte şi literatură, ţinem la familie, la patrie,— chiar şi la religie unii!—mă rog, la câte superstiţii toate. Dar ăsta,— îl vezi pe ăsta ?—el nu dă două parale pe toate astea. Fiindcă e jemanfişist. — Bre^ bre, — zic. eu şi.tot uu mă dotniresc. Şi pentru asta are el leafă de undeva? — Mă, da' prost eşti! mă înfruntă vărul Bis-triţeanu. Nu înţelegi tu că astea sunt chestiuni care ' va să > zică de profesie de credinţă... Pe tine te plăteşte tteeva ca să crezi în patrie, naţie,. ori Dumnezeu? Nu-; apoi nici pe el nu-1 plăteşte nimenea ca să nu creadă. Nu crede fiindcă e un spirit su-jperior, debarasat de orice prejudecată. Fiindcă e emanfişist. — Bine, dragă, da' din ce trăeşte el? Are vr'o meserie, vr'o slujbă, ceva ? — Ei, voi burghezii tot numai la asta vă gândiţi! Tot numai la stomac!— Trăeşte şi el cum poate. Puţin îi pasă. Fiindcă... —■ Da, ştiu acuma de ce: fiindcă e jemanfişist. Dar orcum... In vremea asta d. Pol stătea imperturbabil ca o cadra de mare preţ, asupra căreia cunoscători şi necunqscători îşi dau părerea, pentru ea deopotrivă de indiferentă. — Stai să-ţi povestesc ceva,— îmi dai voie?— se întoarse Bistriţeanu întâi la mine şi apoi la el. Să vezi ce istorie nostimă. De astea numai Pol e in stare să-ţi combineze şi să-ţi aranjeze... „lntr'o mahala, unde sta el mai de mult, era un popă, chiabur al dracului, da' sgârcit nevoie mare. PoUera, cam ca întotdeauna, ififliu şi noi îl luam în zeflemea şi-1 necăjeam cu popa.—Mă, îi ziceam, mare meşter îi fi-tu, da' din cât bănet a strâns ăla; dacă-i fi tu în stare să storci o lăscae de pe sufletul lui, te proclamăm regele escrocilor! — Pâ ce ? zice el.—Pă dracu, răspundem noi, că n'avem unul chioară. „Nu trece mult după asta şi numai ne pomenim într'una din zile cu Pol fercheş-feţcheş, ras, tuns, frezat, cu joben, în frac şi cu floare Ia butonieră. — ;Ce-i mă? tea chemat la Palat? Sâ mă iei şi pe mine. în minister!—îi dăm noi cu d'astea d'ale noastre. Dar el de colo: — Mă logodesc, tâmpi-ţilor! zice. — Auleo! şi cu ce marchiză, ducesă, contesă?...— Cu fata popii, bre! 0 „Că uitasem să ţi spun, avea popa ş'o fată.— Ce făcuse, ce învârtise Pol, cu o peţitoreasă, l'a ameţit pe popa. Ăsta, mă'nţelegi, când s'o înfăţişa cu ifosul lui, apoi cJ puţin cât un procuror ceva ai să-1 socoti; popii i-au spus că e băiat de moşier din Teleorman şi. inginer de poduri,—al dracului Pol, mai făcea şi pe zeflemistul!—Da, ca să-1 în- Ion Gorun credinţeze, i-au făcut şi fel de fel de hârtii,—mai la urmă îl pusese pe părintele şi în corespondenţă cu boer Patr6s,—ăsta era chipurile babacă lui Pol, —şi numai ce curgeau epistolele între Bucureşti şi Turnu-Măgurele : eu am să-i dau băiatului moşia cutare, sfinţia ta, părinte, ce-i dai fetii? „Şi iac'aşa, vr'o lună de zile, până ce i-a stors-Pol popii de vr'o sută de ori numele lui... ■— Ce nume ?... 1 • > — Pol, bre,—o sută de poli,—ăsta e calambur se. cheamă,—ce pricepi tu! dacă-i esplici, nu mai are nici un haz... „Care va să zică o sută de poli, două mii deJ franci; de-acolo frac, joben, eţetera, — ş'apoi şi nişte chefuri ce?am tras... Măcar că noi pierdusem rămăşagul, da' Pol, băiat galant, tot el plătea... „Numai când s'a apropiat funia de par, fixează Pol ziua cununiei civile: — „Să fiţi gata la ora cutare, zice, că vine şi babaci din Teleorman!" — Haha! Or mai fi aşteptând şi' azi cu nunta... — Să'mă iertaţi — încerc eu* cu sfială, — dar asta mi se pare cam... ' — Ce cama* cum cam? N*u ţi-am spus? Să-1 cunoşti: un băiat de tot hazul! Admirabil farsor, —şi un jemanfişist, un jemanfişist!... — Ei, şi popa n'a mai zis nimic ? N'a făcut o plângere, proces, ceva?... — Ce să facă, domnule ? Să-şi facă de râs fa-miliunea? Numai băiatul popii... x — L-o fi provocat la duel? fac eu îngrozit. Obraze şi măşti 101 — Nu, că era seminarist; acu o fi popă şi el: „Da' băiatu ăsta, arţăgos al dracului, 1-a urmărit pe Pol, 1-a urmărit, până la întâlnit într'o zi faţă în faţă. Şi unde îmi i-a ars câteva scatoalce, Dumnezeule, de par'că şi eu, care eram martor din întâmplare acolo, începusem să văd stele verzi.. — Auleo ! şoptesc eu speriat iarăş; şi unde s'o fi încins o bătae, mamă Doamne!... — Da' de unde, mă! bre, ţărănoi mai poţi fi, Neacşule! nu ţi-am spus... Ia întreabă pe Pol... — Haha! I-am râs în nas canaliei, — hohoti d. Pol cu superioritate. Palme lui. Pol? Zece poli palma, dacă e vorba; nu-i aşa că e plătit? Şi să mai poftească^—dacă e vorba; nu-i aşa? Iar Bistriţeanu, într'un nou acces de admiraţie, mi se plecă iar la ureche: ■' ■— Ei, l-ai văzut acuma? Nu ţi-am spus! jemanfişist ! Jemanfişist al dracului!... / N'are nici o importantă î' e sigur că atunci când, cu faţa radioasă, coana moaşe a venit să anunţe domnului adâncit în reflexiuni şi calcule ce încetul cu încetul se vor fi depărtat de realitatea iminent ameninţătoare: — E băiat, conaşule, să vă trăiască!..,, „Co'naşul" va fi răspuns, ridicându-şi ochelarii pe fruntea încreţită de una mie şi unul de gânduri: — Băiat, fată, — n'are nici o importanţă! El, poate în acel moment, preocupat de probleme generalizatoare, nu-şi dădea seama că, între un băiat şi o fată pot să fie mai multe decât una şi o singură deosebire^ — pe care în acel moment o socotea neimportantă, — dar mai ales nu şi-a dat seama că, vorbind aşa, îşi luase în chip inconştient rolul acelor zâne, cari, la naşterea fiecăruia dintre noi, vin şi ne hotărăsc soarta ce are să prezideze apoi la întreaga desfăşurare a acestei Obraze şi măşti 103 întâmplătoare călătorii prin viaţă, care ni se impune, fără ca nici unul din noi să o fi cerut: — „N'are nici o importanţă!" zise el, şi eu a-ceasta a pecetluit firul conducător în viaţă a odraslei sale, pe care a dorit-o sau n'a dorit-o,— dar care totuşi a venit, pe căi la al căror mister el n'a contribuit cu nimic mai mult, decât de pildă, ar contribui un cocoş la meşteşugul prăsirii pasărilor de curte. \. Deci, când primele scutice nevinovate au avut să consemneze, spre deteriorarea lor, apariţia unui nou distrugător, — acesta, imperturbabil faţă de primenirile "oricât de dese, — nu zicea, fiindcă .graiul nu-i este dat omului decât dela un an-doi înainte, dar avea, un aer ce nu s'ar fi putut tra-. duce, cu ajutorul nici unui fel de dicţionar, altfel decât aşa: / — Asta n'are nici o importanţă! Mai târziu, în şcoală, când Mişulică — (aşa i-a rămas numele până la adânci bătrâneţe) — venia acasă cu note deplorabile — (învăţătura pentru el era un inamic în faţa căruia era în stare să se ascundă prin cele mai nepătrunse tranşee) — atitudinea lui, dacă nu chiar dialectica, cu care n'a-vusese încă timpul şi ocaziunea să se deprindă, — nu spunea altceva deeât iarăş: ' — N'are nici o importanţă! Şi când tatăl său, care „între timp" revenise la ''altfel de contemplări asupra importanţei lucrurilor din lumea aceasta, răspundea cu câte o binesimţită 104 Ion Gorun (mai ales din partea pacientului) urechiala", — a-cesta, ca fiu respectuos, incasa şi îndura totul, — în sinea lui zicându-şi: — Nici asta n'are nici. o importanţă! In vârstă tânără s'a însurat — averea părintească era suficientă ca s'a înlocuiască lipsurile Yinei instrucţiuni insuficiente, era deci un om cu cariera „făcută" din prevederea altora, care, cum se ştie, poate ţine ioc perfect lipsei destoiniciilor proprii,, ba încă de multe ori chiar cu prisos; binevoitori, de aceia cari hu lipsesc niciodată, au încercat să-t atragă atenţiunea asupra unor calităţi, — o femeie frumoasă n'are niciodată, defecte, însă poate să aibâ calităţi... îndoelnice, — deci asupra unor astfel de-calităţi, — la care Mişulică... (Refrenul). Apoi ^bineînţeles că s'a întâmplat aşa; amici cam "prea muîfi şi asidui... — „Bine, măi Mişulică, tu ntt'.vfizi"... — La care Mişulică iarăş: — Lasă, dragă., asta n'are nici o importanţă. Căci dacă în şcoală Mişulică n'a fost în stare să înveţe nimica, deşi liceul l'a făcut mai temeinic. decât mulţi alţii, fiindcă n'a fost clasă pe care să n'o fi trecut de câte două ori, — în practica vieţii a moştenit experienţa mai multor generaţii specializate în jupuirea sistematică a deaproapelui. El, care va sâ zică „îşi.vedea de treabă", pătruns în-felul lui, de principiul enunţat de însuşi Domnul nostru Isus Cristos: „Şi celor ce au li se va mat da, iar celor ce n'au li se va mai lua"... Pentru Obraze şi măşti 105 aşa ceva na trebue multă carte, — cartea nu poate decât să zăpăcească mintea omului cu idei egalitare, libertare, anarhiste, nihiliste, criminale, bestiale... Şi astfel Mişulică îşi socotia sporirea patrimoniului său după plusul, mereu crescând, al numărului victimelor sale. -r- Dar dragă Mişulică, nu te gâadeşti, strângi omul de gât... Te pomeneşti că, în Operare, azi-mâine şi ăsta are să-şi tragă un glonţ în cap, ca ălalalt de mai deunăzi, care... Mişulică, imperturbabil-: — Asta n'are nici o importanţă. Fiindcă Tam cunoscut şi eu — altfel cum era să-i pot face aici instantaneul? — m'am întrebat adesea: — Oare ce ar putea să aibă vr'o importanţă pentru Mişulică ? Am încercat în fel şi chip... Zadarnic. Refrenul ţăcănea inevitabil. — Măi Mişulică, ce zici? Boii ăştia 'dela guvern nu vreau s'o urnească ain neutralitate şi.... — Asta n'are nici o importanţă. — Şi o să ne alegem cu buzele umflate, la" spartul târgului. — Asta n'are. nici o importanţă. Mai târziu iar: - — Măi Mişulică, nu ţi-am spus? Trebuia guvern naţional, nu neisprăviţii ăştia. Dacă... — Lasă că ştiu ce vrei să-mi spui, îmi taie vorba Mişulică; — asta n'are nici o importanţă... — Cum n'are nici o importanţă, bre ? Tu nu vezi? Lasă celelalte, dar de scumpetea asta ce 106 Ion Gorun Obraze şi măşti 7 zici? înainte vreme cu un cinci lei îmi asiguram perfect cele trei cărări spre casă; acuma, cu douăzeci, nu-mi mai rămâne, nenişorule, nici de tramvai... — Asta n'are nici o importanţă... Iei o birjă. Bineînţeles că lui Mişulică îi e uşor să găsească o birjă, fiindcă el mai găseşte întotdeauna prin vastele buzupre ale vastului său pardesiu ceeace mai este inexorabil legat de posibilitatea uzării de un asemenea rar şi mult capricios vehicul... Dar ce mă fac eu, căruia de cele mai multe ori mi se întâmplă, că atunci când găsesc birja, nu găsesc în micul buzunar al vestei... combustibilul necesar .puneriiJ0,jgţiune a. acestui -învechit dar practic calo-mobil, — iar cârid găsesc combustibilul, — nu găsesc birja ? ! Insfârşit... N'are nici o importanţă, — îmi vine aproape să zic şi eu ca prietenul meu Mişulică. — Merg pe jos; — în tot cazul trebuie să ajung undeva; în cazul cel mai rău, la secţie. Oricum, nu-mi iese din gând indiferenţa aceasta a amicului meu, faţă de tot ce se petrece în lume, • şi în ţară. Dacă marile evenimente mondiale, pentru el „n'au nici o importanţă"... Dacă repercusiunea acestui blestem, asupra vieţii noastre migăloase de toate zilele... Dacă... Stai! Aicea am să-1 prind. Am eu un prieten arţăgos, cu care am să-1 pun faţă în faţă... Şi am să aduc vorba... Da, aşa... Conflictul inevitabil... a să te văd, Mişulică... — Aceasta este o infamie! — zise prietenul is-bind cu pumnul în masă (îl montasem, fireşte) la întâlnirea noastră cea mai apropiată .. Şi ai să-mi dai socoteala ! — Socoteala ai s'o ceri dela chelner, răspunse MişMcă, cu cea n. 'omatică a lui răceală. — Eu n'aş putea să-ţi dau decât... ^ — Ce ? ! palme ? — strigă celalalt; p'astea mai să ţi le trag eu! Şi jart 1 jart! L'am petrecut pe Mişulică până afară. Ii zic : — „Ce crezi? asta. nu poate să treacă aşa/ fără urmare"... îmi răspunde: -r- Lasă, dragă, asta n'are nici o importanţă. Eu nu ştiu cum o să sfârşească prietenul meu Mişulică, şi —■ dacă vreţi să fiu sincer — nici nu mă interesează. Dar, tipul lui, da, mă interesează, şi astfel, astă • noapte am avut un vis: Se făcea că noi toţi, păcătoşii din lumea aceasta, ne. înfăţişam, pe rând, cu număr de ordine, la ghişeul suprem, dela care se distribue, conform paragrafelor testamentului celui vechiu ca- şi ale celui nou, recompensele şi pedepsele, pe cari le-am meritat în călătoria pământească, pe care n'am ■cerut-o, dar care ni s'a hărăzit, se vede, ca o piatră de încercare-—pentru ca să ne putem continua existenţa noastră... în Rai sau în Iad... 108 Ion Gorun Erau două porţi înaintea noastră... Acuma aţr înţeles: era poarta Raiului, la dreapta — mai e nevoie s'o spun? — şi la stânga, poarta Iadului. Iată-l.pe Mişulică. L-am recunoscut numaidecât-EI, Ia aglomerările dela gară, dela staţiile de tramvai, etc. — numai decât ştie să-şi asigure locul cel bun. - , Nu era cel mai bun în acest caz, fiindcă controlorul îi întreabă: — Dumneata ? Iar el răspunde: t- Eu? Mihail Parascovenescu... „Mişulică" îmi ziceau acei de jos... Poate aţi auzit, — sunt om cunoscut,. Mi-am pus odată şi, candidatura la Suceava... Eu.. , — Lasă, nu mai spune, dosarul d-tale este aici, ştim tot... Asta este meseria noastră ca să ştim tot... Dumneata ce ai de spus întru apărarea d-tale?./. — Eu?... eu, ca-apărare... dacă trebuie... pot să spun că... — Ei, spune ce poţi, că vreme multă de pierdut n'avem. Domnul ne-a măsurat-o. '—-Fiindcă... deoarece... Scuzaţi... Eu, eu... în viaţa mea pământească... Mi-am zis: care va să zică... — N'o mai încurca: ai desbrăcat pe deaproapele tău, ca să te îmbraci cu haina lui? — Nu l-am desbrăcat; s'a desbrăcat el însuşi, şi mi'-a adus-o... Obraze şi măşti 109 — Şi ce i-ai dat tu pre ea? — Asta... n'are nici o importanţă... — N'are? Bine. Procesul d-tale e terminat; altul! ...Până la mine mai venea rândul altora. Ce să fac? Eram dresat de pe pământ, unde, la ori şi ce fel de aglomerări, întotdeauna toţi mi-au trecut înainte. Mişulică, cel care a găsit şi aci mijlocul să se strecoare în faţă, îmi face a semne: — Salutare! salutare! — mai stai tu acolo, că o să-ţi vie şi ţie rândul! Şi am stat. In faţa celor două uşi," la dreapta şi la stânga' Mişulică făcu un gest, — vă rog să nu mă m întrebaţi în care direcţiune,—...dar cerberul Conducător îl opri, zicându-i: . — Pardon, d-voastră poftiţi pe uşa cealaltă... La care Mişulică, avu ocaziunea să-ş p asez pentru ultima oară cuvântul directiv al vieţei sale întregi: — Asta n'are nici o importanţă... Şi eu zic că n'are, şi pun punct, că mă trag de mânică alte tipuri mai interesante. Obraze şi măşti 111 Oameni serviabili | u ştiu ce părere veţi fi având dumnea-"-voastră despre oamfenii îndâtoritorî^—dlţ' eu vreau sa vă povestesc ce mi s'a întâmplat mie odată cu junele meu. amic Coşcodan, un tânăr care fa'ţă de mine se laudă întotdeauna cu două calităţi (faţă de alţii poate că se laudă cu şi mai multe): întâi că nimeni nu se pricepe, ca dânsul, la de toate, şi al doilea că nimeni nu ţine, crede el, la mine atâta cât ţine dânsul. Şi fiindcă ţine la mine, nu din vr'un interes oarecare, ci numai aşa, din pură simpatie, de aceea ţine să mă şi îndatoreze, cu orice prilej ce se înfăţişează, şi chiar şi cu unele prilejuri pe cari el însuşi le evocă, fără ca ele să se înfăţişeze de Ia sine. Era într'o zi de iarnă cu lapoviţă, când constatai— de obicei astfel de zile sunt prielnice aştor fel de constatări — că ghetele mele reclamau cu cel mai categoric imperativ trecerea la o retragere bine meritată şi înlocuirea în slujbă cu elemente tinere, noi, neuzate. Deci mă oprisem înaintea vitrinei „magazinului cu încălţăminte" de la care mă •> aprovizionam de trei-patru ori pe an (acuma fireşte m c'am mai rărit-o) spre deplina mea şi a negusto-t \ rului mulţămire, — şi tocmai pusesem ochii pe un model care îmi convenea de minune şi ca formă şi ca preţ, — când mă simt deodată amicalmente luat de brat. , — A, îmi răsună în ureche simpatica voce a tânărului meu amic Coşcodan,—la alea te uiţi?—' nu face, domnule, ascultâ\mă pe mine, că mă pricep; aicea n'are nimic modern,—dă-mi voie,,vino, cu mine să te duc la un magazin, unde mă cunoaşte, să-ţi aleg eu o pereche cum n'ai mai purtat dumneata în viaţa dumitale... Şi faţă cu alţii, dar mai ales cu cei îndatoritori şi cari ţin la mine, sunt om care cedez şi mă las convins uşor. Magazinul unde îl cunoşteau pe Coşcodan era ce e drept cam departe — în schimbul ostenelii şi a3 adaosului de sloată, constatai însă de la prima vedere că magazinul amicului meu se de-osibia într'adevăr în chip simţitor de acela pe care-1 ştiam eu: marfa, ce e drept, era ceva mai scumpă, în schimb era neasemănat mai proastă. Dar daeă-1 cunoşteau pe Coşcodan... Mi-am ales numai decât o pereche care, de bine de rău, socotiam că mi se potriveşte. Dar mi-am făcut socoteala fără amicul meu Coşcodan, care 112 Ion Gorun Obraze şi măşti 113 odată cu capul n'ar fi putut să sufere ca să nu mă vadă încălţat altfel decât cu cea mai perfectă capodoperă de pantofărie a celui mai prima magazin din Dudeşti. Deci iată-1 răscolind cu mână lui proprie, toate rafturile, grămădind mormane peste mormane de ghete cu şireturi, cu nasturi, cu elastic, — lui i se tolera, dacă I cunoşteau ! — şi după un chin de două ceasuri de încercări nereuşite pe contul bietelor mele bătături, oprindu se triumfător la... prima pereche pe care o încercasem. — Ei astea da, vezi, trebue să ştii să le alegi. N'are aface cu alea de voiai să le iei dumneata! Zic sla'vă Domnului că i-am dat de capăt, plâr wil§c.JtiJl!l.Sll..iaV! ghetele împachetate. Dar Coşcodan sare: — Pardon 1 Lasă că ţi le duc- eu. Şi-mi smulge pachetul din 'mână. Acuma se ştie, obicei din strămoşi; după târg aldămaşul. Intrăm la cea dintâi cârciumă — eram prea obosit momentam pentru un drum mai lung; —dar dela ce! dintâi pahar Coşcodan se strâmbă. — Asta-i otravă, domnule. Te rog, dâmii voie. Ştiu eu un vin undeva, cum nu se mai găseşte în Bucureşti..i. Un tămâios 79, vous m'en direz des nouvelles... Dela o cârciumă la. alta, drumul trece la un moment peste o stradă cu tramvai. Când să traver-.sez, iată un vagon sosind. Calculez eu distanţa şi dau să trec pe dinaintea lui;. aş fi şi-trecut fără îndoială, dacă Coşcodan n'ar'fi sărit şi nu m'ar fi oprit-tocmai la timp pentru ca scara vagonului să-mi poată apuca şi să-mi sfâşie pulpana paltonului. — Ei, vezi curn eşti ? acuma dacă te-ar fi călcat tramvajul ?! Aşa ai scăpat numai cu atâta... Lasă, nu face nimica.. Cunosc eu un croitor... Se aranjează... y Dela restaurantul cu tămâiosul 79 pe care aşişderea îl cunoştea Coşcodan, îmi înşfacă paltonul şi peste câteva minute se întoarse radios. — Intr'un sfert de ceas e gata; ca nou. Deodată mă pleznesc cu mâna peste frunte, — Îmi aduc aminte : — Auleo, da' ghetele ? ■ Coşcodan se uită şi el.în toate părţile, pe seaune, pe sub masă... — Aşa e, domnule, le-am uitat dincolo... Nu face nimica, lasă că se găseşte... , Şi dispare iarăşi, lăsându-rnă să lupt cu tămâiosul care, o fi fost el de la 79, dar dintr'o tămâ-ioasă care nu cred să fi crescut in vr'o vie. Peste puţin iată-1 iar. — Nu e... Da' se găseşte; lasă că se găseşte; mă duc chiar acu la .siguranţă... mă cunoaşte... După ce în sfârşit a trecut de vr'o şapte ori sfertul "de ceas necesar reparărei paltonului: — Ascultă, amice, zic, £u aş vrea să mă duc acasă. Ce facem cu paltonul? Coşcodan rămase gânditor. 114 Ion Gorun Obraze şi măşti 115 — Nu ştiu ce face comisionarul ăla... Adică nici nu era comisionar) era, îmi pare, un vânzător de gazete... I-amjdat adresa croitorului,— mă mir că nu mai vine... stai să văd. Se duce şi se întoarce. — A'nchis la croitor. Da' nu face nimic; lasă că se găseşte. Mă duc chiar mâne la siguranţă... — Cum nu face nimic, domnule? Da'eum mă duc eu acuma acasă? — Lasă că se aranjează. Ne împrumută patronul un palton... Mă cunoaşte... Intr'adevăr, patronul a consimţit să-mi împrumute un palton vechiu, mai întâi fiindcă îl cuno-■.''^A'^-eArQ<3ŞS2^l.O»'v5lv^PO' fiindcă pelângă o „bună .garanţie, am mai luat pentru acasă (nu zic şi pentru rrrîns) Opt sticle din faimosul tămâios 79. In vremea asta, lapoviţa se prefăcuse într'un polei ca sticla. Noroc că găsirăm o birjă tocmai înaintea cârciumii; dar norocul nu m'a favorizat decât până aci, căci când pusei manile de cele două părţi ale scării trăsurii şi-mi făcui vânt să mă urc, Coşcodan, mai serviabil ca oricând, ca să-mi ajute, îmi deplasă o mână şi cu ea echilibrul, şi în momentul următor, mă pomenii cu bărbia rău sdre-lită de scara birjei. — Asta mi-a mai lipsit, murmurai copleşit- de atâtea servicii ale îndatoritorului meu tânăr amic. Dar, imperturbabil, Coşcodan se avântă lângă mine in trăsură. — Lasă căi conduc eu; ştiu eu, lasă pe mine. ' Gimnastica bastonului, la umărul drept-şi stâng al birjarului, dură un timp care mi se păru cam prea lung. La un moment, automedonul începu să înjure: '— Da' ce-i asta.boerule, că p'aici am mai trecut odată... — Strada Indulgenţii! strig eu exasperat; 25, strada Indulgenţii! nu ştii unde vine? — Păi de ce nu spuneţi aşa ? Asta e tocmai în mahalaua ailantă! Scuipă într'o parte, murmură ceva în limbagiul lui birjăresc şi plesni furios din biciu. lnsfârşit! In faţa uşii dela antreul locuinţii mele, •dau s'o descui. Dar Coşd'odan îmi ia cheia. — Lasă că descui eu; încheie-te la palton, — vezi să nu răceşti. învârti de câteva ori cheia în broască, — odată pac!-— s'a frânt. Uşa nu se mai poate deschide. Acuma .ce, e de făcut? N'aş vrea să supăr pe proprietar, să trec pe la el, — şi mai ales n'aş vrea să mă compromit în halul acesta. — Lasă că se aranjează, îmi zice Coşcodan. Ai un briceag ? Să vezi cum îţi deschid eu fereastra, —odată! Şi intri, nu te simte nimeni. II urmez la fereastră şi-1 sosesc- tocmai în momentul câne aud iar: trosc! şi clirr... In aceeaşi "•clipă oţelul briceagului şi geamul ferestrei zăceau hârburi la pământ. întorc şi eu măciulia bastonului şi poc! trântesc 116 Ion Gorun una în geamul"cellalt (deşi Coşcodan ar fi meritat-o mai de grabă), — făcându-mi astfel singurul drum pe care mai puteam să scap din ghiarele serviabilului meu amic. N'aş vrea să-1 mai intâlnese şi altădată. Cu toate astea nu pot să mă supăr pe el; cum o să mă supăr când ştiu cât ţine la mine, şi cât ţine să mă îndatoreze ?... I'' Afacere bună. ând Nae Ghiuden, băcanul dela „Kilul luf Cuzea", se întoarse în ziua aceea din piaţă, mai târziu şi mai înfierbântat ca de obicei, trecu repede prin prăvălie, uitând chiar şi pri-* virea mustrător bănuitoare cu care de obicei îşi saluta băeţii de câte ori lipsea măcar şi numai câte un ceas dela teşghea, — trecu -tot atât de repede prin „odaia muşteriilor" fără a răspunde la interpelarea cârcotaşului ăluia de Bumbuleţ dela percepţie: — „Dom'le Nae, vinul d-tale a dat în dropică-; ar trebui să-1 arăţi la doctor"... Şi nu se ^opri decât în odăiţa din fund, unde coana Viţa a dumnealui, cu odraslele sale Aglae şi Hercul, stăteau la o masă în colţ, nu prea elegant servită în materie de faţă de masă, şervete, tacâmuri, în schimb însă destul de copios garnisită cu de-ale gurii. • i — Oho! — icni domnu Nae, aruncând priviri din ce în ce mai indignate asupra măslinelor, brânv zei de Brăila, sardelelor şi nu mai puţin asupra l 118 Ion Gorun Obraze şi măşti. unei bucăţi barosane de tiz al d-sale — ghiuden, •care va să zică — de sub grămada cărora abia se mai zăriau peticele unsuroase din „Monitorul Oficial" care făcea aci oficiu de aşternut de masă. — Ce, Nae, — nu mai putea copiii să aştepte, răspunse coana Viţa la scurtul dar elocventul discurs fără cuvinte al dumnealui; — a venitără hămesiţi dela şcoală — flămânzeşte copilul de atâta isternat şi gimnaz ce învaţă acolo, — şi d'aia... — Nu e vorba de asta, cucoană, — întrerupse domnu Nae, venindu-i ideea pă cum s'o aducă; — vorba e că 'mneavoastră v'aţi aşternut aci pe ce-i mai scump în prăvălie... Măsline, sardele, telemea, ghiuden... Pe semne dumneata habar n'ai =.,SU£oană — şj4omna Nae aci ridica ftasut la înăl-im'ea importanţei comunicării ce avea să-i facă — nici cu ideea nu-ţi dai de preturile de-acuma, de . vr'o ieri încoace... „Să" vii cu mine în'piaţă,—să treci pela bâcă-niiiîe alelante, să vezi în galantare, ori să întrebi Ş matale: trei lei cutia de sardele Robert, cinci le măslinele, op' lei brânza... Cât pentru ghiuden, să te roage muşteriul cu doispce şi -i răspunzi că , n'ai..., — Nu mai spune! se cruci coan Viţa care de vr'o, săptămână, ce e dreptul, nu m trecuse prin a Atuncea carevasăzică — Atuncea care va să zică, măsline» brânză, sardele, ghiuden, nexe mai! — Astea sunt mărfuri de Vânzare, — astea nu sunt mărfuri de consu- maţie..*. Astea sunt parale, cucoană; ăsta e bănet,, cucoană, de ici din prăvălie... Ce, acuma o să <■ mâncăm salată de bumăşti ? Bumăştile Ie punem îa lada de fier, nu le băgăm în burtă! — Bine, dar omul... — Trebue să şi ;mănânce ? Fireşte. Lasă că suntără ele şi altele care nu s'a scumpitără aşa... Este cartofi.:, este mălai... este varză... este praz... ridichi, — fasole albă...- Este ele destule... Astea sunt de consumaţie ; cumpărăm ce e mai ieftin, vmdem ce e mai scump; asta se chiamă negustorie cu cap... Facem parale. Şi strângând de pe masă „Monitorul Oficial" cu v rămăşiţele neconsumate încă, trecu iar prin odaia muşteriilor, nerăspunzând decât eu dispreţ suveran la interpelarea nesuferitului de Bumbuleţ: „Da* • ce, dom'le Nae, a scumpit primăria taxa pe cişmele?" — şi asorta comestibilele la loc, fiecare în putina sau pe raftul de care aparţineau. In ziiele, săptămânile, şi câteva luni următoare, toată agera băgare de seamă a domnului Nae Ghiuden se împărţi în două direcţiuni — ca să zicem aşa, paralele: întâi urmărirea foarte de a-proâpe, zi cu zi, ceas cil ceas, a urcării preţurilor diferitelor articole cari constituiau micul dar variatul său negoţ, — al doilea controlul consumaţiei acestor articole pentru uzul propriu casnic. Odată în in-. specţîile sale dela domiciliu, descoperi pe layuarul comun, câteva coji de lămâie,— „Ce-i asta?" — Ancheta dovedi că erau resturile unei lămâi ce ser- Obi'aze şi măşti 121 120 Ion Gorun ■vise la curăţitul petelor de cerneală de pe degetele domnişoarei Aglae. — „Cum? când lămâia e doi franci bucata?... Să nu te mai prind cu aşa cevaşilea, că te desmoştenesc!" Altădată scotocind prin buzunarele junelui Hercul, dete peste câteva stafide, evident şterpelite, în treacăt, în trecerea'prin prăvălie. „'Ei, bravo! Astea sunt de nasul tău, măi spânzurătoare ?! Să nu te mai prind cu aşa cevaşilea, că ţi desciocălez oasele, înţeiesu-m'ai". Cu dumneaei era mai îndelicat, şi când descoperi printre rufele din'dulap o bucată de săpun „de obraz", se mulţămi săi confisce şi să-1 reintegreze în cutia de sub teşghea. ,.,,„,.„S-'a-şa mat departe. '. : Iar în -vremea asta preţurile* se urcau, se urcau mereu. ■ " ■, ■ - Domnul Nae. îşi freca mâinile şi, uneori, când treburile îi mai dădeau răgaz, mai schimb^ câte o idee cu muşterii. Nu cu abraşul de Bumbuleţ, dela care n'auzeai, domie, o vorbă ca lumea; dar mai veniau, în odaia muşteriilor, şi alţii, funcţionari1 de ; consideraţie, domnu' Tase Clipici dela finanţe, domnu Ibriceanu dela poştă, eţetera, oameni cu mânere, care nu te luau aşa dela obraz, pricepeau cum merg treburile, şi când aveai dreptate, ţi-o da. — Ei, eu la comerţ, domie, să nu-mi spuie nimenea, asta e siclitatea mea, că nu sunt de ieri. d'alaltăeri, şi comerţul domie, merge tot cu pro-gresu, ca toate alelante. Eu, când am luat prăvălia în seamă, dela socru-meu, răposatu, de-i zicea „la ocaua Jui Cuzea", dacă a venit sistemu cu metru, am făcut cevaşilea mai modern, că acuma e kilu, nu mai e ocaua. Şi p'ormă ce marfă era atuncea şi ce marfă e acuma!... — Păi da, atuncea era cu ocaua, şi acuma e cu chiulul! — Bumbuleţ de colo din colţul lui. Domnul Nae n'aude. — Iaca, de-o pildă, Cotorici, ■Ghiţâ, din Uranus, care am început prăvălia deodată; nu zic, marfă are şi el — negustor de negustor nu trebue să vorbească — da' ce firmă e aia: „La pisica cu familia?" Asta e ca pe vremea lui Pasvantoglu... N'a găsit şi el ceva mai modern... Aminteri n'am. ■: ce zice; ţine şi el preţurile; nu-face concurenţă, jp Că aminteri, domie, dacă unul mai lasă, şi ala-l'iant'u mai lasă, ar mai merge, crezi dumneata, da-ravera?... Ei lasă, să trăim cu toţii şi să trăesc şi eu! — Aşa -e, domie Nae ! Ura ! noroc! ■ Şi domnu Nae se depărta trecându-şi manile, iar . domnu Clipici dela finanţe şoptia la ureche domnului Ibriceanu dela poştă: „Şiret, al dracului 1" Se cam mira domnu Nae, — dar nu prea, — că de când se urcase'preţurile,, şi cu cât sporiau, marfa f e tot cerea, şi se cerea tot mai mult par'că. Muşterii pe cari-altădată nu-i văzuse în prăvălie, băeţi, comisionari, "femei, veneau şi cereau mărfuri, 122 Ion Gorun Obraze şi măşti 123 mai ales dintre cele mai rare, şî plătiau fără să se tocrhiască, măcar că domnu Nae nu uita.adesea să forţeze ei însuşi, adică să ia el chiar iniţiativa ■sporirii preţurilor, înaintea pieţii, care însă regulat urca şi ea, şi urca tot mai mult... > ■ ■ Dar tot mai greu o ducea şi familia — şi domnul Nae însuşi - cu interzicerea absolută'a'consumării proprii a oricăror comestibile mai scumpe, dar şi mai hrănitoare din prăvălie. Slăbiseră cu toţii ca ţârii — ah, de-ar fi avut domnu Nae şi ceva ţâri în prăvălie, ce mai afacere! — Dar n'are -aface! Bumăşt e se strângeau teancuri, vrafuri, în lada de fier... Las' să treacă vremurile astea, şi să vezi! Ce mai rr.oşioară în arendă, undeva, în Vlaşca ori Teleorman... Ori o casă de-ale ipotecatele, ici pe podu Aldgoşoaii, cu trei caturi... Veni însă o zi, când rafturile prăvăliei, ca,şi ma-. •gazia de rezervă, se găsiră goale, — numai cutiile şi pereţii. De marfă nouă, nici un rost, de nicăieri ; şi toate se scumpiau mereu... Numai lada de fier era plină de n'o mai încăpea. Domnu Nae o deschidea din când în când, — a-. cuma tot mai des, după cum tot mai puţină treabă putea să aibă în prăvălie ori în piaţă. Şi uneori îi trecea prin minte, aşa nelămurit, o istorie pe care o citise ca băiat în prăvălie — nu de haiduci, asta era alta, — era cu ăla, cum îi zice, care într'o insulă pustie a dat peste un bulgăre de aur... — Aoleo Nae, — îi zicea consoarta, — d'apoi noi fiu ne mai înfruptăm nici odată cu ceva ca lumea ? Cam ajunsără numai pielea şi oasele; uite la bieţii copii, că-i suflă vântul de pe picioare... La care domnu Nae, cu o filosof ie acuma im* pusă de împrejurări, nu ştiu decât să dea din umeri: — Dacă nu este ?! Dacă nu se găseşte! — Se găseşte, Nae, dacă ai parale... Cu parale ce nu se găseşte?... C'aşa nu mai merge, destul am răbdat... Acuma am strânsără destul... Domnu Nae rămase pe gânduri. 1 Aşa e; are dreptate dumneaei. De când nu mai gustase nici el o bucăţică de brânză, o bucăţică de "pastrama... — Ştii ce? zise: să .trimetem.ici la Ghiţă, la Cotorici, —s'o trimetem pe Lina, că n'o cunoaşte,, că nu vreau să ştie că-e dela mine, mă 'nţelegi acuma... Când Lina se întoarse cu o litră de brânză şi cu una de ghiuden, cea dintâi întrebare a lui dom^ Nae fu: — Ei, ce e? Mai are ceva marfă la „Pisica cu familia?" — Este, da' e foc, dom'le Nae! doispce iei brânza, opspce ghiudenu... Domnu Nae într'acestea, desfăcuse pachetele ca să se încredinţeze despre calitate şi cântăreală. Deodată rămase tablou. . — Auleo! Apăi asta-i marfă dela mine! O cunosc! E d'am vândut-o cu op' lei brânza şi cu doispce ghiudenu! Tiii, pungaşu dracului! Acum îşi aduse aminte de toţi acei băeţi, corni- 124 Ion Gorun sionari, servitoare, pe cari înainte vreme nu-i mai, văzuse în prăvălie dar cari de când cu scumpetea, îi săraseră toată marfa de prin rafturi!... Care va să zică hoţul de Cotorici lucra şi el cu Linele lui... — Ei vezi, Nae, — dete cin cap dumneaei, —■ aşa e că-ţi pare rău acuma... — Aşa e, domie — răspunse domnu Nae, ui-tându-se la fosta sa proprie marfă ca la pagubă. Vezi dumneata, dacă nu mă grăbiam s'o vând... , — Mai bine o ţineam pentru noi. Domnu Nae însă îşi urmă gândul lui: — Puteau să iau acuma preţ mai bun... Mintea lui Pâlianoş |j|||l|f u e aşa de mult de atunci,— ne spune — \ 1111 f m°Ş ^''m'e' Pe câna" noi ne căinam Pl58i&il| de scumpetea traiului;—poate să fie vreme ca de vre-o douăzeci şi ceva de ani; eram verificator clasa a doua la ministerul cultelor şi stam cu casa prin strada Măcelari, în Precupeţii vechi, — spre Tirchileşti, de. — la un tâmplar de-i zicea Pâ moş. Nostimi oameni, şi el ...^astă sa. El grav întotdeauna şi întunecat, par'că cine ştie ce probleme adânci ar fi purtat sub fruntea iui îngustă, acolo, în capu-i. ţuguiat,N cât abia-i încăpea în pălăriuţa cu marginile-i resfrânte,— ea veselă şi râzătoare întotdeauna cu ochii cam saşii, •gata să izbucnească în toată clipa, şi la ori-ce vorbă cât de nevinovată ce i-ai fi spus, într'un hohot lăbărţat din care apoi nu mai contenea câte un sfert de ceas. Şi cu toate acestea cel maî comic din doi tot el era,— aşa de puţin se potrivea năsucu-i subţirel şi roşu în vârf ca un ardeiaş, cu 126 Ion Gorun Obraze şi măşti 127 seriozitatea ce se oţărea să-şi dea feţei limonii şi ochilor apropiaţi la rădăcina nasului ca ochii de rac. Mai ales când îl vedeai indignându-se de accesele de veselie revărsată ale nevesti-si, ridicând degetul şi bărbia şi scoţând dintre dinţii lătăreţi esclamaţia şişcâvită şi mult prelungită pe silaba din urmă: „Iulişcaaa ?" — nu te-ai fi putut ţinea de râs să fi fost cât de necăjit. Da' şi lulişca, vlăj-gana de săcuiancă bălană, se pornea întotdeauna pe un hohot' şi mai năbădăios, schimbându-1 pe toate tonurile, pufnind, chihotind, miăunând, gro-hotind, şi la urmă văetându-se: „aol6 aol6", cu manile de pântece, — până ce Pâlianoş furios îşi trântea ciuperca pe vârful căpăţânii şi pleca măsurând curtea şi strada, cât îl vedeai, cu paşi de câte uti< stânjen... ; . „Ei, dar ce votam eu să vă spun ? Erau eco • riomi nevoe mare „proprietarii" mei, ş'apoi asta era, că pe vremea aia era uşoară economia. N'am ştiut că o să vie vremurile de astă zi, că poate puneam şi eu ceva la oparte atunci, şi trăgeam acuma niţel mai uşure targa pe uscat.. Ei, dar ce-a trecut s'a dus, las-o p'asta. „Acuma ăştia doi îşi puseseră iei de gând încă de. acasă dela Haromsec să facă paraie la România, şi deci s'au învoit să fie strângători şt unul şi altul, să nu cheltuiască decât pe ce e neapărat de lipsă ca să nu moară omul "de foame şi să nu umble gol şi desculţ pe stradă. „Câştiga parale frumoase Pâlianoş. — casele şi le făcuse numai după trei ani de chiverniseală; — iulişca nu prea ştia socoteala banilor, dar ştia să-i* încuie bine, aşa cum îi aducea Pâlianoş, une-ori mai mulţi, alte-ori mai puţini,—ori să zic mai bine alte-ori şi mai mulţi, — într'o ladă de Braşov fe-; recată, învăluiţi în şeapte cârpe ş'un ciorap. Odată pe lună îi lua Pâlianoş şi—I ducea la Casa de economie, să mai sporească. „Ei, apoi era o frumuseţe să-i vezi la masă, — noi îi vedeam .une-ori vara, când era vreme frumoasă şi mâncau în chioşcul din fundul curţii. O convertise Pâlianoş pe Iulişca. la un vegetarianism feroce. Din ciorbă de cartofi — de post, fireşte — nu mai ieşeau; atâta ş'o pâine neagră, — şi castraveţi când'erau douăzeci Ia un ban. ' Stăteau unul în faţa altuia, şi sorbeau a lene din lingurile de lemn. Se uita Pâlianoş Ia Iulişca şi se încrunta încovoindu-şi cerbicea, — se uita Iulişca la Pâlianoş şi pufnea din când în când. Abia atingeau mâncarea, cât te. minunai: din ce-or fi trăind oamenii ăştia ? „Şi aminteri păreau voinici, sănătoşi, —faţa de lună a săcuiencii se rotunjea mereu şi nasul lui Pâlîanoş lua nuanţe din ce în ce mai viorii; — ba până .şi cânele, Bucşi, n'avea nici decum aerul hămesit, cum te-ai fi aşteptat la o asemenea gospodărie. „Ce era? Eu nu puteam şti, că stam puţin p'a-casă, — de, cu slujba. Da' nevastă-mea' a dat de Ia o vreme de urmă şireteniei. 128 Ion Qorufi ,De cum pleca Pâlianoş de acasă,-i se părea ei că-i vine aşa un miros de friptură dela bucătăria sâcuiencii. Cum sunt femeile curioase, a dat odată să vadă ce e, — şi numai ce-o zăreşte pe Iulişca prin geam înfulicând lâ bucăţi de fleică şi dându-i apoi la gâturi dintr'un coşcogeamite clondir de -negru vârtos... Ei, apoi aşa am.înţeles! D'aia poate tot râdea aşa madam Pâlianoş, că aminteri când era singură şi se îndopa cu regimul carnivor şi alcoolic era cât se poate de serioasă; par'că nu mai era tot aia, cu ochii saşii visători, melancolici aproape. „Astea, cum zisei, ini le-a spus nevasta. Eu însă îl căinam pe bietul Pâlianoş. Poftim! Să te sacrifici, să munceşti, să-ţi tragi dela gură, să*nu te hrlfrieşfrdectt'cu ciorba'cje cartofi şi cu castraveţi p'— fi încă! — iar-nevasta acasă... ;Aşamt ziceam, când într'o zi, întârziind niţel cu prietenii pe la aperitive, mă'ntoro aşa cam pe dup'atniazi acasă ; când să dau din strada Toamnei în Măcelari, pe cine zăresc în colţ la domnul Cov stică Ionescu, primul cârciumar-restaurator al mahalalei ? — Pe domnu Pâlianoş în persoană. Venise dela ciorba de cartofi de-acasă şi acuma, ghemuit într'un colţ din odaia din fund a cârciumei, înfulica, înfulica de mama focului bucăţile de fleică şi-i trăgea din când în când câte-o duşcă de alb de Drăgăşani. ( „Ei, apoi acuma am înţeles toata comedia. -— Da' ciorba de cartofi cine o mânca ? Obraze şi măşti 129 „O mânca Bucşi, norocosul, şi iată de ce nu' slăbea nici el deloc, — mai ales-că mai avea şi însărcinarea să facă să dispară urmele delictelor anţivegetariane ale stăpâne-sii, oasele de antri:oate, de costiţe, de pui şi alte comestibile canine nepotrivite pentru masticaţiunea şi digestiunea omenească. ■ ' „Nu m'am putut opri să n'o întreb odată pe madam Pâlianoş: — „Bine madam, matale laşi bărbatul să se libo-vească cu cartofi şi cu castraveţi, da'ici la bucătărie ce sunt bunătăţile astea ?"... — No! mi-a răspuns Iulişca, făcând nişte ochi furioşi; dacă place la dumnealui muncat cum place ; eu nu proaste se iniwicat crumpli singure. Şi deodată, fără nici o tranziţie, se porni iar pe hohotul cu şeapte caturi, de-a început şi Bucşi să latre ca după o flaşnetă hodorogită. „L-am luat pe urmă şi pe domnu Pâlianoş. — la'scultă, prietene, frumos lucru e ăsta să ţii nevasta cu post şi cu apă chioară, iar dumneata... — No! bufni lâ rândul lui tâmplarul; apoi io, domnule, munceşte, — io trebue muncat bine,— numa ala ne vaste şade toate zile, ce trebue la el fleica, vin? asta pentru mine, borbat. . „Numa, ce voiam eu să vă spun? — Atunci dacă întrebam pe Pâlianoş: Ei, meştere, n'ai făcut încă destule parale? când -te întorci acasă? îmi răspundea: „Lase, domnule, ce se toarcem? Aici : eu'muncat fleica doi ban, beut vin bun patruzeci V 130 Ion' Gorun ban kilo, —acolo la noi tot scump cum otrava." Şî vezi, măcar că n'o prea luau ei aşa în serios cu economia, Pâlianoş şi cu Iulişca, —■ numai cât nu ştia unul despre altul, — totuşi au strâns, au strâns mereu, au strâns bine;—vezi că erau vremurile d'aşa. „Acuma, dac'or mâi fi trăind şi dac'au văzut c'au ajuns şi aicea la noi toate „scumpe ca otrava", bagseama s'or fi întors acasă la ei, — s'o fi hotărât Pâlianoş, şi cine ştie ce grof o fi el acuma acolo prin satul lui din Haromsec? „...Hei, era uşoară viaţa la noi pe vremea aceia; trăia mai bine Bucşi p'atuncea decum putem să trăim noi acuma... Apoi dacă n'am avut şi noi mintea Iui Pâlianoş!".,. Duelul lui Corcoduş ă mă ierte prietenul meu de odinioară Var-tic de acolo din ceaţa drepţilor unde nu mă îndoesc că hălăduieşte, dar tare era aprins la vorbă şi iute la mânie în tinereţele Iui. Nu ştiu dacă el pătimea ceva în sinea lui din pricina asta, dar ştiu că nouă, prietenilor Iui, ne dădeau adesea de furcă buclucurile în cari îl vâra firea lui svăpăiată' şî gata în toată clipa să treacă * dela vorbă la faptă,—„mentalitatea şi gestul", cum s'ar zice astăzi') cu cele două vorbe la modă,—o modă pe care el, bietul, n'a apucat-o. Dar staţi. Să nu vă închipuiţi cumva că «„afacerile" în cari a intrat s'au rezolvat vreodată în tragedie; întâmplarea sau norocul a vrut altfel-, căci aminteri uşor s'ar fi putut întoarce lucrurile şi pe partea asta; —uneori, nu întotdeauna. Nu, de sigur în cazul de care mi-am adus aminte acuma, şi în care, de altfel, vechiul-meu prieten nu joacă decât un rol secundar. Când s'a inaugurat, afară la Oppler, faimoasa 1) 1900. 132 Ion Gorun Obraze şi măşti 133 invenţie a berei „Peleş", era acolo la banchet tot felul de lume. Erau negustori, profesii libere, ziarişti ; patronul îi aranjase la masă cam aşa în grupuri; iar colţul ziariştilor se isprăvea, sau începea, cu Vartic şi se mărginea cu rândul advocaţilor, care începea sau se isprăvea cu metrul Ghiţă Corcoduş,—ilustraţie de mâna a patra a baroului Capitalei, dar de mâna întâia a vastei şi anonimei asociaţii sugative bucureştene. Pe noi, pe prietenii lui Vartic, ne cam îngrijora vecinătatea asta, şi am fi dorit să-1 luăm mai. între noi. Dar bănuitor, cum era, Vartic, s'a uitat odată urât la noi şi s'a trântit dârz în scaunul lui, cât metrul Ghiţă s'a retras chiar dela început cu vr'o cinci centimetri, fâcându-şi cruce într'ascuns. .Cesâ yAjJiaispua? La şampanie, metrul Ghiţă ajunsese oare-cam afară din rânduri, atâta. îl tot surchidise Vartic, tot întorcându-se spre noi şi bat-jocorindu-I pe franţuzeşte. Dar şi ilustrul Corcoduş,prinsese acum nu puţin curaj, şi tocmai în momentul când colegul nostru se pregătea să se ridice ca să-şi plaseze toastul î,nprovizat încă de acasă, îşi smuci odată scaunul şi înghesuind la rându-i pe Vartic, i se adresă într'un ton foarte puţin politicos: „Şi ce mi te tot vâri în suflet, urâtule ?..." » Vartic nu era frumos de felul lui,—-aminteri de sigur că ofensa nu i s'ar fi părut atât de gravă. Lam văzut numai că îngălbeneşte, se ridică, şi în loc de toast era cât p'aci se răsune pleoscăit de scatoalce, dacă cu o rară prezenţă de spirit nu m-aş fi vârât între litiganţi la momentul.oportun, trecând pe Vartic în locul meu. — Provoacă-l;Ja duel! îi şoptii repede la ureche, găsind acest derivativ mântuitor, singurul în stare de a evfta scandalul gata să isbucneascâ.—Carta dumitale! scrâşni Vartic plecându-se peste fosta lui farfurie devenită acum a mea, şi trântind propnu-i' bilet de vizită înaintea .metrului Ghiţă Corcoduş. — Mersi de cunoştinţă, răspunse acesta flegmatic; —scoase portofoliul, puse carta luivVartic înăuntru şi îi oferi în schimb pe a sa. Vartic se uită repede la adresă, ne luă la oparte pe doi inşi şi — iată-ne însărcinaţi, eu şi cu prietenul nostru comun Duţu, să ne înfăţişăm a doua zi.dis de dimineaţă la acel malotru, şi să punem 4a cale, în cel mai scurt termen posibil, repararea onoarei ofensate a prietenului nostru comun Vartic. A doua zi disdedimineaţă — nu tocmai aşa.rf/s, fiind-că mă culcasem şi eu cam... de vreme, — fireşte că nu' l-am găsit pe prietenul Duţu la locul convenit, — şi ast-fel a rămas să mă ocup eu singur de interesele onoarei prietenului nostru o-fensat. Metru! Corcoduş avea o adresă afurisită: calea Moşilor, atâtea sute, câte-va zeci şi mai puţine unimi, — aş fi preferat să fie unimile mai multe şi sutimile mai puţine, mai ales că în buzunarul meu îti acel moment lipseau până şi cincimile (de parale), aşa că mă uitam, cu jind şi la tramvaiele ce-mi tot 134 Ion Gorun treceau dispreţuitoare înainte»,.. Dar ce să-i faci?, datoria!,datorie prietenească şi de onoare!... nLa numărul cu pricina, o poartă mare închisă şr o portiţă deschisă, dând într'un gang întunecos. Intru şrcaut să mă orientez; un zgomot suspect sub poartă în colţ mă face să-mi întorc capul. Un domn, cu un ghiosdan subţioară, e ocupat cu o mică treabă, — nu pot să-1 cunosc dela spate, dar presupun cine trebue să fie şi deci aştept. Aştept cam mult, dar răbdarea îmi este recompensată, căCi într'adevăr, domnul care acuma se îndrepta spre mine continuând a-şi completa toaleta, e însuşi metrul Ghiţă Corcoduş, pe care eu îi caut spre a tranşa, cu martorii pe cari mi-i va numi, chestiunea de onoare concernând pe adversarul lui şi amicul meu Vartic. ... Scot din buzunar carta de vizită şi'citesc cu glas tare: „Domnul George Corcoduşii^ avocat, calea Moşilor, număra... — Eu, domnule, mă întrerupe .metrul* ca şi când şi-ar aduce aminte în chip vag de ceva.—Da* ce dracu, adaogă ciudos, nu v'aţi mai deSmeti-citără^d'aseară ?... — Pardon, zic, atins de această familiaritate deplasată, — eu am venit aci cu o misiune delicată şi... i — Aha! am înţeles, dela urâtu ăla... Da' ce mai aveţi, cu mine, nene?' toată seara m'a sur-chidit, cât era p'aci să-i trântesc cu ceva 'n cap... Pe urmă îmi cere cunoştinţa,*. Bine, i-am dat-o; Obraze şi măşti 135 ce mai aveţi acuma, frate ? vreţi proces ? despă- ' gubiri ? ce vreţi ?... — Domnul meu, zic eu, luând o atitudine conformă cu solemnitatea momentului, — ceeace vrem ■noi, este reparaţia onoarei ofensate a amicului nostru Vartic. De aceea... Metrul Ghiţă pufni, scoase ghiosdanul de subsuoara dreaptă, îl trânti subsuoara stângă, apoi deschizând uşa dela intrare, mă pofti: „Ia să şedem niţel că te văd cam ostenit, şi mai am pân' la unspce". ■ In odaie, ne aşezarăm pe câte un scaun, f , j— Şi,zi aşa, isbucni iar adversarul prietenului meu Vartic, — duel vreţi adică dumneavoastră, că nu-s prost, am înţeles eu../ Apoi duel să fie dară; să vină încoace urâtu ăla, să-i dau eu duel... — Vă rog, domnule, să nu repetaţi tocmai insulta pentru care suntem noi acum aci ca să vă cerem reparaţiei De altfel între noi nu mai poate să încapă nici o discuţie; d-voastră veţi declara, "dacă vreţi, că cereţi scuze clientului nostru, sau, dacă nu, veţi binevoi a vă numi martorii cu cari, vom desbate restul... Pur şi simplu. —- Ce semplu, domnule, par'că.cu borviz nu ' merge, întâmpină metrul, scoţând dintr'un dulap două sticle şi două pahare şi aşezându-le pe masă, - după ce întinse mai întâi subt iele un număr vechiu ? de gazetă. — Ori vrei mai bine o vişinată, adaogă \ întorcându-se Ia dulap şi mai scoţând o sticlă şi i două păhărele. 136 Ion Gorun — Cum? dar dumneata bei şi din una şi din alta? zisei ieşindu-mi un moment,din rol,vîn faţa acestei manifestaţii "de uimitor cumul sugativ. — Aşa sunt eu, domnule, beau de toate; şi de una şi de cealaltă; am şi ţuică dacă vrei; ori vrei mai bine tot vişinată ?... Şi începu sâ toarne prin pahare. — Aşa, domnule, de toate beau eu, po ti m bea şi dumneata cu mine ici,* — Dar domnule, '— iau eu iarăş cuvântul indignat, —1 nu e vorba acuma de băutură, e... — Cum nu e vorba? Ce? dumneata nu te dregi ?... Aoleo, că ştiu că nu te-i fi dus acasă derect dela banchet... Eu, neică, am fost tocmai pe la Herăstrău cu neşte preteni,.. Dar poftim de, bea de', că*"nu'e"otravă., Vişinată. ca Iâ mine... Or vrei totuşi mai bine uri mişmaş ?..*. — Sunteţi prea bun, domnule, dar înţetegeţi vă rog, trebuie să-mi numiţi .martorii d-voastră, cu cari../ ■ ■. ■ - ' — Ce martori, dragă, ce tot îi dai cu martorii," .par'că fără martori nu putem să-i tragem noi aici câteva macmahoane.i. A! zici de urâ... pardon, zici de domnu ăla, cum îi zice, îi am siclitatea aici în portofel... Apoi să vină şi dumnealui aicea să-i bem un duel de să-i meargă pomina,—-să bea şi el cu mine ici un şpriţ; — or vrea mai bine o vişinată ? Şi parc'ar fi şi văzut pe amicul Vartic intrând pe uşă, — ori poate uitându-se la mine vedea Obrase şi măşti 137 doi, se şi îndreptă spre dulap să mai aducă pahare.- — De prisos, domnule, mă ridicai eu oprindu-1. Mai întâi că domnul Vartic nu bea decât cafea cu iapte dimineaţa, ş'apoi... . . ' — Cafea cu lapteee ! ? Metrul Ghiţă se făcuse-roşu ca un rac — Apoi aşa nu fac eu duel, onorabile. Eu înţeleg duel colea vârtos cu baterii d'astea. să vedem care pe care? D'apoicu d'alea nemţeştite. să mă slăbiţi pe mine; eu sunt om serios, domnule, ce ' socoti ? Ţine ici şuşaneaua asta... Ori vrei mai bine vişinată ?... ' Era timpul suprem să mă conving că orice altă i insistenţă era de prisos. îmi Juai pălăria. — Ci stai bre omule ici, la duel... — atât am mai auzit, iar. din stradă, pe fereastră., mai văzui pe metrul Ghiţă dând de duşcă, pe rând, paharele pline, — să nu meargă în pagubă. îşi făcea duelul ; de unul singur. < S'a supărat pe mine prietenul Vartic, nu-i vorbă.. — „Aşa sunteţi' voi, nu vă pricepeţi nici la atâta lucru". — Şi a plecat gesticulând furios, cu onoarea nesatisfăcută, fără să vrea să asculte măcar istoria până în capăt. De aceea nu mi-a mai rămas nici mie altceva de făcut decât s'o povestesc altoja. Păcăleală |ram trei inşi cari făceam curte, în 1884", casieriţei dela cafeneaua Regală. Adică vor fi fost ei mai mulţi, dar la ora la care ne luam capuţinerul, eram numai noi trei, singurii curtezani, pentru motivul ce nu va mai lăsa nici o îndoială "în mintea cititorului, că eram .şi singurii muşterii în toată cafeneaua la ora aceea. Gâteşi trei trebuia să fim foarte matinali — aşa ne cerea slujba; — şi Mitică şi Ghiţă, şi eu — — mă recomand — Iancu. Numai casieriţa era mai matinală decât noi şi cu chelnerul de serviciu. Chelnerul nu-era în totdeauna acelaş, dar de asta ne păsa nouă prea puţin, fiindcă credit aveam la toţi. Casieriţa însă, pe atunci, era singură la patron. Venea dimineaţa, pleca pe la amiazi, se întorcea seara şi sta până la miezul nopţei; în interval, slujba ia cassă q făcea, pentru economie, însuşi patronul. ' Toate aceste amănunte nu sunt cu totul de prisos, fiindcă — o să vedeţi pentru ce. Obraze şi măşti 139 In fiecare dimineaţă aşa dar, instalaţi la masa cea mai apropiată de cassă, ne întreceam în dulci ochiade căteşi trei, şi Mitică, şi Ghiţă şi eu, Iancu. Adesea se răceau capuţinerele, şi arătătoarele nemiloase ale ceasornicului de-asupra cassei ne dojeneau cu tăcutul lor memento, în vreme ce tot nu ne înduram să ridicăm şedinţa. Cred că fiecare din noi nutrea zilnic secreta dorinţă ca ceilalţi doi să plece- mai de vreme, ca să rămână el singur Ia postul de observaţie; zadarnic! — par'că eram legaţi împreună; odată veneam, odată plecam cu toţii.' Aţi înţeles acuma că toată curtea noastră, — curte de băeţi timizi, neumblaţi în lucruri d'astea, — era mai mult de priviri, de zâmbete, şi arareori de câte un-apropo, aruncat aşa cu sfială. Mitică încă era mai îcdrăsneţ între noi, şi tare.se răţoia când isbutea să facă pe juna Berta să dea atenţie mesei noastre râzând de câte-o stângăcie mai boacănă de apropo ce< risca amicul nostru. Eu, drept să", spun, nu 1 prea invidiam, dar Ghiţă nu odată îngălbenea de necaz; ce vreţi, fire pizmătăreaţă! — „Las' c'am să. i-o fac eu!" a isbucnit el o-"> dată, cum ne despărţisem, la un colţ de stradă, de Mitică; — noi ceştilalţi doi aveam slujba împreună —; „ai văzut cum s'ar obrăznicit şi astăzi?... Să vezi cum am să i-o fac... A tot copt-o el aşa, câtăva vreme. Numai odată ce-mi zice iar: „Stii când am să i-o fac? deîntâi 1*0 Ion Gorun April am să i-o faG; ia să vezi... Straşnică păcă* leală f"... — Ai să mi-o. spui şi mie ? — Fireşte c'am să ţi-o spun; am nevoe de un părtaş; dacă nu de altceva, dar ca să am cu cine râde... Şi mi-a spus-o. Admirabilă idee!... Adică asta era părerea lui. 'Nu stiu care o să fie a •dumneavoastră. . In ajunul zilei de întâi Aprilie m'a luat de-o parte la cancelarie şi mi-a arătat o scrisoare. Ce era? Un scris femeiesc, copilăresc mai mult, şi textul cam aşa: „Domnu ■ Mitica, „Ma rog aşteptat pe mine sara daca eşit „dela cafe, colţ strada Academie. Eu vrea . . „spus dumneata drag la mine*." Iscălitura „Berthe" era împresurată într'o tura cu vre-o şapte covrigi: o contrafacere cât sa poate de naivă. — A! am înţeles, zic eu. — Ba n'ai inţeles încă nimic, îmi râde Ghiţă în nas. . Tu iţi închipui că am să pun scrisoarea r asta în plic şi s'o adresez lui Mitică acasă. Prea ar fi simplu ; ar mirosi numai decât cursa. Să vezi; e mai .complicată. x Lipi scrisoarea într'un plic pe care, cu aceeaş slovă contrafăcută scrisese: „Mossie Mitica Io-nesco* (casieriţa ne cunoştea numele; ne reco- Obraze şi măşti 141 mandasem şi ei), apoi, seara; cum dădeam o raită prin Piaţa teatrului, opri un vânzător de gazete mai curăţel, îi puse. în palmă o băncuţă şi între degete scrisoarea: — Ascultă băiete, ştii colea la cafeneaua Regală ? Să dai scrisoarea asta domnişoarei dela casă, să-t spui că e pentru domnu Mitică Ionescu, să i-o dea,când o veni la cafenea, că e dela o doamnă care nu-i ştie adresa, aşa să-i spui... Gri mai bine să nu-i mai spui nimic, dă-i numai scrisoarea, s'o dea lui domnu Mitică, mâine dimineaţă, când o veni... —* Tiii, bată-te să te bată, acuma am priceput,, — răsuflai eu după ce-mi trecu isbu-cnirea derâs.;, — care va să zică ea cu mâna ei are să-i dea scrisoarea de întâlnire... (• — Aşa-i că am combinat-o bine ? — se fuduli I*' Ghiţă, căznindu-se să facă pe seriosul. — N'are să mai fie nici o îndoială, mă bucurai eu cu douăzeci şi patru de- ore mai nainte de reuşita „ideei admirabile". Aşa e omul, răutăcios din fire, se bucură în totdeauna de păcăleala deaproapelui său. A doua zi, la ora capuţinerului, nh aşezarăm, . Ghiţă şi cu mine,' nu fără oarecare emoţiune, la |. masa obişnuită. Mitică ne urmă de-aproape, liniştit, e ca de obiceiu. " Abia ce-şi făcu bine studiatul salut zâmbitor 142 Ion Gorun spre casieriţă, ea duse mâna Ia frunte ca şi când şi-ar fi adus aminte fără veste de ceva şi numai ce-o auzirăm: — Domnu Mitica, aveţi un scrisor. Glasul n'avea într'însul nimic gingaş, nimic mişcat. Era mai mult ceva sec, indiferent, aproape plictisit... Ce impresie o să-i facă Iui Mitică? ' Aşj_o să-şi zică, de sigur, că Berta- simulează înadins nepăsarea asta, ca să nu ne dea de bănuit nouă... Iată-1 cum a desfăcut scrisoarea pe furiş şi a aruncat asupra ei numai 6 privire; iată-1 cum s'a roşit de odată, apoi â îngălbenit şi a început să-i tremure buza de sus, cum o muia în capu-ţiner... 6, vanitate şi credulitate bărbătească, ce uşor sunteţi de amăgit! însăşi Berta să-i fi spus atunci Iui Mitică," să-i fi jurat, că n'a scris ea scrisoarea, şi n'ar fi crezut-o. — Ce râdeţi, mă ? — ridică el deodată ochii la noi, — măcar că ne stăpânisem toată vremea, ba luasem nişte adevărate mutre de auguri ce se ştiu observaţi. Ghiţă înghiţi în sec şi răspunse scurt, cu un aer grav: — Ce, eşti nebun? Iar eu scosei batista.şi-mi suflai nasul cu sgomot. Obraze şi măşti 143 Seara» l-am luat pe-Mitică la berărie. Se codea : — N'am parale, mă, cum o să merg? — Nu-i nimic, zice Ghiţă, lasă că plătim noi. Şi l-am dus pe sus. Stăm noi aşa, flecărind ca de obiceiu. Numai Mitică par'că n'âvea astâmpăr. Se tot legăna pe scaun, ba bătea toba cu degetele pe masă, fără-miţea chibriturile; şi în toată clipa' se uita la ceasornic. ■ — Mă, ţie nu-ţi sunt toţi boii acasă astăzi, îi zice Ghiţă făcâadu-mi cu ochiul pe furiş. —■ Ba de ce să nu-mi fie? dia contra, răspunde Mitică zâmbind cu,înţeles — cu un înţeles pe care îşi închipuia că numai.el'îl ştie. Odată numai ce se ridică, îşi ia pălăria: — Mă duc puţin pân'afară, zice.v mă întorc numai decât- Ghiţă aruncă şi el ochii la ceasornicul din perete, şi cum rămânem singuri, îmi şopteşte: —- O şterge la randevu; să plătim şi să ne luăm şi noi binişor după dânsul; avem să râdem... Parc'o aud pe Berta: „Ce vreţi domnule? Lăsaţi pe mine în pace! Aveţi inebunit?"... Haha! ...In colţ. cu strada Academiei, adevărat, Mitică al nostru aşteaptă. II pândim cât mai de departe. Iată şi juna Berta, iese din cafenea, se îndreaptă pe drumu-i obişnuit... Acuma !... Mitică o acostează, o salută..., -v Dar ce-i asta? Fata nu protestează, nu se scan- 144 Ion Gorun dalizează, nu se indignează, nu nimica. formează amândoi drumul alături. Ne luăm după dânşii. Mitică se tot pleacă, îi tot spune, — ia uite cum a prins curaj nătăfleaţa şi face pe cavalerul!... Ba când ajung în poarta casei unde stă Berta, — a fost sau ni s'a părut? — numai ce-i zărim îmbrăţişaţi şi în tăcerea nopţii par'că trece discret susurul unei sărutări.. * Abia avem vreme să ne ghemuim într'un gang, şi Mitică se întoarce nebănuitor, şi trece pe lângă noi, şuierând fericit şi învârtind cw frenezie bastonul între degete; Stăm şi ne uităm lung după "dânsul. ......—" I-o" tâTuşî," 'care va să zi că,— zic eu î'nsfâr- şit, că trebuia să' zic ceva; — adevărat că l-ai făcut o, cum el, prostul, nu s'ar fi priceput niciodată să şf-o facă singur... Admirabilă idee!... straşnică păcăleală! ...Atunci am auzit eu mai întâi esclamaţia aceea nostimă, accentuată apăsat, ca isbucnire, pe silaba cea dintâi: — Mă ! să fie al dracului! * POKER jjonescu nu mai vrea să facă partide la el acasă în şoseaua Minai-Bravu, fiindcă ,____ costă parale consumaţia şi nici unul din jucători nu vrea să plătească. La. început fiecare zice că să se joace întâiu şi să plătească la urmă cei cari câştigă; dar la urmă toţi se jură pe ochii lor şi pe ce au mai scump, „sa erăp, na", dacă au câştigat ceva; cel mai favorizat de soartă d'a-bia dacă recunoaşte că i-a eşit francu de birjă, încolo, dacă i-ai crede, toţi au pierdut,'care un pol, care o patacâ, nici unul rrni puţin d'un franc ş'o băncuţă. Apoi aşa nu merge. D'aia prietenii acuma se adunăîn.odăiţa din fund a cafenelii lui Plopan din Prelungirea Putu cu apă rece; acolo e, cum s'ar zice, teren neutru. Poate oricine să-şi comande ce vrea pe socoteala lui, şi nu rămâne toată consumaţia pe spinarea unuia singur. Pe urmă nici nu mai eşti ţinut la atâta'rezervă, la un caz, mă 'nţelegi, ca la tine acasă. Aci vine uneori şi domnu sub-comisar Pipirig, 1» 146 Ion Gorun nu din circumscripţia aia, fireşte, ci tocmai dintr'a treia. Orcum, este şi autoritate, pentru mai multă siguranţă; şi aşa, uneori, când lipseşte- al patrulea, se îndeamnă până şi domnu cafegiu să învârtească câteva tururi. Domnu Plopan e în totdeauna la faţa locului; domnu sub-comisar Pipirig s'a întâmplat şi dumnealui în astă-sarâ, când nu e dejurhă decât tocmai de la 2 ceasuri din noapte, încolo. Domnu lo-nescu din şoseaua Mihaiu-Bravul e aci şi dumnealui. Dar ce folos? Poker în trei n'are haz; şi, alt joc domnu lonescu nu joacă, din principiu.-Atunci domnu şub-comisar Pipirig zice,— că tot ,,,-dumaealui, ca. naai iscusit; a*e ideile şi- iniţiativa: * — „Da, dac'am trimite cu un bilet după prietenul ibriceanu?..." La unâ ca aceasta lonescu sare ca muşcat de şarpe:—„Ibriceanu? să numai aud de escrocu cela!" — Ce, te^-a escrocat cu ceva ?—întreabă domnu Plopan mestecând distrat cărţile. —i Cum ceva?... O sută de iei în cap, dragă, ce crezi? Era o sumă. Încă era să mă pârlească cu mai mult, da- la plecare Mogâldea,—ştii-, arhivam de la.Culte,'—că-I văzuse cum etufase două hârtii în buzunaru de sus dela vestă,—pune mâna pe neaşteptate şi i le scoate. — „Ce, zice, măcar astea plăteşte-le omului"...— N'a avut escrocu în-cătrău ; da tot mi-a mai rămas o sută, cinci hârtii... - — I le-ai cerut ? — Tocmai peste trei luni i-am scris o scrisoare, Obraze şi măşti 147 unde-i spuneam acolo de „datorie de onoare", etc; —ţi- ai găsit să priceapă el ce-i aia;—uite ce mi-a răspuns după o matură cugetare, de câteva zile, că tocmai am scrisoarea aci: „Domnule lonescu, — împrejurările prin cari am rămas cu o datorie, poate bănească, către d-v. au făcut s'o uit cu totul, mai cu seamă că de atunci nu s'a mai întâmplat"-... (auzi al dracului, că unde mă zărea, de departe mă ocolea) -*- „nu s'a mai întâmplat să ne întâlnim pe acelaş teren.— Eu nu văd însă că aceasta ar fi tocmai o datorie de o-noare, întru cât ştiut este că păcatele vieţei pământeşti numai onoare nu aduc omului şi sub influenţa lor face lucruri ce în urmă le regretă sub toate raporturile.— Mi separe că bună parte din acea datorie, aşa zisă de onoare, a fost pe loc restituită şi nu mai ştiu ce-a mai rămas"... — „Şi nu mai -ştiu Ce s'a 'ntâmplat ... fredonează d. "sub-comisar Pipirig pe o arie de o-peretâ. - 1 — Ei, las'o încolo, cu atât mai mult, hai să trimitem după d. ibriceanu, zice împăciuitor domnu Plopan, cafegiul; îl găseşte^la sigur la Caru cu bere. Să nu-i spunem că-i şi domnu lonescu aci; — să vedeţi c'o să se aranjeze chestia. Domnu Ibriceanu intră, nu se turbură de loc, 148 Ion Gorun Obraze şi măşti 14$ merge la domnu lonescu ca şi când s'ar fi aşteptat sâ-1 găsească aici, şi-i întinde o mână pe care cestălalt se grăbeşte s'o strângă cu efuziune. Cei patru partneri se aşază la masă şi după câteva vorbe glumele schimbate, jocul începe, absorbant, monoton; nu se mai aude decât: „deschid", — „eu", — „merg", — „plus",- „şi mie patru",— „perechi, la aşi", — „chintă", — „de popă", — „tur d'un franc",.. ' La un moment dat, d. lonescu rosteşte îndârjit: „Opt ai dumitale şi mai poftim şi mie şaisprezece"... D. Ibriceanu, singurul care ţinuse până aici, face un gest vag şi pune cărţile d'oparte. ...----Haha cadalrnâ! — strigă triumfător d. lonescu: de eând ţi-o coci — şi dă să strângă papalele. Dar Ibriceanu întinde la rândul iui amândouă mâinile. — Stai, nenişonle, să mă pronunţ; eu dau. Am perechi Ia vaL .dumneata ce ai?... lonescu sare furios de pe scaun: — „Cum, secătură? N'ai spus odată că nu dai? Acu după ce-mi dau cartea pe faţă?... — Te rog să-ţi" moderezi expresiile, ripostează Ibriceanu grav; n'arn zis nimic; nu m'am pronunţat; ba din contră am zis că dau... — la -vezi să nu-ţi dau eu acuma una, escro-cule, să n'o poţi duce.;. » — Te rog să-ţi moderezi espresille, repetă Ibri- ceanu cu demnitate; iacă îi iau martori pe dumnealor... Domnu Plopan, cafegiul, dă din umeri. Subcomisarul Pipirig, care 'se descheiase la vestă şi-şr scosese haina aruncând-o cu neglijenţă pe umeri, trage un fum din ţigară şi dă să se pronunţe; — dar litiganţii nu-i dau răgaz. — Escrocule, ţi-am zis şi am să-ţi arăt eu ţie. Mai întâi să-mi plăteşti suta cu care m'ai tras pe sfoară !...—fierbe domnu lonescu, gata să se arunce. ---Minţi, mizerabile, că aia e altă socoteală. Ce„ vrei să mă furi acuma ?—se încruntă Ibriceanu.— Pungaşule! La vorba asta, lonescu a şi ridicat palma. Ibri- , ceanu parează, dar tot se alege cu o. sgârietură de asupra sprâncenei stângi. — Ho! Unde vă treziţi aicea, boilor?—irttervine d. Plopan, cafegiul, cu autoritatea dumisale de amfitrion.—Ia' vedeţi să nu iau mătura acuma să vâ curăţ de p'aici... In vremea asta Ibriceanu căutând să riposteze, numai ce iată-I încăerat cu domnu lonescu. Cafegiul cu sub-comisarul, în cearta lor, par a nu băga de seamă întâi, dar văzând că gluma se îngroaşă, sar la jcombatanţi să-i despartă. Ibri-ceanu-se împiedică de un scaun, cade,—şi în vreme ce d. sub-comisar îl culege de jos, d. Plopan, cafegiul, împinge pe domnu lonescu tocmai la peretele celalt. Tăcere generală. D. Pipirig subcomisarul, îşi ri- 150 Ion tjorun •dică de pe jos haina ce-i căzuse de pe umeri, —1 Ibriceanu îşi îndreaptă cravata şi gulerul deranjate. D. Plopan, cafegiul, se aşează cel dintâi iarăşi la loc, împarte potul în două şi trage o parte spre Ibriceanu, alta spre lonescu. Acesta îndreptându-şi pieptănătura, se aşează şi el la loc, aranjându-şi banii în grămezi şi numărându-i. Iată şi d. PiRirig îşi reia locul şi mai pe urmă şi Ibriceanu, controlând şi el monetele din faţa lui.; Tăcere iarăş. Apoi gâfâind încă de oboseală şi «moţiune, se ridică răguşită vocea d-lui lonescu: — Cine dă cărţile?... Parale 'mprumut ||â vezi ce e, dragă, — eu sunt superstiţios, — răspunse Tase Clipiri amicului şi vecinului sâu Pripăşeanu, când într'una din zile acesta îl atacă cu un pol. —■ Superstiţios ? Ce are a face ? — se miră solicitatorul, care numai pretextul ăsta de refuz nu-1 mai auzise. -— Da, sunt superstiţios; în totd'auna m'am temut de numărul treisprezece. — Păi bine, frate, eu nu ţi-am cerut treisprezece, ţi-am cerut douăzeci în cap, un pol. —• Da, dar vezi că ăsta ar fi al treisprezecelea pol pe care l'aş da anul acesta împrumut, şi cum ' pe ceilalţi doisprezece nu i-am mai văzut... —'Stăi, frate, ce fel de raţionament e ăsta? Păi tocmai d'aia fiindcă pe ceilalţi doisprezece.... — încercă vecinul să combată curiosul motiv de refuz al d-lui Tase; dar acesta se grăbi să dispară, pe poarta locuinţei sale, înaintea căreia avusese-loc convorbirea. — Salutare, salutare! Obraze şi măşti 155 Î52 Ion Gorun Instalat în chioşcul -din fundul curţei, cu haina atârnată în cui şi cu vesta descheiată,'Tase Clipici zâmbea mulţumit de inspiraţia cu care parase a-tacul vecinului, şi se pregătea să soarbă din pelinul cu sifon la răcitoare, — când portiţa se deschise, şi o slujnicuţă cu unx bileţel în mână se îndreptă oblu spre locul lui de refjgiu. — Nu se lasă> — murmură bietul om ghicind numai decât repetarea atacului, chiar şi numai după siguranţa cu care misiva îi venea la adăpostu-i de odihnă după slujbă bine cunoscut de Pripăşeanu. Nu se lăsa, cu adevărat, vecinul, dar pretenţiile ti scăzuseră, cu multă modestie, până la suma de gnci„lei,,„4e,tcaxe,<,.ayfia.airg£jatâ .n£,«sitate,. >.sumai . până mâine, fiindcă printr'o fatală întâmplare rămăseselefter cu totul şi la birou casierul care-i ■făgăduise un acont, plecase cu o-orămai înainte, — însfârşit! cine nu cunoaşte stilul epistolar al unor asemenea bileţele, cu asigurările lormale, mulţămirile de rigoare. Tase Clipici oftă, scoase un creion să răspundă ceva pe plic, apoi se râsgândi, — tare e greoiu arninteri la corespondenţă, — băgă mâna în buzunar şi încredinţa subretei vecinilor Pripăşeanu o pa--tacă, fără nici o vorbă. Goli paharul, luă.iar biletul şi începu să-! mai citească odată, aşa de < consolatie. In momentul acela, madam Clipici ţâşni din uşa bucătăriei ca o furtună. Domnu Tase făcu o mişcare să ascundă biletul, dar era prea târziu. — Ce e scrisoarea aia? Să mi-o arăţi■ numai decât! A! Nu vrei să mi-o dai, o ascunzi... Ce? crezi că n'am văzut? Crezi că nu ştiu? O cunosc eu pe aia. E dela Pripăşeni. Ai parale pentru dânşii. Pentru tovarăşii dumitale de chefuri. Ii îndopi cu parale. A! ştiam eu de mult; acuma am văzut şi cu ochii. Rupi pâinea dela gura copiilor, să Ie a-runci ălora; o fi având Pripăşeanca nevoe de o pălărie nouă; şi i-o plăteşti dumneata, fireşte; pe mine nu mă întrebi, ce-ţi pasă? Şi dacă îţi cer, /îmi răspunzi că nu e... Nu e pentru mine, da; pentru Pripăşenii dumitale munceşti dumneata, pentru... — Da' stai, soro.; nu te iuţi aşa. Uite ici, citeşte şi vezi şi tu. E vre-un lucru mare? Madam Clipici se aruncă cu lăcomie asupra biletului; apoi îl svârli iar cu dispreţ pe masă. — Da, cinci lei azi, cinci lei eri, alaltăeri, şi ăluia şi ăluilalt, te ştiu eu pe dumneata ;• văd eu unde se duce leafa dumitale: şi mie-mi strigi economie! economie! Asta-i economie!... — Da' nu ţi-am strigat dragă, nimica... Uf! Madam Clipici s'a întors în bucătărie şi de a- colo în casă, însemnându-şi trecerea furioasă cu isbituri de uşi cari pocneau ca descărcaturi de pistol în urechile d-lui Tase. —; Asta e pasă-mi-te dobânda la cei cinci lei; îşi zice el cu filozofie, mai turnându-şi un pahar. Noaptea târziu, pe când domnu Tase tocmai visa pe Pripăşeanu intrând la el în curte cu o pîes|k 154 Ion Gorun •cât o roată de car subsuoară, se trezeşte sguduit cu putere de umăr. — Tase? Tase! — Ce e dragă? ce e? hoţii? arde? — Vino acu să vezi ce e. , Perdelele dela ferestre erau ridicate şi afară o lună ca ziua. — Ia vino, ia vino, — ÎI vezi ? Pripăşeanu al tău, se întoarce pe două cărări, — uite-l, vezi ? A chefuit toată noaptea, cu banii tăi, poftim! mai dă-i bani şi altădată, — şi mie când îţi cer, spune-mi că n'ai... Vezi unde se duc banii tăi? — Da' stai soro, că ăsta nu e Pripăşeanu... II -cunosc bine, e Ibriceanu; vine dela vr'un poker... Auzi, chef cu cinci lei! Şi pălărie pentru madam -Pripăşea«u'..v.^ăivsoro, bătrân..." şi zici: „Dacă n'ai un bătrân în casă, să ţi-1 cumperi." Rătăcitorul prin lumea aceasta citează zicâtoa-rea: „Acolo mi-e patria, unde mi-e bine". Dar patriotul zice: „Acolo mi-e bine unde mi-e patria", căci „fie pâinea cât de rea, tot mai bine 'n ţara mea*. Democratul zice: „Opinca-i talpa ţării" şi „Peştele dela cap se strică" ;-dar conservatorul: „unde nu-i cap, vai de picioare", şf „hu clădi casa ta Pe nisip"., , Întâlneşti pe unul şi zici, şi crezi: „Cum e.turcul şi pistolul..." Mai apoi însă, dacă te-ai înşelat, îţi ceri iertare: „Aparenţele înşală" .—„Haina face pe om", ai zis întâi, — dar apoi ţi-ai adus aminte că: „nu haina face pe călugăr"—şi/desigur acea- 204 Ion Gorun stă zicătoare nu s'a născocit anume numai pentru căiugări. Dar să mai lăsăm şi altora să continue cu pil-uluirile acestea. Noi să sfârşim cu anecdota care credem că arată, mai bine ca orice, cu câtă grijă trebuie să ţinem seama de faptul că nu toată lumea se conduce după unele şi aceleaşi... proverbe: — Un ovreiu trece pe stradă; dintr'o curte, un câine se repede la el cu lătrături furioase. Ovreiul ţuşti pe trotuarul din faţă. Acolo, un trecător îl întâmpină: —-Ce te sperii, fricosule? Nu ştii tu proverbul: „Cânele care latră, nu muşcă?" — La care ovreiul, cu o mult adâncă filosofie, i-a răspuns: „Ba iu ştiu pruverb; da' nu ştiu dacă ştie şi .chine*. ■ ■■ K Schimbările de nume |eea Ce francezul numeşte» ane scie (fierăstrău), ajunsese pentru noi vr'o câţiva într'o vreme, tachinarea colegului nostru Ion Popescu, cu numeroasele şi zilnipeîe întâlniri ale acestui nume la cele mai variate rubrici ale gazetelor, şi. chiar ale gazetei la care scriam împreună: — M*ăi Popescule, de ce drăcii te-ai a-pucat iară? Auzi că te-a prins omul la coteţul cu găini şi te-a dat pe mâna sergentului... A, Popescule, se fac astfel de lucruri? Uite că 'te-au dat afară dela percepţie pentru delapidare de ban! publici... Şi cu toate astea, iată-te numit judecător de pace la Călmăţui! — Bravo Popescule, felicitările noastre, dar-nu ştiam când te-ai dedat ia cultura viţei... Iată-te decorat cu „Meritul viticol" clasa a 111-a... Bine, bine, înţeleg să cultivi viţar dar ce cauţi în viile Domnului ? Uite că te-au găsit pe stradă în stare de ebrietate manifestă şi te-au 205 Ion Gorun Obraze şi măşti 207 condus la secţia respectivă... Un om onorabil ca tine, despre care spune dincoace că ai fost cooptat In consiliul de administraţie al băncii „Camătă poporului!" — Dar ce e cumulul ista nene? Te-au pus şi în consiliul Casei meseriilor? — Şi şef de birou în aceaşi "administraţie ? — Şi inspector clasa Ili-a? — Şi medic clasa I-a?... — In loc •să te întoarcă la ocnă, de unde abia fugişi în ziua de Joi ale curentei orele 1 ante meridiane?... Bine înţeles că toate aceste cinsturi sau ocări se adresau celor mai diferite persoane, cari totuşi aveau ceva comun între ele şi cu prietenul şi Colegul nostru: numele de Ion Popescu. > Aii-am adus aminte de acest lucru citind în ziarul de' deunăzi o informaţie cam aşa: „Suntem rugaţi să atragem luarea aminte a celor în drept asupra faptului că intendehtul spitalului din U., d. Ion Popescu, se poartă .în mod nepermis cu bolnavii cari vin în contact-cu d-sa",.. Dacă ar mai fi continuat fierăstrăul, ar fi fost să-i zic lui Popescu: — Numai intendent de spital nu fuseşi până acuma... Adică ce-ar fi sâ dai o desminţire în gazetă, precum că,. Ion Popescu, intendent de spital nu este acelaş şi nu trebuie să se confunde cu... Dar, in acest caz, câte coloane de ziar ar trebui sâ fie pline zilnic cu astfel de desmihţiri ?-! , Din când în când totuşi, dăm peste câte una, de pildă (nu cităm decât texte autentice): „D. avocat Ion Popescu din Capitală ne roagă să arătăm că avocatul Ion Popescu, care a fost implicat în fraudele cu bonurile de rechiziţie dela Bacău, e altul decât persoana d-sale şi că asemănarea de nume e numai o simplă coincidenţă.." Pe calea unor astfel de rectificări însă, oare" unde am ajunge?— K„D. Ion Popescu din Capitală, strada Sapientei, ne roagă să arătăm că d-sa nu este una şi aceeaşi persoană cu d., Ion Popescu din strada Prudenţei, care..." — „D. Ion Popescu din strada Prudenţei No. 13 ne roagă să facem cunoscut că nu este identic cu d. Ion Popescu din aceeaşi stradă No. 31, despre care..." — „D. Ion Popescu deja No. 31 etagiul I ne atrage atenţia că d-sa şi d. Ion Popescu dela acelaş număr etajul al IH-Iea sunt două persoane deosebite..." — „D.. Ion Popescu... O simplă coincidenţă, desigur însă şi mai curioasă decât toate acestea este şi aceea care rezultă din ceastălaltă informaţie; pe care o culegem din chiar „Monitorul Oficial" (ce e drept cu o mică dar neînsemnată modificare): ■«- „D. Ion Popescu a fost numit impiegat auxiliar cl. Il-a în serviciul exterior general al serviciului finanţelor (serviciul serviciului!) în locul d-lui Popescu.demisionat..." Popescu în locul lui Popescu! —^ Tot aşa, de-o pildă, dacă ar fi vorba de un proces al d-lui.Ion Popescu împotriva d-lui Ion Popescu, r~ cine v.a •câştiga acest proces? — Popescu, desigur; şi !•;• 208 Ion Gorun cine-1 va pierde? — Popescu. într'un asemenea caz, nimic n'ar fi mai uşor pentru ori şi cine să facă pe somnambula extralucidă care prezice trecutul şi 'ghiceşte viitorul! Cu toate acestea, lucru ciudat! Atâţia Popescu şi atâtea şi atât de felurite neplăceri din pricina acestor asemănări de nume, şi cu toate astea numai arare ori, extrem de arare ori, dăm în lungile pomelnice ale celor cari îşi cer schimbarea numelui prin ministerul de justiţie, peste câte un Popescu ce simte necesitatea de a se numi altfel; cei mai mulţi se vede că sunt totuşi mulţămiţi, poate unii şi mândri, de un nume care de altfel, chiar prin etimologia Iui, se poate chema fără îndoială, în sine, cinstit. > . Dintr'o listă, de vr'o sută de-petiţii de schimbări de nume, cel puţin, abia dacă găsim un Popescu, şi nici acesta Ion, ci Alexandru Popescu,. care „a făcut -cerere pentru schimbarea numelui său patronimic de Popescu în acela de..." (nu importă), — In schimb însă, poate ca să nu se strice echilibrul Popeştilor, găsim numai decât o altă cerere în cuprinsul că — „D. Nicolae C. Vasile, domiciliat în comuna... a făcut cerere acestui minister, pentru schimbarea numelui său patronimic în cel de... Popescu!" — Iată un om care desigur nu urmăreşte originalitatea, nu caută să se deosi-bească, prin numele patronimic cel puţin, de comunul'muritorilor ... O-braze şi măşti «aia Cine ştie ce i-o fi îndemnând pe alţii să ceară schimbări de nume, ce pot aminti şi ele pe Popescu numit în slujbă în locul lui Popescu ?• Cutare nu mai vrea sâ se numească Vasilescu, ci preferă Grigorescu, celuilalt nu-i place Petrescu, ci vrea mai bine Pavelescu... — Cel puţin, adăogarea unui eseu în coada unui nume de botez, spre a-i da o înfăţişare mai... patronimică, poate fi mai explicabilă. Astfel, avem în lista care ne-a dat subiectul acestei cronici pe: D. Teodor I.: Gheorghe care doreşte să se numească in viitor Teodor I. Geor-gescu; d. Matei Ion Ghiţă care cere să i se dea voie a se numi Matei I. Ghiţescu; sau pe d. Le-onte G. Tănase, care vrea să fie cuoscut de.a-cuma înainte sub -numele mai cilitiu de L G> Tă-năsescu. ■ . ; j-, ; • Dacă e vorba "să-şi schimbe cineva numele, înţelegem în tot cazul să-şi aleagă unul mai puţin comun; de pildă* avem în lista, noastră pe d. Constantin M. Niculescu, care-şi adaogă porecla de Sudiţi (pluralele acestea sunt de mai mult timp acuma la mare modă ca nume patronimice de împrumut) sau pe d. I. M. Vasilescu, care îşi ia pe de-asupra numele unui mare artist al nostru, spre a se- numi... In sfârşit toate aceste schimbări şi a-dăogiri de hume sunt poate cele mai raţionale, şi mulţi ar face bine să imiteze exemplele de felul a-cela, care transformă un nume prea comun, echivalent cu uri^nonimat, într'unul care să-i deosibeascâ 14 210 Ion Gortin Obraze şi măşti 211 mai mult printre Ceilalţi concetăţeni şi contimporani ai lor. v Nu înţelegem, oricum, unele tendinţe de-a dreptul contrare ce mai vedem manifestându-se. De exemplu: D. Nicolae Măriuţă nu e mulţămit cu numele acesta destul de drăguţ şi original, ci pretinde să se numească Nicolae Pavelescu! — D. Gheorghe Şandru crede că o să-i fie mai bine dacă o să-1 cheme... cum credeţi? — Gheorghe lonescu l Iată o francă şi adevărată cădere în anonimat... însuşi un domn Traian Jianu, e nemulţă^-mit cu acest nume celebru, istoric, şi i-ar conveni mai bine Traian... Teodorescu! Din contra, ceea ce înţelegem mai curând şi mai perfect decât orice, este când cineva caută să scape de Un nume cu Sunet sau înţeles urât, sau oricum jenant,--şi atunci chiar şi quasi-anonimatul e bineînţeles preferabil. Când te cheamă Gheorghe Spirea Caracudovici, e de înţeles să ceri voie onor. minister să te poţi numi pe viitor fie şi numai Gheorghe Spirescu; sau când îţi zice Nicolae Salam, nu e de mirare să ceri să te cheme Nicolae Florescu (ceea ce ar reveni câni acolo că dacă te-ar chema Ion Cântat, să ceri să ţi se zică Ion... Trandafir sau Ion Patrician). Tot atât de autentică e cererea d-lui Vâsile Şchiopârlan de a se numi Vasile..N. Dumitrescu, precum şi aceea a d-lui Ion Brăgaru de a i se,schimba numele în — (a* ceasta e într'âdevăr culmea ân nimatului): — Ion lonescu! Poate că pentru a nu fi bănuit după numele său patronimic, că ar fi cam de prin... ca-dritater, d. Brăgaru şi-a ales numele cel mai românesc cu putinţă... Schimbările de nume*evreieşti sunt şi ele de mai multe feluri; ele nu însemnează ^n totdeauna o romanizare. Astfel, d. Haim Herşu Berensohn cere să i se zică de'acuma Haim Lapu Berensohn; adică ce-şi schimbă Lupu aicea? Desigur numai numele patronimic nu. D. Iosub Haim Iosub nici măcar atâta: el pretinde să se cheme de astăzi înainte: Iosub Haim... Davidsohn! Iar d. Avram Isac preferă numele de Avram... Bercovici. La ceea ce n'am putea să zicem altceva decât: „De gus-tibus..." Dar iată şi o dublă schimbare de nume cu care vom termina-: „D. Eduard Birmănescu a făcut cerere pentru schimbarea numelui său patronimic de „Birmănescu" în cel de „Marinescu-Slatina" spre a se numi"... Aceasta ne aduce aminte de o anecdotă, de care evreii nu trebue să. se supere, căci e opera chiar a unui ironist evreu: Un israelit se botează şi trece la religia protestantă ; puţin dup'aceea îşi schimbă şi această confesiune şi devine catolic. Un fost coreligionar, mirat de atâta nestatornicie, îl întreabă ce să însemneze aceasta ?... — Foarte simplu, îi răspunde cellalt. "Tu ştii că dacă un israelit se botează şi-1 în«-treabâ cineva: „ce eşti ?" iar el răspunde, depildă; 212- Ion Gorun „catolic", creştinul nu se lasă într'atâta, ci-1 mai întreabă: — „Dar înainte de asta ce-ai fost?" — Atunci' acela trebuie să răspundă: „Tsraelit" -—■ „Care:,"va să zică tot jidan", o să-şi audă. — Dar la mine e altfel: mă întreabă : „ce eşti ?" răspund: „catolic" ;—„dar nainte de asta ce-ai fost ?" — „Protestant!" Uacasmei*/ CUPRINSUL Pagina Lumea prin geam.......... 3 Chipul şi oglinda........... 9 Ţiganul........•..... •* File albe ............ 21 Cismarul şi criticul său........ 29 Critică............ O societate necesară.......... 42 Anticameră........; . . . . 49 „Permis liber"........... 55 Otel Bristol............ 62 Omul politicos . . . .......• Ş8. Cismarul din carte şi cel din colţ..... '5 Cariere greşite........... 84 Curaj civic.......... 91 Pol jemanfişistul . ... , • • • 97 N'are nici o importanţă. . . . . . . • • 102 Oameni serviabili.......... IU Afacere bună.. ...... 117 Mintea lui Pâlianoş ... .1...... 125 - Duelul lui Corcoduş . . . ., ..... 131 Păcăleală . . .........' . • • 138 Pofcer.............• • H3 Parale 'mprumut ....... . . • • • 151 Cassa de hârtie 157 Boala lui Bumbuleţ.......... 162 In vremea culesului.......... 168 Călcâiul lui Ahile............ 174 O fleică 'n Cişmigiu. .......... 180 Pentru ce să te laşi de tutun . . . ... 187 Pentru ce să te-lasi de alcool....... . . 193 Pe toate feţele........... 199 Schimbările de num'e........ • 205 v* academiei */ EDITURA „CARTEA ROMÂNEASCA" S. A. cârti apărute: Lot Qoga Octavian, Din umbra zidurilor .... 9,— » Poezii — ediţia VI-a. . . . 6,— Qiulescu O. A., Dragostea unui trubadur. . . 12,— » Floarea iubirii.........4.50 » Privelişti şi Amintiri......4,50 Gorovei Artur, Datorii şi drepturi — carte pentru săteni . . . . 10.— Gorun Ion, Lume necăjită — Povestiri . . . 12,— Hodoş Constanţa, Aci, pe pământ . . . . 6,— » Martirii..........t>.— Holda Manolaehe, Fete........ 4,50 Iosif O. Şt., A fost odată, poveste în versuri . 10,— Locusteanu P., Suntem nebuni — Schiţe umoristice ........6,— Lungeanu M., In Sărbători.......15,— Zile Senine.........15,— Mihail Nicolae D., Surprins In ţară streină (Holzminden) .... 10,— Moldoveanu Corneîiu, Cântarea Cântărilor. . 3,— Neniţescu I.. Poezii..........4,50 Nicoleanu N„ Cârlova V. şi Stamati C. Poezii şi Proză..........4,— Popescu Băjenaru I., Prin Codrii Ceahlăului, cu numeroase ilustraţii şi o hartă.....12,— Popescu Spiridon, Zori de Iulie.....4,— Rodica. Zile de sbucium — Impresii din timpul războiului..........7,— Rădulescu Mircea Bem., Eroice — Sufletul Patriei..........12,— Rădulescu Mircea Bem., Poeme eroice . . . 4,— Sadoveanu M., Cântecul amintirii.....14,— » Dureri înăbuşite.....18,— » Mormântul unui copil . . . 12,50 Savel V„ Intre reţele — însemnări din războia. 6,— Tâslăuanu Octav C, Hora obuzelor — Scene şi Icoane din războiu . 4,— » 3 luni pe câmpul de răiboiu . . . 5,— Vldhuţă Al., Poazii, ediţie nouă......20,— CEREŢI CATALOGUL CĂRŢILOR „CARTEA ROMÂNEASCĂ" »•» 11 -• ................. EDITURA „CARTEA ROMÂNEASCA" S. ■ de acelaş autor: Lei Lume necăjită, povestiri . . . . . . .' 12.— Nu te supăra (sub presă).......—.— Faust, traducere din Goethe (ed. nouă). . 14.— Robinson în Ţar# Românească, povestire din zilele noastre...........