RESTITUTIO TON GORUN SCRIERI ALESE Ediţie îngrijită de LIDIA MUNTEANU şi VASILE NETEA cu o prefaţă de VASILE NETEA şi o bibliografie de LIDIA MUNTEANU (, EDITURA MINERVA • BUCUREŞTI — 1983 L* ■J - ,.4'' ION GORUN (ALEXANDRU HODOŞ) La 9 decembrie 1880 murea la Sibiu în vîrstă de abia 51 de ani Iosif Hodoş, unul din primii membrii ai Academiei Române de la Bucureşti (1866), preşedinte al Societăţii pentru fond de teatru român, secretar al Asociaţiunii pentru literatura şi cultura poporului român, fost vieecomite al Comitatului Zarandului (1861) şi fost, vreme îndelungată, deputat în Camera din Budapesta (1865—1876). Timp de peste 30 de ani Iosif Hodoş, doctor în ştiinţele juridice de la Padova (1854), a fost una din personalităţile centrale ale vieţii politice şi culturale din Transilvania, numele său, împreună cu al vărului său Al. Papiu-Ilarian, împle-tindu-se cu toate marile acţiuni ale timpului, începînd de la revoluţia din 1848, el fiind unul din secretarii marii adunări istorice de pe Cîmpia libertăţii, şi pînă în momentul morţii sale.1 In urma lui, pe lîngă o vastă operă publicistică şi ştiinţifică — el a fost traducătorul în limba română a marilor opere ale lui Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei şi Istoria imperiului otoman — rămîneau opt copii: şase băieţi şi două fete, născuţi din căsătoria sa cu Ana Balint, fiica protopopului revoluţionar de la 1848, Simion Balint din Roşia Abrudului, unul din principalii prefecţi ai lui Iancu. Toţi aceşti copii şi îndeo- 1 Vezi George Bariţiu, Momente din viaţa lui dr. Iosif Hodoş, „Observatoriul**, Sibiu, 1881, nr. 70—73 ; Enea Hodoş, O viaţă de luptă, suferinţă şi nădejde, Sibiu [f.a.]; Scrisori, Sibiu [f.a.] ; Gh. Bogdan-Duică, După 50 de ani. Iosif Hodoş, în „Ţara noastră1*. Cluj, 1930, p. 1094 ; Ioan Chiorean, Iosif Hodoş, în „Profiluri mureşene**, Tîrgu Mureş, 1971, p. 181—192. V sebi Enea, Alexandru şi Nerva, vor călca pe urmele tatălui lor, contribuind astfel şi ei la dezvoltarea culturii naţionale. Cel mai mult avea să se remarce însă fratele de la mijloc, Alexandru Hodoş, care, sub pseudonimul Ion Gorun, adoptat în anul 1894, avea să se impună ca un publicist şi scriitor de vază al generaţiei sale — generaţia lui Coşbuc, a lui Gh. Bogdan-Duică, Ilarie Chendi, dintre ardeleni —, fiind apreciat de Al. Vlahuţă, I. L. Caragiale şi apoi de N. Iorga, Octavian Goga, Tudor Arghezi. In 1926 i s-a acordat premiul naţional pentru proză, înfiinţat în 1924, care pînă atunci nu fusese atribuit decît lui M. Sa-doveanu (1924) şi lui Brătescu-Voineşti (1925). Din trunchiul lui Iosif Hodoş şi al lui Simion Balint, s-a ridicat astfel o adevărată familie de scriitori şi cărturari, şi totodată două actriţe, Nunuţa şi Silvia Hodoş, precum şi o folcloristă, Margareta Hodoş1 — care, împreună cu revoluţionarii paşoptişti Axente Sever şi Papiu-Ilarian, şi cu criticul Ilarie Chendi — veri şi ei cu Hodoşeştii —, au jucat în istoria Transilvaniei şi în acelaşi timp a României roluri pe cît de active tot pe atît de constructive. Scriitoare pasionată — memorialistă, romancieră, autoare de piese a fost şi soţia lui Ion Gorun, Constanţa Hodoş (1860— 1934), precum şi fiul lor, Alexandru A. Hodoş (Sandu A. Hodoş, 1893—1967), unul din principalii colaboratori, ca redactor la revista „Ţara noastră11 (1922—1938), at| lui Octavian Goga şi autor al unui roman despre Avram Iancu. Vom urmări în cele ce urmează viaţa şi activitatea lui Ion Gorun, cunoscut, la debutul său, sub numele real, de Alexandru Hodoş. Deşi a avut o activitate prodigioasă, scriitorul a evitat, pe cît a fost posibil, să vorbească prea mult despre sine, considerând, pe de o parte, că un scriitor trebuie să fie cunoscut în primul rînd după scrierile sale, iar pe de alta din cauza firii sale puţin comunicative. în anul 1905, urmînd o idee a lui Sextil Puşcariu, revista „Luceafărul" de la Sibiu a luat iniţiativa de a publica, pentru ardeleni, biografiile „nuveliştilor în viaţă", din vechea Românie. Apelul, semnat de Sextil Puşcariu şi O. C. Tăslăuanu, redactorul 1 Monica Anton, O folcloristă pe nedrept uitată, în „Fla- căra", 1981, 9 iulie, nr. 28. VI revistei, a fost trimis bătrânilor Nicolae Gane, Iacob C. Ne-gruzzi, Ioan Slavici precum şi mai tinerilor Duiliu Zamfirescu, Brătescu-Voineşti, I. A. Bassarabescu, M. Sadoveanu. Printre cei invitaţi să-şi comunice biografia se afla şi Ion Gorun, împreună cu soţia sa, Constanţa Hodoş. Toţi cei cărora li s-a adresat apelul au răspuns fără întîrziere, biografiile lor apă-rînd în nr. 15—16 din august 1905. Singurul care a refuzat să se confeseze a fost Ion Gorun, care, în răspunsul trimis redacţiei, a ţinut să precizeze că a „fost întotdeauna şi rămîne la părerea că ceea ce interesează la un scriitor sânt scrierile lui". „Luceafărul**, afirma mai departe Gorun, ar face un lucru cu mult mai util dacă, în loc de portrete şi biografii, ar prezenta critic scrierile nuveliştilor menţionaţi, contribuind astfel la popularizarea lor '. Aceeaşi atitudine a avut-o în 1912 şi faţă de Almanahul scriitorilor de la noi, editat, prin Sebastian Bornemisa, de „Librăria naţională** de la Orăştie. In acest almanah au fost reproduse biografiile şi fotografiile a peste 40 de scriitori ardeleni — G. Coşbuc, I. Agârbiceanu, O. Goga, St. O. Iosif, Ilarie Chendi, Liviu Rebreanu, Aron Cotruş etc — dar nu şi a lui Ion Gorun, care şi de astă dată s-a dat în lături de la publicitatea oferită. Nici Almanahul Societăţii scriitorilor români, de la Bucureşti, din acelaşi an, la care au colaborat zeci de scriitori în frunte cu C. C. Arion, ministrul Instrucţiunii, n-a putut obţine, deşi Gorun era membru al Societăţii, decît o „cugetare** de o frază prin care afirma că „într-o societate tînără scriitorul, artistul de merit e sau invidiat şi batjocorit — sau slăvit peste măsură, lăudat şi trîmbiţat cu exagerare. Intr-o societate mai aşezată e pur şi simplu respectat.** Abia după Unire, în 1925, la aniversarea de 75 de ani a Liceului „Andrei Şaguna“, de la Braşov, şi apoi în 1926 cînd a fost proclamat membru de onoare al Sindicatului presei române din Ardeal şi Banat, a consimţit să dea Cîteva amintiri din copilăria şi tinereţea sa, pe care le vom utiliza la momentul oportun. Cu ceva mai multă generozitate a vorbit despre viaţa sa în anul 1926, cînd i s-a decernat premiul naţional, acceptînd să acorde un interviu ziaristului Romulus Dianu, care a fost pu- 1 1 „Luceafărul**, 1905, nr. 15—16, p. 299—300. VII blicat în ziarul „Rampa" : De vorbă cu scriitorii noştri — O oră cu cl. Ion Gorun, laureat al premiului naţional pentru proză. Informaţiile din acest interviu, referitoare îndeosebi la perioada de la Bucureşti, cuprind cea mai largă mărturisire a lui Ion Gorun, asupra activităţii sale. Ion Gorun s-a născut la 30 decembrie 1863, în una din cele mai cunoscute comune din Tara moţilor : Roşia Montană. Aşezată în apropierea Abrudului, unde tatăl său exercita funcţia de avocat, Roşia, important centru aurifer, era tot atît de veche ca şi Abrudul, dacă nu chiar şi mai veche, numindu-se în perioada daco-romană Alburnus Maior, într-o vreme pe eînd Abrudul se chema Abruttus. Minele de la Roşia au fost apreciate în toate vremurile, aici descoperindu-se, pe lîngă galeriile şi tunelele de lucru, acele table cerate care aveau să aducă o contribuţie atît de însemnată la cunoaşterea exploatării aurului în vechiţne şi a regimului de muncă, precum şi numeroase necropole şi inscripţii latine şi greceşti. Locul, aflat în preajma culmilor Rotundei (1176 m.), a Cetăţii (1004 m.), a Ţarinei (1040 m.), a Visului (1270 m.) şi străbătut de Valea Roşie, e de o rară frumuseţe pitorească. Şi totodată, de o enormă avuţie. In secolul trecut pe Valea Roşiei existau peste 300 de şteampuri cari zdrobeau minereul pentru a scoate din el boabele şi firele de aur. Numele îi vine de la această vale a cărei culoare roşie-căpă-mizie e determinată de rocile roşcate de sub care izvorăşte. Goana după aur s-a manifestat aici cu o adevărată furie, galeriile exploatate întinzîndu-se pînă în inima munţilor. Unii dintre ei, în urma acestor săpături, s-au surpat rămînînd în picioare numai pereţii exteriori, galeriile transformîndu-se în ferestre. Aşa s-au format curioasele „cetăţi" de la Roşia, declarate azi monumente ale naturii. Farmecului naturii i se adaugă şi un furtunos trecut istoric, Roşia fiind unul din principalele nuclee ale răscoalelor şi revoluţiilor din Munţii Apuseni. In 1784 „roşienii" împreună cu toate satele din jur au urmat pe Horia şi Cloşca, iar la 1848 pe Avram Iancu. In a doua jumătate a secolului al XlX-lea personalitatea proeminentă a Roşiei a fost protopopul Simion Balint — faimosul Popa Ba-lint — care, alături de Avram Iancu, a fost unul din cei mai VIII prestigioşi conducători ai revoluţiei din 1848. Faptele lui de arme, datorită cărora au putut fi apăraţi Munţii Apuseni, sînt consemnate atît în raportul lui Avram Iancu publicat de George Bariţiu la Sibiu în 1884, cît şi în propriul său raport, publicat de Bariţiu în aceeaşi serieBalint a avut un rol esenţial în luptele pentru eliberarea Abrudului şi pentru apărarea Văii Arieşului şi a Cîmpenilor, unde se afla statul major al revoluţiei în frunte cu Avram Iancu. După revoluţie, Simion Balint a contribuit la toate acţiunile destinate să ridice nivelul social, cultural şi politic al românilor din Transilvania, şi a sprijinit cu ajutoare băneşti pe studenţii români plecaţi la studii In Italia: Simion Bărnuţiu, Iosif Hodoş, Al. Papiu-Ilarian. Copiii fiicei sale şi ai lui Iosif Hodoş aveau să fie crescuţi în casa bunicului, care era una din casele cele mai primitoare şi mai îndestulate din regiune. Consfătuirile fruntaşilor moţilor se ţineau aici lanţ. Problemele grele ale moţilor se discutau la Roşia, călăuzite de patriotismul şi experienţa încercată a bătrânului Balint şi de entuziasmul şi pregătirea juridică superioară a tînărului Hodoş. Din când în cînd se oprea pe la Roşia şi Avram Iancu, aflat în tragicul său zbucium sufletesc. Printre vizitatorii casei lui Balint s-a aflat şi B. P. Hasdeu, cunoscut cu Hodoş de la Societatea Academică Română din Bucureşti, care îşi va lua de soţie o „roşiancă“ cu nume roman, Iulia Faliciu, datorită căreia marele polihistor se va abate adeseori pe la Roşia, de unde va culege folclor şi va înregistra diferite forme de grai popular. Ion Gorun, ca şi ceilalţi fraţi ai săi, a crescut astfel într-un loc de largă respiraţie românească şi socială, în care se încrucişau, din cauza minelor de aur, numeroase interese contrarii, de o parte aflîndu-se proprietarii de mine, şi în primul rînd statul, iar de cealaltă minerii ţărani, loc îmbibat totodată de puternice amintiri istorice, legate de vremile lui Horia şi ale lui Iancu, cîntaţi cu însufleţire şi jale de doinele şi baladele 1 1 A se vedea Raportul Iul Avram Iancu despre faptele oastei poporane care a stat sub comanda lui pe timpul războiului civil din Transilvania în anii 1848/9, Sibiu, 1884, Editura re-dacţiunei „Observatoriului" ; Două raporturi de ale acelor prefecţi de legiuni româneşti (Simion Balint şi I. Axente Sever), cari în anul 1848/9 au susţinut luptele cu insurgenţii unguri pînă la reintrarea trupelor imperiale în Transilvania, Sibiu, 1884, Editura „Observatoriului". IX moţeşti. O sursă inepuizabilă de astfel de amintiri era însăşi bătrînul Balint, care luptase cu arma în mină alături de eroii de la 1848. Roşia, prin graiul arhaic al ţăranilor, îi va da totodată şi temelia populară a limbii sale literare, care avea să fie una din caracteristicile scrisului său. Clasele primare le-a început la Roşia, continuîndu-le apoi la Baia de Criş, unde tatăl său era vicecomite al comitatului Za-randului. Pentru cursurile liceale, unchiul său, Al. Papiu-Ila-rian, l-a adus la Bucureşti unde a făcut două clase la pensionul Sehevitz, la care funcţionau şi unii profesori ardeleni. în 1874 îmbolnăvindu-se Papiu, copilul este readus în Ardeal şi înscris la liceul din Braşov. Cum familia sa — tatăl, Iosif Hodoş, fiind numit consilier referent al Mitropoliei ortodoxe şi apoi secretar al „Asociaţiunii“ — se stabileşte în 1876 la Sibiu, tînărul va face aici la liceul maghiar clasele a V-a şi a Vl-a, în 1877 fiind transferat apoi, din nou, la liceul român ortodox din Braşov unde, în iunie 1880, avea să ia bacalaureatul. Printre profesorii braşoveni a avut pe David Almăşianu, fost, pînă în 1848, profesor la Vălenii de Munte şi participant la revoluţie, pe Ion C. Tacitu, absolvent al universităţii din Bucureşti, la care a stat în gazdă, pe poetul şi publicistul, Ion Al. Lapedatu, doctor în filozofie la Bruxelles, pe Pândele Dima, Lazăr Nasta şi pe Ion Popea, iar ca director pe Ştefan Iosif, tatăl poetului. Preocupările şi talentul său literar l-au impus în clasa a VUI-a ca vicepreşedinte al Societăţii de literatură a elevilor, preşedinte fiind întotdeauna un profesor.1 în clase apropiate cu a lui se aflau atunci şi viitorii profesori, scriitori şi publicişti: Andrei Bârseanu, Ioan Bogdan, Iuliu Mera, Silvestru Moldovan, Ioan Clinciu. Patriotismul în care erau educaţi elevii acestui liceu se vede clar, cu privire la clasa lui Gorun, din faptul că şase din cei şapte bacalaureaţi ai acestuia, printre care şi Ion Gorun, aveau să treacă în ţara românească1 2. Contactul tînărului Hodoş cu liceele din oraşele Sibiu şi Braşov, ca şi cu însăşi viaţa citadină de aici, unde limba germană, din cauza grupurilor de populaţie săsească, se vorbea în mod curent, îl va ajuta să deprindă în mod amănunţit limba lui 1 Anuarul Liceului „Andrei Şaguna“ din Braşov, anul jubiliar, 1925. 2 Andrei Bârseanu, Istoria şcoalelor din Braşov, 1902, p. 568. X Goethe, fapt ce îl va face ca mai tîrziu să încerce traducerea, în româneşte, a capodoperei genialului poet german, Faust. In toamna anului 1880 Gorun se va îndrepta spre Bucureşti, unde se aflau şi fraţii săi, Nerva şi Ulpiu Hodoş. In capitala României a urmat mai întîi cursurile Facultăţii de medicină, pe care le va abandona după doi ani, înseriindu-se la Facultatea de litere şi filozofie, la care îşi va lua licenţa. Şcoala cea mai bună pe care a urmat-o — după cum avea să mărturisească mai tîrziu în Interviul acordat lui Romulus Dianu — a fost însă citirea şi recitirea clasicilor. „Şcoala mea — preciza Gorun — au fost înaintaşii mei. Citeam pe C. Negruzzi, pe Odobescu, pe Bălcescu şi pe poeţii şi prozatorii timpului", cu alte cuvinte pe Eminescu, Slavici, Vlahuţă, Delavrancea, Cara-giale. E de menţionat că toţi aceştia întrebuinţau cea mai plastică limbă literară a vremii, Gorun avînd astfel de la cine să înveţe poezia şi cadenţele graiului românesc. O diminuare timpurie a simţului auzului, îl va împiedica însă pe Gorun de a îmbrăţişa, după vechea tradiţie ardeleană, cariera didactică, dedicîndu-se încă din anii studenţiei ziaristicei. Ziaristica îl tentase dealtfel încă din adolescenţă, fiindcă tatăl său fusese un pasionat cititor de ziare şi redactase el însuşi o anumită perioadă ziarul „Federaţiunea" de la Budapesta, în timpul cînd directorul acesteia, Alexandru Roman, colegul de academie şi de parlament al lui Hodoş, executa la Vâcz condamnarea ce-i fusese dată de tribunalul maghiar (1868). în 1871 Visarion Roman, iniţiatorul băncii „Albina" de la Sibiu, îi propusese totodată înfiinţarea unui cotidian românesc în oraşul „Asociaţiunii". In casa lui Iosif Hodoş intrau aproape toate periodicele româneşti ale tipului, în frunte cu „Românul", lui C. A. Rosetti, de la Bucureşti şi, bineînţeles, publicaţiile ardelene „Gazeta Transilvaniei", „Telegraful român", „Familia" etc. Ion Gorun a crescut astfel în strîns contact cu presa românească, ea iniţiin-du-1 în problemele sociale şi naţionale ale timpului, şi îndeosebi ale literaturii. Dealtfel, biografia lui nu e decît o lungă succesiune de colaborări şi participări la înfiinţarea şi conducerea unor publicaţii, acestea fiind principalele acţiuni ale existenţei sale. Gorun a intrat mai întîi, îndeplinind funcţia de reporter, în redacţia ziarului „Poporul" (1881), întemeiat de N. Bassarabescu, unul din discipolii preferaţi ai lui Cezar Bolliac, şi apoi la „Naţiunea" (1882), organul lui Dimitrie Brătianu, unde, după propria XI sa mărturisire, avea să-şi facă „ucenicia11. Prin 1884 scria la ziarul „Unitatea naţională11, al grupării ardelene din Bucureşti, înfiinţat de Gh. SecăşianuLa apariţia „Voinţei naţionale11 (1884), noul oficios al Partidului naţional liberal, condus de Dimitrie A. Sturdza, îl găsim printre colaboratorii acestuia. După înfiinţarea ziarului „Tribuna11, de la Sibiu (14 aprilie 1884), va deveni unul din corespondenţii şi colaboratorii bucureşteni ai acestuia, intrînd astfel în relaţii cu Ioan Slavici şi apoi cu George Coşbuc, care va colabora şi el la cotidianul sibian. Cum Gorun întreţinea strînse relaţii cu Sibiul, mama sa continuînd să trăiască acolo, Slavici ar fi dorit să-l angajeze redactor permanent la „Tribuna11, aşa cum îl va angaja mai tîrziu şi pe Coşbuc, dar teama tînărului ziarist de a fi recrutat în armata maghiară l-a făcut să refuze, rămînînd astfel definitiv la Bucureşti. Tot ce scrisese pînă atunci era considerat ca lucru fără însemnătate. „Debutul meu temeinic — afirma Gorun în acelaşi interviu — a fost la «Convorbiri literare», fără să fac însă parte din cenaclul «Convorbirilor». Maiorescu se interesa de mine şi mă aprecia, dar nu m-am dus niciodată în cercul de la «Convorbiri». Trimitem lui Jacques Negruzzi poeziile pe care mi le publica la loc de cinste în revistă.11 La „Convorbiri11 a întrebuinţat vechiul pseudonim al tatălui său din anii tinereţii : Castor. Cu mai mult relief se va manifesta la revista „Fîntîna Blanduziei“, înfiinţată la 4 decembrie 1888, ca un omagiu adus lui M. Eminescu, poetul fiind socotit fondatorul revistei. La „Fîntîna Blanduziei" colabora şi fratele său, Nerva, iar celălalt frate, Ulpiu, deţinea funcţia de administrator al revistei. La moartea lui Eminescu, Gorun va scrie un emoţionant articol în ziarul „Tribuna11, de la Sibiu (21 iunie/2 iulie, nr. 1391), în care afirma că prin stingerea poetului a dispărut „o lume de minuni11. Atras puternic de poezia lui Eminescu, în toamna aceluiaşi an el se va ridica cu îndrăzneală împotriva celei de a patra ediţii alcătuită de Titu Maiorescu în 18891 2 — care, dealtfel, era o reeditare şi conţinea multe lacune, greşeli de tipar şi inadvertenţe. In articolul semnat Alih (Al. I. Hodoş) arăta că şi ediţia 1 Ion Gorun, Citeva amintiri, în „Almanahul presei române pe 1926“, Cluj, 1926, p. 28—30. 2 Al. I. Hodoş, Un poet şi un critic, „Fîntîna Blanduziei11, nr. 7, 12—19 noiembrie, 1889, p. 1. XII a patra, „departe de a fi completată, păstrează chiar şi greşelile ediţiei a treia11 ', ea fiind inferioară ediţiilor anterioare chiar şi ca lucrare tipografică11 2 Atacul împotriva lui Maiorescu era cu totul excesiv. „în loc să se îngrijească — scria tînărul publicist —, cum cred că îi era datoria mai înainte de toate, ca să cureţe de greşeli, să împlinească lacune şi să caute a completa după putinţă volumul de poezii a lui Eminescu, d-l Maiorescu şi-a tipărit, în adevăr în fruntea volumului studiul cu care ne ameninţase în «Convorbiri literare». A lăsat ce-i drept de o parte titlul pretenţios al studiului; îl numeşte 'acum numai notiţă biografică şi-i păstrează numai partea întîia în care cu contrazicerile şi neexactităţile pe care le-am arătat... îşi făcea apărarea în contra imputărilor că d-sa şi alţii ca d-sa ar fi lăsat pe Eminescu în mizerie.11 Afirmaţia era, evident, neîndreptăţită. Preţuirea lui Eminescu nu va aparţine numai lui Ion Gorun ci şi fraţilor săi, Enea şi Nerva, cel dinţii mărturisin-du-şi admiraţia pentru genialul poet prin manualul de Istoria literaturii române, iar cel de al doilea prin publicarea primului volum de poezii postume ale acestuia (M. Eminescu, Poezii postume, Bucureşti, Editura „Minerva11, 1902 cu o prefaţă de Nerva Hodoş). Aceeaşi atitudine vor avea-o fraţii Hodoş şi faţă de poeţii George Coşbuc şi Octavian Goga. împreună cu Ioan Slavici, reîntors la Bucureşti, şi cu alţi patrioţi — Ioan Neniţescu, C. Tălăşescu, Vintilă C. A Rosetti, Ioan Rusu-Şirianu, Petre Gârboviceanu — la 1/13 aprilie 1890, Gorun va semna o declaraţie prin care, continuînd o veche acţiune a tatălui său, se angaja să adune bani şi cărţi spre a veni în ajutorul românilor din Transilvania1 * 3 *. în capitala României începuseră dealtfel discuţiile pentru înfiinţarea Ligii culturale pentru unitatea tuturor românilor, care avea să joace apoi un mare rol naţional, iar Gorun nu putea fi decît alături de cei care îşi aveau privirile îndreptate peste Carpaţi. 1 Alih, Ediţia o patra a poeziilor lui Eminescu, în „Fîntîna Blanduziei11, nr. 10, 3—10 decembrie, 1889. 8 M. Eminescu, Opere, voi. I, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Bucureşti, 1939, Fundaţia pentru literatură şi artă (Introducere, p. XVI). 3 Vezi Un document istoric, în „Tribuna poporului11, Arad, 1897, 5/17 iulie, nr. 126. XIII Activitatea sa publicistică şi literară devine mai accentuată începînd din anul 1893, cînd în urma unui original concurs, ajunge secretar de redacţie al revistei lui Al. Vlahuţă şi a doctorului Alceu Urechea, „Vieaţa“, apărută la 28 noiembrie 1893. „Vieaţa“ s-ar fi dorit o revistă de direcţie literară independentă, luînd atitudine, în anumite ocazii, şi împotriva „Convorbirilor literare" şi a publicaţiilor de stingă. In programul ei mijeau, mai ales pe linia vieţii săteşti, cîteva din orientările „Semănătorului" de mai tirziu. Concursul la care ne referim fusese deschis de redacţia „Vieţii" la 23 ianuarie 1894, pentru alegerea de către cititori a unui redactor, a cărui misiune era de a urmări în mod sistematic literatura mediocră care să fie biciuită apoi într-o rubrică intitulată Serviciul de gunoaie in literatură. La concurs s-au prezentat 23 de concurenţi, fiecare putînd dispune pentru exerciţiul său de o pagină de revistă. La 13 martie s-a anunţat rezultatul. Luîndu-se în consideraţie primii cinci candidaţi, s-a constatat următoarea succesiune de voturi : Ion Gorun, 473 voturi Grigri 428 „ Scurtu 304 Pincio (Păun) 302 Zizin 287 „ A fost declarat ales, evident, Ion Gorun, care îşi luase pentru concurs acest pseudonim, destinat să devină de acum înainte adevăratul său nume literar'. Unul din prietenii săi de atunci, scriitorul Radu D. Rosetti, îl descrie ca fiind „un bărbat cu faţa palidă, încadrată de o barbă neagră, miop (purta ochelari) şi cam fudul de o ureche — mai mult sforţîndu-se să asculte decît vorbind, avar la furculiţă, însă darnic la pahar, ceea ce ar fi făcut pe Caragiale şi pe Delavrancea să-i prevadă un viitor de aur, fiindcă, pe lingă că avea talent, era de-ai noştri" 2. în această întimplare şi în prietenia care a urmat între Ion Gorun şi Alexandru Vlahuţă, îşi are originea lucrarea de mai tîrziu a noului redactor, intitulată A. Vlahuţă, omul şi opera — o * 8 1 Radu D. Rosetti, Spicuiri, Bucureşti, Editura pentru literatură şi artă, 1968, p. 98. 8 Idem, p. 99. XIV reprimire, care avea să fie una din cele mai calde expuneri asupra vieţii lui Vlahuţă. La „Vieaţa11 colaborau în acea perioadă, pe lingă cei doi directori, Barfou Delavrancea, George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu precum şi Arthur Stavri, Traian Demetrescu, O. Carp, Radu D. Rosetti, I. N. Roman. C. Sandu-Aldea, George Murnu şi alţii. Gorun, pe lingă notele înţepătoare ale rubricii sale, a colaborat la „Vieaţa11 cu diferite poezii şi povestiri duioase din lumea umiliţilor şi înfrînţilor vieţii (Moştenirea lui Panait, Crăciunul la proletari), precum şi cu un lung studiu, nu destul de adîncit însă, asupra lui Grigore Alexandrescu. Povestirile din „Vieaţa14 relevau stilul şi analiza psihologică din care aveau să se dezvolte schiţele şi portretele sale viitoare. Ei va aduce totodată la „Vieaţa“ şi o puternică notă ardelenească, scriind articole despre moţii săi şi despre legendarul Avram Iancu, urmărind în acelaşi timp dezbaterile şi semnificaţia procesului Memorandumului, de la Cluj (mai 1894), care se va încheia cu condamnarea principalilor luptători politici ardeleni : Ion Raţiu, Vasile Lucaciu, Gh. Pop de Băseşti ş.a. „Lui Gorun — avea să scrie mai tîrziu N. Iorga — este a i se atribui şi un fel de iniţiere a lui Vlahuţă în viaţa ardeleană de luptă pe care ajunge a o cînta.“ 1 în legătură cu colaborarea lui Ion Gorun la „Vieaţa“, N. Iorga spune însă ceva mai mult, afirmînd că acesta a adus în redacţie „o notă nouă de energie aspră11, şi, împreună cu alţi scriitori ardeleni, aflaţi la Bucureşti — I. Slavici, G. Coşbuc, care în acel timp, împreună cu I.L. Caragiale, editau „Vatra14, St. O. Iosif, cărora li se vor adăuga in curînd Gh. Bogdan-Duică, Ilarie Chendi, I. N. Roman — „exercita11, o tot mai puternică influenţă, chiar în centrul bucureştean. „De acum înainte — preciza N. Iorga — nimic nu se va petrece în această viaţă literară fără amestecul, influenţa şi uneori chiar cruda lor poruncă.112 Aici s-a impus atît ca poet original cit şi ca traducător din Heine şi Petofi, şi St. O. Iosif, legat de Gorun prin-tr-o strînsă prietenie. 1 2 1 Vezi Eroilor martiri, „Golgota11, (număr unic), Bucureşti, 1894. 2 N. Iorga, Istoria literaturii româneşti contemporane, II, în căutarea fondului, Bucureşti, 1934, p. 28. XV Intrarea Iui Gorun, în condiţiile amintite, la revista lui Vlahuţă a însemnat pentru tînărul scriitor un adevărat salt, el fiind solicitat de acum înainte şi de alte redacţii literare. In 1896 este chemat astfel de către un grup de scriitori printre care se afla şi Coşbuc — vechi şi statornic prieten al său — să organizeze revista săptămînală „Povestea vorbei" (10 octombrie 1896 — 1 mai 1897) Aici a fost nu numai secretar de redacţie ci, sub iniţialele Cr şi criticul revistei, căutînd să-i dea o direcţie patriotică şi populară, susţinînd literatura destinată poporului. Printre colaboratori aflăm, pe lingă George Coşbuc şi St. O. Iosif, şi pe Ioan Adam, A. Gorovei, Vasile Pop, Spiru Hasnaş viitori semănătorişti. Colaborau de asemeni şi Ar-thur şi Râul Stavri, H. G. Lecca, Cincinat Pavelescu, Radu D. Rosetti, D. Teleor. Dintre cei „mari" apar în paginile revistei, alături de G. Coşbuc, Al. Vlahuţă (Sonet), şi I. h. Cara-giale (O blană rară). Partea critică e reprezentată de H. Sani-elevici, I. Sanielevici, I. Teodorescu. Gorun, din partea lui, pe lingă povestiri şi nuvele, înregistrează mişcarea culturală din ţară şi redactează „poşta redacţiei" prin care se întreţinea legătura cu tinerii debutanţi. Printre aceştia, descoperim la 2 decembrie 1896 şi pe Ion Mi-nulescu, sub pseudonimul Nirvan. Şi Panait Cerna şi-a încercat aici „norocul". Revista n-a durat decît şapte luni, dar spiritul lui Gorun ieşea tot mai mult în evidenţă. Notorietatea şi experienţa sa publicistică vor determina la 1 februarie 1898 pe cei doi fraţi poeţi, Aristide Cantilli şi C. Cantilli şi pe prietenii lor D. Ca-selli şi I. Costin, să-i ofere conducerea redacţiei revistei bilunare „Viaţa nouă" apărută la 1 februarie. Dar în timp ce Cantilli ar fi voit pentru noua publicaţie o orientare modernistă, pe linia lui Macedonski — dealtfel la revistă colabora şi Ion Th. Arghezi (Tudor Arghezi) —, Ion Gorun lupta pentru vechiul său tradiţionalism. Dilema a fost concludent sesizată de Vladimir Streinu într-un capitol din Istoria literaturii române moderne. „Sprijinitorii lui Gorun — scrie Streinu — erau Maiorescu, Coşbuc, Delavrancea, P. Cerna, D. Nanu şi chiar Gherea, în timp ce ai lui Cantilli se numeau Macedonski, Arghezi, Bogdan Pi- 1 1 Greşit înregistrată de N. Iorga în op. cit., p. 43, ca apă-rînd în 1894. XVI teşti, Gabriel Donna, G. Bacovia şi alţii."1 Deşi dispunea de colaboratori de -seamă, printre care şi C. Rădulescu-Motru şi tînărul M. Sadoveanu, cu poezii şi schiţe, revista şi-a suspendat totuşi apariţia la 10 mai 11898. In 1899 Arthur Sţavri, care înfiinţase revista „Pagini literare" (21 ianuarie 1899 — 30 aprilie 1900), îl invită să participe la conducerea revistei, el fiind şi pînă atunci un apreciat colaborator. La 10 decembrie 1899 Gorun devine astfel coredactor. In realitate, după aprecierea lui N. Iorga, el, împreună cu soţia sa, „vor domina revista, în lupta dintre conducători avînd să biruie Gorun". Cercul colaboratorilor noii reviste, care avea şi ea o orientare tradiţionalistă, era cu mult mai larg decît al celei anterioare, la cei de la „Povestea vorbei" adăugîndu-se alţii, noi. Printre ei figurau : D. Anghel, D. Nanu, Jean Bart (Eugeniu P. Botez), M. Sadoveanu. Aici a publicat D. Anghel primele sale poezii din viitorul volum, în grădină, şi totodată subtile traduceri din Lenau, Uhland, Heine, Verhaeren etc. St. O. Iosi-f îşi va continua şi el traducerile începute la „Vieaţa". Un colaborator nou care va deveni apoi unul din cei mai străluciţi prozatori români, a fost M. Sadoveanu. Gorun, pe lîngă bucăţi beletristice, a publicat în această revistă numeroase cronici dramatice, note şi articole cu privire la importanţa şi semnificaţia literaturii populare. La 2 decembrie 1899 apare la Bucureşti cotidianul „România jună", înfiinţat de A. C. Popovici şi Gh. Bogdan-Duică. In jurul noului ziar, se adună Al. Vlahuţă, G. Coşbuc, iN. Iorga, C. Rădulescu-Motru, O. Densusianu, Ştefan Petică, Al. Cazaban. Ion Gorun, solicitat din primul moment, colaborează cu articole şi cronici asupra problemei naţionale, aruncînd noi lumini asupra situaţiei din Transilvania. In 1901 debutează editorial cu placheta Citeva versuri din cele publicate la „Convorbiri literare", la „Vieaţa" şi la celelalte reviste din a căror redacţie a făcut parte. Deşi nu lipsite de interes, şi chiar de o anumită notă personală, ele nu-1 vor impune însă ca poet, lucru semnalat îndeosebi de Ilarie Chendi *, 1 2 1 Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 331. 2 Ilarie Chendi, Foiletoane, Bucureşti, 1904, p. 15. XVII motiv pentru care el se va dedica de acum înainte — fără a renunţa la poezie — mai mult prozei şi traducerilor, în domeniul acesta avînd să cucerească o necontestată reputaţie. în 1902 va edita volumul în proză Alb şi negru, povestiri şi evocări sociale, patriotice şi culturale. In 1904 publică o povestire mai lungă, cu proporţii de roman, intitulată Robinson în ţara românească (asemănătoare în final cu nuvela lui Ioan Slavici, Popa Tanda, ostilă vieţii şi moravurilor orăşeneşti). Alte povestiri şi nuvele, cu un pronunţat caracter social şi etic, vor apărea în 1905, sub titlul Taina a şasea, ca şi traducerea primei părţi din Faust, care va fi considerată drept cea mai reuşită tălmăcire românească făcută pînă atunci din Goethe. „De la întîiele accente — scria Ilarie Chendi, el însuşi un germanist de seamă — începînd cu magistralul prolog asupra raportului dintre teatru şi viaţă, se vede conştiinciozitatea aproape cucernică şi măiestria cu care Gorun dezvăluie gîndul şi cuvîntul autorului. El desprinde înţelesul limpede din original, menţine pînă şi forma, ritmul şi rimele versului, pînă la sfîrşit — o muncă cu cît mai reuşită, cu atît mai îndrăzneaţă." 1 începînd din 1901 el va avea, ca şi Constanţa Hodoş, o apreciată colaborare la „Semănătorul", revistă condusă mai întîi de G. Coşbuc şi Al. Vlahuţă — şi apoi de N. Iorga. Pînă la intrarea în redacţie a lui N. Iorga (1905) critica la „Semănătorul" a fost reprezentată de Ilarie Chendi. Chiar de la primul număr Gorun colaborează cu povestirea Vaiet şi tăcere, colaborarea sa fiind împletită cu diferite articole de atitudine patriotică. Constanţa Hodoş îl va urma şi ea, N. Iorga considerîndu-i pe amîn-doi printre colaboratorii de seamă ai revistei, deşi amîndoi aveau să părăsească „Semănătorul" la numai un an după apariţia sa. Ion Gorun era dealtfel un vechi semănătorist, semănătoris-mul, prin dragostea preconizată pentru viaţa rurală şi pentru aspiraţiile naţionale ale poporului, făcînd parte din propriul său „program" literar. La 15 martie 1905, soţii Gorun s-au despărţit totuşi de „Semănătorul", pentru a înfiinţa o publicaţie bilunară proprie, intitulată „Revista noastră", contînd mai ales pe colaborarea unor scriitoare ca Elena Văcărescu, Maria Cunţan, Alice Călugăru, Sofia Nădejde, Adela Xenopol. Pe lîngă I. Gorun, vor mai colabora ocazional şi Al. Vlahuţă, M. Sadoveanu, Z. Bârsan, I. Mi- 1 Ilarie Chendi, Impresii, Bucureşti, 1908, p. 222. XVIII nulescu ş.a. Revista va apărea fără întrerupere pînă la 22 aprilie 1907, propunîndu-şi să fie „ o oglindă credincioasă a colaborării intelectualităţii feminine la patrimoniul cultural naţional comun". La 1 iunie Constanţa Hodoş îi va asigura o nouă apariţie de doi ani. La „Revista noastră" Ion Gorun, pe lîngă anumite bucăţi beletristice, a publicat diferite fragmente din Faust, şi a întreţinut cronica literară, urmărind îndeosebi literatura feminină. El a remarcat astfel apariţia volumelor de poezii ale poeteselor ardelene, Maria Cunţan, de la Sibiu, şi a Măriei Ciobanu de la Arad — susţinute în presa bucureşteană şi de Ilarie Chendi —, a Viorelelor Alicei Călugăru, a piesei Elenei Văcărescu, Pe urmele dragostei, şi a primei cărţi a Elenei Farago, Versuri — relevînd elementele specifice ale literaturii acestora şi originalitatea lor. El salută de asemeni cu entuziasm apariţia poemului lui St. O. Iosif, Din zile mari, închinat lui Ştefan cel Mare, a scrierilor politice ale lui M. Eminescu, editate de Ion Scurtu, a vibrantei Istorii a românilor scrisă de N. Iorga, Icoanele lui Al. Ciura, tipărite la Budapesta în colecţia „Luceafărul", şi mai ales apariţia primului volum de Poezii al lui Octavian Goga (1905), destinat unui succes din cele mai răsunătoare în literatura română. Intervenţiile sale critice au asigurat revistei un apreciat nivel, făcînd pe cititori să treacă mai uşor peste unele versuri şi povestiri mai puţin reuşite. Părăsind „Semănătorul" în 1905 şi începînd apoi o nervoasă polemică împotriva lui N. Iorga, din cauza căruia părăsise revista, Ilarie Chendi va lua în 1906 iniţiativa înfiinţării unei noi publicaţii săptămînale, intitulată „Viaţa literară". Pentru a da revistei mai mult prestigiu, Chendi a făcut apel pentru locul de directori la doi vechi semănătorişti : George Coşbuc şi Ion Gorun. Pentru sine păstra postul de secretar de redacţie, cu alte cuvinte de adevărat factotum. Programul „Vieţii literare" — apărută la 1 ianuarie 1906 — a fost semnat de George Coşbuc şi Ion Gorun, el promiţînd o largă libertate de orientare tuturor colaboratorilor. „începînd această revistă — se arăta în articolul Un prim cuvint — nu avem alt gînd decît acela ce se oglindeşte, credem, destul de lămurit în titlul ei. Dorim şi vom năzui ca ea să fie o icoană cit mai credincioasă şi mai întreagă XIX a vieţii noastre literare şi artistice în desfăşurarea ei. Coloanele acesteia se vor deschide, dar, primitoare, tuturor scriitorilor noştri şi nici unul nu va găsi aici vreo constrîngere sau vreo restrîn-gere a talentului său“, fără ca vreo iscălitură să „angajeze pe alta". La „Viaţa literară" Gorun a publicat o serie de noi versuri şi fragmente din Faust, căutînd să le dea o formă cit mai expresivă, unele povestiri ca Două lumi, Năpasta, In urma coşciugului, precum şi o serie de articole (Ziarele şi literatura, Şcolile noastre literare), şi diverse însemnări şi cronici dramatice. Coşbuc oferă şi el revistei o sumă de poezii din vechiul său arsenal (Bordei sărac, O poveste reuşită, Furtuna primăverii, Cuscrii ş.a.). Deşi avea un program anunţat cu atîta circumspecţie şi respectat, desigur, în liniile lui pozitive, „Viaţa literară" n-a putut fi totuşi revista liniştită şi paşnică pe care şi-ar fi dorit-o Coşbuc şi Gorun, fiindcă ea a devenit repede o tribună proprie a spiritului polemic al lui Chendi, îndreptat îndeosebi împotriva „Semănătorului" şi a lui N. Iorga. Ea a acceptat astfel în paginile ei şi pe N. Gane, I. A. Bassarabescu, Al. Cazaban, dar şi pe simbolistul Ion Minulescu, care aici şi-a dobîndit meritata consacrare, pe Victor Eftimiu, pe noul critic E. Lovinescu, şi alţi scriitori modernişti, seduşi de programul amintit şi de atitudinea antisemănătoristă a lui Chendi. Coşbuc şi Gorun, după un an de colaborare, şi-au anunţat retragerea, cerînd ca revista însăşi să-şi înceteze apariţia. Chendi nu s-a subordonat însă dorinţei lor şi, călăuzit de demonul său polemic, a prefăcut „Viaţa literară" în „Viaţa literară şi artistică", asigurîndu-i încă un an de existenţă (7 ianuarie 1907— 6 aprilie 1908). Continuarea în aceste condiţii şi cu acest titlu a fost dezavuată de Ion Gorun, care a afirmat că aceasta se face „peste voia noastră" şi peste dreptul fostului secretar al „Vieţii literare". Scăpat un răstimp din viitoarea revistelor ,Gorun se dedică din nou unei fecunde activităţi de traducător, publicînd două noi ediţii din Faust, ambele revăzute şi completate cu diferite intervenţii, şi traducînd în întregime lucrarea lui Kant, Spre pacea eternă. In 1911 publică un nou volum de povestiri, intitulat semnificativ Lume necăjită, reprezentînd ceea ce G. Călinescu avea să XX numească mai tîrziu „literatura socializantă" a lui Ion Gorun" ‘, precum şi un volum de observaţii asupra limbii noastre literare : Ştii româneşte ? La apariţia, în 1911, a revistei „Flacăra" a fost invitat, de C. Banu, să colaboreze la noua publicaţie, care timp de cîţiva ani va aduna în jurul ei în mod eclectic un mare număr de scriitori, printre care Ioan Slavici, G. Coşbuc, Delavrancea, M. Sadoveanu, Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, O. Goga, Victor Eftimiu, Cincinat Pavelescu, St. O, Iosif ş.a. Pentru a-1 atrage printre colaboratori, Locusteanu, secretarul de redacţie al revistei, îi publică un elogios portret în seria „contemporanii".1 2 Colaborarea lui Gorun la „Flacăra" n-a fost totuşi prea abundentă. In 1911 publică povestirea Ţiganul, în 1912 Subiect rezervat şi Lumea prin geam, în 1913 Toate bune, toate rele, în 1914 Demisia la români, Cariere greşite, Dacă tinereţea ş.a. In curînd îl aşteaptă o nouă invitaţie. Aceasta avea să fie a ziarului de dimineaţă „Minerva", printre colaboratorii căreia intră la 16 noiembrie 1912. In paginile acesteia se întîlneşte, publicînd note. schiţe şi articole, cu M. Sadoveanu, Gh. Bogdan-Duică, St. O. Iosif, C. Sandu-Aldea, Ioan Adam, C. Răduleseu-Motru. Ca şi în tinereţe, la „Voinţa naţională", el nu va susţine la ziarul conservator cauze politice de partid, limitîndu-şi colaborarea la partea literară. La 1 martie 1915 întemeiază împreună cu doctorul Ureche, Archibald (G. Rădulescu), Maximin Fortuniu şi fiul său Sandu Hodoş revista satirică „Mojicul", care va apărea săptămînal, pînă la 14 august 1916. In acelaşi ăn editorul Ig. Hertz îi oferă conducerea publicaţiei „Astra" (literară, artistică, ştiinţifică — o revistă magazin — care îşi va menţine apariţia pînă la 15 august 1916, urmînd să reapară în 1918). Timp de doi ani va edita la Hertz publicaţia „Războiul popoarelor" (1914—1916), urmărind documentar desfăşurarea conflagraţiei. La îndemnul lui Vlahuţă a publicat în colecţia îngrijită de acesta, „Scriitorii români", o mică antologie din scrierile sale intitulată Fata cea frumoasă. 1 Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, 1941, p. 525. 2 „Flacăra", I, 1911, p. 220. XXI în timpul războiului, copleşit de o precară situaţie materială, Gorun va rămîne la Bucureşti, aşa cum rămăseseră şi George Coşbuc, Ioan Slavici, Gh. Bogdan-Duică, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Gala Galaction. Nevoile vieţii îl vor constrînge, ca şi pe Rebreanu, să colaboreze la „Lumina11 lui C. Stere, ziarul urgisit de toţi susţinătorii războiului naţional. Dar, ca şi Rebreanu, Ion Gorun va colabora la „Lumina11 numai cu cîteva articole şi schiţe de natură cultural-socială (Kant şi pacea eternă ş.a.). O colaborare mai intensă, de asemeni de natură literară, va avea la ziarul „Renaşterea" întemeiat la 28 iunie 1918 de fostul ministru conservator D. I. Neniţescu, adept al lui Al. Marghiloman. Dăm cîteva titluri pentru lămurire: File albe, In sudoarea frunţii tale, Peste hotarele vieţii, Tot mai tare crucea, Doi fericiţi. A decedat la 30 martie 1929 în vîrstă de 65 ani. E înmor-mîntat la Belu. Doi dintre titanii scrisului românesc, N. Iorga şi Tudor Arghezi, i-au consemnat amintirea în necroloage de o neîndoielnică admiraţie. „Ion Gorun — scria N. Iorga — a fost însuşi tipul scriitorului prob. La acest ardelean de mare rasă, în sîn-gele căruia erau instincte de dîrz viteaz, din neamuri de cnezi şi de voievozi, păstrători îndărătnici ai unui neam osîndit, nimic nu-i era necercetat, necontrolat, nerelevat, cu cea mai dureroasă grijă, ideea generatoare, arhitectura, limba."1 „A fost — sublinia şi T. Arghezi — un cărturar, un om de litere în totalul înţeles al cuvîntului, a fost ceea ce ar dori fiecare din noi să fie, ca să nu piardă nici o clipă a cadranului precizat... Cînd va începe seria biografică a vieţilor româneşti — scria în continuare autorul Cuvintelor potrivite — menită să dea pilda răbdării şi a speranţei viitorilor recruţi sociali ai timpului românesc, dintre cele douăzeci-treizeei de vieţi consacrate bunului nostru obştesc, va face parte negreşit şi viaţa masivă a lui Ion Gorun." 1 2 Din partea scriitorilor ardeleni Ion Agârbiceanu adăuga : „în sîmbăta Paştilor a plecat din rîndurile purtătorilor de condei din România unul care, cu puţini alăturea, forma elita scrisului românesc, iar ca onestitate, putere de muncă şi hărnicie era 1 N. Iorga, Oameni cari au fost, Fundaţia pentru literatură, 1936, voi. III, p. 287. 2 T. Arghezi, Scrieri, Minerva, voi. 27, p. 245. XXII poate cel dintîi. Patruzeci şi cinci de ani Ion Gorun ...a fost nelipsit din publicistica românească, pe care a onorat-o cu scrisul său cotidian, pe care a îmbogăţit-o cu lucruri care vor rămlnea mereu apreciate... Era un om şi un scriitor oare n-a luat în glumă viaţa, ci a privit-o şi a înţeles-o, precum i-a şi slujit, printr-o gravă seriozitate, atras de necesitatea inexorabilă a luptei, ca şi a tragicului ei.“ 1 In 1930 Claudiu Isopescu îi va traduce în limba italiană, — In colecţia „Prosatori stranieri" — nuvela 11 principe azzuri... Constanţa Hodoş i-a supravieţuit pînă la 13 aprilie 1934. Ion Gorun a debutat ca poet şi va scrie versuri pînă la sfîrşitul vieţii sale.2 Dar, după placheta din 1901, nu va mai publica nici un alt volum, atenţia sa editorială fiind rezervată prozei şi traducerilor. In cele Cîteva versuri, volumul său de debut, ca şi în versurile publicate ulterior, se găsesc totuşi cîteva zvîcniri şi arpegii care, deşi influenţate de acordurile lui Emi-nescu şi de lirica germană, merită să fie relevate. E mult lirism elegiac în ţesătura lor, multă melancolie — unii critici au vorbit chiar de pesimismul său — multă înclinare spre filozofia zădărniciei, dar şi o accentuată revoltă socială care îl aşază pe Gorun în rîndul poeţilor luptători. Din prima serie menţionăm Nostalgie, Poveste veche, Trecute vremuri, In satul meu, iar din a doua Balada cavalerului, Moise, Trei zîne, Biruinţa, unele reproduse şi în antologia de faţă. Limitele inspiraţiei lui, pe care nu le va depăşi, sînt limitele lui Traian Demetrescu şi ale lui Radu D. Rosetti, pe care îl va şi elogia într-o cronică literară. Melancolia, care va fi şi a lui St. O. Iosif, nu-1 va împiedica totuşi să întîmpine cu încredere ideile menite să dea o altă faţă viitorului : Ideile mîntuitoare 1 Hai, tăvăliţi-le-n noroi ! Din glodul grămădit de voi Vor creşte mai triumfătoare. * * 1 I. Agârbiceanu, Ion Gorun, în voi. Meditaţie în septembrie, Editura Dacia, Cluj, 1971, p. 64—67. Ediţia îngrijită de Aurel Sasu. Cuvînt înainte de Mircea Zaciu. * Ultima sa bucată publicată a fost poezia Flori apărută în revista „Ţara noastră", Cluj, 1928, nr. 28, p. 893. XXIII Mai multă vigoare a manifestat în bucăţile de proză adunate în volumul Alb şi negru. Din cauza unor accente mai incisive aflate în paginile volumului, Sextil Puşcariu afirma în comentariile sale de critică literară, de la 1906, că nu „alb şi negru" ar fi trebuit să se intituleze cartea, ci negru şi alb, „căci negru e culoarea în care i se prezintă lumea".1 In acest volum se află duioasele sale pagini despre moţi (Moţul), oamenii copilăriei sale, despre Avram Iancu (Numai cu o moarte), văzut în casa tatălui său la vîrsta copilăriei şi reactualizat necontenit de cîntecele moţilor : Fă, Doamne, o minune-n ţară Şi-adă-ni-1 pe Iancu iară. Aici răzbat şi zilele fierbinţi ale procesului Memorandumului, din 1894, care a trezit fiori noi în sufletele vitejilor din Munţii Apuseni. In bucata Altă doină găsim aceste robuste accente sociale, profetice, care exprimă nu convingeri filozofice teoretice, ci, îndemnuri dîrze la optimismul patriotic, la încrederea în viitor. „Muri-vom — exclama Gorun — noi ăştia care ne-am corcit, ne-am artificializat şi ne credem minunaţi; muri-vor micii şi răii care se cred mari şi puternici, strimţii la inimă care se socot providenţiali, înguştii la minte care se zic dibaci şi ageri, flecari care îşi închipuie că ei sînt trîmbiţele lumii — muri-va toată puzderia asta de neizbutiţi, din treptele de sus pînă în cele de jos... Neamul însă va trăi şi-şi va cînta înainte vecinie doina." Doina invocată de Gorun „este sperarea ; sau, şi mai mult: e aşteptarea, e chemarea duioasă a celor ce se văd venind, a celor ce vor veni, fără teamă şi fără îndoială". Povestirea Vaiet şi tăcere e un ecou vibrant al solidarităţii omului cu pămîntul pe care s-a născut, cu destinul lui. O bucată de reuşită concentrare, şi în acelaşi timp de pătrunzătoare psihologie, este Mina moartei, în care se înfăţişează sfîrşitul unei bătrâne şi al fiului său — Cristache — îmbătrânit în rele, beţie şi lene. Ajuns la cincizeci de ani, fiul nu are decît dorinţa de a smulge de la pieptul bătrânei cheile de la o ladă în care aceasta îşi păstra „comoara". Orice încercare — inclusiv teroarea — făcută pentru a obţine această cheie, care i-ar fi asigurat 'Sextil Puşcariu, Cinci ani de mişcare literară (1902—1906), Bucureşti, 1909, p. 31. XXIV procurarea băuturii, nu dăduse nici un rezultat. în cele din urmă, bătrîna ajunge în pragul morţii, fiul urmărindu-i sfirşitul cu o suspectă tulburare. îndată ce a avut siguranţa morţii acesteia, Cristache se repede la legătura cu chei. Apoi „ca un tîlhar care se teme să nu fie surprins, se repezi la ladă... galbeni, poli, argint... o comoară. Puteau să fie circa cinci mii de lei. Ai lui ? ai lui (gîndeşte Cristache). De zeci de ani îi aşteptase, de zeci de ani îi dorise, ca însetatul picătura de apă... Acum erau aci... putea să-i pipăie... putea să-şi umple buzunarele cu ei, da, aşa, uite-aşa, în toate buzunarele ! Ha, ha ! Să mai poftească baba acu să-l oprească... să poftească, de !“ în momentul în care el se simţea nebun de fericire, vede însă cu spaimă că în patul în care zăcea bătrîna se mişcă ceva, lui părîndu-i-se chiar mîna moartei. Emoţia şi spaima fiului sînt atît de mari, încît acesta „căzu ca un buştean la picioarele patului, în care moarta sta întinsă pe spate, nemişcată." Murise şi el. Ceea ce se mişcase în pat nu era însă mîna moartei, ci motanul care avea obiceiul să doarmă acolo. Etapele povestirii sînt parcurse cu o rară siguranţă, bucata detaşîndu-se ca una din cele mai apreciate creaţii ale scriitorului. Un criminal reprezintă un ecou din lumea tristă a proletariatului, Dubla de trei, Bani, Arhivarul, Fraţii şi altele aduc aceeaşi atmosferă sumbră a unor chinuiţi ai vieţii. După povestirile din Aib ?£ negru Gorun a abordat un subiect mai amplu, care ar putea fi considerat şi ca roman. E vorba de Robinson in ţara românească. Drama — operă esenţial semănătoristă — e a unui tînăr intelectual care, dezgustat de viaţa şi prietenii de la oraş, se hotărăşte să se stabilească în-tr-un sat convins fiind de superioritatea etică a satului asupra oraşului. Primit la început cu neîncredere de către ţărani, eroul, muncind alături de ei şi îmbrăcîndu-se ca ei, sfîrşeşte prin a le cuceri încrederea. Descoperind, după îndelungate şi dramatice peripeţii pe autorul unei crime atribuite altuia — ca şi în Năpasta lui Caragiale — Niehifor se căsătoreşte cu fata celui izbăvit, rămînînd definitiv printre ţăranii care vor vedea în el un om excepţional. Satul întreg se transformă ca în urma acţiunii unui alt Popa Tanda. „Romanul" e scris cu multă îndemînare şi simţ al gradaţiei psihologice, Gorun revelîndu-şi totodată marile însuşiri de meşter ai frazei de analist şi de portretist. în Robinson îşi va găsi XXV un loc mai larg şi natura, atît de puţin înregistrată de Gorun în celelalte scrieri ale sale. In volumul Taina a şasea (taina căsătoriei) sînt înfăţişate numeroase subiecte culese în mod realist din viaţa unor familii tulburate de păcat. Afişul, de pildă, reprezintă drama unui tînăr din provincie care abia la 18 ani află de la tatăl său că mama, pe care o credea moartă de pe cînd el nu avea decît un an, fugise cu un actor, intrînd şi ea într-o trupă de teatru. Tînărul, pornit pentru studii la Bucureşti, căzîndu-i în mină un afiş cu mai multe nume de artiste, are bănuiala că una din ele ar putea fi mama lui. Zdruncinat sufleteşte, fără a se duce să o vadă, se întoarce acasă la tatăl său unde îşi pierde minţile. In Paznicul cinstei e evocat un unchi pe care nepotul său, negustor tînăr căsătorit, îl angajează pentru a-i supraveghea nevasta, „cinstea11, unchiul urmînd să fie „paznic" al nepoatei. In cele din urmă, negustorul fiind plecat în provincie, „paznicul", sedus de farmecele femeii, încearcă el însuşi să intre în păcat. Bucata La jug ilustrează căsătoria dintre „o fată de familie" scăpătată, şi un „om din popor", profesorul Gheorghe Ionescu „Ghiţă a lui loan". „Fata" constată însă chiar de la întîia vizită făcută mamei soţului că aceasta este „ridicolă", iar casa, o „cocioabă", o „infecţie". Ghiţă îşi încovoaie fruntea şi trage în continuare la carul căsniciei ca „boul la jug". Drama, trăită de atîţia „oameni din popor" căsătoriţi cu „fete de familie", e surprinsă, ca atare şi de Gorun. Pedeapsa cuprinde povestea nefericită a unei alte familii, dezbinate prin fuga soţiei. O dramă a adulterului, sfîrşită printr-un omor, reprezintă şi schiţa Grăuntele — greu de numit nuvelă ca şi atîtea altele din povestirile lui Gorun — care se petrece într-un sat de munte. In Răzbunare un copil de nouă ani ucide, aprinzînd casa, pe amantul mamei sale din pricina căruia tatăl său părăsise familia. Mai duioasă, blajină este schiţa O clipă în care doi bătrîni, care se iubiseră in tinereţe, dar nu se putuseră căsători din pricina sărăciei tînărului — ea era fiica unui ministru — se reîntîlnesc o clipă povestindu-şi avatarurile vieţii şi dragostea risipită. Pe lîngă păcatele săvîrşite împotriva „tainei a şasea" împotriva eticei, în volum se mai află şi cîteva portrete de mahalagii ai timpului, „oameni politici", ca Dobre Tănase şi alţii din bucăţile Fericirea altora, Zile de criză, care vor anticipa tipurile din Obraze şi măşti, precum şi o povestire glumeaţă intitulată XXVI om cu noroc care aminteşte pe alocuri de cele Două lozuri, de Caragiale. Aruncînd în 1905 o privire mai largă asupra „nuvelelor d-lui Gorun", N. Iorga destăinuia că scrierile din volumele menţionate pînă acum au fost selecţionate de autor cu ajutorul lui Al. Vlahuţă, acesta fiind considerat ca un adevărat mentor al său. Iorga aprecia că bucăţile lui Gorun erau „schiţe puternice, dramatice", cuprinzînd „pagini înduioşătoare" de o desăvârşită limpeziciune. 1 Volumul care caracterizează în cea mai înaltă măsură mediul de evocare literară a lui Ion Gorun, lumea specifică a eroilor săi — funcţionari modeşti, pensionari, mahalagii — compasiunea adîncă pentru toţi cei loviţi de viaţă, este însă Lume necăjită, el reprezentînd ceea ce a fost denumit drept literatura lui „socializantă". In acesta îşi găseşte realizarea atît dragostea de oameni cît şi umorul lui, forma cea mai reuşită a stilului şi artei sale. In bucata Un vis împlinit se povesteşte dorinţa soţilor Tîr-zioru — conu Ghiţă şi coana Safta — de a putea să-şi petreacă şi ei cîteva zile la Sinaia. Din cauza banilor n-au putut sta însă decît o zi, după care s-au hotărît să reţină în fiecare lună cîte o mică sumă pentru a-şi putea realiza visul. N-aveau să şi-l realizeze, ' Salcîmul e una din cele mai duioase povestiri din întreaga literatură română. Un biet pensionar, fost factor poştal, locuia la marginea oraşului cu fetiţa lui care se îmbolnăvise de tuberculoză. Era o iarnă groaznică şi bătrînul nu mai avea lemne. De ani îndelungaţi el avea însă în curte, un salcîm care constituia toată bucuria fetiţei. Nemaiavînd nici un lemn şi în casă fiind frig, bătrînul s-a văzut silit, de mila fetiţei, să taie salcîmul pe ascuns pentru a putea încălzi odaia. In zori, trezin-du-se, fetiţa a constatat cu groază că salcîmul lipseşte. „Ne-a tăiat salcîmul, a strigat ea cu disperare, ne-a furat salcîmul." Tatăl o mîngîie spunîndu-i că va sădi altul la primăvară, dar totul avea să rămînă un vis. Fetiţa, între timp, moare. 1 2 1 Nuvelele d-lui Gorun, „Semănătorul", 1905, 12 iunie, reprodus în voi. O luptă literară, Vălenii de Munte, 1914, p. 319. 2 Povestirea a fost reprodusă în diferite antologii : Ion Breazu, Povestitori ardeleni şi bănăţeni pînă la Unire (anto-' logie), Cluj, 1937, p. 301—304 ; Ion Buzaşi, Povestitori ardeleni (antologie), editura Dacia, Cluj, 1974, p. 165—170 XXVII In bucata La doi paşi, tomnaticul funcţionar Radu Calomfir, după două tentative neizbutite — mai întîi cu o domnişoară din provincie şi apoi cu o studentă din Bucureşti —, se căsătoreşte cu fata gazdei, Mărioara, „o fată care — în chip de servitoare — seara îi făcea focul, dimineaţa îi aducea cafeaua, ziua îi deretica prin odaie", fericirea aflîndu-se astfel „la doi paşi" de dînsul. în schiţa Viţă boierească se întîlnesc doi foşti colegi, Mihai Boştină şi Radu Calomfirescu, primul fiind la liceu un elev excelent dar nevoiaş, iar cel de al doilea, fiul unui bogătaş, elev numai cu numele. Viaţa îi aşezase însă pe treptele ei nu după merite, ci după avere. într-o seară, pe neaşteptate, întîmplarea îi pune faţă în faţă. Radu îl recunoaşte şi îl invită să-şi petreacă seara cu el. După o trecere prin mai multe localuri cu mîncări şi vinuri alese, îl duce apoi să doarmă la el. Dimineaţa, întrucît musafirul a uitat unde se află şi s-a luat la harţă cu servitorul, pe care l-a apostrofat, Calomfirescu îl dă afară fără menajamente. Ravica e tot o poveste duioasă despre o fetiţă care intră slujnicuţă la vîrsta de şapte ani. Povestirile din Lume necăjită, deşi de valoare inegală, sînt mai adîncite decît cele anterioare şi totodată de o analiză mai pătrunzătoare, autorul fiind alături de toţi deznădăjduiţii şi învinşii vieţii. Eroii bucăţii Lumea prin geam din volumul Obraze şi măşti sînt „domnul Burtilă proprietar de binale şi om politic" şi „Cetăţeanul Chiorăilă" — numele amîndurora caracterizează poziţiile pe care se găsesc în viaţă — primul fiind un profitor iar al doilea unul din oropsiţii ei. între cei doi se găseşte geamul restaurantului în care se ospătează Burtilă ; Chiorăilă, de afară, privindu-1 hămesit de foame. între ei se încheagă, teoretic, o conversaţie asupra poziţiilor respective. „Geamul acesta, gîndeşte Chiorăilă — desparte două lumi care n-au şi nu pot avea atingere între ele. Două lumi cu morale deosebite, morale ce se bat cap în cap şi nu se vor împăca niciodată." Concluzia : geamul trebuie spart şi din două morale făcută una singură, „dar alta", cea a echităţii. Ţiganul — un muzicant bucureştean glorios peste hotare — relevă o întîlnire puţin plăcută între acesta şi poetul Rusalim, rămas în Bucureşti, scriitorul luînd apărarea artistului. Dialogul vorbeşte de la sine. Schiţa File albe e adînc înmuiată în apele sarcasmului, eroul ei fiind „poetul, prozatorul, criticul şi dramaturgul Maxentiu Omnibus". In aceleaşi ape sînt muiate şi bucăţile Cizmarul şi XXVIII criticul său, Critică. Anticameră prezintă aspectele unei camere de aşteptare la o înaltă autoritate, unde, după ceasuri de nerăbdătoare aşteptare, se anunţă că „domnul director nu mai primeşte". Sarcasmul este nota ce domină şi în bucăţile Permis liber, Bristol, Cizmarul din carte şi cel din coif, Cariere greşite. Subiectele şi tablourile lui Gorun se remarcă printr-o accentuată putere de concentraţie, îmbibată însă de multă suculenţă •şi de numeroase detalii specifice situaţiilor create. Dealtfel, detaliul e unul din mijloacele sale stilistice cele mai utilizate. Arhitectura nu este vastă, dar pictura găseşte întotdeauna culoarea potrivită. Volumul, în urma unui raport al lui Octavian Goga, a fost premiat în 1923 de către Academia Română. în raportul său Goga a vorbit despre talentul viguros al prozatorului şi de „pecetea originalităţii sale", de analizele — ca şi în Alb şi negru — „coborîte în adîncime", de „desăvîrşita onestitate de atelier" a scriitorului, considerat, aşa cum remarcase E. Lovinescu, în Paşi pe nisip, ca făcînd parte din şcoala lui I. L. Caragiale. 1 în culegerea Nu te supăra domină îndeosebi schiţele glumeţe din viaţa chiriaşilor de odinioară, cu mutatul la Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru — Casă cu subsol, Chiriaş şi proprietar, In epoca mutatului —, cu nesfîrşitele lor aspecte umoristice, cu amărăciuni şi noi speranţe. Cu aceeaşi fervoare e exploatat şi domeniul raporturilor dintre stăpîne şi servitoare — subiecte azi aproape dispărute —, umorul lui Gorun, ajutat şi de un limbaj pitoresc atingînd aici o tensiune din cele mai înalte (Caut servitoare, La de toate. Toate sub cheie). Eroina principală a acestora este Mariş, o unguroaică din Ardeal, pe care prozatorul o plimbă prin mai multe schiţe. Din mediul funcţionăresc e recrutat şi Inspectorul, Tase Clipici, şi consoarta d-sale, madam Clipici, din care autorul face un veritabil personaj umoristic, în felul Chi-Tiţei lui V. Alecsandri (împărţirea muncii, Economie, Ouă ieftine, Madam Clipici în Europa). Gluma reuşită e de rigoare în toate povestirile, Gorun ştiind •a surprinde cu măiestrie elementele comice. Pe această latură, multe din schiţele lui pot fi apropiate, cu succes, de Momentele lui Caragiale. 1 Analele Academiei Române, tom. XXXIV, 1923—1924, p. 1—55. XXIX * Din numeroasele sale comentarii şi articole asupra limbii„ Gorun a editat în 1911 broşura Ştii româneşte ? A şti româneşte pentru Gorun, ca şi pentru înaintaşii: C. Negruzzi, Al. Russo, V. Alecsandri, Titu Maiorescu, însemna în primul rînd a da prioritate termenilor româneşti proveniţi din fondul autohton al limbii populare, evitînd neologismele neavenite. Ca principali vinovaţi ai introducerii neologismelor de prisos, Gorun indică îndeosebi pe ziarişti şi traducători. Preocupările lui Gorun în legătură cu dezvoltarea limbii se vor continua pe toată durata activităţii sale, el publicînd numeroase articole în revistele „Adevărul literar11, „Ţara noastră", „Societatea de mîine“. O replică dură la aceste comentarii, in-vocînd fără temei anumite expresii populare bucovinene, avea să-i dea în 1926 Leca Morariu ', căruia îi va răspunde G. Bog-dan-Duică, de la Cluj. 1 2 Comentariile şi observaţiile lui Ion Gorun asupra limbii, fac parte din bogata sa activitate publicistică, risipită prin toate periodicele la care a colaborat, principalele sale contribuţii de această natură fiind articolele despre ediţiile lui Eminescu, cronicile despre literatura feminină, elogierea primului volum de poezii al lui Octavian Goga, iar, mai tîrziu, evocarea monografică a lui Alexandru Vlahuţă. Evocarea acestuia — după precizările sale din interviul amintit — făcea parte dintr-un plan mai larg care ar fi urmat să cuprindă şi evocările lui Caragiale, Dela-vrancea, Coşbuc. Timpul nu i-a mai dat răgaz. Prozator, publicist, poet, traducător, animator cultural şi literar, continuator al unei strălucite tradiţii patriotice ardelene, Ion Gorun, deşi nedreptăţit de criticii şi istoricii literari — fopt constatat şi de Zaharia Staneu 3 — a fost unul dintre scriitorii români cei mai activi şi totodată un luptător pentru ridicarea şi luminarea celor mulţi — pentru apărarea şi emanciparea lor, un scriitor „socializant". 1 Morariu, Leca. De vorbă cu stilistul Ion Gorun, „Junimea literară", Cernăuţi, anul XV, 1926. 2 „Naţiunea", Cluj, 1927, nr. 21, p. 2. 3 Zaharia Staneu, Viaţă, poezie, proză, Editura Eminescu, 1975. XXX Coborît din adîncul Munţilor Apuseni, din lumea aspră şi tăcută a moţilor, Ion Gorun, ca şi Ion Agârbiceanu şi Alexandru Ciura, a fost purtătorul în largul lumii româneşti a spiritului lor, al eroilor legendari care le vegheaseră paşii — Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Simion Balint, Simion Grozea, Ion Buteanu, Petru Dobra —, iar la Bucureşti, un susţinător al cauzelor celor nedreptăţiţi de viaţă, ocupîndu-şi locul meritat în constelaţia epocii. Proza lui Ion Gorun are în acelaşi timp valenţe şi accente ce pot fi detectate şi în schiţele şi nuvelele lui I. A. Bassarabescu, D. D. Pătrăşcanu, Al. Cazaban, precum şi a altor contemporani ai săi, ţinuţi în evidenţa posterităţii. Ceasul reactualizării a sunat acum şi pentru uitatul Ion Gorun. VASILE NETEA ! i TABEL CRONOLOGIC 1863 Viitorul scriitor Ion Gorun (Alexandru Hodoş) s-a născut la 30 decembrie în casa bunicului său Simion Balint de la Roşia Montană. 1869 Este adus la Bucureşti de către unchiul său Al. Papiu-Ilarian, care nu avea copii, şi este înscris la pensionul Schevitz. 1874 Imbolnăvindu-se Al. Papiu-Ilarian, elevul este readus în Ardeal şi înscris la liceul ortodox din Braşov. 1876 Odată cu stabilirea tatălui şi a familiei sale la Sibiu, Alexandru Hodoş este înscris la liceul maghiar-german din acest oraş, unde avea să urmeze clasele a IV-a şi a V-a familiarizîndu-se cu limbile maghiară şi germană. 1878—1880 Se reîntoarce la Braşov unde îşi continuă studiile liceale. In clasa a VlII-a e ales vicepreşedinte al Societăţii de lectură a elevilor. In primăvara anului 1880 îşi ia bacalaureatul. 1881—1883 Urmează la Bucureşti cursurile Facultăţii de medicină, pe care le părăseşte după doi ani, şi începe cursurile Facultăţii de drept — pe care nu le va termina — şi ale Facultăţii de litere şi filozofie. — îşi începe activitatea publicistică la ziarele „Poporul" (1881) şi, apoi, la „Naţiunea" (1882). 1884—1888 îşi continuă studiile la Facultatea de litere şi filozofie, devenind licenţiat al acesteia. Nu va îmbrăţişa însă cariera profesorală, dedicîndu-se activităţii publicistice. Colabo- XXXIII rează la ziarele „Unitatea naţională" (1884), „Voinţa naţională" (1884) şi „Tribuna" de la Sibiu. 1888 Contribuie, alături de fraţii săi Enea Hodoş şi Ulpiu Hodoş, la înfiinţarea revistei „Fîntîria Blanduziei" pusă sub patronajul omagial al lui M. Eminescu. 1890 Alexandru Hodoş se căsătoreşte cu scriitoarea Constanţa Taloş, fiica unui notar (1860—1934), fosta soţie a lui Ioan Rusu-Şirianu de la Arad. Noii soţi vor iocui în Bucureşti, pe Calea Victoriei, nr. 57, în curtea bisericii Creţulescu. La 1/13 aprilie semnează o declaraţie pentru sprijinirea românilor din Transilvania cu fonduri financiare, cărţi şi reviste. 1891 Se înscrie printre membrii nou înfiinţatei Ligi pentru unitatea culturală a tuturor românilor în cadrul căreia va activa pînă la realizarea unităţii naţionale. 1893 Se naşte fiul său Alexandru Hodoş, viitor ziarist, scriitor şi om politic (1893—1958). 1893—1894 In urma unui concurs deschis de revista „Vieaţa", înfiinţată de Al. Vlahuţă şi Alceu Ureche, pentru un post de secretar de redacţie. Alexandru Hodoş este primit ca secretar al publicaţiei. Cum la concurs se prezentase cu pseudonimul Ion Gorun, acesta va deveni de acum înainte numele său literar. 1896—1897 La 10 octombrie, i se încredinţează de către un grup de scriitori secretariatul de redacţie al revistei „Povestea vorbei". 1898 Gorun primeşte conducerea revistei bilunare „Viaţa nouă" Întemeiată de fraţii Aristide şi C. Cantilli. 1899 Redactează împreună cu Arthur Stavri revista „Pagini literare". Colaborează la cotidianul „România jună" înfiinţat de A. C. Popovici şi Gh. Bogdan-Duică. 1901 Publică volumul Cîteva versuri. Prezentată la un premiu academic, cartea este elogiată printr-un raport al lui C. Ollănescu-Ascanio, dar premiul nu i se acordă. XXXIV La 2 decembrie intră printre colaboratorii noii reviste Semănătorul", condusă de Al. Vlahuţă şi George Coşbuc. Printre colaboratori este şi soţia sa, Constanţa Hodoş. 1902 Ii apare volumul de proză Alb şi negru care în 1909 va cunoaşte o nouă retipărire în colecţia „Biblioteca pentru toţi". Cu prilejul aniversării a 25 de ani de la proclamarea Independenţei, i se acordă decoraţia Bene merenti, cl. I. (Prin acelaşi decret lui St O. Iosif i s-a acordat Bene merenti, cl. 11-a.) 1904 E prezent în vitrinele literare cu un nou volum intitulat Robinson în ţara românească, povestire din zilele noastre, un fel de roman pedagogic, cu antinomia sat şi oraş, reeditat în 1909. 1905 La 15 martie apare publicaţia soţiei sale, „Revista noastră", revista femeilor scriitoare, la care Ion Gorun face secretariatul de redacţie şi îngrijeşte cronica literară. La 1 noiembrie salută în „Revista noastră", ca un eveniment literar, apariţia primului volum de Poezii al lui Octavian Goga. La 15 noiembrie publică, în aceeaşi revistă, primul fragment din traducerea Faust. In 1905 Gorun editează la „Minerva" volumul de povestiri Taina a şasea. N. Iorga comentează volumul printr-un elogios articol 'în „Semănătorul" (Nuvelele d-lui Gorun). 1906 Acceptă împreună cu George Coşbuc propunerea lui Ilarie Chendi de a fi codirector al revistei înfiinţată de acesta : „Viaţa literară". Continuă cu publicarea fragmentelor traduse din Faust. In acelaşi an traducerea (partea I) apare şi în volum. La sfîrşitul anului, nefiind de acord cu violenţele polemice ale lui Chendi, care dispunea de secretariatul de redacţie, George Coşbuc şi Ion Gorun se retrag de la conducerea revistei. In acelaşi an îşi începe totodată colaborarea la revista „Luceafărul" de la Sibiu. 1907—1910 îşi continuă colaborarea la „Luceafărul", revede traducerea lui Faust, din care publică două noi ediţii, şi traduce în întregime scrierea lui Kant, Spre pacea eternă. — In 1909 publică noi ediţii din Alb şi negru şi Robinson XXXV in ţara românească, prima în „Biblioteca pentru toţi“, nr. 557, iar a doua la editură C. Sfetea. 1911 Publică la „Minerva* un nou volum de povestiri intitulat Lume necăjită, considerat de G. Călînescu, mai tîrziu ca-reprezentând „literatura socializantă* a lui Ion Gorun. — In 1911 îşi începe colaborarea şi la revista „Flacăra* (24 decembrie, nr. 11 — în care vă publica pînă în august 1914). — In acest an publică şi un volum de observaţii asupra limbii româneşti literare, intitulat Ştii româneşte ? Volumul va fi retipărit în 1914 intr-o nouă ediţie în colecţia „Biblioteca pentru toţi*, nr. 844. 1912 Se asociază la sărbătorirea aniversării vîrstei de 60 de ani a lui I. L. Caragiale publicînd un articol în „Luceafărul*, nr. 11. — La 16 noiembrie intră printre colaboratorii ziarului „Mi-nerva*. 1914 Intre anii 1914—1916 va redacta publicaţia „Războiul popoarelor* ce urma să fie un documentar al desfăşurării primului război mondial. 1915 întemeiază împreună cu Alceu Ureche, cu Archibald (G. Rădulescu), Maximin Fortuniu şi fiul său, Alexandru A. Hodoş, revista satirică săptămînală „Mojicul*. — Editorul Ig. Hertz îi încredinţează conducerea revistei magazin „Astra*, în care se vor publica numeroase traduceri populare. Revista va apărea pînă la 15 august 1916, urmînd să-şi reia apariţia în 1918. 1916—1918 Publică în colecţia lui Al. Vlahuţă „Scriitori români* o scurtă antologie din povestirile sale întitulată Fata cea frumoasă. — In timpul ocupaţiei germane, avînd o grea situaţie materială, rămîne în Bucureşti împreună cu George Coşbuc, Liviu Rebreanu ş.a. — Colaborează cu schiţe, articole culturale la ziarul „Lumina*, înfiinţat de C. Stere la 1 septembrie 1917. — Cu contribuţii literare colaborează şi la ziarul „Renaşterea*, întemeiat de D. I. Neniţescu. XXXVI 1919—1928 Reia conducerea magazinului „Astra* precum şi a calendarului „Lumea ilustrată* în care va publica numeroase traduceri şi însemnări politice şi culturale. E întîlnit printre colaboratorii revistelor „Flacăra*, „Transilvania*, „Sburătorul*, „Adevărul literar şi artistic*, „Societatea de mîine* şi îndeosebi la revista „Ţara noastră*, de la Cluj. — între 1921 şi 1922 reeditează, la Cartea românească, vechile sale scrieri: Lume necăjită şi Iiobinson in ţara românească. — In 1922 scoate un nou volum de povestiri intitulat Obraze şi măşti şi apoi sub titlul Nu te supăra, un volum de schiţe glumeţe [f.a.]. — In 1923 volumul Obraze şi măşti e premiat de Academia Română în urma unui raport semnat de Octavian Goga. — In 1925 e proclamat membru de onoare al Sindicatului presei române din Ardeal şi Banat alături de Vasile Goldiş, O. Goga, Sextil Puşcariu, Ion Lupaş, Gh. Bogdan-Duică, O. Ghibu, Silviu Dragomir ş.a. — In 1926 i se acordă premiul naţional pentru proză, aceasta fiind cea mai înaltă distincţie literară a timpului. 1929 La 30 martie scriitorul decedează şi este înmormîntat la cimitirul Belu. Au scris necroloage N. Iorga, Tudor Arghezi, Ion Agârtoi-ceanu ş.a. 1930 Claudiu Isopescu traduce în limba italiană, în colecţia „Prosatori stranieri*, nuvela II principe azzuro. 1934 La 13 aprilie moare Constanţa Hodoş, soţia lui Ion Gorun. 1958 Moare fiul său Alexandru A. Hodoş. NOTA ASUPRA EDIŢIEI Ediţia de faţă şi-a propus, de la bun început, realizarea unei selecţii reprezentative pentru moştenirea scriitorului ardelean Ion Gorun (pe numele său adevărat Alexandru Hodoş). Distribuirea titlurilor incluse în cuprinsul acestei ediţii respectă criteriul cronologic al apariţiei volumelor antume (considerate drept text de bază şi menţionate ca atare în cuprinsul notelor finale), după cum urmează : I. Poezie 1. Cîteva versuri, Bucureşti, 1901; II. Proză 1. Alb ji negru, Bucureşti, 1902 ; 2. Taina a şasea, Institutul de arte grafice şi editură Mi-nerva, Bucureşti, 1905; 3. Lume necăjită. Povestiri, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1911 ; 4. Obraze şi măşti. Satire sociale şi literare. Editura Cartea românească, 1922 ; 5. Nu te supăra. Schiţe din viaţa bwcureşteană dinainte de război, Bucureşti, 1922. De pe urma lui Gorun au rămas puţine lucrări beletristice neincluse în volume şi nu am dat de urma nici unei scrieri inedite. Din naraţiunea-roman Robinson in ţara românească, povestire din zilele noastre (1904) ca şi din volumul Ştii româneşte ? (1911) şi din traduceri (principala dintre ele fiind Faust), perimate sau depăşite de-a lungul anilor, nu am reţinut nimic. Transcrierea textelor, interpretarea grafiilor s-a făcut avîn-du-se în vedere principiile de transcriere a textelor începutului XXXIX acestui secol, respectîndu-se, în ceea ce este specific, particularităţile de limbă ale autorului. Astfel, pe parcursul acestui volum, cititorul se va întîlni cu forme de limbă şi dublete de tipul: aşişderea / aşişderea, jereastă, cart j care, plapumă / plapomă, tejghea j teşghea, tulbure J turbure ; gen.-dat. : stradei / străzii, uşei j uşii etc. -u, nereproducînd o realitate fonetică pentru pronunţia autorului, nu a fost menţinut. Au fost respectate unele derivări şi formaţii personale ca şi unele întorsături de expresie cu iz regional : aminteri, bac seamă, deaproapelui, ideea pă cum s-o aducă, n-a calculat... cu invitarea lui... sau : nu socotisem... cu prietenul etc. Apostroful a fost menţinut în situaţiile în care forma devenea neclară : op’ (pentru opt) *ceai (pentru ziceai) etc. Formele de tipul : da, haid, domnu, las etc. care în textele originale apar fie cu apostrof, fie, mai adesea, fără — au.fost considerate ca particularităţi ale stilului oral şi reproduse fără apostrof. Bibliografia — selectivă — a scrierilor lui şi despre Gorun reprezintă parcurgerea majorităţii periodicelor la care a colaborat scriitorul, şi în cazul poemelor a fost specificat, între paranteze : versuri. Notele finale sintetizează elementele esenţiale de bibliografie a volumelor şi titlurilor incluse în ediţia noastră şi reproduc principalele consemnări istorico-literare. N-am putea încheia această notă fără a nu mulţumi călduros conducerii Editurii Minerva pentru tipărirea acestui volum, şi totodată tovarăşei Aurelia Rusu, redactorul de carte, pentru preţiosul concurs dat la alcătuirea acestei ediţii şi la definitivarea ei. LIDIA MUNTEANtj şl VASILE NETEA I. POEZIE CtTEVA VERSURI 1901 BALADA CAVALERULUI Se pleacă soarele-ntr-amurg; Ţăranii stau, se-ndoaie Şi-şi şterg sudorile ce curg Pe feţe, ca o ploaie. Se duse şi ziua de azi, Se-ntunecă iar cerul... Din somnul său de dup-amiazi S-a deşteptat boierul. Pleoapele i se desprind Cu greu şi-s înroşite, îşi simte capul vîjiind, Picioarele-amorţite. Căci toată seara-a ascultat La game şi la triluri Şi toată noaptea a danţat Bostonuri şi cadriluri. De-abea avea cite-un moment, Prin colţuri de ferestre Să facă cîte-un compliment La fetele cu zestre. 3 Căci cel mai căutat era Din cit era salonul, Cum numai el se pricepea Să ducă cotilionul. Şi-acum, de-atîtea sărituri, De-atîta oboseală, Simţea de pe la-ncheieturi Un fel de toropeală... De la fereastră, plictisit, Privind, ş-acu asudă... Pe drum, spre casă au pornit Ţăranii rupţi de trudă. „Ah, iată, ăştia-s fericiţi, Se duc ca să se culce; Sunt, poate, şi ei obosiţi, Dar somnul le e dulce." Pe cînd sărmanul cavaler Nu-i va simţi dulceaţa... La bal l-aşteaptă iar şi-l cer... „Uă ! ce grea e viaţa !“ 4 M01S& Orb, gîrbov şi nenorocit, Bătrînul Moise, cerşetorul, In drumu-i zilnic a pornit ; Abea-şi mai tîrîie piciorul, Şi se opreşte-n orice prag Lovind în pietre c-un toiag. Lovind în piatră c-un toiag Profetul Moise-odinioară Deschis-a neamului pribeag Şi însetat, de sta să moară, Izvorul rece, cristalin, Alinător de-atîta chin. I-a alinat al setei chin ; Avea pe-atunci şi piatra milă De-al însetatului suspin ; Dar azi, din bulgării de-argilă Ce inimile-nlocuiesc — Nici lacrimi nu mai izvorăsc. 5 CU MINE SINGUR Din lanţul nesfîrşit de vîeţi, verigă, Mă zbucium, şi cu mine lanţul geme; N-aud în jurul meu decît blesteme Şi răguşite voci amar cum strigă. Şi totuşi fiecare cum se teme Cînd gheara morţii gata-i să se-nfigă Iar din. viaţ-o clipă de cîştigă, Cum uită nesfîrşirea s-o mai cheme, Şi cum în minte-şi cat-o mîngîiere, Şi cum şi-o face-atunci, zicîndu-şi „lasă“ Lanţu-i etern, numai veriga piere! I Problema astfel crede c-o dezleagă, Dar de filozofia ta ce-mi pasă ! Cu mine singur piere lumea-ntreagă ! 6 ZORI TRISTE In zarea oarbă se arată O slabă dungă fumurie — Mai tristă azi ca niciodată Vesteşte ziua ce-o să vie. Ce rînduieli neesplicate Urmează-n veci acelaşi joc, Să fie zile-ntunecate Cum sunt vieţi fără noroc? Dar decît zile fără soare Şi decît traiul chinuit, De ce n-ar fi mai bine oare O noapte fără de sfîrşit ? 7 MEMENTO Cum ţipă şi se tînguieşte Azi crivăţul nemiluit, Parcă-i un glas ce altădată Eu undeva l-am auzit. Demult... era o-nmormîntâre Pe cine oare-1 îngropa ? ...Da, ştiu; şi ţipătul cel jalnic Alt nimeni nu-1 mai auzea... El răsuna numai în mine, Pe cînd mi-era gura-ncleştată... Pe cine plînge vîntul astăzi Cu tînguirea-i disperată ? A VIEŢII TAINA De la fereastră a zărit Un stol de corbi pe sus : E iarna care a venit Gonindu-i spre apus. E iarnă... tînărul poet La piept îşi strînge haina; — Mă duc şi las, îşi zice-ncet, Nedezlegată taina... Din stol un corb a obosit Şi cade la o parte... Pe drum sfîrşitul şi-a găsit, Ceilalţi — trec mai departe! 9 ACEEAŞI SOARTA Au fost prieteni, pînă cînd S-au despărţit la o răscruce, Căci fiecare avea în gînd O altă cale să apuce : Întîiul, un poet, visa Sirene, nimfe legendare — Şi dar, crezînd a le afla, Nebun, s-a aruncat în mare. Iar celălalt fu ispitit De glorie şi de renume, Crezîndu-se mai iscusit, Nebun, s-a aruncat în lume. 10 NOSTALGIE Muncit de mult de-un dor nebun, Un dor cum n-aş putea să spun, Pribegii paşi mi-am îndreptat Spre locul scump şi depărtat, Spre locul tainic şi iubit In care am copilărit, Ce-n visuri cînd mă urmărea Un rai pierdut mi se părea... Şi am rămas nemîngîiat, Cum toate, toate s-au schimbat... Din cîte-n vis m-au urmărit, Nimica n-am mai regăsit, Nici cerul blînd şi mîngîios, Nici cînt de pasăre duios, Nici farmecul iubitei dulci. Nici inima ce-aveam atunci. U ClNTEC DE TOAMNA Cum zbor departe rîndunele Rămîi cu ochii duşi la ele... De-atîtea ori le-ai mai văzut Cum au plecat şi s-au pierdut In zarea unui cer mai blînd, Din aripi fine fluturînd — Şi totuşi stai aşa mîhnit, Cu ochii-ntorşi spre răsărit. Căci ce mai vezi pierind în vînt Iluziile tale sînt, Şi tinereţe şi iubire Şi-nchipuiri de fericire. Şi dacă, cu-altă primăvară, Veni-vor rîndunele iară, Aşa cum au plecat pe rînd Din aripi fine fluturînd, — Al vieţii fir mereu se toarce Şi niciodată nu se-ntoarce ; 12 Şi de-au pierit, s-au dus pe veci, în depărtări pustii şi reci, Şi tinereţe şi iubire Şi-nchipuiri de fericire. Şi toate cum au fost vor fi, Tu singur nu te-i regăsi; Şi toate cum au fost rămîn, Tu : tot mai singur, mai bătrîn. I ALT C1NTEC De-atîtea veciniei tînguiri Iubita e-ntristată, Un cîntec vesel ar dori Să-i cînt măcar o dată. Şi cîntecul de-mi este trist, Altfel o voi pe ea, Deci strunele îmi potrivesc Şi-ncep povestea aşa: „Au fost odată el şi ea Şi s-au iubit nespus"... __Ş-apoi ? — Nu are alt sfîrşit Povestea ce ţi-am spus ; Un cîntec vesel mi-ai cerut, Ş-aicea m-am oprit, Căci orice cîntec este trist Cînd are un sfîrşit. 14 TÎRZIU Ţi-aduci aminte cîteodată, Cînd stai cu sufletul pustiu, De-o vorbă-n seamă nebăgată Odinioară, şi-ngropată In al trecutului sicriu. Ţi-aduci aminte şi ai vrea Ca cineva să ţi-o mai spună, Şi înc-o dată-n voia ta Să poţi de dînsa asculta Şi nu de mintea ta nebună. Şi eu ades cînd stau aşa Cu gîndurile-n rătăcire, Aud un glas : „O nu pleca, Aici e fericirea ta, Departe-i jale şi-amăgire...“ Ţi-aduci aminte cîteodată, Cînd stai cu sufletul pustiu, De-o vorbă-n seamă nebăgată Odinioară, şi uitată — Ţi-aduci aminte... prea tîrziu. 15 DIN GLUMĂ Bătrînul dascăl mă uimeşte Cu multa lui învăţătură, Asară însă c-o-ntrebare L-am pus la mare-ncurcătură. Că toate sunt deşertăciune Zic filosofii şi poeţii, Dar totuşi, pentru ca să placă, Ce face farmecul vieţii ? Bătrînul dascăl încreţindu-şi Pleşuva frunte de-nvăţat, Cu ochii pironiţi în carte Răspuns nici unul nu mi-a dat. Eu am tăcut aşa o vreme,^ M-am ridicat apoi cu milă^ Şi am plecat. Pe scară, iată, A dascălului meu copilă... Şi se uita aşa şireată, Cît am luat-o după gît S-o-ntreb, din glumă, şi pe dînsa, Şi ea mi-a spus numaidecît. 16 TREI ZINE Spre-aceeaşi luptă au pornit In fruntea neamului robit: Cu faţa cruntă, ochi aprinşi, E cea dintâi din ele, Scrîşnind din dinţi, cu pumnii-ntinşi, Cu pletele rebele Ce ca şi şerpii se-mpletesc, Sinistru-n aer fîlfîiesc; Deschide neagra-i gură : Trăiască sfînta ură ! Cu spada-n aer vîjîind . Cu faţa împietrită, A doua vine crunt mugind Ca fiara ce-i rănită. Lumini de torţe o-nconjor, Miroase-a sînge ş-a omor In jur, cît ţine zarea : Trăiască răzbunarea ! Dar de departe luminînd A treia zînă vine ; învie tot ce-ating pe rînd Privirile-i senine. 17 Cum toate urile s-au stins Si sfînta pace a cuprins *-3SS&$Sbateai LEUL ÎNCĂTUŞAT E leul aprig şi viteaz, Tot dînsul e, pe care, In lanţuri şi zăbrele azi, Că-1 ţineţi rob vă pare. Nu credeţi însă c-a uitat De vechea libertate, De soarele învăpăiat, De codru, al său frate 5 Nu. Prin zăbrelele de fier De mult priveşte ţintă Albastru un crîmpei de cer Şi dorul i s-avîntă... Ş-acum, tu paznic îngrozit Auzi cu-nfiorare Un murmur surd şi prelungit Ca tunet dinspre mare. Păzeşte ! căci ca mîine, cînd Se va simţi-n putere, Praf se vor face rînd pe rînd Zăvoare, lanţuri, fiere. 19 Ş-un răcnet viu şi prelungit Te va-mpietri în silă... Paznic nebun, nesocotit, Amar îţi plîng de mila . BIRUINŢA Stejarul nalt şi înverzit întinde crengile-i stufoase Desface braţele-i vînjoase In aer cald şi liniştit. Sunt ani... era numai o ghindă Căzută-n praf şi în noroi De glod mînjită şi de ploi Şi totuşi izbuti să prindă. Ideile mîntuitoare, Hai, tăvăliţi-le-n noroi! Din glodul grămădit de voi Vor creşte mai triumfătoare. 21 k II. PROZĂ ALB ŞI NEGRU 1902 "1 l'i,, i ţj; i i'l.V i'; '>k ■ >:ii:V tr ■r H I,1! ALTĂ doina ...Şi-n vîjiitul ce-mi rămîne în urechi din vălmăşagul acestei vieţi de toate zilele, cu zgomotul mare ce face, deodată, ca o sfîntă şi pioasă amintire, se amestecă armonii ce parcă vin de departe, de departe — şi în mintea mea se confundă noţiunea spaţiului şi a timpului: nu mai sînt aci, nu mai sînt astăzi... Accentele ce aud mă răpesc oare cu dînsele, sau străbat ele pînă la mine prin timp şi loc, aşa de vii şi pline de întreaga şi proaspăta emoţiune a vremurilor trecute ?... E doina... Dar nu doina cernută prin înţelegerea şi simţirea subţiată şi zbîrnîitoare a delicaţilor chirciţi, cari la cea mai mică adiere de dor sau durere leşină şi ţipă că mor ! Nu doina în care cineva şi-ar cînta durerile de care moare — n-o cunosc pe asta, n-o ştiu, n-am auzit-o niciodată. E o altă doină... E glasul unui neam ce-şi cîntă dorul de viaţă, al unui neam pentru care nu s-au născut încă durerile de care s-ar putea teme că o să moară... Muri-vom noi ăştia care ne-am corcit, ne-am artificializat şi ne credem minunaţi; muri-vor ce-i ce-şi închipuie că ţin în mina lor pîinea şi cuţitul şi că prin ei şi prin aceasta se manifestă puterea lui Dumnezeu; muri-vor micii şi răii cari se cred mari şi puternici, strimţii la inimă care se socot providenţiali, înguştii la minte care se zic dibaci şi ageri, flecarii care îşi închipuie că ei sînt trîmbiţele lumii — muri-va toată puzderia de neizbutiţi, din treptele de sus pînă la cele de jos, peri-va şi se va stinge tot ce e nereuşit în opera firii — căci merge, vai! şi ea adesea pe dibuite şi nu le nimereşte pe toate şi întotdeauna cum ar trebui să fie. Dar iarăşi, întotdeauna ea singură se îndreptează. Neamul însă va trăi şi-şi va cînta înainte şi vecinie doina; pe cei cari îl ştiu şi-l înţeleg nu-i va speria niciodată şi nu-i va ispiti la căinări de prisos tînguioasele ei accente: nu durerea vreunei răni de moarte o tălmăcesc accentele acestea; e visul şi dorul de bine şi de drag şi de frumos, e visul şi dorul fericirii; nu e disperarea — sperarea este ; sau şi mai mult: e aşteptarea, e chemarea duioasă a celor ce se văd venind, a celor ce vor veni, fără teamă şi fără îndoială... In vîjiitul ce-mi rămîne în urechi din vălmăşagul acestei vieţi de toate zilele, astfel se amestecă aduce-rea-aminte a cîntecului, aşa cum l-am înţeles odinioară şi cum mi-a rămas în suflet; acestea mi le spune el de departe, dar tot mai de aproape. Şi dulce mi-e să mă pierd în armonia aceasta... NUMAI CU O MOARTE... Cînd şefii mişcării române de la 1848 din Transilvania : Comitetul Naţional din Sibiu, a hotărît înarmarea poporului român împotriva revoluţiunei ungureşti, o făcea desigur în speranţa că arme se vor da românilor din magazinele împărăteşti, căci doar alături cu împărăţia mergeau, şi că ofiţerii cunoscători în meşteşugul războaielor aveau să se alăture şefilor gloatelor române. Dar fie că „împărăteştii" dispreţuiau ajutorul gloatelor române, dispreţ care nu i-a împiedicat să mănînce memorabile bătăi, fie că se considera înarmarea gloatelor române ca o altă primejdie — şi poate că în adevăr atunci românii n-ar fi lăsat armele pînă nu li s-ar fi făcut deplină dreptate — a rămas ca gloatele româneşti să se organizeze cum or şti, din propriile lor puteri. Atunci românii s-au înarmat cum au putut, zece cu coase şi topoare şi abia al unsprezecilea cu cîte o puşcă, atunci şi-au fabricat ei tunuri din stejar, legate cu cercuri, şi tot atunci le-au răsărit, ca din pămînt, conducătorii... Şi coasele şi tunurile de lemn au făcut minuni, ele au păstrat libertatea Munţilor Apuseni ai Ardealului, iar dintre conducători nu unul s-a deosebit prin uimitor talent şi chiar geniu strategic, zădărnicind planurile de cucerire ale „profesioniştilor". 27 * Un tînăr avocat, de fel copil de moţ din Vidra, Avram Iancu nume care astăzi aparţine istoriei — a fost acela care s-a pus în fruntea gloatelor româneşti. Din teoria meşteşugului războaielor ştia doar atît cît putuse învăţa din citiri istorice. Şi cu toate acestea al lui a fost planul de apărare al Munţilor Apuseni, plan care a reuşit într-un chip aşa de strălucit. Viitorul şi o cercetare amănunţită asupra luptelor de la 1848 vor dovedi poate odată întreg geniul strategic al acestui om extraordinar. în orice caz însă, în amintirea poporului din Munţii Apuseni, numele lui Iancu va rămînea nepieritor. Vor trece ani şi ani, şi tot se va mai cînta Marşul lui Iancu şi parcă tot îl vor mai vedea în mijlocul lor moţii cîn-tînd: Optzeci de oi despoaie Şi prin frigări le pun, De sunet de cimpoaie Pădurile răsun. Românii se aşează Pe lîngă-un mare foc Şi Iancul ospătează Cu dînşii la un loc. * Trecuseră mai bine de douăzeci de ani de la revoluţie. Din tot ce visaseră românii atunci, din tot pentru ce-şi vărsaseră sîngele, aproape nimic nu se realizase. Triumful politicei ungureşti, anexarea Transilvaniei la Ungaria, venise să dea ultima lovitură speranţelor române. Avram Iancu nu mai trăia, şi totuşi era viu. înfăşurat într-o manta ţărănească roşietică, cu căciulă mare de oaie în cap, la brîu cu un fluier ciobănesc, de ani de zile el rătăcea, din sat în sat, din casă în casă, din colibă în colibă. 28 Eram un copil, de 9—10 ani, cînd am văzut pe acest ora ciudat, intrînd pe poarta casei noastre. Am rămas nedumerit cînd a văzut respectul religios cu care părinţii mei tratau pe acest om atît de simplu după port şi înfăţişare, cu faţa arsă de soare şi brăzdată de sute de încreţituri, cu privirea întunecată sub sprînce-nile stufoase şi aspre. S-a aşezat afară pe un scaun, a cerut un pahar cu apă, şi a rămas toată vremea mut şi nepăsător la toate întrebările ce i se făceau. Apoi s-a sculat a zis „bună ziua“ şi a plecat mai departe. — Tată, cine a fost ăsta ? Tata m-a dus în casă şi mi-a arătat în perete portretul unui om tînăr, o înfăţişare războinică, în frumosul port muntenesc, cu puşca la spate. — Dar ăsta e Avram Iancu, zic eu. — El a fost. El! Eram copil, şi n-aş fi înţeles această schimbare decît ca o nenorocire, ca o catastrofă, cum n-aş fi putut înţelege moartea. Peste alt an, era mare înmormîntare la Ţebea, sub stejarul lui Horia. Era o mulţime imensă de oameni; veniseră ţărani pînă dincolo de Abrud, şi din tot Zarandul. Murise Iancu, murise umbra lui Iancu. Cîţiva copii ţineau făcliile lungi de ceară, pe cînd o mulţime de preoţi spuneau rugăciunile de mort. Ca prin vis îmi aduc aminte cum, în mijlocul unei tăceri ce te cutremura cînd vedeai miile de capete ce se pierdeau în depărtare în toate părţile, un coşciug simplu de stejar se lăsa încet în groapa săpată sub crengile uriaşe ale stejarului din mijlocul cimitirului. Ce se petrecea oare, în acele momente, în sufletul atîtor oameni adunaţi la această funebră ceremonie ? 29 Astăzi ştiu. îşi aduceau aminte şi îşi jurau să-şi aducă aminte în veci că acest om, şeful lor din lupte glorioase, dar nerăsplătite încă, murise de două ori: îl ucisese demult falşitatea şi perfidia „aliatului“ în care sperase şi învăţase pe norod să spere, şi abia acum îl atingea şi coasa vremei. Şi-au zis, şi-şi vor zice de acum întotdeauna: „Numai cu o moarte sîntem datori". VAIET ŞI TĂCERE Drag colţ de ţară, cită duioşie trezeşte dintr-odată icoana ta în sufletul meu! De departe, dealurile cu dulcile, lor ondulări parcă mă cheamă, ca nişte vechi cunoştinţe, deşi niciodată pînă astăzi nu le-am mai văzut. Din două părţi se înalţă, se întind şi se îmbină, ca în-tr-un fund de tablou, deasupra oraşului care de sus îmi apare un cuib alb strîmtorat şi ferit aci, sub ocrotirea măreaţă şi liniştită a neclintiţilor acestor uriaşi. Şi parcă l-am mai văzut undeva, tabloul acesta, întreg aşa, parcă nu vin ca un pribeag, purtat de întîmplare aci sau în altă parte, ci parcă mă întorc, după o lungă lipsă, în locuri cunoscute, în locuri dragi inimii mele, undeva tot acasă... Acasă!... Ce se ascunde oare în această simţire care ţi se deşteaptă aşa fără să ţi-o poţi tălmăci, de parcă ai mai trăit cîndva prin acestea sau asemenea locuri ?... Uite, eu cred că dacă cu ochii închişi m-ai lua şi m-ai duce departe, zile întregi, şi m-ai lăsa apoi deodată să arunc numai o privire în jurul meu — coama unui deal, un colţ de cer deasupra, un crîmpei de rîu în vale — atîta mi-ar ajunge ca să pot să-ţi spun dacă sînt tot la noi, acasă, sau dacă m-ai dus altundeva, în străini... De sus ! Dar iată, am purces pe drumul ce coboară în vale... ...Sînt oare tot aci, sau simţirea aceea tainică m-a înşelat şi ea odată ? Nu mai sînt acasă ! Cerul şi locul, dealurile şi copacii, valea şi apele, acestea le cunosc, dar unde sînt oamenii ?... 31 De o parte şi de alta casele sînt tot mai dese... Nu e încă noapte, abia apune soarele, dar pe ferestre, pe uşile deschise, pretutindeni, se zăresc luminările aprinse : ici două, colo trei, dincolo mai multe; iar pe praguri, în drum, oameni ciudaţi, la faţă, la port, la vorbă... Obicei, chipuri, nu mă mai dumiresc, nu mai cunosc nimic... Unde-am nimerit aci ? Cine sînt aceştia ? Văd caftanele lor lungi pînă la călcîie, feţele speriate cu părul sfredel atîrnînd de două părţi la tîmple, aud vorba lor, un fel de văicăreală cînd pripită cînd tărăgănată, şi ridic ochii şi mă uit în jurul meu; ceva străin este aci, trebuie să fie : oamenii aceştia, sau dacă nu sînt ei, atunci străină e firea dimprejur, cerul şi locul, dealurile şi copacii, valea şi apele!... Dar nu. Iată Bistriţa — Bistriţa bătrînă şi vijelioasă, este ea, o cunosc; cu vîrtejul valurilor ei în veci grăbite ea îmi vorbeşte o limbă pe care o înţeleg aşa de bine; aşa de prietenoasă, aşa de frăţească trece pe lîngă sufletul meu, parcă rîde de uimirea, de neliniştea mea, grăindu-mi în vechi şi înţelepte zicători. Şi pe ţărmurile ei, iată şi fraţii mei, plutaşi cu portul simplu, cu picioarele goale, sumeşi pînă la genunchi, tăietori de lemne, muncitori... După port, după faţă îi cunosc ; dar de ce tac toţi, cu ochii pierduţi în gol — de ce nu vorbesc ? Soarele a apus, noaptea se lasă; la un colţ, la circiumă, paharele de rachiu se perindează; beau oamenii obosiţi, beau şi se uită lung înaintea lor; de ce nu vorbesc? ...Peste drum lumină şi larmă S-a strîns mulţime mare într-un cerdac enorm, s-a strîns să petreacă, să facă haz, să rîdă de scălîmbături şi schime, şi ţipete, mieunături şi miorlăieli ce umplu aerul de o gălăgie drăcească. Pe scaune, în rînduri, pe margini revăd chipurile de adineaori, halaturile, feţele roşcate, părul .sfredel la tîmple ; mai în faţă însă, numai obrazele seamănă, dar portul e orăşenesc, şi tot aşa pieptănătura; aceştia stau gravi, solemni, lîngă femeile lor gătite în rochii scumpe; 32 ei nu rid, oricît se strîmbă cei de pe scenă: din cînd în cînd cîte unul se joacă cu lanţul de aur de la brîu. Dar deodată se posomorăsc şi feţele celorlalţi. Cei de pe scenă au sfîrşit cu scălămbăturile, cu comedia; a fost destul — era ca şi cînd din mijlocul rîsului, fără veste, cu toţii şi-ar fi adus aminte de o nenorocire mai presus de toate covîrşitoare şi care nu trebuia să fie uitată, nu putea să rămînă acoperită sub nepăsare şi glume... Şi unul din ei izbucneşte într-o litanie prelungă şi tremurată, revenind de trei, de patru, de zece ori, la refrenul tînguitor: Din Rusia ne-au izgonit, In Spania ne-au măcelărit, Peste tot ne-au prigonit, — O Israel, Israel, Ce-ai făcut cu poporul tău ?... Răsunau geamurile de bocetele cîntăreţului, ce de la cuplet la cuplet se aţîţa parcă tot mai mult pe el însuşi; dădeau din cap scuturînd cîrlionţii şi clipind din ochii mici şi roşii cei de pe margini — iar cei din faţă mai nervos îşi frămîntau lanţurile, de aur de la brîu. Şi cu toţii parcă repetau, din gît, din cap, din mîni, din picioare : Din Rusia ne-au izgonit, In Spania ne-au măcelărit, Peste tot ne-au prigonit, — O Israel, Israel, Ce-ai făcut cu poporul tău ?... Tîrziu, ţipătoarea văicăreală s-a potolit şi iarăşi răzbeşte în noapte şuietul etern al valurilor Bistriţei. Luna se arată, ştirbită, de după muchea dealului; pe ţărm, cu un butuc drept căpătîi, doarme dus un plutaş, cu picioarele goale. Pe el, din Rusia nimeni nu l-a izgonit, în Spania nimeni nu l-a măcelărit, din alte ţări nimeni încoace nu l-a prigonit; el e d-aci, de cînd se ştie, de cînd se ţine minte; aci l-au găsit şi aci l-au lăsat toate năcazurile, 33 toate vijeliile şi toate pacostele. Toancele au înghiţit, într-o zi, pe moşul său; peste tatăl-său a căzut odată un brad în pădure şi l-a lăsat acolo pe loc; un frate i l-au dus cu oastea peste Dunăre de i-au rămas oasele p-a-colo, sînt douăzeci de ani d-atunci; cine ştie care o să fie şi scrisul lui ? Dar el nu se tînguieşte. El tace. ATLAS Spre seară, în mijlocul stradei, mă opri, sfios şi umilit. Cu un gest jenat îşi ridică puţin pălăria. îngînă vorbele, amestecîndu-le, întrerupte, zorite şi oprite în acelaşi timp de emoţiunea ruşinei ce-i contracta gîtlejul. Dar fraza nu era nevoie să fie încheiată ca să fie înţeleasă. Am scos o monedă din buzunar şi i-am pus-o în mîna pe care abia îndrăznea s-o întindă pe jumătate. Apoi, deodată, nu l-am mai văzut. Figura-i însă îmi rămăsese întipărită în minte ca pe o placă fotografică. Osos şi deşirat, hainele sărăcăcioase atîrnau pe dînsul. Din faţa-i palidă şi nervoasă, ochii străluceau ca de friguri. Aşa mi-aş închipui forţa îngenuncheată de mizerie. Şi, urmărindu-mi drumul, mă gîndeam. Iată un om mai nenorocit decît cel din urmă dintre cerşetori. Căci ce este durerea resemnată a nenorocitului ciungărit de fatalitate pe lîngă chinul de a simţi puterea în tine şi a O' simţi zadarnică ? Mila şi caritatea de o parte, dispreţul şi injuria de alta. Ajutorul tuturora pentru unul, o singură şi uşoară vorbă de scăpare pentru cellalt : „Munceşte! “ Şi gîndul acesta urmărindu-mă pînă acasă, în odaia mea caldă şi liniştită, în patul larg şi moale, se prefăcu în remuşcare. Un ban, o pîine. Şi pe urmă? Cu acelaşi gest sfios şi umilit parcă-1 vedeam pe omul meu oprind în drum un alt trecător şi îngînînd aceleaşi vorbe fără şir şi to- 35 i 1 tuşi atît de înţelese. Şi auzeam răspunsul, pe toate glasurile, dispreţ, imputare, indignare, revoltă : „Munceşte!“ Şi atunci parcă eram în inima şi în mintea nenorocitului şi simţeam umplîndu-mă pe mine însumi amărăciunea lui mută şi apăsîndu-mă cu toată greutatea dez-nădăjduirei: vai celor învinşi! Un ban, o pîine, o fărâmătură din partea ce-mi revine din munca pe care eu o găseam. Dar nu! Viaţa mea, dreptul meu, dreptul tuturora la această viaţă, era pe care trebuia să-l împărţesc cu dînsul... ...Şi iată-mă întorcîndu-mi paşii spre strada unde-1 întîlnisem. Mergeam liniştit şi hotărît; logica închipuirii îmi da siguranţa c-o să-l găsesc. Era chiar el. Venea spre mine, cu o pîine subsuoară. Cu pălăria trasă pe frunte, părea că nu mă vede. L-an» luat de braţ şi, deodată, ne găsirăm amîndoi, faţă în faţă, la masa mea de lucru. Nu mai era acum, în gesturile lui, nici urmă din sfiala de adineaori. Puse pîinea liniştit la o parte şi rămase cu ochii ţintă la mine, parcă voia să mă întrebe ce mai am cu el. Era acum rîndul meu de sfială, de vorbe îngînate.. Dar cum îl înţelesesem eu, aşa m-a înţeles şi dînsul nu-maidecît. Mă opri cu un zîmbet ce spunea atîtea, cit nu puteam să desluşesc dintr-odată. Apoi, împreunîndu-şi mîinile tot aşa de noduroase, dar cari, cu toate acestea parcă nu mai erau aceleaşi ce mă întîmpinaseră în stradă cu gesturile lor stîngace, îmi zise, rar şi liniştit: — Vrei să împărţi viaţa ta cu mine? Dar ştii cine-sînt eu ?... Sînt eu cel ce pentru întîiaşi dată am spintecat pămîntul pentru ca să silesc sinul lui la o fecunditate pe care pînă atunci mi-o refuza. Sînt eu, care cel dinţii am răspîndit cu mina largă roadele acestea la buni şi la răi. Sînt eu, care lucrînd aşa, am făcut binele celor-slabi şi m-am robit la cei şireţi. Sînt marele Naiv, sînt forţa neştiutoare de sine care poartă din greu pe umerii ei o lume ce dintr-o singură-scuturătură aş putea s-o prefac în pulbere. ii 36 Sînt Atlas şi sînt salaorul care am ridicat piramidele faraonilor, muncă uriaşă şi zadarnică ce mi-a luat prisosul puterii din care ar fi putut să-mi iasă dezrobirea. Sînt eu ilotul, care am îngrăşat din munca mea pră-sila flecarilor netrebnici, a leneşilor înfumuraţi, pînă au ajuns să se creadă plămădiţi din alt aluat decît mine. Sînt eu, Spartacus, sclavul adus cu coatele legate din ţara lui depărtată şi aruncat în arenă ca să înjunghie şi să fie înjunghiat, spre cheful celor ce, în rafinăria trîndăviei, ajunseseră pînă la beţia de sînge. Sînt eu, Jacques Bonhomme, eu care am ridicat trufaşilor castele şi le-am făurit pavăze şi arme, ca mai bine să se poată apăra de mine în ziua cînd mi-ar licări in minte revolta dreptăţii şi a adevărului. Sînt eu, Mulţimea, sînt eu Puterea. Sînt cel care din fundul minelor scot hrană fabrice-lor şi nu ştiu să-mi fac şi partea mea, sînt cel ce scot griul din pămînt pentru ca alţii să mi-1 ia şi să mi-1 vîndă tot mie cu preţul zilelor şi nopţilor mele, sînt Desculţul care încalţ pe alţii, sînt răpănosul rebegit, care-i îmbrac în mătase şi în purpur. Sînt învinsul, sînt îngenuncheatul. Sînt Umilitul ce în zadar mai întind mina spre aceia cari mi-au luat totul şi cari, şi atunci, tot îmi strigă batjocoritor : „Munceşte !“ Dar cînd slăbesc şi sînt gata să mă plec, istovit, sub blestemul ce nu ştiu de unde şi pentru ce a căzut asupra mea — sînt glasuri cari se trezesc în mine, sînt glasuri ce strigă : nu eşti tu, sîntem noi toţi cari ne-am zbuciumat şi am pierit fără folos. Sîntem noi cari în tine ne-am renăscut şi prin tine venim să ne revendicăm dreptul la viaţă. Glasul tău este glasul nostru şi braţul tău este braţul nostru... Scutură-ţi umerii, Atlas, şi înalţă-te biruitor în mijlocul ruinelor ce vor purta în sinul lor germenii unei noi întrupări a Omului... Tresării ca la un glas de trîmbiţă. Eram singur. La răsărit, departe, cerul era roşu. MIDAS Un singur fel de om e puternic; şi cel puternic singur poate fi cu adevărat fericit — puternic este numai acela, care izbuteşte să ţină în robie pe alţii — iar mijlocul de a-1 ţine în robie nu mai este astăzi slăbiciunea, ci sînt slăbiciunile lor. Care însă dintre toate slăbiciunile face pe om mai ticălos, mai gata a se prosterna, a se gudura la picioarele celui puternic, decît stăruitoarea nepotrivire dintre pofte şi mijloacele de a le împlini? Şi ce alt face ca nepotrivirea aceasta să se perpetueze, dominînd şi apăsînd vieţi întregi de-a lungul lor, decît nerăbdarea de-a trăi, care naşte lipsa de prevedere ? Puterea va fi dar a celor răbdători, a celor prevăzători. Din singura neprevedere a o sută, a o mie, a o sută de mii de inşi, unul singur poate bate atîta mo-netă, cît să răscumpere cu vremea tot ce aceia au avut, şi el singur să se bucure la urmă, numai fiindcă a ştiut aştepta, de tot ce a rămas şi s-a adunat din rodul muncii a o sută, a o mie, a o sută de mii de inşi... A aştepta, a avea răbdare şi a te şti folosi cu prevederea ta de neprevederea altora — iată tot secretul cu care vei izbuti a-ţi robi tot mai mulţi şi mai mulţi din semenii tăi, şi a ţi-i robi nu alergînd tu după dînşii, ci ei singuri venind la tine să-şi îmbie mînile cătuşelor şi grumajii jugului tău... Iată secretul întreg al. forţei, al dominării. Acela care-1 pricepe şi se ştie folosi de el, acela singur poate deveni puternic, şi numai cel puternic poate fi cu adevărat fericit....! 38 Aşa îşi zise şi iată-1 acum îndărătul unui ghişeu, plecat asupra unor maldăre de hîrtii înnegrite de slove şi socoteli. Aci stă şi aşteaptă, aşteaptă neprevederea ademenită şi nerăbdarea d-a gusta mai repede viaţa, ca să vină, şi umilită să ceară de la el dreptul de a-i lăsa, dînsa, şi lui o parte din aceea ce ar putea gusta mai mult, mai tîrziu, numai ca să poată gusta mai curînd mai puţin... Şi vin doritorii de a se robi, vin rînduri-rînduri şi roiuri întregi. Sînt aşa de mulţi, incit ar ajunge pentru zece stăpîni nu pentru unul. Rece şi chibzuit, cu ochii scrutători de sub fruntea încreţită şi pleşuvă, el măsoară pe toţi şi-i pătrunde pînă în adîncul sufletelor lor laşe. S-a putut înşela la început, dar cu vremea a învăţat a cunoaşte muşteriul cel bun dintr-o sută : muşteriul care plăteşte camăta garsă şi mai dă şi recunoştinţa-i temătoare şi plecată pe deasupra — robul adevărat, robul voit, robul vînat... Şi grămada de aur creşte mereu dimpreună cu turma slabilor ţinuţi de chică, cari regulat vin să-şi numere aci tributul uşurinţei din munca lor grea. S-a strîns mult şi tot mai mult se strînge. Are mîna norocoasă — tot ce atinge se preface în bani, în bani buni, în bani peşin... Acuma în sfîrşit a ajuns pe culme! Atîta vreme a trecut de cînd lumea lui întreagă s-a mărginit acolo, în acel laborator de putere, de viitoare fericire. A răbdat, a ştiut să rabde. A fost prevăzător, a ştiut să adune. A fost puternic, a ştiut să subjuge... Şi acum.,. Acum a venit şi rîndul lui — rîndul din greu şi cu atîta chibzuială pregătit, să guste cu adevărat, să se bucure din tot belşugul de viaţă... Nu mai stă îndărătul ghişeului, pe dinaintea căruia nu se mai perindează robii umiliţi şi linguşitori... II aşteaptă acum în somptuoasa-i locuinţă clădită din fărâmăturile muncii lor. îi aşteaptă să vină să i se închine... — dar ei nu vin. La ce-ar mai veni ? Ei trebuie să urmeze a-şi purta fă-rîmele muncii şi rodul neprevederii lor în mînile altui puternic, altui prevăzător... Pe acesta îl cunosc acum, 39 acestuia i se mărturisesc vasalii, de celălalt n-au nevoie să mai ştie... In somptuoasa-i locuinţă puternicul e singur... Anii au trecut după ani şi sufletele după suflete s-au înstrăinat... Nici nu le-a băgat în seamă cum s-au înstrăinat, el n-avea vreme; el îşi clădea temeliile puterii, el îşi număra turma de vasali... Dar vasalii nu mai vin, ei şi-au întors faţa în altă parte. Şi sufletele înstrăinate nu se mai întorc. Şi atunci îşi aduce aminte... Odată, a fost iubit; dar nu era temut; nu era puternic — şi numai cei puternici pot fi cu adevărat fericiţi... A fost temut apoi — dar n-a mai fost iubit; a fost puternic — atîţia s-au tîrît la picioarele lui... Dar iată, acum e singur... Poate fi oare, singur,omul fericit... ? A avut mina norocoasă... totul s-a prefăcut în aur în mîinile lui, totul, totul... Şi rîsul, şi veselia, şi dragostea de demult. Şi dorul de cei iubiţi şi duioşia după ce e bun şi frumos în lumea aceasta — totul, totul în aur s-a prefăcut... Chip de om viu e oare acesta care se răsfrînge din oglinzile bogate ? Nu, nu, iată — nu mai este decît tot un chip făcut, un idol de aur... Inima ! Inima! Unde este inima... ? E bogat, e puternic, are tot, tot, dar n-are nimic: a pierdut inima...! N-a băgat de seamă, n-a avut vreme... Cine ştie cînd, în-tr-o zi, într-un ceas, într-un minut neobservat, ea s-a strecurat încet, pe nesimţite, s-a dus şi nu s-a mai întors... Şi el n-a simţit nimic, şi abia acu se trezeşte şi rămîne trăsnit de grozăvia pierderii acesteia... Cum n-a simţit el nimic ? Cum n-a ştiut nimic pînă acum ? Şi în mijlocul nopţii, alergînd, se întoarce acolo, în contoarul întunecos — laboratorul puterii — şi cu mîinile tremurînde descuie casele de fier şi vîntură aurul adunat în grămezi... — Inima, inima!... Unde este inima?... Aci s-a rătăcit, aci trebuie să fie... Aci în grămezile acestea este — 40 dar, Doamne, cum s-o mai cunosc din toată apa aceasta de aur?... Una s-a făcut cu el, n-o voi mai regăsi niciodată... Niciodată nu voi mai putea s-o deosebesc şi s-o făuresc din nou din potopul acesta... Rîse în hohot omul puternic — şi-i răspunse tîngui-tor ecoul golului, ecoul singurătăţii. BANI!... De-abea se vedea cum se pitulase, într-un colţ, cu obrazul lipit de geam, cu căciula ţuguiată trasă peste urechi şi cu mîinile vîrîte adine în buzunarele fără fund ale pantalonilor cîrpiţi şi răscîrpiţi. Abea-i ajungea bărbia la capătul de jos al geamului, atît era de mititel; în ochii lui însă strălucea o viaţă cu toate poftele ei adînci şi sănătoase, şi sincere cum nu sînt decît atunci cînd sînt inconştiente. Geamul acela mare, luminat aşa cum nu e lumina soarelui, cum nu e nici o lumină alta, o lumină magică ce te atrage de departe şi te ţintuieşte uimit sub farmecul frumuseţilor pe cari ţi le revelează deodată, răsărind ca o ispită din mijlocul întunericului stradei monotone şi noroioase... şi dincolo de geam, bogăţia aceea nespusă de nimicuri, în care însă o minte de copil vede aevea raiul despre care bunicul i-a spus de atîtea ori minuni la gura sobei... Ionică, ghemuleţul de om strîns la colţul geamului, le privea cu ochii lui mari, miraţi şi umezi, pierdut, cum rămîi în faţa unei privelişti neaşteptate, de o frumuseţe nesperată şi de care tremuri din-tr-un moment într-altul să n-o pierzi pentru totdauna. Indiferenţi, trecătorii se opreau cîte un moment la geam şi treceau înainte, puţini erau cari, după ce aruncau o privire asupra galantarului, intrau în prăvălie — şi atunci Ionică îi petrecea cu ochii lui mari şi miraţi: ăştia aveau parale, puteau să ia toate lucrurile astea şi să le ducă la ei acasă, şi să le pipăie şi să le aibă mereu acolea înaintea ochilor, să fie ale lor, toate... toate... 42 — Ia uite la prichindelul ăsta... ştii că e nostim... mai mare căciula decît românu... mă piciule, du-te acasă că te bate mă-ta... Ionică ridică ochii sperioşi la matahala îmblănită care îi vorbea aşa răstit şi glumeţ totodată, se dete sfios la o parte şi ar fi plecat dacă boierul nu l-ar fi oprit prin-zîndu-1 de bărbie cu o mînă şi cu cealaltă căutîndu-se prin buzunare. — Ţine, băiete, d-acu să te duci acasă, că pe urmă ştii tu ce păţeşti... Ionică luă gologanul şi rămase cu gura căscată la boierul care, luîndu-şi de braţ tovarăşul, se pierdu în mulţime rîzînd încă de „mutra nostimă a piciului". Bani! avea bani acu Ionică — întîia oară în viaţa lui! Putea de-acu să cumpere toate frumuseţile alea din prăvălie; n-avea decît să intre înăuntru să pună banul pe masă — o! văzuse el pe alţii — şi să zică: uite astea şi astea să mi le dai... Dar cum strîngea aşa gologanul în mînă, deodată şi-a adus aminte de-acasă; dup-amiazi venise la ei un om, tot aşa îmblănit dar ursuz... Vorbise cu mă-sa, că tată-său era bolnav în pat, şi se răstea la ea. Pe urmă, după ce plecase, mă-sa începuse să plîngă şi vorbea aşa singură : „Ei, acu de unde să-i plătesc eu ?... Dacă nu e... Să ne scoată acu în miez de iarnă în stradă... Şi cu Nae bolnav... Ce să mă fac ? Doamne... Ce să mă fac ?... Şi nu se oprise din plîns pînă ce Ionică nu începuse şi el, lipindu-se de dînsa, să plîngă fără să ştie de ce... Acu însă Ionică nu mai plîngea... — Las mamă, îşi zicea el vesel, că n-o să mai plîngi nici tu. Acu avem bani... Şi pe urmă să-i iei şi lui tata doftorii, să se facă sănătos... Lasă, că am eu bani! — Ionică, unde eşti ? Ionic-al mamii! Asta-mi mai lipsea acum!... A! uite-1... tu eşti? unde-ai umblat? Nu ţi-am spus să nu ieşi din curte ?... — Mamă, mamă, am bani, mamă, mi-a dat un boier... na, mamă, bani să plăteşti la proprietaru ăla, na, şi să iei doftorii lui tata... am eu bani, mi-a dat boieru ăla, uite... i 43 Aş vrea şi eu să se sfîrşească povestea mea aşa cum se sfîrşesc toate poveştile de felul acesta pe care le-am auzit. Dar nu. Nu s-a sfîrşit aşa. Nici o inimă generoasă n-a fost prin apropiere ca să auză şi să se înduioşeze. Nici o milă nu s-a coborît din cer, şi cu atît mai puţin nu s-a rătăcit vreo milă omenească prin acel colţ de mahala. Bărbatul a murit în noaptea aceea. Şi a doua zi, în mijlocul tînguielilor feimeiei disperate, ieşite din minţi, şi în mijlocul mîngîierilor de-a gata ale vecinelor, îngrijate de colecta necesară pentru înmor-mîntare, Ionică sta de o parte, cu gologanul lui în mînă, şi nu se putea dumeri cum de toţi plîng şi se bocesc, cînd el avea bani — bani cu cari se poate cumpăra şi răscumpăra orce în lumea asta... PIERDUT De cînd a dat de veste prin sat că reghimentul n-ru 201 o să fie mutat iar de la Viena la Sibiu, „domnul notarăş" nu mai avea odihnă de lelea Maria. Aveau ele şi alte femei din sat copii în acel reghiment şi se bucurau, fireşte, că au să le vină mai aproape, ici la depărtare de un ceas, de colo din fundul împărăţiei. Dar vezi, că al lelii Maria era ofiţer ! Şi acum, domnul notarăş în fiecare dimineaţă, cum se scula, găsea pe lelea Maria în bucătărie, aşteptîndu-1 să-i spună „ce mai zicea pe la novele (gazete)" despre sosirea reghimentului. Şi dacă domnul notăraş nu-i putea spune, fiindcă nu scria încă, anume în ce zi aveau să sosească feciorii, atunci începea dînsa să povestească despre Mitruţ al ei, şi parcă nu mai avea de gînd să isprăvească. Domnul notarăş, care ştia pe de-a rostul toată istoria asta, o lăsa să spună şi pleca la cancelarie, iar lelea Maria se întorcea atunci la jupîneasă, la slujnică sau la cine se întîmpla în bucătărie, şi-şi spunea povestea, mereu aceeaşi şi întotdeauna cu cîte un amănunt nou : Cum Mitruţ al ei era cel mai deştept băiat din şcoală, şi cum domnul învăţător i-a povăţuit, pe ea şi pe băr-batu-său să-l dea la învăţătură mai departe la oraş, apoi după ce Mitruţ a isprăvit patru şcoli la oraş, cum i-au făcut hîrtii şi l-au băgat la şcoala militară. Peste cinci ani a ieşit ofiţer, dar chiar atunci i l-au luat şi l-au dus la Beci, de n-a mai ştiut de-atunci nimic de dîn-sul. De, Beciul nu-i colea, cale de zile întregi şi săp- 45 tămîni, şi Mitruţ trebuia să stea şi să înveţe feciorii la ezersire şi n-avea vreme să scrie. Dar acum... în sfîrşit, într-una din dimineţi, domnul notarăş ieşi cu vestea: — Ei, lele Măria, să ştii că mîine dimineaţă soseşte reghimentu cu trenu la Sibiu. Lelea Maria luă atunci un aer solemn, grav şi de astă dată nu-şi mai repetă povestea. Porni aşezat spre casă şi spuse şi ea lui Mitru, băr-batu-său: — Ei, Mitre, să ştii că mîine vine Mitruţ cu reghimentu. Mitru, om tăcut şi cam ursuz din fire, nu zise nimic. Cu toate astea o lumină de duioşie trecu şi prin ochii lui. Pe el îl mîhnise mai mult înstrăinarea singurului său copil şi nu-i putea găsi aceeaşi scuză ca nevastă-sa. Totuşi îşi zicea că acum, cînd avea să fie atît de aproape de dînşii, o să se mai întoarcă şi pe-acasă. Abia se crăpa de zi şi lelea Maria era pe drum spre Sibiu. în mina dreaptă purta o legătură în cari strîn-sese un cozonac şi cîteva ouă roşii. Le ducea lui Mitruţ al ei, că doar nu era să-i iasă cu mîna goală înainte. Cînd ajunse lelea Maria, gara era încă pustie. Se aşeză pe. o bancă, cu ochii duşi pe şinele pe cari avea să sosească trenul care-i aducea odorul... Şi în gîndul ei îl revedea acu mic, mic de tot, alergînd cu paşi mărunţi prin casă, neastîmpărat, răscolind toate şi umplînd odăiţa mică şi scundă de rîsu-i argintiu... O duioşie nespusă îi umezea ochii duşi şi îi lumina faţp zbîrcită şi pîrlită de soare. Nu-şi putea da seama cît timp stătuse aşa, în vreme ce peronul se populase de funcţionari, ofiţeri şi alţi oameni, fel de fel — cînd deodată un sunet neaşteptat şi asurzitor de clopot, tocmai la spatele ei, o făcu să tresară puternic şi să sară drept în sus. Deja din depărtare se zărea trenul venind — un şarpe lung negru, lăsînd în urmă-i o dungă albă de fum... încă un moment, şi monstrul de fier intra, pufăind şi ţîşnind, în gară... 46 Uşile vagoanelor se deschideau şi ultimele ţîşneli ale maşinei oprite se amestecau acum cu un vavilon de glasuri omeneşti. Exclamaţii de recunoaştere, rîsete, chemări de ordonanţe se amestecau într-un haos zăpăcitor. Peronul se umplea de uniforme. Lelea Maria rămăsese un moment uluită, cu ochii căscaţi mari, cu gura întredeschisă şi ţinîndu-şi legătura strînsă în degetele-i tremurătoare de emoţiune. Deodată tresări şi alergă spre uşa unui vagon, în care se arătase un moment un tînăr ofiţer blond, cu o mustaţă mică şi cu ochii negri şi vioi. Acum ofiţerul se întoarse, şi părea a vorbi cu un tovarăş. Lelea Maria se opri la uşa vagonului aşteptînd. Auzi un hohot de rîs înăuntru, apoi cîteva vorbe nemţeşti din cari nu înţelese decît euvîntul baron, apoi un zăngănit de sabie — şi doi ofiţeri săriră jos din vagon, fără să o bage în seamă. Ea alergă în urma lor şi prinse pe unul de mîneca mantalei. Acesta se opri se întoarse brusc şi deodată se roşi pînă în albul ochilor. Lelea Maria, uimită, şi nemaiştiind acum cum să înceapă vorba, întinse legătura cu cozonacul şi cu ouăle şi îngînă: — Iacă... Mitruţ dragu mamii... ţi-a adus mama... Dar cei doi ofiţeri schimbaseră într-acestea cîteva vorbe nemţeşti şi se depărtaseră repede, pierzîndu-se în mulţimea de uniforme. Lelea Maria nu putuse să înţeleagă vorbele lor. Celălalt, străinul, zisese : — Ce este frate ? Iar Mitruţ al ei răspunsese : — O cerşetoare... Aidem degrabă. — Aide, ce mai stai, nu mai vine nici un tren acu, cărăbăneşte-te d-aci mai degrabă ! Şi lelea Maria ieşi, îmbrîncită de unul cu şapca roşie. Ca într-un vis rău, ea luă maşinaliceşte drumul îndărăt spre sat. Un gol mare i se făcu în cap şi în piept, incapabilă de o gîndire, de o simţire hotărîtă. Avea numai sentimentul vag al unei mari nenorociri, al unei catastrofe oribile şi iremediabile. i 47 Mitru o întîmpină în prag. — Ei ? l-ai găsit ? Lelea Maria surprinse atunci privirea bărbatu-so îndreptată asupra legăturii pe care o strîngea încă inconştient între degete. Făcu o mişcare instinctivă ca pentru a o ascunde la spate. Apoi răspunse înecată: — Nu... nu l-am găsit... Şi lăsîndu-se deodată în genunchi cu fruntea pe prag, începu a plînge în sughiţuri. Mitru se încruntă, trase căciula pe ureche şi se întoarse în casă murmurînd: — Ce ţi-e şi cu muierea... una-două şi-i gata cu plîn-sul... Şi clipi repede din ochi simţind un nod care i se urca în gît. ARHIVARUL — Om sărac... o droaie de copii... măcar un an şi jumătate de-ar mai fi îngăduit, ar avea şi el acolo o pensie... — Nu vreau să ştiu, afară ! afară ! Domnul director era neînduplecat. Ce-i păsa lui de „om sărac“, de „droaie de copii“ ? Serviciul trebuia reorganizat. Era un scandal cu funcţionarii ăştia, reclama-ţiile nu se mai sfîrşeau, gazetele erau pline de plîngeri d-ale celor cari aveau daraveri la minister, ministrul însuşi îşi pierduse răbdarea şi-i făcea acum o chestie de înaltă şi ultimă încredere din această reorganizare a personalului. Şeful serviciului văzu că orice altă insistenţă era de prisos. Din marea măturătură ce avea să urmeze, nu putuse să mîntuiască pe nimeni. Şi bun la inimă cum era, îl mîhnea mai ales soarta bietului arhivar. Nu c-ar fi ţinut la el fiindcă ar fi fost vreo podoabă de funcţionar; dimpotrivă, îl supăra şi pe el de multe ori zăpăceala bietului om, întîrzierea ce punea întotdeauna în găsirea dosarelor, şi desigur i-ar fi cerut el însuşi înlocuirea, dacă nu i-ar fi cunoscut mizeria dureroasă. Aceeaşi întîmplare atît de banală, de a ajuns parcă să nu mai atingă coardele milei decît în sufletele din cale-afară simţitoare : mic funcţionar fără destulă pregătire şi tragere de inimă, fruct sec al şeoalei de care avusese întotdeauna oroare şi unde se chinuise ani de zile, numai de frica părinţilor cari ţinuseră morţiş să-l scoată „om de seamă“, şi cari cel puţin muriseră fericiţi că ajunseseră să-l vază foncţionar — însurat după 49 insistenţa unei cumetre de mahala, şi peste vreo şapte ani de martiriu casnic părăsit într-o bună dimineaţă cu patru copii în spinare... Asta-i e toată istoria vieţii, pe care şeful său o aflase numai din întîmplare, căci arhivarul nu vorbea niciodată de afacerile lui, şi între colegii de cancelarie trecea drept omul cel mai ursuz. Nici acum, deşi ştia că era unul din cei dintîi puşi pe lista celor destinaţi a fi sacrificaţi, el nu zisese nimic. Era însă atît de palid, şi cînd şeful îl chemase cu un dosar, ridicase spre el nişte ochi atît de turburi şi deznădăjduiţi, încît acesuia i se făcuse milă şi-l luase de mînă. — Vino, am să pun eu o vorbă pentru d-ta. în anticameră se oprise tremurînd şi pe cînd şeful său parlamenta cu directorul el se silea să se gîndească la atitudinea pe care trebuia s-o ia cînd acesta avea să-l cheme şi să-i facă ştiuta morală. — De astă dată treacă; dar pe viitor... Iluzia însă-i fu scurtă. Toată speranţa asta şubredă i se risipi fără de veste la vorbele brutale cari în momentul următor îi izbiră urechea, nimicindu-i parcă dintr-odată toată fiinţa. — Nu vreau să ştiu, afară ! afară! Cînd şeful ieşi din cabinetul directorului, arhivarul nu mai era în anticameră. Nu mai era nici la birou. Colegii săi îl văzuseră întorcîndu-se, galben ca ceara, lu-îndu-şi pălăria şi plecînd, fără nici o vorbă. Erau ei înşişi prea preocupaţi fiecare de soarta lui, decît ca să-i fi dat vreo atenţie. Nimeni nu-1 întrebase, nimeni nu-1 oprise nici cu o vorbă. La poarta ministerului, arhivarul se opri. în parde-siu-i lung, ros pe la coate, cu pălăria veche apăsată pe ochi, galben şi tras la faţă, avea aerul unui om ieşit acu din spital. Fugind ca să nu mai dea ochii cu nimeni de-acolo, el cedase unui impuls irezistibil; pentru lumea întreagă n-ar fi putut privi în ochii foştilor lui colegi, în ochii uşierilor mai ales, şi pe cînd cobora treptele ca şi cînd ar 50 fi fost alungat de cineva, parcă auzea în urma lui şoapte batjocoritoare şi rîsete pe înfundate. Acum însă, cînd era afară, în stradă, rămase pe loc nehotărît, aiurit... Mai erau două ceasuri pînă la şase, cînd de obicei ieşea de la cancelarie. Şi la această oră, acest slujbaş atît de ursuz între colegii săi, devenea fără de veste alt om. Acasă, departe în mahala, îl aşteptau copiii. Baba Maria nu mai ştia cum să-i astîmpere, atît de ştrengari erau. Cel mai mare, cum se întorcea de la şcoală, arunca departe ghiozdanul şi fuga la zmeu, iar ceilalţi ţipau şi se zbăteau, pînă cînd baba Maria trebuia să-i lase şi pe ei, că n-avea ce le face. Dar cînd se întorcea acasă tata, lăsau toţi orice joc şi se strîngeau în jurul lui sărind, rîzînd, ameţindu-1 cu pîrile şi cu întrebările, şi scotocindu-i buzunările, unde găseau întotdeauna mere, prune, covrigi... El îi strîngea pe toţi patru în jurul lui, îi mîngîia, îi dojenea, apoi le da iar drumul prin curte să alerge... Şi acesta era singurul ceas fericit în viaţa lui... Acu, era încă prea de timpuriu; toţi s-ar fi mirat văzîndu-1 aşa devreme acasă... şi... ochii bietului arhivar se umplură de lacrimi. în acel moment un aprod ieşi pe poartă şi opri o birjă, o birjă care trecea. Arhivarul îşi ridică repede gulerul de la pardesiu şi trecu înainte. în poartă era cît p-aci să dea peste domnul director care ieşea grăbit, cu o servietă la subsuoară. Desigur, nici nu l-a observat. S-a urcat în birjă, şi pe cînd aprodul sta smirnă în dreptul porţii, trăsura porni uruind pe pavajul nou al străzii. în seara aceea şi în-zilele următoare zburdălnicia copiilor se potolise cu totul. Tata se întorsese seara tîrziu, galben, prăpădit şi mirosind a rachiu. Buzunarele-i erau goale de astă dată, şi nici nu s-a mai jucat cu ei. Era bolnav, zicea, şi se culcase numaidecît. A doua zi nu s-a sculat din pat. Baba Maria, speriată, voia să cheme doctorul dar el n-o lăsă. 51 — Niţele friguri, lasă că nu-i nimic. Prin vecini însă vestea se lăţi numaidecît, arhivarul era dat afară, lipit pămîntului, vai de capul lui! A treia zi, proprietarul casei, îngrijat, se înfăţişă cu biletele „De închiriat“, iar baba Maria veni cu vestea că i s-a îmbolnăvit o nepoată şi trebuie să se ducă s-o îngrijească. A patra zi, arhivarul — vecinii-i ziceau ş-acu tot aşa din obicinuinţă — îşi lăsă copiii singuri acasă şi toată ziua nu se văzu. Seara cînd se întoarse mirosea iar a rachiu, iar peste noapte copiii se treziră de mai multe ori speriaţi din somn : tatăl lor striga şi se certa cu cineva în vis. A cincea zi, arhivarul se sculă dis-de-dimineaţă, se îmbrăcă cu hainele cele mai bune, cotorosi prin toată casa, strînse cîte hîrtii găsi, le luă subsuoară şi plecă şuierînd printre dinţi un cîntec şi fără să arunce o privire spre copiii cari dormeau încă, pe salteaua întinsă pe jos. Din palid şi galben ce fusese pîn-acu, acum era verde şi în ochi avea o strălucire ciudată. Aproape de minister se opri la o circiumă şi ceru de băut. Plecase mai devreme de-acasă — spunea cîrciumarului — fiindcă avea mult de lucru la minister... Toată noaptea a lucrat şi trebuia să bea ceva să se mai întremeze... Domnu director o să fie mulţumit. Cîrciumarul nici nu-i băga în seamă vorbele; i se părea omul cam ameţit, ş-atîta tot. Din cînd în cînd, arhivarul îşi răsfoia cu importanţă teancul de hîrtii, le aranja şi iar le schimba. Apoi îl aşeza frumos înaintea lui, punea coatele pe masă, se uita lung şi zîmbea. Şi iar bea. Pe la zece ceasuri, cum arhivarul nu mai zicea nimic, încremenit cu ochii la hîrtii şi cu sticla goală la o parte, cîrciumarul îi strigă deodată de la tejghea — Hei, musiu, ce te mai faci, ziceai că te duci la slujbă, sînt zece ceasuri. 52 Arhivarul tresări deodată, îşi strînse hîrtiile fără să zică nimic, puse un franc pe masă, şi fără să mai aştepte restul plecă. Directorul era singur în cabinetul său, cufundat în citirea unor acte, cînd deodată, ridicînd ochii, tresări cu putere. In dreptul lui, un om, grozav de palid, cu faţa dşsfigurată d-un zîmbet sinistru, sta cu pălăria în mină şi cu un teanc de hîrtii subsuoară. — Ce este ? Şi instinctiv directorul duse mîna la clopoţel. — Nu vă speriaţi, domnule director, răspunse omul, şi zîmbetu-i ciudat parcă era sculptat în faţa-i rigidă; sînt eu, arhivarul, nu mă cunoaşteţi ? Am adus dosarul... Directorul rămase încremenit cu ochii la el. — Da, iată, urmă arhivarul întinzînd pe rînd hîrtiile pe marginea biroului. Patru copii... nevasta m-a lăsat... aci e decretul... domnul şef poate să spuie... toate dosarele sînt în regulă... şi... In acest moment clopoţelul sună lung şi strident sub apăsarea nervoasă a degetelor directorului. Uşa se deschise şi un aprod intră. — Daţi-1 afară ! Daţi-1 afară ! ce-mi lăsaţi nebuni aci! Arhivarul tresări. — Afară ? răcni el deodată, mă dai afară ? După atî-ţia ani de slujbă ?... pe drumuri... Eu ? Aprodul sta înlemnit în uşă, necutezînd să intervină. — Dă-1 afară, dă-1 afară, dobitocule ! pune mîna pe el! ţipă directorul tremurînd ca varga. Acum, din toate părţile se auzeau uşi deschizîndu-se şi paşi grăbiţi apropiindu-se. Arhivarul se repezi la o fereastră şi dintr-o smucitură o deschise. — Nu v-apropiaţi!... nu vreau să mă dea afară! n-am făcut nimic să mă dea afară... Dar aprodul, încurajat de mulţimea ce se adunase, se repezi acum să pună mîna pe nebun... In clipa următoare, arhivarul era pe fereastră. — Nu-1 lăsa, pune mîna pe el! strigară cîţiva. Dar deodată, cu un răcnet cutremurător, nebunul îşi dete drumul cu braţele înainte.... In seara aceea, domnul director de emoţiune n-a putut mînca nimic la masă. Tocmai a doua zi au fost culeşi de pe drumuri şi copiii arhivarului. FANTEZIE în colţul tramvaiului, mititica se aşezase, sprijinin-du-se cu dreapta de bancă, pe cînd cu stingă strîngea la subsuoară ghiozdanul. Se învîrti de vreo două-trei ori, trăgînd cînd un picior cînd pe cellalt, ca să se aşeze mai bine ; iar acum bălăbănea cu amîndouă de pe banca prea înaltă. Din cellalt colţ, un domn cu blană o privea cu interes. — E frig fetiţo ? Unde mergi tu ? la şcoală ? Fetiţa însă, sfioasă din cale-afară, puse ochii în pă-mînt fără să răspundă. Domnul, insistă : — Ia spune, fetiţo, cum te cheamă pe tine ? Cum o cheamă pe mămiţa ? Şi plecîndu-se spre dînsa o mîngîia pe obraji, pe cînd mititica ridica acum asupra lui nişte ochi mari şi înciudaţi. Alături, un tînăr, zgriburit în haina subţire în care îl apucase iarna, privea melancolic la scena aceasta banală. ...în tramvai, cel puţin nu suflă vîntul; e aproape cald. Şi pe urmă, pentru cîţiva galbeni pe cari îi dai, în-tîlneşti fel de fel de tipuri, poţi să faci fel de fel de studii. Totul e să ai acea putere de observaţie care distinge firile de elită, firile artistice. Cîte fizionomii, cîte scene, cari nu spun nimic omului comun, pe lîngă care el trece nepăsător, neimpresionat în nici un fel, deschid unui artist perspective largi asupra complexităţei sufletului şi a vieţei omeneşti. Ceea ce pentru un om de toate zilele e pur şi simplu o faţă omenească, una ca o sută 55 şi o sută ca una, pentru un artist poate să fie oglinda în care, el şi numai el, descoperă zbuciumul adine al unor patimi ascunse; în ceea ce cel dinţii nu vede decit un incident comun, fără importanţă, cel de al doilea, prin dumnezeiască intuiţie ce e dată numai celor aleşi, ghiceşte adesea vălul ce acopere o dramă, o catastrofă!... Iată de pildă domnul acesta cu blană şi fetiţa din faţa lui... O întîmplare... Dar interesul acesta cu care el a observat-o din primul moment ? Dar stăruinţa lui de a lega vorbă cu dînsa, de a o întreba de nume, de numele mamei... De numele mamei... Cine putea să fie mama ei ?... Desigur o biată lucrătoare, o cusătoreasă, poate o fată-mumă... Dar domnul acesta, cu aparenţa unui om ajuns?... Tînărul visător îl vede cu cîţiva ani în urmă, student vesel şi nepăsător, tocîndu-şi pe măsură bursa de-acasă, cu gîndul mai mult la aventuri decît la carte... Desigur, ca atîţia alţii, a făcut şi el cunoştinţa unei tinere şi naive lucrătoare... Cu jurăminte de dragoste, cu făgăduieli, a sedus-o... Au trăit cîţiva ani împreună... Pe urmă, tînărul şi-a dat examenele şi într-o bună dimineaţă şi-a strîns bagajul şi s-a întors acasă, lăsîndu-şi pe drumuri amanta, dimpreună cu rodul dragostei lor, o fetiţă... Poate, el n-ar fi fost atît de hain la suflet. Dar părinţii îl chemau acasă, voiau să-l însoare, să-i pregătească o carieră. El, un laş, n-avea curajul să înfrunte un blestem părintesc, un blestem de acelea care chiar dacă nu s-ar împlini cu vremea, totuşi atrag după ele deocarn-dată toate greutăţile vieţei... Să fi înfrînt voinţa părinţilor săi, să fi venit să trăiască muncind din greu, lîngă nevasta lui înaintea lui Dumnezeu, lîngă copilul lor... O' nu, n-a avut acest curaj. Ea însă, sărmana părăsită, a avut curaj pentru doi... A plîns trei zile, apoi şi-a şters lacrămile şi a pornit înainte pe calea< pustie şi stîncoasă a vieţii. Şi-a stors ochii la lumina lampei muncind din greu pentru dînsa şi pentru fetiţa ei, pentru fetiţa lui! 56 A trăit aşa, într-o luptă necurmată, zi de zi, ceas de ceas, cu mizeria nemiloasă — cînd învingătoare, cînd învinsă, dar niciodată doborîtă... Şi dacă ea adesea trebuia să se mulţămească o zi întreagă cu o pîine, fetiţa însă n-a dus niciodată lipsă de hrănicica ei, de hăinuţele ei, de căldura din • casă... Şi acum, o trimetea la şcoală, şi îndoit muncea, îndoit se chinuia, într-o viaţă fără nici o nădejde pentru dînsa, jertfind tot, tinereţe, sănătate, numai pentru copilul aceluia, care în vremea asta trăia lumea albă, îmbuibat în toate !... Iată însă că întîmplarea îi aduce faţă în faţă, pe el, trădătorul infam, părintele fără inimă, şi pe ea, copilul părăsit, aruncat pe drumuri, pradă soartei oarbe şi-a mizeriei sigure. Trăsăturile feţei acestui copil îi reamintesc deodată toată viaţa de odinioară.... Da, este ea, este bucăţică tăiată dintr-însa... O vede, o recunoaşte... Ce se petrece acum în sufletul acestui om ? Este remuşcarea ? este căinţa ? sau este numai o mizerabilă curiozitate d-a cunoaşte urmările aventurei sale mişe-leşti ? Da, aceasta este... O întreabă de mama ei... Vrea să ştie de dînsa... De ce ? Mai poate el acum să şteargă, să repare urmele atîtor ani de chinuri ?... E prea tîrziu... El e însurat acum, are altă familie... Şi dacă ar fi vrut, n-ar fi putut oare să caute şi să ajute şi pînă acum, dacă nu altfel, măcar în ascuns, această mizerie — opera lui!... Dar nu!.... Astfel de mizerabili sînt fără inimă... Copilul lui este aci, lîngă dînsul — şi o să-l lase să plece aşa, cu o mîngîiere în treacăt — rîzînd poate în mintea lui, ca de o farsă bună !... Astfel de monştrii... — Ia-ascultă, domnule, ce te tot zgîieşti aşa la mine ? MINA MOARTEI — Aoleo!... săriţi, că mă omoară! Mă gîtuie hoţu ! Săriţi! aoleo! — Taci, fir-ai... vedea-te-aş întinsă... Şi glasul răguşit al bărbatului continua a se amesteca cu ţipetele ascuţite ale babei. Vecinii însă nu se mişcau. Numai cîte un copil se apropia din cînd în cînd sfios de fereastră, şi ridicîndu-se în virful picioarelor îşi lipea de geam faţa speriată. Mahalaua întreagă era obişnuită de mult cu scenele astea. Iar îi trebuia parale beţivului ăluia de Cristache, şi ca de obicei, mă-sa, speriată de înjurăturile lui, ţipa ca din gură de şarpe. Ce suflet de păgîn şi ticălosul ăla! Om bătrîn acu, cu păru alb, şi n-are ruşine să înjure pe mă-sa şi să-i cheme moartea! Urît neam de om, să ferească Dumnezeu! Şi vecinele-şi făceau cruce, clătinînd din cap, pe cînd în caâă cearta se potolea din ce în ce. Cristache ştia el bine că degeaba sînt toate. De la litra de vin încolo n-ar mai fi putut să scoată de la mă-sa un gologan, măcar să-i fi şi pus cu adevărat mîna în gît. Dar cînd se gîndea la lada aia de fier din colţ şi la bănetul ce era acolo, şi pe urmă la gîtlejul lui uscat, îl apucau năbădăile. Ce n-ar fi dat el să poată pune mîna într-o zi pe cheile, pe care ziua şi noaptea mă-sa le ţinea legate în sîn... Dar era destul să întindă mîna după ele, ca tragedia zilnică să se dezlănţuiască. Faţa bătrînei lua o expresie 58 oribilă; cu ţipete ca de moarte şi cu gesturi disperate îşi apăra comoara de la piept. Şi nu era mai puţin de treizeci de ani de cînd Cristache rîvnea la cheile alea. Tată-său murise fără să-i lase un gologan. Fusese şi el un pierde-vară, împotriva căruia, cit au trăit împreună, nevastă-sa nu făcuse altceva decît să-şi apere zestrea cu aceeaşi îndărătnicie cu care îşi apăra acum stă-ricica împotriva fiului. Ale ei erau şi casele din a căror chirie trăia, rezer-vîndu-şi lor numai două odăiţe în fund; a ei era şi lada de fier cu tot ce se găsea într-însa. Tot era al ei, pînă şi motanul nelipsit din casă, şi pe care, dacă era vorba, îl iubea poate mai mult decît pe fiul ei. Cristache nu fusese de nici o treabă. Gonit pe rîncî din ţoate prăvăliile pe unde părinţii săi încercaseră să-l căpătuiască, de la vîrsta de douăzeci de ani, de cînd murise tată-său, el trăia aşa, în spinarea mă-sei, cu nădejdea, vagă la început, dar din ce în ce mai hotărîtă, că tot avea el să moştenească odată pe bătrîna, şi să se apuce de vreun negoţ, ceva. Bătrîna însă se ţinea bine şi nici gînd n-avea să dea ortul popei. Şi din an în an Cristache devenea mai posomorit şi mai arţăgos. De la o vreme, începuse să se dea la băutură. Din acel moment pacea se’ strică cu desăvîşire între mamă şi fiu. Cu cît îmbătrînea şi-şi vedea mereu amînată nădejdea vieţii sale, o ură surdă creştea în sufletul lui Cristache împotriva mă-sei. Şi ura aceasta ajungea la paroxism, cînd nici cu vorba bună nici cu ameninţările hu mai reuşea să scoată de la ea un ban. Cîtăva vreme luase obiceiul să vînzâ lucrurile de prin casă, ca să-şi facă bani de cîte un chef. Dar fireşte că negoţul ăsta nu putea să dureze mult. Şi acum, la vîrsta de cincizeci de ani trecuţi, cînd se uita uneori în oglindă şi îşi vedea părul cărunt, îi venea să scrîşnească de necaz şi blestema în gînd ca un păgîn pe baba asta care-i stricase toată viaţa! 59 într-una din zile însă bătrîna fu cuprinsă fără veste de un fior lung, urmat de un junghi în coaste. In aceeaşi zi chiar, căzu la pat, şi medicul chemat în grabă, după o scurtă vizită, luă pe Cristache la o parte şi-i şopti cu toate menajamentele posibile: — E o pneumonie... mă înţelegi, şi la vîrsta asta... să fiţi pregătiţi la toate... Cristache nu ştia ce e pneumonia ; cit despre pregătit însă, era pregătit el la una ca asta de multă vreme. Trei zile a zăcut bătrîna. Doctorul venea din cînd în cînd, prescria cîte ceva şi pleca, ca şi cînd ar fi vrut să-i zică : te compătimesc dar n-am ce-ţi face... Cristache slăbise; veghea în fiecare noapte la căpă-tîiul bolnavei, pe cînd motanul, neştiutor de catastrofa ce se pregătea, dormea, ca de obicei, la picioarele patului. Vecinele cari veneau din cînd în cînd să vadă cum îi mai e bătrînei, se minunau văzîndu-1 aşa schimbat, şi-şi şopteau : — Vezi, orcum ar fi omul, degeaba... Sîngele apă nu se face. A treia noapte, cum Cristache era cit p-aci s-aţipească, fu trezit deodată de o horcăială ciudată. Sări drept în picioare şi se aplecă asupra patului. Bătrîna, cu faţa în sus, deschisese nişte ochi grozavi, înspăimîntători... gu-ra-i descleştată părea a se lupta să respire încă o dată, apoi rămase aşa, ţapănă. — Moare... şopti Cristache, cutremurîndu-se în tot trupul. Se repezi la luminarea de la căpătîi, o smulse din sfeşnic, şi o puse în mîna dreaptă a bătrînei. Mina era rece ca sloiul. — A murit, şopti şi mai încet, şi puse luminarea la loc, în sfeşnic. A murit, mai repetă aiurit şi căutînd în zadar să găsească uşurarea de care-şi închipuia că are să fie legat odată acest cuvînt. Grozăvia morţii îi turbura acum toate gîndurile. Luă lurhînarea şi o puse pe masa din mijlocul odăii. Ce să facă acum ? 60 Fără voie parcă, ochii i se duseră la lada de fier din colţ... Acum era a lui, da, numai a lui, toate erau ale lui... Îşi repeta mereu vorbele astea şi parcă-i era necaz că nu simte o mulţămire mai mare. „Să vedem", îşi zise trecîndu-şi mîna peste fruntea muiată în sudori. Se apropie de moartă încet, ca şi cînd i-ar fi fost frică să n-o deştepte. Ii era groază să se uite la ea în faţă... Cu capul întors, îşi trecu mîna încet sub plapomă, în sîn, legătura de chei era acolo... Contactul acestui obiect atît de mult jinduit, parcă-1 electriză deodată. Ca un tîlhar care se teme să nu fie surprins se repezi la ladă... A dracului broască, neunsă, cum scîrţîie... în sfîrşit! Galbeni, poli, argint. O comoară. Puteau să fie vreo cinci mii de lei... Ai lui ? ai lui ? De zeci de ani îi aşteptase, de zeci de ani îi dorise, ca însetatul picătura de apă... Acum erau aci... putea să-i pipăie... putea să-şi umple buzunarele cu ei, da, aşa, uite-aşa, toate buzunarele. Haha! să mai poftească baba acu să-l oprească... să poftească, de! Şi în gînd şi-o reamintea, apărîndu-şi cu disperare comoara, cheile din sîn. Acu însă s-a sfîrşit, s-a sfîrşit pentru totdeauna... Dar ce-i asta ? Inima-i zvîcni o dată cu putere şi părul i se ridică în cap... Ceva s-a mişcat în pat ?... I s-a părut ?... Cu îndrăzneala nebună a laşului se ridică deodată în picioare şi se întoarse. Moarta sta cu faţa-n sus, cu ochii mari întorşi, cu gura căscată. Dar de sub plapomă mîna-i se ridica, încet, încet, mai sus, tot mai sus. Acum... acum bătrîna avea să se înalţe din pat... cu ochii holbaţi, cu gura deschisă, cu mîna, slabă şi rece ca sloiul, întinsă... acum avea să-l apuce... acum... Lui Cristache i se păru c-a răcnit o dată, dar răc-netu-i rămase în gît ca un nod. Casa începu să se învîrtească cu dînsul, un văl roşu acoperi toate împrejur şi din vălul acesta de sînge nu-i 61 mai apărea lămurit decît icoana moartei, cu ochii ficşi, enormi, neînduraţi, cu gura gata să ţipe, cu mîna ridicată... Cu braţele întinse înainte, Cristache căzu ca un buştean la picioarele patului, în care moarta sta întinsă pe spate, nemişcată. A doua zi, cînd una din vecine intră în casă, găsi pe bătrîna moartă în pat, iar pe jos, pe scînduri, pe Cristache, mort şi el... La ţipetele femeii speriate se adunară şi ceilalţi vecini. Atunci, plapuma de pe patul moartei se ridică încă o dată, încet, şi ţup! motanul sări pe scînduri, încovo-indu-şi mijlocul şi miăunînd de foame. FRAŢII El, iar el! Ce-avea omul ăsta cu dînsul: de cînd deschisese ochii în lume, el îi fusese cel dinţii vrăşmaş. Un vrăşmaş hain, neîndurat, care-1 urmărea cu răutatea lui perfidă şi rîn-jitoare pas cu pas, fără o clipă de răgaz. Cu o dibăcie de vulpe vicleană, ştiuse să-l facă, de mic copil, urgisit de părinţi. Vasile era puiul tatei şi puiul mamii; el era cuminte şi deştept. „Andrei ? din ăla n-o să iasă nimic bun. Un prost şi un rău.“ La dreptul vorbind, Andrei era în adevăr zăpăcit, îndobitocit, întîi de spaimele pe cari le băga într-însul frate-său mai mare, iar mai tîrziu de pedepsele cari curgeau pe capul lui, cu vină, fără vină, pentru orice farfurie spartă, pentru orice ghem de aţă rătăcit. La şcoală, fără nici o tragere de inimă, era întotdeauna printre cei din urmă. Şi pe cînd frate-său ieşea din şcoala comercială, pe el părinţii, desperaţi „de-a mai scoate ceva dintr-însul“, îl dădeau băiat la o prăvălie. Şi pentru dînsul viaţa asta ticăloasă şi chinuită de sluga-slugilor era încă o soartă mai bună; cel puţin cel care-1 ghiontea în ascuns nu era frate-său, şi cei cari îl băteau tot pe el, dacă se plîngea, nu erau tată-său şi mamă-sa. înstrăinat cu desăvîrşire, totuşi el fusese acela care la moartea părinţilor plînsese cu lacrămi amare şi adevărate. Poate că nu-i plîngea chiar pe dînşii — plîngea poate numai rătăcirea lor, de-acum ireparabilă, plîngea 63 pentru că, oricum s-au purtat cu dînsul, el tot îi iubise, şi îl durea aşa de mult că ei se scoborîseră în vecinicia. mormîntului tot cu greşită mîhnire şi cu greşit dispreţ pentru dînsul... Pe urmă... ajunsese sub epitropia fratelui său. Alţii veniseră să-i deschidă ochii, cum din vreme Vasile se îngrijise ca bătrînii să-şi prefacă toată averea în bani, fiindcă banii îi iei în buzunar şi pleci cu ei p-aci încolo, nimeni nu ştie cîţi au fost şi dac-au fost... Cînd a ajuns şi el major, Vasile i-a dat şi lui două hîrtii de cîte o sută şi i-a zis rînjind ca atunci cînd îi făcea „cîte una bună“ : —Asta-i partea ta. Dacă nu eşti mulţumit, poţi să te judeci. * Andrei nu s-a judecat. Cîştigase şi el ceva parale şi avea de gînd să mai cîştige destule ca să poată deschide peste un an-doi o prăvălioară. Era mai degrabă vesel că se desfăcuse în sfîrşit orice legătură între el şi fratele, călăul său. Orice legătură ?... Cum se înşelase! La un bal al uneia din nenumăratele „societăţi" de breslaşi, cunoscuse o fată al cărei chip îi turbură pentru întîia oară liniştea nopţilor. Nu era nici o probabilitate ca dragostea să ajungă deznădăjduită. Părinţii fetei erau şi ei nişte negustoraşi modeşti, cu o casă de copii... El, era un băiat bine făcut sănătos, muncitor... Prin cunoscuţi, pusese numaidecît o vorbă şi fu admis, bucuros, din duminică în duminică la obicinuita „sindrofie". Viitorul îi apărea de-acum senin şi zîmbitor ca fericirea. într-o seară însă... pe cine întîlneşte în prăvălia viitorului său socru ? I se făcu negru înaintea ochilor... Era el, iar el, Vasile. Rînjitor, cum îl cunoscuse întotdeauna, se apropie de el şi-i şopti clipind din ochi: — Ai pus ochii pe fetişcana asta ? Hm... n-ai gust rău... Duminica următoare, tatăl fetei îl primi cu o răceală care tăie numaidecît orice nădejde bietului Andrei. Află 64 apoi că negustorul fusese informat „de la oameni siguri" că el, Andrei, nu era decît un ticălos şi un beţiv... Cît pentru fată, se şoptea că-şi aruncase ochii asupra altuia... — Andrei, Andrei! scoală degrabă — ce nenorocire !... Au ucis pe frate-tău! Andrei se ridică în pat, se frecă la ochi şi rămase buimac. — L-au găsit azi-dimineaţă, la un colţ de stradă, întins pe jos, mort, şi un par plin de sînge lîngă dînsul... Se vede că l-a pîndit cineva acolea; parul era smuls dintr-un gard. L-a pocnit numai o dată şi i-a făcut scă-fîrlia ţăndări. Ce grozăvie... Vai de mine. Hai degrabă... Andrei, galben ca un mort, se îmbrăcă fără să zică o vorbă, apoi porni ca un automat, pe urmele stăpînului său, pe care un comisar îl vestise dis-de-dimineaţă despre lugubra descoperire, ştiind că mortul avea un frate teş-ghetar la dînsul. Cadavrul nu era încă ridicat din stradă ; nu sosise procurorul. Se vedea numaidecît că fusese ucis cu o singură lovitură, dar grozavă trebuie să fi fost... Ţeasta cadavrului nu mai era decît o masă informă de sînge închegat. Nici o picătură de sînge nu pătase însă faţa galbenă a mortului cu ochii întorşi, cu gura căscată... Andrei păru a se trezi deodată dintr-o toropeală adîncă. Dete un ţipăt ca de fiară şi întorcînd faţa cu groază, o rupse la fugă îndărăt spre prăvălie. — Bietul băiat... ce grozăvie !... murmură stăpînul său, privind cu milă în urma lui. * Poliţia şi parchetul erau în mare încurcătură. Toţi borfaşii cunoscuţi fuseseră arestaţi, dar nici unuia nu putea să i se dovedească nimica. Trecuseră astfel vreo două săptămîni. Stăpînul lui Andrei nu se mira, fireşte, de starea de adîncă deprimare în care i se găsea teşghetarul... Cu atît mai mare îi fu însă uimirea cînd într-o zi Andrei, izbucnind deodată în lacrimi, îi căzu în genunchi, rugîndu-1 ca numai- 65 decît, dar numaidectî, să se ducă să ceară pentru dînsul mîna fetei pe care ştia şi el cît o iubeşte... Totuşi se duse. Bietul băiat, îşi căuta şi el o mîn-gîiere... Dar pe cît de nerăbdător îl aştepta teşghetarul, pe atîta se întoarse negustorul de posomorit. — Lasă, băiete, nu te mai gîndi la asta... Ce vrei ? poate nu ştiai... era amorezată cu fratele d-tale, cu Vasile... El, iar el! şi mort!... Andrei se duse în odaia lui, se îmbrăcă în hainele cele mai bune şi de la prăvălie se duse drept la procuror. — Ce vrei, băiete ? — N-aţi găsit încă pe ucigaşul lui Vasile, frate-meu ? — Nu... dar îl căutăm, băiete, ş-o să-l găsim, o să-l găsim... — Nu-1 mai căutaţi. Sînt eu! TAINA A ŞASEA 1905 ! i '! i|. 1! 1 AFIŞUL Trebuia în sfîrşit să-i spuie. Băiatul era acum mare; împlinise optsprezece ani, terminase liceul şi avea să meargă la Bucureşti, să-şi ia bacalaureatul. De mic copil el era învăţat să crează pe mumă-sa moartă, şi tatăl său îl ţinuse întotdeauna pe lîngă dîn-sul, ferindu-1 cu o teamă mereu deşteaptă, de orice aluzie ar fi putut să-i ajungă la ureche... Precauţie dealtfel aproape de prisos, deoarece în orăşelul unde se mutaseră de şaisprezece ani nimeni nu avea de unde să cunoască întîmplarea. Acum însă, băiatul avea să-şi ia zborul în lume, şi în lumea asta putea să întîlnească pe oricine — cine ştie ? poate chiar pe dinsa. Da, trebuia să-i spuie... A fost un sfert de ceas penibil. Băiatul uimit la început, apoi zguduit în toată fiinţa lui de enormitatea acestei descoperiri, înţelese totuşi repede şi limpede toată întîmplarea, din vorbele atît de încurcate şi de jenate ale tatălui său... Mumă-sa nu era moartă, poate. El n-avea nici un an cînd dînsa a fugit. Da, a fugit din casa bărbatului ei, cu un actor dintr-o trupă ambulantă, care dăduse cîteva reprezentaţii în orăşelul unde stăteau atunci... Bărbatul părăsit nu zisese nimic. Nici măcar nu căutase s-o urmărească, s-o găsească. Nici nu cercetase măcar să cunoască numele actorului cu care ea fugise. Din primul moment chiar el îşi jurase că pentru dînsul femeia aceea n-avea să mai existe. Şi dacă n-ar 69 fi rămas copilaşul, despărţirea aceasta i-ar fi şi fost cu totul indiferentă. Din cele dintîi zile ale căsniciei, cunoscuse pe nevastă-sa atît de frivolă, fără inimă şi chiar fără prea multă minte, încît se stinsese repede pasiunea ce prinsese pentru ea ca fată pe atunci adică, pe cînd nu-i cunoscuse decît faţa şi toaletele. Şi cum era hotărît să nu se mai însoare niciodată, nu-şi dăduse osteneala nici să dobîndească o sentinţă de divorţ împotriva ei. Nu ştia nici acum, după şaptesprezece ani, nici pe unde era, nici ce nume purta măcar, dacă mai trăia, şi nici nu vroia să ştie. — Ţi-am spus toate astea, isprăvi bătrînul, numai de teama ca nu cumva, pe acolo pe unde vei umbla de acum înainte să le afli din gura altora. Încolo însă cred şi aştept ca, şi de aci înainte, să consideri... pe această femeie ca moartă. Băiatul, foarte palid, nu răspuns nimic, şi despărţirea dintre tată şi fiu fu, pentru prima oară, rece. * Ziua în care tînărul sosi în Bucureşti era tristă şi înnorată ca şi gîndurile ce-1 munceau. Cum crezuse el că avea să se bucure cînd avea să vază în sfîrşit aievea capitala, pe care în vis o văzuse deja de atîtea ori ca într-o panoramă imensă şi feerică. Şi acum ce urît şi murdar i se părea, şi cum se simţea de apăsat şi strîmtorat în harababura asta de strade strimte şi întortocheate. Da, toate se schimbaseră; lumea întreagă, lumea care numai ni se pare că e în afară, dar întotdeauna e numai în noi înşine, cum se schimbase dintr-o zi într-alta. Ieri încă el adora pe tatăl său, bun şi blînd, îl venera ca pe un sfînt. Şi astăzi ? îi apărea ca un om aspru, crud, răzbunător şi egoist.. Şi mama lui... De cîte ori, în gîndurile ascunse, nu căutase să şi-o închipuie, veghind cu dragoste la căpă-tîiul leagănului său... şi cum îl cuprindea apoi o milă şi 70 o duioşie nespusă şi cum i se strîngea inima de emoţiune şi i se umpleau ochii de lacrămi cînd căuta să şi-o înfăţişeze bolnavă, pe patul de moarte. Sufletul lui atunci se cuprindea de o durere sfîşietoare, pe care ea trebuie s-o fi simţit în momentul cînd îşi vedea înaintea ochilor sfîrşitul care avea s-o despartă pentru totdeauna de copilaşul ei, de singurul ei odor... Aş! de unde! Ea, cu zîmbetul pe buze, cu inima uşoară îl părăsise, îl lăsase plîngînd în leagănul lui, şi-şi luase lumea în cap după aventuri. El însuşi, copilul bun şi simţitor de pînă mai ieri, setos de bine şi frumos, încrezător în lume şi în viaţă, se simţea acum rău şi hain. Trecea indiferent pe lingă cerşetorii cari îi întindeau mîna şi simţea o ură şi un dispreţ nemărginit pentru omenirea întreagă. La un colţ de stradă un om îi întinse un afiş. Maşi-naliceşte îl luă, şi-şi aruncă ochii pe el. O trupă din provincie îşi anunţa sosirea în Bucureşti şi o serie de reprezentaţii la „Dacia". Era să arunce afişul, cînd deodată se cutremură din creştet pînă în tălpi. Un afiş de teatru, o trupă din provincie... Cine ştie!... îşi aruncă încă o dată ochii asupra listei personalului... Intre atîtea d-ne Ionescu, Georgescu, Constantinescur poate era şi dînsa — mama lui... Să vedem: putea să aibă azi treizeci şi şapte de ani... De ce nu ? Şi tînărul izbucni într-un hohot, al cărui răsunet sinistru îl sperie, ca un glas ce-ar fi răsunat aşa deodată, în aer, la urechea lui... Se uită îngrijat împrejur. Din întîmplare strada era deşartă... De l-ar fi auzit cineva l-ar fi luat drept nebun... Dar nu ! era de rîs era un caraghiozlîc nemaipomenit ! Inchipuieşte-ţi că s-ar fi dus la teatrul ăla şi că una din actriţele alea era mă-sa! Una... Dar care ? Şi se porni iar pe un rîs falş şi chicotit, fără a-i mai păsa acum de cei de primprejur. Peste două zile bătrînul se pomeni iar acasă cu fiu-său. 71 - - Nu pot, tată, nu pot să mai învăţ... Mi-e capul greu, parcă am plumb înăuntru, şi mă săgeată deasupra ochilor... Zile întregi stă pierdut, cu ochii rătăciţi cu capul în pămînt. Din cînd în cînd numai, se ascunde în cîte un colţ, scoate din buzunar un afiş zdrenţuit, se uită la el şi rîde... rîde... PAZNICUL CINSTEI Care va să zică ne-am înţeles, nene Nae. Ochii în patru! — Las pe mine ! Nici nu-1 luase Ştefan cîrciumarul pentru altceva la prăvălie pe unchiul său Nae. Cînd negoţul te sileşte să lipseşti uneori cu săptămînile din Bucureşti şi cînd ai băgat de seamă cum golanii ceia de conţopişti dau tîr-coale cînd zăresc pe madam Ştefan la tijghea, ba unii îşi fac de lucru şi prin prăvălie încercînd să lege vorbă de la „două de cinci cu carton**... de, paza bună fereşte primejdia rea. Ş-apoi la altceva nici nu se pricepea nenea Nae. Nu fusese negustor în viaţa lui. Era un fel de trîntor de ăia cari se mulţumesc să ducă o viaţă ticăloasă într-o căsuţă dărăpănată şi cu ceva părăluţe moştenite. Dar cum, oricît ai strînge banul, dacă tot iei şi nu mai pui, se sfîrşesc de la o vreme şi părăluţele, mai ales cînd ai dus-o cu chiu cu vai pînă la vîrsta de cincizeci de ani, nea Nae prinsese cu bucurie propunerea nepotului său, închinase căsuţa cu o sută de lei, şi se mutase la prăvălie. Aci avea casă, masă şi nici o treabă. Numai cînd venea vremea vinului nou şi Ştefan o pornea, ca în toţi anii, la Odobeşti, începea adevărata lui slujbă. ll vedeai atunci, învăluit în vecinica lui blană de vulpe, intr-un colţ al prăvăliei, trăgînd mereu cu ochii şireţi cînd spre un geam, cînd spre altul al prăvăliei. Şi de cîte ori zărea măcar, şi din depărtare, silueta redin- 73 gotată a cite unui „conţopist" — pentru el toţi tinerii mai spilcuiţi erau conţ -pişti — echii îi luau o expresie furioasă şi crudă şi se întorceau scrutători spre alba şi durdulia madam Ştefan, care cu ochii ei mari, negri, visători, aştepta la tejghea muşteriii, indiferentă. Pînă acum însă, tot acest aspru spionagiu mersese în pagubă. Şi chiar de data asta trecuseră aproape trei săp-tămîni de cînd Ştefan era la Odobeşti. Mîine-poimîine avea să se întoarcă, şi nimic! Nu lipsea, fireşte, ca întotdeauna ochii dulci ai con-ţopiştilor. Dar madam Ştefan avea pentru toţi aceeaşi privire blajină şi nepăsătoare, cu acelaşi gest le punea pe tejghea cele „două de cinci cu carton" şi trăgea gologanii în tejghea, răspunzînd cu monosilabe la încercările conţopiştilor d-a lega o conversaţie. — Frumoasă vreme azi... ieri credeam c-o să plouă... — Da. Şi continua să împletească la ciorap, plecînd ochii. Nea Nae, însă, era foarte nemulţurtiit de el însuşi. Conştiinţa parcă îi spunea că mînca degeaba pîinea în casa lui nepotu-său. De două zile nici nu mai dormea acum. Sta toată noaptea la pîndă pe lîngă uşa şi ferestrele odăii în care madam Ştefan se odihnea de munca zilei... De, nu ştii... femcia-i a dracului... A treia noapte nea Nae, obosit de atîta veghere, aţipise lîngă uşă, pe un scaun... Deodată un zgomot neobicinuit îl făcu să se trezească. Cineva umbla, tiptil, prin cameră de culcare... îşi lipi cu precauţiune urechea de uşe, pe cînd ochii înholbaţi, parcă voiau să-i iasă din orbite... Acum i se părea că auzea şi şoapte... în mintea lui învăpăiată parcă vedea deja scena flagrantului delict... O rază de lumină pătrundea prin gaura cheii... Cu o lăcomie nespusă plecă ochii şi privi. * înaintea oglinzii din fundul odăii, madam Ştefan, în-tr-un costum mai puţin decît sumar, îşi admira graţiile. 74 Lampa, aşezată în chip priincios, revărsa întreaga ei lumină asupra formelor durdulii şi albe ale tinerei femei. Se găsea nespus de frumoasă, negreşit, căci zîmbea, şi buzele-i cărnoase păreau a şopti din cînd în cind ceva; îşi spunea, desigur, singură, vorbe de dezmierdare. Deodată, însă, faţa-i luă o expresie de spaimă. Instinctiv puse mîna pe o haină, o îmbrăcă repede şi se întoarse. Uşa odăiei se deschisese, încet, şi în faţa ei stătea nea Nae, tremurînd tot, cu o privire stranie în ochii lui mici şi vicleni. Un zîmbet lacom de nebun îi crispa faţa. Un ţipăt uşor de spaimă, şi deja nea Nae căzuse la picioarele ei, căutînd cu mîinile-i tremurătoare să-i îmbrăţişeze genunchii şi bolborosind vorbe fără şir... — Nu striga... Sofiţo... dragă... suflete... fii fată bună... Dar ea, smucindu-se cu putere din braţele lui alergă spre uşă: — Ce faci dom’le Nae, pentru Dumnezeu! Ai înnebunit ? Şi pe cînd el, încăpăţînat, se ridica de jos şi căuta să se apropie iar de dînsa, cu braţele întinse şi îngînînd vorbe din ce în ce mai fără şir... — De ce... de ce... stai... să-ţi spun... de ce ? adică de ce... numai o vorbă... Ea trecu sprintenă în prăvălie şi cînd el, şovăind, ieşi după dînsa, ea se întoarse degrabă în odaie şi trînti uşa. Nea Nae auzi cheia învîrtindu-se de două ori în broască, şi rămase aiurit dinaintea uşei. Cîteva minute tînăra femeie îl mai auzi bătînd încet la uşă şi îngînînd : — Nu te supăra... Sofiţo... n-am vrut... ce crezi... n-a fost aşa... să nu crezi... Pe urmă se făcu tăcere. * A doua zi cînd s-a întors Ştefan de la Odobeşti, cea dintîi vorbă-i fu, căutînd cu ochii în toate părţile prin prăvălie : — Dar nea Nae ? 75 -— A plecat, răspunse simplu madam Ştefan. •— Cum a plecat? Cînd? De ce? — Nu ştiu... A plecat azi-dimineaţă. Şi dom Ştefan murmură, jumătate în gînd, o tură, pe cînd nevastă-sa îşi pleca iar ochii mari ferenţi asupra cusăturii. înjură-şi indi- FARMEGUL Cînd a înţeles că era ca şi logodită, zîmbi în silă pentru a-şi ascunde turburarea ; dar nu cuteză să zică o vorbă, de teamă ca tremurarea glasului să nu trădeze golul dezamăgirii ce deodată se făcuse, imens şi dureros, în pieptul lui. Să renunţe, aşa dintr-odată, la un vis ce de-abia începuse a i se înjgheba în închipuire ?... Ce lovitură neaşteptată ! Dar ea, întotdeauna fusese atît de prietenoasă cu dînsul! Cînd privirile lor se întîlneau, ochii ei sclipeau ca de o mare bucurie, şi din zîmbetul cu care îl întîm-pina de cîte ori îşi dădeau mîna, grăia o simpatie ce crezuse că-1 putea îndreptăţi la toate speranţele... Să fi fost o simplă cochetărie ? Revenit din prima turburare, începu încetul cu încetul, a-şi reclădi toate iluziile pe cari „prietenul binevoitor i le respinse cu o singură vorbă. „Ca şi logodită"... Şi ce ? Atîţia părinţi nu sînt cari-şi logodesc copilele neştiutoare încă de simţirea ce trebuie să lege două suflete destinate a-şi trăi viaţa toată unul pentru altul ? Atîtea copile nu sînt cari, tocmai în această neştiinţă a lor, primesc fără revoltă, în obicinu-inţa supunerii şi ascultării, hotărîrea părinţilor ?... Dar un moment poate veni cînd ochii neştiutori se limpezesc, cînd inima fecundată de o simţire nouă şi nebănuită pînă atunci, se deschide altor dorinţe şi se avîntă, tînără şi zvăpăiată, spre alte aspiraţii... De ce, 77 pentru dînsa, acest moment n-ar fi fost acela, cînd pentru prima oară ochii lor s-au întîlnit şi mînile lor s-au atins ? Şi iată că, din simţirea dureroasei dezamăgiri, nădejdea, şi cu ea văpaia dragostei se ridicară mai puternice şi mai mistuitoare de cit oricînd. Niciodată nu-şi simţise zvîcnindu-i atît de neastîm-părată în pieptul plin de o dulce senzaţie, ca acum, gîn-dindu-se la farmecul îmbătător al acestei apariţii încîn-tătoare care era Ea; ea, aşa de gingaşă în veselia ei blîndă şi înţeleaptă, atît de delicată şi distinsă în toate mişcările ca şi în vorbele ei; şi mai presus de toate ochii, privirea ei atît de şăgalnică şi duioasă în acelaşi timp, făgăduitoare de toate comorile unui suflet numai ţje dragoste şi bunătate. Ea a altuia ?... Niciodată ! Niciodată! Şi dacă, cu toate acestea... Nici o vorbă de dragoste nu se schimbase, pînă atunci, între dînşii. Avea el vreun drept să crează în simpatia, în prietenia ei ?... Dar dacă, cu adevărat, dimpreună cu mina, era făgăduită şi inima ei ?... îşi lipi fruntea înfierbîntată de geamul rece, şi plînse copilăreşte. Tremurînd deschise uşa şi intră sfios... Ea tresări cînd îl văzu aşa, pe neaşteptate... Nu mai era veselă şi zîmbitoare ca altădată. înfăşurată într-o broboadă roşie peste piept, se făcu tot aşa de roşie, îngînînd încurcată vorbe despre o răceală... o durere de măsele... Apropiindu-se, dînsul simţi că aşa trebuie să fie. — Nu visai să mă vezi astăzi — începu el tot atît de încurcat acum ca şi dînsa. Dar voiam... trebuia numai-decît... să te întreb ceva... Să mă scapi dintr-o mare, dintr-o foarte mare îndoială, care... Ea îl asculta fără a părea surprinsă, jignită totuşi de această situaţie nouă şi neaşteptată în care se găseau amîndoi. 78 El se opri. O simţire de discordare, ca o tristă şi de-zolatoare mahmurie după o cheltuială nesocotită, nebunească de energie nervoasă, îl lăsă deodată atît de abătut, încît gîndurile începură a i se tulbura în minte şi vorbele a i se încurca în gîtlej. Ea îl privi acum întrebătoare pe cînd genele-i clipeau ca de o uşoară emoţiune. — Am auzit, urmă el în sfîrşit schimbînd glasul şi încercînd să zîmbească, am auzit că eşti logodită... — A, nu ! şi se roşi iar, — nu încă... — După toate formele nu, dar... „ca şi logodită*, aşa mi s-a spus. Şi... — Şi ?... întrebă ea cu o tremurare de nerăbdare în glas. — Şi... am ţinut să fiu cel dintîi care să-ţi aduc felicitările mele... LA JUG Licenţiat... profesor... om cu carieră sigură... Da. Ah! numai de n-ar fi aşa de... nu ştiu cum... Şi Linica strîngea din buze, pleoştea faţa şi ridica din umeri — felul ei de-a face pe ţăranul. Dar, ce era de făcut ? — d-aci începeau rezoanele mamaii; n-avea, poate, de gînd să rămînă fată bătrînă ? In ziua de azi au început să se mai ridice şi „oamenii din popor4*; nu e nici o ruşine... Nu ne coborîm noi; se ridică ei la noi. Şi mamaia, văduva unui arîndaş pe rînd îmbogăţit şi scăpătat, ridica ochii în tavan, ca şi pentru a arăta pînă la ce înălţime aveau să ridice ele pe „omul din popor44, pe bietul Gheorghe Ionescu. Gheorghe Ionescu — Ghiţă al lui Iuon, îi ziceau în sat — era un băiat bun şi blajin. Şcoala, cu programele, cu disciplina şi cu dascălii ei, nu reuşise să tocească într-însul inima lui de ţăran; deschis la vorbă şi la gînd, hazliu şi glumeţ fără răutate, visător şi poet în ceasurile lui bune, iar alte dăţi bănuitor şi posomorit fără pricină aparentă — avea toate trăsăturile caracteristice ale omului de la ţară, şi pînă în unele gesturi, pe cari un orăşan niciodată n-ar putea să le deprindă. Şi cu toate astea, era acum licenţiat... profesor, cum zicea Linica. Linica ! Frumoasă fată! Aşa de albă şi de gingaşă, încît bietul Ghiţă al lui Iuon pălea numai la gîndul c-ar putea s-o atingă. Şi nu există imn de solemnă bucurie care să se fi putut numi vrednic de sărbătoarea sufletului lui, atunci 80 cînd — o învingere, ce e drept, mai uşoară decît îşi închipuise — mamaia şi Linica răspunseseră pe rînd: da, la zăpăcita şi nedibacea lui mărturisire. Linica „fată de familie", se simţea bine alături de „omul din popor". Prietenile ei, pornite la început spre zeflemea, amuţiseră în faţa variaţiunilor celor mai strict reglementare ale pălăriilor şi toaletelor întotdeauna nu numai la sezon, dar şi la cea din urmă modă, ale prea iubitei lor amice. Bietul Gheorghe Ionescu era, vezi, nu numai un băiat talentat şi sîrguitor, dar era şi un om cu pretenţiuni modeste şi care, de cînd se însurase, renunţase pînă şi la viţiul fumatului, numai pentru ca să se ajungă mai mult pe seama gospodăriei. * La un lucru însă nu renunţase, nu putea să renunţe. Satul lui, depărtat şi iubit, i se arăta tot mai adesea şi tot mai fermebător, chemîndu-1 cu drag în visul fiecărei nopţi, colo pe drumul alb şi lins, spre căscioarele ascunse în verdeaţa copacilor, şi spre una mai ales, unde măicuţa bătrînă toarce în prag, cu ochii plini de lacrămi, duşi spre miazăzi. Cu cîtă sfîntă emoţiune, cu cîtă sfioasă tremurare în glas a vorbit el într-una din zile nevestii sale despre acest colţişor depărtat, unde-i rămăsese, pentru de-a pururea jumătate din inimă... — Aud ? La mamă-ta ? Cum vrei, să mergem. Da să fim îndărăt pe joi, că ştii, avem soareaua la Dumitreşti... * De mult, Gheorghe Ionescu n-a fost emoţionat ca-n ziua aceea. De mult... din ziua cununiei — şi parcă totuşi nici atunci nu era emoţiunea asta — era altfel... — Ce plictiseală cu drumu ăsta ! N-o să mai ajungem odată ? Dar Gheorghe Ionescu e de-acu iar Ghiţă a lui Iuon. Nici n-aude vorbele nevesti-sii. O simţire ciudată îl cuprinde. Pare că tot trecutul, toată copilăria i se redeş-teaptă în suflet ca dintr-o ceaţă şi-l cuprinde, şi-l stăpî-neşte, şi-l desparte de toată lumea cealaltă... îl reia, îl 81 strînge şi-l îmbrăţişează : „Aci, aci, rămîi cu noi, nu ne mai ştii ? Noi, copacii aceştia, drumul şerpuit, colinele verzi, părîul limpede şi leneş şi dincolo puntea ceea, şi casele de ici şi cele de colo, toate, toate, sîntem prietenii tăi vechi, sîntem prietenii tăi neschimbaţi, atît de simpli ş-atît de duioşi... Rămîi cu noi, rămîi cu noi, reîncepe firul de unde l-ai lăsat, cînd ne-ai părăsit ca să rătăceşti ani peste ani printre străini, singur, părăsit şi neiubit de nimeni, cînd aci toate te cunosc, te iubesc — toate îţi sînt prietene..." Ghiţă al lui Iuon nu mai ştie cum a căzut în braţele mamei sale şi cum lacrămile lor s-au amestecat; el nu-şi dă seama de ce s-a mai întîmplat în jurul lui, pînă cînd : — Ia ascultă, zise Linica, cred că n-o să rămînem peste noapte în cocioaba asta. E o infecţie aci... Şi pe urmă, apropiindu-se de urechea lui: — Dealtfel să mă ierţi, ştii, cu satul tău... Mi-ai spus nişte gogoşi... N-am văzut nimic mai anost în viaţa mea... Şi mamă-ta, de care spuneai atîtea, nu te supăra, dar zău, e ridicolă, mon cher... Hei! cine poate să citească în inima omului şi să ghicească ce s-ascunde în cutele ei cele mai nepătrunse... Gheorghe Ionescu s-a întors chiar în sara aceea la oraş, şi astăzi Linica poartă pălării şi toalete mai turbate decît oricînd. Iar, din amintirea satului iubit, o singură icoană mai turbură din cînd în cînd visele lui Ghiţă al lui Iuon : un bou, trăgînd din greu la jug. PEDEAPSA Parcă nu-i venea să-şi crează ochilor. El ? O asemănare de nume ? Cu neputinţă... Dar atunci, ce însemna această nemaipomenită îndrăzneală ?... O sfidare ? Ce cinism ! Şi carta de vizită tremura în mîna omului enervat. Carta de vizită a mişelului care-i turburase liniştea casei şi — mai ales această crimă! — îl făcuse ridicol în ochii lumii, ş-apoi fugise cu complicea lui, pierzîndu-şi urmele... Abia cîteva luni trecuseră de-atunci. Dar divorţul era pornit şi în aşteptarea curgerii termenelor bărbatul singuratic îşi întocmise un nou fel de viaţă cu care se împăca tot mai bine, din zi în zi mai bine. Şi acum iată că, fără veste, cine venea să-i turbure noua linişte? Tot el; acel om pe care, fără să-l ierte, începuse totuşi a se deprinde să-l şteargă încetul cu încetul din amintirea chinuitoare. Tot el! Ce căuta, ce voia ? Să plece! Să-l dea afară! să-l alunge, ca pe un cîine rău şi murdar... Nu... In mintea omului turburat se face o clipă de lumină... dacă acest om vine aci, e că s-a petrecut ceva ce l-a frint şi pe dînsul sufleteşte, căci nu, negreşit, cu fruntea ridicată şi ochiul semeţ se va putea înfăţişa el înaintea celui faţă de care are toată vina şi nici o scuză. Şi o vagă presimţire de răzbunare împlinită fără ştirea lui de atotputernica, neprevăzuta şi misterioasa întîm-plare, îi schimbă dintr-odată gîndul. — Să intre. 83 Da, umilit, abătut, palid ca ceara şi cu buzele tremu-rînde sta acest om înaintea lui, şi ochii arşi ca de friguri şi-i plimba, neîndrăznind a-i întîlni p-ai lui. — înţeleg tot ce este neobicinuit, nemaipomenit poate, în prezenţa mea aci... Ştiu sentimentele cu cari trebuie să mă priveşti în acest moment... Dar nu se putea... trebuia... trebuie să-ţi vorbesc. Nici un răspuns. Ezitînd, cellalt se aşează pe o margine de scaun. — Nu am nici o justificare, o ştiu, în faţa d-tale... şi poate nici în a mea... După cele întîmplate, o singură cale rămîne, alta e cu neputinţă de ales... Părinţii, rudele ei sînt de o hotărîre... înspăimîntătoare... Nici o cale, şi totuşi. Se opri. Parcă vorbea unei statui. Numai ochii trăiau în această statuie, şi în aceşti ochi era ură, era nehotă-rîre, era aşteptare, o licărire înrăită, însetată de a sorbi o răzbunare presimţită pe departe... — Si totuşi... nu se poate ! — A !... Şi iarăşi nimic. Statuia aşteaptă, cu mîinile crispate, cu ochii lacomi şi pătrunzători. — Nu se poate... Ea... ea va fi mamă şi... — Şi?... — Tatăl eşti d-ta ! Nu mai e o statuie acum. E izbucnirea înverşunării conţinute, care într-un moment uită şi trece peste simţiri ce ar trebui să fie sfinte, pentru ca să nu mai vadă în faţă decît satisfacţia crîncenă şi acră a răzbunării împlinite. — A ! şi vii să mi-o reoferi, pe această femeie minunată, pe această perlă a mamelor !... A ! nu-ţi mai trebuie acum, giuvaerul avea un cusur şi — om cinstit ce eşti — îl readuci proprietarului ? O, nu! ţine-1... l-ai luat, — ţi-1 las acum... A ! credeai că ţineam aşa de mult la acea nestimată ? Credeai că iubeam pe acea femeie, că mai iubesc poate încă pe femeia... d-tale ?! Haha! Va fi mamă ? Atît mai bine... M-aţi înşelat pe mine ? Aţi luat înşelăciunea cu voi, pentru voi, între voi! Aide, v-aţi ricirea, urmăriţi-o, timpul e lung înaintea voastră... 84 — Dar credeam... pentru d-ta... sentimentul de părinte... şi, chiar legea, după care... — A ! legea, prea bine; şi legea îmi va veni într-aju-tor. Pîn-aici, însă, tatăl eşti d-ta — în ochii lumii, în ochii lumii întregi. Cine te va crede ? Adevărul îl vom şti numai noi, adevărul îl voi şti eu, cu gîndul zilnic la tortura voastră; adevărul îl vei şti şi d-ta, care alături de iubita d-tale vei urmări zi cu zi progresele maternităţii adoratei d-tale, d-ta care cu inima palpitînd de fericită emoţiune vei sta martor în ceasul greu, cînd ea se va lupta în chinuri sfîşietoare pentru a te ferici, pentru a te face tată... Da, nu vei putea lipsi de la toate aceste fericiri înalte şi curate, cele mai înalte, cele mai curate... Nu vei putea lipsi, nu te vei putea da în lături, nu vei putea fugi... te cunosc şi însuţi ai spus-o: rudele ei sînt de o hotărîre... înspăimîntătoare... A! ce viaţă vei avea, ce viaţă vei avea ! îndrăgostiţi hulubaşi, cu mustrarea crimei voastre mereu vie, palpitînd în sînul ei... Ce viaţă, ce fericire ! Aide, du-te — pleacă la căminul tău, la căminul vostru, termenul despărţeniei noastre, termenul deplinei voastre fericiri, consacrate, sfinţite, nu mai e departe... A! sentimentul de părinte, va veni şi vremea lui; am vreme eu şi-mi va fi a doua răzbunare... Aşa. Am isprăvit acum. Ce mai stai ? Ce mai vrei ? Afară! Afară! GRĂUNTELE Cum s-a întîmplat? Nu mai ştie şi la judecată degeaba o să-l întrebe; n-are să poată răspunde, n-are să poată lămuri nimic, căci nelămurită i-a rămas şi lui toată întîmplarea şi, cînd încearcă numai să se gîndească la ea, mintea i se întunecă, o ameţeală îl cuprinde şi totul parcă se prăbuşeşte înăuntrul şi împrejurul lui. Ce i-a trebuit malului ca să se năruiască de sus şi să se rostogolească năprasnic, de parcă însuşi dealul ar fi pornit să alunece cu tot trupu-i uriaş în jos ?... Cine ştie ? Un singur grăunte, poate, mişcat din locul lui, a pricinuit toată grozăvia aceasta. Dac-ar fi rămas nemişcat acolo, nimic nu era să se întîmple; dar s-a mutat din loc, o slabă furnică a putut să-l mişte, şi cum şi-a schimbat el locul, s-a rupt cumpăna întreagă a coastei şi grăunte căzînd peste grăunte şi unul pe altul trăgîndu-se în prăpastie, au venit în vîrtej ca un potop... Un bubuit, un tunet prelung — şi pe urmă iarăşi tăcere şi iarăşi nemişcare... Fă-ţi cruce, creştine, pentru cei ce erau primejduiţi şi au scăpat... Cine erau aceia ? Satu-ntreg îi fericea: era Ilinca lui Radu Gheorghe care plecase, zicea, după lut, şi n-apucase să se apropie bine în preajma malului, cînd se-ntîmplă primejdia. Dar Mitu flăcăul ce căutase şi dînsul pe-a-colo ?... Ei,parcă mai era loc şi vreme de-ntrebat! Destul că fuseseră văzuţi împreună alergînd, înspăimîntaţi, dinspre locul întîmplării şi bine că scăpaseră teferi, neatinşi ! 86 Hei! dar Radu Gheorghe nu se putea împăca aşa de lesne cu toate. Că-i scăpase nevasta d-o primejdie aşa grozavă, da slavă, fireşte, şi el, ba el cel dintîi, Celui de sus; dar o piatră i se ridica de pe piept, şi alta mai grea, i se aşeza iarăşi. Nu o dată îi căzuseră lui cu bănuială tîrcoalele flăcăului aceluia cam tot pe unde se întîmpla Ilinca. Ce căutase acum şi în partea aceea, unde n-avea nici o treabă ?... > Putea să fie, vezi bine, curată întîmplare... Dar, vezi iarăşi, ce-i faci bănuielii cînd îşi înfige dinţii şi ghearele în sufletul tău şi nu-ţi mai dă pace şi nu te mai iartă ? „Prostie, curată prostie, îşi zicea Radu Gheorghe, fră-mîntîndu-se pe prispă; în loc să mulţumesc lui Dumnezeu îmi fac boală singur..." Şi iar se întorcea : „Aşa o fi, dar ce căuta Mitu cu dînsa ?...“ Şi în cumpăna- aceasta i se zbuciuma mintea chinuită fără ţintă, fără scop, fără hotărîre. Se ridică şi şezu iar. Noaptea era aşa de luminoasă cum n-o mai văzuse niciodată; şi, ciudat! parcă acum întîia oară vedea şi plopul cu frunza albă ridicîndu-se aşa de sus în fundul curţii; nici aşa înalt nu-1 ştia, nici frunza aşa de albă nu i-o mai văzuse ; parcă era ceva străin în coprinsul lui, ceva ce atunci fără veste răsărise acolo... A, dar ceea ce cu adevărat era străin, era altceva; era o umbră ce se strecura în partea aceea pe lingă gard... Din cîteva sărituri, Radu Gheorghe, cu un par în mină, fu în mijlocul drumului. — Tu eşti, mă? Umbra se dezlipi de lîngă gard. In lumina lunii, faţa albă a flăcăului apărea îndîr-jită şi ochii îi scînteiau răi, înfruntători. Un nor greu şi negru trecu oare atunci prin faţa lunii — sau negru se făcu numai înaintea ochilor omului înnebunit ? Un pocnet, un vaiet scurt — totul ca prin vis — pe urmă iarăşi tăcere... 87 Cu parul în mînă, aiurit, omul stă şi se uită la cellalt, întins la pămînt alături cu o dîră neagră ca o a doua umbră de-a lungul corpului nemişcat... Ce are să spună acum, cînd l-or întreba? Nimica nu ştie să spună... Atîta doar : de ce i-a fost scris omului, tot n-a scăpat — degeaba a fugit... A venit, aşa, ca din senin, lucru nevisat, şi negîndit; un grăunte s-a mişcat din loc, în cuprinsul lumii din afară şi în cuprinsul gîndului dinăuntru, s-a pornit — cumpăna s-a plecat, s-a frînt... Şi s-a prăbuşit tot, şi s-a năruit peste toate. RĂZBUNARE Era numai de nouă ani. Cu toate acestea, cînd tatăl său, palid, cu ochii roşii, dar totuşi silindu-se să zîm-bească, veni să-l mai sărute o dată, şi cum îl mîngîia cu mina tremurătoare, pe păr şi pe faţă deodată el înţelese tot... în zori de zi el se deşteptase tot in mîngîierile tatălui său. „Tăticu" era îmbrăcat, şi după faţă se vedea că nu dormise toată noaptea. Copilul rămăsese cu ochii mari, întrebători, la dînsul, pînă cînd el simţind, în sfîrşit, că trebuie să zică ceva, îngînase cu glasul înecat: — Tata trebuie să plece, dragă... Tu să fii cuminte. — Şi mama ? întrebase copilul. Iar tatăl său atunci întorsese faţa şi ieşise fără să răspundă. Da, înţelegea acuma tot. Tatăl lui avea să plece, ca să nu se mai întoarcă... Da, aveau să se despartă, ca acu un an unchiul şi tuşica... Dar el ? O duioşie sfîşietoare îl cuprinse şi ochii mari, ridicaţi cu durere spre faţa chinuită a tatălui său iubit, i se umplură de lacrimi. îi prinse mîna cu patimă şi acoperind-o cu sărutări îngînă: — Tată, tată... eu mă duc cu tine... Şi în acest moment, bărbatul se simţi şi el deodată tot atît de slab ca şi copilul. Dar trebuia să se stăpî-nească. — Lasă... stai tu aci... mai tîrziu... o să te ia tata... 89 De-abia şopti vorbele astea, temindu-se de fiecare cu-vînt, să nu-1 năpădească suspinele care îi zbuciumau pieptul. Apoi, cu o mişcare repede, îşi desfăcu mîna din mî-nuţile copilului şi ieşi cu paşi grăbiţi, fără să mai privească îndărăt. Cînd mamă-sa veni mai tîrziu, îl găsi cu ochii plînşi, dar tot atît de cuminte ca şi altădată. % îl sărută, cam jenată, cu obicinuitele întrebări şi vorbe de dezmierdare. El însă nu zise nimic, nu întrebă nimic. Ce să mai întrebe? Ştia el acum bine ce era, şi-l bănuia prea bine şi pe cellalt. Cînd însă l-au chemat la masă şi a dat cu ochii de acest om, stînd pe o sofa, cu coatele rezemate de genunchi şi cu mînile împreunate, a tresărit şi a rămas ca încremenit în prag. El, zîmbitor, se ridică, venind spre dînsul. Dar copilul îi aruncă o privire atît de plină de ură, încî îl opri în loc. Intorcîndu-se spre amanta sa, el dete din umeri, iar ea ridică glasul dojenitoare : — Mişule, ce-i asta ? Hai de dă bună ziua lui nenea... Copilul însă întoarse spatele şi fugi. Un rîs bajocoritor îi izbi urechea în acelaşi moment şi făcu să-i năvălească tot sîngele în obraji. * întors în odaia lui, gînduri oribile începură să-i tortureze creierul fraged. îşi încorda braţele, strîngea pumnii şi lăcrăma de necaz că nu era destul de tare să sfîşie pe omul acela, din pricina căruia tatăl lui trebuia să plece, pentru totdeauna, tatăl lui aşa de bun şi de blînd, omul fără de seamăn în toată lumea asta... Şi pe cînd el, tatăl lui adorat, plecase zdrobit de durere, cestălalt rîdea... badjocorea deopotrivă durerea tatălui şi a copilului pe care-i despărţise... El, omul ăsta, să-i despartă pe dînşii ? O ! niciodată ! asta nu putea, nu trebuia să fie... mai degrabă... Da... Mişu avea acum un plan... Nu era bine hotărît în mintea lui, era turbure încă... sfîrşitul, ţinta însă, era aşa de limpede... 90 * Cum sta la fereastră, Mişu zări deodată pe mama sa ieşind gătită. Pentru ea adusese dar bona birja... dar el, celălalt ? Plecase deja ? Birja se depărtă uruind. Peste cîteva momente, pleca şi bona. Era obiceiul ei; de cîte ori stăpînii nu erau acasă, se repezea şi ea niţel prin vecini. Mişu ieşi în curte. Ceilalţi servitori plecaseră şi ei. Ce ? îl lăsaseră cu desăvîrşire singur ? Nu, nu era singur. Intorcîndu-se în casă, deschise încet uşa sofrageriei, parcă instinctul i-ar fi spus că omul acela, duşmanul lui, trebuia să fie încă acolo. Şi în adevăr era acolo. întins pe sofa, cu un jurnal mototolit în mîna dreaptă, care-i atîma în jos, dormea. Va să zică, se instalase deja ca un stăpîn aci... Mişu tremura uşor; simţea că a venit momentul. Ce vrea să facă însă ? * Căutînd cu ochii primprejur, deodată tresări. Privirea i se opri asupra unei lămpe mari, uitată pe bufet, şi în momentul acela planul i se limpezi în minte ca prin farmec. încet se apropie de lampă şi o deşurubă. Apoi se opri un moment ca pentru a se asigura, dacă toate erau în adevăr aşa cum le socotise... Da, singura uşă a sofrageriei era solidă, de stejar, şi cheia era pe dinafară... Ferestrele le ştia, erau cu gratii. încet, cu precauţiune, turnă gazul pe jos, ferindu-se să nu se stropească. Apoi scoase fitilul, îl aşeză la marginea lacului de gaz şi cu un chibrit îi dete foc. O bolbotaie enormă se ridică, în momentul următor, în mijlocul odăiei. Mişu ieşi repede şi încuie de două ori uşa după dînsul. Apoi aşteptă, cu urechea întinsă, cu inima zvîcnindu-i de grozăvia faptei săvîrşite. Un răcnet... bubuitul unui corp căzînd... apoi alt răcnet... alt bubuit în uşă, alt răcnet grozav... şi pe urmă nimic decît pocnetul flăcărilor. 91 Cu părul vîlvoi, cu privirea rătăcită, copilul dete atunci năvală în curte, şi din curte în stradă. Ş-; lumea începu să alerge din toate părţile la ţipetele lungi şi sinistre : — Foc ! Foc ! DIN GRAMADA — De ce n-am mai scris de atîta vreme nimic ? Aş înţelege întrebarea asta din partea unui brav burghez care-şi închipuieşte meşteşugul de scriitor aşa, că dai năvală la cerneală şi condei şi scrii, întocmai cum ai lua de pildă ac şi aţă pentru ca să confecţionezi o pereche de pantaloni... Tu însă, care eşti un băiat cu carte şi ştii ce va să zică „împărţirea muncii", n-ai dreptul să mă întrebi aşa ceva. Eu am învăţat meşteşugul ăsta, întocmai aşa cum şi l-a învăţat croitorul p-al lui, după ce şi unul şi altul ne-am simţit atraşi într-un chip (presupun) firesc, spre unul sau altul din aceste meşteşuguri. Dar vezi, la croitor e împărţirea muncii, şi la mine nu e. El are stofă gata, făcută de altul, şi nu-i rămîne decît s-o fasoneze: Eu, pe lîngă confecţionare, mai trebuie să am şi grija materialului, şi cum nu pentru fiecare din noi s-au inventat nici mijloacele cele vechi şi nici cele noi de locomoţiune fie chiar şi pe jos, cercul din care putem să ne adunăm fiecare din noi materialul trebuincios e destul de restrîns, aşa că scriitorii fecunzi, la noi ca şi pretutindenea, au ajuns aproape numai aceia cari scriu... pentru a scrie şi pentru a reaminti cititorului refrenul: „O, dacă n-ai nimic a-mi spune". — Şi cu toate astea, vezi, tot nu e aşa cum zici tu, luă cuvîntul prietenul căruia încercam cu aşa meşteşu-gire a-i explica lenea sau nedestoinicia mea de scriitor. Aci nu poate fi vorba de „împărţirea muncii", pentru că materia de care te serveşti tu, scriitor, nu este una dintre acelea care cer o preparaţie şi prin urmare o muncă anterioară, ci este o materie primă care se găseşte pe toate cărările, pe care firea ţi-o oferă în abundenţă şi aproape fără nici o cheltuială de energie din partea ta sau a altuia. N-ai decît să întinzi mina şi să ţi-o iei. Te uită, de pildă, în jurul nostru. In toată cafeneaua pot să fie două sau trei sute de oameni. Ei bine, pun rămăşag cu tine pe orice pofteşti că nu este aci. un singur om, mă înţelegi, unul singur, cu care intrind în vorbă şi căutînd să-l descoşi cit de cît, să nu-ţi găseşti numai-decît materialul pe care-1 cauţi... * Alături de noi, cufundat în citirea „Războiului", un om între două vîrste, una din acele figuri pentru care natura obosită, se vede, uneori de eterna variaţie, pare a se folosi de un fel de calapod ce le face să semene între ele cu duzina — sta moţăind tacticos deasupra unei ceşti de cafea pe care o golise, poate de două ceasuri... Mă uit la el, mă uit şi la prietenul meu, şi pe urmă îi zic zîmbind: — Ţin rămăşagul. Prietenul îmi urmărise privirea. — Ţi l-ai ales pe ăsta ? Bine. Pe oricare am zis, şi nu mă deszic. încearcă ; şi cît pentru rămăşag, mă încred în lealitatea ta. *— Îmi daţi voie, domnul meu ? E o îmbulzeală aci... toate mesele sînt ocupate... Omul cu „Războiul" ridică spre mine o privire indiferentă, murmură ceva şi-şi văzu înainte de politică. Politica! a, se vede că asta-i e slăbiciunea. Dar de care partid o fi ? — Se duse şi guvernul ăsta... Aşa e; azi unul, mîine altul... Trebuia, fireşte, să-l las pe el să se pronunţe întîi, — Mda, aşa e... ce mi-e ăla, ce mi-e ăla... O fi republican, îmi zic, că a social-democrat nu prea arată. — întocmai etan spunea „Adevărul" mai ieri, albii hoţi, roşii hoţi... Omul meu nu mai zice nimic; se vede că n-am brodit-o. Politica nu-1 pasionează în nici un fel. 94 * — Citesc şi eu romanul ăsta Miresele de marmură... Frumos roman, mişcător... Hei, cîte lucruri mai găsesc şi ăştia şi pun în romane, de parcă te-a văzut pe dumneata ce faci şi cum trăieşti şi cîte mai păţeşti în viaţă... Aci, omul meu puse „Războiul" de-o parte, se uită lung la mine, apoi scoase o monedă, bătu cu putere în masă, plăti şi se ridică să plece. Nu puteam să-l las aşa, cu una cu două. Conştiinţa nu mi-ar fi rămas împăcată. Am plecat înaintea lui. în stradă m-am pus să-l urmăresc. Era un spiongiu, negreşit, dar găseam în „forul meu interior", destule motive ca să mi-1 justific. Cititorul „Războiului" sta departe, prin regiunile nebuloase ale Tirchileştilor, pe unde n-a pătruns încă nici măcar invenţia gazului zis aeriform. O casă cu aparenţa modestă, liniştită. Ferestrele de la stradă se luminează un moment — apoi perdelele se lasă şi totul reintră în tăcere şi întuneric. De-acu nu mai aveam ce căuta aci... Prietenul pierduse rămăşagul. Era evident că avusem d-a face cu un specimen de individ a cărui viaţă se rezuma în cea mai perfectă banalitate posibilă. Din umbra colţului unde mă oprisem, mai aruncai o ultimă privire spre casa cufundată acum în întuneric, cînd deodată nişte şoapte îmi atinseră auzul, şi în acelaşi timp, aproape de poarta casei, în lumina nehotărîtă a felinarului, se desinară fără veste două siluete de femei, una înaltă şi deşirată, făcînd un gest ca şi cînd ar fi vrut să tîrască pe cealaltă, mică, fragedă, o copilă, ce ridica şi lăsa braţele, cu gesturi disperate. — Nu, zău, ţaţo, lasă-mă, nu vreau, mi-e frică, zău, ţaţo... — Aide, fa, nu fi proastă... ăsta e norocul tău... N-o să te mănînce, n-ai frică... Glasul din urmă, deşi şoptit, avea într-însul ceva răguşit, un accent oribil, sinistru, care-mi reamintea un glas auzit odată din întîmplare, pe o stradă dosnică din-dărătul unei perdele roşii... 95 Fără voie, făcui cîţiva paşi înainte... Şi tot atunci speriate de acest zgomot neaşteptat, cele două umbre dispărură la colţul stradei, parc-ar fi intrat în pămînt. * Da, prietene, am pierdut rămăşagul... Nu există oameni banali pe lumea asta, decît pentru cei cari nu găsesc prilejul să vază într-înşii decît banalitatea. O CLIPA i Vîntul a împrăştiat frunzele în toate părţile, şi de-abia a mai lăsat, pe ici pe colo, cîteva zdrenţe atîr-nînd, din podoaba copacilor. Dar, ca o tîrzie şi melancolică mîngîiere, se aşterne peste toate auriul palid al soarelui de toamnă tîrzie — răgaz de o dup-amiază între zilele frumoase trecute şi urgia posomorelii ce are să urmeze. Ca o rază tîrzie de soare de toamnă pătrunde şi în sufletul rătăcitorului solitar amintirea. Se coboară, iată, şi soarele vieţii, o clipire duioasă mai aruncă — cine ştie ? va fi poate cea din urmă — şi apoi iarnă rece şi tristă — zilele tot mai scurte, ceasurile tot mai grele, rănesc toate, ultimul ucide... Apusul... Şi se gîndeşte la răsărit... Ce depărtare! între două, cîte visuri spulberate, cîte speranţe moarte, cîte înflăcărări îngheţate, cîte avînturi încremenite! Şi pe toate le covîrşeşte părerea de rău de ceea ce putea să fie şi n-a fost... De ce n-a fost? Ştie şi el! Norocul vieţelor atîrnă adesea de un lucru aşa de mic, de un nimic, de un cuvînt, de un gest poate... Bătrînul se opreşte ; Ia capătul aleei o bancă îl îmbie. O singură trăsură mai întîrzie alături. N-o ia în seamă. Gîndul îl poartă departe, departe, spre primăvară, spre primăvara vremii, spre primăvara vieţii.... Dar de ce se simte deodată aşa de turburat, aşa de neliniştit, ca scuturat fără de veste din visarea aceasta ?... Doi ochi s-au fixat de la o vreme asupra lui şi o privire stăruitoare încetul cu încetul îi biruise toropeala şi-l 97 chemase ca printr-o poruncă fără putinţă de împotrivire : „Priveşte-ncoaee!“ Ei, ce este ? O femeie; o femeie bătrînă... Ce poate să aibă cu dînsul ? Dar ea continuă să-l privească, şi în privirea aceasta se aprinde o ciudată duioşie... Se coboară din trăsura-i luxoasă şi acuma iat-o, se apropie... — Domnul... nu mă înşel, o nu, sînt sigură... îi spusese pe nume. Uimit, el o priveşte... Şi fără veste norii uitării se risipesc şi din adîncul amintirii apare vie şi palpitîndă, o icoană de demult... Da, da... Este o zi de primăvară care reînvie în toamna tîrzie, în pragul iernii... Dar cum, prin ce întîmplare ea, ea îl recunoscuse, îşi adusese aminte de dînsul ■— ea, cu care nu schimbase niciodată o vorbă — ea, despre care era de mult încredinţat că nici nu ştie de dînsul, că nici n-a vrut să ştie vrodată... Şi ca şi la lumina unui fulger reînvie tot visul de demult. Tînăr slujbaş, băiat curăţel, dezgheţat, vioi, se revede cu un maldăr de hîrtii subsuoară urcînd scările locuinţei bogate a ministrului său de odinioară; era favoritul, era invidiatul, era acela cu care ministrul ţinea cu deosebire să lucreze, dintre toţi slujbaşii ministerului său. Dar ceea ce făcea să palpite ca o pasăre rănită inima tînărului funcţionar în ceasul cînd trebuia să răspundă la chemarea şefului, era nădejdea tremurîndă de a zări undeva, după vrun geam sau într-o deschizătură de uşă, capul blond şi rîzător al domnişoarei Aglae, arătarea ce de la întîia vedere îi turburase tot rostul şi toată viaţa. O! cîte închipuiri îndrăzneţe nu apriseseră atunci în focul lor istovitor nopţile de insomnie ale tînărului slujbaş ! Erau, fireşte, numai fantazii deşarte, fără înţeles, fără umbră de nădejde d-a putea să se întrupeze vrodată... Dar erau aşa de dulci acele fantazii, aşa de dulci de n-aveau pereche decît în amăreala imensă a deşteptării, a revenirii la realitate... Să găsească mijlocul să plece în 98 străinătate, să se întoarcă înarmat pentru o carieră mare, să lupte, să triumfe, să ajungă, şi apoi... însă, chiar dacă planul s-ar fi putut împlini, trebuia timp, mult timp — şi n-ar fi fost oare încă şi mai crud ca el, neştiut, nebănuit, să fi muncit poate ani întregi din greu la temelia clădirii visate, pentru ca în vremea asta un altul, pregătit, înarmat gata... O, dar era o nebunie chiar şi numai gîndul!... Şi şi-a sugrumat tînărul visele nebune în faşă... De la o vreme, nici domnul ministru nu-1 mai chema pe dînsul cu hîrtiile acasă, nu şi-a putut explica niciodată această dizgraţie subită; apoi, s-a schimbat ministrul, acela şi altul şi iar altul... Ani, au trecut după ani, o monotonie abia întreruptă, cînd şi cînd, de planuri de viaţă nouă, repede lăsate în părăsire întotdeauna, amînate mereu, aşa cum multe tot amânăm în viaţa asta, pînă ce sosesc cele ce nu se mai pot amina... Şi suma sumelor : o viaţă mediocră, fără zguduiri de nici un fel, nici de durere nici de bucurie ; înaintare din treaptă în treaptă, apoi ani de pensiune, liniştea, odihna şi — aşteptarea... Şi în vreme ce toate acestea înviau dintr-odată în amintirea bătrînului, ele se desluşeau întocmai aşa şi bătrînei din faţa lui, aceleia care odinioară, de mult, de mult, fusese domnişoara Aglae, iar acum sta înaintea lui clipind repede din ochii mici şi lăcrimoşi. — O, înţeleg, înţeleg la ce te gîndeşti acum... Tot la asta mă gîndesc şi eu, să vezi... Pot s-o spun acum, nu-i aşa ? Sîntem doi bătrîni... Putem să vorbim... Şi tot parcă s-ar fi temut de urechi şi ochi indiscreţi, bătrîna privi împrejur înainte de a se aşeza alături, pe bancă. — Vezi d-ta, urmă ea la început cu o umbră de sfială, o să ţi se pară curios ce-ţi spun şi că-ţi vorbesc; dar, cînd te-am zărit aci, aşa singur şi trist, şi cum eram şi eu singură şi tristă, m-am uitat lung la d-ta şi te-am recunoscut... Cum era să nu te recunosc ? Ai fost singurul meu!!: capriţ, ca să zic şi eu cum zicea tata atunci... A, dar nu ştii! — urmă ea încercînd un ton glumeţ. Eram nebună! Voiam numaidecît pe micul slujbaş cu 99 ochii de jăratec, îl voiam! Oricit îmi spunea tata: dar unde te gîndeşti, un mic funcţionar, fără nume, fără avere?... Nu, nu vreau să ştiu, plîngeam, d-ta poţi să-l faci şi mare slujbaş, d-ta poţi să-i faci şi nume, e tînăr, e frumos, îmi place, îl vreau!... Ce tragedie, Dumnezeule !... Bătrîna zîmbi trist. Urmarea a fost că de a doua zi după aceasta n-am mai văzut pe micul slujbaş cu ochii de jăratec... Săptă-mîni, luni întregi disperarea mea a fost fără margini; am făcut jurămînt să mă călugăresc — în zadar! Mă loveam de o inimă de piatră... O clipă, m-am gîndit să-ţi scriu, să-ţi dau o întîlnire, făceam planuri de fugă — mă gîndeam apoi să te îndemn să-ţi faci singur o carieră şi să-ţi jur că te voi aştepta, orcît. Dar iar îmi ziceam: cum să fac eu un asemenea pas ? Şi aşteptam iar; ce ? Nu ştiu; ceva însă ce ştiu că n-a sosit... Apoi, m-am resemnat; n-am uitat, m-am resemnat, poate şi de aceea că nu venise ceea ce aşteptasem... M-am măritat, m-am despărţit... Ce să-ţi spun ? Viaţa mea o cunoşti poate, ca un indiferent, fireşte, indiferentă a ajuns, la urma urmelor să-mi fie chiar şi mie! Dar, îmi zic, îmi ziceam adineaori, cînd mă uitam aşa la d-ta : cine ştie, dacă odinioară aş fi zis o vorbă — dacă ai fi zis-o d-ta... Cine ştie? Poate toate s-ar fi petrecut altfel în viaţa noastră... Poate... poate am fi fost fericiţi... Bătrîna avea lacrămi în ochi şi în glas. Dar, ca şi cînd s-ar fi trezit, deodată, ruşinată, din înduioşarea ce o coprinsese, se ridică iar — şi pe cînd bătrînul încerca să îngîne ceva, luîndu-i mina şi căutînd apoi s-o ducă la buze : — Nu, nu, zise, lasă, lasă, adio... Şi făr-a se mai uita îndărăt, se întoarse încet, la trăsură. * Se lăsa, deodată cu amurgul, o ceaţă deasă — şi bătrînul tot sta încă nemişcat în acelaşi loc... 100 Poate... poate... am fi fost fericiţi..., vorbele continuau a-i pluti în minte, ca ceva vag, şi nespus de duios şi deznădăjduitor în acelaşi timp... Poate, poate totul ar fi fost altfel în viaţă — şi totul atîrna, iarăşi poate, numai de o vorbă, numai de un gest... O clipă, două vieţi erau la o răspîntie; o clipă, şi ar fi luat împreună un drum; cine ştie care, cine ştie cum ar fi fost acel drum ? Cine ştie ? Aşa, au mers fiecare în altă parte, fiecare pe alte căi, şi iată şi capătul acestora... Ei şi ? Capătul celuilalt drum nu era să răspundă oare tot aci ? Oricîtă fericire ar fi fost pe drumul cellalt, astăzi n-ar fi ea oare tot aşa de stinsă ca şi cînd n-ar fi fost ? Şi oare nu e chiar mai bine că n-a fost? Oare nu este mai multă jale şi durere în părerea de rău după ce a fost şi nu mai este şi nu mai poate fi, decît după ceea ce putea să fie, dar n-a fost?... Bătrînul se ridică încet şi paşii i se pierdură şovăitori în noaptea rece şi mută. i CA LA NOI DOBRE TĂNASE De cum se desprimăvărează, Dobre Tănase, cetăţean proprietar în culoarea de Negru, începe să se îngrijască mai cu dinadinsul de cum merge politica. Hei, e vechi Dobre în politică şi ştie că tot cam aşa spre primăvară vine rîndul poporului ca să scape ţara de cîte un guvern vitreg. Şi parcă e lucru jurat, că orice guvern o veni, ţine cit ţine, da tot vitreg sfîrşeşte, dacă nu şi mai rău: strigoi ori trădător, şi mai cîte alea. Că vezi, Dobre Tănase slujbă nu cere, are ce-i trebuie, slavă Domnului, şi de acea el ţine totdeauna* cu poporul; iar a poporului asta e: cînd ajunge un guvern de-i vitreg, să-l dea de-a berbeleacu. S-a săturat ţara, domnule, nu mai merge. Şi aşa, începe întîi cu întruniri pe culori. Cîţi oameni — ehei, d-ăi cu greutate, şi din ăia şi din ăia, n-au fost, în persoană la Dobre Tănase, că-1 ştiu toţi indipendent şi cînd e vorba la o adică, gata să-şi pună şi capul pentru popor. El nu e d-ăia să-l sperie un comisar, şi cînd s-o încumeta careva să-i facă vro observaţie, cu el şi-a găsit Bacău : „Ia-scultă, domnule, îi zice, să faci bine să mă slăbeşti; eu n-am cu poliţia şi cu guvernu, eu am cu cetăţenii care vă ţine pă toţi şi cu constituţia care vă bateţi joc de dînsa“. Şi pleacă comisarul cu coada-ntre picioare. N-are ce-i face : idipen-dent! Şi vin apoi zilele mari: poporul Capitalei e chemat: „să rostească sentinţa acestui guvern putred care nu se mai ţine decît prin fraudă şi corupţiune“ — corupţiunea cam ştie Dobre Tănase ce-o fi, frauda îl cam încurcă, da 102 tot cam aşa trebuie să fie, care suge sîngele poporului şi prisecută pe cetăţeni. La „Dacia", Dobre Tănase e printre cei dinţii. Unde-i comisarul să-l vază cum dă mina cu oamenii ţării, oameni cu scaun la minte şi cu meşteşug la vorbă, cari cînd se pornesc pe discurs apoi ăla-i discurs, de merge colo la inima poporului şi mi-ţi încondeiază pe strigoi şi pe trădători, ba-i mai trage aşa cîte un frecuş, pe subţire, şi lui Carol cît îi el de rege, adică numa aşa ca să deschiză ochii şi să meargă cu ţara. Şi brava, şi ura! — şi pe urmă... hai la manifestaţie. Aci-i aci. Dobre Tănase-i cam păţit, şi bucuros ar rămînea mai la coadă. Da poporu: înainte! — şi numa ce se -pomeneşte în rîndu întîi. In faţa lui vede un şir de sergenţi şi îndărătu lor alte şire de soldaţi, dar pe la spate nu-1 slăbeşte poporu: înainte! înainte !... De-aci, ca la bătălie; nu mai ştii tocmai bine. Cînd l-a scos din vălmăşală, cu haina ruptă şi cu o zgîrietură la obraz îi mai răsuna în urechi propriul lui glas : striga, da nu prea-şi aducea aminte ce ; a dat şi el, da nu mai ştie în cine. Şi acu ar vrea să se ducă acasă. Dar nu. Doi l-au apucat de subţioară şi-l duc zbierînd. „Priviţi cetăţeni, s-a vărsat sîngele poporului! Bandiţii ne ucid! La spital ! O trăsură! Moare omu în drum!...“ Ş-o învălmă-şală, ş-o gălăgie... La spital, i-au spălat zgîrietură, i-au înfăşurat capu în douăzeci de coţi de pînză îngustă şi l-au aşezat în-tr-un pat. Ai de-1 aduseseră de subsuori au şoptit ceva cu doctoru ş-au plecat. Abia a doua zi i-au dat drumu. Cînd s-a arătat în mahala, se uita la el lumea cu gura căscată. Citise unu în gazetă şi dăduse vestea peste tot că Dobre Tănase e mort şi că poliţia a ascuns cadavrul. N-a murit însă Dobre Tănase; nu moare el aşa cu una cu două. Ehei, dac-o muri el, cine-o să mai scape ţara şi de alt guvern vitreg care-o mai veni ? FERICIREA ALTORA Cunoşteam de multă vreme pe cetăţeanul Parpancioc şi-l ştiam venit de cîteva zile din fundul provinciei lui, ca să guste şi el din viaţa mult lăudată a Capitalei. Deunăzi, întîlnindu-1 din întîmplare la o berărie, am rămas foarte uimit găsindu-1 trist şi abătut în faţa unui şnit de Bragadiru. — Cum cetăţene, parcă ziceai c-ai venit să petreci la Bucureşti ? — Lasă-mă, dom’le, ce să petrec, c-aici e mai rău ca într-o pădure î Nu-i vorbă, împlinim noi ş-acolo la ţară biruri şi mai pe faţă, şi mai pe de lături, da să-ţi şteargă banul muncit cu aşa meşteşug ca aici, n-am mai pomenit... Şi începu să se întinză în lungi consideraţii comparative asupra traiului de la oraş şi de la ţară, sfîrşind-şi tînguirile cu aceasta : — Aici, dom’le, tot pasu şi banu. Nu te poţi învîrtî de colo pînă colo fără să te hîţîie mereu de baierele pungii. In cafenele, în birturi, n-auzi decît ţal, ţal; pe străzi stau la pîndă fel de fel de ăia cari îţi dau toţi chiorîş la pungă; la han, dacă te duci, numai ce te pomeneşti ba cu unul care vrea numaidecît să-ţi scoată poza şi polu, ba cu altu de vine cu nişte cărţulii de alea de zice să-i plăteşti abulamentu... mai rău ca în codru, dom’le. Am rămas uimit de naivitatea acestui cetăţean, care nu era în stare să priceapă superioritatea vieţei de oraş 104 asupra celeia de la ţară. Şi m-am grăbit numaidecît să-l aduc la sentimente mai bune, ţinîndu-i următorul logos: — Iubite cetăţene, toate cîte mi le-ai spus poate să fie cu adevărat aşa cum ţi se par d-tale. Uiţi însă un lucru foarte important asupra căruia cred de datoria mea de orăşean să-ţi atrag atenţia. La ţară, fiecare vă vedeţi de treburile d-voastră. Unul de o parte, altul de alta, căutaţi să vă croiţi viaţa cum puteţi mai bine, şi nu ştiţi, în egoismul d-voastră altceva decît: „cum ţi-i aşterne, aşa-i dormi". Aici, e cu totul altfel. Aici, iubite cetăţene, fiecare şi oricînd, nu se gîndeşte decît la fericirea altuia, la fericirea d-tale, cetăţene! Aci făcui o pauză, lăsînd timp vorbelor mele să-şi facă efectul aşteptat. Cetăţeanul meu îmi aruncă o privire bănuitoare şi făcu o mişcare ca şi pentru a o lua la sănătoasa. Văzui că trebuia să mă grăbesc să-mi explic vorbele „cu o oră mai nainte", şi să nu las să se nască în mintea omului gîndul că poate voiam să-mi bat joc de dînsul. — Da, urmai apucîndu-1 amicalmente de gulerul hainei. N-ai decît să arunci în jurul d-tale o privire mai cercetătoare, mai critică, dacă ştii ce însemnează vorba asta. Fiecare şi toţi laolaltă nu lucrează aci decît pentru fericirea d-tale, şi ca dovadă n-ai decît să-i asculţi şi ţi-o vor spune chiar ei. Ce probă mai bună vrei ? Vezi pe stradă oameni grăbiţi alergînd încoace şi încolo : sînt funcţionari, sînt bancheri, sînt ziarişti, sînt avocaţi, profesori, doctori... ei bine, toţi aceştia nu fac altceva decît să lucreze pentru propăşirea morală şi materială a ţării şi deci pentru fericirea d-tale, cetăţene. Şi refrenul acesta va încheia toate cercetările mai adînci pe care le vei face asupra activităţii tuturor acestor oameni. 105 Dacă bancherii iau carnete enorme şi negustorii te în-şală asupra mărfei, aceasta nu se întîmplă decît în interesul bogăţiei naţionale, care este prima garanţie de existenţă şi de bun trai a unui popor. Dacă ziariştii scriu moşi pe groşi, dacă dascălii maltratează urechile băieţilor şi avocaţii şi oratorii de întruniri pe ale onorabilului public, aceasta se întîmplă numai în interesul educaţiei morale şi politice, care este şi ea o condiţie sine qua non a fericirii unui popor. Şi dacă Ilie Ciocîrlie ţine o conferinţă la Ateneu, sau vine să-ţi ofere abulamentu, cum zici d-ta, la o revistă literară şi ştiinţifică, şi asta este tot numai şi numai în interesul dezvoltărei d-tale intelectuale, fără care o adevărată fericire nu s-ar putea înţelege pe acest pămînt. Vedeam acum pe cetăţeanul meu aiurit în faţa logicei puternice a elocinţei mele. Era momentul să trec la argumente şi mai puternice. — Dar nu sînt numai indivizi cari se gîndesc aci în tot momentul să-ţi facă fericirea d-tale. Nu. Sînt chiar asociaţii şi instituţii create anume în acest scop. Ai văzut, pe la amiazi, şiruri de trăsuri şi cupeuri, luînd drumul unele spre muzău, altele spre dealul Mitropoliei. Aceste trăsuri şi cupeuri, iubite cetăţene, sînt pline de oameni care nu se gîndesc toată vremea lor la altceva decît la fericirea d-tale. Aceasta e meseria lor. Pentru aceasta sînt plătiţi. Tot cei fac ei acolo, toate birurile pe cari ţi le impun şi toate legile în cari te leagă n-au alt scop decît, fericirea d-tale. Şi nu e numai atît. Afară de aceste agenţii oficiale pentru fericirea poporului, mai sînt şi agenţii speciale, cari socotind că cele dintîi nu-şi fac bine datoria, îţi oferă serviciile lor, pentru a te ferici după cele mai întinse şi variate metode. Sînt partide, cluburi, asociaţii, care vînd această fericire care de care mai ieftin: în schimbul unui vot sau chiar a unei chitanţe de cotizaţie la club... 106 Şi... iată concluzia mea, cetăţene: Ridică fruntea şi fii mîndru că trăieşti într-o societate în care nimeni nu se gîndeşte decît la fericirea semenilor săi. Dacă pentru asta ţi se cer oarecari sacrificii, lucrul trebuie să ţi se pară firesc. In schimb, poţi să dormi liniştit, o armată întreagă veghează asupra fericirei tale. Cu această încredere (şi cu oarecare muncă şi economie, pentru orice întîmplare) vei putea prea bine să te simţi pe acest blagoslovit pămînt, al ţării tale, ca în sînul lui Avram. ZILE DE CRIZA De la Capşa, tînărul deputat Stegăreanu dete năvală la domiciliul şefului; gîfîind se opri în uşă, sigur de-acum că va fi cel dintîi care aduce vestea, şi cu vocea întreruptă de emoţie şi de oboseala alergăturii pe trepte strigă : — Şefule, şefule ! A demisionat !... Mai întîi, şeful nu zise nimic. Era un om calm şi măsurat, cum se cade unui adevărat bărbat de stat. Apoi duse, cu un gest fugitiv, mîna spre fruntea încreţită şi în sfîrşit, întorcîndu-se spre tînărul deputat, rosti încet şi profund : — Şi ce zici ? — Ce să zic ? Zic că ne-a venit în sfîrşit rîndul! Nimeni mai mult decît şeful nostru nu e, în aceste împrejurări, omul situaţiei... A! spuneam eu demult... încă de-acu trei luni, cînd am avut întrunirea noastră aci, n-am zis eu atunci textual: Domnilor, nu mai dau acestui guvern nici două luni de existenţă... A durat trei, dar cum, într-o agonie o ducea de trei săptămîni... Da, deputatul Stegăreanu avea dreptate : el spusese deja de acum trei luni că guvernul n-avea să mai dureze decît două; ceea ce uita să adauge, era numai că spusese acelaşi lucru şi acu şase, şi acu nouă şi acu etcetera luni. Dar în sfîrşit, o spusese, şi prooroci^ se împlinise cu destulă aproximaţie. — S-a dus în sfîrşit, s-a dus... uf! Toată lumea răsuflă... Am o idee de articol pe tema asta; mă duc la gazetă să le-o spun băieţilor... Dar ştii, cu diplomaţie, să nu se vadă că dorim sau aşteptăm ceva... N-avem 108 nevoie să ne arătăm nerăbdători... Sîntem siguri, sintem siguri, nu-i aşa şefule ? — Hm... nu ştiu... în sfîrşit... vom vedea. Regele... — Da, da,regele nu va putea să cheme pe altcineva decît pe noi; să fim gata ! Acu plec să duc vestea mai departe... „Toată lumea răsuflă, da... Admirabilă idee de articol.“ Rămas singur, şeful se ridică încet şi solemn de pe scaun şi se îndreptă cu paşi măsuraţi spre oglindă. Şi o clipă i se păru că din pervaz i se arată figura severă şi rigidă a regelui... „Să fim gata, zisese Stegăreanu ; nu e prost băiat; bine zice, să fim gata..." Peste un sfert de oră şeful e iarăşi înaintea oglinzii. De ast-dată e în frac, spilcuit, înmănuşat, cu decoraţia strîns prinsă în partea stingă. E gata. De-acum evenimentele pot să vină... „Să recapitulăm situaţia... Hm... aşa... îi voi spune." Da, trebuia să fie demn, hotărît. Iată cum stau lucrurile : „Iată, în aceste împrejurări, singura cale de urmat şi în interesul ţării şi în interesul tronului. Opinia publică, sentimentul obştesc... relaţiile noastre externe cari cer... Sau nu... Este demnitatea şi prestigiul statului... sint interese superioare ce recalmă cu insistenţă ca partidul..." Frazele se leagă una de alta; obiecţiile probabile se ridică pe rînd şi răspunsurile urmează, urmează... şi ceasurile trec. E deja tîrziu; se vede că nu e pentru azi... Şeful ar vrea să plece de-acasă, dar totuşi mai rămîne. Cine ştie ? Nu, nu ; orcum, trebuie să fie gata în tot momentul... A stat la masă în frac-; în frac şi-a luat ceaiul şi abia la unsprezece şi l-a scos şi atunci cu teamă, şi l-a aşezat aproape, la îndemînă. Şi toată noaptea s-a visat în frac, tresărind din cînd în cînd, de teamă să nu-1 şifoneze, să nu deranjeze decoraţia. Dis-de-dimineaţă, servitorul are ordin să-i aducă gazetele. Şeful desface „Dreptul ţării" Ce-i asta? Titlul mare peste pagină: Noul minister... 109 — Noul ministeeer ?... Unde ? A ! iată... „Ultima oră“... „Noul minister Pînă în momentul cînd scriem aceste rînduri, maiesta-tea-sa n-a însărcinat încă pe nimeni cu formarea noului minister. Se zice că mai mulţi fruntaşi politici au fost sau vor fi chemaţi la Palat, dar din cauza marelui nostru tiraj (80 000 de foi în Capitală), n-am putut controla aceste zvonuri.** Şeful răsuflă. Repede, fracul, mănuşile... — A, nu mai sînt de purtat, altele, mai curînd ! Ioane, dă fuga... De la opt ore, şeful iar e gata. Reflexiile asupra situaţiei reîncep, şi cu cit înaintează, cu atît mai evident reiese absoluta siguranţă că nimeni altul decît el — cum zicea şi Stegăreanu — nu putea să fie, în împrejurările actuale, omul situaţiunii... Clopoţelul... „A, în sfîrşit!...“ Dar nu, e un reporter. — Să se ducă la dracu! Dac-o veni cineva de la Palat să mă vesteşti; altfel să spui oricui că nu sînt acasă... M-ai înţeles ? Aşa... Ia să-mi pun eu pe hîrtie şirul expunerilor... împrejurările... situaţia... necesităţile de ordin... Aid*! acu mi-am pătat mănuşile... Ioane! repede la prăvălie şi să-mi aduci o jumătate de duzină de mănuşi...Aide! te-ai întors ?... ...De ordin moral... şi prestigiul... legăturile dintre ţară şi tron... nu, dintre tron şi ţară... Un ceas, două, trei... „Ia să vedem ce zic gazetele de seară ?... Aud?... Lista noului cabinet?!... Ce-o mai fi şi asta? „Lista noului cabinet Prin cercurile bine informate se dau ca absolut sigure mai multe liste. Reproducem, sub cuvenita rezervă...** Şeful zîmbeşte. „Zi-le reporteri şi pace. Liste, absolut sigure — şi pe nici una el nu figurează! Şi ăştia sînt gazetari! Cea mai mică noţiune despre situaţie, cel mai slab bun simţ... nimic !“ Şi îşi îndreaptă legătura, îşi potriveşte mănuşile, îşi scutură fracul, fixează decoraţia şi aşteaptă... aşteaptă... HO A treia zi Stegăreanu cade ca o bombă. r,. ~ Trădare, şefule! S-a compus ministerul fără noi' Şedeam! * gmdit la Una Ca asta?- ReSele Pe care îi A, dar ce-i asta ? Eşti în mare ţinută ?... :aJ,!.,Daia' Ve2‘ " aînt invî,at P® dIseari OM CU NOROC — Zece mii de lei numai cu un leu, domnilor, mîine ultimă şi definitivă tragerea!., poftiţi domnilor, nu pierdeţi ocaziunea!... Mitică Spancioc, ajutor de subşef de birou, eufemism sub care îşi ascundea vechimea slujbei ce purta în buget şi în state numirea mai modestă de copist-caligraf, luase tocmai cu un ceas mai înainte un mic acont de douăzeci de lei asupra lefei sale din luna curentă, şi îşi îndrepta acum paşii măsuraţi spre birtul unde obicinuia a-şi lua zilnic tocana cu cartofi. Zece mii de lei numai cu un leu... adică ce ar fi dacă şi-ar încerca şi el o dată norocul ? La cancelarie, nu era unul care să nu-şi bată joc de lotăriile astea; în ziua tragerii însă te pomeneai că toţi aveau bilete, necîştigătoare bineînţeles, un motiv mai mult ca să strige cu toţii împotriva acestor potlogării... şi ca să aştepte cea mai apropiată ocazie să-şi mai încerce o dată norocul. Pe furiş, Mitică Spancioc vîrî mina în buzunar, scoase un leu şi aruncînd o privire sfioasă în dreapta şi-n stînga, îl puse repede în mîna ovreiaşului, smulgînd, cu aceeaşi mişcare, un bilet albastru din grămada răsfirată. Apoi, plecă repede mai departe, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, pe cînd roşcovanul negustoraş, încurajat de acest alişverş, striga cu o îndoită energie: — Zece mii de lei numai cu un leu, domnilor, mîine ultimă şi definitivă tragere — nu pierdeţi ocaziune!... * * 112 Două zile, Mitică Spancioc, n-a făcut altceva decît planuri. In mahalaua lui, alături de unde şedea, era un loc de vînzare... A! de cîte ori nu visase el să ajungă proprietar, om de consideraţie în mahala... Dar cu slujba mai va încă să aştepte pînă să ajungă la o leafă din care să poată pune ceva la o parte; şi chiar atunci, cit mai avea să tragă pe dracu de coadă ! Dacă însă da Dumnezeu vreun noroc... Nu zece mii să cîştige, dar măcar cinci mii, tot era un început, ceva. De aci încolo ar merge lucrurile strună. Ehei! ar şti el cum să facă şi cum să dreagă. Şi viitorul i se arăta atunci atît de fermecător, că închidea ochii şi se înfiora, şi se simţea mîndru şi tare şi fericit... Apoi îşi trecea mîna peste frunte şi-şi scutura capul... Prostii, închipuiri! mai bine să-şi vază de treabă. Parcă nici nu-i mai era în gînd biletul de lotărie, cînd, în drum spre cancelarie, se pomeneşte cu un drac de băiat, care-i ţipa în urechi: — I... „niversu" de mîine cu tragerea lotăriei care s-a tras ieri de la Buzău ! — Ia dă „Universu“, băiete. Mitică Spancioc împătură gazeta şi o puse în buzunar. Parcă se sfieşte, de ce ? n-ar putea spune — să o desfacă, să se încredinţeze, a cîştigat, or nu. Parcă îi e frică de o deziluzie, şi ar vrea să prelungească această dulce nesiguranţă, care mai lasă încă loc visului frumos mîngîiat vreme de patruzeci şi opt de ceasuri... La cancelarie toţi aveau deja „Universul". Acu, par-că-i părea rău că l-a mai cumpărat şi el. Ca întotdeauna, nici unul nu cîştigase nimic. Şi pe rînd îşi rupeau biletele şi le aruncau înjurînd. Unul, mai ales era furios : — închipuieşte-ţi, domnule, numai două cifre nu mi se potrivesc; aş fi cîştigat lotul al doilea, cinci mii de lei! Şi arată numărul. — Uite, am 65 237 şi iese 68 297. 113 — Cum ai zis ? Mitică Spancioc sare de pe scaun, aleargă la pardesiu şi scoate „Universul". Adevărat... 68 297... dar ăsta era numărul lui!... Sau poate nu-şi aducea bine aminte ?... Inima începu să-i zvîcnească atît de tare, incit o auzea în urechi... începu să se caute prin buzunare, apoi îşi aduse aminte că lăsase biletul acasă, în cutia mesii... Să nu i-1 fi luat cineva... — Ce ai, domnule Spancioc ? Nu mi-e bine, d-le şef, vă rog să-mi daţi drumul acasă... Şi fără a mai aştepta vreun răspuns, se repezi cu pardesiul subţioară, pe uşă afară. * Era tocmai aşa. Mitică Spancioc cîştigase cinci mii de lei. Cînd a luat biletul şi l-a pus alături de lista tragerei, i s-a făcut un moment negru pe dinaintea ochilor, apoi deodată a văzut, ca în cifre de foc, amîndouă numerile întocmai şi pe urmă a rămas cîteva minute înlemnit, fără grai. Reacţiunea însă nu întîrzie. Mitică Spancioc deveni deodată un om foarte serios şi grav. Cinci mii de lei... avea de acum cinci mii de lei... Frumoasă sumă... nu tocmai mare, dar frumoasă; ar fi putut să fie şi zece mii, dar în sfîrşit! Pînă spre seară toţi prietenii lui Mitică ştiau vestea. La birt, a fost o adevărată năvală: felicitări, pupături — Mitică Spancioc era omul zilei. Deşi nu avea franc în buzunar, birtaşul se oferi să-i facă cel mai larg credit şi prietenii băură pînă tîrziu în sănătatea norocosului cîştigător. — Să trăieşti Mitică dragă, şi să te văz milionar! — Cu norocu lui, nici nu mai încape vorbă. La ureche, un prieten se oferi să-l ducă la un zaraf care să-i sconteze biletul imediat. A doua zi, Mitică, nerăbdător de a vedea mai curînd banii, şi după ce ovreiul îi făcu tot felul de mofturi, că banii o să se plătească tocmai peste şase luni, că se fac reţineri, că sînt 114 timbre, cheltuieli de corespondenţă, că o să trebuiască să se ducă tocmai la Buzău, să piardă zile întregi, să mai dea bacşişuri la funcţionari, în sfîrşit se învoiră pentru patru mii şi două sute lei. De data asta cei doi prieteni nu se mai duseră la birtul cel vechi. Le da mina să-şi plătească în sfîrşit un prînz la unul din restaurantele cele mai elegante. Dar ca prin farmec, abia se aşezară la masă şi rînd pe rînd sosiră doi, apoi patru, apoi zece prieteni. Se făcu o masă lungă şi cheful din ajun reîncepu, numai, de data asta cu mai multă cheltuială. In toiul chefului un prieten veni să se plîngă, la urechea norocosului cîştigător, că e foarte strîmtorat, şi că nu crede ca un prieten aşa de bun şi de galantoni cum a fost întotdauna Mitică Spancioc... Ameţit de vin şi de sărbătorirea asta, devenit deodată mîndru şi generos, Mitică Spancioc se uşură de cîteva hîrtioare. Apoi veniră şi alţii. A doua zi de dimineaţă, norocosul cîştigător îşi făcu socoteala şi constată, cu oarecare îngrijire, că împărţise în acest chip, aproape o mie de lei. In schimb avea o durere de cap teribilă. * Seara un prieten veni să-i propună o afacere splendidă. Inventase el un mijloc sigur de a cîştiga la maca. — Ai o pereche de cărţi ? Uite-aşa.. Fă tu pe ban-cheru şi eu pontez... Aşa... şi-aşa, şi pe urmă aşa... Ai văzut ? Aşa e că e un metod sigur ? Intr-o seară faci cincizeci de mii de franci... Mitică Spancioc, convins în sfîrşit, se întoarse a doua zi de dimineaţă de la clubul Intimitatea internaţională pe jos şi cu cincizeci de bani în buzunar. A treia zi, cînd să se ducă iar la slujbă, cu dezolarea în suflet şi cu chioară în pungă, află că deja de două zile era dat afară. LUME NECĂJITĂ Povestiri 1921 f UN VIS NEÎMPLINIT Au trecut douăzeci şi cinci de ani de cînd d. Ghiţă Tîrzioru, pe atunci subşef de birou la minister, a fost pentru întîia oară la Sinaia. Nu se simţea el zdravăn de cîtăva vreme, măcar că fleicile zilnice îi cădeau bine la pofta de mîncare ce avea, ca şi la pofta de băutură clondirul porfiriu ; dar dimineaţa se scula obosit şi în gură cu o amărală pe care abia o combătea cu cîte cinci, şase ţigări pînă la prînz ; îl apuca apoi aşa o ameţeală, care iar nu-i trecea pînă ce n-o dregea cu cîteva ţuici. Astea într-o zi ca într-alta. Şi aşa, doctorul i-a găsit numaidecît boala, că tocmai ieşise la modă; nevrastenie. Cînd a aflat d. Ghiţă Tîrzioru de ce boală suferea, numaidecît parcă s-a mai liniştit. Nu-i vorbă, habar n-avea el de ce-o fi aia, nevrastenie, dar ştii oricum, pînă nu ştii ce ai, te apucă aşa o frică să nu fie cine ştie ce ; dar dacă ştii, e altceva ; poţi să te păzeşti, ai care va să zică un tratament pe care să-l urmezi şi să nu laşi boala în voia ei, să te ducă pînă cine ştie unde. Băutura şi tutunul a trebuit să le lase, dar tot nu se îndura măcar aşa de cîte o ţuiculiţă, ca să se mai întîlnească cu prietenii şi să le mai poată spune că uite, el sufere de nevrastenie, că n-are voie să mănînce decît fripturi şi prăjituri, că trebuie să ia în fiecare dimineaţă cîte un duş rece, iar mai tîrziu, cînd o avea concediu, trebuie să se ducă la ţară să se odihnească. Acasă, madam Tîrzioru încerca toate reţetele de prăjituri de prin cărţile de bucate; cu fripturile era mai uşor. Duşul mai se lua, mai lipsea cîteodată, cînd d. Ghiţă 119 era în primejdie d-a întîrzia de la canţilarie; gîndul însă de toate zilele şi visul de toate nopţile era la odihna de la ţară, la aerul de la munte, la numărul 3 şi cel mai de căpetenie din ordonanţa contra nevrasteniei. Ei, uşor de zis. Concediul, concediu, dar vorba era cu ce? Leafa se ducea, pe fripturi, pe prăjituri şi pe toate alelalte ; economia de la tutun şi de la porfiriu nu ştiu cum ciorile se făcea că nu se vedea mai deloc. Aşa, ca tot să se înfrupte măcar cu ceva aer de munte, ce-şi zise d. Ghiţă într-una din zile ? „Hai ş-om merge şi noi cu trenul de plăcere la Sinaia". Aşa a fost povestea. D. Ghiţă o spune şi astăzi tuturora — şi oftează. A pregătit madam Tîrzioru nişte plăcinte şi o friptură rece dintr-un muşchi întreg, au umplut cît loc a mai rămas în săculeţ cu franzele, şi dis-de-dimineaţă, hai la gară. De îmbulzeală nu mai e vorbă ; domnu şi doamna Tîrzioru erau prea veseli că încăpuseră lingă o fereastră pe coridorul vagonului, cu săculeţul jos la picioare, şi nu se clinteau de acolo, ci se ţineau cu mîna de fierul de la fereastră şi se lipeau de peretele vagonului cînd alţi pasageri treceau făcîndu-şi loc cu cîte un „pardon", care mai politicos, care mai răstit. — Ei, aşa e în tren — zicea 'd. Ghiţă, ca şi cînd toată viaţa lui ar fi călătorit şi ar fi fost hărţuit el în treburi d-astea. Iar mai încolo prinse vorbă cu un alt călător ghemuit lîngă dînsul, ca să-i spună şi lui că el sufere de nevrastenie, că s-a lăsat de tutun şi că acu merge să ia puţin aer la munte. De la gară, din Sinaia, au luat-o şi ei pe jos după alţii. D. Ghiţă purta săculeţul, cam jenat, iar madam Tîrzioru îşi făcea vînt cu batista, din obişnuinţă, şi se tot mira de lumea ce furnica p-aici mai aminteri decît pe Podu Mogoşoaii. Pînă sus la mănăstire lumea se mai rărise; au luat-o la întîmplare, spre castel, cu Bucegii în faţă. Ochii d-lui Ghiţă se umeziră la priveliştea munţilor, ridicîndu-şi spinările de poieni şi crestele de stînci deasupra brîului de brădet ce coboară adînc de două părţi pînă în valea în care zburdă în cascade apa limpede a Peleşului. Aci s-au oprit pe o bancă şi d-nu Ghiţă umplîndu-şi pieptul cu aerul răcoros şi plin de miresme, a zis încet ca pentru dînsul: 120 — Ei vezi, aşa într-un loc să pot trăi eu, alt om aş fi. Iar madam Tîrzioru n-a zis nimic, ci a ridicat numai ochii duioşi la d. Ghiţă şi, privindu-se, au simţit deodată amîndoi o desfătare cuprinzîndu-le pieptul, cum nu mai cunoscuseră niciodată alta pînă atunci. * Hei, vremea trece, multe se uită, dar sînt şi unele cari rămîn mereu vii şi chinuitoare în mintea omului. Cînd s-au întors atunci acasă, după ce au rătăcit toată ziua pe calea codrului şi s-au ospătat cu merindele aduse şi cu apa cea fără de pereche de la fîntîna lui Gătej, cu o jale mare în suflet au intrat cei doi soţi în curticica strimtă, pustie şi întunecoasă a căsuţei lor din mahalaua depărtată. D. Ghiţă a intrat în casă, a deschis ferestrele largi, şi pînă tîrziu a stat acolo pe gînduri. Nevastă-sa a venit apoi şi ea la fereastră, îngrijorată de curent, dar tot n-au închis-o numaidecît, căci d. Ghiţă a început acum să-şi desfăşoare un plan de viitor, şi d-na Tîrzioru a stat aşa un ceas ascultîndu-1 şi zîmbind ca unei speranţe mijind undeva departe, pînă unde nici un tren nu te poate duce, ci numai gîndul amăgitor, dar cu care e aşa de dulce să te amăgeşti în voie... Aveau să pună de-acuma, la o parte în flecare lună atîţia lei din leafă ; apoi, cînd o să înainteze, mai mulţi — şi o să meargă în fiecare an la munte pe o lună, două; ce! aşa n-are nici un haz : te duci dimneaţa, te întorci seara, mai mult îţi trece vremea cu înghesuiala drumului şi ţi-e mai mare părerea de rău la întoarcere... Da’ ştii, să stai acolo, să te saturi de privelişte şi de aer, şi de apa aia minunată... De munţi, de Peleş şi de calea codrului... A trecut apoi un an, şi soţii Tîrzioru nu s-au mai dus la Sinaia. Au pus ei la o parte ceva, nimica toată, de unde să se ajungă ! — Las’ la anul! La anul iar, alte necazuri: viaţa se scumpeşte, chiria se urcă, leafa stă pe loc. încetul cu încetul, d. Ghiţă s-a lăsat şi de fripturi şi de prăjituri şi s-a întors la varza cu carne şi la tocana cu cartofi. De tutun şi de porfiriu nu mai era vorbă; cînd îl apuca ispita, d. Ghiţă lua 121 francul în mină, îl învîrtea pe toate părţile, apoi îl punea iar în pungă zîmbind către nevastă : — Asta e pentru Sinaia... Dar alte nevoi îl înghiţeau. De la o vreme ce şi-a zis madam Tîrzioru ? — Pînă una alta, hai să fac eu o mică Sinaie aci în curticică. A semănat iarbă, a pus flori... Odată a venit acasă cu doi brăduleţi şi i-a sădit la portiţă de două părţi. Cînd a intrat d. Ghiţă în curte, s-a uitat lung la ei : — Măi, măi, măi, uite c-aduserăm pădurea acasă! Glumea el, dar îşi simţea ochii lăcrămînd. Şi au udat brazii toată vara pîndind mugurii din vîrfuri să se desfacă ; dar în anul cellalt copăceii s-au uscat şi cetina roşie se risipea pe jos, în bătaia vîntului şi în amestecul prafului de pe stradă... Nu se lăsă însă d. Ghiţă, qi cu cît vremea trecea, cu atît croia planuri tot mai mari. Acum nu se mai mulţă-mea numai cu o lună-două la munte ; se gîndea cum să se aşeze statornic undeva p-acolo, cînd o ieşi la pensie. Punea la cale o aşezare de gospodărie, uşoară aşa ca pentru doi, şi care să le lase vreme destulă să hoinărească toate ceasurile frumoase ale zilei prin preajma Peleşului şi printre brazi... Ca totdeauna, femeia nu zicea nimic, ci numai îşi pierdea privirea ca în depărtări cu neputinţă de ajuns... * După douăzeci de ani, d. Ghiţă Tîrzioru a fost înaintat şef de birou, iar după alţi cinci şi-a regulat drepturile la pensie. Acum nu mai suferea de nevrastenie — boala a şi cam trecut de la modă, — dar dase alta peste dînsul. Doctorul îi zicea : arterioscleroză, vorbă pe care d. Ghiţă nu prea reuşea s-o rostească întotdeauna aidoma, dar asta nu-1 împiedica s-o simtă greu în tot trupul, ca nişte lanţuri ce-i ţineau în loc şi mîini, şi picioare, şi gîndire. Şi s-au dus dar soţii Tîrzioru, după douăzeci şi cinci de ani iar la Sinaia, cu trenul de plăcere, ca să vadă de un rost de aşezare p-acolo, fie măcar la Gura Pădurii ori la Poiana Ţapului. In tren aceeaşi îmbulzeală ca atunci, şi 122 parcă aceeaşi lume; nu îmbătrînise deloc, ea — dar d. Ghiţă sta şi se văita de picioare şi nu mai prindea vorbă cu călătorul ghemuit de lingă dînsul, ca să-i spună, ca atunci, că el sufere de alterocloroză, că a ieşit la pensie şi că se duce să se aşeze de-acuma undeva la munte. Încet, cu mare chin, au urcat cei doi bătrîni drumul la mînăstire. Coana Sofiţa nu-şi mai făcea vînt cu batista, îngrijată cum era să sprijinească din cînd în cînd paşii şovăitori ai d-lui Ghiţă. Cînd au ajuns la banca aceea de demult, bătrînul a căzut istovit şi a închis ochii. I-a deschis apoi încet şi s-a uitat împrejur. Totul îi părea acum nelămurit, şters, şi gîndul întreg îi sta la bătăile inimii obosite şi la sleirea puterilor care-1 ţinea ţintuit acolo. Unde să mai ia el acuma drumul spre calea codrului, de unde să-şi mai poată purta paşii la izvorul limpede din pădure ?... S-a dus, s-a dus puterea şi farmecul bucuriei de viaţă, toată frumuseţea asta de primprejur nu mai e pentru dînsul, e pentru alţii cari vin să-şi facă rîndul în lume, şi să se îmbete, la rîndul lor cu visuri cari nu se pot împlini... Cu greu îi vine graiul bătrînului, şi zice încet: — Vezi dumneata, nu e bine întocmită socoteala asta ; cînd aveam ce face cu viaţa, mi-au mîncat-o grijile şi necazurile — şi acum cînd să-mi zic : răsuflă şi tu în sfîrşit — acuma, nu mai am ce face cu ea... Iar coana Sofiţa lăcrăma alături şi tăcea. S-au întors acasă ca atunci, d. Ghiţă n-a mai deschis ferestrele, s-a trîntit aşa îmbrăcat pe pat, şi într-un tîr-ziu nevastă-sa l-a auzit oftînd, apoi îngînînd potolit: — De-acu sapa şi lopata. v DOUĂ lumi Zăpada scîrţîie sub paşii şovăitori... Nu e departe casa, dar bătrîna e slabă, slabă de vîrstă şi slabă de apăsare sufletească... Cum i-a venit şi gîndul acesta, nu mai ştie, nu mai poate să-şi dea seama... N-a fost bisericoasă niciodată, dar în dimineaţa aceea, cum sta la fereastră şi privea, — a cîtea oară acuma ! — silueta acoperişurilor de case peste cari se ridica, în umbră, conturul turnurilor de biserică, cu crucile sclipind deasupra cupolelor, s-a simţit cuprinsă deodată de un fel de speranţă superstiţioasă, tresărită din nebănuite adîncuri ale sufletului... O durere ce te munceşte, covîrşitoare peste toate, caută astfel legătură cu tot ce ochiul vede în afară... Şi parcă a fost sclipirea unei mîntuiri întrevăzute, mai puternică decît cugetarea rece, o pornire sfărîmătoare a oricărei înlănţuiri de chib-zuire omenească, gîndul acesta: „Dacă mă duc acuma la biserică, el se va întoarce la mine**... O, Doamne! unde a căutat ea să prindă legătura nouă cu sufletul copilului pierdut!... în biserică, pustiu şi rece. Cîteva femei bătrîne, uitîndu-se cu mirare la cucoana rătăcită aci printre sărăcime, preotul făcîndu-şi slujba cu monotonia resemnată a propăvăduitorului în pustiu... Numai icoanele cu priviri miloase parcă întrebau : ce cauţi tu aci, şi pe cine cauţi ?... Nu, nu este aci, nu este nici o părticică din inima rătăcită, pierdută. Pe orice drumuri o vei căuta, vei putea să o găseşti, pe acesta unul, nu. Şi se întorcea umilită, zdrobită, spre casa singuratică ce-i apărea acum ca un mormînt în care se ducea, la 124 rîndul ei, să se îngroape. Nimic n-o mai leagă de viaţă — morminte peste tot, morminte peste cei morţi şi peste cei vii... Şi totuşi, el, unul trăieşte... Ochii aceia cari s-au deschis întîi la privirea tremurătoare sub belşugul de iubire abia încăpătoare în inima de mamă, zîmbesc încă; o, dar cum s-a putut schimba zîmbetul acesta aşa... Şi mînuţele acelea cari se întindeau spre mama, mama, — există încă, — sînt undeva în lumea aceasta, nu le-a acoperit pămîntul sub încremenirea de veci, — şi totuşi nu mai sînt, nu mai sînt... Copilaşul adorat, copilaşul blond şi rîzător nu mai este, fireşte; vlăstarul plăpînd de odinioară e astăzi copac în putere... Dar sufletul, sufletul nu mai este nici el ? Toată iubirea aceea care s-a revărsat asupra lui din clipa cea dintîi cînd s-a desprins de sufletul mamei şi zi de zi ceas de ceas, în lungul şi greul mers al anilor după ani, nu l-a putut cuprinde, n-a putut să călească pe vecie lanţul acela ce le-au [sic] ţinut odată atît de strîns laolaltă ? Singură, singură... în casa mare... tăcută, posomorită... Iată, aci era odaia lui... Aci venea ea, tiptil, să-l sărute pe fruntea aplecată peste vrafurile de cărţi şi hîrtii... Şi tot aci, într-o zi, cînd ea îndrăznise să-l certe cu blîn-deţe că prea începuse a-şi despărţi viaţa de a ei, că prea dădea mult vieţii de afară, din altă parte, de nu ştia unde... el se ridicase răstit — din clipa aceea parcă se prefăcuse în altul — şi-i aruncase în obraz vorbele : — Ştii ce, mamă ? Prea te legi de sufletul meu : lumea d-tale e alta, mai lasă-mă şi în lumea mea... Vorbe după vorbe se schimbaseră. La urmă el izbucnise iar : — Ce, adică toată viaţa mea am să tîrăsc după mine ghiuleaua epitropiei materne ? Lovită în inimă, albă ca varul, ea abea putuse să în-gîne: ■— Atunci n-avem decît să ne despărţim. Crezuse să-l întoarcă. Dar el, se vede, atîta aştepta. Şi s-a dus. 125 Unde ? De ce ? N-a voit niciodată să întrebe. I-a fost frică întotdeauna să întrebe. Unde se poate duce un copil, cînd lasă aşa în urmă, pe mama sa ?... I-a fost groază să întrebe... * In pat, în miezul nopţii, bătrîna se frămînta. Ce gînd ciudat, cu mersul la biserică ! Fireşte, că dacă voia să-l găsească... Şi parcă se vedea colindînd stradele şi căutînd să ghicească unde se adună lumea cea mai veselă, cea mai ne-păsătoare de tot ce este şi ce poate fi, cea mai smulsă de sub toate prejudecăţile şi mai slobodă de orice frîne ce ţin legaţi pe oameni între dînşii şi pe toţi cu omenia... Ce ştia ea, sărmana, ce puteau fi acele localuri de pierzare, în cari îşi închipuia acum pe copilul ei. II zărea doar ca prin nori de fum, alăturea cu alţii, tineri, femei, o învălmăşeală de glasuri şi de rîsete, bătăi de joc de lumea lui Dumnezeu şi de inima însîngerată de mamă... Nimica desluşit, decît ochii, cari nu mai ştiau să zîmbească, ochii cu privirea cinică, înfruntătoare... Din mijlocul visării dureroase, inima-i sări din loc. Bătuse cineva la uşă ?... Da, da, bătăile se repetau, încete, sfioase... Le auzea, da, le auzea... Cît le-a aşteptat! Cît le-a nădăjduit! Cît şi-a ţinut, zadarnic, aţintit auzul după ele, în serile lungi, singuratice, în nopţile fără somn... — Vasile i Vasile ! Sări din pat şi ea singură alergă să deschidă, în gerul din sală... Nimeni la uşă... S-o fi răzgîndit, de ruşine şl-o fi întors paşii îndărăt ? Nu, nu, zăpada era neatinsă în întinsul curţii un covor alb, fără o urmă pe dînsul... Dar jos, sub uşă, ceva se mişca. Ghemuit în colţ, un cîine scăpase osul la care rodea şi strîmtorat aştepta acum, cu capul plecat şi chiăunînd încet, să cadă lovitura asupră-i... Deodată cu amărăciunea dezamăgirii, inima bătrînei fu cuprinsă de un val cald şi bun de milă fără margini. Se dete în lături lăsînd uşa deschisă... Bietul cîine... Dar cîinele sări deodată din adăpostul descoperit şi o luă la goană, mai chiăunînd o dată şi strîngîn- 126 du-se de la mijloc, ca pentru a se feri de zburătura ce se aştepta să-l urmeze... Bătrîna zîmbi amar. Mişcare de milă, neînţeleasă... Ce mirare ?... Cînd altfel de chemări, în cari se pun toate bătăile unei inimi şi rămîn neînţelese, rău preţuite ! Aide ! nu mai e nădejde... Inchide-te iar în mormîntul tău, la uşa căruia nimeni nu are să mai bată, pînă la judecata de apoi... Prin zarea de lumină slabă a candelei... ochii-i se opriră la portretul bătrînului, deasupra patului : — Am întîrziat în lumea aceasta, îşi şopti. Tu, cel puţin, te-ai dus la vreme. Eu am întîrziat... Zadarnic am căutat să leg lumea mea cea veche de lumea nouă a celor noi; chiar legătura dintre mamă şi copil a fost prea slabă ca să poată ţinea aceste două lumi laolaltă... Ori cît am împletit-o, din lacrimile şi din zîmbetele mele, din căldura sinului şi din duioşia inimii, din nopţile de veghere şi din zilele de trudă, din jertfa vieţii mele întregi — în zadar! a fost prea slabă legătura, s-a destrămat, la cea dintîi smucire despărţitoare a celor două lumi... Altă lume!... Şi întinse braţele spre portretul din perete : — O cheamă-mă, cheamă-mă în lumea ta, în lumea noastră să nu mai turburăm, nici cu gîndul la noi, viaţa lumii celei noi, cu care n-avem nimica, în care noi nu încăpem şi care de noi se scutură ca de o povară... Să-i lăsăm rîndul să şi-l facă aşa cum ea îl înţelege... Ce ştim noi ?... Cheamă-mă !... Iar din cadrul lui auriu, portretul părea că-şi clatină capul încet, în umbra aruncată pe pereţi de flacăra pîl-pîitoare a candelei gata să se stingă, şi-i zice: „Vino !“ SALCÎMVL S-au tot rotit cîrdurile de ciori deasupra, într-o vreme părea că nu se mai isprăvesc, cum veneau de la miazănoapte şi împînziseră cerul pînă departe ; dar acum au mai rămas numai cîteva, şi astea nu se mai cărăbănesc de pe-aici. Gerul pare că le-a îngreuiat aripele de se lasă la pămînt păşind tacticos, şi foamea le face îndrăzneţe, de intră în curţile oamenilor, şi abia se avîntă spre un zbor leneş cînd te-ai apropiat de ele la doi paşi... Aşa amorţeşte frigul şi foamea — şi aşa parcă alungă ori potoleşte teama de alte primejdii, cari apar atuncea mai şterse, mai uşor de înfruntat, mai lesne de dispreţuit! Aşa şi omul, copleşit de necazuri şi lipsuri e mai îndrăzneţ, simte şi el în sufletul lui că starea lui de jale are să îmblînzească pornirile duşmănoase şi să umple de farmecul milei inimile de cari va încerca să se apropie... Da, dar nu sînt toţi oamenii la fel — şi ciudat om în felul lui era vecinul meu Nae Factoru. Fusese împărţitor la poştă şi de-acolo i-a rămas numele; a dat însă ceasul rău peste dînsul; într-o iarnă tot aşa de posomorită şi geroasă, un reumatism i-a stricat picioarele pentru totdeauna, de nici nu se mai cunoştea ce fusese odată Pe-trescu Nicolae al IV-lea. Dar de ce zic eu că era un om ciudat vecinul meu Nae ? Fiindcă pe el lipsurile oricît l-ar fi înteţit, nu-i dădeau brînci nicidecum pe la uşile altora. Cînd a înţeles că, pentru toată truda lui de ani îndelungaţi, l-a scris şi pe el stăpînirea cu o pensie de 25 de lei pe lună, şi-a 128 făcut socoteala că poate i-o ajunge să nu moară de foame, el şi copila şi n-a mai zis nimica. Pentru el, nici că-i mai păsa lui, tot omul îşi are soarta scrisă, şi se vede că a lui a fosta asta, să care o viaţă întreagă scrisorile de la unii la alţii, să dogească apoi şi s-o mai ducă pe urmă cîţiva ani tîrîş-grăpiş spre groapă. Dar îi era de copilă, os fraged, plăpînd, rămasă de la şapte ani fără mamă. Să fi fost un băiat, de, îl aruncai acolo, în viitoarea vieţii, să se deprindă cu necazurile şi să slugărească şi el într-un fel sau într-altul semenilor lui, să fie de vreun folos pe lumea asta, se cheamă ; un băiat, oricum o fi, o duce la tăvăleală... Dar Sofiţa era puţintică, slăbuţă ca şi mamă-sa, şi de la o vreme tuşea tot aşa cum a tuşit şl răposata pînă s-a topit toată şi s-a stins, de parcă n-ar fi fost de cînd e lumea... — Trebuie îngrijită, trebuie păzită, i-a spus doctoru, altminteri o pierzi ; mîncare bună din belşug, fereală de răceli, aer curat, să stea mai mult p-afară... Toate ca toate, dar aer a dat Dumnezeu destul. Aci afară, spre Filaret, nu e înghesuială de case, de lume ; sînt şi copaci pe alocurea, şi chiar Nae are în curticica lui un salcîm, care acum îşi întinde jerpelit nuielile ca o mătură uriaşă spre cerul plumburiu, dar să-l fi văzut astă-vară în podoaba deasă a frunzelor, cum în ciripitul voios al păsărilor, în mireasma dulce a florilor, răspîndea umbră şi răcoare împrejur... Aci, sub copacul acesta, pe o bancă, a stat mai toată vremea zilelor călduroase Sofiţa. Pînă şi toamna tîrziu, îndată ce soarele mai răzbea cu razele lui piezişe, arun-cînd umbre lungi pe pămînt, fetiţa se zgribulea sub dragul salcîm, îmbrobodită peste tot, şi sta acolo şi jelea fiecare frunză pe care vîntul o desprindea din copac aşternînd-o pe jos, într-un cerc mai larg şi tot mai larg. Apoi a dat într-o noapte gerul şi tot ce-a mai rămas din podoaba salcîmului, s-a scuturat dintr-odată. S-au închis ferestrele căsuţei şi s-a aşternut de jur împrejur tăcere. Numai cîte un corb, bătînd din aripi grele, tăia din cînd în cînd crîmpeiul de pustiu alb prins în pervazurile ferestrelor. 129 * Aerul ni-1 dă Dumnezeu din belşug şi stăpînirea se îngrijeşte pentru slujitorii ei credincioşi de cîte o bucăţică de pine, dar iarna e greu, cînd dau gerurile cele mari şi cînd doctorul ţi-a spus despre o fiinţă la care ţii mai mulf decît la sufletul din tine : să o păzeşti de răceala, de frig, că la boala asta e moarte... De trei zile văd pe vecinu-meu Nae învîrtindu-se cu bietele lui picioare şontoroage prin jurul salcîmului din curte, tot măsurîndu-1 din ochi, plănuind ceva cu el şi parcă neîndrăznind să-şi pună gîndul în lucrare... Numai într-o seară ce aud bufnind ca nişte lovituri de secure la rădăcină de copac ; apoi nici nu mi-a mai trebuit altă tălmăcire. A doua zi mă uit pe fereastră, cu adevărat salcî-mul zăcea la pămînt ciopîrţit... Şi era afară un ger, un ger fără milă şi fără îndurare... — Apoi aşa a fost, mi-a spus mai tîrziu vecinul Nae cînd l-am întrebat. Că nu mai era franc în casă şi nici bucăţică de ceva ce să mai fi putut pune pe foc. Şi fetiţa tremura în pat şi clănţănea din dinţi şi zicea mereu : „Mi-e frig, tată...“ M-am tot gîndit şi mi-am zis : La ce slujeşte acuma copacu ăla de afară ? A fost bun astă-vară, acu stă degeaba acolo şi fetiţa îngheaţă de frig în casă... Da, da ce ne facem la vară ?... O să treacă iarna şi o să vie iar pe urmă căldurile şi n-o să mai ai o leacă de umbră în curte... Ş-apoi ce-o să zică fetiţa ?... O, Doamne ! Intîiul lucru e să trăieşti azi, că despre mîne o vedea Cel-de-sus... Dac-om îngheţa acuma, la ce-o să ne mai folosească umbra de la vară ?... Şi l-am tăiat. Ardeau acuma lemnele în sobă, dar ţiuiau şi plîn-geau de parcă s-ar fi tînguit salcîmul precum că de ce l-am tăiat ?... Şi mă prindea aşa o jale de la inimă şi o părere de rău. Mai ales că fetiţa mă tot întreba : „Tată de ce se tînguie aşa lemnele cînd le arzi ?...“ Le-o fi durînd şi pe ele, zic oîtlnd. Şi odată numai ce deschide ochii mari la mine : „Tată, zice, cînd s-o 130 face primăvară, o să stăm iar toată ziua sub salcîm... Tată, mai e mult pînă la primăvară ?...“ Doamne, Doamne, aş fi vrut să fie aşa de mult, cit să nu mai sosească niciodată... Dar tot a sosit. Stăm în pat şi mai aţipeam aşa spre dimineaţă, cînd deodată mă trezesc într-un ţipăt de-mi rupe inima... — Fetiţa tatii, ce e ?... Stătea la fereastră, galbenă, pierdută, aiurită... — Tată, tată, nu mai e saleîmu... atîta putea să mai ne-a furat saleîmu... Şi odată cu hohotele de plîns, a dus batista la gură şi m-a cuprins ameţeala cînd am văzut cum se roşea de sînge... Am culcat-o iar în pat... — Tată, tată, nu mai e saleîmu... atîta putea să mai îngîne, şi mereu asta şi iar asta o spunea şi mă sfîşia, domnule, mă sfîşia ici la baierele inimii... — Nu plînge, fetiţo, zic, că o să punem altu în loc şi o să crească tot ca ăla... — Creşte tată ? zice mai potolită. — Creşte, dragă, zic, şi mă-ntorc cu faţa în altă parte, să nu mă vadă, cum mă podidesc lacrămile... L-am mai întîlnit iară, nu mult dup-aceea, pe ve-cinu meu Nae. Era în tramvaiul care duce la cimitir. Se uita aşa pierdut pe geam şi tot legăna în mînă o ramură tînără de salcîm. Abia m-a cunoscut, ca din vis. A zîmbit şi mi-a arătat ramura : — Acum nu mai e mult, şi vine vara... Trebuie aer, trebuie umbră... Apoi dac-am tăiat saleîmu, de unde umbră ?... Trebuie altu... Uite, am să sădesc rămurica asta, şi are să crească... Dar trebuie de timpuriu, ca să aibă vreme... Şi uitîndu-se sfios de jur împrejur, se plecă la urechea mea, în taină : — Ce crezi, d-le Iancule, se prinde ?... — Se prinde, nene Nae, se prinde, zic eu, şi-mi în-toc de zor ochii spre geamul de la spate. TINEREŢE... Ş-acu un ceas, ş-acu două ceasuri, am văzut-o plim-bîndu-se tot aşa, cu mîinile aduse la mijlocul cojocului, de unde trupul părea frînt înainte. îşi tîra opincile agale, şi în capul bătrîn învăluit în broboada neagră părea a fi amorţit orice alt gînd, decît acela d-a nu se depărta prea mult, în sus sau în jos, de o anume poartă. Ajun-gînd în dreptul ei, bătrîna mai rărea încă pasul şi arunca priviri sfioase prin curte ; apoi îşi relua mersul tot mai obosit. Poarta aceasta e tocmai în faţa locuinţei mele şi aşa, aruncînd privirile pe fereastră, tot văd şi iar văd cum baba trece şi iar trece pe dinaintea ei... Şi iată acuma îmi aduc aminte că sînt cîteva zile de cînd am văzut-o ieşind de mai multe ori din aceeaşi curte cu o cană mare şi alergînd după apă într-o curte vecină. Cojocul şi-l ţinea numai cu mîna stingă, dar parcă era încă şi mai frîntă de la mijloc. Un zel mare era în toate mişcările ei — aşa că acum îmi ziceam : „de ce biata de ea o fi fost gonită de la stăpîn ?“, ba încă poate fără un gologan de răsplată, căci altfel de ce era să mai stăruiască aci pe lîngă poartă, daca- nu în nădejdea d-a muia inima, stăpînilor ca să nu o lase aşa, cerşetoare pe drumuri... Tocmai toate nu le ghicim însă aşa cum sînt, după cîte vedem, şi tot aşa nu le-am nimerit nici eu cu închipuirea mea. Povestea bătrînei era alta, şi am aflat-o mai pe urmă. Acolo în satul ei de la poalele munţilor rămăsese demult singură, în bordeiul trist, gata să se năruiască. Nu mai era braţ şi umăr de bărbat, care să mai pună 132 un sprijin, să mai dureze o bîrnă. Gardurile desfundate nu mai însemnau decît pe ici pe colo ocolul pustiu ; se risipeau toate şi tot din mai puţin ajungeau traiului pe ducă. Atunci şi-a adus aminte bătrîna de fata ei de la oraş, plecată cu ani înainte, slujnică la nişte boieri, cari petrecuseră odată o vară aici în sat... Adică şi-a adus ea aminte şi mai de mult, şi adesea de Marioara ei, dar altfel, cu altfel de dor. Atunci cînd şi-l împărţea, dorul cu omul ei, cum vorbeau adesea seara, la licărirea tăciunilor de pe cuptor, de fetişcana lor, ce-o mai fi fă-cînd şi cum o fi ducînd-o p-acolo, în străini şi mai cu seamă, cînd şi cum o să se mai întoarcă aci, acasă... Apoi într-o noapte moşul a rămas aşa, lîngă vatră şi n-a mai zis de atuncea nimica, nici nu s-a mai mişcat, pînă l-au dus acolo unde rînd pe rînd o să se ducă să se odihnească tot satul... A scos bătrîna din fundul unei lăzi o scrisoare, şi s-a dus cu ea la domnul primar să-i scoată de acolo numărul ăla unde spune că stau boierii la cari slujeşte Marioara. Domnul primar i-a scos numărul şi i l-a scris pe o bucată de hîrtie. A strîns-o bătrîna şi a legat-o la colţul basmalei, la un loc cu bruma de parale ce mai găsise pe acelaşi fund de ladă. Paralele i-au ajuns ca să nimerească pînă în oraş, iar „numărul" ca să dea de urma locuinţei boierilor. Toate le-a găsit cu acest chip — şi chiar şi pe Marioara ; dar nu aşa cum a crezut. O Doamne ! Cum sînt toate lucrurile în lumea asta altfel de cum ni le închipuim... Şi chiar cele despre cari am crede că le-am cunoaşte mai bine, mai cu dinadinsul, şi din fir în păr ; iată pînă şi copilul pe care l-ai născut, l-ai hrănit, l-ai crescut mare, trup din trupul tău, suflet ţinut în trupşorul acela cu truda zilelor şi nopţilor tale, — ce crezi ? e acela pe care ţi l-ai închipuit ?... Cu ce privire străină s-a uitat Marioara la mama ei şi cît de străină i-a apărut Marioara bătrînei... Privirea tinerei parcă zicea : „Ce ai mai căutat şi tu aici ? nu puteai să stai acolo în bordeiul tău ?“ — Iar a bătrînei : „Vai, Marioaro, cum te-ai schimbat aci la oraş —, şi la 133 haine şi la păr şi la vorbă şi la ochi.‘; Iar prin ochi vorbeşte sufletul, măcar că prin vorbă ai mai putea să ascunzi cîte ceva din oglindirea lui... Bătrîna a întors privirea să nu mai vadă ochii aceia, s-a tras într-un colţ şi a stat o vreme acolo... Apoi şi-a luat hotărîrea : „Ce, am venit eu aici să fiu cuiva spre sarci'nă ?... Nu.“ Şi iat-o alergînd, cu un zel friguros, ba să care lemne, ba să aducă apă — şi numai de una-i părea rău : că nu-i dă Marioara mai multe porunci de împlinit. Marioara nu-i dădea nici una. Una singură i-ar fi dat, dar nu cuteza. Şi aşa :ntr-o zi i-a zis, ca s-o aducă mai pe departe : —Ştii ce, mamă ? Boierilor nu le vine la socoteală să te vadă mereu p-aci, prin bucătărie, prin curte. Mi-a spus cucoana să-ţi zic cumva... De, aşa sînt boierii... Nu le vine la socoteală ?... Dar ce strica ea ? In calea cui sta ? Nu era ea acolo de ajutor ? Nu aducea apă de la cişmea ? Lemnele şi cărbunii din pivniţă ? Cu ce le scotea ea ochii ?... Da, da, cu ţărănia ei ; cu opincile, cu cojocul, cu broboada. Aci lumea umblă altfel îmbrăcată. Boierii sînt oameni subţiri... Şi iat-o atunci furişîndu-se afară din curte şi bătînd strada cit e ziua de lungă. Uliţa e pentru toată lumea, de aci n-are nimeni cum şi de ce s-o alunge... Pînă seara umbla aşa — şi numai atunci cînd nici cojocu-i alb nu mai făcea pată în întunericul din curte, se furişa iar, tiptil, şi-şi căuta în bucătărie colţul în care să-şi lase să se răstoarne oasele-i trudite. * în noaptea de Crăciun, a fost atunci o lună frumoasă, cînd m-am întors acasă, tîrziu, am zărit în curtea de peste drum, pe treptele ce dau în bucătărie, ghemuită jos, în cojocu-i nelipsit, pe baba mea rătăcitoare. M-a cuprins deodată o milă sfîşietoare şi nu m-am putut opri să nu-i spun o vorbă. M-am apropiat de ea, şi atunci m-a izbit de pe geamul bucătăriei lumina vie de lampă şi zgomot vesel, rîzător, de glasuri. — Ce-i aci, întreb, şi de ce stai d-ta afară ?... 134 Ce să fie ? E fii-mea cu ailantă din vecini şi cu al ei... De, ca de sărbători... — Bine, dar pe d-ta te lasă aci, în ger... Nu mă lasă, stau eu. Ce să caut ? Lasă-i. Lasă-i să petreacă ei... Să se bucure... Că-s tineri... LA DOI PAŞI... Greu îi trec ceasurile omului singuratic. Radu Calom-fir, slujbaş mai mărunţel şi burlac, răsfoise acum pentru a treia oară „Ilustraţia franceză“, aruncînd tot mereu, din colţul în care se găsea, cîte o privire spre uşa cafenelei. Nu, n-avea să mai vină de-acuma nimeni, nici un cunoscut... Poate după ieşirea de la teatru ; dar pînă atunci era prea mult şi lui Radu Calomfir i se ura de moarte. Iar cînd ţi se urăşte aşa, întotdeauna gîndul ţi se duce la o altfel de viaţă, ce ai fi putut sau ai putea să-ţi cro-ieşti, la o schimbare, la un rost de trai aminteri ; — şi cu gîndul iarăşi îţi mai trece vremea. O altfel de viaţă, alt rost de trai... Ei da, un flăcău aproape tomnatic, ce alt ar putea să înţeleagă printr-asta decît viaţa casnică ? Singur, oricît nu te-ai feri de prieteni, tot singur însemnează. Prin oraş, la cafenea,. ici-, colo, schimbi o vorbă-două, mai pui lumea şi ţara la cale, dar cînd te întorci acasă în odaia goală, pustie, tot parcă simţi că nu e asta o viaţă pentru un om; simţi sfîrşala aceea a celui de care mai la urmă nu-i pasă nimănui nimic, de-ar fi să moară în clipa asta, şi doar : „săracu“, atîta ar zice ori unul ori altul şi şi-ar vedea mai departe de treabă, uitîndu-1 pînă mîine. Odaia va fi caldă, fireşte. Marioara, fata gazdei şi singura servitoare a casei, nu uită niciodată să-i facă focul, după cum nu uită dimineaţa să-i aducă, tiptil, cafeaua, trîntind uşa mai cu putere după dînsa abia cînd iese, ca să-l deştepte, să nu întîrzie de la birou... Ce fată drăguţă, Mărioara ! Radu zîmbeşte cînd se gîndeşte la 136 dînsa. Dar de ! o servitoare... Deşi nu tocmai, — fată de meseriaş, gospodărind la casa părinţilor, oricum însă... Hei, a fost el nu numai o dată, a fost chiar de două ori, Radu Calomfir, în vorbă de „schimbare de viaţă“. Oda'ă, mai de mult, pe cînd de-abia intrase în slujbă. L-a chemat maică-sa — acum nu mai trăieşte — ca să-l vadă aşezat p"nă n-o închide ea ochii. L-a chemat în oraşul lui de naştere. Zicea că-i găsise ceva potrivit pentru dînsul. S-a dus Radu gătit, spilcuit, s-a dus o dată, de două ori, de nouă ori, chipurile ca să-şi facă curtea. Concediul i se isprăvea şi el tot nu se mai explica... Intr-o bună zi, numai ce-1 ia fata la refec : — Apoi bine, domnule Răducu, o fi aproape o lună de cînd fot vii pe la noi... N-am putea să ştim şi noi cu ce scop ? — De, madmoazel, îşi luă atunci curaj Radu, cu scopul cel mai onorabil cu care un tînăr... — Aşa ? da, dacă-mi dai voie mata să te întreb, cam ce leafa ai ? — Leafa nu prea e multă, dar mai sînt avansări, ş-apoi oamenii tineri... — Tineri, tineri, dar dacă ai muri dumneata, eu ce pensie am ?... A îngălbenit Radu cînd a auzit aşa, — nu de alta, dar era cam superstiţios pe vremea aia şi se gîndea : „Doamne fereşte, să nu vorbească aşta într-un ceas rău”. N-a mai cerut-o ; şi-a luaft bon jur şi arevoar, iar peste două ceasuri era în tren înapoi spre Bucureşti. Biata maică-sa n-a avut mîngîierea să-l vadă aşezat. Dar, de, vina lui era ? Dacă era superstiţios... Apoi a doua oară se înamorase de o domnişoară studentă, şi-atunci iar era cît p-aci s-o ceară. O cunoscuse la o famile, singura la care se ducea din cînd în cînd şi cu prilejul „jocurilor de societate” ajunsese pînă la o convorbire asupra căsniciei. Dumnezeule ! Domnişoara studentă n-o înţelegea decît cu nişte condiţii... Apoi, după asta, Radu Calomfir a dat din întîmplare peste o revistă în care se vorbea cu mare foc „despre celibat” şi se osîndea tineretul de astăzi, care preferă viaţa de boem, de vagabond şi nu se gîndeşte la binefacerile şi la moralitatea înaltă a vieţii de familie... 137 Se gîndea Radu la toate astea răsfoind pentru a patra oară „Ilustraţia franceză“, apoi oftă aşa în sine, ceru plata, îşi luă pălăria şi o porni spre casă. Lumină la ferestrele gazdei... Ce să fie ? A, tocmai acuma îşi aducea aminte : — era Sfîntu Nicolae a doua zi, şi gazda îşi prăznuia ziua numelui. Pe fereastra din curte îi zări o clipă : pe bătrîn în fruntea mesii şi împrejur toţi ai lui : copii mari acuma, fiecare cu rostul lui. Marioara, între dînşii, tocmai rîdea, răsfăţată, ară-tînd un şirag de dinţi albi ca laptele... în odaia lui, înainte de a-şi aprinde lampa, Radu mai avu o dată vedenia repede a acestei scene. Şi deodată îl năvăli ceva cald de la inimă şi parcă i se deschidea în minte ca o lumină, aşa ca şi cînd ar fi dezlegat o problemă ce l-ar fi frămîntat multă vreme şi de care s-ar fi mirat acuma cît era de simplă, cit era de uşoară... Aşa e, domnule. Umblii cine ştie pe vsnde cu mintea să găseşti dezlegare vieţii chinuite şi poate dezlegarea e aici, la doi paşi, acolo unde nici unde nu te-ai gîndi... Servitoare ! O servitoare ! Şi-a zis el, oare cu adevărat acest lucru ? A socotit-o aşa ? Da, spre ruşinea lui trebuia să-şi mărturisească acest lucru. O fată care seara îi făcea focul, dimineaţa îi aducea cafeaua, ziua îi deretica prin odaie... O servitoare, fireşte. Nu era domnişoara din Tîrgu-Călmăţuiului, care se interesa de eventuala-i pensie de văduvă, nu era studenta care nu înţelegea căsnicia decît ca un contract cu libertatea relativă şi reciprocă dintre soţi... Era servitoarea casei, modestă, tăcută, dar zîmbitoare întotdeauna şi mulţămită, ah ! aşa de mulţămită de a ţine rîduiala spre mulţămirea celorlalţi ai casei... Viaţă, voioşie, mulţămire — o servitoare ! Da, numai atîta acuma. Dar o asemenea servitoare să o ridici, să o aşezi alăturea de tine, vezi, asta e ceva. Să nu te cobori la altul, şi nici pe altul să nu cauţi să-l cobori la tine, vezi asta e dezlegarea problemei. Şi era să treacă pe lîngă ea fără s-o ghicească, să-şi cufunde tot mai mult şi tot mai fără de întoarcere viaţa în întunericul pustiu şi gheţos al singurătăţii şi stîrpiciunii... 138 O clipă, un tablou, un rîs sănătos şi nevinovat, un şireag de dinţi albi ca laptele strălucind în lumina unei lămpi sărăcăcioase. — vezi dumneata, nu trebuie mai mult ca să cîrmuiască o viaţă în zăgazurile ei sortite — o arătare, o vîlvătaie de lumină. Şi uite aşa s-a însurat prietenul meu Radu Calomfir. Cînd s-a arătat în pragul odăii în care veselia îşi urma toiul ei cinstit şi sănătos, n-a umblat cu multe „fiindcă44 şi „pentru că‘\ O vorbă netedă şi inimoasă bătrînului. Marioara s-a roşit toată, a pus ochii în pămînt şi mai întîi n-a putut şopti decît atît : „Vai, domnule Radu44... Bătrînul, luat repede, s-a cam zăpăcit el niţel, nu-i vorbă, Ia început; de, prea se uita drept şi din inimă domnu Calomfir în ochii lui. Ş-apo? daca e p-aşa... Prietenul meu Radu, într-o după-amiazi, pe cînd „servitoarea44 de atunci, stăpîna ”Se acum, ieşise pînă la bucătărie să vază de nişte cafele, mi-a spus întîmpla-rea, şi o spun şi eu tot aşa cum mi-a povestit-o el. IN CĂILE FIRII — O să mă omori, Ştefane... Toată noaptea femeia nu închisese ochii. Şi acum, spre ziuă, cînd bărbatul deschise uşa sfios, aruncînd o privire turbure, şi piezişă spre dînsa, rămasei aşa cu faţa galbenă în sus, nemişcată şi nu zise decît atfEa : — O să mă omori, Ştefane... In colţ, fetiţa parcă nici nu lua seama la dînşii. Se dase jos de dimineaţă din pat, de lîngă mamă-sa, şi numai în cămăşuţă, îşi făcea acum de lucru cu nişte tinichele, le ştergea cu un petic de cîrpă, le rînduia la perete, le muta dintr-un loc într-altul... Era gospodăria ei, a ei şi a păpuşii, care sta de-o parte, fără mîni, fără picioare, înfăşurată peste tot, sprijinită de marginea unui scăunel şi privind cu ochii ficşi, de sticlă la atîta zor şi aflare în treabă. Bărbatul bombăni ceva ursuz, îşi aruncă pălăria pe un scaun, îşi scoase paltonul soios şi se trînti pe o canapea şchioapă, care gemu, răzvrătită parcă şi ea de o aşa lipsă de rost şi rînduială. O rază de soare se furişă pe geam. Se deştepta firea, nepăsătoare de frămîntările omeneşti şi de sminteala celor ce nu se pricep să ţină pas cu dînsa... Un ciripit de păsări pătrundea, mai mult ghicit, în odaie... Uite vezi, astea nu-şi uită niciodată de rostul lor, de aceea sînt totdeauna aşa de vesele, aşa de sprintene, aşa de bucuroase de viaţă... De ce nu poate şi omul să umble mereu fără de rătăcire, în căile firii ?... 140 In auria ţesătură a razelor tot mai îmbelşugate, apare coama bălană a fetiţei. Lăsase rînduiala gospodăriei; alte gînduri mai adinei îi munceau acuma căpuşorul. — Mamă, adevărat că tu o să mori ?... Femeia tresări ; aşa de adîncită într-ale ei stătuse fetiţa adiniaori, de nici prin gînd nu-i trecuse mă-sei că şi dînsa luase seama la vorbele ce rostise... — Da, mamă, o să mor şi eu cînd mi-o veni ceasul. — Şi toţi oamenii o să moară, îşi urmă fetiţa gîn-dul, în ochi cu adîncimi de care mamă-sa se înfioră. Toţi, toţi, adăogă strîngînd din pumnişori, şi adueîndu-i de cîteva ori la tîmple ; şi pe strade n-are să mai fie nimenea, n-are să mai umble nici un om, — toţi o să moară, nu-i aşa mamă, — toţi, toţi... — O, căpşorul meu, la ce se gîndeşte ea... Şi ca trezită la o nouă încordare în lupta vieţii, femeia se ridică: „Aşa e, suspină în gînd, numai o viaţă avem, toţi o să murim ; dragă fetiţo, aşa este ; de ce să ne-o mai amărîm, viaţa asta una pe care o avem, şi să nu căuţăm, să o trăim aşa cum se poate, fără să ne mai otrăvim inima cu păreri de rău pentru cîte toate sînt şi se vede că e scris aşa, să nu poată fi altfel...“ ★ Lesne de zis, dar greu e să-ţi calci pe inimă şi să te împaci cu o viaţă pe care nu o simţi şi nu poţi să o cunoşti ca omenească... Se veştejea femeia văzînd cu ochii, şi fetiţa tot mai rar îşi făcea şi ea de lucru cu gospodăria ei ; tot mai mari şi mai întunecaţi în adîncimea lor se deschideau ochii, căutînd parcă înăuntrul lor dezlegarea tainelor din afară... — S-o ia dracu de treabă ! avea obiceiu să zică bărbatul, ori de cîte ori „o făcea iar lată“. Ş-apoi‘asta se întîmpla cam de obicei în fiecare sîmbătă. Iţi iei simbria, şi dai, fireşte, să te duci acasă. Dar om eşti, te mai abaţi cu tovarăşii... După o săptămînă încheiată de muncă, de, cine nu le ştie, toate astea ?... Le ştie toată lumea, ce să ţi-o mai lămurească nea Ştefan ? Te pomeneşti că nu-i fi avînd nici chiar dumneata nevoie de prea multă explicaţie. 141 Ş-apoi aşa. Cînd venea duminica dimineaţa acasă, cu simbria pe jumătate şi cu mintea mai adesea numai pe sfert, îi mai rămânea doar — din minte, zic, — ca să îngîne şi el, ca semn de căinţă, atîta măcar : „S-o ia dracu de treabă !“ Ei şi vezi că dracu tot nu voia s-o ia. ★ Dup-amiază, cînd se trezea buimăcit, abia îi venea, încetul cu încetul, pînă ce se întregea la loc cum fusese, înţelegerea dreaptă a lucrurilor cu totul. Şi uite-aşa, deschizînd într-una din zile ochii, rămase mai întîi lungit pe canapeaua şchioapă, ferindu-se să se mişte, plictisit de gemetele hodoroagei. întîi aşa, apoi rotind ochii leneşi împrejur, zări în colţişorul ei fetiţa, tare adîncită într-o muncă nedesluşită. Ce tot făcea acolo ? Cosea ceva. Da. Cu mînuţele nedibace, împungea acul, trăgea firul de aţă pînă departe, apoi iar se întorcea şi urma tot astfel, fără să se oprească, numai încreţind din cînd în cînd din sprîn-cene, ca semn de o oţărire tot mai mare... Tiptil, omul se ridică şi încet se apropie să vadă mai bine. Adică ce era să fie ? Jocuri copilăreşti, negreşit şi nimic altceva... Şi totuşi, parcă ceva îl îndemna să cerceteze mai de aproape. Fetiţa cosea un fel de sac, strîmb, diform, prins la întîmplare. Iar înăuntru, toată gospodăria ei de tinichea zurăia din cînd în cînd, scuturată de mişcările mînuţei ce purta firul tot mai scurt şi mai scurt... — Ce face fetiţa tatii aici ?... Mînuţa se opri din cusut şi ochii mari sperioşi se ridicară o clipă, apoi se plecară iar. — Uite, îmi strîng lucrurile mele... — Iţi strîngi lucrurile tale ? şi de ce ? — Uite, fiindcă eu vreau să plec... — Să pleci — şi unde să pleci ?... ■— Eu vreau să plec în lume... — In lume ? Unde-i aia ?... — Nu ştiu. Aşa zice mama : „o să plec în lume“... Şi eu vreau să plec în lume cu mama... 142 — Cum ? Nu vrei să rămîi cu mine, cu tăticu tău ? Nu iubeşti tu pe tăticu tău ?... — Eu iubesc pe tăticu meu, da nu vreau să rămîn cu tine fiindcă tu dormi ziua... Ce farmec şi ce putere are aşa o vorbă copilărească, incit toată filozofia omenească nu e în stare să te încredinţeze tot aşa dintr-odată, cu aceeaşi putere covîrşitoare şi să te întoarcă din căi pe cari aminteri şi tu le ştii rătăcite ?... ...In colţişorul ei, fetiţa îşi aranjase iar gospodăria de tinicîîea. E duminică dimineaţa. Femeia s-a aşezat o clipă alături de bărbatul ei pe canapeaua care nu mai geme, căci a fost vreme şi răgaz să fie îndreptată pe picioare ; mină în mină părinţii se uită cu drag la fetiţă şi o ascultă cum bombăneşte. — Şi dacă mor oamenii toţi, toţi — apoi vine iar în-geru şi aduce copii, şi din copii se fac oameni mari, şi tot aşa, şi nu se mai isprăveşte niciodată, niciodată, niciodată. Vezi, păpuşico ? nu se mai isprăveşte... Şi o să fie tot o mamă, şi tot un tată, şi tot o fetiţă, şi tot o păpu-şică... Aşa... SÂRACU BOGAT... A avut noroc. Asta e. Şi dacă a făcut ceva avere, cine ce are cu dînsul ? însemnează oare că trebuie să o îm-par!ă acuma cu toţi neisprăviţii, cu toţi lacomii şi risipitorii ?... Nepot ! Zice că-i nepot ! De unde şi pînă unde nepot ? Dacă l-a cules de pe drumuri şi l-a crescut, a fost, fireşte, fiindcă îl ştia ceva rubedenie, de departe. Dar dacă a ieşit un rău, ce mai are cu dînsul ? Nu-i e destul că l-a pus în picioare, ca să-şi poată agonisi singur cele trebuitoare vieţii ? Rîvneşte acuma la averea lui, la rodul unei vieţi întregi trudite, şi aşteaptă să-i vină, lui, aşa de-a gata !... Aida de ! Asta nu se poate. Adică eu, Iordan Ristea, cînd am venit în ţară, aveam mai mult decît are el acuma ? Şi prin cîte am trecut şi cîte am pătimit pî,nă să ajung la bruma asta de agonisită ? Să treacă şi el ! Şi mai la urmă ce-mi pasă ? Aşa şi cu ăilalţi, Bontoii. S-au găsit şi ei neamuri cu Ristea Iordan. Vezi dumneata ! Pe cînd eram băiat în prăvălie, sărac şi oropsit, nimeni habar n-avea de mine, nimeni nu mă cunoştea, a nimănuia rudă nu eram. Şi acu răsar rudele de pe toate potecile... Ba bine că nu ! A ţinut el, Ristea, cîtăva vreme la soţii Bontoi, ba î-a şi ajutat în vro două rînduri cu parale. Da, într-una din zile i-a spus Mihalache, nepotul chipurile, ce şi cum vorbeau ei despre dînsul ; că-i ziceau numai „ghiujul“, cînd erau ei în de ei şi tot îi făceau socoteala cît ar mai putea să trăiască şi cum să-i aducă mai cu şiretenie să-i lase moştenitori pe ei... Las’că 144 Şi Mihalache ! I-a spus o dată Bontoi ce fel de poamă era şi ăsta. Că nu se mai lăuda de la o vreme, decît cu moştenirea „unchiului44... Unchiu ! Lasă că ţi-o arăta el şi ţie ! Ristea Iordan n-are să-şi prăpădească averea lui pe vicleni şi nerecunoscători. Să tragă ei nădejde ! A ! Dacă ar fi avut un copil, un copil adevărat al lui, ar fi fost altceva. Dar nevasta îi murise de tînără, şi pe urmă nu s-a mai însurat. De ce ? Ia aşa : n-a avut vreme. Negustoria, dacă ai apucat odată să o învîrteşti în lege, apoi nu-ţi mai dă răgaz să te mai gîndeşti şi la altele. Ş-apoi ce ? Mai avea să împărţească şi cu altcineva puţintică avere ce începuse să se rotunjească ? Măcar şi cu zestte, ce să te mai încurci ? Aşh ştii cel puţin ce-i al tău — şi ştii că tot ce ai aici, în tejghea, în casa de fier şi acareturi, tot de ce-ai făcut rost, e al tău şi numai al tău. Vezi, asta e ! Să ştii ce şi cit e al tău şi unde n-are să se amestece nimeni ! Nimeni, nici azi, nici mîine, niciodată... Un glas numai îi şopteşte din cînd în cînd la ureche lui Iordan Ristea : „Muritor eşti ; şi ce-o să se aleagă pe urmă din averea ta?...44 Atunci îl cuprinde iarăşi jalea şi iarăşi oftează : „Ei, dacă ar avea un copil, un moştenitor drept... Ba un moştenitor oricum, numai să fie vrednic...44 Nu mai sînt oameni vrednici, oameni cinstiţi în lumea de astăzi.. Şi Ristea Iordan are să moară într-una din zile, şi tot pe mîna puşlamalelor ălora are să cadă averea lui, dacă n-are să ia dînsul măsuri pînă mai e vreme. Lui Ristea Iorlan îi e jale de bănişorii lui, de căscioarele cu atîta îngrijire clădite şi împodobite, dar mai cu osebire îi e frică de moarte. Un guturai, un junghi, o turburare cit de mică a sănătăţii, îl aruncă în mii de spaime... Iată se apropie sfîrşitul! Iată vine neîndurătoarea să-i cosească firul vieţii — şi de aicea nimic, nimic n-o să mai fie din Ristea Iordan şi din averea lui toată. Degeaba s-a trudit atîta, la urmă praf şi cenuşă ! 145 Pe lumea cealaltă... hei, cine ştie ce-o fi pe acolo ; dar aicea jos, aicea Ristea Iordan n-are să se mai întoarcă niciodată, şi stăpînire pe ce este al lui n-o să mai aibă în veci... Vezi dar că tot nu e al lui, numai al lui şi pentru totdeauna al lui, ceea ce numai el singur şi numai cu vrednicia şi truda lui a adunat... Ei ! o să-şi lase averea pentru spital uri şi aşa iată că o să-i trăiască numele în veci de veci... Dar Ristea Iordan se gîndeşte : „Odată, demult, pe cînd era băiat în prăvălie, se bolnăvise, şi stăpînul l-a trimis la spital... La spital, parcă vede şi acuma paiele umede şi straiele grosolane cu cari l-au îmbiat, şi parcă mai aude încă glasul piţigăiat al unei domnişoare interne răspunz'nd la sfioasa lui reclamare : «Aici nu se critică ! Aici nu se reclamă! se primeşte cum este! După ce că e gratis, mai aveţi pretenţii !...» Şi cît p-aci s-o apuce stropşala, parc-ar fi fost vorba de averea ei.. .Nu ! n-are să lase pentru spitaluri. Pentru săraci... Ei, asta-i ! El, muncitorul care nu s-a odihnit ani şi ani îndelungaţi să lase parale pentru trîn-tori ! Da, căci mai la urmă ce sînt săracii altceva, decît niş e trîntori ? Atunci mai bine lui Mihalache, or Bon-toilor, — căci ce sînt şi ei altceva decît nişte cerşetori ? Leneşi şi păcătoşi cari jinduiesc numai la al altuia, dar, ei să pună mîna la vro treabă ceva, ţi-ai găsit!... Nu; n-are să-şi lase averea Iordan nici săracilor... Dar cui atunci ? Să facă o fondaţie pentru încurajarea negustorilor cinstiţi... Aş ! Negustorul dacă e cinstit şi vrednic îşi taie cale el singur...“ Ş-apoi iar îşi aduce aminte Ristea : „Pe el l-a ajutat cineva ? I-a dat cineva vro lăscaie ? Nu ; singur a c'ştigat, şi a pus la o parte ; n-a lucrat niciodată cu bani de pomană sau de împrumutare ; mai ales că aia nici nu e negustorie... Nu, n-are să facă nici fondaţie...“ Dar cum are să-i trăiască atuncea numele, după ce va muri ?... Cine are să mai pomenească din cînd în cînd de dînsul : „Săracu Ristea Iordan, cinstit a trăit, bine a agonisit, nimănui dator nu i-a rămas, şi uite, murind făcu şi el o faptă bună...“ O faptă bună ! Dar ce fel ? cum ? O să caute un băiat de treabă, — poate tot o să se mai găsească — şi o să-l 146 i înfieze ; aşa, să-i poarte numele... Să nu moară de tot Ristea Iordan ! Să nu fi trăit degeaba şasezeci şi atîţia de ani ai vieţii lui ! Să... Ce să ?... Nu mai ştie nici bietul negustor... îi vine să se ducă la Mihalache să i se arunce în braţe — da»-îşi aduce aminte de vorba ce i-a spus Bontoi. S-ar duce la ăştilanţi să se împace.. Nu se poate ! „Ghiuj“, auzi... Şi nădejdea la moarte, la moartea lui ! ★ Pe Podul Mogoşoaii, în haina lui scurtă îmblănită, roasă pe la cusături, cu căciula peste urechi, cu cizme cu carîmbii mari în picioare, Ristea Iordan se plimbă în toată ziua şi caută un moştenitor. DE UNDE NU ESTE REÎNTOARCERE Mototolind scrisoarea în mînă, se plimbă de două-trei ori în lungul odăii, apoi se întinse pe fotoliul de lîngă sobă şi rămase cu privirea ţintă în aer, ca şi cînd ar fi vrut să prindă de acolo un punct, de unde să pornească a-şi depăna vălmăşagul gîndurilor. In colţul de lîngă fereastră, în faţa lui, figura rece şi aspră, de fată bătrînă, a surorii sale, cu ochii plecaţi asupra unei broderii complicate, abia trăda, printr-o nuanţă de linişte mai sărbătorească decît de obicei, mulţumirea sufletească ce-i pricinuise neaşteptata întorsătură a lucrurilor. Fusese ca o furtună ce trecuse prin existenţa lor. Şi iată acum iarăşi se aşternea calmul de odinioară, monotonia zilelor uniforme, lăsînd doar în sufletul tînărului o amărăciune, asemănătoare aceleia de pe urma unui tămbălău de veselie excesivă, asemănătoare numai, dar de o mie de ori mai sfîşietoare. Un tămbălău, un chef monstru ; mai la urmă, cu adevărat aşa îi apărea acum întreagă acea aventură, al cărei deznodămînt sta în bucăţica de hîr'de, pe care o ţinea încă, mototolită, în mîini. Un gest numai spre flăcările ce pîlpîiau în gura sobei, şi nici o urmă din ea n-avea să mai rămînă ; o, de s-ar putea şterge tot aşa de lesne şi urmele din amintirea chinuitoare ! Desfăcu scrisoarea şi o netezi pe genunchi. Se uită la ea, dar nu-i mai citi cuprinsul, ci altceva citea ; recitea scăpărarea scurtă a visului nebun ce-şi făurise, biet neştiutor de păcătoşeniile lumii şi de adîncurile întortocheate ale sufletelor omeneşti. 148 ★ Un tămbălău, un chef monstru fusese şi acela în mijlocul căruia o zărise întîia oară, prin fumul ţigărilor şi al vinurilor tari, pe femeia cu ochii fascinatori, strălucitori în albăstrimea lor îndrăzneaţă. Străin, nu prea la îndemîna lui în mijlocul petrecerii a cărei obişnuinţă nu o avea, cu gîndul mereu la privirea mustrătoare cu care avea să-l întîmpine a doua zi soră-sa, nici nu căutase a-şi tălmăci, la începiit, şopotirile dintre fete, întrerupte din cînd în cînd de privirile adînci şi stăruitoare ce-i aruncau ochii albaştri şi îndrăzneţi. Frumoşi ochi, dar ce folos ! ochii frumoşi cari zîmbesc tuturora, azi unuia, mîine altuia... Se sculase să plece, răspunzînd cu ridicări din umeri şi cu zîmbete de scuză la stăruinţele prietenilor, şi se apropie de uşă, cînd un ţipăt urmat de un hohot de plîns în sughiţuri îl făcu să se întoarcă. La masa benchetuito-rilor se iscase o învălmăşală, din mijlocul căreia se ridică deodată glasul ascuţit al unei fete. ■— A leşinat Ninetta ! Sta zăpăcit, nehotărît, cînd o altă fată se apropie de el : — Dumneata eşti de vină; de ce vrei să pleci ? Ai înnebunit-o... Il prinse de braţ şi-l tîrî. — Uite Ninetto, dragă, nu pleacă, s-a întors... Ochii albaştri se deschiseră iar, turburi întîi, apoi redobîndindu-şi strălucirea, pe măsură ce faţa se însenina intr-un zîmbet de fericire, şi lacrămi mari se rostogoleau pe obrajii albi ca varul. In hohote mari şi glume scăpărătoare urmă apoi cheful, prezidat de „tînăra pereche". Dezmeticită din fumul vinurilor tari, Ninetta nu mai punea mina pe pahar, ci se strîngea alături de „fericitul mire", şi-i arunca pe sub gene priviri fricoase, ca de teama de a nu-1 mai pierde iarăşi... Nu l-a pierdut atunci, dar a doua zi, la despărţire, ochii albaştri scînteiători căutau în zadar să împrumute din veselia lor privirii vagi şi întunecate a iubitului. 149 — Nu, nu, izbucni smulgîndu-se de sub dezmierdarea rugărilor fără vorbe ; nu e asta o viaţă pentru mine... Ninetta a rămas cu ochii la dînsul ; apoi, încet, dînd glasului ei ceva din melodia vagă a unui cîntec de dor, aşa i-a răsunat cel puţin lui atunci, i-a răspuns : — Şi crezi tu că asta e o viaţă pentru mine ?... Şi crezi tu că eu n-am visat niciodată o altă viaţă ?... Cine să mi-o dea ?... Tu, tu, ia-mă, du-mă, să trăiesc pentru tine, numai pentru tine... Cellalt potop de vorbe abia şi-l aminteşte. Erau acolo toate făgăduielile şi toate jurămintele cu cari se umileşte un suflet copleşit de o simţire pe care o crede veşnică, neschimbătoare. Vorbe ! adevăruri azi, minciună mîine ! Clipe în care te crezi stăpîn pe firea ta neînduplecat stă-pînitoare. Hotărîri cu cari te înşeli pe tine şi înşeli, fără să te gîndeşti, pe alţii... Acestea şi le spune acum, dar atunci... atunci a crezut. A fost greu şi s-a minunat el însuşi, cum a ştiut să înduplece asprimea aceea care-1 stăpînea şi acum, ca atunci cînd rămăsese copil orfan, sub singura privighere şi ocrotire a surorii sale. Da, era în acea asprime iubire şi aceasta a învins. Era o iubire cum poate nu mai este alta, acea care a sprijinit datoria ce sora mare a crezut că are faţă de fratele rămas fără alt sprijin şi fără altă iubire în lume. Aceasta a învins. Şi tot ea, această iubire, a fost care a văzut mai limpede atunci cînd, poate şi de teama d-a nu vedea sfărî-mîndu-se cu totul clădirea ce ridicase cu jertfa unei vieţi, s-a înduplecat în cele din urmă, dar numai într-un fel : Să nu fie nici o grabă cu împlinirea formelor legiuite ale căsătoriei... Ea, tocmai ea, femeia morală şi austeră, ceruse aceasta... O jertfă mai mult adusă iubirii pentru fratele, pentru copilul ei... Dar bine văzuse ! O ! clipe delicioase de voluptate neuitată ! Cum străluceau, altfel parcă, ochii albaştri, scăldaţi în bucuria unei fericiri noi, negustate încă! Răsuna casa de rîsete voioase, — rîdea Ninetta de stîngăciile ei în nou-i rol de menajeră, — dar se bucura din toată inima, ca un copil, şi nu mai contenea cu ex-taziările : 150 — Ah, ce bună viaţă, ce dulce viaţă ! Aşa-i că sîn-tem fericiţi ?... Voia să înveţe toate, să se pună în curent cu gospodăria unei case. întreba într-una şi ciripea toată ziua : „asta cum trebuie făcută ? acum ce mai avem de lucru ?“ Şi de la răspunsurile rare şi reci alo mamei, se întorcea iarăşi la bărbăţelul ei drag şi dulce : — Ce mai vrea dragul meu ? ce să-i mai fac iubitului meu ?... De ce nu e şi măicuţa Sevastiţa veselă ca noi ? De ce nu rîde niciodată cu noi ? Şi iarăşi se întorcea refrenul : — Nu sîntem noi fericiţi ? Numai privirea fixă a Sevastei, oprindu-se uneori asupra fratelui ei, zicea neînduplecată : nu. Şi ea a fost care văzuse bine. ★ Umbrele serii se lăsau, abea se mai puteau desluşi slovele din scrisoare — totuşi el le vedea bine şi le recitea în gînd. „Dragă, iartă-mă, iartă-mă şi primeşte-mă iar la tine... Primeşte-mă iar, maică Sevastă şi fii mai bună cu mine de cum ai fost. Că dacă ai fi fost mai bună, nu m-aş fi rătăcit iar pe unde umblu rătăcită... Atunci cînd am plecat de acasă, — de ce nu mă vezi cum plîng cînd scriu vorba asta, atunci n-aveam nici un gînd. Am spus aşa că-mi trebuiau cumpărăturile acelea, se poate că-mi trebuia numai aer, că eram ca o pasăre într-o colivie şi ochii măicuţii Sevastii mă spe-riău tot mereu ca nişte ochi de uliu. Şi tot m-aş fi întors, şi mă întorc şi-acum dacă mă iertaţi. Ceasul rău mi i-a scos în cale, ştii tu pe cine. Au sărit împrejurul meu. Ninetta ! Ninetta ! ce te mai faci tu Ninetto, te-ai ascuns de tot, te-ai burghezit — şi m-au luat pe sus. Nu m-aş fi dus cu ei, da atunci mi-a venit aşa un necaz, pe maica Sevasta şi pe tine care m-ai ţinut acolo să n-aud o vorbă bună, numai vorbe ursuze şi plictiseală. Şi m-am dus cu ei, tot cu gîndul să mă întorc, dar pe urmă ce era să mă mai întorc, că se făcuse tîrziu. 151 Vai, cum am plîns şi tot plîng de aluncea mereu şi numai la tine mă gîndesc, cum te-am pierdut, aşa proastă cum am fost să mă iau după un necaz într-un moment. Dragă, dragă, iartă-mă şi primeşte-mă iară, să fim cum am fost, eu nu mai pot uita, dacă m-ai iubit, nu ştiu cum să-ţi mai spun că te-am iubit numai pe tine...“ Şi iar se încurcau slovele sub ochii tînărului. Scoase o ţigară, o aprinse cu scrisoarea, de la foc, şi se uită cum se îndoiau filele înnegrite sub arderea înceată. Apoi aruncă scrumul în sobă. Ridicîndu-şi ochii de pe broderie, Sevasta rămase neclintită în colţul ei. Tresări deodată. De afară de la poartă, un scîncet ca de cîine bătut parcă-i izbise urechea. Se ridică şi se apropie încet de fereastră. Cu o mişcare repede trase perdeaua. — Ce este ? — Nimic, răspunse cu tremurare uşoară în glas maica Sevasta. Vîntul mişcă portiţa ; am să trimit pe Maria s-o încuie. Şi se strecură ca o umbră pe uşă, pe cînd fumul ţigării umplea odaia, urcîndu-se în rotocoale încet spre tavan. FĂT-FRUMOS Era mărunţică şi oacheşă, şi zglobie ca un titirez. Ochii îi străluceau ca două mărgele de sub genele aduse şi de sub sprîncenele stufoase, aproape prea stufoase pentru vîrsta ei. Mai adesea, ochii aceştia aveau o privire şireată, care vorbea drăgălaş, din faţa rotunjoară, cu buzele subţirele şi cu năsuşorul cam obrăznicuţ; cî-teodată, expresia aceasta se schimba, dar numai în două feluri : cînd avea de ce să fie veselă, i se lumina obrazul ca de o năvală de raze aurii, şi ochii negri îi rîdeau atun-cea, de nu se putea, oricine ai fi fost, să nu zîmbeşti cu dînsa... Dar uneori o vedeai că rămîne fără veste atentă, faţa i se lungea, serioasă, privirea i se întuneca şi cu capul în pămînt prindea şorţul în dreapta şi în stînga, apoi îşi netezea părul pe tîmple şi pornea cuminte la o chemare. Căci întotdeauna, atunci, trebuia să răsune de undeva un glas răstit, mustrător sau poruncitor : — Berta ! Ochii şireţi sau rîzători arătau atunci că ştiau şi să se înnoureze, să se învăluiască — şi pare că erau alţii. Era straşnică măiculiţa, deloc nu ştia de glumă şi măcar că Berta trecuse acuma de şaseprezece ani, se îngălbenea şi tremura cînd o vedea mînioasă, ca şi pe vremea cînd era fată mică ; iar mînioasă mama Sida era mai întotdeauna, căci greu era să-i intri în voie şi mai la toate le găsea un cusur. Berta stătea la dojana părintească aşa cum stă omul aşteptînd să treacă o furtună care dă peste el orbeşte şi de care n-are putinţa să se ferească. Toată răzbunarea 153 îi era cînd putea să redevină fata zglobie, cu privirea şireată sau rîzătoare pe care vai ! mama Sida n-o cunoaşte şi nici n-are s-o vadă vrodată... Ajunge-va cîndva şi Berta să semene şi la felul de a fi cu maică-sa, cu care aminteri la faţă seamănă destul de bine, însă numai în felul aceleia înnorate, cu ochii posomoriţi de sub sprîncenele încreţite ? Asemenea întrebări nu-şi pun oamenii tineri — şi nu şi-o punea nici Lisandru din vecini, cînd pîndea uneori de peste gard la zburdălniciile fetişcanei. Ca să şi le facă mai în voie, Berta se făcea că nu-1 vede, măcar că în ochii privind pieziş i se oglindea chipul zvelt al tînărului cu părul creţ şi cu faţa albă ca spuma, mai viu şi mai luminos decît în cel mai limpede şi mai curat cristal. Băiatul o privea îndrăzneţ în ochi şi zîmbea şi dînsul adesea cu înţeles, dar ca să-i vorbească, era întotdeauna prea departe. Se cunoscuseră mai bine, mai demult, cînd erau copii. Dar apoi pe Lisandru l-au dus la şcoală, departe, şi a stat acolo la oraş, la un unchiu al lui, n-a mai venit de mult pe-acasă. Poate că Berta s-a mai gîndit la el în vremea asta, poate că nu s-a mai gîndit, nici ea n-ar putea să spună tocmai fără îndoială ; dar aşa cum l-a văzut acuma cînd s-a întors, de bună seamă că nu şi l-a închipuit. Pînă cînd ea stătuse aci în cuprinsul curţilor şi grădinilor largi din orăşelul mai ca şi un sat, colo departe crescuse un Făt-Frumos ; şi iată-1 acuma revenit aci, la doi paşi de unde stăruise, în toată vremea aceasta, Cenuşotca... Lasă că nici pentru dînsa nu trecuse vremea aşa, degeaba ; Lisandru îi mărturisea lucrul acesta, de cîte ori o vedea, măcar aşa mărunţică şi plinuţă, mlădioasă totuşi, arătîndu-se şi iar ascunzîndu-se, pe potecuţele dintre tufişele înalte de coacăz şi de agriş din grădina mamei Sida... Cum te urcai aci, tocmai sus şi aproape de grădina vecină era un măr bătrîn, stufos cît un nuc rotat. Ceva mai încolo, o canapea de verdeaţă, tăiată în mal, şi să-mănată peste tot cu iarbă. Cînd ştia Lisandru că acu nu 154 peste mult o să răsară luna, s-a strecurat uşor, nevăzut, pînă aci ; şi nu şi-a făcut greşit socoteala cînd şi-a zis că poate şi astăzi, ca şi ieri, o să apară arătarea albă, urcînd încet şi oprindu-se cîteva clipe în umbra ocrotitoare a mărului... Cîteva clipe, — dar destul ca să-i iasă fără veste în cale, s-o prindă de mină şi să n-o mai lase acuma să alerge prea departe ca să-i poată vorbi... Berta nu s-a speriat, n-a strigat, n-a zis nimica, — pare că s-ar fi aşteptat la întîlnirea asta. Numai ochii îi înotau într-o lumină care nu putea să fie numai lumina lunii de sus, ci parcă lucea de undeva din adîncul căpşo-rului ridicat cu îndrăzneală. — De ce tot fugi de mine ? zbură tremurînd o şoaptă. — Eu ? ca să mă ajungi... vibră răspunsul în rîs uşor. Şi iată că se pomeniră amîndoi c-aveau atîtea să-şi spună ! Şi pierduseră atîta vreme urmărindu-se numai din ochi, de departe... Cum o să mai poată să prindă din urmă zilele cari zburaseră ?... Dar ce ! O clipă poate să cuprindă într-însa mai mult decît ceasuri, decît zile întregi... O clipă în care mînile ce s-au întîlnit se ţin strîns, obrazul se pleacă încet peste umăr, şi capul pe obraz, buzele căutînd fruntea şi deodată întîlnindu-se fierbinţi, nervoase, violente, muş-cîndu-se aproape, într-o frenezie dezlănţuită ca a torentelor ce-şi rup zăgazurile neputincioase d-a le mai ţine în frîu... O tresărire, şi fata smulgîndu-se cu putere, se ridică palidă, cu privirea sperioasă... A răsunat de undeva o chemare ?... — Berta ! A auzit-o limpede. Şi ca la o poruncă ce trebuia nu-maidecît şi fără împotrivire ascultată, s-a făcut nevăzută, minată în alergare de bătăile repezi ale inimii... Jos, tăcere. N-a strigat nimeni. E linişte adîncă peste tot. Cum ar fi şi putut să strige cineva, aşa de lămurit, de la atîta depărtare ? N-a strigat decît teama din sufletul ei. Berta urcă iarăşi, încet, simţind cum bătăile inimii i se tot potoleau. Dar sub măr nu mai era nimeni... încet, luna îşi urma calea pe cer. Şi pînă tîrziu a rămas fata acolo, pe canapeaua de verdeaţă, cu ochii 155 pierduţi în zare. Numai în două feluri ştiuseră să privească pînă acuma ; din clipa ce trecuse, au mai învăţat şi altfel... Şi Făt-Frumos nu era aci, să soarbă privirea aceasta şi să se îmbete de dînsa... Nu s-a mai întors Lisandru sub măr, nici în seara următoare. A doua zi a venit unchiu-său să-l ducă iar — şi mai departe ca pînă acuma; că n-avea alt urmaş, şi-şi pusese de gînd să facă dintr-însul domn mare... Domn mare, nu de seama Cenuşotcei... Să fi ştiut mama Sida ce i-a trecut ei o clipă prin gînd... Dar nu va şti. Nimeni nu va şti niciodată... De seama Cenuşotcei, era Petrea Mălăeţului, lunganul bleg şi bălan, care dobîndise voie să vină „să-şi facă fru-mosul“ fetii, şi cu care logodna era hotărîtă încă de mult între părinţi. Petrea n-a prea îndrăznit să vină şi a trebuit să-i tăgăduiască tată-său, Mălăeţu, o bătaie în lege, ca să-l hotărască. îl lua cu fiori reci, cînd se gîndea numai, la ochişorii batjocoritori ai fetii. Din şcoală încă, îşi aducea aminte, cum ea, de milă, îl apăra de dracii de băieţi cari umblau să-i smulgă merindea din mînă măcar că fata era cu trei ani mai mică decît dînsul, — şi cu ce privire dispreţuitoare îl lăsa apoi să urle, cu franzela în gură, galben încă de spaima îndurată... Băieţii îl rîcleau şi mai avan, iar el prindea o evlavie tot mai mare de pri-chinduţa Berta a mamei Sida. Evlavia asta îl ţinea ş-acuma departe ; dar apoi dacă i-a făgăduit tată-său bătaie, ce era să facă ? Şi-a luat inima în dinţi. De cîtăva vreme Berta, cînd nu mai poate să scape, dă fuga la canapeaua de verdeaţă din capătul grădinii, şi mereu acolo îşi face veacul. Aşa îi spune mama Sida lui Petrea, iar Petrea, bănănăind din mîna stingă, iar cu dreapta îndreptîndu-şi mereu legătura şi gulerul scrobit care îl tot ciupeşte de beregată, urcă agale spre mărul cel bătrîn cît un nuc rotat. A ajuns. Berta împlîntă în pămînt vîrful umbreluţei <— a adus-o să se apere de soare — apoi îşi razămă mî- 156 nile de mîner bărbia de mini şi se uită la Petrea. Petrea pleacă privirea în pămînt şi cum nu mai vede ochii ‘scăpărători ai fetei, prinde fără veste curaj şi începe să rînjească. — Apoi acu dacă scap de miliţie, aşa a zis tata, Ia toamnă-i logodna, şi mama Sida a zis... Ce-a mai zis mama Sida, n-a mai aşteptat Berta să audă. Cum sta şi se uita la bădăranul ăsta de aci şi îşi aducea aminte în ce loc se oprise şi în al cui loc răsărise el acolo, o cuprinse deodată un necaz, o ciudă scrîşni-toare, o furie năvalnică ; se ridică, smulse umbrela din pămînt şi odată numai ce începu să curgă o ploaie de lovituri peste pălăria, peste capul gol, peste urechile, peste umerii, peste spatele lui Petrea. Izbea fata cu sete, cu înverşunare, ca şi cînd ar fi vrut să-şi răzbune pentru o insultă de moarte, pentru un sacrilegiu ce s-ar fi să-vîrşit acolo, în faţa ei. Iar Petrea stătea, tot mai plecat, tot mai încovoiat, pînă ce îşi aduse aminte că în cele din urmă nu-1 ţinea nimenea acolo şi că n-avea, dacă voia, decît s-o şteargă la sănătoasa. Roşie, gîfîind de multă încordare, Berta lăsă jos umbrela şi-şi netezi părul de la tîmple, când iarăşi auzi, de astă dată nu aşa de limpede, dar mult mai real, chemarea temută : — Berta ! Acolo, înaintea mamei Sida, a trebuit să-i ceară iertare lui Petrea şi să-i tăgăduiască şi lui şi mamei, că va fi de aci nainte logodnică ascultătoare, că nu mai e copilă, să se certe şi să se ciondănească cu băieţii. Iar Petrea, dacă i-a făgăduit că n-o să-l mai bată, a prins să zîmbească iarăşi mulţămit, şi a iertat-o. — Să nu te mai cerce Dumnezeu, — atîta a mai putut să zică mama Sida răstită, cum îi era obiceiul. — Apoi Berta s-a făcut iar nevăzută, şi toată ziua Petrea n-a mai dat de dînsa... Lasă că nici n-a prea căutat-o cu tot dinadinsul. In seara aceea, luna a răsărit mai tîrziu, mult mai tîrziu ca atuncea. A răsărit tîrziu de tot ş-a răsărit de- geaba, căci n-a fost nimenea care să vadă cum se zguduiau de plîns înecat umerii Bertei, pe cînd lacrămile îi picurau mari din ochii turburi, ţintiţi orbi în depărtarea nepătrunsă a nopţii şi a viitorului... Fiindcă, cîte un Făt-Frumos trece aşa, câteodată, prin viaţa cîte unei Cenuşotce... Dar nu se opreşte. INIMI NOBILE Urît mai era acu douăzeci şi opt de ani în Bucureşti, pe vremea asta de toamnă... Colindam cu prietenul Prunaş pe stradele noroioase, în bura pătrunzătoare prin paltoanele noastre subţirele, rămase scurte în mînici, şi căutam toată ziua... Ce căutam oare ? Mi se pare că nici noi nu prea ştiam bine ce. Pe un unchi sau un văr, a cărui adresă uitasem să mi-o însemnez de acasă, pe un consătean, despre care prietenul meu ştia în chip vag că e slujbaş pe undeva pe aici în Bucureşti... Bucureşti ! Nesfîrşită Babilonie în care ai putea să-ţi cauţi aşa tot neamul, ani de zile, fără să găseşti picior d-intr-însul, labirint fără capăt, în care s-ar fi putut pierde fără urmă şapte sate ca al prietenului Prunaş ; ce ne încumetam noi să găsim aici ?... Şi cu toate astea, cînd are omul noroc... Cînd era zloata mai cleioasă şi vîntul umed mai tăios, eu mi-am găsit unchiul, sau vărul, şi am putut scăpa cu prietenul Prunaş de la Hotel Orient unde otelierul ne lua Cîte zece lei pe zi pe o odaie cu balcon, n-avusese alta liberă cînd ne-a descărcat birjarul aici, peste drum de , Episcopie. Noi îi spusesem să ne ducă la un otel „mai de rînd“ iar el ne lăsase unde i-a venit lui mai bine la socoteală. Numai prietenul Prunaş, cu buna lui părere despre oameni, pe care o adusese acolo, de-acasă de la dînsul Min Cîmpie, nu se dumirea, ci îmi spunea mereu rîzînd că de-a bună seamă p-aci prin Bucureşti: „mai de rînd“ se zice la ceva mai de seamă, adică mai de rangul întîi, şi de aceea birjarul... Bietul Prunaş ! El rîdea şi punea vina pe necunoştiinţa noastră despre felul de vorbă din 159 Bucureşti, pe cînd altceva era ceea de ce habar n-aveam noi... Am plătit aşadar otelul, după ce am scociorit şi cel din urmă gologan de prin buzunare şi ne-am mutat în odaia pe care ne-a găsit-o unchiu-meu, sau văru-meu. Asta nu era nimic ; dar mi-a mai găsit şi o slujbă de copist cu leafa de 94 lei şi 5 parale pe lună, şi ăsta era temeiul. De-acu, peste mine unul puteau să dea toate viscolele, eram la adăpost. Da nu socotisem, vezi, cu prietenul Ristea. Şi ăsta era tot unul de făcusem împreună cu el „maturitatea44 la Braşov. In şcoală îi zicea Ion Popa. Mai pe urmă, ce i s-o fi părut lui, ori poate avea neamuri mai de soi cari se chemau aşa, şi-a schimbat numele : Ion Eremia. O fi nimerit-o mai bine decît cellalt Eremia, cu acest chip; în şcoală însă noi nu îi ziceam altfel decît Ristea. Cum, de unde ? Habar n-am. Şi aşa dar, ne întîlnim noi într-una din zile cu prietenul Ristea ; tot chestie de noroc şi asta, că puteam să spunem şi eu şi prietenul Prunaş, cu mîna pe suflet, că nu-1 căutasem. Ristea stătea la Sfîntul Gheorghe, sus în mansardă, da-1 frigea rău la degete chiria : patruzeci de lei, măcar că stătea într-o casă modernă, cu portar, cu sonerie şi cu toate comodităţile la fiecare etaj sub scară... Deci : — Ştiţi ce băieţi ? ne zise ; hai şi ne-om muta toţi trei, ştiu eu o casă ieftină în strada Negustori; vorba e s-o luăm împreună, că numai aşa ieşim la socoteală... De ieftină, ieftină era odaia din strada Negustori. Numai 27 de lei pe lună, veneau 9 de căciulă. Decît proprie-tăreasa (cum se face că în Bucureşti sînt mai multe pro-prietărese decît proprietari ?) ne cerea chiria pe cîte trei - luni înante. Aminteri : nu cădem la învoială. Să scăpăm chilipirul ? Unde-1 mai găsim ?... Prietenul Ristea făcea o faţă aşa de acră, coborind ochii bulbucaţi în pămînt (n-avea să-i coboare prea mult, că era întreg numai de un metru şi jumătate, d-aia a şi scăpat de cătane) şi tot trăgea, cătrănit, de firele scurte şi rare de mustăţi, cît mă hotărăsc eu dintr-o dată şi zic-: — Uite ce e, băieţi, eu iau peste două zile leafa şi plătesc pentru toţi; da voi să nu fiţi ai dracului şi să 160 nu-mi daţi pe urmă partea voastră, c-aminteri rămîn să n-am ce mînca... Prunaş n-a zis nimica şi nici n-avea nevoie să zică, da Ristea odată numai ce-a sărit: — Ştii că-mi pare rău ? adică ce crezi că eu sînt d-ăia ? Nu mi-au venit încă parale d-acasă, că amin-teri... Ce să vă mai spun ? că văd că am început să vă plictisesc. Peste două săptămâni Prunaş îşi punea ceasornicul amanet ca să se plătească de cei trei ori nouă douăzeci şi şapte de lei, iar Ristea intra pedagog la Institutul Troteanu din strada Decebal. — Bine bre, stai să ne socotim, îi zic eu, cînd să plece cu calabalîcul. — Da, să ne socotim, zice şi el, după ce şi-l strînse şi-l aşează în birjă. Eu care va să zică am stat aici două săptămîni, nu tocmai o jumătate de lună, dar să zicem o jumătate; face jumătate din nouă — patru şi cincizeci de bani. Să ne vedem cu bine... ^ — Dar stai bre, ce dracu ; mă faci acu pe mine proprietar aci ?... Noi am luat odaia împreună, deci împreună trebuie s-o plătim, fiecare partea lui... — Da, fiecare partea lui, eu am stat două săptămîni, nici o jumătate de lună, face patru şi cincizeci... — Cum patru şi cincizeci ? Stai frate. Apoi dacă eu n-aveam atuncea parale să plătesc pentru toţi, şi aveai tu, cît ai fi plătit ? — Nu ştiu, zice, asta-i altă socoteală ; eu atîta am stat, atîta plătesc... — Da’ nu vezi, mă, că mă încurci pe mine ? Mi-am dat banii de masă şi rămîn fără chioară pînă la leafa ailaltă ? Degeaba ! Ristea o ţinea într-una : „Eu atîta am stat, atîta plătesc. Descurcă-te cum îi şti.“ Ce să mă descurc, că peste alte două săptămîni dădusem ulimul de cinci la birt, „La pisica cu familia". Două zile n-am mîncat nimica în aşteptarea lefii. Ziua mergeam la slujbă, seara mă întorceam acasă, mă vîram sub plapuma fără cearşaf şi mă sileam să dorm cît mai mult. Prunaş îmi ţinea şi el tovărăşie la flămînzeală, tot cău- 161 tîndu-şi consăteanul pe care nu-1 mai găsea. Era parcă şi mai lung, văzut aşa din par, cu tara trasă, galbenă, cu ochii în fundul capului arzînd ca de friguri ; pe mine nu mă vedeam... Tocmai după patruzeci şi opt de ceasuri de post, seara tîrziu, mă pomenesc că mă scoală din somn tovarăşul. Nu ştiu de unde făcuse rost de un ban de zece, cumpărase o jumătate de pîine şi venea s-o împartă frăţeşte cu mine. Am mîncat-o pe întuneric, iar restul banchetului l-am visat toată noaptea. Nu ştiu pe unde o fi acuma prietenul Ristea, dar nădăjduiesc că, cu ajutorul lui Dumnezeu, o fi făcut parale, nici nu se poate aminteri, un om cu atîta talent de socoteală. Altfel auzisem că chiar din pension, unde stătea pe mîncare şi la căldurică, nu cheltuia nici un ban din leafă. I-or fi prins bine leişorii mei, şi i-or fi adus, nu mă îndoiesc, noroc. Apoi dete Dumnezeu de-şi găsi şi Prunaş al meu compatriotul, şi s-a ajutat cu el aşa de bine, încît nu mult după aceea s-a şi întors acasă la Oşorhei... Am rămas singur la madam Ionescu în Negustori — aşa-i zicea oare ?... pînă la-mplinirea trimestrului. — Mai ţii odaia ? De, aş fi ţinut-o eu, dar 81 de Ieuş-câni dintr-o dată, să rămîn jar cu 13 lei şi 5 parale... Ş-apoi dacă aveam acu „abonament" la „Pisica cu familia", îmi lipseau paralele de chirie de tot, vorba ţiganului : cînd ai ce, n-ai cu ce, cînd ai cu ce, n-ai în ce, eînd ai în ce, n-ai ce ! Că încă se înduioşase şi proprie-tăreasa mea nevoie mare cînd i-am expus situaţia. — Bietul băiat ! Şi zi n-ai parale deloc, deloc ? Apoi ce-o să faci acuma ? — Ce-o să fac ? O să rămîn pe drumuri... — Vai de mine ! Bietul băiat ! Şi n-o să ai unde să dormi la noapte... Cînd mă gîndesc că sînt aşa unii... Să n-ai unde să-ţi pleci capul... Pe stradă ! Aoleo... I se umpluse ochii de lacrimi. Şi m-a căinat aşa vro jumătate de ceas, cît începusem să-ani zic : „Hait, o să-mi spună acu să mai stau pînă la leafă..." Cînd numai ce o văd că se uită lâ ceasul din perete, apoi ştergîndu-şi ochii cu colţul şorţului : 162 — Acu aide, dragă, îmi zice, ia-ţi geamantanul şi pleacă, că o să pice uite acuma chiriaşii ăilalţi... * Aşa-ţi aduci aminte de cîte unele de astea, pe cînd ploaia cade măruntă şi rece, năclăind stradele Bucureştilor, ca atuncea demult; şi melancolia ce-ţi revarsă în suflet, te amăgeşte să-ţi închipui că istorii d-astea ar putea să mai intereseze şi pe alţii... VIŢA BOIEREASCA S-a cutremurat cafeneaua cînd Mihai Boştină, ieşind, a trîntit uşa în urma lui. Casieriţa scoase un ţipăt de păuniţă rănită, iar chelnerul, după ce se asigură că nu deranjase nimic de la clanţă, se uită dojenitor prin geam. La masa de la care se ridicase tînărul, rîsetele însă nu mai conteneau. Se potoleau la un moment, ca de prea multă oboseală, apoi iar spunea unul o vorbă şi veselia izbucnea din nou, nebună. Fiecare avea alt chip de-a şi-o exprima. Unul dădea capul peste speteaza scaunului şi arunca spre tavan hohotiri de basso buffo, altul mărunţea un hohotit sufocant săltîndu-şi faţa congestionată pe braţul sprijinit de masă, se strîmba ici unul cu lacrimi în ochi, de n-ai fi ştiut să-l fi văzut singur, dacă rîdea sau plîngea, dincolo altul dădea din mîini înecîndu-se, parc-ar fi zis într-una „lăsaţi-mă! lăsaţi-mă ! “ Obiectul acestei ilarităţi dezordonate se depărta în vremea asta cu paşi dîrji şi oţărîţi, pe Calea Victoriei. Capu-1 ridicase mîndru, şi privea drept şi sfidător înaintea lui, fără să fixeze pe nimeni. Totuşi lumea, puţin curioasă cum e pe la noi, nu prea-1 băga în seamă ; rareori cîte un trecător întorcea capul aruncînd o privire distrată asupra acestui ciudat tip, care trecea aşa de ţanţoş, măcar că talpa ghetelor îi fleşcăia la fiecare pas, trădîndu-i starea de deteriorare înaintea pingelelor. Era seară, şi nu se puteau vedea bine şi cellalte lipsuri ale toaletei tînărului boem ; pălăria verzuie şi năclăită, hainele roase pe la cusături şi strălucitoare la coate şi la genunchii ieşiţi, într-un cuvînt — de ce să mai repetăm această descriere consacrată ? — Mihai Boştină era în acel moment modelul cel mai perfect unui jerpelit. Dar dacă l-ai fi îmbrăcat în costumele cele mai luxoase, într-un costum de strălucit cavaler medieval sau într-unul de voievod conducător de oşti, n-ar fi putut păşi cu mai multă măreţie şi încredere în sine. Era fiindcă pe dînsul nu-1 îmbrăca atît croitorul sau negustorul de haine gata, cît fantezia lui pururea în mişcare, douăzeci şi patru de ceasuri pe zi; da, fiindcă între vis şi viaţă la dînsul aproape nu era deosebire decît de atitudinea orizontală sau verticală a corpului; cum nu putea să peroreze toată vremea în picioare, era nevoit uneori să se şi aşeze, dar la Mihai Boştină a sta strîmb nu însemna niciodată şi a judeca drept. Il îmbrăca fantezia cu adevărat în haine de cavaler medieval sau de voievod conducător de oşti. De unde-i venise, nu se prea ştia. Spunea el aşa uneori despre nişte hrisoave peste care ar fi dat într-o vagă colecţie de documente şi unde numele voievozilor de Boştină ar fi strălucind ca viteji făptuitori în războaie şi împărţitori de dreptate în vreme de pace ; dar nici hrisoavele anume, nici faimoasa colecţie, nu le văzuse nimenea vreodată. Ce-are a face ! tocmai această împrejurare era care da avînt şi aţîţare tot mai înteţită închipuirii înfierbîn-tate a tînărului Mihai. Acuma ajunsese să dovedească, cu o fantastică genealogie, în care Ruxandele deschindeau din Iliaşi şi Bogdani, din Despine, cum el se trăgea în viţă dreaptă din Mu-şatini, putînd să-şi urmărească spiţa neamului pînă la Alexandru cel Bun şi mai sus. Nu trebuie mai mult ca să înţelegem acuma şi ilaritatea tovarăşilor batjocoritori, şi supărarea nobilei odrasle luate peste picior cu înrudirea lui — „ţi-ar veni aşa ca un unchi al şaptesprezecelea" — cu Ştefan cel Mare. „Ce boi !“ se gîndi Mihai amintindu-şi cu dispreţ de acele glume nesărate ; unii ca aceştia au făcut să degenereze şi zimbrul din stema Moldovei... Apropierea i se păru atît de nimerită, încît un moment fu ispitit să se întoarcă şi să le-o strige din uşa cafenelei... Dar în acelaşi moment era cît p-aci să dea peste ţigara aprinsă a unui domn elegant, ce tocmai ieşea şuierînd şi bine dispus dintr-un restaurant la modă. 165 '! li r |In momentul următor îl salută pînă în pămînt. Dom-1 j nul bine dispus se opri şi se uită lung. Figura zîmbitoare Fi a tînărului îi spunea ceva vag. Apoi deodată îşi aduse ,■ | aminte. Ospăţul copios, vinurile alese, îi deschiseseră şi ba-ierile inimii, dispunînd-o spre milă şi mărinimie. Bietul Boştină Mihai ! Nu fusese băiat prost în şcoală, dimpotrivă, totdeauna printre cei dinţii, ager şi silitor. Şi iată, ce folos ! Trecuseră ani de cînd făcuseră împreună baca-j laureatul; el Radu Calomfirescu, om bogat, luase de !: formă o licenţă în drept ce nu-i era de nici un folos, căci deputat se alegea el şi altfel; pe cînd acesta, trebuia s-o ducă greu al naibii ; şi îmbrăcămintea şi faţa palidă şi : L ochii înfriguraţi — asta o spuneau. i — Ei, Boştină, tu erai ? se hotărî Radu trecîndu-i bra- i ţul prieteneşte pe subsuoară. Dacă n-ai altă treabă, aide cu mine, să mai stăm de vorbă. :]! ' Plecară alături, amestecîndu-se prin lumea care la ceasul acela mişuna pe trotuare ; Calomfirescu observă cîţiva prieteni care zărindu-1 într-o companie atît de jji , curioasă, trecînd pe lingă dînsul evitau să-l salute... | — A, ba! inimi seci, îngîmfaţi ridicoli, pentru care totul nu era decît spoiala, aparenţa, zorzoanele ! Nu, nu ; el, Radu Calomfirescu, deşi de obîrşie de zece şi de o sută de ori mai nobilă ca a acelora, nu era ca dînşir; el era I democrat, cu toată înfăţişarea lui de tînăr boier chiabur, !|i;.l V'. nu era mîndru cîtuşi de puţin — şi iată dovada! Cu toată înfăţişarea lui de boem jerpelit, Mihai Boş-!ii tină însă nu era democrat deloc — şi era cit se poate de mîndru de-a trece prin vulgul acesta alăturea de un V urmaş al Basarabilor. Sîngele lui de Muşatin îi curgea 1 mai vioi prin vine, se simţea ridicat la rangul lui adevă- 1 rat de nobleţă, şi n-ar fi dorit altceva decît să-l poată {' vedea astfel „boii“ aceia de la cafenea. ! Au şi putut să-l vadă, căci pînă tîrziu după miezul nopţii ciudata pereche de prieteni a colindat toate loca-lurile de noapte mai cunoscute. Generozitatea lui Calom-? firescu se pornise ca o cascadă ; atîta şampanie ca în |1 seara aceea nu mai băuse Boştină în toată viaţa lui de 1 pînă atunci ; dar nici atîta genealogie boierească nu mai făcuse. J 166 Tînărul boier îl asculta măgulit, căci oricît de democrat ar fi cineva, fireşte că n-are să i se socotească drept un cusur o origine ilustră. Ba aceasta îl obligă şi mai mult; bineînţeles însă că, în definitiv, numai meritul personal are să conteze... Aş ! Urmaşul Muşatinilor nu-i lăsa nici atîta. Cu gesturi largi, cu intonaţii trufaşe vorbea despre deosebirile atavice dintre om şi om, despre selecţiune, despre virtuţile moştenite şi despre o serie întreagă de alte teme de acestea, pe care avea de gînd să le sintetizeze într-un vast studiu, menit din seara aceasta să fie dedicat ilustrului vlăstar al Basarabilor. Erau binişor tocmiţi, cînd se sculară în sfîrşit să plece. Calomfirescu nu voi cu nici un preţ să-l lase pe Boştină. Aproape cu sila îl urcă într-o birjă şi-l duse acasă la dînsul. Servitorul care le deschise, făcu ochii cam mari, dar poruncii stăpînului nu se putea împotrivi : — Să-i pregătiţi domnului odaia cea albă ; şi mai repede ! * In odaia cea albă, Boştină stă întins pe spate în patul moale şi parfumat. Lampa de pe măsuţă aruncă o lumină vie într-un cerc care cuprinde jumătatea de sus a patului şi scaunul pe care zac în neorînduială straiele, nedemne de dînsul, ale tînărului Muşatin. Dar el vede mai mult cele ascunse în penumbră, vede covoarele scumpe, mobilele masive, cadrele preţioase de pe pereţi, vede luxul sever ce deosebeşte un interior cu adevărat boieresc de unul care ar caracteriza frivolitatea şi lipsa de gust a unui parvenit. Pipăie cu degetele fierbinţi plapuma de mătase şi se dă cu totul moleşelii voluptoase care-1 cuprinde. Aici, iată, aici ar fi, aici este el la locul lui. Aşa întocmai, cum închipuirea-i prefăcea şi îmbrăca adesea mansarda-i sărăcăcioasă, aşa erau aici toate, — de parcă le-ar fi văzut odată, cîndva, aievea. Da, trebuie să le mai fi văzut. Dacă nu în existenţa aceasta, în alta anterioară. 167 Le-a văzut cu ochii străbunilor, cari trăiesc în noi şi se deschid uneori ca să privească prin ochii noştri. Nu nimica nu-i mai străin aici, totul îi era familiar, ca acasă, întors acasă după o pribegie nenorocită, fără rosţ, o pedeapsă a sorţii pentru cine ştie ce păcate... Mihai Boştină stinse lampa, şi întunericul şi visele-i se populară de apariţii, o mare adunare de boieri veliţi, printre cari împărţea, mîndru şi fericit, strîngeri de mini ceremonioase. * Radu Calomfirescu se deşteaptă a doua zi de dimineaţă cu o straşnică durere de cap. S.ună plictisit şi abia cînd văzu mutra ciudată a servitorului, îşi aduse aminte. Se simţi oarecum ruşinat, înaintea slugii însă încruntă din sprîncene. — Ei ce e, ce te zgîeşti aşa ? — Coconaşule, să vedeţi, boierul cu cari aţi venit aseară n-avea galoşi, măcar că şi la ghete, abia li se mai ţine talpa; a murdărit toate covoarele, să vedeţi... Şi hainele, cînd am vrut să i le curăţ, mi-a fost frică să dau tare cu peria, că sînt putrede... Eu nu ştiu, să iertaţi, ce fel de boier o mai fi şi ăsta... — Ş-acu ce face ? — % cerut să-i duc cafeaua la pat, dulceţuri şi apă rece. Dar nu ştiu... Radu Calomfirescu îşi strînse fruntea înfierbîntată în palme. Din toată buna dispoziţie de aseară nu mai rămăsese decît mahmureala, fumul ameţitor şi usturător al atîtor ţigări, băuturi şi al atîtor discuţiuni. Boştină ! Cine dracu i-1 scosese în cale ?... Se strîmbă cu scîrbă şi cuibărindu-se iarăşi sub plapumă, strigă servitorului care aştepta la uşă cu un aer de nehotărîre : — Dă-1 afară ! URSUL Dăduse Dumnezeu anul acela berechet de prune şi belşugul de ţuică n-a fost puţin pe toamnă. Se perindau putinele de borhot în curte la moş Ghiţă şi pufăia şi picura toată ziua cazanul cel vestit de fiert băutura împărătească. Iar moş Ghiţă îşi oprea tacticos zeciuiala de la. fiecare vadră ce măsura oamenilor, ca la moară şi zi de zi se încredinţa, ciocănindu-şi butoiaşele din pivniţă, cum, se tot umpleau, ca în vremurile cele bune, cum n-a mai. fost poate cine ştie de cînd. Se umpleau ele butoiaşele de băutură crudă şi ar mai fi şi întrecut, dacă moş Ghiţă nu s-ar fi aşternut să dea zor la ţuica veche ca să facă loc cu atît mai mult celei noi. La el, să vedeţi, nu se isprăvea băutura niciodată era cînd mai multă cînd mai puţină, după ani şi după rod, dar de isprăvit nu se isprăvea. Fiindcă, oricum ar fi fost, întîi era el, şi pe urmă negustorul. Chiar dacă ar fi făcut cît de multă, tot îşi oprea butoiaşele lui, că. zicea : cine ştie ? la anul poate nu se face atîta, ori nu se face deloc, că s-a întîmplat chiar şi cîte doi ani la rînd să nu rodească prunii... Ce te faci la o întîmplare ca asta ? îţi cumperi tu-napoi cu preţ întreit chiar ţuica ta ce vînduseşi ? — ba deloc ! moş Ghiţă era un om prevăzător : nimeni nu-1 ştie să fi rămas vreodată din scurt cu băuturica — şi-l ştiau oamenii acuma cam de multişor. îl ştiau unii de flăcău, alţii se treziseră cu el aşa moş bătrîn, încît mai mult pare că n-avea cum să mai îmbă-trînească, uite ca turnul bisericii.. Dar cei care ştiau să povestească întîmplarea cea grea a vieţii lui, erau cei cari îl apucaseră însurăţel; şi nici aceştia nu-şi aduceau. 169 tocmai bine aminte, ori că nu ştiuseră niciodată pricina lămurit. Fusese un proces mare, Ghiţă stătuse o jumătate de an închis la oraş, cică îşi omorîse nevasta în bătăi, aşa fiindcă o temea ; pe urmă la judecată l-au iertat, că zice că nu l-au găsit în toate minţile. Oamenii nu ştiau, nu puteau să pună mina în foc cît despre omor; dar aşa găsiseră doctorii de la oraş, că numai dintr-o lovitură în ţeasta capului i s-a tras femeii. Apoi l-au ţinut închis la balamuc aşa vrun an, pînă i-au dat drumul şi de-acolo. S-a înzdrăvenit, vezi, ori poate că n-a fost el niciodată smintit, numa au zis ei de la judecată aşa, ca să-l facă mai uşor scăpat, că le-o fi fost milă de dînsul... Cine ştie ? Ghiţă nu spune nimic şi nimeni nu îndrăzneşte să-l întrebe. întors la casa părintească, acuma singur cuc, şi-a dus nainte gospodăria şi şi-a fiert mămăliga el însuşi ca nealţii. Iar toamna oamenii au început iar să vină la cazanul cel vestit şi Ghiţă a urmat să ducă înainte şi îndeletnicirea asta, rămasă lui moştenire de la părinţi... Numai asta, fiindcă bătrînul, tatăl lui Ghiţă, fusese, vorba satului, altfel de om. Fierbea pentru alţii, nu numai din zeciuială, dar şi din prunele lui, tot pentru alţii fierbea ; lui Ghiţă, însă, nu-i mai ajungea acuma, pentru el, cît fierbea dintr-ale lui, şi uneori nu-i ajungea nici cît zeciuia din cele ce fierbea dintr-ale altora. De aceea cînd da aşa cîte un an cu rod îmbelşugat, nu uita să se pună la adăpost de orice lipsă cu care putea Dumnezeu să pedepsească, poate ani de-a rîndul, omenirea păcătoasă... Orice, mămăliga să-i fi lipsit, dar nu ţuica. Numai la gîndul ăsta se cutremura Ghiţă. ■— Şi cum îţi merge cu viaţa asta, nea Ghiţă ? îl întreb eu într-una din zilele astea, cînd l-am prins mai cu chef de vorbă, că deşertase iar un fundicel bun de butoiaş d-a veche. — Apoi cum să-mi meargă, cucoane ? Numa de cînd mi-a murit nevasta o duc mai prost; şi n-a fi aşa mai mult ca vro cincizeci de ani de-atunci... A pomenit de nevastă-sa moş Ghiţă — asta se ştie : e băut iară vîrtos. Numai atunci pomeneşte de ea şi întotdeauna numai în felul acesta : „de cînd mi-a murit nevasta...“ Nu adaogă nici un cuvînt de milă sau de jale, 170 şi cum rosteşte vorbele parcă îţi retează de la început orice îndemn de a-1 ispiti mai departe : „De cînd mi-a murit nevasta" — şi se uită rece şi tăietor, ca şi cînd ar fixa o dată indiferentă, asupra căreia nici nu îngăduie, nici nu-şi închipuie să se mai poată opri vorba. — Şi nici că mi-ar păsa aminteri de ceva, urmează odată ce s-a pornit, numai — să-ţi spun dumitale că eşti om învăţat şi ai s-o scocioreşti de unde se leagă asta, tot mai des vine ursul noaptea la mine... Ce zici, boierule, oare să fi scriind prin cărţi despre asta ? — Despre ce să scrie ? — Despre ursul care vine noaptea, de parcă e viu... Zău e viu, boierule, pun mîna în foc că e viu, doar ştiu eu cum e ursul, că l-am văzut odată, uite cum sînt doi paşi de-aicea... Eram flăcăiandru atuncea, cînd am fost la stînă. Era dimineaţa în zori; buimăcit oi fi fost eu de somn, da cînd au pornit lătrăturile cîinilor şi chiuiturile ciobanilor, mort să fi fost şi te-ai fi trezit ca ziua-n amiazi... Da tot am ameţit pe urmă iar, cînd am văzut cum a lăsat ursu oaia şi s-a-ntors la ciobanu de-1 croia cu un ciomag peste • spinare... Odată numa l-a luat aşa în labe şi a început să-l facă ghem, de ziceai că vrea să se joace, să-l dea d-a dura la vale. Nu mai pot să-mi aduc aminte cum l-au scos din labele dihaniei, da l-am văzut pe urmă de parcă era o amestecătură de carne, de sînge, de păr, de ţoale ; ala orice mai era, numai om nu... Apoi vezi că-1 ştiu eu pe urs ? că l-am mai văzut o dată, atuncea iară ca acuma, noaptea, de m-a trezit din somn. După ce-a murit nevastă-mea; mă întorsesem acasă şi stăm culcat aşa pe prispă, cu faţa în sus. Era lună, de se vedeau toate mai ca ziua... Ţiu minte că era tot aşa o toamnă tîrzie şi se făcuse iar rod mult... Cum îmi făceam eu socoteala în gînd, au dat să mi se încurce răboajele prin minte, cînd numa odată ce mă pomenesc ? Dindărătul nucului se desface o umbră... Numa o clipă mi-a dat bănuiala c-o fi venit cineva la nuci, că 63ată l-am şi văzut, aşa întreg, în două labe, cu dinţii rînfiţi şi-n ochi cu jăratic. M-am sculat tiptil, cum am putut, că mă strîngea în piept şi am dat năvală să încui uşa. Eu o ţineam de ici şi simţeam cum mi-o zgîlţîia ; dacă o scăpăm o clipeală, eram mort; da tot am izbutit să pun zăvorul. Am dat buzna în casă şi numa ce-1 văd pe la ferestre ; căuta să îndoaie gratiile ; da de unde să încapă ? că era o matahală cît un bivol. Odată ce nu-1 mai văd ; răsuflu ; zic : am scăpat, s-a dus pe aci încolo ; s-o fi dus prin sat, la altcineva ; treaba lui; bine c-am scăpat eu de el... Numa de nu s-ar întoarce... Abia zic aşa şi aud odată buf în tindă... Ca fulgeru am înţeles. Ursu se urcase pe casă, de-acolo în pod, ş-acu îmi cădea ici la uşă... Da şi eu nu-i dau vreme să se scoale de jos, mă reped la uşă şi o zăvoresc... Naiba ştie, n-am zăvorit-o bine în grabă, că odată văd laba ursului trecînd prin crăpătura uşii. Atunci mă arunc cu deznădejde, de cred că i-am frînt laba ; că pe urmă n-am mai văzut-o. M-am trezit spre dimineaţă tot pe prispă, cu faţa-n sus, cum mă culcasem ; eram leoarcă, fireşte, de lupta cu nrsu, şi-mi bătea inima uite aşa, de spaima ce-ndurasem. Ce crezi dumneata, e glumă ? — Ei, şi pe urmă a mai venit ? — Pe urmă n-a mai venit multă vreme ; am zăcut dintr-asta de n-am mai pus, nu ştiu cît, picătură în gură. Da acuma iar a început să vie... Uite, mai deunăzi. Parcă niciodată n-a venit aşa îndîr-jit; nu mormăie, nu nimic; vine numa şi odată se repede. Nu mă prinde, că-1 simt numaidecît şi ştiu să mă feresc... Huşti, sar în lături... Da trebuie să bag de seamă, că-ndată ce-oi greşi un pas, m-a şi-nhăţat... Cît am alergat de el ! Am trecut şi apa, dincolo de celălalt mal, şi mă uitam cum îmi pierduse urma ; oamenii fugeau şi el se ţinea după dînşii, cînd după unul cînd după altul; a mers aşa tot nainte, cît de-abia l-am mai zărit. Da cînd m-am întors acasă, numa iată că se iveşte de peste gard şi dă buzna în bătătură la mine... Pe unde dracu s-o fi-ntors ? Da ce, parcă ai vreme să te mai gîndeşti ? abia m-am ascuns după casă — şi tot aşa ne-am învîrtit, unul după altul, preţ ca d-un ceas poate, ce mai ştiu eu ?... Ce zici boierule, n-o să mă apuce odată ? 172 — De, moş Ghiţă, ce să zic ? Pe fiecare ne pîndeşte cîte un urs ; o să te apuce şi pe dumneata al dumitale, odată ş-odată. • N-aş fi crezut să fie aşa de curînd, da acuma primesc vestea şi de-aia mi-am şi adus aminte de toate astea. A umplut butoiaşele moş Ghiţă atuncea, le-a umplut bine — şi n-a lăsat să se prăpădească nici ce-a-ntrecut... Dar ce folos ? Că într-o zi l-au găsit oamenii pe prispă, cu faţa-n sus, nemişcat ca toţi morţii. L-a tot alungat ursul, pînă l-a prins odată... Vezi dumneata, poate tot a avut dreptate moş Ghiţă, şi era ursul viu. PE LUMEA CEALALTĂ Mă pregătesc să plec din satul în care am petrecut vara şi trebuie să-i dau socoteala şi lui Mitruţ, care m-a slujit trei luni de zile, alergînd cu picioruşele-i sprintene, cu doniţa la apă sau pînă în sat, la poştă. Treizeci de lei sînt parale bune pentru un copil de doisprezece ani, care nu vede gologanul cîtu-i anul de lung, măcar că acuma ştie şi el destul de bine la cîte bunătăţi din prăvălia lui nea Ilie slujeşte drept cheie fermecată aşa un ban alb găurit, ori chiar un franc de argint cu zimţi pe margini. — Şi ce ai de gînd să faci tu cu atîta bănet, măi Mitruţ ? îl întreb eu privindii-1 cum de sub genele plecate trăgea cu ochiul sfios la monetele înşirate pe masă. Cu mine Mitruţ e tare ruşinos şi nu s-ar uita o dată drept în ochii mei cînd îi vorbesc, Doamne fereşte. Iar cînd se hotărăşte să-mi răspundă, ia odată vorba repede, parcă zorit s-o isprăvească mai curînd şi răsuflă adine cînd îi dă de capăt. Dar de astă dată nu se hotărăşte. Cu „cucoana" e mai deschis, ba uneori se avîntă la taifas de-i aud de aici guriţa ; îl aud numai, nu-1 şi văd, căci cum mă arăt în uşă, numaidecît pune ochii în pă-mînt, tace şi-şi face de lucru mai departe la dereticat prin casă ori la curăţit cartofii. 11 aud şi acuma : — M-a întrebat domnu că ce-o să fac eu acu cu atîţia bani... Dar mie mi-a fost ruşine să-i spun... — Da de ce ţi-e ţie ruşine de domnu, măi Mitruţ ? — Nu ştiu. Mi-e ruşine fiindcă dumnealui e-un domn aşa de mare... Şi se uită aşa răstit la mine. — Da mie o să-mi spui ce ai de gînd să faci cu banii ? 174 — Matale îţi spun... Eu îl întrebasem numai aşa, fără să mă gîndesc mai departe, dar acuma începeam să ascult cu interes : va să zică avea Mitruţ în căpşorul lui cu adevărat un plan anume, ce să facă el cu răsplata trudei şi alergăturii lui de toată vara... — Uite, asta am să fac, că am să dau banii mamei şi am să-i spun să facă o pomană mare-mare pentru Ghiţişor. Da mare-mare. Să facă şi colivă, să dea şi tot felul de mîncare, să cumpere şi haine, să dea la copii de pomană; să aibă Ghiţişor de toate pe lumea cealaltă, să aibă şi ce să îmbrace... Se făcu tăcere. Vedeam parcă pe „cucoana" înduioşată, aducîndu-şi aminte; şi-mi aduceam aminte şi eu. Fusese anul trecut, tot cam pe vremea asta, cînd a plecat Ghiţişor, fratele lui Mitruţ, pe lumea cealaltă... Ce uşoară trebuie să fie pentru oamenii aceştia despărţirea de o fiinţă iubită ! Ei îl văd acolo, într-o altă lume, aievea, aşa cum l-au ştiut pe Ghiţişor aicea, aşa micuţ cît i-a îngăduit Dumnezeu să crească şi mai mult nu. De-acu pe veci o să rămînă tot atîtica, n-are să se facă mai mare — şi cînd s-or duce şi ai lui la dînsul, are să-i întîmpine tot aşa, cu mînuţele întinse, ca atunci cînd se cerea hopa în poalele mă-sei, în braţele tată-său, sau ale lui „nenea". Iară pînă atunci ăştia n-aveau decît să facă pomeni aci pe lumea asta, cu de toate de cari nu voiau ca să ducă lipsă Ghiţişor acolo... Ce credinţă fericită, ce mîngîiere, şi cîtă pace şi linişte sufletească recîştigată, ninsă blînd peste durerea potolită a rănilor închise... Şi totuşi, cînd se bolnăvise Ghiţişor, ce spaimă, cîtă tremurare în casa lui Ion Olaru! Pierdută alerga mamă-sa eu el în braţe la doctor să-l arate şi şovăind, aproape parcă la tot pasul să cadă, se întorcea respinsă de la poartă : „Domnu doctor nu-i acasă", ori : „Să vii altădată, acu n-are vreme domnu doctor..." Alb ca varul venea dimineaţa Mitruţ la treabă şi toată ziua se învîrtea zăpăcit, cu gîndul aiurea. Nu mai scotea nici o vorbă, numai tresărea din cînd în cînd aşa deodată şi cînd se credea neţinut în ochi, se furişa peste trei grădini pînă la gardul lor şi trăgea cu urechea, ţinîndu-şi răsuflarea... Apoi se întorcea în goană şi se strecura iar, să nu-1 vedem, dar 175 eu îi ghiceam de pe faţă şi din ochi bătăile pîlpîitoare ale inimioarei speriate... Iar cînd, după o săptămînă de stăruinţe, Ion a putut da în sfîrşit ochi cu doctorul şi cînd acesta drept orice mîngîiere s-a răstit la dînsul: „Aşa sînteţi voi, mă, veniţi acuma cînd nu mai pot să-i fac nimic“ — a venit la mine şi morfolind hîrtiuţele cu prafurile ce-i dăduse : — îmi vine să-l rup cu dinţii ! mi-a zis... Nu, nu, nu se despărţiseră aceştia cu inima uşoară de micuţul ce şi-a luat apoi, chiar în noaptea aceea zborul pe lumea cealaltă... Eu nu i-am mai văzut multă vreme, căci a trebuit să plec chiar atunci, a doua sau a treia zi, fără să mai dau ochi măcar cu Mitruţ. Cînd apoi m-am întors anul acesta, le-am găsit toate ca mai demult. Un copilaş mai puţin intr-un sat, cine mai întreabă, cine se mai gîndeşte la asta ?... Zău parcă îmi venise intr-un rînd să cred că nu se mai gîndeau nici părinţii, că nu se mai gîndea nici Mitruţ... Ion n-a rupt cu dinţii pe nimenea, a iertat dacă n-a uitat — şi iată-1 iar trecînd, în felul lui, cu privirea pierdută în zare, în urma carului cu boi. Lelea Frusina pliveşte în grădină sau ţese la război, tot ca atunci, numai doar că nu mai întinde capul, din cînd în cînd, trâgînd cu urechea la fereastră... Iar Mitruţ e tot băiatul sprinten de odinioară, numai că nu se mai furişează, peste trei grădini, să asculte rîsete sau tînguiri ce n-au să mai răsune niciodată... Ei, dar iată că nu l-au uitat, iată că sunt în legătură necurmată cu cel plecat dintre dînşii; în gîndul lor, desigur, îi vorbesc în fiecare zi; se îngrijesc de traiul lui acolo... Iar dacă Mitruţ a muncit cu atîta sîrg toată vara, n-a fost de alta, decît că în fiecare zi îşi făcea socoteala cît s-a mai strîns pentru Ghiţişor, pentru mîn-cărica lui, pentu hăinişoarele lui, departe, acolo, pe lumea cealaltă... * M-am zvîrcolit toată noaptea în pat, cu gîndul la vorbele lui Mitruţ. Cu ochii deschişi mari, vedeam în întuneric jucînd fantasme... Uite Ghiţişor, gras, rumen, 176 bătînd din palme şi făcînd gropiţe în obraji de bucuria hainelor noi şi a griului fiert în miere... El rîde vesel; nu-1 aud, dar îl văd, căci nu-i aşa departe ca să nu-1 văd, dar ca să-l aud e prea departe... Şi totuşi, parcă aud ceva acuma. E o tînguire slabă, un scîncet de copil... Şi tot mai sfîşietor se ridică... Iat-o ! Iată arătarea... In colţ, acolo, ghemuită... Trupul i-1 acopăr zdrenţe şi pielea veştedă se lipeşte de oscioarele ieşite... O cunoşti ?... O, cum se tînguieşte, cum ţipă... Copila ta pierdută cu ani şi ani în urmă... Ai alergat tu, nebun, cu ea în braţe, atunci, în miez de noapte, să cauţi scăpare, alinare chinurilor înfipte cu mii de gheare în inimioara plăpîndă ?... Ai îmbiat tu jertfă cerului sau iadului sîngele tău propriu, propria ta viaţă căzută în distrămare, pentru scăparea acesteia ce se încorda să răzbească şi cădea răpusă în germenele ei ?... Ce-ai făcut tu pentru copilul acesta, sînge din sîngele tău, ce-ai făcut pentru el în lumea aceasta — şi ce-ai făcut pentru el în lumea cealaltă ?... Ochii plînşi nu te privesc în faţă, ei nu te cunosc; înstrăinatu-te-ai de dînşii, ruptă e de-apururi legătura ce v-a ţinut uniţi o clipă... Răsună vaierul şi el se îndreaptă spre toţi, spre lumea întreagă, spre cerul de sus şi spre pămîntul de jos : „Uitei ce-au făcut din mine, uite cum m-au lăsat, cum şi-au întors faţa de la mine şi m-au părăsit..." Ea este, ea... Şi .nici Ghiţişor nu mai rîde acuma, ci se uită cu ochii speriaţi la arătarea aceasta... Ea n-are pe nimeni care să îngrijească de dînsa pe lumea cealaltă ? Şi ochii lui Ghiţişor se umplu de milă... „Mitruţ, dă-mi banii ce ţi-am dat, dă-mi-i înapoi! Ori mai bine na, na-i şi pe ceştialalţi ia-i pe toţi, ia tot ce am — tot, tot — lasă-mi numai sufletul — şi dă-mi într-însul credinţa ta !... Tu îţi închipui că eu sînt un domn mare, un domn bogat.. Sărac sînt, Mitruţ, mai sărac decît cerşetorul care întinde mîna la toate uşile şi pe care toţi îl gonesc... Unde voi întinde eu mîna ca să-mi dea cu ce să împodobesc frumuseţea sufletului dezlipit de mine ?... Cu ce se cumpără aceasta, Mitruţ ? Nu cu treizeci de lei se cumpără, cum crezi tu. Se cumpără cu ceea ce ţie ţi-a rămas în sufletul tău din amăgirile cele bune — şi din care eu nu mai am nimic, căci venit-au amăgirile cele rele şi le-au spulberat... Bucură-te, Mitruţ, de bogăţia sufletului tău sărac — şi lasă-mă pe mine să plîng pe sărăcia bogăţiei mele...“ RAVICA — Poate Reveca, ori Reveica, vrei să zici dumneata... — Nu, domnule, Ravica, noi aşa-i zicem, că aşa-i ( zicea şi naşi-sa, notărăşiţa de la noi din sat, doamna Ravica a notarăşului, care a botezat-o... — Şi nu vrei s-o laşi ? — Apoi cum s-o las, domnule, că e crudă încă, abia a împlinit şepte ani la Ispas ce fuse, ce ştie ea, un copil acolo, numa ce-o strica oare cîte ce pe ici şi-oi păţi-o cu dînsa... Ravica se strînsese lingă marginea canapelei şi se uita cu ochii vii, mari, negri, speriaţi, în aşteptarea hotărîrii soartei sale. Dis-de-dimineaţă femeia venise, tocmită la spălat cu ziua şi cum bărbatu-său găsise ceva de lucru şi trebuia să lipsească d-acasă, ea luase cu dînsa şi copila. Toată ziua Ravica a studiat spălătoria, bucătăria, so-frageria şi un moment i-am zărit mutra puţintică şi ochii, - curioşi întîi, apoi ruşinaţi la uşa cu geamuri a biroului meu. La masă, fiică-mea îmi spune : — Ştii ce-am păţit cu fetiţa asta a spălătoresii ? A venit şi s-a tot uitat la mine cum direticam prin odaie, apoi odată numai ce s-apropie, se lipeşte de mine, şi cu ochii în pămînt: „Domnişoară, zice, eu vreau să fiu slujnică la matale...“ „Slujnică, tu ? că eşti numai cît un şoricel", îi zic eu. Dar ea ridică ochii la mine : „Ba să mă iei, domnişoară, că învăţ eu, da ştii, să fiu slujnică adevărată la matale. Să mă trimiţi în piaţă, să-ţi aduc tot ce trebuie, să mă pui la bucătărie, să spăl vase, să mătur prin odaie să mi-arăţi să fac şi bucate, tot, 179 tot, ştii, să fiu slujnică adevărată14... Am rîs, ce era să fac ? şi i-am spus, ca să scap de dînsa : „Bine, bine, o să vedem, dacă te porţi bine pînă diseară şi nu-mi cotrobăieşti prin toate părţile"... Ei, dar Ravica a luat lucrurile în serios; ea s-a purtat bine pînă seara, iar cînd mamă-sa a vrut s-o ia de mînă s-o ducă acasă, ea s-a smîcit, dîcoasă, şi s-a grămădit lîngă canapea în colţ, cît nu i se mai vedea decît broboada galbenă cu flori şi cu ochii mari, negri şi încruntaţi de sub broboadă : — Eu nu mă mai duc cu tine ; eu rămîn aici... — Vai, tu, zăludo, hai că minteni îţi dau v-o cîteva... — Lasă fata, zic eu, văzînd că îl caută mîna s-o smîcească. S-o luăm cu binişorul... Astfel am aflat apoi numele şi biografia Ravicăi şi a părinţilor ei, doi bieţi oameni pribegi încoace de pe la Mediaş şi trăind ca vai de lume din lucrul mînilor. Ravica era încă în faşă cînd au adus-o; ea a crescut aici, în Bucureşti... — D-aia zic eu c-a rămas numai atîtuţa, îmi explică mamă-sa, că la noi pruncii îs mai mari, la şepte ani; da un drac încă s-o ales din ea, că ai noştri sînt şi mai astîmpăraţi... — Ei las-o, zic eu, las-o acuma aci, că nu i-o fi rău cu domnişoara. Cînd s-o sătura, o să vii să ţi-o iei acasă. De-o strica ceva, să n-ai nici o grijă, că n-am să vă apuc de nimica... — Da oare plată i-o da domnu ?... îngînă în sfîrşit femeia, înduplecată. — Lasă că i-om da şi plată, cum de nu ? Doară are să fie slujnică adevărată, nu glumă! Şi aşa a intrat Ravica la stăpîn. Domnişoara e foarte mulţumită cu ea; ca o sfîrlează se învîrte peste tot, de toate s-apucă şi — le lasă în jumătate. Domnişoara e mulţămită, totuşi, nu atîta de treaba pe care o împlineşte Ravica, cît de ciripitul ei veşnic, de forfoteala de drăcuşor neastîmpărat cu care umple casa de viaţă şi de mişcare. Se ceartă cu oltenii pentru cinci parale nepotrivire la preţ, le cercetează balanţele, cît ai crede că se pricepe cu adevărat la controlarea lor, ocărăşte pe găzar că n-a umplut bine tinicheaua, bagă de seamă la lăptăreasă să nu scrie mai mult de o gogoaşe cu creta după uşă, cîte nu face, mă rog ? Fără din sa mai că nu ne-am putea închipui cum ar merge gospodăria ! De „Domnu“ are un mare respect, mai ales cînd îl vede stînd la masă şi scriind. — Aşa-i domnişoară, şi-a dat cu socoteala într-una din zile, că atunci cînd scrii te gîndeşti la ceva, apoi acela care vede scriitura ştie la ce te-ai gîndit ? • — Fireşte, i-a răspuns domnişoara fără să-i dea prea multă băgare de seamă ; dar Ravica a rămas gînditoare, şi în căpşorul ei şi-a însemnat o învăţătură mai mult. Odată mă întorc acasă şi o văd cam plînsă în uşă. — Ce-i Ravico ? o întreb; dar ea nu mai rîde ca de obicei scuturîndu-şi cîrlionţii de sub broboadă, ci fuge ruşinată. — Să vezi, îmi spune fiică-mea, ţi-a scris o scrisoare... — Ravica ? de cînd a învăţat să scrie ? — Uite, şi îmi arată pe birou un sfert de hîrtie, împestriţată toată de sus pînă jos cu linii ondulate, unele mai apăsate, altele mai şterse, un zbucium întreg sufletesc desfăşurat acolo într-o însemnare închipuită de un căpşor necăjit. „Ia să văd, îmi zic, am să descifrez eu ce mi-a scris Ravica aici ?u Şi o chem. — Apoi cum e, Ravico ? Te-a certat domnişoara ?... Ravica pleacă ochii şi-şi frămîntă colţul şorţişorului. — Dar tu nu eşti de vină, nu-i aşa ? Tu eşti o fetiţă -cuminte, şi dacă ai stricat ceva, s-a întîmplat, dar tu n-ai vrut, a căzut aşa de pe masă farfuria... Ia să vedem, farfurie a fost ? Şi mă fac că-i citesc scrisoarea. — Pahar, şopteşte ea, uşurîndu-mi citirea. . — Da, aşa, pahar. Nu e un lucru aşa de mare. Dar altă dată o să bagi de seamă mai bine; o să spun domnişoarei să te ierte acuma, să nu te mai dojenească şi 3 să fie iar bună cu tine... 181 Ravica zîmbeşte printre lacrămi şi-mi aruncă o privire plină de recunoştinţă. Apoi se învîrteşte ca un titirez şi o zbugheşte pe uşă afară. De-aci îi aud guriţa ciripind la domnişoara : — Vezi, domnişoară, c-ai zis că n-am scris bine ? Vezi, că tot a priceput domnu... Şi iar e pace, bucurie şi forfoteală de şoricel zglobiu în toate părţile. OBRAZE ŞI MĂŞTI 1922 î; jj i LUMEA PRIN GEAM . Domnul Burtilă, proprietar de binale şi om politic — sau vice-versa, ca să păstrăm mai exact succesiunea timpurilor — împinse alene farfuria cu cremă de Olanda abia începută şi-şi aprinse, visător, o havană, lăsîndu-i inelul de hîrtie roşie ca să mărturisească despre excelenţa calităţilor ce obişnuieşte. Prin fumul ţigării, omul sătul aruncă priviri piezişe pe la celelalte mese ale restaurantului luxos, ticsit de lume. Nimeni nu-1 ia în seamă. Toţi aceştia, preocupaţi fiecare de importanţa proprie, se concentrează, plini de ei înşişi, în atitudini de afectată nepăsare faţă de restul lumii, de tot ce nu este, sau nu va face parte integrantă, în momentul următor, din persoana lor. Plictisit, consumatorul solitar îşi întoarce ochii spre geamul strălucitor din stînga mesii sale, devine atent şi priveşte îndelung... Din marginea trotuarului strălucesc pînă aci doi ochi, din privirea cărora se pot deosebi multe dintr-odată şi totuşi nimica hotărît... Două expresii însă pare că se accentuează, alternînd ca luminile schimbătoare ale unui far : lăcomie şi ură. Apoi după un nor mai gros de fum scos din havana omului sătul, au dispărut. Licărirea roşietică a felinarului din stradă nu mai desinează decît siluetele trecătorilor, dintre cari rar cîte unul aruncă cîte o privire fugară prin geam. Dar ia-tă-i acum, aceiaşi ochi, dincolo, la geamul, din faţă. Şi iarăşi strălucesc sinistru, şi iarăşi din lucirile lor alternînd ca luminile schimbătoare ale unui far, se citeşte ură şi lăcomie. 185 Scutură domnul Burtilă cenuşa ţigării cu degetul cel mic, oftează de digestia laborioasă şi reflectează: „Iată un imbecil care desigur invidiază pe toţi nenorociţii aceştia cari se îndoapă aci hrănindu-şi artritismul şi arte-rioscleroza... Ce închipuire îşi face el despre traiul nostru, al ăstora cari păzim înzecit o satisfacţie de o sută de ori mai de nimica, decît ar putea s-o aibă el însuşi... Cu adevărat acest om îmi apare aci ca pilda vie a tuturor acelora cari se învîrtesc în jurul unei lumi pe care n-o cunosc şi o pizmuiesc, o pizmuiese fiindcă n-o cunosc, căci o privesc numai prin geam, geam strălucitor şi înşelător, ca toată fantazia, ca toate închipuirile deşarte omeneşti..." Luminile ochilor de afară se schimbară. Era pare că ar fi înţeles cu de-amănuntul gîndurile omului dinăuntru, şi chiar mai mult decît exprimau ele anume; şi răspundea la ele : ironia. Da, ziceau ochii cetăţeanului Chiorăilă, am înţeles, ştiu. E morala pe care ne-o faceţi în cărţile de citire la şcoală, în literatura voastră, în teatrul vostru, în gazetele voastre... Am văzut o sumedenie de pilde d-astea la cinematograf... Mai ieri chiar : O femeie măritată, săracă, ajunge un moment, din întîmplare, în lumea celor cari huzuresc; întoarsă acasă nu-i mai place viaţa modestă, tihnită şi fericită, visează bogăţie, lux, strălucire... A cunoscut un cavaler elegant în lumea prin care a trecut o clipă. Intîmplarea o face să-l reîntâlnească, şi iat-o că se lasă sedusă. îşi părăseşte bărbatul muncitor şi iubitor şi pleacă cu seducătorul: viaţă de plăceri, automobil, Elveţia, Monte-Carlo... Inchipuiţi-vă însă că se sfeteşte cum că elegantul seducător nu era conte deloc, ci pur şi simplu un escroc. Du-1 la închisoare şi aide, femeie nenorocită, pe jos, cu o legăturică în mînă, de la Monte-Carlo pînă acasă. Oboseală, foame frig, toate suferinţele, iată, vreţi să ne spuneţi, unde ajunge cel ce rîvneşte la mai mult decît la viaţa lui simplă, mică, strimtă şi apăsată... Dar morala nu e asta. Morala, pentru femeia cu pricina, este : „Cînd te laşi sedusă şi fugi de la bărbat cu un conte, trebuie să te încredinţezi mai întâi că ai a face într-adevăr cu unul veritabil, altfel o păţeşti, şi te întorci pe jos de la Monte-Carlo..." 186 Domnul Burtilă zîmbi: — N-o să ne înţelegem, văd eu bine. Prin geam n-o să ne înţelegem niciodată. Şi eu am văzut la un cinematograf, prin geam, o casieriţă care mi s-a părut ca o zînă... Mi se aprinsese călcîiele şi am aşteptat-o pînă la miezul nopţii... de patru ori am urmărit peripeţiile „suferinţelor unei martire inocente"... La lumina lămpilor de-afară, din această zînă nu s-a mai ales decît o Mama Pădurii. Chiorăilă: — Da, prin geam n-o să ne înţelegem. Căci geamul acesta desparte două lumi care n-au şi nu pot avea atingere între ele. Două lumi cu două morale deosebite, morale ce se bat cap în cap şi nu se vor împăca niciodată. Nouă ne-aţi croit şi mai peste tot aţi reuşit să ne impuneţi o morală de sclavi. Cugetări şi preocupări de robi ne stăpînesc: „Fă-ţi datoria! Vezi să nu întîrzii de la slujbă! Să-ţi plăteşti dările către Stat, judeţ şi comună ! Respect şi supunere superiorilor!“ Din bucuriile şi plăcerile vieţii n-avem, în schimb, nimica. Nu ne mai rămîne vreme şi pentru aşa ceva. Datoria ne-o ia toată. Cei cari nu urmează această morală, aceia, şi numai aceia, dau contingentul conducătorilor... Burtilă : — Dar şi pe acela al puşcăriilor şi al caselor de nebuni... Chiorăilă : — Morala voastră — Să faci ce vrei, ce-ţi place; aceasta să-ţi fie legea; iar dacă piedici întîmpini în cale, să cauţi să le înfrîngi, oricum, cu orice preţ... In marginile legilor de astăzi, şi mai ales în acelea ale aplicării lor, e loc destul, pentru cine are destulă voinţă şi destulă şiretenie, ca să-şi strecoare morala aceasta şi să ajungă... Burtilă : — Atunci de ce n-ai ajunge şi tu, tot aşa de uşor ca şi mine, ca şi oricare altu ? Chiorăilă : — Foarte simplu : Fiindcă ne desparte geamul. Pe rînd şi cu încetul v-aţi strîns şi v-aţi adăpostit acolo. Aţi făcut, minoritatea care nu urmaţi după morala datoriei, cerc închis, în care intrarea e foarte grea, iar după intrare... e cîte un ajuns mai mult, şi încolo nimica nu s-a schimbat. 187 Hei, dragul meu, geamul trebuie spart şi din două morale, făcută una singură; dar alta! Domnul Burtilă, om politic şi proprietar de binale, pare că vede bolovani pornindu-se şi sfărămînd în ţăndări geamul strălucitor dindărătul căruia, acuma, au dispărut ochii cu toate expresiile lor schimbătoare... Dar nu; toate sînt la locul lor — numai oaspeţii s-au mai rărit de pe la mese, căci ora e tîrzie. — Adică n-ar fi mai bine să deschidem geamul acela, în loc să-l spargem?... Cine ştie? Poate că unii şi alţii am vedea lumile noastre, reciproc, altfel... Şi din două am putea să facem atunci cu adevărat una singură... Acuma ne plîngem şi unii şi alţii. Ne socotim nenorociţi noi — şi ei se simt nenorociţi... Oare nu s-ar putea din îmbinarea nenorocirii tuturora, să se facă mai tolerabilă scurta ospeţie a fiecăruia pe pămîntul acesta?... Domnul Burtilă aruncă ţigara ajunsă cu scrumul pînă la inelul de hîrtie roşie, şi se apostrofă el însuşi pe sine: „Ia fugi d-acolo! Ce e coşmarul acesta de om ce visează deştept ?... Am să mă feresc altădată de mîncări prea indigeste şi de vinuri prea tari...“ w CHIPUL ŞI OGLINDA Cum poetul Rusalin trecea pe Calea Victoriei, o ceată de tineri îl întîmpină şi unul dintr-înşii îi făcu o adîncă reverenţă, scoţîndu-şi pălăria, pe cînd ceilalţi îl priveau cu diferite expresii de curiozitate sau de admirare pe feţele lor. La cîţiva paşi mai încolo, poetul făcu la rîndul lui reverenţa, la care îi răspunse, ridicînd un deget la marginea pălăriei şi privind distrat în altă parte, un domn cu barbete, cu ifos şi cu joben. Poetul Rusalin trecu înainte şi se gîndi în sinea lui: „Iată, mă-ntîlnii cu doi Rusalini cari nu seamănă nici cîtuşi de puţin unul cu altul; unul era acela pe care şi-l închipuia tînărul a cărui cunoştinţă în treacăt o voi fi făcut nu ştiu cînd şi nu ştiu unde, şi care, desigur, după trecerea mea înainte va fi spus, plin de mîndrie, tinerilor lui tovarăşi: «Da, ăsta e, el e, Rusalin poetul... marele nostru poet...» Şi altul a fost bietul... cum îi meii şi zice ?... A ! băiatul ăla pe care domnul cu barbete, un distins politician şi ministeriabil, l-a întîlnit, odată, undeva, din întîmplare, într-o redacţie de gazetă a partidului..." Şi-şi mai zise poetul Rusalin: „Adică mergînd eu aşa înainte pe stradă, întîlni-voi oare doi oameni, în mintea cărora să se facă despre mine aceeaşi icoană, din clipa în care mutra mea se va oglindi prin ochi în aducerea lor aminte ?... Ce mare voi fi apărut băieţilor cari au dat peste numele meu întîi în cărţile de citire ce li s-au pus în mîini din şcoală; şi ca ce ins disparent voi fi licărit în memo- 189 p ria încărcată a politicianului care-şi închipuie — se-nţe-lege — că grozav am fost măgulit de micul semn de atenţie cu care m-a onorat... Iată unul care îmi schiţează de departe un salut amical cu mîna. Nu ştiu cum îl cheamă, dar figura mi-e cunoscută. E o cunoştinţă de ore tîrzii de prin localurile de noapte. La rîndul lui, probabil, nu-şi mai aduce aminte de numele meu, dar îşi zice : «Un băiat chefliu ăsta, şăgalnic, om de petrecere... La care minister o fi lucrînd ?» Tocmai apropo de minister... iată un vechi coleg de pe vremea cînd eram copişti amîndoi în acelaşi birou. El a ajuns astăzi şef de secţie, eu tot cu gradul de copist am ieşit odinioară din slujbă. Ia te uită cu ce aer de compătimire îmi trimite salutul lui; «eu unde şi tu unde ?» parcă îmi zice. Dar sfios caută să se strecoare elevul de la pensionul la care dau lecţii de nemţeşte. «Uite neamţul» — citesc în privirea lui furişată şi simt cum tremură la gîndul că o să-l găsesc mîine cu lecţia neînvăţată. Ca un călău apar în ochii acestei mici puşlamale care-şi închipuie că am fost creat pe lume pentru plictiseala şi tortura lui... Salut pe vechiul meu profesor Ţifridi. «Ia te uită neisprăvitul ăsta, îşi zice; am auzit eu că s-a dat la poizele d-alea, nici nu făgăduia el de altcevaşilea; de milă l-am lăsat să treacă; cap sec ! Niciodată n-am putut să-l fac să înţeleagă cum x la puterea zero e egal cu 1 !...» Iată doctorul pe care l-am consultat pentru palpitaţiile mele. «Să nu mai stai nopţile, să nu mai bei, să nu mai fumezi,» mi-a spus... Şi uite cum trage cu ochiul chiorîş la ţigara pe care caut s-o disimulez cu stînga, pe cînd cu dreapta îmi ridic pălăria... D-abia-mi răspunde la salut. «Încă un client ca mulţi, îşi zice ; nu te ascultă şi pe urmă îţi bagă de vină că nu l-ai căutat bine...» Salutare, salutare! Cine-o mai fi şi ăsta ? Blană frumoasă ce are! «Pe Mitică l-ai mai văzut ?» «Care Mitică» îmi vine să zic ; dar răspund «Cum de nu ? L-am văzut. Bine, sănătos; dar dumneata ?» «Mersi, asemenea.» Şi iată-mă şi în amintirea acestuia : prietenul, comun, al lui Mitică (din zece, care-o fi ăla ?)... 190 «Hehe ! amicu... Cum o mai duci ?...» Mă uit la ăsta; da, îl ştiu. Înălţăm zmeul, la mahala, împreună. Mai tîrziu, într-o noapte rămăsesem pe drumuri; n-aveam unde să-mi plec capul; l-am întîlnit; el era băiat în prăvălie la un toptangiu; se ducea acasă la stăpîn să se culce ; «Ia-mă şi pe mine» îi zic. «Nu ştiu, sîntem mai mulţi băieţi», îmi zice, «da să vedem, aidem, ne-om împărţi în paturi...» M-am dus o noapte am dormit acolo, ş-ar fi trebuit să n-o uit eu ; dar n-a uitat-o el! «Hehe ! amicu...» Douăzeci de ani au trecut de atunci; ce dracu ! Astăzi sînt Rusalin, poetul... Ţe-ai găsit! de unde ? El e teşghetar, înţeleg; poate chiar e la parte. Dar eu? Eu, pentru el, ce sînt?... «Hehe ! amicu»... Mă smulg furios şi dau cu ochii de bunul meu protector care vede în mine de douăzeci de ani pe «tînărul care promite»... «înainte, înainte», îmi spune zîmbetul lui afabil, şi trece ca o umbră. «Bre, da prost e îmbrăcat individu ăsta», se strîmbă unul, împopoţonat, de la dreapta — pe cînd altul, de la stînga, admirînd aerul meu de inspirat, trecînd prin mulţime cu privirea visătoare, îşi zice : «Ce figură distinsă, în mijlocul acestei mulţimi banale»... ★ Ei, taci! Şi-or fi zicînd toţi oamenii ăştia toate aceste lucruri ?... Cine poate să le ştie toate aşa cum sînt ele anume ? dar crede, Rusaline poete, că nimica din ceea ce este cu adevărat în lume nu cunoaştem, ci pentru noi nu există decît ceea ce se răsfrînge în eul nostru, din lucrurile din lume. Nu eşti tu nimica din cele ce ai apărut în mintea celor cu cari te-ai întîlnit astăzi şi nici în a celor cu cari te vei întîlni mîine sau poimîine. Dar ce eşti atuncea ? Ei, asta-i! Parcă de grija acestei probleme n-are să poată dormi lumea la noapte ! Un lucru să ştii, ca să fii măi indulgent şi pentru judecata altora: nu eşti nici aceea ce însuţi îţi închipuieşti că eşti, poete Rusaline! ŢIGANUL Picurau straşinile amarnic, de parcă amintirea straşnicului viscol ce înduraseră le-ar fi stors, acuma, lacră-mile uşurătoare venind după încordarea unor aspre încercări. Picurau pătînd paltoanele şi pocnind în pălării ca şi cînd cineva ar fi aruncat din înălţime cu pietricele. Se fereau trecătorii, plictisiţi, puşi în dilemă între această răpăială sîcîitoare de sus şi între nevoia de a bălăcări în mocirla de jos, de la marginea trotuarului. Şi era şi unul care nu se ferea. Sta acolo sub straşina de la colţul stradei, privind cu o blajină indulgenţă picurarea ce din cînd în cînd îl turbura din visarea în care stătea cufundat. Faţa-i brună aproape zîmbea; îşi răsucea, cu un gest mai mult schiţat, mustaţa neagră, cu fire argintii, lăsate la voia lor, iar ochii mari, negrii, priveau oarecum sfioşi, vagi în vagul mişuielii de pe stradă. Din colţul celălalt, poetul Rusalin îl vede, se mai uită o dată, se hotăreşte. în mijlocul stradei sergentul ridică bastonul alb şi, ca şi sub protecţia acestui simbol al autorităţii, pletosul trece grăbit, se opreşte înaintea visătorului : — Tu erai, mă ţigane ? Cînd ai venit ? Că nu te-am mai văzut de nu ţin minte... Jenat puţin, celălalt arată şirul de dinţi caracteristici, podoaba rasei. — Adevărat; viu cam rar prin ţară... Cînd mă mînă dorul şi nu mai pot să rabd... Viu rar, şi prinse braţul poetului; dar vezi, mai la urma urmelor, ţi se urăşte şi cu străinătatea. Acolo, ori pe unde mă duc, şi se întîmplă de mă întîlneşte aşa în drum unul care m-a cunoscut 192 w mai demult, vine la mine zîmbitor, îmi întinde mîna şi-mi zice : „Iarăşi pe la noi maestre ? De mult nu te-am mai văzut... Cînd o să avem fericirea să te ascultăm ?...“ Aşa că tot auzind astfel, e o adevărată plăcere, cînd viu să mă mai îmbăt de aerul acesta al copilăriei mele, să întîlnesc pe cîte unul care să-mi strige de departe : „Ce mai faci tu, măi ţigane ? Cînd venişi, cioară ? La ce circiumă cînţi tu acuma, mă ?“ Vioristul lăsă braţul poetului: Apoi, iacă, o să-ţi spun : Fac bine şi nu cînt la nici o circiumă. Am venit ca să mă mai întîlnesc cu prieteni... Şi din privire îi vorbea iarăşi aceeaşi iertătoare înţelegere a lucrurilor care sînt aşa, fiindcă nu stă în puterea noastră să le schimbăm. Acuma Rusalin îl prinse peste mijloc şi îl purtă agale pe stradă înainte. — Totuşi te poţi numi fericit. Umbli prin toată lumea. Hoinăreşti. Cînţi. Femei frumoase, domni, aminteri aroganţi, cască gura la tine... Aci, la noi, e numai aroganţa ; dar înţelegerea lipseşte... — Ba înţelegerea cred că e tot cam aceea. Numai în felul d-a o arăta e deosebirea... Cei mai mulţi dintre cei de aiurea arată mai puţin decît pricep, aicea, dimpotrivă, arată mai fiecare mai mult decît pricepe... Ai noştri sînt mai expansivi, atîta e totul... Dar acuma, eu nu mă mai sinchisesc de toate astea... — Cum, maistre, preţuirea cuvenită artistului nu te mai mişcă ? — De ce să-ţi spun da sau nu ? Dacă ţi-aş spune adevărul m-ai privi neîncrezător. Şi ai socoti că totuşi nu se poate ca ţiganul să nu se simtă măgulit în sine, cînd în sfîrşit îl înalţi şi tu la rang de „maistru..." Uite, mai bine să-ţi povestesc ceva. De aicea de unde am ajuns acuma, zăreşti colţul unei strade : e Strada sfinţilor... Trebuie să ştii şi tu, din copilăria ta, ce poate să spună cuiva aşa o stradă strîmbă, o casă dărăpănată, alături de cari atîta altă lume trece nepăsătoare... Cită duioşie nu e în stare să reverse în sufletul tău o urîţenie ca aceasta de la care alţii poate întorc capul cu dezgust... Iată, e ceea ce mă atrage cu mai multă putere, de prin depărtările prin cari rătăcesc de obicei. 393 Se trezeşte uneori în mine amintirea unei cafenele întunecoase, cu pereţii afumaţi, unde se adunau odinioară la sfat artiştii... „adevăraţii parizieni41, adică aceia cari cu adevărat, cu ştiinţa şi mărturia tuturora, cîntaseră, odată măcar, la Paris... Aceia ştiau multe, şi cînd se porneau pe povestiri, cu ochii înfriguraţi, îndemnîndu-şi şi aţîţîndu-şi unii altora fantazia, nu mai băgau în seamă pe micul puradeu care se furişa undeva într-un colţ, pe după o bancă, încremenit locului, cu ochii mai căscaţi decît gura, şi cu gura mai atentă decît ochii... Acolo am sorbit toate istorioarele şi povestirile de glorii... ţigăneşti, acolo mi-a crescut mare ambiţia, dorul de mărire, de întrecere a tuturor „adevăraţilor parizieni11, ba încă şi a celor cu adevărat adevăraţi... Cînd în mahalaua depărtată, prindeam apoi vioara şi arcuşul, mi se păreau ca o armă, ca o spadă vrăjită, în mînile unui cuceritor al lumii. Îmi sună şi acum în urechi exerciţiile disperate ale bietului Manolache, un găligan din vecini, care îşi pusese în gînd să ajungă, cu orice preţ, artist în nai... Toată ziua, pînă noaptea tîrziu, se lupta cu aceleaşi note cari, atîta puteai să cunoşti, pretindeau să reconstituiască o arie la modă pe-atuncea : Suspine crude pieptu-mi zdrobeşte... Ţipa şi se tînguia naiul chinuit, crud suspina cu întreruperi unde nu trebuiau şi cu precipitare unde scria un mers mai domol, iar pieptul lui Manolache se zdrobea de silinţă multă şi de neizbutire... Astăzi cîntă şi el pe undeva printr-o circiumă; ce nu se poate face cu stăruinţă ?... Dar eu, cînd treceam arcuşul peste coarde, mă simţeam ridicat în slăvi, şi piuitul naiului lui Manolache îmi suna din depărtare, ca repetate izbucniri ale unui curcan mînios pe cineva care-1 îngînă. Nopţile apoi, cînd nici n-aveam voie să mai cînt şi nici pe „parizieni11 nu mai puteam să-i ascult, mi se umpleau de icoane strălucitoare. Mă vedeam pe o estradă înaltă, conducînd orhestra, ţintă a mii de priviri şi obiect a valuri de admiraţie; iar din toate pivirile şi din întreaga admiraţie deosebeam... da, ai înţeles: pe contesa, pe prinţesa... Istoria lăutarului ungur care furase minţile acelei dame din lumea mare, nu era cea care mă mişcase mai li 194 li puţin, din cîte auzisem de la taifasurile „adevăraţilor parizieni". Şi cum cîte unul privind galeş prin fumul de ţigară şi prin aburul de cafea ce se ridica, părea a chema admirarea tuturor celor de faţă şi a celor absenţi asupra frumuseţilor robite talentului ameţitor al lăutarului, eu le vedeam ca nimenea altul, şi îmi juram că o astfel de cucerire trebuia să fac şi eu odată... Aş ! Astea sînt aşa, prostii, închipuiri... Rigo, — o întîmplare ; crezi că în tot momentul şi pe toate cărările rătăcesc prinţese amorezate ? Nebunie totul: şi dorul şi lăcomia aceea de slavă, sminteală goală. Nu e mă, nu e nimic altceva, decît în-cîntarea ta singură de cîntecul tău. Mai demult mă uitam şi eu în mulţime, acuma nu-mi mai stătea gîndul la prinţese, dar mă gîndeam la impresia pe care pot s-o fac asupra vreunui suflet mai simţitor... Iar dacă mă uitam mai bine, ce vedeam ? Cîntecul meu cel vesel nu plăcea unuia, cîntecul meu cel trist .altuia... Mulţămirea are puţine semne exterioare, nemul-ţămirea le are pe toate. Ce sînt eu vinovat, dacă cutare domn e în dispoziţii vesele sau cutare altul în dispoziţii triste ? Şi cum am să-i mulţămesc, în acelaşi timp, pe amîndoi ?... Unul are să-mi facă semn, de la masa lui, s-o iau mai pe săltăreţe cu arcuşul, iar celălalt, de partea cealaltă, îmi face, cu mîna, semn de valuri alinate. Ii mulţămesc pe rînd, zic eu; adevărul e, că pe rînd îi nemulţămesc. Ce să stai, amice Rusaline, să te iei după toţi ăştia ? Ori, după cine ştie ce alte visuri comedioase şi imposibile ? Ştii să cînţi ? cîntă. Asta e totul, şi nimic mai departe. Să nu faci ca bietul Manolache care, parcă-1 aud şi acuma, cum cadenţează din nai notele trilurilor — s-o dai dracului de treabă dacă n-o pricepi; dar nici dac-o pricepi, să n-aştepţi altceva decît ceea ce poate să-ţi aducă de la sine — şi mai ales decît toate, iar o s-o mai spun, mulţămirea ta cu tine însuţi şi cu cîntecul tău. Ei, iată c-am trecut de Strada sfinţilor; destulă vorbărie. Mai era nevoie de ea, ce zici, poete Rusaline ?...“ Poetul se opri, îşi scoate pălăria şi se depărtă cu neho-tărîre : „Cine ştie ?“... FILE ALBE Sînt oameni cari cînd te întîlnesc din întîmplare undeva, pe stradă, la cafenea sau în alte locuri mai mult sau mai puţin frecventabile, nu lipsesc să te asigure că : uite, tocmai în momentul acela se gîndeau la tine, şi vezi, domnule, cum de este un mister de telepatie ceva, ca o imagine ce peste un moment are să-ţi răsară aievea ochilor, să-ţi fulgere cu o clipă mai nainte clar-preves-titoare în inconştient, subconştient, paraconştient, meta-’ conştient sau etcetera ! Acest lucru poate să fie cu adevărat aşa ; în tot cazul o asemenea asigurare furnizează de la început o intrare în materie de conversaţie mai puţin banală şi plictisitoare decît obişnuitele : a ! bonjur, salutare, ce mai faci de nu te mai vezi ? dar ştii că te-ai îngrăşat ? Ori : ce-ai slăbit aşa, dragă ? Sînt alţii, sau tot aceia, cărora nu li se poate întîmpla nimica, în bine sau în rău, fără ca numaidecît să-şi spună şi să-ţi spună : „Apoi fireşte, bineînţeles, eram sigur, mă aşteptam eu la asta, chiar adineauri îmi ziceam..Şi acest extraordinar simţ de prevestire care n-are decît cusurul că nu se manifestă niciodată cu anticipaţie, se exercită cu aceeaşi siguranţă nu numai asupra întîmplărilor de ordine personală, ci şi, mai ales ! asupra evenimentelor mondiale, a fenomenelor cosmice, a capriciilor atmosferice, meteorologice, ş-aşa mai departe. De unde provin şi unde rezidează aceste facultăţi misterioase şi vrednice de pizmuit — într-un al şaselea simţ, în puterea de percepere a dimensiunii a patra, în materia cenuşie de sub ţeastă sau în bătăturile de sub pingelele ghetelor — sînt chestiuni pentru abordarea că- 196 w rora, din nenorocire, sau să zic mai bine spre norocul cititorului, trebuie să mărturisesc că-mi lipseşte orice pregătire. Dar ceea ce vreau să spun, e că eu sînt tocmai antipodul acelor oameni de cari vorbesc. Nu pot să întâlnesc pe nimeni fără să recunosc că nu mă aşteptam să-l văd tocmai atunci — nici, sau cu atât mai puţin, dacă i-am dat sau mi-a dat o întâlnire — şi nu mi se întâmplă niciodată nimica pe aşteptate. Cit pentru evenimentele mondiale etc., ele păstrează pentru mine întotdeauna farmecul noutăţii nebănuite — şi nu ştiu pînă acuma ca aceasta să fi dăunat ceva sănătăţii mele. Deci, trecînd mai deunăzi pe la colţul unei strade singuratice, eram departe ca cerul de pămînt, sau ca cinstea de negustorul de alimente de la care mă aprovizionasem, să mă gîndesc la prietenul meu de odinioară, poetul, prozatorul, criticul şi dramaturgul Maxenţiu ©mnibus, şi cu atît mai puţin mă aşteptam să-l întâlnesc, cu cit îl ştiam de ani de zile mort, îngropat şi uitat. Dar, cine a fost acela care a spus că, din ceea ce ne închipuim a şti noi oamenii, nici a zecea parte nu ştim prin propria noastră intuiţie, ci credem pur şi simplu ceea ce am auzit de la alţii ? Va fi fost un zvon de acelea, pe cari unii sînt gata să jure cu mîna pe cruce, deşi dacă ar sta să-şi examineze conştiinţa, n-ar găsi la temelia încredinţării lor decît pe prea şubredul şi adesea înşelătorul : „aşa mi s-a spus, aşa sînt eu informat44, sau fie chiar: „toată lumea vorbeşte44. „Poate ca toată lumea să nu vorbească aşa, sau se poate chiar ca şi acea «toată lumea» să se înşele, mi-am zis aşadar în momentul cînd am dat cu ochii de figura de stafie a vechiului meu amic şi confrate Omnibus. Fără şovăire, l-am întîmpinat cu mîna întinsă : — Măi, îi zic, natura desigur n-ar fi fost în stare, cît e ea de meşteră, să nimerească două nasuri la fel cu al tău. Haide, nu te mai preface : nu eşti stafie, eşti cu adevărat bunul meu prieten Maxenţiu, în carne şi oase. — Mai mult în oase decît în carne, îmi răspunse el cu o voce cavernoasă, ca şi de pe un alt tărîm. Sînt adică tot eu, şi cu toate astea nu mai sînt eu. Am auzit, ca şi tine, că aş fi murit acum cîţiva ani, dar ştiu acest lucru tot numai aşa din zvon public; nu m-am văzut 197 I murind cu ochii mei şi nu-mi aduc aminte să fi fost faţă la înmormîntarea mea; cu toate acestea poate să fie şi ceva adevărat din cele ce spune lumea ; şi fiindcă ne-am întîlnit şi m-ai recunoscut, o să-ţi explic aceasta, aşa cum obişnuiam şi mai demult, la un pahar de vin şi la o ţigară de tutun. * — Vezi, îmi zise cînd ne instalarăm intr-un colţ de circiumă pustie, nici vinul, nici ţigara nu mai sînt acele cari au fost; au murit, şi cu toate astea intr-un fel, intr-un alt fel, o să zici tu, trăiesc şi astăzi şi au să trăiască şi mîine, intr-un fel sau altul. Dacă o să-ţi spun că totul se schimbă în lume, o să-ţi spun o banalitate ; asta o ştie lumea de cînd e lume. Dar ceea ce n-a ştiut niciodată şi nu ştie nici astăzi e ce anume se schimbă. Voi toţi credeţi, de pildă, că ceea ce e statornic e intrinsecul, fondul, sufletul, să zicem, la om — şi că schimbătoare sînt numai formele. Eroare. Formele sînt schimbătoare numai la aparenţă, în totalitatea lor ele rămîn aceleaşi, iar ceea ce se schimbă în realitate, e numai intrinsecul, fondul — la om, sufletul. Pe mine care mă vezi, mă vezi tot aşa cum am fost, în sinea mea eu sînt un altul; şi acest lucru dacă-1 vei adînci, îl vei găsi şi-l vei constata în tot universul, la toate lucrurile, însufleţite sau neînsufleţite. Nu puteam să fiu atît de indiscret ca să întreb aşa de-a dreptul pe amicul meu Maxenţiu Omnibus din ce balamuc a scăpat, pe de altă parte ştiu şi eu ca toată lumea că nu e bine să contrazici pe ţicniţi, de aceea încercai să observ numai cu timiditate : ■— Bine, dar oricum, noi vedem că formele... Mă întrerupse cu un hohot. — Formele ! Da, înţeleg ce vrei să zici. Dar tocmai aicea e eroarea, iluzia bietei cugetări omeneşti imperfecte. Ea nu-şi dă seama, că toate formele se pot reduce la una singură — şi că ceea ce nu se poate reduce, nu se poate unifica, e numai închipuirea ce unul sau altul îşi face despre ele. De pildă : pe mine reflexiunea m-a adus în multe privinţe la un rezultat ce o să ţi se pară la întîia vedere surprinzător, straniu, dar, după ce te 198 vei gîndi şi tu ca mine, nu mă îndoiesc că-1 vei găsi profund, logic, în ordinea adevărurilor definitive, imu-tabil statornicite. Tuşi şi continuă : Am început, cum era firesc, cu profesiunea mea, cu literatura. Ca şi tine, ca şi ăla, ca şi „toţi care ţin un condei în mînă11, cunoşteam toată hărţuiala de secole dintre diferite „şcoale“ şi „maniere11 nu ţi le mai numesc şi m-am bălăbănit şi eu printre războinicii formelor, jurînd în exclusivitatea superiorităţii cînd a uneia, cînd a alteia. Ei bine, astăzi am reuşit să descopăr în sfîrşit perfecţiunea perfecţiunilor, care se întemeiază pe unificarea, pe concentrarea tuturor şcoalelor, manierelor, formelor, într-una singură, ideală, atotîmbrăţişetoare şi imutabilă. Iată : Scoase din buzunarul dinăuntru al hainei un pachet avînd toată aparenţa unui voluminos manuscris. Eram prins şi nu-mi rămînea decît să invoc în gînd ajutorul mizericordios al zeiţelor Răbdării şi Resemnării ; cînd, desfăcînd pachetul, mă găsii în faţa unui teanc de file albe. Respirai uşurat, dar numai pe jumătate, căci dacă grafomania de care mă temeam, nu era, cum puteam să văd, meteahna amicului meu, se putea, Doamne fereşte, să fie atins de vreo alta, poate şi mai primejdioasă. — Nu pricepi, îmi zise după ce se delectă cîtva timp zîmbind la nehotărîrea mea de a găsi cuvintele cu cari să-mi fac datoria amicală de a-i preamări opera, cu toate acestea e foarte simplu : Filele acestea conţin tot, tot ce vrei — tot ce vrei tu şi tot ce vrea orişicare altul. E forma unică, în care-şi poate găsi deliciul, toată varietatea veşnic schimbătorului intelect, al tău, al orişicăruia. Şi atunci n-o să-mi spui nici tu, şi n-o să-mi spună nimenea, că nu vă găsiţi aci în faţa celei mai desăvîrşite capodopere pe care sînteţi în stare să v-o imaginaţi. V-aţi micşora pe voi înşivă şi aceasta n-o face nici un om pe lume de bună voia lui. Şi vă veţi simţi cu atît mai înălţaţi sufleteşte, cu cît nu veţi putea găsi acestei opere nici un cusur... —■ Ideea e minunată, .zisei restituindu-i „manuscrisul11 ; cu atît mai mult, cu cît „maniera11 aceasta e de o simplitate ideală, nu cere nici o bătaie de cap. 199 — E oul lui Columb. Ca toate ideile geniale, e simplă — dar trebuia găsită. Strînse filele şi urmă : Şi să nu crezi că m-am oprit aci, am mers şi mai departe, acasă am un gramofon, la care pun să se în-vîrtească plăci netede neimprimate; e foarte liniştitor pentru vecini, şi nici amicii cari vin la mine să asculte muzică, n-au decît să stea înaintea gramofonului care se învirteşte, şi să-şi imagineze cele mai suave melodii, fiecare după gustul lui; nici unul nu opreşte placa ce nu-i place în mijlocul cîntecului ca să pună alta, nici un cuie nu strică armonia care curge desăvîrşită, neturburată, pentru fiecare în parte şi pentru toţi împreună. Sistemul, cum vezi, se poate aplica la orişicare artă. O pînză albă sau cenuşie, întinsă pe un şevalet, poate sta gata oricînd să răsfrîngă, cui doreşte, cele mai sublime tablouri, şi nu se mîzgăleşte niciodată. Dar sculptura ? S-a zis : „Iată un bloc de marmură, n-ai decît să scoţi din el părţile de prisos, şi statua e gata“. Dar de ce să le scoată dalta, mai adesea nedibace, a sculptorului şi nu imaginaţia pururea infailibilă a oricărui amator ? N-am putut îcăpa de amicul meu Maxenţiu Omnibus, decît după promisiunea solemn repetată, cu jurămînt, că voi face tot ce îmi va sta prin putinţă, ca să popularizez geniala lui idee printre literatorii şi artiştii în căutarea de maniere noi, inedite, epatante, dispreţuitori de căi bătute şi de idei ruginite, de forme învechite şi de frumuseţi mucegăite. N-aş dori, totuşi, să-l mai întîlnesc, căci mă tem că o să mă întrebe despre rezultat. CIZMARUL ŞI CRITICUL SAU Mai de mult, în Ciupercenii-de-vale, oamenii umblau mai mult sau mai puţin încălţaţi. Unii purtau cizme, alţii bocanci, pantofi, ghete de diferite calităţi, forme şi tăietură — cei mai mulţi opinci. Consideraţia de care se bucurau, în lumea socială ca şi în cea politică, era şi ea în raport cu încălţămintea ce purtau. Niciodată primarul comunei nu şi-ar fi putut închipui un consilier încălţat altfel decît cu ghete cu nasturi, şi odată unul a şi fost dat afară din consiliu şi chiar din partid, numai fiindcă purta ghete cu elastic, ceea ce dovedeşte o mentalitate inferioară şi o educaţiune mediocră. Primarul însuşi nu trăgea în picioare decît ghete cu. şireturi, negre iarna şi galbene vara, ceea ce-1 deosebea de administraţii săi mai mult chiar, şi mai sigur, decît semnele numeroaselor decoraţii ce-i înfloreau la butoniera redingotei. Erau pe atunci destui cizmari în comună şi toţi îşi vedeau de treabă. Erau şi cîrpaci printre dînşii, nu-i vorbă, dar trebuiesc şi de aceştia pentru lumea mai sărăcuţă, care nici nu ştie preţui, chiar dacă ar putea să-şi plătească, o încălţăminte mai fină şi mai artistic Groită. Se confecţiona, de, marfă nu numai pentru toate pungile, dar şi pentru toate gusturile ; şi toată lumea era mulţămită, şi nimeni nu se gîndea că lucrurile puteau să se schimbe şi să şi iasă din această a lor bună şi firească rînduială. Iată însă că într-una din zile i se urăşte unuia dintre cizmari cu meşteşugul; poate unde nu prea-i mergea negoţul, nefiind destul de meşter la potriveala măsurii. Odată numai ce-şi aruncă cît colo uneltele meseriei, dez- 291 bracă şorţul, îşi potriveşte la loc mânecile sufulcate, dă cu piciorul în scăunelul cu trei picioare, îmbracă haina, îşi pune pălăria, ia bastonul şi o porneşte raita pe uliţă. Merge el aşa, pînă ce dă de o altă cizmărie. înăuntru meşterul asuda de mama focului, ridicînd întruna mâinile în sus, ca şi cînd ar fi chemat cerul mărturie trudei sale. — Haha ! izbucneşte deodată cel de-afară, zgîindu-se pe uşa deschisă ; ia uită-te cum a croit-o de strîmb ! N-o mai coase aşa, dă-o dracului, că ne compromiţi meşteşugul !... Şi nu vezi că ai făcut una mai mică şi alta mai mare ?... Pe urmă mai umblii şi cu şoalda ; calapodul l-ai şterpelit ; jumătate talpa e de mucava... Am să te denunţ opiniei publice... Cizmarul stete o clipă locului din cusut, dete să pună mâna pe ceva, dar criticul o zbughi mai departe — şi iată-1 acuma înaintea altei cizmării, amănunţind şi aci «cîte cusururi toate, pe cari numai el le vedea, ori îşi da aerul că le vede. Şi aşa din loc în loc, izgonit de colo şi întorcîndu-se dincoace, iată că nu mai aveau pace şi linişte meşterii de gura celuia. La început îi îmblăteau fălcile cam de unul singur, dar apoi lumea, curioasă de tot ce-i gălăgie, ocară sau sfadă, a început a se aduna în jurul lui şi a sta martoră la sîcîielile cu care aţîţa pe meşterii ce urmau să-şi vadă de treabă. Şi cum tot mai mult îi făcea haz şi-i era •aminteri mulţămitoare, răsplătindu-1 pentru petrecanie, ce s-a gîndit de la o vreme un alt cizmar ? „Ştii că e mai uşor meşteşugul ăstuia ? Hai şi l-oi încerca şi eu. Pînă cînd să tot asud ici pe scăunel, cu firul şi cu ciocanul, şi să mai stau şi sub ploaia ocărilor măscăriciului ăstuia ?...“ Apoi să-l fi văzut pe urmă pe ăstălalt, că l-a lăsat hăt departe pe cel dintîi. Ucenicul adesea îşi întrece dascălul, dar apoi nu puţin l-a îmboldit şi necazul pe care l-a strîns, cîtă vreme trebuise să tot asculte la ăla şi să tacă. Acu îşi răzbuna şi dînsul — asupra altora. N-a trecut mult, şi după acest al doilea s-a mai îndemnat şi un al treilea. Apoi tot aşa, încetul cu încetul, Ciupereenii-de-vale s-au golit de meşteri şi s-au umplut de critici. 202 Rar acuma cizmar care să-şi mai vadă de treabă.. In schimb, de critică s-au apucat şi cei ce toată viaţa lor-habar n-au avut de cizmărie. Ei mai ales fură cei ce n-au mai voit să se împace cu formele vechi : „La ce-foloseşte călcîiul la gheată ? Şi carîmbul la cizmă ?... Şi. mai la urmă chiar talpa ? Mai înţelegi talpă la opincă,, fiindcă opinca e talpa ţării, dar la ghetele cu bizeţ ?.... Şi de ce oare nu s-ar pune şi la pantofi carîmbi ? Cuiele să se bată pe din afară şi bocancii să fie scobiţi la degete ! Şireturile să se încheie la o parte, iar nasturii sub* picior !“ — „Forme noi !“ cu un cuvînt, — „forme noi14, aceasta să fie de-aci înainte lozinca cizmăriei. Criticii-cizmari, mai bătrîni, zîmbeau la zelul agia-miilor. Ei o luau bătrîneşte, mai pe de departe ; scriau, tratate despre cizmărie; de pildă: „Ne propunem ca în acest studiu, relativ la evoluţiu-nea cizmăriei, să arătăm fazele prin cari a trecut această; artă dificilă din cele mai vechi timpuri şi pînă în zilele noastre. Şi mai întîi o întrebare : Ce scop are arta cizmăriei ? Ea urmăreşte încălţarea oamenilor prin confecţionarea în anumite feluri a pieilor tăbăcite. Cari sînt. aceste feluri şi cîte varietăţi de piei tăbăcite pot să existe — iată care va fi obiectul primelor noastre cercetări44... Opere foarte savante, mult premiate şi puţin citite, au început a se scrie pe astfel de teme. Ba s-a întemeiat şi o mare Academie de cizmărie, care prezintă această originală particularitate, că nu făcea parte dintr-însa nici un cizmar. Totul, astfel, începuse să concureze în Ciupercenii-de-vale ca arta cizmăriei să nu mai aibă nici un mister pentru nimenea, ceea ce, fireşte, avea drept urmare ca, din moment ce toată lumea era îndreptăţită să creadă că ar putea s-o practice, în realitate să n-o mai practice-aproape nimeni. Şi dar, în chip tot atît de firesc, a început să li se bănuiască, puţinilor cizmari ce au mai rămas, că de ce-mai reclamă plată pentru munca lor ? Auzi ce înjosire-a artei ! Unul din criticii de frunte ai cizmăriei a avut o vorbă menită să rămînă : „Cînd mă gîndesc la un ciz- 203 mar care lucrează pentru parale, mi-1 închipui într-o mînă cu ciocanul, iar cu cealaltă cîntărind gologanul". Auzi, cizmărie şi leafă, simbrie, chenzină ! înţelegi să ia apuntamente, onorarii, diurne, un profesor, un profesor de cizmărie chiar, un avocat, un deputat, un senator — dar un cizmar, cită vreme mulţămită extensiunii ce prin critică şi catedră s-a dat dezvoltării acestei arte, ea a ajuns la îndemîna lumii întregi, cel mult ca o ocu-paţiune secundară ?!...“ Iar cei cari cu mai multă convingere şi chiar înverşunare, propagau aceste dezinteresate şi nobile principii erau bineînţeles proprietarii de magazine de încălţăminte. Alţii, de principii contrare, au inventat teoria „ciz-mărismului“. Ce era aceasta ? ! Era cerinţa imperioasă de a se vorbi întotdeauna cu simpatie despre cizmari. — Cum ? Chiar şi cînd cizmarul ar fi un beţiv, un leneş sau un porc-de-cîine ? — Da, şi atunci, căci trebuie să ştiţi că în orice caz, şi oricum, vina nu poate fi decît a... mediului social. — Dar, pentru ceilalţi nu e acelaşi lucru ? — Nu, fiindcă ceilalţi... ceilalţi sînt chiar acest mediu social. Va să zică... Va să zică tot aşa, unii certîndu-se intr-un fel, alţii sfătoşindu-se în altfel pe spinarea bietei cizmării, au ajuns pînă în cele din urmă Ciupercenii-de-vale să vadă şi pe cel din urmă meşter depunînd sula şi ciocanul şi mergînd să îngroaşe ceata criticilor, sau retrăgîndu-se frumuşel la o parte, ca măgarul despre care se zice că nimeni n-a putut să descopere vrodată în ce loc îşi la-pădă potcoavele. A rămas satul fără cizmari. Şi iată, de atunci umblă oamenii din Ciupercenii-de-vale atît de scandalos de desculţi. Dar cel puţin n-o să se poată spune şi despre ei, ca despre locuitorii de prin alte comune, că sînt vite-încălţate. CRITICA Amicul meu Ionescu se întrerupse deodată, ca şi cînd fără veste şi numai din întîmplare şi-ar fi adus aminte de un lucru ce era cît p-aci să-l uite. Şiretul! Vedeam < prea bine că nici nu legase vorba cu mine pentru altceva. — Apropo ! nu ştii că în sfirşit mi-am luat inima în dinţi : am rupt şi eu, ca orice român, o lance în cîmpul literelor... Dar de unde să ştii ? — aci o nuanţă de amărăciune — numele meu nu e dintr-acelea, care să oprească atenţia şi să aţîţe curiozitatea. Şi cu toate astea... Dar să luăm, dacă vrei, lucrurile de la început. De . mult, încă de cînd eram în şcoală, eu citesc tot ce se scrie la noi literatură ; nu mi-a scăpat nici o revistă ; le-am cumpărat pe toate pe care nu le-am putut găsi gratis ori cu împrumut de la prieteni. Şi întotdeâuna mi-am zis : bine bre, ce lucru aşa mare, să scrii d-astea ? Simţeam, vezi, talenWl, în mine. Astăzi, după ce-am comis şi eu, fireşte nu mai pot zice tot aşa. Dar în sfîrşit... Ceea ce mă încurca, era subiectul. Nimic altceva, să mă crezi. Adică nu ştiu eu, ca ăla ori ca ăllalt, limba mea românească ? Mai teme ce făceam eu la româneşte... Dar cum îţi spun, acu era de găsit şi subiectul. Ce te faci ? Cu cît mă gîndeam mai mult la subiectele astea, cu atît constatam că toată puzderia aia de scriitoraşi fără vlagă şi fără talent îmi luase înainte ; nu mai găseam nimic nou, şi pace ; el, ea, soacra, mătuşa, vărul, părinţii ei, părinţii lui, amicul casei, în orice combinaţie mă si- 205 leam să-i aduc, degeaba ! Se exploatase tot, şi mă înţelegi, pentru debutul meu, nu puteam să pornesc pe căi bătute, mai tîrziu nu zic — cu reputaţia făcută, cu cîteva volume la activ, mai merge, oricum... Şi aşa, într-o frumoasă zi de toamnă, ca să zic aşa, fiindcă acu nu fac literatură şi n-am să mă tem că •dacă-ţi spun adevărul o să-mi ripostezi —- banal ! —, intr-o frumoasă zi de toamnă, care va să zică, mă plimb eu aşa în neştire şi fără să mă gîndesc la subiecte, pe onoarea mea ţi-o spun, şi mă pomenesc afară, la cîmp. ■Ce caut eu aci ? mă întreb şi mă uit în jurul meu. Pustiu şi bărăgan. Dar, pe cîmpia întinsă, sub foi pîrlite -de soare, stoarse de sevă şi veştejite de brumă, zăresc deodată un biet dovleac, uitat acolo şi putred pe jumătate... „Ei, spune drept, aşa-i că asta nu-ţi spune nimic, la prima vedere ? Sute şi mii au trecut pe lingă acel dovleac şi nici nu l-au luat în seamă. Trebuia o fire de artist ca să vadă, să înţeleagă, să pătrundă o taină a iirii, în faţa căreia oamenii ca toată lumea trec nici măcar dînd din umeri. Şi atunci am simţit şi eu ce va să zică inspiraţia. Mi-am zis : „Cum, tu biet dovleac uitat aci, menit, fără folos, unei peiri fără glorie ? Ce, erau oare mai buni tovarăşii tăi de viaţă şi de suferinţe, cari însă şi-au găsit cu toţii rostul existenţei, trecînd verzi şi veseli spre ţinta lor ştiută, spre ţelul lor suprem, spre veşnica transformare în necontenita aspiraţie către mai desă-vîrşit... excelsior !“ Şi mi-am adus atunci aminte de un vers al lui Leo-pardi : Somiglia la tua vita alia nostra — aşa ceva sau vice-versa. Vezi acu vastul cîmp de comparaţie. L-am ■exploatat, o ! să mă crezi, să citeşti atîta-ţi spun. Şi la urmă, mă ridic apoi într-o peroraţie : „Dar ce ? fără folos cu adevărat să piară acest dispreţuit, acest ■uitat, acest ratat, în cîmpul îmbăiat de soare, de viaţă vecinie reînnoită? O nu!“... Să vezi unde ajung... Ţii minte bine ce ţi-am spus, ■comparaţia şi celelalte. Atunci ce zic eu ? idee nouă şi puternică, de un efect de acelea al căror răsunet rămîn 206 de veci în sufletele răscolite. Zic : „Şi dacă dovleacul moare, sîmburii să trăiască î11...1 Ai, ce zici ? — Dacă sînt... — Cum să nu fie ? Orice dovleac are sîmburi. Şi aşa combin eu daravera şi hai cu ea la revista „Frunză verde“ ; am eu un prieten acolo ; ştii, la revistele astea, poţi să ai talent cit îi pofti, dacă nu-i avea ş-un prieten... In sfîrşit îmi văd visul cu ochii. Fără. noroc ? — bagă de seamă la semnul întrebării —, Fără noroc ? zic, vede ceea ce se numeşte lumina tiparului... — Ei? — Ei, îţi închipui că oricîtă încredere aveam în realitatea şi puterea talentului meu, totuşi aşteptam cu oarecare friguri aprecierile contimporanilor mei, pe cari, fireşte, ca orice artist, conştiu de valoarea lui, le dispreţuiam în fond — în formă însă aveam totuşi curiozitatea, curat artistică, de a le cunoaşte. N-aveam nevoie, pentru aceasta, să ies din casă. în astfel de cazuri se găsesc întotdeauna prieteni buni cari să te informeze. Chiar a doua zi, Petrescu, pe care nu-1 mai văzusem, de nu ţineam minte, soseşte cu o falcă în cer şi una în. pămînt. — Ştii ? Fără noroc al tău — ignorantul, uita semnul întrebării — a fost discutat aseară la societatea „Ma-riţa“1 2 pentru protejarea literaturii naţionale. — Şi? — Şi părerile s-au împărţit în două : unii ziceau că e un nou talent plin de putere prin el însuşi, ceea ce-1 face vrednic de un sprijin binevoitor, iar alţii, cei mai. mulţi — mizerabilul mi-o spunea cu un aer de indignare sub care nu reuşea a-şi ascunde o intimă şi răutăcioasă satisfacţie —, alţii ziceau aşa că e o prostie lată, o go-gumănie fenomenală... — Stai, destul. Tu ce zici ? 1 Citaţia e parodiată din piesa istorică în versuri Asan, jucată la Teatrul Naţional de vreo două ori în 1899 (n. a.). 2 A fost odată o societate literară şi artistică anume »Ileana", de ce n-ar fi fost şi „Mariţa“ ? (N. a.). — Eu ? eu, să mă crezi, nici n-am citit-o încă. Da am mai auzit pe Săchescu lăudînd-o grozav lui Mă-chescu : „Ala mă ?, zicea, ăla are mai mult talent decît toţi ăia de vă-nchinaţi voi la ei, fiindc-aţi apucat pe alţii tămîindu-i şi-i tămîiaţi şi voi pe cuvînt înainte“... Da Măchescu de colo : „Ia fugi nene, un idiot, mă mir de ăia de la -Frunză verde», să fi fost în locul lor îl şi băteam, pe onoarea mea...“ Plăcerea evidentă cu care imparţialul Petrescu îmi spunea aceste din urmă cuvinte m-a împins, înţelegi, la lipsa de delicateţă, de a-1 face să priceapă că vizita-i fusese acuma prea lungă. N-am putut scăpa însă, durere, tot aşa de uşor, de vizitele poştale, această invenţie infamă prin care indivizi cu cari în viaţa ta n-ai avut şi nu pofteşti să ai cea mai superficială şi mai trecătoare relaţie, se vîră, prin simpla autoritate a unei mărci poştale de 15 sau de 5 bani, în penaţii tăi, şi te ia în răspăr, şi te cercetează şi te judecă — fireşte însă întotdeauna anonim.. Aşa, iată cîteva pilde : „Domnule, nu am onoarea a vă cunoaşte. Permite-ţi-mi însă să vă comunic sentimentele mele cele mai plăcute ce am simţit citind’frumoasa d-voastră scriere cu titlul fără noroc, însă foarte cu noroc în privinţa cuprinsului a cărei idee din consimţămînt mutual pot a zice că este pe deplin întocmai cu realitatea lucrului aşa cum este în natură şi la oameni, ceea ce cu toată onoarea aţi observat... Mai am... Te văd nerebdâtor, să mai aleg una ş-am isprăvit. Este iar un prieten care-mi comunică părerile unui om cu greutate în lumea ştiinţelor, nici simbolist, nici naturalist, nici altfel de ist în literatură, pe care, fie zis în treacăt, o pricepe cum pricep eu chimia. Şi totuşi e un fel de ist; dar terminaţia se leagă azi de un cuvînt cum nu s-ar putea găsi altul mai deplasat în specie... Să vezi pasagiul şi vei înţelege : „Ce stupiditate !, zice domnul profesor, a face deducţiuni de la om la dovleac, cînd toată ştiinţa spiritistă spune că evoluţia urmează tocmai sensul contrar : dovleac ieri, azi sînt doctor în ştiinţe, mîine voi fi om de spirit ş-aşa mai de- 208 parte... O părticică din Dumnezeu, spre Dumnezeu, cum am spus începînd tratatul meu de matematică : «Toate numerele le-a făcut Dumnezeu»... Nihil sine Deo, tinere, aşa să ştii !“ Am iar alta în care mi se spune : „Căile Provedinţei găsit-au un interpret în autorul lui Fără noroc ? ! O, profet, care prin timp şi spaţiu străvezi puterea şi ţelurile Dumnezeirei, salve ! Salve creştin adevărat, spirit pătrunzător care... Dar văd că-ţi ajunge. — Ş-acum ce ai de gînd să faci ? — Să vezi: mai aştept şi părerea criticului Filifo-sean'u ; dac-o zice şi ăsta că am talent, îţi declar pe onoarea mea că nu mai pun mîna pe condei cît oi trăi. Altfel... mă mai gîndesc. O SOCIETATE NECESARA Stau de vorbă cu prietenul meu Ciocîlteiu la berărie. — Eu, zice el după ce se uită întîi la ceasornicul din perete şi apoi şi la al lui din buzunar, eu, cînd am o întîlnire cu un prieten undeva, viu întotdeauna cu un ceas mai tîrziu, că altfel sînt sigur c-am să mă plictisesc aşteptînd... Uite, acu trebuie să pice Bumbuleţ, Nae. „La şase ceasuri fix“, mi-a spus ieri, „şi să vii negreşit, că e vorba de ceva foarte important... „Uite, acuma sînt tocmai şapte... — Ba cît pentru mine, zic eu, am cîţiva cunoscuţi cu cari cînd nu vreau să mă întîlnesc deloc, n-am decît să le dau o întîlnire undeva, şi să mă duc acolo, să stau oricît oi vrea. Habar n-am ! ori unde în altă parte aş risca să-i întîlnesc, dar la locul de întîlnire sînt sigur că n-am să dau peste ei, nici ei peste mine... — Exagerezi, dragă ; dar e şi ceva adevăr în ce spui. Eu cînd am venit din provincie întîi, am păţit multe pînă m-am învăţat cu obiceiul ăsta bucureştenesc. întîi şi-ntîi mi-a dat întîlnire un prieten la Cofetăria Tănă-sescu, de era atunci peste drum de Episcopie. Mă duc eu la ora fixă, credeam că e ca pe la noi, la ţară, prietenul nu sosise încă. Auzisem eu ceva de sfertul de ceas, de graţie, zic hai să-l aştept şi cer un cataif... Ce să-ţi mai spun ? Peste vro două ceasuri, eram la al optulea cataif, şi prietenul meu tot nu sosise încă. Odată numai mi-a sărit inima din loc — „o fi bolnav, îmi zic, nu se poate altfel“. Las cataiful al optulea pe jumătate, plătesc, mă arunc într-o trăsură şi : mînă birjar ! Cînd să trec pe dinaintea Cafenelei Imperiale, ştii că e la doi 210 paşi — văd eu bine ori nu ? — prietenul meu sorbea tacticos dintr-un mazagran, afară, la o masă. Mă dau jos din birjă : „Bine mă, mă faci să te aştept atîta, ba încă mă speriasem că ţi s-o fi întîmplat ceva“... Ştii ce mi-a răspuns ? „Mă, da curioşi sînteţi voi ăştia provincialii, să mă fi aşteptat niţel, că veneam numai-decît !...“ Altă dată... — Lasă, nu mi le mai spune, că le ştiu. Aşa eram şi eu mai demult cînd abia ce picasem şi n-apucasem încă să mă aclimatizez în Capitală... Da acuma mi-ţi dau şi eu la întîlniri în dreapta şi în stînga de ţi-e mai mare dragul şi nici gînd nu mai am de vorbă ; de s-o întîmpla, bine, de nu, nici o remuşcare n-am; cîţi m-au păcălit pe mine pînă m-am învăţat, n-o să-mi ajungă o viaţă să mă răzbun ! —■ Da de unde s-or fi învăţat bucureştenii aşa de mincinoşi ? că aminteri firea românului... — De unde ? Poate unde regele nostru e aşa de exact şi de punctual... — Cum vine asta, bre ? — Aşa, bine. Au tot auzit bucureştenii noştri că exactitatea sau punctualitatea e politeţea suveranilor şi atunci ce şi-au zis ? : „De ce, noi sîntem suverani ? nu sîntem... suverani sînt numai regele şi poporul ; deci noi putem să fim politicoşi şi dacă nu ne-om ţinea de vorbă !“ — ...Altă dată — al dracului Ciocîlteiu, profită de o clipă de distracţie din parte-mi ca să-şi mai plaseze totuşi o istorie —, altădată mă pomenesc cu un bilet din partea şefului meu de la cancelarie, că a doua zi la ora cutare să mă prezint la cabinetul lui, să nu uite, că are să-mi dea o instrucţie foarte importantă. Fireşte, la ora fixă mă prezint. „Domnu d’rector nu primeşte !“ mă întîmpină uşierul, ştii cu morga lor cînd vorbesc în numele stăpînului, „Dar dumnealui m-a chemat, îndrăznesc eu cu sfială“. „Nu ştiu, nu primeşte, am orden !“ îmi văd eu de treabă ; cînd la plecare, directorul dă cu ochii de mine : „Bine domnule, parcă îţi spusesem...“ „Nu m-a lăsat uşierul, domnule director, avea orden !“ „A, da ! uitasem... Să vii la mine acasă, la două, negreşit, e o chestie, nu se poate amîna...“ Mă duc la două... 211 „Domnu director a ieşit adineaori..." „Şi cînd se întoarce ?“ „Nu ştiu, diseară, tîrziu..." „Aşa ?“ îmi zic : „bine !" La două după miezul nopţii mă prezint iar, sun, fac un tămbălău de-am deşteptat toată casa. „Ce vrei, domnule ?“ se răsteşte la mine, însuşi stăpînul, coborît la uşă în halat şi în papuci. „Mi-aţi spus să viu la două, şi fiindcă dup-amiază nu v-am găsit, am crezut că...“ Mi-a trîntit uşa în nas şi a doua zi m-a dat afară din slujbă... Aşa că n-am mai ştiut niciodată ce>-o fi fost chestia aia, foarte importantă, de nu se mai putea amîna. — Ei, dragă, cine ştie cît s-o mai fi amînat ? Că asta iar e o specialitate bucureşteană... Ai pomenit dumneata, zău, spune drept, vro adunare a vreunei societăţi, care să nu se amîie fiindcă la prima convocare nu s-a întrunit numărul de membrii cerut de statute ?... Nici o societate nu se adună la Bucureşti decît ca să se amîie. Şi chiar cînd, în cele din urmă, fatalmente trebuie să se ţină adunarea, fiindcă e „cu orice număr" — nici o adunare nu se ţine la Bucureşti altfel decît „cu orice număr" — şi atunci, numai ce auzi pe cîte unul : „Do-nilor, aceasta e o chestiune prea grea ca s-o rezolvăm în pripă“... Atunci ce e de făcut ? Dumneata sau eu am zice : dacă e grea chestiunea, să ne punem pe brînci, să ne încordăm toate puterile, ca s-o rezolvăm „cu o oră mai înainte"... Ei bine, nu ! Logica ce prinde în orice societate din Bucureşti, este : „Chestia fiind grea, se amină rezolvarea ei pe altă dată !“ — Dar dacă se întîmplă să fie chestia uşoară ? — Tot n-ai făcut nimica, fiindcă atunci chestia ne-prezintînd o importanţă deosebită, ea nu e vrednică să mai răpească timpul scump al membrilor, şi deci se pune la ordinea zilei pentru o şedinţă viitoare... — Iar pe membrii cari s-au grăbit fiindcă „n-au timp", poţi să-i întîlneşti şi peste trei ceasuri ps la berării, prin cafenele, sau căscînd gura pe la* vitrinele prăvăliilor din cari n-au de gînd să cumpere nimica... Dar ia te uită, se întrerupse deodată prietenul Ciocîlteiu, nu e ăla de intră acuma pe uşă Bumbuleţ ? Mă uit : — Da, zic, e Bumbuleţ ; Nae. 212 N-are aerul de a căuta pe nimenea. O să treacă în partea cealaltă a berăriei fără să ne vază... Dar m-am înşelat. Bumbuleţ, tot căutînd un loc, a dat cu ochii de noi. Zîmbeşte, se apropie, mă salută, apoi întorcîndu-se spre prietenul Cocîlteiu : — Da cu ce ocazie p-aci, nenişorule ?... Ciocîlteiu să leşine, nu altceva. Se ridică în picioare, duse mîna la gît, căzu iar pe scaun, în sfîrşit îi veni glasul : — Bine mă, da nu mi-ai dat tu întîlnire aici, la şase, că acuma e şapte şi jumătate şi ziceai că e ceva foarte important, să viu negreşit... — Am zis aşa ? Bumbuleţ de colo imperturbabil : cine ştie la ce m-oi fi gîndit ?... Stai, poate să-mi aduc aminte... » Peste vreun sfert de ceas, din vorbă în vorbă, am ajuns toţi trei la concluzia că : „Domnule, astăzi cînd se fac ligi şi paraligi pentru toate celea, de ce nu s-ar face o ligă, o societate şi pentru cultivarea ţinerii de cu-vînt şi propagarea exactităţii la întîlniri, eţetera !“ In privinţa numelui societăţii ne-am înţeles numaidecît; avea să se cheme : „Punctualitatea11 ; apoi am început dezbaterea proiectului de statute. A ţinut cam mult, că abia spre dimineaţă am ajuns la paragraful final : „In caz de dizolvare, averea societăţii va trece la Academia Română, care va institui un premiu anual pentru cea mai bună lucrare tratînd despre sfinţenia cuvîntului dat, la toate popoarele, vechi şi modeme"... ~foar vorba e că societatea am întemeiat-o. In adevăr, peste cîteva zile se putea citi, prin ziarele din Capitală, informaţia următoare : „Ieri la orele 12 a avut loc adunarea de constituire a societăţei -«Punctualitatea»-, ce fusese convocată pentru orele 8 jum. Neîntrunindu-se numărul de membri cerut de statute, adunarea s-a amî-nat pentru o dată ce se va fixa ulterior şi cînd se va ţine cu orice număr de membrii." ANTICAMERA Grozav respect am eu de oamenii mari. Unde-i văd cu nasul pe sus, cu beregata scoasă înainte, cu mustaţa zbîrlită sau cu barba răstită parcă la dumneata, cu privirea poncişă şi dispreţuitoare, mă pătrund de o evlavie şi de un fior, de strănut după aceea trei zile. Noroc că nu prea am norocul să-i văd adesea. Vorba poetului: „Eu unde, şi ei unde!“ Depărtarea aceasta, dacă e sporitoare a respectului din ce în ce mai grozav ce le port, încalţe este şi binefăcătoare sănătăţii mele. O dată numai am crezut că aş putea să am nevoie şi eu de o apropiere cu un om mare de aceştia; adică n-am crezut-o dar a încercat un prieten să mă încredinţeze. M-am întărit mai apoi în convingerea că nici nevoie n-aveam, care va să zică, nici pentru interes n-aveam la ce să-mi pun în primejdie bunătatea sau mai bine-zis bruma de sănătate. Şi iată cum s-a întîmplat. Scosesem o carte despre moravurile gîndacilor de mătase, sperînd să interesez pe contimporanii mei şi să-i încasez cu ceva lei, cari îmi făceau mare şi neapărată trebuinţă pentru reîmprospătarea stocului de mătăsării al jumătăţii femenine a familiei mele. Mi-am făcut însă socoteala cam greşit; cartea nu se vindea, măcar că o pla-giasem cît se poate de admirabil, după un celebru scriitor olandez. Ce era de făcut ? Tipograful unde o tipărisem pe datorie, cerea parale, iar librarii la cari depusesem exemplarele mă somau să le descurc rafturile de de „ororile inutile“, cum unul mai spiritual dintre dînşii îmi poreclise produsul acesta al aptitudinilor şi silinţelor mele literare. 214 r Atunci mi-a scos întîmplarea.în drum, sau, casă spun drept, la cafenea, pe amicul meu Costache... Care Costache ? Nu importă. Costache. — Ştii ce ? îmi spune el după ce-mi ascultă jelania, că apucasem s-o cînt pe toate drumurile, oferă-ţi cartea spre cumpărare la Ministerul Economiei Publice... Despre ce ziceai c-ai scris ? — Despre gîndacii de mătase. — Ei, întrebi şi tu acolo unde e direcţia gîndacilor de mătase şi cere audienţă la domnul director. Ţi-o cumpără, la sigur. Nu i-a cumpărat şi idioţia ailaltă, a ăluia, cum îi zice... — Mersi de comparaţie, zic eu cam atins. Dar ideea lui Costache totuşi mi s-a părut bună. ♦ Deci iată-mă urcînd treptele Ministerului Economiei Publice, în mînă cu un exemplar de probă frumos legat din Moravurile gîndacilor de mătase. Veneam cam cu sfială, dar nu mai putusem s-o amîn, că se prezintaseră la Luca Niculescu nişte ocazii turbate de cupoane de li-nouri şi alte mătăsării... Măcar cinci sute de exemplare să-mi cumpere, îmi făceam eu socoteala, a cîte doi lei, care va să zică... — Ho, domnule, ce eşti chior ? Ce dai buzna aşa peste oameni ? mă întrerupe din meditaţiile mele trandafirii o voce nu prea ridcată, dar totuşi răstită. Ce se întîmplase ? Văzînd înaintea mea o uşă şi deasupra ei inscripţia : „Cabinetul directorului", dădusem să întru ; dar în uşă mă întîmpină bruftuiala mai sus descrisă. — Nu e voie ! îmi repetă vocea răstită dar nu prea ridicată, la încercarea mea timidă de a pune mina pe clanţă. — Cum ? nu e aici domnul director ?... — Ba e aici domnu director, da are treabă. — Apoi şi eu am treabă. — Se poate dar aici merge cu regulă, aici merge cu audenţie, trebuie să aştepţi. 215 — Scot o cartă de vizită şi o dau cerberului. Nici nu se uită la ea, o pune în buzunar şi tace. Tac şi eu. Mă uit împrejur. Două bănci, de-a dreapta şi de-a stingă uşii domnului director, pline de statui, adică la o observare mai de-aproape prin semiîntunericul ce domnea acolo, puteai să vezi că erau fiinţe vii, dar încremenite într-o resemnare ce n-o poate da decît umilinţa unor suplice cu rezultat nesigur. Să m-aşez şi eu la rînd ? Nu ; prefer să stau în picioare. Şi stau. Peste vrun ceas aşa, iată un domn care urcă scările şi dă de-a dreptul, tocmai cum încercasem eu fără rezultat mai adineaori. Dar înaintea lui cerberul se dă la o parte, salutînd. M-apropiu iar: — Dumnealui cum îi daşi drumul ? întreb abia îndrăznind. — Dumnealui are de lucru cu domnu director... — Apoi şi eu... — Ce şi dumneata ? Nu ţi-am spus ? Domnu director are de lucru cu dumnealui... — A ! domnu director are... Şi m-aştern iară pe aşteptat. în vremea asta încep să se ţină lanţ vizitele la domnu director. O cucoană, un popă, alt domn cu joben, un domn cu monoclu... Cu toţi ăştia, îmi zic eu, se vede că „domnu director“ are... Trece un domn cu nişte hîrtii subsuoară. Ăsta e un funcţionar de aci, o să-mi dea vreo lămurire, să ştiu ce să fac. — Cine e domnu ? şoptesc uşierului, care binevoieşte a-mi răspunde peste umăr : — Un copist. îi ţin calea : — Domnule copist, vă rog, domnul director... Dar omul cu hîrtiile subsuoară îmi aruncă o privire nimicitoare, bufneşte şi trece înainte. Uşierul face haz de la spate. — N-ai ştiut cum să-i zici, domnule, îmi explică unul din postulanţi: să-i fi zis măcar : „domnule impiegat", altmintrelea se supără... 216 Hai, zic, să-l împac dară. La uşa pe care intrase domnul impiegat clasa a treia nu era nici un paznic; să profit de această fericită împrejurare, poate voi putea da pe aici ochi cu domnu director, cu care atîta lume are de lucru şi care la rîndul lui are de lucru cu atîta lume — din nefericire însă, vai! nu cu aceeaşi... Deschid uşa încetinel, mă strecor şi o închid iarăşi; o sală mare, vreo zece mese, la fiecare cîte un impiegat şi înaintea fiecăreia aşteptînd, pe scaune, cucoane, popi, domni cu joben (cu jobenu în poală, bineînţeles, nu în cap) etc. — Intrarea în biurouri este oprită ! îmi strigă impiegatul cel mai apropiat de uşă, şi deci de mine. Un moment stau nedumerit, şi două întrebări îmi trec, cu repeziciunea indignării, prin minte : — „Dacă e oprită intrarea în biurouri, tu pe unde intraşi ?“ Şi : „Cum e sala tixită cu «intrarea oprită», ce-ar fi oare, Dumnezeule, dacă intrarea ar fi slobodă!...“ Dar credeţi d-voastră că în asemenea împrejurări este vreme de meditaţiuni filozofice sau de reflexii pesimiste ? Ochii impiegaţilor, fulgerînd asupra mea, parcă dobîndeau brînci nevăzute cari mă apucau, mă învîrteau şi într-o clipă îmi făcură vînt afară. Am sosit tocmai la timp ca să aud avizul solemn şi -imperios al domnului uşier: — Domnu director nu mai primeşte astăzi! — Dar cînd mă primeşte... tot ca astăzi ? nu mă pot eu opri să-l întreb pe importantul impiegat clasa a patra. — Nu ştiu, domnule, se îngîmfă el, imitînd probabil, aerele domnului director. — Ei bine, cînd se va întîmpla, amice, ca să ştii, te rog atunci să-mi scrii, închei eu, şi pornesc în urma cetei resemnate care, ea, va urca şi mîine scările acestea, aşa cum le-a urcat şi astăzi, aşa cum le-a urcat şi ieri... * Pentru asta v-asigur eu că n-au rămas nevîndute cupoanele lui Luca Niculescu, atîta numai că le-au cumpărat alţii. 217 Norocul lor. Lui Costache însă, cînd l-am mai întîlnit, i-am spus : — Ia-n ascultă, bre Costache, idealul nu este ca noi să ne ducem şi să ne oferim operele noastre spre cumpărare, ci ar fi ca să vină ei să ni le ceară... — Care ei ? — Adică ei care ar avea o datorie, mă înţelegi, ca să ne încurajeze... — Ei, apoi dacă-i vorba p-aşa, poţi să aştepţi tu mult şi bine. — Aştept. Da — nu în anticameră. „PERMIS LIBER“ ! De mult nu mă mai număr printre privilegiaţii cari călătoresc gratuit pe căile ferate. Măcar că, printre tovarăşii de drum’ cari mi-i hărăzeşte întîmplarea, întîlnesc adesea oameni despre cari trebuie să te miri cum şi pe ce temei se bucură de un asemenea avantagiu, orişicum mai explicabil cînd e vorba de un ziarist, despre care se poate presupune uneori că face cîte un drum şi în interes public. Dar de pizmuit numai aceia pot să pizmuiască pe cei cu bilete de călătorie liberă, care nu ştiu cît costă uneori asemenea gratuitate. Se zice că la Paris goana e mare după biletele de favoare la teatre. Oamenii cărora le-ar da mina perfect să-şi plătească locul, sînt totuşi în stare să se supună la umilinţe, ba chiar la cheltuieli mult mai mari, cu birji, bacşişuri şi altele, decît ar fi costul biletului, numai ca să poată exiba la intrare certificatul acela care îl pozează oarecum în om de teatru şi pe dînsul — sau ca să poată trece în ochii amicilor, cărora mai adesea îl cedează cu nonşalanţă, drept om cu relaţiuni şi cu influenţă în cercurile artistice. Şi la noi se aleargă, dar nu atît de mult, după biletele de teatru ; cu cele de tren, însă, e o adevărată comedie. Un secretar general de minister povestea că, la audienţele zilnice ce acorda, cei mai mulţi solicitatori nu veneau pentru altceva, şi i se întîmplau uneori cu adevărat le-ar fi ştiut adevărate. Aşa odată observase, mai multe zile de-a rîndul, un preot care asuda cu ceasurile în-ghesuindu-se prin mulţimea ce aştepta să poată vorbi cu ; fi cazuri pe cari nu le-ar fi crezut verosimile, dacă nu t 219 domnul secretar, dar n-avusese încă norocul să treacă înaintea altora. Trebuie să aibă vrun necaz mare, bietul om, de stăruieşte atîta, şi-a zis secretarul a treia sau a patra zi, şi începu deci cu ascultarea păsurilor de la dînsul : — Cu ce pot să te slujesc părinte ? — Apoi v-aş ruga să-mi daţi şi mie un bilet de tren. — Şi unde mergi, părinte ? — Apoi pîn’ aci la Ploieşti. Drumul de la Bucureşti la Ploieşti costă aproape trei lei cu clasa a treia. Nici nu pretindea părintele vro clasă superioară. — Şi zilele astea, cît ai stat p-aici de-ai tot venit la minister, ai avut vreo treabă prin Bucureşti ? — Nu, n-am avut nici o treabă. — Şi unde ai stat în vremea asta ? Ai ceva rude p-aici prin Capitală ? — Nu, am stat la otel, la Nemţoaica. Să plătească la otel oricît, asta o înţelegea părintele. Dar să plătească la tren ? s-ar fi simţit dezonorat. ...Acestea toate le povesteam deunăzi cu un alt călător, la fereasta unui vagon cu care ne întorceam de la Piatra-Neamţ. Sosisem abea cu puţin timp înainte de plecarea trenului, şi găsisem toate locurile ocupate. Ce să facem ? Ne-am îngrămădit bagajele pe coridor, ne-am aşezat fi-lozoficeşte deasupra lor şi am început să cîrtim aşa, ca românul veşnic nemulţămit în ţara lui. Conductorului degeaba ne-am fi plîns, căci ne-ar fi dat şi el răspunsul ţiganului : „Apoi să fi pus şi dumneavoastră mina pe cîte un loc pînă erau !“ Nu se gîndea că în cazul ăsta tot ar fi rămas pe dinafară alţii, poate tocmai domnul acesta care uite cu ce ifos se caută prin buzunare, scoate un portofoliu de piele de crocodil, din portofoliu o hîrtioară galbenă, şi o întinde cu un gest princiar conductorului, strîmbînd din nas şi întorcînd capul în altă parte. Mă apropiu, de curiozitate, şi citesci prin geam : „Permis liber*4 ; mai departe n-am putut citi, căci conductorul se grăbi să salute respectuos şi să arunce cîte o privire şi asupra „permisurilor44 celorlalţi călători, în vreme ce cu acelaşi ceremonial, domnul pe care-1 observasem, strînse I 220 hîrtioara galbenă la loc în portofoliul de piele de crocodil şi portofoliul în buzunarul dinăuntru al hainei. „Permis liber“ — astfel se numesc aşadar acum aceste certificate de călătorie gratuită, în locul cărora noi, cei ghemuiţi pe coridor, nu putem exiba decît nişte biete cartonaşe, cumpărate pe; părăluţe muncite, şi cu cari eram liberi să amorţim aci afară, dar nu ne era permis să mai avem şi alte pretenţii. In adevăr, ce consideraţie poţi să ai pentru nişte oameni cari n-au nici măcar atîta trecere pe la autorităţi, ca să facă şi ei rost acolo de un „permis liber“ ? Desigur nu pot avea nici o legătură cu •oamenii zilei, nici o influenţă, nu pot fi periculoşi în nici un fel — deci lasă-i să urle ! Ştiind că şi asta chiar ar fi zadarnic, noi n-am mai făcut-o, dar tovarăşul meu, uitîndu-se mai bine la domnul cu portofoliul din piele de crocodil, îmi zise deodată : — Stai frate, că pe ăsta îl cunosc eu ; trebuie să-l cunoşti şi dumneata, că e ziarist. L-am văzut la Bălţă-teşti; îi zice Emilescu. In vremea asta, domnul Emilescu, îşi scotea ghetele, cu un aer plictisit. Le vîrî sub fotoliu şi începu să tragă de ciorapi ca sâ-i dezlipească de picioarele înăduşite. Trăsei repede uşa de la compartiment, punînd o barieră Intre acest spectacol şi între convorbirea noastră, şi tovarăşul meu de călătorie continuă : * — Emilescu, acuma înţelegi dumneata, asta se cheamă in jargon Şmile, Şmule, sau aşa ceva. , Balabusta domnului nu ştiu ce nume o fi avînd, dar fetiu că vilegiaturează la Bălţăteşti. E, pe-aicea, prin judeţul Neamţ, mai printre rude. Domnu Emilescu, însă, are de lucru la gazetă, la Bucureşti... — Şi de-aceea statul se crede obligat ca să-i înlesnească din cînd în cînd cîte o întrevedere cu madam Emi-^escu... .mi; Uşa compartimentului se deschise şi se închise repede In loc, lăsînd să se strecoare afară unul din călători, cu batista la nas. în acelaşi timp puturăm vedea pe domnu JSjBdlescu întinzînd comod picioarele pe locul părăsit de iţecmul său. Ceilalţi călători dormitau; uitîndu-te la fe- 221 ţele lor acrite, ai fi zis că pe tuspatru îi chinuia acelaşi vis rău. — Despre ăsta spuneţi ? se amestecă în vorbă noul-venit, luînd batista de la nas şi arătînd spre compartimentul ce-1 părăsise ; se-ntoarce, bată-1 Dumnezeu, din-tr-o misiune, de la băi, şi voi soarta noastră blestemată să nimerească tocmai în trenul şi în compartimentul ăsta... — O misiune... Va să zică totuşi... — Da, o misiune împăciuitoare şi în acelaşi timp reparatoare de onoare de la madam Emilescu. Doamna e foarte mîndră ; zice că e de familie mare. Un unchi de la cumnată de la soacră de la frate de la moş al dumneaei a fost văr al treilea cu bărbat de la mătuşă de la tată de la Şmekeles, ăla bancher din Lipscani. Cu o astfel de înrudire, închipuiţi-vă cum putea ca să tolereze ca o simplă băieşiţă să-i spună ei : „Aide acu dumneata, madamo ?...“ Asta a fost ceva intolerabil, şi madam Emilescu a început să ţipe că se insultă maşterii, că bărbatul ei e prieten cu ministru, şi că o şă le arete ea la toţi; şi cu adevărat, numaidecît a şi dat o depeşă urgentă la Bucureşti lui domnu Emilescu, redactor la „Opinia publică". Peste două zile s-au şi pomenit Bălţăteştii cu tipul. Venise, fireşte, cu „permis liber", pe semne era cu adevărat „prieten cu ministrul", se plîngea numai că, pe linia asta infectă Bacău—Piatra, nu circulă şi vagoane cu paturi — „asta este o mizerabilitate, domnule !“ Apoi o zi lungă şi şabăţ, şi alta de duminică, n-a făcut) decît să se plimbe ostentativ cu madam Emilescu la braţ, pe dinaintea băilor. Se uita mîndru înaintea lui şi avea aerul să zică-ntruna: „Ia mai poftiţi, mai poftiţi să mai ziceţi la madam Emilescu madamo !“ Iar madam Emilescu ridica şi ea nasul cît îţi venea să te temi să nu se răstoarne acuşi-acuşi pe spate, şi părea şi ea a zice în tot momentul : „Ia mai poftiţi, da, mai poftiţi, dacă vă dă mîna“... Şi astfel şi-au luat satisfacţie. Iar după asta, domnu Emilescu, prietenul ministrului şi redactor la „Opinia publică", se reîntoarce victorios în Capitală, cu cealaltă jumătate de „permis liber"... — Vezi dumneata, observă pe gînduri primul meu tovarăş de călătorie, va să zică, tot era un interes de stat 222 la mijloc; Bălţăteştii erau ameninţaţi de curentul antisemit, şi astfel, pentru ca să se restabilească- pacea şi buna rînduială între fiii aceleiaşi ţări... — Da, întări cellalt, statul nu şi-a făcut decît datoria, înlesnind călătoria, cu cheltuiala noastră a tuturora, domnului Emilescu, care nu umblă, ca noi, în meschin interes particular, ci aleargă neobosit în interesul obştesc... De aceea, se vede, că-i şi asudă aşa de cumplit tălpile... Călătorul al doilea se strîmbă ca la o amintire neplăcută. — Şi să vezi, încheie cel dintîi cu melancolie, că mîine tot el are să scrie la gazetă, despre cîte toate mai poate vedea şi păţi omul în „ţara lui Hiibsch"... înăuntru, domnu Emilescu ajunsese să surchidească , cu picioarele şi pe al doilea vecin, tot mai strîmtorat în colţul lui. Trenul îşi urma cîntecul monoton, nepăsător. Ghemuiţi pe geamantanele noastre, continuarăm să mo-ţăim, pînă tîrziu în noapte. OTEL BRISTOL Era tîrziu în noapte cînd am ajuns în orăşelul de vilegiatură din nordul Moldovei. „Să mă duci la otel Regal!“ spusesem birjarului. Nu mai fusesem niciodată pîn-atunci prin partea locului, dar nu mă îndoiam că trebuia să fie şi p-acolo un otel Regal, şi dacă era, nu putea să nu fie cel mai curat, pe cit curat poate să fie un otel prin părţile acestea... Nici nu m-am înşelat, întrucît privea fiinţa unui otel Regal ; m-am înşelat, însă cînd mi-am închipuit c-o să găsesc intr-insul vro odaie neocupată. Era în toiul sezonului, şi dădeau năvală vilegiaturiştii, drept ilustrare a tîngui-rllor ce tocmai se porniseră prin toate gazetele asupra scumpirii traiului. — Ce ne facem acuma ? zic îngrijorat birjarului. Poate să găsim vreo cameră la otel Splendid... Aici n-am mai nimerit-o ; birjarul nu cunoştea nici un otel cu acest nume ; dar se puse la dispoziţia mea să mă ducă, dacă vreau, la otel Bristol. — Cum de nu ? Hai şi la otel Bristol ! dacă nu-i alt chip. Cînd birjarul stete pe loc, mă uitai în toate părţile... Nu era nimic primprejur ca să fi semănat a otel. Unde ne oprisem, erau un fel de uluci ca la casele lipovenilor, înalte şi otova, de nici nu vedeai în curte, nici nu puteai cunoaşte unde să fie portiţa de intrare. — Ce te-ai oprit aci ? întreb pe birjar. — Dac-am ajuns deja, îmi răspunde el. — Cum ? otel Bristol ?... — Bristol ! 224 — Apoi dacă-i Bristol deja, să intrăm. Prin curtea pavată cu bolovani de rîu, păşesc cu băgare de seamă. Birjarul, obişnuit cu astfel de caldarîm, .merge fără să şovăiască, ducîndu-mi bagajul pe umăr ; se vede că aci era sigur de cameră liberă. In coridor, hangiul. Felinarul pe care-1 ridică deasupra capului, îi schiţează figura într-o lumină vagă. Strînge din ochii mici, obosiţi, cu gene roşcate, şi toată faţa-i arată o mare plictiseală. Parcă-i citesc din faţă : — Veniţi acuma la mine, după ce n-aţi găsit loc în altă parte... Şi parcă mă aştept de-aci la o vicleană răzbunare, dacă n-am avut inspiraţia bună să vin dintr-o-dată la otel Bristol şi să nu mai încerc întîi pe la Regal, ba chiar şi pe la neexistentul Splendid... Părere, desigur ! Se gîndesc hangii la lucruri d-astea ? Lor le e de muşteriu, ş-atîta. Pică, nu pică ? chestie de noroc. Cu acest gînd potolitor intru în odaia pe care stăpî-nul otelului Bristol, în acelaşi timp bag seama şi ober-chelner, mi-o arată purtînd felinarul roată cu un gest ce parcă voia să zică : „Alta mai bună ca asta n-am“... Da, în gest era pînă şi pronunţarea. Nu mai îmi era mie acuma de alegere. .Oboseala şi somnul mă doborau, pe de altă parte foamea îmi răscolea măruntaiele. — Ceva de-ale mîncării, jupîne, putem găsi ? întreb, fără prea multă nădejde. — Dar cum să nu se găsească supeu la orice oră, tocmai la otel Bristol ?... Iată salam cuşer, brînză „de oi“ şi „de vaci“, şi pîine de trei zile. Gust eu din una, din cealaltă şi mă uit lung la hangiu : „Omul ăsta vrea să mă otrăvească..." Mi-era sete, dar apă nu i-am mai cerut. Mi-a trecut şi foamea, şi iar m-au luat în stăpînire amorţeala picioarelor şi apăsarea pleoapelor. Abia mi-am dat seama cum m-am dezbrăcat şi m-am vîrît sub plapumă ; doar dacă în urechi mi-au rămas ceva crîmpeie din ultimele informaţii cu cari jupîn Bristol îmi pofti noapte bună, uitîndu-se chiorîş la bagajul meu cam mo- 225 deşt : „şăsî lei cameră... un franc lumunare“... Eu însă pierdusem orice simţ pentru aritmetică. Cit voi fi stat în toropeala asta, nu ştiu ; o senzaţie penibilă mă deşteptă pe jumătate. Era, întîi, parcă cineva m-ar fi gădălit cu un pai pe piept, pe spate, pe braţe ; apoi paiul s-a prefăcut într-un ac, în două, în zece, într-o sută ; şi cum cu o mînă mă înţepa, cu cealaltă lovea locul înţepat cu un mănunchi de urzici... Cine ? Nu ştiu, nu-1 vedeam. Şi cum n-aveam astfel nici o putere împotriva lui, mă aşternui pe chinuită rugare : „Lasă-mă în pace, răutate ; ce mă chinuieşti ? vezi că sînt obosit şi am nevoie de odihnă“... Rugarea mea însă îl îndîrjea mai rău. Din cînd în cînd puneam mîna, smulgeam acele, dam la o parte urzicile — o clipă de uşurare, apoi altă usturime şi mai rea... „Ce să mă fac ?“ gîndesc... Să-l sun pe domnu Bristol. Cînd colo, iată-1 aci înaintea mea. El era cu acele şi cu mănunchiul de urzici. Avea acuma un cap mititel-mi-titel şi era înfăşurat într-un larg talar roşu, oval, de sub care răsăreau tentacule nenumărate, ascuţite şi încovoiate. A priceput rugarea mea din ochii neputincioşi, dar mi-a răspuns cu un sîsîit în care n-am putut desluşi tocmai bine ce era : rîs, batjocură, ameninţare ?... Am încercat să mă ridic, să mă apăr ; — zadarnic, eram ţintuit locului. „Acu fie ce-o fi“, mi-a trecut prin gînd, victimă resemnată. S-a strîns iară talarul roşu în jurul corpului, şi a început capul să-şi redobîndească ochii mici, piezişi, cu gene roşcate, nasul coroiat şi buzele groase, din mijlocul claiei de cîrlionţi pîrliţi. „Cum ieşti tu aşa un om cu prejudicată ?“ începu rîn-jindu-se la mine. „Nu vrei şi pe mine să mă laşi să trăiesc ?... Adică de ce, dacă ţi-am dat carne putrezită şi brînză mucegăită, n-ai vrut să mănînci ? Eu n-am dat bani pe ele ? şi nu trebuie să cîştig ?... Atîta pagubă. Are să mănînce alt muştiriu. Are să fie unu mai flămînd, să prindă lăcomie, să muşte din ele. Şi dacă crapă ? Atîta pagubă. Treaba lui. Eu nu trebuie să trăiesc ?... 226 Di ce ieşti tu aşa un om cu prejudicată ? Dacă am vinit pe lume, ce ? Iu parcă am cerut ? Dacă n-am cerut, ce ? numai tu să trăieşti şi iu nu ? Haide, haide, dacă tu ieşti aşa un om rău şi nu vrai să mă laşi să trăiesc, poţi să pleci de la mine... Numa-ntîi să plăteşti...“ întinse mina şi iar îmi păru că îmi răsună în urechi ca un murmur : „şăsî lei cameră... un franc lumunare...” ★ — Nici nu-i scump, zisei oftînd şi deschisei în sfîrşit ochii, după atîta luptă, ca să-mi scutur toropeala. Luminarea tot mai ardea, spre sfîrşite. La pîlpîirea flăcării fumegînde, văd un punct roşietic mişcîndu-se pe perete... „Să-mi răzbun acum şi eu“, îmi zic, şi mă ridic in pat... Dar afară se luminează de ziuă ; n-am să mai dorm de-acuma, şi la mănăstire mă aşteaptă gazda. Mă îmbrac 'repede şi las gîngania în pace. „Adică de ce să nu trăiască şi ea ?...“ OMUL POLITICOS Epoca sărbătorilor este şi acea prin excelenţă a călătoriilor ; deci n-a putut să fie pentru mine nici o mirare cînd intr-un an oarecare, tot cam prin preajma Paştilor, m-am găsit şi eu înghesuit într-un compartiment de tren, situaţie puţin comodă, la care însă erau alţii cari totuşi priveau cu jind de pe coridor. îmi făceam, ca de meserie, observaţiile mele, gîndindu-mă ce comparaţie s-ar putea stabili între această privelişte şi acea peste care, în chip figurat, am putea să ne aruncăm ochii minţii închi-puindu-ne pe călători în trenul vieţii — şi promiţîndu-mi ca la ocazie să nu lipsesc să-mi plasez pe undeva în literatura mea această figură poate de oarecare efect — lucru ce iată şi făcui în clipa aceasta, cînd în pervazul uşii apăru un nou concurent întîrziat la locurile din compartiment, vai! strict reduse ca număr, şi chiar ca spaţiu. Concurentul era, propriu-zis, o concurentă şi cred că voi fi spus destul despre dînsa, cînd voi fi şoptit la ureche celui ce mă asculta, că foarte bucuros aş fi împărţit locul -meu cu această gingaşă apariţie, ce nu putea să fie incomodă nici alături, şi cu atît mai puţin pe o pereche de genunchi binevoitori. L-aş fi împărţit, zic locul, căci altminteri sînt de felul meu de un egoism aş putea să zic chiar feroce, dovadă chiar şi faptul că dacă ar fi fost vorba pe împărţeală, aş fi reclamat, cu tot entuziasmul avantagiul pentru mine, şi nu l-aş fi cedat, decît ca unei forţe majore, altuia. A trebuit însă mult mai puţin timp decît necesitară aceste reflexiuni, pentru ca problema să fie rezolvată. Din colţul opus celui în care mă instalasem eu, un domn între 228 două vîrste, nici prea tînăr nici prea trecut, se ridică şi cu un gest elegant îşi puse locul la dispoziţia călătoarei întîrziate. Sacrificiul — eu care venisem mai devreme, puteam să ştiu acest lucru — era cu atît mai mare, cu cît vecina domnului. politicos era, după toate aparenţele şi probabilităţile, propria sa jumătate, consoarta sa desigur legitimă, fiindcă altfel, fără îndoială şi-ar fi pornit călătoria de la început în compartimente diferite. Ei, e mare lucru, mai ales în vremurile noastre, să mai întîlneşti un om politicos. Lasă pe aceia pe care îi vezi în tramvaie lăfăindu-şi grăsimea, sau chiar şi numai tabietul, peste cîte două locuri, şi rămînînd reci şi indiferenţi, muţi şi nemişcaţi, cu privirea pierdută în vag, faţă de pasagera, sau chiar şi pasagerul, care în vremea aceasta face sforţări disperate ca să-şi menţină echilibrul, atîrnîndu-se de curelele agăţătoare pentru caz de aglomeraţie ; aceştia sînt mai la urmă bădărani care îşi închipuiesc că stăpînirea a inventat asemenea vehicule numai ca să poa+ă ei ieşi la socoteală, cu o chirie mai redusă, pe la barierele şi oboarele oraşului, unde dealtfel le-ar fi fost locul şi altminteri... Dar chiar oamenii pretinşi de lume, sau cel puţin din lumea intelectuală (care este, cum oricine ştie, ceva mai puţin decît „lumea“ tout-court), îşi fac pare-că de cîtva timp, o plăcere, sau o mîndrie, din faptul de a apărea cît se poate mai puţin politicoşi, şi nu puţini sînt aceia cari, poate din voinţă, dar şi mai probabil fiindcă nu se observă îndeajuns ca să ţină oarecare măsură, cad în grosolănie. Destul însă cu aceste consideraţii de ordine generală. Ele nici n-au urmărit alt scop, decît ca să scoată şi mai mult în evidenţă şi în relief meritul extraordinar al unui om rămas, sau devenit, politicos în vremile noastre. Şi mai ales că nu s-a dezminţit nici după aceasta. Deşi cedîndu-şi locul, a fost nevoit să sporească şi el ceata călătorilor în picioare, nu lipsea, la intervale destul <8e apropiate, să vină să se intereseze dacă scumpei d-sale jumătăţi nu-i lipseşte ceva, sau dacă n-are vreo dorinţă. Nu trage de la geam ? şalul stă bine pe genunchi ? pardesiul din cui nu jenează ? Şi toate cu mişcări atît de onctuoase şi elegante, încît era cu neputinţă să nu atragă atenţia şi admirativa recunoaştere a tuturor călătorilor — şi călătoarelor — de faţă. încalţe, pe la staţiunile cu restaurant, sau cu bufet, sau chiar şi numai cu micul comerţ ambulant al populaţiei localnice, era ceva din cale afară mişcător : „O prăjitură, o îngheţată, o dulceaţă ? Ori măcar un lapte bătut ? Alune prăjite ?... Nici apă rece ?“ Ciudat! Doamna rămînea la toate aproape impasibilă, abia dacă uneori i se schiţa la colţurile buzelor cîte un surîs melancolic şi refuza totul. O fire intratabilă, desigur. Altfel pot să zic că am refuzat şi eu ţigara ce cu multă complezenţă tovarăşul meu de călătorie s-a grăbit să-mi ofere, cînd am ieşit şi cu un moment pe coridor să contemplu frumuseţile naturii, dar nu mai puţin, pentru aceasta, am continuat să mă închin în faţa dovezilor acestora, înmulţite şi reiterate, de fină politeţă şi delicată atenţiune. Toate au un sfîrşit. Mi-a părut rău să mă despart de acest agreabil tovarăş de călătorie, dar sosisem la destinaţie, şi eu şi el. Pe mine însă mă aştepta cu multă nerăbdare prietenul meu, inginerul... Popescu, ce vă pasă ? la cafeneaua din parc, ca să ne facem obişnuita serie de partide de şah, ca în ajunul tuturor sărbătorilor mari, în cari mai scap şi eu de la slujbă şi din Capitală. Astfel, salutîndu-ne foarte politicos, ne-am văzut fiecare de calea lui. Seria de partide de şah a ţinut de astă dată cam mult. Să spun adevărat : trebuie să zic şi de astă dată. Căci prietenul meu, inginerul, e foarte pasionat jucător (de mine nu zic nimic ; de ce oare am avea prieteni, dacă n-am putea să aruncăm orişice vină asupra lor ?). Astfel că era cam pe la „ore mici“, cînd mă hotărîi să-mi plec capul şi eu într-un pat oarecare la otel. — Aţi avut noroc mare, mai avem o singură odaie, îmi spune portarul. Cunosc eu trucurile lor. Am mai lăsat vro trei în-tîrziaţi la cafeneaua din parc. Sînt sigur că fiecăruia dintre ei are să le spună acelaşi lucru. Dar ce-mi pasă ? Bine că mi-am asigurat eu culcuşul meu. Toate situaţiile dificile în cari dădusem greş faţă de redutabilul meu adversar de la şah, îmi apăreau acuma, în somn, extraordinar de clare şi de rezolvabile. Se strîn- 230 geau şi se înmulţeau turnurile, caii, nebunii — regina alerga triumfătoare peste tot cîmpul, pe cînd regele, la inexpugnabil adăpost, îşi păstra toată morga lui suverană şi invincibilă... Cînd deodată, nu mai merge afacerea ! Voci de protestare se ridică, o ceartă violentă... Mă uit, într-adevăr, erau în partida mea trei turnuri în loc de două şi amîn-doi nebunii pe aceeaşi culoare... Cum se poate ? Partenerul meu striga, protesta : „Ce este asta ? ăsta nu e joc cinstit, e ceva scandalos14. Şi deodată poc ! O vorbă grosolană... Deschid ochii... Sînt în pat. Mă dezmeticesc. E ziuă. Prost lucru să te ameţeşti cu atîta joc. Nici odihna nu-ţi mai prieşte... Dar ce-i asta ? Cearta continuă : „Ai noroc că sîntem aci în loc străin, că te-aş plesni acuma... Dar lasă, n-o să pierzi nimica... Ne întoarcem noi acasă. “ Nu era inginerul meu ; glasul venea din odaia de alături, numărul 12 sau 14, nu mi-am însemnat bine direcţia — numai numărul meu l-am ţinut minte : 13. Un glas plîngător, de femeie, răspunse ceva confuz, apoi altă scrîşnire şi trosc ! o palmă. Alte scîncete, plîn-sete înăbuşite — în sfîrşit tăcere. „Iată, îmi zic, întinzîndu-mă ca unul ce din acel moment îmi făcusem socoteala cu somnul pentru ziua aceea, ce va să zică omul bădăran, omul grosolan. O fi avînd el — cine n-are ? — diferende, de un fel sau altul, dar de ce impulsiunea aceasta de brutalitate, care înveninează viaţa celor direct interesaţi, şi turbură ordinea şi liniştea deaproapelui ?... Iată acuma... Omul meu din tren, ce om delicat, bine crescut ! Cum dînsul ar fi rezolvat, sau nici n-ar fi lăsat măcar să se nască, o neînţelegere între el şi consoarta lui, căreia-i purta atîta grijă şi o împresura cu atîta atenţie... Ei, nu pot să fie pe lumea asta numai cavaleri, trebuie să mai fie şi bădărani.“ Pe cînd mă gîndeam şi îmi ziceam toate astea, îmi isprăvii toaleta şi deschisei uşa odăii mele încet, ca să nu mai turbur şi eu liniştea celorlalţi pasageri, printre cari, cine ştie ? poate că mai erau unii pe cari îi urmărea 231 în somnul de dimineaţă figurile de peste noapte... Nu tot aşa vecinu meu care, ieşind în acelaşi moment, izbi cu putere uşa în urma lui, şi îmi aruncă şi mie o fulgerătoare privire, încît să mă îngheţe pe loc, dacă aş fi fost ceva mai sfios decît sînt... Şi n-am îngheţat, ce e drept; dar am rămas înlemnit : Era omul meu politicos din tren ! CIZMARUL DIN CARTE ŞI CEL DIN COLŢ Anul acesta — povesteşte prietenul meu Bumbuleţ, Nae — avînd în vedere scumpetea extraordinară inerentă stărilor excepţionale prin Cari trecem, am hotărît de acord du consoarta, ca darurile obişnuite de sărbători pentru numeroasa noastră progenitură să se rezume într-o frumoasă istorioară de Crăciun, pe cari nevasta s-o dibuiască de undeva de prin vrun calendar mai vechi, iar eu s-o studiez, pentru ca s-o am gata în minte la momentul oportun. Nici nu-şi poate închipui cineva un cadou mai practic. Cu celelalte trebuie să cauţi să înjghebezi, de fiecare cap măcar cîte unul, şi tot altul, pe eînd aşa, eu unul singur îi mulţumesc pe toţi împreună şi pe fiecare în parte : ceea ce e mai important apoi : nu mă dă de cheltuială. Deci, ca să n-o mai lungesc, iată-i pe toţi în jurul mesei, numai ochi şi urechi, şi iată povestea pe care, dre-gîndu-mi glasul, o învîrtesc cam aşa : „A fost odată într-un oraş mare, undeva, un biet cizmar care cu nici un preţ nu se putea ferici cu meseria lui. Nu fiindcă oamenii s-ar fi înţeles ca să nu mai umble încălţaţi, sau fiindcă meşterul n-ar fi durat lucru bun şi trainic, ori fiindcă l-ar fi tras pe sfoară muşterii pentru cari lucra pe datorie, dar fiindcă bunul Dumnezeu aşa a vrut ca să-l dăruiască cu o droaie de copii; în fiecare an îi sosea cîte unul, şi cînd a fost la al nouălea, aşa a vrut Dumnezeu ca să-l încerce, şi a chemat la dînsul pe mama copiilor. Iată-1 pe meşterul singur pe lume, cu nouă copii mărunţei în circă. Asta nu e lucru de glumă, dragii ţnei. Acuma voi ştiţi ce greu se cresc copiii, mai ales cînd şînt mărunţei. Nouă perechi de ghete dintrodată, nouă 1: 233 coltuce de pline Ia fiecare masă, nouă căpătîie în fiecare seară, spălat, cîrpit, şi mai cîte ! Bietul meşter da pe brînci, dar nu se plîngea. Lucra noaptea, după ce-şi culca prăsila, şi da slavă Domnului că cu toţii erau sănătoşi, zdraveni, înzestraţi cu mădulare întregi şi cu o poftă de mîncare de-ţi era mai mare dragul. într-o seară de Crăciun, meşterul se întoarse acasă tîrziu, după multă alergătură ca să ducă lucrul făcut pe la muşterii şi să strîngă ceva părăluţe. Trecînd pe străzi, a văzut pe la ferestrele prăvăliilor tot felul de jucării, zaharicale, podoabe de pom de Crăciun, dar nu-i ajungeau paralele să ia pentru fiecare copil cîte ceva. Să ia numai pentru unii şi pentru alţii nu ? Cu asta numai i-ar fi învrăjbit, şi nu era bine. Nu ; o să le facă el alt dar de Crăciun, şi bun, şi frumos, care nici nu se sparge nici nu se'toceşte, de care cu toţii se pot bucura şi pe care nici unul nu poate să i-1 ia celuilalt. — Ei, copii, zise, unul, doi, trei, patru... aicea sînteţi cu toţii ? Ştiţi voi că astăzi e ajunul Crăciunului ? Asta e o mare sărbătoare dată de la Dumnezeu. In astă seară nu lucrăm nimic ci o să ne bucurăm cu toţii... Copiii s-au bucurat că în seara aceea trebuiau să se bucure şi aproape să răstoarne casa cu zburdălniciile lor. — Ho, staţi, nu aşa, le zise meşterul; veniţi încoace să vă învăţ eu un cîntec frumos pe care îl ştiu eu. Foarte frumos cîntec ştiu; l-am păstrat pe astă seară, ca dar de Crăciun pentru voi. Mărunţeii se agâţară cu mare gălăgie de braţele, de gîtul, de picioarele tatălui lor, ca să le spună cîntecul. — încet, măi ! dacă vreţi să vi-1 spun, trebuie să vă purtaţi bine. Şi mai întîi să vă aşezaţi frumos în rînd, aşa. Cel mai mare înainte, ceilalţi după mărime. Şi-i aşeză aşa, cum stau alăturea fluierele unui nai. — Şi acuma tăcere ! Eu am să cînt întîi, pe urmă voi după mine. Apoi îşi scoase şorţul verde şi şapca din cap, şi cu mare evlavie începu să cînte La naşterea lui Cristos... Băieţii şi fetiţele mai măricele învăţară cîntecul nu-maidecît : cu cei mai mititei a fost mai multă tevatură, pînă l-au învăţat şi ei. Apoi cu mare bucurie îl cîntară 234 şi iar îl cîntară cu toţii, cu glasurile lor subţirele, de s-or fi bucurat şi îngerii din cer. îngerii din cer s-or fi bucurat ei, dar nu şi oamenii de la etagiul de sus. Acolo stătea un boier bogat, neînsurat, singur în nouă odăi ; într-una sta, în alta mînca, în a treia fuma, în a patra dormea — şi cine ştie la ce-i mai trebuiau şi celelalte cinci ? Boierul ăsta bogat stătea în seara aceea tocmai în a opta odaie şi se gîndea : oare de ce nu mai au mîncările nici un gust ? de ce nu mai e nimica interesant în gazete ? de ce nu e destul aer în odăile astea mari ? de ce nu se mai poate dormi cumsecade pe saltelele moi ?... cînd de jos din subsolul cizmarului ajunse pînă la el cîntecul de Crăciun, întîi mai încet, apoi tot mai zgomotos şi repetat. La început nu-i luă seama, îşi zicea că o să se isprăvească odată. Dar nu şi nu. Mereu ăia o luau de la început şi iarăşi şi iarăşi : „La naşterea lui Cristos"... în sfîrşit boierul nu mai putu răbda şi se coborî jos la cizmar. Meşterul la vederea lui se opri din cîntec şi se ridică de pe scăunelul lui cu trei picioare, cu tot respectul cuvenit unui domn aşa de mare. — Dumneata eşti meşterul Gavrilă ? îl întrebă boierul. — Eu, să trăiţi, cucoane, răspunse cizmarul, să vă fac o pereche de ghete de lac ? — Nu de aceea am venit. Da mulţi copii ai meştere. — Mulţi, boierule, şi mai măricei, şi mai mărunţei. Multe guri, cînd vine vorba la mîncare. —■ Multe, mai ales, cînd e vorba de cîntare. Ascultă dumneata, meştere Gavrilă; eu vreu să te uşurez pe d-ta. Dă-mi mie de suflet pe unul din copiii d-tale şi eu am să-l cresc, să fac din el domn mare, care să vă poată ajuta pe toţi. Meşterul Gavrilă la vorba asta înholbă ochii ca la o minune. Unul din copiii lui să ajungă domn mare,,?! Dar bum de nu ? Fireşte că da ! Păi ăsta e mare noroc pe capul lui. — Bine, alege dar repede d-ta unul, care vrei, să-l iau numaidecît. ■' Meşterul s-apucă să aleagă : „Asta de ici e Fănicâ. 1*e ăsta nu-1 dau. Asta învaţă bine la şcoală. îl fac popă. A doua e fată, fată nu-i trebuie boierului. Asta e Năică ; 235 ăsta a prins meşteşugul meu şi-mi ajută ; nu mă pot lipsi! de el. Ăsta e Gavrilaş; vezi d-ta, la botezat naşu-său ca pe mine ; nu-1 dau. Iencuşor, ăsta e leit mă-sa, cînd mă uit la el, parcă o văd pe ea, eu să-l las de-aicea ? Pe urmă vin iar* două fete, dar boierului îi trebuie băiat. Apoi e Petrică ; ăsta a fost puiul mamii — o, săraca femeie, s-ar învîrti în mormînt, dacă l-aş da. Acuma ăştia-lalţi doi sînt încă prea de tot mititei, ce să facă boierul cu dînşii ?“ Şi aşa a ajuns pînă la cel din urmă şi n-a putut alege nici unul. I-a luat apoi de jos în sus, dar tot acolo : nu poate da pe nici unul, fiindcă ţine la toţi deopotrivă. — Ei, picilor, alegeţi-vă voi singuri, le zise ; care vrea să meargă cu boierul, să ajungă şi el domn mare, cu case, cu slugi şi cu trăsură, să iasă de faţă. Dar cu toţii se traseră îndărătul lui, agăţîndu-se de mîinile, de picioarele, de hainele meşterului. La urmă meşterul îi cuprinse pe toţi şi începu să plîngă de duioşie, iar ei plîngeau cu dînsul. Văzînd aşa boierul, scoase o pungă din buzunar, şi din pungă un bilet de o mie de franci. — Uite, meştere, ia de la mine banii ăştia ; dar în schimb te rog, măcar atîta : să nu mai cînţi cu copiii, că-mi face supărare. Meşterul Gavrilă de unde să fi avut, dar nici măcar nu văzuse vrodată în ochi o mie de lei. Luă biletul cu sfiala şi-l închise în ladă. Apoi tăcu şi el şi copiii. Nu mai aveau voie să cînte. Boierul se întoarse să se plictisească în odăile lui cele multe. Copiii cei mai mari se zguliră posomoriţi, sîsîind la cei mai mici că nu mai e voie să cînte „se supără boierul de sus“. Meşterul se plimba în sus şi în jos, în tăcere, şi cînd „puiul mamei“ îl rugă să-l mai înveţe o dată cîntecul, că-1 uitase, îl bruftui năcăjit. — Nu e voie de cîntat! Apoi se aşeză pe scăunel, luă o cizmă de cîrpit şi începu să robotească. Deodată, numai ce se pomeni că şi el îngîna iar printre dinţi : „La naşterea lui Cristos...“ 236 1 Mai întîi se lovi peste gură, dar apoi se supără, dete una cu ciocanul pe mescioară, sări în sus, deschise lada şi cu hîrtia de o mie alergă la boierul de sus. — Na-ţi paralele cucoane, ce să fac eu cu ele ? La-să-mă pe mine să cînt, că pentru mine asta face mai mult decît o mie de lei. Puse biletul pe masă şi alergă îndărăt la ai lui. îi sărută pe rînd, îi aşeză iar unul lîngă altul, ca fluierele unui nai, şi cu toţii începură iar din adîncul plămînilor : „La naşterea lui Cristos...“ Şi erau aşa de veseli, de parcă a lor şi nu a boierului ar fi fost întreaga acea casă mare. Iar boierul se crucea şi se întreba cum se poate să fie oameni cari să se veselească aşa, pe lumea asta mare şi plicticoasă. * „Isprăvisem cu povestea, urmă prietenul meu, Bum-buleţ — şi aşteptam efectul. Copiii tăceau, se vedea cît îi impresionase povestea mea duioasă şi morală — adică zic a mea, deşi era a, Calendarului. Cînd deodată miezînul meu, Ghiţişor, de-abia a împlinit şapte ani astă-vară, întrerupse tăcerea religioasă. — Tată, zice, aşa e că povestea asta e din carte ? — Cum din carte, mă ? sar eu de colo, trăsnit de un asemenea efect. De ce să fie din carte ? — Fiindcă nu e adevărată. „Curioasă logică ! îmi zic eu. E din carte, fiindcă nu e adevărată, sau nu e adevărată fiindcă e din carte !“ — Dar de unde ştii tu, mă, că nu e adevărată ? cercetez eu mai departe cu o indignare rău stăpînită. — Fiindcă eu îl ştiu pe Gavrilă, cizmarul din colţ, şi nu e aşa. -— Cum nu e aşa, prîsleo ? ce, ăla n-are copii ? — Ba are, da-i bate : are şi ucenici, îi bate în fiecare • z\ două ori : o dată dimineaţa cînd îi scoală la lucru, şi pe urmă seara, cînd se întoarce de la circiumă. îi dă , cu capu de pereţi. — Dar cine ţi-a spus ţie toate astea, mă ? 237 r — Chiar ei mi-au spus, cînd am fost cu ghetele la reparat. Ziua nu-i bate meşterul, fiindcă nu stă la prăvălie. Ziua îi bate calfa. — Cum mă ? aşa toată ziua ? — Cum se nimereşte. Ei umblă desculţi şi flămînzi, şi n-are fiecare un căpătîi ; dorm toţi pe un prici... — Ei comedie ! Şi altceva ce mai ştii ? — Asta adevăratul câştigă parale destule ; a luat opt lei să pună o pingea cu talpa de la noi. Şi cînd am adus acasă ghetele, erau cu tălpi de mucava ! Nu se duce el cu lucru la muşterii, vin muşterii cu duiumul, şi el îi poartă cu vorba, pe alţii şi cu înjurătura cu săptămînile şi cu lunile. Bate zece cuie de lemn cu ciocanul — şi nici nu el, că ucenicii şi calfa — şi peste trei zile te1 duci să-i dai alţi opt lei ca să le mai bată o dată, fiindcă s-a desfăcut... -— Bine mă, dar dacă cîştigă el atîtea parale, de ce nu se îmbogăţeşte ?... — Păi fiindcă cîrciumarul de peste drum cîştigă şi mai multe... Prietenul Bumbuleţ tăcu un moment. Apoi cu melancolie încheie : — Poftim! Cică să mai spui poveşti copiilor din ziua de astăzi ! CARIERE GREŞITE Cînd apare domnu Constantinescu, itidentul, în uşa cocioabei din fundul curţii a cărei supravegheare o are dimpreună cu madam Constantinescu, consoarta dumi-sale, toţi vecinii pot să-şi scoată ceasornicele de la brîu şi să şi le îndrepteze la opt netrecute fix ; sau aminteri să trimeată după doctor şi după popă, căci intr-un asemenea caz altă putinţă n-ar fi, decît că domnu Constantinescu, itidentul, a căzut la pat şi, cu un picior, cel puţin, în groapă. Din uşa cocioabei de la a cărei fereastră madam Constantinescu, itidenta imobilului şi modista întregului personal de serviciu femenin de prin împrejurimi, ţine strajă ageră peste toată curtea, inclusiv uşile şi ferestrele locatarilor, domnu itident suflă din ţigaret mucul încă fume-gînd al ţigării reglementare de după cafea, apoi îşi trage pălăria mai pe ochi, şi o porneşte. Păşeşte grav de-a lungul curţii, nu priveşte nici în dreapta nici în stingă, dar din atitudinea-i solemnă şi din pasu-i maiestuos se poate ghici că presupune, fără a mai avea nevoie să le constate de visu, respectul şi consideraţia privirilor cu cari toţi locatarii petrec trecerea sa pe teritoriul a cărui suzeranitate i s-a încredinţat de către madam Ionescu, proprietăreasa. De peste ochelarii plecaţi asupra unei cusături în sus-pensiune, madam Constantinescu urmăreşte şi ea trecerea domnului itident pînă ce semicercul de chelie ce-i iese importantului bărbat de sub pălăria de paie la ceafă, dispare la colţul străzii. 239 Despre madam Constantinescu ştie toată lumea că e nemţoaică de origine şi cusătoreasă de meserie. Nici una nici alta din aceste constatări, n-au fost greu de stabilit, căci numai aceste două lucruri le face madama în toate zilele anului : vorbeşte şi coase, coase şi vorbeşte. Cînd o vezi că coase, înţelegi că e cusătoreasă, iar cînd o auzi vorbind, ai priceput numaidecît că e nemţoaică. Altfel stă lucrul cu domnul itindent. Acesta meserie, alta, nu se prea vede a fi avînd, iar în ce priveşte originea, sînt îndoieli şi controverse. Vorbeşte arareori dumnealui, refe-rindu-se parcă mai întotdeauna în această privinţă la consoarta dumisale. Iar atunci cînd vorbeşte, poţi să deo-sibeşti cel mult atîta, că rosteşte cu un accent cam... balcanic. Dar acuma aţi văzut şi ştiţi şi d-voastră cîte numeroase feluri de popoare sînt în Balcani. Pe vremea conflictului cu grecii, domnu Constantinescu se apăra de bănuiala d-a fi ceva rubedenie cu So-crat sau cu Alkibiade, şi lăsa să se înţeleagă mai bine c-ar fi un fel de român din Turtucaia. Acuma, de cînd cu conflictul cu bulgarii, nu-i mai convine versiunea aceasta, şi ar lăsa mai bine să se acrediteze părerea că ar fi un fel de român din Macedonia... După numele de botez, iarăşi, n-ai putea să-l categoriseşti. Il cheamă Panait, un nume balcanic iarăşi, ce poate să fie purtat de un originar, fie dîn Turtucaia, fie din Ianina, sau chiar şi din Niş. D«>r să nu-1 pierdem din ochi... Iată-1, a ajuns la ţinta per igrinaj ului său din fiecare dimineaţă: chioşcul de ziare. Şi iată-1 iarăşi bufnind, nemulţămit, indignat... De cînd s-a dat ordin de la poliţie să nu se mai afişeze cuprinsul gazetelor, domnu Constantinescu e cu totul dezorientat şi neconsolat şi nu poate critica îndeajuns, dealtfel mai mult prin gesturi decît prin vorbe, această măsură care i se pare cu totul neînţeleasă, tiranică şi absolut dăunătoare publicului cititor. Mai-nainte vreme, domnu Constantinescu îşi înmagazina zilnicul stoc de informaţii foarte economicos, mul-ţămită sistemului după care tot ce se găsea amănunţit în gazetă se putea citi în rezumat şi în esenţă de pe afişele multicolore ce îmbrăcau de jur împrejur şi de sus pînă jos chioşcurile. Astfel după o contemplare de un ceas, un ceas şi ceva, domnu itident, după o penibilă si- 240 labisire cu glasul jumătate se putea înapoia la domiciliu ca să facă parte şi consoartei dumisale de evenimentele zilei : la Tîrgovişte o crimă oribilă; doi consumatori s-au bătut pînă la sînge şi au fost arestaţi la poliţie; în gara Bălăci o catastrofă îngrozitoare : două vagoane de marfă au scăpat pe linie şi s-au răsturnat, nici o victimă; un incendiu teribil în strada Birjari, a ars' un grajd, focul a fost localizat; criza din Orient: şahul Persiei are de gînd să abdice în favoarea nepotului său Abdurrahman; temeri de conflagraţie europeană; ţarul Rusiei a primit în audienţă pe primul său ministru Kikifcef — eţetera, eţetera. Venea apoi numaidecît şi madam Constantinescu cu raportul dumisale nu mai puţin amănunţit despre întîm-plările zilei şi ale nopţii din curte şi din casă... între acest raport şi rezultatul activităţii de modistă a madamei este întotdeauna o strînsă legătură : cu cit e mai detaliat raportul, cu atît mai strîmbe ies rochiile Mariţelor, şi viceversa... Astfel dar ambii soţi se ţineau în curent zi de zi cu toate evenimentele dîn lume, din Europa, din ţară şi din strada Nimfelor, nr. 15. Dar acuma... Domnu Constantinescu dădea tîrcoale chioşcului despuiat ce se ridica în faţa lui ca o enigmă nepătrunsă, cu scîndurile albe, goale, fără nici o podoabă — inexorabile ! şi' se scărpina din cînd în cînd sub chelie meditînd o stratagemă. Chioşcarul — se vede că nu putea s-o scoată la capăt numai cu o meserie — era un fel de cumulard ; mai ţinea alături şi o antrepriză de rece-limo-nadă, albă şi roşie, cinci bani paharul, indiferent. Deci: utile dulci îşi zise domnu Constantinescu (bineînţeles într-o versiune balcanică oarecare) şi drept intrare în vorbă ceru — una albă. Sorbind-o încet, tacticos, ochii îi mergeau spre teancurile de gazete ; numai titluri, nimic altceva. Puse paharul pe jumătate plin încă, pe teş-ghea, şi întinse mina după un „Univers44. îl desfăcu şi dete să se aştearnă pe lectură. — Pardon, aţi plătit numai limonada, n-aţi plătit şi gizeta, protestă negustorul cumulard. 241 I — Lasă bre, ce dacă citesc, tocesc literă ? se indignă domnu Constantinescu. Celălalt însă : — De ce ? E cafenea aici ? e ceainărie ?... Şi-i scoase binişor gazeta din mină. Intorcîndu-se spre casă, domnu Constantinescu Panait, itidentul, se gîndea : „Oare n-ar fi fost mai bine cinciu ăla să-l fi dat pe o gazetă ? Ce nevoie avea el de limo-nadă ?... Hei, dar oricum : limonada o iei care va să zică aci în stomac, ai ceva al tău de care profiţi, da gazeta, odată citită la ce mai e bună ?... Păcat de cinci parale.. Numai cit la raport, în faţa consoartei, domnu itident rămase un moment cam încurcat. Dar se reculese repede : — Să le ia dracu, gazetarii ăştia, că nu mai ştie nimic. Tot aia şi aia: sîrbu bate pe bulgar, bulgaru se împacă cu grec, grecile se bate cu turc, limonada nu face parale... Madam Constantinescu rămase cam mirată de amestecul limonadei în chestia orientală, dar îi era degrabă să-şi prezinte, la rîndul ei, darea de seamă... Deci, într-o avalanşă de informaţiuni din sursa cea mai autentică, domnul itindent află : că ăi. de jos au primit o scrisoare recomandată de la Rîmnicu-Sărat şi una nefrancată de la Botoşani, că la ăi de sus a venit în vizită o damă voalată, a stat treizeci şi opt de minute şi i-au dat ăia numai dulceaţă, nu şi cafea; că becherul de la odaia mobilată a venit azi-noapte dimineaţa la trei şi douăzeci şi cinci acasă, iar acuşica pare-că e cam deranjat cu stomacu, că a fost pîn-acuma, mă-nţelegi, de patru ori la... acolo, şi a stat cîte un sfert de ceas; că aia de sus azi nu şi-a văpsit păru, dar aia de jos a pus pudră mai multă ca în alte zile şi a făcut observaţie servitoarei că a luat săpunu să se spele cu el; că pisica ălor de jos a furat o chioftea de pe tocător, iar căţelul ălorlanţi s-a uitat pe covor ; că... Domnu Constantinescu ascultă, interesat la culme, iar după ce raportul se isprăveşte, îşi zice în sinea dumnealui : „Amâ, bre, asta Catrina să fie acolo la gazetă, numa păcat că nu şti şi din condei cum şti din gură... Marţi le face pe toţi...“ 242 Iar dînsa care preferă întotdeauna, cînd poate, să gîn-dească cu voce tare, se găsi cam în acelaşi gînd cu dumnealui, aducînd iar vorba la penuria veştilor din ziare : — Ehei, matale să fii aşa un derector la gazetă, cum nici n-ai altă treabă... Marţi le-ai face pe toţi, cîtă politică ştii... Numai păcat că n-ai învăţat mai multe abeţe-dare... CURAJ CIVIC — Bravo, bravo, aşa trebuie, să ai curaj. Asta-mi place ! Ai curaj. Aşa trebuie. Să le dai la cap. La cap, mă-nţelegi ? Fără milă. La cap. Bravo. Aşa-mi place!... — Pardon, zic. Poate că prietenul Ibriceanu mi-a făcut o recomandaţie cam... Adică vreau să zic că ce e drept, scriu şi la o gazetă politică, însă... — Nu cumva eşti cu... îngînă noua mea cunoştinţă cam schimbîndu-se la faţă şi retrăgîndu-se niţel pe banca berăriei unde ajunsesem alături. — Nu, nu, mă grăbesc să-l asigur, nu sînt cu... — Atunci eşti cu... — Cu ai noştri, fireşte, cu cine altul aş putea să fiu ? — Apoi atunci de ce mă întrerupi, drăguţă ? modestie, ai ? modest, care va să zică. Dă-o încolo, ştim noi ce e aia. Astea sînt de formă, în lume — dar la gazetă poc! îi daţi! îi daţi vîrtos ! La cap ! Bravo ! Aşa-mi... — Nu frate, altceva am vrut să zic. Adică eu, cu toate că scriu şi la o gazetă politică, dar mă îndeletnicesc mai mult cu literatura... — Cu literatura ?... Scuzaţi. Mărturisesc cu ruşine că nu vă cunosc ca scriitor, dar voi căuta să împlinesc de-aci nainte această lacună... — Mersi. Mi-au mai spus-o şi alţii; ruşinea însă a trecut, dar lacunele au rămas... — Da cum îţi şi vine, zău, drăguţă, să te mai ocupi cu literatura, cînd vezi toată mizeria asta ?... Cînd vezi că toate merg alandala şi înaintăm cu paşi repezi spre o prăpastie ?... Aci trebuie altceva, nu literatură, aci trebuie bici de foc, aci trebuie condei muiat în catran şi 244 pucioasă, să ardă, să frigă, aci trebuie, domnule, să le dai cum zic la cap, fără milă... „Etcetera", împlinesc eu în gîndul meu şi mă ridic să plec, lăsînd pe... — uite că i-am şi uitat numele noului meu cunoscut ! lăsîndu-1 ca să-şi continue peroraţia celuilalt de la masă, prietenului Ibriceanu, care mi-1 recomandase. * La dreptul vorbind, el era care-şi binemeritase pisarea, căci — am uitat să vă spun — prietenul meu Ibriceanu e un vajnic propagandist politic şi electoral, şi acu, printre alţii îl vînase şi pe ăsta şi-l adusese la berărie ca să-l catechizeze şi să-l stileze bine, ba să-l mai prezinte şi altor amici, ca să se laude cu talentele lui, aşa cum s-ar lăuda un artist crescător de la circ cu prezintarea unui cal minunat dresat în libertate... De la uşă mai aruncai o privire în urmă, şi dacă nu mai auzeam nimic, căci aminteri partizanul se răstea mai mult pe şoptite ca şi cînd ar fi fost vorba de o taină mare, dar îi vedeam gesturile la cari prietenul Ibriceanu privea zîmbind cu un aer de mulţămire, şi chiar de mîndrie. „La cap, la cap! “ ştiam acuma să traduc gesturile acestea, şi-mi mai ziceam apoi: „Mare meşter, Ibriceanu ăsta, cum ştia el să monteze pe alegător, să-l fanatizeze... La cap! la cap ! — Oare cît o fi cîştigînd el cu meseria asta ?...“ ♦ Alegerile au fost peste o săptămînă. „Ai noştri" au căzut cu glorie. Infamul guvern a reuşit şi de astă dată, mulţămită ingerinţelor, presiunilor şi manoperilor de tot felul. Deşi cetăţenii erau ferm decişi de data aceasta să-i dea la cap, însă ce poate oare cea mai energică şi cea mai eroică hotărîre faţă de... Ho, stai! Asta-i articolul pe care l-am scris a doua zi la gazetă, dar aci e vorba de altceva. E vorba că mă întîlnesc peste cîtăva vreme cu prietenul Ibriceanu, foarte plouat şi jerpelit... 245 » — Ia lasă-mă, nene, îmi şi taie vorba, cît nici n-apucasem bine să-l întreb. M-au luat la goană „ai noş-tri“. Inchipuieşte-ţi... — Dar bine, frate, te văzusem plin de zel. Ba încă încălziseşi pe unii de nici nu voiau să ştie altceva decît : la cap ! — Da, da, ştiu ce vrei să zici. Vrei să zici de ăla de atunci de la berărie... Să-l ia dracu. Stai să-ţi spun. M-a băut toată sara aia, şi altele, nu mai scăpăm de el: „Las’ pe noi! Să le arătăm! Adică ce crede ei? Pînă cînd ?“ Şi altele de astea ; acu l-ai auzit. In ziua alegerii, văd eu că stă treaba cam prost la secţia mea, prietenii nu se prea arătau — hai, zic, să mai dau o raită. Mă duc şi pe la ăla că nu stătea departe; cînd colo la el încuiat tun tot. Bat eu la uşă, bat la fereastră, nimic. Mă duc în fundul curţii, împing la uşa bucătăriei, sare ivărul şi intru. „Domnu nu-i acasă, mă întîmpină servitoarea, vorbind încurcat*. „Cum, zic, nu-i acasă, da unde e ?“ „A spus că are proţest la Piteşti.* „Ce proţest că azi e duminică ?“ „Apoi nu ştiu, zice, aşa mi-a spus.* „Ia deschide unde-i să-l întreb şi eu,* zic şi dau buzna. Omul meu sta ghemuit intr-un fund de canapea, numai în halat. „Apoi bine, nenişorule, aşa luptăm ?... „Să mă ierţi, zice, să-ţi spun... — eu, care va să zică, mă-nţelegi sînt cu voi, da acuma nu pot pentru ca să mă pronunţ chiar pe faţă. Deocamdată. Mai tîrziu, fiindcă, mă-nţelegi, să-ţi spun, am o daravelă, care va să zică, la minister, şi de... Acuma vezi şi matale, da altă dată să contaţi, vă asigur, pe onoarea mea...* L-am dat dracului, ce era să-i fac ? Şi oftă prietenul Ibriceanu: Hei, dacă ar fi fost păţania numai cu el, da întreabă-mă de ce, m-au luat la goană „ai noştri* ?... * A trecut cîtăva vreme de-atunci, căzuse guvernul acela şi venise altul. Erau acuma „ai noştri* la putere — şi ceilalţi luptau în opoziţie. Alegeri iarăşi, iarăşi agitaţie, propagandă. 246 Intr-o seară la o grădină — că era acuma spre vară — cum stăm la o masă gîndindu-mă la articolul de mîine, îmi izbesc urechea nişte cuvinte şoptite, dar şoptite cu arţag, la o masă vecină : — Aşa-mi place. Da. Aşa trebuie. Să le daţi la cap. La cap, mă-nţelegi! Fără milă. Aşa, bravo! Aşa-mi place ! La cap ! Mă uit: nu-ncăpea îndoială ; era vechea mea cunoştinţă, vorbind de astă dată confratelui Udrea din celalt partid, şi cel care i-1 prezintă acuma zîmbind, ca pe unul ce-şi zicea că-1 dresase, nu glumă, era cel mai vajnic ccyicurent politic al prietenului Ibriceanu. — Care va să zică eşti de-ai noştri ? întreabă confratele Udrea. Putem, la un csz, să contăm în lupta noastră... — Ce, domnule ! Curaj trebuie să ai. Atîta-ţi spun. Curaj, domnule. Şi fără cruţare. Nu e vreme de glumit acuma. La cap să le dăm, mă-nţelegi. Aşa trebuie. La cap !... p POL JEMANFIŞISTUL — Cum, nu-1 cunoşti pe Pol? Mă întreabă vărul Bistriţeanu uimit ca şi cînd m-ar fi surprins asupra unei ignorante de neiertat. — Scuzaţi, zic, salutînd stîngaci şi aşteptîndu-mă la revelarea uneia din acele celebrităţi pe cari este primejdios a mărturisi că. nu le cunoşti. După nume da, dar cunoştinţa personală... După nume ! Pol! Eram ridicol, fireşte. Noroc că nici Bistriţeanu, şi cu atît mai puţin d. Pol nu băgară de seamă. Noua mea cunoştinţă dete ochii peste cap, capul pe ceafă, lăsîndu-se în această poză de extaz, cu totul în voia admiraţiunii mele, iar Bistriţeanu mi se plecă la ureche, ca să-mi şoptească: — Admirabil băiat! Şi jemanfişist, mă, n-ai idee! — Cum ? zic eu nedomirit, că nu era tocmai aşa mult de cînd venisem de la ţară; jemanfişist? ce-i aia?... — Jemanfişist, adică nu-i pasă de nimica. Ilsanfiş-pamal de orice ; e o vorbă franţuzească. Dar mai bine să-ţi dau cîteva exemple, ca să-l cunoşti mai de aproape, ce băiat admirabil. Uite, noi ăştia, avem mai fiecare cîte o meteahnă; ba ne pasionăm de politică, ba facem pe iubitorii de arte şi literatură, ţinem la familie, la patrie, chiar şi la religie, unii — mă rog, la cîte superstiţii toate. Dar ăsta — îl vezi pe ăsta ? el nu dă două parale pe toate astea. Fiindcă e jemanfişist. — Bre, bre, zic eu şi tot nu mă domiresc. Şi pentru asta el are leafă de undeva ? 248 ■i • — Mă, da prost eşti! mă înfruntă vărul Bistriţeanu. Nu înţelegi tu că astea sînt chestiuni care va să zică de profesie de credinţă... Pe tine te plăteşte cineva ca să crezi în patrie, naţie, ori Dumnezeu ? Nu; apoi nici pe el nu-1 plăteşte nimenea ca să nu creadă. Nu crede fiindcă e un spirit superior, debarasat de orice pre- ' judecată. Fiindcă e jemanfişist. — Bine, dragă, da din ce trăieşte el? Are vreo meserie, vreo slujbă, ceva ? — Ei, voi burghezii tot numai la asta vă gîndiţi! Tot numai la stomac! Trăieşte şi el cum poate. Puţin îi pasă. Fiindcă... — Da, ştiu acuma de ce; fiindcă e jemanfişist. Dar oricum... In vremea asta d. Pol stătea imperturbabil ca o cadră de mare preţ, asupra căreia cunoscători şi necunoscători îşi dau părerea, pentru ea deopotrivă de indiferentă. — Stai să-ţi povestesc ceva, îmi dai voie ? se întoarse Bistriţeanu întîi la mine şi apoi la el. Să vezi ce istorie nostimă. De astea numai Pol e în stare să-ţi combineze şi să-ţi aranjeze... într-o mahala, unde sta el mai de mult, era un popă, chiabur al dracului, da zgîrcit nevoie mare. Pol era, cam ca întotdeauna, ififliu şi noi îl luam în zeflemea şi-l necăjeam cu popa. „Mă, îi ziceam, mare meşter îi fi tu, da’ din cît bănet a strîns ăla, dacă-i fi tu în stare să storci o lăscaie de pe sufletul lui, te proclamăm regele escrocilor !“ „Pă ce? zice el.“ „Pă dracu, răspundem noi, că , n-avem unul chioară.44 Nu trece mult după asta şi numai ne pomenim în-tr-una din zile cu Pol fercheş-fercheş, ras, tuns, frezat, cu joben, în frac şi cu floare la butonieră. „Ce-i mă? • te-a chemat la Palat ? Să mă iei şi pe mine la minister !“ îi dăm noi cu d-astea d-ale noastre. Dar el de colo: „Mă logodesc, tîmpiţilor !44 zice — „Auleo ! şi cu ce marchiză, ducesă, contesă?...44 „Cu fata popii, bre!44 Că uitasem să-ţi spun, avea popa ş-o fată. Ce făcuse, ce învîrtise Pol, cu o peţitoreasă, l-a ameţit pe popa. Asta, mă-nţelegi, cînd s-o înfăţişa cu ifosul lui, apoi cel puţin cît un procuror ceva ai să-l socoţi; popii i-au spus că e băiat de moşier din Teleorman şi inginer de poduri, ii 249 al dracului Pol, mai făcea şi pe zeflemistul! Da, ca să-l încredinţeze, i-au făcut şi fel de fel de hîrtii — mai la urmă îl pusese pe părintele şi în corespondenţă cu boier Patros, ăsta era chipurile babaca lui Pol, şi numai ce curgeau epistolele între Bucureşti şi Turnu-Măgurele : eu am să-i dau băiatului moşia cutare, sfinţia-ta, părinte, ce-i dai fetii ? Şi iaca-aşa, vreo lună de zile pînă ce i-a stors Pol popii de vro sută de ori numele lui.“ — Ce nume ?... — Pol, bre, o sută de poli, ăstae calambur se cheamă, ce pricepi tu! dacă-1 esplici, nu mai are nici un haz... — Care va să zică o sută de poli, două mii de franci; de-acolo, frac, joben, eţetera, ş-apoi şi nişte chefuri ce-am tras... Măcar că noi pierdusem rămăşagul, da’ Pol, băiat galant, tot el plătea... Numai cînd s-a apropiat funia de par, fixează Pol ziua cununiei civile: „Să fiţi gata la ora cutare, zice, că vine şi babaca din Teleorman14 ! Haha! Or mai fi aşteptînd şi azi cu nunta... — Să mă iertaţi, încerc eu cu sfială, dar asta mi se pare cam... — Ce cam ? cum cam ? Nu ţi-am spus. Să-l cunoşti, un băiat de tot hazul! Admirabil farsor, — şi un jeman-fişist... un jemanfişist. — Ei, şi popa n-a mai zis nimic ? N-a făcut o plîn-gere, proces, ceva ?... — Ce să facă, domnule ? Să-şi facă de rîs familiu-nea ? Numai băiatul popii... — L-o fi provocat la duel ? fac eu îngrozit. — Nu, că era seminarist; acu o fi popă şi el. Da băiatu ăsta, arţăgos al dracului, l-a urmărit pe Pol, l-a urmărit, pînă l-a întîlnit într-o zi faţă în faţă. Şi unde mi i-a ars cîteva scatoalce, Dumnezeule, de parcă şi eu care eram martor, din întîmpare acolo, începusem să văd stele verzi. — Auleo ! şoptesc eu iarăşi; şi unde s-o fi încins o bătaie, mamă, Doamne!... — Da de unde, mă ! bre, ţărănoi mai poţi fi, Neac-şule! nu ţi-am spus... Ia întreabă pe Pol... 250 — Haha! I-am rîs în nas canaliei, hohoti d. Pol cu superioritate. Palme lui Pol ? Zece poli palma, dacă e vorba; nu-i aşa că e plătit ? Şi să mai poftească, dacă e vorba, nu-i aşa ? Iar Bistriţeanu, într-un nou acces de admiraţie, mi se plecă iar la ureche : — Ei, l-ai văzut acuma? Nu ţi-am spus! Jemanfişist! jemanfişist al dracului!... N-ARE NICI O IMPORTANŢĂ! Desigur că atunci cînd, cu faţa radioasă, coana moaşe a venit să anunţe domnului adîncit în reflexiuni şi calcule, ce încetul cu încetul se vor fi depărtat de realitatea iminent ameninţătoare: „E băiat, conaşule, să vă trăiască... !“ „Conaşul" va fi răspuns, ridicîndu-şi ochelarii pe fruntea încreţită de una mie şi unul de gînduri: — Băiat, fată, n-are nici o importanţă! El, poate în acel moment, preocupat de problema generalizatoare, nu-şi dădea seama că, între un băiat şi o fată pot să fie mai multe decît una şi o singură deosebire, pe care în acel moment o socotea neimportantă, dar mai ales nu şi-a dat seama că, vorbind aşa îşi luase în chip inconştient rolul acelor zîne, cari, la naşterea fiecăruia dintre noi, vin şi ne hotărăsc soarta ce are să prezideze apoi la întreaga desfăşurare a acestei întîmplătoare călătorii prin viaţă, care ni se impune, fără ca nici unul din noi să o fi cerut: — N-are nici o importanţă! zise el, şi cu aceasta a pecetluit firul conducător în viaţă aili odraslei sale, pe care a dorit-o sau n-a dorit-o, dar care totuşi a venit, pe căi la al căror mister el n-a contribuit cu nimic mai mult, decît de pildă, ar contribui un cocoş la meşteşugul prăsirii păsărilor de curte. Deci, cînd primele scutice nevinovate au avut să consemneze, spre deteriorarea lor, apariţia unui nou distrugător, acesta, imperturbabil faţă de primenirile oricît de dese, nu zicea, fiindcă graiul nu-i este dat omului decît de la un an-doi înainte, dar avea un aer ce nu s-ar fi 252 r. putut traduce, cu ajutorul nici unui fel de dicţionar, altfel decît aşa: „Asta n-are nici o importanţă 1“ Mai tîrziu, la şcoală, cînd Mişulică (aşa i-a rămas numele pînă la adînci bătrîneţe) venea acasă cu note deplorabile (învăţătura pentru el era un inamic în faţa căruia era în stare să se ascundă în cele mai nepătrunse tranşee), atitudinea lui, dacă nu chiar dialectica, cu care n-a-vusese încă timpi:! şi ocaziunea să se deprindă, nu spunea altceva decît iarăşi: — N-are nici o importanţă ! Şi cînd tată-său, care „între timp" revenise la altfel de contemplări asupra importanţei lucrurilor din lumea aceasta, răspundea cu cîte o binesimţită (mai ales din partea pacientului) urecheală, acesta ea fiu respectuos, încasa şi îndura totul, în sinea lui zicîndu-şi : „Nici asta n-are nici o importanţă!“ In vîrstă tînără s-a însurat — avere?, părintească era suficientă ca să înlocuiască lipsurile unei instrucţiuni suficiente, era deci un om cu carieră „făcută" din prevederea altora, care, cum se ştie, poate ţine loc perfect lipsei destoiniciilor proprii, ba încă de multe ori chiar cu prisos ; binevoitori, de aceia cari nu lipsesc niciodată, au încercat să-i atragă atenţiunea asupra unor calităţi, o femeie frumoasă n-are niciodată defecte, însă poate să aibă calităţi... îndoielnice, deci asupra unor astfel de calităţi, la care Mişulică... (Refrenul) Apoi bineînţeles că s-a întîmplat aşa; amici cam prea mulţi şi asidui... — Bine, măi Mişulică, tu nu vezi... La care Mişulică iarăşi: — Lasă, dragă, asta n-are nici o importanţă. Căci dacă în şcoală Mişulică n-a fost în stare să înveţe nimica, deşi liceul l-a făcut mai temeinic decît mulţi alţii, fiindcă n-a fost clasă pe care să n-o fi trecut de cîte două ori, în practica vieţii a moştenit experienţa mai multor generaţii specializate în jupuirea sistematică a deaproapelui. El, care va să zică, „îşi vedea de treabă", pătruns în felul lui, de principiul enunţat de însuşi Domnul nostru Isus Cristos: „Şi celor ce au li se va mai da, 253 r iar celor ce n-au li se va mai luaa... Pentru aşa ceva nu trebuie multă carte, cartea nu poate decît să zăpăcească mintea omului cu idei egalitare, libertare, anarhiste, nihiliste, criminale, bestiale... Şi astfel Mişulică îşi socotea sporirea patrimoniului său după plusul, mereu crescînd, al numărului victimelor sale. — Dar dragă Mişulică, nu te gîndeşti, strîngi omul de gît... Te pomeneşti că, în disperare, azi-mîine şi ăsta are să-şi tragă un glonţ în cap, ca ălalalt de mai deunăzi care... Mişulică, imperturbabil... — Asta n-are nici o importanţă! Fiindcă l-am cunoscut şi eu — altfel cum era să-i fac aici instantaneul ? — m-am întrebat adesea: „Oare ce ar putea să aibă vro importanţă pentru Mişulică ?“ Am încercat în fel şi chip... Zadarnic. Refrenul ţăcănea inevitabil. — Măi Mişulică, ce zici ? Boii ăştia de la guvern nu vreau s-o urnească din neutralitate şi... — Asta n-are nici o importanţă. — Şi o să ne alegem cu buzele umflate la spartul tîrgului. — Asta n-are nici o importanţă. Mai tîrziu iar : — Măi Mişulică, nu ţi-am spus ? Trebuia guvern naţional, nu neisprăviţii ăştia. Dacă... — Lasă că ştiu ce vrei să-mi spui, îmi taie vorba Mişulică, asta n-are nici o importanţă... — Cum n-are nici o importanţă, bre ? Tu nu vezi ? Lasă celelalte, dar de scumpirea asta ce zici ? înainte vreme cu un cinci lei îmi asiguram perfect cele trei cărări spre casă; acuma, cu douăzeci nu-mi mai rămîne, nenişorule, nici de tramvai... — Asta n-are nici o importanţă... iei o birjă. Bineînţeles lui Mişulică îi e uşor să găsească o birjă, fiindcă el mai găseşte întotdeauna prin vastele buzunare ale vastului său pardesiu ceea ce mai este inexorabil legat de posibilitatea uzării de un asemenea rar şi mult capricios vehicul... Dar ce mă fac eu, căruia de cele mai multe ori mi se întîmplă că, atunci cînd găsesc birja, nu 254 găsesc, în micul buzunar al vestei... combustibilul necesar punerii în acţiune a acestui învechit dar practic calo-mobil, iar cînd găsesc combustibilul, nu găsesc birja?! In sfîrşit... N-are nici o importanţă, îmi vine aproape să zic şi eu ca prietenul meu Mişulică. Merg pe jos ; în tot cazul trebuie să ajung undeva... în cazul cel mai rău la "ecţie... Oricum nu-mi iese din gînd indiferenţa aceasta a amicului meu, faţă de tot ce se petrece în lume, şi în ţară. Dacă marile evenimente mondiale pentru el „n-au nici o importanţă"... Dacă repercusiunea acestui blestem asupra vieţii noastre migăloase de toate zilele... Dacă... Stai ! Aicea am să-l prind. Am eu un prieten arţăgos cu care am să-l pun faţă în faţă... Şi am să aduc vorba... Da, aşa... Conflictul inevitabil... Ia să te văd, Mişulică... — Aceasta este o infamie, zise prietenul izbind cu pumnul în masă (îl montasem, fireşte), la întâlnirea noastră cea mai apropiată... Şi ai să-mi dai socoteala ! — Socoteala ai s-o ceri de la chelner, răspunse Mişulică, cu cea mai diplomatică a lui răceală. Eu n-aş putea să-ţi dau decît... — Ce ?! palme ? strigă celalalt; p-astea mai să ţi le trag eu ! Şi jart ! jart ! L-am petrecut pe Mişulică pînă afară. Ii zic : — Ce crezi ? asta nu poate să treacă aşa, fără urmare... îmi răspunde : — Lasă, dragă, asta n-are nici o importanţă. * Eu nu ştiu cum o să sfîrşească prietenul meu Mişulică, şi — dacă vreţi să fiu sincer — nici nu mă interesează. Dar tipul lui, da, mă interesează, şi astfel astă-noapte am avut un vis : Se făcea că noi toţi, păcătoşii din lumea aceasta, ne înfăţişam, pe rînd, cu număr de ordine, la ghişeul suprem, de la care se distribuie, conform paragrafelor testamentului celui vechi ca şi ale celui nou, recompensele şi pedepsele, pe cari le-am meritat în călătoria pămîntească, pe care n-am cerut-o, dar care ni s-a hărăzit se vede, ca o 253 piatră de încercare — pentru ca să ne putem continua existenţa noastră... în rai sau în iad.. Erau două porţi înaintea noastră... Acuma aţi înţeles : era poarta raiului, la dreapta, mai e nevoie s-o spun? -— şi la stînga poarta iadului. Iată-1 pe Mişulică. L-am recunoscut numaidecît. El, la aglomerările de la gară, de la staţiile de tramvai etc. numaidecît ştie să-şi asigure locul cel bun. Nu era cel mai bun în acest caz, fiindcă controlorul îl întreabă: — Dumneata ? Iar el răspunde : — Eu ? Mihai Parascovenescu... „Mişulică", îmi ziceau acei de jos... Poate aţi auzit, sînt om cunoscut... Mi-am pus odată şi candidatura la Suceava... Eu... — Lasă nu mai spune, dosarul d-tale este aici, ştim tot... Asta este meseria noastră ca să ştim tot... Dumneata ce ai de spus întru apărarea d-tale ?... — Eu ?... eu, ca apărare... dacă trebuie... pot să spun că... — Ei, spune ce poţi, că vreme multă de pierdut n-avem. Domnul ne-a măsurat-o. — Fiindcă... deoarece... Scuzaţi... Eu, eu... în viaţa mea pămîntească... Mi-am zis: care va să zică... — N-o mai încurca : ai dezbrăcat pe deaproapele tău ca să te îmbraci cu haina lui ? — Nu l-am dezbrăcat ; s-a dezbrăcat el însuşi şi mi-a adus-o. — Şi ce i-ai dat tu pre ea ? — Asta... n-are nici o importanţă... — N-are ? Bine. Procesul dumitale e terminat; altul! ...Pînă la mine mai venea rîndul altora. Ce să fac? Eram dresat de pe pămînt, unde, la ori şi ce fel de aglo-merăi, întotdeauna toţi mi-au trecut înainte. Mişulică cel care a găsit şi aci mijlocul să se strecoare în faţă, îmi făcea semne : — Salutare ! salutare! mai stai tu acolo, că o să-ţi vie şi ţie rîndul! Şi am stat. 256 r* In faţa celor două uşi, la dreapta şi la stingă, Mişulică făcu un gest, vă rog să nu mă mai întrebaţi în care direcţiune, dar cerberul conducător îl opri, zicîndu-i... : — Pardon, d-voastră poftiţi pe uşa cealaltă... La care Mişulică, avu ocaziunea să-şi plaseze pentru ultima oară cuvîntul directiv al vieţei sale întregi: — Asta n-are nici o importanţă... Şi eu zic că n-are, şi pun punct, că mă trag de mînică alte tipuri mai interesante. OAMENI SERVIABILI Nu ştiu ce părere veţi fi avînd dumneavoastră despre oamenii îndatoritori, dar eu vreau să vă povestesc ce mi s-a întîmplat mie odată cu junele meu amic Coşcodan, un tînăr care faţă) de mine se laudă întotdeauna cu două calităţi (faţă de alţii poate se laudă cu mai multe) : întîi că nimeni nu se pricepe, ca dînsul, la de toate, şi al doilea că nimeni nu ţine, crede el, la mine atîta cit ţine dînsul. Şi fiindcă ţine la mine, nu din vrun interes oarecare, ci numai aşa, din pură simpatie, de aceea ţine să mă şi îndatoreze, cu orice prilej ce se înfăţişează, şi chiar şi cu unele prilejuri pe cari el însuşi le evocă, fără ca ele să se înfăţişeze de la sine. Era într-o zi de iarnă cu lapoviţă, cînd constatai — de obicei astfel de zile sînt prielnice astor fel de constatări —■ că ghetele mele reclamau cu cel mai categoric imperativ trecerea la o retragere bine meritată şi înlocuirea în slujbă cu elemente tinere, noi, neuzate. Deci mă oprisem înaintea vitrinei „magazinului cu încălţăminte" de la care mă aprovizionam de trei-patru ori pe an (acuma fireşte c-am mai rărit-o) spre deplina mea şi a negustorului mulţămire, şi tocmai pusesem ochii pe un model care îmi convenea de minune şi ca formă şi ca preţ, — cînd mă simt deodată amicalmente luat de braţ. — A, îmi răsună în ureche simpatica voce a tînărului meu amic Coşcodan, la alea te uiţi ? — nu face, domnule, ascultă-mă pe mine, că mă pricep, aicea n-are nimic modern, dă-mi voie, vino cu mine să te duc la un magazin, unde mă cunoaşte, şi-ţi aleg eu o pereche cum n-ai mai purtat dumneata în viaţa dumitale... 258 Şi faţă cu alţii şi mai ales cu cei îndatoritori şi cari ţin la mine, sînt om care cedez şi mă las convins uşor. Magazinul unde îl cunoşteau pe Coşcodan era ce e drept cam departe — în schimbul ostenelii şi a adaosului de zloată, constatai însă de la prima vedere că magazinul amicului meu se deosebea într-adevăr în chip simţitor de acela pe care-1 ştiam eu : marfa, ce e drept, era ceva mai scumpă, în schimb era neasemănat mai proastă. Dar dacă-1 cunoşteau pe Coşcodan... Mi-am ales numaidecît o pereche care, de bine de rău, socoteam că mi se potriveşte. Dar mi-am făcut socoteala fără amicul meu Coşcodan, care odată cu capul n-ar fi putut să sufere' ca să nu mă vadă încălţat altfel decît cu cea mai perfectă capodoperă de pantofărie a celui mai prima magazin din Dudeşti. Deci iată-1 răscolind cu mîna lui proprie, toate rafturile, grămădind mormane peste mormane de ghete cu şireturi, cu nasturi, cu elastic — lui i se tolera, dacă-1 cunoşteau! — şi după un chin de două ceasuri de încercări nereuşite pe contul bietelor mele bătături, oprindu-se triumfător la... prima pereche pe care o încercasem. — Ei astea da, vezi, trebuie să ştii să le alegi. N-are a face cu alea de voiai să le iei dumneata ! Zic slavă Domnului că i-am dat de capăt, plătesc şi dau să iau ghetele împachetate. Dar Coşcodan sare : — Pardon ! Lasă că ţi le duc eu. Şi-mi smulge pachetul din mînă. Acuma se ştie, obicei din strămoşi ; după tîrg aldă-maşul. Intrăm la cea dintîi circiumă — eram prea obosit momentan pentru un drum mai lung; dar de la cel dintîi pahar Coşcodan se strîmbă. — Asta-i otravă, domnule. Te rog, dă-mi voie. Ştiu eu un vin undeva, cum nu se mai găseşte în Bucureşti... Un tămîios 79, vous m’en direz des nouvelles... De la o cîrciumă la alta, drumul trece la un moment peste o stradă cu tramvai. Cînd să traversez, iată un vagon sosind. Calculez eu distanţa şi dau să trec pe dinaintea lui; aş fi şi trecut fără îndoială, dacă Coşcodan n-ar fi sărit şi nu m-ar fi oprit tocmai la timp pentru ca scara .vagonului să-mi poată apuca şi să-mi sfîşie pulpana paltonului. 259 — Ei, vezi cum eşti ? acuma dacă te-ar fi călcat t'ram-vaiul ?! Aşa ai scăpat numai cu atîta... Lasă, nu face nimica... Cunosc eu un croitor... se aranjează... De la restaurantul cu tămâiosul 79 pe care aşişderea îl cunoştea Coşcodan, îmi înşfăcă paltonul şi peste cîteva minute se întoarse radios. — Intr-un sfert de ceas e gata ; ca nou. Deodată mă plesnesc cu mîna peste frunte, îmi aduc aminte : — Auleo, da ghetele ? Coşcodan se uită şi el în toate părţile, pe scaune, pe sub masă... — Aşa e, domnule, le-am uitat dincolo... Nu face nimica lasă că se găseşte... Şi dispare iarăşi, lăsîndu-mă să lupt cu tămîiosul care, o fi fost el de la 79, dar dintr-o tămîioasă care nu cred să fi crescut în vro vie. Peste puţin iată-1 iar. — Nu e... Da se găseşte ; lasă că se găseşte ; mă duc chiar acu la siguranţă... mă cunoaşte... După ce în sfîrşit a trecut de vro şapte ori sfertul de ceas necesar reparărei paltonului : — Ascultă, amice, zic, eu aş vrea să mă duc acasă. Ce facem cu paltonul ? Coşcodan rămase gînditor. — Tiu ştiu ce face comisionarul ăla... Adică nici nu era comisionar, era, îmi pare, un vînzător de gazete... I-am dat adresa croitorului, mă mir ca* nu mai vine... Stai să văd. Se duce şi se întoarce. — A-nchis la croitor... Da nu face nimic; lasă că se găseşte. Mă duc chiar mine la siguranţă... — Cum nu face nimic, domnule ? Da cum mă duc eu acuma acasă ? — Lasă că se aranjează. Ne împrumută patronul un palton... Mă cunoaşte... Intr-adevăr, patronul a consimţit să-mi împrumute un palton vechi, mai întîi fiindcă îl cunoştea pe Coşcodan, şi apoi fiindcă pe lîngă o bună garanţie, am mai luat 260 pentru acasă (nu zic şi pentru mine) opt sticle din faimosul tămîios 79. In vremea asta, lapoviţa se prefăcuse într-un polei ca sticla. Noroc că găsirăm o birjă înaintea cîrciumii; dar norocul nu m-a favorizat decît pînă aci, căci cînd pusei mînile de cele două părţi ale scării trăsurii şi-mi făcui vînt să mă urc,, Coşcodan, mai serviabil ca oricînd, ca să-mi ajute, îmi deplasă o mînă şi cu ea echilibrul, şi în momentul următor, mă pomenii cu bărbia rău zdrelită de scara birjei. — Asta mi-a mai lipsit, murmurai copleşit de atîtea servicii ale îndatoritorului meu tînăr amic. Dar, imperturbabil, Coşcodan se avîntă lîngă mine în trăsură. — Lasă că-1 conduc eu ; ştiu eu, lasă pe mine. Gimnastica bastonului, la umărul drept şi stîng al birjarului, dură un timp care mi se păru cam prea lung. La un moment, automedonul începu să înjure : , — Da ce-i asta, boierule, că p-aici am mai trecut o dată... — Strada Indulgenţii! strig eu exasperat, 25, strada Indulgenţii ! nu ştii unde vine ? — Păi de ce nu spuneţi aşa ? Asta e tocmai în mahalaua ailantă ! Scuipă într-o parte, murmură ceva în limbagiul lui birjăresc şi plesni furios din bici. In sfîrşit! In faţa uşii de la antreul locuinţii mele, dau s-o descui. Dar Coşcodan îmi ia cheia. — Lasă că descui eu ; încheie-te la palton, vezi să nu răceşti. Invîrti de cîteva ori cheia în broască, odată pac! — s-a frînt. Uşa nu se mai poate deschide. Acuma ce e de făcut? N-aş vrea să supăr pe proprietar, să trec pe la el — şi mai ales n-aş vrea să mă compromit în halul acesta. — Lasă că se aranjează, îmi zice Coşcodan. Ai un briceag? Să vezi cum îţi deschid eu fereastra, odată ! Şi intri, nu te simte nimeni. Il urmez la fereastră şi-l sosesc tocmai în momentul cînd aud iar : trosc şi clîrr... In aceeaşi clipă oţelul briceagului şi geamul ferestrei zăceau hîrburi la pămînt. 261 întorc şi eu măciulia bastonului şi poc trîntesc una în geamul cellalt (deşi Coşcodan ar fi meritat-o mai degrabă) — făcîndu-mi astfel singurul drum pe care mai puteam să scap de ghearele serviabilului meu amic. N-aş vrea să-l mai întîlnesc şi altă dată. Cu toate astea nu pot să mă supăr pe el ;cum o să mă supăr cînd ştiu cit ţine la mine şi cit ţine să mă îndatoreze?... AFACERE BUNA... w:-. Cînd Nae Ghiuden, băcanul de la „Kilul lui Cuzea", se întoarse în ziua aceea din piaţă, mai tîrziu şi mai în-fierbîntat ca de obicei, trecu repede prin prăvălie, uitând chiar şi privirea mustrător bănuitoare cu care de obicei îşi saluta băieţii de cîte ori lipsea măcar şi numai cîte un ceas de la teşghea, trecu tot atît de repede prin odaia muşteriilor fără a răspunde la interpelarea cîrcotaşului ăluia de Bumbuleţ de la percepţie: — Dom’le Nae, vinul d-tale a dat în dropică; ar trebui să-l arăţi la doctor... Şi nu se opri decît în odăiţa din fund unde coana , Viţa a dumnealui, cu odraslele sale Aglae şi Hercul, stăteau la o masă în colţ nu prea elegant servită în materie de faţă de masă, şervete, tacîmuri, în schimb însă destul de copios garnisită cu de-ale gurii. — Oho! icni domnu Nae, aruncînd priviri din ce în ce mai indignate asupra măslinelor, brînzei de Brăila, sardelelor şi nu mai puţin asupra unei bucăţi barosane de tiz al d-sale — ghiuden, care va să zică — de sub grămada cărora abia se mai zărea peticele unsuroase din „Monitorul oficial" care făcea aci oficiul de aşternut de masă. — Ce, Nae, nu mai putea copiii să aştepte, răspunse coana Viţa la scurtul dar elocventul discurs fără cuvinte al dumnealui ; a venitără hămesiţi de la şcoală, flămîn-zeşte copilul de atîta isternat şi gimnaz ce învaţă acolo şi d-aia... — Nu e vorba de asta, cucoană, întrerupse domnu Nae, venindu-i ideea pă cum s-o aducă; vorba e că ’mneavoastră v-aţi aşternut aci pe ce-i mai scump în pră- 263 vălie... Măsline, sardele, telemea, ghiuden... Pesemne dumneata habar n-ai cucoană — şi domnu Nae aci ridică glasul la înălţimea importanţei comunicării ce avea să-i facă — nici cu ideea nu-ţi dai de preţurile de-acuma, de vro ieri încoace... „Să vii cu mine în piaţă, să treci pe la băcăniile ale-lante să vezi în galantare, ori să întrebi şi matale : trei lei cutia de sardele „Robert“, cinci lei măslinele, op’ lei brînza... Cît pentru ghiuden, să te roage muşteriul cu doispce şi să-i răspunzi că n-ai... — Nu mai spune, se cruci, coana Viţa, care de vro săptămînă, ce e dreptul nu mai trecuse prin piaţă. Atun-cea care va să zică... — Atuncea care va să zică, măsline, brînză, sardele, ghiuden nexe mai! Astea sînt mărfuri de vînzare, astea nu sînt mărfuri de consumaţie... Astea sînt parale, cucoană ; ăsta e bănet, cucoană, de ici din prăvălie... Ce, acuma o să mîncăm salată de bumăşti ? Bumăştile le punem în lada de fier, nu le băgăm în burtă ! — Bine, dar omul... — Trebuie să şi mănînce ? Fireşte. Lasă că suntără ele şi altele care nu s-a scumpitără aşa... Este cartofi, este mălai... este varză... este praz... ridichi, fasole albă... Este ele destule... Astea sunt de consumaţie; cumpărăm ce e mai ieftin, vindem ce e mai scump; asta se cheamă negustorie cu cap... Facem parale. Şi strîngînd de pe masă „Monitorul oficial* cu rămăşiţele neconsumate încă, trecu iar prin odaia muşteriilor, nerăspunzînd decît cu dispreţ suveran la interpelarea nesuferitului de Bumbuleţ : „Da ce dom’le Nae, a scumpit primăria taxa pe cişmele ? şi asortă comestibilele la loc, fiecare în putina sau pe raftul de care aparţineau. In zilele, săptămînile şi cîteva luni următoare, toată agera băgare de seamă a domnului Nae Ghiuden se împărţi în două direcţiuni — ca să zicem aşa, paralele: în-tîi urmărirea foarte de aproape, zi cu zi, ceas cu ceas, a urcării preţurilor diferitelor articole cari constituiau micul dar variatul său negoţ, al doilea controlul consumaţiei acestor articole pentru uzul propriu casnic. Odată, în inspecţiile sale de la domiciliu, descoperi pe lavuarul comun, cîteva coji de lămîie. „Ce-i asta ?“ Ancheta dovedi 264 F că erau resturile unei lămîi ce servise la curăţitul petelor ' de cerneală de pe degetele domnişoarei Aglae. „Cum ?“ cînd lămîia e doi franci bucata ?... Să nu te mai prind cu aşa cevaşilea, că te dezmoştenesc !“ Altă dată scotocind prin buzunarele junelui Hercul, dete peste cîteva stafide, evident şterpelite, în treacăt, în trecerea prin prăvălie. „Ei, bravo ! Astea sînt de nasul tău, măi spînzurătoare ?! Să nu te mai prind cu aşa cevaşilea, că-ţi dezciocălez oasele, înţelesu-m-ai ?“ Cu dumneaei era mai îndelicat, şi cînd descoperi printre rufele din dulap o bucată de săpun „de obraz“ se mulţumi să-l confişte şi să-l reintegreze în cutia de sub teşghea. ____ Ş-aşa mai departe. Iar în vremea asta preţurile se urcau, se urcau mereu. Domnul Nae îşi freca mîinile şi, uneori, cînd treburile îi mai dădeau răgaz, mai schimba cîte o idee cu muşterii. Nu cu abraşul de Bumbuleţ, de la care n-auzeai dom'le o vorbă ca lumea; dar mai veneau în odaia muşteriilor şi alţii, funcţionari de consideraţie, domnu Tase Clipici de la Finanţe, domnu Ibriceanu de la Poştă, eţe-tera, oameni cu mânere, care nu te luau aşa de la obraz, pricepeau cum merg treburile, şi cînd aveai dreptate, ţi-o da. — Ei, eu la comerţ, dom’le să nu-mi spuie nimenea, asta e slăbiciunea mea, că nu sînt de ieri d-alaltăieri, şi comerţul dom’le merge tot cu progresul, ca toate ale-lante. Eu, cînd am luat prăvălia în seamă, de la socru-meu, răposatu, de-i zicea „La ocaua lui Cuzea“, dacă a venit sistemu cu metru, am făcut cevaşilea mai modern, că acuma e kilu nu mai e ocaua. Şi p-ormă ce marfă era atuncea şi ce marfă e acuma !:.. — Păi da, atuncea era cu ocaua, şi acuma e cu chiulul ! — Bumbuleţ de colo din colţul lui. Domnul Nae n-aude. — Iaca, de-o pildă, Cotorici, Ghiţă, din Uranus, cu care am început prăvălia deodată; nu zic, marfă are şi el — negustor de negustor nu trebuie să vorbească — da ce firmă e aia : „La pisica cu familia ?“ Asta e ca pe vremea lui Pasvantoglu... N-a găsit şi el ceva mai modern. Aminteri n-am ce zice : ţine şi el preţurile, nu face con- 265 curenţă. Că aminteri, dom’le, dacă unul mai lasă, şi altul mai lasă, ar mai merge, crezi dumneata, daravera ?.. Ei lasă, să trăim cu toţii şi să trăiesc şi eu ! — Aşa e, dom’le Nae ! Ura ! noroc ! Şi domnu Nae se depărta frecîndu-şi mînile, iar domnu Clipici de la Finanţe şoptea la urechea domnului Ibriceanu de la Poştă : „Şiret, al dracului". * Se cam mira domnu Nae, dar nu prea, că de cînd se urcase preţurile şi cu cit sporeau, marfa se tot cerea, şi se cerea tot mai mult parcă. Muşterii pe cari altădată nu-i văzuse în prăvălie, băieţi, comisionari, femei, veneau şi cereau mărfuri, mai ales dintre cele mai rare, şi plăteau fără să se tocmească măcar că domnu Nae nu uita adesea să forţeze el însuşi, adică să ia el chiar iniţiativa sporirii preţurilor, înaintea pieţii, care însă regulat urca şi ea, şi urca tot mai mult... Dar tot mai greu o ducea şi familia — şi domnul Nae însuşi — cu interzicerea absolută a consumării proprii a oricăror comestibile mai scumpe, dar şi mai hrănitoare din prăvălie. Slăbiseră cu toţii ca ţîrii — ah, de-ar fi avut domnu Nae şi ceva ţîri în prăvălie, ce mai afacere ! Dar n-are a face ! Bumăştile se strîngeau teancuri, vrafuri în lada de fier... Las’ să treacă vremurile astea şi să vezi ! Ce mai moşioară în arendă, undeva, în Vlaşca ori Teleorman. Ori o casă de-alea ipotecatele, ici pe Podu Mogo-şoaii, cu trei caturi... Veni însă o zi, cînd rafturile prăvăliei, ca şi magazia de rezervă, se găsiră goale, numai cutiile şi pereţii. De marfă nouă, nici un rost, de nicăieri ; şi toate se scumpeau mereu... Numai lada de fier era plină de n-o mai încăpea. Domnu Nae o deschidea din cînd în cînd, acuma tot mai des, după cum tot mai puţină treabă putea să aibă în prăvălie ori în piaţă. Şi uneori îi mai trecea prin minte, aşa nelămurit, o istorie pe care o citise ca băiat în prăvălie — nu de haiduci, asta era alta, era ca ăla, cum îi zice, care într-o insulă pustie a dat peste un bulgăre de aur... — Aoleo Nae ,îi zice consoarta, d-apoi noi nu ne mai înfruptăm niciodată cu ceva ca lumea ? C-am ajunsără 266 r numai pielea şi oasele ; uite la bieţii copii, că-i suflă vîn-tul de pe picioare... La care domnu Nae, cu o filozofie acuma impusă de împrejurări, nu ştiu decît să dea din umeri: — Dacă nu este ?! Dacă nu se găseşte ! — Se găseşte, Nae, dacă ai parale... Cu parale ce nu se găseşte ?... C-aşa nu mai merge, destul am răbdat... Acuma am strînsără destul... Domnu Nae rămase pe gînduri. Aşa e ; are dreptate dumneaei. De cînd nu mai gustase nici el o bucăţică de brînză, o bucăţică de pastramă... — Ştii ce ? zise : să trimetem ici la Ghiţă, la Cotorici, s-o trimitem pe Lina, că n-o cunoaşte, că nu vreau să ştie că e de la mine, mă-nţelegi acuma... Cînd Lina se întoarse cu o litră de brînză şi cu una de ghiuden, cea dintîi întrebare a lui dom’ Nae fu : — Ei, ce e ? Mai are ceva marfă la „Pisica cu familia" ? — Este, da e foc, dom’le Nae! doispce lei brînză, opspce ghiudenu... Domnu Nae într-acestea desfăcu pachetele ca să se încredinţeze despre calitate şi cîntăreală. Deodată rămase tablou. — Auleo ! Apăi asta-i marfă de la mine ! O cunosc ! E d-am vîndut-o cu op’ lei brînză şi cu doispce ghiudenu ! Tiii, pungaşu dracului! Acum îşi aduse aminte de toţi acei băieţi, comisiortari, servitoare, pe cari înainte vreme nu-i mai văzuse în prăvălie dar cari de cînd cu scumpetea, îi căraseră toată marfa de prin rafturi... Care va să zică hoţul de Cotorici lucra şi el cu Linele lui... — Ei vezi, Nae, dete din cap dumneaei, aşa e că-ţi pare rău acuma... — Aşa e, dom’le, răspunse domnu Nae, uitîndu-se la fosta sa proprie marfă ca la pagubă. Vezi dumneata, dacă nu mă grăbeam s-o vînd... — Mai bine o ţineam pentru noi. Domnu Nae însă îşi urmă gîndul lui: — Puteam să iau acuma un preţ mai bun... 267 MINTEA LUI PĂLIANOŞ Nu e aşa de mult de atunci, ne spune moş Iftimie, pe cînd noi ne căiam de scumpetea traiului, — poate să fie vreme ca de vreo douăzeci şi ceva de ani; eram verificator clasa a doua la Ministerul Cultelor şi stăm cu casa prin strada Măcelari, în Precupeţii Vechi — spre Tir-chileşti, de—la un tîmplar de-i zicea Pâlianoş. Nostimi oameni, şi el şi nevastă-sa. El grav întotdeauna şi întunecat, parcă cine ştie ce probleme adînci ar fi purtat sub fruntea lui îngustă, acolo, în capu-i ţuguiat, cît abia-i încăpea în pălăriuţa cu marginile-i răsfrînte ; ea veselă şi rîzătoare întotdeauna cu ochii cam şaşii, gata să izbucnească în toată clipa şi la orice vorbă cît de nevinovată ce i-ai fi spus, într-un hohot lăbărţat din care apoi nu mai contenea cîte un sfert de ceas. Şi cu toate acestea cel mai comic din doi tot el era, aşa de puţin se potrivea nă-sucu-i subţirel şi roşu în vîrf ca un ardeiaş cu seriozitatea ce se oţărea să-şi dea feţei limonii şi ochilor apropiaţi la rădăcina nasului ca ochii de rac. Mai ales cînd îl vedeai indignîndu-se de accesele de veselie revărsată ale neves-ti-si, ridicînd degetul şi bărbia şi scoţînd dintre dinţii lă-tăreţi exclamaţia şişcăvită şi mult prelungită pe silaba din urmă : „Iulşcaaa ?“ nu te-ai fi putut ţinea de rîs să fi fost cît de năcăjit. Da şi Iulişca, vlăjgana de săcuiancă bălană, se pornea întotdeauna pe un hohot şi mai năbădăios, schimbîndu-1 pe toate tonurile, pufnind, chihotind, miăunînd, grohotind şi la urmă văietîndu-se : „aolo, aolo“, cu mînile pe pîntece, pînă ce Pâlianoş furios îşi trîntea ciuperca pe vîrful căpăţînii şi pleca măsurînd curtea şi strada, cît îl vedeai, cu paşi de cîte un stînjen... 268 W:. Ei, dar ce voiam eu să vă spun ? Erau economi ne-voie-mare „proprietarii" mei, ş-apoi asta era, că pe vremea aia era uşoară economia. N-am ştiut că o să vie vremurile de astăzi, că poate puneam şi eu ceva la o parte atunci şi trăgeam acuma niţel mai uşure targa pe uscat... Ei, dar ce-a trecut s-a dus, las-o p-asta. Acuma ăştia doi îşi puseseră ei de gînd încă de acasă de la Haromsec să facă parale la România, şi deci s-au învoit să fie strîngători şi unul şi altul, să nu cheltuiască decît pe ce e neapărat de lipsă ca să nu moară omul de foame şi să nu umble gol şi desculţ pe stradă. Cîştiga parale frumoase Pâlianoş — casele şi le făcuse numai după trei ani de chiverniseală ; Iulişca nu prea ştia socoteala banilor, dar ştia să-i încuie bine, aşa cum îi aducea Pâlianoş uneori mai mulţi, alteori mai puţini, ori, să zic mai bine, alteori şi mai mulţi, într-o ladă de Braşov ferecată, învăluiţi în şapte cîrpe ş-un ciorap. O dată pe lună îi lua Pâlianoş şi-i ducea la Casa de economie, să mai sporească. Ei, apoi era o frumuseţe să-i vezi la masă, — noi îi vedeam uneori vara, cînd era vreme frumoasă şi mîncau în chioşcul din fundul curţii. O convertise Pâlianoş pe Iulişca la un vegetarianism feroce. Din ciorbă de cartofi, de post, i fireşte, — nu mai ieşeau ; atîta ş-o pîine neagră — şj castraveţi cînd erau douăzeci la un ban. Stăteau unul în faţa altuia şi sorbeau alene din lingurile de lemn. Se uita Pâlianoş la Iulişca şi se încrunta încovoindu-şi cerbicea; se uita Iulişca la Pâlianoş şi pufnea din cînd în cînd. Abia atingeau mîncarea, cît te minunai: din ce-or fi trăind oamenii ăştia ? Şi aminteri păreau voinici, sănătoşi, faţa de lună a săcuiencii se rotunjea mereu, şi nasul lui Pâlianoş lua * nuanţe din ce în ce mai viorii; ba pînă şi cîinele, Bucşi, n-avea nicidecum aerul hămesit, cum te-ai fi aşteptat la o asemenea gospodărie. Ce era ? Eu nu puteam şti, că stăm puţin p-acasă, de, cu slujba. Da nevastă-mea a dat de la o vreme de urma şireteniei. De cum pleca Pâlianoş de acasă, i se părea ei că-i Vine aşa un miros de friptură de la bucătăria săcuiencii. Cum sînt femeile curioase, a dat o dată să vadă ce e şi 269 numai ce-o zăreşte pe Iulişca prin geam înfulicînd la bucăţi', de fleică şi dîndu-i apoi la gîturi dintr-un coşcogeamite clondir de negru vîrtos... Ei, apoi aşa, am înţeles !D-aia poate tot rîdea aşa madam Pâlianoş, că amin-teri cînd era singură şi se îndopa cu regimul carnivor şi alcoolic era cit se poate de serioasă : parcă nu mai era tot aia, cu ochii şaşii visători, melancolici aproape. Astea, cum zisei, mi le-a spus nevasta. Eu însă îl căinam pe bietul Pâlianoş. Poftim! Să te sacrifici, să munceşti, să-ţi tragi de la gură, să nu te hrăneşti decît cu ciorbă de cartofi şi cu castraveţi — şi încă ! iar nevasta acasă... Aşa-mi ziceam, cînd într-o zi, întîrziind niţel cu prietenii pe la aperitive, mă-ntorc aşa cam pe dup-amiazi acasă ; cînd să dau din strada Toamnei în Măcelari, pe cine zăresc în colţ la domnul Costică Ionescu, primul cîrciumar-restaurator al mahalalei ? Pe domnu Pâlianoş în persoană. Venise de la ciorba de cartofi de-acasă şi acuma, ghemuit într-un colţ din odaia din fund a circiumei, înfulica, înfulica de mama focului bucăţile de fleică şi-i trăgea din cînd în cînd cîte-o duşcă de alb de Drăgăşani. Ei, apoi acuma am înţeles toată comedia. — Da ciorba de cartofi cine o mînca ? O mînca Bucşi, norocosul, şi iată de ce nu slăbea nici el deloc, mai ales că mai avea şi însărcinarea să facă să dispară urmele delictelor antivegetariane ale stăpîne-sii, oasele de antricoate, de costiţe, de pui şi alte comestibile canine nepotrivite pentru masticaţiunea şi digestiunea omenească. Nu m-am putut opri să n-o întreb o dată pe madam Pâlianoş : — Bine madam, matale laşi bărbatul să se libovească cu cartofi şi cu castraveţi, da ici la bucătărie ce sînt bunătăţile astea ?... — No ! mi-a răspuns Iulişca, făcînd nişte ochi furioşi; dacă place la dumnealui muncat cum place ; eu nu proaste se muncat crumpli singure. Şi deodată, fără nici o tranziţie, se porni iar pe hohotul cu şapte caturi, de-a început şi Bucşi să latre ca după o flaşnetă hodorogită. 270 L-am luat pe urmă şi pe domnu Pâlianoş ; — Ia-scultă, prietene, frumos lucru e ăsta să ţii nevasta cu post şi cu apă chioară, iar dumneata... — No ! bufni la rîndul lui tîmplarul; apoi io, domnule, munceşte, — io trebuie muncat bine, — numa ala nevasta şade toate zile, ce trebuie la el fleica, vin ? asta pentru mine, borbat.. Numa, ce voiam eu să vă spun ? Atunci dacă întrebam pe Pâlianoş : „Ei, meştere, n-ai făcut încă destule parale ? cînd te întorci acasă ?“ îmi răspundea : „Lase, domnule, ce se toarcem ? Aici io muncat fleica doi ban, beut vin bun patruzeci ban kilo, acolo la noi tot scump cum otrava. “ Şi vezi, măcar că n-o prea luau ei aşa în serios cu economia, Pâlianoş şi cu Iulişca, numai cît nu ştia unul despre altul, totuşi au strîns, au strîns mereu, au strîns bine ; vezi că erau vremurile d-aşa. Acuma, dac-or mai fi trăind şi dac-au văzut c-au ajuns şi aicea la noi toate „scumpe ca otrava*4, bag seama s-or fi întors acasă la ei, s-o fi hotărît Pâlianoş, şi cine ştie ce grof o fi el acuma acolo prin satul lui din Haromsec ? ...Hei, era uşoară viaţa la noi pe vremea aceea ; trăia mai bine Bucşi p-atuncea decum puţem să trăim noi acuma... apoi dacă n-am avut şi noi mintea lui Pâlianoş!... DUELUL LUI CORCODUŞ Să mă ierte prietenul meu de odinioară Vartic de acolo din ceata drepţilor unde nu mă îndoiesc că hălăduieşte, dar tare era aprins la vorbă şi iute la mînie în ti-nereţele lui. Nu ştiu dacă el pătimea ceva în sinea lui din pricina asta, dar ştiu că nouă, prietenilor lui, ne dădeau adesea de furcă buclucurile în cari îl vîra firea lui zvăpăiată şi gata în toată clipa să treacă de la vorbă la faptă, — „mentalitatea şi gestul", cum s-ar zice astăzi1, cu cele două vorbe la modă, o modă pe care el, bietul, n-a apucat-o. Dar staţi, să nu vă închipuiţi cumva că „afacerile" în cari a intrat s-au rezolvat vreodată în tragedie; întîm-plarea sau norocul a vrut altfel, căci aminteri uşor s-ar fi putut întoarce lucrurile şi pe partea asta — uneori, nu întotdeauna. Nu, desigur în cazul de care mi-am adus aminte acuma, şi în care, dealtfel, vechiul meu prieten nu joacă decît un rol secundar. Cînd s-a inaugurat, afară la Oppler, faimoasa invenţie a berei „Peleş“, era acolo la banchet tot felul de lume. Erau negustori, profesii libere, ziarişti; patronul îi aranjase la masă cam aşa în grupuri, iar colţul ziariştilor se isprăvea, sau începea, cu Vartic, şi se mărginea cu rîndul advocaţilor, care începea sau se isprăvea cu metrul Ghiţă Corcoduş, ilustraţie de mînă a patra a baroului Capitalei, dar de mîna întîia a vastei şi anonimei asociaţii sugative bucureştene. 1 1900 (n. a.). 272 Pe noi, pe prietenii lui Vartic, ne cam îngrijora vecinătatea asta, şi am fi dorit să-l luăm mai între noi. Dar bănuitor, cum era, Vartic, s-a uitat o dată urît la noi şi s-a trîntit dîrz în scaunul lui, cît metrul Ghiţă s-a retras chiar de la început cu vro cinci centimetri, făcîn-du-şi cruce într-ascuns. Ce să vă mai spun ? La şampanie, metrul Ghiţă ajunsese oarecum afară din rînduri, atîta îl tot surchidise Vartic, tot întorcîndu-se spre noi şi batjocorîndu-1 pe franţuzeşte. Dar şi ilustrul Corcoduş prinsese acum nu puţin curaj şi tocmai în momentul cînd colegul nostru se pregătea să se ridice ca să-şi plaseze toastul improvizat încă de acasă, îşi smuci odată scaunul şi înghesuind la rîndu-i pe Vartic, i se adresă într-un ton foarte puţin politicos: „Şi ce mi te tot vîri în suflet, urîtule ?...“ Vartic nu era frumos de felul lui, aminteri desigur că ofensa nu i s-ar fi părut atît de gravă. L-am văzut numai că îngălbeneşte, se ridică, şi în loc de toast era cît p-aci să răsune pleoscăit de scatoalce, dacă cu o rară prezenţă de spirit nu m-aş fi vîrît între litiganţi la momentul oportun, trecînd pe Vartic în locul meu. — Provoacă-1 la duel, îi şoptii repede la ureche, găsind acest derivativ mîntuitor, singurul în stare de a evita scandalul gata să izbucnească. — Carta dumitale ! scrîşni Vartic plecîndu-se peste fosta lui farfurie devenită acum a mea, şi trîntind pro-priu-i bilet de vizită înaintea metrului Ghiţă Corcoduş. — Mersi de cunoştinţă, răspunse acesta flegmatic, scoase portofoliul, puse carta lui Vartic înăuntru şi îi oferi în schimb pe a sa. Vartic se uită repede la adresă, ne luă la o parte pe doi inşi şi — iată-ne însărcinaţi, eu şi cu prietenul nostru comun Duţu, să ne înfăţişăm a doua zi dis-de-dimineaţă la acel malotru, şi să punem la cale, în cel mai scurt termen posibil, repararea onoarei ofensate a prietenului nostru comun Vartic. A doua zi, dis-de-dimineaţă, nu tocmai aşa dis, fiindcă mă culcasem şi eu cam... devreme, — fireşte că nu l-am găsit pe prietenul Duţu la locul convenit — şi astfel a rămas să mă ocup eu singur de interesele onoarei prietenului nostru ofensat. 273 Metrul Corcoduş avea o adresă afurisită : Calea Moşilor, atîtea sute, cîteva zeci şi mai puţine unimi, aş fi preferat să fie unimile mai multe şi sutimile mai puţine, mai ales că în buzunarul meu în acel moment lipseau pînă şi cincimile (de parale), aşa că mă uitam cu jind şi la tramvaiele ce-mi tot treceau dispreţuitoare înainte... Dar ce să-i faci ? datoria ! datorie prietenească şi " de onoare... La numărul cu pricina, o poartă mare închisă şi o portiţă deschisă, dînd într-un gang întunecos. Intru şi caut să mă orientez, un zgomot suspect sub poartă în colţ mă face să-mi întorc capul. Un domn cu un ghiozdan subţioară, e ocupat cit o mică treabă, nu pot să-l cunosc de la spate, dar presupun cine trebuie să fie şi deci aştept. Aştept cam mult, dar răbdarea îmi este recompensată, căci într-adevăr, domnul care acuma se îndrepta spre mine continuînd a-şi completa toaleta, e însuşi metrul Ghiţă Corcoduş, pe care eu îl caut spre a tranşa cu martorii pe cari mi-i va numi, chestiunea de onoare, concer-nînd pe adversarul lui şi amicul meu Vartic. Scot din buzunar carta de vizită şi citesc cu glas tare : „Domnul George Corcoduşiu, avocat, Calea Moşilor, numărul... — Eu, domnule, mă întrerupe metrul, ca şi cînd şi-ar aduce aminte în chip vag de ceva. De ce dracu, adăogă ciudos, nu v-aţi mai dezmeticitără d-aseară ?... — Pardon, zic, atins de această familiaritate deplasată, eu am venit aci cu o misiune delicată şi... — Aha ! am înţeles, de la urîtu ăla... Da ce mai aveţi cu mine nene ? toată seara m-a surchidit, cît era p-aci să-i trîntesc cu ceva-n cap. Pe urmă îmi cere cunoştinţa... Bine, i-am dat-o ; ce mai aveţi acuma, frate ? vreţi proces ? despăgubiri, ce vreţi ?... — Domnul meu, zic eu, luînd o atitudine conformă cu solemnitatea momentului, — ceea ce vrem noi, este reparaţia onoarei ofensate a amicului nostru Vartic. De aceea... Metrul Ghiţă pufni, scoase ghiozdanul de subsuoara dreaptă, îl trînti subsuoara stingă, apoi deschizînd uşa de la intrare, mă pofti : 274 — Ia să şedem niţel că te văd cam ostenit şi mai am pin’ la unspce. In odaie, ne aşezarăm pe cîte un scaun. — Şi zi aşa, izbucni iar adversarul prietenului meu Vartic, duel vreţi adică dumneavoastră, că nu-s prost, am înţeles eu... Apoi duel să fie dară; să vină încoace urîtu ăla, să-i dau eu duel... — Vă rog, domnule, să nu repetaţi tocmai insulta pentru care sîntem noi acum aci ca să vă cerem reparaţie... Dealtfel între noi nu mai poate să încapă nici o discuţie ; d-voastră veţi declara, dacă vreţi, că cereţi scuze clientului nostru, sau dacă nu, veţi binevoi a vă numi martorii cu cari vom dezbate restul... Pur şi simplu. — Ce semplu, domnule, parcă cu borviz nu merge, întîmpină metrul, scoţînd dintr-un dulap două sticle şi două pahare şi aşezîndu-le pe masă, după ce întinse mai întîi subt ele un număr vechi de gazetă. Ori vrei mai bine ovişinată, adăogă întorcîndu-se la dulap şi mai scoţînd o sticlă şi două păhărele. — Cum ? dar dumneata bei şi din una şi din alta ? zisei ieşindu-mi un moment din rol, în faţa acestei manifestaţii de uimitor cumul sugativ. — Aşa sînt eu, domnule, beau de toate ; şi de una şi de cealaltă'; am şi ţuică dacă vrei; ori vrei mai bine tot vişinată ?... Şi începu să toarne prin pahare. — Aşa, domnule, de toate beau eu, poftim bea şi dumneata cu mine ici... — Dar domnule, iau eu iarăşi cuvîntul indignat, nu e vorba acuma de băutură, e... — Cum nu e vorba ? ce ? dumneata nu te dregi ? Aoleo, că ştiu că nu te-i fi dus acasă derect de la banchet... Eu, neică, am fost tocmai pe la Herăstrău cu neşte preteni... Dar poftim, de, bea de, că nu e otravă... Vişinată ca la mine... Or vrei totuşi mai bine un mişmaş ?... — Sînteţi prea bun, domnule, dar înţelegeţi vă rog, trebuie să-mi numiţi martorii d-voastră, cu care... . — Ce martori, dragă, ce tot îi dai cu martorii, parcă fără martori nu putem să-i tragem noi aici cîteva mac-mafioane... A ! zici de urî... pardon, zici de domnu ăla, 275 cum îi zice, îi am siclitatea aici în portofel... Apoi să vină şi dumnealui aicea să-i bem un duel de să-i meargă pomina, să bea şi el cu mine ici un şpriţ ; — or vrea mai bine o vişinată ? Şi parc-ar fi şi văzut pe amicul Vartic intrînd pe uşă, ori poate uitîndu-se la mine vedea doi şi se şi îndreptă spre dulap să mai aducă pahare. -— De prisos, domnule, mă ridicai eu oprindu-1. Mai întîi că domnul Vartic nu bea decît cafea cu lapte dimineaţa, ş-apoi... — Cafea cu lapteee ! ? Metrul Ghiţă se făcuse roşu ca un rac — Apoi aşa nu fac eu duel, onorabile. Eu înţeleg duel colea vîrtos cu baterii d-astea, să vedem care pe care ? D-apoi cu d-alea nemţeştile să mă slăbiţi pe mine; eu sînt om serios, domnule, ce socoţi ? Ţine ici şuşaneaua asta... Ori vrei mai bine vişinată ?... Era timpul suprem să mă conving că orice altă insistenţă era de prisos. îmi luai pălăria. — Ci stai bre omule ici, la duel... atît am mai auzit, iar din stradă, pe fereastră, mai văzui pe metrul Ghiţă dînd de duşcă, pe rînd, paharele pline, să nu meargă în pagubă. îşi făcea duelul de unul singur. S-a supărat pe mine prietenul Vartic, nu-i vorbă. — Aşa sînteţi voi, nu vă pricepeţi nici la atîta lucru. Şi a plecat gesticulînd furios, cu onoarea nesatisfăcută, fără să vrea să asculte măcar istoria pînă la capăt. De aceea nu mi-a mai rămas nici mie altceva de făcut decît s-o povestesc altora. PĂCĂLEALA Eram trei inşi care făceam curte, în 1884, casieriţei de la Cafeneaua regală. Adică vor fi fost ei mai mulţi, dar la ora la care ne luam capuţinerul, eram numai noi trei, singurii curtezani, pent'ru motivul ce nu va maj. lăsa nici Oi îndoială în mintea' cititorului, că eram şi singurii muşterii în toată cafeneaua la ora aceea. Cîteşitrei trebuia să fim foarte matinali — aşa ne cerea slujba ; şi Mitică şi Ghiţă, şi eu, mă recomand — Iancu. Numai casieriţa era mai matinală decît noi şi cu chelnerul de servfciu. Chelnerul nu era întotdeauna aceeaşi, dar de asta ne păsa nouă prea puţin, fiindcă credit aveam la toţi. Casieriţa însă, pe atunci, era singură la patron. Venea dimineaţa, pleca pe la amiazi, se întorcea seară şi sta pînă la miezul nopţei ; în interval slujba la casă o făcea, pentru economie, însuşi patronul. Toate aceste amănunte nu sînt cu totul de prisos, fiindcă — o să vedeţi pentru ce. In fiecare dimineaţă, aşadar, instalaţi la masa cea mai apropiată de casă, ne întreceam în dulci ocheade cîteşitrei, şi Mitică, şi Ghiţă, şi eu, Iancu. Adesea se răceau capuţinerele şi arătătoarele nemiloase ale ceasornicului deasupra casei ne dojeneau cu tăcutul lor memento, în vreme ce tot nu ne înduram să ridicăm şedinţa. Cred că fiecare din noi nutrea zilnic secreta dorinţă ca ceilalţi doi să plece mai devreme, ca să rămînă el singur la postul de observaţie ; zadarnic ! parcă eram legaţi împreună ; odată veneam, odată plecam cu toţii. Aţi înţeles acuma că toată curtea noastră, curte de băieţi timizi, neumblaţi în locuri d-astea, era mai mult 277 de priviri, de zîmbete şi arareori de dte un apropo, aruncat aşa cu sfială. Mitică încă era mai îndrăzneţ între noi, şi tare să răţoia cînd izbutea să facă pe juna Berta să dea atenţie mesei noastre rîzînd de cîte-o stîngăcie mai boacănă de apropo ce risca amicul nostru. Eu, drept să spun, nu-1 prea invidiam, dar Ghiţă nu o dată îngălbenea de necaz ; ce vreţi, fire pizmătăreaţă ! — Las’ c-am să i-o fac eu ! a izbucnit el odată, cum ne despărţisem, la un colţ de stradă, de Mitică — noi ceştilalţi doi aveam slujba împreună —, ai văzut cum s-a obrăznicit şi astăzi ?... Să vezi cum am să i-o fac... A tot copt-o el aşa, cîtăva vreme. Numai odată ce-mi zice iar : — Ştii cînd am să i-o fac ? de întîi april am să i-o fac ; ia să vezi... Straşnică păcăleală !... — Ai să mi-o spui şi mie ? — Fireşte c-am să ţi-o spun ; am nevoie de un părtaş ; dacă nu de altceva, dar ca să am cu cine rîde... Şi mi-a spus-o. Admirabilă idee !... Adică asta era părerea lui. Nu ştiu care o să fie a dumneavoastră. In jurul zilei de întîi aprilie, m-a luat de-o parte la cancelarie şi mi-a arătat o scrisoare. Ce era ? XJn scris femeiesc, copilăresc mai mult, şi textul cam aşa: „Domnu Mitica, Ma rog aşteptat pe mine sara daca eşit dela cafe, colţ strada Academie. Eu vrea spus dumneata drag la mine.“ Iscălitura „Berthe“ era împresurată într-o tură cu vreo şapte covrigi; o contrafacere cit se poate de naivă. — A ’ am înţeles, zic eu. — Ba n-ai înţeles încă nimic, îmi rîde Ghiţă în nas. Tu îţi închipui că am să pun scrisoarea asta în plic şi s-o adresez lui Mitică acasă. Prea ar fi simplu ; ar mirosi numaidecît cursa. Să vezi; e mai complicată. Lipi scrisoarea într-un plic pe care, cu aceeaşi slovă contrafăcută scrisese: „Mossie Mitica Ionesco“ (casieriţa ne cunoştea numele ; ne recomandasem şi ei), apoi, seara, cum dădeam o raită prin Piaţa Teatrului, opri un vînză-tor de gazete mai curăţel, îi puse în palmă o băncuţă şi între degete scrisoarea : 278 r — Ascultă băiete, ştii colea la Cafeneaua regală ? Să dai scrisoarea asta domnişoarei de la casă, să-i spui că e pentru domnu Mitică Ionescu şă i-o dea cînd o veni la cafenea, că e de la o doamnă care nu-i ştie adresa, aşa să-i spui. Ori mai bine sa nu-i mai spui nimic, dă-i numai scrisoarea, s-o dea lui domnu Mitică, mîine dimineaţă cînd o veni... — Tii, Bată-te să te bată, acuma am priceput, răsuflai eu după ce îmi trecu izbucnirea de rîs ; care va să zică ea cu mina ei are să-i dea scrisoarea de întîlnire... — Aşa-i că am combinat-o bine ? se fuduli Ghiţă, căz-nindu-se să facă pe seriosul. — N-are să mai fie nici o îndoială, mă bucurai eu cu 'douăzeci şi patru de ore mai nainte de reuşita „ideei admirabile". Aşa e omul răutăcios din fire, se bucură întotdeauna de păcăleala deaproapelui său. îjs A doua zi la ora capuţinerului, ne aşezarăm Ghiţă şi cu mine, nu fără oarecare emoţiune, la masa obişnuită. Mitică ne urmă de aproape, liniştit ca de obicei. Abia ce-şi făcu bine studiatul salut zîmbitor spre casieriţă, ea duse mina la frunte ca şi cînd şi-ar fi adus aminte fără veste de ceva şi numai ce-o auzirăm : — Domnnu Mitica, aveţi un scrisor. Glasul n-avea intr-insul nimic gingaş, nimic mişcat. Era mai mult ceva sec, indiferent, aproape plictisit... Ce impresie o să-i facă lui Mitică ? Aş ! o să-şi zică, desigur, că Bertha simulează înadins nepăsarea asta, ca să nu ne dea de bănuit nouă... Iată-1 cum a desfăcut scrisoarea pe furiş şi a aruncat asupra ei numai o privire ; fată-1 cum s-a roşit deodată, apoi a îngălbenit şi a început să-i tremure buza de sus, cum o muia în capuţiner... O, vanitate şi credulitate bărbătească, ce uşor sîn-teţi de amăgit ! însăşi Bertha să-i fi spus atunci lui Mitică, să-i fi jurat că n-a scris ea scrisoarea, şi n-ar fi crezut-o. 279 — Ce rîdeţi, mă ? ridică el deodată ochii la noi, măcar că ne stăpînisem toată vremea, ba luasem nişte adevărate mutre de auguri ce se ştiu observaţi. Ghiţă înghiţi în sec şi răspunse scurt, cu un aer grav : — Ce, eşti nebun ? Iar eu scosei batista şi-^ni suflai nasul cu zgomot. Seara l-am luat pe Mitică la berărie. Se codea : — N-am parale, mă, cum o să merg ? — Nu-i nimic, zice Ghiţă, lasă că plătim noi. Şi l-am dus pe sus. Stăm noi aşa, flecărind ca de obicei. Numai Mitică parcă n-avea astîmpăr. Se tot legăna pe scaun, ba bătea toba cu degetele pe masă, fărămiţea chibriturile, şi în toată clipa se uita la ceasornic. — Mă, ţie nu-ţi sînt toţi boii acasă astăzi, îi zice Ghiţă, făcîndu-mi cu ochiul pe furiş. — Ba de ce să nu-mi fie ? din contra, răspunse Mitică zîmbind cu înţeles, cu un înţeles pe care îşi închipuia că numai el îl ştie. Odată numai ce se ridică, îşi ia pălăria : — Mă duc puţin pîn-afară, zice, mă întorc numai- decît. I Ghiţă aruncă şi el ochii la ceasornicul din perete, şi cum rămînem singuri, îmi şopteşte: — O şterge la randevu ; să plătim şi să ne luăm şi noi binişor după dînsul ; avem să rîdem... Parc-o aud pe j Berta : „Ce vreţi, domnule ? Lăsaţi pe mine în pace ! Aveţi înnebunit ?“... Haha ! In colţ, cu Strada Academiei, adevărat, Mitică al nostru aşteapta. 11 pîndim cit mai de departe. Iată şi juna Berta, iese din cafenea, se îndreaptă pe drumu-i obişnuit... Acuma !... Mitică o acostează, o salută... Dar ce-i asta ? Fata nu protestează, nu se scandalizează, nu se indignează, nu nimica. îşi urmează arriîndoi drumul alături. Ne luăm după dînşii. Mitică se tot pleacă, îi tot spune, ia uite cum a prins curaj nătăfleaţa şi face pe cavalerul !... Ba cînd ajung la poarta casei unde stă Berta, a fost sau ni s-a părut ? — numai ce-i zărim îmbrăţişaţi şi în tăcerea nopţii parcă trece discret susurul unei sărutări... 280 Abia avem vreme să ne ghemuim într-un gang, şi Mitică se întoarce nebănuitor şi trece pe lingă noi, şuie-rînd fericit şi învîrtind cu frenezie bastonul între degete. Stăm şi ne uităm lung după dînsul. — I-o făcuşi, care va să zică, zic eu în sfîrşit, că trebuia să zic ceva; adevărat că i-ai făcut-o, cum el, prostul, nu s-ar fi priceput niciodată să şi-o facă singur... Admirabilă idee!...straşnică păcăleală ! ...Atunci am auzit eu mai întîi exclamaţia aceea nostimă, accentuată apăsat, cu izbucnire, pe silaba cea dinţii ; — Mă ! să fie al dracului ! PARALE-MPRUMUT — Să vezi ce e, dragă, eu sînt superstiţios, răspunse Tase Clipici amicului şi vecinului său Pripăşeanu, cînd într-una din zile acesta îl atacă cu un pol. — Superstiţios ? Ce are a face ? se miră solicitatorul, care numai pretextul ăsta de refuz nu-1 mai auzise. — Da, sînt superstiţios ; întotdauna m-am temut de numărul treisprezece. — Păi bine, frate, eu nu ţi-am cerut treisprezece, ţi-am cerut douăzeci, în cap, un pol. — Da, dar vezi că ăsta ar fi al treisprezecelea pol pe care l-aş da anul acesta împrumut şi cum pe ceilalţi doisprezece nu i-am mai văzut... — Stai, frate, ce fel de raţionament e ăsta ? Păi tocmai d-aia fiindcă pe ceilalţi doisprezece... încercă vecinul să combată curiosul motiv de refuz al d-lui Tase ; dar acesta se grăbi să dispară pe poarta locuinţei sale, înaintea căreia avusese loc convorbirea. — Salutare, salutare ! Instalat în chioşcul din fundul eurţei, cu haina atîr-nată în cui şi cu vesta descheiată, Tase Clipici zîmbea mulţumit de inspiraţia cu care parase atacul vecinului şi se pregătea să soarbă din pelinul cu sifon la răcitoare, cînd portiţa se deschise şi o slujnicuţă cu un bileţel în mină se îndreptă oblu spre locul lui de refugiu. — Nu se lasă, murmură bietul om. ghicind numaidecît repetarea atacului, chiar şi numai după siguranţa cu care misiva îi venea la adăpostu-i de odihnă, după slujbă, bine cunoscut de Pripăşeanu. 282 w *Tf Nu se lăsa, cu adevărat, vecinul, dar pretenţiile îi scăzuseră, cu multă modestie, pînă la suma de cinci lei, de care avea urgentă necesitate, numai pînă mîine, fiindcă printr-o fatală întîmplare rămăsese lefter cu totul, şi la birou casierul care-i făgăduise un acont, plecase cu o i oră mai înainte. In sfîrşit ! cine nu cunoaşte stilul epistolar al unor asemenea bileţele, cu asigurările formale, mulţămirile de rigoare. Tase Clipici oftă, scoase un creion să răspundă ceva pe plic, apoi se răzgîndi, tare e greoi aminteri la corespondenţă, băgă mina în buzunar şi încredlnţă subretei vecinilor Pripăşeanu o patacă, fără nici o vorbă. Goli paharul, luă iar biletul şi începu să-l mai citească o dată, aşa de consolaţie. In momentul acela, madam Clipici ţîşni din uşa bucătăriei ca o furtună. Domnu Tase făcu o mişcare să ascundă biletul, dar era prea tîrziu. — Ce e scrisoarea aia ? Să mi-o arăţi numaidecît! Ă ! Nu vrei să mi-o dai, o ascunzi... Ce ? crezi că n-am văzut ? Crezi că nu ştiu ? O cunosc eu pe aia. E de la Pripăşeni. Ai parale pentru dînşii. Pentru tovarăşii du-mitale de chefuri, li îndopi cu parale. A ! ştiam eu de mult, acum am văzut şi cu ochii. Rupi pîinea de la gura copiilor, să le arunci ălora; o fi avînd Pripăşeanca nevoie de o pălărie nouă, şi i-o plăteşti dumneata, fireşte ; pe mine nu mă întrebi, ce-ţi pasă ? Şi dacă îţi cer, îmi răspunzi că nu e... Nu e pentru mine, da... pentru Pri-păşenii dumitale munceşti dumneata, pentru... — Da, stai, soro, nu te iuţi aşa. Uite ici, citeşte şi vezi şi tu. E vreun lucru mare ?~ Madam Clipici se aruncă cu lăcomie asupra biletului ; apoi îl zvîrli iar cu dispreţ pe masă. — Da, cinci lei azi, cinci lei ieri, alaltăieri şi ăluia şi ăluilalţ, te ş’tiu eu pe dumneata ; văd eu unde se duce leafa dumitale ; şi mie-mi strigi economie ! economie ! Asta-i economie... — Da, nu ţi-am strigat dragă, nimica... Uf !... Madam Clipici s-a întors în bucătărie şi de acolo în casă, însemnîndu-şi trecerea furioasă cu izbituri de uşi cari pocneau ca descărcături de pistol în urechile d.-lui Tase. Jiix: 283 „Asta e, pasă-mi-te, dobînda la cei cinci lei, îşi zice el cu filozofie, mai turnîndu-şi un pahar. Noaptea tîrziu, pe cînd domnu Tase tocmai visa pe Pripăşeanu intrînd la el în curte cu o piesă cît o roată de car subsuoară, se trezeşte zguduit cu putere de umăr. — Tase ? Tase ! — Ce e dragă ? ce e ? hoţii ? arde ? — Vino acu să vezi ce e. Perdelele de la ferestre erau ridicate şi afară o lună ca ziua. — Ia vino, ia vino! îl vezi? Pripăşeanu al tău, se întoarce pe două cărări, uite-1 vezi? A chefuit toată noaptea, cu banii tăi, poftim ! mai dă-i bani şi altă dată — şi mie cînd îţi cer spune-mi că n-ai. Vezi unde se duc banii tăi ?... — Da stai, soro, că ăsta nu e Pripăşeanu... Il cunosc bine, e Ibriceanu, vine de la vrun pocher... Auzi, chef cu cinci lei! Şi pălărie pentru madam Pripăşeanu... Păi, soro, dacă era Pripăşeanu, venea încalţe într-un oto-mobil acasă, cu cîte parale i-am dat... — Da, îţi arde de glume, dumitale, la miezul nopţii... Ca să arate de ce îi arde cu adevărat la miezul nopţii, domnu Tase se înfundă în saltele şi în perne, tră-gîndu-şi plapuma peste urechi şi nemaizicînd nimica... A trecut după asta mai multă vreme, în care cei cinci lei ai lui Pripăşeanu au ajuns să joace un rol de căpetenie în căsnicia domnului Tase. „Nu-mi ajunge, Tase, nu-mi ajunge ! asta era vorba cu care madam Clipici întîmpina orice numărătoare de lei cu care bietul domn Clipici răspundea la necesităţile menajului. Mai trebuie ghete băiatului* îmi mai trebuie şi mie o rochie, că ne-i fi .vrînd să mă fac de rîsul lumii cu astea vechi. Da ! spune că n-ai. Pentru Pripăşeanu ai d-ta parale, pentru mine n-ai. Cînd ţi-am cerut pentru pălărie, n-ai avut; cînd a fost ocazia aia cu casele lui văru-tău, de le-a vîndut Creditul, n-ai avut — că n-ai ştiut să pui nimic la o parte în viaţa d-tale —, numai la prietenii de chefuri să le dai parale, asta ai ştiut“ „Tiii, drăcia dracului, îşi zise într-una din zile domnu Tase Clipici; eu am spus atunci vorba aia cu su- 284 perstiţia, fără să mă gîndesc, şi uite domnule cum s-a împlinit... Aoleo, Pripăşene, da şi cînd oi da ochi cu tine..." A dat el, domnu Tase ochi cu Pripăşeanu, da numai se lăudase el în sinea lui, că altfel era un sfios şi jumătate. Abia a îndrăznit să aducă vorba pe departe, numai ce-a sărit odată Pripăşeanu la el: „Ia ascultă, mon-şer, mult o să mă sicii cu istoria aia ? Te credeam altfel de om, pe onoarea mea ! Auzi, pentru cinci lei să-mi faci acuma reproşuri, scandal ? Lasă-mă, nene, că ■ţi—oi da, cînd m-oi înlesni. Ce, crezi că am să fug cu pataca ta la America ?... Ştii că eşti curios, frate! Ei, comedie ca asta !... Şi cîţi prieteni şi cunoscuţi au venit în sara aceea la berărie, pe toţi i-a întîmpinat Pripăşeanu cu verva sarcasmului său : „îl vezi pe domnu ? Este domnu Tase Clipici care mi-a dat cinci lei. împrumut. Şi acuma îmi scoate ochii cu ei. De cinci săptămîni îmi scoate ochii cu cinci lei, leul şi săptămîna. Să fii martor, domnule, că-i datoresc cinci lei... Dacă vrea să-i dau ş-un înscris, să-i fac o ipotecă, să-i dau şi camătă dacă vrea, să fiţi martori cu toţii...“ * S-a întors domnu Tase acasă foarte mîhnit. Dar în poarta casei deodată i-a trăsnit prin minte o idee mîn-tuitoare. A ales repede din pungă o piesă de cinci lei şi tră-gînd pălăria pe-o ureche, intră cu mutra veselă în curte. — în sfîrşit, nevastă, strigă ridicînd triumfător pataca în aer, pînă ce n-a avut încă vreme să se pornească şuvoiul predicei ce-i pregătise madam Clipici, iată cei cinci lei de la Pripăşeanu; i-am scos ! cu greu, dar i-am scos. Madam Clipici luă piesa şi o întoarse pe o parte şi şi pe alta ca şi cînd ar fi vrut să se încredinţeze dacă nu era falsă. Apoi o puse bine şi nu mai zise nimic. La masă însă, în gîndul lui, domnu Tase Clipici încheie cu reflexiunea : „Să vezi acu, de la paisprezece încolo, ce superstiţios am să fiu“. CASA DE HIRTIE Intrînd în berărie, Ibriceanu se aşeză la o masă mai retrasă, plictisit cum era, de o serie cam îndelungată de şedinţe de pocher şi temîndu-se ca nu cumva să mai dea peste vrun prieten care să-l tenteze. Uitîndu-se primprejur, se convinse că n-avea nevoie de o fereală tocmai aşa de mare ; era încă devreme, şi în berărie mai nimenea... Ba totuşi... In colţul cel întunecos, o figură... pare-că cunoscută. Cîteva clipe pînă să se deprindă ochii noului venit cu semiobscuritatea şi iată, intr-adevăr : „De ce te-ai temut, tot n-ai scăpat...“ Omul din colţ e amicul Pripăşeanu... Dar ce dracu meştereşte el acolo ?... A rupt o fîşie dintr-o gazetă şi înfăşură ceva în bucăţica de hîrtie. Apoi iar mai rupe o fîşie şi iar înfăşură... Inc-o dată şi tot aşa, ghemotocul se făcuse acuma măricel... Ce-o mai fi şi istoria asta ? — Ia ascultă, zice Ibriceanu răsărind deodată în faţa amicului, nu joc astăzi, n-am chef... Dar n-ai putea să-mi spui, ce dracu împachetezi acolo cu atîta grijă şi fereală ? Pripăşeanu rîse. — Stai, să-ţi spun... Aide, şezi, că nu joc nici eu astăzi... Iată care era povestea : — Eu, zice Pripăşeanu, ştii că am fost astă-vară în vilegiatură la Breaza... Era Bumbuleţ acolo. Nae, cu familia, şi zice, „hai şi tu, că mai ieftin şi mai bine nu găseşti în altă parte...“ Adevărat; de ieftin, ieftin, o 286 plictiseală cum nici n-ai putea s-o plăteşti cu mai puţine parale... Da vorba e că tot am ramas dator... Uite cum. Eu, om singur, gospodărie n-aveam ; mîn-cam la alde Bumbuleţ. Ii rămîneam, acolo, cîte atîta pe săpătămînă, da vorba e că mă învoisem pentru serviciu în odaie cu slujnica lor... Am stat trei săptămîni, dacă mai stăteam una, era să mă prefac în cel mai perfect hotentot; de aia mi-am zis : tot mai bine cu civilizaţia, şi am şters-o ; uite, tot aici, colţul ăsta, m-am trezit în-tr-o bună dimineaţă, care era seara la şase... Da asta vream să-ţi spun, că rămăsesem dator... Acuma, lui Bumbuleţ, nu mă sinchisesc eu, îl ştii doară, îşi plăteşte ăla vrodată datoriile ? Apoi dacă nu plăteşte el altora, de ce i-aş plăti eu lui ? Ii răzbun creditorii şi el tot rămîne chit. Da vorba e de servitoare... Servitoarea, asta nu se poate. Femeie săracă, îşi face socoteala cu orice franc ; trebuie să-i plătesc ce i-am rămas... Cincizeci de bani pe zi... aşa ne-am învoit, face douăzeci şi una de zile — zece şi cincizeci... Pripăşeânu mai înghesui cu degetele mari de la o mină şi de la alta, golomotocul de hîntie, şi-l puse alături de halbă. — I-oite-i aici. Stai, nu te mai înholba aşa că-ţi isplic, urmă cîntă-rind în mînă golomotocul cu cei zece şi cincizeci —, Bumbuleţ trebuie să pice şi el acuma aici. Şi-i dau să-i dea... — Bine, zice Ibriceanu, asta am înţeles-o eu, om corect ; îţi plăteşti în decembrie datoriile făcute în iulie, nu e prea tîrziu ; da ce nevoie ai să învălui băncuţele alea într-atîta hîrtie ? Pripăşanu rîse iar. — Ce te pricepi tu, mă ? Dar hai să ţi-o spun şi pe asta. Pe Bumbuleţ îl ştii... Dacă i-aş da eu acuma lui ăştia zece şl cincizeci aşa, în mînă, ce crezi că ar mai ajunge cu vro băncuţă pînă acasă ? Aş ! S-ar duce toate pe mişmaşuri. Da vezi, dacă i le dau aşa, învăluite în hîrtie, nu e tot aia... — Cum nu e tot aia ? — Nu e, fiindcă uite de ce... El cînd se încurcă cu 287 prietenii şi mai cere un rînd, se pipăie în buzunare şi zice : „dau şi eu unu“, dacă simte băncuţele aşa, libere... Dar dacă le simte aşa în hîrtie, se jenează şi tace din gură... Se gîndeşte : dacă oi scoate acum) golomotocul din buzunar şi m-oi apuca să-l desfac aci înaintea tuturora, o să mă întrebe : „Da ce bani sînt ăia, mă ? Aia nu sînt din portofelu tău“... Şi intervine bănuiala. Atunci mai bine lipsă şi tace din gură ; nu-i cheltuieşte... îi duce acasă, îi dă Măriţii... « Să-ţi povestească acuma şi Bumbuleţ ce-a păţit cu depozitul lui Pripăşeanu... Mai bine nu mai trecea în ziua aia pe la berărie... Adică ce era el, să facă pe comisionarul, şi încă tocmai vizavi de o slujnică, de propria lui servitoare ?.... La ţuică, Ibriceanu se uită chiorîş... „Mai dau unau, zice... Că Pripăşeanu plecase, zicea că-1 aşteaptă la cinematograf... „Hai, Buumbuleţ,. tu nu zici nimic ?...“ Bumbuleţ tot pipăia buzunarul vestei, ălalalt, nu unde ţinea ceasornicul; schimba feţe şi se vedea foarte încurcat. Ar fi scos băncuţele. Dar vorba lui Pripăşeanu : îl întrebau prietenii, ce putea să răspundă ?... „Ahaha ! bani străini care va să zică... Te întinzi la ei ?... Bravooos!“ Şi nu cuteza... Tăcea din gură. S-a ţinut şi Ibriceanu de capul lui, nu-i vorbă! Pe unde nu l-a dus ? Şi se tot uita pe sub gene : — Haide, Bumbuleţ, tu nu zici nimica ?... Şi Far se pipăia Bumbuleţ la buzunarul din dreapta al vestei, şi parcă scrîşnea cumva, şi nu zicea nimica. Aşa l-a fiert toată seara. Iar dimineaţa Mariţa şi-a primit depozitul intact... Al dracului Pripăşeanu! Cum a ştiut' el, din două petecuţe de gazetă, să facă o casă mai solidă decît cel mai bun „Wertheim44.... BOALA LUI BUMBULEŢ Bumbuleţ e bolnav. Nu ştie ce are, vorba ceea: nu se simte bine. Şi cum facem cu toţii în asemenea împrejurări, ne văităm acasă, ne plîngem pe la prieteni, aşa făcu şi Bumbuleţ. Prietenul său, Tase Clipici, îi ascultă la rîndul său jelania, apoi l-a descusut despre toate simptomele, l-a făcut să scoată limba, l-a ciocănit pe piept şi pe spate — în sfîrşit, cu un aer foarte grav şi convins rosti sentinţa : — Trebuie să te arăţi la un doctor. Deci Bumbuleţ s-a arătat la un doctor. Doctorul l-a descusut despre toate simptomele, l-a făcut să scoată limba, l-a ciocănit pe piept şi pe spate, apoi cu un aer foarte grav şi convins rosti sentinţa : — Dumneata, mai întîi de toate trebuie să te laşi de fumat... — Dar, doctore, protestă Bumbuleţ, eu n-am fumat de cînd sînt... — Aşa? urmă omul ştiinţei fără a se turbura deloc, atunci, uite ce este : dumneata, mai întîi de toate, trebuie să te laşi de alcool. — Ce alcool, doctore, că eu nu beau decît vin, bere, ţuică, ori cîte un coantrou, asta cînd face altul cinste... — Apoi tocmai asta e: trebuie să te laşi de toate băuturile astea, fie că face altul cinste, fie că faci dumneata cinste altuia... Aci, Bumbuleţ se simţi cu adevărat atins la slăbiciune. — Şi ce să beau, doctore ? — Apă. 289 Bumbuleţ sări în sus ofensat. — Doctore, n-am venit aici să-ţi baţi joc de mine. Poftim cinci lei consultaţia şi mersi, iar apa s-o bei dumneata, că eu am altceva mai bun de... băut. Se gîndea Bumbuleţ întorcîndu-se acasă: „Măi, al dracului lucru, uite ca să fii un doctor aşa, nu e cine ştie ce mare lucru, nimic mai lesne. Vine bolnavul la tine, îl descoşi despre ce şi unde-1 doare, îl pui să scoată limba, îl ciocăneşti pe piept şi pe spate, şi pe urmă cu un aer grav şi convins rosteşti sentinţa : «Păi dumneata nu mai trebuie să fumezi» ; iar dacă nu fumează : «păi dumneata nu mai trebuie să bei»; dacă nu bea : «păi dumneata nu mai trebuie să mănînci carne, ori pîine, ori nici carne nici pîine», — şi aşa eţetera. Ce te costă adică să opreşti pe cineva de la ceva ? Şi pe urmă, mai şi încasezi. Iar răspundere n-ai, că nici dracu nu-ţi ascultă sfaturile, după ce ai grija să-i dai atîtea încît să nu le poată asculta nici dracu... Se întoarce bolnavu şi se plînge iar, răspunsu-i gata : «Apoi vezi, nu ţi-am spus ? Să nu bei, să nu mănînci, să nu fumezi, să nu dormi, să nu veghezi, să nu umbli, să nu şezi, să nu stai în picioare»... Apoi ce atunci ? Să te spînzuri ? că atîta ţi-ar mai rămînea... Ba prost am fost eu că am ascultat de consultaţia lui Tase !“ — îşi încheie Bumbuleţ reflexiunile şi pardesiul, grăbind paşii spre domiciliu, unde tocmai îl aştepta un clondir de porfiriu, cadou de la Ibriceanu, pe cum că fusese decorat şi el acum de curînd cu „Meritul tele-grafo-poştal“ cl. IlI-a. * A doua zi, la aperitiv, lui Bumbuleţ să-i vie cam ruşine. Doctorul acolo şi el, şi se uita cam chiorîş la dîn-sul. Clătina din cînd în cînd din cap şi parcă voia să-i spuie : „Bine, bine, nu m-asculţi dumneata, dar o să vezi...“ Şi după fiecare admoniţiune mută, doctorul mai cerea cu glas tare cîte un şpriţ. „Uite mă, îşi zicea Bumbuleţ (Nae îi zicea lui, dar aminteri numai naşu-său e de vină că nu-1 cheamă Mitică), uite mă, că te pomeneşti d-aia ne dă nouă ăstora 290 reţetă să nu mai bem, că să-i rămînă lui la mai puţină concurenţă... Dar ţî-ai găsit ! — Mai dă şi ici un şpriţ ceva mai dublu, Popescule ! sfidă el privirile chiorîşe ale doctorului, — şi ceva să-rătură, că mi-a recomandat aşa-cevaşilea doctorul Nor-den de la Carlisbad ! Vorba vine... Sărătura însă i-a dat o idee luminoasă lui Bumbuleţ. „Vezi dumneata, asta trebuie să fie de vină, sărătura ; că dacă n-ar fi sărătura, n-ar fi nici băutura, ce vină mi-ar mai putea băga doctorul ? Deci, şi prin urmare, iată problema dezlegată, de mine Bumbuleţ, Nae, mai doctor în această împrejurare decît toţi doctorii...“ ★ Şi numaidecît se şi grăbi să facă parte de geniala-i descoperire şi prietenului său celui mai bun, am numit pe d. Clipiri Tase : — Să vezi tu ce este, Tase... Asta mi-a venit pe cînd stăm adiniaori la aperitive şi mă tot uitam la doctorul meu gîndidu-mă la consultaţie... Gustam aşa din nişte pastramă prea sărată, cînd deodată îmi trăsneşte prin cap o idee şi rostesc sentinţa de parcă mi-ar fi dictat-o cineva, un duh de sus. Zic: nu e băutura, domnule, e sărătura ! ŞI cu asta venii să te luminez şi pe tine. Aşa e că-i dădui de urmă ? Ce zici ? Domnu Tase ascultase cu toată atenţiunea, vădit interesat, şi apoi căzu pe gînduri profunde. Deodată se plesni cu mîna peste frunte. — Că bine zici... Mă tot gîndeam eu... Apoi vezi d-aia de cîtăva vreme parcă nu-mi mai priia... De ajunsesem să mă îngrijesc : Doamne fereşte, zic, doar n-oi fi căzut şi eu la vro boală ca Bumbuleţ... Dar nu, văd eu acuma că asta trebuie să fie. Să trăieşti, Nae, că mi-ai deschis ochii... * Fudul nevoie mare, Bumbuleţ trecea pe stradă gîn-dindu-se la marele său succes doctoricesc. Abia descoperise o formulă şi avea deja un client. Tase Clipici, lui avea să-i datorească restabilirea sănătăţii, lui şi numai 291 lui, care avea să reînvie de-acum şi să întunece, în acelaşi timp, faima celebrului odinioară doctor Draş. Adică ce-ar fi, se gîndea mai departe Bumbuleţ, dacă ar face cumva rost să pună şi el mina pe vro diplomă de doctor, ceva? Ştiinţa o are el toată, nu-i mai lipseşte decît titlul... Şi se şi vedea instalat într-un cabinet luxos, punînd clienţii să scoată limba, ciocănindu-i pe piept şi pe spate şi apoi grav şi convins încasînd pataca şi rostind sentinţa : „Dumneata...** Cînd, ce vede la colţ de stradă ? Amicul Clipici Tase, apare cu un respectabil pachet în mînă... Doctorul Nae se uită chiorîş; dar nu observă formă de clondir şi deci se linişteşte. Nu pentru mult timp, însă, căci Tase ză-rindu-1, se apropie de el zîmbind şi ridică pachetul în dreptul ochilor: — Ştii ce am. aici ? Ghici ? — De unde să ştiu ? — Trei kilo de sare de lux... — Cum, nenorocitule ? — Păi da, nu mi-ai deschis tu ochii ? Ce-mi lipsea mie de la o vreme, de îmi cam pierise setea şi nu-mi mai pria băutura ?... Mă tot gîndeam, cînd ai venit tu şi m-ai luminat cu o vorbă... Mersi, Nae. Să trăieşti! Acu să vezi sărătură şi pe urmă băutură! Să trăieşti, Nae, mersi, mi-ai scăpat viaţa, că umblam cu gînduri de sinucidere! Şi să pofteşti la un pelinaş, că mai am din ăla de mi-a trimis Ibriceanu cadou pe cum că a fost decorat şi el acu deunăzi cu „Meritul telegrafo-poştal**... Care va să zică, a revoar şi salutare — salutare ! Iar Bumbuleţ, Nae, rămase cu gura căscată şi abia într-un tîrziu putu să rostească şi el, ca unul ce şi intrase acuma în rol de doctor : — Poftim, să mai sfătuieşti clienţii spre binele lor... Iată cum le înţeleg şi te urmează... Păcat de ştiinţa medicală ! IN VREMEA CULESULUI Nu ştiu dacă este numai o părere, sau dacă e chiar realitatea, că astăzi nu se mai sărbătoreşte, ca odinioară, culesul viilor. Din anii vîrstei de şcoală îmi aduc aminte, că aveam pe atunci şi o vacanţă a „culesului"; evenimentul acesta era ridicat adică la însemnătatea celor mai mari sărbători creştineşti. Astăzi, nu ştiu să se mai pomenească despre o astfel de vacanţă; dar poate că e numai efectul faptului că în vremile de faţă vacanţele sînt aşa de multe şi de prelungite, încît mica vacanţă de odinioară a „culesului" se îneacă fără urmă în ele. Poate să fie şi altceva. In viaţa viţei-de-vie a intervenit o epocă tragică, în care vreme numai chef şi prilej de veselie nu putea să fie: a fost epoca filoxerei. Pe mulţi i-am văzut atuncea căzuţi în melancolie, căci nu puţini erau aceia cari prevesteau sfîrşitul apropiat, definitiv şi iremediabil, al divinei băuturi şi pe care niciodată nu i-ar fi putut consola Gambwnus, şi încă, cu atît mai puţin, chimia. în vremile acelea, cînd cu ochii se puteau vedea pustiirile dealurilor verzi acoperite tot mai rar cu frunza creaţă, au amuţit şi viorile şi chiotele de veselie, iar mai tîrziu, cînd totuşi iscusinţa omenească a izbutit să salveze ceea ce în închipuirea strămoşilor noştri era opera unei divinităţi, nu s-au mai reîntors, în aceeaşi măsură, aceleaşi manifestări sărbătoreşti ce, de astă dată, în mare parte ar fi fost să se adreseze numai viţei americane. Şi încă, tot nu e destulă explicaţie. Acea epocă în care intervenise pierderea oricărei încrederi în generozitatea, în atotputernicia darnică a unui Bachus, zeu al vinului, a mai dat naştere, sau cel puţin un avînt extraordinar, necunoscut în timpurile mai vechi, producţiu-nii... industriale, a lichidului ce în producţiunea naturală devenea tot mai rar. Vremurile rele au trecut, dar obiceiurile rele au rămas, aşa că mare parte din producţia viticolă este şi azi rezultatul unor manipulaţiuni ce nu sînt legate de un anumit anotimp, ci pot fi puse în lucrare în orice zi a anului şi la orice oră a zilei. Deci, o sărbătorire a „culesului" la o epocă anumită nu şi-ar mai prea avea locul, afară de cazul cînd s-ar generaliza iarăşi învăţătura pe care se zice că un cîrciumar de vremea mai nouă a dat-o pe patul de moarte, fiului şi succesorului său în comerţ : — Băiete, să ştii de la mine secretul acesta : că vinul se poate face şi din struguri. „Un admirator al vinurilor" iscăleşte, într-un ziar din Ardeal un consumator ce pare a fi dintre cei plătiţi, ba povesteşte chiar, despre o păţanie din Bucureşti: — Un dascăl ardelean, venind pentru o afacere oarecare în Capitala României, luase locuinţă deasupra unei băcănii, iar vinul şi-l „procura" chiar din acea băcănie. O lună de zile a stat fratele în Bucureşti, iar în această vreme a făcut o consumaţie destul de respectabilă pentru ca, la plecare, „să-şi ţină de datorinţă“să cinstească cu ceva şi pe băiatul din prăvălie care în toată vremea asta urcase zilnicele clondire din prăvălie la etaj. Atunci, se iscă, între băiatul de prăvălie şi generosul consumator, un dialog destul de instructiv ca să merite să fie dat unei publicităţi mai întinse : — Ascultă băiete ,voi trebuie să aveţi aici nişte piv-niţi mult încăpătoare, că de cînd sînt eu aici, muşterii şi consumatori la voi am văzut că sînt berechet, dar nici pomeneală de vrun vas de vin ceva nou. De cînd ţineţi voi prăvălia aşa, numai cu vinuri vechi ? — Apoi boierule, să-ţi spun dumitale că eşti om bun, şi ş-aşa cred că n-o să mai dau de acu p-aici: De cînd e prăvălia asta, jupînul n-a avut decît vinuri vechi... Adică, aşa sînt ele : vechi gata. — Dar aveţi butoaie multe în pivniţă ? că văd că vindeţi vinuri de tot felul... 294 — Da de unde, boierule ? în toată pivniţa jupînului nu e decît un singur butoi mare şi lat. Din ăla se împărtăşesc cu toţii. La birjari vindem vin de Odobeşti* la popi vin de Nicoreşti, la funcţionari vin de Drăgăşani, la factori-poştali vin de Dealu-Mare; iar la comisionarii de stradă şi oameni mai de rînd vin de Sarica, adică de Dobrogea... Toate curg pe acelaşi cep, da aşa aranjează jupînul că dă calitatea vinului după cum e şi muşteriul... Fratele a plecat pe cît de încîntat de sinceritatea băiatului de prăvălie, pe atît de puţin încîntat de calitatea consumaţiei ce făcuse timp de o lună de zile; noroc că, oricum, fusese o fabricaţie... inofensivă. Mai cunoscută, dar totuşi vrednică de reamintit, drept o distracţie mai mult pe vremea asta posomorită, este anecdota de origine germană : Un gazetar dintr-un orăşel, aducîndu-i într-una din zile servitoarea o sticlă de vin cu care nu fusese mulţumit, a publicat a doua zi, în gazeta lui, un anunţ, în care, pentru ca să cruţe deocamdată pe negustorul cu pricina, nu-i pomenea numele, ci spunea numai atîta : „Aseară am trimis la o circiumă după un litru de vin. Analizîndu-1 înainte de a-1 gusta, am constatat că era falsificat. Invit pe acel cîrciumar ca pînă mîine să-mi trimită la domiciliu un alt litru de vin, natural, căci în cazul contrar îl voi da şi publicităţii şi judecăţii." A doua zi, servitoarea raportează că au sosit, anonim 24 de clondire de vin la bucătărie; iar ziaristul constată şi el, că în tot orăşelul fiinţau exact 24 de firme de „magazine cu băuturi spirtoase". întrebarea e: anecdota nu spune nimic în această privinţă — dacă cele 24 de clondire vor fi conţinut vinuri cu adevărat naturale, sau poate numai ceva mai natural... falsificate. Căci mai e şi vorba cealaltă a „admiratorului vinurilor". Intr-o circiumă intră cam de dimineaţă un muşteriu şi negăsind decît un băiat de prăvălie, îl întreabă : — Băiete, ce vinuri aveţi ? Băiatul bun de gură, îi răspunde pe nerăsuflate: 295 — Avem vinuri curate şi vinuri naturale; dar trebuie să ştiţi că cele curate nu sînt naturale, iar cele naturale sînt preparate... Şi fiindcă tot e vorba de cules, s-o mai culegem şi pe asta: un amator de vinuri intră într-o circiumă şi cere un vin. Cîrciumarul îl serveşte. Muşteriul duce paharul la gură, gustă, dar lichidul era o acreală, ceva aşa ce nu voia cu nici un preţ să străbată gîtlejul. Consumatorul — vorba vine — pune paharul pe masă, dar cîrciumarul sare: — Puteţi să-l beţi fără grijă, domnule, vă jur că e natural! La care cellalt răspunde : — Amice, te cred pe cuvînt, căci pe cale artificială ar fi cu neputinţă să se producă aşa ceva... Ceea ce ar însemna că, oricît ar fi de condamnabilă falsificarea vinurilor, totul nu este ca ele să fie „natu-rale“. Sînt vinuri, cum sînt şi oameni cari, după vorba lui Goethe, n-au spirit (sau spirt) de la natură. Deci, trebuie să intervină atunci dresura. Mai este, bineînţeles o soluţie: abstenţiunea. Cred însă că, cea mai mare parte a omenirii, va prefera întotdeauna, oricare altă soluţie numai să fie una de... alcool. CĂLC1IUL LUI AHILE De cînd a citit în revista pentru vulgarizarea cunoştinţelor practice „Gîndacul“, articolele distinsului prozator Gabriel Constantinescu-Botoşăneanu împotriva alcoolismului, nicotinismului, tabagismului, neerofagismului, po-cherismului — prietenul Ibriceanu a devenit cel mai frecvent propagandist al ideilor de temperanţă, şi chiar şi abstinenţă când e vorba de adevărate viţii, cum sînt în definitiv relele deprinderi mai sus-citate, măcar că pe autor nu-1 cunoaşte în persoană. Toţi celebrii autori din timpurile trecute şi chiar din cele prezente, nu mai valorează pentru dînsul o ceapă degerată faţă de un Gabriel Constantinescu-Botoşăneanu, care nu-şi risipeşte talentul în opere inutile de pură fantazie şi de oţioasă distracţie, ei colaborează cuarta lui pentru propăşirea obştească şi regenerarea genului uman. — Să vezi, domnule, îmi spune el pe cînd stăm împreună la o masă în berărie, cîtă genialitate este în argumentarea contra tuturor acestor păcate cari degradează pe un om şi fiziceşte, dar mai ales moraliceşte. Uite, băutura de alcool, ce-i asta, domnule? Natura înţeleaptă ne-a dat apa, asta e ceva sănătos. Unde mai vezi dumneata vro făptură a lui Dumnezeu bînd alcool ? Toate animalele nu beau decît apă, domnule. Apa este mama noastră, după cum soarele ne este tată. Apoi soarele care coace strugurii, prunele şi orzul, nu trebuie să se indigneze de acolo de sus unde este, cînd ne vede punînd roadele astea ale lui să putrezească şi din putreziciunea asta scoţînd otrava aia care ne ameţeşte, dom- 297 nule şi ne tîmpeşte — da, domnule, ne tîmpeşte, şi ne coboară pe o treaptă cu animalele, că de-aceea se şi zice, de pildă, bea ca un porc şi altele. Apoi se potriveşte asta cu fiinţa raţională care trebuie să-şi ţină rangul şi demnitatea în lumea asta printre celelalte dobitoace între cari e cel mai de frunte ?... Ajungînd aci cu peroraţia, prietenul Ibriceanu se opreşte să răsufle şi bate în masă: Băiete, mai adu-mi o halbă, da vezi să fie mai fără guler. Da cu tutunul ? urmează apoi, după ce trage o înghiţitură pînă în diagonală ; ce însemnează aberaţia asta, să iei dumneata o buruiană oarecare, s-o usuci, apoi s-o înfăşori într-o bucăţică de hîrtie, ori s-o îndeşi într-o ceşculiţă perforată la fund şi prevăzută cu o vergea sfredelită, pe urmă să-i dai foc şi să sugi fumul ca să-i dai drumul iară, pe gură, pe nări... Zău, dacă ai vedea dumneata o maimuţă dedîndu-se la o operaţie ca asta nu ţi-ar veni să rîzi ? Da de om de ce nu rîzi, domnule, cînd îl vezi într-un hal ca acesta ? Ba să rîzi şi să-ţi baţi joc, că ceva mai caraghios nici că se poate închipui... Poftim, uite... Şi zicînd aşa, prietenul Ibriceanu scoate o tabacheră cît toate zilele, o deschide şi începe să învîrtească o ţigară cît degetul. Poftim, repetă apoi dîndu-i foc şi scoţînd nişte rotocoale cît un coş de fabrică. Treabă cuminte e asta ? Să te afumi aşa în neştire, să-ţi strici pieptul, să-ţi amărăşti gura, să-ţi frigi limba, să-ţi îmbîcseşti nările şi pentru toate astea pe deasupra să mai dai şi parale, parale muncite, domnule, că nu sîntem toţi milionari ca alţii. D-apoi cu necrofagia cum e ? Ori poate că dumneata nu ştii ce e aia necrofagie ? Care va să zică să omori animalul, ca să-l mănînci! Ai înţeles dumneata ce-i asta ?... Botoşăneanu are în „Gîndacul" o pildă foarte frumoasă, admirabilă, genială, domnule! El zice aşa: dumneata, om, cînd vezi un măr în pom, aşa-i că-ţi lasă gura apă şi-ţi vine să muşti dintr-însul ? Dar cînd vezi un bou păs-cînd pe cîmp ori un miel zburdînd pe pajişte îţi vine oare tot aşa să te repezi cu dinţii la carnea lor ? Nu; 298 |f apoi atuncea nu vezi că omul e făcut ca să mănînce mere f şi pere, iar nu boi şi miei ?... — Da, zic eu; dar totuşi cînd văd aşa un biftec, ori o ciozvîrtă la tavă... — Taci, domnule, ce tot vorbeşti. Ştii dumneata ce e aia ? Aia este cadavru, domnule, aşa să ştii dumneata ! Necrofagie, adică mîncare de lucruri moarte, de cadavre... — Băiete! bate apoi iar triumfător în masă. Ia să ne mai aduci nişte mezeluri, o şuncă, un salam ceva, că m-am lihozit cu poşirca asta... — Da bine frate, îndrăznesc eu, tu după cum văd, toate le spui într-un fel şi le faci anapoda. Apoi, şuncă, salam astea nu sînt tot din animale omorî te, din cadavru, care va să zică ? Nu se sinchiseşte prietenul Ibriceanu. — Ia lasă, domnule, asta e altă chestie. Eu, mă-nţe-legi ca propagandist, am datoria ca să pătrund pînă în âdîncul răului, ca să-l cunosc cu toate urmările lui dezastruoase, căci altfel cum l-aş putea combate ? Cînd ai un duşman, domnule, trebuie să-l cunoşti bine de tot ca să-l poţi birui. Aminteri cum socoţi! Aşa pe nevăzute ? orbeşte ? să nu ştii de unde să-l iei ? care-i partea slabă şi care cea tare ? Călcîiul lui Ahile, domnule, ai auzit dumneata vrodată de călcîiul lui Ahile ? Dar asta e numai pînă la o vreme. Constantinescu-Botoşăneanu o spune: dezvăţul trebuie să se facă cu încetul; azi te laşi de una, mîine de alta, pînă ce cu timpul ajungi la perfecţia idealului adevărat omenesc. Apoi mai trebuie şi altceva; trebuie să frecventezi astfel de localuri, ca să vezi cu ochii ravagiile viţiilor, să poţi să le descrii, aşa ca să se cutremure carnea pe trupul cititorului cînd i-ei pune pilda înfricoşătoare dinaintea ochilor. Unde vrei dumneata să găsesc eu pilde de acestea, dacă nu într-un local aşa, unde se adună toţi stricaţii, toţi viţioşii... Uite, ca să-ţi arăt un exemplu, uite la ăla de colo din fund, stă singur la masă, vezi, pentru că la el -băutura e totul, nu vine ca să se mai întîlnească şi să stea de vorbă cu un prieten... Il vezi în ce hal e ? Ia te uită la el. Aşa e că e un tip? Pe ăsta trebuie să-l iau nu-maidecît după natură şi să-l dau la „Gîndacul“... i 299 Mă uit distrat în partea aceea şi deodată mă ia cu o gîdilătură la bojoci cît abia mă pot stăpîni. — Stai, zic după ce mă potolesc cu mare silă; pe ăsta îl cunosc eu; dacă vrei să te duc să-i faci cunoştinţa, ca să-l poţi studia mai de aproape, după natură... — Cum de nu ? Ne apropiem cu prietenul Ibriceanu. Necunoscutul ridică la noi nişte ochi împăinjăniţi şi face un semn vag din cap. M-a recunoscut. — Să-mi dai voie să-ţi prezint aci pe prietenul Ibriceanu, un mare admirator al d-tale... Cellalt se ridică şovăind pe picioare şi dă să bolborosească ceva. Printre sughiţuri se desluşesc crâmpeie de cuvinte: — Şi eu... mă... îmi pare bine... ve... vesel... Ga... Ga-briel Co... Costannescu Bo... Botşă... hîc... neanu. Prietenul Ibriceanu a rămas trăsnit. — Călcîiul lui Ahile, zic eu salutîndu-i, şi-i las împreună să se descurce. O FLEICA-N CIŞMIGIU Fiindcă Nae Bumbuleţ avea vreme de prisos şi fiindcă Ghiţă Chimiţoglu n-avea chef de slujbă, au ho-tărît să prelungească ora aperitivului ş-apoi să se ducă . undeva la vro grădină, să ia dejunul împreună. — De mîine-ncolo ş-aşa ni se schimbă orele de can-ţilerie; ni le pune dimineaţa, zice Chimiţoglu, să zicem c-am început-o de astăzi. — Ba pe) mine să mă ierţi, măcăieşfe înţepat de colo Pripăşeanu, la mine vorba muscalului: slujba-slujba, drujba-drujba ; eu mă duc, băieţi. — Şi eu, şi eu, aruncă vorba grăbit Ibriceanu şi Clipici, scoţînd ceasornicele din buzunar şi punîndu-le la loc fără să se mai uite la ele. — Da cine v-a poftit nene? se pleacă Chimiţoglu la urechea lui Bumbuleţ. Pe urmă tare : Apoi atunci, salutare, fraţilor, salutare, la revedere şi mersi. Lui Ibriceanu şi lui Clipici le întinde mîna, iar lui Pripăşeanu îi face numai un semn din cap, uitîndu-se urît. — Opt cu a brînzii, murmură, pe cînd cei trei ies pe uşa băcăniei. Apoi întorcîndu-se spre tovarăşul ales de la început: Eu zic, frate Bumbuleţ, să mergem undeva, aşa la o fleică, ceva uşor, să n-o întindem, că ne ia lumea la ochi — îl auzişi şi pe ăla... — Tocmai mă gîndeam şi eu: să mergem la o fleică-n Cişmigiu ş-atîta tot. Nu că mi-e de gura iui Pripăşeanu, da am ceva treabă acasă dup-amiazi. 301 In Cişmigiu, la birtul din dosul bufetului, era răcoare, şi un loc destul de retras şi singuratic; totuşi, de astă dată cînd cei doi întîrziaţi la aperitive intrară şi se îndreptară spre un chioşc mai la o parte, zăriră în fund alţi trei muşterii, doritori parcă de asemenea d-a se feri de ochii lumii. — Să ştii că nu se mai bolnăveşte birtaşul de urît, zise Chimiţoglu lui Bumbuleţ, repetînd o glumă a lor de pe cînd ochiseră ei locul acesta singuratic şi retras. Dar în aceeaşi clipă făcu ochii mari apoi arătînd spre chioşcul din fund izbucni într-un rîs care făcu pe cei trei muşterii să se întoarcă. — Tiii, voi eraţi! îngînă Bumbuleţ, recunoscînd întîi pe Clipici, apoi pe Ibriceanu şi în sfîrşit pe însuşi Pripă-şeanu. — Care va să zică slujba... drujba ? se rînji la ei Chimiţoglu apropiindu-se. — Ia lasă-mă, nene, că m-a apucat o durere de cap de nu mai văd cu ochii, se oţărî Pripăşeanu, tot el de către pădure; să vă fie ale dracului de aperitive !... — Proaste aperitive, ţi-a tăiat pofta de... slujbă, continuă Chimiţoglu ironia-i triumfătoare. Păi hai acu ş-o să-i tragem chiulu-în companie... Pînă să vină rîndul fleicii pentru care, chipurile, veniseră în Cişmigiu, amicii mai comandară nişte ouă cu zeamă, ciorbe, verze cu carne — în sfîrşit tot d-alea cari nu merg fără udătură. — Şi ce oare merge fără ea, nene Bumbuleţ? întrebă Chimiţoglu începînd să i se lege limba de pe la al cincilea pahar. — Cine dracu ne puse să venim aici ? scrîşni Pripăşeanu uitîndu-se chiorîş la el. — Aşa-i, întări Ibriceanu pe acelaşi glas, ăsta-i buclucaş ; s-o ştergem mai repede de p-aici. Clipici nu-i auzea dar pricepea despre ce era vorba şi le făcu cu ochiu-a înţelegere. La fleică îi dădură zor şi pe cînd Chimiţoglu se lupta din răsputeri să pună de acord vîrtoşenia bucăţii de curea cu ascuţişul tocit al cuţitului, o zbughiră cîte unul, plătind înăuntru, la bufet. 302 — Adică ei crede că eu sînt prost, pufni Chimiţoglu după ce reuşi să scape de înecul cu ultima dumicătură de curea; da putea să plătească şi aici, că nu-i ţineam. Adio şi n-am cuvinte, vorba turcului ! — Adio şi... vorba turcului! îngînă şi Bumbuleţ, care era acum la al zecelea miş-maş. Şi unde mai mergem de aici ?... — Da parcă era vorba că ai ceva treabă p-acasă dup-amiazi, riscă cellalt, cam cu teamă să nu se prindă vorba. — Am eu, am, da las-o acuma ; o mai amin. Chimiţoglu răsuflă uşurat. — Aşa-mi plac mie oamenii, da nu ca ipocritu ăla de Pripăşeanu; ’ice că-i vegetalian, şi bate cîrciumile mai abitir ca... — ...Tine, împlini Bumbuleţ. — Şi ca tine, supraîmplini Chimiţoglu. Iar în clipa următoare se pomeniră unul în braţele altuia. — Să mai vie o baterie ! * Se aprinseseră lămpile cam de multişor, cînd în sfîrşit Chimiţoglu dete răspuns la întrebarea lui Bumbuleţ : — 'Ceai că unde mai mergem de-aici ? Păi unde să mergem ? La „Leul şi cîrnatu’“, mie-mi plac, mă-nţelegi, locurile retrase. Să nu mă-ntîlnesc cu lume multă; să mă adăpostesc acolo într-un boschet şi să-mi văd de pă-hărelu meu... Dacă se-ntîmplă şi ceva lăutari, atît mai bine. Ei cîntă, tu stai acolo, nu te ştie nimenea, petreci, care va să zică, incognito. Cine ce are... — Ia mai las-o nene, îi tăie vorba Bumbuleţ scoţînd să plătească, tu, cînd te porneşti... — Iacă, nu mai zic nimic. Şi iar s-au împăcat prietenii. La „Leul şi cîrnatul" tămbâlău nu glumă. De la intrarea în grădină, Bumbuleţ se luă cu 'mîinile de urechi ; îl asurzea un chitarist de la un boschet, din dreapta. Chimiţoglu aruncă şi el ochii în partea aceea, şi iar se prinse cu mîinile de burtă. Cui cînta chitaristul ? Lui Ibriceanu, lui Clipici lui Pripăşeanu. 303 r — Bine mă, ăştia o să zică că ne ţinem după ei — mormăi Bumbuleţ îmbufnat. Dar Chimiţoglu era acum în toane bune. — Las să zică ei! Dacă ne-a fost scris s-o lungim tot în companie... Şi oprindu-se din rîs : Avem cel puţin lăutari pe gratis ! De unde! că de-aci s-a pornit dihonia. Chimiţoglu ţinea una şi bună că lui să-i cînte lăutarii ceva naţional, de pildă : lubeşte-mă, lele dragă, Pînă mi-e- cămaşa neagră, Că dacă m-oi primeni, Multe mîndre m-or iubi... Şi cînd chitaristul îi făcea pe voie, apăsa şi el refrenul, dînd din cap în cadenţă : Şapte fete dintr-un sat Ş-o nevastă cu bărbat... Dar Pripăşeanu nu voia să ştie d-astea. Lui îi ardea de ceva modern, ori clasic, străin oricum, da numai naţional nu, că asta e muzică barbară, primitivă... Şi dă-i cu repertoriul de la Pisici, Castelul de flori, — ad-o p-în Cavaleria rusticana, treci prin romanţele la modă acum zece ani: Si tu m-aimais... — Mă ! dacă mai cînţi de astea, eu mă duc ! se ridică odată de la locul lui Chimiţoglu. Şi cum nimenea nu-1 ia în seamă şi chitaristul continuă şi el imperturbabil: Mais tu ne m’aimais pas, Mais tu... Odată se ridică şi cu paşi maiestoşi se îndreaptă spre ieşire. — Bine că scăparăm! îşi face cruce Pripăşeanu. Cînd deodată Chimiţoglu reapare la intrarea boschetului: — Aşa ?... Şi zi mă lăsaţi să plec ? Nu mă cheamă nici unul ? Nu mă opriţi ? Nici tu, măi frate Bumbu- 304 leţ ?... Fir-aţi ai dracului, credeaţi c-o, să scăpaţi de mine, ai ? Ei, iacă, să ştiţi, tocmai d-aia nu mă duc ! Zi mă : De la tine nu mă duc... Dar Bumbuleţ care a aruncat o privire în urma lui Chimiţoglu cum se-ntorcea la boschet a îngălbenit odată — şi în acelaşi timp Clipici a şoptit speriat: —■ Madam Bumbuleţ ! Tovarăşul se strecoară afară şi, mai puternice decît strigătul final al chitaristului: Non, non, je sais bien que tu ne m’aimes pas... răsună două palme vajnice în tăcerea... adică zgomotul nopţii... Atunci Chimiţoglu, răsturnîndu-se în jeţul de lemn pe care se reinstalase, uită orice duşmănie împotriva ipocritului de Pripăşeanu şi bătîndu-1 pe umăr, îi zîmbi ca unui tovarăş ce-şi punea în gînd să-l aibă de-acuma la ciorba de burtă : — Aha ! asta era treaba de zicea Bumbuleţ c-o are după-amiazi acasă... N-a prea avut inspiraţie de-a amî-nat-o prea mult, săracu... PENTRU CE SA TE LAŞI DE TUTUN Titlul acestei neînsemnătoare cronici, mi-a pricinuit totuşi oarecare bătaie de cap. După ce m-am oprit asupra lui, mi-a trecut adică prin gînd că poate acest articol va încăpea pe mîna unui domn culegător tipograf partizan al fumatului, care se va apuca să trîntească un semn de întrebare în urma frazei, în in'enţia autorului afirmative, care stă în fruntea acestor rînduri : Pentru ce să te laşi de tutun ? adică: pen-ce, dom’le ? — sau : la ce ? Astfel acest titlu ar ajunge să însemneze tocmai contrariul cuprinsului, a temei adică, „ce ne-am propus a trata în acest mic studiu44. Spre a evita o astfel de confuziune, aş fi putut să-i zic : Cauzele pentru care părăsirea relei deprinderi a fumatului e recomandabilă tinerilor şi bătrînilor de ambele sexe44. Rog însă pe cititor să nu mai întrebe de ce n-am ales un asemenea titlu, mult mai clar ce e drept şi înlă-turînd orice echivoc, ci să se întrebe pe el însuşi, dacă citeşte vrodată articolele de ziar cu astfel de titluri... ştiinţifice sau se mulţămeşte să-şi alunece ochii peste ele ? Va să zică, era de ales aci între două primejdii, şi bineînţeles că am ales-o pe cea susceptibilă de a-mi răni mai puţin vanitatea mea de scriitor. Acuma, ştiu eu bine că mai este una, şi anume : că cititorul o să-şi zică „Apoi, lasă-mă că ştiu eu bine ce-o să-mi îndrugi aicea ; o să-mi spui că trebuie să mă las de tutun fiindcă fumatul e vătămător sănătăţii, după cum am auzit aceasta din gura tuturor doctorilor pe cari i-am 306 consultat pentru orişice fel de boală sau indispoziţie şi mai ales din a acelora cari sînt ei înşişi fumători pasionaţi, lucru firesc, căci aceştia au mai multă experienţă în materie. O să-mi faci calculul conţinutului de nicotină într-un kilogram de tutun şi o să-mi arăţi în centi-grame cantitatea de astfel de otravă în stare de a ucide un cal sau un bou (animale de la cari omul ar putea să ia pildă şi în această privinţă, căci ele nu fumează) — în sfîrşit o să-mi aminteşti simptomele intoxicărei, acute şi cronice, cu nicotină, ş-aşa mai departe — tot lucruri pe cari oricînd le pot găsi, dacă vreau în orişicare „lexicon de conversaţie", la litera T sau N. Ei bine, nu. Argumentele pe cari voi să le aduc eu, nu sînt nicidecum de această natură şi cu atît mai puţin nu, cu cit ştiu, şi din experinţele altora şi dTn a mea proprie, cum că consideraţiile de igienă n-au convins încă pe nici un fumător, în chip statornic, să se lase de tutun, adică şi de tutunul lui propriu şi de al altora. Atuncea o să ziceţi poate iar : ş iu, vrei dar să ne vorbeşti despre risipa de bani ce se face cu fumatul : atîtea miliarde de lei cari se prefac în fiecare an, pe tot , globul, în fum. O să adaogi consideraţia rarităţii şi deci a scumpetei acestei buruieni în vremea aceasta de după războiul mondial, şi de aci... Nu ; n-am să fac nici acest lucru, căci ştiu şi eu că firea omului aşa este, ca să alerge cu atît mai mult după obiectele 3e consumaţie cele mai inutile, cu cît ele devin mai rare şi mai scumpe şi că niciodată nu s-a fumat mai cu furie, ca de cînd începuse să lipsească tutunul. Acest paradox las să-l mediteze cititorul, căci mi-e de grabă să trec la subiectul meu. * Aşadar, să procedez în chipul cel mai didactic, prin exemple. Dumneavoastră cu toţii luaţi tramvaiul ca să vă întoarceţi acasă la ora meselor — nu pot să mă îndoiesc despre aceasta, căci de aceea eu nu găsesc loc nicioda'ă în acel democratic vehicul — şi pentru ca să nu-1 scăpaţi, 307 vă aşezaţi de obicei la aperitiv de preferinţă la o prăvălie, restaurant, băcănie, din apropierea unei staţii, de unde îl puteţi vedea venind (tramvaiul). Ei bine, veţi fi observat că, mai întotdeauna, aşteptînd vă scoateţi tabacherea şi începeţi să vă răsuciţi o ţigară, just în momentul cînd tramvaiul trece şi nu mai puteţi sosi la staţie ; îl scăpaţi. Aceasta vă nevoieşte să mai cereţi un rind, şi apoi vine rîndul altei ţigări, care vă joacă aceeaşi festă. Iată una din urmările funeste ale viţiului fumatului. Presupunînd că obişnuiţi ţigarete făcute gata, şi vă urcaţi fumînd în tramvai, preocuparea de scuturarea cenuşii fără inconvenient pentru propria d-voastră haină şi pentru cele ale deaproapelui (şi nu e unul, ci sînt legiune) vă face să nu daţi destulă atenţiune siguranţei buzunarelor d-voastră, de unde iarăşi pot să. rezulte neplăceri datorite în definitiv tot numai patimei d-voastră pentru fumat. Mie mi s-a întîmplat cazul următor : Ca tot românul care n-are, sau nu mai are, slujbă, m-am gîndit, fireşte, să solicit una. Am nimerit în anticamera unui ilustru personaj care, cu o rară indulgenţă pentru slăbiciunile omeneşti, nu interzice accesoriul răbdării, solicitatorilor ce-şi aşteaptă rîndul. După vro două ore de aşteptare, vine şi rîndul meu — dar tocmai în acel moment aprin-sesem o ţigară de lux de dinaintea războiului, pe care mi-o oferise un prieten de la Regie. îmi zic : e păcat de aşa raritate, şi ştiţi că o ţigară aprinsă nu trebuie s-o stingi ca s-o aprinzi pe urmă iar, căci nu mai are nici un haz. Cedez deci rîndul meu solicitatorului ce venea în urma mea, ca să-mi savurez în tihnă comoara de ţigară. Ei bine, ce credeţi ? Solicitatorul căruia îi cedasem locul şi care nu fuma, mizerabilul, venise tocmai pentru aceeaşi slujbă pe care pusesem ochii eu — şi mi-a suflat-o. „O ! Regret foarte mult, îmi răspunse ilustrul personaj, cînd îi expusei scopul vizitei mele inopinante, dar tocmai adinia-ori am promis această slujbă. Fii sigur însă că la cea dintîi vacanţă..." Ei da, asigurările astea le cunoaşte fiecare dintre dumneavoastră. Blestemată patimă a fumatului T Ca să-mi mai uit necazul, iau o gazetă şi la „faptele diverse — lectura dumneavoastră preferată", citesc 308 cazul următor : Un vînător (de duminică probabil) iese la pădure cu doi gonaci şi îi prevesteşte ca la un semnal convenit să se ferească din zona primejduită. La numitul semnal, unul din gonaci se şi grăbeşte să o şteargă, dar cellalt, un fumător incorigibil, se mai opreşte un moment ca să-şi facă o ţigară. Momentul i-a fost fatal, căci descărcătura puştii vînătorului a luat o direcţiune, ca să zicem aşa, opusă, şi cu un rezultat cit se poate de usturător pentru imprudentul viţios. Iată şi aci viţiul pedepsit şi virtutea recompensată. Ba ad cazul a fost şi mai complicat, căci din cauza vi-ţiosului a suferit şî un inocent, acesta a fost vînătorul, care ■— nedreptatea legilor omeneşti ! — a fost nevoit să eclereze o simţitoare despăgubire pentru părţile deteriorate ale victimei... patimei fumatului... . . . . . . . • Pentru deplina convingere a cititorilor cari au binevoit să mă urmărească, aş mai avea de citat încă o sumedenie de astfel de exemple, menite a inspira orişicui oroarea de acest funest viţiu, cum vedeţi cu cît drept cu-vînt l-am numit. Dar sînt silit să mă opresc, căci bag de seamă că mi s-a isprăvit tutunul şi trebuie să alerg la tutungerie ca să-mi reînnoiesc provizia. PENTRU CE SA TE LAŞI DE ALCOOL Iată o problemă ceva mai grea decît acea pe care am atacat-o cu cîteva pagini mai înainte sub titlul : Pentru ce să te laşi de tutun. Intr-adevăr, dacă pentru tutun, adică împotriva tutunului, ar putea să vină să tragă în cumpănă şi consideraţia că omenirea, cel puţin în vechiul continent, a putut trăi nenumărate secole şi fără de buruiana dracului (să nu se confunde, Doamne fereşte ! cu buruiana lui Drake), pe care n-o cunoaştem în Europa decît de vreo 400 de ani şi ceva, dar în ce priveşte băutura, originea ei se pierde în noaptea timpurilor şi chiar legenda ce atribuie lui Noe descoperirea viţei-de-vie, e considerată ca eronată de către ştiinţă, care posedă dovezi sigure despre existenţa şi folosirea băuturilor capitoase cu mult înainte de epoca de la care toate cronologiile, începînd cu Septuaginta şi sfîrşind cu Calvisius sau cu cronologia evreiască, socotesc chiar facerea lumii. Se poate dar zice că băutura e un viţiu mai neasemănat mai inveterat în omenire decît fumatul — şi se ştie că cu viţiile aşa stă treaba, ca cu cît sînt mai inve-terate, cu atît sînt mai greu de stîrpit, deşi iarăşi, cu cît sînt mai de curînd contractate, cu atît tind mai cu putere să se invetereze. Am zis „băutura" făr-a mai adăoga şi „alcoolică", fiindcă aşa e vorba românului ■— şi aceasta poate să fie o invederare mai mult, şi în ce ne priveşte în special pe noi românii, despre dificultatea ce este de a triumfa prin mijloacele propagandei, convingerii sau altele, în acest nobil şi moral propus, de a dezvăţa lumea de băutură. 310 Sub „băutură" pur şi simplu, românul arareori sau mai niciodată nu înţelege băutura de apă; dimpotrivă, în toate locuţiunile sale : „s-a pus pe băutură", „stă pe mîn-care şi băutură", „mîncarea e fudulie, băutura e ce e“ — şiatîtea nenumărate altele, băutura care va să zică prin excelenţă, poate să însemneze orice alt lichid potabil, afară de apă. „Apa-i pentru boi, vinu-i pentru noi", zice aşişderea o veche vorbă românească, iar dacă e vorba de Noe, românul nu-1 admiră şi nu-1 proslăveşte pentru meşteşugul cu care şi-a înciocălat corabia adăpostitoare de toate dobitoacele neuitînd nici pe om, cît pentru meritul ce, deşi pe nedrept, i se atribuie, de a fi descoperit via, prin ceea ce ar fi „născut veselia" şi pentru care ii acordă distincţia cea mai înaltă, de care Maiestatea-sa poporul nostru dispune, întotdeauna cu scutire de orice taxe, aceea de a-1 proclama nu cavaler, baron, conte, marchiz sau prinţ, ci „adevărat pui de român". Toate acestea le-am înşirat aşjdar aci, pentru a învedera enorma greutate a rezolvării, la toate popoarele în genere şi în special la noi românii, a problemei pentru care atîţia buni templieri de pe toată suprafaţa globului depun o stăruinţă pe cfţ de lăudabilă pe atî+a, vai ! şi de zadarnică. Dar oare — ne întrebăm — nesuccesele patente ale acestor sforţări, au să ne lase pe noi, spectatori simpatizatori, ca să ne mărginim la constatarea cu regret a dificultăţilor formidabile cu cari aceşti inflexibili propagatori luptă şi a iluzoriilor sau a efemerelor izbînde cu cari îşi întreţin zeul, sau mai degrabă trebuie să ne îndemne, ca fiecare dintre noi, în cercul experienţelor şi reflexiunii noastre, să venim şi să căutăm a da o mină de ajutor acestei propagande, căreia cititorul a văzut, din rîndurile de mai sus, că nu i-am precupeţit nici unul din calificativele cele mai laudative. Hotărîndu-ne pentru a doua alternativă, venim deci să oferim modesta noastră contribuţiune la merituosul şir al invederărilor cari ne arată alcoolismul ca pe un perfid dar vajnic şi neîndurat duşman al măruntaielor noastre, al ficatului, plămînilor, inimei, rărunchilor, creierului individului şi al întreg complexului organic al progeniturii sale (vezi tabelele antialcoolice). Adică vrem să zicem o 311 contribuţie, în alt sens. Căci dacă numai un perfect tîmpit sau un zănatic disperat ar putea fi în stare ca de bună-voia lui, fără nici „un concurs fatal de împrejurări44, între cari ar putea intra bunăoară subalimentaţia cronică de care suferă o parte a populaţiei blagoslovitului nostru pă-mînt, să-şi maltrateze organismul cu otrăvuri şi cu po-şirci abominabile — noi sîntem cu aceia cari merg mai departe şi proscriu orice închinare cu paharul, cu plosca sau cu ţoiul, orice mic chef sau ziafet, cu o licoare ori-cît de „generoasă44 şi nu se închină decît în faţa Sfintei Filoxera şi a Sfintei Peronospora. Vrem adică să alăturăm, la tabela înfricoşătoare a ravagiilor pe cari alcoolismul poate să le provoace în organismul omenesc, o mică schiţare, deocamdată, a primejdiilor aşa-zicînd sociale la care se expune nedispre-ţuirea unui pahar, fie chiar şi numai din cînd în cînd, cu prilejuri cari ţi se ofer, sau pe cari chiar tu, în cîte-o pornire de exuberanţă vrednică de osîndit, le provoci uneori. Veţi fi observat că nimica din ceea ce „gura lumii44 aruncă în spinarea victimelor de carie întotdeauna avidă, nu prinde mai uşor decît categorisirea de băutor, beţiv, alcoolic — şi că, la noi cel puţin, nimica nu se încearcă mai cu stăruinţă pentru deprecierea Socială a cuiva, decît aruncarea asupra lui a unui asemenea oprobriu. Poţi avea toate viţiile din lume, poţi să fii mincinos, viclean, vi-ţios-sexual, escroc, orice — nimica nu te coboară în ochii lumii ca reputaţia — fie sau nu meritată — de băutor. „Bun băiat, excelent băiat, talentat băiat — păcat că bea...44 Astfel de şoapte auziţi oricînd şi mediocritatea nebăutoare, sau şi numai ipocrită, n-are o altă armă mai de efect pentru a înlătura concurenţa şi a se impune ca indispensabilă. Triumful mediocrităţilor fiind însă cea mai mare pacoste ce poate cădea pe capul unei societăţi omeneşti, iată dar pentru ce, nu numai din punct de vedere individual al tău, dar şi din acela al interesului obştesc, ţi se recomandă şi ţi se impune, ca să nu bei niciodată... cînd pot să te mai vadă şi alţii. Din viaţa de toate zilele, mai poţi învăţa şi altele. De pildă : întîlneşti un prieten tapeur care vrea cu orice chip să te convingă să-i împrumuţi un pol. Refuzi cu 312 energie, ştiind dintr-o veche experienţă ce înţeles poate avea, în acest caz, cuvîntul „împrumut44. Dar vă opriţi la un aperitiv, alcoolul te înduioşează, te anesteziază şi nu numai că laşi să ţi se extragă polul fără durere, ci mai plăteşti şi consumaţia amicului. Dar anecdota aceea n-o ştiţi ? In faţa ofiţerului stării civile se prezintă o damă cam... între două vîrste şi între două frumuseţi, la braţ cu viitorul cam... nesigur pe picioare. — Cum ? se indignează magistratul — mi-1 aduceţi aici în starea aceasta? — Ce să fac, domnule ofiţer, răspunde „viitoarea44, cînd e treaz nu vrea să vină... Iată dar la cîte şi ce fel de neplăceri şi chiar primejdii vă expune uzul, şi abuzul chiar întîmplător, de alcool. Dacă spaţiul mi-ar îngădui, aş mai putea să înşir multe exemple de acestea, în cari băutura joacă un rol atît de nefast şi nişte feste atît de deplorabile acelora cari n-au energial necesară d-a renunţa la acest dar perfid cu care natura a îmbiat slăbiciunile omului. Dar sînt sigur că cititorul îşi va reaminti şi el destule — ş* mai sper că va închina un pahar în sănătatea celui ce i-a atras atenţia asupra lor. PE TOATE FEŢELE Despre statistică s-a spus, că se poate dovedi cu ea orice : numai să ştii cum s-o învîrteşti, cum să operezi cu cifrele — şi afacerea e aranjată. Unii au spus şi despre canoanele bisericeşti că ar prezintă aceeaşi elasticitate, uneori comodă dar alteori pricinuitoare de mari dispute şi vrajbe ; ai putea să dovedeşti adică, cu citate din ele, despre orice reformă că e canonică, sau anticanonică, şi despre orice înalt slujitor al bisericii că face să fie caterisit cu răii sau vrednic este să fie categorisit între sfinţi. Acestea vor~fi sau nu vor fi aşa, nu e de competenţa noastră să ne amestecăm. Dar nu credem că ar putea să fie ceva mai variabil, ca învîrtire în toate chipurile, decît acel rezultat al experienţei, al „înţelepciunii po-poarelor“, care sînt proverbele, locuţiunile, zicătorile, pildele şi cum se mai numesc. Oricine poate să găsească, în acea comoară de citate, cîte unul pentru felul său de a vedea, oricare ar fi felul acela. Nu e nimic ce nu poţi să justifici cu un proverb, cu o zicătoare, cu o pildă, din cîte lucruri poţi să să-vîrşeşti pe lumea asta, din cîte atitudini poţi să iei faţă de viaţă şi faţă de oameni, din orice linie de purtare ţi-ai alege, fie îndeobşte, fie în împrejurări anumite. Aşa, de pildă, s-o iau chiar de aci de unde ajunsei. Dacă aş mai lungi introducerea aceasta, aş putea să zic : s-o luăm încet, fiindcă „graba strică treaba“ ; dar dacă prefer s-o scurtez, găsesc şi atunci un proverb cu care să mă justific : „vorbă multă, sărăcie". 314 „Ce poţi face astăzi, nu lăsa pe mîne“, îmi zice îndemnul d-a continua şi d-a sfîrşi cronica aceasta. Dar dacă n-aş avea destul chef de lucru, aş putea să ripostez : stai frate, că „cu încetul se face oţetul..." Atîta numai că n-aş vrea să iasă cronica prea acră. Iţi place, sau nu-ţi place, cum începe un lucru, îţi zici, încîntat, sau deziluzionat : „ziua se cunoaşte de dimineaţă" ; dar dacă s-a întîmplat să te înşeli în apre-ciarea d-tale, găseşti ş-atunci scăparea: „să nu judeci ziua, pînă n-a apus soarele". Mai ales pe vreme de campanie electorală are trecere multă zicătoarea : „vorba dulce mult aduce" ; asta e cînd aduce cu adevărat ceva ; dar dacă se întîmplă s-o sfecleşti, atunci are şi adversarul cu ce să-ţi riposteze : „toată paserea pe limba ei piere". „Tăcerea e de aur" — o fi şi asta ceva ; dar : „pînă nu ţipă copilul, mă-sa nu-i dă să sugă". „Calul de dar nu se caută în dinţi" — nu ; dar troienii tot ar fi făcut bine să examineze ceva mai de aproape faimosul cal de lemn înainte de a sparge zidurile ca să-l aducă în cetate ; căci : „mă tem de greci şi cînd aduc daruri", a spus marele preot al Troiei, Laocoon ; spre nenorocirea lor, troienii au ascultat de prima dintre aceste două zicători, probabil fiindcă Virgil n-o născocise încă pe a doua. îndemnul la filantropie se coprinde în zicători ca : „Nici un bine nu e pierdut", „nici o faptă fără răsplată"... Dar răii, neastîmpăraţi au născocit şi ei : „fă bine şi aşteaptă rău", „pe cine nu-1 laşi să moară, nu te lasă să trăieşti..." Aşa că, ori de te lasă inima, ori de nu te lasă, să faci binele, în comoara înţelepciunii popoarelor justificarea ţi-o găseşti deopotrivă. „Picătură cu picătură se face lacul", zice avarul strîn-gîndu-şi bănişorii pe fundul lăzii; „să aduni la tinereţe ca să ai la bătrîneţe", să fii cruţător căci „dacă dai, n-ai..." Dar risipitorul: — „c-un rac, tot sărac !“ „o dată trăieşte omul !“ — „ce-am avut şi ce-am pierdut !...“ Laşul îşi justifică atitudinea prudentă în toate împrejurările, zicînd : „Capul plecat sabia nu-1 taie", — şi : „decît leu mort, mai bine măgar viu". Dar inimosul, mîn- 315 dru şi îndrăzneţ, are şi el citatul lui „Decît un an cioară, mai bine o zi şoim !“ „Unde-i unul nu-i putere", zice acela care încercînd un lucru nu-i merge şi ar dori ajutorul deaproapelui. Dacă însă se întîmplă să nu iasă afacerea după dorinţă, hop cealaltă zicală : „Unde-s multe moaşe, rămîne copilul cu buricul netăiat", „Piatra care se rostogoleşte nu prinde muşchi", pil-duieşte omul aşezat neastîmpăratului : clar şi acesta e numaidecît gata cu riposta : „Fierul care stă pe loc, rugineşte". „Ce-i în mînă nu-i minciună", şi „nu da vrabia din mînă pentru cioara din par", căci „mai bine azi un ou decît mîine un bou", zic toţi cei chibzuiţi, prudenţi şi circumspecţi. Dar cînd le abate s-o mai ia şi pe coarda cealaltă, găsesc ş-acol'o zicătoarea : „cine nu îndrăzneşte nimic, nu dobîndeşte nimic"... „Obraznicul mănîncă praznicul"... „Norocul e al celor îndrăzneţi". Da, aşa este ; dar dacă se întîmplă s-o păţeşti, atunci cine e de vină că nu ţi-ai adus aminte cum tot înţelepciunea popoarelor spune : „tot ce faci, fă cu socoteală şi gîndeşte-te la sfîrşit", căci, „cine sare multe garduri, mai nimereşte şi în cîte-un par..." „Ori Stan, ori căpitan", se avîntă cîte unul, altul însă, care preferă s-o ia mai domol, se gîndeşte la sfatul : „ţine calea de mijloc". De la părinţi la copii se pot întîmplă trei lucruri : sau să fie şi copiii tot la fel, sau să întreacă, într-o destoinicie sau alta, într-o ştrengărie sau alta, pe părinţii lor, sau în sfîrşit să însemneze o decădere a speţei sau a spiţei, o degenerare, o corcire. Toate trei cazurile înţelepciunea popoarelor le-a prevăzut în pravila ei. Dacă se întîmplă cazul dintîi, zice : „aşchia nu sare departe de trunchi" ; dacă se întîmplă al doilea : „capra sare masa, iada sare casa dacă se întîmplă al treilea : „Ce folos că tat-său a fost Domn, dacă el nu e om !...“ Astfel, n-ai cum s-o prinzi cu minciuna, comoara aceasta de pilduiri, în-tîmplă-se orice s-ar întîmplă. Pînă eşti tînăr, zici : „Omul dacă îmbătrîneşte..." iar dac-ai îmbătrînit tu însuţi, îţi aduci aminte de vorba : 316 „Cinsteşte pe bătrîni, căci poţi fi şi tu bătrîn..." şi zici : „Dacă n-ai un bătrîn în casă, să ţi-1 cumperi." Rătăcitorul prin lumea aceasta citează zicătoarea : „Acolo mi-e patria, unde mi-e bine". Dar patriotul zice : „Acolo mi-e bine unde mi-e patria" — căci „fie'pîinea cît de rea, tot mai bine-n ţara mea". Democratul zice : „Opinca-i talpa ţării" şi „Peştele de la cap se strică" ; dar conservatorul : „unde nu-i cap, vai de picioare", şi „nu clădi casa ta pe nisip". Întîlneşti pe unul şi zici, şi crezi: „Cum e turcul şi pistolul". Mai apoi însă, dacă te-ai înşelat, îţi ceri iertare : „Aparenţele înşală". „Haina face pe om", ai zis întîi, dar apoi ţi-ai adus aminte că : „nu haina face pe călugăr" — şi desigur această zicătoare nu s-a născocit anume numai pentru călugări. Dar să mai lăsăm şi altora să continuie cu pilduirile acestea. Noi să sfîrşim cu anecdota care credem că arată, mai bine ca orice, cu cîtă grijă trebuie să ţinem seama de faptul că nu toată lumea se conduce după unele şi aceleaşi... proverbe : — Un ovrei trece pe stradă; dintr-o curte, un cîine se repede la el cu lătrături furioase. Ovreiul ţuşti pe trotuarul din faţă. Acolo, un trecător îl întîmpină : „Ce te sperii, fricosule ? Nu ştii tu proverbul: «Clinele care latră, nu muşcă ?»“ La care ovreiul, cu o mult adîncă filozofie, i-a răspuns : „Ba iu ştiu pruverb ; 3a nu ştiu dacă ştie şi chine". NU TE SUPĂRA [1922] CASA CU SUBSOL — Iţi place casă cu subsol ? mă întreabă colegul meu de biurou Tase Clipici. Şi tot el răspunde — se vede că de răspunsul meu nu se îndoia : — Nici mie. Şi nici nevestii nu-i place, nici băiatului, nici bucătăresei. Nici unuia nu ne place. Da mai ales nevestii, pace! Ei vezi, nu ne place nici unuia. Da acum o să mă întrebi în ce fel de casă stau ? Să-mi spui pe urmă că la asta nu te-ai aşteptat : Stau, dragă în casă cu subsol ! De ce de ne-ce, uite aşa. Cînd a fost să ne mutăm, de Sfîntu Gheorghe ăllalt, nevastă-mea zice : „Tase dragă, toate ca toate, da — numa casă cu subsol să nu iei. „Nu iei, domne case cu subsol, io nu mai ste“, zice şi Mariş. „Tată ?... tată, miorlăie şi odrasla, eu nu vreau casă cu subsol..." Plec eu, colind şi caut prin toate părţile, şapte mahalale. Nu găsesc nimic să-mi placă. Adică vorba vine : unde-mi convenea casa nu-mi venea la socoteală chiria, şi unde mi se părea chiria potrivită nu-mi surîdea deloc cocioaba. Aşa, tot numai de jumătate o nimeream. Mă duc eu să-mi mai stîmpăr năcazul şi setea la berărie, acolo pe cine găsesc, pe prietenul Ibriceanu. „Cauţi casă ?“ îmi zice. „Da, dragă." „Şi eu caut, zice, şi am şi găsit una, potrivită din preţ din toate, da nu-mi convine că are subsol." Dintr-o vorbă într-alta, îi spun eu cîte nu mi-au plăcut, îmi spune şi el cîte n-a găsit, hai zic eu la urmă după o matură chibzuinţă, s-o vedem şi p-aia cu subsol, poate n-o fi aşa adînc. 321 I Nu era, domnule, decît era aşa de vro 85 santimetri în pămînt; două odăi Jos, două sus, între ele o scară nu prea lungă, da-încalte îngustă, de iei întotdeauna de cîte ori te urci cîte o porţie de var de pe perete pe cotul stîng, iar cînd te cobori alta pe cel drept. — Bun, zic, minunată casă. Adică mult o să mai bat eu drumurile în bobote ?... Te pomeneşti că nu mai găsesc nici aşa, că se răriseră de tot biletele de închiriat. Cînd mă întorc acasă însă drept să-ţi spun, îmi era inima cît un purice. „Ei, Tase, ai găsit ?“ mă întreabă nevasta. „Ai luat casă, tată ?“ piciul de colo. „Mutem la ţentru ?“ încheie Mariş interogatoriul. Şi cum o cam încurc eu aşa cu vorba, îi şi trăsneş.e prin cap bănuiala nevestii : — Tase, casa ta văd că are un cusur. Nu cumva... o fi avînd subsol ?... — Nu prea are, zic eu, adică aşa niţel cam are ea, da nu mai mult de vro 85 santimetri în pămînt; încolo însă casă bună, casă sănătoasă, cu ferstrile la soare, cu pereţii uscaţi, cu... — Tase, m-ai nenorocit ; să n-o iei, Tase... — Ce să n-o iau, că am şi dat arvună. Apoi ce să-i faci ? Acu fie ce-o fi, cu chiu, cu vai, cu tînguiri, cu certuri zilnice, veni şi ziua de mutat... Şi ne instalarăm. Nevasta se jeluia într-o parte, băiatul miorlăia în alta, Mariş bufnea în toate părţile. Şi cum spărgea cîte ceva aranjînd prin sofragerie ori prin bucătărie, numai ce o auzeai răstindu-se, tot ea de către pădure : — No, io nu spus se nu luat case cu subsol ?... Ei, apoi tot ne-am aşezat noi cumva, tributul mutatului J-am plătit, fireşte, de acu aştept numai un foc, ca să nu mai am nevoie să mă mai mut de două ori. Da să vezi acuma cum o ducem noi în menagiu nostru. Odată viu eu acasă cam ursuz de la canţilerie — ştii că-mi făcuse observaţie şefu pe nemeritate — găsesc ciorba pe masă, dar cînd să iau cu lingura, o coşcogeamite musca tocmai în mijlocul farfuriei. — Ce-i asta ? strig şi dau cu lingura de pămînt. 322 Nevasta nu se sinchiseşte, ia farfuria, se uită şi mi-o pune iar dinainte. — Păi dragă, ce să-i faci ? zice, asta e pentru că e subsol. Tac eu şi înghit, observaţia adică, nu şi musca ; măcar că turbam în mine, da de... Altă dată vine acasă băiatu de la şcoală, plin de noroi, nespălat, dezmăţat... — Bine mă, ticălosule, îl înfrunt eu părinteşte, aşa umbli tu printre oameni, măgarule, cu noroiul de trei deşte pe tine, şi eţetera. — Apoi, tată, zice, cu subsolul ăsta... Acu nevasta, ştii, mi-o spuse mai delicat, şi chiar fi-mio, că i-am făcut cevaşilea educaţie, numai eu ştiu cîte nuiele i-am rupt pe spate, da să vezi apoi cu Mariş. Eu sînt om răbduriu şi nu-mi place scandalu, da ce nu pot să sufăr mai mult, e friptura arsă. Apoi de-o vreme parcă o făcea într-adins, că nu mai aveam parte d-un muşchiuleţ, ştii, mai cu sînge colea, numai tot iască şi cărbune. Rabd eu cît rabd, da cum era prea din eale-afară, îi spun şi eu odată acolo o vorbă cu blîndeţe : — Ascultă,-Mariş dragă, dacă-mi mai aduci şi altă dată talpă d-asta de cizmă în loc de friptură, te iau de coc şi te dau pe scări... în sus (nu puteam să zic „în jos“, fiindcă de-aici în curte nu era coboriş, ci urcuş). Ştii ce mi-a răspuns ? Şi-a pus mîinile în şolduri şi a ridicat odată ochii în sus, ca spre a lua cerul drept mărturie. — No ! zice, fir-ar al dracule aste subsol. Mă, m-apucase năbădăile, devenisem nervos. Odată numa, ce-mi trăsneşte mie ? pleosc una lui Mariş — abia ce-şi face vînt pe uşă, pleosc alta lui Prîslea după ceafă şi cum îl zvîrlisem într-un colţ nu ştiu cum se-nvîrteşfe mina în antrenament şi pleosc alta şi dumneaei. Mi-e ruşine, fireşte că mi-e ruşine să-ţi mărturisesc aceaslă scenă de barbarie, mai ales ţie, care ştiu că în viaţa ta n-ai tras o palmă nevestîi, necum să-ţi baţi copiii, şi cu atît mai puţin slugile... Dar de, cum îţi spusei, devenisem nervos. 323 îmi pare mie rău pe urmă, cum mă mai liniştii niţel, şi stăm aşa, gîndindu-mă şi neştiind cum s-o dreg. Numa nevasta de colo intr-un tîrziu : — Ce fuse asta, Tase ? zice. — Păi de, dragă, răspund eu venindu-mi de tot în fire, pe semne că din pricina subsolului... Şi uite vezi d-aia caut eu acuma o casă fără subsol, îşi încheie colegul meu de birou Tase Clipici jalnica-i povestire. Nu cumva ştii tu vreuna ? — Ba ştiu eu, îi răspund, da e cu mansardă şi poate c-aşa o să fie şi mai rău... CHIRIAŞ ŞI PROPRIETAR — Mi-am adus aminte, zice d. Tase Clipici, de anecdota cu muşteriul care întrebînd pe un birjar de preţul unei curse pînă la Băneasa, a primit din partea acestuia un răspuns atît de impertinent ca cifră, încît s-a văzut nevoit să-i riposteze : „Dragul meu, văd că nu m-ai înţeles ; eu nu te-am întrebat cît ceri pe caii dumitale, ci cit ceri pentru o singură cursă. Căci tot aşa am păţit-o şi eu şi tot aşa mi-a venit să răspund cînd, umblînd acu de Sfîntu Dumitru ăsta după case de închiriat, întrebam de preţ şi primeam cîte un răspuns de, pe onoarea mea, să rămîi tablou: „Cucoană, sau domnule îmi venea să le zic, eu nu v-am întrebat cît cereţi pe case, ci numai cîtă chirie are...“ Da cu proprietarii nu e de glumit acuma, de aceea vorba mi-o ţineam numai în gînd, mai ales că, după cum spusei, cînd auzeam de miile şi sutele alea, mă apuca aşa o sfîrşală de-mi stătea graiul şi nu ştiam cum să nimeresc mai repede uşa, sau poarta, ca să mai respir niţel în stradă, să nu mă înăbuş. Unde mai socoteşti cu nevastă-mea, care descopere cusururile caselor de închiriat cu ochi de Argus — ş-apoi dacă e vorba de cusururi, adică să te uiţi la ele, pot să spun cu mîna pe conştiinţă că nu te-ai muta niciodată nicăieri în Bucureşti. Degeaba faci însă dumneata orice critică, fin’că au proprietarii răspunsuri la toate : „N-are soare casa“. — „E mai răcoare vara." — „N-are apă la bucătărie." — „Mai bine, că nu putrezeşte duşumeaua". — „N-are gaz." — „E cu pericol, mai bine cu petrol." — „E 325 strîmtoare." — „Nu mai cheltuiţi atîta cu mobila." — „Odaie de baiei?" — „Sînt băile populare aci la doi paşi.“ — „Odaie de servitori ?“ — „Este un văcsuitor de ghete la poartă.. Ş-aşa mai departe ; n-aş mai isprăvi. Dar nevastă-mea nu vrea să ştie. Ea caută casă cu de toate şi fără de cusur, numai chiria să nu fie prea mare. Apoi aşa, îţi închipuieşti cum stăm. O singură dată am găsit ceva mai convenabil, de parcă nu ne venea să credem ochilor. Ii şi fac semn nevestii din ochi într-o clipă cînd nu ne vedeau chiriaşii ăilalţi — dar în clipa hotărîtoare, madam Clipici are reaua inspiraţie să pună stereotipa întrebare a căutătorilor de case din Bucureşti : „Da dumnevoastră de ce vă mutaţi ?“ „Ne mutăm, zic ăilalţi, fiindcă ne-a urcat proprietarul cu o sută de lei.“ „Bine, da casa-i bună, zice nevastă-mea; face.“ „Are fum la bucătărie", zice chiriaşa veche. „Ce-are a face", răspunde nevastă-mea — şi cum eram tocmai în bucătărie, pune manşonu şi boaua la o parte şi arată : „Uite, să aşezaţi maşina aşa, de partea asta şi n-o să mai aibă fum, şi aveţi şi mai mult loc." Mai spune chiriaşa cealaltă de alte mici cusururi ; care cum îl spunea, nevastă-mea îi găsea leac numaidecît. Cu un cuvînt, rămăsese atît de încîntată de case, incit ajunse la încheierea : „Zău, eu nu vă înţeleg de ce v-aţi mai muta; spun drept, că dac-aş avea o casă ca asta... Dar ştiu acuma ce case sînt, c-am umblat tot Bucureştii..." Atunci chiriaşa veche : „Că bine zice cucoana, de ce ne-am mai muta, bărbate ? ia rupe biletele alea şi du-te la proprietar de-i dă arvuna..." Plecăm noi şi rămînem în drum : — Bine, dragă, ce făcurăm ? — Vezi aşa e, cînd are omul inima prea bună. Acuma, ce să facem? După ce am tot ales (parcă am fi avut de unde! ţăranul zice : „alegi ca-n pere moi") — a rămas să culegem ce s-o găsi. Am şi cules, o casă scumpă foc — da nevastă-mea zice : „Lasă c-o împărţim cu cineva, că acuma tu vezi ce foc e cu chiriile ; găsim la sigur, ai să vezi; dau astăzi un anunţ la «mica publicitate» şi mîine îţi pică chiriaşi de are să se bată între dînşii..." 326 Că vezi acuma sîntem şi noi aşa ceva, între chiriaşi şi proprietari. Chiriaşi sîntem că am închiriat pe socoteala noastră coşcogeamite apartamentul, dar facem şi pe proprietarii, că stăm toată ziua la geam şi aşteptăm sub- chiriaşi. Chiriaşii însă mofturoşi, domnule, n-ai idee cum îţi miroase numaidecît toate cusururile caselor şi ţi le trîn-teşte în obraz, de să te revolţi, domnule. Le-ar trebui, mă-nţelegi, palate cu toate alea, iar chirie să plătească aşa, o nimica toată... Cînd dumneata ştii acuma că toate s-au scumpit; cărămida, varul, cheresteaua... Mă rog, ce mai cîştigă astăzi un proprietar, cu toată chiria cea mare ? Mai nimica. Da şi nevastă-mea, cînd vin acuma subchiriaşii, are răspunsuri la toate : „N-are soare casa", — „e mai răcoare vara"- „N-are apă la bucătărie" ; — „mai bine că nu putrezeşte duşumeaua" — „N-are gaz“ ; „e cu pericol, mai bine cu petrol" — „E strîmtoare" ; — „nu mai cheltuiţi atîta cu mobila" — „Odaia de baie ?“ — „Mitraşev-ski la doi paşi". — „Odaie de servitori ?“ — „este un văcsuitor de ghete la poartă..." r IN EPOCA MUTATULUI Ceea ce prin alte părţi se numeşte termenul — de plată, adică, a chiriei — la Bucureşti se cheamă epoca... mutatului. Să însemneze oare aceasta că bucureşteanul mai adesea se mută decît îşi plăteşte chiria ? Ar părea să urmeze, dar nu e aşa. Bucureşteanul îşi plăteşte chiria cam tot de atîtea ori de cîte ori se şi mută — în ce priveşte însă termenele, e drept că acela de plată a chiriei variază mai mult decît cel al mutatului. Dacă te-ai lua după contracte, ai vedea că, în toate, termenul de plată a stabilit fix, cu o1 lună înainte de Sf. Gheorghe sau Sf. Dumitru, iar acela al mutatului iarăşi fix, în zilele de praznic ale aceloraşi sfinţi. Nimeni nici nu se mută, nici nu plăteşte chiria la termenele fixe; dar dacă în privinţa plăţii chiriei amînările şi tergiversaţiile pot îmbrăţişa întreg răstimpul dintre două termene, cu mutatul fireşte că nu poate să meargă tot aşa, astfel că pînâ a treia sau a patra zi de la termen, tot ai şansa să poţi găsi pe fostul chiriaş mutat, măcar pe jumătate. De aceea aşadară, „epoca mutatului44, şi nu „termenul de plată a chiriei44. Dar mai e, probabil, şi altceva. A plăti chiria a fost întotdeauna o operaţie dureroasă — pentru chiriaş fireşte — aci nu s-a inventat nici un anestezic, nici un fel de ştovaină, spiritul născocitor omenesc a rămas neputincios faţă de această problemă şi toţi auto-operaţii mărturisesc că dimpotrivă, durerile devin tot mai mari din Sf. Gheorghe în Sf. Dumitru, şi din Sf. Dumitru în Sf. Gheorghe. Totuşi ele nu se pot compara cu acelea pe care le pricinuieşte mutatul. 328 De aceea, în loc de „epoca mutatului", sau „vremea mutatului", sau „dîrdora mutatului", se mai zice şi „focul mutatului", căci se ştie că „două mutaturi fac cît un foc". Această zicală e cu siguranţă de provenienţă bucu-reşteană, căci nicăieri ca aicea populaţia n-are mai multe şi mai triste ocazii de a se încredinţa despre durerosul adevăr ce cuprinde. Românul peste tot, şi în viaţa lui de toate zilele, nu prea e respectuos de sfinţi, dar desigur că nici un altul nu-şi va fi auzind atîtea, ca cei doi sfinţi ai mutatului, din partea bucureştenilor. Amîndoi, deopotrivă, nu unul mai mult decît altul, căci ori primăvara, ori, toamna, e la fel de prost să te muţi, asta ţi-o poate spune orice bucureşitean, care cu toate acestea se mută, şi toamna şi primăvara. Iată, de pildă, prietenul meu Bumbuleţ, Nae, cum îmi explică el cumpăna dreaptă a plictiselilor, fie de Sf. Gheorghe, fie de Sf. Dumitru : .— Primăvara, dac-ai stat undeva măcar nici „singur în curte" ci „cu proprietarul în fund", tot ţi-ai încropit, să zicem o grădiniţă acolo ; te doare inima s-o părăseşti tocmai spre mai, cînd începe să fie în floare. Dincolo unde te muţi, e prea tîrziu să mai începi, rămîi cu bucăţica de loc părăginită pînă în toamnă. Apoi în toamnă, abia ţi-ai aşezat proviziile în pivniţă, haid, scoate-le şi du-le dincolo. Copiii au început şcoala în septembrie şi abia s-au învăţat cu un drum, i-ai şi du-i tocmai la celalt capăt al oraşului, schimbă-i dintr-o şcoală în-tr-alta. Cît despre alelalte, plouă în aprilie, plouă în octombrie ; camionagii şi hamalii la fel îi dau cu ţuică şi-ţi bruftuiesc lucruşoarele, mai lasă cîte unele şi pe drum... Aşa, neică, nu mai ştie omul cînd să se mute... — Dar de ce să te muţi ? zic eu, ca să nu-mi mai lungească amicul pildele, pe cari le ştiu şi eu, şi le ştii şi d-ta prea bine. S-a uitat Bumbuleţ la mine cu ochii mari, ca unul căruia îi spui o vorbă ciudată, cea mai departe, poate, în clipa aceea, de gîndul lui. —■ Cum ? Adică să nu mă mut ?... 329 Toate le pricepea, cu toate se împăca mai la urmă, căci n-avea încotro, dar auzi, idee aşa ciudată să treacă prin mintea cuiva : el, să nu se mute ! Cînd se mută toată strada ! Cînd Bucureştii peste tot nu mai sînt decît o mare, în care talazurile le închipuiesc carele umflate cu hodoroage legate cu funii, săltînd din hop în hop. Cînd se mută şi Ibriceanu, şi Pripăşeanu, şi Clipici, Tase... Numai el singur să rămînă înfipt acolo, ca felinarul dinaintea porţii, şi încă şi ăla poate vine un alt consiliu comunal şi-l mută la altă poartă mai cu trecere... Să rămînă Bumbuleţ între streini ? Să nu facă şi el ca toată lumea ? Să treacă drept un original, care va să zică ; drept unul care ţine să se vîre în ochii lumii, cu obiceiuri nemţeşti, de prin altă parte... Aminteri degeaba, că chiar dacă ar uita Nae, nu uită madam Bumbuleţ să-i aducă aminte. De două ori pe an, primăvara de cum au trecut Babele şi toamna de cum s-au întors „boierii44 de la Poiana Ţapului, chestiunea se pune nelipsit : „Ei, acuma unde ne mutăm ?“ O lună două apoi, nu mai are astîmpăr ; răscoleşte întîi vecinătăţile, apoi ia cartierele vecine şi tot mai departe, pînă la ce-lalt capăt al oraşului. Unde vede un bilet cu : „de închiriat44, vai de capul celor dinăuntru ! Căci madam Bumbuleţ nu alege, cînd e vorba de căutat case. Vizitează indiferent şandramale şi palate. Ici chiria cinci sute, colo zece mii; examinează totul, „ca să-şi facă o idee44; ici critică igrasia, colo preţul ; dă sfaturi, cum trebuie aşezată casa mai în soare, povesteşte despre toate casele unde a stat pînă acuma, cu avantagiile şi cusururile lor, în sfîrşit nu-i convine. Las că şi proprietarii sau îngrji-torii îşi răzbună : „Văd eu că nu face de d-voastră“... „Cu ce se ocupă bărbatul matale, ori sînteţi... liberă?...44— „A! aveţi copii! cu copiii şi cu cîini nu putem...44 „cu gloată multă nu primim, c-avem aci şi scări de serviciu şi d-voastră umblaţi fără galoşi...44 Dar chiriaşii ăi de se mută ! Madam Bumbuleţ visează toată noaptea că sar s-o strîngă de gît toţi cei cu cari a dat, ziua, ochii încruntaţi... Se zice, — nu ştiu, fiindcă eu nu fac politică — se zice că şi schimbările dese de la putere contribuie mult 330 la menţinerea în floare a tradiţiei mutatului în Bucureşti. Dacă ai trecut în opoziţie, care va să zică nu mai sînt gheliruri, nu-ţi mai dă mina chirie mare, n-ai ce face, trebuie să te muţi; iar dacă ai venit la putere, din contra, nu te mai iartă ighemoniconul să locuieşti, ca pîrliţii, în case de nimica, te muţi deci aşişderea. Unii în locul altora, şi vice-versa, cum zice Mitică atunci cînd vrea să fie precis. N-ar strica o instrucţiune care să aducă în legătură necesară mutările din slujbe cu mutările de locuinţe. Madam Clipici însă a ajuns în locuinţa cea nouă cu toată „vesela" spartă — şi aceasta fiindcă a ţinut... să facă economie, după obicei. Cum adică ? A luat un camion mai puţin, fiindcă „dacă ştii cum să aşezi, încape şi pe mai strîns decît zice ei“ ; apoi s-a tocmit şi a dat cu 5 lei mai puţin de camion fiindcă „nu trebuie atîţia oameni, duce unul mai mult, numai trebuie să stai după ei“... Domnu Tase a stat toată ziua după ei, ca să fie martor încetării din viaţă a fiecărui castron, care sucomba sub prea multă încărcătură... La sfîrşit au făcut socoteala, bilanţul care se cheamă : Economie de la camioane1 şi de la hamali : lei 30 ; veselă spartă 56; profit net... experienţa. înaintea hîrburilor, domnu Tase — că aminteri n-are voie să se amestece în dispoziţiile cucoanei — n-a mai zis decît atîta : „Cine te-a mai botezat şi pe tine veselă !...“ Ei dar lucrurile nu trebuie luate aşa de tragic. Este numai să ştii să-l cauţi şi cîte ceva vesel găseşti în orice lucru, oricît de plicticos şi astfel şi în posomorala mutatului... Cînd inima e tînără şi dispoziţia primăvăratică, nu e nici o toamnă destul de vrăjmaşă şi nici un camionagiu destul de brutal, ca să prefacă şi aceste bunuri neperi-toare în hîrburi. De aceea a zis poetul — gîndindu-se desigur la aceia cari se mută sub aspiraţiile, fără îndoială, îndreptăţite, ale domnului sau ale cucoanei : Nu vă mîhniţi, căci „este loc destul şi în colibioara cea mai mică, pentru o pereche fericită care se iubeşte" : Raum ist in der kleinsten Hiitte Fur ein gliiklich liebend Paar.. 331 — O colibă, ne-ar ajunge, nu-i aşa ? întreabă iubitul pe iubita sa; şi într-însa puţin, puţin de tot, mobila cea mai simplă, cea mai de neapărată lipsă... Iar iubita răspunde : — Da numai strictul, absolut strictul necesar... Intîi o oglindă; apoi... CAUT SERVITOARE... — Adică nu caut eu, nevastă-mea caută, îmi spune colegul meu de birou Tase Clipici ; mie, fireşte, ce-mi pasă ? Eu dacă viu la slujbă cu ghetele nefăcute, ori dacă nu găsesc nimica de mîncare cînd mă întorc la masă, ce mai lucru mare ? Ghetele mi le fac în colţ la Casa de depuneri, iar pentru masă mă reped pînă la băcănie şi fac rost de ceva măsline, o cutie de sardele, niţică telemea, şi gata afacerea. Mai trag şi cîte o ţigară după masă şi trăiesc ca un bei. Da nevastă-mea, săraca, ea sufere, că toată ziua trebuie să stea şi să se uite la paturile nefăcute, la casa nemăturată, la vasele nespălate, să se ia cu mîinele de cap şi să se vaite. Şi aşa cum îţi spun. Dacă a tot văzut Mariş că nu mai „mutem la ţentru", într-o bună dimineaţă a şters-o pe ungureşte. Seara adică şi-a luat simbria, iar în zorii zilei, pe cînd noi visam încă la cafeaua cu lapte, ea cu ajutorul lui Ianoş-borbat şi-a pus cufărul într-o birje şi p-aci le-a fost drumul. La scenă n-am asistat da mi-a povestit-o mai pe urmă sergentul, căruia tocmai uitasem cu cîteva zile înainte să-i pun în palmă francul săptămî-nal; pe semne că i l-o fi achitat în locul meu Ianoş. Acu las-o p-asta; — care va să zică nevastă-mea caută servitoare. Aşa, mă duc eu la birou, îmi povestesc păsul — adică păsul nevestii — şi iată-mă imediat servit... cu un număr de ordine: Mă uit la bilet, văd : 2018. „Ce însemnează asta ?“ întreb, „Asta însemnează, îmi răspunse zîmbind ® doamnă foarte politicoasă, că trebuie să vă aşteptaţi M. 333 rîndul.“ „Şi cîte cereri d-astea satisfaceţi pe zi ?“ „Două-trei“. Îmi face socoteala Ionescu de la contabilitate : — Ei, nenişorule, ştii cit trebuie să aştepţi pînă să-ţi vie rîndul ? — Cit ? — Doi ani, trei luni şi 18 zile, dacă n-o fi un an visect la mijloc; dacă o fi, aştepţi cu o zi mai puţin... — Cum dracu vine asta ? nu pricep, da aşa trebuie să fie ; matematica e o ştiinţă pozitivă şi exactă. Vorba e că visect-nevisect, nevastă-mea nu vrea să aştepte atîta- Ce era să fac ? A trebuit să mă împac tot cu sergentul, în schimbul achitării restanţelor francilor săptămînali şi a făgăduielii unui dublu franc suplimentar. Chiar a doua zi se şi prezintă Mariş — adică nu tot aia pe care am avut-o, alta. Naiba le ştie pe unguroaicele astea, că mai pe toate le cheamă Mariş — afară numai dacă nu le zice Iuliş sau Boriş. Patruzeci de franci, tain, duminica slobod, borbat culcat aicea, — toate astea s-au aranjat repede. Nevastă-mea săraca primea să i se dicteze orice condiţii, mai abitir ca guvernele noastre de odinioară la încheierea convenţiilor comerciale cu Austro-Ungaria. — Tase, nu face politică. — Nu fac, dragă, spun şi eu ce citeam prin gazete. Dar să lăsăm comparaţiile, dacă nu-ţi place. Aşa, îmi spune nevastă-mea, că eu n-am fost de faţă, ea socotea tîrgul încheiat; renunţase şi la paşaport şi la condicuţă şi la toate, numai să scape odată de paturile nefăcute, de odăile nemăturate şi de vasele nespălate... Aşadar diseară, Mariş, ori mîine dimineaţă, cînd vrei... — No, mai stat o ţire, io mai vrem ceva întrebat, Mariş de colo. — Ei ce mai este ? — Apoi mai vrem ştiut domnu ce slujbe avut ? — A avut şi are şi acuma ; e funcţionar la ministerul podurilor şi şoselelor. — No, asta nu ştim la mine ; da chite plata este la domnu ? -— Apoi are 314 lei 50 bani cu reţineri, după aplicarea curbei economiilor; da e vorba acuma să se sporească 334 r lefurile, că au dat bugetele excedent, ş-apoi mai poate să şi înainteze... A rămas Mariş un moment uluită, parcă i-ar fi vorbit chinezeşte. Apoi, după puţină reflexiune : — Da sare la chite ceas venit domnu acase ? — De, după cum se întîmplă ; la şapte, opt, nouă, — uneori mai întîrzie cu prietenii pe la berărie... — Vezi asta nu place la mine ; trebuie musai ţinut bucate pe maşina... — Nu, asta nu trebuie. Dacă nu vine la ora fixă, îi legăm lingurile de gît. — O, seracu domnu ! Da... Aci Mariş clipi din ochi şiret, îşi arătă şiragurile de dinţi stricaţi şi se plecă în taină la urechea nevestii : — Fost la domnu ceva amorez la mahala ?... — O fi fost, pîn-a fost flăcău, continuă nevastă-mea, docilă, cu informaţiile, da acuma nu ştiu să mai fie. — No ! Da... — aci începu să chicotească în mod şi mai familiar şi confidenţial — la coniţe venit aşa ofiţer fercheş, domnule fain, avut joben, munuşi ?... — Ei, prea te-ntreci Mariş, ce dracu ? tu nu mai eşti bucătăreasă, eşti judecător de instrucţie ! S-a posomorit iar Mariş bănuind o vorbă de ocară. — No, io nu strucţie, io nu ştiut ce ala, numa vrem ştim... — Ei, şi altceva ce mai vrei să ştii ? — Io vrem ştim, coconiţe ce muncat diminiaţe, prinzit, cinat ? Chit lapte adus lăptărese, chit puine, chite chilo carne cumpărat la zi ? Place la coconiţe şpinat, şparghel, paişel ? Chit slenine fost la camara, chit varze acre la pivniţe ? Papricaş fecut cu smuntine, nu cu bulion, ala nu place la mine. La piaţ vrem trimis po mine nu luat nimic de la oltean, ala pungaş, şelat la coconiţe. La mase domnu beut vin ? Bere nu place la -mine. Dimineaţe cafe cu lapte muncat cu chifle ?... Chite... — Ho, stai Mariş, opreşte-te. Fii sigură că la noi toate sînt cum e mai bine, sînt şi chifle este şi slănină şi varză, ne place de toate, nu sîntem alegători, te lăsăm să iei ce vrei din piaţă, bere nu bem acasă, vin luăm de la pivniţele Ştirbei, carne trei chilo, lapte două, patru pîini, şl 335 mîncăm puţin cu toţii. Iar dacă mai vrei să mai ştii ceva, o să mai tăinim pe urmă. Acum cred că-ţi ajunge. — No, bine, bine. Se mai uită Mariş prin toate părţile, examinează maşina de gătit, deschide dulapurile, controlează conţinutul borcanelor, se plimbă prin odăi, pipăie mobila, cercetează pe sub paturi, se interesează de fotografiile familiare, iese puţin pînă undeva afară, se întoarce, îşi netezeşte foile pe şolduri, îşi aşează broboada la oglindă, apoi iară : — No, bine, bine. Se vorbit cu borbat. Cînd să plece se întoarce din uşă : — No, inche una uitat se trebat pe coconiţe. Ce nu-mer purtat domnii la guler de la chemeşe ?... A rămas nevastă-mea tablou. Auzi colo, pînă în ce intimităţi să intre... — Eşti prost, Tase, nu pricepi. Voia Mariş să se asigure dacă vă potriviţi cu Ianoş la cerbice... Dar încalţe eşti liniştit acuma; după atîta interogatoriu şi investigaţie-.. — Aş, de unde, ce crezi ? Ne-am destăinuit degeaba. Pe Mariş n-am mai văzut-o. Ţi-am spus doar de la început : Caut servitoare, adică nu caut eu, nevastă-mea caută, că eu... — Ei lasă, că pe asta ai mai spus-o. LA DE TOATE Niciodată nu s-a întors madam Clipici mai veselă din piaţă, încît şi domnu Tase s-a crucit, oricît aminteri se bucura în sufletul lui de acest prea rar eveniment. — S-a ieftenit chilogramu cu cinci parale, ori ai luat patru legături în loc de trei la zece bani— au fost primele presupuneri şi întrebări ale lui domnu Tase. Dar madam Clipici nu l-a învrednicit decît cu o strîm-bătură dispreţuitoare, pe cînd răspunsul apărea în acelaşi timp din uşa bucătăriei sub forma unei săcuience pe care ai fi putut-o confunda cu un husar, dacă n-ar fi fost broboada galbenă cu flori şi cele douăzeci de fuste cari-i trădau nu numai originea, ci şi sexul. — A! am înţeles, clipi domnu Tase şiret din ochi (că altfel îl ştiţi cît e de ager la înţelegere), ai dat în sfîrşit peste raritatea rarităţilor: o bucătăreasă! noua noastră bucătăreasă !... In entuziasmul său, domnu Tase era cît p-aci să intoneze o arie pe o tiradă ă la Cristofor Columb: „Pă-mînt! pămînt!“ — dacă nu s-ar fi gîndit la timp că nu trebuie să se arate stăpînul prea încîntat, căci cu asta nu face decît să sporească pretenţiile bucătăresei. — Ce bucătăreasă, Tase, ce bucătăreasă ? îl întrerupse şi madam Clipici, că se bagă la de toate... Ai înţeles, omule tabietliu, care stai şi aştepţi toate de-a rgata — la-de-toate“ ... Iar Iuliş îşi mai trase niţel colţul broboadei înainte şi dete din cap aprobativ, ceea ce însemna în gîndul ei „Ighen, io baghem la de toate“... [A. 337 Domnu Tase trebui să treacă în altă odaie ca să-şi dea curs liber încîntării; şi Iuliş fu foarte mirată cînd îi ajunseră la urechi cîteva măsuri şuierate dintr-un friş-ciardaş — reminiscenţă de Braşov — în acelaşi timp cu cîteva tropotiri caracteristice. — Domnu chintem ungureşte ? zîmbi încîntată la rîndul ei săcuianca. Dar madam Clipici socoti că cu atîta prezentările se puteau socoti încheiate. — Las-o p-asta Iuliş şi hai să ne vedem de treabă. De bucuria serviciului la toate, domnu Tase a cam lungit-o în seara aceea cu prietenii; a venit tîrziu acasă şi fireşte tot cam tîrziu s-a şi sculat din pat. Ghetele-i stăteau nefăcute înaintea patului, de apă de spălat în lighean nici pomeneală... Primul gînd al omului păţit fu: „Să vezi că ne-a lăsat şi asta cu buzele umflate, a şters-o peste noapte..." Nu mai zise' nimic, ca să nu supere pe madam Clipici, care se auzea robotind cîte ceva prin salon. îşi zise c-o să-şi facă ghetele la văxuitor, iar cît pentru serviciul de spălat şi-l pregăti singur. în salon dete peste madam Clipici legată la cap şi ştergînd de zor praful. — Da ce e, dragă, ne-a lăsat şi Iulişa asta ? — Ba nu ne-a lăsat, da zice că la direticat nu ştie, că ea n-a fost fată în casă... — Bine, da cel puţin ghetele să mi le fi făcut... — I-am spus, da zice că ea nu-i rîndăşoaică... — Aşa ? Va să zică, pînă acuma singurul profit e că madam Clipici a renunţat la scena obligatorie în care se rezolva orice venire prea tîrziu acasă a d-lui Tase —■ şi aceasta desigur ca să nu se sperie Iuliş că e „loc rău“ şi să denunţe cumva contractul serviciului „la de toate"... Bine şi atît. Domnu Tase se duce la slujbă şi se întoarce lihnit la prînz. — Pune masa Tase ! aude glasul poruncitor al stă-pînii, din bucătărie. — Bine dragă, răspunde şi domnul Tase pe un ton mai ridcat, dar Iuliş ? 338 r — I-am spus, da zice că ea nu-i sufragioaică, n-a pus masa nicăieri de cînd e, nu se pricepe... Domnu Tase trebui să se resemneze. „Păcat că e Prîslea la pension, că l-aş pune pe el...“ Dar o nedumerire îl cuprinde iarăşi: — Păi, soro, dragă, tu de ce stai acolo în bucătărie ? Las-o şi vino de-mi ajută niţel aicea... Madam Clipici de dincolo pufni : — Cum, de ce stau în bucătărie ? Stau în bucătărie ca să gătesc... — Ca să găteşti ? Păi Iuliş ? — Zice că ea nu-i bucătăreasă. Habar n-are de gătit... * Prînzul a trecut cam cu noduri şi în seara aceea domnu Tase n-a mai întîrziat cu prietenii, de inimă rea. Ii tot trecea prin minte o anecdotă, despre un meşter lăcătuş care nu făcea nici o ispravă, dar cu toate astea rămînea cu meşteşugul. Acasă, pace, linişte şi concordie. Madam Clipici stă la fereastră şi profită de ultimul ceas al înserării ca să mai cîrpească un ciorap, să mai coase un nasture. — Da Iuliş ? întreabă domnu Tase urmîndu-şi ob-sesiunea gîndului. Iar madam Clipici, închipuindu-şi c-o întreabă despre asta: — I-am spus, răspunde, da zice că ea nu-i cusăto-reasă. Nu ştie cum se ţine un ac în mînă... Domnu Tase începea să fiarbă. îşi roti ochii de tigru inofensiv prin odaie şi-i pironi asupra unui vraf de rufe strînse într-un colţ. — Da dizordinea asta ce-i aici ? Măcar astea să le strîngă şi să le pună deoparte... — Astea ? Lasă-le astea că trebuie să le trimit la spălat... — Cum să le trimiţi ? d-apoi Iuliş nu-i aicea ? — Aicea e ea, da zice că ea nu-i spălătoreasă, n-a luat în viaţa ei un săpun în mînă... 339 Domnu Tase se plimbă de cîteva ori în sus şi-n jos prin odaie, apoi oprindu-se cu braţele încrucişate înaintea jumătăţei sale preponderante: — Bine, soro, d-apoi cum văd eu, femeia asta nu face nimica... — Dacă e la de toate, dragă... răspunse madam Clipici lăsînd braţele în jos, de resemnare, sau fiindcă se înserase cu totul şi nu mai vedea nici cu ochelarii... TOATE SUB CHEIE — Nu mai merge, Tase, nu mai merge! Iar îmi lipseşte un şerveţel şi două batiste d-alea brodatele... Mai alaltăieri din cămară îmi pieri un bucăţoiu de şuncă, p-atîta şi zahărul, de-a mai mare minune cum trece. Nu mai merge! Trebuie să dregem broaştele şi să ţinem toate încuiate. Toate sub cheie! La amiazi să mi te-n-torci acasă cu un lăcătuş. Cînd dă madam Clipici un ordin, ăla nu se mai dis-. cută. Şi aşadar, la amiazi d. Tase s-a întors acasă cu lăcătuş. A desşurubat ăla toate broaştele şi le-a luat acasă să le dreagă şi să le potrivească chei. Dup-amiază s-a întors cu ele, le-a aşezat, a învîrtit cheile în dreapta şi în stînga ca să arate ce uşor merg, a hîţînit de uşi ca să dovedească ce bine se încuie, în sfîrşit a făcut toate probele recepţionării. Madam Clipici a plătit cît i-a cerut — cam scump, dar cînd te gîndeşti la liniştea ta şi la nepreţuitul cîştig că nu-ţi mai piere nimica, ai da şi mai mult bucuroasă. O dată dai, şi de-acolo nu mai ai nici o grijă. Cheile sînt trei. Nu poţi să le asemuieşti, fiindcă sînt de mărime diferită; în ordine descrescîndă; întîi cea de la cămară, apoi cea de la dulapul cu rufele, în sfîrşit cea de la bufetul din sofragerie. Nu-i cu putinţă nici o confuzie. Madam Clipici încuie peste tot, hîţînă şi dumneaei de uşi cum a văzut făcînd pe lăcătuş, apoi pune cheile în buzunarul rochiei şi respiră uşurată. Greutăţi, purtate de cine ştie cînd, i s-au ridicat de pe piept. 341 — Coniţă, cheia de la camară ! Coniţă, cheia de la dulap! Coniţă cheia de la bufet!... „Da, da, umblă tu Mariţo să mă zăpăceşti, degeaba! că de-acuma nu mai scapi de controlul meu.“ — Unde e cheia ? Dacă nu e în buzunarul rochiei, vezi pe măsuţa de toaletă... Ori în cutie... Vezi în cuiul de după uşă... Ori am pus-o aseară sub pernă... Ia caută pe sub pat, o fi căzut... Sus pe dulap... In cutia de hîrtii de scrisori... In geantă oi fi uitat-o de ieri... Vezi poate-o fi rămas în broască... Vorba e, trebuia ea să fie întotdeauna undeva, cheia, şi mai la urmă, cu răbdare şi stăruinţă, tot se găseşte. Răbdare şi stăruinţă, lesne de zis. Dar într-o dimineaţă, cînd să plece domnu Tase la slujbă, nu găseşte gulerul nicăieri. — Le-am trimis la spălat — zice madam Clipici cu jumătate gura. — Bine, le-ai trimis pe alea la spălat, dar dă-mi altul, din dulap... Cu vorba madam Clipici gîndea să mai facă să treacă vremea, pînă să găsească Mariţa cheia de la dulap... Degeaba ! Se face nouă, nouă ş-un sfert. — Ştii ce, Tase dragă ? Să trimitem pe Mariţa pînă la lipscanul din colţ să cumpere pînă una-alta un guler... Ce număr porţi tu, dragă ?... Dar domnu Tase sta ca pe ghimpi, şi-i era şi teamă să nu izbucnească. Astfel, îşi ridică gulerul de la palton, îşi luă legătura în buzunar, şi trecu singur pe la „Balonul de aur“. La amiazi se întoarse mai potolit. Intîrziase şi şeful, şi nu-i făcuse nici o observaţie. Se găsise şi cheia... — Abia ce plecaseşi, dragă; încă era să trimit pe Mariţa să te cheme înapoi... Dar acu altă încurcătură. Domnul Tase tot aştepta să-l cheme la masă, şi se tot uita la ceasornic. — Hai dragă, că nu mai văd cu ochii de foame... — Numaidecît Tase, numaidecît, da nu ştiu unde am pus cheia de la bufet şi n-avem tacîmuri la masă... — Bine, soro, ziceai c-ai găsit cheile... — Am găsit-o p-ailantă, d-acu am rătăcit-o pe asta... 342 r — Ei comedie ! îşi dă cu socoteala domnu Tase în aşteptare, vezi dumneata, trebuie să ţii cheile toate la un loc, nu aşa risipite; d-aia le pierzi; trebuie să le înşiri pe un inel, inelul legat de un cîrlig şi cîrligul înfipt în brîu; aşa, atunci... Un zgomot de sticlă spartă întrerupse pe domnul Clipici în practicele-i raţionamente ; fără să vrea, Prîs-lea rezolvase problema. Tot jucîndu-se cu mingea prin sofragerie, o pocni odată de un geam al bufetului, şi fragilul material sări în ţăndări. — Avem cel puţin acu tacîmuri, zise d. Clipici cu filozofie, aşezîndu-se la masă. Gîfîind sosi atuncea şi madam Clipici cu cheia. O găsise... Unde n-o căutase ? Răscolise toată casa, toate mobilele le mutase din loc; pusese pe Mariţa să caute prin cenuşă, prin gunoi; ocărise pe laptagiu, pe iaurgiu, pe zarzavagiu, pe găzar, pe gazetar ; în sfîrşit o găsise... în buzunarul rochiei. — Inchipuieşte-ţi, domnule, nu-mi dăduse deloc prin gînd s-o caut de la început aci; îmi aduceam bine aminte c-am pus-o în cui după uşă; de-aci caut-o ici, caut-o colo, m-am zăpăcit de tot... M-aţi zăpăcit şi voi, că n-am de voi o clipă de odihnă... Şi-i arse lui Prîslea o palmă. Seara domnu Tase veni c-un inel d-alea de înşirat cheile pe el şi legat d-un cîrlig — aşa cum spusese. Din fericire erau toate cheile în fiinţă, măcar că nu în acelaşi loc. Madam Clipici, Prîslea, Mariţa, fiecare găsi cîte una şi veniră cu ele la domnu Clipici, care singur pricepea meşteşugul cum să le înşire pe inel. — Aşa, acuma o să vezi că o să meargă treaba altfel, zise stăpînul casei, arătînd consoartei dumisale cum se poartă cheile după această metodă la brîu. Şi într-adevăr că de aci a mers treaba altfel; nu s.-a mai pierdut o cheie. Ci, nu mult dup-aceea... s-au pierdut toate dintr-odată. — Halal de idee şi la dumneata; mai-nainte încalţe tot mai găseam cîte una ! se tînguia madam Clipici; căci, fireşte, tot domnu Tase trebuia să fie de vină... 343 Chestiunea era gravă, căci era nevoie numaidecît de proviziile din cămară. Dimineaţa, bănuise el ceva domnu Tase, cînd gustase cafeaua; amară, fără zahăr... — Ei, mai bea-o acu ş-aşa, îi zisese consoarta plictisită ; o fi uitat Mariţa să pună; n-o mai chem acu, că ş-aşa te grăbeşti... Acuma însă nu mai era de glumă; rămîneau cu toţii flămînzi dacă nu se găseau cheile. — Fir-ar a dracului de treabă! îşi pierdu deodată domnu Tase filozofia. Acu pun mîna pe toporu ăla şi-i trag una în uşă să s-aleagă ţăndări !... Madam Clipici cit p-aci să leşine; Prîslea duce mî-nile la ochi, gata să înceapă să-i zică din armonică. Atunci i se făcu milă Mariţei. — Lăsaţi, coniţă, nu vă mai supăraţi, că se potriveşte la cămară şi cheia de la odaia mea. Zise, şi într-o clipă afacerea fu aranjată. INSPECTOR! Mare bucurie în familie, şi mare chef cu prietenii la „Flora" : Tase Clipici a fost înaintat inspector în administraţia unde-şi face slujba de 25 de ani împliniţi la 1 aprilie. Familia se bucură de sporul lefii; madam Clipici îşi făcea socoteala cu cit o să poată economisi de-acu mai mult de la banii de menaj pentru cupoanele de la „Trei stele verzi" — ocaziune rară în fiecare sîmbătă! Clipici Atanasie, fiul, chibzuia cam cu ce sumă să-şi urce pretenţiile la banii de buzunar (acu nu mai era gologanul de alviţă, ci francul de tutun; ce vreţi ? — licean de cursul superior!). Mariş chiar, nutrea de-acuma cu adevărat temeinic speranţa că o să mutem în sfîrşit şi o să scape de buclucaşa aceea de case cu subsol, care-i amă-rîse zilele. Prietenii se bucurau şi ei... tot de sporul lefii lui Ta-sache. Om levent, chefliu, desigur că n-avea să-şi dezmintă reputaţia tocmai acuma, cînd înaintase în rang şi... In mijloace. Dar Tase Clipici el însuşi se bucura, mai cu seamă, de surplusul de libertate ce-i oferea noua slujbă. Nu e puţin lucru să ai aşa o răsuflătoare pentru zile cu zăduf... familiar. Cînd se îngroaşă gluma şi nu mai ştii cum s-o descurci, numai ce-ţi aduci aminte de ceva, îţi faci geamantanul şi o zbugheşti — în inspecţie. Scris este însă, ca toate bucuriile în lumea asta să fie de scurtă durată. Curînd d. inspector Tase Clipici începu să se plictisească de atîta ţăcănit de tren, de atîţia purici (ca să nu zicem o vorbă mai mare) pe la otelurile din provincie, şi mai ales de atîta grije de răspundere ce 345 avea cu sîcîiala slujbaşilor pe cari era sortit să-i inspecteze. Prietenii iar, au rămas cu o mare deziluzie ; cînd îl căutai acum pe Clipici, era „pe linie“; şi nu o dată Ibriceanu, Pripăşanu sau Bumbuleţ, pe cînd învîrteau cîte o anostă şi enervantă „panţarolă“ oftau, unul >sau altul: „Hei, unde-i acu Tase, să-l mai luăm cevaşilea la sigur la un pocheraş ?! “ Dar mai dezolată decît toţi, a rămas madam Clipici. De ce ? Nu pentru ce gîndiţi d-voastră, ci s-o ascultăm cum se tînguieşte în vecini, astăzi la madam Pripăşanu, mîine la madam Bumbuleţ, poimîine... aşa mai departe: — Nu ştiu, soro, ce să fie cu Tase al meu, de cînd l-a înaintat inspector. Intîi ne bucuram cu toţii, se bucura şi el, ce vrei ? puţin e şaizeci de lei mai mult pe lună, şi diurnă, şi frai şi alelalte ? Da mi-a stricat toată bucuria că, să vezi, dragă, cum s-a schimbat omul meu de la o vreme, de nu-1 mai cunoşti din ce a fost. Intîi i-a venit, nu ştiu din ce, la masă. înainte vreme, cum venea hămesit de la slujbă, ori de la blestematele lor de aperitive — peri-le-ar sămînţa să le piară, — se repezea la ciorbă la mîncăruri, nu se mai uita mult la farfurii, la tacîmuri. Acu numai ce-1 văd odată — tocmai se întorsese dintr-o inspecţie de vreo 3 zile —, îl văd, zic, cum ia întîi lingura, o ridică, închide un ochi, se chio-răşte cu celalt la ea, apoi o pune la loc; ridică farfuria, îi face tot figura asta, iar o pune; apoi ia furculiţa, se uită lung, îşi scoate ochelarii, îi şterge şi iar se uită, dă din cap : „hm, hm !“ — şi cu o scobitoare începe să piscă-lească printre dinţii furculiţii. „Hai, dragă, zic, că se răceşte ciorba şi ni-e foame şi nouă.“ „Bine, bine, îmi răspunde, da nu-i totul în regulă aici; te rog să-i faci observaţii lui Mariş, şi altă dată dacă mai găsesc urme de cenuşă pe dinţii furculiţei să ştie că am s-o propun pentru amendare !... Mă crucesc eu, da zic: iată aşa, a venit obosit de pe drum şi bate niţel cîmpii... Numai ce să vezi, soro ? că asta a fost abia începutul. Mai cînd era, mă deştept eu, că aşa mi-e obiceiul, pe la mijlocul nopţii. Ce-mi vine ? pipăi alături, patul gol, Tase nicăieri. îmi adun eu mintea : n-a plecat, îmi zic, aseară, ştiu bine că încă mi-a spus: mă culc azi mai 346 de vreme, că mîine iar am inspecţie. Mă ridic binişor, ce să fie ? Văd o dungă de lumină pe sub uşa sufrageriei. Deschid binişor... Tase sta deasupra unui cufăr, tot scotea din el şi aşeza, în dreapta, în stînga, batiste, cămăşi, — în fine tot felul de rufărie; număra, se uita pe la colţuri... „Ce faci aici, dragă ?“ zic eu odată. A tresărit, a întors ochii spre mine, s-a ridicat încet: „Ce, nu vezi ?" zice, „nu mi se impare mie cu Mariş asta a noastră ; în cine crezi tu că poţi să ai încredere în ziua de astăzi ? Oricum nu strică să-i faci niţel control"... Las-o p-asta. O şi uitasem, cînd într-o noapte soseşte iar aşa, pe neaşteptate, dintr-o altă inspecţie. De somnoroasă ce eram, nici nu i-am mai răspuns, am întors ochii de la luminare şi mă căzneam să adorm iară. Am şi adormit şi poate să fi trecut un ceas sau două, pînă am deschis ochii, că iar începuse să mă supere luminarea... Tase sta la masa mea de scris şi tot făcea la socoteli, bombănea, trîntea catastiful în care scriu eu cheltuielile mele de menaj, iar îl deschidea, rînjea dădea din cap: — „ţţţţ !“ — şi iar scria, socotea, aduna... „Bine, omule, îi zic, de ce nu te culci ? ziceai că eşti obosit, ce tot faci acolo ?“ „Ia ascultă, dragă", îmi zice înţepat, şi se ridică de pe scaun aşa... (madam Clipici arătă cum îşi înfundase Tase cu violenţă amîndouă mîinile în buzunarele pantalonilor) ; păi ce fel de socoteli sînt astea de le faci dumneata aici în catastiful ăsta al dumitale ? I-oite ici..." Şi iar îmi înşfăcă furios catastiful: „Apoi de nouă ori cinci nu fac cinci şi ţii patru ? De ce dumneata îmi scrii zero şi ţii cinci? Ce fel de contabilitate e asta ?... Ş-apoi dincoace uite ceva şi mai grav... Ce scrie aici, la dată ? 20 iunie, aşa e ? Acuma iată şi în drept, la rubrica alimente... Şalău zice aici ? un chilo de şalău ? Cît se vindea un chilo de şalău la 20 iunie, că se ieftenise peştele ? 1 franc 30, nu-i aşa ? Da la d-ta la catastif ce scrie ? Un franc optzeci, uită-te şi d-ta ? Apoi ce fel de socoteală e asta ? Regulă e aici, ori ce este ?... Zic: „Stai Tase că nu e cum zici tu ; că oltenii..." „Ce vreau să ştiu eu de olteni"... se răsteşte la mine, aşa în miezul nopţii ; „la mine nu se trece cu d-alde astea! Furnizorul-furnizor, treaba lui; eu nu mă uit la daraverile d-tale cu furnizorii ; eu mă uit la preţul curent, cota zilei, asta 347 mă priveşte pe mine; aminteri ce control pot să am eu ? Iată aci gazetele de la 20 iunie. Piaţa... Ce scrie aici la şalău ? — 1 şi 30; atîta ştiu... De ce să scrii unu şi optzeci, madamo, de ce ?“ Dacă am văzut eu că mă face şi madamă, am tăcut din gură ce era să fac? că mi-era frică să nu turbeze de-a binelea. Dacă m-a mai sîcîit şi pe urmă, i-am spus şi eu acolo : „Ia vezi, Tase poate o fi o greşală de tipar..." Da nu mai scăpăm acu de el nici unii... Băiatului îi inspectează în toată ziua caietele şi peniţele, lui Mariş oalele şi lingurile, — şi să nu dea dracu să fie ceva în neregulă, că ridică mahalaua... Ş-apoi cum să nu fie, că cu cît trece vremea, cu atît mai greu e să-i faci ceva pe voie.. La toate le găseşte vină, nimic nu-i e pe plac, numai cusururi îi răsar din toate părţile, nu mai e pentru el nu lucru pe lumea asta fără hibă... Madam Clipici a oftat o dată adine. Ce o să fac eu acuma ?... mă gîndesc, uite ce o să fac: o să mă duc într-una din zile la domnu director şi o să mă rog de dînsul: Domnule director general, scoate-mi-1, rogu-mă, pe Tase din inspecţie şi bagă-mi-1 iar la birou, măcar şi fără frai şi diurnă, că de ne mai inspectează mult, o să nebunim cu toţii, şi ce folos o să aibă direcţia de acolo ? MADAM CLIPICI LA BERĂRIE Madam Clipici şi-a cumpărat tacîmuri noi. Pe cele vechi le-a dat la reparat. Şi acuma n-are nici de unele. Pe cele vechi nu le are, fiindcă nu le-a adus încă cuţi-tarul, iar pe cele noi fireşte n-are să le pună aşa tam-ne-sam la masă, ca să se şi învechească numaideeît. Degeaba raţionează şi persiflează d. Tase : — Adică la ce le mai luaşi soro, ca să le ţii în dulap ? Mai bine atunci ţineam eu paralele în portofel; tot capital mort se cheamă. Şi zău, o să aştepţi întîi să se învechească şi pe urmă să le pui ? Dar aşa n-o să le mai pui niciodată, că în dulap nu se mai învechesc ele în vecii vecilor... Aferim! Faci şi dumneata, ca ăla care zicea că n-o să intre în apă odată cu capul pînă n-o învăţa mai întîi să înoate... Şi altele d-astea. Degeaba. — Ce ştii tu Tase, replica neînduplecată stăpîna ca-sii; vezi-ţi tu de canţileria ta, acolo t-ei fi pricepînd, măcar că nici asta nu se prea vede, că ţi-au luat toţi înainte şi la tine tot criza de la nouăsuteunu. N-o să stric eu bunătatea de tacîmuri noi pe voi, să mi le faceţi numaideeît ferfeniţă; alea sînt pentru ocazie, pentru musafiri, să nu mă mai fac de rîs, ca atunci la ziua ta cu Ibriceanu cînd i-a rămas jumătate furculiţa înfiptă în rasol şi a băgat mîneru în gură de-a rîs toţi; ce, de el rîdea ? de mine, numai eşti dumneata aşa nesimţitor de rîdeai cu ei, ca... — Ho, destul, opri domnu Tase potopul de argumentare ce ameninţa a deveni din cale-afară prea convingătoare ; dar cu ce-o să mîncăm acuma, soro ? 349 f — Ia cu ce s-o mai găsi pe-aicea; cînd te-o-nvita Vodă la masă, îi mînca numai cu tacîmuri de argint. La masă domnu Tase găseşte lingă farfuria dumisale o furculiţă ştirbă; în faţa nevestii un cuţit fără mîner, lingă farfuria băiatului o lingură spartă. „Fain banchet o să mai fie şi ăsta“, îşi zice, dar tace şi înghite. înghite ce poate prinde cu furculiţa şchioapă, mai întinde cu dinţii, în sfîrşit, îşi ajută omul cum poate. Prîslea o ducea mai rău că-i curgea iaurtul mai mult pe pantaloni, dar mai ales se cutremura bietul Tase de cîte ori madam Clipici vira cuţitul în gură. „Bagă de seamă, soro, să nu-ţi tai limba“, îi venea să-i zică în toată clipa; dar nu zicea nimica de frică să nu-i dovedească madam Clipici numaidecît contrarul. La urma urmelor : — Ştii ce ? zice domnu Tase, ştergîndu-şi sudoarea de pe frunte, asta nu mai e masă, e curat chin. Diseară nu mai mîncăm acasă... — Ba o să mîncăm la Iordache, că-i fi cîştigat ceva la lotărie, fără bilet. — Nu, îşi urmează domnul Tase împăciuitor ideea. Nu e nevoie de cine ştie ce cheltuială; om merge la o berărie şi om lua cîte o pereche de cremvirşti cu hrean. — Da, ştiu, o pereche de cremvirşti şi patru perechi de halbe. — Mai întîi că eu nu beau decît ţapi. Da vorba e că mai scapi şi tu soro de tevatură... Pînă mîine ce ne-o aduce tacîmurile ale vechi. S-a convins în sfîrşit madam Clipici şi iată deci seara întreaga familie în jurul unei mese la berăria „Ţapul fără guler“. Prîslea nu s-a săturat cu perechea de cremvirşti şi o zbugheşte în tot momentul pe la mesele vecine încleştîndu-şi mîinile în coşuleţele pline cu comuri cu sare. Domnu Tase, cufundat în citirea gazetelor, nu bagă de seamă. Din fericire madam Clipici veghează; ţipă la chelner, se repede singură, smuceşte cu o mină pe Prîslea şi cu cealaltă smulge din degetele încleştate bucăţile de cornuri, le potriveşte apoi conştiincios la loc 'le aşază înapoi delicat în coşuleţe. 390 Muşteriii privesc miraţi; madam Clipici le zîmbeşte, tălmăcind privirile lor ca o recunoaştere a energiei sale educative. — Ia-scultă, soro, zice d. Tase impasibil, ridicînd ochii deasupra gazetei şi a ochelarilor, că el nu se mai amestecă acuma în educaţia lui Prîslea, ia-scultă ce zice aici de averile sultanului care l-a > scos... Dar n-a apucat să isprăvească vorba. Madam Clipici i-a smuls gazeta din mînă, a împăturat-o şi şi-a aşezat-o sub cot: — D-aia m-ai adus aici ca să mi te morfondezi în politica dumitale ? Şi băiatu nu vezi ce de nebunii face... — Stai soro, că gazeta nu e a mea, e a berăriei... — Ce-mi pasă. Dacă consum aici, e a mea. Da decît să numeri averile sultanului, mai bine scoate şi plăteşte, că mi-a scos ochii ăştia cu ţigările lor... — Bine, dragă, de-abia ce ne aşezarăm, să şi plecăm ? nici nu mi-am isprăvit ţapul... — Bine că le-ai isprăvit pe alelante de mai nainte. Cîte vrei să dai gata în astă fcară ?... Ţal! strigă drept închidere a discuţiei madam Clipici, şi bate poruncitor în masă. D. Tase oftează, scoate punga şi aşteaptă socoteala. — Trei perechi, două cornuri... începe chelnerul tră-gînd vîrful creionului pe limbă. — Cornuri nu sînt, le-am pus înapoi, protestează înţepat madam Clipici. Chelnerul zîmbeşte, şi la un semn discret al d-lui Tase scrie înainte, ridicînd mai sus fîşia de hîrtie : — Cinci ţapi... — Patru, întrerupe madam Clipici. — Cinci, doamnă — întîi am adus doi, apoi a mai cerut d-nu doi, şi acuma am mai adus unu, — le-am însemnat pe toate : cinci. — Patru, repetă neîndurată madam Clipici. — Ei lasă acuma, cît e totalul ? rezolvă chestia d. Tase, luînd hîrtia din mîna chelnerului şi strecurîndu-i o piesă de cinci lei. — Bine, soro, cum îţi vine să zici patru cînd au fost cinci ? îndrăzneşte d. Tase după ce chelnerul s-a depărtat. 351 — Cinci, patru ! lasă că-i ştiu eu pe ei, totdeauna spun, cu cîte unu mai mult. Da aşa eşti dumneata, te laşi să te înşele toţi. Chelnerul se întoarce cu restul; domnu Tase îl socoteşte îndelung în palmă; chelnerul n-are vreme, îl cheamă în altă parte, se îndepărtează iar. D. Tase alege cu sfială doi nicheli şi-i pune binişor unul peste altul lîngă farfurie. Apoi întinde mîna spre gazetă : — Numai un moment, dragă, să isprăvesc articolul ăla cu sultanul... Pînă să mai beau şi restu ăsta de ţap... Minune! Madam Clipici consimte. Domnu Tase deschide gazeta, caută pasagiul, stă un moment, apoi parcă-şi aduce aminte de ceva. Se uită pe masă — nu mai sînt cei doi nicheli. A trecut chelnerul p-aici ? nu. Se pipăie în buzunar, scoate binişor alţi doi nicheli, îi pune în locul celor dispăruţi şi trage cu coada ochiului. O mină delicată se întinde şi îi curăţă binişor... Stă niţel, apoi, mai pune doi; aceeaşi manevră. — Bine, soro, izbucneşte în sfîrşit domnul Tase; nici bacşişul nu i-1 laşi bietului om ? — Ce bacşiş ? Parcă cinci parale nu-i ajunge. Şi alea-s prea multe. Ce, ei nu sînt plătiţi ? Ţie cine-ţi dă bacşiş ? Şi de ce ? Fiindcă te-a înşelat cu un ţap ?... Domnul Tase pune gazeta la o parte, îşi trînteşte disperat pălăria pe ceafă şi porneşte înainte, urmat de madam Clipici tîrînd după dînsa pe Prlslea care plînge să-i dea cornurile; îndărătul lor, chelnerul a cercetat masa şi acum plescăieşte cu şervetul, aruncînd priviri furioase spre uşa pe care familia dispare grăbită, parcă să nu piardă vrun tren. * Acasă, madam Clipici s-a mai calmat. — Ascultă, Tase, dacă n-o aduce tacîmurile, mai mergem şi mîine la berărie ?... — Nu dragă, mîncăm mai bine tot ca ieri la prînz. Da să iei tu furculiţa şi să-mi laşi mie cuţitul, c-ar fi păcat să... Şi tot n-a avut curaj să-şi isprăvească vorba- Împărţirea muncii Degeaba, că tot n-a scăpat d. Tase de „împărţirea muncii". Cînd îşi pune madam Clipici ceva în cap, apoi nu se sfîrşeşte treaba aşa, cu una cu două. Şi mai ales cînd e vorba la dumneaei de o convingere adîncă, do-bîndită după studii din cărţi în cari doar se concentrează şi se înmagazinează experienţa de veacuri a omenirii întregi. — Nu vezi, Tase ? a fost cuvîntul din urmă care a hotărît triumful reformei, nu vezi că prin împărţirea muncii pe care o aranjez eu, în cele din urmă ajungem la idealul dreptăţii şi al egalităţii, după principiul: „fiecare după puteri, fiecăruia după trebuinţe". Tu care eşti bărbat, deci poţi duce mai mult la tăvăleală, eşti indicat pentru treburi mai obositoare, ca de pildă tîrguielile din piaţă ; tu ai şi o voce mai puternică, poţi să te iei la clanţă cu zarzavagii şi cu precupeţele şi să scoţi toate cu cîte un ban doi mai ieftin. Băiatul, el e sprinten, e pentru alergături. Mariş, obişnuită cu un lucru mai grosolan, are să facă lucru de bucătărie, să diretice eţetera. Eu, care am spiritul de economie mai dezvoltat, am să ţiu punga, să fac socotelile, să împart tainurile, fiecăruia după trebuinţe : ţie din cînd în cînd cîte un cinzec de vin ori un pahar de bere, ţuica o iei tu la băcănie, ştiu eu; băiatului mai mult lapte, cîte o dueeaţă, o prăjitură ; pentru Mariş sînt destul de bune şi rămăşiţele ; eu, mă mai îndulcesc cu cîte o cafeluţă dup-a-miază, cu cîte un compot ceva... Şi cu toţii trăim în cea mai completă armonie... Spune dacă nu e ăsta idealul 353 unei societăţi bine organizate în care are să domnească adevăratul spirit de... — Da, de dreptate şi de egalitate, a întrerupt d. Tase plictisit şi ca să nu mai fie vorbă, iată a consimţit şi dumnealui. Acuma toate bune, da de la o vreme au început conflictele de atribuţii. Madam Clipici nu mai admite ca domnu Tase să aducă leafa ştirbită acasă. Degeaba se apără dumnealui : „Am avut o datorie la Pripăşeanu, frate11... „Cum datorie, pă ce ? Nu vreau să ştiu ; cînd îţi trebuie, să vii la mine să-mi ceri, da să-mi şi spui atun-cea : pă ce ? Aşa ne-a fost vorba cu împărţeala atribuţiilor. Nu strica organizaţia, Tase ! Mariş bufneşte şi ea toată ziua: „No, acuma prea mult lucru este. Aici la vecin este slujnica, nu avut alte treaba, stat toate zile la porte, lăudat coconiţe, lăudat boer“; coconiţe cumperat palaria, che doi sute franc costat, nu avut nici rejine mai frumos; boer avu leafa opt sute franc la luna ; ea muncat toate zile orez cu lapte... Aşa case, adeverat boer“... — Tu de ce nu eşti boier adevărat, Tase ? rîde madam Clipici, obişnuită cu d-alde-astea. Dar de împărţirea muncii tot nu se lasă. Nici cînd Prîslea, după ce i-a dat banul pentru două cutii de chibrituri, se întoarce plîngînd cu gura încă toată mînjită de alviţă, precum că : a pierdut gologanii, nu se lasă madam Clipici; mai ia cuvîntul atuncea şi nuiaua. In zadar protestează domnu Tase : „Ci ia mai lasă-1, soro, ce fel de organizaţie soţială-i asta ? Nu ştii că bătaia s-a şters pînă şi din armată !“... Madam Clipici pretinde că asta nu e bătaie propriu-zisă, ci este menţinerea de ordine şi disciplină. — Pentru că adevărata dreptate şi egalitate nu se poate pricepe decît numai în ordine şi cu disciplină. Asta nu însemnează că în definitiv oamenii nu sînt egali între dînşii; sînt egali, dar trebuie să-şi cunoască fiecare lungul nasului... Şi să fie cinstit, Tase, — să fie cinstit ; aminteri a păţit-o cu mine, adică vreau să zic cu justiţia care trebuie să domnească peste toate... — Ce tot mai vorbeşti de egalitate, soro ? — zice cîte-odată d. Tase amărît. Nu vezi dumneata că tocmai asta 334 e ceea ce mai ales nu se găseşte în lumea şi în timpul de faţă. Nu vezi că nimenea nu mai vrea să fie ca toată lumea, ci fiecare, într-un fel sau intr-altul, pretinde că el e „cel mai" aşa şi pe dincolo... „Cel mai! bel mai!“ auzi în toate părţile ; nu mai auzi altceva. încă şi Ibriceanu, care e cea mai mare puşlama a secolului al nouăsprezecelea, nu zic de al douăzecilea, că ăsta de-abia a început şi te pomeneşti că poate să dea la iveală una şi mai mare... — Lasă secolele, Tase ; nu vezi că şi tu spuseşi acuma despre Ibriceanu că e „cea mai"... — Asta-i altceva, dragă ; asta-i... adevărat. Dar eu vreau să-ţi spun : cum ţi se pare dumitale cînd Ibriceanu, sau oricare altul vine şi-ţi spune despre unul, om mare al neamului se cheamă, în sfîrşit ! — îţi spune : „E cea mai echilibrată minte din ţara românească"... Adică, cum „cea mai?" ...Care va să zică eu, şi dumneata, şi ăia, şi toţi, toţi sîntem niţel cam ţicniţi, unul singur are mintea deplin echilibrată, căci altfel cum ar fi „cea mai ?“... Sau cutare cică a fost „cel mai cinstit" dintre români ; care va să zică fiecare dintre noi ceştialalţi sîntem niţel cam pungaşi ?... Şi tot aşa fiecare cînd vrea să laude pe altul, nu găseşte alt mijloc decît să-l facă cumva „cel mai", iar despre sine bineînţeles că fiecare îşi închipuieşte tot aşa că e, într-unt înţeles sau într-altul, dacă nu în toate „cel mai"... Apoi dacă nici unul nu vrea să fie ca altul, şi dacă fiecare vrea să se deosibească, nici măcar cu ghiotura, ci el singur între toţi, cum vrei dumneata ca... — Nu te pricepi, Tase, nu te pricepi ; asta e cu totul altă chestie. Fireşte că fiecare om în felul lui e altfel şi deci poate să fie, într-un înţeles oarecare, „cel mai"... Aşa Pripăşanu e cel mai spin, Bumbuleţ cel mai chel dintre toţi cunoscuţii tăi ; ăla e cel mai lung, ălălalt cel mai scurt, şi despre Ibriceanu singur ai spus că e cea mai mare puşlama dintre cîte cunoşti, şi Dumnezeu ştie dacă nu cunoşti destule ! Aşa se ciorovăiau cei doi membrii principali ai asocia-ţiunii Clipici şi compania, în chestiile de principiu. Dar desfacerea organizaţiei celei noi şi revenirea la cea veche s-a întîmplat dintr-o cauză foarte măruntă şi neprevăzută, cum se ştie din istorie că se petrec uneori evenimentele : cauze mici, efecte mari. 355 Intr-o zi a venit un flaşnetar la poartă. Cîntă el, cîntă şi nu se duce. Era şi domnu Tase acasă, că era o duminecă. Ascultă ei cu toţii, ascultă, da acuma, era vorba să i se dea şi muzicantului un gologan. „Asta să-l dai tu din banii tăi de buzunar, Tase“, zice madam Clipici, „că se cheamă distracţiei Ba să-l dai tu, că voi l-aţi învăţat aci; închipuieşte-ţi că nu eram acasă“... — Se daţi la coconaş se duce, eu avut trabe, se amestecă şi Mariş în discuţie ca să se tranşeze deodată şi chestia asta. — Ba eu nu mă duc, miorlăie Prîslea, ce, să rîdă de mine băieţii..- Pînă să se pună chestia la vot, gologanul l-a dat vecinul — „ala boier adevorat!“ — dar în menajul Clipici s-a dezlănţuit o discuţie atît de furtunoasă, încît rezultatul a fost că noul regim s-a declarat desfiinţat printr-o lovitură de stat a d-lui Tase, care a formulat revenirea la cel vechi prin următoarea frază lapidară : — Fie şi „împărţirea muncii“, dacă e vorba, da s-o fac eu ! De-atuncea nici Mariş nu mai e aşa îmbufnată. Şi dacă slujnica vecinului continuă să facă reclamă pălăriei cucoanei şi lefii boierului, se laudă şi ea acuma că „asta loc fost cel mai slobodu, locul pe care-1 are dînsa. Trăiască libertatea ! •— Şi gologanul de alviţă! adaogă în sine-şi Prîslea, gudurîndu-se pe lingă domnu Tase. ECONOMIE... — Tu eşti de vină, Tase, tot tu eşti de vină, lasă-mă să vorbesc, ce Dumnezeu ! Acu după ce mă încurci în cîte toate, nici nu mă laşi să mă esplic !... — Esplică-te, soro, esplică-te, zice d. Tase Clipici, făcîndu-mi cu ochiul şiret, eu ce aştept altceva decît să te esplici... — Să vezi cum a fost, se întoarce madam Clipici spre mine. Dacă ne-am dus de Paşti în viligiatură la soră-mea, la Breaza, eu tot cu gîndul la economie — că de n-aş fi eu, halal de casa asta, dumnealui numai la tutun şi la table îi stă gîndul — ce îmi zic ? La Bucureşti pe vremea asta ouăle 15 la un franc, că n-a mai fost de cînd ţiu eu minte, da aici la ţară nu se poate imposibil să nu fie mai ieftene. întreb pe soră-mea : Cîte ouă la un franc aicea ? şaisprezece, zice- Tot bine, fireşte. Cumpăr eu de şeapte franci ouă în plus, o băncuţă economie, tot bine. Pă urmă, după asta Tase, — că n-are astîmpăr, domnule, nu poate să stea locului mort-copt, — zice : „Hai la Azuga, cu trenu. Nu-i departe4*... Şi fabrica de bere acolo, îl ard eu unde-1 doare. Dar el de colo : „Ce fabrică, soro, ce bere ? Nu tot spuneai tu de nişte sticlărie care zici că-ţi trebuie ? apoi acolo e mai ieftenă ca or-unde; faci economie. Şi mai poţi să iei şi alte alea mai ieftene; ce, parcă nu ştii ? Azuga, soro, centru industrial, de toate găseşti cu preţu pe jumătate44... Mă lua aşa, hoţu, că-mi ştia slăbiciunea mea : economia. Gîndul lui, mai întrebi ? — la bere; da tot o las eu aşa, că mai la urmă şi ce spunea el era tot adevărat. Apoi la Azuga am cumpărat o garafă mare, una mică, şase pahare de apă, şase de... Dar ce să-ţi mai spun ? Înţelegi dumneata, o jumătate de garnitură, dar nici nu mă mai întreba, că-mi vine rău cînd îmi aduc aminte. De Tase ce să-ţi mai spun ? se înfundase acolo în berărie şi zicea că face şi el economie, fiindcă acolo halba de bere era numai 35 de bani, nu 40 ca la Bucureşti. Zic : las-o dracului de economie, c-o să mă sărăceşti cu ea... Dar el nu ; tot îmi mai dă cîte-o idee aşa, să mai cumperi cutare şi cutare, că toate astea sînt mai ieftene ca la Bucureşti; că dacă odată am venit pîn-aici, de ce să nu ne gîndim să ne scoatem cît mai mult din capete ?... Acu zicea că e ideea lui, vezi dumneata — fiindcă-i convenea să mai stea la cîţiva ţapi. Da, vorba e, eu îmi vedeam de planu meu. îmi zic : Ce mai e p-aicea ? Fabrică de mobile ? Astea sînt prea greu de cărat cu tine, şi pe urmă nici nu prea aveam parale aşa multe... Fabrică de mezeluri — asta da ! Şuncă de Azuga ! Ai gustat dumneata vrodată şuncă de Azuga ? Minunată. Cîte parale ? Tot ca la Bucureşti. Bun, zic, da tot e economie, dacă nu la preţ, cel puţin la calitate ; căci nu-i aşa ? dacă iei marfa de la obîrşie, înseamnă că e mai proaspătă ; şi orice conservă, se ştie, cu cît e mai proaspătă, cu atît e mai bine conservată. Şi cum îţi spun dar, o şuncă de cinci kilo... Ce mai e p-aici p-în Azuga, că mai ştiam eu ceva... Ei la dracu ! tocmai p-asta era s-o uit! E fabrica de postav... Domnule nu poţi să-ţi faci idee ce economie ar avea omul, dacă şi-ar face hainele în casă. Şi parcă e cine ştie ce filozofie cu croitoria aia a lor ? Desfaci, frate, un rînd de haine, nu-i aşa ? şi cîte bucăţi sînt, le tai aidoma din stofa cea nouă ; pe urmă le coşi la loc, tot aşa cum au fost cusute cele vechi şi iată că ai haine noi ş-ai economisit croitoru... Da nu-i destul cu asta ; mai e să nu te înşele la postav. Că dacă, nu te pricepi, te încalţă, domnule... Aşa şi cu ăla, de la cantină. „Pentru ce vă trebuie, cucoană ?“ mă întreabă. „Pentru un costum,“ zic. „Trebuie trei metri cincisprezece*, zice. „Aş ! Parcă doi cincizeci n-o să ajungă...“ „N-ajunge cucoană*, zice. „Ei, ai să fie doi şaizeci-* 358 Nu mă gîndeam eu bine ? — spune. Domnu Tase rîde. Rîzi dumneata, că toţi te trage pe sfoară. Da cu mine nu se joacă. Aci madam Clipici făcu o pauză, ca şi cînd restul povestirii nu cam i-ar fi convenit la fel cu începutul... Se suspendă un moment conversaţia, apoi domnu Tase îşi luă curaj să continue dumnealui. — Ce să vezi, domnule ? Cînd ajungem acasă, după viligiatura asta, alege din pachete ! Mai întîi, coşul cu ouăle începuse să curgă încă din tren... Era unu bătrîn, ce-am păţit cu dînsul, că ţinea morţiş să nu-i puie lui nimeni bagaj deasupra capului. „E dreptul meu ! striga, eu n-am nici un bagaj, vreau să am liber aci“ ; dar degeaba, că i-a esplicat şeful de tren că nu poate opri călătorii să-şi pună pachetele unde e liber. Da, a avut dreptate săracu că de la Periş şi pînă la Buftea i-am lăsat pe puţin trei albuşuri de ouă ş-un gălbenuş pe pălărie. Mă scuz eu, mă-njură el, ce să-i faci ? mai înfăşur eu coşul în cîte gazete am avut — în fine ! Cînd ajungem acasă şi desfacem coşu, ce mai papară, domnule! Dar fie că încalţe n-a fost aşa de scumpă. Şaisprezece la un franc. — Mai şi rîzi, se indignează madam Clipici, cînd tot tu eşti de vină ; nu ţi-am spus să-l dai dracului pe ba-balîcu ăla, să nu stăruieşti, dar el nu. Hîţa încoace cu coşu, hîţa încolo, ş-atuncea s-a spartără... — Acuma cînd s-o fi spartără nu ştiu, urmează d. Tase, da vorba e că papara o mîncarăm şi cu asta făcurăm care va să zică o economie. Da mai rău a fost cu sticlăria, că din aia cu neam nu ne-am ales... — Tot tu eşti de vină, Tase, că nu trebuia s-o laşi pe mina toantei ăleia de Mariş. Măcar să-i fi spus, cum zicea şi ea : „Apoi dache domnu nu greit la mine ce este inontru, se ştim păzit...“ — Vorba e că s-a dus şi jumătatea de garnitură; noroc că dac-am fi luat-o din Bucureşti ar fi fost c-un franc şi jumătate mai scumpă... Da-n zăpăceala asta, tocmai a doua zi ne aducem aminte : stai, frate, că mai era un pachet... Aşa e : şunca, cinci chilograme ! O uitarăm în tren, or în gară, or unde... Tiii, lucru dracului ! Iau eu numaidecît o birjă... 359 — Că cu tramvaiu nu putea dumnealui ! — Şi reclam eu, mă-nţelegi, da de unde să-i mai dai de urmă ? „Lucru de mîncare, îmi spune de la gară, nu se reclamă44, aşa e regula. Apoi, dacă aşa e regula, dau eu francii la birjă ş-o înghiţirăm şi p-asta — adică vorba vine. Ne mai consolam cu postavu. încalţe o să am un costum fain şi ieftin de primăvară. Desface dumneaei un rînd de haine ce aveam din anu trecut, că nu era tocmai aşa rău — şi dă-i cu foarfecă încoace, dă-i încolo — nu ieşea deloc; nu s-ajungea, şi pace. In fine ; mai cîrpeşte ici, mai adaogă colo, iese costumu... Cînd l-am îmbrăcat, domnule, parcă era Kikeriki; haină strînsă în spete, pantalonii pînă-n glezne... Ce era să mă fac de rîsul lumii ? Am chemat im ovrei şi le-am dat pe doi franci ş-o băncuţă; ferice de cel pe care l-o fi îmbrăcat cu ele ! Şi măcar pe cele vechi să le mai fi ştiut coase la loc... — Tot tu eşti de vină, Tase, tot tu eşti de vină! strigă madam Clipici roşie de ciudă că nu-i ieşise espli-caţia. Tase se opreşte, face ochii mari, şi cu o resemnată naivitate: — Da de ce soro ? zice. Madam Clipici stă un moment nedomirită, apoi izbucneşte : — Fireşte că tu eşti de vină ! De ce dracu te-a făcut Dumnezeu aşa de lungan, frate ! OUA IEFTINE — Ai rîs tu de mine, Tase, cînd am făcut economia cu ouăle pe cari le-am adus de la soră-mea din Breaza, şaisprezece la un franc, da o să te văd acuma dacă o să mai rîzi, zise într-o dimineaţă madam Clipici in-trînd în odaie la domnu Tase cu două găini subsuoară. Nu te uita numai la astea, mai am şase afară şi un cocoş, le-am tocmit de la un oltean, ieftin, optsprezece franci. Scoţi odată, da pe urmă nu mai dai parale pe ouă, nu-i mai bună socoteala asta ? Intr-o lună îţi iese cheltuiala, pe urmă le ai gratis... Ia uite la moţata asta şi la asta golaşă — da pe cele de-afară să le vezi că-s şi mai frumoase, numa una e niţel şchioapă, da pline toate de ouă, ştii, mă pricep eu la asta... — Şi cocoşul ? întrerupse d. Clipici entuziasmul eminentei gospodine, cam puţin încîntat, dînsul, de noua întreprindere. — Vai, Tase, prost mai ştii să glumeşti, se cunoaşte bădăranu; da stai că o să vezi tu cînd te-i îndopa cu ouă proaspete, ochiuri, jumări, omletă, budincă, prăjituri, clătite, cremă... — îngheţată, papanaşi, maioneză, pezmeţi englezeşti, scordolea, schimbea, tuslama, continuă domnu Tase, atins de observaţia cucoanei asupra calităţei glumelor sale. — Ce ştii tu, Tase ? ce ştii tu ? încheie madam Clipici cu una din vorbele-i favorite, cealaltă rămînînd pentru cînd şi dacă s-o-ntîmpla cazul: „Tu eşti de vină, Tase, tot tu eşti de vină“- Deocamdată nu domnu Tase a fost de vină că a mai costat şi coteţu alţi optsprezece lei. Ce-are a face ! In 361 loc de o lună să zicem că iese cheltuiala în două luni, dar numai două luni ouă găinele ? Tot ce întrece, vine gratis, atîtea bunătăţi ! Ei, mai este, fireşte şi porumbul, că doar n-o să trăiască găinele numai cu apă, cu aer şi cu nisip ; da ce cheltuială e aia ? Treizeci şi cinici de bani la două zile, da ouă, să zicem, numai cinci să iei pe zi, nu vin aproape treizeci la un franc ? care va să zică dublu ca-n piaţă... — Şi cîte ţi-a ouat pînă acuma ? — Pînă acuma nici unu, da stai să se deprindă, săracele, cu locu ; aşa mi-a spus olteanu, pînă încep, apoi să te ţii, că ouă în fiecare zi... — Toate ca toate, observă domnu Tase, sceptic cum a fost dumnealui totdeauna, numai pînă atuncea să nu înveţe vro vulpe drumu la coteţ ; că ştii dumneata cum e cu lucrurile astea : e greu pînă piere un pui, că pe urmă se duce la sigur toată găinăria... Madam Clipici n-a zis nimica atuncea ; dar seara cînd s-a întors domnu Tase tot triumfătoare l-a întîmpinat: — Ei să mai zici de-acuma să mă mai tem c-o să-mi fure găinile... — Ce, le-ai legat cu lanţ ? — Nu Tase, ţi-am mai spus, lasă-mă cu glumele tale proaste... Âm dat un franc la sergent să aibă grije... Domnu Tase Clipici sări de-o palmă în sus : — Cum ? ai pus pe sergent în confidenţă ?... Hait! S-au dus boii... adică s-au dus găinile dracului! — Da de ce, Tase, de ce ! n-am făcut bine ? Nu e pus sergentul ca să ne păzească de hoţi ? Şi dacă-i mai dai din cînd în cînd cîte-un franc... — Aşa e soro, d-apoi tu n-ai auzit încă vorba ăluia : bine, sergentul ne păzeşte de hoţi, da cine ne păzeşte de sergent ?... — Nici aici n-ai nimerit-o, Tase, îl întîmpină madam Clipici, nu mai departe decît a doua zi. N-ai nimerit-o, fiindcă, uite, azi dis-de-dimineaţă mi-a lipsit o găină, mi se rătăcise pe maidan, şi numaidecît mi-a şi adus-o sergentul- — Şi cît i-ai dat ? 362 — I-am dat, fireşte, şi lui cincizeci de bani acolo, ce socoţi ? găină de doi franci, dacă nu se mai găsea ? Nu păgubeam mai mult ? Domnu Tase n-a mai lungit vorba, numai a dat din cap de un gînd al lui aşa; nici zilele următoare n-a mai întrebat nimic, ci simţea el că nu prea mergea afacerea pe rotile. De ochiuri, jumări, maioneză, eţetera, nici vorbă ; de, pe semne nu se obişnuiseră încă ouătoarele cu locul. Intr-o seară, cum se întorcea d. Clipici mai tîrziu de la berărie, un sergent îl întîmpină în colţ salutîndu-1 cu multă ostentaţie. Dă să treacă înainte — sergentul nu, se vîra în sufletul lui : — Trăiţi, domn’ Tase, îngînă cu limba încleită. — Da ce e mă ? ce vrei ? îl întrebă d. Clipici plictisit. — Trăiţi, eu sînt sergentul care... (se pleacă la urechea d-lui Tase duhnind rău a ţuică)... sergentul care aduc cucoanei găina de se rătăceşte pe maidan... — Cum mă ? şi se rătăceşte adesea ? — Păi se rătăceşte, clipi sergentul şiret din ochi ; şi coniţa îmi dă cîte o băncuţă cînd i-o aduc, care va să zică... Trăiţi domn’ Tase! Paznicul coteţului făcu front salutînd şi domnu Clipici trecu înainte gînditor. A doua zi a venit acasă cu un lacăt cît toate zilele şi cu două belciuge ţapene ; a încuiat poarta bine şi spre dimineaţă numai de-a dragul a ieşit să asculte mai bine cum o zgîlţîia de-afară sergentul ca să vină să păzească la coteţ. Dar şi mai mare i-a fost hazul cînd a dat năvală madam Clipici în odaia lui : — Vino, Tase, de vezi, cu toată poarta ta încuiată ce s-a întîmplat... — Ştiu, răspunse d. Clipici flegmatic ; am văzut azi dis-de-dimineaţă : o găină cu gîtul tăiat, înaintea coteţului. Ei, ce să-i facem ? o s-o mincăm ; tot mai bine de-cît s-o găsească sergentul pe maidan şi să-i dăm cincizeci de bani... Madam Clipici cam bănuia dumneaei cum deveneau lucrurile, da ce era să facă ? In fiecare dimineaţă, opt 363 la rînd, a găsit cîte o găină cu gîtul tăiat, înaintea coteţului. — Vai de mine, Tase, ce faci tu ? se tîngui opt zile de-a rândul; ş-asta era plină de ouă... — Lasă, soro, că nu erau soi, — încheie d. Clipici a opta zi, n-ai văzut că nu ouau decît pe maidan?... Şi în gîndul lui : „băncuţe pentru sergent“. în ziua următoare, cum stau cu toţii la masă, numai ce se pomenesc cu domnu sergent la uşa sofrageriei. Sever şi încruntat, omul ordinei şi al pazei publice se vedea că venea cu o misiune, penibilă dar neînduplecată. — Ce e, stimabile ? îl întrebă domnu Tase desfăcînd şervetul, senin şi liniştit în conştiinţa lui. — Am ordin să vă reclam că nu este permis ţinerea găinilor în coteţe în ocolul trei, de la poliţie... — Aşa ? Nu este permis ţinerea găinilor în coteţe ? Ei bine, om al legii, fă-ţi datoria ! Şi cu o mînă d. Tase Clipici arătă sergentului drumul spre coteţ, iar cu cealaltă înfipse furculiţa în friptura de pe masă. Era ziua a noua, ziua cocoşului. VILEGIATURA — Da dumneata nu pleci în vilegiatură, nene Iftimie ? întreabă şeful de biurou Pripăşeanu pe vecinul său, vechi pensionar şi îndîrjit bucureştean, zîmbind ironic pe sub mustaţă. — Iaca nu plec nepoate, răspunse fără să clipească bătrînul. Da fiindcă pleci dumneata, aide pînă colea la un păhărel, să-ţi spun şi eu ceva din experienţa mea, că poate o să-ţi folosească. Ce crezi, că eu nu ştiu ce e aia vilegiatură ?... Foarte rău crezi aşa. Am fost şi eu odată ca dumneata, ba poate, să mă ierţi, şi mai prostuţ. Apoi dacă n-aş fi Stan păţitul, socoţi dumneata că aş sta eu aşa înfipt în mahalaua mea, cum mă ştii de atîţia ani ?... Ei, apoi stai să-ţi spun, urmă moş Iftimie, după ce se aşezară la „păhărel", vorba să fie, că era o cană cît toate zilele ; ascultă ici la nen-tu. „Vilegiatură va să zică aşa, că te duci mai întîi cu vro săptămînă înainte de conced să-ţi cauţi casă. Iţi iei, fireşte, şi consoarta, că altmintrelea ai păţit-o. Poţi să închiriezi vila lui beizadea Mitică dacă n-ai consultat-o şi pe ea, degeaba, are să-i găsească toate cusururile, ş-apoi halal de un conced ca acela. Aşa, tu nu zici nimica numai o porţi pe colo şi pe dincolo şi o întrebi mereu : „Ce zici, soro, de asta ? îţi convine ?“ Dacă te-o întreba şi ea : „Tu ce zici, dragă, s-o luăm ?“ să nu cumva să cazi în cursă şi să-i dai un răspuns hotărît, că iar ai păţit-o. Să zici şi tu aşa: „Apoi, cum socoţi tu, dragă, că mie mi-e tot una, ori aia, ori aia". 363 Fireşte că de tot — de tot n-ai scăpat nici aşa. Căci dacă se brodeşte să iasă cvartiru prost — şi să ştii că aşa are să se brodească, tot are să-ţi bage de vină nevasta : „Să-mi fi spus, frate, să mă fi făcut atentă — da dumneata nu te uiţi la nimica, nu-ţi pasă, te laşi să te frigă toţi pungaşii" — şi altele. Oricum, tot ai con-solaţia că poţi să îndrugi şi tu acolo ceva: „Apoi eu te-am lăsat, dragă, să alegi, tu ai vrut aicea, că ziceai că e la aer şi nu-i departe, etţetera..." Da astea o să vină mai pe urmă. Deocamdată, care va să zică, găseşti dumneata, adică găseşte nevasta dumitale casă. Foarte bună casă, cură-ţică, spoită, mobilă cam puţină, da ce vă trebuie atîtea, că doar nu veniţi aici să primiţi în vizită; bucătărioară într-o magazie, curticică cu iarbă, fără găini, fără murdărie, un chioşc cam îngust, dar cu vedere minunată pe valea Prahovei... Cam scump, nu-i vorbă, pentru punga dumitale, da ce să-i faci ? mai ieftin nu se găseşte. Cînd ai căutat mai spre centru, ai tulit-o ca îm-brîncit din piept la auzul preţurilor , aşa că acuma trei sute de lei ţi se pare o bagatelă. E, o să mai iscăleşti acolo o poliţă şi gata treaba. La toamnă om vedea ce-o mai fi. Toate ca toate, o să zici pe drum spre casă nevestii, dar ceea ce-mi place acolo e curăţenia; ai văzut că nu ţin nici un fel de animale, nici chiar cîine ori pisică. Ei stau în odăiţa lor din fund, ce meserie-or fi avînd nu ştiu, că nu i-am întrebat, dar nu te supără, sînt numai ei doi : bărbatul cu nevasta; casă, curte, chioşc, tot e la dispoziţia noastră. Cînd te gîndeşti, nici nu-i scump trei sute... Ai văzut ăla pe ce chichineţe cerea şapte ?... Ei, apoi a trecut săptămîna şi te-ai aşezat. Cu chiu cu vai, nu-i vorbă, cu zăpăceală de optsprezece colete, — de, cîte nu-i trebuie cucoanei la o vilegiatură ? — în gară tevatură cu hamalii, în tren cu conductorii, pe drum cu pasagerii, la sosire cu birjarii, astea acuma ţi le închipui şi matale. Un colet l-ai uitat în vagon şi se nimereşte că e tocmai ăl cu tacîmurile ; pînă să ţi se întoarcă de la Predeal, cu reclamaţii, scrisori, telegrame, petiţie timbrată, îţi faci poftă de mîncare cu alergătura, dar mănînci cu deştele, că nevasta n-o duci nici legată la birt; de ce-a luat ea casă cu bucătărie ş-a adus bucătăreasă ? Da vorba e, te-ai aşezat. De cum te-ai aşezat, să bagi de seamă uri lucru. Prima esperienţă pe care ai s-o faci e că o să-ţi piară umbrela. N-o să treacă mult şi o să-ţi esplici fenomenul: la vilegiatură aşa e, că mai întotdeauna plouă — şi atunci înţelegi dar trecerea mare pe care o au umbrelele. Rabzi dar, că n-ai ce face ; stai în casă sau în chioşc — tot e mai bine decît să te duci la cafenea, vorba franţuzului. Cum se face vreme frumoasă, îţi cumperi altă umbrelă şi imediat nu mai plouă. Dar cînd te întorci acasă, ce vezi ? în mijlocul curţii întins un aparat de care habar n-a mai avut şi peste el întinsă o plapumă în curs de confecţiune ; o babă îi dă zor cu acul, jur împrejur petece, lînă, bumbac — un atelier în lege. — Ce-i asta ? — Nu vă supăraţi domnule, îţi esplică gazda, e soa-cră-mea, plăpumăreasă, aminteri casa e a ei, nu-i a noastră... — Da pîn-acu unde-aţi ţinut-o închisă ? — A fost la Braşov, după marfă... Ceea ce au ţinut închis fata şi ginerele plăpumăresei a fost altceva. De-a treia zi după ce-ai sosit, te-ai trezit dimineaţa într-un cucurigu ce credeai că trîmbiţează din vecini. Dar cînd ai ieşit în curte, ai găsit-o plină de păsăret. Găini rîcîie într-o parte, raţe măcăiesc, gîşte gî-gîiesc, cotcodăceală ca aceea, iar masa şi banca circulară din chioşc — nu-ţi mai spun ce-au păţit. Iată şi un cîine lăţos, aminteri blînd ca un miel, păşind tacticos, ca şi cînd ar vrea să facă pace în gălăgia asta toată. Miel am zis ? Ce miel că sînt coşcogeamite oi, de pasc pe lîngă gard... Şi plăpumăreasa tronează în mijloc cu aparatul ei atotcuprinzător. Nu trece mult şi-şi face apariţia şi o vacă. „Da asta ce-o să pască aici ?“ N-ai nici o grijă, căci iată gazda chibzuind, apoi bătînd un par gros la cîţiva paşi de chioşc... „Ce, are de gînd să mai dureze unul ?“ Nu, ci iată şi un car de fîn şi pînă sara gata şi claia... Acuma pas de te mai mişcă din casă. 37 3&7 Curtea ţi-a luat-o, măcar că n-ai fi crezut să ţi-o poată şterpeli cu tot atîta înlesnire ca şi umbrela. Acu ai da dracului şi casa, că toate astea, fireşte, nu erau scrise în contract; ce să-i faci însă, c-ai plătit-o pe tot sezonul. Da, fiindcă, am uitat să-ţi spun: căutai încă umbrela prin toate colţurile, cînd a venit gazda, umilit şi plîngător, să-ţi ceară chiria înainte toată, că are de plătit birul şi alte nevoi, acuma ştiţi şi dumneavoastră cîte greutăţi pe capul omului... Milos cum eşti, i-ai dat. Urmarea ai văzut-o. Acuma, cînd plouă, nu mai ai măcar chioşcul, că în fiecare dimineaţă găinele îşi pun iscălitura pe proprietate înăuntru. De vrei să ieşi, vaca te sileşte să te deprinzi cu echilibristica, marcîndu-ţi un drum cam în zig-zaguri de la uşă pîn-la poartă. De vrei să stai acasă, claia de fin îţi ţine umbră de nu mai descurci nici cu ochelarii soacră-ti literile din jurnal ori din carte... Nu-ţi mai spun de supărările nevestii... Lasă, că pe urmă cazi la pesimism cu totul... Ori o să-mi spui că acelea se dau pe faţă oricînd şi pretutindeni ?... Tot pesimism şi ăsta — dă-1 încolo. Da eu ce-ţi spuneam ? Să bagi de seamă, cînd se apropie vremea de plecare. Gazda o să vie să-ţi ceară împrumut douăzeci de lei. Dacă nu-i dai, poţi să pleci încă din seara aceea, căci toată populaţia numeroasă a curţei o să conspire contra liniştei tale pentru restul zilelor de vilegiatură; dacă-i dai, nu te costă mai mult decît atîta. Cînd să-ţi faci socoteala cîte zile liniştite ai avut aci, începe iar să plouă şi ai pe urmă o vreme prea lungă pentru o socoteală prea scurtă. Iar cînd va înceta ploaia, se va sfîrşi şi concedul... — Dar unde fugi nepoate ? Ei, nepoate! Mai e niţel vinişor în cană... Aş! Ia-1 de unde nu-i, murmură moş Iftimie, turnîn-du-şi de astă dată lui singur. PETRECERE DE VARĂ Comuna rurală Cucurigu se întinde pe vro şapte chilometri, strîmtorată între dealurile Pleşuvului şi valea Puţintică. Din pricina acestei conformaţiuni a comunii, pămînturile oamenilor alcătuiesc însuşi satul, ţinîndu-se felii-felii pe lîngă case, între acele dealuri şi acea vale. Pe locurile lor oamenii pun mai mult porumb, şi cu toţii ţin în ogrăzile lor şi păsări, de toate neamurile. Caracteristic pentru locuitorii din Cucurigu este că nici unul dintr-înşii nu s-ar atinge, Doamne fereşte, de vrun ştiulete din porumbiştea lor înainte de coacerea deplină, nici n-ar tăia pentru lumea asta vrun pui sau vro găină din curtea lor; cu toate astea puii şi găinele nu li se înmulţesc la infinit, iar pe vremea cînd începe să fie porumbul bun de fiert, vezi destui coceni aruncaţi prin şanţ sau pe drum, morfoliţi de porcii cari se plimbă ca gîştile, în deplină libertate, pe şoseaua naţională. Cum se face lucrul acesta ? Nu vă mai spargeţi capul degeaba; e foarte simplu: fiecare fură de la vecin. Obiceiul se vede e foarte vechi, lumea s-a împăcat cu el şi este acuma ca o convenţie tăcută între toţi ca să se tolereze. Nimeni nu reclamă vrodată, măcar că fiecare ştie bine cum şi din care parte vine şiretenia. Ba s-au statornicit lucrurile astfel, printr-un fel de lege nescrisă, ca furătura porumbului să se opereze întotdeauna de la apus spre răsărit, iar cea de păsări invers, de la răsărit spre apus. Astfel fiecare locuitor îşi găseşte socoteala: fură porumbul de la vecinul din dreapta şi păsările de la cel din stînga, el însuşi suferind împlinirea tributului de porumb de peste gardul din stînga iar al celui de păsări de peste cel din dreapta. Numai cei doi gospodari din capul satului fac cîte o jumătate de escepţie. Cel de la răsărit, dinspre Gălbeaza, fură numai păsări şi se plăteşte numai cu porumb, iar cel de la apus, dinspre Hu-hurezu, se plăteşte cu păsări şi fură numai porumb. Cunoşteam obiceiurile locului de cînd m-a pus dracul într-o vară să-mi fac vilegiatura la Cucurigu. N-o să vă mai spun ce am păţit, fiindcă se va însărcina &u aceasta prietenul meu Tase Clipici, pe care l-am găsit, pe negîndite, mai acu un an, făcîndu-şi vilegiatura tocmai în mijlocul satului cu pricina. Eu îmi stabilisem familia pe vară niţel mai sus, spre Huhurezu, unde ciordeala nu era aşa de reglementată ca la Cucurigu; dar ca să ajung la ai mei trebuia întotdeauna, cînd veneam sau mă întorceam la Bucureşti, să trec cu trăsura prin o parte a acelei comune. Aşa, pe cînd nici nu mă gîndeam, mă pomenesc odată oprit în mijlocul drumului de nişte chemări disperate. Ce e ? mă uit în curtea de unde porneau : Tase. Se ridicase de la o masă de sub un prun ciuruit de omide, şi dădea năvală, cu nişte gesturi dezordonate, ca ale unui om gata să se înece, care ar fi zărit deodată o corabie trecînd şi s-ar îngrozi la gîndul că, nepăsătoare, ar putea să-şi vadă de drum înainte, fără să-l audă şi fără să-i prindă de veste. — Da ce-i Tase ? tocmai aicea picaşi cu vilegiatura ? Parcă ziceai că mergeţi la Sinaia... — Lasă-mă, nene, astea-s mofturi de-ale nevestii — îmi răspunse prietenul gîfîind încă de emoţie şi de alergătură : ia zi să stea niţel trăsura să-ţi spun şi ţie, că aminteri mi-e c-o să plesnesc de necaz... Sub prunul ciuruit de omide, prietenul Tase a început să-mi povestească, după ce madam Clipici ne-a tratat cu cîte o dulceaţă şi s-a dus apoi în treabă-şi: — Tu o ştii pe nevastărmea.ce să-ţi mai spun ? că ai dat-o şi la gazetă; gîndul ei numai la economie. Aşa şi oînd ne-am hotărît să venim aci, după ce, cum îţi aminteşti cu atîta amabilitate, a spus prietenelor că mergem la Sinaia : nu, că să luăm casă cu pămînt cu tot, să punem noi porumb pe socoteala noastră, să ţinem păsări, vine 370 toată cheltuiala cu cincizeci la sută mai ieftin... Cînd colo ce să vezi ?... — Nu mai spune înainte, că ştiu, îl întrerup eu pe prietenul Tase. Porumbul ţi-1 fură vecinul din stînga iar găinele cel din dreapta... Tase se opri şi se uită un minut lung la mine : — Ai fost şi tu în vilegiatură la Cucurigu, rosti apoi, cu o perspicacitate cu adevărat vrednică de mirare la un om ca dînsul. Dar tot eu mai păţit, urmă cu un vag aer de superioritate ; fiindcă pe mine mă fură şi vecinul de peste drum... Da, porumbul, cum ziseşi, oftă amicul Tase, mi-1 stinge vecinul din stînga; găinile şi puii mi-i decimează cel din dreapta. Raţele însă mi le-a şterpelit cantonierul de la număru 4, şi ăsta stă peste drum, niţel mai la vale... — Cum se poate ? Asta nu e în program, zic eu indignat. In dreapta, în stînga, obiceiul locului, nu zic, dar... — N-or fi în program, îmi taie vorba Tase, dar sînt în coteţul cantonierului ; vreau să zic adică, de raţe. Cînd a venit nevasta speriată la mine : „Acu nu-s nici raţele nicăieri, Tase !“, îmi zic eu : „cine să le fi luat ?“ că acu de porumb şi de pui mai că mă obişnuisem şi mă împăcasem şi eu ; ce să-i faci ? năravul a doua natură, obiceiul a doua lege. Cînd iată că vine spre seară, pe furiş, o vecină ; nu putuse suferi nici ea, vezi dumneata, o depărtare de la legea nescrisă a satului ; să furi din dreapta, să furi din stînga, dar să furi şi de peste drum, asta nu mai era dreptate, egalitate şi frăţietate ; să nu se facă dîră, că se strică regula. Cum zic dar, vine o vecină şi-mi şopteşte : „Raţele dumneavoastră, în coteţ la cantoniereasă“. Apoi dispăru ca o fantomă din romanele de mare senzaţie. Să-ţi spun acuma conversaţia mea cu cantoniereasa. Cantonierul nu era acasă. „Mi s-au rătăcit, zic, nişte raţe ; nu cumva au intrat aici în curte la dumneavoastră ? „Nu zice, că astea sînt zece ; ale dumneavoastră erau opt !“ „Da de unde ştii dumneata cîte erau ale noastre ?“ „Nu ştiu cîte erau, da astea sînt zece." „Bine, să le vedem, poate sînt şi ale noastre printre ele.u „Nu sînt, zice, că 371 astea au căzut de la o căruţă care a trecut pe drum.“ „Ce tot spui, femeie, cum să cadă din căruţă, că doar nu sînt vreascuri din pădure; arată-le să le vedem." „Ce să le vezi, dacă sînt ale mele !" „Cum să fie ale du-mitale, cînd toţi vecinii ştiu că n-ai avut raţe.“ „N-am avut, zice, da le-am cumpărat de la căruţă; am dat opt franci pe ele" Spune şi tu, acuma, să nu-ţi ieşi din pepeni ? „Ascultă, femeie, îi zic, alege la un fel şi nu spune în şapte feluri. Ori mai bine deschide coteţu şi dă dru-mu raţelor, că pe urmă..."' „Că pe urmă ce? Mi-e frică mie, crezi, de dumneata ?“ Şi unde se răţoieşte la mine... „Femeie, îi zic, bagă de seamă cu cine vorbeşti"... „Ce să bag de seamă ? cine eşti dumneata ? Sîntem doar toţi de-o potrivă..." „Ba să mă ierţi, zic, nu sîntem de-o potrivă"... „Ba ce ! că tot dintr-un pămînt sîntem"..- „Om fi, da tot nu sîntem de-o potrivă; fiindcă la mine în coteţ n-o să găseşti niciodată raţele altuia." în sfîrşit iacă şi cantonieru. Venea cu capu pe sus, fudul nevoie mare. „Aveţi martori ?“ mă întreabă după ce-mi ascultă semeţ plîngerea. „Te am pe dumneata, zic, fiindcă n-o să-mi ştii spune de unde ai raţe în coteţ." „Le-am găsit rătăcite pe drum la miezul nopţii, zice — asta era a patra versiune — acu trebuie să-mi dai şi mie vro doi lei, pentru osteneală, dacă vrei să ţi le dau înapoi"... — Ei, şi ce-ai făcut ? întrerup eu pe amicul meu Tase, îngrijorat de proporţiile ce ameninţa să ia odiseea raţelor. — Mai întrebi ? văzînd aşa l-am dat dracului şi m-am dus drept la jandarmerie. Nu m-am putut opri să nu izbucnesc într-un hohot de vro doi stînjeni. — Ce te-a apucat ? îngînă prietenul Clipici pe jumătate nedomirit, pe jumătate scandalizat. — Stăi, îi zic eu pentru a doua oară, nu spune mai departe ; ştii ce ţi-a zis jandarmul ? ţi-a zis să faci o petiţie ! 372 — Da de unde ştii ? — De unde? o să-ţi spun altă dată, că acu nu vrea să mă mai aştepte trăsura... Mi-am luat rămas bun 4® la prietenul meu Tase, dar nu l-am uitat. Ce-am făcut eu într-o împrejurare la fel cu întîmplarea lui, i-am spus-o altă dată. SA FACI O PETIŢIE ! — Să nu-mi spui nimica ! zisei eu iarăşi prietenului meu Tase Clipici cînd mai trecînd prin comuna Cucurigu, mă oprii pentru mai multă vreme la dînsul, iar el se şi repezise sâ-mi raporteze despre soarta petiţiei ce înaintase împotriva cantonierului no. 4 care-i confiscase raţele. Să nu-mi spui nimica, să vedem dacă o să ghicesc eu ce ţi s-a întîmplat... Vro cîteva zile ai aşteptat, cu o descurajare crescîndă, intervenirea autorităţii. Din moment ce jandarmul ţi-a spus : „să faci o petiţie !“ tu credeai că chestia e ca şi aranjată şi te şi vedeai cu raţele reintegrate în coteţul lor, atîta era, sau cel puţin ţi se părea ţie, afacerea de clară. Ei bine, nu ! Peste vro cîteva zile, ai încercat timid, să te informezi despre soarta reclamaţiei ; dar cînd ai trecut pe dinaintea circiumei ca să ajungi la secţia de jandarmi pe cine ai zărit înăuntru ? pe jandarm cu cantonierul cinstindu-se împreună. Atunci... — Mă, tu eşti dracul ! mă întrerupse prietenul Tase, uitînd în uimirea lui, respectul ce-mi datora, ca unui om mai în vîrstă şi cu mai multă experienţă. De unde le ghiceşti toate aşa, nene ? adăogă, îndreptîndu-şi greşala, după un moment. — Nu e vorba aci de mers pe ghicite, îi răspunsei ; ţi-am spus că sînt păţit şi în treburi d-astea pot să-ţi prorocesc la sigur ce are să ţi se întîmple... Dar ţi-am făgăduit că am să-ţi spun cum am ieşit eu la capăt cu afacerea, într-o împrejurare la fel; poate să-ţi folosească şi ţie experienţa mea. 374 % Intr-o vară, mai de mult, îndemnat d3 încîntările unui prieten, mi-am stabilit vilegiatura nu intr-un sat ca tine, ci într-un oraş — staţiuni climaterice comune urbane sunt numai trei în, ţară, te las să ghiceşti, dacă crezi că importă, care din trei a putut să fie. Nevastă-mea, econoamă întrucîtva şi ea, acuma nu tocmai aşa ca madam Clipiri, pot s-o spun că nu e aici să ne audă şi să-i rănesc modestia, se aprovizionase şi ea cu nişte păsări de tăiat în primele zile, şi printre ele cu un curcan, bucata principală şi de rezistenţă. Două zile după ce ne instalarăm la o nemţoaică, pe unul din „bulevardele* oraşului, mă rog! — constatarăm cu regret dispariţia curcanului. Abia avusesem vreme să mă recunosc în împrejurimi, dar cît despre vro bănuială ceva, nici vorbă. Pînă acolo nu putusem încă să mă orientez, nici să ştiu măcar, cum de exemplu poţi să ştii tu aicea, dacă eram victima unui obicei al locului, sau numai a unui accident ocazional... Fireşte că tot o vecină, sau un vecin, m-a pus pe urmele delictului. Gelozia profesională l-o fi împins nu ştiu, nu vreau să păcătuiesc... Adică zic profesională ca profesie secundară, căci aminteri aceştia cari m-au informat despre deturnarea soartei ce se pregătea curcanului meu erau o pereche de cîrciumari, pe cînd însuşi autorul şterpelelii era un cizmar. Tudor cizmarul, vecinul meu de peste drum şi al cîrciumii de alături. „Este în coteţ la ei“, mi-a şoptit cîrciumăreasa cu un aer în care mi s-a părut a ghici un vag regret că nu era în coteţ la dînsa ; iar cîrciumarul m-a consiliat cu aceeaşi discreţie : „Să daţi de veste la poliţie*... Am socotit, ca şi tine, să încerc mai întîi cu binişorul. Am găsit acasă pe cizmăreasa singură. Vorba ta : patru versiuni : întîi că ei crescuseră curcanul încă de pe vremea cînd era pui de găină ; al doilea că îl cumpăraseră pe bani buni — optsprezece lei ! — de la un sîrb cu căruţa cu ceapă ; al treilea că se întîmplase să cadă din coşul unui săcui cu borviz, şi Tudor l-a găsit în drum de pripas ; al patrulea că... dacă am şi eu martori să-i aduc, că dînşii au oricînd destui. Dacă am văzut aşa, am urmat deci consiliul cîrciuma-rului şi m-am dus la poliţie. Aci... 375 — Stai să-ţi spun, mă întrerupse amicul meu Clipici, era rîndul lui acuma ! la poliţie ţi-a spus : să faci o petiţie !... — Tocmai. Care va să zică fac eu petiţia ; arăt acolo precum că uite aşa şi aşa — chestie lămurită. Lipesc la urmă un timbru de 25 de bani în capul jalbei, o încredinţez locţiitorului de vice-sub-comisar clasa a din urmă şi mă duc apoi acasă, aşteptînd în pace şi linişte şi concordie — concordie cu nevastă-mea adică — restituirea curcanului. Ziua întîia nimic, nici o mişcare. Ziua a doua zăresc un moment o uniformă de poliţist prin preajma cizmăriei lui Tudor. Ziua a treia iar nimic. Ziua a patra îmi pierd în sfîrşit răbdarea. Mă îmbrac să mă duc să reclam, ori să protestez, ori ce dracu să mai fac, la poliţie. Cînd să trec pe dinaintea cîrciumii... — înăuntru Tudor cizmaru şi cu sergentul se cinsteau cu ţuică !... strigă repede prietenul Tase, izbucnind în-tr-un hohot răsunător. — Bre, frate, da cum ghicişi aşa ? fac eu la rîndul meu pe miratul. Oricum, te fac să observi că rîzi de propria ta jalnică păţanie... Fiindcă la mine s-au rezolvat lucrurile altfel, şi anume iată cum : Văzînd eu pe Tudor cizmarul cinstind cu sergentul de la care eu aşteptam protecţie, dreptate şi restituirea curcanului, ce mi-am zis într-un moment de inspiraţie ? Dacă autoritatea e preocupată şi nu se poate interesa momentan de afacerile mele particulare, haide s-o suplinesc eu pînă una-alta. Am luat pe Mariţa bucătăreasa cu mine, chipurile ca putere executivă ; iar eu am învesmîntat rolul de putere a justiţiei imanente. — Deschide, Mariţo, coteţul. Aşa. Pune mina pe curcan. Strînge-1 bine în braţe. Stînga-mprejur, şi acasă cu el! Cizmăriţa a rămas cu gura căscată în pragul uşei dinspre curte, privind la procedarea mea sumară ca la un fenomen de care nu şi-ar fi putut da seama ori de e real, sau e numai o halucinaţie, o arătare zugrăvită în aer de închipuirea ei, turmentată de mustrarea unei conştiinţe turburi, în adînc scormonitoare... Cînd şi-a regăsit folo- 376 sinţa graiului şi a picioarelor, eu cu Mariţa şi cu curcanul ne făceam intrarea triumfală în curte, iar cînd se ivi şi Tudor cizmaru în uşa cîrciumii cu ţoiul în mînă, să vadă ce are nevastă-sa de se văietă aşa, pasărea îşi reintegrase domiciliul, pe care n-avea să-l mai părăsească, decît pentru a-şi urma destinul lui hotărît atunci cînd mă făcusem cu bani buni (nu tocmai optsprezece lei) stăpîn pe dînsul. Sergenul, nu ştiu ce s-o fi făcut, că odată nu l-am mai văzut. Dar cum Tudor cizmarul se scărpina după ceafă, în evidentă încurcătură faţă de această neaşteptată întorsătură a lucrurilor, ca şi cum s-ar fi întrebat: „Ei, ce-i de făcut ?“ m-am grăbit să-i dau sfatul, singurul de circumstanţă : — Acu, amice, fă şi tu o petiţie! Mai expert, se vede, decît mine în asemenea daraveri, Tudor cizmarul n-a mai făcut nici o petiţie, ci s-a mul-ţămit pe dreptatea hotărîtă de mine în prima instanţă şi fără rost de opoziţie. Ştia el, cine ştie de cînd, că păgubaşul întotdeauna rămîne cel care face petiţia ; aşa cel puţin s-a ales numai cu regretul că nu i-a dat în gînd să fi tăiat curcanul cu o oră mai-nainte... Ei vezi, asta n-ai ştiut s-o ghiceşti, încheiai eu pilda pe care poate era încă timp s-o urmeze şi prietenul meu Tase Clipici. De-o fi urmat-o sau nu, nu ştiu — dar ştiu că nu e prudent să-l întrebi, de atuncea, cînd îşi mai face vilegiatura la Cucurigu, că e în stare să-ţi dea cu ceva în cap. DE PE DRUMURI Ajuns în localitatea de vilegiatură..., nu vă( spun care, ca să nu-mi rămînă pe suflet vina d-a fi contribuit poate şi eu cu ceva la ridicarea ei printre localităţile la modă (ceea ce m-ar face s-o evit în viitor pentru totdeauna) — a doua zi chiar, pe cînd mă cufundam prin potecile pe cari le credeam cele mai tăinuite ale pădurii, mă pomenesc în faţa mea cu o matahală... Ca specie zoologică nu puteam s-o confund, ce e dreptul; era evident un biped, ba încă unul care făcea o deosebită cinste acestui nume ; aminteri însă nu-mi deştepta decît în chip vag de tot amintirile, măcar că de departe lunganul îşi scosese pălăria cu borurile largi şi o agita spre mine ca pe un stindard anarhist, pe cînd pulpanele redingotei îi închipuiau, fîlfîind, alte două steaguri la fel la dreapta şi la stînga celor două catarguri ce-i slujeau drept picioare. Nu putea să încapă îndoială ; spre mine venea, pe mine mă saluta fantastica apariţie, căci afară doar de copacii cărora omul meu le făcea concurenţă, nu mai eram decît noi doi pe potecă şi prin împrejurime. Şi dacă m-aş mai fi îndoit, clipa următoare avea să-mi dea siguranţa deplină : — Scuzaţi, nu mă mai cunoaşteţi, mi se pare, porni un glas de cocoşel răguşit din gîtlejul lung şi ieşit înainte, sîntem confraţi, nu vă mai aduceţi aminte ? Acu patru sau cinci ani ne-am mai întîlnit tot aici.-. Vasiliu... Şi plecîndu-şi capul, lăsă să-i fluture o clipă pletele linse de două părţi ale feţei măslinii, lunguieţe, cu nasul coroiat, cu ochii mici clipind de sub pleoapele roşiatice ; apoi cu o mişcare pe care am cunoscut numaidecît că o 378 socotea elegantă, îşi aruncă pletele la loc peste urechi, le mai mîngîie şi cu mina, apăsă ţnne calabreza şi o mai atinse o dată uşor cu două degete de la mina stingă înainte şi cu două de la dreapta înapoi. — A ! domnu’ Vasiliu ! zic eu zîmbind, ca omul care deodată îşi vine de-acasă, pe cînd în amintirea mea mă căzneam în zadar să-mi evoc împrejurările în cari mai întîlnisem mutra asta. Numele fireşte nu-mi putea spune nimica ; Vasiliu, Neculau, Botez, sînt în Moldova nume tot atît de obişnuite ca în Muntenia Ionescu sau Popescu. Urmez şi eu acolo la nimereală : — Domnu Vasiliu de la Iaşi, gazetaru... (gazetar, mi-o spune el : „confraţi“ care va să zică ! De la Iaşi, o chib-zuisem aşa, de la mine). — Adică da, şi de la Iaşi, aprobă du un zîmbet fin Vasiliu — fiindcă sînt corespondent la toate gazetele ; dar altfel stau la Tîrgu-Frumos, sînt prim-redactor, ştiţi, la „Vocea“... — Da, da, cum să nu ştiu ? la „Vocea“, una din gazetele pe cari le citesc în fiecare zi la Bucureşti; dar aici, fireşte, cu poşta asta... — Sînteţi prea bun ; „Vocea“ noastră, deocamdată, e numai hebdomadară... Dar dacă nu vă supăraţi, am tocmai, din întîmplare, numărul cel mai recent la mine-.. După ce-şi pipăie pe rînd toate buzunarele, afară de cele de la vestă, Vasiliu găseşte în sfîrşit în buzunarul dinăuntru al redingotei numărul căutat. — A ! avem ceva extrem de senzaţional... Un automobil care abordează pe un pieton ce trecea pe jos cau-zîndu-i mai multe leziuni mortale ; rănile pacientului fiind extrem de grave, starea lui inspiră serioase îngrijiri şi nu se ştie dacă va fi în stare să părăsească spitalul pînă diseară“... — Da, ştiu ; am citit ştirea asta cam aşa intr-o gazetă din Bucureşti; pe semne a reprodus-o de la d-voastră... — Mai avem şi cronica localităţilor de vilegiatură... (Aicea voia să m-aducă Vasiliu !) Iată articolul meu... Am o introducere despre incuria de la Căile ferate... închi-puieşte-ţi, domnule, niciodată vagoanele de clasa întîia nu sînt suficiente ; aglomeraţiunea, mai ales în epoca de-: 379 1 plasărilor actuale, este extrem de... în sfîrşit extremă ; confortul este nul şi orce reclamaţiuni inutile ; personalul, atît cel al gărilor cît şi cel al trenurilor, perfect impasibil la toate justele reclamaţiuni ale pasagerilor... — Dar de ce nu călătoriţi d-voastră în clasa a doua sau a treia ? îl întrerup eu pe Vasiliu, că altminteri eram în primejdie să-mi reciteze întreaga introducere; dacă e tot aglomeraţia aceea, cel puţin e mai economicos... — Eu ?... Vasiliu zîmbi cu superioritate. Eu nu călătoresc niciodată decît cu bilete de liber-parcurs. Sînt prieten cu ministrul, de pe băncile şcoalei; de pe cînd făceam socialism împreună. N-am decît să-i scriu un bileţel, de cîte ori am nevoie şi imediat, cu întoarcerea poştei... Dar dacă vreţi să vă daţi niţică osteneală să vă arăt contrandiul despre petrecerea care a avut loc aici de sfîntul Ilie la locul numit Ciuşmea... — Nu, nu, zic îngrozit punînd mina pe gazetă, o să văd eu acasă, dacă eşti bun să-mi laşi gazeta ; ori aici pe loc, eu, ştii, sînt obişnuit să citesc gazetele repede, îmi arunc ochii pe ele şi întreabă-mă să-ţi spun, le ştiu nu-maidecît pe de rost. Cu duhul blîndeţii, aşa, luîndu-1 cu vorba, i-am subtilizat gazeta fără să bage de seamă; mi-am aruncat ochii pe contrandiu, am văzut acolo lista participanţilor la petrecerea de la locul numit „Ciuşmea" : domnişoarele „Marcel, Profiriţa, Gigica, Verginie, Ecatherine, Helene, Le-noucha, Yvonne, Georgetta, Marietta", domnii „Stelian, Stere, Jean, Petrică, Vintilă, Bolovan, Paropol, Kirko, Tar-cor, Burich" etc. — Foarte bine, zic eu, interesant, cum văd, petrecerea trebuie să fi fost foarte frumoasă... Şi dau să-i înapoiez „Vocea". — Pardon, zice Vasiliu, puteţi s-o păstraţi, din în-tîmplare mai am un număr... Şi fără să se mai caute, nimeri acuma de-a dreptul la unul din buzunarele de la spate ale redingotei. Dar nu scoase la iveală numaidecît numărul; iar cînd mi-1 prezintă erau două. Foaia de gazetă, subţire, 1-a-nşelat la pipăit. Dar în acelaşi timp îi mai căzu ceva din buzunar. Era un petecuţ de carton cărămiziu... Eu l-am recunoscut nu- 380 maidecît, fiindcă eu obişnuiesc adesea să călătoresc în clasa a treia... N-aş fi vrut să-i dau atenţie, dar Vasiliu mi-a prins privirea, s-a uitat şi el, a făcut o mişcare cu piciorul ca şi cînd ar fi vrut să-l disimuleze, apoi şi-a luat seama. — Haha ! uite, zise şi ridică biletul de jos ; cuponul de întoarcere, bilet de băi, pentru bucătăreasa mea, era să-l pierd... Nu e lucru mare, mai plăteam o dată ; da tot bine că-1 văzui... — A, sînteţi familist, zic eu, nu ştiam... Aţi venit cu toată gospodăria... Şi cum în vremea asta o pornisem pe potecă în jos, ieşeam acuma din pădure, eu înainte şi Vasiliu după mine. Pe vale m-am oprit şi l-am lăsat pe domnu Vasiliu să treacă înainte. Curios acuma nu mi se mai părea aşa lung ca în pădure. Pe semne acu patru sau cinci ani nu-1 văzusem decît la şes — şi d-aia nu l-am mai ţinut minte. Că de-1 vedeam tot aşa, în pădure, mi-ar fi fost cu neputinţă să-l uit. ORA CURIERULUI In localităţile de vilegiatură unde sînt staţii de drum-de-fier, se ştie că distracţia de căpetenie a celor mai mulţi vizitatori este plimbarea la gară. „Mersul trenurilor" este acolo literatura cea mai gustată; toată lumea îl ştie pe dinafară. La 11 şi 10 — acceleratul din jos, la 6,26 — acceleratul din sus ; la 12 şi 5 — personalul, la 3,47 — expresul, la 5 fără 5 — Aradul, la 7 fără 8 — Clujul, la 9 fix — Alipatacul... Ferice de localitatea care are parte de o circulaţie atît de frecventă. Nici nu ştii cum trece vremea. Ş-apoi poţi să mai faci şi economie de ceasornic. După acceleratul de jos dejunezi, după Arad vine faivoclocul, după Cluj cinezi, iar cînd a trecut şi Alipatacul, te îndreptezi încet spre culcare. Dar localităţile unde nu sînt staţii de drum-de-fier ? Aci orele gării sînt înlocuite cu orele — sau uneori cu ora, unică, a curierului. Nu te mai poţi lipsi de ceasornic. Este, ce e drept, cîte unul la cîte un turn de biserică, atunci cînd este, dar acela de obicei nu umblă decît cînd e vreme frumoasă. Cînd plouă, nu se mai osteneşte nimeni să se mai urce să-l tragă; la ce ? — apropierea orei curierului, singura pe care are obligaţia specială s-o arate, nu mai interesează, din moment ce fiecare e obligat să aştepte distribuirea corespondenţei acasă. Dar cînd e vremea frumoasă se schimbă treaba. Atunci nimenea nu se mai mulţămeşte să-şi consulte numai propriul ceasornic, ci toate privirile se îndreptează, spre verificare, şi la acela din turnul bisericii; şi desigur că ar fi o ruşine neiertată pentru acesta, să refuze informa- 382 rea sau confirmarea cerută, tocmai în momentul cel mai important din viaţa unei localităţi de vilegiatură fără staţie de drum-de-fier. Nici nu-1 refuză; ci solemn şi triumfător înaintează arătătoarele, sclipind în soare, spre ora cu dor aşteptată. Şi după cum ărătătoarele înaintează, în aceeaşi măsură se populează şi drumul care duce la răscruce, acolo unde, alăturea de han, se opreşte căruţa poştei. Coboară unii, iar alţii urcă, cu alpenstocuri în mînă, cu pelerinele sau cu vălurile fîlfîind, salutîndu-se sau trecînd grav alături; — şi ochii tuturora cercetează depărtările şi toţi întind în acelaşi timp urechea, ca şi în-tr-o emulaţie, care va auzi întîi fermecătorul răsunet al trîmbiţei sparte şi răguşite... Ora, iată, a sunat în sfîrşit. Lumea s-a înşirat acuma pe toată întinderea drumului; privirile scrutează tot mai stăruitor cesornicul din turn şi ridicările de praf din depărtarea şoselei; şi cu cît întîrzierea creşte, o nelinişte surdă pare a cuprinde mulţimea. Din ochi întîi, apoi în fraze enervate, se întreabă unii pe alţii : ce-o fi păţit poştaşul astăzi de întîrzie atîta ? Nimeni nu se gîndeşte la rău ; de vrun accident nu poate să fie vorba; desigur tembelismul cunoscut al funcţionarilor de la oficiu; bietul poştaş, el nu poate fi vinovat nici într-un caz ; un model de zel şi de bună voinţă; persoana, fără îndoială, cea mai simpatică, din toată localitatea de vilegiatură, mai ales cînd aduce corespondenţă multă şi mult aşteptată... Nici cu gîndul nu cutează să-l atingă nimeni, ca dintr-o temere superstiţioasă că s-ar putea să nu-i împlinească aşteptările, să nu-i aducă veştile dorite, să-l lase cu oful la inimă, ca şi ieri, ca şi alaltăieri, ca şi de atîtea zile acuma în şir... Dar iată, o ureche a prins întîi melodia barbară şi suavă, şi numaidecît un curent electric pare că a străbătut înşiruirea întreagă. Forfoteala devine mai vie şi se îndreptează acuma spre acelaşi punct. Căruţa cu calul mic, negru, sprinten, apare la cotitură; un băiat cu şapcă de licean a sărit şi s-a prins de o scară; alţii aleargă în urmă. Se formează două şiruri — loc! loc! vestitorului! Iată-1 în sfîrşit că s-a oprit. 383 Mulţimea a împresurat acuma căruţa din toate părţile. Poştaşul, fără să se coboare şi-a pus ochelarii şi răscoleşte prin geantă. Cîţiva întîrziaţi aleargă din depărtare. O servitoare, un băiat de serviciu cu . şorţul înainte, trimişi de puţinii cărora le repugnă amestecul în mulţime. Cercetînd peste ochelari, pe toţi îi cunoaşte poştaşul; şi începe să împartă; domnu Gheorghiu, domnu Dimitriu, domnu Neculau, domnu Botez, madam Dumitraşcu, ma-dam Grigoraşcu, domnişoara Lenoucha, Măricel, Verginie şi aşa mai departe. Cărţile poştale ilustrate prevalează. Deodată cu paşi gigantici mai apare imul, de către pădure, se opreşte la marginea cercului format de cei sosiţi mai devreme, întinde mina peste toţi şi cu o voce autoritară rosteşte răspicat: — Rog şi corespondenţa mea, Vasiliu... Cîţiva murmură ; se aude : „Cine e domnul ăsta care nu-şi aşteaptă rîndul ?“... „E grăbit, domnu“ — şi altele aşa. Imperturbabil, Vasiliu repetă : — Rog mai de urgenţă... Vasiliu, corespondentul ziarelor... Şi în felul rostirii acestor cuvinte este pare-că un adaos : „Presa trebuie să aibă întîietate! La mine nu e chestia de lucruri frivole ! Eu sînt aci un om oficial, reprezint un serviciu public, cel mai important din toate...“ Poştaşul a scormonit pînă în fundul genţii, în mijlocul nerăbdării celor ce nu fuseseră încă satisfăcuţi, apoi a întins domnului Vasiliu un plic cam mototolit. Numai atîta ?... Corespondentul ziarelor învîrteşte scrisoarea pe o parte şi pe alta, pe cînd poştaşul îşi vede de treabă înainte, fără să-l învrednicească cu nici un răspuns. De jur împrejur acuma, mai aproape sau mai departe de grupul din jurul căruţei, unii în picioare, alţii odihnind pe bănci, îşi cercetează corespondenţa. O cucoană s-a oprit la marginea drumului, şi-a pus ochelarii şi descifrează, una după alta, un morman de ilustrate; alta a desfăcut o scrisoare nervos, a aruncat plicul pe jos şi s-a adîncit încruntată în cele patru pagini pline cu slovă măruntă; mai mulţi domni citesc pe loc „ultimele informaţii", cu gazetele întinse şi umflate de vînt ca nişte 384 8 pînze de corăbii; nimenea nu sesfieşte; şoseaua întreagă s-a prefăcut într-un vast cabinet de lectură. Iată-1 şi pe Vasiliu drept în mijloc, examinînd cu importanţă conţinutul hîrtiei liniate şi mîzgălite cu un fel de scris spălăcit. A dat din cap de cîteva ori, ca şi cînd ar fi zis: „Bine, bine, aşa, am înţeles; o să văd ce e de făcut...“ Cînd să pună scrisoarea în buzunar, a pus numai plicul; buzunarul plin cu exemplarele din „Vocea Tîrgu-lui-Frumos“ cu contrandiul despre frumoasa petrecere de la Ciuşmea, i-a jucat iar festa. Cum eram p-aproape, m-aplec, ridic scrisoarea şi strig după domnu Vasiliu. Dar corespondentul ziarelor o tulise, ca şi cînd i-ar fi fost degrabă să rezolve misiva primită, cu o oră mai-nainte. Cu privilegiul ce trebuie să se acorde colecţionarilor de documente omeneşti, îmi arunc ochii pe o hîrtie şi citesc : „Mesio Jenică, Asta nu e frumos de la dumneata că ai plecat ingle-zeşte că ştii că s-o făcut şăptisprăzăşi jvarţuri cu pic de rom care a rămas datorie sunt om sărac care nu e frumos ce ai făcut adică ce credeai că n-o şă ştiu unde' sunteţi pe vară citesc şi eu gazete că încă văd că şi domnu Burich e acolo, care mi-o rămas şi dumnealui şăsi capuţi-nere. Să vă fie de bine şi să vă stea în gît, frumos vă şade şi să mai poftiţi. După consideraţie Leon-ţal de la Cafeiu comercial." „Ei, îmi zic, după asta alerga aşa de grăbit domnu Vasiliu ?... Dar nu cred c-o să-i mai trebuiască; mai bine s-o pun eu la contrandiul meu.“ 7 MADAM CLI PICI IN EUROPA Cînd a venit domnu Tase acasă cu vestea că în sfîrşit s-a îndurat şeful şi i-a acordat un concediu de trei săp-tămîni, numaidecît a sărit madam Clipici: — Da să ştii, Tase, că eu în ţară nu mă mai duc nicăiri; peste tot jefuială şi plictiseală! Las că sînt păţită destul. Nu mă mai duc decît în străinătate. — Bine dragă, zice domnu Tase, care ştie de mult din esperienţă ce va să zică o dorinţă a consoartei sale, o să mai trec pe la „Camăta poporului" să-mi complectez fondurile, şi o să mergem şi în străinătate. Madam Clipici simţi necesitatea să insiste: — Dar ştii, în străinătate adevărat, nu aşa ca să zică pe urmă Pripăşeanu şi despre noi ca despre alde Bum-buleţ : „A fostără şi ei în străinătate, la Braşov!“ Eu nu * mă expun să rîdă lumea de mine; eu vreau străinătate adevărată, nu Braşov şi Rusciuc. Aşa să te aranjezi, dragă. Conform ordinului, aşa s-a şi aranjat d. Tase. La „Camăta poporului" i-au răspuns că deocamdată nu sînt fonduri, dar mai tîrziu. A lăsat poliţa iscălită lui Ibri-ceanu, ca să-i trimită pe urmă, în străinătate, cînd o fi să se întoarcă, iar el s-a dus la agenţie şi a scos două bilete de clasa a doua direct pînă la Budapesta. „Sper că asta o să-i fie străinătate destul ne vestii", îşi zise numărîndu-şi restul din leafă şi pipăindu-şi apoi portofoliul în buzunarul jachetii şi biletele în buzunarul vestei. 386 — Budapesta ? hm... Tot nu e Braşov — sună verdictul ; şi domnu Tase, vesel că nu mai era nevoit să pledeze circumstanţe atenuante, se şi apucă de pregătiri. La Predeal avea un prieten la poliţie, care-i mijloci un bilet de trecere. Nici o peripeţie, nimica, în drum, numai uşurarea sufletească ce simţi cînd nu mai ai slujbă şi nu ţi-e supărată nevasta. Fericirea aceasta din urmă n-a ţinut însă decît pînă de la Predeal mai încolo. La cel dintîi tunel, madam Clipici era cît p-aci să se înece. Uitaseră să ridice geamul, şi pînă să bîjbîie domnu Tase prin întuneric şi să se lupte cu mecanismul ferestrei, compartimentul se umplu de un fum înecăcios, care tăie nu numai respiraţia, dar pînă şi glasul doamnei Clipici. Doi unguri ce mai erau acolo, nici nu strănutau măcar; pesemne dînşii erau obişnuiţi, ba poate respirau chiar cu voluptate patriotică un fum adevărat unguresc de la o maşină ungurească alimentată cu cărbuni ungureşti. Dar cei doi bucureşteni, de aci şi pînă la Braşov tot într-o tuşă au dus-o, şi cît p-aci să-şi uzeze toată provizia de batiste. De-aci, cu buna dispoziţie a doamnei Clipici, s-a dus şi liniştea şi fericirea domnului Tase. Cu fereastra închisă nu mergea, că te înăbuşai, cu ea deschisă şi mai puţin, că te înecai. — Poftim ! străinătate ţi-a trebuit ? gemu madam Clipici, după un acces în care crezuse că o să-şi lase plă-mînii. — Mie, soro ?... deschise ochii mari domnul Tase, dar nu putu să se indigneze mai departe, că acuma îi venise rîndul dumnealui la tuşă. Şi aşa, mai cu întreruperi, mai cu ralentando şi mai cu rinforzando, o duseră într-un duo ce de la o vreme disperaseră să se mai sfîrşească. Toate însă au un sfîrşit în lumea aceasta, chiar şi o călătorie în străinătate. Astfel şi soţii Clipici mai sosiră cu puţintel suflet într-înşii în capitala Ungariei. La otel, prima grijă, fireşte, le fu să dea jos de pe dînşii pe cît cu putinţă, depozitul de funingine acumulată în atîtea nesfîrşite ceasuri de tortură. De aci începură adevăratele aventuri de călătorie, căci cum madam Clipici se ridicase în picioare în ligheanul de porţelan 387 pe care-1 pusese jos pe scînduri, se auzi odată un pocnet sub apăsarea-i voluminoasă, şi o şuviţă de apă neagră începu să şiruiască pe scînduri. — Hait, a plesnit ligheanul, în ce ne mai spălăm acuma ? se tîngui domnu Tase, în vreme ce madam Cli-pici rămase mută de necaz că nu găsea în grabă în ce chip s-o pună şi p-asta tot în socoteala dumnealui. Spălatul însă ca spălatul, dar a doua zi de dimineaţă altă belea, că otelierul, înştiinţat, veni şi cu semne foarte elocvente le puse în vedere că imediat trebuiau să cumpere alt lighean la loc şi încă întodnai la fel cu cel sucombat sub greutatea cucoanei, pentru ca să nu se des-complecteze garnitura. Iată-1 dar pe domnu Tase, subsuoară cu ligheanul învăluit într-un număr de gazetă, colindînd Budapesta, în căutarea unui magazin de sticlărie. Otelierul le dăduse nişte adrese şi madam Clipiri, ca una ce învăţase să gesticuleze mai bine pe ungureşte decît domnu Tase, arăta din cînd în cînd hîrtia cîte unui trecător şi întreba din umeri, din cap şi din mini încotro s-o ia ? Cîte unii treceau înainte uitîndu-se ciudat, alţii, mai politicoşi, îndrugau la explicaţii răstite din cari bucureştenii noştri înţelegeau boabă; — în sfîrşit dete' Dumnezeu, după cîteva zile de laborioase şi stăruitoare explorări, de nimeriră în cartierul negustoresc cu magazinele de sticlărie fină. Acuma caută lighean la fel. Au răscolit prăvăliile, au disperat pe toţi patronii şi pe toţi vînzătorii. Domnu Tase arăta desenul florilor, madam Clipici striga tare pe româneşte ca să înţeleagă boanghenu, în sfîrşit o harmalaie, de se aduna tîrgul. Astfel trecea o zi după alta. Domnu Tase tîra ligheanul ca un condamnat la munca silnică ghiuleaua de picior. Abia aveau vreme să se oprească pe la cîte un restaurant să îmbuce cîte un papricaş — papricat mai ales la socoteală, apoi iar ligheanul subsuoară şi înainte cu pribegirea, jidove rătăcitor! Ligheane destule, peste tot — dar la fel ?... Desperat, domnu Tase sta în uşa ultimului magazin ce răscoliseră şi mai aruncînd o privire dezolată, peste rafturi, se uita aşa în, neştire. Ochii i se opriră asupra unui superb vas japonez, pe care, oricît de supărat era, nu se putu reţine 388 să nu-1 admire. Oftînd în sinea lui, se gîndea aşa, ca distracţie şi în chip cu totul platonic: — Oare cît o fi costînd ?... Frumos cadou ar fi fost pentru madam Clipici... Dar de unde să-i dea lui mîna, aşa cum inima îi dădea brînci, la aşa ceva ? Asta trebuie să fie pe puţin vro... N-apucă domnu Tase să formuleze o cifră în gînd, cînd deodată tresări, ca atins de o scînteie electrică. Cum ridicase ochii de la vasul cel scump, aşa cum face omul cînd caută să-şi aducă aminte sau să dea cu socoteala despre cîte ceva, tocmai sus, într-un colţ obscur, ce zări ?... tocmai ceea ce căutau ! Cunoştea acuma aşa de bine forma ligheanului şi desenurile, incit mergea la sigur, nu se putea înşela... Arhimede nu va fi fost mai vesel cînd a putut să strige faimosul său evrica, dar mai precaut probabil că va fi fost, căci în bucuria lui nebună, domnu Clipici re-pezindu-se la raftul cu pricina tîrî după dînsul şi superbul vas japonez... Un zgomot de hîrburi în urma lui; — şi ţipătul speriat al consoartei... Ligheanul era întocmai la fel, şi nu era din cale-afară scump. Cu o cale însă, domnu Tase află şi cît costa vasul cel frumos. Preţul acestuia era mult mai pipărat, aşa că, cu cel al ligheanului împreună se împlini aproximativ suma de care menajul Clipici tocmai mai dispunea în acel moment. Cu o privire de jale asupra hîrburilor preţioase şi cu alta de frică spre madam Clipici, domnu Tase numără restul: — Pentru o telegramă urgentă lui Ibriceanu, doar atît îi mai rămînea. Băiat de treabă Ibriceanu, oricum. A alergat el, nu s-a lăsat, pînă nu i-au scontat poliţa, şi numai două zile au trebuit să facă soţii Clipici pe bolnavii la otel; a treia zi, cînd a văzut domnu Tase în uşă pe factor, era cît p-aci să-i sară de gît... Cu un gest autoritar însă, acesta îl ţîntui pe loc. Mandatul sosise, telegrafic. Dar boul de Ibriceanu, în-chipuindu-şi pe semne că o să facă economie, îl adresase numai Clipici fără Atanasie. Şi după explicaţiile factorului, domnu Tase înţelese că după regulamentele ungu- 389 reşti nu se pot elibera mandatele, dacă adresa nu e completă, cu nume şi pronume. In zadar madam Clipici începu iar să strige, ca să înţeleagă boanghenu, că dacă odată adresantu e găsit, ce mai are a face numele de botez ? Boanghenu nu înţelegea ; dacă aşa scria la regulamentu lui, se vede treaba că nu putea altfel. Bombăni el şi altele neînţelese şi plecă în treabă-şi. Două zile au mai bătut călătorii noştri scările direcţiei poştelor regale ungare din Budapesta, pînă să descurce treaba. Au trebuit să se facă cercetări la poliţie, ca să se constate dacă nu cumva mai există în oraş şi un alt Clipiţi, şi dacă nu cumva acesta caută să se substituie celui veritabil, căruia îi sună mandatul lui Ibriceanu. Di.n fericire pentru domnu Tase, alt Clipiţi nu s-a mai putut dovedi, cu toate căutările, în Budapesta; şi astfel, cu un mare oftat de uşurare, putură soţii Clipici, după patru zile de post şi rugăciune, să se mai ospăteze cu un papricaş de adio. De adio, fiindcă tocmai bine se împlinea şi concediul domnului Tase. Tare îl ardea şi pe el, în tren, la întoarcere, să întrebe, măcar aşa într-o şoaptă, discret, pe madam Clipici : „Poftim ! străinătate ţi-a trebuit ?...“ Dar i-a fost teamă să nu-i dea cu ceva-n cap, şi aşa n-a mai zis nimic. O ŞUNCĂ bine afumată Geaba zice domnu Tase : — Lasă-1, soro, pe fiecare cu meşteşugul lui. Ce, o să ne facem noi acuma măcelari, cîrnăţari ? Nu vezi dumneata cum scrie pe toate colţurile : „Şi aicea e Paţac ?“ Apoi de ce e Paţac şi aici şi dincolo şi pretutindeni ? Om cumpăra de cîte ori ne-o trebui şi şuncă şi tobă şi cîrnaţi şi cîte alea... Geaba, că madam Clipici nu voia să ştie. Economia, asta e slăbiciunea dumneaei şi de aci nu lasă nimica odată cu capul. — Ce ştii tu, Tase, ce te pricepi tu ? Să iei toate de-a gata cu zece preţuri, cînd poţi să ţi le faci singur, cu niţică osteneală. Paţac şi ăilalţi ca el sunt pentru risipitori, ori pentru becheri, ori pentru milionari. Milionar nu eşti că nu-ţi dă mîna, becher ai mai vrea tu dar pune-ţi pof-ta-n cui, risipitor n-am să te las, că de ce sînt şi eu p-aici ? Ş-apoi mai la urmă ce ? pentru cine făcea madam Clipici economiile dumneaei menajere ? Nu tot pentru domnu Tase ? Că dacă nu se cheltuia atîta pe mîncare, rămânea mai mult pentru rochii, pălării, pudre, mătăsuri, parfu-muri, ocaziuni de cupoane eţetera... Cine era iar cîştigat ? Fireşte că tot domnu Tase, căci n-avea să mai intre în datorii pentru toate aceste lucruri de prima necesitate. Va să zică asta e : Cum le place la toţi din familie tot ce e cîrnăţărie, şuncărie, piftii, tobă, făr-a mai vorbi de bunătatea cartaboşilor şi altor lebervurşt, metvurşt şi cum se mai cheamă toate invenţiile al căror scop este să ne înfăţişeze într-o formă mai variată acelaşi fel de to- 391 cătură, ce şi-a zis madam Clipici ? „Aidem la obor, la tîr-gul de rîmători." Cînd s-a întors domnu Tase de la canţilerie, la amiazi, tocmai venea şi consoarta dumisale din tîrg. Fusese o la-poviţă grozavă, madam Clipici era numai un noroi de sus pînă jos, ba pe ici pe colo se mai amestecau şi pete de sînge, că prea se apropiase cînd a fost tăiatul porcului, să nu i-1 schimbe, cum îl alesese gras şi sănătos garantat. Domnu Tase e om milos. Dar dacă-1 îndîrjeşti şi pe urmă te vede la necaz, tot nu se poate răbda şi îţi zice : „Aşa-ţi trebuie! El ţi-a spus nu l-ai ascultat ? Ce? N-are şi el o ambiţie acolo ? Răzbunător nu e; dar oricum, trebuia să-l asculţi." Deci domnu Tase rîse cînd văzu pe madam Clipici în halul acela. Rîse, fără să se gîndească la primejdia ce era să nu-şi găsească amabila consoartă în toanele tocmai cele mai bune... Era din fericire, în unele mediocre; şi de aceea îi zise : — Rîzi, tu, Tase, rîzi, dar cînd îi vedea colo toate bunătăţile pregătite şi înşirate, să vezi cum ai să te repezi să-mi aduci la masă toţi hămesiţii tăi de la biurou şi de la berărie. Dar să nu-i prea văd p-aici, atîta-ţi spun, că iau cleştele de la sobă la ei... Zicînd aşa, îşi aranjase toaleta, transformînd-o în una de adevărată măcelăreasă. Omul din piaţă care se pricepea la transformarea porcului în diferitele forme prin cari îi e scris să treacă pînă să ajungă bun şi vrednic de consumaţia noastră, se şi apucase de lucru şi sub privegherea şi conducerea doamnei Clipici pînă pe seară totul era pregătit şi înşiruit aşa cum să încînte cu adevărat ochii şi instinctul de lăcomie al orişicăruia. Şuncile mai ales erau de o frumuseţe rară şi însuşi domnul Tase nu se putu opri să nu le admire tăietura artistică şi înfăţişarea apetisantă. — Bine dragă, observă el totuşi cu oarecare regret, după cîte ştiu are să mai ţină pînă să vedem ceva din ele pe masă; o să trebuiască puse în saramură, apoi la fum, mai ştiu eu ce ! — Lasă că ştiu eu ce ! răspunse madam Clipici, cu unul din apropourile ei dispreţuitoare. Să n-ai dumneata 392 pici o grije. Peste trei săptămîni să nu uiţi să-i chemi pe Bumbuleţ, pe Ibriceanu, pe Pripăşeanu şi pe ceilalţi să vie să se-ndoape cu şuncă friptă pe varză. Da să-mi spui şi mie mai din vreme să ştiu să pierd cheile de la cămară în ziua aceea. Deci vine vremea şuncilor să fie puse la fum. Familia Clipici stă acuma mai la centru, nu este în această privinţă aceeaşi uşurinţă ca prin ocolul al treilea ori al patrulea... Totuşi, ingeniozitatea doamnei Clipici nu cunoaşte niciodată şi nici un fel de piedică. în fundul curţei este un loc rezervat unui şir de magazii — cîte una pentru fiecare chiriaş. In acelaşi fund de curte dau alte curţi ale vecinilor, e acolo numaidecît şi „magazinul de mobile" al lui Grimberg, tapiţer, magazinul de aperitive al lui Fedeleş şi altele. Cu toate aceste vecinătăţi cam strînse, madam Clipici nu stă la îndoială ce-şi aranjează în magazia dumneaei, aparatul de fumiga-ţiune care are să dea şuncilor ultima din acele arome ce fac din acest comestibil pe unul din cele mai reputate şi mai căutate. Un butoi, căruia i s-a scos fundul, e aşezat pe nişte bîrne, dedesubt un lighean cu cărbuni aprinşi şi făină de ferăstrău presărată peste ei, sus, atîrnate de nişte pari puşi de-a curmezişul, şuncile. Din cînd în cînd trebuia să vie cineva să reînnoiască proviziunea de făină de ferăstrău. încolo... încolo afacerea a mers aşa de bine, încît nu peste mult începu să se vadă ieşind din magazia menagiului lui Clipici un fum din ce în ce mai gros — bun semn —, dar mai tîrziu şi oarecari scîntei şi chiar flăcări — semn rău. Cînd a sosit madam Clipici, cu mîinile în păr, la faţa locului, mai toţi vecinii erau deja acolo şi priveau cu interes. Grimberg avusese precauţia să-şi ia şi paltonul şi cu mîinile în buzunar, lungea gîtul şi se căznea să de-osibească pe fer'eastra magaziei proporţiile, pe cari le lua dezastrul. Madam Clipici căuta cu ochii, disperată, o putină, o doniţă, un pahar de apă. — Domnule Grimberg, dă şi dumneata o mînă de ajutor aici... Dînd din umeri cu inocenţă, Grimberg se scuză: 393 f — Madam, iu la foc nu ştiu, la foc ştie pompier. Mă duc la telefon să chem pompierii.;. La foc, Grimberg nu ştie, dar la telefon ?... rar cineva să se priceapă mai bine. Aşa de bine ştie Grimberg la telefon, incit nici n-a apucat să zică al doilea allo a şi răsunat afară : tră, tră... Veneau pompierii. Apoi se vede că mai ştiuse şi altcineva, mai nainte la telefon. Drept este că nici Grimberg nu s-a prea grăbit : „unde este noroc acela, îşi zicea el în sinea lui, să ardă şi depozit cu mobile de la mine ?... dacă este asigurat deja !“... Mobila lui Grimberg era asigurată. Dar nu tot aşa şi şunca ce se frigea în magazia închisă. Acuma, mare treabă nu era de făcut acolo pentru pompieri. Tocmai de aceea, parcă şi de necaz să nu fi fost deranjaţi mai pe degeaba, bravii estinctori făcură într-o clipă magazia una cu pămîntul. In mijlocul scîndurilor şi cărbunilor stinşi leoarcă, din toate şuncile... abia con-ture triste şi semn a mai rămas. Iar madam Clipici blestema pe Grimberg şi telefonul lui. Dacă era vorba, s-ar fi găsit în pivniţele lui Fedeleş destulă apă ca să se stingă focul şi fără intervenirea tîrnă-coapelor; şi poate ar mai fi rămas atunci ceva din şunci... * S-a întors şi d. Tase de la slujbă şi a venit să con-templeze şi el dezastrul. Nu e dumnealui omul care să ia astfel de lucruri prea tragic. Ba văzînd cărbunele enorm în forma ce-i trăda încă provenienţa, zîmbi în sineşi; o mîncărime de limbă îl îndemna să zică : — Da fie, că bine s-a afumat şunca... Pe cînd invitarea hămesiţilor ? Madam Clipici însă venise şi ea la faţa locului, şi cum d. Tase se uita în ochii ei, îşi luă seama şi nu mai zise nimic. i 394 NUNTA DE ARGINT Cînd n-are de lucru şi i s-a urît cu toate, Nae Bumbu-leţ ia calendarul şi-l mai judecă. Acolo găseşte el cel mai nesecat prilej de trecere în vreme, în înşirarea zilelor cu sfinţi ce se prăznuiesc pe rînd, cu sărbătorile mai mari sau mai mici, cu două cruci roşii sau numai cu una, ori numai cu o cruce neagră. Şi îi explică nevestii: „Iată asta e sărbătoare împărătească, fiindcă e despre Isus Cristos sau familia lui; intrarea în biserică a Maicii Domnului, Adormirea, înălţarea şi celelalte". Ori îi mai arată : „Uite sfîntu Grigore ăsta de la Sfinţii Trei Ierarhi e tot acela [cu] sfîntu Grigore Teologu, de la 25 ianuarie cu cinci zile înainte, şi sfîntu Vasile iarăşi tot ăla de la Anul nou — numai sfîntu Ion nu e tot acela Botezătorul de după Bobotează, ci e* sfîntu Ion Gură-de-aur care nu mai are alt praznic" — ş-aşa mai departe. Apoi feluritele date din istorie ; cele de cari nu-şi mai aduce aminte domnu Nae i le reaminteşte însuşi calendarul: 24 ianuarie, lasă, asta o ştiu şi copiii, dar cîte nu mai sînt ! Mai vezi apoi „prevederile de timp", mincinoase, fireşte întotdeauna, prilej de mare haz acesta; adevărate, în schimb, întotdeauna, cele astronomice : cînd intră soarele în zodia Vărsătorului sau a Berbecului... Unde mai pui „calendarul popular ?“ : „în ziua celor 40 de mucenici se bate pămîntul cu maiele să iasă căldura din el şi se adună gunoaiele şi li se dă foc de sar oamenii peste el, ca să scape noaptea de purici"... Apoi aşa, petrecînd într-una din zile cu calendarul, numai ce se izbeşte odată d-nul Nae Bumbuleţ cu palma peste frunte : 395 — Ia stai, soro, ce an sîntem noi acuma?... Care va să zică de la 1885... Smarando, puiule, douăzeci şi cinci de ani, douăzeci şi cinci de ani de la cununia noastră, că ştii că de-abia am aşteptat să treacă postul Crăciunului... Hehe ! ni se aprinsese rău călcîiele... — Poate dumitale, răspunse coana Smaranda înţepat, că tocmai îi arsese Safta nişte cafea Martinică de trei şi douăzeci din piaţă, şi nu era în toane bune. Dar lui domnu Nae îi pornise gîndul spre înduioşare. — Lasă, dragă, nu te mai supăra, zice. Uite ce m-am gîndit eu: să facem şi noi un praznic ceva, o sindrofie, cum se obişnuieşte în toate clasele cele bune, la douăzeci şi cinci de ani, care va să zică, asta însemnează nunta de argint, se cheamă, de cînd ne-am luat. — Bine, Nae, suspină coana Smaranda mai potolită cînd vede că nu se sparge în capul ei, cum se aşteptase, istoria cu Martinica arsă... Să facem şi sindrofie, dacă zici tu... Nuntă de argint, ştiu eu doar că aşa se cheamă, că nu-s aşa proastă... Şi se aşeză lîngă consoartele dumisale, cu mîinile în poală, cu ochii duşi în amintirile trecutului de duioşie. — Mai ţii tu minte, Smărăndiţule, dragă, se înfiripează icoanele vechi în aducerea-aminte a d-lui Nae, cum a fost cu logodna noastră ?... Era în mai... Tocmai începuse Moşii. Mă luasem cu nişte prieteni. în grădină la Iliad cum stinseserăm noi vro cîteva clondire, iată că vine o florăreasă, cu nişte trandafiri... da, nişte trandafiri... Cum i-am văzut mi-ai tresărit inima aşa — zic : doi, numai doi s-aleg, să-i duc Smărăndiţii... I-am ales pe cei mai frumoşi, şi de atunci n-am mai avut stare. Mă uitam mereu la ceasornic, cît începuse prietenii să-şi dea cu coatele... „Aide, du-te, mi-a zis de la o vreme Alecu, ştii, care a luat-o pe cîntăreaţa' aia de s-au divorţat pe urmă, du-te, zice, că ştim noi, mă-nţelegi, ştim noi!a Şi se făcea că se-ncheie la haină, tuşea şi clipea cu ochii. „Să fiţi voi ai dracului11, mi-am zis eu atunci şi i-am lăsat acolo, de încă şi azi Alecu cum se ciupeşte niţel, îmi face reproş pentru doi şi optzeci, ce zice că trebuia să dau la socoteală, partea mea... Ce, parcă eu la socoteală mă gîndeam atunci! Glonţ am venit în strada Bobocilor şi cînd te-am văzut le fereastră... aah ! —7 şi nimeni pe stradă... 396 Zîmbeşte şi coana Smaranda. — D-apoi eu de cînd tot aşteptam să te pronunţi cu o vorbă ceva. Că-mi era şi de mamiţica, ştii. Bine, bine, frate, tot îmi zicea, domnu Bdtnbuleţ în fiecare duminică la noi, la masă stă aici, după masă sindrofie, cafele, ceaiuri pînă la miezul nopţii, ce nu se mai pronunţă odată, frate?... — Ei, apoi nu m-am pronunţat atunci ? Ce e dreptul, eram niţel cam chirchilit... — Aşa ? Care va să zică dacă... — Nu, nu zic de aia. Da zic ca o scuză, pentru că, mi se pare, am fost cam... îndrăzneţ la vorbă... — Ei, ce are a face ! Vorba era de pronunţare... Ş-apoi îţi aduci aminte (acuma ceaţa se resfiră şi de pe amintirile duioase ale cucoanei), îţi aduci aminte cîtă vreme am fost logodiţi, cum ne dam întîlnire în grădina Icoanei... Ei, am fi putut să ne întîlnim noi ş-acasă la mine, da n-avea hazul ăla. — Fireşte! O ce momente sublime! (Domnu Nae începu s-o dea prin Contesa palidă), singuri amîndoi pe o bancă, mînă în mînă, fără cuvinte, cu sufletele la cer — ce să mai zic ? Un farmec ceva care n-are să se mai întoarcă... — De ce să nu se mai întoarcă Nae ? Ce, acuma dacă nu mai suntem aşa tineri... Să-şi facă Safta cruce, nu altceva : „Ce i-a apucat astă-seară pe boieri ?...“ * A înţeles ea peste cîteva zile, după ce domnu Nae i-a explicat şi ei în cîteva cuvinte bine simţite ce însemnează nunta de argint în viaţa unui om, care numai o dată se întîmplă. Toată săptămîna a umblat cu bilete de invitaţie la Pripăşeni, la Ibriceanu, la madam Tase Clipici — pe la cîţi n-a mai fost! şi de nicăieri n-a adus refuz; cît de la o vreme s-a luat de gînduri d. Nae Bumbuleţ: — Ia să ne mai oprim, nene, că n-o să avem destule şervete pentru atîta lume... Şervetele ca şervetele, da cînd a sosit ziua cea mare a praznicului, coana Smaranda a rămas crucită cînd a 397 văzut aliniarea clondirelor din sufragerie. Se învoiseră aşa, ca ea să tîrguiască ale mîncării, iar dînsul băuturica. Nu că el s-ar fi întors mai degrabă din oraş, dar a trimes tîrguiala înainte, şi Safta a aranjat sticlele de-a dreptul în sofragerie — ce să le mai tot care ? Nici nu se arătă bine d. Nae, cam candriu, colea pe la momentul oportun, coana Smaranda mi-1 şi luă, de la uşă : — Bine Nae, ai înnebunit ? Ce va să zică depoul ăsta cu vinuri ce mi-ai adus aici ? înţeleg, frate, să-ţi îndopi beţivii tăi cu cîte trei, patru kile de gîtlej, d-apoi asta e orgie, nene! — Ce tot stai tu de vorbeşti, i-a sărit ţandăra şi lui domnu Nae, că mult nu-i trebuia, vrei să mi-o dai iar pe calicie, ştiu eu; că tot aşa m-ai canonit de douăzeci şi cinci de ani de cînd trăim împreună... — Aşa ? Eu te-am canonit pe tine ?... Nu zici că de douăzeci şi cinci de ani de cînd trăim împreună n-ai fost în stare şi tu să pui ceva la o parte, ca omu, numai tot pe gît! Şi cînd n-ai mai putut singur, adu-1 pe Pripă-şeanu, pe Ibriceanu, pe Clipici, pe toţi beţivii tăi... — Ia să mă mai slăbeşti, cucoană, cu beţivii mei... Dacă e vorba, n-am pus nimic la o parte fiindcă matale ştii să strîngi punga cînd e chestia de o petrecere ceva, să mai răsufle omu, da cînd îţi dai drumul prin Lips-cănie... — Eu ? Prin Lipscănie ? Nu zici că m-ai purtat ca pe o slujnică toată viaţa mea ?... Lipscănie, auzi ?... Coana Smaranda e gata s-o dea pe plîns. Dar domnu Nae a şi preţuit dintr-o aruncătură de ochi toată cumpărătura pentru nunta de argint. — Poftim ! Numai mardale ! îmi spuneam eu : „Are să cumpere tot ce o să găsească putred în piaţă... Numai să fie ieftin, ieftin !“ Lucru de aruncat la gunoi, numai să coste cu cinci parale mai puţin, cucoana îl cumpără... Ia poftim ! Sardele sînt astea ? Şi astea zice că sînt icre ! Icre de ton, săpun curat... Poftim ! Ia te uită : Unt-de-lemn ! Unt-de-lemn grecesc, de candelă ! Să-l dau eu la musafiri să-l mănînce... Şi ce-i trăsneşte lui domnu Nae ? numai odată ce poc ! de pămînt cu sardelele de cutie, cu icrele de ton, şi cu 398 unt-de-lemnul grecesc... Aşa ţi-e vorba ? coana Smaranda, de colo — poc ! şi dumneaei cu ce-a mai rămas din cumpărături în sticlele, înşiruite ca soldaţii, ale domnului Nae... Iar cînd s-a potolit înverşunarea, nu s-a mai ales pe loc decît o grămadă fără nume de comestibile de tot felul amestecate cu hîrburi, şi plutind toate într-o baltă gălbuie, cu reflexe, pe ici pe colo, de ochiuri grase chih-limbarii... Gîfîind, au căzut combatanţii pe două scaune, la două capete ale mesii din mijlocul sufragerii. Şi atunci, deodată, strident sună soneria de la scări. — Vai de mine, coniţă ! se tînguie Safta, iată că vin musafirii... Ce-o să fie acum ?... — Spune-le şi tu ceva acolo ! gîfîie domnu Nae, pe cînd coana Smaranda face lampa mică şi se ia cu mîinile de cap. De-afară se aude conversaţia. — Da ce e Safto ? (e glasul lui Tase Clipici). Am venit prea devreme ?... — A spusără boierii că nu mai e sindrofie... (Glasul Saftei nesigur, tremurător.) — Da de ce frate ?... (acuma vorbeşte Pripăşeanu). — Fiindcă... s-a amînat. PIĂPTĂNUL Se pregăteşte o mare sindrofie la familia Clipici. E mai multă vreme de cînd doamna casei e datoare şi ea, la madam Bumbuleţ, la madam Pripăşeanu, mai multor prietine din vecini şi cîtorva mai de departe. Apoi mai este şi unchiul Mitruţ Pintea, care trebuie menajat, cu privire la moştenire, şi n-a mai fost invitat de mult în familie. Toate aceste numeroase îndatoriri, strînse încetul cu încetul laolaltă, aveau să fie împlinite acuma, cu o singură concentrată şi eroică opintire. Deci, s-au scos paturile din iatac, s-a mutat masa din sofragerie, s-a înnădit cu biroul domnului Tase şi cu masa de studiu a lui Prîslea, s-au aruncat saltelele şi pernele în cămară, masa de toaletă s-a înghesuit în bucătărie, ş-aşa mai departe, o revoluţie mobiliară întreagă. Lista mîncărilor şi băuturilor —'meniu se cheamă — n-a pricinuit multă bătaie de cap gospodăriei. Se ştie ce se obişnuieşte cu asemenea prilejuri. Domnu Tase avea să aducă de la băcănie ceva mezeluri, un clondir de ţuică şi n-avea să uite nici o jumătate de kilo de icre roşii d-a-lea marile ; vinu îl trimitea cu băiatu de la albanezu din colţ ; încolo, ciorba de potroace, ştiuca rasol cu maioneză, ghiveciul de sezon, gîsca la tavă, muşchiuleţul de rîmător, plăcinta cu mere şi cu scorţişoară, brînza de Brăila, merele şi mandarinele — care ce pofteşte, cafeaua cu rom şi eţetera — adică ce mai eţetera că le-am spus pe toate. Numai toanta aia de Mariţa să nu facă vro boroboaţă şi domnu Tase să nu se încurce ci să se întoarcă la vreme şi nu prea candriu din oraş, încolo toate erau bine şi în regulă puse la cale. La 7 ceasuri seara, nu-i mai ră- 400 mînea doamnei Clipiei decît să-şi facă toaleta şi să aştepte musafirii. Se gîndea cum să-i aşeze. Unchiu în cap, fireşte, despre asta nu mai încape vorbă. Madam Pripăşeanu şi madam Bumbuleţ... care la dreapta şi care la stînga ? Să n-o mai păţească iar ca atunci cînd le lăsase pe ele să-şi aleagă locul şi începuseră să se îmbie. „Poftim, dragă, că eşti mai venerabilă"... „Pardon, soro, că matale eşti decana noastră"... Şi tot aşa cu înţepături, de se lăsase o răceală asupra soţietăţii, cît domnu Tase la o vreme numai ce izbucni: „Ia mai puneţi ceva lemne pe focu ăla c-am degeratără"..- Şi numai aşa s-a rupt iar gheaţa. Tot gîndindu-se însă, madam Clipiei caută, apoi se impacientează, se enervează, în sfîrşit izbucneşte : — Mariţo ! Mariţo ! unde naiba mi-ai vîrît piaptănu ăla ?... Că era aci pe măsuţă... Cum ai adus-o din iatac, l-ai scăpat pe jos, ce-ai făcut ? Ori ai profitat de ocazie şi l-ai tras la stînga, adăogă mai încet, uitîndu-se urît. Mariţa caută în toate părţile, ioc. Se vîră şi Prîslea pe sub mese, pe sub maşina de bucate, nu e piaptănul nică-iri. Răscoleşte şi madam Clipiei încă o dată pernele, saltelele, plăpumile, degeaba. In sfîrşit, ce să facă ? se ajută cum poate cu pieptenii de păr, cu deştele, cu acele, că nu mai era vreme de aşteptat — şi iată că e tocmai gata cînd sună clopoţelul vestind pe cei dintîi sosiţi. Te mirai să nu fie Pripăşenii; că ăştia sînt ca nişte hămesiţi ; cînd îi inviţi, îţi sosesc de-cu-ziua, parcă să nu piardă cumva vrun rînd de ţuici şi de măsline. Da acu n-au prea nimerit-o, că domnu Tase nu s-a întors încă cu aperitivul şi cu mezelurile. O să aştepte, 'de, ş-o să se mulţămească deocamdată „c-un scaun de odihnă şi cu mai multă vorbă bună", cum zice şi domnu Bumbuleţ, că iată-1 şi pe dumnealui, care-i de fel din Ardeal, dimpreună cu consoarta care-i de loc din Dealu-Spirii, tot un fel de deal, care va să zică. Au venit şi prietenele din vecini şi cele mai de departe : „Bonsoar, draga mea!“ „Ce mai faci, scumpa mea ?“ Ca la sindrofie în sfîrşit. Se deschide uşa mare- îşi face apariţia unchiu. Unchiu Mitruţ, domnu Pintea. Sub umbletul tacticos, îşi ascunde un început de boală de şira spinării, pe care madam 401 Clipici, pusă în curent de domnul Tase, o pîndeşte, în-clinîndu-se, cu ochi sclipitori de nădejde. Se înclină şi ceilalţi, pur şi simplu ceremonioşi, ca în faţa meritului averii, de la care însă n-au ce aştepta pentru dînşii. — Dar Tase ? Nu-1 văd pe Tase... Madam Clipici îngălbineşte ; noroc că în acelaşi moment uşa se deschide şi se trînteşte cu zgomot. Domnul Clipici a sosit, cu pălăria cam pe ceafă, cu clondirul subsuoară, cu pachetul de mezeluri şi de icre roşii d-ale marile, bălăbănind în mina stingă — cam matofit, cu un cu-vînt ; dar a sosit ; a sosit la pont. A dat fuga în primire Mariţei tîrgniala şi s-a repezit în şoşoni şi în palton, la unchiu Mitruţ, apucîndu-1 în braţe şi udîndu-1 pe tot obrazul cu mustăţile pline de promoroacă de-afară şi de umezeala de ţuică. — Dragă unchiule.-. — încet, încet-nepoate... Ca la sindrofie în sfîrşit. Iată şi masa. Unchiul tot îşi mai usucă şi acuma de pe obraji urmele de dragoste expansivă nepoţeasca. Madam Clipici, cam jenată întîi, dar apoi împăcată întru-cîtva de mulţămirea că nu se mai iscase nici o controversă cu aşezarea musafirilor pe la locurile lor, împarte potroacele, bucăţile cele mai bune cu pipota, fireşte, unchiului, labele lui domnu Tase — în sfîrşit cu tot tactul şi chibzuiala. Din clipă în clipă buna dispoziţie se ridică, domnu Tase începe să debiteze glumele preparate cu trei săptă-mîni înainte, chiar unchiul a binevoit să zîmbească de vro două ori; cînd iată ghiveciul, bucata de rezistenţă ! Asta se poartă pe la fiecare musafir în parte. Mariţa Şi-a studiat şi ea un zîmbet special de graţios pentru momentul cînd oferea tava oaspetului din fruntea mesii. Unchiu înfige lingura, scoate o dată, de două' ori... Apoi se uită lung în farfurie, îngălbineşte... I-a venit rău, nu ştie ce să facă... Madam Pripăşeanu şi madam Bumbuleţ, din dreapta şi din stînga au tras cu ochiul şi apoi au încremenit ; oricît nu le prea păsa s-o vadă, la ocazie, pe madam Clipici în încurcătură, dar totuşi asta, prea era prea... Domnu 402 Tase era cît p-aci să îngheţe şi tocmai se gîndea la un mijloc repede s-o dreagă — nu fără a arunca în acelaşi timp priviri furioase spre madam Clipici ; cînd deodată răsună vocea argintie şi atît de drăguţă a lui Prîslea, în vreme ce, cu degetul, adorabilul copil arată inexorabil în farfuria unchiului şi apoi bate din palme : — Uite, mamă, piaptănul, uite că s-a găsit... Vezi că s-a găsit ? Ce ziceai că l-a furat Mariţa ?... ★ - Au rămas pe zilele următoare, provizii berechet în menagiul Clipici. Ghiveciul însă l-a mîncat Grivei; iar Prîslea a mîncat bătaie, ceea ce a resimţit multă vreme în sinea lui ca o nedreptate. Adică, ce era el vinovat ?... CÎND FACEM ŞI NOI UN CHEF ? întotdeauna Bumbuleţ Mae a fost moralist. Fiind în acelaşi timp şi un observator, el ţine seama de purtarea tuturor prietenilor, a cunoscuţilor săi şi uneori chiar a necunoscuţilor, şi e cit se poate de sever cu slăbiciunile şi cusururile lor. Nu poate suferi pe omul care cîrteşte despre toate şi de aceea e gata să vorbească întotdeauna de rău pe orşicine. Dar mai ales e fără milă pentru cei cari îşi pierd vremea, sănătate şi bani prin localurile de per-diţiune pe unde prea adesea el însuşi îşi plimbă privirile-i scrutătoare. Astfel, stînd deunăzi la aperitiv cu cel mai bun prieten al său — am numit pe d. Tase Clipici — nu se putea îndeajuns indigna de calea de desfrîu pe care constatase că de cîtăva vreme a pornit-o prietenul lor comun Pripăşeanu. — Inchipuieşte-ţi, dragă, e imposibil să intru într-o circiumă fără să dau cu ochii de el. Ori dacă, stau un ceas-două la o bere, şpriţ ceva, să nu sosească şi el, hop, peste mine... Stricat, stricat, îl ştiam eu; dar tocmai aşa stricat nu-1 credeam... — Se vede că aveţi amîndoi aceiaşi furnizori, observă Tase Clipici cu melancolie. — Da de unde, dragă ? Furnizorii mei îmi trimit de ce am nevoie acasă... Ce gust eu prin oraş e de-a başca. Tase nu mai zise nimic. Era evident indispus pe ziua aceea. Bumbuleţ, din contră, avea mîncărime de limbă. — Dar, urmă el, lasă-1 acuma pe nepricopsitul ăla de viţios. Vorba e, voiam să te întreb adicătelea: Cînd fa- 404 cem şi noi un chef ?... întrebarea nu lumină deloc faţa posomorită a domnului Tase. Puse ochii în pămînt şi răspunse obidit : — Lasă-mă, Nae dragă, nu mă mai surchidi şi tu. Ce chef? Acuma ţi-a abătut şi ţie? Dar ştii tu de unde viu eu ? — Doar n-oi fi venit de la vreo înmormîntare ? — Ba tocmai, că bine ziseşi; am înmormîntat dragă, şapte sutari, că aminteri mă rezilia proprietaru... — Aşa, care va să zică nu te-a reziliat, ci numai te-a ras... — Că bine ziseşi... Adică nu tocmai, că luai împrumut de la „Camăta poporului" nouă sutari, aşa că-mi mai rămase vreun pol jumătate... Dar nu de asta îmi arde mie acuma, urmă domnu Tase tot mai întunecat, că-mi opreşte din leafă, şase luni de-a rîndul şi p-ormă o luăm iar dă capo; da, vorba e ce mă fac au nevasta-.. — Cum, nenorocitule, esclamă Bumbuleţ speriat; doar nu-i fi dat gata şi polul şi jumătate ?!... — Nu frate, n-am cheltuit nici cinci parale pînă acu... Da alceva e : nevastă-mea, cînd am plecat, mi-a spus ; „Ascultă, Tase, să nu-i dai banii, aşa numaidecît, cum ţi-e obiceiul. Şi să-i opreşti, să-i opreşti pentru coş care s-a stricat, pentru tavan, care plouă în pod ş-o să-mi cadă odată în cap — ori mai bine ţie, că n-are să fie atîta-pagubă —, pentru magazie, care a ruginit ţîţînile şi pentru copacu din curte care s-a uscat şi ameninţă cădere... Plus că n-a scos, mă-nţelegi, şi ne-a oprit taxa şi rîndu trecut..." Eu, dragă, nici aminteri nu sînt d-ăia să tot pretind ba una ba alta; mai bine treacă de la mine şi pace ; dar atîtea peste-olaltă m-au şi zăpăcit; şi aşa n-am adus vorba despre nici una... Am numărat sutarii, am luat iscălitura şi am plecat.-. Vorba e : Ce spun eu acum ne-vestii ? — Lasă, Tase, nu te mai supăra, că se aranjează, îl mîngîie Bumbuleţ împăciuitor. îi spune şi tu ceva acolo, doar n-o să-ţi ceară jurămînt pe capu copiilor... Apoi, dînd şpriţul de-a duşca: — Vorba e, cînd facem şi noi un chef ? 405 Domnu Tase se mai liniştise ; în buzunarul de la stingă, de sus, al vestii, pipăi hîrtia şi două patace, apoi bătu în masă. — Ce, vrei să plăteşti tu ? se repezi Bumbuleţ. Nu permit ! Să mai aducă un rînd şi să oprească de-aci! Rîndul veni, şi mai tîrziu şi restul de franci. Ridicîndu-se de jos şi încheindu-se la haină, Bumbuleţ, oarecum solemn întreabă : — Ei, de-aicea unde mergem ? — Tramvaiul să ne spuie ! înlătură domnu’ Tase perfida întrebare, lăsînd doi bani bacşiş pe masă. Dar afară, Bumbuleţ, trecîndu-i braţ pe sub braţ, urmă ideea : — Bine, tramvaiul, dar pînă la tramvai mai sînt... staţii. Şi pe urmă, la o nevoie, ca să nu te calce vreun otomobil, mai sînt şi ocoluri.. De pildă, ia-te uită p-ai-cea; ştiu eu unul de... să-ţi sugi buzele, nu altcevaşilea... Cam tîrziu, nu-i vorbă, domnu Tase se gîndeşte : „Ce-o să-i spun acuma nevestii ?“... Nu găseşte nimic şi astfel îşi zice : „Hai să mai stau niţel să mai chibzuiesc : adică ce-aş putea să-i spun ?“ — Ascultă, Bumbuleţ, ce-aş putea să-i spun ? zice cu voce tare, în vreme ce acesta îl călăuzea spre un local unde să nu mai fie expuşi să dea iar peste stricatul acela de Pripăşeanu. — Cum să spui ? ce să spui ? cui să-i spui ? A, da... Am înţeles... Lasă că se aranjează... Să mă crezi pe mine, să crezi tu vechea mea esperienţă... Se aranjează ; să vezi dacă n-are să se aranjeze... Bumbuleţ dăduse arvuna ; acuma era rîndul lui don Tase. — Ascultă, Nae dragă, cu aperitivele astea nu facem noi nimica,zise după o scurtă reflexiune şi o repede înghiţitură, amicul Clipici. Sînt de părere să vedem, oare o mai fi existînd pe undeva vechiul şi neuitatul nostru „Leul şi cîrnatul“ ?... Iâ te uită la birjarul ăla veteranu şi cu nasul caracteristic, ăla trebuie să ştie... Hei, birjar ! — Nu eu am zis, murmură Bumbuleţ, deplin conştient şi pătruns de nevinovăţia lui. 406 Birjarul veteran cunoştea într-adeyăr firma aşa de bine, incit n-aveai decît s-alegi din vro jumătate de duzină de „lei şi cîrnaţi“ ce era gata să-ţi înşire ; iar dacă ţi-a fost sametegal, te-a dus cu siguranţă la care e cursa mai lungă şi mai întortocheată. Deci la acesta poposiră cei doi. — Da, ştii, zicea Tase ; sîntem numai aşa în treacăt, pînă să îmi vină o idee cum s-o dreg acasă... Că aminteri nici nu prea am parale... — Lasă că, în treacăt, ajunge, clipi Bumbuleţ şiret. Dar să mai trăim noi ş-o să mai facem odată, cîndva, un chef. N-ai apucat să te aşezi la o masă într-un boschet — de unde să poţi tu respira niţel în pace — numai ce auzi : zdrînga-zdringa — e un chitarist şi ăilalţi după el; apoi ce să-i faci ? La leul ca la cîrnatul. — Ia zi de vro două băncuţe, balaore, ca pentru nişte oameni călători, zice Bumbuleţ şi nici mustaţa nu-i rîde. Mititeii, fleicile au sosit. Bateriile sînt acilea. Toarnă-i şi dă-i pe gît vîrtos. Ş-apoi : Jubeşte-mă Veto dragă Pînă nxi-e cămaşa neagră — Nu ăla, mă, dă-1 dracului că m-a plictisit. Trage-1 p-ălalaltu. Şi întorcîndu-se spre Clipici : Ai băgat de seamă Tase, zise Bumbuleţ, că ţiganii ăştia de cîte ori îti cîntă una, îţi vine întotdeauna să le zici s-o cînte p-ăi-laltă... Dar Tase era tot melancolic. Acuma i se părea problema şi mai inextricabilă ca înainte, mai inextricabilă ca oricînd... îşi făcea socoteala : consumaţia, ţiganii, birja, în sfîrşit nu era vrun lucru peste puterile băierilor pungii; dar... ce te faci acasă ? Cînd l-o întreba madam Clipici : „Cum ?... i-ai dat paralele şi nu i-ai zis măcar înainte ceva aşa de la obraz ?“ „La ce, soro, că adică ce-aş fi făcut cu asta ?“... A, nu ! Să ferească Dumnezeu d-aşa un răspuns că s-a prins să-mînţă de isplicaţii pe trei săptămîni... Clipici sări izbit de o idee luminoasă. 407 — Am găsit, Bumbuleţ, strigă dînd un pahar de duşcâ. Păi era semplu ca bonjur... De unde am eu nevoie să-i spun cum a fost ?.-. Am să-i spun : Nevastă, uite aşa şi aşa l-am luat la trei parale... Şi atunci el s-a fîstîcit şi... a luat paralele şi pe urmă... — Pe urmă ce ? împlini Bumbuleţ. Te-a chemat la un aldămaş şi te-a ţinut pînă acuşica, uite-aşa. Să pofteşti dumneata să refuzi pe un proprietar care vrea să facă cinste... Tase pufni. — Mare mucalit eşti, măi Nae. Cu tine să tot petreacă omu... — E, e, se aşeză Bumbuleţ cu modestie, nu zic, cîndva, aşa, cinci om face şi noi un chef... — Vorba e ce facem acuma ? îi dăm o raită şi pe la Şosea ? — Caută-te în pungă şi vezi cîte ceasuri sînt ? De-o fi tîrziu, mergem acasă. — N-a bătut încă ora, răspunse Clipiei după ce-şi numără restul. An avan la miuzic! — An avan ! întări şi Bumbuleţ, deşi nu prea cu mult entuziasm, căci polul şi jumătate, după toate socotelile lui, trebuia să fie cam pe isprăvite. Dar Tase minţise. Din nouă sute pentru şapte, „Camăta poporului" nu-i lăsase numai un pol şi jumătate, ci cu coşcogeamite trei poli mai mult. Scoate-i din ascunzătoare. Ş-apoi alţi lăutari, alte baterii... Ba şi ocoluri... De pildă, ia te uită pe-aicea: se nimeriră, în treacăt şi două dame — de conversaţie. — Auleo, Tase, ce-ar zice madam Clipiei să ne vadă ? — Lasă, Nae, că nu-i serios... Hai noroc şi ţine socoteala... A ţinut socoteala Bumbuleţ pînă spre ziuă, că era în toiul verii.. A jucat piperul singur şi sîrba cu Clipiei şi cu damele. A chiuit pînă a răguşit, a înjurat pe ţigani... în sfîrşit — toate au un sfîrşit — se şterse de nă-duşală şi trase de mînecă pe Tase: — Haidem, îi zise, că mi se pare că s-a ajuns. La socoteală, adevărat! Tantoi pe tantoi. — Să ne vedem cu bine, madam, şi întinde-o, băiete, pe jos, că la ora asta n-au ieşit încă birjarii. 408 Bumbuleţ, tot om galant. L-a petrecut pe don Tase pîn-acasă. Tot de braţ l-a ţinut. Abia în poartă i-a dat drumul, s-a uitat după el cum se clătina, căutînd, evident, să-şi reamintească lecţia de spus consoartei... „proprietarul... fîstîcit... paralele... âldămaş11... apoi, cînd să intre Tase întinzînd un picior nesigur peste prag. — Salutare, salutare ! Vorba e... Cînd facem şi noi un chef ?... BASTONUL LUI PEPELEA Deşi decorat şi el de curînd cu „Meritul telegrafo-poştal“, amicul nostru Pripăşeanu a fost dat afară din slujbă, din cauza intrigilor canaliei şi escrocului de Ibri-ceanu, zice el; sau, zice Ibriceanu : Fiinc-a lipsit fără autorizaţie de la serviciu, fiind trei zile şi trei nopţi de-a rîndul dej urnă la Herăstrău cu dame şi cu lăutari. Domnu şef nu zice, să facă funcţionam şi cîte un chef uneori, că om e, dar mai întîi să ceară autorizaţie; Pripăşeanu, însă, niciodată nu s-a gîndit la asta, parcă-şi închipuia că poate să-şi sfideze superiorii, apoi acum aşa-i trebuie! In sfîrşit o fi una, o fi alta, faptul trist este că Pripăşeanu, rămas fără slujbă, e redus de o bucată bunicică de vreme la tot felul de espediente, ca să-şi mai poată aduce sub măsea, după pofta inimei, o bucată de pastramă friptă, sau la măsea cîteva kilograme de Drăgăşani — bucatele lui favorite. Mai toată ziua, poţi să-l vezi la cafenea cu cîte o gazetă în mînă, chipurile că o citeşte, dar apropiindu-te vei vedea că uneori o ţine şi întoarsă. Nu-i arde de citit, fireşte, şi ce-o să-i spuie lui gazeta ? Că ai noştri sînt oameni de treabă, iar ceilalţi nişte pungaşi ? Păi asta se ştie, de cînd e Constituţia — Pripăşeanu e preocupat de lucruri mai serioase. O duce numai în combinaţii; iar rezultatul lor, fie ca plămădeală, fie ca execuţie, a luat obiceiul să-l exprime în trei fraze, cari formează de cîtva timp întreg bagajul conversaţiei sale — cu sine însuşi. Căci altfel, cînd nu e cufundat în meditaţii privitoare la „grija zilei 410 de mîine“, şi chiar a celei de azi, e destul de guraliv cu prietenii, ca şi cu damele sau cu lăutarii. Deci, numai ce-1 vezi uneori că ridică ochii de pe gazetă, o pune la o parte, îşi freacă mîinile cu un aer satisfăcut, priveşte în gol cu ochii înflăcăraţi de speranţă, face un gest vag şi murmură ca pentru dînsul: — E ceva de făcut... Mai tîrziu, sau a doua zi, îl vei găsi iar acolo, în acelaşi colţ, în, una din două — numai din două — atitudini. Sau va fi vesel, exuberant, trimiţînd salutări la toţi de pe la celelalte mese, şi chiar trecătorilor, măcar şi numai să-i semuiască cu vro cunoştinţă — şi din cînd în cînd îl vei auzi rostind, cu mulţămirea omului căruia-i merg treburile ca pe rotile : — S-a aranjat! ■ Sau... să nu te apropii prea mult atuncea de dînsul, pufneşte, trînteşte gazeta, chibritelniţa, nu vede şi nu cunoaşte pe nimenea, şi tot numai pentru dînsul constată, cu o dezolare mai mult comică decît tragică : — S-a dus dracului afacerea ! Este însă un lucru ştiut de cînd e lumea că, oricît